Frank Schatzing — Adancuri

FRANK 
SCHATZING 


adâncuri 


FRANK SCHATZING 


ADÂNCURI 


Traducere din limba germană 
RAMONA IOANA TARKA 


Cu o dragoste mai adâncă decât oceanul 
Pentru Sabina 


hishuk ish ts'awalk 
Tribul Nuu-chah-nulth, Insula Vancouver 


CUPRINS 
Prolog 14 ianuarie Huanchaco, coasta peruană 
Partea I Anomalii 
4 martie Trondheim, coasta norvegiană 
12 martie Vancouver Island, Canada 
13 martie Coasta norvegiană şi Marea Nordului 
18 martie Vancouver şi Vancouver Island, Canada 
23 martie Trondheim, Norvegia 
5 aprilie Vancouver Island şi Vancouver, Canada 
5 aprilie Kiel, Germania 
11 aprilie Vancouver Island şi Clayoquot Sound, Canada 
11 aprilie Trondheim, Norvegia 
18 aprilie Vancouver Island, Canada 
20 aprilie Lyon, Franţa 
22 aprilie Marea Norvegiei, platforma continentală 
24 aprilie Vancouver Island şi Clayogquot Sound, Canada 
26 aprilie Kiel, Germania 
29 aprilie Trondheim, Norvegia 
30 aprilie Vancouver Island, Canada 


1 mai Trondheim, Norvegia 


2 mai Vancouver şi Vancouver Island, Canada 

2 mai Thorvaldson, platforma continentală norvegiană 
Partea a doua Chateau Disaster 

10 mai Chateau Whistler, Canada 

11 mai Chateau Whistler, Canada 

12 mai Chateau Whistler, Canada 

14 mai Anawak 

24 mai Frost 

8 iunie La Palma, Insulele Canare, lângă Africa de Vest 
Partea a treia Independence 

12 august Marea Groenlandei 

13 august Vizita 

14 august Heerema, La Palma, Insulele Canare 

15 august Independence, Marea Groenlandei 

Partea a patra ÎN CĂDERE 

Deepflight 

Partea a cincea Contactul 

Vise 

Epilog DIN CRONICILE SAMANTHEI CROWE 


Mulţumiri 


Prolog 
14 ianuarie 
Huanchaco, coasta peruană 


În acea zi de miercuri, soarta lui Juan Narciso Ucanan a 
fost pecetluită, fără ca lumea să bage măcar de seamă. 

A făcut-o într-un context mai larg, cu doar câteva 
săptămâni mai târziu, fără ca numele lui Ucanan să fie 
menţionat. Era, pur şi simplu, unul din cei mulţi. Dacă ar fi 
putut fi întrebat direct despre cele întâmplate în acea 
dimineaţă, probabil că paralelele cu întâmplările foarte 
asemănătoare, care aveau loc în acelaşi timp pe tot globul, 
ar fi ieşit la iveală. Şi părerea pescarului, izvorâtă tocmai 
din felul său naiv de a privi viaţa, ar fi putut să dezvăluie o 
serie de conexiuni complexe, care altfel nu au putut fi 
observate decât mai târziu. Dar nici Juan Carlos Ucanan, 
nici Oceanul Pacific din faţa coastei Huanchaco din nordul 
Perului nu divulgară nimic. Ucanan rămase mut ca peştii 
pe care îi prinsese toată viaţa. Când, în cele din urmă, 
numele lui se regăsi într-o statistică, evenimentele 
intraseră în alt stadiu, iar eventualele declaraţii despre 
dispariţia lui Ucanan deveniseră de interes secundar. 

Cu atât mai mult cu cât nici înainte de 14 ianuarie nu 
existase nimeni care să se intereseze în mod special de el 
sau de soarta lui. 

Cel puţin asta era părerea lui Ucanan, care nu se împăca 
deloc cu gândul că Huanchaco devenise de-a lungul 
timpului un paradis balnear. El nu avea nimic de câştigat 
de pe urma străinilor care credeau că aici lumea este în 
ordine, numai pentru că băştinaşii mai ieşeau pe mare în 
bărcile lor arhaice din papură. Arhaic era mai degrabă 
faptul că încă mai ieşeau în larg. Majoritatea 
compatrioţilor săi îşi câştigau pâinea pe traulerele 
industriale şi în fabricile de făină şi ulei de peşte, datorită 
cărora Peru îşi menținea poziţia de lider în domeniu alături 
de Chile, Rusia, SUA şi naţiunile fruntaşe ale Asiei, deşi 
cantităţile de peşte prins scădeau necontenit. În ciuda lui 


El Nino, Huanchaco se extindea rapid în toate direcţiile, 
hotel lângă hotel. Ultimele rezervaţii naturale fuseseră 
sacrificate fără ezitare. Aşadar, toţi se descurcau într-un 
fel sau altul. Toţi, cu excepţia lui Ucanan, care abia de mai 
rămăsese cu ceva în afară de bărcuţa lui pitorească, un 
caballito,  „căluţ” cum  denumiseră  conchistadorii 
entuziasmați odinioară aceste construcţii ciudate. Dar, 
după cum se prezenta situaţia, nici aceste caballito nu 
aveau să mai reziste mult timp. 

Secolul ce tocmai începea părea că se hotărâse să îl 
scoată din circulaţie pe Ucanan. 

Intre timp, ajunsese să nu mai fie stăpân pe propriile 
sentimente. Pe de o parte se simţea pedepsit. De El Nino, 
care afecta de când lumea coastele din Peru şi pe care el 
nu îl putea împiedica. De ecologiştii care înfierau la 
congrese pescuitul exagerat şi exterminarea speciilor 
marine. Parcă şi vedeai capetele politicienilor întorcându- 
se lent şi ţintuindu-i pe cei răspunzători de flotele de 
pescuit, până când pricepeau brusc că, de fapt, se uitau în 
oglindă. Atunci, privirile le alunecau mai departe spre 
Ucanan, care nu putea oricum opri dezastrul ecologic. Că 
doar nu el adusese fabricile plutitoare, nici traulerele 
japoneze şi coreene care pândeau, în zona celor 200 de 
mile marine, ca să se îndestuleze cu peştele de aici. 
Ucanan nu era vinovat de toate acestea, chiar dacă nici el 
însuşi nu mai credea acest lucru. Pe de altă parte, începea 
să se simtă ca un ticălos. De parcă el ar fi scos din mare 
milioanele de tone de scrumbii şi de ton. 

Avea douăzeci şi opt de ani şi era printre ultimii din 
tagma lui. 

Cei cinci fraţi mai mari ai lui lucrau la Lima. Îl credeau 
fraier pentru că era încă dispus să iasă cu o barcă 
asemănătoare cu precursoarea unei plăci de surf, pentru a 
aştepta pe întinderile pustiite ale apelor de lângă coastă 
tonul şi scrumbiile. Care nu veneau. Fraţii săi obişnuiau 
să-i repete că pe morţi nu poţi să-i mai învii. Dar era în joc 
viaţa tatălui său, care, în ciuda celor aproape şaptezeci de 
ani, ieşea în larg în fiecare zi. Până în urmă cu câteva 


săptămâni, oricum. Acum, bătrânul Ucanan nu mai mergea 
la pescuit. Zăcea acasă, chinuit de o tuse ciudată, cu faţa 
plină de pete, şi părea să-şi piardă minţile. Juan Narciso se 
încăpăţâna să creadă că bătrânul va trăi atâta vreme cât el 
va reuşi să păstreze vie tradiţia. 

Strămoşii lui Ucanan, yunga şi moche, foloseau bărci din 
papură de peste o mie de ani, încă dinaintea sosirii 
spaniolilor în ţară. Populaseră zona de coastă din nordul 
îndepărtat până jos, în regiunea oraşului Pisco de azi, şi 
aprovizionau cu peşte imensa metropolă Chan Chan. În 
acele vremuri, regiunea era bogată în wachagues, mlaştini 
situate în apropierea țărmului, alimentate de izvoare 
subterane cu apă dulce. Acolo creştea în cantităţi sălbatice 
iarba-albă din care Ucanan şi cei care mai rămăseseră în 
meseria sa încă îşi mai împleteau caballitos, aidoma celor 
din bătrâni. Construcţia era neobişnuită. Lungă de trei 
până la patru metri, cu prora ascuţită, arcuită în sus şi 
uşoară ca un fulg, împletitura din papură era practic de 
nescufundat. Pe vremuri, tăiau cu miile valurile în faţa 
„Peştelui de aur“, regiunea de coastă numită aşa pentru că 
şi în zilele proaste puteai aduce acasă o pradă mai bogată 
decât prindeau acum oameni ca Ucanan în cele mai 
temerare visuri ale lor. 

Dar mlaştinile au dispărut. Odată cu ele, şi pipirigul. 

El Nino era măcar previzibil. Odată la câţiva ani, în 
apropierea Crăciunului, curentul Humboldt, de obicei rece, 
se încălzea în lipsa alizeelor şi sărăcea în substanţe 
nutritive, iar scrumbiile, bonitos şi sardelele nu se arătau, 
nemaigăsind nimic de mâncat. De aceea, străbunii lui 
Ucanan botezaseră acest fenomen El Nino, în traducere 
liberă „copilul Isus“. Câteodată, copilul Isus se mulțumea 
pur şi simplu să zăpăcească puţin natura, dar la fiecare al 
patrulea sau al cincilea an trimitea peste oameni pedeapsa 
cerului, de parcă ar fi vrut să-i şteargă de pe faţa 
pământului. Vijelii, averse de treizeci de ori mai abundente 
şi lavine mortale de nămol: de fiecare dată, îşi pierdeau 
viaţa sute de oameni. El Nino venea şi pleca; aşa fusese 
dintotdeauna. Nu te împrieteneai cu el, dar te obişnuiai 


cumva. Însă, de când bogăţia Pacificului era înghițită de 
năvoade cu o deschidere în care încăpeau douăsprezece 
Jumbo jeturi unul lângă altul, nici rugăciunile nu mai erau 
de folos. 

S-ar putea, îi trecu lui Ucanan prin cap în timp ce hula îi 
legăna caballito, să fiu într-adevăr prost. Şi prost, şi 
vinovat. Noi toţi suntem vinovaţi pentru că ne agăţăm 
speranţele de un sfânt protector catolic, care nu face nimic 
nici împotriva lui El Nino, nici împotriva asociaţiilor 
pescăreşti sau a acordurilor dintre state. 

Odinioară, se gândi el, aveam şamani în Peru. Ucanan 
ştia din povestiri ce găsiseră arheologii în vechile temple 
precolumbiene din apropierea oraşului Trujillo, chiar în 
spatele Piramidei Lunii. Nouăzeci de schelete zăcuseră 
acolo, bărbaţi, femei şi copii, omorâţi în bătaie sau 
înjunghiaţi. Intr-o încercare disperată de a stăvili 
puhoaiele din anul 650, marii preoţi sacrificaseră nouăzeci 
de oameni şi El Nino plecase. 

Cine ar trebui jertfit pentru a opri pescuitul exagerat? 

Ucanan se înfioră de propriile gânduri. Era un bun 
creştin. Îl iubea pe Isus Hristos şi îl iubea pe Sfântul Petru, 
patronul pescarilor.  Participase cu tot sufletul la 
procesiunile de San Pedro, când statuia din lemn a 
protectorului său era plimbată cu barca din sat în sat. Dar 
chiar şi aşa, dimineaţa dădeau cu toţii fuga la biserică, însă 
adevăratele focuri ardeau noaptea. Şamanismul era în 
floare. Dar care Dumnezeu poate ajuta acolo unde însuşi 
copilul Isus neagă că ar putea curma noua nenorocire a 
pescarilor, influenţa Lui epuizându-se în dezordinea 
forţelor naturii, şi că oricum, tot restul ar fi, mă rog 
frumos, treaba politicienilor şi a lobbyştilor? 

Ucanan se uită spre cer şi clipi. 

Promitea să fie o zi frumoasă. 

Momentan, nord-vestul peruan era perfect idilic. De zile 
întregi nu se vedea nici un nor pe cer. Surferii erau încă în 
paturile lor. Era prea devreme pentru ei. Ucanan ieşise cu 
caballito în larg de mai bine de jumătate de oră, laolaltă cu 
o duzină de alţi pescari. Soarele nu se arătase încă. Acum 


răsărea încet de după munţii învăluiţi în ceaţă, cufundând 
marea în lumini pastelate. Orizontul nesfârşit, argintiu 
până atunci, căpătă o nuanţă delicată de albastru. În zare 
se puteau ghici siluetele unor gigantice nave de transport, 
care se îndreptau spre Lima. 

Neimpresionat de frumuseţea dimineţii, Ucanan întinse 
mâna la spate şi scoase la iveală cal/caluj, tradiționalul 
năvod roşu al pescarilor de pe caballito, lung de câţiva 
metri şi prevăzut de jur împrejur cu cârlige de diferite 
mărimi. Privi critic ochiurile fine. Stătea în picioare în 
barca sa de stuf. În caballito nu aveai loc să te aşezi, în 
schimb la pupa era prevăzut un spaţiu generos de 
depozitare a echipamentului şi năvoadelor. Vâsla, o 
jumătate de guayaquil cum nu se mai folosea altundeva în 
Peru, o sprijinise de-a latul în faţa lui. Era a tatălui său. O 
luase pentru ca bătrânul să simtă puterea cu care Juan 
Narciso străpungea apa. În fiecare seară, de când i se 
îmbolnăvise tatăl, Juan punea vâsla lângă mâna dreaptă a 
acestuia, încredinţat fiind că, simţind-o, bătrânul va şti că 
are cine să ducă mai departe tradiţia familiei. 

Spera ca tatăl său să îşi dea seama ce atingea acolo. 
Căci fiul nu şi-l mai recunoştea. Ucanan termină inspecția 
calcalului. || examinase deja la mal, dar năvoadele erau 
preţioase şi meritau o verificare dublă. Pierderea unui 
năvod însemna sfârşitul. Chiar dacă el, Ucanan, era în 
echipa învinşilor din pocherul pentru ultimele resurse ale 
Pacificului, nu avea de gând să îşi permită nici cea mai 
măruntă neglijenţă şi nici să se lase în voia băuturii. Nimic 
nu i se părea mai greu de suportat decât privirea celor fără 
de speranţă, care îşi lăsau bărcile şi năvoadele în paragină. 
Ucanan ştia că, dacă ar întâlni-o vreodată în oglindă, o 
asemenea privire l-ar ucide. 

Se uită în jur. De ambele părţi, mica flotă de caballitos 
plecate în dimineaţa aceasta la drum împreună cu el se 
întindea până departe, la un kilometru şi mai bine distanţă 
de țărm. Azi, căluţii nu dansau în sus şi în jos, ca în alte 
zile. Abia dacă erau valuri. Următoarele ore pescarii aveau 
să le petreacă aici afară, răbdători până la fatalism. Între 


timp, li se alăturaseră bărci mai mari, din lemn, şi un 
trauler care trecu pe lângă ei îndreptându-se spre largul 
mării. 

Ucanan privi nehotărât cum bărbaţii şi femeile îşi lăsau 
calcalurile să alunece în apă, ancorându-le cu grijă de 
bărci. Geamandurile roşii şi rotunde lunecau luminoase pe 
suprafaţa apei. Ucanan ştia că era timpul să se apuce de 
treabă, dar continuă să se gândească la zilele trecute, 
privind, pierdut, în zare. 

Câteva sardele. Asta fusese tot. 

Urmări din priviri traulerul care se făcea tot mai mic. Şi 
anul acesta venea un El Nino, ce-i drept unul comparativ 
inofensiv. Câtă vreme se menținea între anumite limite, El 
Nino putea să aibă şi o altă faţă, una zâmbitoare şi 
binevoitoare. Momiţi de temperaturile mai plăcute, tonul 
auriu şi rechinul-ciocan, care în mod normal nu se simțeau 
bine aici, se rătăceau în curentul Humboldt. În acele zile 
de Crăciun, ajungeau pe masă porţii impunătoare. E 
adevărat că înainte de asta, puţinii peşti mici sfârşeau în 
stomacul celor mari, în loc să nimerească în năvodul 
pescarilor, dar nu puteau avea totul. Cine ieşea într-o zi ca 
asta mai departe pe mare avea în orice caz şanse să ia 
acasă una din bucăţile grase. 

Gânduri fără rost. Caballitos nu ieşeau aşa departe în 
larg. La adăpostul grupului se mai aventurau uneori la 10 
kilometri depărtare de uscat. Căluţii ţineau piept şi 
valurilor puternice, călăreau pur şi simplu pe coama lor. În 
larg, problema era curentul. Dacă mai era şi vreme aspră 
cu vânt suflând dinspre țărm, trebuia să depui ceva efort 
fizic pentru a-ţi readuce caballito la mal. 

Unii nu se mai întorseseră. 

Drept ca lumânarea şi neclintit, Ucanan stătea pe 
papura împletită. In lumina dimineţii începuse aşteptarea 
bancurilor, care nu aveau să vină nici azi. Scrută 
întinderea Pacificului în căutarea traulerului. Pe vremuri 
ar fi găsit de lucru fără probleme pe unul dintre vapoarele 
mari sau în fabricile de făină de peşte, dar acum se 
terminase şi cu asta. După acele El Ninos devastatoare de 


la sfârşitul anilor nouăzeci, chiar şi muncitorii din fabrici 
îşi pierduseră slujbele. Marile bancuri de sardele nu se 
întorseseră niciodată. 

Ce-i rămânea de făcut? Nu-şi mai permitea încă o zi fără 
să prindă ceva. 

Ai putea să le înveţi pe senoritas să facă surf. 

Asta era alternativa. O slujbă într-unul din nenumăratele 
hoteluri, sub a căror putere covârşitoare vechiul 
Huanchaco se chircea văzând cu ochii. Să pescuiască 
turişti. Să poarte o jacheţică ridicolă, să amestece 
cocktailuri. Sau să le provoace ţipete de plăcere 
americancelor răsfăţate. La surf, la schi nautic, seara 
târziu în camera lor. 

Dar tatăl lui ar muri în ziua în care Juan ar tăia legătura 
cu trecutul. Chiar dacă bătrânul nu mai era cu mintea 
întreagă, ar fi simţit că mezinul său îşi pierduse credinţa. 

Ucanan strânse pumnii până i se albiră încheieturile. 
Apoi scoase vâsla şi, hotărât şi cu toată puterea, începu să 
urmărească traulerul dispărut. Mişcările îi erau brutale, 
sacadate de furie. Cu fiecare cufundare a vâslei se mărea 
distanţa dintre el şi ceilalţi. Inainta cu viteză. Astăzi, ştia 
asta, nu aveau să-i împiedice întoarcerea nici valurile 
bruşte şi abrupte, nici vreun curent perfid, nici vreun vânt 
puternic din nord-vest. Acum sau niciodată. În apele mai 
adânci mai existau ton, bonito şi macrou, şi nu erau 
rezervaţi exclusiv traulerelor. Erau în egală măsură şi ale 
lui. 

După un timp se opri şi privi înapoi. Huanchaco, cu 
casele sale înghesuite, se făcuse mai mic. De jur împrejur 
vedea doar apă. Nici un proprietar de caballito, care să-i fi 
urmat exemplul. Mica flotă rămăsese mult în urmă. 

Pe vremuri trăiam cu un deşert în Peru, spusese odată 
tatăl său, cel din inima ţării. Intre timp, avem două 
deşerturi; al doilea este marea din faţa casei noastre. Ne- 
am transformat în locuitori ai deşertului care se tem de 
ploaie. 

Era încă prea aproape. 

În timp ce continua să vâslească cu lovituri puternice, 


Ucanan simţi întorcându-i-se vechea încredere. Aproape 
euforic, se imagină călărind la nesfârşit pe apă pe căluţul 
lui, până acolo unde din mare ţâşnesc cu miile spinări 
argintii, cascade strălucitoare în lumina soarelui, unde din 
valuri se ridică din adâncuri cocoaşele cenuşii ale 
balenelor şi se ivesc peştii-spadă. Vâsla îl îndepărta tot mai 
mult de duhoarea trădării. Braţele lui Ucanan se mişcau 
parcă de la sine şi când, în sfârşit, lăsă vâsla jos, din satul 
de pescari se mai vedea doar o siluetă cubică cu pete albe 
împrejur: hotelurile, mucegaiul modem care sclipea în 
soare şi se întindea fără oprelişti. 

Ucanan simţi cum îl cuprinde teama. Niciodată nu se 
mai încumetase atât de departe în larg. Nu cu caballito. 
Dumnezeule, era cu totul altceva să simţi scânduri sub 
picioare, şi nu doar legătură de papură îngustă, cu vârf 
ascuţit. Ceaţa dimineţii l-ar fi putut înşela, dar acum între 
el şi Huanchaco erau cu siguranţă mai mult de doisprezece 
kilometri. 

Era singur. 

Ucanan aşteptă un moment. Adresă în gând o scurtă 
rugăciune Sfântului Petru, să îl aducă acasă sănătos, 
fericit, cu barca plină de peşte. Apoi respiră adânc aerul 
sărat al dimineţii, scoase calcalul şi îl lăsă să alunece fără 
grabă în apă. Ochiurile prevăzute cu cârlige dispărură pe 
rând în întunericul sticlos, până când lângă caballito 
rămase doar pluta roşie a năvodului. 

Ce se putea întâmpla? Vremea era frumoasă şi, în plus, 
Ucanan ştia exact unde se află. În imediata apropiere, se 
înălța de pe fundul mării un masiv din lavă împietrită, un 
mic lanţ prăpăstios de munţi. Vârfurile îi ajungeau până 
aproape de suprafaţa apei. Trăiau pe el anemone de mare, 
scoici şi raci. O mulţime de peşti mici sălăşluiau în 
crăpături şi prin peşteri. Dar şi exemplare mari ca tonul, 
bonito şi peştele-spadă veneau să vâneze aici. Pentru 
traulere era prea periculos să opereze în zonă, exista 
pericolul să fie spintecate de muchiile ascuţite ale stâncilor 
şi, în plus, zona nu oferea destul peşte pentru un pescuit la 
scară mai mare. 


Dar pentru curajosul călăreț al unui caballito era mai 
mult decât suficient. 

Ucanan zâmbi pentru prima dată în acea zi. Se legăna în 
sus şi în jos. Aici, ce-i drept, erau valuri ceva mai înalte 
decât în imediata vecinătate a țărmului, dar lui îi era în 
continuare foarte bine pe pluta lui de papură. Se întinse şi 
clipi spre soarele galben şi palid ce se ridicase peste 
munţi. Apoi luă din nou vâsla şi din câteva mişcări îşi 
conduse caballito în curent. Se aşeză pe vine şi se pregăti 
să privească în următoarea oră pluta năvodului care dansa 
pe apă nu departe de barcă. 


După o oră prinsese trei bonitos. Aceştia zăceau graşi şi 
lucioşi în spaţiul de depozitare neacoperit din caballito. 

Ucanan era în delir. Era mai mult decât prada pe 
ultimele patru săptămâni... S-ar fi putut întoarce acum, dar 
dacă tot era aici, putea la fel de bine să mai aştepte. Ziua 
începuse îmbucurător. Şi se putea sfârşi şi mai bine. 

In plus, avea tot timpul din lume. 

În vreme ce caballito plutea lin de-a lungul stâncilor, 
Ucanan îi lăsă calcalului frânghia mai lungă, privind cum 
pluta se îndepărta săltând. Căuta mereu din priviri 
porțiunile mai deschise la culoare de pe suprafaţa apei, 
unde se înălţau stâncile. Era important să se ţină suficient 
de departe de ele, pentru a nu primejdui năvodul. Căscă. 

Frânghia zvâcni uşor. 

În momentul următor, pluta dispăru în valuri. Se ivi apoi 
iar, ţâşni în sus, dansă sălbatic încoace şi încolo preţ de 
câteva secunde şi fu iarăşi trasă în adânc. 

Ucanan apucă frânghia. Aceasta se întinse în strânsoare 
şi îi zdreli pielea din palme. Înjură. În clipa următoare, 
caballito se întoarse pe o parte. Ucanan dădu drumul 
frânghiei pentru a nu-şi pierde echilibrul. Adânc sub apă, 
pluta sclipi roşiatic. Întinsă ca o coardă, frânghia cobora 
abrupt, trăgând după ea pupa micuţei bărci de papură. 

Ce dracu' se petrecea aici? 

Trebuie să fi intrat ceva în năvod, ceva mare şi greu. 
Poate un peşte-spadă. Dar peştele-spadă s-ar fi mişcat mai 


repede şi ar fi tras caballito după el. Acel ceva ce se 
prinsese în ochiurile năvodului trăgea în jos. 

Ucanan încercă, febril, să pună iar mâna pe frânghie. O 
nouă zvâcnire zgudui barca. Fu tras înainte şi ateriză în 
valuri. Apa îi pătrunse în plămâni. leşi la suprafaţă tuşind 
şi scuipând, şi văzu caballito pe jumătate inundat. Prora 
ascuţită stătea drept în sus. Din spaţiul deschis de 
depozitare, peştii bonitos alunecau înapoi în mare. La 
vederea lor îl apucă furia şi îndârjirea. Erau pierduţi. Nu 
se putea scufunda după ei, pentru că era ocupat până 
peste cap să-şi salveze caballito şi pe sine. 

Captura unei dimineţii. Totul de pomană! 

Vâsla plutea în apropiere. Ucanan nu o băgă în seamă. O 
s-o ia mai târziu, gândi el. Se aruncă apoi cu toată forţa în 
lung peste proră şi încercă să o apese în jos. Ajunse 
complet sub apă, cu caballito cu tot, care în continuare era 
tras fără milă în jos. Se târî de-a buşilea peste papura 
netedă până la pupă. Pipăi cu mâna dreaptă în interiorul 
spaţiului de depozitare până găsi ce căuta. Mulţumescu-ţi 
ţie, Sfinte Petre! Cuţitul nu fusese luat de ape, şi nici 
masca de scafandru, cel mai preţios avut al său alături de 
calcal. 

Tăie frânghia dintr-o lovitură. 

Instantaneu, caballito ţâşni în sus şi corpul lui Ucanan 
se răsuci în jurul propriei axe. Văzu cerul rotindu-se 
deasupra sa, ajunse din nou cu capul sub apă şi se regăsi, 
în sfârşit, gâfâind pe barca de papură, ce se legăna iar 
agale, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Se ridică ametit. Pluta năvodului nu se zărea nicăieri. 
Căută din priviri vâsla pe suprafaţa apei. Aceasta plutea pe 
valuri, nu departe de el. Ucanan manevră barca spre ea cu 
mâinile, până reuşi să tragă vâsla la sine. O puse în faţa lui 
şi cercetă împrejurimile. 

Uite-le! Petele albe din apa cristalină. 

Ucanan înjură mult timp în gura mare. Se apropiase 
prea mult de formațiunile submarine şi îşi încurcase 
calcalul în ele. Nu-i de mirare că îl trăsese la fund. Se 
lăsase pradă visurilor idioate. Şi unde era năvodul, acolo 


era bineînţeles şi pluta. Câtă vreme năvodul era agăţat de 
stânci, ea nu putea urca. Era prinsă zdravăn de el. 

Ucanan cugetă. 

Da, ăsta era răspunsul, aşa trebuie să fi fost. Şi totuşi, îl 
uimea brutalitatea cu care era să fie tras la fund. Singura 
explicaţie plauzibilă părea a fi aceea că îşi pierduse 
năvodul din cauza stâncilor, dar îndoiala persista. 

Năvodul pierdut! 

Nu-l putea pierde. 

Cu lovituri rapide de vâslă, Ucanan readuse barca în 
locul unde se desfăşurase scurta dramă. Privi iscoditor în 
jos, încercând să distingă ceva în apa clară, însă în afară 
de câteva porţiuni mai deschise, lipsite de contur, nu văzu 
nimic. Nici urmă de năvod sau de plută. 

Acesta să fi fost, oare, locul? 

Era un om al mării. Işi petrecuse viaţa pe mare. Chiar şi 
fără aparatură sofisticată, Ucanan ştia că se află la locul 
corect. Aici trebuise să reteze frânghia, pentru ca bărcuţa 
lui de papură să nu fie ruptă în bucăţi. Năvodul lui se afla 
undeva, acolo, jos. 

Ar fi trebuit să îl aducă înapoi. 

Gândul de a se scufunda nu prea în convenea lui 
Ucanan. Deşi era un înotător excelent, ca majoritatea 
marinarilor, se temea de apă. Nu toţi pescarii iubeau 
marea, deşi aceasta îi chema în larg zi de zi. Mulţi dintre ei 
pescuiseră toată viaţa şi nu puteau trăi fără ea, deşi nici cu 
ea n-o duceau prea grozav. Marea le irosea forţa vitală, le 
reţinea câte puţin din ea pentru fiecare peşte prins, lăsând 
în urmă, prin birturile din port, figuri uscate şi tăcute, 
figuri care nu mai aşteptau nimic de la viaţă. 

Dar Ucanan avea o comoară! Un cadou de la un turist pe 
care îl scosese anul trecut în larg. Luă masca de scafandru 
din spaţiul de depozitare, scuipă în ea şi o umezi grijuliu ca 
să nu se aburească sub apă. Apoi o clăti în mare, o apăsă 
pe faţă şi-şi trase cureaua peste cap. Era o mască destul de 
scumpă, cu margini din latex moale, elastic. Dispozitiv de 
respirat sau tub de alimentare cu aer nu avea, dar nici nu 
îi trebuiau. Îşi putea ţine respiraţia cât să coboare suficient 


de mult încât să smulgă un năvod dintre stânci. N 

Ucanan evaluă pericolul de a fi atacat de un rechin. In 
general, la latitudinile acestea nu se întâlneau exemplare 
periculoase pentru oameni. Rareori fuseseră văzuţi 
rechini-ciocan sau mako, prădând năvoadele pescarilor, 
dar mai departe în larg. Marii rechini albi nu se prea 
apropiau de coastele peruane. Era, totuşi, o diferenţă să te 
scufunzi în apa deschisă din imediata apropiere a stâncilor 
şi a recifelor, ca aici, care ofereau o oarecare protecţie. 
Oricum, socoti Ucanan, nu un rechin avea pe conştiinţă 
năvodul lui. 

Propria neatenţie era de vină. Asta era tot. 

Îşi umplu plămânii şi sări în valuri. Era important să 
ajungă repede jos, altfel aerul inspirat l-ar fi ţinut la 
suprafaţă ca pe un balon. Cu corpul în poziţie verticală şi 
capul înainte se îndepărtă de suprafaţă. Din barcă, apa 
părea întunecată şi impenetrabilă, dar acum în jurul lui se 
deschidea o lume prietenoasă şi luminoasă, cu vedere 
clară spre reciful vulcanic ce se întindea pe o lungime de 
câteva sute de metri. Din loc în loc, stâncile erau 
mângâiate de soare. 

Ucanan abia dacă zări câţiva peşti, dar oricum nu era 
atent la ei. Privirea lui cerceta aglomerarea de stânci în 
căutarea calcalului. Prea mult nu putea rămâne aici jos, 
căci valurile i-ar fi putut îndepărta barca. Dacă în 
următoarele secunde nu zărea nimic, trebuia să iasă la 
suprafaţă şi să facă o a doua încercare. Chiar cu riscul de a 
trebui să încerce de zece ori! Şi dacă dura o jumătate de 
zi. Nu se putea întoarce fără năvod. 

Atunci văzu pluta plasei sale de pescuit. 

Plutea deasupra unei protuberanţe stâncoase, la o 
adâncime de zece până la cincisprezece metri. Năvodul 
atârna exact dedesubt. Părea să se fi prins în mai multe 
locuri. Peşti de recif minusculi roiau printre ochiuri. La 
apropierea lui Ucanan se împrăştiară. Adoptă o poziţie 
verticală, bătu apa cu picioarele şi începu să desprindă 
calcalul. Curentul îi umfla cămaşa deschisă. 

li sări în ochi faptul că năvodul era zdrenţuit complet. 


Se holbă buimăcit la dezastru. Stâncile nu ar fi putut 
provoca aşa ceva. 

Ce Dumnezeu se dezlănţuise aici? 

Şi unde era acum acel ceva? 

Cuprins de nelinişte, Ucanan începu să pipăie calcalul. 
Se părea că îl aşteptau zile întregi de cârpit. Poate nu va 
reuşi din prima încercare, dar chiar şi un calca! distrus tot 
mai avea o valoare. 

În cele din urmă se opri. 

N-avea nici un rost. Trebuia să iasă la suprafaţă, să se 
uite după caballito şi să mai coboare o dată. 

În timp ce se gândea, în jurul lui se petrecu o schimbare. 
Întâi crezu că soarele fusese acoperit de un nor. Lumina ce 
dănţuise pe stânci dispăruse, reciful şi plantele nu mai 
aruncau umbră... 

Încremeni. 

Mâinile lui, năvodul, toate îşi pierdură culoarea şi păliră. 
Trecerea era prea bruscă şi nu putea fi provocată doar de 
nori. În câteva secunde, cerul de deasupra lui Ucanan se 
întunecase. 

Dădu drumul la calca! şi privi în sus. 

Cât vedea cu ochii, sub suprafaţa apei începuse să se 
adune un banc de peşti strălucitori, lungi cât braţul. De 
uimire, Ucanan lăsă să îi scape o parte din aerul din 
plămâni, care se ridică spumegând. Se întrebă de unde s- 
ar fi putut ivi dintr-odată imensul banc. Nu mai văzuse 
niciodată ceva asemănător. Trupurile păreau să stea 
aproape pe loc, doar când şi când se observa zvâcnetul 
unei aripioare dorsale sau câte un animal ţâşnind în faţă. 
Apoi, brusc, bancul îşi corectă poziţia cu câteva grade. 
Peştii se mişcară ca un singur organism, iar trupurile se 
lipiră şi mai mult unele de altele. 

Aşadar, comportament tipic pentru un banc de peşti. 
Totuşi, ceva nu era în regulă cu el. Nu comportamentul 
peştilor îl irita cel mai mult, ci peştii înşişi. 

Erau pur şi simplu prea mulţi. 

Ucanan se învârti în jurul propriei axe. Oriunde ar fi 
privit, mulţimea uriaşă a peştilor se pierdea în infinit. Işi 


lăsă capul pe spate şi văzu printr-un gol dintre trupuri 
umbra bărcii sale mişcându-se uşor pe suprafaţa cristalină. 
Apoi se închise şi această ultimă perspectivă. Se întunecă 
şi mai mult, iar aerul rămas în plămânii săi începu să îl 
ardă dureros. 

Dorade, gândi descumpănit. 

Aproape că nu mai spera nimeni la întoarcerea lor. Ar fi 
trebuit să se bucure. Doradele scoteau un preţ destul de 
bun pe piaţă şi un năvod plin ochi asigura pentru multă 
vreme hrana unei familii de pescari. 

Însă Ucanan nu putea să se bucure. 

În schimb, teama i se furişa în suflet. 

Bancul de peşti era incredibil de mare. Se întindea de la 
un orizont la altul. Doradele distruseseră calcalul? Un banc 
de dorade? Dar cum era posibil aşa ceva? 

Trebuie să pleci de aici, îşi spuse. 

Se îndepărtă de stânci, împingându-se cu picioarele. 
Preocupat să îşi menţină calmul, urcă încet şi controlat, 
expulzând în continuare resturi de aer. Corpul său se 
îndrepta spre trupurile înghesuite unul în altul, care îl 
despărţeau de suprafaţă, de lumina soarelui şi de barca 
lui. Orice mişcare în banc încetase, era o aglomerare 
nesfârşită de indiferenţă cu ochii holbaţi. Şi totuşi, avea 
impresia că animalele apăruseră aşa subit numai pentru el, 
de parcă l-ar fi aşteptat. 

Vor să mă oprească, îi trecu prin minte. Vor să mă 
împiedice să ajung înapoi în barcă. 

Brusc îl cuprinse groaza. Inima îi bătea nebuneşte. Nu 
mai fu atent la viteză, nu se mai gândi la calcalul zdrenţuit 
şi la plută, nu mai irosi vreun gând la caballito, voia doar 
să străpungă desimea îngrozitoare de deasupra sa şi să 
ajungă înapoi la suprafaţă, înapoi la lumină, în elementul 
său, în siguranţă. 

Câţiva peşti ţâşniră în lături. 

Din mijlocul lor, ceva şerpui spre Ucanan. 

După o vreme, vântul se înteţi. 

Nici urmă de nori pe cer. Era şi rămânea o zi frumoasă. 
Valurile se măriseră abia perceptibil, fără a deveni însă 


incomode pentru un om într-o barcă mică. 

Dar nu se zărea nici un om. 

Nimeni, cât vedeai cu ochii. 

Doar caballito, printre ultimele de felul său, plutea încet 
spre oceanul deschis. 


Partea I 
Anomalii 


Şi al doilea înger a vărsat cupa lui în mare, şi marea s-a 
prefăcut în sânge ca de mort, şi din toate câte sunt în mare 
orice suflare de viaţă a murit. Şi cel de al treilea a vărsat 
cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în 
sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor, zicând: Drept eşti 
Tu... 

Apocalipsa Sfântului Ioan, cap. 16 


Săptămâna trecută, pe coasta chiliană, valurile au adus 
la mal un cadavru uriaş, neidentificat, care s-a descompus 
rapid la aer. Potrivit pazei de coastă chiliene, masa aceea 
informă ar fi doar o mică parte dintr-o masă mai mare, 
observată anterior plutind pe apă. Experții chilieni nu au 
găsit nici un fel de oase, pe care un vertebrat le-ar mai fi 
avut chiar şi într-o asemenea stare. Masa este prea mare 
pentru o piele de balenă şi nici nu are mirosul specific, au 
declarat ei. Cercetările de până acum au evidenţiat 
asemănări uimitoare cu aşa-numitele globster. În repetate 
rânduri, aceste uriaşe mase gelatinoase au fost aduse la 
mal în diferite zone ale coastei. Se pot face doar supoziţii 
privind proveniența lor. 

CNN, 17 aprilie 2003 


4 martie 
Trondheim, coasta norvegiană 


Oraşul era, de fapt, mult prea plăcut pentru a găzdui 
universităţi şi centre de cercetare. Mai ales în Bakklandet 
sau pe Mollenberg nu se voia instaurarea „partout” a unei 
imagini de metropolă a tehnologiei. În mijlocul mulţimii 
multicolore de case din lemn modernizate, de parcuri şi 
biserici cu aspect de ţară, de construcţii pe piloni în râu şi 
curţi dosnice pitoreşti, îţi pierea orice dor de progres, cu 
toate că NTNU, marea Universitate tehnică a Norvegiei, se 
afla imediat după colţ. 

Mai rar un astfel de oraş unde să se împletească atât de 
adânc trecutul cu viitorul ca în Trondheim. Prin urmare, 
Sigur Johanson se considera norocos că locuia în Kirkegata 
pe Mollenberg, la parterul unei căsuțe zugrăvite în ocru, 
cu acoperiş cu fronton şi cu scara şi buiandrugul albe, care 
ar fi stors lacrimi de fericire oricărui regizor hollywoodian. 
Aici timpul părea să se fi oprit. Cu toate că îi mulțumea 
destinului că îl hărăzise biologiei marine şi, implicit, uneia 
dintre ramurile ei de cercetare actuale, pe Johanson locul 
şi momentul actual îl interesau doar în mică măsură. Era 
un vizionar şi, ca toţi vizionarii, era preocupat de noul 
absolut, ca şi de idealurile de mult apuse. Viaţa sa era 
tributară spiritului lui Jules Verne. De la el încoace, nimeni 
nu mai ştiuse să îmbine cu atâta artă suflul fierbinte al 
epocii maşinilor, cavalerismul ultraconservator şi setea 
pentru tot ce părea imposibil, aşa cum o făcuse marele 
francez. Prezentul, în schimb, era un melc care ducea în 
spinare constrângeri şi profanări, şi care nu îşi găsea locul 
în universul lui Sigur Johanson. Recunoştea cerinţele 
prezentului, îl slujea, îi îmbogăţea zestrea, dar îl dispreţuia 
pentru ceea ce făcea din acesta. 

Dimineaţa târziu, după un weekend prelungit dedicat 
trecutului, Johanson îşi conducea jeepul spre terenurile de 
cercetare ale NTNU, trecând prin Ovre Bakklandet, având 
cursul strălucitor al Nidelvei la dreapta sa. Traversase 


păduri şi vizitase sate izolate, uitate de timp. Dacă ar fi 
fost vară, ar fi luat Jaguarul şi ar fi pus în portbagaj un coş 
de picnic cu pâine proaspătă, pateu din ficat de gâscă de la 
magazinul de delicatese şi o sticlă mică de Traminer 
aromat, de preferinţă din 1985. De când plecase din Oslo, 
Johanson depistase o serie de locuri în care încă nu dădeau 
năvală nici băştinaşii dornici de relaxare, şi nici turiştii. Cu 
doi ani în urmă, descoperise din întâmplare un lac ascuns, 
unde, spre marea lui satisfacţie, dăduse peste o casă 
ţărănească, destul de dărăpănată. li luase ceva timp să îl 
depisteze pe proprietar; acesta era unul din şefii de la 
societatea petrolieră de stat a Norvegiei, Statoil, care 
acum locuia în Sravanger. În schimb, achiziţionarea 
imobilului mersese repede. Omul se bucurase că era 
cineva dispus să preia casa şi o vânduse la un preţ de 
nimic. În săptămânile următoare, Johanson plătise câţiva 
imigranţi ilegali ruşi să o refacă la un preţ avantajos, până 
când cocioaba ajunsese să corespundă imaginii pe care şi-o 
făcuse el despre refugiile bonvivanților de la sfârşitul 
secolului al XIX-lea, refugii care le vor fi servit ca locuinţă 
de ţară şi loc de desfătare. 

Îşi petrecea aici serile lungi de vară cu privirea spre lac, 
citindu-i pe clasicii vizionari, de la Thomas Morus până la 
Jonathan Swift şi H.G. Wells. Asculta Mahler şi Sibelius, îl 
asculta pe Glenn Gould la pian şi simfoniile lui Bruckner 
dirijate de Celibidache. Işi făcuse o bibliotecă mare. 
Johanson deţinea câte două exemplare din aproape toate 
cărţile şi CD-urile sale preferate. Nu intenţiona să renunţe 
la nici unele, indiferent unde s-ar fi aflat în acel moment. 

Maşina urcă terenul uşor în pantă. Johanson ajunse în 
faţa clădirii principale a NINU, o construcţie imensă cu 
aspect de palat, datând de la începutul secolului XX, acum 
pudrată cu zăpadă. În spatele ei, se întindea adevăratul 
domeniu al universităţii cu săli de curs şi laboratoare. Zece 
mii de studenţi populau o zonă ce reprezenta un orăşel în 
sine. Un du-te-vino zgomotos domnea peste tot. Johanson 
îşi permise un oftat de mulţumire. Fusese minunat pe 
malul lacului. Totul era atât de izolat şi plin de inspiraţie! 


Vara trecută o luase de câteva ori cu el pe asistenta şefului 
de la departamentul de cardiologie, pe care o ştia din 
călătoriile de serviciu. Trecuseră destul de repede la 
obiect, însă la sfârşitul verii Johanson pusese capăt 
legăturii. Nu dorea o relaţie serioasă, cu atât mai mult cu 
cât ştia foarte bine care era realitatea. El avea cincizeci şi 
şase de ani, ea era cu treizeci de ani mai tânără. O astfel 
de relaţie mergea pentru câteva săptămâni, însă nu intra 
în discuţie pentru o viaţă, peste al cărei prag Johanson 
oricum lăsa şi lăsase să păşească puţini oameni. 

Parcă în locul rezervat pentru el şi traversă spre 
clădirea Facultăţii de Ştiinţe Naturale. În drum spre birou, 
mai dădu un tur imaginar lacului şi aproape că n-o observă 
pe Tina Lund, care stătea la geam şi care se întoarse la 
intrarea lui. 

— Ai cam întârziat, îl tachină ea. Din cauza vinului roşu 
sau nu te-a lăsat cineva să pleci? 

Johanson zâmbi. Lund lucra pentru Statoil şi se învârtea 
cu precădere prin institutele de cercetare ale Sintef. 
Aşezământul era una din cele mai mari institute autonome 
de cercetare din Europa. În special industria offshore 
norvegiană Îi datora câteva modificări novatoare. 
Colaborarea strânsă dintre Sintef şi NTNU era unul dintre 
factorii care întăriseră reputaţia oraşului Trondheim drept 
centru de cercetare tehnologică. Instalaţiile Sintef se 
întindeau în toată zona. Lund, care în scurta şi 
vertiginoasa ei carieră ajunsese deja coordonatoare 
adjunctă a proiectului de forare a noilor zăcăminte de 
petrol, îşi ridicase tabăra de doar câteva săptămâni la 
Institutul de tehnică marină Marintek, tot o filială a Sintef. 

Dezbrăcându-şi paltonul, Johanson îi admiră silueta 
înaltă şi suplă. O plăcea pe Lund. Cu câţiva ani în urmă, 
aproape că se înfiripase ceva între ei, dar se opriseră la 
jumătatea drumului, căzând de acord că e mai bine să 
rămână buni prieteni. De atunci se consultau reciproc în 
probleme de serviciu şi ieşeau uneori să ia masa împreună. 

— Oamenii bătrâni ca mine trebuie să îşi facă somnul, 
răspunse Johanson. Bei o cafea? 


— Dacă ai. 

Se uită în secretariat şi găsi o cafetieră plină. Secretara 
nu se vedea nicăieri. 

— Doar cu lapte, strigă Lund. 

— Ştiu. 

Johanson turnă cafeaua în două pahare mari, puse lapte 
într-al ei şi se întoarse în birou. 

— Ştiu totul despre tine, ai uitat? 

— N-ai ajuns chiar aşa departe. 

— Nu, slavă cerului! Stai jos. Ce te-aduce pe aici? 

Lund îşi luă cafeaua, bău din ea, dar nu dădu semne că 
ar vrea să se aşeze. 

— Un vierme, cred. 

Johanson ridică din sprâncene şi o studie. Lund îi 
întoarse privirea, de parcă ar fi aşteptat ca el să răspundă 
înainte să-şi formuleze întrebarea. Tipic pentru ea. Un 
temperament nerăbdător. 

Johanson luă o înghiţitură. 

— Crezi? 

În loc să răspundă, Lund luă de pe pervaz un recipient 
din oţel şi îl puse pe birou în faţa lui. Era închis ermetic. 

— Uită-te înăuntru. 

Johanson deşurubă capacul şi îl ridică. Recipientul era 
pe jumătate plin cu apă. Înăuntru se unduia ceva lung şi 
păros. Johanson îl studie cu atenţie. 

— Ai idee ce poate fi? întrebă Lund. 

Johanson ridică din umeri. 

— Viermi. Două bucăți. Exemplare destul de 
impunătoare. 

— Asta este şi părerea noastră. Doar specia ne dă bătăi 
de cap. 

— Pentru că nu sunteţi biologi. Sunt viermi Polychaeta. 
Anelizi, dacă numele îţi spune ceva. 

— Ştiu ce înseamnă Polychaeta. Lund ezită. Poţi să îi 
examinezi şi să îi clasifici? Expertiza ne-ar trebui destul de 
urgent. 

— Păi da. Johanson se aplecă şi mai mult peste micul 
recipient. După cum spuneam, e clar că sunt anelizi. Tare 


frumuşei, chiar. Coloraţi. Fundul mării e populat de 
animăluţele astea, n-am idee ce specie sunt. De ce vă 
îngrijorează? 

— Ar fi bine dacă am şti. 

— Nici măcar asta nu ştiţi? 

— Provin de la marginea continentului. De la 700 de 
metri adâncime. 

Johanson îşi scărpina bărbia. Animalele din recipient 
zvâcneau şi se contractau. Vor să mănânce, se gândi, doar 
că aici nu e nimic de mâncare. I se părea remarcabil faptul 
că încă mai trăiau. Celor mai multe organisme nu prea le 
pria când erau scoase de la adâncimi atât de mari. 

Îşi ridică privirea. 

— Aş putea să mă uit la ei. Poate mâine? 

— Ar fi bine. Lund făcu o pauză. Ai remarcat ceva, nu-i 
aşa? Ţi-am văzut privirea. 

— Posibil. 

— Despre ce e vorba? 

— Nu ştiu să spun exact. Nu sunt taxonom. Anelizi există 
de toate culorile şi formele. Nici eu nu cunosc oferta 
completă, şi pot spune că ştiu destul de multe. Ăştia mi se 
par... ei bine, pur şi simplu, nu ştiu încă. 

— Păcat. Expresia Tinei se înăspri. Apoi zâmbi dintr- 
odată. De ce nu te apuci să îi examinezi chiar acum şi la 
prânz îmi spui părerea ta? 

— Aşa repede? Păi ce crezi tu că fac eu aici, de fapt? 

— "Ţinând cont de ora la care ai apărut, mă îndoiesc că te 
îneci în muncă. 

Era cam aiurea, dar avea dreptate. 

— Fie, oftă Johanson. Din partea mea, ne putem vedea la 
unu la cantină. Îi pot tăia în bucățele sau aveai de gând să 
te împrieteneşti mai îndeaproape cu ei? 

— Fă ce crezi că e mai bine. Ne vedem, Sigur. 

leşi în grabă. Johanson privi în urma ei, întrebându-se 
dacă nu s-ar putea înfiripa totuşi o idilă între ei. Dar viaţa 
Tinei Lund se desfăşura în pas alergător. Era prea agitată 
pentru un tip contemplativ ca el, căruia nu-i plăcea să 
alerge după alţii. 


Se uită peste corespondenţă, dădu câteva telefoane şi în 
cele din urmă transportă recipientul cu viermi în laborator. 
Era vorba de polychaeta, fără îndoială. Făceau parte, 
alături de lipitori, din încrengătura Annelida, a viermilor 
inelaţi, şi nu reprezentau o formă de viaţă cu adevărat 
complexă. Pe zoologi îi fascinau din alte motive. 
Polychaeta era una dintre cele mai vechi forme de viaţă 
cunoscute. Fosilele descoperite le demonstrau existenţa, 
sub aproape aceeaşi formă, încă din perioada cambriană 
mijlocie, deci cu aproximativ 500 de milioane de ani în 
urmă. Populau în număr mare mările şi adâncurile, fiind 
rare în apă dulce şi în solurile umede. Aeriseau sedimentul 
şi serveau drept hrană peştilor şi racilor. Celor mai mulţi 
oameni le inspirau scârbă, probabil şi pentru că, în urma 
conservării în alcool, îşi pierdeau culorile splendide. 
Johanson, în schimb, îi considera supraviețuitorii unei lumi 
apuse şi ceea ce vedea i se părea neasemuit de frumos. 

Timp de câteva minute examină corpurile roz din 
recipient, cu excrescenţe tentaculare şi smocuri de 
perişori. Apoi stropi pe rând viermii cu soluţie de clorură 
de magneziu, pentru a-i decontracta. Existau mai multe 
metode de a omori un vierme. Uzuală era aceea de a-l 
băga în alcool, în vodcă sau în lichior limpede. Din 
perspectiva omului, aceasta promitea să fie o moarte în 
extaz, deci nu cea mai rea modalitate de a trece în neființă. 
Viermii erau însă de altă părere şi, dacă nu aveai grijă să-i 
decontractezi înainte, în chinurile morţii se strângeau într- 
un ghem tare. La asta servea clorura de magneziu. Muşchii 
animalelor se relaxau, după care puteai face cu ei ce voiai. 

Ca măsură de precauţie, îl congelă pe unul din ei. Era 
bine să ai întotdeauna un exemplar de rezervă, dacă voiai 
mai târziu să efectuezi analize genetice sau să examinezi 
izotopii stabili. Pe al doilea vierme îl băgă în alcool, îl mai 
examină o vreme şi îl puse pe planşeta de lucru, unde îl 
măsură. Şaptesprezece centimetri. Apoi îl secţionă pe 
lungime şi scoase un fluierat uşor. 

„Băiete, dar ştiu că ai cu ce muşca”, murmură el. 

Şi în interior, construcţia caracteristică  adeverea 


vietatea ca fiind un vierme inelat. Trompa, pe care 
Polychaeta o pot scoate fulgerător când îşi vânează prada, 
era vârâtă în învelişul corpului. Era înzestrat cu maxilare 
de chitină şi cu mai multe rânduri de dinţi minusculi. 
Johanson văzuse o mulţime de asemenea creaturi pe 
dinăuntru şi pe dinafară, dar mărimea acestor maxilare 
întrecea orice cunoştea el. Cu cât privea mai mult 
viermele, cu atât mai tare îl încerca bănuiala că această 
specie nu fusese catalogată încă. 

Ce practic, se gândi. Faimă şi onoruri! Când se mai 
întâmplă să descoperi o specie nouă? 

Nu era încă sigur, aşa că apelă la internet şi scotoci o 
vreme prin jungla de date. Era într-adevăr uimitor. Acest 
vierme exista, şi totuşi nu exista. Încetul cu încetul, 
Johanson deveni curios de-a binelea. Era atât de fascinat 
de ceea ce făcea, încât aproape că uită pentru ce studia 
animalul. Când, în cele din urmă, se grăbi spre cantină pe 
sub acoperişurile de sticlă ale universităţii, era deja cu 
cincisprezece minute în întârziere. Năvăli înăuntru, o zări 
pe Lund la o masă în colţ şi se duse spre ea. Stătea la 
umbra unui palmier şi îi făcea cu mâna. 

— Îmi cer scuze, spuse, m-ai aşteptat mult? 

— Ore întregi. Mor de foame. 

— Putem comanda  tocăniţă de curcan, propuse 
Johanson. A fost excelentă săptămâna trecută. 

Lund încuviinţă. Se ştia că Johanson se pricepe la 
mâncare. Ea îşi comandă o Cola lângă tocăniţă. Johanson 
se răsfăţă cu un pahar de Chardonnay. În timp ce el stătea 
cu nasul vârât în pahar, încercând să afle dacă vinul 
miroase sau nu a dop de plută, Lund se foia neliniştită pe 
scaun. 

— Ei bine? 

Johanson luă o înghiţitură şi plescăi din buze. 

— E aşa cum se cuvine. Proaspăt şi dens. 

Lund îl privi fără să înţeleagă. Apoi îşi dădu ochii peste 
cap. 

— În ordine. g 

Johanson lăsă paharul jos şi puse picior peste picior. li 


făcea plăcere să-i pună răbdarea la încercare. Din moment 
ce ea îl aştepta luni dimineaţa ca să-i dea de lucru, merita 
să o chinuie. 

— Anelide, din clasa polichete, asta stabilisem deja. Sper 
că nu te aştepţi la un raport complet, asta ar dura câteva 
săptămâni sau luni. Deocamdată, aş cataloga cele două 
exemplare ale tale ca fiind o mutație sau o specie nouă. 
Sau mai degrabă ambele variante, ca să fiu exact. 

— Eşti oricum, numai exact nu. 

— Scuze. Pot să te întreb unde aţi găsit chestiile astea? 

Lund îi descrise locul. Era la o distanţă considerabilă de 
țărm, acolo unde platforma continentală norvegiană se 
întâlnea cu oceanul. Johanson ascultă îngândurat. 

— Pot să întreb ce faceţi acolo? 

— Cercetăm batogul. 

— O, mai există? Ce veste îmbucurătoare! 

— Lasă-te de glume! Ştii care sunt problemele când vrei 
să extragi petrol. Nu vrem să ni se reproşeze ulterior că 
am neglijat ceva. 

— Construiţi o platformă? Credeam că exploatarea e în 
regres. 

— Deocamdată, asta nu e problema mea, spuse Lund 
uşor enervată. 

Eu vreau doar să ştiu dacă se poate construi acolo sau 
nu. Nu am mai forat aşa departe în larg. Trebuie să 
verificăm condiţiile tehnice. Trebuie să demonstrăm că 
respectăm regulile de protecţia mediului. Aşa că mergem 
să vedem ce înoată prin zonă şi cum arată mediul 
înconjurător, ca să nu-l întărâtăm. 

Johanson încuviinţă din cap. Lund se lupta cu rezultatele 
Conferinţei Mării Nordului, după ce Ministerul pentru 
Pescuit lansase acuzaţia că ar fi pompate zilnic în mare 
milioane de tone de apă industrială infestată. Nenumărate 
instalaţii offshore din Marea Nordului şi de lângă coasta 
Norvegiei scoteau de pe fundul mării, odată cu petrolul, 
apa industrială. Aceasta fusese amestecată timp de 
milioane de ani cu ţiţeiul şi era saturată cu chimicale. De 
obicei, în timpul exploatării, era separată doar mecanic de 


petrol şi dirijată direct în mare. Decenii întregi, nimeni nu 
pusese sub semnul întrebării această practică. Până când 
guvernul a însărcinat Institutul norvegian de ştiinţe marine 
cu un studiu, a cărui chintesenţă i-a speriat în egală 
măsură atât pe ecologişti, cât şi concernele petroliere. 
Anumite substanţe din apa industrială dereglaseră ciclurile 
de înmulţire ale batogului, acţionând ca nişte hormoni 
feminini. Peştii masculi deveneau sterili sau îşi schimbau 
sexul. Păreau a fi amenințate între timp şi alte specii. Prin 
urmare, s-a solicitat stoparea imediată a deversării, 
producătorii de petrol fiind forţaţi să caute alternative. 

— Foarte bine că se uită în ograda voastră, spuse 
Johanson. Cu cât sunt mai atenţi, cu atât mai bine. 

— Chiar că îmi eşti de ajutor. Lund oftă. În orice caz, 
scormonind prin coastă, am ajuns la o adâncime destul de 
mare. Am făcut măsurători seismice şi am coborât robotul 
la 700 de metri, să facă poze. 

— Poze cu viermi. 

— Am fost complet surprinşi. Nu ne-am fi aşteptat să îi 
găsim acolo jos. 

— Aiurea! Viermi sunt peste tot. Şi mai sus de 700 de 
metri? l-aţi găsit şi acolo? 

— Nu. Lund se foi nerăbdătoare pe scaun. Care e treaba 
cu dihăniile alea nenorocite? Aş vrea să le clasific, că mai 
avem o grămadă de lucruri de făcut. 

Johanson îşi propti bărbia în mâini. 

— Problema cu viermele tău, spuse, este că de fapt sunt 
doi viermi. 

Îl privi nedumerită. 

— Bineînţeles. Ţi-am dat doi viermi. 

— Nu la asta mă refer. Mă refer la specie. Dacă nu mă 
înşel, este vorba despre un soi descoperit de curând, 
despre care până deunăzi nu se ştia absolut nimic. A fost 
întâlnit prima oară în Golful Mexic, unde îşi face veacul pe 
fundul mării şi profită, se pare, de bacteriile care folosesc 
la rândul lor metanul ca sursă de energie pentru a se 
dezvolta. 

— Metan, zici? 


— Da. Şi de aici lucrurile devin interesante. Viermii tăi 
sunt prea mari pentru specia lor. Vreau să spun că există 
anelizi care cresc până la doi metri şi peste. Trăiesc şi 
destul de mult. Dar aceia sunt de alt calibru şi trăiesc în cu 
totul alte părţi. Dacă viermii tăi sunt identici cu cei din 
Golful Mexic, atunci au crescut serios de la descoperirea 
lor şi până acum. Cei din golf măsoară maximum cinci 
centimetri, ai tăi sunt de trei ori mai lungi. Şi nici nu au 
fost menţionaţi până acum pe coasta continentală 
norvegiană. 

— Interesant. Cum îţi explici toate astea? 

— Glumeşti! Nu-mi pot explica. Singurul răspuns pe care 
îl pot găsi în momentul ăsta este că aţi dat peste o specie 
nouă. Felicitări! Ca aspect, aduce cu viermele de gheaţă 
mexican, însă după mărime şi anumite caracteristici, cu un 
vierme complet diferit. Mai bine zis, cu strămoşul unui 
vierme despre care credeam că ar fi dispărut de mult. Un 
mic monstru cambrian. Mă mir însă că... 

Ezită. Societăţile petroliere cercetaseră zona atât de 
minuţios, încât un vierme de asemenea dimensiuni ar fi 
trebuit de mult descoperit. 

— Că? insistă Lund. 

— Păi, din două una: sau am fost cu toţii chiori, sau noii 
tăi prieteni nu au fost acolo iniţial. Poate provin de la o 
adâncime şi mai mare. 

— Şi atunci ne punem întrebarea cum de au urcat atât 
de sus. Lund tăcu un moment, apoi întrebă: Când poţi 
termina raportul? 

— Văd că iar mă presezi. 

— În nici un caz nu pot aştepta o lună! 

— În ordine, zise Johanson ridicând mâinile împăciuitor. 
Va trebui să îţi trimit viermii în voiaj prin lume, dar am eu 
oamenii mei. Dă-mi două săptămâni. Şi nu încerca să mai 
negociezi termenul. Mai repede nu merge, oricât aş vrea. 

Lund nu răspunse nimic. În timp ce privea fix în faţa ei, 
sosi şi mâncarea, dar nu se atinse de ea. 

— Şi zici că se hrănesc cu metan? 

— Cu bacterii care mănâncă metan, o corectă Johanson. 


Un sistem simbiotic destul de alambicat, despre care alţi 
oameni mai deştepţi ca mine îţi pot povesti mai multe. Dar 
asta e valabil pentru viermele despre care cred eu că este 
înrudit cu al tău. Încă nu există nici o dovadă. 

— Dacă e mai mare decât cel din Golful Mexic, atunci 
are şi apetit mai mare, cugetă Lund. 

— În orice caz, mai mare decât al tău, spuse Johanson cu 
o privire spre farfuria ei care rămăsese neatinsă. Şi m-ar 
ajuta dacă ai găsi şi alte exemplare din specia ta de 
monştri. 

— Nu va fi o problemă. 

— Mai aveţi şi alţii? 

Lund încuviinţă cu o expresie ciudată pe chip. Apoi 
începu să mănânce. 

— Vreo duzină, spuse. Dar jos mai sunt. 

— Mulţi? 

— Păi, e doar o bănuială... Lund făcu o pauză. În orice 
caz, câteva milioane. 


12 martie 
Vancouver Island, Canada 


Zilele veneau şi plecau, dar ploaia rămânea. Leon 
Anawak nu îşi amintea când mai plouase aşa, fără încetare, 
în ultimii ani. Privi afară, spre oceanul neted şi monoton. 
Orizontul apărea ca o linie de culoarea mercurului, între 
suprafaţa apei şi masa joasă a norilor. Acolo, în spate, 
începea să se întrevadă o pauză în răpăiala care dura de 
zile întregi, deşi nu era sigur. Putea fi la fel de bine şi 
ceața care se apropia. Oceanul Pacific trimitea ce voia el 
şi, de obicei, o făcea fără preaviz. 

Fără a scăpa linia din ochi, Anawak acceleră Blue Shark, 
ieşind şi mai departe în larg. Zodiacul, cum erau numite 
bărcile gonflabile mari şi motorizate, era ocupat complet. 
Dar cei doisprezece oameni în pelerine impermeabile, 
înarmaţi cu binocluri de campanie şi aparate de filmat, 
tocmai îşi pierduseră orice urmă de interes pentru 
activitatea lor. Aşteptaseră mai bine de o oră şi jumătate 
să apară balenele cenuşii şi balenele cu cocoaşă, care 
părăsiseră în februarie lagunele din Baja California şi 
apele hawaiene, pentru a porni spre locurile arctice unde 
se hrăneau pe timpul verii. În acest scop parcurgeau de 
fiecare dată şaisprezece mii de kilometri. Călătoria lor le 
ducea din Pacific prin Marea Bering în Marea Ciukotsk, 
până la banchiza polară şi apoi în ţara huzurelii, unde îşi 
umpleau burţile cu tot felul de creveţi. Când zilele 
începeau să se scurteze, porneau din nou la drum, înapoi, 
spre Mexic. Acolo, la adăpost de orci, cei mai aprigi 
duşmani ai lor, îşi aduceau pe lume puii. De două ori pe an, 
turmele uriaşelor mamifere marine traversau Columbia 
Britanică şi apele de lângă Vancouver Island. În aceste 
luni, locuri ca Tofino, Ucluelet şi Victoria erau aglomerate 
din cauza staţiilor de whale watching. 

Nu şi în acest an. 

Ar fi trebuit ca reprezentanţii uneia sau alteia dintre 
specii să-şi fi arătat de mult capul sau înotătoarea pentru 


fotografia obligatorie. Probabilitatea de a întâlni 
mamiferele marine era atât de mare în această perioadă, 
încât Davies Whaling Station garanta vederea balenelor, în 
caz contrar, ei asigurând ieşiri gratuite în larg. Uneori 
puteau trece câteva ore fără să vezi nimic, dar o zi 
întreagă era chiar curat ghinion. O săptămână întreagă 
fără balene era prilej de îngrijorare, însă asta nu se 
întâmpla niciodată. 

Dar de această dată, animalele păreau să se fi pierdut 
undeva între California şi Canada. Aventura nu avu loc nici 
astăzi. Oamenii îşi puneau la loc camerele, căci, odată 
întors acasă, nu aveai altceva de povestit decât că ai 
navigat de-a lungul unui țărm stâncos, probabil încântător, 
ascuns în spatele perdelelor de ploaie. 

Anawak, care la fiecare vizită în larg obişnuia să ofere 
explicaţii şi comentarii, simţi că limba i se lipeşte de cerul 
gurii. În decursul ultimelor nouăzeci de minute recitase 
istoria locului şi înşirase anecdote, ca să nu lase atmosfera 
să se fleşcăiască de tot. În mod evident, nimeni nu mai voia 
să audă ceva despre vreo balenă sau vreun urs negru. 
Epuizase toate şmecheriile pe care le ştia. Se tot gândea la 
cauza lipsei balenelor. Poate că dispariţia turiştilor 
plătitori ar fi trebuit mai degrabă să îl îngrijoreze, dar nu 
era stilul lui. 

— Ne întoarcem, anunţă. 

Tăcură toţi, dezamăgiţi. Intoarcerea prin Clayoquot 
Sound avea să dureze un sfert de oră şi mai bine. Hotări să 
încheie măcar după-amiaza razant. Oricum erau toţi uzi 
până la piele. Zodiacul avea două motoare puternice care, 
dacă erau solicitate la maximum, garantau o călătorie 
plină de adrenalină. Viteza era tot ce le mai putea oferi 
acum oamenilor. 


Casele pe piloni din Tofino şi debarcaderul apărură 
curând în zare, iar ploaia încetă brusc. Dealurile şi crestele 
munţilor arătau parcă decupate din carton cenuşiu, iar 
piscurile erau învăluite în nori şi ceaţă. Anawak îi ajută pe 
pasageri să coboare, după care legă zodiacul. Scara care 


ducea la debarcader era alunecoasă. Pe terasa staţiei se 
adunau deja următorii îndrăzneţi, care aveau să caute 
aventura în zadar. Anawak nici nu se osteni să se mai 
gândească la ei. Nu era treaba lui să-şi facă griji pentru 
alţii. 

— Dacă o ţine tot aşa, va trebui să ne reprofilăm, spuse 
Susan Stringer când îl văzu intrând în sala unde erau 
primiţi turiştii şi unde se vindeau biletele. Stătea după 
tejghea şi aranja pliantele în stative. Am putea observa 
veveriţele de pădure, ce zici? 

Whaling Station era un bazar plăcut, plin până la refuz 
cu artă meşteşugărească, suvenire-kitsch, îmbrăcăminte şi 
cărţi. Susan Stringer lucra la Davies ca administrator. Aşa 
îşi finanța studiile, la fel cum făcuse şi Anawak. El 
absolvise cu patru ani în urmă şi rămăsese fidel staţiei 
Davies ca skipper. Folosise lunile de vară ale ultimilor ani 
pentru a publica o carte despre inteligenţa şi structura 
socială a mamiferelor marine, carte de succes, şi îşi 
câştigase respectul specialiştilor prin experimente 
spectaculoase. Era tratat ca o stea în ascensiune şi 
curgeau ofertele promițătoare de posturi cu dotări 
tentante. Pe lângă acestea, viața modestă din sânul naturii 
pe Vancouver Island îşi pierdea progresiv din farmec. 
Anawak ştia că, mai devreme sau mai târziu, va ceda şi se 
va muta într-unul din oraşele de unde veneau ofertele. 
Viitorul îi părea deja trasat. Implinise treizeci şi unu de 
ani. În curând avea să preia o docenţă sau un post de 
cercetare într-unul din institutele mari, va publica articole 
în reviste de specialitate şi va merge la congrese, va locui 
într-un apartament scump la etajul superior al unei case de 
al cărei fundament se vor izbi valurile circulaţiei rutiere. 

Incepu să îşi descheie pelerina de ploaie. 

— Măcar de s-ar putea face ceva, spuse sumbru. 

— Ce-am putea face? 

— Să căutăm. 

— Nu spuneai că vrei să vorbeşti cu Rod Palm despre 
rezultatele cercetărilor telemetrice? 

— Am vorbit. 


— Şi? 

— Se pare că nu s-au întâmplat prea multe. În ianuarie, 
au echipat câţiva delfini şi lei de mare cu dispozitive de 
urmărire a traseului parcurs şi cu asta basta. Datele există, 
dar toate înregistrările se opresc la scurt timp după 
începerea migraţiei, după care pauză. 

Stringer dădu din umeri. 

— Vin ele, nu-ţi face griji. Câteva mii de balene nu dispar 
aşa, pur şi simplu. 

— Ba se pare că dispar. 

Susan zâmbi. 

— Poate aşteaptă în trafic la Seattle. La Seattle tot 
timpul e blocată circulaţia. 

— Foarte amuzant. 

— Hai, nu mai fi îngrijorat! S-a mai întâmplat să întârzie 
şi în alţi ani. Ce zici, ne vedem deseară la Schooners? 

— Eu... nu. Trebuie să pregătesc experimentul cu 
beluga. 

Susan îl privi cu severitate. 

— Dacă vrei să afli părerea mea, cam exagerezi cu 
munca. 

Anawak scutură din cap. i 

— Trebuie s-o fac, Susan. Mă interesează. In plus, habar 
n-am să joc la bursă. 

Apropoul îl viza pe Roddy Walker, prietenul lui Stringer. 
Era broker la Vancouver şi îşi petrecea câteva zile în 
Tofino. Ideea lui despre un concediu consta în special în a 
enerva pe toată lumea, când cu telefonul mobil, când cu 
sfaturi financiare, totul în gura mare. Stringer pricepuse 
de mult că între cei doi nu se va înfiripa vreo prietenie, mai 
ales de când Walker îl pisase pe Anawak o seară întreagă 
cu întrebări despre originea lui. 

— Poate nu-ţi vine să crezi, spuse, dar Roddy poate vorbi 
şi despre alte chestii. 

— Pe bune? 

— Dacă îl rogi frumos. 

Sunase cam ironic. 

— În regulă, răspunse Anawak, trec mai târziu. 


— Aiurea. N-o să vii deloc. 

Anawak rânji. 

— Dacă mă rogi frumos. 

Bineînţeles că nu se va duce. O ştiau amândoi. Cu toate 
astea, fata spuse: 

— Ne întâlnim pe la opt, dacă te răzgândeşti. Poate ar 
trebui să îţi mişti totuşi fundul până acolo, altfel o să prinzi 
rădăcini. Vine şi sora lui Tom şi să ştii că te place. 

Sora lui Tom nu era cel mai prost argument. Dar Tom 
Shoemaker era director comercial la Davies şi lui Anawak 
îi displăcea gândul să se lege prea tare de un loc pe care 
tocmai încerca să şi-l scoată din cap. 

— O să mă gândesc. 

Stringer râse, clătină din cap şi ieşi. 

Anawak se ocupă o vreme de clienţi, până când apăru 
Tom, care preluă tura de după-amiază. leşi apoi pe strada 
principală din Tofino. Davies Whaling Station se afla chiar 
la intrarea în localitate. Era o clădire drăguță, o casă tipică 
din lemn cu ţigle roşii, terasă acoperită şi cu gazon în faţă, 
unde fusese plasată, ca semn distinctiv, o coadă de balenă 
din lemn de cedru, înaltă de şapte metri. În imediata 
apropiere, începea o pădure deasă de brazi. Totul arăta de 
fapt exact aşa cum îşi imaginează europenii Canada. 
Băştinaşii îşi aduceau şi ei contribuţia, povestind cu lux de 
amănunte seara, la lumina felinarelor, despre întâlnirile lor 
cu urşi în propriile grădini sau despre cum au călărit ei pe 
spinarea balenelor. Nu toate poveştile erau adevărate, dar 
cele mai multe lucruri da. Vancouver Island îşi alimenta 
sârguincios mitul de concentrat de Canada. Fâşia vestică 
de coastă dintre Tofino şi Port Renfrew, cu plajele în pantă 
lină, cu golfurile, mlaştinile, râurile şi terenurile râpoase 
însingurate, împrejmuite de brazi şi cedri bătrâni de sute 
de ani, atrăgea în fiecare an cohorte de vizitatori. Cu puţin 
noroc, de la mal puteau fi văzute balene cenuşii, vidre şi lei 
de mare stând la soare în apropierea plajei. Chiar şi atunci 
când marea trimitea ploaie în exces, cei mai mulţi erau de 
părere că în acest loc insula aducea cel mai mult a paradis. 

Anawak nu avea ochi pentru toate acestea. 


Intră în localitate şi o coti spre debarcader. Acolo era 
ancorat un vas cu pânze, lung de doisprezece metri, vechi 
şi şubred. Îi aparţinea lui Davie. Şeful staţiei nu voia să 
cheltuiască pentru a-l reface. I-l închiriase în schimb lui 
Anawak pentru o sumă ridicol de mică, iar acesta trăia 
acum acolo şi abia dacă îşi mai vizita adevăratul domiciliu, 
un apartament minuscul în Vancouver City. Il onora cu 
vizita lui doar când avea mai multă treabă în oraş. 

Cobori sub punte, luă un vraf de hârtii şi se întoarse cu 
ele la firmă. În Vancouver avea o maşină, un Ford ruginit. 
Pe insulă era suficient să împrumute din când în când 
vechiul Land Cruiser al lui Shoemaker. Urcă, porni 
motorul şi merse la Wickaninnish Inn, un hotel de înaltă 
clasă, situat la câţiva kilometri distanţă, pe un promontoriu 
care oferea o privelişte fantastică. Cerul se mai limpezise. 
Drumul bine întreţinut traversa pădurea deasă. După zece 
minute, lăsă maşina într-o parcare mică şi porni pe jos, pe 
lângă copacii uriaşi căzuţi la pământ şi aflaţi în stare de 
putrefacție lentă. Poteca urca şerpuitoare prin lumina 
verzuie a înserării. Mirosea a pământ umed. De pe crengile 
brazilor învăluiţi în muşchi şi ferigi picura apă. Totul 
fremăta de viaţă. 

Când Wickaninnish Inn răsări în faţa lui, scurta pauză 
petrecută departe de compania oamenilor îşi făcuse deja 
efectul. Acum că se luminase cât de cât, se putea aşeza 
liniştit pe plajă cu hârtiile lui. Mai era până să se întunece. 
În timp ce cobora treptele de lemn ce duceau într-un 
zigzag abrupt de la hotel până jos la mare, se gândi că ar 
putea să-şi ofere o cină la Wickaninnish. Bucătăria era 
excelentă, iar gândul că va sta aici, departe de apucăturile 
deplasate ale lui Walker admirând apusul, îl binedispuse şi 
mai mult. 

La vreo zece minute după ce pusese stăpânire pe un 
buştean, cu ciornele şi laptopul în braţe, zări o siluetă 
coborând scările şi plimbându-se de-a lungul plajei. Se 
ținea aproape de apa albastră-argintie. Era reflux, iar 
nisipul strălucea în lumina după-amiezii, presărat cu bucăţi 
de lemn aduse de apă. Persoana nu părea să se grăbească, 


dar era clar că se îndrepta spre buşteanul lui Anawak, 
făcând un ocol mare. Se încruntă şi încercă să arate cât 
mai preocupat. După un timp auzi zgomotul moale, 
scârţâitor, al unor paşi care se apropiau. Anawak îşi 
analiza hârtiile în mod ostentativ, dar concentrarea i se 
dusese de râpă. 

— Bună, spuse o voce joasă. 

Anawak ridică privirea. 

În faţa lui stătea o femeie atrăgătoare şi delicată, având 
o ţigară în mână şi un zâmbet prietenos pe chip. Avea cam 
cincizeci şi ceva de ani. Părul tuns scurt era cenușiu, faţa 
arsă de soare şi brăzdată cu nenumărate riduri. Era 
desculţă, purta blugi şi o geacă închisă la culoare. 

— Bună. 

Sunase mai puţin aspru decât avusese de gând. În 
momentul în care ridicase ochii spre ea, nu îl mai 
deranjase prezenţa ei. Ochii femeii, de un albastru adânc, 
străluceau de curiozitate. Trebuie să fi fost tare curtată în 
tinereţe. Şi acum mai emana un erotism inefabil. 

— Ce faceţi aici? îl întrebă. 

În alte condiţii ar fi dat un răspuns în doi peri şi s-ar fi 
dus pur şi simplu mai încolo. Sunt multe moduri în care le 
poţi da oamenilor de înţeles să te lase în pace. 

În schimb, se auzi răspunzând cuminte: 

— Lucrez la un raport despre balenele beluga. 
Dumneavoastră? 

Femeia trase din ţigară. Apoi se aşeză lângă el pe 
buştean, de parcă ar fi fost invitată. El îi studie profilul, 
nasul îngust şi pomeţii înalţi, şi brusc se gândi că nu era 
deloc o străină. O mai văzuse undeva. 

— Şi eu lucrez la un raport, spuse ea. Dar mă tem că 
nimeni nu va dori să îl citească atunci când va veni vremea 
să îl public. Făcu o pauză şi îl privi. Am fost azi pe vasul 
dumneavoastră. 

Deci de acolo o ştia. O femeie micuță cu ochelari de 
soare şi glugă trasă peste cap. 

— Ce se întâmplă cu balenele? îl întrebă. N-am zărit nici 
măcar una. 


— Nu sunt aici. 

— De ce nu? 

— Asta mă întreb întruna. 

— Nu cunoaşteţi motivul? 

— Nu. 

Femeia  încuviinţă din cap, de parcă ar fi fost 
familiarizată cu fenomenul. 

— Îmi pot imagina ce vă trece prin cap. Nici ai mei nu 
apar, dar spre deosebire de dumneavoastră, eu cunosc 
motivul. 

— Ai dumneavoastră ce anume nu apar? 

— Poate nu ar trebui să mai aşteptaţi, ci să plecaţi în 
căutare, propuse ea fără să-i răspundă la întrebare. 

— Suntem deja în căutare. Anawak îşi puse ciorna 
deoparte şi se miră singur cât de deschis vorbea cu ea. 
Parcă s-ar fi întreţinut cu o veche cunoştinţă. Căutăm în 
toate modurile imaginabile. 

— Şi cum anume? i 

— Prin satelit. Supraveghere de la distanță. In afară de 
asta, suntem în stare să localizăm dinamica grupurilor prin 
ecolocaţie. Există tot felul de modalităţi. 

— Şi totuşi, le e aşa de uşor să vă scape? 

— Nimeni nu se aştepta la dispariţia lor. La începutul lui 
martie, au mai fost văzute în dreptul oraşului Los Angeles 
şi cu asta basta. 

— Poate că ar fi trebuit să vă uitaţi mai bine. 

— Poate că da. 

— Şi au dispărut toate? 

— Nu, nu toate. Anawak oftă. E puţin mai complicat. 
Vreti să intru în amănunte? 

— Altfel nu aş fi întrebat. 

— Sunt balene aici. Rezidentele. 

— Rezidente? 

— Lângă Vancouver Island, observăm douăzeci şi trei de 
specii diferite de balene. Unele trec periodic pe aici, 
balenele cenuşii, cele cu cocoaşă, balenele vizon, altele 
trăiesc în regiune. Deja balenele-spadă sunt de trei feluri. 

— Balene-spadă? 


— Orcile. 

— A, balenele ucigaşe! 

— Denumirea asta e prostie curată, spuse Anawak cu 
supărare. Orcile sunt prietenoase, nu există dovadă că ar fi 
atacat oameni. Balenă ucigaşă, balenă criminală, prostia 
asta au inventat-o istericii ca Yves Cousteau, care nu s-a 
sfiit să numească orcile inamicul public numărul unu. Sau 
Plinius, în Istoria Naturală! Ştiţi ce scrie? „O masă imensă 
de carne, înarmată cu dinţi barbari.” Ce tâmpenie! Cum 
pot nişte dinţi să fie barbari? 

— Dentiştii pot fi barbari. Femeia trase un fum din 
ţigară. OK, am priceput. Ce înseamnă, de fapt, orca? 

Întrebarea îl surprinse pe Anawak. Nu i-o mai pusese 
nimeni până acum. 

— Este denumirea ştiinţifică. 

— Şi ce înseamnă? 

— Orcinus Orca. Cel care aparţine lumii morţilor. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu mă întrebaţi a cui a fost 
ideea. 

Femeia zâmbi în sinea ei. 

— Spuneaţi că există trei tipuri de orci. 

Anawak arătă spre ocean. 

— Orci offshore, despre care ştim foarte puţin. Vin şi 
pleacă, de obicei în grupuri mari. Obişnuiesc să trăiască 
departe în larg. Orcile călătoare, transient orca, duc o 
viaţă nomadă, în grupuri mici. Poate că ele corespund cel 
mai bine imaginii de ucigaş. Mănâncă orice: foci, lei de 
mare, delfini şi păsări, atacă şi balenele cenuşii. Aici, 
coasta fiind stâncoasă, stau exclusiv în apă, dar în America 
de Sud găsiţi unele care vânează pe plajă. les pe uscat şi 
prind foci şi alte vietăţi. E fascinant! 

Se opri aşteptând altă întrebare, însă femeia tăcu, 
mulţumindu-se să-şi sufle fumul în aerul înserării. 

— Al treilea tip trăieşte în imediata vecinătate a insulei, 
continuă Anawak. Sunt rezidente. Familii mari. Cunoaşteţi 
insula? 

— Într-o anumită măsură. 

— În est, spre uscat, există o strâmtoare, Johnstone 


Strait. Balenele rezidente trăiesc acolo tot timpul anului. 
Se hrănesc exclusiv cu somon. Le studiem structura 
socială de la începutul anilor şaptezeci. Făcu o pauză şi o 
privi încurcat. Dar cum am ajuns la asta? Ce voiam de fapt 
să vă povestesc? 

Ea râse. 

— Îmi pare rău, e vina mea. V-am făcut să pierdeţi firul. 
Eu trebuie să ştiu întotdeauna totul foarte exact. Cred că 
vă calc pe nervi cu întrebările mele. 

— Deformaţie profesională? 

— Din naştere. Şi, de fapt, voiaţi să îmi explicaţi care 
balene au dispărut şi care nu. 

— Da, asta voiam, dar... 

— Nu aveţi timp. 

Anawak ezită. Aruncă o privire spre ciornă şi spre 
laptop. În seara asta trebuia să termine raportul. Dar seara 
era lungă. Şi îi era foame. 

— Loculiţi la Wickaninnish Inn? o întrebă. 

— Da. 

— Ce faceţi în seara asta? 

— O! exclamă ea şi ridică din sprâncene zâmbindu-i. 
Întrebarea asta am auzit-o ultima oară acum zece ani. Ce 
palpitant! 

Anawak zâmbi la rândul lui. 

— Mărturisesc că mă cam îndeamnă foamea. Mă 
gândeam să continuăm discuţia la masă. 

— Bună idee! Se lăsă să alunece de pe buştean, stinse 
ţigara şi vâri mucul în geacă. Dar vă avertizez, eu vorbesc 
cu gura plină. De fapt, vorbesc şi întreb nonstop. Mă 
opresc doar dacă mi se povesteşte ceva care să mă lase 
fără cuvinte. Aşa că daţi tot ce aveţi mai bun. Şi apropo, 
spuse  întinzându-i mâna dreaptă, Samantha Crowe. 
Spuneţi-mi Sam, aşa fac toţi. 

Intrară în restaurantul îmbrăcat în sticlă de jur împrejur 
şi găsiră un loc la fereastră. Restaurantul era situat în faţa 
hotelului şi trona pe o stâncă, de parcă ar fi vrut să 
pătrundă în mare. De acolo, de sus, oferea o superbă 
privelişte panoramică spre Clayogquot Sound şi insulele 


sale, spre golf şi pădurile aflate în spate. Anul acesta însă, 
chiar şi cu o astfel de panoramă spre mare, trebuia să te 
mulţumeşti doar cu vieţuitoarele marine livrate de la 
bucătărie. 

— Problema este că balenele călătoare şi offshore nu au 
mai venit, explică Anawak. De aceea, nu vedem momentan 
aproape nici o orcă pe coasta de vest. Orcile rezidente sunt 
la fel de numeroase ca de obicei, însă lor nu le place să 
vină în partea asta, chiar dacă Johnstone Strait devine tot 
mai incomodă pentru ele. 

— De ce nu le place? 

— Cum v-aţi simţi dumneavoastră dacă ar trebui să vă 
împărţiţi casa cu bacuri, cargoboturi, vase de lux şi de 
pescuit sportiv? Nenumărate bărci cu motor brăzdează apa 
într-un du-te-vino neîncetat. În plus, regiunea trăieşte din 
industria lemnului. Cargourile cară în Asia păduri întregi. 
Când pomii dispar, râurile se umplu de nisip, iar somonul 
îşi pierde locurile de depunere a icrelor. Problema cu 
balenele rezidente e că nu mănâncă decât somon. 

— Înţeleg. Dar nu sunteţi îngrijorat doar pentru orci, nu- 
i aşa? 

— Balenele cenuşii şi balenele cu cocoaşă ne dau cea 
mai mare bătaie de cap. Poate au făcut un ocol sau poate 
că nu le place să stăm în bărci şi să ne holbăm la ele. 
Anawak clătină din cap. Dar nu e chiar atât de simplu. La 
începutul lui martie, când turmele mari ajung la Vancouver 
Island, balenele sunt cu burţile goale de luni de zile. In 
timpul iernii petrecute în Baja California trăiesc din 
grăsimea acumulată. Ei bine, aceasta se termină cândva. 
Abia aici se hrănesc din nou. 

— Poate că au trecut pe aici, dar la distanţă mai mare de 
țărm. 

— Acolo nu găsesc suficientă mâncare. Balenelor 
cenuşii, de exemplu, Wickaninnish Bay le oferă o 
componentă esenţială a hranei lor, care în largul oceanului 
nici nu este de găsit, Onuphis elegans. 

— Elegans? Sună şic. 

Anawak zâmbi. 


— Este un vierme. Lung şi subţire. Golful este nisipos, 
iar viermele trăieşte acolo în număr foarte mare. Balenele 
cenuşii îl consumă cu mare plăcere. Fără gustarea asta, 
abia dacă ar ajunge până în regiunea arctică. Anawak făcu 
o pauză şi luă o gură de apă. S-a mai întâmplat odată să nu 
apară, pe la mijlocul anilor optzeci. Dar atunci se ştia de 
ce. Balenele cenuşii fuseseră aproape decimate. Vânate şi 
omorâte. De atunci am reuşit să le mai înmulţim cât de cât. 
Cred că trăiesc cam douăzeci de mii de exemplare pe glob, 
din care cele mai multe în apele acestea. 

— Şi au dispărut toate? 

— Şi printre balenele cenuşii sunt câteva rezidente. 
Acestea sunt aici. Dar sunt puţine. 

— Dar balenele cu cocoaşă? 

— Aceeaşi poveste. Au dispărut. 

— Nu spuneaţi că scrieţi un raport despre balenele 
beluga? 

Anawak o privi cercetător. 

— Ce-ar fi să povestiţi ceva şi despre dumneavoastră? o 
întrebă. Ştiţi, mai sunt şi alţii curioşi. 

Crowe îi aruncă o privire amuzată. 

— Chiar aşa? Păi, ştiţi deja ce e mai important. Sunt o 
bătrână enervantă care pune întrebări. 

Apăru un chelner şi aşeză pe masă un platou cu creveţi 
uriaşi pe risotto cu şofran. În seara asta aveai de gând să 
stai singur aici, îşi spuse Anawak. Fără să te bată careva la 
cap. Dar îi plăcea de Crowe. 

— Ce întrebaţi? Pe cine şi de ce? 

Crowe scoase din carapace un crevete cu aromă de 
usturoi. 

— Pur şi simplu. Întreb: e cineva aici? 

— E cineva aici? 

— Corect. 

— Şi ce răspuns primiţi? 

Carnea crevetelui dispăru între două şiruri regulate de 
dinţi albi. 

— Încă nu am primit răspuns. 

— Poate ar trebui să întrebaţi mai tare, spuse Anawak 


bătând apropouri la comentariul ei de pe plajă. 

— Mi-ar plăcea mie, spuse Crowe mestecând. Dar 
mijloacele şi posibilităţile mă limitează momentan la un 
perimetru de vreo două sute de ani-lumină. Oricum, la 
mijlocul anilor nouăzeci analizaserăm şaizeci de trilioane 
de măsurători şi, în cazul a treizeci şi şapte, nu ştim nici 
acum dacă sunt de provenienţă naturală sau dacă a spus 
cineva salut. 

Anawak se holbă la ea. 

— SETI? o întrebă. Sunteţi de la SETI? 

— Exact. Search for Extra Terrestrial Intelligence. 
Proiectul de căutare PHOENIX, mai exact. 

— Ascultaţi universul? 

— Vreo mie de stele asemănătoare Soarelui, care au mai 
mult de trei miliarde de ani. Da. Este doar un proiect din 
multe altele, dar poate cel mai important, dacă îmi 
permiteţi să mă laud. 

— Măi să fie! 

— Nu e cazul să rămâneţi cu gura căscată, Leon, nu e 
chiar aşa de nemaipomenit. Dumneavoastră studiaţi 
cântecul balenelor, încercând să aflaţi dacă cei de-acolo de 
jos au ceva de spus. Noi tragem cu urechea la univers, 
fiind convinşi că adăposteşte o puzderie de civilizaţii 
inteligente. Cu balenele dumneavoastră, probabil că aţi 
ajuns mult mai departe decât noi. 

— Eu am doar câteva oceane, dumneavoastră aveţi 
întregul univers. _ 

— Recunosc, noi bâjbâim la altă scară. In schimb, aud 
mereu că se ştiu mai puţine despre ocean decât despre 
univers. 

Anawak era fascinat. 

— Şi chiar aţi primit semnale care ar putea proveni de la 
o viaţă inteligentă? 

Crowe scutură din cap. 

— Nu. Am captat semnale pe care nu le putem cataloga. 
Avem şanse foarte mici să realizăm un contact. Poate chiar 
dincolo de orice probabilitate. La drept vorbind, poate că 
ar trebui să mă arunc de pe cel mai apropiat pod de atâta 


frustrare, dar îmi place prea mult să mănânc chestiile 
astea şi, pe de altă parte, sunt şi obsedată de problemă. Ca 
dumneavoastră de balene. 

— Eu ştiu măcar, că există. 

— Deocamdată mai degrabă nu, zâmbi Crowe. 

Anawak simţea că are să-i pună mii de întrebări. 
Dintotdeauna îl interesase SETI. NASA demarase pe la 
începutul anilor nouăzeci proiectul căutării inteligenţelor 
extraterestre, în mod inspirat chiar la aniversarea 
debarcării lui Columb. Cel mai mare radiotelescop din 
lume, cel din Arecibo, Puerto Rico, lucra pe un program 
absolut nou. Pe parcursul anilor, mulţumită unor sponsori 
generoşi, SETI presărase de jur împrejurul globului şi alte 
proiecte de căutare a vieţii extraterestre. PHOENIX era 
unul din cele mai cunoscute. 

— Dumneavoastră sunteţi femeia pe care a interpretat-o 
Jodie Foster în Contact? 

— Eu sunt femeia care tare ar vrea să urce în nava 
aceea care a dus-o pe Jodie Foster la extratereştri. Ştiţi, 
fac o excepţie pentru dumneavoastră, Leon. În mod 
normal, îmi vine să urlu când mă întreabă lumea despre 
munca mea. De fiecare dată trebuie să explic ore întregi cu 
ce mă ocup. 

— Şi eu la fel. 

— Tocmai. Mi-aţi explicat ceva, deci vă datorez şi eu 
ceva. Ce vreţi să mai ştiţi? 

Anawak nu stătu mult pe gânduri. 

— De ce nu aţi avut succes până acum? 

Crowe păru amuzată. Îşi mai puse creveţi în farfurie şi îl 
lăsă o vreme să aştepte răspunsul. 

— Cine spune că nu am avut? Pe lângă asta, Calea 
Lactee are vreo sută de miliarde de stele. Întâmpinăm 
oarece probleme în găsirea planetelor asemănătoare 
Terrei, pentru că lumina lor e prea slabă. Le putem depista 
doar prin trucuri ştiinţifice, dar teoretic e plin de ele. Doar 
că... ascultați dumneavoastră o sută de miliarde de stele! 

— Aşa este, zâmbi Anawak. Comparativ cu asta, 
douăzeci de mii de balene cu cocoaşă sunt floare la ureche. 


— Păi, se vede pe mine că îmbătrâneşti şi încărunţeşti 
făcând treaba asta. De parcă ai vrea să demonstrezi 
existenţa unui peşte minuscul şi pentru asta ai analiza 
amănunţit fiecare litru de apă care se află în ocean. Dar 
peştele este mobil. Poţi repeta procedura până în ziua de 
apoi şi e posibil să ajungi la convingerea că peştele cu 
pricina nici nu există. Când colo, el există în cantităţi mari, 
doar că înoată tot timpul în alt litru decât cel pe care îl ai 
în faţă. In ceea ce priveşte programul PHOENIX, el ia sub 
lupă mai mulţi litri odată, în schimb ne rezumăm la 
Strâmtoarea Georgia, de exemplu. inţelegeţi? Există 
civilizaţii acolo, undeva. Nu o pot demonstra, dar sunt ferm 
convinsă că numărul lor este infinit. Necazul face că 
universul este şi mai infinit. Ne diluează şansele mai rău 
decât automatul din Arecibo, care se ştie cât diluează 
cafeaua. 

Anawak cugetă. 

— NASA nu a trimis vreodată un mesaj în spaţiu? 

— Aşa deci. Femeii îi luciră ochii. Vreţi să spuneţi să nu 
stăm degeaba trăgând cu urechea, ci să ne facem şi noi 
auziţi. Da, a trimis. În 1974, am trimis un mesaj din 
Arecibo spre M 13, ăsta e un grup sferic de stele, chiar 
după colţ. Dar lucrul acesta nu ne rezolvă cu adevărat 
problema. Orice mesaj rătăceşte fără ţintă prin spaţiul 
interstelar, indiferent dacă provine de la noi sau de la alţii. 
Ar fi o coincidenţă extraordinară să îl intercepteze cineva. 
Şi în plus, e mai ieftin să asculţi decât să emiţi. 

— Chiar şi aşa. Ar creşte şansele. 

— Poate nici nu vrem asta. 

— Cum aşa? întrebă Anawak surprins. Credeam că... 

— Noi o vrem. Dar o grămadă de oameni ar privi asta cu 
scepticism. Mulţi sunt de părere că ar fi mai bine să nu 
atragem atenţia asupra noastră. Ar putea veni unii să ne ia 
Pământul cel frumos. Vai! Ar putea să ne mănânce. 

— Asta e o tâmpenie. 

— Nu ştiu dacă e chiar o tâmpenie. Şi eu personal cred 
că inteligenţele care stăpânesc zborul interstelar ar trebui 
să fi depăşit stadiul de scandalagii. Pe de altă parte 


argumentul nu poate fi ignorat complet. Oamenii ar trebui 
să se gândească mai bine cum atrag atenţia asupra lor. 
Altfel există pericolul de a fi prost înţeleşi. 

Anawak tăcu. Brusc, se întoarse cu gândul la balenele 
lui. 

— Nu sunteţi descurajată câteodată? o întrebă. 

— Cine nu este? Dar pentru asta există ţigări şi filme 
video. 

— Şi dacă vă atingeţi scopul? 

— Bună întrebare, Leon! Crowe făcu o pauză şi îşi trecu, 
gânditoare, degetele peste faţa de masă. De ani întregi mă 
întreb care este, de fapt, adevăratul nostru scop. Cred că, 
dacă aş şti răspunsul, m-aş opri. Un răspuns înseamnă 
întotdeauna sfârşitul căutării. Poate ne chinuie 
singurătatea existenţei noastre. Poate ne nelinişteşte 
gândul că ne-am fi născut dintr-o întâmplare care nu s-a 
mai repetat nicăieri. Sau poate că vrem să aducem tocmai 
dovada contrară: că nu mai există nimeni altcineva şi că 
ocupăm un loc special în creaţie, care pasămite ni s-ar 
cuveni. Nu ştiu. Dumneavoastră de ce studiaţi balenele şi 
delfinii? 

— Sunt... curios. 

Nu, nu e complet adevărat, îşi spuse în acelaşi moment. 
E mai mult decât simplă curiozitate. Dar ce caut? 

Crowe avea dreptate. In fond, făceau acelaşi lucru. 
Fiecare din ei trăgea cu urechea la cosmosul său, în 
speranţa că va obţine răspunsuri. Fiecare avea nostalgia 
societăţii unor fiinţe inteligente, altele decât oamenii. 

O nebunie, toată chestia asta. 

Crowe păru să îi ghicească gândurile. 

— La capătul drumului nu se află cealaltă inteligenţă, 
spuse ea. Să nu ne amăgim. În final apare întrebarea: ce va 
face cealaltă inteligenţă din noi? Cine vom fi noi atunci? Şi 
ce nu vom mai fi? Se lăsă pe spate şi îi zâmbi în felul ei 
prietenos şi atrăgător. Ştiţi ceva, Leon, cred că la sfârşit se 
află pur şi simplu întrebarea asupra sensului. 

Continuară să vorbească despre tot felul de lucruri, mai 
puţin despre balene şi civilizațiile extraterestre. Pe la zece 


şi jumătate, după ce mai băură un pahar în faţa şemineului 
din salon, Crowe un Bourbon şi Anawak apă, ca de obicei, 
se despărţiră. Crowe îi spuse că va pleca a doua zi 
dimineaţa. Îl conduse afară. Norii se retrăseseră complet. 
Deasupra lor se întindea un cer plin de stele, care părea că 
vrea să îi absoarbă. Stătură o vreme uitându-se în sus. 

— Nu vă săturaţi uneori de stele? întrebă Anawak. 

— Dumneavoastră vă săturaţi de balene? 

Anawak râse. 

— Nu, cu siguranţă nu. 

— Sper din suflet să vă regăsiţi animalele. 

— Am să vă ţin la curent, Sam. 

— Voi afla oricum. Cunoştinţele sunt trecătoare. A fost o 
seară frumoasă, Leon. M-aş bucura să ne mai intersectăm 
vreodată, dar ştiţi cum funcţionează vieţile noastre. Aveţi 
grijă de protejaţii dumneavoastră. Cred că animalele au 
găsit un prieten adevărat în dumneavoastră. Sunteţi un om 
bun. 

— De ce credeţi asta? 

— În situaţia mea, crezutul şi ştiutul sunt în mod necesar 
pe aceeaşi lungime de undă. Aveţi grijă de dumneavoastră. 

Îşi dădură mâna. 

— Poate ne întâlnim în viaţa viitoare, sub formă de orci, 
glumi Anawak. 

— De ce tocmai orci? 

— Indienii kwakiutl cred că toţi cei care au fost oameni 
buni în viaţa asta se reîncarnează în orci. 

— Serios? Îmi place asta! Crowe râse cu toată faţa. 
Majoritatea ridurilor, observă Anawak, erau pesemne de la 
râs. 

— Şi dumneavoastră credeţi în asta? 

— Sigur că nu cred. 

— Cum aşa? Nu sunteţi şi dumneavoastră unul? 

— Un ce? întrebă el, deşi ştia exact la ce se referă 
Crowe. 

— Un indian. 

Anawak simţi cum se încordează în interior. Se văzu prin 
ochii ei. Un bărbat de statură mijlocie, îndesat, cu pomeţii 


laţi şi piele arămie, ochii uşor oblici şi părul căzându-i pe 
frunte, drept şi negru ca abanosul. 

— Ceva de genul ăsta, îi răspunse după o pauză mult 
prea lungă. 

Samantha Crowe îl privi cercetător. Apoi scoase la iveală 
din geacă pachetul de ţigări, îşi aprinse una şi trase un 
fum adânc. 

— Ei bine. Sunt obsedată şi de acest subiect, din păcate. 
Toate cele bune, Leon. 

— Şi ţie, Sam. 


13 martie 
Coasta norvegiană şi Marea Nordului 


Timp de o săptămână, Sigur Johanson nu o văzu şi nici 
nu primi vreo veste de la Tina Lund. Fusese ocupat să-l 
suplinească pe un coleg bolnav, ţinând câteva cursuri în 
plus. Era ocupat şi cu scrierea unui articol pentru National 
Geographic şi cu dotarea pivniţei de vinuri, motiv pentru 
care reluă corespondenţa lâncezindă cu un cunoscut din 
orăşelul alsacian Riquewihr care, în calitatea sa de 
reprezentant al renumitei crame Hugel & Fils, se afla în 
posesia unor rarităţi. Johanson intenţiona să îşi ofere 
câteva din aceste rarităţi de ziua lui. În plus, descoperise 
pe undeva o înregistrare pe vinii a /nelului Nibelungilor 
din 1959, dirijat de Sir Georg Solti, şi începuse să-şi 
scurteze serile cu ea. Sub puterea unită a lui Hugel şi 
Solti, viermii lui Lund căzuseră în dizgrație, cu atât mai 
mult cu cât, în ceea ce-i privea, nu mai apăruseră alte 
rezultate. 

În a noua zi după întâlnirea lor, primi un telefon de la 
Lund, care în mod clar era foarte binedispusă. 

— Pari al naibii de exuberantă, constată Johanson. 
Trebuie să îmi fac griji pentru obiectivitatea ta ştiinţifică? 

— Se poate, răspunse ea în doi peri, veselă. 

— Explică-te. 

— Mai târziu. Ascultă, Thorvaldson va fi mâine la 
marginea platformei continentale şi va scufunda un robot. 
Ai chef să vii şi tu? 

Johanson îşi recapitulă în gând obligaţiile. 

— Înainte de prânz sunt ocupat, răspunse. Trebuie să îi 
familiarizez pe studenţi cu sex-appeal-ul sulfobacteriilor. 

— Asta pică prost. Vasul porneşte dis-de-dimineaţă. 

— De unde? 

— Din Kristiansund. 

Kristiansund se afla la o oră de mers cu maşina, la sud- 
vest de Trondheim, pe o coastă stâncoasă bătută de vânt şi 
de valuri. De la aeroportul învecinat se ieşea cu elicopterul 


pe insulele de forare, care se înşirau una lângă alta pe 
platforma continentală a Mării Nordului şi de-a lungul 
canalului norvegian. Doar în dreptul Norvegiei se aflau 
aproximativ şapte sute de platforme pentru forarea 
petrolului şi gazului. 

— Nu pot veni mai târziu? propuse Johanson. 

— Poate că da, răspunse Lund după o scurtă tăcere. Nici 
nu-i o idee rea. Dacă stau să mă gândesc, am putea merge 
amândoi mai târziu. Ce faci poimâine? 

— Nimic ce n-ar putea suferi amânare. 

— Atunci totul e stabilit. Mergem amândoi mai târziu, 
rămânem peste noapte pe Thorvaldson şi avem tot timpul 
pentru observaţii şi evaluări. 

— Am înţeles eu bine? Vrei să întârzii din cauza mea? 

— Păi da. Am... deci tocmai mi-a venit ideea că aş putea 
petrece şi eu jumătate de zi pe coastă şi tu să vii acolo 
după-amiază devreme. Zburăm apoi împreună până la 
Gullfaks şi de acolo ne transferăm pe Thorvaldson. 

— Îmi place la nebunie să te aud improvizând. Pot să 
ştiu şi eu de ce complici aşa lucrurile? 

— Cum adică? Aşa e mai uşor pentru tine. 

— Da, pentru mine. Dar mâine-dimineaţă tu ai putea fi 
deja la bord. 

— Poate că îmi place să îţi ţin companie. 

— Ce minciună şarmantă, spuse Johanson. Fie. Deci vei 
fi pe țărm. Şi de unde anume te pescuiesc? 

— Du-te la Sveggesundet. 

— O, Doamne! Cătunul ăla? De ce tocmai Sveggesundet? 

— Este un cătun foarte drăguţ, spuse Lund apăsat. Ne 
întâlnim în Fiskehuset. Ştii pe unde vine? 

— Am cercetat suficient realizările civilizaţiei din 
Sveggesundet. Este restaurantul de pe malul mării, lângă 
biserica veche de lemn? 

— Exact. 

— La trei? 

— La trei e minunat. Eu am grijă de elicopter. Ne va lua 
de acolo. Lund făcu o pauză. Ai primit deja vreun rezultat? 

— Din păcate, nu. Poate mâine. 


— Ar fi bine. 

— Se rezolvă. Nu-ţi face griji. 

Încheiară discuţia. Johanson se încruntă. Iarăşi viermele. 
Se înghesuia înapoi în linia întâi, solicitându-i întreaga 
atenţie. 

Era într-adevăr uimitor ca o nouă specie să apară ca din 
neant într-un sistem ecologic în mare măsură cunoscut. 
Viermii în sine nu aveau nimic neliniştitor. Probabil că nu 
erau pe placul oricui. Ideea unor colective organice le 
displăcea oamenilor din principiu, în primul rând din 
motive psihologice. În rest, viermii erau mai degrabă 
folositori. 

E chiar logic să fie aici, îşi spuse Johanson. Dacă sunt 
într-adevăr rude ale viermelui de gheaţă, atunci trăiesc 
indirect din metan. Şi zăcăminte de metan se găseau pe 
toate coastele continentale, deci şi în dreptul Norvegiei. 

Dar chiar şi aşa era ciudat. 

Rezultatele  taxonomilor şi ale biochimiştilor vor 
răspunde la toate întrebările. Câtă vreme nu le avea în 
faţă, putea să se dedice la fel de bine traminerului aromat 
de Hugel. Spre deosebire de viermi, acesta din urmă era 
destul de rar. Cel puţin recoltele anumitor ani. 


Când păşi a doua zi în biroul său, Johanson găsi două 
scrisori adresate lui personal care conţineau rapoartele 
taxonomice. Mulţumit, se uită peste rezultate şi vru să le 
pună deoparte. Apoi le mai citi o dată, mai atent. 

Ciudate animale. Într-adevăr. 

Îndesă hârtiile în servietă şi se duse la curs. Două ore 
mai târziu, îşi conducea jeepul prin ţinutul plin de fiorduri 
spre Kristiansund. Venise dezgheţul. Porţiuni mari de 
zăpadă dispăruseră, lăsând în urmă peisaje negre-maronii. 
Vremea îţi dădea de furcă, fiindcă nu ştiai cum să te 
îmbraci. Jumătate din personalul de la universitate era 
răcit. Johanson fusese prevăzător şi luase cu el o geantă 
care încăpea la limită în elicopter. N-avea chef nici să se 
aleagă cu vreo răceală pe Thorvaldson, nici să fie 
constrâns să poarte o anumită ţinută. Lund se va amuza ca 


de obicei pe seama lui, văzându-l cu atâta bagaj, dar îi era 
totuna. Dacă ar fi fost după el, Johanson şi-ar fi luat şi o 
saună transportabilă. În plus, bagajul său conţinea câteva 
produse care se pretau a fi degustate în doi, într-o noapte 
petrecută împreună pe vas. E drept că erau prieteni, dar 
asta nu însemna că trebuie neapărat să păstreze distanţa. 

Johanson conducea încet. Ar fi putut ajunge la 
Kristiansund într-o oră, dar nu îi stătea în fire să se 
grăbească. Străbătuse jumătate din drum, iar acum 
drumul ducea de-a lungul apei şi peste o serie de poduri. 
Johanson savura panorama sălbatică. La Halsa, traversă 
fiordul cu bacul şi merse mai departe spre Kristiansund. 
Alte poduri se ridicau peste marea de culoarea ardeziei. 
Kristiansund se întindea pe mai multe insule micuţe. 
Traversă oraşul şi trecu pe insula istorică Averoy, unul din 
primele locuri populate imediat după ultima eră glaciară. 
Svegşesundet se afla în colţul extrem al insulei, un sat 
drăgălaş de pescari. În plin sezon, năvăleau aici armate 
întregi de turişti. Bărcile ieşeau fără încetare spre insulele 
înconjurătoare. Acum locul era mai puţin frecventat şi 
dormita în aşteptarea verii care să aducă profit. 

Două ore mai târziu, când Johanson intra cu jeepul în 
parcarea pietruită de la Fiskehuset, un restaurant cu 
terasă şi vedere la mare, locul părea aproape pustiu. Era 
închis. În ciuda frigului, Lund stătea la una din mesele de 
lemn de afară. Era însoţită de un bărbat tânăr, pe care 
Johanson nu îl cunoştea. Ceva din felul în care stăteau aşa 
unul lângă altul pe banca de lemn îl făcu să intre la 
bănuieli. Se apropie de ei şi îşi drese vocea. 

— Am ajuns prea devreme? 

Ea ridică privirea. Ochii îi străluceau ciudat. Johanson îşi 
mută atenţia înspre bărbatul de lângă ea, un tip atletic 
spre treizeci de ani, cu păr blond-închis şi figură frumoasă, 
şi bănuiala i se transformă în certitudine. 

— Vreţi să vin mai târziu? spuse Johanson tărăgănind 
cuvintele. 

— Kare Sverdrup, făcu Lund prezentările. Sigur 
Johanson. 


Blondul zâmbi spre Johanson şi îi întinse mâna. 

— Tina mi-a povestit multe lucruri despre 
dumneavoastră. 

— Sper că nimic neliniştitor. 

Sverdrup râse. 

— Ba da, chiar aşa. Mi-a spus că sunteţi un reprezentant 
extrem de atrăgător al tagmei profesorale. 

— Un bătrânel extrem de atrăgător, îl corectă Lund. 

— Un bătrânel extrem de cool, completă Johanson. Se 
aşeză pe banca din faţa lor, îşi ridică gulerul hanoracului şi 
puse alături mapa cu rapoartele. Partea taxonomică, îi zise 
el. Foarte amănunţită. Îţi pot face un rezumat. Îl privi apoi 
pe Sverdrup. Ne-ar displăcea să vă plictisim, Kare. V-a 
povestit Tina despre ce e vorba sau s-a limitat să ofteze ca 
o îndrăgostită? 

Lund îl privi urât. 

— Înţeleg. Deschise mapa şi scoase plicul cu rapoartele. 
Deci, am trimis unul din viermii tăi la Muzeul Senckenberg 
din Frankfurt şi altul la Institutul Smithsonian. In aceste 
două locuri, lucrează cei mai buni taxonomi pe care îi ştiu. 
Ambii sunt specialişti în tot ce viermuieşte. Un alt vierme a 
plecat la Kiel pentru o microscopie electronică cu fascicul 
baleiat. Încă nu am primit raportul, nici pe cel de la analiza 
cu spectrometrul de masă. Deocamdată, îţi pot spune doar 
în ce privinţă au căzut specialiştii de acord. 

— Şi anume? 

Johanson se lăsă pe spate şi puse picior peste picior. 

— Toti sunt de acord că nu pot cădea de acord. 

— Ce edificator! 

— În mare, mi s-au confirmat bănuielile. Este vorba, mai 
mult ca sigur, de specia Hesiocaeca methanicoia, 
cunoscută şi sub numele de viermele de gheaţă. 

— Mâncătorul de metan? 

— O exprimare incorectă, draga mea, dar... mă rog. 
Asta-i una. Cealaltă veste este că maxilarele şi şirurile 
enorme de dinţi le dau de gândit. Aceste trăsături indică 
un animal de pradă sau unul care forează ori macină. lar 
asta e ciudat. 


— De ce e ciudat? 

— Pentru că viermii de gheaţă nu au nevoie de 
asemenea aparate uriaşe. Au maxilare, dar considerabil 
mai mici. 

Sverdrup zâmbi încurcat. 

— Scuzaţi-mă, doctor Johanson, nu mă prea pricep la 
animalele astea, dar problema mă interesează. De ce nu au 
nevoie de maxilare? 

— Pentru că trăiesc prin simbioză, explică Johanson. 
Preiau bacterii, care la rândul lor trăiesc în hidrat de 
metan... 

— Hidrat? 

Johanson aruncă o scurtă privire spre Lund. Ea ridică 
din umeri. 

— Explică-i. 

— Este foarte simplu, spuse Johanson. Aţi auzit, 
probabil, că oceanele sunt pline de metan. 

— Da. În ziua de azi poţi citi asta peste tot. 

— Metanul e un gaz. E depozitat în cantităţi mari pe 
fundul mării şi pe coastele continentale. O parte din el 
îngheaţă pe suprafaţa pământului. Apa şi metanul se unesc 
formând un fel de gheaţă, care poate rezista doar sub 
presiune mare şi la temperaturi mici. De aceea se găseşte 
doar începând cu o anumită adâncime. Această gheaţă se 
numeşte hidrat de metan. Totul e clar până aici? 

Sverdrup dădu afirmativ din cap. 

— Bun. Acum, peste tot în ocean există bacterii. Unele 
valorifică metanul. Îl mănâncă şi elimină hidrogen sulfurat. 
Este adevărat că bacteriile sunt microscopice, dar apar în 
asemenea cantităţi uriaşe, încât acoperă fundul mării ca 
nişte saltele. Vorbim despre un gazon de bacterii. Aceste 
gazoane se găsesc cu precădere lângă rezervele de hidrate 
de metan. Întrebări? 

— Încă nu, spuse Sverdrup. Presupun că acum intră în 
joc viermii dumneavoastră. 

— Exact. Există viermi care trăiesc din substanţele 
eliminate de bacterii, intrând cu ele într-o relaţie 
simbiotică. În unele cazuri, viermele mănâncă bacteriile şi 


le poartă în interior, alteori acestea trăiesc pe pielea 
exterioară a viermelui. În ambele situaţii, îi asigură hrana. 
De aceea este atras viermele de hidrate. Se instalează 
comod, savurează câte o porţie zdravănă de bacterii şi în 
rest nu prea face mare lucru. Nu trebuie să se îngroape 
nicăieri, de exemplu, pentru că nu mănâncă gheaţa, ci 
bacteriile de pe ea. Tot ce face este să topească o mică 
adâncitură în gheaţă, unde adastă mulţumit. 

— Înţeleg, spuse Sverdrup rar. Viermele nu are de ce să 
pătrundă mai adânc. Dar alţi viermi o fac? 

— Există specii dintre cele mai diverse. Unele se 
hrănesc cu sediment ori cu substanţe din sediment, sau 
prelucrează detritus. 

— Detritus? 

— Tot ce se scufundă în ocean. Cadavre, particule, 
resturi de orice fel. O serie întreagă de viermi care nu 
trăiesc în simbioză cu bacteriile dispun de maxilare 
puternice pentru a apuca prada sau pentru a se îngropa pe 
undeva. 

— În orice caz, viermele de gheaţă nu are nevoie de 
maxilare. 

— Poate că totuşi are nevoie, ca să macine cantităţi 
infime de hidrat şi să filtreze bacteriile de acolo. Am spus 
deja că şi el are maxilare. Dar nu asemenea colţi cum au 
exemplarele Tinei. 

Sverdrup părea tot mai interesat de discuţie. 

— Deci, dacă viermii descoperiţi de Tina trăiesc în 
simbioză cu bacteriile mâncătoare de metan... 

— Trebuie să ne întrebăm la ce foloseşte acest arsenal 
de maxilare şi dinţi, încuviinţă Johanson. Acum devine şi 
mai palpitant. Şi anume: taxonomii au găsit un al doilea 
vierme, căruia pare să i se potrivească structura aparatului 
maxilar. Se numeşte Nereis, un bandit care se găseşte la 
toate adâncimile posibile. Drăgălaşul Tinei are deci 
maxilarele şi dinţii de la Nereis, ce-i drept atât de 
pronunţate, încât te duce cu gândul mai degrabă la un 
strămoş preistoric de-al lui. La un Tyrannereis rex, ca să 
spun aşa. 


— Sună îngrijorător. 

— Sună a bastard. Trebuie să aşteptăm microscopia şi 
analiza genetică. 

— Pe coasta continentală sunt hidraţi de metan cu 
nemiluita, spuse Lund. Îşi ciupi îngândurată buza de jos. S- 
ar potrivi deci. 

— Să aşteptăm. 

Johanson îşi drese glasul şi îl studie pe Sverdrup. 

— Şi ce învârţi dumneata, Kare? Tot afaceri cu petrol? 

Sverdrup dădu din cap. 

— Nu, răspunse vesel. Dar pur şi simplu mă interesează 
tot ce se poate mânca. Sunt bucătar. 

— Sunt deosebit de încântat. Nu aveţi idee ce obositor 
este să ai de-a face doar cu academicieni, zi lumină. 

— Găteşte fantastic, spuse Lund. 

Şi probabil că talentele lui nu se rezumă la atât, îşi 
spuse Johanson. Mare păcat! Va împărţi totuşi cu Lund 
bunătăţile aduse. In fond, era uşurat. Tina Lund îl tenta de 
fiecare dată, însă cum o vedea ieşind din încăpere, 
Johanson îi mulțumea din nou cerului. Pur şi simplu îl 
solicita prea tare. 

— Şi cum v-aţi cunoscut voi? întrebă fără prea mare 
interes. 

— Eu am preluat Fiskehuset anul trecut, spuse 
Sverdrup. Tina a fost de câteva ori aici, dar ne salutam 
doar. Îşi puse braţul în jurul ei şi Tina se trase mai aproape 
de el. Până săptămâna trecută. 

— A venit ca un trăsnet, spuse Lund. 

— Da, încuviinţă Johanson privind spre cer. Din 
depărtare se apropia un huruit. Se vede. 


O jumătate de oră mai târziu, stăteau în elicopter 
împreună cu o duzină de lucrători petrolieri. Johanson 
privea tăcut afară. Pe sub ei alerga suprafaţa despicată a 
mării, monotonă în cenuşiul ei. Zburau mereu peste 
rezervoare de gaz şi nave petroliere, peste cargoboturi şi 
feriboturi. Apoi se văzură platformele. De când o companie 
petrolieră americană găsise petrol în Marea Nordului, într- 


o noapte cu viscol a anului 1969, locul se transformase 
într-un peisaj industrial bizar, suspendat pe piloni, care se 
întindea din Olanda până la Haltenbank lângă Trondheim. 
În zilele senine puteai zări din barcă, dintr-o singură 
privire, duzine întregi de platforme gigantice. Văzute din 
elicopter, păreau nişte jucării pentru uriaşi. 

Aparatul de zbor era scuturat cu putere de curenţii de 
aer. Urca şi cobora. Johanson îşi potrivi căştile pe urechi. 
Toată lumea purta apărătoare de urechi şi echipament 
gros de protecţie. Erau atât de înghesuiți, încât li se 
atingeau genunchii şi trebuiau să-şi coordoneze fiecare 
mişcare. În gălăgia asta nu se purtau conversații. Lund 
stătea cu ochii închişi. Zbura prea des, ca să îi mai pese de 
zgâlţâieli. 

Elicopterul luă curba şi vâjâi mai departe spre sud-vest. 
Destinația lor, Gullfaks, era un grup de platforme aflate în 
posesia societăţii petroliere de stat Statoil. Instalaţia de 
forare Gullfaks C se număra printre cele mai mari 
platforme de la marginea superioară a Mării Nordului. 
Având 280 de oameni, aproape că forma o comună. La 
drept vorbind, Johanson nici nu ar fi avut voie să coboare 
acolo. Cu ani în urmă, absolvise cursul care îţi permitea 
accesul pe o platformă. Între timp se înăspriseră măsurile 
de siguranţă, însă Lund apelase la relaţiile ei. Oricum 
urmau să aterizeze doar în tranzit, pentru a urca apoi 
imediat la bordul lui Thorvaldson, care stătea lângă 
Gullfaks de mai bine de o oră. 

O turbulenţă puternică făcu elicopterul să coboare 
brusc. Johanson se încleştă de braţele fotoliului. Nimeni 
altcineva nu reacţionă în vreun fel. Pasagerii, majoritatea 
bărbaţi, erau obişnuiţi cu furtuni de alt calibru. Lund 
întoarse capul, deschise scurt ochii şi îi făcu un semn 
complice. 

Kare Sverdrup era un norocos, trebuia să recunoască. 

Rămânea de văzut dacă norocosul ăla va reuşi să ţină 
pasul cu ritmul de viaţă al Tinei. După un timp, elicopterul 
cobori şi descrise o nouă curbă. Marea se revărsa înspre 
Johanson. Zări un bloc alb, care părea să plutească 


deasupra apei. Se pregăteau de aterizare. Pentru un 
moment, Gullfaks C se văzu în întregime în geamul lateral. 
Un colos pe patru piloni de oţel-beton, cântărind o tonă 
jumătate şi cu o înălţime totală de aproape 400 de metri. 
Mai mult de jumătate din el se afla sub apă, unde pilonii 
creşteau din mijlocul unei păduri de rezervoare. Blocul alb, 
care constituia aripa de locuit, era doar o mică parte a 
gigantului. Partea principală i se arăta profanului ca o 
încâlceală de punți suprapuse, pline ochi cu tehnică şi 
maşini misterioase, legate între ele prin conducte de ţevi 
cu grosime de un metru, flancate de macarale de 
alimentare şi încoronate de catedrala petrolierilor, turnul 
de extracţie. Din vârful unei console uriaşe de oţel, aflate 
departe deasupra mării, ţâşnea o flacără ce nu se stingea 
niciodată - gazul, care era separat de petrol şi apoi aprins. 

Elicopterul cobori spre platforma de aterizare de 
deasupra cabinelor. Pilotul ateriză surprinzător de lin. 
Lund căscă, se întinse atât cât îi permitea locul îngust şi 
aşteptă să se oprească rotoarele. 

— A fost un zbor plăcut, spuse. 

Cineva izbucni în râs. Lucarna de coborâre se deschise 
şi ieşiră afară. Johanson păşi până la marginea suprafeţei 
de aterizare şi privi în jos. La nici o sută cincizeci de metri 
sub el spumegau valurile. Un vânt tăios îi înfoie salopeta. 

— Spune-mi, există ceva care ar putea răsturna chestia 
asta? 

— Nu există nimic care să nu poată fi răsturnat. Vino! 
Nu prinde rădăcini aici! 

Lund îl apucă de braţ şi îl trase după restul pasagerilor 
din elicopter, care dispăreau de cealaltă parte a pistei de 
aterizare. Un bărbat mic şi îndesat, cu o enormă mustață 
albă, stătea la capătul scării de oţel şi le făcea cu mâna. 

— Tina, o strigă el. Îţi era dor de petrol? 

— Asta e Lars Jorensen, spuse Lund. El supraveghează 
circulaţia elicopterelor şi vapoarelor pe Gullfaks C. O să-ţi 
placă de el, este un excelent jucător de şah. 

Jorensen le ieşi în cale. Purta un tricou Statoil, şi lui 
Johanson îi făcu mai degrabă impresia unuia care lucrează 


la benzinărie. 

— Îmi era dor de tine, râse Lund. 

Jorensen zâmbi. O strânse la piept, astfel încât chica lui 
albă dispăru sub bărbia ei. Apoi îi strânse mâna lui 
Johanson. 

— V-aţi ales o zi cam urâtă, le spuse. Pe vreme bună se 
vede întreaga fală a industriei petroliere a Norvegiei. O 
insulă lângă alta. 

— Aveţi mult de lucru pe moment? întrebă Johanson în 
timp ce coborau scara în spirală. 

Jorensen scutură din cap. 

— Nu mai mult decât de obicei. Ai fost vreodată pe o 
platformă? Ca majoritatea scandinavilor, şi Jorensen trecea 
repede la tutuială. 

— A trecut ceva de-atunci. Şi cât scoateţi? 

— Mă tem că tot mai puţin. Pe Gullfaks, cantitatea e 
stabilă de multă vreme, în jur de 200 000 de barili din 
douăzeci şi unul de puțuri de forare. Am putea fi 
mulţumiţi, de fapt. Dar nu suntem. Sfârşitul e previzibil. 
Arătă spre largul mării. La câteva sute de metri depărtare, 
Johanson văzu un tanc petrolier andocat lângă o 
geamandură. Tocmai îl încărcăm. Mai urmează unul şi asta 
ar fi tot, pe ziua de azi. Cândva, vor deveni tot mai puţine. 
Chestia asta se sfârşeşte puţin câte puţin şi nimeni nu 
poate face nimic. 

Locurile de forare nu se aflau direct sub platformă, ci pe 
o rază largă de jur împrejur. Când ieşea, petrolul era 
curăţat de sare şi apă, separat de gaz şi depozitat în 
rezervoarele aflate în jurul picioarelor platformei. De acolo 
se pompa prin ţevi în geamanduri. De jur împrejurul 
platformei se întinde o zonă de siguranţă de 500 de metri 
pe care nu o poate traversa nici un vehicul, cu excepţia 
vapoarelor de intervenţie ale platformei. 

Johanson privi peste parapetul de fier. 

— Thorvaldson nu ar trebui să fie aici undeva? întrebă. 

— Altă geamandură. Nu o puteţi vedea de aici. 

— Nici măcar navele de cercetare nu au voie să se 
apropie? 


— Nu, nu ţine de Gullfaks şi este prea mare pentru 
gustul nostru. Şi cu asta basta! Destul că trebuie să le 
explicăm mereu pescarilor să îşi mute naibii fundul de aici. 

— Vă fac multe probleme pescarii? 

— Se poate şi mai rău. Săptămâna trecută am săltat 
câţiva care urmăriseră un banc până sub platformă. Se 
întâmplă des. O situaţie critică a fost însă pe Gullfaks, nu 
de mult. Un tanc petrolier cu probleme la motor. Plutea 
exact în direcţia aia. Am trimis câţiva oameni să îl împingă 
de acolo, dar până la urmă au reuşit tot ei să recapete 
controlul asupra chestiei ăleia. 

Ceea ce Jorensen povestea cu atâta detaşare descria în 
realitate catastrofa potenţială de care se temea fiecare: un 
tanc petrolier plin ochi s-ar putea desprinde şi s-ar putea 
îndrepta spre platformă. O coliziune ar fi putut mişca din 
loc o insulă mai mică, dar cel mai serios era pericolul de 
explozie. Chiar dacă toată platforma era prevăzută cu un 
sistem antiincendiu care elibera tone de apă la cel mai mic 
semn de foc, explozia unui tanc petrolier ar fi însemnat 
sfârşitul. Ce-i drept, asemenea întâmplări nefericite erau 
rare şi aveau loc mai mult în America de Sud, unde 
măsurile de protecţie nu erau luate foarte în serios. In 
Marea Nordului se respectau prevederile. Dacă vântul 
bătea prea tare, nici măcar nu se umpleau tancurile. 

— Te-ai făcut un suplu, zise Lund către Jorensen, când 
acesta îi deschise uşa. Intrară în aripa de locuit şi 
traversară un coridor din care se deschideau spre camere 
nişte uşi identice. Nu e bună mâncarea? 

— Ba chiar prea bună, chicoti Jorensen. Avem un 
bucătar grozav. Ar trebui să vezi sala noastră de mese, 
continuă adresându-i-se lui Johanson. Ritzul e o dugheană 
pe lângă ea. Nu, şeful nostru de platformă are ceva 
împotriva burţilor nordice, a dat ordin să scăpăm de toate 
kilogramele în plus, altfel primim interdicţie. 

— Vorbeşti serios? 

— Directivă de la Statoil. Nu ştiu dacă ar merge atât de 
departe. Dar ameninţarea dă roade. Nimeni din cei de aici 
nu vrea să îşi piardă slujba. 


Ajunseră la o scară îngustă şi coborâră. Le ieşiră înainte 
muncitori petrolieri. Jorensen îi salută în timp ce se 
îndreptau spre baza platformei. Paşii le răsunau în puţul 
de oţel. 

— Aşa, ultima staţie. Aveţi de ales. Spre stânga 
înseamnă să mai stăm la poveşti jumătate de oră, la o 
cafea. Spre dreapta ajungem la barcă. 

— Eu aş bea o ceaşcă, spuse Johanson. 

— Mulţumesc, îl întrerupse Lund, nu avem timp. 

— Thorvaldson nu pleacă fără voi, se îmbufnă Jorensen. 
Ai putea liniştită să... 

— Nu vreau să ajung la bord în ultimul moment. Data 
viitoare îmi fac timp, promit. Şi îl aduc şi pe Sigur. E cazul 
să te mai bată şi pe tine cineva la şah. 

Jorensen râse şi ieşi afară ridicând din umeri. Lund şi 
Johanson îl urmară. Vântul le bătea în faţă. Se aflau la 
marginea inferioară a blocului, în lateral. Podeaua 
gangului prin care îşi continuară drumul era sudată dintr- 
un grilaj gros de oţel. Printre ochiuri se vedea marea 
învolburată. Era mai mult zgomot decât pe terenul de 
aterizare al elicopterului. Un zumzet permanent şi un uruit 
umpleau aerul. Jorensen îi duse într-un coridor scurt. O 
barcă portocalie din material plastic atârna de o macara. 

— Şi ce faceţi pe Thorvaldson? îi întrebă Jorensen în 
trecere. Am auzit că Statoil vrea să construiască mai 
departe în larg. 

— E posibil, răspunse Lund. 

— O platformă? 

— Nu se ştie. Poate chiar un SWOP. 

SWOP era prescurtarea pentru Single Well Offshore 
Production System. Începând cu 350 de metri adâncime 
erau folosite aceste SWOP, nişte vapoare asemănătoare 
vaselor petroliere uriaşe, cu sistem propriu de forare. Erau 
legate de capul sondei printr-o conductă flexibilă de forare. 
Astfel pompau petrolul brut de pe fundul mării şi serveau 
totodată ca depozit intermediar. 

Jorensen o bătu uşor pe obraz. 

— Atunci să nu-mi ai rău de mare, mititico. 


Urcară în barcă. Era mare şi spațioasă, cu pereţi 
rezistenți şi cu un rând de bănci. In afara lor mai era la 
bord doar timonierul. Un zgâlţâit uşor trecu prin corpul 
bărcii, când troliul macaralei se puse în mişcare, lăsând 
barca la apă. Pe lângă geamurile laterale trecu suprafaţa 
aspră şi cenuşie de beton. Apoi deodată se legănau pe 
valuri. Cârligele troliului se desfăcură şi barca ieşi de sub 
platformă. 

Johanson se duse în spatele timonierului. Se ţinea destul 
de greu pe picioare. Acum putea să vadă întregul 
Thorvaldson. Pupa vasului de cercetare era prevăzută cu 
braţul caracteristic, cu ajutorul căruia se lăsau în mare 
bărcile subacvatice şi aparatura de cercetare. Timonierul 
încetini. Acostară şi urcară o scară de oţel protejată de jur 
împrejur. În timp ce se chinuia cu bagajul, lui Johanson îi 
trecu prin minte că poate totuşi nu fusese o idee atât de 
bună să îşi ia cu el jumătate de dulap cu haine. Lund, care 
urca în faţa lui, se întoarse spre el. 

— Judecând după geamantan, am impresia că ai vrea să- 
ţi faci vacanţa aici, observă ea pe un ton sec. 

Johanson oftă resemnat. 

— Credeam că nu mai bagi de seamă. 


Fiecare țărm mai mare din lume era înconjurat de o 
zonă cu apă mai puţin adâncă, platforma continentală sau 
şelful, cu o adâncime de maximum două sute de metri. În 
fond, această platformă continentală nu era altceva decât 
continuarea submarină a plăcii continentale. În unele părţi 
ale lumii ieşea doar puţin în larg, în alte părţi aceste 
platforme se întindeau pe sute de kilometri, până se 
prăbuşeau în zona abisală a oceanului, uneori brusc şi 
abrupt, alteori în terase şi mai curând lin. Dincolo de 
mările de şelf începea universul necunoscut, despre care 
ştiinţa avea mai puţine informaţii decât despre cosmos. 

Spre deosebire de abisul oceanelor, şelful ajunsese să fie 
aproape în totalitate controlat de om. Cu toate că mările 
de adâncime mică reprezentau doar vreo opt procente din 
suprafaţa globală a mării, aproape tot peştele prins 


provenea de acolo. Omul, animal de uscat, trăia de pe 
urma apei, prin urmare, două treimi din reprezentanţii lui 
se stabiliseră pe o fâşie de țărm lată de şaizeci de 
kilometri. 

Lângă Portugalia şi în nordul Spaniei, regiunea de şelf 
apărea pe hărţile oceanografice ca o fâşie îngustă. În 
schimb, înconjura Insulele Britanice şi Scandinavia pe o 
arie atât de extinsă, încât cele două regiuni se contopeau 
formând Marea Nordului, cu o adâncime medie cuprinsă 
între douăzeci şi o sută cincizeci de metri, şi astfel destul 
de puţin adâncă. La prima vedere, nu era nimic deosebit la 
micuța mare din nordul european cu mareele şi 
temperaturile ei complicate, care exista în forma actuală 
abia de zece mii de ani. Cu toate astea, ocupa un loc 
central în economia mondială. Se număra printre zonele 
cele mai circulate din lume, fiind mărginită de naţiuni 
industriale foarte dezvoltate şi având cel mai mare port din 
toate timpurile, Rotterdam. Canalul Mânecii, cu o lăţime 
de treizeci de kilometri, se dezvoltase ajungând una din 
cele mai circulate rute ale lumii. Cargoboturi, tancuri 
petroliere şi bacuri făceau aici manevre în spaţiu strâns. 

Erau trei sute de milioane de ani de când mlaştini uriaşe 
legaseră continentul cu Anglia. Alternativ, oceanul 
înaintase şi se retrăsese. Râuri uriaşe aduseseră mâl, 
plante şi resturi de animale în bazinul nordic, care cu 
timpul se stivuiseră într-o pătură sedimentară groasă de 
câţiva kilometri. S-au format zăcăminte de cărbune, în 
timp ce terenul continua să se scufunde. Straturi noi se 
împingeau mereu unele peste altele şi presau sedimentele 
de la fund, transformându-le în nisip cimentat şi calcar. În 
acelaşi timp, creştea temperatura din adâncuri. Resturile 
organice din rocă treceau prin procese chimice complicate 
şi sub influenţa presiunii şi a căldurii se transformau în 
petrol şi gaz. O parte din acestea ajungea prin roca 
poroasă până pe fundul mării şi se pierdea în apă. Cea mai 
mare parte rămânea în zăcămintele subterane. 

Timp de milioane de ani, şelful aşteptase. 

Petrolul adusese cu sine schimbarea. Norvegia, aflată în 


declin ca naţiune pescuitoare, se repezi la bogăţiile 
proaspăt descoperite, la fel ca Anglia, Olanda şi 
Danemarca şi, în decursul a treizeci de ani se dezvoltă, 
devenind al doilea exportator de petrol din lume. Grosul 
zăcământului, circa jumătate din toate resursele europene, 
se afla sub şelful norvegian. Tot atât de colosale se 
dovediră a fi şi rezervele norvegiene de gaz. Platformele 
au apărut una lângă alta. Problemele tehnice au fost 
rezolvate neţinându-se cont de mediul înconjurător. Astfel 
s-a forat tot mai adânc, schelele simple din primele zile au 
cedat locul unor turnuri de forare de înălţimea Empire 
State Building. Începeau să fie transpuse în realitate 
planurile pentru platforme submarine complet 
telecomandate. In fond, ar fi trebuit să fie o bucurie fără 
sfârşit. 

Dar se termină mai repede decât se aşteptau. Cantitatea 
de peşte pescuit scăzu, ca peste tot în lume, şi de 
asemenea extracția de petrol. Ce se formase în decursul a 
milioane de ani urma să sece în mai puţin de patruzeci. 
Multe zăcăminte ale mărilor de şelf erau ca şi epuizate. La 
orizont se înălța fantoma unui imens depozit de fier vechi, 
platforme părăsite care pur şi simplu nu mai puteau fi 
îndepărtate pentru că nici o forţă din lume nu ar fi reuşit 
să le mai urnească din loc. O singură cale promitea să 
ducă la ieşirea din mizeria în care se vârâseră naţiunile 
petroliere. Dincolo de şelf, pe platformele continentale şi 
în întinsele bazine oceanice, se găseau zăcăminte neatinse. 
Platformele obişnuite ieşeau din discuţie aici. De aceea, 
grupul Tinei Lund plănuia o instalaţie de alt gen pentru a 
face aceste zăcăminte productive. Coasta nu era 
prăpăstioasă peste tot. Era dispusă în trepte şi oferea un 
teren ideal pentru fabricile subacvatice. Ţinând cont de 
riscurile care decurgeau dintr-un proiect aflat la asemenea 
distanţă dincolo de marginea şelfului, mâna de lucru 
umană fusese redusă la minimum. Odată cu scăderea 
cantităţii de petrol extrase, apunea şi steaua lucrătorilor 
petrolieri, foarte căutaţi şi bine plătiţi în anii şaptezeci şi 
optzeci. Planurile pentru Gullfaks C prevedeau reducerea 


personalului până la două duzini de oameni. Platforme ca 
„omul din lună“, un proiect secular deasupra câmpului de 
gaze Troll din canalul norvegian, erau aproape complet 
automatizate. 

De fapt, afacerea cu petrol din Marea Nordului ajunsese 
deficitară. Doar că sistarea ei ar fi atras după sine 
probleme şi mai mari. 


Când Johanson ieşi din cabina sa, la bordul lui 
Thorvaldson domnea o atmosferă liniştită de rutină. 
Vaporul nu era deosebit de mare. Pe un gigant de 
cercetare ca Steaua Polară din Bremerhaven ar fi putut 
ateriza cu elicopterul, dar Thorvaldson avea nevoie de 
acest spaţiu pentru utilaje. Johanson se îndreptă agale 
spre balustradă şi privi în larg. În ultimele două ore 
depăşiseră colonii întregi de platforme, ale căror insule 
erau legate între ele prin pasaje aeriene. Acum se aflau 
deasupra Insulei Shetland, dincolo de marginea seifului. 
Se aflau prea departe în larg pentru orice construcţie. În 
depărtare, puteau fi zărite siluetele izolate ale turnurilor 
de forare, dar per total aici marea arăta din nou a mare, şi 
nu a regiune industrială. Sub chilă, apa se întindea pe o 
adâncime de aproximativ 700 de metri. Coasta 
continentală era măsurată şi cartografiată, dar din zona 
întunericului etern informaţiile lipseau aproape cu totul. 
Se aruncase câte o privire din loc în loc, în lumina unor 
reflectoare puternice, care te puteau lămuri asupra 
întregului la fel ca un felinar aprins noaptea deasupra 
Norvegiei. 

Johanson se gândi la sticla de Bordeaux şi la micuța 
colecţie de brânzeturi franţuzeşti şi italieneşti din 
geamantanul lui. Plecă în căutarea lui Lund şi o găsi la 
verificarea robotului. Automatul atârna în suporturile 
consolei, o cutie dreptunghiulară înaltă de trei metri, 
doldora de tehnică. Pe partea superioară închisă se putea 
citi numele de Victor. În intervalul din faţă, Johanson 
identifică un braţ de prindere pliat şi camere video. 

Lund îi zâmbi larg. 


— Impresionat? 

Johanson se simţi obligat să îi dea o dată ocol lui Victor. 

— Un aspirator mare şi galben, răspunse. 

— Defetistule! 

— Bine. Recunosc că sunt fascinat de el. Ce greutate 
are? 

— Patru tone. Hei, Jean! 

Un bărbat uscăţiv cu părul roşu scoase capul de după un 
tambur. Lund îi făcu semn să vină la ei. 

— Jean-Jacques este  prim-ofiţer pe depozitul ăsta 
plutitor de fiare vechi, îl prezentă Lund pe roşcat. Ascultă, 
Jean, mai am câte ceva de rezolvat. Sigur este teribil de 
curios, vrea să afle totul despre Victor. Fii bun şi ocupă-te 
de el! 

Lund se îndepărtă în pas alergător. Alban privi în urma 
ei, afişând o expresie de neajutorare amuzată. 

— Presupun că aveţi lucruri mai bune de făcut decât să 
mi-l explicaţi mie pe Victor, îşi dădu Johanson cu 
presupusul. 

— Nici o problemă. Alban rânji. Într-o bună zi, Tina se va 
întrece pe ea însăşi. Sunteţi tipul de la NTNU, corect? Aţi 
studiat viermii. 

— Mi-am dat cu părerea asupra lor. De ce vă 
îngrijorează aşa de tare animalele astea? 

Alban dădu din mână. 

— Ne facem griji mai degrabă pentru proprietăţile 
solului de aici, de pe coastă. Viermii au fost descoperiţi 
întâmplător şi bântuie mai cu seamă fantezia Tinei. 

— Credeam că pentru viermi trimiteţi jos robotul, se 
miră Johanson. 

— Tina v-a spus asta? Alban se uită spre automat şi dădu 
din cap. Nu, asta e doar o parte a misiunii. Bineînţeles că 
aici nu tratăm nimic cu superficialitate, dar pregătim în 
primul rând instalarea unei staţii de măsurare pe termen 
lung. Dacă vom ajunge la concluzia că locul este sigur, 
atunci va fi adăugată şi o staţie de exploatare. 

— Tina spunea ceva despre un SWOP. 

Alban îi aruncă o privire, de parcă n-ar fi fost sigur ce să 


îi răspundă. 

— De fapt, nu. Fabrica subacvatică este ca şi aranjată. 
Dacă s-a schimbat cumva ceva, eu nu am aflat nimic. 

Aha! Nu avea să fie o platformă plutitoare. 

Poate era mai bine să nu insiste pe tema asta. Johanson 
îl întrebă pe Alban în continuare despre robotul 
scufundător. 

— Este un Victor 6000, Remotely Operated Vehicle, pe 
scurt ROV, explică Alban. Poate cobori până la adâncimi de 
6 000 de metri şi poate lucra acolo câteva zile. Il 
conducem de aici, de sus, şi obţinem datele în timp real, 
totul prin cablu. De data asta va rămâne jos 48 de ore. Pe 
lângă asta va scoate, bineînţeles, şi un braţ de viermi. 
Statoil nu vrea să i se aducă reproşuri că ar fi periclitat 
diversitatea biologică. Alban făcu o pauză. Şi care este 
părerea dumneavoastră despre animăluţele astea? 

— Nici una, răspunse Johanson evaziv. Deocamdată. 

Se auzi zgomot de maşini. Consola se puse în mişcare, 
ridicându-l pe Victor. 

— Veniţi cu mine, spuse Alban. Se îndreptară spre cele 
cinci containere de înălţimea unui om instalate în mijlocul 
vaporului. Cele mai multe vapoare nici nu au condiţiile 
necesare pentru intervenţia lui Victor. Noi l-am 
împrumutat de la Steaua Polară, pentru că aici e loc 
suficient. 

— Ce este în containere? 

— Unitatea hidraulică pentru vânturi, agregatele, tot 
felul de mărunţişuri. În cel din faţă este camera de control 
a ROV. Atenţie la cap! 

Trecură printr-o uşă joasă. În container locul era strâmt. 
Johanson privi în jur. Peste jumătate din spaţiu era ocupat 
de pupitrul de comandă cu cele două rânduri de 
monitoare. Câteva erau oprite, altele prezentau datele de 
funcţionare ale ROV-urilor şi informaţii de navigare. Mai 
mulţi bărbaţi stăteau în faţa lor. Şi Lund era prezentă. 

— Cel din mijloc este pilotul, explică Alban cu voce 
joasă. În dreapta lui stă copilotul, care deserveşte şi braţul 
de prindere. Victor lucrează cu sensibilitate şi precizie, dar 


trebuie să fii la fel de priceput când îl manevrezi. 
Următorul scaun este al coordonatorului. El ţine legătura 
cu ofiţerul de pază de pe pod, pentru ca vaporul şi robotul 
să conlucreze în mod optim. De cealaltă parte stau 
cercetătorii. Ăsta este locul Tinei. Ea va deservi camerele 
şi va salva imaginile. Este gata? 

— İl puteţi cobori, spuse Lund. 

Unul după altul se aprinseră şi celelalte monitoare. 
Johanson recunoscu porţiuni din pupă şi din consolă, cerul 
şi marea. 

— Acum vedeţi ce vede şi Victor, explică Alban. Este 
prevăzut cu opt camere. O cameră principală cu zoom, 
două  obiective-pilot de navigare şi cinci camere 
suplimentare. Calitatea imaginii este deosebit de bună, 
chiar şi la adâncimi de mai multe mii de metri putem 
vedea scene bune de filmat, de mare precizie şi în culori 
strălucitoare. 

Perspectivele camerelor de filmat se modificară. Robotul 
se scufunda. Marea veni mai aproape, apoi apa inundă 
obiectivele. Monitoarele arătau o lume albastru-verzuie, 
care devenea tot mai tulbure. 

Containerul se umplu cu bărbaţii şi femeile care 
lucraseră mai înainte la consolă. Spaţiul deveni şi mai 
strâmt. 

— Aprindeţi reflectoarele, spuse coordonatorul. 

Dintr-odată, locul din jurul lui Victor se lumină. Chiar şi 
aşa, zona rămase difuză. Nuanţa albastru-verzuie păli şi fu 
înlocuită de un negru iluminat. În imagine nimeriră câţiva 
peşti mărunți, apoi totul păru umplut de bule minuscule de 
aer. Johanson ştia că în realitate era vorba de plancton, 
miliarde de fiinţe infime. Meduze roşii şi meduze 
Ctenophora transparente treceau prin imagine. 

După o vreme, bancul de particule se subţie. Indicatorul 
de adâncime arăta 500 de metri. 

— Ce anume face Victor când ajunge jos? întrebă 
Johanson. 

— Ia probe de apă şi sediment, şi pe lângă asta adună 
vieţuitoare, răspunse Lund fără să se întoarcă. În primul 


rând, ne furnizează material video. 

În imagine intră ceva plin de crăpături. Victor se 
scufunda de-a lungul unui perete abrupt. Languste roşii şi 
portocalii îi salutau cu antenele. Aici jos era deja beznă, 
dar reflectoarele şi camerele scoteau în evidenţă culorile 
naturale uimitoare ale fiinţelor. Victor trecu mai departe 
pe lângă bancuri şi castraveți de mare, apoi terenul deveni 
mai drept. 

— Am ajuns, spuse Lund. 680 de metri. 

— OK. Pilotul se aplecă în faţă. Să luăm o curbă. 

Coasta dispăru de pe monitor. Un timp văzură iar numai 
apă, apoi se contură brusc fundul mării în adâncul negru- 
albăstrui. 

— Victor navighează cu precizie milimetrică, îi spuse 
Alban lui Johanson, în mod vizibil mândru. Îl puteţi pune să 
bage aţa în ac, dacă aveţi chef. 

— Mulţumesc, de asta se ocupă croitorul meu. Unde 
anume se află acum? _ 

— Exact deasupra unui platou. In subteran zace o 
cantitate uriaşă de petrol. 

— Şi hidrat de metan? 

Alban îl privi gânditor. 

— Desigur. De ce întrebaţi? 

— Doar aşa. Şi aici vrea Statoil să instaleze fabrica? 

— Este poziţia noastră favorită. Câtă vreme nu vom avea 
motive să ne răzgândim. 

— Cum ar fi prezenţa viermilor. 

Alban ridică din umeri. Johanson observă că francezului 
nu îi plăcea subiectul. Priviră cum zbura robotul peste 
acea lume străină, depăşind păianjeni de mare care se 
plimbau agale şi peşti care scormoneau prin sediment. 
Camerele cuprindeau colonii de  bureţi, meduze 
fosforescente şi sepii mici. Marea nu era deosebit de 
populată aici, dar vădea o mare varietate de locuitori ai 
fundului mării. După o vreme, peisajul deveni aspru, plin 
de cicatrici. Structuri longitudinale se întindeau pe sol. 

— Alunecări  suprasedimentare, spuse Lund. Pe 
platforma norvegiană au avut loc destule alunecări. 


— Ce este cu structurile astea prăpăstioase? întrebă 
Johanson. Solul se modificase iar. 

— Chestiile astea sunt provocate de curenţi. Ne 
îndreptăm spre marginea platoului. Lund făcu o pauză. Nu 
departe de aici am găsit viermii. 

Priviră ţintă la monitor. În lumina reflectoarelor apăruse 
altceva. Suprafeţe mari, decolorate. 

— Saltele de bacterii, observă Johanson. 

— Da. Semne de hidrat de metan. 

— Aici, spuse pilotul. 

În imagine apărură zone albe, pline de crăpături. 
Metanul îngheţat se afla aici direct pe sol. Brusc, Johanson 
mai observă ceva. Şi ceilalţi o văzură. Dintr-odată se lăsă o 
linişte mormântală în camera de control. 

Părţi ale hidratului dispăruseră sub o viermuială roz. La 
început, mai puteau fi identificate trupuri distincte. Apoi, 
mulţimea corpurilor care se zbăteau devenea de 
nepătruns. Tuburi roz cu smocuri albe se târau unele peste 
şi pe sub altele. 

Unul dintre bărbaţii de la pupitru scoase o exclamaţie 
plină de scârbă. Oamenii sunt atât de condiţionaţi, se 
gândi Johanson. Ne e groază de tot ce se târăşte, colcăie şi 
viermuieşte, când de fapt este o chestie normală. Cei mai 
îngroziţi am fi de noi înşine, dacă am putea vedea cum se 
mişcă hoardele de acarieni prin porii noştri şi cum se 
hrănesc cu seu, cum ni se cuibăresc milioane de păianjeni 
minisculi în saltele şi în intestine miliarde de bacterii. 

Cu toate astea, nu îi plăcu ce vedea. Imaginile din Golful 
Mexic arătaseră populaţii de dimensiuni asemănătoare, 
dar animalele fuseseră mai mici şi trăiau inactive în 
găurile lor. Astea de aici se foiau şi viermuiau pe gheaţă, o 
masă imensă care palpita şi acoperea complet solul. 

— Curs în zigzag, spuse Lund. 

ROV-ul începu să înoate într-un soi de slalom. Imaginea 
nu se schimbă. Viermi, oriîncotro priveai. 

Brusc, solul cobora. Pilotul manevră robotul mai departe 
spre marginea platoului. Nici cele opt spoturi puternice de 
lumină nu permiteau aici decât o vizibilitate de doar câţiva 


metri. Totuşi, impresia lăsată era că toată coasta ar fi 
acoperită de aceste creaturi. Johanson avea senzaţia că 
erau şi mai mari decât exemplarele pe care Lund i le 
dăduse să le cerceteze. 

În următorul moment, totul deveni negru. Victor trecuse 
peste margine. Acum urmau o sută de metri drept în jos. 
Robotul îşi continua drumul cu toată viteza înainte. 

— Învârtiţi, spuse Lund. Să vedem peretele coastei. 

Pilotul îl manevră pe Victor într-o curbă. În lumina 
reflectoarelor se vedeau vârtejuri de particule. 

Ceva mare şi deschis la culoare se arcui în faţa 
camerelor de luat vederi, le umplu preţ de o secundă şi se 
retrase apoi fulgerător. 

— Ce a fost asta? strigă Lund. 

— Poziţia înapoi. 

ROV-ul zbură, descriind o curbă în sens invers. 

— A dispărut. 

— Mişcă-te în cerc! 

Victor se opri şi începu să se învârtă în jurul propriei 
axe. Nu se vedea nimic, în afară de un întuneric de 
nepătruns şi de planctonul prins în conul de lumină. 

— Ceva a fost aici, confirmă coordonatorul. Poate un 
peşte. 

— Trebuia să fie un peşte al naibii de mare, mârâi 
pilotul. A umplut toată imaginea. 

Lund întoarse capul şi îl privi pe Johanson. El scutură 
din cap. 

— N-am idee ce a fost. 

— OK. Să vedem ce e mai jos. 

ROV-ul se îndreptă spre coastă. Câteva secunde mai 
târziu, se zări un teren abrupt. Câţiva bolovani de 
sedimente erau la vedere, restul era acoperit de trupuri 
roz. 

— Sunt peste tot, spuse Lund. 

Johanson se duse lângă ea. 

— Aveţi vreo evidență a zăcămintelor de hidrat de aici? 

— Totul e plin de metan aici. Hidraţi, bule de gaz 
subterane, gaz care iese afară... 


— Mă refer în special la gheaţa de la suprafaţă. 

Lund scrise ceva la tastatura terminalului. Pe unul din 
monitoare apăru o hartă a fundului mării. 

— Uite, petele astea deschise la culoare. Zăcămintele 
astea le-am cartografiat. 

— Îmi poţi arăta poziţia momentană a lui Victor? 

— Cam pe aici, spuse indicând o zonă cu decolorări pe 
suprafeţe mari. 

— Bine. Viraţi într-acolo, să trecem de-a curmezişul pe 
deasupra. 

Lund îi dădu pilotului indicațiile. Reflectoarele 
cuprinseră iar fundul mării lipsit de viermi. După un timp 
terenul urcă, apoi dintr-odată apăru din întuneric peretele 
abrupt. _ 

— Mai sus, spuse Lund. Incetişor. 

Câteva minute mai târziu, li se arătă aceeaşi imagine ca 
mai înainte. Corpuri roz tubulare cu peri albi. 

— Clasic, spuse Johanson. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă harta voastră e bună, exact aici sunt suprafeţe 
întinse de hidrat. Adică bacteriile stau pe gheaţă şi 
transformă metanul, iar viermii mănâncă bacteriile. 

— Tot clasic este să apară cu milioanele? 

Clătină din cap. Lund se lăsă pe spate. 

— Bine, spuse ea către bărbatul care controla braţul de 
prindere. Îl lăsăm pe Victor jos. Să ia o porţie bună de 
creaturi din astea şi să mai observe împrejurimile - în 
cazul în care mai poate fi vorba de împrejurimi, cu 
înghesuiala asta. 


Era trecut de ora zece când în uşa lui Johanson se auzi o 
bătaie. Deschise. Lund intră şi se lăsă să cadă în micuțul 
fotoliu care, împreună cu o masă minusculă, constituia 
luxul deosebit al cabinei. 

— Mă ustură ochii, spuse ea. Alban îmi ţine puţin locul. 

Privirea îi căzu pe tava cu brânzeturi şi pe sticla 
deschisă de Bordeaux. 

— Trebuia să îmi imaginez, râse Lund. De asta ai 


dispărut adineaori. 

Johanson părăsise sala monitoarelor cu jumătate de oră 
în urmă, pentru a pregăti totul. 

— Brie des Meaux, Taleggio, Munster, o brânză veche de 
capră şi nişte Fontina din munţii piemontezi, prezentă el 
brânza pe rând. Baghete şi unt. 

— Nu eşti normal! 

— Vrei un pahar? 

— Bineînţeles că vreau un pahar. Ce este? 

— Un Pauillac. Trebuie să mă scuzi că nu l-am putut 
decanta, Thorvaldson are lipsuri în materie de cristaluri 
pentru socializare. Aţi mai văzut ceva interesant? 

Lund luă paharul şi îl bău pe jumătate. 

— Porcăriile alea de animale stau pe hidrat. Peste tot. 

Johanson se aşeză pe marginea patului din faţa ei şi 
unse gânditor unt pe o bucată de baghetă. 

— Cu adevărat remarcabil. 

Lund se servi cu brânză. 

— Şi ceilalţi sunt acum de părere că treaba asta ar 
trebui să ne pună pe gânduri. Cu Alban în frunte. 

— La prima voastră vizită nu aţi văzut atât de mulţi? 

— Nu. Adică erau mai mult decât suficienţi pentru gustul 
meu, dar până mai adineaori eram singură cu gustul meu. 

Johanson îi zâmbi. 

— Ştii doar. Cine are gust e mereu în minoritate. 

— În orice caz, mâine-dimineaţă Victor vine sus şi mai 
aduce viermi. Te poţi juca cu ei, dacă mai ai chef. Se ridică 
mestecând şi privi prin geamul cabinei. Între timp se mai 
înseninase. O fâşie din lumina lunii se revărsă peste valuri, 
care o împărţiră sclipind. Cred că m-am uitat de o sută de 
ori la nenorocitele alea de secvenţe video. Chestia asta 
albicioasă. Şi Alban e de părere că a fost un peşte, dar 
dacă e adevărat, atunci avea dimensiunile unui calcan 
uriaş sau ale unei creaturi şi mai mari. Şi, în afară de asta, 
nu s-a putut distinge nici un fel de formă a corpului. 

— Poate un reflex luminos, propuse Johanson. 

Se întoarse spre el. 

— Nu. Era la câţiva metri depărtare, chiar la marginea 


suprafeţei luminate. Era uriaş şi s-a retras fulgerător, de 
parcă nu ar suporta lumina sau i-ar fi frică să nu fie 
descoperit. 

— Putea să fi fost orice. 

— Nu, nu orice. 

— Şi un banc de peşti se poate trage fulgerător înapoi. 
Dacă înoată destul de aproape unii de alţii, pot lăsa 
impresia unui... 

— Ăsta nu a fost un banc de peşti, Sigur! Avea o 
suprafaţă. O suprafaţă dintr-o bucată, oarecum... sticloasă. 
Ca o meduză mare. 

— O meduză mare. Ai găsit răspunsul. 

— Nu. Nu! Lund făcu o pauză şi se aşeză din nou. Uită-te 
singur. Nu a fost meduză. 

O vreme continuară să mănânce în tăcere. 

— L-ai minţit pe Jorensen, spuse Johanson deodată. Nu 
va fi nici un SWOP. În orice caz, nimic unde ar putea lucra 
muncitorii petrolieri. 

Lund îşi ridică privirea. Duse paharul la gură, bău şi îl 
puse prevăzătoare la loc. 

— E adevărat. 

— De ce ai făcut-o? Te-ai temut că i-ar frânge inima? 

— Poate că da. 

Johanson scutură din cap. 

— Îi veţi frânge inima oricum. Nu mai există slujbe 
pentru muncitorii petrolieri, nu-i aşa? 

— Ascultă, Sigur, nu am vrut să te mint, dar... fir-ar să 
fie, toată industria asta trece printr-o schimbare şi 
necesarul de mână de lucru va fi tot mai scăzut. Ce pot să 
fac eu? Jorensen ştie că este aşa. Ştie şi că echipajul de pe 
Gullfaks C va fi redus la o zecime. Costă mai puţin să 
reechipezi toată platforma, decât să menţii pe statele de 
plată două sute şapte oameni. Statoil se gândeşte să 
renunţe complet la echipajul de pe Gullfaks B. O putem 
manevra de pe altă platformă şi, chiar şi aşa, doar cu 
multă bunăvoință o poţi considera rentabilă. 

— Vrei să spui că afacerea voastră nu mai rentează? 

— Afacerea offshore a rentat doar atunci când OPEC a 


crescut preţul. La începutul anilor şaptezeci. Dar de la 
mijlocul anilor optzeci a început iar să cadă. Şi la fel va 
cădea Europa de Nord când vor seca resursele, deci 
trebuie să forăm mai departe în larg, la adâncime, cu 
ajutorul ROV-urilor şi AUV-urilor. 

AUV era o altă prescurtare din vocabularul explorării 
oceanice, aflată pe vremea aceea în gura tuturor. Acele 
autonomous underwater vehicles funcționau în principiu 
ca Victor, însă nu mai depindeau de cordonul ombilical 
artificial care să îi lege de vasul-mamă. Industria offshore 
urmărea cu mare interes dezvoltarea acestor roboţi 
scufundători de tip nou, care pătrundeau în cele mai 
neprimitoare regiuni ca nişte spioni planetari, erau extrem 
de flexibili şi de mobili, şi care între anumite limite puteau 
chiar să ia hotărâri proprii. Cu ajutorul acestor AUV, 
devenea palpabilă posibilitatea de a instala şi de a 
supraveghea staţii de exploatare petrolieră chiar şi la 
adâncimi de cinci sau şase mii de metri. 

— Nu trebuie să te scuzi, spuse Johanson în timp ce mai 
turna vin. Nu prea ai ce face în privinţa asta. 

— Nu mă scuz, răspunse Lund morocănoasă. Şi toţi am 
avea ce face în privinţa asta. Dacă omenirea nu ar risipi 
combustibilul în asemenea hal, nu am avea problemele 
astea. 

— Ba da, doar că mai târziu. Dar grija ta pentru mediu 
te onorează. 

— Ei, şi? răspunse ea acră. Nu îi scăpase nuanţa 
sarcastică din vocea lui. Şi firmele petroliere învaţă din 
greşeli, nici nu ti-ar veni a crede. 

— Da, dar ce? 

— În următorii zeci de ani, ne vom lupta să scăpăm de 
şase sute de platforme, pentru că sunt nerentabile şi 
tehnica lor nu mai face doi bani! Ştii cât costă asta? 
Miliarde! Până atunci, şelful va fi golit! Aşa că nu vorbi de 
parcă am fi nişte coate-goale. 

— În regulă. 

— Bineînţeles că toţi se reped acum la fabricile 
subacvatice fără echipaje. Dacă nu o facem, mâine Europa 


va depinde complet de ţevile din Orientul Apropiat şi de 
cele din America de Sud, şi noi rămânem cu un cimitir în 
mare. 

— Eu nu am nimic împotrivă. Mă întreb doar dacă ştiţi 
totdeauna foarte bine ce faceţi aici. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Va trebui să rezolvaţi probleme tehnice majore pentru 
a acţiona fabrici autonome. 

— Da. Bineînţeles. 

— Voi plănuiţi extragerea unor cantităţi uriaşe în 
condiţii de presiune extremă şi cu amestecuri foarte 
corozive, şi în plus, pe cât posibil, fără deservire. Johanson 
ezită. Dar nu ştiţi exact care este situaţia acolo jos. 

— Atunci vom afla. 

— Aşa ca astăzi? Mă îndoiesc. Ştii ce impresie mi-a 
lăsat? De parcă o bunică ar face fotografii în concediu şi 
după aceea şi-ar imagina că ştie ceva despre ţara în care a 
fost. Voi sunteţi înclinați să alegeţi un loc, să vă trasaţi un 
teren pe care să îl luaţi sub lupă atâta timp cât vi se pare 
promiţător. Asta nu înseamnă nici pe departe că veţi 
înţelege sistemul ăsta în care interveniţi. 

— Iarăşi chestia asta, gemu Lund. 

— Mă înşel cumva? 

— Pot să îţi pun pe muzică cuvântul ecosistem şi să îl 
recit de-a-ndoaselea. Il ştiu şi în somn. Mai nou, eşti 
împotriva extracţiei de petrol? 

— Nu. Sunt doar de părere că trebuie să cunoşti lumea 
în care pătrunzi. 

— Şi ce ai tu impresia că facem noi aici? 

— Sunt sigur că vă repetaţi greşelile. La sfârşitul anilor 
şaizeci, aţi fost în febra aurului şi aţi construit de zor în 
Marea Nordului. Acum toate chestiile astea vă stau în 
drum. Ar trebui să nu vă repeziţi în felul ăsta şi în ocean. 

— Dacă suntem atât de repeziţi, atunci de ce ţi-am trimis 
nenorociţii ăia de viermi? 

— Aici ai dreptate. Ego te absolvo. 

Lund îşi muşcă buza de jos şi Johanson decise să 
schimbe subiectul. 


— Kare Sverdrup pare un tip de treabă. Ca să mai 
spunem şi ceva de bine în seara asta. 

Lund se încruntă. Apoi se destinse şi râse. 

— Crezi? 

— Absolut. Johanson îşi desfăcu mâinile. Vreau să spun 
că nu a fost deloc de treabă că nu m-a întrebat pe mine 
înainte, dar îl înţeleg foarte bine. 

Lund îşi roti vinul în pahar. 

— Totul este încă atât de recent, spuse încet. 

Tăcură o vreme. 

— Dragoste mare? rupse Johanson tăcerea. 

— La cine te referi? La mine sau la el? 

— La tine. 

— Hm. Lund zâmbi. Cred că da. 

— Crezi? 

— Sunt cercetător. Întâi trebuie pur şi simplu să 
cercetez problema. 

Abia la miezul nopţii Lund plecă din camera lui. De la 
uşă mai aruncă o privire spre paharele goale şi spre cojile 
de brânză. 

— Acum câteva săptămâni m-ai fi cucerit cu chestiile 
astea, îi spuse. Suna aproape a regret. 

Johanson o împinse uşor pe coridor. 

— La vârsta mea, treci şi peste asta, spuse el. Acum 
haide! Du-te să cercetezi. 

Lund păşi afară. Apoi se aplecă şi îl sărută pe obraz. 

— Mulţumesc pentru vin. 

Viaţa constă din compromisuri şi ocazii pierdute, îşi 
spuse Johanson închizând uşa. Apoi râse în sinea lui şi 
alungă gândul. Profitase deja de prea multe ocazii ca să se 
mai poată plânge. 


18 martie 
Vancouver şi Vancouver Island, Canada 


Leon Anawak îşi ţinu răsuflarea. 

Hai vino, se gândi. Fă-ne plăcerea. 

Era a şasea oară când o balenă beluga înota spre 
oglindă. Micul grup de jurnalişti şi studenţi care se 
adunaseră în camera subterană de supraveghere a 
Acvariului din Vancouver aştepta într-o tăcere plină de 
atenţie. Prin geamul imens puteau vedea interiorul 
bazinului în totalitate. Razele soarelui dansau pieziş pe 
pereţi şi podele. Camera de supraveghere se afla în 
întuneric, astfel încât suprafaţa apei proiecta magic lumini 
şi umbre pe chipurile celor prezenţi, într-un joc continuu. 

Anawak însemnase balena cu cerneală netoxică. Un cerc 
colorat îi împodobea acum maxilarul inferior. Locul era 
astfel ales, încât balena nu îl putea vedea decât dacă se 
privea în oglindă. Două oglinzi fuseseră introduse în 
pereţii reflectorizanţi ai bazinului, şi acum beluga înota cu 
viteză moderată spre una din ele. O făcea cu atâta 
precizie, încât Anawak nu avu nici o îndoială cu privire la 
rezultatul experimentului. Trupul alb se întoarse uşor în 
timp ce înota pe lângă ei, de parcă balena ar fi vrut să le 
prezinte privitorilor falca sa marcată. Apoi se opri în faţa 
peretelui de sticlă şi se lăsă să alunece puţin în jos, până 
ajunse la aceeaşi înălţime cu oglinda. Aşteptă, se ridică şi 
întoarse capul întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Incerca, 
evident, să-şi dea seama din ce unghi cercul se vedea cel 
mai bine. Pluti aşa un timp prin faţa oglinzii, mişcând din 
aripioare şi  întorcându-şi capul mic cu umflătura 
caracteristică pe frunte încoace şi încolo. 

În ciuda asemănării reduse cu omul, în aceste secunde 
beluga aducea într-un mod de-a dreptul neliniştitor cu o 
fiinţă omenească. Spre deosebire de delfin, beluga putea 
avea expresii faciale diferite. Momentan, părea să îşi 
zâmbească. Multe din interpretările pe care omul se 
grăbea să le formuleze în legătură cu comportamentul 


delfinilor şi al balenelor beluga izvorau din acest presupus 
zâmbet. Într-adevăr, colţurile gurii îndreptate în sus ţineau 
de o serie de caracteristici fizionomice care foloseau la 
comunicare. Balenele beluga puteau la fel de bine să îşi 
tragă colţurile gurii în jos, fără să exprime mâhnire. 
Puteau până şi să îşi ţuguiască buzele şi să arate de parcă 
ar fi fluierat, binedispuse. 

În momentul următor, beluga îşi pierdu interesul. Poate 
ajunsese la concluzia că îşi studiase suficient imaginea, 
căci se ridică într-o curbă elegantă, îndepărtându-se de 
peretele de sticlă. 

— Asta a fost, spuse Anawak încet. 

— Şi ce înseamnă asta? întrebă o ziaristă dezamăgită, 
după ce balena nu se mai arătă. 

— Acum ştie cine este. Să mergem sus. i 

Urcară de la subsol înapoi la lumina soarelui. In stânga 
lor era bazinul, îi vedeau acum suprafaţa. Imediat sub 
valurile încreţite se vedeau înotând trupurile celor două 
beluga. Anawak omisese intenţionat să-i informeze pe 
privitori dinainte asupra desfăşurării exacte a 
experimentului. Ascultă descrierile participanţilor, pentru 
a fi sigur că nu era doar imaginaţia lui. 

Observațiile sale erau confirmate fără excepţie. 

— Vă felicit, spuse el la final. Tocmai aţi luat parte la un 
experiment care a intrat în istoria cercetării 
comportamentale ca autorecunoaşterea în oglindă. Sunteţi 
familiarizați cu acest termen? 

Studenţii erau, ziariştii - mai puţin. 

— Nu-i nimic, spuse Anawak. Vă fac o scurtă prezentare. 
Autorecunoaşterea în oglindă datează din anii şaptezeci. 
Timp de zeci de ani, testele s-au rezumat la primate. Nu 
ştiu dacă numele de Gordon Gallup vă spune ceva... Cam 
jumătate din cei prezenţi făcură semn că da, ceilalţi 
scuturară din cap. Ei bine, Gallup este psiholog la 
Universitatea de stat din New York. Intr-o zi, i-a venit o 
idee destul de năstruşnică: să confrunte diferite specii de 
maimuțe cu imaginea lor în oglindă. Cele mai multe au 
ignorat-o, altele au încercat să o atace, crezând că este 


vorba despre un intrus. Câţiva cimpanzei s-au recunoscut 
într-un final în oglindă şi au folosit-o pentru a se examina. 
Acest lucru este remarcabil, pentru că marea majoritate a 
animalelor nu sunt capabile să se recunoască în oglindă. 
Animalele există. Ele simt, acţionează şi reacţionează. Dar 
nu au conştiinţă de sine. Nu se pot percepe ca indivizi 
autonomi, care se deosebesc de semenii lor. 

Anawak explică în continuare cum Gallup a însemnat 
fruntea maimuţelor cu vopsea şi cum le-a pus apoi în faţa 
oglinzii. Cimpanzeii au priceput rapid pe cine văd ei acolo 
în oglindă. Au inspectat marcajul, au pipăit locul cu 
degetele şi le-au mirosit. Gallup a efectuat testul cu alte 
maimuțe, papagali şi elefanţi. Dar singurele animale care 
au trecut într-adevăr testul au fost cimpanzeii şi 
urangutanii. Gallup a înţeles că aceştia dispun de 
percepţia sinelui şi, prin urmare, de o anumită conştiinţă 
de sine. 

— Gallup a mers însă şi mai departe, explică Anawak. 
Multă vreme crezuse că animalele nu ar putea înţelege 
psihicul altor specii. Dar testele cu oglinda l-au făcut să-şi 
schimbe părerea. Astăzi, este de părere că anumite 
animale nu sunt doar conştiente de ele însele, ci şi că 
astfel îi pot înţelege pe semenii lor. Cimpanzeii şi 
urangutanii pot atribui intenţii şi pot arăta compasiune. 
Plecând de la propria lor stare psihică, ei o pot înţelege pe 
a altora. Aceasta este teza lui Gallup, care între timp a 
găsit mulţi adepţi. 

Făcu o pauză. Îi era clar că mai târziu va trebui să-i 
înfrâneze pe ziarişti. Nu voia să citească peste câteva zile 
că belugele ar fi psihiatri mai buni, că o anumită specie de 
delfini ar fi înfiinţat un club pentru naufragiaţi, iar 
cimpanzeii, unul de şah. 

— În orice caz, continuă Anawak, trebuie menţionat că 
până în anii nouăzeci au fost supuse testului cu oglinda 
exclusiv animalele de uscat. E adevărat că existau deja 
speculaţii despre inteligenţa balenelor şi a delfinilor, dar 
demonstrarea acestui fapt nu-i entuziasma deloc pe 
reprezentanţii industriei alimentare. Carnea şi blana de 


maimuţă prezintă interes doar pentru o parte infimă a 
populaţiei lumii. Pe de altă parte vânarea balenelor şi a 
delfinilor nu se împacă deloc cu inteligenţa şi conştiinţa de 
sine a celor vânaţi. Acum câţiva ani, când am început să 
efectuăm teste cu oglinda la delfini, numeroase persoane 
nu au fost prea încântate. Am îmbrăcat bazinul în parte cu 
geam reflectorizant, în parte cu oglinzi adevărate. Apoi am 
însemnat delfinii cu vopsea neagră. Am rămas uimiţi că 
subiecţii noştri au inspectat pereţii, până au găsit oglinzile. 
În mod evident îşi dădeau seama că semnul se vede cu atât 
mai clar, cu cât suprafaţa le reflectă mai bine imaginea. 
Dar am mers şi mai departe, însemnând animalele 
alternativ când cu o culoare, când cu apă simplă. Era 
posibil ca delfinii să reacționeze la impulsul tactil al 
creionului, însă am observat că stăteau mai mult în faţa 
oglinzilor şi mai critic câtă vreme semnul era vizibil. 

— Li s-au dat recompense delfinilor? întrebă unul dintre 
studenţi. 

— Nu, şi nici nu i-am antrenat pentru test. În timpul 
testelor chiar le-am marcat diferite părţi ale corpului, 
pentru a exclude efectul condiţionat sau obişnuinţa. De 
câteva săptămâni facem acelaşi calup de teste şi cu 
balenele beluga. De şase ori am însemnat balena, de două 
ori cu creionul placebo. Aţi văzut ce s-a întâmplat. De 
fiecare dată, a înotat până la oglindă şi a căutat simbolul. 
De două ori nu a găsit nimic şi şi-a întrerupt studierea mai 
repede. După părerea mea, avem dovada că balenele 
beluga posedă acelaşi grad de autorecunoaştere ca şi 
cimpanzeii. Balenele şi oamenii s-ar putea asemăna în 
anumite privinţe mai mult decât credeam până acum. 

O studentă ridică mâna. 

— Vreţi să spuneţi că... Ezită. Rezultatele vor să spună 
că delfinii şi balenele dispun de inteligenţă şi conştiinţă, 
corect? 

— Aşa este! 

— Pe ce se bazează această afirmaţie? 

Anawak se arătă consternat. 

— Nu aţi auzit mai înainte? Nu aţi fost jos? 


— Ba da. Am văzut cum un animal şi-a înregistrat 
imaginea în oglindă. Ştie, deci, ăsta sunt eu. Deduceţi de 
aici în mod necesar că este vorba de conştiinţă de sine? 

— Tocmai v-aţi răspuns singură la întrebare. „Ştie, ăsta 
sunt eu.“ Are conştiinţă de sine. 

— Nu mă refeream la asta. Fata făcu un pas înainte. 
Anawak o privi pe sub sprâncenele încruntate. Avea părul 
roşu, un năsuc ascuţit şi dinţii o idee cam mari. 
Experimentul dumneavoastră demonstrează o atitudine 
atentă şi identitate corporală. Cu succes, după cum se 
vede. Asta nu înseamnă însă nici pe departe că aceste 
animale ar avea conştiinţa identităţii permanente şi că ar 
deduce de aici vreo consecinţă în raporturile cu alte fiinţe. 

— Nici nu am spus aşa ceva. 

— Ba da. Aţi susţinut teza Gallup că anumite animale pot 
trage concluzii despre altele, pornind de la ele însele. 

— Maimuţele. _ 

— Ceea ce, între noi fie vorba, este un fapt contestat. În 
orice caz, nu aţi făcut nici o precizare când aţi vorbit mai 
târziu despre delfini şi balene. Sau nu am înţeles eu ceva? 

— Nu trebuie precizat nimic în cazul ăsta, răspunse 
Anawak  indispus. S-a demonstrat că animalele se 
recunosc. 

— Unele experimente permit această presupunere, da. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

Fata ridică din umeri şi îl privi cu ochi rotunzi. 

— Păi, nu este evident? Puteţi vedea cum se comportă o 
beluga. Dar de unde vreţi să ştiţi ce gândeşte? Cunosc 
teoriile Gallup. El susţine că a demonstrat cum un animal 
poate înţelege sentimentele semenilor săi. Asta presupune 
că animalele gândesc şi simt la fel ca noi. Ceea ce ne-aţi 
arătat dumneavoastră astăzi este o tentativă de umanizare. 

Anawak rămase fără cuvinte. Încerca să îl atace. Cu 
propriul argument. 

— Chiar v-am creat această impresie? 

— Aţi spus că balenele ne-ar putea semăna mai mult 
decât credeam până acum. 

— De ce nu sunteţi mai atentă, domnişoară... 


— Delaware. Alicia Delaware. 

— Domnişoară Delaware. Anawak îşi adună ideile. 
Spuneam că balenele şi oamenii s-ar putea asemăna mai 
mult decât credeam noi. 

— Şi care este diferenţa? 

— Punctul din care privim lucrurile. Nu vrem să 
demonstrăm că balenele devin cu atât mai asemănătoare 
omului, cu cât elaborăm mai multe paralele. Intenţia 
noastră nu este să prezentăm omul ca pe un ideal, ci ne 
interesează înrudirile elementare... 

— Eu însă nu cred despre conştiinţa de sine a unui 
animal că poate fi comparată cu cea umană. Premisele 
sunt prea divergente. Începând cu faptul că oamenii au 
permanent conştiinţă de sine, prin care... 

— Fals, o întrerupse Anawak. Şi oamenii dezvoltă o 
conştiinţă de sine permanentă doar în anumite condiţii. 
Acest lucru este demonstrat. Copiii între 18 şi 24 de luni 
încep să-şi recunoască imaginea în oglindă. Până la acea 
vârstă nu sunt în stare să reflecteze la sinele propriu. Nu 
sunt conştienţi de propria stare mintală, nici chiar cât 
balena pe care tocmai am văzut-o. Şi nu vă mai referiţi 
doar la Gallup. Noi aici ne străduim să înţelegem 
animalele. Ce vă străduiţi să faceţi dumneavoastră? 

— Am vrut doar să... 

— Aţi vrut? Ştiţi ce efect ar avea asupra unei beluga, 
când vă priviţi dumneavoastră în oglindă? Vă pictaţi pe 
faţă. Ce părere să îşi facă balena despre asta? Crede că 
încercaţi să vă identificaţi în oglindă. Orice altceva i s-ar 
părea o idioţenie. În funcţie de gustul dumneavoastră la 
haine şi machiaj, se va îndoi chiar că vă puteţi recunoaşte 
în oglindă. Va pune sub semnul întrebării starea 
dumneavoastră mintală. 

Alicia Delaware roşi. Vru să răspundă, dar Anawak nu o 
lăsă să ia cuvântul. 

— Bineînţeles că testele acestea sunt doar începutul, 
spuse el. Nimeni din cei care cercetează în mod serios 
balenele şi delfinii nu vrea să reînvie mitul marelui prieten 
al omului, umed şi vesel. Poate că balenele şi delfinii nici 


nu au vreun interes deosebit pentru oameni, tocmai pentru 
că trăiesc într-un mediu de viaţă diferit, pentru că au alte 
nevoi şi sunt produsul unei alte evoluţii decât noi. Dar 
dacă munca noastră va face să le tratăm cu mai mult 
respect şi astfel să le putem ocroti mai bine, atunci merită 
orice efort. 

Anawak mai răspunse la câteva întrebări şi o făcu cât 
mai scurt cu putinţă. Alicia Delaware se tinu în spate, 
afişând o figură încurcată. În cele din urmă, Anawak se 
despărţi de grup şi aşteptă până când ieşiră toţi din raza 
lui vizuală. Apoi se consultă cu echipa lui de cercetători, 
fixă următoarele termene şi modul de acţiune. Rămas, în 
sfârşit, singur, se duse la marginea bazinului, respiră 
adânc şi se relaxă. 

Munca cu publicul nu îi făcea prea mare plăcere. Dar nu 
avea cum s-o evite. Cariera lui decurgea conform planului. 
Reputația de inovator în studierea inteligenţelor i-o lua 
înainte. Deci va trebui să se certe în continuare cu toate 
Aliciile Delaware din lume, proaspăt ieşite de pe băncile 
universităţii şi care, din cauza prea multor cărţi, nu 
apucaseră să vadă nici un litru de apă de mare din interior. 

Se lăsă pe vine şi îşi plimbă degetele prin apa răcoroasă 
a bazinului cu balene. Era dimineaţa devreme. Testele şi 
demonstrațiile ştiinţifice aveau loc de obicei înainte de 
deschiderea acvariului sau după închidere. După 
săptămâni întregi de ploi, luna martie adusese câteva zile 
deosebit de frumoase, iar soarele timpuriu îi mângâia 
pielea. 

Ce spusese studenta aceea? Că încearcă să umanizeze 
animalele? 

Reproşul îl rodea. Anawak se mândrea cu faptul că era 
un om de ştiinţă lucid. Chiar propria viaţă şi-o privea cu 
cea mai mare obiectivitate. Nu bea, nu mergea la chefuri şi 
nu se înghesuia să lanseze teorii speculative. Nu credea în 
Dumnezeu şi nici nu accepta vreo formă de comportament 
religios. Ezotericul de orice fel îi repugna. Se ferea să 
proiecteze asupra animalelor orice reprezentare a valorilor 
umane. În special delfinii deveneau tot mai mult victimele 


unei reprezentări romantice, care nu era mai puţin 
periculoasă decât ura şi aroganţa: că ei s-ar dovedi a fi 
oameni mai buni şi că oamenii s-ar putea îndrepta dacă ar 
încerca să înveţe de la delfini şi balene. Acelaşi şovinism 
care se exprima printr-o brutalitate fără egal stătea şi la 
baza adoraţiei nelimitate faţă de delfini. Erau sau chinuiţi, 
sau iubiţi până la moarte. 

lar miss Delaware-dinţi de iepure voia să-i bage pe gât 
tocmai propria teorie. 

Anawak continuă să-şi bălăcească mâna în apă. După un 
timp, balena însemnată înotă spre el. Era o femelă lungă 
de patru metri. Scoase capul din apă şi se lăsa mângâiată, 
fluierând uşor. Anawak se întrebă dacă balena putea 
împărtăşi şi înţelege vreun sentiment omenesc. Nu exista 
nici cea mai mică dovadă în acest sens. Aici Alicia 
Delaware avea dreptate. 

Dar lipsea şi dovada că nu ar fi putut. 

Beluga scoase un ciripit şi se retrase sub apă. Peste 
Anawak se aşternu o umbră. Întoarse capul şi zări lângă el 
o pereche de cizme brodate de cowboy. 

O nu, îşi spuse. Asta-i mai lipsea! 

— Ei, bine, Leon, spuse bărbatul care i se alăturase la 
marginea bazinului. Pe cine maltratăm azi? 

Anawak se ridică şi îl măsură pe nou-venit din priviri. 
Jack Greywolf arăta ca ieşit dintr-un neowestern. Corpul 
de hun, plin de muşchi, îi era vârât într-un costum slinos 
de piele. Pe pieptul de lăţimea unui dulap i se bălăngăneau 
podoabe de indian. De sub pălăria împodobită cu pene i se 
revărsa pe umeri şi pe spate un păr negru şi mătăsos. Era 
singurul lucru al lui Jack Greywolf care părea îngrijit, în 
rest bărbatul arăta ca de obicei, de parcă ar fi rezistat 
săptămâni întregi în prerie, fără apă şi săpun. Anawak 
privi faţa arsă de soare pe care se lăţea zâmbetul 
batjocoritor. Schiţă un surâs. 

— Cine ţi-a dat drumul să intri, Jack, marele Manitou? 

Jack rânji. 

— Autorizaţie specială, răspunse. 

— Pe bune? De când? 


— De când avem permisiunea Papei să vă dăm peste 
degete. Aiurea, Leon, am intrat adineaori ca toţi ceilalţi. 
Au deschis de cinci minute. 

Anawak se uită descumpănit la ceas. Greywolf avea 
dreptate. Pierduse noţiunea timpului, stând lângă bazinul 
balenei. 

— Sper că este o întâlnire întâmplătoare, zise. 

Greyweolf îşi ţuguie buzele. 

— Nu chiar. 

— Deci ai venit la mine? Anawak se puse încet în 
mişcare, obligându-l pe Greywolf să îl urmeze. Primii 
vizitatori se plimbau deja prin bază. Ce pot face pentru 
tine? 

— Ştii exact ce poţi face pentru mine. 

— Iarăşi vechea placă? 

— Vino alături de noi. 

— Nici gând. 

— Haide, Leon, tu eşti de-al nostru. Nu are cum să te 
intereseze că o grămadă de boi plini de bani fotografiază 
balenele până le căpiază. 

— Nici nu mă interesează. 

— Pe tine lumea te ascultă. Dacă tu iei oficial poziţie 
împotriva whale watching, atunci discuţia va avea altă 
greutate. Ne-ai fi de mare ajutor. 

Anawak se opri şi îi aruncă lui Greywolf o privire 
provocatoare. 

— Exact. V-ar fi de ajutor. Doar că eu nu vreau să ajut pe 
nimeni, în afara celor care au nevoie. 

— Priveşte!  Greywolf întinse brațul spre bazinul 
balenelor. Ele au nevoie de ajutor! Îmi vine să vomit când 
te văd aici. În intimă armonie cu prizonierii! Îi ţineţi închişi 
sau îi vânaţi. E o crimă în rate. De fiecare dată când ieşiţi 
în larg cu bărcile voastre, omorâţi încă un pic animalele. 

— Tu eşti vegetarian, de fapt? 

— Poftim? Greywolf clipi încurcat. 

— Şi apoi, tocmai voiam să te întreb pe cine au jupuit 
pentru geaca ta de piele. 

Îşi continuă drumul. Greywolf rămase un moment cu 


gura căscată, apoi îl ajunse cu paşi mari din urmă. 

— Asta e cu totul altceva. Indienii au trăit întotdeauna în 
armonie cu natura. Din pieile animalelor... 

— Scuteşte-mă! 

— Dar aşa este. 

— Vrei să-ţi spun care e problema ta, Jack? De fapt, ai 
două. În primul rând faci pe ecologistul, dar, în loc s-o 
recunoşti deschis, tu porţi un război în numele indienilor, 
dar aceştia şi-au rezolvat problemele de mult, pe alte căi. A 
doua ta problemă este că nici măcar nu eşti un indian 
adevărat. 

Greywolf păli. Anawak ştia că partenerul său de discuţie 
apăruse de mai multe ori în faţa tribunalului pentru 
vătămare corporală. Se întrebă cât mai putea să îl irite pe 
uriaş. O palmă din partea lui Greywolf putea să pună 
definitiv capăt oricărei altercaţii. 

— De ce vorbeşti prostii, Leon? 

— Eşti indian doar pe jumătate, spuse Anawak. Se opri 
în faţa bazinului cu vidre şi privi cum zburdau prin apă 
trupurile negre, ca nişte torpile. Blana le lucea în lumina 
matinală a soarelui. Nu, nici măcar atât. Eşti la fel de 
indian ca un urs polar siberian. Aceasta e problema ta, 
care te macină: nu ştii unde ţi-e locul, nu îţi iese niciodată 
nimic, ai impresia că poţi să iriţi oamenii cu vorbăria ta 
despre ecologie şi să le arunci apoi vina în cârcă. Nu vreau 
să mă amestec în afacerea aceasta. 

Greywolf clipi din ochi în soare. 

— Nu te aud, Leon, zise. Oare de ce nu aud nici un 
cuvânt? Aud doar prostii. Zgomote. Bufnituri. Parcă ai goli 
o roabă de pietricele pe un acoperiş de tablă ondulată. 

— Hugh! 

— La dracu', nu ar trebui să ne certăm. La urma urmei, 
ce îţi cer? Doar un pic de susţinere! 

— Nu pot să te susţin! 

— Uite ce e, sunt prietenos din fire, aşa că te anunţ care 
va fi următoarea noastră acţiune, chiar dacă nu ar trebui s- 
o fac. 

Anawak deveni atent. 


— Ce aveţi de gând? 

— Tourist watching. 

Greywolf izbucni în râs. Dinţii albi îi străluceau ca 
fildeşul. 

— Şi ce vrea să fie asta? A 

— Ei bine, ieşim în larg şi îţi fotografiem turiştii. li 
privim ţintă. Ducem barca aproape de tot şi încercăm să 
punem mâna pe ei. Să vadă şi ei cum e să se holbeze 
cineva la tine şi să te pipăie. 

— Vă pot interzice acţiunea. 

— Ba nu ne-o poţi interzice pentru că trăim într-o ţară 
liberă. Nu ne spune nimeni unde şi când să ieşim cu 
bărcile noastre. Înţelegi? Am hotărât şi am pus la punct 
acţiunea, dar dacă vii puţin în întâmpinarea dorințelor 
noastre, aş putea să o anulez. 

Anawak îl privi fix. Apoi se întoarse pe călcâie şi îşi 
continuă drumul. 

— Oricum balenele nu vin, spuse. 

— Pentru că le-aţi gonit voi. 

— Noi n-am făcut nimic. 

— A da, bineînţeles, oamenii nu sunt niciodată vinovaţi. 
De vină sunt tâmpitele de animale. Tot timpul înoată direct 
în harpoane sau pozează pentru că vor imagini pentru 
albumul de familie. Dar eu am auzit că se întorc. Nu s-au 
arătat în ultimele zile nişte balene cu cocoaşă? 

— Câteva. 

— Afacerea voastră o să dea ortu’ popii în curând. Vrei 
să rişti să vă scădem şi mai tare cifra de afaceri? 

— Să mă pupi în cur, Jack! 

— Hei, asta e ultima mea ofertă. 

— Ce bine-mi pare! 

— La naiba! Leon! Atunci pune măcar o vorbă bună 
pentru noi! Ne trebuie bani. Ne finanţăm din donaţii. Leon! 
Opreşte-te puţin! Este pentru o cauză dreaptă, nu vrei să 
pricepi? Amândoi vrem acelaşi lucru. 

— Nu vrem acelaşi lucru. La revedere, Jack. 

Anawak grăbi pasul. Ar fi vrut să o ia la goană, dar nu 
voia să îi dea lui Greywolf impresia că fuge de el. 


Ecologistul se opri. 

— Bou încăpățânat! strigă după el. 

Anawak nu răspunse. Depăşi delfinariul şi se îndreptă 
şnur spre ieşire. 

— Leon, ştii care e problema ta? N-oi fi eu un indian 
adevărat, dar buba ta e că tu eşti! 

— Nu sunt indian, mormăi Anawak. 

— Vai, îmi cer scuze! strigă Greywolf de parcă l-ar fi 
auzit. Tu eşti ceva cu totul special. De ce nu eşti acolo 
unde ţi-e locul şi unde e nevoie de tine? 

— Nenorocitule, şuieră Anawak. 

Fierbea de mânie. Întâi capra aia îndărătnică şi acum 
Jack Greywolf. Şi ar fi putut fi o zi frumoasă, începută cu 
un test reuşit. In schimb, se simţea golit şi nefericit. 

Unde ti-e locul... 

Ce-şi permitea musculosul ăla fără creier? De unde 
obrăznicia să se lege de obârşia lui? 

Unde e nevoie de tine! 

— Sunt exact acolo unde e nevoie de mine, spumegă 
Anawak. 

O femeie trecu pe lângă el, privindu-l iritată. Anawak se 
uită în jur. Era afară în stradă. Încă tremurând de furie, se 
sui în maşină, conduse până la debarcaderul din 
Tsawwassen şi luă bacul înapoi spre Vancouver Island. 


În ziua următoare se sculă devreme. De pe la şase nu 
mai putuse dormi şi după ce fixase timp de câteva minute 
tavanul scund al cabinei se şi hotărâse să meargă la firmă. 

Nori roz se întindeau peste orizont. Incet, cerul începea 
să se lumineze. Munţii din jur se reflectau în apa netedă ca 
oglinda, casele pe piloni şi bărcile desenau contururi 
întunecate. Peste câteva ore aveau să sosească primii 
turişti. Anawak merse până la marginea punţii, la 
zodiacuri, se sprijini de balustrada din lemn şi privi o 
vreme în larg. lubea atmosfera asta paşnică, când natura 
se trezea înaintea omului. Nimeni nu te călca pe nervi. 
Indivizii ca prietenul insuportabil al lui Stringer erau în pat 
şi îşi ţineau gura. Probabil că şi Alicia Delaware dormea 


somnul ignoranței. 

Şi Jack Greywolf. 

Vorbe lui îl urmăreau pe Anawak. Greywolf era, 
categoric, un idiot, dar din păcate reuşise iar să pună 
degetul pe rană. 

Două cutere mici trecură pe lângă el. Anawak stătu pe 
gânduri, întrebându-se dacă ar trebui să o sune pe 
Stringer şi să o convingă să iasă cu el pe mare. Într- 
adevăr, apăruseră primele balene cu cocoaşă. Era clar că 
ajungeau cu o întârziere enormă, ceea ce pe de o parte era 
îmbucurător, dar pe de alta, nu explica unde întârziaseră 
atâta vreme. Poate reuşeau să identifice câteva. Stringer 
avea ochi buni şi, în plus, îi făcea plăcere compania ei. Era 
unul din puţinii oameni care nu îl sâcâiau pe Anawak cu 
obârşia sa. E indian? Sau totuşi asiatic? Sau altceva? 

Samantha Crowe îl întrebase. Ciudat, ei i-ar fi povestit 
mai multe despre sine. Dar probabil că cercetătoarea SETI 
era la ora asta în drum spre casă. 

Gândeşti prea mult, Leon! 

Anawak se hotări să o lase pe Stringer să doarmă şi să 
pornească de unul singur. Intră în staţie şi înghesui într-o 
geantă impermeabilă un laptop cu baterii împreună cu o 
cameră de luat vederi, un binoclu, un casetofon, un 
hidrofon cu căşti şi un cronometru. Mai luă un baton de 
cereale şi două cutii de ice tea şi duse totul la Blue Shark. 
Lăsă barca să alunece uşor prin lagună şi acceleră abia 
după ce se depărtase de casele aşezării. Prora zodiacului 
se îndreptă în sus. Vântul îl lovi drept în faţă şi îi limpezi 
capul de gândurile apăsătoare. 

Fără pasageri şi opriri intermediare, totul mergea mult 
mai repede. Douăzeci de minute mai târziu, trecea printr- 
un grup de insule minuscule, ieşind spre marea de 
culoarea antracitului. Valuri răzlețe se rostogoleau agale. 
Reduse viteza. În timp ce zodiacul se îndepărta de coastă, 
Anawak privea în larg în lumina zorilor, încercând să nu 
facă loc descurajării ce devenise aproape o obişnuinţă. 
Balenele fuseseră văzute în mod sigur. Nu cele rezidente. 
Migranţi din California şi Hawaii. 


Ajuns mai departe în larg, opri motorul. Imediat îl 
învălui o linişte deplină. Deschise o cutie de ice tea, o bău 
şi se aşeză la proră cu binoclul în mână. 

Trecu aproape o veşnicie până i se păru că vede ceva, 
dar ridicătura întunecată pe care o zărise dispăru rapid. 

— Arată-te, şopti. Ştiu că eşti aici. 

Cerceta concentrat oceanul. Minute întregi nu se 
întâmplă nimic. Apoi, la oarecare distanţă, se ridicară din 
apă două siluete plate, una după alta. Se auzeau pocnituri 
ca de puşcă. Deasupra cocoaşelor se înălţau nori albi de 
abur ca fumul de la gura ţevii. Anawak privea în larg cu 
ochi rotunzi. 

Balene cu cocoaşă. 

Incepu să râdă. Râdea de fericire. Ca orice profesionist 
experimentat. Recunoştea specia de balene după jetul de 
apă. La balenele mari, schimbul de gaze avea, de fiecare 
dată, câţiva metri cubi. Conţinutul din plămâni se 
comprima şi ţâşnea prin găurile înguste. În aer se dilata, 
se răcea şi se condensa, formând o ceaţă de picături, ca un 
spray. Forma şi înălţimea jetului puteau să difere la 
balenele din cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de durata 
scufundării şi mărimea animalului. Chiar şi vântul juca un 
rol. Dar aceştia erau în mod clar norii de condens stufoşi, 
caracteristici balenelor cu cocoaşă. 

Anawak îşi deschise laptopul şi porni programul. 
Stocase datele a sute de balene care treceau pe aici în mod 
regulat. Puţinul pe care îl arătau la suprafaţă abia dacă îi 
furniza ochiului neexersat indicii asupra speciei, necum să 
mai poată recunoaşte şi exemplarul. În plus, vizibilitatea 
era adesea îngreunată de marea neliniştită, de aburi, de 
ploaie sau de strălucirea soarelui. Totuşi, fiecare animal 
avea semnele lui distinctive. Cel mai simplu era să îl 
identifici după coadă. Când se scufunda, o scotea adesea 
mult din apă. Nici una nu semăna cu alta. Fiecare era 
prevăzută cu un model caracteristic şi se evidenția mai 
mult sau mai puţin în funcţie de forma şi de structura 
marginii. Anawak reţinuse în memorie forma multor cozi, 
dar laptopul cu arhiva fotografică îi făcea bineînţeles 


munca mai uşoară. 

Era aproape sigur că cele două balene de acolo din larg 
erau cunoştinţe vechi. 

După un timp, balenele ieşiră din nou la suprafaţă. 
Prima dată, abia vizibile, se arătară micile protuberanţe cu 
găurelele pentru jetul de apă. Din nou şuieratul cu 
pocnituri, şi aproape concomitent norii ţâşnitori ai 
respirației. De data aceasta, animalele nu se mai 
scufundară imediat, ci îşi ridicară cocoaşa sus în aer. Se 
putură vedea aripioarele dorsale netede şi tocite, apoi se 
aplecară încet în faţă şi tăiară din nou apa. Anawak desluşi 
clar partea posterioară a corpului şi coloana vertebrală. 
Balenele începură să se scufunde şi îşi sumeţiră cozile din 
apă. 

Anawak duse rapid binoclul la ochi, să arunce o privire 
asupra părţilor inferioare, dar nu reuşi. Nu conta. Erau 
acolo. Calitatea cea mai importantă a observatorului de 
balene este răbdarea, şi mai era destul timp până la 
sosirea turiştilor. Deschise a doua cutie de ceai şi muşcă 
din baton. 

Răbdarea îi fu răsplătită în scurtă vreme, când cinci 
cocoaşe brăzdară dintr-odată apa, nu departe de barcă. 
Anawak îşi simţi inima bătând cu putere. Animalele erau 
acum foarte aproape. Tensionat, aşteptă să le vadă 
înotătoarele. Atât de tare îl furase spectacolul, încât la 
început nici nu zări silueta monumentală de lângă barcă. 
Dar aceasta crescu mai mare decât el, iar când în sfârşit 
întoarse capul spre ea, se sperie. 

Uită de cele cinci cocoaşe şi căscă gura. 

Capul balenei se ridicase din valuri aproape fără 
zgomot. Era atât de aproape, încât ar fi putut atinge 
marginea de cauciuc a bărcii. Se înălța la mai mult de trei 
metri jumătate, cu botul închis şi brăzdat, plin de 
crustacee şi de excrescenţe noduroase. Deasupra colţurilor 
lăsate ale gurii, un ochi de mărimea unui pumn îl fixa pe 
pasagerul bărcii, aproape de la acelaşi nivel. Deasupra 
valurilor se vedea locul unde începeau  colosalele 
înotătoare pectorale. 


Capul stătea nemişcat ca o stâncă. 

Era cel mai impresionant bun venit pe care Anawak îl 
trăise vreodată. Nu de puţine ori văzuse animalele de la 
foarte mică distanţă. Se apropiase de ele când se 
scufundau, le atinsese şi se apucase de ele. Călărise pe 
animalele acestea. Se întâmpla destul de des ca balenele 
cenuşii, cele cu cocoaşă sau orcile să scoată capul în 
imediata vecinătate a bărcilor, să se uite spre mal şi să 
examineze zodiacurile. 

Dar acum lucrurile stăteau altfel. 

Anawak avu impresia că nu el cerceta balena, ci balena 
îl cerceta pe el. Uriaşul părea să nu fie interesat de barcă. 
Ochiul său, îngropat între pleoapele zbârcite ca de elefant, 
examina exclusiv persoana dinăuntru. Cu toate că balena 
vedea foarte bine în apă, odată ieşită din elementul său era 
condamnată la miopie din cauza curburii mari a 
cristalinului. De la distanţa aceasta mică însă, îl vedea 
probabil pe Anawak la fel de clar cum o vedea şi Anawak 
pe ea. 

Încet, ca să nu sperie animalul, întinse mâna şi îi 
mângâie pielea umedă şi netedă. Balena nu dădu vreun 
semn că ar vrea să se scufunde iar. Ochiul i se rotea lent 
încoace şi încolo, după care se fixa iar asupra lui Anawak. 
Era o scenă de o intimitate aproape grotescă. Oricât de 
tare l-ar fi bucurat aceste clipe, Anawak nu se putea să nu 
se întrebe de ce îl studia atât de atent animalul. În general, 
inspecţiile mamiferelor durau doar câteva secunde. 
Trebuia să depună efort pentru a sta atât de mult în poziţie 
verticală. 

— Unde ai întârziat atâta? o întrebă încet. 

Un plescăit abia perceptibil se auzi din cealaltă parte a 
zodiacului. Anawak se întoarse la timp pentru a vedea 
înălțându-se un alt cap. A doua balenă era ceva mai mică, 
dar la fel de aproape. Şi ea îl luă pe Anawak în vizor cu 
ochiul ei întunecat. 

Uită să mai mângâie celălalt animal. 

Ce voiau oare? 

Începu să se neliniştească. Cercetarea asta fixă era cu 


totul neobişnuită, ca să nu zică bizară. Anawak nu mai 
trăise niciodată aşa ceva. Se aplecă totuşi la geantă, 
scoase repede o cameră digitală, o ridică şi spuse: 

— Rămâneţi aşa frumos. 

Poate că făcuse o greşeală. Dacă da, atunci era pentru 
prima dată în istoria whale watching când balenele cu 
cocoaşă arătau o aversiune clară faţă de camere. Ca la 
comandă, cele două capete imense dispărură. Se 
cufundară în mare aidoma unor insule. Un gâlgâit şi un 
plescăit uşor, câteva bule şi Anawak se trezi iar singur pe 
întinderea strălucitoare. 

Privi în jur. 

Tocmai răsărea soarele. Munţii erau învăluiţi în ceaţă. 
Hula mică a mării căpăta nuanţe albastre. 

Nici o balenă. 

Anawak expiră brusc. Abia acum realiză că inima îi 
bătea nebuneşte. Puse camera la loc în geanta deschisă, 
luă din nou binoclul în mână, dar se răzgândi. Noii lui 
prieteni nu puteau fi departe. Scoase casetofonul, îşi puse 
căştile pe urechi şi lasă hidrofonul să alunece încet în apă. 
Microfoanele subacvatice erau atât de sensibile, încât mai 
captară zgomotul făcut de bulele ce se ridicau. În căşti se 
auzeau pocnete şi vâjâială, dar nimic din partea balenelor. 
Anawak le aştepta sunetele caracteristice, însă totul 
rămase liniştit. 

În cele din urmă trase hidrofonul la bord. 

După un timp, zări câteva jeturi de apă departe, în larg. 
Şi atât. Era timpul să se întoarcă, chiar dacă nu îi plăcea. 

La jumătatea drumului spre Tofino îşi imagină cât de 
bine ar fi reacţionat turiştii la acest spectacol. Cum ar 
reacţiona dacă s-ar repeta. S-ar duce vestea. Davies şi 
balenele dresate. Solicitările ar curge din toate părţile. 

Fantastic! 

În timp ce zodiacul trasa o dungă prin apa calmă a 
golfului, cercetă cu privirea pădurile din apropiere. 

Puțin prea fantastic, parcă. 


23 martie 
Trondheim, Norvegia 


Sigur Johanson fu smuls din somn. Ceva suna. Pipăi la 
întâmplare după deşteptător, până îşi dădu seama că era 
telefonul. Se ridică înjurând şi frecându-se la ochi. Simţul 
orientării nu prea voia să-i revină şi căzu din nou pe spate. 
Capul i se învârtea. 

Ce se întâmplase cu o seară înainte? Se matoliseră, 
împreună cu câţiva colegi. Fuseseră şi nişte studenţi cu ei. 
Şi când colo, nu intenţionaseră decât să ia cina la 
Havfruen, o fostă magazie de pe lângă Gamle Bybru, 
vechiul pod al oraşului. La Havfruen găseai preparate de 
peşte delicioase şi câteva vinuri bune. Câteva vinuri foarte 
bune, după cum îşi aminti brusc. Stătuseră la geam privind 
râul, cu debarcaderele din amonte şi micile bărci private, 
urmăriseră cursul Nidelvei care curgea domol în fiordul 
Trondheim din apropiere, la fel cum şi prin gâtlejurile lor 
cursese câte ceva. Cineva începuse să spună bancuri. După 
care Johanson coborâse cu patronul într-o pivniţă plină de 
umezeală, unde i se arătaseră comori puse bine la 
păstrare, pe care şeful nu le scotea de obicei. 

Una dintre problemele acestei dimineţi „matinale” părea 
a fi aceea că le scosese, până la urmă. 

Johanson oftă. 

Am cincizeci şi şase de ani, se gândi în timp ce se 
împingea în sus, reuşind în cele din urmă să se ridice în 
şezut. N-ar trebui să mai fac vitejii de genul acesta. Ba nu, 
greşit, ar trebui să le fac, dar nimeni nu ar trebui să mă 
sune atât de devreme, după ce am făcut-o. 

Încăpăţânat, telefonul suna în continuare. Scoţând 
gemete exagerate, după cum singur recunoscu, mai ales că 
nu era nimeni de faţă să le audă, se ridică în picioare şi 
ajunse clătinându-se în sufragerie. Avea oare vreun curs 
azi? Gândul acesta îl lovi ca un pumn în obraz. Groaznic! 
Ce imagine de coşmar, să stea acolo în faţă arătându-şi 
adevărata vârstă, reuşind cu greu să-şi ridice bărbia din 


piept. Urma să se întreţină cu propria cămaşă şi cravată, 
cel puţin atâta vreme cât i-ar permite limba. Momentan 
aceasta zăcea năclăită în gură, părând să refuze orice ar 
avea de-a face cu mişcarea şi cu articularea. 

Când ridică în sfârşit receptorul, îşi aminti brusc că era 
sâmbătă. Buna dispoziţie îi reveni ca prin minune. 

— Johanson, se prezentă cu o voce surprinzător de clară. 

— Doamne, dar mult îţi trebuie, răspunse Tina Lund. 

Johanson îşi dădu ochii peste cap şi se lăsă să cadă în 
fotoliul din faţa televizorului. 

— Cât e ceasul? 

— Şase jumate. De ce? 

— E sâmbătă. 

— Ştiu că e sâmbătă. Ai păţit ceva? Nu pari prea în 
formă. 

— Nici nu sunt cine ştie ce bine-dispus. Ce vrei la ora 
asta care, apropo, e total inacceptabilă? 

Lund chicoti. 

— Voiam să te conving să vii la Tyholt. 

— La institut? Dumnezeule, pentru ce? 

— Mă gândeam că ar fi frumos să luăm micul dejun 
împreună. Kare e în Trondheim pentru câteva zile, s-ar 
bucura să te vadă. Făcu o scurtă pauză. Şi vreau să te şi 
întreb ceva. 

— Mă gândeam eu. Nu e genul tău să îţi doreşti dintr- 
odată să iei micul dejun cu mine. 

— Nu mă înţelege greşit. Vreau să aflu părerea ta 
despre ceva. 

— Despre ce? 

— Nu la telefon. Vii? 

— Dă-mi o oră, spuse Johanson şi căscă, mai-mai să-şi 
dizloce mandibula. Nu, mai bine două. Vreau să trec şi pe 
la universitate. S-ar putea să mai fi sosit rapoarte despre 
viermii tăi. 

— Ar fi bine. Ce chestie, nu-i aşa? întâi i-am înnebunit eu 
pe toţi cu asta, şi acum e invers. În regulă, vii când vrei, 
dar grăbeşte-te. 

— Să trăiţi, mormăi Johanson. 


Se târî sub duş, chinuit în continuare de amețeli. După 
jumătate de oră de bălăceală în voie, începu să se simtă 
mai vioi. Vinurile acelea nu-i provocaseră chiar o 
mahmureală. Mai degrabă căpătase un simţ în plus. Stând 
în faţa oglinzii, i se păru pentru o clipă că se dublează. Nu 
era sigur că va putea conduce în starea în care se afla. 

Nu-i rămânea altceva de făcut decât să încerce. 

Vremea era însorită şi caldă. Strada Kirkegata părea 
aproape pustie. În lumina dimineţii, culorile caselor şi 
frunzişul timpuriu al pomilor străluceau deosebit de intens. 
Trondheim părea să dea probă generală pentru anotimpul 
primăverii. Vremea neobişnuit de frumoasă topise şi restul 
de zăpadă. Johanson se pomeni că ziua începuse să-i placă. 
Deodată i se păru în ordine şi faptul că îl trezise Lund. 
Urcând cu jeepul pe Gloshaugen, începu să fluiere Vivaldi. 
Buna dispoziţie îl cuprinsese brusc, căci fluieratul nu 
presupunea mari solicitări psihice sau fizice. La sfârşitul 
săptămânii, NTNU era închisă oficial, dar aproape nimeni 
nu respecta programul. La drept vorbind, acum puteai să 
îţi citeşti scrisorile şi mailurile, şi să lucrezi nestingherit. 

Johanson intră în încăperea unde se sorta 
corespondenţa, cotrobăi prin raftul lui şi extrase din el un 
plic gros. Fusese expediat de la muzeul Senckenberg din 
Frankfurt. Aproape sigur conţinea raportul tehnic de 
laborator pe care Lund îl aştepta cu atâta nerăbdare. Il 
băgă în buzunar fără să îl deschidă şi părăsi universitatea, 
îndreptându-se spre Tyholt. 

Marintek, Institutul Tehnic Marin, avea strânse legături 
cu NINU, cu Sintef şi cu Centrul de cercetări Statoil. Aici 
se afla, pe lângă diverse rezervoare de simulare şi tunele 
de valuri, şi cel mai mare bazin cu apă sărată din lume, 
folosit pentru cercetare. Vântul şi valurile erau simulate la 
scara modelului. Aproape fiecare instalaţie de producţie 
plutitoare mai mare de pe solul norvegian fusese testată în 
bazinul lung de optzeci de metri şi adânc de zece. Două 
sisteme de făcut valuri provocau curenţi şi furtuni în 
miniatură cu valuri de până la un metru înălţime care, 
privite dinspre macheta platformei, căpătau proporţii 


devastatoare. Johanson presupuse că tot aici testa Lund şi 
fabrica subacvatică pe care urma să o construiască pe 
coasta continentală. 

O găsi într-adevăr în hala bazinului, unde stătea şi 
discuta cu un grup de cercetători. Scena avea ceva 
caraghios în ea. În apa verde înotau scafandrii printre 
platformele de forare de dimensiunea unor jucării. 
Petroliere miniaturale se încrucişau cu specialişti în bărci 
cu vâsle. Totul părea a fi un amestec de laborator, magazin 
de jucării şi plimbare cu barca, dar prima impresie era 
înşelătoare. Fără binecuvântarea Marintek, nu se prea 
întâmpla nimic în zona offshore. 

Lund îl văzu şi îşi întrerupse discuţia. Veni spre el, 
ocolind bazinul. După cum îi era obiceiul, parcurse 
distanţa în pas alergător. 

— De ce nu ai luat una din bărci? o întrebă Johanson. 

— Nu suntem aici pentru distracţie, răspunse ea. Totul 
trebuie să fie coordonat. Dacă eu trec în trombă pe acolo, 
sute de muncitori petrolieri îşi pierd viaţa în unda viiturii şi 
eu sunt de vină. 

Il sărută pe obraz. 

— Mă zgării. 

— Toţi bărbaţii cu barbă zgârie, spuse Johanson. Bucură- 
te că al tău se rade, altfel n-ai avea nici un motiv să mi-l 
preferi mie. La ce lucraţi? La soluţia voastră subacvatică? 

— Pe cât se poate. Putem reprezenta în mod realist o 
adâncime a mării de o mie de metri, după care se pierde 
din fidelitate. 

— Păi, e suficient pentru proiectul vostru. 

— Simulăm, totuşi, pe calculator şi scenarii 
independente. Câteodată se abat de la rezultatele obţinute 
în bazin, şi atunci modificăm parametrii până când le 
potrivim cumva. 

— Shell plănuieşte să construiască o fabrică la două mii 
de metri adâncime. Am citit ieri în ziar. Aveţi concurenţă. 

— Ştiu. Shell a însărcinat Marintek cu treaba asta. Vom 
avea şi mai mult de furcă. Vino cu noi, mergem să 
mâncăm. 


Ajunşi afară pe coridor, Johanson spuse: 

— Eu tot nu înţeleg de ce nu vreţi să folosiţi SWOP-uri. 
Nu e mai uşor să lucraţi de pe o construcţie plutitoare, 
atâta timp cât asiguraţi conducte flexibile cu partea de sub 
apă? 

Lund scutură din cap. 

— Prea riscant. Construcțiile plutitoare trebuie 
ancorate... 

— Ştiu asta... 

— ... Şi se pot rupe. 

— Dar în şelf sunt ancorate o grămadă de stații. 

— Da, la adâncime mică. Acolo jos, situaţia valurilor şi a 
curenților e cu totul alta. Şi problema nu e doar ancorarea. 
Cu cât urci conducta mai sus, cu atât devine mai instabilă 
şi nu ne dorim un dezastru ecologic. Pe deasupra, nici un 
om nu poate fi interesat să lucreze atât de departe în larg, 
pe o punte plutitoare. Şi cei mai rezistenți şi-ar vărsa 
matele. Urcăm pe aici. 

Urcară o scară. 

— Credeam că mergem la masă, se miră Johanson. 

— Mergem, dar mai întâi vreau să-ţi arăt ceva. 

Lund deschise o uşă. Se aflau într-un birou deasupra 
halei bazinului. Ferestrele largi ofereau o panoramă 
asupra şirurilor însorite de căsuțe cu fronton şi a spaţiilor 
verzi care se întindeau până spre fiord. 

— Ce dimineaţă binecuvântată, fredonă Johanson. 

Lund se apropie de un birou. Trase mai aproape două 
scaune de pal şi deschise un laptop cu ecran mare. 
Degetele îi băteau darabana pe birou, în timp ce se încărca 
programul. Apăru o pagină cu fotografii care lui Johanson i 
se păreau oarecum cunoscute. Pe ele se vedea o suprafaţă 
deschisă la culoare, lăptoasă, care se întuneca spre 
margini. Brusc recunoscu scena. 

— Înregistrările făcute de Victor, spuse el. Chestia aia 
de pe coastă. 

— Chestia care nu mi-a dat pace, încuviinţă Lund. 

— Intre timp aţi aflat ce e? 

— Nu. În schimb, ştim ce nu e. Nu e meduză, nici banc 


de peşti. Am trecut secvenţa asta prin o mie de filtre. Asta 
e tot ce am putut obţine. Lund mări prima imagine. Când a 
apărut în faţa lentilei, creatura a fost luminată de 
proiectoare puternice. Am văzut o parte din ea, dar 
bineînţeles că în mod diferit faţă de cum am fi văzut-o fără 
lumină artificială. 

— Fără lumină nu aţi fi văzut absolut nimic la adâncimea 
aia. 

— Nici o şansă. 

— Doar dacă acesta nu este un caz de bioluminiscenţă 
ŞI... 

Johanson se opri brusc. Lund păru extrem de încântată. 
Degetele îi dansară peste tastatură şi imaginea se modifică 
din nou. De data aceasta se vedea un fragment din 
marginea dreaptă superioară. Acolo unde suprafaţa 
luminată se pierdea în întuneric, se contura slab ceva. O 
altfel de lumină, de un albastru adânc, brăzdată de linii 
mai deschise la culoare. 

— Dacă luminezi un obiect fosforescent, nu mai vezi 
lumina lui. Şi reflectoarele lui Victor acoperă totul, până în 
zona de margine, unde pierd din intensitate. Aici se 
distinge ceva. După părerea mea, aceasta este dovada că 
avem de-a face cu o fiinţă fosforescentă. Şi încă una destul 
de mare. 

Capacitatea de a ilumina era proprie unei întregi serii de 
vieţuitoare din adâncuri. În acest scop se foloseau de 
bacterii, cu care trăiau în simbioză. Organisme care 
luminau, ca algele şi sepiile mici, trăiau şi la adâncimi mai 
mici. Dar adevărata mare de lumină începea acolo unde 
dispărea lumina soarelui. În oceanul întunecat. 

Johanson fixă monitorul cu privirea. Albastrul mai mult 
se ghicea decât se vedea. Unui ochi neexperimentat i-ar fi 
scăpat. Dar camera robotului furniza imagini cu rezoluţie 
foarte mare. Poate că Lund avea dreptate. 

Işi frecă barba. 

— Cât de mare crezi că e chestia asta? 

— Greu de spus. După cât de repede a dispărut, a ajuns 
probabil la marginea conului de lumină. La o distanţă de 


câţiva metri. Cu toate acestea, suprafaţa sa acoperă 
aproape toată imaginea. Ce reiese de aici? 

— Porțiunea pe care o vedem are vreo zece, doisprezece 
metri pătraţi. 

— Pe care o vedem! Lund făcu o pauză. Lumina din 
zonele de pe margine ne sugerează că este posibil să nici 
nu fi văzut cea mai mare parte. 

Johanson avu o idee. 

—Ar putea fi de natură  planctonică, spuse. 
Microorganisme. Sunt câteva care luminează. 

— Şi cum îţi explici modelul? 

— Liniile deschise la culoare? Coincidenţă. Credem că e 
un model. Ne-am imaginat şi canalele de pe Marte 
formând un model. 

— Eu nu cred că este plancton. 

— Nu se vede aşa bine. 

— Ba da, se vede. Uită-te aici. 

Lund deschise pozele următoare. Obiectul surprins se 
retrăgea tot mai mult spre întuneric. Fusese vizibil mai 
puţin de o secundă, într-adevăr. Pe a doua şi a treia 
imagine mărită încă se mai vedea suprafaţa slab luminată, 
cu liniile care păreau să îşi schimbe poziţia pe parcursul 
secvenţei. Pe a patra imagine nu mai era nimic de văzut. 

— A stins lumina, spuse Johanson uluit. 

Căzu pe gânduri. Anumite specii de  caracatiţe 
comunicau cu ajutorul bioluminiscenţei. Nu era ceva ieşit 
din comun ca un animal care se simte ameninţat să 
schimbe macazul, cum s-ar spune, şi să dispară în 
întuneric. Dar animalul acesta era neobişnuit de mare. Mai 
mare decât orice specie de caracatiţă cunoscută. 

Se impunea o concluzie care nu îi plăcu lui Johanson. Nu 
avea ce căuta la marginea plăcii continentale norvegiene. 

— Architheuthis, spuse. 

— Calmari uriaşi, încuviinţă Lund. Te gândeşti automat 
la ei. Dar ar fi prima dată când i-am vedea în apele astea. 

— Ar fi prima dată când am vedea un exemplar viu. 

Ceea ce nu era chiar adevărat. Vreme îndelungată, 
poveştile despre  Architheuthis fuseseră considerate 


fabulaţii marinăreşti. Apoi cadavrele aduse de apă la mal 
păruseră a le dovedi existenţa sau aproape o făcuseră, căci 
carnea de calmar era ca latexul. Cu cât trăgeai de ea, cu 
atât se lungea mai mult, cel puţin în faza de 
descompunere. Abia cu câţiva ani în urmă, cercetătorii din 
estul Noii Zeelande prinseseră în năvoade pui minusculi, al 
căror profil genetic nu lăsa nici o îndoială asupra faptului 
că în decurs de optsprezece luni urmau să se transforme în 
calmari uriaşi, cu o lungime de până la douăzeci de metri 
şi o greutate de două tone. Singurul cusur al acestei teorii 
era că nimeni nu văzuse vreodată un asemenea animal viu. 
Architheuthis sălăşluia în adâncul oceanului şi rămânea de 
văzut dacă era şi luminiscent. 

Johanson se încruntă. Apoi scutură capul. 

— Nu. 

— Ce nu? 

— Sunt prea multe argumente împotrivă. Aceasta pur şi 
simplu nu e o zonă pentru calmari uriaşi. 

— E adevărat, dar... Lund gesticulă cu mâinile prin aer. 
Nu ştim cu adevărat unde trăiesc. Nu ştim nimic. 

— Nu au ce căuta acolo. 

— Nici viermii ăia nu au ce căuta acolo. 

Se lăsă tăcerea. 

— Şi ce dacă, spuse Johanson într-un târziu. 
Architheuthis sunt sfioşi. Ce treabă aveţi voi? Până în ziua 
de azi, nici un om nu a fost atacat vreodată de vreo 
caracatiţă uriaşă. 

— Martorii oculari spun altceva. 

— Dumnezeule, Tina! Poate au tras puţin de o barcă sau 
alta. Dar nu vorbim serios despre caracatiţele uriaşe care 
ameninţă exploatarea petrolieră. Trebuie să recunoşti că 
ar fi mai mare râsul. 

Lund privi sceptică imaginile mărite. Apoi închise 
fişierul. 

— Bine. Ai ceva pentru mine? Vreun rezultat? 

Johanson scoase plicul şi îl deschise. Înăuntru, un teanc 
gros de foi scrise mărunt. 

— Dumnezeule! gemu Lund. 


— Stai puţin. Trebuie să fie şi un rezumat. Uite-l! 

— Dă-mi să văd. 

— Imediat. 

Johanson citi în fugă rezumatul. Lund se ridică şi se 
apropie de geam. Apoi începu să străbată camera. 

— Spune odată! 

Johanson ridică din sprâncene frunzărind teancul de foi. 

— Hm. Interesant. 

— Vorbeşte. 

— Confirmă că e vorba de polichete. Au scris că, deşi nu 
sunt taxonomi, sunt de părere că viermele prezintă 
asemănări uimitoare cu Hesiocaeca methanicola. Îşi 
exprimă nedumerirea cu privire la maxilarele extrem de 
pronunţate şi în continuare spun că... hm... amănunte... 
am găsit. Au cercetat maxilarele. Foarte puternice şi în 
mod cert făcute pentru găurit şi săpat. 

— Asta ştiam deja, strigă Lund nerăbdătoare. 

— Aşteaptă. Au făcut şi alte cercetări. Stabilirea 
compoziţiei izotopice stabile, şi uite şi analiza cu 
spectometrul pentru masă. Ia te uită! Viermele nostru are 
o greutate de minus 90 de miimi. 

— Poţi să îmi traduci? 

— Este într-adevăr metanotrof. Viermele trăieşte în 
simbioză cu nişte bacterii care descompun metanul. Stai, 
cum să-ţi explic? Deci, izotopii... ştii ce sunt izotopii, nu? 

— Atomi ai unui element chimic cu aceeaşi sarcină 
nucleară, dar cu greutate diferită. 

— Foarte bine, stai jos. Există, de exemplu, carbon de 
greutăţi diferite. Există carbon 12 şi carbon 13. Dacă te 
hrăneşti cu ceva ce conţine cu precădere carbon uşor, deci 
un izotop uşor, atunci devii şi tu mai uşor. E clar? 

— Dacă mă hrănesc cu ceva uşor. Da. Logic. 

— Iar metanul conţine carbon foarte uşor. Dacă viermele 
trăieşte în simbioză cu bacteriile care mănâncă acest 
metan, atunci întâi devin bacteriile mai uşoare, şi dacă 
viermele mănâncă apoi aceste bacterii, devine şi el uşor. Şi 
al nostru e foarte uşor. 

— Voi, biologii, sunteţi ciudaţi. Cum aflaţi chestiile 


astea? 

— Facem lucruri oribile. Uscăm viermele şi îl măcinăm 
până facem praf de vierme, pe care îl punem în maşina de 
măsurat. Să vedem mai departe. Microscopie electronică 
cu raster... au colorat ADN-ul... un procedeu foarte 
minuţios... 

— Revino la realitate! Lund veni lângă el şi trase de un 
colţ al foii. Nu am nevoie de discursuri academice, vreau 
să pricep dacă putem fora acolo jos sau nu. 

— Puteţi... Johanson trase foaia dintre degetele ei şi citi 
ultimele rânduri. Super! 

— Ce e? 

Johanson ridică privirea. 

— Bestiile astea sunt pline ochi cu bacterii. Pe dinăuntru 
şi pe dinafară. Endosimbioţi şi exosimbioţi. Viermii tăi par 
a fi adevărate autobuze pentru bacterii. 

Lund îi întoarse nesigură privirea. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— N-are nici un sens. E clar că viermele tău trăieşte în 
hidrat de metan. Aproape că plesneşte de câte bacterii are 
în el. Nu vânează şi nu îşi face găuri. În schimb, zace pe 
gheaţă leneş şi gras. Şi totuşi, are maxilare uriaşe pentru 
găurit, iar hoardele de pe coastă mi s-au părut departe de 
a fi leneşe şi grase. Mi s-au părut deosebit de agile. 

Tăcură din nou o vreme. În cele din urmă, Lund întrebă: 

— Ce treabă au acolo jos, Sigur? Ce animale sunt astea? 

Johanson ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Poate că într-adevăr s-au târât spre noi 
tocmai din era cambriană. Habar n-am ce fac acolo. 
Johanson ezită. Şi nu ştiu nici dacă au vreo importanţă. Ce 
mare lucru ar putea face? Se tăvălesc prin zonă, dar 
probabil că n-o să ronţăie conductele. 

— Şi atunci ce ronţăie? 

Johanson privi rezumatul raportului. 

— Mai există un loc de unde am putea primi lămuriri. 
Dacă nici acolo nu se prind, atunci va trebui probabil să 
aşteptăm până ne lămurim singuri. 

— Nu mi-ar plăcea să aştept până atunci. 


— Bine. Le trimit câteva exemplare. Johanson îşi întinse 
picioarele şi căscă. Poate avem noroc şi vin cu un vas de 
cercetare să arunce şi ei o privire acolo jos. În ambele 
situaţii va trebui să ai răbdare. Până atunci nu putem face 
nimic. De aceea, dacă-mi permiţi, m-aş duce acum să iau 
micul dejun şi să îl sfătuiesc de bine pe Kare Sverdrup. 

Lund zâmbi. Dar nu părea prea fericită. 


5 aprilie 
Vancouver Island şi Vancouver, Canada 


Afacerea începea să meargă iar ca pe roate. 

În alte condiţii, Anawak ar fi împărtăşit fără reţineri 
bucuria lui Shoemaker. Se întorceau balenele. Directorul 
nu mai vorbea despre nimic altceva. Şi într-adevăr, veneau 
rând pe rând balenele gri şi balenele cu cocoaşă, orcile şi 
chiar câteva balene-nurci. Bineînţeles că şi Anawak se 
bucura de întoarcerea lor. Nu-şi dorise nimic cu mai mare 
ardoare. Ar fi preferat însă ca întoarcerea să le fi fost 
însoţită de câteva răspunsuri, cum ar fi: unde fuseseră 
atâta timp, cum de nu le găsise nici un satelit şi nici o 
sondă de măsurare. Pe lângă asta, nu îi mai ieşea din cap 
acea întâlnire ciudată. Se simţise ca un cobai. Cele două 
balene îl examinaseră cu atâta calm şi scrupulozitate, de 
parcă s-ar fi aflat pe masa de disecţie. 

Erau trimise în recunoaştere? 

Să cerceteze ceva? 

Foarte ciudat! 

Închise casa de bani şi ieşi afară. Turiştii se adunaseră 
la capătul debarcaderului. Arătau ca un comando special 
în ciudatele lor costume portocalii. Anawak inspiră aerul 
proaspăt al dimineţii şi îi urmă. 

Auzi pe cineva apropiindu-se în fugă din spatele lui. 

— Doctor Anawak! 

__ Se opri şi întoarse capul. Alicia Delaware răsări lângă el. 
Işi strânsese părul roşu într-o coadă de cal şi purta 
ochelari de soare albaştri, moderni. 

— Mă luaţi şi pe mine? 

Anawak o privi. Apoi se uită spre coca albastră al lui 
Blue Shark. 

— Nu mai sunt locuri. 

— Am alergat până aici. 

— Îmi pare rău. Lady Wexham iese în larg peste 
jumătate de oră. Este şi mai confortabilă. E mare, are 
încălzire în cabine, snackbar... 


— N-am nevoie de aşa ceva. Sigur mai aveţi un loc pe 
undeva. Poate în spate! 

— Suntem deja doi în cabină, Susan şi cu mine. 

— Nu îmi trebuie loc de stat jos. Fata zâmbi. Cu dinţii ei 
mari, arăta ca un iepure cu pistrui. Vă rog! N-aveţi nici un 
motiv să fiţi supărat pe mine, nu-i aşa? Chiar îmi doresc 
mult să ies cu dumneavoastră în larg. De fapt doar cu 
dumneavoastră, ca să fiu sinceră. 

Anawak se încruntă. 

— Nu vă uitaţi aşa la mine! Delaware îşi dădu ochii 
peste cap. V-am citit cărţile şi vă admir munca, asta e tot. 

— Mie mi-aţi lăsat altă impresie. 

— Faza de la acvariu? Făcu un semn dispreţuitor cu 
mâna. Să o ştergem cu buretele. Vă rog, doctore Anawak, 
mai stau aici o singură zi. Mi-aţi face o mare bucurie. 

— Trebuie să respectăm regulile. 

Sunase a scuză jalnică şi meschină. 

— Ascultaţi aici, domnule încăpățânat, spuse ea. Eu sunt 
făcută din multă apă. Vă avertizez. Dacă nu mă luaţi, o să 
mă scald în lacrimi tot zborul înapoi spre Chicago. Vreţi să 
fiti răspunzător de nefericirea mea? 

Fata îi zâmbea. Anawak nu se putu abtine şi izbucni în 
râs. 

— În regulă. Din partea mea, puteţi veni. 

— Chiar? 

— Da. Dar să nu mă călcaţi pe nervi. Şi înainte de toate, 
nu mai debitaţi teoriile alea confuze ale dumneavoastră. 

— Nu era a mea. Era teoria lui... 

— Cel mai bine ar fi să vă ţineţi gura cât de mult puteţi. 

Fata vru să răspundă, se răzgândi însă şi încuviinţă din 
cap. 

— Aşteptaţi aici, spuse Anawak. Vă aduc o salopetă. 

Timp de zece minute, Alicia Delaware se tinu de cuvânt. 
Abia dispăruseră în spatele primului deal împădurit casele 
din Tofino, când ea se apropie de Leon, întinzându-i mâna. 

— Spuneţi-mi Licia, îi zise. 

— Licia? 

— De la Alicia, dar Alicia e un nume tâmpit. Părerea 


mea. Părinţii mei au fost, bineînţeles, de altă părere, dar 
nu te întreabă nimeni când îţi aleg numele şi apoi e aşa 
penibil, că îţi vine să vomiţi. Vă cheamă Leon, aşa-i? 

Anawak îi strânse mâna dreaptă, întinsă spre el. 

— Îmi pare bine, Alicia. 

— Bine. Şi acum să mai lămurim repede ceva. 

Anawak privi spre Stringer căutând ajutor, însă aceasta 
conducea zodiacul. Îi întoarse privirea ridicând din umeri 
şi se concentră din nou asupra cursului. 

— Şi ce anume? o întrebă el prudent. 

— Faza de atunci. Am fost proastă şi am făcut pe 
deşteapta la acvariu. Îmi pare rău. 

— Am uitat deja. 

— Dar şi tu trebuie să îţi ceri scuze. 

— Poftim? Cum adică, şi eu? 

Delaware cobori privirea. 

— Aveai dreptul să-mi ironizezi părerea în faţa celorlalţi, 
dar nu să te legi de înfăţişarea mea. 

— Dar nu m-am... La naiba! 

— Ai spus că o balenă care ar vedea cum mă fardez s-ar 
îndoi de capacităţile mele mintale. 

— Nu a fost cu intenţie. A fost o comparaţie abstractă. 

— A fost o comparaţie tâmpită. 

Anawak îşi scărpină chica neagră. Se enervase pe 
Delaware pentru că, după părerea lui, venise la acvariu cu 
păreri preconcepute şi se evidenţiase prin ignoranță. Dar 
probabil că şi el fusese la fel de ignorant. Şi cu siguranţă 
că, în furia lui, o jignise. 

— Bine. Îmi cer scuze. 

— Se acceptă. 

— Te referi la teoria lui Povinelli, observă Anawak. 

Fata zâmbi. Tocmai îi dăduse de înţeles că o ia în serios. 
Daniel Povinelli era un adversar proeminent al lui Gordon 
Gallup în problema gradului de inteligenţă şi de conştiinţă 
de sine a primatelor şi a altor animale. Era de acord cu 
Gallup că cimpanzeii, care se recunoșteau în oglindă, 
aveau o reprezentare a propriului sine. Însă nega cu atât 
mai hotărât că acest lucru le-ar permite să-şi înţeleagă 


propriile stări mentale şi astfel şi pe cele ale altor animale. 
Din punctul de vedere al lui Povinelli, nu fusese nici pe 
departe demonstrat că vreun animal ar da dovadă de 
înţelegere psihologică, precum în cazul omului. 

— Povinelli păşeşte pe un drum care necesită curaj, 
spuse Delaware. Concepţiile lui par totdeauna învechite, 
dar îşi asumă riscul. Lui Gallup îi este mult mai uşor, 
pentru că e la modă să prezinţi cimpanzeii, delfinii şi mai 
ştiu eu ce drept parteneri egali ai omului. 

— Chiar sunt parteneri cu drepturi egale, spuse Anawak. 

— In sens etic. 

— Indiferent. Etica este o invenţie omenească. 

— De asta nu se îndoieşte nimeni. Nici măcar Povinelli. 

Anawak îşi plimbă privirea peste golf. Se vedeau deja 
insulele mici. 

— Ştiu ce vrei să spui, zise după o scurtă pauză. Eşti de 
părere că nu trebuie să demonstrăm existenţa trăsăturilor 
omeneşti la animale, pentru a le trata cum se cuvine. 

— Este o aroganță, strigă Delaware cu năduf. 

— Eu îţi dau dreptate. Asta nu e o rezolvare. Dar 
majoritatea oamenilor au nevoie să creadă că viaţa este cu 
atât mai prețioasă, cu cât seamănă mai mult cu a lor. A 
fost şi este mai uşor să omori un animal, decât un om. 
Devine mai dificil doar atunci când privim animalul ca pe o 
rudă apropiată. Cei mai mulţi oameni sunt dispuşi să 
creadă asta, însă foarte puţini acceptă ideea că poate nu 
suntem culmea creaţiei pe Pământ şi că s-ar putea să nu 
ne situăm pe scara creaţiei înaintea tuturor celorlalţi, ci 
alături de ei. Ceea ce dă naştere unei dileme: cum să am 
aceeaşi consideraţie pentru un animal sau o plantă ca şi 
pentru un om, dacă în acelaşi timp, eu consider că 
valoarea vieţii umane este mai mare decât cea a vieţii unei 
furnici sau a unei maimute, sau a unui delfin? 

— Iată! strigă Delaware bătând din palme. Deci suntem 
totuşi de aceeaşi părere. 

— Aproape. Cred că eşti puţin... mesianică în concepţie. 
Eu personal sunt de părere că psihicul unui cimpanzeu sau 
al unei balene beluga prezintă anumite similarități cu cel 


uman. Delaware deschise gura să răspundă. Anawak ridică 
o mână. Bine, să formulăm altfel: pe scara de valori a unei 
beluga, în cazul în care balenele se gândesc vreodată la 
aşa ceva, ne situăm cu atât mai sus, cu cât ea găseşte la 
noi mai mult trăsături familiare. Anawak zâmbi amuzat. 
Poate că unele beluga ne consideră chiar inteligenţi. Ii 
place mai mult aşa? 

Delaware strâmbă din nas. 

— Nu ştiu, Leon. De ce am impresia că mă ademeneşti 
într-o capcană? 

— Lei de mare, strigă Stringer. Acolo în faţă. 

Anawak puse mâna streaşină la ochi. Se apropiau de o 
insulă pe care creşteau câţiva copaci. Pe stânci, un grup de 
lei de mare moţăia la soare. Câţiva ridicară leneş capetele, 
privind spre barcă. 

— Nu e vorba aici de Gallup sau de Povinelli, am 
dreptate? Anawak duse camera la ochi, reglă obiectivul şi 
fotografie animalele. Aşa că îţi propun o altă discuţie. Să 
cădem de acord că nu există o scară a valorilor, ci doar o 
închipuire omenească a acesteia şi aşa o scoatem din 
ecuaţie. Amândoi suntem trup şi suflet împotriva 
umanizării animalelor. Eu nutresc convingerea că totuşi va 
fi posibil, între anumite limite, să înţelegem viaţa 
interioară a animalelor. Să o percepem intelectual, să zic 
aşa. Mai cred şi că unele animale au mai multe lucruri în 
comun cu noi decât altele şi că vom găsi o cale de a stabili 
o comunicare cu unele dintre ele. Pe de altă parte tu crezi 
că tot ce nu e omenesc ne va rămâne străin pe veci. Nu 
avem acces la mintea unui animal. Ergo, nu va exista 
comunicare, dacă va prima de-a pururi doar ceea ce ne 
separă, prin urmare, ar fi bine să ne resemnăm şi să le 
lăsăm în pace. 

Delaware tăcu o vreme. Zodiacul depăşea lent insula cu 
lei de mare. Stringer dădea informaţii despre animale, iar 
pasagerii urmau exemplul lui Anawak, fotografiindu-le. 

— Trebuie să meditez asupra chestiunii, spuse Delaware 
în cele din urmă. 

Şi chiar asta şi făcu. Nu mai vorbi aproape deloc pe 


parcursul călătoriei, cel puţin nu până când zodiacul 
ajunse în larg. Anawak era mulţumit. Era bine că 
începuseră turul cu leii de mare. Populaţia de balene nu 
atinsese încă numărul obişnuit. O stâncă plină de lei de 
mare era un început fericit pentru expediţie şi putea servi 
şi ca premiu de consolare, dacă în continuare nu s-ar mai fi 
întâmplat mare lucru. 

Dar temerile sale se dovediră neîntemeiate. 

Chiar în faţa țărmului dădură peste o turmă de balene 
cenuşii. Erau ceva mai mici decât balenele cu cocoaşă, dar 
chiar şi aşa aveau o mărime impozantă. Câteva se 
apropiară destul de mult şi ieşiră scurt din apă, spre 
încântarea fără margini a pasagerilor. Arătau ca nişte 
pietre, de culoarea ardeziei, acoperite de pete, trezite la 
viaţă. Maxilarele uriaşe le erau inundate de raci şi 
crustacee copepode, şi aveau paraziți crescuţi pe ele. Cei 
mai mulţi pasageri filmau şi fotografiau ca apucaţii. Alţii 
stăteau şi priveau impresionați. Anawak întâlnise bărbaţi 
în toată firea care lăcrimaseră la vederea unei balene ce 
ieşea dintre valuri. 

La oarecare depărtare, se mai vedeau alte trei zodiace şi 
un vas mai mare cu cocă rezistentă. Toate îşi opriseră 
motoarele. Stringer îi anunţa prin radio ce era de văzut. 
Whale watching-ul era paşnic aici, dar unul ca Jack 
Greywolf s-ar război cu ei chiar şi aşa. 

Jack Greywolf era un idiot. 

Şi un idiot periculos pe deasupra. Lui Anawak nu îi 
plăcea ce plănuise. Tourist watching. De râsul lumii! Dar 
dacă s-ar ajunge la o confruntare, la început Greywolf ar 
avea presa de partea lui. Davies şi-ar pierde din 
credibilitate, indiferent de câtă conştiinciozitate şi simţ al 
răspunderii ar da ei dovadă. Manevrele de protest ale 
militanţilor pentru drepturile animalelor, chiar şi venind 
din partea unei adunături dubioase ca aceşti seaguards ai 
lui Greywolf, le-ar confirma unora ideile preconcepute. Nu 
se străduia nimeni să facă deosebirea între solicitările 
organizaţiilor serioase şi fanaticii de genul unui Jack 
Greywolf. Lucrurile acestea se întâmplau abia mai târziu, 


când presa începea să analizeze faptele şi când răul era 
deja făcut. 

Şi Dumnezeu ştie că Greywolf nu era singura grijă a lui 
Anawak. 

Supraveghea oceanul cu atenţie, cu camera pregătită. 
Se întrebă dacă, după întâlnirea cu cele două balene cu 
cocoaşă, nu începea cumva să sufere de paranoia. Avea el 
vedenii sau comportamentul animalelor chiar suferise o 
schimbare? 

— La dreapta! strigă Stringer. 

Capetele oamenilor din zodiac se întoarseră în direcţia 
în care arăta Stringer. Mai multe balene cenuşii se 
apropiaseră de barcă şi executau manevre spectaculoase 
de scufundare. Păreau să-i salute cu înotătoarele pe cei din 
barcă. Anawak făcu poze pentru arhivă. Shoemaker ar fi 
bătut din palme de bucurie. Era o experienţă ca de 
poveste, de parcă animalele ar fi căzut de acord să îi 
despăgubească pe whale watchers pentru lunga aşteptare 
cu un generos număr de revistă. Mai departe în larg, trei 
balene mari cenugşii scoaseră capul din apă. 

— Sunt balene cenuşii, nu-i aşa? întrebă Delaware. 

Il privea pe Anawak mestecând gumă, de parcă ar fi 
aşteptat vreun premiu. 

— Nu. Sunt balene cu cocoaşă. 

— l-auzi! De unde le vine numele ăsta tâmpit? Eu nu văd 
nici o cocoaşă. 

— Nici nu au. Dar fac o cocoaşă când se scufundă. Cred 
că numele le vine de la arcuirea asta caracteristică a 
corpului. 

Delaware ridică din sprâncene. 

— Credeam că numele face referire la cocoaşele mici de 
la bot. Pe excrescenţele alea. 

Anawak oftă. 

— Iar eşti în opoziţie, Licia? 

— Scuze. Deodată începu să dea agitată din braţe. Hei, 
ce fac astea aici? Ce-i cu ele? 

Capetele celor trei balene cu cocoaşă despicaseră în 
acelaşi moment suprafaţa apei. Căscaseră larg boturile 


uriaşe, de li se vedea linia roz a cerului gurii pe mijlocul 
maxilarului superior. Se  distingeau clar fanoanele 
atârnând. Sacii uriaşi de la gât păreau umflaţi. Printre 
balene se ridica spumă şi încă ceva, sclipind ca nişte 
paiete. Peşti minusculi, zbătându-se sălbatic. Ca din neant 
apăruseră cârduri de pescăruşi şi de bodârlăi, care 
descriau cercuri deasupra spectacolului şi se repezeau în 
jos să ia parte la ospăț. 

— Mănâncă, spuse Anawak fotografiind. 

— Grozav! Arată de parcă ar vrea să ne mănânce şi pe 
noi. 

— Licia! Nu te preface mai proastă decât eşti. 

Delaware îşi mută guma dintr-o parte în alta. 

— Nu ştii de glumă, zise plictisită. Ştiu, bineînţeles, că 
se hrănesc cu plancton şi cu toate vieţuitoarele alea 
minuscule. Doar că nu am văzut niciodată cum o fac. Am 
crezut tot timpul că pur şi simplu înoată cu botul deschis. 

— Balenele netede fac aşa, spuse Stringer peste umăr. 
Balenele cu cocoaşă au propria metodă. Inoată pe sub un 
banc de peşti mici sau de raci copepozi şi îl încercuiesc 
într-un inel de bule de aer. Animalele mici evită apa 
învolburată, încearcă să se ţină la distanţă de perdeaua de 
bule şi rămân strânse grămadă. Balenele ies la suprafaţă, 
deschid gura şi fac hap. 

— Nu-i explica nimic, zise Anawak. Ea oricum ştie totul 
cel mai bine. 

— Hap? repetă Delaware. _ 

— Aşa se zice la balenele brăzdate. Îşi pot desface sacul 
gutural, şi atunci arată de parcă ar fi umflate. Prin 
destinderea asta bruscă, îşi transformă gâtlejul într-un 
rezervor imens pentru preluarea hranei. Dintr-o înghiţitură 
uriaşă, cad victime planctonul şi peştii, care rămân agăţaţi 
în fanoane atunci când balenele expulzează apa. 

Anawak se apropie de Stringer. Delaware păru să 
înţeleagă că voia să vorbească singur cu ea. Trecu 
balansându-de pe lângă timonă şi se duse în faţă, la turişti, 
cărora începu să le explice procedeul hap. 

După un timp, Anawak întrebă încet: 


— Cum ţi se par? 

Stringer întoarse capul. 

— Balenele? 

— Da. 

— E o întrebare ciudată. Se gândi o clipă. Ca de obicei, 
cred. Dar ție cum ţi se par? 

— Ţi se par normale? 

— Sigur. Sunt clar în febra spectacolului, dacă la asta te 
referi. Da, chiar, sunt al naibii de binedispuse. 

— Nu ţi se par cumva... schimbate? 

Stringer îşi îngustă ochii. Soarele strălucea orbitor pe 
apă. În apropierea bărcii se ivi o spinare cenuşie, care 
dispăru imediat. Balenele cu cocoaşă se retrăseseră iar 
sub oglinda apei. 

— Schimbate? întrebă Stringer lungind silabele. Ce vrei 
să spui cu asta? 

— Ţi-am povestit despre cele două Megapterae care au 
apărut brusc lângă barcă. 

Folosise spontan denumirea ştiinţifică pentru balenele 
cu cocoaşă. Ideea care îi umbla prin minte era destul de 
trăsnită. Aşa suna cel puţin pe jumătate serios. 

— Da. Şi? 

— Păi... a fost ciudat. 

— Mi-ai povestit. Una pe fiecare parte. Să ştii că eşti de 
invidiat. Aşa o fază unică, şi eu iar nu am fost de faţă. 

— Nu ştiu dacă a fost o chestie unică. Mi-au lăsat mai 
degrabă impresia că încercau să evalueze situaţia... de 
parcă ar fi plănuit ceva... 

— Vorbeşti în dodii. 

— Nu a fost o chestie prea plăcută. 

— N-a fost plăcut? Stringer clătină capul a consternare. 
Eşti nebun? Ăsta e exact genul de întâlnire la care visez 
eu. Aş vrea să fi fost eu în locul tău. 

— Ba nu ai vrea. Nu ţi-ar fi plăcut nici ţie. De atunci mă 
tot întreb cine a observat pe cine şi în ce scop... 

— Leon, au fost balene. N-au fost spioni. 

Anawak se frecă la ochi şi ridică din umeri. 

— În regulă, uită ce ţi-am spus. Probabil că e o 


tâmpenie. M-oi fi înşelat. 

Aparatul de emisie-recepţie al lui Stringer începu să 
bârâie. Se auzi vocea piţigăiată a lui Tom Shoemaker. 

— Susan? Treci pe 99. 

Mai multe whaling stations emiteau şi receptau mesajele 
pe frecvenţa 98. Era practic, pentru că astfel toţi erau la 
curent cu ce putea fi văzut. Paza de coastă şi Tofino Air 
foloseau de asemenea frecvenţa 98 şi din păcate şi unii 
pescari sportivi, a căror concepţie despre whale whatching 
lăsa de dorit. Pentru discuţiile private, fiecare staţie avea 
canalul său. Stringer schimbă frecvenţa. 

— Leon e lângă tine? întrebă Shoemaker. 

— Da, e aici. 

li dădu lui Anawak aparatul de emisie-recepţie. Anawak 
vorbi o vreme, apoi spuse: 

— Bine, vin acolo. Da, se poate face şi repede. Spune-le 
că vin cu primul zbor, cum ne întoarcem. Ne vedem. 

— Despre ce aţi vorbit? vru să ştie Stringer când îi dădu 
aparatul înapoi. 

— Cineva solicită informaţii. Cineva de la Inglewood. 

— De la Inglewood? Societatea de navigaţie? 

— Da. Au sunat de la direcţie. Nu i-au dat detalii lui 
Tom. Au spus doar că au nevoie de sfatul meu. Şi că e 
destul de urgent. Ciudat. Tom a avut impresia ca ar fi 
preferat să mă teleporteze acolo. 


Inglewood trimise un elicopter. La nici două ore după 
convorbirea prin radio cu Shoemaker, Anawak admira 
priveliştea spectaculoasă a insulei Vancouver defilând pe 
sub el. Dealurile acoperite de brazi alternau cu vârfuri 
muntoase abrupte, printre care sclipeau râuri şi te 
ademeneau lacuri verzi-albăstrii. Frumuseţea insulei nu 
putea ascunde însă faptul că industria lemnului făcuse 
pagube serioase în păduri. În ultima sută de ani ajunsese 
să fie cea mai dezvoltată ramură a industriei din regiune. 
Pe zone întinse defrişarea nu putea fi trecută cu vederea. 

Lăsară în urmă oraşul şi zburară peste circulata 
Strâmtoare Georgia, peste vase de lux, bacuri, cargoboturi 


şi iahturi private. În depărtare se înălţau crestele 
impozante ale Munţilor Stâncoşi cu vârfurile acoperite de 
zăpadă. Turnuri din sticlă albastră şi roz împrejmuiau un 
golf larg, de unde hidroavioanele decolau şi aterizau ca 
păsările, la fel de colorate şi de numeroase. 

Pilotul luă legătura cu staţia de la sol. Elicopterul cobori, 
descrise o curbă şi se îndreptă spre docuri. La scurt timp 
după aceea aterizară pe o suprafaţă liberă, de 
dimensiunile unei parcări uriaşe. Pe ambele laturi se 
ridicau stive de lemn de cedru, aşteptând să fie 
transportate. Ceva mai departe, pucioasa şi cărbunii 
zăceau în grămezi. Un cargobot uriaş ancora în 
debarcader. Anawak văzu un grup de oameni din care se 
desprinse un bărbat, venind spre ei. Părul îi flutura în 
vârtejul provocat de motoare. Purta palton şi îşi adunase 
umerii, încercând parcă să se apere împotriva vântului 
rece. Anawak îşi desfăcu centura de siguranţă şi se pregăti 
să coboare. 

Bărbatul deschise uşa. Era înalt şi bine clădit, aproape 
de şaizeci de ani, cu o faţă rotundă şi prietenoasă, şi cu 
ochii vii. Îi întinse mâna zâmbind. 

— Clive Roberts, se prezentă. Managing director. 

Îşi strânseră mâinile. Anawak îl urmă pe Roberts până la 
grupul care părea ocupat cu inspectarea cargobotului. 
Observă marinari şi persoane în civil. Priveau mereu în sus 
spre tribord, mergeau de-a lungul lui, se opreau şi 
gesticulau. 

— Foarte amabil că aţi putut veni aşa de repede, spuse 
Roberts. Trebuie să ne cerem scuze. De obicei nu dăm 
buzna aşa, dar este un caz extrem de urgent. 

— Nici o problemă, răspunse Anawak. Despre ce e 
vorba? 

— Despre un accident. Probabil. 

— Vaporul acela? 

— Da, Barrier Queen. Mai exact, am avut o problemă cu 
şlepurile care trebuiau să îl aducă acasă. 

— Ştiţi că eu sunt expert în cetacee? Le studiez 
comportamentul. Balene şi delfini. 


— Exact despre asta este vorba. Studiu comportamental. 

Roberts îi prezentă celelalte persoane. Trei făceau parte 
din managementul societăţii de navigaţie, ceilalţi îl 
reprezentau pe partenerul tehnic al contractului. Puțin mai 
încolo, doi bărbaţi descărcau echipament de scufundare 
dintr-un transportor. Anawak le văzu feţele îngrijorate, 
apoi Roberts îl trase deoparte. 

— Din păcate, deocamdată nu putem vorbi cu echipajul, 
spuse Roberts. Dar am să vă trimit o copie confidențială a 
raportului, imediat ce îl voi avea. Nu am vrea să facem 
prea multe valuri pe tema asta. Mă pot baza pe 
dumneavoastră? 

— Bineînţeles. 

— În regulă. Vă voi prezenta pe scurt evenimentele. 
După care veţi hotărî dacă vreţi să rămâneţi sau să plecaţi. 
Indiferent ce veţi decide, vom acoperi costul pierderilor 
sau al neplăcerilor pe care vi le-am cauzat. 

— Nu-mi cauzaţi nici o neplăcere. 

Roberts îl privi recunoscător. 

— Trebuie să ştiţi că Barrier Queen este un vapor destul 
de nou. A fost verificat recent de-a fir a păr, a ieşit perfect 
din toate punctele de vedere, certificat regulamentar. Un 
cargobot de 60 000 de tone, care până acum a tractat fără 
probleme vase de mare tonaj, în special spre Japonia şi 
înapoi. Băgăm o grămadă de bani în siguranţa vasului, mai 
mult decât am fi obligaţi. În orice caz, Barrier Queen era 
pe drumul de întoarcere, cu încărcătură maximă. 

Anawak încuviinţă fără un cuvânt. 

— Acum şase zile a ajuns în zona de 200 de mile marine 
din faţa oraşului Vancouver. Pe la trei dimineaţa. 
Timonierul a fixat cârma la 5°, o corectură de rutină. Nu a 
considerat că este necesar să arunce vreo privire pe afişaj. 
Departe în faţă se vedeau luminile altui vapor, după care 
te puteai orienta cu ochiul liber, şi de fapt aceste lumini ar 
fi trebuit să se deplaseze doar spre dreapta. Dar au rămas 
pe loc. Barrier Queen îşi continua drumul drept înainte. 
Timonierul a manevrat cârma, fără să se observe vreo 
schimbare vizibilă de curs, aşa că a învârtit-o la maximum 


şi, în cele din urmă, i-a reuşit. Din păcate i-a reuşit prea 
bine. 

— A intrat în careva? 

— Nu. Celălalt vas era mult mai departe. Dar s-a blocat 
cârma. Vă imaginaţi că, în condiţiile acelea, la o viteză de 
20 de noduri, nu ai cum să opreşti o navă de asemenea 
dimensiuni. Barrier Queen a început să descrie un cerc 
foarte strâns. S-a lăsat pe o parte, cu tot cu încărcătură. O 
înclinare de 10°, aveţi idee ce înseamnă asta? 

— Îmi pot imagina. 

— Chiar deasupra nivelului apei se află deschizăturile 
pentru drenarea apei de pe puntea vasului. Valurile mari le 
inundă fără încetare şi la fel de repede apa se scurge 
înapoi afară. În cazul unei înclinări atât de mari, se poate 
însă întâmpla ca aceste orificii să ajungă permanent sub 
apă. Atunci vasul se inundă cât ai clipi. Mulţumim lui 
Dumnezeu că marea era liniştită, dar a fost o situaţie 
critică. Cârma nu putea fi clintită din loc. 

— Şi din ce cauză? 

Roberts tăcu un moment. 

— Nu avem idee. Ştim doar că abia acum începe 
nebunia. Barrier Queen a oprit motoarele, a emis S.O.S. Şi 
a aşteptat. Era clar că nu mai putea fi manevrată. Mai 
multe nave din împrejurimi şi-au modificat prevăzătoare 
cursul îndreptându-se spre acel loc, iar din Vancouver au 
pornit două şlepuri de intervenţie. Au ajuns două zile mai 
târziu, după-amiaza devreme. Un şlep de 60 de metri 
pentru intervenţii în largul mării şi o barcă de 25 de metri 
lungime. Cel mai dificil este totdeauna să arunci funia de 
la şlep astfel încât să fie prinsă de la bord. Dacă e furtună, 
poate dura ore întregi, o manevră nesfârşită, întâi sfoara 
subţire, apoi următoarea ca grosime, apoi parâma grea. 
Dar de data asta... Nu ar fi trebuit să fie o problemă, 
vremea rămăsese bună şi marea era calmă. Dar şlepurile 
au fost împiedicate. 

— Împiedicate? De cine? 

— Păi... Roberts făcu o grimasă, de parcă i-ar fi fost 
penibil să spună mai departe. Se pare că... Pentru numele 


lui Dumnezeu! Aţi auzit vreodată ca balenele să atace? 

Anawak încremeni. 

— Să atace vapoare? 

— Da. Vapoare mari. 

— Este ceva extrem de rar. 

— Rar? Roberts ciuli urechile. Dar înseamnă că s-a mai 
întâmplat. 

— A fost consemnat un caz. A avut loc în secolul al XIX- 
lea. Melville a scris un roman pe tema asta. 

— Vă referiţi la Moby Dick? Credeam că-i doar o carte. 

Anawak scutură din cap. 

— Moby Dick este povestea balenierei Essex. A fost într- 
adevăr scufundată de un caşalot. Un vas lung de 42 de 
metri, dar din lemn şi probabil că era deja cam putrezit. 
Dar oricum. Balena a lovit vasul, care s-a umplut de apă în 
câteva minute. Se spune că echipajul a rătăcit pe mare 
săptămâni întregi în bărcile de salvare... A, da! Şi anul 
trecut au avut loc două cazuri în faţa coastei australiene. 
În ambele au fost răsturnate bărci pescăreşti. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Le-au lovit cu coada. Cu ea pot lovi cel mai tare. 
Anawak se gândi. Un om şi-a pierdut viaţa. Dar a murit de 
inimă, cred. Când a căzut în apă. 

— Ce fel de balene au fost? 

— Nu ştie nimeni. Animalele au dispărut prea repede. Şi 
în plus, în astfel de cazuri fiecare observă altceva. Anawak 
privi spre imensa Barrier Queen. Părea neatinsă. În nici un 
caz nu îmi pot imagina un atac al balenelor asupra acestui 
vapor. 

Roberts îi urmări privirea. 

— Şlepurile au fost atacate, răspunse. Nu Barrier 
Queen. Au fost lovite lateral. Se pare că pentru a le 
răsturna, dar nu le-a reuşit. Apoi, ca să le împiedice să 
arunce frânghia şi apoi... 

— Au fost atacate? 

— Da. 

— Nu se pune problema. Anawak scutură din cap. O 
balenă poate răsturna ceva mai mic sau ceva la fel de mare 


ca ea. Nimic de dimensiuni mai mari. Şi nu va ataca nimic 
mai mare, dacă nu este obligată. 

— Echipajul se jură pe toate cele că aşa s-a întâmplat. 
Balenele au... 

— Ce fel de balene? 

— Dumnezeule, ce fel de balene? Ce aţi răspuns mai 
înainte la întrebarea asta? Fiecare vede altceva. 

Anawak se încruntă. 

— Bine, să zicem că e adevărat. Să ne imaginăm cel mai 
rău caz. Că şlepurile au fost atacate de balene albastre. 
Balaenoptera musculus creşte până la 33 de metri lungime 
şi atinge 120 de tone. E totuşi cel mai mare animal care a 
trăit vreodată pe Pământ. Să presupunem că o balenă 
albastră încearcă să scufunde o barcă de aceeaşi lungime 
cu ea. Trebuie să fie la fel de rapidă ca barca, de preferinţă 
şi mai rapidă. Dar mă rog, 50 până la 60 de kilometri pe 
oră atinge lejer pe distanţe scurte. Are o formă 
aerodinamică şi nu trebuie să învingă cine ştie ce forţe de 
frecare. Dar ce impuls poate dezvolta? Şi ce contraimpuls 
dezvoltă barca? Pe scurt, cine împinge pe cine, dacă 
oamenii de la bord vin spre balene? 

— 120 de tone e o greutate serioasă. 

Anawak arătă cu capul spre camion. 

— Puteţi să-l ridicaţi? 

— Ce? Camionul? Normal că nu pot. 

— Cu toate că aveţi punct de sprijin. Un corp care înoată 
nu se poate sprijini. Pur şi simplu nu puteţi ridica ceva mai 
greu decât propria greutate, indiferent dacă sunteţi balenă 
sau om. Nu puteţi păcăli diferenţa de masă. Dar înainte de 
toate trebuie să calculaţi greutatea balenei împotriva 
greutăţii apei dislocate. Nu mai rămâne prea mult. Doar 
forţa de înaintare din înotătoare. Cu această forţă e posibil 
să imprime un nou curs vaporului. Sau poate că alunecă 
imediat înapoi, sub unghiul din care a lovit. E cam ca la 
biliard, înţelegeţi? 

Roberts îşi frecă bărbia. 

— Unii spun că ar fi fost balene cu cocoaşă. Alţii au 
vorbit de balene nordice cu înotătoare, iar cei de la bordul 


lui Barrier Queen cred să fi văzut caşaloţi... 

— Trei specii cum nu se poate mai diferite. 

Roberts ezită. 

— Domnule Anawak, eu sunt un om cu picioarele pe 
pământ! Mi se pare plauzibil ca şlepurile să fi nimerit pur 
şi simplu în mijlocul unei turme. Poate că nu balenele au 
lovit vasele, ci invers. Poate că echipajul a reacţionat 
prost. Dar adevărul este că animalele au scufundat şlepul 
cel mic. 

Uluit, Anawak se holbă la Roberts. 

— După ce a fost întinsă parâma, continuă Roberts, între 
prora lui Barrier Queen şi pupa şlepului. Un lanţ de fier 
bine întins. Au sărit din apă mai multe animale şi s-au 
aruncat pe el. În cazul acesta nu era nici un fel de volum 
dislocat de scăzut, iar marinarii spun că ar fi fost vorba de 
nişte exemplare destul de mari. Roberts făcu o pauză. 
Şlepul a fost smucit încoace şi încolo şi s-a răsturnat. S-a 
dat peste cap. 

— Dumnezeule! Şi echipajul? 

— Doi dispăruţi. Ceilalţi au fost salvaţi. Vă puteţi 
imagina de ce au făcut animalele aşa ceva? 

Bună întrebare, se gândi Anawak. Delfinii cu bot gros şi 
balenele albe se recunosc în oglindă. Oare gândesc? Fac 
planuri? Într-o manieră pe care să o înţelegem măcar cât 
de cât? Ce resorturi au? Ştiu ce înseamnă „ieri“ şi 
„mâine“? Ce interes ar putea avea să împiedice sau să 
scufunde un şlep de intervenţie? 

Doar dacă şlepul le-ar fi ameninţat. Pe ele sau puii lor. 

Dar cum şi cu ce? 

— Balenele nu obişnuiesc să facă aşa ceva, răspunse 
Anawak. 

Roberts avea o figură neajutorată. 

— Şi eu văd lucrurile în acelaşi fel. Dar echipajele sunt 
de altă părere. Şlepul mare a fost atacat în acelaşi mod. 
Într-un târziu, au reuşit să fixeze parâma. De data asta nu 
a urmat un nou atac. 

Anawak îşi privea pantofii gânditor. 

— A fost o întâmplare, spuse. O întâmplare îngrozitoare. 


— Credeţi? 

— Probabil că am şti mai multe dacă am afla ce s-a 
întâmplat cu cârma. 

— Pentru asta i-am chemat pe scafandri, răspunse 
Roberts. Vor fi pregătiţi în câteva minute. 

— Mai au un echipament de rezervă în maşină? 

— Cred că da. 

Anawak încuviinţă din cap. 

— Bine. Cobor cu ei. 

Apa din porturi era un coşmar. Peste tot în lume. O supă 
murdară, în care păreau să se zbenguie cel puţin la fel de 
multe materii plutitoare câte molecule de apă. Fundul era 
acoperit în cea mai mare parte cu un strat de noroi gros de 
câţiva metri, din care se ridicau permanent particule şi 
materie organică. Când marea se închise la loc peste capul 
lui Anawak, acesta se întrebă cum ar putea găsi ceva aici. 
Avea senzaţia că se scufundă într-o ceaţă maro. Distinse cu 
greu conturul celor doi scafandri în faţa sa, iar în spatele 
lor o suprafaţă întunecată, difuză, pupa vasului Barrier 
Queen. 

Scafandrii se uitară în direcţia lui şi făcură semnul OK, 
îndoind degetul mare şi arătătorul. Anawak răspunse în 
acelaşi fel. Dădu drumul la aerul din vestă şi pluti în jos de- 
a lungul pupei. După câţiva metri, aprinseră luminile de pe 
cască. Lanternele erau puternice. Luminau în special 
chestiile care pluteau prin jur. Aerul expirat bolborosea şi 
pocnea în urechile lui Anawak, în timp ce coborau tot mai 
mult. Prin semiîntuneric se zări cârma, plină de crestături 
şi pete. Era lăsată într-o parte. Anawak pipăi după consola 
cu batometru. Opt metri adâncime. Scafandrii din faţa lui 
dispărură după pana cârmei. Doar conurile de lumină ale 
lanternelor li se mai vedeau rătăcind în continuare. 

Anawak se apropie din partea cealaltă. 

Întâi văzu doar margini cu muchii şi carapace care se 
suprapuneau formând sculpturi bizare. Apoi îşi dădu 
seama că era acoperită de cantităţi uriaşe de scoici 
dungate. Înotă mai aproape. În fisurile şi crăpăturile din 
locul în care pana se învârtea în cuvă, organismele 


fuseseră măcinate formând un terci compact, casant. Nu 
era de mirare că nu mai putuseră clinti cârma. Era 
înţepenită acolo. 

Se scufundă mai mult. Şi aici totul era plin de scoici. Le 
atinse cu prudenţă. Animale mici, de maximum trei 
centimetri, stăteau lipite unele peste celelalte. Cu maximă 
prudenţă, ca să nu se taie în carapacele ascuţite, trase de 
ele până reuşi să desprindă câteva, în ciuda opoziţiei 
întâmpinate. Erau deschise pe jumătate. Din interior 
ieşeau aţele încâlcite care le susţinuseră. Anawak le 
strecură în recipientele de la centură şi se gândi. 

Nu se pricepea în mod deosebit la crustacee. Existau 
câteva soiuri de scoici care aveau un astfel de picior 
franjurat şi lipicios. Cea mai cunoscută şi mai rău famată 
dintre ele era scoica-zebră, adusă din Orientul Mijlociu. În 
ultimii ani se răspândise în ecosistemele americane şi 
japoneze, şi începuse să distrugă fauna locului. Dacă cele 
care năpădiseră cârma lui Barrier Queen erau scoici-zebră, 
atunci nu era de mirare că se strânseseră în straturi atât 
de groase. Oriunde apăreau, se înmulţeau instantaneu într- 
un mod inimaginabil. 

Anawak învârti în palmă scoicile pe care le desprinsese. 

Cârma era năpădită de scoici. Cel puţin aşa arăta. Dar 
cum era posibil aşa ceva? Scoicile-zebră distrugeau în 
primul rând sistemele de apă dulce. E adevărat că 
supravieţuiau şi se dezvoltau şi în apă sărată, dar aceasta 
nu explica modul în care putuseră asalta un vapor aflat în 
mişcare în largul mării, unde nu se afla nimic altceva decât 
apă, pe o adâncime de kilometri întregi. Sau andocaseră 
deja în port? 

Vaporul venea din Japonia. Avea Japonia probleme cu 
scoicile-zebră? 

Lateral, sub el, între cârmă şi pupă, din nimicul tulbure 
ieşeau două aripi contorsionate, fantomatice şi nerealiste 
ca dimensiuni. Anawak se duse şi mai în jos, până când 
putu să cuprindă marginile uneia din aripi. Îi provocă o 
senzaţie de neplăcere. Întreaga elice avea un diametru de 
patru metri jumate. O construcţie din oţel turnat care 


cântărea peste opt tone. Îşi imagină rapid cum ar fi dacă 
elicea s-ar învârti la turație maximă. Părea de necrezut că 
ar fi putut ceva măcar zgâria chestia asta. Orice s-ar fi 
apropiat prea mult de ea ar fi fost nimicit fără îndoială. 

Dar şi pe elice erau scoici. 

__ Se impunea o concluzie care nu îi plăcu lui Anawak. 
Inaintă încet spre centrul elicei, agăţându-se cu mâinile de 
margini. Degetele îi intrară în ceva alunecos. Se desfăcură 
bucăţi dintr-o substanţă deschisă la culoare, care se 
îndreptau spre el. Întinse mâna, prinse una şi-o tinu în faţa 
măştii. 

Gelatinoasă. Ca guma. 

Arăta ca o bucată de ţesut. 

Anawak întoarse pe toate părţile obiectul desfăcut în 
fâşii. Il introduse în recipientul de colectare şi se împinse 
mai departe. Unul din scafandri se apropie de el, venind de 
pe partea opusă. Arăta ca un extraterestru cu lampa prinsă 
peste mască. Scafandrul îl chema prin semne. Anawak se 
împinse înainte şi înotă spre el între cuva cârmei şi elice. 
Se lăsă încet în jos, până când labele de scafandru i se 
loviră de arborele cotit la capătul căruia se afla elicea. Aici 
era şi mai multă materie vâscoasă. Se aşternuse ca o husă 
peste arbore. Scafandrii încercară să rupă zdrenţe din ea. 
li ajută şi Anawak, dar se chinuiră degeaba. In cea mai 
mare parte, era aşa de strâns lipită de elice, încât nu putea 
fi desprinsă cu mâinile goale. 

Işi aminti vorbele lui Roberts. Balenele încercaseră să 
dea la o parte şlepurile. Absurd. 

Ce putea urmări o balenă prin sabotarea manevrei de 
andocare a unui şlep? Să scufunde Barrier Queen? Dacă 
valurile ar fi fost mai mari, s-ar fi putut întâmpla, căci 
cargobotul nu putea fi manevrat. Odată şi odată valurile 
tot ar fi crescut. Oare animalele voiau să împiedice Barrier 
Queen să ajungă la timp în ape mai sigure? 

Aruncă o privire pe manometru. 

Mai avea destul oxigen. Ţinând degetul mare întins, le 
arătă celor doi scafandri că vrea să inspecteze carena. li 
dădură semnul de OK. Lăsară elicea în urma lor şi înotară 


de-a lungul bordului. Anawak era cel mai jos, acolo unde 
carena cotea spre chilă. Lumina lanternei sale se plimba 
peste învelişul exterior de oţel. Vopseaua părea destul de 
nouă, doar în câteva locuri se puteau vedea zgârieturi sau 
decolorări. Se scufundă în continuare şi totul se întunecă 
şi mai tare. 

Fără voia lui, Anawak privi în sus. Două pete difuze de 
lumină îi indicau locul în care scafandrii cercetau peretele 
lateral. 

Ce se putea întâmpla? La urma urmei, ştia unde se află. 
Şi totuşi, o apăsare chinuitoare i se pusese pe piept. Vâsli 
cu picioarele şi pluti de-a lungul carenei. Nimic nu indica 
vreo stricăciune. 

În momentul următor, lumina lanternei de pe casca lui 
se estompă. Mâna dreaptă a lui Anawak zvâcni în sus. 
Atunci îşi dădu seama că nu lampa era de vină, ci ceea ce 
lumina ea. Vopseaua navei reflectase lumina în mod 
uniform. Acum aceasta era brusc înghițită de masa 
întunecată, crestată a scoicilor, sub care dispăruse parţial 
învelişul lui Barrier Queen. 

De unde apăruse cantitatea asta enormă de scoici? 

Anawak dădu să urce lângă scafandri. Apoi se răzgândi 
şi se lăsă să alunece şi mai adânc sub carenă. Acolo, spre 
chilă, cantitatea de scoici era şi mai mare. Dacă partea 
inferioară a lui Barrier Queen era acoperită peste tot în 
asemenea hal, atunci vasul trebuie să fi atins o greutate 
considerabilă. Era imposibil să nu fi observat nimeni starea 
în care se afla nava. În ape adânci, asemenea mase puteau 
încetini în mare măsură un cargobot. 

Ajunsese acum destul de mult sub chilă, astfel încât 
trebui să se lase pe spate. La câţiva metri sub el, începea 
deşertul de noroi al bazinului din port. Apa era atât de 
tulbure aici, încât abia dacă mai vedea ceva, cu excepţia 
munţilor uriaşi de scoici de deasupra sa. Lovind rapid din 
labele de scafandru, înotă mai departe în direcţia prorei, 
unde  excrescenţele încetară la fel de brusc cum 
începuseră. Anawak realiză abia acum cât de masive erau. 
Atârnau sub Barrier Queen pe o grosime de aproape doi 


metri. 

Ce a fost asta? 

La marginea excrescenţelor se căsca o deschizătură. 

Anawak pluti indecis în faţa ei. Apoi duse mâna la picior 
unde avea un cuţit prins în teacă, îl scoase şi îl înfipse în 
muntele de scoici din faţa sa. 

Crusta se sparse. 

Ceva ţâşni zvâcnind spre el, îl izbi în faţă şi aproape că îi 
smulse furtunul de oxigen din gură. Anawak sări înapoi. 
Capul i se izbi de carena vasului. O lumină orbitoare îi 
explodă în faţa ochilor. Vru să se ridice la suprafaţă, dar 
deasupra lui era tot chila. Încercă să se îndepărteze de 
scoici cu lovituri grăbite de labe. Se întoarse şi se trezi în 
faţa altui munte de carapace mici şi tari. Marginile 
acestora păreau lipite de carenă cu ceva gelatinos. Simţi 
că i se face greață. Se sili să se liniştească şi încercă să 
recunoască atacatorul, observând particulele ce dansau în 
jurul lui. 

Dispăruse. Nu se mai vedea nimic, în afară de crustele 
scoicilor sudate în mod bizar. 

Abia acum băgă de seamă că pumnul drept îi era 
încleştat. Strângea cuțitul. Nu îi dăduse drumul. De tăiş 
atârna o zdreanţă dintr-o masă transparent lăptoasă. 
Anawak o băgă alături de bucăţile de ţesut din recipientul 
de colectare. Apoi avu grijă să se îndepărteze. Îşi 
astâmpărase setea de aventură pentru moment. Cu mişcări 
controlate, menite să-i încetinească bătăile inimii, urcă 
până ajunse să plutească alături de peretele vasului, de 
unde văzu, în depărtare, lumina celor doi scafandri. Se 
îndreptă spre ei. Găsiseră şi ei excrescenţe. Unul din ei 
desprindea cu cuțitul un exemplar. Anawak privi 
concentrat. Se aştepta în orice moment să vadă ceva 
repezindu-se spre ei, dar nu se întâmplă nimic. 

Cel de-al doilea scafandru ridică degetul mare şi urcară 
cu toţii încet la suprafaţă. Se lumină. Chiar şi pe ultimul 
metru apa mai era tulbure, apoi totul îşi recăpătă culoarea 
şi conturul. Anawak clipi în lumina soarelui. Îşi scoase 
masca de pe faţă şi inspiră recunoscător aerul proaspăt. 


La debarcader îi aşteptau Roberts şi ceilalţi. 

— Ce se întâmplă acolo jos? Managerul se aplecă în faţă. 
Aţi găsit ceva? 

Anawak tuşi şi îşi curăţă plămânii de apa din port. 

— Se poate spune că am găsit! 


Stăteau adunaţi în jurul camionului de transport. 
Anawak stabilise cu scafandrii să dea el raportul. 

— Scoici care blochează cârma? întrebă Roberts 
neîncrezător. 

— Da. Scoici-zebră. 

— Cum se poate întâmpla aşa ceva, pentru Dumnezeu? 

— Bună întrebare. Anawak deschise recipientul cu probe 
de la cingătoare şi lăsă fâşia de gelatină să alunece cu 
grijă într-un recipient mai mare. Îşi făcea griji pentru 
starea în care se afla țesutul. Arăta de parcă ar fi început 
să se descompună. 

— Pot doar să presupun, dar eu văd lucrurile aşa: 
Timonierul stabileşte un curs de 5°. Dar cârma nu se 
clinteşte. Este blocată de scoicile care s-au aşezat peste 
tot. În principiu, nu e deosebit de greu să blochezi o 
cârmă, ştiţi asta mai bine decât mine. Doar că aşa ceva nu 
se întâmplă aproape niciodată. Asta ştie şi cârmaciul, de 
aceea nici nu-i vine ideea c-ar putea să o blocheze ceva. 
Crede că a învârtit prea puţin de cârmă, aşa că vrea să 
continue, dar cârma tot nu se mişcă. Rotorul este, de fapt, 
la turație maximă. Încearcă să execute comenzile. În cele 
din urmă, tipul se hotărăşte să dea tot ce se poate şi în 
sfârşit elicea se eliberează. În timp ce se învârte, scoicile 
din spaţiile goale sunt măcinate, dar nu se desprind. 
Terciul ăsta blochează mai departe cârma, ca nisipul într- 
un angrenaj. Se bagă înăuntru şi nu mai poate ieşi. 
Anawak îşi dădu la o parte părul din ochi. Dar ăsta nu e cel 
mai îngrijorător lucru. 

— Dar care? 

— Rezervoarele sunt libere, dar elicea este acoperită de 
scoici. Nu ştiu cum au năpădit chestiile astea vaporul, dar 
un lucru vă pot spune cu certitudine: chiar şi cea mai tare 


scoică şi-ar fi pierdut carapacea în faţa unei elice în 
mişcare. Deci animalele s-au urcat fie în Japonia, ceea ce 
m-ar mira, pentru că până la două sute de mile marine de 
Canada cârma a funcţionat fără probleme, fie au venit cu 
puţin timp înainte de a se opri vasul. 

— Vreţi să spuneţi că au atacat vaporul în plin ocean? 

— Mai degrabă l-au luat cu asalt. Încerc să îmi imaginez 
ce s-a întâmplat. Un banc gigantic de scoici năpădeşte 
cârma. Când elicea se blochează, vaporul se înclină. 
Câteva minute mai târziu, vaporul stă pe loc. Elicea se 
opreşte. Vin tot mai multe scoici, se fixează pe cârmă. 
Pentru a cimenta blocada, ca să zic aşa, ele ajung la elice 
şi la restul carenei. 

— De unde să apară tonele de scoici mature? întrebă 
Roberts privind neajutorat în jur. În mijlocul oceanului! 

— De ce împing balenele şlepuri şi sar pe parâme? 
Dumneavoastră aţi început cu poveştile astea ciudate, nu 
eu. 

— Da, dar... Roberts îşi muşcă buza de jos. Toate s-au 
întâmplat în acelaşi timp. Nu ştiu nici eu, dar sună de 
parcă ar exista o legătură între ele. Dar nu are nici un 
sens. Scoici şi balene. 

Anawak ezită. 

— Când a fost controlată ultima dată partea inferioară a 
lui Barrier Queen? 

— Se fac tot timpul controale. Şi Barrier Queen avea o 
vopsea specială. Nici o grijă, e ecologică! Dar nu se pot lipi 
prea multe lucruri de ea. Poate doar nişte raci de mare. 

— In orice caz, nu sunt doar nişte raci de mare. Anawak 
se opri şi privi în gol. Dar aveţi dreptate! Nici nu ar avea 
ce căuta acolo. Ai putea crede că Barrier Queen a fost 
supusă săptămâni întregi invaziei de larve de scoici şi în 
afară de asta... era şi o arătare între scoici... 

— Ce arătare? 

Anawak îi povesti de vietatea care ţâşnise din muntele 
de scoici. Retrăi scena în timp ce povestea. Şocul şi cum se 
lovise cu capul de chilă. Şi acum îi mai vuia de la lovitură. 
Văzuse stele verzi în faţa ochilor... 


Nu, fulgere de lumină. 

Un fulger, mai exact. 

Brusc îşi dădu seama că fulgerul nu fusese în capul său, 
ci în faţa lui, în apă. 

Chestia aia fulgerase. 

Rămase câteva momente fără grai. Uită să-şi continue 
raportul, pentru că îşi dădu seama că acea creatură 
luminase. Dacă era adevărat, însemna că provine de la 
adâncimi mai mari. Dar atunci nu avea ce căuta lipită de 
Barrier Queen în port. Trebuie să fi ajuns la înveliş odată 
cu scoicile, în largul mării. Poate că acestea momiseră 
vietatea, servindu-i drept hrană. Sau drept protecţie. Şi 
dacă era o caracatiţă... 

— Doctor Anawak? 

Îşi întoarse din nou privirea spre Roberts. 

Da, îşi spuse, o caracatiţă. Asta trebuie să fi fost. Pentru 
o meduză era prea rapidă. Şi prea puternică. Despicase 
scoicile de parcă ar fi fost un singur muşchi elastic. Atunci 
îşi aminti că ţâşnise afară exact în momentul în care 
băgase cuțitul prin fantă. Probabil că o rănise. li provocase 
oare durere? Cuţitul declanşase, probabil, un reflex... 

Nu trebuie să exagerezi, îşi spuse. Ce mare lucru ai 
putut să vezi în supa aia groasă? Mai mult te-ai speriat. 

— Ar trebui să cercetaţi bazinul portului, spuse către 
Roberts. Dar întâi trimiteţi probele astea, arătă spre 
recipientele închise, cât mai repede la institutul de 
cercetare din Nanaimo. Transportaţi-le cu elicopterul. 
Merg şi eu, ştiu cui să i le dau pe mână. 

Roberts încuviinţă. Apoi îl trase pe Anawak deoparte. 

— La naiba, Leon! Ce crezi cu adevărat despre ce s-a 
întâmplat? întrebă în şoaptă. Este imposibil ca într-un timp 
aşa de scurt să se formeze depuneri de câţiva metri 
grosime. Nava asta nu a lâncezit săptămâni întregi. 

— Scoicile astea sunt precum ciuma, domnule Roberts... 

— Clive. 

— Clive, bestiile astea nu apar pe rând, ci atacă mereu 
ca o trupă de comando. Atât se ştie. 

— Dar nu chiar atât de repede! 


— Fiecare din scoicile astea blestemate poate avea până 
la o mie de urmaşi pe an. Larvele plutesc pe curentul apei 
sau ca pasageri clandestini printre solzii peştilor şi în 
penajul păsărilor acvatice. În lacurile americane au fost 
găsite locuri unde trăiesc 900 000 de exemplare pe un 
singur metru pătrat şi au venit aproape peste noapte. 
Ocupă instalaţiile de apă potabilă, circuitele de răcire ale 
regiunilor industriale din apropierea râurilor, astupă şi 
distrug conductele, şi se pare că se simt la fel de bine în 
apă sărată ca în lacuri şi râuri. 

— Bine, dar vorbeşti despre larve. 

— Milioane de larve. 

— Din partea mea, pot fi şi miliarde în portul din Osaka 
sau pe ocean. Ce importanţă are? Chiar vrei să spui că 
toate ar fi devenit animale adulte, cu carapace completă şi 
tot tacâmul, în câteva zile? Adică, eşti absolut sigur că 
avem de-a face cu scoici-zebră? 

Anawak privi în spate spre camionul scafandrilor. Băgau 
echipamentul înăuntru. Recipientele cu probe etanşe se 
aflau în faţă, într-o cutie de plastic. 

— Avem o ecuaţie cu mai multe necunoscute, îi 
răspunse. Dacă balenele au încercat într-adevăr să dea la o 
parte şlepurile, trebuie să ne gândim de ce au făcut asta. 
Pentru că se întâmpla deja ceva cu vaporul, ceva ce 
trebuia să fie dus la bun sfârşit? Pentru că ar fi trebuit să 
se scufunde, după ce scoicile îl paralizau? Apoi acest 
organism necunoscut, care o ia la sănătoasa când îi 
descopăr ascunzătoarea. Cum îţi sună treaba asta? 

— Ca urmarea la Independence Day, cu altă recuzită. 
Chiar crezi că... 

— Stai puţin. Să luăm aceeaşi ecuaţie. O turmă cam 
nervoasă de balene cenuşii şi cu cocoaşă se simte 
deranjată de Barrier Queen. În plus, mai vin şi două 
şlepuri şi dau peste ele. Ele ripostează. Din pură 
întâmplare, vaporul mai e lovit şi de o plagă biologică pe 
care a luat-o din străinătate, cum se aleg turiştii cu vărsat 
de vânt. Să mai admitem şi că în ocean un calmar s-a 
rătăcit printre munţii de scoici. 


Roberts se holbă la el. 

— Ştii, eu nu cred în scenarii S.F., continuă Anawak. 
Totul este o problemă de interpretare. Trimiteţi câţiva 
oameni jos. Să îndepărteze excrescenţele, să vadă dacă 
mai sunt oaspeţi surpriză în spatele lor şi să îi prindă. 

— Ce crezi, pe când putem aştepta rezultatele din 
Nanaimo? 

— Peste câteva zile, sper. Ar fi bine să primesc un 
exemplar al raportului. 

— Confidenţial, sublinie Roberts. 

— Se înţelege. La fel de confidenţial aş vrea să stau de 
vorbă şi cu echipajul. 

Roberts încuviinţă. 

— Aici nu am eu ultimul cuvânt. Dar voi vedea ce pot să 
fac. 

Se întoarseră la camion şi Anawak îşi îmbrăcă geaca. 

— În astfel de cazuri, se obişnuieşte să fie chemaţi 
cercetătorii? întrebă Anawak. 

— Acesta nu este un caz obişnuit, clătină din cap 
Roberts. A fost ideea mea, îţi citisem cartea şi ştiam că eşti 
pe Vancouver Island. Comisia de control nu e foarte 
încântată de iniţiativă. Dar cred că a fost corectă. Noi nu 
ne pricepem aşa de bine la balene. 

— Îmi voi da toată silinţa. Să încărcăm probele în 
elicopter. Cu cât le ducem mai repede la Nanaimo, cu atât 
mai bine. I le dăm direct lui Sue Oliviera. Ea este şefa 
laboratorului. Specialistă în biologia moleculară, extrem de 
capabilă. 

Mobilul lui Anawak începu să sune. Era Stringer. 

— Trebuie să vii cât poţi de repede, spuse ea. 

— Ce se întâmplă? 

— Am primit un mesaj radio de pe Blue Shark. Au ieşit în 
larg şi au probleme. 

Anawak avu o presimţire rea. 

— Cu balenele? 

— Pe naiba! Stringer o spuse de parcă îl credea dus cu 
pluta. Ce probleme să avem cu balenele? Tâmpitul ăsta ne 
stresează iar, dobitocul dracului! 


— Care tâmpit? 
— Cum care! Jack Greywolf. 


5 aprilie 
Kiel, Germania 


La două săptămâni după ce îi predase Tinei Lund 
rapoartele asupra analizei viermilor, Sigur Johanson stătea 
într-un taxi care îl ducea la cea mai renumită adresă din 
Germania pentru ştiinţele geologice marine, Institutul de 
cercetare Geomar. 

Cercetătorii din Kiel erau consultaţi ori de câte ori era 
vorba despre configuraţia, formarea sau istoria fundului 
mării. Chiar şi James Cameron intra şi ieşea de la oamenii 
din Kiel pentru a-şi primi binecuvântarea pentru proiecte 
de genul Titanic sau The Abyss. Pentru opinia publică, 
munca cercetătorilor de la Geomar era mai degrabă greu 
de explicat. Căutatul prin sedimente şi măsurarea 
concentratiilor de sare părea să contribuie la prima vedere 
prea puţin la aflarea răspunsurilor cu privire la marile 
probleme umane. Oricum, nimeni nu şi-ar fi imaginat ceea 
ce la începutul anilor nouăzeci nici măcar oamenii de 
ştiinţă nu credeau - că pe fundul mărilor, departe de 
lumina soarelui şi de căldură, nu se întindea doar un 
deşert pustiu şi stâncos. Acolo jos colcăia viaţa. E adevărat 
că se ştia de mai mult timp de existenţa speciilor exotice 
care trăiau de-a lungul faliei vulcanice a oceanului. Dar 
când, în 1989, geochimistul Erwin Suess de la 
Universitatea de stat din Oregon a fost chemat la centrul 
de cercetare Geomar, acesta a relatat despre lucruri şi mai 
bizare, despre oazele de viaţă din izvoarele reci din 
regiunile abisale ale oceanelor, despre energii chimice 
misterioase care ar izvori din miezul Pământului, şi despre 
existenţa unor mari cantităţi dintr-o substanţă căreia până 
atunci nu i se dăduse mare importanţă, ea fiind 
considerată un produs exotic accidental: hidratul de 
metan. 

Acesta a fost momentul când ştiinţele geologice au ieşit 
din conul de umbră pe care, ca majoritatea ştiinţelor, şi-l 
aleseseră chiar ele. Au încercat să comunice cu lumea. Au 


alimentat speranţa că în viitor catastrofele naturale, 
evoluţiile de climă şi de mediu vor putea fi calculate şi 
chiar influențate. În plus, metanul părea să fie răspunsul la 
problemele energetice ale lumii de mâine. Setea de 
informaţie a presei fusese declanşată şi cercetătorii au 
învăţat, reticenţi la început, apoi tot mai mult ca nişte 
staruri pop, să se folosească de interesul stârnit. 

Bărbatul de la volanul taxiului care-l ducea pe Johanson 
spre fiordurile din Kiel părea să nu fi aflat prea multe 
despre acest subiect. De douăzeci de minute îşi exprima 
nedumerirea, cum se poate ca un centru de cercetare 
valorând milioane să fie dat pe mâna unor nebuni care, o 
dată la câteva luni, plecau în croaziere costisitoare, în timp 
ce el şi alţii ca el abia o scoteau la capăt. Johanson, care 
vorbea germana excelent, nu simţea nici o tragere de 
inimă să-l lămurească, iar omul continua să turuie. 
Gesticula, astfel încât maşina devia mereu de la drum. 

— Nimeni nu ştie ce fac ăia acolo, îşi vărsă şoferul 
năduful. 

— Sunteţi de la ziar? întrebă în cele din urmă, văzând că 
Johanson nu îi răspunde. 

— Nu. Sunt biolog. 

Şoferul schimbă fulgerător tema şi începu să peroreze 
împotriva scandalurilor despre alimente, care se ţineau 
lanţ. Era evident că îl considera pe Johanson răspunzător, 
în orice caz acum profera acuze la adresa legumelor 
manipulate genetic şi a produselor biologice, privindu-l 
provocator pe Johanson. 

— Deci sunteţi biolog. Ştiţi cumva ce se mai poate 
mânca? Vreau să spun, fără să-ţi faci probleme! Eu unul nu 
ştiu. Nu mai poţi mânca nimic. N-ar trebui să mai 
consumăm nimic din ce vând ăştia. N-ar trebui să le dăm 
nici un cent pentru astfel de mâncare. 

Maşina ieşi pe sensul opus. 

— Dacă nu mâncaţi nimic, atunci o să muriţi de foame, 
spuse Johanson. 

— Ei, şi? Ce contează din ce cauză mori? Dacă nu 
mănânci, mori de foame. Dacă mănânci, mori din cauza 


mâncării. 

— Sunt sigur că aveţi dreptate. Eu personal aş prefera 
să mor din cauza unei fripturi de muşchi dopat, decât de la 
radiatorul cisternei ăsteia. 

Şoferul apucă impasibil volanul şi conduse maşina, în 
trombă, de-a curmezişul, peste trei benzi, ieşind de pe 
autostradă. Cisterna trecu pe lângă ei duduind. Pe partea 
dreaptă Johanson vedea apa. Merseră de-a lungul malului 
estic al fiordurilor din Kiel. Pe partea opusă, macarale 
uriaşe se înălţau spre cer. 

În mod cert, taximetristul îi purta pică lui Johanson 
pentru ultima observaţie, pentru că, începând din acel 
moment, nu îl mai onoră cu nici un cuvânt. Traversară 
străzile de la periferia oraşului cu casele cu fronton ascuţit 
până când dintre ele apăru complexul întins de clădiri din 
țigle, sticlă şi oţel, ciudat de nepotrivit în mijlocul vieţii 
liniştite mic-burgheze a târgului. Şoferul coti brusc spre 
clădirea institutului şi opri scrâşnind din roţi. Motorul muri 
cu un horcăit. Johanson respiră adânc, plăti şi cobori fiind 
convins că în ultimele cincisprezece minute trecuse prin 
pericole mai mari decât la bordul elicopterului Statoil. 

— Chiar mi-ar plăcea să ştiu ce fac ăştia aici înăuntru, 
zise şoferul pentru ultima oară. Vorbise mai mult pentru 
propriul volan. 

Johanson se aplecă şi îl privi prin geamul portierei din 
dreapta. 

— Chiar vreţi să ştiţi? 

— Da. 

— Încearcă să salveze pâinea taximetriştilor. 

Şoferul îl privi nedumerit. 

— Chiar aşa de des nu avem noi curse aici, spuse 
nesigur. 

— Nu. Dar pentru a o face, trebuie să circulaţi cu 
maşina. Dacă nu mai e benzină, puteţi să vă daţi rablele la 
fier vechi sau să vă orientaţi spre altceva. Asta se găseşte 
pe fundul mării. Metan. Combustibil. Încercăm să îl facem 
utilizabil. 

Şoferul îşi încreţi fruntea. Apoi zise: 


— Ştiţi care e problema? Nimeni nu-ţi explică asta. 

— Scrie în toate ziarele. 

— Scrie în ziarele pe care le citiţi dumneavoastră, 
domnul meu. Nimeni nu se străduieşte să îmi explice mie. 

Johanson vru să răspundă. Apoi se mulţumi să 
încuviinţeze din cap şi trânti portiera. Taxiul întoarse şi 
plecă în trombă. 

— Doctor Johanson. 

Un tânăr bronzat ieşi dintr-o construcţie circulară de 
sticlă şi veni spre el. Johanson îi strânse mâna întinsă. 

— Gerhard Bohrmann? 

— Nu. Heiko Sahling. Biolog. Doctor Bohrmann va 
întârzia un sfert de oră, ţine o prelegere. Vă pot conduce 
acolo sau mergem să vedem dacă găsim o cafea la cantină? 

— Dumneavoastră ce aţi prefera? 

— Orice alegeţi. De altfel, sunt foarte interesanţi viermii 
dumneavoastră. 

— V-aţi ocupat de ei? 

— Toţi ne-am ocupat de ei. Haideţi să mergem, lăsăm 
cafeaua pe mai târziu. Gerhard termină imediat, până 
atunci intrăm la spectacol fără bilet. 

Pătrunseră într-un foaier mare, amenajat cu gust. 
Sahling îl conduse în sus, pe o scară, peste un pod de oţel 
suspendat. Pentru un institut ştiinţific, cugetă Johanson, 
Geomar era suspect de luxos. 

— Conferinţele se ţin de regulă în amfiteatru, explică 
Sahling. Dar acum este în vizită o clasă de elevi. 

— Lăudabil. 

Sahling zâmbi subţire. 

— Un elev de cincisprezece ani nu face nici o diferenţă 
între un amfiteatru şi o sală de clasă. Aşa că am umblat cu 
ei prin institut şi au putut să-şi bage nasul peste tot şi să 
pună mâna pe aproape orice. Litoteca am păstrat-o la 
sfârşit. Gerhard tocmai le spune acolo povestea de noapte 
bună. 

— Despre ce? 

— Hidraţi de metan. 

Sahling deschise o uşă glisantă. Podul se continua şi pe 


partea cealaltă. leşiră afară. Litoteca avea dimensiunile 
unui hangar de mărime medie. Clădirea era deschisă spre 
chei şi Johanson îşi aruncă privirea spre un vapor mărişor. 
De-a lungul pereţilor, stăteau stivuite lăzi şi aparatură. 

— Aici se depozitează probele colectate, explică Sahling. 
În special, miez de sediment şi mostre de apă de mare. O 
istorie arhivată a pământului. Suntem mândri de ea, şi pe 
bună dreptate. 

Sahling făcu un semn cu mâna. Un bărbat înalt aflat jos 
îi răspunse la salut, după care se întoarse spre grupul de 
adolescenţi care se înghesuiau curioşi în jurul lui. 
Johanson se sprijini de balustrada podului şi trase cu 
urechea la vocea care ajungea până la ei. 

— ... Unul din cele mai emoţionante momente pe care le- 
am trăit, spunea doctor Gerhard Bohrmann. La o adâncime 
de aproape opt sute de metri, gheara desprinsese câteva 
chintale de sediment amestecat cu o substanţă albă şi 
răsturna bucăţile pe puntea de lucru. Respectiv ce mai 
ajunsese până sus. 

— S-a întâmplat în Pacific, explică Sahling vorbind încet. 
În 1996, pe vasul Sonne, la vreo sută de kilometri de 
Oregon. 

— A trebuit să fim rapizi. Hidratul de metan este destul 
de instabil şi nesigur, continuă Bohrmann. Presupun că 
nici unul dintre voi nu ştie prea multe pe tema aceasta, aşa 
că voi încerca să vă explic în aşa fel încât să nu adormiţi de 
plictiseală. Ce se întâmplă pe fundul mării? Se formează 
gaz, printre altele. Metanul biogen, de exemplu, se 
formează de milioane de ani prin descompunerea 
resturilor de animale şi de plante. Când algele, planctonul 
şi peştii putrezesc, eliberează o mulţime de carbon 
organic. Descompunerea este realizată în principal de 
bacterii. Probabil ştiţi că în ocean domnesc temperaturi 
mici şi o presiune extraordinară. La fiecare zece metri, 
presiunea apei creşte cu un bar. Scafandrii ajung la 50 de 
metri, maxim 70, şi cu asta basta. Se pare că recordul de 
scufundare cu aer comprimat este de 140 de metri, ceea 
ce însă nu aş recomanda nimănui. Astfel de încercări se 


termină de cele mai multe ori cu moartea. Şi vorbim aici 
de adâncimi de la cinci sute de metri în sus! Aici fizica face 
cam ce vrea ea. De exemplu, dacă metanul urcă în 
concentraţii mari din interiorul Pământului până pe fundul 
mării, atunci acolo jos se întâmplă ceva neobişnuit. Gazul 
se combină cu apa rece din subteran, transformându-se în 
gheaţă. Veţi mai întâlni prin ziare termenul gheaţă de 
metan. Nu este întru totul corect. Nu metanul este cel care 
îngheaţă, ci apa din jur. Moleculele de apă se cristalizează 
formând structuri minuscule, în formă de cuşcă, în 
interiorul cărora se află câte o moleculă de metan. Ele 
comprimă gazul, astfel încât să ocupe un volum cât mai 
mic. 

Unul dintre elevi ridică mâna ezitând. 

— Ai o întrebare? 

Băiatul şovăi. 

— Cinci sute de metri adâncime nu este tocmai mult, 
nu? zise în cele din urmă. 

Bohrmann îl privi tăcut câteva secunde. 

— Nu eşti deosebit de impresionat, aşa-i? 

— Ba da, mă gândeam doar că... ei bine, Jacques Picard 
a navigat cu un submarin în Groapa Marianelor, care are o 
adâncime de unsprezece mii de metri. Vreau să spun că 
asta e într-adevăr adânc! De ce nu apare gheaţa asta şi 
acolo jos? 

— Jos pălăria, ai studiat istoria scufundărilor cu echipaj. 
Ce crezi tu personal? 

Băiatul se gândi, după care ridică din umeri. 

— Păi e clar, răspunse o fată în locul lui. Acolo jos sunt 
prea puţine vietăţi. La adâncimi de peste o mie de metri se 
descompune prea puţină materie organică, deci se 
formează prea puţin metan. 

— Ştiam eu, murmură Johanson de sus de pe pod. 
Femeile sunt pur şi simplu mai inteligente. 

Bohrmann îi zâmbi prietenos fetei. 

— Este adevărat. Bineînţeles că există întotdeauna 
excepţii. Şi într-adevăr, hidrat de metan se găseşte şi în 
zone mai adânci, chiar şi la adâncimi de trei kilometri, 


când ajung acolo sedimente cu un conţinut foarte mare de 
material organic. Aşa se întâmplă în unele mări mărginaşe. 
De altfel, am găsit concentraţii de hidrat şi în apă foarte 
mică, unde presiunea ar fi fost de fapt insuficientă. Dar 
atâta timp cât temperatura este suficient de scăzută, se 
formează hidraţi, de exemplu pe şelful polar. Profesorul li 
se adresă din nou tuturor. Cu toate acestea, zăcămintele 
principale se află pe coasta continentelor între 500 şi 1 
000 de metri. Metan comprimat. In faţa coastei americane 
am cercetat de curând un munte subacvatic, înalt de o 
jumătate de kilometru şi lung de douăzeci şi cinci de 
kilometri, format în cea mai mare parte din hidrat de 
metan. O parte e băgată adânc în rocă, iar alta stă liberă 
pe fundul mării. Ştim totuşi că oceanele sunt pline de el, 
ba am aflat chiar mai mult: coastele continentale 
subacvatice sunt ţinute laolaltă tocmai datorită hidratului 
de metan! Acesta acţionează ca mortarul. Dacă ne-am 
imagina că dispare tot hidratul dintr-o lovitură, atunci 
coastele continentale ar arăta ca un şvaiţer. Doar că 
şvaiţerul îşi păstrează forma, în ciuda găurilor. Coastele, în 
schimb, s-ar prăbuşi! Bohrmann tăcu câteva secunde, 
astfel încât cuvintele să-şi facă efectul. Însă asta nu e tot. 
Hidraţii de metan, după cum am spus, rămân stabili doar 
la presiune foarte mare, în combinaţie cu temperaturi 
foarte scăzute. Ceea ce înseamnă că nu îngheaţă tot gazul 
metan, ci doar straturile superioare. Pentru că, spre 
centrul Pământului, temperaturile încep să crească din 
nou, iar adânc în sediment se află bule mari de metan care 
nu îngheaţă. Rămân în stare gazoasă. Nu pot scăpa pentru 
că stratul îngheţat stă peste ele ca un capac. 

— Am citit ceva despre asta, interveni fata. Japonezii 
încearcă să le exploateze. _ 

Johanson se amuză. Işi aducea aminte de anii şcolii. În 
fiecare clasă era câte unul excepţional de bine pregătit, 
care ştia deja jumătate din ceea ce ar fi urmat să înveţe. 
Socoti că fata nu era prea îndrăgită de colegi. 

— Nu doar japonezii, răspunse Bohrmann. Toată lumea 
ar vrea să exploateze rezervele de metan. Dar nu este un 


lucru uşor de pus în practică. Când am scos fragmentele 
de hidrat de la opt sute de metri adâncime, la jumătatea 
distanţei s-au desprins din ele bule de gaz. Am putut aduce 
destul de mult pe punte, dar era doar o parte din ceea ce 
reuşiserăm să scoatem de jos. V-am spus deja că hidratul 
de metan se destabilizează repede. Dacă temperatura apei 
de la cinci sute de metri adâncime ar creşte doar cu un 
singur grad, s-ar putea întâmpla ca tot hidratul de acolo să 
devină instabil dintr-o mişcare. Aşa că am intervenit rapid 
şi am introdus fragmentele în nişte rezervoare cu azot, 
unde rămân stabile. Veniţi puţin mai încoace. 

— Se descurcă bine, observă Johanson în vreme ce 
Bohrmann se duse cu grupul de elevi spre un raft cu rame 
de oţel sudate grosolan. Înăuntru erau stivuite recipiente 
de diferite mărimi. Jos de tot se aflau patru structuri 
argintii, ca nişte rezervoare. Bohrmann scoase una dintre 
ele afară, îşi trase mânuşile şi deschise capacul. Se auzi un 
fâsâit. Şi din rezervor ieşi un abur alb. Câţiva elevi se 
dădură instinctiv un pas înapoi. 

— Este doar azot. Bohrmann băgă mâna în recipient şi 
scoase la lumină o bucată cât pumnul, de aspectul unui 
bulgăre murdar de gheaţă. După câteva secunde, acesta 
începu să fâsâie uşor şi să pocnească. li făcu semn fetei să 
se apropie, rupse o bucată din bulgăre şi i-o întinse. 

— Nu te speria, îi spuse. Este rece, dar o poţi lua în 
mână fără grijă. 

— Miroase foarte urât, spuse fata cu voce tare. 

Câţiva elevi râseră. í 

— Exact. Miroase a ouă stricate. Asta e gazul care 
scapă. Rupse bulgărele în mai multe bucăţi şi le împărți. 
Vedeți ce se întâmplă. Dungile murdare din gheață sunt 
particulele de sediment. In câteva secunde nu va mai 
rămâne nimic în afară de câteva firimituri şi o baltă de 
apă. Gheaţa se topeşte, iar moleculele de metan ies din 
cuşca lor şi se volatilizează. Se poate spune aşa: o bucată 
stabilă din fundul mării se transformă în câteva secunde în 
nimic. Asta am vrut să vă arăt. 

Făcu o pauză. Elevii se concentrau cu toată atenţia la 


bulgării care se micşorau fâsâind. Din toate părţile se 
auzeau comentarii tendenţioase cu privire la putoare. 
Bohrmann aşteptă să se dizolve toţi bulgării, apoi 
continuă. 

— Tocmai s-a mai întâmplat ceva ce n-aţi putut vedea. Şi 
este ceva decisiv pentru respectul binemeritat pe care îl 
aveam faţă de hidraţi. Spuneam mai devreme că acele 
cuşti de gheaţă sunt în măsură să comprime metanul. Din 
fiecare centimetru cub de hidrat pe care l-aţi avut în mână, 
tocmai s-au volatilizat 165 de centimetri cubi de metan. 
Topindu-se, hidratul îşi măreşte, aşadar, volumul de o sută 
şaizeci şi cinci de ori. Fulgerător. În urmă rămâne balta 
din mâna voastră. O poţi atinge cu vârful limbii, îi spuse 
Bohrmann fetei. Spune-ne ce gust are. 

Eleva îl privi sceptică. 

— Chestia asta puturoasă? 

— Nu mai pute. Gazul s-a volatilizat. Dar dacă nu te 
încumeţi, o fac eu. 

Se auziră râsete. Fata plecă încet capul şi gustă cu limba 
apa ce îi rămăsese în palmă. 

— E apă dulce, strigă surprinsă. 

— Corect. Când apa îngheaţă, sarea se separă, cum s-ar 
spune. De aceea, Antarctica este cel mai mare rezervor de 
apă dulce din lume. Munţii de gheaţă sunt formaţi din apă 
dulce. Bohrmann închise bine recipientul cu azot lichid şi îl 
împinse înapoi pe raft. Ceea ce tocmai aţi văzut este 
explicaţia în virtutea căreia se consideră că extragerea 
hidratului de metan este o armă cu două tăişuri. Dacă 
intervenţia noastră provoacă instabilitatea hidraţilor, vor 
avea loc reacţii în lanţ. Ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea 
mortarul care ţine laolaltă coastele continentale? Care ar fi 
influenţele asupra climei de pe Terra, dacă metanul din 
oceane s-ar evapora în atmosferă? Metanul este un gaz ce 
contribuie la efectul de seră, el ar putea încălzi mai 
departe atmosfera, s-ar încălzi şi mările la rândul lor şi aşa 
mai departe. Aici încercăm să găsim răspunsuri la toate 
aceste întrebări. 

— Dar de ce se încearcă extragerea hidratului? întrebă 


un alt elev. De ce nu este pur şi simplu lăsat acolo jos? 

— Pentru că ar putea rezolva problema energiei, strigă 
fata şi se mai împinse puţin în faţă. Am citit despre 
japonezi. Ei nu au materii prime, trebuie să importe totul. 
Metanul le-ar rezolva problemele. 

— Asta este o prostie, replică băiatul. Dacă ridică şi mai 
multe probleme, atunci nu rezolvă absolut nimic. 

Johanson începu să râdă. 

— Aveţi dreptate amândoi. Bohrmann ridică mâinile. Ar 
putea rezolva problema energiei. De aceea, subiectul nu 
mai este de interes pur ştiinţific. Concernele energetice au 
început să investească în cercetare. Estimăm că hidraţii de 
gaze marini conţin de două ori mai mult metan decât în 
toate zăcămintele de gaze naturale, petrol şi cărbune din 
lume la un loc. Doar pe coasta de hidrat din faţa Americii, 
un areal care măsoară, oricum, 26 000 de kilometri pătraţi, 
se află 35 de gigatone. Asta înseamnă de o sută de ori mai 
mult decât gazele naturale consumate de Statele Unite 
într-un an întreg! 

— Sună impresionant, îi şopti Johanson lui Sahling. Nici 
nu ştiam că este aşa de mult. 

— E chiar mult mai mult, răspunse biologul. Nu rețin 
niciodată numerele, însă el le ştie cu exactitate. 

De parcă i-ar fi auzit, Bohrmann spuse în continuare: 

— Putem doar estima, dar e posibil ca în mare să se afle 
peste zece mii de gigatone de metan îngheţat. La acestea 
se adaugă bazinele de pe uscat, de pe pământurile 
îngheţate din Alaska şi Siberia. Doar ca să vă faceţi o idee 
asupra cantităților: totalitatea zăcămintelor de cărbune, 
petrol şi gaze naturale care ne stau astăzi la dispoziţie se 
ridică doar la cinci mii de gigatone, deci la jumătate. Prin 
urmare, nu e de mirare că industria energetică îşi sparge 
capul ca să afle cum se poate extrage hidratul. Un singur 
procent din acesta ar dubla dintr-un foc rezervele de 
combustibil ale SUA, care înregistrează de departe cel mai 
mare consum din lume. Dar se întâmplă şi aici ca peste tot 
şi ca întotdeauna: industria vede o uriaşă rezervă de 
energie, în timp ce ştiinţa vede o bombă cu efect întârziat, 


deci încercăm să cădem de acord ca nişte adevăraţi 
parteneri aflaţi, bineînţeles, mereu în slujba omenirii. Bun. 
Şi cu asta am ajuns la capătul expediției noastre. Vă 
mulţumesc că aţi venit. Bohrmann îşi reţinu un zâmbet. Şi 
că m-ati ascultat, de fapt. 

— Şi că aţi înţeles ceva, murmură Johanson. 

— Să sperăm, adăugă Sahling. 

— Vă ţineam minte altfel, spuse Johanson câteva minute 
mai târziu, dând mâna cu Bohrmann. Pe internet aveaţi 
mustață. 

— Am dat-o jos, răspunse Bohrmann pipăindu-şi buza de 
sus. De fapt, este chiar vina dumneavoastră. 

— Cum aşa? 

— Mă gândeam la viermii dumneavoastră. Chiar în 
dimineaţa asta. Eram în faţa oglinzii şi îmi imaginam 
viermele, când acesta a descris cu mijlocul corpului o 
întoarcere pe care mâna mea a copiat-o din raţiuni 
misterioase, cu aparatul de ras cu tot. Un colţ al mustăţii s- 
a dus, aşa că am jertfit şi restul pe altarul ştiinţei. 

— Aşadar, am pe conştiinţă mustaţa dumneavoastră. 
Johanson ridică din sprâncene. Asta e ceva nou. 

— Nici o problemă. Creşte la loc de cum plecăm în 
expediţie. Pe mare toate cresc mai mult sau mai puţin. Nici 
eu nu ştiu de ce. Poate că avem nevoie să ne imaginăm în 
postura de aventurieri, ca să nu ne apuce răul de mare. 
Haideţi să mergem în laborator. Doriţi întâi o ceaşcă de 
cafea? Am putea face o escală la cantină. 

— Nu, sunt curios. Cafeaua poate să mai aştepte. Plecaţi 
iar în expediţie? 

— În toamnă, încuviinţă Bohrmann în timp ce traversau 
pasarele şi coridoare din sticlă. Vrem să ajungem în zonele 
de subducţie ale Insulelor Aleutine şi să cercetăm 
izvoarele reci. Aveţi noroc că m-aţi prins în Kiel. M-am 
întors acum paisprezece zile din Antarctica, după aproape 
opt luni petrecute pe mare. A doua zi am primit telefonul 
dumneavoastră. 

— Ce aţi făcut opt luni de zile în Antarctica, dacă 
permiteţi să întreb? 


— Am dus iernaşi pe gheaţă. 

— lernaşi? 

Bohrmann râse. 

— Cei care iernează acolo. Cercetători şi tehnicieni. În 
decembrie, au început lucrul în staţii. Grupul care se află 
acum acolo forează gheaţa de la patru sute cincizeci de 
metri adâncime. Nu este incredibil? Gheaţa veche conţine 
în ea istoria climei din ultimii şapte mii de ani! 

Johanson îşi aduse aminte de taximetrist. 

— Cei mai mulţi dintre semenii noştri nu vor fi foarte 
impresionați de munca aceasta, spuse. Nu vor pricepe cum 
i-ar putea ajuta pe ei istoria climei să învingă foametea sau 
să câştige următorul campionat mondial de fotbal. 

— Aici avem şi noi partea noastră de vină. Ştiinţa a stat 
retrasă în cochilia ei prea mult. 

— Credeţi? Mica dumneavoastră prelegere de adineauri 
nu a părut prea retrasă. 

— Nu ştiu însă dacă ajută la ceva tot teatrul ăsta 
mediatic, spuse Bohrmann în timp ce coborau o scară. Nici 
zilele uşilor deschise nu ajută prea mult împotriva 
dezinteresului general. Am avut nu demult o astfel de zi. A 
fost plin ochi, dar dacă aţi fi întrebat după aceea pe careva 
dacă ar trebui să ni se aprobe alte zece milioane... 

Johanson rămase tăcut o vreme. Apoi zise: 

— Cred că problema o constituie mai degrabă 
universurile care ne despart pe noi, oamenii de ştiinţă, unii 
de alţii. Ce credeţi? 

— Pentru că vorbim prea puţin între noi? 

— Da. Sau, de exemplu, ştiinţa şi tehnica, sau ştiinţa şi 
armata. Toţi vorbim prea puţin unii cu alţii. 

— Sau ştiinţa şi concernele petroliere? 

Bohrmann îl studie, privindu-l lung. Johanson zâmbi. 

— Sunt aici pentru că are cineva nevoie de un răspuns, 
zise. Nu pentru a vă obliga să ne daţi unul. 

— Industria şi armata depind de ştiinţă, indiferent dacă 
le place sau nu, interveni Sahling. Comunicăm pe deplin 
unii cu alţii. Problema mi se pare a fi mai degrabă aceea că 
nu reuşim să ne împărtăşim reciproc propriile puncte de 


vedere. 

— Şi că nici nu vrem, de fapt! 

— Corect. Ceea ce fac oamenii aceia pe gheaţă ne poate 
ajuta să combatem foametea. Dar la fel de bine munca lor 
poate duce la construirea unei arme noi. Privim acelaşi 
lucru, dar fiecare vede altceva. 

— Şi ignoră restul. Bohrmann încuviinţă dând din cap. 
Animalele astea pe care ni le-aţi trimis, doctor Johanson, 
sunt un bun exemplu în acest sens. Nu ştiu dacă din cauza 
lor ar trebui pusă sub semnul întrebării iniţiativa de pe 
coasta continentală. Dar, in dubio, eu aş tinde să cred 
acest lucru şi să recomand prevăzător să nu se treacă la 
fapte. Aceasta este probabil diferenţa majoră dintre ştiinţă 
şi industrie. Noi spunem: întrucât nu s-a demonstrat în 
mod satisfăcător ce rol joacă acest vierme, nu putem 
recomanda forarea. Industria pleacă de la aceeaşi premisă, 
ajunge însă la alt rezultat. 

— Din moment ce nu s-a demonstrat ce rol joacă 
viermele înseamnă că nu joacă nici unul. Johanson îl privi. 
Şi ce credeţi dumneavoastră? Joacă vreun rol? 

— Nu vă pot spune încă. Ce ne-aţi trimis dumneavoastră 
este... ei bine, este destul de neobişnuit, ca să nu spun mai 
mult. Nu vreau să vă dezamăgesc, ce am descoperit până 
acum puteam să vă povestesc la fel de bine şi la telefon, 
dar... În fine, m-am gândit că poate v-ar plăcea să aflaţi 
mai multe despre subiect. Aici vă putem arăta diferite 
lucruri. 

Ajunseră în faţa unei uşi grele de oţel. Bohrmann 
acţionă un întrerupător din perete, iar uşa culisă, 
deschizându-se fără zgomot. În mijlocul halei din spatele 
uşii trona un dulap uriaş, înalt cât o casă cu două etaje. La 
distanţe regulate erau inserate hublouri. Nişte scări de 
oţel duceau în sus spre pasarele circulare, pe lângă 
aparatura conectată la dulap prin diverse ţevi. 

Johanson se apropie. 

Văzuse pe internet poze cu aparatul acela, dar nu fusese 
pregătit pentru asemenea dimensiuni. Îl cuprinse o 
senzaţie ciudată când încercă să-şi imagineze presiunea 


colosală din interiorul rezervorului plin cu apă. Un om nu 
ar supravieţui înăuntru nici măcar un minut. Dulapul 
acesta era motivul pentru care Johanson trimisese o duzină 
de viermi la institutul din Kiel. Era un simulator. Înăuntru 
se afla o lume creată artificial: fundul mării, coasta şi 
platforma continentală. 

Bohrmann lăsă uşa de oţel să se închidă la loc în urma 
lor. 

— Sunt oameni care se îndoiesc de sensul şi scopul 
instalaţiei, spuse el. Simulatorul poate oferi doar o imagine 
aproximativă a situaţiei reale, dar e mai bine decât să 
ieşim de fiecare dată în larg. Problema cercetării geologice 
marine este că nu putem vedea decât decupaje minuscule 
ale realităţii. Aici avem posibilitatea să elaborăm teze 
general valabile, cel puţin în stadiu incipient. Putem studia 
bunăoară mai bine dinamica hidraţilor de metan în condiţii 
schimbătoare. 

— Aveţi hidraţi de metan aici înăuntru? 

— Vreo cinci chintale. Recent am reuşit să îi şi 
producem, dar nu ne place să vorbim încă despre asta. 
Industria ar vrea să punem simulatorul complet în serviciul 
ei. Sigur că ne-ar conveni să primim banii industriei. Dar 
nu putem să ne vindem pe bani libertatea de a cerceta. 

Johanson îşi lăsă capul pe spate şi privi în sus spre 
dulap. Deasupra lui, pe pasarela cea mai înaltă, se adunase 
un grup de cercetători. Scena părea ciudat de ireală, ca 
desprinsă dintr-un film cu James Bond din anii optzeci. 

— Presiunea şi temperatura din rezervor sunt reglabile, 
dar nu în trepte, continuă Bohrmann. Momentan, 
corespund unei adâncimi a mării de circa opt sute de 
metri. Chiar în pământ se află un strat de hidraţi stabili 
gros de doi metri, ceea ce în natură înseamnă de douăzeci 
până la treizeci de ori mai mult. Sub acest strat simulăm 
căldura din miezul Pământului şi avem de a face cu gazele 
libere. Este deci un fund al mării în toată regula, dar la 
dimensiunile unei machete. 

— Fascinant, spuse Johanson. Dar ce anume faceţi aici? 
Mai exact...? Mă refer la faptul că puteţi cerceta, într- 


adevăr, dezvoltarea  hidraţilor dumneavoastră, dar... 
Johanson se lupta să îşi găsească cuvintele. Sahling îi sări 
în ajutor. 

— Vreţi să ştiţi ce anume facem aici, în afară de a privi? 

— Da. 

— Mai nou, încercăm să reconstituim o perioadă a 
istoriei Terrei, aflată cu 55 de milioane de ani în urmă. 
Undeva între paleocen şi eocen, Pământul pare să fi trecut 
printr-o catastrofă climatică de dimensiuni mai mari. 
Oceanul s-a revărsat, pur şi simplu. Şaptezeci la sută din 
vietăţile de pe fundul mării, în special unicelulare, au 
murit. Zone întregi ale oceanului au devenit pentru o 
vreme potrivnice vieţii. Pe continent, în schimb, a avut loc 
o revoluţie biologică. În Antarctica au apărut crocodilii, iar 
primatele şi mamiferele moderne din zona subtropicală au 
emigrat în America de Nord. O harababură fenomenală. 

— De unde ştiţi toate astea? 

— Calote forate. Toate cunoştinţele noastre despre 
catastrofa climatică le datorăm calotei forate în mare, la o 
adâncime de doi kilometri. 

— Calota spune şi ceva despre cauze? 

— Metan, zise Bohrmann. Marea trebuie să se fi încălzit, 
iar cantităţi mai mari de hidrat de metan s-au destabilizat. 
Ca urmare, coastele intercontinentale au alunecat, 
eliberând şi alte zăcăminte de metan. În decursul a doar 
câteva mii, poate sute de ani, miliarde de tone de gaze au 
fost eliberate în ocean şi în atmosferă. Un cerc vicios. 
Metanul favorizează efectul de seră de treizeci de ori mai 
mult decât dioxidul de carbon. A încălzit atmosfera, prin 
urmare, oceanele s-au încălzit din nou şi mai mulţi hidraţi 
s-au descompus, totul repetându-se la nesfârşit. Pământul 
s-a transformat într-un cuptor. Bohrmann îl privi. O 
temperatură a apei de cincisprezece grade, în loc de două- 
trei câte măsoară azi, asta e ceva. 

— Pentru unii dezastruos, pentru alţii... da, o schimbare 
provocată în mare parte de căldură. Înţeleg. În următorul 
capitol al micii noastre discuţii, ne vom referi probabil la 
declinul omenirii, corect? 


Sahling zâmbi. 

— Nu bate încă la uşă. Dar există semne că ne aflăm 
într-o fază de oscilaţii sensibile de echilibru. Rezervele de 
hidrat din oceane sunt extrem de labile. Acesta este şi 
motivul pentru care acordăm atâta atenţie viermelui 
dumneavoastră. 

— Cum ar putea influenţa un vierme stabilitatea 
hidraţilor de metan? 

— N-ar putea cu nimic, de fapt. Viermele de gheaţă 
populează suprafaţa unor straturi de gheaţă cu o grosime 
de mai multe sute de metri. Topeşte câţiva centimetri de la 
suprafaţă şi se mulţumeşte cu bacteriile. 

— Dar viermele ăsta are maxilare. 

— Viermele ăsta e o fiinţă fără nici un sens. Priviţi-l cu 
atenţie. 

Păşiră până la un pupitru de control semirotund de la 
capătul halei. 

Lui Johanson îi amintea de centrala de comandă a lui 
Victor, doar că era puţin mai mare. Avea vreo două duzini 
de monitoare, majoritatea pornite, în care se puteau vedea 
imagini din interiorul rezervorului. Tehnicianul de serviciu 
îi salută. 

— Observăm fenomenele cu douăzeci şi două de camere 
simultan, în plus fiecare centimetru cub este supus unor 
măsurători continue, explică Bohrmann. Suprafeţele albe 
de pe monitoarele din rândul de sus sunt hidraţi. Vedeţi? 
Aici, în stânga, este câmpul pe care am depus doi dintre 
policheţi. Asta s-a întâmplat ieri-dimineaţă. 

Johanson privi cu atenţie. 

— Văd doar unul, zise. 

— Uitaţi-vă mai bine! 

Johanson studie atent imaginea. Deodată observă două 
pete întunecate. Arătă spre ele. 

— Ce sunt astea? Adâncituri? 

Sahling schimbă câteva cuvinte cu tehnicianul. Imaginea 
se modifică. Acum se vedeau ambii viermi. 

— Petele întunecate reprezintă găuri, spuse Sahling. 
Derulăm filmul rapid. 


Johanson privi viermii zbătându-se la suprafaţa gheții. O 
vreme se târâră încoace şi încolo, încercând parcă să 
depisteze sursa vreunui miros. In imaginile accelerate 
păreau a executa mişcări nefamiliare şi bizare. Smocurile 
de păr de pe ambele părţi ale corpului roz tremurau ca 
electrizate. 

— Fiţi atent acum! 

Unul din viermi se oprise locului. Corpul îi era străbătut 
de valuri ce pulsau. 

Apoi dispăru sub gheaţă. 

Johanson fluieră încet printre dinţi. 

— Pe toţi sfinţii. Se îngroapă înăuntru. 

Al doilea animal se afla încă la o oarecare distanţă de 
primul. Capul i se mişca în ritmul unei muzici inexistente. 
Brusc îşi scoase la iveală trompa cu maxilarul de chitină. 

— Îşi sapă drum în gheaţă, strigă Johanson. 

Privea ca paralizat spre monitor. De ce te miri? îşi spuse 
în acelaşi moment. Trăiesc în simbioză cu bacteriile care 
descompun hidrat de metan şi totuşi au maxilare pentru 
săpat. 

Totul ducea la o singură concluzie. Viermii voiau să 
ajungă la bacteriile aflate mai adânc sub gheaţă. Privi 
încordat corpurile păroase scormonind prin hidrat. La 
derularea rapidă a imaginilor, părţile posterioare le 
tremurau. Dintr-odată dispărură. Pe gheaţă se mai vedeau 
doar găurile, sub forma unor pete întunecate. 

Nu e nici un motiv de îngrijorare, îşi spuse. Şi alţi viermi 
sapă. Le place să sape. Unii găuresc vapoarele de la cap la 
coadă. 

Dar de ce fac găuri în hidraţi? 

— Acum unde sunt animalele? întrebă. 

Sahling privi spre monitor. 

— Au murit. 

— Au murit? 

— Au dat ortu' popii. S-au asfixiat. Viermii au nevoie de 
oxigen. 

— Ştiu. Acesta este şi rostul simbiozei. Bacteriile 
hrănesc viermele, iar acesta le asigură oxigenul necesar 


făcând vârtejuri. Dar ce s-a întâmplat aici? 

— Aici s-a întâmplat că viermii s-au dus singuri la 
moarte. Au săpat găuri în gheaţă de parcă ar fi fost griş cu 
lapte, până au nimerit în bula de gaz în care s-au asfixiat. 

— Kamikaze, şopti Johanson. 

— Arată într-adevăr ca o sinucidere. 

Johanson se gândi. 

— Sau ceva îi dezorientează. 

— Posibil. Dar ce? În interiorul hidraţilor nu se află 
nimic ce ar putea declanşa un asemenea comportament. 

— Poate gazul liber de dedesubt? 

Bohrmann îşi frecă bărbia. 

— Ne-am gândit şi noi la asta. Dar tot nu se explică de 
ce s-au sinucis. 

Johanson văzu cu ochii minţii viermuiala de pe fundul 
mării. Sentimentul de neplăcere i se intensifică. Care ar fi 
urmările, dacă s-ar înfige în gheaţă milioane de viermi? 

Bohrmann păru să îi ghicească gândurile. N 

— Animalele acestea nu pot destabiliza gheaţa, spuse. In 
mare, hidraţii au o grosime incomparabil mai mare decât 
aici. Creaturile acestea nebune pot zgâria suprafaţa, până 
la maximum o zecime din stratul de gheaţă. Apoi se sting, 
fără nici o îndoială. 

— Şi acum? Veţi testa şi alţi viermi? 

— Da. Mai avem câţiva. Poate profităm de şansa aceasta 
şi să cercetăm şi zona cu pricina. Cred că Statoil va saluta 
propunerea. Sonne va urca în săptămânile următoare spre 
Groenlanda. Putem pleca mai devreme în expediţie şi 
vizităm şi locul unde aţi găsit viermii. Bohrmann ridică 
mâinile. Dar nu eu decid. Alţii trebuie să hotărască. Lui 
Heiko şi mie ideea ne-a venit pe moment. 

Johanson privi peste umăr spre rezervorul uriaş. Se 
gândi la viermii morţi din interior. 

— Este o idee bună, spuse. 


Ceva mai târziu, Johanson se duse să se schimbe la 
hotel. Incercă să dea de Lund, dar aceasta nu răspunse la 
telefon. Şi-o imagină în braţele lui Kare Sverdrup, ridică 


din umeri şi puse receptorul în furcă. 

Bohrmann îl invitase la cină într-un bistro care se 
număra printre cele mai căutate adrese din Kiel. Johanson 
intră în baie şi se privi în oglindă. I se păru că ar trebui să- 
şi mai tundă barba. Cel puţin doi milimetri. Restul era în 
regulă. Părul încă destul de des, pe vremuri negru şi acum 
cu tot mai multe şuviţe cenuşii, îi cădea bogat pe spate. Pe 
sub sprâncenele negre şi stufoase, ochii îi scânteiau ca 
întotdeauna. Câteodată aproape că se îndrăgostea de 
propria charismă. Apoi iar se întâmpla să nu se mai 
considere aşa carismatic, mai ales dimineaţa devreme. 
Până acum, câteva ceşti de ceai şi un pic de îngrijire 
cosmetică fuseseră de ajuns ca să rezolve rapid problema. 
Nu de mult, o studentă îl comparase cu actorul german 
Maximilian Schell şi Johanson se simţise flatat până când 
realizase că Schell avea peste şaptezeci de ani. După aceea 
trecuse la altă cremă de faţă. 

Cotrobăi prin geantă, îşi alese un pulover cu fermoar, îşi 
trase pe deasupra cu oarecare efort haina costumului şi îşi 
încolăci un fular la gât. Nu arăta bine îmbrăcat, şi chiar 
aşa îi plăcea să fie. Să nu pară bine îmbrăcat. Hainele nu 
se asortau niciodată. Işi cultiva stilul dezordonat şi savura 
faptul că nu trebuia să-şi bată capul cu moda. In 
momentele de extremă luciditate, era însă dispus să 
admită că ţoalele pe care şi le adunase reprezentau o 
modă în sine, de care era la fel de dependent ca alţii de 
haute couture şi că acorda mai mult timp desăvârşirii 
aspectului de  nepieptănat decât restul omenirii 
pieptănatului. 

Îi zâmbi propriei imagini din oglindă, părăsi hotelul şi se 
urcă în taxi pentru a ajunge la întâlnire. 

Bohrmann îl aştepta. Povestiră un timp despre una, alta, 
băură vin şi mâncară limbă de mare, care se dovedi 
excelentă. După o vreme, conversaţia se îndreptă din nou 
spre ocean. 

La desert, Bohrmann întrebă ca din întâmplare: 

— Sunteţi cumva familiarizat cu planurile Statoil? 

— În mare doar, răspunse Johanson. Nu mă pricep în 


mod deosebit la afacerile cu petrol. 

— Ce au de gând? Probabil că nu vor construi o 
platformă atât de departe în larg. 

— Nu. Platformă, nu. 

Bohrmann sorbi din espresso. 

— Vă rog să mă scuzaţi, nu vreau să fiu prea insistent. 
Nu ştiu cât de confidenţiale sunt lucrurile astea, dar... 

— E în ordine. Sunt cunoscut drept gură-spartă. Când 
cineva îmi încredinţează mie ceva, nu poate fi vreun 
secret. 

Bohrmann râse. 

— Deci ce credeţi că vor să construiască acolo? 

— Se gândesc la o soluţie subacvatică. O fabrică 
automatizată complet. 

— Aşa ca SUBSIS? 

— Ce e aia? 

— Subsea Separation and Injection System. Fabrică 
subacvatică. Funcționează de câțiva ani pe Trollfeld, în 
canalul norvegian. 

— N-am auzit de ea. 

— Întrebaţi-i pe cei care au apelat la dumneavoastră. 
SUBSIS este o staţie de exploatare. Se află la o adâncime 
de 350 de metri pe fundul mării şi separă acolo petrolul şi 
gazul de apă. Momentan, acest proces are încă loc pe 
platforme şi apa de producţie se varsă în mare. 

— Aşa este! Lund făcuse o aluzie la asta. Apa de 
producţie. O problemă cu peştii, care îşi pierd fertilitatea. 

— Exact problema asta ar putea fi rezolvată de SUBSIS. 
Apa murdară este presată la loc în gaura de forare 
împingând în sus alt petrol, este separată din nou de 
acesta, presată iar în jos etcetera. Petrolul şi gazul ajung 
direct la mal, prin conducte. In sine, e un lucru bun. 

— Dar? 

— Nu ştiu dacă există un dar. Se spune că SUBSIS 
lucrează fără probleme la o adâncime de o mie cinci sute 
de metri. Producătorul afirmă că nici două mii nu ar fi vreo 
problemă, iar concernele petroliere îşi doresc cinci mii. 

— Este realist? 


— Pe termen scurt, da. Cred că tot ce funcţionează la 
scară mică reuşeşte şi la scară mare, iar avantajele sunt 
evidente. Foarte curând, fabricile automate vor înlocui 
platformele. 

— Nu păreţi a împărtăşi euforia generală, observă 
Johanson. 

Se lăsă o pauză. Bohrmann îşi scărpină ceafa. Părea că 
nu ştie exact ce să răspundă. 

— Ce mă îngrijorează pe mine nu e fabrica, ci naivitatea 
întregii proceduri. 

— Staţia este telecomandată? 

— Complet. De pe uscat. 

— Ceea ce înseamnă că eventualele reparaţii şi lucrări 
de întreţinere vor fi efectuate de roboţi. 

Bohrmann încuviinţă. 

— Înţeleg, zise Johanson după un timp. 

— Problema are avantaje şi dezavantaje, observă 
Bohrmann. Întotdeauna este riscant să pătrunzi pe un 
teritoriu necunoscut. Şi oceanul este un teritoriu 
necunoscut. N-are rost să ne păcălim singuri. De aceea 
este poate corect să încercăm să automatizăm mijloacele 
de intervenţie, în loc să periclităm vieţi omeneşti. Este în 
ordine să trimitem roboţi subacvatici pentru a observa 
fenomenele sau pentru a lua nişte probe. Dar asta este 
deja altceva. Cum puteţi remedia situaţia dacă are loc un 
accident la cinci mii de metri adâncime, când petrolul 
începe să ţâşnească cu presiune din gaura de forare? Nici 
măcar nu cunoaşteţi terenul ca lumea. Tot ce aveţi sunt 
măsurătorile. În ocean, suntem orbi. Cu sateliți, cu sonare 
sau cu valurile seismice putem realiza o hartă a 
morfologiei fundului mării cu o marjă de jumătate de 
metru. Detectăm rezervele de petrol şi de gaze cu 
reflectoare de simulare a fundului mării, astfel încât harta 
să ne indice: aici poţi să forezi, aici este petrol, aici sunt 
hidraţi şi dincolo trebuie să ai grijă... Dar ce este acolo jos, 
ce e cu adevărat tot nu ştim. 

— Exact părerea mea, murmură Johanson. 

— Noi nu vedem efectele acţiunilor noastre şi nici nu ne 


putem repezi pur şi simplu până jos, dacă fabrica face 
greşeli. Nu mă înţelegeţi greşit, eu nu sunt în nici un caz 
împotriva extracţiei de materii prime. Dar sunt de părere 
că nu trebuie să ne repetăm greşelile. Când a început 
extracția masivă de petrol, nimeni nu s-a gândit cum o să 
scăpăm de toate fiarele vechi pe care le-am înfipt atât de 
veseli în mare. Am deversat apa industrială şi chimicalele 
în mare şi în râuri după mottoul că o să le înghită ele. Am 
scufundat chestii radioactive în ocean, am exploatat şi am 
nimicit resurse şi forme de viaţă fără a ne gândi vreo clipă 
cât de complexe sunt legăturile dintre ele. 

— Dar se vor construi fabricile automate? 

— Fără îndoială. Sunt economice, fac accesibile nişte 
zăcăminte la care forţa de muncă umană nu ar ajunge 
niciodată. Şi următorul pas va fi că totul se va baza pe 
metan. Pentru că arde mai curat decât orice alt 
combustibil. Adevărat! Trecerea de la petrol şi cărbune la 
metan va încetini efectul de seră. Şi asta este adevărat. 
Totul este în regulă, atâta timp cât se desfăşoară în 
condiţii ideale. Dar industriei îi place să confunde 
condiţiile ideale cu realitatea. Şi vrea să le confunde. 
Dintre toate prognozele, şi-o va alege întotdeauna pe cea 
mai optimistă, ca să-i poată da drumul mai repede, chiar 
dacă nu se ştie nimic despre cosmosul în care se intervine. 

— Dar cum pot funcţiona lucrurile aşa? întrebă 
Johanson. Cum se poate extrage hidratul, dacă până la 
suprafaţă se descompune? 

— Aici intervin fabricile automatizate. Hidratul poate fi 
topit la mare adâncime, încălzindu-l, de exemplu. Gazul 
eliberat este captat în pâlnii şi condus în sus. Sună foarte 
bine, dar cine poate garanta că asemenea activităţi de 
topire nu declanşează o reacţie în lanţ, repetându-se astfel 
catastrofa din paleocen? 

— Chiar credeţi că s-ar putea întâmpla? 

Bohrmann deschise braţele. 

— Orice intervenție  necugetată este un comando 
sinucigaş. Dar deja a început. India, Japonia şi China sunt 
foarte active. Zâmbi trist. Şi nici ei nu ştiu ce se întâmplă 


acolo jos. Nu ştiu nimic. 

— Viermi, murmură Johanson. 

Se gândi la înregistrarea video făcută de Victor cu 
viermuiala de pe fundul mării. Şi la vietatea de rău augur 
care dispăruse aşa de repede în întuneric. 

Viermi. Monştri. Metan. Catastrofă climatică. 

Se impunea urgent încă un rând de băutură. 


11 aprilie 
Vancouver Island şi Clayogquot Sound, Canada 


Priveliştea îl înfurie pe Anawak. 

De la cap la coadă, animalul măsura peste zece metri. 
Era una dintre cele mai mari orci călătoare pe care o 
văzuse vreodată, un mascul imens. În botul deschis pe 
jumătate, străluceau tipicele rânduri dese de dinţi mici, 
conici. Probabil că era destul de bătrână, şi totuşi părea să 
plesnească de forţă. Dar dacă priveai mai atent, vedeai 
locurile în care pielea alb cu negru nu mai strălucea, 
părând tocită şi acoperită de cruste. Un ochi era închis şi 
celălalt acoperit. 

Oricât de mare ar fi fost, orca nu mai putea face rău nici 
unui somon. Zăcea moartă pe o parte în nisipul umed. 

Anawak recunoscuse animalul imediat. În registre figura 
ca J-19, dar înotătoarea dorsală îndoită sub formă de 
iatagan îi atrăsese porecla de Ginghis. Anawak dădu ocol 
animalului şi îl găsi ceva mai încolo pe John Ford, 
directorul programului de cercetare a mamiferelor marine 
de la Acvariul din Vancouver, stând de vorbă cu Sue 
Oliviera, şefa laboratorului din Nanaimo. Lângă ei se mai 
afla un bărbat. Stăteau în picioare sub copacii din 
apropierea țărmului. Ford îi făcu lui Anawak semn să se 
apropie. 

— Doctor Ray Fenwick de la Institutul de Cercetări 
Oceanice şi Pescuit, îl prezentă el pe necunoscut. 

Fenwick venise pentru autopsie. După ce aflase vestea 
morţii lui Ginghis, Ford propusese ca aceasta să nu fie 
efectuată în spatele uşilor închise, ci chiar pe plajă. Voia să 
dea ocazia unui număr cât mai mare de ziarişti şi studenţi 
să arunce o privire în anatomia unei orci. 

— Pe plajă are alt efect, mai spusese el. Nu este totul 
atât de antiseptic şi distant. Stăm în faţa unei orci moarte 
şi a mării. Este mediul ei de viaţă, nu al nostru. Aproape că 
se află în pragul propriei uşi. Dacă facem autopsia aici, 
atunci trezim mai multă înţelegere, mai multă compasiune 


şi mai multă consternare. Este un truc, dar care 
funcţionează. 

Discutaseră problema toţi patru, Ford, Fenwick, Anawak 
şi Rod Palm de la Staţia de cercetare marină de pe 
Strawberry Isle, o insulă minusculă din golful din Tofino. 
Oamenii de la Strawberry cercetau sistemele ecologice de 
la Clayoquot Sound. Palm îşi făcuse chiar un nume în 
cercetarea populaţiei de orci. Căzuseră repede de acord să 
execute autopsia în public, pentru că aşa puteau atrage 
atenţia. Şi Dumnezeu ştie că orcile aveau nevoie de 
atenţie. 

— După aspectul exterior, a murit de o infecţie 
bacteriologică, răspunse Fenwick la întrebarea lui Anawak. 
Dar nu vreau să mă aventurez în pronosticuri îndrăzneţe. 

— Nu vă aventuraţi deloc, zise Anawak sumbru. Vă 
amintiţi de anul 1999? Şapte orci au murit atunci, toate 
infectate. 

— The torture never stops, fredonă Oliviera versul unei 
vechi piese a lui Frank Zappa. Îl privi şi îi făcu din cap un 
semn conspirativ. Vino cu mine. 

Anawak o urmă până la cadavru. Două lăzi mari de 
metal şi un container stăteau pregătite pentru autopsie, 
pline de ustensile. Tranşarea unei orci era cu totul altceva 
decât autopsia unui om. Însemna muncă din greu, cantităţi 
imense de sânge şi o putoare îngrozitoare. 

— Presa soseşte imediat, cu o grămadă de doctoranzi şi 
de studenţi pe urma ei, spuse Oliviera, aruncând o privire 
la ceas. Dacă tot ne-am adunat cu această ocazie 
regretabilă, să discutăm repede despre rezultatele 
probelor tale. 

— Aţi făcut progrese? 

— Pe ici, pe colo. 

— Şi aţi informat Inglewood. 

— Nu. M-am gândit să discutăm prima dată între noi. 

— Sună de parcă ceva nu ar fi în regulă. 

— Să spunem. Pe de-o parte suntem intrigaţi, pe de alta, 
dezorientaţi, răspunse Oliviera. In ceea ce priveşte 
scoicile, nu există nici un fel de documentaţie despre ele. 


— Puteam să jur că sunt scoici-zebră. 

— Intr-un fel, da. Şi totuşi, nu sunt. 

— Lămureşte-mă! 

— Sunt două modalităţi de abordare. Sau avem de-a face 
cu o rudă de-a scoicilor-zebră sau cu o mutație. Ele arată 
ca nişte scoici-zebră, formează aceleaşi stratificări, dar la 
picior este ceva ciudat. Filamentele care formează piciorul 
sunt cam groase şi cam lungi. Le-am numit în glumă scoici 
cu duză. 

— Scoici cu duză? 

Oliviera se strâmbă. 

— Nu ne-a venit altă idee. O mulţime dintre ele le-am 
putut studia încă vii şi dispun de... ei da, nu se lasă duse 
de apă, pur şi simplu, ca scoicile-zebră obişnuite, ci sunt 
capabile să navigheze, până la un anumit punct. Absorb 
apa şi o expulzează. Reculul le ajută să înainteze. lar 
filamentele le utilizează pentru a stabili direcţia. Ca nişte 
elice mici, ce se învârt. Îţi aminteşte de ceva? 

Anawak se gândi. 

— Sepiile înoată prin propulsie. 

— Unele. Dar mai există o paralelă. Nu te prinzi de asta 
decât dacă ai o minte isteaţă, dar avem destule la 
laborator. Vorbesc despre dinoflagelate. Câteva dintre 
aceste unicelulare deţin două bice la capăt. Cu unul 
stabilesc direcţia, celălalt se învârte şi le propulsează. 

— Nu aţi luat-o cam pe departe? 

— Să spunem că e vorba de convergenţă într-o 
interpretare largă. Ne cramponăm de orice. În tot cazul, 
eu nu cunosc nici o scoică în stare să se deplaseze în felul 
acesta. Sunt mobile ca un banc de peşti şi reuşesc astfel, 
în ciuda carapacelor, să înoate şi în sus. 

— Asta ar explica cum au reuşit să ajungă la carena lui 
Barrier Queen în mijlocul mării, reflectă Anawak. Şi asta 
vă nedumereşte? 

— Da. 

— Şi ce vă dezorientează? 

Olivia păşi spre coada balenei moarte şi îşi trecu mâna 
peste pielea neagră. 


— Fâşiile acelea de ţesut pe care le-ai adunat acolo jos. 
Nu ştim ce să credem despre ele şi, sinceri să fim, nici nu 
am mai apucat să facem mare lucru cu ele. Substanţa se 
descompusese în mare parte. Puţinul pe care l-am analizat 
ne-a permis să tragem concluzia că aceeaşi chestie era şi 
pe elicea vaporului, şi pe vârful cuţitului tău. In rest, nu 
seamănă cu nimic din ce cunoaştem noi. 

— Vrei să spui că l-am raşchetat de pe carenă pe E.T.? 

— Capacitatea țesutului de a se contracta pare a fi 
disproporţional de dezvoltată. Deosebit de rezistent şi 
totodată fantastic de flexibil. Nu ştim ce este. 

Anawak se încruntă. 

— Vreun semn de bioluminiscenţă? 

— Este posibil. De ce? 

— Pentru că am avut senzaţia că a luminat scurt. 

— Chestia care a înotat spre tine? 

— A ţâşnit afară când scormoneam în depunerile acelea. 

— Probabil că ai tăiat o bucată din ea şi nu i s-a părut 
amuzant. Deşi mă îndoiesc că acest ţesut ar avea ceva 
asemănător nervilor. Ca să simtă durerea, vreau să spun. 
De fapt, este doar... o masă celulară. 

Se auzeau voci. Un grup de oameni se apropia de ei, 
traversând plaja. Unii duceau camere de luat vederi, alţii, 
materiale de scris. 

— Începe, zise Anawak. 

— Da. Oliviera îl privi descumpănită. Ce să facem acum? 
Să trimit datele la Inglewood? Mă tem că nu vor şti ce să 
facă cu ele. Să spun drept, mi-ar plăcea să mai primesc şi 
alte probe. Mai ales din substanţa respectivă. 

— Am să-l contactez pe Roberts. 

— Bine. Să înceapă măcelul. 

Anawak privi orca nemişcată şi fu cuprins de furie şi de 
neputinţă. Era deprimant. După ce că întârziaseră 
săptămâni întregi, acum una dintre ele mai şi murise. 

— Fir-ar să fie de treabă! 

Oliviera ridică din umeri. Între timp se puseseră în 
mişcare şi Fenwick şi Ford. 

— Păstrează-ţi lamentările pentru urechile presei, îi 


răspunse. 


Autopsia dură mai mult de o oră, timp în care Fenwick 
asistat de Ford despică orca, îi scoase intestinele, inima, 
ficatul şi plămânii, explicându-i constituţia anatomică. 
Conţinutul stomacului fu răsfirat, dând la iveală o focă pe 
jumătate digerată. Spre deosebire de balenele de țărm, 
orcile călătoare şi cele de larg mâncau lei de mare şi 
delfini, şi atacau uneori în grup şi câte o balenă. 

Printre spectatori, ziariştii revistelor ştiinţifice erau în 
minoritate. În schimb, veniseră reprezentanți ai 
cotidienelor, ai revistelor şi ai televiziunilor. Era grupul la 
care se aşteptaseră, care nu avea însă aproape deloc 
cunoştinţe de specialitate. Din acest motiv, Fenwick începu 
prin a prezenta caracteristicile specifice ale structurii 
corpului. 

— Forma este cea a unui peşte, dar numai pentru că 
natura a adoptat acest plan de construcție pentru o ființă 
care s-a mutat de pe uscat în apă. Aşa ceva se întâmplă 
des. O numim convergenţă. Specii complet diferite 
formează structuri convergente, cu alte cuvinte cu acelaşi 
efect, pentru a întâlni anumite condiţii de mediu. 

Înlătură câteva bucăţi din pielea exterioară, dezvelind 
grăsimea aflată dedesubt. 

— Încă o diferenţă: peştii, amfibienii şi reptilele sunt 
animale cu sânge rece, ceea ce înseamnă că temperatura 
lor corporală corespunde temperaturii mediului respectiv. 
Scrumbiile, de exemplu, trăiesc şi în Oceanul Arctic, 
precum şi în Mediterană, însă în Oceanul Arctic am 
măsura o temperatură de 4* Celsius, pe când la scrumbia 
din Mediterană 24“ Celsius. La balene, acest lucru nu este 
valabil. Sunt animale cu sânge cald, ca şi noi. 

Anawak privi lumea strânsă în jur. Fenwick tocmai 
făcuse o observaţie ce avea mereu priză la public:... „ca şi 
noi“, la aceste cuvinte lumea ciuli urechile. Balenele ni se 
aseamănă. lat-o din nou, acea graniţă îngustă, în limitele 
căreia oamenii începeau să atribuie valoare vieţii. 

Fenwick continuă. 


— Indiferent dacă poposesc în Antarctica sau în Golful 
Californiei, balenele îşi menţin constantă temperatura 
corpului la 37* Celsius. De aceea corpurile lor dispun de 
un strat de grăsime numit untura balenei. Vedeţi masa 
aceasta albă, plină de grăsime? Apa acţionează sustrăgând 
căldura, însă acest strat împiedică să se piardă căldura 
corporală. 

Privi în jur. Mâinile înmănuşate erau roşii şi cleioase de 
la sângele şi grăsimea animalului. 

— În acelaşi timp, untura balenei poate însemna 
condamnarea ei la moarte. Problema tuturor balenelor 
care eşuează este greutatea lor corporală şi tocmai acest 
strat, uimitor în sine. O balenă albastră lungă de 33 de 
metri şi grea de 130 de tone cântăreşte de patru ori mai 
mult decât cei mai mari saurieni care au existat vreodată. 
O orcă ajunge la nouă tone. Conform legii lui Arhimede, 
care spune că fiecare corp scufundat într-un lichid pierde 
din greutatea lui cât masa lichidului dislocat, astfel de 
fiinţe pot trăi doar în apă. De aceea, pe uscat, balenele 
sunt strivite de propria greutate, iar efectul izolator al 
stratului de grăsime le încinge peste măsură, deoarece 
căldura absorbită din mediul înconjurător nu mai este 
condusă mai departe. Multe balene care eşuează mor din 
cauza şocului termic. 

— Dar aceasta? întrebă o ziaristă. 

— Nu. În ultimii ani, am întâlnit aici tot mai multe 
animale al căror sistem imunitar s-a prăbuşit. Au murit din 
cauza infecțiilor. J-19 a împlinit 22 de ani. Nu mai era un 
animal tânăr, dar orcile sănătoase ating în medie 30 de 
ani. Deci avem de-a face cu o moarte prematură, şi nu se 
văd nicăieri semnele vreunei lupte. Eu aş spune că e vorba 
de o infecţie bacteriologică. 

Anawak făcu un pas înainte. 

— Dacă vreţi să ştiţi de ce întâmplă aşa ceva, vă putem 
explica, spuse el, străduindu-se să adopte un ton 
impersonal. Există o serie întreagă de cercetări 
toxicologice care arată că orcile din Columbia Britanică 
sunt otrăvite cu PEB şi alte substanţe ce intoxică mediul 


înconjurător. Anul acesta am demonstrat existenţa a peste 
150 de miligrame PEB în țesutul gras al orcilor. Nici un 
sistem imunitar uman nu ar avea vreo şansă împotriva 
acestei cantităţi de otravă. 

Feţele privitorilor se întoarseră spre el. Văzu amestecul 
de uimire şi tulburare din ochii lor. Tocmai le servise un 
subiect de reportaj. Ştia că acum îi avea la mână. 

— Partea rea la otrăvurile acestea este că sunt solubile 
în grăsime, continuă Anawak. Înseamnă că sunt transmise 
puilor prin laptele matern. Copiii oamenilor vin pe lume cu 
SIDA, noi relatăm faptele şi ne îngrozim. Extindeţi-vă, vă 
rog, groaza şi relataţi despre cele văzute aici. Rar o specie 
pe lumea asta care să fie otrăvită în asemenea măsură ca 
orcile. 

Un ziarist îşi drese vocea. 

— Doctor Anawak, ce se întâmplă dacă oamenii mănâncă 
din carnea acestor balene? 

— Ingurgitează şi o parte din substanţele toxice. 

— Cu urmări mortale? 

— Pe termen lung, posibil. 

— Aceasta nu înseamnă că industriile, cea a lemnului, de 
exemplu, care deversează aici fără să stea pe gânduri 
substanţe toxice în mare, sunt indirect responsabile şi de 
îmbolnăvirea oamenilor? 

Ford îi aruncă o privire rapidă. Anawak ezita. Era o 
problemă spinoasă. Bineînţeles că omul avea dreptate, însă 
Acvariul din Vancouver încerca să evite orice confruntare 
directă cu industria locală, alegând în schimb calea 
diplomaţiei. Dacă ar prezenta elita economică şi politică 
din Columbia Britanică drept o posibilă bandă de criminali, 
atunci relaţiile s-ar înăspri şi nu dorea să îi strice planurile 
lui Ford. 

— Consumul cărnii contaminate dăunează, în orice caz, 
sănătăţii umane, răspunse voit netranşant. 

— Pe care industria a contaminat-o cu bună ştiinţă. 

— Căutăm soluţii în această problemă. Împreună cu 
factorii responsabili. 

— Înţeleg. Ziaristul îşi notă ceva. Mă gândesc în special 


la oamenii din patria dumneavoastră, doctore... 

— Patria mea este aici, răspunse Anawak tăios. 

Ziaristul îl privi nedumerit. Şi cum ar fi putut înţelege? 
Probabil că pur şi simplu făcuse cercetări amănunțite. 

— Nu mă refeream la asta. Locul de unde proveniţi 
dumneavoastră... 

— În Columbia Britanică nu prea se mai consumă carne 
de balenă sau de focă, îl întrerupse Anawak. În schimb, 
locuitorii cercului polar prezintă simptome puternice de 
otrăvire. În Groenlanda şi Islanda, în Alaska şi mai departe 
spre nord, în Nunavut, dar bineînţeles că şi în Siberia, 
Camceatca şi pe Insulele Aleutine, deci peste tot acolo 
unde mamiferele marine fac parte din hrana omului. 
Problema nu este atât unde sunt otrăvite animalele, ci că 
acestea migrează. 

— Credeţi că balenele sunt conştiente că se otrăvesc? 

— Nu. 

— Dar în articolele dumneavoastră vorbiţi despre o 
anumită inteligenţă. Dacă animalele şi-ar da seama că e 
ceva în neregulă cu hrana lor... 

— Oamenii fumează până li se amputează picioarele sau 
până mor de cancer pulmonar. Sunt complet conştienţi că 
se otrăvesc, şi totuşi o fac. lar oamenii sunt în mod clar 
mai inteligenţi decât balenele. 

— Cum puteţi fi aşa sigur? Poate că e exact invers. 

Anawak oftă. Răspunse, cât putu de prietenos: 

— Trebuie să privim balenele ca pe nişte balene. Sunt 
extrem de specializate, însă tocmai această specializare 
este cea care le impune limitele. Orca este o torpilă vie, cu 
formă aerodinamică ideală, îi lipsesc în schimb picioarele, 
mâinile cu care să apuce, nu dispune de mimică şi nu are 
vedere binoculară. Acelaşi lucru este valabil şi pentru 
delfini şi pentru orice fel de balene cu dinţi sau cu fanoane. 
Nu sunt nişte suboameni. E posibil ca orcile să fie mai 
inteligente decât câinii, iar balenele albe atât de deştepte, 
încât să fie conştiente de individualitatea lor, şi nu încape 
îndoială că delfinii posedă un creier unic. Dar vă rog să vă 
puneţi întrebarea ce fac aceste animale, la urma urmei, cu 


talentele pe care le posedă. Peştii trăiesc în acelaşi habitat 
cu balenele şi delfinii, modul lor de viaţă este asemănător 
în multe privinţe şi totuşi se descurcă cu un sfert de 
degetar de neuroni. 

Anawak aproape că se bucură auzind sunetul slab al 
telefonului mobil. Îi făcu lui Fenwick semn să continue 
disecţia, se îndepărtă câţiva paşi şi răspunse. 

— Ah, Leon, îl auzi pe Shoemaker. Poţi să scapi de unde 
eşti acum? 

— Poate. Ce s-a întâmplat? 

— Personajul a apărut din nou. 


Furia lui Anawak depăşi orice limită. 

Cu câteva zile în urmă, când se întorsese precipitat în 
Vancouver Island, Jack  Greywolf şi  Seaguards se 
retrăseseră deja, lăsând în urma lor două bărci pline de 
turişti nervoşi, care se lamentau în gura mare că fuseseră 
fotografiaţi şi luaţi în vizor ca nişte animale. Shoemaker 
reuşise cu chiu, cu vai să calmeze spiritele. Fusese nevoit 
să le ofere câtorva dintre ei o altă cursă, gratuită. După 
aceea, apele se mai calmaseră. Şi cu toate astea, Greywolf 
obținuse ce dorea. Provocase dezordine. 

Cei de la Davies analizaseră toate variantele. Era mai 
bine să ia măsuri împotriva ecologiştilor sau pur şi simplu 
să îi ignore? Dacă ar fi ales o cale oficială ar fi însemnat să 
le ofere vizibilitate. Cei de teapa lui Greywolf le stăteau ca 
un spin în ochi organizaţiilor ecologice serioase, ca şi celor 
de la Whale watchers. Acţiunile lor se sfârşeau de fiecare 
dată cu procese care semănau multă confuzie în opinia 
publică neinformată. Însă cei care aveau dubii de partea 
cui se află adevărul înclinau să simpatizeze mai degrabă cu 
lozincile lui Greywolf. 

Neoficial, s-ar fi putut implica într-o ceartă zdravănă. 
Dar unde duceau controversele cu Greywolf o dovedeau 
diversele condamnări anterioare ale acestuia, dar 
depindea de ei dacă se lăsau intimidaţi sau nu. Doar că nu 
îi ajuta prea mult. Aveau destule alte lucruri de făcut şi 
poate că Greywolf se mulțumea cu acest unic incident. 


Aşa că hotărâră să îl ignore. 

Poate aici a fost greşeala, îşi spuse Anawak conducând 
micuța barcă cu motor de-a lungul plajei, peste Clayoquot 
Sound. Poate că Greywolf, cu mania lui de a se impune, ar 
fi fost mulţumit dacă ar fi primit măcar o scrisoare în care 
cineva să îşi exprime dezacordul. Ceva care să îi arate că 
fusese luat în seamă. 

Cercetă cu privirea suprafaţa mării. Barca avea viteză şi 
nu voia să rişte să sperie sau poate chiar să rănească vreo 
balenă. Văzu de mai multe ori în depărtare cozi gigantice, 
şi nişte săbii negre şi strălucitoare tăiară valurile destul de 
aproape de el. Pe drum vorbi prin radio cu Susan Stringer, 
aflată pe Blue Shark. 

— Ce fac indivizii? o întrebă. Devin violenţi? 

Pe canalul radio se auzi un pârâit. 

— Nu, zise Stringer. Fac poze, ca data trecută, şi ne 
insultă. 

— Câţi sunt? N 

— Două bărci. Intr-una, Greywolf şi încă unul, în 
cealaltă, alţi trei. Dumnezeule! Acum încep să mai şi cânte. 

Un zgomot ritmic se auzi slab printre bâzâiturile 
aparatului. 

— Bat toba, strigă Stringer. Greywolf bate din timpan şi 
restul cântă. Cântece de indieni! Incredibil! 

— Staţi liniştiţi, auzi? Nu vă lăsaţi provocati. Ajung în 
câteva minute. 

Departe, în faţa sa, se iviră petele albe ale bărcilor. 

— Leon? Ce fel de indian e de fapt individul ăsta? Eu nu 
ştiu ce face aici, dar, dacă îşi invocă spiritele strămoşilor, 
aş vrea să ştiu cine urmează să apară. 

— Jack e un farsor, spuse Anawak. Nu e indian deloc. 

— Nu? Credeam că... 

— Maică-sa este pe jumătate indiancă. Atâta tot. Vrei să 
ştii cum îl cheamă de fapt? O'Bannon. Jack O'Bannon. De 
unde până unde Greywolf. 

Se lăsă o pauză, în timp ce Anawak se apropia de bărci 
cu viteză maximă. Zgomotul făcut de tobe ajungea deja 
peste apă până la el. 


— Jack O'Bannon, zise Stringer lungind cuvintele. Ce 
grozav! Cred că o să-i... 

— N-o să faci nimic. Mă vezi venind? 

— Da. 

— Să nu faci nimic. Aşteaptă-mă. 

Anawak puse aparatul jos şi descrise o curbă largă, 
depărtându-se de țărm. Acum vedea scena cu claritate. 
Blue Shark şi Lady Wexham se aflau în mijlocul unui grup 
de balene cu cocoaşă, care le înconjura de la oarecare 
distanţă. Ici-colo se vedeau cozile scufundându-se, precum 
şi nori de spumă. Coca albă, lungă de 22 de metri a lui 
Lady Wexham strălucea la soare. Două bărci mici şi 
prăpădite de pescari amatori, ambele vopsite într-un roşu 
strident, încercuiau vasul Blue Shark atât de strâns, încât 
păreau că vor să ia zodiacul cu asalt. Tobele se auziră mai 
tare, însoţite de un cântec monoton. 

Greywolf nu părea să fi observat apropierea lui Anawak. 
Stătea în picioare în barca lui, lovea într-o tobă de indian şi 
cânta. Oamenii lui de pe partea cealaltă, doi bărbaţi şi o 
femeie, cântau cu el şi strigau din când în când blesteme şi 
înjurături. Şi în tot acest timp îi fotografiau pe pasagerii 
din Blue Shark şi aruncau în ei cu ceva lucios. Anawak îşi 
îngustă ochii. Erau peşti. Nu, maţe de peşte. Lumea se 
ferea, câţiva aruncară înapoi. Lui Anawak îi veni să intre în 
barca lui Greywolf şi să stea să se uite cum cade uriaşul 
peste bord, dar se stăpâni. Nu era o idee bună să le ofere 
turiştilor o scenă de luptă. 

Se duse aproape de el şi strigă: 

— Termină, Jack! Să stăm de vorbă. 

Greywolf continuă să bată neobosit în tobă. Nici măcar 
nu se întoarse. Anawak văzu feţele nervoase şi stresate ale 
turiştilor. Prin radio se auzi vocea unui bărbat: 

— Bună, Leon. Ne bucurăm să te vedem. 

Era căpitanul de pe Lady Wexham, care se oprise la o 
depărtare de vreo sută de metri. Oamenii de pe puntea de 
sus se aplecau peste parapet, privind spre cele două 
zodiace asediate. Câţiva făceau poze. 

— E totul în regulă la voi? se interesă Anawak. 


— Totul în ordine. Ce facem cu dobitocii ăştia? 

— Nu ştiu încă, răspunse Anawak. Încerc întâi cu vorba 
bună. 

— Spune-mi dacă vrei să trec peste ei. 

— Mai vorbim despre asta. 

Bărcile roşii cu motor ale Seaguards începuseră să se 
lovească de Blue Shark. Greywolf se clătină în momentul în 
care barca i se ciocni de ambarcaţiunea de cauciuc şi 
continuă să bată în tobă. Penele de la pălărie îi tremurau 
în vânt. În spatele bărcilor se văzu o coadă urcând şi 
coborând, dar pe moment nimeni nu mai era atent la 
balene. Stringer privi cu duşmănie spre Greywolf. 

— Hei, Leon. Leon! Anawak văzu pe cineva făcându-i cu 
mâna dintre pasagerii de pe Blue Shark şi o recunoscu pe 
Alicia Delaware. Purta ochelarii ei albaştri şi ţopăia în sus 
şi-n jos. 

— Cine-s indivizii ăştia? Ce fac aici? 

Anawak o privi uimit. Nu îi împuiase urechile acum 
câteva zile că era ultima ei zi petrecută pe insulă? 

Dar acum nu avea timp pentru asta. 

Îşi conduse barca în jurul bărcii lui Greywolf, o propti 
de-a curmezişul şi bătu din palme. 

— OK, Jack. Mersi. Aţi cântat minunat. Acum spune ce 
doreşti. 

Greywolf începu să cânte şi mai tare. Silabe monotone 
cu iz arhaic ce se modulau în sus şi în jos, tânguitoare şi 
agresive totodată. 

— Jack, la naiba! 

Dintr-odată se făcu linişte. Uriaşul lăsă toba în jos şi 
întoarse capul spre Anawak. 

— Da, vă rog? 

— Spune-le oamenilor tăi să termine. Atunci putem sta 
de vorbă. Vorbim despre tot ce vrei, dar spune-le să se 
retragă. 

Greywolf se schimonosi la faţă. 

— Nu se retrage nimeni, strigă. 

— Ce e cu comedia asta? Ce vrei să obţii? 

— Am vrut să îţi explic deunăzi la acvariu, dar nu ai 


catadicsit să stai să asculţi. 

— Nu am avut timp. 

— Iar acum nu am eu. 

Oamenii lui Greywolf se puseră pe râsete şi pe chiuituri. 
Anawak încercă să-şi controleze furia. 

— Îţi fac o propunere, Jack, spuse stăpânindu-se cu 
greu. Termini cu tărăboiul ăsta, ne întâlnim deseară la 
Davies şi ne spui tuturor ce ar trebui să facem noi, după 
părerea ta. 

— Să dispăreţi. Asta să faceţi. 

— De ce? Ce rău facem? 

În imediata vecinătate a bărcii se ridicară două insule 
întunecate, brăzdate şi pătate ca stâncile roase de vreme. 
Balene cenuşii. Destul de aproape. Ar fi ieşit nişte 
fotografii minunate, dar Greywolf ruinase toată escapada. 

— Plecaţi de-aici, strigă Greywolf. Se uita direct spre 
pasagerii de pe Blue Shark şi ridică mâinile ca pentru o 
invocaţie. 

— Plecaţi şi nu mai deranjaţi natura. Trăiţi în armonie şi 
nu mai căscaţi gura la ea. Motoarele navelor voastre 
otrăvesc apa şi aerul. Răniţi animalele cu elicele vaselor. 
Le alergaţi pentru o poză. Le omorâţi cu zgomotul vostru. 
Asta e lumea balenelor. Plecaţi de-aici! Oamenii nu au ce 
căuta aici. 

Ce dulcegărie, îşi spuse Anawak. Se întrebă dacă 
Greywolf chiar credea în cele debitate, dar oamenii lui 
începură să aplaude entuziasmați. 

— Jack! Pot să-ţi amintesc că noi facem toate astea 
tocmai ca să apărăm balenele? Noi facem cercetare! Whale 
whatching le-a deschis oamenilor o nouă perspectivă. Dacă 
ne împiedici munca, sabotezi tocmai interesele animalelor. 

— Vrei să ne povesteşti tu care sunt interesele 
balenelor?  hohoti Greywolf. Poţi cumva să priveşti 
înăuntru capetelor lor, cercetătorule? 

— Jack, termină cu rahatul ăsta cu indienii. Zi ce vrei! 

Greywolf tăcu un timp. Oamenii lui se opriseră, nu-i mai 
fotografiau pe pasagerii de pe Blue Shark şi nu mai 
aruncau în ei. Toţi priveau spre el. 


— Vrem să ajungem la opinia publică, zise. 

— Unde, pentru numele lui Dumnezeu, ai tu aici opinie 
publică? Anawak făcu un gest larg. Câţiva oameni în bărci. 
Haide, Jack, putem sta la discuţii, dar atunci hai să 
ajungem într-adevăr la opinia publică. Să ne întrecem în 
argumente şi cine pierde se dă bătut. 

— Ridicol, zise Greywolf. Aşa vorbeşte faţa palidă. 

— Of, la dracu’! Anawak îşi pierdu răbdarea. Nu sunt 
aşa de alb ca tine, O'Bannon, revino-ţi odată! 

Greywolf se holbă la el, de parcă i-ar fi dat cu ceva în 
cap. După care pe faţă i se lăţi un zâmbet. Arătă spre Lady 
Wexham. 

— De ce crezi că indivizii ăia de pe vasul vostru 
fotografiază şi filmează cu atâta sârg? 

— Te filmează pe tine şi vrăjitoriile tale penibile. 

— Bine, râse Greywolf. Foarte bine. 

Brusc, Anawak înţelese. Printre turiştii de pe Lady 
Wexham erau ziarişti. Greywolf îi invitase să vadă 
spectacolul. 

Porcul dracului! 

Vru să-i dea o replică pe măsură, când băgă de seamă că 
Greywolf încă se mai holba spre Lady Wexham, cu mâna 
întinsă. Anawak îi urmări privirea şi îşi ţinu respiraţia. 

Chiar în faţa vasului se catapultase din apă o balenă cu 
cocoaşă. Fusese nevoie de o forţă de împingere uriaşă ca 
să-şi ridice corpul masiv. Timp de o clipă, animalul păru că 
se susţine doar în coadă. Un singur colţ al cozii mai era 
sub apă, restul corpului stătea drept în sus, depăşind 
puntea de pe Lady Wexham. Cutele longitudinale de pe 
maxilar şi de pe partea inferioară a burţii se vedeau clar. 
Înotătoarele laterale disproporționat de lungi stăteau 
desfăcute ca în zbor, strălucitor de albe, cu fladere negre 
şi margini noduroase. Arăta de parcă ar fi vrut să iasă 
complet din apă, iar de pe Lady Wexham se auziră strigăte 
de uimire. Apoi corpul gigantic se lăsă să cadă încet pe o 
parte şi atinse suprafaţa apei într-o explozie de spumă. 

Cei de pe puntea superioară se traseră înapoi. O parte 
din Lady Wexham dispăru sub perdeaua de spumă. Din 


mijlocul ei apăru ceva masiv, întunecat. O altă balenă ţâşni 
din adâncuri. Se ridică mult mai aproape de vas, 
înconjurată de o ceaţă strălucitoare de apă pulverizată, şi 
Anawak ştiu, chiar înainte de a auzi ţipetele de groază de 
pe Lady Wexham, că săritura asta nu avea să reuşească. 

Balena se lovi de Lady Wexham cu atâta putere, încât 
vasul începu să se clatine serios. Se auziră pârâieli şi 
scârţâituri. Animalul se scufundă. Pe puntea de sus, 
oamenii se prăbuşeau. Vasul se afla în mijlocul unui vârtej 
de spumă, când mai multe spinări se apropiară dintr-o 
parte şi din nou se văzură două corpuri întunecate 
ridicându-se în aer şi aruncându-se în carena vasului cu 
toată forţa. 

— Asta este răzbunarea, strigă Greywolf cu vocea 
întretăiată. Răzbunarea naturii! 

Lady Wexham avea 22 de metri, fiind astfel mai lungă 
decât orice balenă cu cocoaşă. Era aprobată de Ministerul 
Transporturilor şi îndeplinea normele de siguranţă 
prevăzute de paza de coastă canadiană pentru vasele 
pescăreşti în caz de mare agitată, valuri mari şi chiar în 
cazul coliziunii cu vreun delfin ce ar fi trândăvit prin faţa 
lui. Chiar şi pentru aşa ceva fusese concepută Lady 
Wexham. 

Anawak auzi cum porneau motoarele. Vaporul se 
înclinase periculos de mult într-o parte, sub forţa 
corpurilor care îl loviseră. Pe cele două punti de observare 
domnea o panică de nedescris. Se vedea clar că pe puntea 
inferioară se spărseseră mai multe geamuri. Se auzeau 
țipete, oamenii cădeau unii peste alţii. Lady Wexham 
porni, însă nu ajunse departe. Un alt animal se catapultă 
din mare şi se lovi de peretele lateral al vasului. Nici acest 
atac nu reuşi să răstoarne vasul, însă acum se clătina mult 
mai tare şi de sus ploua cu sfărâmături. 

Gândurile lui Anawak goneau nebuneşte. Probabil că 
fundul navei se spărsese deja în câteva locuri. Trebuia să 
facă totuşi ceva. Poate reuşea cumva să le abată 
animalelor atenţia. 

Mâna i se duse spre maneta de viteză. 


În acelaşi moment, aerul fu sfâşiat de ţipete. Dar nu 
veneau de pe vasul cel mare, ci chiar din spatele său. 
Anawak se răsuci. 

Imaginea avea ceva supranatural. Chiar deasupra bărcii 
ecologiştilor se înălţase trupul unei balene uriaşe. Părea 
aproape  imponderabil, o fiinţă de o frumuseţe 
monumentală, cu botul plin de cruste îndreptat spre cer şi 
urca mereu, zece, doisprezece metri deasupra capetelor 
lor. Atârnă aşa, parcă agăţată de cer, timp de o fracțiune 
de secundă lungă cât o eternitate, învârtindu-se încet cu 
înotătoarele ce păreau că le fac semne. 

Privirea lui Anawak se plimbă de-a lungul colosului. 
Niciodată nu văzuse ceva atât de groaznic şi de măreț 
totodată, niciodată nu fusese atât de aproape. Toţi, Jack 
Greywolf, lumea din zodiac, el însuşi îşi lăsaseră capul pe 
spate şi priveau încremeniţi la ce urma să se întâmple. 

— O, Doamne, şopti. 

Trunchiul balenei se aplecă fascinant, ca filmat cu 
încetinitorul. Umbra ei se lăsă peste barca roşie a 
ecologiştilor, crescu peste prora lui Blue Shark, se lungi 
când corpul uriaş începu să cadă, mai repede şi mai 
repede... 

Anawak apăsă pe acceleraţie. Zodiacul ţâşni cu o 
smucitură. Şi cârmaciul lui Greywolf reuşise o pornire 
fulgerătoare, dar în direcţie greşită. Barca pescărească, 
şubredă, se îndreptă spre Anawak. Se ciocniră. Anawak fu 
aruncat în spate, îl văzu pe cârmaci înghiţit de apă şi pe 
Greywolf căzând pe jos. Barca lor o luă în direcţia opusă, 
în timp ce a lui se îndreptă din nou spre Blue Shark cu 
viteză maximă. Sub ochii săi, cele nouă tone ale balenei cu 
cocoaşă îngropară barca pescărească sub ele, o apăsară 
sub apă cu echipaj cu tot şi loviră prora lui Blue Shark. 
Spuma stropi ca nişte arteziene uriaşe. Pupa zodiacului 
ţâşni abrupt în sus, oamenii în salopete portocalii se rotiră, 
aruncaţi în aer. Blue Shark se balansă scurt pe vârf, făcu o 
piruetă în jurul propriei axe şi se prăbuşi pe o parte. 
Anawak se feri. Barca lui se năpusti pe sub zodiacul care 
se prăbuşea, se lovi de ceva masiv pe sub apă şi făcu o 


săritură pe deasupra. Pierdu temporar controlul, apoi puse 
în sfârşit din nou mâna pe cârmă, o învârti şi frână. 

Imaginea care i se oferea era de nedescris. Din barca 
ecologiştilor nu mai rămăseseră decât nişte bucăţi strivite. 
Blue Shark plutea pe apă cu chila în sus. Peste tot oameni, 
unii ţipând şi zbătându-se sălbatic, alţii nemişcaţi. 
Costumele îi se umflaseră automat, astfel încât nu se 
puteau duce la fund, însă Anawak presupuse că unii 
muriseră, zdrobiţi de greutatea balenei. Puțin mai departe, 
văzu cum Lady Wexham, în mod clar înclinată, încerca să 
se retragă, fiind înconjurată de spinări şi de înotătoare. O 
lovitură bruscă zgudui vasul, care se lăsă şi mai mult într-o 
parte. 

Atent să nu rănească pe nimeni, Anawak conduse 
zodiacul printre corpurile care pluteau, trimițând o scurtă 
comunicare prin radio pe frecvenţa 98, în care îşi indica 
poziţia. 

— Avem probleme, zise cu răsuflarea tăiată. Probabil şi 
morţi. 

Toate bărcile din zonă aveau să audă strigătul de ajutor. 
Nu avea timp să explice tot ce se întâmplase. La bordul lui 
Blue Shark fuseseră o duzină de pasageri, pe lângă 
Stringer şi asistentul ei. Apoi, cei trei ecologişti. In total, 
şaptesprezece oameni, însă în apă numără mult mai puţini. 

— Leon! 

Era Stringer! Înota spre el. Anawak o prinse de mâini şi 
o trase la bord. Căzu în barcă tuşind şi gâfâind. La 
oarecare depărtare, văzu înotătoarele dorsale ale câtorva 
orci. Capetele negre şi spinările se ridicau la suprafaţă, în 
timp ce înotau cu mare viteză spre locul accidentului. 

Dovedeau o hotărâre care nu îi plăcu lui Anawak. 

O descoperi şi pe Alicia Delaware, care ţinea deasupra 
apei capul unui tânăr al cărui costum nu se umflase. 
Anawak duse barca mai aproape de studentă. Lângă el, 
Stringer se ridică în picioare. Cu forţe reunite îl aduseră la 
bord întâi pe băiatul care îşi pierduse cunoştinţa, apoi pe 
fată. Delaware se desprinse din mâinile lui Anawak şi se 
aplecă imediat înapoi peste marginea bărcii, ajutând-o pe 


Stringer să tragă alţi oameni la bord. Unii se apropiau prin 
forţe proprii, ridicau braţele şi ele îi ajutau să urce. Barca 
se umplu rapid. Era mult mai mică decât Blue Shark şi era 
deja prea plină. Întindeau mâinile febril, în timp ce 
Anawak cerceta mai departe suprafaţa apei. 

— Mai înoată cineva acolo! strigă Stringer. 

Un corp omenesc plutea nemişcat pe apă, cu faţa în jos, 
statură de bărbat, cu umeri şi spate lat. Fără costum. Era 
unul dintre ecologişti. 

— Repede! _ 

Anawak se aplecă peste reling. Stringer era lângă el. Il 
apucară pe bărbat de braţe şi îl traseră sus. 

Era uşor. 

Prea uşor. 

_ Capul bărbatului căzu pe spate şi îi văzură ochii goi. 
Incă în timp ce îl privea, Anawak îşi dădu seama de ce era 
atât de uşor corpul. Se termina acolo unde fusese talia. 
Lipseau picioarele şi bazinul. Din tors atârnau picurând 
fâşii de carne, artere şi intestine. 

Stringer icni şi îi dădu drumul. Mortul se balansă, scăpă 
din degetele lui Anawak şi căzu plescăind înapoi în apă. 

La dreapta şi la stânga lor, înotătoarele dorsale ale 
orcilor brăzdau apa. Erau cel puţin zece, poate chiar mai 
multe. O lovitură scutură zodiacul. Anawak sări la cârmă, 
băgă viteză şi o luă din loc. In faţa lor se ridicară dintre 
valuri trei spinări gigantice, iar Anawak luă o curbă 
riscantă. Animalele se scufundară. Alte două veniră din 
partea cealaltă, îndreptându-se spre barcă. Anawak mai 
făcu o curbă. Auzi ţipete şi plânsete. Şi lui îi era o frică 
îngrozitoare. Curgea prin el precum curentul electric şi îi 
provoca greață, dar o altă parte a sa conducea zodiacul 
netulburată, într-un slalom dement printre trupurile alb- 
negre care încercau de fiecare dată să îi taie drumul. 

Din dreapta se auzi un pârâit. Anawak întoarse capul din 
reflex şi o văzu pe Lady Wexham ridicându-se dintr-un nor 
de spumă şi răsturnându-se. 

Mai târziu şi-a amintit că privirea aceea, momentul acela 
unic de neatenţie îi pecetluise soarta. Ştia că nu ar fi avut 


voie să se uite spre vasul mare. Atunci poate că ar fi 
scăpat. Precis ar fi zărit spinarea stropită-n gri şi ar fi 
văzut balena scufundându-se şi ridicând coada chiar în 
direcţia de mers. 

Aşa, observă coada ce cobora abia când era prea târziu. 

Le aplică o lovitură din lateral. In mod normal, o 
asemenea lovitură nu ar fi fost suficientă pentru a scoate 
de pe traiectorie o barcă pneumatică, dar aveau viteză 
prea mare, stăteau prea înclinați în curbă şi mai săreau şi 
peste valuri. Lovitura prinse barca într-o poziţie de o fatală 
instabilitate. Fu smulsă şi ridicată în sus, pluti un moment 
în neant, se izbi pe partea laterală şi se dădu peste cap. 

Anawak fu aruncat afară. 

Zbură. Se învârti prin aer. Apoi prin spumă şi prin apă 
verde. În momentul următor se duse la fund, scufundându- 
se în întuneric, dezorientat, fără să ştie încotro e sus şi 
încotro e jos. Il pătrunse un frig tăios. Dădu din picioare cu 
toată puterea, luptându-se să ajungă înapoi la suprafaţă, se 
zbătu gâfâind după aer şi ajunse din nou cu capul sub apă. 
De data asta, îi pătrunse în plămâni ca un pumnal de 
gheaţă. Fu cuprins de panică, dădu şi mai sălbatic din 
picioare, vâsli disperat din braţe şi străpunse din nou 
suprafaţa apei, tuşind şi scuipând. Nu se vedeau nicăieri 
nici barca lui, nici vreunul dintre pasageri. Zări ţărmul în 
faţa ochilor. Dansa în sus şi-n jos. Se întoarse, fu ridicat de 
un val şi văzu în sfârşit capetele celorlalţi. Nu mai erau 
nici pe departe toţi, poate vreo jumătate de duzină. Aici 
era Delaware şi acolo Stringer. Între ele, înotătoarele 
negre ale orcilor. Trăgeau brazde prin grupul de 
naufragiaţi, se scufundau şi brusc unul dintre capete 
dispărea sub apă, de unde nu mai revenea. 

O femeie mai în vârstă îşi văzu bărbatul ducându-se la 
fund şi începu să tipe. Lovea apa cu braţele şi în ochi i se 
citea groaza. 

— Unde e barca? strigă. 

Unde era barca? Inot, n-ar fi ajuns niciodată la mal. 
Dacă ajungeau la barcă, se puteau eventual adăposti în ea. 
Chiar dacă era răsturnată. S-ar putea căţăra pe ea, 


sperând să nu fie atacați din nou. Dar barca nu se vedea 
nicăieri, iar femeia striga tot mai tare şi mai disperată 
după ajutor. 

Anawak înotă spre ea. Femeia îl văzu venind şi îşi întinse 
mâinile rugătoare spre el. 

— Vă rog, spuse plângând. Ajutaţi-mă. 

— Vă ajut, strigă Anawak. Staţi liniştită. 

— Mă scufund. Mă înec! 

— Nu vă înecaţi. Se îndrepta spre ea cu mişcări lungi. 
Nu păţiţi nimic, vă susţine costumul. 

Femeia nu păru să îl audă. 

— Ajutaţi-mă! Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa să mor! 
Nu vreau să mor! 

— Nu vă fie teamă, eu... 

Ochii femeii se îngustară brusc. Ţipetele i se terminară 
într-un gâlgâit, în timp ce era trasă sub apă. 

Ceva atinse picioarele lui Anawak. 

Îl cuprinse spaima. Se ridică deasupra apei, aruncă o 
privire peste valuri şi văzu zodiacul. Plutea cu chila în sus. 
Doar câteva lungimi de braţ se aflau între naufragiaţi şi 
insuliţa salvatoare. Doar câţiva metri - şi trei torpile negre 
şi vii care veneau dintr-acolo, îndreptându-se spre ei. 

Privi paralizat către orcile care se apropiau. Ceva în 
adâncul lui protestă: niciodată o orcă nu mai atacase vreun 
om în afara teritoriului lor de vânătoare. Orcile erau 
curioase, prietenoase sau indiferente faţă de oameni. 
Balenele nu atacau vapoare. Pur şi simplu, nu o făceau. 
Nimic din toate astea nu ar fi avut voie să se întâmple. 
Anawak era atât de buimăcit încât auzi zgomotul, însă nu 
înţelese imediat: un uruit şi un vâjâit care se apropiau 
devenind puternice, tot mai puternice. Apoi îl lovi un şuvoi 
de apă şi ceva roşu se interpuse între el şi balene. Fu 
apucat şi tras peste bord. 

Greywolf nu îl mai băgă în seamă. Manevră barca mai 
aproape de restul înotătorilor, se aplecă din nou şi apucă 
mâinile întinse ale Aliciei Delaware. O trase din apă fără 
efort şi o aşeză pe una din băncuţe. Anawak se aplecă 
peste marginea bărcii, prinse un bărbat care gâfâia şi îl 


aruncă înăuntru. Cercetă suprafaţa apei, în căutarea 
celorlalţi. Unde era Stringer? 

— Aici! 

Se ivi dintre două creste de valuri, alături de o femeie 
care plutea pe apă pe jumătate leşinată. Orcile 
încercuiseră zodiacul răsturnat, apropiindu-se din ambele 
părţi. Capetele negre şi lucioase spintecau apa. În spatele 
buzelor întredeschise străluceau  şirurile de dinţi de 
culoarea fildeşului. În câteva secunde ar fi ajuns la 
Stringer şi la femeie. Dar Greywolf era din nou la cârmă şi 
manevră barca spre ele cu precizie. 

Anawak încercă să o prindă pe Stringer. 

— Întâi femeia! strigă ea. 

Greywolf îi sări în ajutor. O aduseră pe femeie în 
siguranţă. Între timp, Stringer încercă să se urce prin forţe 
proprii, dar nu reuşi. În spatele ei, balenele se scufundară. 

Brusc, păru să fi rămas singură. Marea era goală şi 
pustie. Nu mai era nimeni, decât ea. 

— Leon? 

Întinse mâinile, cu ochii plini de spaimă. Anawak se 
întinse şi o prinse de braţul drept. 

Prin apa albastră-verzuie, ceva mare ţâşni în sus cu 
viteză uluitoare. Maxilare se deschiseră, şiruri albe de 
dinţi în faţa cerului roz al gurii, şi se închiseră imediat sub 
suprafaţă. Stringer scoase un țipăt. Începu să lovească cu 
pumnul în botul care o ţinea strâns încleştată. 

— Pleacă, strigă. Dă-mi drumul, dobitocule! 

Anawak îşi încleştă mâinile în geaca ei. Stringer privi în 
sus spre el. În priviri i se citea spaima de moarte. 

— Susan! Dă-mi mâna cealaltă. 

O ţinu strâns, decis să nu se dea bătut. Orca o apucase 
pe Stringer de mijloc şi trăgea de ea cu o forţă incredibilă. 
Un urlet ieşi din gâtlejul lui Stringer, întâi înăbuşit şi plin 
de durere, apoi strident, asurzitor. Încetă să lovească botul 
orcii cu pumnii, mai tipa doar. Apoi, cu o forţă formidabilă, 
fu smulsă din mâinile lui Anawak. Îi văzu capul dispărând 
sub apă, braţele, degetele care tresăreau. Orca o trăgea în 
jos, fără îndurare. Timp de o secundă i se mai zări 


salopeta, un caleidoscop de culori risipite care se estompă, 
se dizolvă, dispăru. 

Anawak fixa apa înspăimântat. Din adânc se înălţă ceva 
strălucitor. Un şuvoi de bule de aer. Se sparseră la 
suprafaţă spumegând. 

De jur împrejur, apa se coloră în roşu. 

— Nu, şopti. 

Greywolf îl apucă de umeri şi îl trase înapoi. 

— Nu mai e nimeni aici, îi spuse. Plecăm. 

Anawak era ca amorţit. Barca cu motor o luă din loc 
uruind. Se clătină şi se redresă rapid. Femeia pe care o 
salvase Stringer stătea întinsă pe una din băncile laterale, 
plângând încet. Delware îi vorbea cu voce tremurătoare. 
Bărbatul pe care îl scoseseră din apă privea ţintă în faţa 
lui. Auzi un zgomot tumultuos la oarecare depărtare, 
întoarse capul şi văzu vaporul alb înconjurat de înotătoare 
dorsale şi de cocoaşe. După cum se părea, Lady Wexham 
abia mai putea înainta, lăsându-se tot mai dramatic pe-o 
parte. 

— Trebuie să ne întoarcem, strigă Anawak. N-o să 
reuşească. 

Greywolf conducea barca cu viteză maximă spre țărm. 
Spuse fără să se întoarcă: 

— Nu putem. 

Anawak trecu lângă el, smulse aparatul de emisie- 
recepţie din suportul lui şi chemă Lady Wexham. Se auziră 
fâşâieli şi pârâituri. Comandantul de pe Lady nu îi 
răspunse. _ 

— Trebuie să îi ajutăm, Jack! Intoarce, fir-ar să fie... 

— Am spus că nu putem! Cu barca mea nu avem nici o 
şansă. Avem noroc dacă scăpăm cu viaţă de aici. 

Era îngrozitor, dar avea dreptate! 


— Victoria? ţipă Shoemaker în telefon. Ce dracu’ fac toţi 
în Victoria? Cum adică au fost solicitaţi? Au propria pază 
de coastă în Victoria. În Clayoquot Sound plutesc pasagerii 
pe apă, probabil că tocmai se scufundă un vapor, o 
comandantă de vas e moartă şi tot noi să avem răbdare? 


Ascultă cu aparatul la ureche, măsurând cu paşi lungi 
încăperea în care se vindeau biletele. Se opri brusc. 

— Cum adică, atunci când vor putea? Asta nu mă 
priveşte pe mine! Atunci trimiteţi pe altcineva. Cum? Ia 
ascultați... 

Vocea de la celălalt capăt al firului strigă atât de 
puternic, încât se auzi până la Anawak, cu toate că 
Shoemaker se afla la o depărtare de câţiva metri. Era 
agitaţie în staţie. Davie era prezent personal. Şi el, şi 
Shoemaker vorbeau fără încetare la tot felul de aparate şi 
receptoare, dădeau instrucţiuni sau ascultau interzişi. 
Shoemaker nu reuşea să-şi revină. Lăsă receptorul jos şi 
scutură din cap. 

— Ce s-a întâmplat? vru să ştie Anawak. Îi făcu semn lui 
Shoemaker să vorbească mai încet şi se duse la el. De un 
sfert de oră, de când Greywolf îşi gonise barca bătrână 
înapoi spre Tofino, ghişeul de bilete continua să se umple 
de lume. Vestea despre atac se răspândise cu iuţeala 
fulgerului în mica aşezare. Sosiră pe rând şi ceilalţi 
comandanţi care lucrau pentru Davies. Între timp, 
frecvențele erau supraîncărcate. Lăudăroşeniile pescarilor 
amatori care se aflaseră în apropiere şi se îndreptaseră 
spre locul catastrofei - „tinerii, prea tâmpiţi ca să 
ocolească o balenă!” -, începură să amuţească. Cine sărea 
în ajutor, devenea fulgerător ţinta agresiunii. Valul 
atacurilor părea să se continue de-a lungul întregii linii a 
țărmului. Peste tot izbucnise infernul, fără ca să poată 
spune cineva cu adevărat ce se întâmpla de fapt. 

— Paza de coastă nu poate trimite pe nimeni la noi, 
şuieră Shoemaker. Toţi sunt plecaţi la Victoria şi Ucluelet. 
Spun că mai multe vase ar fi în primejdie. 

— Cum? Şi acolo? 

— Se pare că ar fi o grămadă de morţi. 

— Tocmai primesc ceva de la Ucluelet, strigă Davie spre 
ei. Stătea în spatele tejghelei şi învârtea de butoanele unui 
receptor de unde scurte. Un trailer. Au receptat S.O.S-ul 
unui zodiac şi au vrut să-i vină în ajutor. Acum sunt şi ei 
atacați. Fug de la faţa locului. 


— Ce îi atacă? 

— Nu mai primesc nici un semnal. S-au dus. 

— Dar Lady Wexham? 

— Nimic. Tofino Air a trimis două aparate. Tocmai am 
avut legătura, scurt. 

— Şi? strigă Shoemaker fără suflu. O vedeţi pe Lady? 

— Tocmai au decolat, Tom. 

— Şi noi de ce nu suntem la bord? 

— Ce întrebare tâmpită, pentru că... 

— La dracu’, sunt vasele noastre! De ce nu suntem în 
rahaturile alea de avioane? Shoemaker fugea încoace şi 
încolo, de parcă îşi pierduse minţile. Ce se întâmplă cu 
Lady Wexham? 

— Trebuie să aşteptăm. 

— Să aşteptăm? Nu putem aştepta! Mă duc acolo. 

— Cum adică, te duci acolo? 

— Mai e un zodiac afară, nu? Putem să luăm Devilfish şi 
să mergem să vedem. 

— Ai înnebunit? strigă unul dintre comandanţi. N-ai 
auzit ce spune Anawak? Asta e treaba pazei de coastă. 

— Dar nu e nici un rahat de pază de coastă aici! ţipă 
Shoemaker. 

— Şi poate că Lady Wexham se poate salva singură. 
Leon a spus că... 

— Poate că, poate că! Eu mă duc! 

— Potoliţi-vă! Davie ridică mâinile. Îi aruncă lui 
Shoemaker o privire de avertizare. Tom, nu vreau să pun 
în pericol şi alte vieţi omeneşti, dacă nu este absolut 
necesar. 

— Nu vrei să îţi pui în pericol vasul! lătră Shoemaker cu 
chef de ceartă. 

— Vom aştepta să vedem ce spun piloţii. După aceea 
hotărâm ce este de făcut. 

— E o decizie proastă! 

Davie nu răspunse. Învârtea de butoanele receptorului, 
încercând să stabilească contactul cu piloții 
hidroavioanelor, în timp ce Anawak se străduia să scoată 
lumea afară din încăpere. Din când în când, simțea un 


tremur în genunchi şi o uşoară ameţeală. Era probabil în 
stare de şoc. Ar fi dat orice să se poată întinde puţin şi să 
închidă ochii, dar ar fi văzut din nou orca, trăgând-o la 
fund pe Susan Stringer. 

Femeia care îi datora viaţa lui Stringer zăcea ca leşinată 
pe o bancă lângă intrare. Anawak nu se putu abţine să nu 
o privească încărcat de ură. Dacă n-ar fi fost ea, Stringer 
ar fi trăit. Bărbatul pe care îl salvaseră stătea lângă ea şi 
plângea încet. Se părea că îşi pierduse fiica, pasageră şi ea 
pe Blue Shark. Alicia Delaware se ocupa de el. Deşi 
trecuse, la rândul ei, pe lângă moarte, părea uimitor de 
stăpână pe sine. Se părea că un elicopter era pe drum 
pentru a-i duce pe cei salvaţi la cel mai apropiat spital, dar 
în acel moment nu puteai fi sigur de nimeni şi de nimic. 

— Hei, Leon! zise Shoemaker. Vii cu mine? Tu ştii cel 
mai bine la ce să avem grijă. 

— Tom, nu pleci niciunde, spuse Davie sever. 

— Nici unul dintre voi, idioţilor, n-ar trebui să mai iasă 
vreodată în larg, se auzi o voce gravă. Mă duc eu. 

Anawak se răsuci pe călcâie. Greywolf intrase în staţie. 
Se împinse printre oamenii care aşteptau şi îşi dădu încet 
la o parte părul de pe frunte. După ce îi adusese pe 
Anawak şi pe ceilalţi, rămăsese la barca lui, să verifice 
pagubele. Brusc se lăsă liniştea în încăpere. Toţi îl fixau cu 
privirea pe uriaşul cu coamă lungă, în costum de piele. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Anawak. Unde mergi? 

— La vasul vostru. Să vă aduc oamenii. Nu mi-e frică de 
balene. Mie nu-mi fac nimic. 

Anawak scutură din cap enervat. 

— Frumos din partea ta, Jack, pe bune. Dar poate că de 
acum încolo ar fi bine să nu te mai bagi. 

— Leon, băieţelule, scrâşni Greywolf din dinţi. Dacă nu 
m-aş fi băgat, acum ai fi fost mort. Să nu uiţi asta. Voi 
sunteţi cei care ar fi trebuit să nu vă băgaţi. Incă de la 
început. 

— Să nu ne băgăm în ce? şuieră Shoemaker. 

Greyweolf îl privi pe manager pe sub pleoape. 

— În natură, Shoemaker. Voi sunteţi de vină pentru tot 


dezastrul ăsta. Voi, cu vasele voastre şi cu camerele 
voastre nenorocite! Voi sunteţi vinovaţi că au murit 
oamenii mei şi ai voştri, şi cei cărora le-aţi scos banii din 
buzunar. Era doar o problemă de timp până să se întâmple 
aşa ceva. 

— Tâmpitul dracului! ţipă Shoemaker. 

Delaware îşi ridică privirea de la bărbatul care plângea 
şi se sculă în picioare. 

— Nu este tâmpit, spuse ea foarte categoric. El ne-a 
salvat. Şi are dreptate. Fără el, acum am fi fost morţi. 

Shoemaker arăta de parcă ar fi vrut să sară la beregata 
lui Greywolf. Anawak ştia foarte bine că trebuia şi el să îi 
mulţumească uriaşului, dar Greywolf îi supărase mult prea 
mult în trecut. Aşa că nu spuse nimic. Timp de câteva 
secunde, domni o linişte neplăcută. In cele din urmă, 
managerul se învârti pe călcâie şi se îndreptă cu paşi mari 
spre Davie. 

— Jack, spuse Anawak încet, dacă ieşi acum pe mare, pe 
tine va trebui să te pescuiască din apă cineva. Şi barca ta 
are valoare ca exponat de muzeu. Nu mai reuşeşti încă o 
dată. 

— Vrei să îi laşi pe oamenii ăia să moară? 

— Nu vreau să las pe nimeni să moară. Nici măcar pe 
tine. 

— Vai, îţi faci griji pentru umila mea persoană. Sunt aşa 
de impresionat, că îmi vine să vomit. Însă nici nu mă 
gândeam la barca mea. A avut de suferit, e adevărat. O iau 
pe a voastră. 

— Vrei Devilfish? 

— Da. 

Anawak îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu pot da barca aşa, pur şi simplu. Cu atât mai puţin 
ţie. 

— Atunci vii cu mine. 

— Jack, eu... 

— Shoemaker, şobolanul ăla mic, poate veni şi el. Poate 
avem nevoie de o momeală, acum când orcile au început în 
sfârşit să-şi mănânce adevărații duşmani. 


— Tu chiar nu eşti întreg, Jack! 

Greywolf se aplecă spre el. 

— Hei, Leon! şuieră. Acolo afară au murit şi oamenii 
mei. Crezi că mi-e totuna? 

— N-ar fi trebuit să îi aduci deloc. 

— Nu prea are sens să vorbim despre asta acum, nu-i 
aşa? Acum e vorba de oamenii voştri. Nu sunt obligat să 
ies, Leon. Poate că ar trebui să îmi arăţi puţin mai multă 
recunoştinţă. 

Anawak trase o înjurătură. Aruncă o privire în jur. 
Shoemaker dădea telefon. Davie vorbea la walkie-talkie. 
Comandanții prezenţi şi ofiţerul manager se chinuiau cam 
fără succes să-i convingă să plece pe cei care mai populau 
încăperea. 

Davie ridică privirea şi îi făcu semn lui Anawak să se 
apropie. 

— Ce părere ai de propunerea lui Tom? îl întrebă încet. 
Chiar putem ajuta pe cineva sau ar fi sinucidere? 

Anawak îşi muşcă buza de jos. 

— Ce spun piloţii? 

— Lady s-a răsturnat. Stă pe o parte şi ia apă. 

— Dumnezeule! 

— Se pare că paza de coastă din Victoria poate, totuşi, 
să trimită un elicopter mare. Pentru salvare. Dar mă 
îndoiesc că vor ajunge suficient de repede. Au mult de 
lucru şi permanent se întâmplă ceva nou. 

Anawak cugetă. Il speria gândul să se întoarcă în 
infernul din care tocmai scăpase. Dar nu şi-ar fi iertat 
niciodată dacă n-ar fi făcut tot posibilul să îi salveze pe 
oamenii de la bordul lui Lady Wexham. 

— Vrea şi Greywolf să meargă, spuse încet. 

— Jack şi Tom în aceeaşi barcă? Doamne Dumnezeule! 
Credeam că vrem să rezolvăm problemele, nu să creăm 
altele noi. 

— Greywolf ar putea rezolva câteva. Ce are în cap e altă 
poveste, dar ne poate fi de folos. E puternic şi neînfricat. 

Davie încuviinţă posomorât. 

— 'Ţine-i departe unul de altul, auzi? 


— Clar. 

— Şi dacă vedeţi că nu are rost, veniţi înapoi. Nu vreau 
să facă nimeni pe eroul. 

— Bine. 

Anawak se duse la Shoemaker, aşteptă până când acesta 
termină convorbirea şi îi aduse la cunoştinţă hotărârea lui 
Davie. 

— Îl luăm pe indianul ăsta amator cu noi? întrebă 
Shoemaker indignat. Eşti nebun? 

— Cred că mai degrabă el ne ia pe noi. 

— Cu barca noastră! 

— Tu şi Davie, voi sunteţi şefii. Dar ştiu ce ne aşteaptă. 
Eu pot estima mai bine ce urmează. Şi ştiu că vom fi 
extrem de bucuroşi să îl avem pe Greywolf cu noi. 

Devilfish avea aceeaşi mărime şi putere ca Blue Shark, 
era deci rapidă şi sprintenă. Anawak spera că vor putea 
păcăli balenele cu ea. Mamiferele încă mai aveau de 
partea lor efectul surprizei. Nimeni nu putea spune de 
unde şi când vor apărea. 

În timp ce zodiacul vâjâia peste lagună, gândurile lui 
Anawak se învârteau în jurul cauzei acestor întâmplări. 
Intotdeauna fusese de părere că ştie multe despre aceste 
animale. Acum era complet dezorientat şi nu putea să 
găsească o explicaţie cât de cât raţională. Dar asemănarea 
cu ce păţise Barrier Queen nu putea fi trecută cu vederea. 
Se pare că şi acolo balenele încercaseră în mod intenţionat 
să răstoarne vapoarele. Trebuie să se fi infectat cu ceva, îşi 
spuse. E un fel de turbare. Doar aşa se explică. Le 
îmbolnăveşte ceva. 

Dar o turbare care să atace mai multe specii? 
Deopotrivă balene cu cocoaşă şi orci, parcă văzuse şi 
balene cenuşii, atacând vasele. Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât era mai sigur că nu o balenă cu cocoaşă îi 
răsturnase zodiacul, ci una cenuşie. 

Innebuniseră animalele de la atâtea chimicale? Oare 
concentrațiile mari de PEB din apa mării şi hrana otrăvită 
le zăpăciseră instinctele? Dar orcile se hrăneau cu somon 
şi cu alte vietăţi care aveau toxine în ele. Balenele cenuşii 


şi cele cu cocoaşă, dimpotrivă, se hrăneau cu plancton. 
Metabolismul lor funcţiona altfel decât cel al carnivorelor. 

Turbarea nu era explicaţia viabilă. 

Anawak privi suprafaţa scânteietoare a mării. De câte 
ori trecuse pe aici, bucurându-se dinainte de întâlnirea cu 
imensele mamifere! De fiecare dată fusese conştient de 
potenţialele pericole, fără să-i fie vreodată teamă. Afară, în 
larg, ceața se putea lăsa inopinat. Vântul îşi putea schimba 
direcţia, aducând valuri perfide care te aruncau spre 
stânci. În 1998, muriseră în felul acesta un comandant de 
vas şi un turist în Clayoquot Sound. Dar balenele, în ciuda 
firii lor prietenoase, rămâneau, fără îndoială, fiinţe 
imprevizibile, de putere şi mărime imensă. Orice whale 
whatcher experimentat ştia cu ce forţă elementară are de- 
a face. 

Dar ar fi fost absurd să se teamă de natură. 

Omului trebuia să-i fie frică să nu fie atacat de alţi 
oameni în propria casă sau să nu îl calce vreo maşină pe 
stradă şi nu avea aproape nici o şansă să scape de aşa 
ceva. Pe când de o balenă agresivă te puteai feri uşor, pur 
şi simplu nepătrunzând în spaţiul ei vital. Dacă totuşi o 
făceai, atunci acceptai pericolul ca pe ceva profund natural 
şi autentic. Furtunile, valurile cât casa şi animalele 
sălbatice îşi pierdeau din grozăvie atunci când tu erai cel 
care le căuta apropierea. Teama pălea în faţa respectului, 
iar Anawak avusese pentru ele întotdeauna cel mai mare 
respect. 

Acum era prima dată când simţea teamă la ieşirea în 
larg. 

Hidroavioanele treceau pe deasupra lui Devilfish, care 
gonea peste valuri. Anawak şi Shoemaker stăteau în 
cabina de comandă. Managerul nu se lăsase până nu 
condusese el însuşi barca, în ciuda asigurărilor repetate 
ale lui Greywolf că el ar face-o mai bine. Acum Greywolf 
stătea ghemuit la prora, cercetând suprafaţa apei în 
căutarea unor semne suspecte. Din stânga lor se 
împingeau pintenii împăduriţi ai câtorva insulițe. Câţiva lei 
de mare dormitau pe stânci, de parcă nimic nu le-ar fi 


putut tulbura pacea sufletească. Zodiacul dudui pe lângă ei 
fără să încetinească, stâncile şi pomii rămaseră în urmă, 
apoi din nou se întinse marea în faţa lor. Nesfârşită, 
monotonă, familiară şi totuşi străină. 

Dincolo de laguna ferită, valurile erau mai mari. 
Zodiacul sălta pe apă trosnind. În ultima jumătate de oră 
marea se înăsprise. La orizont se adunau norii. Nu arăta 
tocmai a furtună, însă vremea se înrăutăţea rapid, după 
cum se întâmpla de obicei în zona asta. Probabil că se 
apropia ploaia. Privirea lui Anawak o căută pe Lady 
Wexham. În primul moment se temu că se scufundase. În 
schimb, văzu la oarecare distanţă unul dintre vasele de 
croazieră care pe vremea asta urcau spre Alasca, 
traversând vestul canadian. 

— Ăştia ce caută aici? strigă Shoemaker. 

— Probabil că au auzit chemările de ajutor. Anawak duse 
binoclul la ochi. MS Arktik. Din Seattle. li ştiu. Au trecut 
de mai multe ori pe aici în ultimii ani. 

— Leon! Aici! 

Mici şi strâmbe, abia distingându-se printre crestele 
valurilor ce urcau şi coborau, se înălţară dintr-odată 
cabinele de pe Lady Wexham. Cea mai mare parte a 
vasului se afla sub apă. Oamenii se îngrămădeau în faţă pe 
punte şi pe platforma de la pupa. Spuma stropea în toate 
părţile şi nu se vedea mai nimic. Mai multe orci înconjurau 
epava. Păreau să aştepte scufundarea lui Lady Wexham, 
pentru a se năpusti apoi asupra pasagerilor. 

— Cerule, gemu Shoemaker îngrozit, nu pot să cred. 

Greywolf se întoarse spre el şi îi comunică prin semne să 
încetinească. Shoemaker reduse viteza. O  cocoaşă 
brăzdată cu cenuşiu se ridică din apă chiar în faţa lor, şi 
alte două o urmară. Balenele rămaseră la suprafaţă câteva 
secunde, expulzară un jet de apă stufos, în formă de V, şi 
se scufundară fără să-şi arate coada. 

Anawak presupuse că se apropiau pe sub apă. Adulmeca 
iminenţa atacului. 

— Dă-i drumul! strigă Greywolf. 

Shoemaker mări viteza. Devilfish se ridică pe verticală şi 


o zbughi. În urma lor, balenele ţâşniră masive şi întunecate 
din apă şi se prăbuşiră înapoi, fără a face vreo pagubă. 
Zodiacul se îndreptă cu viteză maximă spre Lady Wexham, 
care se scufunda. Puteau distinge deja siluetele de pe 
punte, făcându-le cu mâna. Se auzeau strigăte. Anawak 
observă uşurat că printre supraviețuitori se număra şi 
comandantul. Înotătoarele negre se desprinseră de pe 
traiectoria din jurul lor şi se scufundară. 

— O să le avem pe cap cât de curând, spuse Anawak. 

— Orci? Shoemaker îl privea cu ochii holbaţi. Abia acum 
părea să priceapă ce se întâmpla cu adevărat aici în larg. 
Ce vor să facă? Să răstoarne zodiacul? 

— Ar putea s-o facă fără probleme, dar cu sfărâmatul se 
ocupă cele mari. Animalele astea par să-şi fi împărţit 
munca între ele. Balenele cenuşii şi cele cu cocoaşă 
scufundă vasele, iar orcile îi rezolvă pe pasageri. 

Shoemaker se albi la faţă şi continuă să se holbeze la el. 

Greywolf arătă spre vasul de croazieră. 

— Primim întăriri, strigă. 

Într-adevăr, două bărci mici cu motor se desprinseseră 
de la MS Arktik şi se apropiau încet. 

— Spune-le să bage viteză sau să se care, Leon, strigă 
Greywolf. La viteza asta, sunt pradă uşoară. 

Anawak luă aparatul de radio în mână: 

— MS Arktik, aici Devilfish. Aşteptaţi-vă să fiţi atacați. 

Timp de câteva secunde rămase totul liniştit. Devilfish 
aproape că ajunsese la Lady Wexham. Carena lovea 
crestele valurilor. 

— Aici MS Arktik. Ce se poate întâmpla, Devilfish? 

— Fiţi atenţi la balenele care sar. Animalele vor încerca 
să vă scufunde bărcile. 

— Balene? Despre ce vorbiţi? 

— Cel mai bine ar fi să vă întoarceţi. 

— Am recepționat un semnal de alarmă de la un vas care 
se scufundă. 

Anawak se clătină căci zodiacul se izbise puternic de 
creasta unui val. Se redresă şi strigă în aparat: 

— Nu avem timp de discuţii. În primul rând, trebuie să 


vă mişcaţi mai rapid. 

— Hei, vă bateţi joc de noi? Mergem la vaporul care se 
scufundă. Sfârşit. 

Greywolf începu să gesticuleze la prora. 

— Plecaţi odată! strigă. 

Orcile îşi schimbaseră cursul. Nu se mai îndreptau spre 
Devilfish, ci înotau mai departe în largul mării, direct spre 
MS Arktik. 

— Fir-ar să fie! înjură Anawak. 

Chiar în faţa bărcilor care se apropiau ţâşni o balenă cu 
cocoaşă, înconjurată de o coroană de apă scânteietoare. 
Preţ de o secundă rămase nemişcată în aer, după care 
căzu pe o parte. Anawak trase rapid aer în piept. Prin 
spuma ce se lăsa, văzu cum cele două bărci se apropiau 
nevătămate. 

— MS Arktik! Chemaţi-vă oamenii înapoi! Imediat! Ne 
ocupăm noi aici! 

Shoemaker încetini. Devilfish plutea acum chiar în faţa 
punţii înclinate de pe Lady Wexham. Vreo duzină de 
bărbaţi şi femei uzi leoarcă se aflau pe ea, înghesuindu-se 
unii în alţii. Fiecare se ţinea de ceva, încercând cu 
disperare să nu alunece. Valurile înspumate se spărgeau 
de punte. Un alt grup micuţ se refugiase pe platforma de la 
pupa. Atârnau ca maimuţele de barele balustradei, 
scuturaţi de valuri. 

Devilfish se strecură păcănind între platformă şi punte. 
Sub zodiac puntea mijlocie sclipea în apă, într-o nuanţă 
alb-verzuie. Shoemaker apropie vasul de punte, până când 
bordura de gumă se lovi de ea. Un val uriaş prinse barca şi 
o împinse în sus. Pentru o clipă, Anawak aproape că putu 
atinge mâinile întinse ale oamenilor. Privi fețele 
înspăimântate, groază amestecată cu speranţă, apoi 
Devilfish se lăsă din nou în jos. Urmară strigăte de 
dezamăgire. 

— Va fi dificil, scuipă Shoemaker printre dinţi. 

Anawak privi în jur, cuprins de nervozitate. Se părea că 
balenele îşi pierduseră interesul faţă de Lady Wexham. Se 
adunau mai departe în larg, în faţa bărcilor de pe MS 


Arktik, care făcea manevre indecise de eschivare. 

Trebuiau să se grăbească. Nu puteau spera că animalele 
vor păstra distanţa la nesfârşit, şi între timp Lady Wexham 
se scufunda tot mai repede. Greywolf se ghemui. Un val 
verde, abisal, cuprinse Devilfish şi îl ridică din nou. 
Anawak văzu vopseaua decojită a turnului de pe punte 
trecându-i prin faţa ochilor. Greywolf sări din barcă şi se 
încleştă cu o mână de una din scări. Apa îi ajunse până la 
piept, apoi valul trecu şi el rămase în aer, o legătură vie 
între oamenii de deasupra lui şi zodiac. Mâna liberă o 
întinse în sus. 

— Pe umerii mei, strigă. Unul după altul. Te ţii de mine, 
aştepţi să se ridice barca, sari! 

Oamenii ezitau. Greywolf repetă instrucţiunile. În cele 
din urmă, o femeie îi prinse braţul şi începu să alunece în 
jos cu mişcări nesigure. În momentul următor atârna în 
cârca uriaşului, cramponată de umerii lui. Zodiacul ţâşni în 
sus. Anawak reuşi să prindă femeia şi o trase înăuntru. 

— Următorul! 

În sfârşit, acţiunea de salvare luă avânt. Unul după altul 
se săltau peste spatele lat al lui Greywolf la bordul lui 
Devilfish. Anawak se întrebă cât timp va mai avea uriaşul 
puterea să se ţină de scară. Îşi suporta propria greutate, 
plus pe cea a pasagerilor, stătea atârnat într-o singură 
mână şi ajungea tot timpul pe jumătate sub apă, care 
trăgea şi smucea de el atunci când marea se retrăgea. 
Puntea gemea şi scârţâia de mai mare mila. Un vaiet surd 
răsună din străfundul navei, în timp ce materialul i se 
deforma. Îmbinările de fier se rupseră pocnind. Pe punte 
mai rămăsese doar comandantul, când se auzi un scrâşnet 
urât. Puntea primi o lovitură. Torsul lui Greywolf se izbi 
puternic de perete. Comandantul îşi pierdu echilibrul şi 
zbură pe lângă Greywolf. De cealaltă parte a epavei se 
ridică din valuri capul unei balene cenuşii. Greywolf dădu 
drumul scării de care se ţinea şi sări după el. Nu departe, 
comandantul reveni pufnind la suprafaţă şi ajunse din 
câteva mişcări puternice la zodiac. Mai multe mâini se 
întinseră spre el şi îl traseră înăuntru. Greywolf întinse 


mâna după peretele bordului, îl rată şi fu măturat de un 
val. 

La câţiva metri în spatele lui, o înotătoare arcuită se 
împingea din apă. 

— Jack! Anawak se înghesui printre oameni, fugind la 
pupa. Privirea sa cercetă valurile. Capul lui Greywolf apăru 
dintre valuri. Scuipă apă, se scufundă şi se repezi pe sub 
suprafaţa apei spre Devilfish. Înotătoarea orcii se înclină 
fulgerător spre el şi îl urmă. Braţele musculoase ale lui 
Greywolf se ridicară şi loviră în coca de cauciuc. Orca îşi 
ridică din apă capul rotund şi lucios. li ajungea din urmă. 
Anawak îl apucă, ceilalţi îl ajutară. Cu forţele unite, îl 
traseră în barcă pe uriaşul de doi metri. Inotătoarea 
descrise un semicerc şi se îndepărtă în direcţie opusă. 
Greywolf începu să înjure, se eliberă din mâinile care îl 
ajutaseră şi îşi dezlipi de pe faţă părul lung. 

De ce nu l-a atacat orca? se întrebă Anawak. 

Nu mi-e frică de balene. Mie nu îmi fac nimic. 

Ar putea fi ceva adevărat în prostia asta? 

Apoi îşi dădu seama că orca nici nu fusese în măsură să 
atace. Puntea mijlocie de sub zodiac, inundată, nu lăsase 
apei o adâncime prea mare. În imediata vecinătate a lui 
Devilfish erai ferit de balenele ucigaşe, atâta timp cât nu 
se comportau ca rudele lor sud-americane, care continuau 
vânătoarea şi în apă mică sau pe uscat. 

Până la scufundarea lui Lady Wexham mai aveau o 
perioadă de graţie, pe care trebuia neapărat să o 
folosească. 

Se auzi un țipăt colectiv. 

O balenă cenuşie, un exemplar uriaş, se aruncase peste 
una din bărcile lui MS Arktik care se apropia. Bucăţi din 
barca sfărâmată zburau peste tot. Cealaltă barcă îşi 
ambală motorul la maximum, descrise o curbă şi se 
îndepărtă în goană. Anawak se uita fix la locul unde balena 
trăsese barca la fund. Inregistră îngrozit mai multe 
cocoaşe  cenuşii care părăseau locul nenorocirii, 
îndreptându-se spre Devilfish. 

Acum suntem iar noi la rând, îşi spuse. 


Shoemaker era ca paralizat. Ochii amenințau să îi iasă 
din orbite. 

— Tom! strigă Anawak. Trebuie să luăm oamenii de la 
pupa. 

— Shoemaker! scrâşni Greywolf din dinţi. Ce s-a 
întâmplat? Ţi-a ajuns curv’ pe fundul gheții? 

Tremurând, managerul apucă volanul şi manevră barca 
spre platformă. Un val ridică zodiacul, îl smuci înapoi şi îl 
prăvăli brusc peste platformă. Devilfish se izbi puternic cu 
prora de balustrada de care se încleştaseră naufragiaţii. 
Din adânc se auzea vaietul materialului suprasolicitat. 
Anawak văzu cu ochii minţii cum peretele bordului se 
rupea şi mai tare şi cum se prăbuşeau cabinele. 
Shoemaker gâfâi. Nu reuşea să înfigă zodiacul atât de bine 
sub balustradă, încât oamenii să poată sări la bord. 

Cocoaşele cenuşii veneau legănându-se spre Lady 
Wexham, exact pe direcţia de coliziune. Încă o dată, o 
lovitură înfiorătoare scutură epava. O femeie fu azvârlită 
de pe balustradă şi ateriză ţipând în apă. 

— Shoemaker, prostul dracului! strigă Greywolf. 

Mai mulţi pasageri săriră şi o traseră în barcă pe femeia 
care se zbătea. Anawak se întrebă cât timp mai putea 
rezista vaporul aşa distrus. Acum Lady Wexham se 
scufunda vizibil mai repede. 

Nu reuşim, îşi spuse disperat. 

În acelaşi moment se întâmplă ceva ciudat. 

De ambele părţi ale vasului se ridicară dintre valuri 
două spinări uriaşe. Pe una, Anawak o recunoscu imediat. 
Un şir de cicatrice albicioase, în formă de cruce, se 
întindea de-a lungul şirei spinării. Botezaseră animalul, 
care trebuie să-şi fi căpătat rănile pe când era pui, 
Scarback. Scarback era o balenă cenuşie foarte bătrână, 
care depăşise de mult vârsta medie a speciei sale. Spatele 
celeilalte balene nu avea trăsături semnificative. Ambele 
animale stăteau liniştite pe apă, plutind în sus şi în jos. 
Pocnind, dădură drumul jetului de spumă, întâi prima, apoi 
şi cealaltă balenă. Norii de apă fină ajunseră şi pe partea 
asta. 


Ciudată era nu atât apariţia celor două cenușii, cât mai 
ales reacţia celorlalte balene, care se scufundară imediat. 
Când le apărură din nou spinările, se îndepărtaseră deja o 
bună bucată. În schimb, orcile înconjurau vaporul, dar şi 
ele păstrau, prudent, distanţa. 

Ceva îi spunea lui Anawak că nu trebuia să se teamă de 
nou-veniţi. Dimpotrivă. Cele două goniseră pe moment 
atacatorii. Nu se ştia cât va dura pacea, dar intervenţia 
neaşteptată le oferise o pauză să-şi tragă sufletul. 
Shoemaker îşi depăşi momentul de panică. De data 
aceasta, manevră zodiacul cu siguranţă sub balustradă. 
Anawak văzu venind un val uriaş şi se pregăti. Dacă nu 
reuşeau acum însemna că au pierdut. Zodiacul ţâşni în sus. 

— Săriţi! le strigă. Acum! 

Valul trecu pe sub Devilfish. Apoi vasul căzu înapoi. 
Câţiva săriră în urma zodiacului. Căzură claie peste 
grămadă, se auziră ţipete de durere. Cei care nimeriseră în 
apă reuşiră să urce repede în barcă, ajutaţi de ceilalţi 
pasageri, până când fură adunaţi cu toţii. 

Acum trebuiau să plece. 

Nu, nu săriseră toţi. Pe balustradă stătea ghemuită 
silueta însingurată a unui băiat. Plângea, cu mâinile 
încleştate de parapet. 

— Sari! îi strigă Anawak desfăcându-şi braţele. Nu-ţi fie 
teamă. 

Greywolf păşi lângă el. 

— La următorul val îl iau. 

Anawak privi peste umăr. Un val uriaş cât un munte se 
apropia. 

— Cred că nu trebuie să aştepţi mult, îi spuse. 

Din adâncuri răsunau iar zgomotele distrugerii. Cele 
două balene se scufundară încet. Vaporul se umplea tot 
mai repede de apă. Apa gâlgâia şi spumega, apoi puntea 
dispăru repede într-un vârtej şi pupa se ridică în sus. Lady 
Wexham începu să se scufunde, cu prora înainte. 

— Mai aproape! strigă Greywolf. 

Shoemaker reuşi cumva să urmeze indicaţia. Prora lui 
Devilfish se izbi de puntea ce se scufunda, de al cărei 


parapet se crampona băiatul. Plângea în hohote. Greywolf 
alergă la pupa, îmbrâncind şi împărțind ghionturi în toate 
părţile. In acelaşi moment, zodiacul se ridică pe creasta 
valului. Peste balustradă se învolburară perdele de spumă. 
Greywolf se aplecă în afară şi îl apucă pe băiat. Devilfish 
se clătină, el îşi pierdu echilibrul şi căzu între rândurile de 
bănci, dar nu-i dădu drumul băiatului. Braţele i se ridicau 
ca doi buşteni. Mâinile mari ca nişte labe strângeau talia 
băiatului. 

Anawak privi afară cu răsuflarea tăiată. 

Deasupra locului în care doar cu câteva secunde înainte 
copilul atârnase de balustradă mai erau doar vârtejuri. O 
văzu pe Lady Wexham dispărând în adânc, apoi zodiacul se 
năpusti pe următorul val în jos, iar stomacul lui tresări 
dureros, de parcă s-ar fi aflat într-un carusel uriaş. 

Shoemaker băgă viteză. Dinspre Pacific se rostogoleau 
valuri lungi, regulate. Atâta timp cât comandantul nu făcea 
nici o greşeală, valurile nu erau periculoase pentru 
Devilfish, chiar dacă zodiacul era plin până la refuz. lar 
Shoemaker părea să fi revenit la cea mai bună formă. 
Panica îi dispăruse din priviri. Ţâşniră sus pe o creastă şi 
apoi peste ea, căzură şi o luară spre țărm. 

Anawak privi înapoi spre MS Arktik. Cea de-a doua 
barcă nu mai era nicăieri. Văzu o înotătoare dispărând în 
valuri. I se păru că îi salută sarcastic. Înotătoarea unei 
balene cenuşii. Niciodată nu va mai putea privi cum se 
scufundă o balenă, fără să se gândească la ce e mai rău. 

La radio începuse infernul. 

Câteva minute mai târziu, trecuseră de şirul de insule 
care despărţeau laguna de mare. 


Doar faptul că nu îl pierduse şi pe Devilfish îl mai putea 
înveseli în aceste momente pe Davie, după ce zodiacul 
ajunse în debarcader încărcat ca un vapor de naufragiaţi. 
Câţiva oameni se prăbuşiră. Apoi Davies Whaling Station 
se goli la fel de repede cum se umpluse. Aproape toţi 
sufereau de hipotermie, astfel încât cei mai mulţi se lăsară 
duşi de prieteni sau de familie la ambulanta din apropiere. 


Alţii aveau răni serioase, dar încă nu se ştia când va putea 
veni un elicopter care să-i transporte la spitalul din 
Victoria. Frecvenţele radio păreau să fie dominate de 
comunicate de groază. 

Davie fu nevoit să asculte întrebări incomode, acuzaţii, 
bănuieli şi ameninţări cu bătaia, în cazul în care pasagerii 
nu aveau să se întoarcă cu bine. Între timp apăruse şi 
Roddy Walker, prietenul lui Stringer, şi începuse să strige 
că vor auzi veşti de la avocaţii lui. Nimeni nu părea să fie 
prea interesat de cine se făcea vinovat de cele întâmplate. 
În mod uimitor, nimeni nu părea să accepte explicaţia cea 
mai simplă: aceea că balenele atacaseră fără motiv. 
Balenele nu făceau aşa ceva. Balenele erau paşnice. 
Balenele erau doar nişte oameni mai buni. Semicultura 
sănătoasă îşi făcu loc şi îi montă pe turiştii din Tofino 
împotriva celor de la whale watching, de parcă aceştia i-ar 
fi gâtuit cu mâna lor pe pasagerii de pe Blue Shark şi de pe 
Lady Wexham: idioţi care riscaseră inutil, ieşind în larg cu 
vapoare şubrede de bătrâneţe. Într-adevăr, Lady Wexham 
avea ceva ani în spate, ceea ce, privit postum, nu i-a 
dăunat deloc capacităţii de navigare. Dar acum, argumente 
de genul acesta nu voia nimeni să audă. 

Cel puţin aduseseră acasă echipajul şi majoritatea 
pasagerilor. Mulţi le mulţumiseră în mod spontan lui 
Shoemaker şi lui Anawak, însă Greywolf fu cel sărbătorit 
ca adevăratul erou. Era peste tot în acelaşi timp, vorbea, 
asculta, organiza şi se oferea să îi ducă la ambulanţă. O 
făcea atâta pe omul cel bun, încât lui Anawak i se aplecă 
să-l mai vadă: o maica Tereza mutantă, într-un corp de doi 
metri înălţime. 

Anawak înjură. Trebuia să se ocupe de alte lucruri şi 
simţi cum îi scapă situaţia din mână. 

Era clar că Greywolf îşi riscase viaţa. Era clar că 
trebuiau să îi mulţumească. In genunchi, chiar. Însă 
Anawak nu simţea nici cel mai mic chef să facă aşa ceva. 
Izbucnirea asta bruscă de altruism îi era profund suspectă. 
Anawak era sigur că intervenţia lui Greywolf pentru 
oamenii de pe Lady Wexham izvora mai puţin din iubirea 


lui pentru oameni decât s-ar fi părut. În fond, pentru el 
ziua decursese extrem de favorabil. Acum toată lumea 
avea încredere în el şi în vorbele lui. În el, care prezisese 
că turismul pentru observarea balenelor se va sfârşi prost, 
doar că nimeni nu îl ascultase şi acum, poftim! Nu îi 
avertizase el fără încetare? Câţi martori se vor găsi să 
confirme previziunile lucide ale lui Greywolf? 

Nici nu şi-ar fi putut dori o scenă mai bună. 

Anawak simţi cum îl cuprinde o furie teribilă. Intră prost 
dispus în sala de bilete pustie. Trebuia să găsească motivul 
pentru care animalele se comportaseră aşa! Gândurile îi 
fugiră la Barrier Queen. Roberts spusese că îi trimite 
raportul. Acum avea mai mare nevoie de el decât oricând. 
Se duse la telefon, formă numărul şi intră în legătură cu 
societatea de navigaţie. _ 

Răspunse secretara lui Roberts. li spuse că şeful ei era 
într-o şedinţă şi nu putea fi deranjat. Anawak relată ce rol 
avusese el la inspectarea lui Barrier Queen, dând dovadă 
de o oarecare insistenţă. Da, auzise şi ea de dezastrul din 
ultimele ore. Era groaznic. Se arătă interesată de starea 
lui Anawak, făcu pe mămoasa, însă nu i-l dădu pe Roberts 
la telefon. Putea să îi transmită ceva? 

Anawak ezită. Roberts îi promisese raportul între patru 
ochi şi nu voia să îi facă greutăţi managerului. Poate că era 
mai bine să nu spună nimic faţă de secretară. Apoi îi veni o 
idee. 

— Este vorba despre scoicile pe care le-am găsit 
crescute pe prora lui Barrier Queen, spuse el. Scoici şi 
probabil şi alte substanţe organice şi forme de viaţă. Am 
trimis câteva din ele la Institutul din Nanaimo şi cei de 
acolo ar mai avea nevoie de ceva rezerve. 

— Rezerve? 

— Alte mostre. Presupun că între timp Barrier Queen a 
fost cercetată de-a fir a păr. 

— Da, sigur că da, spuse ea pe un ton bizar. 

— Unde este acum? i 

— La debarcader. Femeia făcu o scurtă pauză. li voi 
transmite domnului Roberts că este vorba de ceva urgent. 


Unde să trimitem probele? 

— La institut. Direct doamnei doctor Sue Oliviera. 
Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. 

— Domnul Roberts va lua legătura cu dumneavoastră cât 
de repede va putea. Legătura se întrerupse. Era clar că 
vrusese să scape de el. 

Ce mai însemna şi asta? N 

Brusc, începură să-i tremure genunchii. Incordarea din 
ultimele ore făcu loc unei epuizări deprimate. Se sprijini de 
tejghea, închizând ochii pentru un moment. Când îi 
deschise iar, o văzu pe Alicia Delaware stând în faţa lui. 

— Ce faci aici? o întrebă neprietenos. 

Ea ridică din umeri. 

— Mă simt bine. Nu am nevoie de îngrijiri medicale. 

— Ba da. Ai nevoie. Ai căzut în apă, şi apa de aici este al 
naibii de rece. Du-te la ambulanţă, până nu ne mai pun în 
cârcă şi vezica ta îngheţată. 

— Hei! Îl străfulgeră furioasă cu privirea. Nu ţi-am făcut 
nimic, clar? 7 

Anawak se desprinse de tejghea. li întoarse spatele şi se 
duse la geamul din spate. Afară la chei era ancorat 
Devilfish, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Incepuse să 
bureze. 

— Şi ce a fost prostia aia cu ultima ta zi pe Vancouver 
Island? o întrebă. Nici nu aş fi avut voie să te iau cu mine. 
Am făcut-o doar pentru că mi-ai bocit la ureche. 

— Eu... Fata se opri. Păi da, voiam neapărat să vin cu 
tine. Eşti supărat din cauza asta? 

Anawak se întoarse spre ea. 

— Nu îmi place să fiu minţit. 

— Îmi pare rău. 

— Nu, nu îţi pare. Dar totuna. De ce nu dispari şi nu ne 
laşi pe noi să ne facem treaba? Anawak îşi încreţi buza de 
sus. Du-te cu Greywolf. El vă ia pe toţi frumos de mânuţă. 

— Doamne, Leon! Se apropie de el, şi el se dădu înapoi. 
Am vrut pur şi simplu să ies cu tine în larg. Îmi pare rău că 
te-am minţit. Bine, mai stau câteva săptămâni aici şi nu vin 
nici din Chicago, ci studiez biologia la Universitatea British 


Columbia. Şi ce-i cu asta? Credeam că la urmă o să ţi se 
pară o păcăleală amuzantă... 

— Amuzantă? ţipă Anawak. Nu eşti în toate minţile? Ce e 
amuzant în a fi tras pe sfoară? 

Anawak simţi cum o ia razna, dar nu se putea opri din 
tipat, cu toate că fata avea dreptate. Nu îi făcuse nimic. 
Nici cel mai mic rău. 

Delaware se trase înapoi. 

— Leon... 

— Licia, de ce nu mă laşi tu pur şi simplu în pace? 
Dispari. 

Aşteptă să plece, dar ea nu o făcu. Stătu mai departe în 
faţa lui. Anawak se simţi confuz. I se învârteau toate în 
cap. Un moment se temu că picioarele i-ar putea ceda, 
apoi privirea i se limpezi şi observă că Delaware îi întindea 
ceva. 

— Ce-i asta? mârâi. 

— O cameră video. 

— Asta văd şi eu! 

— Ia-o. 

Anawak întinse mâna, apucă aparatul şi îl privi. O 
cameră Sony Handycam destul de scumpă, într-o husă 
rezistentă la apă. Turiştii, dar şi oamenii de ştiinţă foloseau 
asemenea huse atunci când exista riscul să se ude camera. 

— Ei, şi? 

Delaware desfăcu mâinile. 

— Credeam că vreţi să aflaţi de ce se întâmplă toate 
astea. 

— Nu ştiu de ce te-ar interesa pe tine aşa ceva. 

— Termină odată şi nu-ţi mai vărsa nervii pe mine! îl 
repezi ea. Era să mor acolo, şi nu au trecut decât câteva 
ore de atunci. Aş fi putut să plâng acum într-un rahat de 
ambulanţă, în schimb stau aici şi încerc să dau o mână de 
ajutor. Vreţi să aflaţi sau nu? 

Anawak trase adânc aer în piept. 

— Bine. 

— Ai văzut ce animale au atacat-o pe Lady Wexham? 

— Da. Balene cenuşii şi cu... 


— Nu. Delaware scutură din cap nerăbdătoare. Nu ce 
specii. Ce indivizi! l-ai putut identifica? 

— Totul a mers prea repede. 

Delaware zâmbi. Nu era un zâmbet vesel, dar era un 
zâmbet. Femeia pe care am scos-o noi din apă a fost cu 
mine pe Blue Shark. E în stare de şoc. Dusă complet. Şi 
totuşi, eu când vreau ceva nu mă las... 

— Asta aşa e. 

— ... Şi am văzut camera asta atârnată de gâtul ei. Era 
prinsă bine, de aceea nu s-a pierdut în apă. Oricum, când 
voi aţi ieşit în larg, am reuşit să vorbesc puţin cu ea. A 
filmat tot timpul! Chiar şi când se apropia Greywolf. A fost 
cumva impresionată de el, pentru că a filmat mai departe, 
l-a filmat pe el, bineînţeles. Alicia făcu o pauză. Dacă îmi 
amintesc bine, din unghiul nostru, Lady Wexham se afla în 
spatele lui Greywolf. 

Anawak încuviinţă din cap. Brusc înţelese ce voia să 
spună Delaware. 

— A filmat atacul, spuse el. 

— A filmat în primul rând balenele care au atacat vasul. 
Nu ştiu cât de bun eşti să identifici balenele, dar trăieşti 
aici şi cunoşti animalele. Iar o imagine filmată are răbdare. 

— Şi tu ai uitat în mod elegant să întrebi dacă poţi să 
păstrezi camera? presupuse Anawak. 

Delaware ridică bărbia şi îl privi sfidătoare. 

— Ei şi? 

Anawak învârti camera în mâini. 

— Bine, o să mă uit la ea. 

— Noi doi o să ne uităm la ea, preciză Delaware. Vreau 
să particip la toată povestea. Şi pentru numele lui 
Dumnezeu, nu mă întreba de ce. E dreptul meu, clar? 

Anawak se holbă la ea. 

— Şi, în afară de asta, adăugă ea, de acum încolo vei fi 
amabil cu mine. 

Anawak răsuflă şi privi îmbufnat camera. Trebuia să 
recunoască, ideea lui Delaware era cea mai bună de până 
acum. 

— O să mă străduiesc, mormăi. 


11 aprilie 
Trondheim, Norvegia 


Johanson primi invitaţia pe când se pregătea să plece la 
casa de pe lac. 

După ce se întorsese de la Kiel, îi povestise Tinei Lund 
despre experimentul din simulatorul de mare adâncime. 
Fusese o discuţie scurtă. Lund era băgată până peste cap 
în diferite proiecte, iar timpul rămas şi-l petrecea cu Kare 
Sverdrup. Lui Johanson i se păruse puţin cam neatentă. 
Părea să o preocupe ceva care nu avea de-a face cu munca 
ei, iar el se dovedi plin de tact şi omise să o întrebe. 

Câteva zile mai târziu îl sună Bohrmann, pentru a-l ţine 
la curent cu evenimentele. Continuaseră la Kiel 
experimentele pe viermi. Johanson, care îşi făcuse deja 
bagajele şi era tocmai pe punctul de a pleca, hotări să-şi 
amâne plecarea pentru a da un telefon şi a o pune pe Lund 
la curent cu noutăţile, însă ea nici nu-l lăsă să vorbească. 
De data aceasta, părea mai binedispusă. 

— N-ai putea veni zilele astea la noi? îi propuse. 

— Unde? La institut? 

— Nu, la centrul de control Statoil. Ne vizitează 
directorii de proiect. Din Stavanger. 

— Şi ce să fac eu? Să le spun ălora poveşti de groază? 

— Am făcut-o eu deja. Acum sunt curioşi să audă 
amănunte. Am propus să le spui tu. 

— De ce tocmai eu? 

— De ce nu? 

— Aveţi rapoartele, zise Johanson. Stive întregi. Eu nu 
pot decât să redau ce descoperă alţii. 

— Tu faci mai mult, răspunse Lund. Ştii să... îţi exprimi 
sentimentele. 

Johanson rămase câteva momente fără grai. 

— Ei ştiu că nu eşti expert în forări şi nici specialist 
propriu-zis în viermi, se grăbi ea să continue. Însă ai o 
reputaţie foarte bună la NTNU, eşti neutru şi nu ai idei 
preconcepute, ca noi. Noi privim problema din alte puncte 


de vedere. 

— Priviţi problema din punct de vedere al posibilităţii de 
realizare. 

— Nu doar atât! Uite, la Statoil sunt adunaţi o grămadă 
de oameni şi fiecare dintre ei se pricepe foarte bine la ceva 
anume, şi... 

— Specialişti cu ochelari de cal. 

— În nici un caz! Lund păru indispusă. Specialiştii cu 
ochelari de cal nu au ce căuta în meseria asta. Doar că 
suntem cu toţii prea implicaţi. Stăm cu capul vârât în apă, 
Dumnezeule, cum să mă exprim... Ne trebuie mai multe 
păreri venite din afară. 

— Eu nu ştiu prea multe despre afacerea voastră. 

— Bineînţeles că nu te obligă nimeni. Lund începu să se 
enerveze. Poţi să şi renunţi. 

Johanson îşi dădu ochii peste cap. 

— E în regulă. Nu am de gând să te las baltă. Sunt într- 
adevăr câteva noutăţi de la Kiel şi... 

— Să înţeleg că eşti de acord? 

— Da. Pentru numele lui Dumnezeu. Când are loc 
întâlnirea asta? 

— Vor fi mai multe întâlniri în următoarea perioadă. De 
fapt, ne petrecem cam tot timpul împreună. 

— OK. Azi e vineri. La sfârşit de săptămână sunt plecat, 
dar luni aş putea... 

— Asta e... Lund se opri. Ar fi... 

— Da? întrebă Johanson lungind silabele, chinuit de 
presimţiri sumbre. 

Ea lăsă să se scurgă câteva secunde. 

— Ce planuri ai pentru weekend? îl întrebă pe ton de 
conversaţie. Te duci la lac? 

— Bine ghicit. Vrei să vii şi tu? 

— De ce nu? râse ea. 

— Hoho! Şi ce zice Kare de asta? 

— Nu mă interesează. Ce să spună? tăcu o secundă. Ah, 
la naiba! 

— De-ai fi în toate la fel de bună pe cât eşti în meseria 
ta, spuse Johanson atât de încet, încât nu fu sigur că îl 


auzise. 

— Sigur, te rog! Nu îţi poţi amâna excursia? Ne întâlnim 
în două ore şi mă gândeam că... nu e departe de aici şi nici 
nu durează mult. Te vei putea întoarce cât ai clipi. Poţi 
pleca deseară. 

— Eu... 

— Pur şi simplu trebuie să progresăm. Avem un program 
şi ştii cât costă totul. Suntem deja în întârziere, pentru 
că... 

— Bine, bine, am zis că vin! 

— Eşti o comoară. 

— Să vin să te iau? 

— Nu, o să fiu acolo. O, mă bucur! Mulţumesc! Chiar e 
frumos din partea ta. Lund închise. 

Johanson îşi privi îndurerat bagajele făcute. 


Când intră în marea sală de conferinţe a centrului de 
cercetare Statoil, încordarea din atmosferă era aproape 
palpabilă. Lund stătea împreună cu trei bărbaţi la o masă 
neagră lustruită, de dimensiuni exagerate. Soarele după- 
amiezii pătrundea în cameră, conferindu-i interiorului 
făcut din sticlă, oţel şi tonuri închise un pic de căldură. 
Pereţii erau aproape tapetaţi cu desene tehnice şi 
diagrame fotocopiate. 

— A sosit, anunţă doamna care îl întâmpinase şi îl livră 
pe Johanson, de parcă ar fi fost cadoul de Crăciun. Unul 
dintre bărbaţi se ridică şi îl întâmpină cu mâna întinsă. 
Avea păr negru, tuns scurt, şi purta ochelari moderni. 

— Thor Hvistendahl, director adjunct al centrului de 
cercetare Statoil, se prezentă el. Iertaţi-ne că nu v-am 
anunţat mai din timp, însă doamna Lund ne-a asigurat că 
nu aveaţi alte planuri. 

Johanson îi aruncă lui Lund o privire grăitoare şi scutură 
mâna care îi fusese întinsă. 

— Nu aveam într-adevăr nici un plan, zise. 

Lund zâmbi în sinea ei. li prezentă pe rând pe bărbaţii 
din încăpere. După cum se aşteptase Johanson, unul dintre 
ei era de la centrala Statoil din Stavanger, un flăcău 


stângaci cu părul roşu şi ochi limpezi, prietenoşi. Era 
reprezentantul consiliului managerial şi făcea parte din 
comitetul executiv. 

— Finn Skaugen, bubui el strângându-i mâna. 

Cel de-al treilea, un chelios cu privire serioasă şi cute 
adânci în jurul gurii, singurul care purta cravată, se dovedi 
a fi superiorul direct al lui Lund. Se numea Clifford Stone, 
era scoţian şi şeful noului proiect de explorare. Îl salută pe 
Johanson rece, dând din cap. Nu părea deosebit de 
încântat de prezenţa biologului, dar îngrijorarea pe care o 
personifica putea fi la fel de bine o parte integrantă a 
fizionomiei sale. Nu aveai de unde şti dacă a zâmbit 
vreodată în viaţă. 

Johanson rosti câteva amabilităţi, refuză o cafea şi se 
aşeză. Hvistendahl trase spre el un teanc de hârtii. 

— Să trecem la subiect. Situaţia vă este cunoscută. Nu 
ştim dacă într-adevăr am încurcat-o sau dacă reacţionăm 
noi exagerat. Cunoaşteţi cumva câteva din dispoziţiile 
legale cu care se luptă extracția petrolieră? 

— Conferinţa Mării Nordului, ghici Johanson. 

Hvistendahl încuviinţă din cap. 

— Printre altele. Suntem supuşi unei serii întregi de 
restricţii, legislaţia mediului, posibilităţi tehnice, şi 
bineînţeles trebuie să ţinem cont şi de părerea opiniei 
publice asupra punctelor nereglementate. Pe scurt, ţinem 
cont de tot şi de toate. Greenpeace şi alte organizaţii ne 
suflă în ceafă, dar aşa trebuie să fie. Cunoaştem riscurile 
unei forări, ştim cam ce ne aşteaptă când pregătim o 
extracţie şi calculăm timing-ul corespunzător. 

— Adică ne descurcăm foarte bine singuri, zise Stone. 

— În general, completă Hvistendahl. E adevărat, nu 
orice plan poate fi pus în practică, şi aceasta din motivele 
pe care le puteţi citi oriunde. Structura sedimentului este 
instabilă, suntem în pericol să forăm într-o bulă de gaz, 
anumite construcţii nu se pretează din punct de vedere al 
adâncimii apei şi al curenților, tot soiul de astfel de 
probleme. In principiu, ştim ce se poate face şi ce nu. Tina 
testează instalațiile la  Marintek, culegem probele 


obişnuite, studiem zona acolo jos, are loc o expertiză şi 
apoi construim. 

Johanson se lăsă pe spate şi puse picior peste picior. 

— Însă de data aceasta planul e viermănos, observă. 

Hvistendahl zâmbi chinuit. 

— Cum s-ar spune. 

— În cazul în care vietăţile alea joacă vreun rol, zise 
Stone. După părerea mea, nu joacă. 

— Cum puteţi şti asta? 

— Pentru că viermii nu sunt ceva nou. Sunt peste tot. 

— Nu astfel de viermi. 

— De ce? Pentru că ronţăie hidraţi? îl fulgeră el pe 
Johanson, gata de atac. Bine, dar prietenii dumneavoastră 
din Kiel spun că nu avem de ce să ne facem griji. Corect? 

— N-au spus asta. Au spus că... 

— Că viermii nu pot destabiliza gheaţa. 

— Rod din ea. 

— Dar nu o pot destabiliza! 

Skaugen îşi drese vocea. Suna ca o eruptie. 

— Credeam că l-am invitat pe domnul Johanson pentru 
că doream să-i auzim părerea, spuse aruncându-i lui Stone 
o privire piezişă. Şi nu pentru a-i aduce la cunoştinţă ce 
credem noi. 

Stone îşi muşcă buza de jos, privind fix tăblia mesei. 

— Dacă am înţeles corect, Sigur spunea că între timp a 
primit şi alte rezultate, spuse Lund cu un zâmbet 
încurajator. 

Johanson încuviinţă. 

— Vă pot schiţa pe scurt. 

— Blestemate creaturi, mormăi Stone. 

— Posibil. Geomar a mai pus alţi şase pe gheaţă şi toţi s- 
au îngropat în ea cu capul în jos. Alte două exemplare au 
fost puse pe un strat de sedimente care nu conţinea hidraţi 
şi acelea nu au făcut absolut nimic. Nu au mâncat şi nu au 
săpat. Alţi doi au fost puşi pe un sediment care nu conţinea 
hidraţi, dar care se afla deasupra unei bule de gaz. Nu au 
forat, însă au fost sensibil mai neliniştiţi. 

— Ce s-a întâmplat cu cei care s-au băgat sub gheaţă? 


— Au murit. 

— Şi cât de adânc au intrat? 

— În afară de unul singur, ceilalţi au ajuns toţi până la 
bula de gaz. Johanson îl privi pe Stone, care îl cerceta pe 
sub sprâncenele încruntate. Dar de aici putem trage doar 
concluzii parţiale privind comportamentul lor în libertate. 
Pe coasta continentală, straturile de hidrat aflate deasupra 
bulelor de gaz au grosimi de zeci, până la sute de metri. 
Straturile din simulator au abia doi metri. Bohrmann 
estimează că nici unul dintre viermi nu ar ajunge la o 
adâncime mai mare de trei până la patru metri, dar în 
condiţiile date nu se prea poate verifica. 

— De ce mor viermii, mai exact? întrebă Hvistendahl. 

— Au nevoie de oxigen, care se împuţinează în gaura aia 
îngustă. 

— Dar şi alţi viermi intră în pământ, observă Skaugen. 
Apoi adăugă cu un surâs: vedeţi, ne-am pregătit şi noi 
puţin, să nu stăm ca nişte idioţi în faţa dumneavoastră. 

Johanson îi întoarse zâmbetul. Skaugen era un tip pe 
placul lui. 

— Animalele de genul ăsta se vâră în sediment, spuse. 
Sedimentul este afânat. Conţine oxigen din belşug şi, pe 
deasupra, aproape nici un animal nu sapă aşa de adânc. 
Hidratul de metan însă e ca betonul, mai devreme sau mai 
târziu se vor asfixia. 

— Înţeleg. Vă mai sunt cunoscute şi alte animale care se 
comportă astfel? 

— Candidaţi la sinucidere? 

— Este sinucidere? 

Johanson ridică din umeri. 

— Sinuciderea presupune o intenţie. Viermii nu sunt 
mânaţi de intenţii. Sunt condiţionaţi în comportamentul 
lor. 

— Există de fapt animale care se sinucid? 

— Sigur că există animale care fac aşa ceva, spuse 
Stone. Nenorociţii ăia de lemingi se aruncă în mare. 

— Ba nu se aruncă, zise Lund. 

— Bineînţeles că o fac! 


Lund îşi puse mâna pe braţul lui. 

— Compari mere cu pere, Clifford. Multă vreme s-a 
presupus că lemingii se sinucid în masă, pentru că suna 
şic. Apoi au cercetat problema mai îndeaproape şi au 
constatat că animalele sunt pur şi simplu tâmpite. 

— Tâmpite? Stone se uită la Johanson. Doctor Johanson, 
consideraţi că desemnarea unui animal ca fiind tâmpit e o 
explicaţie ştiinţifică uzuală? 

— Sunt tâmpiţi, continuă Lund netulburată. După cum şi 
oamenii sunt tâmpiţi, când umblă în turmă. Lemingii din 
faţă văd foarte bine că se apropie de o prăpastie, dar cei 
din spate se înghesuie ca la un concert pop. Atâta se 
împing în mare, până când se opreşte convoiul. 

— Există şi animale care se sacrifică, spuse Hvistendahl. 
Or fi altruiste? 

— Da, dar altruismul are întotdeauna un sens, răspunse 
Johanson. Albinele acceptă să moară atunci când înţeapă, 
pentru că astfel contribuie la apărarea stupului, respectiv 
a reginei. 

— În comportamentul viermilor nu se poate recunoaşte 
vreo intenţie de vreun fel? 

— Nu. 

— Ora de biologie, suspină Stone. Cerule mare! Faceţi 
din viermii ăştia nişte monştri, din cauza cărora nu se 
poate pune pe fundul mării o fabrică. Asta e o prostie! 

— Şi încă ceva, spuse Johanson fără a-l băga în seamă pe 
directorul proiectului. Geomar ar dori să efectueze 
experimente proprii pe tema asta. Umăr la umăr cu Statoil, 
bineînţeles. 

— Interesant. Skaugen se aplecă în faţă. Vor să trimită 
pe cineva? 

— Un vas de cercetare. Sonne. 

— Foarte generos din partea lor, dar îşi pot face 
cercetările de la bordul lui Thorvaldson. 

— Plănuiesc oricum o expediţie. Şi apoi, Sonne îi este 
tehnic superior lui Thorvaldson. Îi interesează în primul 
rând să verifice unele măsurători obţinute în simulatorul 
de mare adâncime. 


— Ce fel de măsurători? 

— Concentraţii mari de metan. Prin forările lor, viermii 
au eliberat gaz, care a ajuns în apă. Şi ar mai vrea să mai 
scoată câteva chintale de hidrat. Cu tot cu viermi. Vor să 
studieze totul la scară mai mare. 

Skaugen încuviinţă din cap şi îşi încrucişă degetele. 

— Până acum am vorbit doar despre viermi, zise el. Aţi 
văzut înregistrările video de rău augur? 

— Chestia aia din mare? 

— Chestia din mare? râse Skaugen subţire. Drept să 
spun, aduce prea mult a film de groază. Ce părere aveţi 
despre ea? 

— Nu ştiu dacă există vreo legătură între viermi şi... 
creatura cu pricina. 

— Şi dumneavoastră ce credeţi că ar putea fi? 

— N-am idee. 

— Sunteţi biolog. Nu există vreun răspuns care se 
impune singur? 

— Bioluminiscenţă. E ceea ce ne spune prelucrarea 
ulterioară a materialului efectuată de Tina. Orice fiinţă 
cunoscută, de dimensiuni mai mari, iese din discuţie. 
Aşadar, orice mamifer. 

— Doamna Lund ne-a vorbit despre posibila existenţă, în 
acest caz, a unei specii de calmar de adâncime. 

— Da, am discutat despre asta, spuse Johanson. Dar este 
puţin probabil. Suprafaţa corpului şi structura nu permit o 
asemenea concluzie. Şi apoi bănuim că aceste animale ar 
trăi în cu totul alte regiuni. 

— Şi atunci ce este? 

— Nu ştiu. 

Se lăsă liniştea. Stone se juca nervos cu un pix. 

— Îmi permiteţi să întreb ce fel de fabrică plănuiţi de 
fapt? reluă Johanson conversaţia pe un ton chibzuit. 

Skaugen aruncă o privire spre Lund. Ea ridică din umeri. 

— l-am povestit lui Sigur că avem în vedere o instalaţie 
subacvatică. Dar încă nu e stabilit dacă va fi construită sau 
nu. 

— Vă  pricepeţi la aşa ceva? întrebă Skaugen, 


întorcându-se spre Johanson. 

— Cunosc SUBSIS, răspunse Johanson. Doar de curând. 

Hvistendahl ridică din sprâncene. 

— Doctor Johanson, dacă vă mai întâlniți de două-trei ori 
cu noi, ajungeţi specialist. Ştiţi deja o grămadă de lucruri... 

— SUBSIS este un precursor, lătră Stone. Noi am ajuns 
mult mai departe decât SUBSIS. Şi pătrundem mai adânc, 
iar sistemele noastre de siguranţă sunt mai presus de orice 
îndoială. 

— Noul sistem provine de la FMC Kongsberg, cel care 
dezvoltă soluţii tehnice pentru explorarea oceanului, 
explică Skaugen. Este o îmbunătăţire a SUBSIS. Problema 
nu este dacă vrem să instalăm aşa ceva. Suntem nehotărâţi 
în ceea ce priveşte conductele. Dacă ele să ducă până la 
platformele existente sau direct până la țărm. În orice caz, 
am avea de parcurs distanţe şi diferenţe de altitudine 
enorme. 

— Nu există şi o a treia soluţie, ca direct deasupra 
fabricii să stea un vapor de producţie? întrebă Johanson. 

— Da, dar oricum staţia de extracţie va fi la fund, 
răspunse Hvistendahl. 

— Da, câtă vreme riscurile sunt definite, putem să le 
evaluăm, continuă Skaugen. Viermii aduc în ecuaţie nişte 
factori pe care nu îi cunoaştem şi nu îi putem explica. 
Clifford are poate dreptate când spune că este exagerat să 
ne dăm peste cap programul doar pentru că nu putem 
clasifica o specie nouă sau pentru că la adâncimea aceea 
înoată o fiinţă necunoscută. Dar atâta vreme cât nu avem o 
certitudine, trebuie să facem tot posibilul să o obţinem, 
doctor Johanson. Nu trebuie să decideţi în locul nostru, dar 
cu toate acestea mă întreb: ce aţi face în locul nostru? 

Johanson nu se simţea în largul său. Stone îl fixa cu 
nedisimulată duşmănie. Hvistendahl şi Skaugen păreau 
interesaţi, iar chipul lui Lund nu trăda nimic. 

Ar fi trebuit să ne consultăm înainte, îşi spuse Johanson. 

Dar Lund nu insistase ca ei să cadă de acord. Poate că 
ea aşa dorea. Poate că îi convenea dacă el punea 
deocamdată piedici în calea proiectului. 


Sau poate că nu. 

Johanson puse mâinile pe masă în faţa lui. 

— În principiu, eu aş construi staţia, spuse. 

Skaugen şi Lund îl priveau uluiţi. Hvistendahl se 
încruntă, în timp ce Stone se lăsă pe spate, cu o expresie 
triumfătoare. 

Johanson lăsă să treacă un moment, după care adăugă: 

— Aş construi-o, însă abia după ce Geomar va face alte 
cercetări şi va da undă verde. Despre creatura de pe video 
probabil că nu vom afla mare lucru. Doar un salut de la 
Nessie. Nici nu sunt sigur dacă ar trebui să ne preocupe. 
Decisiv este felul în care apariţia unei specii necunoscute, 
care se hrăneşte cu hidrat, va afecta stabilitatea coastei 
continentale şi a eventualelor forări. Câtă vreme acest 
lucru nu este clarificat, eu recomand amânarea 
proiectului. 

Stone îşi încreţi buzele. Lund zâmbi. Skaugen schimbă o 
privire cu Hvistendahl. Apoi îl privi în ochi pe Johanson şi 
încuviinţă din cap. 

— Vă mulţumesc, doctor Johanson. Vă mulţumesc pentru 
timpul acordat. 

Mai târziu, după ce Sigur îşi pusese genţile în portbagaj 
şi mai dădea o ultimă raită prin casă, se auzi soneria. 

Deschise. Afară aştepta Lund. Începuse să plouă, şi 
părul i se lipise de cap. 

— Te-ai descurcat bine, zise Lund. 

— Chiar aşa? Johanson se dădu la o parte şi Lund intră. 
Îşi dădu la o parte părul de pe frunte şi încuviinţă. 

— În fond, Skaugen se hotărâse deja. Voia doar 
binecuvântarea ta. 

— Cine sunt eu, să binecuvântez proiectele lui Statoil? 

— Ţi-am spus deja că ai o reputaţie foarte bună. Dar e 
vorba de mai mult: Skaugen va trebui să prezinte un 
raport pentru că oricine lucrează pentru Statoil sau are 
vreo altfel de legătură cu concernul este considerat 
părtinitor. Aşa că dorea pe cineva obiectiv, iar tu eşti 
stăpân peste tot ce viermuieşte şi, în mod evident, 
neinteresat de construcţia vreunei fabrici. 


— Deci Skaugen a pus proiectul la păstrare? 

— Până când Geomar clarifică situaţia. 

— Măi să fie! 

— Şi să ştii că te place. 

— Şi mie îmi place de el. 

— Da, Statoil are noroc cu oameni ca el în conducere. 
Lund stătea în vestibulul său şi îşi lăsă braţele să atârne. 
Părea ciudat de nehotărâtă pentru cineva care de obicei se 
afla în continuă mişcare, ştiind exact încotro se îndreaptă. 
Ochii ei cercetară încăperea. Şi unde îţi sunt bagajele, de 
fapt? 

— De ce? 

— Nu voiai să mergi la lac? 

— Bagajele sunt în maşină. Ai avut noroc, eram pe 
punctul de a părăsi casa. O privi. Mai pot face ceva pentru 
tine, înainte de a mă lăsa pradă singurătăţii? Voi pleca! 
Fără alte amânări. 

— Nu voiam să te rețin. Doar să îţi povestesc ce a 
hotărât Skaugen şi... 

— Frumos din partea ta. 

— Şi să te întreb dacă oferta mai e valabilă. 

— Care? o întrebă, deşi ştia deja la ce se referă. 

— Mi-ai propus să vin cu tine. 

Johanson se sprijini de peretele de lângă cuier. Avu 
viziunea unui munte de probleme apropiindu-se. 

— Am întrebat atunci şi ce ar spune Kare despre asta. 

Lund scutură enervată din cap. 

— Nu trebuie să cer voie nimănui, dacă la asta te referi. 

— Nu, nu la asta mă refer. Doar că nu aş vrea să provoc 
neînţelegeri. 

— Nu provoci absolut nimic, îi răspunse sfidătoare. 
Decid eu singură dacă vreau să merg cu tine la lac. 

— Te eschivezi. 

Apa îi picura din păr, scurgându-i-se pe faţă. 

— Şi atunci de ce mi-ai făcut propunerea? îl întrebă. 

Da, oare de ce, îşi spuse Johanson. 

Pentru că mi-ar plăcea. Dar fără să strice ceva. Nu se 
simţea în nici un fel dator faţă de Kare Sverdrup. Il irita 


însă disponibilitatea bruscă a lui Lund de a-l însoţi la lac. 
Acum câteva săptămâni, nu s-ar fi întrebat de ce. 
Iniţiativele sporadice, întâlnirile la masă, toate făceau 
parte dintr-un flirt continuu, înscenat de ea cu autoironie, 
fără a avea însă vreo finalitate. Dar propunerea ei de acum 
nu făcea parte din flirt. 

Dintr-odată ştiu ce îl deranjează. Şi îşi dădu seama ce o 
preocupase pe Lund atât de intens în ultimele zile. 

— Dacă aveți probleme, spuse Johanson, nu mă 
amesteca pe mine. De acord? Poţi veni, dar nu te folosi de 
mine pentru a-l pune sub presiune pe Kare. 

— Mergi cam prea departe cu gândul. Lund ridică din 
umeri. Bine. Poate că ai dreptate. Hai să o lăsăm baltă. 

— Da. 

— E mai bine aşa. Trebuie să stau puţin şi să mă 
gândesc. 

— Aşa să faci. 

Continuau să stea nehotărâţi lângă intrare. 

— Păi atunci... spuse Johanson. Se aplecă în faţă, o 
sărută uşor pe obraz şi o împinse cu blândeţe afară în 
stradă. Apoi încuie uşa în urma lor. Începea să se însereze. 
Burniţa fără întrerupere. Va trebui să parcurgă pe 
întuneric cea mai mare parte a drumului, dar aproape că îi 
convenea. Va asculta simfonia lui Sibelius, Finlandia. 
Sibelius şi întunericul. Suna bine. 

— Te întorci luni? îl întrebă Lund însoţindu-l la maşină. 

— Cred că deja duminică după-amiază. 

— Putem vorbi la telefon. 

— Desigur. Ce ai de gând? 

Lund ridică din umeri. 

— Aş avea destul de lucru. 

Johanson se abţinu să mai întrebe ceva de Kare 
Sverdrup. În acelaşi moment, ea spuse: 

— Kare a plecat în weekend. S-a dus la părinţii lui. 

Johanson deschise portiera şi aşteptă. 

— Nu trebuie să lucrezi tot timpul, îi spuse. 

Ea zâmbi. 

— Nu. Bineînţeles că nu. 


— Şi în afară de asta... nici nu ai putea veni cu mine. Nu 
ai la tine nimic pentru un weekend la lac. 

— Păi, ce îmi trebuie? 

— În primul rând, nişte încălțări bune. Şi nişte haine 
călduroase. 

Lund îşi privi picioarele. Purta cizme cu şiret şi cu talpă 
groasă. 

— Ce îmi mai trebuie? întrebă. 

— Păi cum spuneam, un pulover... Johanson îşi mângâie 
barba. Mai am şi pe acolo câte ceva. 

— Mhm! Pentru că nu se ştie niciodată. 

— Corect. Nu se ştie niciodată. 

Johanson o privi. Apoi începu să râdă. 

— În regulă, domnişoara Complicata. Ultima ocazie să 
vii cu mine. 

— Complicată, eu? Lund smuci portiera din dreapta şi 
râse. Asta rămâne s-o stabilim pe drum. 

Când ajunseră la drumul nesemnalizat ce ducea spre 
cabană era deja întuneric şi jeepul trecu uruind spre lac, 
pe sub copacii ce se conturau pe fundalul cerului. In faţa 
lor se întindea lacul ca un al doilea cer, culcat între arbori. 
Norii se răspândiseră în parte, iar stelele se reflectau în 
lac. În Trondheim ploua probabil şi acum. 

Johanson duse bagajul în casă şi apoi ieşi lângă Lund, 
care se oprise pe verandă. Scândurile scârţâiră încet. Ca 
de fiecare dată, se lăsă cuprins de liniştea ce-i înconjura, 
cu atât mai evidentă din cauza zgomotelor: fâşâit, ciripit şi 
pocnete uşoare, strigătul îndepărtat al unei păsări, mişcare 
prin desiş, zgomote neidentificabile. O scară mică ducea 
de la verandă spre o pajişte care cobora lin până la apă. De 
acolo, o punte strâmbă se întindea pe post de debarcader. 
Barca, pe care o folosea uneori la pescuit, stătea 
nemişcată. 

Lund privi în jur. 

— Şi tu eşti singur stăpân aici? îl întrebă. 

— De regulă. 

Lund tăcu o vreme. 

— Bănuiesc că te simţi destul de bine în pielea ta. 


Johanson râse încet. 

— De ce crezi asta? 

— Dacă nu găseşti pe nimeni aici, stai de unul singur... 
vreau să spun... probabil că te simţi bine în compania ta. 

— O, da! Aici mă pot purta cu mine însumi cum am chef. 
Pot să mă plac, să mă detest... 

Lund întoarse capul spre el. 

— Se întâmplă şi asta? Să te deteşti? 

— Rar. Şi când se întâmplă, atunci chiar mă detest. Hai 
să intrăm. Fac un risotto. 

Intrară. 

Johanson tăie ceapa în bucătăria mică, o căli în ulei de 
măsline şi adăugă riso di carnaroli, orezul venețian pentru 
risotto. Amestecă boabele de orez cu o lingură de lemn 
pentru ca uleiul să pătrundă pe toate părţile, turnă supă de 
pasăre peste el şi amestecă mai departe, să nu se ardă. 
Între timp, tăie felii nişte mânătărci, le căli în unt şi le lăsă 
să sfârâie pe flacără mică. 

Lund îl privea fascinată. Johanson ştia că ea nu e în 
stare să gătească. Nu avea destulă răbdare. Johanson 
deschise o sticlă de vin roşu, îl decantă şi umplu două 
pahare. Procedura obişnuită. Funcţiona totdeauna. Au 
mâncat, au băut, au vorbit, s-au apropiat. Urmă ceea ce 
urma de obicei, când un boem încărunţit şi o femeie tânără 
se întâlneau într-un loc singuratic şi romantic. 

Automatisme idioate! 

De ce dracu' a vrut să vină cu el? 

l-ar fi plăcut ca în seara asta să lase lucrurile să-şi 
urmeze cursul. Lund stătea la masa din bucătărie, 
îmbrăcată într-unul din puloverele lui şi părea aşa de 
relaxată, cum nu o mai văzuse de mult. Trăsăturile feţei i 
se îmblânziseră. Johanson era iritat. Încercase de multe ori 
să se convingă că nu era genul lui, prea grăbită, prea 
nordică, cu sprâncenele şi cu părul ei drept, de un blond 
aproape alb. Acum trebuia să recunoască totuşi că nimic 
din toate astea nu era adevărat. 

Ar fi putut avea un weekend frumos şi liniştit, îşi spuse 
el. Dar a trebuit neapărat să complici tu totul, idiotule. 


Mâncară în bucătărie. Cu fiecare pahar, Lund devenea 
mai exuberantă. Trăncăneau întruna şi mai deschiseră o 
sticlă. 

La miezul nopţii, Johanson spuse: 

— Nu e foarte frig afară. Ai chef de un tur cu barca? 

Ea îşi propti bărbia în mâini şi îi zâmbi. 

— Şi de un înot? 

— În locul tău aş renunţa la idee. Poate peste o lună, 
două. Când va fi mai cald. Nu, mergem până în mijlocul 
lacului, luăm sticla cu noi şi... 

Johanson făcu o pauză. 

— Şi? 

— Ne uităm la stele. 

Privirile li se întâlniră deasupra mesei din bucătărie. 
Johanson simţi cum i se năruie rezistenţa interioară. Se 
auzi spunând lucruri pe care nu ar fi vrut să le spună, se 
văzu abordând diversele registre şi acţionând butoanele 
necesare pentru a pune în funcţiune maşinăria. Trezi 
aşteptări, se convinse tot mai mult pe sine însuşi şi pe 
Lund că aşa trebuie să se comporte doi oameni pe un lac 
izolat. Işi dori să o vadă plecată înapoi la Trondheim şi în 
acelaşi timp şi-o dori în braţele sale, se apropie de ea până 
îi simţi răsuflarea pe faţă, îşi înjură soarta şi tremură de 
nerăbdare în acelaşi timp. 

— Bine. Atunci să mergem. 

Afară vântul se oprise. Străbătură pontonul şi săriră în 
barcă. Aceasta începu să se balanseze şi Johanson o prinse 
pe Tina de braţ. li venea să pufnească în râs. Ca în filme, îi 
trecu prin cap. Ca într-un blestemat de kitsch cu Meg 
Ryan. Te împiedici şi te apropii de celălalt. Dumnezeule! 

Era o barcă mică din lemn, pe care fostul proprietar i-o 
vânduse odată cu casa. Prora era acoperită cu scânduri, 
pentru a obţine loc de depozitare. Lund se aşeză turceşte 
deasupra, în timp de Johanson pornea motorul. Zgomotul 
făcut de motor nu deranja cu nimic pacea locului. Se 
armoniza perfect cu noaptea plină de viaţă a pădurilor, ca 
zumzetul unui bondar supradimensionat. _ 

Cât dură scurta călătorie nu scoaseră o vorbă. În cele 


din urmă, Johanson frână şi opri motorul. Pluteau la o 
distanţă considerabilă de casă. Lumina aprinsă de pe 
verandă se oglindea în apa de la mal formând fâşii 
ondulate. Ici şi colo se auzea câte un plescăit uşor făcut de 
peştii care săreau după insecte. Johanson se balansă spre 
ea, ţinând în mâna dreaptă sticla pe jumătate plină. Barca 
se legăna uşor. 

— Dacă te laşi pe spate, îi spuse, tot universul e al tău. 
Cu tot ce e în el. Încearcă. 

Lund îl privi cu ochii strălucind în întuneric. 

— Ai văzut vreodată stele căzătoare? 

— Da. De mai multe ori. 

— Şi? Ţi-ai dorit ceva? 

— Nu sunt destul de romantic pentru aşa ceva. Se aşeză 
pe scânduri, lângă ea. Am savurat doar momentul, pur şi 
simplu. 

Lund chicoti. 

— Nu crezi în nimic, aşa-i? 

— Tu? 

— Eu sunt ultima persoană care ar crede în aşa ceva. 

— Ştiu. Tu nu te bucuri de flori sau de ploaia de stele. 
Kare o să aibă viaţă grea. Cel mai romantic lucru care ţi se 
poate oferi ţie este probabil o analiză a stabilităţii pentru 
construcţiile tehnice în mare. 

Lund îl privea în continuare. Apoi îşi dădu capul pe spate 
şi se lăsă să alunece uşor. Puloverul i se ridică şi îi 
descoperi buricul. 

— Chiar crezi? 

— Nu. Nu cu adevărat. 

— Crezi că nu sunt romantică. 

— Cred că până acum nu te-ai gândit cum funcţionează 
romantismul. 

Privirile li se întâlniră din nou. 

Lung. 

Prea lung. 

Îşi regăsi degetele în părul ei, le trecu încet printre 
şuviţe. Ea privi în sus spre el. 

— Poate îmi arăţi tu, îi şopti. 


Johanson se aplecă, până când între buzele lor nu mai 
vibra decât un strat subţire de aer fierbinte. Lund îi 
încolăci gâtul cu braţul. Ochii îi erau închişi. 

Sărutul. Acum. 

În mintea lui Johanson se zbăteau o mie de zgomote şi 
de gânduri, se îndeseau formând vârtejuri. Concentrarea îi 
dispăru. Încă aşteptau amândoi, tensionaţi, de parcă ar fi 
trebuit cineva să le dea un semn, o aprobare, aici vă rog, în 
dublu exemplar, unul pentru dumneavoastră şi unul pentru 
dumneavoastră. Puteţi săruta mireasa, acum puteţi deveni 
pasional, cu adevărat pasional. Nu a fost rău, dar acum, vă 
rog, încercaţi să puneţi suflet! 

Fiţi pasional vă rog. 

Ce se întâmplă? se întrebă Johanson. Ce nu e în regulă 
aici? 

Simţi căldura trupului ei, îi inspiră parfumul, un parfum 
delicios, îmbietor, minunat. 

Dar i se părea că nimerise într-o casă străină. Invitaţia 
nu era pentru el. 

— Nu funcţionează, spuse Lund în acelaşi moment. 

Timp de câteva secunde, prins între capitulare şi 
insistenţă încăpăţânată, Johanson se simţi de parcă ar fi 
căzut în apă rece ca gheaţa. Apoi durerea trecu. Ceva se 
stinse în el. Restul pasiunii se pierdu în aerul curat de 
deasupra lacului şi lăsă în loc o imensă uşurare. 

— Ai dreptate, spuse el. 

Se desprinseră din îmbrăţişare, încet, codindu-se, de 
parcă trupurile lor încă nu pricepuseră ceea ce capetele 
hotărâseră de mult. Johanson văzu în ochii ei întrebarea pe 
care probabil că şi ea o citea în ochii lui: Cât am stricat 
acum? Am pierdut-o definitiv? 

— E totul în regulă? o întrebă. 

Lund nu răspunse. Se aşeză în faţa ei, cu spatele la 
marginea bărcii. Atunci îşi dădu seama că mai ţinea încă 
sticla strâns în mână şi i-o întinse. 

— Se pare, zise el, că prietenia noastră este prea 
puternică pentru dragoste. 

Ştia că sună plat şi patetic, dar afirmaţia avu efectul 


scontat. Începu să chicotească, întâi nervos, apoi vizibil 
uşurată. Apucă sticla, luă o înghiţitură mare şi începu să 
râdă. Işi trecu mâna peste faţă, de parcă ar fi vrut să 
şteargă râsul gălăgios, nepotrivit, însă hohotele i se 
auzeau printre degete şi, în cele din urmă, Johanson pufni 
şi el în râs. 

— Pfu, făcu Lund. 

Apoi tăcură destul de mult. 

— Eşti supărat? îl întrebă încet într-un târziu. 

— Nu. Tu? 

— Eu... nu, nu sunt supărată. Chiar deloc. Doar că... se 
opri. Totul este atât de încurcat. Mai ştii seara din cabina 
ta, pe Thorvaldson. Încă un minut şi... vreau să zic, s-ar fi 
putut întâmpla, dar azi... 

li luă sticla din mână şi bău. 

— Nu, spuse el. Hai să fim sinceri, s-ar fi terminat tot 
aşa. La fel ca azi. 

— De ce oare? 

— Il iubeşti. 

Lund îşi strânse genunchii în braţe. 

— Pe Kare? 

— Pe cine altcineva? 

Lund rămase multă vreme cu privirea aţintită în 
întuneric, iar Johanson mai luă o duşcă, pentru că nu era 
de datoria lui să-i explice Tinei propriile ei sentimente. 

— Credeam că pot scăpa de aşa ceva, Sigur. 

Pauză. Dacă aşteaptă vreun răspuns, se gândi el, atunci 
va avea mult de aşteptat. Va trebui să priceapă singură. 

— Am fost pe aceeaşi lungime de undă, tu şi cu mine, 
continuă ea după o vreme. Nici unul din noi nu dorea o 
relaţie stabilă, aşadar, premisa ideală. Dar nu am folosit 
niciodată această opţiune. N-am simţit niciodată că trebuie 
să se întâmple acum, neapărat, eu... n-am fost niciodată 
îndrăgostită de tine. N-am vrut niciodată să fiu 
îndrăgostită. Insă ideea că se va întâmpla odată avea 
farmecul ei. Amândoi ne trăim viaţa, fără obligaţii, fără 
angajamente. Chiar eram convinsă că se va întâmpla în 
curând, mi se părea că ar fi timpul! Şi dintr-odată apare 


Kare şi îmi spun: Doamne, o relaţie! Totul sau nimic. 
Dragostea înseamnă angajament, şi ce avem noi este... 

— Este dragoste. 

— Credeam că este mai degrabă altceva. Ceva în sensul 
gripei. Nu mă mai puteam concentra ca lumea la munca 
mea, eram tot timpul cu mintea în altă parte, aveam pur şi 
simplu senzaţia că îmi fuge pământul de sub picioare şi 
asta nu se potriveşte cu viaţa mea, asta nu sunt eu. 

— Şi te-ai gândit să profiţi de opţiunea asta, până când 
nu îţi pierzi controlul. 

— Totuşi, te-ai supărat! 

— Nu m-am supărat. Te înţeleg. Nici eu n-am fost 
niciodată îndrăgostit de tine. Johanson căzu pe gânduri. 
Te-am dorit. Şi te-am dorit de-adevăratelea, abia de când 
te-ai combinat cu Kare. Dar eu sunt un vânător bătrân, 
cred că m-a deranjat faptul că îmi disputa altcineva prada, 
m-a supărat şi m-a jignit în amorul propriu... Johanson râse 
încet. Ai văzut filmul acela minunat cu Cher şi Nicolas 
Cage? Moonstruck. Cineva întreabă de ce vor bărbaţii să 
se culce cu femeile? Iar răspunsul este: pentru că se tem 
de moarte. Hm! Cum am ajuns să vorbesc despre asta? 

— Pentru că totul derivă din teamă. Teama de 
singurătate, teama că nu te va invita nimeni şi cea mai rea 
este teama că ai putea alege greşit, atunci când ai de ales. 
Şi să nu mai poţi ieşi din toată povestea. În ce ne priveşte, 
între noi n-ar exista niciodată mai mult decât o legătură 
amoroasă, iar Kare... cu el n-aş putea avea decât o simplă 
relaţie. Nu mi-a luat mult să înţeleg. Vrei pe cineva pe care 
de fapt nici nu-l cunoşti. Îl vrei cu orice preţ. Îl poţi avea 
însă doar dacă accepţi şi viaţa lui, cu totul. Dar brusc devii 
bănuitor. 

— Alegerea s-ar putea dovedi a fi o greşeală. 

Lund încuviinţă din cap. 

— Ai fost vreodată împreună cu cineva? Cu adevărat, 
vreau să spun. 

— Odată, răspunse ea. Mai demult. 

— Primul tău iubit? 

— Mhm. 


— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nimic original. Pe bune. Aş vrea să am ceva teribil de 
povestit, dar adevărul este că într-o zi mi-a dat papucii şi 
pe mine m-a apucat disperarea. 

— Şi după aceea? 

Lund îşi propti bărbia pe braţe. Arăta minunat cum 
stătea aşa în lumina lunii, cu o cută adâncă între 
sprâncene. Totuşi, Johanson nu simţi nici o umbră de 
regret. Nici pentru că încercaseră ceva, nici pentru că se 
terminase cum se terminase. 

— După aceea eu am fost cea care punea capăt fiecărei 
relaţii. 

— Îngerul răzbunării. 

— Pe naiba! Nu, uneori indivizii mă scoteau pur şi 
simplu din sărite. Prea înceţi, prea drăgălaşi, prea opaci. 
Uneori am fugit ca să mă protejez, înainte să... Ştii doar că 
sunt rapidă. 

— Da. Să nu ne construim o căsuţă frumoasă, că ar 
putea veni furtuna s-o strice. 

Lund se strâmbă. 

— Prea elegiac, nu-i de mine. 

— Se poate. Dar se potriveşte. 

— Da, de potrivit se potriveşte, se încruntă ea. Dar mai 
există şi cealaltă posibilitate. Construieşti casa şi o distrugi 
tot tu, înainte să o distrugă altcineva. 

— Kare, casa. 

— Da. Kare, casa. 

Undeva un greiere începu să cânte. Altul îi răspunse din 
depărtare. 

— Aproape că reuşiseşi, spuse Johanson. Dacă în seara 
asta te-ai fi culcat cu mine, ai fi avut un motiv să îi dai 
papucii lui Kare. 

Lund nu răspunse. 

— Crezi că te-ai fi putut păcăli singură în halul ăsta? 

— Mi-aş fi spus că stilul meu e mai degrabă să am o 
legătură cu tine, decât să intru într-o relaţie care mă 
paralizează. Dacă mă culcam cu tine, mi-aş fi... confirmat-o 
cumva. 


— Ţi-ai fi cucerit confirmarea? 

— Nu. Îl fulgeră furioasă. Te-am dorit, indiferent dacă 
mă crezi sau nu. 

— E în regulă. 

— Nu erai un pion care să mă ajute să fug. N-am vrut să 
te... 

— În regulă, în regulă! Johanson ridică mâinile. Eşti doar 
îndrăgostită. 

— Da, mârâi ea. 

— Nu aşa în silă. Mai spune o dată. 

— Da. Dada! 

— Ceva mai bine. Johanson râse. Şi acum, după ce te-am 
întors pe dos şi am văzut amândoi ce fricoasă eşti, poate că 
ar trebui să golim restul sticlei în cinstea lui Kare. 

Ea îi zâmbi cu jumătate de gură. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Încă nu eşti sigură? 

— Când, cum. Sunt... derutată. 

Johanson schimbă sticla dintr-o mână în alta. Apoi spuse: 

— Şi eu am demolat odată o casă, Tina. Sunt ani de- 
atunci. Locatarii mai erau înăuntru. Au avut câteva răni, 
însă mai târziu s-au vindecat. Cel puţin unul dintre ei. Nici 
până astăzi nu ştiu dacă am făcut ce trebuia. 

— Cine a fost celălalt locatar? 

— Soţia mea. 

Lund ridică din sprâncene. 

— Ai fost căsătorit? 

— Da. 

— Nu mi-ai spus niciodată. 

— Multe nu ţi-am spus. Mi se pare de-a dreptul 
reconfortant să nu mărturiseşti unele lucruri. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce se întâmplă de obicei. Johanson ridică din umeri. 
Divorţezi. 

— De ce? 

— Aici e aici. N-am avut cu adevărat un motiv. Fără 
drame, fără farfurii sparte. Doar senzaţia că aş putea 
rămâne fără aer. Şi, în realitate, teama că aş putea... 


deveni dependent. Vedeam apropiindu-se de mine o 
familie, copii şi o potaie băloasă în curte, mă vedeam 
având responsabilități, iar copiii şi potaia, şi 
responsabilităţile mi-au distrus dragostea bucăţică cu 
bucăţică... Pe vremea aceea, mi s-a părut foarte înţelept să 
mă despart de ea. 

— Şi acum? 

— Acum mă gândesc că asta a fost poate singura 
greşeală pe care am făcut-o în viaţa mea. Căzut pe 
gânduri, Johanson privi apa. Apoi se îndreptă şi ridică 
sticla. În acest spirit: cheerio! Fă ce trebuie să faci. 

— Nu ştiu ce să fac, şopti ea. 

— Nu te lăsa cuprinsă de teamă. Ai dreptate, eşti rapidă. 
Fii mai rapidă decât teama. Johanson o privi. Eu nu am fost 
suficient de rapid. Orice hotărâre pe care o iei fără să-ţi fie 
teamă e hotărârea cea bună. 

Lund zâmbi. Apoi se întinse şi apucă sticla. 


Spre uimirea lui Johanson, rămaseră întregul weekend la 
lac. În noaptea romanţei lor eşuate crezuse că se vor 
întoarce a doua zi la Trondheim, dar nu se întâmplă aşa. 
Lucrurile se limpeziseră. Eternul flirt se spulberase. 
Făcură plimbări, povestiră şi râseră, nu se gândiră la 
universităţi, insule de forare şi viermi, iar Johanson găti 
cele mai bune spaghetti bolognese din viaţa lui. 

Se dovedi a fi unul din cele mai frumoase weekenduri la 
lac de care îşi putea aminti. 

Duminică seara se întoarseră. Johanson o lăsă pe Lund 
în faţa casei. Se sărutară scurt şi prieteneşte. Preţ de 
câteva clipe, în timp ce intra în casa lui de pe Kirkegata, 
Johanson resimţi, pentru prima dată după mulţi ani, 
diferenţa dintre a trăi singur şi a te simţi singur. Işi lăsă 
sentimentul la intrare. Îndoielilor şi amărăciunii nu le 
dădea voie să pătrundă nici un pas mai departe. 

Îşi duse geamantanul în dormitor. Ca şi în sufragerie, 
avea şi aici un televizor. Îi dădu drumul şi zapă, până 
nimeri peste înregistrarea unui concert de la Royal Albert 
Hall. Kiri Te Kanawa cânta arii din La Traviata. Johanson 


începu să despacheteze fredonând încet şi încercând să se 
hotărască asupra băuturii de seară obligatorii. 

După o vreme muzica se opri. 

Distras de dificultăţile întâmpinate la împăturirea unei 
cămăşi, nu sesiză imediat că se terminase concertul. Se 
lupta cu o mânecă rebelă, în timp ce în fundal se auzeau 
ştirile. 

„... Anunţă Chile. Nu s-a confirmat nici o legătură între 
dispariţia familiei norvegiene şi alte incidente similare, 
care se pare că au avut loc în acelaşi timp pe coasta 
peruană şi cea argentiniană. Tot acolo, în ultimele 
săptămâni, mai multe bărci pescăreşti au dispărut sau au 
fost văzute mai târziu plutind în derivă. Până la această 
oră nu a fost găsit nici un membru al echipajelor. Familia 
formată din cinci membri ieşise în larg pe vreme frumoasă, 
la bordul unui trauler de pescuit.” 

Se împătureşte mâneca spre dreapta, se întoarce 
înăuntru. Ce spuneau la televizor? 

„În acest timp, Costa Rica consemnează o invazie de 
meduze de dimensiuni neobişnuite. Mii de siphonophora 
din genul Physalia physalis au apărut în imediata 
apropiere a țărmului. Se spune că paisprezece oameni şi- 
au pierdut viaţa în urma întâlnirii cu aceste animale 
veninoase şi mai mulţi au fost răniţi, printre aceştia 
numărându-se şi doi englezi şi un cetăţean german. 
Numărul persoanelor care au fost date dispărute nu se 
cunoaşte. Oficiul costarican pentru străini a convocat o 
şedinţă de criză, însă a infirmat veştile despre închiderea 
plajelor pentru turişti. Deocamdată s-a anunţat că nu 
există nici un pericol. 

Johanson rămase nemişcat, cu mâneca în mână. 

— Tâmpiţii dracului, mârâi printre dinţi. Paisprezece 
morţi. Ar fi trebuit să închidă zona de mult. 

„Incidente provocate de bancuri de meduze au avut loc 
şi pe coasta australiană. Se pare că este vorba de meduze 
cubozoa, la fel de otrăvitoare. Autorităţile avertizează 
populaţia să nu intre în mare. În ultimii o sută de ani, 
şaptezeci de persoane au murit în Australia din cauza 


veninului de cubozoa, înregistrându-se astfel mai multe 
decese decât în cazul atacurilor rechinilor. Şi din Canada 
de vest au fost anunţate accidente pe mare, având victime 
umane. Nu se cunoaşte cauza exactă a scufundării mai 
multor vapoare cu turişti. Se pare că vapoarele s-au ciocnit 
dintr-o eroare de navigaţie.” 

Johanson se întoarse. Crainica tocmai lăsa foaia din 
mână şi ridica privirea afişând un zâmbet golit de orice 
expresie. 

— Şi acum alte ştiri ale zilei, pe scurt. 

Physalia physalis, îşi spuse Johanson. 

Îşi aminti de o femeie din Bali, pe care o văzuse culcată 
în nisip, scuturată de convulsii. El însuşi nu intrase în 
contact cu animalul. Nici femeia nu atinsese meduza. 
Pescuise ceva cu vârful băţului din apa mică de la mal, în 
timp ce se plimba. Ceva ce femeii i se păruse de o 
frumuseţe unică, o velă eterică, grăbită. Prudentă, avusese 
grijă să păstreze distanţa. O întorsese de câteva ori pe o 
parte şi pe alta până când se umpluse de nisip, pierzându- 
şi atractivitatea şi farmecul, şi apoi făcuse greşeala aia 
prostească... 

Physalia physalis sau corabia portugheză făcea parte din 
specia Siphonophora, prea puţin studiată. La drept 
vorbind, nici nu era o meduză în sensul clasic, ci o colonie 
înotătoare formată dintr-o multitudine de indivizi 
minusculi, sute şi mii de polipi, având cele mai diverse 
sarcini. Vela lor albastră sau purpurie umplută cu gaz care 
se înălța din apă le permite să navigheze pe vânt ca un 
iaht. Ce era sub velă, nu se vedea. 

Dar o simţeai, de îndată ce călcai în ea. 

Deoarece corabia portugheză trage după ea o perdea de 
tentacule, ce pot atinge şi 50 de metri lungime, prevăzute 
cu sute de mii de celule conidocile, acoperite de antene. 
Structura şi funcţia acestor celule reprezintă o creaţie de 
vârf a evoluţiei, un arsenal de arme foarte eficiente. 
Fiecare celulă adăposteşte în interior o capsulă cu un 
furtun rulat, care se termină într-un vârf ca un harpon, 
întors spre interior ca degetul unei mănuşi. Cea mai 


uşoară atingere pune în mişcare un proces de o precizie 
înmărmuritoare. În momentul în care antena înregistrează 
contactul, furtunul se derulează şi ţâşneşte spre exterior 
cu o presiune echivalentă cu cea a exploziei a şaptezeci de 
cauciucuri sub presiune. Mii de harpoane acoperite de 
cârlige străpung pielea victimei injectându-i subcutanat un 
amestec de diferite feluri de albumină şi proteine, care 
atacă, în acelaşi timp, globulele de sânge şi celulele 
nervoase. Urmarea este contractarea imediată a 
musculaturii. Dureri de parcă te-ar fi ars un fier înroşit îţi 
sfredelesc carnea, stare de şoc, oprirea respirației, apoi 
stop cardiac. Dacă ai norocul să te afli lângă țărm şi 
primeşti rapid îngrijiri,  supravieţuieşti contactului. 
Scafandrii şi înotătorii care nimereau în încurcătura de 
tentacule plutitoare departe în larg nu aveau aproape nici 
o şansă. 

Femeia din Bali nu făcuse decât să atingă cu degetul 
unui picior băţul pe care se depusese puţină otravă. Chiar 
şi cantitatea aceea infimă fusese de ajuns pentru ca ea să 
nu mai poată uita nicicând întâlnirea aceea. 

Cu toate acestea, corabia era nevinovată în comparaţie 
cu Chironex fleckeri, meduza-cutie din Australia. 

În istoria evoluţiei, natura s-a întrecut pe sine în crearea 
unor teribile amestecuri de otravă. În cazul meduziei-cutie 
şi-a dovedit întreaga măiestrie. Otrava unui singur animal 
ar putea omorî două sute cincizeci de oameni. Substanța 
bloca centrii nervoşi şi provoca instantaneu leşinul. Celor 
mai multe victime, inima le cedează şi se îneacă în decurs 
de câteva minute sau chiar secunde. 

În timp ce privea fix televizorul, Johanson se gândea la 
toate acestea. 

Cineva  prostea oamenii. Mai existaseră vreodată 
paisprezece morți în apropierea vreunui țărm, 
nemaivorbind şi de răniţi, în doar câteva săptămâni? Din 
cauza unei singure specii de meduze? Şi ce era cu cealaltă 
poveste, cu dispariţia vapoarelor? 

Corăbii portugheze în America de Sud. Meduze-cutie în 
Australia. 


Invazie de viermi în Norvegia. 

Nu trebuie să aibă neapărat o semnificaţie, îşi spuse. 
Meduzele apar adesea în bancuri, peste tot în lume. Nu 
există vară să nu facă probleme. Dar viermii... era cu totul 
altceva. 

Puse la loc ultimele articole de îmbrăcăminte, închise 
televizorul şi se duse în sufragerie să asculte muzică sau 
să citească. 

Dar Johanson nu îşi puse nici un CD şi nici nu luă vreo 
carte. Se plimbă o vreme de colo-colo, se duse la geam şi 
privi afară spre strada luminată de felinare. 

Fusese atâta linişte la casa de pe lac! 

Era linişte pe Kirkegata. 

Când era prea multă linişte, de obicei ceva nu era în 
ordine. 

Aiurea, îşi spuse Johanson. Ce legătură avea Kirkegata 
cu toate astea? 

Îşi turnă un pahar de grappa, gustă şi încercă să uite 
emisiunea de ştiri. 

Se gândi pe cine ar fi putut suna. 

Knut Olsen. Şi el era biolog la NTNU. Johanson ştia că 
Olsen se pricepe la meduze, corali şi anemone. Şi, în plus, 
îl putea întreba şi despre vasele dispărute. 

Olsen răspunse la al treilea apel. 

— Dormeai deja? întrebă Johanson. 

— M-au ţinut treaz copiii, zise Olsen. A fost ziua lui 
Marie, a împlinit cinci ani. Cum a fost la lac? 

Olsen era un familist veşnic binedispus, care ducea o 
viaţă burgheză atât de corectă, încât pe Johanson îl apuca 
groaza. Nu se întâlneau niciodată în viaţa particulară, cu 
excepţia pauzelor de masă. Dar era un tip de treabă şi 
avea umor. Trebuia să aibă simţul umorului. Altfel n-aveai 
nici o şansă să suporţi cinci copii şi duzini de neamuri 
omniprezente, opină Johanson. 

— Ar trebui să vii pe acolo odată, îi răspunse. Era o 
figură de stil. La fel de bine îi putea spune că ar trebui să 
îşi arunce în aer maşina sau să-i vândă pe doi dintre copii. 

— Desigur, spuse Olsen. O să vin cândva. 


— Ai văzut ştirile? 

Se lăsă o scurtă pauză. 

— Te referi la meduze? 

— Bingo! Mă gândeam eu că te preocupă. Ce se 
întâmplă cu ele? 

— Ce să se întâmple? Invazii au loc tot timpul. Broaşte, 
lăcuste, meduze... 

— Mă refer strict la Physalia physalis şi la Chironex 
fleckeri. 

— Asta este neobişnuit. 

— Eşti sigur? 

— Neobişnuit este faptul că e vorba tocmai de cele mai 
periculoase specii de meduze din lume. Şi informaţiile de 
la ştiri sunt de-a dreptul ciudate. 

— Şaptezeci de morţi în o sută de ani, observă Johanson. 

— Aiurea, pufni Olsen dispreţuitor. 

— Mai puţin? 

— Mai mult! Mult mai mulţi, vreo nouăzeci, dacă pui la 
socoteală şi Golful Bengal, şi Filipinele. Despre cifra 
neoficială nici să nu mai vorbim. Bineînţeles că Australia 
are probleme de când lumea cu chestia aia mucilaginoasă, 
exact cu Chironex fleckeri, meduzele-cutie. Îşi depun ouăle 
la nord de Rockhampton, unde se varsă râurile în mare. 
Aproape toate accidentele au loc în apă mică. In trei 
minute eşti mort. 

— E sezonul lor? 

— În ceea ce priveşte Australia, da. Din octombrie până 
în mai. În Europa bestiile alea te calcă pe nervi, când mori 
de cald pe plajă. Am fost la Menorca anul trecut şi copiii 
abia de s-au putut juca pentru că peste tot zăceau tone 
întregi de Velelia... 

— Ce zăcea peste tot? 

— Velella velella. Meduze cu pânze. Foarte drăguţe, 
atunci când nu stau şi se împut la soare. Sunt mici, violet. 
Nici nu îţi poţi imagina. Toată plaja era mov. Le luau cu 
lopeţile şi cu greblele, şi le băgau în sute de saci, iar din 
mare veneau tot timpul altele. Ştii că eu sunt un fan al 
meduzelor, dar şi pentru mine a fost prea mult, la un 


moment dat. De dimineaţa până seara auzeam numai 
tipete. Oricum, în Europa avem problema meduzelor doar 
în august sau în septembrie, însă down under este, 
bineînţeles, pe dos. E într-adevăr ciudat ce se întâmplă în 
apele Australiei. 

— Ce anume e ciudat? 

— Faptul că aceste meduze, Chironex fleckeri, pot fi 
întâlnite în apropierea țărmului, unde apa e mică. Departe 
de țărm nu prea sunt. Şi în nici un caz pe insulele situate 
în fața Marii Bariere de Corali. Am auzit însă că sunt şi 
acolo. Cu Velella este chiar pe dos. În mod normal trăiesc 
în ocean. Nu am aflat nici până azi ce le mână la țărm o 
dată la câțiva zeci de ani. Ştim prea puține despre meduze. 

— Plajele nu sunt protejate prin plase? 

Olsen izbucni în râs. 

— Da, mare scofală, nu ajută cu nimic. Meduzele rămân 
prinse în plase, iar tentaculele se desprind şi trec printre 
ochiuri. Atunci chiar că nu le mai vezi deloc. Olsen făcu o 
pauză. De ce te interesează atât de tare? Ştii şi tu destule 
lucruri pe tema asta. 

— Da, dar tu ştii mai multe. Vreau să ştiu dacă avem 
într-adevăr de-a face cu anomalii. 

— Poţi să pui pariu, mârâi Olsen. Fii atent, apariţia 
meduzelor e legată întotdeauna de temperaturi ridicate ale 
apei şi de dezvoltarea planctonului. Ştii doar, când se 
încălzeşte, planctonului îi merge bine, iar meduzele se 
hrănesc cu plancton, aşa că asta e povestea. De aceea 
creaturile apar vara târziu în cete şi câteva săptămâni mai 
târziu dispar. Asta este mersul lucrurilor. Aşteaptă şi-ai să 
vezi. 

In fundal se auziră urlete. Johanson se întrebă oare când 
se duc la culcare copiii lui Olsen şi dacă, de fapt, se culcă 
vreodată. De câte ori vorbise la telefon cu Olsen, scandalul 
era în toi. 

Olsen strigă ceva despre terminat cearta şi împăcat. O 
vreme scandalul fu şi mai mare, apoi tatăl reveni la 
telefon. 

— Scuză-mă. Cadourile. Se ceartă pe ele. Dacă vrei să 


ştii părerea mea, aceste probleme cu meduzele apar din 
cauza deversării exagerate de îngrăşăminte în mare. Noi 
suntem de vină. Ingrăşămintele stimulează înmulţirea 
planctonului etc. Dacă vântul bate apoi de la vest sau de la 
nord-vest, atunci ne trezim cu ele la uşă. 

— Da, însă astea sunt invaziile normale. Noi vorbim aici 
de... 

— Aşteaptă. Voiai să ştii dacă avem de-a face cu o 
anomalie. Răspunsul este: da! Şi anume cu una pe care nu 
o recunoaştem ca fiind anomalie. Ai plante în casă? 

— Poftim? A... da. 

— Un palmier yucca? 

— Da. Doi. 

— Anomalii. Inţelegi? Palmierii yucca au fost importaţi, 
şi ghici de către cine. 

Johanson dădu ochii peste cap. 

— Sper că nu începi să vorbeşti acum de o invazie de 
palmieri yucca. Palmierii mei sunt paşnici. 

— Nu mă refer la asta. Vreau să spun că nu mai suntem 
în măsură să spunem ce este natural şi ce nu. În anul 
2000, am fost în Golful Mexic să studiez invazia de 
meduze. Efectivul local de peşte era ameninţat de bancuri 
de meduze. Pătrunseseră în locurile de depunere a icrelor 
din Louisiana, Mississippi şi Alabama, şi mâncau larvele şi 
ouăle peştilor, şi mai mâncau şi tot planctonul. Cea mai 
mare pagubă a făcut-o o specie care nici nu avea ce căuta 
aici: o meduză australiană din Pacific. De import. 

— Biologie de invazie. 

— Exact. Au distrus lanţul trofic şi au influenţat 
pescuitul. O catastrofă. Cu câţiva ani înainte, o catastrofă a 
ameninţat şi Marea Neagră pentru că în anii 1980 un 
vapor comercial adusese în apa de balast meduze din 
ordinul Lobata. Nu aveau ce căuta acolo şi Marea Neagră 
a fost luată prin surprindere şi s-a trezit în găleată. Acum 
acolo se zbenguie peste opt mii de meduze pe kilometrul 
pătrat şi ştii ce înseamnă asta? 

Olsen se înfierbânta vorbind. 

— Şi acum chestia asta cu corăbiile portugheze. Au 


apărut din Argentina, ăsta nu e teritoriul lor. America 
Centrală da, şi Peru, poate şi Chile, dar mai jos? 
Paisprezece morţi dintr-o lovitură! Asta sună a atac. De 
parcă ar fi fost luaţi prin surprindere. Şi apoi Chironex 
fleckeri. Ce fac aşa departe în larg? De parcă cineva le-ar fi 
adus acolo printr-o vrajă. 

— Ce mă uimeşte pe mine, spuse Johanson, este faptul 
că este vorba tocmai de cele mai periculoase specii. 

— Întocmai, spuse Olsen tărăgănat. Dar nu suntem în 
America, nu te lansa într-o teorie a conspirației. Mai există 
şi altă explicaţie pentru înmulţirea problemelor. Unii dau 
vina pe El Nino, alţii pe încălzirea climei. În Malibu au 
necazuri cu meduzele cum nu au mai avut de decenii 
întregi, la Tel Aviv şi-au făcut apariţia exemplare uriaşe. 
Încălzirea globală, importul, toate au sens. 

Johanson abia dacă îl mai auzea. Olsen spusese ceva ce 
nu îi mai ieşea din cap. 

De parcă cineva le-ar fi adus printr-o vrajă. 

— ... Se împerechează în apele mici, tocmai zicea Olsen. 
Şi încă ceva: dacă ăia vorbesc de o cantitate neobişnuită 
de meduze, atunci nu este vorba de mii, ci de milioane şi 
milioane. Şi nu au nimic sub control. Acolo nu au murit 
paisprezece oameni, ci mult mai mulţi, îţi garantez eu. 

— Mhm. 

— Tu mai asculţi ce spun? 

— Bineînțeles. Mult mai mulți. Cred că acum tu te 
lansezi într-o teorie a conspirației. 

Olson râse. 

— Aiurea. Dar sunt anomalii, da. La o privire 
superficială, ar putea părea un fenomen care se repetă 
ciclic, însă eu cred altceva. 

— Ce simţi tu? 

— Eu simt că îmi iubesc nevasta. Părerea asta mi-o 
dictează capul. 

— Bine. Mulţumesc. Voiam doar să-ţi aud părerea. 

Se gândi. Să îi spună lui Olsen despre viermi? Dar nu 
era problema lui. Poate că Statoil nu ţinea acum în mod 
deosebit ca acest subiect să fie dezbătut public, iar Olsen 


vorbea un pic cam mult. 

— Ne vedem mâine la prânz? întrebă Olsen. 

— Da. Mi-ar face plăcere. 

— Încerc să mai aflu ceva pe tema asta. Am sursele mele 
despre meduze. 

— Bine, zise Johanson. Ne vedem mâine. 

Inchise telefonul. Abia acum îşi aminti că vrusese să îl 
întrebe pe Olsen şi ce credea despre navele dispărute. Dar 
nu vru să mai sune o dată. Va afla mâine destule. 

Se întrebă dacă invazia de meduze l-ar fi obsedat la fel 
de tare şi în cazul în care n-ar fi ştiut de viermi. 

Nu. Probabil că nu. Nu meduzele erau problema. 

_ Problema erau legăturile dintre toate aceste întâmplări. 
În cazul în care exista vreo legătură. 


A doua zi dimineaţă, imediat după ce Johanson ajunse la 
birou, trecu să-l vadă pe Olsen. Pe drum spre NTNU, 
ascultase ştirile şi nu aflase mai mult decât ştia deja: 
oameni şi bărci dispăruseră în diferite părţi ale lumii. 
Speculaţii se făceau destule, dar nimeni nu dădea o 
explicaţie adevărată. 

Johanson avea primul curs de la zece. Avea timp destul 
ca să verifice mailurile şi să vadă ce-i venise prin poştă. 
Afară ploua cu găleata. Peste Trondheim se întindea un cer 
de un gri plumburiu. Johanson aprinse becul şi se retrase 
cu un pahar de cafea în spatele biroului pentru a se trezi în 
linişte, când Olsen băgă capul pe uşă. 

— Nebunie, nu? zise acesta. Nu se mai termină. 

— Ce nu se termină? 

— Ei, o veste proastă după alta. Nu asculţi ştirile? 

Johanson rămase un pic pe gânduri. 

— Te referi la bărcile dispărute? Şi eu voiam să te întreb 
despre ele. Ieri, cu atâtea meduze, am uitat. 

Olsen scutură din cap şi intră în birou. 

— Mă gândeam că îmi vei oferi şi mie o cafea, spuse 
musafirul, în timp ce privea interesat în jur. Una din 
calităţile lui Olsen, deopotrivă folositoare şi solicitante, era 
curiozitatea lui. 


— Hai alături, spuse Johanson. 

Olsen întredeschise uşa care dădea în biroul alăturat şi 
comandă în gura mare o cafea. Apoi se aşeză, continuând 
să cerceteze totul cu privirea. Secretara intră, îi trânti 
aproape cana de cafea pe birou şi îl onoră pe Johanson cu 
o privire nimicitoare înainte de a se întoarce în camera de 
alături. 

— Dar ce are? se miră Olsen. 

— Eu îmi iau totdeauna singur cafeaua, spuse Johanson. 
Cana e chiar alături, lapte, zahăr, căni. 

— Sensibilă doamna, aşa-i? Imi pare rău. Săptămâna 
viitoare îi aduc biscuiţi de casă. Soţia mea face nişte 
biscuiţi grozavi. Olsen sorbi cu zgomot din cafea. Tu chiar 
nu ai auzit ştirile, zici? 

— Ba da, le-am auzit în maşină venind încoace. 

— Acum zece minute a fost o ştire specială pe CNN. Ştii 
televizorul ăla mic de la mine din birou, e deschis tot 
timpul. Olsen se aplecă în faţă. Lumina plafonierei se 
oglindi în începutul lui de chelie. 

— În apropierea Japoniei, o cisternă petrolieră a sărit în 
aer şi s-a scufundat. În acelaşi timp, în Strâmtoarea 
Malakka două vase-container s-au ciocnit cu o fregată. 
Unul din vasele-container se scufundă, celălalt nu mai 
poate fi manevrat şi pe fregată e incendiu. O fregată 
militară. A avut loc o explozie. 

— Dumnezeule! 

— Şi totul doar în dimineaţa asta. 

Johanson îşi încălzea palmele de la cana de cafea. 

— În ceea ce priveşte Strâmtoarea Malakka, nu mă 
surprinde nimic, spuse el. E de mirare că acolo nu se 
întâmplă mai multe. 

— Da, dar este o coincidenţă teribilă, nu? 

Trei strâmtori concurau pentru titlul de cea mai 
circulată cale maritimă a lumii, Canalul Mânecii, 
Gibraltarul şi Malakka, cea care era o parte a drumului 
maritim din Europa spre Asia de Sud-Est şi Japonia. 
Problema navigaţiei comerciale mondiale consta printre 
altele în importanţa acestor strâmtori. Numai Malakka era 


traversată într-o singură zi de circa 600 de petroliere mari 
şi cargoboturi. În unele zile se întâmpla ca până la 2 000 
de vapoare să traverseze apele dintre Malaysia şi Sumatra. 
Strâmtoarea era lungă de 400 de kilometri, dar în unele 
locuri nu era mai lată de 27 de kilometri. India şi Malaysia 
cereau insistent căpitanilor de petroliere să ocolească prin 
Strâmtoarea Lombok, situată mai la sud, însă nimeni nu o 
făcea. Ocolul micşora profitul. Astfel încât aproape 15 la 
sută din comerţul mondial se înghesuia în continuare prin 
Strâmtoarea Malakka şi cele învecinate. 

— Se ştie, de fapt, ce s-a întâmplat acolo? 

— Nu. Ştirea s-a dat abia de câteva minute. 

— Groaznic. Johanson bău o înghiţitură. Ce e cu 
povestea aia cu bărcile dispărute? 

— Cum? Nici asta nu ştii? 

— Altfel nu aş întreba, răspunse Johanson cam arţăgos. 

Olsen se aplecă în faţă şi cobori vocea. 

— Se pare că în America de Sud dispar de mai multă 
vreme pescari şi bărci mici de pescuit. Pe partea 
Pacificului. Nu s-a prea vorbit pe tema asta, cel puţin nu în 
Europa. Se pare că totul a început în Peru. Prima dată a 
dispărut un pescar. l-au găsit barca abia după câteva zile. 
Plutea în larg. O barcă mică de papură. Au crezut întâi că a 
fost măturat de un val, însă de săptămâni întregi vremea 
fusese tare liniştită în regiune. După care, faze din astea s- 
au repetat ca pe bandă rulantă. In cele din urmă a dispărut 
un trauler mic. 

— De ce nu s-a auzit nimic despre asta, pentru numele 
lui Dumnezeu? 

Olsen îşi desfăcu braţele a neputinţă. 

— Pentru că aşa ceva nu se anunţă de bunăvoie. 
Turismul e mult prea important. Şi în plus se întâmplă 
departe, în regiuni unde trăiesc mulţi oameni cu părul 
negru, care, pentru noi, arată toţi la fel. 

— Au anunţat faza cu meduzele. Şi asta s-a întâmplat 
departe. 

— Te rog frumos! Este o mare diferenţă. Aici au murit 
cinstiţi turişti americani şi un german, şi mai ştiu eu cine. 


Acum a dispărut o familie de norvegieni lângă Chile. S-au 
aventurat în larg cu o barcă pescărească, însoţiţi de un 
ghid local. Pescuit în larg. Şi au dispărut! Norvegieni, 
Dumnezeule, oameni blonzi, valoroşi, despre ei trebuie să 
relatezi. 

— Da, da, am priceput. Johanson se lăsă pe spate. Şi nu 
s-a primit nici un mesaj radio? 

— Nu, Sherlock Holmes. Câteva SOS-uri. Atâta tot. La 
cele mai multe din bărcile dispărute, tehnologia de ultimă 
oră se rezuma la motorul de bord. 

— Nici o furtună? 

— Doamne, nu! Nimic din ce ar putea scufunda o barcă. 

— Şi ce se întâmplă în faţa Canadei de Vest? 

— Vapoarele despre care se crede că s-ar fi ciocnit? 
Habar n-am. Cineva spunea că ar fi dat peste vreo balenă 
prost dispusă. Ce ştiu eu? Lumea e misterioasă şi crudă, şi 
tu mă cam pui pe gânduri cu întrebările tale. Mai dă-mi o 
cafea... ba nu, stai că-mi iau singur. 


Olsen se lipise de biroul lui Johanson ca marca de 
scrisoare. Când se sătură în sfârşit de cafea şi plecă, 
Johanson se uită la ceas. Până la începerea cursului mai 
erau doar câteva minute. 

O sună pe Lund. 

— Skaugen a intrat în contact cu alte societăţi de 
explorare, spuse ea. Din toată lumea. Vrea să ştie dacă se 
confruntă cu fenomene asemănătoare. 

— Cu viermi? 

— Exact. Şi presupune că asiaticii ştiu cel puţin la fel de 
multe despre creaturile alea, cât ştim şi noi. 

— Cum aşa? 

— Adu-ţi aminte ce spuneai. Asia îşi încearcă puterile în 
extracția hidraţilor de metan. Nu asta ţi-a spus omul tău 
din Kiel? Skaugen a tatonat firmele cu pricina. 

Nu e o idee rea, îşi spuse Johanson. Skaugen adunase 
unu şi cu unu. Dacă viermii erau chiar aşa de înnebuniţi 
după hidrati, trebuie să fi fost remarcaţi în special acolo 
unde şi omul era nebun după metan. Pe de altă parte... 


— Asiaticii nu îi vor da lui Skaugen informaţiile mură în 
gură, spuse el. Le vor ţine pentru ei, aşa cum va face şi el. 

Lund păstră un moment de tăcere. 

— Vrei să spui că nici Skaugen nu le-ar spune ce ştie? 

— Poate nu tot. Şi nu acum. 

— Care ar fi alternativa? 

— Păi... Johanson îşi căută cuvintele. 

— Nu vreau să vă fac proces de intenţie, dar să 
presupunem că îi vine cuiva ideea să forţeze construirea 
unei fabrici subacvatice, cu toate că acolo jos mişună nişte 
chestii necunoscute. 

— Nu facem aşa ceva. 

— Să presupunem doar. 

— Skaugen îţi urmează sfatul, ai auzit. 

— Asta îl onorează. Dar aici e vorba de bani, aşa-i? Ar 
putea adopta o poziţie de genul: Viermi? Nu ştim nimic. N- 
am văzut nimic. 

— Şi să construiască totuşi? 

— Poate să nu se întâmple nimic. Şi dacă totuşi se 
întâmplă, vreau să zic, poţi aresta pe cineva pentru 
neajunsuri tehnice, dar nu pentru dihănii mâncătoare de 
metan. Cine să mai demonstreze atunci că viermii fuseseră 
descoperiţi înainte? 

— Statoil nu ar muşamaliza aşa ceva. 

— Hai să nu vorbim despre voi. Dacă japonezii, de 
exemplu, ar pune pe picioare exportul de metan, ar da 
lovitura. S-ar scălda în bani. Tu crezi că, în condiţiile astea, 
asiaticii vor juca cu cărţile pe masă? 

Lund ezită. 

— Nu. 

— Şi voi? 

— Asta nu ne-ajută cu nimic acum. Trebuie să aflăm asta 
de la ei, înainte ca ei s-o afle de la noi. Ne trebuie 
observatori independenţi. Oameni care nu pot fi puşi în 
legătură cu Statoil. De exemplu... Păru să cugete. Apoi 
spuse: Nu te-ai putea interesa tu puţin? 

— Cum, eu? La societăţile petroliere? 

— Nu, la institute, universităţi, la oameni precum cei din 


Kiel. Hidraţii de metan nu se studiază la scară mondială? 

— Ba da, dar... 

— Şi la biologi. Biologi marini! Scafandri amatori! Ştii 
ce?! exclamă ea entuziasmată. Poate preiei tu toată partea 
asta. Înfiinţăm un resort pentru tine. Da, e o idee bună, îl 
sun pe Skaugen şi îi cer un buget! Am putea... 

— Hei, ia-o mai încet. 

— Ai fi bine plătit şi nu ai avea mult de lucru. 

— Asta e o muncă de căcat. O puteţi face la fel de bine şi 
voi. 

— Ar fi mai bine să o preiei tu. Tu eşti neutru. 

— Of, Tina! 

— Cât am stat aici să vorbim, ai fi putut telefona deja de 
trei ori la Smithsonian Institute. Te rog, Sigur, ar fi 
simplu... Înţelege, dacă apărem noi, ca ditamai concernul 
cu interese vitale, ni se agaţă instantaneu o mie de 
organizaţii ecologiste de gât. Aia abia aşteaptă aşa ceva. 

— Aha! Se pare că tot aveţi ceva de ascuns. 

— Eşti un mare dobitoc. 

— Din când în când. 

Lund oftă. 

— Ce ar trebui să facem după părerea ta? Crezi că nu 
ne-ar acuza toţi de ce e mai rău? ţi jur, Statoil nu va 
întreprinde nimic până nu ne vom lămuri ce rol joacă 
aceşti viermi. Dar dacă batem oficial la prea multe uşi, se 
va afla. Atunci o să fim în prim-plan şi nu vom mai putea 
mişca un deget. 

Johanson se frecă la ochi. Apoi privi la ceas. 

Trecut de zece. Cursul lui. 

— Tina, trebuie să închid. Te sun mai târziu. 

— Îi pot spune lui Skaugen că eşti de acord? 

— Nu. 

Tăcere. 

— În regulă, spuse Lund în cele din urmă, încet. 

Suna de parcă ar fi mers la tăiere. Johanson respiră 
adânc. 

— Pot să mă gândesc cel puţin? 

— Da. Bineînţeles. Eşti o comoară. 


— Ştiu. Tocmai asta e problema mea. Te sun eu. 
Işi adună hârtiile şi se grăbi spre amfiteatru. 


Roanne, Franţa 


În timp ce la Trondheim Johanson îşi începea cursul, la 
două mii de kilometri depărtare, Jean Jerome studia cu 
ochi critic doi homari bretoni. 

Jerome era de regulă critic. Permanentul lui scepticism i 
se datora locului său de muncă. Troisgros era singurul 
restaurant din Franţa care se putea lăuda de peste 30 de 
ani neîntrerupţi cu cele trei stele Michelin, iar Jerome nu 
dorea să intre în istorie ca omul care a stricat tradiţia. El 
răspundea de tot ce provenea din mare. Era, cum s-ar 
spune, stăpânul peştilor şi se trezea cu noaptea-n cap. 

Intermediarul care îl aproviziona pe Jerome îşi începuse 
ziua chiar mai devreme, şi anume la ora 3.00 în Rungis, o 
suburbie situată la 14 kilometri de Paris, care se ridicase 
peste noapte la rangul de Mecca a bucătăriei cu pretenţii. 
Intr-o piaţă de patru kilometri pătraţi iluminată până în 
ultimul colţişor, Rungis aproviziona acum Parisul şi alte 
capitale, comercianţi şi bucătari, pe toţi cei care erau 
destul de nebuni să-şi petreacă viaţa într-o bucătărie. In 
Rungis era reprezentată întreaga ţară. Lapte, frişcă, unt şi 
brânză din Normandia, legume bretone de excepţie, fructe 
aromatice din Sud. Furnizorii de stridii din Belon, 
Marennes şi din Bassin d'Arcachon şi pescarii de ton din 
St-Jean-de-Luz sosiseră în trombă cu încărcătura lor de pe 
autostradă. Autocamioane pline cu moluşte şi crustacee îşi 
croiau loc printre furgonete şi maşini particulare. Nicăieri 
în Franţa nu puteai pune mâna mai devreme pe trufandale 
ca aici. 

Ce-i drept, calitatea era un factor limitat. Homarii 
veneau bineînţeles din Bretania, însă şi printre ei erau 
exemplare mai mult sau mai puţin atractive. Pe scurt, ei 
trebuiau să îndeplinească anumite condiţii pentru a-l 
mulţumi de pildă pe Jean Jerome din Roanne. 

Acesta ridică homarii pe rând şi îi învârti în mână, 


cercetându-i pe toate părţile. Şase animale îşi împărțeau 
câte o cutie mare de polistiren, garnisită cu un fel de 
ferigă. Abia se mişcau, însă bineînţeles că erau încă vii, 
aşa cum se cuvenea. Foarfecele le erau legate. 

— Bun, spuse Jerome. : 

Asta era cea mai mare laudă care ieşea pe gura lui. Intr- 
adevăr, homarii îi plăceau în mod deosebit. Erau mai 
degrabă micuţi, însă erau grei pentru mărimea lor, cu 
carapacea de un bleumarin strălucitor. 

Cu excepția ultimilor doi. 

— Prea uşori, dădu verdictul. 

Negustorul de peşte se încruntă, ridică într-o mână unul 
din homarii pe care îi lăudase Jerome şi în cealaltă pe unul 
din cei criticaţi şi le compară greutatea. 

— Aveţi dreptate, monsieur, zise uluit negustorul. 
Trebuie să îmi cer scuze. Stătea în faţa lui Jerome ca o 
balanţă a justiţiei, cu mânecile suflecate şi mâinile ca două 
talere. Dar nu e cine ştie ce. O nimica toată, nu-i aşa? 

— Nu, nu e cine ştie ce, răspunse Jerome. Pentru o 
cârciumă de pescari. Dar noi nu suntem o cârciumă de 
pescari. 

— Îmi pare rău. Pot să mă duc înapoi şi să... 

— Nu vă osteniţi. Nu ne rămâne de făcut decât să intuim 
care oaspete are cel mai mic stomac. 

Negustorul se scuză încă o dată. Se scuză ieşind pe uşă, 
şi probabil că se mai scuza încă şi pe drumul de întoarcere, 
în timp ce Jerome era deja în bucătăria luxoasă a 
restaurantului, ocupându-se de comenzile pentru cină. 
Pusese homarii provizoriu într-o vană cu apă proaspătă, 
unde aceştia vegetau apatici. 

Trecu o oră, apoi Jerome decise să opărească homarii. 
Ceruse să i se pregătească un vas mare cu apă. Homarii vii 
trebuiau prelucraţi rapid. In captivitate, animalele erau 
înclinate să se devoreze singure pe dinăuntru. Opărirea nu 
presupunea fierberea lor, homarii erau doar omorâţi în apa 
clocotită. Se fierbeau mai târziu, chiar înainte de a fi 
serviţi. Jerome aşteptă până ce apa dădu în clocot, extrase 
homarii din vană şi îi răsturnă repede înăuntru. Aerul din 


cavitatea carapacei ieşi sfârâind puternic. Îi opări la fel pe 
toţi. Îşi dădu viaţa al nouălea, al zecelea homar. Mâna lui 
Jerome îl apucă pe cel de-al unsprezecelea. Da, ăsta era 
mai uşor! Îi dădu drumul în apa clocotită. Zece secunde 
erau suficiente. Fără să fie prea atent, pescui animalul cu 
polonicul mare pentru spumă... 

Nu-şi putu reţine o înjurătură. 

Ce Dumnezeu se întâmplase cu animalul? Carapacea 
plesnise pur şi simplu, iar unul din cleşti era rupt. Nu era 
posibil aşa ceva. Jerome spumega de furie. Aşeză homarul, 
mai bine zis resturile lui dislocate, în faţa sa pe planşeta de 
lucru şi îl întoarse cu burta în sus. Şi partea de jos era 
demolată, iar în interior, unde ar fi trebuit să fie carnea 
zdravănă, se vedea doar o umplutură murdară şi 
albicioasă. Privi în oală, nevenindu-i a crede. În apa care 
bolborosea pluteau bucăţi şi filamente din ceva ce nu 
aducea nici pe departe cu carnea de homar. 

Ei bine. Doar de zece dintre ei vor avea nevoie cu 
adevărat. Jerome nu cumpăra niciodată decât strictul 
necesar, era renumit pentru că păstra echilibrul. Trebuia 
să ştii ce cantităţi erau cu adevărat necesare, atât în 
interesul spiritului gospodăresc, cât şi pentru rezervele de 
siguranţă, şi acest concept al lui tocmai se verifica din nou. 

Treaba era totuşi supărătoare. 

Se întrebă dacă animalul fusese cumva bolnav. Privirea 
îi căzu pe vana cu apă. Mai era un homar. Al doilea dintre 
cei cu care nu fusese mulţumit. Totuna. În oală cu el. 

O, nu. În oală înota chestia aia albă. 

Îi veni brusc o idee. Animalul bolnav fusese prea uşor. Şi 
homarul care mai trăia era prea uşor. Să fie oare vreo 
legătură? Poate că animalele începuseră să se 
autodevoreze din interior sau poate că în ei se dezvolta un 
virus sau vreun parazit. Jerome ezită. Apoi luă din vană cel 
de-al doisprezecelea homar şi îl puse pe planşeta de lucru 
din faţa lui, să îl studieze. 

Antenele lungi, îndreptate spre spate, tresăreau. Cleştii 
legaţi se mişcau uşor. Odată scoşi din mediul lor natural, 
homarii înclinau să fie foarte greoi. Jerome împunse uşor 


animalul şi se aplecă mai mult deasupra lui. Îşi mişca 
picioarele de parcă ar fi vrut să plece de acolo. Rămânea 
însă pe planşetă. Din locul unde coada segmentată trecea 
în carapacea dorsală, se revărsa ceva transparent. 

Ce mai era şi asta? 

Jerome se lăsă pe vine. Animalul se afla acum la nivelul 
ochilor săi. 

Homarul îşi ridică încet toracele. O secundă păru să-l 
privească pe Jerome cu ochii lui negri. 

Apoi explodă. 


Ajutorul de bucătar pe care Jerome îl însărcinase să 
curețe de solzi peştii se afla doar la trei metri distanţă, dar 
un dulap îngust şi înalt până în tavan, plin cu instrumente 
de lucru şi condimente, îl împiedica să vadă ce se întâmpla 
lângă plită. De aceea, mai întâi auzi ţipătul îngrozitor al lui 
Jerome. Speriat de moarte, scăpă cuțitul din mână. Îl văzu 
pe Jerome îndepărtându-se de plită ca ametit, apăsându-şi 
faţa cu mâinile, şi fugi spre el. Se ciocniră amândoi de 
blatul de lucru aflat în spatele lor. Oalele zdrăngăniră, 
lângă ei ceva căzu şi se sparse cu zgomot. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ucenicul cuprins de panică. 
Ce s-a întâmplat? 

Veniră şi alţii în fugă. Bucătăria era o fabrică unde 
fiecare îşi avea locul lui. Unul se ocupa doar de vânat, altul 
de sosuri, un al treilea de tocături, altul de salate şi altul 
de patiserie etc. Într-o secundă, în jurul plitei se iscă o 
vânzoleală teribilă, până când Jerome îşi luă mâinile de la 
faţă şi le arătă tremurând suprafaţa de lucru din 
apropierea plitei. Din păr i se scurgea o chestie 
transparentă, plină de cocoloaşe. li atârna în bucăţi întregi 
pe faţă şi i se scurgea topindu-se în guler. 

— A... a explodat, gâfâi Jerome. 

Ajutorul de bucătar se apropie de planşetă şi privi 
îngreţoşat homarul plesnit. Nu văzuse în viaţa lui aşa ceva. 
Doar picioarele animalului mai erau intacte. Cleştii zăceau 
pe jos, coada arăta de parcă fusese sfărâmată şi carapacea 
dorsală se căsca, sfârtecată în bucăţi cu margini tăioase. 


— Ce aţi făcut cu el? întrebă în şoaptă. 

— Ce am făcut? Ce am făcut eu? ţipă Jerome ridicând-şi 
mâinile cu degetele răşchirate şi cu faţa descompusă într-o 
grimasă de scârbă. Eu n-am făcut absolut nimic! A 
explodat, asta a făcut. A explodat! 

Îi aduseră prosoape să se curețe, în timp ce ajutorul de 
bucătar atingea cu vârful degetelor masa gelatinoasă 
împrăştiată peste tot. Aceasta avea o consistenţă grozav de 
vâscoasă, ca o gumă, dar se dizolva repede, scurgându-se 
de pe planşetă. Dintr-un impuls, luă de pe raft un borcan 
cu capac etanş şi băgă în el cu lingura bucăţi din masa 
gelatinoasă, mai adună ceva lichid şi îl turnă deasupra. 
Apoi închise borcanul cât de bine putu. A 

Fu destul de dificil să-l liniştească pe Jerome. In cele din 
urmă, cineva îi aduse un pahar de şampanie, şi abia atunci 
maestrul îşi reveni cât de cât. 

— Strângeţi de aici! ordonă el cu voce înăbuşită. Pentru 
numele lui Dumnezeu, strângeţi porcăria asta! Mă duc să 
mă spăl. 

Şi plecă. Ajutoarele se apucară imediat să refacă locul 
de muncă al lui Jerome. Curăţară plita şi totul în jur, 
aruncară resturile, spălară oala şi vărsară bineînţeles în 
chiuvetă apa în care homarii îşi petrecuseră ultima oră a 
vieţii lor. Apa o apucă în jos pe drumul pe care îl lua orice 
apă, curse bolborosind în canalizare şi se amestecă astfel 
cu tot ce lăsa oraşul să se scurgă din el, pentru ca apoi să 
o absoarbă sub formă reciclată. 

Ajutorul de bucătar luă borcanul cu masa gelatinoasă. 
Nu ştia ce ar putea face cu el, aşa că îl întrebă pe Jerome, 
atunci când acesta apăru din nou în bucătărie, spălat şi cu 
hainele schimbate. 

— Poate ai făcut bine că ai păstrat ceva din chestia aia, 
zise Jerome sumbru. Dumnezeu ştie ce o fi. 

— Vreţi s-o vedeţi? 

— Doamne fereşte! Dar ar trebui s-o trimitem să o 
examineze cineva. Dar fără să pomenim circumstanţele, 
auzi? Aici nu s-a întâmplat nimic. Aşa ceva nu se întâmplă 
la Troisgros. 


Într-adevăr, povestea nu părăsi bucătăria restaurantului. 
Un lucru bun, de altfel, pentru că ar fi aruncat o lumină 
proastă asupra lui Troisgros. Chiar dacă nimeni din 
restaurant nu avea nici cea mai mică vină, tot s-ar fi găsit 
cineva care să povestească cu maximă satisfacţie că prin 
Troisgros homarii zboară prin aer, împroşcând în jur un 
jeleu scârbos. Nimic nu e mai dăunător pentru bunul 
renume al unui restaurant de vârf, decât zvonuri despre o 
igienă precară. 

Ajutorul de bucătar studie substanţa din borcan cu mare 
atenţie. Când văzu că începe să se dizolve mai turnă nişte 
apă peste ea, în ideea că n-are ce să strice. Substanţa îi 
amintea de meduze, asta în cazul în care ar fi semănat într- 
adevăr cu ceva, şi meduzele supravieţuiau doar în apă, 
nefiind nici ele făcute din altceva. După cum se părea, 
fusese o idee bună. Bucăţile rămaseră stabile pentru o 
vreme. Troisgros dădu câteva telefoane extrem de 
discrete, în urma cărora borcanul fu trimis la universitatea 
din oraşul alăturat Lyon, pentru a-i fi examinat conţinutul. 

Acolo ajunse pe biroul profesorului Bernard Roche de la 
biologie moleculară. Între timp, procesul de descompunere 
a gelatinei continuase, în pofida apei adăugate, şi în 
borcan abia dacă mai plutea substanţă solidă. Roche 
supuse la diferite teste puţinul care mai rămăsese, totuşi şi 
ultimele bucățele se dizolvară înainte de a apuca să le 
examineze îndeaproape. Reuşi totuşi să demonstreze 
existenţa unor legături moleculare care îl uimiră şi îl 
iritară. Găsi, printre altele, o neurotoxină despre care însă 
nu ştia dacă provenea de la gelatină sau de la apa din 
borcan. 

Apa era, în mod cert, saturată cu materie organică şi cu 
diferite substanţe. Pentru că momentan nu avea timp să o 
examineze, Roche decise să conserve ce mai rămăsese din 
conţinutul borcanului şi să întreprindă în zilele următoare 
o analiză minuțioasă, iar apa ajunse în frigider. 


Jerome se îmbolnăvi în aceeaşi seară. La început, simţi 


doar o uşoară indispoziţie. Restaurantul era plin. Nu o luă 
în seamă şi urmă coregrafia obişnuită a bucătăriei. Cei 
zece homari neexplodaţi erau de o calitate excepţională şi 
nu mai avură nevoie de alţii. In ciuda incidentului nefericit 
din dimineaţa aceea, totul se desfăşură ca la carte, aşa 
cum era de aşteptat din partea restaurantului Troisgros. 

In jurul orei zece, indispoziţia lui Jerome crescu şi se 
combină cu o uşoară durere de cap. La scurt timp după 
aceea observă că îi slăbeşte puterea de concentrare. Uită 
să termine de pregătit un meniu şi să dea câteva indicaţii, 
astfel încât desfăşurarea elegantă, perfectă a serii începu 
să şchiopăteze. 

Jean Jerome era suficient de profesionist pentru a apela 
imediat la soluţia pentru situaţii de urgenţă. Acum se 
simţea rău cu adevărat, aşa că lăsă totul pe mâna 
adjunctei sale, o bucătăreasă ambițioasă şi foarte 
talentată, care îşi făcuse ucenicia în Paris la onorabilul 
Ducasse. O anunţă că vrea să facă o scurtă plimbare prin 
grădina restaurantului şi ieşi. Grădina avea legătură 
directă cu bucătăria. Era de o frumuseţe aparte. Când era 
vreme frumoasă, oaspeţii erau poftiţi acolo să servească 
aperitivul şi primele hors d'oeuvres pentru a fi conduşi 
apoi în restaurant prin mijlocul bucătăriei, nu fără a 
beneficia de câte o imagine interesantă şi uneori de câte o 
mică demonstraţie. Acum grădina era pustie, iluminată 
discret. 

Jerome se plimbă câteva minute în sus şi-n jos. De aici 
putea urmări activitatea febrilă din bucătărie, însă îşi dădu 
seama că îi venea greu să-şi focalizeze privirea mai mult 
de câteva secunde. Respira greu şi simţea o presiune 
continuă în piept, în ciuda aerului proaspăt. Işi simţea 
picioarele ca de gumă. Se aşeză prudent la una din mesele 
de lemn şi se gândi la evenimentele dimineţii. Avusese 
intestinele homarului pe faţă şi în păr. Mai mult ca sigur că 
inspirase ceva, poate că îi intrase în gură nişte lichid sau 
poate că pusese limba pe ceva când îşi linsese buzele. 

Poate de vină a fost gândul la animalul care explodase 
sau poate răul îl cuprinsese brusc, în orice caz dintr-odată, 


Jerome vomită violent peste plantele ornamentale. 

Pe când stătea aplecat, horcăind şi gâfâind, se gândi că 
trebuie să fi eliminat chestia aia. Foarte bine. Va bea o 
înghiţitură de apă şi îşi va reveni imediat. 

Se propti în mâini. Totul se învârtea în jurul lui. Capul îi 
ardea, iar raza vizuală se îngustă. Privirea îi dansa în 
spirală. Trebuie să te ridici, se gândi. Să te ridici şi să vezi 
ce se întâmplă la bucătărie. Nu îţi poţi permite greşeli. Nu 
la Troisgros. 

Se ridică cu greu în picioare şi începu să se târască, dar 
în direcţia greşită. După doi paşi nu mai ştiu că pornise 
spre bucătărie. Nu mai ştia nimic şi de fapt nici nu mai 
vedea nimic. Ajunse sub pomii ce împrejmuiau grădina şi 
se prăbuşi. 


18 aprilie 
Vancouver Island, Canada 


Nu se mai termina. 

Anawak simţi cum ochii i se făceau tot mai mici şi mai 
mici. Simţea cum se înroşeau, cum pleoapele i se umflau şi 
cum de jur împrejurul ochilor se formau riduri pentru care 
era încă prea tânăr. Fixa în continuare monitorul, deşi 
aproape îi cădea capul pe masă. De când începuse nebunia 
pe coasta de vest nu mai făcuse altceva decât să se uite fix 
la monitoare, fără să fi putut viziona mai mult de o mică 
parte a materialului, însemnări pe a căror existenţă se 
întemeia una din cele mai revoluţionare invenţii în 
cercetarea comportamentală: 

Telemetria animală. 

La sfârşitul anilor şaptezeci, cercetătorii dezvoltaseră o 
metodă complet nouă de observare a animalelor. Până 
atunci existau doar mărturii extrem de imprecise cu privire 
la arealul de răspândire şi la comportamentul de migraţie 
al diferitelor specii. Cum trăia un animal, cum vâna şi cum 
se împerechea, ce pretenţii şi ce nevoi avea, toate acestea 
erau încă speculaţii. Bineînţeles că mii de animale se aflau 
sub supraveghere continuă. Dar aceasta avea loc aproape 
întotdeauna în condiţii care nu permiteau concluzii reale 
asupra comportamentului lor în natură. Un animal ţinut în 
captivitate pur şi simplu nu făcea ce ar fi făcut în libertate, 
la fel cum nici un deţinut observat în celula sa nu ar fi 
furnizat date reprezentative asupra vieţii sale de om liber. 

Chiar şi în cazul animalelor întâlnite în mediul lor 
obişnuit de viaţă, constatările rămâneau nesatisfăcătoare. 
Animalul fie dispărea fulgerător, fie nu se arăta deloc. 
Aproape fiecare cercetător era luat sub lupă de către 
obiectul curiozităţii sale chiar mai mult decât îl observa el 
pe acesta. Alte specii mai puţin sfioase - precum 
cimpanzeii sau delfinii - se orientau comportamental după 
cel care îi observa, reacţionau cu agresivitate sau 
curiozitate, deveneau cochete şi pozau, pe scurt, făceau 


totul pentru a preîntâmpina orice constatare obiectivă. 
Când se săturau, dispăreau în desiş, se ridicau în văzduh 
sau se scufundau sub apă, unde în sfârşit se comportau 
conform naturii lor, doar că acolo nimeni nu le putea urma. 

Dar tocmai acesta era visul biologilor, de la Darwin 
încoace. Cum supravieţuiau focile sau peştii în apele 
întunecate şi reci ale Antarcticii? Cum puteai privi într-un 
biotop acoperit de o pătură continuă de gheaţă? Cum 
vedeai lumea în zbor peste Mediterana spre Africa, dacă 
nu te aflai într-un avion, ci pe spatele unei gâşte sălbatice? 
Ce trăia o albină în decursul a douăzeci şi patru de ore? 
Cum se obțineau date despre frecvenţa bătăii aripilor, 
despre ritmul inimii, tensiune, hrănire, despre capacităţile 
fiziologice de scufundare, despre stocarea de oxigen sau 
urmările influențelor antropogene asupra mamiferelor 
marine, cum ar fi zgomotul vapoarelor sau detonările 
subacvatice? 

Cum să urmăm animalele acolo unde noi, oamenii, nu 
puteam pătrunde? 

Răspunsul se regăsea într-o tehnologie cu care firmele 
de expediţie a mărfurilor puteau afla poziţia camioanelor 
din subordinea lor fără a părăsi biroul şi care îi ajuta pe 
şoferi să găsească o stradă într-un oraş complet străin. 
Orice om modern era familiarizat cu această tehnologie, 
fără să bănuiască însă că ea revoluţiona zoologia. 

Telemetrie. 

Cercetătorii americani dezvoltaseră încă de la sfârşitul 
anilor cincizeci anumite tehnici pentru a echipa animalele 
cu sonde. Puțin mai târziu, Marina Statelor Unite a început 
să lucreze cu delfini dresați, dar primele programe au 
eşuat din cauza mărimii emiţătoarelor. Erau pur şi simplu 
prea grele. La ce folosea aparatura de înregistrare de pe 
spatele unui delfin, care ar fi trebuit să furnizeze informaţii 
asupra comportamentului său natural, dacă influenţa 
tocmai acest comportament? O vreme s-a bătut pasul pe 
loc, până când microelectronica a adus elementul ce 
lipsea. Dintr-odată, aparate de înregistrare de mărimea 
unui baton de ciocolată şi camere superuşoare furnizau 


toate informaţiile dorite direct din sălbăticie. Purtătorii lor, 
din pădurile tropicale sau de sub gheţurile de la McMurdo 
Sounds nu erau câtuşi de puţin deranjaţi de cele 15 grame 
de hightech pe spate. În sfârşit se adunau informaţii 
despre urşii grizzly şi câinii sălbatici, despre vulpi şi reni, 
şi despre modul lor de viață: împerecherea, 
comportamentul de vânătoare şi traseele lor. Omul putea 
zbura acum în jurul lumii împreună cu vulturul de mare şi 
cu albatrosul, cu gâştele şi cocorii. Tehnologia modernă 
permitea echiparea insectelor cu miniemiţătoare ce 
cântăreau doar o miime de gram şi se alimentau cu 
energie din undele radio, retransmiteau fasciculul cu 
frecvenţă dublă, astfel încât datele puteau fi receptate cu 
claritate de la 700 de metri depărtare. 

Majoritatea măsurătorilor se făceau cu telemetria prin 
satelit. Sistemul era pe cât de simplu, pe atât de genial. 
Semnalele emiţătorului ataşat de animal erau trimise pe 
orbită, iar acolo erau captate de ARGOS, sistemul de 
sateliți al organizaţiei astronautice CNES. Se întorceau la 
centrala coordonatoare din Toulouse şi la staţia terestră 
din Fairbanks, SUA, de unde erau transmise la interval de 
90 de minute unor institute afiliate din întreaga lume. O 
transmisie aproape în timp real. 

Studierea balenelor, focilor, pinguinilor şi ţestoaselor 
marine se dezvolta rapid, ajungând un domeniu separat al 
telemetriei. Oferea o privire asupra unui mediu de viaţă 
fascinant de pe pământ pentru că era şi cel mai puţin 
cercetat. Aparate de înregistrare extrem de uşoare 
înmagazinau date de la adâncimi considerabile, înregistrau 
temperatura, adâncimea şi durata de scufundare, locul, 
direcţia de înot şi viteza. Din păcate, semnalele nu se 
transmiteau prin apă, ceea ce făcea ca sateliții ARGOS să 
fie orbi în ocean. Balenele cu cocoaşă, de exemplu, care îşi 
petreceau o mare parte a vieţii în faţa țărmului californian, 
se mențineau maximum o oră pe zi la suprafaţa apei. În 
timp ce ornitologii puteau observa berzele migratoare şi 
receptau în acelaşi timp şi date înregistrate, când balenele 
se scufundau cercetătorii marini pierdeau orice legătură 


cu ele. Pentru a le studia cu adevărat, ar fi trebuit să fie 
urmărite cu camera pornită până pe fundul Pacificului, 
însă nici un scafandru nu putea face asta, iar submarinele 
erau prea încete şi prea puţin mobile. 

Cercetătorii de la Universitatea California din Santa 
Cruz găsiseră în cele din urmă soluţia sub forma unor 
camere subacvatice rezistente la presiune, cu o greutate 
de câteva grame. Au ataşat aparatele pe rând unei balene, 
unui elefant de mare, câtorva foci şi în cele din urmă unui 
delfin. În scurt timp s-au observat fenomene uimitoare. Au 
fost de ajuns câteva săptămâni pentru a spori enorm 
cunoştinţele despre mamiferele marine. Totul ar fi fost 
minunat, dacă pe delfini şi pe balene sondele ar fi fost la 
fel de uşor de fixat ca pe alte animale, însă acest lucru s-a 
dovedit a fi dificil, ba chiar imposibil. De aceea, nu existau 
nici pe departe atâtea însemnări despre spaţiul vital al 
balenelor câte şi-ar fi dorit acum Anawak, dar pe de altă 
parte existau mai mult decât destule. Pentru că nimeni nu 
ştia după ce trebuia să se uite, fiecare înregistrare era 
importantă - şi asta însemna mii de ore de material video 
şi audio, de măsurători, de analize şi de statistici. 

Proiectul Sisif, cum îl numea John Ford. 

Cel puţin, Anawak nu se putea plânge de lipsă de timp. 
Davies Whaling Station fusese reabilitată şi închisă. Prin 
zona de coastă a vestului canadian şi nord-american mai 
circulau doar vapoare foarte mari. Dezastrul din 
Vancouver Island se repetase aproape concomitent peste 
tot, de la San Francisco până sus în Alaska. La primul val 
de atacuri se scufundaseră sau fuseseră grav avariate 
peste o sută de nave mai mici sau bărci. La sfârşitul 
săptămânii, scăzuse în sfârşit numărul atacurilor pentru că 
acum nimeni nu se mai încumeta să iasă în larg, fără a 
avea sub picioare măcar chila unui bac mai mare sau a 
unui cargobot. Încă se mai intersectau veşti contradictorii. 
Nici despre numărul morţilor nu existau informaţii 
credibile. Apăruseră diferite comisii şi comitete de criză 
sub management naţional, ceea ce dusese la o prezenţă 
de-a dreptul invazivă a aparatelor de zbor; şi, de-a lungul 


țărmului, pretutindeni duduiau elicoptere din care soldaţi, 
amestecați cu oameni de ştiinţă şi politicieni priveau ţintă 
marea, unii mai nedumeriţi ca alţii. 

Directorii de program ai echipei de la guvernare 
începuseră să implice specialişti externi.  Acvariul 
Vancouver, în frunte cu Ford, a fost recrutat drept centru 
ştiinţific al stării de urgenţă, unde se centralizau toate 
datele relevante. Erau conectate la el aproape toate 
institutele şi toate instituţiile de cercetare care se ocupau 
cu viaţa marină. Pentru Ford era o corvoadă. Se înhămase 
la o muncă despre care nu ştia de fapt în ce constă. 
Existau sertare pline cu toate scenariile posibile, de la 
cutremurul secolului până la atacul terorist nuclear, dar nu 
pentru ce se întâmpla acum. Ford nu a ezitat mult şi l-a 
propus la rândul lui pe Anawak drept colaborator, care 
probabil că ştia mai bine decât oricare alt cercetător din 
America de Nord şi Canada ce trecea prin capul unei 
balene. Pentru că doar acolo puteau găsi răspunsul: dacă 
balenele dispuneau de inteligenţă, atunci mai erau ele 
normale? Şi dacă nu, atunci ce li se întâmplase? 

Însă nici Anawak, în care îşi puseseră atâtea speranţe, 
nu cunoştea răspunsul. Solicitase tot materialul telemetrie 
disponibil, adunat pe coasta Pacificului de la începutul 
anului. Erau patruzeci şi opt de ore de când evalua 
împreună cu Alicia Delaware secvențele video, sprijiniți de 
colaboratorii acvariului. Studiau datele asupra poziţiei, 
ascultau zgomotele captate de hidrofoane, fără a ajunge la 
rezultate pe care le-ar fi putut folosi. Aproape nici un 
animal nu purtase aparat telemetric când îşi începuseră 
călătoria de la Hawaii şi Baja California până sus în 
Antarctica, cu excepţia a două balene cu cocoaşă, ale căror 
aparate de înregistrare se desprinseseră imediat după 
plecarea din Baja. Într-adevăr, singura înregistrare 
rămânea filmul pe care îl făcuse femeia de la bordul lui 
Blue Shark. Îl studiaseră în repetate rânduri la Davies 
Whaling Station, împreună cu alţi căpitani de vas care 
aveau experienţă în identificarea înotătoarelor de balenă. 
După mai multe derulări şi măriri ale imaginilor, 


recunoscuseră în cele din urmă două balene cu cocoaşă, o 
balenă cenuşie şi câteva orci. N 

Delaware avusese dreptate. Inregistrarea video 
deschidea o cale. 

Lui Anawak îi trecuse repede furia faţă de studentă. 
Avea, într-adevăr, gură mare şi vorbea înainte să 
gândească, dar în spatele ifoselor ei Anawak descoperi o 
minte inteligentă şi analitică. În plus, avea timp. Părinţii ei 
locuiau în British Properties, cartierul de elită al 
bogătaşilor din Vancouver. Îi ofereau Aliciei o viață 
îmbelşugată, fără a se arăta vreodată. Anawak bănuia că 
încercau să compenseze cu bani lipsa eclatantă de interes 
şi de timp petrecut împreună, ceea ce nu părea să o 
deranjeze în mod deosebit pe fiica lor, care astfel putea 
cheltui o grămadă de bani şi avea cum să-şi urmeze 
propriul drum. În fond, n-ar fi putut fi mai bine. Delaware 
vedea această colaborare nesperată ca pe o şansă să 
îmbine studiul biologiei cu practica, iar Anawak avea 
nevoie de o asistentă după moartea lui Susan Stringer. 

Stringer... 

De fiecare dată când se gândea la comandantă, îl 
copleşeau sentimentele de vinovăţie pentru că nu o putuse 
salva după ce o apucase orca. La fel de des îl apucau 
îndoielile chinuitoare. În definitiv ce ştia el, care publicase 
studii şi tratate despre conştiinţa de sine a delfinilor, 
despre cum gândeşte o balenă? Cum convingeai o orcă să 
dea drumul prăzii? Ce argumente erau accesibile unei 
minţi inteligente, care funcţiona altfel decât cea 
omenească? 

Ar fi existat totuşi o cale? 

Apoi îşi spunea iar că orcile erau animale. Extrem de 
inteligente, e adevărat, dar animale. Iar prada era pradă. 

Pe de altă parte oamenii nu intrau în schema de pradă a 
balenelor. I-au mâncat orcile pe pasagerii care plutiseră pe 
apă? Sau îi omorâseră doar? 

Îi uciseseră. 

Putea fi o orcă acuzată de crimă? 

Anawak oftă. Se învârtea în cerc. Cu fiecare minut, ochii 


îi ardeau tot mai tare. Întinse mâna fără chef după un alt 
CD cu date video digitale, îl învârti nehotărât pe toate 
părţile şi îl puse înapoi. Nu se mai putea concentra. Îşi 
petrecuse toată ziua la acvariu. Tot timpul se consultase cu 
cineva sau dăduse telefoane prin zonă, fără să înregistreze 
vreun progres. Se simţea epuizat şi secătuit. Doborât de 
oboseală, închise monitorul şi privi la ceas. Trecuse de 
şapte. Se ridică şi plecă să îl caute pe John Ford. 
Directorul era în şedinţă, aşa că trecu să vadă ce face 
Delaware. Fata stătea într-o fostă sală de şedinţe, aplecată 
pe datele primite prin telegraf. 

— Ai chef de o friptură suculentă de caşalot? 

Alicia se uită în sus şi clipi din ochi. Îşi schimbase 
ochelarii albaştri cu nişte lentile de contact, care erau de 
asemenea de un albastru suspect. Dacă ignorai dinţii de 
iepure, arăta chiar bine. 

— Clar. Unde mergem? 

— E un bistro cumsecade chiar după colţ. 

— Aiurea, bistro! exclamă Alicia bucuroasă. Fac cinste. 

— Nu este cazul. 

— La Cardero's. 

— O, Doamne. 

— Este bun! 

— Ştiu că este bun. Dar în primul rând că nu trebuie să 
faci cinste, şi în al doilea rând, Cardero's mi se pare... na, 
cum să spun... 

— Mie mi se pare grozav! 

Restaurantul şi barul Cardero's se aflau în mijlocul 
portului pentru iahturi Coal Harbour, era mare şi luminos, 
cu tavane şi ferestre înalte. Un loc destul de căutat. De aici 
puteai savura o privelişte minunată a împrejurimilor şi, în 
plus, aveau cea mai bună bucătărie de pe coasta de vest. 
In barul învecinat curgeau din belşug băuturi, date pe gât 
de oameni tineri şi arătoşi. Anawak îşi dădea seama că era 
îmbrăcat extrem de nepotrivit, cu blugii lui destrămaţi şi 
cu puloverul decolorat. In plus, se simţea incomod şi 
nelalocul lui în restaurantele la modă. Delaware 
dimpotrivă, trebuia s-o recunoască, era ca şi făcută pentru 


Cardero's. 

Deci Cardero's. 

Merseră până în port cu Fordul lui vechi şi avură noroc. 
De obicei, la Cardero's trebuia să faci rezervare din timp, 
însă acum rămăsese nerezervată o masă aflată în colţ, 
puţin mai retrasă şi deci exact pe gustul lui Anawak. 
Aleseră specialitatea casei, somon la grătar pe lemn de 
cedru, cu soia, zahăr brun şi lămâie. 

— Bun, zise Anawak după plecarea chelnerului. Ce ştim? 

— Nimic, cu excepţia faptului că mi-e foame. Delaware 
ridică din umeri. Nu ştiu cu nimic mai mult decât înainte. 

Anawak îşi masă bărbia. 

— Poate că am găsit eu ceva. Filmul femeii ăleia mi-a dat 
ideea. 

— Filmul meu. 

— În regulă, zise Anawak în bătaie de joc, ţie îţi datorăm 
totul. 

— Imi datoraţi cel puţin o idee. Ce ai descoperit? 

— E ceva legat de balenele identificate. Mi-am dat 
seama că la atac au participat exclusiv orci călătoare. Nici 
o singură orcă de țărm. 

— Hm. Alicia strâmbă din nas. E adevărat. Despre 
balenele de țărm nu s-a auzit nimic rău. 

— Tocmai. În Johnstone Strait nu au avut loc atacuri. Şi 
pe acolo circulau caiacuri. 

— Deci pericolul vine de la animalele călătoare. 

— Transiens şi probabil orcile offshore. Balenele cu 
cocoaşă identificate şi balena cenuşie sunt de asemenea 
călătoare. Toate trei şi-au petrecut iarna în Baja California, 
e un fapt de necontestat. Am trimis imagini cu coada lor la 
Seattle, la Institutul de biologie marină. Ni s-a confirmat că 
animalele au fost văzute acolo de mai multe ori în ultimii 
ani. 

Delaware îl privi iritată. 

— Dar nu e nimic nou! Ştiam că balenele astea sunt 
călătoare! 

— Nu toate! 

— O! Credeam că... 


— În ziua când am mai ieşit o dată în larg, Shoemaker, 
Greywolf şi cu mine, s-a întâmplat ceva ciudat. Aproape că 
uitasem. Trebuia să îi coborâm cumva pe oamenii de pe 
Lady Wexham. Vaporul se scufunda, şi pe lângă asta eram 
atacați de un grup de balene cenuşii. Sunt sigur că nici noi 
nu mai aveam absolut nici o şansă să scăpăm, nici vorbă să 
mai salvăm şi pe alţii. Dar atunci au apărut brusc lângă noi 
două balene cenuşii, care nu ne-au făcut nimic. Au stat pur 
şi simplu o vreme în apă, iar celelalte s-au retras. 

— Şi alea erau rezidente? 

— Tot timpul anului. Cam o duzină de balene cenuşii 
sunt permanent în dreptul coastei de vest. Sunt prea 
bătrâne ca să mai pornească în călătoriile lor obositoare. 
Când turmele care vin din sud ajung aici, animalele 
bătrâne sunt reprimite cu ritualuri de întâmpinare şi tot 
tacâmul. Am recunoscut una dintre balenele rezidente şi 
ea, în mod clar, nu avea intenţii duşmănoase faţă de noi. 
Dimpotrivă. Cred că le datorăm viaţa celor două. 

— M-ai lăsat mască! V-au apărat! 

— Ei, ei, Licia, observă Anawak ridicând din sprâncene. 
Dintre toţi, tocmai tu să atribui balenelor intenţii umane? 

— Sunt dispusă să cred orice de trei zile încoace. 

— Mi se pare exagerat să zic că ne-au apărat. Dar cred 
că le-au ţinut la distanţă pe celelalte. Nu îi plăceau pe 
atacatori. Cu oarecare prudenţă s-ar putea deduce că sunt 
afectate doar animalele călătoare. Rezidentele, indiferent 
de specie, se comportă paşnic. Par să-şi dea seama că 
restul nu se comportă normal. 

Delaware îşi scărpină nasul cu o expresie gânditoare. 

— S-ar potrivi. Vreau să spun că un număr mare de 
animale dispare pe drum din California până aici. În largul 
mării. Şi orcile agresive trăiesc tot în largul Pacificului. 

— Întocmai. Orice le-ar fi schimbat, se găseşte exact 
acolo. În marea adâncă şi albastră. Departe în larg. 

— Dar ce? 

— Vom afla noi, zise John Ford. Apăruse brusc lângă ei, 
îşi trase un scaun şi se aşeză. Şi asta înainte să mă 
înnebunească de tot cu telefoanele lor tipii ăştia de la 


guvern. 


— Mi-am mai dat seama de ceva, zise Delaware când 
ajunseră la desert. Orcilor poate le face plăcere treaba 
asta, însă în nici un caz balenelor mari. 

— De ce spui asta? întrebă Anawak. 

— Păi na, zise ea cu gura plină de mousse au chocolat. 
Imaginează-ţi că te izbeşti non-stop de ceva ce vrei să 
dărâmi. Sau te laşi să cazi pe ceva plin de colţuri şi 
margini ascuţite. Cât de mare e pericolul să te răneşti tu 
însuţi? 

— Are dreptate, spuse Ford. S-ar putea ca animalele să 
se fi rănit. Şi nici un animal nu se răneşte singur, decât 
pentru dăinuirea speciei sau pentru protejarea puilor. 
Directorul îşi dădu jos ochelarii şi îi curăţă meticulos. 
Haideţi să batem câmpii un pic! Ce-ar fi dacă toată 
acţiunea asta ar fi un protest? 

— Împotriva a ce? 

— Vânării balenelor. 

— Protestele balenelor împotriva vânării lor?! exclamă 
Delaware incredulă. 

— Pe vremuri, vânătorii de balene erau atacați din când 
în când, zise Ford. În special atunci când urmăreau puii. 

Anawak scutură din cap. 

— Asta n-o crezi nici tu. 

— A fost doar o încercare. 

— Nu una bună. Nu s-a demonstrat nici până azi dacă 
balenele înţeleg măcar ce înseamnă vânătoarea lor. 

— Vrei să spui că nu-şi dau seama că sunt vânate? 
întrebă Delaware. Asta-i o prostie. 

Anawak îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu recunosc neapărat un sistem în asta. Delfinii cu 
cap rotund eşuează mereu în aceleaşi golfuri. Pe insulele 
Faroe, pescarii mână turme întregi şi le lovesc la 
întâmplare cu răngi de fier. Adevărate masacre. Sau uită- 
te în Japonia, la Futo, unde sunt sacrificați delfini cu bot 
gros şi porci de mare. Animalele ştiu de generaţii întregi 
ce le aşteaptă. De ce se întorc mereu? 


— Ăsta sigur nu-i un semn de inteligenţă deosebită, 
spuse Ford. Pe de altă parte anual sunt împrăştiate gaze 
carburante şi sunt defrişate pădurile tropicale, cu toate că 
se ştie cât e de nociv. Nici ăsta nu e un semn de inteligenţă 
deosebită, nu credeţi? 

Delaware se încruntă şi adună restul de mousse au 
chocolat din farfurie. 

— Asta cam aşa e, admise Anawak după un timp. 

— Ce? 

— Observaţia Liciei, că animalele s-ar fi putut răni când 
săreau pe bărci sau când le împingeau. Vreau să spun, 
dacă îţi vine brusc ideea să împuşti nişte oameni, ce faci? 
Te pui frumos undeva de unde ai vizibilitate bună, ţinteşti 
şi tragi. Dar vei fi atent să nu te-mpuşti singur în picior. 

— Doar dacă nu eşti influenţat de careva. 

— Hipnotizat. 

— Sau bolnav. Dezorientat. Ce spuneam eu! Sunt 
dezorientate. 

— Poate au creierul spălat? 

Un timp, nu mai spuse nimeni nimic. Fiecare îşi rumega 
propriile gânduri, în timp ce la Cardero's atmosfera 
devenea tot mai gălăgioasă. Pătrundeau până la ei frânturi 
de conversaţie de la mesele învecinate. Întâmplările 
ultimelor zile stăpâneau presa şi viaţa publică. Cineva 
făcea cu voce tare legătura între incidentele de-a lungul 
coastei şi avariile din apele asiatice. În apele Japoniei şi în 
Strâmtoarea Malakka avuseseră loc într-un interval scurt 
unele dintre cele mai grave catastrofe din ultimele decenii. 
Toată lumea discuta şi emitea teorii, fără să lase impresia 
că asta le-ar strica pofta de mâncare. 

— Şi dacă este, totuşi, vorba de otrăvuri? întrebă 
Anawak în cele din urmă. PEB, toată porcăria. Dacă totuşi 
ceva a înnebunit animalele? 

— În orice caz, sunt nebune de furie, îl tachină Ford. V- 
am spus eu, astea protestează. Pentru că islandezii solicită 
cotă de vânat, pentru că japonezii le încolţesc, iar pe 
norvegieni îi doare undeva de IWC!. Pentru că şi Makah 


1 International Whaling Commission (n.red.) 


vor să le vâneze iar. Hei! Asta era! Ford rânji. Probabil că 
au citit în ziar. 

— Pentru un director al consiliului ştiinţific eşti cam 
departe de subiect, spuse Anwak. Ca să nu mai vorbesc de 
faima ta de om de ştiinţă serios. 

— Makah? repetă Delaware. 

— Un trib al Nuu-Chah-Nulth, zise Ford. Indieni din 
vestul insulelor Vancouver. Încearcă de câţiva ani să 
obţină dreptul de a vâna balene. 

— Cum? Păi ăia pe ce lume trăiesc? Sunt nebuni? 

— Domnul să-ţi păstreze neatinsă indignarea civilizată, 
însă Makah au vânat ultima balenă în 1928, răspunse 
Anawak căscând. Abia îşi mai putea ţine ochii deschişi. Nu 
ei au adus în pragul extincţiei balenele cenuşii, albastre, 
cu cocoaşă şi aşa mai departe. Makah sunt interesaţi de 
tradiţie şi de dăinuirea culturii lor. Argumentul lor este 
acela că abia dacă mai există câte un Makah care să 
stăpânească tehnica vânării balenelor. 

— Şi ce-i cu asta? Cine vrea să mănânce să meargă la 
supermarket. 

— Nu atenta la nobila pledoarie a lui Anawak, zise Ford 
turnându-şi vin din nou. 

Delaware rămăsese cu ochii aţintiţi asupra lui Anawak. 
Ceva se schimbase în privirea ei. 

Te rog nu, gândi el. 

Era evident că arăta ca un indian, dar acum ea va începe 
să tragă concluzii greşite. Aproape că auzea întrebarea 
apropiindu-se. Va trebui să dea explicaţii. Nimic nu ura 
mai mult. Îşi dori ca Ford să nu fi început niciodată 
discuţia despre Makah. 

Schimbă repede o privire cu directorul. 

Ford înţelese. 

— Hai să vorbim altă dată despre asta, propuse el. Şi 
înainte ca Delaware să poată răspunde ceva, zise: Ar 
trebui să discutăm cu Oliviera, cu Fenwick sau cu Rod 
Palm teoria otrăvirii, dar sincer să fiu, eu nu cred în ea. 
Problema de mediu apare din cauza combustibilului 
revărsat şi a hidrocarburilor clorinate. Ştii la fel de bine ca 


şi mine care sunt urmările. Slăbirea sistemului imunitar, 
infecțiile, moartea prematură. Nu nebunia. 

— Nu a calculat un om de ştiinţă că în treizeci de ani vor 
dispărea toate orcile de pe coasta de vest? intră Delaware 
din nou în discuţie. 

Anawak încuviinţă sumbru. 

— Între treizeci şi o sută douăzeci de ani. Dacă mai 
continuă aşa. Şi nu doar din cauza otrăvurilor. Orcile îşi 
pierd sursa de hrană, somonul. Dacă nu mor din cauza 
otrăvii, pleacă în alte zone. Sunt nevoite să-şi caute hrana 
în locuri pe care nu le cunosc, se încurcă în năvoade... 
toate astea se adună. 

— Uită teoria otrăvirii, zise Ford. Dacă ar fi afectate 
doar orcile, am putea discuta despre asta. Dar să fie orcile 
şi balenele cu cocoaşă într-o conspirație strategică... nu 
ştiu ce să zic, Leon. 

Anawak rămase pe gânduri. 

— Cunoaşteţi poziţia mea, spuse el încet. Sunt departe 
de a atribui animalelor intenţii sau de a le supraevalua 
inteligenţa, dar... nu aveţi şi voi senzaţia că încearcă să 
scape de noi? 

Îl priviră. Anawak se aşteptase la un protest vehement. 
În loc de asta, Delaware aprobă din cap. 

— Da. Cu excepţia rezidentelor. 

— Cu excepţia rezidentelor. Pentru că nu au fost acolo 
unde au fost celelalte animale. Unde s-a întâmplat ceva cu 
ele. Balenele care au scufundat şlepul... Vă spun! 
Răspunsul îl găsim acolo în larg. 

— Doamne, Leon. Ford se lăsă pe spate, dând pe gât o 
duşcă de vin. În ce film am nimerit acum? Mergeţi şi 
războiţi-vă cu omenirea? 

Anawak tăcu. 


Filmul femeii de pe Lady Wexham nu îi ajută mai 
departe. 

Seara târziu, stând lungit în patul din apartamentul său 
din Vancouver fără să poată adormi, lui Anawak îi veni 
ideea să pregătească singur una din balenele afectate. 


Orice ar fi pus stăpânire pe animale, continua să le 
influenţeze. Dacă ar echipa una din balene cu cameră şi 
emiţător, poate că ar furniza răspunsurile atât de 
necesare. 

Întrebarea era cum să fixezi ceva pe o balenă cu cocoaşă 
violentă, când nici cele inofensive nu prea voiau să stea 
locului? 

Şi apoi problema asta cu pielea... 

Era cu totul altceva să pui emițătorul pe o focă sau pe o 
balenă. Focile puteau fi capturate fără dificultate la 
locurile lor de odihnă. Lipiciul biodegradabil care fixa 
emițătorul se prindea de blană, se usca repede şi se 
dizolva cândva printr-un mecanism integrat. Cel târziu la 
schimbarea anuală a blănii dispăreau şi resturile de lipici. 

Dar balenele şi delfinii nu aveau blană. Aproape că nu 
exista ceva mai neted decât pielea orcilor şi a delfinilor, 
care se simţea la pipăit ca un ou proaspăt decojit şi care 
era acoperită de un gel subţire pentru a exclude rezistenţa 
la curenţi şi a ţine la distanţă bacteriile. Stratul superior al 
pielii era permanent înlocuit. Se desprindea cu ajutorul 
enzimelor, astfel încât în timpul salturilor cădea în fâşii 
mari, subţiri - cu paraziți şi emițătoare cu tot. Şi nici 
pielea balenelor cenuşii sau a celor cu cocoaşă nu oferea o 
fixare mai bună. 

Anawak se ridică fără a aprinde lumina şi se duse la 
fereastră. Apartamentul se afla într-un bloc mai vechi cu 
vedere spre Granville Island şi putea privi oraşul nocturn, 
strălucitor. Evaluă pe rând toate posibilităţile. Bineînţeles 
că existau trucuri. Cercetătorii americani recurgeau la o 
metodă prin care emițătorul şi aparatele de măsură erau 
fixate cu ventuze. Cu ajutorul unor bețe lungi aşezau sonda 
pe animale care înotau pe lângă barcă sau călăreau pe 
creasta valurilor. Dădeau greş destul de des. Era, oricum, 
o cale. Ce-i drept, nici emiţătoarele cu ventuze nu rezistau, 
la presiunea curenților, mai mult de câteva secunde. Alţii 
prindeau aparatura de aripa dorsală. În ambele cazuri 
însă, rămânea întrebarea cum s-ar putea apropia cu barca 
de o balenă, fără a fi scufundaţi imediat. 


Dacă ar anestezia animalele... 

Totul mult prea complicat. Şi, în afară de asta, aparatul 
de înregistrare a rutei pe care se deplasează balena nu ar 
fi suficient. Aveau nevoie şi de camere de luat vederi. 
Telemetrie prin satelit şi imagini video. 

Îi veni brusc o idee. 

Exista o soluţie. 

Aveau nevoie de un ţintaş bun. Balenele ofereau 
suprafeţe mari de ţintit. Era totuşi preferabil unul care ştie 
cu adevărat să tragă. 

Dintr-odată, Anawak fu cuprins de febră. Se repezi la 
birou, intră pe internet şi accesă mai multe adrese. li 
venise în minte o altă posibilitate, una despre care citise 
undeva. Cotrobăi un timp într-un sertar cu bileţele, până 
găsi adresa de la Underwater Robotics & Application 
Laboratory Teams din Tokio. 

Imediat îşi dădu seama şi cum putea să funcţioneze. 

Trebuia să combine cele două soluţii. Comitetul de criză 
va trebui să bage în asta o grămadă de bani, dar 
momentan banii păreau să nu fie o problemă, atâta timp 
cât serveau clarificării problemei. 

I se învârtea capul. 

Abia spre dimineaţă reuşi să adoarmă. Ultimul său gând 
se îndreptă spre Barrier Queen şi spre Roberts. Ce chestie 
şi asta! Managerul nu îl rechemase înapoi, cu toate că el îl 
căutase de mai multe ori. Spera ca Inglewood să fi trimis 
măcar probele la Nanaimo. 

Şi ce se întâmpla cu raportul? 

Nu se va lăsa ignorat de fiecare dată. 

Ce avea de făcut mâine? 

Mă scol acum şi îmi notez, îşi spuse el. Prima dată o să... 

Adormi în aceeaşi secundă, mort de oboseală. 


20 aprilie 
Lyon, Franţa 


Bernard Roche îşi făcea reproşuri că amânase prea mult 
studierea probelor de apă, dar nu mai putea da timpul 
înapoi. Cum să-i fi trecut prin minte că un homar era în 
stare să omoare un om? Sau poate chiar mai mulţi? 

Jean Jerome, cel care gătea peştele la Troisgros în 
Roanne, nu se mai trezise din comă 24 de ore, după ce îi 
zburase pe lângă urechi un homar breton contaminat. Nu 
se putea spune nici acum ce anume îi cauzase moartea. Se 
ştia cu certitudine doar că îi cedase sistemul imunitar, în 
mod evident ca urmare directă a unui puternic şoc toxic. 
Nu se putea demonstra nici că homarul era cel vinovat, 
respectiv chestia din interiorul lui, dar toate indiciile 
duceau spre această concluzie. Se îmbolnăviseră şi alţi 
membri din personalul bucătăriei, cel mai grav ajutorul de 
bucătar care atinsese şi conservase substanţa aceea 
ciudată. Sufereau cu toţii de amețeli, de greţuri şi dureri 
de cap, şi se plângeau că le lipseşte puterea de 
concentrare. Lucruri destul de neplăcute, cel puţin pentru 
Troisgros, a cărui funcţionare intrase în impas. Pe Roche îl 
neliniştea mai degrabă numărul mare al cetăţenilor din 
Roanne care ajunseseră la doctor acuzând aceleaşi 
simptome, imediat după moartea lui Jerome. Simptomele 
lor erau mai uşoare. Cu toate astea, Roche se temu de ce 
era mai rău, când înţelese ce se întâmplase cu apa în care 
Jerome ţinuse homarii înainte de a-i opări. 

Presa nu a făcut mare vâlvă pe tema asta, poate din 
consideraţie pentru restaurant, însă bineînţeles că a scris 
despre incident, iar la urechea lui Roche ajunseră zvonuri 
şi pe altă cale. In mod evident, Troisgros nu fusese nici pe 
departe singurul afectat. În Paris muriseră deja mai mulţi 
oameni din cauza consumului de carne stricată de homar, 
după cum se spunea, însă Roche bănuia că asta nu 
corespunde întru totul realităţii. Primi înştiinţări din Le 
Havre, Cherbourg, Caen, Rennes şi Brest. Între timp, 


însărcinase un asistent să cerceteze lucrurile. Începu să se 
contureze o imagine în care homarul breton juca un rol 
lipsit de glorie, astfel încât Roche lăsă totul la o parte şi se 
dedică exclusiv analizei probelor de apă. 

Dădu iar peste legături neobişnuite, care ridicau alte 
întrebări. Era absolut necesar să facă rost şi de alte probe, 
astfel încât luă legătura cu oraşele afectate. Din păcate, 
nimănui nu-i venise ideea să păstreze ceva din chestia aia. 
Nici nu se mai întâmplase să explodeze vreun homar, ca în 
Roanne, şi era vorba de fapt de animale necomestibile, a 
căror carne ar fi fost aruncată oricum şi de altele care deja 
înaintea gătitului făcuseră impresie proastă, pentru că 
bucătarii văzuseră ieşind din ele ceva suspect. Roche îşi 
dorea să mai fi fost careva aşa de deştept ca ajutorul de 
bucătar însă pescarii, negustorii de peşte şi personalul din 
bucătării pur şi simplu nu erau laboranţi. Aşa că, 
deocamdată, nu putea face decât speculaţii. I se părea că 
în corpul homarului trebuie să fi pândit nu unul, ci două 
organisme. Pe de-o parte masa gelatinoasă, care se 
descompusese şi parcă dispăruse complet. 

Celălalt organism însă trăia, era extrem de dens, şi lui 
Roche i se păru cunoscut într-un mod neliniştitor. 

Privi concentrat prin microscop. 

Mii de sfere transparente zburau în toate părţile, ca 
nişte mingi de tenis. Dacă i se adeverea bănuiala, atunci în 
interiorul lor se găsea încolăcit un pedunculus, un fel de 
trompă. 

Il omorâseră aceste fiinţe pe Jean Jerome? 

Roche luă un ac sterilizat şi se înţepă rapid în vârful 
degetului mare. Apăru un strop mic de sânge. Îl injectă cu 
atenţie în proba de pe lamelă şi privi din nou prin lentila 
microscopului. Mărite de 700 de ori, globulele roşii ale lui 
Roche arătau ca nişte petale rubinii. Căzură în apă, pline 
amândouă de hemoglobină. Sferele transparente deveniră 
imediat active. Işi derulară trompele şi atacară fulgerător 
celulele umane. Pedunculele le pătrunseră ca nişte canule. 
Microbii siniştri se colorară încet în roşu, în timp ce 
sugeau hematiile. Tot mai multe se năpusteau asupra 


sângelui lui Roche. Când terminau cu o hematie, se mutau 
la următoarea. În acelaşi timp, se umflau, exact cum se 
temuse Roche că se va întâmpla. Fiecare fiinţă va absorbi 
cel puţin zece globule roşii. În minimum trei sferturi de oră 
îşi vor fi desăvârşit opera. Continua să le privească 
fascinat şi constată că totul mergea din ce în ce mai 
repede, mult mai repede decât crezuse. 

Porcăria se sfârşi cincisprezece minute mai târziu. 

Roche înţepenise în faţa microscopului. Apoi notă: 

Probabil Pfiesteria piscicida. 

Acel „probabil” exprima ultimele rămăşiţe de îndoială, 
deşi Roche era sigur că tocmai clasificase agentul 
răspunzător de îmbolnăvirile şi morţile din ultimul timp. 
Ce îl deranja era impresia că avea de-a face cu un 
exemplar monstru de Pfiesteria piscicida. Asta însemna 
superlativul superlativului, pentru că mulţi erau de părere 
că Pfiesteria era deja un monstru. Un monstru cu un 
diametru de o sutime de milimetru. Unul dintre cele mai 
mici animale de pradă din lume. Şi, în acelaşi timp, unul 
dintre cele mai periculoase. 

Pfiesteria piscicida era un vampir. 

Citise multe pe această temă. Prima întâlnire a ştiinţei 
cu Pfiesteria nici nu avusese loc până de curând. Începuse 
în anii optzeci cu moartea a 50 de peşti de laborator la 
Universitatea de stat Carolina de Nord. Nu părea să fi fost 
nici o problemă în ceea ce priveşte calitatea apei în care 
înotaseră, cu excepţia unor norişori de unicelulare 
minuscule care se zbenguiau prin acvariu. A fost 
schimbată apa şi s-au introdus alţi peşti în acvariu. Nu au 
supravieţuit nici o zi. Ceva îi ucidea cu maximă eficienţă. 
Ucidea peştişori aurii, bibani vărgaţi, tilapia africani 
adesea în câteva ore, uneori în câteva minute. De fiecare 
dată, cercetătorii priveau neputincioşi cum victimele se 
zbăteau, înainte de a muri în chinuri. De fiecare dată 
apăreau ca din neant microbii misterioşi, care dispăreau la 
fel de repede. 

Încetul cu încetul, problema s-a clarificat. O botanistă a 
recunoscut organismul funest ca fiind flagelate ale unei 


specii necunoscute până atunci. Un dinoflagelat, o algă. 
Existau multe de acest fel. Cele mai multe erau inofensive, 
dar unele îşi dezvăluiseră identitatea de adevărate 
catapulte cu otravă. Infestaseră ferme întregi de scoici. 
Alte  dinoflagelate înlocuiseră mult mai periculoasele 
„maree roşii“, care colorau marea în roşu sângeriu sau în 
maro. Şi despre ele se ştia că atacă crustaceele. Insă, pe 
lângă organismele nou descoperite, păreau totuşi 
inofensive. 

Pentru că Pfiesteria piscicida se deosebea mult de 
semenii săi. Ea ataca în mod activ. Într-o anumită măsură 
amintea de căpuşe. Nu ca formă, ci pentru că dădea 
dovadă de aceeaşi răbdare. Pândea pe fundul apelor, 
aparent lipsită de viaţă. Fiecare organism se afla în 
interiorul unei capsule, un fel de chist, care îl proteja. În 
felul acesta, Pfiesteria rezista ani în şir fără a se hrăni. 
Până când trecea pe acolo un banc de peşti, ale căror 
excremente se lăsau pe fundul mării, trezind astfel apetitul 
monocelularului, aparent mort. 

Ceea ce urma nu putea fi descris decât ca un atac fulger. 
Algele se desprindeau cu miliardele din chisturile lor şi 
începeau să urce. Cele două bice de la capătul corpului 
serveau drept sistem de propulsie. Unul se rotea ca o elice, 
celălalt orienta organismul în direcţia dorită. Când 
Pfiesteria se ataşa de corpul unui peşte, elibera o otravă 
care paraliza nervii şi în acelaşi timp făcea găuri de 
mărimea unei monede în pielea peştelui. Apoi îşi împingea 
trompa în rană şi sugea fluidele corporale ale prăzii 
muribunde. Odată sătulă, se desprindea de victimă şi se 
retrăgea iar pe fundul mării, unde intra din nou în capsulă. 

Algele toxice constituiau în sine un fenomen normal. De 
felul ciupercilor din pădure. Se ştia de mult, mai exact din 
timpurile biblice, de substanţele otrăvitoare ale anumitor 
alge. În a doua carte a lui Moise, era descris un fenomen 
ce semăna în mod uimitor cu „mareea roşie”: Si toate 
apele râului s-au transformat în sânge. Peştii au pierit, râul 
s-a împuţit, iar egiptenii nu au mai putut să bea apa 
Nilului. Nu era ceva neobişnuit ca animalele monocelulare 


să omoare peştii. Nou, în aceasta, era doar modul de 
operare şi brutalitatea lui. Se părea că o boală pusese 
stăpânire pe toate apele lumii, al căror fenomen 
spectacular purta, deocamdată, numele de Pfesteria 
piscicida. Atacuri cu otravă asupra animalelor mării, boli 
nemaivăzute ale coralilor, pajişti de iarbă de mare 
infectate, toate acestea reflectau starea în care ajunseseră 
mările lumii în totalitatea lor, slăbite de râurile de 
substanţe dăunătoare, de pescuitul în exces, de 
deschiderea fără discernământ a plajelor şi de încălzirea 
globală. Se duceau dispute în jurul întrebării dacă invaziile 
algelor ucigaşe reprezentau ceva nou sau dacă erau ceva 
ce se repetă periodic; sigur era doar faptul că acaparau 
globul într-un mod nemaiîntâlnit şi că natura se dovedea 
din nou a fi deosebit de creativă, generând noi specii. În 
timp ce europenii jubilau că la latitudinea lor nu apăruse 
Pfiesteria, în apele Norvegiei mureau mii de peşti, iar 
crescătorii norvegieni de somon ajunseseră în pragul 
falimentului. De data aceasta, ucigaşul se numea 
Chrysochromulina polylepis, un fel de frăţior harnic al 
speciei Pfiesteria, şi nimeni nu îndrăznea să prevadă ce va 
mai aduce viitorul. 

Deci acum Pfiesteria piscicida pusese stăpânire pe 
homarii bretoni. 

Dar era într-adevăr Pfiesteria piscicida? 

Roche era ros de îndoieli. Comportamentul 
monocelularelor pleda pentru acest lucru, cu toate că i se 
păreau mult mai agresive decât le descria literatura de 
specialitate. In primul rând însă, se întreba cum de 
supravieţuise homarul atât de mult timp. Proveneau algele 
din interiorul lui? Cu tot cu substanţă? Masa gelatinoasă 
care se descompunea la aer părea în orice caz să fie cu 
totul altfel decât algele, ceva absolut necunoscut. 
Proveneau oare amândouă din interiorul homarului? Dar 
atunci ce se întâmplase cu carnea homarului? 

În definitiv, fusese cu adevărat un homar? 

Roche era profund nedumerit. Un singur lucru ştia cu 
certitudine. Orice ar fi fost, părţi din ea se aflau acum în 


apa potabilă a oraşului Roanne. 


22 aprilie 
Marea Norvegiei, platforma continentală 


Pe mare, lumea nu cuprinde decât apă şi un cer mai 
mult sau mai puţin clar definit. Nu există puncte de reper, 
astfel încât, în zilele frumoase, nemărginirea pare să te 
absoarbă pur şi simplu în cosmos, în timp ce pe vreme 
ploioasă nu ştii dacă te mai afli deasupra apei sau ai ajuns 
deja sub suprafaţa ei. Chiar şi bătrânilor lupi de mare 
ploaia monotonă li se pare deprimantă. Atunci orizontul se 
estompează, iar negrul valurilor se pierde în griul maselor 
de nori fără contur. În urma lor, ei lasă imaginea 
apăsătoare a unui univers fără lumină, fără formă şi fără 
speranţă. 

Marea Nordului şi Marea Norvegiei ofereau ochiului 
puncte de reper pe o distanţă lungă, sub forma turnurilor 
de forare. Pe platforma continentală, pe deasupra căreia 
vasul de cercetare Sonne naviga deja de două zile, cele 
mai multe platforme erau prea îndepărtate pentru a fi 
sesizate cu ochiul liber. Chiar şi puţinele turnuri vizibile 
dispăruseră astăzi în ploaia măruntă. Totul era pătruns de 
umezeală. Un frig ce te amorţea intra pe sub jachetele şi 
salopetele impermeabile ale cercetătorilor şi ale 
personalului de pe vas. Cu toții ar fi preferat o ploaie 
adevărată, cinstită, cu stropi mari şi zgomotoşi, în locul 
acestei burnițe zemoase. Apa părea să nu vină doar din 
ceruri, ci le dădea impresia că urca şi din mare. Era una 
din cele mai nenorocite zile din câte îşi amintea Johanson. 
Işi trase gluga peste ochi şi se duse la pupa, unde 
personalul tehnic era ocupat cu recuperarea multisondei. 
La jumătatea drumului i se alătură şi Bohrmann. 

— Nu aţi început să visaţi viermi? întrebă Johanson. 

— Încă mai merge, răspunse geologul. Şi 
dumneavoastră? 

— Eu mă refugiez, imaginându-mi că joc într-un film. 

— Bună idee. Ce regizor? 

— Ce-aţi spune de Hitchcock? 


— Păsările în versiunea pentru geologi marini? 
Bohrmann râse acru. Frumoasă imagine! A, e timpul! 

Îl părăsi pe Johanson şi se apropie grăbit de pupa. Un 
sistem de pârghii, mare, circular, apăru atârnat de macara, 
cu jumătatea superioară plină cu ţevi din material sintetic. 
Ele conţineau probe de apă luate de la diferite adâncimi 
ale mării. Johanson privi o vreme cum era recuperată 
sonda şi cum se scoteau din ea probele. Apoi pe punte îşi 
făcură apariţia Stone, Hvistendahl şi Lund. Stone se grăbi 
spre Johanson. 

— Ce spune Bohrmann? îl întrebă. 

— „Houston, avem o problemă.” Johanson ridică din 
umeri. Nu zice multe. 

Stone încuviinţă din cap. Agresivitatea sa făcuse loc unei 
depresii adânci. Pe timpul măsurătorilor, Sonne urmase 
conturul sud-vestic al coastei continentale până deasupra 
Scoției, în timp ce sania video trimitea imagini din adânc. 
Sania, un rastel masiv cu aspectul unor rafturi de oţel 
pline de aparatură înghesuită dezordonat, dispunea de 
diferite instrumente de măsurare, faruri puternice şi un 
ochi electronic, ce era târât în urma navei care filma 
fundul mării şi trimitea imaginile prin cablul de unde 
luminoase. 

La bordul vasului Thorvaldson materialul vizual era 
furnizat de modernul Victor. Vasul norvegian de cercetare 
urma conturul coastei înspre nord-est şi analiza apa Mării 
Norvegiei până sus spre Tromso. Ambele nave îşi 
începuseră călătoria din locul stabilit pentru construcţia 
fabricii. Acum se îndreptau din nou una spre cealaltă. Cu 
întâlnirea planificată peste două zile, vor fi măsurat din 
nou şi coasta şi platforma continentală norvegiană a Mării 
Nordului. Bohrmann şi Skaugen făcuseră propunerea să se 
abordeze regiunea ca şi cum ar fi avut de-a face cu un 
teritoriu necunoscut necercetat, ceea ce şi era de fapt. De 
când Bohrmann prezentase primele măsurători nimic nu 
mai părea familiar. 

Se întâmplase în ziua precedentă dis-de-dimineaţă, 
înainte ca primele imagini trimise de sania video să apară 


pe monitor. Era un răsărit rece şi umed, când lăsaseră 
multisonda în apă, iar Johanson încercase să ignore 
senzaţia de lift lăsată de Sonne când se prăbuşea brusc 
între valuri. Primele probe de apă fuseseră trimise la 
laboratorul de seismologie pentru a fi analizate de experţi. 
Puțin mai târziu, Bohrmann convocase echipa în sala de 
conferinţe de pe puntea principală. Se adunaseră în jurul 
mesei lustruite de lemn, de data asta fără să caşte, ci muţi 
de curiozitate, ţinând strâns în mână paharele de cafea, a 
cărei căldură începea să li se răspândească încet prin 
degete. 

Bohrmann aşteptase răbdător să se adune toată lumea. 
Avea ochii aţintiţi pe o foaie de hârtie. 

— Vă pot prezenta un prim rezultat, spuse. Nu este 
reprezentativ, este doar o înregistrare de moment. 
Bohrmann îşi ridică ochii de pe foaie. Privirea i se opri 
câteva clipe asupra lui Johanson şi trecu mai departe spre 
Hvistendahl. Este toată lumea familiarizată cu termenul de 
coadă de metan? 

Un tânăr din comisia lui Hvistendahl scutură nesigur din 
cap. 

— Cozile de metan se formează atunci când iese gaz de 
pe fundul mării, explică Bohrmann. Se amestecă cu apa, se 
deplasează purtate de curenţi şi ies la suprafaţă. De 
regulă, le găsim acolo unde o placă tectonică se 
deplasează sub alta, astfel încât presiunea apasă 
sedimentul şi îl ridică. Ca urmare, în locul acela ies la 
suprafaţă fluide şi gaze. Un fenomen foarte cunoscut. 
Bohrmann îşi drese vocea. Însă vedeţi dumneavoastră, 
spre deosebire de Pacific, în Atlantic nu există astfel de 
zone cu presiune mare, prin urmare, nici în apele 
Norvegiei. Marginile continentale sunt în mare măsură 
pasive. Totuşi, în această dimineaţă am măsurat aici o 
coadă de metan extrem de concentrată, care nu apăruse la 
măsurătorile anterioare. 

— Cât de mare este concentraţia acum? întrebă Stone. 

— Îngrijorător de mare. Am măsurat valori 
asemănătoare şi în apele de pe coastele Oregonului, într-o 


zonă cu falii deosebit de pronunţate. 

— Frumos! Stone încercă să îşi netezească cutele frunţii. 
După ştiinţa mea, în faţa Norvegiei iese permanent metan 
la suprafaţa apei. Ştim asta din proiectele anterioare. Se 
ştie că pe fundul mării scapă totdeauna pe undeva şi 
pentru asta există, de fiecare dată, o explicaţie, aşa că de 
ce să ne alarmăm? 

— Expunerea dumneavoastră nu surprinde esenţa 
problemei. 

— Ascultaţi, oftă Stone. Tot ce mă interesează pe mine 
este răspunsul la întrebarea: măsurătorile dumneavoastră 
ne dau cu adevărat motive de îngrijorare? Până acum nu 
am văzut aşa ceva. Pur şi simplu, ne pierdem timpul. 

Bohrmann zâmbi afabil. 

— Doctor Stone, în această zonă, în special la nord de 
locul în care ne aflăm noi, etaje întregi ale platformei 
continentale sunt de-a dreptul cimentate cu hidraţi de 
metan. Fiecare din aceste straturi de hidrat are o grosime 
de şaizeci până la o sută de metri, asemenea unor uriaşe 
capace de gheaţă. Dar mai ştim şi că aceste straturi sunt 
străpunse, în unele locuri, de zone verticale. De ani întregi, 
pe acolo iese gaz, deşi nu ar avea voie să se întâmple aşa 
ceva, conform calculelor noastre de stabilitate. Ţinând 
cont de presiune şi de temperatură, el ar trebui să îngheţe 
la sol, ceea ce nu se întâmplă. Astea sunt scăpările 
dumneavoastră de gaz. Se poate trăi cu ele, poţi chiar 
decide să le ignori. Dar nu ar trebui să ne considerăm în 
siguranţă, doar pentru că am desenat câteva diagrame şi 
curbe. Mai spun încă o dată, concentraţia metanului liber 
din coloana de apă este exagerat de mare. 

— Sunt într-adevăr scăpări de gaze? întrebă Lund. Vreau 
să spun, acesta este metan care urcă spre suprafaţă din 
interiorul pământului sau provine de la... 

— Hidraţii care se topesc? Bohrmann ezită. Asta este 
întrebarea hotărâtoare. Dacă hidratul începe să se 
descompună, atunci ceva trebuie să se fi schimbat în 
parametri locali. 

— Şi despre ce credeţi că este cazul aici? întrebă Lund. 


— Există, de fapt, doar doi parametri. Presiunea şi 
temperatura. Nu am înregistrat însă nici o încălzire a apei 
şi nici nivelul mării nu a scăzut. 

— Asta şi spuneam, strigă Stone. Căutăm răspunsuri la 
nişte întrebări pe care nu ni le-a pus nimeni. Avem o 
singură probă luată, spuse Stone privind în jur în căutarea 
unor priviri aprobatoare. O singură blestemată de probă! 

Bohrmann încuviinţă. 

— Aveţi perfectă dreptate, doctor Stone. Totul este pură 
speculație. Dar ne aflăm aici pentru a descoperi adevărul. 


— Stone mă calcă pe nervi, spuse Johanson către Lund 
la scurt timp după aceea, îndreptându-se spre cantină. Ce 
vrea de fapt? Parcă pur şi simplu ar vrea să împiedice 
testele astea. Şi când colo, el e cel care conduce proiectul. 

— Păi, am putea să-l aruncăm peste bord. 

— Ajunge ce deversăm deja în mare. 

Îşi luară cafea proaspătă şi se retraseră cu ea pe punte. 

— Şi ce părere ai de rezultatul ăsta? întrebă Lund între 
două înghiţituri. 

— Nu este un rezultat. Este o valoare intermediară. 

— Bine, atunci. Ce părere ai de valoarea asta 
intermediară? 

— Nu ştiu, încă! 

— Cum aşa? 

— Bohrmann e expertul! 

— Chiar crezi că rezultatul are vreo legătură cu viermii 
ăia? 

Johanson se gândi la convorbirea avută cu Olsen. 

— Deocamdată nu cred nimic, zise el prudent. Ar fi mult 
prea devreme să am vreo opinie. Suflă în cafea şi îşi lăsă 
capul pe spate. Deasupra lor se întindea cerul posomorât. 
Un singur lucru ştiu: că aş prefera să fiu acasă, în loc de 
vaporul ăsta. 

Asta se întâmplase cu o zi în urmă. 

Johanson se retrase în camera de transmisie din spatele 
punţii, în timp ce în laborator erau analizate ultimele 
probe de apă. De pe vapor, prin satelit putea intra în 


contact cu toată lumea. Camuflând totul sub forma unei 
curiozităţi personale, el începuse în ultimele zile să-şi 
adune o bază de date, prin trimiterea de mailuri tuturor 
institutelor şi oamenilor de ştiinţă. Primele răspunsuri 
fuseseră însă dezamăgitoare. Noul vierme nu fusese 
observat. Cu câteva ore în urmă intrase în contact şi cu 
expediţii care tocmai se aflau pe mare. Trase un scaun mai 
aproape, plasă laptopul între aparatele de emisie şi 
deschise adresa de mail. Şi de data asta prada era slăbuţă. 
Singura veste interesantă era de la Olsen, care îi aducea la 
cunoştinţă că invaziile de meduze din America de Sud şi 
Australia păreau să fi scăpat de sub control. 

Nu ştiu dacă ascultați ştirile acolo unde sunteți, scria 
Olsen. Dar noaptea trecută s-a difuzat un reportaj special. 
Meduzele se deplasează de-a lungul țărmului în bancuri 
enorme. Ele lasă impresia, spunea crainicul, că vizează 
regiunile locuite de om. Este o aberaţie, bineînțeles. A, da, 
au fost chiar şi lupte! Două cargoboturi-container în apele 
Japoniei. În afară de asta, au început din nou să dispară 
bărci. S-au consemnat iarăşi semnale S.O.S. Se 
vehiculează în continuare prin presă poveştile alea ciudate 
din Columbia Britanică, fără a se afirma ceva concret. 
Dacă am da crezare la tot ce se vehiculează pe aici ar 
însemna să credem că, pentru variaţie, în Canada, balenele 
s-au apucat să vâneze oameni. Dar nu tot ce zboară se 
mănâncă. Acesta a fost scurtul program artistic din 
Trondheim. Să nu mi te îneci. 

— Mulţumesc, mârâi Johanson prost dispus. 

Era adevărat. Ascultau prea rar ştirile. Perioadele de 
timp când se aflau pe vasele de cercetare erau ca nişte 
găuri în timp şi spaţiu. Nu ascultai ştirile pentru că aveai 
prea mult de lucru. Dar adevărul era că voiai să fii lăsat în 
pace de oraşe, politicieni şi războaie, imediat ce valurile 
începeau să lovească sub chilă. Până când, după o lună sau 
două pe mare, începeai brusc să păleşti şi te apuca dorul 
de propria însemnătate, de locul tău fix în angrenaj, pe 
care nu ţi-l poate da decât civilizaţia. Ţi-era dor de ierarhii, 
hightech, cinematografe şi McDonald's, şi de un pământ 


care să nu se clatine tot timpul în sus şi în jos. 

Johanson băgă de seamă că nu se putea concentra. Văzu 
cu ochii minţii ceea ce de două zile observau fără încetare 
pe monitoare. 

Viermi. 

Acum ştiau cu certitudine: platforma continentală era 
plină de ei. Suprafeţele şi venele de metan îngheţat 
dispăruseră sub milioane de trupuri roz palpitânde, care 
încercau să se îngroape în gheaţă, o singură masă de 
indivizi înnebuniţi. Acesta nu mai era un fenomen local. Ei 
deveniră martorii unei adevărate invazii ce acoperea 
suprafeţe întregi, întinzându-se de-a lungul întregii coaste 
norvegiene. 

Parcă i-ar fi adus cineva printr-o vrajă... 

Trebuie să mai fi întâlnit şi altcineva fenomene 
asemănătoare. 

De ce nu scăpa de senzaţia că exista o legătură între 
viermi şi meduze? Şi, pe de altă parte, ce explicaţie ar fi 
putut găsi, explicaţie care să fie măcar pe jumătate 
serioasă? 

Era o tâmpenie! 

O tâmpenie, da. 

Dar tâmpenia poartă însemnele a ceva ce este pe 
punctul de a începe, îi trecu brusc prin minte. Ceva asupra 
căruia am aruncat doar o privire scurtă, fugitivă. 

Acesta era doar începutul. 

O tâmpenie şi mai mare, se dojeni singur. 

Tocmai se conecta la CNN pentru a verifica veştile de la 
Olsen, când intră Lund şi îi puse în faţă un pahar de ceai 
negru. Johanson îşi ridică privirea către ea şi Lund îi zâmbi 
conspirativ. De când făcuseră excursia la lac, relaţia lor 
căpătase o notă de complicitate, o legătură 
camaraderească. 

În cameră se răspândi mirosul infuziei proaspete de Earl 
Grey. 

— Avem aşa ceva la bord? se miră Johanson. 

— Nu avem aşa ceva la bord, replică ea. Aşa ceva aduci 
cu tine, când ştii că place cuiva. 


Johanson ridică din sprâncene. 

— Câtă grijă! Ce favoare vrei să capeti de data asta? 

— Ce ar fi să-mi mulţumeşti? 

— Mulţumesc! 

Lund aruncă o privire pe laptop. 

— Faci progrese? 

— Greşit! Ce se aude cu analiza ultimei probe de apă? 

— Habar n-am! Am fost ocupată cu lucruri mai 
importante. 

— Oh! Ce poate fi mai important? 

— Să îl ţin de mânuţă pe asistentul lui Hvistendahl. 

— Cum aşa? 

—A dat la peşti. Lund ridică din umeri. Carne 
proaspătă, ce să-i faci. 

Pe Johanson îl pufni râsul. Lund se servea de un 
vocabular care de obicei le era rezervat marinarilor. Pe 
vasele de cercetare se ciocneau două lumi, echipajul şi 
oamenii de ştiinţă. Se învârteau unii în jurul altora cuprinşi 
de cele mai bune intenţii, încercau să se adapteze la modul 
de exprimare, stilul de viaţă şi fiţele celuilalt, se 
adulmecau o vreme şi ajungeau, la un moment dat, în ape 
familiare. Până atunci se ţineau la o distanţă respectuoasă, 
compensată prin glume. „Carne proaspătă” era termenul 
folosit de marinari pentru cei nou-veniţi la bord, care erau 
la fel de puţin obişnuiţi cu viaţa pe mare ca şi stomacul lor 
după ce părăsea uscatul. 

— Şi tu ai borât prima dată, observă Johanson. 

— Tu nu? 

— Nu. 

— Ei, na! 

— Pe bune că nu! Johanson ridică mâna a jurământ. Poţi 
verifica. Sunt imun la răul de mare. 

— OK, eşti imun. Lund cotrobăi după un bileţel şi i-l 
puse lui Johanson pe masă. Pe el era mâzgălită o adresă de 
internet. Înseamnă că te poţi înfiinţa prompt în Marea 
Groenlandei. Un cunoscut de-al lui Bohrmann navighează 
în zona aceea. Îl cheamă Bauer. 

— Lukas Bauer? 


— Îl cunoşti? 

Johanson încuviinţă încet din cap. 

— Îmi amintesc de un congres de acum câţiva ani din 
Oslo. A prezentat o comunicare. Cred că se ocupă de 
curenţi marini. 

— E constructor. Construieşte tot felul de chestii, 
echipament pentru mari adâncimi, rezervoare de înaltă 
presiune. Bohrmann spune că el ar fi fost co-inventatorul 
simulatorului de adâncime. 

— Şi Bauer se află în apele Groenlandei? 

— De săptămâni întregi, spuse Lund. Şi ai dreptate în 
ceea ce priveşte munca sa dedicată curenților marini. Face 
măsurători. Un alt candidat în căutarea ta după vierme. 

Johanson luă bileţelul. Nu auzise încă de expediţia asta. 

Nu erau zăcăminte de metan şi în faţa Groenlandei? 

— Şi cum progresează Skaugen? o întrebă. 

— Cu greu! Lund clătină din cap. Nu poate fi aşa ofensiv 
cum ar vrea el. I-au pus botniţă, dacă ştii ce vreau să spun. 

— Cine? Superiorii lui? 

— Statoil e firmă de stat. Trebuie să-ţi spun mai mult? 

— Deci nu va afla nimic, constată Johanson. 

Lund oftă. 

— Nici ceilalţi nu sunt proşti. Se prind când cineva vrea 
să îi uşureze de informaţii, fără a le oferi nimic în schimb şi 
au, la rândul lor, propriul cod al tăcerii. 

— Am prevăzut că aşa va fi! 

— Da, iar ai fost tare deştept! 

Se auziră paşi afară. Unul din oamenii lui Hvistendahl 
băgă capul pe uşă. 

— Sala de conferinţe, spuse. 

— Când? 

— Chiar acum. Avem evaluările! 

Johanson schimbă o privire cu Lund. Li se citea în ochi 
aşteptarea temătoare faţă de ceea ce, la urma urmei, ştiau 
deja. Johanson închise laptopul şi îl urmară pe bărbat în jos 
spre puntea principală. Pe ferestre se prelingea ploaia. 


Bohrmann se sprijini cu mâinile pe masă. 


— Până acum am întâlnit aceeaşi situaţie de-a lungul 
întregii platforme continentale, spuse el. Marea este 
saturată cu metan. Rezultatele noastre şi cele ale vasului 
Thorvaldson coincid în mare măsură. Mai variază ici şi 
colo, dar, în mare, am ajuns la aceeaşi concluzie. 
Bohrmann făcu o pauză. Nu vreau să mă învârt în jurul 
cozii. Ceva începe să destabilizeze hidraţii pe arii extinse. 

Nu se clinti nimeni, nimeni nu spuse nimic. Îl fixau cu 
privirea şi aşteptau. 

Apoi, toţi oamenii de la Statoil începură să vorbească 
deodată. 

— Asta ce înseamnă? 

— Se descompune hidratul de metan? Aţi spus că viermii 
nu pot destabiliza gheaţa! 

— Ce consecinţe...? 

— Vă rog! Bohrmann ridică mâna. Aşa este. Am fost şi 
sunt de părere că aceşti viermi nu pot provoca pagube 
serioase. Pe de altă parte trebuie să reținem că 
descompunerile au început abia odată cu apariţia lor. 

— Foarte edificator, murmură Stone. 

— De când are loc acest proces? întrebă Lund. 

— Am studiat rezultatele expedițiilor lui Thorvaldson de 
acum câteva săptămâni, replică Bohrmann. Se străduia să 
păstreze un ton liniştitor. Când au dat prima dată peste 
vierme. Pe atunci măsurătorile mai arătau valori normale. 
Deci creşterea a avut loc abia după aceea. 

— Acum care e situaţia? întrebă Stone. Se încălzeşte 
acolo jos sau nu? 

— Nu. Bohrmann clătină din cap. Fereastra de 
stabilitate nu s-a modificat. Dacă scapă metan, acest lucru 
nu se poate datora decât unor procese din adâncul 
sedimentului. În orice caz, mai adânc decât pot săpa 
viermii. 

— De unde ştiţi? 

— S-a demonstrat... Bohrmann se opri. Cu ajutorul 
doctorului Johanson am demonstrat că, fără oxigen, 
animalele mor. Ajung doar la o adâncime de câţiva metri. 

— Aveţi rezultatele dintr-un rezervor, spuse Stone 


dispreţuitor. Bohrmann era, se pare, duşmanul său favorit. 

— Dacă apa nu se încălzeşte, atunci poate se încălzeşte 
fundul mării? avansă Johanson. 

— Să fie un fenomen vulcanic? 

— Era doar o idee... 

— Plauzibilă! Dar nu în zona aceasta! 

— Chestia asta pe care o mănâncă viermii poate să 
ajungă în apă? 

— Nu în asemenea cantităţi. Ar trebui să fi ajuns la gazul 
eliberat sau să fie în stare să topească hidratul. 

— Dar nu pot ajunge la gazul liber, insistă Stone cu 
încăpățânare. 

— Nu, doar am spus că... 

— Ştiu ce ați spus. Vreau să vă prezint punctul meu de 
vedere. Viermele are o temperatură corporală. Orice ființă 
emite căldură. Astfel, el topeşte stratul superior, doar 
câțiva centimetri, însă aceia sunt de ajuns... 

— Temperatura corporală a animalelor din adâncuri este 
egală cu temperatura mediului înconjurător, observă cu 
răceală Bohrmann. 

— Şi totuşi, dacă... 

— Clifford. Hvistendahl îşi puse mâna pe braţul şefului 
de proiect. Părea a fi un gest prietenos, însă Johanson 
simţi că Stone tocmai primise un avertisment clar. De ce 
nu aşteptăm pur şi simplu alte rezultate? 

— Ah, rahat! 

— Nu ne ajută cu nimic, Cliff! Nu mai construi teorii! 

Stone îşi lăsă privirea în pământ. Tăcere. 

— Şi care ar fi urmările, dacă scăpările de metan nu se 
opresc? întrebă Lund. 

— Există mai multe scenarii, răspunse Bohrmann. Ştiinţa 
cunoaşte unele fenomene pe parcursul cărora câmpurile 
de hidrat dispar pur şi simplu. Se dizolvă într-un an. S-ar 
putea întâmpla ca şi aici să fie acelaşi lucru şi este posibil 
ca viermii să fie cei care demarează acest proces. În acest 
caz, în următoarele luni, în atmosfera din faţa Norvegiei va 
ajunge destul de mult metan. 

— Un şoc de metan ca acum 55 de milioane de ani? 


— Nu, este totuşi insuficient pentru aşa ceva. Vă spun 
încă o dată. Nu vreau să fac speculaţii. Dar, pe de altă 
parte nu îmi pot imagina că procesul va continua la 
nesfârşit, fără înregistrarea unei scăderi a presiunii sau a 
unei creşteri a temperaturii. Acum însă nu sesizăm nici 
una, nici alta. În următoarele ore vom trimite jos greiferul 
video. Poate că, după aceea, vom şti mai multe. Vă 
mulţumesc! 

Cu aceste cuvinte părăsi sala de conferinţe. 


Johanson îi trimise un e-mail lui Lukas Bauer pe vapor, 
în Marea Groenlandei. Incepea să se simtă ca un 
intermediar în ale biologiei: Aţi văzut acest vierme? Îl 
puteţi descrie? L-aţi recunoaşte dacă l-am chema la o 
acţiune de reconstituire, împreună cu alţi cinci viermi? 
Viermele acesta i-a smuls bătrânei poşeta? Indiciile utile 
vor fi preluate de următoarea staţie de cercetare. 

După oarecare ezitare, aşternu câteva cuvinte amabile 
despre întâlnirea lor din Oslo şi se interesă apoi dacă 
Bauer nu măsurase cumva în ultimul timp concentraţii de 
metan neobişnuit de mari în faţa Groenlandei. Până acum 
nu pusese această întrebare celor la care apelase. 

Puțin mai târziu, când ieşi pe punte, văzu sania video 
legănându-se de braţul macaralei, supravegheată de 
echipa de geologi a lui Bohrmann. O recuperau. Puțin mai 
departe, câţiva marinari stăteau de vorbă pe lada mare cu 
mături din faţa atelierului de pe punte. Lada îşi câştigase 
de-a lungul anilor rangul unui refugiu, ea fiind aşezată 
între punctul de observaţie şi camera de zi. Peste ea era 
întinsă o pătură zdrenţuită. Unii îi spuneau simplu, 
canapeaua. Privind de aici, puteai glumi foarte bine pe 
seama doctorilor şi doctoranzilor de la bord cu mişcările 
lor nesigure, care ocoleau cu grijă locul miştocarilor. Azi 
însă, nu glumea nimeni. Atmosfera era tensionată şi 
afectase şi echipajul. Cei mai mulţi ştiau foarte bine ce 
făceau oamenii de ştiinţă aici. Mai multe lucruri nu erau în 
regulă pe platforma continentală şi fiecare îşi făcea 
probleme din cauza asta. 


Totul trebuia să meargă foarte repede. Bohrmann ceru 
vaporului să se deplaseze cu o viteză foarte mică pentru a 
lua probe dintr-un loc care i se părea propice în urma 
studierii imaginilor video şi a datelor măsurate cu 
ecometrul în formă de evantai. Chiar sub Sonne se afla un 
câmp întins de hidraţi. In cazul de faţă, să ia probe 
însemna să coboare un monstru care părea să provină din 
epoca jurasică a cercetării marine. Greiferul video era un 
bot de oţel greu de câteva tone, care nu reprezenta 
neapărat ultimul răcnet al tehnicii. Era metoda cea mai 
agresivă, însă, totodată, şi cea mai sigură, prin care se 
putea smulge fundului mării o bucată din istoria sa, şi asta 
în sensul cel mai bun. Greiferul se înfigea în pământ, 
pătrundea adânc, muşca lăsând o rană deschisă şi scotea 
chintale întregi de noroi, gheaţă, faună şi pietriş, pentru a 
le aduce pe toate la lumină sub ochii oamenilor. Unii 
marinari îl numeau T-Rex, un nume extrem de potrivit. Îl 
vedeai zilnic cum atârnă deasupra punţii, cu botul larg 
deschis, pregătit să se năpustească în mare. Comparaţia se 
impunea, într-adevăr. Un monstru în slujba ştiinţei. 

Ca toţi monştrii însă, în ciuda calităţilor sale uimitoare, 
greiferul video era totodată prost şi greoi. În interior erau 
fixate o cameră de luat vederi şi faruri puternice. Puteai 
vedea ceea ce vedea şi greiferul şi îi puteai da drumul la 
momentul potrivit. Asta era uimitor. Prostia era, însă, 
incapacitatea greiferului de a se furişa. Cu oricâtă 
prudenţă l-ai fi coborât - şi această prudenţă avea limitele 
ei - era nevoie de o anumită forţă să-l faci să intre în 
sediment! Cei mai mulţi locuitori de pe fundul mării erau 
goniţi deja de valul de la proră, pe care botul lui gigantic îl 
trimitea înaintea sa. De îndată ce se îndrepta în jos spre 
peşti, viermi, raci şi tot ce se putea mişca rapid, simţurile 
sensibile ale animalelor înregistrau pericolul ce se apropia 
cu mult înainte de ajungerea greiferului. Un cercetător 
frustrat, american, pusese punctul pe i: 

— Există viaţă din plin acolo jos. Problema este că ea 
fuge ori de câte ori venim noi. 

Greiferul era coborât acum de pe capra cu consolă de la 


pupa. Johanson îşi şterse ploaia din ochi şi intră în 
laboratorul monitoarelor. Marinarul de la troliu manevra 
levierul care ridica şi cobora greiferul. Manevra sania 
video deja de câteva ore, însă părea la fel de concentrat şi 
de binedispus. Aşa şi trebuia să fie. Dacă priveai timp de 
ore întregi imaginea tulbure a fundului mării, te puteai 
trezi hipnotizat. Un moment de neatenţie era suficient 
pentru ca aparatura de valoarea unui Ferrari să rămână pe 
veci acolo jos. 

Înăuntru era o atmosferă clarobscură. Feţele celor 
prezenţi străluceau slab în lumina monitoarelor. Lumea 
dispăruse complet. Mai exista doar fundul mării, a cărui 
suprafaţă era studiată de oamenii de ştiinţă ca un peisaj 
cifrat, în care fiecare amănunt depunea mărturie asupra 
întregului, mesaje  multicodate, limba complexă a 
Domnului. 

Afară, la pupa, greiferul se năpustea în jos. 

Apa păru să ţâşnească din monitoare, apoi botul de oţel 
se scufundă prin ploaia de plancton. Totul deveni albastru- 
verzui, gri, negru. Puncte luminoase dispăreau pe lateral 
ca nişte comete, crabi minusculi, krill, lucruri nedefinite. 
Înaintarea greiferului arăta ca genericul vechilor serii din 
Star Trek, doar că lipsea muzica. In laborator domnea o 
linişte mormântală. Indicatorul de adâncime îşi modifica 
cifrele în ritm razant. Apoi, brusc, în imagine apăru fundul 
mării, care putea fi la fel de bine şi suprafaţa lunii, iar 
troliul se opri. 

— Minus 714, spuse marinarul. 

Bohrmann se aplecă în faţă. 

— Încă nu. 

Prin imagine trecură scoici, din cele care trăiau cu 
precădere pe hidraţii de gaz. Cele mai multe dispăruseră 
sub nişte trupuri roz care se ridicau pulsând de la pământ. 
Lui Johanson îi trecu prin cap că viermii nu pătrundeau 
doar în gheaţă, ci că mâncau şi scoicile în carapacea lor. 
Vedea cu claritate cum scoteau fulgerător trompele ca 
nişte cleşti, cum rupeau bucăţi din carnea de scoică şi o 
vârau apoi în interiorul corpului ca un furtun. Nu se vedea 


deloc gheaţa albă de metan sub ocupaţia viermuitoare, dar 
toţi cei din încăpere ştiau că se află acolo, chiar sub ei. 
Peste tot se ridicau bule şi pluteau bucățele mici 
strălucitoare, aşchii de hidrat. 

— Acum, spuse Bohrmann. 

Pământul se năpusti spre cameră. Timp de câteva clipe, 
viermii părură să se ridice pentru a lua în primire 
greiferul. Apoi totul deveni negru. Botul de oţel se apăsă în 
metan şi se închise încet. 

— Ce dracu.'...? şuieră marinarul. 

Pe indicatorul de control al troliului se schimbau 
numerele. Se opriră, apoi porniră iar. 

— Greiferul scapă. Trece dincolo. 

Hvistendahl se împinse în faţă. 

— Ce se întâmplă aici? 

— Nu se poate aşa ceva. Acolo jos nu mai întâmpină nici 
o rezistenţă. 

— Ridică-l, strigă Bohrmann. Repede. 

Marinarul trase maneta spre el. Indicatorul se opri, apoi 
începu să se învârtă în sens invers. Greiferul se ridica spre 
suprafaţă cu botul închis. Camerele exterioare arătau o 
gaură uriaşă, care se formase brusc. Din ea ieşeau, 
dansând, bule mari. Apoi se învolbură o uriaşă cantitate de 
gaz în urma lor. Se năpusti peste greifer, îl învălui şi, dintr- 
odată, totul dispăru într-un vârtej clocotitor. 


Marea Groenlandei 


La câteva sute de kilometri mai la nord de locul în care 
se afla Sonne, Karen Weaver tocmai terminase de 
numărat. 

50 de ture de vapor. Acum fugea, pur şi simplu, mai 
departe, în sus şi în jos pe punte, având grijă să nu 
deranjeze activitatea ştiinţifică. În mod excepţional, îi 
convenea că Lukas Bauer nu avea timp de ea. Avea nevoie 
de mişcare. Cel mai mult i-ar fi plăcut să se caţere pe 
munţii de gheaţă sau altceva de genul ăsta, pentru a scăpa 
de surplusul de adrenalină. Nu erau multe de făcut la 


bordul unei nave de cercetare. Fusese deja în sala de forţă 
şi se plictisise de moarte pe cele trei aparate ameţite, aşa 
că acum alerga. Pe punte-n sus, pe punte-n jos. Pe lângă 
asistenții lui Bauer care pregăteau cel de-al cincilea drift, 
pe lângă marinarii care îşi vedeau de treabă sau stăteau 
grămadă uitându-se după ea, făcând probabil aluzii 
licenţioase. 

În faţa buzelor ei întredeschise se formau la intervale 
regulate norişori albi. 

Pe punte-n sus, pe punte-n jos. 

Trebuia să lucreze la rezistenţă. Rezistenţa era punctul 
ei slab. În schimb, era neobişnuit de puternică. Goală, 
Karen Weaver arăta ca o sculptură în bronz, cu o piele 
strălucitoare pe sub care se reliefau nişte muşchi 
impresionanţi. Între omoplaţii ei îşi desfăcea aripile un 
vultur tatuat cu măiestrie, o creatură bizară cu ciocul 
deschis şi ghearele întinse înainte. Dar Karen nu avea 
nimic în comun cu aspectul grosolan al amatoarelor de 
bodybuilding. Corpul ei părea făcut pentru o carieră de 
fotomodel, doar că era prea scundă şi avea umerii prea 
laţi. Un tanc mic, bine construit, dependent de adrenalină 
şi întâlnit cu precădere la marginea vreunei prăpăstii. 

În acest caz, prăpastia se întindea pe o adâncime de trei 
kilometri şi jumătate. Vasul Juno naviga peste abisul 
Groenlandei, o câmpie subacvatică aflată sub Strâmtoarea 
Fram, prin care apa arctică rece trecea spre sud. În 
punctul de intersecție dintre Islanda, Groenlanda, 
Norvegia de Nord şi Svalbard se afla unul din cei doi 
plămâni ai mărilor lumii. Lukas Bauer era interesat de 
ceea ce se întâmpla aici. Şi o interesa şi pe Karen Weaver, 
respectiv pe cititorii ei. 

Bauer îi făcu semn să se apropie. 

Complet chel, cu nişte ochelari colosali şi cioc alb, era 
mai aproape de prototipul profesorului spiritualizat decât 
orice alt om de ştiinţă pe care îl ştia Weaver. Avea şaizeci 
de ani şi spatele încovoiat, însă în corpul slab şi cocârjat 
zăcea o energie nestăpânită. Weaver îi admira pe cei ca 
Lukas Bauer. Admira supraomenescul din ei, forţa voinţei 


lor. 

— Apropiaţi-vă, Karen! strigă Bauer cu voce limpede. Nu 
este incredibil? În această zonă se năpustesc în jos 17 
milioane de metri cubi de apă pe secundă. 17 milioane! O 
privi radios. Asta înseamnă de douăzeci de ori mai mult 
decât toate râurile de pe Pământ la un loc. 

— Doctore! Weaver îşi puse mâna pe braţul lui. Mi-aţi 
spus chestia asta deja de trei ori. 

Bauer clipi din ochi. 

— Da? Aşa spuneţi? 

— În schimb, aţi omis să-mi explicaţi cum funcţionează 
drifterul. Dacă trebuie să fac muncă de ziarist pentru 
dumneavoastră, va trebui să vă ocupați mai mult de mine. 

— Păi da, drifterul, drifterul autarhic... credeam că e 
clar sau nu? Pentru asta sunteţi aici. 

— Sunt aici pentru a realiza simulări, pe calculator, ale 
cursului curenților, pentru ca oamenii să poată vedea unde 
sunt aparatele dumneavoastră. Aţi uitat deja? 

— Aşa, păi nici nu puteţi, că doar nu aveţi... din păcate, 
eu stau cam prost cu timpul. Mai am atâtea de rezolvat! De 
ce nu staţi pur şi simplu să priviţi şi... 

— Doctore! Nu începeţi iar cu asta. Voiaţi să îmi 
povestiţi ceva despre modul de funcţionare. 

— Da, sigur. În publicaţiile mele... 

— Am citit publicaţiile dumneavoastră, doctore, şi am 
priceput cam jumătate. Şi eu am pregătire ştiinţifică. 
Articolele de popularizare trebuie să fie plăcute, scrise 
într-o limbă pe care să o priceapă oricine. 

Bauer o privi jignit. 

— Consider că lucrările mele sunt perfect inteligibile. 

— Da, pentru dumneavoastră. Şi pentru două duzini de 
colegi de pe tot globul. 

— Da de unde! Cine studiază cu atenţie textul... 

— Nu, doctore. Explicați-mi. 

Bauer se încruntă, apoi zâmbi îngăduitor. 

— Nici unul dintre studenţii mei nu şi-ar permite aşa 
ceva. Să mă întrerupă atât de des. Doar eu singur am voie 
să mă întrerup. Ridică din umerii osoşi. Dar ce să fac? Nu 


vă pot refuza nimic. Nu, nu pot face asta. Îmi sunteţi 
simpatică, Karen. Sunteţi o... adică o... Îmi amintiţi de... nu 
contează. Să vedem... 

— Şi apoi vorbim despre rezultatele muncii 
dumneavoastră. Am primit cereri în sensul ăsta. 

— Aşa? Şi de la cine anume? 

— De la reviste, emisiuni TV şi institute. 

— Interesant. 

— Nu, e doar logic. Consecințele muncii mele. Uneori, 
mă întreb dacă înţelegeţi ce înseamnă munca de presă. 

Bauer îşi zâmbi în barbă. 

— Explicaţi-mi dumneavoastră. 

— Cu plăcere, chiar dacă este pentru a zecea oară. Dar 
întâi să-mi povestiţi dumneavoastră mie ceva. 

— Nu, pică prost, strigă Bauer surescitat. Trebuie să 
lăsăm aparatele la apă şi imediat după aceea trebuie să... 

— După aceea trebuie să vă ţineţi de cuvânt, îl avertiză 
Weaver. 

— Dar, copila mea, şi mie îmi sunt adresate întrebări. 
Corespondez cu oameni de ştiinţă din întreaga lume! Nici 
nu vă puteţi imagina ce de lucruri vor de la mine. Mai 
devreme, am primit un mail în care cineva îmi punea 
întrebări despre un vierme. Un vierme, imaginaţi-vă! Şi 
cică dacă am dat peste concentraţii ridicate de metan. 
Bineînţeles că am găsit aşa ceva, dar de unde ştie el? Păi 
eu trebuie să... 

— Toate astea le pot prelua eu. Transformaţi-mă în 
complicea dumneavoastră. 

— Imediat ce voi... 

— Dacă vă sunt cu adevărat simpatică. 

Bauer o privi cu ochi rotunzi. 

— Aşa deci! Înţeleg. 

Începu să chicotească. Umerii lui rotunzi se scuturau din 
cauza râsului pe care încerca să şi-l reţină. 

— Vedeţi, de aceea nu m-am căsătorit niciodată, pentru 
că permanent eşti şantajat. Bine, promit să mă îndrept. 
Acum veniţi, veniţi! 

Weaver îl urmă. Drifterul atârna de suportul exterior al 


vâslelor deasupra suprafeţei cenuşii a mării. Avea o 
lungime de câţiva metri şi stătea atârnat pe un cadru de 
susţinere. Peste jumătate din construcţie consta dintr-o 
ţeavă suplă, lucioasă. Partea superioară o constituiau două 
recipiente sferice de sticlă. 

Bauer îşi frecă mâinile. Hanoracul de puf îi era în mod 
clar prea mare. Arăta în el ca o pasăre arctică ciudată. 

— Deci chestia asta o scufundăm în curentul de apă, 
explică el. Va începe să plutească, precum o particulă 
virtuală de apă, cum s-ar spune. Prima dată drept în jos, 
pentru că aici apa se prăbuşeşte, cum vă spuneam 
înainte... adică nu se vede procesul prăbuşirii, înţelegeţi, 
dar se prăbuşeşte... cum să vă explic? 

— Fără neologisme, pe cât posibil. 

— Bine, bine. Fiţi atentă! În fond, este foarte simplu. 
Trebuie să ştiţi că apa nu are o greutate constantă. Cea 
mai uşoară apă este cea dulce şi caldă. Apa sărată este mai 
grea decât apa dulce. Cu cât este mai sărată, cu atât este 
mai grea. Sarea are şi ea o greutate la urma urmei, nu? La 
rândul ei, apa rece este mai grea decât apa caldă. Ea are o 
densitate mai mare. Deci apa devine cu atât mai grea, cu 
cât se răceşte mai tare. 

— lar apa rece şi sărată este cea mai grea apă dintre 
toate, completă Weaver. 

— Corect, foarte corect! se bucură Bauer. De aceea nu 
există doar curenţi marini pur şi simplu, ci curenţi care se 
rostogolesc pe diferite etaje. Curenţii calzi la suprafaţă, cei 
mai reci la fund şi între ei avem curenţii de adâncime. 
Acum, se poate întâmpla ca un curent cald să călătorească 
la suprafaţă mii de kilometri până ajunge în zonele reci, 
unde apa se răceşte, nu-i aşa? Şi dacă apa se răceşte... 

— Devine mai grea. 

— Bravo, într-adevăr. Devine mai grea şi coboară. 
Curentul de suprafaţă devine un curent de adâncime sau 
chiar unul de pe fundul oceanului şi apa curge înapoi. 
Invers funcţionează la fel. De jos în sus, de la rece la cald. 
În felul acesta, toţi marii curenţi ai mărilor se află în 
mişcare. Toți sunt legaţi unii de alţii, are loc un schimb 


continuu. 

Drifterul fu coborât până la suprafaţa mării. Bauer fugi 
spre balustradă şi se aplecă mult peste ea. Apoi se întoarse 
şi îi făcu nerăbdător semn lui Weaver să se apropie. 

— Haideţi odată! Veniţi! De aici se vede mai bine. 

Weaver se duse lângă el. Bauer privea cu ochi 
strălucitori în larg. 

— Visul meu este ca în toţi curenţii să plutească un 
astfel de drifter. Ar fi cu adevărat fantastic. Am afla 
incredibil de multe lucruri. 

— La ce servesc cele două sfere de sticlă? 

— Cum? Ce? A, alea! Corpuri pentru ascensiune. Pentru 
ca drifterul să poată pluti în coloana de apă. La bază are 
greutăţi, însă inima aparatului este bara din mijloc. Acolo 
se află totul. Mecanismul electronic pentru direcţie, 
microaparatul de control, alimentatorul cu energie. Dar şi 
un hidrocompresor. Nu-i fantastic? Un hidrocompresor! 

— Ar fi fantastic dacă mi-aţi spune! Ce înseamnă 
aceasta? 

— O, ăă... bineînţeles. Bauer se trase uşor de cioc. Păi 
vedeţi, ne-am gândit cum am putea să... Deci lucrurile stau 
aşa: lichidele sunt aproape incomprimabile. Apa constituie 
o excepţie. Nici cu ea nu merge cine ştie cât, dar un pic se 
poate ăă... înghesui. Şi asta facem şi noi. O comprimăm în 
bara aceea, astfel încât înăuntru să fie tot timpul aceeaşi 
cantitate de apă, însă, când apă mai grea, când apă mai 
uşoară. Astfel drifterul îşi modifică greutatea, păstrând 
acelaşi volum. 

— Genial! 

— Într-adevăr! Îl putem programa astfel încât să facă 
singur toate astea: comprimare,  decomprimare, 
comprimare, decomprimare, coborâre, urcare, coborâre, 
totul fără intervenţia noastră... frumos, aşa-i? 

Weaver aprobă dând din cap. Privi cum se scufunda 
între valuri construcţia lunguiaţă. 

— Drifterul poate pluti aşa independent luni sau ani 
întregi, timp în care emite semnale acustice. Astfel îl 
putem localiza şi reconstrui viteza şi traseul curenților. A, 


se scufundă! A dispărut! 

Drifterul dispăruse în mare. Bauer încuviinţă mulţumit. 

— Şi unde pluteşte acum? întrebă Weaver. 

— Asta este întrebarea palpitantă! 

Weaver se mulţumi să se uite la el. Privirea lui Bauer 
licări, apoi îi scăpă un oftat de resemnare. 

— Ştiu, vreţi să vorbim despre munca mea! 

— Şi asta chiar acum! 

— Sunteţi un chin la casa omului! Dumnezeule, câtă 
încăpățânare! Bine, atunci, să mergem în laborator. Dar 
trebuie să vă avertizez. Rezultatele muncii mele sunt 
neliniştitoare, ca să mă exprim delicat... 

— Lumea se dă în vânt după veşti neliniştitoare. Nu aţi 
auzit? Molimi de meduze, anomalii, dispar oameni, o 
catastrofă navală după alta. Aţi fi în cea mai bună 
companie. 

— Aşa? Bauer scutură din cap. Probabil că aveţi 
dreptate. Nu voi înţelege niciodată cu adevărat în ce 
constă munca în presă. Sunt doar un biet profesor. Pur şi 
simplu mă depăşeşte! 


Marea Norvegiei, platforma continentală 


— Rahat, gemu Stone. Un blowout! 

În sala de control de pe Sonne, toţi priveau fascinaţi 
spre monitor. Jos părea să se fi dezlănţuit iadul! 

Bohrmann spuse în microfon: 

— Trebuie să plecăm de aici! Comanda la punte! Cu 
toată viteza înainte! 

Lund se întoarse pe călcâie şi părăsi încăperea alergând. 
Johanson ezită, apoi fugi după ea. Alţii îi urmară. Izbucni 
debandada. Dintr-odată, toată lumea de la bord părea a fi 
în picioare. Johanson patină pe puntea de lucru unde 
marinarii şi tehnicienii împingeau rezervoare de răcire sub 
comanda lui Lund. Cablul răsucit de deasupra consolei 
vibră, când Sonne o porni brusc din loc. 

Lund îl văzu şi veni alergând spre el. 

— Ce-a fost asta? strigă Johanson. 


— Am dat peste o bulă. Vino! 

Îl trase spre balustradă. Hvistendahl, Stone şi Bohrmann 
li se alăturară. Doi dintre tehnicienii Statoil se apropiaseră 
de marginea prăpăstioasă de la pupa şi priveau curioşi în 
afară. Bohrmann aruncă o privire spre cablul întins la 
maximum. 

— Ce face ăla acolo? şuieră Bohrmann. Idiotul ăla, de ce 
nu opreşte troliul? 

Se desprinse de balustradă şi fugi înapoi înăuntru. 

În acelaşi moment, marea începu să spumege furioasă. 
Bucăţi mari şi albe străpungeau suprafaţa apei. Sonne 
înainta acum cu toată viteza. Coarda care lega greiferul de 
vapor se întinse zornăind. Cineva traversa puntea în fugă, 
îndreptându-se spre consolă, şi dădea din braţe. 

— Plecaţi de-acolo, la strigă celor doi de la Statoil care 
se aflau sub consolă. Fugiţi! 

Johanson îl recunoscu. Era câinele ciobănesc, cum îl 
numea echipa, primul ofiţer al navei. Hvistendahl se 
întoarse. Şi el le făcea semne celor doi bărbaţi. Apoi totul 
se întâmplă în acelaşi timp. Dintr-odată se treziră în 
mijlocul unui gheizer care vuia şi şuiera. Johanson văzu 
conturul  greiferului apărând la suprafaţă. Mirosea 
îngrozitor a sulf. Pupa vasului se lăsă în jos, apoi botul de 
fier ţâşni din infernul clocotitor, mişcându-se spre peretele 
bordului aidoma unui leagăn supradimensionat. Bărbatul 
de la Statoil care stătea mai în spate îl văzu venind şi se 
aruncă la pământ. Celălalt căscă ochii îngrozit, făcu 
nehotărât un pas înapoi şi se clătină. 

Dintr-o săritură, câinele ciobănesc fu lângă el şi încercă 
să-l trântească, dar nu fu destul de rapid. Botul greu de 
câteva tone îl lovi şi îl aruncă prin aer descriind un cerc 
larg. Zbură mai mulţi metri, alunecă pe scândurile punţii şi 
rămase culcat pe spate. 

— Nu se poate, gâfâi Lund. Rahatul naibii! 

Fugi odată cu Johanson spre corpul inert. Primul ofiţer şi 
alţi membri ai echipajului îngenuncheaseră lângă el. 
Câinele ciobănesc deschise scurt ochii. 

— Nu-l atinge nimeni! 


— Vreau să... începu Lund. 

— Aduceţi medicul, acum! 

Lund îşi rodea unghiile neliniştită. Johanson ştia cât de 
tare ura să fie condamnată la inactivitate. Se duse spre 
greiferul care se balansa uşor, cu noroiul scurgându-se din 
el. 

— Deschideţi! strigă ea. Băgaţi în rezervoare tot ce a 
mai rămas! 

Johanson privi apa. Din mare tot se mai ridicau bule, 
bolborosind şi puţind. Încetul cu încetul se împuţinară. 
Sonne câştigă rapid distanţă. Ultimele bucăţi din gheaţa 
de metan aduse la suprafaţă plutiră pe apă şi se topiră. 

Greiferul îşi deschise botul cu un scrâşnet şi scuipă 
chintale de gheaţă şi noroi. Laboranţii lui Bohrmann şi 
marinarii se agitau în jurul lor, încercând să introducă în 
azot lichid cât mai mult hidrat. Scotea aburi şi sfârâia. 
Johanson se simţi cumplit de inutil. Se duse în partea 
cealaltă, la Bohrmann, şi îl ajută să adune bucăţile. Puntea 
era presărată cu corpuri mici, pline de peri. Câteva se 
zvârcoleau şi îşi scoteau la iveală trompele cu maxilare. 
Cele mai multe păreau să nu fi supravieţuit ascensiunii 
rapide. Schimbarea bruscă de temperatură şi presiune le 
ucisese. 

Johanson ridică unul din bulgări şi îl cercetă mai 
îndeaproape. Gheaţa era străbătută de canale. Inăuntru 
zăceau viermi morţi. Întoarse bulgărele pe toate părţile, 
până când pocnetele şi sfârâielile din el îi aduseră aminte 
că trebuie închis rapid într-un recipient. Alţi bulgări erau 
şi mai găuriţi, însă descompunerea începuse cu adevărat 
abia sub canalele de vierme. Găuri în formă de cratere se 
deschideau în gheaţă, acoperite parţial de fire vâscoase. 

Ce se întâmplase cu ele? 

Bohrmann îşi trecu palma peste faţă. 

— Am văzut un blowout. Asta s-a întâmplat. Greiferul a 
căzut mai bine de douăzeci de metri în gol. De jos urca gaz 
liber. Aţi văzut bula uriaşă pe monitor? 

— Da. Cât de groasă e gheaţa în acel loc? 

— Era, mai bine zis. Şaptezeci până la optzeci de metri. 


Cel puţin. 

— Acum jos e plin de dărâmături. 

— Evident. Trebuie să aflăm rapid dacă a fost un caz 
izolat. 

— Vreţi să mai adunaţi şi alte probe? 

— Bineînţeles, mârâi Bohrmann. Accidentul de adineaori 
nu ar fi trebuit să se producă. Omul de la troliu a continuat 
să aducă înapoi greiferul, în timp ce ne deplasam cu viteză 
maximă. Ar fi trebuit să oprească troliul. Bohrmann îl privi 
pe Johanson. Aţi observat ceva, când urca gazul la 
suprafaţă? 

— Am avut senzaţia că ne ducem în jos. 

— Şi eu la fel. Gazul a micşorat tensiunea de la 
suprafaţa apei. 

— Vreţi să spuneţi că ne-am fi putut scufunda? 

— Greu de zis. Aţi auzit de gaura vrăjitoarelor? 

— Nu. 

— Acum zece ani, a ieşit unul în larg şi nu s-a mai întors. 
Ultimul lucru pe care îl spusese prin radio fusese că vrea 
să-şi facă o cafea. De curând, un vas de cercetare i-a găsit 
epava. La 50 de mile marine de țărm, într-o surpătură 
deosebit de adâncă de pe fundul Mării Nordului. Marinarii 
numesc zona aceea gaura vrăjitoarelor. Epava nu avea nici 
un fel de avarie şi stătea dreaptă pe fundul mării. De parcă 
s-ar fi dus la fund ca un bolovan sau altceva ce nu ştie să 
înoate. 

— Sună de parcă ar fi Triunghiul Bermudelor! 

— Aţi intuit exact. Aceasta este ipoteza. Singura care 
rezistă la o analiză mai amănunţită. Între Bermude, Florida 
şi Puerto Rico apar mereu asemenea fenomene puternice 
de blowout. Când gazul ajunge în atmosferă, poate aprinde 
până şi turbine de avion. Un blowout de metan de câteva 
ori mai mare decât cel pe care tocmai l-am văzut noi şi apa 
devine atât de subţire, că pur şi simplu treceţi prin ea. 
Bohrmann arătă spre recipientele frigorifice. Chestiile 
astea le trimitem cât putem de repede la Kiel. Le vom 
analiza şi după aceea vom şti cu exactitate ce s-a întâmplat 
aici jos. Şi vom afla, asta v-o garantez! Am pierdut un om 


din cauza rahatului ăstuia. 

— Omul a...? întrebă Johanson privind spre clădirea 
punţii principale. 

— A murit pe loc. 

Johanson tăcu. 

— Următoarele probe le vom recolta cu autoclava, nu 
mai recurgem la greifer. În orice caz, e mai sigur. Trebuie 
să clarificăm lucrurile. Nu am nici un chef să văd cum 
construiesc fabrici pe fundul apei fără să stea pe gânduri. 
Bohrmann se desprinse de balustradă spumegând de furie. 
Dar suntem deja obişnuiţi cu asta, nu-i aşa? încercăm să 
explicăm lumea asta în care trăim şi nimeni nu e atent la 
ce le spunem. Ce se întâmplă de fapt? Concernele sunt 
cele care trasează sarcinile cercetării. Noi amândoi ne 
dăm cu barca pe aici pentru că Statoil a găsit un vierme. 
Grozav! Industria e cea care plăteşte cercetarea, după ce 
statul nu mai poate s-o facă. Nici urmă de studiere a 
principiilor de bază. Acest vierme nu este privit ca obiect 
de studiu, ci ca o problemă care trebuie eliminată. Se 
caută cercetarea aplicată, cu rugămintea ca în final să 
poată primi autorizaţia în buzunar. Dar poate că nu e 
viermele. La asta se gândeşte cineva? S-ar putea ca 
problema să fie cu totul alta şi, înlăturând-o, să creăm una 
cu mult mai mare. Ştiţi ceva? Câteodată mi se face greață. 

La câteva mile marine mai spre nord-est reuşiră să 
scoată în cele din urmă o duzină de carote forate din 
sediment, fără alte incidente. Autoclava, o ţeavă lungă de 
cinci metri cu înveliş izolator şi tije de foraj de jur 
împrejur, extrase carota de pe fundul mării ca pe o 
seringă. Când se afla încă jos, ţeava fu închisă ermetic cu 
ajutorul unor ventile. În interiorul său se găsea un mic 
univers, ştanţat, de pe fundul mării: sediment, gheaţă şi 
noroi cu tot cu suprafaţa intactă, apă de mare şi 
vieţuitoarele locului care continuau să se simtă bine, 
pentru că ţeava menținea constantă temperatura şi 
presiunea. Bohrmann dădu instrucţiuni ca ţevile bine 
închise să fie depozitate în picioare în încăperea frigorifică 
a vaporului, pentru a nu amesteca viaţa interioară atât de 


grijuliu conservată. Carotele nu puteau fi cercetate la 
bord. Doar simulatorul de adâncime îndeplinea condiţiile 
necesare. Până atunci trebuia să se mulţumească să 
analizeze probele de apă şi să se uite fix la monitoare. 

Făcând abstracţie de dramatismul situaţiei, chiar şi 
eterna imagine a hidraţilor presăraţi cu viermi era 
obositoare. Nimeni nu avea chef de conversaţie. În lumina 
slabă a monitoarelor păreau să se estompeze şi ei, echipa 
lui Bohrmann, lucrătorii petrolieri, marinarii. Mortul de la 
Statoil le ţinea companie carotelor forate în încăperea 
frigorifică. Întâlnirea plănuită cu Thorvaldson deasupra 
locului în care urma să se ridice fabrica fusese anulată 
pentru a ajunge cât mai repede la Kristiansund, unde voiau 
să predea trupul neînsufleţit şi să transporte probele la 
aeroportul din apropiere. Johanson îşi petrecu timpul în 
biroul de comunicaţii sau în camera lui şi evalua 
răspunsurile pe care le primea la întrebările puse de el. 
Viermele nu era descris nicăieri, nu îl văzuse nimeni. Unii 
dintre cei care îi răspunseră îşi dăduseră cu părerea că ar 
putea fi vorba de viermele de gheaţă mexican, neaducând 
cu asta nici o informaţie nouă. 

Cu trei mile marine înainte de a ajunge la Kristiansund, 
Johanson primi răspunsul de la Lukas Bauer. Primul 
răspuns pozitiv, în cazul în care conţinutul său putea fi 
considerat pozitiv. 

Johanson citi textul muşcându-şi buza de jos. 

Stabilirea contactului cu concernele energetice era 
domeniul lui Skaugen. Se aşteptau ca Johanson să 
adreseze întrebări institutelor şi oamenilor de ştiinţă care, 
oficial, nu păreau a avea vreo legătură cu explorarea 
petrolieră. Insă, după accidentul cu greiferul, Bohrmann 
spusese ceva care punea toată treaba asta într-o nouă 
lumină. 

Industria plăteşte cercetarea, după ce statul nu o mai 
poate face. 

Ce institute mai puteau face cercetare independentă? 

Dacă era adevărat că cercetarea ajungea tot mai mult în 
ograda economiei, atunci însemna că aproape toate 


institutele lucrau într-un fel sau altul pentru concerne. 
Erau finanţate din surse private. Nici nu aveau de ales, 
dacă doreau să-şi continue activitatea. Chiar şi Institutul 
Geomar din Kiel tintea spre un angajament cu Ruhrgas, 
Germania, care plănuia înfiinţarea unui profesorat pentru 
hidraţii gazoşi la institut. Oricât de tentant ar fi sunat să 
poţi face cercetare pe banii concernelor, în final interesul 
sponsorilor era de a preschimba rezultatele în acţiuni 
profitabile. 

Johanson mai citi o dată răspunsul lui Bauer. 

Abordase greşit problema. În loc să-şi fi strigat 
întrebările în toate vânturile, ar fi trebuit să studieze de la 
început legăturile ascunse dintre cercetare şi industrie. În 
timp ce Skaugen se apropia de problemă străbătând 
etajele concernelor, el putea încerca să îi descoasă pe 
cercetătorii cooperanţi. Mai devreme sau mai târziu, va 
vorbi cineva. 

Problema era să identifice legăturile de genul ăsta. 

Nu, nu era o problemă. Presupunea doar ceva muncă. 

Se ridică şi părăsi camera de comunicaţii, plecând în 
căutarea Tinei Lund. 


24 aprilie 
Vancouver Island şi Clayogquot Sound, Canada 


Călcâie, vârfuri. 

Anawak se legăna nerăbdător pe picioare înainte şi 
înapoi. Se ridica pe vârfuri şi se lăsa să cadă la loc. 
Alternativ. Fără încetare. Călcâie, vârfuri, călcâie, vârfuri. 
Era dimineaţa devreme. Cerul de un azuriu puternic 
strălucea, era o zi ca dintr-o reclamă turistică. 

Era nervos. 

Călcâie, vârfuri. Călcâie, vârfuri. 

La capătul debarcaderului din lemn aştepta un 
hidroavion. Fuzelajul său alb se oglindea în albastrul adânc 
al lagunei, întretăiat doar de încreţirea valurilor. Aparatul 
era unul dintre acele legendare Beaver DHC-2 construite 
pentru prima dată acum peste 50 de ani de întreprinderea 
canadiană De Havilland şi care mai erau funcţionale şi 
acum, tocmai pentru că între timp nu apăruse nimic mai 
bun pe piaţă. Beaver ajunsese până la poli. Era 
nepretenţios, robust şi sigur. 

Tocmai bun pentru ceea ce avea Anawak de gând. 

Privi pe partea cealaltă, spre biroul de expediţii vopsit în 
alb şi roşu. Aeroportul Tofino, aflat la o distanţă de câteva 
minute cu maşina, avea puţine în comun cu aeroporturile 
clasice. Amintea mai degrabă de o aşezare de vânători sau 
de pescari. Câteva căsuțe joase de lemn aşezate pitoresc 
într-un golf larg, înconjurate de dealuri acoperite de copaci 
în spatele cărora se ridicau munţii. Privirea lui Anawak 
căuta pe sub copacii uriaşi calea de acces care ducea de la 
strada principală spre lagună. Ceilalţi trebuiau să apară 
imediat. Se încruntă, ascultând vocea ce răsuna din 
telefonul său mobil. 

— Dar au trecut două săptămâni de atunci, răspunse el. 
În tot acest timp nu am putut vorbi nici măcar o singură 
dată cu domnul Roberts, cu toate că a cerut în mod expres 
să îl ţin la curent. 

Secretara îi informă că Roberts este pur şi simplu un om 


foarte ocupat. 

— Şi eu la fel, lătră Anawak. Se opri din legănat şi 
încercă să fie mai prietenos. Ascultaţi, noi ne confruntăm 
aici cu o situaţie pentru care formula „scăpat de sub 
control” este prea blândă. Există legături clare între 
problemele noastre şi cele de pe Inglewood. Domnul 
Roberts va fi de aceeaşi părere. 

Se lăsă o scurtă pauză. 

— La ce paralele vă referiţi? 

— La balene. E evident doar. 

— Barrier Queen a avut o avarie la cârmă. 

— Da, sigur. Însă şlepurile au fost atacate. 

— Un şlep s-a scufundat, este adevărat, spuse femeia pe 
un ton politicos, dezinteresat. Nu ştiu nimic despre balene, 
însă îi voi transmite domnului Roberts că l-aţi căutat. 

— Spuneţi-i că este în interesul său. 

— Vă va contacta în următoarele săptămâni. 

Anawak rămase fără grai. 

— Săptămâni? 

— Domnul Roberts este plecat. 

Ce se întâmplă aici? se întrebă Anawak. Răspunse 
stăpânindu-se cu greu: 

— Şeful dumneavoastră a mai promis să trimită şi alte 
probe din excrescenţele de pe Barrier Queen pe adresa 
institutului din Nanaimo. Vă rog să nu-mi spuneţi că nici 
despre asta nu ştiţi nimic. Am fost eu însumi acolo şi am 
cules chestia aia de pe carenă. Sunt scoici şi probabil încă 
ceva. 

— Domnul Roberts m-ar fi informat dacă... 

— Oamenii din Nanaimo au nevoie de probele astea! 

— Se va ocupa de această problemă când se va întoarce. 

— Va fi prea târziu! Aţi auzit? Ah, nu contează. O să mai 
sun. 

Anawak băgă enervat telefonul în buzunar. Văzu Land 
Cruiserul lui Shoemaker hodorogind peste calea de acces. 
Nisipul scârţâi sub roţi când maşina de teren o coti spre 
mica parcare din faţa biroului de expediţii. Anawak îi ieşi 
înainte. 


— Nu sunteţi chiar un model de punctualitate, îi strigă 
prost dispus. 

— Hai, Leon! Zece minute. Shoemaker se apropia de el, 
urmat de Delaware şi de un tânăr negru, dur, cu ochelari 
de soare şi capul ras. Nu fi aşa al naibii, a trebuit să-l 
aşteptăm pe Danny. 

Anawak îi scutură mâna durului. Bărbatul zâmbi 
prietenos. Era arbaletier în armata canadiană şi primise 
comanda să stea la dispoziţia lui Anawak. Îşi adusese 
arma, o arbaletă de înaltă precizie doldora de hightech. 

— Aveţi o insulă grozavă aici, zise Danny lungind 
cuvintele. La fiecare vorbă, guma de mestecat i se plimba 
prin gură dintr-o parte în alta şi făcea cuvintele să sune de 
parcă ar fi trebuit să-şi croiască drum printr-o zonă 
mlăştinoasă. Ce tre' să fac io? 

— Nu vi s-a spus nimic? se miră Anawak. 

— Ba da. Că tre’ să trag cu arbaleta într-o balenă. Dar 
mă miram. Credeam că e interzis. 

— Aşa şi este. Haideţi, vă explic în avion. 

— Stai puţin. Shoemaker îi întinse un ziar despăturit. Ai 
citit deja? 

Anawak citi titlul. 

— Eroul din Tofino? întrebă nevenindu-i să creadă. 

— Ştie să se vândă Greywolf, ce zici? Face pe modestul 
la interviu, dobitocul, dar citeşte ce zice mai jos. Îţi vine să 
borăşti. 

— ... mi-am făcut doar datoria de cetățean canadian, 
murmură Anawak. Am fost, bineînţeles, în pericol de 
moarte, însă am vrut să repar măcar puţin din ceea ce a 
stricat acest whale watching lipsit de simţul răspunderii. 
Cu ani în urmă, gruparea noastră a atras atenţia că 
animalele sunt expuse unui stres periculos, cu consecinţe 
imposibil de estimat. Ăsta a luat-o razna complet? 

— Citeşte mai departe. 

— Bineînţeles că celor de la Davies Whaling Station nu li 
se poate imputa că s-ar fi comportat greşit. Însă nu s-au 
comportat nici corect. Turismul profitabil, pe teritoriul 
balenelor, făcut sub pretextul apărării mediului, nu este 


mai puțin dăunător decât falsitatea japonezilor, ale căror 
flote vânează în apele arctice speciile de balene protejate. 
Și în cazul acesta se vorbeşte despre scopuri ştiinţifice, cu 
toate că în anul 2002 au aterizat în pieţele de engros peste 
400 de tone de carne de balenă ca delicatesă, care, în 
urma cercetării genetice, au putut fi asociate, fără echivoc, 
obiectelor de cercetare ştiinţifică. 

Anawak lăsă ziarul jos. 

— Nenorocitul ăla! 

— Nu-i adevărat ce zice? vru să ştie Delaware. Din câte 
ştiu eu, japonezii chiar ne aburesc cu presupusul lor 
program de cercetare. 

— Bineînţeles că e adevărat, spumegă Anawak. Tocmai 
asta e chestia perfidă. Greywolf face legătura între noi şi 
incidente. 

— Oricât m-aş strădui, nu îmi pot imagina ce vrea să 
obţină cu asta, zise Shoemaker clătinând din cap. 

— Ce să vrea? Să-şi dea importanţă. 

— Păi da, dar e... Mâinile lui Delaware executară o 
mişcare diafană. E un erou, într-un anume fel. 

— A, pe bune? 2 

— Da, este! A salvat vieţi omeneşti. Însă nu mi se pare 
corect să vă atace acum pe voi, cu toate că a fost curajos 
ŞI... 

— Greywolf nu e curajos, mârâi Shoemaker. Tot ce face 
şobolanul ăsta, face din interes. Dar acum i s-a înfundat. O 
să aibă de furcă cu cei din neamul Makah. Aceştia nu vor fi 
tocmai amuzaţi că autointitulatul lor frate de sânge duce 
campanie împotriva vânării balenelor. Am dreptate, Leon? 

Anawak tăcu. 

Danny îşi plimbă guma din stânga-n dreapta. 

— Când începem? întrebă el. 

În acelaşi moment, pilotul le strigă ceva prin uşa 
deschisă. Anawak întoarse capul şi îl văzu pe bărbat 
făcându-le semne. Le cunoştea. Însemna că sunase Ford. 
Era timpul să înceapă. Anawak îl bătu pe spate pe director, 
fără să răspundă ceva la ultima lui remarcă. 

— Poţi să-mi faci o favoare, când te întorci la staţie? 


— Clar! Shoemaker ridică din umeri. Dată fiind situaţia, 
avem tot timpul din lume. 

— Poţi să afli dacă a apărut ceva în ziare despre avaria 
lui Barrier Queen, în ultimele săptămâni? Sau pe internet? 
Şi dacă s-a dat ceva la televizor? 

— Da, bineînţeles. Pentru ce? 

— Doar aşa! 

— Nu există doar aşa! 

— Pentru că am impresia că nimic nu s-a făcut public. 

— Hm! 

— Eu nu-mi aduc aminte să fi auzit ceva. Tu? 

Shoemaker îşi lăsă capul pe spate şi clipi în soare. 

— Nu. Doar nişte chestii neclare despre catastrofele 
navale din Asia. Dar nu trebuie să însemne nimic. N-am 
mai citit nimic, de când a început toată nebunia asta. Ai 
dreptate! Dacă stau să mă gândesc, s-a scris prea puţin 
despre toată tărăşenia! 

Anawak privea încruntat spre avion. 

— Da, spuse el. Să mergem. 


Când avionul se ridică în aer, Anawak îi spuse lui Danny: 

— Veţi trage o sondă în stratul de grăsime al balenei. 
Este insensibil la durere. Ani în şir ne-am chinuit să fixăm 
emițătoare pe pielea balenei, care să reziste mai mult. De 
curând, un biolog din Kiel a venit cu ideea să echipeze o 
arbaletă cu săgeți speciale, de a căror coadă să fie ataşate 
un emiţător şi un aparat de măsurare. Vârful pătrunde în 
grăsime şi balena plimbă adesea aparatele timp de 
săptămâni întregi, fără să le observe. 

Danny îl privi. 

— Un biolog din Kiel? Super. 

— Credeţi că va merge? 

— Da. Oare a întrebat cineva balena dacă sigur nu o 
doare? E o treabă a dracului de precisă. De unde ştiţi că 
vârful nu pătrunde mai adânc de stratul de grăsime? 

— Carcase de porc, spuse Anawak. 

— Carcase de porc? 

— Au testat arma pe carcase de porc. Până au ştiut 


exact cât de mult pătrunde vârful. Totul este o problemă 
de calcul. 

— Ia te uită, zise Danny, ridicând din sprâncene până 
deasupra ramei ochelarilor. Biologi! 

— Şi ce se întâmplă dacă tragi cu ea într-un om? întrebă 
Delaware de pe scaunul din spate. Şi atunci vârful intră 
doar un pic? 

Anawak se întoarse spre ea. 

— Da, un pic prea mult. Îl omoară. 

DHC-2 descrise o curbă. Sub ei scânteia laguna. 

— În final, am avut mai multe opţiuni, spuse Anawak. 
Toate aveau avantajul că puteam observa balenele pe un 
anumit interval de timp. Fixarea sondei cu arbaleta s-a 
dovedit a fi metoda cea mai sigură. Aparatul de 
înregistrare măsoară bătăile inimii, temperatura corpului 
şi a mediului înconjurător, adâncimea, viteza de înot şi alte 
câteva lucruri. Să echipezi balenele cu camere de luat 
vederi este mult mai dificil. 

— De ce nu putem trimite şi camere cu arbaleta? întrebă 
Danny. Ar fi simplu! 

— Pentru că nu se ştie niciodată în ce poziţie ajunge 
camera. Şi intenţia noastră este să urmărim balenele. Ca 
să le ţinem sub observaţie, şi este posibil doar în cazul în 
care camera se află la oarecare distanţă de balene, în loc 
să fie chiar pe ele. 

— De aceea, pe viitor vom folosi URA, explică Delaware. 
Este un robot de tip nou din Japonia. 

Anawak zâmbi amuzat. Delaware vorbise de parcă ea în 
persoană ar fi inventat aparatul. 

Danny privi în jurul său. 

— Nu văd nici un robot. 

— Nici nu e aici. 

Avionul ajunsese în largul mării. Zbura la mică distanţă 
deasupra valurilor. La ora asta, în mod normal, prin faţa 
insulei Vancouver ar fi circulat vapoare mici, zodiacuri şi 
caiace, dar, în aceste condiţii, nici cei mai curajoşi nu se 
mai aventurau în larg. Curajoase erau doar bacurile şi 
cargoboturile mari, cărora balenele nu le puteau face 


nimic. Suprafaţa apei era pustie, cu excepţia unui singur 
vapor îndrăzneţ. Arăta de parcă nimeni şi nimic nu l-ar fi 
putut ataca, darmite să-i creeze vreo altă neplăcere. 
Îndreptându-se spre vas, avionul se îndepărtă de stâncile 
de la țărm. 

— URA este pe Whistler. Pe şlepul acela, spuse Anawak. 
Clipa lui cea mare va fi când ne vom găsi balena. 


John Ford stătea la pupa pe Whistler şi îşi pusese palma 
streaşină la ochi, pentru a se feri de lumina puternică a 
soarelui. Văzu aparatul DHC-2 apropiindu-se rapid. Câteva 
secunde mai târziu, descriind o curbă largă, avionul zbură 
la mică înălţime pe deasupra şlepului. 

Ford luă aparatul de emisie-recepţie şi intră în legătură 
cu Anawak pe o frecvenţă sigură. O serie întreagă de 
frecvenţe fuseseră închise, putând fi folosite doar în 
scopuri militare sau ştiinţifice. 

— Leon? E totul în regulă? 

— Te aud, John. Unde le-ai văzut ultima dată? 

— Spre nord-vest. La nici două sute de metri de noi. 
Acum vreo cinci minute am văzut mai multe, dar se ţin la 
distanţă. Trebuie să fie opt până la zece animale. Pe două 
le-am identificat. Una a luat parte la atacul asupra lui Lady 
Wexham, cealaltă a scufundat săptămâna trecută un 
trauler de pescuit lângă Ucluelet. 

— Nu au încercat să vă atace? 

— Nu. Se pare că suntem prea mari pentru ele. 

— Şi între ele? Cum se poartă unele cu altele? 

— Paşnic! 

— Bine. E posibil să facă parte din aceeaşi bandă, însă 
noi ar trebui să ne concentrăm pe cele identificate. 

Ford privi în urma lui DHC-2, văzând cum se face mai 
mic, cum se pune încet de-a curmezişul şi zboară înapoi, 
descriind o curbă largă. Işi mută privirea pe puntea de 
comandă a lui Whistler. Vaporul era un şlep de intervenţie 
din Vancouver, lung de peste 63 de metri şi lat de aproape 
15, aparţinând unei companii private. Cu o forţă de 
tracţiune de 160 de tone, Whistler era unul dintre cele mai 


mari şlepuri din lume. În mod clar, prea mare şi prea greu, 
ca să-l poată pune în pericol vreo balenă. Ford estima că 
nici săritura la pupa a unei balene cu cocoaşă nu ar avea 
altă consecinţă decât o clătinare puternică. 

Totuşi, nu se simţea în largul lui. Dacă la început 
balenele atacaseră tot ce înota, acum ele păreau să-şi dea 
seama cu exactitate unde puteau provoca pagube şi unde 
nu. Alături de omniprezentele orci şi balene cenuşii şi cu 
cocoaşă, atacaseră vapoare şi balenopterele şi caşaloţii. Se 
părea că toate aceste animale îşi învăţaseră lecţia. Nu 
aveau să atace şlepul, asta era sigur. Şi tocmai asta îl 
neliniştea cel mai tare pe Ford. Această capacitate sporită 
de diferenţiere nu ar fi fost compatibilă cu o formă de 
turbare. Se simţea inteligenţa în spatele acţiunii balenelor 
şi Ford se întreba cum vor reacţiona ele în faţa robotului. 

Ford chemă puntea de comandă. 

— Începem, anunţă el. 

Deasupra lui se învârtea aparatul DHC-2. 

După identificarea diverşilor atacatori cu ajutorul 
imaginilor video şi al pozelor, începuseră să caute 
animalele cu pricina. De trei zile, şlepul patrula pe ruta din 
faţa insulei Vancouver. În dimineaţa asta, în sfârşit le 
găsiseră. Recunoscuseră două modele de cozi pe care le 
văzuseră şi în imaginile cu animalele care atacaseră, într-o 
turmă de balene cenuşii. 

Oare vor avea şansa să descopere la timp adevărul? Cu 
un fior, Ford se gândi la vocile tot mai puternice din 
asociaţiile de pescari şi din societăţile de navigaţie, care se 
arătau nemulţumite de strategia prea blândă a comisiei 
ştiinţifice. Acestea solicitau chiar intervenţia forţelor 
militare - câteva balene moarte, şi atunci restul animalelor 
vor băga la cap că nu e o idee aşa bună să atace oameni. 
Solicitările de genul acesta erau pe cât de naive, pe atât de 
periculoase pentru că se găseau destui care să plece 
urechea la ele. Într-adevăr, mamiferele marine îşi pierdeau 
cu mare viteză creditul, pentru care ecologiştii şi partizanii 
drepturilor animalelor luptaseră atâta. Comisia de criză 
încă mai putea ţine piept acestor cereri, argumentând că 


forţa brută nu va da nici un rezultat, atâta timp cât nu se 
cunoaşte cauza schimbării de comportament a animalelor. 
Era necesară combaterea simptomelor. Ford nu ştia ce va 
decide guvernul în ultimă instanţă, dar se putea bănui că, 
destul de curând, pescarii şi cei care practicau vânătoarea 
ilegală de balene vor lua problema în propriile mâini. 
Nehotărârea generală asupra căilor de acţiune era 
întrecută doar de divergenţele dintre taberele adverse. Un 
teren ideal pentru acţiunile solitare. 

Război pe mare. 

Ford privi robotul de la pupa. 

Era curios ce va putea face URA, pe care îl obţinuseră 
atât de repede şi de nebirocratic din Japonia. Fusese creat 
cu doar câţiva ani în urmă. Japonezii insistau asupra 
faptului că aparatul servea cercetării, şi nu vânătorii de 
balene. Ecologiştii vestici erau extrem de sceptici în ceea 
ce privea această afirmaţie. Construcţia cilindrică de trei 
metri lungime, plină cu instrumente de măsurare şi 
camere extrem de sensibile, trecea în ochii lor drept 
maşinăria iadului, proiectată să depisteze pepiniere întregi 
de balene în vederea unui posibil sfârşit al moratoriului 
internaţional al vânării balenelor din 1986. După ce 
depistase cu succes balenele cu cocoaşă din dreptul 
insulelor japoneze Kerama şi le urmărise timp mai 
îndelungat, robotul URA fusese apreciat şi la Simpozionul 
internaţional al mamiferelor marine de la Vancouver. 
Totuşi, neîncrederea rămăsese. Nu era un secret că 
Japonia îşi cumpăra în mod sistematic susţinerea ţărilor 
sărace cu scopul de a anula moratoriul. Guvernul japonez 
„legitima” aceste înțelegeri conspirative cu titlul 
„diplomaţie”. Aceasta era aceeaşi guvernare care 
subvenţiona în mod decisiv Universitatea din Tokio, de 
care aparţinea şi Ura's Underwater Robotics & Application 
Laboratory Team, cea care realizase robotul. 

— Poate că azi vei face ceva util, spuse Ford încet către 
URA. Salvează-ţi reputaţia. 

Aparatul străluci în soare. Ford se duse la balustradă şi 
privi în larg. Din aer, balenele se vedeau mai bine, dar de 


pe vas puteau fi identificate mai uşor. După o vreme 
apărură pe rând câteva balene cenuşii, tăind valurile. 

Din aparatul de emisie-recepţie se auzi vocea omului de 
la postul de observaţie de pe puntea de comandă. 

— La dreapta, în spatele nostru. Lucy. 

Ford se întoarse fulgerător, ridică luneta şi mai apucă să 
vadă cum se scufunda o coadă crestată, cenuşie ca piatra. 

Lucy! 

Una dintre balene se numea aşa. O balenă cenuşie lungă 
de 14 metri. Lucy se aruncase peste Lady Wexham. Poate 
chiar ea rupsese carena subţire, inundând vasul. 

— Confirmat, spuse Ford. Leon? 

Erau toţi în legătură pe frecvenţa izolată. Pasagerii lui 
DHC-2 auzeau ce se vorbea la bordul lui Whistler. 

— Confirmat, spuse Anawak în aparat. 

Ford clipi în soare şi văzu avionul coborând deasupra 
locului în care dispăruse coada balenei. 

— Păi atunci, spuse Ford mai mult pentru sine, fir întins! 


De la o sută de metri înălţime, chiar şi vigurosul şlep 
părea o jucărie lucrată cu migală. Mamiferele păreau însă 
cu atât mai mari. Anawak văzu câteva balene cenuşii 
înotând calme şi liniştite la mică distanţă sub suprafaţa 
apei. Lumina soarelui dansa frângându-se pe trupurile 
colosale. Fiecare animal era complet vizibil. Cu toate că 
aveau doar un sfert din lungimea lui Whistler, arătau 
aproape absurd de mari. 

— Mai jos, zise. 

DHC-ul mai cobori. Trecură peste turmă şi se apropiară 
de locul în care se scufundase Lucy. Anawak spera că 
balena nu plecase în căutarea hranei. Altfel, ar fi avut mult 
de aşteptat. Dar probabil că aici apa nu era destul de mică. 
Ca şi balenele cu cocoaşă, şi balenele cenuşii se hrăneau 
într-un mod cu totul special. Se lăsau la fund şi păşteau 
sedimentele, întorcându-se pe o parte şi absorbind 
organismele de pe fundul mării, raci mici, zooplancton şi 
mâncarea lor favorită, viermii cilindrici. Brazde imense ale 
acestor orgii de hrănire se întindeau pe fundul mării din 


apropierea insulei Vancouver, în schimb uriaşii cenuşii se 
aventurau rar în apele mai adânci. 

— Imediat va fi un pic de curent, spuse pilotul. Danny? 

Ţintaşul le zâmbi larg tuturor. Apoi deschise uşa şi o 
dădu la perete. Un val de aer rece pătrunse şi le flutură 
părul. De la o clipă la alta, în avion se făcu o hărmălaie de 
nedescris. Delaware îi întinse lui Danny arbaleta. 

— Nu aveţi mult timp, spuse Anawak. Trebuia să 
vorbească tare pentru a acoperi vâjâitul vântului şi 
zgomotul făcut de motor. După ce se arată Lucy, vă rămân 
doar câteva secunde să plasați sonda. 

— Asta e mai degrabă problema voastră decât a mea, 
replică Danny. Se împinse din scaun, cu arbaleta în mâna 
dreaptă, până când ajunse aşezat pe jumătate pe barele de 
sub aripă. Voi doar să mă duceţi aproape de ea. 

— Nu pot să mă uit, scutură Delaware din cap făcând 
ochii mari. 

— De ce? întrebă Anawak. 

— Nu o să reuşească. Îl văd deja căzut în apă. 

— Nici o teamă, râse pilotul. Băieţii ăştia fac tot felul de 
lucruri. 

Avionul ţâşni razant pe deasupra valurilor, fiind acum la 
nivelul ochilor cu puntea de comandă de pe Whistler. 
Zburară pe deasupra locului în care se scufundase Lucy. 
Nu se vedea nimic. 

— Să ne rotim, îi strigă Anawak pilotului. Foarte strâns. 
Lucy va apărea aproximativ în acelaşi loc în care s-a 
scufundat. 

DHC-2 luă curba abrupt. Brusc, marea păru să se 
reverse peste ei. Danny atârna de bare ca o maimuţă, cu o 
mână pe rama uşii şi cu cealaltă pe arbaleta întinsă. Sub ei 
se contura silueta unei balene. Apoi o cocoaşă cenuşie, 
lucioasă străpunse suprafaţa apei. 

— Iuhuuuu! urlă Danny. 

— Leon! se auzi vocea lui Ford în aparat. Nu e balena pe 
care o vreţi. Lucy înoată în faţa noastră. 

— La naiba! înjură Anawak. 

Calculase greşit. Se pare că Lucy era foarte hotărâtă să 


nu respecte regulile. 

— Danny! Nu. 

Avionul se opri din rotire şi cobori şi mai jos. Pe sub ei 
goneau valurile. Se apropiară de pupa şlepului. Pentru o 
clipă părură să zboare direct în cabinele de pe Whistler, 
apoi pilotul corectă cursul şi trecură razant pe lângă 
vaporul masiv. Ceva mai în faţă, Lucy se scufundă iar, 
scoţându-şi coada la vedere. Şi Anawak recunoscu acum 
animalul după cicatricele caracteristice ale cozii. 

— Încetineşte, ceru Anawak. 

Pilotul reduse viteza, dar bineînţeles că tot erau prea 
rapizi. Ar fi trebuit să luăm elicopterul, îşi spuse Anawak. 
Acum vor depăşi ţinta şi va trebui să întoarcă iar, în 
speranţa că balena nu se va ascunde privirilor lor. 

Dar Lucy nu dispăruse în adânc. Trupul ei gigantic 
strălucea în lumina soarelui. 

— Depăşim, întoarcem, coborâm! 

Pilotul încuviinţă din cap. 

— Şi nu vomitaţi, vă rog, adăugă el. 

Întoarse avionul atât de brusc, de parcă l-ar fi proptit în 
vârf. Prin uşa deschisă sclipi un perete vertical de apă, 
periculos de aproape. Delaware ţipă, în timp ce Danny 
răcnea de plăcere, cu arbaleta în mână. 

Orice montagnes russe pălea prin comparaţie. 

Lui Anawak i se păru că timpul a stat în loc. Nu crezuse 
vreodată că un avion s-ar putea învârti ca un compas, cu 
vârful avionului pe post de ac. Maşina descrise un 
semicerc perfect şi apoi se culcă la fel de brusc înapoi pe 
orizontală. 

Cu elicea zbârnâind, el se îndreptă spre balenă şi spre 
vaporul care se apropia. 


Ford privi cu răsuflarea tăiată cum se întorcea avionul, 
iar manevra îi făcu părul măciucă. Schiurile de aterizare 
aproape că atinseseră apa. Işi amintea vag că Tofino Air 
angajase şi un fost pilot de la Canadian Air Force. Acum 
măcar ştia care este. 

Trunchiul cilindric al URA atârna dincolo de balustradă, 


pe macaraua de la pupa şlepului. Erau pregătiţi să 
elibereze aparatul, imediat după ce ţintaşul plasa 
emițătorul. Se distingea clar spatele cenușiu al balenei. Nu 
se scufundase. Balena şi avionul se îndreptau cu rapiditate 
unul spre celălalt. Ford îl văzu pe Danny ghemuit sub aripă 
şi speră cu ardoare să rezolve chestiunea dintr-un singur 
foc. 


Cocoaşa lui Lucy se împinse dintre valuri. 

Danny ridică arbaleta cu un ochi închis şi cu mâna 
încleştată pe metalul rece. Degetul i se încovoie încet. 

Perfect concentrat şi cu o figură imobilă, apăsă pe 
trăgaci. Doar el păru să audă zbârnâitul discret al săgeţii 
care părăsi arma chiar lângă urechea lui, cu peste 250 de 
kilometri pe oră. Câteva fracțiuni de secundă mai târziu, 
cârligele de metal se înfipseră în slănina balenei şi 
pătrunseră adânc, fără ca Lucy să simtă ceva. Emiţătorul 
se vedea înălțându-se oblic. 

— Am reuşit! răcni Anawak în aparatul de emisie- 
recepţie. 


Ford dădu semnalul. 

Macaraua eliberă robotul din strânsoare. Acesta plescăi 
în apă şi se scufundă în valuri. 

Odată apa atinsă, un impuls activă fulgerător motoarele 
electrice. În timp ce aparatul se ducea tot mai la fund, se 
mişca în direcţia balenei care se scufundase deja. Câteva 
secunde mai târziu, din URA nu se mai vedea nimic. 

Ford îşi strânse pumnii triumfător. 

— Da! 

DHC-2 trecu uruind pe lângă Whistler. Sprijinit pe 
proptelele uşilor, Danny îşi ridică arbaleta în aer, cu un 
urlet de victorie. 


— Am reuşit! 

— Grozav! 

— A ţintit o dată şi... ai văzut? Incredibil! 
— Uau! 


În avion vorbeau toţi deodată. Danny se întoarse spre ei 
radios. Începu să se strecoare din nou înăuntru. Anawak 
întinse mâinile să-l ajute, când deodată văzu ceva crescând 
în faţa lui. 

Rămase aşteptând îngrozit. 

O balenă cenuşie se înălţă, un animal în săritură. Corpul 
masiv se apropia cu o viteză înspăimântătoare. 

Exact pe mijlocul direcţiei lor de zbor. 

— Ridică! strigă Anawak. 

Motoarele urlară dureros. Danny căzu pe spate, când 
avionul o tăie abrupt în sus. Anawak aruncă o privire 
fugară capului uriaş, plin de cicatrice, văzu un ochi şi 
maxilarele încleştate. Apoi maşina fu zguduită de o lovitură 
teribilă. Acolo unde fusese aripa dreaptă cu Danny urcat 
pe ea, mai rămăseseră doar resturile îndoite ale ţevăriei. 
Anawak încercă să se prindă de ceva, însă totul se 
învârtea, Delaware ţipa, pilotul ţipa, el însuşi ţipa, marea 
veni spre ei. 

Îl lovi ceva în faţă. Ceva îngheţat. 

Urechile îi vâjâiau. Sunet găunos de oţel rupându-se. 

Spumă. 

Verde întunecat. 

Nimic. 


La 50 de metri mai jos, computerul de bord stabiliză 
corpul cilindric al URA. Robotul se echilibră şi urmă 
balena care era cea mai aproape. La oarecare depărtare, 
se distingeau în lumina slabă umbrele altor animale. 
Ochiul electronic al URA înregistră toate acestea fără a 
evalua, pentru început, impresiile optice. 

Şi alte funcţii îşi începură activitatea. 

În ciuda senzorilor optici de excepţie, adevărata putere 
a URA sta în receptarea acustică. Aici creatorul său îşi 
demonstrase adevăratul geniu. Sistemele acustice îi 
permiteau robotului să urmărească mamiferele marine pe 
o perioadă de zece până la douăsprezece ore fără a le 
pierde, oriunde s-ar fi dus. 

Le urma cânturile. 


Cele patru hidrofoane ale URA, microfoane subacvatice 
extrem de sensibile, nu captau în aceste momente doar 
fiecare sunet pe care îl emiteau animalele, ci şi 
coordonatele sursei lor. Erau ordonate de jur împrejurul 
robotului. Când una dintre balene scotea un sunet înalt şi 
fin, acesta era captat de către microfoane consecutiv, nu 
concomitent. 

Nici o ureche omenească nu ar fi putut înregistra 
minusculele diferenţe de ton legate de acestea, doar un 
computer putea să o facă. Astfel, sunetul ajungea mai întâi 
şi mai puternic pe hidrofonul care se afla cel mai aproape 
de sursă, şi apoi pe rând la celelalte trei. 

Computerul crea, aşadar, un spaţiu virtual, în care 
atribuia fiecărei surse de sunete coordonate distincte. 
Acest spaţiu se umplea pe rând cu indicaţiile poziţiei 
balenelor, care se deplasau unele faţă de altele după cum 
şi animalele îşi schimbau locul. Cum s-ar zice, grupul era 
reconstituit în interiorul computerului. 

Şi Lucy scoase o serie de tonuri, în timp ce se scufunda 
în adânc. În calculator exista o bază de date bogată, de la 
sunetele specifice ale balenelor şi ale altor peşti până la 
vocile individuale ale animalelor. URA făcu un baleiaj al 
catalogului electronic, însă Lucy nu apărea acolo ca 
individ. Infiinţă automat o bază de date pentru sunetele 
grupei de coordonate care îi corespundea lui Lucy, le 
compară cu alte grupe de coordonate, clasifică toate 
animalele din faţa lui ca fiind balene cenuşii şi îşi mări 
viteza la două noduri, pentru a se mai apropia de ele. 

La fel de temeinic cum localizase acustic balenele, 
robotul trecu acum la înregistrarea optică. În baza sa de 
date erau stocate modele ale cozii şi ale siluetelor, ale 
înotătoarelor şi ale altor părţi semnificative din corpul 
acestora. De data aceasta, aparatul avu mai mult noroc. 
Ochiul electronic scană cozile balenelor care se mişcau în 
sus şi în jos în faţa lui, şi o identifică rapid pe una dintre 
ele ca fiind Lucy. Cu puţin timp înainte, i se programaseră 
o mulţime de date ale balenelor care participaseră la atac 
şi astfel calculatorul ştia acum cărui animal să-i acorde 


toată atenţia sa concentrată. 

URA îşi corectă cursul cu câteva grade. 

Cântecele balenelor permiteau contactul vocilor pe 
distanţe de peste o sută de mile marine. Undele acustice 
se mişcau în apă de cinci ori mai repede decât în aer. Lucy 
putea să înoate oriunde şi oricât de rapid ar fi vrut. 

Nu o mai putea pierde. 


26 aprilie 
Kiel, Germania 


Uşa de fier alunecă în lături. Bohrmann cuprinse cu 
privirea construcţia gigantică a simulatorului. 

Simulatorul de adâncime părea a fi coborât natura la o 
scară mai omenească, fără a o expedia imediat în exilul 
teoriei pure, în ciuda faptului că la scară mică, marea 
devenise o entitate ce putea fi stăpânită. Işi creaseră o 
lume la mâna a doua, una dintre copiile acelea idealizate 
care îi deveneau omului mai familiare decât însăşi 
realitatea: pe cine mai interesa adevărata viaţă din Evul 
Mediu, când Hollywoodul oferea varianta proprie? Pe cine 
interesa cum murea un peşte, cum sângera, cum era 
spintecat şi golit de maţe, câtă vreme se puteau cumpăra 
bucăţi puse pe gheaţă? Copiii americani desenau găini cu 
şase picioare, pentru că pulpele de pui se vindeau în pungi 
de câte şase. Lumea bea lapte din cutii de carton şi se 
sclifosea auzind de conţinutul unui uger. Percepția despre 
lume se ofilea, şi în strânsă legătură cu aceasta înflorea 
aroganţa. Bohrmann era entuziasmat de simulator şi de 
posibilităţile pe care acesta le oferea. În acelaşi timp, 
rezervorul îi arăta cât de oarbă risca să devină cercetarea 
atunci când, în loc să-l contemple, îşi recrea obiectul 
studiului. Se punea tot mai puţin problema ca omul să 
înţeleagă planeta, şi tot mai mult să o adapteze propriilor 
nevoi. În acest Disneyland colorat al confuziei, intervenţia 
umană căpăta justificări noi şi îngrozitoare. 

De fiecare dată când păşea în hală, Bohrmann se gândea 
la acelaşi lucru. Nu vom şti niciodată exact ce putem face, 
ci doar ce nu putem. lar despre asta nici nu vrem să 
auzim! 

La două zile după accidentul de pe Sonne, Bohrmann se 
afla din nou în Kiel. Carotele forate şi lăzile frigorifice 
ajunseseră cu un cargobot rapid în grija lui Erwin Suess, 
care trecuse imediat la lucru cu o echipă de geochimişti şi 
biologi, ca să cerceteze captura expediției. Când 


Bohrmann ajunse la institut, analizele începuseră deja. De 
douăzeci şi patru de ore încercau neobosiţi să elucideze 
cauzele descompunerii. După cum se părea, le găsiseră. 
Poate că simulatorul idealiza realitatea, dar era posibil să 
fi descoperit adevărul despre viermi. 

Suess îl aştepta la pupitrul monitorului. Era însoţit de 
Heiko Sahling şi de Yvonne Mirbach, biolog molecular, 
specializată în bacteriile marine. 

— Am pregătit o simulare pe calculator, spuse Suess. Nu 
atât pentru noi, mai mult ca să înţeleagă toată lumea. 

— Nu mai e deci doar problema lui Statoil, spuse 
Bohrmann. 

— Nu. 

Suess plimbă cursorul pe monitor şi dădu clic pe un 
simbol. Apăru imediat o reprezentare grafică. Ea arăta o 
secţiune verticală printr-un capac de hidrat gros de o sută 
de metri, precum şi bula de gaz aflată sub el. Sahling 
indică un strat subţire, întunecat, aflat la suprafaţă. 

— Ăştia sunt viermii, observă el. 

— Să îi mărim, spuse Suess. 

Pe porţiunea apărută din suprafaţa gheții, viermii se 
distingeau clar. Suess mări imaginea în continuare, până 
când tot monitorul fu acoperit de un singur exemplar. Era 
stilizat în mod grosolan, cu părţile corpului în culori 
țipătoare. 

— Cele cu roşu sunt sulfobacteriile, explică Yvonne 
Mirbach. Cu albastru sunt bacteriile Archaea. 

— Simbioţi compleţi, murmură Bohrmann. Viermele ăsta 
e doldora de bacterii. Sunt şi în el, şi pe el. 

— Exact! Sunt consorţii. Conlucrează bacterii de mai 
multe feluri. 

— Asta le era clar deja şi celor care l-au contactat pe 
Johanson, adăugă Suess. Au scris câteva kilograme de 
rapoarte despre modul de viaţă simbiotic al viermelui. Însă 
nu au tras concluziile corecte. Nimeni nu şi-a pus 
întrebarea în ce scop se fac, de fapt, aceste consorţii. Am 
pornit tot timpul de la premisa că viermii destabilizează 
gheaţa, cu toate că ştiam clar că nu pot face aşa ceva. Dar 


aici nu este vorba despre viermi! 

— Viermii sunt doar mijlocul de transport, zise 
Bohrmann. 

— Aşa este! Suess dădu clic pe un simbol. Acesta este 
răspunsul la blowout-ul tău. 

Viermele stilizat începu să se mişte. Reprezentarea era 
realizată grosolan, din cauza timpului scurt avut la 
dispoziţie. Era mai degrabă o succesiune de imagini 
distincte, decât un film de animaţie. Maxilarele, ca nişte 
cleşti, se desfăcură şi viermele începu să se înfigă în 
gheaţă. 

— Acum fii atent aici! 

Bohrmann se concentră asupra imaginilor. Suess 
îndepărtă din nou planul. Se vedeau mai multe animale 
care perforau gheaţa. Apoi deodată... 

— Dumnezeule! exclamă Bohrmann. 

Se lăsă o linişte mormântală. 

— Dacă se întâmplă la fel peste tot pe coastă... începu 
Sahling. 

— Se întâmplă, îi răspunse Bohrmann pe ton alb. Poate 
chiar în acelaşi timp. La naiba, puteam să ne dăm seama 
când eram la bordul vasului Sonne. Bucăţile de hidrat erau 
de-a dreptul împănate cu bacterii. 

Aproape că se aşteptase la ce vedea acum. Se temuse de 
asta şi totodată sperase să se înşele. Dacă asta era 
realitatea, ea era cu mult mai rea. 

— Este vorba, de fapt, de fenomene cunoscute, spuse 
Suess. Nici un fenomen observat aici nu este ceva nou. 
Noutatea se naşte din conlucrarea factorilor. Odată ce sunt 
puse în relaţie toate componentele, descompunerea 
hidraţilor devine evidentă. Suess căscă. Părea un gest 
ciudat de nepotrivit în faţa unor imagini îngrozitoare, însă 
nici unul dintre ei nu închisese un ochi în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. Doar că nu găsesc nici o 
explicaţie pentru prezenţa viermilor aici. 

— Nici eu, zise Bohrmann. Şi îmi bat capul cu asta 
dinaintea ta. 

— Şi pe cine informăm acum? întrebă Sahling. 


— Hm. Suess îşi puse un deget pe buza de sus. Cum a 
fost vorba? Chestiunea e confidențială, aşa-i? Deci prima 
dată îl punem la curent pe Johanson. 

— De ce nu direct Statoilul? propuse Sahling. 

— Nu. Bohrmann clătină din cap. În nici un caz. 

— Crezi că muşamalizează faza? 

— Johanson e o alegere mai bună. După cum îl văd eu, e 
mai neutru ca Elveţia. Ar trebui să îl lăsăm pe el să decidă 
când... 

— Nu mai este timp să lăsăm pe cineva să decidă ceva, îl 
întrerupse Sahling. Dacă simularea redă măcar pe departe 
ceea ce se întâmplă pe coastă, ar trebui de fapt să 
anunţăm guvernul norvegian. 

— Atunci şi toate statele Mării Nordului! 

— Bună idee. Adaugă şi Islanda. 

— O secundă! Suess ridică braţele. Nu suntem în plină 
cruciadă. 

— Nu e vorba despre asta! 

— Ba despre asta e vorba. Aceasta e doar o simulare! 

— Da, dar... 

— Ba da, are dreptate, îl întrerupse Bohrmann. Nu 
putem răspândi panică, doar ca să fie toată lumea la 
curent. Nici noi nu ştim încă exact ce se întâmplă. Vreau 
să spun că ştim cum, dar rezultatele sunt doar nişte 
estimări. Pe moment, tot ce putem spune este că în 
atmosferă vor ajunge cantităţi mari de metan. 

— Visezi? strigă Sahling. Ştim al naibii de bine ce se va 
întâmpla! 

Bohrmann îşi pipăi involuntar locul în care îi creştea la 
loc mustata. 

— Foarte bine. Putem s-o publicăm. O să apară într-o 
duzină de ziare pe prima pagină. Dar care vor fi urmările? 

— Care sunt urmările, cugetă Suess, când apare în ziar 
vestea că Pământul urmează să fie lovit de un meteorit? 

— Ţi se pare potrivită comparaţia? 

— Da, oarecum. 

— Eu sunt de părere că o astfel de decizie nu o putem 
lua singuri, spuse Mirbach. Să ne gândim. Prima dată să 


vorbim cu Johanson. La urma urmei, el e persoana de 
contact. În plus, dacă privim problema din punct de vedere 
ştiinţific, lui îi revin onorurile. 

— Ce onoruri? 

— El a descoperit viermii. 

— Nu, Statoil i-a descoperit. Dar, din partea mea, fie! 
Lui Johanson onorurile. Şi după aceea? 

— li punem la curent pe guvernanti. 

— Şi dăm publicităţii problema? 

— De ce nu? Facem public totul. Se ştie despre 
programele nucleare coreene şi iraniene, şi se ştie că nişte 
idioţi împrăştie antrax. Ştim totul despre ESB”, despre 
pesta porcină şi despre legumele manipulate genetic. În 
Franţa, oamenii se îmbolnăvesc şi mor cu zecile şi sutele 
de la nu ştiu ce bacterii de crustacee. Ce naiba, că doar nu 
dau imediat fuga să se ascundă în munţi. 

— Nu, spuse Bohrmann. Sigur că nu. Dar dacă ne 
apucăm să dezbatem în public efectul Storegga... 

— Informaţiile sunt prea superficiale pentru aşa ceva, 
spuse Suess. 

— Simularea arată cât de repede progresează 
descompunerea. De aici se deduce tot restul. 

— Dar nu spune definitiv ce se întâmplă atunci. 

Bohrmann vru să dea un răspuns, dar Suess avea 
dreptate. Puteau să-şi imagineze ce se va întâmpla, dar nu 
o puteau dovedi. Dacă ieşeau cu asta acum, fără ca teoria 
să fie documentată serios, nu vor putea face faţă atacurilor 
din partea industriei petroliere. Argumentele lor s-ar 
prăbuşi ca un castel de cărţi de joc. Era prea devreme. 

— În regulă, spuse. În cât timp putem prezenta un 
rezultat închegat? 

— Într-o săptămână, cred. 

— E al naibii de mult, spuse Sahling. 

— Na, ascultă aici! Mirbach scutură din cap. Ba e al 
naibii de repede. În ziua de azi, dacă vrei să obţii rezultatul 
taxonomic al unui vierme nou, te poţi aştepta la luni întregi 
de lălăială, şi noi... 


2 Encefalopatia spongiformă bovină. (n.red.) 


— În situaţia dată e al naibii de mult! 

— Şi totuşi, replică Suess. O alarmă falsă nu ne-ar ajuta 
cu nimic! Continuăm! 

Bohrmann încuviinţă. Nu-şi putea desprinde privirea de 
pe monitor. Simularea se sfârşise. Şi totuşi, se derula mai 
departe. Bohrmann vedea continuarea cu ochii minţii, şi ce 
vedea îl făcea să se înfioare. 


29 aprilie 
Trondheim, Norvegia 


Sigur Johanson intră în biroul lui Olsen. Închise uşa în 
urma lui şi se aşeză în faţa biologului. 

— Ai timp? 

— M-am dat peste cap pentru tine, răspunse Olsen 
zâmbindu-i cu toţi dinţii. 

— Şi ce ai aflat? 

Olsen îşi cobori vocea conspirativ. 

— Cu ce să începem? Poveşti cu monştri? Catastrofe 
naturale? 

Voia deci să facă pe misteriosul. Bine şi aşa. 

— Cu ce vrei tu să începi? 

— Păi da, îl privi Olsen şiret. Ce-ar fi să începi tu de data 
asta? Ce-ar fi să-mi spui pentru ce fac eu zile-n şir pe 
Watson pentru tine, Holmes! 

Johanson se întrebă din nou cât de mult îi putea spune 
lui Olsen. Era clar că plesnea de curiozitate. În locul lui, şi 
el ar fi păţit la fel. Dar asta ar însemna ca în câteva ore 
întreaga NTNU să fie la curent. 

Brusc îi veni o idee. Era destul de întortocheată, ca să 
sune credibil. Olsen o să-l ia de tâmpit, dar putea trăi cu 
chestia asta. Îşi coborî la rândul lui vocea şi spuse: 

— M-am gândit să apar primul cu o teorie. 

— Şi anume. 

— Totul este dirijat de sus. 

— Ce? 

— Anomaliile astea. Meduzele. Dispariţia bărcilor. Morţii 
şi dispăruţii. Mi-am dat seama că între toate există o 
legătură mai profundă. 

Olsen îl privea fără să priceapă. 

— Să spunem că e un plan mai complex. Johanson se 
lăsă pe spate, vrând să vadă cum înghiţea Olsen povestea 
asta. 

— Şi ce urmăreşti cu chestia asta? Vrei să iei Premiul 
Nobel sau să-ţi rezervi un loc la nebuni? 


— Nici una, nici alta. 

Olsen continua să-l privească fix. 

— Iţi baţi joc de mine. 

— Nu. 

— Ba da. Vorbeşti despre... ce ştiu eu? Despre dracu’? 
Puterile întunericului? Omuleţii verzi? Dosarele X? 

— E doar o idee. Trebuie să existe o legătură, nu? Se 
întâmplă concomitent tot felul de chestii. Crezi că e 
coincidenţă? 

— Nu ştiu. 

— Păi vezi! Pur şi simplu nu ştii. Nici eu. 

— Ce fel de legătură crezi că este între ele? 

Mâinile lui Johanson se mişcară lent prin aer. 

— Depinde, ce-mi oferi? 

— Aşa deci! Olsen se strâmbă. Frumos ai ticluit-o! Ştiu 
că nu eşti idiot, Sigur. E vorba de mai mult. 

— Spune-mi ceva şi mai vedem. 

Olsen ridică din umeri, deschise un sertar şi scoase din 
el un vraf de hârtii. 

— Asta-i prada de pe internet, spuse. Dacă nu aş fi un 
pragmatic nenorocit, mi-ar putea veni ideea să cred 
tâmpeniile pe care mi le serveşti. 

— Deci, ce-ai găsit? 

— S-au închis toate plajele din America Centrală şi de 
Sud. Oamenii nu mai intră în apă şi meduzele astupă 
năvoadele pescarilor. Costa Rica, Chile şi Peru vorbesc 
despre o apocalipsă mucilaginoasă. După Physalia physalis 
a apărut o nouă specie, foarte mică, cu tentacule extrem 
de lungi şi de otrăvitoare. Iniţial, au fost luate drept 
meduze-cutie, însă aduc a cu totul altceva. O nouă specie, 
poate. 

larăşi o nouă specie, îşi spuse Johanson. Viermi 
nemaivăzuţi, meduze nemaivăzute... 

— Şi meduzele-cutie din faţa Australiei? 

— Acelaşi lucru. Olsen căută în vraful de hârtii. Tot mai 
multe. E o catastrofă pentru pescari şi turismul oricum e la 
pământ. 

— Ce se întâmplă cu pescarii din zonă? Nu îi atacă 


meduzele? 

— Hocus-pocus dispărutus. 

— Poftim? 

— Nu mai e nici una. Marile bancuri din faţa plajelor 
afectate au dispărut pur şi simplu. Echipajele de pe 
traulere susţin că şi-ar fi părăsit locurile obişnuite şi că ar 
fi ieşit în largul mării. 

— Dar acolo nu găsesc de mâncare. 

— Poate s-au apucat de cură de slăbire. De unde să ştiu 
eu? 

— Şi nimeni n-are nici o explicaţie? 

— Peste tot s-au înfiinţat comisii de criză, spuse Olsen. 
Dar nu poţi afla nimic. Am încercat. 

— Ceea ce înseamnă că totul este mult mai rău. 

— Poate că da. Olsen scoase o foaie din teanc. Dacă te 
uiţi pe lista asta, vei vedea că presa a dat mai multe 
informaţii bombă, care, după aceea, pur şi simplu nu au 
mai fost tratate deloc. Meduze în faţa coastei Africii de 
Vest. Poate şi în apele Japoniei şi în mod sigur în Filipine. 
Se suspectează că mor oameni, apoi se dau dezminţiri, 
după care toată lumea tace mâlc. Dar fii atent. Abia acum 
devine cu adevărat palpitant. Există o algă care bântuie 
deja de câţiva ani prin mass-media. O algă ucigaşă, 
Pfiesteria piscicida. Abia dacă o mai poţi opri când îţi cade 
pe cap. Imbolnăveşte oameni şi animale. Până azi făcea 
prăpăd cu precădere dincolo de Atlantic, dar mai nou pare 
să fie afectată şi Franţa. Şi încă destul de serios. 

— Morți? 

— În mod sigur. Francezii nu se întrec în a da declaraţii, 
dar se pare că alga a intrat în ţară odată cu homarii. Scrie 
aici tot, ţi-am scos ce am găsit. 

Impinse spre Johanson o parte din foi. 

— Apoi dispariţia bărcilor. Intre timp s-au consemnat o 
serie de semnale de alarmă, însă cele mai multe nu au nici 
o noimă. Se întrerup prea repede. Orice s-ar fi întâmplat, 
s-a petrecut mult prea rapid. Olson flutură o altă foaie. 
Insă cine aş fi eu dacă nu aş şti mai multe decât restul 
omenirii? Trei semnale din astea au ajuns pe net. 


— Şi? 

— Ceva a atacat bărcile. 

— Le-a atacat? 

— Exact. Olsen îşi frecă nasul. Ceea ce îţi dă ţie apă la 
moară, cu teoria conspirației de care vorbeai. Marea se 
revoltă împotriva omului, câtă lipsă de curtoazie! Când noi 
scufundăm doar un pic de gunoi şi decimăm peştii şi 
balenele. A, apropo de balene, ultima chestie pe care am 
auzit-o a fost că în Pacificul de Est atacă masiv vapoarele. 
Se pare că nu mai are nimeni curaj să iasă în larg. 

— Se ştie... 

— Nu pune întrebări tâmpite! Nu, nu se ştie. Nu se ştie 
nimic. Dumnezeule, cât am fost de harnic! Nu se cunoaşte 
nici cauza coliziunilor şi a catastrofelor suferite de 
petroliere. Blocaj total de ştiri. Teoria ta are acoperire în 
măsura în care, de câte ori cineva încerca să vorbească 
deschis despre problema asta, se aşternea brusc tăcerea 
absolută. Poate suntem totuşi în Dosarele X? Olsen se 
încruntă. Oricum prea multe meduze, prea mulţi peşti, 
totul pare a fi cumva supradimensionat. 

— Şi nimeni nu are idee de unde vin toate astea? 

— Nimeni nu declară oficial că ar putea exista vreo 
legătură între fenomene, cum faci tu. La sfârşit, comisiile 
de criză vor da vina pe El Nino sau pe încălzirea globală, 
iar biologia invazionistă va primi vânt la pupa şi se vor 
publica articole speculative. 

— Suspecţii obişnuiţi. 

— Da, dar nu are nici un sens. Sunt ani buni de când 
meduzele, algele şi alte creaturi de genul acesta fac 
înconjurul lumii în apa de balast a vapoarelor. Cunoaştem 
fenomenul. 

— Am înţeles, spuse Johanson. Vezi, asta spun şi eu. Una 
e să năvălească undeva roiuri de meduze-cutie. Dar în 
momentul în care de jur împrejurul globului au loc în 
acelaşi timp cele mai improbabile fenomene e deja altceva. 

Olsen îşi încrucişă degetele şi rămase gânditor. 

— Deci, dacă vrei neapărat să stabileşti nişte legături, 
eu nu aş vorbi de invazii biologice. Ci mai degrabă de 


anomalii de comportament. Astea sunt nişte modele de 
atac. Unele cum nu s-au mai văzut până acum. 

— Ai mai aflat şi altceva despre vreo specie nouă? 

— Doamne Dumnezeule, nu-i de ajuns? 

— Intrebam doar. 

— Ce anume-ţi trece prin cap? întrebă Olsen lungind 
cuvintele. 

Dacă întreb acum de viermi, îşi spuse Johanson, îşi va da 
seama. Nu ar şti ce să facă cu informaţia, însă s-ar prinde 
pe loc că undeva în lume are loc o invazie de viermi. 

— Nimic concret, răspunse. 

Olsen îl privi chiorâş. Îi întinse apoi foile rămase. 

— Când vei avea ocazia, îmi vei spune ceea ce e clar că 
nu vrei să-mi spui? 

Johanson luă foile şi se ridică. 

— O să bem ceva pentru astea. 

— Neapărat. Odată când o să am timp. Cu familia, ştii... 

— Mulţumesc, Knut. 

Olsen ridică din umeri. 

— Pentru puţin. 

Johanson ieşi pe coridor. Studenţii care veneau din 
amfiteatru trecură pe lângă el, unii râzând şi povestind, 
alţii serioşi şi concentrați. 

Se opri şi privi în urma lor. 

Dintr-odată nu i se mai păru atât de deplasată ideea că 
totul ar putea fi dirijat. 


În faţa coastei Svalbard, Spitsbergen, Marea 
Groenlandei 


Lumina lunii se oglindea în apă. 

Era unul din acele momente care scoteau echipajul pe 
punte, atât de incredibil de frumoasă era marea polară în 
această noapte. Rareori putea fi văzută în toată 
splendoarea ei, însă Lukas Bauer nu observa nimic din 
toate astea. Stătea în camera lui, aplecat peste hârtii, şi se 
simţea căutând proverbialul ac în carul cu fân, doar că 
acul era mare cât două mări. 


Karen Weaver îşi făcuse bine treaba şi îl ajutase cu 
adevărat, însă cu două zile în urmă coborâse de la bord în 
Longyearby, Spitsbergen, pentru a întreprinde acolo 
cercetări. Ducea o viaţă agitată după părerea lui Bauer, 
deşi nici a lui nu decurgea tocmai liniştit. Ca jurnalistă 
ştiinţifică, se specializase în primul rând în problemele 
marine. Bauer presupunea că Weaver îşi alesese meseria 
asta pentru a călători pe gratis în regiunile cele mai 
neprimitoare ale lumii. Era o iubitoare a extremelor. Aici 
se deosebea de el, care detesta extremele din toată inima, 
fiind însă atât de subjugat de nevoia de a cerceta, încât 
setea lui de cunoaştere îi întrecea comoditatea. Mulţi 
cercetători erau ca el. Consideraţi în mod greşit 
aventurieri, ei acceptau aventura pentru a ajunge în 
posesia cunoaşterii. 

Lui Bauer îi lipsea un fotoliu comod, îi lipseau pomii, 
păsărelele şi berea la halbă. Mai mult decât toate însă, îi 
lipsea tovărăşia lui Weaver. O îndrăgise pe fata asta 
încăpăţânată şi, în plus, începuse să priceapă rostul muncii 
de presă. Dacă vrei ca opinia publică să se intereseze de 
activitatea ta, atunci trebuie să recurgi la un vocabular 
inteligibil, chiar dacă nu e şi extrem de precis. Weaver îl 
lămurise că mulţi oameni nu ar înţelege munca făcută de 
el din simplul motiv că nu ştiau nici unde, şi nici cum se 
forma curentul Golfstrom, în jurul căruia se învârtea tot ce 
întreprindea el zilele astea. El nu crezuse una ca asta. Nu 
crezuse nici că nu ştia nimeni ce este un drift autarhic, 
până când nu-l convinsese Weaver că nici nu avea cum să-l 
cunoască cineva, din moment ce era un aparat atât de nou 
şi de special. Argumentul acesta îl acceptase. Dar 
Golfstromul! Ce Dumnezeu învățau copiii la şcoală? 

Dar Weaver avea dreptate. Că dorea să câştige opinia 
publică de partea lui şi s-o facă părtaşă la îngrijorările lui, 
pentru a face presiuni asupra celor responsabili. 

Şi Bauer îşi făcea griji mari. 

Grijile lui îşi aveau cauza în Golful Mexicului. Într-acolo 
curgea apă de suprafaţă, caldă, de-a lungul țărmului sud- 
american, ca şi dinspre sudul Africii. Se încălzea în 


Caraibe şi curgea în continuare spre nord. O apă plăcută 
ca temperatură, destul de sărată, ce-i drept, dar care 
rămânea la suprafaţă din cauza temperaturii ei ridicate. 

Apa aceasta constituia cauza încălzirii la distanţă a 
Europei. 

Se rostogolea până în Terra Nova, transportând cu el 
miliarde de megavaţi de căldură, ceea ce corespundea 
puterii termice a 250 000 de centrale nucleare, până acolo 
unde curentul Labrador îl lovea dintr-o parte şi îl dizolva. 
Se izolau atunci aşa-numitele Eddie, mase rotitoare de apă 
caldă, care îşi continuau drumul spre nord, de data aceasta 
sub numele de drift nord-atlantic. Vânturile dinspre vest 
făceau ca apa să se evapore în cantităţi mari, ceea ce 
ducea la ploi considerabile în Europa şi ridica totodată 
conţinutul de sare. Driftul urca în continuare de-a lungul 
coastei norvegiene, se legitima acolo drept curent 
norvegian şi mai aducea încă destulă căldură în Atlanticul 
de Nord îndepărtat, astfel încât vapoarele puteau naviga şi 
iarna până în sud-vestul Spitsbergului. Afluxul de căldură 
se sfârşea abia între Groenlanda şi Norvegia de Nord. Aici, 
curentul norvegian, alias driftul nord-atlantic, alias 
Golfstrom, întâlnea apa arctică rece ca gheaţa care, 
ajutată şi de vânturile reci, îl răcea rapid. Apa, foarte rece 
acum, fiind oricum şi foarte sărată, se îngreuna şi cădea la 
fund. Devenea atât de grea, încât masele de apă se 
prăbuşeau pur şi simplu în adânc. Acest fenomen nu se 
întâmpla pe tot frontul, ci sub formă de canale, într-un fel 
de furnale care îşi modificau poziţia în funcţie de direcţia 
valurilor, şi de aceea nu puteau fi găsite imediat. Furnalele 
care duceau în jos aveau un diametru între 20 şi 50 de 
metri. Vreo zece din ele atingeau un kilometru pătrat, însă 
poziţia lor exactă depindea de forma mării şi a vânturilor 
din acea zi. Decisiv era efectul colosal de sugere provocat 
de masele de apă care se prăbuşeau. In asta consta 
secretul Golfstromului şi al ramificaţiilor sale. El nu curgea 
cu adevărat spre nord, ci era tras într-acolo, supt de uriaşa 
pompă de sub Arctica. La o adâncime de 2 000 până la 3 
000 de metri, apa îngheţată o apuca pe drumul de 


întoarcere, o călătorie care o ducea de jur împrejurul 
globului pământesc. 

Bauer lăsase în apă o serie de driftere, în speranţa că 
vor urma cursul furnalelor. Dar deocamdată aproape îşi 
pierduse speranţa că va întâlni vreunul. Ar fi trebuit să fie 
peste tot. În schimb, marea pompă părea să se fi oprit sau 
să se fi mutat în regiuni necunoscute. 

Bauer se afla aici pentru că ştia despre aceste probleme 
şi despre implicaţiile lor. Nu se aşteptase să găsească totul 
în ordine. Însă şi mai puţin se aşteptase să nu găsească 
nimic. 

Şi acest fapt îl îngrijora foarte, foarte mult. 

li împărtăşise lui Weaver grijile lui, înainte ca aceasta să 
plece. De atunci Îi trimitea ascultător rapoarte prin mail, la 
intervale regulate, împărtăşindu-i cele mai ascunse temeri 
ale lui. Echipa lui constatase deja de câteva zile o creştere, 
în salturi, a concentraţiei de gaz din Marea Nordului şi în 
minte îi clocea ideea că ar putea exista o legătură între 
această creştere a concentraţiei de gaz şi dispariţia 
furnalului de scurgere. 

Stând acum singur în camera sa, era aproape sigur de 
acest lucru. 

Lucra fără pauză, în vreme ce noaptea polară îi făcea 
chiar şi pe bătrânii lupi de mare să se sprijine pur şi 
simplu de balustradă şi să privească afară. Stătea aplecat 
asupra munţilor de calcule, diagrame şi hărţi. Din când în 
când îi trimitea câte un mail lui Karen Weaver, pur şi 
simplu ca să o salute şi ca să o pună la curent cu ultimele 
descoperiri. 

Era atât de cufundat în munca lui, încât reuşi să ignore 
zgâlţâitul o bună bucată de timp, până când paharul de 
ceai din faţa lui ajunse la marginea biroului şi i se vărsă pe 
pantaloni. 

— La dracu”! ţipă Bauer. _ 

Ceaiul i se scurse fierbinte pe picioare. Impinse scaunul 
înapoi şi se ridică să cerceteze mai îndeaproape catastrofa. 

Apoi rămase nemişcat, cu mâinile încleştate pe spătarul 
scaunului, şi ciuli urechile. 


Se înşela oare? 

Nu, se auzeau ţipete. Cizme grele alergau pe punte. 
Afară se întâmpla ceva. Zgâlţâitul deveni şi mai puternic. 
Vaporul începu să vibreze şi deodată ceva îl făcu să-şi 
piardă echilibrul. Icnind, Bauer se împiedică de birou. În 
momentul următor podeaua dispăru de sub el, de parcă 
întregul vapor ar fi căzut într-o groapă. Bauer fu aruncat 
pe spate. Îl cuprinse frica, o frică profundă, îngrozitoare. 
Se ridică de jos şi ieşi împleticindu-se pe coridor. Ţipete şi 
mai puternice îi ajunseră la urechi. Vasul era aruncat de 
colo-colo. Cineva strigă ceva în islandeză şi Bauer nu 
înţelese pentru că vorbea doar engleza, însă auzi groaza 
din voce şi groaza şi mai mare din vocea care îi răspundea. 

Un cutremur pe mare? 

Se repezi de-a lungul coridorului şi pe scări în sus, spre 
punte. Vaporul se zgâlţâia sălbatic. Bauer abia se ţinea pe 
picioare. Când ajunse clătinându-se afară, îl întâmpină un 
miros îngrozitor şi, dintr-odată, ştiu ce se întâmplase. 

Ajunse până la balustradă şi privi afară. În jur, marea 
fierbea alb. De parcă s-ar fi aflat într-o oală pe foc. 

Nu erau valuri. Nici furtună. Erau bule. Bule uriaşe care 
se ridicau din apă. 

Pierdu din nou podeaua de sub picioare. Bauer căzu 
înainte şi se lovi puternic cu faţa de o scândură. În cap îi 
explodă durerea. Când îşi ridică iar capul, ochelarii îi erau 
sparti. Fără ochelari era ca şi orb, dar reuşi să vadă cum 
marea se închidea peste vapor. 

O, Doamne, se gândi. O, Doamne, ajută-ne! 


30 aprilie 
Vancouver Island, Canada 


Noaptea strălucea într-un verde sumbru. 

Nu era nici frig, nici cald, domnea mai degrabă o plăcută 
anulare a temperaturii. Respiratul părea să fi intrat într-o 
fundătură a evoluţiei, fiind înlocuit de o funcţie superioară, 
care permitea mişcarea liberă între elemente. După ce se 
afundase destul de mult în universul verde şi întunecat, 
Anawak fu cuprins de o adevărată euforie şi îşi ridică 
braţele ca un Icar care şi-ar fi ales fundul mării drept cer, 
se îmbătă cu senzaţia de imponderabilitate şi se scufundă 
mai mult şi mai mult. De pe fund ceva strălucea spre el, un 
peisaj larg, îngheţat, şi oceanul verde, întunecat se 
transformă într-un cer nocturn. 

Stătea la marginea câmpului de gheaţă şi privea spre 
apa neagră şi liniştită, având deasupra sa o sumedenie de 
stele. 

Pacea îl învălui. 

Ce minunat era să stai aşa, pur şi simplu! Marginea 
gheții avea să se desprindă de uscat şi să plutească 
precum un sloi prin mările nordului tot mai sus, cu el drept 
pasager, până când ajungea acolo unde nu îl mai aşteptau 
întrebările apăsătoare, ci un cămin. Acasă la el. Va ajunge 
acasă. Pieptul lui Anawak se umplu de dor şi îi dădură 
lacrimile, lacrimi sclipitoare, pătrunzătoare, care îl orbeau; 
încercă să le scuture şi într-adevăr săriră în marea cea 
neagră şi începură să o lumineze. Ceva urca spre el din 
adâncuri. Apa luă forma unei făpturi care părea să îl 
aştepte în depărtare, acolo unde el nu putea ajunge. Stătea 
în faţa lui ţeapănă şi cristalină, cu lumina stelelor prinsă 
pe suprafaţa ei. 

Am găsit-o, zise făptura. 

Nu avea faţă şi nici gură, dar lui Anawak vocea i se 
părea cunoscută. Se apropie, dar acolo era marginea 
gheții, iar în apa neagră înota ceva mare, înfricoşător. 

Ai găsit ceva? întrebă el. 


Propria voce îl înspăimântă. Vorbele îi erau vâscoase. Se 
chinuiau să iasă ca nişte animale greoaie. Spre deosebire 
de cele spuse sau poate doar gândite de făptura aceea, 
cuvintele lui răneau liniştea perfectă de deasupra lumii de 
gheaţă şi pe Anawak îl cuprinse brusc un frig pătrunzător. 
Căută cu privirea lucrul acela din apă, însă dispăruse. 

N-are a face, zise cineva lângă el. 

Intoarse capul şi zări silueta fină a Samanthei Crowe, 
cercetătoarea SETI. 

Eşti destul de neexperimentat la vorbă, spuse ea. La 
orice altceva te pricepi mai bine. Trebuie să recunosc că 
sună groaznic! 

Îmi pare rău, bâigui Anawak. 

Da? N-are nimic. Poate ar trebui să exersezi. Eu mi-am 
găsit extratereştrii. Mai ştii? Am reuşit, în fine, să intrăm 
în contact cu ei. Nu-i grozav? 

Anawak începu să tremure. Nu i se părea grozav deloc, 
dimpotrivă, simţi cum îl cuprinde frica faţă de 
extratereştrii lui Crowe, fără să ştie de ce. 

Şi... cine sunt? Ce sunt? 

Cercetătoarea SETI arătă spre apa neagră de dincolo de 
marginea gheții. 

Sunt acolo afară, spuse ea. Cred că s-ar bucura să te 
cunoască, le place să intre în legătură cu alţii, dar ar 
trebui să te duci până acolo. 

Nu pot, spuse Anawak. 

Nu poţi? Crowe clătină din cap neînţelegătoare. De ce 
nu poţi? 

Anawak privi spinările uriaşe, întunecate care arau prin 
apă. Erau zeci, sute. li era clar că erau acolo doar pentru 
el şi dintr-odată ştiu că se hrăneau din frica lui. Mâncau 
frică. 

Nu... pur şi simplu nu pot. 

Dar trebuie doar să porneşti într-acolo, laşule! îl luă 
Crowe în zeflemea. E lucrul cel mai simplu din lume. Ţie îţi 
este mult mai uşor decât ne este nouă, noi a trebuit să 
căutăm în tot blestematul ăsta de univers. 

Anawak tremura şi mai tare. Se apropie de margine şi 


privi afară. La orizont, acolo unde marea cea neagră 
înghiţea cerul împânzit de stele, se vedea strălucind o 
lumină îndepărtată. 

Du-te şi gata, spuse Crowe. 

Am zburat, se gândi Anawak. Printr-un ocean verde şi 
întunecat, plin de viaţă, şi nu mi-a fost frică deloc. Ce mi se 
poate întâmpla? Apa va fi ca pământul, voi ajunge la 
lumina aceea, purtat de propria voinţă. Sam are dreptate. 
E simplu. Nu există nimic de care să îmi fie teamă. 

În faţa ochilor lui, unul dintre animalele uriaşe se 
scufundă şi o coadă colosală cu două vârfuri se ridică spre 
stele. 

Nimic care să-mi inspire teamă. 

Însă ezitase un pic prea mult şi vederea cozii îl făcu să 
se îndoiască. Nici voinţa, şi nici puterea visului nu puteau 
anula legile naturii. Când făcu în sfârşit un pas în faţă, se 
scufundă pe loc în frigul îngheţat al mării. Acesta se 
închise deasupra capului său şi totul deveni negru. Vru să 
strige şi înghiţi apă. li pătrunse dureros în plămâni. Il 
trăgea în jos fără milă, oricât ar fi lovit în jurul său. Inima 
îi bătea nebuneşte, tâmplele îi zvâcneau, un bubuit ca 
loviturile de ciocan... 

Anawak zvâcni în sus şi se lovi cu capul de scânduri. 

— Fir-ar să fie, gemu el. 

Din nou loviturile. Nu se mai auzea bubuitul. Mai 
degrabă nişte pocnete uşoare, ca nişte degete îndoite 
bătând în lemn. Se rostogoli pe o parte şi o văzu pe Alicia 
Delaware, care se aplecase uşor să privească în cabina lui. 

— Scuze, zise ea. Nu ştiam că sari imediat în sus ca o 
rachetă. 

Anawak se holba la ea. Delaware? 

O, da. Încetul cu încetul îşi aminti unde era. Se luă cu 
mâinile de cap, scoase un geamăt chinuit şi se lăsă să cadă 
înapoi. 

— Cât e ceasul? 

— Nouă jumate. 

— La naiba! 

— Arăţi îngrozitor. Ai visat urât? 


— O aberaţie! 

— Pot să fac o cafea. 

— Cafea? Da, e o idee bună. Îşi pipăi cu vârful degetelor 
locul în care se lovise la cap şi tresări. Va fi un cucui de 
toată frumuseţea. Unde e porcăria asta de ceas? Ştiu sigur 
că l-am pus să sune. La şapte. 

— Nu l-ai auzit. Nici nu-i de mirare, după tot ce s-a 
întâmplat. Delaware se duse în chicinetă şi privi cercetător 
în jur. Unde e... 

— Dulapul suspendat, în stânga. Cafea, filtru, lapte şi 
zahăr. 

— Ţi-e foame? Ştiu să pregătesc micul dejun... 

— Nu. 

Delaware dădu din umeri şi umplu cu apă cana maşinii 
de cafea. Anawak o privi câteva secunde, apoi se ridică din 
cabină. 

— Întoarce-te. Trebuie să pun ceva pe mine. 

— Nu te ambala atâta. Nu mă uit la tine. 

Anawak făcu o strâmbătură, uitându-se după blugi. 
Stăteau făcuţi ghem pe bancheta ce flanca pe două laturi 
masa din cabină. Îmbrăcatul se dovedi a fi anevoios. Era 
ameţit şi piciorul rănit îl duru când încercă să-l îndoaie. 

— A sunat John? întrebă. 

— Da. Mai devreme! 

— Ce rahat! 

— Ce? 

— Orice boşorog se îmbracă mai repede. La dracu’, de 
ce nu am auzit ceasul? Voiam neapărat să... 

— Ştii ceva? Eşti un tâmpit, Leon. Eşti pur şi simplu 
tâmpit! Acum două zile ai supravieţuit unui accident de 
avion. Tu ai un genunchi umflat şi mie mi s-a deplasat 
oleacă creieru-n cap, ei şi? Am avut un noroc monstru. 
Puteam fi morţi ca Danny şi ca pilotul, dar trăim. Şi tu faci 
mutre pentru ceasul ăla idiot şi că, vezi Doamne, nu poţi 
face roata. Ai terminat? 

Anawak se lăsă încet pe bancă. 

— E în ordine. Ce spune John? 

— A adunat toate datele. Şi a văzut imaginile video. 


— Grozav! Şi? 

— Şi nimic. Va trebui să îţi faci singur o părere. 

— Asta-i tot? 

Delaware umplu filtrul cu cafea măcinată, îl puse în 
cafetieră şi porni maşina. Câteva secunde mai târziu, 
camera se umplu de clipocit şi de un gâlgâit uşor. 

— l-am spus că mai dormi, zise ea. N-a vrut să te 
trezească. 

— De ce nu? 

— Spune că trebuie să te faci bine. Şi are dreptate. 

— Sunt sănătos, răspunse Anawak încăpățânat. 

De fapt, nu era foarte sigur de lucrul ăsta. Când DHC 2- 
ul intrase în coliziune cu balena cenuşie, aparatul îşi 
pierduse direcţia. Danny, arbaletierul, probabil că murise 
pe loc; Whistler nu îi găsise trupul, însă nu era nici o 
îndoială că murise. Nu reuşise să intre la timp, astfel încât 
uşa laterală a avionului rămăsese deschisă în timpul 
căderii. Acesta fusese norocul lui Anawak. La impact, 
fusese aruncat afară. După aceea nu-şi mai amintea nimic, 
nici cum se alesese cu entorsa urâtă de la genunchi. Îşi 
revenise abia la bordul lui Whistler, trezit de durere. 

Următorul lucru pe care îl făcuse fusese să o vadă pe 
Delaware întinsă lângă el şi durerea din genunchi îşi 
pierduse orice importanţă. Arăta ca moartă. Înainte să-l 
copleşească groaza, i se spusese că nu e moartă şi că ar fi 
avut şi mai mult noroc decât el. Corpul pilotului îi 
amortizase căderea. Pe jumătate leşinată, reuşise să se 
elibereze din epava care se scufunda. Într-un minut, mica 
maşină se umpluse cu apă. Echipajul de pe Whistler 
reuşise să îi pescuiască din apă pe Delaware şi pe Anawak, 
însă nefericitul pilot dispăruse în adânc cu tot cu DHC-2. 

În ciuda sfârşitului tragic, acţiunea putea fi totuşi 
considerată un succes. Danny plasase emițătorul. URA 
luase urma balenelor şi înregistrase 24 de ore de film pe 
bandă magnetică, fără ca animalele să atace robotul. 
Anawak ştia că înregistrările îi fuseseră trimise lui John 
Ford dis-de-dimineaţă şi-şi propusese ferm să fie şi el la 
acvariu în acel moment. În plus, Centre National d'Etudes 


Spatiales trimisese datele telemetrice înregistrate de 
aparatul de direcţie de pe spatele lui Lucy. Dacă nu ar fi 
fost prăbuşirea, ar fi avut toate motivele să se felicite. 

În schimb, totul devenea din ce în ce mai îngrozitor. 
Mureau tot mai mulţi oameni. El însuşi scăpase de două ori 
de la moarte. Probabil că din cauza urii pe care o simţea 
faţă de Greywolf, care ajungea să anuleze orice alt 
sentiment, trecuse uimitor de uşor peste moartea lui 
Stringer. Acum, la două zile de la prăbuşire, se simţea 
îngrozitor. Parcă ar fi suferit de o boală care îşi reclama 
dreptul de a izbucni după ani întregi în care mocnise. Se 
împletea cu nesiguranța, neîncrederea în propriile forţe şi 
o lipsă de putere îngrijorătoare. Probabil că mai era încă 
sub şoc, deşi Anawak era de altă părere. Mai era şi 
altceva. 

O ameţeală care îl cuprindea din când în când, de când 
fusese aruncat afară din epava avionului, dureri în piept şi 
accese de panică. 

Nu, nu era chiar sănătos, şi entorsa de la genunchi nu 
era adevărata problemă. 

Anawak se simţea rănit în ce avea el mai intim. 

Ziua precedentă şi-o petrecuse dormind. Davie, 
Shoemaker şi comandanții veniseră să îl viziteze. Ford îl 
sunase de mai multe ori şi se interesase de el. În rest, nu 
se arăta nimeni deosebit de îngrijorat de soarta lui. În timp 
ce Alicia Delaware era presată de părinţi şi de cercul de 
cunoscuţi să părăsească Vancouver Island, apăruse şi un 
iubit. Se pare că erau împreună de doi ani de zile. 
Interesul faţă de soarta lui Anawak se limita la colectivul 
colegilor. 

Era bolnav şi ştia că nici un doctor nu îl poate ajuta. 

Delaware îi puse în faţă cana de cafea proaspătă şi îl 
privi prin ochelarii ei albaştri. Anawak sorbi, se arse la 
limbă şi ceru radiotelefonul. 

— Pot să te întreb ceva personal, Leon? 

El rămase pe loc şi scutură din cap. 

— Mai târziu. 

— Când va fi asta? 


Anawak ridică din umeri şi formă numărul lui Ford. 

— Nu am văzut încă tot materialul, spuse directorul. 
Lasă-ţi timp şi odihneşte-te! 

— I-ai spus Liciei că trebuie să îmi formez singur o 
părere. 

— Da, după ce vedem noi tot materialul. Majoritatea e 
plictisitor. Decât să vii tu special până aici, mai bine ne 
uităm noi la restul. Poate te scutim de un drum. 

— Bine atunci. Când sunteţi gata? 

— Habar nu am! Suntem patru în faţa înregistrărilor. 
Dă-ne două ore. Nu, trei. Cel mai bine, trimit un elicopter 
după tine la începutul după-amiezii. Frumos, nu? Acesta e 
unul din avantajele comisiei de criză. Ai tot timpul un 
elicopter la dispoziţie. Ford râse. Nu că ar fi cazul să ne 
obişnuim cu el. Făcu o pauză. În schimb, am altceva pentru 
tine. Vreau să spun că nu am timp să-ţi povestesc chiar 
acum, dar oricum ar fi mai bine să-l suni pe Rod Palm. 

— Pe Palm? Pentru ce? 

— Acum o oră a fost în conferinţă cu laboratorul 
Nanaimo şi cu Institutul pentru ştiinţe oceanice. Poţi vorbi 
şi cu Sue Oliviera, dar mă gândeam că Palm stă chiar 
lângă tine. 

— Fir-ar să fie, John! De ce nu mă sună nimeni când se 
discută ceva? 

— Aşteptam să te trezeşti. 

Anawak puse morocănos capăt convorbirii şi îl sună pe 
Palm. Directorul staţiei de cercetare de pe Strawberry Isle 
răspunse imediat la telefon. 

— A! exclamă el. Ai vorbit cu Ford. 

— Da. Am vorbit. Se pare că aţi dat peste ceva care a 
zgâlţâit lumea. De ce nu m-ai sunat? 

— Toată lumea ştie că trebuie să te odihneşti. 

— Aiurea! 

— Ba da, să ştii. Voiam să aştept să îţi faci somnul. 

— Aud chestia asta pentru a doua oară într-un minut. 
Nu, pentru a treia oară, dacă iau în calcul şi grija 
permanentă a Liciei. Mă simt bine, fir-ar să fie. 

— De ce nu vii până aici? propuse Palm. 


— Cu barca? î 

— Astea câteva sute de metri, te rog. În golf nu s-a 
întâmplat încă nimic. 

— Bine, ajung acolo în zece minute. 

— Grozav. Ne vedem. 

Delaware îl privi peste marginea cănii de cafea şi se 
încruntă. 

— Ceva nou? 

— Toată lumea mă tratează ca pe un beteag, se enervă 
Anawak. 

— Nu la asta mă refeream. 

Se ridică, deschise sertarul din cabină şi începu să 
cotrobăie după o cămaşă curată. 

— Se pare că au descoperit ceva la Nanaimo, murmură 
el. 

— Şi ce anume? se interesă Delaware. 

— Nu ştiu ce. 

— O, da! 

— Mă duc până la Rod Palm. Ezită o clipă, apoi spuse: 
poţi să vii cu mine, dacă ai timp şi chef. Da? 

— Vrei să vin şi eu? Ce onoare pe capul meu! 

— Nu fi tâmpită! 

— Nici nu sunt! Alicia strâmbă din nas. Marginile 
dinţilor din faţă i se odihneau pe buza inferioară. Lui 
Anawak îi trecu iar prin cap că ar trebui făcut ceva urgent 
cu dinţii ăia. Era tentat permanent să se uite în jur după 
morcovi. Ai o dispoziţie mizerabilă de două zile încoace, nu 
poţi purta o conversaţie manierată. 

— Aşa ai fi şi tu, dacă... se întrerupse. Delaware îl privi. 

— Am fost cu tine în avion, spuse ea liniştită. 

— Îmi pare rău. 

— Aproape că am murit de frică. Oricine ar fi plecat 
imediat acasă la mama. Însă tu ţi-ai pierdut asistenta, aşa 
că nu plec la mama, ci rămân lângă tine, morocănosul 
naibii! Ce voiai să îmi spui adineaori? 

Anawak îşi pipăi din nou cucuiul din cap. Îl durea şi se 
făcea tot mai mare. Şi genunchiul îl durea. 

— Nimic. Te-ai calmat? 


— Nici nu mă mai enervez măcar, zise ea ridicând din 
sprâncene. 

— Bine. Atunci vino! 

— Aş vrea totuşi să te întreb ceva personal. 

— Nu. 


Plimbarea lor cu Devilfish până la insuliţă avu ceva ireal. 
De parcă nici nu ar fi existat atacurile din ultimele 
săptămâni. Strawberry Island era doar puţin mai mare 
decât un deal acoperit cu brazi, căruia în cinci minute îi 
puteai da ocol pe jos. Astăzi, apa era netedă ca oglinda. Nu 
se simţea nici o adiere. Un soare febril împrăştia o lumină 
albă. Anawak se aştepta ca în orice moment să se înalțe o 
coadă sau un spate negru cu aripă dorsală, însă de la 
începutul atacurilor orcile se arătaseră doar de două ori 
lângă Tofino. Fuseseră balene rezidente, care nu dădeau 
nici un semn de agresiune. Se pare că se adeverea teoria 
lui Anawak, conform căreia doar balenele călătoare erau 
afectate de ciudata schimbare de comportament. 

Se întrebă pentru cât timp. 

Zodiacul opri la debarcaderul insulei. Palm Station se 
afla chiar peste drum. Era adăpostită într-o veche navă cu 
pânze, primul British Columbia Ferry care se lăfăia acum 
pitoresc la mal, sprijinit pe pomi uscați şi înconjurat de 
buşteni plutitori şi ancore ruginite. Lui Palm, care locuia 
acolo cu cei doi copii ai lui, acesta îi servea drept casă şi 
birou. 

Anawak se străduia din răsputeri să nu şchiopăteze. 
Delaware tăcea. Era clar iritată. 

Puțin mai târziu, stăteau toţi trei la prova în jurul unei 
mese mici din coajă de mesteacăn. Delaware îşi făcea de 
lucru cu o Cola. Priveau peste drum, la casele căţărate pe 
piloni. Cu toate că se afla la doar câteva sute de metri 
distanţă de Tofino, Strawberry Island era mult mai 
liniştită. Abia dacă pătrundea vreun zgomot până aici. În 
schimb, îţi ajungeau la urechi toate sunetele posibile 
produse de natură. 

— Ce-ţi face genunchiul? întrebă Palm compătimitor. 


Era un om îndatoritor, cu barbă albă stufoasă şi cu un 
început de chelie. Părea să se fi născut cu o pipă în gură. 

— Hai să nu vorbim despre asta. Anawak ridică braţele, 
încercând să ignore bubuitul din cap. Spune-mi mai bine 
ce aţi aflat. 

— Lui Leon nu îi place să te interesezi de starea 
sănătăţii lui, observă Delaware din vârful buzelor. 

Anawak mârâi ceva neinteligibil. Bineînţeles că tipa avea 
dreptate. Buna dispoziţie a lui Anawak cobori ca un 
barometru pe timp de furtună. 

Palm îşi drese vocea. 

— Am stat mai mult de vorbă cu Ray Fenwick şi cu Sue 
Oliviera, spuse el. De când cu autopsia publică a lui J-19, 
am rămas în strânsă legătură. Dar nu numai din cauza 
asta. În ziua prăbuşirii voastre, a mai eşuat o balenă la 
mal. O balenă cenuşie pe care nu o cunoşteam. Nu 
figurează nicăieri. Fenwick nu avea timp să vină aici, aşa 
că am hăcuit-o eu împreună cu alţi câţiva, pentru a trimite 
la Nanaimo probele obişnuite pentru analize. O muncă 
ingrată, atât îţi spun. La un moment dat, după ce scosesem 
inima, stăteam în picioare în toracele animalului şi am 
alunecat. Mi-au intrat în cizme sânge şi secreţii, de sus 
picura, arătam ca un zombi care îşi lua cina. Atât despre 
partea romantică a acţiunii. Am scos, bineînţeles, şi bucăţi 
din creier. 

Gândul că încă o balenă îşi găsise sfârşitul îl umplu pe 
Anawak de tristeţe. Pur şi simplu nu reuşea să urască 
animalele pentru ce făcuseră. În ochii lui rămâneau ceea 
ce fuseseră totdeauna, nişte fiinţe extraordinare, care 
trebuiau apărate şi protejate. 

— Din ce cauză a murit? întrebă. 

Palm îşi desfăcu braţele a neputinţă. 

— Aş spune că de o infecţie. Acelaşi lucru l-a 
diagnosticat şi Fenwick la Ginghis. Ciudat este că am găsit 
la animale ceva ce nu avea ce căuta acolo. Palm arătă spre 
tâmplă şi îşi roti arătătorul. Fenwick a descoperit un fel de 
cheag în creier. Pe trunchiul cerebral, mai exact. Cu 
ramificații care se întind între masa creierului şi craniu. 


Anawak deveni atent. 

— Cheaguri de sânge? La ambele animale? 

— Nu de sânge, cu toate că la început la asta ne-am 
gândit. Fenwick şi Oliviera cochetează cu teoria conform 
căreia zgomotul ar fi răspunzător de aceste anomalii. Nu 
voiau să vorbească despre asta cât timp nu există mai 
multe dovezi, însă Fenwick se cramponase într-un timp de 
urmările acestor încercări cu sonarele... 

— Surtass LFA? 

— Exact. 

— Nici pomeneală! Niciodată! 

— Pot afla despre ce vorbiţi? se băgă Delaware. 

— Guvernul american i-a făcut acum câţiva ani o favoare 
marinei militare, explică Palm. l-a dat permisiunea să 
folosească sonare de joasă frecvenţă pentru localizarea 
submarinelor. Se numeşte Surtass LFA şi se testează de 
zor. 

— Adevărat?! exclamă Delaware îngrozită. Credeam că 
marina trebuie să respecte convenţia pentru protejarea 
mamiferelor marine. 

— Toată lumea trebuie să respecte tot felul de convenţii, 
îi răspunse Anawak cu un zâmbet subţire. Şi există tot felul 
de subterfugii. Se pare că Statele Unite pur şi simplu nu 
rezistă tentaţiei de a supraveghea 80 la sută din mările şi 
oceanele lumii, şi uite că asta se poate realiza cu Surtass 
LFA. Aşa că preşedintele american a scutit rapid marina 
militară de respectarea oricărei convenţii, pentru că noul 
sistem a costat deja 300 de milioane de dolari şi 
responsabilii jură că nici o balenă nu va păţi nimic. 

— Dar sonarul le dăunează balenelor. Orice idiot ştie 
asta. 

— Din păcate, nu sunt destule probe în acest sens, spuse 
Palm. Încercările din trecut ne arată că delfinii şi balenele 
reacţionează deosebit de sensibil la sonar, însă nu se poate 
spune cu precizie cum le influenţează capacitatea de a 
vâna, de a se înmulţi şi de a migra. 

— E ridicol, spumegă Anawak. 'Timpanele unei balene se 
sparg de la 180 de decibeli în sus. Fiecare difuzor 


subacvatic al noului sistem produce însă un zgomot de 215 
decibeli. Puterea totală a semnalelor este şi mai mare. 

Delaware se uită de la unul la altul. 

— Şi... ce se întâmplă cu animalele? 

— Tocmai din cauza asta au dezvoltat Fenwick şi 
Oliviera teoria zgomotului, spuse Palm. Deja cu ani în 
urmă experimentele marinei militare în diferite părţi ale 
lumii au provocat naufragierea delfinilor şi a balenelor. 
Mai multe balene au murit. Toate au prezentat sângerări 
puternice atât în creier, cât şi în urechea internă, răni care 
survin de obicei ca urmare a zgomotelor puternice. 
Ecologiştii au reuşit de fiecare dată să demonstreze că în 
apropierea imediată a locului în care mureau animale 
avuseseră loc exerciţii NATO, dar pune-te cu armata, dacă 
poti! 

— Neagă tot? 

— Ani întregi, armata a negat că ar avea vreo legătură. 
Între timp, a trebuit să-şi asume responsabilitatea cel puţin 
în câteva cazuri. Problema este că avem încă prea puţine 
date. Cunoaştem doar rănile balenelor moarte, şi fiecare 
vine cu teoria lui. Fenwick, de exemplu, crede că şi 
zgomotul subacvatic ar putea duce la nebunia colectivă. 

— Aiurea, mârâi Anawak. Zgomotul le afectează simţul 
orientării. Ceea ce ar însemna să eşueze, nu să atace 
navele. 

— Mie mi se pare validă teoria lui Fenwick, spuse 
Delaware. 

— Nu mai spune! _ 

— Şi de ce nu? Animalele o iau razna. Întâi câteva, apoi 
tot mai multe, ca un fel de psihoză în masă. 

— Licia, nu veni cu baliverne! Ştim de balenele cu dungi 
care au eşuat în apropierea Insulelor Canare după ce 
NATO şi-a făcut acolo exerciţiile de care ştiţi. Balenele cu 
dungi sunt mai sensibile la zgomot decât multe alte 
animale. Clar că au luat-o razna. Din cauza panicii nu mai 
ştiau ce fac şi şi-au părăsit locurile obişnuite, trezindu-se 
pe țărm. Balenele fug de zgomote! 

— Sau atacă sursa, îl înfruntă Delaware încăpăţânată. 


— Care sursă? Bărcile pneumatice cu motor suspendat? 
În ce fel fac alea gălăgie? 

— Atunci a fost alt zgomot la mijloc. Explozii 
subacvatice. 

— Nu aici! 

— De unde ştii tu? 

— Ştiu, pur şi simplu! 

— Important e să ai tu dreptate! 

— Uite cine vorbeşte! 

— Şi, în afară de asta, eşuări au loc de sute de ani. Şi în 
Columbia Britanică. Există documente care... 

— Ştiu. Toată lumea ştie asta. 

— Şi atunci? Aveau şi indienii sonar? 

— Ce Doamne, iartă-mă are asta cu subiectul discuţiei? 

— O grămadă. Balenele eşuate la țărm pot fi puse în 
slujba unei ideologii fără a reflecta... 

— Adică eu nu reflectez? 

Delaware îl fulgeră cu privirea. 

— Tot ce vreau să spun este că eşuările în masă nu sunt 
în mod necesar legate de zgomotul produs pe cale 
artificială. Şi invers, zgomotul poate duce eventual şi la 
altceva decât la eşuări. _ 

— Hei! Palm ridică mâinile. Vă certaţi degeaba. Intre 
timp, şi lui Fenwick i se pare cam şubredă teoria 
zgomotului. Bine, susţine în continuare nebunia colectivă, 
dar... voi mă ascultați măcar? 

Cei doi îl priviră. 

— Deci, continuă Palm după ce se asigurase de întreaga 
lor atenţie. Fenwick şi Oliviera au descoperit aceste 
cheaguri şi au dedus că este vorba de o deformatie 
determinată de cauze externe. La o privire superficială 
păreau a fi sângerări, de aceea le-au şi catalogat ca atare. 
Apoi au izolat chestia aia şi au supus-o procedurii 
obişnuite, şi au constatat că era doar îmbibată cu sângele 
balenelor. Chestia în sine este o masă incoloră care se 
descompune rapid la aer. Cea mai mare parte nu a mai 
putut fi folosită. Palm se aplecă spre ei. Dar un lucru l-au 
mai putut studia. Rezultatele se suprapun cu cele ale unei 


investigări făcute acum câteva săptămâni. Mai văzuseră 
odată substanţa din capul balenelor. In Nanaimo. 

Anawak tăcu preţ de o clipă. 

— Şi ce este? întrebă răguşit. 

— Aceeaşi chestie pe care ai găsit-o şi tu pe carena lui 
Barrier Queen, printre scoici. 

— Chestia din creierul balenelor şi cea de pe vaporul... 

— Sunt identice! Aceeaşi substanţă! Materie organică! 

— Un organism străin, murmură Anawak. 

— Ceva străin. Da. 


Anawak se simţea stors de puteri, cu toate că nu stătuse 
în picioare decât câteva ore. Se întoarse cu Delaware 
înapoi în Tofino. Piciorul îl deranjă în timp ce urca scările 
de lemn de la locul de andocare la debarcader. Durerea îl 
împiedica să gândească şi să acţioneze. Se simţea 
neajutorat, deprimat şi expus tuturor neplăcerilor. 

Intră şchiopătând şi strângând din dinţi în sala de bilete 
de la Davies Whaling Station care rămăsese pustie, scoase 
o sticlă de suc de portocale din frigider şi se lăsă să cadă 
în fotoliul din spatele tejghelei. În cap, gândurile i se 
fugăreau ca nişte căţei care vor să-şi muşte coada, 
dovedind aceeaşi lipsă de sens. 

Delaware îl urmă, privind nehotărâtă în jur. 

— Serveşte-te cu ceva. Anawak arătă spre frigider. Cu 
ce vrei. 

— Balena care a doborât avionul... începu ea să spună. 

Anawak deschise sticla şi luă o înghiţitură mare. 

— Scuze. Nu te-am servit cu nimic. la-ţi ce vrei. 

— S-a rănit, Leon. Poate că a murit. 

Anawak se gândi. 

— Da, spuse apoi. Probabil. 

Delaware se duse până la raftul pe care erau etalate 
diferite balene din plastic. Erau de toate mărimile. 
Începând cu cele mai mici, de lungimea unui deget, până 
la cele de lungimea antebraţului. Mai multe balene se 
sprijineau paşnic pe înotătoare. Ridică una şi o întoarse 
între degete încoace şi încolo. Anawak o pândi în timp ce 


le privea. 

— Nu o fac de bunăvoie, spuse Delaware. 

Anawak îşi frecă bărbia. Apoi se aplecă în faţă şi porni 
micul televizor portabil de lângă aparatul de radiorecepţie. 
Poate că o să plece singură, fără să trebuiască să o roage 
el. Nu avea nimic împotriva ei. În fond, se jena pentru 
proasta lui dispoziţie şi pentru că fusese bădăran şi distant 
cu ea, însă cu fiecare minut care trecea simţea tot mai 
mult nevoia să fie singur. 

Delaware puse balena de plastic cu grijă la loc pe raft. 

— Pot să te întreb ceva personal? 

lar! Anawak se pregăti să îi dea un răspuns tăios. Apoi 
ridică din umeri. 

— Din partea mea... 

— Eşti un makah? 

Aproape că scăpă sticla din mână. Deci asta voia să 
întrebe. Voia să ştie de ce arată ca un indian. 

— De unde până unde? o întrebă. 

— Ai spus ceva chiar înainte de decolarea avionului. 
Către Shoemaker. Că Greywolf şi-ar strica relaţiile cu 
makah pentru că militează cu atâta vehemenţă împotriva 
vânătorii de balene. Makah sunt indieni, corect? 

— Da. 

— Sunt de-ai tăi? 

— Makah? Nu. Nu sunt makah. 

— Eşti cumva... 

— Ascultă, Licia, nu te supăra pe mine, dar pur şi simplu 
nu am dispoziţia necesară pentru poveşti de familie. 

Delaware îşi muşcă buzele. 

— Bine. 

— Te sun eu când mă contactează Ford. Anawak zâmbi 
strâmb. Sau mă suni tu. Poate te sună tot pe tine, să nu mă 
trezească. 

Delaware îşi scutură coama roşcată şi se duse încet spre 
uşă. Rămase în picioare. 

— Ar mai fi o chestie, spuse ea fără să se întoarcă. Du-te 
odată şi mulţumeşte-i lui Greywolf că ţi-a salvat viaţa. Eu 
am fost deja. 


— Ai fost... sări Anawak în sus. 

— Da, bineînţeles. Poţi să-l deteşti pentru orice altceva, 
dar atâta mulţumire merită. Dacă nu era el, erai mort. 

Delaware plecă. 

Rămase cu privirea fixată pe uşă. Trânti sticla pe masă şi 
respiră adânc. 

Să îi mulţumească! Lui Greywolf! 


Stătea tot acolo, schimbând canalele, când nimeri peste 
una din numeroasele ediţii speciale care se dădeau zilele 
astea despre situaţia din Columbia Britanică. Emisiuni 
similare se difuzau şi în SUA. Şi acolo atacurile 
paralizaseră în mare măsură circulaţia regională a 
vapoarelor. În studioul televiziunii i se lua interviu unei 
femei în uniforma marinei militare. Părul negru, tuns scurt 
îl avea pieptănat pe spate. Faţa îi era de o frumuseţe 
severă, cu trăsături asiatice. Chinezoaică, poate. Nu, mai 
degrabă pe jumătate chinezoaică. Un amănunt decisiv nu 
se potrivea cu restul feţei. Şi anume ochii. Erau de un 
albastru-deschis ca apa, complet neasiatic. 

În josul ecranului apărură numele şi funcţia: 

General Commander Judith Li, US Navy. 

— Va trebui să renunţăm la apele din Columbia 
Britanică? întreba moderatorul. Să le redăm naturii, cum s- 
ar spune? 

— Nu cred că avem ceva de redat naturii, răspunse 
Judith Li. Trăim în armonie cu natura, chiar dacă mai sunt 
unele lucruri care trebuie îmbunătăţite. 

— Momentan, nu se prea poate vorbi de armonie. 

— Suntem în contact permanent cu cei mai importanţi 
oameni de ştiinţă din ţară şi din străinătate. Este o situaţie 
îngrijorătoare, când animalele demonstrează schimbări 
colective de comportament, însă la fel de greşit ar fi să 
dramatizăm situaţia şi să intrăm în panică. 

— Nu credeţi într-un fenomen de masă? 

— Dacă începem să facem speculaţii asupra naturii 
fenomenului înseamnă să presupunem că avem într-adevăr 
de-a face cu un fenomen. Momentan, eu aş vorbi despre 


cumularea unor evenimente asemănătoare... 

— Care nu sunt discutate aproape niciodată în public, 
interveni moderatorul. Din ce cauză oare? 

— Dar sunt discutate, zâmbi Li. Chiar în acest moment. 

— Ceea ce ne bucură şi ne surprinde în egală măsură. 
Politica de informare a ţării dumneavoastră, ca şi a ţării 
noastre, a lăsat mult de dorit în ultimele zile. Părerile 
specialiştilor abia dacă pot fi auzite, pentru că serviciile 
dumneavoastră blochează stabilirea oricărui contact. 

— Ba nu, mârâi Anawak. Greywolf şi-a împrăştiat balele 
peste tot. Nu aţi fost atenţi? 

Dar îi luase cineva un interviu lui Ford? Sau lui Ray 
Fenwick? Rod Palm era unul dintre cercetătorii de frunte, 
dar îl contactase vreun ziar sau vreo televiziune în ultimele 
săptămâni? Lui personal, lui Leon Anawak, Scientific 
American îi făcuse nu de mult onoarea să îl pomenească 
într-un articol despre studierea inteligenţei la mamifere, 
însă nu apăruse nimeni să îi ţină microfonul sub nas. j 

Abia acum îşi dădu seama de absurditatea situaţiei. În 
alte împrejurări, atentate teroriste, prăbuşiri de avioane, 
catastrofe naturale, orice expert sau oricine se dădea 
expert era târât în faţa camerelor de luat vederi la 24 de 
ore după anunţ. 

Ei, în schimb, lucrau în tăcere. 

Trebui apoi să admită că nici măcar Greywolf nu mai 
apăruse în public de la ultimul lui interviu în ziar. În zilele 
precedente, ecologistul radical nu pierduse nici o ocazie de 
a se produce, însă dintr-odată eroul din Tofino nu mai 
prezenta interes. 

— Priviţi cam unilateral această problemă, spuse Li 
liniştită. Bineînţeles că avem de-a face cu o situaţie 
neobişnuită. Aproape că nu există cazuri similare. 
Bineînţeles că suntem atenţi ca vreun aşa-zis expert să nu 
tragă concluzii pripite, chiar şi pentru simplul motiv că nu 
am face faţă demenţilor. Făcând abstracţie de acest lucru, 
nu văd să fie nici o ameninţare căreia să nu îi putem face 
faţă. 

— Vreţi să spuneţi că aveţi totul sub control? 


— Ne străduim. 

— Unii sunt de părere că nu reuşiţi! 

— Nu ştiu la ce se aşteaptă oamenii din partea noastră. 
Nu prea văd cum ar putea statul să plece la luptă 
împotriva balenelor cu vase de război şi elicoptere Black 
Hawk. 

— Zilnic apar noi victime. Guvernul canadian, cel puţin, 
s-a limitat până acum la a declara apele din Columbia 
Britanică regiune de criză... 

— Pentru vasele mici. Circulaţia normală de cargoboturi 
şi bacuri nu este afectată. 

— Este adevărat că în trecutul apropiat au existat ştiri 
repetate despre dispariţia vapoarelor? 

— Repet: acestea au fost bărci de pescuit, bărci mici cu 
motor, explică Li pe un ton de infinită răbdare. Mereu 
auzim de vapoare dispărute. Dăm curs acestor probleme. 
Bineînţeles că au loc operaţiuni ample de căutare a 
supravieţuitorilor. Doresc să subliniez că nu orice incident 
neelucidat petrecut pe mare poate fi pus imediat în 
legătură cu atacurile animalelor. 

Moderatorul îşi aranjă ochelarii. 

— Ajutaţi-mă, nu vreau să mă înşel, însă nu a avut loc şi 
o avarie a unui cargobot de dimensiuni mari de la 
societatea de navigaţie Inglewood din Vancouver, avarie în 
decursul căreia s-a scufundat un şlep? 

Li îşi încrucişă degetele. 

— Vă referiţi la Barrier Queen? 

Moderatorul aruncă o privire pe însemnările din dreapta 
lui. 

— Exact. Aproape că nu a fost dat publicităţii nici un 
amănunt. 

— Bineînţeles că nu! exclamă Anawak. 

Ştia el. Doar că în ultimele două zile uitase să discute cu 
Shoemaker despre asta. 

— Barrier Queen, începu Li, avea o defecţiune la cârmă. 
Şlepul s-a scufundat în urma unei manevre greşite de 
acuplare. _ 

— Nu ca urmare a unui atac? Însemnările mele... 


— Însemnările dumneavoastră sunt eronate. 

Anawak rămase înmărmurit. Ce vorbea femeia asta 
acolo? 

— Ei bine, generale, ce ne puteţi spune despre 
prăbuşirea unui hidro-avion al Tofino Air, cu două zile în 
urmă? 

— S-a prăbuşit un avion, adevărat. 

— Se pare că a intrat în coliziune cu o balenă. 

— Cercetăm şi acest caz. Scuzaţi-mă dacă nu pot lua 
poziţie faţă de fiecare incident, însă rolul meu este mai 
degrabă unul de coordonare... 

— Bineînţeles. Moderatorul încuviinţă din cap. Haideţi 
să vorbim despre poziţia dumneavoastră. Ce presupune 
munca dumneavoastră? Cum trebuie să ne-o imaginăm? Pe 
moment, se pare că puteţi doar să reacţionaţi la cele 
întâmplate. 

Li tresări, părând amuzată. 

— Nu stă în natura unui stat-major în situaţie de criză să 
se rezume la a reacţiona, dacă mi se permite această 
observaţie. Noi preluăm situaţiile de criză, le dirijăm şi le 
rezolvăm. Asta presupune recunoaşterea din timp a 
problemei, reprezentarea clară şi completă, prevenirea, 
evacuarea, toate aceste lucruri. Însă, după cum spuneam, 
avem de-a face cu o situaţie nouă. Preîntâmpinarea şi 
recunoaşterea fazelor incipiente ale problemei nu au fost 
posibile ca în cazul scenariilor cunoscute. Restul se află 
sub controlul nostru. Nu mai iese pe mare nici un vapor 
căruia animalele i-ar putea dăuna. Cursele importante ale 
vapoarelor periclitate au fost preluate de aviația din 
apropierea coastei. Vapoarele mai mari au escortă 
militară, totul se află sub continuă supraveghere aeriană, 
iar pentru cercetarea ştiinţifică s-au alocat fonduri masive. 

— Aţi declarat că o intervenţie militară este exclusă... 

— Nu exclusă. Relativă. 

— Ecologiştii susţin că modificările de comportament au 
drept cauză influenţele civilizaţiei. Zgomotul, otrăvurile, 
circulaţia pe mare... 

— Suntem pe cale să aflăm dacă este aşa. 


— Şi cât de departe aţi ajuns? 

— Repet: Nu vom face speculaţii, atâta vreme cât nu 
avem încă rezultate concludente şi nu vom permite 
nimănui acest lucru. De asemenea, nu vom accepta ca 
pescarii revoltați, industria, societăţile de navigaţie, 
firmele whale watching sau cei care susţin vânarea 
balenelor să ia situaţia în propriile mâini şi totul să scape 
de sub control. Când animalele atacă înseamnă că fie sunt 
încolţite, fie sunt bolnave. În ambele cazuri este un 
nonsens să răspundem cu forţa. Trebuie să găsim întâi 
cauza, apoi vor dispărea şi simptomele. Şi până atunci va 
trebui să evităm apa. 

— Vă mulţumesc, generale! 

Moderatorul se întoarse spre cameră. 

— A vorbit general comandant al Marinei SUA Navy 
Judith Li, care de câteva zile este conducătorul militar al 
statelor-majore unite şi al comisiilor de cercetare din 
Canada şi din SUA. Şi acum alte ştiri ale zilei. 

Anawak dădu televizorul mai încet şi îl sună pe John 
Ford. 

— Cine dracu' e Judith Li asta? îl întrebă. 

— O, nu am cunoscut-o încă personal, răspunse Ford. 
Zboară tot timpul de colo-colo. 

— Nu ştiam că SUA şi Canada şi-au unit statul-major. 

— Nici nu trebuie să ştii tu tot. Eşti biolog. 

— Ţi-a luat cineva vreun interviu cu privire la atacurile 
balenelor? 

— Au existat solicitări cărora nu le-au dat curs. Pe tine 
te-au vrut de mai multe ori la televizor. 

— Nu se poate! Şi de ce nimeni nu m-a... 

— Leon. Ford părea şi mai obosit decât fusese 
dimineaţa. Ce pot să spun eu? Lia blocat totul. Poate e mai 
bine aşa. Din moment ce sprijini un stat-major de stat sau 
militar, se aşteaptă de la tine să îţi ţii gura. Tot ce faci 
trebuie să respecte secretul de stat. 

— Şi atunci, noi doi cum de avem voie să stăm de vorbă 
nestingheriţi? 

— Pentru că suntem în aceeaşi barcă. 


— Dar  generăleasa asta vorbeşte prostii! Chestiile 
despre Barrier Queen, de exemplu... 

— Leon. Ford căscă. Ai fost acolo când s-a întâmplat? 

— Nu începe acum cu de-astea. 

— Nu încep deloc. Mă îndoiesc la fel de puţin ca tine că 
totul s-a petrecut exact aşa cum spune Roberts de la 
Inglewood. Totuşi, gândeşte-te: o invazie de scoici. Nişte 
animăluţe ciudate, nestudiate de ştiinţă. Piftie fatală. O 
balenă sare pe parâmă. Toate cumulate duc la incidentul 
Barrier Queen; a da, să nu uităm că în doc ţi-a sărit ceva 
pe faţă şi dup-aia a tuns-o, iar Fenwick şi Oliviera găsesc 
piftii în creierele balenelor. Așa vrei să prezinţi lucrurile şi 
publicului? 

Anawak tăcu. 

— De ce nu-mi răspunde nimeni când sun la Inglewood? 
întrebă în cele din urmă. 

— Habar n-am. 

— Ceva trebuie să ştii. Eşti şeful ştiinţific al statului- 
major canadian. 

— Sigur! Şi din cauza asta îmi pun pe masă teancuri de 
dosare. Leon, omule, nu ştiu! Ne ţin din scurt. 

— Şi Inglewood stă în aceeaşi barcă cu statul-major. 

— Grozav! Putem sta la discuţii ore întregi, dar mi-ar 
plăcea să termin cu nenorocitele alea de imagini video şi 
va dura mai mult decât credeam. Unul dintre oamenii 
noştri tocmai s-a băgat în pat cu porcăria aia. Cel mai 
devreme la noapte putem să le vedem. 

— La naiba! înjură Anawak. 

— Ascultă, te sun, bine? Sau pe Licia, dacă vrei să tragi 
un pui de... 

— Poţi să mă suni. 

— Se descurcă bine Licia, aşa-i? 

Bineînţeles că se descurca bine. Nici nu îţi puteai dori 
mai mult angajament din partea cuiva. 

— Da, mârâi Anawak. Nu e rău. Eu pot să fac ceva? 

— Poţi să te gândeşti. Poate faci o plimbare sau mergi în 
vizită la câteva căpetenii Nootka. Ford râse behăit. Indienii 
sigur ştiu ceva. Ar fi o chestie dacă ţi-ar povesti că toate 


astea s-au mai întâmplat acum o mie de ani. 

Se ţine de glume, îşi spuse Anawak în gând. 

Apoi puse capăt convorbirii şi rămase în faţa 
televizorului. 

După câteva minute, începu să străbată camera în sus şi- 
n jos. Genunchiul îi trosnea, el însă continuă alergarea, de 
parcă ar fi vrut să se pedepsească pentru faptul că nu era 
în formă maximă. 

Va ajunge paranoic dacă mai continua aşa. Deja îl 
încerca bănuiala că toţi vor să-l ocolească. Nimeni nu îl 
suna să îi spună câte ceva, dacă el nu întreba. Îl tratau ca 
pe un suferind. Şi, de fapt, singura lui hibă era că nu putea 
să meargă. Bine, se adunaseră cam multe în ultimul timp. 
Întâi să fii aruncat afară din barcă, apoi peste câteva zile 
dintr-un avion aflat în prăbuşire, bine, bine... 

Nu era vorba de asta. 

Se opri în faţa balenelor de plastic. 

Nimeni nu încerca să îl dea la o parte. Nu îl trata nimeni 
ca pe un bolnav. Ford nu avea ce să îi arate, câtă vreme nu 
văzuse tot materialul şi nu voia să îl împovăreze pe 
Anawak cu drumul până la acvariu. Delaware făcea tot 
posibilul să îl sprijine. Erau doar atenţi cu el, atât şi nimic 
mai mult. El singur se considera beteag şi nu putea să se 
suporte. 

Ce să facă? 

Dacă te învârţi în cerc, se gândi, ce-ţi mai rămâne de 
făcut? Sparge cercul. Fă ceva care să te readucă pe 
drumul drept. Ceva care să nu-i solicite pe ceilalţi, doar pe 
tine însuţi. Fă ceva neobişnuit. 

Ce lucru neobişnuit putea face? 

Cum spusese Ford? Să ia interviu câtorva căpetenii 
Nootka. 

Indienii sigur ştiu ceva. 

Oare într-adevăr ştiau ceva? Indienii din Canada îşi 
transmiseseră cunoştinţele din tată în fiu până în 1885, 
când Indian Act rupsese lanţul transmiterii orale. Începuse 
să li se cumpere identitatea, determinându-i să îşi 
părăsească locurile natale şi trimiţându-le copiii la acele 


residential schools, pentru a-i integra, se spunea, în 
comunitatea omului alb. Indian Act se dovedise a fi un 
şarpe cu două limbi: integrare în ceva străin, o mână 
întinsă cu generozitate, cu toate că erau deja integrati, şi 
anume în propria comunitate, însă aceea nu fusese pe 
placul şarpelui. Efectele coşmarului numit Indian Act încă 
se mai simțeau. Indienii începuseră deja de câţiva zeci de 
ani să-şi recapete controlul asupra propriilor vieţi. Mulţi 
reînodau tradiţiile acolo unde fuseseră retezate cu aproape 
o sută de ani în urmă, în timp ce guvernul canadian se 
străduia să ofere compensaţii, însă de refacerea culturii lor 
nici nu putea fi vorba. 

Tot mai puţini indieni cunoşteau vechile tradiţii. 

Pe cine putea întreba? 

Pe bătrâni. 

Anawak şchiopătă afară pe verandă şi privi de-a lungul 
străzii principale. 

Nu ţinea aproape deloc legătura cu Nootka, Nuuchah- 
nulth, cum se numeau ei înşişi: Cei care trăiesc de-a lungul 
munților. Alături de Tsimshian, Gitskan, Skeena, Haida, 
Kwagiulth şi Coast Salich, Nootka era unul din principalele 
clanuri care trăiau pe coasta de vest a Columbiei Britanice. 
Pentru un neofit, era aproape imposibil să se descurce în 
multitudinea aceea de clanuri, triburi şi familii lingvistice. 
Aici se împiedicau cei mai mulţi când voiau să pătrundă în 
aşa-numita cultură indiană, fără ca măcar să ajungă în 
domeniul dialectelor şi al modurilor de viaţă regionale, 
care difereau de la golf la golf. 

Observaţia lui Ford putea fi tratată doar ca glumă. O 
idee simpatică pentru un film artistic, în care tradiţii 
misterioase duc la rezolvarea enigmei. Singura problemă 
era aceea că nu existau indienii în sine. Dacă voiai să afli 
ceva despre Pacificul din faţa insulei Vancouver, trebuia să 
te orientezi spre Nootka, indienii din vestul insulei. Poate 
că aflai ceva. Poate că te încurcai doar în miturile 
diverselor triburi Nootka. Fiecare trib avea propriul 
teritoriu. Liantul era că tradiţiile Nootka se aflau în strânsă 
legătură cu peisajul insulei Vancouver, iar mitologia îşi 


avea rădăcini adânci în natura înconjurătoare. Mai 
departe, totul se complica. Nootka aveau în primul rând 
poveşti despre geneză în care rolul principal îl juca figura 
transformatorului, a celui care îşi modifica înfăţişarea. La 
tribul Dididath, lupii căpătau o mare importanţă, dar 
existau bineînțeles şi poveşti cu orci. Cine însă, 
străduindu-se să afle ceva despre orci, ignora poveştile 
despre lupi făcea cea mai mare greşeală, pentru că, în 
ciclul transformatorilor, oamenii şi animalele erau unite în 
spirit. Prin urmare, nu doar toate creaturile se puteau 
transforma în alte fiinţe, ci unele mai erau dotate şi cu o 
dublă natură: când un lup intra în apă, se transforma 
bineînţeles într-o orcă ucigaşă, când o orcă ieşea pe uscat, 
se făcea lup. Lupii şi orcile erau una şi aceeaşi fiinţă, şi în 
ochii unui Nootka era aberant să spui poveşti cu orci fără 
să te gândeşti în acelaşi timp şi la lupi. 

Pentru că în mod tradiţional erau vânători de balene, 
Nootka aveau nenumărate poveşti cu orci. Însă fiecare trib 
în parte spunea alte poveşti, iar una şi aceeaşi poveste era 
spusă în moduri diferite, în funcţie de locul în care 
mergeai. Tot de Nootka ţineau de altfel şi indienii Makah 
sau poate că nu, după cum considerau unii, dar oricum 
ambele triburi vorbeau wakashan şi erau, alături de 
eschimoşi, singurul trib din America de Nord cu dreptul 
prin contract de a vâna balene. Acum constituiau iar 
subiect de discuţie pentru că doreau să-şi exercite din nou 
acest drept, după o abstinenţă de aproape un secol. 
Indienii Makah nu trăiau pe insula Vancouver, ci pe vârful 
nord-vestic al statului Washington, situat vizavi. În miturile 
lor apăreau diverse poveşti despre balene, aceleaşi pe care 
le puteai auzi şi pe insulă de la Nootka. În ceea ce priveşte 
însă resorturile interioare ale balenei, gândirea şi simţurile 
ei, intenţiile ei, fiecare avea propria viziune. Cum ar fi 
putut fi altfel în cazul unei fiinţe care nu era cunoscută pur 
şi simplu drept balenă, ci ca uhtuup, „marele mister“. 

Fă ceva ieşit din comun. 

Păi, ar fi ieşit din comun să ceară sfatul indienilor. Dacă 
acţiunea asta va duce la vreun rezultat ieşit din comun, se 


va vedea. 

Anawak zâmbi acru. Dintre toţi, tocmai el. 

Pentru unul care de douăzeci de ani locuia în zona 
insulei Vancouver, Anawak ştia puţine despre indienii 
locului, tocmai pentru că nu voia să ştie nimic. Doar uneori 
îl copleşea o nostalgie vagă după lumea lor. Se simţea 
penibil de fiecare dată şi încerca să înăbuşe sentimentul 
înainte ca acesta să capete amploare. Trăgând linie, el, cel 
pe care Delaware îl lua drept indian Makah, era cel mai 
nepotrivit să se scufunde în miturile autohtone. 

Şi Greywolf cu atât mai puţin. 

Greywolf e un tip jalnic, îşi spuse Anawak plin de 
amărăciune. Nici un indian nu mai poartă în ziua de azi o 
prostie de prenume din Vestul sălbatic. Şefii de trib se 
numeau Norman George sau Walter Michael, sau George 
Frank. Nu se numea nici unul John-două-pene sau 
Lawrence-balena-plutitoare. Doar un lăudăros fără minte 
ca Jack O'Bannon îşi permitea romantismul ăsta ca din 
cărţile pentru copii. Tocmai Jack, care avea scris pe frunte 
cuvântul indian, era prea tâmpit să aibă măcar un nume 
corect de indian. 

Greywolf era un ignorant! 

Şi cum era el însuşi? 

Nu ne dăm în lături de la nimic, îşi spuse Anawak 
abătut. Unu' arată ca un indian şi refuză tot ce ţine de 
indieni. Celălalt nu este, însă încearcă din răsputeri să 
devină. Suntem amândoi nişte ignoranti. 

De râsul lumii suntem. Doi betegi. 

Genunchiul ăsta blestemat! Il făcea să gândească. Nu 
voia să stea pe gânduri! Nu avea nevoie de o Alicia 
Delaware, care să îl împingă înapoi pe drumul pe care 
venise, cu mutra ei de studentă înţeleaptă. 

Pe cine ar putea să întrebe? 

George Frank! 

Era unul dintre şefii pe care îi cunoştea. Că doar trăia în 
lumea asta. Albii şi indienii nu cultivau relaţii prea strânse, 
cu excepţia întâlnirilor oficiale de la slujbă şi a unor ieşiri 
ocazionale la o bere, însă nici nu se duşmăneau. Coexistau. 


Două lumi care se lăsau în pace reciproc. Totuşi, ici-colo 
mai apăreau prietenii. George Frank era mai puţin decât 
un prieten, dar era oricum o cunoştinţă: un tip de treabă, 
şi în plus era taayii hawil al Tla-o-qui-aht, un trib Nootka 
de pe teritoriul din zona Wickaninnish. Un hawil era şef, 
căpetenie, iar taayii hawil era chiar mai mult, şeful cel 
mare, cum ar veni. Taayii hawil era un fel de casă regală 
britanică. Rangul se moştenea. În ziua de azi, majoritatea 
triburilor erau conduse de şefi aleşi, însă căpeteniile cu 
titlul moştenit se mai bucurau încă de mare respect. 

Anawak se gândi. În nordul insulei, cei mai mari şefi se 
numeau taayii hawiih, iar în sud taayii chaachaahat. Nu 
voia să se facă de râs. Probabil că George Frank era mai 
degrabă taayii chaachaahat, dar cine naiba putea să ţină 
minte chestia asta? 

Era mai bine să evite expresiile indiene. 

Ar putea să-l viziteze pe George Frank. Nu era departe. 
Frank locuia destul de aproape de Wickaninnish Inn. Cu 
cât se gândea mai mult, cu atât îi surâdea mai mult ideea. 
În loc să stea şi să aştepte telefonul lui Ford, putea să 
spargă cercul şi să vadă unde îl va duce. Căută numărul lui 
Frank în cartea de telefoane şi îl sună. 

Taayii hawil era acasă. li propuse să facă o plimbare 
până la râu. 


— Ai venit deci să afli ceva despre balene, zise Frank 
jumătate de oră mai târziu, în timp ce se plimbau pe sub 
pomii uriaşi, cu frunzişul des. 

Anawak încuviinţă. Îi explicase lui Frank care era 
motivul vizitei lui. Şeful de trib îşi frecă bărbia. Era un 
bărbat micuţ, cu faţa zbârcită şi ochii mari şi prietenoşi. 
Avea părul la fel de negru ca Anawak. Pe sub geacă purta 
un tricou cu inscripţia Salmon Coming Home. 

— Sper că nu te aştepţi să auzi înţelepciuni indiene de la 
mine. 

— Nu, zise Anawak bucurându-se de răspuns. A fost 
ideea lui John Ford. 

— Care din ei? întrebă Frank zâmbind. Regizorul sau 


directorul acvariului din Vancouver? 

— Cred că regizorul e mort. Încercăm şi noi pe toate 
fronturile. Poate găsim vreo poveste de-a voastră care să 
sugereze o întâmplare asemănătoare. 

Frank arătă spre râu. Apa îşi croia drumul gâlgâind, 
ducând cu sine crengi şi frunze. Râul izvora în regiunile 
aspre de munte şi pe alocuri era plin de nisip. 

— Ăsta e răspunsul la întrebarea ta, îi zise. 

— Râul ăsta? 

Frank zâmbi larg. 

— Hishuk ish ts'awalk. 

— Bine. Deci totuşi înţelepciuni de-ale indienilor. 

— Doar una. Mă gândeam că o ştii. 

— Nu ştiu limba voastră. Mai înţeleg câte ceva pe ici, pe 
colo şi atâta tot. 

Frank îl privi câteva secunde. 

— Ei bine, este, cu mici excepţii, esenţa tuturor 
culturilor indiene. Nootka îl reclamă pentru sine, însă 
presupun că prin alte părţi oamenii spun acelaşi lucru, cu 
alte cuvinte: totul este una. Ce se întâmplă cu râul se 
întâmplă şi cu oamenii, cu animalele şi cu marea. Prin ce 
trece unul, trec toţi. 

— Exact. Unii numesc chestia asta ecologie. 

Frank se aplecă şi trase la mal o creangă ruptă, care se 
încurcase în rădăcinile de la malul râului. 

— Ce să îţi povestesc, Leon? Nu ştim nimic din ceea ce 
nu ştii şi tu. Mă pot interesa pentru tine, dacă vrei. Dau 
câteva telefoane. Sunt multe cântece şi legende. Dar nu 
cunosc nici una care v-ar putea ajuta mai departe. Vreau 
să spun că în toate poveştile noastre vei găsi exact ceea ce 
cauţi şi exact aici este problema. 

— Nu înţeleg ce spui. 

— Păi, adevărul e că noi privim altfel animalele. Indienii 
Nootka nu au luat niciodată pur şi simplu viaţa unei 
balene, înţelegi? Credinţa Nootka este că natura întreagă e 
conştientă de ea însăşi, o mare conştiinţă împletită. 

Frank coti pe o potecă noroioasă. Anawak îl urmă. 
Pădurea se deschise spre o suprafaţă mare, despădurită. 


— Uită-te aici, este o ruşine. Pădurea e tăiată, ploaia, 
soarele şi vântul erodează pământul şi râurile se 
transformă într-o cloacă. Uită-te la asta, dacă vrei să ştii ce 
mână balenele. Hishuk ish ts'awalk. 

— Mhm. i-am povestit în ce constă munca mea, de 
fapt? 

— Cauţi conştiinţa animalelor, parcă. 

— Conştiinţa de sine. 

— Da, îmi aduc aminte. Mi-ai povestit într-o seară 
plăcută, anul trecut. Eu am băut bere şi tu apă. Totdeauna 
bei apă, aşa-i? 

— Nu-mi place alcoolul. 

— N-ai băut niciodată? 

— Aproape niciodată. 

Frank se opri locului. 

— Păi da, alcoolul. Eşti un bun indian, Leon. Bei apă şi 
vii la mine, sperând că suntem în posesia ştiinţei secrete. 
Frank oftă. Când nu vor mai fi trataţi oamenii ca nişte 
clişee? Indienii au avut o problemă cu alcoolul şi unii o mai 
au încă, dar există şi indieni care mai beau câte ceva din 
când în când. În ziua de azi, dacă un alb vede vreun indian 
la bere, sare imediat cu gura că ce tragic, ce îngrozitor, 
noi le-am pus sticla în mână. Suntem priviţi sau ca sărmani 
indieni seduşi, sau ca deţinătorii unei  înţelepciuni 
superioare. Ce eşti tu de fapt, Leon? Eşti creştin? 

Anawak nu era foarte surprins. Cele câteva dăţi în care 
îl întâlnise pe George Frank decurseseră întotdeauna la 
fel. Conversaţia lui taayii hawil părea să nu ducă spre 
vreun ţel precis, sărea ca o veveriţă de la o temă la alta. 

— Nu merg la nici o biserică, spuse Anawak. 

— Ştii ceva? Am studiat odată Biblia. E plină de adâncă 
înţelepciune. Dacă îl întrebi pe un creştin de ce arde 
pădurea, îţi va răspunde că în acele flăcări se manifestă 
Dumnezeu. Va face referire la vechile poveşti şi, într- 
adevăr, într-una din ele apare un tufiş în flăcări. Ce crezi, 
ar explica un creştin incendiul în acest mod? 

— Bineînţeles că nu! 

— Şi totuşi, dacă e un creştin credincios, povestea 


despre tufişul care arde va înseamnă mult pentru el. Şi 
indienii cred în tradiţia lor, însă ei ştiu foarte bine cât din 
poveştile acelea se suprapune realităţii. Nu este vorba 
despre „cum este ceva“, ci despre „ideea de cum este“. În 
legendele noastre vei găsi totul sau nimic, nu vei putea lua 
nimic în sens literal, însă totul este plin de sens. 

— Ştiu, George. Dar am senzaţia asta, că nu înaintăm 
deloc. Ne spargem capul gândindu-ne ce a înnebunit 
animalele. 

— Şi tu crezi că ştiinţa voastră şi-a atins limitele? 

— În oarecare măsură, da. 

Frank scutură din cap. 

— Eu nu cred asta. Ştiinţa este o chestie grozavă. 
Oamenii pot realiza cu ea incredibil de multe lucruri. 
Problema o constituie unghiul din care sunt privite 
lucrurile. La ce te uiţi, când aplici ceea ce ştii? Te uiţi la 
balenă, care s-a schimbat. Nu o recunoşti pe această 
prietenă a ta. De ce? [i-a devenit duşman. Ce a 
determinat-o? I-ai făcut tu ceva? Ei sau lumii în care 
trăieşte? Dar care este lumea balenei? Cauţi suferinţele 
care i-au fost aduse în mod nemijlocit şi găseşti o mulţime. 
Uciderea lor lipsită de sens, otrăvirea apelor, turismul care 
scapă de sub control, distrugem baza de hrană a 
animalelor şi le poluăm lumea cu zgomote. Le furăm 
locurile în care îşi creşteau puii - nu e vorba că se face o 
staţie de exploatare a sării? 

Anawak încuviinţă sumbru. În 1993, UNESCO declarase 
laguna San Ignacio rezervaţie naturală. Era ultima lagună 
tradiţională neatinsă de om, în care balenele cenuşii din 
Pacific îşi aduceau pe lume puii şi care mai adăpostea o 
mulţime de alte specii de plante şi animale amenințate de 
pieire. Fără să ţină cont de aceste lucruri, concernul 
Mitsubishi construia acum o staţie de exploatare a sării, 
care pe viitor va pompa apa sărată din lagună cu o viteză 
de peste 20 000 de litri pe secundă şi care astfel va aduce 
la țărm 116 mile pătrate de bazine de evaporare. Apa va 
curge înapoi sub formă de apă industrială. Nu ştia nimeni 
în ce fel vor fi afectate balenele. Nenumăraţi cercetători, 


activişti ecologişti şi un consorţiu de laureați ai Premiului 
Nobel protestează împotriva staţiei, care ameninţă să fie 
un precedent tragic. 

— Vezi, continuă Frank, asta este lumea balenelor aşa 
cum o cunoşti tu. Ele trăiesc aici, dar nu este lumea asta 
mult mai mult decât un lanţ de condiţii în care balenele se 
simt bine sau rău? Poate că adevărata problemă nici nu 
sunt balenele, Leon. Poate că ele sunt doar o parte a 
problemei, cea pe care o vedem. 


Vancouver, la acvariu 


În timp ce Anawak asculta vorbele lui taayii hawil, John 
Ford vedea dublu. 

Avea de controlat două monitoare odată, şi asta ţinea 
deja de două ore. Pe unul se vedeau înregistrările pe 
bandă magnetică ale camerei pe care URA o folosise la 
filmarea lui Lucy şi a celorlalte balene cenuşii, iar celălalt 
monitor arăta o cameră virtuală, o structură de coordonate 
formată din linii între care pluteau o duzină de lumini 
verzi, ce păreau să fi fost aruncate înăuntru. Ele indicau 
grupul de balene şi îşi schimbau permanent poziţia. 
Robotul realizase relativ repede o corelare între modelul 
aripii lui Lucy şi sunetele ei specifice, după lăsarea lui la 
apă, astfel încât acum o putea localiza şi îi putea stabili 
poziţia care apărea doar ca un punct în spaţiul 
coordonatelor. In felul acesta nu o putea pierde pe Lucy 
nici în întunericul cel mai mare. 

Pe al doilea monitor erau afişate datele sondei care 
stătea încă înfiptă în stratul de grăsime al balenei: 
frecvenţa bătăilor inimii, adâncimile de scufundare, datele 
asupra poziţiei, măsurarea temperaturii, a presiunii şi a 
luminozităţii. Sonda şi URA furnizau împreună o imagine 
destul de complexă a ceea ce i se întâmplase lui Lucy pe 
parcursul ultimelor 24 de ore. 24 de ore din existenţa unei 
balene ce înnebunise. 

In laboratorul de observaţie încăpeau patru oameni care 
puteau evalua datele în acelaşi timp. Ford stătea în lumina 


asfinţitului având alături două ajutoare, cu feţele luminate 
doar de monitoare. Al patrulea loc era gol. Un virus 
inofensiv care se cuibărea în stomac şi intestine le 
redusese echipa şi îi căpătuise cu tura de noapte. 

Fără să-şi ridice privirea de pe monitor, Ford întinse 
mâna, căută într-o cutie de carton şi îşi îndesă în gură un 
pumn de cartofi prăjiţi deja reci. 

Lucy nu prea lăsa impresia unei balene nebune. 

În ultimele ore, făcuse cu precădere ceea ce făceau 
animalele marine. Căutase hrană în compania unei 
jumătăţi de duzină de adulţi din aceeaşi specie şi a doi pui 
aflaţi în creştere. De fiecare dată se ridicase mult noroi, 
când Lucy se ducea la fund prin perdele de iarbă-de-mare 
şi ara prin mâlul cleios din nisip moale pentru a filtra 
viermii şi creveţii. Se întorsese pe o parte şi săpase 
adevărate brazde cu capul ei îngust şi curbat. La început, 
stătuse fascinat în faţa monitoarelor, cu toate că nu erau 
nici pe departe primele înregistrări pe care le vedea cu 
balene cenuşii hrănindu-se. Cu toate acestea, URA furniza 
imagini de o calitate complet nouă, pentru că mergea în 
urma grupului de parcă ar fi fost una dintre balene. Se 
vedeau multe amănunte. Dacă ar fi urmărit un caşalot în 
adâncuri, acolo unde acesta se hrănea, ar fi însemnat să 
pătrundă în oceanul întunecat. Însă balenelor cenuşii le 
plăcea în apă mică. Astfel încât Ford se uita de câteva ore 
la o alternare continuă de lumină şi penumbră. Timp de 
câteva minute, Lucy se balansă la suprafaţă, presă mâlul 
prin fanoane, îşi umplu plămânii cu aer, expiră şi se lăsă 
înapoi la fund. În tot acest timp se apropie de țărm atât de 
tare, încât o mare parte a imaginilor proveneau de la o 
adâncime mai mică de 30 de metri. 

Ford privi cum trupurile vărgate, marmorate se târau 
prin sediment, tulburând apa. Robotul nu întâmpina nici 
un fel de probleme în urmărirea animalelor, pentru că 
acestea nu se duceau de fapt nicăieri. Schimbau mereu 
direcţia, câţiva metri încoace, câţiva încolo, în sus, în jos, 
mâncare, în sus, în jos. Lui Ford îi plăcea să spună că 
insula Vancouver este refugiul de pe autostrada balenelor, 


locul în care vin să se odihnească, ceea ce nu era departe 
de realitate. 

În sus, în jos, mâncare. 

La un moment dat, deveni plictisitor. 

Odată se văzură în depărtare siluetele alb-negre ale 
câtorva orci, care însă dispărură rapid. Asemenea întâlniri 
decurgeau de obicei paşnic, cu toate că orcile se numărau 
printre puţinii duşmani serioşi ai balenelor mari. Nu se 
dădeau în lături nici din faţa balenelor albastre. Atacau în 
grup şi întotdeauna cu extremă brutalitate. Mâncau limbile 
şi buzele victimelor, şi lăsau în urma lor coloşii muribunzi 
şi mutilaţi care se scufundau încet spre fundul mării. 

Mâncare, în jos, în sus. 

Monotonia mişcărilor o adormi pe Lucy. Cel puţin aşa 
crezu Ford. Privea înserarea, alături de cei doi asistenţi ai 
lui. Rămase doar o umbră, abia vizibilă. Trupul lui Lucy, 
plutind vertical în apă, scufundându-se şi ridicându-se 
uşor. Un şir întreg de mamifere marine se odihneau în 
acest mod. Odată la câteva minute reveneau la suprafaţă, 
semiadormite, respirau, se scufundau din nou şi adormeau 
la loc. Un fapt demn de luat în seamă era acela că 
animalele nu dormeau niciodată mai mult de cinci-şase 
minute, reuşind, cu toate astea, să însumeze scurtele 
pauze într-un somn odihnitor. 

În cele din urmă, monitorul se întunecă. Doar spaţiul 
coordonatelor mai indica distribuţia grupului. 

Noapte. 

Era tare plictisitor să nu ai nimic de văzut şi să 
trebuiască totuşi să te uiţi. Din când în când strălucea câte 
ceva, câte o meduză sau câte o sepie. În rest, domnea un 
întuneric biblic, în timp ce pe al doilea monitor continuau 
să curgă datele despre Lucy, înregistrându-i metabolismul 
şi mediul fizic. Punctele verzi se mişcau lent în spaţiul 
virtual. Nu toate animalele din grup dormeau în timpul 
nopţii. Balenele se odihneau la cele mai diferite ore. 
Monitorul cu date indica oscilaţii în sus şi în jos, care 
arătau că Lucy şi ceilalţi îşi mențineau şi acum 
comportamentul de hrănire. În funcţie de adâncime, 


temperatura corpului oscila cu jumătate de grad. Nu mai 
mult. Inima balenei cenuşii bătea când mai repede, când 
mai încet. Hidrofoanele lui URA captau toate zgomotele 
subacvatice posibile, fâşâitul şi bolboroselile, ţipetele 
orcilor şi cântecele balenelor cu cocoaşă, strigătele şi 
mârâielile, vâjâitul îndepărtat al unei elice de vapor. Nimic 
necunoscut. 

Stând în faţa monitorului său, Ford căsca de-şi rupea 
fălcile. 

Adună ultimii cartofi prăjiţi. 

Degetele i se opriră în aer, îndoite şi unsuroase. Ford 
dădu drumul cartofilor şi privi mai atent. 

Pe monitorul cu date se întâmpla ceva. 

Sonda indicase permanent o adâncime de 0 până la 30 
de metri. Acum arăta 40, ba chiar 50 de metri. Lucy îşi 
schimbase poziţia. Înota spre larg, coborând în acelaşi 
timp. Celelalte balene o urmau în trombă. Nici una nu se 
mai învârtea pe loc. Asta era viteză de migraţie! 

Unde pleci aşa rapid? o întrebă Ford în gând. 

Lucy îşi rări bătăile inimii. Se scufunda, şi încă repede. 
În acest moment, plămânii ei mai conţineau doar vreo zece 
la sută din rezerva de oxigen, poate chiar mai puţin. Restul 
era depozitat în sânge şi în muşchi. O strategie perfectă 
pentru adâncimi mari. 

Lucy cobori sub 100 de metri. 

Balena îşi deconectase acum de la circuitul sanguin 
părţile corpului care nu erau vitale. Surplusul de tensiune 
arterială era depozitat într-o plasă de artere fin înnodate, 
extrem de elastice, iar procesele musculare şi de 
metabolism se desfăşurau fără consum de oxigen. Prin 
corelarea unui şir de procese uimitoare pe parcursul a 
milioane de ani, animalele ce trăiseră odinioară pe uscat 
pendulau acum fără probleme pe sute sau mii de metri 
între suprafaţă şi adâncul apei, în timp ce majoritatea 
peştilor riscau să-şi piardă viaţa deja de la o diferenţă de 
adâncime de 100 de metri. Lucy continuă să coboare, 150 
de metri, 200 de metri şi se îndepărta constant de țărm. 

— Billy? Jackie? îi strigă Ford peste umăr pe cei doi 


asistenţi, fără să se întoarcă. Veniţi să vedeţi ceva. 

Asistenţii se adunară în jurul celor două monitoare. 

— Se duce în jos! 

— Da, şi încă destul de rapid. E deja la o distanţă de trei 
kilometri de uscat. Tot grupul iese în larg. 

— Poate pleacă pur şi simplu mai departe. 

— Dar de ce coboară atât de jos? 

— Pentru că, noaptea, planctonul coboară, nu-i aşa? Şi 
krillul la fel. Toate bunătăţile se duc la fund. 

— Nu. Ford scutură din cap. Are sens pentru alte balene, 
dar nu pentru cele care se hrănesc la sol. Nu au nici un 
Motiv... 

— Fiţi atenţi! 300 de metri. 

Ford se lăsă pe spate. Balenele cenușii nu erau deosebit 
de rapide. Pe deplin capabile de un mic sprint, ele se 
deplasau în stratul superior al apei cu zece kilometri pe 
oră. Dacă nu aveau nici un motiv să fugă sau dacă nu 
plecau la drum, pluteau leneşe de colo-colo. 

Oare ce le mâna? 

Acum era sigur că se aflau în faţa unei anomalii. 
Balenele cenuşii se hrăneau aproape exclusiv cu animalele 
de pe fundul mării. Când migrau, nu se îndepărtau 
niciodată de țărm mai mult de doi kilometri, ţinându-se de 
obicei mult mai aproape. Ford nu ştia cum le va prii 
adâncimea de 300 de metri. Probabil că nu vor avea 
probleme. Doar că era neobişnuit ca balenele cenușii să se 
aventureze la mai mult de 120 de metri. 

Fixau cu privirea monitoarele. 

Deodată, ceva străluci la marginea de jos a grilajului 
virtual. Un fulger verde care se aprinse scurt şi se stinse 
din nou. 

O  spectogramă! Reprezentarea optică a undelor 
acustice. 

Apoi iară. 

— Ce-a fost asta? 

— Zgomote! Un semnal destul de puternic. 

Ford opri înregistrarea şi dădu înapoi. Priviră secvenţa 
pentru a doua oară. 


— Este chiar un semnal de dimensiuni enorme, zise. Ca 
de la o detonare. 

— Nu există detonări în zonă şi, în plus, le-am auzi, dacă 
ar fi. Este o undă infraroşie. 

— Ştiu asta. Spuneam doar că e cade lao... 

— Uite-o! Din nou! 

Punctele verzi din spaţiul de coordonate se opriseră. 
Erupția puternică se repetă pentru a treia oară, apoi 
dispăru. 

— S-au oprit. 

— La ce adâncime se află? 

— 360 de metri. 

— Incredibil. Ce-or face acolo jos? 

Privirea lui Ford se plimbă spre monitorul din stânga, 
cel cu înregistrarea video a URA. Spre monitorul negru. 
Rămase cu gura căscată. 

— Uitaţi-vă la asta, şopti. 

Monitorul nu mai era negru. 


Vancouver Island 


Lui Anawak, compania lui Frank i se părea deosebit de 
reconfortantă. 

Se plimbaseră de-a lungul plajei până la Wickaninnish 
Inn. Discutaseră o vreme despre proiectul ecologist în care 
era angajat Frank. Taayii hawil, născut într-o familie de 
pescari, era de fapt proprietarul unui restaurant. Însă Tla- 
o-qui-aht avuseseră o iniţiativă care urmărea să diminueze 
urmările  defrişărilor. Salmon Coming Home? era o 
încercare de a readuce complexul ecosistem din Clayoquot 
Sound la originile sale. Industria lemnului distrusese o 
mare parte din el. Nimeni din cei de la Tla-o-qui-aht nu se 
amăgea că ar putea aduce înapoi pădurea tropicală, însă 
erau destule altele de făcut. Din pricina defrişării, 
pământul pădurii se usca acum la soare şi era erodat de 
ploile abundente. Ajungea, alături de pietre şi de resturile 
uriaşilor copaci tăiaţi, în râuri şi în lacuri pe care le 


3 Somonii se întorc acasă. (n.red.) 


colmata, astfel încât somonii nu mai găseau locuri unde să- 
şi depună icrele şi, cu timpul, dispăreau, lăsând alte 
animale fără hrană. De aceea, în tabăra de restaurare a 
organizaţiei Salmon Coming Home erau instruiți voluntari 
care să curețe râurile şi să înlăture drumurile abandonate 
ce le blocau cursul. Ridicaseră ziduri de protecţie din 
deşeuri organice pe cursul apelor şi plantaseră pe ele 
arini, o specie de arbori care cresc repede. Încet, activiştii 
readuceau la viaţă câte ceva din ceea ce fusese odată un 
echilibru între pădure, animal şi om, dând dovadă de o 
voinţă neobosită chiar şi fără speranţa unui succes 
imediat. 

— Ştii că mulţi vă duşmănesc pentru că vreţi să vânaţi 
din nou balene, spuse Anawak după un timp. 

— Şi tu? întrebă Frank. Tu ce părere ai? 

— Nu cred că este foarte înţelept. 

Frank încuviinţă îngândurat. 

— Probabil că ai dreptate. Balenele sunt animale 
protejate, de ce să fie vânate? Şi printre noi, mulţi nu sunt 
de acord cu reluarea vânătorii. Cine mai ştie azi cum se 
prinde o balenă! Cine mai merge şi se mai supune 
fuusimch, pregătirea spirituală? Pe de altă parte noi nu am 
mai prins o balenă de aproape o sută de ani, şi azi, când 
vorbim despre asta, ne gândim la cinci, şase animale. 
Adică o cotă nesemnificativă. Suntem puţini. Strămoşii 
noştri au trăit de pe urma balenelor. Vânătorii de balene se 
supuneau unor ritualuri ce se întindeau pe luni sau ani de 
zile. Îşi purificau spiritul înainte de a pleca la vânătoare de 
balene, pentru a fi demni de ofranda vieţii pe care le-o 
aducea balena. Nici nu prindeau în harpon prima balenă 
care le ieşea în cale, ci pe aceea care le era hărăzită şi 
căreia şi ei îi erau hărăziţi prin intermediul unei forţe 
misterioase, o viziune în care balena şi vânătorul se 
recunoşteau reciproc. Înţelegi? Această spiritualitate vrem 
să o păstrăm vie. 

— Pe de altă parte o balenă aduce o grămadă de bani, 
spuse Anawak. Managerul pescarilor Makah a evaluat 
valoarea unei balene la o jumătate de milion de dolari 


americani. A arătat pe şleau că, peste ocean, carnea şi 
uleiul sunt la mare preţ, referindu-se la Asia. Şi a vorbit şi 
de problemele economice ale Makah şi despre şomajul 
crescut. N-a fost o chestie prea subtilă. Ba chiar grosolană. 
Nici vorbă de spiritualitate. 

— Şi asta e adevărat, Leon. Poţi privi problema cum vrei, 
dar indiferent dacă Makah vor să vâneze iar din dragoste 
pentru tradiţie sau din sete de bani, cert este că nu au 
putut beneficia de un drept al lor consfințit, în vreme ce 
albii au decimat stocul de animale. Nici ei tocmai din 
motive spirituale, nu-i aşa? Albii sunt cei care au început 
să privească viaţa ca pe o marfă. Noi nu am gândit 
niciodată aşa. Şi acum, după ce s-a servit toată lumea, unul 
dintre noi îndrăzneşte să vorbească despre bani şi toţi 
tabără pe noi, de parcă supraviețuirea naturii ar depinde 
exclusiv de noi. Nu-ţi sare nimic în ochi? Tot timpul, 
popoarele primitive trăiesc foarte chibzuit din ceva ce apoi 
omul alb risipeşte. După ce au risipit lucrul respectiv, se 
freacă la ochi şi dintr-odată vor să-l protejeze. Aşa că, 
dându-şi importanţă, îl protejează tocmai de cei de care nu 
ar trebui să o facă. Națiuni precum Japonia şi Norvegia 
sunt vinovate că balenele sunt în continuare exterminate, 
însă ele au voie să iasă nestingherite şi să-şi folosească 
harpoanele. Noi nu am fost niciodată vinovaţi de 
exterminarea vreunei specii, însă suntem singurii 
pedepsiţi. Aşa se întâmplă întotdeauna. Peste tot în lume 
se întâmplă aşa. 

Anawak tăcu. 

— Suntem un popor derutat, spuse Frank. Multe lucruri 
s-au îmbunătăţit. Şi totuşi, mă gândesc adesea că suntem 
prinşi într-un conflict din care nu putem ieşi singuri. Ţi-am 
povestit că, după fiecare migrare a peştilor, după fiecare 
afacere pe care o închei cu succes, după fiecare sărbătoare 
iau un lucru mărunt şi-l dau corbului, care este mereu 
flămând? 

— Nu. Nu mi-ai povestit. 

— Ştiai? 

— Nu. 


— Corbul nici măcar nu este figura principală a miturilor 
de pe insula noastră, pentru a-l regăsi în poveste trebuie 
să urci mai sus, până la Haida sau Tlingit. La noi găseşti 
mai degrabă poveştile despre Kanekelak, transformatorul. 
Dar şi corbul ne este drag. Tlingit spun că el vorbeşte în 
numele săracilor, aşa cum o făcea Isus Hristos. De aceea 
rup o bucăţică de carne sau de peşte pentru corbul nesătul 
care era odinioară fiul oamenilor-animale şi pe care tatăl 
său l-a băgat în pielea de corb şi l-a numit Wigyet. Wigyet 
a fost trimis în lume, după ce a mâncat tot ce a găsit în 
satul său. A primit o piatră să o ia la drum, să aibă un loc 
pe care să se odihnească şi din acea piatră s-a format 
insula pe care trăim. Printr-un şireilic, a furat lumina 
soarelui şi a adus-o pe pământ. li dau corbului ce e al 
corbului. Pe de altă parte ştiu că un corb este rezultatul 
unui proces al evoluţiei istorice, la începutul căruia se 
aflau proteinele, aminoacizii şi organismele unicelulare. 
Iubesc miturile creaţiei din credinţa noastră, însă mă uit şi 
la televizor şi citesc, şi ştiu ce este acela un big bang. lar 
creştinii ştiu şi ei asta, cu toate că în biserică vorbesc 
despre cele şapte zile ale creaţiei şi despre cele zece 
porunci. Însă ei şi-au permis luxul de a se obişnui în timp 
cu noile idei şi au avut secole în care să caute calea de 
împăcare a mitologiei cu ştiinţa modernă. Nouă însă ni s-a 
cerut să facem acest lucru în cel mai scurt timp posibil. 
Ne-am trezit aruncaţi într-o lume care nu era şi nu putea 
deveni niciodată a noastră. Acum ne întoarcem la lumea 
noastră şi constatăm că ne-a devenit străină. Leon, acesta 
este blestemul dezrădăcinării. În final nu te mai simţi 
nicăieri acasă, nici în străinătate, şi nici în patria ta. 
Indienii au fost dezrădăcinaţi. Albii fac tot ce pot să-şi 
repare greşelile, însă cum ne-ar putea ajuta pe noi, din 
moment ce s-au dezrădăcinat şi pe ei înşişi? Distrug lumea 
care le-a dat viaţă. Şi ei şi-au pierdut patria. Toţi am 
pierdut-o, într-un fel sau altul. 

Frank îl privi lung pe Anawak. Apoi îi trimise iar 
zâmbetul lui plin de riduri. 

— O minunăţie de discurs patetic despre indieni, nu-i 


aşa, dragul meu prieten? Hai să mergem să bem ceva! Ah, 
am uitat că tu nu bei. 


1 mai 
Trondheim, Norvegia 


Plănuiseră să se întâlnească la cofetărie şi apoi să urce 
împreună la marea pălăvrăgeală, dar Lund nu apăru. 
Johanson bău o cafea, privind cum minutarele ceasului din 
spatele tejghelei se târau pe cadran. Odată cu ele se târau 
şi viermii, stoici şi imperturbabili, de neoprit. Cu fiecare 
secundă se înfigeau tot mai adânc în gheaţă, chiar în acest 
moment, şi nu exista nici o cale prin care să poată fi opriţi. 

Johanson se cutremură. 

Timpul nu trece, se apropie de sfârşit, şopti o voce din 
interiorul său. 

Inceputul a ceva. 

Un plan. Totul este dirijat... 

Ce idee deplasată! Planul cui? Ce plan aveau lăcustele, 
când nimiceau recolta unei veri? Nimic. Veneau şi erau 
flămânde. Ce plan aveau viermii, algele sau meduzele? 

Ce plan avea Statoil? 

Skaugen venise cu avionul din Stavanger. Dorea un 
raport detaliat. Se părea că făcuse progrese şi acum 
insista să compare rezultatele. Lund venise cu ideea să 
vorbească prima dată cu Johanson între patru ochi pentru 
a adopta o poziţie comună, şi acum iată-l aşteptând aici şi 
bând cafea de unul singur. 

Probabil că fusese reţinută. Poate a reţinut-o Kare, îşi 
spuse Johanson. Nici pe vapor şi nici după aceea nu mai 
vorbiseră despre viaţa lor personală, şi Johanson evitase să 
o mai întrebe ceva. Johanson ura insistenţele şi indiscreţia, 
şi deocamdată Lund părea să aibă nevoie de timp pentru 
ea. 

În acel moment sună mobilul. Era Lund. 

— Unde dracu' eşti? strigă Johanson. A trebuit să beau şi 
cafeaua ta. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-mi prieşte atâta cafea. Serios, ce s-a întâmplat? 

— Sunt deja sus în camera de conferinţe. Voiam să te 


sun, dar am fost foarte ocupati. 

Vocea îi suna ciudat. 

— E totul în ordine? se interesă Johanson. 

— Sigur. Vrei să urci? Cunoşti drumul. 

— Vin imediat. 

Deci Lund ajunsese deja. Înseamnă că discutaseră ceva 
ce nu era destinat urechilor lui. 

Şi ce dacă? Era proiectul lor afurisit. 

Când păşi în sala de conferinţe, Lund, Skaugen şi Stone 
stăteau în faţa unei hărţi mari a zonei unde era plănuită 
forarea. Şeful de proiect îi vorbea Tinei cu voce înăbușită. 
Părea nervoasă. Nici Skaugen nu avea o figură prea 
fericită. La intrarea lui Johanson, întoarse capul şi zâmbi 
cu jumătate de gură. Hvistendahl vorbea la telefon undeva 
în spate. 

— Am ajuns prea devreme? întrebă Johanson prudent. 

— Nu, e bine că aţi venit. Skaugen arătă spre masa 
neagră şi bine lustruită. Să ne aşezăm. 

Lund ridică privirea. Abia acum părea să fi observat că 
venise Johanson. Îl lăsă pe Stone vorbind, veni spre 
Johanson şi îl sărută pe obraz. 

— Skaugen vrea să scape de Stone, îi şopti. Trebuie să 
ne ajuţi, ai auzit? 

Johanson nu schiţă nici un gest. Lund voia să dea el 
tonul. Era nebună, să îl pună într-o asemenea situaţie? 

Se aşezară. Hvistendahl îşi închise telefonul mobil. Lui 
Johanson îi venea să plece, să îi lase singuri cu problemele 
lor. Spuse pe un ton rece: 

— Trebuie să vă anunţ că am făcut cercetări mai ţintite 
decât stabiliserăm iniţial. Adică am căutat în mod special 
cercetătorii şi institutele care la rândul lor primesc 
însărcinări de la industria energetică sau sunt consultate 
de către aceasta. 

— A fost oare prudent? întrebă Hvistendahl speriat. 
Credeam că vrem să tragem cu urechea cât mai discret 
posibil. 

— Era prea mult de ascultat. Am fost nevoit să restrâng 
aria. 


— Nu aţi spus nimănui, sper, că noi... 

— Nu vă temeţi. Am întrebat doar. Un biolog curios al 
NTNU. 

Skaugen îşi ţuguie buzele. 

— Am senzaţia că nu aţi fost copleşit cu răspunsuri. 

— Depinde cum priveşti lucrurile. Johanson arătă spre 
mapa cu hârtii. Poţi citi multe printre rânduri. Oamenii de 
ştiinţă nu sunt buni mincinoşi, pentru că urăsc politica. Am 
aici un dosar de semitonuri. Ici şi colo se poate vedea 
botniţa. Eu unul sunt ferm convins că viermele nostru a 
mai apărut şi altundeva. 

— Sunteţi convins? întrebă Stone. Dar nu aveţi de unde 
şti. 

— Până acum nimeni nu a recunoscut în mod direct. Însă 
câţiva oameni au devenit brusc foarte interesaţi. Johanson 
îl privi pe Stone drept în faţă. Fără excepţie, cercetători 
care conlucrează îndeaproape cu industria petrolieră. Unul 
dintre ei se ocupă în mod explicit cu exploatarea 
metanului. 

— Cine? întrebă Skaugen cu asprime. 

— Cineva din Tokio. Un anume Ryo Matsumoto. Mai 
exact, institutul lui. Nu am vorbit cu el personal. 

— Matsumoto? Cine să fie? întrebă Hvistendahl. 

— Cercetătorul-şef în domeniul hidraţilor din Japonia, 
răspunse Skaugen. Acum câţiva ani a efectuat forări de 
probă în pământurile canadiene îngheţate, pentru a ajunge 
la metan. 

— Când le-am trimis oamenilor lui datele despre vierme, 
au devenit foarte agitati, continuă Johanson. Mi-au pus alte 
întrebări. Voiau să ştie dacă viermele ăsta e în stare să 
destabilizeze hidratul. Şi dacă l-am întâlnit în număr mai 
mare. 

— Asta nu înseamnă neapărat că Matsumoto ştie de 
vierme, spuse Stone. 

— Ba da. Pentru că lucrează pentru JNOC, mârâi 
Skaugen. 

— Japan National Oil Corporation? Ei se ocupă de 
metan? 


— Şi încă cum! În 2000, Matsumoto a început să testeze 
diferite tehnici de extracţie în bazinul de sedimente 
Nankai. Au păstrat tăcerea asupra rezultatelor testelor, 
dar au anunţat de zor că peste câţiva ani vor să înceapă 
exploatarea comercială. Matsumoto glorifică epoca 
metanului ca nimeni altul. 

— Frumos, spuse Stone. Dar nu ţi-a confirmat că a găsit 
viermele. 

Johanson scutură din cap. 

— Haideţi să ne imaginăm invers jocul nostru de-a 
detectivii. Dacă ne-ar întreba pe noi cineva. Mai exact pe 
mine, în calitatea mea de reprezentant al aşa-zisei 
cercetări independente. Respectivul, la rândul lui un 
cercetător independent şi în acelaşi timp consultant la 
JNOC, pretextează o curiozitate ştiinţifică sau aşa ceva. 
Bineînţeles că nu îi voi servi pe tavă informaţia că ştim de 
creaturile cu pricina. Întru însă în alertă. Vreau să ştiu ce a 
descoperit el. Aşa că îl voi bombarda cu întrebări, tot aşa 
cum m-au pisat pe mine oamenii lui Matsumoto, şi fac o 
greşeală. Formulez întrebări mult prea concrete. Prea 
ţintite. Dacă interlocutorul meu nu e tâmpit, se va prinde 
repede că m-a nimerit la fix. 

— Dacă este adevărat, spuse Lund, înseamnă că avem 
aceeaşi problemă şi în apele Japoniei. 

— Astea nu sunt dovezi, insistă Stone. Nu aveţi nici 
măcar o singură dovadă, doctore Johanson, că a mai dat 
cineva peste vierme. Stone se aplecă în faţă. Ramele 
ochelarilor îi sclipiră scurt. Genul ăsta de informaţii nu 
foloseşte la nimic. Nu, doctore Johanson! Adevărul este că 
nimeni nu a putut prevedea apariţia viermelui, tocmai 
pentru că nu a mai apărut nicăieri. Cine vă spune că 
Matsumoto nu este pur şi simplu curios? 

— Instinctul meu, răspunse Johanson impasibil. 

— Instinctul? 

— Care îmi spune că este vorba de mai mult. Şi sud- 
americanii au găsit viermele. 

— Pe bune? 

— Da. 


— Adică şi ei v-au pus întrebări ciudate? 

— Exact. 

— Mă dezamăgiţi, doctore Johanson, spuse Stone 
zâmbind batjocoritor. Credeam că sunteţi om de ştiinţă. De 
când vă mulţumiţi să vă ascultati instinctul? 

— Cliff, spuse Lund fără să-l privească pe Stone. Mai 
bine îţi ţii gura. 

— Sunt şeful tău, lătră Stone. Dacă trebuie să-şi ţină 
cineva gura... 

— Gata! Skaugen ridică mâinile. Nu vreau să mai aud 
nici un cuvânt. 

Johanson o privi pe Lund, care reuşea cu greu să-şi 
înăbuşe mânia. 

Se întrebă cu ce o fi supărat-o Stone. Firea lui posacă nu 
putea fi singurul motiv al enervării ei. 

— În orice caz, eu sunt de părere că Japonia şi America 
de Sud ne ascund informaţii, spuse Johanson. Aşa cum 
facem şi noi. Acum, este simţitor mai uşor să obţii date 
despre analiza apei de mare, decât despre viermii de la 
mare adâncime. Din anumite motive, toată lumea face 
analize ale apei. In problema asta m-am putut interesa, 
deci, şi din alte surse. Surse care au confirmat. 

— Ce? 

— Concentraţii neobişnuit de mari de metan în coloana 
de apă. S-ar potrivi. Johanson ezită. În ceea ce-i priveşte pe 
japonezi, şi vă rog să scuzaţi desele referiri la instinctul 
meu, domnule Stone, am mai simţit şi altceva. Mi s-a părut 
că oamenii lui Matsumoto aproape că ar fi vrut să îmi 
spună adevărul. Sunt obligaţi să păstreze 
confidenţialitatea. Dar, dacă vreţi să aflaţi părerea mea 
sinceră, nici unui cercetător independent, nici unui institut 
nu i-ar veni ideea să jongleze cu informaţii care ar putea fi 
decisive pentru supraviețuirea unor oameni. Nu există nici 
un motiv întemeiat pentru a ascunde aşa ceva. La asta se 
ajunge doar dacă... 

Johanson îşi desfăcu braţele şi lăsă propoziţia în aer. 
Skaugen îl privi pe sub sprâncenele încruntate. 

— ... Dacă sunt în joc interese economice, completă el 


propoziţia. La asta vă referiţi. 

— Da. La asta mă refer. 

— Doriţi să mai adăugaţi ceva raportului 
dumneavoastră? 

Johanson  încuviinţă şi scoase din mapă o foaie 
imprimată. 

— Se pare că doar în trei regiuni ale lumii înregistrăm 
scăpări de metan neobişnuit de mari. În Norvegia, în 
Japonia şi în estul Americii Latine. Dar mai este şi Lukas 
Bauer. 

— Bauer? Cine-i ăsta? întrebă Skaugen. 

— Cercetează curenţii marini din faţa Groenlandei. Lasă 
driftere să plutească pe curenţi şi înregistrează datele. I- 
am trimis un mesaj pe vaporul pe care se află. Mi-a 
răspuns următoarele: „Stimate _ coleg, viermele 
dumneavoastră nu imi este cunoscut. Însă este adevărat că 
în fața Groenlandei înregistrăm emisii de metan în 
cantităţi excepționale, în cele mai variate locuri. Mari 
concentraţii ajung în mare. Este posibil să fie vorba aici de 
o conlucrare cu discontinuități. În cazul în care avem 
dreptate, se anunţă lucruri rele. Scuzaţi-mi lipsa de detalii, 
dar sunt extrem de ocupat. Ataşez raportul detaliat al lui 
Karen Weaver. Este jurnalistă, mă ajută şi în acelaşi timp 
mă calcă pe nervi. O fată grozavă. Ea vă răspunde cu 
plăcere la eventuale întrebări. Contactaţi-o pe adresa 
kweaver(Gdeepbluesea.com“. 

— La ce fel de discontinuități se referă? întrebă Lund. 

— N-am idee. Când l-am cunoscut la Oslo, Bauer mi s-a 
părut puţin cam zăpăcit. Un om adorabil, însă tipul 
profesorului distrat. Aşadar, a uitat să adauge datele 
promise. l-am trimis un mail, dar încă nu mi-a răspuns. 

— Poate că ar trebui să întrebăm unde lucrează Bauer, 
spuse Lund. Bohrmann ar trebui să ştie asta, nu? 

— Cred că ştie jurnalista, îi răspunse Johanson. 

— Karen...? 

— Karen Weaver. Numele îmi era cunoscut, pe bună 
dreptate. Citisem deja ceva de ea. Interesantă viaţă, a 
studiat informatică, biologie şi sport. Punctul ei forte sunt 


subiectele marine, este interesată de legături dintre 
lucruri. Măsurarea mărilor, a tectonicii plăcilor terestre, 
schimbările de climă... În ultimul timp a scris despre 
curenţii marini. lar pe Bohrmann oricum am de gând să îl 
sun eu, dacă nu dă nici o veste până la sfârşitul 
săptămânii. 

— Şi ce concluzie tragem din toate acestea? întrebă 
Hvistendahl adresându-se tuturor. 

Ochii albaştri ai lui Skaugen se aţintiră asupra lui 
Johanson. 

— Aţi auzit ce a spus doctorul Johanson. Industria este 
ticăloasă, pentru că refuză să dezvăluie informaţii care pot 
fi decisive în ceea ce priveşte binele sau suferinţa omenirii. 
La aceasta trebuie să subscriem fără discuţii. Ieri după- 
amiază am avut o discuţie hotărâtoare cu şefii cei mari în 
decursul căreia am făcut o recomandare clară. Ca urmare, 
Statoil a informat imediat guvernul norvegian. 

Capul lui Stone zvâcni în sus. 

— Cum? Păi, despre ce? Nu avem încă nici un rezultat 
definitiv şi nici un... 

— Despre viermi, Clifford. Despre descompunerea 
zăcământului de metan. Despre pericolul pe care îl 
reprezintă o regiune plină de metan. Despre posibilitatea 
unei alunecări subacvatice. Gândeşte-te că şi întâlnirea 
robotului subacvatic cu o fiinţă neidentificată a fost 
considerată destul de importantă pentru a fi amintită. Sunt 
nişte rezultate suficient de grăitoare pentru gustul meu. 
Skaugen privi întunecat în jur. Domnul Johanson se va 
bucura să audă că intuiţia dânsului este un indicator sigur 
pentru realitatea de azi. În această dimineaţă am avut 
plăcerea de a vorbi la telefon timp de o oră cu conducerea 
tehnică a JNOC. Bineînţeles că JNOC este mai presus de 
orice îndoială. Să presupunem, de aceea, în mod ipotetic, 
că Japonia ar fi înnebunită să deţină supremaţia în 
extracția de metan şi că ar face orice pentru a fi prima 
care reuşeşte. În al doilea rând, să facem loc ideii 
deplasate că, pentru a-şi atinge scopul, şi-ar asuma 
anumite riscuri şi că ar ignora avertizările specialiştilor. 


Privirea lui Skaugen căzu asupra lui Stone. Admitem chiar 
şi faptul neverosimil şi de-a dreptul absurd că există într- 
adevăr oameni care trec sub tăcere rapoartele, din pură 
ambiţie şi ignoră avertismentele. Ar fi îngrozitor dacă toate 
acestea s-ar întâmpla odată! Atunci ar trebui să acuzăm 
JNOC că ar fi păstrat tăcerea în mod scandalos asupra 
unui vierme care le-ar fi putut spulbera peste noapte visul 
despre națiunea numărul unu a metanului. Atunci ar fi 
tăcut câteva săptămâni. 

Nimeni nu spuse nimic. Skaugen rânji. 

— Dar nu vrem să fim atât de aspri. Cum ar fi fost dacă 
Neil Armstrong ar fi rămas în capsula sa, doar din cauza 
unei tâmpenii de vierme? Şi după cum spuneam, acestea 
sunt doar presupuneri. Astfel, JNOC m-a asigurat în mod 
credibil că au scos într-adevăr animale asemănătoare din 
Marea Japoniei, pe care nu le-au descoperit însă decât cu 
trei zile în urmă. Aşa-i că-i tare? 

— Ce rahat, şopti Hvistendahl. 

— Şi ce are de gând să întreprindă JNOC? întrebă Lund. 

— A, presupun că îşi vor informa guvernul. Sunt 
organizaţie de stat, ca şi noi. Acum, când ştiu ce ştim noi, 
nu îşi vor permite să ascundă totul. Ceea ce, bineînţeles, 
nu vrea nimeni nici acolo, nici aici. Şi sunt sigur că, dacă 
astăzi ai aborda aceeaşi temă cu sud-americanii, atunci 
mâine le-ar intra şi lor în plasă acelaşi vierme. Ce o să se 
mai mire! Vor suna imediat să ne împărtăşească 
descoperirea lor. Şi, ca să nu creadă careva că mă iau doar 
de alţii, nici noi nu suntem mai buni! 

— Păi da, spuse Hvistendahl. 

— Eşti de altă părere? 

— Am aflat de curând cât de critică este situaţia. 
Hvistendahl păru enervat. Şi în afară de asta, chiar eu am 
recomandat să fie informat guvernul. 

— Nu am intenţia să-ţi reproşez ţie ceva, spuse Skaugen 
lungind cuvintele. 

Johanson se simţea ca într-o piesă de teatru. Skaugen 
punea în scenă execuţia lui Stone. Pe faţa lui Lund se lăţi o 
expresie de satisfacţie răutăcioasă. 


Dar nu Stone era acela care găsise viermele? 

— Clifford, spuse Lund în liniştea care se lăsase brusc. 
Când ai întâlnit viermele pentru prima dată? 

Faţa lui Stone deveni şi mai palidă. 

— Ştii asta, îi răspunse. Erai acolo. 

— Şi înainte de asta, niciodată? 

— Inainte de asta? Stone privi feţele celor din jur. 

— Înainte de asta. În ultimul an. Când ai coborât 
prototipul Kongsberg la o mie de metri adâncime în regie 
proprie. 

— Ce înseamnă asta? şuieră Stone, privindu-l pe 
Skaugen. Nu am făcut nimic de capul meu. Am avut 
spatele acoperit. Hei, Finn, la naiba, ce mi se înscenează 
aici? 

— Bineînţeles că ai avut spatele acoperit, spuse 
Skaugen. Ai propus să se testeze un nou tip de fabrică 
subacvatică, proiectată pentru o adâncime maximă de o 
mie de metri. 

— Exact! 

— Proiectată în mod teoretic. 

— Bineînţeles că teoretic. Până la primul experiment, 
totul este teoretic. Însă practic ne-aţi dat undă verde. 
Stone îl privi pe Hvistendahl. Şi tu, Thor. Aţi testat chestia 
aia în bazin şi mi-aţi dat OK-ul. 

— Este adevărat, spuse Hvistendahl. Aşa am făcut. 

— Păi vezi?! 

— Te  însărcinasem pe tine, continuă Skaugen, să 
studiezi terenul şi să stabileşti prin expertiză dacă este 
într-adevăr recomandabil ca o instalaţie  netestată 
suficient... 

— Asta e o porcărie! sări Stone. Aţi aprobat instalaţia. 

— ... Să fie dată în folosinţă. Da, ne-am asumat riscul. Cu 
condiţia ca toate rapoartele să fie favorabile. 

Stone sări în sus. 

— Asta am şi făcut, strigă tremurând de agitaţie. 

— Aşază-te la loc, spuse Skaugen rece. Te va interesa să 
auzi că aseară s-a întrerupt orice contact cu prototipul 
Kongsberg. 


— Asta... Stone înlemni. Nu sunt însărcinat în mod 
direct cu supravegherea. Nu am construit fabrica, eu doar 
am împins-o înainte. Ce îmi reproşezi de fapt? Că nu am 
aflat încă? | 

— Nu. Insă, sub presiunea evenimentelor, am 
reconstituit întocmai şi instalarea de atunci a prototipului 
Kongsberg. Şi am dat peste două rapoarte, pe care la acea 
vreme... ei da, cum să formulez? Le-ai uitat? 

Degetele lui Stone se încleştară de tăblia mesei. Timp de 
câteva secunde, Johanson crezu că îl va vedea prăbuşindu- 
se. Stone se clătină. Apoi îşi veni în fire, îşi compuse o 
figură impasibilă şi se lăsă încet în scaun. 

— Nu ştiu nimic despre aşa ceva. 

— Unul dintre ele spune că distribuţia hidraţilor şi a 
câmpurilor gazoase din zonă sunt dificil de cartografiat. 
Scrie în raport că riscul de a da peste gaz liber în timpul 
unei forări petroliere este redus, însă nu exclus cu 
desăvârşire. 

— Era ca şi exclus, zise Stone răguşit. lar rezultatul 
depăşeşte de un an de zile toate aşteptările. 

— „Ca şi“ nu înseamnă sută la sută! 

— Dar nu am dat peste gaz la forări! Exploatăm petrol. 
Fabrica funcţionează, proiectul Kongsberg este un succes. 
Un asemenea succes, încât aţi hotărât să-i construiți 
urmaşul, şi de data aceasta oficial. 

— Din al doilea raport, zise Lund, reiese că aţi dat peste 
un vierme necunoscut până atunci, care se cuibărise în 
hidrat. 

— Da, la dracu'. Era viermele de gheaţă. 

— L-ai studiat? 

— Cum adică, eu? 

— L-aţi studiat voi? 

— A fost... sigur că l-am studiat. 

— Raportul spune că viermele nu a fost identificat în 
mod clar drept vierme de gheaţă. Se pare că a fost găsit în 
cantităţi mari. N-a putut fi stabilită în mod clar influenţa sa 
asupra parametrilor locali, dar în imediata sa apropiere s-a 
observat o scăpare de metan în apă. 


Stone se făcuse alb ca varul. 

— Nu este aşa... nu acesta este adevărul întreg. 
Animalele apăreau pe o suprafaţă limitată. 

— Dar masiv. 

— Am construit lângă ele. Acest raport... nu era cu 
adevărat relevant. 

— Aţi putut clasifica viermele? întrebă Skaugen calm. 

— Am fost siguri că... 

— L-aţi putut clasifica? 

Stone scrâşni din dinţi. Johanson avea senzaţia că în 
orice moment va sări la gâtul lui Skaugen. 

— Nu, reuşi să zică Stone după o pauză mai lungă. 

— Bine, spuse Skaugen. Cliff, eşti  disponibilizat 
provizoriu. Tina îţi va prelua atribuţiile. 

— Nu poți... 

— Vorbim despre asta mai târziu! 

Stone se uită rugător spre Hvistendahl, însă acesta 
privea ţintă înainte. 

— Thor, fabrica funcţionează, fir-ar să fie! 

— Eşti un idiot, spuse Hvistendahl pe ton sec. 

Stone părea complet dezumflat. Privea de la unul la 
altul. 

— Îmi pare rău, spuse. Nu voiam să... Am vrut doar să 
progresăm cu fabrica. 

Johanson se simţi penibil. De aceea se străduise tot 
timpul Stone să minimalizeze rolul viermilor. Era conştient 
că greşise odată. A vrut să fie primul care punea prototipul 
în funcţiune cu succes. Fabrica subacvatică era copilaşul 
lui Stone. Fusese o şansă unică pentru cariera lui. 

Un timp funcţionase. Un an plin de succese, cu testul 
neoficial, apoi punerea oficială în funcţiune, în final o serie 
întreagă şi pătrunderea la adâncimi tot mai mari. Ar fi 
putut deveni marşul triumfal al lui Stone. Însă apăruseră 
din nou viermii. Şi de data asta nu se limitaseră la câţiva 
metri pătraţi. 

Lui Johanson aproape că îi părea rău pentru el. 

Skaugen se frecă la ochi. 

— Îmi pare rău că trebuie să fiţi martor la aşa ceva, 


doctore Johanson, spuse. Însă faceţi parte din echipă. 

— Da. Evident. 

— Peste tot în lume lucrurile o iau razna. Accidente, 
anomalii... Oamenii au devenit sensibili, iar concernele 
petroliere sunt numai bune să fie tapi ispăşitori. În acest 
moment nu ne permitem nici o greşeală. Ne putem baza pe 
dumneavoastră şi în continuare? 

Johanson oftă. Apoi încuviinţă din cap. 

— Asta-i bine. Nici nu ne-am aşteptat la altceva din 
partea dumneavoastră. Nu mă înţelegeţi greşit, decizia vă 
aparţine în totalitate! Insă probabil că va trebui să investiţi 
şi mai mult timp în calitatea dumneavoastră de 
coordonator ştiinţific, astfel încât ne-am permis să vorbim 
cu NTNU despre aceasta. 

Johanson se ridică brusc. 

— Ce aţi făcut? 

— Sinceri să fim, am cerut eliberarea dumneavoastră 
temporară din post. În plus, v-am recomandat în cercurile 
guvernamentale. 

Johanson se holbă întâi la Skaugen, apoi la Tina Lund. 

— Staţi aşa, spuse el. 

— Este vorba de un post adevărat de cercetare, sări 
Lund. Statoil face un buget şi primeşti tot sprijinul. 

— Aş fi preferat... 

— Sunteţi supărat, interveni Skaugen. Înţeleg asta. Dar 
aţi văzut cât de dramatică este situaţia pe coastă şi 
momentan nimeni nu o cunoaşte mai bine decât 
dumneavoastră şi oamenii de la Geomar. Puteţi refuza, 
bineînţeles, însă atunci... Luaţi, vă rog, în consideraţie 
faptul că ar fi o muncă în folosul comunităţii. 

Lui Johanson aproape că i se făcu rău de furie. Îi veni pe 
buze o replică tăioasă, dar se abţinu la timp. 

— Înţeleg, răspunse ţeapăn. 

— Şi care este decizia dumneavoastră? 

— Bineînţeles că nu voi refuza această misiune. 

li aruncă lui Lund o privire cruntă sperând să o 
sfredelească măcar, dacă nu o putea tăia în bucățele. Ea îi 
tinu piept câteva secunde, după care îşi plecă ochii. 


Skaugen încuviinţă afişând o figură serioasă. 

— Ascultaţi-mă, doctore Johanson, firma Statoil vă este 
extrem de recunoscătoare. Ne-aţi câştigat respectul prin 
tot ce aţi făcut. Dar înainte de toate trebuie să ştiţi un 
lucru: în ceea ce mă priveşte, aţi câştigat în mine un 
prieten. V-am forţat mâna în privinţa NTNU. În schimb, am 
să vă permit să îmi forţaţi mâna când va fi nevoie. Mă las 
crucificat pentru dumneavoastră, în regulă? 

Johanson se uită la bărbatul bătăios. Privi în ochii lui 
Skaugen, albaştri şi clari. 

— Bine, îi răspunse. Vom mai vorbi despre asta. 


— Sigur! Stai odată! 

Lund alerga după el, dar Johanson continua să meargă 
spre parcare. Centrul de cercetare se afla în mijlocul 
naturii, într-o poziţie aproape idilică, pe un deal situat în 
apropierea stâncilor, dar Johanson nu avea ochi pentru 
frumuseţile naturii. Voia doar să se întoarcă la birou cât 
mai repede. 

— Sigur! 

Îl ajungea din urmă. Sigur îşi continuă drumul. 

— Ce înseamnă asta, câine căpos? strigă ea. Chiar vrei 
să alerg după tine? 

Johanson se opri brusc şi se întoarse spre ea. Aproape că 
intră în el. 

— De ce nu? Tu eşti aia rapidă. 

— Idiotule! 

— A, da? Eşti rapidă la vorbit, rapidă la gândit, eşti chiar 
destul de rapidă să le planifici prietenilor tăi viaţa, înainte 
ca ei să apuce să zică da sau nu. Aşa că un sprint n-o să te 
omoare. 

Lund îl privi furioasă. 

— Îngâmfatule! Chiar crezi că voiam să îţi hotărăsc eu 
porcăria aia de viaţă de idiot independent? 

— Nu? Acum sunt liniştit. 

O lăsă acolo şi îşi reluă mersul. Lund ezită o secundă, 
apoi se repezi după el. A 

— Bine, ar fi trebuit să îţi spun. Imi pare rău, te rog să 


mă crezi. 

— Aţi fi putut să mă întrebaţi! 

— Asta am şi vrut să facem, fir-ar să fie. Skaugen ne-a 
luat pur şi simplu pe nepregătite, ai înţeles totul pe dos. 

— Am înţeles că m-aţi cumpărat de la universitate, ca pe 
un catâr sau altceva de genul ăsta. 

— Nu. Îl apucă de mânecă, silindu-l să se oprească. Pur 
şi simplu am tatonat terenul. Am vrut doar să ştim dacă ți- 
ar da concediu pe termen nelimitat, în cazul în care 
accepti oferta noastră. 

Johanson spumega de furie. 

— Adineaori povestea suna altfel. 

— A ieşit prost! Doamne, jur! Ce vrei să mai fac? Spune- 
mi, ce vrei să fac? 

Johanson tăcu. Privirile le căzură în acelaşi timp pe 
degetele lui Lund, care se mai cramponau încă de geaca 
lui. Lund îi dădu drumul şi îl privi. 

— Nu vrea nimeni să îţi forţeze mâna. Dacă te 
răzgândeşti, asta e! 

Undeva ciripea o pasăre. Dinspre fiord vântul aducea 
zgomotul bărcilor cu motor. 

— Dacă mă răzgândesc, zise el în cele din urmă, nu vei 
face o figură prea bună, nu-i aşa? 

— Ah! Lund îi netezea cu palma mâneca gecii. 

— Hai odată! 

— Nu-ţi bate capul cu mine. Va trebui să mă descurc. 
Doar nu eram obligată să te recomand, a fost decizia mea 
şi... mă cunoşti doar. M-am grăbit să vorbesc cu Skaugen. 

— Ce i-ai spus? 

— Că o vei face! Lund zâmbi. Chestiune de onoare. Dar 
după cum spuneam, nu este, de fapt, problema ta. 

Johanson simţi cum i se risipeşte furia. Ar fi vrut să o 
mai ţină un timp pe jar, din principiu, să nu o lase să scape 
aşa uşor. Dar îi trecuseră nervii. 

Tina reuşea să facă asta de fiecare dată. 

— Skaugen are încredere în mine, spuse Lund. N-am 
putut veni la cafenea. Am avut o discuţie între patru ochi, 
în care mi-a comunicat ce au descoperit la Stavanger, 


despre raportul pe care Stone l-a trecut sub tăcere. Stone, 
cretinul dracului! El e de vină pentru toate astea. Dacă 
atunci ar fi jucat pe faţă, acum situaţia ar fi fost alta. 

— Nu, Tina, clătină Johanson din cap. Pur şi simplu nu a 
crezut că viermii ar reprezenta vreun pericol. Nici el nu îl 
plăcea pe Stone şi, cu toate astea, se auzi luându-i 
apărarea şefului de proiect. Pur şi simplu a vrut ca 
lucrurile să progreseze. 

— Dacă i-a considerat inofensivi, atunci de ce nu a pus 
raportul pe masă? 

— l-ar fi încetinit proiectul. Oricum nu aţi fi luat în serios 
viermii. Însă bineînţeles că v-aţi fi făcut datoria amânând 
proiectul. 

— Vezi şi tu că luăm viermii în serios. 

— Acum da, pentru că sunt prea mulţi. Vi s-a făcut frică. 
Dar la vremea aceea, Stone i-a găsit doar pe o suprafaţă 
mică, nu-i aşa? 

— Hm! 

— Foarte populată, e adevărat, totuşi o suprafaţă 
limitată. Aşa ceva se întâmplă tot timpul. Animalele mici 
apar adeseori în număr mare şi ce pot face câţiva 
viermişori? Nu aţi fi făcut nici voi nimic, crede-mă! Nici în 
Golful Mexic nu s-a dat imediat alarma când au descoperit 
viermele de gheaţă, cu toate că stăteau claie peste 
grămadă în hidrat. 

— Este o problemă de principiu să nu ascunzi nimic. Era 
responsabilitatea lui. 

— Desigur, oftă Johanson. Privi spre fiord. Şi acum, este 
responsabilitatea mea. 

— Avem nevoie de un director ştiinţific, spuse Lund. Nu 
aş avea încredere în nimeni altcineva. 

— Vai de mine, zise Johanson. Ce ai băut? 

— Vorbesc serios! 

— O fac! 

— Gândeşte-te, se entuziasmă Lund. Putem lucra 
împreună. 

— Nu mă face să mă răzgândesc. Şi ce urmează de fapt 
să se întâmple în continuare? 


Lund ezită. 

— Păi, ai auzit. Skaugen vrea să mă pună în locul lui 
Stone. Poate dispune asta pe termen scurt, dar nu 
definitiv. Pentru asta are nevoie de aprobare din 
Stavanger. 

— Skaugen, cugetă Johanson. De ce l-a pus pe Stone la 
zid în halul ăla? Şi ce rol am eu în povestea asta? Să îi ofer 
muniţia? 

Lund ridică din umeri. 

— Skaugen este un tip integru. Unii sunt chiar de părere 
că exagerează un pic. Când vede că închide cineva un ochi, 
îşi iese din minţi. 

— Dacă e adevărat, tocmai asta îl face uman. 

— În fond, e bun la suflet. Dacă i-aş propune să îi dea o 
ultimă şansă lui Stone, ar fi în stare să fie de acord. 

— Înţeleg, spuse Johanson lungind cuvintele. Şi exact la 
asta te gândeşti tu. 

Lund nu răspunse. 

— Bravo. Eşti bunătatea personificată. 

— Skaugen a lăsat decizia asta la alegerea mea, spuse 
Lund nebăgând în seamă ironia din vocea lui. Fabrica asta 
subacvatică, Stone ştie imens de multe despre ea. Mai 
multe decât mine. Skaugen vrea să trimită nava 
Thorvaldson în larg, să vadă ce s-a întâmplat acolo jos şi de 
ce nu mai primim semnale. Stone ar fi trebuit să conducă 
operaţiunea. Dar dacă îl suspendă Skaugen, atunci devine 
jobul meu. 

— Care ar fi alternativa? 

— Cum spuneam, să îi dăm lui Stone o şansă. 

— Şansa de a îngropa fabrica. 

— Dacă e ceva de îngropat. Sau să o pună din nou în 
funcţiune. În orice caz, Skaugen vrea să mă promoveze. 
Dar dacă închide un ochi, atunci Stone rămâne în joc şi 
merge pe Thorvaldson. 

— Şi tu ce faci între timp? 

— Mă duc la Stavanger şi raportez comisiei. Oferindu-i 
ocazia lui Skaugen să mă promoveze. 

— Felicitări, spuse Johanson. Faci carieră! 


Se făcu o scurtă pauză. 

— Asta vreau oare? 

— Eu să ştiu ce vrei tu? 

— Oare ştiu ce vreau, fir-ar să fie? 

Johanson se gândi la weekendul de pe lac. 

— N-am idee, îi răspunse. Poţi să ai un prieten şi în 
acelaşi timp să faci şi carieră, dacă eziţi din cauza asta. 
Chiar, mai ai prieten? 

— Şi asta-i aşa o chestie... 

— Ştie sărmanul Kare cum stă cu tine? 

— N-am mai fost aşa des împreună de când... de când tu 
şi cu mine... Lund scutură capul nemulțumită. Plimbatul 
nostru prin Sveggesundet sau ieşirile pe insulă nu au pur 
şi simplu nimic în comun cu viaţa adevărată. Imi lasă 
impresia că aş lua parte la o înscenare. 

— Cel puţin e o înscenare bună? 

— Parcă ai tot căuta un loc de care te-ai îndrăgostit, 
spuse Lund. Eşti cucerit de fiecare dată. Culise de operă. 
Când trebuie să pleci, îţi dau lacrimile. Ai vrea să rămâi. Şi 
în acelaşi timp te întrebi dacă vrei cu adevărat să trăieşti 
în cel mai frumos loc din lume şi dacă, în condiţiile 
acestea, ar mai rămâne tot cel mai frumos loc de pe lume. 
Suntem obişnuiţi ca viaţa noastră... Dumnezeule, cum să 
spun? Să-şi piardă vraja! Câte un pic în fiecare zi! Căutăm 
deci ceva ce nici nu există. Înţelegi? Zâmbi timidă. Scuză- 
mă, sună tare kitschos şi complicat. Nu sunt bună la 
explicat chestiile astea. 

— Nu. Chiar nu eşti! A 

Johanson o privi. Căută la ea semne de nehotărâre. In 
schimb, văzu pe cineva care se hotărâse deja. Doar că ea 
nu aflase încă. 

— Dacă nu eşti pregătită să trăieşti într-un loc, atunci 
nici nu îl iubeşti, spuse el. Am avut aceeaşi conversaţie la 
lac, îţi aminteşti? Vorbeam despre case. În fond, este 
acelaşi lucru. Poate că ar trebui să te duci la Kare şi să îi 
spui că îl iubeşti şi că vrei să trăieşti o sută de ani alături 
de el. Mi-ai face un mare serviciu, altfel va trebui să bântui 
o dată la câteva zile cu tine prin mlaştina celor mai 


abracadabrante alegorii. 

— Şi dacă iese prost? 

— Parcă nu erai aşa fricoasă. 

— Ba da, şopti ea. Chiar aşa sunt! 

— Nu ai încredere în sentimentul de fericire! Am trecut 
şi eu prin asta! Nu duce la nimic bun! 

— Şi acum? Eşti fericit? 

— Da! 

— Fără reţineri? 

Johanson îşi ridică braţele într-un gest de neputinţă. 

— Cine poate fi fericit fără reţineri, gâsculiţo? Nu mă 
păcălesc nici pe mine, nici pe ceilalţi. Vreau să mă bucur 
de flirturile mele, de vinul meu, să mă distrez şi să pot 
hotări singur. Tind spre discreţie, dar nu spre compensare. 
Orice psihiatru s-ar plictisi de moarte cu mine pentru că 
într-adevăr nu vreau altceva decât să am linişte. Prin 
urmare, dacă trag linie, îmi merge de minune. Dar eu sunt 
eu. Fericirea mea nu seamănă cu a ta. În fericirea mea am 
încredere. Tu trebuie să mai înveţi asta. Şi încă repede. 
Kare nu este un loc şi nu este o casă. Nu te va aştepta 
veşnic. 

Lund încuviinţă. Se porni vântul, jucându-se prin părul 
ei. Johanson îşi dădu seama cât de mult o plăcea. Era 
bucuros că atunci la lac nu începuseră o legătură din 
acelea cu termen de expirare, care guvernau viaţa lui 
amoroasă. 

— Dacă s-ar duce Stone pe coastă, cugetă Lund cu voce 
tare, atunci eu aş fi de serviciu în Stavanger. Ar fi în 
regulă. Thorvaldson se află pe mare, gata pregătită. Stone 
s-ar putea duce la bord chiar mâine sau poimâine. 
Treburile din Stavanger durează mai mult. Va trebui să 
scriu un raport amănunţit. Aş avea deci timp să merg 
câteva zile la Sveggesundet şi... să lucrez acolo. 

— Să lucrezi, pufni în râs Johanson. De ce nu? 

Lund strânse din buze. 

— Trebuie să mă mai gândesc şi să vorbesc cu Skaugen. 

— Aşa să faci, spuse Johanson. Şi gândeşte-te repede. 


Întors la birou, verifică mailurile primite. Abia dacă era 
câte ceva folositor. Doar ultimul mail îi trezi interesul, 
când văzu expeditorul:  kweaverQdeepbluesea.com 
Johanson îl deschise. 

bună, doctor johanson, vă mulțumesc pentru mail, 
tocmai m-am întors la londra şi tot ce vă pot spune este că 
pe moment nu am nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat 
cu lukas bauer şi cu vaporul lui. Am pierdut orice contact 
cu el. Dacă vreţi, ne putem întâlni, ne-am putea ajuta 
reciproc, la sfârşitul săptămânii viitoare pot fi contactată la 
biroul meu din Londra. În cazul în care aveţi chef să ne 
întâlnim mai repede: momentan sunt în vizită pe insulele 
scoției şi aş putea aranja să ne întâlnim acolo, anunţaţi-mă 
cum vă este mai convenabil. Karen weaver. 

— Ia te uită, mormăi Johanson. Atât de cooperantă poate 
fi presa. Lukas Bauer dispărut? 

Poate că ar trebui să se mai întâlnească o dată cu 
Skaugen. Singurul lucru pe care îl putea păţi prezentându- 
şi teoria despre conexiunile mai profunde era să se facă de 
râs. Dar oare era o teorie? Singurul argument pe care îl 
putea aduce era senzaţia neplăcută pe care o avea că 
lumea nimerise într-o situaţie periculoasă şi că vinovată de 
asta era marea. 

Dacă avea de gând să îşi dezvolte ideea, era vremea să 
facă un dosar. 

Se gândi. Va trebui să o întâlnească pe Karen Weaver 
cât mai curând posibil. De ce nu pe Insulele scoțiene? Va fi 
puţin mai complicat cu zborurile, dar din moment ce 
Statoil plătea totul, nu era o problemă. 

Nu, îşi spuse deodată, nu e complicat deloc! 

Nu spusese Skaugen cu câteva ore în urmă că s-ar lăsa 
crucificat pentru Johanson? 

Nici nu era necesar să se ajungă atât de departe. 

Va fi suficient să îi pregătească un elicopter. 

O idee bună! Un elicopter de serviciu. Unul dintre 
acelea care stăteau la dispoziţia comisiei manageriale. Nu 
unul din autobuzele alea zburătoare, ci unul rapid şi 
confortabil. Dacă Skaugen îşi permitea să îl recruteze 


forţat, atunci n-avea decât să îi facă pe plac. 

Johanson se lăsă pe spate. Se uită la ceas. Peste o oră 
avea de ţinut un curs şi mai târziu avea o întâlnire cu 
colegii la laborator pentru a discuta o analiză ADN. 

Deschise un dosar nou şi scrise numele fişierului: 

Ziua a cincea 

Era o idee spontană, puţin poetică poate, însă chiar nu îi 
veni în minte nimic mai bun. Conform Bibliei, în a cincea 
zi, Dumnezeu făcuse marea şi vieţuitoarele ei. Şi acum 
marea şi aceste vieţuitoare le creau probleme. 

Începu să scrie. 

Şi, cu fiecare minut, i se făcea tot mai frig. 


2 mai 
Vancouver şi Vancouver Island, Canada 


Ford şi Anawak studiau aceeaşi secvenţă de patruzeci şi 
opt de ore. 

La început, doar întuneric. Apoi oscilaţiile unui impuls 
acustic puternic, situat dincolo de limitele auzului uman. 
De trei ori. 

Apoi norul. 

Un nor albastru fosforescent care apăruse brusc în 
mijlocul monitorului, ca un univers în expansiune. Nu era o 
lumină puternică, mai degrabă un albastru crepuscular, o 
iluminare uşoară şi difuză, dar suficientă pentru ca pe 
fundalul ei să poată fi văzute siluetele masive ale 
animalelor. Norul se răspândea cu repeziciune. Trebuie să 
fi fost enorm. În cele din urmă, ocupase întregul monitor, 
iar balenele atârnau ca hipnotizate în faţa lui. 

Se scurseră câteva secunde. 

În adâncul norului se mişcă ceva. Apoi, brusc, din el 
ţâşni ceva, ca un fulger şerpuitor cu braţe ascuţite. Atinse 
din lateral capul uneia dintre balene. Era Lucy. 
Descărcarea nu dură nici o secundă. Apoi fulgerele 
zvâcniră spre alte animale, oferind spectacolul unei furtuni 
sub apă care se termină la fel de repede pe cât începuse. 

Filmul părea să se deruleze înapoi. Norul se strânse la 
loc. Colapsă şi dispăru, iar monitorul deveni iar negru. 
Oamenii lui Ford încetiniseră secvenţa şi apoi o 
încetiniseră din nou. Făcuseră tot ce le trecuse prin cap 
pentru a optimiza claritatea imaginii şi pentru a o face mai 
luminoasă, dar şi după câteva ore de analize, excursia 
nocturnă a balenelor rămase ce fusese de la început: o 
enigmă. 

În cele din urmă, Anawak şi Ford scriseră un raport 
pentru statul-major de criză. Primiseră permisiunea de a 
apela la un biolog din Nanaimo, specializat în 
bioluminiscenţă, care, după nedumerirea iniţială, ajunsese 
la aceeaşi concluzie ca şi ei. Norul şi fulgerele de lumină 


erau probabil de natură organică. Expertul în luminiscenţă 
era de părere că în cazul fulgerelor trebuie să fi fost vorba 
de o reacţie în lanţ în alcătuirea norului, însă nici el nu era 
în stare să spună ce le provoca sau de ce aveau loc. Forma 
lor şerpuitoare şi faptul că se îngustau la vârfuri îl ducea 
cu gândul la un calmar, însă ar fi trebuit să fie un animal 
de dimensiuni gigantice, şi, pe de altă parte, nu era 
dovedit că un calmar gigantic ar putea să lumineze. Chiar 
şi în acest caz, nu se explica prezenţa norului gigantic şi 
nici sursa de provenienţă a acestor fulgere cu aspect de 
şarpe. 

Un singur lucru pricepuseră toţi instinctiv: norul trebuie 
să fi fost cauza comportamentului ciudat al balenelor. 

Raportul, care conţinea toate aceste lucruri, dispăru 
într-o gaură neagră, la fel de neagră ca monitorul după 
stingerea luminii albastre. Gaura neagră era denumirea pe 
care o dăduseră statului-major de criză care, aidoma unei 
găuri negre, sugea totul fără a divulga nimic. Iniţial, 
guvernul canadian căutase colaborarea cu oamenii de 
ştiinţă. Insă de câteva zile, de când se anunţase oficial 
funcţionarea statelor-majore ale Canadei şi Americii sub 
conducere americană, se părea mai degrabă că se foloseau 
de cercetători pentru a ajunge în posesia anumitor 
rezultate.  Acvariul, Institutul din Nanaimo şi chiar 
Universitatea din Vancouver fuseseră degradaţi la stadiul 
de furnizori cărora nu li se împărtăşea nimic, în afară de 
faptul că aveau datoria să cerceteze şi să scrie rapoarte cu 
rezultatele, presupunerile şi nedumeririle lor. Nici John 
Ford sau Leon Anawak şi nici Rod Palm, Sue Oliviera sau 
Ray Fenwick nu aflară nimic despre evaluarea datelor 
trimise. Nu aflară nici părerea statului-major de criză 
despre ele. Le era refuzat cel mai important instrumentar 
al cercetării lor, compararea cu concluziile altor grupuri 
de cercetători din slujba statului sau a armatei. 

— Şi toate astea, se enervă Ford, se întâmplă de când a 
preluat comanda această Judith Li. Conducătoarea 
statelor-majore de criză. Habar nu am ce conduce femeia 
aia. Mi se pare mai degrabă că ne dă nouă cu piciorul. 


Oliviera îl sună pe Anawak. 

— Chiar ne-ar ajuta dacă am mai primi câteva din 
scoicile alea. 

— Dar nu dau de nimeni de la Inglewood, răspunse 
Anawak. Nu mă contactează nimeni, iar Li vorbeşte în mod 
oficial despre o greşeală făcută în timpul manevrei de 
andocare. Scoicile nu sunt menţionate în nici un fel. 

— Însă tu ai fost acolo jos. Avem nevoie de mai multă 
chestie din aia. Şi din substanţa aia organică ciudată. Cum 
de ne blochează ăştia? Parcă trebuia să le fim de ajutor! 

— De ce nu iei personal legătura cu statul-major de 
criză? 

— Totul se desfăşoară prin Ford. Nu înţeleg, Leon. La ce 
folosesc de fapt statele astea majore? 

La ce folosesc? La ce folosea ca Statele Unite şi Canada 
să formeze împreună un singur stat-major, reprezentat de 
general comandant Li? Motivul era lesne de înţeles: 
amândouă aveau de rezolvat aceleaşi probleme, ambele 
depindeau de un schimb de cunoştinţe la nivel superior şi 
ambele păstrau secretul celor întâmplate. Poate că aşa 
trebuia să fie. Poate că statele-majore impuneau şi 
comisiilor de cercetare să lucreze pe ascuns. Când mai 
avusese vreo comisie de cercetare o sarcină comparabilă 
cu aceasta? Membrii permanenţi ai acestor comisii 
trebuiau să lupte cu terorismul, cu catastrofele aviatice şi 
luarea de ostatici, cu crizele politice şi militare, cu 
prăbuşiri. Lucruri secrete! Statul-major mai intra în 
acţiune şi când erau probleme cu vreo centrală nucleară 
sau cu vreun dig, când ardeau pădurile sau se revărsau 
apele, când se cutremura pământul şi erupeau vulcanii, şi 
când domnea foametea. Şi astea, tot chestiuni secrete? 
Poate că da, dar pentru ce? 

— Cauzele care provoacă erupția vulcanilor şi 
cutremurele sunt cunoscute, spuse Shoemaker în 
dimineaţa aceea, când Leon îşi exprimă enervarea. De 
pământ te poţi teme, însă poţi să te şi încrezi în el. Nu 
pune la cale nici o porcărie şi nu încearcă să te înşele. Asta 
e specialitatea omului. 


Luau micul dejun în trei, pe nava lui Leon. Soarele se 
itea printre norii albi şi era plăcut. Dinspre munţi, un vânt 
uşor sufla în jos spre țărm. Ar fi putut deveni o zi 
frumoasă, doar că nimeni nu mai avea ochi pentru zilele 
frumoase. Numai Delaware dădea dovadă de un apetit 
sănătos şi băga în ea cantităţi industriale de omletă, în 
ciuda tuturor vicisitudinilor. 

— Aţi auzit de tancul petrolier? 

— Ăla care a sărit în aer în apele Japoniei? Shoemaker 
îşi sorbi cafeaua. Ştire veche. S-a dat şi la televizor. 

Delaware scutură din cap. 

— Nu mă refer la asta. leri s-a mai scufundat unul. A 
luat foc în portul din Bangkok. 

— Se cunosc motivele? 

— Nu. Ciudat, aşa-i? 

— Poate că a fost o problemă tehnică, zise Anawak. Nu 
trebuie să vedem strigoi peste tot. 

— Vorbeşti deja ca Judith Li, zise Shoemaker şi trânti 
paharul pe masă. Şi să ştii că ai avut dreptate. Într-adevăr, 
abia dacă s-a vorbit despre Barrier Queen. Au scris în 
principal despre şlepul scufundat. 

Anawak nici nu se aşteptase la altceva. Statul-major 
pentru situaţii de criză îi ignora cu desăvârşire. Poate că 
făcea parte din joc. Descurcă-te singur. Dar dacă aşa 
stăteau lucrurile, atunci vor încerca să se descurce. După 
prăbuşirea avionului, Delaware începuse să caute pe 
internet. Dacă statul-major nu îşi informa nici colaboratorii 
propriei ţări, atunci ce va ajunge la urechea publicului larg 
din alte ţări? Unde mai avuseseră loc atacuri ale balenelor, 
în lume? Dacă avuseseră loc. Sau, după cum spusese 
George Frank, acel taayii hawil al Tla-o-qui-aht: 

Poate că nu balenele sunt problema, Leon. Poate că ele 
sunt doar o parte a problemei, cea pe care o vedem. 

Se pare că Frank pusese punctul pe i, chiar dacă 
Anawak era şi mai nedumerit după ce Delaware îi 
prezentase rezultatele primei căutări asidue. Căutase prin 
reţelele sud-americane, prin cele germane şi scandinave, 
franceze şi japoneze, scotocise prin Australia. După toate 


aparențele, şi în alte locuri erau probleme de proporţii, cu 
meduzele. 

— Meduze? Shoemaker se puse pe râs. Şi ce fac? Sar să 
dărâme vapoarele? 

La prima vedere, nici Anawak nu observă vreo legătură. 
Ce problemă s-ar putea manifesta prin balene şi meduze? 
Era posibil ca invaziile acestor animale extrem de 
otrăvitoare, care deocamdată rămâneau ascunse privirii, 
să prezinte asemănări cu atacurile balenelor. Două 
simptome ale aceleiaşi probleme. O cumulare de anomalii. 
Delaware dăduse peste o declaraţie a cercetătorilor 
costaricani, care îşi exprimau presupunerile că nici nu ar fi 
Physalia physalis cea care îşi făcea de cap în apele 
Americii de Sud, ci o specie asemănătoare, necunoscută 
până în prezent, mai periculoasă şi mortală. 

Şi asta nu era nici pe departe totul. 

— Cam în acelaşi timp în care aici am început să avem 
probleme cu balenele, în apele sud-americane şi sud- 
africane au început să dispară vapoare, rezumă Delaware. 
Bărci cu motor şi cuttere. De recuperat, s-au recuperat 
doar câteva sfărâmături, atâta tot. Dacă pui cap la cap... 

— Obţii o grămadă de balene, spuse Shoemaker. Noi de 
ce nu aflăm lucrurile astea? Canada nu face parte din 
lume? 

— Pur şi simplu nu ne interesăm în mod special de 
problemele altor ţări, constată Anawak. Şi Statele Unite cu 
atât mai puţin! 

— În orice caz, în accidente au fost implicate mai multe 
vapoare mari decât s-a anunţat în mass-media, spuse 
Delaware. Şi ştiţi ce mai e ciudat? Epidemia asta din 
Franţa. Au declanşat-o nişte alge aflate în homari şi acum 
agentul unei boli pe care nu o pot stăpâni se răspândeşte 
cu viteza fulgerului. Cred că sunt afectate şi alte ţări. Dar 
cu cât cercetezi mai mult problema, cu atât pare mai 
neclară. 

Anawak se freca din când în când la ochi, gândindu-se 
că sunt pe cale să se facă de râs. N-ar fi primii care ar 
îmbrăţişa cea mai dragă teorie a americanilor, cea a 


conspirației. Fiecare al patrulea cetăţean al Statelor Unite 
suferea de această manie. Existau teorii conform cărora 
Bill Clinton ar fi fost agent rus şi o grămadă de lume 
spunea poveşti cu extratereştri. Toate prostii get-beget. Ce 
interes ar putea avea un stat în a camufla evenimente care 
priveau mii de oameni? Nemaivorbind de faptul că părea 
absolut imposibil să ţină aşa ceva în secret. 

Şi Shoemaker îşi exprimă scepticismul: 

— Nu suntem în Roswell. Din cer nu pică omuleţi verzi şi 
nicăieri nu sunt ascunse farfurii zburătoare. Am văzut prea 
multe filme cu Harrison Ford. Astfel de conspirații se 
desfăşoară doar la cinematograf. In ziua de azi, dacă se 
întâmplă să sară balenele pe vapoare, atunci mâine află 
lumea întreagă şi tu la rândul tău afli dacă undeva se 
întâmplă ceva. 

— Atunci fii atent, spuse Delaware. Tofino are 1 200 de 
locuitori şi constă în principal din trei străzi. Cu toate 
astea, este imposibil ca fiecare să ştie totul despre fiecare. 
Corect? 

— Ei şi? 

— O singură localitate e deja prea mare, ca să poţi afla 
totul. Cu atât mai mult o planetă întreagă! 

— E chestiune ştiută. Mintea omului e o găleată care dă 
repede pe dinafară. 

— Vreau să spun că un guvern nu poate opri întotdeauna 
răspândirea ştirilor. Dar le poate diminua importanţa. Te 
asiguri pur şi simplu că incidentul respectiv nu va fi amplu 
dezbătut în presă. Asta se poate face. Atunci cele mai 
multe lucruri rămân între graniţele ţării, iar restul se 
regăseşte în note marginale. Probabil că tot ce am pescuit 
eu acum de pe internet a apărut şi în ziarele de la noi şi 
chiar la televizor, dar pur şi simplu nu am văzut. 

Shoemaker îşi îngustă ochii. 

— Crezi? întrebă nesigur. 

— Oricum ar fi, spuse Anawak, avem nevoie de mai 
multe informaţii. Se juca morocănos cu omleta, împingând- 
o de colo-colo pe farfurie. Vreau să spun că avem ceva. Şi 
Li are. Sunt convins că ştie mult mai multe decât noi. 


— Atunci întreab-o, zise Shoemaker. 

Anawak ridică din sprâncene. 

— Pe Li? 

— De ce nu? Când vrei să ştii ceva, te duci şi întrebi. Tot 
ce rişti e să capeţi un refuz şi una în bot, dar hai să fim 
sinceri, mai rău decât suntem acum nu avem cum să fim. 

Anawak tăcu şi căzu pe gânduri. 

Nu va primi nici o lămurire. Nici Ford nu primea vreun 
răspuns, şi întreba cât îl ţineau puterile. 

Pe de altă parte ideea lui Shoemaker nu era aşa de rea. 
Puteai pune întrebările astfel încât cel întrebat să nu-şi 
dea seama de asta. 

Poate că era timpul să își adune pur şi simplu singur 
răspunsurile. 

Mai târziu, după ce Shoemaker plecase, Delaware îi 
puse pe masă o ediţie a lui Vancouver Sun. 

— Am vrut să aştept până pleca Tom, spuse ea. 

Anawak aruncă o privire pe pagina de titlu. Era ediţia 
din ziua precedentă. 

— L-am citit. 

— Tot? 

— Nu, doar esenţialul. 

Delaware zâmbi. Cu toate că în ultimele zile Anawak nu 
se distinsese prin politeţe sau prin atenţii, şi nici pe 
departe prin bună dispoziţie, era de-a dreptul drăguță cu 
el. De la acea discuţie din staţie nu mai deschisese 
subiectul originii lui. 

— Atunci citeşte şi ce nu este esenţial. 

Anawak întoarse ziarul. Văzu imediat la ce se referise 
Delaware. Era un anunţ scurt, de doar câteva rânduri. 
Lângă el o poză înfăţişând o familie fericită, tata, mama şi 
fiul, care priveau recunoscători spre un bărbat masiv. 
Tatăl îi strângea mâna bărbatului şi cu toţii râdeau spre 
camera de luat vederi. 

— Incredibil, şopti Anawak. 

— Poţi s-o învârţi pe toate feţele, spuse Delaware cu ochi 
scânteietori. Azi străluceau din spatele unor ochelari 
galbeni, cu rama împodobită cu strasuri în formă de cruce. 


Dar nu pare să fie aşa un nemernic. 

Micul Bill Sheckley (5), ultima persoană salvată pe 11 
aprilie de la bordul vaporului de croazieră Lady Wexham, 
care se scufunda, poate să râdă din nou. Astăzi, părinții 
uşurați l-au luat de la spitalul Victoria, unde copilul a fost 
ținut o vreme pentru supraveghere. În timpul operaţiei de 
salvare, Bill s-a ales cu o hipotermie periculoasă, care i-a 
provocat o aprindere de plămâni. Dar băiatul a trecut cu 
bine peste aceste probleme. Părinţii îi mulțumesc în primul 
rând lui Jack „Greywolf” O'Bannon, un ecologist sufletist 
din Vancouver Islands, cel care a condus operațiunea de 
salvare şi s-a ocupat apoi într-un mod mişcător de micul 
Bill. Eroul din Tofino, cum este numit de atunci O'Bannon, 
nu a cucerit se pare doar inima băieţelului. 

Anawak împături ziarul şi îl aruncă pe masă. 

— Shoemaker s-ar fi enervat, spuse. 

O vreme tăcură amândoi. Anawak privea norii care 
treceau agale pe deasupra şi încerca să-şi aprindă ura faţă 
de Greywolf, dar de data aceasta nu reuşi. Era furios doar 
pe cei care-i împiedicau munca şi munca lui Ford, pe 
femeia aia soldat arogantă şi, din motive necunoscute, era 
furios şi pe sine însuşi. 

Sincer să fie, pe el era cel mai furios. 

— Ce problemă aveţi voi de fapt cu Greywolf? întrebă în 
cele din urmă Delaware. 

— Ai văzut doar ce-a făcut! 

— Acţiunea aia, când au aruncat cu peşte? Bun, sigur că 
tipul exagerează. Dar chiar doreşte să transmită un mesaj. 

— Greywolf doreşte ciorovăială. Anawak îşi trecu palma 
peste faţă. Cu toate că era după-amiaza devreme, se 
simţea din nou obosit şi fără vlagă. 

— Nu mă înţelege greşit, spuse Delaware prudentă. Dar 
omul ăsta m-a scos din apă în momentul în care îmi 
spuneam că s-a terminat cu micuța Licia. Acum două zile 
m-am dus să-l caut. Nu era acasă. Era într-un birt din 
Ucluelet, aşa că m-am dus şi... cum ţi-am spus: i-am 
mulţumit. 

— Şi? întrebă Anawak lipsit de chef. Ce a spus? 


— Că nu se aştepta! 

Anawak o privi. 

— Era destul de uimit, continuă Delaware. Şi plăcut 
surprins. Apoi m-a întrebat ce mai faci tu. 

— Eu? 

— Ştii ce cred eu? Delaware îşi încrucişă mâinile pe 
masă. Cred că are puţini prieteni. 

— Se pune întrebarea din ce cauză. 

— Şi că ţine la tine. 

— Licia, termină! Ce ai de gând? Vrei să mă apuce 
plânsul şi să îl declar sfânt? 

— Povesteşte-mi ceva despre el! 

— Dumnezeule, de ce? îşi spuse Anawak. De ce sunt 
obligat să povestesc tocmai despre Greywolf? Nu putem 
vorbi despre ceva mai frumos? Ceva într-adevăr 
îmbucurător, cum ar fi... 

Cugetă. Nu-i veni nici o idee. 

— Am fost prieteni odată, spuse scurt Anawak. 

Se aşteptase să o vadă pe Delaware sărind în sus de 
bucurie, spunând „ha, te-am prins, am avut dreptate!”, 
însă ea se mulţumi să aprobe din cap. 

— Se numeşte Jack O'Bannon şi e originar din Port 
Townsend. Statul Washington. Tatăl lui e irlandez şi s-a 
căsătorit acolo cu o tânără pe jumătate indiancă, o 
Suquamish, cred. În orice caz, Jack a făcut de toate în 
America: a fost bodyguard, şofer de camion, grafician de 
reclame şi, în cele din urmă, scafandru luptător la US Navy 
SEALS. Acolo şi-a găsit menirea. Antrenor de delfini. Era 
bun în ce făcea, dar apoi i-au găsit un defect la inimă. 
Nimic grav, doar că SEALS sunt o adunătură dură. Jack se 
descurca acolo. Are acasă un sertar plin de distincţii, dar, 
în acest caz, a trebuit să o termine cu marina. 

— Ce l-a adus până în Canada? 

— Jack a avut dintotdeauna o predilecție pentru Canada. 
La început, a încercat să pătrundă în industria filmului din 
Vancouver. Se gândise că s-ar putea face actor cu faţa şi 
cu statura lui, dar e sută la sută lipsit de talent. Nu i-a 
reuşit nimic în viaţă pentru că, de fiecare dată, l-au lăsat 


nervii şi s-a întâmplat şi să bage pe câte unul în spital. 

— O! exclamă Delaware. 

Anawak scrâşni din dinţi. 

— Îmi pare rău dacă ţi-am clătinat idolul de pe piedestal. 
Nu am început eu. 

— În regulă. Şi apoi? 

— Apoi? Anawak îşi turnă un pahar de suc de portocale. 
Apoi a ajuns la închisoare. Pentru puţin timp, fiindcă nu a 
tras pe sfoară şi nu a înşelat pe nimeni. Temperamentul lui 
violent l-a băgat la închisoare. Când a ieşit, bineînţeles că 
i-a fost totul mult mai greu. Se apucase să citească despre 
ecologie şi despre balene, şi a decis că asta este treaba lui. 
Şi de ce nu? Aşa că s-a dus la Davie, pe care îl ştia dintr-o 
incursiune la Ucluelet, şi l-a întrebat dacă mai aveau 
nevoie de un comandant de vas şi Davie i-a răspuns da, 
„sărutmâna”, atâta timp cât nu ne faci probleme! Jack ştie 
să facă pe şarmantul când vrea el. 

Delaware încuviinţă din cap. 

— Însă nu a fost şarmant! 

— O vreme, da. Ne-am trezit deodată cu o grămadă de 
cliente. Totul mergea ca pe roate până în ziua în care l-a 
mai pocnit pe unul. 

— Sper că nu pe vreun client?! 

— Te-ai prins. 

— Vai de mine! 

— Cam aşa ceva. Davie a vrut să îl concedieze. L-am 
convins cu chiu, cu vai să îi mai dea o şansă. Aşadar, nu l- 
am dat afară. Şi ce crezi că face idiotul? strigă Anawak, 
regăsindu-şi furia. Trei săptămâni mai târziu, aceeaşi 
chestie. Aşa că Davie a fost nevoit să-l concedieze. Ce-ai fi 
făcut tu în locul lui? 

— Cred că l-aş fi dat pe uşă afară de prima dată, spuse 
Delaware încet. 

— Pentru tine nu trebuie să îmi fac griji că nu te vei 
descurca în viaţă, o ironiză Anawak. Oricum, când iei 
apărarea cuiva care îţi mulţumeşte în felul ăsta, ajungi să 
nu îl mai simpatizezi cine ştie ce. 

Anawak dădu pe gât sucul de portocale, se înecă şi tuşi. 


Delaware se întinse şi îl bătu pe spate. 

— Apoi a luat-o razna total, gâfâi Anawak. Jack mai are 
şi altă problemă, cu realitatea. Cândva, în toiul frustrărilor 
lui, s-a pogorât Manitou asupra lui şi i-a spus: de azi te 
numeşti Greywolf şi aperi balenele, şi tot ce mişună pe 
mare şi pe uscat. Prostia naibii! Du-te şi te luptă! 
Bineînţeles că era supărat pe noi, aşa că s-a convins singur 
că era de datoria lui să lupte împotriva noastră şi, colac 
peste pupăză, mai crede şi că eu sunt de partea greşită a 
baricadei, dar că încă nu mi-aş fi dat seama. Pe măsură ce 
vorbea, Anawak se înfuria tot mai tare. Spumega. Încurcă 
toate cele. N-are habar ce-i aia ecologie şi ce sunt indienii, 
de care se simte atât de legat. Indienii se prăpădesc de râs 
pe seama lui. Ai fost vreodată la el acasă? Nu, l-ai pescuit 
din birt! Kitschuri de indieni peste tot. Da. Mor toţi de râs, 
cu excepţia celor care nici ei n-au nimic în cap, tineri 
pierde-vară, indivizi care n-au chef de muncă, bătăuşi şi 
betivi. Ăştia îl cred grozav, şi trupa de hipioţi bătrâni şi de 
surferi care nu suportă să fie văzuţi de turişti cum 
lenevesc. Ăştia toţi se uită fascinaţi la el, inşi care mergeau 
cu cortul şi care acum nu se mai pot căca peste tot, şi nu 
îşi mai pot lăsa gunoaiele unde li se năzare. Greywolf a 
adunat în jurul lui drojdia a două societăţi, anarhişti şi 
pierde-vară, rataţi, neoactivişti împotriva puterii statului, 
militanţi ecologişti plini de bizarerii, daţi afară de la 
Greenpeace pentru că îi stricau bunul renume, indieni care 
nu mai erau doriţi nici de propriul trib, indivizi certaţi cu 
legea. Pe cei mai mulţi dintre găinarii ăştia îi doare în cot 
de balene, tot ce vor ei e să facă un pic de scandal şi să-şi 
dea importanţă. Dar Jack nu vede nimic din toate astea şi 
trăieşte cu impresia că Seaguards ar fi vreo organizaţie 
ecologistă. Finanţează singur adunătura aia, imaginează-ţi, 
lucrând ca tăietor de lemne şi ca ghid, şi locuieşte într-o 
dărăpănătură în care n-ar trăi nici un câine! De tot 
rahatul! De ce îi lasă pe toţi să-şi bată joc de el? De ce 
ajunge unul ca Jack figură tragică, aud? Imbecilul ăla! Poţi 
să îmi spui? 

Anawak se opri şi îşi trase răsuflarea. 


Sus, deasupra lui, ţipă o pasăre de mare. 

Delaware unse cu unt o felie de pâine, puse marmeladă 
deasupra şi şi-o vâri în gură. 

— Bun, îi răspunse, văd că încă mai ţii la el. 


Numele de Ucluelet provenea din limba nootka şi 
însemna „port sigur”. La fel ca Tofino, Ucluelet era situat 
la adăpostul unui golf natural, şi micul sat de pescari, cu 
casele lui de lemn zugrăvite în culori atrăgătoare, cu 
restaurantele şi birturile lui drăguţe devenise de asemenea 
un punct de atracţie pitoresc pentru whale watchers. 

Locuinţa lui Greywolf se afla într-una din zonele mai 
puţin arătoase ale satului. Dacă urmai o potecă năpădită 
de rădăcini ce se desprindea din şoseaua principală, destul 
de lată pentru o maşină, dar care ucidea amortizoarele, te 
regăseai după câteva sute de metri într-un luminiş flancat 
de arbori uriaşi seculari. In mijlocul poienii, se ridica o 
cocioabă dărăpănată cu un grajd gol, alipit construcţiei 
iniţiale. Nu putea fi văzută din sat. Trebuia să cunoşti 
drumul pentru a ajunge acolo. 

Cât de puţin confortabilă era casa ştia cel mai bine 
unicul ei locatar. Cât timp permitea vremea, şi în opinia lui 
Greywolf vremea proastă începea undeva între o tornadă şi 
sfârşitul lumii, stătea afară, bătea pădurile în lung şi-n lat, 
conducea turişti la urşii negri şi accepta tot felul de munci 
ocazionale. Probabilitatea de a-l găsi aici se apropia de 
zero, chiar şi noaptea. Dormea fie în aer liber, fie în 
camerele turistelor avide de emoţii tari, convinse că l-au 
primit în patul lor pe nobilul sălbatic. 

Era după-amiaza devreme când Anawak ajunse în 
Ucluelet. Îşi făcuse planul să meargă cu maşina până la 
Nanaimo şi de acolo să ia vaporul spre Vancouver. De 
această dată, din anumite motive, prefera să renunţe la 
elicopter. Shoemaker, care plănuia să se întâlnească cu 
Davie în Ucluelet, se declară dispus să îl ducă cu maşina, 
oferindu-i astfel lui Anawak un bun pretext pentru a face 
acolo o haltă. Mai nou, Davie visa cu voce tare la ample 
aventuri organizate: dacă nu le mai poţi oferi oamenilor 


două ore pe mare, oferă-le o săptămână pe uscat. Anawak 
refuzase să ia parte la discuţia în decursul căreia Davie şi 
Shoemaker urmau să pună la cale reorientarea afacerii. 
Simţea că vremea lui pe Vancouver Island se apropia de 
sfârşit, indiferent de derularea lucrurilor. Ce îl ţinea aici 
cu adevărat? Ce rămânea, după oprirea acţiunii de whale 
watching? O paralizie travestită în sentimente de afecţiune 
pentru insulă, şi pentru care genunchiul său lovit devenise 
un simbol supărător. 

N-avea nici un sens. 

Se amăgise ani buni. Era adevărat, perioada aceasta îi 
adusese un doctorat şi recunoaşterea pe plan profesional. 
Totuşi, simţea că îşi iroseşte timpul aici. Dar una era să 
simţi că nu trăieşti cu adevărat şi alta era să-ţi vezi 
moartea cu ochii, iar el trecuse de două ori pe lângă 
moarte într-o singură săptămână. De la prăbuşirea 
hidroavionului, totul se schimbase. Anawak se simţea 
ameninţat în fiinţa sa. Un prădător din vremuri de demult 
îi simţise frica şi îi luase urma. O stafie glacială, care îi 
oferea ca ultimă şansă să îşi ia viaţa în propriile mâini şi 
care îi pregătea singurătate şi nefericire, în cazul în care 
ar fi eşuat. Mesajul era mult prea clar: Străpunge cercul. 
Vechea zicală a psihologilor. 

Anawak urcă fără grabă şi parcă la întâmplare pe 
cărarea năpădită de rădăcini. Mersese de-a lungul străzii 
principale şi o cotise în ultima secundă, de parcă i-ar fi 
venit ideea în ultimul moment. Acum stătea în luminiş, în 
faţa căsuţei pocite, şi se întreba ce dracu’ căuta el acolo. 
Urcă scările spre veranda prăpădită şi bătu la uşă. 

Greywolf nu era acasă. 

Dădu roată casei de câteva ori. Simţea o dezamăgire 
tulbure. Bineînţeles, ar fi trebuit să-şi imagineze că nu va 
întâlni pe nimeni. Se gândi să plece. Poate că era mai bine 
aşa. Făcuse o încercare, chiar dacă una fără succes. 

Dar nu plecă. În minte îi răsări imaginea unui om cu 
dureri de dinţi care sună la uşa dentistului şi apoi o ia la 
sănătoasa pentru că nu i s-a deschis imediat. 

Paşii îl conduseră înapoi la uşa casei. Întinse mâna şi 


apăsă pe clanţă. Uşa se deschise spre interior cu un 
scârţâit uşor. Aici nu era ceva neobişnuit ca oamenii să-şi 
lase casele descuiate. Îl străbătu fiorul rece al unei 
amintiri. Se mai trăia şi altundeva aşa. Se trăise aşa. Un 
moment aşteptă nehotărât, apoi intră ezitând. 

Nu mai fusese aici de secole. Cu atât mai mult îl 
surprinse ceea ce văzu. În amintirile lui, Greywolf locuia 
într-un haos slinos. În schimb, Anawak zări o cameră 
amenajată simplu, dar plăcut, cu pereţii plini de măşti şi 
covoare indiene pe perete. În jurul unei măsuţe joase de 
lemn, se aflau scaune împletite şi vopsite. Pături indiene 
împodobeau canapeaua. Două rafturi erau pline ochi cu tot 
felul de obiecte uzuale, însă şi cu zornăitoare din lemn, din 
cele folosite de Nootka la ceremonii şi la cântecele rituale. 
Anawak nu văzu nici un televizor. Două plite de gătit 
indicau că odaia servea şi de bucătărie. Un hol ducea spre 
o altă cameră, în care dormea Greywolf, după câte îşi 
amintea Anawak. i 

Pentru câteva clipe fu tentat să se uite şi acolo. Incă se 
mai întreba ce caută de fapt aici. Casa îl momea într-o 
buclă a timpului. Îl arunca mai departe în trecutul său 
decât ar fi vrut. 

Rămase privind o mască mare, care părea să domine cu 
privirea întreaga încăpere. 

Masca îl privea. 

Se duse mai aproape. Multe măşti indiene exagerau 
trăsăturile în mod simbolic, ochi imenşi, sprâncene arcuite 
mult peste normal, nasuri coroiate în formă de cioc. Pe 
când aceasta, pe care o privea acum, era copia perfectă a 
unui chip omenesc. Arăta chipul liniştit al unui bărbat 
tânăr cu nasul drept, buze pline, arcuite şi frunte înaltă, 
netedă. Părul avea un aspect încâlcit, însă părea să fie 
natural. Cu excepţia faptului că pupilele erau decupate, 
pentru a permite purtătorului să se uite prin găuri, ochii cu 
globii vopsiți în alb păreau surprinzător de vii. Priveau 
liniştiţi şi serioşi, aproape în transă. 

Anawak stătea nemişcat în faţa măştii. Văzuse o 
grămadă de măşti de indieni. Triburile le confecţionau din 


lemn de cedru, scoarță de copac şi piele. Puteau fi 
cumpărate, făceau parte din repertoriul obişnuit al ofertei 
turistice. Masca asta se deosebea de toate. Aşa ceva nu 
găseai în magazinele pentru turişti. 

— Este de la Pacheedaht. 

Anawak se răsuci pe călcâie. Greywolf stătea chiar în 
spatele lui. 

— Pentru unul care se vrea indian, ştii să te furişezi, 
spuse Anawak. 

— Mulţumesc, rânji Greywolf. Nu părea câtuşi de puţin 
deranjat de oaspetele nepoftit. Nu-ţi pot întoarce 
complimentul. Pentru un indian get-beget, eşti o totală 
catastrofă. Aş fi putut să te şi împuşc, şi nici nu ţi-ai fi dat 
seama. 

— De când stai în spatele meu? 

— Tocmai am intrat. Eu nu mă ţin de glume, ar trebui să 
ştii asta, zise Greywolf dându-se un pas înapoi şi privindu-l 
pe Leon, de parcă abia acum şi-ar fi dat seama că nu era 
invitat. Şi chiar, ce vrei de fapt? 

Bună întrebare, îşi spuse Anawak. Întoarse involuntar 
capul spre mască, de parcă aceasta ar fi putut răspunde în 
locul lui. 

— De la Pacheedaht, spui? 

— Încă o chestie la care nu te pricepi, aşa-i? oftă 
Greywolf scuturând îngăduitor din cap. Valuri sclipitoare îi 
străbăteau pletele lungi. Pacheedaht... 

— Ştiu cine sunt Pacheedaht, spuse Anawak supărat. 
Ştia că teritoriul micului trib Nootka se află în sudul insulei 
Vancouver, mai sus de Victoria. Pe mine mă interesează 
masca. Pare a fi veche. Nu ca boarfele care le sunt vândute 
turiştilor. 

— Este o copie. Greywolf se duse lângă el. În locul 
costumului slinos de piele, purta blugi şi o cămaşă 
spălăcită, al cărei model în carouri mai putea fi doar ghicit. 
Atinse cu vârful degetelor conturul chipului de cedru. Este 
masca unui strămoş. Originalul este păstrat de familia 
Queesto în huupu kanum. Trebuie să îţi explic ce este un 
huupu kanum? 


— Nu. Anawak cunoştea cuvântul, dar într-adevăr nu 
ştia exact ce înseamnă. Ceva ritual, în orice caz. Este un 
cadou? întrebă. 

— Eu am făcut-o, răspunse Greywolf. Se întoarse cu 
spatele la Anawak, ducându-se spre canapea. Vrei să bei 
ceva? îl întrebă. 

Anawak rămăsese cu ochii ţintă la mască. 

— Tu ai... 

— Am cioplit o grămadă de chestii în ultimul timp. 
Pasiune nouă. Queestos n-au avut nimic împotrivă să le 
copiez masca. Acum, vrei să bei ceva sau nu? 

Anawak se întoarse spre el. 

— Nu! 

— Mhm. Aşadar, ce vânt te-aduce? 

— Voiam să îţi mulţumesc! 

Greywolf ridică din sprâncene. Se lăsă să cadă pe 
marginea canapelei şi aşteptă acolo ca un animal pregătit 
de atac. 

— Pentru ce? 

— Mi-ai salvat viaţa. 

— O! Asta. Credeam deja că nu ai sesizat, zise Greywolf 
ridicând din umeri. Cu plăcere. Mai e ceva? 

Anawak stătea  neajutorat în mijlocul camerei. 
Săptămâni întregi amânase să vină şi acum o făcuse. 
Mulţumesc, cu plăcere. Putea să plece, în fond. Făcuse 
ceea ce era necesar. În loc de asta, se auzi întrebând: 

— Ce ai de băut? 

— Bere rece şi Cola. Frigiderul şi-a dat duhul săptămâna 
trecută. A fost o perioadă grea, dar acum merge iar. 

— Bine. Cola. 

Anawak îşi dădu brusc seama că uriaşul din faţa lui era 
cam nesigur pe el. Greywolf îl privea de parcă nu ar fi ştiut 
ce să facă în continuare. Arătă spre micul frigider de lângă 
aragazul improvizat. 

— Serveşte-te! Eu vreau o bere! 

Anawak încuviinţă din cap. Deschise frigiderul şi scoase 
două cutii. Se aşeză cu stângăcie într-un fotoliu de paie, în 
faţa lui Greywolf, şi băură. 


O vreme nu spuse nici unul nimic. 

— Şi altfel, Leon? 

— Eu... Anawak îşi întorcea cutia pe toate părţile. O 
puse jos. Ascultă, Jack, vorbesc serios. Trebuia să vin mai 
de mult. M-ai scos din apă şi... acum, tu-mi ştii părerea 
despre acţiunile tale şi despre fazele tale de indian. 
Trebuie să recunosc că sunt foarte furios pe tine. Dar sunt 
două chestii diferite. Dacă n-ai fi fost tu, câţiva n-am mai fi 
acum în viaţă. Ăsta e un lucru mult mai important şi... am 
venit să ţi-o spun. Te-au numit eroul din Tofino şi cred că 
într-o anumită măsură asta şi eşti. 

— Tu vorbeşti serios? 

— Da. 

Tăcură din nou. 

— Fazele mele de indian, cum le numeşti tu, Leon, sunt 
nişte lucruri în care cred. Vrei să-ţi explic? 

În alte împrejurări, conversaţia ar fi luat sfârşit aici. 
Anawak s-ar fi retras enervat, iar Greywolf ar fi strigat 
după el ceva jignitor. Nu, nu era chiar cinstit. Anawak s-ar 
fi retras şi tot el ar fi fost primul care ar fi spus ceva 
jignitor. 

— În regulă, suspină Anawak. Explică-mi! 

Greywolf rămase mult timp cu ochii la el. 

— Am un popor căruia îi aparţin. Mi l-am ales. 

— A, grozav! i l-ai ales! 

— Da! 

— Şi? Te-au ales şi ei pe tine? 

— Asta nu ştiu. 

— Umbli ca versiunea de bâlci a poporului tău, dacă pot 
să spun aşa. Ca personajul dintr-un western prost. Ce 
spune poporul tău despre toate astea? Ai senzaţia că le faci 
vreo favoare? 

— Nu cade în sarcina mea să fac cuiva vreo favoare! 

— Ba da. Dacă vrei să faci parte dintr-un popor, atunci 
îţi asumi şi responsabilitatea pentru poporul respectiv. Aşa 
merg lucrurile. 

— Mă acceptă! Nici nu vreau mai mult! 

— Râd de tine, Jack! Anawak se aplecă în faţă. Nu 


pricepi? Ai adunat o grămadă de rataţi în jurul tău. Sunt 
câţiva indieni printre ei, dar sunt nişte indivizi de care 
ceilalţi indieni nici nu vor să audă. Asta nu poate să 
înţeleagă nimeni! Nu înţeleg nici eu. Tu eşti indian doar în 
procent de 25 la sută, restul e sânge de alb în tine, ba 
chiar de irlandez. De ce nu te simţi irlandez? Măcar 
numele ţi s-ar potrivi. 

— Pentru că nu vreau eu, răspunse Greywolf calm. 

— Nici un indian nu mai poartă un nume cum ţi s-a 
năzărit ţie! 

— Eu port! 

Este inutil, îşi spuse Anawak. Ai venit aici să-i 
mulţumeşti, i-ai mulţumit, orice altceva e superflu. La ce 
mai stai? Ar trebui să pleci. 

Dar nu plecă. 

— Bine, explică-mi te rog un lucru: dacă ţii atât de mult 
să fii acceptat de poporul pe care ţi l-ai ales, de ce nu 
încerci atunci, ca variaţie, să fii şi autentic? 

— Aşa ca tine? 

Anawak tresări. 

— Lasă-mă tu pe mine! 

— De ce? lătră Greywolf gata de atac. Nu văd de ce ar 
trebui să încasez eu papara care ţi se cuvine ţie. 

— Pentru că ăla care ţi-o administrează acum sunt eu! 

Brusc, simţi cum îi creşte furia mai abitir ca oricând. 
Însă de data asta nu avea chef să o ia cu el acasă, ca 
altădată, să o ţină închisă în el până făcea ulcer. Era prea 
târziu. Nu mai avea cale de întoarcere. Va trebui să se 
privească singur în oglindă şi ştia ce înseamnă asta. 
Fiecare izbândă asupra lui Greywolf însemna o înfrângere 
asupra lui însuşi. 

Greyweolf îl privi pe sub sprâncenele încruntate. 

— Nu ai venit ca să îmi mulţumeşti, Leon! 

— Ba da! 

— Crezi? Da, tu chiar crezi asta. Dar ai venit din alt 
motiv. Greywolf zâmbi batjocoritor şi îşi încrucişă braţele. 
Hai, spune tot. Ce lucru important ai de spus? 

— Unul singur, Jack. Poţi să-ţi spui de o mie de ori 


Greywolf, tu vei rămâne ceea ce eşti. Există nişte reguli 
după care îşi primeau indienii numele pe vremuri, şi nici 
una nu se potriveşte în cazul tău. Ai o mască frumoasă pe 
perete, dar nu este originală. Un fals, la fel ca numele tău. 
Şi încă ceva, aberaţia ta de organizaţie ecologistă, care e 
tot un fals. Dintr-odată izbucni din el şi ceea ce nu ar fi 
vrut să spună. Nu astăzi. Nu venise până aici să-l insulte 
pe Greywolf, însă nu se mai putea opri. Eşti de aceeaşi 
teapă ca pungaşii şi derbedeii care trăiesc pe spatele tău. 
Chiar nu îţi dai seama? Nu obţii absolut nimic astfel. Ideea 
ta despre protejarea balenelor este copilărească. Poporul 
ales, ce porcărie! Poporul pe care ţi l-ai ales nu va avea 
niciodată înţelegere pentru aberaţiile tale! 

— Dacă spui tu. 

— Ştii foarte bine că poporul tău ales vânează iar 
balene. Tu vrei să împiedici acest lucru. O intenţie nobilă, 
dar se pare că nu asculţi ce spun chiar oamenii tăi. Tu 
acţionezi împotriva poporului pe care aparent... 

— Aiurea, Leon! Printre Makah există o grămadă de 
oameni care îmi împărtăşesc părerea. 

— E adevărat, dar... 

— Bătrânii tribului, Leon! Nu toţi indienii sunt de părere 
că un grup etnic trebuie să îşi exprime cultura prin jertfe 
rituale. Ei spun că Makah fac parte din societatea secolului 
al XXI-lea, ca toţi ceilalţi locuitori ai Washingtonului. 

— Cunosc argumentul ăsta, replică Anawak cu dispreţ. 
Nu provine de la tine sau de la bătrânii tribului, ci dintr-un 
rezumat al Sea Shepherd Conservation Society, o 
organizaţie de apărători ai drepturilor animalelor, şi e 
reprodus textual. Nu vii nici măcar cu argumentele proprii, 
Jack. Dumnezeule, e incredibil! Îţi falsifici până şi propriile 
argumente! 

— Nu fac asta, eu... 

— Şi în afară de asta, îl întrerupse Anawak, e de-a 
dreptul ridicol că te iei tocmai de Davies. 

— A! Ne apropiem de miezul problemei. Din cauza asta 
eşti aici. 

— Ai fost şi tu unul dintre noi, Jack. Nu ai învăţat nimic? 


Abia whale watching i-a lămurit pe oameni că balenele şi 
delfinii sunt mai valoroşi vii decât morţi. A atras atenţia 
spre o problemă care altfel nu ar fi devenit atât de 
evidentă. Whale watching înseamnă ocrotirea naturii! 
Aproape zece milioane de oameni ies în larg, pentru a 
vedea cu ochii lor ce fiinţe grozave sunt balenele. Chiar şi 
în ţări ca Japonia şi Norvegia opoziţia faţă de vânătoarea 
de balene creşte, tocmai pentru că le oferim oamenilor 
această ocazie. Înţelegi, pricepi ce-ţi spun? Zece milioane 
de oameni, care altfel ar şti balenele doar de la televizor! 
Eventual! Munca noastră ştiinţifică, prin care suntem puşi 
în situaţia de a apăra balenele în mediul lor de viaţă, nu ar 
fi fost posibilă niciodată fără whale watching. 

— Da, sigur! 

— Aşa că, de ce noi? De ce te războieşti tocmai cu noi? 
Pentru că ai fost dat afară? 

— Nu am fost dat afară. Am plecat eu! 

— Ai fost dat afară! strigă Anawak. Concediat, exclus, 
expediat. Ai făcut porcării şi Davie te-a scos în stradă. 
Conştiinţa ta de căcat nu a suportat aşa ceva, cum nici 
Jack O'Bannon nu suportă să îi tai părul sau să îi iei ţoalele 
de piele, sau numele ridicol. Toată ideologia ta e clădită pe 
confuzii şi falsuri. Totul la tine e fals. Eşti un zero, un 
nimic. Produci doar căcat! Eşti un rău pentru ecologie, eşti 
un rău pentru Nootka! Nu eşti acasă nicăieri, nu eşti nici 
irlandez, şi nici indian! Asta e problema ta, şi mi se face 
rău când văd că trebuie să ne luptăm cu aşa ceva, de parcă 
nu am avea alte griji! 

— Leon... începu Greywolf cu buzele subţiate. 

— Mi se face rău când te văd aşa! 

Greywolf se ridică în picioare. 

— Leon, taci din gură. Ajunge! 

— Nu ajunge nici pe departe! La naiba, ai putea face 
atâtea lucruri care să aibă sens, eşti un munte de muşchi, 
nu eşti nici tâmpit, aşa că ce... 

— Leon, tacă-ţi gura odată! 

Greywolf ocoli masa venind spre el cu paşi de uriaş şi cu 
pumnii strânşi. Anawak ridică privirea spre el. Se întrebă 


dacă-l va trimite din prima lovitură în lumea viselor. 
Turistului pe care îl pocnise îi fracturase maxilarul. 
Hotărât lucru, acum gura lui mare îl va costa câţiva dinţi. 

Însă Greywolf nu lovi. Se sprijini în schimb cu ambele 
mâini de braţele fotoliului în care stătea Anawak şi se 
aplecă asupra lui. 

— Vrei să ştii de ce mi-am ales o astfel de viaţă? Chiar 
vrei să ştii? 

Anawak îl privea ţintă. 

— Nu te sfii! 

— Nu, nu vrei asta, piticanie îngâmfată! 

— Ba da! Dar nu ai nimic de spus! 

— Tu... Maxilarele lui Greywolf scrâşneau. Idiotul naibii. 
Da, printre altele sunt şi irlandez, dar n-am fost niciodată 
în Irlanda. Mama mea e pe jumătate Suquamish. Nu a fost 
acceptată pe de-a-ntregul nici de albii localnici, nici de 
indieni, aşa că s-a măritat cu un imigrant, care nici el nu 
era acceptat de nimeni. 

— De-a dreptul mişcător! Mi-ai mai povestit asta odată. 
Spune-mi ceva nou! 

— Nu, îţi voi spune pur şi simplu adevărul, şi ai face bine 
să asculţi! Ai dreptate, nu devin indian dacă mă îmbrac 
aşa. Dar nu aş deveni nici irlandez, dacă aş începe să beau 
Guinness cu butoiul şi în nici un caz nu sunt un american 
alb obişnuit, doar pentru că avem în familia noastră şi aşa 
ceva. Eu nu sunt autentic. Nu aparţin cu adevărat nici unui 
popor, şi ştii ceva? Nu pot schimba asta, la dracu’! 

Ochii îi aruncau fulgere. 

— Ar fi suficient ca tu să-ţi mişti fundul şi ai putea 
schimba ceva. Tu ar trebui doar să îţi schimbi istoria. Fu 
nu am avut niciodată posibilitatea să îmi schimb istoria. 

— Vorbeşti prostii! 

— O, da, ar fi trebuit să mă port frumos şi să învăţ ceva 
onorabil. Locuim într-o societate deschisă. Când ai succes, 
nimeni nu te întreabă din ce eşti compus, eu însă nu am 
avut. Sunt unii de etnie amestecată, care au luat ce e mai 
bun din ambele lumi. Ei se simt acasă peste tot. Părinţii 
mei sunt oameni simpli, fără mare încredere în sine. N-au 


ştiut niciodată cum să-i insufle fiului lor conştiinţa de sine 
sau sentimentul de apartenenţă. Se simțeau dezrădăcinaţi 
şi neînţeleşi, iar eu am luat ce era mai rău din ambele 
lumi! Nimic nu mi-a reuşit, şi singurul lucru care mergea 
bine şi ăla a ieşit prost! 

— O, da. Marina. Delfinii tăi! 

Greywolf încuviinţă înnegurat. 

— Marina a fost un lucru bun. Eram cel mai bun 
instructor pe care l-au avut vreodată, şi acolo nimeni nu 
punea întrebări tâmpite. Dar cum am părăsit-o, cum am 
luat-o de la capăt. Mama îl înnebunea la cap pe tata cu 
obiceiurile ei indiene, şi el o enerva plângând de dor după 
Mayo. Fiecare încerca să se afirme într-un fel. Cred că nici 
nu voiau să fie mândri că provin de undeva, voiau pur şi 
simplu să vină de undeva şi să spună fuck! nu sunt un 
bastard! Asta e patria mea, hei, aici sunt acasă la mine! 

— Acestea au fost problemele lor. Nu trebuia să le 
transformi în problemele tale! 

— Pe bune? 

— Jack, omule! Stai aici în faţa mea mare cât un dulap şi 
susţii că eşti atât de traumatizat de conflictele părinţilor 
tăi, încât nimic nu îţi iese? Anawak spumega de furie. Ce 
importanţă are dacă eşti indian pur-sânge sau doar pe 
jumătate sau orice altceva? Fiecare răspunde de patria sa 
interioară, nimeni altcineva, nici părinţii, nici nimeni. 

Greywolf tăcu, luat prin surprindere. Apoi i se citi 
satisfacția în ochi, şi Anawak ştiu că tocmai pierduse. 
Trebuia să se întâmple aşa. 

— Despre cine vorbim noi de fapt? întrebă Greywolf cu 
un zâmbet maliţios. 

Anawak tăcu, privind în lături. 

Greywolf se ridică încet. Zâmbetul dispăru de pe faţa lui. 
Arăta dintr-odată obosit şi uzat. Se apropie de mască şi se 
opri în faţa ei! 

— Bine, poate că sunt un idiot, spuse încet. 

— Nu te îngrijora din cauza asta. Anawak îşi trecu palma 
peste ochi. Amândoi suntem nişte idioţi. 

— Dintre noi doi, tu eşti idiotul mai mare. Masca asta 


provine din huupu kanum, de la căpetenia Jones. Habar n- 
ai ce înseamnă asta, nu-i aşa? Iţi spun eu. Huupu kanum 
este o cutie. Un spaţiu de depozitare pentru măşti şi 
podoabe pentru păr, obiecte ceremoniale şi aşa mai 
departe. Dar asta nu este totul. În huupu kanum se află 
drepturile moştenite ale hawiih şi chaachaahat, ale şefilor. 
Huupu kanum le documentează teritoriul, identitatea 
istorică, drepturile moştenite. Le spune celorlalţi cine eşti 
şi de unde vii. Se întoarse spre Anawak. Cineva ca mine nu 
ar putea ajunge niciodată în posesia unui Huupu kanum. 
Tu însă ai putea. Ai putea fi mândru de asta. Însă tu renegi 
totul, ceea ce eşti şi locul din care provii. Spui că eu 
trebuie să mă simt răspunzător faţă de poporul căruia simt 
că-i aparţin. Tu aparții unui popor şi l-ai părăsit! Imi 
reproşezi că nu sunt autentic. Nu am putut fi nicicând, dar 
încerc să mă lupt pentru o bucăţică de autenticitate. Tu în 
schimb eşti autentic. Dar tu nu vrei să fii ceea ce eşti şi nu 
eşti ceea ce ai vrea să fii. Imi spui că arăt ca dintr-un 
western prost, dar măcar este o profesiune de credinţă 
pentru un stil de viaţă. Tu tresari deja când te întreabă 
cineva dacă eşti Makah. 

— De unde ştii...? Delaware. Bineînţeles. Fusese aici. 

— Sper că nu-i vei face reproşuri, spuse Greywolf. Pe 
tine nu a îndrăznit să te mai întrebe a doua oară. 

— Ce i-ai spus? 

— Nimic. Laşul naibii ce eşti! Tu îmi vorbeşti mie de 
responsabilitate? Vii aici şi ai tupeul să îmi serveşti 
discursul ăsta, cu părinţii care nu sunt răspunzători de 
patria ta interioară? Tocmai tu? Leon, poate că eu duco 
viaţă ridicolă, dar tu... tu eşti deja mort. 

Anawak rămase aşezat, lăsând ultimele cuvintele să îi 
răsune în ureche. 

— Da, spuse încet. Ai dreptate! 

— Am dreptate? 

Anawak se ridică. 

— Da. Îţi mulţumesc încă o dată că mi-ai salvat viaţa. Ai 
dreptate. 

— Hei, aşteaptă. Greywolf începu să clipească nervos. 


Ce... ce ai de gând să faci acum? 

— Plec! 

— Aşa? Hm! Bine, Leon, eu... deci nu am vrut să... la 
naiba, n-am vrut să te rănesc, eu... ce dracu’, nu mai sta în 
picioare, aşază-te la loc! 

— Pentru ce? 

— Pentru... Cola ta! Nu ţi-ai băut-o! 

Anawak ridică supus din umeri. Se aşeză înapoi, luă 
cutia şi bău. Greywolf îl privi, veni la el şi se aşeză la loc pe 
canapea. 

— Ce a fost de fapt cu băieţelul ăla? întrebă Anawak. Mi 
se pare că te iubeşte foarte tare. 

— Pe care l-am salvat de pe vapor? 

— Da. 

— Păi ce să fie? Îi era frică. M-am ocupat de el. 

— Aşa, pur şi simplu? 

— Normal. 

Anawak zâmbi. 

— Mi s-a părut mai degrabă că vrei să ajungi cu orice 
preţ în ziare. 

Timp de câteva secunde, Greywolf păru supărat. Apoi 
rânji la rândul lui. 

— Normal că am vrut. M-am gândit că ar fi grozav să 
apar în ziar. Una n-o exclude pe cealaltă. 

— Eroul din Tofino. 

— Ei şi? A fost grozav să fiu eroul din Tofino! M-au bătut 
pe umăr oameni complet necunoscuţi. Nu oricine ajunge 
cunoscut datorită testelor efectuate pe mamiferele marine. 
Trebuie să iei ce poţi. 

Anawak sorbi ultimul rest de Cola. 

— Şi cum merge cu... hm, organizaţia ta? 

— Cu Seaguards? 

— Da. 

— S-a dus. După ce jumătate din ei au murit într-un atac 
de balene, ceilalţi s-au împrăştiat în cele patru vânturi. 
Greywolf se încruntă. Părea că ascultă o voce dinlăuntrul 
său. Apoi se uită din nou la Anawak. Ştii, Leon, care e 
problema vremurilor noastre? Oamenii îşi pierd 


importanţa. Oricine poate fi înlocuit. Nu mai există 
idealuri, şi fără idealuri nimic nu ne face mai mari decât 
suntem. Fiecare caută disperat o dovadă că prezenţa lui 
poate schimba un pic lumea. Am făcut ceva pentru băiatul 
acela. Poate că a avut sens. Poate că, prin acţiunea mea, 
am căpătat şi eu puţină importanţă. 

Anawak încuviinţă încet. 

— Da. Cu siguranţă. 


Zona portului, Vancouver 


La câteva ore după vizita la Greywolf, Anawak stătea în 
lumina amurgului, privind de-a lungul debarcaderului. 

Pustiu. 

Ca toate porturile lumii, Vancouver Harbour era un 
imens cosmos autarhic, din care nu părea să lipsească 
nimic, cu excepţia ordinii. 

În spatele lui se înălţau munţii colţuroşi de lăzi stivuite 
ale portului de containere, zugrăvit în culori ireale. 
Macarale se conturau negre pe fondul albastru-argintiu al 
înserării. Siluetele cargoboturilor se înălţau ca nişte uriaşe 
cutii de pantofi. Intre ele, vase container, vase de transport 
pentru articole de larg consum şi vase frigorifice albe, 
elegante. La dreapta lui Anawak se înşiruiau hale de 
depozitare. Ceva mai departe văzu furtunuri, table şi piese 
hidraulice aruncate claie peste grămadă. Aici începeau 
imensele docuri uscate şi mai departe se aflau docurile 
plutitoare. O briză aduse până la Anawak miros de vopsea. 

Se pare că se apropia de miezul problemei. 

Fără maşină, aici erai pierdut. Întrebase mai multă lume 
care era drumul, şi o vreme pusese întrebări greşite, 
neştiind să spună ce caută. Pentru că plecase de la 
supoziţia că acela trebuia să fie locul, i se descrisese 
drumul spre docurile plutitoare. In portul din Vancouver 
existau docuri de toate mărimile, chiar până la al doilea 
doc plutitor din lume ca mărime, cel care ridica peste 50 
000 de tone. Dar spre surpriza lui, când întrebările 
deveniseră mai concrete, silit fiind de împrejurări, s-a 


trezit îndrumat spre docurile uscate, acele bazine 
artificiale ale porturilor, etanşeizate prin ecluze înainte de 
a pompa apa afară. Într-un târziu, după ce se rătăcise de 
două ori, ajunse. Îşi parcă maşina la umbra unei clădiri 
lungi de birouri, îşi aruncă pe umăr geanta sport doldora 
de tot felul de lucruri şi merse de-a lungul grilajului până 
găsi o poartă glisantă întredeschisă. Se strecură înăuntru. 

In faţa lui se întindea o suprafaţă pavată cu piatră, 
delimitată lateral de barăci. Din spatele lor, suprastructura 
uriaşului vapor părea să se înalțe direct din pământ. 
Barrier Queen. Stătea într-un bazin lung de mai bine de 
250 de metri. De ambele părţi se ridicau macarale pe şine. 
Reflectoare puternice luminau terenul. Nu se vedea ţipenie 
de om. 

În timp ce traversa spaţiul luminat, aruncând priviri în 
toate părţile, se întrebă dacă acţiunea sa nu era cumva 
prea hazardată. Vaporul se afla pe uscat de săptămâni 
întregi. Excrescenţele, cu tot ce se afla ascuns între ele, 
fuseseră probabil îndepărtate. Eventualele resturi din 
deschizături şi în crăpături se vor fi uscat de mult. Puțin 
probabil să mai fi rămas ceva din chestia aia din scoici. În 
fond, Anawak nu ştia foarte bine ce ar putea scoate la 
iveală o nouă examinare a lui Barrier Queen. Mergea la 
noroc, avea doar o vagă speranţă. Dacă găsea ceva ce 
putea fi de folos la Nanaimo, va încerca să-l ia. Dacă nu, 
atunci jertfise aventurii o seară din viaţa lui. 

Chestia aia de pe carenă. 

Fusese mică, cel mult cât un calcan sau cât o sepie. 
Organismul emisese un fulger luminos. Multe vieţuitoare 
ale mării făceau asta - moluşte, meduze, peşti oceanici. Cu 
toate acestea, Anawak era convins că revăzuse acea 
lumină atunci când studiase împreună cu Ford 
înregistrările URA. Norul luminos era mult mai mare decât 
prima dată, însă ceea ce se întâmplase în interiorul norului 
îi amintea în mod frapant de aventura lui de sub carena lui 
Barrier Queen. Dacă era vorba într-adevăr de una şi 
aceeaşi formă de viaţă, atunci lucrurile deveneau cu 
adevărat palpitante. Căci ceea ce se descoperise în 


capetele balenelor, substanţa de pe carena vaporului şi 
vietatea care fugise păreau a fi identice. 

Balenele sunt doar o parte a problemei, cea pe care o 
vedem. 

Privi în jurul lui cu atenţie sporită şi zări ceva mai 
departe câteva maşini de teren parcate în faţa unei barăci. 
Geamurile barăcii erau luminate. Anawak se opri. Erau 
vehicule ale armatei. Ce făcea armata aici? Îşi dădu brusc 
seama că stătea în mijlocul unui teren puternic luminat şi 
fugi, aplecat, mai departe. Se opri abia la marginea docului 
uscat. Prezenţa vehiculelor militare îl preocupa atât de 
tare, încât rămase timp de câteva secunde cu ochii la 
bazin, fără să înţeleagă ceea ce vedea. Apoi căscă ochii de 
mirare. Uită de vehicule şi se duse şi mai aproape. 

Docul era plin cu apă. 

Barrier Queen nu era deloc pe uscat. Acolo unde, pe 
dispozitivele de oprire, ar fi trebuit să se vadă chila, se 
încreţeau valuri minuscule. Oglinda apei se afla la cel 
puţin opt până la zece metri deasupra fundului docului. 

Anawak se lăsă pe vine şi privi cu atenţie apa neagră. 

De ce o lăsaseră la apă? Terminaseră reparația cârmei? 
Dar atunci ar fi putut scoate vasul afară. 

Se gândi. 

Şi dintr-odată ştiu de ce. 

Surescitat, trânti cu zgomot geanta de pe umăr de 
pământ. Privi speriat de-a lungul debarcaderului pustiu. 
Cerul se întuneca văzând cu ochii. Lumina alb-verzuie a 
proiectoarelor strălucea rece de-a lungul docului. Se opri 
să audă zgomot de paşi, dar era linişte, doar zgomotele 
oraşului răzbeau până la el aduse de vânt. 

Acum, văzând bazinul inundat, începu să se întrebe dacă 
nu cumva făcea o greşeală. Enervarea pe care o simţea 
faţă de secretomania statului-major de criză îl adusese 
aici, însă cine era el să le pună deciziile la îndoială? Ce 
făcea el aici era o acţiune gen Rambo, care probabil că îl şi 
depăşea. La asta nu se gândise înainte. 

Pe de altă parte era deja aici şi, la urma urmei, ce se 
putea întâmpla? În douăzeci de minute va dispărea la fel 


de neobservat cum venise. Şi va fi cu ceva mai deştept. 

Anawak deschise geanta sport. Totul era pregătit. Nu 
exclusese eventualitatea unei scufundări. Dacă Barrier 
Queen s-ar fi aflat în docul plutitor, ar fi trebuit să se 
apropie dinspre larg. Dar aşa era mai simplu. 

Aşa era perfect! 

Scăpă de blugi şi de restul hainelor, scoase masca, 
labele şi lanterna, şi un recipient pe care şi-l legă în jurul 
taliei. Cuţitul de la picior îi completă echipamentul. De 
oxigen nu avea nevoie. Geanta o ascunse sub un bolard. 
Alergă de-a lungul bazinului cu echipamentul sub braţ, 
până ajunse la o scară îngustă care ducea în jos. Aruncă o 
ultimă privire de-a lungul debarcaderului. In baracă 
lumina ardea în continuare. Pe afară nu se vedea nimeni. 
Fără să scoată vreun sunet, cobori rapid scările, îşi puse 
masca şi labele, şi se lăsă să alunece în apă. 

Il cuprinse un frig pătrunzător. Fără protecţia 
neoprenului trebuia să se grăbească, dar oricum nu avea 
de gând să rămână mult timp jos. Se scufundă şi începu să 
se îndrepte spre chilă, dând puternic din labe şi ţinând 
lanterna aprinsă. Apa era ceva mai limpede ca atunci când 
se scufundase în bazinul portului şi văzu cu claritate coca 
de oţel în faţa sa. In lumina lanternei, vopseaua strălucea 
într-un roşu puternic. Atinse cu degetele suprafaţa 
lucioasă, aşteptă un moment, apoi se împinse şi înotă mai 
departe. 

Câteva minute mai târziu, peretele bordului dispăru sub 
un strat gros de scoici. 

Fascinat, continuă să înoate. Chila era şi acum acoperită 
de o crustă groasă. După ce parcurse jumătate din distanţa 
spre prora, i se păru că parcă excrescenţele s-ar mai fi 
înmulţit. Deci asta era. Nu le îndepărtaseră deloc. Le 
studiau dimpreună cu tot ce mai era ascuns în ele direct pe 
vapor. De aceea se afla Barrier Queen în docul uscat, 
pentru că, spre deosebire de docurile plutitoare, acesta 
putea fi închis ermetic astfel încât nimic să nu scape. 
Transformaseră Barrier Queen într-un laborator. Şi, pentru 
ca tot ce crescuse pe vas şi ce trăia înăuntru să poată 


supravieţui, inundaseră docul. 

Brusc îşi dădu seama ce era cu vehiculele militare. Dacă 
Nanaimo, institut civil, fusese dat la o parte, asta putea să 
însemne un singur lucru. Armata se ocupa acum de 
cercetări. Evenimentele urmau să se desfăşoare departe 
de ochii publicului. _ 

Anawak ezită. Se îndoi din nou de decizia sa. Încă mai 
avea timp să plece. Dar alungă gândul. Nu avea nevoie de 
mult timp. Scoase repede cuțitul şi începu să desprindă 
scoicile. Era atent să nu strice carapacea, desprindea 
animalele introducând lama cu atenţie sub piciorul 
musculos şi smulgându-le printr-o mişcare energică, 
acţionând concentrat şi sistematic. O scoică după alta luau 
drumul recipientului de colectare. Bun. Oliviera îl va 
îmbrăţişa. 

Nevoia de a respira îl copleşi. Anawak băgă cuțitul la loc 
şi se ridică la suprafaţă să respire. Aerul rece îi pătrunse în 
plămâni. Deasupra lui se înălța întunecat şi abrupt 
peretele bordului. Respiră de câteva ori profund. Urma să 
caute un loc asemănător celui în care îi ieşise în cale 
fulgerul acela. Poate în stratul de pe vas mai erau şi alte 
fiinţe asemănătoare. De data asta va fi pregătit. 

Când era gata să se scufunde din nou, auzi nişte paşi 
uşori. 

Se întoarse şi privi în sus spre peretele bazinului. La 
jumătatea distanţei între doi stâlpi cu reflectoare se 
vedeau două siluete. 

Priveau în jos. 

Fără zgomot, se lăsă să alunece sub apă. Probabil că 
erau paznicii. Sau doi muncitori întârziaţi. În mod sigur, o 
grămadă de oameni aveau motive să treacă pe aici la ora 
asta. Va trebui să fie atent la plecare. 

După care îşi dădu seama că îi puteau vedea lumina 
lanternei sub apă. 

O stinse. Fu cuprins de întuneric. 

Ce prostie! Încotro mergeau ăia doi? Se îndreptau spre 
pupa. Poate reuşea să înoate până la prora şi să-şi 
continue cercetarea acolo. Porni la drum dând din labe în 


ritm constant. După un timp ieşi la suprafaţă, se întoarse 
pe spate şi inspiră cu privirea aţintită pe zidul cheiului, 
unde nu se vedea nimeni. 

În dreptul ancorei se scufundă din nou. Degetele îi 
pipăiau prudente peretele bordului. Şi aici, scoicile formau 
excrescenţe bizare. Căută o crăpătură sau o adâncitură 
mai mare, însă nu găsi nimic asemănător. Cel mai bine era 
să umple cutia cu alte scoici şi să dispară urgent. În graba 
lui, desprindea animalele cu mai puţină atenţie. Mâinile îi 
tremurau. Toată acţiunea era diletantă. li era îngrozitor de 
frig, iar vârfurile degetelor nu mai simțeau nimic. 

Vârfurile degetelor... 

Îşi dădu seama dintr-odată că şi le putea vedea. Privi în 
jos spre el. Îşi vedea şi braţele, şi picioarele. Luminau. Nu, 
apa începuse să lumineze. Era fluorescentă, de un 
albastru-închis. 

Dumnezeule, îşi spuse Anawak în gând. 

În momentul următor o lumină puternică îl orbi. Ridică 
instinctiv braţele, ferindu-şi ochii. Fulgere de lumină. 
Norul. Ce se întâmpla cu el? In ce se băgase oare? 

Însă nu era un fulger de lumină. Lumina orbitoare 
rămase aprinsă. Anawak îşi dădu seama că era luminat de 
un reflector de sub apă. Alte reflectoare se aprindeau de-a 
lungul fundului docului. Scăldau carena lui Barrier Queen 
într-o lumină crudă. Văzu cu claritate crustele brăzdate, 
deluroase de scoici şi se cutremură. 

El era cel vizat. Îl descoperiseră! 

O clipă nu ştiu ce să facă. Dar nu avea decât o opţiune. 
Trebuia să ajungă înapoi la pupa, unde era scara pe care 
coborâse şi unde îl aştepta geanta lui. Trecu în viteză pe 
lângă luminile orbitoare, cu inima bătându-i nebuneşte. În 
urechi îi vâjâia apa. Nu mai avea aer, dar nu voia să iasă la 
suprafaţă până nu va ajunge la scară. 

Aici era, în zigzag spre fundul docului. 

Se prinse cu mâinile de bare şi se trase în sus. De sus 
auzea strigăte puternice şi tropăit de picioare. Işi dădu jos 
rapid labele şi masca, îşi prinse lanterna la brâu şi se 
furişă aplecat până reuşi să privească peste marginea 


bazinului. 
Trei ţevi de armă erau îndreptate asupra sa. 


În baracă îi dădură o pătură. Încercase să le explice 
soldaţilor că era membru al statului-major de criză, dar 
aceştia nici nu ascultau ce are de spus. Sarcina lor era să îl 
reţină. După ce se lămuriseră că nu opunea rezistenţă şi 
nici nu încerca să scape, îl duseseră în baracă unde 
aşteptau şi mai mulţi soldaţi împreună cu un ofiţer de 
serviciu, care îl bombardă cu întrebări. Anawak ştia că nu 
are nici un rost să îi spună poveşti. Oricum nu aveau să îi 
dea drumul. Aşa că spuse cine era şi ce căuta aici - pe 
scurt, spuse adevărul. 

Ofiţerul îl ascultă gânditor. 

— Vă puteţi legitima? îl întrebă. 

Anawak scutură din cap. 

— Actele îmi sunt în geantă, afară. Pot merge să o aduc. 

— Spuneţi-ne doar unde e geanta. 

Le descrise soldaţilor locul în care îşi lăsase geanta 
sport. Cinci minute mai târziu, ofiţerul îi ţinea în mână 
cartea de identitate şi îl studia cu atenţie. 

— Dacă actele dumneavoastră nu sunt false, atunci vă 
numiţi Leon Anawak, cu domiciliul în Vancouver... 

— Asta spun şi eu de nu ştiu când. 

— De spus, se spun multe. Doriţi o cafea? Păreţi cam 
îngheţat. 

— Sunt cam îngheţat. 

Ofiţerul se ridică de la birou, merse la un automat şi 
apăsă un buton. Un pahar de carton ieşi prin partea de jos 
şi se umplu cu un lichid aburind. Anawak bău cu înghiţituri 
mici, simțind un pic de căldură cuprinzându-i corpul 
îngheţat. 

— Nu ştiu ce să cred despre povestea dumneavoastră, 
spuse ofiţerul plimbându-se încet în jurul lui Anawak. Dacă 
faceţi parte din statul-major de criză, atunci de ce nu aţi 
depus cerere? 

— Întrebaţi-i pe şefii dumneavoastră. De săptămâni 
întregi încerc să iau legătura cu Inglewood. 


Ofiţerul se încruntă. 

— Sunteţi colaborator independent al statului-major? 

— Da. 

— Înţeleg. 

Anawak privi în jurul lui. Presupuse că încăperea asta 
mobilată cu scaune şi mese prăpădite servea drept cameră 
pentru muncitorii de la doc, aflaţi în pauză. Acum fusese 
transformată într-un punct de comandă provizoriu. 

Estimase greşit întreaga situaţie. 

— Şi acum? întrebă Anawak. 

— Acum? Ofiţerul se aşeză în faţa lui şi îşi încrucişă 
degetele. Sunt nevoit să vă rog să rămâneţi deocamdată 
aici. Cazul nu este aşa de simplu. Vă aflaţi într-o zonă 
militară interzisă. 

— Nu este nici un indicator nicăieri, dacă îmi permiteţi 
să observ. 

— Dar nu este nici un indicator care să permită accesul, 
doctore Anawak. 

Anawak încuviinţă din cap. Se lamenta degeaba. Fusese 
o idee stupidă. Sau poate că nu, aflase oricum că armata 
lucra la problemă, că studia şi menținea în viaţă 
organismele de pe carena vasului. Scoicile pe care le 
adunase pentru Oliviera nu vor ajunge probabil niciodată 
la Nanaimo, dacă blocajul de informaţii se menținea. 

Ofiţerul scoase aparatul de emisie-recepţie de la brâu şi 
purtă un scurt dialog. 

— Să ştiţi că aveţi noroc, spuse apoi. Va veni cineva să 
se ocupe de dumneavoastră. 

— De ce nu îmi luaţi datele de identitate şi nu mă lăsaţi 
să plec? 

— Nu este chiar aşa de simplu. 

— Nu am făcut nimic ilegal, spuse Anawak. Nu suna 
prea convingător ce spunea, nici măcar în urechile lui. 

— Şi membrii statului-major pentru criză trebuie să 
respecte regulile, zise ofiţerul zâmbind. În sens civil. 

Ofiţerul părăsi încăperea. Anawak rămase în baracă, 
împreună cu soldaţii. Nu vorbeau cu el, însă nu-l scăpau 
din ochi. Începu să se încălzească, de la cafea şi de furie că 


o dăduse în bară. Se purtase ca ultimul idiot. Singura 
consolare era speranţa că va primi nişte informaţii de la 
cel care va sosi pentru „a se ocupa” de el. 

Trecu o jumătate de oră de aşteptare. Apoi auzi un 
elicopter apropiindu-se. Intoarse capul şi privi pe geamul 
care dădea spre bazinul portului. In interiorul barăcii 
pătrunse lumina. Un reflector puternic plutea la mică 
distanţă deasupra apei. Când elicopterul zbură în picaj 
peste clădire, huruitul rotoarelor deveni asurzitor şi se 
transformă apoi într-un păcănit ritmic. Aparatul ateriză. 

Anawak oftă. Acum va trebui să spună totul de la 
început. Cine era şi ce căuta aici. 

Se auziră paşi. Fragmente de conversaţie pătrundeau 
până la el. Intrară doi soldaţi, urmaţi un ofiţer. 

— Aveţi musafiri, doctore Anawak. 

Ofiţerul făcu un pas lateral. Conturul unei alte persoane 
apăru în dreptul uşii luminate. Anawak o recunoscu 
imediat. Se opri scurt în prag, de parcă ar fi vrut să-şi facă 
o părere de ansamblu. Apoi se apropie până ce se aflară 
faţă în faţă. Anawak privi în ochii albaştri. Două 
acvamarine pe o faţă asiatică. 

— Bună seara, spuse o voce înceată, cultivată. 

Era generalul comandant Judith Li. 


2 mai 
Thorvaldson, platforma continentală norvegiană 


Clifford Stone văzuse lumina zilei în Scoţia, la Aberdeen, 
fiind al doilea dintre cei trei copii ai familiei. Işi pierduse 
deja orice drăgălăşenie din primul an de viaţă. Era mic, 
slab şi urât într-un fel prea puţin copilăresc. Familia îl 
trata cu răceală, de parcă ar fi fost un accident penibil, 
care devine cu atât mai neînsemnat cu cât e discutat mai 
puţin. Lui Clifford nu i se încredinţaseră responsabilităţile 
primului născut şi nici nu se bucurase de răsfăţurile 
drăgăstoase rezervate surorii sale mai mici. Nu se putea 
spune nici că era tratat prost, în fond nu îi lipsea nimic. 

Doar căldura şi atenţia. 

Nu avea niciodată senzaţia că i-ar depăşi pe ceilalţi în 
ceva. 

Copil fiind, nu-şi găsi nici un prieten şi mai târziu, la 
optsprezece ani, când începu să-i cadă părul, nu găsi nici o 
prietenă. Nu păru să intereseze pe nimeni nici că-şi luase 
bacalaureatul cu brio. Coordonatorul cursului îi înmână 
diploma de absolvire cu oarecare mirare, de parcă l-ar fi 
văzut pentru prima dată pe băiatul insignifiant, cu ochi 
negri, flămânzi. Rezultatele erau foarte bune, aşa că îl 
salută prietenos pe Stone, îi zâmbi scurt şi în clipa 
următoare îi uită chipul îngust. N 

Stone studie ingineria şi se dovedi a fi foarte talentat. In 
cele din urmă, aproape peste noapte, avu parte de 
recunoaşterea pe care şi-o dorise dintotdeauna. Dar care 
rămase limitată la existența sa profesională. Stone cel din 
viața privată se estompa văzând cu ochii, nu atât pentru că 
n-ar fi vrut nimeni să aibă de-a face cu el, ci pentru că el 
singur nu-şi îngăduia să aibă o viață privată. Gândul la 
intimitate îl speria. Viaţa particulară însemna să redevină 
neimportant. În timp ce Clifford Stone inginerul, cel cu 
mintea ascuţită, făcea carieră la Statoil, el începu să-l 
desconsidere pe bărbatul chel care mergea seara singur 
acasă pentru temerile acestuia, negându-i, în cele din 


urmă, orice drept la existenţă. 

Concernul deveni viaţa sa, familia sa, împlinirea sa, 
tocmai pentru că îi oferea lui Stone ceva ce acasă nu trăise 
niciodată. Sentimentul de a fi mai bun decât ceilalţi. De a fi 
în faţă. Era o senzaţie ameţitoare şi cu toate acestea 
chinuitoare, o goană continuă. Cu timpul, Stone începu să 
fie atât de stăpânit de patima avantajului ultimativ, încât 
nu se mai putea bucura cu adevărat de nici unul din 
succesele sale, pentru că nici nu ştia cum sau cu cine se 
sărbătoreşte un succes. Odată ce-şi atingea un scop, era 
incapabil să se oprească. Se întrecea pe sine însuşi, ca un 
apucat. Dacă s-ar fi oprit ar fi însemnat poate să-şi arunce 
privirea asupra unui băiat firav, cu trăsături ciudat de 
mature, care fusese ignorat atâta timp, încât ajunsese să 
se ignore singur. Şi Stone nu se temea de nimic mai tare 
decât de privirea propriilor ochi întunecaţi şi flămânzi. 

Cu câţiva ani în urmă, Statoil înființase un resort care se 
ocupa exclusiv cu testarea noilor tehnologii. Stone îşi dădu 
repede seama de şansele trecerii iminente la fabricile 
autonome de forare. După ce prezentase conducerii 
concernului o serie de propuneri, aceasta îl însărcinase, în 
cele din urmă, cu construirea unei fabrici pe fundul 
oceanului, construită de renumita firmă norvegiană de 
tehnologie FMC Kongsberg. La vremea aceea existau deja 
o serie întreagă de fabrici subacvatice, însă prototipul 
Kongsberg era un sistem complet nou, extrem de economic 
şi menit să revoluţioneze forarea offshore. Construcţia era 
realizată cu ştiinţa şi cu acordul guvernului norvegian, cu 
toate că, oficial, nici nu avusese loc. Stone ştia că darea în 
folosinţă a fabricii fusese o acţiune cam pripită. 
Greenpeace în special ar fi insistat să se mai facă o serie 
de teste suplimentare. Teste care ar fi durat luni şi chiar 
ani. Suspiciunea era de înţeles, forarea petrolieră ocupa 
un loc de frunte în statistica eşecurilor umane şi morale. 
Nici un alt grup de interese nu împânzise aşa de tare 
planeta, sufocând-o, ca aşa-numitele necesităţi vitale ale 
concernelor de uleiuri minerale. Aşa că proiectul rămase 
secret. Nici atunci când Kongsberg prezentă fabrica pe 


internet sub forma unui studiu de concept, nu se făcu 
public faptul că Statoil o dăduse de mult în folosinţă. Pe 
fundul oceanului lucra o fantomă, care nu le răpea 
constructorilor săi somnul pentru simplul motiv că 
funcţiona ireproşabil. 

Stone nici nu se aşteptase la altceva. După nenumărate 
seturi de teste, era cu adevărat convins că exclusese orice 
risc. Ce ar fi adus nou eventualele teste suplimentare? Ar fi 
alimentat mentalitatea tergiversării, pe care credea că o 
sesizează în structurile concernului de sub patronajul 
statului şi pe care Stone o dispreţuia, ca pe tot şi pe toţi 
cei care ezitau. Şi apoi, doi factori excludeau categoric 
orice aşteptare suplimentară. Primul era şansa sesizată de 
Stone de a putea prinde drum liber spre birourile mai 
spaţioase ale conducerii manageriale, tocmai prin calitatea 
sa de pionier al tehnologiei. Al doilea era acela că petrolul 
părea să fi pierdut războiul peste tot, în ciuda 
instrumentalizării politicii internaţionale şi a intervenţiei 
armate în relaţiile de guvernare ale unor state suverane. 
La urma urmei, nu avea importanţă când apărea ultima 
picătură de petrol, era mai important când extracția 
devenea nerentabilă. Evoluţia tipică a rentabilităţii unui 
izvor urma cuminte legile fizicii. După prima forare, 
petrolul ţâşnea cu presiune şi uneori curgea în valuri 
decenii întregi. Cu timpul însă, presiunea scădea. 
Pământul părea că nu vrea să mai dea drumul petrolului, îl 
ţinea prins în pori minusculi prin presiune capilară, şi ceea 
ce iniţial ieşise de bunăvoie, acum trebuia să fie scos cu 
bătaie de cap şi cu cheltuieli enorme. Cantitatea extrasă 
scădea rapid, cu mult timp înainte de epuizarea 
zăcământului. Oricât de mult ar mai fi fost acolo jos, din 
momentul în care efortul depus pentru extragerea acestui 
petrol înghiţea mai multă energie decât producea, era mai 
bine să fie lăsat în pământ. 

Acesta era unul din motivele pentru care, la sfârşitul 
mileniului doi, experţii în energie se înşelaseră în 
asemenea măsură, încât declaraseră rezervele fosile ca 
fiind asigurate pentru câteva decenii. La drept vorbind, 


aveau dreptate. Pământul era saturat cu petrol. Dar fie nu 
ajungeai la el, fie ceea ce scoteai nu merita efortul depus. 

Această dilemă dusese la începutul mileniului trei la 
crearea unei situaţii fantomatice. OPEC, declarat mort în 
anii optzeci, sărbătorea o renaştere în stil zombi. Nu 
pentru că ar fi rezolvat dilema, ci pur şi simplu pentru că 
dispunea de rezerve mai mari. Statelor nordice, care nu 
doreau ca OPEC să le dicteze preţurile, nu le rămânea 
altceva de făcut decât să scadă dramatic costurile de 
producţie şi în rest să asalteze oceanul cu sisteme complet 
automatizate. Oceanul, la rândul lui, taxa interesul nou 
trezit cu o serie întreagă de probleme, începând cu valori 
extreme de presiune şi temperatură, însă promițând un al 
doilea Eldorado celui care le va rezolva. Nu pentru 
totdeauna, însă destul de mult timp pentru o branşă care 
trăia de pe urma faptului că lumea rămăsese dependentă 
într-un mod aproape bolnăvicios de petrol şi de gaze. 

Stone, a cărui întreagă viaţă fusese guvernată de nevoia 
de a se afla în frunte, concepuse atunci o expertiză, forţase 
dezvoltarea prototipului şi recomandase construcţia, iar 
Statoil îi urmase sfatul. Peste noapte, îi crescuseră cu 
generozitate atât domeniul de competenţe, cât şi limita de 
credit. Avea contacte excelente cu firmele de dezvoltare şi 
reuşea să obţină prioritate pentru dorinţele şi nevoile lui 
Statoil. Era tot timpul conştient că dansează pe o sârmă 
subţire. Dar câtă vreme nimeni nu se lua de concern, el 
continua să fie în ochii conducerii un conchistador bine- 
venit. Dacă trebuiau date explicaţii mai serioase, el urma 
să fie cel sacrificat. Cel mai bun om era totdeauna şi cel 
mai bun vinovat. Stone ştia că trebuie să ocupe rapid un 
scaun de conducere, înainte să-i vină cuiva ideea să-l 
sacrifice. Odată ce numele său va însemna inovaţie şi 
profit, toate uşile i se vor deschide. Mai rămânea doar 
întrebarea: prin care din ele va dori să păşească? 

Cel puţin aşa îşi imaginase el problema. 

Şi acum se afla pe vaporul ăsta blestemat. 

Nu ştia pe cine să fie mai supărat. Pe Skaugen, care îl 
trădase, sau pe sine însuşi. Nu acceptase regulile jocului? 


De ce era supărat? Se întâmplase şi gata. Cea mai 
nefavorabilă dintre variante. Fiecare trebuia să-şi asigure 
spatele. Skaugen ştia mult prea bine că evenimentele 
dezastruoase de pe coastă vor ajunge mai devreme sau 
mai târziu la opinia publică. Nimeni nu-şi permitea să tacă 
mult timp, altfel risca să fie deconspirat. Ancheta Statoil 
printre concerne declanşase evenimente care nu mai 
puteau fi oprite. Acum cu toţii exercitau presiuni unii 
asupra altora. Acum când plutea în aer catastrofa iminentă 
la nivel mondial, înțelegerile conspirative nu mai erau 
posibile. Singura întrebare era cine reuşea în această 
situaţie spinoasă să ia curba în mod elegant şi cine era cel 
sacrificat. 

Stone fierbea de furie. Văzându-l pe Skaugen cum făcea 
pe omul bun, i se făcuse greață. Cu atât mai mult cu cât 
Skaugen era cel mai rău dintre toţi. Jocul lui era mult mai 
perfid decât orice şi-ar fi putut imagina Clifford Stone în 
cele mai negre momente ale lui. Care fusese greşeala lui, 
de fapt? Bineînţeles că se mişcase într-un spaţiu de acţiune 
mai larg, însă de ce? Sigur că i se dăduse libertate de 
mişcare! Era ridicol, nici măcar nu profitase ca lumea de 
ea. Un vierme necunoscut, ei şi? Bineînţeles că „uitase” 
idioţenia aia de raport. Nici un vierme nu reprezentase 
vreodată vreun pericol pentru navigația pe mare sau 
pentru insulele de forare. Mii de vapoare treceau în fiecare 
zi printre miliarde de fiinţe ce alcătuiau planctonul. 
Rămâneau cumva în port, din pricina vreunei specii noi de 
raci, care se descopereau tot mereu? 

Apoi chestia cu hidraţii. De râsul lumii. Scăpările de gaz 
se situaseră, fără excepţie, în zona verde. Dar ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi prezentat acest raport? Birocraţi 
nenorociţi, care scurmau în ce se servea fierbinte, până 
când transformau totul în terci sleit, ar fi amânat 
construirea, fără nici un motiv. g 

Sistemul e de vină, îşi spuse Stone înverşunându-se. În 
frunte cu Skaugen şi cu bigotismul lui nenorocit. Gaşca de 
la conducere, care îl bătea rânjind pe umăr şi îi spunea cât 
de grozav e, camarade, tine-o tot aşa, dar nu te lăsa prins, 


că atunci noi nu ştim nimic, ei erau de vină pentru necazul 
lui nemeritat. Şi Tina Lund, şi ea era de vină, se gudurase 
pe lângă Skaugen pentru jobul ăsta, probabil că se culca 
cu dobitocul ăla! Da, asta era. Cu el, cu Stone, s-ar fi culcat 
vreodată? Curva dracului. Ar fi trebuit să se prefacă şi 
recunoscător, când vaca aia proastă a intervenit pentru el 
şi când Skaugen i-a dat şansa de a-şi recupera fabrica 
pierdută. Şi cu şansa asta era clar. Nu era o şansă, ci o 
capcană. Toţi, absolut toţi îl trădaseră! 

Dar o să le arate el! Clifford Stone nu era nici pe departe 
terminat. Orice s-ar fi întâmplat cu fabrica, va afla şi va 
rezolva. Atunci se va vedea cine are ceva de ascuns. 

El însuşi va urmări problema. 

Personal! 

Între timp, Thorvaldson scanase cu sonarul locul de 
amplasare a fabricii. Instalaţia rămânea în continuare 
dispărută. Acolo unde se aflase, morfologia pământului 
părea să se fi schimbat. Se căsca o groapă care în urmă cu 
câteva zile nu existase. Stone nu putea să nege că îl 
cuprindea frica la gândul adâncimii, la fel cum păţeau 
echipajul şi echipa tehnică. Dar îşi înfrânse teama. Nu se 
gândea decât la scufundare şi la felul în care va deconspira 
el totul la final. 

Clifford Stone. Neînfricatul. Omul faptei! 

Pe puntea dinspre pupă a lui Thorvaldson, batiscaful 
aştepta să îl coboare la nouă sute de metri adâncime. 
Bineînţeles că ar fi trebuit să trimită întâi robotul în 
recunoaştere. Jean-Jacques Alban şi toţi cei de la bord 
insistaseră în sensul ăsta. Victor dispunea de camere 
excelente, de un braţ ultrasensibil şi de toate 
instrumentele necesare unei evaluări rapide a datelor. Dar 
făcea mai multă impresie dacă mergea personal. Cei din 
concern vor pricepe că un Clifford Stone nu făcea lucrurile 
pe jumătate. Pe de altă parte nu împărtăşea concepţia lui 
Alban. Pe vasul Sonne discutase cu Gerhard Bohrmann 
despre călătoriile cu batiscafurile cu echipaj. Bohrmann 
coborâse cu legendarul Alvin în apele Oregonului. Ochii îi 
căpătaseră o expresie visătoare când îşi povestise 


impresiile. Îi spusese aşa: 

— Am văzut mii de înregistrări video. Înregistrări ale 
roboților, toate foarte impresionante. Dar să stai tu însuţi 
acolo înăuntru, să fii tu însuţi acolo jos, această 
tridimensionalitate, nu aş fi crezut niciodată că ar putea fi 
astfel. Este incomparabil. 

Mai spusese şi că nici o maşină nu va putea înlocui 
vreodată simţurile şi intuiţia omului. 

Stone rânji feroce. 

Mingea era în terenul lui. Acţionase iscusit. Graţie 
contactelor sale excelente, făcuse rost rapid de batiscaf. 
Era vorba despre un DR 1002, un Deep Rover al firmei 
americane Deep Ocean Engineering şi făcea parte dintre 
aparatele mici şi uşoare ale unei generaţii complet noi. O 
sferă complet transparentă se odihnea pe nişte tălpi 
viguroase din care creşteau două braţe cu mai multe 
articulaţii. In interior erau două locuri ce păreau 
confortabile, cu elemente de comandă dispuse pe lateral. 
Stone fu foarte mulţumit de alegerea lui, când păşi lângă 
Deep Rover. Era cuplat la parâmele consolei şi aşezat pe 
capră, astfel încât te puteai târî în interior prin chepeng. 
Pilotul, un aviator puternic, pensionat, căruia toţi îi 
spuneau Eddie, era deja înăuntru şi verifica instrumentele. 
Ca întotdeauna înaintea lăsării la apă a unui batiscaf, pe 
puntea dinspre pupă era o viermuială de marinari, 
tehnicieni şi oameni de ştiinţă. Stone privi în jurul său 
căutând ceva. Îl zări pe Alban şi îl fluieră. 

— Unde este fotograful? strigă nerăbdător. Şi individul 
cu camera? 

— N-am idee, răspunse Alban apropiindu-se. Adineaori l- 
am văzut pe cameraman furişându-se pe undeva. 

— Atunci ar bine să se furişeze înapoi, lătră Stone. Nu 
coborâm până nu imortalizăm momentul! 

Alban îşi încreţi fruntea şi privi spre largul mării. Ziua 
era ceţoasă, cu vizibilitate slabă. 

— Pute, spuse el. 

— Din cauza metanului, ridică Stone din umeri. 

— E tot mai rău! 


Deasupra mării mirosea într-adevăr a sulf. Dacă aici sus 
mirosea în halul ăsta, jos trebuie să fi scăpat o grămadă de 
gaz. Văzuseră cu toţii ce se întâmplase pe coastă, văzuseră 
viermii şi bulele care se ridicau. Nimeni nu voia sau nu 
putea să-şi facă o imagine despre ce se afla la capătul 
acestui proces, însă în mod clar nu era un semn bun dacă 
toată marea mirosea, de parcă ar fi explodat un întreg 
transport de bombe sufocante. 

— Asta se rezolvă, spuse Stone. 

Alban îl privi. 

— Ascultaţi, Stone, în locul dumneavoastră eu nu aş face 
asta. 

— Ce? 

— Scufundarea. 

— Aiurea! Stone privi furios în jurul lui. Unde e afurisitul 
ăla de fotograf? 

— E prea riscant. 

— Da de unde! 

— În afară de asta, barometrul cade. Cade încontinuu. 
Vine furtuna. 

— Furtuna nu afectează batiscaful, eu trebuie să vă 
explic asta? Coborâm şi gata. 

— Stone, idiot ce sunteţi! De ce faceţi asta? 

— Pentru că astfel vom avea o privire de ansamblu mai 
exactă şi mai rapidă, îl lămuri Stone. Ce Dumnezeu, Jean, 
nu fiţi aşa de fricos! Nimic nu strică cutia asta, cu atât mai 
puţin nişte viermi. Aparatul atinge patru kilometri 
adâncime... 

— La patru mii de metri învelişul cedează, îl corectă 
Alban sec. Şi aparatul are voie să coboare până la o mie. 

— Ştiu şi eu asta. Şi ce? Vrem să coborâm până la nouă 
sute, cine vorbeşte de patru mii? Ce ar putea să se 
întâmple, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că fundul mării s-a schimbat şi că în 
coloana de apă pătrunde tot mai mult gaz. Sonarul nu 
poate localiza fabrica, nu avem nici cea mai mică idee ce 
ar putea fi acolo jos. _ 

— Poate a alunecat ceva. Sau s-a prăbuşit. In cel mai rău 


caz, fabrica noastră s-a deplasat un pic. Se întâmplă. 

— Poate că da. 

— Aşadar, unde e problema? 

— Problema este că şi un robot ar putea face asta, 
răspunse Alban enervat. Dar vreţi neapărat să faceţi pe 
eroul. 

Stone arătă cu două degete spre ochi. 

— Cu ăştia doi pot estima cel mai bine ce se întâmplă. 
Înţelegeţi? Direct la faţa locului. Aşa se rezolvă 
problemele, te duci şi le apuci de coarne. 

— Bine. OK. 

— Deci, când coborâm? Stone privi la ceas. A, în 
jumătate de oră. Nu, douăzeci de minute. Minunat! 

Îi făcu semn cu mâna lui Eddie, care se afla deja în 
barcă. Pilotul ridică scurt mâna şi se dedică în continuare 
consolei. Stone rânji. 

— De fapt, ce vreţi de la mine? Avem cel mai bun pilot 
pe care l-am găsit. Şi la nevoie pilotez singur chestia asta. 

Alban nu răspunse nimic. 

— Deci ne-am lămurit. Bine. Vreau să mai parcurg o 
dată planul scufundării. Dacă e ceva, sunt în cabina mea. 
Şi vă rog, Jean, aduceţi-i odată pe nenorociţii ăia cu 
filmatul. Dacă nu au căzut peste bord, atunci să-i aduceţi. 


Trondheim, Norvegia 


Apă de toaletă, chibzui Johanson. 

Era oare posibil să i se fi terminat apa de toaletă? 
Imposibil. El era Sigur Johanson, depozitarul lucrurilor 
frumoase. Vinul şi cosmeticele pur şi simplu nu se 
terminau. Trebuia să mai aibă pe undeva o sticlă de Kiton 
Eau de Toilette. 

Se întoarse nerăbdător în baie şi cotrobăi prin 
dulăpiorul de la oglindă. Ştia că se apropia ora de plecare. 
Elicopterul îl aştepta pe terenul de aterizare al institutului 
de cercetare, pentru a-l duce la întâlnirea cu Weaver. Însă 
pentru el, care punea preţ pe dezordinea studiată, făcutul 
bagajelor era cu mult mai complicat decât pentru un om 


ordonat. Oamenii ordonaţi nu se complicau atât ca să 
greşească nuanţa jachetei în modul cel mai inspirat. 

O găsi ascunsă după două cutii cu pomadă. 

Împachetă sticla în geanta de cosmetice, pe aceasta o 
înghesui în geanta de voiaj, împreună cu un volum de 
versuri de Walt Whitman şi o carte despre vinul Porto şi 
închise cataramele. Era o geantă scumpă în stilul bagajelor 
de mână, cum obişnuia să folosească nobilimea londoneză 
pentru ieşirile la ţară, la începutul secolului al XIX-lea. 
Curelele de piele erau cusute de mână şi faptul că mânerul 
era puţin tocit era categoric pe placul lui Johanson. 

Ziua a cincea! 

Îşi luase CD-ul? Înregistrase unul cu datele care 
documentau ideea lui despre planul mai mare. Poate va 
avea ocazia să îl discute cu jurnalista. Se mai uită o dată. 

Era în bagaj, îngropat sub şosete şi cămăși. 

Părăsi casa de pe Kirkegata cu paşi uşori şi se urcă în 
maşina de teren de pe partea cealaltă a străzii. Din nu se 
ştie ce motiv nu-şi găsea starea obişnuită de dis-de- 
dimineaţă, era mânat de o sete de acţiune aproape 
isterică. Înainte de a porni motorul, mai cercetă o dată cu 
privirea faţada casei. Mâna dreaptă, cu cheia între degetul 
mare şi arătător, i se oprise chiar în dreptul contactului. 

Brusc, ştiu ce îl mâna de la spate. 

Încerca să nu se gândească la ce va urma. Să acţionăm 
pentru a nu fi obligaţi să gândim. Să fluierăm în pădure. 
Tra-la-la-la-la, cineva? 

Deasupra Trondheimului se lăsase o ceaţă umedă, care 
ştergea toate contururile. Chiar şi casa lui de pe cealaltă 
parte i se părea mai ternă ca de obicei. Aproape ca o 
pictură. 

Ce se întâmplă cu lucrurile pe care le iubim? 

De ce stătuse atâta vreme în faţa tablourilor lui van 
Gogh, cuprins de atâta pace, de parcă nu ar fi fost pictate 
de un paranoic disperat, ci de un om absolut fericit? 

Pentru că nimic nu putea distruge impresia. 

Bineînţeles că un tablou putea fi distrus. Dar atâta timp 
cât exista, clipa aceea surprinsă în ulei era eternă. 


Floarea-soarelui nu se va ofili niciodată. Pe podul feroviar 
de la Arles al lui Langlois nu vor cădea bombe. Nimic nu-i 
putea răpi motivului pictat consecvenţa, nici dacă era 
pictat altceva peste el. Originalul de dedesubt rămânea 
viu. Îngrozitorul rămânea în continuare îngrozitor, 
frumosul nu-şi va pierde niciodată frumuseţea. Chiar şi 
portretul bărbatului cu trăsături aspre şi cu pansamentul 
alb peste ureche, care se uita cu ochii adânciţi în orbite 
spre privitor, avea ceva odihnitor, pentru că în tablou nu 
putea deveni şi mai nefericit, pentru că nici măcar nu 
putea îmbătrâni. Întruchipa eternitatea clipei. IÎnvinsese. 
Triumfase în cele din urmă asupra profitorilor şi 
ignoranţilor, pur şi simplu îi păcălise graţie pensulei şi 
geniului său. 

Johanson îşi privi casa. 

De ce nu poate rămâne cum este acum? îşi spuse. De-ar 
fi un tablou, iar eu să fac parte din el! 

Insă nu trăia într-un tablou şi nici într-o galerie, care să 
poată trece în revistă scene din viaţa lui. Casa de lângă lac 
ar fi fost un tablou minunat; lângă el, portretul fostei sale 
soţii şi ale celorlalte femei pe care le cunoscuse, câteva cu 
prietenii lui şi bineînţeles unul al Tinei Lund. Din partea 
lui, braţ la braţ cu Kare Sverdrup. Da, de ce nu? Un tablou 
în care Tina să-şi găsească liniştea, pentru totdeauna. Ar fi 
meritat linişte şi pace sufletească. 

Il cuprinse brusc o teamă nelămurită şi dureroasă. 

Lumea este în schimbare, îşi spuse Johanson. Îşi adună 
forţele împotriva noastră. Într-un loc secret s-a luat o 
decizie, şi noi nu am fost de faţă. Oamenii nu au fost de 
faţă. 

O casă atât de frumoasă. Atât de paşnică. 

Porni motorul şi plecă. 


Kiel, Germania 
Erwin Suess intră în birou, urmat de Yvonne Mirbach. 


— Sună-l pe acest Johanson, spuse. Acum imediat! 
Bohrmann ridică privirea. Il cunoştea pe directorul 


Geomar de destulă vreme, ca să-şi dea seama că trebuia să 
se fi întâmplat ceva ieşit din comun. Ceva ce îl consternase 
profund pe Suess. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bohrmann, deşi intuia 
răspunsul. 

Mirbach îşi trase un scaun şi se aşeză. 

— Am pus calculatorul să verifice mai multe scenarii. 
Colapsul va surveni mai repede decât am crezut. 

— Data trecută nici nu eram siguri că se va ajunge la un 
colaps, se încruntă Bohrmann. 

— Mă tem că da, spuse Suess. 

— Consorţiile de bacterii? 

— Da. 

Bohrmann se lăsă pe spate şi simţi cum i se acoperă 
fruntea cu sudoare rece. Nu se poate, îşi zise. Sunt doar 
bacterii, fiinţe microscopice. Începu deodată să gândească 
asemenea unui copil. Cum poate ceva aşa mic să distrugă 
o calotă de gheaţă de peste o sută de metri grosime? Nu 
merge. Ce poate face un microb pe suprafaţa de mii de 
kilometri pătraţi a fundului mării? Absolut nimic. Este ceva 
inimaginabil. Nu este real. Nu se întâmplă aşa ceva. Ştiau 
puţine despre  consorţii. Cert era că în ocean 
microorganisme de diferite feluri se uneau, formând 
simbioze.  Sulfobacteriile se uneau cu monocelularele 
originare, unele din cele mai vechi organisme care 
existaseră vreodată. Simbioza era extrem de eficientă. 
Primele consorţii de pe suprafaţa hidraţilor de metan 
fuseseră descoperite abia în urmă cu câţiva ani. 
Sulfobacteriile valorificau cu ajutorul oxigenului ceea ce 
primeau de la partenerele lor şi anume hidrogen, bioxid de 
carbon şi diferite hidrocarburi. Pentru că monocelularele 
originare eliberau aceste substanţe când se înfruptau din 
hrana lor preferată. 

Din metan. 

De aceea şi sulfobacteriile trăiau, într-o anumită măsură, 
din metan, doar că, singure, nu ajungeau până la el. Pentru 
că metanul se găsea mai ales în sedimentul lipsit de 
oxigen, iar sulfobacteriile nu puteau trăi fără oxigen. Dar 


monocelularele originare puteau. Erau în măsură să 
ajungă la metan fără oxigen, la kilometri întregi sub 
suprafaţa Pământului. Se estima că anual se preschimbau 
300 de milioane de tone de metan marin, posibil spre 
binele climei globale, deoarece metanul descompus nu 
putea scăpa în atmosferă sub formă de gaz cu efect de 
seră. Astfel văzute, ambele păreau a fi un fel de poliţie a 
mediului. 

Cel puţin atâta vreme cât se întindeau pe o suprafaţă 
amplă. 

Însă trăiau şi în simbioză cu viermii. Şi acest vierme 
ciudat cu maxilarele lui monstruoase era blindat cu 
consorţii de sulfobacterii şi monocelulare. Trăiau în el şi pe 
el. Cu fiecare metru pe care îl parcurgeau în interiorul 
hidratului duceau microorganismele mai adânc înăuntru şi 
începeau să descompună gheaţa din interior. Ca un 
cancer. Mai întâi mureau viermii, apoi sulfobacteriile, dar 
monocelularele originare continuau să-şi croiască 
netulburate drum prin gheață în toate direcțiile, spre gazul 
liber. Transformau hidratul inițial compact într-o masă 
poroasă şi uşor de fărâmiţat, şi gazul ieşea. 

— Viermii nu pot destabiliza hidratul, se auzi Bohrmann 
spunând. . 

Corect. Insă nici nu era aceasta sarcina lor. Viermii 
îndeplineau doar rolul de a-şi transporta monocelularele 
până la gheaţă. Ca nişte autobuze: hidrat de metan, cinci 
metri adâncime, toată lumea coboară şi la lucru. 

De ce nu am luat niciodată în calcul acest lucru? se 
gândi Bohrmann. Schimbări de temperatură ale apei mării, 
scădere a presiunii hidrostatice, cutremure, toate acestea 
tineau de repertoriul de groază al cercetării hidratului. 
Doar la bacterii nu se gândise nimeni în mod serios, cu 
toate că se ştia ce făceau. Nimeni nu s-ar fi gândit nici 
măcar în vis la scenariul acestei invazii. Nimeni nu ar fi 
considerat posibilă existenţa unui vierme sinucigaş 
metanotrof. Numărul mare în care apărea, răspândirea sa 
pe o platformă continentală completă, absurd, inexplicabil! 
Armata monocelularelor, mânată de apetitul lor fatal, cu o 


masă practic imposibilă! 

Apoi raţionă în continuare: cum Dumnezeu ajunseseră 
animalele astea acolo? Ce caută acolo? Ce le-a adus? 

Sau cine? 

— Problema, spuse Mirbach, este că prima noastră 
simulare s-a bazat în mare măsură pe ecuaţii lineare. Insă 
realitatea nu decurge liniar. Avem de-a face cu desfăşurări 
parţial exponenţiale şi în mare măsură haotice. Gheaţa se 
sparge, gazul de sub ea ţâşneşte cu presiune mare, rupând 
bucăţi întregi. Fundul mării se prăbuşeşte, iar momentul 
prăbuşirii se apropie cu viteză... 

— În regulă. Bohrmann ridică mâna. Cât timp mai avem? 

— Câteva săptămâni. Câteva zile. Câteva... Mirbach 
ezită. Apoi ridică din umeri. Există şi lucruri care nu pot fi 
calculate. Nu ştim nici acum dacă se va întâmpla cu 
adevărat. Aproape totul indică acest deznodământ, însă 
scenariul este atât de neobişnuit, încât nu depăşeşte 
simpla teoretizare. 

— Hai să renunţăm la jocul ăsta diplomatic de-a v-aţi 
ascunselea. Care este părerea ta personală? 

Mirbach îl privi. 

— Nu am nici una. Făcu o scurtă pauză, apoi spuse: dacă 
două furnici călătoare dau peste un mamifer mare, vor fi 
călcate în picioare. Dacă acelaşi mamifer se întâlneşte cu 
câteva mii de furnici, va fi mâncat de viu până la oase. 
Cam aşa îmi imaginez eu chestia asta cu viermii şi 
microorganismele. Capito? 

— Sună-l pe Johanson, zise Suess din nou. Spune-i că ne 
aşteptăm la un efect Storegga. 

Bohrmann expiră lent. Încuviinţă în tăcere. 


Trondheim, Norvegia 


Stăteau la marginea platformei, de unde se vedea 
fiordul. Malul opus abia se distingea. Marea se întindea în 
faţa lor ca oţelul mai sub un cer tot mai cenușiu. 

— Eşti un snob, spuse Lund aruncând o privire spre 
elicopterul care aştepta. 


— Bineînţeles că sunt snob, răspunse Johanson. Dacă mă 
recrutaţi forţat, atunci îmi permit un anumit grad de 
snobism, nu crezi? 

— Nu începe iar cu asta. 

— Şi tu eşti snoabă. In zilele următoare, ai voie să te 
plimbi cu o maşină de teren excelentă. 

— Atunci dă-mi cheile, zâmbi Lund. 

Johanson căută în buzunarul paltonului, scoase cheia 
jeepului şi i-o puse în palmă. 

— Să ai grijă de ea până mă întorc! 

— Nu-ţi fie teamă! 

— Şi să nu-ți vină ideea să te giugiuleşti cu Kare în ea. 

— Nu ne giugiulim prin maşini. 

— O să vă giugiuliţi peste tot. În orice caz, ai făcut bine 
că mi-ai urmat sfatul şi ai intervenit pentru săracul Stone. 
Acum poate să-şi pescuiască singur fabrica din apă. 

— Cu riscul de a te deziluziona, sfatul tău nu a jucat nici 
un rol. Graţierea lui Stone a fost exclusiv decizia lui 
Skaugen. 

— Chiar este grațiat? 

— Dacă reuşeşte să aibă totul din nou sub control, ar 
putea supravieţui în concern. Lund se uită la ceas. Pe la 
ora asta probabil că se scufundă cu barca subacvatică. Să 
îi ţinem pumnii. 

— Cum de nu trimite un robot jos? se miră Johanson. 

— Pentru că nu e în toate minţile. 

— Vorbesc serios. 

— Vrea probabil să demonstreze că o asemenea criză 
poate fi rezolvată doar în felul lui. Că un Clifford Stone 
este de neînlocuit. 

— Şi voi îl lăsaţi? 

— Cum adică? Lund ridică din umeri. El continuă să fie 
şeful proiectului. Pe deasupra, într-o privinţă are dreptate. 
Dacă se duce personal, poate estima situaţia mai clar. 

Johanson îşi imagină nava Thorvaldson stând într-un 
cenuşiu lipsit de contur, în timp ce Stone se scufunda spre 
fundul mării. În jurul său, negură şi dedesubtul lui, un 
mister. 


— În orice caz, pare să fie curajos. 

— Da. Lund încuviinţă. E un dobitoc, dar nu i se poate 
contesta curajul. 

— Aşadar. Johanson îşi ridică geanta de voiaj. Să nu-mi 
strici maşina! 

— Nici o grijă! 

Merseră împreună până la elicopter. Skaugen îi pusese 
într-adevăr la dispoziţie mândria concernului, un Bell 430, 
campion al confortului şi al zborului liniştit. 

— Ce gen e Karen Weaver asta? întrebă Lund în uşa 
elicopterului. 

— Tânără şi răpitoare, răspunse Johanson făcându-i cu 
ochiul. 

— Idiotule! 

— De unde să ştiu? Habar n-am! 

Lund ezită. Apoi îşi încolăci braţele de gâtul lui. 

— Să ai grijă de tine, bine? 

Johanson o bătu uşor pe spate. 

— O să fie în regulă. Ce mi se poate întâmpla? 

— Nimic. Lund tăcu un moment. Şi să ştii că sfatul tău 
mi-a fost de folos. Ce ai spus tu. A fost elementul 
hotărâtor. 

— Să mergi la Kare? 

— Să văd altfel nişte lucruri. Da, şi să merg la Kare. 

Johanson zâmbi. Apoi o sărută pe amândoi obrajii. 

— Vorbim la telefon imediat cum ajung acolo. 

— OK! 

Urcă în elicopter şi îşi aruncă geanta pe un scaun din 
spatele pilotului. Era loc pentru zece persoane, însă el 
avea tot aparatul numai pentru el. Ce-i drept, şi drumul 
dura trei ore. 

— Sigur! 

Se întoarse spre ea. 

— Tu eşti... cred că eşti cel mai bun prieten al meu. 
Lund îşi ridică mâinile într-un gest cam neputincios şi le 
lăsă să-i cadă înapoi. Apoi râse. Vreau să spun că... 

— Ştiu ce vrei să spui, zâmbi Johanson. Nu eşti bună la 
aşa ceva. 


— Nu. 

— Nici eu, zise el aplecându-se în faţă. Cu cât îmi place 
mai mult de cineva, cu atât mă pricep mai puţin să i-o 
spun. În ceea ce te priveşte, sunt probabil cel mai mare 
nătărău din toate timpurile. 

— A fost un compliment? 

— Cel puţin! 

Johanson închise uşa. Pilotul porni rotoarele. Aparatul se 
ridică încet, şi silueta lui Lund, care îi făcea cu mâna, 
deveni tot mai mică. Apoi elicopterul cobori nasul şi se 
îndreptă spre fiord. Centrul de cercetare rămase în urma 
lor ca o construcţie de jucărie. Johanson se făcu comod şi 
privi afară, însă nu văzu mare lucru. Trondheim dispărea 
în ceaţă, munţii şi apa defilau pe sub ei ca nişte întinderi 
incolore şi cerul arăta de parcă ar fi vrut să-i înghită. 

Il cuprinse din nou senzaţia aceea nelămurită. 

Teamă. 

Teamă de ce? 

Este doar un zbor cu elicopterul, îşi spuse. Pe insulele 
Shetland. Ce se putea întâmpla? 

Uneori aveai temeri din astea. Prea mult metan şi 
poveşti cu monştri. Şi, în plus, vremea. Poate că pur şi 
simplu ar fi trebuit să ia un mic dejun mai consistent. 

Scoase din geantă volumul de poezii şi începu să 
citească. 

Deasupra lui, rotoarele duduiau în surdină. Paltonul cu 
telefonul mobil în buzunar stătea mototolit pe şirul de 
scaune din spatele lui. Cufundat în poezia lui Walt 
Whitman, nu îl auzi sunând. 


Thorvaldson, platforma continentală norvegiană 


Stone se hotărâse să spună câteva cuvinte înainte de 
imersie, în timp ce cameramanul îl filma şi celălalt tip 
făcea fotografii. Va fi o documentare exactă a desfăşurării 
acţiunii. Cei de la Statoil trebuiau să-şi aducă aminte cât 
de profesionist ştia să lucreze un Clifford Stone şi ce 
înţelegea el prin răspundere. 


— Un pas spre dreapta, spuse cameramanul. 

Stone îl ascultă, scoțând astfel doi tehnicieni din 
imagine. Apoi se răzgândi şi le făcu semn să vină înapoi. 

— Treceţi în spatele meu, le spuse. 

Arăta probabil mai bine cu tehnicieni în imagine. Nimic 
nu trebuia să lase impresia că ar fi vorba despre nişte 
aventurieri hazardaţi. 

Cameramanul îşi fixă stativul mai sus. 

— Putem începe odată? strigă Stone. 

— Un moment. Arată ciudat. Acoperă pilotul. 

Stone mai făcu un pas în spate. 

— Cum e? 

— Mai bine. 

— Să nu uitaţi pozele, îl atenţionă Stone pe cel de-al 
doilea bărbat. Fotograful se apropie şi acţionă dispozitivul 
de declasare, ca pentru a-l linişti pe şeful expediției. 

— În regulă, strigă cameramanul. Înregistrează. 

Stone privi cu hotărâre în lentilă. 

— Vom cobori acum, pentru a vedea ce se întâmplă cu 
prototipul nostru. Momentan, se pare că fabrica s-ar fi 
deplasat de la... ăă... unde stătea înainte... la naiba. 

— Nici o problemă. Incă odată. 

De data asta reuşi. Stone explică în cuvinte simple că 
aveau de gând să caute fabrica timp de câteva ore. Făcu o 
scurtă descriere a informaţiilor pe care le deţinea, vorbi 
succint despre morfologia modificată a porțiunii de coastă 
şi îşi exprimă părerea că fabrica trebuie să fi alunecat ca 
urmare a unei destabilizări locale a sedimentului. Totul 
suna foarte profund. Poate puţin prea impersonal. Stone, 
care nu era tocmai un showman, îşi aminti că toţi marii 
exploratori şi descoperitori spuneau câte o frază deşteaptă 
înainte sau după ce îşi suflecau mânecile. Ceva ce suna 
grozav. Este un pas mic pentru mine, dar un pas mare 
pentru omenire. Aşa ceva. Asta sunase grozav. Bineînţeles 
că îl învăţaseră dinainte pe Neil Armstrong ce să spună, de 
parcă i-ar fi venit lui ideea, dar nu conta. „Am venit, am 
văzut, am învins”, nici asta nu suna rău. Iulius Caesar. 
Oare Columb spusese ceva? Jacques Picard? 


Se gândi. Nu-i veni nici o idee. 

Dar nu trebuia să inventeze singur totul. Vorbele 
memorabile ale lui Bohrmann despre scufundările cu 
echipaj nu sunaseră nici ele prea rău. Stone îşi drese 
vocea. 

— Bineînţeles că am putea trimite jos un robot, spuse în 
final. Dar nu este acelaşi lucru. Am văzut tot felul de 
înregistrări video cu roboţi. Materiale deosebite. Ce mai 
era oare? se întrebă Stone. A, da: Dar să stai tu însuţi 
înăuntru, să fii tu însuți acolo jos, această 
tridimensionalitate, aşa ceva nu îţi poţi imagina. Este 
incomparabil. Şi... ne oferă pur şi simplu cea mai bună 
vede... ăă... cea mai bună perspectivă... pentru a vedea ce 
se întâmplă acolo... hm, şi ce am putea face. 

Ultima frază ieşise ca naiba. 

— Amin, spuse Alban încet în fundal. 

Stone se întoarse, se vâri sub aparat şi se strecură prin 
gaură. Pilotul îi întinse mâna, însă Stone îi ignoră ajutorul. 
Se ridică şi luă loc. Parcă ar fi stat în elicopter. Sau într-o 
atracţie hightech de la Disneyland. Cea mai ciudată era 
senzaţia că se afla tot afară, doar că zgomotele de pe 
punte nu mai ajungeau la urechea lui. Sfera din acrii gros 
de câţiva centimetri nu lăsa să treacă nici un sunet. 

— Trebuie să vă mai explic ceva? întrebă Eddie 
prietenos. 

— Nu. 

Eddie îl şcolise mai devreme. O făcuse foarte metodic, în 
felul său liniştit. Stone aruncă o privire spre micuța 
consolă cu computere din faţa lor. Mâna dreaptă îi aluneca 
peste elementele de comandă aflate alături de fotolii. 
Afară, fotograful făcea de zor poze şi cameramanul filma. 

— Bine, spuse Eddie. Atunci să înceapă distracţia. 

Aparatul se smuci. Deodată pluteau peste punte, 
alunecând uşor. Sub ei se vedea mişcându-se suprafaţa 
apei. Erau valuri destul de mari. Un moment rămaseră 
atârnaţi, privind pupa lui Thorvaldson. Alban ridică mâna 
cu degetul mare în sus. Stone dădu scurt din cap. În 
următoarele ore vor putea comunica doar prin telefonul 


subacvatic. Nu era nici un cablu din fibră de sticlă care să 
unească batiscaful cu nava-mamă, nimic, cu excepţia 
undelor sonore. De îndată ce consola le dădea drumul, 
erau pe cont propriu. 

Stone simţi cum i se strânge stomacul. 

Simţiră o nouă smucitură. Deasupra lor se auzi un declic 
şi parâmele se desfăcură. Batiscaful se lăsă în jos, fu 
ridicat pe un val, apoi Eddie inundă rezervoarele şi apa 
mării pătrunse gâlgâind. Marea se închise peste sferă. 
Deep Rover începu să se scufunde ca o piatră, cu treizeci 
de metri pe minut. Stone privea încremenit afară. Cu 
excepţia celor două lumini de poziţie de pe tălpile 
ambarcaţiunii, toate luminile erau stinse. Trebuia să facă 
economie de curent, pentru că jos vor avea nevoie de el. 

Abia dacă se vedeau câţiva peşti. După o sută de metri, 
albastrul adânc al mării se întunecă, transformându-se 
într-un întuneric de mătase. 

Afară ceva străluci ca un foc de artificii. La început o 
dată, apoi de jur împrejurul lor. 

— Meduze fosforescente, spuse Eddie. Drăguţe, nu? 

Stone era fascinat. Avea deja câteva scufundări la activ, 
dar încă nici una în Deep Rover. Parcă nimic nu îi 
despărţea de mare. Chiar şi lămpile de control ale consolei 
şi ale instrumentelor, ce clipeau roşiatic, păreau că vor să 
li se alăture bancurilor de animăluţe fluorescente care 
viermuiau pe afară. Gândul că fabrica lui s-ar fi aflat în 
acest univers străin i se păru dintr-odată atât de absurd, 
încât nu mai avea mult până să izbucnească în râs. 

Eu sunt iniţiatorul acestui proiect, îşi spuse. Am stat 
oare prea mult în faţa biroului, de nici nu îmi mai pot 
reprezenta realitatea? 

Întinse picioarele cât putu de mult. Vorbeau puţin, 
continuând să coboare. Odată cu adâncimea, scădea 
temperatura şi în interiorul sferei, fără să devină cu 
adevărat neplăcută. În comparaţie cu batiscaful de genul 
Alvin, MIR sau Shinkai, care răzbeau până la 6 000 de 
metri adâncime, Deep Rover dispunea de un sistem de-a 
dreptul luxos pentru reglarea temperaturii interioare. 


Stone încălţase prevăzător şosete groase - pantofii nu erau 
permişi pe batiscaf, pentru a nu distruge instrumentele 
călcându-le din greşeală - şi un pulover gros de lână. li era 
bine, chiar dacă era răcoare. Alături de el, Eddie părea 
relaxat şi concentrat. Din când în când, din difuzor 
pătrundea o voce gălăgioasă, apeluri de control ale 
tehnicianului de pe  Thorvaldson. Cuvintele erau 
inteligibile, dar distorsionate, pentru că undele sonore se 
amestecau sub apă cu mii de alte zgomote. 

Cădeau întruna. 

După douăzeci şi cinci de minute, Eddie porni sonarul. 
Sfera fu străbătută de un fluierat şi un clinchet uşor, peste 
care se suprapunea bâzâitul electronicii. 

Se apropiau de fundul mării. A 

— Pregătiţi pop-cornul şi coca-cola, spuse Eddie. Începe 
filmul. 

Aprinse farurile din exterior. 


Gullfaks C, şelful continental norvegian 


Lars Jorensen stătea pe cea mai înaltă platformă a 
puţului cu trepte de oţel care ducea de la locul de aterizare 
a elicopterului până la corpul cabinelor, şi privea spre 
turnul de forare. Îşi încrucişase braţele peste balustradă. 
Vârfurile mustăţii albe îi tremurau în vânt. În zilele senine, 
turnul părea să fie la o aruncătură de băț, astăzi însă se 
îndepărta văzând cu ochii. În aşteptarea furtunii, devenea 
tot mai ireal, cu fiecare oră în care ceața se îndesea, de 
parcă ar fi vrut să se estompeze, până la a deveni o simplă 
amintire. 

De la ultima vizită a lui Lund, Jorensen se simţea tot mai 
abătut. Se gândea la ceea ce voia Statoil să construiască 
pe platforma continentală. Fără îndoială că plănuiau o 
fabrică automatizată. Poate că va fi legată de un vapor de 
producţie. O fi crezut Lund că îl aburise cu răspunsurile ei, 
însă Jorensen nu era tâmpit. Chiar dovedea înţelegere 
pentru modul în care procedau şi pentru faptul că 
renunţau la oameni şi îi înlocuiau cu maşini. Avea sens. O 


maşină nu punea preţ pe bucătăria bună, ca Lars Jorensen, 
nu dormea, lucra şi în condiţii neprielnice şi nu cerea vreo 
răsplată. Nu se văita, şi când îmbătrânea putea fi aruncată 
la gunoi şi nu trebuia să-ţi mai baţi capul cu ea. Pe de altă 
parte se întreba cum va putea un robot să înlocuiască ochii 
şi urechile, şi cum va putea lua hotărâri bazate pe intuiţie. 
Perfect adevărat că fără oameni nu putea interveni 
eroarea. Însă dacă maşinile ratau, fără ca în apropiere să 
se afle oameni, atunci totul putea lua turnura unui film 
utopic, din cele pe care le vedea adesea noaptea târziu, 
când afară marea lovea în piloni. Omul ar pierde controlul. 
Maşina nu putea înţelege viaţa şi mediul înconjurător, nu 
avea cum să dovedească înţelegere pentru interesele 
constructorilor săi, nu se distingea prin nici un fel de 
omenie sau de înţelegere. 

Încet, lumina dispăru. Cerul deveni şi mai întunecat şi se 
porni o ploaie măruntă. 

Ce zi nenorocită! îşi spuse Jorensen. 

Nu era destul că de la o vreme marea puţea, de parcă 
apa ar fi fost plină de chimicale. Acum şi clima se lua la 
întrecere cu proasta lui dispoziţie, să vadă cine va atinge 
primul punctul culminant al tristeţii. 

În fond lucrăm pe o ruină, se gândi. Un oraş fantomatic 
în mijlocul mării, plin de zombi, exorcizaţi unul după altul. 
Când zăcămintele se epuizează, în urmă rămâne doar un 
schelet inutil. Muncitorii petrolieri sunt  retraşi, 
platformele sunt înlăturate şi viitorul îl vom privi de la 
televizor. Imagini video dintr-o lume în care nici dacă e 
nevoie nu vom putea pătrunde. 

Jorensen oftă. 

Oare gândurile astea puteau ajuta pe cineva? Sau erau 
prea simpliste? Prea unilaterale, prea înguste sau egoiste? 
Maşina reprezentase sfârşitul vizitiilor. Carnea de cal se 
găsea pe toate drumurile, şi multe vieţi fuseseră distruse. 
Dar cine mai voia azi trăsură? Probabil că, privind în 
ansamblu, ceilalţi aveau dreptate, iar el era doar un bătrân 
care nu voia să iasă la pensie. 

Pe vremuri, îşi aminti, existase acest moment magic. 


Când bărbaţii mânjiţi cu negru, îmbibaţi cu petrol, se 
îmbrăţişau în timp ce din pământul nisipos din spatele lor 
țâşnea spre cer o arteziană, vestind bogăţie fără margini. 
Oare aşa se întâmplase cu adevărat? In Giganții exista 
scena asta cu James Dean. Jorensen iubea filmul acela. 
Scena cu Dean îi plăcea cu mult mai mult decât cea cu 
Bruce Willis din Armaggedon, cu toate că aceea se 
desfăşura pe o platformă adevărată, iar Giganţii în 
deşertul texan. Să-l vezi pe James Dean râzând, sărind ca 
un dement, mânjit tot, era de parcă ai fi stat în poala 
bunicului ascultându-i poveştile despre vremurile când era 
tânăr şi lumea - mai bună. Îl ascultai, crezând fiecare 
cuvânt şi totuşi îndoindu-te. 

Bunic. Într-adevăr! Era deja bunic. 

Mai am câteva săptămâni, îşi spuse Jorensen. După care 
am terminat cu asta. Gata, basta! Mie, în orice caz, o să-mi 
meargă mai bine decât tinerilor de acum. Pe mine nu pot 
să mă mai raţionalizeze, eu îmi încetez singur activitatea, 
şi mai primesc şi pensie. Aproape că te simţi vinovat să 
pleci înainte ca sfârşitul să se pogoare asupra insulei. Dar 
nu va mai fi problema mea. Voi avea altele pe cap. 

Un zgomot se apropia dinspre ţărmul situat la mare 
depărtare. Un uruit ritmic, care se transformă în pârâitul 
unui elicopter. Jorensen îşi lăsă capul pe spate. Cunoştea 
toate modelele care circulau pe aici. Chiar şi de la distanţa 
asta şi cu toată vremea proastă văzu un Bell 430 trecând 
peste Gullfaks şi dispărând în ceaţă. Pocnetul produs de 
palele rotorului se transformă din nou într-un bârâit, se 
îndepărtă şi se stinse cu totul. 

Particule de ploaie de mărimea firelor de praf acopereau 
barele cu o strălucire umedă. Jorensen cugetă dacă ar 
trebui să intre. Avea o oră liberă, ceea ce se întâmpla 
destul de rar, şi putea să se uite la televizor sau să 
citească, sau să joace un şah cu cineva. Dar nu avea chef 
să se ducă. Nu azi, când avea impresia că locuieşte într-un 
sicriu de oţel. Nu dorea să intre înăuntru şi să se lase 
îngropat de viu. Cel puţin marea arăta ca întotdeauna, 
cenuşie, despicată, un continuu sus-jos. 


Mult în spatele turnului, în vârful consolei, flacăra de 
gaz ardea palidă. Lumina celor rătăciţi. Hei, asta era bună! 
Suna ca un titlu de film! Nu era rău pentru un moşneag 
care supraveghea zi şi noapte circulaţia elicopterelor şi a 
vapoarelor. 

Poate, după ce se va pensiona, va scrie o carte. Despre 
vremurile de care, peste câteva zeci de ani, abia dacă îşi va 
mai aminti cineva. Vremea marilor platforme. 

Iar titlul va fi: Lumina celor rătăciți. 

Bunicule, spune-ne o poveste! 

Dispoziţia lui Jorensen se mai îmbunătăţi. Nici nu era o 
idee rea. Poate că totuşi nu era aşa o zi nenorocită. 


Kiel, Germania 


Gerhard Bohrmann avea senzaţia că se scufundă în 
nisipul mişcător. 

Alerga de colo-colo între Suess şi Mirbach, care puneau 
permanent computerul să calculeze noi scenarii, cu 
rezultate din ce în ce mai rele. Între timp, încerca să dea 
de Sigur Johanson, care nu răspundea la telefon. Încercă la 
secretariatul lui Johanson de la NTNU, însă i se spuse că 
doctorul este plecat şi că probabil nu va veni nici la curs. 
Strict vorbind, în viitorul apropiat nu va veni deloc. A fost 
solicitat pentru alte probleme, se pare că din însărcinarea 
guvernului. Bohrmann îşi cam putea imagina despre ce fel 
de probleme era vorba. Încercă să sune la Johanson acasă. 
Apoi iar pe mobil. Nimic. 

În cele din urmă, se mai consultă o dată cu Suess. 

— Trebuie să mai existe cineva în jurul lui Johanson 
capabil de a lua o decizie, spuse Suess. 

Bohrmann clătină din cap. 

— Toţi sunt de la Statoil. La fel de bine putem să ţinem 
totul pentru noi. Şi în ceea ce priveşte confidenţialitatea, 
dacă vom continua să tratăm confidenţial această temă şi 
apoi se va ajunge la efectul Storegga, atunci ni se va 
reproşa de n-o vom putea duce. 

— Deci ce facem? 


— Nu voi apela în nici un caz la Statoil. 

— În regulă. Suess se frecă la ochi. Ai dreptate. Deci ne 
vom adresa Ministerului Cercetării şi Dezvoltării şi 
Comisiei de mediu. 

— Din Oslo? 

— Şi din Berlin. Şi Copenhaga. Şi Amsterdam. A, da, 
Londra. Am uitat vreuna? 

— Reykjavik. Bohrmann oftă. Cerule! Bine, aşa facem. 

Suess privi de la geamul biroului său. De aici, fiordurile 
din Kiel se vedeau bine. Uriaşele instalaţii cu macarale 
unde se încărcau vapoarele, antreprizele navale şi 
silozurile. Un distrugător al marinei se camufla în cenuşiul 
norilor şi al apei. 

— Ce zic simulările tale despre Kiel? întrebă Bohrmann. 
Era ciudat că nu se gândise încă la asta. Când erau atât de 
aproape de apă. 

— S-ar putea termina cu bine. 

— Oricum, e o consolare. A 

— Încearcă totuşi să dai de Johanson. Încearcă până îţi 
răspunde. 

Bohrmann încuviinţă din cap şi ieşi. 


Deep Rover, platforma continentală norvegiană 


Când Eddie aprinse cele şase reflectoare, nici nu putea fi 
vorba de vreo întindere nesfârşită. Câte 150 de wati din 
patru emițătoare de cuarţ cu halogen şi două faruri HMI 
de 400 de waţi scăldau într-o lumină orbitoare o zonă cu 
raza de vreo douăzeci şi cinci de metri. Nu se distingeau 
structuri compacte. După lunga călătorie în întuneric, 
Stone clipea iritat. Deep Roverul cădea printr-o perdea de 
perle sclipitoare. 

Se aplecă în faţă. 

— Ce-i asta? întrebă. Unde este fundul mării? 

Apoi îşi dădu seama ce se ridica în jurul lor. Erau bule. 
Se rostogoleau spre suprafaţă, unele mici şi înşirate ca pe 
aţă, altele greoaie şi indecise. 

Se auzi din nou fluieratul şi clinchetul caracteristic al 


sonarului. Eddie studia cu sprâncenele încruntate afişajele 
LED de pe consolă care ofereau informaţii despre starea 
bateriilor, despre temperatura din interior şi din exterior, 
rezerva de oxigen, presiunea din cabină etc. Şi citea datele 
măsurate de instrumentele din exterior. 

— Felicitări, mârâi Eddie. E metan. 

Perdeaua de perle deveni mai deasă. Eddie decuplă 
două greutăţi de oţel dispuse lateral pe tălpile batiscafului 
şi pompă aer suplimentar în rezervoare pentru a aduce 
ambarcaţiunea într-o poziţie stabilă. Acum ar fi trebuit să 
plutească, în schimb ei continuau să coboare. 

— Nu ne putem ridica. Nu pot să cred! 

Fundul mării se ivi sub ei în lumina reflectoarelor. Le 
venea în întâmpinare, mult prea repede. Stone aruncă o 
privire fugitivă asupra crăpăturilor şi gropilor, apoi totul 
se umplu iar de bule. Eddie înjură şi mai eliberă apă din 
rezervoare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Stone. Nu putem să ne 
ridicăm? 

— Cred că este gaz. Suntem în mijlocul unui blowout. 

— Ce rahat! 

— Stai calm. 

Pilotul porni elicea. Ambarcaţiunea începu să se mişte 
înainte, printre şiragurile de perle. Stone avu pentru 
câteva clipe senzaţia că se afla într-un lift care încetinea 
uşor. Căută din priviri indicatorul de adâncime. Deep 
Roverul îşi continua căderea, însă încetinise. Cu toate 
acestea, se apropiau cu mare viteză de fundul mării. Nu 
mai aveau mult şi se loveau de el. 

Stone îşi muşcă buzele şi îl lăsă pe Eddie să-şi facă 
meseria. În situaţia dată nu era nimic mai puţin 
recomandabil decât să-l ţii de vorbă pe pilot. Aşa că Stone 
rămase să observe cum bulele se făceau tot mai mari şi 
perdeaua tot mai groasă, şi cum ceea ce se putea distinge 
din fundul mării prin blowout se lăsa încet într-o parte. 
Talpa dreaptă dispăru într-un clocot sălbatic şi batiscaful 
se înclină. 

Stone îşi tinu răsuflarea. 


Apoi trecură. 

Pe cât de sălbatic spumegase mai înainte totul în jurul 
lor, pe atât de liniştit li se înfăţişa acum fundul mării. Timp 
de o secundă, batiscaful începu din nou să urce. Eddie 
acţionă fără grabă compartimentul de inundare, lăsând 
ceva apă de mare să intre în rezervoare, până când Deep 
Roverul pluti la mică distanţă deasupra platformei 
continentale. 

— Totul e din nou în zona verde, spuse Eddie. 

Mergeau acum cu viteză maximă, două noduri, 
echivalentul a 3,7 kilometri pe oră. Orice alergător i-ar fi 
întrecut, dar sarcina lor nu era să parcurgă distanţe mari. 
La drept vorbind, erau deja acolo unde Stone pusese 
fabrica. Nu mai putea fi mult. 

Pilotul rânji. 

— Ne-am fi putut aştepta la asta, nu? 

— Nu în aşa măsură, răspunse Stone. 

— Nu? Din moment ce marea pute ca ultima cloacă? Pe 
undeva trebuia să iasă gazul ăla. Dumneavoastră aţi vrut- 
o. Aţi ţinut morţiş să coborâţi. 

Stone nu catadicsi să îi dea vreun răspuns. Se încordă, 
căutând semne de hidraţi, însă momentan nu se vedeau 
decât câţiva viermi izolaţi. Un peşte mare asimetric, 
asemănător unui calcan, stătea pe fundul mării. La 
apropierea lor se ridică greoi, împrăştie un mic nor de 
noroi şi se făcu nevăzut. 

Ce ireal era să stai aici, în timp ce afară acţiona o 
presiune a apei de aproape o sută de kilograme pe fiecare 
centimetru pătrat al sferei de acrii. Totul era artificial. 
Zona luminată a platoului cu umbrele ei mişcătoare, când 
Deep Roverul trecu încet pe deasupra. Întunericul de 
dincolo de lumina difuzată, presiunea din interior 
menţinută artificial, aerul bun de respirat care ieşea 
încontinuu din butelii, în timp ce bioxidul de carbon 
expirat era curăţat de chimicale. 

Nimic din ce l-ar fi putut tenta pe un om să poposească 
mai mult timp aici jos. 

Stone plescăi. Limba i se lipise de cerul gurii. Îşi aminti 


că nu băuseră nimic câteva ore înainte de scufundare. 
Aveau Human Range Extender la bord, sticle speciale 
pentru situaţiile disperate, însă oricine urca într-un 
batiscaf era sfătuit insistent să îşi golească înainte de asta 
vezica, astfel încât o vreme să rămână goală. Incă de 
dimineaţă, şi el, şi Eddie nu mâncaseră altceva decât pâine 
cu unt de arahide şi batoane de ciocolată şi substanţe de 
balast tari ca piatra. Mese pentru scufundători. 
Hrănitoare, săţioase şi uscate ca nisipul din Sahara. 

Incercă să se relaxeze. Eddie trimise un scurt raport 
către Thorvaldson. Din când în când vedeau scoici sau 
stele de mare. Pilotul arătă spre exterior cu o mişcare a 
mâinii. 

— Uimitor, aşa-i? Am coborât peste nouă sute de metri şi 
este întuneric beznă. Şi totuşi, adâncimea asta este numită 
zona de limită. 

— Nu există zone în care apa să fie atât de clară, încât 
să mai pătrundă într-adevăr lumină până la o mie de metri 
adâncime? întrebă Stone. 

— Bineînţeles. Însă nici un ochi omenesc nu ar putea să 
o distingă. De la o sută, o sută cincizeci de metri cel mult, 
pentru noi e beznă absolută. Aţi coborât vreodată sub o 
mie de metri? 

— Nu. Dumneata? 

— De câteva ori. Eddie dădu din umeri. E tot aşa de 
întuneric ca aici. Eu prefer să stau la lumină. 

— Cum aşa? Nu vă mână mândria să faceţi o scufundare 
extremă? 

— Pentru ce? Jacques Picard a reuşit să coboare la 10 
740 de metri. Nu aş avea deloc chef să fac aşa ceva. A fost 
o realizare ştiinţifică de prim rang, dar nu prea e nimic de 
văzut acolo. 

— De unde ştiţi? 

— Nu ştiu. Dar nu-mi pot imagina că ar fi prea multe 
acolo. Vreau să spun, chiar dacă ar fi, e mai amuzant în 
bentosferă decât în abisuri, pur şi simplu se întâmplă mai 
multe pe acolo. 

— Pardon, spuse Stone. Dar Picard nu cumva a ajuns la 


11 340 de metri? 

— A, chestia aia! Eddie râse. Ştiu, scrie în tot felul de 
manuale. Alarmă falsă. A fost vina aparatului de măsură. 
Fusese calibrat în Elveţia, în apă dulce. Înţelegeţi? Apa 
dulce are altă densitate. De aceea au măsurat greşit în 
timpul ultimei lor călătorii cu echipaj spre cel mai adânc 
punct al suprafeţei terestre. Au... O secundă. Acolo! 

În faţa lor, conul de lumină dispăru în umbră. 
Apropiindu-se, observară că aici fundul mării se prăbuşea 
brusc. Lumina se pierdea în abis. 

— Opriţi! 

Degetele lui Eddie zburau peste taste şi butoane. Generă 
o forţă contrară şi Deep Roverul se opri. Apoi începu să se 
învârtă încet. 

— Un curent destul de puternic, spuse Eddie. 

Batiscaful continuă să se învârtă încet, până când 
farurile luminară marginea prăpastiei. Se treziră privind 
spre o margine surpată. 

— Arată de parcă tocmai s-ar fi prăbuşit ceva, spuse 
Eddie. Destul de recent. 

Cu nervozitate, ochii lui Stone se plimbau peste tot. 

— Ce spune sonarul? 

— O ia cel puţin patruzeci de metri în jos. Nu găseşte 
nimic nici în dreapta, nici în stânga. 

— Asta înseamnă că platoul... 

— Aici nu mai este nici un platou! S-a prăbuşit! 

Stone îşi muscă buza de jos. Ar fi trebuit să se afle în 
imediata apropiere a fabricii. Însă acum un an aici nu era 
nici o prăpastie. Poate că nici măcar acum câteva zile! 

— Mai coborâm, decise Stone. Să vedem unde duce. 

Deep Roverul îşi reluă drumul şi se scufundă de-a lungul 
marginii surpate. După două minute, farurile dădură iar 
peste fundul mării. Arăta ca un teren plin de ruine. 

— Ar trebui să ne ridicăm câţiva metri, spuse Eddie. Aici 
jos, terenul e cam prăpăstios. Am putea să ne lovim de 
ceva. 

— Da, imediat. La naiba, în faţa noastră! Priviţi! 

În faţa ochilor le apăru o conductă cu diametrul de 


câţiva metri, toată spartă. Se contorsiona sub bolovanii 
mari de stâncă şi dispărea dincolo de conul de lumină. Mai 
multe fire de ulei negre şi subţiri ieşeau din ea, urcând 
vertical spre suprafaţă. 

— Este o conductă de petrol, strigă Stone surescitat. 
Dumnezeule mare! 

— A fost o conductă, spuse Eddie. 

— Hai să mergem pe urmele ei! 

Pe Stone îl trecură fiorii. Ştia unde ducea conducta, 
respectiv de unde venea. Erau pe terenul fabricii! 

Însă nu mai exista nici un teren. 

În faţa lor apăru brusc un perete râpos. Eddie ridică 
batiscaful în ultima clipă. Peretele părea nesfârşit, apoi 
trecură, cu chiu, cu vai, peste o margine. Abia acum 
observă Stone că nici măcar nu era un perete, ci o bucată 
imensă de pământ de pe fundul mării, care se postase pe 
verticală. În spatele ei se căsca din nou un gol. Particule 
de sedimente se vedeau plutind în lumină, îngreunând 
vederea. Apoi lumina căzu iar pe un râu de bule care se 
ridicau cu repeziciune. Ţâşneau sălbatice dintr-un şanţ cu 
margini tăioase. 

— Dumnezeule, şopti Stone. Ce s-a întâmplat aici? 

Eddie nu răspunse. Luă o curbă, trecând pe lângă râul 
de bule. Vizibilitatea deveni tot mai proastă. Pentru scurt 
timp pierdură conducta din ochi, după care apăru din nou 
în conul de lumină al proiectoarelor. Ducea în jos. 

— Curentul dracului, spuse Eddie. Ne trage spre 
blowout. 

Deep Roverul începu să se clatine. 

— Urmăreşte conducta! porunci Stone. 

— Asta e nebunie curată. Trebuie să ieşim de aici. 

— Fabrica e aici, insistă Stone. Ar trebui să apară chiar 
în fața noastră! 

— Aici nu mai apare nimic! E distrus totul! 

Stone nu spuse nimic. In fața lor, conducta o cotea în 
sus ca lovită de un pumn uriaş şi se termina într-un ciot 
smuls. Oţelul zdrenţuit se contorsiona în sculpturi bizare. 

— Tot mai vreţi să continuaţi? 


Stone  încuviinţă. Eddie manevră batiscaful până 
aproape de ţeavă. Timp de câteva secunde plutiră 
deasupra deschizăturii în zigzag ca deasupra unui bot 
imens. Apoi batiscaful trecu pe lângă conductă. 

— Aici începe hăul fără fund, zise Eddie. 

În jurul lor, perlele începură să se ridice din nou. 

Stone îşi strânse pumnii. Începea să înţeleagă că Alban 
avusese totuşi dreptate. Ar fi trebuit să trimită un robot 
aici jos. Însă cu atât mai absurd i se părea să renunţe 
acum. Trebuia să afle! Nu va da ochii cu Skaugen fără un 
raport detaliat. De data asta nu îl vor prinde nepregătit. 

— Mai departe, Eddie! 

— Sunteţi nebun! 

În spatele conductei rupte, câmpul de sfărâmături 
cobora abrupt şi ploaia de sedimente se înteţea. Pentru 
prima dată, Eddie dădu dovadă de o anumită încordare. În 
faţa lor puteau apărea în orice moment noi obstacole. 

Apoi văzură fabrica. 

La drept vorbind, văzură doar câteva contrafişe 
transversale, însă Stone ştiu în acelaşi moment că 
prototipul Kongsberg nu mai exista. Fabrica se afla sub 
dărâmăturile platoului prăbuşit cu cincizeci de metri mai 
jos decât o ştiau ei. 

Se uită mai atent. Ceva se desprindea dintre contrafişele 
de metal, urcând spre ei. 

Bule. 

Nu, mai mult decât atât. Îi aminteau lui Stone de 
vârtejul colosal de gaz pe care îl observaseră de la bordul 
vasului Sonne. De acel blowout apărut după ce forţaseră 
fundul mării cu video-greiferul. 

Brusc, îl cuprinse panica. 

— Să plecăm de-aici! strigă. 

Eddie decuplă restul greutăților. Batiscaful făcu un salt 
şi ţâşni în sus, urmat de bula uriaşă. Apoi se treziră în 
mijlocul vârtejului şi începură să cadă. În jurul lor, marea 
fierbea. 

— Căcat! strigă Eddie. 

— Ce se-ntâmplă acolo jos la voi? Vocea ca de tablă a 


tehnicianului de la bordul lui  Thorvaldson. Eddie? 
Răspunde! Măsurătorile ne arată nişte chestii ciudate, o 
grămadă de gaz şi de hidrat se ridică la suprafaţă. 

Eddie apăsă pe tasta de răspuns. 

— Arunc învelişul! Urcăm! 

— Ce se întâmplă? Aţi... 

Vocea tehnicianului dispăru, acoperită de vacarm. Se 
auzeau şuierături şi pocnete. Eddie aruncase în aer 
pachete de acumulatori şi porţiuni ale învelişului. Era 
măsura ultimativă pentru a scădea rapid în greutate. 
Fuzelajul rămas din Deep Rover şi sfera de acrii începură 
să se învârtă şi să se ridice. Apoi vehiculul fu scuturat de o 
lovitură puternică. Stone văzu o stâncă uriaşă răsărind 
lângă el, smulsă în sus odată cu gazul. În sferă, toate se 
învârtiră cu susul în jos. Îl auzi pe pilot strigând, apoi urmă 
a doua lovitură. De data aceasta lovitura veni din dreapta, 
scoţându-i pe lateral din blowout. Deep Rover prinse 
fulgerător viteză şi ţâşni în sus. Stone se cramponă de 
braţele fotoliului, mai mult lungit decât aşezat. Eddie căzu 
peste el, cu ochii închişi. Faţa îi era plină de sânge. Stone 
înregistră îngrozit că acum era pe cont propriu. Încercă 
febril să-şi aducă aminte cum putea fi readusă 
ambarcaţiunea în echilibru. Comanda de la Eddie o putea 
muta pe partea lui, dar cum? | 

Eddie îi arătase cum se face. Asta era butonul. 

Stone apăsă pe buton, încercând totodată să îl dea pe 
Eddie jos de pe el. Nu era sigur dacă elicea mai funcţiona, 
după ce fusese îndepărtat învelişul. Pe indicatorul de 
adâncime numerele se succedau rapid, arătându-i că 
batiscaful se afla în ascensiune fulgerătoare. In fond, 
direcţia de mers nu avea nici o importanţă. Important era 
să urce. Cu Deep Roverul nu trebuia să îţi faci probleme 
pentru decompresiune. Presiunea din cabină corespundea 
celei de la suprafaţa apei. 

Se aprinse un bec de atenţionare. 

Se stinseră reflectoarele aflate deasupra tălpii din 
dreapta. Apoi se stinseră toate luminile. În jurul lui Stone 
domnea acum un întuneric deplin. 


Începu să tremure. 

Linişteşte-te, îşi spuse. Eddie ţi-a explicat care sunt 
comenzile. Există un agregat pentru curentul de urgenţă. 
Unul din butoanele de pe rândul de sus al tabloului de 
comandă. Dacă nu pornea singur, va trebui să îl acţioneze 
el. Începu să pipăie după întrerupător, în timp ce ochii 
continuau să fie aţintiţi în întuneric. 

Ce era asta? 

Fără lumina batiscafului ar fi trebuit să fie complet 
întuneric. Dar se vedea lumină. 

Erau deja atât de aproape de suprafaţă? înainte să se 
stingă reflectoarele, citise şapte sute de metri şi ceva pe 
indicatorul de adâncime. Batiscaful continua să plutească 
de-a lungul platformei continentale. Erau mult sub 
marginea seifului continental, dincolo de orice rază de 
lumină. 

I se părea doar? 

Stone miji ochii. 

Lumina strălucea într-un albastru palid, atât de slabă, 
încât mai mult o ghicea. Se ridica din adânc şi avea o 
formă, un fel de ţeavă sub formă de pâlnie, al cărei capăt 
se pierdea în întunecimea prăpastiei. Stone îşi tinu 
respiraţia. Era o nebunie, însă ar fi putut jura că orice ar fi 
fost chestia aia, urma să lumineze mai tare dacă se apropia 
de ea. Cea mai mare parte a undelor luminoase erau 
înghiţite de apă. Dacă era adevărat, atunci însemna că se 
află la o distanţă apreciabilă de el. 

Ceea ce însemna că era uriaşă. 

Ţeava se mişcă. 

Pâlnia păru să se mărească, în timp ce întreaga 
construcţie se îndoia încet. Stone aştepta nemişcat, cu 
degetele înţepenite în căutarea lor după întrerupătorul de 
curent, privind afară ca în transă. Ce vedea el acolo era, 
fără urmă de îndoială, bioluminiscenţă, filtrată prin 
milioane de metri cubi de apă, particule şi gaz. Dar ce 
vietate marină putea atinge dimensiunile astea 
inimaginabile? Un calmar uriaş? Chestia asta era mai mare 
decât orice calmar. Era mai mare decât cea mai 


îndrăzneață fantezie despre vreun calmar. 

Sau îşi imagina el toate astea? O iluzie a retinei, 
provocată de trecerea abruptă de la lumină la întuneric? 
Imagini fantomatice ale reflectoarelor stinse? 

Cu cât privea mai mult chestia luminoasă, cu atât părea 
mai slabă. Ţevile se lăsară încet în jos. 

Apoi dispărură cu totul. 

Stone începu imediat să caute butonul pentru agregatul 
de rezervă al curentului electric. Batiscaful începu să urce 
liniştit şi uniform, iar Stone simţi cum îl cuprinde uşurarea 
la gândul că în curând va ajunge la suprafaţă şi coşmarul 
va fi luat sfârşit. Bine cel puţin că nu se pierduseră 
camerele video în momentul în care Eddie renunţase la 
înveliş. Filmaseră oare şi chestia aia luminiscentă? Puteau 
prelucra impulsuri atât de slabe? 

Fusese reală. Nu se înşelase. Şi îşi aminti brusc de 
ciudata înregistrare video făcută de Victor. Celălalt lucru 
care se retrăsese atât de brusc din conul de lumină. 
Dumnezeule! îşi spuse. Peste ce am dat aici? 

Aha! Ăsta era întrerupătorul. 

Agregatul pentru curentul electric de rezervă porni 
zumzăind. Întâi se aprinseră luminile de control de pe 
consolă, apoi reflectoarele din exterior. Deep Roverul 
plutea din nou într-un cocon de lumină. 

Eddie zăcea lângă el cu ochii deschişi. 

Stone se aplecă spre Eddie, când deodată văzu ceva 
apărând în spatele lui, o suprafaţă ca un nor, roşiatică. Se 
înclina spre batiscaf, iar Stone se repezi spre consola de 
comandă, crezând că se vor lovi de coastă. 

Apoi îşi dădu seama că, dimpotrivă, coasta se lovea de 
ei. 

Venea spre ei. 

Coasta se repezea spre ei! 

Fu ultimul lucru pe care îl pricepu Stone, înainte ca sub 
forţa impactului sfera de acrii să fie spulberată în mii de 
bucăţi. 


Bell 430, Marea Norvegiei 


La plecarea din Trondheim, zborul se anunţase a fi unul 
liniştit. Dar apoi elicopterul începuse să se clatine atât de 
tare, încât Johanson întâmpina probleme în a se dedica în 
mod satisfăcător poeziei americane. În ultima jumătate de 
oră, cerul se întunecase dramatic şi coborâse încontinuu. 
Se sprijinea pe elicopter, de parcă ar fi vrut să îl împingă 
în mare.  Vânturi puternice îl scuturau din toate 
încheieturile. 

Pilotul aruncă o privire în spate. 

— E totul în ordine? 

— Excelent. Johanson închise cartea şi privi afară. 
Suprafaţa mării parcă se muiase într-o spălătorie. 
Recunoscu platformele de forare şi vapoarele ca nişte 
umbre. Estimă că în ultimele minute valurile crescuseră 
simţitor. Li se pregătea o furtună zdravănă. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, îi spuse pilotul. Nu avem 
nici un motiv de îngrijorare. 

— Nu îmi fac griji. Şi ce spune serviciul meteo? 

— Că va bate vântul. Pilotul aruncă o privire pe consola 
de comandă. După cum se pare, vom avea parte de un mic 
uragan. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră că nu m-ati anunţat 
dinainte. 

— N-am ştiut nici eu până acum. Bărbatul ridică din 
umeri. Prognoza meteo nu funcţionează întotdeauna prea 
bine. Vă e teamă să zburaţi? 

— Absolut deloc. Zborul mi se pare încântător, spuse 
Johanson accentuând cuvintele. Doar căderea mă 
îngrijorează. 

— Nu o să cădem. În afacerile offshore, asta e o joacă de 
copii. Cel mai rău lucru de astăzi va fi acela că ne va 
scutura ca lumea de câteva ori. 

— Cât mai avem? 

— Am parcurs deja jumătate de drum. 

— E bine, atunci. 

Johanson deschise cartea din nou. 

Mii de alte zgomote se amestecau cu zgomotul 


motorului. Totul pocnea, troncănea, fluiera. Părea să şi 
sune ceva. Un sunet care se auzea la intervale regulate, 
undeva în spatele său. Ce era în stare să facă vântul cu 
acustica! Johanson întoarse capul spre fotoliul din spate, 
însă zgomotul încetase. 

Se dedică din nou cugetărilor lui Walt Whitman. 


Efectul Sitoregga 


Cu 18 000 de ani în urmă, în timpul perioadei 
culminante a ultimei ere glaciare, nivelul mării din 
întreaga lume se situa cu o sută douăzeci de metri mai jos 
decât era la începutul mileniului al treilea. Cantități mari 
din masa de apă globală erau prinse în ghețari. Prin 
urmare, apa exercita o presiune mai mică asupra şelfurilor 
continentale, iar unele din mările de astăzi nici nu existau. 
Altele, odată cu transformarea în gheaţă, deveniseră tot 
mai joase, unele sfârşiseră prin a se usca, transformându- 
se în zone întinse de mlaştină. 

Presiunea apei aflate în scădere a provocat în diferite 
părţi ale lumii, printre altele, schimbarea dramatică a 
condiţiilor de stabilitate a hidraţilor de metan. Mai ales în 
regiunile înalte ale coastelor continentale cantităţi uriaşe 
de gaz au fost eliberate într-un timp extrem de scurt. 
Cuştile de gheaţă în care fuseseră prinse şi comprimate se 
topiseră. Ceea ce funcţionase timp de mii de ani ca mortar 
al coastelor devenise acum substanţa explozibilă a 
acestora. Fulgerător, metanul eliberat îşi mărea volumul 
de o sută şaizeci şi patru de ori, desfăcea porii şi 
crăpăturile în drumul său spre exterior, lăsând în urma sa 
ruine poroase, care nu îşi mai puteau susţine propria 
greutate. 

Prin urmare, platformele continentale începuseră să se 
surpe pe dinăuntru, trăgând după ele bucăţi mari din 
soclul continental. Cantități inimaginabile de material se 
repezeau pe sute de kilometri până în ocean, sub forma 
unor lavine de nămol. Gazul pătrundea în atmosferă, 
provocând schimbări radicale de climă, însă alunecările 


mai aveau şi efecte imediate, nu doar asupra vieţii marine, 
ci şi asupra regiunilor țărmului şi insulelor. 

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, se întâmplase 
ca oamenii de ştiinţă să facă o descoperire neliniştitoare în 
faţa țărmului Norvegiei Centrale. Dădură peste urmele 
unei asemenea alunecări. Mai exact, era vorba de mai 
multe alunecări care erodaseră o mare parte a coastei 
continentale din acea zonă şi care avuseseră loc în 
decursul a peste patruzeci de mii de ani. La aceasta 
contribuiseră mulţi factori: perioade de încălzire în care 
temperatura medie a curenților marini din apropierea 
coastei crescuse sau chiar acele perioade de îngheţ ca 
acum 18 000 de ani, în decursul cărora frigul se 
menţinuse, scăzând însă presiunea apei. La o cercetare 
mai atentă, fazele stabilităţii hidraţilor constituiau, din 
perspectiva istoriei terestre, excepţia de la regulă. 

Dar oamenii epocii moderne trăiau într-o asemenea 
perioadă de excepţie. Şi ei înclinau mult prea tare să 
creadă că situaţia de calm înşelător constituia regula. 

În total, fuseseră traşi în adânc peste cinci mii şi 
jumătate de kilometri cubi de pământ din soclul 
continental norvegian, prin mai multe lavine uriaşe. Între 
Scoţia, Islanda şi Norvegia, cercetătorii găsiseră o haldă 
de noroi cu o lungime de opt sute de kilometri. Elementul 
liniştitor era acela că cea mai mare alunecare a coastei 
nici nu era prea îndepărtată în timp, ci avusese loc cu nici 
zece mii de ani în urmă. Evenimentul a primit numele de 
efectul Storegga, şi se spera că aşa ceva nu se va mai 
întâmpla niciodată. 

Bineînţeles că era o speranţă iraţională! Dar poate că ar 
fi trecut alţi zeci de ani liniştiţi. Şi poate că alte ere 
glaciare sau alte încălziri globale ar fi provocat alunecări 
de proporţii suportabile, dacă nu ar fi apărut, peste 
noapte, un anumit vierme cu toată încărcătura lui de 
bacterii şi dacă alte evenimente secundare nu ar fi dus la 
ceea ce se întâmpla acum. 

Când se întrerupse contactul, Jean-Jacques Alban, aflat 
la bordul lui Thorvaldson, bănui că nu va mai vedea 


batiscaful vreodată. Însă nu îşi putea imagina amploarea 
evenimentelor ce tocmai se desfăşurau sub chila vasului de 
explorare. Fără îndoială, descompunerea hidraţilor intrase 
într-un stadiu pustiitor, în ultima jumătate de oră putoarea 
devenise  insuportabilă şi pe valurile ce creşteau 
încontinuu pluteau bucăţi albe spumegânde din ce în ce 
mari mari. Alban ştia şi că orice întârziere pe platforma 
continentală însemna sinucidere curată. Şi mai mult gaz ar 
duce la scăderea tensiunii superficiale a apei şi ei s-ar 
scufunda. Orice s-ar fi întâmplat în adânc, era dincolo de 
posibilitatea oricărui calcul. Alban ura ideea de a 
abandona Deep Roverul şi echipajul acestuia, însă ceva îi 
spunea că Stone şi pilotul erau în mod sigur pierduţi. 

În rândul cercetătorilor şi al echipajului se iscase o vie 
agitaţie. Nu toţi ştiau să interpreteze corect spumegatul şi 
mirosul. Furtuna îşi aducea şi ea contribuţia la 
dezorientarea generală. Ea se repezise din ceruri ca un 
zeu mânios şi sufla cu furie crescândă valuri tot mai mari 
peste mare. Acestea se loveau de coca lui Thorvaldson şi 
se pulverizau în miliarde de stropi strălucitori. În curând 
va fi aproape imposibil să se mai ţină pe picioare. 

În această situaţie, Alban avea multe de cântărit. 
Siguranţa vasului Thorvaldson nu putea fi privită prin 
prisma societăţii de navigaţie şi nu putea fi calculată nici 
după contribuţia sa ştiinţifică. Se măsura doar în funcţie 
de vieţile omeneşti. Aici intrau şi vieţile celor doi oameni 
din batiscaf, despre soarta cărora intuiţia îi furniza 
informaţii mai convingătoare decât mintea. Era la fel de 
greşit să rămână sau să fugă, dar amândouă erau la fel de 
necesare. 

Alban privi spre cerul negru mijindu-şi ochii şi-şi şterse 
apa ce îi curgea pe faţă. In acelaşi moment, marea 
răscolită se linişti pentru câteva clipe. Nu era o domolire 
reală a furtunii, mai degrabă o pauză înainte ca ea să 
izbucnească iar, cu furie îndoită. 

Alban hotări să rămână. 


Jos avea loc un dezastru. 


Dintr-o clipă în alta, hidraţii distruşi iniţial, câmpuri 
stabile de gheaţă şi artere în porii sedimentelor, 
transformate acum în nişte ruine mâncate de viermi şi 
bacterii - se descompuseră. Pe o distanţă de o sută 
cincizeci de kilometri, legătura de apă şi metan, 
asemănătoare cu gheaţa, se transformă exploziv în gaz. În 
timp ce Alban se lupta să menţină poziţia vasului, gazul îşi 
croia drum spre suprafaţă, spulberând pereţii abrupți, 
spărgând stâncile, făcând soclul continental să se 
cutremure şi să se aplece în faţă. Kilometri cubi de stâncă 
se prăbuşiră într-un interval de câteva secunde. Toată 
marginea continentală superioară se puse în mişcare, în 
timp ce în adânc straturi noi intrau în coliziune. Într-o 
uriaşă reacţie în lanţ, masele se antrenau unele pe altele în 
alunecare, cădeau peste ultimele structuri solide, 
transformându-le în mocirlă. 

Soclul continental dintre Scoţia şi Norvegia, cu pompele, 
conductele şi platformele sale, prezentă primele rupturi. 

Cineva striga la Alban, prin furtună. Se întoarse pe 
călcâie şi îl văzu pe secundul directorului ştiinţific dând 
sălbatic din mâini. Din cauza furtunii, abia putea înţelege 
ce zice. 

— Coasta, reuşi Alban să înţeleagă. Coasta! 

După cele câteva clipe de calm înşelător, marea deveni 
cu adevărat sălbatică. Ape grele încolţiră vasul. Alban 
aruncă o privire disperată către consolă, unde lăsaseră la 
apă Deep Roverul. Valurile spumegau. Mirosul de metan 
devenise de nesuportat. Alban îşi desprinse privirea şi 
începu să fugă spre centrul vaporului. Bărbatul îl prinse de 
mâneca hainei. 

— Veniti, Alban! Doamne Dumnezeule! Trebuie să vedeţi 
ce se întâmplă. 

Vaporul se cutremură. La urechea lui Alban ajunse un 
uruit surd, un zgomot din măruntaiele vaporului. Urcară 
clătinându-se treptele înguste care duceau în sus spre 
punte. 

— Priviţi! 

Alban rămase cu ochii aţintiţi spre sonarul de pe 


pupitrul instrumentelor, cel care sonda încontinuu fundul 
mării. Nu-şi crezu ochilor. 

Fundul mării nu mai exista! 

Parcă s-ar fi uitat într-un vârtej! 

— Se surpă coasta, şopti Alban. 

În acelaşi moment realiză că nu mai putea face nimic 
pentru inginerul ăla nebun şi pentru Eddie. Presimţirile i 
se transformară în cea mai îngrozitoare certitudine. 

— Trebuie să plecăm de aici, spuse Alban. Imediat. 

Timonierul întoarse capul spre el. 

— In ce direcţie? 

Alban se gândi febril. Avea acum certitudinea absolută. 
Ştia ce se întâmplă acolo jos şi, prin urmare, ştia ce li se 
pregăteşte. Să se apropie de vreun port era exclus din 
start. Singura şansă a lui Thorvaldson era să se îndrepte 
cât mai repede spre ape mai adânci. 

— Anunţaţi prin radio, spuse apoi. Norvegia, Scoţia, 
Islanda, pe toţi din zonă. Să evacueze țărmurile. Trimiteţi 
mesajul fără întrerupere! Să îl recepţioneze oricine ne 
poate recepționa! 

— Ce se întâmplă cu Stone şi cu... începu să spună 
directorul secund. 

Alban îl privi. 

— Sunt morţi! 

Nu îndrăznea să-şi imagineze amploarea alunecării. Însă 
ceea ce arăta sonarul era suficient pentru a-i da fiori reci. 
Se aflau încă în perimetrul critic. Dacă ar fi fost cu câţiva 
kilometri mai aproape de şelful continental, s-ar fi 
scufundat deja. Se puteau aştepta ca în larg să scape doar 
cu spaima. Vor fi nevoiţi să ţină piept furtunii, însă asta era 
o treabă pe care o puteau face. 

Alban recapitulă în minte morfologia coastei. Spre nord- 
vest, fundul mării cobora pe mai multe terase. Dacă aveau 
noroc, atunci lavina s-a oprit în partea de sus. Însă în cazul 
efectului Storegga nu exista nici o stavilă. Coasta ar urma 
să alunece complet în ocean, pe o distanţă de sute de 
kilometri, până la trei mii cinci sute de metri adâncime. 
Masele ar pătrunde până în abisurile de la estul Islandei şi 


ar cutremura Marea Nordului şi Marea Norvegiei precum 
cutremurul secolului. 

Încotro s-o ia? 

Alban îşi luă privirea de pe instrumente. 

— Cursul Islanda, spuse. 


Milioane de tone de mâl şi de moloz se prăvăleau în jos. 

Când primele semne ale lavinei se năpustiră asupra 
canalului Feroe-Scoţia, terasele coastelor dintre Scoţia şi 
Norvegia nu mai existau deja, exista doar o masă 
desprinsă care se prăbuşea tot mai jos, smulgând şi 
ducând cu sine tot ce până în acel moment avusese formă 
şi structură. O parte a alunecării în straturi nimeri la vest 
de Insulele Feroe şi fu oprită, într-un final, de băncile 
submarine care înconjurau bazinul islandez. O altă parte a 
lavinei se împrăştie de-a lungul şirului de munţi dintre 
Islanda şi Insulele Feroe. 

Cea mai mare parte însă bubui în jos pe canalul Feroe- 
Shetland ca pe un topogan gigantic. Nimic nu îi oprea 
coborârea. Acelaşi bazin oceanic care acum milioane de 
ani preluase alunecarea Storegga se umplea acum de o 
lavină şi mai mare, care pătrundea, fără oprelişti, 
producând un efect teribil de sucţiune. 

Apoi marginea soclului continental se rupse. 

Se rupse complet pe o lăţime de cincizeci de kilometri. 
Şi acesta era doar începutul! 


Sveggesundet, Norvegia 


Imediat după plecarea lui Johanson, Tina Lund îşi 
încărcă bagajele în jeepul lui şi plecă la drum. 

Conducea repede. Începuse să cadă o ploaie care 
mânjea strada. Probabil că Johanson ar fi protestat, însă 
Lund era de părere că trebuie să îi ceri maşinii ceea ce 
putea da. Oricum nu prea aveai ce vedea pe vremea asta 
mohorâtă. 

Cu fiecare kilometru care o ducea mai aproape de 
Sveggesundet, se simţea mai uşoară. 


Depăşise momentul de criză. După ce lămuriseră 
problema cu Stone, îl sunase imediat pe Kare Sverdrup şi 
îi propusese să petreacă împreună câteva zile la mare. 
Sverdrup fusese bucuros şi într-o oarecare măsură 
surprins, i se păru ei. Ceva din reacţia lui o făcu să 
bănuiască faptul că Johanson avusese dreptate. Că 
îndreptase în ultima clipă suişurile şi coborâşurile din 
ultimele săptămâni, altfel Kare ar fi plecat. Timp de câteva 
clipe se temu că o dăduse în bară şi se auzi rostind cuvinte 
care, pentru stilul ei solitar de viaţă, erau chiar 
îngrijorător de hotărâte. 

Johanson îşi distrusese casa. Ei bine. Ea putea încerca 
să clădească una. 

După călătoria rapidă, jeepul rula acum pe strada 
principală din Sveggesundet care dădea spre mal, iar Tina 
Lund simţi cum i se accelerează pulsul. Lăsă maşina într-o 
parcare publică deasupra lui Fiskehuset. De acolo, un 
drum de acces şi o potecă pentru pietoni duceau spre 
plajă. Nu era o plajă adevărată, cu nisip, ci muşchi şi ferigi 
acopereau prundişul şi pietrele netede. Peisajul din jurul 
satului Sveggesundet era monoton, însă de o sălbăticie 
romantică, iar Fiskehuset, cu terasa sa situată chiar lângă 
mare, oferea o privelişte deosebit de frumoasă, chiar şi azi, 
pe ploaie şi cu vizibilitate proastă. 

Lund parcurse agale cei câţiva paşi până la restaurant şi 
intră. Sverdrup nu era acolo, şi nici restaurantul nu era 
încă deschis. Un ajutor de bucătar căra nişte lăzi cu 
legume înăuntru şi o anunţă că Sverdrup era cu treburi în 
sat. Poate era la bancă sau la frizer, sau altundeva, în orice 
caz nu spusese când se întoarce. 

E vina mea, îşi spuse Lund. 

Işi dăduseră întâlnire aici. Probabil că de vină era viteza 
cu care gonise cu jeepul lui Johanson, însă cert era că 
ajunsese cu o oră mai devreme. Cum de a estimat atât de 
prost? Acum va trebui să stea să-l aştepte la restaurant. 
Dar era aiurea. Ar arăta nepotrivit: cucu, uite cine a venit 
deja! Sau şi mai rău: Hei, Kare, unde ai fost, te aştept de 
un car de ani! 


leşi pe terasă. Ploaia o biciui pe faţă. Alţii ar fi intrat 
rapid înapoi, însă pe Lund vremea proastă nu o deranja. Îşi 
petrecuse copilăria la ţară. lubea zilele cu soare, însă îi 
plăceau şi furtuna, şi ploaia. De fapt, abia acum observă că 
vântul care zgâlţâise jeepul în ultima jumătate de oră se 
transformase într-o furtună zdravănă. Nu mai era aşa de 
multă ceaţă, însă norii goneau mai jos pe cer. Cât putea 
vedea cu ochii, marea era brăzdată şi acoperită de spumă 
albă. 

Ceva părea ciudat! 

Fusese aici destul de des încât să se familiarizeze cu 
peisajul. Dar malul i se părea mai lat decât de obicei. 
Pietrişul şi stâncile intrau în mare mai adânc decât în mod 
obişnuit, în ciuda valurilor care veneau rostogolindu-se. 
Arăta aproape ca un reflux neprogramat. 

Probabil că te înşeli, îşi spuse Lund. 

Hotărâtă, scoase telefonul mobil şi formă numărul lui 
Sverdrup. Putea foarte bine să îi spună că era deja aici. 
Mai bine aşa, decât să strice surpriza. Poate că îşi făcea ea 
prea multe griji, însă prefera ca el să ştie că a sosit. Azi nu 
ar fi putut suporta să vadă o faţă lungă, nici măcar cel mai 
mic semn că nu se bucura să o vadă. 

Sună de patru ori, după care intră căsuţa vocală. 

Bine şi aşa. Soarta a ales! 

Atunci va aştepta. 

Îşi dădu la o parte părul ud de pe frunte şi intră din nou, 
sperând ca măcar automatul de cafea să funcţioneze. 


Tsunami 


Marea era plină de monştri. 

Ea era de când lumea un loc al miturilor, al metaforelor 
şi al spaimelor originare. Tovarăşii lui Odiseu au căzut 
pradă Scyllei. Poseidon a creat monstrul Cetus, mâniat 
fiind pe trufia Cassiopeei, şi a trimis un şarpe de mare 
împotriva lui Laokoon care prorocise căderea Troiei. 
Sirenele nu puteau fi evitate decât purtând ceară în urechi. 
Nimfele, saurienii marini şi caracatiţele uriaşe bântuiau 


fanteziile. În fine, Vampyrotheutis infernalis deveniră 
antipozii tuturor valorilor omeneşti. Chiar şi animalul 
încornorat din Biblie a ieşit tot din mare. Şi tocmai ştiinţa, 
sceptică prin însăşi natura ei, predica mai nou sâmburele 
de adevăr al legendelor şi al rapoartelor cu răsuflarea 
tăiată, de când fuseseră redescoperiţi crosopterigienii şi 
de când existenţa calmarului uriaş fusese dovedită. După 
ce vreme de mii de ani se temuseră de locuitorii abisurilor, 
acum oamenii se ţineau, plini de entuziasm, pe urmele lor. 
Spiritul luminat nu mai avea nimic sfânt, nici măcar teama. 
Monştrii deveniseră tovarăşii de joacă mai buni, cei reali 
alături de cei imaginari, jucăriile de pluş ale ştiinţei. 

Cu excepţia unuia singur. 

Era cel mai rău dintre toţi. Insufla panică şi minţii celei 
mai luminate. De câte ori se ridica din mare venind peste 
țărm, aducea distrugere şi moarte. Numele şi-l datora 
pescarilor japonezi, care, departe în larg, nu simțeau nimic 
din spaima pe care o aducea, pentru ca la întoarcere să-şi 
găsească satul devastat şi rudele moarte. Găsiseră pentru 
acest monstru un nume, care tradus cuvânt cu cuvânt 
însemna „val în port“. Tsu pentru port, Nami pentru val. 

Tsunami. 

Decizia lui Alban de a porni spre apele adânci arăta că 
era un om care cunoaşte monstrul şi apucăturile sale. Ar fi 
fost cea mai mare greşeală să se îndrepte spre portul care 
nu ar fi putut să îi protejeze. 

Aşa că făcu singurul lucru corect. 

În timp ce Thorvaldson îşi făcea loc cu greu prin marea 
răvăşită, coasta continentală şi marginea  seifului 
continental continuau să se prăbuşească în adânc. Efectul 
de sucţiune astfel format scădea nivelul mării pe arii 
extinse. De jur împrejurul locului prăbuşirii se formau 
valuri ca nişte inele, năpustindu-se în toate direcţiile. 
Deasupra epicentrului prăbuşirii - o suprafaţă care, 
oricum, măsura câteva mii de kilometri pătraţi -, valurile 
erau, încă, atât de mici, încât în furtuna sălbatică nici nu 
se observau. Amplitudinea lor era abia de un metru peste 
nivelul mării. 


După aceea însă, ajungeau în zona mai puţin adâncă a 
soclului continental. 

Alban învățase din vreme ce deosebea valurile tsunami 
de celelalte valuri, şi anume cam totul. In mod normal, 
valurile se formau în urma mişcării aerului. Când razele 
soarelui încălzeau atmosfera, căldura nu se distribuia în 
mod uniform pe toată suprafaţa Pământului. Se năşteau 
vânturi pentru uniformizare care produceau la suprafaţa 
apei frecare, şi prin aceasta valuri. Nici uraganele nu 
ridicau nivelul mării cu mai mult de cincisprezece metri. 
Valurile uriaşe, ca temutele freak waves, erau excepţii. 
Viteza maximă a valurilor normale pe timp de furtună era 
de nouăzeci de kilometri pe oră, iar acţiunea vântului 
rămânea izolată la straturile superioare ale mării. 
Începând cu o adâncime de două sute de metri, totul 
rămânea calm. 

Însă tsunami nu se forma la suprafaţă, ci în adânc. Nu 
erau rezultatul vitezei vântului, ci se năşteau dintr-un şoc 
seismic, iar valurile de genul acesta se deplasau cu viteze 
complet diferite. În primul rând însă, energia unui tsunami 
era condusă de la coloana de apă până pe fundul mării. 
Valul avea astfel contact cu pământul în fiecare punct al 
mării, indiferent la ce adâncime ar fi fost situat. Intreaga 
masă de apă se punea în mişcare. 

Cel mai bun exemplu despre cum trebuia să-ţi imaginezi 
un tsunami, Alban nu îl primise de la vreo demonstraţie pe 
calculator, ci pe o cale mult mai simplă. Cineva umpluse o 
găleată cu apă şi o lovise cu piciorul în partea de jos. La 
suprafaţă se formaseră mai multe valuri concentrice. Şocul 
de la fundul găleţii se transmisese întregului conţinut, 
propagându-se spre exterior sub formă de valuri. 

Trebuia pur şi simplu să îşi imagineze acest efect, i se 
spusese, la o scară mult mai mare. 

Pur şi simplu. 

Valul uriaş provocat de alunecare se năpusti în toate 
direcţiile cu o viteză iniţială de şapte sute de kilometri pe 
oră, având nişte creste joase, întinse pe suprafeţe extrem 
de mari. Doar primul val transporta un milion de tone de 


apă şi o cantitate corespunzătoare de energie. Câteva 
minute mai târziu, ajunse la marginea ruptă a soclului 
continental. Fundul mării îşi pierdu din adâncime şi frână 
valul, îi încetini frontul, dar fără ca energia adusă de el să 
se micşoreze în mod semnificativ. Masa de apă pătrunse 
mai departe şi, pentru că nu mai putea înainta atât de 
repede, începu să se suprapună. Cu cât adâncimea 
devenea mai mică, cu atât tsunami creştea, în timp ce 
lungimea valului scădea dramatic. Valuri de furtună 
călăreau cocoţate pe creastă. Când ajunse la primele 
platforme de forare din Marea Nordului, mai avea doar o 
viteză de patru sute de kilometri, dar măsura cincisprezece 
metri înălţime. 

Cincisprezece metri nu reprezentau un motiv de 
îngrijorare pentru platforme, dacă era vorba de un val 
obişnuit de furtună. 

Însă un val de şoc, care vibra de pe fundul mării până la 
suprafaţă, încoronat fiind de un munte de apă înalt de 
cincisprezece metri şi cu patru sute de kilometri la oră 
viteză, avea efectul unui Jumbo-Jet care se prăbuşea. 


Gullfaks C, şelful continental norvegian 


Preţ de câteva secunde, Lars Jorensen îşi spuse că era 
deja prea bătrân ca să mai reziste şi ultimele câteva luni 
pe Gullfaks. Tremura din tot corpul. Ce se întâmpla? 
Tremura atât de tare, încât balustrada părea să tremure 
odată cu el, şi nu avea nici cea mai vagă idee de ce. Nu se 
simţea rău deloc. Poate era deprimat, dar nu era bolnav. 
Să sufere oare de un atac de cord? 

Apoi îşi dădu seama că, într-adevăr, balustrada tremura, 
nu el. 

Gullfaks C trepida. 

Când înţelese, fu ca un şoc. 

Se uită la turnul de extracţie, apoi din nou afară în larg. 
Jos, furtuna îşi făcea de cap, însă văzuse el şi lucruri mai 
rele. Cu mult mai rele, care însă nu afectaseră platforma. 
Jorensen ştia tremuratul ăsta doar din povestiri, se 


întâmpla atunci când o forare prost executată provoca un 
blowout şi când petrolul sau gazul sub presiune ţâşnea în 
sus. Atunci se putea întâmpla ca întreaga platformă să 
intre în vibrații puternice. Însă pe Gullfaks aşa ceva nu era 
posibil. Pompau petrolul din rezervoare pe jumătate goale 
în altele aflate sub apă, şi asta nu se întâmpla chiar sub 
platformă, ci la distanţe mari, de jur împrejur. 

În afacerea offshore exista ceva ca un top ten al 
potenţialelor catastrofe. Se puteau rupe contrafişele 
transversale din lanţuri de oţel, pe care se sprijineau multe 
platforme. Freak waves, cele mai înalte valuri produse de 
vânt şi curenţi, treceau drept cel mai mare accident posibil 
în industria petrolieră. Temute mai erau şi coliziunile cu 
eventualele pontoane rupte de la locul lor şi cu 
rezervoarele care nu puteau fi manevrate. Toate acestea se 
aflau pe lista celor mai mari temeri, şi sus de tot se afla 
scurgerea de gaze. Scurgerile erau greu detectabile. 
Adesea erau observate prea târziu, când ajungeau la foc. 
În acest caz exploda întreaga platformă, cum se 
întâmplase pe partea britanică cu Piper Alpha, când cea 
mai mare catastrofă din industria petrolieră adusese jertfă 
o sută şaizeci de vieţi omeneşti. 

Dar cutremurele marine erau coşmarul suprem. 

Şi ăsta, recunoscu Jorensen, era un cutremur. 

Acum se putea întâmpla orice. Când se cutremura 
pământul, pierdeai orice control. Materialul se deforma şi 
se rupea. Apăreau scurgeri, izbucneau incendii. Când un 
cutremur făcea o platformă să vibreze, puteai doar să speri 
că nu va fi şi mai rău, că nu se prăbuşea şi nu aluneca 
fundul mării şi că vor rezista construcţiile ancorate. Dar şi 
atunci apărea o altă problemă legată de cutremur, şi 
împotriva ei nu puteai face nimic, nici cel mai mărunt 
lucru. 

Şi această problemă tocmai se îndrepta spre platformă. 

Jorensen o văzu apropiindu-se şi ştiu că avea foarte 
puţine şanse de scăpare. Se întoarse şi vru să coboare 
scara de oţel, să scape de galeria aeriană. 

Totul se desfăşură foarte repede. 


Pământul îi dispăru de sub picioare şi se prăbuşi în gol. 
Mâinile i se cramponară instinctiv de grilajul de pe podea. 
Izbucni o gălăgie infernală, un vuiet şi un pârâit de parcă 
s-ar fi rupt toată platforma. Se auziră ţipete, apoi aerul fu 
sfâşiat de un pocnet asurzitor şi Jorensen fu izbit de 
balustradă. O durere ascuţită îi străpunse corpul. Atârnând 
de grilaj, văzu cum marea păru să se lumineze brusc. 
Deasupra lui, metalul se contorsiona scoțând sunete 
stridente. Cuprins de groază, înţelese că uriaşa platformă 
se înclinase şi îşi pierdu minţile. Se transformă într-o fiinţă 
cuprinsă de panică. Încerca fără nici un sens să se târască 
în sus, cât mai departe de apa care se apropia. Se trăgea 
în sus pe panta care mai înainte fusese o podea. Panta 
deveni din ce în ce mai abruptă şi Jorensen începu să ţipe. 

Forţele îl lăsară. Degetele mâinii drepte scăpară barele 
de metal şi bărbatul alunecă mai jos. Prin mâna stângă îi 
trecu o smucitură teribilă. Stătea atârnat într-o singură 
mână. Îşi lăsă capul pe spate ţipând încontinuu şi văzu 
turnul de forare care se prăbuşea şi consola cu flacăra de 
gaz care nu se mai ridica deasupra apei, ci împungea 
abrupt cerul negru ca smoala. 

Timp de câteva secunde, flacăra solitară păru aproape 
grandioasă. Un salut către zei. Bună, voi cei de sus! 
Venim! 

Apoi totul explodă într-un nor galben de jar şi Jorensen 
fu azvârlit în mare. Nu simţea durerea acolo unde îi fusese 
rupt braţul, astfel încât mâna stângă continua să stea 
încleştată de bară. Înainte ca tăvălugul de foc să-l 
cuprindă, tsunami-ul care gonea spre ei se izbi de 
platforma ce se scufunda şi Gullfaks C fu nimicită, în timp 
ce pilonii de beton dispăreau în adânc, odată cu marginea 
soclului continental care se prăbuşea. 

Bunicule, spune-ne o poveste... 


Oslo, Norvegia 


Femeia îl asculta încruntată. 
— La ce vă referiţi? îl întrebă. Ceva ca o reacţie în lanţ? 


Femeia făcea parte din comitetul permanent de criză al 
Ministerului Mediului şi era obişnuită să audă cele mai 
năstruşnice teorii. Cunoştea Institutul Geomar şi ştia că 
oamenii de acolo nu spun aberaţii, astfel încât încerca să 
înţeleagă rapid ce îi spunea cercetătorul german la telefon. 

— Nu direct, răspunse Bohrmann. Mai degrabă o 
desfăşurare simultană. Distrugerile înaintează de-a lungul 
întregii coaste. Se întâmplă peste tot în acelaşi timp. 

Femeia înghiţi în sec. 

— Şi... ce zone ar fi afectate? 

— Depinde unde anume are loc ruptura şi pe ce lungime. 
Părţi mari ale coastei norvegiene, aş zice eu. Tsunami-urile 
se întind pe mii de kilometri. Informăm pe toată lumea din 
zonă, Islanda, Marea Britanie, Germania, pe toţi. 

Femeia rămase cu privirea aţintită pe geamul clădirii 
guvernamentale. Se gândi la platformele din larg. Erau 
sute, până sus spre Trondheim. 

— Ce consecinţe ar avea asupra oraşelor de pe țărm? 
întrebă cu o voce lipsită de intonaţie. 

— Ar trebui să aveţi în vedere evacuarea. 

— Şi pentru industria offshore? ` 

— Credeţi-mă că este greu de spus. În cel mai bun caz 
vor avea loc o serie de mici alunecări. Ceea ce ar însemna 
doar câteva zguduieli. În cel mai rău caz va avea loc... 

În acelaşi moment uşa se deschise şi se năpusti înăuntru 
un bărbat palid la faţă. Puse în faţa femeii o coală de hârtie 
şi îi făcu semn să încheie conversaţia. Femeia luă foaia şi 
aruncă o privire pe text. Era copia unei radiograme. O 
trimisese un vapor. 

Thorvaldson, citi ea. 

Apoi citi mai departe, simțind cum îi fuge pământul de 
sub picioare. : 

— Sunt semne prevestitoare, spunea Bohrmann. In cazul 
în care evenimentul se va produce, oamenii de la țărm 
trebuie să ştie la ce să fie atenţi. Se anunţă tsunami-uri. Cu 
ceva timp înainte de apariţia lor, se va observa o creştere 
rapidă şi o scădere a nivelului mării. Se va repeta de mai 
multe ori. Un ochi exersat va sesiza schimbarea. După zece 


sau douăzeci de minute, apa se va retrage brusc până 
departe de mal. Se vor vedea recife şi stânci. Veţi putea 
vedea fundul mării acolo unde de obicei nu se vede. Cel 
mai târziu în acest moment trebuie să vă refugiaţi pe un 
teren mai înalt. 

Femeia nu mai spuse nimic şi abia dacă mai asculta. 
Încercase să-şi imagineze ce s-ar întâmpla dacă bărbatul 
de la telefon ar spune adevărul. Acum încerca să-şi 
imagineze cele ce tocmai se petreceau. 


Sveggesundet, Norvegia 


Lund murea de plictiseală. 

Nu-i plăcea să stea în restaurantul gol bând cafea. Orice 
formă de inactivitate era o tortură pentru ea. Ajutorul de 
bucătar fusese amabil şi pornise special pentru ea maşina 
care prepara Espresso şi (Cappuccino. Cafeaua era 
delicioasă şi, în ciuda vremii furtunoase şi a vizibilităţii 
proaste, priveliştea mării văzută de la marile ferestre 
panoramice era impresionantă. Dar chiar şi aşa, Tinei 
Lund i se părea îngrozitor de plictisitor să stea şi să 
aştepte. 

Învârtea linguriţa în spuma de lapte din cana ei, când 
cineva intră în restaurant. O pală de vânt pătrunse odată 
cu el. 

— Bună, Tina! 

Tina îşi ridică privirea. Bărbatul care sosise era un 
prieten de-al lui Sverdrup. Îl ştia doar după numele mic, 
Âke. Avea în Kristiansund o firmă prosperă de închiriat 
bărci şi vara câştiga o grămadă de bani. j 

Schimbară câteva cuvinte despre vreme, apoi Ake o 
întrebă: 

— Ce faci aici? ÎI vizitezi pe Kare? 

— Asta aveam de gând, răspunse Lund zâmbind strâmb. 

— Şi de ce stai singură aici? o întrebă Ake mirat. Prostul 
ăla de ce nu e lângă tine, unde Îi e locul? 

— E vina mea. Am ajuns prea devreme. 

— Sună-l! 


— L-am sunat. Căsuţa vocală. 

— A, aşa-i! Âke se lovi peste frunte. Acolo nu are semnal. 

Lund ciuli urechile. 

— Ştii unde e? 

— Da, tocmai am fost cu el la Hauffen. 

— Hauffen? La distilerie? 

— Da. Cumpără ţuică. Am gustat noi una sau alta, dar îl 
cunoşti pe Kare. Bea mai puţin alcool decât popa-n post, 
iar eu a trebuit să preiau singur degustarea. 

— Acum mai e acolo? 

— I-am lăsat jos în pivniţă la poveşti. De ce nu te duci 
până acolo? Ştii unde e Hauffen? 

Lund ştia. Micuţa distilerie făcea un lichior de fructe 
excelent, care nu era pentru export şi se afla la zece 
minute de mers spre sud, pe un platou plat. Cu maşina ar 
ajunge acolo în două minute pe strada dinspre uscat. Însă 
o plimbare scurtă i se păru mai atrăgătoare. Stătuse destul 
în maşină. 

— Mă duc până acolo, spuse Lund. 

— Pe vremea asta? Âke făcu o grimasă. Cum vrei! O să-ţi 
crească membrane de înot! 

— Mai bine decât să-mi crească rădăcini, zise Lund şi se 
ridică de pe scaun, bucuroasă de informaţia primită. 

Ajunsă afară îşi ridică gulerul jachetei, cobori spre plajă 
şi o porni. În zilele senine, distileria se putea vedea de aici. 
Acum arăta ca o nălucă cenuşie în ploaia piezişă. 

Se va bucura să o vadă? 

Era incredibilă! Gândea ca o adolescentă îndrăgostită. 
Tina Lund cea plină de surprize. Sigur că se va bucura. 
Cum altfel? 

În timp ce se îndepărta de Fiskehuset, cercetă marea din 
priviri. Îşi spuse că probabil se înşelase adineaori. Crezuse 
că plaja stâncoasă era mai lată decât de obicei, însă era ca 
întotdeauna. Nu, părea chiar mai îngustă. 

Aşteptă un moment. 

Cum se putuse înşela în halul ăla? 

Poate că furtuna era de vină. Valurile înaintau când mai 
mult, când mai puţin. Probabil că tocmai se înteţea iar. 


Lund ridică din umeri şi merse mai departe. 

Ajunse la distilerie udă până la piele, dar nu găsi pe 
nimeni în camera de primire. Pe peretele din spate era o 
uşă deschisă. Din pivniţă se vedea lumină. Cobori imediat, 
fără să ezite, şi găsi doi bărbaţi sprijiniți de butoaie, 
discutând cu paharele în mână. Erau cei doi fraţi cărora le 
aparţinea distileria, nişte bătrâni prietenoşi, cu feţele 
bătute de intemperii. Kare nu se vedea nicăieri. 

— Îmi pare rău, spuse unul din cei doi. A plecat acum 
două minute. L.ai pierdut. 

— Era pe jos? întrebă ea. Poate îl mai ajungea din urmă. 

— Nu. Celălalt bărbat clătină din cap. Era cu camionul. 
A cumpărat câte ceva. Nu putea să care totul în mână. 

— A spus cumva dacă se întoarce la restaurant? 

— Da, acolo voia să meargă. 

— Bine. Mulţumesc. 

— Hei, aşteaptă puţin. Bătrânul se desprinse de butoi, 
venind spre ea. Dacă tot ai venit degeaba, atunci bea 
măcar un păhărel cu noi. Nu se poate una ca asta, să intri 
într-o distilerie şi să pleci trează! 

— Vă mulţumesc, sunteţi foarte drăguţi, dar... 

— Are dreptate, îl susţinu fratele lui plin de zel. Trebuie 
să bei ceva. 

— Eu... 

— Afară e sfârşitul lumii, copilă. Cum vrei să găseşti 
drumul înapoi fără să ai ceva fierbinte în stomac? 

O priveau amândoi cu expresii de căţeluş. Lund ştia că 
le-ar face o bucurie bătrânilor dacă ar rămâne la un pahar. 

Şi de ce nu? 

Cei doi fraţi zâmbiră şi dădură bucuroşi din cap, de 
parcă tocmai ar fi cucerit Constantinopolul. 


Insulele Shetland, Marea Britanie 


Elicopterul se pregăti de aterizare. 

Johanson privi afară. Zburaseră peste plaja în pantă, îi 
urmaseră cursul şi acum se îndreptau spre un mic loc de 
aterizare, de unde urma să îl ia Karen Weaver. Stâncile 


coborau lin spre est, terminându-se într-un golf curbat. De 
aici încolo, peisajul era plat. Nenumărate plaje de nisip şi 
de pietriş se înşirau unele după altele, iar în spatele lor 
începea peisajul tipic acoperit de muşchi al insulelor 
Shetland. Dealuri scunde, întinse, pe care drumurile 
păreau doar zgâriate. 

Heliportul aparţinea unei staţii de cercetare marină care 
adăpostea jumătate de duzină de oameni de ştiinţă şi abia 
dacă îşi merita denumirea: un câmp relativ rotund, 
acoperit cu pietriş în mijlocul unei întinderi verzi-cenuşii; 
staţia însăşi era puţin mai mult decât o adunătură de 
barăci strâmbate de vreme. O stradă îngustă cobora 
dinspre dealuri, terminându-se la un debarcader. Johanson 
nu văzu nici o barcă. Lângă barăci erau parcate două 
maşini de teren şi un autobuz VW ruginit. Weaver scria la 
un articol despre foci, de aceea alesese acest loc. leşea 
regulat cu cercetătorii pe mare, se scufunda împreună cu 
ei şi locuia într-una dintre colibe. 

O ultimă rafală făcu ca Bell să se cutremure, apoi roţile 
atinseră pământul. Elicopterul ateriză lin. 

— Am supravieţuit şi de data asta, spuse pilotul. 

Johanson văzu o siluetă mică la marginea câmpului de 
aterizare. Părul îi flutura în vânt. Presupuse că era Karen 
Weaver. Îi plăcu de ea, cum stătea în pustietate aşteptând. 
Nu departe de ea se vedea o motocicletă. Exact pe gustul 
lui. O insulă arhaică cu o siluetă solitară, stăpânindu-se 
reciproc. Johanson se întinse, băgă cartea cu poeziile lui 
Whitmann la loc în geanta de voiaj şi întinse mâna după 
palton. 

— Din partea mea am mai putea da câteva ture, îi spuse 
pilotului, însă nu pot lăsa o doamnă să mă aştepte. 

Pilotul se întoarse spre Johanson şi se încruntă. 

— Faceţi doar pe degajatul sau chiar nu v-aţi temut? 

Johanson încercă să nimerească mânecile paltonului. 

— Asta trebuie să aflaţi singur. Dumneavoastră aveţi 
experienţă cu şefii. 

— Da, sigur că da. 

— Şi? Sunt degajat? 


— Nu-mi dau seama. Poate că blufaţi pur şi simplu. 
Majoritatea celor pe care îi plimb mi-ar fi făcut capul 
calendar. 

— Şi Skaugen? 

— Skaugen? Pilotul se gândi un moment, în timp ce 
deasupra lor păcănitul rotoarelor devenea tot mai slab. Nu, 
cred că Skaugen nu se lasă impresionat de nimic! 

Chiar m-aş fi mirat, îşi spuse Johanson. 

— Mă puteţi lua de aici mâine la prânz? La 
douăsprezece, să zicem. 

— Nici o problemă! 

Aşteptă până se deschise uşa şi cobori pe scara mică. 
Era un tip degajat? În sinea sa era bucuros să simtă din 
nou pământ sub picioare. Pilotul trebuia să meargă mai 
departe, dar se pare că era obişnuit cu vremea rea. Va face 
doar o pauză scurtă, după care va zbura spre Lerwick să 
alimenteze. Johanson îşi aruncă geanta pe umăr şi porni 
spre silueta care aştepta. Paltonul flutura şi i se lovea de 
picioare, dar măcar nu ploua. 

Karen Weaver îi ieşi încet în întâmpinare. 

În mod curios, fiecare pas părea să o facă şi mai mică. 
Când ajunse în sfârşit în faţa lui, Johanson estimă că 
femeia avea cel mult unu şaizeci şi cinci. Era compactă 
într-un mod atrăgător. Blugii i se întindeau pe picioarele 
musculoase. Pe sub geaca de piele i se conturau umerii 
laţi. Din câte îşi putea da seama Johanson, nu era 
machiată. Bronzul ei era unul câştigat de la vânt şi ploaie. 
Soarele arzător şi sarea contribuiseră şi ele, asigurând 
totodată şi pistruii care se întindeau generos pe pomeţii 
laţi şi pe frunte. Vântul îi ciufulea coama de bucle castanii. 
Femeia îl privi cu interes. 

— Sigur Johanson, constată ea. Cum a fost zborul? 

— Mizerabil. A trebuit să mă consolez cu compania lui 
Walt Whitman, răspunse Johanson privind spre elicopter. 
Însă pilotul a spus că aş fi un tip degajat. 

Weaver zâmbi. 

— Doriţi să mâncaţi ceva? 

Ce întrebare ciudată, îşi spuse, aşa imediat după salut. 


Apoi îşi dădu seama că într-adevăr îi era foame. 

— Mi-ar plăcea. Unde? 

Weaver arătă din cap spre motocicletă. 

— Putem merge până în următoarea localitate. Dacă 
zborul nu v-a dăunat prea tare, atunci veţi rezista şi pe 
Harley. Sau mâncăm ceva la staţie, dacă vă mulţumiţi cu 
corned beef din conservă şi cu supă de fasole. 

Johanson o privi şi observă că avea ochii de un albastru 
neobişnuit de intens. Albastrul oceanului. 

— De ce nu? îi răspunse. Cercetătorii au ieşit în larg? 

— Nu. E prea mare furtuna. Plănuiau să meargă în 
localitate după cumpărături. Pot face ce vreau aici, şi pot 
şi să deschid o conservă. Asta-i tot ce ştiu să gătesc. Veniţi 
cu mine. 

Johanson o urmă spre staţie, traversând suprafaţa 
pietruită a heliportului. De aici, de jos, clădirile nu păreau 
atât de strâmbe ca văzute de sus. 

— Unde anume sunt bărcile? o întrebă. 

— Nu ne place să le lăsăm afară. Weaver arătă spre 
clădirea aflată cel mai aproape de apă. Golful abia dacă e 
protejat, de aceea le depozităm după fiecare folosire în 
baraca de lângă apă. 

Marea... 

Unde era marea? 

Johanson se opri nedumerit. Acolo unde, nu de mult, 
valurile loviseră ţărmul, acum se întindea un câmp noroios 
întretăiat de stânci plate. Marea se retrăsese, dar asta 
trebuie să se fi întâmplat în decursul ultimului minut. Pe o 
rază extinsă nu se vedea decât pământ. 

Nici un reflux nu putea face asta într-un timp atât de 
scurt. Apa se retrăsese pe câteva sute de kilometri. 

Weaver mai merse câţiva paşi, apoi se întoarse spre el. 

— Ce este? Nu vă e foame? 

Johanson scutură din cap. Un zgomot îi ajunse la urechi, 
crescu, se intensifică. Întâi crezu că era vorba despre un 
avion mare care zbura la distanţă mică deasupra apei, 
îndreptându-se spre insulă. Însă nu suna ca un avion. Mai 
degrabă ca tunetul unei furtuni ce se apropia, doar că era 


mult prea uniform pentru o furtună, şi nu mai contenea... 

Brusc îşi dădu seama ce era. 

Weaver îi urmărise privirea. 

— Ce dracu' e asta? 7 

Johanson vru să îi răspundă. In acelaşi moment văzu 
cum se întunecă orizontul; iar Weaver observă şi ea. 

— La elicopter! strigă Johanson. 

Ziarista părea să fi încremenit. Apoi o luă la fugă. 
Alergau împreună spre elicopter. În spatele parbrizului din 
cockpit, Johanson îl văzu pe pilot verificând instrumentele. 
Dură o secundă, până când privirea bărbatului căzu pe 
cele două siluete care se grăbeau spre el. Se opri. 
Johanson îi făcu semn să coboare scara. Ştia că pilotul nu 
poate vedea ce venea dinspre mare. Elicopterul avea 
cockpitul orientat spre uscat. 

Bărbatul se încruntă, apoi făcu un semn de încuviinţare. 
Uşa se deschise cu un fâsâit şi scara se lăsă în jos. 

Bubuitul se apropia. Se auzea de parcă întreaga lume de 
dincolo de insulă se pusese în mişcare. 

Şi chiar aşa şi era, gândi Johanson. 

La locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. 

Rămase la capătul scării oscilând între groază şi 
fascinaţie, şi privind cum marea revenea, acoperind la loc 
câmpul noroios. Dumnezeule, îşi spuse, este atât de ireal! 
Pur şi simplu nu-şi are locul în timpurile noastre, nu este 
conceput pentru oamenii civilizaţi. Aşa ceva vedeai în 
manualele de şcoală. Oricine ştia că  meteoriţii, 
cutremurele, izbucnirile vulcanice şi valurile inundaţiilor 
modificaseră timp de milioane de ani imaginea Pământului, 
dar parcă o înţelegere secretă făcuse ca asemenea 
evenimente să dispară odată cu începerea epocii tehnicii. 

— Johanson! 

Cineva îl împinse. Se dezlipi din loc şi începu să urce 
scara grăbit, urmat de Weaver. Elicopterul începuse să 
trepideze. Văzu uimirea din ochii pilotului şi strigă: 

— Porniţi elicopterul. Imediat! 

— Ce se aude? Ce se întâmplă aici? 

— Porneşte, ridică aparatul! 


— Nu pot să fac vrăji. Ce se întâmplă de fapt? Unde să 
plecăm? 

— Nu contează. Să ne ridicăm. 

Rotoarele porniră uruind. Bellul se desprinse de pământ 
clătinându-se şi urcă un metru, doi. Apoi curiozitatea 
pilotului îi învinse teama. Întoarse elicopterul cu o sută 
optzeci de grade, astfel încât acum puteau vedea marea. 
Pilotul se schimbă la faţă. 

— Blestemăţia dracului, îi ieşi din gură. 

— Acolo! Weaver arăta spre barăci. Acolo afară! 

Johanson întoarse capul. Din clădirea principală, cineva 
alerga spre ei. Un bărbat în blugi şi tricou. Gura îi era larg 
deschisă. Fugea din răsputeri spre ei, vâslind din mâini. 

Johanson o privi pe Weaver uluit. 

— Credeam că... 

— Şi eu. Weaver se uita îngrozită la silueta care se 
apropia. Trebuie să coborâm. Doamne, jur că n-am ştiut că 
Steven a rămas aici, credeam că toţi... 

Johanson scutură energic capul. 

— Nu o să reuşească! 

— Nu-l putem lăsa aici! 

— Uitaţi-vă afară, la dracu’! Nu o să reuşească! Nu o să 
reuşim! _ 

Weaver îl împinse la o parte şi se înghesui spre uşă. Îşi 
pierdu echilibrul în momentul următor, când pilotul mişcă 
elicopterul lateral peste fâşia de nisip spre bărbatul care 
alerga. Aparatul începu să se rotească şi se cutremură 
nimerit de mai multe rafale consecutive de vânt. Pilotul 
înjură în gura mare. Îl pierdură din ochi, după care brusc 
ajunseră foarte aproape de bărbatul care alerga. 

— O să reuşească, strigă Weaver. Trebuie să coborâm! 

— Nu, şopti Johanson. 

Weaver nu îl auzea. Nu îl putea auzi. Chiar şi zgomotul 
rotoarelor se pierdea acum în tunetul mării care se 
apropia. Johanson ştiu că nu îl mai puteau salva pe 
cercetător, însă pierduseră timp preţios şi se îndoia că vor 
reuşi şi ei să scape. Se forţă să-şi ia ochii de la silueta care 
alerga şi să privească în faţă. 


Valul era uriaş. Părea să aibă treizeci de metri înălţime, 
un perete vertical de apă verde care bubuia. Doar câteva 
sute de metri îl mai despărţeau de mal, însă se apropia cu 
viteza unui tren rapid, ceea ce însemna că le mai 
rămâneau câteva secunde până la coliziune. Era limpede 
că timpul nu le ajungea să-l urce la bord pe bărbat şi să 
reuşească să scape de masele de apă care se năpusteau 
asupra lor. Totuşi, pilotul mai încercă o dată să aducă 
elicopterul destul de aproape de fugar. Spera poate ca 
omul să se salveze sărind prin uşa deschisă, să se prindă 
de una din tălpicile elicopterului, una din schemele pe care 
le vedeai tot timpul prin filme şi care acolo reuşea cu 
regularitate, dacă te chema Bruce Willis sau Pierce 
Brosnan. 

Cercetătorul se împiedică şi căzu. 

Asta a fost, îşi spuse Johanson. 

În faţa lor se lăsă întunericul. Nici nu se mai vedea cerul 
prin geamurile din cockpit, nimic în afara frontului valului. 
Le umplea câmpul vizual în toate direcţiile, împingându-se 
spre ei cu o viteză ameţitoare. Işi rataseră şansa. Nu mai 
aveau nici o scăpare. O urcare pe verticală i-ar face să se 
izbească la jumătatea înălţimii cu gigantul. Dacă ar fi fugit 
spre uscat la mică distanţă deasupra solului ar fi 
economisit din timpul de urcare, însă apa tot i-ar fi ajuns 
din urmă. Tsunami era în orice caz mai rapid şi ei ar fi 
trebuit oricum să rotească întâi elicopterul. lar secundele 
rămase nu mai ajungeau. 

Johanson se întrebă cum va putea suporta imaginea 
frontului vertical de apă, fără a-şi pierde minţile. Apoi fu 
adus la realitate, atunci când pilotul făcu singura mişcare 
corectă, şi anume ducând elicopterul înapoi şi în sus. Botul 
aparatului se lăsă în jos. Pentru o clipă, prin cockpit se 
văzu pământul, însă nu se prăbuşiră, ci se îndepărtau într- 
un zbor ascendent executat cu spatele spre valul care se 
apropia. Elicopterul urlă de parcă motorul ar fi vrut să 
explodeze. Johanson n-ar fi crezut niciodată că un elicopter 
putea executa o asemenea manevră, poate că nici măcar 
pilotul nu crezuse asta, însă manevra funcţionă. 


Valul care se prăbuşea spumegă în urma lor ca un 
animal flămând. Mătura plaja. Munţi de spumă fugăriră 
aparatul în goana lui nebună. Tsumani urla şi tropăia. În 
momentul următor, o lovitură cumplită scutură elicopterul 
şi Johanson fu azvârlit în peretele lateral, chiar lângă uşa 
deschisă. Apa îl plesni peste faţă. Se lovi cu capul de bord 
şi văzu fulgere roşii în faţa ochilor. Degetele dibuiră o 
bucată de metal, o stinghie, şi se încleştară de ea. Îl săgetă 
o durere ascuţită. Nu ştia dacă vuietul îngrozitor din 
urechi venea tot de la val sau din capul lui, dacă urcau sau 
coborau. Singurul lui gând era că, în cele din urmă, valul 
care îi va spulbera tot îi prinsese şi îşi aşteptă sfârşitul. 

Apoi privirea i se limpezi. Cabina era plină de apă 
pulverizată. Nori cenuşii zdrenţuiţi treceau pe deasupra 
elicopterului. 

Reuşiseră! 

Scăpaseră! Nu se prăbuşiseră în tsunami, ci reuşiseră, 
cu chiu, cu vai, să treacă peste creastă. 

Elicopterul urcă mai departe descriind o curbă, astfel 
încât acum puteau vedea plaja de sub ei. Însă nu mai era 
nici o plajă. Acolo jos nu mai era nimic altceva în afară de 
un flux sălbatic care înainta cu viteză nedomolită, înghițind 
uscatul. Staţia, vehiculele şi cercetătorul dispăruseră. Mult 
în dreapta, acolo unde începea plaja abruptă, arteziene de 
spumă sclipitoare explodau de stânci, ţâşnind spre cer 
mult deasupra înălţimii de zbor a elicopterului, de parcă ar 
fi vrut să se împreuneze cu norii. 

Weaver se adună de pe jos. Căzuse peste bănci, în 
momentul în care şuvoiul de apă nimerise elicopterul. Se 
uita ţintă afară, exclamând fără încetare: 

— Doamne Dumnezeule! 

Pilotul tăcea. Chipul îi era galben precum ceara, 
maxilarele - încleştate. 

Dar reuşise! 

O luară în urma valului. Masele de apă înaintau mai 
repede decât elicopterul. Se văzu o ridicătură, iar fluxul 
ţâşni peste ea şi se revărsă spumegând pe câmpia din 
spatele ei, aproape fără să îşi frâneze viteza. Cu terenul 


plat de aici, avea să pătrundă pe uscat cale de kilometri 
întregi. Johanson văzu câmpia presărată cu pete albe şi îşi 
dădu seama că erau oi care fugeau într-o goană nebună, 
apoi dispărură şi oile. 

Un oraş la malul mării, îşi spuse Johanson, ar fi fost şters 
de pe faţa pământului. 

Nu, greşit. Va fi şters. Şi nu doar unul. Aproape fiecare 
oraş de pe țărmurile mărilor nordice se va scufunda în 
vârtej. Tsunami-ul, indiferent unde s-a format, se propaga 
în acest moment sub formă de inel, după cum era natura 
undei de impulsuri. Furia sa distrugătoare avea să ajungă 
până în Norvegia, până în Olanda, Germania, Scoţia şi 
Islanda. Înţelese şocat ce catastrofă avea loc aici şi se 
încovrigă, de parcă cineva i-ar fi înfipt un fier înroşit în 
burtă. 

Işi aminti cine se afla în Sveggesundet. 


Sveggesundet, Norvegia 


Nu puteai spune că fraţii Hauffen nu ar şti să poarte o 
conversaţie, gândi Lund. Dumnezeu ştie că făceau totul 
pentru a o convinge să rămână. Se aventurară chiar să 
declare că amândoi ar fi amanți mai buni decât Kare 
Sverdrup, împingându-se în timpul ăsta reciproc şi 
făcându-şi cu ochiul unul altuia, iar Lund se văzu nevoită 
să mai bea un pahar înainte de a i se da voie să plece. 

Se uită la ceas. Dacă pleca acum, era punctuală la 
Fiskehuset. Penibil de punctuală, îşi spuse dintr-odată. 
Cine e atât de punctual e disperat. O întârziere de câteva 
minute o va face probabil să arate mai sigură pe ea. 

Vacă proastă. 

Dar nu trebuia să alerge la Fiskehuset. 

Cei doi bătrâni insistară să primească o îmbrăţişare. Ea 
era femeia potrivită pentru Kare, se jurau amândoi, una 
care nu scuipă într-un lichior bun. Lund trebui să mai 
asculte o serie de complimente, glumiţe şi sfaturi bune 
până când unul din ei o conduse, în cele din urmă, afară 
din pivniţă. li deschise uşa casei, văzu ploaia care cădea 


pieziş şi hotărî că nu o putea lăsa să plece fără umbrelă. 
Degeaba încercă să-i explice că ea umbla din principiu fără 
umbrelă. Că făcea parte din meseria ei să iasă afară pe 
orice vreme. La fel de bine ar fi putut vorbi cu podelele. 
Bătrânul plecă să aducă o umbrelă. Urmă o nouă 
îmbrăţişare, apoi scăpă în sfârşit de cei doi şi se îndreptă 
prin ploaie înapoi spre restaurant, ţinând în mâna dreaptă 
umbrela închisă. 

Nu arată bine, îşi spuse ea. 

Cerul devenise şi mai negru, iar vântul se intensificase. 
Lund grăbi pasul. Nu îşi propusese adineaori să întârzie? 
Pur şi simplu nu poţi face nimic cu încetinitorul, îşi spuse. 
Johanson are perfectă dreptate. Trăieşti permanent la 
viteză maximă. 

Ei, şi ce? Aşa era ea şi, în plus, acum voia să ajungă cât 
mai repede la bărbatul pe care se hotărâse să îl iubească. 

De undeva se auzi un semnal slab. Lund se opri locului. 
Era telefonul ei mobil! O suna! La naiba, de când o fi 
sunând? Dintr-o suflare îşi trase în jos fermoarul jachetei şi 
căută prin buzunare după telefon. Probabil că sunase de 
mai multe ori, însă în pivniţa aia mai mult ca sigur că nu 
avusese semnal. 

Aici era. Îl smulse afară şi răspunse, aşteptându-se să 
audă vocea lui Kare. 

— Tina? 

Lund se opri locului. 

— Sigur. O, este... este frumos din partea ta că mă suni, 
eu... N 
— Unde ai fost, fir-ar să fie? Incerc să dau de tine de nu 
ştiu când. 

— Îmi pare rău, am... 

— Unde eşti acum? 

— În Sveggesundet, răspunse ea ezitând. Vocea lui 
părea deformată şi parcă vorbea pe fondul unui uruit 
puternic, însă mai era ceva. Ceva ce nu auzise până acum 
la el şi care îi făcea teamă. Merg pe plajă, este o porcărie 
de vreme, dar mă ştii pe mine... 

— Fugi! 


— Ce? 

— Pleacă de acolo! 

— Sigur. Mai eşti în toate minţile? 

— Acum, imediat. Johanson vorbea fără întrerupere. 
Vorbele se prăvăleau asupra ei ca o ploaie, întrerupte din 
când în când de bubuituri şi vâjâieli atmosferice, încât la 
început crezu că se înşelase. În cele din urmă înţelese ce îi 
spunea Johanson, şi pentru câteva clipe îşi simţi picioarele 
ca de gumă. 

— Nu ştiu unde este epicentrul, scânci vocea lui 
Johanson. Se pare că ajunge mai târziu la voi, dar oricum 
nu mai ai timp. Fugi de-acolo, pleacă, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Lund îşi aţinti privirea pe mare. 

Furtuna mâna din urmă brizanţi înspumaţi. 

— Tina? strigă Johanson. 

— Eu... OK. Lund inspiră, pompându-şi aer în plămâni. 
OK, OK! 

Aruncă umbrela şi începu să alerge. 

Putea distinge prin ploaie luminile restaurantului, 
galbene şi îmbietoare. Kare, îşi spuse. Trebuie să luăm o 
maşină, pe a ta sau pe a mea. Lăsase jeepul la cinci sute de 
metri deasupra restaurantului, însă Kare avea câteva 
locuri de parcare lângă Fiskehuset, şi de obicei maşina lui 
era acolo. Încercă să-şi dea seama din alergare unde era 
parcată. Îşi ştergea cu furie ploaia care îi intra în ochi. 
Apoi îşi aduse aminte că parcarea pentru personal era de 
cealaltă parte a clădirii, parte care nu se vedea de aici şi 
începu să alerge şi mai repede. 

În urletul vântului şi trosnetul izbiturilor se amestecase 
un zgomot nou. Un fel de sorbit gălăgios. 

Lund întoarse capul, fără să se oprească. 

Se întâmpla ceva de neimaginat. Lund se împiedică şi nu 
putu decât să stea locului, privind cum marea dispărea, de 
parcă ar fi scos cineva dopul. Cât vedeai cu ochii ieşise la 
iveală suprafaţa neagră, plină de crăpături a fundului 
mării. 

Marea părea că se retrage cu acceleratorul. 


Atunci auzi tunetul. 

Lund clipi şi îşi şterse din nou colţurile ochilor de apa de 
ploaie. Departe, la orizont, ceva difuz şi imens se contura 
în furtună, căpătând încet formă. Crezu întâi că se ridică 
un nor şi mai negru. Însă frontul se apropia prea repede, 
iar marginea de sus era prea dreaptă. 

Lund făcu involuntar un pas în spate. 

Începu din nou să alerge. 

Fără maşină era pierdută, era clar. Abia în spatele 
aşezării, înspre uscat, strada ducea la un teren mai înalt. 
Respiră adânc şi uniform, pentru a-şi stăpâni panica 
incipientă şi simţi adrenalina pătrunzându-i muşchii. Avea 
destulă forţă să fugă la nesfârşit, dar nu îi folosea la nimic. 
Valul era oricum mai rapid. 

În faţa ei drumul se bifurca, cel din stânga ducea la 
restaurant, cel din dreapta era o scurtătură care ducea pe 
țărm în sus, spre parcarea publică în care lăsase jepul lui 
Johanson. Dacă ar fugi acum, ar reuşi să ajungă până la 
maşină. Apoi pe şosea în sus, peste deal, cu toată puterea 
motorului. Dar ce s-ar face Kare, dacă ea ar pleca? Ar fi 
pierdut. Nu, asta era imposibil, inimaginabil, nu putea să 
dispară pur şi simplu şi să-l lase aici. Nu voia să plece fără 
el. Cei doi bătrâni de la distilerie spuneau că plecase direct 
spre Fiskehuset. Bun, deci era acolo, stătea şi o aştepta pe 
ea, şi nu merita să fie părăsit acolo. Fa nu merita să mai fie 
singură. Nici un om nu merita aşa ceva. 

Trecu pe lângă răscruce cu paşi uriaşi, luând-o spre 
clădirea luminată. Nu mai era mult până la Fiskehuset. 
Spera să îi găsească maşina acolo. Tunetul se apropia 
foarte repede, însă ea încercă să-l ignore şi să nu se lase 
paralizată de frică. Şi ea era rapidă. Va fi mai rapidă decât 
blestematul ăsta de val, viteza ei va ajunge pentru 
amândoi. 

Uşa de la terasa restaurantului zbură în lături. Cineva se 
repezi afară şi se opri locului, uitându-se spre mare. 

Era Kare. 

Lund începu să-l strige pe nume. Vocea ei se pierdu în 
urletul vântului şi în tunetul valului care se apropia. 


Sverdrup se uita ţintă la mare, fără nici o reacţie. Nu se 
uită nici măcar în direcţia ei, oricât de disperată l-ar fi 
strigat ea. 

Apoi o luă la fugă. 

Kare dispăru de cealaltă parte a casei. Lund gemu. 
Continua să fugă înspăimântată. În momentul următor, 
auzi slab tusea unui motor prin furtună. Câteva secunde 
mai târziu, maşina lui Kare apăru prin partea din spate a 
restaurantului şi se deplasă cu viteză mare în susul străzii, 
spre deal. 

Lund simţi că îi stă inima în loc. 

Nu putea face asta. Nu putea pleca fără ea. Trebuia, 
trebuia să o fi văzut! 

Nu o văzuse. 

Kare va scăpa. Poate. 

O cuprinse descurajarea. Alergă mai departe, de data 
asta nu spre restaurant, ci prin hăţiş şi printre pietre în 
sus spre parcare. După ce ratase bifurcația trebuia acum 
să traverseze o porţiune de teren stâncos care o încetinea. 
Dar era singurul drum care îi mai rămăsese. Jeepul era 
ultima ei şansă. După câţiva metri ajunse la un grilaj de 
sârmă înalt de doi metri, care bloca drumul. Se agăţă de 
ochiuri şi se ridică. Dintr-o săritură se trezi de cealaltă 
parte. Pierduse iar secunde preţioase, în timpul cărora 
valul se tot apropia. În schimb, văzu prin perdelele de 
ploaie silueta neagră a jeepului, care era mai aproape 
decât crezuse ea, aproape că îl putea atinge. 

Fugi şi mai repede. Stâncile se terminară, făcând loc 
câmpiei. Acum avea betonul parcării sub picioare. Mai 
bine! Şi acolo era maşina. Mai erau poate o sută de metri. 
Mai puţin. Poate cincizeci. 

Patruzeci. 

Fugi, Tina! Fugi! 

Betonul se cutremură. În urechile Tinei, sângele urla şi 
bubuia. 

Fugi! 

Îşi strecură mâna în buzunarul hainei şi apucă cheia. 
Tălpile cizmelor băteau ritmul constant. Pe ultimii metri 


alunecă, dar nu conta, ajunsese, se izbi de maşină, repede 
să descuie! 

Simţi cum îi scapă cheia. 

Nu, se gândi, te rog nu. Asta nu. 

O căută cuprinsă de panică, învârtindu-se pe călcâie. O, 
Doamne, unde era blestemata aia de cheie, trebuia să fie 
aici undeva, te rog! 

Se făcu întuneric. 

Lund ridică încet capul şi văzu valul. 

Dintr-odată, nu se mai grăbi. Ştia că este prea târziu. 
Trăise o viaţă agitată şi va muri repede. Spera, cel puţin, 
că totul se va termina repede. Uneori se întrebase cum 
este să mori, ce îţi trecea oare prin cap când realizai în 
mod definitiv că sosise momentul şi că nu îl puteai evita. 
Sunt aici, va spune moartea. Ai cinci secunde, gândeşte-te 
la ceva, azi suntem generoşi şi, dacă vrei, poţi să îţi revezi 
întreaga viaţă, ai atâta timp! Nu era aşa? Nu se spunea că, 
în mod uimitor, într-o maşină care se dă peste cap, de 
exemplu, în faţa unui proiectil, în cursul unei căderi 
mortale, îţi vedeai întreaga viaţă, imagini din copilărie, 
prima dragoste, un fel de best of? Toţi spuneau că este 
aşa, deci trebuia să fie adevărat. 

Dar singurul lucru pe care îl simţea Lund era teama că 
ar putea avea o moarte dureroasă. Şi apoi simţea o 
anumită ruşine că trebuia să o sfârşească atât de 
deplorabil. Că dăduse greş. Asta fusese tot. Fără nici un 
Hollywood interior. Fără gânduri mari. Fără un sfârşit 
nobil. 

În faţa ochilor ei, tsunami-ul lovi restaurantul lui Kare, îl 
făcu ţăndări şi trecu peste el. 

Zidul de apă ajunse la parcare. 

Câteva secunde mai târziu, năvălea în sus pe deal. 


Selful continental 
Atunci când valul, extinzându-se, atinse ţărmul din jur, 


lăsase în urma lui pe şelful continental distrugeri 
inimaginabile. 


O parte a platformelor de forare şi a staţiilor de 
pompare construite direct la marginea continentală 
dispăruseră în adâncuri odată cu coasta care se prăbuşise. 
Mii de vieţi se stinseseră în decursul câtorva minute, şi cu 
toate astea era doar o avanpremieră a ceea ce făcea 
tsunami-ul pe soclul continental. Ca la un accident de 
circulaţie, masele de apă care veneau din urmă se 
suprapuseră formând un front vertical care creştea cu cât 
terenul devenea mai neted. Fierăria platformelor de 
forare, construită tip schelă, se frângea sub impact ca 
nişte chibrite. In mai puţin de cincisprezece minute, se 
scufundară peste optzeci de platforme pentru că nu făceau 
faţă poverii. Nu înălţimea peretelui de apă le fusese fatală 
- insulele de forare din Marea Nordului erau proiectate 
astfel încât să poată trece pe sub ele un val de patruzeci de 
metri fără a le provoca pagube serioase, ceea ce statistic 
apărea doar o dată la o sută de ani -, ci conlucrarea mai 
multor factori. 

În valurile obişnuite, numite berbeci, fusese măsurată 
deja o presiune de douăsprezece tone pe metru pătrat. 
Doar atât şi era suficient să rupă barajele porturilor şi să le 
depună în centrul oraşului, să învârtă prin aer vapoare mai 
mici şi să despice în două cargoboturile mari şi 
petrolierele. Toate astea le puteau face valurile provocate 
de vânt. Energia lor de impact se calcula altfel decât cea a 
tsunami-urilor. Se putea spune că împotriva unui tsunami, 
de aceeaşi mărime, chiar şi un astfel de berbec se 
comporta ca un mieluşel. 

Un tsunami provocat de alunecare atingea pe şelful 
median înălţimi ale crestelor de până la douăzeci de metri, 
care mai încăpeau pe sub punţile platformelor. 

Dar cu atât mai distrugătoare era puterea cu care el se 
năpustea asupra stâlpilor de susţinere. 

Platformele petroliere, precum şi vapoarele, şi tot ce era 
supus acţiunii îndelungate a mării trebuiau să facă faţă 
unei solicitări definite, exprimate în ani. Dacă se pornea de 
la ideea valului de patruzeci de metri pe care constructorii 
platformelor îl aşteptau o dată la o sută de ani, atunci 


platforma era construită astfel încât să facă faţă valului. 
Urmând o logică nu tocmai demnă de încredere, 
platformele obțineau astfel o garanţie pentru o sută de ani. 
Din punct de vedere statistic, ele trebuiau să suporte acum 
timp de o sută de ani solicitările vântului şi ale mării. Asta 
nu însemna că ar fi putut suporta neîncetat timp de o sută 
de ani valuri extreme. Era posibil să nu reziste nici unui 
singur val mare, pentru că doar în cazuri rare uzura era 
rezultatul valurilor monstruoase, fiind mult mai des o 
urmare a zgâlţâielilor provocate de valurile şi de curenţii 
mai mici. Fiecare construcţie tehnică avea un călcâi al lui 
Ahile, fără ca de obicei să se poată indica locul exact al 
acestuia. Dacă un asemenea loc trebuia să suporte în 
primii zece ani solicitările planificate pentru cincizeci, 
atunci un val mijlociu putea deveni, într-adevăr, o 
problemă. 

Conform calculelor, problema abia dacă putea fi 
rezolvată. Valorile statistice medii, care erau luate în 
consideraţie pentru construcţiile marine, erau valabile 
doar în condiţii ideale, nu în cele reale. Solicitările de 
valori medii puteau fi considerate parametri valabili în 
birourile şi în capetele constructorilor. Însă natura nu ştia 
să facă media şi nici nu se lua după statistici. Era, în 
schimb, o succesiune de stări de moment şi extreme 
incalculabile. Pe apă putea fi demonstrată existenţa unor 
valuri cu înălţime medie de zece metri, dar când te 
întâlneai cu exemplarul de treizeci de metri care în 
statistici nici nu exista, atunci media nu te ajuta cu nimic şi 
mureai. 

Când mătură prin peisajul turnurilor de oţel, tsunami-ul 
depăşi într-o clipită graniţa de toleranţă a acestora. Grinzi 
rupte, îmbinări frânte, punți prăbuşite. În special pe partea 
britanică, unde se construiseră cu prioritate schele din ţevi 
metalice, energia loviturii date de val distrusese aproape 
toate construcţiile sau le produsese pagube considerabile. 

Norvegia se specializase, cu ani în urmă, pe construcţii 
de piloni din oţel armat. Aici tsunami-ul găsi o suprafaţă 
mai mică pe care să o atace. Chiar şi aşa, dezastrul nu fu 


cu mult mai mic pentru că valul azvârli cu încărcături 
uriaşe în turnurile de extracţie: cu vapoare. 

Teoretic, cele mai multe vapoare nu făceau faţă valurilor 
înalte de 20 de metri produse de furtună. Rezistenţa chilei 
se orienta după o înălţime statistică a valurilor de 16,5 
metri. Dar în practică, lucrurile stăteau diferit. Pe la 
mijlocul anilor 1990, valuri uriaşe din nordul Scoției 
făcuseră o gaură de mărimea unei case în petrolierul de 3 
000 de tone Mimosa, dar vasul scăpase. În 2001, un 
concasor de 35 de metri fusese cât pe ce să scufunde vasul 
de croazieră MS Bremen în faţa Africii de Sud. În acelaşi 
an, Endeavour, un vapor lung de 90 de metri, căzuse, în 
dreptul insulelor Falkland, victimă unui fenomen pe care 
ştiinţa îl cunoştea sub numele de „Cele trei surori“: trei 
valuri, de câte 30 de metri înălţime, care se succedau 
rapid. Endeavour fusese grav avariată, dar reuşise să se 
salveze în port. 

Însă, de cele mai multe ori, nu se mai auzea nimic 
despre vapoarele care treceau prin întâlniri de genul 
acesta. Tocmai pentru că partea perfidă a acestor valurilor 
uriaşe era aşa-numita „gaură în ocean”: frontul valului 
împingea în faţa sa un jgheab adânc, o prăpastie, în care 
vasul se afunda, cu prora sau cu pupa înainte. Dacă 
valurile erau la distanţe destul de mari unele de altele, 
rămânea de regulă suficient timp pentru a reveni la 
suprafaţă şi a urca pe cealaltă creastă de val. Însă în cazul 
valurilor de lungimi scurte, situaţia era alta. Vaporul se 
prăbuşea în jgheab, iar valul venea prea repede peste el şi 
nava intra astfel în peretele de apă care îl înghiţea şi îl 
îngropa sub el. Dar chiar şi atunci când un vapor reuşea să 
iasă din jgheab şi începea să urce, puteai doar să speri că 
valul nu va fi prea înalt sau prea abrupt. În multe cazuri 
era însă şi una, şi alta, extrem de abrupt şi extrem de înalt. 
Se încerca imposibilul, şi anume escaladarea unei 
suprafeţe verticale. Acesteia îi cădeau victime în special 
vasele mai mici, atunci când valul era mai înalt decât 
lungimea vaporului, însă adesea nici uriaşii oceanelor nu 
reuşeau să iasă din vale şi să treacă de creastă. Valul le 


răsturna şi le scufunda imediat. 

Asemenea valuri uriaşe care se năşteau din conlucrarea 
curentului cu vântul atingeau viteze de până la cincizeci de 
kilometri pe oră, rareori mai mult. Erau suficient de mari 
pentru a provoca o catastrofă, dar erau simple răţuşte pe 
lângă frontul de 20 de metri al unui tsunami, care mătura 
în aceste minute şelful continental. 

Cele mai multe şlepuri, petroliere şi bacuri care 
avuseseră ghinionul să se afle tocmai atunci în Marea 
Nordului se treziră aruncate ca nişte jucării încoace şi 
încolo. Unele se răsturnară, altele fură izbite de stâlpii de 
beton ai platformelor sau de geamandurile de încărcare de 
care erau ancorate. Loviturile erau prea puternice chiar şi 
pentru stâlpii din beton armat. Mulţi dintre coloşi începură 
să se prăbuşească. Ce mai rămase în picioare nu scăpă 
însă de la distrugere, căci vapoarele încărcate, intrate în 
coliziune, explodară, trimițând nori uriaşi de foc până pe 
platforme. În reacţii în lanţ, peisaje întregi de turnuri de 
exploatare săriră în aer. Fragmente aprinse zburară pe 
distanţe de sute de metri. Tsunami-ul smulse platformele 
ancorate pe fundul mării şi le răsturnă. Toate astea se 
întâmplară în doar câteva minute, după ce valul circular se 
repezise din centrul alunecării submarine spre țărmurile 
din jur. 

Fiecare din aceste evenimente reprezenta coşmarul 
navigaţiei pe mare şi în special al industriei offhore. Însă 
ceea ce se întâmpla în acea după-amiază în Marea 
Nordului era mai mult decât un coşmar izolat devenit 
realitate. 

Era apocalipsa. 


Coasta 


La opt minute după prăbuşirea seifului continental, 
tsunami-ul lovi stâncile insulelor Feroe. Patru minute mai 
târziu, ajunse la insulele Shetland şi, după încă două 
minute, se izbi de ţărmul Scoției şi de cocoaşa sud-vestică 
a Norvegiei. 


Pentru a inunda Norvegia în întregime era nevoie 
probabil de acea cometă despre care se presupunea că va 
provoca dispariţia omenirii, dacă se va prăbuşi vreodată în 
mare. Ţara e un singur munte, împrejmuit de un țărm 
abrupt, a cărui margine superioară cu greu putea fi atinsă 
de vreun val. 

Insă Norvegia trăia din apă şi pe apă, şi cele mai 
importante oraşe se aflau la nivelul mării, la poalele 
muntelui uriaş. Insule mici şi joase le despărţeau de mare, 
dacă oraşele nu se ridicau chiar pe aceste insule. Oraşe- 
port ca Egersund, Haugesund şi Sandnes în sud erau la fel 
de expuse valului care se apropia ca şi Alesund şi 
Kristiansund mai spre nord, precum şi sute de alte 
localităţi mai mici de jur împrejur. 

Cel mai rău a fost lovit Stavanger. 

Dezvoltarea unui tsunami la atingerea țărmului 
depindea de mai mulţi factori. Printre ei se numărau 
recifele, locurile de vărsare a râurilor în mare, munţii 
subacvatici şi bancurile de nisip, insulele din larg sau pur 
şi simplu înclinația plajei. Toate acestea puteau diminua 
sau întări efectul valului. Stavanger, centrul industriei 
offshore norvegiene, oraşul-cheie al comerţului şi al 
navigaţiei, unul dintre cele mai vechi, frumoase şi bogate 
oraşe ale Norvegiei, se afla aproape neprotejat direct pe 
ţărmul mării. Doar un şir de insulițe joase se întindea 
deasupra portului, legate între ele prin poduri. Chiar 
înainte de venirea valului, guvernul norvegian lansă un 
avertisment către oficialitățile oraşului, avertisment 
difuzat imediat prin toate stațiile de radio şi televiziune, şi 
prin internet, dar timpul rămas era ridicol de scurt. Nu se 
mai putea pune problema evacuării. În urma 
avertismentului, pe străzi izbucni o hărmălaie de 
nedescris. Nimeni nu-şi putea imagina exact cu ce fel de 
amenințare se confrunta oraşul. Spre deosebire de statele 
de la Pacific, care trăiau de când lumea sub ameninţarea 
tsunami-ului, în zona Atlanticului, în Europa şi la 
Mediterană nu existau centre de avertizare. În timp ce 
PTWS, Pacific Tsunami Warning System, cu sediul central 


în Hawaii, avea reprezentanţe în peste douăzeci de state 
din Pacific, adică în aproape toate naţiunile de pe coastă, 
din Alaska până în Japonia şi din Australia până în Chile 
sau Peru, într-o ţară precum Norvegia nu se ştia nimic 
despre tsunami. Şi de aceea, ultimele minute înainte de 
sosirea valului au fost în Stavanger minute de neputinţă 
îngrozită. 

Valul se năpusti asupra oraşului, înainte ca să fi apucat 
cineva să se pună în siguranţă. În timp ce rupea stâlpii 
podurilor de pe insulă, valul continua să crească. In 
imediata apropiere a oraşului, tsunami-ul se desfăşură pe 
întreaga sa înălţime de treizeci de metri, însă din cauza 
lungimii sale extreme nu se sparse imediat, ci se izbi 
vertical de  întăriturile portului, rupse în bucăţi 
debarcaderul şi clădirile, năpustindu-se apoi spre centrul 
oraşului. Oraşul vechi, cu casele lui istorice de la sfârşitul 
secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, 
deveni una cu pământul. In Vagen, vechiul bazin al 
portului, valul se acumulă, prăbuşindu-se apoi asupra 
centrului oraşului. În cea mai veche clădire din Stavanger, 
catedrala anglo-normandă, talazurile sparseră geamurile 
înainte de a nărui zidurile, luând cu sine şi dărâmăturile. 
Orice stătea în calea valului era măturat cu forţa unui atac 
cu rachete. Nu doar apa distrugea oraşul, ci şi nămolul 
care venea odată cu ea, pietrele grele de câteva tone, 
vapoarele şi maşinile care loveau ca nişte proiectile. 

Intre timp, peretele vertical se transformase într-un 
munte mugitor de spumă. Tsunami-ul se rostogolea acum 
pe străzi cu viteză mai mică, însă haotic şi turbulent. 
Spuma conţinea aer care se comprima la impact, 
producând o presiune de peste cincisprezece bari, 
suficient pentru a avaria chiar şi un tanc. Apa rupea 
copacii asemenea chibritelor. Aceştia luau şi ei parte la 
bombardament. Nu trecuse nici un minut de când valul se 
lovise de primele diguri, şi toate instalaţiile portului 
zăceau distruse, iar cartierele din spatele lui erau nimicite. 
În timp ce puhoaiele de apă goneau pe străzi, se auziră şi 
primele explozii scuturând oraşul. 


Oamenii din Stavanger nu aveau nici cea mai mică şansă 
de scăpare. Cine încerca să fugă de peretele de apă care 
se ridicase brusc până la cer alerga degeaba. Marea 
majoritate a victimelor muriră în urma impactului, căci apa 
avea duritatea betonului. Nu simţeai nimic. Nici cei care, 
printr-o minune, supravieţuiră loviturii nu scăpară, ci se 
pomeniră izbiţi de case sau zdrobiţi între dărâmături. 
Paradoxal, nu se înecă aproape nimeni, cu excepţia celor 
care rămăseseră blocaţi în pivnițele care se inundau. Chiar 
şi acolo, cei mai mulţi fură ucişi de masa de apă care se 
revărsase peste ei ori se asfixiară în nămolul care 
pătrunsese odată cu apa. Cei care se înecau în cele din 
urmă aveau parte de o moarte groaznică, dar cel puţin 
rapidă. Abia dacă îşi dădeau seama ce li se întâmpla. 
Nemaifiind alimentate cu oxigen, trupurile celor 
sechestraţi pluteau într-o apă rece, lipsită de lumină. Inima 
începea să bată neregulat, transporta mai puţin sânge şi se 
oprea în cele din urmă, în timp ce metabolismul încetinea 
la extrem. Astfel, creierul mai trăia o vreme. Abia după 
zece până la douăzeci de minute se stingea şi ultima 
activitate electrică şi survenea moartea definitivă. 

După alte două minute, spuma mării ajunse şi în 
suburbiile din Stavanger. Cu cât se întindea pe o suprafaţă 
mai mare, cu atât puhoiul clocotitor pierdea din adâncime. 
Viteza îi devenea tot mai mică. Apa spumega şi ţâşnea pe 
străzi, şi cine nimerea înăuntru era fără scăpare, în schimb 
cele mai multe case rezistau deocamdată presiunii. Insă 
cine se credea în siguranţă se bucura prea devreme. 
Pentru că tsunami-ul nu împrăştia groaza doar la venirea 
sa. 

Aproape că era şi mai rău atunci când se retrăgea. 


Knut Olsen şi familia sa avură parte de retragerea 
valului în Trondheim, unde tsunami-ul ajunsese câteva 
minute mai târziu. Spre deosebire de Stavanger, care se 
oferea ca pe farfurie, Trondheim era la adăpostul fiordului. 
Flancat de insulele mai mari şi în plus despărţit de o limbă 
de pământ, fiordul pătrundea aproape patruzeci de 


kilometri în interiorul uscatului, înainte de a se deschide 
într-un bazin larg, pe a cărui margine estică se ridica 
oraşul. Multe oraşe şi localităţi norvegiene se aflau pe 
marginea interioară sau la capătul fiordurilor, la nivelul 
apei. Dacă aruncai o privire pe hartă te gândeai, probabil, 
că nici puterea unui val de treizeci de metri nu era 
suficientă pentru a pune cu adevărat Trondheimul în 
pericol. 

Însă tocmai fiordurile se dovediră a fi capcane mortale. 

Când un tsunami ajungea în strâmtori şi în golfuri de 
forma unei pâlnii, puhoaiele de apă nu mai erau stăvilite 
doar de jos, ci şi din cele două laturi. Zeci de mii de tone 
de apă se înghesuiau printr-un canal îngust. Efectul era 
devastator. Fiordul Sogne, aflat la nord de munţi, era lung 
şi îngust, având drept albie pereţii abrupți de stâncă; 
acolo, înălţimea valurilor crescu din nou, în mod dramatic. 
Cele mai multe aşezări de-a lungul acestui fiord se aflau 
deasupra stâncilor, pe platou. Apa stropea până sus la ele, 
fără a face însă stricăciuni mai mari. Nu aceeaşi era 
situaţia la capătul fiordului lung de aproape o sută de 
kilometri, unde mai multe orăşele şi sate se întindeau pe o 
peninsulă joasă. Valul le şterse de pe faţa pământului, fiind 
oprit doar de muntele abrupt. Apa mării lovi până la o 
înălţime de două sute de metri şi rase toate plantele 
întâlnite în cale, înainte ca masele de apă să se 
prăbuşească şi să se răspândească în râurile învecinate. 

Fiordul Trondheim era mai lat decât fiordul Sognef, iar 
pereţii săi, mai puţin înalţi. În plus, era mai lat în spate, 
astfel încât valurile se puteau răsfira mai bine. Cu toate 
acestea, muntele de apă care ajunse la Trondheim mai era 
încă destul de înalt pentru a mătura portul şi a distruge o 
parte a oraşului vechi. Nidelva ţâşni peste maluri şi 
pătrunse în cartierele Bakklandet şi Mollenberg. Lavine de 
spumă năruiră casele vechi. În Kirkegata, aproape fiecare 
casă căzu victimă tăvălugului apei, inclusiv cea a lui Sigur 
Johanson. Fațada ei arătoasă fu spartă, lambriurile se 
făcură ţăndări, tavanul se prăbuşi. Dărâmăturile fură luate 
de ape, făcând acum parte din valul înspumat care-şi 


pierdu puterea şi energia abia la zidurile clădirii NTNU, 
unde se opri în vârtejuri sălbatice, începând să curgă 
înapoi. 

Familia Olsen locuia pe o stradă din spatele Kirkegate. 
Casa lor, făcută din lemn ca şi cea a lui Johanson, ţinu 
piept atacului. Tremura şi se clătina. In locuinţă mobilele 
se răsturnau, vasele se spărgeau, iar podeaua din camera 
din faţă se înclină. Copiii intrară în panică. Olsen îi strigă 
soţiei să-i ducă în partea din spate a casei. În fond, nu ştia 
nici el cum era mai bine, dar se gândea că, dacă apa lovise 
casa din faţă, atunci poate că partea dinapoi a ei ar fi mai 
sigură. În timp ce familia se refugia într-acolo, el se 
aventură, cu răsuflarea tăiată, până la una din ferestrele 
din faţă, să vadă ce se întâmplă afară. Podeaua din lemn 
de sub picioarele sale se îndoi şi mai tare şi trosni 
puternic, dar nu se prăbuşi. Olsen îşi încleştă degetele de 
rama ferestrei, hotărât să se repeadă imediat în spate, 
dacă s-ar îndrepta spre casă un al doilea val. Privi îngrozit 
oraşul distrus, văzu copaci, maşini şi oameni plutind în 
vârtejul apei, auzi ţipete şi tunetul produs de zidurile care 
se năruiau. Apoi aerul se cutremură de mai multe explozii 
şi din port se ridicară nori de un negru roşcat. 

Era cea mai cumplită imagine pe care o văzuse vreodată. 
Cu toate acestea, depăşi şocul la gândul că trebuia să-şi 
protejeze familia. Orice s-ar mai fi întâmplat, important era 
ca soţia şi copiii lui să supravieţuiască. 

Şi el la fel, dacă era posibil. 

Dar se părea că puhoaiele se opriseră. 

Olsen mai privi un timp afară, apoi se duse prudent spre 
partea din spate a casei. Fu imediat copleşit de întrebări. 
Privi în ochii măriţi de spaimă ai copiilor şi ridică mâna 
liniştitor, cu toate că era şi el înspăimântat. Le spuse să 
nu-şi facă griji că, probabil, totul se sfârşise deja. 
Bineînţeles că nimic, dar absolut nimic nu era în ordine. 
Trebuia să iasă cumva din casă. Li trecu prin minte să fugă 
peste acoperişuri până acolo unde apa nu ajunsese. Soţia 
lui îi spuse că văzuse pesemne prea multe filme de 
Hitchcock. Îl întrebă cum îşi imagina treaba asta cu patru 


copii după ei. Olsen nu ştiu ce să spună. Femeia propuse 
să stea şi să aştepte. Nu avea nici el altă idee mai bună, 
aşa că îi dădu dreptate şi se duse înapoi la geam. 

De data asta, privind pe geam, observă că apele se 
retrăgeau. Puhoaiele de apă se îndreptau tot mai rapid 
spre fiord. 

Am supravieţuit, îşi spuse. 

Se aplecă mai mult în faţă. In acelaşi moment, casa se 
zgâlţâi puternic. Olsen îşi îngropă degetele în ramă. 
Podeaua se făcu ţăndări. Vru să sară înapoi, însă acolo nu 
mai era nimic. In locul unde se aflase podeaua sufrageriei 
se căsca acum o gaură imensă. Ploaia pătrundea înăuntru. 
Olsen căzu în faţă. Întâi crezu că zburase pe geam afară. 
Apoi îşi dădu seama că toată partea din faţă a casei se 
desprinsese asemenea unui carton prost lipit, iar acum se 
înclina spre apă. 

Ţipă din răsputeri. 

Oamenii din Hawaii, cei care trăiau cu acest monstru de 
generaţii întregi, ştiau foarte bine ce însemna o retragere. 
Masa apei care se retrăgea forma un efect de sucţiune 
care mătura înapoi în mare tot ce mai era în picioare sau 
încerca să se mai ţină pe picioare. Lua tot cu ea. Mureau 
acum oameni care supravieţuiseră primului act al 
catastrofei, iar moartea lor era mult mai crudă decât cea 
provocată de valul ce se repezise asupra oraşului. Însemna 
o luptă pentru supravieţuire fără şanse de izbândă în 
curentul sălbatic, înotatul împotriva forţei de sucţiune 
neiertătoare, slăbirea treptată a forțelor.  Muşchii 
paralizau. Obiectele care zburau în jur te loveau, oasele se 
rupeau. Ca măsură disperată de apărare te încleştai de 
ceva, erai smuls de acolo şi pluteai mai departe prin mâl şi 
dărâmături. 

Monstrul din adânc venit pe uscat să se hrănească îşi 
lua prada cu sine când se retrăgea. 

Când se prăbuşise faţada casei, Olsen nu ştia nimic din 
toate astea însă înţelese totul într-o fracțiune de secundă, 
şi de aceea ţipa. Ţipa pentru viaţa lui. Ştia că va muri. În 
timp ce cădea, se auziră alte explozii din direcţia portului, 


când vapoarele dezmembrate şi instalaţiile petroliere 
săriră în aer. Căzuse aproape tot sistemul electric din oraş, 
scurtcircuitele se succedau. Poate că va muri curentat în 
apă. 

Se gândi la familia lui. La copiii lui. La soţia lui. 

Apoi gândul îl duse la Sigur Johanson şi la teoriile lui 
ciudate, şi simţi cum îl cuprinde o furie teribilă. Johanson 
era de vină. li ascunsese ceva. Ceva care ar fi putut să-i 
salveze. Nenorocitul acela ştiuse ceva! 

Apoi nu se mai gândi la nimic. Doar atât: eşti mort. 

Zidul casei se prăbuşi cu zgomot asurzitor peste un 
copac mare, care în mod uimitor stătea încă în picioare. 
Olsen fu proiectat cu capul înainte, ieşind prin rama 
ferestrei. Mâinile i se zbătură în gol, apoi se agăţară de 
ceva. Frunze şi coajă de copac. Sub el văzu rostogolindu-se 
apa mocirloasă. Se încolăci de ramură, se balansă prin aer 
dând din picioare şi începu să se tragă în sus, de unde 
ploua peste el cu bucăţi din frontonul casei, cu scânduri şi 
tencuială. Îl ratară doar cu puţin. Apa care gonea pe lângă 
el ducea cu ea bucăţi mari din faţadă. Ce fusese odinioară 
partea de la stradă a casei sale se deforma, se spărgea şi 
se prăbuşea sub ochii lui. Cuprins de o panică nebună, 
Olsen încercă să ajungă mai aproape de trunchiul 
copacului. Lateral, sub el, se întindea o ramură mai groasă 
pe care o putu apuca. Poate va reuşi să-şi pună picioarele 
pe ea. Simţi cum copacul uriaş gemea şi se clătina, şi 
înaintă gâfâind, stând agăţat în mâini. 

Ultimele resturi din peretele casei se prăbuşiră cu 
zgomot, luând cu sine în puhoaie frunze şi crengi. Creanga 
lui Olsen fu străbătută de o smucitură. Degetele îi 
alunecară. Se trezi că atârna într-o singură mână. Se uită 
printre picioare şi simţi cum îl lasă puterile. Dacă se 
prăbuşea acum, soarta îi era pecetluită. Întoarse capul cu 
greu şi încercă să arunce o privire spre casa lui sau spre 
ceea ce mai rămăsese din ea. 

Te rog, spuse în gând. Nu-i lăsa să moară. 

Casa mai era în picioare. 

Apoi o văzu pe soţia lui. 


Se lăsase în genunchi şi în mâini, se târâse până la 
margine şi se uita spre el. Trăsăturile ei arătau o hotărâre 
dârză, de parcă ar fi fost gata să sară în momentul următor 
după el să-l ajute. Bineînţeles că nu îl putea ajuta în nici un 
fel, însă era acolo şi îl striga pe nume. Vocea îi era 
hotărâtă şi aproape furioasă, de parcă ar fi spus să se pună 
odată în siguranţă şi să vină acasă unde era aşteptat. 

Câteva momente, Olsen se mulţumi să o privească. 

Apoi se încordă. Întinse în sus mâna liberă şi se prinse 
de creangă. Îşi înfipse degetele în lemn şi începu să se 
împingă în faţă, până ajunse cu picioarele chiar deasupra 
crengii mai groase. Se lăsă încet pe ea. Avea acum un 
punct de sprijin. Stătea în picioare. Un tremur îi străbătu 
umerii. Îşi desprinse degetele, cuprinse trunchiul, simţi 
povara copacului de a se menţine în mijlocul apelor, îşi 
apăsă faţa de coajă şi continuă să privească spre soţia lui. 

Dură la nesfârşit. Copacul rezistă, la fel şi casa. 

După ce apa îşi duse tributul în mare, Olsen cobori 
tremurând în pustiul de dărâmături şi nămol. Îşi ajută soţia 
şi copiii să iasă din casă. Luară cu ei obiectele de strictă 
necesitate, cărţi de credit, bani, acte şi câteva amintiri 
personale adunate în grabă, vârâte în doi rucsaci. Maşina 
lui Olsen dispăruse undeva în puhoaie. Erau nevoiţi să 
meargă pe jos, dar era mai bine decât să rămână pe loc. 

Părăsiră în tăcere strada distrusă, trecură de cealaltă 
parte a râului şi părăsiră Trondheimul. 


Catastrofă 


Valul continua să se răspândească. _ 

Inundă coasta estică a Marii Britanii şi vestul danez. În 
dreptul oraşelor Edinburgh şi Copenhaga,  şelful 
continental devenea extrem de plat. Pe neaşteptate, acolo 
se înălța bancul de nisip din Marea Nordului, o relicvă din 
vremea când părți ale Mării Nordului mai erau încă uscat. 
Acest banc de nisip fusese mult timp o insulă pe care se 
înghesuiseră numeroase animale, fugind din calea 
talazurilor ce creşteau necontenit, până când în final se 


înecară. Acum, bancul de nisip se afla la treisprezece metri 
sub nivelul mării, ajutând valul care se apropia să atingă o 
înălţime şi mai mare. 

La sud de bancul de nisip, platformele se înşirau una 
după alta, în special de-a lungul coastei din estul Angliei şi 
deasupra Belgiei şi a Olandei. Valul se dezlănţui aici şi mai 
tare decât în partea de nord, dar structura prăpăstioasă a 
seifului continental cu bancurile lui de nisip, crăpături şi 
creste îl mai stăviliră. Insulele Frisiene fură inundate în 
întregime, însă micşorară, la rândul lor, energia valului 
astfel încât Olanda, Belgia şi Germania de Nord fură lovite 
cu putere redusă. Peretele de apă ajunse în cele din urmă 
la Haga şi la Amsterdam cu doar o sută de kilometri la oră 
şi distruse părţi mari din zonele aflate în apropierea mării. 
Hamburg şi Bremen avură parte de inundaţii turbate. Erau 
situate mai în interiorul uscatului, în schimb, punctele de 
revărsare ale râurilor Elba şi Weser abia dacă erau 
protejate de ceva. Tsunami-ul se prăvăli de-a lungul 
râurilor şi inundă zona limitrofă înainte de a ajunge la 
oraşele hanseatice. Chiar şi în Londra, Tamisa se umflă 
pentru scurtă vreme, ieşi din matcă şi izbi vapoarele de 
poduri. 

Apele fluxului se năpustiră şi în strâmtoarea Dover şi se 
mai făcură simţite şi în Normandia şi pe coasta bretonă. 
Doar Marea Baltică, împreună cu Copenhaga şi Kiel, scăpă 
acestei catastrofe. Ce-i drept, apele învolburate ale mării 
ajunseră şi aici, însă acolo unde Skagerrak şi Kattegat se 
uneau, tsunami-ul făcu un vârtej, prăbuşindu-se în el 
însuşi. În schimb, în nordul îndepărtat, valul lovi coasta 
Islandei, ajungând până în Groenlanda şi Spitzbergen. 


Imediat după catastrofă, familia Olsen îşi căutase un 
teren mai ridicat. Mai târziu, Knut Olsen nu ştiu să spună 
de ce procedaseră astfel. Fusese ideea lui. Posibil să fi 
păstrat în memorie amintiri difuze din vreun film despre 
tsunami sau din vreun reportaj pe care îl citise cândva. 
Poate că fusese pur şi simplu intuiţia. Însă fuga le salvase 
viaţa. 


Majoritatea oamenilor care supravieţuiau venirii şi 
plecării unui tsunami mureau totuşi. După primul val, se 
întorceau în casele şi satele lor, să vadă ce a mai rămas. 
Însă tsunami-urile se propagau în mai multe valuri 
consecutive. Din cauza lungimii extrem de mari a valurilor, 
următorul munte de apă venea abia atunci când credeai că 
a trecut deja catastrofa. 

La fel fu şi de data aceasta. 

După mai bine de un sfert de oră, un al doilea val veni în 
goană, cu nimic mai slab decât primul şi termină treaba 
începută de acesta. Un al treilea val, sosit douăzeci de 
minute mai târziu, fu doar pe jumătate mai mare, apoi veni 
al patrulea val şi apoi nu se mai întâmplă nimic. 

În Germania, în Belgia şi în Olanda măsurile pentru 
evacuare se împotmoliseră încă de la început, cu toate că 
locuitorii de aici ar fi avut mai mult timp la dispoziţie. Insă 
aproape fiecare avea maşină şi fiecare crezu că ar fi bine 
să o folosească pentru a fugi, ceea ce se dovedi a fi o idee 
proastă. La nici zece minute după avertizări, toate străzile 
fuseseră blocate fără speranţă, până când ajunse valul, şi 
le eliberă în felul său. La o oră după alunecarea platformei 
continentale, industria offshore nord-europeană încetase 
să mai existe. Aproape toate oraşele de pe țărmurile 
învecinate erau distruse fie parţial, fie în totalitate. Sute de 
mii de oameni îşi pierduseră viaţa. Doar Islanda şi 
Spitzenberg, oricum slab populate, scăpaseră fără victime 
omeneşti. 

Expediția comună a vaselor Thorvaldson şi Sonne 
demonstrase că viermii descompuneau hidraţi şi în nord, 
până sus spre 'Troms0. Coasta alunecase în sud. Efectele 
tsunami-ului nu permiteau deocamdată căutarea unui 
răspuns la întrebarea dacă era de aşteptat şi colapsul 
marginii nordice. Probabil că Gerhard Bohrmann ar fi găsit 
răspunsul la această întrebare. Dar nici măcar Bohrmann 
nu ştia de unde porniseră lavinele. Şi nici Jean-Jeacques 
Alban, care reuşise să scoată Thorvaldson suficient de mult 
în larg, punându-l astfel în siguranţă, nu avea o idee clară 
asupra a ceea ce se întâmplase cu adevărat acolo jos. 


Deasupra mării şi printre ruinele oraşelor de pe țărm 
continuau să se audă explozii. ipetele şi plânsetul 
supravieţuitorilor se amestecau cu uruitul elicopterelor, 
urletul sirenelor şi anunţuri făcute prin megafoane. Era o 
cacofonie a groazei, însă peste toată această gălăgie se 
lăsase o linişte de plumb. Liniştea morţii. 

Trecură trei ore până când şi ultimul val se scurse înapoi 
în mare. 


Apoi platforma continentală nordică se surpă. 


Partea a doua 
Chateau Disaster 


Din rapoartele anuale ale organizaţiilor pentru protecţia 
mediului: 


În ciuda interdicţiei din 1994, deşeuri nucleare continuă 
să ajungă în mare. Scafandrii Greenpeace au depistat la 
gura de deversare a uzinei de prelucrare La Hague o 
radioactivitate de 17 milioane de ori mai mare decât în 
apele nepoluate. În apele norvegiene, algele şi crabii sunt 
infectați cu substanţa radioactivă Technetium. Militanţii 
din Norvegia au identificat ca sursă a radiaţiilor uzina de 
prelucrare Sellafield, o uzină britanică îmbătrânită. In 
acelaşi timp, geologii americani vor să îngroape pe fundul 
mării deşeuri cu o radioactivate extrem de ridicată, lăsând 
recipientele radioactive să alunece printr-o ţeavă lungă de 
un kilometru, pentru a le acoperi apoi cu sedimente. 


Începând din anul 1959, sovieticii au depozitat în Marea 
Arctică cantităţi imense de deşeuri nucleare, inclusiv 
reactoare defecte. Peste un milion de tone de arme 
chimice putrezesc pe fundul mării, la adâncimi de 500 
până la 4 500 de metri. Deosebit de periculoase sunt 
considerate recipientele cu gaze toxice care ruginesc lent 
şi pe care Moscova le-a scufundat în 1947. În apele 
spaniole sunt depozitate sute de mii de recipiente cu 
deşeuri uşor radioactive provenite din medicină, cercetare 
şi industrie. În Atlanticul Mijlociu, cercetătorii marini au 
demonstrat existenţa plutoniului provenit de la testele cu 
bomba atomică din Marea Sudului, la o adâncime de peste 
4 000 de metri. 


Serviciul hidrografic numără 57 435 de epave în 
adâncurile oceanelor, printre care şi resturile mai multor 
submarine atomice americane şi ruseşti. 


Pesticidul DDT periclitează organismele marine mai 
mult decât orice alte fiinţe. Prin intermediul curenților, 
acesta se răspândeşte la nivel global, concentrându-se în 
lanţurile trofice marine. În grăsimea caşaloţilor a fost 
constatată existenţa legăturilor chimice de polibrom, 
utilizate la calculatoare şi la învelişul ignifug al 
televizoarelor. 90 la sută dintre peştii-sabie prinşi sunt 
intoxicaţi cu mercur, 25 la sută şi cu PEB. În Marea 
Nordului, femelelor de gastropode le cresc penisuri. De 
vină ar putea fi tributilul, substanţă conținută în vopseaua 
folosită pentru carena vaselor. 


Orice forare petrolieră contaminează fundul mării pe o 
rază de 20 de kilometri pătraţi. O treime din această 
suprafaţă este aproape lipsită de orice viaţă. 


Câmpurile electrice ale cablurilor din oceane împiedică 
somonii şi ţiparii să se orienteze. lar smogul electric 
afectează creşterea larvelor. 


Înmulțirea algelor şi moartea peştilor cresc dramatic în 
toată lumea. După ce Israelul a refuzat să semneze decizia 
de interzicere a deversării deşeurilor industriale în mare, 
numai firma Haifa a eliberat anual în mare până în 1999 
nu mai puţin de 60 000 de tone de deşeuri toxice: plumb, 
mercur, cadmiu, arsenic şi crom au fost duse de curenţi 
din Siria până în Cipru. Zilnic, fabricile din Golful Tunisiei 
pompează în mare până la 12 800 de tone de gips fosfatic. 


Organizaţia Mondială pentru Alimentaţie FAO declară 
periclitate 70 până la 200 din cele mai importante specii 
de peşti. Concomitent, creşte numărul pescarilor. În 1970, 
erau 13 milioane, în 1997 sunt 30 de milioane. Efecte 
devastatoare au năvoadele de pe fundul mării, care se 
folosesc la prinderea ţiparilor de prund şi a somonului de 
Alaska. Sisteme ecologice întregi sunt pur şi simplu 
distruse. Mamiferele marine, peştii şi păsările de pradă nu 
mai găsesc hrană. 


Bunker C, combustibilul cel mai folosit de vapoare, este 
curăţat înainte de ardere de cenuşă, metale grele şi 
sedimente. Se produce astfel un deşeu vâscos, pe care 
mulţi căpitani nu îl aruncă potrivit normelor, ci îl varsă pe 
furiş în mare. 


La 4 000 de metri adâncime în apele peruane, 
cercetătorii din Hamburg au simulat recoltarea la scară 
mare a bulgărilor de mangan. Vaporul lor a cărat în lung şi 
în lat o grapă-plug pe o suprafaţă de peste 11 kilometri 
pătraţi. Au murit numeroase vietăţi. Ani buni mai târziu, 
regiunea încă nu îşi revenise. 


Construcţiile de pe cheiurile Floridei au provocat 
pătrunderea de pământ în mare, care s-a aşezat ca nisipul 
mişcător peste bancurile de corali. Astfel că, o mare parte 
a vieţuitoarelor din acea zonă au fost asfixiate. 


Cercetătorii marini au descoperit că anumite 
concentraţii de bioxid de carbon din atmosferă, cauzate de 
arderea progresivă a materiilor prime, împiedică formarea 
recifelor. Atunci când bioxidul de carbon se descompune, 
apa devine mai acidă. Fără a ţine cont de acest lucru, 
marile concerne energetice vor să pompeze pe viitor 
cantităţi uriaşe de C02 direct în ocean, pentru a curăța 
atmosfera. 


10 mai 
Chateau Whistler, Canada 


Ştirea părăsi oraşul Kiel cu 300 000 de kilometri pe 
secundă. 

Textul introdus de Erwin Suess în laptopul său de la 
Centrul de Cercetare Geomar, intrat în reţea sub forma 
unor date digitale, a fost transformat de o diodă cu laser în 
impulsuri luminoase. Începând din acest moment, ţâşni cu 
o lungime de undă de 1,5 miimi de milimetru infraroşu 
printr-un cablu ultratransparent din fibră de sticlă, laolaltă 
cu milioane de alte convorbiri telefonice şi pachete 
informaţionale. Fibra focaliza lumina pe un diametru dublu 
faţă de grosimea firului de păr şi o reflecta de la marginile 
exterioare spre interior pentru a nu o lăsa să scape. 
Undele se propagară cu mare rapiditate peste uscat până 
la țărm, gonind toţi cei 50 de kilometri printr-un 
amplificator optic, până când fibra dispăru în mare, 
învelită într-o cămaşă de cupru şi împachetată în mai 
multe rânduri de tuburi rigide şi straturi izolatoare moi. 

Sub apă, cablul atingea grosimea unui braţ bărbătesc. 
Se întindea pe fundul platformei continentale, fiind 
îngropat în pământ pentru a-l feri de ancore şi de 
năvoadele pescarilor. TAT 14, cum era denumit în mod 
oficial, era unul din cablurile transatlantice care legau 
Europa de continentul american. El se număra printre cele 
mai performante cabluri din lume. Numai în Atlanticul de 
Nord se găseau duzini întregi de astfel de cabluri. Sute de 
mii de kilometri de fibră de sticlă formau, în toată lumea, 
coloana vertebrală a epocii informatice. Trei sferturi din 
capacitatea lor deservea World Wide Web. Projekt Oxygen 
unea 175 de ţări într-un fel de superinternet. Un alt sistem 
reunea opt fibre de sticlă cu o putere de transmitere de 3,2 
terabiţi, echivalentul a 48 de milioane de convorbiri 
telefonice purtate concomitent. Fibrele filigranate din 
adâncul oceanelor depăşiseră de mult orice tehnică a 
sateliților. Globul pământesc era  înfăşurat într-o 


împletitură de sârme, prin care circulă în timp real „biţi“ şi 
„bytes“ ai societăţii comunicaţionale, telefoanele, imaginile 
video, muzica, e-mailurile. Nu sateliții, ci cablurile creau 
satul global. 

Ştirea lui Erwin Suess goni printre Scandinavia şi Marea 
Britanie spre nord. Deasupra Scoției, TAT 14 o lua spre 
stânga. De partea cealaltă a platformei continentale cablul 
ar fi trebuit să şerpuiască pe fundul mării la o adâncime 
mai mare, aici el nemaifiind îngropat, ci stând descoperit. 

Dar nu mai exista platforma continentală şi nu mai 
exista nici fundul mării. 

După nici 0,120 de secunde de la trimitere, trecând pe 
sub gigatone de noroi şi pietriş, ştirea din Kiel ajunse pe 
sub Insulele Feroe şi se opri la capătul unui cablu 
zdrenţuit. Învelitoarea robustă cu tuburile ei întărite şi cu 
straturile flexibile din material sintetic era complet ruptă. 
Fibrele  zdrenţuite transmiteau informaţia de unde 
luminoase  sedimentului. Lavina nimerise cablul cu 
asemenea forţă, încât capetele rupte se aflau acum la sute 
de kilometri distanţă unele de altele. TAT 14 putea fi 
regăsit abia în bazinul islandez, o bucată nefolositoare de 
high-tech care, la sud de Terra Nova, ajungea din nou pe 
şelf, întinzându-se pe marginea lui până la Boston. Abia 
acolo se conecta la cablurile de pe uscat. Autostrada 
datelor ajungea în cele din urmă peste Munţii Stâncoşi şi 
peste munţii de pe coasta de vest a Canadei, direct în 
staţiile de conectare ale celebrului hotel de lux Chateau 
Whistler situat la poalele lui Blackcomb Mountain, unde 
fibra de sticlă trecea într-un cablu de cupru convenţional. 
O fotodiodă inversa procesul şi transforma impulsurile 
luminoase înapoi în impulsuri digitale. 

În alte împrejurări, şi informaţia din Kiel ar fi fost 
digitalizată în acelaşi mod, pentru a apărea pe laptopul lui 
Gerhard Bohrmann sub formă de e-mail. Insă în condiţiile 
date, legătura lui Bohrmann fusese ruptă, la fel ca a 
milioane de oameni. La o săptămână după catastrofa din 
Europa de Nord, legăturile de internet şi de e-mail 
transatlantice erau întrerupte aproape în totalitate, iar 


contactele telefonice se realizau, atunci când aveai noroc, 
doar via satelit. 

Bohrmann stătea în sala mare a hotelului şi privea ţintă 
spre ecran. Ştia că Suess intenţionase să-i trimită un 
document. Conţinea curbele de creştere ale populațiilor de 
viermi şi calcule privind ceea ce s-ar putea întâmpla în alte 
regiuni ale lumii în situaţii similare. De când depăşiseră 
primul şoc, cei din Kiel lucrau ca nebunii la aceste calcule. 

Bohrmann înjură. Lumea, aparent atât de mică, devenise 
din nou mare, plină de spaţii insurmontabile. Dimineaţa li 
se spusese că vor putea primi e-mailurile prin satelit, însă 
nu era încă nici un semn. După cum se părea, mai erau 
legaţi şi acum de cablul distrus. Bohrmann ştia că statele- 
majore de criză se ocupau febril de construirea unor reţele 
independente, dar, cu toate acestea, internetul se 
prăbuşea mereu. Presupuse că era vorba mai puţin de 
cauze tehnice, cât de capacitate. Sateliții militari lucrau 
impecabil, însă nici măcar armata americană nu plecase 
vreodată de la premisa că vor fi în situaţia de a compensa 
prin satelit întregul pod transatlantic din fibră de sticlă. 

Bohrmann se întinse după telefonul mobil pe care i-l 
pusese la dispoziţie statul-major, formă numărul din Kiel 
prin satelit şi aşteptă. După mai multe încercări avu în 
sfârşit legătura cu institutul şi îl ceru pe Suess la telefon. 

— Nu am primit nimic, spuse Bohrmann. 

— Merita să încercăm. Vocea lui Suess se auzea clar, 
totuşi pe Bohrmann îl irita întârzierea cu care îi 
răspundea. Nu se putea obişnui cu telefoanele prin satelit 
şi gata. Semnalul trebuia să urce de la emiţător 36 000 de 
kilometri şi apoi să coboare aceeaşi distanţă până la 
receptor. Vorbeai cu pauze şi suprapuneri. 

— Nici la noi nu mai funcţionează nimic. Din oră în oră e 
tot mai rău. În Norvegia nu ai cum ajunge, Scoţia tace 
mâlc, Danemarca mai există doar pe hartă. Şi să nu crezi 
că există vreun plan pentru soluţii de urgenţă. 

— Păi, uite că noi vorbim la telefon, spuse Bohrmann. 

— Vorbim, pentru că ăia sunt americani. Tu profiţi de 
avantajele militare ale unei puteri mondiale. In Europa, e 


altfel! Toţi vor să sune, toţi se tem pentru că nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu familiile şi cu prietenii lor. Avem un blocaj 
informaţional. Cele câteva reţele libere sunt ocupate de 
statele-majore de criză şi de serviciile guvernamentale. 

— Deci ce facem? întrebă Bohrmann după un moment de 
nehotărâre. _ 

— Nu ştiu. Poate mai circulă Queen Elizabeth. ţi ajung 
hârtiile în şase săptămâni, dacă trimiţi un călăreț pe țărm 
să le preia? 

Bohrmann râse chinuit. 

— Vorbesc serios, spuse. 

— Vorbind serios, trebuie să-ţi iei ceva de scris. Nu am 
ce să fac. 

— Am ceva de scris, oftă Bohrmann. 

În timp ce Bohrmann nota datele transmise de Suess, un 
grup în uniformă traversă sala hotelului prin spatele lui, 
îndreptându-se spre lifturi. Comandantul lor era un bărbat 
negru, înalt, cu figură de etiopian. Purta însemnele de 
maior al armatei americane şi o plăcuţă cu numele cu 
inscripţia PEAK. 


Grupul intră într-unul din lifturi. Cei mai mulţi coborâră 
la etajul al doilea şi al treilea. Ceilalţi părăsiră liftul cu un 
etaj mai sus. 

Maiorul Salomon Peak rămase în urma tuturor. Continuă 
să urce, până ajunse la etajul al nouălea. Aici se aflau Gold 
Executive Suites, cele mai luxoase apartamente pe care le 
putea oferi acest Chateau cu 550 de camere. Peak însuşi 
ocupa un Junior Suite la etajul inferior. O simplă cameră 
obişnuită i-ar fi ajuns cu prisosinţă. Nu punea preţ pe nici 
un fel de lux, însă conducerea hotelului insistase ca statul- 
major să fie găzduit în cele mai bune încăperi ale lor. 
Mergând de-a lungul coridorului, cu zgomotul paşilor 
înăbuşit de covorul gros de pe podea, revăzu în minte 
desfăşurarea acţiunii planificate pentru după-amiază. Din 
sens invers veneau bărbaţi şi femei în civil şi în uniforme. 
Uşile stăteau deschise, dând la iveală apartamentele 
transformate în birouri. Câteva secunde mai târziu, Peak 


ajunse la o uşă lată. Doi soldaţi îl salutară. Îi opri printr-un 
semn. Unul din soldaţi bătu la uşă şi aşteptă răspuns 
dinăuntru, apoi o deschise energic, permițându-i maiorului 
să intre. 

— Cum merge? întrebă Judith Li. 

Ceruse să i se aducă sus o bandă de alergare de la 
Centrul de sănătate. Peak ştia că Li petrecea pe bandă mai 
mult timp decât în pat. De acolo privea la televizor, îşi 
citea corespondenţa, dicta note, rapoarte şi discursuri 
sistemului de recunoaştere vocală de pe laptopul ei, ducea 
conversații la distanţă, informându-se asupra celor mai 
diferite lucruri sau pur şi simplu medita. Şi acum alerga. 
Părul negru era drept şi lucios, susţinut de o bentiţă. Purta 
o jachetă uşoară de trening şi o pereche de pantaloni 
scurţi şi strâmţi. Respirația îi era uniformă, în ciuda vitezei 
mari pe care o avea. Peak trebuia să-şi amintească mereu 
că femeia de pe banda de alergare avea 48 de ani. 
Generalul Judith Li arăta ca o femeie bine antrenată de 
treizeci şi ceva de ani. 

— Mulţumesc, răspunse Peak. Merge. 

Privi în jur. Apartamentul avea mărimea unei locuinţe de 
lux şi era mobilat corespunzător. Elemente canadiene 
clasice, mult lemn şi confort rustic, şemineu deschis se 
combinau cu eleganța franceză. La fereastră se afla un 
pian cu coadă. Nici locul lui nu era aici, ci într-o sală mare. 
Li pusese să-i fie adus, ca şi banda de alergare. În partea 
stângă, un culoar curbat ducea spre dormitorul imens. 
Peak nu văzuse baia, însă auzise că dispunea de jacuzzi şi 
de saună. 

Din punctul lui de vedere, singurul obiect util era banda 
de alergare neagră, greoaie, chiar dacă părea deplasată în 
spaţiul decorat cu atâta dăruire. Peak era de părere că 
luxul şi designul nu se potriveau cu milităria. Maiorul 
provenea dintr-o familie săracă. Nu intrase în armată 
pentru că ar fi demonstrat vreo înclinaţie artistică, ci 
pentru a scăpa de stradă care, în prea multe cazuri, era 
drumul spre închisoare.  Perseverenţa şi  hărnicia 
necondiționată îi aduseseră în cele din urmă diploma de 


colegiu,  deschizându-i calea spre cariera de ofiţer. 
Biografia lui servea multora ca exemplu, ceea ce nu 
schimba însă condiţiile originii sale. Continua să se simtă 
cel mai bine într-un cort sau într-un motel ieftin. 

— Am primit ultimele evaluări ale sateliților NOOA, 
spuse el cu privirea aţintită spre vale, prin ferestrele 
panoramice. Soarele strălucea deasupra cedrilor şi a 
pădurilor de brazi. Era frumos aici sus, însă Peak făcu 
abstracţie de frumuseţea locului. Pe el îl interesau în 
primul rând următoarele ore. 

— Şi? 

— Am avut dreptate. 

— Există vreo asemănare? 

— Da, între zgomotele pe care le-a înregistrat URA şi 
spectogramele neidentificate din 1997. 

— Bine, spuse Li afişând o expresie mulţumită. E foarte 
bine. 

— Nu ştiu dacă e bine. Este o pistă care încă nu explică 
nimic. 

— La ce te aştepţi? Ca oceanul să ne explice ceva? Li 
apăsă pe tasta de oprire a benzii de alergare şi sări de pe 
ea. De aceea organizăm tot circul ăsta, ca să aflăm. S-au 
adunat toţi? 

— Suntem toţi. Ultimul tocmai a sosit. 

— Cine? 

— Biologul din Norvegia, care a descoperit viermii. Ar 
trebui să mă uit, se numeşte... 

— Sigur Johanson. Li intră în baie şi se întoarse cu un 
prosop în jurul umerilor. E timpul să le înveţi numele, Sal. 
Suntem 300 de oameni în hotel, dintre care 75 sunt 
oameni de ştiinţă, ar trebui să îi ştii şi în somn. 

— Vrei să-mi spui că ai memorat 300 de nume? 

— Memorez şi 3 000, dacă trebuie. Aşa că, dă-ţi silinţa. 

— Glumeşti, spuse Peak. 

— Vrei s-o demonstrez? 

— De ce nu? În compania lui Johanson se află o ziaristă 
britanică, de la care sperăm să culegem informaţii despre 
evenimentele de la cercul polar. Ştii şi numele ei? 


— Karen Weaver, spuse Li frecându-şi părul cu prosopul. 
Locuieşte la Londra. Ziaristă, specialitatea studiul mării. 
Computerfreak. A fost pe un vapor în Marea Groenlandei. 
Vaporul s-a scufundat de puţin timp cu echipaj cu tot. li 
zâmbi lui Peak, dezvelindu-şi dantura ca zăpada. Era bine 
dacă am fi avut şi despre celelalte evenimente imagini aşa 
de frumoase cum sunt cele cu scufundarea aia, am 
dreptate? 

— Aşa este. Peak îşi permise un zâmbet. Vanderbilt e ca 
paralizat, de fiecare dată când vine vorba despre asta. 

— E de înţeles. CIA urăşte situaţiile pe care nu le poate 
cataloga într-un fel sau altul. Chiar, a apărut deja? 

— Este avizat. 

— Avizat? Cum adică? 

— E în elicopter. 

— Capacitatea de transport a aparatului nostru mă 
uimeşte de fiecare dată, Sal. Mie mi-ar transpira mâinile, 
dacă ar trebui să zbor cu porcul ăla gras. Dar nu contează. 
Anunţă-mă dacă mai ajunge vreun adevăr tulburător la 
Chateau Whistler, înainte să ne arătăm în fundul gol. 

Peak ezită. 

— Cum o să-i facem pe toţi să-şi ţină gura? 

— Am discutat asta de o mie de ori. 

— Ştiu că am discutat de o mie de ori. Deo mie de ori 
prea puţin. Aici sunt o grămadă de indivizi care nu ştiu 
nimic despre păstrarea unui secret. Toţi au familii şi 
prieteni. O să apară cete întregi de ziarişti să pună 
întrebări. 

— Nu e problema noastră. 

— Ar putea deveni problema noastră. 

— Atunci să-i primim în armată. Li îşi întinse braţele în 
lături. Atunci vor fi supuşi legii marţiale. Cine deschide 
gura e împuşcat. 

Peak înlemni. 

— A fost o glumă, Sal. Li îi flutură mâna prin faţa 
ochilor. Alo! O glumiţă. 

— Nu am dispoziţia necesară pentru glume, răspunse 
Peak. Ştiu foarte bine că lui Vanderbilt i-ar face mare 


plăcere să pună toată adunarea sub incidenţa legii 
marţiale, dar asta e o chestie iluzorie. Cel puţin jumătate 
sunt străini, majoritatea europeni. De ei nu ne putem lua, 
chiar dacă îşi încalcă promisiunea. 

— Atunci să ne purtăm de parcă am putea. 

— Vrei să-i pui sub presiune? N-o să meargă. Nimeni nu 
a cooperat vreodată sub presiune. 

— Cine vorbeşte despre presiune? Dumnezeule, Sal, de 
unde scoţi toate problemele astea? Oamenii vor să ajute. Şi 
îşi vor ţine gura. Dacă, pe deasupra, mai cred şi că o să 
dea de belea dacă nu respectă acordul de confidenţialitate, 
cu atât mai bine. Credinţa te face puternic. 

Peak o privea sceptic. 

— Mai e ceva? 

— Nu. Cred că putem începe. 

— Bine. Ne vedem mai târziu. 

Peak plecă. 


Li privi în urma lui, gândindu-se amuzată cât de puţine 
ştia bărbatul ăsta despre oameni. Era un soldat de 
excepţie şi un strateg de frunte, dar nu putea face 
deosebirea dintre oameni şi maşini. Peak părea să creadă 
că undeva pe corpul omenesc trebuia să existe un câmp de 
programare pentru a fi absolut sigur că indicaţiile vor fi şi 
executate. Intr-o anumită măsură, aproape toţi absolvenţii 
de la West Point trăiau cu această falsă impresie. 
Academia militară americană de elită era cunoscută pentru 
instrucţia nemiloasă ce se practica în spatele zidurilor ei, 
la capătul căreia nu se afla altceva decât supunere, o 
supunere necondiționată, obţinută parcă prin apăsarea pe 
buton. Peak nu se înşela foarte tare făcându-şi griji, însă în 
ceea ce privea psihologia de grup, era pe din afară. 

Li se gândi la Jack Vanderbilt. Era însărcinatul principal 
din partea CIA. Li nu îl agrea pentru că puţea şi transpira, 
şi avea o respiraţie urât mirositoare, dar făcea treabă 
bună. În timpul ultimelor săptămâni şi în mod special după 
acel tsunami devastator care inundase Europa de Nord, 
departamentul lui Vanderbilt atinsese forma maximă. 


Oamenii săi aduseseră uimitor de multe clarificări 
evenimentelor. Ceea ce nu însemna că deţineau 
răspunsurile, însă catalogul întrebărilor era fără de cusur. 

Se gândi o clipă dacă ar trebui să facă un raport 
preliminar către Casa Albă. În fond, nu prea erau noutăţi, 
atâta doar că preşedintelui îi plăcea să stea la poveşti cu Li 
pentru că îi admira inteligenţa. Li ştia că acesta este 
adevărul, cu toate că nu comenta niciodată în public acest 
lucru. l-ar fi adus doar dezavantaje. Li era una dintre 
puţinele femei general americane, şi în plus conta şi 
pentru scăderea dramatică a mediei de vârstă a structurii 
de comandă. În ochii multor militari de rang înalt şi a 
multor politicieni era suspectă doar din acest unic motiv. 
Relaţia ei confidențială cu cel mai puternic om din lume nu 
era tocmai de natură să însenineze această imagine, astfel 
încât Li îşi urmărea scopul cu toată prudenţa de care era 
în stare. Nu se băga niciodată în faţă. Nu făcea niciodată 
aluzii la natura relaţiei ei cu preşedintele, la faptul că lui 
nu-i plăcea să descrii o problemă ca fiind complexă, 
deoarece complexitatea era străină gândirii sale, la faptul 
că ea era, de obicei, cea care îi explica, în cuvinte simple, 
lumea cea complicată. Că el, atunci când concepţiile 
ministrului Apărării sau cele ale agenţilor de securitate i 
se păreau prea opace, îi cerea părerea lui Li, care îi 
explica totodată şi poziţia Departamentului de Stat. 

În nici o împrejurare Li nu şi-ar fi permis să prezinte 
public adevărata origine a ideilor preşedintelui. Atunci 
când era întrebată, răspundea: „Preşedintele este de 
părere că...“ sau „Poziţia preşedintelui în această 
problemă este că...“ Nu interesa pe nimeni cum îl 
culturaliza ea pe stăpânul de la Casa Albă, cum îi lărgea 
graniţele intelectuale şi cum îl alimenta cu concepţii şi 
păreri. 

Cercul celor mai avizaţi ştia oricum cum stăteau 
lucrurile. Să ţi se recunoască meritele la momentul 
potrivit, asta era important, aşa cum în timpul Războiului 
din Golf din anul 1991, generalul Norman Schwarzkopf 
văzuse în ea un strateg extrem de inteligent, cu certe 


calităţi politice şi tactice, care nu se lăsa intimidat de 
nimeni şi de nimic. Pe atunci, Li avea deja un palmares 
impresionant: prima femeie care absolvise Academia West 
Point, diplomă în ştiinţele naturii, admisă la US Command 
and General Staff College şi la National War College, 
doctoratul în politică şi istorie la Dukes University. 
Schwarzkopf o luase pe Li sub protecţia sa, îngrijindu-se 
să fie invitată la seminarii şi conferinţe, unde putea întâlni 
oamenii potriviţi. El însuşi nefiind interesat de politică, 
Stormin' Norman îi netezi lui Judith Li calea spre lumea de 
graniţă, acolo unde linia de demarcaţie dintre armată şi 
politică se ştergea şi unde cărţile de joc erau amestecate 
din nou. 

Ca prim pas, puternica protecţie îi aduse funcţia de 
comandant secund al Forţelor armate aliate din Europa 
Centrală. În scurt timp, Li ajunse foarte apreciată în 
cercurile diplomatice europene. În sfârşit îşi putea pune în 
valoare atât educaţia, studiile, cât şi calităţile ei naturale. 
Tatăl american al lui Li provenea dintr-o familie de 
generali de vază şi jucase un rol important în statul-major 
de la Casa Albă, înainte de a fi nevoit să se retragă din 
motive de sănătate. Mama ei, chinezoaică, era o 
violoncelistă strălucită a Operei din New York, cu 
numeroase înregistrări la activ. Ambii părinţi aveau 
pretenţii şi mai mari de la singura lor fiică. Judith urmă 
cursuri de balet şi de patinaj artistic, studie pianul şi 
violoncelul. Îl însoţi pe tatăl ei în călătoriile acestuia prin 
Europa şi Asia, formându-şi astfel de tânără o imagine 
despre diferenţele culturale. Particularităţile etnice şi 
anumite aspecte istorice exercitau asupra ei un farmec 
irezistibil, astfel încât îi năucea pe toţi cu întrebările, puse 
de preferinţă în limba maternă a acestora. La doisprezece 
ani îşi perfecţionase mandarina, limba mamei ei, la 
cincisprezece ani vorbea fluent germana, franceza, italiana 
şi spaniola, la optsprezece ani putea să se facă înţeleasă în 
japoneză şi coreeană. Părinţii îi supravegheau cu neobosită 
severitate  manierele, îmbrăcămintea şi respectarea 
regulilor de societate, în timp ce în alte aspecte 


demonstrau o toleranţă aproape incredibilă. Principiile 
presbiteriene ale tatălui şi filosofia budistă a mamei 
duceau o căsnicie la fel de armonioasă ca şi ei înşişi. 

Însă cel mai uimitor lucru era că, la căsătorie, tatăl se 
hotărâse să preia numele soţiei sale, ceea ce însemnase 
începutul unei lupte de durată împotriva autorităţilor. 
Acest gest făcut de hatârul femeii pe care o iubea şi care 
îşi părăsise ţara din dragoste pentru el o umplu pe Li deo 
admiraţie arzătoare pentru tatăl ei. Era un bărbat al 
contrastelor, cu concepții parţial liberale, parţial 
republicane ultraconservatoare, care fiecare în sine trecea 
drept neclintită. Probabil că unul cu mai puţină tărie de 
caracter ar fi fost distrus de ambiția acestei familii de a 
excela în toate disciplinele. Insă fata înflori de-a dreptul, 
sări peste două clase la şcoală, absolvi facultatea cu 
rezultate excepţionale şi îşi cultivă convingerea că va 
putea deveni orice va dori, chiar şi preşedinte al Statelor 
Unite ale Americii. 

La mijlocul anilor 1990, i s-a oferit poziţia de şef adjunct 
al statului-major pentru operaţii şi angajarea forţelor 
militare în Departamentul Apărării şi totodată o docenţă 
pentru istorie la West Point. La Departamentul Apărării se 
purtară negocieri în ceea ce o privea. În plus, anumite 
cercuri înregistrară interesul ei crescut pentru politică. Un 
singur lucru îi mai lipsea pentru a avea succesul militar 
râvnit. Pentagonul punea accent pe experienţa în luptă, 
înainte de a deschide drumul cuiva spre posturi 
administrative mai înalte, iar Li îşi dori din răsputeri o 
drăguță de criză globală. Nu trebui să aştepte mult. In 
1999, deveni comandant adjunct în conflictul din Kosovo, 
înscriindu-şi numele pentru totdeauna în cartea eroilor. 

După întoarcerea acasă, primi funcţia de general 
comandant în Fort Lewis şi fu admisă în statul-major de 
siguranţă al preşedintelui, după ce îl impresionase profund 
pe acesta cu memoriul ei despre siguranţa naţională. În 
memoriu, Li adopta o poziţie dură, ideile ei fiind chiar mai 
lipsite de compromisuri decât cele ale administraţiei 
republicane. Dar ea gândea în primul rând patriotic. Cu 


toată deschiderea ei spre lume, Li era într-adevăr de 
părere că nu există o ţară mai bună şi mai dreaptă decât 
Statele Unite ale Americii şi în acest spirit răspunsese la o 
serie de întrebări acute. 

Dintr-odată se află în centrul puterii. 

Li, perfecţionista cu sânge rece, cunoştea mult prea bine 
animalul care stătea la pândă în ea, emotivitatea fierbinte, 
de nestăpânit, care deocamdată îi putea fi utilă, dar la fel 
de bine şi periculoasă, în funcţie de ce va face în 
continuare. În aceste condiţii, trebuia să-şi refuze orice 
acces de vanitate şi de evidenţiere excesivă a capacităţilor 
ei. Era suficient ca în unele seri la Casa Albă să schimbe 
uniforma cu rochia de seară fără bretele şi să le cânte 
ascultătorilor vrăjiţi din Chopin, Brahms sau Schubert. Era 
destul că ştia să îl conducă pe preşedinte peste parchetul 
de dans până când acesta simţea că zboară ca Fred 
Astaire, că ştia să cânte pentru familia lui şi pentru vechii 
prieteni republicani cântece de pe vremea întemeietorilor. 
Partea asta a scenariului îi aparţinea în întregime. Cultiva 
cu abilitate relații personale strânse,  împărtăşea 
entuziasmul ministrului Apărării pentru baseball şi pe cel 
al ministrului de Externe pentru istoria europeană, primea 
tot mai des invitaţii private şi petrecea weekenduri întregi 
la ranchul prezidenţial. 

Privită din afară, Li rămăsese modestă. Părerile 
personale asupra problemelor politice şi le păstra pentru 
ea. Jongla între armată şi politică şi apărea ca o persoană 
cultivată, şarmantă şi sigură pe sine, mereu corect 
îmbrăcată, dar niciodată ţeapănă sau înfumurată. Se 
specula că ar fi avut relaţii cu bărbaţi influenţi, ceea ce nu 
era adevărat. Li ignora bârfele cu suveranitatea ei 
obişnuită. Nici o întrebare nu reuşea să-i tulbure calmul. 
Servea ziariştilor, deputaţilor şi subalternilor un amalgam 
de certitudini şi convingeri uşor de digerat, era mereu 
extrem de bine organizată şi pregătită, avea stocate 
cantităţi enorme de informaţii pe care le organiza în fişiere 
reducându-le la formule clare, uşor de mânuit. 

Cu toate că nu avea nici cea mai mică idee despre cele 


ce se petreceau în ocean, reuşi şi de această dată să-i ofere 
preşedintelui o imagine clară a situației.  Reduse 
voluminosul dosar al CIA la doar câteva puncte 
importante. Ca urmare, Li se afla acum în Chateau 
Whistler şi ştia cu exactitate ce însemna acest lucru. 

Era ultimul pas, cel decisiv, pe care îl avea de făcut. 

Poate că totuşi era bine să-l sune pe preşedinte. Doar 
aşa. Lui îi făcea plăcere chestia asta. Putea să-i spună că 
oamenii de ştiinţă şi experţii ajunseseră cu toţii, ceea ce 
însemna că dăduseră curs invitaţiei informale a Statelor 
Unite, deşi Dumnezeu ştie că aveau destul de lucru şi 
acasă. Sau că NOAA găsiseră asemănări între zgomotele 
neidentificate. Preşedintelui îi plăceau chestiile astea, suna 
a „Domnule, am făcut progrese”. Bineînţeles că nu era de 
aşteptat ca el să ştie ce înseamnă bloop şi upsweep şi 
motivul pentru care NOAA credea că a descifrat originea 
lui slowdown. Toate astea erau amănunte, care însă nici nu 
erau necesare. Câteva cuvinte pline de încredere 
referitoare la legătura prin satelit care garanta siguranţa, 
şi preşedintele avea să fie fericit, iar când era fericit, era 
util. 

Se hotări să-l sune. 


Nouă etaje mai jos, Anawak observă un bărbat arătos cu 
păr grizonat şi cu barbă. Traversa parcarea din faţă, 
îndreptându-se spre hotel. Il însoțea o femeie mică cu 
umeri laţi şi arsă de soare, îmbrăcată cu blugi şi cu o 
geacă de piele. Anawak îi dădu vreo douăzeci şi ceva de 
ani, spre treizeci. Buclele castanii îi cădeau pe umeri şi pe 
spate. Ambii aveau bagaje, preluate imediat de personalul 
hotelului. Femeia vorbi scurt cu bărbosul, privi în jur şi îşi 
fixă pentru câteva clipe privirea asupra lui Anawak. Apoi 
îşi dădu la o parte buclele de pe frunte şi dispăru în holul 
hotelului. 

Anawak rămase cu ochii pironiţi asupra locului în care 
tocmai o văzuse. Apoi îşi dădu capul pe spate, ridică mâna, 
ferindu-şi ochii de soarele pieziş şi lăsă privirea să-i circule 
de-a lungul fațadei neoclasice a Chateau-ului. 


Hotelul de lux era situat în mijlocul visului pe care 
fiecare îl avea odată şi odată despre Canada. Dacă o luai 
pe autostrada 99 de-a lungul lui Horseshoe Bay, ajungeai 
din Vancouver în munţi şi acolo găseai uriaşul hotel ascuns 
de pădurile ce urcau lin, încoronat de munţii uriaşi, ale 
căror vârfuri străluceau în alb pur chiar şi în lunile de 
vară. Masivele Blackcomb şi Whisler treceau drept una 
dintre cele mai frumoase zone pentru schiat de pe pământ. 
Acum, în mai, oaspeţii veneau în special pentru golf sau 
pentru drumeţii. De jur-împrejur se întindeau lacuri tăcute. 
Puteai explora zona cu mountainbike-ul sau puteai zbura 
cu elicopterul spre zăpezile veşnice. Chateau-ul însuşi 
dispunea de câteva restaurante de excepţie şi oferea toate 
facilităţile imaginabile. 

Orice te-ai fi aşteptat să întâlneşti în acest loc rupt de 
lume. Cu excepţia unei duzini de elicoptere militare. 

Anawak era aici de două zile. Dăduse o mână de ajutor 
la pregătirile pentru prezentarea lui Li, împreună cu Ford, 
care de douăzeci şi patru de ore zbura între acvariul din 
Vancouver, Nanaimo şi Chateau adunând materialele, 
evaluând datele şi centralizând ultimele rezultate. Îl durea 
încă genunchiul, dar nu mai şchiopăta. Aerul curat de 
munte îi limpezise parcă şi gândurile, iar descurajarea ce-l 
cuprinsese după prăbuşirea avionului făcuse loc nevoii 
imperioase de a trece la fapte. 

Se întâmplaseră atât de multe în ultimul timp, încât 
arestarea lui de către patrula militară i se părea ceva 
foarte îndepărtat. Cu toate acestea, nu trecuseră mai mult 
de două săptămâni de când o întâlnise pe Li, în împrejurări 
stingheritoare, după cum era nevoit să recunoască. Ea se 
amuzase de diletantismul acţiunii lui nocturne pentru că în 
mod cert fusese observat de când se afla încă în maşină, 
mergând de-a lungul docurilor. Îl ţinuseră sub observaţie o 
vreme, să vadă ce avea de gând. Atunci interveniseră, iar 
Anawak se simţise ca omul ăla din zicală, care n-a mai 
revenit la suprafaţă. 

Dar el revenise. Acum nu îşi mai arunca rezultatele 
cercetărilor în gaura neagră, ci stătea el însuşi în mijlocul 


acesteia, la fel ca şi Ford, iar mai nou şi Oliviera. Şi cu 
Clive Roberts de la Inglewood avea voie să discute din nou, 
acesta fiind primul care îşi exprimase regretul cu privire la 
tăcerea care i se impusese de sus. Legat cu botniţa lui Li, 
fusese nevoit să se facă invizibil, şi de câteva ori fusese 
chiar lângă telefon, în timp ce secretara îi dădea papucii 
lui Anawak. 

Prezentarea era bună. Deocamdată, Anawak nu putea 
decât să aştepte. Aşa că se duse să joace tenis - în timp ce 
lumea se prăbuşea în haos şi Europa se scufunda sub 
munţi de apă - pentru a vedea cum i se comportă 
genunchiul la efort. Partenerul lui era un francez micuţ, cu 
sprâncene stufoase şi nas imens. Se numea Bernard 
Roche, un bacteriolog care sosise de la Lyon în seara 
precedentă. În timp ce America se lupta cu cele mai mari 
animale ale planetei, Roche ducea o luptă aparent lipsită 
de şanse de izbândă cu cele mai mici. 

Anawak se uită la ceas. Întâlnirea era programată peste 
o jumătate de oră. Hotelul fusese închis pentru public şi 
ocupat de guvern, părând populat ca în plin sezon. Cu 
siguranţă că, între timp, se adunaseră câteva sute de 
oameni. Mai mult de jumătate dintre ei ţineau într-un fel 
sau altul de United States Intelligence Community. Cei mai 
mulţi erau colaboratori ai CIA, care transformaseră rapid 
Chateau-ul într-o centrală de comando. Sosise un întreg 
departament de la NSA, cel mai mare serviciu secret al 
Americii, cu competenţe în toate genurile de explicaţii 
privind electronica, siguranţa datelor şi criptografie. NSA 
ocupa etajul al patrulea. Etajul cinci fusese luat în 
stăpânire de colaboratorii Departamentului Apărării al 
SUA şi de cei ai Serviciilor Secrete canadiene. Deasupra 
lor se cazaseră reprezentanţii SIS, din Marea Britanie şi de 
la Security Service, plus delegaţia armatei germane şi cea 
a Serviciului Secret german. Din partea Franţei venise o 
delegaţie de la Direction de la Surveillance du Territoire 
şi, de asemenea, era prezent serviciul de contraspionaj 
militar al Suediei, iar din Finlanda venise Paaesikunnan 
tiedusteluosasto. Era o întâlnire fără precedent a 


serviciilor secrete, o bătălie umană şi materială fără egal, 
cu scopul de a restabili înţelegerea lumii. 

Anawak îşi masă piciorul. 

Simţea iar nişte împunsături dureroase. Nu ar îi trebuit 
să joace tenis. O umbră trecu pe deasupra lui. Încă un 
elicopter militar cu nasul coborât pentru aterizare. 
Anawak privi aparatul puternic apropiindu-se de sol, se 
ridică şi intră. 

Peste tot umblau oameni. Totul se desfăşura în pas de 
paradă, alert şi totuşi fără grabă, un balet al râvnei sub 
acoperişul ca o cupolă de biserică al halei. Jumătate dintre 
cei prezenţi păreau să vorbească fără încetare la telefon. 
Ceilalţi ocupaseră cu laptopurile lor colţurile comode de 
sub stâlpii din piatră naturală care despărţeau nava 
centrală a halei de cele laterale, scriau sau priveau 
concentrați în monitoarele lor. Anawak încercă să nu se 
lovească de nimeni şi se duse la barul de alături, la Ford şi 
Oliviera. Se aflau în compania unui bărbat înalt, cu 
mustață şi privire tristă. 

— Leon Anawak, Gerhard Bohrmann, îi prezentă Ford. 
Nu-i scutura lui Gerhard mâna prea tare, că îi pică. 

— De la tenis? întrebă Anawak. 

— De la pix. Bohrmann zâmbi cu acreală. O oră întreagă 
am tot scris ceea ce acum două săptămâni puteam obţine 
cu un clic de mouse. Te face să te simţi ca în Evul Mediu. 

— Credeam că toate astea se fac prin satelit. 

— Sateliții sunt suprasolicitaţi, observă Ford. 

— De mâine va fi totul în regulă. Oliviera luă o gură din 
ceaşca de ceai. Tocmai am auzit că au eliberat o reţea 
pentru hotel. 

— În Kiel nu suntem suficient de pregătiţi pentru a lucra 
cu satelitul, spuse Bohrmann sumbru. 

— Nimeni nu este pregătit pentru ce se întâmplă acum, 
răspunse Anawak comandându-şi o apă. De când sunteţi 
aici? 

— De alaltăieri. Am lucrat la prezentare. 

— Şi eu la fel. Ciudat. Ar fi trebuit să ne întâlnim până 
acum. 


— Nu neapărat, clătină Bohrmann din cap. Hotelul ăsta 
e ca o roată de caşcaval, plin de ganguri. Care e 
specialitatea dumneavoastră? 

— Mamiferele marine. Studiul inteligenţei. 

— Leon are la activ câteva întâlniri neplăcute cu 
balenele cu cocoaşă, observă Oliviera. Se pare că îi poartă 
pică pentru faptul că tot încearcă să se uite în capetele 
lor... O, fiţi atenţi! Ce caută ăsta aici? 

Amândoi întoarseră capul. De la bar se putea vedea sala. 
Un bărbat se îndrepta spre ascensoare. Anawak îl 
recunoscu. Sosise nu de mult însoţit de femeia cu bucle 
castanii. 

— Cine ar trebui să fie ăsta? întrebă Ford încruntându- 
se. 

— Voi nu mergeţi la filme? Oliviera scutură din cap. E 
actorul ăla german. Cum îl chema? Scholl... nu, Schell. 
Este Maximilian Schell! Arată super, nu credeţi? Mai bine 
decât pe ecran. 

— Calmează-te, zise Ford. Ce să facă un actor aici? 

— Ar putea avea dreptate Sue, spuse Anawak. Nu ela 
jucat în filmul ăla cu catastrofa? Deep Impact! Pământul e 
lovit de un meteorit şi... 

— Cu toţii jucăm într-un film cu catastrofe, îl întrerupse 
Ford. Să nu spui că încă nu ţi-ai dat seama de asta. 

— Înseamnă că acum trebuie să-l aşteptăm pe Bruce 
Willis? 

Oliviera îşi dădu ochii peste cap. 

— E el sau nu e el? 

— Nu vă pierdeţi timpul cerându-i autografe, îi răspunse 
Bohrmann zâmbind. Nu este Maximilian Schell. 

— Nu? 

Oliviera păru dezamăgită. 

— Nu. Se numeşte Sigur Johanson. E norvegian. Ar 
putea să vă spună câte ceva despre ce s-a întâmplat în 
Marea Nordului. Eu, el şi câţiva oameni din Kiel, plus 
câţiva de la Statoil... Bohrmann privi în urma bărbatului şi 
chipul i se întunecă iar. Dar cel mai bine ar fi să nu îi 
puneţi întrebări, până nu începe el singur să povestească. 


Locuia în Trondheim şi nu prea a mai rămas mare lucru 
din oraşul ăla. Şi-a pierdut casa. 

Asta era crunta realitate. Dovada că imaginile de la 
televizor erau reale. Anawak îşi bău apa în tăcere. 

— OK. Ford se uită la ceas. Am stat destul pe aici. Să 
mergem dincolo, să auzim ce au de povestit. 


Chateau dispunea de mai multe săli de conferinţă. Li 
alesese o încăpere de mărime mijlocie, aproape prea mică 
pentru grupul de agenţi secreţi, reprezentanţi ai statelor şi 
oameni de ştiinţă care urmau să ia parte la prezentare. 
Ştia din experienţă că oamenii care stăteau înghesuiți sau 
se luau de păr, sau dezvoltau un puternic sentiment de 
solidaritate. În nici un caz nu aveau ocazia să se ţină la 
distanţă, nici faţă de ceilalţi, nici faţă de tema dată. 

Ordinea locurilor corespundea acestei teorii. Toţi cei de 
faţă erau amestecati, neţinându-se seama de naționalitatea 
lor sau de domeniul în care erau specializaţi. Fiecare loc 
dispunea de o măsuţă proprie cu blocnotes şi cu laptop. 
Partea vizuală a prezentării avea loc pe un ecran de trei 
metri pe cinci cu boxe, în power point. În mijlocul 
atmosferei confortabile şi plăcute create de mobilierul stil 
Biedermeier, tehnica de ultimă oră adunată acolo părea 
străină şi prozaică. 

Primul apăru Peak şi se aşeză pe unul din scaunele 
rezervate vorbitorilor. Fu urmat de un bărbat rotofei, într- 
un costum mototolit. La subsuorile hainei se vedeau nişte 
pete întunecate. Părul rar, de un blond spălăcit, îi 
acoperea în şuviţe capul rotund. Li întinse mâna dreaptă lui 
Li, gâfâind. Cele cinci degete îi stăteau răsfirate ca nişte 
baloane mici, umflate la maximum. 

— Bună, Suzie Wong, spuse bărbatul. 

Li îi întinse mâna lui Vanderbilt, rezistând impulsului de 
a se şterge imediat pe pantaloni. 

— Jack. Mă bucur să vă văd. 

— Oricând. Vanderbilt rânji. Să le oferiţi un spectacol pe 
cinste, baby. Dacă nu aplaudă nimeni, puteţi face şi 
striptease. Uralele mele vă sunt asigurate. 


Îşi şterse fruntea transpirată, ridică degetul mare în sus, 
făcând cu ochiul, şi se lăsă să cadă lângă Peak. Li îl privi 
cu un zâmbet îngheţat. Vanderbilt era directorul adjunct al 
CIA. Un om capabil, chiar foarte capabil. I se va simţi lipsa 
în organizaţie. Ea una îşi propusese să-l distrugă încetişor, 
când va veni vremea. Mai avea ceva de făcut înainte. Apoi 
porcul ăsta gras va sta şi va guiţa pe stradă, oricât de 
briliant ar fi fost. 

Sala se umplu. 

Mulţi dintre cei prezenţi nu se cunoşteau între ei şi se 
aşezară în tăcere la locurile lor. Li aşteptă cu răbdare să se 
stingă foşnetele şi zgomotele scaunelor trase. Simţea 
tensiunea generală. Ar fi putut descrie dispoziţia fiecăruia, 
pe rând, aşa cum erau aşezaţi în faţa ei, doar privindu-i 
scurt în ochi. Li ştia să privească în suflete, învățase să 
facă asta. 

Păşi în faţa mesei, zâmbi şi spuse: 

— Relaxaţi-vă! 

Un murmur uşor străbătu rândurile. Ici, colo câte un 
invitat punea picior peste picior, lăsându-se ţeapăn pe 
spate. Doar arătosul profesor norvegian cu fularul aruncat 
neglijent în jurul gâtului şedea aproape plictisit în scaunul 
său. În spatele frunţii sale părea să ruleze alt film decât cel 
din capetele oamenilor din jurul lui. Ochii lui întunecaţi 
poposiseră asupra lui Li. Ea încercă să-l evalueze, însă 
Johanson rămase enigmatic. Se întrebă care putea fi cauza. 
Omul acesta îşi pierduse casa, era cel mai afectat de 
catastrofă dintre toţi cei prezenţi. Ar fi trebuit să fie 
deprimat, însă în mod evident nu era. Nu putea fi decât o 
singură explicaţie. Johanson nu pornea de la premisa că 
astăzi va afla ceva nou. Avea propria teorie care îi depăşea 
durerea şi disperarea. Din două una: fie ştia mai multe 
decât ei toţi la un loc, fie trăia cu impresia că ştie mai 
multe. 

Il va ţine pe norvegian sub observaţie. 

— Ştiu că vă aflaţi sub o presiune grozavă, continuă Li. 
Şi doresc să vă mulţumesc sincer că aţi făcut posibilă 
această întâlnire. Ţin să le mulţumesc în special oamenilor 


de ştiinţă aici de faţă. În lumina colaborării 
dumneavoastră, nutresc convingerea intimă că putem 
începe să vedem evenimentele recente şi din punctul de 
vedere al speranţei. Dumneavoastră ne daţi curaj. 

Li vorbea fără patos, pe un ton prietenos şi liniştit, 
privindu-i pe fiecare în parte. Captă atenţia tuturor. Doar 
Vanderbilt îşi dezveli gingiile, scobindu-se între dinţi. 

— Mulţi dintre dumneavoastră se vor întreba, desigur, 
de ce nu am organizat această întâlnire la Pentagon, la 
Casa Albă sau la sediul guvernului canadian. Pe de o parte 
am vrut să vă facem şederea cât mai plăcută. Avantajele 
hotelului Whistler sunt legendare. Însă principala sa 
calitate o reprezintă poziţia. Munţii oferă siguranţă. 
Ţărmul, nu. Nici un oraş canadian sau american din 
apropierea țărmului, care ar fi putut găzdui această 
întâlnire, nu este sigur în momentul de faţă. 

Îşi plimbă privirea peste chipurile lor. 

— Acesta este unul dintre motive. Celălalt este 
apropierea de coasta Columbiei Britanice. Avem de-a face 
cu anomalii de comportament şi cu mutații. Există o 
platformă continentală cu zăcăminte de metan... pe scurt, 
acolo avem tot ce ne preocupă în momentul de faţă. De 
aici, de la Chateau, putem ajunge la mare în cel mai scurt 
timp folosind elicopterul, şi avem acces şi la o mulţime de 
institute de cercetare, în mod special la Nanaimo Institute. 
Deja de câteva săptămâni am amenajat aici la Chateau un 
punct de sprijin, pentru a observa comportamentul 
mamiferelor marine. Date fiind evenimentele care au avut 
loc în Europa, ne-am hotărât să transformăm punctul de 
sprijin în centrul de criză al întregii lumi. Şi cel mai bun 
management al crizei, ladies and gentlemen, sunteţi 
dumneavoastră. 

Li lăsă timp cuvintelor să-şi facă efectul. Voia ca toţi cei 
aflaţi în sală să devină conştienţi de însemnătatea lor. Era 
bine dacă, făcând abstracţie de evenimentele tragice, 
reuşeau să dezvolte o anumită mândrie, sentimentul că fac 
parte dintr-o elită. Oricât de paradoxal ar fi sunat, îi ajuta 
să-şi ţină gura faţă de cei din afară. 


— Al treilea motiv este acela că aici nu ne deranjează 
nimeni. Acest Chateau este complet ferit de ochii presei. 
Bineînţeles, nu trece neobservat faptul că un hotel atât de 
expus se închide dintr-odată şi elicopterele militare vâjâie 
peste tot. Însă nu s-a anunţat niciodată în mod oficial ce 
facem noi aici. Atunci când suntem întrebaţi, vorbim 
despre un exerciţiu. Pe această temă se pot scrie o 
grămadă de lucruri, dar nimic concret, astfel încât mai 
bine nu se mai scrie deloc. Li făcu o pauză. Nu putem, nu 
avem voie să prezentăm opiniei publice toate faptele. 
Panica ar însemna începutul sfârşitului. Cine îşi păstrează 
calmul rămâne apt de acţiune. Permiteţi-mi să vă vorbesc 
deschis: în vreme de război, prima victimă este 
întotdeauna adevărul. Şi acum suntem în război. Într-un 
război pe care întâi va trebui să-l înţelegem ca să îl putem 
apoi câştiga. De aceea este necesar să ne luăm un 
angajament faţă de noi înşine şi faţă de întreaga omenire, 
ceea ce concret înseamnă că de acum încolo nu veţi mai 
putea discuta despre activitatea dumneavoastră în acest 
stat-major cu nimeni, nici măcar cu membrii familiei sau 
cu prietenii apropiaţi. Fiecare dintre dumneavoastră va 
semna la final o declaraţie corespunzătoare, respectarea ei 
fiind deosebit de importantă pentru noi. V-aş recomanda să 
vă exprimaţi eventualele rezerve înainte de prezentare. 
Deoarece fiecare este liber să refuze semnarea acestei 
declaraţii. Din acest refuz nu va decurge nici un 
dezavantaj. Dar atunci trebuie să părăsească acum sala şi 
să zboare fără întârziere spre casă. 

Li parie în sinea ei că nimeni nu se va ridica să plece. 
Însă cineva avea să pună o întrebare. 

Aşteptă. 

Cineva ridică mâna. 

Bărbatul se numea Mick Rubin. Venea din Manchester şi 
era biolog, specialist în moluşte. 

— Asta înseamnă că nu putem părăsi hotelul? 

— Hotelul nu este o închisoare, spuse Li. Puteţi pleca 
oricând, unde doriţi. Atâta doar că nu puteţi discuta despre 
activitatea dumneavoastră aici. 


— Şi dacă... Rubin nu îşi găsea cuvintele. 

— Dacă totuşi o veţi face? Li afişă o figură îngrijorată. 
Înţeleg că trebuie să puneţi această întrebare. Păi, am 
dezminţi fiecare afirmaţie a dumneavoastră şi ne-am 
asigura că nu veţi fi în măsură să mai încălcaţi încă o dată 
această declaraţie. 

— Şi acest lucru... hm... stă în puterea dumneavoastră? 
Vă întreb dacă sunteţi... 

— Dacă suntem autorizaţi în acest sens? Cei mai mulţi 
dintre dumneavoastră ştiu, probabil, că în urmă cu trei zile 
Germania a demarat o iniţiativă de colaborare vizând 
cercetarea evenimentelor actuale în cadrul Uniunii 
Europene. Preşedinte a fost ales ministrul german de 
Interne. În acelaşi timp, NATO a invocat Articolul 5 al 
tratatului, ca măsură de precauţie. În Norvegia, Marea 
Britanie, Belgia şi Olanda, Danemarca şi Insulele Feroe 
domneşte starea de urgenţă, la nivel naţional sau în 
anumite regiuni ale ţărilor respective. Canada şi SUA 
cooperează şi ele sub conducerea Statelor Unite. Şi alte 
ţări şi-au exprimat dorinţa de aderare. In funcţie de 
dezvoltarea ulterioară a situaţiei mondiale, nu se poate 
exclude ipoteza că Naţiunile Unite vor prelua pe viitor 
întreaga responsabilitate. Pretutindeni se renunţă la 
vechile reguli şi se redistribuie competențele. Ţinând cont 
de noua situaţie creată, da, suntem autorizaţi. 

Rubin se ciupi de buza inferioară şi încuviinţă. Nimeni 
nu mai puse alte întrebări. 

— Bine, zise Li. Atunci să începem. Maior Peak, vă rog. 


Peak ieşi în faţa adunării. Lumina difuzată de lămpile din 
plafon făcea să îi strălucească pielea de abanos, dând 
senzaţia că ar fi şlefuită. Apăsă scurt senzorul unei 
telecomenzi şi pe ecranul mare apăru o imagine luată prin 
satelit. Pe ea se vedea o aşezare aflată pe malul mării, 
filmată de la o înălţime considerabilă. 

— Poate că a început altundeva, spuse el. Poate că a 
început mai de mult. Astăzi însă, noi susţinem că totul a 
pornit de aici, din Peru. Localitatea puţin mai mare din 


centrul imaginii se numeşte Huanchaco. Peak luă un 
laserpointer şi indică diferite locuri din mare. În condiţiile 
în care vremea era deosebit de frumoasă, această aşezare 
a pierdut douăzeci şi doi de pescari în decurs de câteva 
zile. Câteva bărci au fost găsite mai târziu, plutind în 
derivă. Nu după mult timp au început să dispară şi bărci 
sport, iahturi cu motor şi mici ambarcaţiuni cu pânze. Nu 
s-au mai găsit decât nişte fragmente, şi doar în unele 
dintre cazuri. 

Peak afişă o imagine nouă. 

— Mările se află sub supraveghere continuă, sunt 
înţesate de sonde plutitoare şi de roboţi care transmit 
cantităţi uriaşe de date despre caracteristicile curenților, 
conţinutul de sare, temperatură, concentraţia de bioxid de 
carbon şi tot restul. Stațiile de măsurare aflate pe fundul 
apei înregistrează un schimb de apă şi de materie odată cu 
sedimentul. Pe glob este răspândită o flotă de nave de 
cercetare, iar în cosmos avem sute de sateliți militari şi 
civili. Am putea crede că elucidarea cauzelor care au dus 
la dispariţia ambarcaţiunilor nu va crea probleme, dar nu 
este atât de simplu. Spionii noştri din cosmos suferă, ca tot 
ce are vedere, de celebra pată oarbă. 

Reprezentarea grafică arăta o porţiune a scoarţei 
terestre. Deasupra ei atârnau sateliți de mărimi şi la 
înălţimi diferite, ca nişte insecte supradimensionate. 

— Nici nu are rost să încercaţi să reţineţi dispunerea 
corpurilor cereşti artificiale, spuse Peak. Sunt trei mii cinci 
sute, nemaipunând la socoteală şi sondele spaţiale orbitale 
ca Magellan şi Hubble. Cele mai multe dintre ele sunt fier 
vechi. Doar vreo 600 de obiecte sunt în stare de 
funcţionare şi veţi avea acces parţial la ele. Şi la sateliții 
militari, de altfel. 

Peak rosti ultima propoziţie fără nici o plăcere. Plimbă 
apoi laser-pointerul pe un obiect de forma unui butoi cu 
vele solare. 

— Un satelit american KH-12-Keyhole, de construcţie 
optică. În timpul zilei furnizează imagini cu rezoluţie de 
sub cinci centimetri. Aproape cât să poţi recunoaşte faţa 


unui om. Pentru filmările nocturne este dotat suplimentar 
cu sisteme infraroşii şi multispectrale, însă pe timp înnorat 
este, din păcate, inutil. 

Peak arătă spre un alt satelit. 

— De aceea, mulţi sateliți de recunoaştere lucrează cu 
radar, respectiv cu microunde. Pentru radar, norii nu sunt 
un obstacol. Aceşti sateliți nu fotografiază, ci modelează 
lumea la centimetru, pipăindu-i suprafaţa şi realizând un 
model tridimensional. Dar şi aici există un călcâi al lui 
Ahile. Imaginile radar trebuie interpretate. Radarul nu 
recunoaşte culorile, nu vede prin sticlă, se bazează 
exclusiv pe formă. 

— De ce nu sunt combinate aceste tehnologii? întrebă 
Bohrmann. 

— Se face şi aşa ceva, dar este costisitor şi se întâmplă 
rar. Asta ne aduce, în fond, la problema principală a 
supravegherii prin satelit. Pentru a acoperi pe parcursul 
unei singure zile o ţară întreagă sau un anumit sector 
marin, este nevoie de mai multe sisteme în cooperare, 
capabile să scaneze suprafeţe mari. Dar când vă 
interesează doar imagini detaliate ale unei regiuni 
restrânse, trebuie să acceptaţi instantaneele. Sateliții se 
deplasează pe traiectoria lor. Cei mai mulţi au nevoie de 
90 de minute pentru a ajunge din nou deasupra aceluiaşi 
loc. 

— Dar există o serie întreagă de sateliți care stau toţi 
deasupra unui singur loc, observă un diplomat finlandez. 
Nu am putea posta câţiva dintre ei deasupra zonelor 
critice? 

— Sunt prea sus. Sateliții geostaţionari sunt stabili doar 
la o înălţime de exact 35 888 de kilometri. Cel mai mic 
detaliu pe care îl puteţi recunoaşte de acolo măsoară opt 
kilometri. N-aţi vedea nici măcar când Helgoland se 
scufundă în mare. Peak făcu o pauză, apoi continuă: După 
ce ne-am dat seama ce trebuie să căutăm, am început să 
ne echipăm sistemele în mod corespunzător. 

Văzură suprafaţa apei, filmată de la înălţime mică. 
Lumina soarelui cădea pieziş pe valuri, dându-i mării 


aspectul sticlei striate, cu vapoare mici şi excrescenţe 
minuscule, lunguieţe. La o examinare mai atentă, acestea 
se dovediră a fi bărci de culoarea cânepii, de câte o 
singură persoană. 

— Un zoom de la KH-12, spuse Peak. Zona seifului 
continental din apropiere de Huanchaco. În ziua aceea au 
dispărut mai mulţi pescari. Reflecţia este scăzută din 
cauza orei matinale, ceea ce este bine pentru că astfel am 
putut obţine imaginile de faţă. 

Imaginea următoare arăta o zonă luminoasă, argintie. 
Deasupra ei atârnau pierdute două din bărcile de culoarea 
cânepii. 

— Peşti. Un banc imens. Înoată la vreo trei metri sub 
suprafaţa apei, deci îi putem vedea. Problema cu apa mării 
este aceea că nu conduce undele electromagnice deloc sau 
aproape deloc, însă când apa este limpede, sistemele 
noastre optice pot arunca o privire înăuntru. Cu infraroşu 
depistăm prezenţa unui delfin aflat şi la 30 de metri 
adâncime. Acesta este motivul pentru care armata iubeşte 
atât de tare domeniul infraroşu, pentru că face vizibile 
submarinele scufundate. 

— Ce fel de peşti sunt ăştia?! exclamă o brunetă tânără. 
Ecusonul o recomanda ca ecolog al Ministerului pentru 
Protecţia Mediului din Reykjavik. Dorade? 

— Posibil. Ar putea fi şi sardele sud-americane. 

— Trebuie să fie câteva milioane. Uimitor! După ştiinţa 
mea, în apele sud-americane nu prea mai era mare lucru 
de pescuit. 

— Aveţi dreptate, spuse Peak. Ne dă bătăi de cap şi 
faptul că găsim aceste bancuri acolo unde s-au semnalat 
cazuri de dispariţie a înotătorilor, scafandrilor sau a 
micilor bărci de pescari. Deocamdată vorbim doar despre 
anomalii ale bancurilor. Acum trei luni, de exemplu, un 
banc de heringi a scufundat un trauler lung de 19 metri. 

— Am auzit despre asta, spuse femeia ecolog. Vasul se 
numea Steinholm, corect? 

Peak încuviinţă. 

— Animalele au nimerit în plasă şi au înotat pe sub 


trauler, în momentul în care echipajul voia să tragă 
captura la bord. Vasul s-a pus de-a curmezişul. Oamenii au 
vrut să taie frânghiile, dar degeaba. Au fost nevoiţi să 
părăsească nava. Steinholm s-a scufundat în mai puţin de 
zece minute. 

— Nu mult după aceea am avut un caz asemănător în 
apele islandeze, spuse tânăra gânditoare. Doi marinari s- 
au înecat. 

— Ştiu. Am putea crede că e vorba despre nişte cazuri 
izolate. Dar dacă adunăm cazurile izolate din toată lumea, 
ajungem la concluzia că, în ultimele săptămâni, bancurile 
de peşti au scufundat mai multe vase decât au făcut-o 
vreodată. Unii spun că este o coincidenţă. Bancurile luptă 
pentru viaţa lor. Alţii vorbesc despre o strategie, ţinând 
cont de desfăşurarea asemănătoare a incidentelor. Nu 
excludem posibilitatea ca peştii să se lase prinşi doar 
pentru că vor să scufunde vapoarele. 

— Asta este o tâmpenie! strigă incredul un reprezentant 
al Rusiei. De când au peştii voinţă? N 

— De când scufundă traulere, răspunse Peak sec. În 
Atlantic o fac. In Pacific, dimpotrivă, par a fi învățat să 
înoate în jurul năvoadelor. N-avem nici cea mai mică idee 
cum reuşesc. S-ar putea crede că bancul parcurge un 
proces cognitiv şi dintr-odată ştie ce este un năvod şi ce 
ameninţare reprezintă pentru el. Dar chiar dacă ceva le-ar 
fi sporit în asemenea măsură capacitatea de învăţare, 
animalele ar trebui să aibă ochi pentru acele dimensiuni. 

— Nici un peşte, nici un banc nu vede un năvod cu o 
deschidere de 110 metri înălţime şi 140 metri lăţime. 

— Chiar şi aşa, ei par să recunoască năvoadele. Cel 
puţin flotele de pescuit se plâng de mari pierderi. Întreaga 
industrie alimentară este afectată. Peak îşi drese vocea. A 
doua cauză a dispariţiei vapoarelor şi oamenilor este 
îndeajuns de cunoscută. A durat însă o vreme până când 
KH-12 a putut aduce dovezi pentru un asemenea 
eveniment. 


Anawak avea privirea aţintită asupra monitorului. Ştia 


ce urmează. Văzuse deja imaginile şi furnizase el însuşi 
materialul, însă de fiecare dată simţea cum i se strânge 
inima. 

Se gândi la Susan Stringer. 

Imaginile fuseseră filmate la distanţă atât de mică unele 
de altele, încât păreau o secvenţă de film. Un iaht cu pânze 
de vreo doisprezece metri lungime naviga în largul mării. 
Nu bătea vântul, marea netedă ca palma, pânzele strânse. 
La pupa stăteau doi bărbaţi, pe puntea din faţă femeile 
făceau plajă. 

Ceva mare, masiv, înota foarte aproape de barcă. 
Fiecare amănunt al trupului uriaş se distingea clar. Un 
exemplar adult de balenă cu cocoaşă. Îi urmară altele 
două. Spinările lor despicau suprafaţa apei, iar unul din 
bărbaţi se ridică în picioare şi arătă spre ele. În faţă, 
femeile ridicară capetele. 

— Acum, spuse Peak. 

Balenele depăşiră barca. La babord din adânc apăru 
ceva, apropiindu-se tot mai mult de suprafaţă. Era o altă 
balenă, care ţâşni în sus pe verticală. leşi din apă, cu 
înotătoarele larg desfăcute. Oamenii din barcă întoarseră 
capetele, aşteptând captivaţi. 

Trupul căzu. 

Izbi barca de-a curmezişul, despicând-o în două. 
Fragmente din vas zburară în toate părţile. Oamenii fură 
azvârliţi prin aer ca nişte păpuşi. Anawak văzu catargul 
rupându-se, apoi o altă balenă sări pe epavă. Într-o clipă, 
idila se transformase într-un infern dezlănţuit. Barca se 
scufunda. Fragmente izolate pluteau în derivă într-un cerc 
tot mai extins de spumă de mare. Nu se mai vedea nici 
urmă de oameni. 

— Puţini dintre dumneavoastră au trăit în mod direct 
asemenea atacuri, spuse Peak. De aceea am făcut această 
demonstraţie. Intre timp, atacurile nu se mai rezumă la 
Canada şi la Statele Unite, ci au paralizat în mare parte 
circulaţia vaselor mici. 

Anawak închise ochii. 

Oare cum se văzuse de sus coliziunea lui DHC-2 cu 


balena cu cocoaşă? Exista o cronică fantomatică şi despre 
acea întâmplare? Nu avusese curajul să pună întrebarea 
asta. I se părea insuportabil gândul că poate un ochi de 
sticlă, impasibil, văzuse totul. 

Răspunzând parcă gândurilor lui, Peak spuse: 

— Poate că vi se pare cinic modul acesta de a ne 
documenta, ladies and gentlemen. Dar noi nu suntem 
voaiori. Acolo unde a fost posibil, am chemat imediat 
ajutoare. Peak ridică ochii de pe ecranul laptopului său. 
Ochii îi erau lipsiţi de orice expresie. Din păcate, în 
asemenea cazuri ajutorul ajunge de obicei prea târziu. 


Peak era conştient de faptul că se mişca pe o gheaţă 
subţire. Sugerase că vânaseră accidentele, ceea ce putea 
să ridice întrebarea de ce nu se străduiseră mai mult să le 
preîntâmpine. 

— Dacă ne gândim la răspândirea atacurilor ca la un fel 
de epidemie, atunci această epidemie a început la 
Vancouver Island. Primele cazuri dovedite au avut loc în 
apropiere de Tofino. Se observă, oricât de improbabil ar 
suna, o serie de alianţe strategice. Balenele cenuşii, 
balenele cu cocoaşă, chiar şi balenopterele, caşaloţii şi alte 
balene mari atacă bărci. Orcile, mai mici şi mai rapide, îi 
omoară apoi pe oamenii căzuţi în apă. 

Profesorul norvegian ridică mâna. 

— Ce vă face să credeţi că ar fi vorba de o epidemie? 

— Nu spunem că este o epidemie, doctore Johanson, 
răspunse Peak. Spunem că felul în care se răspândeşte 
este cel al unei epidemii. Din Tofino, în câteva ore până jos 
la Baja California şi apoi în sus spre Alaska. 

— Nu sunt sigur că s-a răspândit ceva acolo. 

— Se pare că totuşi a făcut-o. 

Johanson scutură din cap. 

— Vreau să spun că această aparenţă ne poate conduce 
la concluzii greşite. 

— Doctor Johanson, spuse Peak cu răbdare, dacă mi-aţi 
permite să îmi termin prezentarea... 

— Nu ar fi posibil, continuă Johanson netulburat, să 


avem de-a face cu evenimente concomitente, care nu au 
fost foarte bine coordonate? 

Peak îl privi. 

— Ba da, răspunse în silă. Ar fi posibil. 


Aşadar, avusese dreptate! Johanson avea propria teorie. 
Şi Peak, căruia nu-i plăcea când ofiţerii erau întrerupţi de 
civili, a găsit cu cale să se supere. 

Li se amuza. 

Se aşeză picior peste picior, se lăsă pe spate şi surprinse 
privirea întrebătoare a lui Vanderbilt. Omul de la CIA 
părea să creadă că ea îi povestise deja ceva lui Johanson. 
Li se uită la el, scutură din cap şi continuă să asculte 
prezentarea lui Peak. 

— Ştim, tocmai spunea Peak, că balenele agresive sunt 
exclusiv  non-rezidente.  Rezidentele fac parte din 
repertoriul fix al unei localităţi. Balenele transiente, în 
schimb, călătoresc pe distanţe mari, la fel ca balenele 
cenuşii şi cele cu cocoaşă, sau înoată prin ocean ca orcile. 
Plecând de la aceste date am formulat, cu oarecare 
prudenţă, o teorie: cauzele schimbării comportamentale a 
animalelor ar trebui căutate mai departe, în largul mării. 

Apăru o hartă a lumii. Indica locurile unde avuseseră loc 
atacurile balenelor. Suprafaţa haşurată cu roşu se întindea 
din Alaska şi până la Capul Horn. Cele două teritorii se 
întindeau de ambele părţi ale continentului african şi de-a 
lungul Australiei. Apoi harta dispăru, făcându-i loc alteia. 
Şi aici erau colorate anumite zone de țărm. 

— Creşte dramatic numărul speciilor din mare al căror 
comportament se îndreaptă ţintit împotriva omului. În 
apele Australiei, precum şi în cele ale Africii de Sud, 
atacurile rechinilor se înmulţesc. Nimeni nu mai iese să 
înoate sau să pescuiască. Plasele de rechini, care în mod 
normal erau suficiente pentru a ţine rechinii la distanţă, 
atârnă zdrenţuite, fără să poată cineva spune în mod clar 
ce le distruge. Sistemele noastre optice contribuie doar în 
mică măsură la elucidarea problemei şi, în ceea ce priveşte 
roboții de scufundare, trebuie spus că ţările lumii a treia 


sunt insuficient dezvoltate tehnic. 

— Nu credeţi într-o serie de coincidenţe? întrebă un 
diplomat german. 

Peak scutură din cap. 

— Primul lucru pe care îl învăţaţi în marina militară, sir, 
este acela de a aprecia corect ameninţarea reprezentată 
de rechini. Animalele sunt periculoase, însă nu sunt 
agresive din principiu. Şi nici nu le place în mod deosebit 
carnea de om. Cei mai mulţi rechini scuipă imediat braţul 
sau un piciorul pe care l-au muşcat. 

— Ce consolare, mormăi Johanson. 

— Dar există unele specii care par să-şi fi schimbat 
părerea despre gustul cărnii de om. În câteva săptămâni, 
numărul atacurilor rechinilor a crescut de zece ori. Mii de 
rechini albaştri, care în mod normal trăiesc în apele 
adânci, pătrund în regiunile şelfului continental. Rechinii 
Mako, rechinii albi şi rechinii-ciocan umblă în haite, ca 
lupii, atacă o zonă de coastă şi fac prăpăd. 

— Fac prăpăd? întrebă un deputat francez cu accent 
puternic. Ce înseamnă asta? Morți? 

Ce altceva, idiotule, păru să-şi spună Peak. 

— Da, morţi, răspunse. Atacă şi bărci. 

— Mon Dieu! Ce poate face un rechin împotriva unei 
bărci? 

— Nu vă lăsaţi înşelat! Peak zâmbi subţire. Un rechin 
alb adult este perfect capabil să scufunde o barcă mică 
prin lovituri sau muşcături. Sunt cunoscute atacurile 
rechinilor asupra plutelor cu naufragiaţi. Dacă la atac iau 
parte mai mulţi rechini, atunci nu prea mai există şansă de 
supravieţuire. 

Pe ecran apăru imaginea unei caracatiţe mici şi 
drăgălaşe, cu suprafața plină de inele albastre 
strălucitoare. 

— În continuare: Hapalochlaene maculosa. Cefalopod cu 
opt braţe, pătat cu albastru, lungime 20 de centimetri. 
Australia, Noua Guinee, Insulele Solomon. Unul din cele 
mai otrăvitoare animale din lume. Când muşcă, injectează 
în rană enzime toxice. Nu bagi de seamă, dar după două 


ore eşti mort. Seria de fotografii continuă cu vieţuitoare 
ale mării, în parte bizare. Peşti-scorpion, draci-de-mare, 
peşti-dragon, viermi de foc, melci otrăvitori, există o 
mulţime de animale otrăvitoare în mare. În cele mai multe 
cazuri, ele folosesc otrava pentru a se apăra. Există teorii 
mai mult sau mai puţin concludente despre frecvenţa 
accidentelor de acest fel. Este adevărat că în cazul multor 
animale statistica a ţâşnit alarmant în sus dintr-un motiv 
simplu: speciile care înainte se camuflau şi se ascundeau 
au început să ne atace. 

Roche se aplecă spre Johanson. 

— Ceva care transformă un rechin ar putea schimba 
oare şi un rac? îl auzi Li şoptind. Ce părere aveţi? 

Johanson întoarse capul spre el. 

— Puteţi băga mâna în foc. 


Peak îi informă despre bancurile imense care crescuseră 
formând o adevărată invazie, amenințând America de Sud, 
Australia şi Indonezia. Johanson asculta cu ochii pe 
jumătate închişi. Mai nou, corabia portugheză provoca un 
şoc toxic, care în câteva secunde te lăsa mort. 

— Pentru simplificare, împărţim evenimentele în trei 
categorii, zise Peak. Modificări de comportament, mutații, 
catastrofe ale mediului. Se condiţionează reciproc. Până 
acum am vorbit despre comportamentul anormal. 
Meduzele par a trece în primul rând prin mutații. 
Meduzele-cutie au ştiut întotdeauna să navigheze, însă 
acum au devenit adevăraţi maeştri. Parcă ar fi nişte 
patrule. Parcă ar vrea să curețe zone întregi de orice 
prezenţă umană, fără să putem face prea multe împotriva 
lor. Turismul de scufundări este practic la pământ, dar cel 
mai mult suferă pescarii. 

Apăru un vapor din cele care preparau la bord conserve 
din peştele prins. 

— Acesta este vasul Anthanea. Acum paisprezece zile, 
echipajul a tras la bord o captură uriaşă de Chironex 
fleckeri, adică meduze-cutie. Mai bine spus, ceva despre 
care au crezut că este sau că ar fi putut fi Chironex. Au 


făcut greşeala să nu arunce captura imediat înapoi în 
mare. În schimb, au deschis năvoadele, urmarea fiind că 
pe punte s-au vărsat câteva tone de otravă pură. Câţiva 
muncitori au murit imediat, alţii mai târziu, când 
tentaculele lungi de câţiva metri, subţiri ca firul de păr, s- 
au împrăştiat pe vapor. În acea zi a plouat. Apa a dus peste 
tot bucăţi de meduză. Nimeni nu poate spune cum a 
pătruns otrava în apa potabilă, în orice caz Anthanea a fost 
pur şi simplu depopulată. De atunci oamenii sunt mai 
prudenţi şi îşi ţin echipamentul de protecţie la îndemână, 
însă asta nu schimbă cu nimic răul fundamental. În zone 
întinse ale lumii, flotele nu mai prind peşte, ci otravă. 

Nu mai prind peşte pentru că nu mai e, îşi spuse 
Johanson. Ar fi trebuit să menţionezi asta de dragul 
adevărului, Peak. Chiar dacă nu ăsta e adevăratul motiv 
pentru ceea ce se întâmplă. 

Sau poate că da? 

Bineînţeles că ăsta a fost motivul. Unul din 
nenumăratele motive. 

Se gândi la viermi. 

Organisme mutante, care brusc păreau că ştiu ce fac. 
Nu vedea nimeni ce se întâmplă? Trăiau simptomele unei 
boli al cărei agent se afla în toate, neevidenţiindu-se prin 
nimic, camuflat cu măiestrie. Omul golise marea de peşte, 
lăsând în urmă doar câteva resturi amărâte şi acum 
bancurile rămase învăţaseră să ocolească capcanele 
morţii, în timp ce armate de soldaţi otrăvitori dădeau 
industriei pescuitului lovitura de graţie. 

Marea omora omul. 

Şi tu ai omorât-o pe Tina Lund, îşi spuse Johanson lucid. 
Tu ai convins-o să nu renunţe la Kare Sverdrup. Te-a 
ascultat, altfel nu s-ar fi dus la Sveggesundet. 

Era vina lui? 

De unde era să ştie ce se va întâmpla? Probabil că şi în 
Stavanger ar fi murit. Şi dacă i-ar fi sugerat să se urce în 
avion şi să plece în Hawaii sau la Florenţa? Atunci ar sta 
aici, imaginându-şi că a salvat-o pe Tina Lund? 

Fiecare dintre ei lupta cu demonul său personal. 


Bohrmann era chinuit de gândul că ar fi putut avertiza 
lumea mai devreme. Bineînţeles că ar fi putut. Dar pe ce 
bază să o avertizeze? Pe baza unei bănuieli? Să o 
avertizeze cu privire la momentul fatal? Lucraseră în draci 
ca să obţină rezultate palpabile. Până la urmă nu au fost 
destul de rapizi, dar au încercat. Era Bohrmann vinovat? 

Şi Statoil? Finn Skaugen era mort. Valul îl prinsese în 
portul din Stavanger. Între timp, Johanson îl vedea pe 
manager în altă lumină. Skaugen fusese un manipulator. Îi 
plăcuse să pozeze în conştiinţa cea bună a unei branşe 
rele, dar făcuse el oare paşii care se cuveneau? Şi Clifford 
Stone căzuse victimă catastrofei; fusese el, într-adevăr, 
monstrul cel calculat, aşa cum îl înfierase Skaugen? 

Viermi, meduze, balene, rechini. 

Peşti inteligenţi. Alianțe. Strategii. 

Johanson se gândi la casa lui distrusă din Trondheim. În 
mod ciudat, pierderea ei nu îl apăsa prea tare. Adevărata 
lui casă era altundeva, la marginea oglinzii care în nopţile 
cu lună cuprindea întregul univers. Acolo se zărise pe sine 
însuşi şi îşi crease un refugiu de frumuseţe şi autentic. 
Cabana aceea era propria creaţie, întruchiparea sinelui 
său. Ea adăpostea ceea ce nu şi-ar fi putut găsi vreodată 
locul într-o casă închiriată. 

Nu mai fusese acolo de la weekendul acela cu Tina. 

Se schimbase oare şi acolo ceva? 

Lacul era o apă liniştită. Şi totuşi, gândul nu-i dădea 
pace. Va trebui să meargă şi să vadă, de îndată ce va 
putea. Indiferent câtă muncă îl aştepta pe viitor. 


Peak proiectă o nouă imagine. 

Un homar. Nu, resturile unui homar. Animalul arăta de 
parcă explodase. 

— Hollywoodul l-ar numi mesagerul groazei, spuse Peak 
zâmbind strâmb. În cazul acesta, denumirea se potriveşte 
ca turnată. In Europa Centrală se răspândeşte o epidemie 
a cărei cauză se află în animale ca acesta. Mulțumită 
doctorului Roche, pasagerul clandestin a fost identificat. 
După specie, este vorba despre o algă monocelulară pe 


nume Pfiesteria piscicida. Una din cele 60 de specii de 
dinoflagelate considerate otrăvitoare. Pfiesteria este cea 
mai rea dintre algele ucigaşe. Acum câţiva ani am trecut 
prin experienţe dramatice pe coasta estică a Statelor 
Unite, în special în apele de coastă din Carolina de Nord, 
când Pfiesteria a omorât miliarde de peşti. Cadavrele 
pluteau în bancuri pe suprafaţa apei, cu răni deschise de 
muşcături. Pentru pescari, acesta era un dezastru atât 
economic, cât şi din punct de vedere al sănătăţii. Mulţi au 
acuzat leşinuri, s-au ales cu abcese sângerânde la braţe şi 
picioare, şi au trebuit să renunţe la slujbele lor. 
Cercetătorii care s-au ocupat de Pfiesteria au rămas cu 
probleme de sănătate de durată. Peak făcu o scurtă pauză. 
În 1990, un cercetător care se ocupa de această algă, 
Howard Glasgow, curăța acvariile din laboratorul special 
amenajat al Universităţii din Carolina de Nord, moment în 
care i s-a întâmplat ceva extrem de ciudat. Creierul îi lucra 
la maximum, însă corpul i se mişca cu încetinitorul. 
Membrele refuzau să îl asculte. Imbolnăvirea lui a fost 
primul indiciu că toxina Pfesteria ajunge şi în aer, astfel 
încât Glasgow a izolat organismele într-un laborator închis. 
Dintr-o eroare prostească, muncitorii instalaseră acolo 
puţul de aerisire invers, conectându-l direct cu biroul lui 
Glasgow. Acesta a inhalat timp de şase luni aerul otrăvitor, 
fără să prindă de veste. A ajuns să aibă dureri de cap atât 
de intense, încât abia dacă mai putea lucra. Şi-a pierdut 
simţul echilibrului. Ficatul şi rinichii i se descompuneau 
lent. După cinci minute uita orice convorbire telefonică. 
Rătăcea prin oraş nemaigăsind drumul spre casă, nu mai 
ştia cum îl cheamă şi ce număr de telefon are. Aproape toţi 
erau convinşi că este vorba despre vreo tumoare cerebrală 
sau de Alzheimer, însă Glasgow nici nu voia să audă. În 
cele din urmă, şi-a făcut mai multe teste la Duke 
University, care într-adevăr au descoperit altceva, sistemul 
său nervos fusese expus timp de luni întregi unui atac 
chimic. Alţi cercetători care intraseră în contact cu 
Pfiesteria s-au îmbolnăvit mai târziu de pneumonie şi de 
bronşită cronică. Şi toţi şi-au pierdut memoria încet, dar 


sigur. Pierdere declanşată de un organism de neînțeles. 

Peak le arătă o serie de imagini electromicroscopice, 
prezentând diferite forme de viaţă. Unele arătau ca nişte 
amibe cu excrescenţe în formă de stea, altele semănau cu 
nişte sfere  solzoase sau păroase, altele cu nişte 
hamburgeri din care ieşeau unduindu-se tentacule în 
spirale. 

— Asta este Pfesteria, spuse Peak. Alga îşi modifică 
aspectul în decursul câtorva minute, se poate mări de zece 
ori, se poate transforma în chisturi, poate erupe de acolo şi 
poate suferi mutaţia dintr-un unicelular inofensiv într-un 
zoospor extrem de otrăvitor. Pfesteria ia până la douăzeci 
şi patru de forme diferite şi de fiecare dată îşi modifică 
proprietăţile. Între timp, am reuşit să izolăm toxina. 
Doctorul Roche şi echipa sa lucrează intens la descifrarea 
ei, însă au o sarcină mai grea decât oamenii noştri de 
ştiinţă. Vietatea care a pătruns în canalizare pare să nici 
nu fie Pfiesteria piscicida, ci o specie mult mai periculoasă. 
În traducere cuvânt cu cuvânt, Pfesteria piscicida 
înseamnă Pfiesteria mâncătoare de peşte. Doctorul Roche 
a botezat exemplarul descoperit de el Pfiesteria homicida, 
Pfiesteria mâncătoare de oameni. 

Peak explică în ce consta dificultatea de a stăpâni alga. 
Noul organism părea să se înmulțească exploziv, în cicluri. 
Odată ajuns în circuitul apei, nu mai scăpai de el. Se 
prelingea în pământ şi îşi emana otrava, care abia dacă 
mai putea fi scoasă de acolo. Exact aici era problema. 
Multe victime erau pur şi simplu mâncate de Pfiesteria. Se 
umpleau de răni supurânde pe tot corpul, care nu se mai 
vindecau, ci se inflamau şi făceau puroi. Dar şi mai rea era 
otrava. Cu oricâtă disperare s-ar fi luptat autorităţile să 
curețe canalele şi instalaţiile de apă, nu puteau împiedica 
organismul să se răspândească altundeva. S-a încercat 
distrugerea lui cu temperaturi ridicate şi cu acizi, cu arme 
chimice, însă bineînţeles că sensul acestor acţiuni nu era 
acela de a înlocui o năpastă cu alta. 

Pfiesteria homicida se dovedea însă a fi complet imună 
la toate aceste încercări. 


Pfiesteria piscicida afecta sistemul nervos. Noua specie 
ataca cu o asemenea agresivitate, încât erau de ajuns 
câteva ore să paralizezi, să intri în comă şi să mori. Puţini 
oameni păreau a fi imuni. Pentru că Roche nu putuse 
descifra până acuma codul toxic, speranţele se îndreptau 
spre decodarea acestei imunităţi, însă echipa era în criză 
de timp. Transmiterea bolii părea să fi depăşit orice 
barieră. A 

— Alga a venit într-un cal troian, spuse Peak. În 
interiorul crustaceelor. În homari troiani, dacă vreţi să le 
spuneţi aşa sau, mai bine spus, în ceva ce arăta ca nişte 
homari. În mod sigur animalele trăiau atunci când au fost 
prinse, doar că propria carne le fusese înlocuită de o 
substanţă  gelatinoasă. Coloniile de  Pfesteria erau 
încapsulate în aceasta. Uniunea Europeană a interzis 
prinderea şi exportul crustaceelor. Momentan, 
îmbolnăvirile şi decesele au avut loc doar în Franţa, 
Spania, Belgia, Olanda şi Germania. Ultima cifră care mi-a 
parvenit se referă la 14 000 de morţi. Pe continentul 
american homarii par a fi încă homari, dar şi noi luăm în 
calcul posibilitatea de a interzice vânzarea crustaceelor. 

— Este îngrozitor, şopti Rubin. De unde vin algele astea? 

Roche se întoarse spre el. 

— Oamenii le-au făcut, răspunse. Fermele de îngrăşare a 
porcilor de pe coasta de est aruncă tone de băligar direct 
în apă, iar Pfiesteria se simte grozav de bine în apele cu 
îngrăşământ. Se hrăneşte cu fosfaţii şi nitrații care sunt 
răspândiţi pe câmpuri odată cu fecalele animalelor, 
ajungând apoi în râuri. Sau cu apa industrială. De ce ne 
mirăm că bestiile se simt aşa de bine în canalizarea 
marilor oraşe, unde totul este suprasaturat cu substanţe 
organice? Noi creăm Pfiesteria acestei lumi. Nu le 
inventăm noi, dar le permitem să se transforme în monştri. 
Roche făcu o pauză şi îl privi din nou pe Peak. Dacă Marea 
Baltică se revarsă şi mor toţi peştii, aşa cum s-a întâmplat 
în ultimii ani, se întâmplă din cauza industriei daneze de 
creştere a porcilor. Băligarul provoacă înmulţirea 
explozivă a algelor. Algele fixează oxigenul şi, prin urmare, 


peştii mor. Algele toxice fac chiar mai mult, şi nici o zonă 
nu pare a fi în siguranţă. Acum, cea mai rea dintre ele a 
ajuns chiar în mijlocul nostru. 

— Dar de ce nu s-au luat măsuri împotriva ei mai 
devreme? întrebă Rubin. 

— Mai devreme? Roche râse. S-au luat măsuri mai 
devreme, prietene. S-a încercat. Unde trăiţi? In loc să 
desfăşoare cercetări serioase, oamenii de ştiinţă au fost 
luaţi în derâdere şi au primit ameninţări cu moartea. Abia 
în urmă cu câţiva ani s-a aflat că autorităţile de mediu din 
Carolina de Nord au muşamalizat în mod voit incidentele 
cu Pfiesteria, protejându-i pe câţiva politicieni influenţi 
care, în mod întâmplător, sunt ei înşişi crescători de porci. 
Bineînţeles că trebuie să ne punem întrebarea ce nebun e 
în stare să ne trimită homari infectați cu Pfesteria. Însă nu 
putem schimba cu nimic faptul că şi noi am contribuit la 
apariţia catastrofei. Într-un fel sau altul, o facem de fiecare 
dată. 


— Aceste scoici posedă toate caracteristicile scoicilor- 
zebră tipice. Însă ele pot face un lucru pe care scoicile- 
zebră obişnuite nu pot. Şi anume să navigheze. 

Peak ajunsese la vapoarele scufundate. După ce se 
Cchinuise cu bilanţuri despre Pfiesteria, Peak prezenta 
acum statistici la fel de zguduitoare. Apăru o hartă 
împânzită de o reţea de linii colorate. 

— Căile maritime principale ale navelor comerciale, 
explică Peak graficul. Decisivă pentru desfăşurare este 
împărţirea bunurilor transportate. De regulă, materia 
primă porneşte spre nord. Australia exportă bauxită, 
Kuweitul petrol şi America de Sud minereu de fier. Toate 
acestea parcurg distanţe de până la 11 000 de mile marine 
până în Europa sau Japonia, pentru ca la Stuttgart, Detroit, 
Paris şi Tokio să se transforme în automobile, aparate 
electronice şi maşini. Acestea sunt transportate în 
containere înapoi spre Australia, Kuweit sau America de 
Sud. Aproape un sfert din comerţul mondial se desfăşoară 
în spaţiul pacifico-asiatic, corespunzând unor mărfuri în 


valoare de 500 de miliarde de dolari americani. În Atlantic, 
cifrele sunt doar cu puţin mai mici. Centrele în care se 
concentrează căile de navigaţie pe mare sunt marcate pe 
hartă cu culori închise. Coasta de est a Americii cu centrul 
la New York, nordul Europei cu Canalul Mânecii, Marea 
Nordului şi Marea Baltică până sus la Republicile Baltice, 
întreaga Mediterană, în special Riviera. Mările europene 
au o importanţă deosebită pentru comerţul mondial, 
Mediterana serveşte în plus şi ca drum maritim de la 
coasta nord-americană estică prin Canalul Suez până în 
Asia de Sud-Est. Să nu uităm insulele japoneze şi Golful 
Persic! Importanță tot mai mare capătă Marea Chinei care, 
alături de Marea Nordului, este una dintre cele mai 
circulate ape din lume. Pentru a putea înţelege 
desfăşurarea comerţului mondial pe mare, trebuie să 
înţelegem mai întâi această reţea. Trebuie să ştim ce 
înseamnă asta pentru o emisferă, dacă pe cealaltă se 
scufundă un cargobot de containere, ce linii de producţie 
sunt întrerupte, câte locuri de muncă sunt periclitate, a cui 
existenţă sau chiar viaţă sunt puse în pericol şi cine ar 
putea profita de accident. Circulaţia aeriană a înlocuit 
transportul pasagerilor pe mare, însă comerţul mondial 
este dependent de mare. Nimic nu poate înlocui calea 
maritimă. 

Peak făcu o pauză. 

— Ştiind aceste lucruri, să auzim câteva cifre. Zilnic, 2 
000 de vase se înghesuie prin Malakka şi celelalte 
strâmtori învecinate, aproape 20 000 de vapoare de toate 
mărimile traversează anual Canalul Suez. Asta înseamnă 
câte 15 procente din comerţul mondial. 300 de vapoare 
traversează zilnic Canalul Mânecii pentru a ajunge în cea 
mai circulată mare de pe pământ, Marea Nordului. Anual, 
44 000 de vapoare leagă Hong Kongul cu lumea. Zeci de 
mii de cargoboturi, bacuri şi tancuri petroliere se 
deplasează anual pe glob, nemaipunând la socoteală şi 
flotele de pescuit, cuterele, iahturile cu pânze şi 
ambarcaţiunile sportive. Oceanele, mările închise, canalele 
şi strâmtorile înregistrează milioane de deplasări navale. 


Ţinând cont de aceste lucruri, poate părea exagerat să 
vorbim de o criză serioasă a navigaţiei pe mare, pornind de 
la scufundarea ocazională a câte unui tanc petrolier sau a 
unui cargobot. Nimeni nu se lasă descurajat aşa uşor, aşa 
că umple şi ultima grămadă de fier vechi cu petrol şi o 
trimite la drum. În treacăt fie spus, majoritatea celor 7 000 
de nave petroliere se află într-o stare mizerabilă. Mai mult 
de jumătate au peste 20 de ani vechime, multe tancuri 
petroliere pot fi trimise direct la fier vechi. Aşa că riscul 
este luat în calcul. Este vorba despre catastrofe potenţiale, 
însă obişnuite. Incepi să îţi faci calcule: ar putea să 
meargă? Factorii sunt cunoscuţi şi totul se transformă într- 
un joc de noroc. Atunci când un petrolier lung de 300 de 
metri nimereşte în intervalul dintre două valuri, se îndoaie 
la mijloc până la un metru, ceea ce slăbeşte rezistenţa 
oricărei construcţii. Petrolierul pleacă totuşi în cursă, în 
speranţa că totul se va sfârşi cu bine. Peak zâmbi subţire. 
Insă când intră în joc fenomene complet inexplicabile 
producând catastrofe pe mare, atunci toate calculele se 
duc de râpă. Riscul devine incalculabil. Intră în joc o 
psihologie ciudată. O numim psihoza rechinului. Nu ştii 
niciodată unde anume se află rechinul, pe cine urmează să 
mănânce, astfel încât un singur exemplar împiedică mii de 
turişti să intre în apă. Din punct de vedere statistic, unui 
singur mâncător de oameni i-ar fi imposibil să aducă 
turismului prejudicii vizibile. Practic însă, îl paralizează 
complet. Acum, imaginaţi-vă că navigația comercială 
suferă în câteva săptămâni de patru ori mai multe avarii 
decât înainte, fără să poată fi identificată vreo cauză 
cunoscută. Fenomene înfricoşătoare pentru care nu există 
nici o explicaţie scufundă chiar şi vase despre care se 
poate dovedi că erau într-o stare excelentă. Nu se poate şti 
pe cine va nimeri de data aceasta şi unde se va întâmpla 
sau ce s-ar putea face. Nu se mai vorbeşte despre rugină, 
furtuni sau greşeli de navigare, se vorbeşte despre 
imposibilitatea de a mai ieşi în larg. 

Peak ajunse astfel la scoici. Se lăfăiau pe ecran, 
supradimensionate. Peak îi făcu atenţi asupra unei 


excrescenţe fibroase care ieşea din carapacea cu dungi. 

— Cu acest picior, numit byssus, scoica-zebră se fixează 
de obicei undeva, în funcţie de locul unde o duce curentul. 
Mai exact, byssus este format dintr-un mănunchi de 
filamente lipicioase din proteine. La noile scoici aceste 
filamente s-au dezvoltat, transformându-se într-un fel de 
elice. Principiul aminteşte vag de modul de deplasare 
întâlnit la Pfiesteria piscicida. In natură se cunosc 
convergenţe, care însă se desfăşoară pe mii sau milioane 
de ani. Aceste scoici sau nu au ieşit la lumină până acum 
sau şi-au dezvoltat noile caracteristici peste noapte. Ultima 
variantă ar însemna că a avut loc o mutație rapidă pentru 
că în multe privinţe sunt încă scoici-zebră, doar că para şti 
foarte bine unde vor să ajungă. Camerele de aspirație de 
pe Barrier Queen au rămas libere, de exemplu, în timp ce 
cârma era acoperită în mod uniform. 

Peak prezentă împrejurările în care se produsese avaria 
şi povesti despre atacul balenelor asupra şlepurilor. Chiar 
dacă Barrier Queen scăpase, se dovedise cât de bine 
funcţiona strategia colaborării dintre scoici şi balene, la fel 
de bine ca aceea dintre balenele cenuşii, balenele cu 
cocoaşă şi orci. 

— Asta e o nebunie, spuse un comandant al armatei 
germane, de undeva din spate. 

— În nici un caz, răspunse Anawak întorcându-se spre 
el. Are metodă. 

— E o tâmpenie absolută! Afirmaţi că scoicile s-au 
înţeles cu balenele? 

— Nu. Şi cu toate acestea, e vorba de o colaborare. Aţi 
gândi altfel despre aceste lucruri, dacă aţi fi trăit un atac. 
După părerea noastră, atacul asupra lui Barrier Queen a 
avut pur şi simplu rolul unui test. 

Peak apăsă pe telecomandă şi pe ecran apăru imaginea 
unui vapor uriaş răsturnat pe o parte. Furtuna ridica valuri 
cât casa peste carenă. O ploaie biciuitoare răpea 
vizibilitatea. 

— Este Sansuo, unul din cele mai mari 
autotransportoare japoneze, spuse Peak. Ultima 


încărcătură fusese formată din camioane de mare tonaj. 
Inainte de Los Angeles, vaporul a intrat într-un banc de 
scoici. Ca şi în cazul lui Barrier Queen, s-au fixat pe cârmă, 
doar că acum se aflau în largul mării. Sansuo a fost nimerit 
de un val uriaş dinspre pupa şi a început să se umple cu 
apă. Putem doar să bănuim ce s-a întâmplat după aceea. 
Probabil că, din cauza loviturii, câteva camioane s-au 
desprins de la locul lor din interiorul vaporului. S-au izbit 
de tancurile cu apă de balast, iar unul a străpuns peretele 
bordului. Această fotografie a fost făcută la mai puţin de 
15 minute de la manevra de cârmă nereuşită. Un sfert de 
oră mai târziu, Sansuo s-a dezarticulat şi s-a scufundat. 
Peak făcu o pauză. Între timp, avem o listă întreagă de 
asemenea cazuri, care devine mai lungă pe zi ce trece. 
Sunt atacate  şlepuri, şi în majoritatea cazurilor 
operaţiunile de salvare trebuie întrerupte. Cifra totală a 
pierderilor creşte în mod dramatic. Doctorul Anawak are 
dreptate atunci când depistează în această metodă 
nebunia, pentru că între timp am aflat despre cel puţin 
încă o variantă a acesteia. 

Peak prezentă înregistrarea prin satelit a unui nor 
negru, lung de kilometri. Se îndrepta spre țărm. Punctul de 
provenienţă se afla la o distanţă considerabilă de coastă, 
acolo unde norul se îndesea, formând un centru roşu- 
murdar. Arăta de parcă în mijlocul oceanului ar fi izbucnit 
un vulcan. 

— Sub nor se ascund resturile lui Phoebos Apollon, un 
petrolier LNG. Clasa post-Panamax, cel mai mare din câte 
există. Pe 11 aprilie, la cincizeci de mile marine de Tokio, 
în sala maşinilor a izbucnit brusc focul, întinzându-se 
asupra celor patru cisterne şi declanşând o serie de 
explozii uriaşe. Phoebos Apollon trecea drept perfect în 
orice privinţă, se bucura de o stare excelentă şi era 
verificat în mod constant. Societatea grecească de 
navigaţie a vrut să ştie exact ce s-a întâmplat şi a trimis 
robotul jos. 

Pe ecran se văzură fulgere. Apăru un cod de cifre, apoi 
brusc se stârni o furtună de zăpadă în faţa unui fundal 


cenuşiu. 

— În general, dintr-un petrolier explodat nu rămâne 
mare lucru. Vaporul era sub apă în patru bucăţi. In 
apropiere de Honshu fundul mării coboară până la 9 000 
de metri, iar resturile se împrăştie pe o suprafaţă de mai 
mulţi kilometri pătraţi. În cele din urmă, robotul a dat 
peste partea din spate a vasului. 

O structură neclară se ivi în furtuna de zăpadă. O pană a 
cârmei, forma îndoită a pupei, bucăţi din structura vasului. 
Robotul pluti pe deasupra lor şi cobori de-a lungul 
învelişului de oţel. Un peşte izolat trecu prin imagine. 

— Curenţii de profunzime transportă tot felul de 
material organic, plancton, detritus şi altele de genul ăsta, 
explica Peak imaginile înregistrate. Nu este simplu de 
manevrat. Nu vă plictisesc arătându-vă tot filmul, însă asta 
v-ar putea interesa. 

Deodată, camera era mult mai aproape de carenă. Ceva 
se suprapusese în bucăţi mari peste învelişul vasului. In 
lumina reflectoarelor lucea şi sclipea precum ceara topită. 

Rubin se aplecă în faţă, agitat. 

— Cum a ajuns chestia asta acolo? strigă. 

— Ce credeţi că este? îl întrebă Peak. 

— Meduze. Rubin privi cu atenţie. Meduze mici. Trebuie 
să fie câteva tone. Dar cum de stau prinse pe înveliş? 

— De unde ştiu scoicile-zebră să navigheze? replică 
Peak. Undeva sub chestia asta mucilaginoasă sunt 
camerele de aspirație. Mai mult ca sigur sunt complet 
astupate. 

Un diplomat ridică mâna ezitant. 

— Ce anume... a... sunt astea de fapt? 

— Camerele de aspirație? Totul trebuia explicat. Sunt 
adâncituri cu muchii în care dau ţevile principale pentru 
alimentarea cu apă, prevăzute cu site din tablă care 
împiedică pătrunderea bucăţilor de gheaţă şi a plantelor. 
În interiorul vaporului, ţevile se ramifică şi transportă apa 
de mare absorbită peste tot unde este nevoie de ea, pentru 
a fi transformată în apă dulce, în cisternele de stingere şi 
în primul rând în circuitul de răcire al motorului. Este greu 


de spus când s-au prins animalele de carenă. Poate că abia 
după scufundarea vaporului. Pe de altă parte... să ne 
imaginăm următorul scenariu: bancul de meduze pluteşte 
spre petrolier, atât de dens, încât acţionează ca o masă 
închisă. În câteva secunde, animalele au astupat camerele 
de aspirație. Nu mai pătrunde apa, în schimb piureul 
organic se scurge în interior prin găurile capacelor. Vin tot 
mai multe animale. Restul apei din ţevi este absorbit în 
motor, apoi toate componentele sunt pe uscat şi 
aprovizionarea lui Phoebos Apollon cu apă pentru răcire se 
întrerupe dintr-o clipă în alta. Motorul principal se încinge, 
uleiul devine incandescent, creşte temperatura din 
capetele cilindrilor, unul din ventilele de evacuare sare. 
Combustibilul fierbinte ţâşneşte afară şi provoacă o reacţie 
în lanţ, în timp ce sistemele de stingere a incendiilor dau 
greş, pentru că nici ele nu se mai pot alimenta cu apă. 

— Un petrolier ultramodern explodează, pentru că 
meduzele îi astupă camerele de aspirație? întrebă Roche. 

Peak se gândi cât de ciudată era în fond întrebarea asta. 
Stăteau aici laolaltă oameni de ştiinţă de cel mai înalt 
calibru, dezamăgiţi ca nişte copii în faţa tehnologiei care 
nu funcţionează. 

— Petrolierele şi cargoboturile sunt construcţii care 
constau pe jumătate din cea mai înaltă tehnologie. Cealaltă 
jumătate este arhaică. Motoarele diesel ale vaporului şi 
motoarele cu elice or fi ele construcţii complicate şi 
ultrasofisticate, însă, la urma urmei, ele servesc la 
strângerea unui şurub şi la mişcarea încoace şi încolo a 
unei bucăţi de metal. Navighezi cu GPS, dar apa rece se 
pompează înăuntru printr-o gaură. Şi de ce nu? Doar eşti 
în apă. Atât este de simplu! Din când în când, câte o 
cameră de aspirație se închide, când pătrunde în ea iarbă 
de mare sau altceva, şi este curățată. Când una este 
astupată, se foloseşte cealaltă. Natura nu a mai iniţiat 
niciodată atacuri asupra camerelor de aspirație, aşa că de 
ce să fi îmbunătăţit sistemul? Peak lăsă să treacă câteva 
secunde. Doctore Roche, dacă mâine nişte insecte 
minuscule ar hotări să atace în mod decis doar nările 


dumneavoastră, atunci corpul dumneavoastră minunat, 
ultracomplex, s-ar afla în pericol de moarte. V-aţi gândit 
vreodată că s-ar putea întâmpla una ca asta? Exact asta 
este acum problema noastră! Am crezut vreodată că s-ar fi 
putut întâmpla aşa ceva? 


Johanson nu-l mai asculta cu adevărat. Următorul capitol 
îl cunoştea în toate amănuntele. Il structurase împreună cu 
Bohrmann pentru discursul lui Peak. Era vorba despre 
viermi şi despre hidraţi de metan. În timp ce Peak vorbea, 
îi încredința laptopului său gânduri disparate: 

Influenţarea sistemelor neuronale prin... 

Prin ce? 

Trebuia să găsească un termen pentru asta. Era obositor 
să folosească tot felul de formulări. Privi monitorul pierdut 
pe gânduri. Oare statul-major avea acces la programe? li 
dădea târcoale gândul că Li şi oamenii ei i-ar putea spiona 
gândurile şi îi displăcu ideea. Avea propria teorie şi voia ca 
statul-major să se confrunte cu ea atunci când va hotărî el. 

Din pură întâmplare, arătătorul şi mijlociul mâinii lui 
stângi produseră brusc un cuvânt. De fapt, era mai puţin 
decât un cuvânt. Pe ecranul laptopului apăruseră trei 
litere. 

Yrr. 

Johanson vru să le şteargă. Apoi se opri. 

Şi de ce nu? 

Cuvântul ăsta era la fel de bun ca oricare altul. Era chiar 
mai bun decât un cuvânt adevărat, pentru că se sustrăgea 
oricărei interpretări. În fond, nici nu ştia despre ce scrie. 
Nu exista nici un fel de noţiune, aşa că drumul spre 
abstracţiuni era chiar recomandabil. 

Yrr 

Suna bine Yrr. Deocamdată, îl va păstra. 


Weaver îşi rodea cel de-al treilea creion, ascultând. 

— Poate că potopul a fost la fel de nimicitor, îşi încheie 
Peak discursul minuţios. Povestirile despre potopuri fac 
parte din multe mituri şi povestiri religioase. Poate că 


prima descriere credibilă a unui tsunami povesteşte despre 
o catastrofă naturală din Marea Egee în anul 479 înainte 
de Hristos. Este demonstrată existenţa celor 60 000 de 
morţi din Lisabona anului 1755, când Portugalia a fost 
lovită de valuri înalte de zece metri. Ştim şi despre 
explozia vulcanului Krakatau din 1883. Cea mai mare parte 
a muntelui a fost aruncată în aer, iar Caldera, aflată sub 
nivelul mării, s-a prăbuşit în magmă. Două ore mai târziu, 
valuri înalte de 40 de metri au lovit regiunile de coastă din 
jurul Sumatrei şi Javei, peste 300 de aşezări au fost 
pustiite şi au murit aproape 36 000 de oameni. În 1933, un 
tsunami cu mult mai mic a lovit oraşul japonez Sanriku, 
traversând Honshu prin nord-est. Bilanţul: 3 000 de morţi, 
9 000 de clădiri distruse, 8 000 de vapoare scufundate. 
Nici unul din aceste evenimente nu se compară nici pe 
departe cu tsunami-ul nord-european. Statele din acea 
zonă sunt fără excepţie naţiuni industriale foarte 
dezvoltate. Acolo trăiesc în total 240 de milioane de 
oameni, iar cei mai mulţi dintre ei locuiesc pe țărm. 

Peak privi în jur. În sală se lăsase o linişte mormântală. 

— Din punct de vedere geologic, întreaga regiune s-a 
schimbat în mod fulgerător. Pentru omenire în întregul ei 
nu se pot prevedea, încă, urmările. Pentru economie însă, 
ele sunt devastatoare! Câteva din cele mai importante 
porturi din lume au fost distruse parţial sau total. Până 
acum câteva zile, Rotterdam era fost cel mai mare centru 
comercial al tuturor timpurilor, iar Marea Nordului - unul 
din cele mai mari depozite pentru energii fosile. 450 000 
de barili de petrol erau pompaţi de aici, zilnic. Jumătate 
din resursele europene de petrol se află în faţa coastei 
norvegiene, o altă parte în faţa Angliei, de asemenea şi o 
parte considerabilă a rezervelor globale de gaz. Această 
industrie colosală a fost nimicită în decursul câtorva ore. 
Numărul victimelor se estimează a fi de două până la trei 
milioane de oameni, în timp ce răniții şi cei rămaşi fără 
locuinţă sunt mult mai mulţi. 

Peak citea numerele de parcă ar fi prezentat prognoza 
meteo, obiectiv şi aparent lipsit de emoție. 


— Nu este clar ce a declanşat alunecarea. Viermii 
reprezintă fără îndoială una din mutaţiile cele mai 
importante din momentul de faţă. Nu există nici un 
fenomen natural care să explice apariţia acestor cohorte 
de miliarde de viermi şi bacterii. Însă prietenii noştri din 
Kiel şi doctorul Johanson sunt de părere că din puzzle mai 
lipseşte o piesă. Oricât de instabile ar fi devenit câmpurile 
de hidrat din cauza acestei invazii, o asemenea catastrofă 
pur şi simplu nu poate fi explicată. Trebuie să mai fi intrat 
în joc un factor, care prin tsunami a creat doar partea 
vizibilă a problemei. 

Weaver se îndreptă în scaun. Simţi cum i se ridică părul 
pe ceafă. Cu toate că imaginea prin satelit care apăruse pe 
ecran era filmată de la mare înălţime, fiind neclară şi 
luminată artificial, Weaver recunoscu vasul imediat. 

— Aceste înregistrări demonstrează ce vreau să spun, 
spuse Peak. Am supravegheat vaporul prin satelit... 

Poftim? Weaver crezu că nu aude bine. 

Îl supravegheaseră pe Bauer? 

— Un vas de cercetare pe nume Juno, continuă Peak. 
Imaginile au fost filmate noaptea de un satelit militar de 
recunoaştere cu numele de EORSAT. Din fericire, am avut 
vizibilitate bună şi marea a fost calmă, lucruri neobişnuite 
pentru această zonă. În aceste momente, Juno se afla 
înainte de Spitzbergen. 

Luminile vaporului se distingeau neclar pe suprafaţa 
neagră. Marea se umplu brusc de pete albe care se 
extinseră, până când păru să fiarbă. 

Juno se întoarse de pe stânga pe dreapta, se învârti. 

Apoi se scufundă ca o piatră. 

Weaver înlemni. Nimeni nu o pregătise pentru așa ceva. 
Afla în sfârşit ce se întâmplase cu Bauer. Juno se afla pe 
fundul Mării Groenlandei. Îşi aminti de însemnările lui 
îngrijorătoare, de temerile şi spaimele lui. Realiză cu 
durere că acum ea ştia despre lucrurile astea mai multe 
decât oricine altcineva. Bauer îi lăsase moştenirea lui 
intelectuală. 

— Era pentru prima dată de la începerea anomaliilor, 


spuse Peak, când am putut observa acest efect. Ne era 
cunoscut de mai multă vreme fenomenul blowout de metan 
din zona aceasta, însă... 

Weaver ridică mâna. 

— Aţi bănuit că s-ar fi putut întâmpla aşa ceva? 

Peak o privi cu ochi lipsiţi de orice expresie. Avea faţa ca 
dăltuită în piatră, complet imobilă. 

— Nu. 

— Şi ce aţi întreprins atunci când s-a scufundat Juno? 

— Nimic. 

— Nu aţi putut face nimic, cu toate că aţi pus să fie 
urmărite prin satelit zona şi vaporul? 

Peak scutură încet din cap. 

— Am ţinut sub observaţie o serie întreagă de vapoare 
ca să acumulăm experienţă. Nu poţi fi peste tot în acelaşi 
timp. Nimeni nu putea bănui că tocmai acest vas... 

— Mă înşel eu cumva, îl întrerupse Weaver brutal, sau 
efectele acestor blowouts sunt suficient de cunoscute? Din 
triunghiul Bermudelor, de exemplu, cel care chipurile este 
atât de misterios? 

— Domnişoară Weaver, noi... 

— Să formulez altfel întrebarea: dacă ştiaţi că în trecut 
au dispărut nave în acest mod şi dacă aţi mai ştiut şi că în 
Marea Nordului creşte emisia de metan, nici măcar nu aţi 
bănuit ceea ce i se pregătea coastei continentale 
norvegiene? 

Peak îşi aţinti privirea asupra ei. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Vreau să ştiu dacă aţi fi putut face ceva! 

Expresia lui Peak rămase imobilă. Continua să o 
țintuiască pe Weaver cu privirea. Se lăsase o tăcere 
stânjenitoare. 

— Am estimat greşit situaţia, răspunse într-un târziu. 


Li cunoştea mult prea bine asemenea situaţii. Lui Peak 
nu îi rămânea altă soluţie decât să recunoască eşecul 
parţial al supravegherii aeriene. Într-adevăr înregistraseră 
o creştere a efectelor blowout în apropiere de Norvegia şi 


toate celelalte lucruri. Despre viermi însă nu ştiuseră 
nimic. 

Se ridică. Era timpul să Îl susțină pe Peak. 

— Nu am fi putut face absolut nimic, spuse liniştită. Şi v- 
aş ruga să ascultați prezentarea domnului maior, în loc să 
vă grăbiţi să trageţi concluzii. Permiteţi-mi să vă amintesc: 
în această sală se află consilieri ştiinţifici aleşi după două 
criterii - competenţă şi experienţă. Unii dintre ei au fost 
implicaţi nemijlocit în evenimente. Ce ar fi putut 
preîntâmpina doctorul Bohrmann? Doctorul Johanson? 
Statoil? Ce aţi fi putut împiedica dumneavoastră, 
domnişoară Weaver? Chiar credeţi că privirea aruncată de 
pe orbită este însoţită de vreo forţă omniprezentă care 
răsare ca din pământ la locul faptei să îi salveze pe cei 
aflaţi în dificultate, indiferent ce s-ar întâmpla? Ar fi fost 
mai bine să ne întoarcem privirea de acolo? 

Ziarista se încruntă. 

— Nu suntem aici pentru a ne face reciproc reproşuri, 
spuse Li accentuând cuvintele, înainte ca Weaver să poată 
răspunde ceva. Cel fără de păcat să arunce primul cu 
piatra. Aşa am învăţat eu. Aşa scrie în Biblie, şi Biblia are 
dreptate în multe privinţe. Suntem aici pentru a ne asigura 
că nu se vor întâmpla şi mai multe nenorociri. Sunteţi de 
aceeaşi părere cu mine? 

— Aleluia, mormăi Weaver. 

Li lăsă să treacă o scurtă pauză de tăcere. 

Apoi deodată zâmbi. Era timpul pentru drăgălăşenii. 

— Suntem cu toţii foarte afectaţi, spuse ea. Am toată 
înţelegerea pentru dumneavoastră, domnişoară Weaver. 
Maior Peak, vă rog să continuaţi. 


Peak se înnegurase. Soldaţii nu îşi exprimau critica sau 
îndoielile în modul acesta. Nu avea nimic împotriva 
îndoielilor sau a criticii, însă ura situaţia când acestea erau 
prezentate, fără ca el să poată restabili ordinea cu o 
comandă scurtă. Simţi brusc o ură surdă împotriva 
ziaristei. Se întrebă cum va reuşi să se descurce vreodată 
cu adunătura asta de oameni de ştiinţă. 


— Ceea ce tocmai aţi văzut, continuă Peak, a fost 
eliberarea unei cantităţi mai mari de metan. Oricât de mult 
aş regreta moartea marinarilor, ştiu că acest gaz eliberat 
provoacă probleme mult mai mari. În urma alunecării, în 
atmosferă a ajuns o cantitate de milioane de ori mai mare 
decât cea care a provocat scufundarea lui Juno. Există 
scenarii pentru situaţia în care metanul ar fi eliberat în 
acelaşi mod pe plan mondial. Rezultatul seamănă cu o 
sentinţă la moarte. Atmosfera s-ar prăbuşi. 

Peak tăcu un moment. Oricât ar fi fost el de versat, şi pe 
el îl înspăimânta ceea ce urma să spună. 

— Trebuie să vă informez, spuse Peak încet, că viermii 
şi-au făcut apariţia atât în Atlantic, cât şi în Oceanul 
Pacific. Mai exact, specia a fost descoperită pe platformele 
continentale din America de Nord şi de Sud, lângă coasta 
canadiană de vest şi lângă Japonia. 

Se lăsă o tăcere mormântală. 

— Asta a fost vestea proastă. 

Cineva tuşi uşor. Tusea răsună ca o explozie. 

— Vestea bună este aceea că aici invazia nu atinge nici 
pe departe dimensiunile celei de lângă Norvegia. 
Organismele populează doar zone izolate. În mod cert, 
această concentraţie nu le va permite să provoace pagube 
serioase. Însă noi trebuie să plecăm de la premisa că vor 
deveni mai puternice, indiferent prin ce metode. Se pare 
că lângă Norvegia s-au consemnat deja anul trecut 
populaţii reduse de viermi, în zona aleasă de Statoil pentru 
testarea unor fabrici de tip nou. 

— Autorităţile noastre nu pot confirma acest lucru, 
spuse un diplomat norvegian aflat în ultimul rând. 

— Sunt sigur, zise Peak ironic. În mod convenabil, toţi 
cei care s-au ocupat de acest proiect par să fie morţi. 
Sursele noastre se rezumă astfel la doctorul Johanson şi la 
grupul de cercetători din Kiel. Ei bine, am obţinut o 
amânare. Ar trebui să o folosim, pentru a putea întreprinde 
rapid ceva împotriva blestemaţilor de viermi. 

Peak se opri brusc. Blestemaţi de viermi. Devenise prea 
emotiv. Asta nu era bine. Se lăsase dus de val pe ultimii 


metri. 

— Sunt nişte blestemaţi de viermi, pe Dumnezeul meu! 
se auzi o voce puternică. 

Un bărbat cu un aspect impresionant se ridicase în 
picioare. Se înălța ca o stâncă, mare şi masiv, îmbrăcat 
într-o salopetă portocalie. De sub şapca de baseball se 
iţeau în toate direcţiile cârlionţi negri. O pereche de 
ochelari colorați, supradimensionaţi, se sprijineau cu greu 
pe nasul mult prea mic ce se afirma pe deasupra unei guri 
largi, ca de broască, ieşind ascuţit în afară. Ori de câte ori 
gura se deschidea, apăsând în jos bărbia colosală, te ducea 
în mod fatal cu mintea la Muppet Show. 

Doctor Stanley Frost, se putea citi pe ecusonul uriaşului. 
Vulcanolog. 

— Am văzut acele documente, spuse Frost. Vocea îi suna 
de parcă ar fi predicat evanghelia. Şi nu sunt deloc pe 
gustul meu. Ne concentrăm pe platformele continentale 
din apropierea zonelor dens populate. 

— Da, pentru că acestea corespund modelului 
norvegian. La început sunt puţine animale, apoi peste 
noapte apar cete întregi. 

— Nu ar trebui să ne concentrăm doar asupra acestui 
aspect. 

— Vreţi să se repete cele întâmplate în Europa de Nord? 

— Domnule maior Peak! Am spus eu cumva să neglijăm 
coastele? Nu am spus asta! Vorbeam despre concentrarea 
exclusivă asupra unui singur lucru, ceea ce, Dumnezeu mi- 
e martor! denotă o prostie fără margini. Mie mi se pare 
evident. Diavolul lucrează pe alte căi. 

Peak se scărpină în cap. 

— Aţi putea fi mai explicit, doctor Frost? 

Vulcanologul inspiră adânc. Toracele i se încordă. 

— Nu, răspunse. 

— V-am înţeles eu bine? 

— Sper că da. Are rost să facem valuri acum? întâi 
trebuie să am certitudini. Să vă gândiţi la vorbele mele. 

Frost privi hotărât în jur, cu bărbia uriaşă împinsă 
înainte, şi se aşeză la loc. 


Perfect, îşi spuse Peak. Întâi idiotul ăla, şi acum altul. 
Vanderbilt îşi urni grăsimile spre pupitru. Li îl urmă, 
îngustându-şi ochii. Îl privi pe directorul adjunct al CIA 
aranjându-şi pe nas o pereche de ochelari mici şi 
caraghioşi, ceea ce o distră şi o îngreţoşă totodată. 

— Viermi blestemaţi, ăsta e termenul potrivit, Sal, zise 
Vanderbilt binedispus. Se uita plin de entuziasm în jur, de 
parcă ar fi venit cu Buna Vestire. Dar le vom încinge 
acestor vietăţi afurisite un foc de li se vor aprinde dosurile. 
Vă promit eu. Bun, să ne întoarcem la ceea ce bănuim. Nu 
este mult. Dragul nostru petrol, de care suntem atât de 
dependenţi, că l-am bea direct de la sursă, kaput! 
Exprimat în parametri economici, asta înseamnă că ne 
putem lua adio de la o mare parte a producţiei mondiale. O 
trebuşoară bună pentru cei care mână cămilele la OPEC. 
Industria vapoarelor se luptă neîncetat cu noi trucuri ale 
naturii care încearcă să o pună la pământ, după cum v-a 
demonstrat Peak cu atât de multe cuvinte. Şi teroarea are 
efect! Intre noi fie vorba, atacurile balenelor şi ale 
rechinilor, să fim sinceri, sunt copilării, nişte tâmpenii. 
Vreau să spun că e supărător când o familie cumsecade de 
americani nu mai poate ieşi la pescuit, însă pe omenire în 
ansamblul ei o doare în cur. Şi pescarul mititel din ţara în 
curs de dezvoltare din a cărui sardină zilnică trăiesc 
şapteşpe copii şi şase neveste, şi el e de compătimit când 
stă la mal cu privirea goală, temându-se să iasă în larg ca 
să nu fie mâncat. Dar oricât de rău ne-ar părea de el, nu 
putem face absolut nimic. Omenirea are alte griji. Sunt 
afectate ţările bogate. Răii ăia de peşti nu se mai lasă 
prinşi deloc şi trimit în schimb praştii mutante cu otravă în 
năvoade sau scufundă traulere. Chiar dacă sunt cazuri 
izolate, sunt al naibii de multe cazuri izolate. Ceea ce e rău 
pentru ţările în curs de dezvoltare pentru că acum nu mai 
primesc de la noi chiar nimic. 

Vanderbilt aruncă priviri şirete peste marginile 
ochelarilor. 

— Să ştiţi domniile voastre că unul care ar vrea să 
distrugă lumea ar putea termina două treimi din ea doar 


ţinându-i ocupați pe cei mari şi puternici. Trebuie să le dea 
atâta de furcă, încât să nu fie în stare să-şi rezolve 
propriile probleme. Lumea a treia însă depinde de ajutorul 
dat de ţările puternice. Trăieşte simțind când şi când furia 
Americii, o mică schimbare de regim, noi cădem la 
înţelegere cu boşii drogurilor de la ei şi cuplăm solicitările 
cu ajutorul economic. Toate astea sunt anulate. Noi ne 
permitem să râdem de balenele care sar pe bărci, pentru 
că binele sau răul nostru economic nu depind de bărci şi 
de legăturile de papură, însă standardul vestic de viaţă nu 
este reprezentativ. Gândiţi-vă la acest lucru diseară, când 
vă veţi înfrupta din bufetul rece. Pentru lumea a treia, 
anomaliile sunt sfârşitul! El Nino e sfârşitul. La Nina e 
sfârşitul. Dacă facem bilanţul extravaganţelor oferite de 
natură în ultimele luni, fenomenele ne par a fi nişte dragi 
prieteni vechi. Aproape că ţi-ai dori să mai treacă la o 
bere, dar să ne pupe în fund, domniile voastre! Avem acum 
alţi oaspeţi. În unele părţi ale Europei domneşte starea de 
urgenţă. Şi ce înseamnă asta? Că nimeni nu mai poate ieşi 
pe stradă după lăsarea întunericului, pentru că altfel riscă 
să se ude la picioare? Vă spun eu ce înseamnă asta. Asta 
înseamnă că Europa nu va putea ţine piept catastrofei 
umanitare. Că asociaţiile de caritate, Crucea Roşie, 
Asociaţia Tehnică de Caritate, Unesco, Asociaţia Malteză 
nu mai fac faţă cu corturile şi alimentele. Că în Europa de 
aur unii mor de foame, iar alţii mor din pricina unei 
infecţii. Că au izbucnit epidemii. Epidemii în Europa! De 
parcă nu ar fi destule probleme cu Pfesteria şi consoartele 
ei. În Norvegia holera face ravagii! Asta înseamnă că nu 
mai pot fi asigurate serviciile medicale pentru cei răniţi şi 
că rănile europenilor de bine, consumatorii rebusurilor de 
duminică seara, colcăie de viermi mici şi albi, şi sunt 
năpădite de muşte care la rândul lor răspândesc germenii 
de boli peste tot unde se aşază. Vi se face rău? Asta încă 
nu este nimic. Un tsunami este o chestiune udă, însă când 
acesta pleacă, sar în aer tot felul de chestii. Nu se mai face 
faţă cu stingerea incendiilor. Zonele de pe țărm sunt întâi 
inundate şi apoi arse. A da, şi s-a mai întâmplat ceva 


atunci când masele de apă care se retrăgeau au întrerupt 
alimentarea cu apă de răcire a centralelor atomice 
construite în apropierea țărmului din pură prostie. Avem 
un dezastru nuclear în Norvegia şi unul în Anglia. V-aţi 
lămurit? Vă mai pot informa despre prăbuşirea totală a 
alimentării cu energie. Ladies and gentlemen, oricât de 
rău mi-ar părea, nu vă bazaţi deocamdată pe Europa. Şi pe 
lumea a treia nici atât. Europa ne arată imaginea în urma 
testului. Europa e în găleată! 


Vanderbilt scoase la iveală o batistă albă şi îşi tamponă 
fruntea. Peak nu mai avea mult până să verse. Il ura pe 
omul ăsta. Ura să îl vadă pe Vanderbilt cum nu e prieten 
cu nimeni, poate nici măcar cu sine însuşi. Un defetist, un 
cinic, un rahat. Peak ura cel mai tare faptul că Vanderbilt 
avea dreptate în aproape tot ce spunea. În ceea ce priveşte 
ura lui pentru Vanderbilt, Peak căzuse de acord până şi cu 
Li. 

Făcând abstracţie de acest lucru, o ura şi pe Li. 

Se surprinsese uneori imaginându-şi cum îi rupe hainele 
de pe trup şi îi scoate ifosele din cap pe porcăria aia de 
bandă de alergare, talentele ei arogante de fată de familie 
bună căreia i se serviseră pe tavă limbile străine şi 
diplomele. În momentele astea ieşea la iveală acel Salomon 
Peak care, în alte împrejurări, ar fi devenit şeful vreunei 
bande, hoţ, violator şi criminal. 

Acest celălalt Peak îl speria. Celălalt Peak nu credea în 
idealurile de la West Point, în cinste, faimă şi patrie. Era 
ca Vanderbilt care tăvălea totul în noroi şi lăsa să se 
întrevadă că noroiul era realitatea. Celălalt Peak crescuse 
în noroi. Un negru născut în noroiul din Bronx. 

— Mai departe, spuse Vanderbilt voios. Europa se 
bucură de alge mici şi vesele în apa potabilă. Ce e de 
făcut? Buzduganul chimic? Bineînţeles că apa poate fi 
fiartă sau înecată în chimicale. Poate că aşa crapă 
creaturile alea de căcat, dar crăpăm şi noi odată cu ele. 
Deja se simte lipsa apei. Până acum, în Europa orice idiot 
stătea câte trei ore sub duş, cântând cântece marinăreşti, 


acum s-a terminat cu asta. Nu ştiu, domniile voastre, când 
va exploda la noi primul homar, însă chiar şi ţara lui 
Dumnezeu ar trebui să se aştepte că se va întâmpla. 
Dumnezeu Şi-a pierdut răbdarea. Vanderbilt chicoti. Sau 
să spunem mai bine Alah? The shape of things to comef, 
domnilor şi doamnelor! Bucuraţi-vă de dezvăluirile noastre 
senzaţionale. Imediat după reclame! i 

Ce spune ăsta aici? se gândi Peak. Innebunise 
Vanderbilt? Era singura explicație. Doar un nebun s-ar fi 
purtat aşa. 

Directorul CIA proiectă o hartă a lumii pe care ţările şi 
continentele erau unite prin linii multicolore. Un mănunchi 
gros se întindea din Anglia şi Franţa de-a curmezişul peste 
Atlantic până în zona în care se aflau Boston, Long Island, 
New York, Manasquan şi Tuckerton. O altă reţea, mai 
răsfirată, străbătea Pacificul unind vestul Statelor Unite 
ale Americii cu Asia. Linii groase se întindeau de-a lungul 
Insulelor Caraibe şi Columbiei, prin Marea Mediterană şi 
Canalul Suez şi peste coasta de est a Asiei până în Tokio. 

— Cabluri aflate în adâncul mărilor, explică Vanderbilt. 
Autostrăzi pentru date, prin care telefonăm şi chatuim. Nu 
există internet fără fibră de sticlă. După cum se pare, 
alunecarea din faţa Norvegiei a distrus o parte a 
legăturilor cu fibre de sticlă dintre Europa şi America. Cel 
puţin cinci din cele mai importante cabluri transatlantice 
nu mai transportă nici un fel de date. Ce-i drept, alaltăieri 
a căzut şi un cablu cu frumosul nume FLAG Atlantic 1. 
Uneşte New Yorkul cu St. Brieuc în Bretonia şi asigură 
transportul a 1,28 terabiţi pe secundă. Pardon, asigura! 
FLAG Atlantic 1 şi-a dat duhul, şi nu din cauza alunecării. 
Ca şi căderea lui TPC-5 dintre San Luis Obispo şi Hawaii. 
Observaţi ceva? Cineva serveşte cabluri subacvatice la 
micul dejun. Podurile noastre se rup. Curentul electric 
provine din priză? Dimpotrivă. Lumea este mică? 
Dimpotrivă! O sunăm pe mătuşa Polly din Calcutta să o 
felicităm de ziua ei? Nu vom mai putea! Adevărul este că 
sistemele de comunicaţie cad în toată lumea şi noi nu ştim 


4 Forma lucrurilor ce vor veni. (în engl. în orig., n.red.) 


de ce. Dar un lucru este exclus. Vanderbilt scrâşni din dinţi 
şi se aplecă peste pupitru atât de mult cât îi permitea 
pântecul. Coincidenţa, domniile voastre. Aici e mâna cuiva. 
Care tocmai ne taie de la ţâţa civilizaţiei. Dar am vorbit 
destul despre ceea ce nu mai avem şi suntem în pericol să 
pierdem. 

Dădu jovial din cap spre cei de faţă, bărbia lui dublă 
făcând cute-cute. 

— Haideţi să vorbim despre ce avem. 


Anawak găsi o oarecare consolare în cuvintele lui 
Vanderbilt. După ce îşi pierduse temporar încrederea în 
lumea asta, acum i se părea că mărşăluieşte cu o pancartă 
pe care scrie cu litere mari, bătătoare la ochi: LEON, 
CREDEM ÎN TINE. 

— Doctorul Anawak descrie un organism luminos, spuse 
Vanderbilt. Plat şi lipsit de formă. Nu am găsit nici un alt 
organism de acest fel în excrescenţele de pe Barrier 
Queen, însă eroul nostru a fost viteaz şi s-a ales cu prada. 
O bucăţică a putut fi examinată. Substanţa este ca o 
gelatină amorfă, a cărei existenţă a fost demonstrată de 
doctor Fenwick şi doctor Oliviera în capetele balenelor 
care căutau scandal. In acest context, să ne amintim şi de 
porcăria din crustaceele contaminate. Pfesteriile erau 
transportate în ele ca într-un taxi, însă taximetristul nu 
este cumătrul homar, ci ceva care l-a înlocuit. Carapacea 
le era umplută până la refuz cu nişte chestii care, odată 
ajunse în aer, se descompun într-o veselie. Doctor Roche a 
reuşit totuşi să analizeze câteva resturi. Este vechea 
noastră cunoştinţă, gelatina! 

Ford şi Oliviera îşi apropiară capetele. Apoi Oliviera 
spuse cu voce joasă: 

— Substanțele din creierele balenelor şi cea de pe vapor 
sunt identice, până aici e corect. Dar chestia din creiere 
este în mod clar mai uşoară. Celulele par să fie mai puţin 
dense. 

— Am auzit deja că există mai multe teorii despre 
gelatina asta, spuse Vanderbilt. Ei bine, asta este 


problema domniilor voastre. În ceea ce mă priveşte, pot 
spune că am izolat Barrier Queen într-un doc, pentru a nu 
lăsa să scape eventualii pasageri clandestini. De atunci am 
observat de mai multe ori o lumină albăstrie aprinzându-se 
în apa docului. Niciodată nu este prezentă prea mult timp. 
Şi doctor Anawak a văzut-o, petrecându-şi concediul de 
anul acesta în zona noastră interzisă. Probele de apă 
indică prezenţa microorganismelor obişnuite care se pot 
întâlni în orice strop de apă de mare. Deci de unde provine 
lumina? O numim Norul Albastru, în lipsa unei explicaţii 
înțelepte din partea ştiinţei. Termenul i se datorează 
doctorului John Ford, după ce a privit o înregistrare 
realizată de un aparat cu numele de URA. 

Vanderbilt arătă filmul cu grupul lui Lucy. 

— Aceste fulgere par să nu rănească şi să nu sperie 
balenele. Se pare însă că norul le influenţează 
comportamentul. In centrul lui s-ar putea ascunde ceva ce 
stimulează substanţa din capetele animalelor. Poate le şi 
injectează. O chestie cu tentacule luminoase, ca nişte bice. 
Acum mergem mai departe şi presupunem că aceste 
tentacule nu doar injectează gelatina, ci că ele însele sunt 
gelatina! Dacă acest lucru este adevărat, atunci vedem aici 
la scară mare ceea ce doctor Anawak a găsit la scară mică 
pe carena lui Barrier Queen. Ar însemna că am găsit un 
organism necunoscut care ghidează crustaceele, duce 
balenele la nebunie şi îşi face de cap printre scoicile care 
scufundă vapoare. Vedeţi, doamnelor şi domnilor, că am 
făcut progrese! Dumneavoastră nu mai trebuie să găsiţi 
decât răspuns la întrebarea ce este asta, ce caută aici, în 
ce relaţie se află gelatina cu norul, a da, şi ce cretin 
afurisit a făcut tot rahatul ăsta în laboratorul lui. Poate 
asta vă va ajuta! 

Vanderbilt mai arătă o dată filmul. De data asta, în 
marginea de jos a imaginii apăru o spectogramă. Se 
puteau vedea frecvenţe de amplitudine mare. 

— URA este un individ talentat. Imediat înainte ca norul 
să se manifeste, hidrofoanele au indicat ceva. Nu se auzea 
nimic, tocmai pentru că nu suntem balene, ci nişte 


prăpădiţi de oameni cu urechile lipite. Ultrasunetele şi 
infrasunetele pot fi transformate pentru auzul nostru, dacă 
ştii trucurile potrivite. Cum ar fi colegii noştri companioni 
de la SOSUS. 

Anawak ciuli urechile. Cunoştea SOSUS. Lucrase de mai 
multe ori cu ei. NOAA, National Oceanic and Atmospheric 
Administration, derula o serie de proiecte care se ocupau 
de înțelegerea şi evaluarea fenomenelor acustice 
subacvatice. Funcționau sub numele generic de Acoustic 
Monitoring Project. Unealta folosită de NOAA pentru 
spionatul subacvatic era o relicvă a războiului rece. 
SOSUS era prescurtarea pentru Sound Surveillance 
System, o rețea de hidrofoane sensibile instalată de 
Marina SUA în anii 1960 în mările lumii pentru a putea 
urmări misiunile submarinelor sovietice. Din 1991, după ce 
războiul rece se încheiase cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, 
cercetătorilor de la NOAA li s-a permis să utilizeze datele 
sistemului. 

Astfel, ştiinţa aflase că în largul oceanelor era orice în 
afară de linişte. In special pe frecvențele de sub 16 herți 
era un tărăboi de-a dreptul infernal. Pentru a permite 
urechii umane să perceapă aceste zgomote, trebuiau 
derulate cu o viteză de 16 ori mai mare. Dintr-odată, un 
cutremur subacvatic suna ca un tunet, cântecul balenelor 
cu cocoaşă amintea de ciripitul păsărilor, în timp ce 
balenele albastre le trimiteau tovarăşelor lor mesaje peste 
sute de kilometri, într-un staccato asurzitor. Trei sferturi 
din înregistrări erau dominate de un uruit ritmic, extrem 
de puternic, tunuri cu aer, folosite de societăţile petroliere 
pentru a recunoaşte geologia oceanului. 

Intre timp, NOAA completase SOSUS prin sisteme 
proprii. Cu fiecare an, organizaţia lărgea reţeaua de 
hidrofoane. Şi în fiecare an cercetătorii auzeau puţin mai 
mult. 

— În ziua de azi putem spune doar după sunet despre ce 
este vorba, explică Vanderbilt. Este un vaporaş? Se 
deplasează rapid? Ce fel de propulsie foloseşte? De unde 
vine, la ce distanţă se află? Hidrofoanele ne spun totul. 


Dumneavoastră trebuie să ştiţi ce bun conductor pentru 
sunet este apa şi cât de repede se propagă acesta pe sub 
ea, şi anume cu viteze între cinci şi cinci mii cinci sute de 
kilometri pe oră. Dacă o balenă albastră din Hawaii trage 
un vânt, o oră mai târziu el se aude într-o cască 
californiană. SOSUS face însă mai mult decât să 
înregistreze impulsul, ne spune şi de unde vine. Pe scurt, 
arhiva de sunete a NOAA cuprinde mii şi mii de zgomote: 
clipocit,  gâlgâieli,  vuiete,  bolboroseli,  scârţâieli şi 
mormăieli, sunete bioacustice şi seismice, zgomote de 
mediu, pe toate astea le putem clasa, cu câteva excepţii. 
Doctor Murray Shankar de la NOAA se află printre noi. Ce 
mutare de şah bine calculată! Va fi bucuros să comenteze 
pentru dumneavoastră cele ce urmează. 

În rândul din faţă se ridică un bărbat cu alură de 
subaltern timid, cu trăsături indiene şi ochelari cu ramă de 
aur. Vanderbilt aduse pe ecran o altă spectrogramă şi 
dădu drumul sonorului accelerat în mod artificial. Un 
mormăit înfundat, în tonuri ascendente, umplu sala. 

Shankar îşi drese vocea. 

— Acest zgomot este numit Upsweep, spuse cu voce 
suavă. A fost înregistrat în 1991 şi pare a proveni de la 
54*S, 140*V. Upsweep a fost unul din primele zgomote 
neidentificate captate de SOSUS şi era atât de puternic, 
încât se auzea în întregul Pacific. Nu ştim nici până astăzi 
ce anume a fost. Conform unei teorii, s-ar fi putut naşte din 
rezonanţa dintre apă şi lava fluidă, undeva într-un lanţ 
muntos subteran aflat între Noua Zeelandă şi Chile. Jack, 
următoarele exemple, te rog! 

Vanderbilt prezentă alte două spectograme. 

— Julia, înregistrată în 1999, şi Scratch, captat cu doi 
ani înainte de o serie de hidrofoane în Pacificul ecuadorial. 
Amplitudinea se putea auzi fără probleme pe o rază de 
cinci kilometri. Julia aminteşte de strigătele unui animal, 
nu credeţi? Frecvența sunetelor se modifică foarte repede. 
Se disting tonuri individuale, ca în cazul cântecelor de 
balenă. Dar nu sunt balene. Nici o balenă nu produce o 
asemenea intensitate a sunetului. Scratch însă sună de 


parcă un ac de pickup ar aluneca de-a curmezişul, doar că 
pickupul aferent ar trebui să fie de dimensiunea unui 
municipiu. 

Sunetul următor amintea de un scârţâit prelung, 
descendent. 

— Înregistrat în 1997, spuse Shankar. Slowdown. 
Estimăm că provine de undeva din sudul extrem. 
Vapoarele şi submarinele sunt excluse. Slowdown s-ar 
putea forma atunci când plăci imense de gheaţă se freacă 
de stâncile din Antarctica, dar la fel de bine ar putea fi 
ceva complet diferit. NOAA include aici şi cauze 
bioacustice, adică animale. Unora le-ar plăcea să poată 
demonstra în sfârşit cu aceste zgomote existenţa 
caracatiţelor uriaşe, însă după ştiinţa mea aceste animale 
abia dacă sunt capabile să producă sunete. Deci pistă 
falsă. Nimeni nu ştie ce este, însă... în schimb putem 
scoate alt iepuraş din pălărie, zâmbi Shankar timid. 

Vanderbilt mai arătă o dată spectrograma înregistrării 
video făcute de URA. De data asta o lăsă să sune clar. 

— Aţi recunoscut sunetul? Este Scratch. Şi ştiţi ce spune 
URA? Sursa se afla în mijlocul norului albastru! De aici 
putem... 

— Mulţumesc, Murray. Meriţi un Oscar. Vanderbilt gâfâi 
tamponându-şi fruntea cu batista. Restul sunt speculaţii. 
Bine, să încheiem ziua într-o manieră pe măsură, ladies 
and gentlemen, pentru a vă pune cu adevărat cerebelul în 
funcţiune. 


Secvența următoare din film era o înregistrare făcută la 
o adâncime lipsită de lumină. Particulele străluceau în 
lumina reflectoarelor. Apoi ceva întins şi plat se arcui spre 
cameră, retrăgându-se fulgerător. 

— Dacă se studiază filmul în varianta prelucrată pe care 
Marintek, înainte ca institutul să fie măturat de pe stânci, 
ne-a pus-o în mod camaraderesc la dispoziţie, se pot trage 
două concluzii. În primul rând: chestia asta e de 
dimensiuni uriaşe. În al doilea rând: luminează sau, mai 
bine zis, se aprinde scurt şi se stinge imediat ce ajunge în 


obiectivul camerei. Se ştie în mod sigur doar că se 
zbenguia la vreo 700 de metri adâncime pe platforma 
continentală norvegiană. Vă rog să o studiaţi, doamnelor şi 
domnilor! Este oare prietenul nostru gelatinos? Trageţi 
propriile dumneavoastră concluzii. Nu aşteptăm de la 
dumneavoastră nimic mai puţin decât salvarea rasei 
noastre, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 
Vanderbilt rânji, fixându-i pe rând pe cei din sală. Nu 
vreau să vă ascund faptul că ne aflăm în faţa 
Armaghedonului. De aceea propun să împărţim sarcinile. 
Dumneavoastră aflaţi cum poate fi oprit animalul ăla 
mutant. Poate vă gândiţi la vreun program de dresură sau 
la ceva ce îl strică la stomac. Noi încercăm să îl găsim pe 
cel care ne-a făcut una ca asta. Şi, înainte de aceasta, nu 
faceţi valuri! Nu vă lăsaţi tentaţi să apăreţi pe prima 
pagina! Europa şi America au căzut de acord să ducă o 
politică de dezinformare. Panica ar fi ca acidul clorhidric 
pe rahatul de câine, dacă înţelegeţi la ce mă refer. Trebuie 
să folosim escaladările sociale, politice, religioase sau de 
orice altă natură. Deci gândiţi-vă la ceea ce i-aţi promis 
mătuşii Li, atunci când mergeţi să vă jucaţi pe-afară. 

Johanson îşi drese vocea. 

— Doresc să vă mulţumesc în numele tuturor pentru 
discursul dumneavoastră foarte antrenant, spuse el cu 
drăgălăşenie. Deci noi trebuie să aflăm ce este acolo în 
larg. 

— Exact, doctore! 

— Dumneavoastră ce credeţi că este acolo? 

— Gelatină. Şi nori albaştri, zâmbi Vanderbilt. 

— Înţeleg. Johanson îi întoarse zâmbetul. Vreţi să 
deschidem singuri cutia Pandorei. Ascultaţi, Vanderbilt, 
dumneavoastră aveţi o teorie. Dacă vreţi să intrăm în joc, 
poate ar trebui să ne-o împărtăşiţi şi nouă. Ce părere 
aveţi? 

Vanderbilt îşi frecă nasul. Schimbă o privire cu Li. 

— Păi da, spuse el tărăgănat. Ce ar fi Crăciunul fără 
daruri?! Fie. Deci ne-am întrebat: unde apar problemele, 
unde apar mai puţin şi unde nu sunt deloc? Şi ce să vezi, 


nu sunt afectate Orientul Apropiat, teritoriul fostei Uniuni 
Sovietice, India, Pakistan şi Thailanda. Nu sunt afectate 
China şi Coreea. Nici Arctica, şi nici Antarctica, dar 
frigiderele le lăsăm deoparte deocamdată. Trăgând linie, 
se vede că acela care are cel mai mult de suferit este 
Vestul. Chiar şi numai distrugerea industriei offshore 
norvegiene va dăuna Vestului pentru mult timp de acum 
încolo, punându-ne într-o poziţie de nedorită dependenţă. 

— Dacă înţeleg eu bine, spuse Johanson încet, vorbiţi 
despre terorism. 

— Frumos din partea dumneavoastră că aduceţi vorba! 
Există două feluri de terorism, ambele axate pe 
distrugerea în masă. Prima variantă urmăreşte cu orice 
preţ destabilizarea politică şi socială, chiar dacă pentru 
asta trebuie să dea ortu' popii mii de oameni. Extremiştii 
islamici cred, de exemplu, că necredincioşii ocupă locul 
degeaba. Varianta a doua este axată complet pe lumea de 
apoi şi propăvăduieşte că omenirea cea păcătoasă ar fi 
tândălit destul pe planeta asta frumoasă a lui Dumnezeu şi 
că este vremea să fie ştearsă de pe faţa pământului. Cu cât 
aceşti oameni au mai mulţi bani şi mai mult know-how, cu 
atât mai periculoasă devine toată povestea. Algele ucigaşe, 
de exemplu, ar putea fi cultivate de cineva. La urma urmei, 
şi câinii pot fi dresați să muşte. Tehnologia genetică a 
făcut posibilă intervenţia în zestrea genetică. De ce n-ar fi 
posibil să obţii pe calea asta şi controlul asupra 
comportamentului? Mă refer la numărul mare de mutații 
care au avut loc într-un timp atât de scurt, dumneavoastră 
ce părere aveţi despre asta? Mie îmi miroase a laborator. 
Un organism necunoscut, lipsit de formă, păi da, oare de 
ce nu are nici o formă? Orice altceva are formă! Poate din 
cauză că nu e necesară scopului pe care îl serveşte? Să ne 
imaginăm un fel de protoplasmă, un compus organic, un 
piure vâscos care ocupă capetele animalelor sau homarii în 
fâşii subţiri. Ascultaţi la mine, domniile voastre, în spatele 
acestor lucruri se ascunde o minte care le pune la cale. 
Imaginaţi-vă ce ar însemna prăbuşirea industriei petroliere 
nord-europene pentru politica energetică a Orientului 


Apropiat şi aveţi motivul. 

Johanson îl fixa cu privirea. 

— Sunteţi nebun, Vanderbilt. 

— Credeţi? În strâmtoarea Hormuz nu aveau loc 
coliziuni sau avarii până acum. Nici în Canalul Suez. 

— Presupunând că este adevărat ce spuneţi, care ar fi 
sensul să îi decimeze cu inundaţii şi epidemii pe potenţialii 
cumpărători ai petrolului arab? 

— Totul este o nebunie, răspunse Vanderbilt. Spun doar 
că ar putea fi sensul atacurilor. Nu că ar avea vreun sens. 
Însă luaţi în calcul faptul că Mediterana a fost scutită până 
în prezent şi deci şi ruta din Golful Persic până la 
Gibraltar. În schimb, populaţii de viermi găsim în toate 
locurile în care Vestul şi America de Sud vor să ajungă la 
petrol. 

— Viermii au apărut şi în apropierea țărmului nord-estic 
american, spuse Johanson. Un tsunami de dimensiunile 
celui european ar mătura de pe piaţă clientela teroriştilor- 
afacerişti de care vorbiti. 

— Doctore Johanson, zise Vanderbilt zâmbind. 
Dumneavoastră sunteţi om de ştiinţă. Ştiinţa operează cu 
logica. CIA nu o mai face de mult. Or fi legile naturale 
logice. Însă oamenii nu sunt. De decenii întregi sabia lui 
Damocles atârnă deasupra capetelor noastre, 
ameninţându-ne cu războiul atomic şi ştim cu toţii că ăsta 
ar putea fi sfârşitul omenirii noastre mult iubite. Şantajiştii 
şi nebunii din filmele cu James Bond există în realitate, 
doctor Johanson. Doar că realitatea nu prevede nici un 
James Bond. Când Saddam Hussein a aprins în 1991 
sursele de petrol ale Kuweitului, chiar şi propriii oameni 
au prezis că în anumite condiţii asta ar putea provoca o 
iarnă nucleară care să dureze ani şi decenii în şir. Nu au 
avut dreptate. Dar asta l-a împiedicat s-o facă? Şi încă 
ceva: întrebaţi-i pe colegii dumneavoastră din Kiel. Ce se 
întâmplă cu adevărat când ajunge în atmosferă tot metanul 
marin, despre asta se poate doar specula. În orice caz, este 
de temut o creştere a nivelului mării, Europa o încurcă 
pentru că Belgia, Olanda şi Germania de Nord se 


transformă în terenuri întinse pentru sporturi acvatice, 
însă deşerturile lipsite de apă din Orientul Mijlociu şi 
Apropiat ar putea înflori brusc. Nu vor omori toţi oamenii 
cu tsunami, vor mai rămâne destui care să cumpere 
petrolul arăbesc. Şi poate că toată teroarea asta nici nu 
duce la sfârşitul omenirii, ci doar la o slăbire a Vestului şi a 
Asiei îndepărtate, şi astfel la o redistribuire a forţelor de 
putere globale, fără ca cineva să trebuiască să ducă război. 
Fac pariu, cândva planeta îşi va reveni. Ascultaţi ce vă 
spun, teroarea vine din mare, însă cauza se găseşte pe 
uscat. 

Li închise proiectorul. 

— Vreau să le mulţumesc reprezentanţilor diplomatici şi 
trimişilor serviciilor secrete din toate ţările pentru că au 
permis această întâlnire la nivel înalt. Unii dintre 
dumneavoastră vor pleca în cursul zilei de astăzi, însă cei 
mai mulţi veţi rămâne oaspeţii noştri pe parcursul 
următoarelor săptămâni. Nu trebuie să vă atrag atenţia 
asupra faptului că, în virtutea colaborării dintre noi, aveţi 
obligaţia de a păstra tăcerea în ceea ce priveşte activitatea 
noastră şi rezultatele obţinute, întocmai ca şi statul-major 
ştiinţific. Este în interesul ţărilor dumneavoastră. 

Li făcu o pauză. 

— In ceea ce-i priveşte pe colaboratorii grupului ştiinţific 
de lucru, ne vom strădui să îi susţinem prin toate 
mijloacele posibile. Începând din acest moment, vă rugăm 
să utilizați exclusiv laptopurile aflate în fața 
dumneavoastră. Au fost instalate conexiuni în tot hotelul, 
la bar, în camerele dumneavoastră, la Centrul de Sănătate. 
Vă puteţi loga oriunde v-aţi afla. Între timp, s-a restabilit 
legătura transatlantică. Acoperişul hotelului este împănat 
cu sateliți, totul funcţionează. Telefonul, telefaxul, e-mailul 
şi internetul trec acum prin sateliții NATO III, care în mod 
normal slujesc la realizarea legăturilor între guvernele 
partenerilor NATO. Acum vă slujesc pe dumneavoastră. 
Am instalat pentru aceasta un circuit secret, un secretus in 
secretum, la care au acces exclusiv membrii grupului de 
lucru. Prin această reţea puteţi comunica între 


dumneavoastră şi puteţi accesa informaţii strict secrete. 
Pentru a intra, aveţi nevoie de o parolă personală, pe care 
o veţi obţine după semnarea acordului de confidenţialitate. 

Li privi severă în jur. 

— Nu trebuie să vă mai atrag atenţia asupra faptului că 
această parolă nu poate fi transmisă în nici o împrejurare 
celor neautorizaţi. După conectare, aveţi acces la sateliții 
civili şi militari, la datele de la NOAA şi de la SOSUS, la 
proiectele de telemetrie curente şi la cele arhivate, la 
băncile de date ale CIA şi NSA privitoare la activităţile 
teroriste din întreaga lume, la dezvoltarea de arme 
biologice şi proiecte ale tehnologiei genetice şi aşa mai 
departe. Am rezumat pentru dumneavoastră situaţia 
actuală a tehnicii marine şi a posibilităţilor ei, ca şi 
cunoştinţele geologice şi geochimice fundamentale. Există 
date despre toate organismele cunoscute, puteţi studia 
hărţile marine din dotarea marinei, şi bineînţeles că am 
adăugat prezentarea de astăzi, cu toate cifrele şi 
statisticile aferente. Veţi primi în mod automat şi fără 
întârziere orice informaţie de actualitate, orice survine nou 
în desfăşurarea evenimentelor. 

Li aşteptă un moment, apoi zâmbi încurajator. 

— Vă doresc noroc. Ne întâlnim poimâine la aceeaşi oră. 
Cine simte nevoia între timp să facă un schimb de păreri, 
se poate adresa oricând domnului maior Peak sau mie. 

Vanderbilt o privi, ridicând o sprânceană. 

— Sper că îl veţi ţine frumos la curent şi pe unchiul Jack, 
spuse el atât de încet încât să-l audă doar Li. 

— Nu uita, Jack, răspunse Li adunându-şi foile, că îmi 
eşti subordonat mie. 

— Aici te înşeli, mititico. Suntem la acelaşi nivel. Nici 
unul din noi nu este inferior celuilalt. 

— Ba da, prietene. Din punct de vedere intelectual. 

Fără să salute, Li părăsi sala. 


Johanson 


Cei mai mulţi se îndreptară spre bar, însă Johanson nu 


simţi vreo tragere de inimă să îi urmeze. Poate că ar fi 
trebuit să profite de ocazie şi să cunoască trupa, dar acum 
i se învârteau alte lucruri prin cap. 

Abia ajuns la apartamentul lui, auzi o bătaie la uşă. 
Weaver intră fără să aştepte să o poftească înăuntru. 

— Bărbaţilor mai în vârstă trebuie să li se lase timp să 
îşi pună corsetul înainte de a da buzna înăuntru, spuse 
Johanson. Pe urmă te trezeşti dezamăgită. 

Umbla cu laptopul în braţe prin încăperea mare şi 
confortabilă, căutând modemul. Fără a se arăta 
impresionată, Weaver deschise minibarul şi îşi luă o cola. 

— Deasupra biroului, îi spuse. 

— O, într-adevăr. 

Johanson îşi conectă laptopul şi porni programul. 
Weaver privea peste umărul lui. 

— Ce zici de faza cu teroriştii? îl întrebă. 

— Exclus. 

— Sunt de aceeaşi părere. 

— Însă înţeleg şi schizofrenia de care suferă CIA. 
Johanson accesă succesiv câteva fişiere. Asta îi învaţă 
acolo. În plus, Vanderbilt are dreptate când spune că 
oamenii de ştiinţă înclină să pună semn de egalitate între 
comportamentul uman şi cel natural. 

Weaver se aplecă spre el. Un val de bucle îi căzu pe faţă. 
Şi le aranjă cu mâna. 

— Trebuie să îi pui la curent, Sigur. 

— La ce te referi? 

— La teoria ta. 

Johanson ezită. Strânse din ochi, deschise o fereastră 
dând dublu clic şi îşi introduse parola: 

Chateau Disaster 000 550 899-XK/0 

— Tralala, zumzăi Johanson încet. Bine aţi venit în Ţara 
Minunilor. 

Cât de ingenios, îşi spuse. Un castel plin de oameni de 
ştiinţă, agenţi secreţi şi soldaţi, având sarcina de a salva 
lumea de monştri, valuri ucigaşe şi catastrofe climaterice. 
Chateau Disaster. Nici nu s-ar fi putut găsi un nume mai 
potrivit. 


Ecranul se umplu de simboluri. Johanson studie numele 
fişierelor şi scoase un fluierat. 

— Măi să fie! Chiar ne permit accesul la sateliți. 

— Nu mai spune! Putem să îi şi manevrăm? 

— Aiurea! Dar putem accesa datele. Uită-te aici. GOES- 
W şi GOES-E, tot escadronul NOAA ne stă la dispoziţie. 
Uite, Quik-SCAT, nici ăsta nu e rău. Şi iată şi sateliții 
Lacrosse. S-au depăşit pe ei înşişi. Şi uite lupa SAR. Asta 
este... 

— În regulă, revino-ţi! Chiar crezi că avem acces 
nelimitat la informaţiile secrete şi la programele de 
guvernare? 

— Bineînţeles că nu. Avem acces la ce vor ei să ne arate. 

— De ce nu i-ai spus lui Vanderbilt care e părerea ta? 

— Pentru că este prea devreme. 

— Nu mai avem timp, Sigur. 

Johanson scutură din cap. 

— Karen, pe oamenii ca Li şi Vanderbilt trebuie să-i 
convingi. Ei vor rezultate, nu presupuneri. 

— Dar avem rezultate! 

— Momentul era clar neprielnic! Azi a fost ziua lor cea 
mare. Au adunat tot ce au avut pentru marea gală a 
catastrofei. Vanderbilt a scos din joben ditamai iepurele 
arăbesc şi, la naiba, era chiar mândru de asta! Ar fi sunat 
doar ca o contrazicere. Eu vreau ca mai întâi ei să se 
îndoiască de mica lor teorie conspiraţionistă, şi asta se va 
întâmpla mai repede decât crezi. 

— Okay. Weaver încuviinţă din cap. Şi cât de convins 
eşti tu personal? 

— De teoria mea? 

— Nu mai eşti sigur? 

— Ba da. Dar după ziua de azi mai trebuie să demontăm 
şi convingerile americanilor. Johanson privi gânditor spre 
monitor. Şi am senzaţia că Vanderbilt nu este cu adevărat 
important în jocul ăsta. Trebuie să o convingem pe Li, 
Karen. După cum o văd eu, Li oricum va face ce vrea ea. 


Li 


Primul lucru pe care îl făcu fu să se urce pe banda de 
alergare. Programă computerul la nouă kilometri pe oră, 
ceea ce însemna o alergare uşoară. După care ceru să i se 
facă legătura cu Casa Albă. Două minute mai târziu, auzi 
în căşti vocea preşedintelui. 

— Jude! Mă bucur să te aud. Ce faci în momentul ăsta? 

— Alerg. 

— Alergi. Dumnezeule, eşti cea mai bună, domniţă. Ar 
trebui să luăm cu toţii exemplu de la tine. In afară de mine. 
Se auzi râsul puternic şi prietenos al preşedintelui. Eşti în 
mod clar prea sportivă pentru mine. Prezentarea a decurs 
după cum v-aţi dorit? 

— Pe deplin. 

— Şi le-ai povestit ce credem noi? 

— N-am putut împiedica să afle ce crede Vanderbilt. 

Preşedintele continua să râdă. 

— Încetează odată războiul împotriva lui Vanderbilt. 

— E un om de nimic. 

— Însă îşi face treaba. Nu trebuie să îl iei de bărbat. 

— Dacă siguranţa naţională o cere, atunci 1] iau de 
bărbat, răspunse Li iritată. Dar asta nu înseamnă că voi fi 
de aceeaşi părere cu el. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Dumneavoastră v-aţi fi împăunat în acest moment cu 
o ipoteză asupra terorismului complet nepusă la punct? 
Acum cercetătorii au mai puţine opţiuni. Aleargă după o 
teorie dată, în loc să dezvolte ei înşişi una. 

Preşedintele tăcu. Li îl auzea pur şi simplu cum gândea. 
Nu îi plăceau acţiunile pe cont propriu, şi Vanderbilt 
tocmai se făcuse vinovat de aşa ceva. 

— Ai dreptate, Jude. Probabil ar fi fost indicat să mai 
aşteptăm puţin cu povestea asta. 

— Sunt cu totul de părerea dumneavoastră, Sir. 

— Bine. Discută cu Vanderbilt. 

— Discutaţi dumneavoastră cu el. De mine nu ascultă. 
Eu nu-l pot opri să-şi dea drumul la gură, chiar dacă ştiu că 
este o prostie şi o nesocotinţă. 


— În regulă. Vorbesc eu cu el. 

Li zâmbi în sinea ei. 

— Bineînţeles că nu vreau să îi fac greutăţi lui Jack... se 
simţi obligată să adauge. 

— În ordine. Destul despre Vanderbilt. Care este 
părerea ta? Se descurcă panopticul academic? Ce impresie 
ti-au făcut tipii? 

— Toți sunt extrem de calificati. 

— E vreunul care merită în mod special atenţia ta? 

— Un norvegian. Sigur Johanson, specialist în biologie 
moleculară. Nu ştiu ce îl face special, însă are propria 
viziune asupra lucrurilor. 

Preşedintele strigă ceva în spate. Li mări viteza benzii. 

— Chiar mai înainte am vorbit la telefon cu ministrul 
norvegian de Interne, reveni preşedintele. Nu mai ştiu ce 
să se facă. Bineînţeles că salută iniţiativa Uniunii 
Europene, însă cred că ar prefera ca şi Statele Unite să fie 
în aceeaşi barcă. Şi nemţii sunt de aceeaşi părere, nu vor 
transfer de know-how sau ceva de genul ăsta. Ei votează 
pentru o comisie globală cu competenţe extinse, care să 
cuprindă toate puterile. 

— Şi cine să fie la conducere? 

— Cancelarul german propune să fie numite Naţiunile 
Unite. 

— Adevărat? Hm! 

— Nu mi se pare o propunere rea. 

— Nu, este o propunere de-a dreptul bună. Li făcu o 
pauză. Doar că îmi aduc aminte ce aţi constatat de curând, 
şi anume că în întreaga sa istorie ONU nu a mai avut un 
secretar general atât de slab precum cel de acum. S-a 
întâmplat la primirea ambasadorilor de acum trei 
săptămâni, vă amintiţi? Eu am fost de aceeaşi părere, şi 
am primit obişnuitele critici din taberele obişnuite. 

— Da, ştiu. Doamne, ce înfumuraţi erau! Dar adevărul 
este că e un bleg. Trebuie să poţi spune adevărul, fir-ar să 
fie! Ce vrei să spui de fapt cu asta? 

— Nimic, spuneam doar. 

— Spuneai doar. Hai, spune! Care ar fi alternativa? 


— Care ar fi alternativa la un for în care stau cu duzinele 
reprezentanţi ai Orientului Apropiat? 

Preşedintele tăcu. 

— Statele Unite, spuse într-un târziu. 

Li se purtă de parcă ar fi trebuit să evalueze întâi ideea. 

— Cred că este o idee bună, Sir. 

— Dar atunci iar avem problemele întregii lumi pe cap. 
E o situaţie de rahat, nu crezi, Jude? 

— Le avem oricum pe cap. Noi suntem singura 
superputere a lumii. Dacă vrem să rămânem şi pe viitor, 
atunci trebuie să ne asumăm responsabilităţi. Şi, în afară 
de asta, vremurile proaste sunt vremuri bune pentru cei 
puternici. 

— Tu şi proverbele chinezeşti, răspunse preşedintele. 
Oricum nu o să primim jobul pe o tavă de argint. E prea 
devreme pentru asta. Ar trebui încă să ne chinuim să 
demonstrăm de ce vrem să fim tocmai noi la conducerea 
unei comisii mondiale de cercetare. Cum crezi că ar fi 
primită o asemenea veste în lumea arabă! Sau în China şi 
Coreea. Apropo de Asia, am frunzărit dosarul cu 
cercetătorii tăi. Este unul care pare asiatic. Nu ziceam că 
asiaticii şi arabii vor fi lăsaţi pe dinafară? 

— Un asiatic? Cum îl cheamă? 

— Are un nume ciudat. Wakawaka sau aşa ceva. 

— A, Leon Anawak. l-aţi citit CV-ul? 

— Nu, doar m-am uitat peste el. 

— Nu este asiatic. Li mări viteza la doisprezece kilometri 
pe oră. Eu sunt de departe cea mai asiatică de pe raza 
întregului hotel Whistler. 

Preşedintele râse. 

— O, Jude. Ai putea fi şi de pe Marte, şi tot ţi-aş da 
puteri depline. Chiar e păcat că nu poţi veni să ne uităm la 
baseball. Dacă nu intervine nimic, ne întâlnim la fermă. 
Soţia mea marinează costiţe. 

— Data viitoare, Sir, răspunse Li plină de zel. 

Mai bârfiră o vreme despre baseball. Li nu insistă 
asupra ideii de a pune Statele Unite în fruntea asociaţiei 
mondiale. Cel târziu în două zile va crede că a fost ideea 


lui. Era suficient că îi administrase injecţia. 

După convorbire mai alergă timp de câteva minute. Apoi 
se aşeză la pian aşa transpirată cum era şi îşi puse 
degetele pe tastatură. Se concentră. 

Câteva secunde mai târziu, sonata de pian a lui Mozart 
picura în cheia sol prin apartament. 


KH-12 


Muzica interpretată de Li se pierdea pe holurile de la 
etajul nouă ca un parfum ce se estompează la distanţă şi se 
răspândea spre exterior pe ferestrele pe jumătate deschise 
ale apartamentului. La o sută de metri deasupra 
pământului, undele sonore se propagau concentric în toate 
direcţiile. Din cel mai înalt punct al castelului, care avea 
un turn locuit cu acoperişul ascuţit, ca un palat din 
poveşti, o ureche exersată ar mai fi auzit-o încet, dar clar. 
Deasupra vârfului începea să se risipească. O sută de metri 
mai încolo se amestecau cu o sumedenie de alte unde şi, 
cu cât urcau mai mult, cu atât se estompau şi aceste 
zgomote. La un kilometru deasupra solului se mai puteau 
auzi motoarele maşinilor care porneau, zgomotul cicălitor 
al avioanelor mici cu elice şi clopotul bisericii 
presbiteriene în satul Whistler, de obicei aglomerat, care 
acum devenise o parte a zonei interzise. Uruitul 
elicopterelor militare, care reprezentau cel mai important 
mijloc de legătură cu exteriorul, începea să se piardă abia 
de la două mii de metri în sus. 

De la această înălţime se putea savura priveliştea 
răpitoare oferită de hotel. Răsărea ca un vis profetic al lui 
Ludovic al II-lea al Bavariei din mijlocul pădurilor întinse, 
care urcau lin spre vest, fiind vizibil cu ochiul liber. Pe 
coamele munţilor învecinaţi străluceau zone prăpăstioase, 
acoperite de zăpadă. 

Apoi se stingeau şi ultimele zgomote provenite de la 
suprafaţa pământului. 

Puteau fi auzite mai cu seamă avioanele cu reacţie în 
faza de decolare şi de aterizare. La o înălţime de zece 


kilometri, Chateau-ul se contopea cu peisajul. Avioanele de 
cursă zburau pe ruta lor. Orizontul începea să se curbeze 
în mod vizibil. Câmpuri joase de nori sub cerul de un 
albastru strălucitor imitau câmpurile de zăpadă şi munţii 
de gheaţă, un pământ înşelător din vapori de apă. Alţi cinci 
până la zece kilometri mai sus, zgomotul avioanelor 
supersonice tăia atmosfera tot mai rarefiată. Troposfera 
aparținuse toanelor vremii, stratosfera aparţinea ozonului 
care filtra o mare parte din razele ultraviolete. Se încălzea 
iar. La înălţimea aceasta, norii erau doar puţin mai mult 
decât nişte formaţiuni eterice cu licăriri sidefii. Baloane 
meteo argintii reflectau lumina soarelui, trecând uneori 
drept OZN-uri. Prin această linişte perfectă a celor 20 de 
kilometri înălţime, îşi începuse în 1962 legendara U2 
cursul secret în direcţia Cubei pentru a demonstra 
staționarea rachetelor atomice sovietice. Pilotul avionului 
de recunoaştere fusese nevoit să poarte costum de 
astronaut din pricina înălţimii extreme la care zbura. 
Fusese unul dintre cele mai temerare zboruri din toate 
timpurile, sub un cer al cărui albastru adânc lăsa să se 
intuiască deja spaţiul cosmic. 

La 80 de kilometri înălţime, mai luminau izolat nori 
nocturi în formă de grilaj. Temperatura era de -113 grade 
Celsius. Nimic nu amintea aici sus de prezenţa umană, 
dacă se făcea abstracţie de prezenţa ocazională a 
vehiculelor spaţiale care decolau sau aterizau. Albastrul 
profund se preschimba într-un negru albăstrui. Aici 
începea imperiul tuturor zeilor păgâni care fuseseră 
deconspiraţi de ştiinţa modernă ca fiind lumini polare şi 
meteoriți care se stingeau. Nicăieri particularităţile fizicii 
nu contribuiseră într-o asemenea măsură la naşterea 
miturilor şi legendelor ca în această termosferă ce 
măsoară sute de kilometri. În realitate, nu se preta nici ca 
reşedinţă a divinităţilor, nici pentru vreo altă formă de 
viaţă. Nimeni şi nimic nu rezista aici. Razele gamma şi 
Roentgen pătrundeau nestingherite. Doar ici şi colo se mai 
întâlneau molecule de gaz. 

În schimb, se găsea altceva. 


La 150 de kilometri înălţime treceau primii sateliți, cu o 
viteză de 28 000 de kilometri pe oră. Erau mai ales sateliți 
de spionaj care se mențineau cât de aproape puteau 
deasupra Pământului. Cu 80 de kilometri deasupra lor, 
sonda misiunii Space Radar Topography Mission realiza 
profile de la înălţime ale suprafeţei terestre şi lucra la 
harta lumii secolului XXI. La înălţimea aceasta, viteza 
sateliților era  micşorată permanent de amestecul 
atmosferic încă destul de dens, astfel încât sateliții 
depindeau de tracţiunile ocazionale pentru a nu se 
prăbuşi. La peste 300 de kilometri înălţime nu mai aveau 
nevoie de nici un combustibil. Aici forţa centrifugă 
echivala cu forţa gravitaţiei, obţinând traiectorii stabile, 
iar cerul se umplea. 

Totul se desfăşura ca într-o reţea de autostrăzi 
suprapuse. Cu cât erau mai sus, cu atât erau mai circulate. 
Două corpuri zburătoare mici şi elegante cu numele de 
Champ şi Grace observau câmpul gravitațional şi magnetic 
al Pământului. La 600 de kilometri deasupra polilor, 
ICESat capta reflexii ale scoarței terestre oferind 
informaţii asupra modificării calotelor de gheaţă. Cu 70 de 
kilometri mai sus se învârteau trei sateliți de observaţie 
Lacrosse ultraperformanţi ai armatei americane, sondând 
Pământul cu radarele lor. De la 700 de kilometri înălţime, 
sondele LANDSAT ale NASA supravegheau zonele de uscat 
şi țărmurile, măsurau creşterea şi descreşterea ghețarilor, 
cartografiau întinderea pădurilor şi a gheţurilor şi furnizau 
reprezentări detaliate ale repartizării globale a 
temperaturii. Sea WiFS, cu înregistrare optică şi 
infraroşie, era pe urmele concentraţiilor de alge din 
oceane. Sateliții NOAA se simțeau ca acasă pe traiectoria 
lor sincronă cu soarele la 850 de kilometri înălţime şi toţi 
sateliții posibili se deplasau de la un pol la altul. Până 
departe în magnetosferă domnea înghesuiala care, dincolo 
de graniţa de 900 de kilometri, unea particulele cosmice şi 
emisiile solare în două centuri de iradiere, aşa-numita 
centură Van-Alien, care se transformase într-un fenomen 
surprinzător al mass-media. Acesta servea unei părţi 


considerabile a populaţiei americane drept argument 
decisiv în demonstrarea faptului că americanii nu 
ajunseseră pe lună, chiar şi oamenii de ştiinţă de renume 
se îndoiau de faptul că nava spaţială îi oferea omului 
suficientă protecţie pentru a traversa zona aceasta de raze 
mortale. In terminologia sateliților, regiunea se numea 
simplu LEO, Low Earth Orbit, fiind urmată de câmpul dens 
populat al Middle Low Orbits cu sateliții GPS ce zburau la 
peste 20 000 de kilometri înălţime peste ei, până când, la o 
înălţime de 35 888 de kilometri, întâlneai sateliții 
geostaţionari,  păzitorii locurilor fixe, în frunte cu 
intelsateliţii pentru comunicațiile la nivel mondial. 

Mozart părea incredibil de îndepărtat de toate acestea. 

Insă în timp ce sunetele pianului se pierdură în aerul 
primăverii, conversaţia lui Li cu preşedintele parcurse 
distanţa până sus în cosmos şi înapoi. În punctul culminant 
al conversaţiei lor, cei doi se întreţinuseră în universul 
exterior şi schimbaseră informaţii care proveneau de 
asemenea din spaţiu. Fără armata de sateliți, America nu 
ar fi putut duce războaiele din Golf, nici războiul din 
Kosovo, şi nici pe cel din Afganistan. Forţele aeriene nu ar 
fi reuşit să nimerească ţintele cu asemenea precizie fără 
ajutorul din spaţiu şi comandamentul suprem ar fi fost orb 
în faţa mişcărilor duşmanilor din zonele neaccesibile fără 
ochiul de precizie maximă al lui Crystal, numit şi KH-12. 

KH însemna Keyhole. Sateliții de spionaj americani care 
furnizau cele mai multe detalii constituiau pandantul optic 
la radarul sistemului Lacrosse. Recunoşteau obiecte cu 
lungimea de patru până la cinci centimetri şi fotografiau şi 
în domeniul apropiat de infraroşu, ceea ce le permitea să 
acţioneze şi noaptea. Spre deosebire de sateliții situaţi în 
afara atmosferei, erau prevăzuţi cu propulsie de rachetă, 
care le permitea prezenţa pe orbite foarte joase. În mod 
normal se învârteau în jurul planetei la o înălţime de 340 
de kilometri între Polul Nord şi Polul Sud, putând astfel 
fotografia întregul Pământ pe parcursul a 24 de ore. Odată 
cu începerea atacurilor de lângă Vancouver Island, câţiva 
dintre ei fuseseră coborâţi la 200 de kilometri. Keyhole, 


Lacrosse şi 24 de sateliți noi de înaltă precizie aflaţi pe 
traiectorii extrem de apropiate de Pământ, trimişi de 
America pe orbită ca răspuns la atacurile din 11 
septembrie, formau acum o constelație a cărei 
performanţă o depăşea chiar şi pe cea a celebrului sistem 
de lupe SAR. 

La ora locală 20.00, doi bărbaţi aflaţi într-o sală 

subterană din Buckley Field din apropiere de Denver 
primiră un apel telefonic. Staţia Buckley Field ţinea de mai 
multe staţii terestre secrete ale Institutului naţional de 
studiere a imaginii NRO, fiind însărcinată cu planificarea 
spionajului prin satelit pentru aviația militară americană. 
Lucra strâns cu Serviciul de siguranţă naţională şi de 
descifrare NSA. Sarcina lor consta în special în 
supraveghere şi ascultare. Alianţa celor două servicii 
secrete le permitea autorităţilor americane metode de 
supraveghere fără egal. O reţea în cea mai mare parte 
automatizată, numită Echelon, acoperea planeta 
cuprinzând cele mai variate sisteme tehnice care 
supravegheau comunicația internațională, de la sateliți şi 
radio pe microunde până la fibra de sticlă. 
__ Cei doi bărbaţi se aflau sub o uriaşă farfurie-satelit. 
Inconjuraţi de monitoare, captau date în timp real de la 
Keyhole, Lacrosse şi de la alte sonde, le interpretau şi le 
prelucrau, trimițându-le mai departe spre locurile afectate. 
Ambii erau agenţi secreţi, cu toate că nu corespundeau cu 
nimic imaginii curente de agent. Purtau blugi şi pantofi 
sport şi arătau mai degrabă ca membri ai unei formaţii de 
grunge. 

Cel care îi chemase îi informă pe cei doi despre apelul 
de urgenţă al unui cutter pescăresc de lângă extremitatea 
nord-estică a Nord Island. Lângă Montauk se părea că 
avusese loc o coliziune şi se presupunea că un caşalot 
atacase cutterul - asta dacă apelul se adeverea. Isteria 
generală culmina într-o avalanşă de false alarme. Se pare 
că un vapor mai mare se îndrepta într-acolo, însă nici 
această ştire nu putea fi verificată. Contactul cu echipa se 
întrerupsese la câteva secunde după apelul de urgenţă. 


KH-12-4, unul din sateliții Crystal-Keyhole, se apropia 
dinspre sud-est de Long Island. Se afla într-o poziţie 
favorabilă. Directivele apelantului către echipa de pe sol 
vizau orientarea imediată a telescopului spre locul 
accidentului. 

Unul dintre bărbaţi introduse o serie de comenzi. 

Deasupra coastei Atlanticului, gonea cu 195 de kilometri 
KH-12-4 - o ţeavă prevăzută cu telescop, lungă de 15 metri 
şi cu diametrul de patru metri şi jumătate, care cântărea 
aproape 20 de tone cu tot cu combustibil. Pe ambele laturi 
se desfăşurau panouri solare mari. Comanda din Buckley 
Field puse în mişcare o oglindă mobilă aflată în faţa 
obiectivului. Cu ajutorul ei, satelitul putea scana în toate 
părţile o suprafaţă de până la 1 000 de kilometri. În acest 
caz era suficientă o corectură minusculă. Pentru că 
începea să se însereze, se aprinseră amplificatoarele de 
lumină, ele luminând imaginea de parcă ar fi fost amiază. 
La fiecare cinci secunde KH-12-4 făcea o fotografie, 
transmițând datele către un satelit cu releu care le 
trimitea în centrul de date de la Buckley Field. 

Bărbaţii priveau fix spre monitor. 

Văzură aşezarea Montauk, pitorească cu celebrul ei far. 
De la 195 de kilometri înălţime însă, Montauk nu părea 
mai pitoresc decât o pată pe o hartă turistică. Străzi 
înguste cât linia străbăteau un peisaj presărat cu pete 
albe. Petele erau clădiri. Farul însuşi apărea ca un punct 
alb abia sesizabil la capătul limbii de pământ. 

De jur împrejur se întindea Atlanticul. 

Bărbatul care manevra satelitul defini zona în care se 
presupunea că fusese atacat vaporul, introduse 
coordonatele şi trecu cu un zoom la următoarea treaptă de 
mărire. 'Ţărmul dispăru din raza vizuală. Nu se mai vedea 
decât apa. Nici urmă de vapor. 

Celălalt bărbat stătea şi se uita, mâncând peşte prăjit 
dintr-o pungă de hârtie. 

— Dă-i drumul, spuse acesta. 

— Ai răbdare! 

— Nici o răbdare, vor să ştie imediat. 


— Mă doare undeva ce vor ei! Bărbatul de la cârmă mai 
învârti oglinda din faţa telescopului cu câţiva milimetri. 
Chestia asta poate dura o mie de ani, Mike. E o porcărie. 
Toată lumea se grăbeşte! Cum poate funcţiona aşa ceva? 
Trebuie să căutăm în tot rahatul ăsta de mare după 
cutterul lu' peşte. 

— Ba nu trebuie deloc. A fost un apel prin satelitul 
NOAA. Nu poate fi decât aici. Dacă nu găsim nimic 
înseamnă că vasul s-a scufundat. 

— O porcărie şi mai mare! 

— Da. Celălalt bărbat îşi linse degetele. Vai de capul lor! 

— Nu mai pot eu de ei! E vai de capul nostru! Dacă 
barca aia s-a dus la fund, începe căutarea resturilor. 

— Cody, tu chiar că eşti un porc puturos! 

— Perfect adevărat. 

— la-ţi o bucată de peşte! Hei, ce-i asta? Mike arătă cu 
un deget unsuros spre monitor. În apă se distingea neclar 
ceva alungit, întunecat. 

— Hai să vedem! 

Telescopul se reglă până ce printre valuri se putu vedea 
silueta alungită a unei balene. Vasul nu se vedea nicăieri. 
Işi făcură apariţia şi alte balene. Peste capetele lor se 
răspândeau pete albicioase. Balenele suflau. 

Apoi se scufundară. 

— Asta a fost, spuse Mike. 

Cody mări încă o dată fragmentul de imagine. Ajunseră 
la rezoluţia maximă. Văzură o pasăre marină călărind pe 
valuri. La drept vorbind, era o aglomerare de două duzini 
de pixeli pătraţi, care, însă, priviţi în ansamblu, 
reprezentau, fără îndoială, o pasăre. 

Cercetară zona, însă nu găsiră nici vasul, nici resturi din 
acesta. 

— Poate că l-au luat valurile, presupuse Cody. 

— Nu prea cred. Dacă anunţul e corect, atunci ar trebui 
să găsim ceva aici. Poate că au plecat mai departe. Mike 
căscă, făcu punga ghem şi ţinti coşul de gunoi. Nimeri 
alături. Poate că totuşi a fost alarmă falsă. În orice caz, mi- 
ar plăcea să fiu acum acolo jos. 


— Unde? 

— In Montauk. E un loc frumos. Am fost anul trecut cu 
băieţii acolo, la scurt timp după ce m-a părăsit Sandy. Am 
fost tot timpul beţi sau piliţi, dar era grozav să stai pe 
stânci la apusul soarelui. In a treia zi am rezolvat-o pe 
chelneriţa din birtul portului. A fost grozavă excursia aia. 

— Dorinţa ta e poruncă pentru mine. 

— Ce vrei să spui? 

Cody îi zâmbi complice. 

— Vrei să mergi în Montauk? Vreau să spun că suntem 
stăpâni peste oştile cereşti, omule. Şi dacă tot suntem 
aici... 

Faţa lui Mike se lumină brusc. 

— La far, spuse. Îţi arăt unde i-am tras-o. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— Nu, stai! Mai bine nu. Am putea avea o grămadă de 
probleme dacă... 

— Cum aşa, omule? Nu face în pantaloni. Este 
responsabilitatea noastră, din moment ce oricum căutăm 
resturile vasului. 

Degetele îi zburau peste tastatură. Telescopul fu reglat. 
Apăru limba de uscat. Cody căută punctul alb al farului şi îl 
apropie până îl văzură clar apărând sub ei. Arunca o 
umbră extrem de lungă. Stâncile erau cufundate în lumină 
roşiatică. In Montauk tocmai apunea soarele. Doi 
îndrăgostiţi se plimbau îmbrăţişaţi prin faţa farului. 

— Asta e cea mai bună parte a zilei, spuse Mike 
entuziasmat. Plină de romantism. 

— Şi i-ai tras-o chiar în faţa farului? 

— Pe naiba, nu! Mai în jos. Unde se duc ăştia doi. Locul 
e cunoscut pentru aşa ceva. În fiecare seară figurează în 
program. 

— Poate vedem ceva. 

Cody învârti telescopul astfel încât le-o luă înainte celor 
doi. În rest, pe stâncile negre nu se vedea nimeni. Doar 
păsările de mare se învârteau pe deasupra sau ciuguleau 
printre crăpături, căutând ceva de mâncare. 

Apoi apăru altceva în imagine. O întindere plată. Cody 


se încruntă. Mike veni mai aproape. Aşteptară următoarea 
imagine. 

Imaginea se modificase. 

— Ce-o fi asta? 

— Habar n-am. Te poţi apropia mai mult? 

— Nu. 

KH-12 trimise imagini noi. Peisajul se modificase din 
nou. 

— Fir-ar să fie, şopti Cody. 

— Ce dracu’ e asta? Mike strânse din ochi. Se 
răspândeşte. Urcă pe nenorocitele alea de stânci. 

— Rahat, repetă Cody. Spunea rahat la fiece ocazie care 
i se oferea, chiar şi atunci când îi plăcea ceva. Mike nici 
măcar nu mai înregistra când spunea Cody rahat. Insă de 
data asta nu putea fi trecut cu vederea. 

De data asta părea într-adevăr consternat. 


Montauk, SUA 


Linda şi Darryl Hooper erau căsătoriţi de trei săptămâni 
şi îşi petreceau luna de miere pe Long Island. Long Island 
se scumpise încă de pe vremea când pe insulă trăiau mai 
mulţi pescari decât stele de cinema. Sute de restaurante 
pescăreşti de lux dădeau spre plajele cu nisip lungi de 
câţiva kilometri. Crema New Yorkului era şi aici tot atât de 
mondenă pe cât era de aşteptat. Işi împărțea cartierul de 
vile din East Hampton cu industriaşii grei ai Americii, un 
sat ca din cărţile poştale strălucitoare, în care abia dacă 
puteai supravieţui cu un salariu mediu pe economie. Nici 
Southampton, aflat mai spre sud-vest, nu era tocmai ieftin. 
Însă Darryl Hooper îşi făcuse un nume ca tânăr avocat în 
ascensiune. În marea cancelarie din inima Manhattanului 
trecea drept fiul adoptiv al partenerilor seniori. Prin 
comparaţie cu ei, câştiga încă puţin, însă Hooper ştia că nu 
mai are mult până la câştigurile cu adevărat importante. Şi 
se însurase cu dulceaţa asta de fată. Linda fusese visul 
fiecărui student la drept, însă îl alesese pe el, cu toate că, 
în ciuda tinereţii sale, îi cădea părul şi trebuia să poarte 


ochelari cu dioptrii mari, pentru că nu suporta lentilele de 
contact. N 

Hooper era fericit. In aşteptarea viitoarei binecuvântări 
băneşti, se hotărâse să-şi ofere un mic avans. Hotelul din 
Southampton era prea scump. Lăsau în fiecare seară 
aproape o sută de dolari la restaurantele pentru gurmanzi 
din jur. Cu toate astea, era în regulă. Munceau amândoi 
din greu şi efectiv meritau să se răsfeţe. Nu mai era mult 
până când nou constituita familie Hooper îşi va permite 
locurile exclusiviste oricând va dori. 

lşi strânse soţia mai tare la piept şi privi în largul 
oceanului. Soarele tocmai apunea peste Atlantic. Cerul 
devenea violet. Întinderi de ceaţă luminau roz la orizont. 
Marea trimitea spre plajă valuri joase care plescăiau 
decent în loc să se spargă zgomotos de maluri, ţinând cont 
de dorinţa de linişte a orăşenilor. Hooper se întrebă dacă 
nu ar trebui să mai rămână o vreme aici şi să se întoarcă 
mai târziu la Southampton. Deocamdată strada mai era 
încă aglomerată, însă într-o oră vor putea circula lejer. Cei 
cincizeci de kilometri nu le vor lua mai mult de douăzeci 
de minute, dacă va tura ca lumea Harley-ul. Era, pur şi 
simplu, păcat să plece acum. 

Şi în plus, se povestea că după apusul soarelui locul ăsta 
aparţinea dragostei. 

Se plimbau agale peste stâncile netede. După câţiva 
paşi, o vale întinsă se deschise în faţa lor. Un loc ideal, 
retras. Hooper era îndrăgostit până peste urechi şi se 
bucura să fie cu ea aici, departe de orice privire indiscretă. 
Auzea marea dincolo de stânci. Nu se vedea nimeni în lung 
şi-n lat. Plaja se afla practic după colţ. Cei mai mulţi 
îndrăgostiţi probabil că se aflau acolo, însă aici era lumea 
lor. 

Hooper nu şi-ar fi imaginat niciodată că doi observatori 
dintr-un buncăr subteran din Buckley Field priveau de la o 
înălţime de 195 de kilometri cum îşi săruta el nevasta, cum 
îşi băga mâinile pe sub tricoul ei şi i-l dădea jos, cum ea îi 
desfăcea cureaua, cum se dezbrăcau unul pe altul, 
trezindu-se pe jos, încolăciţi unul în altul peste legătura de 


haine. Săruta şi mângâia corpul Lindei. Ea se întoarse pe 
spate, iar buzele lui se plimbară de la sânii ei spre 
abdomen, încercând să ajungă cu mâinile peste tot în 
acelaşi timp. 

— Nu! Mă gâdilă, chicoti Linda. 

Luă mâna dreaptă de pe partea interioară a coapsei ei şi 
continuă să o sărute sălbatic. 

— Hei! Ce faci aici? 

Hooper ridică privirea. Ce făcea? Nu făcea de fapt nimic 
altceva decât ce făcea el întotdeauna, ştiind că îi place. 

O sărută pe gură şi îi surprinse privirea contrariată. 
Privea dincolo de el. Hooper întoarse capul. 

Un rac stătea pe glezna Lindei. 

Îl scutură de pe ea cu un țipăt scurt. Racul căzu pe 
spate, îşi desfăcu foarfecele şi se ridică din nou în picioare. 

— Dumnezeule! Ce m-am speriat! 

— Pun pariu că vrea să participe şi el, zâmbi Hooper. 
Ghinion, băiete. Trebuie să-ţi cauţi propria femelă. 

Linda râse şi se sprijini într-un cot. 

— Ciudat micuţ, spuse ea. Nu am mai văzut niciodată 
aşa ceva. 

— Ce-i atât de ciudat la el? 

— Nu ţi se pare că arată ciudat? 

Hooper îl privi mai cu atenţie. Racul stătea nemişcat pe 
suprafaţa bolovănoasă. Nu era deosebit de mare, de vreo 
zece centimetri lungime şi complet alb. Carapacea îi 
strălucea pe fundalul întunecat. Coloritul fără îndoială că 
era neobişnuit, însă pe Hooper îl mai irita şi altceva. Linda 
avea dreptate. Arăta ciudat. 

Apoi îşi dădu seama care era motivul. 

— Nu are ochi, spuse Hooper. 

— Aşa-i. Linda se rostogoli pe burtă şi se târî pe 
genunchi până la animalul care continua să stea nemişcat. 
Ciudat! O fi bolnav? 

— Arată mai degrabă de parcă nu ar fi avut ochi 
niciodată. Hooper mângâie cu vârful degetelor coloana 
vertebrală a soţiei sale. Nu contează. Lasă-l, că nu ne face 
nimic. 


Linda studie racul. Apoi luă o pietricică şi o aruncă spre 
el. Animalul nici nu se clinti. Linda îi atinse foarfecele şi îşi 
retrase repede degetele, dar nu se întâmplă nimic. 

— Dar stoic mai el 

— Vino, lasă-l naibii! 

— Nu se apără deloc. 

Hooper oftă. Se aşeză lângă ea şi îi făcu pe plac, 
înghiontind racul. 

— Într-adevăr, constată el. Asta-i calmul personificat. 

Ea râse, întoarse capul spre el şi îl sărută. Hooper simţi 
cum vârful limbii ei o atinge în joacă pe a lui. Închise ochii, 
savurând senzaţia... 

Linda tresări. 

— Darryl. 

Hooper se uită şi văzu racul urcat pe mâna ei, cea pe 
care se sprijinea. În spatele lui se vedea încă unul. Şi lângă 
el mai era unul. Îşi ridică privirea spre stânca ce despărţea 
adâncitura lor de plajă şi se crezu dintr-odată în plin 
coşmar. 

Piatra întunecată dispăruse sub miriade de trupuri 
îmbrăcate în carapace. Corpuri albe cu foarfeci şi fără ochi 
care se înghesuiau unele în altele, cât vedeai cu ochii. 

Trebuiau să fie milioane. 

Linda se holba la racii nemişcaţi. 

— O, Doamne, şopti femeia. 

În acelaşi moment, animalele se puseră în mişcare. 
Hooper văzuse deja raci mici gonind pe plajă, însă 
întotdeauna crezuse că animalele astea erau încete şi 
greoaie. Dar astea erau rapide. Erau îngrozitoare în viteza 
lor, ca un val care curgea spre ei. Picioarele tari scoteau 
un răpăit uşor pe suprafaţa stâncoasă. 

Linda sări în picioare, aşa goală cum era, şi se trase 
înapoi. Hooper încercă să adune hainele. Se dezechilibră. 
Jumătate îi căzură din mână. Hoarda nebună de raci se 
năpusti asupra hainelor, iar Hooper făcu o săritură înapoi. 

Animalele îl urmară. 

— Ăştia nu ne fac nimic, strigă el neconvins, însă Linda 
era deja cu spatele şi fugea în sus pe stânci. 


— Linda! 

Se împiedică şi se întinse pe burtă cât era de lungă. 
Hooper fugi la ea. În momentul următor, racii erau peste 
tot, se târau peste ei şi în sus pe ei. Linda începu să tipe, 
ascuţit şi panicat. Hooper mătură cu palma animalele de 
pe spatele ei şi de pe braţele lui. Linda sări în picioare cu 
faţa descompusă, continuând să tipe, şi îşi puse mâinile în 
păr. Racii fugeau peste capul ei. Hooper o împinse înainte. 
Nu voia să o rănească, voia doar să iasă din lavina fără 
sfârşit care se revărsa de pe stânci, însă Linda se 
împiedică din nou şi îl trase după ea. Hooper îşi pierdu 
echilibrul. Se lovi şi simţi corpurile mici şi tari spărgându- 
se sub greutatea lui. Aşchiile îi intrară în carne. Simţi cum 
treceau peste el sute de picioare ascuţite, văzu sânge pe 
degetele lui şi reuşi în sfârşit să se ridice în picioare şi să o 
tragă pe Linda după el. 

Reuşiră cumva să ajungă sus. Chitina trosnea sub 
picioarele lor în timp ce fugeau goi spre Harley. În goană, 
Hooper întoarse capul şi gemu. De la înălţimea farului 
putu vedea că întreaga plajă colcăia de animale. leşeau din 
mare, nenumărate şi tot mai numeroase. Primele 
ajunseseră la parcare şi păreau să fie şi mai rapide pe 
suprafaţa netedă. Hooper fugea din răsputeri, trăgând-o pe 
Linda după el. Tălpile îi erau pline de aşchii. Picioarele 
erau pline de mucus dezgustător. Trebuia să fie atent să 
nu alunece. Ajunseră în sfârşit la motocicletă, săriră pe ea 
şi Hooper o porni. 

Ţâşniră în trombă, ieşind pe strada care ducea spre 
Southampton. Motocicleta se clătină sălbatic în mocirla 
făcută de racii striviţi, apoi ieşiră din viermuială şi o 
zbughiră pe asfalt. Linda se încleştase de el. Din sensul 
opus se apropia un camion cu un bărbat în vârstă la volan, 
care se holba la ei nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Lui 
Hooper îi trecu prin cap că scene din astea nu se vedeau 
decât în filme, doi oameni în pielea goală pe o motocicletă. 
Dacă n-ar fi fost totul atât de îngrozitor, s-ar fi prăpădit de 
râs. 

Primele case din Montauk apărură la orizont. Vârful 


estic din Long Island era doar puţin mai mare decât o fâşie 
îngustă, iar strada se întindea paralel cu ţărmul. Încă în 
timp ce se îndreptau spre Montauk, Hooper văzu cum din 
stânga se apropia valul alb de raci. Se părea că ieşeau din 
mare şi pe altă parte. Impânziseră stâncile, îndreptându-se 
spre şosea. 

Hooper acceleră. 

Valul alb fu mai rapid. 

Cu câţiva metri înainte de indicatorul cu numele 
localităţii ajunse la stradă, transformând asfaltul într-un 
ocean de trupuri. In acelaşi timp, un camion ieşea dintr-o 
curte. Hooper observă că Harleyul începe să derapeze şi 
încercă să evite camionul, însă motocicleta nu îl mai 
asculta. 

Nu, îşi spuse. Dumnezeule, te rog nu. 

Camionul rulă de-a curmezişul străzii şi înapoi, în timp 
ce Harleyul aluneca spre el. Hooper o auzi pe Linda ţipând 
şi smuci de ghidon. Trecură la câţiva milimetri pe lângă 
radiatorul cu ornamente cromate. Harleyul derapă. După 
câteva secunde, Hooper reuşi să stabilizeze motocicleta. 
Oamenii săreau din calea lor. Nu le dădu nici o importanţă. 
Şoseaua se întindea liberă în faţa lor. 

Goniră mai departe spre Southampton cu viteză maximă. 


Buckley Field, USA 


— Ce Dumnezeu poate fi asta? 

Degetele lui Cody zburau peste tastatură. Aplică unul 
după altul mai multe filtre peste imagini, însă era şi 
rămânea o masă deschisă la culoare care se îndrepta cu 
viteză maximă spre uscat. 

— Arată ca nişte valuri care se izbesc de stânci, zise. Ca 
un rahat de val uriaş. 

— N-am văzut nici un val, spuse Mike. Ăsta nu a fost val. 
Trebuie să fie animale. 

— Ce rahat de animale, omule? 

— Sunt... Mike rămase cu ochii la imagini. Indică o 
poziţie. 


— Aici. Chestia asta. Apropie mai tare. Decupează-mi 
vreun metru pătrat. 

Cody decupă imaginea şi o mări. Rezultatul fu o 
suprafaţă cu pătrate deschise la culoare şi altele 
întunecate. Mike îngustă ochii. 

— Mai aproape. 

Pătratele din pixeli se făcură mai mari. Unele erau albe, 
altele în diferite tonuri de gri. 

— Spune-mi că sunt nebun, spuse Mike încet. Dar ar 
putea fi... Era posibil? Dar ce altceva putea fi? Ce altceva 
ieşea din mare, deplasându-se atât de rapid? Foarfece, 
spuse. Ar putea fi carapace cu foarfece. 

— Foarfece? 

Cody îl privi uimit. 

— Raci. 

Cody deschise gura. Apoi îi comandă satelitului să 
cerceteze şi restul țărmului. 

KH-12-4 trecu dinspre Montauk spre East Hampton, 
apoi mai departe spre Southampton până la Mastic Beach 
şi la Patchogue. Cu fiecare nouă imagine trimisă de sondă, 
Mike se neliniştea tot mai tare. 

— Nu poate fi adevărat, zise Mike. 

— Nu poate fi adevărat? Cody îl privi. E al dracului de 
adevărat rahatul ăsta! Ceva iese din mare. Pe toată 
lungimea plajei de la Long Island ceva iese din rahatul ăsta 
de mare. Mai vrei şi acum să fii în Montauk? 

Mike îşi trecu mâna peste ochi. 

Intinse mâna după telefon, să sune centrala. 


Conurbaţia New York, SUA 


Imediat după Montauk, şoseaua 27 trecea în autostrada 
Long Island 495. Ducea pe cale dreaptă spre Queens. De la 
Montauk până la New York erau două sute de kilometri şi, 
cu cât te apropiai de metropolă, cu atât ea devenea mai 
circulată. La jumătatea distanței după Patchogue, 
circulaţia se intensifica brusc. 

Bo Henson şofa pentru propria firmă privată de curierat. 


Parcurgea distanţa Long Island de două ori pe zi. La 
Patchogue luase câteva pachete de la aeroportul din 
localitate şi le livrase prin împrejurimi. Acum se întorcea în 
oraş. Se făcuse târziu, însă, dacă voiai să faci faţă 
concurenţei unui FedEx, nu aveai voie să faci mofturi cu 
privire la programul de lucru. Pentru azi, Henson aproape 
că terminase lucrul. Totul era gata, chiar mai devreme 
decât fusese programat. Era obosit şi se bucura cu gândul 
la berea pe care o va bea. 

În dreptul localităţii Amityville, cu vreo 40 de kilometri 
înainte de Queens, o maşină intră în derapaj în faţa lui. 

Henson frână brusc. Maşina se redresă, îşi încetini 
mersul şi aprinse luminile de avarie. Ceva acoperea 
şoseaua pe o suprafaţă extinsă. În primul moment, Henson 
nu putu să distingă în lumina înserării decât că era ceva ce 
se mişca, ieşind din tufişurile din stânga. Apoi văzu că 
autostrada era plină de raci. Raci mici, albi ca zăpada. 
Incercau să traverseze strada înghesuiți unul în altul, însă 
era o acţiune fără sorţi de izbândă. Urmele cleioase şi 
carapacele zdrobite arătau cât de mulţi plătiseră cu viaţa 
încercarea. 

Circulaţia încetinise. Mâzga era ca săpunul. Henson 
înjură. Se întrebă de unde apăruseră creaturile astea. 
Citise într-un ziar că racii de uscat din Christmas Island 
mărşăluiau o dată pe an din munţi până la mare să se 
înmulțească. 100 de milioane de raci erau atunci pe drum. 
Insă Christmas Island se afla în Oceanul Indian, iar în 
imaginile revistei văzuse nişte animale mari, de un roşu 
intens, nu viermuiala asta albă. 

Henson nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. 

Aprinse radioul continuând să înjure. După oarecare 
căutare găsi un post country şi se lăsă pe spate relaxându- 
se. Dolly Parton făcu tot posibilul ca să-l împace cu 
situaţia, însă buna dispoziţie a lui Henson se dusese pe apa 
sâmbetei. Zece minute mai târziu începură ştirile, însă nu 
se spunea nimic de vreo invazie de raci. În schimb, apăru 
deodată un plug de zăpadă, tăindu-şi drum printre maşinile 
care abia se târau, încercând să îndepărteze chestiile care 


mişunau pe stradă. Ca urmare, se produse un ambuteiaj. O 
vreme nu se mai putu mişca nimeni. Henson încercă toate 
posturile locale, însă nici unul nu spunea o vorbă despre 
cele întâmplate, ceea ce îl enervă grozav, pentru că se mai 
simţea şi ignorat în toată mizeria aia. Aerul condiţionat îi 
sufla un miros nesănătos înăuntru, astfel încât în cele din 
urmă îl opri. 

După intersecţia care ducea în stânga spre Hempstead 
şi în dreapta spre Long Beach, putură să circule mai liber. 
Se părea că animalele nu ajunseseră până aici. Henson 
apăsă pe acceleraţie şi ajunse în Queens cu o oră mai 
târziu decât sperase. Era negru de supărare. Chiar înainte 
de East River o coti la stânga şi traversă Newton Creek 
pentru a ajunge la birtul lui obişnuit din Brooklyn- 
Greenpoint. Parcă maşina, cobori şi simţi că leşină văzând 
în ce hal era. Roţile, apărătoarele şi laturile maşinii erau 
mânjite de sus până jos cu mâzgă de raci. Era o privelişte 
oribilă, şi a doua zi dimineaţa trebuia să iasă la lucru. Era 
imposibil să facă livrările în halul ăla. 

Oricum era deja târziu. Henson ridică din umeri. Berea 
mai putea aştepta cât să lase camioneta la spălătoria non- 
stop din apropiere. Urcă din nou, mai merse trei străzi 
până la 24-hours-carwash şi insistă pe lângă personalul de 
acolo să spele jenţile separat, pentru a îndepărta şi ultimul 
strop al scârboşeniei. Le spuse apoi unde poate fi găsit şi 
plecă pe jos la birt să-şi bea în sfârşit berea mult aşteptată. 

Spălătoria deschisă non-stop era cunoscută pentru 
profesionalismul şi meticulozitatea sa. Stratul lipicios de 
pe camioneta lui Henson se dovedi a fi încăpățânat, însă 
după ce fu supus timp mai îndelungat jetului fierbinte de 
abur sub presiune, se desprinse în sfârşit. Băiatul care 
ţinea ejectorul avu impresia că se topeau pur şi simplu 
bucăţi întregi. Ca dulciurile la soare, se gândi. 

Totul ajunse în canalizare. 

New Yorkul dispunea de un sistem unic de canalizare. În 
timp ce tunelurile pentru şosea şi pentru metrou se 
întindeau la o adâncime de 30 de metri, sistemele de 
conducte pentru apa murdară şi cea potabilă atingeau 


adâncimi de până la 240 de metri. Constructorii de tunele 
forau mereu canale noi, pentru ca alimentarea cu apă şi 
eliminarea apei marelui oraş să nu se blocheze. Pe lângă 
sistemele intacte de conducte, mai existau o serie de 
tunele vechi scoase din uz. Experții afirmau că în prezent 
nu ar mai şti să spună nimeni unde se află canalele săpate 
în subteranele din New York. Nu exista nici o hartă care să 
cuprindă întreaga reţea. Unele tunele le ştiau doar anumiţi 
vagabonzi care păstrau secretul pentru ei. Altele îi 
inspiraseră pe regizorii de film să facă filme cu monştrii 
care ieşeau din canale. Sigur era că tot ce intra în 
canalizarea New Yorkului urma să se piardă într-un fel sau 
altul. 

In Brooklyn şi Queens, pe Staten Island şi în Manhattan 
au fost spălate în seara aceea şi în zilele următoare o 
grămadă de maşini care veniseră dinspre Long Island. 
Cantități mari de apă se scurseră în intestinele metropolei, 
se răspândiră acolo, unindu-se cu restul apei ajunse în 
canal, pentru a fi pompate apoi în instalaţiile de 
recondiţionare a apei şi înapoi la distribuitorul de apă 
potabilă. La doar câteva ore după ce spălătoria auto îi 
predase lui Henson camioneta curată lună, totul era deja 
complet amestecat. 

La nici şase ore mai târziu, pe străzi goneau primele 
salvări. 


11 mai 
Chateau Whistler, Canada 


Te puteai obişnui cu schimbarea. 

Cel puţin el, unul, putea. Oricât de tare l-ar fi durut 
pierderea casei, putea trăi cu asta. Sfârşitul căsniciei 
fusese pentru el un nou început. Mutarea la Trondheim, 
relaţiile noi în care tot intra şi care, trăgând linie, 
însemnau de fapt lipsa unei relaţii, nimic din toate astea nu 
îl afectase cu adevărat. Ce nu corespundea ideii lui 
Johanson despre senzualitate, armonie şi gust fusese 
aruncat la groapa de gunoi a istoriei. Suprafaţa o 
împărtăşeai cu ceilalţi, străfundurile le păstrai pentru tine. 
Aşa se putea trăi. 

Acum, în orele dimineţii, îl ajungea din urmă partea mai 
puţin armonioasă a trecutului. După ce deschise mai mult 
din întâmplare ochiul stâng, rămase o vreme culcat, 
studiind lumea din perspectiva lui de ciclop şi cugetând la 
oamenii din viaţa sa care eşuaseră în faţa schimbărilor. 

Soţia lui. E 

Te învățau că viaţa îţi aparţine şi că o poţi influenţa. Insă 
atunci când o părăsise, ea fusese nevoită să descopere că, 
de fapt, nu îi aparţinea nimic şi că autodeterminarea era 
doar o iluzie. Îl implorase, argumentase, ţipase, îi arătase 
înţelegere, îl ascultase cu răbdare şi îi ceruse să ţină cont 
de sentimentele ei, abordase toate tacticile, pentru ca la 
urmă să rămână tot singură, fără vreo putere, azvârlită 
afară din viaţa lor comună ca dintr-un tren în mers. Lăsată 
fără nici o putere, încetase a crede că poţi obţine ceva prin 
străduinţă. Pierduse. Viaţa era un joc de noroc. 

Dacă nu mă mai iubeşti, îi spusese ea, de ce nu te poţi 
preface măcar? 

Ţi-ar merge mai bine atunci? o întrebase el. 

Nu, fusese răspunsul ei. Mi-ar fi mers mai bine dacă nici 
nu ai fi început să mă iubeşti. 

Erai vinovat dacă începeai dintr-odată să simţi altceva? 
Sentimentele erau dincolo de bine şi de rău, erau expresia 


proceselor biochimice ca urmare a situaţiilor trăite, oricât 
de puţin romantic ar suna, însă endorfina triumfase mereu 
asupra oricărui romantism. Dar care era vina lui? Aceea de 
a fi făcut promisiuni deşarte? 

Johanson deschise şi celălalt ochi. 

Pentru el, schimbarea fusese mereu un elixir al vieţii. 
Pentru ea, lipsirea de viaţă. Ani mai târziu, când locuia 
deja în Trondheim, cineva îi povestise că fosta lui soţie 
reuşise să iasă din starea aceea. Că începuse să-şi ia viaţa 
în propriile mâini. În cele din urmă, auzise că în viaţa ei 
apăruse un nou bărbat. După aceea vorbiseră de câteva ori 
la telefon, fără supărare şi fără dorinţă. Amărăciunea se 
consumase şi el simţea cum scăpase de presiunea care îl 
apăsa de atâta timp. 

Însă acum îl ajungea iar din urmă. 

Acum se numea Tina Lund, care îl urmărea cu faţa ei 
frumoasă şi palidă. De atunci întorcea variantele pe toate 
feţele, iar şi iar. Într-una dintre ele se întreba ce ar fi fost 
dacă s-ar fi culcat cu ea atunci la lac. Evenimentele ar fi 
luat altă turnură. Ar fi petrecut mai mult timp împreună. 
Poate că ar fi mers cu el pe Insulele Shetland. La fel de 
bine ar fi putut distruge totul, şi atunci el ar fi fost ultimul 
de la care ea ar fi primit sfaturi. De exemplu, sfatul să se 
ducă la Sveggesundet. În ambele situaţii, acum ar fi fost în 
viaţă. 

Mereu îşi spunea că e o nebunie să gândeşti aşa. 

Mereu gândea aşa. 

Lumina zorilor pătrunse în cameră. Lăsase fereastra 
neacoperită, aşa cum făcea totdeauna. Dormitoarele cu 
ferestrele acoperite erau ca un cavou. Se gândi că ar 
trebui să se scoale şi să meargă la micul dejun, însă parcă 
nu avea chef să se mişte. Moartea lui Lund îl umpluse de 
tristeţe. Nu fusese îndrăgostit de ea, însă o iubise într-un 
fel nedefinit, pentru felul ei neliniştit de a fi, pentru nevoia 
ei de libertate. Aici se potriviseră. Şi din cauza asta se şi 
pierduseră, pentru că era absurd să înlănţuieşti libertatea 
cu libertate. Sau poate că fuseseră amândoi prea laşi. 

La ce îi folosea asta acum? 


Şi eu voi muri cândva, îşi spuse Johanson. De când 
fusese ucisă Lund de val, se gândea adesea la moarte. 
Niciodată nu se simţise bătrân. Acum avea senzaţia că 
providenţa îi aplicase o ştampilă, un termen de expirare ca 
unui pahar de iaurt şi cineva îl studia şi îl punea la loc în 
raft, pentru că mai avea puţin şi expira. Avea 56 de ani, se 
bucura de o constituţie excelentă, scăpase până acum 
statisticii de decese cauzate de accidente şi boli. 
Supravieţuise chiar şi unui tsunami. Şi totuşi, nu era nici o 
îndoială că se apropia de sfârşit. Lăsase deja în urmă cea 
mai mare parte a vieţii. Şi dintr-odată se întrebă dacă a 
trăit-o, oare, aşa cum trebuia. 

Două femei avuseseră încredere în el şi nu o putuse 
apăra pe nici una. Una din ele murise pentru o perioadă, 
cealaltă pentru totdeauna. 

Karen Weaver trăia. 

Îi amintea de Lund. Mai puţin agitată, închisă, serioasă. 
Însă la fel de puternică, de rezistentă şi de nerăbdătoare. 
După ce scăpaseră de valul uriaş, Johanson îi prezentase 
teoria lui şi, în schimb, ea îl puse la curent cu munca lui 
Lukas Bauer. Apoi el zburase înapoi în Norvegia, unde s-a 
găsit pe lista celor rămaşi fără casă, în schimb clădirile 
NTNU mai erau în picioare. A fost copleşit cu munca, apoi 
l-au chemat de urgenţă în Canada, astfel încât n-a mai 
apucat să iasă pe lac. Propuse ca Weaver să facă parte din 
echipă pentru că ştia mai multe ca oricine despre munca 
lui Bauer şi pentru că era capabilă să o ducă mai departe, 
însă, de fapt, altele erau motivele lui. Fără elicopter, 
probabil că Weaver nu ar fi supravieţuit valului. Ceea ce 
însemna că el o salvase. Weaver reprezenta iertarea 
păcatelor lui faţă de Lund, şi era hotărât să se ridice la 
înălţimea situaţiei. Va avea grijă de ea şi pentru asta era 
bine să o ştie aproape. 

Trecutul păli în lumina soarelui. Johanson se ridică, intră 
la duş şi la ora 6.30 îşi făcu apariţia la bufet, unde constată 
că nu era singurul matinal. În sala încăpătoare erau soldaţi 
şi agenţi secreţi care îşi beau cafeaua, mâncau fructe şi 
musli şi purtau conversații cu voce scăzută. Johanson îşi 


umplu o farfurie cu omletă şi şuncă şi căută o figură 
cunoscută. l-ar fi plăcut să ia micul dejun cu Bohrmann, 
însă nu îl văzu nicăieri. În schimb, o văzu pe general 
comandant Judith Li stând singură la o masă de două 
persoane. Frunzărea un dosar, culegând la răstimpuri câte 
o bucăţică de fructe din farfurie, şi o băga în gură fără să 
se uite la ea. 

Johanson o privi. Li îl fascina într-un fel. Presupuse că 
arăta mai tânără decât era. Îmbrăcată corespunzător şi cu 
un make-up adecvat, ar fi fost sufletul oricărei petreceri. 
Se întrebă ce trebuia să faci ca să ajungi în patul ei, însă 
probabil cel mai bine era să nu faci nimic. Li nu părea 
genul de femeie care să îl lase pe celălalt să aibă iniţiativa. 
Şi în afară de asta, o aventură cu un general comandant al 
forţelor armate americane era o chestie cam exagerată. 

Li înălţă capul. 

— Bună dimineaţa, doctor Johanson, îi strigă. Aţi dormit 
bine? 

— Ca un prunc. Se apropie de masa ei. Ce se întâmplă, 
de ce luaţi singură micul dejun? Singurătatea şefului? 

— Nu, mă luptam cu problemele. Râse, privindu-l cu 
ochii ei de culoarea apei. De ce nu-mi ţineţi companie, 
doctore?! Îmi place să am în jur oameni care gândesc cu 
capul lor. 

Johanson se aşeză. 

— Cum aţi ajuns la concluzia că aş face aşa ceva? 

— Este evident. Li lăsă jos hârtiile. Cafea? 

— Da, mulţumesc. 

— V-aţi dat de gol la acţiunea de ieri. Nici unul dintre 
oamenii de ştiinţă de aici nu a văzut mai mult decât 
propriul domeniu. Shankar cugetă la zgomotele de pe 
fundul oceanului pe care nu le poate cataloga, Anawak se 
întreabă ce se întâmplă cu balenele lui, deşi trebuie să 
recunosc că pe el îl duce mintea şi dincolo de marginea 
propriei farfurii. Bohrmann vede pericolele unui dezastru 
de metan şi încearcă să jongleze cu datele cunoscute şi 
necunoscute ca să preîntâmpine o a doua alunecare. Şi aşa 
mai departe. 


— Asta nu-i puţin lucru. 

— Însă nici unul dintre ei nu a elaborat o teorie care să 
cuprindă toate aspectele. 

— Acum am aflat, spuse Johanson liniştit, sunt terorişti 
arabi. 

— Dumneavoastră credeţi asta? 

— Nu. 

— Şi ce anume credeţi dumneavoastră? 

— Cred că mai am nevoie de o zi-două, până să vă pot 
spune. 

— Nu sunteţi sigur? 

— Aproape sigur, spuse Johanson sorbind din cafea. Dar 
e un subiect spinos. Acest domn Vanderbilt al 
dumneavoastră e pornit să vadă terorişti. Am nevoie de 
acoperire înainte de a spune ce bănuiesc eu. 

— Şi cine aţi vrea să vă ofere această acoperire? întrebă 
Li. 

Johanson lăsă jos ceaşca de cafea. 

— Dumneavoastră, generale. 

Li nu păru deosebit de surprinsă. Tăcu un moment, după 
care spuse: 

— Dacă vreţi să mă convingeţi de ceva, poate ar trebui 
să ştiu despre ce e vorba. 

— Da, zâmbi Johanson. La momentul potrivit. 

Li îi întinse dosarul. Johanson văzu că acesta conţinea 
mai multe copii fax. 

— Poate vă va determina să vă grăbiţi decizia, doctore. A 
sosit azi-dimineaţă la ora cinci. Nu avem încă o privire de 
ansamblu şi nimeni nu ne poate spune exact ce anume se 
întâmplă acolo, însă am hotărât ca în câteva ore să 
declarăm stare de urgenţă în New York şi în zonele 
învecinate. Peak este deja acolo să facă pregătirile 
necesare. 

Johanson îşi aţintise privirea asupra dosarului. Avu 
viziunea unui alt val. 

— De ce? 

— Ce aţi spune dumneavoastră, dacă de-a lungul plajei 
din Long Island ar urca din mare miliarde de raci albi? 


— Aş spune că fac o excursie cu firma. 

— Frumoasă idee! Care firmă? 

— Ce este cu racii ăştia? întrebă Johanson fără a-i 
răspunde la întrebare. Ce fac? 

— Nu suntem siguri. Dar presupun că fac ceva în genul 
homarului breton din Europa. Aduc o molimă. Cum se 
potriveşte acest fapt cu teoria dumneavoastră, doctore? 

Johanson rămase pe gânduri. Apoi spuse: 

— Există undeva aici în zonă vreun laborator izolat 
ermetic în care ar putea fi examinate animalele? 

— Am pregătit aşa ceva. La Nanaimo. Câteva exemplare 
de raci sunt pe drum încoace. 

— Exemplare vii? 

— Nu ştiu dacă mai trăiesc. Ultima informaţie spune că 
erau vii când au fost capturați. În schimb, au murit mai 
mulţi oameni. Şoc toxicologic. Otrava asta pare să 
acţioneze mai rapid decât cea a algelor în Europa. 

Johanson tăcu un moment. 

— lau un elicopter până acolo, spuse. 

— Până la Nanaimo? Li încuviinţă din cap mulţumită. 
Bună idee. Şi când îmi veţi spune ce credeţi despre toate 
astea? 

— Dati-mi douăzeci şi patru de ore. 

Li îşi răsfrânse buzele, stând pe gânduri. 

— Douăzeci şi patru de ore, spuse. Nici un minut în plus. 


Nanaimo, Vancouver Island 


Anawak stătea cu Fenwick, Ford şi Oliviera în marea 
sală de prezentare a institutului. Aparatul proiecta 
modelele tridimensionale ale unor creiere de balenă. 
Oliviera le introdusese în calculator şi marcase locurile în 
care găsiseră masa gelatinoasă. Puteai da ocol creierelor şi 
le puteai tăia felii longitudinale cu ajutorul unei lame 
virtuale. Efectuaseră deja trei simulări. A patra arăta cum 
substanţa se  răsfira printre  circumvoluţii, formând 
vinişoare fine care pătrundeau parţial în interior. 

— Teoria este baza, spuse Anawak aruncându-i o privire 


lui Oliviera. Să presupunem că ai fi un gândac de 
bucătărie... 

— Mulţumesc, Leon. Oliviera ridică sprâncenele, astfel 
încât faţa ei ca de cal se lungi şi mai mult. Te pricepi într- 
adevăr să faci complimente unei femei. 

— Un gândac de bucătărie lipsit de inteligenţă şi de 
creativitate. 

— Să nu te opreşti. 

Fenwick râse şi îşi frecă spatele nasului. 

— Eşti condusă exclusiv de reflexe, continuă Anawak 
netulburat. Pentru un neurofiziolog ar fi o joacă de copil să 
te conducă. Nu trebuie să facă altceva decât să-ți 
controleze reflexele şi să le declanşeze când doreşte. Ca la 
o proteză. Important e să ştie unde-ţi sunt butoanele. 

— Nu aţi decapitat odată un gândac de bucătărie, 
punându-i capul altuia, întrebă Ford, şi chestia aia a reuşit 
să meargă? 

— Ceva de genul acesta. Unui gândac i-au tăiat capul şi 
celuilalt picioarele. Apoi au legat între ele sistemele 
centrale nervoase ale celor două corpuri. Gândacul cu cap 
a preluat comanda aparatului de deplasare, de parcă 
niciodată nu ar fi avut altul. Exact asta vreau să spun. 
Fiinţe simple, procese simple. În cadrul altui experiment s- 
a încercat ceva asemănător cu şoarecii. Unui şoarece i-a 
fost transplantat un al doilea cap. A trăit uimitor de mult, 
câteva ore sau câteva zile cred, şi ambele capete păreau să 
funcţioneze normal, însă au fost, bineînţeles, probleme cu 
orientarea. Şoarecele mergea, dar se pare că nu mergea 
totdeauna în direcţia în care voia şi de cele mai multe ori 
cădea după câţiva paşi. 

— Odios, murmură Oliviera. 

— Ceea ce înseamnă că, în fond, orice fiinţă poate fi 
dirijată. Însă cu cât devine mai complexă, cu atât mai mari 
sunt şi greutăţile întâmpinate. Dacă mai iei în consideraţie 
şi aspectul receptării conştiente, inteligenţa şi gândirea 
creativă, centrată pe sine, devine al naibii de greu să îi 
impui cuiva voinţa ta. Aşa că, ce faci? 

— Încerc să îi înfrâng voinţa şi să îl reduc din nou la un 


gândac de bucătărie. La bărbaţi funcţionează, aplecându- 
te fără chiloti în faţa lor. 

— Corect. Anawak rânji. Pentru că oamenii şi gândacii 
nici nu sunt aşa de diferiţi. 

— Unii oameni, observă Oliviera. 

— Toţi oamenii. Suntem mândri de spiritul nostru liber, 
care însă e liber doar atâta timp cât apeşi pe anumite 
butoane. Pe centrul durerii, de exemplu. 

— Asta înseamnă că acela care produce substanţa 
gelatinoasă trebuie să cunoască foarte exact structura 
unui creier de balenă, spuse Fenwick. Adică, asta 
presupui, nu? Chestia aia stimulează centre din creier. 

— Da. 

— Dar pentru asta trebuie să ştie care sunt. 

— Aşa ceva se poate afla, îi răspunse Oliviera lui 
Fenwick. Gândeşte-te la munca lui John Lilly. 

— Foarte bine, Sue! încuviinţă Anawak. Lilly fusese 
primul care implantase electrozi în creierele animalelor 
pentru a activa zona durerii şi pe cea a plăcerii. 
Demonstrase că, prin manipularea precisă a zonelor 
creierului, le puteai sugera animalelor bucurie şi stare de 
bine sau durere, furie şi teamă. La maimute, atenţie! 
Maimuţele seamănă cel mai mult cu balenele şi delfinii în 
ceea ce priveşte complexitatea şi inteligenţa, însă a 
funcţionat. Putea controla complet animalele cu ajutorul 
electrozilor, declanşând impulsuri pentru pedepsire sau 
recompensare. Şi chestia asta a reuşit s-o facă în anii 
şaizeci! 

— Totuşi, Fenwick are dreptate, spuse Ford. E totul bine 
şi frumos atunci când poţi pune maimuța pe masa de 
operaţie şi poţi experimenta pe ea. Însă gelatina trebuie să 
le fi intrat pe urechi sau prin maxilare. In orice caz, a 
trebuit să îşi modifice forma. Chiar dacă reuşeşti să o bagi 
într-un cap de balenă, cum eşti sigur că acolo se fixează 
unde vrei tu şi că... ei da, apasă pe butoanele corecte? 

Anawak ridică din umeri. Era ferm convins că exact asta 
făcea chestia aflată în capetele balenelor, însă bineînţeles 
că nu avea idee cum o făcea. 


— Poate nici nu trebuie să apeşi prea multe butoane, 
răspunse după un timp. Poate este suficient să... 

Se deschise uşa. 

— Doctor Oliviera? Unul din asistenții de laborator băgă 
capul pe uşă. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar sunteţi 
chemată în aripa de maximă securitate. Urgent. 

Oliviera îi privi pe toţi pe rând. 

— Aşa ceva nici nu aveam până în urmă cu câteva 
săptămâni, zise scuturând din cap. Puteam sta în tihnă să 
ne dăm cu părerea asupra tuturor tâmpeniilor. Acum te 
simţi ca într-un film cu James Bond. Alarmă, alarmă! 
Doctor Oliviera este poftită în aripa de maximă securitate! 
Ha! 

Oliviera se ridică şi bătu din palme. 

— Păi atunci, vamos, muchachos. Mă însoţeşte careva? 
Fără mine oricum nu progresaţi nici un pas. 


Laboratorul de maximă securitate 


Elicopterul lui Johanson ateriză lângă institut la scurtă 
vreme după ce racii ajunseseră acolo. Un asistent îl 
conduse până la lifturi. Două etaje mai jos ieşiră din lift şi 
o luară pe un coridor pustiu, luminat de neon. Asistentul 
deschise o uşă grea şi intrară într-o încăpere plină de 
monitoare. O simplă plăcuţă cu semnul de pericol biologic 
indica faptul că în spatele ei pândea moartea. Johanson 
văzu oamenii de ştiinţă şi personalul de pază. Îi recunoscu 
pe Roche, Anawak şi Ford care se întreţineau cu voce 
scăzută. Oliviera şi Fenwick discutau cu Rubin şi 
Vanderbilt. Când îl văzu pe Johanson, Rubin veni spre el şi 
îi strânse mâna. 

— Nu apucăm să stăm deloc, aşa-i? râse Rubin 
tensionat. 

— Nu. 

Johanson privi în jur. 

— Până acum am avut puţine ocazii să stăm de vorbă, 
continuă Rubin. Trebuie neapărat să îmi povestiţi tot ce 
ştiţi despre viermii ăştia. E groaznic că ne cunoaştem în 


împrejurări teribile, însă într-un fel este totul al naibii de 
palpitant... Aţi auzit ştirile de ultimă oră? 

— Bănuiesc că pentru asta sunt aici. 

Rubin arătă spre uşa de oţel. 

— Incredibil, nu-i aşa? Până nu de mult aici erau 
depozite, însă armata a pus la punct în cel mai scurt timp 
un laborator închis ermetic. Sună a provizorat, dar nu 
trebuie să vă temeţi de nimic. Standardul de siguranţă 
corespunde nivelului L4. Putem studia animalele fără să ne 
expunem nici unui risc. 

L4 era cel mai înalt nivel de securitate. 

— Intraţi şi dumneavoastră? întrebă Johanson. 

— Eu şi doctor Oliviera. 

— Credeam că Roche este expertul în animale cu 
carapace. 

— Aici toţi suntem experţi în toate. Vanderbilt şi Oliviera 
se apropiaseră de ei. Bărbatul de la CIA mirosea uşor a 
transpiraţie. Îl bătu pe Johanson camaradereşte pe umăr. 
Grămada noastră de deştepţi a fost astfel aleasă, încât să 
fie amestecate specializări de toate culorile într-un fel de 
pizza. Şi în plus, Li şi-a pierdut capul după dumneavoastră. 
Pun pariu că ar vrea să petreceţi împreună zi şi noapte, ca 
să afle ce gândiţi. Râse larg. Sau poate vrea altceva? De 
unde poţi şti? 

Johanson îi zâmbi cu răceală. 

— De ce nu o întrebaţi pe ea? 

— Am întrebat-o deja, răspunse Vanderbilt calm. Mă 
tem, prietene, că trebuie să vă obişnuiţi cu gândul că este 
într-adevăr interesată doar de ce aveţi în cap. O cunosc pe 
Li. Crede că ştiţi ceva. 

— Aşa? Şi ce anume? 

— Spuneţi-mi secretul. 

— Nu ştiu absolut nimic. 

Vanderbilt îl măsură din priviri. 

— Nici o teorie ingenioasă? 

— Teoria dumneavoastră mi s-a părut suficient de 
ingenioasă. 

— Aşa şi e, atâta vreme cât nu apare alta mai bună. 


Când veţi intra aici gândiţi-vă, doctore, la ceea ce noi în 
America numim sindromul războiului din Golf. În 1991, în 
Kuweit, armata americană a menţinut numărul pierderilor 
la un nivel foarte scăzut, însă ulterior un sfert din soldaţi s- 
au îmbolnăvit din cauze misterioase. Privit retrospectiv, 
pare a fi fost o formă mult diminuată a afecţiunilor 
declanşate de Pfiesteria et company. Pierderea memoriei, 
probleme de concentrare, afecţiuni ale organelor interne. 
Presupunem că oamenii au intrat în contact cu vreo 
substanţă chimică, se aflau în apropiere atunci când au 
fost aruncate în aer depozite cu arme irakiene. Pe atunci 
bănuiam că era vorba de sarin, dar poate că irakienii au 
pus la treabă şi vreun agent biologic. Jumătate din lumea 
islamică dispune de agenţi patogeni. Prin manipulare 
genetică, nu e greu să transformi bacterii nevinovate sau 
virusuri în mici ucigași. 

— Şi credeţi că acum avem de-a face cu aşa ceva? 

— Cred că ar fi o idee bună să o luaţi pe mătuşa Li în 
barcă. Vanderbilt îi făcu cu ochiul. Între noi fie vorba, e un 
pic nebună. Capisce? Nebunii ar trebui lăsaţi să facă ceea 
ce doresc. 

— Eu nu găsesc nimic nebun la ea. 

— Asta e problema dumneavoastră. Eu v-am avertizat. 

— Problema mea este că încă ştim prea puţine, spuse 
Oliviera arătând spre uşă. Să intrăm şi să ne facem treaba. 
Roche vine cu noi, bineînţeles. 

— Şi eu? Nu aveţi nevoie de o gardă personală? rânji 
Vanderbilt. M-aş oferi voluntar. 

— Eşti foarte amabil, Jack. Oliviera îl studie cu privirea. 
Din păcate, costumele de mărimea ta tocmai s-au terminat. 

Intrară toţi patru pe uşa de oţel, pătrunzând în prima 
din cele trei încăperi ale ecluzei. Sistemul era astfel 
conceput, încât ecluzele se încuiau reciproc. Pe tavan se 
vedea o cameră video. De un perete atârnau patru 
echipamente de protecţie de un galben aprins cu glugă 
transparentă, mănuşi şi cizme negre. 

— Sunteţi familiarizați cu toții cu munca într-un 
laborator de maximă securitate? întrebă Oliviera. 


Roche şi Rubin încuviinţară. 

— Teoretic, recunoscu Johanson. 

— Nici o problemă. În mod normal ar trebui să urmaţi un 
curs, însă nu avem timp pentru asta. Costumul reprezintă 
o treime din asigurarea dumneavoastră de viaţă. Nu 
trebuie să vă faceţi probleme pentru el. Este făcut din PVC 
sudat. Celelalte două treimi sunt prudenţa şi concentrarea. 
Vă ajut să vă îmbrăcaţi. 

Chestiunea era dificilă. Johanson îşi puse un fel de vestă, 
al cărei scop era acela de a repartiza în mod uniform aerul 
introdus. Se chinui cu salopeta galbenă, ascultând în 
timpul acesta resemnat explicaţiile lui Oliviera: 

— În momentul în care veţi fi îmbrăcat, vă conectăm la 
un sistem cu furtun şi pompăm aer pentru respirat în 
costum. Aerul este dezumidificat şi încălzit, şi introdus 
printr-un filtru de cărbune, astfel încât în interior se 
formează o presiune mai mare. Asta este important pentru 
că împiedică pătrunderea aerului din exterior în cazul unei 
decompresii. Surplusul este eliminat printr-un ventil. Dacă 
vreţi, puteţi regla personal pătrunderea aerului, însă nu va 
fi necesar. Este totul clar? Cum vă simţiţi? 

Johanson se privi. 

— Parc-aş fi omul bezea. 

Oliviera râse. Intrară în prima ecluză. Johanson o auzi pe 
Oliviera continuând să discute cu voce estompată şi îşi 
dădu seama că acum erau legaţi între ei prin radio. 

— În laborator este o presiune scăzută, de -50 de 
pascali. Nici un spor nu iese de aici. Dacă se întrerupe 
curentul, avem agregatul de urgenţă, astfel încât este greu 
de presupus că vor fi probleme. Podeaua este din beton, 
ferestrele din geam securizat. Aerul din interiorul 
laboratorului este menţinut steril de filtre performante. Nu 
există deversări de deşeuri, apa folosită se sterilizează aici 
în clădire. Comunicăm cu lumea exterioară prin radio, fax 
sau PE. Toate recipientele de răcire şi mecanismele de 
aerisire sunt asigurate de o alarmă care porneşte atât în 
camera de control, cât şi la virologie şi la portar. Fiecare 
colţişor este supravegheat de camere video. 


— Aşa este, se auzi vocea lui Vanderbilt în difuzor. Deci 
în cazul în care unul dintre dumneavoastră pică jos şi 
moare, va rămâne o poză frumoasă de arătat nepoților. 

Johanson o văzu pe Oliviera dându-şi ochii peste cap. 
Trecură pe rând prin cele trei ecluze şi păşiră în laborator. 
Închişi în costumele lor alimentate prin furtun, păreau că 
vor să păşească pe Marte. Încăperea era de aproximativ 30 
de metri pătraţi şi amintea de bucătăria unui restaurant cu 
lăzi frigorifice, congelatoare şi dulapuri albe suspendate. 
Pe un perete se aflau recipiente de oţel de mărimea unor 
butoaie de ulei, conţinând culturi de virusuri răcite cu 
ajutorul azotului şi alte organisme. Spaţiul era asigurat de 
mai multe mese de lucru. Intregul mobilier avea colţurile 
rotunjite, pentru ca nimeni să nu-şi rupă în ele, din 
greşeală, costumul de protecţie. Oliviera le arătă tuturor 
cele trei mari butoane roşii din încăpere de unde puteau 
da alarma, îi conduse la una dintre mese şi deschise un 
recipient de forma unei vane. 

Era plin cu raci mici, albi. Se aflau într-o apă cu 
adâncimea de două palme şi păreau cam lipsiţi de viaţă. 

— Rahat! scăpă Robin. 

Oliviera luă o spatulă de metal şi atinse animalele pe 
rând, dar nici unul nu se mişcă. 

— Eu aş spune că sunt moarte. 

— Ce ghinion! Robin scutură capul. Mare ghinion. Nu 
era vorba că ni se trimit raci vii? 

— Li spune că ar fi trăit când ne-au fost expediaţi, zise 
Johanson. Se aplecă şi studie racii îndelung, unul după 
altul. Apoi o atinse pe Oliviera pe braţ. Cel de sus. Al 
doilea din stânga. Tocmai a zvâcnit din picioare. 

Oliviera transportă racul pe placa de lucru. Racul stătu 
nemişcat timp de câteva secunde, după care începu să 
fugă spre marginea masei. Oliviera îl aduse înapoi. Racul 
se lăsă împins peste masă fără să opună rezistenţă şi 
încercă din nou să scape. Oliviera repetă procedura de 
câteva ori, apoi puse animalul la loc în vană. 

— Aveţi vreo părere spontană? întrebă Oliviera. 

— Ar trebui să văd ce are pe dinăuntru, răspunse Roche. 


Robin ridică din umeri. 

— Pare să se comporte normal, dar n-am mai văzut 
specia asta. Dumneavoastră, doctor Johanson? 

— Nu. Johanson se gândi un moment. Nu se comportă 
normal. În mod normal, ar vedea în spatulă un adversar. 
Şi-ar desface cleştii şi ar face mişcări de ameninţare. După 
părerea mea, din punct de vedere motor este în regulă, 
însă simţurile nu sunt. Îmi lasă senzaţia că... 

— Că l-ar fi întors cineva cu cheiţa. Ca pe o jucărie. 

— Da. Ca un mecanism. Merge ca un rac, dar nu se 
poartă ca un rac. 

— Puteţi identifica specia? 

— Nu sunt taxonom. Vă pot spune de cine îmi aminteşte, 
dar trebuie să trataţi părerea mea cu prudenţă. 

— Daţi-i drumul. 

— Sunt două trăsături semnificative. Johanson luă 
spatula şi atinse corpurile lipsite de viaţă unul după altul. 
În primul rând, animalele sunt albe, deci lipsite de culoare. 
Culorile nu servesc niciodată drept podoabă, au 
întotdeauna o funcţie. Cele mai multe animale incolore pe 
care le cunoaştem nu au nevoie de culoare pentru că nu le 
poate vedea nimeni. A doua particularitate este lipsa totală 
a ochilor. 

— Ceea ce înseamnă că provin din peşteri sau din 
adâncuri lipsite de lumină, spuse Roche. 

— Da. La unele animale care trăiesc în zone lipsite de 
lumina soarelui, ochii sunt puternic atrofiaţi, însă sunt 
prezenţi în formă rudimentară. Se mai vede locul în care 
se aflau odată. Racii aceştia însă... nu vreau să trag 
concluzii pripite, însă îmi lasă impresia că nu ar fi avut 
ochi niciodată. Dacă acest lucru este adevărat, atunci nu 
doar că provin dintr-o lume complet întunecată, ci s-au şi 
născut acolo. Cunosc o singură specie de raci căreia i se 
potriveşte această descriere şi care arată ca acesta. 

— Racii de coş vulcanic, încuviinţă Rubin. 

— Ăia de unde provin? întrebă Roche. 

— Din coşurile hidrotermale din oceane, spuse Rubin. 
Oaze vulcanice. Arată exact ca racii din coşurile vulcanice. 


Roche se încruntă. 

— Asta înseamnă că nu ar putea supravieţui la țărm nici 
măcar o secundă. 

— Întrebarea este ce a supravieţuit aici, spuse Johanson. 

Oliviera pescui unul din corpurile neînsufleţite din vană, 
îl întoarse pe spate şi îl puse pe suprafaţa de lucru. Dintr- 
un recipient luă pe rând o serie de ustensile care aminteau 
de tacâmurile pentru homari. Cu un fierăstrău circular 
minuscul, cu baterie, făcu o tăietură pe lângă carapace şi 
în aceeaşi clipă ceva transparent ţâşni afară, de parcă s-ar 
fi aflat sub presiune. Oliviera continuă să taie carapacea, 
ridică partea de jos pe care se aflau picioarele şi o puse 
deoparte. 

Rămaseră cu privirea aţintită în interiorul animalului. 

— Ăsta nu e rac, spuse Johanson. 

— Nu, răspunse Roche. Arătă spre masa gelatinoasă pe 
jumătate fluidă şi pe jumătate bucăţi solide care umplea 
cea mai mare parte a carapacei. Este aceeaşi porcărie pe 
care am găsit-o şi în homari. 

Oliviera începu să introducă gelatina cu lingura într-un 
recipient. 

— Uitaţi-vă aici, spuse către ceilalţi. Chiar în spatele 
capului arată ca un rac original. Şi vedeţi ramificaţiile ca 
nişte fibre de-a lungul spatelui? Ăsta este sistemul nervos. 
Animalul mai are toate simţurile, doar că nu are nimic în 
jurul lor, ca să le poată folosi. 

— Ba da, spuse Rubin. Gelatina. 

— Oricum, nu este un rac în sensul obişnuit. Roche se 
aplecă asupra carapacei cu substanţa incoloră. Mai 
degrabă un aparat-rac. Apt de funcţionare, dar inapt să 
trăiască. 

— Ceea ce ar explica faptul că nu se comportă ca nişte 
raci. Doar dacă nu identificăm chestia asta dinăuntru ca 
fiind o nouă varietate de carne de rac. 

— Niciodată, spuse Roche. Este un organism străin. 

— Atunci, acest organism străin a avut grijă ca animalele 
să iasă pe uscat, observă Johanson. Şi rămâne să stabilim 
dacă a intrat în animalele care erau pe moarte, pentru a le 


„readuce” la viaţă... 

— Sau dacă au fost crescuţi pentru asta, completă 
Oliviera. E 

Se lăsă o tăcere neplăcută. Într-un târziu, Roche vorbi: 

— Oricare ar fi motivul pentru care se află aici, un lucru 
e sigur. Dacă ne-am da jos costumele, am fi morţi cu toţii 
în cel mai scurt timp. Sunt sigur că animalele astea sunt 
pline ochi cu Pfiesteria. Sau cu ceva şi mai rău. În orice 
caz, aerul din laboratorul ăsta e contaminat. 

Johanson se gândi la ce îi spusese Vanderbilt. 

Arme biologice. 

Bineînţeles că Vanderbilt avea dreptate. Dreptate 
absolută. Doar că într-un mod complet diferit de cel la care 
se gândea el. 


Weaver 


Weaver era euforică. Trebuia doar să introducă o parolă 
şi avea acces la orice informaţie imaginabilă. Ceea ce aici 
primea pe tavă ar fi costat-o în mod normal luni întregi de 
cercetări, fără a putea apela la sateliții militari. Dar aici 
era fantastic! Stătea pe balconul apartamentului ei, înţesat 
de băncile de date ale NASA, şi se afunda în cartografierea 
prin radar americană. 

În anii 1980, marina americană începuse să cerceteze un 
fenomen uimitor. Geosat, un satelit cu radar, fusese trimis 
pe o traiectorie din apropierea polilor. Nu putea şi nu 
trebuia să  cartografieze fundul mării. Radarul nu 
pătrundea în apă. Geosat avea sarcina de a măsura 
suprafaţa mării în întregul ei, şi anume cu o precizie de 
câţiva centimetri. Se spera că măsurarea unor suprafeţe 
mari va indica dacă nivelul mării, făcând abstracţie de 
diferenţele cauzate de flux şi reflux, avea aceeaşi înălţime 
peste tot sau nu. 

Ceea ce descoperise Geosat întrecuse toate aşteptările. 

Se bănuise faptul că oceanele nu erau absolut netede 
nici în starea de linişte absolută. Acum însă demonstrau o 
structură care îi conferea Pământului aspectul unui cartof 


uriaş, plin de noduri. Erau pline de gropi şi de cocoaşe, de 
ridicături şi adâncituri. Dacă vreme îndelungată se crezuse 
că masa de apă a mărilor de pe Pământ era repartizată în 
mod uniform pe glob, cartografierea oferea acum o 
imagine cu totul nouă. Aproximativ la sud de India, nivelul 
mării se afla cu 170 de metri mai jos faţă de Islanda. La 
nord de Australia, marea se învolbura formând un munte 
aflat cu 85 de metri deasupra nivelului mediu. Mările erau 
adevărate peisaje muntoase, a căror topografie părea să 
urmeze conturul peisajului submarin. Mari lanţuri 
muntoase subacvatice şi prăpăstii oceanice erau copiate pe 
suprafaţa apei cu o diferenţă de înălţime de câţiva metri. 

Concluziile erau evidente. Cine cunoştea suprafaţa apei 
ştia în genere cum stăteau lucrurile dedesubt. 

De vină erau neregularităţile forţei gravitaționale. Un 
munte subacvatic creştea masa fundului mării, astfel încât 
forţa gravitaţională era mai mare acolo decât într-o 
prăpastie subacvatică. Atrăgea apa din jur în lateral, spre 
muntele subacvatic şi depunea o cocoaşă pe el. Deasupra 
munţilor, nivelul mării se umfla, deasupra prăpastiilor 
cobora. O vreme apăruseră rezultate derutante din cauza 
excepțiilor, ca de exemplu atunci când apa se ridica 
deasupra vreunei câmpii marine, până ce ieşise la iveală 
faptul că în acele locuri se găseau roci de densități şi 
greutăţi extreme, şi astfel topografia gravitaţională se 
verifica din nou. 

Înclinaţiile acestor adâncituri şi cocoaşe erau atât de 
discrete, încât nu erau înregistrate de la bordul 
vapoarelor. Într-adevăr, fără ajutorul cartografierii prin 
satelit, fenomenul nu ar fi fost descoperit. Acum însă se 
descoperise o nouă cale nu doar pentru a efectua 
topografia fundului mării, ci şi pentru înţelegerea dinamicii 
generale a oceanelor, făcându-se  deducţii asupra 
fenomenelor din adâncuri pornind de la cele ce aveau loc 
la suprafaţă. Geosat mai dezvăluise şi faptul că în oceane 
se formau uriaşe vârtejuri de curenţi, cu diametrul de 
câteva sute de kilometri. Masele care se roteau formau în 
centru o adâncitură ridicându-se spre exterior, aşa cum 


face cafeaua când o amesteci într-un pahar. Se dovedise 
că, în afară de variațiile gravitaționale, suprafaţa oceanului 
era afectată şi de aceste vârtejuri, aşa-numitele Eddies, 
care la rândul lor făceau parte din vârtejuri cu mult mai 
mari. Din punctul de vedere mai larg oferit de 
cartografierea prin satelit, se putea demonstra că toate 
oceanele se roteau. Sisteme inelare gigantice se roteau 
deasupra ecuatorului în sensul acelor de ceasornic şi la 
sud în sens invers, rotindu-se cu atât mai repede cu cât 
ajungeau mai aproape de poli. 

Astfel fusese descoperit şi un alt principiu al dinamicii 
mărilor: însăşi rotația Pământului influenţa gradul 
acesteia. 

Astfel, Golfstreamul nici nu era un curent adevărat, ci 
marginea vestică a unei lentile uriaşe de apă ce se rotea 
încet, un vârtej uriaş compus din nenumărate vârtejuri mai 
mici, care apăsa apa spre America de Nord în sensul 
acelor de ceasornic. Cum centrul vârtejului uriaş nu se afla 
în mijlocul Atlanticului, ci era plasat spre vest, Curentul 
Golfului era strivit de coasta americană, oprit acolo şi 
ridicat în sus. Vânturile repezi şi direcţia lui de curgere 
spre pol îl accelerau, în timp ce enorma forţă de frecare a 
țărmului îl încetinea. Vârtejul nord-atlantic îşi găsise astfel 
o rotire stabilă, fidel legii despre conservarea impulsului 
de rotire care spune că o mişcare în cerc rămâne 
constantă atâta vreme cât nu este deranjată de influenţe 
din afară. 

Aceste influenţe exterioare erau cele pe care Bauer 
crezuse că le identificase, dar fără să poată fi sigur. 
Dispariţia canalelor verticale prin care apa se prăbuşea în 
adânc în faţa Groenlandei oferea motive de nelinişte, însă 
nu demonstra nimic. Schimbările globale puteau fi 
demonstrate doar prin reprezentări globale. 

În 1995, după ce războiul rece luase sfârşit, armata 
americană  permisese tot mai mult accesul la 
cartografierile Geosat. Sistemul Geosat fusese înlocuit de o 
serie de sateliți mai moderni. Toate aceste date se aflau 
acum înaintea lui Karen Weaver, documentaţia fără 


omisiuni începând cu mijlocul anilor 1990. Petrecu ore 
întregi stabilind legături între măsurători. Datele difereau 
în ceea ce priveşte detaliile, se putea întâmpla ca radarul 
unuia dintre sateliți să fi confundat o ceaţă deosebit de 
deasă cu suprafaţa unui val, ceea ce bineînţeles că nu era 
confirmat de către celălalt satelit, dar, trăgând linie, ieşea 
peste tot acelaşi rezultat. 

Cu cât ajungea mai departe, cu atât îi dispărea 
entuziasmul iniţial, făcând loc unei neliniști adânci. 

În cele din urmă ştiu că Bauer avusese dreptate. 

Drifterele lui transmiseseră date pentru scurt timp, fără 
a lăsa să se întrevadă că urmau un curent definit. Apoi 
amuţiseră unul după altul. De aceea, expediţia Bauer nu 
lăsase aproape nici o dată în urmă. Weaver se întrebă dacă 
nefericitul profesor îşi dăduse seama cât de multă dreptate 
avusese. Weaver simţi că îi este datoare lui Bauer. li 
încredinţase ei întreaga lui ştiinţă, astfel încât ea putea citi 
acum printre rânduri ceea ce în ochii altora nu avea nici 
un înţeles. Era suficient pentru a vedea apropiindu-se 
catastrofa. 

Calculă totul încă o dată. Se asigură că nu făcuse nici o 
greşeală, repetă procedura pentru a doua oară şi apoi şi a 
treia oară. 

Era mai rău decât se temuse. 


Online 


Johanson, Oliviera, Rubin şi Roche făcură duş minute 
întregi îmbrăcaţi în costumele lor de PVC sub acid 
peracetic de 1,5%, ai cărui aburi descompuneau fără urmă 
orice agent patogen posibil, înainte ca lichidul corosiv să 
fie îndepărtat cu apă şi neutralizat cu soluţie de sodă 
caustică, după care în sfârşit putură părăsi sistemul de 
ecluze. 


Într-o stare de tensiune, Shankar şi echipa lui lucrau la 
descifrarea zgomotelor neidentificate. Îl cooptaseră şi pe 
Ford şi ascultau iar şi iar scratch-ul şi celelalte 


spectograme. 
Anawak şi Fenwick ieşiră la o plimbare, discutând 
posibilităţile influenţării din afară a sistemelor neuronale. 


Frost apăruse în suita lui Bohrmann, masiv şi umplând 
toată încăperea, cu şapca de baseball trasă peste marginea 
ochelarilor, şi anunţase răsunător: 

— Doctore, trebuie să vorbim! 

După care îi povestise lui Bohrmann ce credea el despre 
viermi. Era uimitor. Cei doi se înţeleseră din prima clipă 
atât de bine, încât goliră cu viteza vântului mai multe 
halbe de bere şi umplură dimensiunea potenţialului cu 
scenarii pe cât de neliniştitoare, pe atât de plauzibile. 
Ţinură imediat o conferinţă transmisă prin satelit cu cei 
din Kiel. După ce internetul începuse din nou să 
funcţioneze, Kiel oferea o simulare după alta. Suess 
încercase să reconstruiască evenimentele de pe platforma 
continentală cât mai detaliat posibil, cu rezultatul că era 
puţin probabil să se ajungă la un asemenea rezultat 
catastrofal. Viermii şi bacteriile avuseseră fără îndoială un 
efect catastrofal, însă ceva lipsea din acest puzzle, o 
pietricică minusculă, un declanşator suplimentar. 

— Şi câtă vreme nu ştim ce lipseşte, constată Frost, o s-o 
păţim, Dumnezeu mi-e martor! Şi aceasta nu se va 
întâmpla din cauza alunecărilor coastelor din faţa Americii 
sau a Japoniei. 


Li stătea în faţa laptopului. Era singură în apartamentul 
ei imens şi în acelaşi timp era prezentă peste tot. Privise o 
vreme activitatea din laboratorul de maximă siguranţă şi 
ascultase ce se discuta acolo. Toate încăperile din Chateau 
erau înţesate de microfoane şi supravegheate prin camere 
video. Acelaşi lucru se întâmpla şi la Nanaimo, la 
Universitatea Vancouver şi la Acvariu. În câteva din 
locuinţele private din apropiere fuseseră plantate 
microfoane, şi anume în locuinţele lui Ford, Oliviera şi 
Fenwick şi pe lângă vasul pe care locuia Anawak, precum 
şi în micul lui apartament din Vancouver. Peste tot pereţii 


aveau ochi şi urechi, doar ce se spunea în aer liber, în 
birturi şi restaurante nu avea şanse să fie interceptat. 
Acest lucru o supăra pe Li, însă singura soluţie ar fi fost să 
le implanteze cercetătorilor emițătoare. 

Supravegherea reţelei de date din interiorul statului- 
major funcţiona însă fără cusur. Bohrmann şi Frost erau 
online, de asemenea Karen Weaver, jurnalista, care de 
câteva minute bune compara datele sateliților din regiunea 
Golfstreamului. Era extrem de interesant, la fel ca 
simulările făcute la Kiel. Reţeaua în sine fusese o idee 
bună. Bineînţeles că Li nu putea citi sau auzi ce gândeau 
utilizatorii ei. Însă tot ce lucrau şi toate datele pe care le 
căutau se înregistrau şi puteau fi urmărite oricând. În 
cazul în care Vanderbilt avea dreptate cu ipoteza asupra 
teroriştilor, lucru de care Li se îndoia, era chiar legitim să 
îi asculţi pe toţi cei din trupă. La prima vedere, toţi erau 
curaţi. Nimeni nu avea contacte cu organizaţii extremiste 
sau cu ţări din lumea arabă, însă un minim risc exista 
totdeauna. Dar chiar dacă presupunerile directorului CIA 
nu se adevereau, era util să te uiţi şi peste umărul 
oamenilor de ştiinţă, fără ca aceştia să bage de seamă. 
Întotdeauna era bine să ajungi cât mai repede în posesia 
cunoştinţelor. 

Se conectă înapoi la Nanaimo şi trase cu urechea la 
Johanson şi Oliviera, care tocmai mergeau la lifturi. 
Discutau despre condiţiile de lucru din laboratorul de 
maximă siguranţă. Oliviera observă că duşul de acid făcut 
fără costumul protector i-ar transforma în schelete înălbite 
şi Johanson făcu o glumă pe seama asta. Râseră şi urcară 
cu liftul. 

De ce nu vorbea Johanson cu nimeni despre teoria lui? 
Era cât pe-aci s-o facă, în camera lui, când discutase cu 
Weaver imediat după marele miting. Renunţase însă, şi se 
pierduse iar în aluzii. 

Li dădu o serie de telefoane, vorbi scurt cu Peak la New 
York şi se uită la ceas. Era vremea pentru raportul lui 
Vanderbilt. Părăsi apartamentul şi o luă de-a lungul unui 
coridor, îndreptându-se spre o încăpere securizată din 


capătul sudic al castelului. Acesta constituia pandantul 
biroului cunoscut sub numele de War room al Casei Albe şi 
era complet securizat. Înăuntru o aştepta Vanderbilt 
împreună cu doi oameni ai săi. Directorul CIA tocmai se 
întorsese de la Nanaimo cu elicopterul şi arăta şi mai prost 
dispus decât de obicei. 

— Putem face legătura cu Washingtonul? întrebă Li fără 
să salute. 

— Am putea, zise Vanderbilt. Dar nu ne-ar fi de nici un 
folos... 

— Nu o mai lungi atâta, Jack. 

— ... Dacă intenţionai să iei legătura cu preşedintele. 
Preşedintele nu mai este în Washington. 


Nanaimo, Vancouver Island 


În timp ce părăsea liftul împreună cu Johanson, Oliviera 
dădu peste Fenwick şi Anawak. 

— De unde veniţi? îi întrebă mirată. 

— Am fost la plimbare. Anawak îi făcu cu ochiul. V-aţi 
mai distrat în laborator? 

— Idiot. Oliviera se strâmbă. Se pare că ne-au ajuns şi 
pe noi problemele din Europa. Gelatina din raci este într- 
adevăr vechea noastră cunoştinţă. În plus, Johanson a 
izolat un agent pe care racii îl purtau în interiorul lor. 

— Pfiesteria? întrebă Anawak. 

— Ceva de genul ăsta, răspunse Johanson. Mutaţia 
mutaţiei, cum ar veni. Noua specie este infinit mai toxică 
decât cea europeană. 

— A trebuit să sacrificăm câţiva şoareci, spuse Oliviera. 
I-am închis împreună cu un rac mort şi au murit toţi în 
decurs de câteva minute. 

Fenwick se retrase involuntar un pas înapoi. 

— Otrava asta este contagioasă? 

— Nu, poţi să mă pupi. Nu se transmite de la om la om. 
Nu avem de-a face cu virusuri, ci cu o invazie 
bacteriologică. Însă de îndată ce Pfiesteria ajunge în apă, 
se înmulţeşte exponențial, chiar şi după ce racii sunt morţi 


de mult. În afară de unul, crăpaseră toţi, şi între timp ne-a 
părăsit şi ăla. 

— Raci kamikaze, cugetă Anawak. 

— Sarcina lor este să aducă bacteriile pe uscat, aşa cum 
sarcina viermilor este aceea de a băga bacteriile în gheaţă, 
spuse Johanson. După aceea mor. Meduzele, scoicile, chiar 
şi această gelatină, nimic nu rezistă prea mult timp, însă 
toate îşi îndeplinesc scopul. 

— Care e acela de a ne face nouă rău. 

— Corect. Şi balenele au mai degrabă ceva de atentator 
sinucigaş, spuse Fenwick. Atacurile sunt în mod normal 
părţi ale strategiei de supravieţuire, ca şi retragerea. Însă 
nicăieri nu este vizibilă o asemenea strategie. 

Johanson zâmbi. Ochii negri îi scânteiară. 

— Eu nu aş fi atât de sigur. Este aici cineva care în mod 
sigur urmăreşte o strategie de supravieţuire. 

Fenwick îl studie. 

— Vorbiţi deja ca Vanderbilt. 

— Nu. Doar aşa pare. Într-o privinţă Vanderbilt a avut 
dreptate, în rest sunt de altă părere. Johanson făcu o 
pauză. Dar pun pariu că în curând Vanderbilt va vorbi ca 
mine. 


Li 


— Ce înseamnă asta? întrebă Li în timp ce se aşeza. 
Unde este preşedintele, dacă nu e la Washington? 

— E pe drum spre Offutt Air Force Base în Nebraska, 
spuse Vanderbilt. Au apărut bancuri de raci în Chesapeake 
Bay şi în Potomac. Se pare că urcă pe braţul mării. Se 
spune că ar fi ajuns câţiva chiar pe ţărmul din Alexandria 
şi mai jos de Arlington, dar încă nu am primit confirmarea. 

— Şi cine a dat dispoziţia să plece la Offutt? 

Vanderbilt ridică din umeri. 

— Şeful de cabinet de la Casa Albă se teme că şi capitala 
ar putea avea aceeaşi soartă ca New Yorkul, spuse. Il ştiţi 
pe preşedinte. S-a opus din răsputeri. Dacă ar fi după el, ar 
pleca să le declare personal război hidoşeniilor ălora, dar 


într-un final a acceptat să încerce viaţa sănătoasă de la 
ţară. 

Li cugetă. Offut era sediul Comandamentului strategic, 
care dispunea de armele atomice ale Statelor Unite. Locul 
era ideal pentru protecţia preşedintelui. Se afla în mijlocul 
uscatului, departe de pericolele care ieşeau din mare. De 
acolo preşedintele se putea consulta cu consiliul de 
securitate printr-o legătură video sigură şi îşi putea 
exercita întreaga putere executivă. 

— A fost o acţiune prost organizată, spuse Li apăsat. Pe 
viitor vreau să aflu imediat aşa ceva, Jack. Dacă ceva 
scoate undeva capul din apă, vreau să aflu imediat. Nu, 
vreau să ştiu înainte să-şi scoată capul din mare! 

— Putem aranja asta, spuse Vanderbilt. Putem pune 
baza unor legături diplomatice cu delfinii stabiliţi acolo 
şi... 

— În plus, vreau să fiu informată atunci când îi vine 
cuiva ideea să îl trimită pe preşedinte la Offutt. 

Vanderbilt zâmbi jovial. 

— Dacă pot face o propunere... 

— Şi vreau să ştiu exact ce se întâmplă la Washington, îl 
întrerupse Li. Şi asta în următoarele două ore. Dacă ştirea 
se verifică, evacuăm zonele afectate şi transformăm 
Washingtonul în zonă închisă, cum am făcut la New York. 

— Asta era şi propunerea mea, spuse Vanderbilt blând. 

— Atunci suntem de aceeaşi părere. Ce mai ai pentru 
mine? 

— O grămadă de rahat. 

— Sunt obişnuită cu aşa ceva. 

— Întocmai. Nu am vrut să te dezobişnuiesc, aşa că m- 
am străduit să adun cât mai multe ştiri proaste. Să 
începem cu aceea că NOAA a încercat să coboare doi 
roboţi pe platforma continentală în faţa bancului Georges, 
pentru a aduna viermi în scopul studierii lor. Asta... hm... 
le-a reuşit. 

Li ridică din sprâncene şi se lăsă pe spate, aşteptând. 

— Au reuşit, aşadar, să adune viermii, spuse Vanderbilt 
lungind cu satisfacţie fiecare cuvânt. Dar nu şi să îi urce la 


bord. De îndată ce i-au băgat în coş, a venit ceva şi a tăiat 
legătura. Am pierdut ambii roboţi. Din Japonia ne vin ştiri 
asemănătoare. Acolo s-a pierdut un submarin cu tot cu 
echipaj, undeva între Honshu şi Hokkaido. Şi ei voiau să 
aducă viermi. Japonezii spun că s-au înmulţit. Privită în 
ansamblu, situaţia a câştigat o nouă dimensiune. Până 
acum au fost atacați doar scafandri, fără submarine, sonde 
sau roboţi. 

— Am pus mâna pe ceva suspect? 

— Nu chiar. Nu au fost depistate sonde sau submarine 
ale părţii adverse, însă vaporul NOAA a surprins o 
suprafaţă mişcătoare cu dimensiunea de mai mulţi 
kilometri pătraţi, aflată la o adâncime de şapte sute de 
metri. Comandantul echipei de cercetare spune că sunt 
şanse nouăzeci la sută să fie vorba despre un banc de 
plancton, însă nu poate băga mâna în foc. 

Li încuviinţă. Se gândi la Johanson. Aproape că regreta 
că nu era aici să audă prezentarea lui Vanderbilt. 

— Punctul doi, cablul de mare adâncime. S-au întrerupt 
şi alte legături, CANTAT-3 şi câteva cabluri TAT. Toate 
contacte importante peste Atlantic. În Pacific se pare că 
am pierdut PACRIM WEST, una din principalele noastre 
legături cu Australia. Pe deasupra, în ultimele două zile au 
avut loc mai multe accidente navale ca oricând, şi toate în 
zone intens circulate. Din cele 200 de urechi de ac, 
maritime, pe care le cunoaştem, sunt afectate jumătate, în 
special strâmtoarea Gibraltar, Malakka şi Canalul Mânecii, 
dar şi Canalul Panama a avut de suferit şi... păi da, s-a 
întâmplat, dar poate nu ar trebui să exagerăm: a avut loc o 
ciocnire în strâmtoarea Hormuz şi o alta la Khalij as- 
Suways, care... hm... 

Li îl studie pe Vanderbilt. Părea mai puţin cinic şi nu 
exagera ca de obicei, şi îşi dădu curând seama din ce 
cauză. 

— Ştiu unde este asta, spuse ea. Khalij as-Suways este 
un afluent al Mării Roşii care se varsă în Canalul Suez. 
Ceea ce înseamnă că lumea arabă a fost lovită în două 
puncte nodale importante. 


— Bingo, păpuşo. Au fost probleme cu navigația. Asta e 
ceva nou. Reconstituirea este dificilă, însă strâmtoarea 
Urmuz arată de parcă şapte vapoare ar fi intrat unul în 
altul pentru că cel puţin două dintre ele n-au mai ştiut în 
ce direcţie se îndreaptă. Lochul şi ecometrul n-au mai 
furnizat nici un fel de date. 

La bordul fiecărui vapor existau patru sisteme vitale: 
lochul, ecometrul, radarul şi anemometrul. In timp ce 
radarul şi anemometrul lucrau deasupra nivelului apei, 
geamul sistemului loch se afla la chilă, la fel şi în cazul 
ecometrului, o ţeavă cu senzor integrat care măsura apa 
de înaintare pătrunsă înăuntru. Lochul era ceva de genul 
tahometrului unui vapor. Informa sistemele radar de la 
bord asupra cursului şi vitezei navei, şi pe această bază 
radarul calcula pericolul de coliziune cu vapoarele din 
apropiere, oferind rute de evitare. In general urmai cu 
sfinţenie indicaţiile instrumentelor. Aproape orb, pentru că 
70 la sută dintre călătoriile cu vaporul aveau loc noaptea, 
pe ceaţă sau în largul oceanului, unde o privire aruncată 
pe fereastră nu îţi spunea nimic. 

— Într-unul din cazuri se pare că organismele marine au 
înfundat lochul, spuse Vanderbilt. Nu mai arăta ruta, iar 
radarul nu recunoştea pericolul de coliziune cu toate că de 
jur împrejur era înghesuială mare. În cazul celălalt, 
ecometrul făcea pe nebunul indicând o descreştere a 
adâncimii apei. Păreau în pericol de a eşua, deşi ei se 
aflau, de fapt, în apă adâncă, astfel încât executau 
manevre de corectare a cursului complet idioate. 
Amândouă s-au izbit de alte vapoare şi, pentru că era atât 
de minunat de întuneric, au mai luat parte la distracţie şi 
alte câteva vapoare. Şi în alte locuri din lume s-a ajuns la 
glume asemănătoare. Cineva pretinde că a observat balene 
înotând la mică distanţă sub vapoare, timp mai îndelungat. 

— Bineînţeles, cugetă Li. Dacă ceva mare stă mai mult 
timp chiar sub supapa ecometrului, ar putea fi confundat 
uşor cu fundul mării. 

— În plus, sunt tot mai dese cazurile de încrustaţii găsite 
pe timonă sau pe radiatoarele laterale. Camerele de 


evacuare a apei sunt înfundate cu tot mai multă precizie. 
In faţa Indiei s-a scufundat nu de mult un cargobot cu 
minereu, după ce nişte excrescenţe apărute în urmă cu 
câteva săptămâni provocaseră, se pare, o coroziune 
neobişnuit de rapidă. Chiar în condiţiile unei mări liniştite, 
spaţiul anterior de încărcare a colapsat. S-a scufundat în 
câteva minute. Şi aşa mai departe. Lucrurile nu se 
liniştesc. Totul se înrăutăţeşte fără încetare şi molima urcă 
la suprafaţă. 

Li îşi încrucişă degetele, cugetând în sinea ei. 

De-a dreptul caraghios. La o privire mai atentă, 
vapoarele erau caraghioase. Peak pusese punctul pe i. 
Cutii arhaice care navigau cu ajutorul tehnologiei de 
ultimă oră, în timp ce sorbeau apă printr-o gaură. În altă 
parte, racii pătrundeau în oraşe ultramoderne, se lăsau 
terciuiţi şi împrăştiau în canalizare tone de alge 
superotrăvitoare. Drept urmare, fuseseră nevoiţi să 
închidă un oraş şi acum probabil încă unul, în timp ce 
preşedintele Statelor Unite se refugia în interiorul ţării. 

— Avem nevoie de viermii ăia nenorociţi, spuse Li. Şi 
trebuie să facem ceva împotriva acestor alge. 

— Câtă dreptate ai, răspunse, plin de zel, Vanderbilt. 

Oamenii lui Vanderbilt îl încadrau afişând o figură 
imobilă şi fixând-o pe Li. Ar fi căzut de fapt în sarcina lui 
Vanderbilt să îi prezinte ei propunerile, însă Vanderbilt o 
plăcea pe Li la fel de puţin cum îl plăcea şi ea pe el. Ar fi 
lăsat-o să se sinucidă. Doar că ea nu avea nevoie de 
Vanderbilt pentru a lua hotărâri. 

— În primul rând, spuse Li, evacuăm Washingtonul dacă 
se confirmă vestea. În al doilea rând, vreau ca în zonele 
afectate să fie adusă apă potabilă în cisterne şi să fie atent 
raţionalizată. Uscăm canalizarea şi nimicim bestiile cu 
chimicale. 

Vanderbilt izbucni în râs. Oamenii lui schiţară un fel de 
zâmbet. 

— Să uscăm New Yorkul? Canalizarea? 

Li îl privi. 

— Da. 


— Bună idee! Chimicalele îi omoară în acelaşi timp şi pe 
toţi new yorkezii şi putem închiria oraşul. Poate îl dăm 
chinezilor? Am auzit că există o grămadă de chinezi. 

_ — Modalitatea de punere în practică o vei găsi tu, Jack! 
li voi solicita preşedintelui o şedinţă plenară a serviciului 
de siguranţă şi voi ordona instaurarea situaţiei de urgenţă. 

— Aha! Înţeleg. 

— Vor fi închise toate plajele. Vor patrula elicoptere de 
recunoaştere. Trimitem trupe în costume de protecţie 
înarmate cu aruncătoare de flăcări. Orice mai încearcă să 
se caţere pe mal, va fi transformat în friptură. Li se ridică. 
Şi chiar dacă avem probleme cu balenele, ar trebui să 
încetăm să ne purtăm ca nişte copii speriaţi. Vreau să 
redobândim întreaga libertate de mişcare a vapoarelor 
noastre. A tuturor vapoarelor. Să vedem ce rezultate are 
un mic război psihologic. 

— Ce ai de gând, Jude? Vrei să te dai bine pe lângă 
animale? 

— Nu. Li zâmbi subţire. Vreau să le vânez, Jack. Vreau 
să le dau o lecţie, lor sau celor care sunt responsabili de 
comportamentul lor. S-a terminat cu protejarea naturii. De 
acum încolo, vor fi împuşcate. 

— Vrei să te pui cu IWC? 

— Nu. Tragem cu sonar în ele. Până când vor înceta să 
ne mai atace. 


New York, SUA 


Un bărbat se prăbuşi mort chiar în faţa lui. Peak 
transpira sub costumul greu de protecţie. Fiecare părticică 
a corpului îi era acoperită de ea. Respira printr-o mască de 
oxigen şi privea prin ochelari blindaţi oraşul care se 
transformase peste noapte într-un iad. 

Sergentul de lângă el conducea încet jeepul pe First 
Avenue. East Village părea mort pe distanţe lungi. Apoi 
întâlniră grupuri de oameni adunaţi de armată. Problema 
principală era aceea că nimeni nu putea fi lăsat să plece, 
atâta vreme cât nu se ştia dacă molima este contagioasă 


sau nu. Pe moment, nu părea a fi. Totul arăta mai degrabă 
ca un atac de proporţii cu gaz otrăvitor. Însă Peak era 
sceptic. Observă că multe victime aveau răni deschise de 
mărimea unor monede. Dacă era vorba de alge ucigaşe, 
atunci acestea nu emiteau doar nori de otravă, ci se şi 
lipeau de corpul celor afectaţi. Teoretic, în acest caz 
puteau pătrunde în toate fluidele corporale. Peak nu era 
biolog, însă se întrebă ce s-ar întâmpla dacă un bolnav ar 
săruta un om sănătos, transmiţându-i saliva sa. Algele 
puteau supravieţui în apă, tolerau un spectru larg de 
temperaturi şi se înmulţeau, după cum ştia el, cu o viteză 
năucitoare. 

Lucrau febril la crearea condiţiilor de carantină pentru 
oraş şi pentru Long Island, care să ţină cont de nevoile 
bolnavilor şi de cele ale oamenilor sănătoşi. La început 
fuseseră optimişti. New Yorkul părea pregătit. După 
primul atac la World Trade Center din 1993, primarul din 
acea vreme înființase un serviciu special pentru toate 
tipurile de urgenţe, Office of Emergency Management, pe 
scurt OEM. La sfârşitul anilor 1990, avusese loc cel mai 
mare exerciţiu pentru cazuri de catastrofă din istoria 
oraşului şi simulase un atac cu arme chimice, în decursul 
căruia peste 600 de poliţişti, pompieri şi agenţi FBI 
îmbrăcaţi în costume de protecţie „salvaseră” viaţa new 
yorkezilor. Exerciţiul mersese ca pe roate şi senatul 
aprobase cu generozitate noi fonduri. Deodată, OEM se 
văzuse în situaţia de a-şi permite să cheltuiască 15 
milioane pe un birou-bunker asigurat împotriva gloanţelor 
şi a bombelor, având sistem propriu de aerisire, în care 
peste patruzeci de colaboratori supercalificaţi aşteptau 
adevărata zi a atacului; l-au construit la etajul 23 al World 
Trade Center, cu puţin timp înainte de 11 septembrie 
2001. După aceea, OEM fusese restructurat din temelii. Se 
afla încă în curs de constituire, fiind cu greu capabil să 
rezolve problemele apărute. Oamenii se îmbolnăveau şi 
mureau mai repede decât ar fi putut cineva să îi ajute. 

Jeepul ocoli trupul celui decedat şi se apropie de 
intersecţia cu Strada 14. Mai multe maşini treceau în 


trombă, claxonând sălbatic. Lumea încerca să părăsească 
oraşul. Nu vor ajunge departe. Până acum armata reuşise 
să controleze în oarecare măsură doar Brooklynul şi câteva 
cartiere din Manhattan, însă nimeni nu mai putea părăsi 
zona New Yorkului fără aprobare specială. 

Merseră mai departe pe lângă punctele de control ale 
armatei. Sute de soldaţi umblau prin oraş ca nişte 
invadatori extratereştri, cu faţa acoperită de măştile de 
gaze, greoi şi deformaţi în costumele lor galbene din ABC. 
Puteau fi văzuţi şi oamenii serviciului special. Pretutindeni 
trupuri erau încărcate pe tărgi, în vehiculele militare şi în 
ambulanţe. Altele zăceau pur şi simplu pe străzi. În centru 
aproape că nu se mai putea circula, din cauza maşinilor 
părăsite care blocau străzile. Deasupra, răsuna uruitul 
continuu al elicopterelor. 

Şoferul lui Peak trecu peste o porţiune de trotuar şi opri 
la câteva sute de metri mai încolo, în faţa clădirii Bellevue 
Hospital Center de pe malul East River, unde era instalată 
una din centralele provizorii de intervenţie. Peak intră 
grăbit. Foaierul era plin de oameni. Surprinse priviri pline 
de teamă şi grăbi pasul. Unii îi băgau sub nas fotografii cu 
membrii familiei lor. Il ajungeau din urmă strigătele lor. 
Flancat de doi soldaţi, trecu de barajul din interior, 
mărşăluind mai departe spre centrul de calcul al spitalului. 
Acolo i se făcu legătura prin satelit cu Chateau Whistler, 
pe un canal asigurat. După câteva minute de aşteptare, 
avu legătura cu Li. Nu o lăsă să vorbească mult. 

— Avem nevoie de un antidot. Şi asta urgent. 

— Nanaimo lucrează la capacitate maximă, răspunse Li. 

— Nu este destul de rapid. Nu putem păstra New Yorkul. 
Am văzut planurile canalizării. Puteţi uita teoria cu 
scoaterea apei prin pompare. Mai degrabă uscați 
Potomacul. 

— Faceţi faţă cu asistenţa medicală? 

— Cum să facem faţă? Nu putem trata pe nimeni, pentru 
că nu ştim ce ar putea ajuta. Putem da oamenilor ceva 
pentru întărirea sistemului imunitar, în speranţa că va 
muri agentul. 


— Ascultă, Sal, zise Li. Vom face faţă. Putem spune cu o 
probabilitate de aproape sută la sută că toxina nu este 
contagioasă. Cei afectaţi nu reprezintă aproape nici un 
pericol. Trebuie să scoatem creaturile astea din canalizare 
indiferent dacă trebuie s-o facem prin ardere, cauterizare, 
incantaţie sau orice altceva. 

— Atunci începeţi s-o faceţi, spuse Peak. Nu o să ajute la 
nimic. Norul de otravă de deasupra oraşului este problema 
noastră cea mai mică. În aer liber, vântul împrăştie 
toxinele şi le răreşte. Dar între timp apa a pătruns în 
fiecare locuinţă, a fost folosită la duş, la spălat, a fost 
băută şi pusă la peşti, şi mai ştiu eu ce... Au fost spălate 
maşinile, pompierii au ieşit să stingă focul. Algele astea s- 
au răspândit în tot oraşul, otrăvesc aerul din case şi se 
împrăştie prin instalaţiile de aer condiţionat şi prin gurile 
de aerisire. Chiar dacă racii nu mai ies niciodată la mal, nu 
ştiu cum am putea opri înmulţirea algelor. Peak răsuflă cu 
greu. Doamne, Jude, sunt 6 000 de spitale în Statele Unite 
şi mai puţin de un sfert din ele sunt pregătite pentru un 
caz de asemenea gravitate! Abia dacă există vreo clinică în 
stare să izoleze atât de mulţi pacienţi, care să fie trataţi 
suficient de repede de medici de profil. Bellevue este 
suprasolicitat fără speranţă şi ăsta e un spital al naibii de 
mare. 

Li tăcu o secundă. 

— Bine. Ştii ce este de făcut. Transformaţi conurbaţia 
New York într-o megaînchisoare. Nimeni şi nimic nu mai 
iese de acolo. 

— Dar aici nu putem face nimic pentru oameni. Vor muri 
cu toţii. 

— Da, este îngrozitor. Faceţi ceva pentru restul omenirii 
şi asiguraţi-vă că New Yorkul se transformă într-o insulă. 

— Ce pot să fac? strigă Peak disperat. East River curge 
spre uscat. 

— Ne va veni nouă o idee în privinţa asta. Până atunci... 

Se întâmpla ceva. 

Peak mai mult simţi decât văzu explozia. Podeaua se 
cutremură sub picioarele lui. Se răspândi un uruit surd. 


Aveai senzația că undele sonore străbat întregul 
Manhattan ca un cutremur. 

— A explodat ceva, spuse Peak. 

— Mergi să vezi ce se întâmplă. În zece minute aştept 
raportul tău. 

Peak înjură şi fugi la geam, dar nu se vedea nimic. Le 
făcu semn oamenilor săi şi fugi din centrul de calcul înapoi 
prin gang în partea din spatele spitalului. De aici vedea 
peste Franklin Drive până spre East River, spre Brooklyn şi 
Queens. 

Privi spre stânga în susul râului. 

Oamenii fugeau spre spital. La circa un kilometru 
distanţă, văzu ridicându-se spre cer o uriaşă ciupercă de 
fum. Aproximativ acolo se afla cartierul general al 
Naţiunilor Unite. În primul moment, Peak se sperie că 
sărise în aer. Apoi îşi dădu seama că ciuperca provenea din 
centrul oraşului. 

Se ridica dinspre punctul de intrare în tunelul Queens 
Midtown care traversa East River, unind Manhattanul cu 
cealaltă parte. 

Tunelul ardea! 

Peak se gândi la maşinile demolate lăsate peste tot, 
încolăcite unele în altele, intrate în vitrine sau abandonate 
în faţa felinarelor. Maşini în care îşi pierduseră cunoştinţa 
oameni infectați. Bănuia ce se întâmplase în tunel. Era 
ultimul lucru de care aveau nevoie acum. 

Alergară înapoi în clădire, ajungând prin foaier până la 
jeepul de pe First Avenue. Era greu să fugă în costumele 
de protecţie, pentru că trebuiau să fie permanent atenţi să 
nu rămână agăţaţi pe undeva şi să-l rupă. Cu toate 
acestea, Peak reuşi să sară în jeepul deschis şi plecară în 
trombă. 

La trei etaje deasupra lui, în acelaşi moment, murea Bo 
Henson, şoferul serviciului de curierat care încercase să 
concureze cu FedEx. 

Soții Hooper muriseră deja de câteva ore. 


Vancouver Island, Canada 


— Ce dracu” faceţi acolo sus pe Whistler? 

Ar fi trebuit să fie o incursiune în normalitate, însă 
bineînţeles că ieşi cu totul altceva. După luni întregi de 
absenţă, Anawak stătea în Davies Whaling Station şi îi 
privea pe Shoemaker şi pe Delaware cum goleau două cutii 
de Heineken în cinstea venirii lui. Davie închisese 
temporar staţia. Expediţiile sale pe uscat nu aveau 
căutare. Erau puţini aceia care mai aveau chef să observe 
animalele. Dacă balenele o luaseră razna, ce îi putea apuca 
pe urşii bruni? Dacă Europa era înecată de tsunami, ce 
ameninţa oare coasta Pacificului? Cei mai mulţi turişti 
părăsiseră Vancouver Island. Shoemaker îşi manageria de 
unul singur afacerea, străduindu-se să menţină staţia pe 
linia de plutire atât cât se putea. 

— Chiar mi-ar plăcea să ştiu ce faceţi acolo, continuă el 
să îl tragă de limbă. 

Anawak scutură din cap. 

— Nu mai întreba, Tom. Am promis să-mi ţin gura, aşa 
că hai să vorbim despre altceva. 

— Pentru ce tot teatrul ăsta? De ce nu îmi poţi spune 
pur şi simplu la ce lucraţi? 

— Tom... 

— Mi-ar plăcea să ştiu când va fi cazul să-mi mişc curul 
de aici, continuă Shoemaker. Din cauza tsunami-urilor sau 
din alte motive. 

— Nu vorbeşte nimeni de tsunami. 

— Nu? Bullshit! S-a aflat şi fără voi că între lucrurile 
astea există legături. Lumea nu e proastă, Leon. De la New 
York se aud poveşti de groază dubioase despre îmbolnăviri 
în masă, în Europa oamenii mor şi vasele se duc pe rând la 
fund, chestiile astea se află. Se aplecă în faţă şi îi făcu 
semn cu ochiul lui Anawak. Vreau să spun că amândoi i-am 
salvat pe oamenii de pe Lady Wexham. Eu sunt cu voi. 
Sunt unul dintre iniţiaţi, înţelegi? Cercul restrâns. 

Delaware luă o gură zdravănă de bere din cutie şi se 
şterse la gură. 

— Nu-l călca pe nervi pe Leon. Dacă l-au înregimentat, l- 


au înregimentat. 

Purta o pereche nouă de ochelari cu lentile rotunde, 
portocalii. Anawak băgă de seamă că îşi făcuse ceva la păr. 
Nu mai era atât de creţ, ci i se revărsa în valuri mătăsoase 
pe umeri. Era drăguță de fapt, chiar şi cu dinţii ăia 
supradimensionaţi. Chiar frumuşică. 

Shoemaker ridică mâinile şi le lăsă să-i cadă în poală cu 
un gest de neputinţă. 

— Ar trebui să mă primiţi şi pe mine. Pe bune, Leon. Aş 
putea fi de ajutor. Stau aici degeaba şi şterg praful de pe 
ghidurile turistice. 

Anawak încuviinţă. Se simţea prost pentru că trebuia să 
facă pe secretosul. Rolul nu i se potrivea. Il jucase ani în 
şir în problema lui personală şi începea să îl calce pe nervi. 
Timp de câteva secunde se întrebă dacă nu ar trebui să le 
povestească pur şi simplu despre munca lui la Chateau. 
Însă nu uitase privirea lui Li. Se arăta prietenoasă şi 
înţelegătoare, dar era sigur că ar avea mari probleme dacă 
s-ar afla povestea. 

Şi poate chiar avea dreptate. 

Anawak îşi plimbă privirea prin sală. Simţi brusc cât de 
străină îi devenise staţia în decursul celor câtorva zile. 
Asta nu era viaţa lui. Se întâmplaseră multe de când se 
împăcase cu Greywolf. Anawak se aştepta să se întâmple 
ceva decisiv, care îi va da complet viaţa peste cap. Se 
simţea ca un copil urcat în trenuleţ, după ce constatase că 
vagoanele au pornit şi nu mai putea cobori. Teama, 
respectiv groaza se amestecau cu o senzaţie greu de 
descris de entuziasm şi curiozitate. Mai demult, staţia 
ridicase un zid de protecţie în jurul lui, iar acum se simţea 
de parcă ar fi stat în aer liber, gol şi fără apărare. Din viaţa 
lui părea să lipsească o încăpere, o uşă prin care se putea 
ajunge în camera alăturată, pentru a se separa de lume. 
Totul pătrundea cu o intensitate neobişnuită până la el, 
puţin cam tare şi cam strident. 

— Va trebui să ştergi în continuare praful de pe 
ghidurile tale, spuse Anawak. Ştii perfect că locul tău este 
aici, şi nu într-un consiliu de experţi unde eşti făcut mai 


când vrei să spui ceva. Fără tine, Davies nu face faţă. 

Shoemaker îl privi. 

— Un mic discurs mobilizator? îl întrebă. 

— Nu. Pentru ce? Pentru ce ar trebui să te mobilizez eu 
pe tine? Fu sunt ăla care trebuie să-şi ţină gura şi care nu 
are voie să le povestească nimic prietenilor săi. De ce nu 
încerci tu să mă mobilizezi pe mine? 

Shoemaker învârti cutia pe care o ţinea în mână. Apoi 
zâmbi strâmb. 

— Cât timp mai stai acolo? 

— Depinde de mine, răspunse Anawak. Ne tratează 
regeşte, avem permanent la dispoziţie elicoptere. E de- 
ajuns să dau un telefon. 

— Chiar îţi plimbă curu’ de colo-colo, nu? 

— Da, asta fac. În schimb, se aşteaptă să merit toate 
astea. Probabil că ar trebui să fiu în Nanaimo sau la 
Acvariu, sau în altă parte şi să lucrez, dar voiam să vă văd. 

— Poţi să lucrezi şi aici. OK, te mobilizez eu. Vino 
diseară la masă. Capeţi o friptură uriaşă. O să o întorc pe 
toate părţile special pentru tine, până când va arăta şi va 
avea gustul viciului adevărat. 

— Sună bine, spuse Delaware. La ce oră? 

Shoemaker îi aruncă o privire imposibil de definit. 

— Și tu poţi veni, dacă vrei, îi spuse. 

Delaware îngustă ochii şi nu răspunse nimic. Anawak se 
întrebă ce s-o întâmpla aici, dar preferă să nu se bage şi îi 
promise lui Shoemaker să vină la ora şapte. Nu după multă 
vreme se despărţiră. Shoemaker plecă spre Ucluelet să îl 
întâlnească pe Davie. Anawak merse de-a lungul străzii 
principale până la barca lui şi se bucură de tovărăşia lui 
Delaware. Într-un fel, fata asta enervantă chiar îi lipsise. 

— Ce-a vrut Tom să spună mai devreme? o întrebă. 

Ea se arătă nedumerită. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Invitaţia la friptură. După cum a spus-o, mi s-a părut 
că nu îi place să te vadă însoţită. 

Delaware păru fâstâcită. Învârtea între degete o şuviţă 
de păr şi strâmba din nas. 


— Păi da. S-a întâmplat ceva în zilele în care ai fost 
plecat. Viaţa e plină se surprize, nu-i aşa? Câteodată te 
lasă şi pe tine cu gura căscată. 

Anawak rămase locului şi o privi. 

— Da, şi? 

— Deci, în ziua în care te-ai dus la Vancouver şi n-ai mai 
apărut, adică ai dispărut peste noapte! Nimeni nu ştia 
unde eşti şi câţiva şi-au făcut griji. Printre alţii şi, hm... 
Jack. Deci Jack m-a sunat, vreau să spun că pe tine voia să 
te sune, dar tu nu erai aici şi... 

— Jack? întrebă Anawak. 

— Da. 

— Greywolf? Jack O'Bannon? 

— Zicea că aţi stat de vorbă, continuă Delaware 
precipitată, înainte ca el să mai poată spune ceva. Şi 
trebuie să fi fost o discuţie destul de plăcută. În orice caz, 
el era bucuros şi voia pur şi simplu să mai stea de vorbă cu 
tine şi... Delaware îl privi drept în ochi. A fost o discuţie 
plăcută sau? 

— Şi dacă nu? 

— Ar fi destul de aiurea, pentru că... 

— În regulă. A fost o discuţie plăcută. Ai putea termina 
cu piruetele astea şi să treci la subiect? 

— Suntem împreună, izbucni Delaware. 

Anawak deschise gura şi o închise fără un cuvânt. 

— Am spus eu că uneori rămâi cu gura deschisă! A venit 
încoace la Tofino, îi dădusem numărul meu, ştii doar că îl 
consideram... vreau să zic, că aveam o anumită înţelegere 
pentru punctul lui de vedere şi... A 

Anawak simţi cum îi zvâcnesc colţurile gurii. Încercă să 
rămână serios. 

— O anumită înţelegere. Bineînţeles. 

— A venit deci. Am băut ceva la Schooners şi apoi am 
coborât la punte. Mi-a povestit o groază de lucruri despre 
el, eu i-am povestit câte ceva despre mine, cum se 
întâmplă, vorbeşti şi vorbeşti, şi deodată... bum... Ştii cum 
e. 

Anawak începu să râdă. 


— Şi lui Shoemaker nu-i place deloc. 

— ÎL urăşte pe Jack! 

— Ştiu. Nu poţi să i-o iei în nume de rău. Doar pentru că 
toţi îl iubim dintr-odată pe Greywolf, mai ales tu, nu 
schimbă cu nimic faptul că s-a purtat ca un dobitoc. Ani 
întregi, dacă vrei să ştii. Este un dobitoc. 

— Nu mai mult decât tine, se trezi spunând Delaware. 

Anawak încuviinţă. 

Apoi râse. Cu toate problemele care pogorâseră asupra 
lumii, râdea de povestea încurcată a lui Delaware, râdea 
de sine însuşi şi de supărarea lui pe Greywolf, care 
constase de fapt doar din furia lui pentru prietenia 
pierdută, râdea de viaţa lui din ultimii ani, de existenţa lui 
seacă, petrecută în aşteptare, râdea de sine însuşi, încât 
aproape îl durea şi îşi savura râsul ăsta. 

Râdea tot mai tare. 

Delaware înclină capul şi îl privi fără să înţeleagă. 

— Ce găseşti de râs aici? 

— Ai dreptate, chicoti Anawak. 

— Cum adică, am dreptate? Ai înnebunit? 

Simţi că accesul lui de veselie ameninţa să se 
transforme în isterie, dar nu se putea opri. Se prăpădea de 
râs. Nu-şi mai amintea când râsese aşa ultima oară. Dacă 
mai râsese vreodată în halul ăsta. 

— Licia, eşti nepreţuită, gâfâia Anawak. Ai perfectă 
dreptate! Nişte dobitoci! Exact! Cu toţii! Şi tu te-ai cuplat 
cu Greywolf. Nu pot să cred. O, Doamne! 

— Tu râzi de mine, zise Delaware îngustându-şi ochii. 

— Nu, chiar deloc, gâfâi el. 

— Ba da! 

— Nu, îţi jur, e doar... 

Brusc, îşi aminti ceva. Ceva care îl făcu să se întrebe de 
ce nu se gândise mai de mult la asta. Râsul încetă. 

— Unde e Jack? 

— Nu ştiu. Delaware ridică din umeri. O fi acasă? 

— Jack nu e acasă niciodată. Parcă spuneai că sunteţi 
împreună? 

— Doamne, Leon! Nu ne-am căsătorit, dacă asta vrei să 


spui. Ne simţim bine împreună şi suntem îndrăgostiţi, dar 
nu îi controlez fiecare pas. 

— Nu, murmură Anawak. Nici nu ar fi pentru el aşa 
ceva. 

— De ce întrebi? Vrei să vorbeşti cu el? 

— Da. Anawak o apucă de umeri. Fii atentă, Licia. Am de 
rezolvat nişte probleme personale. Încearcă să dai de el. 
Până diseară, ca să nu îi stricăm cina lui Shoemaker. 
Spune-i că... m-aş bucura să îl văd. Da, sincer! M-aş 
bucura. Că îmi e de-a dreptul dor de el. 

Delaware zâmbi nesigură. 

— Bine. O să-i spun. 

— Super. 

— Voi, bărbaţii, sunteţi ciudaţi. Pe bune. Dumnezeule! 
Chiar că sunteţi nişte maimuțe ciudate! 


Anawak urcă pe vapor, răsfoi corespondenţa şi trecu pe 
la Schooners, unde bău o cafea şi stătu la taclale cu 
pescarii. În timpul absenței sale, doi oameni dintr-o canoe 
avuseseră un accident şi muriseră. Se aventuraseră pe 
mare, în ciuda interdicţiei stricte. Nu durase nici zece 
minute până să îi lovească orcile. Ce mai rămăsese dintr- 
unul din bărbaţi fusese adus la mal mai târziu, celălalt 
dispăruse fără urmă. Nimeni nu simţise nevoia să 
pornească în căutarea lui. 

— Că doar nu e problema lor, spuse unul dintre pescari, 
referindu-se la acţionarii marilor bacuri, cargoboturi şi 
traulere şi la marina de război. Işi bău berea cu 
încrâncenarea celui care crede că a găsit vinovatul şi pe 
care nimeni şi nimic nu îl mai poate face să renunţe la 
hotărârea lui de a-l face pe acesta răspunzător de 
nefericirea lor. Îl privi apoi pe Anawak de parcă ar fi 
aşteptat o confirmare. 

Ba este şi problema lor, fu tentat să spună Anawak, nici 
vapoarelor lor nu le merge mai bine. Tăcu însă. Ce putea 
să răspundă? Nu avea voie să vorbească despre 
implicaţiile mai largi, iar oamenii din Tofino vedeau doar 
fragmentul lor de lume. Nu cunoşteau statistica despre 


creşterea numărului de incidente grave, cu care Peak 
confruntase statul-major. 

— Nu, băiete, ăstora le pică numai bine! mârâi bărbatul. 
Marile flote de pescuit îşi extind neîncetat monopolul, şi 
acum una ca asta. Ne-au pescuit toţi peştii de sub nas şi 
acum adună şi ce-a mai rămas, după ce noi, ăştia mici, nu 
mai avem voie nici să ieşim în larg. Mai luă o sorbitură din 
pahar şi spuse: Ar trebui să împuşcăm nenorocitele alea de 
balene. Ar trebui să le arătăm cine e şeful. 

Peste tot acelaşi lucru. În cele câteva ore de când venise 
în Tofino, Anawak auzea mereu acelaşi îndemn. 

Să omorâm balenele! 

Fusese oare totul în zadar? Anii de strădanii în urma 
cărora obţinuseră cu chiu, cu vai câteva nenorocite de 
dispoziţii pentru protecţia balenelor? În felul lui, pescarul 
de la tejgheaua lui Schooners pusese punctul pe i. Din 
perspectiva micilor pescari, situaţia le aducea celor mari 
doar avantaje pentru că doar vapoarele mari mai puteau 
ajunge la locurile de pescuit, iar aceia pentru care deciziile 
comisiei internaţionale de vânare a balenelor, limitele 
impuse în pescuit şi interzicerea vânătorii fuseseră un 
permanent spin în ochi, puteau considera vânarea 
balenelor din nou legitimă. 

Anawak îşi plăti cafeaua şi se întoarse la staţie. Sala 
unde se puneau în vânzare biletele era goală. Se instală în 
spatele tejghelei, porni calculatorul şi începu să caute prin 
world wide web programele militare de dresură. Era o 
întreprindere dificilă. Mai multe pagini nu puteau fi 
activate. In timp ce la Chateau aveau acces la orice 
informaţie ar fi dorit, reţeaua publică se prăbuşea din 
cauza căderii cablurilor oceanice. 

Anawak nu se lăsă descurajat. Găsi repede pagina 
oficială a US Navy's Marine Mammal Program privind 
activitatea oficială a armatei cu mamiferele marine. Ştia 
din Whistler Circuit despre ce putea citi acolo. Fiecare 
jurnalist de investigaţie mai răsărit scrisese câte o duzină 
de articole pe acest subiect. Inchise pagina şi căută mai 
departe. Nu după mult timp, dădu peste informaţii despre 


un program militar din fosta Uniune Sovietică care suna 
promiţător. Scria că un număr destul de mare de delfini, 
lei de mare şi balene beluga fuseseră dresate în timpul 
războiului rece să caute minele şi torpilele pierdute, fiind 
folosite şi pentru apărarea flotei din Marea Neagră. După 
căderea Uniunii Sovietice, animalele au fost duse într-un 
delfinariu din Peninsula Crimeea unde au prezentat 
numere de circ, până când s-au terminat banii pentru 
alimente şi medicamente, stăpânii lor aflându-se în faţa 
alternativei de a-şi omori sau vinde protejaţii. Astfel, 
câteva dintre animale au ajuns într-un program de terapie 
pentru copiii autişti. Altele au fost vândute în Iran. Acolo li 
s-a pierdut urma, de unde se putea deduce că au devenit 
obiectul unor noi experimente militare. 

Se părea că mamiferele marine treceau printr-o 
perioadă de renaştere în războaiele strategice. În timpul 
războiului rece, avusese loc o adevărată întrecere de 
înarmare între SUA şi Uniunea Sovietică referitor la 
constituirea celei mai eficiente trupe de mamifere marine. 
Odată cu sfârşitul statelor centralizate, părea să se fi 
terminat cu spionajul cu ajutorul delfinilor, însă după 
întrecerea superputerilor nu urmă o ordine mondială mai 
bună. Conflictul israeliano-palestinian scăpă de sub 
control, începând să destabilizeze regiunea. Pe ascuns, 
creştea o nouă generaţie megapotentă de terorişti, 
capabilă să saboteze navele americane de război. 
Nenumărate conflicte internaţionale se terminau cu ape 
minate, proiectile rătăcite şi echipamente costisitoare care 
se scufundau pe fundul mării şi care trebuiau recuperate. 
Se dovedi că delfinii, leii de mare şi balenele beluga erau 
cu mult superioare oricărui scafandru. Delfinii erau de 
douăsprezece ori mai eficienţi decât oamenii în găsirea 
minelor. Leii de mare din bazele militare americane de la 
Charleston şi San Diego depistau torpilele în 95 la sută 
dintre cazuri. În timp ce oamenii puteau lucra sub apă 
doar în anumite limite, fiind lipsiţi de un bun sistem de 
orientare şi nevoiţi să petreacă ore întregi în camerele de 
decompresie, mamiferele marine operau în mediul lor 


natural de viaţă. Leii de mare aveau vederea ageră şi în 
condiţii de vizibilitate extrem de scăzute. Delfinii se 
orientau chiar şi în întuneric deplin, folosindu-se de sonar, 
o cascadă de sunete ale cărei ecouri le furnizau date 
extrem de precise asupra locului şi formei obiectelor. 
Mamiferele se scufundau fără efort de mai multe ori pe zi 
la adâncimi de mai multe sute de metri. O mică echipă de 
delfini ţinea locul vapoarelor care, cu scafandri, echipaj şi 
echipament, se ridicau la costuri de milioane de dolari. Şi 
animalele se întorceau întotdeauna, aproape întotdeauna. 
În treizeci de ani, marina SUA nu pierduse decât şapte 
delfini. 

Astfel încât programele americane de dresură au fost 
continuate cu noi mijloace. Din Rusia veneau zvonuri că 
munca cu mamiferele fusese reluată. Şi armata indiană 
demarase programe proprii de creştere şi dresură a 
mamiferelor marine. Se părea că şi în Orientul Apropiat se 
începuseră cercetările. 

Până la urmă, Vanderbilt avea dreptate? 

Anawak era convins că în străfundurile internetului 
puteau fi găsite date pe care degeaba le-ai fi căutat pe 
pagina armatei SUA. Nu era prima dată când auzea de 
experimente militare menite să supună delfinii şi balenele 
unui control total. În cadrul acestor experimente, nu era 
vorba atât despre dresura clasică, cât despre cercetarea 
neuronală, iniţiată pe vremuri de John Lilly. Peste tot, 
armata arăta un interes deosebit pentru sonarul delfinilor, 
superior oricărui sistem inventat de om şi al cărui mod de 
funcţionare încă nu fusese înţeles. Existau numeroase 
indicii că în trecutul apropiat avuseseră loc experimente 
care întreceau cu mult tot ce se recunoştea în mod oficial. 

Acolo era răspunsul la întrebarea ce se întâmplase cu 
balenele. 

Insă world wide web tăcea. 

Tăcea cu încăpățânare, întrerupt de căderi şi greşeli de 
conectare. Tăcu timp de trei ore, până când Anawak 
aproape că renunţă. Il usturau ochii. Nu mai avea chef şi 
nici putere de concentrare, astfel că era cât pe-aci să 


treacă cu vederea scurtul anunţ din Farth Island Journal 
care apăru pe ecran. 


Marina SUA, răspunzătoare pentru delfinii morţi? 


Revista era editată de Earth Island Institute, o 
organizaţie ecologistă care lupta pentru găsirea unor 
metode noi în protejarea naturii şi se ocupa de diferite 
proiecte. Oamenii de la Earth Island erau prezenţi la 
discuţiile despre climă şi dezvăluiau scandaluri despre 
mediul înconjurător. O mare parte a muncii lor era 
dedicată vieţii din ocean şi în special ocrotirii balenelor. 

Scurtul articol se referea la un eveniment de la 
începutul anilor 1990, când pe plaja mediteraneană 
franceză au eşuat 16 delfini morţi. Toate cadavrele 
prezentau răni misterioase, identice. O gaură curat 
decupată de mărimea unui pumn, dispusă pe partea din 
spate a cefei, sub care se putea vedea osul gol al craniului. 
Nimeni nu îşi putuse explica pe atunci ce era cu rănile 
misterioase, însă fără îndoială că acestea provocaseră 
moartea animalelor. Incidentul avusese loc în timpul 
primei crize din Golf, când formaţiuni mari de flote 
traversaseră Mediterana, iar Earth Island făcuse legătura 
cu experimentele secrete ale marinei americane, despre 
care se presupunea că trebuiau să aibă loc în perioada 
aceea. Probabil că nu avuseseră succesul scontat, astfel 
încât în cele din urmă se văzuseră obligaţi să 
muşamalizeze totul. 

Ceva trebuie să fi ieşit îngrozitor de prost, scria ziarul. 

Anawak imprimă textul şi încercă să mai găsească şi alte 
articole care tratau incidentul. Era atât de afundat în 
munca lui, încât cu greu auzi cum cineva deschide uşa. 
Abia când în jurul lui se întunecă îşi ridică ochii şi văzu un 
piept gol şi păros care ieşea de sub geaca de piele 
descheiată. 

Îşi lăsă capul pe spate. Era inevitabil, din pricina 
înălţimii celui din faţa lui. 

— Ai vrut să vorbeşti cu mine, spuse Greywolf. 


Chestia de piele cu care era îmbrăcat era unsuroasă şi 
uzată, ca de obicei. Părul lung şi-l legase într-o coadă 
lucioasă. Avea ochi şi dinţi strălucitori. Anawak nu îl 
văzuse de câteva zile şi dintr-odată îl privi cu alţi ochi. 
Simţi puterea uriaşului, farmecul şi şarmul lui natural. Nu 
era de mirare că Delaware se lăsase sedusă de atâta 
masculinitate adunată la un loc. Probabil că Greywolf nici 
măcar nu încercase să o cucerească. 

— Credeam că eşti undeva prin Ucluelet, spuse el. 

— Am şi fost. Greywolf îşi trase un scaun şi se aşeză, 
încât acesta se auzi pârâind. Licia spunea că ai nevoie de 
mine. 

— Că am nevoie? întrebă Anawak zâmbind. I-am spus că 
m-aş bucura să te văd. 

— Ceea ce în traducere înseamnă că ai nevoie de mine. 
Aşa că am venit. 

— Şi cum îţi mai merge? 

— Mi-ar merge mai bine dacă ai avea ceva de băut. 

Anawak se duse la frigider, scoase la iveală bere şi Cola 
şi le puse pe tejghea. Greywolf bău jumătate de cutie de 
bere dintr-o sorbitură şi se şterse la gură. 

— Făceai ceva şi te-am deranjat? întrebă Anawak. 

— Nu-ţi bate capul. Am fost la pescuit cu câţiva bogătaşi 
din Beverly Hills. În ceea ce priveşte idioţenia voastră de 
whale watching, afacerea tocmai trece în ograda mea. 
Nimeni nu pleacă de la premisa că barca i-ar putea fi 
atacată de un păstrăv, aşa că m-am reprofilat şi ofer tururi 
pescăreşti pe lacurile şi râurile preaiubitei noastre insule. 

— Văd că poziţia ta faţă de whale watching nu prea s-a 
schimbat. 

— Nu, de ce să se schimbe? Dar vă las în pace. 

— O, mulţumesc, spuse Anawak sarcastic. Dar se 
nimereşte bine. Mă refer la lupta ta neobosită pentru 
natura cea chinuită. Mai povesteşte-mi o dată ce făceai în 
armată. 

Greywolf îl privi consternat. 

— Păi, ştii ce făceam. 

— Mai spune-mi o dată. 


— Eram antrenor. Antrenam delfini pentru intervenţii 
tactice. 

— Unde? La San Diego? 

— Da, şi acolo. 

— Şi ai fost lăsat la vatră din cauza unei afecţiuni a 
muşchiului cardiac sau aşa ceva, nu? Cu toate onorurile. 

— Intocmai, spuse Greywolf între două înghiţituri. 

— Nu e adevărat, Jack. Nu ai fost concediat. Ai plecat tu 
singur. 

Greywolf luă cutia de la gură şi o lăsă aproape grijuliu 
pe tejghea. 

— Cum ai ajuns la concluzia asta? 

— Pentru că aşa scrie în actele de la Space and Naval 
Warfare System Center San Diego, răspunse Anawak. 
Incepu să se plimbe încet prin încăpere. Doar ca să vezi că 
ştiu despre ce vorbesc: SSC San Diego este urmaşa 
organizaţiei Navy Command, Control and Ocean Systems 
Center care îşi avea sediul tot la San Diego, Point Loma. 
Finanţarea era efectuată printr-o organizaţie din care s-a 
format US Navy's Marine Mammal System de azi. Fiecare 
din aceste instituţii apare într-un fel sau altul atunci când 
citeşti povestea mamiferelor marine, şi, neoficial, fiecare 
este pusă în legătură cu o serie de experimente dubioase 
care, teoretic, nu au avut loc niciodată. Anawak se opri un 
moment. După care se hotări să blufeze. Experimente care 
au avut loc la Point Loma, unde ai fost tu. 

Greywolf urmărea mişcarea lui Anawak prin sală cu o 
privire gânditoare. 

— Pentru ce îmi povesteşti aiurelile astea? 

— În momentul acesta, la San Diego se cercetează 
obiceiurile de vânare şi comunicare, capacitatea de dresaj, 
posibilităţile de îmblânzire şi aşa mai departe. Ceea ce 
interesează şi mai mult armata este creierul mamiferelor. 
Interesul ăsta se regăseşte şi în anii 1960. Problema 
aceasta pare să fi cunoscut un reviriment în timpul 
războiului din Golf. Pe atunci lucrai deja de câţiva ani 
acolo. Când ai părăsit marina aveai gradul de locotenent şi 
răspundeai de cele două grupuri de delfini MK6 şi MK7, 


două din patru grupuri. 

Greywolf se încruntă. 

— Ei şi? Voi nu aveţi alte griji acolo? Situaţia din 
Europa, de exemplu? 

— Următorul pas în cariera ta te-ar fi făcut şeful 
întregului program, continuă Anawak. În schimb, tu ai 
renunţat la tot. 

— Nu am renunţat la nimic. Ei m-au dat afară. 

Anawak clătină din cap. 

— Jack, eu mă bucur de câteva privilegii deosebite. Le 
datorez accesul la o serie de date a căror corectitudine nu 
poate fi pusă la îndoială. Ai plecat de bunăvoie de acolo şi 
aş vrea să ştiu de ce. 

Luă foaia cu articolul de pe tejghea şi i-l întinse lui 
Greywolf, care aruncă o privire peste ea şi o puse 
deoparte. 

O vreme tăcură amândoi. 

— Jack, spuse Anawak încet. Ai avut dreptate. E 
adevărat că mă bucur să te văd, dar am nevoie şi de 
ajutorul tău. 

Greywolf privea în jos fără să zică nimic. 

— Ce s-a întâmplat atunci? De ce ai plecat? 

Uriaşul tăcea îngândurat. Apoi se ridică şi îşi încrucişă 
mâinile la ceafă. 

— De ce te interesează asta? 

— Pentru că ne-ar ajuta să înţelegem ce s-a întâmplat cu 
balenele noastre. 

— Nu sunt balenele voastre. Şi nu sunt delfinii voştri. 
Nimic nu e al vostru. Vrei să ştii ce se întâmplă? 
Ripostează, Anawak. Primim ceea ce meritam de mult. Nu 
se mai joacă. Le-am privit ca pe proprietatea noastră, le- 
am făcut rău, ne-am bătut joc de ele, ne-am holbat cât am 
putut. Pur şi simplu, s-au săturat de noi. 

— Tu chiar crezi că fac asta din proprie voinţă? 

Greywolf vru să spună ceva, apoi scutură din cap. 

— Pe mine nu mă mai interesează de ce fac ele una sau 
alta. Nu vreau să ştiu, Leon, tot ce vor ele e să fie lăsate în 
pace. 


— Jack, spuse Anawak încet, sunt constrânse. 

— Aiurea. Cine ar putea să... 

— Sunt constrânse! Avem dovada. Nici nu aş avea voie 
să îţi spun asta, dar am nevoie de informaţii. Vrei să le 
scuteşti de suferinţă, atunci fă-o. Momentan suferă mai 
mult decât îţi poţi tu imagina... 

— Decât îmi pot imagina eu? sări Greywolf. Ce ştii tu? 
Nu ştii absolut nimic! 

— Atunci explică-mi tu. 

— Am... Uriaşul păru să se lupte cu sine însuşi. Scrâşnea 
din dinţi. Strânse pumnii. Apoi se petrecu o schimbare cu 
el. Corpul i se relaxă, lipsit parcă de vlagă. Vino cu mine, îi 
spuse. Mergem să ne plimbăm. 


Merseră o vreme în tăcere. Ajunşi la marginea localităţii, 
Greywolf alese o cărare care ducea spre apă, pe sub 
copaci. Din câţiva paşi ajunseră la povârniş. O punte mică 
şi instabilă ducea spre frumuseţea sălbatică a golfului. 
Greywolf o luă de-a lungul scândurilor înclinate de vreme 
şi se aşeză la marginea punţii. Anawak îl urmă. Din Tofino 
nu se zăreau din spatele limbii de pământ decât 
debarcaderul de la Davies şi câteva case pe piloni, în 
partea dreaptă. Stătură o vreme privind munţii, care 
străluceau în lumina după-amiezii târzii. 

— Datele tale nu sunt chiar complete, spuse Greywolf în 
cele din urmă. Oficial sunt patru grupuri, de la MK4 până 
la 7, însă există şi un al cincilea, nume de cod MKO. 
Marina preferă denumirea de sistem, nu de grup. Fiecărui 
sistem îi revin anumite sarcini. E adevărat, se controlează 
totul de la San Diego, însă majoritatea timpului eram la 
Colorado în California, unde erau antrenate multe dintre 
animale. Armata le ţine în mediul lor natural de viaţă, în 
golfuri şi porturi. Acolo le merge bine! Sunt hrănite 
constant şi se bucură de o excelentă îngrijire medicală, 
mai mult decât îşi permit mulţi oameni. 

— Şi tu răspundeai de grupul... sistemul al cincelea? 

— Nu ştii despre ce vorbeşti. MKO era altfel. Un sistem 
cuprinde de obicei patru până la opt animale cu sarcini 


precis determinate. MK4, de exemplu, are sarcina să 
găsească mine ancorate pe fundul oceanului şi să le 
marcheze. Sunt numai delfini. Sunt antrenați şi să anunţe 
încercările de sabotare a vapoarelor. MK5 este un grup de 
lei de mare, MK6 şi MK7 căutau şi ele mine, sunt folosite 
însă cu precădere împotriva scafandrilor cu intenţii 
duşmănoase. 

— Atacă scafandri? 

— Nu. Îl împing pe intrus cu botul, fixând de costumul 
lui un şnur înfăşurat, al cărui capăt este prevăzut cu un 
flotor. Flotorul este ataşat la o lumină stroboscopică şi ne 
divulgă poziţia scafandrului. De restul ne ocupăm noi. La 
fel se întâmplă şi cu minele. Animalele anunţă că au găsit 
ceva. Uneori se scufundă cu un magnet pe care îl plasează 
pe mină, iar de magnet e legată o frânghie pe care ne-o 
aduc nouă. Dacă mina nu e ancorată prea adânc, e 
suficient să tragem de sfoară şi gata. Balenele-sabie şi 
beluga îţi aduc torpile de până la un kilometru adâncime, e 
remarcabil. Trebuie să te gândeşti că, pentru om, căutarea 
minelor este o ocupaţie mortală. Şi asta nu pentru că ţi-ar 
putea exploda în faţă, ci pentru că aproape totdeauna 
trebuie să cauţi în apropierea țărmului şi în special acolo 
unde se trage. Eşti ţintit de la mal. 

— Şi minele nu omoară animalele? 

— Oficial, nici un animal nu a murit în modul ăsta. 
Adevărul e că sunt câteva excepţii, însă în limite tolerabile. 
În orice caz, despre MKO la început doar am auzit şi 
credeam că sunt poveşti de adormit copiii. Nu este un 
sistem adevărat, ci doar numele de cod pentru o serie 
întreagă de programe şi experimente desfăşurate în locuri 
diferite de fiecare dată cu alte animale. Animalele din MKO 
nici nu intră în contact cu celelalte, însă câteodată sunt 
recrutate pentru MKO animale din sistemele obişnuite, 
care dispar apoi pentru totdeauna. Greywolf făcu o pauză. 
Am fost un bun antrenor. MK6 a fost primul meu sistem. 
Am luat parte la fiecare manevră mai mare. În 1990, am 
preluat MK7 şi toţi m-au bătut pe umăr. Mă lăudau de zor 
şi în final unul s-a gândit că poate ar trebui să aflu mai 


multe. 

— Despre MKO. 

— Ştiam, bineînţeles, că delfinii avuseseră primul succes 
în marină la începutul anilor 1970 în Vietnam, unde apărau 
porturile din golful Cam-Ranh, împiedicând sabotajele 
subacvatice ale Vietcongului. Asta e prima chestie pe care 
ţi-o povestesc la MMS şi sunt teribil de mândri de ea. Ce 
nu ţi se spune sunt circumstanţele în care s-a întâmplat 
acest lucru. Nu suflă vreo vorbă nici despre Swimmer 
Nullification Program. Care funcţionează puţin altfel. 
Animalele sunt dresate să smulgă masca şi labele de înot 
de pe scafandrii părţii adverse şi să le scoată tuburile de 
aer. Lucru destul de brutal, dar în Vietnam mai purtau pe 
bot şi pe înotătoare cuțite ca nişte stilete, iar unii aveau pe 
spate harpoane. Nu mai erai atacat de un delfin, ci de o 
maşină de ucis. Şi chiar şi asta pare inofensiv pe lângă 
trucul la care a recurs marina, fixând pe botul animalelor 
injecții subcutanate cu care trebuiau să înţepe scafandrii, 
ceea ce au şi făcut de zor. Problema cu care se confrunta 
scafandrul vizat era aceea că seringa băga în corpul lui o 
încărcătură de 3 000 psi bioxid de carbon, deci gaz 
carbonic. Gazul se răspândeşte în câteva secunde. Victima 
explodează. E făcută bucățele. Peste patruzeci de oameni 
ai Vietcongului au fost omorâţi astfel de animalele noastre 
şi din greşeală şi doi americani, dar ceva pierderi se 
înregistrează totdeauna. 

Anawak simţi cum i se strânge stomacul. 

— Ceva asemănător s-a întâmplat la sfârşitul anilor 1980 
în Bahrain, continuă Greywolf. Atunci am fost pentru 
prima dată pe front. Sistemul meu se achita cuminte de 
sarcini, iar eu nu aveam habar de MKO. Nu ştiam nici că 
paraşutau animalele în zonele inaccesibile, uneori de la 
trei kilometri înălţime, tratament căruia nu toate îi 
supravieţuiau. Pe altele le aruncau fără paraşută din 
elicoptere, însă de la douăzeci de metri deasupra mării. 
Altele erau trimise să fixeze minele pe carena vapoarelor şi 
submarinelor duşmane. Uneori aşteptau să se apropie 
animalul destul de mult de ţintă şi aprindeau minele cu 


telecomanda. Acţiuni kamikaze. Am aflat puţin mai târziu. 
Greywolf rămase tăcut. Ar fi trebuit să pun punct atunci, 
Leon, dar marina era casa mea. Eram fericit acolo. Nu ştiu 
dacă poţi înţelege, dar aşa era. 

Anawak tăcu. Înţelegea mult prea bine. 

— Aşa că mă consolam cu ideea că fac parte dintre 
băieţii buni. Însă comandamentul general a ajuns la 
concluzia că ar fi mai bine să mă implice pe viitor în 
programul MKO. Băieţii răi considerau că mă pricep 
extraordinar de bine la animale. Greywolf scuipă. Şi aici 
aveau dreptate, idioţii dracului, şi eu am fost un idiot 
pentru că am acceptat, în loc să le dau una în bot. M-am 
amăgit singur că aşa este la război. Oamenii cad în luptă, 
calcă pe mine, sunt împuşcaţi sau arşi, aşa că ce atâta 
tevatură pentru câţiva delfini? Am ajuns deci la San Diego, 
unde tocmai lucrau la echiparea delfinilor-sabie cu focoase 
nucleare... 

— Poftim? 

— Te miri? Eu de mult nu mă mai mir de nimic. Există 
proiecte pentru trimiterea orcilor echipate cu aşa ceva. Un 
focos din ăsta cântăreşte şapte tone, o orcă adult ţi-l cară 
mile întregi, până în portul inamic. E aproape imposibil să 
opreşti o balenă ucigaşă nucleară. Nu ştiu cât de departe 
au ajuns, dar presupun că în ziua de azi nu mai e o 
problemă. Pe atunci erau în mijlocul experimentelor. În 
legătură cu asta, am fost martor la alt experiment. Marinei 
îi place să le arate ziariştilor imagini video cu delfini care 
pleacă cu o mină în bot şi o readuc veseli, în loc să îl 
arunce în aer pe căpitanul submarinului rusesc, căruia îi 
era destinată. Acesta este argumentul pe care îl aduce 
marina americană, încercând să convingă pe toată lumea 
că asemenea comandouri ucigaşe nu există. Se întâmplă 
într-adevăr aşa ceva, dar extrem de rar. În cel mai rău caz, 
sare în aer o barcă cu trei oameni la bord. Marina poate 
trăi cu ideea asta. Până acum nu a împiedicat-o să facă 
asemenea încercări. Greywolf făcu o pauză. Dar este 
altceva când nu poţi menţine exact cursul unei balene 
nucleare. Dacă vine înapoi şi mina este funcţională, ai 


încurcat-o. Marina poate trimite câte orci vrea, dar trebuie 
să fie sigură că balenelor nu le vin idei. Şi cea mai bună 
cale de a evita ideile proaste este să nici nu le laşi să se 
ivească. 

— John Lilly, murmură Anawak. 

— Cum? 

— Un cercetător. A făcut experimente pe creierul 
delfinilor în anii 1960. 

— Îmi aduc aminte că am auzit numele ăsta cândva, 
spuse Greywolf gânditor. În orice caz, la San Diego am fost 
martor cum i-au deschis capul unui delfin. Era în 1989. I- 
au făcut găuri mici în cutia craniană cu dalta şi ciocanul. 
Animalele erau perfect conştiente şi trebuiau să fie ţinute 
de mai mulţi bărbaţi puternici, pentru că încercau tot 
timpul să sară de pe masă. Mi s-a explicat că nu fac asta 
din cauza durerilor, ci pentru că le calcă pe nervi 
ciocănitul. Cică procedura ar fi părut mai dureroasă decât 
era de fapt. Prin găuri au introdus apoi electrozi pentru a 
stimula creierul prin impulsuri electrice. 

— Da, este vorba de John Lilly, strigă Anawak surescitat. 
A încercat să realizeze o hartă a creierului. 

— Marina şi-a făcut hărţile, crede-mă, spuse Greywolf cu 
amărăciune. Mie mi se făcuse rău, dar mi-am ţinut gura. 
Mi-au arătat un delfin care înota într-un bazin şi care avea 
la ceafă o chestie ca un harnaşament. Instalaţia purta 
electrozii prin cutia craniană. Reuşiseră să dirijeze 
animalul prin semnale electrice. Era uimitor, trebuia să 
recunosc. Puteau face delfinul să înoate spre stânga sau 
spre dreapta, să facă salturi, să dezvolte agresiune şi să 
atace scafandri, îi puteau declanşa mecanismul de 
retragere şi îi puteau induce un fel de stare de linişte. Nu 
conta dacă animalul ar fi făcut toate astea din proprie 
voinţă sau nu. Delfinul ăsta nu mai avea voinţă proprie. 
Funcţiona ca o maşină telecomandată, ca o jucărie. Ei 
bine, toţi erau entuziasmați. Totul părea să devină un mare 
succes. În 1991, porneam spre Golf şi am luat cu noi două 
duzini de astfel de delfini telecomandati, în timp ce în San 
Diego lucrau în paralel la balenele nucleare. Eu eram tot 


cu ei, îmi ţineam în continuare gura, pe care de obicei o 
am atât de mare, şi mă autoamăgeam că nu ar fi fost 
proiectul meu. Delfinii mei căutau mine, erau bine hrăniţi 
şi mângâiaţi. Mă presau să devin activ în MKO şi am reuşit 
cumva să obţin timp de gândire. Timpul de gândire nu e 
deosebit de îndrăgit în armată, pentru că asta presupune 
să gândeşti! Dar bine, au acceptat. Am trecut de 
strâmtoarea Gibraltar şi efectuam teste în largul mării. La 
început, totul a decurs conform planului. Apoi au apărut 
primele probleme. În laboratoarele şi acvariile din San 
Diego acţionarea prin telecomandă funcţionase perfect, 
însă în largul mării animalele erau supuse altor stimuli. 
Eşecurile s-au înmulţit. În mijlocul naturii pur şi simplu nu 
mergea, cel puţin nu aşa cum îşi imaginaseră iniţiatorii 
proiectului, şi animalele deveneau un risc. Nu puteam să le 
aducem înapoi în America şi nimeni nu voia să le ia în Golf. 
Am ancorat în apropierea Franţei. Există acolo un institut 
partener, în care experţii francezi lucrează alături de noi la 
programul MKO. Francezii nu sunt cei mai buni prieteni ai 
noştri, dar ştiu o grămadă despre cercetarea marină, aşa 
că ne-am aliat cu ei. Speram să primim câteva răspunsuri. 
Ne-a întâmpinat un bărbat pe nume Rene Guy Busnel, care 
mi-a fost prezentat drept şeful prestigiosului Laboratoire 
d'Acoustique Animale. El ne-a promis să se ocupe de 
problema noastră şi ne-a invitat să vizităm institutul. Chiar 
în primul din aceste laboratoare prestigioase, ne-a 
prezentat un delfin prins într-o instalaţie de menghine, 
ciopârţit complet. Din spate îi ieşea un cuţit de lungimea 
braţului. N-am întrebat niciodată de ce au făcut una ca 
asta, dar am fost de faţă când asistenții laboratorului ne-au 
înmânat o felicitare a institutului pe care o semnaseră cu 
sângele delfinului, şi toţi râdeau în timpul ăsta. 

Greywolf se opri. Din străfundul pieptului lui imens se 
auzi un sunet nedefinit, ceva ca un oftat resemnat. 

— Busnel ne-a vorbit despre experimentele pe creier, 
ajungând la concluzia că nu funcționau chiar aşa. Se pare 
că şefii proiectului trecuseră una-alta cu vederea sau 
estimaseră greşit, ce ştiu eu. Intorşi la bord, am ţinut 


consiliu de război şi am hotărât să scăpăm de delfini. l-am 
lăsat pur şi simplu să înoate în mare şi, când au fost la 
câteva sute de metri de vapor, cineva a apăsat pe butonul 
unui aparat. Introduseseră amorse în harnaşament pentru 
ca tehnica să nu cadă în mâinile duşmanului. Nu mult, 
doar atât cât era necesar pentru a arunca în aer 
harnaşamentul şi electrozii. Animalele au murit. După care 
am plecat mai departe. 

Greywolf îşi muşcă buza de jos. Apoi îl privi pe Anawak. 

— Aştia sunt delfinii care au fost aduşi de apă pe ţărmul 
francez. Ştirea ta din Island Earth. Acum ştii. 

— Şi tu ai... 

— Le-am spus că ajunge. Au încercat să mă convingă. 
Fără succes. Bineînţeles că nu le plăcea să figureze în 
actele lor că unul dintre cei mai buni antrenori de delfini 
pe care îi aveau îşi dă demisia din motive necunoscute. Pe 
un asemenea caz se năpustesc sute de scribi, te sună de la 
televiziune, ştii tu. S-au gândit şi s-au răzgândit. În cele din 
urmă, ne-am hotărât să-mi dea o grămadă de bani, în 
schimb eu să mă las concediat pe motive medicale. Eu sunt 
scafandru luptător de fapt. De unde probleme la muşchiul 
cardiac! Nimeni nu îţi pune întrebări tâmpite dacă eşti 
eliberat din slujbă pe motive de inimă slabă. Şi aşa am 
putut ieşi. 

Anawak privea în largul golfului. 

— Eu nu sunt om de ştiinţă ca tine, spuse Greywolf 
încet. Mă pricep puţin la delfini şi ştiu să mă port cu ei, dar 
nu ştiu nimic despre neurologie şi toată porcăria aia. Nu 
suport când cineva dovedeşte o curiozitate prea mare faţă 
de o balenă sau un delfin, asta-i tot, chiar dacă vrea să facă 
doar o poză. Nu suport asta şi nu pot face nimic să mă 
schimb. 

— Shoemaker crede şi în ziua de azi că vrei să ne-o coci. 

Greywolf scutură din cap. 

— O vreme, am crezut că whale watching este în regulă, 
dar vezi că nu se poate. M-am dat singur afară. Am avut 
grijă să o faceţi voi. 

Anawak îşi sprijini bărbia în mâini. 


Era frumos aici. Incredibil de frumos era golful cu 
munţii, toată insula asta, aproape dureros de frumos. 

— Jack, spuse după o vreme. Va trebui să te răzgândeşti. 
Se întâmplă iar. Nu se răzbună balenele tale. Nu ne 
plătesc poliţa. Sunt dirijate. Cineva îşi derulează propriul 
program cu ele. E mult mai rău decât orice ar fi făcut 
marina cu ei. 

Greywolf nu răspunse. În cele din urmă părăsiră puntea 
şi o luară în tăcere pe drumul de pădure înapoi spre 
Tofino. Greywolf se opri în faţă la Davies Whaling Station. 

— Cu puţin timp înainte de plecarea mea, am auzit că 
experimentele cu balenele nucleare ar fi făcut un salt 
decisiv înainte. În acel context a fost menţionat un nume. 
Era în legătură cu neurologia şi cu încă ceva ce numeau 
computer neuronal. Spuneau că, pentru a stăpâni 
animalele cu adevărat, trebuia să acţioneze după ideile lui 
Kurzweil. Profesorul Kurzweil. M-am gândit să îţi spun. 
Habar n-am dacă te ajută cu ceva. 

Anawak se gândi. 

— Ba da, răspunse. Cred că da. 


Chateau Whistler, Canada 


Dimineaţa devreme, Weaver bătu la uşa lui Johanson. 
După cum îi era obiceiul, apăsă pe clanţă să intre, însă uşa 
era încuiată. 

Îl văzuse întorcându-se de la Nanaimo. Johanson avusese 
de gând să îl întâlnească pe Bohrmann. Weaver cobori cu 
liftul în hol şi îl găsi la bar, însoţit de neamţ şi de Stanley 
Frost. Erau aplecaţi peste diagrame şi cufundaţi în discuţii 
aprinse. 

— Bună. Weaver se duse spre ei. Aţi progresat? 

— Ne-am împotmolit, spuse Bohrmann. Mai avem câteva 
necunoscute în ecuaţie. 

— Eh, le dăm noi de cap şi ălora, mârâi Frost. Dumnezeu 
nu dă cu zarul. 

— Asta a spus Einstein, observă Johanson. Şi s-a înşelat. 

— Dumnezeu nu dă cu zarul! 


Weaver aşteptă o clipă. Apoi îl atinse pe Johanson pe 
umăr. 

— Aş putea să... scuze că te întrerup, dar aş putea vorbi 
cu tine între patru ochi? 

Johanson ezită. 

— Chiar acum? Tocmai discutam scenariul lui Stan. Te 
trec fiori de groază. 

— Îmi pare rău. 

— De ce nu stai cu noi? 

— Nu poţi lipsi nici câteva minute? Nu durează mult. 
Weaver le zâmbi celor de faţă. După aceea vin şi eu, ascult 
toate simulările şi promit să vă enervez cu comentariile 
mele deştepte. 

— Ce imagine grozavă, râse Frost. 

— Şi unde mergem? întrebă Johanson când părăsiră 
masa. 

— Indiferent. În sală. 

— E ceva important? 

— Puțin spus important! 

— Bine. 

leşiră afară. Soarele era jos pe cer. Apunând, scălda în 
lumină roşie castelul şi vârfurile ninse ale munţilor. 
Elicopterele din faţa hotelului arătau ca nişte insecte 
uriaşe în repaus. O luară spre Whistler Village. Lui Weaver 
i se păru deodată penibilă întreaga situaţie. Ceilalţi vor 
crede că ea şi Johanson au secrete faţă de ei, când de fapt 
ea voia doar să audă părerea lui. Îl lăsa pe el să hotărască 
momentul când avea să-şi prezinte teoria în faţa statului- 
major, iar asta însemna şi să îl informeze în prealabil. 

— Cum a fost în Nanaimo? îl întrebă. 

— De groază. 

— Se spune că Long Island ar fi fost invadată de raci 
ucigaşi. 

— Raci cu alge ucigaşe, spuse Johanson. Asemănătoare 
celor din Europa, dar mult mai otrăvitoare. 

— Sună ca un nou val de atac. 

— Da. Oliviera, Fenwick şi Rubin s-au apucat să facă 
analizele. Johanson îşi drese vocea. Toată stima pentru 


interesul arătat, dar parcă tu voiai să-mi spui mie ceva. 

— Mi-am petrecut toată ziua studiind datele de pe 
sateliți. Apoi am comparat evaluările radarului cu 
înregistrările multispectrale. Aş fi vrut să consult şi datele 
de pe drifterele autonome ale lui Bauer, dar nu mai 
furnizează date. Dar a fost de ajuns şi atât. Ştii că nivelul 
mării se ridică în zonele marginale ale marilor vârtejuri 
oceanice? 

— Am auzit despre asta. 

— O asemenea zonă este Golfstreamul. Bauer a bănuit 
că se întâmplă ceva în regiunea aceea. Nu a mai găsit 
canalele nord-atlantice, pe care curge apa în jos, şi a dedus 
că există ceva ce deranjează comportamentul marilor 
curenţi, dar nu era foarte sigur. 

— Şi? 

Weaver se opri şi îl privi. 

— Am calculat, am comparat, am privit, am calculat, am 
calculat, m-am îndoit, am privit, am calculat. Ridicătura 
produsă de Golfstream a dispărut. 

Johanson se încruntă. 

— Vrei să spui că... 

— Vârtejul nu se mai învârte ca pe vremuri şi, dacă 
studiezi cu atenţie înregistrările spectrale, vei observa că 
în aceeaşi măsură a scăzut şi temperatura. Nu e nici o 
îndoială, Sigur. Ne aşteaptă o nouă eră glaciară. 
Golfstreamul nu mai curge. Ceva l-a oprit. 


Consiliul de securitate 


— Asta e o porcărie fără margini! Şi cineva va plăti 
pentru ea! 

Preşedintele voia să vadă sânge. 

Ajunsese la Offutt Air Force Base şi primul lucru fusese 
să convoace pe un canal sigur o videoconferinţă cu 
consiliul naţional de securitate. Washingtonul, Offutt şi 
Chateau-ul erau conectate. In sala de la Casa Albă se aflau 
vicepreşedintele, ministrul Apărării şi adjunctul său, 
doamna secretar de Stat, consilierul preşedintelui pe 


probleme de securitate, directorul FBI şi preşedintele 
statelor-majore unit. În centrala pentru lupta împotriva 
terorismului aflată adânc în interiorul lipsit de ferestre al 
cartierului general al CIA de pe Potomac se aflau 
directorul serviciului, directorul adjunct pentru probleme 
operative şi directorul de la Centrul împotriva terorismului 
şi şeful intervențiilor speciale. Comandantul general, şi 
anume general Judith Li, împreună cu directorul adjunct 
de la CIA, Jack Vanderbilt, completau cercul. Se aflau în 
provizoria War Room din Chateau în faţa unei serii de 
monitoare pe care se vedeau ceilalţi participanţi la şedinţă. 
Cei mai mulţi abordaseră o expresie de hotărâre sălbatică, 
alţii păreau mai degrabă derutaţi. 

Preşedintele nu se ostenea să-şi ascundă furia. În 
aceeaşi după-amiază, vicele său îi prezentase propunerea 
să le încredinţeze şefilor statului-major conducerea unui 
cabinet de criză, însă el insistase să conducă personal 
şedinţele plenare ale consiliului siguranţei naţionale. În 
nici un caz nu voia să lase din mână puterea de decizie. 

Astfel acţiona chiar în sensul dorit de Li. 

Li nu era cea mai importantă voce în ierarhia 
consilierilor. Cel mai înalt rang militar îl avea preşedintele 
şefilor statelor-majore unite. El era consilierul militar 
principal al preşedintelui, şi avea la rândul lui un adjunct. 
Fiecare idiot avea un adjunct. Li ştia însă că preşedintele 
asculta de ea, ceea ce o umplea de mândrie. În fiecare 
secundă îi era prezentă în minte viziunea viitoarei ei 
cariere, chiar şi acum când urmărea şedinţa cu maximă 
concentrare. Din general comandant va ajunge preşedinta 
şefilor statelor-majore unite. Actualul preşedinte nu mai 
avea mult până să-şi dea demisia, iar despre adjunctul lui 
ştia toată lumea că e un mototol. După aceea, Li putea fi o 
vreme Secretar de Stat sau ceva în Ministerul Apărării, iar 
în final ar candida la preşedinţie. Dacă acum îşi făcea 
treaba bine, şi asta însemna în interesul Statelor Unite, 
alegerea îi era ca şi asigurată. Lumea se afla în faţa 
prăpastiei, iar Li în faţa ascensiunii ei. 

— Ne aflăm în faţa unui duşman fără chip, spunea 


preşedintele. Câţiva dintre cei prezenţi aici sunt de părere 
că ar trebui să ne adresăm acelei părţi a omenirii dinspre 
care pare a proveni ameninţarea. Alţii se îndoiesc că ar fi 
vorba de altceva decât de o alăturare tragică a unor 
procese naturale. În ceea ce mă priveşte, nu-mi doresc 
discursuri lungi, ci vreau consens, ca să putem trece la 
acţiune. Vreau să văd planuri, vreau să ştiu cât costă şi cât 
va dura. Preşedintele strânse din ochi. Gradul lui de furie 
şi de hotărâre putea fi citit totdeauna în frecvenţa cu care 
strângea din ochi. Eu personal nu cred poveştile cu natura 
care a luat-o razna. Suntem în război. Asta este părerea 
mea. America este în război, deci ce facem? 

Preşedintele şefilor statelor-majore unite spuse că ar 
trebui să iasă din defensivă şi să înceapă atacul. Suna 
foarte hotărât. Ministrul Apărării îl privi încruntat. 

— Pe cine vreţi să atacați? 

— Există cineva pe care îl vom ataca, spuse preşedintele 
statelor-majore hotărât. Rămâne să stabilim cine. 

Vicepreşedintele dădu de înţeles că, după părerea lui, 
grupările izolate ale momentului nu erau capabile de 
ofensive teroriste de asemenea calibru. 

— Dacă este vorba de un atac, atunci ne atacă o ţară, 
spuse el. Sau o regiune politică. Poate chiar mai multe 
state, cine ştie. Jack Vanderbilt este primul care a formulat 
ipoteza, iar eu o consider perfect plauzibilă. Părerea mea 
este să ne îndreptăm atenţia asupra celor care sunt 
capabili să facă aşa ceva. 

— Ar fi câţiva capabili, spuse directorul CIA. 

Preşedintele încuviinţă. Înaintea intrării sale în funcţie, 
directorul îi ţinuse o prelegere lungă despre the good, the 
bad and the ugly? din CIA, şi de atunci vedea lumea 
populată de criminali fără Dumnezeu, care puneau la cale 
distrugerea Statelor Unite ale Americii. Nu se înşela 
complet în aceste convingeri. 

— Întrebarea este dacă trebuie să căutăm în rândul 
duşmanilor noştri clasici, observă el totuşi. Este atacată 


5 Aluzie la „Cel bun, cel rău şi cel urât”, film cu Clint Eastwood. 
(n.red.) 


toată lumea liberă, nu doar America. 

— Lumea liberă? spumegă ministrul Apărării. Asta 
suntem noi! Europa este o parte a Americii libere. 
Libertatea Japoniei este libertatea Americii. Canada, 
Australia... Dacă America nu este liberă, atunci nu sunt 
nici ele. Avea în faţa lui o foaie de hârtie şi bătu cu palma 
pe ea. Conţinea notițele pe care şi le făcuse în cursul zilei. 
Era de părere că nici o situaţie nu era atât de complicată 
încât să nu încapă pe o foaie de hârtie. Doar ca să ne 
amintim, spuse. Arme biologice are Israelul şi avem noi, 
ăştia sunt cei buni. Apoi Africa de Sud, China, Rusia, India, 
care sunt cei urâţi. Apoi Coreea de Nord, Iranul, Irakul, 
Siria, Libia, Egipt, Pakistan, Kasahstan şi Sudan. Aştia sunt 
cei răi. Şi chestia asta este un atac biologic. Asta e rău. 

— Şi componentele chimice ar putea juca un rol, nu? 
spuse ministrul adjunct al Apărării. 

— Încetişor. Directorul CIA ridică mâna. Să plecăm de la 
premisa că acţiuni asemenea celei pe care o trăim acum 
presupun o grămadă de bani şi un deranj al naibii de mare. 
Armele chimice sunt simple şi uşor de fabricat, însă cele 
biologice presupun nişte resurse enorme. Şi nici noi nu 
suntem orbi. Pakistanul şi India colaborează cu noi. Am 
şcolit peste o sută de agenţi pakistanezi pentru operaţiuni 
secrete. În Afganistan şi India câteva duzini de agenţi 
lucrează pentru CIA, unii dintre ei având contacte 
excelente. Puteţi uita de toată zona aia. În Sudan avem 
trupe paramilitare care colaborează cu opozanţii de la faţa 
locului, iar în Africa de Sud oameni de-ai noştri fac parte 
din guvern. Nicăieri în aceste locuri nu s-a observat că s-ar 
pregăti ceva de anvergură. Trebuie deci să vedem unde s- 
au adunat în ultimul timp sume mari de bani şi unde s-a 
observat o activitate mai intensă. Sarcina noastră este să 
limităm câmpul de căutare, nu să enumerăm toţi ticăloşii 
de pe lumea asta. 

— Aici doresc să menţionez, spuse directorul FBI, că nu 
curg bani nicăieri. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vă este cunoscut faptul că dispozițiile de 


supraveghere a surselor de finanţare a terorismului ne 
permit să ne formăm o părere avizată. Trezoreria are o 
idee destul de exactă asupra locului în care se transferă 
sume mai mari. Ar fi trebuit să observăm ceva. 

— Şi? întrebă Vanderbilt. 

— Nici un indiciu. Nici în Africa, Asia sau Orientul 
Apropiat. Nimic nu indică faptul că ar fi implicată vreo 
ţară. 

Vanderbilt îşi drese vocea. 

— Doar nu ne vâră chestiile astea sub nas, spuse el. Nu 
apare nici în Washington Post. 

— Vă spun încă o dată, nu avem nici un... 

— Regret că trebuie să deziluzionez pe cineva, îl 
întrerupse Vanderbilt. Dar credeţi în mod serios că cineva 
capabil să distrugă Marea Nordului şi să otrăvească New 
Yorkul le va prezenta oamenilor noştri gentuţa lui cu bani? 

Ochii preşedintelui se îngustară, devenind cât două 
fante. N 

— Lumea se schimbă, spuse el. Intr-o asemenea lume am 
pretenţia să putem privi în orice gentuţă cu bani. Putem 
alege, dacă dobitocii ăia sunt atât de isteţi sau dacă noi 
suntem atât de tâmpiţi. Ştiu că unii dintre ei sunt al naibii 
de isteţi, dar asta înseamnă că sarcina noastră este să fim 
şi mai isteţi decât ei. Şi asta începând de azi. Il privi pe 
directorul luptei împotriva terorismului. Aşadar, cât de 
isteţi suntem? 

Directorul ridică din umeri. 

— Ultima informație pe care am primit-o este 
avertismentul indienilor faţă de jihadul pakistanez care 
voia să arunce în aer Casa Albă. Îi cunoaştem deja pe 
indivizi. Nu există nici un pericol. Ştiam deja dinainte şi 
urmăriserăm diferitele tranzacții financiare. Global 
Response Center adună zilnic munţi de informaţii despre 
terorismul internațional. Este adevărat, Mister President. 
Nu se întâmplă nimic fără să aflăm noi. 

— Şi pe moment e linişte? 

— Linişte nu e niciodată. Insă ceea ce se întâmplă acum 
se pare că nu a fost pregătit sau finanţat dinainte. Ceea ce 


nu trebuie să însemne nimic, recunosc. 

Privirea preşedintelui adăstă câteva secunde asupra 
vorbitorului şi trecu mai departe spre directorul pentru 
probleme operative. 

— Mă aştept la eforturi mai mari din partea oamenilor 
dumneavoastră, spuse preşedintele cu asprime. Indiferent 
pe ce avanposturi şi în ce puncte se vântură. Cetăţenii 
americani nu vor avea de suferit pentru că cineva de aici 
nu şi-a făcut temele. 

— Bineînţeles, Sir. 

— Vă mai amintesc o dată că suntem atacați. Suntem în 
război! Vreau să ştiu cu cine! 

— Priviţi spre Orientul Apropiat, strigă Vanderbilt 
pierzându-şi răbdarea. 

— Asta şi facem, răspunse Li de lângă el. 

Grăsanul oftă fără să o privească. Ştia că Li era de altă 
părere. 

— Bineînţeles că te poţi pocni singur în faţă ca să laşi 
impresia că ai fost bătut, spuse Li. Dar este oare credibil? 
Dacă pornim de la anumite interese vitale ale ţărilor care 
nu sunt bine intenţionate faţă de noi, ar fi o idioţenie să 
presupunem că şi-ar face singure rău. Dacă au pus ochii pe 
noi, atunci bineînţeles că are sens să provoace teroare în 
altă parte a lumii pentru a ne distrage atenţia de la faptul 
că este o acţiune îndreptată împotriva Statelor Unite. Dar 
nu aşa. 

— În privinţa asta noi suntem de altă părere, spuse 
directorul CIA. 

— Ştiu. Asta este părerea mea: nu noi suntem ţinta 
principală. S-au întâmplat prea multe, au loc lucruri 
îngrozitoare. Cine s-ar deranja în felul acesta? Să 
controlezi mii de animale şi să creşti milioane de 
organisme noi, să provoci un tsunami în Marea Nordului, 
să sabotezi pescuitul, să otrăveşti Australia şi America de 
Sud cu meduze, să distrugi vapoare? Nu ar obţine nimeni 
vreun avantaj economic sau politic. Însă toate acestea se 
întâmplă, indiferent dacă lui Jack îi convine sau nu, și în 
Orientul Apropiat. Trebuie să acceptăm ideea asta, iar eu 


refuz să pun totul pe seama arabilor. 

— Câteva  cargoboturi au fost scufundate, mârâi 
Vanderbilt. În Orientul Apropiat. 

— Mai mult decât câteva. 

— Poate avem de-a face cu un megaloman? propuse 
doamna secretar de Stat. Cu un infractor? 

— Asta mai degrabă, spuse Li. O astfel de persoană ar 
putea mişca sume imense sub paravanul bunăstării şi ar 
putea folosi toate mijloacele tehnologice. Cred că trebuie 
să căutăm mai mult în direcţia aceasta. Cineva inventează 
ceva. Aşa că noi inventăm ceva împotriva lui. Cineva ne 
trimite viermi pe cap. Găsim ceva împotriva acestor viermi. 
Cineva creşte raci ucigaşi, alge şi substanţe otrăvitoare. 
Noi luăm măsuri împotriva lor. 

— Ce fel de măsuri aţi luat împotriva lor? întrebă 
doamna secretar de Stat. 

— Am... începu să spună ministrul Apărării. 

— Am închis New Yorkul, îl întrerupse Li, căreia nu-i 
plăcea ca altcineva să vorbească în numele ei. Şi graţie 
supravegherii cu avioane teleghidate tocmai am aflat că 
trebuie luate în serios avertizările despre racii din 
apropierea Washingtonului. Vom pune şi Washingtonul în 
carantină. Personalul Casei Albe ar trebui, aşadar, să 
urmeze exemplul preşedintelui şi să aleagă alt loc pentru 
perioada crizei. Am postat unităţi dotate cu aruncătoare de 
flăcări în jurul tuturor oraşelor de pe țărm. În plus, 
încercăm să găsim antidoturi chimice. 

— Cum stăm cu submarinele, roboții submarini etc.? se 
interesă directorul CIA. 

— Nu stăm nicicum. De curând, tot ce trimitem în mare 
a început să dispară fără urmă. N-avem nici o posibilitate 
de control acolo jos. Roboții ROV sunt conectaţi la lumea 
exterioară doar prin nişte cabluri, şi în ultimul timp îi 
tragem din apă făcuţi bucăţi, după ce camerele filmează o 
lumină albă. Despre dispariţia aparatelor AUV nu se ştie 
absolut nimic. Patru cercetători ruşi curajoşi s-au 
scufundat săptămâna trecută cu submarine MIR, la o mie 
de metri adâncime, au fost loviți de ceva şi s-au dus la 


fund. 

— Deci le lăsăm lor domeniul ăsta. 

— Momentan, încercăm să curăţăm cu năvoadele zonele 
năpădite de viermi. Se întind năvoade şi lângă țărm, o 
măsură suplimentară pentru a împiedica invaziile precum 
cea de la Long Island. 

— Mi se pare cam arhaic. A 

— Suntem atacați într-un mod arhaic. În plus, am 
început să încolţim balenele de lângă Vancouver Island cu 
sonarul. Le atacăm cu unde de pe Surtass LFA. Ceva 
dirijează animalele, aşa că intervenim şi noi, până o să le 
explodeze capul de atâta gălăgie. Să vedem cine câştigă. 

— Asta sună ca naiba, Li. 

— Dacă aveţi o idee mai bună, ne bucurăm s-o auzim. 

Un moment nimeni nu spuse nimic. 

— Supravegherea prin satelit ne ajută? întrebă 
preşedintele. 

— Limitat. Armata e pregătită să depisteze tancurile 
camuflate sub crengi, dar există puţine sisteme care pot 
distinge ceva de dimensiunea unui rac. Sigur, avem KH-2 
şi noua generaţie de sateliți Keyhole. Plus Lacrosse, iar 
europenii ne lasă să colaborăm la Topex/Poseidon şi la 
lupa SAR, dar ei lucrează cu radarul. Problema este că nu 
putem recunoaşte asemenea amănunte decât dacă ne 
concentrăm pe porţiuni mici. Atâta timp cât nu ştim ce şi 
unde iese din mare, riscăm să privim în cealaltă direcţie. Li 
venise cu propunerea să folosim drone care să patruleze 
pe deasupra coastelor. Consider că este o propunere bună, 
însă nici dronele nu văd totul. Poate avem mai mult succes 
cu interpretarea ştirilor interceptate. Facem tot ce este 
posibil cu SIGINT”. 

— Poate că asta e problema noastră, spuse preşedintele 
tărăgănat. Poate ar trebui să încercăm mai mult cu 


6 Surveillance Towed Array Sensor System Low Frequency Active - 
Senzori de supraveghere activi pe frecvenţe joase. (n.red.) 

7 SIGnals INTelligence - adunarea de informaţii prin interceptarea de 
semnale, fie prin radio, fie prin alte mijloace. (n.red.) 


HUMINTE. 

Li îşi reprimă un zâmbet. HUMINT era una din 
expresiile favorite ale preşedintelui. În jargonul siguranţei 
Statelor Unite, SIGINT însemna Signals Intelligence. 
Preşedintele, el însuşi necizelat şi mai degrabă neajutorat 
în ceea ce privea tehnica, era pătruns de spiritul de 
pionierat al strămoşilor fondatori. li plăcea grozav să se 
arate la înălţime. Cu toate că era comandantul armatei cu 
cel mai performant echipament tehnic din lume, lui 
personal i se părea mai grăitoare imaginea cercetaşului 
care se furişează prin tufişuri decât sateliții. 

— Puneţi-vă capetele la contribuţie, spuse el. Unora le 
place prea tare să se ascundă în spatele panoului de 
comandă sau a programelor de calculator. Vreau mai 
puţină programare şi mai multă gândire. 

Directorul CIA îşi împreună vârfurile degetelor. 

— Ei bine, spuse el, poate că totuşi nu ar trebui să 
acordăm atâta importanţă teoriei cu Orientul Apropiat. 

Li îl privi pe Vanderbilt. Adjunctul directorului CIA 
privea drept înaintea sa. 

— Te-ai avântat puţin cam departe, Jack? spuse atât de 
încet, încât nu o auzi nimeni în afară de Vanderbilt. 

— Ah, mai taci din gură. 

Li se aplecă în faţă. 

— Vreţi să vorbim despre ceva pozitiv? 

Preşedintele zâmbi. 

— Tot ce e pozitiv nu poate decât să ne bucure, Jude. 

— Ei bine, întotdeauna vine şi vremea de după. La 
sfârşit contează doar cine a câştigat. În orice caz, atunci 
când povestea asta va fi luat sfârşit, lumea va arăta altfel. 
Până atunci vor fi destabilizate multe ţări, inclusiv acelea a 
căror destabilizare serveşte intereselor noastre. Ne-am 
putea folosi de acest aspect. Vreau să spun că lumea se 
află într-o situaţie îngrozitoare, însă criza este doar 
cealaltă faţă a  şansei. Dacă evenimentele actuale 
determină căderea unui regim care nu ne este pe plac, 


8 HUman INTelligence - adunarea de informaţii prin contacte 
interpersonale. (n.red.) 


aceasta nu s-ar întâmpla din vina noastră, dar am putea 
ajuta ici şi colo, iar ulterior am putea instala oamenii 
potriviţi. 

— Hm, făcu preşedintele. 

Doamna secretar de Stat se gândi un moment şi apoi 
spuse: 

— Deci întrebarea care se pune nu e atât cine duce acest 
război, ci mai mult cine îl câștigă. 

— Vreau să spun că lumea civilizată trebuie să lupte 
umăr la umăr împotriva duşmanului nevăzut, întări Li cele 
spuse. Împreună. Dacă mai continuă aşa, alianțele vor privi 
oricum mai atent spre ONU. Deocamdată chestia asta este 
în regulă, orice altceva ar lansa un semnal nedorit. Nu 
trebuie să ne băgăm în faţă, ci să fim pregătiţi. Să ne 
oferim drept colaboratori. Dar la sfârşit să câştigăm noi. Şi 
să piardă toţi cei care ne-au ameninţat în trecut şi au fost 
împotriva noastră. Cu cât influenţăm mai mult cursul 
evenimentelor actuale, cu atât mai clar vor fi distribuite 
mai târziu rolurile. 

— Un punct de vedere clar, Jude, spuse preşedintele. 

Unii dintre cei aflaţi în jurul mesei încuviinţară. La alţii 
se văzu o uşoară nervozitate. Li se lăsă pe spate. Spusese 
destul. Mai mult decât îi permitea poziţia, însă nu-şi ratase 
ţinta. Ofensase câteva persoane a căror sarcină ar fi fost să 
spună lucrurile astea. Neesenţial. Acum totul depindea de 
Offutt. 

— Bine, spuse preşedintele. Cred că pentru moment 
putem lăsa în sertar o propunere de genul acesta, însă 
sertarul poate rămâne întredeschis. În nici un caz nu 
trebuie să lăsăm opiniei publice mondiale impresia că am fi 
interesaţi de preluarea conducerii. Cum progresează 
oamenii tăi de ştiinţă, Jude? 

— Cum...? 

— Consider că sunt cel mai mare capital al nostru. 

— Când vom avea rezultate? 

— Mâine se întrunesc cu toţii. L-am rechemat pe maiorul 
Peak, pentru a fi de faţă. Va coordona de aici situaţia de 
criză de la New York şi Washington. 


— Va trebui să ţii un discurs către naţiune, spuse 
vicepreşedintele. E timpul să-ţi exprimi punctul de vedere. 

— Da, este adevărat. Preşedintele lovi în masă. Echipa 
răspunzătoare cu comunicarea să-şi pună scribii la treabă. 
Vreau ceva sincer. Nu o lălăială liniştitoare, ceva care să 
insufle speranţă. 

— Facem vreo referire la eventuali duşmani? 

— Nu, vom trata problema ca pe o catastrofă naturală. 
Nu am ajuns până acolo, oamenii sunt destul de neliniştiţi. 
Trebuie să-i asigurăm că facem tot ce este omeneşte 
posibil pentru a-i proteja, că putem s-o facem şi că avem 
mijloacele şi posibilităţile s-o facem, că suntem pregătiţi 
pentru orice situaţie. America nu este doar ţara cu cea mai 
mare libertate, ci este şi cea mai sigură, indiferent ce iese 
din mare. Asta trebuie să ştie, indiferent ce se întâmplă! Şi 
vă mai recomand încă un lucru. Rugaţi-vă! Rugaţi-vă lui 
Dumnezeu. Asta este ţara Lui şi El ne va sprijini! Ne va da 
puterea să aranjăm totul în favoarea noastră! 


New York, SUA 


N-o să reuşim! 

Salomon Peak nu se mai gândea decât la asta, în timp ce 
se urca în elicopter. Nu suntem pregătiţi. Nu avem nimic 
care să facă faţă acestei orori. 

N-o să reuşim! 

Elicopterul se ridică de pe Wall Street Heliport în 
noapte, trecu de-a curmezişul peste Soho, Greenwich 
Village şi Chelsea, îndreptându-se spre nord. Oraşul era 
puternic luminat, dar se vedea că nu este ceva în ordine. 
Multe străzi erau scăldate în lumină şi nu mai domnea 
circulaţia intensă. De aici, de sus, adevărata amploare a 
haosului se dezvăluia privirii. New Yorkul era sub ocupaţia 
forţelor speciale ale AEM şi a armatei. Permanent decolau 
şi aterizau elicoptere. Şi portul fusese închis. Pe East River 
mai circulau doar nave militare. 

Şi mureau tot mai mulţi oameni. 

Nu aveau nici o putere. Nu puteau face nimic. OEM 


publicase grămezi de reguli şi de sfaturi privind modurile 
în care populaţia se putea proteja în cazul unei catastrofe, 
însă permanentele avertismente şi exerciţii publice păreau 
să nu fi ajutat la nimic. Lipseau canistrele cu apă potabilă 
care ar fi trebuit să stea pregătite în fiecare casă. Unde 
existau, oamenii tot se îmbolnăveau de la toxinele care 
ieşeau sub formă de gaze din canalizare sau din chiuvete, 
din toalete sau din maşinile de spălat vase. Tot ce ar fi 
putut face Peak era să-i scoată pe oamenii sănătoşi din 
zona periculoasă în uriaşe lagăre de carantină şi să-i ţină 
acolo. New Yorkul se transformase într-un teritoriu al 
morţii. Şcolile, bisericile şi clădirile publice fuseseră 
transformate în spitale, centura din jurul oraşului părea o 
uriaşă închisoare. 

Privi spre dreapta. 

Tunelul încă mai ardea. Şoferul unei cisterne militare nu 
îşi pusese masca regulamentară şi leşinase la volan. Făcea 
parte dintr-un convoi. Accidentul declanşase o reacţie în 
lanţ, în urma căreia săriseră în aer câteva duzini de 
vehicule. Momentan, în tunel domneau temperaturi ca în 
interiorul unui vulcan. 

Peak îşi reproşa că nu putuse împiedica accidentul. 
Bineînţeles că într-un tunel pericolul de a te contamina era 
mult mai mare decât pe străzile oraşului, unde toxinele se 
puteau dispersa. Dar cum putea să fie peste tot în acelaşi 
timp? Cum putea fi el de folos? 

Dacă exista ceva ce Peak ura cu toată fiinţa lui era 
sentimentul neputinței. 

Şi acum începea şi la Washington. 

— Nu vom reuşi, îi spusese lui Li la telefon. 

— Trebuie să reuşim, fusese singurul răspuns. 

Zburau peste Hudson River, îndreptându-se spre 
Hackensack Airport, unde îl aştepta o maşină militară 
pentru a-l duce la Vancouver. Luminile din Manhattan 
rămaseră în urmă. Peak se întrebă ce va aduce după sine 
adunarea de a doua zi. Spera să apară măcar un 
medicament care să pună capăt ororii din New York, însă 
ceva îi spunea să nu-şi facă mari speranţe. Era vocea lui 


interioară, care de obicei avea dreptate. 
Capul îi pulsa în ritmul rotoarelor. 
Peak se lăsă pe spate şi închise ochii. 


Chateau Whistler, Canada 


Li era încântată. Bineînţeles că i-ar fi stat mai bine să 
arate zguduită de Armaghedonul care se anunţa. Dar ziua 
decursese mult prea bine. Vanderbilt trecuse în defensivă, 
iar preşedintele o asculta. După telefoane nesfârşite, îşi 
făcuse un status quo al sfârşitului lumii şi aştepta plină de 
nerăbdare să i se facă legătura cu ministrul Apărării. Voia 
să discute despre intervenţia vapoarelor care urmau să 
iasă în larg în ziua următoare pentru primul atac cu 
sonarul. Ministrul Apărării era într-o şedinţă. Li mai avea 
câteva minute şi se apucă să cânte Schumann în culisele 
unui cer exorbitant, plin de stele. 

Era ora 2.00 fără ceva. Telefonul sună. Li sări în picioare 
şi stabili legătura. Se aşteptase să fie Pentagonul şi, un 
moment, fu surprinsă să audă altă voce. 

— Doctor Johanson! Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Aveţi timp? 

— Când? Acum? 

— Aş dori să vă vorbesc între patru ochi, generale. 

— Este un moment nepotrivit. Trebuie să dau câteva 
telefoane. Într-o oră, să spunem? 

— Nu sunteţi curioasă? 

— Ajutaţi-mă să mă lămuresc. 

— Eraţi convinsă că am o teorie. 

— A, întocmai! Li se gândi o secundă. Bine. Veniţi. 

Inchise telefonul cu un zâmbet. Exact la aşa ceva se 
aşteptase din partea lui. Johanson acesta nu era genul care 
aştepta până în ultimul moment şi era prea politicos ca să 
depăşească termenul. Voia să hotărască el momentul, 
chiar şi la miezul nopţii. 

Li apelă centrala telefonică. 

— Amânaţi-mi convorbirea cu Pentagonul cu jumătate de 
oră. Se gândi scurt şi se corectă: Nu, cu o oră. 


Johanson va avea câte ceva de povestit. 
Vancouver Island 


În urma celor povestite de Greywolf, Anawak îşi 
pierduse pofta de mâncare. Cu toate că Shoemaker se 
întrecuse pe sine însuşi, prăjise nişte fripturi bune de 
premiat şi crease o salată remarcabilă, cu crutoane şi nuci. 
Mâncau toţi trei pe verandă. Delaware evita să aducă 
vorba de noua ei relaţie şi se dovedea a fi deosebit de 
comunicativă. Ştia o grămadă de bancuri şi îşi dădea 
osteneala să îl spună şi pe cel mai tâmpit dintre ele ca de 
pe scenă. Chiar era haioasă. 

Seara le apărea ca o oază într-o mare de necazuri. 

În Europa Evului Mediu oamenii cântau şi sărbătoreau 
când moartea neagră le dădea târcoale. Ei nu ajunseseră 
atât de departe, însă reuşiră să vorbească timp de mai 
multe ore despre toate, făcând abstracţie de tsunami, 
balene şi alge ucigaşe. Anawak era recunoscător pentru 
schimbare. Shoemaker depăna poveşti din zilele de la 
începuturile firmei Davies. Râdeau şi  pălăvrăgeau 
savurând seara plăcută, îşi întindeau picioarele şi priveau 
apa neagră a golfului. 

Anawak îşi luă rămas-bun pe la ora două. Delaware mai 
rămase. Ea şi Shoemaker se puseseră pe văzut filme vechi 
şi mai deschiseră o sticlă de vin. Incet-încet fură cuprinşi 
de aburul alcoolului, aşa că Anawak bău un ultim pahar de 
apă, mulţumi pentru masă şi o luă pe strada principală 
cufundată în întuneric spre staţie. Ajuns acolo, deschise 
calculatorul şi se logă la internet. 

După câteva minute îl găsi pe profesorul doctor 
Kurzweil. 

În lumina dimineţii începu să se contureze o imagine. 


12 mai 
Chateau Whistler, Canada 


Acesta ar putea fi un punct de cotitură, îşi spuse 
Johanson. 

Sau nu sunt decât un visător bătrân. 

Stătea pe micul podium aflat în stânga pânzei de 
proiecţie. Proiectorul era oprit. Il aşteptaseră câteva 
minute pe Anawak care îşi petrecuse noaptea în Tofino, 
însă acum erau toţi prezenţi. În rândul din faţă stăteau 
Peak, Vanderbilt şi Li. Peak părea epuizat. Se întorsese în 
noaptea aceea de la New York şi părea să-şi fi lăsat acolo 
cea mai mare parte a puterilor. 

Johanson, care îşi petrecuse în sălile de curs jumătate de 
viaţă, era obişnuit să vorbească în public. Din când în când 
adăugase ştiinţei din şcoală observaţii şi ipoteze personale, 
chiar dacă asta presupunea să se ia la ceartă cu specialişti 
adevăraţi sau autodenumiţi. In rest, sala de curs 
reprezenta un teren sigur. Transmiteai ce aflaseră alţii şi 
verificai aceleaşi cunoştinţe. 

În această dimineaţă trăi experienţa neaşteptată a 
îndoielii de sine. Cum îşi putea prezenta teoria fără ca toţi 
să cadă automat de pe scaune, scuturaţi de râs? Li 
admisese că ar putea avea dreptate. Nu era puţin lucru. Cu 
un pic de optimism bine temperat, putea afirma că era 
dispusă să-i asculte raţionamentul. Insă în el dospeau 
frânturi de nesiguranţă. Se va descurca oare sau o va da în 
bară? Îşi petrecu o bună parte a nopţii scriindu-şi şi 
rescriindu-şi discursul. Johanson nu-şi făcea iluzii. Nu avea 
decât o singură încercare la dispoziţie. Fie îi câştiga pe 
ceilalţi printr-un atac surpriză, fie îl vor considera pur şi 
simplu nebun. 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Domnea o linişte 
mormântală. 

Johanson îşi aruncă privirea pe prima foaie a 
manuscrisului. Argumentaţia era foarte amănunţită. Acum, 
după trei ore de somn, i se păru deodată complicată şi 


greu de înţeles. Chiar să o prezinte aşa? Cu o noapte în 
urmă, fusese mulţumit de ea. Dar atunci ochii îi ardeau şi 
abia mai putea gândi clar de oboseală. Dar exact aşa părea 
şi acum. Demonstrația lui trecea chinuită prin mii de 
abisuri. Un slalom retoric. 

Johanson ezită. Apoi puse manuscrisul la o parte. 

Simţi instantaneu o imensă uşurare, de parcă teancul 
subţire de foi ar fi cântărit tone. Îşi recăpătă siguranţa de 
sine ca o cavalerie pregătită de luptă, cu steagul fluturând, 
în sunete de fanfară. Făcu un pas înainte, privi în jur, 
asigurându-se că toţi erau atenţi la el şi spuse: 

— Este foarte simplu. Consecințele ne vor da bătăi de 
cap teribile, dar explicaţia este foarte simplă şi la 
îndemână. Nu trăim o catastrofă naturală. La fel de puţin 
este vorba despre asociaţii teroriste sau state criminale. 
Nici evoluţia nu a luat-o razna. Nimic din toate astea nu se 
potriveşte. Johanson făcu o pauză. Se întâmplă cu totul 
altceva. In aceste zile, suntem martorii mult discutatului 
război dintre planete. Două planete pe care nu le 
recunoaştem ca atare, pentru că s-au contopit într-una 
singură. În timp ce privirea ne era îndreptată în sus, în 
aşteptarea inteligenţelor străine din cosmos, se dovedeşte 
acum că acestea sunt o parte a lumii noastre, pe care 
niciodată nu ne-am străduit cu adevărat să o înţelegem. 
Două sisteme complet diferite de viaţă inteligentă coexistă 
pe această planetă şi până acum s-au lăsat una pe cealaltă 
în pace. Dar în timp ce un sistem ştia de evoluţia celuilalt, 
celălalt nu avea nici până astăzi idee de complexitatea 
vieţii de sub apă sau, dacă preferaţi, de universul străin cu 
care împărţim această planetă. Spaţiul cosmic se află în 
oceane. Extratereştrii nu vin din galaxii îndepărtate, ci s- 
au dezvoltat pe fundul oceanului. Viaţa în apă este mult 
mai veche decât cea de pe uscat şi presupun că aceste 
fiinţe au o vârstă mult mai înaintată decât noi. Nu îmi pot 
imagina cum arată sau cum trăiesc, cum gândesc şi cum 
comunică. Însă va trebui să ne obişnuim cu gândul că 
există o a doua rasă divină, al cărui mediu de viaţă noi îl 
distrugem sistematic, de zeci de ani. lar acum, ladies and 


gentlemen, cei de acolo de jos par a fi extrem de supăraţi 
pe noi, şi pe bună dreptate. 

Nimeni nu spuse nimic. P 

Vanderbilt se holba la el. li tremurau fălcile. Întregul lui 
corp masiv începu să se scuture, de parcă înăuntrul lui ar 
fi hohotit un râs care ar fi urmat să se reverse asupra lui 
Johanson ca un pluton de execuţie. Buzele cărnoase îi 
pulsau. Vanderbilt deschise gura. 

— Ideea dumneavoastră are sens, spuse Li. 

Directorul adjunct al CIA arăta de parcă ar fi fost 
înjunghiat. Gura i se închise la loc. Tresări puternic şi o 
privi pe Li consternat. 

— Nu vorbeşti serios, gâfâi spre ea. 

— Ba da, răspunse Li calmă. Nu am spus că doctorul 
Johanson are dreptate, însă mi se pare că are sens să îl 
ascult. Presupun că îşi va putea argumenta ideea. 

— Mulţumesc, generale, spuse Johanson cu o uşoară 
plecăciune. Într-adevăr, o pot face. N 

— Atunci vă propun să continuaţi. Incercaţi să faceți 
prezentarea cât mai scurtă, pentru a putea deschide 
discuţiile cât mai repede. 

Vanderbilt părea că se află în stare de şoc. Johanson îşi 
plimbă privirea de-a lungul rândurilor. Se strădui să se 
uite ca din întâmplare, să nu lase impresia că le vânează 
reacţiile. Puţini îşi arătau făţiş dezaprobarea. Cele mai 
multe chipuri înlemniseră uimite, unele fascinate, altele 
nevenindu-le a crede, iar altele fără nici o expresie. Acum 
trebuia să facă cel de-al doilea pas. Trebuia să îi determine 
să preia ideea lui şi să o ducă mai departe. 

— Principala noastră problemă în zilele şi săptămânile 
trecute, spuse el, a constat în a stabili legăturile între 
diferitele evenimente. Nu părea a exista nici o legătură, 
până când am dat peste o substanţă gelatinoasă care apare 
în cantităţi diferite şi se dezintegrează rapid la aer. Din 
păcate, această descoperire a reuşit doar să ne sporească 
nedumerirea, pentru că am găsit substanţa atât în raci şi 
scoici, cât şi în capetele balenelor, deci în vietăţi cum nu 
se poate mai diferite. O explicaţie posibilă ar fi o molimă. O 


ciupercă de mucegai, turbarea devenită substanţă, vreo 
boală ca ESB sau pesta porcină. Dar asta nu explică 
scufundarea vapoarelor sau pentru ce poartă racii în ei 
alge ucigaşe. Dar viermii de pe platformele continentale nu 
au nimic gelatinos în ei. În schimb, transportă bacterii care 
descompun metanul şi sunt răspunzători de eliberarea 
gazului cu efect de seră în cantităţi mari, ceea ce în final a 
provocat alunecarea marginii platformei continentale şi 
tsunami. În multe părţi ale lumii au început să apară 
organisme, în mod clar mutante, iar bancurile de peşti se 
comportă împotriva naturii lor. Toate acestea nu formează 
o imagine unitară. De aceea, Jack Vanderbilt are perfectă 
dreptate când vorbeşte despre un spirit care plănuieşte şi 
este răspunzător de toate astea. Insă el nu-şi dă seama că 
nici un om de ştiinţă nu ştie destul de multe despre 
ecosistemele mării pentru a le putea manipula în 
asemenea măsură. Se spune adesea că am şti mai multe 
despre spaţiul cosmic decât despre adâncurile oceanului. 
Este adevărat. Ar trebui să se spună şi de ce se întâmplă 
acest lucru: pentru că în cosmos ne putem mişca şi putem 
vedea mai bine decât în mări. Telescopul Hubble priveşte 
fără eforturi în galaxiile străine. În schimb, nici cele mai 
puternice proiectoare nu ne permit să vedem lumea de sub 
apă, decât pe un perimetru de câţiva zeci de metri. Un om 
îmbrăcat în costum de astronaut se poate mişca liber 
aproape peste tot în spaţiu, dar scafandrul ar fi strivit de la 
o anumită adâncime, chiar şi cu un costum de ultimă 
tehnologie. Submarinele, AUV şi ROV, toate funcţionează 
doar în anumite condiţii. În mod sigur nu dispunem nici de 
echipamentul tehnic, şi nici de fizicul necesar pentru a 
depune miliarde de viermi pe hidraţi şi în nici un caz nu 
avem cunoştinţele necesare pentru a-i creşte pentru o 
lume pe care abia o cunoaştem. Au fost distruse cablurile 
din oceane, şi asta nu doar din cauza alunecării. Din 
abisuri urcă bancuri de scoici şi de meduze. E adevărat, ne 
explicăm mai uşor aceste fenomene presupunând că există 
cineva care le pune la cale, însă atunci trebuie să fim 
consecvenţi până la capăt; tot ce se întâmplă se întâmplă 


doar pentru că cineva se descurcă acolo jos la fel de bine 
cum ne descurcăm noi la suprafaţă. Deci cineva care 
trăieşte acolo şi care ocupă rolul de stăpân în universul lui. 

— V-am înţeles corect? strigă Rubin agitat. Vreţi să 
spuneţi că împărțim planeta cu o altă rasă inteligentă? 

— Da! Asta cred! 

— Dacă e aşa, întrebă Peak, atunci de ce nu am auzit şi 
nu am văzut până acum niciodată această rasă? 

— Pentru că nu există, răspunse Vanderbilt morocănos. 

— Fals. Johanson scutură energic din cap. Sunt cel puţin 
trei motive. În primul rând, regula peştelui invizibil. 

— Regula cui? 

— Cele mai multe fiinţe din adâncuri nu văd în 
adevăratul sens al cuvântului mai bine decât noi, însă şi-au 
dezvoltat alte simţuri care înlocuiesc văzul. Acestea 
reacţionează la cele mai mici variaţii de presiune. 
Recepţionează undele acustice de la sute şi mii de 
kilometri distanţă. Orice vehicul submarin este reperat cu 
mult înainte ca pasagerii săi să vadă ceva. Într-o anumită 
regiune pot trăi teoretic milioane de peşti de un anumit fel, 
dar nu vom da cu ochii de ei dacă se menţin în întuneric. 
În acest caz, avem de-a face cu fiinţe inteligente! Niciodată 
nu le vom putea observa. Dacă ele nu vor! Al doilea motiv 
este acela că nu avem nici cea mai mică idee cum arată 
aceste fiinţe. Am prins pe video câteva fenomene 
misterioase: norul albastru, descărcările ca nişte fulgere, 
chestia aia de pe platforma continentală norvegiană. Sunt 
oare acestea expresia unei inteligenţe necunoscute? Ce 
este această gelatină? Ce sunt aceste zgomote pe care 
Murray Shankar nu le poate clasifica? Şi există şi un al 
treilea motiv. Pe vremuri, se credea că doar stratul 
superior al mărilor, cel luminat de soare, ar fi populat. 
Intre timp am aflat că în toate straturile viaţa colcăie. 
Există viaţă şi la unsprezece mii de metri adâncime. Multe 
organisme nu ar avea absolut nici un motiv să se mute mai 
sus. Cele mai multe dintre ele nici nu ar putea s-o facă, 
pentru că apa le-ar fi prea caldă, presiunea prea mică şi 
pentru că nu ar avea la dispoziţie hrana de care au nevoie. 


Noi, la rândul nostru, am cercetat straturile superioare ale 
apelor, dar jos de tot au fost doar câţiva oameni în 
submarine blindate şi câţiva roboţi. Dacă am compara 
aceste excursii ocazionale cu celebrul ac în carul cu fân, 
atunci trebuie să ne imaginăm un car de dimensiunile 
planetei noastre. Ca şi cum nişte extratereştri dintr-o 
farfurie zburătoare ar trimite pe Pământ camere ale căror 
obiective pot înregistra doar ce se vede pe un perimetru de 
câţiva metri pătraţi. Una dintre camerele astea filmează o 
bucată din stepa mongolă. Alta face poze în Kalahari, iar a 
treia e coborâtă deasupra Antarcticii. O alta nimereşte 
într-adevăr într-un oraş, să zicem în New York Central 
Park, unde înregistrează câteva sute de metri de verdeață 
şi un câine care se uşurează lângă un pom. La ce concluzie 
ar ajunge extratereştrii? O planetă nelocuită, pe care se 
întâlnesc sporadic forme de viaţă primitivă. 

— Cum e cu tehnologia lor? întrebă Oliviera. Trebuie să 
dispună de o tehnologie ca să facă toate astea. 

— M-am gândit şi la asta, răspunse Johanson. Cred că 
este vorba de o tehnologie alternativă faţă de a noastră. 
Noi prelucrăm materie moartă obţinând aparatură tehnică, 
mijloace de locomoţie, case, radio, îmbrăcăminte şi aşa 
mai departe. Însă apa mării este incomparabil mai 
agresivă decât aerul. Acolo jos contează un singur lucru: 
adaptarea optimă. Şi formele de viaţă sunt de regulă 
adaptate optimal, deci ne-am putea imagina o tehnologie 
pură. Dacă plecăm de la ideea unei inteligenţe superioare, 
presupunem şi un grad înalt de creativitate, precum şi 
cunoaşterea exactă a biologiei organismelor marine. Vreau 
să spun, noi ce facem? Oamenii se folosesc de mii de ani 
de alte fiinţe. Caii sunt motociclete vii. Hannibal a trecut 
Alpii cu camioane biologice. Mereu au fost sacrificate 
animale. În ziua de azi sunt modificate genetic. Clonăm oi 
şi plantăm porumb modificat genetic. Dar dacă dezvoltăm 
această idee? Atribuind-o unei rase care şi-a clădit cultura 
şi tehnologia exclusiv pe baze biologice! Pur şi simplu 
cresc doar ceea ce au nevoie. Pentru viaţa de zi cu zi, 
pentru a se deplasa, pentru a purta războaie. 


— Cerule! gemu Vanderbilt. 

— Noi creştem virusul Ebola şi virusul ciumei, şi facem 
experimente cu variola, continuă Johanson fără să-l bage în 
seamă pe omul de la CIA. Deci cu fiinţe. Încă îi mai băgăm 
în focoase, dar asta e complicat, iar o rachetă, chiar 
dirijată prin satelit, nu ar putea ajunge neapărat la ţintă. 
Dacă am omori câinii care poartă aceşti viruşi, ar fi poate o 
cale mai eficientă de a provoca pagube. Sau păsările. Şi 
insectele, din partea mea! Ce vreţi să faceţi împotriva unui 
stol de țânțari infestaţi cu virusuri sau împotriva unor 
furnici contaminate? Sau împotriva a milioane de raci care 
transportă alge ucigaşe? Johanson făcu o pauză. Aceşti 
viermi de pe platforma continentală au fost crescuţi de 
cineva. Nu-i de mirare că nu i-am mai văzut până acum. Nu 
au existat. Rostul lor este acela de a transporta bacteriile 
în gheaţă, deci avem de-a face oarecum cu Cruise Missiles 
din familia Polychaetelor. Cu arme biologice dezvoltate de 
cineva a cărui întreagă cultură se baza pe manipularea 
vieţii organice. Şi am obţinut astfel dintr-o lovitură 
explicaţia mutaţiilor! Unele animale au fost modificate 
doar puţin, altele reprezintă ceva complet nou. Această 
gelatină de exemplu: este un produs biologic, extrem de 
flexibil, însă în mod sigur nu este un rezultat al selecţiei 
naturale. Şi ea îndeplineşte un scop. Dirijează alte 
animale, atacându-le reţeaua neuronală. Modifică într-un 
fel comportamentul balenelor. În schimb, racii şi homarii 
au fost reduşi încă de la început doar la funcţiile lor 
mecanice. Învelişuri goale cu resturi de masă nervoasă. 
Gelatina le conduce şi algele ucigaşe sunt încărcătura de 
la bord. Probabil că aceşti raci nu au trăit niciodată. Au 
fost crescuţi ca nişte costume spaţiale pentru a putea 
pătrunde în outer space, în lumea noastră. 

— Chestia asta, gelatina, spuse Rubin, nu ar putea fi 
crescută la fel de bine şi de un om? 

— Nu prea, se băgă Anawak în discuţie. Pentru mine, 
are mai mult sens ce spune doctorul Johanson. Dacă în 
spatele acestor lucruri ar sta un om, atunci de ce ar fi ales 
să atace oraşele prin intermediul oceanului? 


— Pentru că algele ucigaşe se găsesc în mare. 

— De ce nu încearcă cu altceva? Cine poate creşte alge 
ucigaşe mai otrăvitoare decât Pfiesteria va putea găsi 
vreun virus care să nu fie nevoit să treacă întâi prin apă. 
Pentru ce creşte raci, dacă ar obţine acelaşi rezultat şi cu 
furnici sau păsări, sau şobolani, din partea mea? 

— Cu şobolani nu poate provoca tsunami. 

— Chestia asta vine dintr-un laborator omenesc, insistă 
Vanderbilt. Este o substanţă sintetică... 

— Eu nu cred, strigă Anawak. Nici măcar marina 
militară nu cred că este în stare de aşa ceva, deşi, 
Dumnezeu mi-e martor, are destulă experienţă la 
manevrarea mamiferelor marine. 

Vanderbilt scutură capul parc-ar fi dat în Parkinson. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Vorbesc despre experimentele desfăşurate sub 
numele de MKO. 

— N-am auzit în viaţa mea. 

— Vreţi să negaţi faptul că marina militară încearcă de 
ani de zile să manipuleze fluxurile neuronale ale delfinilor 
şi ale altor mamifere marine, introducându-le electrozi în 
craniu şi... 

— Ce prostie! 

— Ceea ce însă nu le-a reuşit. Cel puţin nu aşa cum 
doreau ei, astfel încât au studiat munca lui Ray Kurzweil... 

— Kurzweil? 

— Unul dintre corifeii din domeniul neuroinformaticii, 
observă Fenwick şi brusc i se luminară trăsăturile. Iar 
Kurzweil a dezvoltat o viziune care depăşeşte cu mult 
starea actuală a cercetării cerebrale. Cine vrea să ştie de 
ce sunt în stare oamenii în privinţa asta... nu, chiar mai 
mult, munca lui ne-ar putea destăinui cum ar proceda o 
inteligenţă străină! Fenwick se lăsa în mod evident dus de 
val. Neurocomputerul lui Kurzweil! Asta este într-adevăr o 
posibilitate. 

— Scuzaţi-mă, spuse Vanderbilt. Eu nu am idee despre 
ce vorbiţi. 

— Nu? zâmbi Li pe sub mustață. Am crezut întotdeauna 


că CIA ar avea un interes virtual în problema spălării 
creierului. 

Vanderbilt pufni, privind în toate părţile. A 

— Despre ce vorbeşte ăsta? Eu nu pricep. Imi spune 
careva, la naiba, despre ce vorbeşte? 

— Neurocomputerul este un model pentru reconstruirea 
completă a creierului, spuse Oliviera. Vedeţi, creierul 
nostru este compus din miliarde de celule nervoase. 
Fiecare celulă este legată de nenumărate altele. Comunică 
între ele prin impulsuri electrice. In acest mod, 
cunoaşterea, experiența şi emoția se actualizează 
permanent, sunt reorganizate sau arhivate. In fiecare 
secundă a vieții noastre, chiar şi atunci când dormim, 
creierul nostru este supus unei restructurări permanente. 
Cu tehnica actuală, arealele cerebrale active pot fi 
reprezentate cu o exactitate de până la un milimetru. 
Putem vedea cum gândeşte şi cum simte cineva, care 
celule nervoase sunt activate în acelaşi timp, de exemplu, 
în momentul unui sărut sau al unei dureri suferite, sau al 
unei amintiri. 

— Se cunosc locurile, iar marina militară ştie unde să 
pună impulsurile electrice pentru a provoca reacția dorită, 
reluă Anawak discuţia. Dar totul este încă extrem de 
imprecis. Ca o hartă a cărei rezoluție se termină la 50 de 
kilometri pătraţi. Kurzweil crede însă că în curând vom 
avea posibilitatea să scanăm un creier complet, şi anume 
fiecare conexiune neuronală în parte, fiecare sinapsă şi 
concentraţia exactă a tuturor substanţelor chimice de 
transmisie, până la ultimul detaliu al fiecărei celule! 

— Of, gemu Vanderbilt. 

— Odată ce ai informaţia completă, continuă Oliviera, un 
creier cu toate funcţiile lui s-ar putea transpune pe 
neurocomputer. El ar construi o copie perfectă a gândirii 
persoanei căreia i s-a scanat creierul, cu toate amintirile şi 
aptitudinile sale. Un al doilea eu. 

Li ridică mâna. 

— Vă pot asigura că MKO nu a ajuns până acolo, spuse 
ea. Neurocomputerul lui Kurzweil rămâne deocamdată o 


simplă viziune. 

— Jude, şopti Vanderbilt îngrozit. Pentru ce spui 
lucrurile astea aici? Asta nu-i priveşte pe ei, e strict secret. 

— MKO se bazează pe necesităţile armatei, spuse Li 
calmă. Alternativa ar fi sacrificarea de vieţi omeneşti. Nu 
întotdeauna ne putem alege războaiele, după cum fără 
îndoială aţi băgat de seamă. Adevărul este că proiectul a 
ajuns într-o fundătură, dar e doar o întrerupere temporară. 
Drumul spre obţinerea inteligenţei artificiale a fost deja 
parcurs. Medicina nu este departe de a înlocui organele 
omeneşti cu microcipuri. Orbii pot distinge contururile cu 
ajutorul unor asemenea implanturi. Vor lua naştere forme 
de inteligenţă complet noi. Li făcu o pauză şi-şi aţinti 
privirea asupra lui Anawak. La asta vă  referiţi 
dumneavoastră, nu? Totul ar vorbi în favoarea ipotezei 
Orientului Apropiat, pentru a rămâne la cuvântul 
supărător, dacă omenirea ar fi atât de avansată cum se 
gândise Kurzweil. Dar nu suntem aşa de avansați. Nici 
America şi nici altcineva. Nici un om nu ar fi putut să 
obţină gelatina aia care, după toate aparențele, 
funcţionează ca un neurocomputer. 

— În practică, neurocomputerul înseamnă controlul total 
asupra gândirii, spuse Anawak. Dacă acea gelatină este 
ceva de genul ăsta, atunci ea nu doar dirijează animalul, ci 
devine acest animal. Devine parte a creierului ei. Celulele 
substanţei preiau funcţia celulelor creierului. Sau dezvoltă 
creierul fiinţei... 

— Sau îl înlocuiesc, completă Oliviera. Leon are 
dreptate. Un asemenea organism nu provine dintr-un 
laborator omenesc. 

Johanson îi asculta cu inima bătându-i cu putere. Îi 
preluau teoria. Lucrau la ea, adăugându-i noi aspecte şi o 
consolidau cu fiecare cuvânt rostit. Începu să-şi imagineze 
acest neurocomputer care putea copia celulele creierului 
în timp ce discuţia continua în acelaşi ritm în jurul lui, 
până ce Roche sări în picioare şi luă cuvântul. 

— Un lucru nu înţeleg eu încă, doctor Johanson. Cum vă 
explicaţi faptul că toţi cei de-acolo de jos ştiu atâtea 


despre noi? Vreau să spun... toată stima pentru teoria 
dumneavoastră, dar cum e posibil ca un locuitor al 
adâncurilor să ştie atâtea despre noi? 

Johanson îi văzu pe Vanderbilt şi pe Rubin încuviinţând 
din cap. 

— Nu este greu, răspunse. Când disecăm un peşte, o 
facem în lumea noastră, nu în a lui. De ce nu ar putea 
fiinţele acestea să obţină cunoştinţe în lumea lor? În 
fiecare an se îneacă o mulţime de oameni şi, când mai au 
nevoie, pur şi simplu îşi mai iau câţiva. Pe de altă parte 
aveţi dreptate: cât de multe ştiu ei cu adevărat despre noi? 
Cu puțin timp înainte de alunecarea platformei 
continentale, am ajuns să cred pentru prima dată într-un 
atac organizat. În mod ciudat, nu am considerat nici o clipă 
că în spatele lui s-ar afla oameni. Prea mi se părea străină 
strategia. Nimicirea dintr-o lovitură a unor mari părţi din 
infrastructura nord-europeană demonstra un plan 
strălucitor, cu urmări de durată în ceea ce ne priveşte. În 
schimb, scufundarea bărcilor mici de către balene pare a fi 
naivă. Nu poţi opri pescuitul în exces cu bancuri de 
meduze otrăvitoare. Catastrofele vapoarelor sunt o lovitură 
serioasă, dar mă îndoiesc că bancurile astea mutante vor 
putea opri circulaţia navelor la nivel mondial. Observăm 
însă că ştiu foarte multe despre vapoare. Cunosc temeinic 
tot ceea ce atinge în mod direct mediul lor de viaţă. Lumea 
de deasupra le este mai puţin familiară. Trimiterea pe 
uscat a algelor ucigaşe ascunse în raci dovedeşte o 
excelentă strategie militară, însă începutul cu homarii 
bretoni a fost mai degrabă un fiasco. Probabil că nu au luat 
în seamă problema presiunii scăzute. Acolo jos, unde masa 
gelatinoasă a pătruns în capetele homarilor, ea fusese 
comprimată mulţumită presiunii din adâncuri. Ajungând la 
suprafaţă, normal că s-a destins şi câţiva homari au 
explodat. 

— Se pare că până la raci au mai învăţat câte ceva, 
spuse Oliviera. Racii rămân stabili. 

— Păi da, răspunse Rubin răsfrângându-şi buzele. Crapă 
imediat ce ies pe uscat. 


— Şi de ce nu? răspunse Johanson. Şi-au îndeplinit 
sarcina. Toate animalele astea create sunt condamnate la o 
moarte rapidă. Ele sunt menite să lupte împotriva lumii 
noastre, nu s-o populeze. Oricum aţi privi războiul acesta, 
oamenii nu ar proceda aşa. La ce ar folosi ocolul prin 
mare? De ce s-ar complica un om cu asemenea 
experimente? Ce motiv ar putea avea să modifice tocmai 
genele unor animale care trăiesc la kilometri întregi sub 
apă, cum ar fi racii de furnal? Asta nu este opera unor 
oameni. Cineva experimentează pentru a ne afla punctele 
slabe. Şi în primul rând suntem induşi în eroare. 

— Induşi în eroare? repetă Peak. 

— Da. Duşmanul deschide mai multe fronturi în acelaşi 
timp. Unele ne dau coşmaruri, altele sunt mai degrabă 
supărătoare, dar ne ţin în alertă. Majoritatea înţepăturilor 
care ni se administrează dor îngrozitor. Dar chestia cu 
adevărat perfidă este aceea că ascund ceea ce se întâmplă 
cu adevărat. Că de preocupaţi ce suntem să ne limităm 
pierderile, scăpăm din vedere adevăratele pericole. 
Suntem în situaţia jonglerului de la circ, cel care pune 
farfurii pe bețe şi le învârte ca să nu cadă. Trebuie să 
alerge non-stop încoace şi încolo printre bețe. Când a 
stabilizat ultima farfurie, se clatină prima. Cu cât are mai 
multe farfurii, cu atât trebuie să alerge mai repede. În 
cazul nostru, numărul farfuriilor a întrecut cu mult 
posibilităţile  jonglerului. Nu vom face faţă acestei 
multitudini de atacuri. Privite izolat, atacurile balenelor şi 
bancurile de peşti dispărute nu ar reprezenta o problemă 
de nerezolvat. Cantitatea duce la atingerea scopului lor, 
acela de a ne paraliza şi a ne învinge. Dacă fenomenele 
continuă să se răspândească, state întregi vor pierde 
controlul, altele vor profita de acest fapt, se va ajunge la 
conflicte regionale şi la altele mai extinse, care scapă de 
sub control şi din care nimeni nu va ieşi învingător. Ne 
vom slăbi forţele între noi. Structurile organizaţiilor 
internaţionale de întrajutorare se vor prăbuşi, reţelele de 
aprovizionare medicală vor fi la pământ. Nu vom dispune 
de suficiente mijloace, putere, know-how şi nici de 


suficient timp pentru a opri ceea ce se va derula în tăcere, 
departe de luptele purtate la vedere. 

— Şi ce anume ar fi acolo? întrebă Vanderbilt plictisit. 

— Nimicirea omenirii. 

— Poftim? 

— Nu este evident? Au hotărât să procedeze cu noi aşa 
cum procedează omul cu dăunătorii. Vor să ne lichideze... 

— E de-ajuns! 

— ... înainte să lichidăm noi viaţa din mări. 

Omul de la CIA se ridică şi aţinti arătătorul tremurând 
spre Johanson. 

— Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o în 
viaţa mea! Pentru ce aveţi impresia că vă aflaţi aici? Aţi 
văzut prea multe filme? Vreţi să credem că nişte... nişte ET 
mai buni din Abyss stau jos în mare şi ne ameninţă cu 
degetul, pentru că nu ne-am purtat frumos? 

— Abyss? Johanson se gândi. A, exact. Nu, nu mă refer 
la asemenea fiinţe. Aia erau extratereştri. 

— Era tot o tâmpenie din asta. 

— Nu. În Abyss fiinţe din univers coboară în mările 
noastre. Filmul îi prezintă ca pe nişte oameni mai buni. Vin 
cu un mesaj moralizator. Şi în primul rând nu ne dau lao 
parte din vârful evoluţiei terestre, cum ar proceda o rasă 
inteligentă care s-a dezvoltat aici pe planeta asta, paralel 
cu noi. 

— Doctore! Vanderbilt scoase o batistă şi-şi şterse 
sudoarea de pe frunte şi de pe buza de sus. Nu sunteţi un 
profesionist al secretelor, ca noi. Nu aveţi experienţa 
noastră. Vă face cinste faptul că ne-aţi întreţinut pe cinste 
un sfert de oră, însă dacă vreţi să-i descoperiţi pe ticăloşi, 
în primul rând trebuie să vă daţi seama cărui scop îi 
servesc. Cine profită de pe urma asta? Asta vă arată 
direcţia de urmat! Nu scormonirea asta în... 

— Nimeni nu are vreun avantaj din treaba asta, spuse 
cineva. 

Vanderbilt se întoarse greoi. 

— Vă înşelaţi, Vanderbilt. Bohrmann se ridicase în 
picioare. Kiel a derulat până azi noapte scenarii cu ce se va 


întâmpla în continuare dacă se mai prăbuşesc şi alte 
platforme continentale. 

— Ştiu, spuse Vanderbilt posomorât. Tsunami şi metan. 
Vom a avea o mică problemă cu clima... 

— Nu. Bohrmann scutură energic din cap. Nu o mică 
problemă. Ne primim condamnarea la moarte. Se ştie ce s- 
a întâmplat pe Pământ acum 55 de milioane de ani, când a 
mai scăpat o dată tot metanul în atmosferă şi... 

— De unde dracu' vreţi să ştiţi voi ce s-a întâmplat acum 
55 de milioane de ani? 

— Am calculat. Şi acum am calculat din nou. Ţărmurile 
vor fi inundate de tsunami, care vor nimici populaţia de pe 
coastă. Apoi scoarţa terestră va începe să se încălzească, 
va deveni insuportabil de fierbinte şi vom muri cu toţii. 
Inclusiv Orientul Apropiat, Vanderbilt. Cu tot cu teroriştii 
dumneavoastră. Doar metanul eliberat în apele Americii de 
Est şi în vestul Pacificului ar trebui să fie suficient pentru a 
ne pecetlui tuturor soarta. 

Dintr-odată se lăsă o linişte mormântală. 

— Şi dumneavoastră, spuse Johanson încet privindu-l pe 
Vanderbilt, nu puteţi face absolut nimic ca să împiedicaţi 
asta. Pentru că nu ştiţi cum. Şi nu aveţi ocazia să vă 
gândiţi la asta, pentru că sunteţi suprasolicitaţi cu 
balenele, rechinii, scoicile, meduzele, racii, algele ucigaşe 
şi mâncătorii invizibili de cablu care ne elimină scafandrii 
şi roboții submarini şi tot ce ne-ar ajuta să aruncăm o 
privire sub apă. 

— Cât ar dura până când atmosfera s-ar încălzi atât de 
tare, încât să constituie o ameninţare serioasă la adresa 
omenirii? întrebă Li. 

Bohrmann se încruntă. 

— Câteva sute de ani, cred. 

— Ce liniştitor, mârâi Vanderbilt. 

— Nu, în nici un caz, spuse Johanson. Dacă motivaţia 
acestor fiinţe de a ne ataca se bazează pe faptul că 
oamenii le periclitează spaţiul vital, atunci trebuie să scape 
repede de noi. Din perspectiva istoriei terestre, câteva sute 
de ani nu înseamnă nimic. Dar omul a provocat daune mai 


mari în timp mai scurt decât atât. Aşa că au făcut liniştiţi 
un pas mai departe. Au reuşit să oprească Golfstreamul. 

Bohrmann se holbă la el. 

— Ce au făcut? 

— E deja oprit, se auzi glasul lui Weaver. Poate mai 
curge puţin, dar e pe terminate. Peste câţiva ani, oamenii 
se pot pregăti pentru o nouă eră glaciară. În mai puţin de o 
sută de ani, pe Pământ se va face al naibii de frig. Poate 
deja peste patruzeci sau cincizeci de ani. Poate şi mai 
devreme. 

— Staţi o clipă, strigă Peak. Metanul ar încălzi pământul, 
asta ştim şi noi. Atmosfera ar putea ceda. Dar cum se 
potriveşte asta cu o nouă eră glaciară, dacă se opreşte 
Golfstreamul? Ce ar putea ieşi de aici, pentru Dumnezeu? 
O compensare a catastrofelor? 

Weaver îl privi. 

— Aş spune că mai degrabă o potenţare. 


Dacă la început Vanderbilt păruse a fi singurul care 
respingea în mod clar teoria, în ora ce urmă situaţia se 
schimbă. Adunarea se împărţi în două tabere care se 
confruntau cu îndârjire. Totul fu pus din nou pe tapet. 
Primele anomalii. Cum începuseră atacurile balenelor. 
Circumstanţele în care se descoperiseră viermii. Era ca pe 
un teren de rugby. Se foloseau coate retorice, se prezentau 
argumente, fracţiunile înaintau alternativ, îşi împresurau 
adversarul cu mereu alte aspecte noi, încercând să-l 
păcălească. Lui Anawak i se păru că recunoaşte un 
substrat al discuţiei care îi era familiar. Era vorba despre 
întrebarea dacă este permis ca o inteligenţă paralelă să-i 
nege omului supremaţia! Nimeni nu o spunea direct. Insă 
Anawak, şcolit în disputa despre inteligenţa animalelor, 
simţea sensul mai adânc al fiecărui cuvânt spus. Exista şi 
agresiune. Teoria lui Johanson nu dezbina ştiinţa, ci 
imaginea despre sine a unui grup de experţi care înainte 
de toate erau oameni. Vanderbilt îi adună în jurul lui pe 
Rubin, Frost, Roche, Shankar şi pe Peak, care iniţial 
ezitase. Johanson primi sprijin de la Li, Oliviera, Fenwick, 


Ford, Bohrmann şi Anawak. Agenţii secreţi şi diplomaţii 
priviră o vreme de parcă în faţa ochilor lor s-ar fi 
desfăşurat o piesă de teatru absurd. Apoi se amestecară şi 
ei, pe rând. 

Era uimitor. 

Tocmai oamenii aceştia, spioni de profesie, agenţi 
ultraconservatori şi experţi în terorism, tocmai ei trecură 
aproape în totalitate de partea lui Johanson. Unul dintre ei 
spuse: 

— Eu sunt un om lucid. Când aud ceva ce mi se pare 
evident, o cred pentru început. Dacă teoria care o 
contrazice trebuie ajustată pentru a intra în tiparul dat de 
experienţele noastre, atunci nu o cred. 

Peak fu primul care dezertă din micul grup al lui 
Vanderbilt. Îl urmară Frost, Shankar şi Roche. 

În cele din urmă, Vanderbilt, epuizat, propuse să se ia o 
pauză. 

leşiră afară, unde stătea pregătit un bufet cu sucuri, 
cafea şi prăjituri. Weaver i se alătură lui Anawak. 

— Dumneavoastră aţi acceptat cel mai uşor teoria lui 
Johanson, constată ea. Cum aşa? 

Anawak o privi şi îi zâmbi. 

— Cafea? 

— Da, mulţumesc. Cu lapte. 

Anawak umplu două ceşti şi îi întinse una. Weaver era 
doar insesizabil mai mică decât el. Işi dădu brusc seama că 
o plăcea, cu toate că abia dacă vorbiseră până atunci. O 
plăcuse din prima clipă de când li se întâlniseră privirile în 
faţa castelului. 

— Da, spuse el. E o teorie bine gândită. 

— Doar din cauza asta? Sau pentru că oricum credeţi în 
inteligenţa animală? 

— Nu cred asta. Cred în inteligenţă în general, însă cred 
şi că animalele sunt animale şi oamenii oameni. Dacă am 
putea dovedi că delfinii sunt la fel de inteligenţi ca noi, cu 
toate consecinţele, atunci nu ar mai fi animale. 

— Şi credeţi că aşa stau lucrurile? 

Anawak scutură din cap. 


— Cred că nu ne vom da seama, câtă vreme evaluăm 
totul din perspectiva omului. Consideraţi că omul este 
inteligent, domnişoară Weaver? 

Weaver râse. 

— Un om este inteligent. Mulţi oameni sunt o hoardă 
confuză. 

Lui Anawak îi plăcu. 

— Vedeţi? spuse el. Exact asta s-ar putea spune şi 
despre... 

— Doctor Anawak? Un bărbat se apropia de el cu paşi 
repezi. Sunteţi doctor Anawak, nu? 

— Da. 

— Sunteţi chemat la telefon. 

Anawak se încruntă. La Chateau nici unul dintre ei nu 
putea fi sunat în mod direct. Dar exista un număr la care 
rudele puteau lăsa mesaje sau unde puteau suna în caz de 
urgenţă. Li îi rugase pe membrii statului-major să nu dea 
numărul prea multor persoane. 

Shoemaker avea numărul ăsta. Şi mai cine? 

— În sală, spuse bărbatul. Sau vreţi să vă facem legătura 
în camera dumneavoastră? 

— Nu, e în regulă. Vin acolo. 

— Ne vedem, strigă Weaver în urma lui. N 

Anawak îl urmă pe agentul de securitate prin sală. Într-o 
navă laterală fusese amenajat un şir provizoriu de cabine 
telefonice. 

— Prima de la capăt, spuse bărbatul. Vă fac legătura. Va 
suna telefonul. Doar ridicaţi receptorul şi aveţi legătura cu 
Tofino. 

Tofino? Deci Shoemaker. 

Anawak aşteptă. Sună. Ridică receptorul şi răspunse. 

— Ah, Leon, se auzi vocea lui Shoemaker. Imi pare rău. 
Ştiu că te deranjez de la treburi importante, însă... 

— Nu-i nimic, Tom. Ne-am simţit bine aseară. 

— Da. Şi... e importantă şi chestia asta. Este... hmmm... 

Shoemaker părea că îşi caută cuvintele. După care oftă 
încet. 

— Leon, trebuie să îţi dau o veste tristă. Am primit un 


telefon din Cape Dorset. 

Brusc, de la o secundă la alta, Anawak se simţi de parcă 
i-ar fi fugit pământul de sub picioare. Ştia ce îl aşteaptă. 
Ştia deja înainte ca Shoemaker să rostească vorbele: 

— Leon, a murit tatăl tău. 

Stătea ca paralizat în cabină. 

— Leon? 

— E în regulă, eu... 

E în regulă. Ca întotdeauna. E în regulă. E în regulă. 

Ce trebuia să facă acum? 

Nimic nu era în regulă! 


Li 


— Extratereştri? 

Preşedintele părea ciudat de calm. 

— Nu, spuse Li din nou. Nu sunt extratereştri. Sunt 
locuitori ai acestei planete. Concurența, dacă vreţi. A 

Offutt Airforce Base şi Chateau-ul erau în legătură. În 
afara preşedintelui, la Offutt mai erau prezenţi ministrul 
Apărării, primul consilier pe probleme de siguranţă, 
ministrul pentru protecţia patriei şi secretarul de Stat, 
precum şi directorul CIA. Între timp, nu mai era nici o 
îndoială că Washingtonul va împărtăşi soarta New 
Yorkului. Oraşul fusese evacuat. Cabinetul se mutase în 
mare parte în Nebraska. Primele cazuri de deces subliniau 
dramatismul situaţiei, însă retragerea spre interiorul 
uscatului se desfăşura conform planului stabilit. De data 
aceasta erau mai bine pregătiţi. 

În Chateau se adunaseră Li, Vanderbilt şi Peak. Li ştia 
că oamenii din Offutt urau faptul că trebuiau să stea acolo. 
Directorului CIA îi lipsea biroul lui de la etajul şase al 
centralei din Potomac. În secret îl invidia pe directorul lui 
de la  antiterorism, care refuzase să-şi evacueze 
colaboratorii. 

— Puneţi-vă oamenii în siguranţă, îi comandase 
bărbatului. 

— Aceasta este o criză comandată de cineva, i se 


răspunsese. O criză teroristă. Oamenii de la Global 
Response Center trebuie să rămână la computerele lor şi 
să lucreze. Au de îndeplinit o sarcină decisivă. Ei sunt ochii 
cu care supraveghem terorismul internaţional. Nu îi putem 
evacua. 

— New Yorkul este atacat de ucigaşi biologici, răspunse 
directorul CIA. Priviţi ce se întâmplă acolo. Nici la 
Washington nu va fi altfel. 

— Global Response Center nu a fost creat pentru a da 
bir cu fugiţii într-o asemenea situaţie. 

— Bine, dar oamenii dumneavoastră ar putea muri. 

— Atunci vor muri. 

Şi ministrul Apărării ar fi preferat să dirijeze situaţia de 
la biroul lui masiv, iar preşedintele era oricum unul din 
aceia pe care trebuia să îi legi ca să nu deturneze un jet 
care să zboare înapoi la Casa Albă. I se puteau imputa 
multe, însă în nici un caz că ar fi laş. Mai exact spus, era 
atât de curajos, încât unii din adversarii săi bănuiau că ar 
fi prea ignorant pentru a simţi teama. 

Şi asta în condiţiile în care Offutt Airforce Base era 
amenajată ca o a doua reşedinţă de guvernare. Însă 
fuseseră obligaţi să se refugieze acolo. Aici era problema. 
Şi de aceea, îşi spunea Li, preluase în mod spontan ipoteza 
despre forţa inteligentă din adâncuri. Pentru administraţie 
ar fi însemnat o umilinţă de nesuportat să fie nevoiţi să se 
retragă din faţa unor adversari umani. Teoria lui Johanson 
arunca o lumină cu totul nouă asupra situaţiei. Reducea 
tensiunea care apăsa pe umerii agenţilor de siguranţă, ai 
Ministerului Apărării şi ai preşedintelui. 

— Ce părere aveţi? întrebă preşedintele adresându-se 
tuturor. Este posibil aşa ceva? 

— Nu contează ce cred eu personal că este sau nu este 
posibil, se răsti ministrul Apărării. Experții sunt la 
Chateau. Dacă ei au ajuns la această concluzie, trebuie să 
o luăm în serios şi să ne întrebăm ce este de făcut. 

— Vreţi să luaţi în serios chestia asta? întrebă Vanderbilt 
dezamăgit. Extratereştri? Omuleţi verzi? 

— Nu sunt extratereştri, repetă Li răbdătoare. 


— Ne vom confrunta cu o altă problemă, observă 
doamna secretar de Stat. Să presupunem că teoria 
dumneavoastră este corectă. Cât din ea putem dezvălui 
opiniei publice? 

— Poftim? Nimic! Directorul CIA scutură energic capul. 
S-ar dezlănţui imediat un haos la nivel mondial. 

— Este deja haos. 

— Chiar şi aşa. Mass-media ne-ar trage pe roată. Ne-ar 
declara nebuni. În primul rând nu o să ne creadă, în al 
doilea rând nu vor vrea să ne creadă. Existenţa unei 
asemenea rase ar pune sub semnul întrebării importanţa 
omenirii. 

— Aceasta este cu precădere o problemă religioasă, 
răspunse ministrul Apărării. Nu este relevantă politic. 

— Nu mai există nici o politică, spuse Peak. Nimic din ce 
ar putea fi privit separat de teamă şi durere. Mergeţi până 
în Manhattan. Să vă faceţi o impresie. Nu aveţi idee cum 
se roagă toţi cei care n-au fost la biserică în viaţa lor. 

Preşedintele privi gânditor spre tavan. 

— Trebuie să ne întrebăm, spuse el, care este planul 
Domnului în această privinţă. 

— Dumnezeu nu face parte din cabinetul 
dumneavoastră, Sir, dacă îmi permiteţi să observ, spuse 
Vanderbilt. Şi nici nu este de partea noastră. 

— Nu este un punct de vedere prea bun, Jack, spuse 
preşedintele încruntându-şi sprâncenele. 

— Am renunţat să mai împart punctele de vedere în 
bune sau proaste, atâta vreme cât au sens. E clar că 
fiecare dintre cei prezenţi consideră că este ceva adevărat 
în teoria asta. Aşa că mă întreb care dintre noi e mai 
tâmpit... 

— Jack, îl atenţionă directorul CIA. 

— ... Dar sunt de acord să recunosc că eu sunt ăla! Mă 
voi răzgândi însă abia atunci când voi vedea dovezile. 
După ce am să vorbesc cu creaturile, cu chestiile alea din 
apă. Până atunci, vă previn să nu excludem posibilitatea 
unui mare atac terorist sau să ne neglijăm apărarea. 

Li îi puse mâna pe braţ. 


— Jack, de ce ar alege oamenii o asemenea cale? 

— Pentru ca unii ca voi să creadă că au de-a face cu E.T. 
Şi funcţionează. La dracu', funcţionează! 

— Nici unul dintre noi nu e naiv, spuse nervos 
consilierul pe probleme de securitate. Nu ne vom neglija 
protecţia, însă sinceri să fim, cu psihoza dumneavoastră cu 
terorismul nu înaintăm deloc. Putem căuta la nesfârşit 
mulahi nebuni sau superinfractori putred de bogaţi, şi 
între timp mai alunecă nişte platforme continentale, 
oraşele ne sunt inundate, americani nevinovaţi mor, deci 
care e de fapt propunerea dumneavoastră, Jack? 

Vanderbilt îşi încrucişă furios mâinile pe burtă. Arăta ca 
un Buddha îmbufnat. 

— Am auzit eu care e propunerea, spuse Li încet. 

— Şi anume? 

— Să vorbim cu creaturile. Să luăm contact cu ele. 

Preşedintele îşi încrucişă degetele. Apoi spuse gânditor: 

— Ne aflăm în faţa unui examen. Un examen pentru rasa 
umană. Poate că Dumnezeu a creat planeta asta pentru 
două rase. Sau poate că are dreptate Biblia, când vorbeşte 
despre animalul care iese din mare. Dumnezeu a spus 
stăpâniţi lumea, şi nu a spus-o vreunei fiinţe de pe fundul 
mării. 

— Nu, absolut deloc, murmură Vanderbilt. Le-a spus-o 
americanilor. 

— Poate asta e lupta împotriva răului, lupta care a fost 
prorocită de atâtea ori. Preşedintele se foi în scaun. Şi noi 
suntem cei aleşi să o purtăm şi să o câştigăm. 

— S-ar putea, preluă Li gândul, ca acela care câştigă 
bătălia asta să câştige lumea. 

Peak o privi dintr-o parte şi tăcu. 

— Ar trebui să discutăm teoria lui Johanson în mod 
deschis cu guvernele statelor membre ale NATO şi UE, 
propuse secretarul de Stat. Apoi ar trebui să punem la 
curent şi Naţiunile Unite. 

— Şi să le demonstrăm totodată că nu vor fi în măsură să 
efectueze o asemenea operaţiune, adăugă Li rapid. Vreau 
să spun, să folosim liniştiţi know-how-ul şi creativitatea 


celor mai bune capete ale lor. Vă propun să vă adresaţi şi 
statelor arabe şi asiatice prietene. Va face impresie bună. 
Însă acesta este de asemenea momentul să ne plasăm în 
fruntea comunităţii mondiale. Nu vorbim de un atac cu 
meteoriți, care ne va mătura pe toţi de pe faţa Pământului. 
Este o ameninţare îngrozitoare, căreia îi vom putea ţine 
piept doar dacă acum nu vom face nici o greşeală. 

— Dau roade contramăsurile dumneavoastră? întrebă 
consilierul pe teme de securitate. 

— Peste tot în lume se lucrează intens la găsirea unui 
antidot. Încercăm să facem ceva împotriva pătrunderii 
racilor şi a atacurilor balenelor, şi să prindem viermii ăia, 
ceea ce se dovedeşte a fi dificil. Facem tot ce putem ca să 
diminuăm riscurile, dar nu va fi de ajuns, dacă vom 
continua să recurgem la mijloace convenţionale. În ceea ce 
priveşte oprirea  Golfstreamului, suntem neputincioşi. 
Metanul nu poate fi oprit. Chiar dacă vom reuşi să scoatem 
din mare milioane de viermi, nu putem vedea unde s-au 
aşezat şi vor veni mereu alţii noi. După ce a devenit 
imposibil să trimitem jos roboţi, sonde şi ambarcaţiuni 
subacvatice, am orbit. Nu avem nici cea mai mică idee ce 
se întâmplă acolo jos. În această după-amiază am auzit că 
am pierdut două năvoade uriaşe în apropiere de Georges 
Bank. Am pierdut contactul cu trei traulere care se aflau la 
nivelul Gropii Laurentius şi curăţau fundul mării. Au plecat 
după ele avioane de recunoaştere, dar sunt pe un teren 
dificil. La est se află bancurile de nisip de la Terra Nova. 
Acolo e o zonă de ceaţă permanentă, şi de două zile mai e 
şi furtună. Li făcu o pauză. Astea sunt două exemple din 
câteva mii. Aproape toate ştirile ne dovedesc neputinţa. 
Recunoaşterea cu drone merge bine, în repetate rânduri 
am oprit alaiurile de raci cu aruncătoarele de flăcări, dar 
pur şi simplu ies prin alte locuri. Trebuie să recunoaştem 
că avem puţine informaţii de pe mare. Era puţin şi pe 
vremea când nu venea nici un pericol dintr-acolo, dar 
acum... 

— Şi atacurile cu sonar? 

— Le continuăm, dar nu se anunţă a fi vreun succes. 


Funcţionează doar dacă omorâm animalele. Balenele nu 
fug de zgomot, cum ar face orice animal care mai are toate 
instinctele. Părerea mea este că suferă îngrozitor, dar sunt 
dirijate de altcineva. Teroarea continuă. 

— Pentru că vorbeşti de planuri, Jude, spuse ministrul 
Apărării. Recunoşti vreo strategie în spatele acestor 
lucruri? 

— Cred că da. În cinci trepte şi angrenată. Primul pas 
este izgonirea omului de pe suprafaţa mării şi din adânc. 
Pasul al doilea culminează cu distrugerea şi izgonirea 
populațiilor de pe țărm. Vezi Europa de Nord. Pasul al 
treilea cuprinde distrugerea infrastructurii noastre. Tot 
Europa de Nord, unde industria offshore a fost lovită 
serios. Paralizarea pescuitului va ridica de asemenea mari 
probleme de hrană, în special în lumea a treia. Pasul al 
patrulea, distrugerea pilonilor civilizaţiei noastre, marile 
oraşe, prin bacterii, tsunami, otrăvire bacteriologică, 
izgonirea populaţiei spre centrul continentului. Şi, în cele 
din urmă, al cincilea şi ultimul pas: clima cedează, 
Pământul devine nelocuibil pentru oameni. Îngheaţă sau se 
inundă, se încălzeşte sau se răceşte, sau amândouă, nu 
cunoaştem amănunte. 

O vreme domni tăcerea. 

— Dar nu va deveni Pământul imposibil de locuit şi 
pentru regnul animal? întrebă consilierul pe teme de 
securitate. 

— La suprafaţă, da. Sau să spunem că o mare parte a 
regnului animal ar avea de suferit. Insă am aflat că s-a mai 
întâmplat aşa ceva acum 55 de milioane de ani şi în final 
nu a avut alt efect decât dispariţia unei mulţimi de animale 
şi de plante, făcându-se loc pentru apariţia altora. Cred că 
fiinţele acestea s-au gândit foarte exact cum pot 
supravieţui unei asemenea catastrofe. 

— O bătălie de genul ăsta e... Ministrul Apărării rămase 
fără cuvinte. Este de neconceput, este inumană... 

— Nu sunt oameni, spuse Li răbdătoare. 

— Dar atunci cum îi putem opri? 

— Descoperind cine sunt, spuse Vanderbilt. 


Li întoarse capul spre el. 

— Aud cumva o acceptare întârziată? 

— Îmi păstrez punctul de vedere, spuse Vanderbilt 
impasibil. Găseşte scopul unei acţiuni şi vei şti cine se 
ascunde în spatele ei. În acest caz, recunosc că strategia ta 
în cinci trepte este cea mai convingătoare. Deci trebuie să 
facem următorul pas. Cine sunt, unde sunt, cum gândesc? 

— Ce se poate face împotriva lor, adăugă ministrul 
Apărării. 

— Răul, spuse preşedintele ţinând ochii strâns închişi. 
Cum poate fi învins răul? 

— Să vorbim cu ei, spuse Li. 

— Să îi contactăm? 

— Şi cu dracul se poate negocia. Momentan nu văd altă 
cale. Johanson este de părere că ne ţin ocupati pentru a ne 
împiedica să găsim o soluţie. Nu avem voie să le oferim 
atâta timp. Mai putem acţiona încă, aşa că ar trebui să îi 
căutăm şi să îi contactăm. Apoi îi atacăm. 

— Să atacăm fiinţele din adâncuri? Ministrul Apărării 
scutură din cap. Dumnezeule mare! 

— Suntem toţi de părere că e ceva adevăr în teoria asta? 
întrebă directorul CIA. Vreau să spun, că discutăm despre 
ea, de parcă am fi eliminat toate îndoielile. Vrem să 
adoptăm cu adevărat ideea că împărţim Pământul cu o altă 
rasă inteligentă? 

— Există o singură rasă dumnezeiască, spuse 
preşedintele hotărât. Şi asta este omenirea. Cât de 
inteligentă e această formă de viață din mare, e altă 
poveste. Dacă are dreptul să ridice aceleaşi pretenții 
asupra acestei planete ca noi, poate fi pus la îndoială. 
Istoria creației nu prevede asemenea creaturi. Pământul 
este lumea oamenilor, a fost făcut pentru oameni, iar 
planul Domnului este planul nostru. Faptul că o formă 
străină de viață provoacă toate aceste lucruri, asta mi se 
pare acceptabil. 

— Încă o dată, vru să ştie doamna secretar de Stat, ce 
spunem lumii? 

— Este prea devreme să spunem ceva lumii. 


— Se vor pune întrebări. 

— Inventaţi răspunsuri. Pentru asta sunteţi diplomată. 
Dacă venim şi spunem întregii lumi povestea cu a doua 
omenire care trăieşte în mare, vor pieri deja din cauza 
şocului. 

— Şi în plus, spuse directorul CIA adresându-se lui Li, 
cum putem numi creierele astea bolnave din ocean? 

Li zâmbi. 

— Johanson a făcut o propunere: Yrr. 

— Yrr? 

— Y şi doi r. E un nume întâmplător. Rezultat din joaca 
degetelor pe laptop. 

— Prostesc. 

— Spune că numele ăsta e la fel de bun ca oricare altul 
şi îi dau dreptate. Cred că ar trebui să le spunem Yrr. 

— Bine, Li. Preşedintele încuviinţă. Vom vedea ce este 
cu teoria asta. Trebuie să luăm în calcul toate opţiunile, 
toate posibilităţile. Dar dacă la sfârşit vom constata într- 
adevăr că trebuie să luptăm împotriva unor fiinţe pe care 
din partea mea le putem numi Yrr, atunci nu ne rămâne 
decât să le înfrângem. Atunci vom lupta împotriva lui Yrr. 
Preşedintele privi în jur. Aceasta este o şansă. O şansă 
foarte mare. Vreau să profităm de ea. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, spuse Li. 

— Amin, mormăi Vanderbilt. 


Weaver 


Printre avantajele oferite de Chateau în timpul asediului 
se număra şi acela că totul era permanent deschis. Nimeni 
din cei de aici nu respecta obiceiurile oaspeţilor obişnuiţi. 
Li îşi impusese punctul de vedere că mai ales oamenii de 
ştiinţă vor trebui să lucreze zi şi noapte, şi că era posibil să 
li se facă poftă de T-Bone-Steak la ora patru dimineaţa. 
Prin urmare, se serveau non-stop mese calde, 
restaurantele, barurile şi holurile erau ocupate şi toate 
sălile de sport, inclusiv sauna şi bazinul de înot erau 
deschise douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 


Weaver înotase jumătate de oră în bazin. Trecuse de ora 
unu. Traversa holul desculţă şi cu părul ud, învăluită într- 
un halat moale de baie şi se îndrepta spre lifturi, când îl 
văzu cu coada ochiului pe Leon Anawak. Stătea la 
tejgheaua barului, un loc care, după părerea ei, i se 
potrivea cel mai puţin. Stătea ca pierdut în faţa unei sticle 
intacte de Cola şi a unei farfurioare de alune, culegea câte 
una la fiecare câteva secunde, o privea şi o lăsa să cadă la 
loc. 

Ezită. 

Nu îl mai văzuse de la discuţia întreruptă de dimineaţă. 
Poate că nu voia să fie deranjat. Sala continua să fie 
aglomerată, ca şi încăperile dimprejur, doar barul era 
aproape gol. Într-un colţ erau doi bărbaţi în costume 
închise la culoare, adânciţi într-o discuţie purtată cu voce 
înăbuşită. Ceva mai încolo, o femeie în uniformă privea 
concentrată la laptopul ei. Muzica în surdină de pe coasta 
de vest conferea scenei un aer insignifiant. 

Anawak nu părea tocmai fericit. 

În timp ce încă se mai gândea să meargă în 
apartamentul ei, intră în bar. Picioarele îi lipăiau încet pe 
parchet. Se duse până la capătul tejghelei, unde stătea el, 
şi îi spuse: 

— Bună! 

Anawak întoarse capul. Avea o privire complet goală. 

Weaver rămase brusc nemişcată. Puteai răni sfera de 
intimitate a unui om mai repede decât credeai, şi atunci 
rămâneai pe veci cu faima de om insistent. Se sprijini de 
tejghea şi îşi strânse halatul mai bine în jurul umerilor. 
Mai erau două scaune între ei. 

— Bună, spuse Anawak. Privirea îi arunca scântei. Abia 
acum părea să o vadă cu adevărat. 

Ea îi zâmbi. 

— Ce... ăăă... faceţi? Tâmpită întrebare. Ce face? Stă la 
tejghea şi se joacă cu alunele. Aţi dispărut aşa brusc azi- 
dimineaţă. 

— Da. Îmi pare rău. 

— Nu trebuie să vă pară rău, se grăbi ea să spună. 


Vreau să spun, nu am vrut să vă deranjez, doar că v-am 
văzut stând aici şi m-am gândit că... 

Ceva nu era în ordine. Era mai bine să dispară rapid. 

Anawak păru să-şi revină complet din amorţeală. Apucă 
paharul, îl ridică şi îl puse la loc. Privirea îi căzu pe 
scaunul de lângă el. 

— Aveţi chef să beţi ceva? o întrebă. 

— Sigur nu vă deranjez? 

— Nu, absolut deloc. Anawak ezită. Numele meu e Leon. 
Propun să ne tutuim, nu? 

— Bine, atunci... Eu sunt Karen şi... Baileys cu gheaţă, 
vă rog. 

Anawak îi făcu semn barmanului şi comandă. Karen se 
apropie de el, fără a se aşeza. Stropi de apă rece i se 
scurgeau din păr pe gât în jos, adunându-i-se între sâni. În 
general nu avea nici o problemă să umble pe jumătate 
goală, însă deodată se simţi inconfortabil. 

Trebuia să bea paharul şi să o şteargă rapid. 

— Şi cum îţi merge? îl întrebă sorbind din lichidul 
cremos. 

Anawak se încruntă. 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? 

— Nu. Anawak întinse mâna după o alună, o aşeză în 
faţa lui şi îi dădu un bobârnac. A murit tatăl meu. 

A, la dracu'. 

Ştiuse ea. N-ar fi trebuit să vină la el. Acum stătea aici şi 
bea Baileys cu cineva care se retrăsese atât de ostentativ 
la capătul cel mai îndepărtat al barului că ar fi putut la fel 
de bine să pună o pancartă cu avertismentul „păstraţi 
distanţa”. 

— Din ce cauză? îl întrebă prudentă. 

— Habar n-am. 

— Medicii nu ştiu încă? 

— Eu nu ştiu încă. Şi nu sunt sigur că vreau să ştiu, 
spuse el scuturând din cap. 

Anawak tăcu o vreme. Apoi spuse: 

— Am mers în după-amiaza asta prin păduri. Ore întregi. 


Uneori m-am furişat, apoi din nou am alergat ca un nebun. 
În căutarea unui... simţământ. Mă gândeam că trebuie să 
fie vreun sentiment care să fie potrivit cu situaţia, dar tot 
ce am obţinut a fost să mă chinui singur. O privi. Cunoşti 
senzaţia asta? Indiferent unde te-ai afla, vrei să pleci 
imediat de acolo. Parcă totul te apasă şi brusc realizezi că 
nici măcar nu e vorba despre tine. Nu tu eşti cel care vrea 
să plece. Locurile vor să scape de tine. Par să te respingă, 
să îţi spună că n-ai ce căuta acolo. Dar nimeni nu îţi 
explică unde e locul tău şi alergi, şi alergi... 

— Sună ciudat. Weaver se gândi. Cunosc o senzaţie 
asemănătoare atunci când mă îmbăt. Când eşti atât de 
plin, că ţi-e rău în orice poziţie, indiferent pe ce parte te 
culci sau te întorci. Weaver se opri brusc. Scuză-mă. Ţi-am 
dat un răspuns tâmpit. 

— Nu, absolut deloc! Ai dreptate. Te simţi mai bine după 
ce borăşti. Exact aşa mă simt şi eu. Probabil că ar trebui să 
borăsc, numai că nu ştiu cum. 

Weaver îşi trecu degetul peste buza paharului. Muzica 
zumzăia în continuare. 

— N-ai avut o relaţie bună cu tatăl tău? 

— N-am avut nici o relaţie cu el. 

— Chiar? Weaver se încruntă. E posibil aşa ceva? Poţi să 
nu ai nici o relaţie cu cineva pe care îl cunoşti? 

Anawak ridică din umeri. 

— Şi? o întrebă. Ce fac părinţii tăi? 

— Sunt morţi. 

— 0... Îmi pare rău. 

— E în regulă. Nu e mare lucru. Mă refer la faptul că 
oamenii mor, chiar şi părinţii. Ai mei au murit când aveam 
zece ani. Accident la o scufundare în Australia. Eu eram în 
hotel când s-a întâmplat. Un curent subteran puternic. O 
vreme e totul liniştit, şi deodată eşti smuls şi tras în largul 
mării. Erau prudenti şi experimentati, dar... asta e. Weaver 
ridică din umeri. Marea e tot timpul alta. 

— Au fost găsiţi? întrebă Anawak încet. 

— Nu. 

— Şi tu? Cum ai suportat? 


— O vreme, mi-a fost destul de greu. Am avut o copilărie 
minunată, ştii. Eram tot timpul pe drum. Amândoi erau 
profesori şi îi fascina apa. Am făcut de toate, am navigat în 
Maldive, ne-am scufundat în Marea Roşie, am coborât în 
peşterile subacvatice din Yucatan. Am ajuns până în Scoţia 
şi Islanda. Rămâneau bineînţeles mai aproape de suprafaţă 
când eram cu ei, şi cu toate astea am văzut totul. Doar la 
scufundările periculoase nu mă luau. Dar uneia din ele nici 
nu i-au supravieţuit. Weaver zâmbi. Dar vezi că a ieşit 
totuşi ceva din mine. 

— Da. Anawak îi întoarse zâmbetul. Asta nu poate fi 
trecut cu vederea. 

Era un zâmbet trist, neajutorat. O vreme, rămase 
privind-o. Apoi se lăsă să alunece de pe scaun. 

— Cred că ar trebui să încerc să dorm. Mâine zbor la 
înmormântare. Ezită. Deci noapte bună şi... mulţumesc. 

— Pentru ce? 


Rămase apoi în faţa paharului de Bailey pe jumătate 
băut, gândindu-se la părinţii ei şi la ziua în care personalul 
hotelului venise la ea şi managera îi spusese că va trebui 
să fie tare. O fetiţă puternică. Karen cea mică şi puternică. 

Privi lichidul cum se rotea în pahar. 

Nu îi povestise lui Anawak cât de greu îi fusese. Nu îi 
povestise cum o luase bunica la ea, un copil dereglat şi 
speriat care îşi transforma tristeţea în furie, astfel încât 
bătrâna nu se mai descurcase cu ea. Cum îi scăzuse 
randamentul la şcoală şi i se stricase anturajul. Nimic 
despre veşnicele plecări de acasă, despre primele jointuri 
şi chestiile mai tari, despre vremea petrecută pe străzi ca 
punkeriţă şi cum era să fii veşnic beată sau pilită şi să te 
culci cu toţi care nu spuneau nu. Şi nici unul nu spusese 
nu. Apoi furtişaguri, exmatricularea, un avort făcut de 
mântuială, droguri mai puternice, spargerile de maşini, 
autorităţile. Jumătate de an într-un cămin pentru tineri cu 
tulburări de comportament. Corpul plin de piercinguri. 
Chelie şi cicatrici. Sufletul şi trupul, un câmp de luptă. 

Accidentul nu îi diminuase dragostea pentru mare. 


Dimpotrivă. Mai mult decât oricând, exercita asupra ei o 
fascinaţie întunecată, părea să o atragă în jos spre 
adâncuri, unde aşteptau părinţii ei. Atât de puternic o 
chema marea, încât într-o noapte se dusese la Brighton cu 
autostopul şi înotase departe în larg, iar când apa neagră, 
uleioasă, luminată de lună aproape înghiţise luminile 
staţiunii, se lăsase să alunece încet sub suprafaţa apei şi 
încercase să se înece. 

Dar să te îneci nu era aşa simplu. 

Ajunsese în întunericul canalului, ţinându-şi răsuflarea, 
până începuseră să-i vâjâie urechile. În loc să îi ia puterea 
vitală, marea i-o arătase: atât de puternică, inima! Bătând 
cu atâta încăpățânare împotriva voinţei ei de a se lăsa 
pradă îmbrăţişării reci, şi brusc intervenise reflexul de 
respirare, obligând-o să tragă apă în plămâni. Despre ce 
urma să se întâmple acum îl auzise pe tatăl ei vorbind 
destul de des. În plămâni se va forma spumă, plasa 
filigrană de bule se va nărui, iar lipsa acută de oxigen îi va 
provoca moartea. Două minute până când diafragma intră 
în convulsii şi nu mai poţi respira. Cinci minute până la 
moarte prin oprirea inimii. 

Ţâşnise în sus şi se trezise din coşmarul care începuse în 
al zecelea an al vieţii ei şi se sfârşise cu cel de-al 
şaisprezecelea, în imediata apropiere a unui cuter. A fost 
dusă la spital cu hipotermie severă, iar acolo a avut destul 
timp să-şi folosească hotărârea şi curajul pentru a-şi făuri 
un plan. După ce a ieşit din spital şi-a privit corpul timp de 
o oră în oglindă şi a hotărât că nu mai vrea să îl vadă 
niciodată aşa. Şi-a scos piercingurile, a încetat să se mai 
radă în cap, a încercat să facă zece flotări şi a căzut la 
pământ. 

După o săptămână făcea douăzeci. 

Cu toată forţa încerca să recâştige ceea ce pierduse. 
Reluă şcoala, cu condiţia să facă terapie, şi acceptă. Se 
dovedi a fi disciplinată şi dornică să înveţe. Era amabilă şi 
prietenoasă cu toată lumea. Citea tot ce îi cădea în mână, 
în special despre ecosistemul Pământului şi despre oceane. 
Nu trecea o zi în care să nu se antreneze. De când o 


eliberase canalul alerga, înota, boxa şi se căţăra pentru a 
şterge ultimele urme ale timpului pierdut, până când din 
fetiţa slabă şi cu privirea goală de odinioară nu mai rămase 
nimic. Când, la nouăsprezece ani, cu o întârziere de un an 
de zile, termină în mod strălucit colegiul şi se înscrise la 
Facultatea de Biologie şi Sport, corpul ei era aidoma 
reprezentării luptătorilor eleni. 

Karen Weaver deveni un om nou. 

Cu o dorinţă veche. 

Pentru a înţelege cum funcţionează lumea, urmă şi 
informatica. O entuziasma reprezentarea conexiunilor 
complexe pe computer şi nu-şi găsi odihna până nu fu în 
stare, ea însăşi, să reprezinte virtual fenomenele din ocean 
şi din atmosferă. Prima ei lucrare reda o imagine 
cuprinzătoare a curenților marini care nu adăuga nimic 
nou cunoştinţelor actuale, doar că era sclipitoare şi de o 
mare exactitate: un omagiu pentru cei doi oameni pe care 
îi iubise şi îi pierduse atât de timpuriu. Vârându-şi capul 
sub apă şi cercetând, înapoia puţin din ceea ce ea însăşi 
primise din plin: iubire şi cunoştinţe. Îşi înfiinţă biroul de 
PR  Deepbluesea, scrise pentru Science şi National 
Geographic, primi rubrici în reviste de popularizare a 
ştiinţei şi atrase atenţia institutelor care o invitară la 
expediţii, pentru că aveau nevoie de o voce care să dea 
formă ideilor lor. Călători cu MIR până la Titanic, Alvin o 
duse la izvoarele termale ale Oceanului Atlantic, iar Steaua 
polară o duse să ierneze în Antarctica. Era prezentă peste 
tot şi făcea cea mai bună treabă, pentru că de la noaptea 
aceea în canal nu mai cunoştea teama. 

In afară de frica de singurătate. Ocazional. 

Se văzu în oglinda de la bar, udă şi învăluită în frotir, 
oarecum descumpănită. 

Dădu rapid paharul pe gât şi se duse la culcare. 


14 mai 
Anawak 


Zgomotul motorului îl adormea încet, dar sigur. 

După ce se hotărâse în sfârşit să pornească la drum, 
Anawak se aşteptase să întâmpine dificultăţi. Crezuse că Li 
nu îl va lăsa să plece, însă ea pur şi simplu insistase să îl 
urce în următorul avion. 

— Când moare unul din părinţi sau un copil, trebuie să 
fii cu familia ta. Nu v-aţi ierta-o niciodată, dacă nu v-aţi 
duce. Familia este cel mai important lucru de pe pământ. 
Doar pe familie te poţi baza. Dar să vă putem contacta. 
Este singura mea rugăminte. 

Acum, stând în avion, se întrebă dacă Li avea oare 
familie. 

Dar el? El avea familie? 

Absurd. Cineva care probabil că nu ţinea legătura cu 
familia îi predica cuiva, care nici el nu o făcea, cinstirea 
rudelor apropiate. 

Vecinul de pe scaunul de lângă el, un climatolog din 
Massachusetts, începu să sforăie încet. Anawak îşi lăsă pe 
spate spătarul scaunului şi privi pe geam. De ore întregi 
era singur cu gândurile sale şi încă nu era sigur dacă asta 
îi făcea bine sau nu. Un Boeing al Canadian Airlines 
International îl dusese de la Vancouver întâi până la 
Toronto Pearsons Airport, unde aparatele care aterizaseră 
aşteptau în şiruri lungi îmbarcarea. Peste Toronto se 
abătuse o furtună neobişnuit de puternică, paralizând 
temporar circulaţia aeriană. Lui Anawak i se păru a fi de 
rău augur. Stătea plin de nelinişte în sala de îmbarcare, în 
timp ce afară un aparat după altul se conecta la tuburile în 
formă de armonică, până când şi el plecă în sfârşit, cu o 
întârziere de două ore, mai departe spre Montreal. 

De aici încolo totul decursese fără probleme. Rezervase 
o cameră într-un Holiday Inn în apropiere de Dorval 
Airport şi venise devreme în sala de aşteptare. Apăruseră 
primele indicii care arătau că trecea într-o altă lume. 


Lângă geamurile panoramice stătea un grup de bărbaţi cu 
pahare aburinde de cafea în mână. Purtau pe salopete 
embleme ale unor firme petroliere şi păreau a duce cu ei 
doar câteva bagaje de mână. Doi dintre ei aveau 
trăsăturile lui Anawak. Faţa lată şi închisă la culoare, cu 
ochi mongoloizi. Afară, paleţi uriaşi, umpluţi până la refuz 
şi asiguraţi cu plase, dispăreau unul după altul în burta 
unui Canadian North Airlines Boeing 737. In timp ce 
aceştia erau încă împinşi peste platforma ridicătoare, se 
auzi apelul către pasageri. Traversară pista pe jos şi 
pătrunseră în aparat pe scara de sub pupa. Locurile 
pasagerilor se aflau doar în prima parte a avionului, restul 
fusese transformat în spaţiu de depozitare. 

Anawak plecase deja de două ore la drum. Din când în 
când avionul se zguduia uşor. Cea mai mare parte a 
distanţei zburaseră peste câmpuri dese de nori. Acum, cu 
puţin înainte de Strâmtoarea Hudson, masele suprapuse se 
dădură la o parte dezvăluind peisajul negru-brun al tundrei 
de sub ei, cu munţi şi prăpăstii, pătat de câmpuri de 
zăpadă şi mereu întrerupt de lacuri pe care pluteau bucăţi 
mari de gheaţă. Apoi la orizont apăru ţărmul. Strâmtoarea 
Hudson ajunse sub ei, iar Anawak simţi că depăşea şi 
ultima graniţă. Îl copleşiră o sumedenie de sentimente 
amestecate care îl smulseră din apatie. În orice acţiune 
exista un point of no return”. Strict vorbind, Montreal 
fusese acest loc, însă din punct de vedere simbolic era 
Strâmtoarea Hudson. Dincolo de şoseaua de apă începea 
lumea în care nu voise să se mai întoarcă niciodată. 

Anawak se îndrepta spre locul naşterii sale, în patria sa 
de la poalele cercului polar, spre Nunavut. 

Continuă să privească afară şi încercă să nu se mai 
gândească la nimic. După încă jumătate de oră zburau din 
nou peste uscat, urmă apoi o porţiune strălucitoare, 
acoperită de gheaţă, Frobisher Bay la sud-est de Baffin 
Island. Aparatul viră spre dreapta şi începu să coboare 
rapid. În imagine apăru o clădire de un galben aprins cu 
un turn scund de control. Ghemuit în peisajul întunecat şi 


9 Punct fără întoarcere. (în engl. în orig. n.red.) 


deluros, părea a fi avanpostul oamenilor pe o planetă 
străină, însă era doar aeroportul din Iqaluit, „şcoala 
peştilor”, capitala din Nunavut. 

Boeingul ateriză şi rulă încet până se opri. N 

Anawak nu aşteptă mult eliberarea bagajelor. Işi luă în 
primire rucsacul îndesat şi porni încet prin sala de 
îmbarcare. O expoziție făcea reclamă artei inuite cu 
carpete pentru perete şi sculpturi în stealit. In mijlocul 
halei zări o figură supradimensionată, compactă, purtând 
cizme şi îmbrăcăminte tradițională, ţinând în mâna dreaptă 
o tobă ridicată sus deasupra capului, iar în cealaltă mână, 
băţul. Toboşarul din piatră avea gura deschisă ca pentru a 
cânta. Inspira perseverenţă şi încredere în forţele proprii. 
Anawak se opri un moment şi citi inscripţia de la baza 
sculpturii: Oriunde se adună oamenii din Arctica la 
evenimente deosebite, are loc dansul cu toba şi throat 
singing!0. Apoi păşi spre ghişeul de la First Air şi îşi 
expedie rucsacul spre Cape Dorset. Femeia care îl luă în 
primire îi spuse că aparatul va pleca cu o întârziere de o 
oră. 

— Poate mai aveţi ceva de rezolvat în oraş, îi spuse 
prietenoasă. 

Anawak ezită. 

— Nu am. Nici nu prea cunosc oraşul. 

Femeia îl privi surprinsă. Pesemne o mira faptul că 
cineva care după aspect părea a fi un inuit nu cunoştea 
capitala. Apoi îi zâmbi iar. 

— Aveţi ce vedea în Iqualuit. Ar trebui să vă faceţi timp. 
Mergeţi la Nunatta-Sunaquatangit-Museum, aveţi timp să 
ajungeţi acolo. Este o expoziţie frumoasă despre arta 
tradiţională şi modernă. 

— A, da... bineînţeles. 

— Sau la centrul de vizitare Unikkaarvik. Şi treceţi şi pe 
la biserica anglicană. Arată ca un iglu, e singura biserică 
din lume care arată ca un iglu! 

Anawak o privi pe femeie. Era o indigenă, micuță, cu 
breton negru şi coadă de cal. Ochii îi străluciră când îi 


10 Cântatul din gât. (în engl. în orig.. n.red.) 


zâmbi şi mai larg. 

— Aş fi putut jura că sunteţi din Iqaluit, spuse ea. 

— Nu. Timp de o clipă fu tentat să spună că e din Cape 
Dorset, după care îi răspunse: Vancouver. Sunt din 
Vancouver. 

— O, iubesc oraşul ăla! strigă femeia. 

Anawak privi în jur. Se temea să nu încurce circulaţia, 
dar se părea că este singurul care zbura mai departe în 
acea zi. 

— Aţi fost acolo? 

— Nu, nu am ajuns atât de departe. Dar pe internet sunt 
poze şi o grămadă de informaţii. E un oraş frumos. Femeia 
râse. E ceva mai mare decât Iqaluit, nu-i aşa? 

Anawak îi întoarse zâmbetul. 

— Da, cred că da. 

— A, nu mai suntem nici noi atât de mici. Iqaluit are 
oricum 6 000 de locuitori. Şi încă nu am terminat. În câţiva 
ani vom fi la fel de mari cât Vancouver. Haha! Ei, aproape 
la fel. Scuzaţi-mă. 

Un cuplu apăruse în spatele lui. Totuşi, nu era singurul 
care zbura mai departe. Salută grăbit şi ieşi afară, înainte 
ca femeii să îi mai vină şi ideea să îi arate oraşul. 

Iqaluit. 

Ultima amintire despre locul ăsta era foarte veche. 
Unele lucruri îi păreau familiare, însă cele mai multe erau 
noi pentru el. Norii rămăseseră la Quebec, aici soarele 
strălucea pe un cer ca de oţel şi temperatura era plăcută. 
Anawak se gândi că nu puteau fi sub 10* Celsius. Jacheta 
lui cu puf, îmbrăcată peste puloverul gros, era în mod clar 
prea călduroasă. O dezbrăcă, şi-o legă în jurul şoldurilor şi 
o luă pe strada plină de praf spre centrul localităţii. 
Circulaţia era uimitor de intensă. Nu-şi amintea ca pe 
vremuri să fi circulat atât de multe camionete şi ATV-uri, 
vehicule mici şi motociclete. De ambele părţi ale străzii se 
întindeau casele tipice de lemn ale Arcticii, construite pe 
piloni joşi din cauza pământului permanent îngheţat. Toate 
clădirile Arcticii erau construite pe asemenea piloni. Dacă 
ar fi fost aşezate direct pe sol, acesta s-ar fi topit şi casele 


s-ar fi scufundat din pricina căldurii emanate din interior. 

Cu cât mergea mai mult, cu atât imaginea din mintea lui 
Anawak devenea mai puternică. Îşi imagina cum mâna lui 
Dumnezeu amestecase într-o bună zi o grămadă de 
construcţii, împrăştiindu-le fără nici un plan. Coloşi lipsiţi 
de ferestre de un alb orbitor, cu aspect cubist, se ridicau 
dintre barăcile tradiţionale, vopsite în verde-oliv sau roşu- 
ruginiu. Şcoala arăta ca o farfurie zburătoare proaspăt 
aterizată. Câteva case străluceau într-un puternic gri- 
petrol sau acvamarin. Puțin mai departe, dădu peste 
Commissioner's House, un hibrid între o vilă plăcută cu 
grădină şi o cupolă de locuit pentru astronauți. Chiar în 
apropiere se ridica o clădire elegantă cu trei etaje, 
prevăzută cu ferestre mari şi cu o intrare impozantă care 
s-ar fi potrivit în oricare mare oraş al lumii dacă făceai 
abstracţie de pilonii tipici şi de scările care duceau în sus. 
Anawak încercă să nu se lase prea impresionat, însă de 
când scăpase pe jumătate mort dintr-un avion care se 
scufunda îşi pierduse capacitatea de a se anestezia prin 
indiferenţă.  Sălbaticul amestec arhitectonic lăsa o 
impresie aproape voioasă, împotriva căreia simţea o 
profundă neîncredere, dar nu îl lăsă neimpresionat. 

Se întrebă ce se întâmplase aici. Asta nu mai era 
Igaluitul deprimant din anii 1970. Treceau oameni care îl 
salutau curios de prietenoşi pe limba inuktitut. Le 
răspundea scurt şi rezervat. Merse timp de o oră prin oraş 
fără să se oprească şi intră doar o dată la Centrul de 
vizitare Unikkaarvik, unde văzu o copie şi mai mare a 
toboşarului. 

Dansatorul toboşar. Când era mic, existau multe dansuri 
cu toboşari. Cu mult timp în urmă, când lucrurile mai erau 
în ordine. 

Aiurea! Când fusese aici totul în ordine? 

Se întoarse pe stradă şi merse mai departe, fiindu-i cald 
în lumina cristalină a soarelui. Biserica anglicană arăta 
într-adevăr ca un iglu cu vârful alungit. O lăsă în urmă, în 
partea stângă. O oră mai târziu, era din nou în sala 
aeroportului şi se retrase pe o bancă cu un ziar. In afară de 


el, doar cuplul de mai înainte mai aştepta zborul. Deschise 
ziarul astfel încât să-l izoleze de orice influenţă din 
exterior, citi articolele fără să fie atent la conţinutul lor şi 
în cele din urmă îl aruncă. 

Tânăra de la ghişeu îi rugă să o urmeze. Printr-o ieşire 
laterală a aeroportului ajunseră pe pistă, unde îi aştepta 
un aparat mic de tipul Piper, cu elice şi cu două motoare. 
Anawak urcă cele două trepte împreună cu perechea şi 
intră în cabina strâmtă. Aparatul avea doar şase locuri. În 
partea din spate, în spatele unei plase, erau depozitate 
bagajele. Carlinga nu era separată de locurile pasagerilor. 
Rulară spre pista de start şi aşteptară o clipă până ateriză 
un alt aparat de acelaşi tip, apoi îşi luară un scurt avânt şi 
se ridicară în aer clătinându-se uşor. Aeroportul se micşoră 
şi dispăru apoi cu totul. Sub ei strălucea Frobisher Bay. O 
luară spre vest peste munţii acoperiţi parţial cu zăpadă şi 
gheaţă, cizelaţi de ghețari. În stânga lor soarele strălucea 
pe Strâmtoarea Hudson, în dreapta sclipea pe suprafaţa 
unui lac al cărui nume Anawak şi-l aminti spontan: 
Amadjuak. 

Mergeau uneori acolo. 

Îl năpădeau atâtea amintiri, toate cu viteză ameţitoare. 
Se manifestau ca nişte năluci într-o furtună de zăpadă, 
atrăgându-l în trecut. 

Nu voia să se întoarcă acolo. 

Pământul se transformă în şes, apoi se sfârşi. Douăzeci 
de minute ruta îi purtă deasupra mării, apoi prin fereastra 
cabinei se zări din nou pământ muntos. În raza vizuală 
intră golful de la Tellik Inlet cu cele şapte insule ale lui. Pe 
una dintre ele se întindea linia subţire a pistei de aterizare 
de la Cape Dorset. 

Atinseră pământul. 

Anawak simţi cum îi sare inima din piept. Era acasă. Era 
acolo unde nu vrusese să se mai întoarcă vreodată. 
Aversiunea şi curiozitatea se amestecau cu frica, în timp ce 
Piper rula spre clădirea de primire. 

Cape Dorset: New Yorkul nordului, după cum era numit 
pe jumătate apreciativ, pe jumătate în glumă, cu cei 1 200 


de locuitori ai lui, unul din centrele legitimate pentru arta 
inuită. 

Acum era aşa. 

Pe atunci totul fusese altfel. 

Cape Dorset: Kinngait în limba inuit, Munţii înalți, 
situaţi în zona mai largă Sikusiilag, unde nu se formează 
gheață pe mare, deoarece chiar şi în iernile cele mai 
geroase curenţii blânzi nu permit ca suprafaţa mării din 
jurul peninsulei Foxe, extremitatea sud-vestică a Baffin 
Island, să îngheţe complet. Creierul lui Anawak fu invadat 
de nume. Insula minusculă din apropiere de Cape Dorset, 
Mallikjuag, era o zonă protejată plină de mici minunăţii, cu 
capcane pentru vulpi datând din secolul al XIX-lea, resturi 
ale străvechii culturi Thule, morminte înconjurate de 
legende şi un lac romantic pe malul căruia fuseseră des cu 
cortul. Anawak îşi aminti de micul stand cu caiace. li 
plăcea acolo, pe Mallikjuag. Apoi îşi revăzu cu ochii minţii 
tatăl şi mama, şi ştiu din nou ce îl izgonise din locul care 
pe atunci nici nu se numea încă Nunavut, ci Northwest 
Territories. 

Îşi luă rucsacul în primire şi cobori din Piper. 

Imediat, un bărbat se năpusti asupra cuplului care 
venise cu acelaşi avion. Se părea că se cunosc. 
Întâmpinarea se dovedi a fi exagerat de călduroasă, însă 
pentru inuiţi era un lucru obişnuit. Aveau o mulţime de 
cuvinte de bun venit, şi nici unul pentru la revedere. Nici 
lui Anawak nu îi spusese nimeni vreun cuvânt de 
despărţire în urmă cu nouăsprezece ani, nici măcar 
bărbatul care rămase deodată mic şi însingurat pe pista de 
aterizare, după ce cuplul şi prietenul lor indigen plecară 
flecărind. Timp de o câteva secunde, Anawak se chinui să îl 
recunoască: ljitsiag Akesuk îmbătrânise vizibil şi purta o 
mustață subţire, cenuşie, pe care înainte nu o avusese. Dar 
el era. Faţa mototolită i se lăţi într-un zâmbet larg. Se 
repezi la Anawak şi îl îmbrăţişă cu tot cu rucsac, în timp ce 
de pe buze i se revărsa un val de cuvinte inuktitut. Apoi îşi 
luă seama şi spuse pe engleză: 

— Leon. Băiatul meu. Ce doctor tânăr şi frumos eşti! 


Anawak se lăsă îmbrăţişat şi îl bătu pe Akesuk pe spate. 

— Unchiule Iji. Ce mai faci? 

— Ce să mai fac, cu toate câte se întâmplă? Ai avut un 
zbor liniştit? Trebuie să fi călătorit o veşnicie, nici nu ştiu 
pe unde a trebuit să zbori ca să ajungi aici... 

— Am schimbat de câteva ori avionul. 

— Toronto? Montreal? Ajesuk îi dădu drumul şi îl privi 
entuziasmat. Anawak îi văzu strungăreaţă tipică inuiţilor. 
Bineînţeles că la Montreal. Călătoreşti mult, nu-i aşa? Imi 
pare bine. Trebuie să îmi povesteşti multe. Bineînţeles că 
vei locui la mine, băiete, totul este pregătit. Mai ai şi alte 
bagaje? 

— Nu. Ah, unchiule Iji... 

— Iji, doar Iji, lasă prostia de unchi. Eşti prea bătrân ca 
să-mi mai spui unchiule. 

— Mi-am rezervat o cameră la hotel. 

Akesuk se dădu câţiva paşi înapoi. 

— Unde anume? 

— La Polar Lodge. 

Bătrânul păru o clipă dezamăgit. Apoi străluci din nou. 

— O anulăm. Îl cunosc pe manager. Ştii doar că aici toţi 
ne cunoaştem între noi. Nici o problemă. 

— Nu vreau să te deranjez, răspunse Leon. Sunt aici să îl 
bag pe tatăl meu sub gheaţă, îşi spuse. Şi apoi să dispar 
rapid. 

— Nu mă deranjezi, zise Akesuk. Eşti nepotul meu. Pe 
cât timp ai făcut rezervarea? 

— Pentru două nopţi. Mă gândesc că ajunge, nu? 

Akesuk se încruntă şi îl studie de sus până jos. Apoi îl 
luă pe Anawak de braţ şi îl trase în hală. 

— Mai vorbim despre asta. Nu ţi-e foame? 

— Ba da. 

— Minunat. Mary-Ann a făcut friptură înăbuşită de 
caribu şi avem supă de focă cu orez. Ceva bun de tot. Când 
ai mâncat ultima oară supă de focă, hm? 

Anawak se lăsă târât de unchiul lui. În faţa aeroportului 
erau parcate mai multe vehicule. Akesuk se îndreptă 
hotărât spre o camionetă. 


— Pune rucsacul în spate. O cunoşti pe Mary-Ann? Sigur 
că nu. Erai deja plecat când s-a mutat aici de la Salluit şi 
ne-am căsătorit. Viaţa de unul singur nu e viaţă. E mai 
tânără decât mine. Mi se pare tare în regulă, trebuie să-ţi 
spun. Ai soţie? Doamne, câte o să avem de povestit, n-ai 
mai fost aici de un secol. 

Anawak se lăsă să alunece pe locul de lângă şofer şi 
tăcu. Akesuk părea hotărât să nu facă nici o pauză de 
vorbire. Încercă să-şi amintească dacă şi pe vremuri fusese 
la fel de vorbăreţ. 

Apoi îi trecu prin minte că bătrânul era probabil la fel de 
nervos ca şi el. 

Unul tăcea. Celălalt vorbea. Fiecare în felul său. 

Hurducăiau de-a lungul străzii principale. Cape Dorset 
era împărţit în localităţi prin mai multe şiruri de munţi. 
Alături de Kinngait mai erau ltjurittuqg în nord-est, 
Kuugalaaq în vest şi Muliujag în sud. Pe atunci locuiau în 
Kuugalaag. Familia lui, a lui Anawak, locuise acolo. 
Akesuk, fratele mamei sale, trăia pe atunci în Kinngait. 

Anawak nu îl întrebă dacă locuia tot acolo. Urma să afle 
oricum. 

Străbătură toată localitatea. Unchiul îi dădu lămuriri 
aproape despre fiecare clădire pe lângă care treceau, până 
când Anawak se prinse că Akesuk făcea un tur al localităţii 
cu el. 

— Unchiule Iji, cunosc toate astea, îi spuse. 

— Nu cunoşti nimic. N-ai mai fost aici de nouăsprezece 
ani. Sunt o grămadă de lucruri noi. Îţi aminteşti de piaţa 
aia? 

— Nu. 

— Păi vezi? Nici n-aveai cum. E nouă! Şi mai avem una şi 
mai mare. Pe vremuri trebuia să mergem până la Polar 
Supply Store, mai ştii, nu-i aşa? Aici în spate este noua 
clădire a şcolii, nu mai este chiar nouă, dar pentru tine e. 
Uită-te în dreapta! Pe asta n-ai de unde s-o ştii, sala de 
festivități Tiktaliktag. Ştii cine a fost aici pentru throat 
singing şi dansul toboşarilor? Bill Clinton şi Jaques Chirac, 
şi Helmut Kohl, chiar era uriaş Kohl ăla, eram nişte pitici 


pe lângă el, stai un pic, când a fost aici...? 

Şi aşa mai departe. Vizitară biserica anglicană şi 
cimitirul în care urma să fie înmormântat tatăl său. 
Anawak văzu o femeie inuit lucrând în faţa casei sale la o 
sculptură reprezentând o pasăre. Creatura îi amintea de 
arta Nootka. O clădire cu două etaje, albastru-cenuşie, cu 
intrare futuristică se dovedi a fi sediul oficialităților. 
Administrarea din Nunavut fiind descentralizată, în fiecare 
comunitate mai mare exista o asemenea clădire. Anawak 
se lăsă în voia sorții, cu atât mai mult cu cât recunoştea că 
Cape Dorset din copilăria lui fusese altceva decât era în 
prezent. 

Şi deodată se auzi spunând: 

— Să mergem în port, Iji. 

Akesuk smuci de volan. Hurducăiau pe o stradă 
desfundată care ducea spre apă. Case din lemn de toate 
mărimile şi culorile se iveau aparent fără nici o ordine în 
peisajul negru-maroniu. Izolat se vedeau câteva pete de 
iarbă robustă de tundră, ici-colo şi câte o porţiune 
acoperită de zăpadă. Portul din Cape Dorset era ceva mai 
mult decât un debarcader cu macarale de încărcare, unde 
o dată sau de două ori pe an ancora vasul de aprovizionare 
cu mărfurile necesare. Nu departe de acolo, în timpul 
refluxului se putea traversa Tellik Inlet pentru a ajunge pe 
insula învecinată, la Mallikjuag, în acel parc naţional micuţ 
cu mormintele sale şi cu standul de caiace, şi lacul pe 
malul căruia îşi făcuseră de atâtea ori tabăra. 

Se  opriră. Anawak cobori, merse de-a lungul 
debarcaderului şi privi afară la apa de un albastru polar. 
Akesuk îl urmă o vreme, fără să i se alăture. 

Debarcaderul era ultimul lucru pe care îl văzuse Anawak 
atunci când părăsise Cape Dorset. Nu plecase cu avionul, 
ci cu vaporul de aprovizionare. Avea doisprezece ani. 
Vaporul îi luase pe el şi noua lui familie, care părăseau 
vechea ţară plini de speranţă şi de bucurie să vadă lumea 
nouă, suferind totodată de dorul paradisului de gheaţă 
care era pierdut deja de atâta timp. 

Cinci minute mai târziu, se întoarse cu paşi lenți la 


maşină şi urcă fără un cuvânt. 

— Da, vechiul nostru port, spuse Anawak încet. Vechiul 
port. Nu îl voi uita niciodată. Atunci ai plecat, Leon. Le-ai 
frânt inima tuturor... 

Anawak îl privi sever. 

— Cui i-am frânt inima? 

— Păi... 

— Tatălui meu? Vouă? Vreunui vecin? 

Akesuk porni maşina. 

— Haide, spuse. Mergem acasă. 


Akesuk locuia şi acum în vechea lui căsuţă. Arăta bine şi 
îngrijită, de un albastru-deschis cu acoperiş bleumarin. În 
spatele ei, dealurile se înălţau lin, culminând câţiva 
kilometri mai departe în Kinngait, Muntele înalt, a cărui 
suprafaţă era străbătută de vene de zăpadă. Arăta ca un 
munte de marmură, mai degrabă un şir de munţi înghesuiți 
decât un munte înalt. În amintirile lui Anawak, muntele 
ajungea până la cer. Creasta îl invita să o străbată pe jos, 
cu un echipament corespunzător. 

Akesuk reuşi să ajungă înaintea lui Anawak în spatele 
maşinii şi să dea jos rucsacul. Pe cât era de mic şi 
prăpădit, totuşi greutatea nu păru să îi ridice probleme. 
Ţinea sacul într-o mână şi cu cealaltă deschise uşa casei, 
fără să bată. 

— Mary-Ann, strigă Akesuk. A venit! A venit băiatul! 

Un pui de căţel ieşi clătinându-se. Akesuk trecu peste el, 
dispăru în casă şi se întoarse câteva secunde mai târziu 
însoţit de o femeie trupeşă, al cărei chip prietenos se 
sprijinea pe o impozantă bărbie dublă. Femeia îl îmbrăţişă 
pe Anawak şi îl salută pe inuktitut. 

— Mary-Ann nu vorbeşte engleza, o scuză Akesuk. Sper 
că mai înţelegi ceva din vechea ta limbă. 

— Limba mea este engleza, spuse Anawak. 

— Da, desigur... _ 

— Dar mai înţeleg destul. Înţeleg ce spune. 

Mary-Ann îl întrebă dacă era flămând. 

Anawak încuviinţă pe inuktitut. Femeia îşi arătă dantura 


incompletă, luă câinele care mirosea cizmele lui Anawak şi 
îi făcu semn să o urmeze. În hol erau mai multe perechi de 
pantofi. Anawak îşi descălţă mecanic cizmele şi le puse 
lângă ceilalţi pantofi. 

— În orice caz, nu ai uitat buna-cuviinţă, râse unchiul. 
Nu ai devenit un gquallunaag. 

Quallunaag, la plural guallunaat, era denumirea 
generică pentru toţi ne-inuiţii. Anawak îşi privi picioarele, 
ridică din umeri şi o urmă pe Mary-Ann la bucătărie. Văzu 
un aragaz modern, aparatură electrică pe care o găseai în 
orice bucătărie civilizată din Vancouver, nimic din ce i-ar fi 
putut aminti de aspectul dezolant al căminului său de pe 
vremuri. Sub geam se afla o masă rotundă, lângă care o 
uşă ducea pe balcon. Akesuk schimbă câteva cuvinte cu 
soţia sa şi îl împinse pe Anawak din bucătărie într-o 
sufragerie confortabilă. Mobile grele, capitonate se aliniau 
în jurul unui turn cu televizor, video, radio şi altă 
aparatură. Barul se deschidea spre bucătărie. Akesuk îi 
arătă baia cu toaleta, încăperea alăturată cu maşina de 
spălat, cămara aflată în spatele ei, dormitorul şi o cameră 
micuță cu un singur pat. Pe noptieră erau flori proaspete, 
mac arctic, iarba-surzilor purpurie şi iarba-neagră. 

— Mary-Ann le-a cules, spuse Akesuk. Suna ca o invitaţie 
să se facă comod. 

— Mulţumesc, eu... Anawak scutură capul. Cred că este 
mai bine să dorm la hotel. 

Se aşteptase ca unchiul să se simtă jignit, însă Akesuk se 
mulţumi să îl privească gânditor câteva clipe. 

— Bei un pahar? îl întrebă. 

— Eu nu beau. 

— Nici eu. Bem suc de fructe la masă. Vrei? 

— Da, mulţumesc. 

Akesuk amestecă în două pahare concentrat de suc cu 
apă şi ieşiră cu băuturile pe balcon, unde unchiul îşi 
aprinse o ţigară. Mary-Ann nu era încă mulţumită de 
fripturi şi anunţase că în următorul sfert de oră nu era 
nimic de mâncare. 

— Nu am voie să fumez în casă, spuse Akesuk. Pentru 


asta te însori. O viaţă întreagă am fumat în casă. Dar e mai 
bine aşa. Nici nu e sănătos. Dacă m-aş putea lăsa! Akesuk 
râse şi trase cu plăcere vizibilă fumul în piept. Lasă-mă să 
ghicesc, băiete, nu fumezi. 

— Nu. 

— Şi nu bei. Bun, bun. 

Priviră o vreme în tăcere panorama culmilor muntoase 
acoperite de zăpadă. Sus pe cer luceau fâşiile de nori. 
Pescăruşi ca de fildeş de un alb strălucitor navigau pe sub 
ei, lăsându-se din când în când să cadă în picaj. 

— Cum a murit? întrebă Anawak. 

— Pur şi simplu a căzut din picioare. Eram pe câmp. A 
văzut un iepure, a vrut să fugă după el şi s-a prăbuşit. 

— Tu l-ai adus înapoi? 

— Trupul lui, da. 

— A băut până a murit? 

Şi pe Anawak îl sperie amărăciunea din vocea lui. 
Akesuk rămase privind munţii şi se învălui în fum. 

— A avut un infarct, a spus doctorul din Iqaluit. S-a 
mişcat prea puţin şi a fumat prea mult. De zece ani nu mai 
băuse nici o gură. 


Friptura de caribu era delicioasă. Avea gustul copilăriei 
lui. Supa de focă, dimpotrivă, nu fusese niciodată pe gustul 
lui Anawak, însă acum se înfruptă din ea. Mary-Ann îl 
privea mulţumită. Anawak încercă să-şi reactualizeze 
cunoştinţele de inuktitut, însă rezultatul era mai degrabă 
decepţionant. Inţelegea aproape tot, dar cu vorbitul 
şchiopăta. Aşa că se întreţineau mai ales în engleză despre 
întâmplările ultimelor săptămâni, despre atacurile 
balenelor şi catastrofa din Europa, şi ce altceva mai 
ajungea până la Nunavut. Akesuk traducea. Încercase de 
mai multe ori să aducă vorba despre tatăl mort, însă 
Anawak nu se lăsase prins în discuţie. Înmormântarea 
trebuia să aibă loc după-amiaza târziu în micul cimitir al 
bisericii anglicane. În anotimpul acesta, morţii erau 
îngropaţi repede, în timp ce iarna erau păstraţi adesea 
într-o cocioabă din apropierea locului de îngropăciune, 


dacă pământul era prea tare pentru a săpa groapa. În 
frigul natural al Arcticii, morţii rezistau uimitor de mult 
timp, însă şopronul de depozitare trebuia păzit cu arma în 
mână. Nunavut se afla în sălbăticie. Lupii şi urşii polari, 
mânaţi de foame, nu se opreau nici în faţa celor morţi, nici 
în faţa celor vii. 

După-masă, Anawak se mută la Polar Lodge. Akesuk nu 
mai insistă să înnopteze sub acoperişul său. Luă florile din 
camera mică şi le puse pe masa din bucătărie. 

— Poţi să te răzgândeşti dacă vrei, fu tot ce mai spuse. 


Lui Anawak îi rămaseră două ore până la înmormântare, 
timp în care nu părăsi camera hotelului, ci se întinse pe 
pat, încercând să doarmă puţin. Nu ştia ce să facă. La 
drept vorbind, ar fi ştiut el. Ar fi putut merge până la 
Mallikjuaqg, poate chiar pe jos, Tellik Inlet era încă îngheţat 
şi l-ar fi ţinut. Sau putea să îl întrebe pe Akesuk. El sigur 
ar fi încântat să îl tragă după el prin jumătate de Cape 
Dorset şi să-l prezinte tuturor. Într-o aşezare inuit toţi erau 
înrudiţi într-un fel sau altul. Mai ales la Cape Dorset, 
capitala mondială a artei inuit, un asemenea tur ar fi fost 
echivalentul unui vernisaj. Fiecare al doilea locuitor al 
aşezării trecea drept artist, mulţi îşi expuneau lucrările în 
galerii de pe tot globul. Însă Anawak ştia că asta ar fi adus 
cu întoarcerea fiului risipitor, afişarea persoanei sale, şi 
nimeni de aici nu trebuia să creadă că s-ar întoarce acasă. 
Era decis să păstreze o distanţă sigură. Dacă ar lăsa să îl 
atingă ceva din lumea asta, i-ar redeschide rănile din 
copilărie, aşa că stătea nemişcat pe pat şi găurea tavanul 
din priviri, până când în sfârşit se întunecă. 

Deşteptătorul de voiaj îl trezi din somn. 

Când ieşi în faţa hotelului, soarele era vizibil mai jos, 
însă încă mai strălucea vesel şi prietenos. Peste întinderile 
de gheaţă din Inlet văzu Mallikjuaqg aproape la o 
aruncătură de băț. Polar Lodge se afla în nord-estul 
îndepărtat al Cape Dorset, iar cimitirul era pe partea 
cealaltă a localităţii. Anawak privi la ceas. Avea timp 
suficient. Stabilise cu Akesuk să îl ia cu maşina. Imediat 


lângă Lodge, pe strada care ducea spre plajă, se afla Polar 
Supply Store. La o privire mai atentă, Anawak observă că 
magazinul livra şi colete, împrumuta şi repara maşini. 
Clădirea era aceeaşi de pe vremuri, dar firma era nouă, iar 
când intră, cei doi oameni de la tejghea i se părură străini. 
Nici unul din ei nu era inuit. Anawak cotrobăi puţin 
înăuntru. Era plăcut înăuntru şi plin de mărfuri, erau 
aproape de toate, de la cârnaţi uscați de caribu până la 
cizme călduroase. În partea din spate a magazinului erau 
vrafuri de litografii şi sculpturi. 

Nu era lumea lui. ; 

Plecă şi o porni încet de-a lungul străzii spre centru. În 
faţa unei case, un bătrân stătea pe un podeţ de scânduri şi 
lucra la statueta unui scafandru, ceva mai departe o 
femeie se apucase să şlefuiască un şoim din marmură albă. 
Amândoi îl salutară, iar Anawak le răspunse fără să se 
oprească. Simţi cum îl urmau cu privirea. Sosirea sa făcuse 
probabil înconjurul aşezării. Nici nu era necesar să mai fie 
prezentat. Fiecare ştia că sosise la Cape Dorset fiul 
decedatului Manumee Anawak şi probabil că acum îşi 
băteau gura de zor pentru că locuia la hotel, şi nu sub 
acoperişul unchiului lui. 

Akesuk îl aştepta în faţa casei. Merseră cu maşina cele 
câteva sute de metri până la biserica anglicană în faţa 
căreia se adunase deja o mulţime destul de mare de 
oameni. 

Anawak întrebă dacă toţi veniseră pentru tatăl lui. 

Akesuk îl privi mirat. 

— Bineînţeles, ce credeai? 

— Nu ştiam că are atâţia... prieteni. 

— Sunt oamenii alături de care a trăit. Prieteni sau nu, 
ce contează? Când moare cineva, îi părăseşte pe toţi şi toţi 
îl însoțesc o bucată de drum. 


Înmormântarea a fost scurtă şi nesentimentală. Iar 
Anawak strânse multe mâini. Oameni pe care nu-i mai 
văzuse niciodată veneau la el şi îl îmbrăţişau. Un reverend 
citi din Biblie şi spuse o rugăciune, apoi sicriul fu coborât 


într-o groapă doar atât de adâncă încât să îl încapă şi fu 
acoperit cu folie albastră. Câţiva bărbaţi începură să aşeze 
pietre deasupra. Crucea de la capul mormântului stătea 
înclinată în pământul tare la fel ca toate crucile din cimitir. 
Akesuk îi puse lui Anawak în mână o cutiuţă din lemn cu 
capac de sticlă, în care erau flori artificiale alături de un 
pacheţel de ţigări şi de dintele îmbrăcat în metal al unui 
urs. Îl împinse uşor, iar Anawak se apropie ascultător de 
mormânt şi puse cutia în spatele crucii. 

Akesuk îl întrebase dacă dorea să-şi mai vadă tatăl 
pentru ultima oară, dar Anawak refuzase. În timp ce 
reverendul vorbea, el încercă să-şi imagineze cine era 
bărbatul care zăcea în sicriu şi dacă într-adevăr era cineva 
acolo. Realiză dintr-odată că mortul nu mai putea comite 
nici o greşeală. Tatăl său îşi luase în sfârşit rămas-bun de 
la această existenţă, trecând într-un univers situat dincolo 
de vinovăţie şi nevinovăție. Orice ar fi făcut sau ar fi 
întârziat să facă îşi pierdea acum orice importanţă în faţa 
sicriului lipsit de podoabe din pământul rece. Nici înainte 
nu mai jucase vreun rol. Pentru Anawak, bătrânul murise 
de atâta amar de vreme, încât înmormântarea i se păru a fi 
o ceremonie întârziată. N 

Nu se străduia să simtă ceva. Işi dorea doar să plece de 
acolo cât mai repede. 

Inapoi acasă. 

Unde era asta? 

Dintr-odată, în timp ce lumea din jur intona un cântec, îl 
cuprinse un sentiment acut de panică şi părăsire. Il apucă 
un tremurat care nu se datora frigului polar. Se gândise la 
Vancouver şi la Tofino, dar casa lui nu era acolo. 

Anawak privea într-o gaură neagră. 

Câmpul vizual i se îngustă, în faţa ochilor începură să se 
învârtă spirale. Întunericul îl copleşi ca un val, uriaş şi de 
neocolit. Era prins în capcană ca un animal, fără cale de 
scăpare şi era obligat să se uite cum capcana se închidea 
peste el. 

— Leon. 

Îl cuprinse o panică nebună. 


— Leon! 

Akesuk îl apucase de braţ. Anawak privi ameţit faţa 
ridată cu mustata argintie. 

— E totul în regulă, băiete? 

— Da, sigur, murmură Anawak. 

— Dumnezeule mare! Abia te ţii pe picioare, spuse 
Akesuk compătimitor. Mulţi din cei prezenţi se uitau spre 
ei. 

— E în regulă. Mulţumesc, Iji. E în regulă. 

Citea pe feţele oamenilor ce gândeau, şi se înşelau 
amarnic. Li se vedea pe chip rutina tristeţii. Era normal să 
te prăbuşeşti lângă mormântul celor iubiţi. Chiar şi atunci 
când eşti un inuk mândru, care nu capitulează în faţa 
nimănui. 

Poate doar în faţa drogurilor şi a alcoolului. 

Anawak simţi că i se face rău. 

Se întoarse cu spatele şi părăsi cimitirul cu paşi repezi. 
Unchiul nu îl opri. În faţa bisericii, când simţi sub picioare 
pământul bine bătătorit al străzii, avu imboldul să fugă, 
dar nu fugi. Făcu câţiva paşi încoace, câţiva încolo, cu 
inima bătându-i nebuneşte. Nu ştia încotro ar fi putut fugi. 
Nici o direcţie nu-i era menită. 


Luă cina devreme în Polar Lodge. Mary-Ann pregătise 
ceva, însă Anawak îi explicase unchiului său că simţea 
nevoia să fie singur. Bătrânul se mulţumi să încuviinţeze 
din cap şi îl duse cu maşina la hotel. Era trist şi nu părea 
să creadă în dorinţa lui Anawak de a medita solitar în 
amintirea tatălui său. 

Anawak zăcu ore întregi pe unul din cele două paturi ale 
camerei de hotel, cu privirea pierdută în televizorul aprins. 
Se întreba cum va putea supravieţui unei noi zile petrecute 
în Cape Dorset şi cum va putea ţine amintirile la distanţă. 
Făcuse rezervarea pentru două nopţi pentru că se 
aşteptase să fie de rezolvat vreo moştenire şi unele 
formalităţi, însă Akesuk se ocupase de toate. În fond, 
prezenţa lui era inutilă. Putea la fel de bine să şi plece. 

Se decise să anuleze cea de-a doua noapte. Un zbor spre 


Iqaluit se putea aranja repede. Cu puţin noroc va prinde 
un loc în Boeingul care îl va duce înapoi la Montreal. 
Odată ajuns acolo, îi era indiferent cât urma să aştepte 
legătura. Montrealul era demn de a fi vizitat şi mai ales era 
departe de acest capăt de lume numit Cape Dorset. 

În cele din urmă adormi. 

Anawak dormea, însă spiritul lui încerca în continuare să 
scape din Nunavut. Se vedea stând în avion şi rotindu-se 
peste Vancouver. Se roteau fără încetare, aşteptând 
permisiunea de a cobori, însă turnul le refuza aterizarea. 
Pilotul se întoarse spre Anawak şi îi spuse: 

— Nu ni se permite să aterizăm. Nu putem cobori în 
Vancouver şi nu puteţi merge nici la Tofino. 

— De ce? strigă Anawak. De ce nu putem ateriza? 

— Punctul de control de la sol spune că e din vina 
dumneavoastră. Spun că aici nu este casa dumneavoastră. 

— Dar trăiesc la Vancouver. Locuiesc în Tofino pe un 
vapor. 

— Ne-am interesat. Nu locuiţi acolo. Nu se cunoaşte nici 
un Leon Anawak acolo jos. Controlul de la sol spune să vă 
duc acasă, deci încotro să zbor? 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să ştiţi unde vă este casa. 

— Aici jos este casa mea. 

— Bine. 

Aparatul se lăsă brusc în jos şi se pregăti de aterizare. 
Luă mai multe curbe. Luminile oraşului se apropiară, dar 
erau prea puţine pentru Vancouver, mult prea puţine. Nu 
era în Vancouver. Peste tot era zăpadă, pe o mare neagră 
pluteau sloiuri de gheaţă, în fundal se înălţau munţi 
marmoraţi. 

Aterizară în Cape Dorset. 

Deodată era înapoi în casa părinţilor săi, care mai trăiau 
încă amândoi şi sărbătoreau ceva cu el. Era ziua lui. 
Veniseră mulţi copii din vecini, toţi dansau în jurul lui şi 
tatăl lui le propuse să facă o cursă prin zăpadă. Îi înmână 
lui Anawak un pachet uriaş, împachetat neglijent, şi îi 
spuse că era singurul lui cadou şi că era foarte preţios. 


— Găseşti înăuntru tot ce îţi trebuie pentru viaţa ta 
viitoare, îi explică. Dar trebuie să-l iei cu tine când fugim 
afară. 

Anawak încercă să balanseze pachetul uriaş cu 
amândouă mâinile deasupra capului. leşiră afară, unde 
zăpada lumina în întuneric şi o voce îi şopti că nu are de 
ales, trebuia să câştige cursa neapărat, căci dacă nu, 
ceilalţi hotărâseră să îl omoare. Nimeni nu se încumetase 
să-l informeze, însă neîndoios aveau s-o facă. Noaptea 
urmau să se transforme toţi în lupi şi să-l rupă în bucăţi 
dacă nu ajungea destul de repede jos la apă, aşa că era 
mai bine să o ia la sănătoasa. 

Anawak începu să plângă. Nu-şi putea imagina de ce ar 
vrea cineva să îi facă aşa ceva. Îşi blestema ziua de naştere 
pentru că ştia că în curând va fi adult, iar el nu voia să fie 
adult şi să fie mâncat. incepu să fugă, cu degetele 
încleştate pe pachet. Zăpada era înaltă şi el se afunda în ea 
cu ambele picioare. li ajungea până la şolduri, aşa încât 
Anawak abia înainta. Privea în toate părţile, însă nimeni nu 
alerga alături de el. Era singur. Doar casa părinţilor săi se 
vedea în spatele lui, întunecată şi cu uşa încuiată. O lună 
rece trona deasupra, şi dintr-odată se lăsă o tăcere de 
moarte. 

Anawak se opri. 

Se gândi să se întoarcă în casă, dar acolo părea să nu 
mai fie nimeni. I se părea înfricoşătoare şi respingătoare, 
un loc al nesiguranţei în noaptea îngheţată şi luminată de 
lună. Nu se vedea nici ţipenie de om, nu se auzea nici un 
sunet. Îşi aminti de prorocirea cu lupii flămânzi care abia 
aşteptau să-l mănânce de viu. Erau oare în casă? li 
măcelăriseră deja pe invitaţi? Dar nimic nu indica aşa 
ceva. Cape Dorset şi casa păreau a se afla într-un mod 
misterios dincolo de orice lege a fizicii. Era acelaşi loc în 
care tocmai îşi serbase ziua de naştere, însă în alt timp, în 
viitorul îndepărtat sau în trecutul şi mai îndepărtat. Sau 
poate că se oprise timpul, iar el privea într-un univers 
îngheţat, în care viaţa nu mai era posibilă. 

Il birui frica. Se întoarse şi o luă prin zăpadă în jos spre 


apă. Nu era nici un dig acolo, ca în adevăratul Cape 
Dorset, ci doar o margine de gheaţă. Pachetul se 
micşorase, putea să-l ţină acum într-o singură mână, şi 
acum înainta şi mult mai uşor, astfel încât din câţiva paşi 
ajunse la margine. 

Privi în larg. 

Lumina lunii se reflecta în valurile negre încreţite şi în 
plăcile de gheaţă plutitoare. Cerul era plin de stele. Cineva 
îl strigă pe nume. Vocea răzbătea dintr-un morman de 
zăpadă, iar Anawak, oscilând între teamă şi curiozitate, se 
apropie cu paşi ezitanţi până când văzu că nici nu era un 
morman de zăpadă, ci două trupuri încleştate, pudrate cu 
zăpadă. Părinţii lui. Aveau privirea fixă aţintită spre cer şi 
erau fie morţi, fie doar incapabili să-i vorbească sau să-l 
perceapă. 

Sunt adult, îşi spuse Anawak. Trebuie să desfac 
pachetul. 

Îl privi cum stătea în palma sa. 

Ajunsese minuscul. Începu să îl despacheteze, dar 
înăuntru nu era altceva decât şi mai multă hârtie. Nu ieşea 
nimic la iveală. Rupse învelişul şifonat, cocoloşi strat după 
strat, îl aruncă pe jos, până când nu mai rămase nici un 
pachet şi nici părinţi întinşi pe jos şi nemişcaţi, doar 
marginea gheții şi apa cea neagră. 

O cocoaşă uriaşă despică valurile şi dispăru din nou. 

Anawak întoarse încet capul. Zări o casă mică şi 
prăpădită, mai mult o baracă din tablă ondulată. Uşa 
stătea la perete. 

Casa lui. 

Nu, îşi spuse. Nu! Începu să plângă. Ceva mersese prost. 
Imposibil ca asta să fie viaţa lui. Locul lui nu era aici! Nu 
aşa fusese stabilit! 

Se ghemui în zăpadă, privind ţintă la colibă. Nu se putea 
opri din plâns. Îl cuprinse o jale fără nume. Hohotele 
aproape că îi sfâşiau pieptul, răsunau spre cer, umpleau 
întreaga lume cu durerea sa, o lume în care în afara lui nu 
mai exista nimeni. 

Nu. Nu! 


Lumină. 


Camera lui din Polar Lodge. Anawak stătea în pat, în 
capul oaselor. 'Tremura din tot corpul. Ceasul deşteptător 
arăta ora 2.30. Dură un timp până se linişti suficient să se 
ridice şi să deschidă micul frigider. Limba i se lipise de 
cerul gurii. Găsi apă, Cola şi bere, întinse mâna după Cola, 
o deschise şi o bău cu înghiţituri mari, însetate. Se apropie 
de geam, ţinând cutia în mâna dreaptă, trase draperia şi 
privi afară. 

Hotelul se afla pe un deal, iar de la fereastră se vedeau 
zona Kinngait şi părţi ale cartierelor învecinate. Era senin 
şi fără nori ca în visul lui, însă în locul cerului înstelat, 
Cape Dorset era scăldat într-o lumină nocturnă care 
învăluia casele, tundra, suprafeţele înzăpezite şi marea 
într-un roz auriu ireal. În perioada asta nu se întuneca, 
doar contururile păreau mai dulci şi culorile mai fine. 

Dintr-odată, Anawak realiză cât de frumos era totul. 

Se uită ca vrăjit la acest cer incredibil, îşi plimbă 
privirea peste munţi şi peste golf. Gheaţa de pe Telik Bay 
sclipea ca argintul turnat. Mallikjuag zăcea neagră şi 
cocoşată lângă țărm, ca o balenă adormită. 

Continua să privească afară, bând din când în când câte 
o gură de suc. 

Ce avea de făcut? 

Îşi aminti ce simţise în urmă cu doar câteva zile, când 
stătuse cu Shoemaker şi Delaware. Cât de străine îi 
deveniseră deodată staţia, Tofino, totul. Cum peste tot 
părea să lipsească o cameră în care să se retragă. Se 
anunţase ceva important, fusese sigur de asta. Aşteptase 
surescitat şi temător, de parcă ar fi urmat să i se 
împlinească destinul. 

În schimb, îi murise tatăl. 

Asta să fie? Evenimentul cel important? Că trebuise să 
se întoarcă în Arctica, să-şi înmormânteze tatăl? 

Se afla în mod sigur în faţa unor provocări mai mari. 
Una din cele mai mari pe care le cunoscuse omenirea. El şi 
alţi câţiva. Mai important decât atât nici că se putea. Dar 


nu avea nimic de-a face cu viaţa lui. Viaţa lui se desfăşura 
pe alt plan. Tsunami, catastrofele metanului şi epidemiile 
nu jucau nici un rol aici. Viaţa lui se impusese cu un mesaj 
al morţii. Şi pentru prima dată de când sosise, Anawak 
intui că aici în Nunavut i se oferă şansa să transforme 
moartea într-o viaţă nouă. El însuşi fusese mort. Trebuise 
să se nască din nou. 

După o vreme se îmbrăcă, îşi trase peste urechi căciula 
în dungi şi ieşi în noaptea luminată. Nu mai era nimeni pe 
drum. Merse mai bine de o oră prin oraş, până simţi că îl 
cuprinde o nouă oboseală, cu mult mai grea şi mai 
prietenoasă decât cea dată de televizorul aprins. Se 
înapoie în camera caldă, îşi aruncă hainele neglijent pe 
podea, se încovrigă pe pat şi adormi de îndată ce puse 
capul pe pernă. 


În dimineaţa următoare îl sună pe Akesuk. 

— Ai chef să iei micul dejun cu mine? îl întrebă. 

Unchiul păru surprins. 

— Tocmai iau micul dejunul cu Mary-Ann. Nu credeam 
că vei suna. 

— În regulă, nici o problemă. 

— Nu, stai puţin... tocmai am început. De ce nu treci pe 
aici, să te înfrupţi dintr-o porţie serioasă de ouă cu şuncă? 

— Bine. Ne vedem. 

Porţia pe care i-o puse în faţă Mary-Ann chiar era una 
serioasă. Era atât de serioasă, încât Anawak se sătură doar 
uitându-se la ea, dar o atacă vitejeşte. Mary-Ann strălucea 
cu toată faţa. Se întrebă oare ce îi povestise Akesuk. 
Probabil găsise el vreun motiv întemeiat pentru care 
Anawak îi refuzase cina. Nu părea să fie indispusă. 

Se simţea ciudat să apuce mâna pe care i-o întindeau 
Akesuk şi soţia lui. Îl trăgea înapoi spre familie. Anawak nu 
ştia încă dacă îi plăcea. Vraja nopţii se spulberase şi nu 
ajunsese nici pe departe să facă pace cu Nunavut. Prudent, 
hotări să fie pregătit pentru orice avea să urmeze. 

După micul dejun, Mary-Ann strânse vasele şi se oferi să 
plece la cumpărături. Akesuk învârti de butoanele unui 


radio cu tranzistori, ascultă un minut şi spuse: 

— Asta e bine. 

— Ce e bine? întrebă Anawak. 

— IBC anunţă vreme bună pentru următoarele zile. Nu-i 
poţi crede pe cuvânt, dar, dacă e adevărat jumătate din ce 
spun, atunci putem ieşi pe câmp. 

— Vreţi să ieşiţi? 

— Da, puţin. Mâine. Dacă ai chef, azi putem face ceva 
împreună. Apropo, ce planuri ai? Sau vrei să te întorci mai 
repede în Canada? 

Il intuise vulpea bătrână. 

Anawak îşi amestecă laptele în cafea. 

— Sincer să fiu, aseară asta aveam de gând. 

— Nu e nici o surpriză, răspunse Akesuk sec. Şi acum? 

Anawak ridică din umeri. 

— Nu ştiu nici eu. Mă gândeam să vizitez eventual 
Mallikjuaq sau poate să ies până pe Inuksuk Point. Pur şi 
simplu nu mă simt bine în Cape Dorset, Iji. Nu te supăra pe 
mine. Nu e un loc de care să îţi aminteşti cu plăcere, când 
ai avut un... aşa un... _ 

— Aşa un tată ca al tău, termină unchiul fraza. Işi 
mângâie mustata şi încuviinţă din cap. Ce mă miră pe mine 
e faptul că ai venit. Nouăsprezece ani nu ai avut contact cu 
nici unul dintre noi. Şi acum sunt ultimul din neamul tău. 
Am sunat pentru că mi s-a părut corect să te informez, dar 
în secret mă resemnasem că nu o să te mai vedem pe-aici. 
Aşadar, de ce ai venit? 

— N-am idee, Iji. Nu m-a atras nimic încoace. Cred mai 
degrabă că Vancouver a vrut să scape o vreme de mine. 

— Ce prostie! 

— Cu tatăl meu nu are sigur nici o legătură! Ştii al naibii 
de bine că nu vărs o lacrimă după el. Cuvintele îi sunară 
inutil de aspre, dar nu putea face nimic în privinţa asta. Şi 
nici nu voi vărsa. 

— Eşti prea dur. 

— Nu a trăit corect, Iji! 

Akesuk îl privi mult timp. 

— Da, tatăl tău nu a trăit corect, Leon. Dar pe vremea 


aceea nu figura în ofertă o viaţă adevărată. Asta ai uitat să 
precizezi. 

Anawak tăcu. 

Unchiul sorbi cu zgomot restul de cafea din ceaşcă. Apoi 
deodată îi zâmbi. 

— Ştii ce? Îţi fac o propunere. Mary-Ann şi cu mine vom 
pleca în seara asta. De data asta mergem altundeva, spre 
nord-vest până la Pond Inlet. Şi tu vii cu noi. 

Anawak se holbă la el. 

— Nu se poate, îi răspunse. Veţi petrece săptămâni 
întregi pe drum. Nu pot lipsi în nici un caz atât de mult. Pe 
lângă faptul că nici nu vreau să vin. 

— Nu m-ai înţeles. Vii cu noi şi peste câteva zile zbori 
înapoi, singur. Doar nu trebuie să te ţin de mână, eşti 
adult. În avion sper că te descurci singurel. 

— E mult prea complicat, Iji, eu... 

— Tu mă plictiseşti de moarte cu complicațiile tale. Ce 
poate fi aşa de complicat să vii cu noi pe gheaţă? Sus ne 
alăturăm unui grup. Totul este pregătit, şi se mai găseşte 
un locşor şi pentru fundul tău civilizat. Akesuk făcu cu 
ochiul. Numai să nu-ți închipui că e doar o călătorie de 
plăcere. Vei sta de pândă la urs, la fel ca toţi ceilalţi. 

Anawak se lăsă pe spate şi cugetă. Invitaţia venea pe 
neaşteptate. Se pregătise pentru încă o zi. Pentru asta, 
una. Nu pentru trei sau patru. 

Cum să-i explice asta lui Li? 

Pe de altă parte Li îi dăduse de înţeles că putea lipsi cât 
voia. 

Pond Inlet. Trei zile. 

Nu era chiar aşa de mult. Zborul de la Cape Dorset îi va 
lua cel mult două ore. Trei zile pe gheaţă, două ore înapoi, 
direct la Iqaluit. 

— Şi ce speri să obţii cu asta? întrebă. 

Akesuk râse. 

— Cum ce? Să te aduc acasă, băiete. 


Pe câmp. 
Aceste două cuvinte exprimau întreaga filosofie de viaţă 


a inuiţilor. Să fii pe câmp însemna să evadezi din aşezare 
şi să-ţi petreci zilele de vară în tabere de corturi, pe plaje 
sau în apropiere de mare, la vânătoare de narvali, foci sau 
morse şi la pescuit. Inuiţilor le era permis să vâneze 
balene pentru uzul propriu. Luau cu ei tot ce le trebuia 
pentru a supravieţui dincolo de civilizaţie, încărcau 
îmbrăcămintea, echipamentul şi uneltele de vânătoare pe 
ATV-uri, sănii sau în bărci. Locurile în care o porneau erau 
sălbatice, o suprafaţă uriaşă pe care oamenii şi animalele o 
străbătuseră timp de mii de ani, înainte ca evenimente 
nedorite să-i forţeze să se aşeze într-un loc. 

Pe câmp nu exista timp, şi ordinea împământenită a 
oraşelor şi aşezărilor dispărea. Distanţele nu se măsurau în 
mile sau kilometri, ci în unităţi de măsurare a timpului. 
Până aici era cale de două zile, încă jumătate de zi până 
acolo, poate chiar una întreagă. Ce sens avea să vorbeşti 
de cincizeci de kilometri, dacă la mijlocul drumului aveai 
de trecut peste obstacole imprevizibile, cum ar fi gheaţa 
sau gropile? Natura nu se supunea nici unui plan. Pe câmp 
se trăia exclusiv în prezent pentru că următorul moment 
era deja plin de neprevăzut. Câmpul urma propriul ritm, 
căruia i te supuneai. In secolele de viaţă nomadă, inuiţii 
învăţaseră că stăpânirea naturii consta în această 
supunere. Până la mijlocul secolului al XX-lea colindaseră 
câmpul, nefiind legaţi de nimic, şi acest stil de viaţă se 
potrivea naturii lor şi azi, mai bine decât existenţa în case 
şi în locuri fixe. 

Intre timp, Anawak înţelegea asta tot mai clar cu fiecare 
minut care trecea, lucrurile se mai schimbaseră. Păreau să 
fi acceptat faptul că lumea se aştepta ca şi inuiţii să 
efectueze activităţi regulate, pentru a-şi ocupa locul în 
societatea industrializată. Spre deosebire de vremea 
copilăriei lui Anawak, lumea începuse să-i accepte pe 
inuiţi. Le înapoia câte ceva din ceea ce le luase şi în primul 
rând le oferea o perspectivă. În ea îşi găseau locul atât 
standardele vestice, cât şi tradiţiile străvechi. 

Anawak îşi părăsise ţara, care nici măcar nu mai era 
ţară, ci o regiune fără simţul valorii şi al propriei identități. 


Fugise ducând cu sine imaginea unui popor profund 
deprimat, deposedat de toată forţa sa, căruia i se refuzase 
atâta vreme orice urmă de respect, încât nu se mai 
respecta nici măcar el însuşi. Dacă cineva ar fi putut 
corecta pe atunci acea imagine, acela ar fi fost tatăl său. 
Dar tocmai el era în mare măsură răspunzător de asta. 
Bărbatul care zăcea acum în micul cimitir din Cape Dorset 
devenise simbolul resemnării, un coleric distrus, care 
scâncea şi se alcooliza fără încetare, căruia nu îi reuşise 
nimic în viaţă, nici măcar apărarea propriei familii. 
Anawak stătuse la bordul vasului care îl ducea de acolo şi, 
atunci când Cape Dorset dispăruse, strigase în ceaţă nişte 
cuvinte pe care nu le auzise nimeni în afară de el şi care îi 
mai răsunau şi acum în urechi, cuvinte adresate tatălui 
său, dar care se refereau la întregul popor: 

— De ce nu vă omorâţi cu toţii, ca să nu-i mai fie 
nimănui ruşine cu voi? 

Timp de o secundă îl tentase gândul să-şi asculte 
propriul sfat şi să sară peste bord. 

În schimb, devenise cetăţean al Canadei de Vest. Familia 
lui adoptivă se stabilise la Vancouver, nişte oameni 
prietenoşi care se implicaseră din răsputeri în educaţia lui, 
însă fără să se obişnuiască vreodată cu adevărat unii cu 
alţii. Rămăsese o comuniune bazată pe interes. Când Leon 
împlini 24 de ani, ei se mutară la Anchorage, Alaska. O 
dată pe an îi trimiteau o vedere, la care el răspundea în 
cuvinte puţine. Nu îi vizitase niciodată, iar ei păreau să 
nici nu se aştepte la asta. Probabil că ar fi fost mai degrabă 
miraţi, dacă ar fi mers până la ei la Anchorage. Nu se 
putea spune că se înstrăinaseră, pur şi simplu nu fuseseră 
niciodată apropiaţi. 

Nu erau familia lui. 

Propunerea lui Akesuk să meargă împreună la câmp îi 
deşteptase lui Anawak noi amintiri. Lungile seri în jurul 
focului, când cineva spunea o poveste şi lumea întreagă 
părea vie. Când erai mic, era normal să existe crăiasa 
zăpezii şi zeul urs. li ascultase pe bărbaţii şi pe femeile 
care veniseră pe lume în iglu şi îşi imaginase cum şi el va 


străbate gheaţa ca om matur, vânând, în armonie cu sine 
însuşi şi cu mitul Arcticii. Să doarmă când îi va fi somn. Să 
lucreze şi să vâneze când vremea o permitea sau pur şi 
simplu când avea chef. Să mănânce când i-o cerea 
stomacul, şi nu vreo pauză de masă. Uneori vânătoarea 
dura o zi şi-o noapte, când de fapt avuseseşi de gând să 
ieşi doar puţin din cort. Uneori te echipai şi vânătoarea nu 
avea loc. În ochii  guallunaat, această aparentă 
dezorganizare fusese totdeauna suspectă. Quallunaat pur 
şi simplu nu înțelegeau cum puteai exista în afara 
planificărilor şi a schemei de randament, şi mai ales cum 
de ţi se permitea aşa ceva. Quallunaat îşi construiau lumi 
în afara lumii. Opreau cursurile naturale în favoarea celor 
artificiale şi tot ce nu se potrivea conceptului lor era 
ignorat sau nimicit. 

Anawak se gândi la Chateau şi la problemele pe care 
încercau să le rezolve cei de acolo. Se gândi la Vanderbilt. 
La încrâncenarea cu care directorul adjunct al CIA se 
agăța de ideea lui că întâmplările din ultimele luni ar putea 
fi atribuite unui plan şi unei acţiuni omeneşti. Cine voia să- 
i înţeleagă pe inuiţi trebuia să se desprindă de psihoza 
controlului specifică societăţii civilizate. 

Dar cel puţin mai aveai de-a face cu oameni. Forţele 
necunoscute, în schimb, nu mai aveau nimic omenesc în 
ele. Anawak era ferm convins că Johanson avea dreptate. 
Războiul risca să fie pierdut din cauza ideilor umane 
despre ordine şi valoare. Cei ca Vanderbilt îl vor pierde din 
start pentru că nu erau capabili să înţeleagă mentalităţile. 
Era posibil ca omul de la CIA să fie conştient de acest 
handicap, dar nu îşi va putea depăşi concepţiile de 
cetăţean american sadea, cu atât mai puţin să găsească o 
cale de comunicare cu o specie neomenească. 

Un delfin era deja de neînțeles. Atunci cum puteai 
înţelege o rasă pe care Johanson, în manieră dadaistă, o 
numise Yrr? 

Anawak înţelese dintr-odată că nu vor putea rezolva 
problema câtă vreme nu aveau o echipă corespunzătoare. 

Lipsea cineva. Şi ştia şi cine. 


În timp ce Akesuk făcea pregătiri pentru plecare, 
Anawak se chinuia să obţină legătura de la Polar Lodge la 
Chateau. După câteva minute obţinu un canal sigur şi i se 
făcu legătura în mai mulţi paşi. Li nu era la hotel, ci la 
bordul unui crucişător al marinei în apropiere de Seattle. 
Fu nevoit să aştepte cincisprezece minute până avu în 
sfârşit legătura cu ea. A 

O întrebă dacă se mai putea lipsi de el trei-patru zile. li 
aprobă cererea, după ce el pretinse că trebuie să se ocupe 
de rudele sale. Îl mustră conştiinţa, dar îşi spuse că 
salvarea lumii nu depindea în nici un caz de faptul că în 
următoarele trei zile el se afla sau nu la dispoziţia lor. În 
rest era al lor. Iar capul îi funcţiona şi în nordul îndepărtat. 

Li îi spuse că apelau la atacul cu sonar împotriva 
balenelor. 

— Ştiu că nu vă place să auziţi asta, explică ea. 

— Şi funcţionează? vru să ştie Anawak. 

— În curând vom opri experimentele. Nu au efectul 
scontat. Dar trebuie să încercăm totul. Dacă reuşim să 
ţinem animalele departe de noi, avem şanse mai multe să 
trimitem jos scafandri şi echipament. 

— Vreţi să vă măriţi şansele? Atunci lărgiţi echipa. 

— Cu cine? 

— Cu trei oameni. Anawak făcu o pauză, după care se 
hotări să devină ofensiv. Vreau să îi recrutaţi. Avem nevoie 
de mai mulţi colaboratori care se ocupă de studiul 
comportamentului şi al inteligenţei. lar eu am nevoie de 
cineva care să mă asiste şi în care să am încredere. Vreau 
să o primiţi pe Alicia Delaware. În timpul verii locuieşte la 
Tofino. O studentă care se ocupă cu studiul inteligenţei. 

— În regulă, spuse Li surprinzător de rapid. În al doilea 
rând? 

— Un bărbat din Ucluelet. Dacă aveţi acces la actele 
programelor MK, îl veţi găsi sub numele de O'Bannon. Ştie 
să se poarte cu mamiferele marine. Şi ştie unele lucruri 
care ne-ar putea fi de ajutor. 

— Este academician? 

— Nu. Fost instructor în armata americană. Marine 


Mammal System. 

— Înţeleg, spuse Li. Asta rămâne de discutat. Avem şi 
noi o serie de experţi în domeniul ăsta. De ce îl vreţi 
tocmai pe el? 

— Pur şi simplu îl vreau pe el. 

— Şi cea de-a treia persoană? 

— Ea este cea mai importantă dintre toţi. Avem de-a 
face în oarecare măsură cu extratereştri. Veţi avea nevoie 
de cineva care studiază modul în care se poate comunica 
cu fiinţele, altele decât oamenii. Luaţi legătura cu doctor 
Samantha Crowe. Ea conduce proiectul SETI din Arecibo. 

Li râse încet. 

— Sunteţi un tip isteţ, Leon. Aveam deja de gând să 
cooptăm pe cineva de la SETI. O cunoaşteţi pe doctor 
Crowe? 

— Da. E în regulă. 

— Bine. 

— Veţi ţine cont de dorinţele mele? 

— Voi vedea ce se poate face. Cineva din spate strigă 
numele lui Li. Să aveţi grijă de dumneavoastră, Leon. Să vă 
întoarceţi teafăr printre noi. Trebuie să mă întorc pe front. 


Aparatul turbo-prop Hawker Siddeley nu zbură direct 
spre nord, ci o luă mai întâi spre est. Akesuk îl convinsese 
pe pilot să facă un mic ocol, pentru ca Anawak să poată 
admira the great plain of Koukdjuak, o zonă protejată, 
plină de bălți circulare, în care trăia cea mai mare colonie 
de gâşte din lume. În avion mai erau şi alţi pasageri din 
Cape Dorset şi Iqaluit care mergeau cu toţii pe câmp la 
Pond Inlet. Cei mai mulţi cunoşteau priveliştea şi dormitau 
pe scaune. 

În schimb, Anawak nu se mai sătura de privit. 

I se părea că se trezeşte dintr-un somn lung. 

Zburară un timp de-a lungul țărmului şi traversară 
Cercul Polar nordic. Din punct de vedere geografic, aici 
începea Arctica. Sub ei se întindea peisajul lunar îngheţat 
al bazinului Foxe, râpos, cu urcuşuri muntoase abrupte şi 
cu palisade verticale de piatră. Zăpada sclipea pe fundul 


prăpăstiilor adânci şi întunecate. În lacurile îngheţate se 
vărsau pâraie mici de apă provenită din topirea zăpezii. În 
lumina soarelui care apunea, peisajul căpăta tot mai multă 
grandoare. Munţii bruni şi plini de creste alternau cu văile 
ninse, lanţurile muntoase se înălţau spre ei, înzăpezite 
aproape în întregime. Brusc, aproape fără nici o trecere, 
avionul zbură peste linia albă-albăstrie a țărmului şi 
privirea le fu acaparată de o pătură compactă de gheaţă de 
mare, Eclipse Sound. 

Anawak uită totul în jurul lui. 

Privea frumuseţea bizară a Arcticii extreme. Formaţiuni 
cristaline uriaşe, albe ca zăpada, se înălţau din câmpia 
albă. Aisberguri imobile. Sub ei goneau, minusculi, doi urşi 
polari, ca vânaţi de umbra aruncată de avion pe suprafaţa 
gheții. Puncte strălucitoare se ridicau brusc de la sol, 
pescăruşii. La o distanţă apreciabilă de ei se înălţau 
uriaşele coaste abrupte şi ghețarii insulei Bylot. Incepură 
să coboare spre un mal, peisajul brun marmorat veni tot 
mai aproape, casele unei aşezări, o pistă de aterizare, 
Pond Inlet, Mittimatalik, pe limba inuit, Acolo unde se află 
Mittimata. 

Soarele strălucea orbitor deasupra orizontului nord- 
vestic. Nu va apune în acest anotimp, doar în jurul orei 
două dimineaţa va atinge pentru câteva minute linia 
orizontului. Era nouă seara când ajunseră la punctul de 
sosire, dar Anawak pierduse orice noţiune a timpului. Işi 
privea locurile copilăriei şi simţea că i se ridicase o 
greutate de pe suflet. 

Akesuk avusese dreptate. Unchiul său reuşise ceea ce, 
cu douăzeci şi patru de ore în urmă, Anawak credea că ar 
fi imposibil. 

Îl adusese acasă. 


Pont Inlet avea aceeaşi mărime şi număr de locuitori ca 
şi Cape Dorset şi totuşi era cu totul altfel decât sudul. De 
peste 4000 de ani, regiunea fusese populată încontinuu. 
Nimeni nu se aventurase să pună în practică îndrăznelile 
arhitectonice din Iqaluit. Akesuk îi povesti că inuiţii din 


această zonă puneau mai mult preţ pe tradiţie decât 
oriunde altundeva. Adăugă prudent că aici sus şamanismul 
ar mai juca încă un rol, cu toate că toţi sunt, bineînţeles, 
creştini credincioşi! Văzând că Anawak nu îi răspunde 
nimic, abandonă tema şi începu să enumere o serie de 
lucruri pe care trebuia să le caute ziua următoare prin 
surpermarketurile locului. 

Rămaseră peste noapte la hotel. Dimineaţa devreme, 
Akesuk îl trezi şi coborâră pe mal. Unchiul privi în larg 
adulmecând şi declară că se va menţine vremea bună şi că 
îi aştepta o vânătoare serioasă. 

— Primăvara nu s-a lăsat aşteptată mult, constată el 
mulţumit. La hotel au anunţat că mai este o jumătate de zi 
până la graniţa cu banchiza polară. Poate chiar una 
întreagă, depinde. 

— De ce depinde? 

Akesuk ridică din umeri. 

— Se pot întâmpla tot felul de lucruri. Depinde. Vei 
vedea o mulţime de animale, balene, foci, urşi polari. 
Spargerea gheții a început anul ăsta mai devreme decât de 
obicei. 

Nici nu-i de mirare, îşi spuse Anawak, cu toate câte se 
întâmplă. 

Grupul cuprindea doisprezece oameni. Pe unii Anawak îi 
ştia din avion, pe alţii îi cunoscuse la Pond Inlet. Akesuk se 
consultă cu cele două călăuze. Făcură bagajele pentru tur 
şi depuseră în depozitul hotelului ce nu le trebuia imediat. 
Între timp îi aşteptau patru gamutik pregătite pentru 
călătorie. În amintirea lui Anawak, săniile tradiţionale erau 
trase de câini, în timp ce acum erau legate cu frânghii 
duble de snowmobile şi skidoo. Săniile gamutik în sine 
arătau ca pe vremuri: patru metri lungime, cu două tălpici 
de lemn răsucite la vârf şi cu o mulţime de scânduri bine 
înnodate, nu aveau nicăieri vreun cui sau vreun şurub. 
Toată sania era ţinută laolaltă de frânghii sau curele, ceea 
ce uşura în mod simţitor reparaţiile. Pe trei gamutik erau 
montate cabine de lemn cu deschizătura în sus pentru a-i 
proteja de intemperii, iar a patra servea la transportul 


bagajelor. 

— Nu eşti destul de bine îmbrăcat, spuse Akesuk privind 
la hanoracul lui Anawak. 

— Cum aşa? M-am uitat la termometru, sunt plus şase 
grade. 

— Uiţi de curentul creat prin mişcare. Ai două perechi 
de şosete în cizme? Aici nu suntem la Vancouver. 

Uitase într-adevăr atât de multe! Abia acum începea să- 
şi amintească senzaţia pe care o ai ieşind afară în frig. Era 
aproape ruşinos. Bineînţeles că picioarele reci erau cea 
mai mare problemă, întotdeauna fusese aşa. Îşi luă şi a 
doua pereche de şosete şi încă un pulover, până se simţi ca 
o tonetă umblătoare. Toţi participanţii la călătorie aveau 
aerul unor astronauți cu îmbrăcămintea lor de protecţie şi 
cu ochelarii pentru zăpadă. 

Akesuk şi călăuzele verificară echipamentul pentru 
ultima oară. 

— Sacii de dormit, blănurile de caribu... 

Ochii îi străluceau. Mustaţa subţire şi cenuşie părea săi 
se zbârlească de plăcere. Anawak îl privi cum alerga 
preocupat de la o sanie la alta. Ijitsiaq Akesuk era complet 
diferit de tatăl lui. În prezenţa lui, inuiţii şi modul lor de 
viaţă îşi recâştigau deodată importanţa. 

Gândurile îl purtară pe Anawak spre forţa din adâncurile 
mării. 

Odată începută călătoria pe gheaţă, aveau să respecte 
doar regulile impuse de natură. Pentru a rezista aici afară, 
aveai nevoie de o anumită atitudine panteistă. Nu aveai 
voie să te iei prea în serios. Nu erai important, ci erai doar 
parte a lumii vii care se manifesta în animale, plante şi 
gheaţă şi, ocazional, în oameni. 

Şi în Yrr, îşi spuse. Oricine ar fi, oricum ar arăta, oricum 
şi oriunde ar trăi. 

Simţi o smucitură uşoară când porni snowmobilul pe a 
cărui sanie îşi găsiseră loc Anawak, Akesuk şi soţia lui, şi 
începură să alunece peste marea ninsă şi îngheţată. Izolat 
se vedeau bălți mari de apă. Procesul de topire începuse 
deja ici şi colo, dar se rezuma la straturile superioare. 


Înconjurară dealul de pe malul lui Pont Inlet şi se 
îndreptară din nou spre nord-est, punând câţiva kilometri 
între ei şi ţărmul insulei Baffin, care se înălța la sud din 
solul de gheaţă. Pe cealaltă parte se ridicau spre cer 
stâncile de la Baylot Island, înconjurate de aisberguri. O 
uriaşă limbă de ghețari se întindea dintre piscuri până jos 
la mal. Anawak se gândi intens la faptul că nu traversau 
uscatul, ci crusta îngheţată a mării. Pe sub ei înotau peştii. 
Din când în când, tălpicile pe care se sprijinea gamutik-ul 
săltau în sus când treceau peste neregularități şi se loveau 
apoi cu putere de gheaţă, dar sania le amortiza căderea. 

După o vreme, cei doi inuiţi din primul gamutik îşi 
schimbară direcţia de mers şi convoiul îi urmă. Anawak 
rămase un moment descumpănit, apoi văzu că ocoleau o 
spărtură deschisă în gheaţă care era prea mare pentru a 
putea sări peste ea. Dincolo de marginea albăstrie se 
vedea apa neagră, necunoscută, a mării. 

— Va dura ceva, spuse Akesuk. 

— Da, îţi răpeşte mult timp, spuse Anawak, care îşi 
amintea cât de des merseseră de-a lungul unor asemenea 
crevase. 

Akesuk strâmbă din nas. 

— Nu. De ce să ne răpească? Nu sacrificăm timp. E tot 
al nostru, indiferent dacă mergem direct spre est sau întâi 
spre nord. Ai uitat chiar tot? Aici sus nu e important cât de 
repede ajungi. Şi dacă faci un ocol, este tot viaţa ta. Nu 
pierzi din timp. 

Anawak tăcu. 

— S-ar putea, adăugă unchiul său zâmbind, ca asta să fi 
fost cea mai mare problemă a noastră din secolul trecut: 
Quallunaat ne-au adus timpul. A trebuit să învăţăm că 
există şi timp irosit. Quallunaat cred că aşteptarea este 
timp pierdut şi că astfel pierzi timp din viaţa ta. Am 
impresia că atunci când tu erai mic, toţi credeam asta. Şi 
tatăl tău a crezut-o şi, pentru că nu vedea nici o cale de a 
face ceva semnificativ şi valoros, a ajuns la concluzia că 
viaţa lui ar fi lipsită de valoare pentru că era formată din 
timp nefolosit, irosit. Timp fără valoare a vieţii. O viaţă 


lipsită de valoare. 

Anawak îl privi. 

— Nu ar trebui să îl compătimeşti pe el, ci pe mama, îi 
spuse. 

— Şi ea îl compătimea, răspunse Akesuk şi începu să 
discute cu Mary-Ann. 

Merseră într-adevăr mai mulţi kilometri până când 
crăpătura se îngustă destul de mult încât să poată trece 
peste ea. Una din călăuzele inuit îşi desprinse snowmobilul 
de sanie şi trecu în mare viteză pe partea cealaltă. De 
acolo aruncă funii pentru gamutik, le trase pe rând peste 
crăpătură şi îşi continuară drumul. Unchiul lui Anawak îşi 
vâri în gură o fâşie subţire şi unsuroasă şi îi dădu lui 
Anawak conserva cu restul fâşiilor. 

Anawak băgă mâna ezitând. Era piele de narval. Când 
ieşeau pe gheaţă, pe vremuri, luau întotdeauna rezerve de 
piele de narval cu ei. Ştia că aceasta conţine cantităţi mari 
de vitamina C, mai mult decât orice lămâie sau portocală. 
Incepu s-o mestece şi simţi aroma de nuci proaspete. 

Gustul declanşă o reacţie în lanţ de imagini şi senzaţii. 
Auzi voci, dar nu erau vocile participanţilor la expediţie, ci 
ale altor oameni, alături de care călătorise cu peste 
douăzeci de ani în urmă. Simţi mâna mamei lui 
mângâindu-i părul. 

— Crăpături în apa mării, bariere de gheaţă... Unchiul 
râse. Aici nu avem autostradă, băiete. Acuma fii sincer, nu 
ţi-a fost dor de nimic din toate astea? 

În cazul în care Akesuk observase pe ce pantă 
sentimentală nimerise şi încerca să o întărească printr-o 
întrebare, obţinu tocmai efectul opus. Anawak clătină din 
cap. Poate că era pură încăpățânare, dar se mulţumi să 
răspundă scurt: 

ee Nu. 

În acelaşi moment se ruşină de răspunsul lui. 

Akesuk ridică din umeri. 


Cine îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii pe 
Vancouver Island şi în plus, în calitate de cercetător al 


vieţii marine, era mai apropiat de natură decât de orice 
realizare omenească. Cu toate astea, una era să observe 
balenele din Clayogquot Sound şi cu totul alta era să 
alunece pe albul lipsit de contur al acestui braţ maritim tot 
mai departe în larg, cu tundra cea brună în partea dreaptă 
şi cu piscurile din Bylot Island, cele acoperite de ghețari, 
în partea stângă. În timp ce clima din vestul Canadei părea 
făcută pentru oameni, Arctica se prezenta ca un iad 
spectaculos. Minunat de frumoasă, dar mortală pentru 
oricine ar fi crezut în iluzia supremaţiei omului. Aşezările 
păreau a fi nişte încercări încăpăţânate de a lua în 
stăpânire ceva ce nu poate fi luat în stăpânire. Călătoria pe 
qamutik până la marginea mării de gheaţă se transforma 
într-o călătorie în necunoscut. Ultimul rest de simţ 
temporal al lui Anawak dispăruse după încă o noapte 
luminată de soare. Călătoreau spre originea Pământului. 
Chiar şi un raţionalist, care nu se ruga nici unui zeu şi care 
punea pe primul loc explicaţiile ştiinţifice, înţelegea dintr- 
odată de ce se mişca ursul polar cu atâta melancolie, după 
cum îşi povesteau inuiţii unii altora în serile lungi. Pentru 
că devenise orb în faţa realităţii, din dragoste pentru o 
femeie măritată. Din milă pentru soţul ei care fusese 
săptămâni întregi la vânătoare fără a avea succes, femeia 
i-a dezvăluit acestuia ascunzătoarea iubitului său, cu toate 
că ursul o avertizase, de mai multe ori, să nu îi spună 
despre întâlnirile lor. Dar ursul o auzi când îl dădea de gol 
şi, când vânătorul porni în căutarea lui, se furişă în igluul 
iubitei pentru a o ucide. Ridică laba, însă îl cuprinse 
tristeţea. Ce sens avea să îi distrugă viaţa? Trădarea 
fusese comisă. Şi ursul plecă singur, cu paşi greoi. 

Anawak simţi aerul rece înţepându-i pielea. 

Acolo unde natura se apropiase de om, ea fusese 
trădată. De atunci, spun legendele, urşii îi atacă pe 
oameni. Aici afară era regatul lor. Ei erau cei puternici. Cu 
toate acestea, omul i-a înfrânt, dar s-a înfrânt odată cu ei şi 
pe sine. Chiar dacă timp de două decenii întorsese spatele 
patriei sale, Anawak ştia exact că substanţele industriale 


chimice ca DDT-ul sau ultraotrăvitorul PEB!! din Asia, 
America de Nord şi Europa ajungeau până în Oceanul 
Arctic aduse de vânturi şi de curenţii marini. Încărcătura 
toxică se înmulţea în țesuturile balenelor, focilor şi 
morselor cu care se hrăneau urşii polari şi oamenii, şi toţi 
se îmbolnăveau. În laptele matern al femeilor inuit 
fuseseră măsurate valori ale PEB de până la 20 de ori mai 
mari decât valorile maxime admise de OMS. Copiii 
sufereau de dereglări neurologice şi obțineau rezultate tot 
mai proaste la testele de inteligenţă. Sălbăticia a fost 
otrăvită deoarece quallunaat nu au înţeles sau nu au vrut 
să înţeleagă principiul după care funcţiona planeta: o 
imensă pompă formată din curenţi de aer şi marini în care, 
mai devreme sau mai târziu, totul se împrăștia 
pretutindeni! 

Era de mirare că acolo jos cineva hotărâse să pună capăt 
acestor lucruri? 

După două ore de călătorie, se îndreptară din nou spre 
ţărmul lui Baffin Island. Amorţiţi de atâta stat şi de la 
amortizarea loviturilor saniei, porniră pe jos peste gheaţa 
netedă de pe țărm luând-o în sus peste tundra lipsită de 
gheaţă, pe lângă stâncile acoperite de muşchi. Între 
porțiunile de mlaştină cu muşchi şi cele străbătute de ape 
străluceau flori izolate, iarba-surzilor purpurie şi 
scrântitoare. Aveau noroc cu anotimpul. Vara aici erau 
miliarde de țânțari. 

Terenul urca încet. Unul din conducătorii de skidoo îi 
duse pe un platou cu privire la mare şi la munţii albi, le 
arătă relicvele unor adăposturi vechi din epoca Thule şi 
două cruci simple. Nişte vânători de balene nemti erau 
înmormântați acolo. Mai multe siksik, veveriţe arctice, se 
fugăreau pe deal dispărând în nişte găuri săpate în 
pământ. Mary-Ann găsi câteva pietre şi începu să jongleze 
cu ele plină de dexteritate. Anawak o privi şi deodată îşi 
aminti. Era un sport inuit, vechi de când lumea. Încercă să 


11 Difenili policloraţi, substanţe toxice şi cancerigene care se 
regăseau, până în anii 1980, în transformatori, condensatori electrici, 
în instalaţii hidraulice, ca lichid hidraulic etc. (n.red.) 


o imite, însă rezultatul fu lamentabil şi le smulse celorlalţi 
hohote de râs. Aşa erau inuiţii. Un popor de proşti care 
mureau de râs când aluneca cineva pe gheaţă. 

După un prânz scurt cu sendvişuri şi cafea plecară mai 
departe. Trecură de o prăpastie şi mai mare plină cu apă şi 
se îndreptară spre Bylot Island. De sub şenilele de 
tracţiune ale skidoo, apa rezultată din topirea gheții 
stropea în toate părţile. Banchiza ridica bariere bizare, 
obligându-i să facă noi ocoluri. După o scurtă călătorie, 
alunecau pe sub stâncile de la Bylot Island. Aerul era plin 
de ţipetele păsărilor. Alce îşi făcuseră cuib cu miile în 
crăpăturile stâncilor, stoluri întregi zburau în toate părţile. 
În cele din urmă, convoiul încetini şi se opri din nou. 

— Să facem o plimbare, propuse Akesuk. 

— Păi tocmai ne-am plimbat, se miră Anawak. 

— Asta a fost acum trei ore, băiete. 

Trei ore? Dumnezeule! 

În contrast cu tundra din Baffin Island care urca lin, 
Bylot Island se dovedi a fi destul de abruptă. Plimbarea se 
transformă mai degrabă într-o partidă de căţărat. Akesuk îi 
arătă o urmă albă de excremente de pasăre într-o 
crăpătură a stâncii, mult deasupra capetelor lor. 

— Şoimi nordici, spuse. Frumoase animale! 

Incepu să scoată nişte fluierături ciudate, însă şoimii nu 
se arătară. 

— Mai spre interior am avea şanse mai bune să-i vedem. 
Şi să dăm peste vulpi, gâşte polare, bufniţe, şoimi şi ulii 
şoricari. Akesuk râse ironic. Sau poate nu. Asta e Arctica. 
Pur şi simplu nu-ţi poţi da întâlnire. O şleahtă pe care nu te 
poţi baza, şi animalele şi inuiţii. Am dreptate, băiete? 

— Nu sunt un guallunaag, dacă asta vrei să spui, replică 
Anawak. 

— Ah! Unchiul îşi înălţă capul adulmecând aerul. Ei 
bine, cred că putem renunţa la urcuş. O să recuperăm noi. 
Vei reveni cândva, acum când nu mai eşti gquallunaag. Să 
mergem la marginea gheții, pe vremea asta frumoasă 
trebuie să reuşim. 


Începând din acel moment, timpul îşi încetă complet 
existenţa. 

Înaintau spre est lăsând Bylot Island în urma lor, iar 
gheaţa deveni mai aspră, loviturile patinelor tot mai 
puternice. Vânturile reci formaseră o crustă de gheaţă 
peste bălțile dezgheţate. Suna de parcă ar fi trecut peste 
sticlă. Anawak se ridică şi descoperi o mică spărtură în 
gheaţa din faţa lor. Îl atenţionă pe omul care conducea 
qatnutik-ul, însă acesta o observase deja. Se întoarse spre 
Anawak în timp ce gonea în continuare peste gheaţă cu 
viteză şi rânji apreciativ. 

— Înseamnă că n-ai uitat chiar totul, râse Akesuk. 

Anawak îl privi nehotărât preţ de o clipă. Apoi râse şi el. 
Era mândru. Incredibil. Era mândru că văzuse prostia aia 
de spărtură. 

După-amiaza aduse, ca printr-o vrajă, câini de soare pe 
cer. Aşa numeau inuiţii apariţiile ciudate de pe ambele 
laturi ale soarelui, nişte inele mari, când lumina se reflecta 
în minusculele cristale de gheaţă. În depărtare, banchiza 
ridica bariere uriaşe, puternic despicate. Apoi brusc în 
dreapta lor apăru o apă calmă şi vastă. Din apă se ivi o 
focă, privi scurt spre ei, apoi dispăru. Puțin mai încolo îşi 
scoase iarăşi capul, privindu-i curioasă. Lăsară copca în 
urma lor şi se îndreptară spre alta, de dimensiuni uriaşe, 
până când Anawak îşi dădu seama că nici nu era o copcă, 
ci marginea gheții. În spatele ei începea marea largă. 

După un timp dădură peste o tabără de corturi. Convoiul 
se opri. Primire călduroasă. Unii se cunoşteau, ceilalţi erau 
prezentaţi cu lux de amănunte. Înuiţii din tabără veneau de 
la Pond Inlet şi din Igloolik. Vânaseră un narval, îl 
tranşaseră şi lăsaseră resturile cadavrului mai spre est, în 
apropiere de marginea gheții, aproximativ în direcţia în 
care se îndrepta grupul lui Anawak. Îşi dădeau bucăţile de 
piele din mână în mână şi povesteau cum decursese lupta. 
Li se alăturară şi doi vânători care veneau dinspre 
marginea gheții mergând spre casă. Îşi fixaseră pe săniile 
gamutik cele două canoe de vânătoare şi focile împuşcate 
în ajun. Unul din cei doi spuse că animalele vor merge pe 


urmele gheții care se retrăgea, ajungând mai devreme ca 
în alţi ani la locurile de hrană şi de adăpat. În timp ce le 
spunea asta, îşi agita Winchesterul 5.6 şi îi sfătuia să-şi 
păstreze vigilenţa. Pe căciula lui se putea citi: Munca e 
doar pentru oamenii care nu ştiu să vâneze. Anawak îl 
întrebă dacă observase ceva nou în comportamentul 
balenelor, dacă erau deosebit de agresive sau dacă atacau 
chiar, ceea ce vânătorii negară. Dintr-odată, toată tabăra 
se strânsese în jurul lor. Toţi cunoşteau ştirile, fiecare 
cunoştea până în cele mai mici amănunte ce pusese lumea 
pe jar, dar se părea că Arctica fusese scutită până acum de 
orice anomalie. 

Spre seară, părăsiră tabăra. 

Cei doi vânători o luară înapoi spre Pont Inlet, convoiul 
lui Anawak îşi continuă drumul spre margine. După un 
timp trecură de resturile narvalului ucis. Cârduri întregi de 
păsări se luptau, gălăgioase, pentru fâşiile de carne. 
Trecură mai departe, grăbindu-se să pună o distanţă cât 
mai mare între ei şi cadavru, însă, când se opriră, îl mai 
aveau în câmpul vizual. Conducătorii convoiului ridicară 
tabăra la vreo 30 de metri de marginea gheții. Dădură 
boxele jos de pe sănii şi ridicară antena radio pentru a nu 
pierde contactul cu lumea exterioară. În scurt timp 
ridicaseră cinci corturi, patru pentru călători şi unul 
pentru bucătărie, prevăzute cu podea de scânduri şi saltele 
izolatoare. Din trei plăci de placaj vopsite în alb obţinură 
un veceu provizoriu care avea în interior o găleată 
prevăzută cu un sac albastru de plastic şi cu un colac 
zgâriat din email. 

— Era şi cazul, se bucură Anawak. 

Fu primul care dispăru pe oala de miere, cum îşi 
numeau inuiţii closetele mobile, în timp ce construcţia 
taberei continua. Conducătorii inuit propuseră o cursă cu 
maşinile skidoo care fuseseră dezlegate de sănii. Îi arătară 
manevrele şi lui Anawak, iar maşina se dovedi a fi uşor de 
manevrat. Puțin mai târziu, tăiau curbe sălbatice peste 
gheaţa sclipitoare, iar Anawak îşi simţi inima mai uşoară. 

li plăcea la nebunie că se află aici. 


Făcură mai multe curse, până când un bărbat din 
Igloolik fu desemnat câştigător al turnirului. Li se făcuse 
foame. Mary-Ann îi goni din cortul-bucătărie aşa că se 
adunară afară, înfofoliţi din cauza frigului şi rezemaţi de 
sănii, iar o femeie tânără începu să spună o poveste de-a 
inuiţilor, de felul celor care, de fiecare dată, sunt povestite 
puţin altfel. Anawak îşi amintea că poveştile astea se 
întindeau uneori pe mai multe zile. Inuiţii erau de părere 
că nu trebuie să povesteşti totul dintr-un foc. Zilele pe 
gheaţă erau lungi. Poveştile erau lungi. De ce să nu le 
împarţi? 

Se apropia de miezul nopţii când Mary-Ann le servi cina. 
Se întrecuse pe sine. Mirosea îmbietor a lostriţă aurie la 
grătar, pulpe de caribu cu orez şi, o rădăcinoasă locală, 
cartofii prăjiţi ai eschimoşilor. Pe lângă mâncare aveau litri 
de ceai negru fierbinte. Cortul-bucătărie era făcut astfel 
încât să ofere loc tuturor, însă se dovedi că era, totuşi, 
prea mic. Akesuk se enervă şi începu să îl înjure pe omul 
care le închiriase cortul. Asta nu-l făcu însă mai mare, 
astfel încât îşi puseră farfuriile pe ramele săniilor şi pe 
cutiile de provizii şi mâncară până plesniră. 

În jurul orei două, când obosiră rând pe rând, Akesuk 
scoase o sticlă de şampanie din străfundurile bagajului 
său. Îi făcu cu ochiul lui Anawak. Mary-Ann strâmbă din 
nas şi se duse la culcare. În cele din urmă nu mai rămaseră 
treji decât Anawak şi unchiul lui, împreună cu bărbatul 
care stătea de pază pe o movilă de gheaţă, cu puşca la 
picior. 

— Atunci o bem noi, spuse Akesuk. 

Anawak scutură din cap. 

— Eu nu beau. 

— A, aşa e! Akesuk îi aruncă sticlei o privire încărcată 
de regret. Eşti sigur? O păstram pentru o ocazie specială. 
Ocazia specială... păi da, ai venit acasă şi mă gândeam 
că... 

— Nu vreau să pierd controlul, Iji. 

— Controlul asupra cui? Asupra vieţii tale sau asupra 
acestui moment? Ridică din umeri şi puse sticla la loc. 


Foarte bine. Mai există şi alte ocazii speciale. Poate vom 
avea o recoltă bogată. E posibil să vânăm o balenă albă 
sau o morsă grasă şi zemoasă. Ce facem, ne mai plimbăm 
puţin înainte să ne culcăm? 

— Mi-ar plăcea, Iji. 

Se plimbară agale până la marginea mării de gheaţă. 
Anawak îl lăsă pe unchiul său să o ia în faţă. Bătrânul ştia 
mai bine unde era gheaţă groasă şi unde exista pericolul 
să se spargă. Inuiţii aveau sute de cuvinte pentru toate 
tipurile de zăpadă şi gheaţă, dar nu aveau nici unul care să 
însemne doar zăpadă sau gheaţă, pur şi simplu. Se mişcau 
pe gheaţă elastică. In timp ce aisbergurile erau formate 
din apă dulce pentru că sarea ieşea complet din ele când 
îngheţau, în gheaţa plutitoare şi în gheaţa din mare se mai 
găseau resturi din ea. Din această cauză, apa devenea mai 
elastică, fapt ce iarna era un avantaj pentru că se spărgea 
mai greu, în timp ce la începutul primăverii era un 
dezavantaj pentru că pericolul să se spargă creştea. O 
căzătură în apa rece putea ucide un om, însă şi mai 
periculos era când curentul te trăgea sub pătura de 
gheaţă. 

Găsiră un loc în apropierea marginii şi se rezemară de 
un bloc de gheaţă. In faţa lor se întindea marea argintie. 
Imediat sub suprafaţa apei, Anawak văzu ţâşnind lipani cu 
spatele albastru ca oţelul. O vreme rămase privind în larg. 
Şi Akesuk se învălui în tăcere. Lăsară să treacă ceva timp 
şi deodată, de parcă natura ar fi hotărât să îi răsplătească 
pentru răbdarea lor, se iviră din apă două coarne răsucite 
ca două săbii. Doi masculi de narval se arătară la mică 
distanţă de margine. leşiră la iveală capetele rotunde, de 
un cenuşiu-închis plin de pete, apoi animalele se 
scufundară încet. În cel mult un sfert de oră îşi vor face din 
nou apariţia. Ăsta era ritmul lor. 

Anawak era fascinat. La Vancouver Island nu vedeai 
aproape niciodată  narvali. Multă vreme fuseseră 
ameninţaţi cu extincţia. Coarnele lor, de fapt nişte colţi 
mai lungi, erau din fildeş pur pentru care fuseseră vânaţi 
timp de secole. Şi acum erau pe lista speciilor amenințate, 


însă între timp numărul animalelor între Nunavut şi 
Groenlanda crescuse iară la 10 000 de exemplare. 

Gheaţa scârţâia şi ofta uşor când era mişcată de apă. 
Ceva mai încolo păsările croncăneau deasupra resturilor 
din cadavrul narvalului ucis. Peste stâncile şi ghețarii din 
Bylor Island domnea o lumină blândă, desenând umbre pe 
marea îngheţată. Deasupra orizontului atârna un soare 
palid, îngheţat. 

— M-ai întrebat dacă mi-au lipsit toate astea, spuse 
Anawak. 

Akesuk tăcea. 

— Am urât lucrurile astea, Iji. Le-am urât şi le-am 
disprețuit. Ai vrut un răspuns. Ţi l-am dat. 

Unchiul oftă. 

— L-ai disprețuit pe tatăl tău. 

— Probabil. Dar explică-i tu unui băiat de doisprezece 
ani diferenţa dintre tatăl şi poporul lui, când amândouă se 
întrec în nenorocirea lor. Tata era lipsit de forţă şi tot 
timpul beat. S-a văitat şi s-a smiorcăit, şi atâta a tras-o pe 
mama în jos, până când ea nu a mai văzut nici o scăpare şi 
s-a sinucis. Spune-mi mie o familie în care nu s-a sinucis 
cineva în perioada aia. Toţi erau aşa. Toate bune şi 
frumoase când îţi spun câte o poveste despre mândrul, 
independentul popor inuit, dar eu nu am văzut mare lucru. 
Îl privi pe Akesuk. Cum să suporţi situaţia, când propriii tăi 
părinţi se transformă doar în câţiva ani în nişte epave 
dependente de droguri, lipsite de curajul de a trăi? Când 
mama ta se spânzură pentru că nu se mai suportă nici ea? 
lar tatăl tău nu are altceva de făcut decât să plângă şi să 
se îmbete. M-am dus la el şi i-am spus să termine cu asta. 
Că am eu putere pentru amândoi. Am ţipat la el că voi 
munci, că voi face ceva, voiam să îl ajut, important era să 
pună sticla deoparte şi să mai aibă câteva gânduri clare, ca 
înainte, dar tot ce a făcut a fost să se holbeze la mine şi să 
plângă mai departe. 

— Ştiu. Akesuk clătină din cap. Nu mai era stăpân pe el. 

— M-a dat spre adopţie, spuse Anawak. Pe limbă avea 
amărăciunea adunată în ani de zile. Voiam să rămân cu el, 


şi cârpa aia de om m-a dat altora. 

— Nu se descurca cu tine. Voia să te protejeze. 

— Ei şi? L-a interesat cumva cum mă descurc eu cu 
toată situaţia? Pe dracu' l-a interesat! Mama a murit din 
cauza depresiilor, tata s-a anihilat cu alcool, iar pe mine m- 
au izgonit amândoi din viaţa lor. Pe mine cine m-a ajutat? 
Nu! Toți erau mult prea ocupați să se uite la zăpadă până o 
găureau şi să deplângă necazurile inuiţilor. Chiar şi tu, îmi 
amintesc exact. Erai unchiul Iji cel vesel, erai bun pentru 
tot felul de poveşti, dar nici ţie nu-ţi ieşea nimic. Îţi 
aminteai tot timpul nu ştiu ce legende, asta-i tot ce-ţi 
trecea prin minte. Ora de poveşti a poporului liber inuit. 
Un popor nobil! Un popor mândru! Bla-bla! 

— Aşa era, încuviinţă Akesuk. A fost un popor mândru. 

— Când? 

Se aştepta ca Akesuk să se înfurie, însă unchiul se 
mulţumi să-şi netezească de câteva ori mustaţa. 

— Înainte să te naşti tu, spuse apoi. Cei din generaţia 
mea s-au mai născut în iglu şi era ceva de la sine înţeles că 
toţi ştiau să construiască aşa ceva. Când făceam focul, 
foloseam cremene în loc de chibrite. Caribu nu era 
împuşcat, ci vânat cu arcul şi săgeata. Qamutik nu era 
trasă de skidoo, ci de câini. Nu sună romantic? A, vremuri 
de mult apuse? Akesuk clătină din cap. Şi nu a trecut mai 
mult de jumătate de secol de atunci. Priveşte în jur, băiete. 
Cum trăim azi? Vreau să spun că are şi părţi bune, nici un 
popor nu mai ştie atât de multe despre lume cum ştim noi. 
În fiecare a doua casă ai să găseşti computer cu internet. 
Şi într-a mea. Avem statul nostru propriu. Akesuk chicoti. 
De curând a fost o ghicitoare pe nunavut.com, la prima 
vedere foarte amuzantă. Mai ştii vechile bancnote 
canadiene de doi dolari? Pe faţă e regina Elisabeta a Il-a şi 
pe spate un grup de inuiţi. Unul dintre bărbaţi stă în faţa 
caiacului, cu harponul în mână. Foarte idilic. Întrebarea 
era: ce reprezintă scena asta cu adevărat? Tu ştii? 

— Mă tem că nu. 

— Dar eu ştiu. Este imaginea izgonirii, băiete. 
Guvernanţii din Ottawa găsiseră un cuvânt mai blând 


pentru asta, îi ziceau strămutare. Unul din motivele 
războiului rece. Ottawa se temea că SUA sau Uniunea 
Sovietică ar putea veni cu ideea să solicite Arctica 
nelocuită de pe teritoriul Canadei, aşa că au mutat inuiţii 
nomazi de la locurile lor obişnuite din zona polară sudică, 
la Resolute şi Grise Fiord lângă Polul Nord. Au fost minţiţi 
că acolo ar fi câmpuri de vânătoare mai bune, însă 
realitatea era cu totul alta. Inuiţii erau nevoiţi să poarte 
numere de înregistrare stanţate în tablă, ca nişte câini, 
ştiai asta? 

— Nu îmi mai aduc aminte. 

— Mulţi din generaţia ta, mulţi dintre copii nu mai au azi 
habar de părinţii lor şi de condiţiile în care au trăit aceştia. 
Şi că, de fapt, totul începuse chiar mai devreme, la mijlocul 
anilor 1920, când au venit albii cu capcanele şi au adus 
arma de foc. Caribu şi focile au fost decimate. De ambele 
tabere, gquallunaat şi inuiţi. Glonţul în locul arcului şi a 
săgeţii, înţelegi? Inuiţii au sărăcit. Nu avuseseră niciodată 
mari probleme de sănătate, dar acum au apărut 
poliomelita, tuberculoza, pojarul şi difteria, astfel încât au 
părăsit taberele şi s-au mutat în aşezări. La sfârşitul anilor 
1950, oamenii noştri mureau pe capete de foame şi din 
pricina bolilor infecțioase, fără ca oficialităţile să ia 
cunoştinţă de aceste fapte. Armata a început să se 
intereseze de teritoriile din nord-vest şi a construit staţii 
secrete de informare pe teritoriile tradiţionale de 
vânătoare. Inuiţii, care mai trăiau acolo, le stăteau, 
bineînţeles, în cale. La iniţiativa autorităţilor canadiene, au 
fost urcați în avion şi deportaţi la sute de kilometri mai 
spre nord, lăsând în urmă corturi, caiace, canoe şi sănii. 
Eu eram tânăr când m-au strămutat, ca şi părinţii tăi. Au 
justificat măsura prin aceea că sus, în nord, inuiţii ar avea 
şanse mai mari de supravieţuire decât în apropierea 
staţiilor militare. In realitate, noile terenuri se aflau 
departe de rutele pe care călătoreau caribu şi de locurile 
unde animalele veneau vara să fete. 

Akesuk făcu o pauză. Tăcu mult timp. Narvalii ieşiră iar 
la suprafaţă. Anawak privi animalele cum îşi încrucişau 


săbiile, până când unchiul lui luă din nou cuvântul: 

— După ce ne-au mutat, au trimis buldozerele pe vechile 
terenuri de vânătoare. A fost făcut una cu pământul tot ce 
amintea de viaţa noastră în acele locuri, pentru a ne muta 
gândul de la întoarcere. Şi bineînţeles că în nordul 
îndepărtat nu au apărut caribu. Fără mâncare, fără 
îmbrăcăminte. La ce îţi foloseşte tot curajul din lume, dacă 
nu poţi prinde mai mult de câţiva siksik, iepuri şi peşti? 
Când vezi cum îţi moare poporul şi tu nu poţi face nimic 
pentru el, cu tot curajul şi cu toată hotărârea ta? O să te 
scutesc de amănunte. În câteva decenii, am devenit cazuri 
de ajutor social. Nu ne puteam relua viaţa şi nu 
învăţaserăm să trăim altundeva. Cam în vremea în care te- 
ai născut tu, oficialităţile s-au simţit din nou răspunzătoare 
pentru noi, aşa că ne-au construit cutii, case. Când se 
deplasează, se pun în nişte cutii pentru care la rândul lor 
există o cutie în care se bagă. Mănâncă în cutii comune, 
câinii lor trăiesc în cutii, iar cutiile în care trăiesc sunt 
înconjurate de alte cutii, de ziduri şi garduri. Asta era viaţa 
lor, nu a noastră, dar acum trăiam şi noi în cutii. Şi unde 
ajungi atunci când îţi pierzi conştiinţa de sine? La alcool, 
droguri şi sinucidere. 

— A luptat tatăl meu atunci pentru drepturile inuiţilor? 
întrebă Anawak încet. 

— Toţi am luptat. Eu eram un tinerel când ne-au 
alungat. Am luptat şi eu pentru reparaţie. Treizeci de ani 
am protestat şi ne-am luptat. La fel şi tatăl tău. Dar în final 
asta l-a distrus. Acum, din 1999, avem statul nostru, 
Nunavut, țara noastră. Nu mai încearcă nimeni să ne 
convingă, nu ne mai mută nimeni de aici. Însă viaţa 
noastră, singura viaţă pentru care eram făcuţi e pierdută 
pentru totdeauna. 

— Deci trebuie să vă căutaţi una nouă. 

— Ai dreptate. La ce ne foloseşte să ne văicărim? 
Totdeauna am fost nomazi liberi, însă ne-am obişnuit cu 
ideea unui teritoriu limitat. Până în urmă cu câteva decenii 
nu aveam altă formă de organizare decât legăturile de 
familie, nu admiteam nici căpetenii, şi nici conducători, iar 


acum stăpânesc inuiţi peste alţi inuiţi, ca într-un stat 
modern. Nu aveam noţiunea de proprietate, iar acum am 
luat-o pe calea naţiunilor industrializate. Reînviem tradiţia, 
unii îşi iau câini la sănii, învaţă iar cum se construieşte un 
iglu şi cum se aprinde focul cu cremene. E frumos că 
oamenii îşi reamintesc aceste valori, dar cu acestea nu 
oprim timpul în loc. Şi ţin să-ţi spun, băiete, că nu sunt 
deloc nemulţumit. Lumea e în mişcare. Astăzi trăim ca 
nomazi pe internet, străbatem reţeaua de autostrăzi 
informaţionale, vânăm şi adunăm informaţii. Umblăm prin 
toată lumea. Tinerii stau pe chat cu oameni de pe toate 
continentele şi le povestesc despre Nunavut. Încă se mai 
sinucid mulţi în această ţară, mult prea mulţi. Avem de 
depăşit o traumă. Ar trebui să ni se lase timp şi să nu 
sacrificăm celor morţi speranţa celor vii, ce zici? 

Anawak privi cum soarele atingea uşor linia orizontului. 

— Ai dreptate, îi răspunse. 

Şi apoi, urmându-şi impulsul, îi povesti lui Akesuk tot ce 
aflaseră în Chateau, la ce lucra statul-major şi care erau 
bănuielile lor despre inteligenţa străină din mare. 
Cuvintele ţâşneau din el. Ştia că încalcă interdicţia fermă a 
lui Li, dar îi era indiferent. Tăcuse o viaţă întreagă. Akesuk 
era ultimul rest de familie pe care-l mai avea. 

Unchiul îl asculta. 

— Vrei să auzi sfatul unui şaman? îl întrebă în cele din 
urmă. 

— Nu. Nu cred în şamani. 

— Da, cine mai crede? Dar problema asta nu o puteţi 
rezolva prin ştiinţă, băiete. Un şaman ar spune că aveţi de- 
a face cu spirite, cu spiritele lumii vii care călătoresc prin 
fiinţe. Quallunaat au început să distrugă viaţa. Şi-au atras 
spiritele împotriva lor, pe Sedna, zeiţa mării. Oricine ar fi 
fiinţele din mare despre care vorbeşti tu, nu veţi obţine 
nimic dacă veţi încerca să luptaţi împotriva lor. 

— Dar cum? 

— Gândiţi-le ca pe o parte din voi. Fiecare este 
extraterestrul celuilalt pe planeta asta aparent atât de 
ramificată. Intraţi în contact cu ele. Aşa cum tu ai luat 


contact cu poporul străin al inuiţilor. Nu ar fi bine dacă 
totul s-ar reuni? 

— Ăia nu sunt oameni, Iji. 

— Nu e vorba despre asta. Fac parte din aceeaşi lume, 
aşa cum mâinile şi picioarele tale sunt părţi ale aceluiaşi 
corp. Lupta pentru supremație nu poate fi câştigată. 
Bătăliile se soldează doar cu victime. Pe cine interesează 
câte rase împart Pământul şi cât de inteligente sunt? 
învăţaţi să le înţelegeţi, mai degrabă decât să vă luptaţi cu 
ele. 

— Sună a doctrină creştină. Obrazul stâng şi obrazul 
drept. 

— Nu, chicoti Akesuk. Este sfatul unui şaman. Mai avem 
aşa ceva aici, dar nu batem darabana. 

— Ce şaman ar putea să-mi... Anawak ridică din 
sprâncene. Că doar nu tu? 

Akesuk ridică din umeri şi rânji. 

— Cineva trebuie să se ocupe de starea spirituală, 
răspunse. Priveşte! 

La oarecare distanţă, un urs polar uriaş se năpustise pe 
ultimele resturi ale  narvalului,  gonind păsările. 
Zburătăceau în jurul lui sau lipăiau pe gheaţă la o distanţă 
respectoasă. Un albatros se tot repezea asupra intrusului. 
Ursul nu părea impresionat. Era destul de departe de 
tabără încât cel care stătea de pază să nu dea alarma, însă 
bărbatul ridicase puşca şi privea scena cu atenţie. 

— Nanug, spuse Akesuk. El miroase tot. Chiar şi pe noi. 

Anawak îl privi pe urs mâncând. Nu simţea frică. După o 
vreme, colosul îşi pierdu interesul şi plecă agale. Se 
întoarse odată, privi curios spre tabără şi dispăru în cele 
din urmă în spatele unei banchize. 

— Cât de domol se mişcă, şopti unchiul. Dar ştie să fugă, 
băiete! Ştie să fugă! Akesuk chicoti, băgă mâna în hanorac 
şi scoase o sculptură mică pe care i-o puse lui Anawak în 
poală. Am aşteptat momentul ăsta. Ştii tu, fiecare cadou 
are nevoie de momentul potrivit. Poate acum este 
momentul potrivit să-ţi dau asta. 

Anawak luă statueta şi o privi. O faţa omenească 


împodobită cu păr din pene, cu partea din spate a capului 
trecând într-un corp de pasăre. 

— Un spirit al păsărilor? 

— Da. Akesuk încuviinţă din cap. Toonoo Sharky a făcut- 
o, un vecin al meu. A ajuns artist recunoscut, a reuşit să 
ajungă până la Museum of Modern Arts. la-o. Te aşteaptă 
multe încercări. Vei avea nevoie de el, băiete. Îţi va ghida 
gândurile în direcţia cea bună, când va fi momentul. 

— Când va fi momentul să ce? 

— Conştiinţa ta va putea zbura. Akesuk îşi răsfiră 
mâinile ca într-un zbor, le flutură şi zâmbi. Dar ai lipsit 
mult. “Ţi-ai ieşit puţin din mână. Poate ai nevoie de un 
interpret care să-ţi spună ce vede spiritul păsării. 

— Vorbeşti în dodii. 

— Este privilegiul şamanului. 

O pasăre trecu pe deasupra lor. 

— Un pescărel, râse Akesuk. Tu chiar ai noroc, Leon, 
noroc de-adevărat! Ştiai că în fiecare an vin aici mii de 
iubitori de păsări din întreaga lume, doar pentru a vedea 
pescăreii? Sunt foarte rari. Nu trebuie să îţi faci griji! 
Spiritele ţi-au trimis un semn. 

Mai târziu, când ajunseră în sfârşit în sacii lor de dormit, 
Anawak mai rămase un timp treaz. Soarele nocturn lumina 
peretele cortului. Odată auzi strigătul paznicului: Nanug, 
Nanuqg! Se gândi la Oceanul Arctic de sub el, adânc şi 
negru, şi gândurile lui, lipsite de trup, păreau să se 
scufunde în lumea necunoscută. Pluti pe o mare de somn, 
dormind adânc, şi ajunse într-un final pe platoul unui 
imens aisberg născut din ghețarii Groenlandei, adus la 
țărmul estic de la Bylot Island, ţinut captiv de marea 
îngheţată şi smuls în cele din urmă de vânt şi de valuri din 
gheaţa ce se sparge şi dus spre sud. In vis, Anawak urca 
pe o potecă îngustă şi acoperită de zăpadă până în vârful 
muntelui, şi găsea acolo o mare verde de smarald, formată 
din apa zăpezii topite. Cât vedea cu ochii marea albastră 
se întindea, netedă ca oglinda. Aisbergul se va topi, iar el 
se va scufunda în această mare liniştită până la izvorul 
vieţii, unde o enigmă aştepta să fie dezlegată. 


Şi poate un şaman care să îl ajute. 


24 mai 
Frost 


Ca de obicei, Frost era de altă părere. 

Zăcămintele principale de metan se aflau, conform 
estimării industriei extractoare, în Pacific, de-a lungul 
coastei vestice nord-americane şi lângă Japonia, apoi şi în 
Marea Ohotsk precum şi în Marea Bering şi mai departe 
spre nord în Marea Beaufort. În Atlantic, cele mai multe se 
găseau în pragul Americii. Existau zăcăminte mai mari în 
Caraibe şi lângă Venezuela, şi concentraţii mari în zona 
Strâmtorii Drake, între America de Sud şi Antarctica. Se 
ştiuse şi despre hidraţii norvegieni şi la fel de cunoscută 
era şi existenţa depozitelor din Mediterana estică şi din 
Marea Neagră. 

Doar în faţa coastei de nord-vest a Africii păreau să fie 
mai rare. În special în zona Insulelor Canare. 

Şi asta nu voia Frost să înţeleagă. 

Pentru că acolo din adânc se ridica apă rece, încărcată 
cu substanţe nutritive pentru algele plancton, care 
reprezentau la rândul lor hrana pentru excelentele zone 
pline de peşti. Ţinând cont de acest fapt, în zona Insulelor 
Canare ar fi trebuit să se afle cantităţi mari de hidrati. 
Peste tot acolo unde viaţa organică era abundentă, mai 
devreme sau mai târziu, în adânc se forma metan. 

Problema cu Insulele Canare era aceea că resturile în 
putrefacție ale vietăţilor nu se puteau depune niciunde. 
După ce se formaseră cu milioane de ani în urmă, din 
vulcani, insulele se înălţau abrupte ca nişte turnuri de pe 
fundul mării: Tenerifele, Gran Canaria, La Palma, Gomera 
şi Ferro. Toate creşteau de la adâncimi între trei şi trei 
kilometri şi jumătate spre suprafaţă, ace vulcanice 
stâncoase de pe care sedimentele şi resturile organice, în 
loc să se depună pe ele, pur şi simplu alunecau. De aceea 
hărţile obişnuite nici nu semnalau vreun zăcământ de 
metan în zona Insulelor Canare. Ceea ce, după părerea lui 
Stanley Frost, era prima presupunere greşită. 


În al doilea rând, el bănuia că vulcanii, care aveau drept 
vârfuri insulele ce se înălţau din mare, nu erau chiar atât 
de abrupți cum se spunea. Bineînţeles că erau abrupți, 
însă nu erau netezi şi verticali ca pereţii unei case. Frost 
se ocupase suficient de mult de formarea şi creşterea 
vulcanilor pentru a şti că şi cel mai abrupt con prezintă 
muchii şi terase. De aceea el era ferm convins că de jur 
împrejurul insulei se afla o mulţime de metan şi că până 
acum nimeni nu se uitase cu prea multă atenţie acolo. 
Acest hidrat nu ar fi prezent în bulgări mari, ci ar străbate 
stâncile ca o reţea de vinişoare fine. În orice caz, el s-ar fi 
depus pe muchiile acoperite de sediment. 

Pentru că era vulcanolog, dar nu şi expert în hidraţi, 
ceruse la Chateau sfatul lui Gerhard Bohrmann. 
Hotărâseră să dezlege misterul. Prin urmare, Frost 
alcătuise o listă cu insulele care i se păreau a fi afectate. În 
afară de La Palma, printre ele se numărau şi Hawaii, Capul 
Verde, Tristan de Cunha mai spre sud şi Reunion în 
Oceanul Indian. Fiecare dintre ele era o potențială bombă 
cu ceas, însă La Palma era şi rămânea fără egal. Dacă 
temerile lui Frost se adevereau şi dacă ființele acelea din 
adâncuri erau într-adevăr atât de istețe cum credea 
profesorul norvegian, atunci lanțul vulcanic Cumbre-Vieja 
din La Palma atârna deasupra câtorva milioane de oameni, 
cu o înălţime de două mii de metri, ca o sabie a lui 
Damocles. 

Grație strădaniilor lui Bohrmann, Frost şi echipa lui 
obţinură celebra Polarstern pentru expediţia plănuită. 
Vasul de cercetare german avea, la fel ca Sonne, un Victor 
6 000 la bord. Nava Polarstern era destul de mare pentru a 
nu fi pusă în pericol de balene şi fusese echipată cu 
camere subacvatice de luat vederi, pentru a recunoaşte din 
vreme eventualele atacuri cu bancuri de scoici, meduze 
sau alte organisme. Frost nu avea idee dacă îl va mai 
revedea pe Victor după ce îl lăsa în apă, în condiţiile în 
care acolo jos dispărea orice. Era o încercare la noroc, însă 
nimeni nu se pronunţă împotriva iniţiativei. 

Victor se scufundă pe partea de vest a insulei La Palma. 


Polarstern se putea vedea de pe uscat. Robotul cercetă 
sistematic flancul abrupt al conului vulcanului până când, 
la o adâncime de 400 de metri, dădu peste o formaţiune de 
terase suprapuse care stăteau la perete ca nişte balcoane, 
fiind acoperite de sedimente pe suprafeţe întinse. 

Acolo găsi zăcămintele de hidrat prezise de Frost. 

Dar ele dispăreau sub trupurile viermuitoare de un alb 
rozaliu, prevăzute cu maxilare şi cleşti. 


8 iunie 
La Palma, Insulele Canare, lângă Africa de Vest 


— De ce lucrează viermii ăştia cu atâta patos la 
fundamentul unei insule de vacanţă, din moment ce în 
Japonia sau în faţa uşii noastre ar putea face pagube mult 
mai mari? întrebă Frost. Mă refer la faptul că Marea 
Baltică era un spaţiu de conglomerare. La fel şi coasta 
americană de est şi Honshu, însă aici populaţiile de viermi 
nu sunt nici pe departe suficiente pentru a-i da drumul. lar 
acum îi găsim şi aici, în faţa unei insule de vacanţă din 
vestul african. Deci ce e toată povestea asta? Aici îşi fac 
concediul? 

Imbrăcat ca de obicei în salopetă şi cu şapca de baseball 
pe cap, el stătea sus pe partea vestică a muntelui central, 
care se întindea pe întreaga insulă. În timp ce stâncile din 
nord înconjurau celebrul crater de eroziune, Caldera de 
Taburiente, coama muntelui, cu nenumăraţii ei vulcani de 
sedimente, se continua până în vârful sudic. 

Frost era însoţit de Bohrmann şi de doi reprezentanţi ai 
trustului De-Beers, o directoare şi un director tehnic pe 
nume Jan van Maarten. Elicopterul ateriză puţin mai 
departe de pista de nisip pe care stăteau ei. La picioarele 
lor se întindea, de o frumuseţe impresionantă, peisajul 
craterelor înverzite. Conurile se aliniau unul după altul. 
Câmpuri negre de lavă coborau până jos pe țărm, 
presărate cu pete de un verde crud. Vulcanii de pe La 
Palma nu scuipau lavă în mod regulat, însă următoarea 
izbucnire ar fi putut avea loc oricând. Din punct de vedere 
geologic, insulele erau considerate pământ tânăr. În 1971 
se mai formase un nou vulcan, Teneguia, în sudul extrem, 
cel care mărise insulele cu câteva hectare. La drept 
vorbind, întreaga creastă muntoasă forma un singur vulcan 
cu mai multe ieşiri şi de aceea, în cazul erupţiilor, se 
vorbea doar despre una singură, care se numea Cumbre 
Vieja. 

— Întrebarea este, spuse Bohrmann, unde trebuie să 


acţionezi pentru a provoca cele mai multe pagube. 

— Credeţi într-adevăr că şi-a pus cineva această 
problemă? se încruntă directoarea. 

— Este doar o ipoteză, răspunse Frost. Dar dacă pornim 
de la presupunerea că în spatele acestor lucruri se află un 
spirit inteligent, atunci el dă dovadă de o strategie extrem 
de ingenioasă. Bineînţeles că, după dezastrul din Marea 
Nordului, fiecare a presupus că următoarea nenorocire 
urma să apară în apropierea nemijlocită a ţărmurilor 
foarte populate şi în zonele industriale. Şi am găsit într- 
adevăr viermi acolo, însă în număr mic. De aici s-ar putea 
deduce că forţele trupelor duşmane, pentru a le numi aşa, 
au scăzut. Sau că are nevoie de timp pentru a produce alţi 
viermi. Permanent ni se distrage atenţia, împreună cu 
Gerhard am ajuns între timp la concluzia că aceste 
pseudoinvazii din America de Nord şi Japonia sunt 
manevre menite să ne inducă în eroare. 

— Însă ce rezolvă dacă distrug hidraţii din La Palma? 
întrebă femeia. Aici nu prea se întâmplă mare lucru. 

Oamenii de la De-Beers intraseră în joc atunci când 
Frost şi Bohrmann plecaseră în căutarea unui sistem, deja 
existent, cu care puteau fi aspiraţi viermii mâncători de 
gheaţă. In apropiere de Namibia şi Africa de Sud, de 
secole se căutau diamante pe fundul mării. La aceste 
acţiuni luau parte mai multe societăţi, în fruntea cărora se 
afla colosul internaţional al diamantelor De Beers, care 
făcea săpături până la adâncimi de 180 de metri, de pe 
vapoare şi de pe platformele plasate în mare. În urmă cu 
câţiva ani, De Beers începuse să dezvolte noi echipamente 
care pătrundeau tot mai adânc: buldozere subacvatice 
telecomandate cu trompe de aspirare, care puteau opera şi 
pe pante abrupte. Teoretic, sistemul era capabil să atingă 
adâncimi de mai multe mii de metri, dar pentru asta 
trebuia, mai întâi, construită o trompă de o asemenea 
lungime. 

Statul-major hotărâse să pună imediat la curent grupul 
concernului de diamante care se ocupa de acest proiect. 
Cei doi reprezentanţi De Beers ştiau, în acest moment, 


doar că sistemul lor ar putea juca un rol important în 
combaterea catastrofelor naturale ce aveau loc în întreaga 
lume şi că va fi nevoie urgent de o trompă de aspirație 
lungă de mai multe sute de metri. Frost venise cu 
propunerea să zboare pe Cumbre pentru că voia să le ofere 
oamenilor o imagine cât mai clară a ceea ce urma să 
păţească omenirea dacă această misiune eşua. 

— Nu vă lăsaţi înşelaţi, spuse Frost. Se întâmplă o 
grămadă o lucruri. 

Părul lui cârlionţat care ieşea de sub şapcă, tremura în 
bătaia rece a alizeului, iar cerul i se oglindea în ochelarii 
colorați. Arăta ca de obicei ca un amestec între Fred 
Flinstone şi Terminator, iar vocea îi tuna în mijlocul 
colinelor paşnice acoperite de pini, de parcă ar fi urmat să 
propovăduiască următoarele zece porunci. 

— Ne aflăm aici pentru că acum două milioane de ani 
activitatea vulcanică a scuipat în mare Insulele Canare. 
Totul pare foarte idilic, însă este o impresie înşelătoare. 
Jos, în satul Tijarafe - care de altfel e un cuibuşor 
frumuşel, delicioase quesos de almendras! -, pe 8 
septembrie se sărbătoreşte festivalul dracului, şi dracul 
fuge prin piaţa satului pufnind şi scuipând foc. De ce face 
asta? Pentru că locuitorii insulei îşi cunosc vulcanul. 
Pentru că pufnitul şi scuipatul fac parte din cotidianul lor. 
Inteligența căreia îi datorăm viermăraia ştie şi ea acest 
lucru. Ştie cum s-a format insula şi cine ştie lucrurile 
astea, de obicei îi cunoaşte şi punctele slabe. 

Frost făcu câţiva paşi până la marginea povârnişului. 
Pietrişul fărâmicios al lavei scârţâi sub cizmele Doc 
Martens. Departe, sub ei, se spărgeau, strălucitoare, 
valurile Atlanticului. 

— În 1949, Cumbre Vieja, bătrânul dulău adormit, s-a 
mai trezit o dată frumuşel la viaţă, mai exact unul din 
craterele acestuia, vulcanul din San Juan. De atunci 
versantul vestic de la picioarele noastre este străbătut de o 
crăpătură lungă de câţiva kilometri, care abia se poate 
vedea cu ochiul liber. Este posibil ca această crăpătură să 
ajungă până la structura inferioară din La Palma. Părţi ale 


Cumbre Vieja s-au prăbuşit atunci vreo patru metri în 
mare. În ultimii ani am măsurat de multe ori terenul. La 
următoarea erupție, este foarte probabil ca flancul vestic 
să se desprindă complet, deoarece unele straturi de piatră 
conţin enorm de multă apă. Când magma nouă şi fierbinte 
urcă în coşul vulcanic, această apă se va dilata dintr-odată 
şi se va evapora. Presiunea care se formează ar putea 
arunca în aer, fără probleme, partea instabilă, şi, în plus, 
acolo mai apasă şi flancul estic şi cel sudic. Ca urmare, 
500 de kilometri cubi de piatră ar aluneca, prăbuşindu-se 
în mare. 

— Am citit despre asta, spuse van Maarten. 
Reprezentanţii oficiali ai Insulelor Canare consideră 
această teorie îndoielnică. 

— Îndoielnic, tună Frost ca trâmbiţa din Ierihon, este 
felul în care ei evită, în toate declaraţiile lor oficiale, 
exprimarea unui punct de vedere clar, pentru a nu-i speria 
pe turişti. Omenirea nu va fi scutită de acest capitol. Au 
existat deja câteva exemple mai mici. În 1741, în Japonia a 
explodat Oshima-Oshima, provocând valuri înalte de 30 de 
metri. La fel de înalte au fost şi în 1888, când Ritter Island 
din Noua Guinee a colapsat, iar stânca ce s-a prăbuşit 
atunci avea doar un procent din ceea ce ne aşteaptă aici! 
Kilauea din Hawaii este supravegheată de ani întregi 
printr-o reţea de staţii GPS care înregistrează şi cea mai 
mică mişcare, şi se mişcă! Flancul sudic alunecă anual 
zece centimetri spre vale, şi va fi vai şi amar când va lua 
viteză. Nici unul dintre noi nu-şi poate imagina ce s-ar 
putea întâmpla. Aproape fiecare vulcan de pe insulă are 
tendinţa să devină mai abrupt, odată cu vârsta. Când 
devine prea abrupt, o bucată din el se rupe. Oficialităţile 
din La Palma se prefac oarbe şi surde. Intrebarea care se 
pune nu este dacă se va întâmpla, ci când se va întâmpla. 
Peste o sută de ani? Peste o mie? E singurul lucru pe care 
nu-l ştim. Erupţiile vulcanice de aici nu obişnuiesc să-şi 
anunţe venirea. 

— Ce se întâmplă dacă jumătate de munte se prăbuşeşte 
în mare? întrebă reprezentanta firmei. 


— Cantități impresionante de apă vor fi dislocate din 
masa stâncoasă, spuse Bohrmann, iar acestea se vor 
suprapune, devenind tot mai înalte. Impactul va avea o 
viteză estimată de 350 de kilometri pe oră. Pietrişul ar ieşi 
până la 60 de kilometri în largul mării, iar apa nu va putea 
trece pur şi simplu peste el. Se va forma o bulă uriaşă de 
aer care va disloca cu mult mai multă apă decât stânca 
prăbuşită. Ce se va întâmpla în continuare, aici părerile 
sunt împărţite, dar oricum nici una din variante nu ne dă 
motive de bucurie. În apropiere de La Palma, căderea va 
provoca un val uriaş cu înălţimea între 600 şi 900 de metri. 
Se deplasează cu 1 000 de kilometri pe oră. Spre deosebire 
de cutremure, prăbuşirea munţilor şi alunecările de 
pământ sunt evenimente punctuale. Valurile se vor întinde 
radial peste Atlantic şi îşi vor distribui energia. Cu cât sunt 
mai departe de punctul de formare, cu atât sunt mai joase. 

— Sună liniştitor, murmură directorul tehnic. 

— Doar parţial. Insulele Canare vor fi rase de pe faţa 
Pământului într-o secundă. La o oră de la pornire, un 
tsunami înalt de 100 de metri atinge coasta africană din 
vestul Saharei. Pentru a ne face o idee: cel din Europa de 
Nord a atins în fiorduri 40 de metri şi rezultatul se 
cunoaşte. Şase până la opt ore mai târziu, un val de 50 de 
metri înălţime trece peste Caraibe, pustieşte Antilele şi 
inundă Coasta de Esta SUA între New York şi Miami. La 
scurt timp după aceea, loveşte cu aceeaşi putere Brazilia. 
Valuri mai mici ajung în Spania, Portugalia şi în Insulele 
Britanice. Efectele ar fi nimicitoare şi pentru Europa 
Centrală, unde s-ar prăbuşi întreaga economie. 

Oamenii de la De Beers păliră. Frost privi în jurul lui 
rânjind. 

— A văzut cineva Deep Impact? 

— Filmul? Dar valul ăla era mult mai înalt, spuse 
reprezentanta firmei De-Beers. De câteva sute de metri. 

— Sunt suficienţi 50 de metri pentru a rade New Yorkul 
de pe suprafaţa Pământului. In urma impactului se 
eliberează o energie care ar acoperi consumul anual al 
Statelor Unite. Puteţi ignora înălţimea caselor, doar 


temeliile preiau forţa unui tsunami. Restul pur şi simplu se 
prăbuşeşte, oricât de înaltă ar fi construcţia. Şi nici unul 
dintre noi nu este Bruce Willis, dacă pot adăuga. Frost 
făcu o pauză şi arătă în josul pantei. Pentru a destabiliza 
flancul vestic, este nevoie sau de o erupție a lui Cumbre 
Vieja sau de o alunecare sub nivelul mării. La asta lucrează 
viermii. La o repetare în miniatură a ceea ce au făcut în 
Europa de Nord, însă ar trebui să fie suficient pentru a 
provoca alunecarea unei părţi a soclului vulcanic submarin 
şi a-l face să se prăbuşească în adânc. Urmarea ar fi un 
mic cutremur, suficient pentru a perturba statica din 
Cumbre Vieja. S-ar putea ca acest cutremur să provoace şi 
o erupție, în orice caz versantul vestic se va destabiliza. 
Oricum ar fi, se va prăbuşi. Catastrofa va avea loc. In 
Norvegia, viermii au avut nevoie de câteva săptămâni, aici 
s-ar putea să meargă mai repede. 

— Cât timp ne mai rămâne? 

— Aproape deloc. Bestiile astea rafinate şi-au ales nişte 
locuri în ocean la care nu te gândeşti imediat. Se folosesc 
de capacitatea de propagare a undei de şoc în largul mării. 
În Marea Nordului au nimerit-o la fix, însă civilizaţia 
umană se va simţi mizerabil abia atunci când la celălalt 
capăt al lumii colapsează o insuliţă cu aspect inofensiv. 

Van Maarten îşi frecă bărbia. 

— Am construit un prototip al trompei care poate cobori 
la 300 de metri. Funcţionează. Cu adâncimi mai mari nu 
avem experienţă, însă... 

— Am putea prelungi trompa, propuse reprezentanta. 

— Pentru asta ar trebui să fim magicieni. Dar bine, dacă 
oprim orice altă lucrare... Eu îmi fac mai multe griji pentru 
vaporul aferent. 

— Nu prea cred că vă veţi descurca cu un singur vapor, 
observă Bohrmann. Câteva miliarde de viermi reprezintă o 
masă biologică uriaşă. Trebuie să o pompaţi undeva. 

— Asta nu e problema noastră. Am putea asigura naveta. 
Mă refer la vaporul de pe care vom manevra trompa. Dacă 
o prelungim până la 400 sau 500 de metri, trebuie să o 
depozităm undeva. Este un furtun de jumătate de 


kilometru lungime! Greu ca plumbul şi ceva mai gros decât 
un cablu subacvatic, pe care îl puteţi rula pur şi simplu în 
burta vaporului. Şi în plus, atunci când se mişcă trompa, 
vaporul trebuie să fie suficient de stabil pentru a compensa 
aceste mişcări. Nu ar trebui să ne temem de atacuri, însă 
hidrostatica are şiretlicurile ei. Nu puteţi lăsa furtunul să 
atârne pur şi simplu la tribord sau la babord, fără a 
periclita stabilitatea vaporului. 

— Deci ar fi bună o dragă plutitoare? 

— Nu de mărimea asta. Bărbatul rămase pe gânduri. 
Poate un vas de extracţie? Nu, este prea greoi. Mai bine o 
platformă plutitoare. Oricum, lucrăm deja cu aşa ceva. Un 
sistem cu ponton, cel mai bine ar fi o construcţie clasică 
semiscufundătoare ca în tehnica offshore, doar că nu o 
vom ancora cu parâme, ci o vom mişca pe mare ca pe un 
vapor normal. Chestia trebuie să poată fi manevrată. Se 
duse puţin mai la o parte şi începu să mormăie ca pentru 
sine despre frecvenţe ale rezonanţei şi agitarea valurilor. 
Apoi se întoarse la ceilalţi. Un semisubmarin ar fi potrivit. 
Stabilitate maximă pe valuri, flexibil, suportul ideal pentru 
un braţ de macara solicitat. Lângă Namibia avem aşa ceva, 
pe care îl putem modifica rapid. Dispune de elice cu 
reacţie de 6 000 de volţi şi, la nevoie, mai putem înşuruba 
câteva elemente laterale. 

— Heerema? întrebă directoarea. 

— Corect. 

— Nu voiam să o reciclăm? 

— Nu e de aruncat la fier vechi. Hereema dispune de 
două corpuri principale de dislocare, puntea este sprijinită 
pe şase coloane, deci totul este aşa cum trebuie. Bine, e 
din 1978, dar pentru ce ne trebuie nouă ar trebui să fie 
suficient. Ar fi calea cea mai rapidă. Nu avem turn de 
forare, ci două braţe de macara. Pe unul din ele vom 
cobori furtunul. Nici pomparea în sus nu este o problemă. 
Şi putem aborda vapoare care să ia viermii. 

— Sună bine, spuse Frost. Când poate fi aici? 

— În condiţii normale, în jumătate de an. 

— Şi în condiţiile de faţă? 


— Nu pot să promit nimic. Şase până la opt săptămâni, 
dacă ne apucăm imediat. Tehnicianul îl privi. Vom face tot 
ce ne stă în putinţă. Ne pricepem la aşa ceva. Totuşi, dacă 
reuşim s-o facem în timp aşa de scurt, vă rog să 
consideraţi că am înfăptuit o adevărată minune. 

Frost încuviinţă din cap. Privea spre Atlantic. Se 
întindea la picioarele lui, albastru şi frumos. Încercă să îşi 
imagineze cum ar fi dacă apa ar creşte brusc şase sute de 
metri în înălţime. 

— E bine, răspunse. Pe moment avem mare nevoie de 
minuni. 


Partea a treia 
Independence 


Sunt convins că există, precum axiomele matematice, 
drepturi şi valori universale, independente de om, şi 
înainte de toate dreptul la viaţă. Dilema care se impune 
este unde sunt ele scrise? Şi cine ar putea să le acorde, 
dacă nu omul? Putem accepta faptul că există drepturi şi 
valori situate dincolo de puterea noastră de percepţie, dar 
nu ne putem situa în afara percepţiei noastre. Ca şi cum 
pisica ar trebui să hotărască dacă şoarecii pot fi mâncaţi 
sau nu. 


Leon Anawak, Autocunoaştere şi conştiinţă 


12 august 
Marea Groenlandei 


Samantha Crowe lăsă jos foile din mână şi privi afară. 

CH-53 Super Stallion cobora rapid. O briză puternică 
scutura elicopterul de transport lung de 30 de metri. Părea 
să cadă spre platforma luminată din mare şi Crowe se 
întrebă cum putea aşa o chestie uriaşă să circule pe mare, 
şi, în acelaşi timp, cum puteai ateriza pe ceva atât de mic. 

La 950 de kilometri nord-est de Islanda, USS 
Independence LHD-8 stătea deasupra Mării Groenlandei, 
un oraş plutitor, aspru şi străin, cu aspectul unui planor 
cosmic din Alien. Două hectare de libertate şi 97 000 de 
tone de diplomaţie, după cum se exprima marina militară. 
Cel mai mare portavion tactic din lume va fi casa ei pentru 
următoarele săptămâni, iar noua ei adresă va fi: USS 
Independence LHD-8, 75* latitudine nordică, 3 500 de 
metri deasupra fundului mării. 

Sarcina ei: să poarte o discuţie. 

Aparatul luă o curbă. Super Stallion se îndreptă plin de 
elan spre punctul de aterizare şi ajunse lin la bordul 
portavionului. Prin geamul lateral zări un bărbat în 
salopetă galbenă, care dirija elicopterul spre poziţia de 
parcare. Cineva din echipaj o ajută să-şi desfacă centura şi 
să scape de echipament, de casca prevăzută cu căşti, de 
vesta de salvare şi de ochelarii de protecţie. Zborul fusese 
dificil şi Crowe simţi că-i tremurau picioarele. Părăsi 
aparatul, nesigură pe picioare, şi traversă rampa de la 
pupa; ieşi de sub coada lui Super Stallion şi privi în jur. 

Pe puntea de zbor se vedeau puţine aparate. Golul 
sublinia impresia de suprarealism. Zări o suprafaţă 
asfaltată de-a dreptul nesfârşită, întreruptă doar de 
punctele de fixare, cu o lungime de 257,25 şi o lăţime de 
32,5 metri. Crowe cunoştea aceste lucruri cu exactitate. 
Era matematiciană, cu o slăbiciune pentru numerele 
exacte, astfel încât căutase să afle dinainte cât mai multe 
despre USS Independence, dar teoria pălise în faţa 


realităţii. Adevărata Independence nu avea nimic în comun 
cu schemele desenate şi datele tehnice. În aer plutea un 
miros greu de ulei şi kerosen amestecat cu cauciuc 
fierbinte şi sare, şi totul era măturat peste punte de un 
vânt aspru, care îi smucea salopeta. 

Nu era un loc în care să vii de plăcere. 

În jur alergau bărbaţi în geci colorate cu apărătoare 
pentru urechi. Unul veni spre ea, în timp ce soldaţii îi 
cărau bagajele afară. Purta o geacă albă. Crowe încercă 
să-şi amintească. In alb erau responsabilii cu siguranţa. 
Cei în galben dirijau elicopterele pe punte, cei în roşu se 
îngrijeau de combustibil şi materialul de luptă. Nu erau şi 
unii în maro? Şi în mov? Cu ce se ocupau cei în maro? 

Frigul o pătrunse până la piele. 

— Veniţi după mine, îi strigă bărbatul încercând să 
acopere zgomotul rotoarelor care încetineau. Arătă spre 
singura construcţie a portavionului. Acesta se înălța la 
tribord ca un bloc cu multe etaje, încoronat de antene şi 
senzori supradimensionaţi. Mâna dreaptă a lui Crowe îşi 
pipăi mecanic şoldul în timp ce mergea în urma lui. Apoi îşi 
dădu seama că, prin salopetă, nu ajungea la ţigări. Nici în 
elicopter nu avusese voie să fumeze. Nu o deranja să 
zboare în Arctica pe vânt, dar atâtea ore fără nicotină nu 
erau deloc pe gustul ei. 

Insoţitorul ei deschise un bocaport. Crowe păşi pe 
insulă, cum era numită construcţia în jargonul marinei. 
După ce trecu de o ecluză dublă, o întâmpină un aer 
proaspăt şi curat. Insula îi lăsa impresia unei peşteri, 
ciudat de neîncăpătoare. Omul de pe punte o lăsă în grija 
unui negru înalt în uniformă, care se prezentă drept 
Salomon Peak. Îşi strânseră mâinile. Peak părea crispat, 
de parcă nu ar fi fost obişnuit cu prezenţa civililor. În 
ultimele săptămâni, Crowe participase la mai multe 
conferinţe alături de el, ce-i drept doar telefonic. 
Străbătură un coridor întortocheat şi pătrunseră mai 
adânc în interiorul vaporului, coborând prin nişte pasaje 
abrupte, asemănătoare scărilor, fiind urmaţi de soldaţii 
care îi duceau bagajul. Pe un perete se putea citi scris cu 


litere mari LEVEL 02. 

— Doriţi probabil să vă împrospătaţi ţinuta, spuse Peak 
şi deschise una din multele uşi identice care se înşirau pe 
ambele laturi. În spatele uşii se afla o cameră surprinzător 
de încăpătoare, mobilată corespunzător, un mic 
apartament mai degrabă. Crowe citise că la bordul unui 
portavion spaţiul privat era redus la minimum şi că soldaţii 
dormeau în saci de dormit. Când făcu o observaţie în 
sensul ăsta, Peak ridică din sprâncene. 

— Nu ne-am permite să vă cazăm la soldaţii marinei, îi 
răspunse. Apoi schiţă un zâmbet. Şi marina ştie să-şi 
trateze oaspeţii. Aici este flaggland. 

— Flaggland? 

— Excelsiorul nostru. Apartamentele pentru amirali şi 
statul lor major, atunci când vin la bord. Momentan, nu 
suntem ocupați la capacitate maximă, avem deci tot locul 
de pe lume. Doamnele care participă la expediţie sunt 
găzduite în Flaggland, iar partea masculină în Officerland. 
Imi permiteţi? Peak trecu pe lângă ea şi deschise încă o 
uşă. Baie proprie şi toaletă. 

— Sunt impresionată. 

Soldaţii îi aduseră bagajele. 

— Găsiţi un mic bar sub televizor, spuse Peak. Băuturi 
nealcoolice. Vin să vă iau peste jumătate de oră să facem 
turul. Aveţi suficient timp? 

— Absolut. 

Crowe aşteptă până se închise uşa în urma lui. Începu să 
caute febril o scrumieră. Găsi una într-un sertar, se extrase 
din salopetă şi cotrobăi după ţigări în jacheta sport pe care 
o purta pe dedesubt. Abia după ce scoase una din pachetul 
mototolit, şi-o aprinse şi trase un fum, se simţi din nou un 
om întreg. 

Stătea pe marginea patului pufăind. 

Era trist, de fapt. Două pachete pe zi era al naibii de 
trist, la fel de trist ca şi faptul că nu se putea lăsa. 
Încercase de două ori. De două ori nu reuşise. 

Poate că nici nu voia să reuşească. _ 

După a doua ţigară, se băgă sub duş. În final îşi trase 


blugii, adidaşii şi tricoul, mai fumă una şi inspectă toate 
sertarele şi dulapurile. Când bătu la uşă, studiase deja 
viaţa interioară a cabinei atât de conştiincios, încât ar fi 
putut alcătui o listă completă de inventar. Aşa era ea, îi 
plăcea să fie bine informată. 

În faţa uşii nu stătea Peak. Era Leon Anawak. 

— V-am spus doar că o să ne revedem, zâmbi el. 

Crowe râse. 

— Şi eu v-am spus că o să vă regăsiţi balenele. Mă bucur 
să vă văd, Leon. Omul căruia îi datorez prezenţa mea aici, 
corect? 

— Cine spune asta? 

— Li. 

— Cred că aţi fi aici şi fără intervenţia mea. Dar am 
ajutat şi eu puţin. Trebuie să ştiţi că v-am visat. 

— Vai de mine! 

— Nu vă fie teamă, mi-aţi apărut sub forma unui spirit 
bun. Cum a fost zborul? 

— Turbulent. Sunt ultima, aşa-i? 

— Noi ceilalţi am urcat la bord încă din Norfolk. 

— Da, ştiu. Dar pur şi simplu nu am putut pleca din 
Arecibo. Este incredibil, dar te costă multă muncă şi să nu 
derulezi un proiect. Deocamdată, SETI e pusă la păstrare. 
Pe moment, nu are nimeni bani ca să căutăm omuleţi verzi 
în cosmos. 

— S-ar putea să găsim mai mulţi omuleţi verzi decât ne 
place, spuse Anawak. Haideţi. Peak va fi aici într-un minut. 
Vă arătăm cât de grozavă este Independence. După aceea 
e rândul dumneavoastră. Toţi sunt curioşi. Şi să ştiţi că 
aveţi deja o poreclă. 

— Am o poreclă? Cum mă cheamă acum? 

— Miss Alien. 

— Dumnezeule! O vreme îmi spuneau toţi miss Foster, 
după ce Jodie a jucat rolul meu în filmul ăla. Crowe scutură 
din cap. Ei, şi de ce nu? Mi-am luat autografele? Să 
mergem, Leon. 


Peak îi conduse prin lumea lui LEVEL 02. Îşi începuseră 


călătoria la prova şi se deplasau acum spre mijloc. Crowe 
admirase uriaşa sală de fitness de la prora, plină ochi cu 
benzi de alergare şi aparate de forţă, în care nu era 
aproape nimeni. 

— În mod normal, aici e înghesuială mare, spuse Peak. 
Independence poate găzdui trei mii de oameni. Acum nu 
suntem la bord nici 200. 

Se  plimbară printre cabinele tinerilor ofițeri, 
compartimente pentru câte patru până la şase oameni, 
cabine confortabile cu suficient spațiu de depozitare, mese 
extensibile şi scaune. 

— E plăcut, spuse Crowe. 

Peak ridică din umeri. 

— Depinde cum o priveşti. Când pe acoperiş acțiunea e 
în toi, nu puteţi adormi aşa uşor. La câţiva metri deasupra 
dumneavoastră decolează şi aterizează elicoptere şi jeturi. 
Cele mai mari probleme le avem, bineînţeles, cu nou- 
veniţii. La început sunt toţi complet suprasolicitaţi. 

— Şi când ajungi să te obişnuieşti cu gălăgia? 

— Nicicând. Dar te obişnuieşti să nu mai dormi 
neîntrerupt. Am fost de mai multe ori pe un portavion, de 
fiecare dată pentru luni de zile. După o vreme, devine o 
chestie normală să zaci în pat pregătit în permanenţă să te 
scoli. În schimb, uiţi cum e să dormi în linişte. Prima 
noapte petrecută acasă e un chin. Aştepţi urletul 
turbinelor, bufniturile vehiculelor şi ale cârligelor de 
ancorare,  alergăturile de pe coridoare, anunţurile 
permanente, şi în schimb se aude doar un ceas deşteptător 
ticăind undeva. 

Trecură pe lângă cantina imensă şi ajunseră în mijlocul 
vaporului în faţa unui perete etanş prevăzut cu 
închizătoare cu cifru. În spatele lui se afla o încăpere cu 
ferestrele camuflate. Era prima zonă populată pe care o 
vedea Crowe. Bărbaţi şi femei stăteau aşezaţi în faţa unor 
console cu lumini pâlpâitoare, privind concentrati în nişte 
monitoare mari înşirate de-a lungul pereţilor. 

— Pe LEVEL 02 se află majoritatea birourilor de 
comandă şi de conducere, explică Peak. Pe vremuri se 


aflau toate în clădirea insulei, dar era prea riscant. 
Sistemele de rachete se fixează de regulă asupra 
structurilor mai mari de pe vapor. Printre ele se numără 
bineînţeles şi insula. Câteva lovituri bine ţintite şi ţi-au 
tăiat capul de pe umeri, aşa că am mutat o mare parte a 
sălilor de comandă sub acoperiş. 

— Sub acoperiş? 

— În limbajul marinei. Puntea de decolare. 

— Şi ce anume faceţi aici? 

— Păi sala aceasta este CIC-ul... 

— O, da. Combat Information Center. 

Ochii de pe chipul îngust de abanos se aprinseră scurt. 
Crowe zâmbi şi îşi propuse să-şi ţină gura de acum încolo. 

— CIC este centrul nostru nervos senzorial, spuse Peak. 
În această încăpere sunt adunate toate datele, sistemele 
vaporului, sateliții, totul în timp real, se înţelege de la sine. 
Antiaeriana şi protecţia vaporului, înlăturarea 
defecţiunilor, comunicațiile... pe timp de luptă, e mare 
agitaţie aici. Cred că veţi petrece mult timp pe locurile 
acelea libere, doctor Crowe. 

— Samanta. Sau mai simplu Sam. 

— De acolo privim şi ascultăm sub apă, spuse Peak fără 
a-i răspunde la ultima remarcă. Supravegherea 
submarinelor, reţeaua sonarului SOSUS, Surtass LFA şi 
multe altele. Suntem la curent cu orice s-ar apropia de 
Independence. Peak indică un monitor uriaş aflat sub 
tavan. Un patchwork de diagrame şi hărţi se vedea pe el. 
Acela este Big picture. Cuprinde toate datele obţinute pe 
vapor şi realizează o panoramă. Acelaşi lucru îl vede şi 
căpitanul vasului pe monitoarele de pe puntea de 
comandă, dar la dimensiuni mai reduse. 

Peak o conduse mai departe prin încăperile învecinate. 
Aproape toate erau slab luminate de anunţurile de pe 
ecrane uriaşe, de monitoare şi display-uri. Legat de CIC se 
afla LFOC, Landing Force Operations Center. 

— Funcţionează ca o centrală de intervenţie a trupelor 
de aterizare. Fiecare unitate de luptă dispune de propria 
consolă. Înregistrările prin satelit şi avioanele de 


recunoaştere indică, la nevoie, poziţia brigăzilor inamice. 
În vocea lui Peak se simţea mândria. LFOC poate mobiliza 
urgent trupele şi poate dezvolta strategii. Computerul 
central asigură în orice moment legătura comandantului 
cu unităţile sale aflate la faţa locului. 

Pe câteva dintre monitoare, Crowe recunoscu puntea de 
decolare. Se impunea o întrebare pe care probabil că Peak 
o va respinge acru, dar o puse: 

— La ce ne folosesc toate astea, maior Peak? Duşmanul 
nostru se află în adâncuri. 

— Corect. Peak o privi iritat. Atunci vom conduce de aici 
operaţiunile din adâncuri. Care e problema? 

— Vă rog să mă scuzaţi. Probabil că am fost prea mult 
timp în spaţiu. 

Anawak rânji. Până acum se abţinuse de la orice 
comentariu, mulţumindu-se să se ţină după ei. Lui Crowe îi 
pica bine să-l ştie lângă ea. Peak continuă să le arate alte 
săli de control. Lângă CIC se afla JIC, Joint Intelligence 
Center. 

— Aici sunt descifrate şi interpretate datele furnizate de 
sistemele serviciilor de informaţii, spuse Peak. Nu se poate 
apropia nimic de Independence fără a fi cercetat în cele 
mai mici amănunte, iar dacă băieţilor nu le place ce văd, 
atunci deschid focul. 

— Mare răspundere, murmură Crowe. 

— Unele lucruri sunt interpretate de computer. Dar 
aveţi bineînţeles dreptate. Peak făcu un semn larg cu 
mâna. CIC şi JIC sunt domenii de muncă ştiinţifică şi, în 
plus, recepţionăm în permanenţă ştiri din întreaga lume, 
privim pe monitoare CNN şi NBC, şi o duzină de alte 
canale de ştiri. Veţi avea acces la orice informaţie posibilă 
şi la toate băncile de date ale Defense Mapping Agency. 
Ceea ce înseamnă că veţi avea plăcerea de a lucra cu 
hărţile oceanice ale marinei militare, de departe mai 
exacte decât orice altă hartă a cercetării independente. 

Continuară coborârea.  Vizitară pe rând centrul 
comercial de la bord, dormitoarele şi sălile goale de 
petrecere a timpului liber, ca şi uriaşul departament 


sanitar de la LEVEL 03, un areal antiseptic cu 600 de 
paturi, şase săli de operaţie şi o staţie de terapie intensivă 
supradimensionată. Crowe îşi imagină ce trebuia să fie aici 
pe timp de război. Oameni care sângerau şi ţipau, doctori 
şi asistente care alergau în toate părţile. Independence îi 
făcea tot mai mult impresia unui vapor-fantomă, nu, mai 
degrabă a unui oraş-fantomă. Urcară înapoi la LEVEL 02 şi 
merseră mai departe spre pupa până ajunseră la o rampă 
suficient de lată încât să poată circula maşini pe ea. 

— Tunelul duce din măruntaiele vaporului în zigzag până 
la insulă, spuse Peak. Independence este astfel construită 
încât să te poţi deplasa cu jeepul pe nivelele cele mai 
importante din punct de vedere strategic. Şi soldaţii 
mărşăluiesc prin tunel până pe punte. Coborâm. 

Paşii le răsunau între pereţii de oţel. Lui Crowe îi 
amintea de o parcare subterană, apoi tunelul rampei se 
deschise spre un hangar imens. Crowe ştia că acesta 
ocupa pe puţin o treime din întreaga lungime a vaporului 
şi înălţimea a două punți. Aici era curent. De ambele părţi 
se deschideau porţi uriaşe de hangar care duceau la 
platformele aflate în exterior. O lumină galbenă şi palidă 
se împletea cu lumina naturală, formând o atmosferă 
difuză. Pe laterale se aflau mici birouri şi puncte de control 
închise sub sticlă. Un sistem de transport cu cârlig, 
asemănător unor şine, se întindea de-a lungul tavanului. 
Crowe văzu în fundal stivuitoare mari cu furcă şi două 
vehicule de teren Hummer. 

— De obicei, puntea hangarului este plină de aparate de 
zbor, spuse Peak. Dar în misiunea asta ne descurcăm cu 
cele şase elicoptere Super-Stallion parcate pe acoperiş. La 
nevoie, fiecare evacuează câte cincizeci de persoane. Şi 
mai avem la bord două elicoptere Super-Cobra, de 
intervenţie rapidă. Peak arătă spre ieşirile ca nişte porţi 
aflate pe ambele laturi. Platformele exterioare sunt nişte 
lifturi cu care aparatele de zbor sunt transportate de aici 
până pe acoperiş. Fiecare suportă peste 30 de tone. 

Crowe se duse la poarta hangarului dinspre tribord şi 
privi afară. Marea se întindea îngheţată şi cenuşie spre un 


orizont gol. Aisbergurile se rătăceau rareori prin aceste 
locuri. Curentul Groenlandei de Est le ducea de-a lungul 
coastei la o distanţă de peste 300 de kilometri. Doar 
ocazional treceau câmpuri de gheaţă plutitoare. 

Anawak i se alătură. 

— Una din multele lumi posibile, aşa-i? 

Crowe încuviinţă din cap. 

— Aveţi şi o variantă subacvatică printre scenariile 
privind civilizațiile extraterestre? 

— Avem de toate în repertoriu, Leon. Veţi râde, dar, 
când mă gândesc la formele de viaţă extraterestră, mă uit 
în primul rând la planeta noastră. Privesc în adâncul 
oceanelor şi în interiorul Pământului, spre poli, în aer. 
Câtă vreme nu îţi cunoşti propria lume, nu îţi poţi face o 
idee despre alte lumi. 

Anawak încuviinţă. 

— Cred că asta e cea mai mare problemă a noastră. 

Îl urmară pe Peak în jos. Rampa unea nivelele ca o 
adevărată scară. Tunelul dădea într-un coridor plan care 
ducea la pupa. Se aflau acum adânc în inima lui 
Independence. Lateral, se deschidea o poartă de ecluză 
prin care pătrundea o lumină rece, artificială. Intrând, 
Crowe o recunoscu pe bioloaga cu care vorbise la 
videotelefon în decursul ultimelor săptămâni. Sue Oliviera 
era la una dintre mesele de laborator şi discuta cu doi 
bărbaţi care se prezentară drept Sigur Johanson şi Mick 
Rubin. 

Întreaga punte părea să fi fost transformată într-un 
laborator. Mesele şi aparatura erau grupate ca nişte 
insule. Crowe văzu bazine cu apă şi lăzi frigorifice. Două 
containere mari, unite între ele, erau prevăzute cu plăcuţe 
de atenţionare ce indicau pericol biologic, probabil 
rezervoare de maximă securitate. La mijloc se ridica ceva 
de dimensiunile unei mici case, înconjurate de o pasarelă. 
Nişte scări de oţel duceau în sus. Pereţii cutiei erau legaţi 
prin ţevi groase şi mănunchiuri de cabluri de aparatura 
mare cât nişte dulapuri. Un geam mare şi oval oferea o 
privire în interiorul difuz ce părea să conţină apă. 


— Aveţi un acvariu la bord? întrebă Crowe. Ce drăguţ! 

— Un simulator de mare adâncime, explică Oliviera. 
Originalul se află în Kiel. E ceva mai mare. În schimb, cel 
de aici are o fereastră panoramică din geam securizat. 
Presiunea din interior v-ar omori, pe alţii îi ţine în viaţă. 
Momentan, rezervorul e populat de câteva sute de raci albi 
care au fost prinşi la intrarea în Washington şi băgaţi 
imediat în containere sub presiune. Este prima dată când 
am reuşit să menţinem în viaţă masa gelatinoasă. Cel puţin 
aşa credem. Până acum nu s-a arătat, dar suntem siguri că 
e băgată în racii ăştia pe care îi dirijează. 

— Fascinant, spuse Crowe. Dar simulatorul nu e la bord 
numai pentru raci, aşa este? 

Johanson zâmbi misterios. 

— Nu se ştie niciodată ce îţi intră în plasă. 

— Deci un lagăr pentru prizonierii de război. 

— Lagăr pentru prizonierii de război! râse Rubin. Bună 
idee! 

Crowe privi în jur. Hala era închisă ermetic. 

— In mod normal, aici nu este o punte pentru vehicule? 
întrebă ea. 

Peak ridică din sprâncene. 

— Ba da. Dacă traversăm această ecluză, ajungem în 
jumătatea din spate a lui Independence, chiar sub 
hangarul pentru avioane. Dumneavoastră aţi citit mult, am 
dreptate? 

— Sunt o fire curioasă, răspunse Crowe cu modestie. 

— Ne rămâne doar să sperăm că vă veţi transpune 
curiozitatea în cunoştinţe. 

— Ce ins morocănos, îi şopti Crowe lui Anawak în timp 
ce părăseau laboratorul, îndreptându-se spre pupa prin 
tunelul de la parter. 

— Nu tocmai. Anawak scutură din cap. Bunul Sal e OK. 
Doar puţin neobişnuit cu civilii atoateştiutori. 


Tunelul se deschidea într-o hală mai înaltă şi mai lungă 
decât puntea hangarului. Păşiră pe un mal artificial care 
cădea spre un bazin căptuşit cu scânduri, situat ceva mai 


jos. Se întindea în faţa lor ca o piscină uriaşă, revărsată. O 
cupolă dreptunghiulară de sticlă, formată din două ecluze 
alăturate, fusese scufundată în mijloc. Pe lateral se înălța 
un bazin încăpător, ale cărui valuri încreţite oglindeau 
lumina din hală. Crowe văzu trecând pe sub suprafaţă 
nişte corpuri suple, de forma unor torpile. 

— Delfini! exclamă surprinsă. 

— Da. Peak încuviinţă. Echipajul nostru special. 

Privirea îi rătăci în sus. Tavanul era traversat şi aici de 
un sistem de şine ramificat. De ele atârnau formaţiuni cu 
aspect futuristic, de parcă ar fi încrucişat cineva nişte 
maşini sport supradimensionate cu submarine şi cu 
avioane. De ambele laturi ale bazinului, malul se continua 
sub forma unor treceri ca nişte diguri. De-a lungul 
pereţilor erau stivuite boxe cu echipamente şi materiale. 
Printre ele, Crowe văzu sonde, aparate de măsură şi 
costume de scafandru în dulapuri deschise. La intervale 
regulate, scări ascendente duceau spre podeaua halei. 

Patru zodiace se aflau pe uscat, în partea din faţă a 
bazinului. 

— Aici a scos cineva dopul, aşa-i? 

— Da, aseară. Dopul e acolo. Peak arată spre cupolă. 
Crowe o estimă la minimum opt pe zece metri. Ecluza, 
poarta noastră spre mare. E dublu asigurată, pe podeaua 
halei cu ecluze de sticlă, iar învelişul exterior cu ecluze 
masive de oţel. Intre ele se întinde un put de trei metri 
înălţime. Sistemul funcţionează alternativ. De îndată ce o 
barcă este în puț, închidem capacul de sticlă şi deschidem 
ecluzele de oţel. Când vrea să se întoarcă în interiorul 
vaporului, procedăm la fel. Barca intră în ecluză, porţile 
ecluzei se închid, iar noi putem vedea prin capacul de 
sticlă dacă a pătruns înăuntru şi ce nu ne place. În acelaşi 
timp, apa este supusă unei analize chimice. Interiorul 
ecluzei este prevăzut cu senzori care o verifică referitor la 
impurități şi toxine. Rezultatele sunt afişate pe două 
display-uri, unul de la marginea ecluzei şi unul de la 
pupitrul de control. Barca este ţinută în put aproximativ un 
minut. Abia când se dă verde, capacul de sticlă se deschide 


şi o lasă înapoi pe punte. În acelaşi mod lăsăm şi delfinii să 
intre şi să iasă. Veniţi! 

Păşiră de-a lungul digului dinspre tribord. La jumătatea 
distanţei, se ridica din podea o consolă aşezată imediat 
lângă margine şi prevăzută cu monitoare cu diferite funcţii 
de supraveghere. Dintr-un grup de indivizi în uniformă le 
ieşi în întâmpinare un bărbat ciolănos, cu ochii 
proeminenţi şi cu o mustață mare şi pleoştită. 

— Colonelul Luther Roscovitz, îl prezentă Peak. Şeful 
staţiei de scufundare. 

— Dumneavoastră sunteţi miss Alien, aşa-i? Roscovitz îşi 
descoperi dinţii lungi şi gălbui. Bun venit în croazieră! 
Unde aţi fost atâta vreme? 

— Nava mea spaţială a avut întârziere. Crowe privi în 
jur. Drăguţ pupitru de comandă. 

— Îşi îndeplineşte scopul. Îl folosim pentru acţionarea 
ecluzei şi pentru ridicarea şi coborârea submarinelor. Şi 
pompele sunt acţionate de aici, în scopul de a scufunda 
puntea sub apă. 

Crowe încercă să-şi aducă aminte ce ştia despre 
Independence. Făcu o mişcare din cap spre peretele de 
oţel dinspre pupa, care închidea puntea. 

— Asta este un perete ermetic, nu-i aşa? 

— Exact, zâmbi Roscovitz. Putem cobori clapa de la 
pupa şi putem cobori vaporul, inundând tancurile din spate 
cu balast. Apa mării pătrunde şi deja avem un port 
drăgălaş, cu tot cu intrare. _ 

— Drăguţ loc de muncă! Imi place. 

— Nu vă lăsaţi înşelată! În mod normal, aici se înghesuie 
unele în altele nave de desant, şlepuri de mare tonaj şi 
hovercrafturi. Hala asta mare se transformă cât ai clipi 
într-un grajd de maimute. Dar pentru misiunea asta oricum 
a trebuit să reorganizăm totul. Nu necesită nici o navă de 
desant. Ne trebuie un vapor care să fie destul de greu 
pentru a nu fi scufundat de cine ştie ce creaturi, care face 
faţă valurilor uriaşe, care dispune de oferta completă a 
tehnologiei moderne de comunicaţii şi oferă loc pentru 
aparatele de zbor şi o bază pentru scufundare. A fost un 


noroc chior că LHD-8 era tocmai în construcţie. Cel mai 
mare şi mai puternic vapor amfibie din toate timpurile era 
ca şi pregătit, în plus, nici nu se putea nimeri mai bine, 
căci exista posibilitatea de a face câteva schimbări. 
Şantierul de construcţii navale din Mississippi este foarte 
modern. Au conceput modificările necesare punţii în cel 
mai scurt timp, au instalat ecluze şi au modificat sistemul 
de pompare. Acum putem inunda bazinul fără să 
deschidem trapa. Oricum avem nevoie de ea doar în cazul 
în care vrem să ieşim cu zodiacurile. 

Crowe privi în jos în bazin. Doi oameni în costume de 
neopren stăteau la marginea bazinului, o femeie delicată, 
roşcată, şi un uriaş atletic cu o coamă de păr lung şi negru. 
Crowe văzu un delfin înotând până la marginea bazinului şi 
scoțând capul din apă. Scotea sunete asemănătoare unui 
lătrat. Uriaşul îl mângâie cu palma pe fruntea netedă. 
Delfinul stătu la mângâiat câteva secunde, după care se 
scufundă din nou. 

— Şi cine sunt ei? se interesă Crowe. 

— Se ocupă de echipa de delfini, spuse Anawak. Alicia 
Delaware şi... ezită Anawak. Şi Greywolf. 

— Greywolf? 

— Da. Sau Jack. Anawak ridică din umeri. Puteţi să-i 
spuneţi cum vreţi. Răspunde la ambele nume. 

— La ce serveşte echipa de delfini? 

— Camere vii de filmat. Înregistrează pe bandă când ies 
în larg. Motivul principal însă este acela că delfinii dispun 
de simţuri mult mai dezvoltate decât noi. Sonarul lor 
percepe alte fiinţe cu mult înainte ca sistemele noastre să 
le vadă. Cu unele din aceste animale Jack a lucrat în timpul 
activităţii lui din cadrul marinei. Dispun de un vocabular 
dezvoltat. Diferite stiluri de a fluiera. Unul pentru orci, 
altul pentru balena cenuşie, altul pentru balena cu cocoaşă 
şi aşa mai departe. Pot identifica aproape orice fiinţă mai 
mare care le este cunoscută, şi pot clasifica bancurile de 
peşti, iar ceea ce nu cunosc anunţă ca fiind formă de viaţă 
necunoscută. 

— Admirabil. Crowe zâmbi. Şi bărbatul acela frumos de 


acolo de jos chiar înţelege limba delfinilor? 
Anawak încuviinţă. 
— Mai bine decât limba noastră. Câteodată. 


Întâlnirea avu loc în sala de consfătuiri şi de depozitare 
vizavi de LFOC. Pe majoritatea celor prezenţi Crowe îi 
cunoştea deja personal sau de la videoconferinţe. Acum îi 
fu prezentată lui Murray Shankar, şeful serviciului de 
acustică de la SOSUS, lui Karen Weaver şi lui Mick Rubin, 
de asemenea căpitanului de pe Independence, un bărbat 
deşirat cu părul alb pe nume Craig C. Buchanan, care 
arăta de parcă ar fi fost inventatorul armatei militare, 
precum şi lui Floyd Anderson, primul ofiţer. Le scutură de 
zor mâinile, constatând că nu-l plăcea pe Anderson cu 
ceafa lui de bivol şi ochii negri ca nişte nasturi. Ultimul 
care o salută fu un bărbat îndesat, care întârziase şi care 
transpira abundent. Purta o pălărie de baseball şi pantofi 
sport. Peste burtă i se întindea un tricou galben cu 
inscripţia: Sărută-mă, sunt un prinţ. 

— Jack Vanderbilt, se prezentă. Sincer să fiu, mi-am 
imaginat-o altfel pe mama lui E.T. 

— Fiică ar fi fost mai şarmant, răspunse Crowe sec. 

— Nu vă aşteptaţi la complimente din partea unuia care 
arată ca mine. Vanderbilt râgâi. Nu este minunat, doctor 
Crowe? Aveţi acum în sfârşit ocazia să vă transformati 
toate speranţele şi temerile îndreptate inutil spre cosmos 
într-o aşteptare plină de bucurie. 

Se îndreptară toţi spre locurile lor. Li ţinu o scurtă 
cuvântare în care sintetiză ceea ce oricum ştiau deja cu 
toţii. Că Statele Unite se adresaseră ONU şi în decursul 
unei şedinţe secrete obţinuseră în unanimitate rolul 
logistic şi tehnologic de conducere în lupta împotriva forţei 
necunoscute. Între timp, Japonia şi unele ţări europene 
ajunseseră la concluzii asemănătoare echipei din Chateau: 
nu oamenii amenințau omenirea, ci o formă de viaţă 
necunoscută. Oricum ar fi stat lucrurile, fiecare păruse 
uşurat că nu trebuiseră să se roage prea mult de Statele 
Unite. 


— Avem motive să credem că suntem aproape de 
descoperirea unui vaccin împotriva toxinelor din algele 
ucigaşe, dar nu putem controla încă efectele secundare, 
iar în alte locuri apar raci cu agenţi mutanţi. In majoritatea 
ţărilor grav afectate, infrastructura s-a prăbuşit. America a 
fost bucuroasă să preia răspunderea, dar din nefericire 
trebuie să recunoaştem că abia suntem în măsură să ne 
apărăm propriile coaste. Între timp se înmulţesc viermii pe 
platformele continentale şi, mult mai grav, în jurul 
insulelor vulcanice ca La Palma, unde doctor Frost şi 
doctor Bohrmann încearcă să curețe coastele afectate cu 
un fel de aspirator subacvatic. În ceea ce priveşte 
balenele: atacurile cu sonar nu au avut nici un fel de efect 
asupra animalelor a căror natură este violată de un 
organism străin. Dar chiar şi dacă am fi reuşit, nu am 
putea împiedica nici exploziile de metan, nici nu am putea 
porni din nou Golfstreamul. Lupta împotriva simptomelor 
nu rezolvă problemele, şi până acum nu am putut ajunge la 
cauză, în timp ce operaţiunile subacvatice au fost sabotate 
sistematic. Nu mai obţinem informaţii despre ceea ce se 
întâmplă acolo jos. Şi pierdem un cablu subacvatic după 
altul. Bilanţul devastator al acestui război este că am 
devenit orbi şi surzi. Putem spune liniştiţi că l-am pierdut. 
Li făcu o pauză. Pe cine să atacăm? La ce ne foloseşte 
lupta, când La Palma alunecă, iar peste coastele Americii, 
ale Africii şi ale Europei năvălesc munţi de apă? Pe scurt, 
nu înaintăm nici un pas câtă vreme nu ne cunoaştem mai 
bine adversarul şi, putem să spunem, nu îl cunoaştem 
deloc. Prin urmare, scopul misiunii noastre nu este 
războiul, ci negocierea. Vrem să intrăm în contact cu acea 
formă de viaţă străină şi să o convingem să oprească 
teroarea declanşată împotriva rasei umane. După părerea 
mea, se poate negocia cu orice formă de viaţă şi 
informaţiile noastre ne indică faptul că ea se află exact 
aici, în Marea Groenlandei! Li zâmbi. Speranţa noastră se 
îndreaptă spre un deznodământ paşnic. Oricum, mă bucur 
să îi urez bun venit ultimului membru la expediţia noastră, 
doctor Samantha Crowe. 


Crowe îşi sprijini coatele pe masa de conferinţă. 

— Vă mulţumesc pentru primirea călduroasă. li aruncă o 
privire rapidă lui Vanderbilt. După cum probabil ştiţi, până 
în prezent SETI nu a avut succese deosebite. În faţa unei 
întinderi spaţiale de peste zece miliarde de ani-lumină, cât 
presupunem că măsoară universul care poate fi observat, 
orice este mai uşor de imaginat decât că am putea emite 
întâmplător în direcţia corectă şi să fim auziţi de cineva, 
care tocmai ne ascultă pe noi. Din punctul ăsta de vedere, 
acum stăm mai bine. În primul rând, avem indicii că 
ceilalţi chiar există. În al doilea rând, avem o idee 
aproximativă asupra locului în care trăiesc, şi anume 
undeva în oceane şi probabil că direct spre noi. Dar şi dacă 
ar sta la Polul Sud, tot i-am găsi. Nu pot părăsi mările, iar 
un impuls sonor puternic emis în Arctica mai poate fi auzit 
şi dincolo de Africa. Toate aceste lucruri sunt 
încurajatoare. Cel mai important lucru mi se pare a fi 
totuşi acela că deja am intrat în contact. De zeci de ani 
trimitem mesaje în spaţiul lor de viaţă. Din nefericire, 
conţinutul acestora reprezintă distrugerea lor, astfel încât 
nu răspund prin soli, ci ne supun unei terori fără 
comentarii. Acest lucru este extrem de supărător. Totuşi, 
să ne eliberăm temporar de sentimentele negative şi să 
vedem în această teroare o şansă. 

— O şansă? repetă Peak ca un ecou. 

— Da! Trebuie să o recunoaştem drept ceea ce este, un 
mesaj al unei forme de viaţă străine, din care putem face 
speculaţii asupra gândirii ei! 

Crowe puse mâna peste un vraf de dosare. 

— Am sintetizat pentru dumneavoastră modul nostru de 
abordare. În acelaşi timp trebuie să vă înăbuş speranţele 
într-o reuşită rapidă. Fiecare dintre dumneavoastră trebuie 
să se fi întrebat cu groază, în ultimele săptămâni, cine 
anume stă acolo jos şi trimite pe capul nostru cele şapte 
molimi. Cunoaşteţi filmele respective: Întâlnire de gradul 
III, E. T., Alien, Independence Day, The Abyss, Contact şi 
aşa mai departe. În toate aceste filme, avem de-a face fie 
cu monştri, fie cu sfinţi. Gândiţi-vă numai la secvenţa finală 


din Întâlnire de gradul III: o mulţime de oameni găsesc 
consolare în ideea că fiinţe cereşti superioare coboară la ei 
pentru a-i îndruma spre un viitor luminos, mai bun. Vi se 
pare cunoscută...? Da, din punctul acesta de vedere, 
problema are o dimensiune religioasă. Şi SETI are această 
dimensiune. Şi ne face să fim orbi când vine vorba despre 
alteritatea inteligenţelor străine. 

Crowe lăsă cuvintele să-şi facă efectul. Se gândise multă 
vreme cum să abordeze proiectul. În cele din urmă 
ajunsese la convingerea că va eşua din start dacă nu va 
reuşi să le scoată gărgăunii din cap participanţilor la 
expediţie. 

— Mă refer la faptul că în literatura SF aproape că nu 
există o preocupare serioasă privitoare la alteritatea 
culturilor străine. Într-adevăr, extratereştrii apar aproape 
de fiecare dată ca expresii exagerate până la grotesc ale 
speranţelor şi temerilor omeneşti. Extratereştrii din 
Întâlnirea de gradul III simbolizează nostalgia noastră 
după paradisul pierdut. În fond, sunt nişte îngeri şi aşa se 
şi poartă. Câţiva aleşi sunt conduşi spre lumină. Pe nimeni 
însă nu interesează o eventuală cultură a acestor 
extratereştri. Sunt doar unelte ale unor simple idei 
religioase. Totul la ele este extrem de omenesc pentru că 
se vrea a fi omenesc, până la scenografia apariţiei lor - 
lumină albă, strălucitoare, apariţii eterice, exact aşa cum 
ne-ar plăcea nouă. Extratereştrii din Independence Day 
sunt la fel de puţin extratereştri. Sunt răi, împlinind 
aşteptările noastre despre răutate. Nici lor nu li se 
recunoaşte cu adevărat capacitatea de a fi altfel. Binele şi 
răul sunt valori postulate de om. Aproape nici o ficţiune nu 
are interesul de a se situa deasupra lor. Ne este pur şi 
simplu dificil să ne imaginăm că valorile noastre nu ar fi şi 
ale altora şi că ideile lor despre bine şi rău nu ar 
corespunde ideilor noastre. Şi de aceea nici nu trebuie să 
trageţi cu urechea la spaţiul cosmic. Fiecare naţiune, 
fiecare cultură umană are propriii extratereştri în poartă, 
şi anume întotdeauna pe cei de dincolo de graniţă. Până nu 
conştientizăm acest lucru, nu vom fi capabili să comunicăm 


cu o inteligenţă străină. Pentru că probabilitatea să nu 
existe o bază comună a valorilor, să nu existe un bine şi un 
rău universal, poate nici măcar organe senzoriale 
compatibile prin intermediul cărora să se poată comunica 
este foarte mare. 

Crowe îi dădu teancul de dosare lui Johanson, care 
stătea lângă ea, şi îl rugă să le împartă. 

— Dacă vrem să începem să medităm la contacte reale 
cu extratereştri, ar trebui poate să ne imaginăm un stat de 
furnici. Cu rezerva că furnicile sunt superorganizate, nu cu 
adevărat inteligente. Dar să presupunem că ar fi. Atunci 
ne-am afla în faţa problemei să schimbăm impresii cu o 
inteligenţă colectivă care îşi devorează semenii răniţi sau 
bolnavi, fără să li se pară imoral, care poartă războaie fără 
a înţelege ideea noastră despre pace, pentru care 
reproducerea individuală reprezintă ceva nemaiauzit şi 
pentru care schimbul şi mâncarea  excrementelor 
reprezintă ceva obişnuit, pe scurt, care funcţionează în 
toate privinţele complet diferit, însă funcționează! Şi acum 
mai faceţi un pas înainte: imaginaţi-vă că, poate, nici nu 
recunoaştem o inteligenţă străină atunci când o vedem! 
Leon, aici de faţă, ar vrea să ştie dacă delfinii sunt 
inteligenţi, aşa că face teste elaborate, însă îi oferă ele 
certitudine? Şi invers, cum ne văd ceilalţi pe noi? Yrr luptă 
împotriva noastră, dar ne consideră oare inteligenți? Sper 
că m-am exprimat cu claritate. Orice am face aici, nu vom 
reuşi să ne apropiem de Yrr, câtă vreme vom continua să 
considerăm modul nostru de a înţelege valorile ca fiind 
buricul pământului şi al universului. Trebuie să ne 
reducem la ceea ce suntem de facto, una din nenumăratele 
forme de viaţă posibile, fără pretenţii deosebite asupra 
întregului. 

Crowe băgă de seamă că privirea lui Li era aţintită 
cercetător asupra lui Johanson. li făcea impresia că 
încearcă să se strecoare în mintea lui. Interesantă 
constelație e aici la bord, îşi spuse Crowe. Surprinse 
privirile schimbate de Jack O'Bannon şi Alicia Delaware şi 
ştiu în acelaşi moment că aveau o relaţie. 


— Doctor Crowe, spuse Vanderbilt  frunzărindu-şi 
exemplarul cu expunerea. Ce este, de fapt, inteligenţa, în 
accepțiunea dumneavoastră? 

Intrebarea suna ca o capcană. 

— O întâmplare norocoasă, spuse Crowe. 

— O întâmplare norocoasă? Credeţi asta? 

— Rezultatul multor condiţii aflate într-o fină corelare. 
Câte definiţii vreţi să auziţi? Unii susţin că inteligenţa este 
lucrul esenţial într-o cultură. Tocmai aici este problema. 
Există cel puţin atâtea definiţii câte culturi şi mentalități 
există. Unii sondează procesele de bază ale capacităţilor 
spirituale, alţii încearcă să măsoare inteligenţa din punct 
de vedere statistic. Apoi întrebarea: e ceva înnăscut sau 
obţinut în timp? La începutul secolului XX, se vehicula 
teoria că inteligenţa s-ar reflecta în felul în care este 
rezolvată o situaţie specifică. Unii reiau azi această teorie 
şi definesc inteligenţa drept capacitatea de adaptare la un 
mediu aflat în schimbare. Astfel, nu ar fi înnăscută, ci 
dobândită prin învăţare. Alţii, la rândul lor, susţin că 
inteligenţa ar fi ancorată în conceptul uman, reprezentând 
capacitatea înnăscută care ne ajută să ne adaptăm 
gândirea la situaţii mereu noi. După părerea lor, 
inteligenţa este capacitatea de a învăţa din experienţă şi 
de a te adapta cerinţelor mediului. Şi apoi mai există 
definiţia aceea frumoasă conform căreia inteligenţa ar fi 
capacitatea de a se întreba ce este inteligenţa. 

Vanderbilt încuviinţă încet. 

— Înţeleg. Asta înseamnă că nu ştiţi. 

Crowe rânji. 

— Permiteţi-mi o observaţie privitoare la tricoul 
dumneavoastră, domnule Vanderbilt. Doar după înfăţişarea 
exterioară, probabil că inteligenţa nu poate fi recunoscută. 

În jurul mesei izbucniră râsete repede înăbuşite. 
Vanderbilt se holbă la ea. 

Apoi rânji şi el. 

— Când aveţi dreptate, aveţi dreptate, îi răspunse. 


După ce sparseră gheaţa, înaintară rapid. Crowe schiţă 


următorii paşi. În ultimele săptămâni scosese conceptul 
din piatră seacă alături de Murray Shankar, Judith Li, Leon 
Anawak şi câţiva oameni de la NASA. Avea la bază puţinele 
încercări care fuseseră făcute pentru a intra în contact cu 
formele de viaţă extraterestră. N 

— Spaţiul cosmic ne face viaţa uşoară, arătă Crowe. În 
domeniul microundelor poţi trimite, cu adresă exactă, 
cantităţi imense de date. Lumina este uşor vizibilă şi 
călătoreşte cu o viteză de 300 000 de kilometri pe 
secundă. Nu aveţi nevoie de sârme şi cabluri. Sub apă totul 
este altfel, pentru că energia semnalelor în unde scurte 
este absorbită de molecule şi pentru că semnalele de undă 
lungă ar necesita antene uriaşe. Comunicarea pe calea 
luminii funcţionează, dar nu pe distanţe prea mari. 
Rămâne acustica. Dar şi aceea ascunde o problemă pe care 
o numim efectul de ecou: semnalele acustice sunt 
reflectate în toate părţile posibile, ceea ce provoacă 
interferenţe. Mesajul se suprapune peste sine însuşi, 
devenind de neînțeles. Pentru a împiedica acest lucru ne 
folosim de un modem special. 

— Am furat principiul de la mamiferele marine, spuse 
Anawak. Delfinii îl folosesc: pentru a păcăli, în oarecare 
măsură, ecoul şi interferenţele, cântă. 

— Credeam că doar balenele fac asta, spuse Peak. 

— Faptul că balenele ar cânta este interpretarea omului, 
spuse Anawak. Poate că ideea de muzică nici n-o au! Dar 
Sam se referă la altceva. În acest caz, cântatul înseamnă 
că animalele îşi modulează fără încetare frecvențele şi 
spectrul  armoniilor înalte. Astfel nu evită doar 
interferenţele, ci, totodată, îşi măresc şi potenţialul 
transmiterii informaţiei digitale sub apă. Folosim deci un 
modem care cântă. Momentan producem 30 KB pe o rază 
de acţiune de trei kilometri, ceea ce corespunde puterii a 
jumătate de conductă ISDN. Este suficientă chiar şi pentru 
a transmite imagini de bună calitate. 

— Şi ce le spunem ălora? întrebă Peak. 

— Legile fizicii, ale codului cosmic, există sub formă 
matematică, spuse Crowe. Ordinea cosmică a făcut 


posibilă evoluţia conştiinţei, punând-o în situaţia de a 
redescoperi la rândul său matematica pentru a-şi putea 
explica într-un mod compact şi creativ propria creaţie. 
Matematica este singura limbă universală pe care o 
înţelege orice fiinţă inteligentă care există în interiorul 
condiţiilor fizice valabile, şi această limbă o vom folosi şi 
noi. 

— Ce vreţi să faceţi? Să formulaţi probleme de 
matematică? _ 

— Nu, vrem să îmbrăcăm idei în haina matematicii. În 
1974, am creat un semnal radio pământesc plin de energie 
şi l-am trimis într-o nebuloasă de stele sferice din 
constelația Hercule. A trebuit să găsim o cale de a încifra 
astfel informaţia încât să poată fi înţeleasă pe o planetă 
străină şi poate că am dat dovadă de prea mult zel, trebuie 
să fii foarte evoluat pentru a putea sparge codul. Dar cu 
metode matematice funcţionează. În total, trimitem 1679 
de semne în sistem binar, adică punct şi linie, ca la morse. 
Acum lucrurile se complică. Un matematician ştie să 
interpreteze numărul 1679 pentru că poate fi format numai 
din produsul numerelor 23 şi 73, ambele numere prime 
care pot fi divizate doar prin ele însele şi prin 1. Astfel, 
receptorul va înţelege deja baza sistemelor de numere 
umane. Ordonarea celor 1 679 de semne are loc pe 73 de 
coloane a câte 23 de semne şi aşa mai departe. Vedeţi că 
se pot introduce multe într-un strop de matematică şi dacă 
transformați acum punctul şi linia în alb şi negru - ce 
minune! - obţineţi un model! 

Crowe ridică o foaie cu un grafic. Făcea impresia unei 
foi cu pixeli mari scoasă la imprimantă. Pe alocuri părea 
abstractă, în alte locuri se puteau recunoaşte forme clare. 

— Rândurile de sus oferă informaţii despre numerele de 
la 1 la 10, prin urmare despre sistemul nostru de calcul. 
Sub ele urmează numerele de ordine ale elementelor 
chimice: hidrogen, carbon, azot, oxigen şi fosfor. Au o 
mare importanţă pentru planeta noastră şi pentru viaţa pe 
Pământ. Urmează o codificare cuprinzătoare a biochimiei 
pământene, formule de zaharuri şi baze, structura dublei 


spirale etc. Conturul din treimea de jos prezintă un om în 
directă legătură cu structura ADN, ceea ce oferă informaţii 
despre evoluţia de aici. Un receptor extraterestru abia 
dacă ar înţelege unităţile de măsură pământene, astfel 
încât am exprimat mărimea medie corporală a unui om 
prin lungimea de undă a semnalelor radio transmise. 
Urmează apoi o descriere a sistemului nostru solar, iar la 
sfârşit am schiţat aspectul, modul de lucru şi mărimea 
telescopului Arecibo prin care au fost transmise toate 
astea. 

— O invitaţie drăguță, să zboare până la noi şi să ne 
mănânce, observă Vanderbilt. 

— Da, cu asta ne-a umplut urechile serviciul 
dumneavoastră. Şi de fiecare dată am răspuns că pentru 
asta nu este nevoie de invitaţie. De zeci de ani se trimit în 
spaţiu unde radio. Toate emisiile noastre radio, inclusiv 
cele ale serviciilor secrete. Nu trebuie să descifrezi undele 
astea pentru a înţelege că nu pot proveni decât de la o 
civilizaţie tehnică. Crowe puse diagrama deoparte. Mesajul 
Arecibo va călători timp de 26 000 de ani, deci vom obţine 
un răspuns cel devreme peste 52 000 de ani. Dar vă pot 
linişti, de data asta va merge mai repede. Vom proceda în 
mai multe etape. Primul nostru mesaj va fi simplu, într- 
adevăr doar câteva probleme de matematică. Dacă fiinţele 
de acolo de jos au spirit sportiv, ne vor răspunde. Acest 
prim schimb are rolul de a demonstra existenţa lui Yrr şi 
de a constata dacă se poate stabili un dialog cu ei sau nu. 

— De ce ne-ar răspunde? întrebă Greywolf. Ştiu deja 
totul despre noi. 

— Ştiu deja unele lucruri, dar nu neapărat cel mai 
important, şi anume că suntem fiinţe inteligente. 

— Poftim? Vanderbilt clătină din cap. Ne distrug 
vapoarele! Ştiu deci că putem construi aşa ceva. Cum s-ar 
putea îndoi de inteligenţa noastră? 

— Faptul că putem produce construcţii tehnice nu este o 
dovadă de inteligenţă. Aruncaţi o privire unui muşuroi de 
termite - o capodoperă a arhitecturii. 

— Asta este altceva. 


— Ia coborâţi de pe calul ăla înalt! Dacă presupoziţia 
doctorului Johanson conform căreia cultura Yrr se bazează 
exclusiv pe biologie este adevărată, atunci trebuie să 
punem la îndoială faptul că ei ne consideră capabili de 
gândire axată pe un scop şi structurată. 

— Vreţi să spuneţi că ăştia ne consideră... Vanderbilt 
strâmbă scârbit din buze. Animale? 

— Poate dăunători...! 

— Invazie de ciuperci, râse Delaware. Poate că avem de- 
a face cu tipii de la dezinsecţie. 

— Vedeţi dumneavoastră, eu m-am străduit să le înţeleg 
structura de gândire şi să trag concluzii asupra modului 
lor de viaţă, spuse Crowe. Ştiu că totul este extrem de 
speculativ, dar cumva trebuie să ne limităm încercările de 
contactare. Aşa că m-am gândit care ar putea fi motivul 
pentru care numeroasele lor contacte războinice nu au fost 
precedate de nici unul diplomatic. Poate însemna că nu 
pun preţ pe diplomaţie. La fel de bine poate însemna şi că 
nici nu le-a venit ideea să o facă. Bine, nici o armată de 
furnici roşii nu ar face schimb de politeţuri diplomatice cu 
un animal pe care îl atacă. Ce-i drept, furnicile îşi urmează 
instinctele studiate. In schimb, Yrr se disting prin acţiuni 
planificate, marcate de capacitate de înţelegere. Ei 
dezvoltă strategii creative. Aşadar, dacă sunt fiinţe 
inteligente şi conştiente de inteligenţa lor, asta nu pare să 
presupună şi ideea curentă de morală şi etică, bine şi rău. 
Poate că singurul lucru consecvent în logica lor este acela 
de a lupta cu toată puterea împotriva speciei noastre. Şi 
atâta vreme cât nu le dăm vreun motiv să reconsidere 
această consecvență, nici nu o vor face. 

— La ce foloseşte mesajul, din moment ce oricum ne rod 
toate cablurile? întrebă Rubin. De acolo bestiile ar trebui 
să poată suge toate informaţiile. 

— Faceţi o confuzie, zâmbi Shankar. Mesajul Arecibo al 
lui Sam este inteligibil pentru extratereştri doar pentru că 
a fost astfel construit, încât să îl poată descifra un spirit 
străin. În timpul schimbului nostru zilnic de informaţii nu 
ne dăm silinţa să îndeplinim această cerinţă. Pentru o 


inteligenţă străină nu este decât o mare harababură. 

— Este adevărat, spuse Johanson. Dar haideţi să vedem 
în continuare. Am avut această idee cu biotehnologia şi 
Sam o preia. De ce? Pentru că este evidentă. Fără maşini, 
fără tehnică. In schimb, genetică pură, organisme drept 
arme, mutații ţintite. Yrr trebuie să fie legaţi de natură 
într-o manieră complet diferită faţă de noi. Mi-aş putea 
imagina că nu sunt nici pe departe atât de înstrăinaţi de 
mediul lor natural cum suntem noi. 

— Aşadar, nobilul sălbatic? întrebă Peak. 

— Nu aş spune nobil. Adică e condamnabil să încarci 
atmosfera cu gaze de eşapament. La fel de condamnabil 
poate fi însă şi să creşti animale şi să le modifici genetic 
după cum ai tu chef. Eu fac doar afirmaţii referitoare la 
modul în care percep ei ameninţarea mediului lor de viaţă 
de către noi. Noi ne facem griji din cauza defrişării pădurii 
tropicale. Unii dintre noi se împotrivesc, iar alţii totuşi o 
fac. Ei poate că sunt pădurea tropicală în sens figurat. În 
favoarea acestei ipoteze pledează modul în care 
procedează, biologic, şi aici intervine ceva ce mi se pare 
evident. Cu excepţia balenelor, aproape în toate cazurile 
se folosesc de animale care trăiesc în grupuri. Viermi, 
meduze, scoici, raci, toate sunt fiinţe care trăiesc în 
bancuri. Sacrifică milioane de indivizi pentru a-şi atinge 
scopurile. Individul nu înseamnă nimic pentru ei. Ar gândi 
oamenii aşa? Noi creştem viruşi şi culturi de bacterii, dar 
în principal ne bazăm pe armele create artificial, care sunt 
într-un număr limitat. Distrugerea biologică în masă nu e 
tocmai stilul nostru. Yrr, dimpotrivă, par a fi foarte 
familiarizați cu ea. De ce? Oare pentru că sunt ei înşişi 
fiinţe care trăiesc în bancuri? 

— Credeţi că... 

— Cred că avem de-a face cu o inteligenţă colectivă. 

— Şi ce simte o inteligenţă colectivă? întrebă Peak. 

— Ce simte un pescar, s-ar întreba un peşte prins în 
năvod, dacă ar fi capabil de o asemenea reacţie, spuse 
Anawak. De ce trebuie să se asfixieze el şi alte milioane ca 
el? Nu e genocid? 


— Nu, spuse Vanderbilt. Sunt batoane de peşte. 

Crowe ridică mâinile. 

— Sunt de acord cu doctor Johanson, spuse ea. Iar 
concluzia este că Yrr au luat o hotărâre colectivă în care 
nu apare întrebarea asupra responsabilităţii morale şi a 
compasiunii. Nu putem merge la ei făcând ochi nevinovaţi, 
strategie care în filme funcţionează şi la cele mai odioase 
pungi cosmice cu mucoasă. Putem încerca un singur lucru: 
să le trezim interesul de a comunica cu noi, în loc să ne 
omoare. Fără cunoştinţe fizice şi matematice, Yrr nu ar fi 
putut realiza ce au realizat până acum, aşa că îi provocăm 
la un duel matematic, până în punctul în care logica sau, 
din partea mea, morala lor de neînțeles le va spune să-şi 
reconsidere atitudinea faţă de noi. 

— Trebuie să le fie clar că suntem inteligenţi, insistă 
Rubin. Dacă e cineva care se distinge prin cunoştinţele 
fizicii şi matematicii, noi suntem aceia. 

— Da, însă suntem oare o inteligenţă conştientă? 

Rubin clipi nedumerit. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Vreau să spun, suntem conştienţi oare de inteligenţa 
noastră? 

— Sigur că da! 

— Sau suntem un computer capabil să înveţe? Noi ştim 
răspunsul, dar îl ştiu şi ceilalţi? Teoretic, puteţi înlocui 
întregul creier cu piese electronice, obţinând inteligenţă 
artificială. Care poate face tot ce faceţi şi dumneavoastră. 
Vă construieşte o navă spaţială şi păcăleşte viteza luminii. 
Dar este acest computer conştient de realizările sale? In 
anul 1997, Deep Blue, un computer IBM, l-a bătut la şah 
pe campionul mondial en titre Garri Kasparov. Putem 
spune în urma acestei victorii că Deep Blue are conştiinţă? 
A câştigat computerul, fără să ştie de ce? Trebuie să 
presupui automat că suntem fiinţe conştiente de 
inteligenţa lor, doar pentru că ridicăm oraşe şi instalăm 
cabluri subacvatice? Noi cei de la SETI nu am exclus 
niciodată posibilitatea de a da peste o civilizaţie de maşini 
care a supravieţuit constructorilor ei, dezvoltându-se apoi 


singură timp de milioane de ani. 

— Şi ăştia de aici de jos? Dacă este adevărat ce spuneţi, 
poate că Yrr nu sunt mai mult decât nişte furnici cu 
înotătoare. Fără valori, fără... fără... 

— Corect. Ăsta este motivul pentru care procedăm în 
mai multe trepte, spuse Crowe surâzând. În primul rând, 
vreau să ştiu dacă este cineva acolo. În al doilea rând, dacă 
se poate intra în dialog cu ei. În al treilea rând, dacă Yrr 
sunt conştienţi de dialog şi de ei înşişi. Doar în momentul 
în care ajung la concluzia că pe lângă toate cunoştinţele şi 
capacităţile lor mai au atât capacitatea de a-şi imagina, cât 
şi înţelegere, voi fi gata să le consider fiinţe inteligente. 
Abia atunci va avea sens să medităm la valorile lor şi nici 
atunci nimeni din sala asta nu va trebui să se aştepte ca 
valorile lor să fie identice cu ale noastre. 

Câteva momente domni tăcerea. 

— Nu vreau să mă amestec în discuţiile ştiinţifice, spuse 
Li în cele din urmă. Inteligența pură este rece. Inteligența 
cuplată cu conştiinţă este altceva. După părerea mea, în al 
doilea caz trebuie să ia naştere anumite valori. Dacă Yrr 
reprezintă o inteligenţă conştientă, atunci trebuie să 
recunoască măcar o singură valoare, şi anume valoarea 
vieţii. Şi o fac, pentru că încearcă să se apere. Aşadar, au 
valori. Intrebarea este dacă unele dintre ele se suprapun 
peste valorile omeneşti, oricât de puţine ar fi. 

Crowe încuviinţă. 

— Da, spuse ea, oricât de puţine ar fi. 


După-amiază târziu trimiseră în adâncuri primul impuls 
acustic combinat. Aleseră o frecvenţă stabilită de Shankar, 
aflată în spectrul zgomotului neidentificat pe care oamenii 
de la SOSUS îl botezaseră Scratch. 

Modemul modula frecvenţa. Semnalul era aruncat înapoi 
încolo şi încoace, se formară interferenţe. Crowe şi 
Shankar stăteau în CIC şi continuară să prelucreze 
modulaţiile până se declarară mulţumite. O oră mai târziu, 
Crowe era sigură că mesajul putea fi înţeles de cineva care 
prelucra undele sonore. Dar dacă Yrr vor descoperi vreun 


sens în el, asta era altă poveste. 

Oare vor considera necesar să dea vreun răspuns? 

Crowe stătea pe marginea fotoliului ei în lumina slabă 
din CIC şi trăia un sentiment ciudat de exaltare la gândul 
că era deodată atât de aproape de contactul pe care îl 
visase timp de decenii întregi. În acelaşi timp, îi era teamă. 
Simţea răspunderea imensă care apăsa pe umerii ei şi pe 
cei ai participanţilor la expediţie. Asta nu era o aventură 
ca Arecibo sau SETI. Era încercarea de a opri o catastrofă 
şi de a salva omenirea. 

Visul academic se transformase în coşmar. 


Prieteni 


Anawak urcă din burta vaporului în sus spre insulă, 
traversă holurile înguste şi păşi pe puntea de decolare. 

Acoperişul se transformase pe parcursul călătoriei într- 
un fel de loc de promenadă. Oricine avea timp să-şi 
dezmorţească picioarele se învârtea pe acolo, îşi urma firul 
gândurilor sau se întreținea cu ceilalţi. Oricât de paradoxal 
ar fi părut, tocmai suprafaţa pentru decolare şi aterizare a 
celui mai mare portavion din lume devenise un loc al 
liniştii şi al schimbului de idei. Cele şase Super-Stallion şi 
cele două elicoptere de luptă Super-Cobra stăteau pierdute 
pe întinderea nesfârşită. 

Greywolf îşi ducea existenţa exotică şi la bordul lui 
Independence, chiar dacă Delaware juca un rol tot mai 
mare în viaţa lui. Relaţia celor doi evolua mai degrabă 
nespectaculos. Delaware era destul de înţeleaptă să îl lase 
în pace, ceea ce îl făcea pe Greywolf să fie el cel care îi 
căuta tovărăşia. Faţă de ceilalţi se purtau ca nişte prieteni. 
Însă lui Anawak nu îi scăpă faptul că deveneau tot mai 
apropiaţi. Semnalele nu puteau fi ignorate. Delaware îl 
asista tot mai puţin pe el, ocupându-se împreună cu 
Greywolf de îngrijirea delfinilor. 

Anawak îl găsi pe Greywolf pe marginea prorei, unde 
stătea turceşte privind în larg. Se aşeză lângă el şi văzu că 
Greywolf cioplea ceva. 


— Ce-i asta? îl întrebă. 

Greywolf îi întinse obiectul. Era destul de mare şi 
aproape terminat, o bucată de cedru lucrată cu măiestrie. 
O parte intra într-un mâner. Partea cealaltă, mult mai 
mare, reprezenta două figuri încleştate una în alta. 
Anawak recunoscu două animale cu maxilare uriaşe, o 
pasăre şi un om care se părea că devenise obiectul de 
joacă al creaturilor. Işi trecu degetele peste material. 

— Frumos, spuse Anawak. 

— Este o copie. Greywolf râse. Eu fac doar copii. Nu am 
sângele destul de pur pentru originale. A 

— Sângele pur al indienilor, surâse Anawak. Înţeleg. 

— Ca de obicei, nu înţelegi nimic. 

— Bine, fie. Ce reprezintă? 

— Exact ce vezi. 

— Nu te da mare. Explică-mi sau las-o baltă. 

— Este o măciucă de ceremonie. 7la-o-qui-aht. Originalul 
este făcut din os de balenă. Provine dintr-o colecţie privată 
din secolul al XIX-lea, perioada târzie. Ce vezi aici este o 
poveste din vremea strămoşilor. Un bărbat a dat într-o zi 
peste o cuşcă misterioasă plină cu tot felul de creaturi şi a 
dus-o în satul lui. La scurtă vreme după aceea, s-a 
îmbolnăvit. L-a cuprins o febră puternică, împotriva căreia 
nimeni n-a putut face nimic. Nimeni nu ştia ce îl 
îmbolnăvise pe om atât de tare, însă apoi a visat el însuşi 
care era cauza. A văzut că de vină erau creaturile din 
cuşcă. În vis l-au atacat pentru că nu erau simple animale, 
ci transformeri, creaturi care îşi puteau schimba 
înfăţişarea. Greywolf arătă spre o fiinţă îndesată, pe 
jumătate mamifer şi pe jumătate balenă. Asta este o balenă 
ucigaşă-lup. În vis l-a atacat pe bărbat, apucându-l de cap. 
Apoi a venit pasărea furtunii care a încercat să-l salveze. 
Poţi vedea cum şi-a băgat ghearele în coastele balenei-lup, 
însă, în timp ce se luptau, a apărut o balenă ucigaşă-urs, 
care a reuşit să apuce picioarele bolnavului. Bărbatul s-a 
trezit şi i-a povestit fiului său ce visase. La scurtă vreme 
omul a murit. Fiul a sculptat această măciucă şi a omorât 
cu ea 6 000 de creaturi care îşi schimbau înfăţişarea, 


pentru a răzbuna moartea tatălui său. 

— Şi care e sensul mai profund? 

— Trebuie să aibă toate un sens mai profund? 

— În cazul acesta probabil că are. Este veşnica luptă, 
nu-i aşa? Intre forţele binelui şi cele ale răului. 

— Nu, spuse Greywolf aruncându-şi părul pe spate. 
Povestea ne vorbeşte despre viaţă şi despre moarte. Asta-i 
tot. La sfârşit mori, asta e clar, şi până atunci e un 
continuu sus-jos. Tu însuţi eşti lipsit de putere. Îţi poţi trăi 
viaţa bine sau rău, dar ce se întâmplă cu tine, asta 
hotărăsc forţele aflate deasupra ta. Dacă trăieşti în 
armonie cu natura, atunci te va însănătoşi, iar dacă te pui 
împotriva ei, te va nimici, însă cel mai important este să îţi 
dai seama că nu tu stăpâneşti natura, ci ea te stăpâneşte 
pe tine. 

— Fiul bărbatului nu pare să fi împărtăşit această 
părere, spuse Anawak. Altfel de ce ar fi vrut să răzbune 
moartea tatălui său? 

— Povestea nu spune că a procedat corect. 

Anawak îi înapoie lui Greywolf măciuca de ceremonie, 
băgă mâna în hanorac şi scoase la iveală sculptura cu 
spiritul pasăre. 

— Poţi să-mi spui ceva despre asta? 

Greywolf studie piesa. O luă în mâini şi o întoarse pe 
toate părţile. 

— Asta nu e de pe coasta de vest, spuse. 

— Nu. 

— Marmură. Provine din cu totul alt loc. Din patria ta? 

— Cape Dorset. Anawak ezită. Am primit-o de la un 
şaman. 

— Tu primeşti ceva de la şaman? 

— E unchiul meu. 

— Şi ce ţi-a spus el despre asta? 

— Puţine. A spus că spiritul pasăre îmi va conduce 
gândurile în direcţia cea bună, când va veni momentul. Şi 
a mai spus că probabil voi avea nevoie de un mijlocitor. 

Greywolf tācu o vreme. 

— Există păsări ale spiritului în toate culturile, spuse 


apoi. Pasărea furtunii este un vechi mit indian, 
reprezentând multe fațete. Este o parte a creaţiei, un spirit 
al naturii, o fiinţă superioară, dar reprezintă şi identitatea 
clanului. Cunosc o familie care îşi datorează numele unei 
asemenea păsări pe care strămoşii ei au văzut-o odată pe 
vârful unui munte în apropiere de Ucluelet. Dar mai există 
şi alte explicaţii pentru păsările spirit. 

— Apar totdeauna în legătură cu capetele, nu? 

— Da. Uimitor, nu-i aşa? Pe vechile reproduceri egiptene 
găseşti adesea imaginea unei podoabe pentru cap în formă 
de pasăre. Spiritul pasăre semnifică la ei conştiinţa. El este 
prins în cutia craniană ca într-o cuşcă. De îndată ce cutia 
craniană este deschisă, în sens metaforic, poate scăpa, 
însă îl poţi şi momi înapoi, în craniu. Atunci eşti din nou 
conştient sau treaz. 

— Asta înseamnă că în timpul somnului conştiinţa pleacă 
la plimbare. 

— Visezi, dar visele tale nu sunt fantezii. Îţi arată ce 
vede conştiinţa ta în lumile superioare, care în mod normal 
îţi rămân închise. Ai văzut vreodată penele de pe capul 
unei căpetenii Cherokee? 

— În filmele cu indieni, sincer să fiu. 

— Nu-i nimic. Prin podoaba de pene, el spune că spiritul 
lui nevăzut scrie în capul lui cu fiecare pană. Mai simplu 
spus, capul lui are o serie de idei bune şi de aceea este el 
căpetenia. 

— Gândurile înaripate. 

— Cu ajutorul penelor, da. La alte triburi e suficientă o 
singură pană, semnifică acelaşi lucru. Spiritul pasăre 
reprezintă conştiinţa. De aceea indienii nu au voie în nici 
un caz să îşi piardă scalpul sau penele de pe scalp pentru 
că şi-ar pierde totodată şi conştiinţa, în cel mai rău caz 
pentru totdeauna. Greywolf se încruntă. Dacă un şaman ti- 
a dat sculptura asta, atunci el ţi-a atras atenţia asupra 
conştiinţei tale, asupra puterii ideilor tale. Trebuie să le 
foloseşti, însă pentru asta trebuie să îţi deschizi spiritul. 
Trebuie să-l laşi să plece în drumeţie. Asta înseamnă că el 
trebuie să se unească cu inconştientul. 


— Tu de ce nu ai nici o pană în păr? 

Greywolf strâmbă din colţurile gurii. 

— Pentru că eu, după cum ai observat atât de just, nu 
sunt un indian adevărat. 

Anawak tăcu. 

— Am avut un vis în Nunavut, spuse după o vreme. 

Greywolf nu răspunse nimic. 

— Să spunem că spiritul meu a făcut o călătorie. M-am 
scufundat prin marea de gheaţă, în oceanul întunecat. Apoi 
marea s-a transformat într-un cer, iar eu am urcat pe un 
munte de gheaţă până când am putut vedea că el plutea 
spre marea albastră. In toate părţile era doar apă. 
Călătoream împreună peste marea asta şi credeam că 
aisbergul se va topi. Ciudat, nu simţeam teamă, doar 
curiozitate. Ştiam că mă voi duce la fund când va veni 
momentul, dar nu mă temeam că mă voi îneca. Mi se părea 
mai degrabă că mă voi scufunda în ceva nou, necunoscut. 

— Ce te aşteptai să găseşti acolo jos? 

Anawak se gândi. 

— Viaţă, răspunse. 

— Ce fel de viaţă? 

— Nu ştiu. Viaţă, pur şi simplu. 

Greywolf privi mica sculptură din marmură verde a 
spiritului păsării din mâna-i de uriaş. 

— Acuma sincer, de ce suntem noi la bord, Licia şi cu 
mine? întrebă fără altă introducere. 

Anawak privea în larg. 

— Pentru că este nevoie de voi. 

— Nu chiar, Leon. De mine poate au nevoie, că mă 
descurc cu delfinii, dar la fel de bine aţi fi putut lua orice 
alt antrenor al marinei. Dar Licia nu are absolut nici o 
funcţie. 

— Este o asistentă excelentă. 

— O foloseşti? Ai nevoie de ea? 

— Nu, oftă Anawak. Îşi lăsă capul pe spate şi privi spre 
cer. Dacă îl priveai destul de mult şi îţi imaginai că este 
tocmai pe dos, că în realitate tu erai sus, în timp ce norii 
formau un peisaj aflat jos sub tine şi că nu te uitai la munţi 


de ceaţă, ci la dealuri, văi, râuri şi lacuri, atunci ajungeai 
cândva să o crezi. O credeai atât de tare, încât trebuia să 
te ţii bine ca să nu te prăbuşeşti în adâncul care atârna 
deasupra ta. Nu, voi sunteţi la bord pentru că eu mi-am 
dorit asta. 

— Ţi-ai dorit-o tu. De ce? 

— Pentru că sunteţi prietenii mei. 

O vreme, domni din nou liniştea. Anawak recunoştea tot 
mai multe detalii în nori. Detalii ale unei lumi aflate la 
mulţi kilometri distanţă. Infinit mai departe decât lumea 
Yrr. 

— Cred că suntem, încuviinţă Greywolf. 

Anawak zâmbi. 

— Ştii, eu m-am înţeles întotdeauna cu toată lumea, dar 
nu îmi amintesc să fi avut vreodată prieteni. Prieteni 
adevăraţi. În nici un caz nu m-am gândit că o voi considera 
prietena mea pe o mică doctorandă extrem de solicitantă 
care ştie totul cel mai bine. Sau o pălugă de visător cu care 
aproape că m-am luat la bătaie. 

— Micuta doctorandă a făcut ceea ce face un prieten. 

— Şi anume? 

— S-a interesat de viaţa ta prăpădită. 

— Da. A făcut-o, e drept. 

— Şi noi doi am fost prieteni dintotdeauna. Probabil că 
doar... Greywolf ezită, apoi ridică sculptura şi râse... Doar 
capetele noastre au fost încuiate o vreme. 

— De ce crezi că am visat aşa ceva? 

— Visul tău cu aisbergul? 

— Mi-am spart capul gândindu-mă la asta şi ştii că sunt 
orice, numai ezoteric nu. Urăsc rahatul ăsta. Dar a fost 
ceva în Nunavut ce nu îmi pot explica. S-a întâmplat ceva 
cu mine. Afară pe gheaţă, când am avut visul ăsta. 

— Tu ce crezi că înseamnă? 

— Forţa asta necunoscută, ameninţarea asta trăieşte sub 
apă. În ocean. Poate că o voi întâlni acolo. Poate că e 
sarcina mea să mă duc acolo jos şi să... 

— Să salvezi lumea? 

— Ah, las-o baltă! 


— Vrei să ştii ce cred eu, Leon? 

Anawak încuviinţă. 

— Cred că te înşeli! Ani în şir te-ai ascuns cu capul în 
nisip şi ai cărat după tine trauma aia tâmpită de eschimos. 
I-ai călcat pe nervi pe toţi, inclusiv pe tine. N-ai înţeles 
nimic din viaţa asta. Aisbergul pe care pluteai de unul 
singur, ăla ai fost chiar tu. Un buştean îngheţat de care nu 
te puteai apropia. Dar ai dreptate, ceva s-a întâmplat cu 
tine acolo şi buşteanul a început să se topească. Oceanul 
ăsta în care vrei să te scufunzi nu este marea în care 
locuiesc Yrr. Este viaţa oamenilor. Acolo este locul tău. 
Asta este aventura care te aşteaptă. Prieteni, dragoste, 
toate astea. Şi duşmani, ură şi furie. Rolul tău nu este 
acela de a face pe eroul. Nu trebuie să demonstrezi 
nimănui că ai curaj. Rolurile de eroi din povestea asta sunt 
deja date, şi sunt roluri pentru morţi. Locul tău e în lumea 
celor vii. 


Noaptea 


Fiecare dintre ei se odihnea altfel. 

Crowe, mică şi delicată, se înfăşurase strâns în cearşaf. 
Ciuful cărunt îi ieşea pe jumătate afară. Aproape că 
dispărea între cearşafuri, în timp ce Weaver dormea pe 
burtă, goală şi neacoperită, cu capul întors într-o parte şi 
folosindu-şi braţul drept pernă. Buclele castanii i se 
răsfirau bogate în toate direcţiile, astfel că nu i se vedea 
decât gura întredeschisă. Shankar se părea că face parte 
dintre oamenii al căror pat arăta dimineaţa de parcă ar fi 
trăit în el coşmarurile multor nopţi. Era un scormonitor, 
care rearanja în somn jumătate din lenjeria de pat, 
emițând în timpul ăsta sforăituri şi mormăieli sporadice şi 
înăbuşite. 

Rubin era treaz în cea mai mare parte a timpului. 

Şi Delaware, şi Greywolf dormeau puţin, pentru că 
făceau sex aproape fără întrerupere, cu precădere pe 
podeaua cabinei. De cele mai multe ori Greywolf stătea 
culcat pe spate, arămiu şi puternic ca un animal mistic, 


purtând peste el trupul alb ca laptele al Aliciei. La două 
cabine depărtare se odihnea Anawak pe o parte, îmbrăcat 
cu un tricou. Şi Oliviera avea un somn convenţional. 
Amândoi respirau liniştit, se întorceau o dată sau de două 
ori în decursul unei nopţi şi cu asta basta. 

Johanson zăcea pe spate, ţinând braţele întinse în lături 
depărtate de corp, cu palmele îndreptate în exterior. Doar 
paturile din Flaggland şi din Officerland permiteau poziţii 
de somn care necesitau atâta spaţiu. Poza îi era atât de 
familiară norvegianului, încât cu ani în urmă o admiratoare 
îl trezise doar pentru a-i spune că dormea ca un mare 
proprietar de terenuri. Povestise întâmplarea asta într-o 
noapte la Chateau, şi dormea într-adevăr în fiecare noapte 
aşa, un om care voia să îmbrăţişeze viaţa, chiar şi cu ochii 
închişi. 

Cu toţii dormeau sau vegheau o serie de monitoare 
pâlpâitoare. Fiecare monitor supraveghea câte o cabină 
întreagă. In faţa lor, doi bărbaţi stăteau în penumbră şi îi 
observau pe oamenii de ştiinţă. In spatele lor erau Li şi 
directorul adjunct CIA. 

— Nişte adevăraţi îngeraşi, spuse Vanderbilt. 

Li privi cu figură impasibilă cum Delaware ajunge la 
punctul culminant. Sunetul era dat încet, şi totuşi ceva din 
concertul actului de dragoste pătrunse în atmosfera 
centrului de control. 

— Mă bucur că îţi place, Jack. 

— Musculoasa asta mică ar fi pe gustul meu, spuse 
Vanderbilt arătând spre Weaver. Are un cur remarcabil, nu 
crezi? 

— Îndrăgostit? 

Vanderbilt rânji. 

— Te rog frumos! 

— Pune-ţi la bătaie şarmul, spuse Li. La urma urmei, ai 
două chintale din marfa asta! 

Directorul CIA îşi tamponă sudoarea de pe frunte. Mai 
priviră o vreme. Dacă lui Vanderbilt îi plăcea ce vedea, n- 
avea decât să se amuze. Pe Li n-o interesa dacă indivizii de 
pe monitoare sforăiau, se culcau unii cu alţii sau făceau 


roata. Din partea ei ar fi putut să se atârne cu capul în jos 
sau să se năpustească unii asupra altora ca ulii. 

Important era să ştie unde erau, ce făceau şi ce vorbeau 
între ei. 

— Continuaţi, le spuse întorcându-se cu spatele. Şi le 
aruncă, ieşind spre uşă: Şi să vă uitaţi în toate cabinele. 


13 august 
Vizita 


Răspunsul nu veni. Mesajul fusese trimis spre mare fără 
întrerupere, dar deocamdată nu primiseră nici un rezultat. 
La ora 7.00 apelul de trezire îi scoase pe toţi din cabine. 
Cei mai mulţi erau nedormiţi. În mod normal, mişcările 
vaporului uriaş te adormeau şi, pentru că nu aterizau 
avioane, de pe acoperiş nu venea nici un zgomot. CPS 
asigura menţinerea unor temperaturi plăcute şi constante, 
iar paturile erau chiar comode. Din când în când se auzeau 
paşi pe coridoare. Trecea cineva din echipaj. In intestinele 
vaporului generatoarele bâzâiau încet. Ar fi putut dormita 
minunat, dacă nu ar fi fost aşteptarea asta. Aşa, cei mai 
mulţi se afundau în meditații doar pe jumătate treze, cum 
făcea Johanson, care încerca să-şi imagineze ce ar fi putut 
dezlănţui mesajul în adâncurile Mării Groenlandei, până 
când se trezi năpădit de cele mai sălbatice fantezii. 

Faptul că se aflau lângă Groenlanda, şi nu mai spre sud 
se datora pledoariei lui şi susţinerii primite din partea lui 
Weaver şi a lui Bohrmann. Anawak, Rubin şi alţi câţiva ar 
fi vrut să încerce stabilirea contactului chiar deasupra 
lanțurilor vulcanice ale coamei din mijlocul Atlanticului. 
Argumentul decisiv al lui Rubin fusese asemănarea racilor 
prezenţi în craterele de acolo cu racii care atacaseră New 
Yorkul şi Washingtonul. În plus, nu prea mai existau locuri 
în ocean care să ofere condiţii pentru o formă de viaţă mai 
dezvoltată. În şanţurile vulcanilor însă erau condiţii ideale. 
Din hornurile stâncilor înalte de câţiva metri ieşea apă 
fierbinte, aducând cu sine toate mineralele posibile şi 
substanţele vitale. Viermi, scoici, peşti şi raci trăiau acolo 
în condiţii comparabile cu cele de pe o planetă străină, de 
ce nu şi Yrr? 

Johanson îi dăduse dreptate lui Rubin în cele mai multe 
puncte. Însă două argumente vorbeau împotriva propunerii 
lui. Unul din ele era că lanţurile vulcanice reprezentau cea 
mai prietenoasă zonă din ocean, însă, în acelaşi timp, şi 


cea mai periculoasă. La intervale scurte, acolo îşi croia 
drum spre afunduri pietrişul fluid, în momentul în care 
plăcile oceanice se depărtau unele de altele. Câteodată, 
aveau loc asemenea erupții, în decursul cărora biotopul 
era nimicit complet. Puțin mai târziu, pe locul de unde 
viaţa fusese rasă, se năştea o alta nouă. Dar o civilizaţie 
completă şi complexă, concluzionă Johanson, nu s-ar fi 
stabilit într-o astfel de zonă. 

Al doilea motiv era că şansa de a stabili contactul era cu 
atât mai mare cu cât te aflai mai aproape de Yrr. Părerile 
privind locul în care erau de găsit, păreau împărţite. 
Probabil că fiecare avea dreptate, în felul său. Existau 
argumente în favoarea zonei abisale, în regiunile cele mai 
adânci ale mării. Multe fenomene recente avuseseră loc în 
apropierea unor asemenea gropi oceanice. La fel de multe 
argumente pledau pentru abisuri, pentru giganticele 
bazine oceanice şi bineînţeles că nici observaţia lui Rubin, 
privitoare la oazele dădătoare de viaţă din mijlocul 
oceanului, nu putea fi ignorată. De aceea, la finalul 
discuţiei, Johanson venise cu propunerea să nu se 
concentreze asupra mediului natural de viaţă al lui Yrr, ci 
să aleagă un loc în care, în mod sigur, ei trebuiau să se 
afle. 

În Marea Groenlandei fusese oprită căderea maselor de 
apă rece. Prin urmare, Golfstreamul fusese oprit. Doar 
două cauze puteau explica acest fenomen: o încălzire 
nemijlocită a mării sau o supraofertă de apă dulce care 
curgea dinspre Arctica spre sud subţiind apa sărată a 
Atlanticului de Nord, astfel încât să devină prea uşoară ca 
să se mai prăbuşească. Ambele variante indicau o 
manipulare asiduă şi cuprinzătoare a situaţiei de la faţa 
locului. Undeva în Arctica, Yrr erau preocupaţi de punerea 
în practică a acestor schimbări. 

Undeva foarte aproape. 

Mai rămânea aspectul siguranţei. Chiar şi Bohrmann, 
care se obişnuise să se teamă de ce era mai rău, admisese 
că pericolul reprezentat de o explozie de metan în bazinul 
oceanic din Groenlanda era, mai degrabă, redus. Vaporul 


lui Bauer fusese surprins în apropiere de Svalbard, unde 
se găsea hidrat în cantităţi mari pe platforma continentală. 
Sub chila lui Independence se întindeau însă trei mii cinci 
sute de metri de apă. La o asemenea adâncime se găsea 
puţin metan, în orice caz nu destul pentru a scufunda un 
vapor de mărimea lui Independence. Cu toate acestea, 
pentru mai multă siguranţă, vaporul efectuase pe tot 
parcursul călătoriei măsurători seismice, găsind astfel 
poziţia care părea să fie scutită de asemenea incidente. 
Chiar şi un tsunami, indiferent de mărimea lui, aici ar fi 
fost abia sesizabil, câtă vreme La Palma nu aluneca. 

Insă atunci, oricum, totul ar fi fost prea târziu. 

Din aceste motive se aflau acum, aici, în gheaţa cea 
veşnică. 

Stăteau în popota ofiţerilor, uriaşă şi goală, mâncând 
omletă cu şuncă. Lipseau Anawak şi Greywolf. După ce se 
dăduse deşteptarea, Johanson vorbise câteva minute la 
telefon cu Bohrmann, care ajunsese în La Palma şi 
pregătea intervenţia trompei aspirante. Canarele erau în 
urmă cu o zonă de fus orar, însă Bohrmann era în picioare 
de mai multe ore. 

— Un aspirator lung de 500 de metri îţi dă de lucru, ce 
să-i faci, spusese râzând. 

— Să  aspiraţi în toate colţurile, îi recomandase 
Johanson. 

li era dor de neamţul ăla. Bohrmann era un tip de 
treabă. Pe de altă parte, de la bordul lui Independence nu 
lipseau personalităţile deosebite. Tocmai se întreținea cu 
Crowe, când intră Floyd Anderson, primul ofiţer. Ducea un 
termos de dimensiunile unei oale cu inscripţia USS Wasp 
LHD-8, se apropie de bar şi îl umplu ochi cu cafea. 

— Avem musafiri, lătră către cei prezenţi. 

Toţi se întoarseră spre el. 

— Contact? întrebă Oliviera. 

— Aş fi ştiut! Crowe îşi vâri calmă o porţie de şuncă în 
gură. În scrumieră fumega a treia sau a patra ţigară stinsă 
de ea. 

— Shankar este în CIC. Ne-ar fi informat. 


— Şi atunci? A aterizat cineva? 
— Veniţi afară pe acoperiş, spuse Anderson misterios. Şi 
veţi vedea. 


Puntea de decolare 


Afară, pe faţa lui Johanson se aşeză o mască de frig. 
Cerul era de un alb difuz. Valuri cenuşii se ridicau în 
creste înspumate. Vântul se înteţise peste noapte şi sufla 
cristale de gheaţă ca nişte ace peste suprafaţa asfaltată a 
punţii. Johanson zări un grup de persoane bine înfofolite 
stând la tribord. Apropiindu-se, îi recunoscu pe Li, Anawak 
şi Greywolf. În acelaşi moment văzu şi ce le captase 
atenţia. 

La oarecare distanţă de Independence, se împingeau 
prin apă siluetele unor spade ascuţite. 

— Orci, spuse Anawak când Johanson ajunse lângă el. 

— Ce fac? 

Anawak închise ochii, ferindu-se de ploaia de particule 
de gheaţă. 

— Înoată în jurul vasului de aproximativ trei ore. Delfinii 
ne-au anunţat. Aş spune că ne ţin sub supraveghere. 

Shankar veni în fugă dinspre insulă şi li se alătură. 

— Ce se întâmplă? 

— Am atras atenţia cuiva, spuse Crowe. Poate că e un 
răspuns. 

— La mesajul nostru? 

— La ce altceva? 

— Ciudat răspuns dat unei probleme de matematică, 
spuse indianul. Aş fi preferat câteva ecuaţii zdravene. 

Orcile se mențineau la o distanţă respectuoasă de vas. 
Înotau în ritm constant, arătându-şi din când în când 
spinările negre şi lucioase. Întregul tablou lăsa într-adevăr 
impresia unei patrule. 

— Ar putea fi infectate? comentă întrebător acelaşi 
indian. 

Anawak îşi şterse apa din ochi. 

— Este posibil. 


— Spuneti-mi... Greywolf îşi frecă bărbia. Din moment ce 
chestia asta le controlează creierul, v-aţi gândit vreodată 
că ne pot vedea? Şi auzi? 

— Ai dreptate, spuse Anawak. Se folosesc de organele 
lor de simţ. 

— Exact. În felul ăsta, chestia gelatinoasă îşi face rost de 
ochi şi urechi. 

Continuară să privească afară. 

— Se pare că a început! Crowe trase din ţigară, suflând 
fumul în aerul îngheţat. Fumul se îndepărtă zdrenţuit. 

— Ce? întrebă Li. 

— Măsurarea forţelor! 

— Bun. Un zâmbet subţire dansă pe buzele lui Li. 
Suntem pregătiţi pentru orice situaţie. 

— Pentru orice situaţie pe care o cunoaştem, observă 
Crowe. 


Laboratorul 


Întorcându-se jos, cu Rubin şi Oliviera în urma sa, 
Johanson se întreba când începea, oare, o psihoză să-şi 
genereze propria realitate. 

El fusese acela care pusese piatra în mişcare. Bine, dacă 
n-ar fi fost el, s-ar fi găsit altcineva care să formuleze 
teoria. În orice caz, creau fapte pe baza unei ipoteze. Un 
grup de orci înconjurau vaporul, iar ei vedeau în asta ochii 
şi urechile extratereştrilor. Vedeau extratereştri peste tot. 
Prin urmare, trimiteau mesaje în mare şi îşi puneau 
speranţe în stabilirea unui contact care poate că nu se va 
realiza niciodată, pentru că îi păcălise o ciupercă marină 
de mucegai. 

Ziua a cincea. Era doar o fantezie care căpătase 
autonomie? Se comportau oare ca nişte idioţi? 

Nu progresăm cu adevărat, îşi spuse plin de frustrare. 
Trebuie să se întâmple ceva. Ceva care să ne dea 
convingerea că nu alergăm în direcţia greşită, orbiţi de 
teorii. 

Coborâră rampa cu paşi răsunători, trecură de puntea 


hangarului şi îşi continuară coborârea. Uşa de oţel dinspre 
laborator era închisă. Johanson introduse un cod numeric, 
iar uşa se deschise cu un sâsâit uşor. Aprinse pe rând 
luminile de pe tavan şi de pe standuri. Insula de lucru fu 
inundată de o lumină rece şi albă. Dinspre simulator se 
auzea zumzăitul sistemelor electrice. 

Urcară pe pasarela rezervorului de mare presiune şi 
păşiră în faţa ferestrei mari şi ovale. De aici se vedea 
întregul bazin. Peste fundul mării realizat artificial, 
alergau în lumina reflectoarelor din interior mici trupuri 
albe cu picioare de păianjen. Unele se mişcau ezitant şi 
aparent lipsite de orientare. Alergau în cerc sau se opreau 
după câţiva paşi, de parcă nu ar fi fost prea siguri încotro 
voiau, de fapt, să o ia. Cu cât priveai mai spre fundul 
rezervorului, cu atât apa era mai tulbure, făcând detaliile 
mai greu de recunoscut. Camerele din interior furnizau 
imagini luate de aproape şi le afişau pe monitoarele unui 
pupitru de control aflat în apropiere. 

Priviră, nedumeriţi, racii. 

— Nu s-au schimbat prea multe de ieri până azi, observă 
Oliviera. 

— Nu, stau aici şi fac pe enigmaticii. Johanson îşi frecă 
bărbia. Ar trebui să deschidem câţiva şi să vedem ce se 
întâmplă. 

— Să desfacem raci? 

— De ce nu? Ştim deja că supraviețuiesc la presiune 
mare. Constatarea asta nu devine pe zi ce trece mai 
palpitantă. 

— Vegetează, îl corectă Oliviera. Nici nu am clarificat cu 
adevărat dacă asta se poate numi viaţă. 

— Chestia din interiorul lor trăieşte, spuse Rubin 
gânditor. Restul nu este mai viu decât o maşină. 

— Sunt de acord cu tine, spuse Oliviera. Dar cum stă 
treaba cu viaţa asta din interior? De ce nu întreprinde 
nimic? 

— Ce ar putea să facă, după părerea ta? 

— Să alerge pe aici. Oliviera ridică din umeri. Să 
clămpăne din foarfeci. Ce ştiu eu. Să părăsească armura. 


Uitaţi-vă la creaturile astea. Adică, dacă sunt programate 
să iasă pe uscat pentru a produce pagube şi în final să 
crape, această nouă situaţie le pune în faţa unei dificultăţi. 
Nu vine nimeni să le dea noi ordine. Aproape că 
funcţionează în gol. 

— Tocmai, spuse Johanson nerăbdător. Sunt letargici şi 
plictisitori şi se comportă ca nişte jucării cu baterii. Eu 
sunt de părerea lui Mick. Aceste corpuri de raci au fost 
crescute gata moarte, au înăuntru doar un pic de masă 
nervoasă, un tablou de comandă pentru pasageri. Şi pe ăia 
vreau să-i scot în sfârşit din rezerva lor, înţelegeţi ce spun? 
Vreau să ştiu cum se comportă. Dacă în condiţii de 
presiune mare, sunt obligaţi să iasă din carapace. 

— Bine, încuviinţă Oliviera. Să înceapă măcelul. 

Coborâră de pe pasarelă şi se duseră la consola de 
comandă. Computerul le oferea controlul asupra mai 
multor roboţi din interiorul rezervorului. Johanson alese o 
unitate ROV mică cu două componente, numită Spherobot. 
Deasupra unui pupitru de comandă cu două joystickuri se 
aprinseră mai multe monitoare de rezoluţie mare. Pe unul 
dintre ele se vedea interiorul rezervorului. Se întindea în 
faţa lor lung şi difuz. Obiectivul cu unghi larg din 
Spherobot cuprindea întregul rezervor, transmițând însă 
imaginea distorsionat. 

— Câte deschidem? întrebă Oliviera. 

Mâinile lui Johanson alunecară peste tastatura 
manualului de deservire, iar unghiul de vedere al camerei 
se deplasă uşor în sus. 

— Ca pentru o porţie bună de fructe de mare, îi 
răspunse. Cel puţin o duzină. 


Una din laturile înguste din interiorul rezervorului 
semăna cu un garaj deschis cu două etaje în care era 
depozitat tot felul de echipament de scufundare. Mai mulţi 
roboţi subacvatici de mărimi şi funcţii diferite erau parcaţi 
acolo, putând fi dirijaţi de afară. Altfel nu se putea opera în 
lumea artificială, iar garajul le oferea constructorilor de 
AUV şi ROV posibilitatea de a-şi testa construcţiile în 


condiţii de adâncime şi presiune extreme. 

Momentan, Johanson activă comanda şi pe partea de jos 
a robotului se aprinseră lumini puternice, iar două elice 
începură să se învârtă. O sanie pătrăţoasă de mărimea 
unui cărucior de cumpărături pluti încet, părăsind garajul. 
Partea de sus o avea acoperită şi plină de aparatură, cea 
de jos era formată dintr-un coş gol cu pereţi din zăbrele 
dese. Alunecă peste podeaua ce imita fundul mării 
îndreptându-se spre raci şi se opri brusc în faţa unui grup 
de animale ce adăstau nemişcate. Carapacele curbate, 
lipsite de ochi, cu foarfeci puternice, se vedeau clar. 

— Trec pe sferă, spuse Johanson. 

Imaginea deformată dispăru în favoarea unei înregistrări 
de detaliu, clare şi precise. 

Pe sania care atârna nemişcată deasupra racilor se 
împinse o sferă lăcuită în roşu, nu mai mare ca o minge de 
fotbal. Ea era cea care dădea numele vehiculului. Cum 
plutea afară, legată doar prin cablu de aparatul mai mare, 
cu ochiul strălucitor al obiectivului camerei îndreptat fix 
înainte, amintea de robotul de luptă zburător din Războiul 
Stelelor cu care Luke Skywalker fusese nevoit să exerseze 
lupta cu sabia laser. Într-adevăr, Spherobotul, cu cele şase 
jeturi de dirijare ale sale, semăna până la ultimul detaliu 
cu modelul lui din cinematografie. După o călătorie scurtă, 
se scufundă încet până ajunse la mică distanţă deasupra 
racilor. Nici unul dintre animale nu se arătă deranjat de 
ciudata minge roşie, nici atunci când bucăţi din partea sa 
inferioară culisară, lăsând să iasă la iveală două braţe 
suple prevăzute cu mai multe articulaţii. 

La capătul braţelor începură să se rotească arsenale cu 
instrumente. Apoi din stânga ieşi un cleşte şi din dreapta 
un mic fierăstrău. Mâinile lui Johanson apucară cele două 
joystickuri şi le mişcară prudent înainte, iar braţele 
robotului din rezervor îi urmară mişcările. 

— Hasta la vista, baby, spuse Oliviera cu accent de 
Schwarzenegger. 

Cleştele se duse în jos, apucă unul din raci de burtă şi de 
spate, şi îl ridică până în faţa lentilei camerei. Pe monitor, 


animalul avea dimensiunile unui monstru. Maxilarele i se 
mişcau, picioarele se zbăteau, dar foarfecile atârnau lipsite 
de vlagă. Johanson roti cleştele cu 360* şi cercetă cu 
atenţie comportamentul animalului care se rotea. 

— Din punct de vedere motor este în regulă, spuse. 
Aparatul de mers funcţionează. 

— În schimb, îi lipsesc reacţiile tipice speciei, observă 
Rubin. 

— Nu îşi întinde  foarfecile, nu face mişcări 
amenințătoare. Este pur şi simplu un automat, o maşină de 
deplasare. Mişcă cel de-al doilea joystick şi apăsă pe 
butonul de pe partea lui superioară. Fierăstrăul circular se 
puse în mişcare şi intră în carapace prin lateral. Picioarele 
racului se zbătură sălbatic preţ de câteva secunde. 

Carapacea se sparse. 

Ceva lăptos sări din ea şi rămase o clipă tremurând 
deasupra animalului distrus. 

— Dumnezeule! îi scăpă lui Oliviera. 

Chestia aia nu aducea a nimic, nici a meduză, şi nici a 
sepie. Era total lipsită de formă. Valurile îi străbăteau 
marginile, corpul i se umfla şi se dezumfla. Lui Johanson i 
se părea că un fulger îi străbate interiorul, însă era posibil 
să se înşele din cauza luminii puternice care scălda 
rezervorul. In timp ce medita asupra acestui lucru, fiinţa 
luă deodată o formă prelungă, şerpuitoare, şi o zbughi. 

Johanson înjură, ridică următorul rac şi îl despică. De 
data aceasta, totul merse mult mai repede, şi locatarul 
gelatinos dispăru înainte să apuce să îl vadă bine. 

— O, vai de mine! Rubin era în mod clar entuziasmat. E 
demential! Ce poate fi chestia asta? 

— Ceva care ne scapă, mârâi Johanson. Ce tâmpenie! 
Cum putem prinde sacii ăştia de gelatină? 

— Cum adică? Doar i-am prins. 

— Da, două zdrenţe cât mingea de tenis, fără formă şi 
fără culoare într-un bazin de înot. Mult succes la căutare! 

— Pe următorul l-aş deschide direct în coşul robotului 
purtător, propuse Oliviera. 

— E deschis în faţă! Va scăpa! 


— Nu, nu va scăpa. Coşul se poate închide. Trebuie doar 
să fii suficient de rapid. 

— Nu ştiu dacă reuşesc să fac asta. 

— Trebuie măcar să încerci. 

Oliviera avea dreptate. In faţă, robotul avea o clapetă cu 
gratii. Johanson apucă un alt animal, învârti Spherobotul 
cu 180° şi îl lăsă să se îndrepte spre robotul purtător până 
când îşi putu întinde braţele electronice în interiorul cuştii. 
Acolo înfipse fierăstrăul circular în latura racului. 

Carapacea se sparse. 

Nu se întâmplă nimic. 

— E gol? se miră Rubin. 

Aşteptară câteva secunde, apoi Johanson conduse 
robotul sferic cu grijă înapoi. 

— La dracu’! 

Fiinţa gelatinoasă ţâşni din corpul racului, însă alese 
direcția greşită. Se lovi puternic de peretele din spate al 
cuştii, se strânse într-o minge tremurândă şi începu să se 
legene încolo şi încoace prin faţa zăbrelelor. Dezorientarea 
sa, în cazul în care cunoştea dezorientarea, dură doar o 
clipă. Se întinse. 

— Vrea să scape! 

Johanson trase Spherobotul înapoi. Se lovi de partea 
laterală a cuştii, apoi ieşi afară. Unul dintre braţe apucă 
clapeta de sârmă şi o aruncă în sus. 

Masa gelatinoasă se aplatiză complet şi se repezi cu 
viteză înainte. La câţiva centimetri înaintea clapetei se 
prăvăli înapoi, modificându-şi din nou forma. Marginile i se 
întinseră în toate direcţiile, până ce pluti prin apă ca un 
clopot transparent, ocupând aproape jumătate de cuşcă. 
Corpul i se aplecă. Pentru câteva secunde arătă ca o 
meduză, apoi se strânse. În momentul următor, în cuşcă 
plutea din nou o sferă. 

— Nebunie, şopti Rubin. 

— Fiţi atenţi la asta, strigă Oliviera. Se micşorează! 

Într-adevăr, sfera se strângea, pierzându-şi, în acelaşi 
timp, din transparenţă. Devenise mai lăptoasă. 

— Țesutul se contractă, spuse Rubin. Chestia asta îşi 


poate modifica densitatea moleculară! 

— Vă aminteşte de ceva? 

— Forme timpurii ale unor polipi foarte simpli. Rubin se 
gândi. Era cambriană. Mai există încă organisme care pot 
face aşa ceva. Majoritatea sepiilor îşi contractă țesutul, 
însă nu îşi modifică forma. Trebuie să mai prindem câţiva. 
Trebuie să vedem cum reacţionează. 

Johanson se lăsă pe spate. 

— Încă o dată nu îmi mai reuşeşte, le spuse. La a doua 
încercare va scăpa. Sunt prea rapizi. 

— E bine şi aşa. Deocamdată ne ajunge unul singur să-l 
observăm. 

— Nu ştiu. Oliviera scutură din cap. E bine şi frumos să-l 
observăm, dar eu trebuie să studiez chestia aia, nu doar 
resturi aflate în descompunere. Poate că ar trebui s-o 
îngheţăm şi s-o tăiem felii. 

— Bineînţeles, spuse Rubin privind fascinat la monitor. 
Dar nu imediat. Întâi o observăm o vreme. 

— Încă le mai avem pe celelalte două. Vede cineva 
vreuna acum? 

Johanson aprinse unul după altul diferitele monitoare. 
Interiorul rezervorului apăru din diferite unghiuri. 

— Hocus pocus dispărutus. 

— Aiurea! Trebuie să fie undeva! 

— Ei bine, să mai deschidem câţiva, spuse Johanson. 
Oricum voiam s-o facem. Cu cât sunt mai multe chestii 
gelatinoase în rezervor, cu atât avem mai multe şanse să 
vedem vreuna. Pe prizonierul nostru de război îl lăsăm 
deocamdată în cuşcă, pentru siguranţă. Mai târziu mai 
vedem noi. Rânji şi îşi încolăci degetele pe joystickuri. 
Trosc-pleosc! Într-un fel e palpitant, nu-i aşa? 


Mai deschiseră o duzină de raci fără a încerca să prindă 
substanţele care ţâşneau afară. Creaturile de gelatină o 
zbugheau imediat ce spărgeau carapacea şi se pierdeau 
undeva în spaţiul rezervorului. 

— În orice caz, Pfiesteria nu le face nici un rău, constată 
Oliviera. 


— Bineînţeles că nu, spuse Johanson. Yrr au avut grijă să 
se poată suporta reciproc. Gelatina dirijează racii, iar 
Pfiesteria este încărcătura. E logic că nu trimit un taxi în 
care pasagerul să îl omoare pe şofer. 

— Crezi că şi gelatina asta este crescută de Yrr? 

— Habar n-am. E posibil să fi existat deja. Dar e posibil 
şi să fi fost crescută de Yrr. 

— Şi dacă ăştia sunt chiar... Yrr? 

Johanson mişcă Sferobotul, astfel încât camera să aibă 
cuşca în vizor. Privi exemplarul capturat. Işi păstrase 
aspectul sferic şi zăcea pe podeaua cuştii ca o minge de 
tenis de un alb sticlos. 

— Chestiile astea? întrebă Rubin incredul. 

— De ce nu?! exclamă Oliviera. Le-am găsit şi în 
capetele balenelor, erau şi în excrescenţele de pe Barrier 
Queen, în interiorul norului albastru, sunt pretutindeni. 

— Da, întocmai, norul albastru. Ce e cu el? 

— Trebuie să aibă o funcţie, ceva. Chestiile astea se 
ascund înăuntru. 

— Mie mi se pare mai degrabă că masa gelatinoasă este 
tot o armă biologică, la fel ca viermii şi celelalte mutații. 
Rubin arătă spre mingea nemişcată din cuşcă. Credeţi că a 
murit? Nu se mai mişcă. Poate că îşi strânge țesuturile sub 
formă de minge când moare. 

În acelaşi moment, din difuzoarele montate în tavan 
răsună un semnal ca un fluierat, şi apoi auziră vocea lui 
Peak prin sistemul de transmisie de la bord: 

— Bună dimineaţa. Din moment ce în urma sosirii 
doctorului Crowe suntem în efectiv complet, am planificat 
pentru ora 10.30 o întrunire pe punte. Dorim să vă 
familiarizăm cu bărcile subacvatice şi cu echipamentul. Ar 
fi deci frumos să vă faceţi apariţia. In plus, doresc să vă 
amintesc faptul că la ora 10.00 vom avea întâlnirea noastră 
de rutină din sala de consfătuiri. Vă mulţumesc! 

— Bine că ne-a amintit de întâlnire, spuse Rubin 
precipitat. Era să uit complet. Când fac cercetare, uit de 
toate în jurul meu. Ce Dumnezeu, sau eşti om de ştiinţă, 
sau nu eşti. Am dreptate? 


— Sigur, spuse Oliviera plictisită. Sunt curioasă dacă 
avem vreo veste din Nanaimo. 

— De ce nu-l sunaţi pe Roche, îi propuse Rubin. 
Povestiţi-i despre succesele noastre. Poate are şi el să ne 
arate ceva. Râse şi îl înghionti cu familiaritate pe 
Johanson. Poate aflăm înaintea lui Li şi putem străluci la 
întâlnire. 

Johanson îi întoarse zâmbetul. Nu îl plăcea pe Rubin în 
mod deosebit. Omul era bun în meseria lui, dar era un 
lingău. Johanson presupuse că şi-ar fi vândut şi bunica 
dacă asta l-ar fi putut ajuta în carieră. Oliviera se apropie 
de unitatea radiotelefonică de lângă pupitrul de comandă 
şi formă numărul prin automat. Antena satelit de sus de pe 
insulă permitea orice fel de comunicaţie electronică de 
date. Peste tot pe vapor puteau fi receptate o mulţime de 
programe TV, se puteau conecta televizoare portabile, 
aparate de radio şi laptopuri, şi evident că se putea 
telefona pe canale sigure peste tot în lume. În ce priveşte 
Nanaimo, din îndepărtata Canadă, acesta putea fi apelat 
fără dificultăţi. 

Oliviera vorbi o vreme cu Fenwick şi apoi cu Roche, care 
la rândul lor erau în legătură cu o mulţime de oameni de 
ştiinţă de pe întregul glob. Se părea că limitaseră spectrul 
mutaţiilor în ceea ce privea Pfiesteria, însă deocamdată nu 
se întrevedea o rezolvare a situaţiei. In schimb, asupra 
Bostonului se năpustiseră armate întregi de raci. Oliviera 
povesti care era situaţia la ei şi apoi închise. 

— Un rahat de toată frumuseţea, înjură Rubin. 

— Poate ne ajută prietenii noştri din rezervor, spuse 
Johanson. La urma urmei, sunt protejaţi prin ceva de 
algele alea. Să dăm o raită prin laboratorul de maximă 
securitate. De îndată ce vom şti ce anume... 

Rămase cu privirea pironită pe monitor. 

Fiinţa din cuşcă dispăruse. 

Oliviera şi Rubin îi urmăriră privirea şi căscară ochii. 

— Nu se poate aşa ceva! 

— Cum a reuşit să iasă de acolo? 

Pe monitor nu se vedea nimic în afară de raci şi apă. 


— Au dispărut! 

— Aiurea. Unde puteau să se ducă? 

— Staţi o clipă! Avem între timp peste o duzină din 
chestii din alea care zboară pe aici. Nici nu se pot face atât 
de invizibile. 

— Trebuie să fie pe aici pe undeva. Dar unde este cea 
din cuşcă? 

— A întins-o! 

Johanson cercetă monitorul şi faţa i se lumină. 

— A întins-o? Nu e deloc o idee rea, spuse Johanson 
încet. Bineînţeles. Îşi poate schimba forma. Ochiurile sunt 
mici, însă probabil nu destul de mici pentru ceva ce se 
poate întinde şi subţia. 

— Ce chestie incredibilă, şopti Rubin. 

Începură să cerceteze rezervorul. Se împărţiră pe grupe, 
preluară fiecare un monitor pentru a controla simultan 
întregul bazin, folosiră camerele pentru a mări imaginile, 
însă nicăieri nu se vedea ceva din bulgării de gelatină. În 
cele din urmă, Johanson ridică roboții scufundători unul 
după altul şi îi băgă în garaj, însă nici acolo nu se 
ascunsese nimic. 

Vietăţile dispăruseră. 

— Avem cumva vreo problemă cu sistemul de 
alimentare? întrebă Oliviera. Să fie oare într-una din ţevile 
de apă? 

— Imposibil, scutură Rubin din cap. 

— Oricum ar fi, mârâi Johanson, trebuie să urcăm pentru 
consfătuire. Poate ne dăm seama acolo sus unde ar putea 
fi. 

Dezorientaţi şi frustraţi, stinseră luminile din simulator 
şi ieşiră din laborator. Rubin stinse lumina din laborator şi 
vru să îi urmeze. 

Dar nu se mişcă din loc. 

Johanson îl văzu stând în ecluza deschisă şi holbându-se 
în laboratorul cufundat în întuneric. Putu vedea gura lui 
Rubin larg deschisă. Se întoarse încet, urmat de Oliviera, 
şi văzu ce vedea şi Rubin. 

În spatele ferestrei ovale a simulatorului de mare 


adâncime strălucea ceva. O lumină slabă şi difuză. 

Albastră. 

— Norul albastru, şopti Rubin. 

Alergară în acelaşi timp prin întuneric spre stimulator, 
fără a băga de seamă obstacolele, se avântară pe scară în 
sus şi se îngrămădiră în faţa geamului blindat. 

Lumina albastră atârna în neant. Un nor cosmic în 
spaţiul cosmic lipsit de lumină, cu diferenţa că spaţiul 
cosmic era un rezervor umplut cu apă. Se întindea pe 
câţiva metri pătraţi. Pulsa. Marginile tremurau. 

Johanson strânse din ochi şi privi mai atent. Ce se 
întâmpla dincolo de margini? Avea impresia că se formau 
acolo nişte minuscule puncte luminoase care curgeau spre 
interiorul norului, tot mai rapid. Ca particulele de materie 
în câmpul de gravitație al unei găuri negre. 

Albastrul deveni mai intens. 

Apoi colapsă. 

Asemenea unui big-bang răsturnat, norul se prăbuşi în 
sine însuşi. Totul se grăbea spre centru, care devenea tot 
mai luminos şi mai condensat. Fulgere de lumină se 
aprindeau, formând desene complicate. Cu viteză nebună, 
norul fu absorbit de propriul centru într-un vârtej 
turbulent şi apoi... 

— Nu pot să cred, spuse Oliviera. 

În faţa ochilor lor plutea un obiect sferic de mărimea 
unei mingi de fotbal. Un ceva, din materie compactă, 
strălucind albastru. Gelatină pulsândă. 

Găsiseră fiinţa. 

Fiinţa devenise una singură. 


Sala de conferinţe Flagg 


— Unicelulare! strigă Johanson. Sunt fiinţe unicelulare. 

Era extraordinar de surescitat. Grupul îl privea în 
tăcere. Rubin alunecase pe scaunul lui aprobând din cap 
plin de elan, în timp ce Johanson se plimba în sus şi-n jos. 
N-ar fi putut sta locului cu nici un chip. 

— Am crezut tot timpul că masa gelatinoasă şi norul 


sunt două lucruri diferite, dar sunt unul şi acelaşi. Chestia 
asta e formată din fiinţe unicelulare. Masa gelatinoasă nu 
poate doar să-şi modifice forma după bunul ei plac, ci se 
dizolvă complet şi se recompune la fel de rapid. 

— Fiinţele astea se dizolvă? repetă Vanderbilt ca un 
ecou. 

— Nu, nu! Nu fiinţele, adică unicelularele sunt fiinţele, şi 
ele se contopesc una cu cealaltă. Am despicat racii şi am 
scos la lumină câteva din bucăţile alea de gelatină, care s- 
au refugiat toate prin colţurile simulatorului. Prinsesem 
unul. Şi apoi au dispărut toate, fără urmă. Nu mai 
rămăsese nimic, Doamne ce idiot sunt că nu mi-am dat 
seama imediat! Fiinţele unicelulare nu pot fi ţinute în 
cuşcă, şi majoritatea sunt prea mici pentru a le vedea cu 
ochiul liber. Şi pentru că simulatorul era luminat din 
interior nu am putut vedea bioluminiscenţa, nimic. Aceeaşi 
problemă am avut-o lângă Norvegia, unde ne-a ieşit în faţa 
camerelor chestia aia uriaşă. Atunci i-am văzut doar 
suprafaţa, luminată de reflectoarele lui Victor, dar în 
realitate lumina şi ea. Lumina, era un conglomerat uriaş de 
microorganisme bioluminiscente. Ceea ce înoată acum 
acolo jos în rezervor este suma substanţelor pe care le-am 
scos din raci. 

— Asta explică unele lucruri, spuse Anawak. Fiinţa 
lipsită de formă de pe carena lui Barrier Queen, norul 
albastru de lângă Vancouver Island... 

— Înregistrările făcute de URA, exact! O mare parte a 
celulelor înotau libere prin apă, însă în centru fuzionaseră 
deja. Masa îşi forma tentacule. Se injecta singură în 
capetele balenelor. 

— O secundă. Li ridică mâna. Era deja acolo înăuntru. 

— Atunci... Johanson cugetă. Ei bine, a avut loc o 
legătură. Cred, cel puţin, că pe calea asta a intrat. Poate 
am fost martori la un schimb. Gelatina veche iese, cea 
nouă intră. Sau poate a avut loc ceva ca un control. Poate 
chestia din cap a transmis ceva masei totale. 

— Informaţii, spuse Greywolf. 

— Da, strigă Johanson. Da! 


Delaware strâmbă din nas. 

— Asta înseamnă că pot avea orice mărime? De câtă au 
nevoie pe moment? 

— Orice mărime şi orice formă, încuviinţă Oliviera. 
Pentru a dirija un rac, e suficient cât încape în palmă. 
Chestia aia din Vancouver Island, în jurul căreia se adunau 
balenele, avea mărimea unei case şi... 

— Ăsta este elementul cel mai important al descoperirii 
noastre, o întrerupse Rubin sărind de la locul lui. Gelatina 
este materialul brut pentru a rezolva problemele definite. 

Oliviera păru enervată. 

— Am privit cu mare atenţie înregistrările de pe 
platforma continentală norvegiană, spuse Rubin dintr-o 
suflare. Cred că ştiu ce s-a întâmplat! Dacă nu chestia asta 
a dat ultima lovitură pentru alunecarea platformelor, 
atunci nu mă cheamă Rubin. Nu mai avem mult până vom 
înţelege tot adevărul! 

— Aţi găsit o masă gelatinoasă care rezolvă o grămadă 
de treburi murdare, spuse Peak nearătând impresionat. 
Frumos! Şi unde sunt Yrr? 

— Yrr sunt... Rubin se opri. Dintr-odată îşi pierdu 
siguranţa de sine. Privirea îi rătăci nesigură spre Johanson 
şi Oliviera. Păi da... 

— Credeţi Yrr sunt chiar ăştia? întrebă Crowe. 

— Habar n-am, scutură Johanson din cap. 

O vreme domni liniştea. 

Crowe îşi ţuguie buzele şi trase din ţigară. 

— Nu am primit încă nici un răspuns. Cine ne-ar putea 
răspunde? O fiinţă inteligentă sau o combinaţie de fiinţe 
inteligente? Ce crezi, Sigur, chestiile din rezervor se 
comportă inteligent? 

— Ştii şi tu că asta e o întrebare gratuită, răspunse 
Johanson. 

— Am vrut s-o aud din gura ta, zâmbi Crowe. 

— Cum ne-am putea da seama? Ce verdict ar da o 
inteligenţă străină unei mâini de prizonieri umani aflaţi 
într-un lagăr, care nu ar şti matematică, le-ar fi frică, frig, 
s-ar văita sau ar sta apatici într-un colţ? 


— Dumnezeule, gemu Vanderbilt încet, acum ne vine cu 
Convenţia de la Geneva. 

— E valabilă şi pentru extratereştri? se interesă Peak 
râzând. 

Oliviera îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Vom supune masa din rezervor altor experimente, 
spuse ea. Între noi fie vorba, nu ştiu de ce ne-a luat atât de 
mult să înţelegem care-i treaba. Leon, ce ţi-a sărit în ochi 
când ai spionat Barrier Queen pe uscat? 

Anawak o privi. 

— Chiar înainte să mă scoată afară? O lumină albastră. 

— La asta mă refer, spuse Oliviera adresându-se lui Li. 
Aţi vrut neapărat să lucraţi de unii singuri, generale, acolo 
în doc, când aţi umblat săptămâni în şir prin carena lui 
Barrier Queen fără să ajungeţi la vreun rezultat. Ei bine, 
oamenilor dumneavoastră trebuie să le fi scăpat ceva 
decisiv când au analizat probele de apă din docul de pe 
uscat. Nu a observat nimeni lumina albastră? Sau o 
grămadă de unicelulare în probele de apă? 

— Ba da, spuse Li. Bineînţeles că am luat apă pentru 
cercetări. 

— Şi? 

— Nimic. Apă normală! 

— Ei bine, oftă Oliviera. Îmi mai puteţi trimite o dată 
raportul? Şi toate rezultatele de laborator. 

— Bineînţeles. 

— Doctore Johanson! Shankar ridică mâna. Cum credeţi 
că a luat fiinţă această contopire? Adică ce o provoacă? 

— Şi toate în acelaşi timp, se miră Roscovitz. Era prima 
dată când lua cuvântul. Cum poate funcţiona aşa ceva? Şi 
în ce scop? Una dintre celulele astea trebuie să spună hei, 
oameni buni, veniţi toţi încoace, facem chef. 

— Nu neapărat, spuse Vanderbilt isteţ. Cel mai mare 
grad de cooperare îl găsim la celulele corpului uman, nu-i 
aşa? Şi nici acolo nu spune nici o celulă în ce direcţie s-o ia 
celelalte. 

— Vorbiţi despre structura de organizare a CIA? zâmbi 
Li. 


— Atenţie, Suzie Wong. 

— Hei! Roscovitz ridică mâinile. Oameni buni, eu sunt 
doar şofer pe submarin. Vreau să înţeleg ce se vorbeşte 
aici. La om, celulele stau lipite frumos unele de altele, asta 
e altceva. Nu ne descompunem cum avem chef, şi în plus 
mai există şi un sistem nervos central care e şeful în toată 
povestea asta. 

— In cazul celulelor corpului, comunicarea se face cu 
ajutorul substanţelor chimice, spuse Delaware. 

— Şi ce înseamnă asta? Trebuie să ne imaginăm celulele 
astea ca pe un banc de peşti, în care toţi înoată deodată în 
aceeaşi direcţie? 

— Bancurile de peşti se mişcă doar aparent simultan, 
explică Rubin. Comportamentul bancurilor e legat de 
presiune. 

— Ştiu asta, omule, voiam doar să... 

— Pe laturile peştilor se află organe laterale, îi explică 
Rubin netulburat. Atunci când un corp îşi modifică poziţia, 
îi transmite vecinului său o undă de presiune, iar acesta se 
întoarce în mod automat în aceeaşi direcţie şi aşa mai 
departe, până când întregul banc execută întoarcerea. 

— Am spus deja că ştiu asta! 

— Sigur că da! Figura lui Delaware se lumină. Asta e! 

— Ce? 

— Undele de presiune. Cu ajutorul lor, o masă mai mare 
din gelatina asta ar putea dirija bancuri întregi. Mă refer 
la faptul că ne-am tot întrebat ce vrajă face ca bancurile de 
peşti să nu mai intre în năvoade, şi asta ar putea fi o 
explicaţie. 

— Să dirijeze un banc întreg? întrebă Shankar îndoindu- 
se. 

— Aşa e, are dreptate, strigă Greywolf. Are al naibii de 
multă dreptate! Dacă Yrr pot dirija milioane de raci şi pot 
transporta pe şelfuri miliarde de viermi, atunci pot dirija şi 
bancurile de peşti. Se poate face asta cu o undă de 
presiune. Sensibilitatea la presiune este practic singura 
apărare de care dispune un banc. 

— Vrei să spui că unicelularele de jos din rezervor 


reacţionează la presiune? 

— Nu. Anawak scutură din cap. Ar fi prea simplu. Peştii 
ar putea produce presiune, dar unicelularele? 

— Dar cumva trebuie să fi fost declanşată contopirea. 

— Staţi puţin, spuse Oliviera. Există şi la bacterii forme 
asemănătoare de comunicare. Myxococcus xanthus de 
exemplu. O specie care trăieşte pe fundul apei. E formată 
din legături mici şi slabe. Dacă unele celule nu găsesc 
destulă hrană, emit un fel de semnal de foame. La început, 
colonia nu prea reacţionează la ele, dar cu cât flămânzesc 
mai multe celule, cu atât mai intens devine semnalul, până 
când ajunge să depăşească un anumit prag. Membrii 
coloniei încep să se adune. Încetul cu încetul ia naştere o 
formaţiune unicelulară complexă, un corp al fructului pe 
care nu îl poţi vedea cu ochiul liber. 

— În ce constă acest semnal? întrebă Anawak. 

— Este vorba despre o substanţă pe care o emit. 

— Deci o aromă? 

— Da. Într-o anumită măsură. 

Convorbirea se  întrerupse. Fiecare se concentra, 
încreţindu-şi fruntea, aşezându-şi degetele unele peste 
altele, răsfrângând buzele. 

— Bine, spuse Li. Sunt impresionată. Este un mare 
succes. Nu ar trebui să ne pierdem timpul acum cu 
popularizarea ştiinţei. Care sunt următorii paşi? 

— Aş avea o sugestie, spuse Weaver. 

— Vă rog. 

— Leon a avut o idee la Chateau, vă aduceţi aminte? Era 
vorba despre experimentele marinei militare cu creierele 
delfinilor. Despre implanturile care nu sunt formate din 
simple microcipuri, ci dintr-o grămadă de celule nervoase 
artificiale, care reproduc până în detaliu părţi ale 
creierului şi comunică unele cu altele prin impulsuri 
electrice. Mă gândeam că, dacă masa gelatinoasă este într- 
adevăr un conglomerat de unicelulare şi dacă unicelularele 
astea preiau, respectiv înlocuiesc, într-o anumită măsură, 
funcţia celulelor creierului, atunci ele pot comunica între 
ele. Sunt chiar nevoite să o facă. Altfel nu ar putea să se 


contopească şi să-şi modifice forma. Poate că făuresc într- 
adevăr un creier artificial cu tot cu substanţele chimice de 
transmitere a impulsurilor. Poate că... Weaver ezită... 
preiau chiar şi emoţiile, trăsăturile şi cunoştinţele gazdei 
lor şi învaţă pe această cale să o controleze. 

— Pentru asta ar trebui să poată învăţa, spuse Oliviera. 
Dar cum ar putea învăţa nişte unicelulare? 

— Leon şi cu mine am putea încerca să realizăm în mod 
artificial un banc de asemenea unicelulare şi să le atribuim 
diferite trăsături. Până când va începe să se comporte ca 
un creier. 

— O inteligenţă artificială? 

— In condiţii biologice. 

— Sună util, decise Li. Să faceţi asta. Alte propuneri? 

— Încerc să scormonesc în preistorie după o formă de 
viaţă înrudită, spuse Rubin. 

Li încuviinţă. 

— Aveţi ceva nou, Sam? 

— Nu chiar, se auzi vocea lui Crowe dintr-un nor de fum. 
Lucrăm la descifrarea vechilor semnale scratch, câtă 
vreme nu primim nici un răspuns. 

— Poate ar trebui să le trimiteţi acestor Yrr ai 
dumneavoastră ceva mai pretenţios decât nişte simple 
probleme de matematică, observă Peak. 

Crowe îl privi. Fumul se risipi, iar faţa ei frumoasă şi 
bătrână, cu miile de riduri mici, apăru zâmbitoare. 

— Păstraţi-vă calmul, Sal! 

— Sunteţi al naibii de optimistă, nu-i aşa? observă Peak. 

— Eu am răbdare. 


Puntea 


Roscovitz făcea parte dintre oamenii care îşi petreceau 
viaţa în Marina militară a Statelor Unite, neavând de gând 
să schimbe vreodată acest lucru. Era de părere că fiecare 
trebuie să facă ce ştie mai bine şi, pentru că lui îi plăcea în 
apă, îşi făcuse o carieră pe submarin, ajungând 
comandant. 


Însă Roscovitz mai era de părere şi că o însuşire 
remarcabilă a omului este curiozitatea. Aprecia mult 
fidelitatea, împlinirea datoriei şi dragostea de patrie. Nu 
accepta mofturile funcţionăreşti. Intr-o zi, îşi dăduse 
seama că majoritatea căpitanilor pe submarine străbat o 
lume despre care nu ştiu mai nimic, aşa că începuse să se 
informeze. Nu devenise biolog din cauza asta. Insă 
interesul lui pentru lucruri îl dusese spre funcţiile 
ştiinţifice ale marinei, unde se căutau oameni care erau 
suficient de soldaţi ca să se poarte ca atare şi destul de 
flexibili în gândire pentru a prelua o funcţie operativă în 
cercetare. 

După ce se hotărâse modificarea vasului Independence 
pentru misiunea în Groenlanda, Roscovitz fusese însărcinat 
să îl echipeze cu tot ce era necesar unei baze de 
scufundări. Pentru nimic nu erau bani, niciunde în lume, în 
afară de cercetare. Mulţi considerau Independence ca 
ultima speranţă a omenirii, deci nu se făcea economie la 
nimic. Roscovitz nu primise un buget, ci un cec în alb. 
Trebuia să cumpere ce găsea şi ce i se părea potrivit, şi 
dacă mergea cât de cât repede, atunci trebuia să 
construiască tot ce nu exista încă şi ce i se părea lui că i-ar 
trebui. 

Nimeni nu se aşteptase ca omul să se gândească în mod 
serios la submarine cu echipaj. Atenţia principală era 
îndreptată spre ROV-uri, roboții subacvatici legaţi cu 
cabluri, telecomandaţi cum fusese Victor, care găsise 
viermii de lângă Norvegia. În plus, se mai înregistrau o 
serie de progrese în construcţia AUV-urilor, roboţi care 
nici măcar nu mai trebuiau să fie legaţi de vapor prin 
cablu. Majoritatea acestor automate dispuneau de camere 
de mare rezoluţie şi de un tip de braţ de prindere, până la 
membre artificiale ultrasensibile. Nimeni nu voia să pună 
în pericol vieţi omeneşti, după ce fuseseră atacați şi 
omorâţi scafandri, şi nimeni nu mai îndrăznea să intre în 
apă mai adâncă decât până la glezne. 

Roscovitz ascultase şi răspunsese că în condiţiile astea 
puteau să renunţe. 


— Am câştigat vreodată vreun război doar cu maşini? 
Putem arunca bombe inteligente şi putem trimite drone 
fără pilot deasupra zonelor controlate de duşmani, însă 
deciziile pe care trebuie să le ia un pilot într-un jet de 
luptă nu le poate lua nici o maşină. Cândva, în 
desfăşurarea acestor evenimentele, va exista o situaţie 
când va fi necesar să intervenim noi. 

Il întrebară ce vrea. Le răspunse că vrea, bineînţeles, 
ROV-uri şi AUV-uri, însă şi submarine înarmate, cu echipaj. 
Mai ceru şi un echipaj de delfini şi, spre mulţumirea lui, 
află că se hotărâse deja participarea grupurilor MK-6 şi 
MK-7, după ce un membru al statului-major ştiinţific 
prezentase propunerea. Bucuria sa crescu auzind cine va 
prelua comanda celor două grupuri de delfini. 

Jack O'Bannon. 

Roscovitz nu-l cunoştea personal pe O'Bannon. Însă 
fostul soldat îşi făcuse un nume în anumite cercuri. Unii 
spuneau că fusese cel mai bun instructor de delfini pe care 
l-au avut vreodată. Mai târziu se dezisese de marina 
militară ca de dracu'. Roscovitz ştia foarte bine ce era cu 
boala de inimă a lui O'Bannon. Cu atât mai mult îl 
surprinse să audă că omul era din nou la bord. 

Superiorii  încercară să îl facă să renunţe la 
ambarcaţiunile pilotate direct. Rămase neînduplecat. Îi 
aduceau argumentul riscurilor care nu erau de neglijat, 
însă Roscovitz dădea mereu acelaşi răspuns: 

— Vom avea nevoie de ele. 

Până când îi dădură, în sfârşit, undă verde. 

Atunci îi surprinse pentru a doua oară. 

Ministerul Apărării plecase probabil de la premisa că 
Roscovitz va umple puntea uriaşului portavion cu nave 
subacvatice impozante, cum ar fi submarinele ruseşti MIR, 
Shinkai din Japonia şi Nautile din Franţa. În lume existau 
doar o jumătate de duzină de vase care ajungeau la 
adâncimi mai mari de 3 000 de metri, iar acestea se 
numărau printre ele, la fel ca buna şi bătrâna Alvin. Dar 
Roscovitz miza pe înnoire. Ştia că navele de genul ăsta nu 
aveau să-l ajute foarte mult. Cu Shinkai atingeai, e 


adevărat, adâncimi de 6 500 de metri, dar îşi putea dirija 
mişcările verticale doar prin încărcarea şi descărcarea 
rezervoarelor de balast, la fel ca navele MIR şi Nautile. 
Roscovitz nu se gândea la o explorare clasică a oceanului, 
se gândea la război şi la duşmanul nevăzut, şi îşi imagină 
cum ar fi să poarte o luptă aeriană cu baloane cu aer cald. 
Cele mai multe nave subacvatice erau pur şi simplu prea 
greoaie. Lui îi trebuiau jeturi subacvatice. 

Jeturi de luptă. 

După o vreme, dădu peste o întreprindere ale cărei 
produse veneau în întâmpinarea aşteptărilor lui. Hawkwe 
Ocean Technologies din Point Richmond, California, nu se 
bucura doar de o faimă nepătată în branşă, ci era implicată 
în mod regulat în producţiile hollywoodiene pentru a da 
speculațiilor un suport solid. Graham Hawkes, cunoscut 
inginer şi inventator, înființase firma în anii 1990 pentru a- 
şi îndeplini visul de a zbura, dar sub apă. 

Roscovitz le puse pe masă ciorna cu ce voia şi o sumă 
mai mare de bani, cerându-le constructorilor să se 
încadreze în timp, oricât de scurt ar fi fost. 

Banii contribuiseră considerabil la viteza de construcţie. 

La ora 10.30, când cercetătorii păşiră pe debarcaderul 
punţii, învăluit fiecare într-un costum de neopren care lăsa 
doar faţa neacoperită, Roscovitz se bucură că acum avea şi 
el ceva de povestit oamenilor ăstora deştepţi. Soldaţii şi 
echipajul îşi făcuseră deja instructajul la Norfolk. Cei mai 
mulţi dintre ei erau Navy-SEALS cu membrane de înot 
între degetele de la mâini şi de la picioare. Insă Roscovitz 
era ferm hotărât să îi facă şi pe oamenii de ştiinţă capabili 
să piloteze navele şi să ia parte la luptă. Ştia că pe 
parcursul unor asemenea misiuni puteau interveni 
evenimente la sfârşitul cărora un civil putea să joace rolul 
decisiv. 

Îi dădu instrucţiuni tehnicianului-şef Kate Ann Browning 
să coboare din tavan una din cele patru nave subacvatice 
şi privi cum Deepflight 1 se lăsa încet în jos. Văzută de jos, 
nava semăna cu un Ferrari fără roţi, prevăzut cu patru ţevi 
lungi şi suple. Aşteptă până se afla la înălţimea ochilor, la 


patru metri deasupra podelei acoperite cu scânduri a 
punţii şi exact deasupra acoperişului bazinului. Chiar 
văzută din perspectiva asta avea puţine asemănări cu un 
vehicul clasic de scufundare. Aplatizat şi lat, de o formă 
aproximativ dreptunghiulară, cu patru duze de propulsie şi 
de dirijare pe partea din spate şi două ţevi de volum parţial 
vitrificate care ieşeau oblic din el, Deepflight arăta mai 
degrabă ca o mică navă spaţială. De sub cupolele 
transparente ieşeau braţe apucătoare cu mai multe 
articulaţii. 

Cele mai bătătoare la ochi erau cioturile de aripi de pe 
ambele părţi. 

— Vă gândiţi că arată ca un avion, spuse Roscovitz. Şi 
aveţi dreptate. Este un avion şi tot atât de mobil. 
Suprafeţele portante îndeplinesc aceeaşi funcţie, cu mica 
diferenţă că profilele acţionează în direcţia opusă. La 
avion, ele asigură urcarea. Aripile unui Deepflight, 
dimpotrivă, formează un efect de aspirație în jos, 
acţionând împotriva ascensiunii. Şi mecanismul de dirijare 
este copiat după cel al aparatelor de zbor. Nu te scufunzi 
ca o piatră, ci te deplasezi cu un unghi de înclinaţie de 
până la 60 de grade, iei curbe elegante, ajungi fulgerător 
sus sau jos, vrum, vrum! Roscovitz imită mişcările navei cu 
mâna şi arătă spre învelişul corpurilor. Diferenţa 
principală faţă de avion este aceea că nu stai aşezat, ci 
culcat. Astfel este suficientă o înălţime de un metru 
patruzeci la o lungime de trei ori şase metri. 

— Cât se scufundă avionul ăsta? întrebă Weaver. 

— Cât vreţi. Aţi putea zbura direct spre fundul Gropii 
Marianelor şi nu v-ar lua mai mult de o oră şi jumătate. 
Jucăria asta atinge 12 noduri. Are un înveliş din ceramică, 
cupolele sunt din acrii îmbrăcat în titaniu, absolut adecvat 
adâncimilor. Te vei bucura de o privelişte panoramică 
senzaţională, ceea ce în cazul nostru înseamnă că poţi să 
dispari sau să deschizi focul la timp, în funcţie de 
împrejurări. Roscovitz arătă spre partea de jos. Am 
prevăzut aparatele Deepflight cu patru torpile. Două din 
chestiile astea au o putere limitată. Pot să rănească urât o 


balenă sau chiar să o omoare. Celelalte două fac găuri mai 
mari. Aruncă în aer oţel şi piatră, şi se pot pune cu un grup 
întreg de balene. Activarea torpilelor vă rog să o lăsaţi în 
seama pilotului, dacă nu cumva este mort sau inconştient, 
şi nu aveţi de ales. 

Roscovitz bătu din palme. 

— În regulă. Acum vă puteţi lua la harţă cine se urcă 
primul să facă o probă. A da, asta ar putea să vă mai 
intereseze: combustibilul ajunge pentru opt ore de zbor. 
Dacă rămâneţi blocaţi undeva, alimentaţi cu oxigen 
sistemele necesare supravieţuirii timp de 96 de ore. Dar să 
nu vă fie teamă, până atunci vă va fi salvat de mult armata 
personală a lui Dumnezeu, Marina militară. Cine vrea să 
încerce? 

— Fără apă? întrebă Shankar privind sceptic în jos. 

Roscovitz rânji. 

— V-ar ajunge 15 000 de tone? 

— Eu... păi... cred că da. 

— Bine. Băgăm puntea sub apă. 


Combat Information Center 


Doi radiotelegrafişti luaseră locul lui Crowe şi Shankar, 
cât timp cercetătorii erau plecaţi în imperiul lui Roscovitz. 
Îşi omorau timpul. La drept vorbind, ar fi trebuit să-şi ţină 
gura şi să caşte urechile, dar aveau computerul şi mai 
aveau echipa SOSUS a lui Shankar pe uscat. Orice ar fi 
pătruns din adâncurile oceanului era receptat acolo de 
diversele sisteme electronice şi de simţurile umane, era 
preselectat, evaluat şi trimis gata comentat pe 
Independence via satelit. Cu toate că mesajul lui Crowe 
fusese trimis de pe vapor, iar vaporul era pregătit să 
recepteze răspunsul, acesta era doar unul din numeroasele 
posturi de ascultare. Un eventual răspuns de la Yrr ar fi 
ajuns la toate hidrofoanele din Atlantic. Din distribuţia 
spaţială şi decalajul intervalelor de timp la receptare, 
computerul urma să calculeze punctul din care provenea 
semnalul, apoi să îl trimită la CIC. 


Având încredere totală în tehnică, oamenii începuseră să 
discute despre muzică. Curând, discuţia căpătă un ton 
aprins. După ce temperamentele se aprinseră în privinţa 
credibilităţii artiştilor albi de hip-hop, nimeni nu mai 
aruncă vreo privire spre monitoare, până când unul dintre 
ei se întinse după cafea, întorcând totodată capul. Privirea 
îi rămase agăţată de monitor. 

— Hei! Ce e asta? 

Pe două monitoare zvâcneau colorate nişte linii de 
frecvenţă. 

Celălalt căscă ochii. 

— De când sunt astea aici? 

— Nu ştiu. 

Telegrafistul se holba în continuare la linii. 

— Ar fi trebuit să primim vreun semnal de pe uscat. De 
ce nu ne-au dat de ştire? Trebuie să fi receptat şi ei acelaşi 
lucru. 

— Asta e frecvenţa pe care a emis doctor Crowe? 

— Habar n-am ce a emis tipa. Nu se aude nimic. Trebuie 
să fie ceva în ultra sau infrasunete. 

Celălalt se gândi. 

— OK. Următorul hidrofon se află în Terra Nova. Sunetul 
are nevoie de timp să se propage. Ceilalţi nu au receptat 
încă nimic, deci suntem primii la care a ajuns. Asta poate 
să însemne doar că... 

Partenerul îi aruncă o privire. 

— Provine de aici. 


Deepflight 


Sistemul hidraulic lucra zgomotos, umplând 
rezervoarele de balast dinspre pupă. Pupa lui 
Independence se scufunda încet, în timp ce apa mării 
pătrundea înăuntru. 

— Putem lăsa apa să pătrundă prin ecluză, explică 
Roscovitz ridicând vocea pentru a acoperi zgomotul. Dar 
pentru asta ar trebui să deschidem toate porţile în acelaşi 
timp, ceea ce evităm să facem din motive de securitate. 


Folosim, în schimb, un sistem special de pompare. Un 
circuit separat de ţevi conduce apa în interiorul punţii. 
Este filtrată de mai multe ori. La fel ca ecluza, şi bazinul 
este prevăzut cu senzori ultrasensibili care ne spun dacă 
ne putem bălăci în vana cea mare fără probleme. 

— Testăm navele pe punte? strigă Johanson. 

— Nu. Mergem afară. 

După ce delfinii anunţaseră retragerea orcilor, Roscovitz 
ajunsese la convingerea că puteau risca o serie de 
scufundări adevărate. 

— Dumnezeule mare! 

Rubin se holba ca paralizat la bazinul care se umplea 
spumegând. Parcă ne-am scufunda. 

Roscovitz îl privi rânjind. 

— Vă înşelaţi. Eu m-am scufundat o dată cu o navă de 
război. Credeţi-mă, este altfel! 

— Şi cum anume? 

Roscovitz râse. 

— Nu vreţi să ştiţi. Nu vreţi cu adevărat. 

Pupa uriaşului vapor se scufunda metru cu metru. 
Independence era prea mare pentru a simţi ceva din 
poziţia înclinată. Privită în ansamblu, era minimală, un caz 
pentru nivela cu bulă de aer, efectul fiind însă cu atât mai 
uimitor. Nivelul apei crescu tot mai mult, până ajunse la 
marginile debarcaderului. În decursul câtorva minute, 
puntea se transformase într-un bazin cu adâncimea de 
patru metri. Şi delfinariul se afla sub apă, astfel încât 
animalele aveau acum la dispoziţie întregul bazin. Pe 
deasupra malului artificial pluteau zodiacele bine ancorate. 
Deepflight 1 se legăna lin pe valuri. 

Browning cobori a doua navă de pe tavan. Stătea la 
consolă mişcând dintr-un joystick. Manevră navele una 
după alta pe sistemul de şine până la marginea 
debarcaderului şi deschise capacele sub care se aflau 
tuburile în care intra pilotul. Se deschiseră în sus ca nişte 
cupole de jet cu duze. 

— Fiecare tub poate fi deschis şi închis separat, explică 
ea. E simplu de urcat. Cine nu este obişnuit, se poate trezi 


totuşi cu picioarele ude. Apa din bazin a fost încălzită în 
timpul activităţii de pompare şi are acum o temperatură 
suportabilă de 15 grade Celsius, ceea ce nu trebuie să vă 
dea ideea să renunţaţi la costumele de protecţie. Dacă 
dintr-un motiv oarecare ajungeţi în largul mării fără 
neopren sau navă în jurul dumneavoastră, veţi muri destul 
de repede. Apa are acolo, maximum, două grade. 

— Mai aveţi întrebări? 

Roscovitz organiză grupurile, câte un pilot şi un om de 
ştiinţă. 

— Atunci, să-i dăm drumul. Rămânem în apropierea 
vaporului. Prietenii noştri umezi şi veseli din echipa 
delfinilor spun că nu trebuie să ne facem griji, dar situaţia 
se poate schimba. Leon, vii cu mine. Luăm Deepflight 1. 

Roscovitz sări pe ambarcaţiune. Se legăna puternic. 
Anawak îl imită, îşi pierdu echilibrul şi ateriză în apă cu 
capul în jos. O răceală de gheaţă îl lovi în faţă, lăsându-l 
fără aer. leşi pufnind la suprafaţă şi fu întâmpinat de un 
hohot de râs colectiv. 

— Exact la asta mă refeream, observă Browning sec. 

Anawak se ridică pe fuzelaj şi se târi pe burtă în 
interiorul ţevii. Spre surprinderea sa, nava se dovedi a fi 
comodă şi spațioasă. Nu stăteai complet pe orizontală, ci 
uşor înclinat, astfel încât poziţia trupului semăna mai mult 
cu cea a unui săritor cu schiurile când îşi ia avânt. In faţa 
lui se afla un pupitru cu instrumentele frumos aliniate. 
Roscovitz porni sistemele şi capacele se închiseră fără 
zgomot. 

— Nu e tocmai un apartament la Ritz, Leon. 

Vocea colonelului ajunse la urechea lui Anawak prin 
difuzor. Intoarse capul. Un metru mai încolo, Roscovitz îl 
privea râzând din cupola lui. 

— Vezi joystickul din faţă? 'Ţi-am spus doar că e avion şi 
aşa se şi comportă. Trebuie să înveţi să ridici şi să cobori 
avionul şi să iei curbele, deci să faci mişcări de rotaţie în 
toate patru direcţiile. In afară de asta, pe partea inferioară 
mai există patru elemente radiante care produc destulă 
reacţie pentru ca aparatul să poată pluti o vreme. Primul 


tur pilotez eu, apoi preiei tu, iar eu îţi spun unde ai greşit. 

Se repeziră brusc înainte. Apa trecu peste cupola de 
acrii, în timp ce ei coborau într-un unghi lin. La prora şi pe 
suprafeţele portante se aprinseră lumini. Anawak văzu 
podeaua de scândură a punţii dispărând de sub ei şi 
ajunseră deasupra ecluzei. Porţile de sticlă se dădură în 
lături. Privi într-un tunel luminat, lung de câţiva metri, pe 
fundul căruia se întindea podeaua întunecată din oţel. 
Deepflight 1 cobori încet în ecluză şi porţile de sticlă se 
închiseră deasupra lor. 

Il cuprinse teama. 

— Nici o frică, spuse Roscovitz. Se iese mai repede decât 
se intră. 

Porţile de oţel se puseră în mişcare uruind. Plăcile 
uriaşe se deschiseră oferind imaginea oceanului întunecat 
şi lipsit de contur. Deepflight 1 căzu din carena lui 
Independence în necunoscut. 

Roscovitz acceleră şi luă o curbă. Nava se lăsă într-o 
parte. Anawak era fascinat. Pilotase nave subacvatice 
convenţionale, concepute toate pentru intervenţia în 
straturile superioare ale apei. Dar asta era cu totul altceva. 
Deepflight 1 se comporta într-adevăr ca un avion sportiv. 
Şi ce viteză! Într-o maşină, ar fi părut puţini cei douăzeci 
de kilometri pe oră corespunzători vitezei de douăsprezece 
noduri, dar pentru un vehicul subacvatic, Deepflight 1 
dovedea o viteză de-a dreptul spectaculoasă. Observă 
fascinat cum ieşeau de sub carena lui Independence şi cum 
le răsărea înaintea ochilor suprafaţa mişcătoare a apei. 
Roscovitz poziţionă botul navei într-un unghi mai abrupt. 
Descrise o curbă largă, se îndreptă spre pupa 
portavionului şi se scufundă sub el. Elicea imensă trecu 
peste capetele lor. 

— Impresionat? întrebă Roscovitz. 

— Destul de, răspunse Anawak cu voce nesigură. 

— Ştiu la ce te gândeşti. Îţi e frică. Tuturor ne e frică. 
Însă pe punte locul este prea strâmt pentru a exersa. 
Adâncime prea mică. Nu vrem să stricăm jucăriile astea de 
pe-acum. 


Următoarea curbă o luă mai strâns. Anawak se aştepta 
în orice moment să vadă apărând înaintea sa faţa rotundă, 
în alb şi negru a unei orci, în schimb veniră doi delfini care 
se hliziră la ei prin cupole. Pe cap purtau camere de luat 
vederi şi se zbenguiau veseli în jurul navei. 

— Zâmbiţi vă rog! râse Roscovitz. Suntem filmati. 

Se aprinse o lumină, indicându-i lui Anawak că acum el 
controla aparatul. 

— Preiei comanda, spuse Roscovitz. Dacă vine ceva şi 
vrea să ne mănânce, îi servim torpile la micul dejun. Asta 
însă o fac eu, ai înţeles? Tu pilotezi. 

Anawak rămase dezorientat o clipă. Involuntar, îşi 
încleştă degetele pe joystick. Roscovitz nu-i spusese ce are 
de făcut, aşa că se mulţumi să meargă drept înainte. 

— Hei, Leon! Nu dormi. Şi plimbarea cu autobuzul e mai 
palpitantă decât chestia asta. 

— Ce trebuie să fac? 

— Nu contează. Fă ceva. Zboară pe lună! 

Şi în cazul nostru luna e jos, îşi spuse Anawak. Foarte 
bine. 

Împinse joystickul înainte. 

Botul lui Deepflight 1 cobori subit şi se îndreptară spre 
abis. Anawak privea ţintă în beznă. Trase joystickul înapoi, 
de data aceasta mai prudent. Nava se ridică. Incercă o 
curbă, o luă prea strâns, apoi mai făcu una. Ştia că 
pilotează mult prea brusc, însă de fapt era uşor. Era doar o 
chestie de exerciţiu. 

Puțin mai încolo văzu cel de-al doilea Deepflight. Dintr- 
odată, prinse gust de pilotat. Ar mai fi putut zbura câteva 
ore. 

— Frumuşel, Leon. Ni se face rău de la stilul tău de 
condus, dar asta se învaţă. Acum mergi pe orizontală. Lasă 
nava să plutească încet. Îţi arăt cum se folosesc braţele. E 
şi mai simplu decât asta. 

Cinci minute mai târziu preluă din nou Roscovitz şi dirijă 
nava încet înapoi în ecluză. Minutul petrecut între porţile 
închise trecu chinuitor de încet, după care erau liberi şi 
ieşiră la suprafaţă. Anawak se simţea cumva uşurat. In 


ciuda entuziasmului său, îl indispuse gândul la orcile care 
înotaseră de dimineaţă în jurul vaporului, fără a pune la 
socoteală surprizele pe care marea le-ar mai putea pregăti 
pentru piloţii neatenţi ai navelor subacvatice. 

Roscovitz deschise cupolele. Ieşiră din interiorul ţevilor 
şi săriră pe mal. 

În faţa lui stătea Floyd Anderson. 

— Ei, cum a fost? îl întrebă fără vreun interes deosebit. 

— E distractiv. 

— Din păcate, trebuie să vă întrerup distracţia. Primul 
ofiţer privi cum ieşea la suprafaţă a doua ambarcatiune. 
Abia vă băgaţi capul sub apă că se şi întâmplă ceva. Am 
receptat un semnal. 

— Ce? Crowe veni lângă ei. Un semnal? Ce fel de 
semnal? 

— Cred că asta va trebui să ne spuneţi dumneavoastră. 
Privirea lui Anderson trecu indiferentă pe lângă ea. Însă 
este foarte puternic. Şi destul de aproape. 


Combat Information Center 


— Este un semnal de joasă frecvenţă, spuse Shankar. Un 
tipar Scratch. Pi 

Se repezise imediat în CIC, împreună cu Crowe. Între 
timp obţinuseră şi confirmarea de la staţia de pe uscat. 
Conform calculelor, sursa se afla într-adevăr în imediata 
apropiere a lui Independence. 

Li intră. 

— Inţelegi ceva? 

— Deocamdată nu. Crowe scutură din cap. Trebuie să 
întrebăm computerul. Il va descompune şi va căuta 
eventualele tipare. 

— Rămâne deci pe anul viitor. 

— Aud cumva vreo critică? mârâi Shankar enervat. 

— Nu, dar mă întreb cum vreţi să descifraţi în câteva 
zile un semnal în care oamenii dumneavoastră îşi rup dinţii 
de la începutul anilor 1990. 

— Acum vă puneţi întrebarea asta? 


— Nu vă certati, copii. Crowe scoase la iveală ţigările şi 
îşi aprinse una cu un calm desăvârşit. V-am spus doar că 
este altceva atunci când cineva încearcă să se facă înţeles 
de un extraterestru. Probabil că ieri am trimis spre Yrr 
primul mesaj pe care l-au putut descifra. Vor răspunde în 
aceeaşi manieră. 

— Chiar credeţi că vor răspunde folosind acelaşi cod? 

— Dacă sunt Yrr, dacă acesta este un răspuns, dacă au 
înţeles codul, dacă sunt interesaţi de dialog, atunci da. 

— De ce ne răspund în infrasunete, şi nu direct pe 
frecvenţa noastră? 

— De ce ar face-o? întrebă Crowe surprinsă. 

— Diplomaţie. 

— De ce unui rus, care vi se adresează într-o engleză 
acceptabilă, nu îi răspundeţi în rusă? 

Li ridică din umeri. 

— Bine. Şi ce urmează? 

— Deocamdată vom întrerupe emiterea mesajului 
nostru, pentru a le da de ştire că am primit răspunsul lor. 
Vom afla destul de curând dacă folosesc codul nostru. Se 
vor strădui să ne simplifice pe cât posibil descifrarea. 
Rămâne de văzut dacă intelectul nostru este suficient de 
dezvoltat pentru a înţelege răspunsul. 


Joint Intelligence Center 


Weaver îşi propusese imposibilul. Încerca să ignore şi în 
acelaşi timp să confirme cunoştinţele despre formarea 
vieţii inteligente. 

Crowe îi explicase că toate ipotezele despre civilizațiile 
extraterestre culminau mereu în aceleaşi întrebări. Una 
dintre ele suna astfel: cât de mare şi cât de mică putea 
deveni o fiinţă inteligentă? In cercurile SETI, unde se lua 
în consideraţie posibilitatea comunicării interstelare, se 
filozofa în special despre fiinţe care şi-au îndreptat privirea 
spre cer, au devenit conştiente de existenţa altor lumi şi 
într-un anumit moment au decis să stabilească contactul. 
Asemenea fiinţe trăiau aproape sigur pe suprafaţă solidă, 


ceea ce în mod clar le limita creşterea în înălţime. 

La ora actuală, astronomii şi exobiologii au ajuns la 
concluzia că o planetă nu poate avea mai puţin de 85 la 
sută şi mai mult de 133 la sută din masa Pământului 
pentru a putea dezvolta temperaturi de suprafaţă în cadrul 
cărora să se poată dezvolta viaţă inteligentă în decursul a 
1-2 miliarde de ani. Din dimensiunile acestor planete 
fictive au rezultat diferite scenarii în ceea ce priveşte forţa 
gravitaţională, care la rândul ei permitea concluzii despre 
alcătuirea corporală a speciei care trăia acolo. Teoretic, pe 
o planetă asemănătoare cu Pământul, o specie putea 
creşte la nesfârşit. Practic, creşterea ei se sfârşea acolo 
unde ea devenea prea grea pentru a-şi suporta propria 
greutate. Bineînțeles că dinozaurii avuseseră oase 
disproporționat de mari, însă creierul rămăsese cumva 
prea mic, întregul organism părea croit doar pentru a se 
târi de colo-colo şi a se hrăni. Pentru fiinţele agile, 
inteligente, era valabilă regula că nu puteau ajunge mai 
înalte de zece metri. 

Mai palpitantă se dovedea întrebarea privind limita 
inferioară a creşterii. Furnicile puteau dezvolta oare 
inteligenţă? Bacteriile? Virusurile? 

Oamenii de la SETI şi exobiologii aveau o grămadă de 
motive să se ocupe de această problemă. Era aproape 
sigur că în sectorul nostru galactic nu existau civilizaţii 
asemănătoare celei omeneşti, cel puţin nu în propriul 
sistem solar. De aceea sperau să descopere pe Marte sau 
pe unul din sateliții lui Jupiter măcar câţiva spori sau poate 
chiar fiinţe unicelulare. Aşa că au pornit în căutarea celei 
mai mici unităţi apte de funcţionare care putea fi numită 
viaţă, ajungând în mod necesar la o moleculă organică 
complexă, cea mai mică unitate imaginabilă care putea 
stoca informaţii, cu infrastructură proprie, şi la întrebarea 
dacă o moleculă poate dezvolta inteligenţă. 

În mod evident, molecula nu putea face aşa ceva. 

Dar nici o celulă nervoasă din creierul omenesc nu era 
inteligentă. Pentru ca un om să ajungă inteligent în relaţie 
cu mărimea corpului său, trebuia să fie construit din 


aproximativ 100 de miliarde de celule. O fiinţă inteligentă 
mai mică decât omul avea probabil nevoie de mai puţine 
celule, însă mărimea moleculelor din care erau formate 
celulele rămânea aceeaşi, şi sub un anumit număr de 
celule scânteia inteligentă nu mai apărea. Asta era 
problema cu furnicile, cărora li se recunoştea o inteligenţă 
inconştientă, însă ale căror creiere dispuneau pur şi simplu 
de un număr prea mic de celule pentru a produce o 
inteligenţă superioară. Pentru că, în plus, furnicile nu 
respirau prin plămâni, ci îşi trăgeau oxigenul direct prin 
suprafaţa lor în celule, ele nu puteau creşte, de la o 
anumită mărime încolo tipul lor de respiraţie nu mai 
funcţiona, şi nu puteau dezvolta un creier mai mare. Aşa 
nimereau laolaltă cu toate celelalte insecte în fundătura 
evoluţiei. De aici, oamenii de ştiinţă au dedus că limita 
corporală inferioară pentru o fiinţă inteligentă se află la 
zece centimetri, astfel încât şansa de a întâlni un Aristotel 
târâtor se apropia de zero, cu atât mai puţin unul 
unicelular. 

Weaver ştia toate acestea atunci când programă 
calculatorul să studieze legătura dintre fiinţele unicelulare 
şi inteligenţă. 

La doar câteva ore după descoperirea din laborator, cei 
de pe Independence erau sceptici cu privire la inteligenţa 
masei gelatinoase. Fiinţele unicelulare nu erau creative şi 
nu dezvoltau o conştiinţă de sine. O masă mai mare de 
fiinţe unicelulare corespundea teoretic unui creier sau 
unui trup cu celule somatice. Chestia de lângă Vancouver 
Island spre care înotaseră balenele fusese compusă în mod 
sigur din miliarde de celule. Dar putea oare să şi 
gândească? Şi chiar dacă putea! Cum învăţa? Cum 
comunicau celulele? Ce ducea la transformarea unui 
conglomerat de celule într-un întreg superior? 

Cum se întâmplase asta în cazul omului? 

Gelatina asta fie nu era decât o masă amorfă, fie 
cunoştea vreun truc. 

Reuşise să dirijeze balene şi raci. 

Trebuia să fie un truc! 


Kurzweil Technologies dezvoltase programe de 
calculator pentru construirea inteligenței artificiale din 
miliarde de unități electronice de memorie, care simulau 
neuronii şi, astfel, un creier. Se lucrase deja pe întregul 
glob în cele mai diferite stadii cu inteligenţa artificială. Era 
capabilă să înveţe şi într-o oarecare măsură era capabilă 
să se dezvolte singură mai departe, în mod creativ. Până în 
ziua de azi, nici un cercetător nu-şi asuma meritul de a fi 
creat ceva asemănător conştiinţei, însă în aer plutea 
întrebarea când începea un conglomerat din cele mai mici 
unităţi identice să se transforme în viaţă. Şi dacă era 
posibil să se creeze viaţă în acest mod. 

Weaver luase legătura cu Ray Kurzweil, astfel încât 
acum dispunea de un creier artificial de ultimă generaţie. 
şi tinu o copie de siguranţă, descompuse originalul în 
componentele sale electronice, tăie punţile de informaţie şi 
îl transformă într-un banc lipsit de structură format din 
cele mai mici unităţi. Işi imagină cum ar fi dacă ai 
descompune în acest fel şi un creier omenesc şi ce ar 
trebui să se întâmple pentru ca toate celulele să se 
reîntregească într-un tot gânditor. După o vreme, miliarde 
de neuroni electronici îi populau calculatorul, unităţi 
minuscule de memorie care nu erau în legătură unele cu 
altele. 

Apoi îşi imagină că nu ar fi unităţi de memorie, ci fiinţe 
unicelulare. 

Miliarde de unicelulare. 

Gândi următorii paşi. Cu cât rămâne mai aproape de 
realitate, cu atât mai bine. După ce se gândi, programă un 
spaţiu tridimensional şi îl prevăzu cu proprietăţile fizice 
ale apei. Cum arătau unicelularele? Aveau toate formele 
posibile - bastonaşe, triunghiuri, colţuroase ca nişte stele, 
cu sau fără picioruşe - însă probabil că, pentru început, 
era mai bine să aleagă forma cea mai simplă. Rotunde era 
bine. Deci rotunde. Acum avea o formă. Câtă vreme cei de 
la laborator nu ajungeau la altă concluzie, rămâneau 
rotunde. 

Încetul cu încetul, computerul se transformă într-un 


ocean. Unicelularele lui Weaver populau o lume prin care 
se puteau învârti. Poate trebuia să se apuce să programeze 
nişte curenţi, până când spaţiul virtual ar fi corespuns 
oceanului în cele mai mici amănunte. Dar asta putea să 
aştepte. In primul rând, trebuia să răspundă la întrebările 
centrale. 

Weaver rămase cu privirea aţintită pe monitor. 

Atâtea amănunte! Cum se putea naşte din ele o fiinţă 
gânditoare? Mărimea nu juca nici un rol. Pentru fiinţele 
care trăiau în apă, regula mărimii corporale maxime nu era 
valabilă, pentru că acolo guvernau alte legi ale greutăţii. O 
fiinţă acvatică inteligentă putea deveni mult mai mare 
decât orice organism care trăia pe uscat. În scenariile 
SETI, abia dacă apăreau civilizaţii de apă pentru că nu 
puteau fi contactate prin unde radio şi probabil că nici nu 
nutreau vreun interes pentru spaţiul cosmic şi pentru alte 
planete, sau ar trebui să traverseze spaţiul cosmic în 
acvarii zburătoare? Însă acum tocmai acesta era scenariul 
de care aveau nevoie. 

Când Anawak păşi în JIC o jumătate de oră mai târziu, o 
găsi tot în faţa calculatorului, cu fruntea încruntată. Se 
bucură să-l vadă. După întoarcerea lui din Nunavut 
stătuseră mult de vorbă, despre trecutul lui şi al ei. 
Anawak părea sigur pe sine şi încrezător. Indianul cel trist 
din barul de la hotelul Chateau rămăsese undeva prin 
Arctica. 

— Cât de departe ai ajuns? o întrebă. 

— Mă doare mintea. Weaver scutură din cap. Nu ştiu de 
unde să încep. 

— Care este problema? 

li povesti ce făcuse. Anawak o ascultă fără să o 
întrerupă. Apoi spuse: 

— Bineînţeles că nu progresezi. Eşti excepţională la 
simulările pe computer, dar îţi lipsesc câteva cunoştinţe de 
bază despre biologie. Ceea ce face dintr-un creier o unitate 
gânditoare este modul cum este construit. Neuronii 
creierului nostru sunt în mare măsură la fel, dar modul şi 
felul în care sunt îmbinaţi îi face să gândească. Cum ar fi... 


hm... Fii atentă! Imaginează-ţi harta unui oraş. 

— Bine. Londra. 

— Şi acum gândeşte-te că toate casele şi străzile îşi 
pierd deodată locul, umblând ca apucatele. Un talmeş- 
balmeş. Apoi le recombini. Pentru asta există infinit de 
multe variante, însă doar una este Londra. 

— Frumos. Dar de unde ştie fiecare casă unde îi e locul? 
Weaver oftă. Nu, hai să începem altfel. Indiferent cum sunt 
combinate celulele în creier, de ce formează toate 
împreună ceva care poate mai multe decât suma părţilor 
lui? 

Anawak îşi frecă bărbia. 

— Cum să-ţi explic? Bine, du-te înapoi la oraşul de la 
care am pornit. Să zicem că o mie de muncitori construiesc 
un bloc. Cei din partea mea sunt toţi donati, sunt la fel. 

— Dumnezeule mare! Asta nu e Londra. 

— Fiecare dintre ei are în sarcina lui specială anumite 
operaţiuni pe care le face. Dar planul, în întregul lui, nu-l 
cunoaşte nici unul. Şi totuşi, ei împreună construiesc 
blocul. Dacă, din întâmplare, ai schimba câţiva între ei, s- 
ar produce încurcături. Zece muncitori care formează un 
şir pentru a-şi arunca unul altuia cărămizi se încurcă dacă 
unul dintre ei este înlocuit cu un muncitor care strânge 
şuruburi. 

— Înţeleg. Treaba merge atâta vreme cât fiecare este la 
locul lui. 

— Şi acţionează împreună! 

— Totuşi, seara ei se duc acasă. 

— Se despart. Fiecare o ia în direcţia lui. A doua zi 
dimineaţa, apar iar toţi pe şantier şi treaba merge mai 
departe. Funcţionează pentru că este cineva care împarte 
sarcinile, dar fără muncitori nu ar putea construi casa. Un 
lucru îl presupune pe celălalt. Din plan se naşte 
colaborarea, şi din aceasta din nou planul. 

— Deci există un planificator. 

— Sau muncitorii sunt chiar ei planul. 

— Atunci fiecare muncitor ar trebui să fie codat puţin 
diferit decât colegul lui. Ceea ce şi este. 


— Corect. Muncitorii sunt doar aparent la fel. Deci s-o 
luăm de la început. Există un plan. Constructorii sunt 
codaţi. Dar ce îţi mai trebuie ca să faci din ei o reţea? 

Weaver cugetă. 

— Voința de a participa? 

— Mai simplu. 

— Hm. Dintr-odată pricepu la ce se referea Anawak. 
Comunicarea. Într-o limbă pe care o înţeleg toţi. Un mesaj. 

— Şi care e mesajul, dimineaţa când se dau toţi jos din 
pat? 

— Mă duc să muncesc pe şantier. 

— Şi? 

— Ştiu unde mi-e locul. 

— Corect. Bine, sunt muncitori,  nepricepuţi la 
conversații complexe. Inşi care trag din greu. Transpiră 
mereu, şi noaptea în pat transpiră şi dimineaţa când se 
trezesc, întreaga zi. Cum se recunosc unul pe altul? 

— După mirosul de transpiraţie. 

— Bingo! 

— Dar ştiu că ai fantezii! 

Anawak râse. 

— E vina lui Oliviera. Povestea mai înainte despre 
bacteria aia care formează colonii... Myxococcus xanthus. 
Mai ştii, alea care emit un miros şi toate se adună la un 
loc. 

Weaver încuviinţă. Avea sens. Mirosul era una din 
posibilităţi. 

— Mă voi gândi la asta în bazinul de înot, spuse. Vii şi 
tu? 

— La înot? Acum? 

— La înot? Acum? îl maimuţări. Ascultă, eu în mod 
normal nu sunt închisă în cameră şi nu pot să stau 
nemişcată. 

— Credeam că asta e ceva normal pentru un 
computerfreak. 

— Arăt eu a computerfreak? Palidă şi leşinată? 

— O, cu siguranţă eşti cea mai palidă şi mai leşinată 
apariţie pe care am văzut-o vreodată, zâmbi Anawak. 


Weaver văzu strălucirea din ochii lui. Omul era mic şi 
îndesat, şi Dumnezeu îi era martor că nu era vreun George 
Clooney, însă lui Weaver i se părea acum înalt, sigur pe 
sine şi arătos. 

— Idiotule, îi răspunse zâmbind. 

— Mulţumesc. 

— Doar pentru că tu îţi petreci jumătate de viaţă în apă 
nu înseamnă că unul care lucrează pe computer e lipit de 
scaun. Cel mai mult lucrez afară în mijlocul naturii. Cu 
capul meu, Leon! Laptopul în geantă, şi o pornesc! Poţi 
scrie şi pe un perete de stâncă. Aici mă anchilozez, parcă 
am umeri de plumb. 

Anawak se ridică şi trecu în spatele ei. Timp de o 
secundă, Weaver crezu că vrea să plece. Apoi îi simţi 
mâinile pe umeri. Degetele lui îi mângâiau muşchii gâtului, 
degetele mari îi masau zona din jurul omoplaţilor. 

Îi făcea masaj. 

Weaver simţi cum se încordează. Nu era sigură că îi 
plăcea. 

Ba da, îi plăcea. Dar nu ştia dacă şi vrea. 

— Nu eşti încordată, spuse Anawak. 

Avea dreptate. Atunci de ce îi spusese că e? 

În momentul în care se ridică puţin cam brusc de pe 
fotoliu, iar degetele lui alunecară de pe ea, ştiu că făcuse o 
greşeală. Că îi plăcuse mai mult să stea jos şi să îl lase să 
continue. Dar acum pusese capăt cam prea brutal. 

— Mă duc atunci, spuse încurcată. Să înot. 


Anawak 


Se întrebă nesigur ce mersese prost. l-ar fi plăcut să 
meargă cu ea la bazin, dar atmosfera se stricase brusc. 
Poate, înainte să-i maseze umerii, ar fi trebuit să o întrebe. 
Sau poate că de la început evaluase greşit situaţia. 

Nu te pricepi la aşa ceva, îşi spuse. Rămâi mai bine la 
balenele tale. Eschimos tâmpit. 

O lăsă să plece şi se gândi să-l caute pe Johanson, să 
continue cu el studierea inteligenţei unicelulare. Dar parcă 


nu mai avea nici un chef. Aşa că hotări să treacă pe la CIC, 
alături. Greywolf şi Delaware. Îşi petreceau mult timp 
acolo, observând şi evaluând sunetele emise de echipa de 
delfini. Dar în CIC nu era nimic de văzut în afară de 
înregistrările făcute cu camerele de pe carenă. Pe 
monitoare se vedea doar apa întunecată. Se întâmplaseră 
puţine lucruri de dimineaţă, de când orcile înotaseră în 
jurul vaporului, dar se părea că ele plecaseră. Shankar 
stătea de unul singur în faţa monitorului, cu o pereche de 
căşti supradimensionate pe urechi, privind seriile de 
numere care curgeau pe ecran şi trăgând cu urechea la 
ocean. Unul din oamenii de la monitoare îi spuse că 
Delaware şi Greywolf plecaseră pe punte, să schimbe 
echipa MK6 cu MK7. 

Mărşălui deci în jos prin tunelul în rampă şi ajunse pe 
puntea goală a hangarului. Era frig şi curent. Vru să 
meargă mai departe, dar ceva îi atrase atenţia. Cu toate că 
prin deschizăturile mari cât nişte porţi ale lifturilor 
exterioare pătrundea lumina zilei, atmosfera era dominată 
totuşi de lumina crepusculară, palidă şi gălbuie, a lămpilor 
cu aburi de sodiu. Încercă să-şi imagineze hala imensă 
plină până la refuz de elicoptere şi jeturi Harrier, vehicule, 
încărcături şi echipamente, parcate la distanţă de câţiva 
centimetri unele de altele, lăsând doar atâta loc cât să poţi 
pătrunde în ele pe uşă, pe geam sau prin vreun chepeng. 
Îşi imagină jeepurile şi stivuitoarele urcând şi coborând 
rampele duduind puternic. De îndată ce aparatul de zbor 
se afla pe acoperiş, sute de soldaţi erau preocupaţi să 
verifice armele şi echipamentul, rapizi şi concentrați, în 
armonie cu întreaga maşinărie gigantică de pe 
Independence. 

Spaţiul acesta uriaş, aşa gol, era absurd. Inutil. Birourile 
dintre panouri erau neocupate. Lămpile galbene cu model 
de grindă metalică de pe tavanul înalt şi sumbru se 
luminau cu precădere pe ele însele. Conductele de ţevi ce 
se întindeau de-a lungul pereţilor duceau în neant. Şi 
pretutindeni se aflau plăcuţe de atenţionare, pentru cine? 

— Câteodată, când e prea mare înghesuiala în sala de 


fitness, mai punem aici câteva benzi de alergare, spusese 
Peak atunci când se plimbaseră împreună pe vapor, în 
Norfolk. Abia atunci e plăcut aici. Se oprise încruntând din 
sprâncene, de parcă ar fi căutat ceva. Apoi adăugase: 
urăsc să văd hangarul atât de gol. Urăsc să fie părăsite 
nişte locuri care nu ar avea voie să fie pustii. Intr-un fel 
urăsc toată misiunea asta. 

Fusese singura dată când îl văzuse pe Peak aşa. 

Cel mai pustiu loc, se gândise Anawak, e întotdeauna cel 
dinlăuntrul tău. 

Traversă sala fără grabă şi ieşi pe platforma liftului de la 
babord. Liftul se înălța deasupra valurilor ca o terasă de 
dimensiuni generoase. Se odihnea pe nişte şine lungi de 
ambele părţi ale deschizăturii uşii. Două elicoptere mari cu 
elicele rotoare adunate îşi găseau locul pe suprafaţa de 
peste 140 de metri pătraţi, pentru a fi ridicate de pe 
puntea hangarului pe acoperiş. Anawak strânse din ochi. 
Vântul bătea serios. O rafală puternică putea oricând să 
ridice pe cineva pe sus şi să-l arunce peste margine, şi 
niciunde nu erau gratii. În schimb, în jurul liftului erau 
puse plase de siguranţă. Întregul vapor era înconjurat de 
astfel de plase, pentru ca furtuna sau emisiile de gaze ale 
avioanelor să nu te arunce în mare. 

Cu toate astea, era riscant. 

Marea vuia la zece metri sub el. 

Şi acum era vizibilitate proastă, însă ploaia cu particule 
de gheaţă se oprise. Cât vedeai cu ochii, apa era 
marmorată de dungile de spumă. Marea, de culoarea 
ardeziei, vârstată cu dungi albe, era în continuă mişcare. 
Un deşert. 

Ce ciudat! Mai mult de jumătate din viaţă se cuibărise în 
clima temperată a coastei canadiene de vest. Acum soarta 
îl adusese pe gheaţă de două ori consecutiv. 

Vântul îi răvăşea părul. Simţi cum începe să nu-şi mai 
simtă pielea de la ger. Işi făcu mâinile căuş în faţa gurii şi 
suflă în ele. 

Apoi se întoarse înăuntru. 


Laboratorul 


Johanson îi promisese lui Oliviera că o va invita la o 
masă adevărată cu homari, când toate astea se vor sfârşi. 
Apoi pescui un rac din simulator, folosindu-se de 
Spherobot. Ţinând între cleşti animalul aproape imobil, 
robotul sferic pluti înapoi în garaj, unde aşteptau pregătite 
boxele cu închidere ermetică lăcuite cu PVC. Arăta ciudat, 
automatul părea că ţine racul la depărtare, plin de scârbă, 
că îl lasă să cadă în interiorul unei boxe şi o încuie. 

Un mic robot, scârbit de situaţie. 

Boxa era trimisă apoi printr-o ecluză într-un spaţiu 
uscat, unde era pulverizată cu acid peracetic, spălată cu 
apă, supusă unui val de soluţie de sodă caustică şi scoasă 
din simulator printr-o altă ecluză. Oricât de otrăvită ar fi 
fost apa din tanc, boxa era acum curată. 

— Sunteţi sigură că vă puteţi descurca singură? întrebă 
Johanson. Îşi anunţase participarea la conferinţa telefonică 
cu Bohrmann, care era în La Palma, şi pregătea intervenţia 
trompei de absorbţie. 

— Nici o problemă. Oliviera luă recipientul în care se 
afla racul. Dacă nu, atunci strig. În speranţa că veţi veni să 
mă salvaţi înaintea dobitocului ăluia de Rubin. 

Johanson zâmbi. 

— E oare posibil să împărtăşim aceeaşi aversiune? 

— De fapt, nu am nimic cu Mick, spuse Oliviera. Doar că 
se străduieşte atât de tare să primească Premiul Nobel! 

— Şi eu am aceeaşi impresie. Şi dumneavoastră? 

— Şi eu ce? 

— Nu aveţi chef de lauri? Ceva celebritate ne aşteaptă 
pe toţi, dacă supravieţuim încercării. 

— Nu aş avea nimic împotriva câtorva groupies. Ştiinţa e 
şi aşa destul de seacă. Oliviera se opri. Şi chiar, unde e de 
fapt? 

— Cine? Rubin? 

— Da. Zicea că vrea să fie de faţă când fac analiza ADN 
în laboratorul de maximă siguranţă. 

— Păi ar trebui să vă bucuraţi. 


— Mă bucur. Mă întreb totuşi pe unde umblă. 

— Face el ceva folositor pe undeva, spuse Johanson 
împăciuitor. Nu e om rău, de fapt. Nu miroase, nu a 
omorât pe nimeni şi are o grămadă de diplome pe perete. 
Nu trebuie să ne placă de el, câtă vreme ne ajută să 
mergem înainte. 

— Ne ajută? Credeţi că până acum a făcut ceva util? 

— Dar, scumpă doamnă. Johanson îşi depărtă braţele. 
Nu îi este unei idei bune al dracului de indiferent din capul 
cui provine? 

Oliviera râse. 

— Minciuna vieţii celor de mâna a doua. Ridică din 
umeri. Asta e! N-are decât să facă ce doreşte. Cine ştie la 
ce o fi bun! 


Sedna 


Anawak se apropie de marginea bazinului. 

Puntea era tot sub apă. Îi văzu pe Delaware şi pe 
Greywolf în costume de neopren înotând în apă şi dând jos 
harnaşamentul de pe delfini. Sala se umplu de zgomot. Mai 
înspre pupa era coborâtă de pe tavan una din navele 
subacvatice Deepflight. Roscovitz şi Browning 
supravegheau manevra de la pupitrul de comandă. 
Fuzelajul aplatizat, asemănător unei nave spaţiale, cobori 
încet până când atinse suprafaţa apei şi începu să se 
legene uşor. În apa plină de încreţituri se vedea luminând 
ecluza de pe fund. 

Roscovitz privi spre el. 

— Ileşiţi cu nava? strigă Anawak. 

— Nu. Comandantul staţiei de scufundare arătă spre 
ambarcaţiune. Jucăria asta are o problemă. Ceva legat de 
dirijarea verticală. 

— E grav? 

— Nu-i cine ştie ce, dar e mai bine să ne uităm. 

— Cu asta am fost noi, nu-i aşa? 

— Nu vă temeţi, n-aţi stricat nimic, râse Roscovitz. 
Probabil e un defect de software. În câteva ore e din nou 


pe picioare. 

Un val de apă trecu peste picioarele lui Anawak. 

— Hei, Leon! Delaware râdea la el din bazin. Ce stai 
acolo? Hai înăuntru! 

— Bună idee, spuse Greywolf. Ai putea face ceva util. 

— Facem o grămadă de lucruri utile acolo sus, răspunse 
Anawak. 

— Fără îndoială. Greywolf mângâie delfinul care se lipi 
de el scoțând sunete slabe, ca un măcănit. Ia-ţi un costum. 

— Voiam doar să văd ce faceţi. 

— Drăguţ din partea ta. Greywolf lovi delfinul uşor cu 
palma şi privi cum se îndepărta. Acum ne-ai văzut. 

— Ceva nou? 

— Pregătim a doua echipă, spuse Delaware. MK-6 nu a 
înregistrat nimic de azi-dimineaţă, de când au anunţat 
prezenţa orcilor. 

— Şi asta înainte să le vadă aparatele electronice, 
observă Greyweolf nu fără mândrie. 

— Da, sonarul lor este... 

Anawak se trezi udat din nou, de data asta de un delfin 
care ţâşni din apă ca o torpilă, stropindu-l. Se părea că 
delfinului îi face mare plăcere. Fluiera şi măcănea, 
întinzându-şi botul afară. 

— Nu te mai osteni, îi spuse Delaware animalului, de 
parcă acesta ar fi putut s-o înţeleagă. Leon nu intră. l-ar 
îngheţa curul pentru că nici nu este un Inuk adevărat, e 
doar un lăudăros. Nici nu are cum să fie Inuk. Altfel de 
mult ar fi... 

— OK, OK! Anawak ridică mâinile sus. Unde e costumul 
ăla blestemat? 


Cinci minute mai târziu, îi ajuta pe Delaware şi pe 
Greywolf să monteze camerele şi emiţătoarele pe 
animalele din echipa a doua. Îşi aminti deodată cum îl 
întrebase odată Delaware dacă e Makah. 

— Cum de ţi-a venit ideea? o întrebă. 

Delaware ridică din umeri. 

— Nu voiai să vorbeşti despre tine. Trebuia să ai ceva 


sânge de indian. În orice caz, nu arătai a neamţ. Acum, 
când ştiu mai multe... Delaware îl privi încântată... am 
ceva pentru tine. 

— Ai ceva pentru mine? 

Ea fixă cureaua pe pieptul delfinului. 

— Am dat peste chestia asta pe internet. M-am gândit că 
îţi fac o bucurie. Am învăţat-o pe de rost, vrei să ştii ce 
este? 

— Dă-i drumul! 

— Povestea lumii tale! 

Cuvintele îi sunară ca însoţite de sunete de fanfară. 

— Dumnezeule! 

— Nu te interesează? 

— Ba da, spuse Greywolf. Leon arde de interes pentru 
scumpa lui patrie, doar că nu ar recunoaşte nici împuşcat. 
Se apropia de ei înot, flancat de doi delfini. În costumul lui 
capitonat arăta ca un monstru marin de mărime medie. 
Preferă să treacă drept Makah. 

— Tocmai tu vorbeşti, observă Anawak. 

— Nu vă certati, copii! Delaware se lăsă să plutească pe 
spate. Ştiaţi de unde vin toate balenele şi delfinii, şi focile? 
Vreţi să auziţi explicaţia adevărată? 

— Nu ne mai chinui. 

— Deci, începe în cele mai vechi timpuri, când oamenii şi 
animalele erau încă o singură fiinţă. Pe atunci trăia o fată 
în apropiere de Arviat. 

Anawak deveni atent. Deci asta găsise! Când era mic 
auzise povestea asta în toate variantele posibile, însă apoi 
o pierduse, cu tot cu copilăria lui. 

— Unde e Arviat? se interesă Greywolf. 

— Arviat este cea mai sudică aşezare din Nunavut, îi 
răspunse Anawak. Numele fetei era cumva Talilayuk? 

— O da, o chema Talilayuk, aşa o chema, continuă 
Delaware cu patos. Avea păr frumos şi mulţi bărbaţi s-au 
arătat interesaţi de Talilayuk, însă doar un bărbat-câine i-a 
cucerit inima. Talilayuk rămase gravidă şi născu inuiţi şi 
neinuiţi, amestecați. Dar iată că într-o zi, pe când omul- 
câine era plecat după carne, apăru în tabăra lui Talilayuk 


un bărbat-pasăre de furtună incredibil de arătos. O invită 
să urce în barca lui şi, cum se întâmplă uneori, fugiră 
împreună. 

— Chestia obişnuită. Greywolf inspectă obiectivul unei 
camere. Şi când intră balenele în joc? 

— Ai răbdare. Într-un târziu vine în vizită la ei tatăl lui 
Talilayuk, dar fiica lui dispăruse, iar bărbatul-câine urla a 
pustiu. Bătrânul vâsleşte pe mare încoace şi încolo, până 
ajunge la tabăra păsării de furtună. De departe o vede pe 
fiică-sa stând în faţa cortului şi îi face mare tărăboi, 
ameninţând-o să facă bine şi să vină acasă. Talilayuk urcă 
ascultătoare în barca lui taică-său şi o pornesc vâslind spre 
casă. După o vreme observă că marea începe să se agite. 
Valurile cresc tot mai mari şi deodată izbucneşte o furtună 
îngrozitoare! Cât vedeai cu ochii nu era nici urmă de uscat. 
Barca e lovită şi bătrânul începe să se teamă că se vor 
scufunda. I-a ajuns blestemul păsării de furtună, iar tăticul 
se gândeşte că nu are chef să moară din cauza asta. Şi 
pentru că oricum are un cui împotriva fiică-sii, care e 
vinovată de toată povestea asta, o ia pe Talilayuk şi o 
azvârle peste bord. Fata se cramponează disperată de 
marginea bărcii. Bătrânul strigă să-i dea drumul, însă 
Talilayuk se încleştează şi mai disperată de margine. 
Atunci îl apucă nebunia, ia toporul şi îi retează primele 
falange ale degetelor! Dar abia ating apa, că ce să vezi? Se 
transformă în narvali, şi unghiile se transformă în dinţi de 
narvali. Talilayuk nu dă drumul bărcii, aşa că bătrânul îi 
taie şi falangele mijlocii, care se transformă în balene albe, 
beluga. Dar fata tot mai stă agăţată de marginea bărcii. 
Pierde şi ultimele falange, şi din ele se nasc focile. Dar 
Talilayuk nu renunţă. Mai reuşeşte cumva să se agaţe şi cu 
cioturile rămase, şi barca începe să ia apă. Atunci pe 
bătrân îl cuprinde groaza! O loveşte cu vâsla în faţă, îi 
scoate ochiul stâng şi în sfârşit fata îşi dă drumul şi se 
scufundă în valuri. 

— Crude obiceiuri. 

— Însă Talilayuk nu moare, nu moare cu adevărat, în 
orice caz. Se transformă în Sedna, zeiţa mării, şi domneşte 


de atunci peste animalele mării. Despică apele, cu un 
singur ochi şi cu cioturile mâinilor întinse înaintea sa, 
având părul la fel de frumos ca înainte, pe care însă, din 
păcate, nu îl poate pieptăna. De aceea de multe ori i se 
încurcă, iar Sedna se înfurie. Cel care reuşeşte să îi 
pieptene părul şi să i-l împletească într-o coadă, acela o 
poate îmblânzi, iar Sedna îi dă voie aceluia să-i vâneze 
animalele mării. 

— Când eram mic am auzit de multe ori povestea asta, în 
nopţile lungi de iarnă, şi de fiecare dată era puţin altfel, 
zise Anawak încet. 

— "Ţi-a plăcut? 

— Mi-a plăcut că ai povestit-o tu. 

Delaware zâmbi mulţumită. Anawak se întrebă ce o 
făcuse oare să dezgroape pentru el vechea legendă a 
Sednei. I se părea că în spatele poveştii e mai mult decât o 
descoperire întâmplătoare a poveştii pe internet. O 
căutase intenţionat. Era într-adevăr un cadou pentru el. O 
dovadă a prieteniei ei. 

Era impresionat cumva. 

— Aiurea. Greywolf fluieră chemând ultimul delfin, care 
nu era echipat încă cu cameră şi hidrofoane. Leon este 
omul ştiinţei. Nu poţi să-i vii lui cu zeiţa mării. 

— Disputa voastră  prostească, spuse Delaware 
scuturând din cap. 

— Şi în plus, povestea nici nu e adevărată. Vreţi să ştiţi 
într-adevăr cum a apărut totul? Nu exista pământ. Era 
doar o căpetenie care locuia într-o colibă de sub apă. Era 
un puturos pentru că nu se scula niciodată, zăcea doar cu 
spinarea spre focul în care ardeau câteva cristale. Trăia 
singur acolo jos şi numele lui era „Minunatul făuritor”. 
Într-o zi, ajutorul lui năvăli înăuntru spunându-i că spiritele 
şi fiinţele supranaturale nu găsesc pământ pe care să se 
aşeze şi că ar face bine să se poarte după cum îi e numele 
şi să facă ceva. Drept răspuns, căpetenia ridică de jos două 
pietre şi i le dădu ajutorului, cu indicaţia să le arunce în 
apă. Acesta făcu după cum i se spusese, iar pietrele 
crescură, formând Queen Charlotte Islands şi tot uscatul. 


— Mulţumesc, rânji Anawak. În sfârşit aud o explicaţie 
sută la sută ştiinţifică. 

— Povestea provine dintr-un vechi ciclu Haida: Hoyd 
Kaganas, călătoriile corbului, spuse Greywolf. La Nootka 
se întâlnesc poveşti asemănătoare. Multe sunt despre 
mare. Sau provii din ea, sau te distruge. 

— Poate că ar trebui să le ascultăm cu mai multă 
atenţie, spuse Delaware. In cazul în care nu facem 
progrese cu ştiinţa. 

— De când te interesează miturile? se miră Anawak. 

— Îmi plac. 

— Că doar eşti şi mai empirică decât mine. 

— Ei şi? In orice caz, miturile spun destul de clar cum 
poţi trăi în armonie cu natura. Pe cine interesează dacă e 
adevărat sau nu? lei ceva şi dai ceva în schimb. Ăsta este 
tot adevărul. 

Greyweolf rânji, în timp ce mângâia delfinul. 

— Atunci am rezolva problema uşor, aşa-i Licia? Trebuie 
doar să fii mai activă trupeşte. 

— Cum adică? 

— Întâmplător, cunosc câteva obiceiuri vechi din Marea 
Bering. Pe acolo se proceda aşa: înainte ca vânătorii să 
iasă pe mare, aruncătorul harponului trebuia să se culce 
cu fata căpeteniei, pentru a-i prelua mirosul vaginal. Doar 
aşa putea să atragă balena în apropierea bărcii şi să o 
îmblânzească, să se lase ucisă. 

— Idei din astea nu le pot veni decât bărbaţilor, spuse 
Delaware. 

— Bărbaţi, femei, balene... râse Greywolf. Hishuk ish 
ts'awalk. Toate sunt una. 

— OK, strigă Delaware. Să ne scufundăm pe fundul 
mării şi s-o pieptănăm pe Sedna. 

Toate sunt una, se auzi ca un ecou în capul lui Anawak. 

Akesuk spusese: Problema asta n-o puteţi rezolva pe 
calea ştiinţei. Un şaman ti-ar spune că aveţi de-a face cu 
spiritele, spiritele lumii însufleţite care se plimbă prin 
fiinţe. Quallunaat au început să distrugă viaţa. Au ridicat 
spiritele împotriva lor, zeița mării Sedna. Oricare ar fi 


vietățile tale din adâncul mării, nu veţi obține nimic dacă 
veți încerca să luptaţi împotriva lor. Dacă le distrugeţi pe 
ele, vă distrugeti pe voi înşivă. Trebuie să le înțelegeţți ca 
parte a voastră şi veţi împărți aceeaşi lume. Lupta pentru 
supremație e o luptă care nu poate fi câştigată. 

Înotau alături de delfini, iar ceva mai departe Roscovitz 
şi Browning reparau Deepiflightul şi-şi povesteau unul 
altuia legende despre spirite şi zeițe ale mării. Se bălăceau 
râzând şi încet, pe nesimţite, trupurile lor îşi pierdură 
căldura trupului în apa mării, în ciuda costumelor de 
protecţie. 

Cum ar fi putut pieptăna părul zeiţei? 

Până în ziua de azi, oamenii au aruncat în Sedna doar cu 
toxine şi cu deşeuri atomice. Părul îi este încleiat de la 
atâtea deversări de petrol. Îi vânaseră animalele fără să o 
întrebe, şi multe ajunseseră aproape la dispariţie. _ 

Anawak îşi simţi inima bătând în apa îngheţată. Îl luă cu 
frig. Ceva îi spunea că acest moment de fericire urma să 
fie scurt. Se împăcase cu atât de multe lucruri din viaţa lui, 
îşi făcuse prieteni, se simţea eliberat de balastul existenţei 
prost înţelese. 

Avu presimţirea tulbure că tocmai se termina o epocă. 
Niciodată nu se vor mai întâlni aşa. 

Greywolf verifică starea hamului de pe al şaselea şi 
ultimul animal al echipei şi încuviinţă mulţumit. 

— În ordine, spuse. Să le dăm drumul afară. 


Laboratorul de maximă securitate 


— Vacă proastă ce sunt! Trebuie să fi fost oarbă! 

Oliviera se holba la monitorul pe a cărui suprafaţă 
microscopul fluorescent transpunea imaginea mărită a 
probei. În Nanaimo examinaseră în mod repetat substanţa 
gelatinoasă, respectiv ce mai rămăsese din ea după ce o 
scoseseră din creierele balenelor. Puseseră sub lupă şi 
bucata care rămăsese agăţată de cuțitul lui Anawak după 
incursiunea sub Barrier Queen. Însă nu s-ar fi gândit la un 
conglomerat de fiinţe unicelulare, plecând de la o 


substanţă aflată în descompunere. 

Era de-a dreptul penibil! 

Şi ar fi putut să-şi dea seama de mult. Dar în isteria 
provocată de Pfiesteria nu mai avuseseră în faţa ochilor 
decât alge ucigaşe. Chiar şi lui Roche îi scăpase faptul că 
substanţa gelatinoasă scursă nu dispăruse, ci fusese tot 
timpul pe platanul microscopului sub forma unor 
organisme unicelulare muribunde sau moarte. În interiorul 
homarilor şi racilor fuseseră deja toate, şi toate se 
amestecaseră între ele, alge ucigaşe, gelatină şi apă de 
mare. 

Apă de mare! 

Poate că Roche s-ar fi lămurit cu privire la substanţa 
misterioasă dacă nu ar fi fost atât de complexă, fiecare 
strop conţinea universuri întregi de forme de viaţă. Din 
cauza atâtor peşti, mamifere şi crustacee, timp de secole, 
99% din viaţa marină fusese trecută cu vederea. În 
realitate, nu rechinii, balenele şi calmarii uriaşi stăpâneau 
oceanele, ci armatele de fiinţe microscopice. Într-un singur 
litru de apă de la suprafaţă viermuiau zeci de miliarde de 
virusuri, un miliard de bacterii, cinci milioane de fiinţe 
unicelulare şi un milion de alge, toate amestecate. Chiar şi 
probele de apă scoase de la adâncimi mai mari de 6 000 de 
metri, întunecate şi nepotrivite vieţii, mai aduceau la 
lumina zilei milioane de virusuri şi de bacterii. Era aproape 
imposibil să ai o perspectivă de ansamblu asupra acelei 
aglomerări. Cu cât cercetările pătrundeau mai adânc în 
cosmosul microorganismelor, cu atât acesta părea a fi mai 
greu de înţeles. Apă de mare? Ce putea fi asta? O privire 
atentă printr-un microscop fluorescent îţi arăta că avem 
de-a face mai degrabă cu un fel de gel subţire. Fiecare 
strop era străbătut de o reţea de macromolecule împletite 
între ele ca nişte poduri suspendate. Nenumărate bacterii 
îşi găseau nişa ecologică între mănunchiuri de aţe 
transparente, pieliţe şi pelicule. Pentru a măsura doi 
kilometri de molecule ADN desfăşurate, 310 kilometri de 
proteine şi 5 600 de kilometri de polizaharide, aveai nevoie 
de un singur mililitru. Şi undeva printre ele se ascundeau 


membrii unei forme de viaţă care se putea dovedi a fi 
inteligentă. Se ascundeau prezentându-se lumii ca microbi 
obişnuiţi. Oricât de bizară ar fi fost gelatina, ea în nici un 
caz nu era compusă din fiinţe exotice, ci din amibe 
oceanice extrem de comune. 

Oliviera gemu. 

Era clar de ce Roche nu înţelesese nimic, nici ea, şi nici 
ceilalţi care mai analizaseră apa din docul de pe uscat. 
Nimănui nu-i venise ideea că amibele s-ar fi putut contopi 
formând colective capabile să dirijeze raci şi balene. 

— Nu este posibil, se hotări Oliviera. 

Cuvintele îi sunau ciudat de lipsite de vlagă. Ele 
rămaseră fără ecou, sub casca lui Oliviera. Compară din 
nou rezultatele toxicologice, dar nu află mai mult decât ce 
ştia deja. Se părea că gelatina era formată din 
reprezentanţii unei specii de amibe. Descrise în mod 
ştiinţific. O specie care apărea mai ales la adâncimi sub 3 
000 de metri şi uneori mai sus, în cantităţi inimaginabile. 

— Aiurea, şuieră Oliviera. Mă tragi pe sfoară, mititico! 
Te-ai camuflat! Arăţi ca o amibă. Dar nu te cred, nu te 
cred! Ce dracu' eşti tu, de fapt? 


ADN 


După întoarcerea lui Johanson, se apucară amândoi să 
izoleze celule din masa gelatinoasă. Îngheţau şi încălzeau 
amibele până le spărgeau pereţii celulelor. După 
adăugarea de proteinază, moleculele de albumină se 
descompuneau în lanţuri de aminoacizi. Adăugară fenol şi 
centrifugară probele, o procedură complicată şi care lua 
timp: curăţau soluţia de resturile de albumină şi 
componente din pereţii celulei, luau sedimentele, obţinând 
în cele din urmă un lichid apos de claritate redusă, cheia 
pentru înţelegerea organismului străin. 

Soluţie pură de ADN. 

Cel de-al doilea pas le solicita răbdarea şi mai mult. 
Pentru a descifra ADN-ul, trebuiau să izoleze şi să 
multiplice părţi din el. Luat ca întreg, genomul nu putea fi 


citit pentru că era prea complex, aşa că se apucară de 
analiza secvenţială a anumitor porţiuni. 

Era o muncă infernală, şi Rubin zicea că e bolnav. 

— Dobitocul, se enervă Oliviera. Ar fi putut să ne ajute. 
Ce are de fapt? 

— Migrenă, zise Johanson. 

— Gândul ăsta are ceva consolator. Migrena doare. 

Oliviera puse probele cu pipeta în aparatul de 
secvenţare. Analizarea lor avea să dureze câteva ore. Între 
timp, nu aveau nimic altceva de făcut, astfel încât trecură 
prin ploaia de acid obligatorie şi ieşiră din laborator. 
Oliviera propuse să facă o pauză de ţigară pe puntea 
hangarului, câtă vreme maşina calcula, însă Johanson avu 
o idee mai bună. Dispăru în cabina lui şi se întoarse cinci 
minute mai târziu cu două pahare şi o sticlă de Bordeaux. 

— Să mergem, spuse. 

— Unde aţi găsit-o? se miră Oliviera în timp ce urcau 
rampa. 

— Aşa ceva nu poate fi găsit, zâmbi Johanson. Aşa ceva 
trebuie să aduci cu tine. Sunt maestru în aducerea 
lucrurilor interzise. 

Oliviera studie sticla cu interes. 

— E bun? Nu mă prea pricep la vinuri. 

— Un Chateau Clinet din '90. Te uşurează la pungă şi la 
suflet. 

Johanson zări o cutie metalică lângă unul din birourile 
aflate în nişă şi se îndreptă spre ea. Se aşezară. Nu se 
vedea nici ţipenie. În faţa lor se deschidea poarta spre 
platforma de la tribord, oferindu-le ocazia de a privi 
marea. Se întindea liniştită şi netedă în lumina 
crepusculară a nopţii polare, acoperită de văluri de aburi 
şi frig, lipsită de gheaţă. Era frig în hangar, însă după 
multele ore petrecute în laboratorul de maximă siguranţă 
aveau nevoie urgentă de aer curat. Johanson destupă 
sticla, turnă vin şi ciocni cu grijă cu Oliviera. Clinchetul 
subţire se pierdu în depărtarea înfrigurată. 

— E bun! hotărî Oliviera. 

Johanson plesni din buze. 


— Am luat câteva sticle pentru ocazii speciale, spuse. Şi 
asta este o ocazie specială. 

— Credeţi că le dăm de cap? 

— Poate că le-am dat deja. 

— Lui Yrr? 

— Păi da, asta este întrebarea. Ce se află în rezervor? 
Poate fi imaginată o inteligenţă formată din unicelulare? 
Din amibe? 

— Dacă stau şi privesc omenirea, mă întreb uneori ce ne 
deosebeşte pe noi de amibe. 

— Complexitatea! 

— Este oare un avantaj? 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

Oliviera ridică din umeri. 

— Ce ar putea crede cineva care de ani întregi nu se mai 
ocupă decât de microbiologie? Eu nu am o catedră, ca 
dumneavoastră. Eu nu fac schimb de idei cu tineri studenţi 
furioşi, nu îmi împărtăşesc părerile unui public larg, sufăr 
de lipsă de distanţă faţă de mine însămi. Un şoarece de 
laborator în trup de om. Poate că port ochelari de cal, dar 
eu văd peste tot doar microorganisme. Trăim în epoca 
bacteriilor. De peste trei miliarde de ani îşi menţin forma 
neschimbată. Oamenii sunt apariţiile la modă, dar dacă 
Soarele explodează, ele tot vor rezista undeva. Ele sunt 
adevăratul model de succes al planetei, nu noi. Nu ştiu 
dacă oamenii au vreun avantaj faţă de bacterii, însă dacă 
acum mai aducem şi dovada că microbii posedă 
inteligenţă, atunci părerea mea e că suntem în rahat până 
la gât. 

Johanson luă o gură de vin. 

— Da, ar fi fatal. Gândiţi-vă doar ce ar trebui să le 
explice bisericile creştine credincioşilor. Creaţia divină, 
care a cunoscut punctul culminant în a cincea zi, nu într-a 
şaptea. 

— Pot să vă pun o întrebare personală? 

— Sigur că da. 

— Cum vă descurcaţi cu tot ce se întâmplă aici? 

— Atâta vreme cât se găsesc nişte sticle de Bordeaux 


rar, nu văd nici un obstacol insurmontabil. 

— Nu sunteţi furios? 

— Pe cine? 

— Pe cei de-acolo de jos. 

— Ar trebui să rezolvăm problema asta cu furie? 

— În nici un caz, Socrate! Oliviera îl privi zâmbind 
strâmb. Chiar mă interesează. Mă refer la faptul că v-au 
luat casa. 

— Da. O parte din ea. 

— Nu vă este dor de ea? De casa dumneavoastră din 
Trondheim? 

Johanson privi cum se roteşte vinul în pahar. 

— Mai puţin decât aş fi crezut, răspunse după o clipă de 
tăcere. Desigur, era o casă foarte frumoasă, plină de 
lucruri minunate, însă nu conţinea viaţa mea. Te uimeşte 
cât de uşor te poţi despărţi de o pivniţă de vinuri alese şi 
de o bibliotecă bună. Şi, în afară de asta, oricât de ciudat 
ar părea, mă despărţisem de ea la timp. In ziua în care am 
zburat pe Insulele Shetland trebuie să îmi fi luat rămas- 
bun de la casa mea, cumva, fără să-mi dau seama. Am 
încuiat uşa şi am plecat, şi în capul meu se închisese ceva. 
Mă gândeam: dacă ar trebui să mori acum, ce ţi-ar lipsi cel 
mai mult? Şi nu era vorba despre casă. Nu casa aia. 

— Mai există una? 

— Da. Johanson mai gustă din pahar. Pe un lac. Când 
stai acolo pe verandă şi priveşti apa, cu Sibelius sau 
Brahms în urechi, cu o înghiţitură din chestia asta... e cu 
totul altceva. Locul ăla chiar îmi lipseşte. 

— Sună bine. 

— Ştiţi de ce aş vrea să scap teafăr din toată chestia 
asta? Ca să mă întorc acolo. Johanson apucă sticla şi 
umplu paharele. Ar fi trebuit să fiţi acolo şi să vedeţi 
luceafărul de seară, cum se oglindeşte în apă. Aşa ceva nu 
se poate uita. Întreaga existenţă ţi se aşterne apoi în jurul 
acelei singure scânteieri. Universul devine permeabil de 
ambele părţi. O experienţă ieşită din comun, pe care însă o 
poţi face doar singur. 

— Aţi mai fost vreodată acolo după val? 


— Doar în gând. 

Oliviera mai luă o gură. 

— Până acum am avut noroc, spuse. Nu am avut 
pierderi. Prietenii şi familia sunt bine, totul stă încă în 
picioare. Oliviera se opri şi zâmbi. În schimb, nu am casă 
pe lac. 

— Fiecare are o casă pe lac. _ 

Ise păru că Johanson ar fi vrut să mai adauge ceva. În 
schimb, se mulţumi să rotească vinul din pahar. Rămaseră 
aşezaţi, bând Bordeaux şi privind cum ceața trece pe 
deasupra mării. 

— Am pierdut o prietenă, spuse Johanson în cele din 
urmă. 

Oliviera tăcu. 

— Era puţin mai complicată. Făcea totul în pas 
alergător. Johanson zâmbi. E ciudat, ne-am regăsit cu 
adevărat abia atunci când am renunţat unul la altul. Ei, da. 
Ăsta e mersul lucrurilor. 

— Îmi pare rău, spuse Oliviera încet. 

Johanson încuviinţă. Se uită la ea, apoi în zare. Privirea 
îi deveni fixă. Oliviera se încruntă, apoi întoarse capul. 

— Ce este? 

— L-am văzut pe Rubin aici. 

— Unde? 

— În partea aia. Johanson arătă spre peretele din mijloc 
al hangarului. A intrat pe acolo. 

— A intrat? Acolo nu e nimic unde să se poată intra. 

Capătul halei era cufundat într-o penumbră sumbră. Un 
perete înalt de câţiva metri despărţea hangarul de punţile 
aflate în spatele lui. Oliviera avea dreptate. Nu era nici o 
uşă acolo. 

— O fi ceva în vin? îl tachină ea. 

Johanson scutură din cap. 

— Aş putea să jur că a fost Rubin. A apărut scurt şi a 
dispărut. 

— Sunteţi absolut sigur? 

— Destul de sigur. 

— Ne-a văzut? 


— Nu prea cred. Stăm în colţul ăsta întunecos. Ar fi 
trebuit să se uite cu mare atenţie. 

— Păi, să îl întrebăm când se însănătoşeşte. 

Johanson continuă să se uite spre perete. Apoi ridică din 
umeri. 

— Da. Să îl întrebăm. 

Când se întoarseră în laborator, sticla de Bordeaux era 
pe jumătate goală, dar Oliviera nu se simţea pilită deloc. 
Chestia aia parcă nu avea efect în aer rece. Se simţea de 
parcă avea aripi şi era însufleţită la gândul că va face 
descoperiri fantastice. 

Şi exact asta şi făcu. 

Maşina din laboratorul de maximă securitate îşi 
încheiase treaba. Îşi afişă răspunsul pe consola 
computerului din afara laboratorului. Ecranul arăta o serie 
de secvenţe de bază. Pupilele lui Oliviera se mişcau în 
zigzag de colo-colo, în timp ce parcurgea rândurile de sus 
în jos, şi cu fiecare rând maxilarul inferior i se lăsa şi mai 
tare. 

— Nu se poate, spuse încet. 

— Ce nu se poate? Johanson se aplecă peste umărul ei. 
Citi şi el. Între sprâncene i se formară două cute verticale. 
Sunt toate diferite! 

— Da. 

— Imposibil. Fiinţele identice au ADN-ul identic. 

— Fiinţele unei specii, da. 

— Dar astea sunt fiinţele unei singure specii. 

— Rata naturală a mutaţiei... 

— Nici pomeneală! Johanson era uluit. Aia e depăşită de 
mult! Astea sunt fiinţe diferite, toate! Nici un ADN nu este 
la fel cu celălalt. 

— În orice caz, nu sunt amibe normale. 

— Nu. Nimic nu e normal la ele. 

— Şi atunci? 

Johanson continua să se holbeze la rezultate. 

— Nu ştiu. 

— Nici eu nu ştiu. Oliviera se frecă la ochi. Eu ştiu un 
singur lucru. Că în sticla aia mai e ceva. Şi că acum aş 


avea nevoie de aşa ceva. 
Johanson 


Oliviera navigă o vreme prin băncile de date, pentru a 
compara analiza secvenţelor cu AND-ul masei gelatinoase 
şi descrierea altor analize. Deja de la început dădu peste 
propriile însemnări din ziua în care cercetase chestia din 
capetele balenelor. Atunci nu putuse constata diferenţe în 
succesiunea perechilor de baze. 

— Ar fi trebuit să studiez mai multe celule din alea, 
înjură ea. 

Johanson scutură din cap. 

— Poate că nici atunci nu v-aţi fi dat seama. 

— Totuşi! 

— N-avea cum să vă treacă prin cap că este vorba 
despre contopirea unor fiinţe unicelulare. Haideţi, Sue, e 
inutil. Gândiţi-vă la ce facem de-acum înainte! 

— Aveţi dreptate, oftă Oliviera. 

Aruncă o privire la ceas. 

— În regulă, Sigur. Mergeţi la culcare. E destul că face 
unul noapte albă. 

— Şi ce veţi face? 

— Eu mai lucrez. Vreau să ştiu dacă ADN-ul ăsta haotic 
a mai fost descris undeva. 

— Ne-am putea împărţi munca. 

— În nici un caz. 

— Nu mă deranjează. 

— Vorbesc serios, Sigur! Mergeţi să vă odihniţi. Trebuie 
să vă faceţi somnul de frumuseţe, eu nu mai am nevoie. 
Când am împlinit patruzeci de ani, natura m-a fericit cu 
riduri şi cu pungi sub ochi. La mine nu e nici o diferenţă 
dacă stau trează sau nu. Mergeţi şi luaţi-vă şi vinul ăsta 
delicios, până nu-mi pierd obiectivitatea ştiinţifică. 

Johanson avu senzaţia că Oliviera prefera să treacă de 
una singură prin asta. Era nemulțumită de ea. Bineînţeles 
că nu avea nici cel mai mic motiv să-şi reproşeze ceva, însă 
probabil că era mai bine să o lase în pace. 


Îşi luă sticla şi părăsi laboratorul. 

Ajuns afară, trebui să constate că nu era obosit deloc. 
Dincolo de cercul polar, pierdeai noţiunea timpului. 
Lumina, fiind predominantă, întindea ziua la infinit, fiind 
întreruptă doar de câteva ore de crepuscul. Soarele tocmai 
se târa pe sub linia orizontului, ascuns privirilor. Cu ceva 
bunăvoință, această perioadă putea fi numită noapte. Cea 
mai bună ocazie, din punct de vedere psihologic, ca să te 
duci la culcare. 

Dar Johanson nu avea chef. 

În schimb, începu să urce rampa. 

Dimensiunile punţii uriaşe se pierdeau în umbra cubistă. 
Nici acum nu se vedea ţipenie de om. Johanson aruncă o 
privire spre locul în care deschiseseră sticla şi găsi lada 
ascunsă în întuneric. 

Rubin nu ar fi putut să-i vadă. 

Dar el îl văzuse pe Rubin! 

De ce să meargă la culcare? Mai bine să mai vadă o dată 
peretele ăla. 

Spre dezamăgirea şi uimirea sa, inspecția rămase fără 
rezultat. Se plimbă de mai multe ori de-a lungul zidului, 
pipăi cu degetele plăcile de oţel nituite, ţevile şi tocurile, 
însă se părea că Oliviera avusese dreptate. Probabil că se 
înşelase. Nu era nimic acolo, nici uşă, nici altă formă de 
acces. 

— Dar eu nu mă înşel, îşi spuse încet. 

Să se ducă totuşi la culcare? În mod sigur chestia asta 
nu i-ar da pace. Poate era indicat să întrebe pe cineva. Pe 
Li, de exemplu, sau pe Peak, Buchanan sau Anderson. Dar 
dacă se înşelase cu adevărat? 

Ar fi fost penibil! 

Dacă eşti cercetător, îşi spuse cu năduf, atunci 
cercetează! 

Se retrase fără grabă în partea dinspre pupa a 
hangarului, se aşeză pe lada care le servise lui şi lui 
Oliviera drept crâşmă provizorie şi aşteptă. Locul nu era 
rău. Chiar dacă în final ajungea la concluzia că nici un 
coleg chinuit de migrenă nu trecea prin ziduri, putea 


rezista aici o vreme, privind spre mare. 

Luă o gură din sticlă. 

Vinul îl încălzi. Pleoapele începură să-i fie mai grele. Cu 
fiecare minut se adăuga câte un gram, până abia le mai 
putu ţine ridicate. Era obosit totuşi, doar că făcea parte 
dintre oamenii care refuzau să-şi lase trupul stăpânit de 
natură. Într-un târziu, când în sticlă nu mai rămăsese 
nimic, aţipi şi spiritul său se lăsă purtat afară în Marea 
Groenlandei acoperită de ceaţă. 

Un zgomot metalic, abia auzit, îl făcu să tresară. 

Întâi nu ştiu unde de află. Apoi simţi peretele de oţel al 
hangarului apăsându-l dureros la şale. Cerul se luminase 
deasupra mării. Johanson se adună de pe jos şi privi spre 
perete. 

O parte stătea larg deschisă. 

Buimăcit, se lăsă să alunece de pe ladă. Acolo se 
deschisese o poartă, avea poate trei metri pătraţi. Se 
distingea luminoasă pe fundalul oţelului întunecat. 

Privirea lui Johanson căzu pe sticla goală de pe ladă. 

Visa? 

Începu să se apropie încet de pătratul luminos. 
Apropiindu-se, văzu că acolo începea un gang cu pereţii 
goi. Lămpile de neon împrăştiau o lumină rece. După 
câţiva metri, gangul dădea într-un perete şi o cotea lateral. 

Johanson privi înăuntru şi trase cu urechea. 

Din partea cealaltă se auzeau zgomote şi voci. Făcu 
involuntar un pas înapoi. Se gândi dacă nu ar fi mai bine să 
dispară de aici cât mai rapid. Se afla, oricum, pe un vas de 
luptă. Probabil că zona aceea avea vreo funcţie. Ceva ce nu 
era de arătat civililor. 

Apoi îşi aminti de Rubin. 

Nu! Dacă pleca acum, nu îşi va putea lua gândul de la 
asta. 

Rubin fusese aici! 

Johanson intră. 


14 august 
Heerema, La Palma, Insulele Canare 


Bohrmann încercă să savureze vremea frumoasă, dar nu 
era nimic de savurat. Nu cu milioane de viermi la patru 
sute de metri sub el şi miliarde de bacterii care îşi croiau 
drum înspăimântător de rapid prin ramificaţiile fine de 
hidrat din conul vulcanic de pe La Palma. 

Traversă platforma, îndreptându-se spre clădirea 
principală. 

Heerema era o platformă plutitoare de mărimea câtorva 
terenuri de fotbal, partea de jos a platformei fiind 
scufundată în apă. Puntea dreptunghiulară se sprijinea pe 
şase coloane oblice, care se înălţau din şase pontoane 
masive. Pe uscat, insula semăna cu un cataraman 
supradimensionat şi greoi. Acum pontoanele erau parțial 
scufundate şi nu puteau fi văzute sub suprafaţa apei. Doar 
o parte a celor şase coloane se înălța dintre valuri. 
Pătrunzând în apă cu 21 de metri şi dislocând peste 100 
000 de tone de apă, insula plutitoare se afla într-o poziţie 
extrem de stabilă. Vasele ca acesta, care aveau o parte 
mare a chilei sub apă, făceau faţă mişcărilor de scufundare 
şi de tangaj chiar şi în timpul celor mai puternice furtuni. 
Inainte de toate erau mobile şi rapide. Două elice cu duze 
îi permiteau Hereemei să atingă o viteză de şapte noduri, 
acesta fiind ritmul în care navigase în ultimele săptămâni 
din Namibia până în La Palma. 

La pupa se ridica o clădire cu două etaje în care era 
încartiruit echipajul, cuprinzând de asemenea cantina şi 
bucătăria, puntea de comandă şi cabina de control. În 
partea frontală se înălţau două macarale uriaşe. Fiecare 
dintre ele ridica 3 000 de tone. Furtunul de aspirație era 
coborât cu prima macara, iar cealaltă ajuta la scufundarea 
sistemului de iluminat aferent, o unitate separată cu 
camere integrate. Patru oameni aflaţi în cabinele de 
comandă de sus răspundeau exclusiv de coordonarea şi 
dirijarea furtunului şi a insulei de lumină. 


— Garraad! 

Frost veni în fugă de la una dintre macarale. Bohrmann 
îi propusese să îi spună Gerd pentru simplificare, însă 
Frost insistase să menţină forma corectă. Intrară împreună 
în clădirea de la pupa şi în biroul camuflat de control. Erau 
prezenţi câţiva oameni din echipa lui Frost şi tehnicienii de 
la De Beers, inclusiv Jan van Maarten. Directorul tehnic 
făcuse minuni în timpul acela scurt, aşa cum promisese. 
Primul aspirator de viermi subacvatic din istoria omenirii 
era pregătit să intre în acţiune. 

— Bine, oameni buni, tună Frost în timp ce se aşezau în 
spatele tehnicienilor. Domnul să ne ajute! Dacă reuşim 
aici, mergem mai departe în Hawaii. Ieri a coborât un 
robot şi a descoperit pe flancul sudic viermi în cantităţi 
mari. Apoi s-a întrerupt legătura. Şi alte insule vulcanice 
sunt atacate direct, exact cum mă aşteptam. Dar să nu 
dăm nici o şansă răului! Îi vom aduna cu aspiratorul 
nostru. Curăţăm tot pământul de rahatul ăsta! 

— Frumoasă idee, spuse Bohrmann încet. Aici avem o 
zonă delimitată. Dar vrei să cureţi toată platforma 
continentală americană doar cu această construcţie? 

— Aiurea! Frost îl privi uimit. Am vrut doar să-i motivez. 

Bohrmann ridică din sprâncene şi se concentra din nou 
asupra monitoarelor. Spera ca toată treaba să funcţioneze. 
Chiar dacă scăpau de viermii de jos, rămânea întrebarea 
câte din consorţiile de bacterii pătrunseseră deja în 
gheaţă. În secret, îl chinuia grija că poate era mult prea 
târziu să mai împiedice prăbuşirea lui Cumbre Vieja. 
Noaptea visa cum un dom uriaş de apă se ridica până la 
nori şi se năpustea apoi asupra lui peste ocean. De fiecare 
dată se trezea scăldat în sudoare. Cu toate astea, 
Bohrmann încerca să fie optimist. Cumva va fi. Şi poate că 
oamenii de pe Independence reuşeau să convingă forţa 
necunoscută să îi ierte. Dacă Yrr erau capabili de 
distrugerea întregii coaste, atunci probabil că puteau să o 
şi repare. 

Frost tinu o altă cuvântare înflăcărată împotriva tuturor 
duşmanilor omenirii şi lăudă echipa De Beers până la cer. 


Apoi dădu semnalul pentru coborârea furtunului de 
aspirație şi a insulei de lumină. 


Insula de lumină era un emiţător gigantic, pliat de mai 
multe ori. În momentul în care atârna deasupra apei 
susţinut de braţul macaralei, forma un mănunchi compact 
de bare şi proptele lungi de zece metri, plin cu reflectoare 
şi cu obiectivele camerelor de luat vederi. Acum era 
scufundată şi dispăru în mare, fiind legată de Heerema 
prin fibre de sticlă. Zece minute mai târziu, Frost privi la 
indicatorul de adâncime şi spuse stop. 

Van Maarten transmise ordinul mai departe, către pilot. 

— Dacă nu ne izbim de nimic, deschideţi jumătate de 
suprafaţă, la început, iar apoi complet, adăugă el. 

La patru sute de metri adâncime se petrecu o 
metamorfoză elegantă. Mănunchiul se desfăcu într-o 
construcţie filigrană. Pentru că nu se lovi de nici un 
obstacol, insula de lumină continuă să se desfacă, până 
când ajunse un element în formă de grilaj de dimensiunile 
unei jumătăţi de teren de fotbal. 

— Suntem pregătiţi, anunţă pilotul. 

Frost aruncă o privire asupra instrumentelor. 

— Ar trebui să ne aflăm chiar în faţa unui perete. 

— Luminile şi camerele! ordonă van Maarten. 

Rânduri întregi de lămpi puternice cu halogen se 
aprinseră pe construcţie. Totodată, îşi începură lucrul şi 
cele opt camere de luat vederi, care transpuseră pe 
monitor o imagine tulbure. Prin faţa lor se vedea 
planctonul. 

— Mai aproape, spuse van Maarten. 

Acţionat de elice mici, mobile, sistemul de lumină 
puternică  înaintă încet. După câteva minute, prin 
întuneric, se putu distinge o structură plină de crestături, 
care se dovedi a fi un perete de lavă de o formă bizară. 

— În jos! 

Insula de lumină continuă să coboare. Pilotul navigă cu 
maximă atenţie, până când sonarul indică o protuberanţă 
sub formă de terasă. Foarte aproape de ei se înălţă brusc o 


creastă. Toată suprafaţa ei era acoperită de trupuri 
viermuitoare. Bohrmann privea fix la cele opt monitoare, 
simțind cum îl cuprinde descurajarea. Se întâlnea din nou 
cu coşmarul care îl însoțea de la colapsul platformei 
continentale norvegiene. Dacă peste tot arăta aşa ca pe 
aceşti 40 de metri pe care insula de lumină îi răpea 
întunericului, atunci puteau să plece de pe acum. 

— Viermi afurisiţi, mârâi Frost. 

Am ajuns prea târziu, îşi spuse Bohrmann. 

Se ruşină apoi de teama sa. Nu era sigur că viermii îşi 
depuseseră toată încărcătura de bacterii şi nici că erau 
suficienţi pentru a porni alunecarea. În cele din urmă, mai 
exista şi acel factor misterios care declanşase alunecarea. 
Nu putea să fie prea târziu! Era doar necesar să se 
grăbească foarte tare. 

— Bine, spuse Frost. Răsturnăm insula de lumină cu 45 
de grade şi o ridicăm puţin, ca să avem vizibilitate mai 
bună. Şi apoi jos cu trompa. Sper doar să îi fie tare foame. 

— Li e o foame de lup, spuse van Maarten. 


Desfăşurată complet, trompa de aspirație ajungea la o 
adâncime de jumătate de kilometru, un monstru segmentat 
şi izolat cu cauciuc, cu diametrul de trei metri, care se 
termina într-un bot ca un hău. De jur împrejurul botului 
erau reflectoare, două camere şi mai multe elice mobile. 
Capătul trompei putea fi ghidat în sus şi în jos, înainte, 
înapoi şi lateral. Imaginile video cu insula de lumini şi cu 
trompa, care ofereau o privire panoramică generoasă şi 
detalii, erau centralizate în cabina pilotului. In ciuda 
vizibilităţii bune, manevrarea  furtunului necesita 
dexteritate şi un copilot care să aibă grijă ca pilotul să nu 
treacă nimic cu vederea. 

O vreme, trompa căzu printr-un întuneric deplin. 
Reflectoarele rămaseră stinse. Apoi începu să se zărească 
elementul iluminat. La început doar un licăr pierdut în 
bezna oceanului, el prinse să strălucească tot mai tare, îşi 
luă o formă dreptunghiulară şi sfârşi prin a lumina toată 
terasa suspendată. Era atât de mare, încât lui Bohrmann îi 


amintea de o staţie spaţială. Furtunul se scufundă mai 
departe, apropiindu-se de viermuiala de jos, până când pe 
monitoare nu se mai văzură decât viermi. Li se vedeau în 
amănunţime corpurile acoperite de peri, zvârcolindu-se, 
încolăcindu-se, cu maxilarele căscate şi pline de cârlige. 

În camera de control se putea auzi musca. 

— Fantastic, şopti van Maarten. 

— Sper că femeia de serviciu nu se va lăsa fascinată de 
praful din casă. Frost scutură nervos din cap. Porniţi odată 
aspiratorul şi terminaţi cu haita asta. 


Trompa de aspirare producea o presiune mică, trebuind 
să înghită tot ce ajungea în dreptul gurii ei. Începu să 
lucreze. Dar, la început, nu se întâmplă nimic. Se părea că 
va trebui, înainte, să se încălzească. Cel puţin aşa spera 
Bohrmann. Viermii îşi continuară activitatea de distrugere, 
fără a fi deranjaţi. În camera de control începea să se facă 
simțită dezamăgirea. Devenise de-a dreptul palpabilă, cu 
toate că nimeni nu zicea nimic. Bohrmann nu-şi mai lua 
ochii de la cele două monitoare ale camerei legate de 
trompă, simțind cum îl cuprinde din nou deznădejdea. 

Oare de ce nu funcţiona? Construcţia era prea lungă? 
Pompa era prea slabă? 

În timp ce se gândea la tot felul de variante, pe 
monitoare se produse o schimbare. Ceva părea să tragă de 
animale. Partea din spate a corpului li se sălta, ridicându- 
se pe verticală, tremurau... 

Deodată începură să zboare prin faţa camerelor. 

— Funcţionează! Bohrmann îşi arătă pumnii. Începu să 
strige, ceea ce nu îl caracteriza deloc. Îi venea să danseze 
şi să facă tumbe. 

— Aleluia! Frost dădea cu putere din cap. E o jucărie 
grozavă! O, Doamne, lasă-ne să curăţăm lumea de rău! Dar 
şi de rahat! Îşi smulse şapca se baseball de pe cap, îşi 
răvăşi buclele şi o puse la loc. Li terminăm cu asta! 

Urmară mai mulţi viermi. Erau aspiraţi cu o asemenea 
viteză şi în cantitate atât de mare, încât pe monitor nu se 
mai vedea decât câte o fulgerare spălăcită. Şi camerele de 


pe insula de reflectoare care arătau, cu mare claritate, ce 
se întâmpla la marginea de jos a trompei de aspirație. Era 
aspirat şi sedimentul, care zbura în sus. 

— Spre stânga, spuse Bohrmann. Sau spre dreapta. Nu 
contează, numai nu vă opriţi. 

— Să facem o mişcare uşoară în zigzag, propuse van 
Maarten. De la un capăt al zonei luminate la celălalt. După 
ce curăţăm suprafaţa vizibilă, ne mutăm cu tot cu insulă şi 
trompă, şi trecem la următorii 40 de metri. 

— Foarte bine! Aşa să faceţi! 

Aspiratorul începu să se deplaseze, înghițind fără 
întrerupere milioane de corpuri de viermi. Pe unde trecea 
el, apa rămânea atât de tulbure încât nici nu i se mai vedea 
fundul. 

— Nu vom vedea progrese decât atunci când se va 
limpezi apa, zise van Maarten. Părea foarte uşurat. Cu un 
oftat adânc, scăpă de tensiunea care îl stăpânea de 
săptămâni întregi şi se lăsă pe spate aproape relaxat. 
Presupun că vom fi cu toţii deosebit de mulţumiţi. 


Independence, Marea Groenlandei 


Donnnggg! 

Răsunau clopotele unei zile de duminică în Trondheim. 
Sunetele se înălţau spre cer, în lumina soarelui, dintr-un 
turn mic, ce-şi arunca umbra asupra unei căsuțe zugrăvite 
în ocru, cu acoperiş cu fronton şi scară albă. 

Dingdong, scularea, oameni buni! 

Perna pe cap. Cine se lasă comandat de biserică? El în 
nici un caz. Biserică blestemată! A băut ieri prea mult cu 
colegii şi studenţii? E singura explicaţie. 

Donnnggg! 


— Este ora opt. 

Interfonul. 

Kirkegata cea iertată de trecerea timpului nu mai exista. 
Nici bisericuţa sigură de propria valoare, nici căsuţa 
zugrăvită în ocru. În căpăţâna lui nu se mai auzea dangătul 


clopotelor din Trondheim, ci zvâcnea o durere nenorocită 
de cap. 

Ce se întâmpla cu el? 

Când deschise ochii, Johanson se văzu întins într-un pat 
străin cu cearşafurile răvăşite. Ín jurul lui erau mai multe 
paturi, acum toate goale. Încăperea era mare, plină ochi cu 
aparatură, lipsită de ferestre, având aspect aseptic. O 
cameră de spital. 

Ce Dumnezeu căuta el într-o cameră de spital? 

Incercă să ridice capul, dar acesta îi căzu înapoi pe 
pernă. Ochii i se închiseră cu de la sine putere. Orice era 
mai bine decât uruitul din capul lui. Şi îi mai era şi rău. 


— Este ora nouă. 

Johanson se ridică. 

Era în aceeaşi încăpere. Dar acum se simţea mult mai 
bine. li dispăruse greaţa, iar durerea sfredelitoare fusese 
înlocuită de o presiune surdă, dar suportabilă. 

Dar cum ajunsese aici nu ştia nici acum. 

Se privi. Cămaşă, pantalon, şosete, toate erau cele din 
seara trecută. Geaca de puf şi puloverul aşteptau pe patul 
de alături, iar în faţa lor erau pantofii, aranjaţi atent unul 
lângă celălalt. 

Işi aruncă picioarele peste marginea patului. 

În acelaşi moment se deschise o uşă prin care intră Sid 
Angeli, şeful personalului medical. Angeli era un italian 
mic, cu chelie în vârful capului şi cute pronunţate în jurul 
gurii, care avea cea mai anostă meserie de pe vapor pentru 
că nimeni nu era bolnav. 

— Cum vă simţiţi? întrebă Angeli privindu-l cu capul 
aplecat într-o parte. Este totul în regulă? 

— Nu ştiu. 

Johanson îşi duse mâna la ceafă şi tresări puternic. 

— O să vă mai doară o vreme, spuse Angeli. Nu vă 
îngrijoraţi. Putea fi mai rău. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Nu vă amintiţi nimic? 

Johanson se gândi, dar activitatea asta îi accentua 


durerea de cap. 

— Cred că aş putea suporta vreo două aspirine, gemu el. 

— Nu ştiţi ce s-a întâmplat? 

— N-am idee. 

Angeli se apropie de el şi îl privi cercetător. 

— Ei bine, aţi fost găsit pe puntea hangarului, azi- 
noapte. Probabil că aţi alunecat. Noroc că aici totul este 
supravegheat prin camere video, altfel aţi mai zăcea şi 
acum acolo. Probabil că v-aţi lovit cu ceafa şi cu partea din 
spate a capului de podea. 

— Pe puntea hangarului? 

— Da. Nu mai ştiţi? 

Aşa era, fusese acolo. Cu Oliviera. Şi apoi încă o dată 
singur. Îşi amintea că se întorsese acolo, dar nu mai ştia de 
ce. Şi nu mai ştia nici ce se întâmplase. 

— S-ar fi putut termina prost, spuse Angeli. Aţi... hm... 
nu aţi băut cumva ceva? 

— Dacă am băut? 

— Intreb din cauza sticlei goale. Era o sticlă goală acolo. 
Domnişoara Oliviera a spus că aţi băut împreună ceva 
acolo. Angeli îşi răşchiră degetele. Nu mă înţelegeţi greşit, 
doctore, nu este ceva grav. Însă portavioanele sunt locuri 
periculoase. Umede şi întunecoase. Te poţi împiedica sau 
poţi cădea în apă. Mai bine să nu mergeţi singur pe punte, 
mai ales dacă... cum să spun... 

— Dacă am băut ceva, completă Johanson. Se ridică în 
picioare. Îl cuprinse ameţeala. Angeli se grăbi spre el şi îl 
sprijini de cot. 

— Mă descurc, mulţumesc, răspunse Johanson dându-i 
mâna la o parte. Unde sunt de fapt? 

— La infirmerie. Vă descurcaţi? 

— Dacă mi-aţi da aspirina... 

Angeli se duse la un dulap cu sertare lăcuite în alb şi 
scoase din el o cutie de tablete împotriva durerii. 

— Poftim. Aveţi doar un cucui. O să vă simţiţi mai bine. 

— Ín regulă. Mulţumesc. 

— Sigur vă simţiţi bine? 

— Da. 


— Şi nu vă amintiţi nimic? 

— Nu, la dracu”. 

— Va bene. Angeli îi zâmbi larg. Începeţi ziua uşurel, 
doctore. Şi dacă este ceva, nu vă sfiiţi să treceţi pe aici. 


Sala de conferinţă Flagg 


— Zone hipervariabile? Nu înţeleg nici un cuvânt. 

Vanderbilt încerca să ţină pasul cu ei. Oliviera băgă de 
seamă că exista pericolul să-şi suprasolicite auditoriul. 
Peak părea iritat. Li nu lăsa să i se citească nimic pe chip, 
dar se putea bănui că discursul lui Oliviera îi solicita la 
maximum cunoştinţele de genetică. 

Johanson stătea între ei ca o fantomă. Apăruse cu 
întârziere, ca şi Rubin, care luase loc stânjenit, scuzându- 
se pentru că lipsise. Spre deosebire de Rubin, Johanson 
arăta într-adevăr rău. Privirea îi scăpăra. Privea în jurul 
său de parcă ar fi trebuit să se asigure la fiecare câteva 
minute că persoanele din jurul lui erau reale, şi nu doar 
închipuiri. Oliviera îşi propuse să discute cu el după 
întâlnire. 

— Vreau să exemplific luând drept model o celulă umană 
normală, continuă Oliviera. În fond, nu este nimic mai mult 
decât un sac plin cu informaţii şi cu o membrană în jurul 
lui. Miezul conţine cromozomii, suma tuturor genelor. Ei 
formează împreună genomul sau ADN-ul, spirala asta 
dublă, ştiţi despre ce vorbesc. Adică planul după care 
suntem construiți, ca să mă exprim aşa. Cu cât un 
organism este mai dezvoltat, cu atât mai diferențiat este şi 
planul. Pe baza analizei ADN puteţi prinde un criminal şi 
puteţi stabili legăturile de rudenie, însă, în mare, planul 
este acelaşi pentru toţi oamenii: mâini, braţe, trunchi, 
picioare etc. Ceea ce înseamnă că analiza unui ADN 
individual ne spune două lucruri. Unul general: acesta este 
un om; unul particular: despre ce persoană este vorba. 

Oliviera citi pe feţele celor din jur interes şi înţelegere. 
Se părea că fusese o idee bună să înceapă cu un curs 
elementar de genetică. 


— Bineînţeles că doi oameni sunt mai diferiţi între ei ca 
indivizi decât două fiinţe unicelulare din aceeaşi specie. 
Statistic, ADN-ul meu se diferenţiază într-un milion de 
amănunte de ADN-ul oricărei alte persoane din această 
încăpere. Toate cele 1 200 de perechi de baze diferenţiază 
fiinţele omeneşti unele de altele. Dacă cercetaţi celulele 
unei persoane, veţi găsi şi acolo diferenţe minime, abateri 
biochimice de la ADN, care s-au format prin mutație. 
Rezultatele pot ieşi la fel de diferite dacă aţi compara, de 
exemplu, o celulă de la mâna mea stângă cu una din ficat. 
Cu toate acestea, amândouă transmit acelaşi mesaj: este 
vorba despre Sue Oliviera. Făcu o pauză. La fiinţele 
unicelulare, astfel de întrebări apar mai rar. Există o 
singură celulă. Ea reprezintă întreaga fiinţă. Are deci un 
singur genom; şi pentru că unicelularele se înmulţesc prin 
diviziune, şi nu prin împerechere, nu are loc nici un 
amestec de cromozomi de la mamă şi tată, ci fiinţa se 
multiplică cu tot cu informaţia sa genetică, şi cu asta 
basta. 

— Asta înseamnă că, la unicelulare, dacă ai aflat un 
ADN, le cunoşti pe toate, spuse Peak, iar vorbele lui 
păreau că se balansează pe o sfoară întinsă la înălţime. 

— Da. Oliviera îi dărui un zâmbet. Asta ar fi normal. O 
populaţie de fiinţe unicelulare se va legitima prin genomuri 
identice. Dacă nu ţinem seama de rata infimă a mutaţiei, 
putem spune că ADN-ul este identic în fiecare individ. 

Îl văzu pe Rubin fâţâindu-se pe scaun şi deschizând şi 
închizând gura. În mod normal acum ar fi încercat să 
acapareze toată discuţia. Ghinionul tău, îşi spuse Oliviera 
mulţumită, că ai stat în pat din cauza migrenei. În sfârşit 
nu ştii tu ce ştim noi. Trebuie să-ţi ţii gura şi să ne asculţi. 

— Însă exact aici începe problema noastră, continuă ea. 
Celulele masei gelatinoase par identice la prima vedere. 
Sunt amibe cum se găsesc în adâncul oceanului. Nici 
măcar nu sunt deosebit de exotice. Pentru a descrie întreg 
ADN-ul lor, ar trebui să punem mai multe computere să 
calculeze timp de doi ani, aşa că ne rezumăm să le studiem 
prin sondaj. Izolăm fragmente mici de ADN şi obţinem 


părţi ale codului genetic, ampliconi, după denumirea lor 
tehnică. Fiecare amplicon ne indică o serie de perechi de 
baze, vocabularul genetic. Dacă analizăm ampliconii din 
aceleaşi fragmente de ADN ale diferiților indivizi şi îi 
comparăm între ei, obţinem informaţii interesante. 
Ampliconii mai multor unicelulare ale aceleiaşi populaţii ar 
trebui să dea următoarea imagine. 

Oliviera ridică o planşă pe care o pregătise pentru 
şedinţă. 


A1: AATGCCAATICCATAGGATTAAATCGA 
A2: AATGCCAATICCATAGGATTAAATCGA 
A3: AATGCCAATICCATAGGATTAAATCGA 
A4: AATGCCAATICCATAGGATTAAATCGA 


— Observaţi că secvențele analizate sunt identice pe 
întregul fragment. Patru unicelulare identice. Oliviera puse 
foaia deoparte şi arătă o a doua. In schimb, am obţinut 
următoarele date. 


A1: AATGCCA CGATGCTACCTG AAATCGA 
A2: AATGCCA ATICCATAGGATT AAATCGA 
A3: AATGCCA GGAAATTACCCG AAATCGA 
A4: AATGCCA TTTGGAACAAAT AAATCGA 


— Acestea sunt seriile de baze ale ampliconilor de la 
patru exemplare din specia noastră de gelatină. ADN-ul 
este identic, cu excepţia unor zone mici hipervariabile, 
unde totul este alandala. Nici o asemănare. Am studiat 
câteva duzini de celule. Unele diferă uşor în interiorul 
zonei hipervariabile, altele sunt complet diferite. Aşa ceva 
nu se mai poate explica prin mutații naturale. Altfel spus: 
nu poate fi o chestie întâmplătoare. 

— Poate totuşi sunt specii diferite, spuse Anawak. 

— Nu. Este, în mod sigur, aceeaşi specie. Şi nici o fiinţă 
nu-şi poate schimba codarea genetică în timpul vieţii. 
Planul de construcţie este întotdeauna primul. Abia după 
aceea se construieşte restul; şi ce se construieşte poate 


corespunde doar acestui plan. 

Multă vreme nimeni nu spuse nimic. 

— Dacă aceste celule sunt totuşi diferite, spuse Anawak, 
înseamnă că au găsit o cale să-şi modifice ADN-ul după ce 
s-au divizat. 

— Dar în ce scop? întrebă Delaware. 

— Oamenii, spuse Vanderbilt. 

— Oamenii? 

— Sunteţi orbi cu toţii? Natura nu face aşa ceva, spune 
doctor Oliviera, care trebuie să ştie ce vorbeşte, şi nici pe 
doctor Johanson nu-l aud s-o contrazică. Aşa că e necesar 
să ne întrebăm cine are destulă minte să inventeze aşa 
ceva? Chestia asta e o armă chimică. Numai oamenii pot 
realiza aşa ceva. E 

— Obiectez, spuse Johanson. Îşi trecu mâna prin păr. Nu 
are sens, Jack. Avantajul armei chimice este acela că ai 
nevoie doar de o reţetă de bază. Restul este reproducere... 

— Dar poate fi un avantaj ca virusurile să cunoască 
mutații sau nu? Virusul SIDA are mutații frecvente. De 
fiecare dată când crezi că i-ai dat de cap, se schimbă din 
nou. 

— Asta e altceva. Aici avem un superorganism, nu o 
infecție cu virus. Trebuie să existe alt motiv pentru care 
ele sunt diferite. Se întâmplă ceva cu ADN-ul lor după 
divizare. Sunt codate altfel, în mod diferit. Pe cine 
interesează? Cine este răspunzător? Trebuie să aflăm ce 
sens are. 

— Sensul e să ne omoare pe toţi! răspunse Vanderbilt 
iritat. Chestia asta e menită să distrugă lumea liberă. 

— Frumos, mârâi Johanson. Atunci împuşcaţi-o. Să ne 
uităm dacă sunt celule musulmane? Poate că ADN-ul este 
un islamist fundamentalist. Ar legitima întreaga poveste. 

Vanderbilt se holba la el. 

— De partea cui sunteţi, de fapt? 

— De partea înţelegerii. 

— Înţelegeţi şi de ce aţi căzut în cap azi-noapte? întrebă 
Vanderbilt rânjind cu înfumurare. După ce aţi savurat o 
sticlă de Bordeaux, să nu uităm. Cum vă simţiţi, doctore? 


Vă doare capul? De ce nu vă ţineţi gura o vreme? 

— Ca să nu aveţi prea des ocazia să o deschideţi pe-a 
dumneavoastră. 

Vanderbilt suflă greoi. Transpira. Li îi aruncă o privire 
batjocoritoare din colţul ochilor şi se aplecă în faţă. 

— Spuneaţi că este vorba despre codări diferite, aşa 
este? 

— Aşa este, încuviinţă Oliviera. 

— Eu nu sunt om de ştiinţă. Dar nu ar fi posibil ca 
această codare să îndeplinească acelaşi scop pe care îl au 
codurile la oameni? Codurile pe timp de război, de 
exemplu. 

— Da, încuviinţă Oliviera. Ar fi posibil. 

— Coduri care să le permită să se recunoască. 

Weaver mâzgăli ceva pe o foaie şi i-o întinse lui Anawak. 
El o citi, încuviinţă scurt şi o puse deoparte. 

— Cu ce scop să se recunoască reciproc? întrebă Rubin. 
Şi de ce într-un mod atât de complicat? 

— Cred că este evident, spuse Crowe. 

Timp de o clipă se auzi doar fâşâitul celofanului pe care 
îl scotea din pachetul de ţigări. 

— Şi ce anume credeţi? o întrebă Li. 

— Cred că foloseşte la comunicare, spuse Crowe. Aceste 
celule comunică între ele. Este o formă de conversaţie. 

— Vreţi să spuneţi că chestia asta... Greywolf o fixă cu 
privirea. 

Crowe duse flacăra brichetei la capătul ţigării, pufăi şi 
suflă fumul. 

— Comunică, da! 


Rampa 


— Ce s-a întâmplat azi-noapte? îl întrebă Oliviera în timp 
ce coborau spre laborator. 

Johanson ridică din umeri. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Şi cum vă simţiţi acum? 

— Ciudat. Durerea de cap mă lasă, dar în memoria mea 


se cască un hău de aceeaşi mărime cu puntea hangarului. 

— Ce coincidenţă tâmpită, aşa-i? Rubin se întoarse din 
mers şi zâmbi dezvelindu-şi întreaga dantură. Ne apucă 
durerea de cap pe amândoi odată. Pe amândoi! 
Dumnezeule, am fost atât de dus că n-am mai apucat nici 
să vă anunţ că lipsesc. Trebuie să-mi cer scuze, dar când te 
prăbuşeşti... Buf! Comă! 

Oliviera îl studie pe Rubin cu o figură impenetrabilă. 

— Migrenă? 

— Da. Groaznică! Te ia şi te lasă. Nu se întâmplă des, 
dar când se întâmplă, atunci e prea târziu. Nu te mai ajută 
decât să iei pastila şi să stingi lumina. 

— Aţi dormit tun până azi-dimineaţă? 

— Sigur, zise Rubin privind-o cu vinovăţie. Îmi pare rău. 
Dar îţi pierzi controlul complet, vorbesc serios. Altfel m-aş 
mai fi arătat pe aici. 

— Şi nu aţi făcut-o? 

Suna ciudat modul în care pusese întrebarea. Rubin 
zâmbi iritat. 

— Nu. 

— Sigur nu? 

— Ar trebui să ştiu asta. 

În capul lui Johanson ceva făcu clic. Ca un proiector 
defect de diapozitive. Cursorul încercă să prindă o imagine 
şi nu izbuti. 

Ce urmărea Oliviera cu toate întrebările astea? 

Ajunşi în faţa laboratorului se opriră, şi Rubin introduse 
un cod de cifre. Uşa se dădu în lături. În timp ce Rubin 
intră să aprindă lumina, Oliviera îl întrebă încet pe 
Johanson: 

— Hei, ce s-a întâmplat? Aseară eraţi ferm convins că l- 
aţi văzut. 

Johanson se holbă la ea. 

— Eu? 

— Când am stat pe ladă bând vin, în timp ce aşteptam 
să-şi facă treaba maşina, şopti Oliviera. Spuneaţi că l-aţi 
văzut acolo. 

Clic. Cursorul încercă să prindă diapozitivul. Clic. 


Capul parcă îi era plin cu vată. Băuseră vin, asta îşi 
amintea. Şi stătuseră de vorbă. Şi apoi el văzuse... ce? 

Clic. 

Oliviera ridică o sprânceană. 

— Dumnezeule, spuse ea în timp ce intrau. Dar ştiu că v- 
a afectat, nu glumă. 


Computerul neuronal 


Se aflau în JIC în faţa computerului lui Weaver. 

— Fii atent, explica ea. Chestia asta cu codarea ne oferă 
noi posibilităţi. 

Anawak încuviinţă. 

— Celulele nu sunt toate la fel. Nu sunt ca neuronii. 

— Şi nu e vorba doar de felul în care sunt conectate 
între ele. Dacă ADN-ul lor prezintă secvenţe codate, s-ar 
putea ca acolo să se afle cheia contopirii lor. 

— Nu. Contopirea trebuie să fie declanşată de altceva. 
Ceva cu acţiune la distanţă. 

— Ieri ajunseserăm la miros. 

— În regulă, spuse Anawak. Încearcă asta. Programează- 
le astfel încât să semnalizeze „contopire”. 

Weaver se gândi. Stabili legătura cu laboratorul prin 
telefonul de la bord. 

— Sigur? Bună! Facem o simulare. Voi aveţi între timp 
vreo idee despre felul în care se contopesc celulele astea 
unele cu altele? Weaver ascultă răspunsul. Exact. 
Încercăm asta. În regulă. Să mă ţineţi la curent. 

— Ce spune? se interesă Anawak. 

— Încearcă să facă un test în mai multe faze. Vor să 
determine gelatina să se disocieze şi apoi să se 
contopească din nou. 

— Deci şi ei sunt de părere că celulele emană un miros? 

— Da. Weaver se încruntă. Problema este care celulă 
începe? Şi de ce? Dacă are loc o reacţie în lanţ, cineva 
trebuie să fie iniţiatorul. 

— Un program genetic. Anawak încuviinţă din cap. Doar 
anumite celule pot iniţia contopirea. 


— O porţiune a creierului care poate mai multe decât 
alte porţiuni... gândi Weaver cu voce tare. Captivant. 
Totuşi, parcă nu e suficient. 

— Stai puţin! S-ar putea să fim totuşi pe un drum greşit. 
Plecăm mereu de la premisa că celulele astea formează 
împreună un creier mare. 

— Sunt convinsă că o fac. 

— Şi eu. Mă gândeam doar că... 

— Ce? 

Anawak se gândea febril. 

— Ţie nu ţi se pare ciudat că se deosebesc unele de 
altele? Îmi vine în minte un singur motiv pentru o astfel de 
codare. Cineva le programează ADN-ul astfel încât să 
poată prelua probleme specifice. Dar dacă este adevărat, 
atunci fiecare din celulele astea ar fi un creier în sine. 
Anawak îşi continuă raţionamentul. Ar fi fantastic! Şi nu 
aveam nici cea mai vagă idee cum ar putea funcţiona aşa 
ceva. Asta ar însemna că ADN-ul fiecărei celule este 
creierul. 

— Un ADN care ştie să gândească? 

— Da, oarecum. 

— Asta ar însemna că poate să şi înveţe. Weaver îl privi 
cu îndoială. Sunt dispusă să cred o sumedenie de lucruri, 
dar asta? 

Avea dreptate. Era prea ciudat. Consecința ar fi fost o 
biochimie cu totul nouă. Ceva ce nu exista. 

Dar dacă totuşi ar funcţiona... 

— Mai spune-mi o dată, cum învaţă un computer 
neuronal? o întrebă. 

— Prin calcul din ce în ce mai complex, concomitent. 
Numărul alternativelor creşte odată cu experienţa. 

— Şi cum reţine toate astea? 

— Le memorează. 

— Ca să facă asta, fiecare unitate are nevoie de un loc 
de stocare a informaţiei. Din încrengătura locurilor de 
stocare se naşte atunci gândirea artificială. 

— Unde vrei să ajungi? 

Anawak îi explică. Ea îl ascultă, scutură din cap din când 


în când şi îl puse să îi mai explice încă o dată. 

— După câte îmi dau eu seama, tu tocmai rescrii 
biologia. 

— Chiar asta fac. Poţi programa totuşi ceva care să 
funcţioneze în acelaşi mod? 

— O, Doamne! 

— La scară mică, eventual. 

— Şi la scară mică e tot destul de mare. Doamne, Leon! 
Ce teorie trasă de păr! Dar bine, OK! O fac. 

Weaver îşi ridică braţele arse de soare. Pe antebraţe îi 
străluceau firişoarele aurii. Musculatura i se desena pe sub 
tricoul subţire. Anawak se gândi cât de mult îi plăcea fata 
asta compactă, cu umeri lati. 

Ea îl privi în acelaşi moment. 

— Dar să ştii că o să te coste, îl ameninţă. 

— Spune. 

— Umerii şi spatele. Masaj de relaxare. Weaver râse. Şi 
anume avanti. În timp ce programez. 

Anawak era impresionat. Totală lipsă de jenă. Dacă 
teoria lui era bună de ceva sau nu, în orice caz, meritase. 


Rubin 


Urcară împreună să ia prânzul la popota ofiţerilor. 
Starea lui Johanson se îmbunătăţise vizibil şi, în plus, se 
înţelegea de minune cu Oliviera. 

Nici unul din ei nu păru deosebit de trist când Rubin le 
declară că nu îi este foame, după migrenă. 

— Mă duc să mă plimb pe acoperiş, spuse, încercând să 
lase o impresie cât mai de compătimit. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră, rânji Johanson. E uşor 
să te împiedici pe aici. 

— Nici o grijă, râse Rubin. În acelaşi timp se gândea: 
dacă ai şti cât sunt de atent, până pe punte ţi-ar cădea 
falca. Mă voi ţine departe de margine, adăugă cu voce 
tare. 

— Mai avem nevoie de dumneavoastră, Mick. 

— Să zicem, o auzi pe Oliviera spunând încet, în timp ce 


se îndepărta împreună cu Johanson. 

Să zicem? 

Rubin strânse pumnii. N-au decât să dea din gură cât 
poftesc. La sfârşit, el va primi ceea ce i se cuvine. Meritul 
de a fi salvat omenirea va arăta bine în CV-ul lui. Aşteptase 
destul să iasă din umbra CIA. Când vor termina cu treaba 
asta, nu va mai exista nici un motiv să ascundă lumii 
realizările sale. Nu va mai fi nevoie să păstreze secretul. 
Va putea publica după placul inimii, bucurându-se de 
admiraţia tuturor. 

Buna dispoziţie îi reveni în timp ce urca rampa. Ajuns la 
LEVEL 03, o coti şi se opri în faţa unei uşi înguste, 
încuiate. Introduse un cod din cifre. Uşa se deschise şi 
Rubin intră într-un gang aflat în spatele ei. Il străbătu până 
la capăt, unde dădu peste altă uşă încuiată. Când introduse 
codul, pe consolă se aprinse o luminiţă verde. În spatele 
unui ochi de geam deasupra acesteia se cobori un obiectiv. 
Rubin se apropie până ajunse cu ochiul drept în faţa 
lentilei, care îi scană retina şi dădu OK-ul. 

În urma autorizării primite, şi uşa aceasta se deschise. 
Ajunse într-o sală mare şi întunecată plină de computere şi 
monitoare, foarte asemănătoare cu CIC. La pupitrele de 
comandă se aflau civili şi oameni în uniformă. Aerul vibra 
din cauza zumzetului continuu. Li, Vanderbilt şi Peak 
stăteau în jurul unei mese mari, cu o hartă luminată din 
interior. 

Peak îşi ridică privirea. 

— Intraţi, îl invită. 

Rubin se apropie. Dintr-odată simţi cum i se clatină 
siguranţa de sine. Din acea noapte vorbiseră doar la 
telefon, schimbând informaţii scurte. Tonul fusese obiectiv 
până acuma. Ajunsese îngheţat. 

Rubin se hotări să scape repezindu-se cu capul înainte. 

— Ne descurcăm bine, spuse. Suntem tot timpul cu un 
pas înainte şi... 

— Luaţi loc, spuse Vanderbilt. Indică printr-un gest 
rapid un scaun de pe partea cealaltă a mesei. Rubin se 
supuse. Cei trei rămaseră cu toţii în picioare, astfel încât 


Rubin se regăsi într-un rol neplăcut. Se simţea ca la 
tribunal. 

— Chestia de noaptea trecută a fost o prostie, 
bineînţeles, adăugă Rubin. 

— O prostie? Vanderbilt se sprijini cu pumnii strânşi pe 
tăblia mesei. Idiotule ce eşti! In alte împrejurări, te-aş 
arunca la peşti. 

— O secundă, eu... 

— De ce a trebuit să-/ dobori la pământ? 

— Ce puteam să fac? 

— Să fii mai atent. Idiot! Nu trebuia lăsat să intre. 

— Nu e greşeala mea, sări Rubin. Oamenii 
dumneavoastră se uită şi la cine se scarpină noaptea-n cur! 

— De ce ai deschis blestemata aia de uşă din perete? 

— Pentru că... ei bine, am crezut că poate avem nevoie 
de... era vorba despre... 

— Ce? 

— Fiţi atent la mine, spuse Peak. Peretele dinspre 
hangar are o singură funcţie, şi o ştiţi foarte bine. Să intre 
şi să iasă anumite materiale. Peak îl fulgeră cu privirea. 
Deci ce lucru important aţi avut de făcut azi-noapte, de a 
trebuit să deschideţi trecerea? 

Rubin îşi muşcă buzele. 

— Pur şi simplu aţi fost prea leneş să mergeţi prin 
interiorul vaporului, ăsta este motivul. 

— Cum puteţi spune aşa ceva? 

— Pentru că este adevărat. Li ocoli masa şi se aşeză 
călare pe margine, în faţa lui. Il privi cu îngăduinţă, 
aproape prietenoasă. Le-aţi spus celorlalţi că mergeţi să 
luaţi aer. 

Rubin se prăbuşi în scaunul său. Bineînţeles că asta 
spusese. Şi bineînţeles că sistemele de supraveghere îl 
înregistraseră. 

— Şi mai târziu aţi mai ieşit o dată să luaţi aer. 

— Nu părea să fie cineva pe punte, se apără Rubin. Şi 
oamenii dumneavoastră nu au anunţat contrariul. 

— Cum ar fi putut, Mick? Sistemul de supraveghere nu a 
anunţat nimic pentru că nu a primit nici o solicitare. Insă 


dumneavoastră aveţi obligaţia să cereţi aprobare pentru 
fiecare deschidere a trecerii prin perete. Aţi ignorat acest 
lucru de două ori consecutiv. Nu aveau cum să vă anunţe. 

— Îmi pare rău, murmură Rubin. 

— Ca să fiu corectă, trebuie să recunosc că nici aici sus 
nu s-a desfăşurat totul conform planului. A fost trecută cu 
vederea a doua plimbare a lui Johanson pe punte. In plus, 
când am pregătit misiunea, am făcut greşeala să nu 
instalăm un sistem de ascultare fără scăpări. Nu ştim, de 
exemplu, ce au vorbit Oliviera şi Johanson la mica lor 
petrecere de pe puntea hangarului şi din păcate nu putem 
asculta nici conversațiile de pe rampă şi de pe acoperiş. 
Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că v-aţi purtat ca un 
dobitoc. 

— Vă promit că nu se va mai... 

— Sunteţi un risc pentru securitatea noastră, Mick. Un 
căcat fără creier. Şi chiar dacă nu sunt totdeauna de acord 
cu Vanderbilt, o să îl ajut să vă dea la peşti, dacă se mai 
întâmplă vreodată aşa ceva. Voi momi personal câţiva 
rechini în acest scop şi voi privi cu bucurie cum vă sfâşie 
inima. Aţi înţeles? O să vă omor. 

Ochii albaştri ca marea ai lui Li continuau să îl privească 
prietenos, însă Rubin nu se îndoi nici o clipă că şi-ar duce 
la îndeplinire ameninţarea fără nici o ezitare. 

li era frică de femeia asta. 

— Văd că aţi priceput. Li îl bătu pe umăr şi se duse 
înapoi la ceilalţi. Bun, să vorbim despre limitarea 
pagubelor. Are efect drogul? 

— l-am injectat lui Johanson zece mililitri, spuse Peak. 
Mai mult de atât l-ar fi scos din uz, şi nu ne permitem 
acum aşa ceva. Chestia asta funcţionează în creier ca o 
gumă de şters, însă nu ne oferă nici o garanţie că, în cele 
din urmă, nu îşi va aduce aminte. 

— Cât de mare este riscul? 

— Greu de spus. Un cuvânt, o culoare, un miros, în cazul 
în care creierul lui găseşte un punct de legătură, este 
capabil să reconstituie totul. 

— Riscul e chiar destul de mare, mârâi Vanderbilt. Până 


azi n-am găsit încă un drog care să reprime amintirile în 
orice condiţii. Despre modul de funcţionare al creierului 
ştim, încă, prea puţin. 

— Deci trebuie să-l ţinem sub supraveghere, spuse Li. 
Ce credeţi, Mick? Cât timp credeţi că mai depindem de 
Johanson? 

— O, suntem cu mult în faţa lor, spuse Rubin precipitat. 
Acum putea să-şi repare greşeala. Weaver şi Anawak au 
avut ideea unei contopiri a feromonilor. Oliviera şi 
Johanson au ajuns şi ei să ia în calcul posibilitatea unui 
miros. În această după-amiază vom face teste în mai multe 
faze, pentru a face demonstraţia. Dacă se dovedeşte 
adevărat că această contopire are loc prin intermediul 
unui miros, atunci am avea un punct de plecare care ar 
trebui să ne ducă rapid la îndeplinirea dorințelor noastre. 

— Dacă. Am avea. Ar trebui. Vanderbilt spumega de 
furie. Când aveţi blestematul ăla de rezultat? 

— Asta este muncă de cercetare, Jack, spuse Rubin. Nici 
în poala lui Alexander Fleming nu a stat cineva să-l întrebe 
cât mai durează până descoperă penicilina. 

Vanderbilt vru să-i răspundă, însă o femeie de la unul 
din terminale se ridică şi veni spre ei. 

— Au descifrat semnalul în CIC, le spuse. 

— Scratch? 

— Aşa se pare. Crowe i-a spus lui Shankar că l-ar fi 
descifrat. 

Li privi spre terminalul pe care erau receptate discuţiile 
şi imaginile din CIC. Shankar, Crowe şi Anawak se vedeau 
discutând, fiind filmaţi de undeva de pe tavan. Tocmai li se 
alătura şi Weaver. 

— Înseamnă că vom fi anunţaţi imediat, spuse Li. 
Aşadar, să vă arătaţi surprinşi, domnilor. 


Combat Information Center 
Toţi se înghesuiau în jurul lui Crowe şi Shankar, să vadă 


răspunsul. Nu mai era în formă de spectogramă, acum era 
transpunerea optică a semnalului pe care îl receptaseră cu 


o zi înainte. 

— Este un răspuns? întrebă Li. 

— Bună întrebare, observă Crowe. 

— Ce este de fapt Scratch? vru să ştie Greywolf care 
sosise şi el, însoţit de Delaware. O limbă? 

— Scratch poate da, dar sigur nu în modul în care este 
codat de data asta, explică Shankar. Este ca şi în cazul 
mesajului Arecibo. Oamenii de pe Pământ nu comunică în 
codul binar. În fond, nu noi am trimis un mesaj în spaţiu, ci 
computerele noastre au făcut-o. 

— Ce am aflat, spuse Crowe, este structura lui Scratch. 
De ce se aude de parcă ai zgâria un disc cu acul. Este un 
staccato de frecvenţe joase, apt să traverseze întregul 
ocean. Undele de frecvenţă joasă străbat cele mai mari 
distanţe. Şi e un staccato extrem de rapid. Una din 
problemele  infraundelor este aceea că trebuie să 
accelerăm de câteva ori zgomotele mai mici de 100 de 
herzi pentru a le putea auzi, ceea ce ar însemna să 
accelerăm staccato-ul şi mai mult. Cheia pentru înţelegere 
o reprezintă însă încetinirea. 

— A trebuit să îl lungim, spuse Shankar, pentru a putea 
distinge amănuntele. Aşa că l-am încetinit extrem de mult, 
până când am obţinut din zgomotul de zgârietură o serie 
de impulsuri izolate, de diferite lungimi. 

— Ca alfabetul morse, spuse Weaver. 

— Pare să şi funcţioneze într-un mod asemănător. 

— Şi cum îl reprezentaţi? întrebă Li. Prin spectograme? 

— Pe de o parte. Însă nu este suficient. Când e vorba de 
auzit, cel mai bine este să auzim într-adevăr ceva. Pentru 
asta apelăm la un truc, aproximativ ca pentru 
reprezentarea imaginilor prin satelit, unde înregistrările 
prin radar sunt vizibile cu ajutorul culorilor false. În acest 
caz înlocuim fiecare semnal, menţinându-i lungimea şi 
intensitatea, la o frecvenţă pe care o putem auzi. Dacă 
originalul are frecvenţe de diferite înălţimi, calculăm 
corespunzător. Acest procedeu l-am aplicat în cazul lui 
Scratch. Crowe apăsă o tastă. Aşa sună ce am obţinut. 

Sunetele se auzeau ca o tobă bătută sub apă. 


Succedându-se rapid, aproape prea rapid pentru a le putea 
diferenţia, însă în mod clar o serie diferențiată de 
impulsuri de intensitate şi lungime diferită. 

— Sună într-adevăr ca un cod, spuse Anawak. Ce 
înseamnă? 

— Nu ştim. 

— Nu ştiţi? întrebă Vanderbilt. Credeam că l-aţi 
descifrat. 

— Nu ştim ce limbaj este, spuse Crowe cu răbdare, când 
este vorbit în împrejurări normale. Nu avem nici o idee ce 
ar putea însemna Scratch-urile din ultimii ani. Dar nu are 
nici o importanţă. Crowe suflă fumul pe nas, apoi continuă: 
avem ceva mult mai bun, şi anume am intrat în contact. 
Murray, arată-le prima parte. 

Shankar dădu clic pe o imagine, care acoperi ecranul cu 
rânduri nesfârşite de numere. Coloane întregi erau 
identice. 

— După cum vă amintiţi, am trimis jos câteva teme de 
casă, spuse Shankar. Lucrare la matematică. Ca la un test 
de inteligenţă. Rândurile trebuiau continuate cu decimale, 
logaritmii decodificaţi, introduşi termenii lipsă. În cel mai 
bun caz, ne imaginam noi, celor de-acolo de jos le va 
plăcea chestia şi ne vor trimite un răspuns prin care să 
semnaleze: V-am auzit, suntem aici, înţelegem matematica 
şi suntem capabili să o folosim. Shankar arătă spre 
rândurile de cifre. Acestea sunt rezultatele. Nota zece cu 
felicitări. Au rezolvat corect toate problemele. 

— Dumnezeule, şopti Weaver. 

— Ceea ce ne indică două lucruri, spuse Crowe. Pe de-o 
parte că Scratch este într-adevăr un limbaj. Probabilitatea 
ca semnalele Scratch să conţină informaţii complexe este 
foarte mare. Pe de altă parte, şi acesta este aspectul 
decisiv, demonstrează că sunt capabili să modifice Scratch- 
ul astfel încât el să aibă sens pentru noi. Este o realizare 
de primă mână. Demonstrează că nu ne sunt cu nimic 
inferiori. Nu ştiu doar să decodeze, ci şi să codeze. 

O vreme, se mulţumiră să privească coloanele de cifre. 
Domnea tăcerea, toţi oscilând între a se arăta impresionați 


şi neliniştiţi. 

— Dar ce demonstrează asta exact? întrebă Johanson 
spărgând tăcerea. 

— Păi e clar, răspunse Delaware. Demonstrează că într- 
adevăr cineva gândeşte şi ne răspunde. 

— Da, însă un computer nu ar putea da aceleaşi 
răspunsuri? 

— Are dreptate, spuse Anawak. Demonstrează că cineva 
şi-a făcut cuminte tema la mate. Este extrem de 
impresionant, dar nu demonstrează neapărat că este vorba 
despre o formă de viaţă inteligentă cu conştiinţă de sine. 

— Cine altcineva ar putea da asemenea răspunsuri? 
întrebă Greywolf consternat. Scrumbiile? 

— Aiurea, sigur că nu. Dar gândeşte-te. Ce avem noi aici 
e manipularea unor simboluri. Inteligența superioară nu 
poate fi însă demonstrată astfel. Un cameleon se dovedeşte 
capabil de realizări matematice extrem de complexe, ca să 
zic aşa, atunci când se adaptează mediului înconjurător. 
Cineva care nu ştie cât de inteligent este un cameleon ar 
putea ajunge la concluzia că trebuie să fie al naibii de 
inteligent pentru a stăpâni un program care îi modifică 
aspectul, ca să arate azi ca o pădure de foioase şi mâine ca 
un perete de stâncă. I s-ar atribui un grad înalt de 
capacitate de înţelegere pentru că decodează, cum s-ar 
spune, codul mediului înconjurător şi are capacitate 
creatoare pentru că îşi poate adapta propriul cod. 

— Prin urmare, ce avem aici? întrebă Delaware 
descumpănită. Părea vizibil dezamăgită. 

— Leon are dreptate, spuse Crowe zâmbind. 
Manipularea simbolurilor nu demonstrează în nici un fel că 
simbolurile au fost şi înţelese. Adevăratul spirit şi 
creativitatea se dovedesc prin capacitatea de reprezentare 
şi prin cunoaşterea conexiunilor din lumea înconjurătoare. 
Prin înţelegerea profundă a lucrurilor. O maşină de calcul, 
oricât de performantă ar fi, nu ştie să opereze cu regula de 
bază, nu poate acţiona împotriva logicii, nu este 
preocupată de mediul înconjurător şi nu adună experienţă. 
Presupun că şi Yrr s-au gândit la acelaşi lucru atunci când 


şi-au formulat răspunsul. Au căutat ceva prin care puteau 
să ne arate că sunt capabili de înţelegere profundă. Crowe 
arătă spre imaginea de pe ecran. Acestea sunt rezultatele 
celor două probleme de matematică. Dacă priviţi cu 
atenţie, veţi observa că primul rezultat apare de 
unsprezece ori la rând, apoi de trei ori rezultatul al doilea, 
o dată rezultatul al treilea, iarăşi de nouă ori rezultatul al 
doilea şi aşa mai departe. Intr-un loc, rezultatul al doilea 
se repetă de aproape treizeci de mii de ori. Dar de ce toate 
astea? Are sens să transmită fiecare rezultat de mai multe 
ori, din simplul motiv că astfel mesajul este suficient de 
lung pentru a fi înregistrat. Însă ce este cu ordinea aceasta 
aparent haotică? 

— Aici a intrat în joc Miss Alien, spuse Shankar zâmbind 
misterios. 

— Celebrul meu alter ego, Jodie Foster, încuviinţă 
Crowe. Trebuie să recunosc că am găsit răspunsul 
gândindu-mă la film. Şi ordinea rezultatelor este un cod. 
Dacă ştii cum să le citeşti, obţii o imagine din pixeli albi şi 
negri, deci nimic altceva decât ceea ce facem noi la SETI. 

— Să sperăm că nu una cu Adolf Hitler, observă Rubin. 

Se auziră râsete. Între timp văzuseră cu toţii filmul 
Contact cu Jodie Foster. In film, extratereştrii trimiteau pe 
pământ o imagine ai cărei pixeli conţineau fragmentele 
unor instrucţiuni de construire. Luaseră pur şi simplu o 
imagine din cele pe care omenirea le trimisese în spaţiu în 
decursul evoluţiei ei tehnice, nimerind tocmai o poză a lui 
Hitler. 

— Nu, spuse Crowe. Nu e Hitler. 

Shankar introduse o comandă în computer. Coloanele de 
cifre dispărură, făcând loc unei grafici. 

— Ce mai e şi asta? întrebă Vanderbilt aplecându-se în 
faţă. 

— Nu recunoaşteţi imaginea? întrebă Crowe cu un 
zâmbet, privind în jur. Are cineva vreo idee? 

— Arată ca un zgârie-nori, spuse Anawak. 

— Empire State Building, propuse Rubin. 

— Aiurea, zise Greywolf. De unde să cunoască ei Empire 


State Building? Arată ca o rachetă. 

— Şi de unde să ştie de rachete? întrebă Delaware. 

— Pentru că sunt o grămadă pe fundul mării. Prevăzute 
cu focoase nucleare, cu substanţe chimice de atac... 

— Ce e chestia asta de jur împrejur? întrebă Oliviera. 
Nori? 

— Poate apă, spuse Weaver. Poate e ceva din ocean. O 
formaţiune. 

— Apă este corect, spuse Crowe. 

— Lasă mai degrabă impresia unui monument, zise 
Johanson frecându-şi barba. Ar putea fi un simbol. Ceva... 
religios. 

— Omenesc, prea omenesc. Crowe părea să savureze 
teribil momentul. De ce nu vă întrebaţi dacă putem privi 
imaginea şi altfel. 

Continuară să o privească. Deodată Li tresări. 

— O puteţi întoarce cu 90 de grade? 

Degetele lui Shankar alunecară peste tastatură şi 
formațiunea din imagine apăru culcată pe o parte. 

— Nu-mi dau seama nici acum ce ar putea fi, spuse 
Vanderbilt. Un peşte? Un animal mare? 

Li clătină din cap. Râse încet. 

— Nu, Jack. Modelul din jur reprezintă valurile. Valurile 
mării. Un instantaneu văzut de jos. Din adânc spre 
suprafaţa apei. 

— Ce? Şi chestia aia neagră? 

— Foarte simplu. Aia suntem noi. E vaporul nostru. 


Heerema, La Palma, Insulele Canare 


Poate că nu ar fi trebuit să fie atât de euforici. 

În ultimele şaisprezece ore, aspiratorul lucrase fără 
încetare scoțând la lumina zilei tone de trupuri roz-alburii, 
cărora se părea că nu le prieşte schimbarea rapidă a 
locului. Cele mai multe ajungeau gata plesnite, restul se 
zvârcoleau şi o sfârşeau cu trompele ridicate şi maxilarele 
zvâcnind. Chiar la început, Frost fugise afară unde viermii 
Polychaeta erau azvârliţi în sus împreună cu apa de mare 


pompată, ca într-o gigantică fântână arteziană, iar apoi 
cădeau în plasele întinse, în timp ce apa se scurgea înapoi. 
Alunecau apoi până în burta cargobotului ancorat lângă 
Heerema, care se umplea încontinuu. Frost luase 
entuziasmat o mână de viermi şi apăruse în cabină mânjit 
şi cu o duzină de cadavre în mână, pe care le ridică 
triumfător în aer. 

— Doar un vierme mort este un vierme bun, tună Frost. 
Luaţi aminte la vorbele mele! Da, da! 

Toţi aplaudaseră, până şi Bohrmann. 

Mâlul răscolit se aşeză după un timp, lăsând la vedere o 
rocă vulcanică marmorată. Izolat, din ea ieşeau fire subţiri 
de bule. Camerele insulei de lumini apropiară imaginea, 
astfel încât Bohrmann îşi putu da seama destul de exact de 
unde provenea aspectul marmorat. 

— Pături de bacterii. 

Frost îl privi. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— E greu de zis, răspunse Bohrmann frecându-şi bărbia 
între degete. Câtă vreme sunt doar la suprafaţă, nu ne 
paşte nici un pericol. Nu ştiu cât au pătruns în interiorul 
sedimentului. Liniile alea cenuşii murdare sunt urme de 
hidrat. 

— Deci mai există. 

— Ce vedem, atât există. Dar nu ştim cât a fost la 
început şi cât a fost descompus. Emisiile de gaze se menţin 
în limite tolerabile. Cu oarecare prudenţă, eu unul nu aş 
spune că nu am avut parte de succes. 

— Şi dubla negaţie înseamnă tot da, încuviinţă Frost 
ridicându-se mulţumit. Mă duc să iau o cafea. 

În continuare priviseră ore în şir aspiratorul care curăța 
platoul, până începură să îi ardă ochii. În cele din urmă, 
van Maarten îl goni pe Frost în pat, să se odihnească. În 
ultimele trei nopţi, Frost şi Bohrmann aproape că nu 
dormiseră. În timp ce Frost încă mai protesta, ochii i se 
închiseră şi cu ultimele puteri se târi până în cameră. 

Mai rămăseseră Bohrmann şi van Maarten. Era ora 
23.00. 


— Sunteţi următorul care va pleca la culcare, observă 
olandezul. 

_ — Nu mă pot culca. Bohrmann îşi trecu mâna peste ochi. 
În afară de mine nu se pricepe nimeni suficient de bine la 
hidrati. 

— Ba da, ne pricepem. 

— Nu mai durează mult, obiectă Bohrmann. 

Se apropiau într-adevăr de sfârşit. Echipele de piloți 
fuseseră schimbate deja de trei ori. Insă peste câteva ore 
urma să sosească Erwin Suess de la Kiel cu elicopterul şi 
trebuia să mai reziste până atunci. 

Bohrmann căscă. Între timp se făcuse noapte. Un 
zumzet uşor umplu încăperea. Insula de lumini şi 
aspiratorul  înaintaseră în ultimele ore încet, dar 
încontinuu spre nord. Dacă se adevereau datele expediției 
Polarstern, atunci terasa asta colcăia de viermi. Estimă că 
va mai dura câteva zile până îi vor aspira pe toţi, însă între 
timp îşi regăsise speranţa. Emisia de bule era situată peste 
valoarea  aşteptată, fără a oferi totuşi motive de 
îngrijorare. Dacă dispăreau viermii şi cetele de bacterii, 
atunci poate că se vor stabiliza şi hidraţii afectaţi. 

Urmărea monitoarele cu pleoapele întredeschise. 

Din cauza oboselii, conştientiza schimbările abia după ce 
le urmărise o vreme. Se aplecă în faţă. 

— Aici sclipeşte ceva, spuse repede. Luaţi aspiratorul de 
acolo. 

Van Maarten îşi îngustă ochii. 

— Unde? _ 

— Uitaţi-vă pe monitoare. În învălmăşeala aia a sclipit 
ceva. Uitaţi, din nou! 

Deodată, Bohrmann se trezi complet. Şi camerele de 
filmat de pe insula de lumini arătau acum că nu este ceva 
în regulă. Norul obligatoriu de sedimente din jurul gurii 
aspiratorului se umflase. lÎnăuntru se învârteau bucăţi 
întunecate şi bule, care începeau să urce. 

Monitoarele aspiratorului se înnegriră. Gura furtunului 
se duse într-o parte. 

— La naiba, ce se întâmplă aici? 


Din difuzor se auzi vocea pilotului: 

— Aspirăm obiecte mai mari. Aspiratorul se 
destabilizează. Nu ştiu dacă... 

— Ia-l de acolo! strigă Bohrmann. la-l de pe coastă! 

Se întâmplă din nou, îşi spuse disperat. Ca atunci pe 
Sonne. Un blowout. Stătuseră prea mult în acelaşi loc şi 
aici platoul devenise instabil. Presiunea scăzută ducea la 
spargerea sedimentului. 

Nu, nu era blowout. Mai rău. 

Trompa de aspirație încercă să iasă din norul de 
sediment. Acesta se umflă şi mai tare şi apoi păru de-a 
dreptul să explodeze. O undă de presiune cutremură insula 
de lumini. Imaginea se balansa în sus şi-n jos. 

— Alunecare, strigă pilotul. N 

— Opriţi aspiratorul. Bohrmann sări în picioare. Înapoi! 

Acum realiză că de sus cădeau bucăţi mai mari de 
stâncă. Pietriş de lavă se prăvălea pe terasă. Undeva în 
norul de noroi şi dărâmături se mai mişca abia perceptibil 
furtunul trompei de aspirare. 

— Aspiratorul a fost oprit, confirmă van Maarten. 

Urmăriră alunecarea cu teamă. Se prăvălea tot mai mult 
pietriş. Dacă efectul se propaga în peretele aproape 
vertical al conului vulcanic, atunci aveau să se desprindă 
bucăţi tot mai mari. Piatra vulcanică era poroasă. O mică 
alunecare avea să se transforme într-una mare, iar la 
sfârşit se va întâmpla tocmai ceea ce încercaseră ei să 
împiedice. 

Ar trebui să ne acceptăm soarta cu seninătate, se gândi 
Bohrmann. Oricum e prea târziu să mai fugim. 

Un munte de apă înalt de şase sute de metri... 

Zgomotul pietrişului încetă. 

Multă vreme, nimeni nu spuse nimic. Amuţiseră cu 
privirea pironită pe monitoare. Deasupra terasei se afla un 
nor difuz, care împrăştia lumina lămpilor cu halogen, 
reflectând-o. 

— S-a oprit, spuse van Maarten cu vocea tremurând 
imperceptibil. 

— Da. Bohrmann încuviinţă. Aşa se pare. 


Van Maarten chemă piloţii. 

— Insula de lumini s-a cutremurat serios, anunţă echipa 
cu luminile. Am pierdut un spot. Dar nici nu se observă, 
dacă nu ştii unde era. 

— Şi trompa? 

— Se pare că s-a agăţat, li se răspunse de pe cealaltă 
macara. Sistemele receptează comenzile ca mai înainte, 
dar se pare că nu le pot executa. 

— Presupun că gura trompei este prinsă sub dărâmături, 
zise celălalt pilot. 

— Cât poate să fi căzut peste ea? întrebă van Maarten 
încet. 

— Întâi trebuie să se aşeze norul, răspunse Bohrmann. 
Se pare că am scăpat de data asta. 

— Bine. Atunci trebuie să aşteptăm. Van Maarten vorbi 
în microfon: Nu mai facem alte încercări să eliberăm 
trompa. Pauză de cafea. Nu avem nevoie de zguduieli 
inutile. Mai aşteptăm şi vedem după aceea ce facem. 

Trei ore mai târziu, se uitau să vadă ce au de făcut. Pe 
alocuri nu se vedea la o distanţă mai mare de câţiva metri, 
pentru că sedimentul nu se depusese încă în totalitate, 
însă gura trompei se distingea destul de clar. Între timp se 
întorsese şi Frost. Părul lui, cu bucle ca nişte tirbuşoane, 
se întindea spre cele patru zări. 

— S-a înţepenit urât de tot, constată van Maarten. 

— Da, răspunse Frost scărpinându-se în cap. Dar nu 
pare stricat. 

— Sunt blocate motoarele. 

— Şi cum îl scoatem de acolo? 

— Putem trimite jos un robot care să dea la o parte 
chestia aia, propuse Bohrmann. 

— Pentru numele lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor! 
ţipă Frost. O să ne coste o groază de timp. Şi totul mergea 
atât de bine. 

— Atunci va trebui să ne grăbim. Bohrmann întoarse 
capul spre van Maarten. Cât de repede putem pregăti 
Rambo? 

— Imediat. 


— Atunci haideţi! Să încercăm! 

Rambo îşi datora numele filmelor cu Sylvester Stallone, 
într-o manieră total neştiinţifică. ROV-ul arăta ca o 
versiune mai mică a lui Victor 6 000, dispunea de patru 
camere, diverse proiectoare la pupa şi laterale pentru 
stabilizare şi două braţe deosebit de puternice şi de 
mobile. Aparatul ajungea doar până la adâncimi de 800 de 
metri, însă era foarte îndrăgit în industria offshore. Într-un 
sfert de oră, Rambo era gata de intervenţie. Puţin mai 
târziu, plutea de-a lungul conului vulcanic în jos spre 
terasă, fiind legat de staţia piloților de pe Heerema printr- 
un cablu electrooptic. Insula de lumini apăru la orizont. 
Robotul continuă să se scufunde, apoi se puse în mişcare şi 
făcu manevrele pentru a ajunge la gura de aspirație 
blocată sub pietriş. Din apropiere se vedea clar că 
motoarele şi sistemele video ale trompei erau intacte, însă 
câteva bucăţi de stâncă vulcanică căzuseră într-o poziţie 
atât de nefericită, încât se înţepenise fără speranţă. 

Braţele lui Rambo începură să dea la o parte bucăţile de 
stâncă. La început, robotul părea că va reuşi să elibereze 
trompa. Luă dărâmăturile pe rând, până când ajunse la un 
colţ oblic care se înfipsese în sedimentul terasei şi apăsa 
trompa de partea ieşită în afară a unei stânci. Braţele 
intrau şi ieşeau, se învârteau, încercau să elibereze colţul. 
Era iluzoriu. 

— Asta nu reuşeşte să facă nici un automat, declară 
Bohrmann. Nu poate dezvolta nici un impuls. 

— Grozav, şuieră Frost. 

— Şi dacă piloţii ar trage pur şi simplu de trompă? 
propuse Bohrmann. Sub tensiune trebuie să se desprindă 
cândva. 

Van Maarten scutură din cap. 

— Prea riscant. S-ar putea rupe. 

Îşi încercară norocul, putând robotul să se lovească în 
stâncă sub diferite unghiuri. Aproximativ la miezul nopţii 
era clar că maşina nu va putea face nimic. Între timp, 
suprafaţa curățată se acoperea din nou cu viermi care 
apăreau din întuneric din toate părţile. 


— Asta nu-mi place deloc, mârâi Bohrmann. Tocmai aici, 
unde terenul este instabil. Trebuie să scoatem cumva 
trompa de acolo, altfel o să văd negru în faţa ochilor. 

Frost căzu pe gânduri. După o vreme spuse: : 

— Bine. Atunci să vedem negru în faţa ochilor. In 
persoană. 

Bohrmann îl privi întrebător. 

— Păi da. Frost ridică din umeri. Jos în mare este 
întuneric, nu? Vreau să spun că, dacă n-o poate face 
Rambo, mai rămâne unul singur care poate cobori. 
Stăpânul creaţiei care-i pe cale să-şi piardă coroana. Sunt 
patru sute de metri. Pentru asta avem costume speciale la 
bord. 

— Vrei să cobori personal acolo jos? întrebă Bohrmann 
fără entuziasm. 

— Bineînţeles. Frost îşi frânse braţele până le auzi 
trosnind. Care e problema? 


15 august 
Independence, Marea Groenlandei 


Ca urmare a răspunsului primit de la Yrr, Crowe trimise 
în adânc un al doilea mesaj, mai complex. Acesta conţinea 
informaţii despre rasa umană, despre evoluţia şi cultura 
acesteia. Vanderbilt nu era deosebit de bucuros de acest 
lucru, însă Crowe reuşi să-l convingă că oricum nu mai 
puteau greşi mare lucru. Yrr nu mai aveau mult până să 
câştige lupta. 

— Nu avem nici acum decât o singură şansă, spuse 
Crowe. Trebuie să le dovedim că merităm să ne continuăm 
existenţa. Asta o putem face doar dacă le spunem cât mai 
multe despre noi. Poate că nimerim şi ceva ce nu am luat 
în consideraţie până acum. Ceva care să-i pună pe gânduri. 

— O suprapunere a valorilor, completă Li. 

— Oricât de mică ar fi aceasta. 

Oliviera, Johanson şi Rubin se îngropaseră în laborator. 
Voiau să determine fiinţa de gelatină din rezervor să se 
divizeze sau să se  contopească complet. Păstrau 
permanent legătura cu Weaver şi Anawak. Weaver îşi 
prevăzuse fiinţele Yrr virtuale cu un ADN artificial şi cu 
feromoni pentru transmiterea informaţiei. Funcţiona. 
Demonstrase deci teoretic faptul că unicelularele se 
contopeau cu ajutorul mirosului, însă masa gelatinoasă 
refuza orice cooperare în ceea ce privea demonstraţia 
practică. Fiinţa sau, mai exact, suma de fiinţe, se 
transformase într-o turtă întinsă şi se lăsase pe fundul 
rezervorului. 

În acest răstimp, Delaware şi Greywolf verificau 
înregistrările făcute de delfini, fără a vedea altceva decât 
coca vasului, câte un peşte şi alţi delfini care se filmau 
reciproc. Îşi petreceau timpul alternând între monitoarele 
din CIC şi punte, unde Roscovitz şi Browning lucrau încă la 
repararea lui Deepflight. 

Li ştia că şi cei mai buni oameni erau în pericol să se 
blocheze sau să se piardă, dacă nu-i smulgeai din când în 


când din munca lor, să mai vadă şi altceva. Se interesă de 
prognoza meteo şi de şansele pe care le avea să se 
adeverească. Totul indica faptul că până a doua zi 
dimineaţa vremea urma să fie liniştită şi fără vânt. Valurile 
se mai micşoraseră, comparativ cu prima parte a zilei. 

Aşa că îl rugase pe Anawak să-i ofere câteva minute, în 
care putu să constate cu surprindere cât de puţine lucruri 
ştia acesta despre bucătăria nordului îndepărtat. Îi delegă 
răspunderea lui Peak, care pentru prima dată în cariera lui 
militară se văzu nevoit să se ocupe de mâncare. 

În continuare, Peak dădu o serie de telefoane. Două 
elicoptere porniră spre coasta Groenlandei. După-amiaza 
târziu, Li anunţă că bucătarul-şef îi invită la ora 21.00 la o 
petrecere. Elicopterele se întorseseră, aducând cu ele 
toate cele necesare pentru a pune pe picioare o cină 
groenlandeză. Pe punte, în faţa insulei, aşezară mese, 
scaune şi un bufet, cărară afară instalaţia de muzică şi de 
jur împrejur plasară radiatoare, pentru a ţine frigul la 
distanţă. 

În bucătărie începu o mare vânzoleală. Li era cunoscută 
pentru obiceiul de a scoate din joben câte o idee bizară şi 
pentru insistența ca totul să fie adus la îndeplinire în cel 
mai scurt timp. Carnea de caribu luă drumul ocoalelor şi 
tigăilor. Maktaag, carnea crocantă de narval, trebuia 
tăiată, foca deveni supă şi ouăle de rață arctică se treziră 
ouă fierte. Bucătarul de pe Independence îşi încercă 
puterile cu bannock, un fel de lipie fără drojdie, subţire şi 
destul de gustoasă, care era pregătită de inuiţi inclusiv la 
concursul anual de copt pâine. Somonul şi lostriţa aurie au 
fost filetate şi prăjite cu multe verdeţuri, carnea îngheţată 
de morsă transformată într-un fel de carpaccio şi au fost 
fierţi munţi de orez. Peak, în mod clar suprasolicitat în 
chestiunile culinare, ceruse pur şi simplu să fie adus tot ce 
nu exista în magazie, urmând orbeşte sfatul 
groenlandezilor. O singură specialitate i se păruse 
suspectă: maţele crude de morsă; cu toate că îi fuseseră 
recomandate călduros, făceau parte din lucrurile la care, 
după părerea lui, se putea renunţa. 


Stabili o echipă de serviciu care să se ocupe de puntea 
de comandă şi de sala maşinilor şi, de asemenea, de CIC. 
În rest, la ora 21.00 fix se prezentară pe punte toţi cei 
prezenţi pe Independence: echipajul, oamenii de ştiinţă şi 
soldaţii. Pe cât de goale erau încăperile uriaşului vapor pe 
timpul zilei, pe atât de multă lume se strânsese acum pe 
acoperiş. Nu mai puţin de 160 de oameni îşi luară în 
primire cockteilul de întâmpinare fără alcool, pentru a se 
împrăştia apoi la mesele cu şi fără scaune, aşteptând să se 
deschidă bufetul, iar la un moment dat începu fiecare să 
discute cu fiecare. 

Era ciudată petrecerea pe care o organizase Li, cu 
blocul de oţel al insulei în spate, iar de jur împrejur 
priveliştea mării pustii. Ceaţa se retrăsese, lăsând la 
orizont munţi de nori suprarealişti, printre care uneori se 
zărea şi globul solar. Aerul pişca rece şi clar, şi deasupra 
tuturor se boltea cerul de un albastru adânc. 

O vreme, se păru că toată lumea se străduia să evite 
subiectele legate de motivul prezenţei lor aici. Era plăcut 
să discuţi despre alte lucruri. În acelaşi timp, aceasta 
părea o încercare chinuită, aproape disperată, de a 
menţine conversaţia la un nivel superficial, de parcă s-ar fi 
întâlnit cu toţii, ca din întâmplare, la un vernisaj. Cu puţin 
înainte de miezul nopţii, în lumina înserării ce se lăsa, 
stratul subţire de apărare, care îi despărţea de scopul 
prezenţei lor acolo, se rupse. Majoritatea ajunseseră să se 
tutuiască. Felinarele de pe mese îşi exercitară puterea de 
atracţie. Se formară grupuleţe, toată lumea se adună în 
jurul şamanilor iluminării, în căutarea unei consolări pe 
care aceştia nu o puteau oferi. 

— Acum serios, spuse Buchanan către Crowe puţin după 
ora 1.00. Doar nu credeţi cu adevărat în existenţa 
unicelularelor inteligente? 

— Şi de ce nu? întrebă Crowe. 

— Păi, vă rog frumos! Vorbim despre viaţă inteligentă, 
corect? 

— Aşa se pare. 

— Aşadar... Buchanan nu-şi găsea cuvintele. Nu mă 


aştept să arate ca noi, dar, totuşi, mai complex decât 
unicelularele. Se spune că cimpanzeii, balenele şi delfinii 
sunt inteligenţi. Toţi au o structură a corpului complexă şi 
un creier mare. Furnicile, după cum am învăţat, sunt prea 
mici pentru a dezvolta o inteligenţă adevărată. Cum ar 
putea funcţiona în cazul unicelularelor? 

— Nu amestecați nişte lucruri, căpitane? 

— Ce anume? 

— Nu amestecați lucrurile care sunt posibile cu lucrurile 
care sunt pe placul dumneavoastră? 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi! 

— Vrea să spună, interveni Peak, că, în cazul în care tot 
trebuie să ne obişnuim cu gândul că omul îşi pierde 
supremaţia, atunci cel puţin să o facă în favoarea unui 
adversar mare şi puternic. Forţos, arătos şi plin de muşchi. 

Buchanan bătu cu palma în masă. 

— Pur şi simplu nu pot să cred. Nu cred că nişte fiinţe 
primitive ar trebui să stăpânească planeta noastră şi că ei 
şi-ar putea măsura inteligenţa cu cea umană. Asta nu se 
poate! Oamenii sunt fiinţe evoluate... 

— Evoluție? Complexitate? Crowe scutură din cap. Ce 
vreţi să spuneţi? Că evoluţia înseamnă progres? 

Buchanan îi aruncă o privire chinuită. 

— Bun, haideţi să vedem, spuse Crowe. Evoluţia este 
lupta pentru existenţă, supraviețuirea celui mai puternic, 
ca să rămânem la Darwin. Amândouă izvorăsc din 
neajunsuri, din lupta împotriva altor fiinţe sau împotriva 
catastrofelor naturale. Există deci o evoluţie prin selecţie. 
Dar asta duce oare automat la complexitate? Şi oare 
complexitatea reprezintă un progres? 

— Nu mă pricep foarte bine la evoluţie, spuse Peak. 
Impresia mea este că, de-a lungul istoriei naturale, cele 
mai multe fiinţe au devenit tot mai mari şi mai complexe. 
Rasa umană, în orice caz. Din punctul meu de vedere, este 
foarte clar că este rezultatul unui trend, a unor tendinţe. 

— Un trend? Fals. Noi vedem doar o mică parte a 
istoriei, în decursul căreia tocmai este experimentată 
complexitatea, însă cine ne spune că nu vom sfârşi prin a fi 


o fundătură a evoluţiei? Maniera în care ne supraapreciem 
este cea care ne face să ne considerăm a fi punctul 
culminant actual al unui trend natural. Cu toţii ştiţi cum 
arată un arbore al evoluţiei, imaginea aceea ramificată cu 
crengi principale şi secundare. Deci, Sal, când îţi imaginezi 
un astfel de copac, unde ai plasa omenirea? Pe o creangă 
principală sau secundară? 

— Principală, fără discuţie. 

— Era de aşteptat! Corespunde punctului de vedere 
uman. Dacă mor mai multe braţe divergente ale unei 
familii de animale şi rămâne una singură, atunci suntem 
tentaţi să o declarăm pe aceasta din urmă ca fiind ramura 
principală. De ce? Doar pentru că supravieţuieşte, încă? 
Dar poate că vedem doar o ramură secundară lipsită de 
importanţă, care o duce puţin mai mult decât celelalte. 
Noi, oamenii, suntem singura specie rămasă dintr-un 
mănunchi gros al evoluţiei. Restul unui proces ale cărui 
ramuri s-au uscat, ultimul supravieţuitor al unui 
experiment cu numele homo. Homo australopithecus: 
dispărut. Homo habilis: dispărut. Homo sapiens 
neanderthalensis: dispărut. Homo sapiens sapiens: încă 
prezent. Am cucerit în mod trecător supremaţia pe 
planetă, însă atenție! Parveniţii evoluției nu ar trebui să 
confunde supremația cu superioritatea intrinsecă şi cu 
supraviețuirea de durată. S-ar putea să dispărem mai 
repede decât ne-ar plăcea. _ 

— E posibil să aveţi dreptate, spuse Peak. Insă uitaţi 
ceva esenţial. Această unică specie supraviețuitoare 
posedă, ca singură specie supraviețuitoare, o conştiinţă 
extrem de evoluată. 

— De acord. Însă vă rog să priviţi această dezvoltare în 
faţa panoramei naturii. Observaţi aici cu adevărat un 
progres sau un trend predominant? 80 la sută din toate 
fiinţe multicelulare se bucură de un succes al evoluţiei 
mult mai mare decât omul, fără să fi dezvoltat acest 
pretins trend într-o complexitate nervoasă mai mare. 
Echiparea noastră cu spirit şi conştiinţă reprezintă un 
progres doar din punctul nostru subiectiv de vedere 


asupra lumii. Omul, această apariţie episodică bizară şi 
nesemnificativă, nu i-a adus sistemului ecologic Pământ 
decât un singur lucru: o grămadă de probleme. 

— Eu sunt în continuare convins că în spatele acestor 
lucruri sunt nişte oameni, zise Vanderbilt la masa 
alăturată. Dar fie, ascult de voi. Dacă totuşi nu sunt 
oameni, atunci vom duce muncă de lămurire cu Yrr. Vom 
ţine mucozitatea aia scârboasă atâta timp sub observaţie 
CIA, până când vom şti ce gândeşte şi ce intenţii are. 

Stătea la masă cu Delaware şi Anawak, înconjurați de 
membri ai echipajului. 

— Aiurea, răspunse Delaware. Asta nu poate face nici 
măcar CIA. 

— Ha, fetiţo! râse Vanderbilt. Pătrunzi în orice căpăţână, 
dacă ştii să ai răbdare. Chiar dacă îi aparţine unui 
nenorocit de unicelular. E doar o chestiune de timp. 

— Nu, e o problemă de obiectivitate, spuse Anawak. 
Ceea ce presupune că eşti în măsură să joci rolul unui 
observator obiectiv. 

— O putem face. Doar suntem inteligenţi şi civilizaţi. 

— Oi fi tu inteligent, Jack. Dar nu eşti în măsură să 
percepi natura în mod obiectiv. 

— La drept vorbind, eşti la fel de subiectiv şi lipsit de 
libertate ca un animal, completă Delaware. 

— La ce fel de animal te-ai gândit? chicoti Vanderbilt. La 
o morsă? 

Anawak râse încet. 

— Vorbesc serios, Jack. Suntem mai apropiaţi de natură 
decât am crede. 

— Nu e şi cazul meu. Eu am crescut la oraş. N-am fost la 
ţară în viaţa mea. Şi nici tata. 

— Asta nu are importanţă, spuse Delaware. Să-ţi dau un 
exemplu: şerpii. Sunt nişte animale temute şi în acelaşi 
timp venerate. Sau rechinii, există o multitudine de zeități- 
rechin. Această legătură emoţională a omului cu alte forme 
de viaţă este înnăscută, poate chiar stabilită genetic. 

— Voi vorbiţi despre popoarele primitive. Eu vorbesc de 
omul citadin. 


— OK. Anawak se gândi un moment. Ai vreo fobie? Sau 
ceva ce poate fi numit fobie? 

— Păi nu tocmai o fobie... începu Vanderbilt. 

— O repulsie? 

— Da. 

— Faţă de ce? 

— Doamne, nu este deosebit de original. Probabil o are 
fiecare. Mi-e silă de păianjeni. Urăsc creaturile alea. 

— De ce? 

— Pentru că... Vanderbilt dădu din umeri. Sunt pur şi 
simplu scârboase. Nu ţi se pare că sunt scârboase? 

— Nu, dar nu despre asta este vorba. Ideea este că 
principalele cauze ale fobiilor din lumea noastră civilizată 
sunt aproape întotdeauna primejdii care ne amenințau 
înainte de existenţa oraşelor. Avem fobii cu pereţi de 
stâncă apăsători, furtună, ape repezi, ape întunecate, 
câini, şerpi şi păianjeni. De ce nu avem fobii cu cabluri 
electrice, revolvere, bricege, maşini, explozibil şi prize, 
care toate sunt mai periculoase? Pentru că în creierul 
nostru este întipărită o regulă: trebuie să te fereşti de 
obiecte şerpuitoare şi de fiinţe cu multe picioare. 

— Creierul omenesc s-a dezvoltat într-un mediu natural, 
şi nu într-unul mecanic, spuse Delaware. Evoluţia noastră 
spirituală s-a perfecţionat în decursul a două milioane de 
ani, în strâns contact cu natura. Poate că regulile de 
supravieţuire ale acestei epoci ni s-au impregnat şi 
genetic, în orice caz doar un crâmpei minuscul din istoria 
evoluţiei noastre s-a derulat în cadrul aşa-numitei 
civilizaţii. Chiar crezi că, doar pentru că tatăl şi bunicul 
tău au trăit exclusiv la oraş, toate informaţiile arhaice din 
creierul tău s-au şters? De ce ne temem de animalele mici 
care se târăsc prin iarbă, de ce îţi repugnă ţie păianjenii? 
Pentru că de-a lungul evoluţiei omenirii această frică ne-a 
salvat viaţa. Pentru că oamenii mai temători ajung mai rar 
în situaţii periculoase decât ceilalţi şi astfel pot avea un 
număr mai mare de urmaşi. Asta e. Am dreptate, Jack? 

Vanderbilt îşi mută privirea de la Delaware la Anawak. 

— Şi ce legătură are asta cu Yrr? se interesă el. 


— Are legătură cu faptul că e posibil să arate ca nişte 
păianjeni, răspunse Anawak. Ha! Aşa că nu ne vorbi nouă 
despre obiectivitate. Câtă vreme ne e silă de Yrr, oricum ar 
arăta, de o masă gelatinoasă, de unicelulare şi de raci 
otrăvitori, nu vom afla nimic despre gândirea lor pentru că 
nici nu avem cum. Ne va interesa doar să distrugem tot ce 
este diferit de noi, ca să nu se strecoare noaptea în peştera 
noastră şi să ne fure copiii. 


Johanson stătea puţin mai la o parte şi încerca să-şi 
amintească amănuntele ultimei nopţi, când Li se apropie 
de el. Îi întinse un pahar. Vin roşu. 

— Credeam că e o petrecere fără alcool, se minună 
Johanson. 

_ — Asta şi este. Li ciocni cu el. Însă fără să fim dogmatici. 
În afară de asta, ţin cont şi de preferinţele oaspeţilor mei. 

Johanson gustă. Era bun vinul. Chiar un vin ales. 

— Ce fel de om sunteţi de fapt, generale? o întrebă. 

— Puteţi să-mi spuneţi Jude. Toţi cei care nu trebuie să 
stea drepţi în faţa mea îmi spun aşa. 

— Nu îmi dau seama cum să vă iau, Jude. 

— Care ar fi problema? 

— Nu am încredere în dumneavoastră. 

Li râse amuzată şi luă o gură de vin. 

— Asta este o chestie reciprocă, Sigur. Ce a fost faza aia 
de ieri-noapte? Chiar vreţi să cred că nu vă mai amintiţi 
nimic? 

— Nu-mi amintesc absolut nimic. 

— Ce făceaţi aşa de târziu pe puntea hangarului? 

— Mă relaxam. 

— Şi cu Oliviera aţi fost să vă relaxaţi. 

— Da, e nevoie, din când în când, atunci când lucrezi. 

— Mhm. Li privi pe lângă el, spre mare. Mai ştiţi despre 
ce aţi vorbit? 

— Despre munca noastră. 

— Altceva nimic? 

Johanson o privi. 

— Ce vreţi de fapt, Jude? 


— Să rezolv criza asta. Şi dumneavoastră? 

— Nu ştiu dacă vreau asta în acelaşi mod ca 
dumneavoastră, spuse Johanson după oarecare ezitare. Ce 
va rămâne în urmă, după ce criza va fi rezolvată? 

— Valorile noastre. Valorile societăţii noastre. 

— Vă referiti la societatea umană? Sau la cea 
americană? 

Li îşi întoarse capul spre el. Ochii ei frumoşi păreau să-i 
strălucească pe faţa la fel de frumoasă. 

— Este vreo diferenţă? 


Crowe se ambalase vorbind, sprijinită fiind de Oliviera. 
Momentan adunaseră cel mai mare public în jurul lor. Peak 
şi Buchanan intraseră în mod clar în defensivă, dar în timp 
ce Peak devenea tot mai gânditor, Buchanan fierbea de 
furie. 

— Nu suntem rezultatul obligatoriu al vreunei etape 
superioare în dezvoltarea naturii, spunea Crowe. Omul 
este un produs întâmplător. Suntem rezultatul unei 
întâmplări cosmice fericite, aceea cu meteoritul gigant 
care a căzut pe Pământ, exterminând saurienii. Fără acest 
incident, lumea probabil că ar fi locuită astăzi de sauroizi 
inteligenţi sau pur şi simplu de niscaiva animale. 
Avantajele naturale au dus la apariţia noastră, nu 
necesitatea. Dintre milioanele de scenarii posibile de la 
evoluţia  cambriană, când au apărut primele ființe 
multicelulare, există poate unul singur în care apar şi 
oameni. 

— Dar oamenii stăpânesc planeta, insistă Buchanan. 
Indiferent dacă vă place sau nu. 

— Sunteţi sigur? Momentan, planeta este stăpânită de 
Yrr. Treziţi-vă în sfârşit la realitate, suntem doar o mică 
grupă din specia mamiferelor, care mai are un drum lung 
de parcurs până când evoluţia o va declara un succes. 
Mamiferele de succes sunt liliecii, şobolanii şi antilopele. 
Noi nu reprezentăm ultima etapă, cea de încoronare a 
istoriei lumii, ci doar una oarecare. Nu există nici un trend 
al epocilor de vârf în natură, doar selecţia naturală. Poate 


că într-o anumită perioadă se observă o creştere 
temporară a complexităţii fizice şi spirituale a uneia dintre 
speciile planetei, însă privită în ansamblu, nu este o 
tendinţă şi, cu atât mai puţin, un progres. Viaţa, în 
general, nu prezintă nici un impuls spre progres. Ea 
adaugă spaţiului ecologic un element complex, menţinând 
în acelaşi timp de trei miliarde de ani forma simplă a 
bacteriilor. Viaţa nu are nici un motiv să dorească să 
perfecţioneze ceva. 

— Cum se împacă tot ce spuneţi acum cu planul lui 
Dumnezeu? întrebă Buchanan aproape ameninţător. 

— Dacă există Dumnezeu şi dacă acesta este inteligent, 
atunci a făcut lumea aşa cum vă povestesc eu. În cazul 
acesta nu suntem opera lui de căpătâi, ci o variantă, care 
va supravieţui doar dacă devine conştientă de rolul ei de 
variantă. 

— Şi faptul că a creat omul după chipul şi asemănarea 
Lui, şi asta vreţi să puneţi în discuţie? 

— Sunteţi chiar atât de cramponaţi de perspectiva 
dumneavoastră mărginită, încât nici măcar nu luaţi în 
consideraţie posibilitatea ca Yrr să fie cei creaţi după 
chipul şi asemănarea Lui? Ochii lui Buchanan scânteiară. 
Crowe nu îi dădu ocazia să ia cuvântul, ci suflă un nor de 
fum spre el. Dar toată discuţia asta e depăşită, dragă 
prietene. După ce plan ar putea crea Dumnezeu rasa Lui 
favorită, dacă nu după cel mai bun posibil? Ei bine, 
oamenii sunt relativ mari. Este oare un corp mai mare 
neapărat şi mai bun? In decursul selecţiei naturale, unele 
specii par într-adevăr să devină tot mai mari, însă cele mai 
multe se descurcă de minune, având dimensiuni mici. În 
perioadele în care au loc dispariţii în masă, speciile mai 
mici au şanse mai mari de supravieţuire, prin urmare, cele 
mari dispar odată la câteva zeci de milioane de ani, 
evoluţia începe din nou de la limita inferioară a mărimii 
corporale, creşterea începe din nou, până când apare 
vâjâind următorul meteorit. Pleosc! Asta este planul lui 
Dumnezeu! 

— Ăsta e fatalism. 


— Nu, e realism, spuse Oliviera. Tipurile 
superspecializate ca omul sunt cele care dispar în urma 
modificărilor extreme, pentru că nu sunt capabile să se 
adapteze. Un urs koala este complex şi poate mânca doar 
frunze de eucalipt. Ce va face, dacă dispare eucaliptul? Se 
duce naibii şi el. In schimb, majoritatea unicelularelor 
supraviețuiesc epocilor glaciare şi exploziilor vulcanice. 
Supuse la cantităţi mărite de oxigen sau metan, ele rezistă 
mii de ani în moarte aparentă şi se pot trezi din nou la 
viaţă. Există bacterii vârâte kilometri întregi în interiorul 
stâncilor, există bacterii în izvoare fierbinţi şi în ghetari. 
Nu am putea supravieţui fără ele, însă ele ar putea 
supravieţui foarte bine fără noi. Chiar şi în ziua de azi, 
oxigenul din aer este un produs al bacteriilor. Toate 
elementele care ne guvernează viaţa, oxigenul, azotul, 
fosforul, sulful, dioxidul de carbon, ne sunt utile abia în 
urma acţiunii microorganismelor. Bacteriile, ciupercile, 
unicelularele, micile mâncătoare de cadavre, insectele şi 
viermii prelucrează plantele şi animalele moarte şi le 
reintroduc componentele chimice în sistemul global al 
vieţii. Nici în ocean lucrurile nu stau altfel decât pe uscat. 
Microorganismele sunt forma de viaţă predominantă a 
mărilor. Această masă gelatinoasă din rezervorul nostru 
este cu siguranţă mai bătrână şi poate mai inteligentă 
decât noi, indiferent dacă vă convine asta sau nu. 

— Nu puteţi compara o fiinţă umană cu un microb, 
mârâi Buchanan. Omul are o altă semnificaţie. Dacă nu 
pricepeţi nici măcar atât, atunci de ce faceţi parte din 
această echipă? 

— Ca să fac ce este corect. 

— Dar trădaţi cauza omenirii de îndată ce deschideţi 
gura. 

— Nu, omul trădează cauza lumii, creând o relaţie 
eronată între diferitele forme de viaţă şi semnificaţia lor. 
Este singura specie care o face. Noi emitem judecăţi de 
valoare. Există animale rele, animale importante, animale 
folositoare. Judecăm natura după ceea ce vedem, însă noi 
vedem doar un fragment minuscul, căruia îi atribuim o 


importanţă exagerată. Atenţia ne este îndreptată spre 
animale mari şi vertebrate, şi în special spre propria 
specie. Aşa că peste tot vedem animale vertebrate. În 
realitate, numărul total al speciilor de vertebrate descrise 
ştiinţific este de 43 000, printre care peste 6 000 de specii 
de reptile, aproximativ 10 000 de specii de păsări şi vreo 4 
000 de specii de vertebrate. În schimb, până astăzi au fost 
descrise aproape un milion de nevertebrate, printre care 
290 000 de specii de gândaci, care astfel depăşesc de 
şapte ori toate speciile de vertebrate. 

Peak privi spre Buchanan. 

— Are dreptate, Craig, spuse acesta. Ia la cunoştinţă. 
Amândoi aveţi dreptate. 

— Noi nu suntem fiinţe de succes, spuse Crowe. Dacă 
vreţi să vedeţi ce înseamnă succes, uitaţi-vă la rechini. 
Există în formă neschimbată încă din devonian!?, de 400 de 
milioane de ani încoace. Sunt de o sută de ori mai bătrâni 
decât orice strămoş al omului, şi există 350 de specii. Dar 
probabil că Yrr au o vechime şi mai mare. Dacă sunt fiinţe 
unicelulare şi dacă au găsit un truc pentru gândirea 
colectivă, atunci sunt cu mult înaintea noastră. Niciodată 
nu îi vom putea ajunge din urmă. Ce-i drept, putem să-i 
omorâm. Dar vreţi să riscaţi aşa ceva? Ştim noi oare care 
este importanţa lor pentru existenţa noastră? Există 
posibilitatea să nu putem trăi nici cu, dar nici fără acest 
duşman. 


— Vreţi să apăraţi valorile americane, Jude? Johanson 
scutură din cap. Atunci vom da greş. 

— Ce aveţi împotriva valorilor americane? 

— N-am nimic împotriva lor. Doar aţi auzit ce spune 
Crowe: s-ar putea ca formele de viaţă inteligente de pe alte 
planete să nu semene cu omul sau cu mamiferele, poate că 
nici nu au la bază un ADN, astfel încât sistemul lor de 
valori ar putea fi complet diferit de al nostru. Ce model 


12 A patra perioadă a erei paleozoice, caracterizată prin prezenţa 
plantelor cu organizare simpla şi a tuturor claselor de nevertebrate. 
(n.red.) 


moral şi social credeţi că veţi întâlni acolo jos, în ocean, la 
o rasă a cărei cultură s-ar putea baza pe divizare şi 
sacrificiu colectiv? Cum vreţi să ajungeţi la o înţelegere, 
dacă aveţi în faţa ochilor doar păstrarea unor valori asupra 
cărora nici măcar oamenii nu pot cădea de acord? 

— Mă înţelegeţi greşit, spuse Li. Îmi este clar că nu am 
arendat noi întreaga morală. Întrebarea care se pune este: 
trebuie să înţelegem cu orice preţ ce gândesc ceilalţi? Sau 
ar fi mai bine să investim toate forţele în încercarea de a 
coexista? 

— Asta însemnând ca fiecare să îl lase pe celălalt în 
pace? 

— Da. 

— Prea târziu, Jude, spuse Johanson. Presupun că 
locuitorii Americii, Australiei, Africii şi Arcticii ar fi salutat 
acest punct de vedere. La fel şi diferitele specii de animale 
pe care le-am decimat. Adevărul este că situaţia e mult mai 
complicată. Acum abia dacă vom putea înţelege cum 
gândesc ceilalţi. Trebuie totuşi să riscăm şi să încercăm, 
pentru că ne-am războit deja prea mult unii cu alţii. Spaţiul 
nostru de viaţă comun a devenit prea strâmt pentru a 
putea trăi unii alături de alţii. Ne rămâne doar încercarea 
de a trăi unii cu alţii, iar acest lucru va fi posibil abia în 
momentul în care ne vom limita drastic drepturile pe care 
susţinem că le-am fi primit de la Dumnezeu. 

— Şi după părerea dumneavoastră cum s-ar putea 
întâmpla aşa ceva? Adoptând maniera de viaţă a 
unicelularelor? 

— Bineînţeles că nu. Nici nu ar fi posibil din punct de 
vedere genetic. Chiar şi ceea ce numim cultură este un 
produs al genelor noastre. Evoluţia culturală începe în 
timpurile preistorice, când au fost stabilite direcţiile 
viitoare de dezvoltare. Cultura este un fapt biologic sau 
vrem să pretindem că am căpătat gene noi pentru 
construcţia vaselor de luptă? Construim avioane, 
portavioane şi săli de operă, însă facem toate acestea 
pentru a ne putea desfăşura la un aşa-numit nivel civilizat 
activităţile străvechi, de pe vremea când prima secure a 


fost dată în schimbul unei bucăţi de carne: războiul, 
întâlnirile tribale, comerţul. Cultura face parte din evoluţia 
noastră. Contribuie la păstrarea unei stări de echilibru... 

— ... Până când o altă stare de echilibru, mai stabilă, se 
dovedeşte a fi superioară. Înţeleg ce vreţi să spuneţi, 
Sigur. În timpurile preistorice, zestrea noastră genetică 
ne-a influenţat cultura şi ne-a modificat genetic în acest 
sens. Aşa că genele ne dirijează comportamentul. Ele 
stabilesc bazele pentru conversaţia pe care o purtăm 
acum, oricât de tare ne-ar displăcea ideea. Tot fondul 
nostru intelectual, de care suntem atât de mândri, este 
doar rezultatul unei comenzi genetice, iar cultura nu este 
decât un repertoriu de comportament social, cuplat cu 
lupta pentru supravieţuire. 

Johanson tăcu. 

— Am spus ceva greşit? întrebă Li. 

— Nu. Vă ascult impresionat şi sedus. Aveţi absolută 
dreptate. Evoluţia umană este o combinaţie între 
modificările genetice şi transformările culturale. 
Modificările genetice sunt cele care au dus la creşterea 
creierului nostru. Pura biologie a fost cea care ne-a permis 
să vorbim, când natura ne-a restructurat laringele acum 
mai bine de 500 000 de ani şi a dus la formarea centrilor, 
vorbirii de pe scoarţa cerebrală. Această schimbare 
genetică a avut ca efect apariția culturii. Limbajul a 
formulat cunoaşterea, trecutul, viitorul şi puterea 
imaginației. Cultura este rezultatul proceselor biologice, 
iar schimbarea biologică are loc ca reacție la dezvoltarea 
culturală. Cu mare întârziere, e adevărat, însă exact aşa se 
întâmplă. 

Li zâmbi. 

— Ce bine că am trecut examenul în faţa 
dumneavoastră! 

— Nici nu mă aşteptam la altceva, spuse Johanson 
şarmant. Însă aţi recunoscut şi dumneavoastră, Jude: mult 
lăudata noastră multitudine culturală se loveşte de limitele 
genetice. Care sunt trasate acolo unde începe cultura 
inteligenţelor neomeneşti. Am dezvoltat o multitudine de 


culturi, însă toate se bazează pe necesitatea de a ne 
proteja specia. Nu vom putea prelua valorile unei specii a 
cărei biologie este opusă biologiei noastre şi care, în mod 
natural, trebuie să fie duşmanul nostru, în lupta pentru 
spaţiul vital şi pentru resurse. 

— Nu credeţi în federaţia galactică, care ne aşază la 
masă alături de stupurile de albine? 

— Războiul Stelelor? 

— Da. 

— Un film minunat. Nu. Cred că aşa ceva ar funcţiona 
doar după multe, multe strădanii. Atunci când în 
programul nostru genetic va fi prevăzut schimbul cultural 
cu cei diferiţi de noi. 

— Deci am dreptate! Nu ar trebui să încercăm să-i 
înţelegem pe Yrr. Ar trebui să găsim o cale prin care să ne 
lăsăm reciproc în pace. 

— Nu aveţi dreptate. Pentru că ei nu ne lasă în pace pe 
noi. 

— Atunci am pierdut. 

— De ce? 

— Nu am căzut de acord că oamenii şi non-oamenii nu 
pot ajunge la un consens? 

— Se căzuse de acord şi că musulmanii şi creştinii nu 
vor putea ajunge la un consens. Ascultaţi-mă, Jude: nu 
putem şi nu trebuie să-i înţelegem pe Yrr. Însă trebuie să 
facem loc şi pentru ceea ce nu înţelegem. Asta este altceva 
decât a lua în mod categoric partea uneia sau alteia din 
tabere. Soluţia o reprezintă retragerea, şi momentan este 
rândul nostru să ne retragem. Asta ar putea funcţiona. Nu 
presupune o înţelegere emoţională, aşa ceva nu există. În 
schimb, ne asigură un mod diferit de a privi lucrurile. O 
înţelegere a lumii care devine tot mai cuprinzătoare, cu cât 
ne îndepărtăm mai mult de propria specie, pas cu pas, 
căutând să ne distanţăm de noi înşine. Fără această 
distanţă nu vom fi în măsură să oferim Yrr o altă imagine a 
noastră decât cea pe care şi-au format-o. 

— Acţiunile noastre nu înseamnă, oare, şi că suntem 
dispuşi să dăm înapoi, prin simplul fapt că încercăm să 


intrăm în contact cu ei? 

— Şi la ce ar trebui să ducă asta, în concepţia 
dumneavoastră? 

Li tăcu. 

— Jude, dezvăluiţi-mi un lucru. Cum se face că vă 
preţuiesc atât de mult, şi în acelaşi timp am atât de puţină 
încredere în dumneavoastră? 

Se priviră o vreme în tăcere. 

Se auzea larmă dinspre mesele la care se stătea în 
picioare. Creştea ca un val care inunda puntea, 
năpustindu-se cu putere asupra lor. Fragmentele de 
discuţii se transformară în strigăte, apoi în ţipete. In 
acelaşi moment, o voce anunţă prin sistemul de 
comunicare: 

— Delfinii dau alarma! - Atenţiune! - Delfinii dau 
alarma! 

Li fu prima care se desprinse din încrucişarea privirilor. 
Întoarse capul şi privi spre marea scăldată în lumina 
apusului. 

— Doamne, şopti Li. 

Marea nu mai era întunecată. 

Începuse să strălucească. 


Norul albastru 


Oriunde ai fi privit, valurile luminau fosforescent. Insule 
de un albastru întunecat urcau spre suprafaţa apei din 
adâncuri, se lărgeau şi se contopeau, lăsând impresia că 
cerul s-ar revărsa în mare. 

Independence plutea pe o mare de lumină. 

— Dacă ăsta e răspunsul la ultimul tău mesaj, îi spuse 
Greywolf lui Crowe fără a-şi dezlipi privirea de la 
spectacol, înseamnă că ai impresionat profund pe cineva 
acolo jos. 

— Este minunat, şopti Delaware. 

— Priviţi! strigă Rubin. 

Suprafaţa luminoasă se puse în mişcare. Lumina începu 
să pulseze. Se formară vârtejuri uriaşe care se învârteau la 


început lent, apoi din ce în ce mai repede, până când 
ajunseră să se rotească aidoma unor galaxii de spirale, 
aspirând râuri întregi de bleumarin. Nucleele deveniră mai 
dense. Mii de stele strălucitoare păreau să se aprindă şi să 
se stingă în ele... 

Dintr-odată, un fulger. 

De pe punte se auzi un țipăt. 

Imaginea se schimbă instantaneu. Descărcări orbitoare 
străbătură apa, ramificându-se printre vârtejurile ce 
goneau din toate părţile. Sub suprafaţa apei se dezlănţuise 
o furtună mută. În momentul următor, vârtejurile începură 
să se retragă de lângă coca vasului. Norul albastru se 
îndrepta spre orizont cu o viteză uluitoare şi dispăru din 
raza lor vizuală. 

Greywolf fu primul care se dezmetici. 

Incepu să alerge spre insulă. 

— Jack! Delaware fugi după el. Ceilalţi îl urmară. 
Greywolf se repezi pe culoare în jos, străbătu cu paşi mari 
holul aripii de siguranţă şi se repezi în CIC, cu Peak şi cu 
Li pe urmele lui. Pe monitoarele camerelor fixate pe cocă 
nu se vedea decât apa de un verde întunecat, apoi se iviră 
în imagine doi delfini. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Peak. Ce spune sonarul? 

Unul dintre oameni se întoarse spre el. 

— Afară este ceva mare, sir. Ceva, nu ştiu... e greu de 
spus... e cumva... 

— Ceva, cumva? Li îl apucă pe bărbat de umăr. 
Raportează, idiotule! Date precise! Ce se întâmplă acolo? 

Bărbatul păli. 

— Este... sunt... nu aveam nimic pe ecran, şi apoi brusc 
s-au format nişte suprafeţe. Au apărut din nimic, vă jur, 
apa s-a transformat dintr-odată în materie. S-au unit 
formând un perete, un... este peste tot. 

— Să se ridice Cobrele. Imediat. Zbor extins de 
recunoaştere. 

— Ce date primiţi de la delfini? se interesă Greywolf. 

— Formă de viaţă necunoscută, anunţă o femeie soldat. 
Ei au fost primii care au depistat-o. 


— Unde sunt delfinii acum? 

— Sub Independence, sir. Se înghesuie în faţa trapelor. 
Cred că le este frică! Vor să intre. 

Tot mai mulţi oameni intrau în CIC. 

— Puneţi imaginea din satelit pe monitorul cel mare, 
comandă Peak. 

Pe Big picture, Independence era privită din perspectiva 
lui KH-12. 

Plutea pe apa întunecată. Nu se vedea nici urmă de 
lumină albastră sau de fulgere. 

— Mai înainte totul era luminat acolo jos, spuse bărbatul 
care răspundea de interpretarea datelor prin satelit. 

— Putem obţine imagini de la alţi sateliți? 

— Momentan nu, sir. 

— OK. KH-12 să ia un cadru mai larg. 

Bărbatul transmise ordinul mai departe, către staţia de 
control. Câteva secunde mai târziu, imaginea lui 
Independence se micşoră pe monitor. Satelitul mărise 
fragmentul filmat. Marea Groenlandei se întindea 
plumburie în toate părţile. Din difuzoare se auzea 
fluieratul şi clinchetul delfinilor. Continuau să anunţe 
prezenţa unei forme de viaţă necunoscute. 

— Nu e suficient. 

KH-12 lărgi şi mai mult suprafaţa de filmat. Obiectivul 
cuprindea acum un fragment de o sută de kilometri 
pătraţi. Independence, cu cei 250 de metri ai lui, arăta ca 
o scândură în derivă. 

Toţi priveau spre monitor cu răsuflarea tăiată. 

Acum o vedeau. 

Un inel subţire şi strălucitor de lumină albastră 
încercuise vasul pe o rază considerabilă. Descărcări 
electrice îl străbăteau ca nişte fulgere. 

— Cât de mare e chestia asta? şopti Peak. 

— Diametrul de patru kilometri, răspunse femeia de la 
monitor. Chiar mai mult. Pare să fie un fel de furtun. Ceea 
ce vedem pe imaginea satelit este doar deschiderea, el 
însuşi se întinde până spre fundul oceanului. Ne aflăm, 
cum s-ar spune, în... botul lui. 


— Şi ce anume e? 

Johanson apăruse lângă el. 

— Masă gelatinoasă, aş spune. 

— Bravo, gâfâi Vanderbilt. Ce naiba aţi trimis acolo jos? 
o repezi pe Crowe. 

— l-am cerut să se arate, spuse Crowe. 

— Şi asta a fost o idee bună? 

Shankar se întoarse nervos spre el. 

— Am vrut să intrăm în contact cu ei, nu-i aşa? Ce vă tot 
văicăriţi? Ce aţi crezut, că vor trimite soli călare? 

— Receptăm un semnal! 

Se întoarseră toţi spre cel care vorbise. Era bărbatul 
care supraveghea sonarul. Shankar se repezi spre el şi se 
aplecă deasupra monitoarelor. 

— Ce este? îi strigă Crowe. 

— După modelul spectogramei, ar putea fi vorba de un 
semnal Scratch. 

— Un răspuns? 

— Nu ştiu dacă... 

— Inelul. Se strânge! 

Toate capetele se ridicară spre Big picture. Inelul 
strălucitor începuse să se îndrepte încet spre vapor. În 
acelaşi timp, două puncte minuscule se îndepărtau de 
Independence. Cele două elicoptere de luptă îşi începuseră 
zborul de recunoaştere. Fluieratul şi scârţâitul din 
difuzoare se intensificară. 

Începură să vorbească toţi deodată. 

— Linişte, se răsti Li. Ascultă încruntată glasul delfinilor. 
Se mai aude şi alt semnal. 

— Da. Delaware ascultă cu pleoapele închise. Formă de 
viaţă neobişnuită şi în afară de asta... 

— Orci! strigă Greywolf. 

— De jos se apropie mai multe trupuri masive, confirmă 
femeia de la sonar. Vin din interiorul tubului. 

Greyweolf o privi pe Li. 

— Nu-mi place chestia asta. Ar trebui să lăsăm delfinii să 
intre. 

— De ce tocmai acum? 


— Nu vreau să risc viaţa animalelor. Şi avem nevoie de 
imaginile înregistrate de camere. 

Li ezită un moment. _ 

— În ordine. Daţi-le drumul înăuntru. Îl anunţ pe 
Roscovitz. Peak, ia patru oameni şi însoţiţi-l pe O'Bannon 
pe punte. 

— Leon, spuse Greywolf. Licia. 

leşiră în grabă. Rubin privi în urma lor. Se aplecă spre 
Li şi spuse ceva cu voce înăbuşită. Li îl ascultă, încuviinţă 
din cap şi se întoarse din nou spre monitoare. 

— Aşteptaţi-mă! strigă Rubin după grupul care tocmai 
ieşise. Vin şi eu. 


Puntea 


Roscovitz ajunse pe punte înaintea cercetătorilor, însoţit 
de Browning şi de un alt tehnician. Înjură în gura mare 
când dădu cu ochii de aparatul Deepflight defect. Nu îl 
reparaseră nici acum. Plutea pe suprafaţa apei având 
calotele de acces deschise, fiind asigurat printr-un singur 
lanţ care atârna din tavan. 

— Nu putea fi gata până acum? o repezi pe Browning. 

— Este mai complicat decât am crezut, se apără 
tehnicianul-şef în timp ce alergau de-a lungul 
debarcaderului. Automatul comenzii... 

— Of, la dracu’. Roscovitz examină ambarcaţiunea. Se 
afla pe jumătate deasupra ecluzei care se desena la o 
adâncime de patru metri. Începe să mă deranjeze deja. De 
câte ori lăsăm animalele alea să intre sau să iasă, mă 
deranjează tot mai mult. 

— Cu tot respectul, domnule, nu deranjează, iar după ce 
o reparăm, o ridicăm iar pe tavan. 

Roscovitz mârâi ceva neinteligibil şi se postă în spatele 
panoului de comandă. Ambarcaţiunea se afla chiar sub 
nasul său. Din poziţia aceea, îi bloca vederea spre ecluza 
din podea. Trebuia să se bazeze doar pe monitoarele de pe 
panou. Înjură din nou, folosind de data asta nişte cuvinte 
mai grele. Din cauza grabei în care fusese reechipată nava 


Independence, făcuseră greşeli! De ce dracu' orice 
defecţiune ieşea la iveală abia în practică? Pentru ce mai 
testau orice prostie în spaţiul virtual, dacă apoi o barcă 
plutitoare bloca vederea asupra ecluzei? 

Se auziră paşi răsunând pe puntea hangarului. Greywolf, 
Delaware, Anawak şi Rubin coborau rampa, urmaţi de 
Peak şi oamenii lui. Soldaţii se răsfirară de ambele părţi 
ale cheiului. Rubin şi Peak se îndreptară spre Roscovitz, în 
timp ce Greywolf şi ceilalţi îşi trăgeau pe ei costumele de 
neopren şi îşi puneau ochelarii subacvatici. 

— Gata, spuse Greywolf. Cu degetul mare şi cu 
arătătorul formă un cerc, semnul scafandrilor pentru OK. 
Să îi luăm înăuntru. 

Roscovitz încuviinţă şi conectă automatul ce scotea 
sunete de chemare a delfinilor. Îi văzu pe cercetători 
sărind în bazin, cu trupurile luminate de reflectoarele 
subacvatice. Se apropiară înot. În dreptul ecluzei se 
scufundară pe rând. 

Deschise porţile inferioare. 


Delaware se scufundă cu capul în jos spre afişajul 
instrumentelor de la marginea ecluzei. În timp ce încă se 
scufunda, se puseră în mişcare plăcile masive de oţel aflate 
la trei metri sub acoperişul de sticlă. Văzu cum se 
deschideau porţile spre adâncul mării. Imediat ţâşniră 
înăuntru doi delfini. Păreau agitaţi şi loveau cu botul în 
sticlă. Greywolf le făcu semn să mai aştepte. Un alt delfin 
înotă în ecluză. 

Intre timp, porţile de oţel se deschiseseră complet. Sub 
cupola de cristal se căsca abisul. Delaware se străduia să 
vadă ceva în întuneric. Nu se vedea încă nimic deosebit, 
nici lumină, nici fulgere, orci sau restul delfinilor. Se lăsă 
în jos, până când atinse cu mâinile suprafaţa de sticlă, 
uitându-se după celelalte animale. Brusc apăru un al 
patrulea delfin, se învârti în jurul axei şi înotă în bazinul 
ecluzei. Greywolf încuviinţă şi Delaware îi dădu semnalul 
lui Roscovitz. Plăcile de oţel se apropiară încet unele de 
altele şi se închiseră cu un zgomot surd. În interiorul 


ecluzei, aparatele de măsură îşi începură lucrul, analizând 
apa în căutarea impurităților şi a substanţelor 
contaminate. Câteva secunde mai târziu, senzorii dădură 
undă verde, transmițând semnalul şi consolei lui Roscovitz. 
Cele două porţi de sticlă se deschiseră fără zgomot. 

De îndată ce deschizătura fu destul de mare, animalele 
se înghesuiră să treacă prin ea, fiind luaţi imediat în 
primire de Greywolf şi Anawak. 


Peak se uita cum Roscovitz închidea acoperişul de sticlă. 
Privirea îi era îndreptată spre monitoare. Rubin se 
apropiase de marginea bazinului şi se uita în jos la ecluză. 

— Mai erau doar doi, îi numără Roscovitz. 

Din difuzoare se auzeau fluierăturile şi clinchetele 
delfinilor care erau încă afară. Se auzea cum deveneau tot 
mai neliniştiţi. La suprafaţă apăru capul lui Greywolf, apoi 
se iviră Anawak şi Delaware. 

— Ce spun animalele? se interesă Peak. 

— Acelaşi lucru, răspunse Greywolf. Formă de viaţă 
necunoscută şi orci. Ceva nou pe monitoare? 

— Nu. 

— Asta nu înseamnă nimic. Să-i lăsăm şi pe ultimii doi să 
intre. 

Peak se opri. Monitoarele căpătară la margini o 
strălucire albastră. 

— Cred că ar trebui să vă grăbiţi, le spuse. Se apropie. 

Cercetătorii se scufundară din nou spre ecluză. Peak 
strigă la cei din CIC. 

— Ce vedeţi acolo sus? 

— Inelul continuă să se strângă, zbârnâi vocea lui Li din 
boxele consolei. Piloții spun că formațiunea se scufundă, 
însă pe imaginea din satelit continuă să se vadă cu 
claritate. Se pare că vrea să intre sub vapor. În curând ar 
trebui să lumineze acolo la voi. 

— Chiar se luminează. Cu ce avem de-a face? Cu norul? 

— Sal? Ăsta era Johanson. Nu, nu cred că mai are formă 
de nor. Celulele au fuzionat. Este un furtun compact din 
masă gelatinoasă, care se contractă. Nu ştiu ce se 


întâmplă acolo, dar ar trebui într-adevăr să vă grăbiţi. 
— Suntem gata imediat. Rosco? 
— S-a făcut, spuse Roscovitz. Deschid poarta. 


Anawak plutea ca hipnotizat deasupra acoperişului de 
sticlă. Se schimbase ceva de data trecută, când 
deschiseseră porţile de oţel. Prima dată văzuseră un pustiu 
verde şi întunecat. Acum adâncul era invadat de o lumină 
slabă care sporea încet în intensitate. 

Arată altfel decât norul, îşi spuse Anawak. Mai degrabă 
ca nişte raze de lumină care veneau de pretutindeni. Se 
gândi la imaginile prin satelit pe care le văzuseră în CIC. 
La gura imensului furtun, în mijlocul căreia se afla 
Independence. 

Îşi dădu seama dintr-odată că acum privea în interiorul 
furtunului. Gândul la dimensiunile acestuia îi întoarse 
stomacul pe dos. Îl cuprinse frica. Când trupul celui de-al 
cincelea delfin ţâşni în bazin ca din neant, Anawak se trase 
înapoi, stăpânindu-şi cu greu impulsul de a o lua la goană. 
Delfinul se înghesui sub capacul de sticlă. Anawak se sili 
să se liniştească. În momentul următor, al şaselea animal 
intra în ecluză. Plăcile de oţel se închiseră culisând. 
Senzorii verificară starea apei, îi transmiseră semnalul 
verde lui Roscovitz şi uşile de sticlă se deschiseră. 


Dintr-o săritură uriaşă, Browning ajunse pe Deepflight. 

— Ce ai de gând? vru să ştie Roscovitz. 

— Animalele au intrat. Îmi fac treaba, asta am de gând. 

— Hei, nu asta am vrut să spun. 

— Ba da, asta ai vrut să spui. Browning se ghemui şi 
deschise o clapetă de la pupa. Termin de reparat chestia 
asta blestemată. 

— Acum avem lucruri mai importante de făcut, 
Browning, spuse Peak indignat. Terminaţi cu talentele. 
Peak nu îşi putea desprinde privirea de pe monitoare. 
Deveneau tot mai luminoase. 

— Sal, aţi terminat acolo jos? se auzi vocea lui Johanson. 

— Da. Ce se-ntâmplă sus? 


— Marginea furtunului se împinge sub vapor. 

— Chestia aia poate să ne facă ceva? 

— Nu prea. Nu pot să-mi imaginez vreun organism care 
ar putea-o face pe Independence să tremure. Nici măcar 
chestia asta. Este o gelatină. Ca o gumă cu muşchi. 

— Şi este sub noi, zise Rubin de la marginea bazinului. 
Se întoarse. Ochii îi străluceau. Mai deschideţi o dată 
ecluza, Luther. Repede. 

— Ce? Roscovitz făcu ochii mari. Sunteţi nebun? 

Din câţiva paşi, Rubin ajunse lângă el. 

— Generale? strigă Rubin la microfonul consolei. 

Sistemul de comunicaţii se auzi pârâind. 

— Ce este, Mick? 

— Tocmai avem o şansă grozavă de a intra în posesia 
unei cantităţi mai mari de masă gelatinoasă. Am cerut să 
mai deschidem o dată ecluza, dar Peak şi Roscovitz... 

— Jude, nu ne putem asuma riscul, spuse Peak. Nu este 
o chestie pe care s-o putem controla. 

— Deschidem doar poarta de oţel şi aşteptăm puţin, 
spuse Rubin. Poate că organismul este curios. Prindem 
câteva bucăţi şi închidem poarta la loc. O portie frumuşică 
de material de studiu, ce ziceţi? 

— Şi dacă este contaminat? vru să ştie Roscovitz. 

— Dumnezeule, pretutindeni purtători de bacterii! Aflăm 
dacă e aşa. Bineînţeles că lăsăm capacul de sticlă închis, 
până aflăm care este situaţia! 

Peak scutură din cap. 

— Nu cred că este o idee bună. 

Rubin îşi dădu ochii peste cap. 

— Generale, este o ocazie unică! 

— În regulă, spuse Li. Dar să fiţi atenţi. 

Peak arăta nemulţumit. Rubin râse scurt, se apropie de 
marginea bazinului şi începu să dea din mâini. 

— Hei, terminaţi acolo, strigă spre Greywolf, Anawak şi 
Delware care erau tot în apă şi dădeau jos hamurile de pe 
animale. Haideţi şi... Nu îl puteau auzi. Ah, e totuna. 
Haideţi, Luther, deschideţi poarta aia nenorocită. Nu se 
poate întâmpla nimic, câtă vreme capacul e închis. 


— Nu ar trebui să aşteptăm până... 

— Nu putem aştepta, îl repezi Rubin. Aţi auzit ce a spus 
Li. Dacă aşteptăm, dispare. Lăsaţi pur şi simplu nişte 
gelatină să intre în ecluză şi apoi o închideţi la loc. Imi 
ajunge un metru cub sau ceva de genul ăla. 

Dobitoc impertinent, îşi spuse Roscovitz. Ar fi preferat 
să-l arunce pe Rubin în apă, dar nenorocitul avea 
aprobarea lui Li. 

Ea dăduse ordinul. 

Roscovitz apăsă butonul de acţionare a porţii. 


Delaware avea de furcă cu un exemplar deosebit de 
neliniştit. Agitat şi nerăbdător. Când încercase să-i dea jos 
camera de luat vederi, delfinul scăpase şi se scufundase 
spre ecluză, târând după el jumătate din echipament. Îl 
văzu rotindu-se deasupra capacului de sticlă şi îl urmă cu 
mişcări puternice. 

Nu auzi nimic din ce se discuta sus pe mal. 

Poarta de oţel se deschise din nou. 

Timp de o secundă fu atât de uluită, încât uită să mai 
înoate şi se scufundă până când degetele de la picioare 
atinseră sticla. Sub ea, poarta se deschise şi mai tare. 
Marea lumina într-un albastru puternic. În adânc zvâcneau 
descărcări ca nişte fulgere. 

Ce dracu’ făcea Roscovitz acolo? De ce deschidea 
poarta? 

Delfinul se rotea ca înnebunit pe deasupra ecluzei. Veni 
spre ea şi o împinse cu botul. Parcă ar fi vrut să o 
îndepărteze de poartă. Cum Delaware nu reacţionă 
imediat, delfinul făcu o piruetă şi ţâşni de acolo. 

Delaware privea înlemnită în hăul strălucitor. 

Ce era acolo jos? Distinse întâi umbre care apăreau şi 
dispăreau rapid, apoi văzu o pată care se apropia, 
devenind tot mai mare. 

Se apropia rapid. 

Pata căpătă o formă. 

Pricepu dintr-odată ce venea spre ea. Recunoscu capul 
uriaş cu frunte neagră şi cu alb pe partea de jos, dinţii 


regulaţi între buzele pe jumătate deschise. Era cel mai 
mare exemplar pe care îl văzuse vreodată. Zbura vertical 
dinspre hău şi părea să devină tot mai rapid, în mod clar 
neavând nici o intenţie să se dea la o parte. Gândurile i se 
învălmăşeau în cap. În câteva fracțiuni de secundă îi trecu 
prin cap ce ştia. Că părţile de sticlă erau groase şi robuste, 
dar nu suficient de rezistente pentru a ţine piept unei 
bombe vii. Că animalul ăsta trebuia să aibă o lungime de 
peste doisprezece metri. Că se putea catapulta în sus cu o 
viteză de până la 56 de kilometri pe oră. 

Că era mult prea rapid. 

Făcu o încercare disperată să se îndepărteze de ecluză. 

Orca trecu prin capacul de sticlă ca o torpilă. Unda de 
presiune o aruncă pe Delaware în jurul propriei axe. Văzu 
ca prin ceaţă frânturi din rama de oţel şi cioburi zburând 
spre ea şi burta albă a balenei care se ridica din cupola de 
sticlă distrusă, abia încetinită în urma loviturii. Ceva o lovi 
dureros între omoplaţi. Delaware ţipă şi apa îi pătrunse în 
plămâni, se zbătu până nu mai ştiu unde era sus şi unde 
era jos. 

O cuprinse panica. 


Roscovitz abia dacă avu timp să înţeleagă ce se 
petrecea. Debarcaderul urlă şi tremură sub picioarele lui, 
când orca străpunse poarta. Un munte imens de apă ridică 
Deepflightul. O văzu pe Browning clătinându-se şi dând din 
mâini, în timp ce orca se lăsase puţin în jos, accelerând 
apoi din nou. i 

— Poarta! strigă Rubin. Inchide poarta! 

Orca lovi cu capul ambarcaţiunea subacvatică, 
aruncând-o în sus. Suportul lanțului se rupse cu un pocnet 
strident. Corpul lui Browning fu azvârlit în sus şi se lovi de 
panoul de comandă. Unul din cilindrii de pompă o lovi în 
piept şi o aruncă pe spate. Se lovi de peretele hangarului, 
luându-l pe Peak cu ea. 

— Barca! ţipă Rubin. Barca! 

Browning căzu pe spate în apă cu fruntea însângerată. 
Deasupra se înălța pe verticală pupa lui Deepflight, iar 


câteva secunde mai târziu barca se umplu de apă, 
scufundându-se. Roscovitz se adună de pe jos şi încercă să 
ajungă la tabloul de comandă. Ceva vâjâi spre el. Ridică 
privirea şi văzu lanţul rupt ţâşnind spre el ca un bici. 
Încercă rapid să îl evite, simţi cum capătul îi trece pe 
lângă tâmplă, pentru a i se încolăci apoi în jurul gâtului. 
Rămase fără aer. 
Se trezi tras înainte şi alunecă peste margine. 


Greywolf era prea departe ca să-şi dea seama ce anume 
declanşase catastrofa şi, pentru că plutea pe apă, nici nu 
simţi zguduitura. Urmări barca desprinzându-se din suport 
şi văzu ce păţiseră Browning şi Roscovitz. Rubin stătea 
gesticulând lângă pupitrul de comandă. De undeva din 
spatele lui apăru capul lui Peak. Soldaţii îşi ridicaseră 
armele, grăbindu-se spre locul accidentului. 

Privirea îi alerga febril pe suprafaţa apei, în căutarea lui 
Delaware. Anawak era chiar lângă el, dar pe Delaware n-o 
vedea nicăieri. 

— Licia? 

Nici un răspuns. 

— Licia! 

O gheară îngheţată îi strânse inima. Se scufundă dintr- 
un salt uriaş, îndreptându-se spre ecluză. 


Delaware înota în direcția greşită. Spatele o durea 
îngrozitor şi se temea să nu se asfixieze. Deodată se trezi 
din nou deasupra ecluzei. Cele două jumătăți ale capacului 
de sticlă erau rupte, iar porțile de oțel tocmai începeau să 
se închidă. Marea de sub ea era scăldată în lumină. 

Se întoarse pe spate. 

O, nu! 

Deepflight-ul cădea spre ea cu bocaporturile deschise şi 
prora înainte. Se scufunda ca o piatră. Delaware începu să 
dea din picioare cu toată puterea. Se va prăbuşi peste ea. 
Îi văzu braţele strânse apropiindu-se şi se întinse ca o 
vidră, dar nu fu de ajuns. Barca o lovi dureros în mijlocul 
corpului. Simţi cum i se rup coastele, deschise gura, ţipă şi 


înghiţi şi mai multă apă. Barca o împingea fără milă în jos, 
dincolo de ecluză, afară în larg. Frigul îi pătrunse în oase 
ca un şoc. Pe jumătate leşinată, văzu uşile de oţel lovindu- 
se cu un pocnet surd de barcă, şi Deepflight-ul oprindu-se 
din coborâre. Barca se blocase, dar Delaware se scufunda 
în continuare. Întinse braţele încercând să se ţină de 
barcă, dar degetele îi alunecară de pe ea. Nu mai avea 
putere, iar plămânii îi erau făcuţi terci. Tot stomacul părea 
să-i fie praf. N 

Te rog, îşi spuse, vreau înapoi. Inapoi pe vapor. Nu 
vreau să mor. 

Undeva între porţile blocate şi barca înțepenită văzu ca 
prin ceață fața lui Greywolf, însă la fel de bine ar fi putut 
să fie o iluzie, visul frumos că ar putea fi salvată. 

Dintr-o parte apăru ceva mare şi întunecat. Fălci 
căscate, şiruri de dinţi conici. 

Mugşcătura orcii îi zdrobi toracele. 

Nu mai văzu masa luminoasă ţâşnind pe lângă ea. Când 
organismul pătrunse prin ecluză, Delaware era deja 
moartă. 


De furie, Peak izbi cu pumnul în pupitrul de control. 
Încercarea lui de a închide poarta eşuase. Deepflight-ul 
bloca cele două plăci de oţel. Sau le deschidea din nou 
sacrificând barca, sau risca să intre Dumnezeu ştie ce 
înăuntru. 

Browning nu se vedea nicăieri. Roscovitz atârna de lanţ 
zvâcnind, cu picioarele în apă şi mâinile încleştate în jurul 
gâtului. 

Unde era nenorocita aia de orcă? 

— Sal, zbieră Rubin. 

Apa fierbea şi spumega. Soldaţii fugeau încoace şi 
încolo, fără nici un plan. Greywolf se dusese la fund. Nici 
urmă de Anawak. Şi Delaware? Ce era cu Delaware? 

Cineva îl împinse dintr-o parte. 

— Sal, la naiba! Rubin îl împinse de lângă consolă. 
Mâinile îi zburau pe tastatură, apăsând pe butoane. De ce 
nu închideţi odată nenorocita aia de ecluză? 


— Dobitocul dracului! ţipă Peak. Îşi luă avânt şi îi trase 
lui Rubin un pumn în mijlocul feţei. Biologul se clătină şi 
căzu în apă. Stropi săriră în sus şi Peak văzu aripioara 
dorsală a balenei ridicându-se din mijlocul spumei şi 
venind spre el. 

Capul lui Rubin apăru pufnind dintre valuri. 

Văzu şi el aripa. Începu să ţipe. 

Peak apăsă pe buton vrând să deschidă porţile de oţel şi 
să lase Deepflight-ul să cadă. 

Ar fi trebuit să se aprindă o lampă de control. 

Nu se întâmplă nimic. 


Greywolf crezu că îşi pierde minţile. 

Pe sub Independence trecu un grup de orci. Unul dintre 
animale o apucase pe Delaware, scoţându-i trupul din raza 
lui vizuală. Fără să gândească, înotă spre gaura dintre 
porţile înţepenite şi văzu ceva apropiindu-se în mare viteză 
din adânc. În faţa ochilor se aprinseră fulgere şi descărcări 
ca nişte scântei, apoi îl lovi ceva ca un pumn uriaş, 
azvârlindu-l înapoi. Totul se învârti cu josul în sus. In 
stânga lui apăru brusc Anawak, apoi dispăru din nou. 
Acolo se vedeau două picioare zbătându-se în apă. Un corp 
care se prăbuşea peste el. O burtă albă, orca ajunsă pe 
vapor, care trecea pe deasupra lui. Apoi din nou ecluza cu 
barca înţepenită înăuntru... 

Şi chestia aia care pătrundea printre porţile larg 
deschise. 

Arăta ca braţul unei caracatiţe supradimensionate. Doar 
că nici o caracatiţă nu avea un asemenea braţ. Nici o 
caracatiţă nu era destul de mare pentru un braţ cu 
diametrul de trei metri. Pe punte năvăli o masă lipsită de 
formă, tot mai multă, mişcându-se cu o viteză uluitoare. Un 
muşchi gelatinos care, imediat ce trecu de ecluză, se 
desfăcu în braţe subţiri, pe a căror suprafaţă netedă se 
aprindeau modele luminiscente. 


Rubin înota să-şi salveze viaţa. 
Aripioara dorsală venea în urma lui. Ajunse la 


debarcader tuşind şi scuipând, şi încercă să se ridice, 
cuprins de o panică nebună. Coatele îi cedară. Auzi focuri 
de armă, ajunse din nou sub apă şi se trezi în faţa unui 
spectacol incredibil. Înţelese brusc că tocmai i se împlinea 
dorinţa. Organismul străin pătrunsese înăuntru, doar că în 
împrejurări complet diferite decât se aşteptase el. 

Peste tot, tentacule strălucitoare. De grosimea unor 
copaci. 

Între ele, fălcile deschise ale orcii. 

Rubin ieşi la suprafaţă. Imediat în faţa lui, două picioare 
biciuiau apa. Roscovitz se holba la el de sus, cu ochii ieşiţi 
din orbite. Arăta de parcă ar fi atârnat în ştreang. Mâinile 
lui încercau să-şi desprindă lanţul din jurul gâtului. 

Buzele i se deschideau, scoțând un gâlgâit îngrozitor. 

O Doamne, îşi spuse Rubin. Dumnezeule milostiv! Aripa 
dorsală era deja lângă el, se întoarse... 

Orca se ridică într-un nor de spumă, cu botul larg 
deschis. Picioarele lui Roscovitz dispărură înăuntru. 
Maxilarele i se închiseră. Timp de o clipă animalul rămase 
nemişcat în aer, apoi se prăbuşi în jos... 

Torsul însângerat al lui Roscovitz se bălăngănea 
deasupra apei şi Rubin nu îşi putea dezlipi ochii de la el. 
Auzi un urlet care nu se mai oprea şi îşi dădu seama că el 
era cel care urla. 

Urla întruna. 

Apoi văzu din nou aripa. 


Combat Information Center 


Li nu-şi putea crede ochilor. În câteva secunde, pe punte 
se dezlănţuise haosul. Privea consternată la Peak care 
alerga de-a lungul debarcaderului, la soldaţii care trăgeau 
orbeşte în apă, la trupul sfâşiat al lui Roscovitz. 

— Stabiliţi legătura audio, comandă Li. 

În centrala de comandă răsunară brusc focuri de armă şi 
ţipete. Pe feţele celor din jur se citi groaza. Toţi începură 
să vorbească în acelaşi timp, după haosul de pe punte 
urmă cel din CIC. Li se gândea febril la ce avea de făcut. 


Să trimită întăriri, bineînţeles. Cu explozibil de data asta. 
De ce naiba trăgeau ăia acolo cu muniţie convenţională? 

Trebuia să readucă totul sub control. 

Va cobori chiar ea. i 

Fără un cuvânt, alergă alături în LFOC. În caz de război 
servea drept centrală de comandă pentru operaţiuni 
amfibii. De aici puteau fi inundate şi golite rezervoarele de 
balast şi se putea deschide clapeta de la pupa, dacă 
dădeau greş comenzile de pe punte. Doar ecluzele de pe 
fundul vasului nu puteau fi controlate din LFOC, ceea ce 
constituia o altă greşeală prostească făcută în timpul 
modificărilor grăbite aduse lui Independence. 

— OK, îi declară personalului îngrozit de la console. 
Goliţi rezervoarele de balast de la pupă. Uscaţi pupa. Li se 
gândi. Ecluza de pe fund era oare deschisă sau închisă? 
Apa se putea scurge oare? Infernul de pe monitoare nu 
oferea nici un indiciu în acest sens. În general era suficient 
să ridici pur şi simplu pupa vaporului, şi apa portului 
artificial curgea afară prin ecluza deschisă sau prin clapa 
deschisă a pupei. În cazul în care erau blocate amândouă, 
exista sistemul de pompare pentru cazurile de urgenţă. 
Avea nevoie de ceva mai mult timp, dar servea aceluiaşi 
Scop. 

Li dădu ordin să fie pornite pompele şi fugi înapoi în 
CIC. 


Puntea 


Porțile nu răspundeau. Din ce cauză, la asta nu se putea 
gândi deocamdată. Peak fugi cu răsuflarea tăiată la unul 
din dulapurile cu arme şi smulse afară un harpon cu capse 
detonante. Soldaţii trăgeau dezlănţuiţi în apă. Prin ecluza 
deschisă pătrunsese pe vapor ceva uriaş, în formă de 
caracatiță, care şerpuia aproape de suprafaţa apei, 
picioarele lui Roscovitz fuseseră înghiţite de orcă. 

Cu coada ochiului îl văzu pe Rubin ieşind din apă. Peak 
se simţi uşurat şi scârbit în acelaşi timp. Îl ura pe biologul 
ăsta, dar nu ar fi trebuit să cedeze impulsului de a-l arunca 


în apă. Viaţa lui Rubin trebuia apărată cu orice preţ. 
Trebuia să-şi ducă sarcina la bun sfârşit. 

Aripioara se îndepărta de debarcader. Undeva mai în 
spate înotau Anawak şi Greywolf. Se îndreptau spre partea 
opusă. Erau urmăriţi de tentaculele strălucitoare, dar 
chestiile alea erau de fapt pretutindeni şi zvâcneau în toate 
direcţiile, în timp ce orca îi urmărea în mod evident pe 
oamenii care se refugiau. 

Trebuia să termine cu animalul ăla, până nu mai omora 
pe cineva. 

Brusc, Peak simţi cum îl cuprinde liniştea interioară. 
Orice altceva putea să aştepte. Acum, cel mai important 
lucru era să pună la pământ masa asta de carne cu dinţi. 

Ridică harponul şi tinti. 


Anawak văzu orca apropiindu-se. Apa din bazinul 
artificial spumega şi stropea în toate părţile, părând să fi 
prins viaţă. O masă mişcătoare, strălucind albastru, prin 
care orca se mişca, îndreptându-se exact spre el şi spre 
Greywolf. 

Capul negru al animalului se ivea deasupra apei, când 
ieşea să expulzeze aerul. Era la câţiva metri de ei. Nu vor 
ajunge până la debarcader, asta era clar. Trebuia să facă 
ceva. La atacul orcilor din Clayoquot îşi făcuse apariţia, la 
momentul oportun, Greywolf cu barca, însă momentan nici 
lui Greywolf nu îi mergea mai bine. Trebuia să păcălească 
orca. 

Balena se scufundă. 

— O lăsăm să treacă! strigă spre Greywolf. 

Nu am fost prea exact, îşi spuse. Nu ştia dacă Jack 
înţelesese ceva din asta. Dar oricum era prea târziu pentru 
explicaţii. 

Anawak inspiră şi se scufundă. 


Peak înjură. 

Bestia dispăruse, iar din Greywolf şi Anawak nu se mai 
vedea nimic. Alergă în continuare de-a lungul 
debarcaderului căutând corpul masiv, dar bazinul se 


transformase într-un infern prins într-o mişcare 
suprarealistă în care lumina, formele nedefinite şi spuma 
care stropea în toate părțile limitau vizibilitatea. În fața lui, 
un soldat trăgea în chestiile şerpuitoare din apă, aparent 
fără nici un efect. 

— Lăsaţi prostiile! Peak îl împinse pe bărbat spre 
pupitrul de comandă. Daţi alarma. Încercaţi să deschideţi 
poarta şi să scăpaţi de barcă. Peak cercetă suprafaţa apei. 
Şi apoi închideţi nenorocita aia de ecluză. 

Soldatul se opri din tras şi porni în pas alergător. 

Peak se apropie de marginea bazinului şi privi cu atenţie 
suprafaţa apei. Harponul îi atârna greu în mână. 

Unde era orca? 


Nu se mai vedea. 

Se vedea în schimb masa care se contracta şi se 
încolăcea în lumina albă şi albastră. Pe moment, pentru că 
se scufundase, Anawak nu mai auzea decât un vâjâit şi un 
uruit surd, în locul zgomotului asurzitor de mai înainte. 
Greywolf înota lângă el. Pe gură îi ieşeau bule de aer. 
Anawak încă îl mai ţinea strâns de braţ, după ce îl trăsese 
cu el sub apă. Nu ştia dacă ideea lui va funcţiona, dar la 
suprafaţă erau pierduţi în mod sigur. 

Ceva care semăna cu un şarpe imens, fără cap, se mişca 
spre el. Pe țesătura semitransparentă, lucind albastru, 
pulsau dungi luminoase. Sute de extremităţi subţiri, ca 
nişte bice, creşteau din ea şi măturau podeaua punţii şi 
deodată Anawak îşi dădu seama ce făceau. Chestia din 
bazin scana împrejurimile. Biciurile pipăiau fiecare colţişor 
al bazinului. În timp ce Anawak îl privea, îngrozit şi 
totodată fascinat, din trupul de şarpe apărură extremităţi 
noi, care viermuiră în direcţia lui. 

Între ei se căscă botul deschis al orcii. 

In Anawak se produse o schimbare. O parte din el se 
detaşă, punându-și liniştit întrebări. Cât din atacator mai 
era balenă şi cât era gelatină? La ce se puteau aştepta din 
partea unei fiinţe care nu mai acţiona conform naturii sale, 
ci fusese absorbită de o altă conştiinţă? Orca trebuia 


privită ca o parte a masei luminoase, şi nu ca balenă cu 
reflexe naturale. Dar poate că tocmai ăsta era avantajul. 
Poate că reuşeau să zăpăcească animalul. 

Orca se apropia cu viteza unei săgeți. 

Anawak se dădu la o parte, îl împinse pe Greywolf şi îl 
văzu îndepărtându-se. Deci a înţeles! Balena o tăie printre 
ei, după ce prada i se risipise pe neaşteptate. 

Insemnau câteva secunde câştigate. 

Fără a mai arunca vreo privire spre orcă, Anawak înotă 
în mijlocul învălmăşelii de tentacule. 


Rubin se târa în patru labe pe debarcader, luptându-se 
să tragă aer în piept. Soldatul sări peste el şi se repezi la 
pupitrul de control. Aruncă o privire pe datele afişate, se 
orienta şi apăsă pe butonul care deschidea poarta. 

Sistemul era blocat. 

Ca toţi soldaţii din trupa lui, şi acesta fusese instruit în 
toate sistemele de pe vapor şi le cunoştea modul de 
funcţionare. I se fixase pe retină imaginea lui Browning, 
cum îi fusese izbit trupul de pupitru. Se aplecă şi privi 
butonul mai atent. 

Blocat. Impins într-o parte. 

Poate în urma vreunei lovituri date de cizma lui 
Browning. Nu avea mult de reparat. Îşi luă arma şi lovi 
butonul. 

Butonul intră la locul lui. 


Anawak plutea într-o lume străină. 

In jurul lui se unduiau perdele de tentacule subţiri. Nu 
era sigur că fusese o idee bună să înoate în viermuiala aia, 
însă întrebarea era de prisos. Poate că masa gelatinoasă va 
reacţiona agresiv sau poate că nu. Era posibil şi să fie 
contaminată. Atunci oricum erau morţi cu toţii. 

În orice caz, orca îl va găsi mai greu aici. 

Extremităţile luminiscente se îndoiră spre el. Totul se 
puse în mişcare. Anawak se trezi aruncat de colo-colo. 
Impletitura de tentacule deveni mai deasă, şi deodată simţi 
unul din bice trecându-i peste faţă. 


Îl dădu la o parte. 

Se apropiară altele, care începură să-i pipăie capul şi 
corpul. Îşi simţea capul duduind. Plămânii începură să-l 
doară. Dacă nu va putea ieşi curând la suprafaţă, nu mai 
avea nici un sens să se opună creaturii. 

Apucă masa gelatinoasă cu ambele mâini şi încercă să o 
rupă. Avea senzaţia că se luptă cu un mănunchi de vipere. 
Organismul era ca un muşchi compact, extrem de flexibil şi 
în continuă metamorfozare. Tentaculele care tocmai se 
unduiseră în jurul lui se retrăgeau, pierzându-se în masa 
mare, care năştea în acelaşi moment altele. Chestia aia era 
complet imprevizibilă, şi momentan se părea că are o 
slăbiciune deosebită pentru Leon Anawak. 

Trebuia să iasă de acolo. 

Pe lângă el trecu un corp suplu, elegant. 

O figură surâzătoare. Unul dintre delfini. Anawak întinse 
instinctiv mâna spre aripioara dorsală. Fără să se 
oprească, delfinul ţâşni afară din masa de tentacule, 
luându-l cu sine. Putea să vadă din nou în jur. Se prinse 
bine de delfin şi deodată văzu orca apropiindu-se cu viteză 
din lateral. Delfinul se repezi în sus. În spatele lor fălcile 
uriaşe se  închiseră, ratându-i la milimetru, apoi 
străpunseră suprafaţa şi se îndreptară spre malul artificial. 


Soldatul apăsă pe buton. 

Era o reparaţie făcută cu patul armei, dar eficientă. 
Porţile de oţel se puseră încet în mişcare, eliberând barca. 
Aceasta începu din nou să se scufunde, trecând pe lângă 
organismul care pătrundea prin ecluză. Deepflight-ul căzu 
lent din burta vaporului şi dispăru în adâncul oceanului. 

Pentru o fracțiune de secundă, soldatul se gândi dacă nu 
ar fi fost mai bine să lase ecluza deschisă, însă ordinul 
primit suna altfel. Trebuia să o închidă, deci îşi făcuse 
datoria. Acum nici o barcă nu mai bloca porţile. Plăcile, 
acţionate de motoarele puternice ale ecluzei, se împinseră 
în organismul de grosimea unui copac, strivindu-l. 


Dintr-o mişcare, Peak ridică harponul. 


Tocmai îl văzuse pe Anawak. Părea că orca l-ar fi prins, 
dar omul apăru iarăşi, în timp ce animalul se mişca acum 
în direcţia opusă. Soldaţii traseră în spinarea neagră şi 
orca se scufundă. 

O omorâseră oare? 

— Se închid porţile, strigă soldatul de la pupitrul de 
control. 

Peak ridică mâna în semn că a înţeles şi păşi încet de-a 
lungul debarcaderului. Cerceta cu privirea partea opusă. 
Gloanţele nu aveau efect împotriva chestiei în formă de 
caracatiţă, şi nu avea curaj să tragă cu corp exploziv în 
masa gelatinoasă, câtă vreme mai erau oameni în bazin. 

Se apropie de margine. 


Greywolf urmase exemplul lui Anawak şi se băgase 
printre tentacule. Acum înota spre latura opusă a 
bazinului. După câţiva metri, organismul îi blocă drumul şi 
Greywolf fu nevoit să schimbe direcţia. 

Îşi pierduse complet simţul orientării. 

Simţi tentaculele apropiindu-se de el şi încolăcindu-i-se 
în jurul gâtului. Pe Greywolf îl apucă greaţa. Era complet 
dărâmat. Secvența morţii lui Delaware i se imprimase pe 
retină, o revedea iar şi iar. Rupse extremităţile gelatinoase 
de pe el, se întoarse şi încercă să scape. 

Se văzu deodată plutind deasupra ecluzei. Barca 
dispăruse. Văzu cum se închideau porţile, cum pătrundeau 
în țesătura gelatinoasă, tăind de-a dreptul membrul gros 
de câţiva metri. 

Reacţia organismului era clară. 

Nu îi plăcea. 


Un val de apă îl lovi pe Peak. Imediat în faţa lui se ridica 
orca. Prea surprins pentru a simţi teamă, Peak privi în 
fălcile roz. Fu azvârlit înapoi, în timp ce întreaga punte 
părea să sară în aer. Organismul se zbătea. Şerpi uriaşi se 
ridicau ca înnebuniţi până la tavan, se loveau de pereţi şi 
măturau debarcaderul. Peak îi auzi pe soldaţi ţipând şi 
trăgând, văzu corpuri învârtindu-se prin aer şi dispărând în 


bazin, apoi ceva îi reteză picioarele şi se prăbuşi pe spate. 
Tot aerul îi ieşi din plămâni. Corpul orcii năvălea spre el. 
Peak gemu, strânse din reflex harponul mai bine în mână şi 
fu tras în bazin dintr-o zvâcnitură. 

Se scufundă într-un vârtej de bule de aer. Picioarele îi 
erau prinse într-o masă ce scânteia albastru. Lovi cu 
harponul în ea şi menghina care îl ţinea strâns îi dădu 
drumul. Deasupra lui, orca se prăbuşea înapoi în apă. O 
undă de presiune uriaşă îl apucă pe Peak şi îl roti de mai 
multe ori în jurul axei. Văzu rândurile de dinţi ale balenei 
căscându-se la nici un metru de el, îi îndesă harponul în 
gură şi apăsă pe trăgaci. 

O clipă, totul păru să stea în loc. 

Din capul orcii răzbătu o detonare surdă. Nu deosebit de 
puternică, dar suficientă pentru ca lumea să se coloreze în 
roşu. Peak fu aruncat înapoi într-o masă de sânge şi bucăţi 
de carne. Făcu un salt, se lovi de peretele lateral şi se 
ridică înapoi pe debarcader dintr-o singură mişcare. 
Gâfâind, se târî de lângă marginea bazinului. Era sânge 
peste tot. Mâzgă roşie amestecată cu ţesut gras şi frânturi 
de oase. Încercă să se ridice, alunecă şi căzu din nou. Îl 
străpunse durerea. Piciorul stâng stătea într-o poziţie care 
nu prevestea nimic bun, dar pe moment nu îl interesa nici 
măcar asta. 

Se holba incredul la scena care se desfăşura în faţa lui. 

Organismul părea să o fi luat razna. Tentaculele 
şfichiuiau sălbatic. Dulapurile erau dărâmate, 
echipamentele zburau prin aer. Dintre soldaţi se vedea 
unul singur, care fugea de-a lungul debarcaderului 
trăgând, până când unul din braţe îl trase în apă. Peak se 
aplecă atunci când o formaţiune semitransparentă, nici 
şarpe, nici tentacul, care nu semăna cu nimic din ce văzuse 
el vreodată, trecu la mică distanţă pe deasupra capului 
său. Căscă ochii la vârful formaţiunii care se transformă în 
timpul zborului, luând, pentru câteva secunde, forma unui 
peşte, înainte de a se ramifica în aţe viermuitoare. În bazin 
păreau a fi animale mari, creşteau aripi dorsale care în 
momentul următor dispăreau, capete deformate îşi ridicau 


boturile în aer, ciudat de vâscoase şi de neterminate, se 
deformau şi cădeau înapoi în apă ca nişte corpuri lipsite de 
contur. 

Peak se frecă la ochi. Se înşela el sau scăzuse nivelul 
apei? In gălăgia generală se amestecase şi uruitul 
maşinilor, şi atunci pricepu: goleau puntea! Apa era scoasă 
din rezervoarele de balast. Pupa vasului Independence se 
ridică imperceptibil, în timp ce conţinutul bazinului 
portuar artificial curgea înapoi în mare. Extremităţile care 
loveau în toate părţile se retraseră. Brusc, fiinţa se retrase 
complet sub apă. Peak se ridică sprijinit de perete, îşi pipăi 
piciorul stâng şi se prăbuşi. Înainte să cadă la pământ, îl 
prinseră două mâini. 

— 'Ţine-te bine, spuse Greywolf. 

Peak se încleştă de umărul uriaşului şi încercă să se 
târască, şchiopătând. Cu toate că nici el nu era mic, i se 
părea că pe lângă Greywolf este slab şi neputincios. Peak 
gemu. Greywolf se hotări brusc şi îl ridică, fugind cu el în 
braţe de-a lungul debarcaderului spre malul artificial. 

— Stop, gemu Peak. Ajunge. Lasă-mă jos. 

Greywolf îl lăsă uşor pe podea. Erau chiar în faţa 
tunelului care ducea spre laborator. De aici puteau vedea 
întregul bazin. Peak observă că pereţii laterali ai 
delfinariului erau din nou la vedere. Pompele duduiau în 
continuare. Se gândi la oamenii din bazin, care probabil că 
erau morţi cu toţii, la soldaţi, la Delaware şi Browning... 

Anawak! 

Cercetă cu privirea suprafaţa apei. Unde era Anawak? 

leşi pufnind la suprafaţă, chiar în faţa malului. Greywolf 
se repezi spre el şi îl ajută să iasă pe uscat. Priviră cum 
apa continua să scadă. Acum distingeau o fiinţă mai mare, 
care emana o lumină mată albăstruie şi se învârtea în 
bazin de parcă ar fi căutat o cale de scăpare. Forma ei 
amintea de o balenă suplă sau de un şarpe de mare 
îndesat. Nu mai apăreau fulgere la suprafaţa corpului şi 
nu-i mai creşteau tentacule. Înota în fiecare colţ, şerpuia 
de-a lungul pereţilor, căutând repede şi sistematic ieşirea 
care nu exista. 


— Creatură împuţită! gâfâi Peak. Acum ajungi pe uscat. 

— Nu. Trebuie să o salvăm. Era vocea lui Rubin. Peak 
întoarse capul şi îl văzu pe biolog apărând din tunel. 
Tremura şi îşi ţinea mâinile încolăcite în jurul corpului, dar 
în priviri avea aceeaşi strălucire ca atunci când insistase 
să lase organismul să pătrundă pe vapor. 

— Să o salvăm? întrebă Anawak ca un ecou. 

Rubin se apropie cu paşi ezitanţi. Se uita atent la bazinul 
în care creatura se învârtea tot mai rapid. Nivelul apei mai 
era de cel mult doi metri. Fiinţa îşi lăţea suprafaţa 
corpului, probabil ca să compenseze adâncimea mică a 
apei. 

— Este o şansă unică, spuse Rubin. Nu înţelegeţi? 
Trebuie să decontaminăm imediat simulatorul de presiune. 
Scoatem racii, băgăm apă proaspătă şi cât mai mult din 
chestia asta. Asta este mult mai bună decât racii. Cu ea 
putem să... 

Dintr-o săritură, Greywolf fu lângă Rubin, îi puse ambele 
mâini în jurul gâtului şi apăsă. Biologul căscă gura şi ochii. 
Limba îi ieşi afară. 

— Jack! Anawak încercă să desfacă braţele lui Greywolf. 
Termină cu asta! 

Peak se ridică. Piciorul stâng îl susţinu. Se părea că nu 
este rupt, dar îl durea îngrozitor, aşa că nu putea face 
aproape nici un pas. Şi totuşi. Trebuia să facă ceva pentru 
imbecilul ăla, chiar dacă nu voia. 

— Jack, asta nu ne ajută cu nimic, strigă Peak. Dă-i 
drumul! 

Greywolf nu reacţionă. Îl ridică pe Rubin în aer. Faţa 
acestuia începu să devină albastră. 

— Destul, O'Bannon! 

Li ieşea din tunel însoţită de câţiva soldaţi. 

— Îl omor, spuse Greywolf calm. 

Comandanta se apropie şi-l apucă pe Greywolf de 
încheietura mâinii drepte. 

— Nu, O'Bannon, n-o vei face. Nu mă interesează ce ai 
de împărţit cu Rubin, dar munca lui este importantă. 

— Acum nu mai e. 


— O'Bannon! Nu mă pune în situaţia neplăcută de a îţi 
face vreun rău. 

Ochii lui Greywolf scânteiară. Privi spre Li. Ajunse 
probabil la concluzia că vorbea serios, pentru că îl lăsă pe 
Rubin încet la pământ şi-şi desprinse mâinile de pe gâtul 
lui. Biologul căzu horcăind în genunchi. Icnea şi scuipa. 

— Din cauza lui a murit Licia, spuse Greywolf pe un ton 
alb. 

Li încuviinţă. Deodată i se schimbă expresia feţei. 

— Jack, spuse aproape cu blândeţe. Îmi pare rău. îţi 
promit că moartea ei nu va fi în zadar. 

— Dar moartea e în zadar, răspunse Greywolf încet. Se 
întoarse. Unde sunt delfinii mei? 


Li ieşi pe debarcader, însoţită de oamenii ei. Peak era un 
idiot. De ce nu le dăduse oamenilor de la început arme cu 
explozibil? Pentru că nu se putea prevedea aşa ceva? 
Aiurea! Era tocmai ceea ce prevăzuse ea. O grămadă de 
probleme. Nu ştiuse sub ce formă vor apărea, dar că vor 
apărea asta era clar. Ştiuse asta înainte ca primii oameni 
de ştiinţă să-şi facă apariţia la Chateau şi luase măsurile 
necesare. 

În bazin mai erau doar câteva bălți. Priveliştea era 
teribilă. Chiar sub picioarele lor, la patru metri adâncime, 
zăcea cadavrul orcii. Unde fusese capul cu botul înarmat 
de dinţi, era acum o mâzgă roşie. Ceva mai departe văzu 
trupurile nemişcate ale unor soldaţi. Nu se mai vedeau 
decât trei delfini. Probabil că ceilalţi, cuprinşi de panică, 
preferaseră să părăsească vasul când ecluza era încă 
deschisă. 

— E o mare porcărie, spuse Li. 

Chestia lipsită de formă din mijlocul bazinului abia dacă 
se mai clintea. Căpătase o culoare de un alb palid. La 
margini, unde o înconjurau ultimele resturi de apă, se 
formau tentacule scurte, care se târau pe jos ca nişte 
vipere. Fiinţa era pe moarte. Oricât de neobişnuită ar fi 
fost capacitatea sa de a-şi modifica forma şi de a-şi trimite 
tentaculele peste apă, acum situaţia ei părea a fi fără 


scăpare. Partea de sus a muntelui de gelatină dădea 
primele semne de descompunere. Picura deja un lichid 
limpede, ca o ceară. 

Li îşi aminti că acest colos eşuat nu era o singură fiinţă, 
ci un conglomerat din miliarde şi miliarde de unicelulare, 
care tocmai îşi pierdeau coerenţa. Rubin avea dreptate. 
Trebuia să pună în siguranţă o cantitate cât mai mare. Cu 
cât se mişcau mai repede, cu atât va supravieţui o 
cantitate mai mare. 

Anawak se duse lângă ea, fără un cuvânt. Li cerceta în 
continuare bazinul. Nu băgă în seamă corpul atârnat al lui 
Roscovitz, mai bine zis ce mai rămăsese din el. Zări cu 
coada ochiului o mişcare pe fundul bazinului, merse până 
la capătul debarcaderului şi cobori pe scară. Anawak o 
urmă. Ceva îi atrăsese atenţia, ceva care acum li se 
ascundea privirilor. Păşi la o distanţă respectuoasă în jurul 
torsului lui Roscovitz, care începuse să emane un miros 
neplăcut, când îl auzi pe Anawak strigând-o de pe cealaltă 
parte. Se grăbi în jurul muntelui de gelatină şi aproape că 
se împiedică de Browning. 

Tehniciana zăcea cu ochii larg deschişi sub fiinţa care se 
topea. 

— Ajutaţi-mă, spuse Anawak. 

O scoaseră împreună pe femeie de sub masa de gelatină. 
Chestia lipicioasă se lăsă desprinsă cu greu de picioarele 
ei. Li avu impresia că moarta era neobişnuit de grea. Faţa 
îi strălucea ca dată cu lac, iar Li se aplecă deasupra ei 
pentru a o examina mai bine. 

Browning se ridică în fund. 

— La dracu’! 

Li sări înapoi şi văzu cum faţa lui Browning începe să 
zvâcnească epileptic şi să se strâmbe. Tehniciana îşi smuci 
braţele în sus, deschise gura şi căzu înapoi pe spate. 
Degetele se îndoiră ca nişte gheare. Azvârli din picioare, 
îşi îndoi spatele şi scutură de mai multe ori puternic din 
cap. 

Nu se poate! Nu se poate aşa ceva! 

Li era trecută prin multe, dar acum o cuprinse groaza. 


Rămase holbată la cadavrul viu, în timp ce Anawak se 
ghemui lângă Browning cu un dezgust evident. 

— Jude, spuse încet. Ar trebui să vedeţi asta. 

Li îşi învinse scârba şi se apropie. 

— Aici, spuse Anawak. 

Privi cu mai multă atenţie. Stratul lucios de pe faţa lui 
Browning începu să se scurgă şi deodată Li înţelese ce era. 
Tentacule picurânde se întindeau pe umerii şi pe gâtul 
tehnicienei, dispărându-i în urechi... 

— A pătruns în ea, şopti Li. 

— Chestia asta încearcă să o controleze, încuviinţă 
Anawak. Era cenuşiu la faţă, ceea ce pentru un inuk 
reprezenta o schimbare de culoare remarcabilă. Probabil 
că intră peste tot şi se familiarizează cu organele ei. Doar 
că Browning nu este balenă. Presupun că un rest de 
electricitate din creierul ei reacţionează la încercarea de a 
pune stăpânire pe ea. Anawak făcu o pauză. Se va termina 
în orice moment. 

Li nu zise nimic. 

— Comandă toate funcţiile posibile ale creierului, spuse 
Anawak. Dar nu poate pricepe ce este un om. Anawak se 
ridică în picioare. Browning este moartă, generale. Ceea 
ce vedem aici este un experiment pe terminate. 


Heerema, La Palma, Insulele Canare 


Bohrmann privea sceptic costumele din mica staţie de 
scufundare. Învelişuri argintii şi sclipitoare cu căşti 
prevăzute cu vizoare, articulaţii realizate pe segmente şi 
cleşti. Atârnau într-un container mare de oţel, holbându-se 
în gol. 

— Nu mă gândeam că o să zburăm pe lună, spuse 
Bohrmann. 

— Gaaraaad! Frost râse. La patru sute de metri 
adâncime este ca pe lună. Tu ai vrut neapărat să mergi, 
aşa că să nu aud văicăreli. 

Frost ar fi vrut de fapt să-l ia pe van Maarten cu el la 
scufundare, însă Bohrmann le atrăsese atenţia că 


olandezul se descurca cel mai bine cu sistemele de pe 
Heerema şi că era nevoie de el sus. Sugera astfel că jos 
era posibil să apară dificultăţi. 

— În afară de asta, observase el, nu îmi place să văd 
cum umblaţi pe acolo. Puteţi să fiţi voi scafandri 
nemaipomeniţi, dar tot eu sunt ăla care se pricepe la 
hidrati. 

— De aceea ar trebui să rămâi aici, replică Frost. Tu eşti 
expertul nostru în hidraţi. Dacă pățeşti ceva, rămânem fără 
expert. N 

— Ba nu. Íl avem pe Erwin. Se pricepe la fel de bine ca 
şi mine. Chiar mai bine. 

Intre timp, sosise şi Suess din Kiel. 

— Dar scufundarea nu este o plimbare, spuse van 
Maarten. Aţi mai făcut scufundări? 

— De câteva ori. 

— Vreau să zic, aţi coborât la adâncimi serioase? 

Bohrmann ezită. 

— Am coborât la 50 de metri. Scufundare convenţională 
cu rezervorul de oxigen. Dar sunt într-o condiţie fizică 
excelentă. Şi nu sunt nici tâmpit, adăugă căpos. 

Frost se gândi. 

— Doi bărbaţi puternici sunt suficienţi, spuse el. Luăm 
încărcături mici de explozibil... 

_ — Deja aţi început! strigă Bohrmann îngrozit. 
Incărcături de explozibil. 

— În regulă, în regulă! Frost ridică mâinile. Văd că nu se 
poate fără tine. Vii cu mine. Dar o să fie vai de tine dacă 
îmi plângi în urechi când va deveni inconfortabil. 

Se aflau în interiorul pontonului de la babord, la 18 
metri sub nivelul apei. Pontoanele erau inundate, însă van 
Maarten izolase o zonă mică legată de platformă prin nişte 
scări. Pe aici fusese scufundat şi robotul. Pentru că van 
Maarten ştia că nici scufundările cu echipaj la sute de 
metri adâncime nu erau excluse, nici măcar nu se mai 
complicase cu aparatele de scufundare convenţionale, 
comandând în schimb costumele la Nuytco Research în 
Vancouver, o întreprindere cunoscută pentru inovațiile ei 


absolute. 

— Par a fi grele, spuse Bohrmann. 

— 90 de kilograme, în special titaniu. Frost mângâie una 
din căşti aproape afectuos pe vizorul de sticlă. Un astfel de 
exosuit e o chestie grea, dar sub apă nici nu vei observa. 
Te poţi mişca cu el în sus şi-n jos, cum doreşti. Costumul 
este alimentat cu aer, care te învăluie complet, astfel încât 
nu poate fi vorba de modificarea nitrogenului în sânge. 
Prin chestia asta scapi de pauzele alea stupide pentru 
decompresie. 

— Are labe. _ 

— Genial, aşa-i? În loc să te scufunzi ca o piatră, înoţi ca 
omul-amfibie. Frost arătă spre numeroasele inele de la 
încheieturi. Construcţia îţi lasă destulă libertate în mişcări 
şi la o adâncime de patru sute de metri. Mâinile sunt 
protejate în aceste semisfere. N-are mănuşi, sunt prea 
sensibile, însă ambele braţe se termină cu un sistem de 
prindere dirijat prin computer. Senzorii îi conferă un fel de 
simţ tactil artificial în interior. Îţi poţi scrie testamentul cu 
el, atât de fin reacţionează. 

— Cât putem rămâne acolo jos? 

— 48 de ore, spuse van Maarten. Văzând expresia 
speriată a lui Bohrmann, râse. Nici o teamă, nu veţi avea 
nevoie de atâta timp. Arătă spre doi roboţi în formă de 
torpilă, fiecare lung de un metru jumătate, cu elice şi vârf 
de sticlă. Din partea lor superioară ieşea o frânghie lungă 
de câţiva metri, care se termina într-o consolă cu mâner, 
display şi taste. Aştia sunt trackhounds. Câinii voştri de 
vânătoare, AUV-uri. Sunt programate să vă ducă pe insula 
de lumini. Precizia este de câţiva centimetri, aşa că nu 
încercaţi să vă orientaţi voi, lăsaţi-vă pur şi simplu traşi 
după ei. Chestiile astea ating patru noduri, în trei minute 
sunteţi jos. 

— Cât de sigură este programarea? întrebă Bohrmann 
sceptic. 

— Foarte sigură. Aceşti trackhounds au diverşi senzori 
pentru stabilirea adâncimii de scufundare şi a poziţiei 
proprii. În nici un caz nu o să vă rătăciţi, şi dacă vă iese 


ceva în cale, atunci îl vor ocoli. De la consola aflată la 
capătul frânghiei activaţi programarea. Dus, întors, este 
foarte simplu. Tasta cu 0 porneşte elicea, fără să activeze 
vreo programare. In acest caz puteţi dirija trackhound-ul 
cu joystickul de dedesubt, şi căţeluşul ăsta fuge unde vreţi. 
Alte întrebări? 

Bohrmann scutură din cap. 

— Atunci porniţi! 

Van Maarten îi ajută să-şi pună costumele. În exosuit 
intrai printr-o fantă aflată pe spatele costumului, pe care 
erau montate cele două rezervoare cu aer. Bohrmann se 
simţea ca un cavaler în armură completă, care vrea să 
meargă la plimbare pe lună. Când se închise costumul, se 
văzu izolat de orice zgomot, apoi auzi ceva. Prin vizorul 
mare şi curbat îl văzu pe Frost vorbind în costumul lui şi îi 
auzi vocea tunând în cască. Şi zgomotele exterioare 
ajungeau din nou până la urechea lui. 

— Radio, explică Frost, e mai bine decât să dai din 
mâini. 'Te descurci cu braţele? 

Bohrmann îşi mişcă degetele în sferă. Mâna artificială cu 
cleşti îi urma toate mişcările. 

— Cred că da. 

— Încearcă să apuci consola pe care ţi-o întinde van 
Maarten. 

Reuşi de la prima încercare. Bohrmann respiră uşurat. 
Dacă totul era aşa de simplu ca acţionarea cleştilor, era 
bine. 

— Încă ceva. La nivelul taliei vezi un dreptunghi, un 
întrerupător plat. Este un POD. 

— Un ce? 

— Nu-i ceva care să te preocupe prea mult sau să te 
sperie. E o măsură de siguranţă. E puţin probabil să 
ajungem într-o asemenea situaţie, dar îţi voi spune totuşi 
la ce foloseşte. Pentru a o activa, trebuie doar să o loveşti 
puternic. OK? 

— Ce înseamnă POD? 

— O facilitate pentru scufundare. O să-ţi explic odată. 

— Chiar aş vrea să ştiu... 


— Mai târziu. Eşti pregătit? 

— Pregătit. 

Van Maarten deschise tunelul ecluzei. La picioare li se 
revărsă apa albastră, luminată. 

— Te laşi pur şi simplu să cazi înăuntru, îi spuse. Eu 
arunc trackhound-ul după aceea. Aşteptaţi până ieşiţi din 
ecluză, atunci activaţi trackhound-ul. Pe rând, Frost 
primul. 

Bohrmann îşi împinse labele peste margine. Şi cea mai 
mică mişcare făcută în costumul acela era un exerciţiu de 
forţă. Inspiră adânc şi se lăsă să cadă înainte. Apa îl lovi în 
faţă. Se rostogoli o dată peste cap, văzu luminile ecluzei 
trecând pe deasupra lui şi ajunse din nou în poziţie 
verticală. Se lăsă încet în jos şi ieşi din canalul ecluzei 
afară în mare, unde ateriză în mijlocul unui banc de peşti. 
Trupurile strălucitoare se împrăştiară cu miile, formară o 
spirală vie şi se strânseră apoi la un loc. Bancul îşi 
modifică forma de mai multe ori consecutiv, se alungi şi 
dispăru. Bohrmann văzu trackhound-ul alături şi se 
scufundă în continuare. Ecluza lumina deasupra lui pe 
carena întunecată a pontonului. Bătu din labe şi observă că 
poziţia i se stabilizează. Greutatea costumului nu se mai 
simţea deloc. De fapt, se simţea deosebit de bine. O barcă 
subacvatică portabilă. 

Frost îl urma, învăluit într-un cocon de bule de aer. Se 
lăsă în jos până ajunse în dreptul lui Bohrmann şi îl privi 
prin vizorul căştii. Abia acum înregistra Bohrmann 
amănuntul că americanul îşi păstrase şapca de baseball pe 
cap. 

— Cum te simţi? îl întrebă Frost. 

— Ca fratele mai mare al lui R2-D2. 

Frost râse. Elicea de la trackhound începu să se învârtă. 
Brusc, robotul îşi cobori nasul şi îl trase pe biolog în jos. 
Bohrmann acţionă programarea. Simţi o smucitură şi se 
răsturnă înainte. Dintr-odată se făcu întuneric. Van 
Maarten avea dreptate. Într-adevăr, mergea rapid. După 
scurt timp, în jur domnea deja întuneric deplin. Nu se 
vedea nimic, în afară de lumina difuză împrăştiată de câini. 


Spre surpriza lui, întunericul îl nelinişti. De sute de ori 
stătuse în faţa monitoarelor supraveghind scufundarea 
roboților care pătrundeau în adâncurile abisale sau şi mai 
departe. Fusese împreună cu Alvin, submarinul legendar, 
la 4 000 de metri adâncime. Şi totuşi, era cu totul altceva 
să fii băgat în costumul ăsta şi să fii tras în necunoscut de 
un câine electronic. 

Nu putea decât să spere că era bine programat, altfel ar 
fi ajuns cine ştie unde. 

Reflectoarele luminară ploaia de plancton. Continuă 
coborârea abruptă. În casca lui Bohrmann se auzea 
zumzetul electronic provenit de la trackhound. Ceva mai în 
faţă, observă o fiinţă filigrană care plutea în noapte cu 
mişcări încete, pulsânde. Era de o frumuseţe incredibilă, o 
meduză de ocean, care emitea semnale luminoase 
concentrice aidoma unei nave spaţiale. Bohrmann spera să 
nu fie cumva vorba despre semnale care indică spaima faţă 
de vreun monstru care o urmăreşte. Meduza dispăru din 
raza lui vizuală. Se aprinseră şi alte meduze în depărtare, 
şi deodată chiar în faţa lui se desfăşură un nor alb, care 
străfulgera. Bohrmann se sperie. Dar norul era alb, şi nu 
albastru, iar cel care-l provocase avu o luminiscenţă slabă 
înainte de a dispărea înăuntru. Bohrmann înţelese ce era 
în faţa lui. Era o Mastigotheutis, o sepie care în mod 
obişnuit se găsea doar la vreo 1 000 de metri adâncime. 
Avea sens să împroaşte cerneală albă împotriva 
atacatorilor, cerneala neagră nu i-ar fi fost de nici un 
ajutor în bezna din adâncuri. 

Câinele trăgea în continuare. 

Bohrmann căută insula de lumini în hăul din faţa sa, însă 
nu era decât întunericul nesfârşit, exceptând punctul 
luminos care alerga în faţa lui Frost. Dacă alerga. La fel de 
bine ar fi putut sta pe loc. Două lumini oprite, a lui şi a lui 
Frost, într-un cosmos lipsit de stele. 

— Stanley? 

— Ce este? 

Promptitudinea răspunsului îl linişti. 

— În curând ar trebui să vedem ceva, nu-i aşa? 


— Eşti prea nerăbdător, prietene. Uită-te pe display. Am 
făcut abia două sute de metri. 

— Ah! Clar, desigur. 

Bohrmann nu îndrăzni să-l întrebe pe Frost dacă avea 
încredere în programarea făcută câinilor artificiali care îi 
conduceau, aşa că tăcu şi se strădui să ignore nervozitatea 
care îl încerca. Incepu să-şi dorească să apară vreo 
meduză, dar nu se văzu nimic. Robotul zumzăia de zor, şi 
brusc îşi schimbă direcţia de înaintare. 

În faţă era ceva. Bohrmann privi mai atent. În depărtare 
se distingea o sursă de lumină. La început putea fi doar 
ghicită, apoi apăru ca o formă dreptunghiulară difuză. 

Simţi o uşurare teribilă. Bravo, îi venea să spună. Bravo, 
căţel! Bun căţel! 

Ce mică părea insula! 

În timp ce se gândea la asta, insula de lumini veni mai 
aproape, deveni mai luminoasă şi putu distinge detaliile, 
spoturi izolate rânduite de-a lungul sistemului de bare. 
Continuară să se apropie, şi deodată insula atârna uriaşă şi 
strălucitoare deasupra lor. Bineînţeles că, în realitate, ei 
pluteau deasupra insulei, însă zborul cu capul în jos 
amestecase susul cu josul, astfel încât acum văzură şi 
terasa atârnând peste capetele lor. Văzu scurt silueta lui 
Frost, o umbră trasă de lesă de o torpilă, care se prăbuşea 
spre terenul de fotbal scăldat în lumină. Totul se întindea 
cu claritate în faţa lor. Terasa coastei, trompa de aspirare, 
al cărei corp negru de şarpe se înălța din sânul 
întunericului, stâncile care îi blocau intrarea... 

Colcăiala viermilor. 

— Opreşte-ţi câinele, până nu dai buzna în orga de 
lumini, îi spuse Frost. Ultimii metri îi străbatem înot. 

Bohrmann mişcă degetele mâinii libere şi încercă să 
acţioneze câmpul de taste cu greiferul. De data asta se 
dovedi mai puţin îndemânatic. Nu reuşi din prima şi zbură 
pe lângă Frost, care încetinise. 

— Hei, Garaad! Unde dracu' mergi? 

Incercă din nou. Greiferul alunecă întâi, apoi reuşi în 
sfârşit să oprească trackhound-ul. Bohrmann mişcă din 


labe şi se trezi în poziţie orizontală. Se apropiase într- 
adevăr cam tare de insula de lumini, ce se întindea, 
nesfârşită, în toate părţile. După câteva secunde recăpătă 
noţiunea de sus şi jos, şi realiză că insula şi coasta se aflau 
sub el. 

Înotă cu mişcări regulate spre furtunul blocat şi se lăsă 
lângă el. Insula de lumini plutea acum la vreo 
cincisprezece metri deasupra lui. Viermii  începură 
numaidecât să se târască peste labele lui. Se silea să-i 
ignore. Nu aveau cum să afecteze materialul din care era 
confecţionat costumul, şi, de fapt, erau doar scârboşi. Un 
asemenea vierme nu putea fi periculos pentru nici o fiinţă 
de mărimea lui. 

Pe de altă parte, ce puteau şti despre un vierme care 
nici nu ar fi trebuit să existe? 

Trackhound-ul se lăsase lângă el pe pământ. Bohrmann 
îl parcă pe o stâncă ieşită în afară şi privi în susul 
furtunului. Bucăţi de lavă neagră de mărimea unui om 
blocau elicele motoarelor. Asta se putea rezolva. Işi făcea 
mai multe griji pentru bucata care împingea trompa în 
stâncă. Să fi avut vreo patru metri înălţime. Bohrmann se 
îndoia că îl vor putea mişca din loc ei doi, chiar în 
condiţiile în care sub apă totul era mai uşor, iar lava era 
poroasă şi uşoară. 

Frost i se alătură. 

— Respingător, spuse scârbit. Fii lui Lucifer, peste tot. 

— Ce ai spus? 

— Viermii! Foşgăiala asta! Pedepsele biblice. Ei bine, 
ştergem cu buretele. Eu propun să ne apucăm de bucăţile 
mai mici şi să vedem cât apucăm să facem. Van Maarten? 

— Sunt aici, se auzi vocea ca de tablă a lui van Maarten. 
Bohrmann uitase complet că erau în legătură şi cu 
Heerema. _ 

— Vom începe să strângem puţin pe aici. În primul rând 
eliberăm motoarele. Poate că va fi de ajuns şi furtunul se 
va putea elibera prin forţe proprii. 

— În regulă. Vă simţiţi bine, doctore Bohrmann? 

— Totul este excelent. 


— Să aveţi grijă. 

Frost arătă spre o piatră aproape rotundă, care bloca 
articulaţia rotativă a uneia din elice. 

— Incepem cu asta. 

Încercară să rostogolească piatra într-o parte. După ce 
traseră o vreme de ea, piatra alunecă, eliberă motorul şi 
strivi câteva sute de viermi. 

— Daaa, spuse Frost mulţumit. 

Alte două bucăţi se lăsară îndepărtate în acelaşi mod. 
Piatra următoare era mai mare, însă după câteva minute 
se rostogoli şi ea într-o parte. 

— Ce puternici suntem sub apă, se bucură Frost. Jan, 
mai avem de eliberat un singur motor. Nu par să fie 
avariate. Poţi să le mişti de la articulaţie? Nu le porni, 
încearcă doar să le roteşti! 

Se scurseră câteva secunde, după care se auzi un 
zgomot de tors. Una dintre turbine se învârtea în 
articulaţie. Imediat începură să se învârtă şi celelalte. 

— Foarte bine, strigă Frost. Acum faceţi o încercare. 
Porniţi-le! 

Se îndepărtară câţiva metri de furtun, ca măsură de 
siguranţă, şi priviră cum porneau elicele. 

Furtunul zvâcni, dar nimic altceva nu se întâmplă. 

— Alarmă falsă, spuse van Maarten. 

— Da, văd şi eu. Frost se uita la ele nemulţumit. Mai 
încercaţi. Învârtiţi în altă direcţie. 

Nici aşa nu funcţionă, în schimb elicele începură să 
ridice noroiul. Apa deveni tulbure. 

— Stop! Bohrmann făcu semne cu braţele sale 
segmentate. Opriţi acolo sus! Nu are nici un sens, ne 
stricaţi doar vizibilitatea. 

Elicele se opriră. Noroiul se împrăştie, lăsând în urmă 
striuri deschise la culoare. Din partea de jos a furtunului 
abia dacă se mai vedea ceva. 

— Bine. Frost deschise o cutie plată de pe marginea 
costumului şi scoase două obiecte de mărimea unor 
creioane. Problema o constituie bolovanul ăsta uriaş. Ştiu 
că nu o să-ţi placă, Garraad, dar trebuie să aruncăm în aer 


porcăria asta. 

Privirea lui Bohrmann se plimbă la viermii care puneau 
din nou stăpânire pe pământul ce fusese curăţat cu 
furtunul. 

— Este riscant, îi răspunse. 

— Punem o încărcătură mică. Eu propun să o plasăm la 
bază, acolo unde bucata de stâncă s-a înfipt în pământ. 
Cum s-ar spune, îi smulgem picioarele. 

Bohrmann îşi luă avânt şi pluti un metru în sus, în 
direcţia bolovanului. În jurul lui apa era tot mai tulbure şi 
mai plină de mâl. Aprinse lampa de pe cască şi cobori în 
norul de sediment. Se lăsă cu prudenţă într-un genunchi şi 
îşi apropie casca de locul în care bucata de stâncă se 
înfipsese în pământ. Mătură viermii la o parte cu greiferul. 
Unii îşi deschideau fulgerător botul plin de cârlige şi 
încercau să se prindă de membrele sintetice. Bohrmann îi 
scutură de pe el şi cercetă structura de sediment. Văzu 
vinişoarele fine, de un alb murdar. Când îşi băgă înăuntru 
greiferul, pietrele din jur se fărâmiţară, eliberând bule 
fine. 

— Nu, spuse Bohrmann. Nu e o idee bună. 

— Ai tu alta? 

— Da. Luăm o încărcătură mai mare, căutăm găuri şi 
deschizături în treimea inferioară a bolovanului şi o 
detonăm acolo. Cu ceva noroc, cade partea de sus, fără ca 
baza să aibă de suferit. 

— În regulă! 

Frost i se alătură în norul de sediment. Urcară. 
Vizibilitatea se îmbunătăţi. Incepură să cerceteze stânca, 
în căutarea unui loc mai bun. În cele din urmă, Frost găsi o 
crestătură mai adâncă şi îndesă înăuntru ceva ce semăna 
cu o gumă tare, cenuşie. Apoi înfipse în ea un beţişor de 
grosimea unui creion. 

— Asta ar trebui să ajungă, spuse mulţumit. Se va 
cutremura serios. Ar trebui să stăm suficient de departe. 

Fiecare îşi porni trackhound-ul şi se lăsă tras până la 
marginea zonei luminate. Câţiva metri mai încolo, coasta 
se pierdea într-o beznă totală. Particulele din apă erau în 


număr moderat, astfel încât undele luminoase abia dacă 
erau reflectate de alge şi alte substanţe plutitoare, şi totuşi 
trecerea se făcea abrupt. Lumina dispărea sub apă în 
ordinea lungimilor de undă, întâi roşul după doi sau trei 
metri, apoi portocaliul, după care şi galbenul. La peste 
zece metri se mai vedea doar verde şi albastru, până când 
absorbţia şi difuzia înghiţeau şi acest rest. Începând de 
acolo, lumea înceta să mai existe. 

Bohrmann simţi o împotrivire lăuntrică să părăsească 
siguranţa relativă a suprafeţei luminate pentru a se 
aventura în nefiinţa absolută. Constată uşurat că Frost nu 
considera necesar să pună o distanţă mai mare între ei şi 
explozibil. Acolo unde albastrul se pierdea într-un negru de 
cerneală, descoperi în perete umbra unei deschizături. 
Poate că în spatele ei se afla o peşteră. Îşi imagină cum 
această rocă se scursese odată roşie şi fierbinte ca un terci 
vâscos care se răcea încet, încremenind în forme bizare. I 
se făcu deodată frig. Îngheţă la gândul că ar fi nevoit să 
rămână acolo jos o viaţă întreagă. 

Privi în sus spre insula de lumini. În jurul reflectoarelor 
albe de pe grilaj nu se vedea nimic, cu excepţia unei aure 
albastre. 

— Bine, spuse Frost. Haide s-o facem. 

Apăsă pe buton. 

Din mijlocul bucății de stâncă ţâşni un val mare de bule 
amestecate cu aşchii şi praf. In casca lui Bohrmann se auzi 
un vâjâit. Se văzu un inel întunecat lărgindu-se, îi urmară 
şi alte bule, care îndepărtară bucăţile căzute în toate 
părţile. 

Bohrmann îşi ţinu răsuflarea. 

Încet, extrem de încet, partea de sus a stâncii începu să 
se încline. 

— Daa, strigă Frost. Dumnezeu mi-e martor! 

Stânca cădea tot mai repede, trasă în jos de propria 
greutate. Se rupse la mijloc peste jumătatea care mai 
stătea încă în picioare, căzu lângă furtun şi produse un nor 
nou, şi mai mare. Frost reuşi să sară de bucurie în ciuda 
greutăţii costumului de pe el, dând în acelaşi timp din 


mâini. Arăta ca Armstrong, care sărea pe lună pentru 
America. 

— Aleluia! Hei, van Maarten! Mijnheer! Am învins 
rahatul ăla. Băgaţi viteză, încercaţi-vă norocul! 

Bohrmann spera din tot sufletul să nu urmeze şi alte 
prăbuşiri în urma şocului. În noroiul care se ridicase auzi 
pornind motoarele şi deodată furtunul începu să se mişte. 
Se îndoi, apoi gura furtunului se ridică din norul de 
sedimente precum capul unui vierme gigantic şi începu să 
urce lent. Deschizătura se întoarse întâi spre el, apoi în 
direcţia opusă, de parcă ar fi studiat împrejurimile. Dacă 
nu ar fi ştiut ce este chestia aia din faţa lui, Bohrmann s-ar 
fi crezut pe jumătate mâncat. 

— A mers! strigă Frost. 

— Sunteţi cei mai tari, observă van Maarten sec. 

— Asta nu e nici o noutate, îl asigură Frost. Opriţi-l din 
nou, înainte să mă mănânce pe mine sau pe Garraad. Ne 
mai uităm o dată la locul unde a fost blocat. Apoi venim 
sus. 

Furtunul mai urcă puţin, îşi lăsă botul în jos şi se 
bălăngăni lipsit de viaţă în lumină. Frost plecă înot. 
Bohrmann îl urmă. Privi spre insulă şi înapoi. Ceva îl irita, 
fără să poată spune despre ce este vorba. 

— E tulbure chestiunea asta, spuse Frost referindu-se la 
nor. Vezi care-i treaba, Garraad! Tu vezi mai multe decât 
mine în fiertura asta. 

Bohrmann îşi aprinse reflectoarele de pe trackhound. 
Apoi se răzgândi şi le stinse. 

Ce era asta? Îi jucau simţurile vreo festă? 

Privirile îi alunecară din nou spre insula de lumini. De 
data asta o privi mai mult timp. I se părea că reflectoarele 
dădeau acum mai multă lumină decât înainte, dar asta era 
imposibil. Luminaseră tot timpul la capacitate maximă. 

Nu era vorba de reflectoare. Aura albastră era cauza. Se 
mărise. 

— Ai văzut? Bohrmann arătă cu o mână spre insulă. 
Frost se uită în direcţia indicată. 

— Nu văd... Frost tăcu brusc. Aşa ceva! 


— Lumina, spuse Bohrmann. Lumina albastră. 

— Ariel şi Uriel, şopti Frost. Ai dreptate. Se întinde. 

În jurul insulei se formase un halou mare, de un 
albastru-închis. Distanţele puteau fi estimate cu greu sub 
apă, din moment ce indicele de refracție al apei făcea ca 
totul să pară cu o pătrime mai aproape şi cu o treime mai 
mare decât era de fapt, însă în mod evident sursa luminii 
albastre se afla la o distanţă considerabilă în spatele 
insulei. Lămpile de halogen de pe grilaj îl orbeau. Cu toate 
astea, lui Bohrmann i se păru că vede fulgerând. Apoi 
albastrul îşi pierdu brusc din intensitate, slăbi şi se stinse. 

— Asta nu-mi place deloc, spuse Bohrmann. Cred că ar 
trebui să plecăm de-aici. 

Frost nu-i răspunse. Continua să fixeze insula. 

— Stan? Auzi? Ar trebui să... 

— Nu fi aşa grăbit, răspunse Frost încet. Tocmai primim 
musafiri. 

Arătă spre marginea superioară a insulei. Două umbre 
alungite tocmai treceau în viteză pe acolo. Burţi luminate 
în albastru. În momentul următor dispăruseră. 

— Ce-a fost asta? 

— Rămâi calm, băiete. Porneşte-ţi POD-ul. 

Bohrmann apăsă pe senzorul de pe burta exosuit-ului. 

— N-am vrut să te neliniştesc, spuse Frost. Mă gândeam 
că, dacă îţi spun la ce foloseşte, devii nervos şi te uiţi tot 
timpul după... 

Nu apucă să spună mai mult. Din mijlocul grilajului 
ţâşniră două trupuri ca două torpile. Bohrmann văzu 
capetele cu formă bizară. Animalele veneau direct spre ei, 
cu viteză incredibilă şi maxilarele împinse în faţă, cu 
boturile larg deschise. Frica îi cuprinse inima ca un pumn 
de gheaţă. Se desprinse de pământ, pluti înapoi şi îşi feri 
capul cu braţele. Nici una din reacţiile astea nu avea sens 
cu adevărat, însă instinctele preistorice triumfară asupra 
spiritului său civilizat şi supertehnologizat. li dictau să 
tipe, şi Bohrmann făcu întocmai. 

— Nu-ţi pot face nimic, spuse Frost rostind cuvintele 
apăsat. 


Cu puţin înainte de a ajunge la ei, atacatorii schimbară 
direcţia. Bohrmann se luptă să ia aer şi să-şi controleze 
atacul de panică. Frost înota alături de el, cu lovituri 
rapide de labe. 

— POD-ul este testat, funcţionează. 

— Ce mama dracului este POD-ul ăsta? 

— Un Protective Ocean Device. Cea mai bună apărare 
împotriva rechinilor. POD-ul produce un câmp electric care 
te înconjoară ca un zid protector. Nu se pot apropia de tine 
la mai mult de cinci metri. 

Bohrmann  gâfâia, încercând să depăşească şocul. 
Animalele dispăruseră în spatele insulei, descriind un cerc 
larg. 

— Ăştia au fost mai aproape de cinci metri, spuse 
recăpătându-şi glasul. 

— Doar prima dată. Acum şi-au învăţat lecţia. Linişteşte- 
te! Rechinii dispun de organe electrosenzoriale extrem de 
sensibile. Câmpul îi stimulează excesiv, deranjându-le 
sistemul nervos. Le provoacă crampe musculare 
dureroase. Am momit rechini albi şi rechini-tigru, după 
care am activat POD-ul şi nu au putut străpunge câmpul. 

— Doctor Bohrmann? Stanley? se auzi vocea lui van 
Maarten. Sunteţi în regulă? 

— Totul e în ordine, spuse Frost. 

— Cu sau fără POD, ar trebui să veniţi sus. 

Ochii lui Bohrmann cercetau cu nervozitate insula de 
lumini. Ştia în mare ce îi povestea Frost aici. Rechinii 
dispuneau pe partea din faţă a capului de mici adâncituri, 
electro-receptori numiţi şi ampule Lorenzini. Cu ajutorul 
lor percepeau şi cele mai slabe impulsuri electrice, cum ar 
fi cele provocate de mişcările musculare ale altor animale. 
Dar nu ştia că exista un POD care putea perturba acest 
simţ electric. 

— Erau rechini-ciocan, spuse Bohrmann. 

— Şi încă mari, da. Fiecare avea vreo patru metri, cred. 

— La dracu. 

— La rechinii-ciocan funcţionează deosebit de bine. 
Frost chicoti. Uită-te la capul ăla pătrat. Au mai multe 


ampule decât orice alt rechin. 

— Şi acum? 

Văzu o mişcare. Cei doi rechini îşi făcură din nou 
apariţia din întunericul din spatele insulei. Bohrmann nu 
se clinti. Observă animalele pregătindu-se de atac. Se 
năpustiră spre ei hotărâți, fără mişcările tipice de 
pendulare a capului, prin care rechinii o luau prin apă pe 
urmele mirosului. Apoi brusc se opriră, de parcă ar fi dat 
de un zid. Boturile li se deformară. Înotară dezorientaţi în 
direcţia opusă, apoi se întoarseră şi începură să dea 
târcoale nervoşi scafandrilor, dar păstrând o distanţă 
respectuoasă. 

Într-adevăr, funcţiona. 

Frost avusese dreptate. Fiecare exemplar măsura pe 
puţin patru metri. Corpul era tipic rechinilor. Capul însă 
avea acea formă ciudată, de unde li se trăgea şi numele. 
Părţile laterale erau alungite în nişte aripi turtite, pe ale 
căror vârfuri exterioare erau dispuşi ochii şi orificiile 
nazale. Partea din faţă a ciocanului era netedă şi dreaptă 
ca o secure. 

Incepu să se simtă ceva mai bine. Probabil că se purtase 
ca un idiot. Se gândi că animalele nu puteau oricum 
distruge exosuit-ul. 

Cu toate astea, voia să plece de acolo. 

— Cât ne ia până sus? întrebă. 

— Cu trackhound-ul, câteva minute. Nu mai multe decât 
la coborâre. Înotăm pe deasupra insulei de lumini. Acolo 
activăm programarea şi ne lăsăm traşi în sus. 

— În regulă. 

— Să nu-i dai drumul mai repede, auzi? Altfel te 
pomeneşti că intri în sistemul de iluminare. 

— Te simţi bine? 

— Da, la naiba! Totul este minunat. Cât timp ţine 
protecţia? 

— POD-ul se alimentează lejer patru ore din acumulator. 
Frost se împinse în sus cu mişcări regulate, ţinând consola 
trackhound-ului în greiferul mâinii drepte. Bohrmann îl 


urma. 

— Ei bine, dragilor, spuse Frost. Din păcate trebuie să 
vă părăsim. f 

Rechinii începură urmărirea. Incercară să se apropie. 
Corpurile le zvâcneau şi boturile se deformau. Frost râse şi 
continuă să înoate spre insula de lumini. Silueta lui plutea 
mică şi albăstrie, cu conturul estompat pe fundalul dat de 
suprafaţa uriaşă şi strălucitoare. Alb şi albastru, culorile 
adâncului. 

Bohrmann se gândi la norul albastru pe care îl văzuseră 
în depărtare. 

Bineînţeles! 

Brusc, îşi aminti de el. De spaimă, uitase complet că îl 
văzuse formându-se chiar înaintea apariţiei rechinilor. În 
urma aceluiaşi fenomen se modificase şi comportamentul 
balenelor şi apăruseră probabil o serie întreagă de alte 
catastrofe şi anomalii. Dacă era adevărat, atunci nu aveau 
de-a face cu rechini obişnuiţi. 

Şi de fapt, de ce erau animalele aici? Rechinii aveau un 
auz excepţional. Poate că fuseseră momiţi de zgomot. Dar 
de ce îi atacau? Nici el, şi nici Frost nu emanau vreun 
miros. Nu se potriveau în schema prăzii. Şi oricum, 
atacurile rechinilor erau extrem de rare în apele adânci. 

Se apropiau de marginea superioară a insulei. 

— Stan? Ceva nu e în regulă cu ăştia doi. 

— Nu-ţi pot face nimic. 

— Şi totuşi. 

Unul din rechini îşi întoarse capul lat şi aplatizat şi se 
dădu puţin mai la o parte. 

— Cu toate că ai şi tu dreptate, raţionă Frost. Ce mă 
uimeşte pe mine este adâncimea. Rechinii-ciocan nu au 
fost observați niciodată la adâncimi mai mari de 80 de 
metri. Mă întreb, oare ce caută... 

Rechinul se întoarse. Se opri în loc câteva clipe, cu capul 
uşor ridicat şi spatele curbat în sus, în poziţia clasică de 
atac. Apoi lovi de câteva ori puternic cu coada şi ţâşni ca o 
săgeată spre Frost. Vulcanologul fu atât de surprins, încât 
nici măcar nu încercă să se apere. Animalul se cambră 


scurt şi puternic, apoi înotă în câmpul produs de POD şi îl 
lovi pe Frost cu partea laterală a corpului. 

Frost se învârti ca un titirez, cu mâinile şi picioarele 
răşchirate. 

— Hei! Consola îi scăpă din mâini. Ce dracu’... 

Pe deasupra grilajului apăru ca din neant un al treilea 
trup. Ţâşni peste rândul de sus al reflectoarelor cu o 
deosebită eleganţă. Întunecat, aripă dorsală mare, capul 
ca un ciocan. 

— Stan! ţipă Bohrmann. 

Nou-venitul era uriaş, cu mult mai mare decât ceilalţi 
doi rechini. Ciocanul i se lăsă pe spate în momentul în care 
îşi împinse în faţă rândurile de dinţi, căscând botul imens. 
Apucă braţul drept al lui Frost şi începu să-l scuture. 

— La dracu', ţipă Frost. Ce animal e ăsta? Făpturile 
iadului! Îmi dai drumul imediat, tu... 

Rechinul îşi scutura ca turbat capul mare, pătrat, 
folosindu-şi coada la balansare. Avea cu siguranţă între 
şase şi şapte metri. Frost era aruncat încoace şi încolo ca o 
frunză. Braţul îmbrăcat în armură dispăruse până la umăr 
în botul rechinului. 

— Dispari! striga întruna. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Stan, strigă van 
Maarten, loveşte-l peste branhii. Încearcă să-l nimereşti în 
ochi. 

Bineînţeles, îşi spuse Bohrmann. Cei de sus îi văd. Văd 
totul! 

Se întrebase uneori cum ar fi să întâlnească un 
asemenea uriaş, să fie atacat de el sau să fie de faţă când 
era atacat altcineva. Închipuirea pălea în faţa realităţii. 
Bohrmann nu era nici deosebit de curajos, nici exagerat de 
fricos. Unii îl considerau un aventurier. El însuşi s-ar fi 
descris ca un tip curajos care nu ocolea riscul, dar nici nu 
îl căuta cu lumânarea. Însă oricum ar fi sunat pe vremuri 
caracterizarea, nimic nu mai era valabil în acest moment, 
în faţa colosalului agresor. 

Bohrmann nu o luă la sănătoasa, ci înotă spre ei. 

Unul din rechinii mai mici se apropia de el dintr-o parte. 


Ochii îi zvâcneau, iar branbhiile i se zbăteau spasmodic. Se 
părea că trebuie să-şi înfrângă reținerea de a înota în 
câmpul electric. Cu toate astea, acceleră şi îl lovi pe 
Bohrmann. 

Parcă s-ar fi lovit de o maşină în plină viteză. Bohrmann 
se trezi aruncat într-o parte. Se îndrepta spre insula de 
lumină. Singurul lui gând era că nu poate da drumul 
consolei, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Trackhound-ul era 
biletul lui de întoarcere. Fără programarea cursului va 
rătăci prin întuneric, până la epuizarea rezervelor de 
oxigen. 

Asta în cazul în care mai apuca să trăiască atât. 

Îl apăsă brusc presiunea apei, trăgându-l în adânc. 
Coada rechinului imens trecu pe deasupra lui, biciuind 
apa. Bohrmann încercă să-şi recapete controlul asupra 
mişcărilor şi îi văzu pe cei doi rechini mai mici apropiindu- 
se în acelaşi timp. Mazxilarele se deschideau şi se închideau 
ritmic. Se apropiaseră atât de tare de insula de lumină, 
încât li se distingea coloritul natural în albastrul oceanic. 
Peste burta albicioasă se ridica spatele de culoarea 
bronzului. Gingiile şi interiorul gâtlejului străluceau în roz- 
portocaliu, ca somonul proaspăt tranşat, prevăzute pe 
maxilarul de sus cu cele trei pumnale caracteristice, şi jos 
cu colţi ascuţiţi. Cinci rânduri suprapuse, tari ca oţelul, 
gata să mărunţească orice ar fi nimerit între ele. 

— Gaarraaad! ţipă Frost. 

Bohrmann îl văzu pe Frost în lumina lămpilor cu 
halogen, lovind cu greiferul liber în capul rechinului cel 
mare. Apoi, dintr-o singură mişcare a capului, rechinul 
rupse braţul îmbrăcat în armură al exosuit-ul şi îl azvârli în 
lături. Prin deschizătură oxigenul ţâşnea în bule mari. 
Maxilarele se căscară, apoi se strânseră peste braţul 
neprotejat al lui Frost, secţionându-l sub umăr. 

Se formă un nor de sânge amestecat cu bule de aer. 
Incredibil de mult sânge, împrăştiat rapid de mişcările 
biciuitoare ale rechinului. Frost nu mai striga, ţipătul 
ascuţit şi nearticulat deveni un gâlgâit, când apa mării îi 
pătrunse în costum, umplându-l. Ţipătul amuţi. Rechinii 


mai mici îşi pierdură interesul pentru Bohrmann. Orice ar 
fi fost chestia care îi dirija, pe moment foamea preluă 
controlul asupra comportamentului lor. Se năpustiră în 
vârtejul înspumat, muşcară din corpul neînsufleţit al 
vulcanologului şi îl rotiră prin aer, încercând să îi 
străpungă armura. 

Şi van Maarten se auzea ţipând, printre bruiaje. 

Gândurile lui Bohrmann se învălmăşiră. Simţea cum 
şocul îl paralizează. În acelaşi timp, o parte a minţii lui 
gândea foarte clar, spunându-i că nu se poate baza pe 
instinctele animalelor. Puterea şi pofta de mâncare le era 
manipulată. Nu era vorba de hrană. Instinctele ieşeau la 
suprafaţă, dar chestia aia care se afla în capetele lor avea 
un singur scop: uciderea oamenilor aflaţi aici jos. 

Trebuia să se întoarcă la peretele de stâncă. 

Cu greiferul stâng lovi câmpul de taste de pe consolă. 
Dacă  nimerea acum tasta greşită, atunci activa 
programarea care urma să îl ducă sus pe Heerema. Atunci 
ar fi pierdut, din moment ce câmpul POD nu mai ţinea 
rechinii la distanţă. Apăsă tasta corectă. Elicea porni. 
Mişcă joystickul cu rapiditate, astfel încât câinele să îl 
tragă departe de insula cu lumini, spre peretele de stâncă. 
Simţi acceleraţia, însă în comparaţie cu coborârea, când 
robotul i se păruse rapid şi plin de mobilitate, acum părea 
să se târască insuportabil de încet. 

Bohrmann dădu din labe şi alunecă în apa albastră, în 
direcţia terasei. Nu puteai face multe într-o asemenea 
situaţie, însă una din regulile scufundătorilor spunea că 
stâncile îţi oferă protecţie. Bohrmann se îndreptă spre 
peretele negru de lavă. Ajuns în faţa lui, se întoarse şi privi 
în sus spre insula de lumini. Norul de sânge se mărise, în 
el ţâşneau cozi zvâcninde şi aripioare, vârtejuri înspumate. 
Se vedeau căzând bucăţi din costumul lui Frost. Priveliştea 
era îngrozitoare, dar ce îl înspăimânta cu adevărat nu era 
măcelul în sine, ci faptul că doar doi rechini mai luau parte 
la el. 

Rechinul cel mare lipsea. 

Pe Bohrmann îl cuprinse o frică paralizantă. Opri elicea 


şi privi în jur. 

Rechinul apăru din norul de sedimente, cu botul larg 
deschis. Se apropia cu viteză incredibilă. De data asta, 
Bohrmann se blocă. Rămăsese fixat pe întrebarea dacă 
trebuia să pornească din nou trackhound-ul sau nu, când 
simţi capul de ciocan izbindu-l cu toată puterea. Lovitura îl 
proiectă în peretele de stâncă. Ateriză pe pietriş cu o 
bufnitură seacă. Rechinul înotă mai departe, descrise un 
cerc strâns şi se întoarse cu viteza unei maşini de curse. 
Bohrmann ţipă. Lumea se transformă într-un hău de dinţi 
ascuţiţi, apoi toată partea stângă îi dispăru într-un bot 
căscat, de la umăr până la şold. 

S-a zis cu mine, îşi spuse Bohrmann. 

Fără a se opri, rechinul pluti pe deasupra şi îl împinse 
prin apă. În căşti auzea bâzâit şi pocnituri. Auzea dinţii 
scrâşnind pe învelişul de titaniu al exosuit-ului. Capul 
rechinului se bălăngănea în toate părţile, lovind casca lui 
Bohrmann de mai multe ori de stâncă. Lumea se învârtea 
cu el. Aliajul de titan era destul de rezistent pentru a 
suporta o vreme loviturile, în schimb capul lui Bohrmann 
se lovea înăuntru de partea interioară, de vedea stele 
verzi. Era complet neputincios, soarta îi era pecetluită. Va 
ajunge sfâşiat şi devorat de rechin. Viaţa lui nu mai valora 
nimic. 

Şi tocmai această neajutorare îi trezi mânia. 

Încă mai respira. 

Încă se mai putea apăra! 

Deasupra lui tocmai se contura umbra ciocanului. 
Lăţimea capului măsura mai mult de un sfert din întreaga 
lungime a rechinului, astfel încât umflăturile laterale se 
aflau la mare distanţă unele de altele. Bohrmann vedea 
doar marginea, fără ochi sau nară. Începu să lovească în 
ea cu consola. Animalul nu părea însă deosebit de 
impresionat. Rechinul continuă să îl împingă spre 
marginea zonei luminate, acolo unde aşteptaseră să se 
producă explozia. Odată ajunşi în apa întunecată, nu va 
mai putea nici să zărească animalul. 

Nu aveau voie să părăsească lumina. 


Pe Bohrmann îl apucă o furie crescândă. Ridică mâna 
stângă, prinsă în botul rechinului, şi îl lovi în palatul gurii. 
Era norocos că rechinul îi înghiţise toată partea odată. 
Dacă i-ar fi prins doar o mână sau doar un picior, de mult 
ar fi păţit ca Frost, dar armura din jurul taliei nu avea 
puncte slabe ca inelele de la articulaţii. Era prea mare şi 
prea masivă pentru a putea fi pur şi simplu muşcată în 
două, chiar şi de colosul ăsta. Rechinul părea să fi înţeles 
şi el acest lucru. Începu să scuture din cap şi mai puternic. 
Bohrmann nu mai avea mult până să-şi piardă cunoştinţa. 
Probabil că avea deja mai multe fracturi de coaste, dar cu 
cât animalul îl învârtea mai tare, cu atât devenea mai 
furios. Îşi îndoi mâna dreaptă în spate, spre locul în care se 
termina capul de ciocan, îşi luă avânt şi izbi de mai multe 
ori cu consola... 

Dintr-odată fu liber. 

Rechinul îl scuipase afară. Probabil că nimerise un loc 
sensibil, un ochi sau o nară. Trupul uriaş ţâşni pe lângă el 
şi îl trânti de stânci. Un moment rechinul chiar păru să se 
retragă. Bohrmann se gândea febril cum ar putea folosi 
situaţia nou creată. Nu-şi făcea iluzii cu privire la urcarea 
pe Heerema. Pe moment scăpase de rechin, dar avea doar 
câteva secunde la dispoziţie. Se grăbi să tragă trackhound- 
ul spre el şi îşi înlănţui tubul subţire cu amândouă braţele. 

Nu avea voie să-l piardă cu nici un preţ. 

Rechinul dispăru în întuneric şi ieşi la iveală ceva mai 
încolo, o umbră albastră. 

Bohrmann privi disperat spre peretele din spatele lui. 

Crăpătura din stâncă! 

La oarecare distanţă, uriaşul trup al rechinului-ciocan 
alunecă mai jos în largul mării. Bohrmann se împinse de-a 
lungul peretelui, spre crăpătură. Sub insula de lumini îi 
văzu pe ceilalţi doi rechini, care încă se mai luptau pentru 
ultimele rămăşiţe ale lui Frost. Grupul se scufunda, ieşind 
din zona luminată. Se întrebă când vor abandona corpul 
zdrenţuit şi vor veni spre el, şi apoi nu se mai întrebă 
nimic. În lumina crepusculară, rechinul cel mare făcu o 
întoarcere incredibil de rapidă şi se îndreptă din nou spre 


el. 

Bohrmann se strecură în nişă. 

Era strâmtă. Îl incomoda costumul cu rezervoarele 
dispuse pe spate, astfel încât abia putu să intre. Braţele îi 
erau apăsate de ambele laturi ca într-o menghină. În timp 
ce încerca să se strecoare mai adânc în crăpătură, apăru 
rechinul. Placa osoasă a ciocanului se izbi de marginea 
stâncii. Animalul sări înapoi. Descrise un cerc atât de 
strâns, încât păru că îşi urmăreşte propria coadă şi lovi a 
doua oară. 

Din pereţii de la intrarea peşterii se desprinseră bucăţi 
de lavă, tulburând apa. Bohrmann îşi apăsă braţele şi mai 
tare pe lângă corp. Nu avea idee cât de adâncă era 
crăpătura. Rechinul se  dezlănţuise afară, răscolind 
sediment şi bucăţi de piatră. În ascunzătoarea sa, 
Bohrmann fu învăluit de apă tulbure. Lumina albastră a 
insulei dispăru aproape complet. 

— Doctor Bohrmann? 

Van Maarten. Foarte slab. 

— Doctor Bohrmann, pentru numele lui Dumnezeu, 
răspundeţi! 

— Sunt aici. 

Van Maarten scoase un sunet ce semăna cu un oftat de 
uşurare. Abia se distingea în tărăboiul făcut de rechin. Sub 
apă, zgomotul este cu totul altfel decât în aer, un 
conglomerat înfundat, sunând a gol, format din toate 
vibraţiile posibile, suprapuse unele peste altele. Bohrmann 
începu să tremure, când atacul încetă brusc. Stătea vârât 
în nişa lui, orb în ceața neagră de particule. Lumina insulei 
abia dacă se zărea. 

— M-am băgat într-o crăpătură din stâncă, îi spuse. 

— Trimitem roboții jos, spuse van Maarten. Şi doi 
oameni. Mai avem două costume. 

— În nici un caz. POD-ul nu funcţionează. 

— Ştiu. Am văzut ce i s-a întâmplat... Vocea lui van 
Maarten cedă. Oamenii coboară totuşi, au la ei harpoane 
cu explozibil şi... 

— Cu explozibil? Ce idee genială! spuse Bohrmann 


sarcastic. 

— Frost era sigur că nu vă trebuie aşa ceva. 

— Nu. E-n regulă. 

— POD-ul a funcţionat de fiecare dată... 

Ceva îl lovi frontal pe Bohrmann, împingându-l cu putere 
şi mai mult în interiorul crăpăturii. Fu atât de surprins, 
încât uită să tipe. Văzu ciocanul în lumina tulbure. Îl lovise 
pe verticală. Rechinul încerca să înoate în peşteră culcat 
pe o parte. 

Deştept băiat, îşi spuse Bohrmann înverşunat. Inima îi 
bătea spărgându-i pieptul. Dar asta o să-ţi pice prost. 

Începu să lovească în ciocan, având grijă să nu scape 
câinele din mâini. Vedea ca prin ceaţă maxilarele 
rechinului deschizându-se şi închizându-se la loc. Capul 
colţuros lovea în sus şi-n jos, dar fălcile nu ajungeau până 
la el. Ochiul de pe latura de sus se rotea sălbatic în toate 
părţile. Bohrmann ridică greiferul cu consola şi lovi cu 
putere. 

Ciocanul zvâcni înapoi. _ 

Nu va ieşi singur de aici, îşi spuse Bohrmann. Începu să 
apese capul rechinului cu toată puterea, folosindu-şi 
trackhound-ul. Nu putea să fi pătruns prea adânc. Cât de 
mult îl controla oare masa gelatinoasă? Ea dirija 
comportamentul animalelor, însă putea oare să şi facă un 
rechin să înoate înapoi? 

După toate aparențele putea, pentru că rechinul dispăru 
din peşteră. 

Fusese exemplarul cel mare. 

Bohrmann aşteptă. 

Din întuneric se repezi din nou ceva spre el. De data 
asta, ciocanul venea spre el pe orizontală. Era unul din 
animalele mai mici. Capul i se lovi de vizorul bombat al 
căştii. Maxilarele se desfăcură şi rândurile de dinţi 
zgâriară plexiglasul. Corpul rechinului întuneca atât de 
mult gura spărturii, încât Bohrmann nu mai vedea aproape 
nimic, însă putinul acela îi ajungea. Încercă să se împingă 
şi mai tare în interiorul nişei, şi dintr-odată i se păru că 
pereţii cedează. Se prăbuşi pe spate în neant. 


Întuneric beznă. 

Mişcă la întâmplare greiferul stâng pe consolă. 
Întrerupătorul pentru lanterna de pe trackhound se afla 
deasupra tastelor de programare. 

Unde era blestemata aia de tastă? 

Aici! 

Reflectorul se aprinse. În lumina tremurătoare văzu că 
spărtura se  lărgise formând o peşteră încăpătoare. 
Îndreptă conul de lumină spre deschizătură şi văzu 
apărând capul de rechin. Ciocanul se balansa în toate 
direcţiile, însă animalul nu putea intra mai mult de atât. 

Ce se întâmplă? se întrebă Bohrmann. 

Apoi înţelese. 

Rechinul era înţepenit. 

Îşi luă avânt şi lovi ca un nebun în capul pătrăţos. 
Animalul atârna probabil deja pe jumătate în deschizătură. 
Brusc îşi dădu seama că nu era o idee prea bună să 
lovească rechinul până sângera, şi îl împinse cu toată 
greutatea înapoi. Sub apă măsura nu prea avea cine ştie ce 
efect, aşa că îşi luă avânt şi se lăsă să cadă cu pieptul, cu 
umerii şi cu braţele pe capul care încerca să-l înşface, 
până când reuşi să-l împingă înapoi. Conul de lumină de pe 
trackhounds zvâcnea încolo şi încoace, luminând gâtlejul 
roz cu branhiile pulsânde. 

E blestemata ta de problemă cum ieşi de aici, se gândi 
Bohrmann. Dar eu vreau să ieşi! Asta e peştera mea, aşa 
că dispari! 

— Dispari! 

— Doctor Bohrmann? 

Rechinul se retrase şi mai mult. Apoi dispăru. 

Bohrmann se lăsă să cadă înapoi. Braţele îi zvâcneau. 
Era atât de tensionat, încât pentru o clipă nu ştiu cum va 
reuşi să se oprească. Apoi deodată îl cuprinse o epuizare 
teribilă şi se prăbuşi în genunchi. 

— Doctor Bohrmann? 

— Nu mă călcaţi pe nervi, van Maarten. Bohrmann tuşi. 
Faceţi ceva şi scoateţi-mă de aici. 

— Trimitem numaidecât roboții şi oamenii. 


— Pentru ce aveţi nevoie de roboţi? 

— Coborâm tot ce ar putea să înspăimânte şi să distragă 
atenţia animalelor. 

„_— Astea nu-s animale. Sunt doar învelişurile animalelor. 
Aştia ştiu ce este un robot. Ştiu exact ce facem noi aici. 

— Rechinii? 

Se părea că Frost nu îi spusese lui van Maarten totul. 

— Da, rechinii. Ăştia nu mai sunt rechini, după cum nici 
balenele nu mai sunt balene. Ceva îi dirijează. Cei care 
coboară trebuie să fie atenţi. Bohrmann tuşi din nou, de 
data asta mai puternic. Nu văd nimic în porcăria asta de 
peşteră. Ce se întâmplă afară? 

Van Maarten tăcu un moment. 

— Dumnezeule! exclamă apoi. 

— Hei! Vorbiţi cu mine. 

— Au apărut şi alte animale. Zeci. Sute! Sfarmă 
reflectoarele de pe insula de lumini. Distrug tot ce pot. 

Bineînţeles că o fac, îşi spuse Bohrmann. Chiar despre 
asta e vorba. Să ne împiedice să aspirăm viermii de acolo. 
Asta e toată povestea. 

— Atunci putem să renunţăm! 

— Poftim? 

— Puteţi uita acţiunea de salvare, van Maarten. 

Atât de puternic era vuietul din cască, încât van Maarten 
fu nevoit să repete răspunsul. 

— Dar oamenii sunt pregătiţi de scufundare. 

— Spuneţi-le că aici jos îi aşteaptă fiinţe dotate cu 
inteligenţă. Rechinii ăştia sunt inteligenţi. Chestia din 
capetele lor e inteligentă. Nu va merge cu doi scafandri şi 
un prieten de tinichea. Gândiţi-vă la altceva. Că eu mai am 
oxigen pentru două zile. 

Van Maarten ezită. 

— În regulă. Ţinem sub observaţie situaţia. Poate că se 
retrag în orele următoare. Credeţi că deocamdată sunteţi 
în siguranţă acolo în peşteră? 

— De unde să ştiu eu? Aş fi în siguranţă în faţa unor 
rechini obişnuiţi, dar imaginaţia prietenilor noştri nu 
cunoaşte limite. 


— O să vă scoatem de acolo, Gerhard! înainte să vi se 
termine aerul! 

— V-aş ruga s-o faceţi. 

În deschizătură începu să pătrundă ceva lumină. 
Curenţii de la soclul vulcanic duceau cu ei particulele de 
sediment. Dacă era adevărat ce spunea van Maarten, 
atunci lumina se va stinge în curând. 

Va rămâne singur în oceanul întunecat. Până când venea 
cineva să se lupte cu câteva sute de rechini-ciocan. 

Cu o inteligenţă necunoscută. 

Nici un rechin cu simţurile nealterate nu ar fi intrat 
vreodată în câmpul electric. Nici un rechin-ciocan nu ar fi 
atacat doi scafandri în costume atât de rezistente şi, dacă 
totuşi ar fi făcut-o, ar fi renunţat rapid. Rechinii-ciocan 
erau consideraţi potenţial periculoşi şi uneori enervant de 
curioşi, în general însă ocoleau tot ce li se părea suspect. 

În mod normal, nu înotau nici în crăpăturile dintre 
stânci. 

Bohrmann se ghemui în peştera sa, având aer pentru 
următoarele 20 de ore şi un sistem de protecţie împotriva 
rechinilor care nu funcţiona. Spera să nu mai aibă loc 
vreun măcel atunci când vor cobori oamenii lui van 
Maarten. Oricând ar fi coborât. 

Un măcel în întunericul ăsta deplin. 

Stinse reflectorul de pe trackhound ca să nu consume 
bacteriile. Se trezi imediat înconjurat de bezna ca de 
cerneală. Prin deschizătură pătrundea o lumină extrem de 
slabă. 

Care se stingea văzând cu ochii. 


Independence, Marea Groenlandei 


Johanson nu-şi găsea locul. 

Fusese pe punte unde oamenii lui Li, sub supravegherea 
lui Rubin, tocmai pregăteau mutarea masei gelatinoase în 
simulator. Rezervorul fu golit complet şi decontaminat. 
Racii infectați cu Pfesteria fură mutaţi în azot lichid. Totul 
se desfăşura respectând cele mai stricte măsuri de 


siguranţă. Johanson şi Oliviera hotărâseră să înceapă 
testele în diferite faze, de îndată ce masa gelatinoasă se 
afla în rezervor. În timp ce Crowe şi Shankar lucrau 
împreună la descifrarea celui de al doilea semnal Scratch, 
se consultau stabilind ordinea testelor. 

— Spaima noastră este adâncă, spusese Li într-o scurtă 
cuvântare improvizată. Suntem cu toţii profund afectaţi. S- 
a încercat demoralizarea, distrugerea noastră. Dar nu ne 
dăm bătuţi. Probabil că vă întrebaţi dacă acest vapor mai 
este un loc sigur, iar eu vă răspund: da, este sigur! Câtă 
vreme nu îi mai permitem adversarului să pătrundă, la 
bordul lui Independence nu avem de ce ne teme. Cu toate 
acestea, trebuie să ne grăbim. Nu putem amâna 
încercările de a stabili contactul. Mai ales acum. Trebuie 
să-i convingem să oprească teroarea îndreptată împotriva 
rasei umane! 

Johanson ieşi pe puntea de decolare, unde personalul de 
bord era ocupat cu adunarea resturilor de la petrecerea 
întreruptă. Soarele era din nou pe cer, iar marea arăta ca 
de obicei. Nici urmă de lumini albastre sau de fulgere. Nu 
se vedea nici un vis de lumină, care să se transforme în 
coşmar. 

Se întoarse înapoi pe firul gândurilor, înainte ca Li să-i fi 
adus paharul de vin, în încercarea ei de a-l chestiona cu 
privire la escapada lui nocturnă. Pricepuse rapid două 
lucruri. În primul rând, că Li ştia ce i se întâmplase. În al 
doilea rând, Li nu ştia ce îşi mai amintea el şi dacă spunea 
adevărul, şi asta îi dădea de furcă. 

Înseamnă că îl minţiseră. Nu căzuse. 

Şi cât de puţin lipsise ca să le accepte explicaţia. Dacă 
Oliviera nu i-ar fi spus sus pe rampă că în noaptea 
precedentă crezuse că-l vede pe Rubin cum intră pe o uşă 
secretă de pe puntea hangarului, nu şi-ar mai fi amintit 
nici asta şi s-ar fi mulţumit cu explicaţia pe care i-o 
serviseră Angeli şi ceilalţi. Dar observaţia lui Oliviera 
declanşase ceva. Creierul lui începea să se reprogrameze. 
Imagini misterioase se năşteau şi dispăreau la loc. În timp 
ce fixa cu privirea marea liniştită, privi şi spre interior. Se 


văzu stând cu Oliviera pe ladă şi bând vin, şi îl văzu pe 
Rubin pătrunzând pe uşa peretelui din hangar. Uşa aia 
fusese la oarecare distanţă, însă o altă imagine îi sugera că 
se afla chiar în faţa ei, ceea ce pentru Johanson era o 
dovadă suficientă că uşa misterioasă exista cu adevărat. 

Însă ce se întâmplase în continuare? 

Coborâseră în laborator. Apoi el se întorsese singur pe 
puntea hangarului. Dar pentru ce? Avea vreo legătură cu 
uşa aia? 

Sau totul nu exista decât în imaginaţia lui? 

Poate că te-ai transformat într-un bătrân ciudat fără să 
bagi de seamă, îşi zise. Ar fi o chestie destul de penibilă. 
Să meargă să o tragă la răspundere pe Li şi să fie nevoit să 
recunoască totuşi că nu mai era în toate minţile. Nu era o 
imagine prea înălţătoare. În timp ce încă se mai gândea la 
asta, soarta îi întinse o mână de ajutor. I-o trimise pe 
Weaver. Johanson se bucură când văzu silueta mică şi 
compactă traversând puntea spre el. In ultimul timp 
avuseseră puţină tangenţă unul cu altul. Dacă la început 
văzuse în ea o conjurată, observase destul de repede că nu 
putea fi înlocuitoarea Tinei Lund. Se înțelegeau bine, dar 
între ei nu se stabilise o legătură mai profundă, nici la 
Chateau, şi nici pe Independence. Poate că sperase să 
poată repara astfel ceea ce i se întâmplase Tinei. Dar 
lucrurile stăteau altfel. Johanson nu mai era deloc sigur 
dacă asupra lui apăsa vreo vină şi nici dacă va experimenta 
împreună cu Weaver ceva din intimitatea la care ajunsese 
cu Lund. Pe moment, avea mai degrabă impresia că se 
înfiripa ceva între ea şi Anawak, şi adevărul era că ei doi 
erau mult mai potriviţi unul pentru altul. 

Deci intimitate nu vor avea. 

Însă încredere, da. Era ceva cu totul diferit. Nu putea 
avea decât de câştigat încrezându-se în Weaver. Era mult 
prea lucidă pentru a găsi vreo împlinire romantică în 
întâmplările misterioase. Îl va asculta şi îi va spune clar 
dacă îl crede sau dacă îl consideră nebun. 

Johanson îi povesti în câteva cuvinte ce îşi mai amintea, 
ce îl contraria, în ce privinţe se îndoia de sine însuşi şi ce 


simţise în timpul încercării generalului Li de a-l trage de 
limbă. 

După ce se gândi o vreme, Weaver îl întrebă: 

— Ai fost să te uiţi? 

Johanson scutură din cap. 

— Încă n-am avut ocazia. 

— Ai fi avut destule ocazii. Ţi-e frică să te duci pentru că 
te temi că nu vei găsi nimic. 

— Probabil că ai dreptate. 

Weaver încuviinţă. 

— Bine. Atunci coborâm amândoi acolo. 

Weaver pusese punctul pe i. Într-adevăr, teama şi 
nesiguranța lui Johanson creşteau cu fiecare pas pe care îl 
făceau spre puntea hangarului. Şi dacă nu găseau nimic? 
Era aproape sigur că nu vor găsi nici o uşă acolo jos, şi 
atunci trebuia să se obişnuiască cu gândul că suferă de 
schizofrenie. Avea 56 de ani. Era un bărbat atrăgător, 
inteligent, şarmant, cu mare trecere la femei. 

Se pare că în acelaşi timp era şi un moşneag senil şi 
flecar. 

Temerile i se confirmară. Trecură de mai multe ori prin 
dreptul peretelui, însă nu găsiră nimic care să indice 
existenţa vreunei treceri. 

Weaver îl privi. 

— E în regulă, murmură Johanson. 

— Nici o problemă, răspunse Weaver. Şi, spre marea lui 
surpriză, adăugă: peretele este nituit, plin de ţevi şi linii de 
sudură, există o mie de modalităţi de a ascunde o uşă. 
Încearcă să-ţi aminteşti Jocul exact în care ai văzut-o! 

— Deci mă crezi? 

— Te cunosc bine, Sigur. Nu eşti genul care bate câmpii. 
Nu te îmbeţi ca porcul şi nu iei droguri. Eşti un om care 
ştie să se bucure de plăcerile vieţii, şi cei ca tine au un 
simţ al detaliului care celorlalţi le lipseşte. Eu sunt mai 
mult genul care ia lucrurile de-a gata. Probabil că eu n-aş 
vedea uşa nici dacă s-ar deschide sub nasul meu, pentru că 
pur şi simplu nu mi-ar veni ideea că ar putea exista ceva 
atât de neobişnuit. Nu ştiu ce anume ai văzut acolo, dar... 


da, te cred. 

Johanson zâmbi. Îşi urmă impulsul de a o săruta pe 
Weaver pe obraz şi, destul de entuziasmat, cobori rampa 
spre laborator. 


Laboratorul 


Rubin era în continuare foarte palid şi când vorbea 
vocea îi suna ca un croncănit de papagal. Nu lipsise mult 
să moară. Greywolf fusese cât pe ce să-l trimită pe lumea 
cealaltă. Biologul se arăta înţelegător. Zâmbea ţeapăn, 
amintindu-i lui Johanson de sora Ratched din Zbor 
deasupra unui cuib de cuci, după ce Jack Nicholson îşi 
pusese mâinile în jurul gâtului ei. Când privea în stânga 
sau în dreapta, îşi întorcea trunchiul cu totul, îi făcea pe 
toţi părtaşi la starea lui fizică demnă de milă şi trâmbiţa că 
nu-i poartă pică lui Greywolf. 

— Erau împreună, aşa-i? horcăi Rubin. Trebuie să fie 
îngrozitor pentru el. Şi eu sunt cel care a vrut să mai 
deschidă o dată ecluza. Bineînţeles că nu avea dreptul să 
mă atace, dar îl înţeleg atât de bine. 

Oliviera schimba câte o privire cu Johanson, dar în rest 
îşi ţinea gura. 

În rezervor pluteau bucăţi mari din masa gelatinoasă. 
Începuseră iar să lumineze. Pe moment însă, cei trei 
biologi erau mai interesaţi de nor. Oamenii lui Li băgaseră 
în simulator două tone şi jumătate din chestia aia, şi 
cantităţi mari de substanţă topită. In mijlocul 
microorganismelor care pluteau liber şi al bucăţilor de 
materie se afla un robot burduşit cu senzori extrem de 
sensibili, care măsurau necontenit componenţa chimică a 
apei, transmițând datele culese pe monitoarele consolei. 
Partea exterioară a robotului era prevăzută cu ţevi care 
printr-o apăsare pe buton ieşeau, se deschideau, se 
închideau şi intrau la loc. Extrem de robust şi de mobil, nu 
era mai mare decât un Spherobot. 

Johanson stătea la consolă ca un căpitan de navă 
spaţială şi aştepta, cu ambele mâini plasate pe joystickuri. 


Reduseseră la minimum lumina din rezervor şi din 
laborator, pentru a observa mai bine ce se întâmplă 
înăuntru. Astfel reuşiră să fie martori la revenirea treptată 
a masei din rezervor. Bucăţile de gelatină începeau să 
lumineze mai intens, cu râuri de apă albastră pulsând în 
interiorul lor. 

— Cred că începe, spuse Oliviera. Se remodelează. 

Johanson dirijă robotul sub una din bucăţi, deschise un 
tub de recoltare şi îl introduse în masa gelatinoasă. 
Marginea tubului era perfect ascuţită. Tăie un eşantion, se 
închise singură şi intră la locul ei. Bulgărele de gelatină nu 
reacţionă în nici un fel. Se deformă uşor, învăluit în fâşii 
albastre de nori. Johanson aşteptă un moment, după care 
repetă procedura în alt loc. 

Lumini minuscule se aprinseră în bulgărele de gelatină. 
Avea mărimea unui delfin adult. Cu cât îl privea mai mult 
în timp ce umplea tuburile de recoltare, cu atât Johanson 
era mai convins că estimarea lui era corectă. Mărimea 
unui delfin. Nu, mai mult chiar. Avea şi formă de delfin. 

În acelaşi moment, o auzi pe Oliviera: 

— Incredibil. Arată ca un delfin. 

Johanson aproape că uită ce avea de făcut. Observă 
fascinat cum şi celelalte bucăţi îşi schimbau forma. Unele 
aduceau a rechini, altele păreau să imite caracatiţele. 

— Cum e posibil aşa ceva? întrebă Rubin horcăind. 

— Programarea, spuse Johanson. Nu poate face altfel. 

— De unde ştiu ei cum se face? 

— Pur şi simplu ştiu. Au învăţat. 

— Cum? 

— Dacă sunt capabili să imite forme şi mişcări, înseamnă 
că sunt maeştri ai deghizării, spuse Oliviera. Voi ce 
credeţi? 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse Johanson sceptic. Nu sunt 
sigur că ce vedem noi înseamnă mimetism. Îmi face mai 
degrabă impresia că... şi-ar aminti ceva. 

— Să-şi amintească? 

— Ştii ce se întâmplă atunci când gândim. Se aprind 
anumiţi neuroni, grupuri şi conexiuni. la naştere un model. 


Creierul nostru nu-şi poate modifica forma, însă din 
schemele neuronale rezultă o anumită formă. Dacă am şti 
să le citim, am putea spune destul de exact la ce se 
gândeşte individul respectiv. 

— Vrei să spui că se gândesc la un delfin? 

— Ăsta nu arată ca un delfin, spuse Rubin. 

— Ba da, este... Johanson se opri. Rubin avea dreptate. 
Forma se schimbase iar. Acum semăna cu un fel de calcan, 
care se ridica bătând uşor din aripi. Din vârfurile aripilor 
creşteau filamente subţiri care palpau în jur. 

— Uitaţi-vă la asta! 

Forma de calcan se transformă în ceva ca un şarpe. 
Întreaga masă se risipi brusc. Deodată păreau să 
țâşnească în toate părţile, mişcându-se sincron, mii de 
peşti minusculi; se contopiră din nou, formațiunea îşi 
schimba aspectul tot mai rapid, de parcă s-ar fi derulat un 
program. În fracțiuni de secundă, formele cunoscute 
alternau cu forme ciudate. Toate bucăţile gelatinoase 
participau la fenomen. În acelaşi timp, se apropiau unele 
de altele. Se aprinseră fulgerele deja familiare, şi timp de o 
secundă îngrozitoare, Johanson crezu că vede conturul 
unei fiinţe umane. 

Curgeau toate una într-alta, materia şi zdrenţele de nori. 

— Se  contopeşte! gemu Rubin. Privea cu ochi 
strălucitori la monitoarele din faţa lui. Datele se succedau 
rapid. Apa este saturată cu o substanţă nouă, o legătură 
chimică! 

Johanson conducea robotul prin universul care colapsa, 
continuând să adune probe. Se simţea ca la raliu. Cât va 
reuşi să adune? Când era cazul să se retragă? Masa părea 
să-şi fi revenit complet. Se forma un centru. Totul colapsa. 
Se întâmpla şi la scară mare ceea ce văzuseră deja la scară 
mică. Din celule separate se crea o nouă fiinţă. Avea 
înaintea ochilor un organism fără organe vizibile, fără ochi, 
urechi sau alţi receptori, fără inimă, creier şi intestine, un 
bulgăre omogen, şi care, totuşi, era capabil de procese 
complexe. 

Se formă ceva uriaş. Pompele aruncaseră înapoi în mare 


aproape jumătate din ceea ce pătrunsese pe punte. Şi 
totuşi, ceea ce rămăsese avea dimensiunile unui camion 
mic. Prin geamul oval al rezervorului puteau să vadă cum 
masa  gelatinoasă se strânse ghem, solidificându-se. 
Johanson trase robotul spre marginea formaţiunii, unde 
aburi groşi albaştri se îndreptau fără odihnă spre centrul 
nou format. Trei tuburi mai rămăseseră fără probe. 
Johanson le scoase şi riscă o nouă înaintare în masa 
gelatinoasă. 

Fiinţa se retrase fulgerător, formând mii de tentacule 
care apucară robotul. Johanson pierdu controlul asupra 
aparatului. Atârna nemişcat în strânsoarea fiinţei care se 
scufunda spre podeaua rezervorului, inventându-şi în 
acelaşi timp un fel de picior bolovănos. Amintea dintr- 
odată de o ciupercă uriaşă cu o coroană de braţe flexibile. 

— La dracu”, înjură Oliviera. Te-ai mişcat prea încet. 

Degetele lui Rubin  alunecară peste tastatura 
calculatorului. 

— Am o grămadă de date aici, îi răspunse. O dezlănţuire 
moleculară. Chestia asta foloseşte un feromon! Deci am 
avut dreptate. 

— Anawak a avut dreptate, îl corectă Oliviera. Şi 
Weaver. 

— Bineînţeles, voiam să spun că... 

— Am avut dreptate cu toţii. 

— Asta am vrut să spun şi eu. 

— E ceva cunoscut, Mick? întrebă Johanson fără a-şi 
ridica privirea de pe monitoare. 

Rubin clătină din cap. 

— N-am idee. Ingredientele sunt cunoscute. Despre 
reţetă nu mă pot pronunţa. Avem nevoie de probe. 

Johanson se uită cum din partea superioară a fiinţei lua 
naştere o funie groasă, al cărei vârf se ramifică într-un 
mănunchi de antene fine. Funia se aplecă spre robot. 
Antenele pipăiră maşinăria şi recipientele cu probe. 

Totul arăta ca o cercetare structurată, studiată. 

— Văd bine? Oliviera se aplecă în faţă. Vrea să deschidă 
tuburile? 


— Alea nu pot fi deschise aşa uşor. Johanson încercă să 
recapete controlul asupra robotului. Tentaculele care îl 
ţineau strâns reacționară, lipindu-se şi mai tare de maşină. 

— Se pare că s-a îndrăgostit, oftă Johanson. Bine! Atunci 
aşteptăm! 

Antenele îşi continuară inspecția. 

— Poate oare să vadă robotul? întrebă Rubin. 

— Cu ce? Oliviera scutură din cap. Poate să-şi schimbe 
forma, dar nu poate să-şi facă ochi. 

— Poate că nici nu are nevoie de aşa ceva, spuse 
Johanson. Poate că percepe altfel lumea înconjurătoare. 

— La fel fac şi copiii, răspunse Rubin privindu-l cu 
îndoială. Dar ei au creier în care stochează ce au priceput. 
Chestia asta cum înţelege ce a priceput? 

Brusc, creatura eliberă robotul. Antenele şi tentaculele 
se retraseră, dispărând în structura masivă. Organismul se 
aplatiză, până ajunse să acopere complet podeaua 
rezervorului, într-un strat subţire. 

— Pardoseală plutitoare, o persiflă Oliviera. Deci poate 
să facă şi asta. 

— Arrivederci, spuse Johanson şi duse robotul înapoi în 
garaj. 


Combat Information Center 


— Ce vreţi să ne spuneţi de fapt? 

Crowe îşi propti bărbia în mâini. Între arătător şi inelar 
fumega ţigara obligatorie, care de data asta ardea aproape 
singură. Crowe nu avea timp să tragă din ea. Împreună cu 
Shankar, încerca să descifreze mesajul trimis de Yrr. 

Un mesaj care fusese însoţit de un atac. 

După  decodarea primului mesaj, computerul se 
descurcase relativ repede cu cel de-al doilea. Yrr 
răspunseseră în codul binar, ca şi prima dată. Era încă 
neclar dacă datele ofereau şi acum o imagine. Deocamdată 
o singură serie părea să aibă sens, o informaţie care era 
aproape caraghios de uşor de descifrat, pe fundalul 
gândirii străine la care se aşteptau. 


Era reprezentarea unei molecule, o formulă chimică. 

h2o. 

— Foarte original, spuse Shankar acru. Ştiam de ceva 
vreme că trăiesc în apă. 

Ce-i drept, Yrr cuplaseră şi alte informaţii la formula 
apei. Computerul calcula ca un nebun, şi Crowe începu să 
aibă o idee cam ce ar putea fi. 

— Poate este o hartă, spuse. 

— La ce te gândeşti? La o hartă a fundului mării? 

— Nu. Asta ar însemna să trăiască pe fundul mării. Dacă 
vizitatorul nostru cel violent din simulator face parte din 
inteligenţa străină, atunci mediul lor de viaţă ar fi mai 
degrabă largul mării. Oceanul este un univers prin care 
pluteşti. Omogen şi acelaşi în toate direcţiile. 

Shankar se gândi. 

— Asta în cazul în care nu îi cercetezi structura 
specifică. Minerale, acizi, baze şi aşa mai departe. 

— Care nu sunt peste tot la fel, încuviinţă Crowe. Prima 
dată ne-au trimis o imagine din două rezultate matematice. 
Mesajul acesta este incomparabil mai complicat. Dar dacă 
avem dreptate, atunci şi această bogăţie de variante este 
limitată. Nu sunt sigură, dar părerea mea e că ne-au mai 
trimis o imagine. 


Joint Intelligence Center 


Weaver îl găsi pe Anawak stând la calculator. Pe monitor 
pluteau unicelulare virtuale, însă Weaver avu impresia că 
nu era foarte atent. 

— Îmi pare rău pentru ce a păţit prietena ta, spuse încet. 

Anawak privi în tavan. 

— Ştii ce este ciudat? Vocea lui Anawak suna răguşit. Că 
moartea ei mă afectează atât de mult. Moartea nu m-a 
impresionat niciodată deosebit de tare. Ultima dată am 
plâns când a murit mama. A murit tata şi mi s-a făcut rău 
de groază că nu puteam regreta moartea lui. Ştii povestea. 
Dar Licia? Dumnezeule! Nu aveam nici măcar vreo ambiţie 
legată de ea. O studentă care m-a călcat pe nervi înainte 


să încep să o plac. 

Weaver ezită. Îi atinse timid umărul. Degetele lui 
Anawak o mângâiară pe mână. 

— Să ştii că programul tău funcţionează, spuse el. 

— Asta înseamnă că oamenii din laborator nu mai 
trebuie decât să ajusteze biologia în mod adecvat. 

— Da. Asta e problema. Rămâne doar o ipoteză. 

Prevăzuseră unicelularele virtuale cu un ADN capabil să 
înveţe, care trecea prin mutații permanente. În fond, după 
acest model, fiecare celulă în sine era un mic computer 
autarhic care îşi modifica permanent programul. Fiecare 
nouă informaţie modifica structura genomului. Dacă un 
anumit număr de celule trăia o experienţă, atunci această 
experienţă îi modifica structura genetică. Dacă celulele 
modificate se contopeau apoi cu alte celule, transmiteau 
mai departe acea informaţie şi, în consecinţă, ADN-ul 
acesteia din urmă se modifica. În acest mod, colectivul nu 
învăţa permanent ceva nou, iar contopirea asigura mereu o 
răspândire egală a informaţiei. Orice nouă cunoaştere 
dobândită de indivizi izolaţi îmbogăţea experienţa generală 
a colectivului. 

Gândul acesta era aidoma unei revoluţii. Ceea ce ar fi 
însemnat că şi cunoaşterea poate fi moştenită. După ce 
discutaseră problema cu Johanson, Oliviera şi Rubin, erau 
mai derutaţi decât oricând pentru că, pe de o parte, ideea 
fusese preluată cu entuziasm, iar pe de altă parte, ea 
ridica un mare semn de întrebare. 


Camera de control 


— Atunci când un ADN cunoaşte mutații, acest lucru 
duce la o modificare a informaţiei genetice, explică Rubin. 
Şi acest lucru este problematic la toate fiinţele. 

În mijlocul evaluării testului, el se furişase afară din 
laborator, pretextând o nouă migrenă. În schimb, stătea în 
camera secretă de control împreună cu Li, Peak şi 
Vanderbilt. Discutau protocoalele înregistrate. Fiecare din 
cei aflaţi acolo era la curent cu programul pe care îl 


puseseră la punct Weaver şi Anawak, şi, de asemenea, cu 
teoria lor. Dar în afară de Rubin, nimeni nu ştia ce 
semnificaţie avea. 

— Un organism are nevoie ca ADN-ul lui să rămână 
intact, spuse Rubin. Altfel se îmbolnăveşte sau se 
îmbolnăvesc urmaşii lui. Radiațiile radioactive, de 
exemplu, provoacă pagube ireparabile ale ADN-ului, ca 
rezultat se nasc mutanti sau apare cancerul la cei afectați. 

— Dar cum ar fi cu dezvoltarea evolutivă? întrebă 
Vanderbilt. Dacă ne-am transformat din maimuțe în 
oameni, atunci ADN-ul nu se poate să fi rămas tot timpul la 
fel. 

— Corect, dar evoluția are loc pe o perioadă de timp 
destul de lungă. Şi îi alege tot timpul pe cei a căror rată 
naturală de mutații conduce, în condițiile date, la o 
adaptare optimă. Nu este vorba aproape niciodată despre 
insuccesele evoluției, chiar dacă pe acestea natura le 
elimină în număr mare. Dar între modificarea genetică 
radicală şi eliminare se mai află şi reparaţiile. Gândiţi-vă la 
bronzare. Lumina soarelui modifică celulele straturilor de 
piele superioare, ceea ce duce la modificări ale ADN-ului. 
Ne facem maro şi, dacă nu suntem atenţi, ne înroşim şi ne 
ardem. In primul caz, corpul respinge celulele distruse. In 
cel de-al doilea, le repară. Dacă nu ar exista aceste 
reparații, atunci nu am putea trăi. Toate micile mutații s-ar 
suprapune, nu s-ar închide nici o rană şi nu am supravieţui 
nici unei boli. 

— Am înţeles, spuse Li. Dar care este situaţia la 
unicelulare? 

— Este exact la fel, spuse Rubin. Dacă ADN-ul cunoaşte 
mutații, atunci trebuie reparat. Priviţi, astfel de celule se 
înmulţesc prin diviziune. Dacă ADN-ul nu ar fi reparat, 
atunci nici o specie nu ar rămâne stabilă. Indiferent care 
celulă luaţi, natura este interesată să menţină rata 
mutaţiei la un nivel suportabil. Dar acum intervine semnul 
de întrebare în teoria lui Anawak. Un genom este reparat 
întotdeauna global, pe întreaga lui lungime. Trebuie să vă 
imaginaţi că enzimele răspunzătoare de reparaţii 


patrulează ca poliţia prin întregul ADN, în căutarea 
greşelilor. De îndată ce găsesc un loc cu probleme, 
demarează reparaţiile. Pentru ca informaţia iniţială, cea 
corectă, să se menţină, enzimele de reparaţie se comportă 
ca nişte paznici ai cunoaşterii din genom. Făcându-şi 
rondul, ele recunosc imediat gena originală şi pe cea 
defectuoasă. Ca şi cum aţi încerca în zadar să-l învăţaţi pe 
un copil să vorbească. De îndată ce acesta învaţă un 
cuvânt, vin enzimele reparatoare şi  reprogramează 
creierul la stadiul anterior învăţării, deci în stadiul de 
necunoaştere. Astfel o acumulare de cunoştinţe nu este 
posibilă. 

— Înseamnă că teoria lui Anawak nu se susţine! constată 
Li. Ea ar funcţiona doar în cazul menţinerii modificărilor 
din ADN-ul unicelularelor. 

— Pe de o parte este corect. Fiecare nouă informaţie ar 
fi considerată o greşeală, iar enzimele ar repara rapid 
genomul, acţionând în aşa fel încât totul ar reveni la 
normal, cum s-ar spune. 

— Presupun, spuse Vanderbilt râzând, că acum urmează 
să ne relatezi cealaltă variantă. 

Rubin încuviinţă ezitând. 

— Există o altă variantă, spuse el. 

— Care ar fi? 

— Habar n-am! 

— Stai o clipă, spuse Peak. Se îndreptă în scaun şi 
tresări. Avea piciorul bandajat. Părea şi în rest destul de 
afectat de ultimele evenimente. Tocmai aţi spus că... 

— Ştiu! Dar teoria este pur şi simplu minunată, strigă 
Rubin. Vocea i se piţigăie. Ori de câte ori vorbea mai mult, 
fără să facă pauză, în glasul lui se simțeau urmările 
atacului lui Greywolf. Teoria asta ar explica totul. Doar 
atunci am avea certitudinea că vietatea din rezervor este 
într-adevăr duşmanul nostru. Am sta faţă în faţă cu Yrr. Cu 
fiinţele vinovate de tot rahatul ăsta! Şi sunt convins că este 
vorba despre ei! În această dimineaţă am fost martorii 
unor fenomene unice. Gelatina aia a cercetat un robot 
subacvatic, şi modul în care a operat nu avea nimic, dar 


nimic de-a face cu un comportament instinctual sau cu o 
curiozitate animală. Era inteligenţă cognitivă pură! 
Explicaţia lui Anawak trebuie să fie corectă. Simularea pe 
computer a lui Weaver funcţionează. 

— Cine mai poate ţine pasul cu explicaţiile astea, oftă 
Vanderbilt ştergându-şi fruntea de sudoare. 

— Păi da. Rubin îşi depărtă braţele. Posibilitatea 
schimbării este doar în greşeală! Şi enzimele reparatoare 
mai fac greşeli. Rar, ce-i drept, una la 10 000 de reparaţii. 
O pereche de baze care nu poate fi adusă în stadiul 
originar. Nu e mult, dar e suficient să se nască un 
hemofolic, un suferind de cancer sau unul fără cerul gurii. 
In ochii noştri acestea sunt defecte, însă ele demonstrează 
că principiul reparării nu are valabilitate nelimitată. 

Li se ridică şi măsură încăperea cu paşi lenti. 

— Deci dumneavoastră sunteţi convins că Yrr şi 
unicelularele sunt una şi aceeaşi fiinţă? Ne-am găsit 
adversarul? _ 

— Cu două rezerve, adăugă Rubin repede. In primul 
rând, trebuie să rezolvăm problema ADN-ului. În al doilea 
rând, trebuie să existe ceva ca o regină. Colectivul poate fi 
oricât de inteligent, părerea mea este însă că ce avem noi 
aici, jos, este doar partea executivă a întregului. 

— O regină? Cum trebuie să ne-o imaginăm? 

— La fel şi totuşi altfel. Să luăm ca exemplu furnicile. Şi 
regina este tot o furnică, dar una specială. De la ea 
porneşte totul. Yrr sunt fiinţe organizate în bancuri, 
colective de microorganisme. Dacă Anawak are dreptate, 
atunci ele întruchipează o a doua cale a evoluţiei spre viaţa 
inteligentă, dar, şi aşa, ceva trebuie să o dirijeze. 

— Aşadar, dacă am găsi regina asta... începu Peak. 

— Nu. Rubin scutură din cap. Să nu ne facem iluzii. 
Poate fi mai mult de una. Ar putea fi milioane. Şi dacă sunt 
deştepte, nu se vor arăta la faţă. Rubin făcu o pauză. Dar 
ca să funcţioneze ca regine, trebuie să împărtăşească 
aceleaşi principii cu ceilalţi Yrr. Contopirea şi memoria 
genetică. Ei bine, suntem pe cale să extragem o substanţă 
olfactivă pe care celulele o emit pentru a semnala că vor să 


fuzioneze. Un feromon a cărui reţetă Oliviera şi Johanson o 
caută asiduu. Cu ajutorul acestui feromon, al acestui 
miros, celulele vor fuziona garantat şi cu regina. Cheia 
comunicării pentru Yrr este mirosul. Rubin zâmbi mulţumit 
de sine însuşi. Tot el ar putea fi cheia şi pentru rezolvarea 
tuturor problemelor noastre. 

— Bine, Mick. Vanderbilt îi zâmbi apreciativ. Ne-aţi 
intrat iar în graţii. Chiar dacă aţi făcut-o de oaie pe punte. 

— N-a fost vina mea, spuse Rubin jignit. 

— Lucraţi pentru CIA, Mick. În departamentul meu. Aici 
nu există n-a fost vina mea. Am uitat să menţionăm asta 
când v-aţi angajat? 

— Nu. 

Vanderbilt îşi îndesă batista în pantaloni cu mişcări 
stângace. 

— Mă bucur să aud asta. Jude va vorbi imediat cu 
preşedintele. Va putea să-i spună ce băiat bun sunteţi. Vă 
mulţumim pentru vizită. Înapoi în mină, ocnaş! 


Sala de conferinţe Flagg 


Shankar şi Crowe păreau mult mai puţin siguri pe ei 
decât la descifrarea primului semnal. Toată echipa simţea 
atmosfera de deprimare şi irascibilitate care nu fusese 
provocată doar de evenimentele groaznice de pe punte. 
Era tot mai evident că nimeni nu înţelege comportamentul 
lui Yrr. 

— De ce ne trimit mesaje şi în acelaşi timp ne atacă? 
întrebă Peak. Nici un om nu ar face aşa ceva. 

— Nu mai gândiţi în aceste categorii, spuse Shankar. Nu 
sunt oameni. 

— Vreau doar să înţeleg. 

— Nu veţi înţelege nimic dacă vă bazaţi doar pe logica 
umană, spuse Crowe. Poate că primul mesaj a fost un 
avertisment. Ştim unde sunteţi. Cel puţin asta este ceea ce 
ne-au răspuns. 

— Poate a fost o manevră menită să ne inducă în eroare? 
propuse Oliviera. 


— Care ar fi fost inducerea în eroare, după părerea ta? 
întrebă Anawak. 

— Să ne abată atenţia. 

— De la ce? De la scena pe care au făcut-o, 
transformându-se în pomul de Crăciun? 

— Foarte departe de adevăr nu este, observă Johanson. 
Ceva oricum le-a reuşit. Am crezut că îi interesează să 
intre în contact cu noi. Sal are dreptate, nici un om nu ar 
face aşa ceva. Poate că ştiu asta. Ne-au ameţit, s-au arătat 
în toată splendoarea, noi aşteptam bucuroşi revelaţia 
cosmică şi în schimb primim una peste bot. 

— Poate că ar fi trebuit să trimiteţi altceva jos, în locul 
aberaţiilor de probleme matematice, îi spuse Vanderbilt lui 
Crowe. 

Pentru prima dată de când o ştia Anawak, Crowe părea 
să-şi fi pierdut liniştea. Il privi furioasă pe directorul CIA. 

— Aveţi o idee mai bună, Jack? 

— Nu este sarcina mea să am o idee mai bună, ci sarcina 
dumneavoastră, răspunse Vanderbilt agresiv. În sarcina 
dumneavoastră cade comunicarea cu ăia. 

— Cu cine? Dumneavoastră sunteţi cel care încă mai 
crede că în spatele acestor lucruri stă vreun mulah. 

— Dacă trimiteţi mesaje care nu au alt efect decât că le 
trădează ălora poziţia noastră, atunci asta e un rahat de 
problemă pe care trebuie să o rezolvati dumneavoastră. Aţi 
băgat informaţii detaliate despre omenire în tâmpenia aia 
de impuls acustic. Le-aţi trimis o invitaţie să ne atace! 

— Trebuie întâi să faci cunoştinţă cu cineva, abia apoi 
poţi vorbi cu el! răspunse Crowe cu răceală. Nu poţi 
pricepe asta, măgarule? Vreau să ştiu cine sunt ei, aşa că 
le povestesc câte ceva despre noi. 

— Mesajele dumneavoastră sunt o fundătură... 

— Dumnezeule, de abia am început! 

— ... Aşa cum o fundătură este tot SETI ăla exagerat. 
Abia aţi început? Felicitări. Câţi oameni vor trebui să 
moară până când veţi începe cu adevărat? 

— Jack, interveni Li. Suna ca „şezi” sau „aport”. 

— Programul ăsta tâmpit de contactare... 


_ — Jack, ţine-ţi gura! Nu vreau ceartă, vreau rezultate. 
Intrebare: cine are rezultate, dintre cei prezenţi aici? 

— Noi avem, răspunse Crowe îmbufnată. Miezul celui 
de-al doilea mesaj este o formulă: Apă. H20. O să 
descifrăm şi restul dacă nu ne bate nimeni la cap! 

— Şi noi am făcut progrese, începu Weaver. 

— Şi noi! interveni Rubin repede. Am făcut un mare pas 
înainte, mulţumită... ăă... ajutorului oferit de Sigur şi Sue. 
Rubin tuşi. Vocea încă nu îşi revenise la normal. Poate vrei 
să prezinţi tu rezultatele, Sue? 

— Vezi să nu te osteneşti prea tare, şuieră Oliviera. Cu 
voce tare spuse: am izolat substanţa prin care celulele îşi 
iniţiază fuzionarea. Este vorba despre un feromon şi am 
aflat şi cum funcţionează. I-o datorăm lui Sigur care i-a 
smuls prin luptă organismului probe de ţesut aflat în 
diferite faze. 

Oliviera puse pe masă un recipient transparent, închis 
cu capac. Era plin până la jumătate cu un lichid limpede ca 
apa. 

— Feromonul este aici înăuntru. L-am descifrat şi îl 
putem produce şi noi. Reţeta este surprinzător de simplă. 
Nu se poate spune cu siguranţă cum anume intră fiinţele în 
contact şi nici cine sau ce iniţiază fuziunea. Dar 
presupunând că cineva sau ceva are iniţiativa, pentru 
simplificare să spunem că regina, rămâne să mai stabilim 
cum pot fi chemate de la distanţă miliardele de celule 
individuale, lipsite de ochi şi urechi. La asta serveşte 
feromonul. Mirosul nu este foarte potrivit pentru o 
comunicare subacvatică având în vedere că moleculele se 
împrăştie prea repede, dar, pe distanţe scurte, 
funcţionează perfect. Şi după cum se pare, comunicarea 
feromonică a celulelor se rezumă la această singură 
substanţă. Nu există un vocabular, ci doar un singur 
cuvânt: contopire! Încă nu ne este clar cum comunică între 
ele celulele contopite. Este clar că folosesc o formă de 
comunicare. Şi într-un computer neuronal sau într-un 
creier omenesc, lucrurile stau la fel. Unităţile au nevoie 
întotdeauna de un fel de mesageri. În biologie, această 


substanţă care transmite mesaje se numeşte ligand. Atunci 
când o celulă vrea să-i transmită ceva altei celule, nu prea 
poate să meargă în vizită, aşa că îi trimite un mesaj prin 
intermediul acestui ligand. La rândul ei, aceasta are nevoie 
de o uşă cu sonerie, ca orice casă cumsecade, aşadar, în 
limbaj ştiinţific de un receptor. Ligandul sună la uşă, 
mesajul sunetului se propagă în cascade de semnal până în 
interiorul celulei, îmbogăţind genomul cu o nouă 
informaţie. 

Oliviera făcu o pauză. 

— După toate aparențele, microorganismele din rezervor 
comunică între ele prin liganzi şi receptori. Bineînţeles că 
imaginea celulelor ca nişte case, cu uşi care trimit să sune 
un mesager zâmbitor, este una eronată. Fiecare celulă 
emite un nor întreg de molecule olfactive şi nu are un 
singur receptor, ci aproximativ 200 000. Prin intermediul 
lor percepe feromonii şi se alipeşte colectivului. 200 000 
de sonerii pentru a schimba informaţii cu celulele vecine e 
impresionant. Procesul fuzionării se face după modelul 
alergării la ştafetă: o celulă receptează feromonii din 
colectiv şi se cuplează la celulele din jur. În momentul 
cuplării, produce şi ea feromoni pentru a atrage 
următoarele celule şi aşa mai departe. Procesul are loc din 
interior în exterior. Pentru a înţelege mai uşor aceste 
lucruri, anticipăm puţin şi presupunem că, în cazul 
celulelor pe care le-am studiat, este vorba într-adevăr de 
presupuşii noştri duşmani. Astfel că îi vom numi, cu 
siguranţă pripită, Yrr. 

Oliviera îşi încrucişă degetele. 

— Ne-a sărit imediat în ochi faptul că celulele nu dispun 
pur şi simplu de receptori, ci de perechi de receptori. Ne- 
am spart capul gândindu-ne care poate fi motivul, şi într- 
un târziu ne-am prins. Are legătură cu menţinerea stării de 
sănătate a colectivului. Astfel că le-am dat receptorilor 
denumiri ale funcţiilor. Receptorul universal recunoaşte: 
eu sunt Yrr. Receptorul special spune: eu sunt un Yrr în 
stare de funcţionare, sănătos, cu ADN-ul intact şi potrivit 
pentru colectiv, pentru marele pow wow. 


— Nu ar putea face chestia asta şi cu un singur 
receptor? întrebă Shankar încruntându-se. 

— Nu. Probabil că nu. Oliviera căzu pe gânduri. Este un 
sistem foarte bine pus la punct. După modelul nostru, 
trebuie să ne imaginăm celula Yrr ca pe o tabără militară 
înconjurată de un şanţ de apărare. Un militar care se 
apropie din afară se legitimează printr-un semn universal 
de recunoaştere: uniforma. Aceasta îi spune soldatului din 
tabără: sunt unul dintre voi. Dar am văzut cu toţii destule 
filme de război cu Michael Caine pentru a şti că în 
uniformă se poate ascunde un trădător care îi împuşcă pe 
toţi grămadă, dacă reuşeşte. De aceea, Michael Cain 
trebuia să se legitimeze şi printr-un semn special de 
recunoaştere. Trebuia să cunoască parola. Am descris cât 
de cât corect problema din punct de vedere militar, Sal? 

Peak încuviinţă din cap. 

— Ireproşabil. 

— Atunci sunt liniştită. Aşadar, când fuzionează doi Yrr, 
se întâmplă următoarele: celula care s-a contopit deja cu 
restul colectivului produce o moleculă olfactivă, un 
feronom. Prin intermediul acestui feromon, celulele se 
alipesc de receptorii lor universali, inițiind legătura 
primară. A avut loc pasul de recunoaştere: „Eu sunt Yrr“. 
Al doilea pas presupune declaraţia: „Sunt un Yrr sănătos”, 
care se efectuează prin cuplarea receptorilor speciali. 
Până aici, toate bune şi frumoase. Există însă şi Yrr 
nefuncţionali şi bolnavi, cu defecte de ADN. Duşmanul 
nostru este un organism care apare în masă şi care pare să 
se dezvolte permanent, fiind obligat astfel să elimine 
celulele care nu sunt capabile să se dezvolte mai departe. 
Trucul pare a fi acela că toate celulele deţin un receptor 
universal, însă doar celulele sănătoase, cele capabile să se 
dezvolte mai departe, deţin receptorul special. Celulele 
bolnave pur şi simplu nu îl au. Şi acum intervine adevărata 
minune, cea care ar trebui să ne înspăimânte. Celula 
defectă nu dispune de parolă. Ei nu i se va permite să 
fuzioneze cu celelalte, ci va fi respinsă. Insă nu este destul. 
Yrr sunt unicelulare, şi unicelularele se înmulţesc prin 


diviziune. Bineînţeles că o specie care se dezvoltă în mod 
constant nu poate permite să se nască o a doua populaţie 
defectă, aşa că trebuie să împiedice celula defectă să aibă 
timp de înmulţire. În acest moment, feromonul preia o 
dublă funcţie: odată cu respingerea celulei bolnave, 
feromonul rămâne ataşat de receptorul universal al 
acesteia şi se transformă într-o otravă cu acţiune rapidă. 
Apoi iniţiază aşa-numita moarte programată a celulei, un 
fenomen care în mod normal nu este cunoscut la 
unicelulare. Celula defectă moare fulgerător. 

— Cum vă daţi seama că o fiinţă unicelulară este 
moartă? întrebă Peak. A 

— E simplu. Metabolismul se opreşte. In plus, un Yrr 
mort nu mai luminează. Pentru Yrr, iluminatul constituie o 
necesitate biochimică. Un exemplu bun în acest sens este 
Aequoria, o meduză din Pacific. Pentru a lumina, aceasta 
produce un feromon. Aici, situaţia este asemănătoare: se 
emite o substanţă olfactivă, astfel încât luminiscenţa 
intervine automat, iar descărcările luminoase, fulgerele, 
indică nişte reacţii biochimice deosebit de puternice în 
cadrul legăturilor celulare. Atunci când luminează, Yrr 
gândesc şi comunică. Atunci când mor, îşi pierd această 
capacitate. 

Oliviera privi în jur. 

— Vreau să vă spun acum de ce ar trebui să ne 
îngrijoreze acest lucru. Yrr au reuşit să pună la punct un 
proces de selecţie complex, recurgând la mijloace simple. 
Dacă un Yrr este sănătos şi dispune de o pereche intactă 
de receptori, atunci feromonul pregăteşte fuziunea. Dacă 
nu are receptor special, atunci feromonul îşi exercită 
efectul mortal. O specie care funcţionează astfel vede 
moartea cu alţi „ochi“ decât omul. În societatea Yrr, 
moartea este o chestiune extrem de necesară. Nu le-ar 
veni niciodată ideea de a menaja celulele defecte. Din 
perspectiva lor ar fi ceva de neînțeles, ceva de-a dreptul 
idiot. Trebuie să omori ceea ce îţi ameninţă propria 
dezvoltare. Este logic. Atunci când colectivul lor este pus 
în pericol, Yrr reacţionează cu logica morţii. Nu ştiu ce 


înseamnă îndurarea sau mila, nu fac excepţii, după cum 
nici logica uciderii nu are nimic de-a face cu cruzimea. 
Asemenea idei le sunt complet străine. Ergo, nu vor 
pricepe de ce ar trebui să ne menajeze, din moment ce noi 
reprezentăm o ameninţare pentru ei. 

— Pentru că biochimia lor nu permite o astfel de etică, 
concluzionă Li. Oricât ar fi de inteligenţi. 

— Frumos, observă Vanderbilt. Şi cu ce ne alegem 
concret de pe urma faptului că le cunoaştem micul secret 
Chanel Nr. 5? Putem fuziona cu ei, dacă am înţeles corect. 
Grozav. Fu aş putea fuziona cu ei! 

Crowe îi aruncă o privire scrutătoare. 

— Ca şi cum te-ar lăsa... 

— Să mă pupi undeva. 

— Ar fi drăguţ dacă aţi lăsa păruiala pe mai târziu, spuse 
Anawak. Împreună cu Karen, m-am gândit cum am putea 
determina unicelularele să gândească. Lui Sigur, Mick şi 
Sue tocmai le ies peri albi pe tema asta. Din punct de 
vedere biologic este o aberaţie, însă asta ne-ar putea da 
răspunsul la o mulţime de întrebări. 

— Am programat celulelor noastre virtuale un ADN 
artificial şi am aranjat să cunoască permanent mutații, 
continuă Weaver ideea lui Anawak. Ceea ce reprezintă o 
formă de învăţare. Am ajuns dintr-odată înapoi acolo de 
unde plecaserăm, şi anume la neurocomputer. Vă mai 
aduceţi aminte că am descompus un astfel de creier 
electronic în cele mai mici unităţi programabile şi ne-am 
întrebat cum ar putea deveni din nou un întreg capabil să 
gândească. A funcţionat abia atunci când fiecare celulă a 
fost capabilă să înveţe individual. Însă singura modalitate 
prin care o celulă biologică ar putea învăţa în timpul vieţii 
este mutaţia ADN-ului, ceea ce, de fapt, este o 
imposibilitate. Totuşi, am prevăzut celulele virtuale cu 
această posibilitate. Şi cu un feromon asemenea celui pe 
care tocmai l-a descris Sue. 

— Nu numai că am obţinut din nou computerul nostru 
integral şi funcţional, continuă Anawak, dar dintr-odată am 
avut în faţa noastră celule Yrr autentice şi vii, trăind în 


condiţii naturale. Mica noastră creaţie dispune de câteva 
adausuri suplimentare - celulele plutesc în spaţiu 
tridimensional. Am prevăzut acest spaţiu cu proprietăţi 
întâlnite în condiţiile de pe fundul mării, deci presiune, 
curenţi, frecare şi aşa mai departe. Ce-i drept, întâi a 
trebuit să găsesc răspuns la întrebarea: cum se recunosc 
între ei membrii unui colectiv? Substanţa olfactivă este 
doar jumătate din răspuns. Cealaltă jumătate constă în 
capacitatea de a limita mărimea unui colectiv. Aici intră în 
joc ceea ce au descoperit Sue şi Sigur şi anume că 
ampliconii Yrr diferă în mici domenii hipervariabile. Vă 
amintiţi care sunt consecinţele acestui fapt: celulele şi-au 
modificat ADN-ul după naştere. Noi credem că exact aşa 
se întâmplă şi că acele domenii hipervariabile sunt codul 
care le permite să se recunoască reciproc şi să-şi limiteze 
colectivul, de exemplu. 

— Celulele Yrr codate la fel se recunosc între ele, iar 
colectivele mai mici se pot contopi, formând unele mai 
mari, concluzionă Li. 

— Exact, spuse Weaver. Aşadar, am codat celulele. 
Fiecare celulă dispune în acest moment deja de un fel de 
cunoştinţe de bază referitoare la mediul lor de viaţă. Acum 
a obţinut informaţii suplimentare, pe care nu le deţineau 
toate celulele. După cum era de aşteptat, au fuzionat întâi 
celulele cu aceeaşi codare, formând colective. Apoi am 
încercat ceva nou: să cuplăm două colective de codare 
diferită. Am reuşit, şi atunci s-a întâmplat incredibilul: nu 
numai că fuzionarea a reuşit, dar celulele celor două 
colective şi-au împărtăşit reciproc codările individuale, 
ajungând toate la acelaşi nivel. S-au programat cu un cod 
nou, unitar, un nivel al cunoaşterii superior, împărtăşit de 
fiecare celulă în parte. La final, ambele colective au 
fuzionat într-unul singur. Pe acesta l-am cuplat cu un al 
treilea colectiv, şi din nou a apărut ceva nou, ce nu mai 
existase înainte. 

— Pasul următor a fost să observăm modul în care 
învăţă Yrr, spuse Anawak. Am format două colective de 
codare diferită. Am supus celulele dintr-un colectiv unei 


experienţe specifice. Am simulat atacul unui duşman. Nu 
am fost deosebit de originali, am ales un rechin care ia o 
muşcătură zdravănă din colectiv şi le-am învăţat să îl 
ocolească data viitoare. Când vine rechinul, i-am ordonat 
noi colectivului, renunţi la forma sferică şi te faci plat ca o 
cambulă. Pe celălalt colectiv nu l-am învăţat trucul, şi a 
fost muşcat. Apoi am pus să fuzioneze ambele colective şi 
am trimis un rechin pe capul lor. L-au evitat. Învăţase 
întreaga masă. La final, am împărţit colectivul în mai multe 
mulţimi mici şi am observat că toate ştiau cum să evite un 
rechin. 

— Vasăzică învaţă prin domeniile hipervariabile? întrebă 
Crowe. 

— Da şi nu, spuse Weaver aruncând o privire pe notițele 
ei. E posibil să o facă, dar pe calculator durează totul mult 
prea mult. Masa care ne-a atacat pe punte are reacţii 
foarte rapide şi probabil gândeşte la fel de rapid. O 
formaţiune supraconductoare, un creier imens, variabil. 
Nu, nu ne-am putut limita la acele domenii mici. Am 
programat ca întregul ADN să fie capabil să înveţe, 
mărindu-i astfel enorm viteza de gândire. 

— Cu ce rezultat? se interesă Li. 

— Rezultatul se bazează doar pe câteva experimente pe 
care le-am făcut cu puţin timp înaintea acestei întâlniri. 
Dar avem dovezi suficiente pentru următoarele afirmaţii: 
un colectiv Yrr, indiferent de mărimea lui, gândeşte cu 
viteza unui calculator simultan de ultimă generaţie. Se 
împărtăşesc cunoştinţele individuale şi se studiază datele 
necunoscute. La început, unele colective nu fac faţă noilor 
solicitări, dar învaţă de la celelalte. Până la un anumit 
punct, procesul de învăţare se desfăşoară liniar, dincolo de 
acesta însă comportamentul colectivelor nu mai poate fi 
prevăzut... 

— Un moment, o întrerupse Shankar. Vreţi să spuneţi că 
programul începe să aibă o viaţă proprie? 

— Am apelat la situaţii complet necunoscute pentru Yrr. 
Cu cât era problema mai complexă, cu atât se contopeau 
mai des. În scurt timp au început să dezvolte strategii noi, 


pe care noi nu le programaserăm. Deveniseră creativi. 
Deveniseră curioşi. Şi învățau exponențial. Am putut 
desfăşura doar câteva experimente şi este în continuare 
doar un program pe computer, însă celulele noastre 
artificiale au învăţat să adopte orice formă dorită, să imite 
şi să se preschimbe, luând formele altor vietăţi, să formeze 
extremităţi pe lângă sensibilitatea cărora cele zece degete 
ale noastre sunt doar nişte cioturi boante, să cerceteze 
obiectele la nivel nanomolecular, să împărtăşească oricare 
din aceste experienţe oricărei alte celule şi să rezolve 
probleme în faţa cărora oamenii ar da greş. 

Timp de o clipă se lăsă tăcerea. Pe feţele celor mai mulţi 
dintre ei se vedea că îşi aminteau evenimentele de pe 
punte. În cele din urmă, Li rupse tăcerea: 

— Daţi-ne un exemplu de o astfel de problemă. 

Anawak încuviinţă. 

— Aşadar, eu sunt un colectiv Yrr, da? Şi o întreagă 
platformă continentală e acoperită de viermi pe care eu i- 
am crescut, i-am îndopat cu bacterii şi i-am dus acolo ca să 
destabilizeze pe toată linia hidratul de metan aflat la faţa 
locului. Problema mea este că, deşi viermii şi bacteriile 
dau rezultate, mai am nevoie de un ultim element pentru 
marea alunecare de teren. 

— Corect, spuse Johanson. Nu i-am dat niciodată de 
capăt. Viermii şi bacteriile pregătesc terenul, dar mai 
lipseşte un amănunt pentru ca totul să se transforme într-o 
catastrofă. 

— Şi anume, fie o uşoară scădere a nivelului mării, ceea 
ce ar duce la o diminuare a presiunii care apasă pe hidrati, 
fie o încălzire a apei de lângă coastă. Corect? 

— Exact. 

— Cu un grad? 

— Ar trebui să fie de ajuns. Dar hai să spunem cu două. 

— Bine. Ne-am dumirit. În faţa platformei continentale 
norvegiene, la o adâncime de 1 250 de metri, se află 
vulcanul noroios Hakon-Mosby. Vulcanii noroioşi nu scuipă 
lavă, ci gaz, apă şi sedimente din miezul fierbinte al 
Pământului. Apa aflată deasupra unui astfel de vulcan nu 


este fierbinte, dar este mai caldă decât în alte părţi. 
Fuzionez, deci, cu un colectiv mare. Unul foarte mare. lau 
forma unui furtun cu două capete deschise şi, pentru că 
vreau să devin un furtun foarte mare, mă rezum la un 
perete exterior cu o grosime de numai câteva straturi 
celulare. Şi aşa am nevoie de mulţi semeni de-ai mei, mii 
de miliarde de celule, însă având un perete atât de subţire 
reuşesc să ating o lungime de câţiva kilometri. Perimetrul 
meu este cât al craterului vulcanic, în jur de 500 de metri. 
Absorb apa caldă a vulcanului noroios şi o transport, 
aidoma unei conducte colosale, până în locul în care 
viermii şi bacteriile şi-au început opera de distrugere. Aşa 
am obţinut alunecarea de teren. Şi în felul acesta este 
posibil să încălzesc apa de lângă Groenlanda şi de la 
calotele polare, provocând astfel topirea ghețarilor şi 
implicit oprirea Golfstreamului. 

— Dacă Yrr cei din computerul dumneavoastră reuşesc 
să facă lucrurile astea, spuse Peak incredul, atunci de ce 
sunt în stare cei adevăraţi? 

Weaver îşi răsfrânse buzele şi îl privi. 

— Cred că pot face mai mult decât atât. 


Înotul 


Weaver se simţea încordată şi pe dinafară, şi pe 
dinăuntru. Părăsind sala de conferinţe, îl întrebă pe 
Anawak dacă nu ar avea chef să dea o tură prin bazin. O 
chinuia o durere de umeri îngrozitoare. Şi asta în condiţiile 
în care practica aproape orice sport de care este capabil 
corpul uman. 

Poate că asta e problema, îşi spuse Weaver. Poate ar 
trebui să mai faci şi câte un sport mai puţin solicitant. 

Anawak o însoţi. Se schimbară în costumele de baie, 
fiecare în cabina sa, după care se întâlniră înfăşuraţi în 
halatele de baie. Weaver ar fi vrut să îl ţină de mână pe 
drumul spre bazin, i-ar fi plăcut de fapt să facă altceva cu 
el în acest moment, însă nu ştia cum poţi face aşa ceva 
fără să arăţi ca un idiot. Pe vremuri, înainte de schimbarea 


radicală survenită în viaţa ei, luase tot ce-i ieşise în drum, 
dar nimic nu însemnase dragostea. Acum se simţea 
intimidată şi blocată. Cum să flirteze? Cum te puteai băga 
în pat cu cineva, când în noaptea de dinainte muriseră 
oameni şi întreaga lume se prăbuşise în abis? 

Cât de prost puteai fi, de fapt? 

Sala de înot de pe Independence era uriaşă şi uimitor de 
confortabilă pentru un vapor de război, iar piscina avea 
dimensiunile unui mic lac. Simţi privirea lui Anawak pe 
spatele ei, când lăsă halatul să-i cadă la pământ. Brusc, îşi 
dădu seama că era prima oară când o vedea aşa. Costumul 
era îngust şi foarte decoltat la spate, şi bineînţeles că i se 
vedea tatuajul. 

Păşi intimidată până la marginea bazinului, se desprinse 
şi se scufundă cu un salt elegant. Înota chiar sub suprafaţa 
apei, cu braţele întinse înainte, şi îl auzea pe Anawak 
urmând-o. Poate se va întâmpla aici, îşi spuse. Simţi cum i 
se strânge stomacul. Începu să dea din picioare şi mări 
viteza, sfâşiată între speranţa şi teama că ar putea să o 
ajungă din urmă. 

Fricoaso! Şi de ce nu? 

Să se scufunde pur şi simplu şi să facă dragoste. Sub 
apă. 

Să se contopească... 

[i veni brusc o idee. 

Era aproape caraghios de simplă şi, din păcate, puţin 
lipsită de pietate. Dar dacă funcţiona, era genial. Atunci i- 
ar putea convinge pe Yrr să se retragă pe cale paşnică. 
Sau cel puţin să-şi reconsidere acţiunile. 

Dar chiar era strălucită ideea ei? 

Atinse cu vârful degetelor peretele de faianţă al 
bazinului. leşi la suprafaţă şi îşi şterse apa din ochi. În 
momentul următor, gândul de adineaori i se păru pur şi 
simplu vulgar. Apoi îi simţi din nou farmecul tulburător. Cu 
fiecare metru cu care Anawak avansa spre ea, Weaver 
devenea tot mai nehotărâtă, iar când acesta o ajunse, îi 
repugnă, aproape. 

Trebuia să se mai gândească. 


Dintr-odată el fu foarte aproape de ea. 

Weaver se lipi de marginea bazinului. Pieptul îi palpita. 
Inima îi bătea ca atunci când plutise pe apa îngheţată a 
canalului; senzaţia asta în stomac şi bătăile inimii, care 
păreau să spună: acum... acum... acum... 

Simţi o atingere pe talie şi deschise buzele. 

Teamă! 

Spune ceva, se îndemnă singură. Trebuia să fie ceva. 
Vreun subiect despre care să poată vorbi. 

— Sigur pare să se simtă mai bine. A 

Vorbele îi săriseră din gură ca nişte broaşte. În ochii lui 
Anawak se văzu o umbră de dezamăgire. Se îndepărtă 
puţin de ea, îşi dădu la o parte părul ud şi îi zâmbi. 

— Da, ciudăţenia lui de accident. 

Idioată tâmpită ce eşti! 

— Are însă o problemă. Weaver îşi puse coatele pe 
marginea bazinului şi se ridică. Să nu-i spui că ţi-am zis. 
Dar vreau să ştiu părerea ta. 

Sigur are o problemă? Tu ai o problemă! lIdioato! 
Idioato! 

— Ce fel de problemă? întrebă Anawak. 

— A văzut ceva. Mai bine spus, crede că a văzut ceva. 
După cum povesteşte el, îl cred, dar atunci se ridică 
întrebarea ce poate însemna asta şi... fii atent, îţi 
povestesc! 


Camera de supraveghere 


Li o asculta pe Weaver în timp ce aceasta îl punea la 
curent pe Anawak cu îndoielile lui Johanson. Stătea 
nemişcată în faţa monitoarelor şi trăgea cu urechea la 
conversaţia celor doi. 

Ce pereche frumoasă, se gândi amuzată. 

Conţinutul discuţiei o amuza mai puţin. Boul ăla de 
Rubin periclitase toată operaţiunea. Puteau doar să spere 
că Johanson nu îşi va mai aminti şi mai multe din ceea ce 
drogul ar fi trebuit să-i şteargă din memorie. Acum 
subiectul îi; preocupa deja pe Weaver şi Anawak! 


De ce vă ocupați de astfel de poveşti, copilaşi? se întrebă 
Li. Poveştile urâte de adormit copiii, ale unchiului 
Johanson! De ce nu vă băgaţi odată în pat? Şi un orb îşi dă 
seama că asta vreţi, doar voi nu vă prindeţi. Li oftă. De 
când femeile fuseseră acceptate în marină, asistase la 
multe astfel de încercări neajutorate de apropiere. stora 
doi din bazin chiar nu le venea nici o altă idee, decât să-şi 
bată capul cu Johanson? 

— Ar trebui să ne obişnuim cu gândul că Rubin se dă de 
gol, îi spuse lui Vanderbilt. 

Omul de la CIA stătea în spatele ei, cu cana de cafea în 
mână. În încăpere erau doar ei doi. Peak era pe punte, 
unde grăbea lucrările de curăţare şi verifica echipamentul 
de scufundare. 

— Şi ce se întâmplă atunci? 

— Există opţiuni clare pentru această eventualitate. 

— Nu este însă cazul să ne gândim deja la ele, Judybaby. 
Rubin nu a ajuns încă până acolo. Şi bineînţeles că ar fi 
mai frumos dacă nici nu am fi nevoiţi s-o facem. 

— Ce s-a întâmplat, Jack? Scrupule? 

— Uşurel. O fi planul tău, dar eu răspund de reuşita lui. 
Poţi fi convinsă că scrupulele mele se vor menţine în limite 
compatibile. Vanderbilt chicoti. In cele din urmă, am o 
reputaţie de apărat. 

Li se întoarse spre el. 

— Chiar ai o reputaţie? 

Vanderbilt sorbi zgomotos din pahar. 

— Ştii ce apreciez eu atât de tare la tine, Jude? Că eşti 
aşa o scârbă. De aceea îmi daţi senzaţia că sunt un tip 
cumsecade. Înseamnă şi asta ceva! 


Combat Information Center 


Crowe şi Shankar îşi spărgeau capetele. 

Calculatorul arăta nişte imagini contorsionate. Linii 
paralele care se despărţeau brusc, se curbau, pentru ca 
apoi să se contopească. Intre ele se căscau spaţii mai mari, 
de formă neregulată. Scratch era format dintr-o serie 


întreagă de grafice care, suprapuse, parcă ofereau o 
singură imagine, doar că nu le ieşea. Nu se potriveau 
deloc. În plus, Crowe nu avea nici cea mai mică idee 
despre ce ar putea însemna liniile acelea. 

— Apa este baza, medită Shankar. La fiecare moleculă 
de apă este cuplată o informaţie suplimentară. Ce 
semnificaţie are? Reprezintă o caracteristică a apei? 

— Posibil. Ce proprietăţi ar putea fi vizate? 

— Temperatura. 

— Da, de exemplu. Sau concentraţia de sare. 

— Sau poate că nu este vorba de proprietăţi fizice sau 
chimice, ci chiar de Yrr. Liniile ar putea reprezenta 
concentrațiile populaţiei lor. 

— Conform mottoului aici locuim noi? Ceva în genul 
ăsta? 

Shankar îşi frecă bărbia. 

— Cam aşa, nu? 

— Nu ştiu, Murray. Noi le-am spune lor unde ne sunt 
oraşele? 

— Nu. Dar ei nu gândesc ca noi. 

— Mulţumesc că te-ai gândit să-mi aminteşti. Crowe 
făcu un cerc de fum. Bine, să mai vedem o dată. H20. Apă. 
Partea asta a mesajului e uşor de înţeles. Apa este lumea 
noastră. 

— Ceea ce reprezintă replica exactă la mesajul nostru. 

— Corect. Le-am dezvăluit faptul că trăim la aer curat. 
După care ne-am descris forma şi ADN-ul. 

— Să presupunem că răspunsul lor este într-adevăr 
replica exactă la mesajul trimis de noi, spuse Shankar. 
Liniile astea ar putea fi o reprezentare a formei lor? 

Crowe îşi răsfrânse buzele. 

— Nu au formă. Adică bineînţeles că unicelularele au 
formă, dar nu sunt definite de aceasta. Mai degrabă 
colectivul este perceput ca având o formă, prin care însă 
nu se pot defini nici atât. Gelatina are o mie de forme şi 
nici una. 

— Bine. Forma cade. Ce altă informaţie ar putea 
prezenta interes? Numărul indivizilor? 


— Murray! Ăsta ar fi un număr cu atâtea zerouri, că am 
umple tot vasul Independence. În plus, se divid pe bandă 
rulantă, mor pe bandă rulantă... Probabil că nici ei nu ar fi 
în măsură să ne dezvăluie numărul exact. Nu contează 
individul, spuse Crowe ţinând ţigara în colţul gurii. Acesta 
e complet lipsit de importanţă. Contează doar întregul. 
Ideea de Yrr, dacă vrei, un Yrr idealizat. Genomul Yrr. 

Shankar o privi peste ramele ochelarilor. 

— Nu uita că le-am oferit numai informaţia că biochimia 
noastră se bazează pe ADN. Deci răspunsul ar fi trebuit să 
fie: şi a noastră la fel. Crezi în mod serios că s-au apucat 
să-şi descifreze genomul pentru noi? 

— S-ar putea! 

— Dar de ce ar face una ca asta? 

— Pentru că, strict vorbind, este singura afirmaţie pe 
care o pot face despre ei. Genomul şi fuziunea sunt 
punctele centrale ale întregii lor existenţe. Totul ne 
conduce la această concluzie. 

— Da, dar cum vrei să descrii un ADN care suferă 
mutație după mutație? 

Crowe privea nedumerită modelul de linii. 

— Să fie totuşi vorba despre nişte hărți? 

— Hărțile cui? 

— Bine, oftă Crowe. O luăm de la început. H20 este 
baza. Noi trăim în apă... 


Patru ochi 


Li îşi reglase banda de alergare la viteză maximă. În alte 
împrejurări ar fi alergat în sala de fitness, pentru a 
menţine unitatea trupei. Însă de data asta nu voia să fie 
deranjată. Purta conversaţia zilnică cu Offut Air Force 
Base. 

— Cum stai cu moralul, Jude? 

— Excelent, sir. Atacul ne-a afectat profund, însă avem 
totul sub control. 

— Oamenii sunt motivaţi? 

— Mai motivaţi ca oricând. 


— Îmi fac griji. Preşedintele părea obosit. Stătea singur 
cuc în sala comandamentului, la baza militară. Bostonul 
este complet evacuat. La New York şi Washington am 
renunţat deja. Şi primim mesaje de groază din Philadelphia 
şi din Norfolk. 

— Ştiu. 

— Ţara se duce de râpă, în timp ce toată lumea nu mai 
vorbeşte decât despre inteligenţa neomenească din ocean. 
Aş fi curios să ştiu cine nu şi-a putut ţine gura. 

— Ce importanţă are asta, sir? 

— Ce importanţă are? Preşedintele bătu cu palma în 
masă. Dacă America preia conducerea, nu mai accept ca 
vreun imbecil de la ONU să acţioneze de capul lui! Doar 
pentru că fiecare dobitoc are impresia că rahatul lui de 
ţărişoară ar trebui să intre în joc. Ştii ce se întâmplă aici 
afară, cu ce viteză se mişcă lucrurile? 

— Ştiu exact ce se întâmplă. 

— Sau a vorbit unul din cercul tău apropiat? 

— Cu tot respectul, sir, ipoteza Yrr nu reprezintă ceva ce 
nu le-ar putea trece şi altora prin cap. După ştiinţa mea, 
majoritatea  presupunerilor se învârt tot în jurul 
fenomenelor naturale şi al terorismului internaţional. Azi- 
dimineaţă s-a trezit un cercetător din Phenian să... 

—A spus că noi am fi în spatele evenimentelor. 
Preşedintele ridică mâna a lehamite. Am auzit tot. Cică ne- 
am ataca singuri oraşele, cu ajutorul unor submarine 
extrem de silenţioase, pentru a da apoi vina pe săracii 
comunişti nevinovaţi. Ce aberaţie! Preşedintele se aplecă 
spre camera de filmat. Dar în fond asta nici nu mă 
interesează. Nu mai pot eu acum de popularitatea mea. 
Vreau să văd că se rezolvă problema, vreau opţiuni noi pe 
masă! Jude, la naiba, nici o ţară nu este acum în măsură să 
o ajute pe alta! Chiar şi Statele Unite ale Americii trebuie 
să ceară ajutor! Suntem atacati, otrăviţi, cetăţenii noştri se 
refugiază în interiorul ţării. Eu trebuie să mă retrag într-un 
refugiu, ca o cârtiţă. În oraşe domnesc jaful şi anarhia. 
Armata şi forţele de ordine sunt suprasolicitate fără 
speranţă. Oamenii pot alege între alimente contaminate şi 


medicamente fără efect. 

— Sir... 

— Dumnezeu îşi ţine încă mâna protectoare deasupra 
Vestului, exceptând faptul că te muşcă ceva de degete, de 
îndată ce îţi vâri vreun picior în apă. Populaţiile de viermi 
din apele americane şi asiatice devin tot mai mari, iar La 
Palma se află în pragul catastrofei. Nu sunt nefericit la 
gândul că ici-colo se mai clatină câte un guvern, dar în ce 
mâini vor cădea atunci depozitele de armament? De 
întrebarea asta nu ne putem ocupa acum. 

— Ultimul dumneavoastră discurs... 

— Te rog să nu vorbeşti despre asta. [in discursuri 
înflăcărate de dimineaţa până seara. Nici unul din scriitorii 
ăştia de discursuri nu le notează. Nici unul nu pricepe ce 
vreau să-i spun acestei ţări şi lumii întregi, în faţa lui 
Dumnezeu. Le spun să răspândească încrederea. Poporul 
american trebuie să vadă hotărârea comandantului său, 
care va face tot ce este necesar pentru a câştiga această 
luptă, chiar şi în faţa unui duşman care îşi ascunde faţa 
sub o mie de măşti. Trebuie să insuflăm curaj lumii. Nu, nu 
vrem să păcălim pe nimeni, trebuie să ne pregătim pentru 
ce e mai rău, dar vom răzbi/ Asta le spun, dar, când 
încearcă să-i încurajeze pe oameni, devin patetici, nu ştiu 
să inspire încredere şi din vorbe le răzbate propria frică. 
Mă întreb dacă vreunul dintre ei ascultă ce le spun. 

— Dar oamenii vă ascultă, îl asigură Li. În momentul de 
faţă, sunteţi unul din puţinii oameni pe care îi mai ascultă 
cineva. Dumneavoastră şi nemţii. 

— Da, nemţii. Ochii preşedintelui se îngustară. E 
adevărat ce se aude? Nemţii plănuiesc o misiune proprie? 

Li era gata să cadă de pe bandă. Ce prostie mai era şi 
asta? 

— Nu, nu fac aşa ceva. Noi conducem lumea. Noi 
suntem cei desemnaţi de Uniunea Europeană. Germania 
coordonează Europa, dar conlucrează îndeaproape cu noi. 
Uitaţi-vă la situaţia din La Palma. 

— Şi atunci de ce îmi spune CIA că nu aşa ar sta 
lucrurile? 


— Pentru că Jack Vanderbilt lansează zvonuri din astea. 

— Hai, Jude! 

— Ba da, este şi rămâne un intrigant. 

— Copilă, când va fi vremea să îţi ocupi locul pe care îl 
meriti, Vanderbilt nu va fi nici măcar în apropiere. 

Li expiră încet. Se lăsase purtată de emoţii. Lăsase jos 
garda şi poate că în momentul ăsta arătase prea mult din 
ce simţea. Nu era bine. Trebuia să-şi recapete alura 
suverană. 

— Bineînţeles, spuse Li zâmbind, că nu îl privesc pe Jack 
ca pe o problemă, ci ca pe un partener. 

Preşedintele încuviinţă din cap. 

— Ruşii ne-au trimis o echipă care a informat pe larg 
CIA despre situaţia de pe ţărmul Mării Negre. Avem 
legături strânse cu China. Chestia asta cu nemţii este 
probabil o prostie. Nu am senzaţia că joacă pe cont 
propriu, dar ştii ce zvonuri circulă prin mass-media în 
astfel de vremuri. Este o imagine măreaţă să vezi câţi 
oameni de naţiuni diferite se regăsesc întru Dumnezeu, 
atunci când necuratul se ridică din mare. Preşedintele îşi 
trecu palma peste ochi. Deci cât de mult am progresat? Nu 
am vrut să te întreb în faţa celorlalţi, Jude, nu vreau să te 
pun în situaţia penibilă de a fi nevoită să înfrumuseţezi 
situaţia, dar fii sinceră. Ce - progrese - am - făcut? 

— Suntem aproape de reuşită. 

— Cât de aproape? 

— Rubin spune că, dacă totul merge bine, este gata într- 
o zi sau două. Am avut un succes în laborator. Yrr 
comunică cu ajutorul unei substanţe olfactive. Au reuşit s-o 
producă în laborator şi... 

— Scuteşte-mă de amănunte. Şi Rubin spune că 
reuşeşte? 

— Este foarte sigur, sir. Şi eu de asemenea. 

Preşedintele îşi răsfrânse buzele. 

— Mă bazez pe tine, Jude. În rest, e vreo complicaţie cu 
oamenii de ştiinţă? 

— Nu, minţi ea. Totul este în regulă. 

Cum de îi punea întrebarea asta? Oare Vanderbilt... 


Calmează-te, Jude. A fost o formulare întâmplătoare. Nu 
ar fi în interesul lui Vanderbilt. Grăsanul era gură-spartă, 
dar nu se împuşca singur în picior. 

— Sir, spuse Li. Am făcut progrese mari. V-am promis să 
duc treaba la bun sfârşit, aşa cum am hotărât împreună şi 
o voi face. Vom salva lumea. Statele Unite ale Americii o 
vor salva. Dumneavoastră veţi salva lumea. 

— Aşa ca în filme, nu? 

— Mai bine chiar. 

Preşedintele încuviinţă sumbru. Apoi zâmbi, dintr-odată. 
Nu era chiar zâmbetul strălucitor de altădată. Dar în el se 
mai citea ceva din voinţa de izbândă pentru care Li îl 
admira şi adula. 

— Dumnezeu să te apere, Jude, spuse preşedintele. 

Intrerupse legătura. Li rămase pe banda de alergare şi 
se trezi întrebându-se dacă într-adevăr vor reuşi. 


Combat Information Center 


Orice ar fi dovedit mesajul despre duşmanul din 
adâncuri, stomacul lui Shankar chiorăia atât de 
convingător, demonstrând constrângerile  biochimiei 
umane, încât Crowe nu îl mai putu asculta şi îl trimise la 
masă. 

— Nu trebuie să mănânc acum, insista Shankar. 

— Fă-mi plăcerea asta, spuse Crowe. 

— Nu avem timp să mergem la masă. 

— Sunt conştientă de asta. Dar nu ne ajută cu nimic, nici 
dacă ne vor găsi oasele albite. Eu măcar mă hrănesc cu 
Lucky Strike. Du-te, Murray. Mănâncă ceva, întoarce-te 
întremat şi rezolvă problemele cu un râgâit constructiv. 

Shankar plecă şi Crowe rămase singură. 

Simţise nevoia să fie puţin singură. Nu avea nimic 
împotriva lui Shankar. Era strălucitor şi de mare ajutor. 
Dar Shankar era fixat pe acustic. Se descurca greu cu 
gândirea neumană, iar Crowe avusese întotdeauna cele 
mai bune idei atunci când în jurul ei nu era nimeni şi nimic 
în afară de fum. 


Fumă o ţigară şi începu raţionamentul de la început. 

H20. Noi trăim în apă. 

Mesajul arăta ca un model de tapet. Un raport din H20. 
Mereu acelaşi, dar fiecare H20 cuplat cu nişte date 
suplimentare. Milioane de asemenea perechi de date, 
aliniate unele după altele. În transcriere grafică, deveneau 
imagini care indicau nişte linii. Era foarte probabil ca 
datele suplimentare să descrie caracteristici ale apei sau 
ale unei fiinţe care trăia în ea. 

Sau poate că acest gând era greşit. 

Despre ce puteau vorbi Yrr? 

Despre apă. Şi altceva? 

Crowe se gândi. Deodată îşi aminti un exemplu. Două 
afirmaţii. În primul rând, aceasta este o găleată. În al 
doilea rând, aceasta e apă. Dacă le alăturăm, obţinem o 
găleată de apă. Moleculele de apă erau toate la fel, însă 
datele care descriau găleata nu. Prezentau diferenţe legate 
de forma găleţii, de structura suprafeţei şi de eventuale 
modele. Astfel că mulţimea datelor care descriau găleata, 
descompusă în o mie de afirmaţii izolate, era o chestiune 
diferențiată. Se adăuga informaţia că această găleată este 
plină ochi cu apă. Uşor de realizat, alipind pur şi simplu 
fiecărei afirmații referitoare la găleată afirmaţia 
suplimentară „apă“. 

Altfel spus: Se cupla H20 cu datele care descriau ceva 
ce nu avea nici o legătură nu apa. Şi anume o găleată. 

Noi trăim În apă. 

Şi unde este această apă? Cum se pot face referiri 
privind locul a ceva ce nu are nici măcar o formă? 

Descriind cu ce se învecinează. 

Ţărmurile şi fundul mării. 

Suprafeţele goale reprezentau uscatul, marginile lor 
erau malurile. _ 

Lui Crowe aproape îi căzu ţigara din gură. Începu să dea 
comenzi computerului.  Dintr-odată înțelese de ce 
suprafeţele suprapuse nu ofereau o imagine. Pentru că nu 
descriau un spaţiu bidimensional, ci unul tridimensional. 
Trebuiau îndoite pentru a se potrivi. Trebuia să le îndoi, 


până când obţineai ceva tridimensional. 
O sferă. 
Pământul. 


Laboratorul 


În acelaşi timp, Johanson se concentra asupra probelor 
pe care le luase din tesutul Yrr. După douăsprezece ore de 
muncă plină de concentrare în laborator, Oliviera nu mai 
era în stare să privească prin microscop cu ochii deschişi. 
Dormise prea puţin în nopţile precedente. Expediția 
începea încet-încet să-şi ceară tributul. Cu toate că făceau 
progrese uriaşe, toţi erau chinuiţi de îndoieli. Fiecare 
reacţiona în felul său. Greywolf se retrăsese pe punte. Se 
îngrijea de cei trei delfini rămaşi, interpreta datele 
furnizate de aceştia şi evita întâlnirile cu ceilalţi. Unii se 
dovedeau în mod evident irascibili, iar alţii rămâneau stoici 
pe poziţii, iar Rubin îşi compensa spaima cu migrenă, 
acesta fiind al doilea motiv, pe lângă binemeritatul somn 
de frumuseţe al lui Oliviera, pentru care Johanson stătea 
singur în laboratorul mare, cufundat în penumbră. 

Stinsese lumina principală. Singurele surse de lumină 
erau veiozele şi monitoarele computerelor. Din simulatorul 
care zumzăia necontenit, răzbătea o lumină albastră abia 
sesizabilă. Masa acoperea podeaua fără să se clintească. 
Ar fi putut trece drept moartă, dar între timp Johanson o 
cunoştea deja mai bine. 

Câtă vreme lumina, era extrem de vie! 

Se auziră paşi pe rampă. Anawak băgă capul înăuntru. 

— Leon. 

Johanson îşi ridică privirea de pe hârtii. 

— Ce frumos din partea ta! 

Anawak zâmbi. Apoi intră, îşi trase un scaun şi se puse 
călare pe el, cu mâinile încrucişate pe spătar. 

— E trei dimineaţa, spuse. Ce dracu’ faci aici? 

— Lucrez. Ce faci tu aici? 

— Nu pot să dorm. 

— Poate ar trebui să ne oferim o gură de Bordeaux. Ce 


părere ai? 

— O, asta e... Anawak păru încurcat. Un gest frumos din 
partea ta, dar nu beau alcool. 

— Niciodată? 

— Niciodată. 

— Ciudat. Johanson se încruntă. În mod normal, observ 
chestiile astea. Ne purtăm cu toţii puţin altfel aici, aşa-i? 

— Da, se poate spune. Anawak făcu o pauză. Păru că 
vrea să vorbească despre ceva, apoi însă întrebă: Şi cum 
merge treaba? 

— Bine, răspunse Johanson şi adăugă ca din întâmplare: 
am rezolvat problema voastră. 

— Problema noastră? 

— A ta şi a lui Karen. Problema cu memoria ADN-ului. 
Aţi avut dreptate. Funcţionează, şi ştiu şi cum. 

Anawak căscă ochii mari. 

— Şi asta o spui aşa, în treacăt? 

— Trebuie să mă ierţi. Sunt prea obosit pentru 
arabescurile de rigoare. Dar ai dreptate, momentul trebuie 
sărbătorit. 

— Cum de ţi-ai dat seama? 

— Aceste misterioase domenii hipervariabile, îţi aduci 
aminte, sunt clustere. Acestea se găsesc peste tot pe 
genom şi codează anumite familii de proteine. Hmm... 
înţelegi de fapt despre ce vorbesc? 

— Ajută-mă să pricep. 

— Clusterele sunt subclase de gene. Gene răspunzătoare 
de ceva, bunăoară cu formarea receptorilor sau 
producerea unor substanţe. Dacă pe un segment de ADN 
se află o aglomerare de asemenea gene, fenomenul se 
numeşte cluster. Şi genomul Yrr are o mulţime. $mecheria 
este că celulele Yrr sunt reparate în mod sigur. Dar la Yrr 
reparația nu începe în mod global pentru întregul genom, 
şi nici enzimele nu analizează tot ADN-ul în căutarea 
greşelilor, ci reacţionează doar la semnalele specifice. Ca 
la o cale ferată. Când recunosc semnalul de pornire, încep 
reparația, când ajung la un semnal de oprire, încetează. 
Pentru că acolo începe... 


— Clusterul. 

— Exact. Care este protejat. 

— Îşi pot proteja de reparaţii părţi ale genomului? 

— Cu ajutorul represorilor pentru reparaţii. Gărzi de 
corp biologice, dacă vrei să le spui aşa. Protejează 
clusterele de enzimele reparatorii. De aceea aceste zone 
sunt libere să treacă prin mutații fără întrerupere, în timp 
ce restul ADN-ului se repară cuminte, pentru a menţine 
informaţiile centrale ale rasei. Deşteaptă chestie, nu-i aşa? 
În felul ăsta, fiecare Yrr devine un creier care se poate 
dezvolta la nesfârşit. 

— Şi cum comunică? 

— Aşa cum a spus Sue, de la celulă la celulă. Prin liganzi 
şi receptori. Receptorii captează liganzii, impulsurile emise 
de alte celule, şi pun în mişcare o cascadă de semnale pe 
direcţia centrului celular. Genomul cunoaşte o mutație şi 
conduce impulsurile spre celulele următoare. Totul 
decurge fulgerător. Grămada asta de gelatină din rezervor 
gândeşte cu viteza unor supraconductori. 

— Într-adevăr, o biochimie complet nouă, şopti Anawak. 

— Sau una veche de tot. Doar pentru noi e nouă. 
Probabil că în realitate există de milioane de ani. Poate că 
de la începutul vieţii. O ramură paralelă a evoluţiei. 
Johanson râse încet. O ramură încununată de succes. 

Anawak îşi sprijini bărbia în mâini. 

— Dar ce putem face cu informaţia asta? 

— Bună întrebare. Rareori m-a încercat, ca azi, un 
asemenea sentiment de neputinţă. Faptul că atât de multă 
ştiinţă mă face să progresez atât de încet. Nu face decât să 
ne confirme temerile. Sunt în toate privinţele altfel decât 
noi! Johanson ridică braţele şi căscă lung. Nu ştiu dacă 
încercările lui Crowe de a ne pune în contact cu ei vor da 
rezultate. Pe moment, am mai degrabă impresia că se 
întreţin grozav de bine cu noi, dar încercând, în acelaşi 
timp, să ne căsăpească. Poate că pentru ei nu reprezintă o 
contradicţie. Dar sunt foarte sigur că nu e genul meu de 
conversaţie. 

— Nu avem de ales. Trebuie să găsim o cale de 


comunicare. Anawak îşi supse obrajii. Fiindcă veni vorba 
de asta, ce crezi, toţi care suntem pe vaporul ăsta tragem 
în aceeaşi direcţie? 

Johanson deveni atent. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că... Anawak făcu o grimasă. Bine, nu te 
supăra pe ea, dar Karen mi-a povestit ce ai văzut în 
noaptea aia de dinaintea accidentului tău ciudat. Sau ce 
crezi că ai văzut. 

Johanson îl cântări din priviri. 

— Şi ce părere are despre asta? 

— Te crede. 

— Şi mie mi s-a părut la fel. Şi tu? 

— Greu de spus. Anawak ridică din umeri. Eşti 
norvegian. Voi susţineţi sus şi tare că există troli. 

Johanson oftă. 

— Nu mi-aş mai fi amintit nimic dacă nu era Sue, spuse 
apoi. Ea mi-a adus aminte. În noaptea în care am stat 
împreună pe lada de pe puntea hangarului. Spune că l-aş fi 
văzut pe Rubin care pretindea că stă în pat din pricina 
migrenei. Asta pretinde el! De atunci îmi trece câte o 
secvenţă prin faţa ochilor. Îmi amintesc nişte lucruri pe 
care e imposibil să le fi visat. Uneori mai lipseşte puţin să 
văd întreaga imagine, dar apoi... stau în faţa unei uşi 
deschise, mă uit spre o lumină albă, intru, şi de acolo mi se 
rupe filmul. 

— Ce te face să fii atât de sigur că nu ai visat? 

— Sue. 

— Dar ea nu a văzut nimic. 

— Şi Li. 

— De ce tocmai Li? 

— Pentru că, la petrecere, s-a interesat puţin cam prea 
bătător la ochi de capacitatea mea de a-mi aminti cele 
întâmplate. Cred că voia să mă tragă de limbă. Johanson îl 
privi. M-ai întrebat dacă urmărim toţi acelaşi lucru. Eu 
cred că nu. Deja la Chateau m-am îndoit de lucrul ăsta. Nu 
am avut încredere în Li de la început. Între timp, nu mai 
cred nici că Rubin suferă de migrenă. Nu ştiu ce să cred, 


dar în mod clar am senzaţia că se întâmplă ceva! 

— Intuiţie masculină, spuse Anawak zâmbind nesigur. 
După părerea ta, ce ar putea să urmărească Li? 

Johanson privi spre tavan. 

— Ea ştie asta mai bine decât mine. 


Biroul de comandă 


Din întâmplare, Johanson privi chiar spre una din 
camerele video ascunse. Fără să ştie, se uita fix spre 
Vanderbilt care îi luase locul lui Li şi spuse: 

— Ea ştie asta mai bine decât mine. 

— Ce băieţel isteţ, susură Vanderbilt. Apoi o sună pe Li 
folosind canalul sigur. Nu ştia dacă doarme, dar îi era 
totuna. 

Li apăru pe monitor. 

— Am spus că nu există nici o garanţie, Jude, observă 
Vanderbilt. Johanson mai are puţin şi îşi recapătă 
memoria. 

— Da? Şi ce dacă. 

— Nu te îngrijorează deloc? 

Li zâmbi subţire. 

— Rubin a muncit din greu. Tocmai a fost aici. 

— Şi? 

— E grozav, Jack! Ochii lui Li sclipiră. Ştiu că nu îl iubim 
prea tare pe căcăciosul ăla mic, dar trebuie să recunosc că 
de data asta s-a întrecut pe sine. 

— Aţi făcut deja testele practice? 

— La scară mică. Dar cel mic este tot ca ăla mare. 
Funcţionează. Peste câteva ore îl voi anunţa pe preşedinte. 
Apoi voi cobori împreună cu Rubin. 

— Vrei să o faci personal? strigă Vanderbilt. 

— Cum altfel? Tu nu încapi în barca aia, răspunse Li şi 
întrerupse convorbirea. 


Puntea 


Sistemele electrice zumzăiau fantomatic în hangarele şi 


pe punţile pustii de pe Independence. Ele imprimau 
porţilor ecluzei nişte vibrații abia perceptibile. Puteau fi 
auzite în imensul spital părăsit şi în cantina goală, iar dacă 
îşi punea cineva vârfurile degetelor pe dulapurile din 
cabinele echipajului, putea simţi vibraţiile pe care le 
producea. 

Pătrundeau până jos de tot în burta vaporului, acolo 
unde Greywolf zăcea cu ochii deschişi la marginea 
debarcaderului, privind fix la tavanul cu drugi de oţel. 

De ce pierdea întotdeauna? 

Se simţi copleşit de tristeţe şi de senzaţia că făcuse totul 
pe dos. Chiar şi simpla lui venire pe lume fusese o 
greşeală. Totul îi mersese pe dos. Şi acum nu putuse nici 
măcar să o salveze pe Licia. 

Nimic nu ai protejat, îşi spuse. Absolut nimic. Ai avut tot 
timpul doar o gură mare, după care te-a cuprins o spaimă 
şi mai mare. Un băieţel mic şi plângăcios într-un corp de 
uriaş, care ar vrea atât de mult să însemne ceva pentru 
alţii şi pentru el însuşi. 

Atunci la spital, cu băiatul pe care îl salvase de pe Lady 
Wexham, atunci fusese cu adevărat mândru. Făcuse treabă 
bună pe Lady Wexham. Ajutase mulţi oameni, după care îl 
mai recâştigase şi pe Anawak. Un fotograf făcuse o poză şi 
a doua zi ziarul le reunise destinele. 

Dar acum balenele o luau razna din nou, delfinii 
sufereau, întreaga natură suferea în tăcere, şi Licia era 
moartă. 

Greywolf se simţea golit pe dinăuntru şi lipsit de 
valoare. Era scârbit de propria persoană. Era hotărât să nu 
vorbească cu nimeni despre asta, se va achita doar de 
sarcinile lui până când se va sfârşi coşmarul ăsta. 

Şi atunci... 

Lacrimile îi curgeau pe obraz. Faţa era imobilă. 
Continua să privească fix în tavan, dar nu se vedeau decât 
barele de oţel. Răspunsul nu se afla acolo. 


Imaginea completă 


— Această sferă, spuse Crowe, este Pământul. 

Atârnase pe perete mai multe imagini mărite şi se 
plimba încet de la una la alta. 

— Ne-am spart capetele mult timp cu privire la natura 
acestor linii, însă credem că ele redau câmpul magnetic al 
Pământului. În orice caz, spaţiile rămase goale sunt 
continentele. În mare, cu aceasta am descifrat mesajul. 

Li privi imaginea îngustându-şi ochii. 

— Sunteţi sigură? Aceste presupuse continente nu 
seamănă în nici un fel cu continentele pe care le cunosc 
eu. 

Crowe zâmbi. 

— Nici nu aţi putea, Jude. Sunt continentele aşa cum 
arătau ele acum 180 de milioane de ani, unite într-unul 
singur. Pangea. Continentul originar. Probabil că şi 
dispunerea liniilor magnetice corespunde acelei vremi. 

— Aţi verificat? 

— Dispunerea liniilor magnetice este dificil de 
reconstituit. In schimb, ne e cunoscută configurația 
maselor de uscat din vremea aceea. A durat ceva până ne- 
am prins că ne-au trimis un model al Pământului, dar apoi 
totul s-a potrivit la fix. Este foarte simplu, în fond. Au luat 
apa ca informație centrală şi au cuplat-o cu date 
geografice. 

— De unde ştiu ăia cum arăta Pământul acum 180 de 
milioane de ani? se miră Vanderbilt. 

— Îşi amintesc, spuse Johanson. 

— Işi amintesc? De Oceanul originar? Dar pe vremea 
aceea doar ființele unicelulare... Vanderbilt se opri. 

— Corect, spuse Johanson. Doar ființele unicelulare. Şi 
câteva experimente pluricelulare în stadiu timpuriu. Azi- 
noapte am găsit ultima piesă din puzzle. Yrr dispun de un 
ADN hipermutant. Să presupunem că procesul lor de 
conştientizare datează de la începutul erei jurasice, de 
acum mai bine de 200 de milioane de ani. De atunci învaţă 
fără întrerupere. Ştiţi frazele alea clasice din filmele S.F. 
De genul Nu ştiu ce este, dar se îndreaptă spre noi! sau 
Faceţi-mi legătura cu preşedintele. O altă propoziţie din 


asta obligatorie este: Ne sunt superiori, şi aproape de 
fiecare dată filmul sau cartea ne rămâne datoare cu o 
explicaţie. În cazul de faţă, o putem furniza. Yrr ne sunt 
superiori. 

— Pentru că îşi stochează cunoştinţele în ADN? întrebă 
Li. 

— Da. Diferenţa asta este cea mai importantă. Noi nu 
avem o memorie a rasei. Cultura noastră se bazează pe 
transmiterea cunoştinţelor pe cale orală sau scrisă, sau 
prin imagini. Însă nu putem transmite mai departe 
experienţele personale. Odată cu trupul, ne moare şi 
spiritul. Atunci când spunem că nu trebuie repetate 
greşelile trecutului, exprimăm o dorinţă ce nu poate fi 
împlinită. Poţi uita doar lucrurile pe care ţi le aminteşti. 
Însă nici un om nu-şi poate aminti ceva ce a trăit alt om 
înaintea lui. Ne putem însemna amintirile şi ni le putem 
readuce în memorie, dar nu am fost de faţă personal. 
Fiecare pui de om trebuie să înveţe mereu aceleaşi lucruri, 
trebuie să pună mâna pe plita fierbinte ca să înţeleagă că 
arde. La Yrr este altfel. Celula învaţă şi se divide. Işi 
dublează genomul cu tot cu suma informaţiilor sale, aşa 
cum noi, de exemplu, ne-am duplica creierul cu toate 
amintirile noastre. Noile celule nu moştenesc cunoştinţe 
abstracte, ci chiar experienţa nemijlocită, de parcă ar fi 
fost de faţă. De la începutul existenţei lor, Yrr sunt capabili 
de această formă de amintire colectivă. 

Johanson întrebă, privind-o pe Li: 

— Vă este clar, de fapt, cine este adversarul nostru? 

Li încuviinţă încet din cap. 

— Le-ai putea fura aceste cunoştinţe doar dacă ai reuşi 
să distrugi colective întregi. 

— Mă tem că pentru asta ar trebui distruşi toţi, spuse 
Johanson, ceea ce este imposibil din mai multe motive. Nu 
ştim cât de deasă este reţeaua lor. Este posibil să formeze 
lanţuri celulare întinse pe sute de kilometri. Sunt 
majoritari. Spre deosebire de noi, Yrr nu trăiesc doar în 
prezent. Nu au nevoie de statistici, de simboluri şchioape. 
În comunităţi suficient de mari, ei înşişi sunt statistica, 


suma tuturor valorilor, propria lor cronică. Recunosc 
evoluţii care se întind pe perioade de mii de ani, în timp ce 
noi nu suntem în măsură să acţionăm nici măcar în 
interesul propriilor copii şi nepoți. Noi suntem cei care 
vrem să le luăm locul. Yrr compară, analizează, recunosc, 
pronostichează şi acţionează pe baza unei amintiri mereu 
prezente. Nici o realizare creativă nu se pierde, totul 
contribuie la dezvoltarea noilor strategii şi concepte! Un 
proces nesfârşit de selecţie, orientat spre găsirea celei mai 
bune soluţii. Apelezi la experienţă, modifici, îmbunătăţeşti, 
înveţi din greşeli, profiţi de cunoştinţele noi, calculezi, 
acţionezi. 

— Ce chestiune rece şi scârboasă, spuse Vanderbilt. 

— Crezi? Li scutură din cap. Eu admir aceste fiinţe. In 
câteva minute, pun la punct strategii pentru care noi am 
avea nevoie de ani întregi. Simplul fapt de a şti tot ce nu 
funcţionează! Pentru simplul motiv că îţi aduci aminte de 
asta, că ai fost tu însuţi cel care a făcut greşeala, chiar 
dacă încă nici nu existai din punct de vedere fizic. 

— Probabil că de aceea Yrr se descurcă mai bine în 
mediul lor de viaţă decât noi în mediul nostru, spuse 
Johanson. La ei, fiecare realizare spirituală este colectivă 
şi adânc înrădăcinată în genele lor. Trăiesc în toate 
vremurile, concomitent. În timp ce oamenii îşi înţeleg 
eronat trecutul şi ignoră viitorul. Intreaga noastră 
existenţă este fixată pe individul izolat, pe aici şi acum. Noi 
trădăm înţelegerea superioară în favoarea scopurilor 
personale. Nu putem trăi dincolo de moarte, astfel că ne 
căutăm nemurirea în manifeste, cărţi şi opere. Încercăm să 
intrăm în istorie, lăsăm în urma noastră însemnări, ideile 
noastre sunt povestite mai departe, sunt prost înţelese, 
trucate, după dispariţia noastră se transformă în lavine 
ideologice. Suntem atât de obsedaţi să ne supravieţuim 
nouă înşine, încât scopurile noastre spirituale se suprapun 
rareori cu ceea ce ar servi drept scop omenirii. Spiritul 
nostru ia cu asalt tot ceea ce este estetic, individual, 
intelectual, teoretic. Nu vrem să fim animale. Pe de o parte 
corpul nostru este templul nostru, pe de altă parte îl 


desconsiderăm privindu-l ca pe o simplă unitate 
funcţională. Aşa că ne-am obişnuit să punem spiritul 
deasupra trupului, şi privim cu repulsie şi dispreţ 
constrângerile la care suntem supuşi pentru a supravieţui. 

— Iar la Yrr nu există această scindare, cugetă Li cu 
voce tare. Din motive necunoscute, părea să fie extrem de 
mulţumită. Corpul este spiritul, spiritul este corpul. Nici 
un Yrr nu va face ceva care să contravină interesului 
comunităţii. Supravieţuirea este un interes al speciei, nu al 
individului, iar acţiunea este întotdeauna decizia tuturor. 
Grandios! Nici un Yrr nu va primi vreodată vreo medalie 
pentru ideea lui cea bună. Participarea la rezultat duce la 
satisfacţie. Un Yrr nu are pretenţii mai mari în ceea ce 
priveşte faima. Mă întreb dacă celulele posedă ceva de 
genul conştiinţei de sine. 

— În alt mod decât ştim noi, spuse Anawak. Nu ştiu dacă 
se poate vorbi despre conştiinţa de sine a unei celule 
individuale. Dar fiecare celulă este creativă în mod 
individual. Este un instrument de măsură, care preschimbă 
experienţele în creativitate şi le introduce în colectiv. 
Probabil că un gând este luat în consideraţie abia atunci 
când impulsul său este destul de puternic, adică atunci 
când este adus de un număr suficient de Yrr în acelaşi 
timp. Este comparat cu alte idei, şi supravieţuieşte ideea 
mai puternică. 

— Pură evoluţie, încuviinţă Weaver. Gândire evolutivă. 

— Ce adversar! Li părea plină de admiraţie. Fără 
vanităţi, fără pierderi de informaţii. Noi, oamenii, vedem 
tot timpul doar o parte a întregului, ei au privire de 
ansamblu asupra timpului şi spaţiului. 

— Din cauza asta ne distrugem planeta, spuse Crowe. 
Pentru că nu ne dăm seama ce distrugem. Asta trebuie să 
fi înţeles cei de-aici de jos, precum şi faptul că suntem 
lipsiţi de o memorie a rasei. 

— Da, are sens. De ce să negocieze cu noi? Cu domniile 
voastre sau cu mine? Mâine am putea fi morţi. Cu cine să 
vorbească atunci? Dacă am avea o memorie a rasei, 
aceasta ne-ar feri de propria prostie, dar nu suntem 


construiți aşa. Este o chestie iluzorie să vrei să te înţelegi 
cu oamenii. Au învăţat asta. Este o parte a cunoştinţelor 
lor şi stă la baza deciziei lor de a lupta împotriva noastră. 

— Şi nici un duşman nu va fi în stare să elimine aceste 
cunoştinţe, spuse Oliviera. Intr-un colectiv Yrr, toţi ştiu 
totul. Nu există minţi luminate, cercetători, generali sau 
comandanţi pe care i-ai putea înlătura de la putere pentru 
a-i lăsa pe ceilalţi fără baza informaţională. Poţi să omori 
câţi  Yrr vrei, câtă vreme supraviețuiesc câțiva, 
supraviețuiesc şi cunoştinţele tuturor. 

— O secundă, spuse Li întorcându-se spre Oliviera. Nu 
spuneaţi că ar trebui să existe ceva ca nişte regine? 

— Da. Ceva de genul ăsta. Or fi cunoştinţele Yrr comune 
tuturor celulelor, însă acţionarea colectivă s-ar putea să fie 
iniţiată din anumite centre. Eu înclin să cred că aceste 
regine există. 

— Tot unicelulare? 

— Trebuie să aibă aceeaşi biochimie ca gelatina pe care 
o ştim. Este de presupus că sunt tot unicelulare. O unitate 
extrem de organizată, la care nu putem ajunge decât 
comunicând cu ea. 

— Pentru a obţine mesaje misterioase, spuse Vanderbilt. 
Aşadar, ne-au trimis o imagine a Pământului din epoca 
preistorică. În ce scop? Ce vor să ne spună cu asta? 

— Totul, spuse Crowe. 

— Aţi putea fi puţin mai exactă? 

— Ne spun că aceasta este planeta lor. Că o stăpânesc 
de cel puţin 180 de milioane de ani, dacă nu mai mult. Că 
dispun de o memorie a rasei, că se orientează după câmpul 
magnetic şi că sunt prezenţi peste tot unde este apă. Spun: 
voi sunteţi ancoraţi în timp şi spaţiu. Noi suntem 
pretutindeni şi mereu. Acestea sunt faptele. Asta ne spune 
mesajul lor, şi eu una cred că ne spune al naibii de multe. 

Vanderbilt se scărpină pe burtă. 

— Şi ce le răspundem noi? Că ar trebui să-şi vâre în cur 
ifosele de stăpâni? 

— Nu au aşa ceva, Jack. 

— Şi atunci ce? 


— Păi, mă gândesc că logicii lor care le dictează să ne 
extermine nu îi putem răspunde cu logica noastră, care 
spune că vrem să supravieţuim. Singura noastră şansă este 
să le semnalizăm că le recunoaştem supremaţia... 

— Supremaţia unicelularelor? 

— Şi să îi convingem că nu mai suntem periculoşi pentru 
ei. 

— Dar suntem, spuse Weaver. 

— Exact, răspunse Johanson. Vorbăria nu ne ajută la 
nimic. Trebuie să le semnalizăm că ne retragem din lumea 
lor. Trebuie să încetăm să poluăm marea cu otravă şi cu 
zgomot, şi asta repede. Atât de repede, încât să le poată 
veni ideea că ar putea trăi şi cu noi. 

— Asta trebuie să hotărâți dumneavoastră, Jude, spuse 
Crowe. Noi vă putem face doar recomandări. 
Dumneavoastră trebuie să le transmiteţi mai departe. Sau 
să ordonati. 

Dintr-odată, toate privirile se întoarseră spre Li. 

Li încuviinţă. 

— Sunt foarte de acord să urmăm această cale, spuse 
ea. Dar să nu ne pripim. Dacă ne retragem din mări, 
trebuie să le trimitem un mesaj în care acest lucru să fie 
formulat extrem de clar şi de convingător. Li privi în jurul 
său. Vreau ca toată lumea să lucreze la asta. Şi fără grabă 
sau panică. Nu avem voie să grăbim lucrurile. Acum nu 
mai contează câteva zile în plus sau în minus, ci contează 
ca mesajul să fie formulat corespunzător. Această rasă ne 
este atât de străină în toate cele, cum n-aş fi crezut 
vreodată că ar fi posibil. Dar, dacă există fie şi cea mai 
mică şansă să ajungem la un consens cu ea, ar trebui să 
încercăm. Prin urmare, vă rog să faceţi tot ce este posibil. 

— Jude, spuse Crowe zâmbind. Mă faceţi să mă apuce 
entuziasmul pentru armata americană. 

În timp ce părăsea încăperea împreună cu Peak şi cu 
Vanderbilt, Li întrebă încet: 

— A reuşit Rubin să producă destulă chestie din aia? 

— A reuşit, răspunse Vanderbilt. 

— Bine. Vreau să alimenteze un Deepflight. Mi-e 


indiferent care. În două-trei ore ar trebui să acţionăm. 

— De ce ne grăbim dintr-odată atât de tare? întrebă 
Peak. 

— Johanson. Are o privire, de parcă nu ar mai avea mult 
să-şi amintească. Nu am chef de discuţii, asta-i tot. Din 
partea mea, mâine poate face cât scandal vrea. 

— Eşti într-adevăr pregătită? 

Li îl privi. 

— l-am promis preşedintelui Statelor Unite că suntem 
pregătiţi, Sal. Ceea ce înseamnă că suntem. 


Puntea 


— Bună, Jack. 

Anawak se apropie de delfinariu. Greywolf ridică scurt 
privirea şi apoi se întoarse din nou spre camera video în 
miniatură pe care o deşurubase. La apropierea lui Anawak, 
două dintre animale îşi scoaseră capul din apă şi îl salutară 
cu măcăieli şi fluierături. Se apropiară înot, să-şi ia porţia 
de mângâieri. 

— Te deranjez? întrebă Anawak aplecându-se să 
mângâie delfinii. 

— Nu. Nu mă deranjezi. 

Anawak se rezemă lângă el. Nu era prima dată când 
venea aici după atac. De fiecare dată încercase să îl atragă 
pe Greywolf într-o conversaţie, şi de fiecare dată eşuase. 
Uriaşul era complet închis în sine. Nu mai lua pare nici 
măcar la şedinţe, ci însoțea imaginile video ale delfinilor 
de scurte comentarii scrise. Oricum nu se vedea cine ştie 
ce în ele. Înregistrările cu gelatina care se apropia nu 
aduceau nimic nou. Lumină albastră care se pierdea în 
adânc. Umbrele câtorva orci. După care delfinii se 
speriaseră şi se înghesuiseră sub carena vasului, astfel că 
pe imagini nu se mai vedeau decât plăcile de oţel. 
Greywolf insistase să lase delfinii rămaşi să mai patruleze, 
îndeplinindu-şi funcţia de sisteme biologice de alarmă. 
Anawak se îndoia tot mai mult de folosul pe care îl 
aduceau echipele de delfini, dar nu spuse nimic. Bănuia că 


Greywolf voia pur şi simplu să continue ca şi până acum, 
pentru a nu cădea în gaura inactivităţii. 

Stătură o vreme tăcuţi unul lângă altul. In spatele lor, un 
grup de soldaţi şi tehnicieni ieşeau din burta punţii. 
Demontaseră poarta de sticlă spartă. Unul din tehnicieni 
se duse la consola de comandă de pe chei. Pompele 
începură să lucreze. 

— Să plecăm de aici, spuse Greywolf. 

Urcară de-a lungul bazinului. Anawak privi cum puntea 
se umplea încet cu apă. 

— Inundă iar puntea, observă Anawak. 

— Da. E mai simplu să lăsăm delfinii afară cu puntea sub 
apă. 

— Îi trimiţi afară? 

Greywolf încuviinţă din cap. 

— Te ajut, se oferi Anawak. Dacă ai chef. 

— Bună idee. Greywolf deschise camera de luat vederi şi 
introduse în ea o şurubelniţă minusculă. 

— Chiar acum? 

— Nu, trebuie să repar întâi chestia asta. 

— Nu vrei să faci întâi pauză? Am putea merge să bem 
ceva. Cu toţii avem nevoie de un pic de odihnă din când în 
când. 

— Nu am chiar atât de mult de lucru, Leon. Scormonesc 
printre echipamente şi am grijă să le meargă bine 
animalelor. Tot timpul fac pauză. 

— Atunci vino la şedinţe. 

Greywolf îi aruncă o privire scurtă şi continuă să lucreze 
în tăcere. Conversaţia lâncezea. 

— Jack, spuse Anawak. Nu te poţi ascunde permanent. 

— Cine a spus ceva de permanent? 

— Păi, ce altceva faci aici? 

— Îmi fac treaba. Greywolf ridică din umeri. Sunt atent 
la ce spun delfinii, interpretez imaginile video, şi sunt aici 
când cineva are nevoie de mine. 

— Nu eşti aici. Nu ştii nici măcar ce am descoperit în 
ultimele douăzeci şi patru de ore. 

— Ba da. Ştiu. 


— Pe bune? se miră Anawak. De la cine? 

— Sue a mai trecut pe aici. Chiar şi Peak a venit o dată, 
să vadă dacă e totul în ordine. Fiecare îmi povesteşte câte 
ceva, nici măcar nu trebuie să întreb. 

Anawak privea fix în faţa lui. Dintr-odată îl apucă furia. 

— Păi, atunci nu ai nevoie de mine, spuse încăpățânat. 

Greywolf nu răspunse. 

— Deci vrei să putrezeşti aici? 

— Ştii doar că prefer compania animalelor. 

Chiar dacă unul dintre ele a omorât-o pe Licia, vru să 
întrebe Anawak, dar se opri în ultimul moment. 

Ce avea de făcut acum? 

— Şi eu am pierdut-o pe Licia exact ca şi tine, spuse el în 
cele din urmă. 

Greywolf se opri o clipă în loc. Apoi continuă să 
meşterească cu şurubelniţa la camera video. 

— Nu-i vorba despre asta. 

— Dar despre ce e vorba? 

— Ce vrei de fapt, Leon? 

— Ce vreau? Anawak rămase pe gânduri. Simţi cum îi 
creşte furia. Nu era corect. În ciuda durerii prin care 
trecerea Greywolf, pur şi simplu nu era corect. Nu ştiu, 
Jack. Sincer să fiu, mă întreb şi eu acelaşi lucru. 

Anawak se întoarse cu spatele, vrând să plece. 

Când mai avea puţin până la tunel, îl auzi pe Greywolf 
spunând încet: 

— Aşteaptă, Leon. 


Amintirea 


Johanson moţăia. 

Era mort de oboseală. Ultima noapte îl marcase. Stătea 
în faţa consolei cu monitoare, în timp ce Oliviera continua 
să producă feromoni Yrr în laboratorul steril. Hotărâseră 
să introducă o parte din ei în simulator. Din masă se vedea 
puţin, doar că multitudinea de unicelulare tulbura apa. Se 
părea că se  desfăcuseră temporar, pierzându-şi şi 
luminozitatea. Dacă adăugau extract de feromoni, poate că 


ar fi provocat fuziunea, putând astfel să supună 
formațiunea şi altor teste. 

Probabil, se gândi Johanson, ar trebui să trimită 
mesajele lui Crowe în rezervor, pentru a vedea reacţia 
colectivului. 

Il durea puţin capul şi cunoştea şi motivul. Nu era de la 
prea multă muncă sau de la lipsa de somn. Il dureau 
gândurile blocate acolo. 

Amintirile care nu voiau să-i revină. 

De la ultima şedinţă era tot mai rău, de când o remarcă 
a lui Li repusese în mişcare proiectorul de diapozitive din 
mintea lui. Doar câteva cuvinte, dar îi umpleau mintea şi îl 
împiedicau să se concentreze la munca lui. Gândurile astea 
erau deosebit de obositoare, şi capul lui Johanson căzu în 
cele din urmă încet spre spate. Căzu într-un somn uşor. 
Plutea la suprafaţa conştiinţei, prins în panglica fără de 
sfârşit de care îl legau cuvintele lui Li. 

Să nu ne pripim. Să nu ne pripim. Să nu... 

De undeva pătrunseră zgomote la urechea lui. Era gata 
Oliviera cu sintetizarea feromonului? Se trezi brusc din 
somn, clipi în lumina laboratorului şi închise din nou ochii. 

Să nu ne grăbim. 


Crepuscul. 

Puntea hangarului. 

Un zgomot metalic de obiect care este târât încet. 
Johanson tresare. La început, nu ştie unde este. Apoi simte 
peretele de oţel la spate. Cerul s-a luminat deasupra mării. 
Se adună de pe jos şi priveşte spre peretele de vizavi. 

O parte a peretelui e deschisă. 

S-a deschis o poartă, luminând puternic. Din interior 
răzbate o lumină albă. Johanson alunecă jos de pe ladă. 
Probabil că a stat pe ea ore în şir, atât de tare îl dor 
oasele. E bătrân. Se îndreaptă încet spre pătratul luminos. 
Acolo începe un gang, acum îl vede, cu pereţii goi. De-a 
lungul tavanului se întind tuburi de neon. După câţiva 
metri apare un perete care o coteşte brusc. 

Johanson trage cu ochiul şi ascultă. 


Se aud voci şi zgomote. Se dă un pas înapoi. Ce o fi în 
spatele cotiturii? Oare să intre? 

Johanson ezită. 

Nu vă pripiti. Nu vă pripiți. 

Ezită. 

Brusc se rupe bariera. 

Intră. Pe ambele părţi doar pereţii goi, în faţă cotitura. 
Gangul este atât de lat, că ai putea trece cu maşina prin el. 
Din nou zgomote, voci, de data asta mai aproape. Sursa lor 
trebuie să se afle chiar după al doilea colţ. Paşii îl conduc 
încet spre cotul gangului, spre stânga, şi aici e... 

Laboratorul. 

Nu, nu acel laborator. Un laborator. Mai mic şi cu 
tavanul mai jos. Dar trebuia să se afle direct deasupra 
punţii modificate a vehiculelor, acolo unde instalaseră 
simulatorul. Şi acest laborator avea un simulator, un 
aparat de dimensiuni mult mai reduse, nu mai mare decât 
o cutie, iar în interior pluteşte ceva ce emite o lumină 
albastră, întinzându-şi tentaculele... 

Johanson se holbează la scenă, neputând să-şi creadă 
ochilor. 

Intreaga încăpere este o copie perfectă, la scară mică, a 
zonei de sub ea. Mai multe mese de laborator se înşiră una 
lângă alta. Aparatură. Recipiente cu nitrogen lichid. O 
consolă cu monitoare. Un microscop electronic. În fundal, 
pe o uşă de sticlă securizată, simbolul de pericol biologic. 
Şi mai în spate, o uşă deschisă duce într-un gang îngust. 

Sunt şi oameni. 

În faţa simulatorului mic se află trei persoane. Stau de 
vorbă fără să-l observe pe intrus. Doi bărbaţi stau cu 
spatele la ei, o femeie stă întoarsă pe jumătate şi îşi 
notează ceva într-un carnet. Privirea femeii se plimbă de la 
bărbaţi la simulator, cade asupra încăperii, apoi pe 
Johanson... 

Femeia deschide gura şi bărbaţii se întorc brusc spre el. 
Pe unul îl ştie. Face parte din suita lui Vanderbilt, nimeni 
nu ştie exact cu ce se ocupă, dar ce fac agenţii CIA? 

Pe al doilea bărbat chiar că îl cunoaşte! 


Este Rubin. 

Johanson e aşa perplex, încât nu poate decât să stea şi 
să se uite. Vede spaima din ochii lui Rubin, ca şi întrebarea 
cum ar putea salva situaţia. De fapt abia această privire îl 
face pe Johanson să încremenească, pentru că îşi dă seama 
dintr-odată că aici se desfăşoară un joc ciudat, în care sunt 
folosiţi şi el, şi ceilalţi, Oliviera, Anawak, Weaver, Crowe... 

Sau care dintre ei mai joacă vreun rol în jocul ăsta? 

Şi în ce scop? 

Rubin se apropie încet de el. Pe faţă i se lăţeşte un 
zâmbet chinuit. 

— Sigur, Dumnezeule! Nici tu nu ai somn? 

Privirea lui Johanson se plimbă prin încăpere şi peste 
feţele celor prezenţi. E suficient să-i privească o secundă 
în ochi, ca să îşi dea seama că nu ar trebui să se afle acolo. 

— Ce faceţi aici, Mick? 

— O, nimic, doar... 

— Ce înseamnă asta? Ce se întâmplă aici? 

Rubin se postează în faţa lui. 

— Pot să vă explic asta, Sigur. Ştiţi, nu aveam de gând 
să folosim acest al doilea laborator, a fost înfiinţat doar 
pentru situaţii de urgenţă, în cazul în care ar ieşi din uz 
laboratorul cel mare. Tocmai inspectam sistemele, să fie 
pregătite pentru cazul în care... 

Johanson arătă spre fiinţa din simulator. 

— Aveţi una din... chestiile alea aici în rezervor! 

— O, asta? Rubin privi în spate, apoi se întoarse din nou 
spre Rubin. Asta... păi da, trebuie să-l încercăm, să fim 
siguri. Nu v-am spus nimic despre asta fiindcă nu era 
necesar pentru că... 

Fiecare cuvânt este o minciună. 

Bineînţeles că Johanson nu este treaz sută la sută, dar îşi 
dă seama că Rubin tocmai se încurcă în propriile minciuni. 

Se întoarce şi o ia înapoi pe gang. 

— Sigur! Doctore Johanson! 

Paşi în urma lui. Rubin lângă el. Degetele care îl trag 
nervos de mânecă. 

— Staţi puţin. 


— Ce - faceţi - voi - aici? 

— Nu e ce credeţi, eu... 

— De unde ştiţi ce cred eu, Mick? 

— Este o măsură de siguranţă. 

— Ce? 

— O măsură de siguranţă! Laboratorul ăsta e o măsură 
de siguranţă! 

Johanson se smulse din strânsoare. 

— Cred că ar trebui să vorbesc cu Li despre asta. 

— Nu, asta... 

— Sau mai bine cu Oliviera. La naiba, poate că ar trebui 
să vorbesc cu toată lumea despre ce faceţi voi aici, ce 
spuneţi, Mick? Vă bateti joc de noi? 

— Cu siguranţă nu. 

— Atunci spuneţi-mi odată ce înseamnă asta. 

În ochii lui Rubin se citi panică pură. 

— Sigur, asta n-ar fi o idee prea bună. Nu aveţi voie să 
vă pripiţi. Auziţi? Nu vă pripiți! 

Johanson îl priveşte. Scoate un pufăit involuntar şi îl lasă 
pe Rubin acolo. Aude cum vine după el, simte frica lui 
Rubin în ceafă. 

Nu vă pripiti! 

Lumina albă. 

Explodează în faţa ochilor lui, şi o durere surdă îi 
cuprinde tot capul. Pereţii, gangul, totul e ca în ceaţă. 
Podeaua vine mai aproape... 


Johanson rămase cu privirea fixată pe tavanul 
laboratorului. 

Totul îi era iar prezent în minte. 

Sări în picioare. Oliviera lucra în continuare în 
laboratorul steril. Răsuflând din greu privi spre simulator, 
spre pupitrul de control, mesele de lucru. 

Apoi privi din nou spre tavan. 

Acolo sus exista un al doilea laborator. Exact deasupra 
lor. Şi era strict secret. Rubin trebuie să-l fi lovit, după 
care i-au administrat ceva care să-i şteargă amintirea din 
memorie. 


În ce scop? 

Ce naiba se petrecea aici? 

Johanson îşi strânse pumnii. Îl cuprinse furia. Din câţiva 
paşi fu afară şi alergă pe rampă în sus. 


Puntea 


— Ce să fac sus la voi? zise Greywolf. Nu vă pot ajuta. 

Furia lui Anawak se domoli. Se întoarse şi veni încet 
înapoi, în timp ce bazinul se umplea cu apă. 

— Nu este adevărat, Jack. 

— Ba da, e adevărat. O spuse pe un ton neutru, de parcă 
nu ar fi fost vorba despre el. În Marina militară chinuiau 
delfinii şi n-am putut face nimic să îi opresc. Mi-am adunat 
puterile să apăr balenele, dar ele au căzut victimă altor 
puteri. Cândva am hotărât să văd animalele ca pe nişte 
oameni mai buni, ceea ce este o prostie, dar e totuşi o cale 
să te împaci cu viaţa, şi acum un animal mi-a luat-o pe 
Licia. Nu pot ajuta pe nimeni. 

— Nu-ţi mai face singur rău, la naiba. 

— Astea sunt faptele! 

Anawak se duse din nou lângă el. 

— Că ai ieşit din marină a fost un act corect şi 
consecvent. Ai fost cel mai bun antrenor pe care l-au avut 
vreodată în programul delfinilor, şi a fost decizia ta să pui 
capăt colaborării, nu a lor. Problema a fost în mâinile tale. 

— Da, dar s-a schimbat ceva după ce am plecat? 

— Pentru tine s-a schimbat ceva. Ai demonstrat că ai 
coloană vertebrală. 

— Şi ce am realizat cu asta? 

Anawak tăcu. 

— Ştii tu, spuse Greywolf. Cel mai rău e sentimentul 
acela că locul tău nu e nicăieri. lubeşti un om şi îl pierzi. 
Ilubeşti animalele, şi chiar ele îl omoară. Încet-încet, încep 
să urăsc orcile astea. Inţelegi ce-ţi spun? Incep să urăsc 
balenele! 

— Toţi avem problema asta şi... 

— Nu! Eu am văzut-o pe Licia murind în gura unei orci şi 


n-am putut face nimic ca să o salvez. Asta e problema mea! 
Dacă acum cad şi mor nu ar avea nici o importanţă pentru 
dăinuirea sau sfârşitul lumii. Pe cine interesează? Nu am 
realizat nimic important ca să se spună că prezenţa mea 
pe planeta asta a fost o idee bună. 

— Pe mine mă interesează, spuse Anawak. 

Greywolf îl privi. Anawak se aşteptă la un comentariu 
cinic, dar nu se auzi nimic în afara unui sunet uşor ce 
venea din gâtul lui Greywolf, ca un oftat înăbuşit. 

— Şi, înainte să uiţi asta, spuse Anawak, să ştii că şi pe 
Licia o interesa. 


Johanson 


Johanson era suficient de furios să îl apuce pe Rubin, să- 
] târască pe puntea de decolare şi să-l arunce peste bord. 
Poate că ar fi făcut-o, dacă biologul i-ar fi ieşit în cale. Dar 
Rubin nu era nicăieri. O întâlni în schimb pe Weaver, care 
tocmai cobora. 

O clipă nu ştiu ce să facă. Apoi îşi impuse să se 
liniştească. 

— Karen! strigă Johanson zâmbind. Vii să ne vizitezi? 

— Sinceră să fiu, voiam să merg pe punte. La Leon şi 
Jack. 

— A, da, Jack. Johanson se strădui să se calmeze. Nu-i 
merge prea bine, nu-i aşa? 

— Nu. Cred că a fost mai mult între el şi Licia decât 
credea el însuşi. E greu să îl abordezi acum. 

— Leon e prietenul lui. O să reuşească. 

Weaver încuviinţă şi îl privi întrebător. Se prinsese 
repede că discuţia asta nu era o discuţie adevărată. 

— 'Ţi-e bine? îl întrebă. 

— Minunat. Johanson o prinse de braţ. Tocmai am avut o 
idee senzaţională, cum am putea forţa contactul cu Yrr. Vii 
cu mine pe acoperiş? 

— Voiam să... 

— Zece minute. Vreau să aud părerea ta. Mă calcă pe 
nervi statul ăsta permanent în încăperi închise. 


— Eşti prea dezbrăcat pentru o vizită pe acoperiş. 

Johanson se privi. Purta doar blugi şi un pulover. Geaca 
groasă de puf rămăsese în laborator. 

— Mă călesc, îi răspunse. 

— Pentru ce? 

— Să nu mă prindă gripa. Să nu mă ajungă bătrâneţea. 
Să scap de întrebările aiurea! Ce ştiu eu? Johanson îşi 
dădu seama că vorbea deja prea tare. Contenance, îşi 
spuse. Ascultă, trebuie să-i spun cuiva ideea asta care are 
legătură cu simulările voastre. Şi nu am chef s-o fac pe 
rampă. Vii odată? 

— Da, bineînţeles. 

Urcară rampa împreună şi ajunseră în interiorul insulei. 
Johanson se forţa să nu privească permanent spre tavan, 
căutând camere video ascunse şi microfoane. Oricum nu 
le-ar fi văzut. In schimb, spuse pe ton lejer: 

— Jude are dreptate când spune că nu trebuie să ne 
pripim. Cred că vom avea nevoie de câteva zile până când 
ideea va fi gata de pus în practică, pentru că se bazează 
pe... 

Şi continua în acelaşi stil. Johanson debita nişte prostii 
care sunau a discurs ştiinţific, în timp ce o scotea pe 
Weaver din insulă afară la aer curat, şi merse gesticulând 
înaintea ei, până ajunseră la babord la unul din locurile de 
aterizare a elicopterelor. Se făcuse mai rece şi vântul 
bătea mai puternic. Peste mare se lăsase ceața şi valurile 
crescuseră în înălţime. Se zbăteau sub ei ca nişte animale 
preistorice, cenuşii şi greoaie, trimițând în sus miros de 
apă rece şi sărată. Johanson îngheţase de frig, dar furia îi 
menținea căldura interioară. În cele din urmă ajunseră 
destul de departe de insulă. 

— Sinceră să fiu, spuse Weaver, nu înţeleg nici un 
cuvânt. 

Johanson se întoarse cu faţa în direcţia vântului. 

— Nici nu trebuie. Cred că aici afară nu ne pot auzi. Ar fi 
trebuit al naibii de multă muncă să asculte ce vorbim pe 
puntea de decolare. 

Weaver îşi îngustă ochii. 


— Despre ce vorbeşti, de fapt? 

— Mi-am adus aminte, Karen. Ştiu ce s-a întâmplat 
alaltăieri noapte. 

— Ai găsit uşa aia? 

— Nu. Dar ştiu că este acolo. 

Îi spuse pe scurt toată povestea. Weaver îl ascultă fără 
să i se clintească un muşchi pe faţă. 

— Vrei să spui că există la bord un fel de a cincea 
echipă? 

— Da. 

— Dar pentru ce? 

— Ai auzit ce a spus Jude. Să nu ne pripim. Mă refer la 
faptul că noi toţi, tu şi Leon, Sue şi cu mine, şi Mick 
bineînţeles, Sam şi cu Murray, le-am furnizat ălora o 
descriere completă a lui Yrr. S-ar putea să ne înşelăm, nu 
este exclus să fim departe de adevăr, dar totul pledează în 
favoarea teoriei noastre: că ştim, cel puţin teoretic, cu ce 
fel de inteligenţă avem de-a face şi cum funcţionează 
aceasta. Am lucrat ca apucaţii să aflăm aceste lucruri. Şi 
dintr-odată să nu ne pripim? 

— Pentru că nu mai este nevoie de noi, spuse Weaver pe 
un ton lipsit de orice inflexiune. Pentru că Mick lucrează la 
asta într-un alt laborator cu altă echipă. 

— Noi suntem doar furnizorii, încuviinţă Johanson. Ne- 
am îndeplinit sarcina. 

— Dar de ce? Weaver clătină incredulă din cap. Ce 
scopuri ar putea urmări Mick, care nu coincid cu ale 
noastre? Ce alternative există? Trebuie să ajungem la o 
înţelegere cu Yrr! Ce poate să vrea altceva? 

— Este vorba despre o poveste paralelă aici. Mick face 
joc dublu, dar nu este ideea lui. 

— Dara cui? 

— Jude e în spatele poveştii. 

— De la început ai fost cu ochii pe ea, nu-i aşa? 

— Şi ea la fel. Cred că fiecare dintre noi a priceput 
destul de repede că nu îl poate lua de prost pe celălalt. 
Mereu am avut senzaţia asta în prezenţa ei, doar că mi se 
părea caraghios. Nu aveam nici un motiv concret să nu o 


cred. 

Rămaseră o clipă tăcuţi. 

— Şi acum? întrebă Weaver. 

— Acum am apucat să mă răcoresc, spuse Johanson şi 
încercă să se încălzească cu braţele. Jude va vedea că stăm 
aici de vorbă. Probabil că pe mine mă are în mod special în 
vizor. Nu poate şti sigur despre ce vorbim, dar bineînţeles 
că bănuieşte că mai devreme sau mai târziu îmi voi 
recăpăta memoria. E presată de timp. În dimineaţa asta 
ne-a ordonat să stăm pe loc. Dacă îşi urmăreşte propriile 
planuri, atunci trebuie să acţioneze acum. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să ne dăm seama destul 
de repejor ce au de gând să facă. Weaver se gândi. De ce 
nu îi adunăm şi pe ceilalţi? 

— Prea riscant. Ar bate imediat la ochi. Sunt sigur că 
toate încăperile de pe vas sunt sub supraveghere. După 
aceea, încuie uşa şi azvârle cheia. Vreau să o încolţesc 
cumva pe Jude, dacă pot. Vreau să ştiu ce se întâmplă aici 
şi pentru asta am nevoie de tine. 

— În regulă, încuviinţă Weaver. Spune-mi ce să fac. 

— Să îl găseşti pe Rubin şi să îl obligi să vorbească, în 
timp ce eu mă ocup de Li. 

— Ai idee unde îl pot găsi? 

— Poate în laboratorul ăla misterios. Ştiu unde este, dar 
nu am nici cea mai vagă idee cum poţi ajunge acolo. Dar 
poate că se preumblă pe vapor pe undeva. Johanson oftă. 
Îmi dau seama şi eu că toată chestia asta pare decupată 
dintr-un film prost. Poate că aberez eu. Poate că sunt 
paranoic, dar în cazul ăsta îmi voi pune cenuşă în cap. 
Acum însă vreau să ştiu ce se întâmplă aici! 

— Nu eşti paranoic, Sigur. 

Johanson o privi şi-i zâmbi recunoscător. 

— Să ne întoarcem. 

Pe drum spre insulă şi în interiorul ei continuară cu 
sporovăiala despre mesajele cifrate şi contactul paşnic cu 
Yrr. 

— Atunci cobor până la Leon, spuse Weaver. Să vedem 
ce părere are el despre propunerea ta. 


— Bună idee, spuse Johanson. Ne vedem mai târziu. 

O privi pe Weaver coborând rampa. Apoi cobori la 
LEVEL 02 şi aruncă o privire în CIC, unde Crowe şi 
Shankar stăteau la computerele lor. 

— Şi ce mai faceţi voi? îi întrebă pe ton de conversaţie. 

— Cugetăm, răspunse Crowe, învăluită în norul ei 
obligatoriu de fum. Faceţi vreun progres cu feromonul? 

— Sue tocmai sintetizează o nouă tranşă. Ar trebui să fie 
vreo două duzini de ampule între timp. 

— Înseamnă că aţi ajuns mai departe decât noi. Noi 
tocmai am ajuns să ne îndoim de faptul că matematica ar fi 
singura cale, răspunse Shankar. Pe chipul întunecat îi păru 
un zâmbet acru. Cred că oricum ăştia ştiu să calculeze mai 
bine decât noi. 

— Şi care ar fi alternativa? 

— Emoţia. Crowe suflă fumul pe nări. Amuzant, nu? Să 
le vii tocmai lor cu chestii sentimentale. Dar dacă 
sentimentele lor sunt de natură biochimică... 

— Cum sunt şi ale noastre, observă Shankar. 

— ... Atunci s-ar putea ca substanţa olfactivă să ne fie de 
folos. Da, mulţumesc, Murray. Ştiu, şi dragostea e chestie 
de chimie. 

— Apropo, există cineva faţă de care ai înclinații 
chimice, Sigur? glumi Shankar. 

— Nu, momentan  interacţionez cu mine însumi. 
Johanson privi în jur. Spuneţi, aţi văzut-o cumva pe Jude? 

— A fost mai înainte în LFOC, spuse Crowe. 

— Mulţumesc. 

— A, da, şi Mick te căuta pe tine. 

— Mick? 

— Au stat aici de vorbă. Mick voia să meargă la 
laborator, acum câteva minute. 

Bine. Înseamnă că Weaver va da de el. 

— Grozav, răspunse. Ne poate ajuta la sintetizare. Dacă 
nu îl apucă din nou migrena. Sărăcuţul de el! 

— Ar trebui să se apuce de fumat, spuse Crowe. Fumatul 
e bun împotriva durerii de cap. 

Johanson rânji şi intră în LFOC. O mare parte a 


prelucrării electronice a datelor fusese transferată pe 
sistemele de acolo, pentru a le permite lui Crowe şi 
Shankar să lucreze nederanjaţi în CIC. Din difuzoare se 
auzea un fâsâit slab, pigmentat de fluierături şi clinchete 
ocazionale. Pe unul din monitoare se văzu trecând umbra 
unui delfin. Se părea că Greywolf scosese iar delfinii. 

Nu se vedeau nici Li, nici Peak sau Vanderbilt. Johanson 
îşi continuă drumul prin JIC. Totul gol, la fel ca şi celelalte 
încăperi de comandă şi control. Se gândi să se uite şi la 
popota ofiţerilor, dar probabil că acolo nu i-ar găsi decât 
pe câţiva din oamenii lui Vanderbilt sau câţiva soldaţi. Li 
putea să fie la fel de bine în sala de antrenament sau în 
apartamentele ei. Nu avea timp să controleze tot vaporul. 

Dacă Rubin era pe drum spre laborator, atunci Weaver îi 
va da repede de urmă. Trebuia să discute cu Li înainte! 

Perfect, îşi spuse Johanson. Dacă eu nu te găsesc pe 
tine, atunci o să mă găseşti tu pe mine. Se duse fără grabă 
în cabina lui, intră şi se postă în mijlocul încăperii. 

— Bună, Jude. 

Unde or fi fost camerele, microfoanele? Nu avea nici un 
rost să le caute, dar erau aici. 

— Vă daţi seama ce s-a întâmplat adineauri? Mi-am adus 
aminte că deasupra laboratorului mai există un altul, în 
care obişnuieşte Mick să dispară când îl loveşte migrena. 
Mi-ar plăcea să ştiu ce face acolo, exceptând momentele în 
care îşi pocneşte colegii-n cap. 

Privirea lui Johanson cerceta mobilierul, sursele de 
lumină, televizorul. 

— Presupun că nu-mi veţi da aceste informaţii de 
bunăvoie, nu-i aşa, Jude? De aceea am luat câteva măsuri. 
Vedeţi dumneavoastră, în scurt timp întreaga mea echipă 
ar putea fi la curent cu amintirile mele fără ca 
dumneavoastră să aveţi posibilitatea să împiedicaţi acest 
lucru. Era al naibii de gogonată, dar spera ca Li să înghită 
găluşca. Ar servi acest lucru intereselor dumneavoastră? 
Ce spuneţi, Sal? A, Jack, era să uit de dumneavoastră. Ce 
părere aveţi? 

Johanson măsura camera cu paşi lenti. 


— Eu am timp. Dumneavoastră? Sunt convins că nu. 
Johanson îşi desfăcu braţele şi zâmbi. Sau putem trata 
confidenţial toată povestea asta. Poate că se ascund 
intenţii onorabile în spatele acestui tărâm misterios creat 
de oamenii dumneavoastră. Poate e vizată siguranţa 
internaţională, mai ştii? Singura mea problemă e că nu îmi 
place deosebit de tare să fiu doborât la pământ, Jude. Mă 
puteţi înţelege, nu-i aşa? Mi-ar face mare plăcere să 
vorbesc cu dumneavoastră, dar se pare că migrena lui 
Rubin a cuprins între timp grupe întregi de populaţie. 
Sunteţi toţi la pat, cu dureri de cap? 

Johanson făcu o pauză. Şi dacă pe Li o lăsa indiferentă? 
Dacă nici nu îl auzea? Atunci însemna că umblă ca un idiot 
prin cameră, vorbind de unul singur. 

— Jude? 

Privi în jur. Ba da, îl auzeau. Era sigur că îl auzeau. 

— Jude, mi-am dat seama că l-aţi sponsorizat şi pe Mick 
cu un simulator din ăla. Am luat la cunoştinţă că este mult 
mai mic decât al nostru, dar ce studiază el acolo, ce nu ar 
putea studia şi în simulatorul nostru? Că doar nu pactizaţi 
cu Yrr pe la spatele nostru? Ajutaţi-mă să mă dumiresc, 
Jude, fiindcă nu am absolut nici o idee ce... 

— Doctor Johanson. ă 

Johanson se întoarse instantaneu. În uşa deschisă 
apăruse silueta înaltă şi întunecată a lui Peak. 

— Vai, dar ce surpriză! exclamă Johanson încet. Dragul 
meu, bătrânul Sal! Să pun de-un ceai? 

— Jude doreşte să vă vorbească. 

— A, Jude. Johanson mimă un zâmbet din colţul gurii. Ce 
doreşte de la mine? 

— Veniţi cu mine. 

— Păi cred că se poate aranja. 


Weaver 
Când Weaver intră în laborator, Oliviera tocmai aducea 


o cutie metalică portabilă din laboratorul de maximă 
securitate. 


— L-ai văzut pe Mick? 

— Nu, nu mai văd decât feromoni. Oliviera înălţă cutia la 
nivelul ochilor. Era deschisă pe ambele părţi. O lădiţă cu 
probe, plină cu suporturi pentru fiole. Înăuntru se aliniau 
câteva duzini de tuburi pline cu un lichid limpede. Dar a 
sunat mai înainte şi ne-a ameninţat cu apariţia lui. Trebuie 
să apară în orice moment. 

— Miros de Yrr? întrebă Weaver aruncând o privire spre 
fiole. 

— Da. În dimineaţa asta introducem câteva în rezervor. 
Să vedem dacă putem convinge celulele să fuzioneze. Asta 
ar însemna binecuvântarea teoriei noastre, ca să spun aşa. 
Oliviera privi în jur. Te întreb şi eu: l-ai văzut cumva pe 
Sigur? 

— Mai înainte, pe puntea de decolare. Are câteva idei 
interesante, cum am putea s-o ajutăm pe Sam. Mă întorc 
imediat. 

— Aşa să faci. 

Weaver se gândi. Putea merge să verifice puntea 
hangarului. Dar dacă Johanson avea dreptate, asta ar fi 
sărit imediat în ochi. Şi, pe lângă asta, nu se putea aştepta 
ca uşa interzisă să se deschidă tocmai atunci când îi dădea 
ea târcoale. 

O luă prin tunel spre punte. 

Bazinul era umplut aproape complet. Pe diguri, 
tehnicienii care mai rămăseseră din echipa lui Roscovitz 
supravegheau procesul. Îi văzu pe Greywolf şi pe Anawak 
în apă. 

— Aţi dat drumul delfinilor? le strigă. 

Anawak se trase pe mal. 

— Da. Se apropie de ea. Ce ai făcut între timp? 

— Nu prea multe, sinceră să fiu. Cred că toţi trebuie să 
ne punem ordine în gânduri. 

— Am putea face asta împreună, spuse Anawak încet. 

Weaver îi întâlni privirea şi se gândi cât de mult i-ar 
plăcea să îl ia în braţe pe loc. Să uite toată povestea asta 
îngrozitoare şi să facă ce trebuia să facă. 

Dar povestea stăpânea totul. Şi mai era aici şi Greywolf, 


care o pierduse pe Licia. 
Weaver zâmbi slab. 


LEVEL 03 


Peak şchiopăta în faţa lui. Johanson îl urma fără un 
cuvânt. O luară în jos, apoi traversară o parte a aripii 
spitalului şi o luară de-a lungul unui coridor. După o 
bifurcaţie, se opriră în faţa unei uşi închise. 

— În ce zonă ne aflăm? întrebă Johanson în timp ce 
degetele lui Peak alunecau peste tastatură. La urechi îi 
ajunse un piuit electronic. Uşa se dădu în lături. De 
cealaltă parte, coridorul se prelungea. 

— Deasupra noastră se află CIC, spuse Peak. 

Johanson încercă să se orienteze. Dimensiunile vaporului 
erau greu de estimat. Dacă CIC se afla deasupra lor, atunci 
probabil că laboratorul secret se afla chiar la picioarele 
lor. 

Ajunseră la o a doua uşă. De data asta, lui Peak i se 
scană retina înainte să poată intra. Johanson văzu o 
încăpere care arăta precum CIC, cufundată în zumzetul 
aparaturii electronice. Se auzeau zgomote şi voci 
înăbuşite. Cel puţin o duzină de oameni lucrau aici. Pe mai 
multe monitoare se vedeau înregistrări prin satelit şi 
imagini de la camerele subacvatice, porţiuni izolate ale 
rampei, interiorul punţii de comandă în care se aflau 
Buchanan şi Anderson, puntea de decolare şi puntea 
hangarului. Îi văzu pe Crowe şi pe Shankar stând în CIC, 
pe Weaver stând pe punte cu Anawak şi Greywolf şi pe 
Oliviera în laborator. Pe alte monitoare se vedea interiorul 
unor cabine. Şi cabina lui. Judecând după unghiul de 
filmare, camera era amplasată chiar deasupra uşii. 
Probabil că fusese o filmare reuşită, cu el monologând în 
mijlocul încăperii. 

Li şi Vanderbilt stăteau la o masă mare, intens luminată. 
Comandanta se ridică în picioare. 

— Bună, Jude, spuse Johanson cu voce prietenoasă. Ce 
frumos e aici la voi! 


— Sigur. Li îi răspunse la rândul ei cu un zâmbet. Cred 
că trebuie să vă prezentăm scuzele noastre. 

— O nimica toată. Johanson privi în jur făcând ochii 
mari. Sunt destul de impresionat, trebuie să recunosc. 
Toate lucrurile importante par să existe în dublu exemplar. 

— Vă pot arăta planurile, dacă vă interesează. 

— O explicaţie ar fi arhisuficientă. 

— O veţi primi. Li îşi compuse o figură încurcată. Dar 
înainte de asta aş vrea să vă spun cât de rău îmi pare că 
aţi aflat în felul acesta. In nici un caz Rubin nu ar fi trebuit 
să meargă atât de departe. 

— Să uităm ce a făcut Rubin. Ce face acum? Ce face în 
acest laborator? 

— Caută o otravă, spuse Vanderbilt. 

— 0... Johanson înghiţi cu greu... otravă? 

— Doamne, Sigur. Li îşi frângea mâinile. Nu ne putem 
baza pe faptul că vom ajunge la o rezolvare paşnică cu Yrr. 
Ştiu că trebuie să vi se pară îngrozitor, ca şi cum v-am fi 
înşelat încrederea şi am duce un joc dublu, dar... vedeti, 
nu am vrut să vă inducem în eroare. Pentru a afla ceva 
despre Yrr, era absolut necesar ca dumneavoastră să 
lucraţi la o soluţie paşnică. Cu toţii aţi realizat lucruri 
grozave. Dar nu aţi fi ajuns până aici, dacă sarcina ar fi 
constat în inventarea unei arme. 

— Despre ce dracu’ vorbiţi? Ce fel de armă? 

— Pacea şi războiul sunt două lucruri diferite. Cine 
munceşte pentru pace nu are voie să se gândească la 
război. Mick studiază alternativa. Pe baza celor aflate de 
dumneavoastră. 

— Lucrează la o otravă care să distrugă Yrr? 

— Ar fi trebuit să vă încredinţăm dumneavoastră sarcina 
asta? întrebă Vanderbilt. Ce s-ar fi întâmplat atunci? 

— O secundă! Johanson ridică mâinile. Sarcina noastră 
este să stabilim contactul. Să le explicăm celor de acolo de 
jos că trebuie să înceteze. Nu să îi distrugem. 

— Sunteţi un visător, spuse Vanderbilt dispreţuitor. 

— Dar am putea reuşi, Jack! La naiba, noi... Johanson 
scutură descurajat din cap. Pur şi simplu nu putea să 


înţeleagă. 

— Cum vreţi să reuşiţi? 

— În doar câteva zile am învăţat extraordinar de multe. 
Va exista o cale. 

— Şi dacă nu? 

— De ce nu ne-aţi informat? De ce nu am vorbit deschis 
despre asta? Doar suntem toţi în aceeaşi barcă! 

— Sigur. Li îl privi serioasă. Ceea ce facem noi aici nu se 
identifică sută la sută cu însărcinarea pe care am primit-o 
de la Naţiunile Unite. Ştiu că trebuie să luăm contact cu ei 
şi chiar asta încercăm să facem. Pe de altă parte, nu va 
plânge nimeni dacă pur şi simplu eliminăm acest duşman. 
Nu sunteţi de părere că trebuie luate în consideraţie 
ambele variante? 

Johanson rămase cu privirea aţintită la ea. 

— Ba da, sunt. Dar la ce foloseşte tot circul ăsta? 

— Pentru că, în ochii comandamentului general, 
dumneavoastră nu prezentaţi încredere, răspunse Li. 
Pentru că există temerea că vă veţi opune, când veţi auzi 
că strădaniile voastre de stabilire a contactului pregătesc 
baza unei ofensive militare. Părerea generală este că 
oamenii de ştiinţă se comportă ca în filmele de gen, vor să 
protejeze şi să studieze orice formă de viaţă străină, chiar 
dacă e răuvoitoare şi periculoasă... 

— Filme? Vă referiţi la filmele acelea, în care armata 
vrea să arunce în aer tot ce nu e în stare să înţeleagă? 

— Chiar răspunsul dumneavoastră ne demonstrează că 
am avut dreptate, spuse Vanderbilt mângâindu-şi burta. 

— Încercaţi să ne înţelegi, Sigur... 

— Aţi înscenat tot acest hocus-pocus, deoarece aţi 
crezut că ne vom purta ca într-un film de la Hollywood? 

— Nu. Li scutură puternic din cap. Bineînţeles că nu. 
Voiam doar să vă puteţi concentra netulburaţi asupra 
cercetării şi asupra contactului cu ei. 

Johanson făcu un gest larg spre monitoarele din sală. 

— Şi de ce ne pândiţi? 

— Ceea ce a făcut Rubin a fost o greşeală, repetă Li 
privindu-l insistent. Nu avea dreptul să facă asta. Această 


supraveghere serveşte exclusiv siguranţei dumneavoastră. 
Ne-am desfăşurat în secret munca de căutare a unei soluţii 
militare, pentru a nu risca să deveniți nesiguri şi a vă 
împiedica să vă îndepliniţi sarcina. 

— Şi în ce anume constă această... sarcină? Johanson se 
apropie şi mai mult de Li şi o privi în ochi. Să facem pace 
sau să vă furnizăm vouă, ca nişte tonţi, cunoştinţele 
necesare unei ofensive pe care aţi hotărât-o de mult? 

— Trebuie să ne gândim la ambele variante. 

— Cât de avansat este Mick cu varianta lui militară? 

— Are câteva idei care ar putea funcţiona, dar 
deocamdată nimic concret. Li inspiră adânc şi îl privi 
hotărâtă. De aceea, în numele siguranţei, vă rog ca 
deocamdată să nu le spuneţi nimic celorlalţi. Oferiţi-ne 
timpul de care avem nevoie pentru a le spune noi, ca să nu 
întrerupem munca spre care miliarde de oameni îşi 
îndreaptă speranţele. Foarte curând vom lucra împreună 
la toate variantele. Acum, când aţi realizat incredibilul 
dând un chip duşmanului, nu mai avem nici un motiv să 
ţinem ceva în secret. Şi dacă vom lucra împreună la 
obţinerea unei arme, atunci o vom face în speranţa că nu 
vom fi nevoiţi niciodată să o... 

— Să vă spun ceva, Jude? şuieră Johanson. Se apropie de 
ea atât de mult, încât n-ar mai fi încăput nici un lat de 
palmă între feţele lor. Nu cred nici un cuvânt din ce 
spuneţi. De îndată ce veţi avea nenorocita aia de armă, o 
veţi folosi. Nici nu vă imaginaţi de ce vă veţi face vinovată. 
Sunt fiinţe unicelulare, Jude! Miliarde şi miliarde de 
unicelulare! S-au născut la începutul lumii. Nu avem nici 
cea mai mică idee ce rol joacă ele în ecosistemul nostru. 
Nu ştim ce se va întâmpla cu oceanele, dacă le otrăvim. Nu 
ştim ce se va întâmpla cu noi. Dar în primul rând nu vom fi 
capabili să oprim ce au început ei! Puteţi înţelege asta? 
Cum vreţi să porniţi Golfstreamul fără Yrr? Cum vreţi să 
scăpaţi de viermi fără Yrr? 

— Dacă îi învingem pe Yrr, spuse Li, atunci ne putem 
pune şi cu viermii şi bacteriile. 

— Poftim? Vreţi să vă puneţi cu bacteriile? Toată planeta 


asta e formată din bacterii! Vreţi să exterminați 
microorganismele? Cât de mare vă e infatuarea de fapt? 
Dacă aţi putea, aţi condamna la moarte şi viaţa de pe 
Pământ. Voi aţi fi cei care distrug planeta, nu Yrr. Ar muri 
o mulţime de specii de animale din mări, după care... 

— Atunci mor şi gata, ţipă Vanderbilt. Ignorant tâmpit ce 
sunteţi, rahat de om de ştiinţă bătut în cap! Dacă mor 
câţiva peşti şi în schimb supravieţuim noi... 

— Nu vom supravieţui! strigă Johanson înapoi. Nu 
pricepeţi? Toate sunt legate între ele. Nu ne putem lupta 
cu Yrr. Ne sunt superiori. Nu putem face nimic împotriva 
microorganismelor, nu putem face nimic nici măcar 
împotriva unei infecţii virale banale, dar nu e vorba despre 
asta. Omul poate trăi doar mulţumită faptului că pământul 
este stăpânit de bacterii. 

— Sigur... spuse Li pe un ton rugător. 

— Deschideţi uşa, ceru Johanson întorcându-i spatele. 
Nu am chef să mai continui această conversaţie. 

— Ei bine. Li încuviinţă, strângând din buze. Atunci n- 
aveţi decât să credeţi ce doriţi. Sal, deschide uşa pentru 
doctor Johanson. 

Peak ezită. 

— Sal, nu ai auzit ce ţi-am spus? Doctor Johanson 
doreşte să plece. 

— Nu vă putem convinge, totuşi? întrebă Peak. Vocea îi 
suna neajutorată şi chinuită. Că facem ceea ce trebuie? 

— Uşa, Sal, spuse Johanson. 

Peak se urni încruntat şi apăsă pe un întrerupător aflat 
în perete. Uşa se deschise, culisând. 

— Şi următoarele, v-aş ruga. 

— Bineînţeles. 

Johanson ieşi. 

— Sigur! 

Se opri. 

— Ce vreţi, Jude? 

— Mi-aţi reproşat că nu-mi dau seama ce răspundere 
am. Poate că aveţi dreptate. Dar acum cântăriţi-o pe a 
dumneavoastră. Dacă mergeţi acum la ceilalţi şi le 


dezvăluiţi tot ce ştiţi înseamnă să îngreunaţi în mod 
dramatic munca pe acest vapor. Ştiţi asta. Poate că nu 
aveam dreptul să vă minţim, dar gândiţi-vă bine dacă 
dumneavoastră aveţi dreptul să ne daţi de gol. 

Johanson se întoarse încet. Li stătea în uşa camerei de 
control. 

— Mă voi gândi foarte bine la acest lucru, îi răspunse. 

— Atunci haideţi să găsim un compromis. Lăsaţi-mi 
timpul necesar să găsesc un compromis şi până atunci 
lăsaţi totul aşa. În seara asta vom discuta. Până atunci, nici 
unul dintre noi nu întreprinde nimic ce l-ar pune pe 
celălalt într-o situaţie nedorită. Credeţi că puteţi fi de 
acord cu această propunere? 

Johanson scrâşni din dinţi. 

Ce se întâmpla dacă răspândea vestea bombă? Ce se va 
întâmpla cu el, dacă refuza acum? 

— În regulă, spuse Johanson. 

Li zâmbi. 

— Mulţumesc, Sigur. 


Weaver 


l-ar fi plăcut să rămână pe punte. Anawak făcea tot ce 
putea să-l mai înveselească pe Greywolf. Lângă unul ar fi 
vrut să rămână pentru că se simţea atrasă de el, iar pe 
celălalt, a cărui tristeţe era aproape palpabilă, nu ar fi vrut 
să îl lase baltă. I se părea îngrozitor să îl vadă atât de trist 
pe acest uriaş care emana putere prin toţi porii. Dar şi mai 
îngrozitor era ce îi povestise Johanson. Cu cât se gândea 
mai mult, cu atât i se părea mai înspăimântător ce se 
întâmpla la bordul vasului Independence. Ceva îi spunea 
clar că se aflau cu toţii în mare pericol. 

Poate că între timp venise Rubin. 

— Ne vedem mai târziu, le spuse. Am ceva de rezolvat. 

În acelaşi moment îşi dădu seama cât de artificial, de 
exagerat de relaxată îi sunase vocea. Anawak se încruntă. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă. 

— Nimic deosebit. 


Pur şi simplu nu era bună la aşa ceva! Urcă repede 
rampa şi o luă pe coridorul care se întindea în spatele ei. 
Uşa laboratorului era deschisă. Intră şi îl văzu pe Rubin 
adâncit într-o conversaţie cu Oliviera. Stăteau la una din 
mesele laboratorului. Rubin se întoarse spre ea. 

— Bună. Ai vrut să mă întrebi ceva? 

Weaver apăsă pe întrerupătorul aflat pe rama interioară, 
închizând uşa în spatele ei. 

— Da. Ai putea să-mi explici ceva. 

— Sunt bun la explicat, zâmbi Rubin. 

— Chiar aşa? 

Weaver se apropie de cei doi. Cercetă din priviri masa 
laboratorului. Era plină de tot felul de chestii. Intr-un 
suport văzu cuțite pentru secţionat de diferite mărimi. 
Apoi spuse: 

— Ai putea să-mi explici la ce foloseşte laboratorul de 
deasupra noastră, ce faci tu acolo şi de ce l-ai pus la 
pământ pe Johanson acum două nopţi, când ţi-a dat de 
urmă? 


Puntea hangarului 


Johanson fierbea de mânie. De atâta furie, nu ştia 
încotro s-o apuce şi în cele din urmă alergă spre puntea 
hangarului, unde începu să cerceteze peretele. Îşi amintea 
exact unde ar fi trebuit să fie uşa, dar nici acum nu găsea 
vreo urmă care să arate că acolo ar fi o trecere camuflată. 

Observă deodată zone întregi de rugină pe lacul gri al 
peretelui. De fapt, le văzuse tot timpul. Nu le dăduse 
importanţă, pentru că pe vapoare rugina şi vopseaua cojită 
nu reprezentau nimic neobişnuit. Dar acum îşi dădu brusc 
seama ce nu era în ordine. 

Pe un vapor nou nu exista rugină. Şi Independence era 
un vapor nou-nouţ. 

Se dădu câţiva paşi înapoi. Dacă urmăreai ţevile spre 
stânga în sus, vedeai cum ajung la o fâşie lungă de rugină. 
Ceva mai încolo se aflau siguranţele. Şi sub ele se cojea 
vopseaua. 


Aici era uşa. 

Era incredibil de bine camuflată. Dacă nu ar fi căutat-o 
cu atâta încrâncenare, nu ar fi găsit-o niciodată. Şi când 
verificase uşa împreună cu Weaver, se lăsaseră înşelaţi de 
camuflaj. Nici măcar acum nu recunoştea conturul uşii, ci 
numai o alăturare aparent aleatorie de detalii, care 
împreună reuşeau să ascundă o uşă. 

Pe aici intrase. 

Weaver! 

Îl găsise oare pe Rubin? Ce trebuia să facă acum? Să o 
cheme înapoi, conform înţelegerii pe care o făcuse cu Li? 
Ce valoare avea înţelegerea aia? Ar fi avut dreptul să 
negocieze cu comandanta? 

Începu să umble pe puntea mare şi pustie, nehotărât şi 
respirând cu greu. Dintr-odată, vaporul i se păru o 
închisoare. Chiar şi hangarul sumbru, scufundat în lumina 
galbenă, i se părea apăsător. 

Trebuie să se gândească. 

Avea nevoie de aer curat. 

Porni cu paşi mari spre tribord şi ieşi pe platforma 
liftului exterior. Vântul puternic îi răvăşea părul şi hainele. 
Marea devenise şi mai neliniştită. In câteva secunde, faţa îi 
fu acoperită de un strat subţire de spumă de mare. Se duse 
până la marginea platformei şi privi în jos spre peisajul 
selenar al Mării Groenlandei, brăzdat de şanţuri adânci şi 
aflat în continuă mişcare. 


Biroul de comandă 


Li stătea în faţa monitoarelor. Îl văzu pe Johanson 
pipăind peretele şi umblând frustrat prin hangar. 

— Ce-a fost cu înţelegerea aia caraghioasă? mârâi 
Vanderbilt. Chiar credeţi c-o să-şi ţină pliscul până 
diseară? 

— Îl cred în stare, spuse Li. 

— Şi dacă nu? 

Johanson dispăru în trecerea spre liftul exterior. Li se 
întoarse spre Vanderbilt. 


— Asta e o întrebare inutilă, Jack. Bineînţeles că veţi 
rezolva problema asta. Şi asta chiar acum. 

— Un moment. Peak ridică mâna. Nu era prevăzut aşa 
ceva. 

— Cum adică s-o rezolv? întrebă Vanderbilt nerăbdător. 

— Adică s-o rezolvati, răspunse Li. Vine furtuna. Nu ar 
trebui să fie afară pe vremea asta. E suficientă o pală de 
vânt... 

— Nu. Peak scutură capul. Nu aşa era vorba. 

— Sal, ţineţi gura. _ 

— La naiba, Jude! Îl putem reţine câteva ore, asta va fi 
suficient! 

— Jack, spuse Li fără să-i acorde lui Peak vreo privire. 
Fă ce ţi-am spus. Şi te rog s-o faci personal. 

Vanderbilt rânji. 

— Imi va face plăcere, draga mea. Mare plăcere. 


Laboratorul 


Faţa lui Oliviera, deja de la natură alungită, se lungi şi 
mai mult. Se holbă întâi la Weaver şi apoi la Rubin. 

— Ei bine? spuse Weaver. 

Rubin se albi ca varul. 

— Nu am absolut nici o idee despre ce vorbeşti. 

— Mick, ascultă-mă. Weaver se postă între el şi masă şi 
îl cuprinse aproape prietenoasă cu braţul pe după umeri. 
Nu sunt o vorbitoare grozavă. Totdeauna am stat prost la 
capitolul conversaţie. Pe cei ca mine nu îi inviţi la cocktail 
şi nu îi urci pe podium. Prefer discuţiile concise şi rapide. 
Deci te mai întreb o dată, şi nu mă călca pe nervi cu 
minciunile tale. Acolo sus mai e un laborator. Chiar 
deasupra noastră. Are ieşirea pe puntea hangarului, bine 
camuflată, numai că Sigur te-a văzut intrând şi ieşind. 
Pentru asta i-ai tras una în cap. E adevărat? 

— Ar fi trebuit să bănuiesc. Oliviera îi aruncă lui Rubin o 
privire scârbită. 

Biologul scutură din cap şi încercă să se elibereze din 
strânsoarea lui Weaver, dar nu reuşi. 


— Asta e cea mai mare prostie pe care... Nu! 

Cu mâna liberă, Weaver scosese unul din cuţitele din 
stativ. li puse vârful cuţitului lângă vena jugulară. Rubin 
tresări. Weaver îi apăsă vârful lamei mai adânc în carne şi 
se încordă. Biologul era prins în braţele ei ca într-o 
menghină. 

— Ai înnebunit? gemu Rubin. Ce te-a apucat? 

— Mick, eu nu sunt o tipă gingaşă. Sunt foarte 
puternică. Când eram mică, am vrut odată să mângâi o 
pisică şi am strivit-o din greşeală. Groaznic, nu? Am vrut 
doar s-o mângâi şi trosc-pleosc... Aşa că, gândeşte-te bine 
ce spui. Pentru că pe tine nu vreau să te mângâi. 


Vanderbilt 


Jack Vanderbilt nu ardea de nerăbdare să-l omoare pe 
Johanson, dar în acelaşi timp n-avea nici un interes 
deosebit să-l lase în viaţă. Chiar îl plăcea oarecum. În 
acelaşi timp, îl lăsa rece. Era vorba despre un ordin, şi 
ordinul era formulat explicit. Din moment ce Johanson 
reprezenta un risc pentru siguranţa statului, trebuia 
acţionat. 

Il urma Floyd Anderson. Primul ofiţer avea, ca 
majoritatea celor de la bord, o dublă funcţie. Era într- 
adevăr marinar, dar lucra în primul rând pentru CIA. 
Aproape toţi cei de la bordul navei, cu excepţia lui 
Buchanan şi a câtorva membri ai echipajului, lucrau într- 
un fel sau altul pentru CIA. Anderson luase parte la 
operaţiuni secrete în Pakistan şi în Golf. Era un bun soldat. 

Şi un ucigaş. 

Vanderbilt se gândi ce turnură luaseră lucrurile. 
Crezuse până în ultima clipă că era mâna teroriştilor în 
joc, dar acum era nevoit să recunoască faptul că Johanson 
avusese dreptate de la început. Era şi păcat să-l omoare, 
mai ales din ordinul lui Li. Vanderbilt n-o putea suferi pe 
vrăjitoarea aia cu ochi albaştri. Era paranoică şi intrigantă, 
o minte bolnavă. O ura şi totuşi nu se putea sustrage 
logicii perfide cu ajutorul căreia călca peste cadavre. Cu 


toată nebunia ei, avea dreptate. Şi de data asta. 

Işi aminti deodată cum îl avertizase pe Johanson în 
privinţa ei, atunci în Nanaimo. 

E nebună, capisce? 

Era clar că Johanson nu pricepuse. 

Cum ar fi putut s-o facă? La început, nimeni nu-şi dădea 
seama ce nu era în ordine la Li. Că reacţiona exagerat, 
mânată de teoriile conspiraţioniste din capul ei şi de trufia 
exagerată. Că minţea şi înşela, jertfind tot şi pe toată 
lumea ca să-şi atingă scopurile. Judith Li, preferata 
preşedintelui Statelor Unite. Nici măcar ăla nu-şi dădea 
seama. Cel mai puternic om din lume nu avea nici cea mai 
vagă idee pe cine creştea sub aripa lui. 

Toţi va trebui să ne ferim spatele, îşi spuse Vanderbilt. 
Doar dacă nu ia cineva arma în mână şi rezolvă problema. 

Cândva. 

Traversară coridoarele în pas alert. Johanson nu le-ar fi 
putut face o bucurie mai mare decât să iasă pe platforma 
liftului exterior. Cum de se exprimase nebuna aşa frumos? 
O pală de vânt... 


Biroul de comandă 


Abia apucase Vanderbilt să iasă din încăpere, când Li se 
auzi strigată de unul din oamenii de la consolă. li atrase 
atenţia asupra unuia dintre monitoare. 

— În laborator se întâmplă ceva, spuse bărbatul. 

Li privi la scena de pe monitor. Weaver, Rubin şi 
Oliviera stăteau unul lângă altul. Foarte aproape. Weaver 
îi pusese lui Rubin un braţ pe după gât şi se lipea de el. 

De când se înțelegeau ăştia doi atât de bine? 

— Sunetul mai tare, ceru Li. i 

Se auzi vocea lui Weaver. Incet, dar suficient de clară. Il 
întreba pe Rubin despre laboratorul secret. La o privire 
mai atentă, se vedea spaima din ochii lui Rubin şi ceva 
sclipitor în mâna lui Weaver, care era mult prea aproape 
de gâtul lui. 

Li văzuse şi auzise destul. 


— Sal! Ia trei oameni. Arme cu explozibil. Repede. 
Coborâm. 

— Ce ai de gând? întrebă Peak. 

— Să restabilesc ordinea. Li plecă de lângă monitor şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Întrebarea asta ne-a costat două secunde, Sal. Nu ne 
faceţi să ne pierdem timpul, că vă împuşc grămadă. 
Oamenii la mine. Într-un minut vreau să-i scot lui Weaver 
mofturile din cap. Perioada de graţie pentru oamenii de 
ştiinţă s-a terminat. 


Laboratorul 


— Porc nesimţit ce eşti, spuse Oliviera. L-ai lovit pe 
Johanson în cap? Ce înseamnă asta? 

În ochii lui Rubin se citea frica. Privirea îi era îndreptată 
spre tavan. 

— Nu este adevărat, eu... 

— Nu te uita după camere, Mick, spuse Weaver încet. 
Eşti mort, înainte să apuce să te ajute careva. 

Rubin începu să tremure. 

— Te mai întreb o dată, Mick, ce faceţi acolo? 

— Am produs o otravă, se bâlbâi Rubin. 

— O otravă? se auzi vocea lui Oliviera ca un ecou. 

— Ne-a ajutat munca ta, Sue. A ta şi a lui Sigur. După ce 
aţi găsit formula feromonului, a fost simplu să îl producem 
şi noi în cantităţi satisfăcătoare şi... l-am cuplat cu un 
izotop radioactiv. 

— Ce-aţi făcut? 

— Feromonul este infestat radioactiv, dar celulele nu-şi 
dau seama. Am experimentat... 

— Poftim? Aveţi un rezervor sub presiune? 

— Un model mic... Karen, ia cuțitul, că nu ai nici o 
şansă. Să ştii că văd şi aud tot ce se întâmplă aici... 

— Nu te abate de la subiect, spuse Weaver. Mai departe, 
ce aţi făcut apoi? 

— Am observat cum omoară Yrr celulele defecte, care nu 
au receptor special. Exact aşa cum ne-a explicat Sue. După 


ce ne-a fost clar că moartea celulară programată face 
parte din biochimia lor, trebuia să găsim o cale să inducem 
moartea celulară şi indivizilor sănătoşi. 

— Cu ajutorul feromonului? 

— Este singura cale. Nu putem interveni în genom câtă 
vreme nu l-am descifrat complet, ceea ce ar dura ani 
întregi. Aşa că am cuplat substanţa olfactivă cu izotopul 
radioactiv, într-un mod care să nu le permită celulelor Yrr 
să îl recunoască. 

— Şi ce face acest izotop? 

— Anulează efectul protector al receptorului special. 
Astfel, feromonul devine o capcană a morţii pentru toţi. 
Omoară şi celulele sănătoase. 

— De ce nu ne-aţi spus nimic despre asta? Oliviera 
scutură capul uluită. Nimeni dintre noi nu iubeşte 
creaturile astea. Am fi putut găsi o soluţie împreună. 

— Li are propriile planuri, şuieră Rubin. 

— Dar nu funcţionează aşa! 

— A funcţionat! Am făcut teste. 

— Asta e o nebunie, Mick! Nu ştiţi ce puteţi declanşa. Ce 
se întâmplă dacă specia asta dispare? Yrr stăpânesc 70 la 
sută din planeta noastră, dispun de o biotehnologie 
străveche, extrem de dezvoltată. Se găsesc în alte 
organisme, probabil că în toate vietăţile marine, 
descompun substanţe, probabil metan şi dioxid de carbon, 
nu avem idee ce se poate întâmpla cu această planetă dacă 
îi nimicim. 

— Cum adică pe toţi? întrebă Weaver. Otrava nu atacă 
doar câteva celule? Sau o colectivitate? 

— Nu, declanşează o reacţie în lanţ, gâfâi Rubin. 
Moartea celulară programată. De îndată ce fuzionează, se 
distrug singure. Când se cuplează feronomul, este deja 
prea târziu. Odată declanşat, procesul nu mai poate fi 
oprit. Recodăm celulele Yrr, este ca un virus mortal pe 
care îl transmit unul altuia. 

Oliviera îl apucă pe Rubin de guler. 

— Trebuie să opriţi aceste experimente, spuse hotărâtă. 
În nici un caz nu aveţi voie să faceţi aşa ceva. Fir-ar să fie, 


nu înţelegi că fiinţele astea sunt adevărații stăpâni ai 
Pământului? Ele sunt Pământul! Un superorganism. 
Oceane inteligente. Habar n-aveţi în ce vă băgaţi. 

— Şi dacă nu o facem? Rubin râse răguşit. Nu-mi veni 
mie cu principiile astea autosuficiente. Atunci murim cu 
toţii. Vreţi să aşteptaţi următorul tsunami? Exploziile de 
metan? Era glaciară? 

— Nu suntem nici de o săptămână aici şi am reuşit deja 
să luăm legătura cu ei, spuse Weaver. De ce să nu 
încercăm să ne înţelegem? 

— Prea târziu, gemu Rubin. 

Cercetau din priviri tavanul şi pereţii. Nu ştia cât timp 
mai aveau până la venirea lui Li şi a oamenilor ei. Poate 
venea şi Vanderbilt. Nu mai putea dura mult. 

— Cum adică prea târziu? 

— E prea târziu, vacă proastă ce eşti! ţipă Rubin. În mai 
puţin de două ore folosim otrava. 

— Sunteţi nebuni, şopti Oliviera. 

— Mick, spuse Weaver. Vreau să ştiu exact cum o veţi 
face. Sau îmi alunecă mâna pe gâtul tău. 

— Nu sunt autorizat să-ţi... 

— Vorbesc serios. 

Rubin începu să tremure şi mai tare. 

— Deepflight 3 este prevăzut cu două torpile pentru 
otravă. Am băgat-o în proiectile... 

— Sunt deja la bord? 

— Nu, eu trebuia să echipez barca pentru... 

— Cine coboară cu barca? 

— Li şi cu mine. 

— Coboară Li personal? 

— A fost ideea ei. Nu lasă nimic la voia întâmplării. 
Rubin încercă să râdă. Nu vă puteţi măsura cu ea, Karen. 
Nu o puteţi împiedica. Noi vom salva lumea. Numele 
noastre vor rămâne în posteritate... 

— Tacă-ţi gura, Mick! Weaver începu să îl împingă spre 
uşă. Mergem acum în laboratorul ăla. Barca nu va mai fi 
alimentată. Tocmai s-a schimbat scenariul. 


Puntea 


— E ceva între tine şi Karen? întrebă Greyweolf în timp ce 
depozita echipamentul în containere. 

Anawak ezită. 

— Nu. De fapt, nu. 

— De fapt? 

— Ne înţelegem bine. Cred că asta e tot. 

Greywolf îl privi. 

— Poate măcar tu ar trebui să începi să faci lucrurile 
cum trebuie, spuse apoi. 

— Nu ştiu nici măcar dacă o interesez. Brusc, Anawak îşi 
dădu seama că tocmai recunoscuse în faţa lui Greywolf şi a 
lui însuşi. Chiar nu ştiu, Jack. În problemele astea sunt 
cam bleg, din păcate. 

— M-am prins, răspunse Greywolf sarcastic. A trebuit 
să-ţi moară tatăl ca să poţi păşi în lumea celor vii. 

— Hei... 

— Calmează-te. Ştii că am dreptate. De ce nu te duci 
după ea? Aşteaptă să o faci. 

— Am venit aici pentru tine, nu pentru Karen. 

— Ştiu şi apreciez asta. Acum du-te. 

— La naiba, Jack, zise Anawak scuturând din cap. Nu te 
mai îngropa aici. Vino sus cu mine, până nu îţi cresc 
branhii. 

— Momentan aş prefera branhiile. 

Anawak privi nehotărât spre tunel. Bineînţeles că s-ar fi 
dus după Weaver, dar mai era şi un alt motiv, pe lângă 
sentimentele pe care tocmai le recunoscuse. Ceva o 
neliniştise. Se purtase ciudat, era încordată şi parcă prea 
veselă. Se gândi la ceea ce-i povestise despre Johanson. 

— Bine, stai aici şi acreşte-te, îi spuse lui Greywolf. Sunt 
sus, dacă te răzgândeşti. 

Anawak părăsi puntea şi trecu pe lângă laborator. Era 
încuiat. Se gândi să se uite înăuntru. Poate îl întâlnea pe 
Johanson. Îl stârnea povestea aia a lui. Se răzgândi totuşi 
şi urcă în fugă rampa spre puntea hangarului, ca să arunce 
o privire peretelui fatal. 


Dar nu o făcu. 

Când păşi pe puntea hangarului, îi văzu pe Vanderbilt şi 
pe Anderson care tocmai o luau prin ieşirea spre platforma 
exterioară. 

Brusc, se nelinişti. 

Ce făceau ăştia aici? 

Şi unde dispăruse Weaver, de fapt? 


Abisul 


Se pornise vântul şuierător din vest. Bătea dinspre 
Fiskap,  spărgând valuri  înspumate de coca lui 
Independence şi absorbind din mare ultimul rest de 
căldură. 

Sub suprafaţa sălbatică se formară turbulenţe şi 
vârtejuri, dar cu cât pătrundeai în adânc, cu atât marea 
devenea mai liniştită. Cu doar câteva luni în urmă, apa 
rece ca gheaţa, grea de atâta sare, se prăbuşea în adânc, 
formând aici adevărate cascade. Continua să domnească 
un frig teribil, însă acum marea se amesteca cu apa dulce 
a maselor de gheaţă polară care se topeau rapid, şi care 
erau alimentate de ceva timp cu căldură. Marea pompă 
nord-atlantică, numită şi plămânul oceanelor pentru că, 
odată cu apa răcită, ajungeau în adâncuri cantităţi enorme 
de oxigen, se oprea încet, dar sigur. Transportorul 
curenților marini stătea în loc, fluviul de la tropice seca. 

E adevărat că pompa nu-şi încetase încă de tot 
activitatea. Chiar dacă nu se mai vedeau cascadele, 
cantităţi mici de apă continuau să coboare. Prin liniştea 
lipsită de lumină cădeau spre fundul bazinului 
Groenlandei, metru cu metru, sute şi mii de metri. 

La adâncimea de trei kilometri şi jumătate, chiar 
deasupra fundului mâlos al mării, întunericul făcea loc 
unei lumini albastre. 

Se întindea pe o suprafaţă uriaşă. Nu era un nor, ci o 
formaţiune cu pereţi subţiri, de forma unor tuburi, 
ancorată de fundul mării prin nenumărate picioruşe 
gelatinoase. În interiorul tubului, milioane de excrescenţe 


sub formă de antene se unduiau formând valuri regulate, o 
câmpie de aţe gelatinoase mişcându-se sincron. Pe 
deasupra lor, bucăţi mari dintr-o substanţă albicioasă se 
mişcau în direcţia unui obiect masiv. Lumina albastră nu 
era suficientă pentru a permite recunoaşterea formei 
acestui obiect, lumina doar slab două cupole deschise. Mai 
mult nu se vedea din Deepflight-ul scufundat, care se 
oprise într-o rână în mâlul de pe fundul oceanului. 

Trecuse ceva vreme de când organismul tot umplea 
ambarcaţiunea cu bulgării albi şi îngheţaţi. Intre timp nu 
prea mai încăpeau, şi transportul încetă. O parte a tubului 
se desprinse, se lăsă deasupra micii nave şi începu s-o 
învăluie. Substanţa transparentă se strânse în jurul 
fuzelajului, deveni tot mai densă şi apăsă cupolele în jos. 
Se formară suprafeţe care străluceau albastru şi se lipiră 
apoi unele de altele, până când întreaga barcă fu învăluită 
într-un înveliş compact, spre care se ondula un tub lung şi 
subţire. 

Tubul începu să pulseze. Prin interior pulsa apa. Apă 
adusă de departe. Gelatina subţire ca voalul o absorbea 
dintr-un uriaş balon organic care plutea la oarecare 
distanţă deasupra bărcii, fiind plin cu apă mai caldă pe 
care substanţa gelatinoasă o luase dintr-un vulcan noroios 
de lângă coasta Norvegiei. Din cauza apei mai calde şi, 
prin urmare, mai uşoare din interiorul său, balonul ar fi 
trebuit să se ridice la suprafaţă, dar greutatea sa îl 
menținea într-un echilibru perfect. 

În sacul de gelatină care învăluia ambarcaţiunea 
subacvatică pătrundea căldura. $ 

Bulgării albi reacționară instantaneu. In câteva secunde, 
cristalele hidratului se topiră. Metanul comprimat se 
umflă, mărindu-şi volumul de o sută şaizeci şi patru de ori, 
umplu Deepflight-ul cu gaz şi încordă apoi învelişul de 
gelatină până când acesta se întinse ca pereţii unui balon. 
Coconul de gelatină se rupse de tub şi se închise. Gazul nu 
mai putea ieşi. O luă cu toată puterea în sus, la început 
încet, apoi tot mai repede, folosindu-se de presiunea care 
scădea, şi luând cu sine atât coconul cât şi barca închisă în 


el. 
Laboratorul 


Weaver, cu Rubin încleştat în strânsoare şi apăsând 
cuțitul la gâtul lui, nu apucă nici măcar să iasă din 
laborator. Uşa se deschise culisând. Trei soldaţi înarmaţi 
până în dinţi se năpustiră înăuntru şi îndreptară armele 
spre ea. O auzi pe Oliviera ţipând îngrozită. Weaver se 
opri, fără a-i drumul lui Rubin. 

Li intră în laborator, urmată de Peak. 

— Nu veţi merge nicăieri, Karen. 

— Jude, gemu Rubin. Era şi timpul! Scăpaţi-mă de 
nebuna asta! 

— Să vă ţineţi gura, îl repezi Peak. Sunteţi singurul 
vinovat pentru problemele astea. 

Li zâmbi. 

— Acuma sincer, Karen, spuse pe cel mai dulce ton al ei. 
Nu credeţi că exageraţi puţin? 

— Ţinând cont de ceea ce povesteşte Mick, aici de faţă? 
Weaver scutură din cap. Nu, nu prea cred. 

— Şi ce anume povesteşte Mick? 

— O, Mick este foarte vorbăreţ. Nu-i aşa, Mick? Ne-ai 
spus frumos tot ce am vrut să ştim. 

— Minte, se văită Rubin. 

— Ne-a spus de reacţiile în lanţ, de otrava din torpile şi 
despre Deepflight 3. A mai menţionat şi că voi doi vreţi să 
faceţi o excursie. Peste vreo oră, două. 

— Ţ, ţ, se auzi Li. 

Făcu un pas înainte. Weaver îl apucă pe Rubin şi îl trase 
înapoi, spre Oliviera, care stătea înlemnită lângă masă. 
Ţinea încă în mâini cutia cu fiolele pline cu extractul de 
feromoni. 

— Să vă spun ceva. Mick Rubin este unul din cei mai 
buni biologi din lume, doar că suferă de complexe de 
inferioritate, spuse Li. l-ar plăcea atât de mult să fie 
celebru! înnebuneşte la gândul că numele lui ar putea să 
nu fie menit posterităţii. Asta explică nevoia lui exagerată 


de a-şi împărtăşi ideile, însă vă rog să treceţi cu vederea 
această slăbiciune. Rubin şi-ar vinde şi mama pentru 
puţină faimă. Li făcu o pauză. Dar asta nu mai are nici o 
importanţă acum. Din moment ce ştiţi ce avem de gând, 
veţi înţelege şi necesitatea acestei măsuri. Am făcut tot 
posibilul pentru ca situaţia să nu scape de sub control, dar 
din moment ce toată lumea pare să fie deja la curent, nu 
prea mai am de ales. 

— Fiţi rezonabilă, Karen, spuse Peak pe ton rugător. 
Daţi-i drumul. 

— N-o voi face, răspunse Weaver. 

— Avem nevoie de el. După aceea putem discuta despre 
toate lucrurile astea. 

— Nu, nu mai discutăm deloc. Li îşi scoase arma şi o 
îndreptă spre Weaver. Dă-i drumul, Karen. Acum pe loc 
sau vă împuşc. Este ultimul meu cuvânt. 

Weaver privi ţeava neagră a pistolului. 

— Nu veţi merge aşa departe, zise. 

— Serios? 

— Nu aveţi nici un motiv pentru asta. 

— Faceţi o greşeală, Jude, spuse Oliviera cu voce 
răguşită. Nu puteţi folosi otrava aceea. I-am explicat deja 
lui Mick că... 

Li întoarse arma, o îndreptă spre Oliviera şi trase. 
Femeia fu azvârlită peste masa de laborator şi alunecă pe 
jos. Cutia cu fiole îi scăpă din mâini. Timp de o secundă se 
uită întrebătoare la gaura de mărimea unui pumn din 
pieptul ei, apoi ochii îi deveniră sticloşi. 

— Nu! strigă Peak. Pentru numele lui Dumnezeu, ce 
faceți aici? 

Arma era îndreptată din nou spre pieptul lui Weaver. 

— Dă-i drumul, spuse Li. 


Liftul exterior 
— Doctor Johanson! 


Johanson se întoarse. Îl văzu pe Vanderbilt apropiindu- 
se, cu Anderson pe urmele lui. Anderson, cu o figură stoică 


şi neutră, îşi aţintise ochii negri şi rotunzi ca nişte nasturi 
într-un punct, în timp ce Vanderbilt rânjea larg. 

— Probabil că sunteţi furios pe noi, spuse cel din urmă. 

Felul în care se apropia de el rânjind avea ceva exagerat 
de camaraderesc. Johanson privi încruntat spre ei. Se afla 
la capătul platformei, la doar câţiva metri distanţă de 
margine. Rafale puternice de vânt îl loveau în faţă. Sub el 
se înălţau valurile. Tocmai avusese de gând să intre. 

— Ce vă aduce aici, Jack? 

— Nimic concret. Vanderbilt ridică mâinile într-un gest 
de scuză. Ştiţi, voiam doar să vă spun că regretăm cele 
întâmplate. A fost totul atât de inutil. La cearta noastră mă 
refer. Toată povestea asta prostească, nu credeţi? 

Johanson tăcu. Vanderbilt şi Anderson continuau să se 
apropie. Făcu un pas spre lateral şi nou-veniţii se opriră-n 
loc. 

— Avem ceva de discutat? întrebă Johanson. 

— V-am jignit adineauri, spuse Vanderbilt. Voiam să-mi 
cer scuze. 

Johanson ridică din sprâncene. 

— Foarte nobil din partea dumneavoastră, Jack. Accept 
scuzele. Altceva? 

Vanderbilt îşi ţinea faţa în bătaia vântului. Părul rar, de 
un blond-deschis, flutura ca iarba de dune. 

— E al naibii de frig aici afară, spuse punându-se din 
nou în mişcare. Anderson îi urmă exemplul. Lăsară o 
anumită distanţă între ei. Păreau că vor să îl încercuiască 
pe Johanson. Nu ar mai fi avut loc să treacă nici printre ei, 
nici prin stânga sau prin dreapta. 

Era atât de evident ce urmăreau, încât aproape că nu fu 
surprins. Simţea doar o frică teribilă, împotriva căreia nu 
putea face nimic, amestecată cu furie disperată. Făcu 
involuntar un pas înapoi şi în acelaşi moment îşi dădu 
seama că fusese o greşeală. Era foarte aproape de 
margine. Nici nu mai aveau mare lucru de făcut. O lovitură 
puternică l-ar arunca într-una din plasele care înconjurau 
vasul sau chiar peste. 

— Jack, spuse Johanson încet. Doar nu vreţi să mă 


omorâţi? 

— Dumnezeule, ce vă face să spuneţi aşa ceva? 
Vanderbilt căscă ochii, făcând pe surprinsul. Vreau să vă 
vorbesc. 

— Şi ce caută Anderson aici? 

— A, se afla prin apropiere. Pură coincidenţă. Ne-am 
gândit că... 

Johanson se repezi asupra lui Vanderbilt, se lăsă în jos şi 
eschivă spre dreapta. Se depărtase de margine. Anderson 
sări la el. Timp de câteva secunde, manevra improvizată 
păru să aibă succes, apoi Johanson simţi cum cineva pune 
mâna pe el şi îl smuceşte înapoi. Pumnul lui Anderson îşi 
luă avânt şi ateriză pe faţa lui. 

Johanson se prăbuşi şi alunecă peste platformă. 

Primul ofiţer îl urmă fără vreo grabă deosebită. Labele îi 
dispărură sub subsorile lui Johanson şi îl ridicară. Johanson 
încercă să-şi înfigă degetele sub palmele lui Anderson şi să 
slăbească strânsoarea, dar era de parcă ar fi vrut să bage 
mâna în beton. Picioarele îi pierdură contactul cu podeaua. 
Incepu să dea sălbatic din picioare, în timp ce Anderson îl 
trăgea spre marginea platformei, unde aştepta Vanderbilt, 
privind critic în jos. 

— Nişte valuri de tot căcatul azi, spuse directorul CIA. 
Sper că nu vă deranjează prea tare dacă vă aruncăm peste 
bord, doctor Johanson. Va trebui să înotaţi puţin. Îşi 
întoarse capul spre Johanson şi scrâşni din dinţi. Dar nu vă 
fie teamă, nu va dura mult. Apa are vreo două grade. Chiar 
o să vă placă. Cum se linişteşte totul, simţurile slăbesc, 
încetinesc bătăile inimii... 

Johanson începu să ţipe. 

— Ajutor! strigă din răsputeri. Ajutor! 

Picioarele i se bălăngăneau deasupra marginii. Plasa era 
chiar sub el. Nu se întindea decât pe vreo doi metri. Nu 
era destul. Anderson îl va arunca fără probleme pe 
deasupra. 

— A-j-u-t-o-r! 

Spre surprinderea sa, ajutorul sosi. 

Il auzi pe Anderson icnind. Dintr-odată, se trezi din nou 


cu platforma sub picioare. În câmpul lui vizual intră cerul, 
când Anderson căzu, luându-l cu el. Mâinile primului ofiţer 
continuau să fie încolăcite în jurul lui, apoi se desfăcură. 
Johanson se rostogoli într-o parte, se târî de lângă 
Anderson şi sări în picioare. 

— Leon! strigă. 

Sub ochii lui se desfăşura o imagine grotescă. Anderson 
se zbătea, încercând să se pună iar pe picioare. Anawak se 
încleştase din spate în geaca lui. Se prăbuşiseră cu toţii la 
pământ. Anawak tocmai încerca să iasă de sub bărbatul 
căzut la podea fără să-i dea drumul, ceea ce era o 
imposibilitate. 

Johanson vru să intervină. 

— Stop! 

Vanderbilt îi tăie calea. În mână ţinea un pistol. Păşi în 
jurul celor doi bărbaţi aflaţi pe jos, până când ajunse cu 
spatele spre pasajul ce ducea în interior. 

— Frumoasă încercare, spuse. Dar acum ajunge. Doctor 
Anawak, fiţi amabil şi permiteţi-i domnului Anderson să se 
ridice. Işi face numai datoria. 

Forţat, Anawak îşi desprinse degetele din gulerul lui 
Anderson. Primul ofiţer ţâşni în picioare. Nu aşteptă ca 
adversarul lui să se ridice singur în picioare, ci îl săltă în 
sus ca pe sac. În clipa următoare, corpul lui Anawak zbura 
spre marginea platformei. 

— Nu! strigă Johanson. 

Anawak încercă să se agaţe de ceva. Se lovi şi alunecă 
pe podea, ajungând periculos de aproape de margine. 

Capul lui Anderson se întoarse spre Johanson, ochii 
lipsiţi de expresie se fixară asupra lui. Întinse un braţ, îl 
smuci spre el şi îl lovi cu pumnul în stomac. Johanson se 
luptă să tragă aer în piept. În intestine i se răspândeau 
valuri de durere. Se îndoi ca un briceag de buzunar şi căzu 
în genunchi. 

Durerea era insuportabilă. Nu se mai ridică. 

Se ghemui horcăind, în timp ce vântul îi biciuia părul în 
jurul urechilor, şi aşteptă lovitura următoare. 


Partea a patra 
IN CADERE 


Conform studiilor, de la o anumită sub - respectiv 
metaclasă în jos, omul nu mai este în stare să recunoască 
inteligenţa ca atare. Percepe ca fiind inteligent doar ceea 
ce se situează în cadrul comportamentului propriu. Dincolo 
de acest cadru, în microcosmos de exemplu, ar trece-o cu 
vederea pur şi simplu. De asemenea, nici într-o inteligenţă 
superioară, într-un spirit net superior, nu va vedea decât 
haos pentru că nu este capabil să descifreze 
raţionamentele complexe ale aceluia. Deciziile unei 
asemenea inteligenţe sunt pentru el imposibil de înţeles, 
deoarece au la bază o serie de parametri care îi depăşesc 
capacitatea de procesare intelectuală. La fel cum un câine 
vede în om doar puterea căreia i se supune, nu spiritul. 
Comportamentul uman i se pare lipsit de sens pentru că 
noi acţionăm pe baza unor raționamente care îi depăşesc 
înţelegerea. La rândul nostru, nu Îl vom putea percepe pe 
Dumnezeu, dacă acesta există, drept inteligenţă, deoarece 
gândirea Lui ar trebui să aibă la bază un tot de 
raționamente a cărui complexitate să se sustragă 
înţelegerii noastre. Prin urmare, în ochii noştri, Dumnezeu 
este haotic şi de aceea nici nu ar fi persoana potrivită care 
să facă să câştige echipa locală de fotbal sau să împiedice 
războaiele. O astfel de fiinţă s-ar afla dincolo de limitele 
puterii umane de înţelegere. De unde decurge în mod 
necesar întrebarea dacă metafiinţa Dumnezeu este 
capabilă la rândul ei să ne perceapă pe noi, cei aflaţi în 
această subclasă, drept fiinţe inteligente. Poate că nu 
suntem decât un experiment într-o eprubetă... 


Samantha Crowe, din Cronici 


Deepflighi 


Dar Anderson nu-l mai lovi. 

Cu câteva secunde în urmă, delfinii semnalaseră 
prezenţa unui obiect necunoscut, alarmând echipajul de pe 
Independence. Imediat după aceea obiectul fu depistat şi 
de sistemele sonarului. Ceva de formă şi mărime 
nedefinită, care se apropia rapid. Nu suna ca o torpilă şi 
nu se vedea nici o sursă de la care ar fi putut proveni. 
Oamenii de pe puntea de comandă şi cei de la 
instrumentele de control deveniseră extrem de îngrijoraţi 
nu doar pentru că obiectul cu pricina se apropia cu viteză 
sporită şi într-o linişte deplină, ci şi pentru că se ridica pe 
verticală din adâncuri. Priviră fix la monitoare şi văzură 
ceva rotund şi albăstrui ivindu-se din bezna hăului. Se 
apropia o sferă tremurătoare, cu diametrul de peste zece 
metri care lua viteză şi devenea tot mai mare. 

Când Buchanan dădu ordin să se tragă în obiectul acela 
ciudat, era deja prea târziu. 


Sfera se sparse exact sub chilă. 

În decursul ultimelor minute, gazul din interior 
continuase să se extindă, grăbindu-i ascensiunea. Acum se 
apropia în viteză, o minge de gelatină subţire, întinsă până 
la refuz, care se rupse brusc în partea de sus, se desfăcu şi 
rămase în urmă sub forma unei cârpe fluturânde. Gazul 
eliberat îşi continuă goana spre suprafaţă, ducând cu sine 
ceva mare şi dreptunghiular. 

Deepflight-ul pierdut se repezi rostogolindu-se spre 
Independence, cu prora înainte, şi îşi înfipse în chilă 
torpilele capabile să spargă un blindaj. 

Urmă o clipă cât o eternitate. 

Apoi explozia. 


Puntea de comandă 


Uriaşul vapor se cutremură. 


Buchanan, care prevăzuse dezastrul, îşi menţinu 
echilibrul cu chiu, cu vai, cramponându-se de masa cu 
hărţi. Alţii nu avură de ce să se ţină şi căzură la pământ. În 
sălile de control de sub insulă, vaporul tremură atât de 
puternic, încât se sparseră monitoarele şi obiecte din 
echipament zburară prin aer. În CIC, Crowe şi Shankar se 
treziră doborâţi de pe scaune. Peste tot pe Independence 
izbucni haosul, ţipetele se amestecau cu alarma 
pătrunzătoare care pornise brusc, toate zornăiau, tunau şi 
zdrăngăneau, în vreme ce prin holurile, încăperile şi 
nivelele vaporului se propaga un bubuit înfundat. 

La doar câteva secunde după impact, cea mai mare 
parte a cocotelor de la ulei, cum erau numiţi în jargonul 
marinei tehnicienii de la cazan şi de la propulsie, erau 
morţi. In partea de mijloc a vaporului, acolo unde 
depozitele se întâlneau cu sala maşinilor, cu cele două 
turbine pe gaz LM-2 500, explozia lăsase în urmă un crater 
uriaş. Învelişul vaporului se căsca în acel loc pe o lungime 
de peste 20 de metri. Apa pătrundea cu puterea unor 
ciocane şi îi răpunea pe toţi cei care nu fuseseră ucişi deja 
de explozia bărcii. Cine reuşise să rămână în viaţă şi 
încerca să scape din infern se văzu confruntat cu 
închiderea uşilor. Singura scăpare a lui Independence era 
să-şi sacrifice oamenii din catacombele vaporului, 
închizându-i pe dinafară odată cu masa furioasă de ape, 
pentru a împiedica răspândirea inundaţiei. 


Liftul exterior 


Platforma fu zguduită de o lovitură puternică. Ţâşni în 
sus ca un leagăn şi îl azvârli pe Floyd Anderson peste 
Johanson. Primul ofiţer vâsli cu braţele, ţinându-şi degetele 
răşchirate, dar nu găsi nimic de care să se ţină. Corpul îi 
făcu un salt care în alte împrejurări ar fi părut caraghios. 
Se izbi cu fruntea de platformă, se întoarse pe spate şi 
rămase nemişcat, cu ochii largi deschişi. 

Vanderbilt se clătină. Pistolul îi scăpă din mână şi 
alunecă, oprindu-se la câţiva centimetri de marginea 


platformei. Îl văzu pe Johanson care încerca să se adune de 
pe jos, alergă la el şi îi trase un picior în coaste. Acesta se 
prăbuşi într-o parte, cu un țipăt înăbuşit. Vanderbilt nu 
avea nici cea mai mică idee ce s-ar fi putut întâmpla, 
exceptând faptul că putea fi doar ce-i mai rău, dar ordinul 
primit spunea să îl înlăture pe Johanson şi el era ferm 
hotărât să-l ducă la îndeplinire. Se aplecă să-l arunce de pe 
platformă şi pe cât posibil dincolo de plasă pe bărbatul 
care sângera şi gemea, când cineva se izbi de el dintr-o 
parte. 

— Porcule! strigă Anawak. 

Se văzu confruntat deodată cu o pereche de palete 
sălbatice. Anawak îl lovea ca un apucat. Vanderbilt se 
dădu înapoi. Avu nevoie de un moment în care să-şi revină 
din surpriză. Îşi ridică mâinile protectoare în jurul capului, 
se eschivă lateral şi îl izbi pe atacator cu piciorul în 
genunchi. 

Anawak se clătină şi piciorul cedă sub el. Vanderbilt îşi 
căută echilibrul. Majoritatea celor care făceau cunoştinţă 
cu Jack Vanderbilt aveau o idee complet greşită despre 
forţa şi mobilitatea lui. li vedeau doar gabaritul. Adevărul 
era că directorul CIA trecuse prin toate şcolile de atac şi 
apărare, şi chiar şi cu cele două chintale ale lui, tot îi mai 
reuşeau câteva sărituri remarcabile. Îşi luă avânt, se 
catapultă prin aer şi îl lovi pe Anawak cu cizma în piept. 
Anawak se prăbuşi pe spate. Gura i se deschise ca pentru 
un O, dar nu scoase nici un sunet. Vanderbilt ştia că 
celălalt tocmai rămăsese fără aer. Se aplecă deasupra lui, 
îl apucă pe Anawak de păr, îl trase spre el şi îşi înfipse 
cotul în plex. N 

li ajungea deocamdată. Acum înapoi la Johanson. În apă 
cu el, şi apoi şi cu celălalt. 

Când se ridică, îl văzu pe Greywolf venind spre el. 

Vanderbilt luă poziţia de atac. Se roti în jurul axei cu 
piciorul drept întins în faţa lui, lovi, şi ricoşă. 

Ce-a fost asta? îşi spuse buimac. Oricare altul s-ar fi 
prăbuşit după un astfel de atac sau cel puţin s-ar fi 
încovoiat de durere. Indianul ăsta uriaş continua pur şi 


simplu să înainteze. În ochi avea o privire de neconfundat. 
Vanderbilt înţelese instantaneu că trebuia să câştige lupta 
asta pentru că altfel nu avea să-i supravieţuiască. IÎncrucişă 
braţele pregătind a doua lovitură, îşi luă avânt şi simţi cum 
pumnul îi fu dat pur şi simplu la o parte. În momentul 
următor, mâna stângă a lui Greywolf se îngropă în bărbia 
lui dublă. Vanderbilt lovi cu picioarele. Fără a se opri, 
indianul îl împinse spre margine, îşi luă avânt şi lovi. 

Imaginea din faţa ochilor lui Vanderbilt explodă. 

Totul deveni roşu. Auzi cum i se sparge nasul. 
Următoarea lovitură îi zdrobi oasele obrazului stâng. Din 
gâtlej îi ieşi un țipăt ca un gâlgâit. Pumnul îl lovi din nou, 
nimerindu-l între maxilare. Dinţi sparţi. Vanderbilt ţipa 
acum mai tare, de durere şi de furie. Parcă înnebunise. 
Atârna neputincios în strânsoarea uriaşului şi nu-l putea 
împiedica nicicum să-i facă faţa zob. 

Picioarele îl lăsară. 

Greywolf îi dădu drumul şi Vanderbilt căzu cât era de 
lung. Nu mai vedea multe, doar o bucăţică de cer, asfaltul 
cenuşiu al platformei cu marcajul galben, totul ca printr-un 
voal colorat, şi acolo, aproape de tot, era arma lui. Mâna 
dreaptă pipăi după ea, o apucă, o strânse în mână. Smuci 
braţul în sus şi trase. 

Timp de o secundă, se lăsă liniştea. 

Îl nimerise oare? Trase şi a doua oară, dar de data asta 
tinti în aer. Braţul îi fusese întors spre spate. Îl văzu scurt 
pe Anawak deasupra lui, apoi cineva îi zbură pistolul din 
mână, şi văzu din nou ochii lui Greywolf plini de ură. 

Îl năpădi durerea. 

Ce se întâmplase? Nu mai stătea pe spate, era în 
picioare. Sau atârna? Nu mai ştia deloc unde era sus şi 
unde era jos. Nu, plutea. Zbura cu spatele înainte. Printr-o 
perdea de sânge, recunoscu platforma. Şi marginea. De ce 
era în afara marginii? Trecu peste el, se îndepărtă cu tot 
cu plasele protectoare şi Vanderbilt înţelese că viaţa lui se 
va sfârşi acum. 

Frigul îl lovi ca un şoc. 

Apa stropi în toate părţile. Verdele brăzdat de spumă, o 


grămadă de bule. Vanderbilt se scufundă, incapabil să se 
mişte. Apa mării îi spălă sângele din ochi, în timp ce corpul 
se îndrepta spre adâncuri. Nu era nici un vapor, nu era 
nimic, doar un verde lipsit de contur, tot mai întunecat, din 
interiorul căruia se apropia o umbră. 

Umbra se mişca rapid. Era prevăzută cu un bot, care se 
căscă exact în faţa lui. 

Apoi nu mai fu nimic. 


Laboratorul 


— Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeți că faceţi? 

— Dă-i drumul. 

Cuvintele răsunau în capul lui Weaver. Exclamaţia 
îngrozită a lui Peak, ordinul dur al lui Judith Li, înainte ca 
întregul laborator să facă o săritură bruscă şi să se 
oprească în poziţie înclinată. După bubuitul exploziei urmă 
o gălăgie indescriptibilă, când totul se prăbuşi în jurul lor, 
sfărâmându-se. Weaver fu aruncată prin aer, şi Rubin 
odată cu ea. În mijlocul haosului de instrumente şi 
recipiente care zburau prin aer, aterizară unul lângă altul 
în spatele masei de laborator. Un bubuit ca de tunet 
mătură încăperea. Totul vibra. Undeva se sparse un geam, 
cu zgomot puternic. Weaver se gândi la laboratorul de 
maximă securitate şi speră din suflet ca pereţii din sticlă 
securizată şi ecluzele închise ermetic să facă faţă. Se târi 
de-a buşilea peste fundul lui Rubin, care se rostogolea 
privind sălbatic în jurul său. 

Privirea lui Weaver căzu pe lădiţa cu fiole. Alunecase 
chiar la picioarele ei. O văzu în acelaşi timp cu Rubin. 

Timp de o secundă, fiecare îşi estimă şansele. Apoi 
Weaver se năpusti înainte, dar Rubin se dovedi mai rapid. 
Apucă lada, sări în picioare şi fugi în încăpere. Weaver 
înjură şi se văzu nevoită să iasă din spatele mesei. Orice s- 
ar fi întâmplat şi orice ar fi avut Li de gând, trebuia să 
pună mâna pe lada aia. 

Doi dintre soldaţi zăceau la pământ. Unul nu se mişca, 
celălalt tocmai se aduna de pe jos. Cel de-al treilea soldat 


rămăsese în picioare, cu arma pregătită. Li se aplecă să ia 
arma de la bărbatul nemişcat, un obiect negru, masiv. În 
momentul următor o luă pe Weaver în vizor. Peak stătea 
ţeapăn lângă uşa încuiată. 

— Karen! se auzi vocea lui Peak. Staţi pe loc. Nu veţi 
păţi nimic, dar opriţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Vocea i se pierdu sub zgomotul armei de foc. Weaver 
sări ca o pisică în spatele mobilei de laborator din 
apropiere. Nu avea idee cu ce trăgea Li, dar muniţia 
desfiinţă masa de parcă ar fi fost din carton. Cioburi de 
sticlă zburau în jur, un microscop de vreo cincizeci de 
kilograme căzu la pământ chiar lângă ea. În acest infern se 
amesteca şi sunetul uniform al alarmei de bord. Deodată îl 
văzu pe Rubin, care fugea din nou spre ea cu ochii măriţi 
de groază. 

— Mick! strigă Li. Eşti idiot? Vino aici! 

Weaver plonjă din ascunzătoarea ei. Se lăsă să cadă pe 
biolog şi îi smulse lădiţa cu fiole. În acelaşi moment 
vaporul se cutremură din nou şi încăperea se înclină într-o 
parte. Rubin alunecă pe podea, se izbi de un raft şi îl 
răsturnă. O grămadă de pahare şi recipiente cu probe se 
prăvăliră peste el. IÎncepu să urle şi să se zbată ca un 
gândac cu burta-n sus. Weaver o văzu cu coada ochiului pe 
Li întorcând arma spre ea, în timp ce al treilea soldat sărea 
peste masa distrusă. Şi el avea în mână una din chestiile 
alea negre, imense, pe care o pregăti deja în timp ce sărea. 

Nu avea pe unde fugi. Aşa că se lăsă să cadă lângă 
Rubin. 

— Nu trageţi! o auzi pe Li ordonând. Este prea... 

Soldatul trase. O rată. Proiectilul se înfipse în geamul 
securizat al simulatorului cu nişte pocnete ca de gong şi 
străpunse geamul oval dinspre stânga spre dreapta. 

Se lăsă dintr-odată o linişte apăsătoare. Doar alarma 
suna la intervale regulate în felul ei indiferent şi hârâit. 
Toţi înlemniră, aţintindu-şi privirea ca hipnotizaţi asupra 
rezervorului. Weaver auzi un singur pârâit puternic. 
Intoarse capul şi văzu cum se ramificau crăpăturile pe 
placa de sticlă. 


Erau tot mai multe. 

— O, Doamne, gemu Rubin. 

— Mick! strigă Li. Hai odată! 

— Nu pot, se jelui Rubin. Piciorul. Sunt blocat aici. 

— Totuna, spuse Li. Nu avem nevoie de el. Să ieşim. 

— Dar nu puteţi să... începu să zică Peak. 

— Sal, deschideţi uşa! 

În cazul în care Peak răspunse ceva, nu se auzi nimic. 
Cu un zgomot infernal, geamul se făcu ţăndări. Tone de 
apă de mare se năpustiră spre ei. Weaver o luă la fugă. In 
spatele ei, masele de apă vuiau prin laborator, distrugând 
tot ce mai rămăsese în picioare. 

— Karen! îl auzi pe Rubin. Te rog nu mă lăsa... 

Vocea îi amuţi. Era spumă peste tot. Weaver îl văzu pe 
Peak şchiopătând prin uşa deschisă a laboratorului. Li îl 
urma. În timp ce ieşea, Li lovi cu palma într-un punct aflat 
lângă uşă şi Weaver înţelese cu groază ce însemna asta. 

Li voia să îi încuie acolo. 

Apa o lovi în spate, împingând-o înainte. Căzu dureros în 
genunchi, sări iar în picioare. Era udă până la piele, dar 
tinea încă strâns lădiţa cu fiole. Gâfâind şi ţinând piept 
apei care acum o trăgea înapoi, se luptă să ajungă la uşa 
care se închidea încet, parcurse ultimii metri dintr-un 
singur salt, se lovi de tocul uşii şi ajunse împleticindu-se 
afară pe rampă. 


Liftul exterior 


Greyweolf şi Anawak îl ajutară pe Johanson să se ridice în 
picioare. Biologul, crunt lovit, era conştient. 

— Unde e Vanderbilt? întrebă murmurând. 

— La pescuit, răspunse Greywolf. 

Anawak se simţea de parcă ar fi nimerit sub roţile unui 
tren. Abia dacă era în stare să stea în picioare, atât de tare 
îl durea locul în care îl lovise cotul lui Vanderbilt. 

— Jack, repeta mereu. Doamne, Jack! Greywolf îl 
salvase. Asta părea să fi devenit o tradiţie. De unde ai 
apărut? 


— Am fost puţin cam nepoliticos mai înainte, spuse 
Greywolf. Am vrut să-mi cer scuze. 

— Nepoliticos? Ai înnebunit? N-ai nici un motiv să-ţi ceri 
scuze! 

— Eu zic că e bine să vrei să-ţi ceri scuze, icni Johanson. 

Greywolf zâmbi chinuit. Chipul îi devenise precum 
ceara, pe sub pielea arămie. Ce s-a întâmplat cu el? se 
întrebă Anawak. Umerii lui Greywolf se aplecară în faţă, 
pleoapele i se zbătură... 

Deodată, văzu că tricoul lui Greywolf era plin de sânge. 
Timp de o secundă se alină la gândul că era vorba de 
sângele lui Vanderbilt. Apoi îşi dădu seama că pata 
devenea tot mai mare şi că tot sângele ieşea din burta lui 
Greywolf. Intinse braţele să-l prindă pe uriaş, când le 
ajunse la urechi un nou tunet din măruntaiele lui 
Independence. Vaporul se clătină. Johanson aproape că îşi 
pierdu echilibrul. Anawak îl văzu pe Greywolf căzând în 
faţă şi dispărând peste marginea platformei. 

— Jack! 

Căzu în genunchi şi alunecă până în locul în care 
dispăruse Greywolf. Indianul zăcea lungit într-una din 
plasele de siguranţă, privind în sus. Sub el se spărgeau 
valurile. 

— Jack, dă-mi mâna! 

Greywolf nu se clinti. Stătea acolo fixându-l pe Anawak, 
cu mâinile apăsate pe burtă. Printre degete îi ţâşnea 
sângele. 

Vanderbilt! Îl nimerise, porcul dracului. 

— Jack, totul va fi bine. Cuvintele lui Anawak sunau ca o 
replică de film. Dă-mi mâna. O să te trag sus, o scoatem 
noi la capăt. 

Johanson apăru lângă Anawak, târându-se în patru labe. 
Se lungi pe burtă şi încercă să ajungă la plasă, dar era 
prea mare distanţa. 

— Trebuie să te ridici cumva, spuse Anawak neajutorat. 
Apoi luă o decizie: Nu, rămâi acolo. Cobor eu la tine. Eu te 
ridic şi Sigur te ajută de sus. 

— Las-o baltă, spuse Greywolf cu voce chinuită. 


— Jack... 

— E mai bine aşa. 

— Nu vorbi tâmpenii, îl repezi Anawak. Nu-mi veni cu 
rahatul ăsta de Hollywood, lăsaţi-mă pe mine, salvaţi-vă pe 
voi, bla-bla. 

— Leon, prietene... 

— Nu! Am spus că nu! 

Din gura lui Greywolf se scurse un firicel de sânge. 

— Leon... 

Greywolf zâmbi. Păru dintr-odată complet relaxat. 

Apoi se ridică dintr-o smucitură, se rostogoli peste 
marginea plasei şi se aruncă în valuri. 


Laboratorul 


Rubin nu-şi credea ochilor. Apa din rezervor se revărsa 
bolborosind pe deasupra lui. Se întreba ce Dumnezeu se 
întâmplase în ultimele câteva secunde. Totul o luase razna. 
Apoi simţi dintr-odată cum vârtejurile de apă îi ridică 
dulapul de pe picior, se eliberă şi ieşi pufnind la suprafaţă. 

Doamne ajută, se gândi. Ce-a fost mai rău a trecut. 

Apa din simulator nu era suficientă pentru o inundație 
adevărată. Era multă, dar după ce se revărsa în toată 
încăperea nu va depăşi un metru adâncime. 

Rubin se frecă la ochi. 

Unde era Li? 

Lângă el plutea trupul unui soldat. Ceva mai în spate, alt 
soldat se ridica buimac din apă. 

Li plecase. 

Il lăsaseră aici. 

Rubin rămase descumpănit în apă, holbându-se la uşa 
încuiată. Încetul cu încetul, începu să-şi limpezească 
gândurile. Trebuia să iasă de aici. Pe vapor sărise ceva în 
aer. Probabil că se scufundau deja. Dacă în următoarele 
minute nu ajungea într-o zonă situată mai sus, risca să dea 
de greutăţi serioase. 

În momentul în care vru să se ridice, în jurul său apa 
începu să lumineze. 


Văzu fulgerele. 

Într-o fracțiune de secundă înţelese că din rezervor nu 
cursese doar apa! Încercă să se ridice, alunecă şi căzu la 
loc. Stropi mari săriră în toate părţile. Rubin ajunse cu 
capul sub apă, vâsli din mâini şi simţi cum ceva îi opune 
rezistenţă. 

Ceva neted. Care se mişca. 

Fulgeră chiar în faţa ochilor lui, apoi brusc rămase fără 
aer, când gelatina începu să îi acopere faţa. Rubin începu 
să tragă de ea ca nebunul, dar nu putea s-o apuce. li 
aluneca printre degete, iar atunci când reuşea să pună 
mâna pe ea gelatina îşi schimba forma instantaneu sau pur 
şi simplu se dizolva, locul fiind ocupat imediat de un nou 
ţesut. 

Nu, îşi spuse. Nu, nu! 

Deschise gura şi simţi cum masa gelatinoasă îi pătrunde 
înăuntru. Asta îl înnebuni complet. O extremitate subţire i 
se târa pe esofag în jos, altele îi pătrunseră în nări. Se 
sufoca, lovi sălbatic în jurul lui, se zvârcoli şi deodată 
începură să-l doară urechile. O durere îngrozitoare, de 
parcă un călău nemilos i-ar fi băgat cuțite în urechi, şi un 
ultim gând clar îi spuse că gelatina era în drum spre 
creierul lui. 

De la accidentul de pe punte, Rubin se întrebase 
necontenit dacă organismul cerceta creierul uman din 
pură curiozitate sau dacă era o acţiune cu scop precis, 
dacă de milioane de ani obişnuia să pătrundă în tot ce, 
după părerea lui, merita să fie studiat. 

Acum nu se mai întreba nimic. 


Greywolf 


Aşa de paşnic. Aşa de liniştit. 

Probabil că Vanderbilt se simţise altfel în momentele 
acelea. Se temuse. Moartea îi fusese groaznică, exact aşa 
cum meritase să fie. Dar dacă nu ţi-era frică, atunci era cu 
totul altceva. 

Greywolf se scufunda. 


Îşi tinu respiraţia. În ciuda durerii îngrozitoare din 
abdomen, voia să-şi ţină respiraţia cât mai mult timp. Nu 
pentru că ar fi crezut că astfel îşi prelungeşte viaţa. Era un 
ultim act de voinţă, un act de control. El urma să hotărască 
momentul când îi va pătrunde apa în plămâni. 

Licia era jos. Tot ce îşi dorise vreodată şi ce fusese 
important pentru el se afla sub apă. Era doar consecvent 
urmând această cale. Era timpul. 

Dacă în timpul vieţii ai fost un om bun, vei renaşte 
cândva în trupul unei orci. 

Văzu o umbră neagră trecând pe deasupra lui. Apoi încă 
una. Animalele nu-i dădură importanţă. Exact, spuse 
Greyweolf, sunt prietenul vostru. Pe mine mă lăsaţi în pace. 
Ştia, bineînţeles, că explicaţia era mai profană şi că 
animalele pur şi simplu nu îl vedeau. Orcile nu erau 
prietenii nimănui. Nu mai erau de mult ele însele, ci erau 
folosite de o rasă care nu se dovedea mai puţin lipsită de 
scrupule decât omul. 

Dar şi asta se va rezolva. Cândva. Şi lupul cenuşiu va 
deveni orcă. 

Putea exista un ultim gând mai frumos? 


Greywolf expiră. 
Peak 


— Spune-mi, ai înnebunit de tot? 

Glasul lui Peak răsună între pereţii rampei. Li alerga 
înaintea lui. Peak încerca să ignore durerea pulsândă din 
picior şi să ţină pasul cu ea. Li aruncase arma automată, 
ţinând în schimb pistolul în mână. 

— Nu mă călca pe nervi, Sal. 

Li se îndreptă spre următoarea trecere. Urcară pe rând 
spre nivelul următor. Aici începea gangul spre zona 
secretă. Din burta vaporului răzbăteau scâncete şi tunete 
enervante. Podeaua se clătină puternic şi se înclină, astfel 
încât se văzură nevoiţi să se oprească o clipă. Probabil că 
unii pereţi nu mai făcuseră faţa presiunii. Pe moment 


Independence stătea în plan înclinat, acum gangul ducea 
în sus. Din camera de control, bărbaţi şi femei ieşeau în 
fugă. Priveau spre Li  aşteptându-i ordinele, însă 
comandanta trecu pur şi simplu mai departe. 

— Să nu te calc pe nervi? Peak îi tăie calea. Simţi cum îl 
părăseşte groaza, lăsând în urmă furie în stare pură. 
Impuşti oameni la întâmplare. Ordoni să fie omorâţi alţii. 
Ce naiba e asta? Este un abuz! Aşa ceva nu s-a prevăzut şi 
nu s-a discutat niciodată! 

Li îl privi în faţă. Chipul îi era complet imobil, însă ochii 
albaştri scăpărau. Peak nu o mai văzuse niciodată aşa. 
Brusc înţelese că această femeie soldat cultivată, răsplătită 
cu numeroase distincţii, avea un defect serios de gândire. 

— S-a discutat cu Vanderbilt, spuse Li. 

— Cu CIA? 

— Cu Vanderbilt de la CIA. 

— Ai hotărât cu mizerabilul ăla aşa o nebunie? Peak îşi 
strâmbă gura a scârbă. Mă faci să borăsc, Jude. Acum ar 
trebui să ajutăm la evacuarea vasului. 

— S-a mai discutat şi cu preşedintele Statelor Unite, 
adăugă Li. 

— Imposibil! 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Dar nu aşa! Nu te cred! 

— Ar fi de acord. Li se înghesui pe lângă Peak. Şi acum 
fă loc odată! Pierdem timpul. 

Peak începu să alerge în urma ei. 

— Oamenii ăştia nu v-au făcut nimic. Şi-au riscat viaţa. 
Sunt în aceeaşi tabără cu noi! De ce nu am putut pur şi 
simplu să-i reținem? 

— Cine nu este cu mine, este împotriva mea. Nu ai 
observat încă lucrul ăsta, Sal? 

— Johanson nu era împotriva ta. 

— Ba da, chiar de la început. Li se întoarse pe călcâie şi 
îl privi în ochi. Ce ai de fapt, eşti orb sau tâmpit, sau care e 
problema? Nu vezi ce s-ar întâmpla dacă America nu 
câştigă lupta asta? Oricine ar fi cel care câştigă, ne-ar 
înfrânge în acelaşi timp pe noi. 


— Dar aici nu e vorba despre America! E vorba despre 
întreaga lume. 

— Lumea este America! 

Peak se holba la ea. 

— Eşti nebună, îi şopti. 

— Nu, sunt realistă, măgar tâmpit! Şi trebuie să faci ce 
spun eu. Eşti sub comanda mea! Li se puse din nou în 
mişcare. La treabă! Avem de îndeplinit o sarcină. Trebuie 
să cobor cu barca subacvatică, înainte ca vasul ăsta să 
sară în aer cu noi. Ajută-mă să găsesc cele două torpile cu 
otrava lui Rubin, după care îţi poţi da demisia, din partea 
mea. 


Rampa 


Weaver rămase o secundă pe loc, neştiind în ce direcţie 
s-o apuce, când deodată auzi voci de la capătul superior al 
rampei. Peak şi Li dispăruseră. Probabil că erau pe drum 
spre laboratorul secret al lui Rubin, să ia otrava. Weaver 
alergă spre cotitură şi îi văzu pe Anawak şi pe Johanson 
coborând sprijiniți unul de altul. 

— Leon! exclamă. Sigur! 

Fugi spre cei doi şi îi îmbrăţişă. Trebui să se întindă 
mult, dar simţea imperios nevoia să-i strângă la piept. În 
special pe unul dintre ei. Se pare că efectul fu mai mare 
decât cel scontat, pentru că îl auzi pe Johanson gemând 
puternic. 

Weaver tresări. 

— Scuză-mă... 

— Sunt doar oasele. Johanson îşi şterse sângele din 
barbă. Spiritul e doritor şi aşa mai departe. Ce s-a 
întâmplat? 

— Ce s-a întâmplat cu voi? 

Podeaua bubui sub tălpile lor. Din carena lui 
Independence răzbătea un scârţâit prelung. Vaporul se mai 
înclină un pic spre prora. 

Se puseră rapid la curent. Anawak era vizibil afectat de 
moartea lui Greywolf. 


— Are vreunul din voi idee ce s-a întâmplat cu vaporul? 
îi întrebă. 

— Nu, dar mă tem că nu ne putem gândi acum la asta. 
Weaver privi agitată în jur. Cred că trebuie să rezolvăm 
două lucruri odată. Să împiedicăm imersia lui Li şi să ne 
putem cumva la adăpost. 

— Vrei să spui că îşi pune planul în aplicare? 

— Bineînţeles că o face, mârâi Johanson. Îşi lăsă capul 
pe spate. De pe puntea de decolare zgomotul răzbătea 
până la ei. Auziră uruitul rotoarelor. 

— Vedeţi? Şobolanii părăsesc vaporul. 

— Ce a apucat-o pe Li? întrebă Anawak scuturând din 
cap. De ce a împuşcat-o pe Sue? 

— Şi pe mine a vrut să mă omoare. Li va omori pe 
oricine îi stă în cale. Nu a interesat-o niciodată o rezolvare 
paşnică a situaţiei. 

— Dar în ce scop? 

— Nu mai contează, spuse Johanson. Probabil că nu mai 
are mult timp la dispoziţie. Cineva trebuie s-o oprească. 
Nu are voie să ducă jos chestia aia. 

— Exact, spuse Weaver. În schimb vom duce jos asta. 

Johanson părea să vadă abia acum cutia din mâinile lui 
Weaver. 

Căscă ochii la ea. 

— Astea sunt extractele de feromon? 

— Da. Moştenirea lui Sue. 

— Bine, dar cum ne ajută asta acum? 

— Ei bine, am o idee. Weaver ezită. Nu ştiu dacă 
funcţionează. Ideea mi-a venit ieri, dar nu mi se părea o 
chestie care să poată fi pusă în practică. Între timp s-au 
mai schimbat lucrurile. 

Le explică la ce se gândise. 

— Sună bine, hotări Anawak. Dar asta presupune să ne 
grăbim. De fapt, avem doar câteva minute. Când se duce la 
fund şandramaua, ar trebui să fim undeva pe uscat. 

— În primul rând, nu ştiu cum am putea s-o punem în 
practică, recunoscu Weaver. 

— Dar ştiu eu, spuse Anawak arătând spre rampă. Avem 


nevoie de câteva injecții subcutanate. Mă ocup eu de asta. 
Voi coborâţi şi pregătiţi barca. Anawak se gândi. Şi ne mai 
trebuie... Stai puţin! Crezi că găseşti îl laborator pe cineva 
care... 

— Da. Găsesc. Unde mergi după seringi? 

— La spital. 

Deasupra lor, zgomotul devenea tot mai puternic. 
Văzură un elicopter apărând în dreptul trecerii spre liftul 
de la babord şi zburând apoi la înălţime mică deasupra 
valurilor. Puntea hangarului se auzi gemând. Întregul 
vapor începu să se deformeze. 

— Grăbeşte-te, spuse Weaver. 

Anawak o privi în ochi. Timp de un moment privirile li se 
contopiră. La naiba, îşi spuse Weaver, de ce abia acum? 

— Să fii convinsă, răspunse el. 


Evacuarea 


Spre deosebire de majoritatea celor de pe 
Independence, Crowe ştia destul de exact ce se 
întâmplase. Camerele de pe carenă transmiseseră pe 
monitoare ascensiunea sferei luminoase. Mingea era 
formată din gelatină, asta era sigur, şi atunci când se 
spărsese, gazul din interior se dilatase. Gaz metan, 
probabil. In mijlocul bulelor sălbatice, Crowe crezu că 
recunoaşte o siluetă familiară: era un submarin, ce se 
năpustea spre Independence. 

Un Deepflight înarmat cu torpile. 

Imediat după explozie izbucnise iadul. Shankar se lovise 
cu capul de consolă şi sângera puternic. Crowe îl ajută, 
după care în CIC se năpustiră soldaţii şi tehnicienii, şi îi 
scoaseră afară. Sunetul răguşit al alarmei îi mâna de la 
spate. Oamenii se înghesuiau în pasaje, dar deocamdată 
echipajul de pe Independence părea să controleze situaţia. 
Un ofiţer îi luă în primire şi alergă cu ei spre o scară 
situată spre pupa, care ducea în sus. 

— leşiţi afară pe puntea de decolare prin insulă, le 
spuse. Nu vă opriţi. Aşteptaţi instrucţiuni. 


Crowe îl împinse pe Shankar, care era încă buimac, în 
sus pe scară. Era micuță şi delicată, în timp ce Shankar 
era mare şi greu, dar îşi adună toată puterea de care era în 
stare. 

— Mişcă-te, Murray! 

Mâinile lui Murray se agăţară de scară. Se trase cu greu 
în sus. 

— Mi-am imaginat altfel intrarea în contact cu altă 
civilizaţie, spuse tuşind. 

— Înseamnă că nu ai văzut ce filme trebuia. 

Ar fi avut nevoie de o ţigară, să se liniştească. Se gândi 
necăjită la cea pe care o aprinsese cu câteva secunde 
înainte de explozie. O uitase aprinsă în CIC. Ce păcat! Ce 
n-ar fi dat acum pentru o ţigară! Să mai fumeze una, 
înainte să dea ortul popii cu toţii. Ceva îi spunea că şansele 
de supravieţuire nu erau prea mari. 

Nu, îi trecu deodată prin cap. Ce tâmpenie! Nici nu 
depindem de bărcile de salvare. 

Avem elicoptere! 

Simţi o uşurare imensă. Shankar ajunse la capătul de 
sus al pasajului. Mai multe mâini se întinseră spre el. 
Crowe îl urmă întrebându-se dacă nu trăia tocmai un gen 
de contact în care rasa umană avea experienţă, agresiv, 
nemilos şi mortal. 

Soldaţii o traseră în interiorul insulei. 

Hei, Miss Alien, îşi spuse în gând. Tot mai eşti fascinată 
de posibila existenţă a vieţii în cosmos? 

— Aveţi o ţigară? îl întrebă pe unul din soldaţi. 

Bărbatul se holbă la el. 

— Nu sunteţi întreagă? leşiţi odată afară! 


Buchanan 


Buchanan stătea pe puntea de comandă împreună cu al 
doilea ofiţer şi cu căpitanul vasului, fiind la curent cu 
ultimele evenimente şi dând instrucţiuni. Işi păstrase 
stăpânirea de sine şi sângele rece. După cum se părea, 
explozia distrusese o parte a camerelor de depozitare şi a 


sălii maşinilor. Depozitele nu ar fi reprezentat o problemă 
prea mare, dar în sala maşinilor avusese loc o reacţie în 
lanţ a sistemelor de carburant şi de lichide. Prin urmare, 
avură loc şi alte explozii. Se prăbuşiră pe rând toate 
sistemele. Necesarul de electricitate de pe vapor era 
asigurat de o serie întreagă de grupuri electrogene 
acţionate de motoare. Pe lângă cele două turbine cu gaz 
LM-2 500, Independence primea energie de la şase 
generatoare electronice Diesel care tocmai se opreau pe 
rând. Era de presupus că jos, în catacombele de sub 
punţile pentru vehicule şi mărfuri, nu mai era nimeni în 
viaţă. Buchanan sortise pieirii echipajul din sala maşinilor 
în clipa în care ordonase închiderea porţilor de ecluză, dar 
în momentele acestea nu îşi permitea luxul să piardă 
timpul gândindu-se la aşa ceva. Trebuia să părăsească 
nava. Nu avea curaj să estimeze cât timp va mai fi stabilă 
situaţia acolo jos. Vaporul fusese lovit undeva în mijloc. 
Totuşi, nu putuseră împiedica inundarea unora din 
încăperile cu mărfuri aflate spre prora, astfel că acum 
Independence începu să alunece înainte. 

În carenă era prea multă apă. Sub presiunea puternică 
îşi va croi drum până în vârful prorei şi va sparge porţile 
spre nivelul următor. Dacă mai cedau şi porţile de la pupa, 
atunci întregul vas ameninţa să se scufunde. 

Buchanan nu îşi făcea nici un fel de iluzii că acest lucru 
nu se va întâmpla. Singura întrebare era când. Rezolvarea 
acestei crize depindea doar de el şi de capacitatea lui de a 
estima corect situaţia. Bănuia că următoarea victimă va fi 
puntea vehiculelor de sub laborator şi o parte din cabinele 
alăturate. Singurul lucru care îl consola cât de cât era 
acela că nu se aflau marinari la bord. Pe timp de război ar 
fi trebuit să evacueze nu mai puţin de 3 000 de oameni. 
Acum nu erau mai mult de 180, care se aflau cu toţii la 
nivelele superioare. 

Căzuseră câteva din monitoarele care transpuneau Big 
Picture din CIC pe punte. Chiar deasupra capului lui 
Buchanan se aprinse telefonul roşu sigilat cu plumb, care 
în situaţiile de criză făcea legătura direct cu Pentagonul. 


Îşi plimbă privirea peste aparatele de comunicaţie, 
instrumentele de navigare şi mesele de hărţi dispuse în 
manieră practică şi logică. Nimic din toate astea nu le era 
de ajutor acum. 

Obiecte inutile. 

Pe acoperiş, personalul de la decolare lucra în mare 
grabă. Oamenii erau duşi de pe insulă pe punte, unde erau 
îmbarcaţi în elicopterele pregătite care aşteptau cu 
motoarele pornite, toate acestea desfăşurându-se în pas 
alergător. Buchanan vorbi scurt cu centrala de dirijare a 
aparatelor de zbor, după care îşi îndreptă privirile din nou 
afară, dincolo de geamurile verzi ale punţii de comandă. 
Un elicopter tocmai decolase şi se îndepărta în viteză de 
vapor. Trebuia să se grăbească. Dacă prora continua să se 
încline, atunci întreaga punte de decolare avea să se 
transforme într-un imens tobogan. Aparatele de zbor erau 
bine asigurate, dar situaţia putea deveni critică. 


LEVEL 03 


Anawak nu întâlni mulţi oameni. Se temea să nu dea nas 
în nas cu Li sau Peak, dar se părea că aceştia aveau treabă 
în altă parte. Alergă de-a lungul coridorului spre spital, 
suflând din greu şi cu pieptul arzând de durere. 

Spitalul era părăsit. Nici urmă de Angeli sau restul 
personalului. Anawak intră în tot felul de încăperi pline de 
paturi, înainte de a ajunge în sfârşit într-o cameră cu 
echipament medical. Înăuntru arăta ca după cutremur. 
Dulapurile erau deschise, podeaua era acoperită de cioburi 
care îi scrâşneau pe sub picioare. Deschise toate sertarele 
unul după altul şi scormoni pe fundul rafturilor acoperite 
de dărâmături, fără să găsească o singură seringă. 

Unde erau nenorocitele alea de seringi? 

Unde erau de obicei, când mergeai la doctor? 
întotdeauna prin nişte sertare. Ştia sigur. În dulapurile 
alea micuţe, vopsite în alb, cu multe setare. 

Jos, în burta vaporului, se auzeau vuiete. Un geamăt 
surd ajunse până la el. Oţelul se contorsiona. 


Anawak se repezi în camera de vizavi. Şi acolo se 
prăbuşise totul, dar câteva dulăpioare date cu lac păreau 
bine înfipte pe picioare. Le deschise, căută peste tot, 
împrăştie conţinutul în jurul lui şi în cele din urmă găsi în 
ultimul sertar ceea ce căuta. Înşfăcă grăbit cam o duzină 
de seringi sterile şi le băgă în geacă. Acum trebuia să 
ajungă înapoi. 

Ce idee nebunească! 

Fie Weaver avea dreptate, ceea ce însemna că aveau un 
plan genial, fie îşi făcuseră o imagine complet greşită 
despre realitate. Pe de o parte plauzibil, planul ei părea să 
fie totodată naiv şi imposibil de realizat, cel puţin 
comparativ cu mesajele ingenioase trimise de Crowe. Pe 
de altă parte... 

Crowe? Oare unde era? 

Samantha Crowe, cea care cu multă vreme în urmă îi 
apăruse în vis şi îi arătase drumul spre Nunavut. 

La urechi îi ajunse un dangăt teribil, de parcă s-ar fi 
spart un clopot. Podeaua se înclină şi mai tare. Din 
adâncurile vaporului îi ajungea la urechi un vuiet înfundat. 

Apa! 

Anawak se întrebă dacă mai avea timp să iasă de acolo. 
Apoi nu se mai întrebă nimic şi o luă la goană. 


Laboratorul 


Weaver nu ştia ce o aşteaptă dincolo. I se părea riscant 
să deschidă uşa laboratorului. Insă dacă voiau să pună 
planul în aplicare, laboratorul reprezenta ultima şansă. 

Podeaua se cutremură. Chiar la picioarele ei se auzea 
vuind şi vâjâind. Johanson stătea lângă ea, respirând cu 
greu. 

— Haide odată, o grăbi. 

Weaver văzu simbolul roşu de Emergency clipind 
deasupra tastelor. Li reuşise într-adevăr să acţioneze 
încuietoarea de urgenţă şi să închidă ermetic laboratorul, 
în timp ce ieşea în goană. Formă combinaţia de cifre şi uşa 
se deschise. Apa se revărsă pe lângă picioarele lor. Ţâşni 


din sala luminată puternic, însă, în loc să curgă pe rampă 
în jos, apa se adună în jurul gleznelor lui Weaver, 
crescând. Brusc, înţelese care era motivul. Independence 
era atât de înclinată, încât nu se putea scurge pe rampă 
spre punte. Probabil că din cauza înclinaţiei, această 
porţiune a rampei se transformase deja în podea 
orizontală. 

Weaver se trase înapoi. 

— Trebuie să fim atenţi, zise ea. Chestia aia s-ar putea 
să fi ieşit din rezervor. 

Johanson aruncă o privire înăuntru. Văzu două trupuri 
neînsufleţite plutind în imediata apropiere a rezervorului 
spart. Păşi atent prin apa care se scurgea, pătrunzând în 
sala mare. Weaver îl urmă. Prima ei grijă fu să se uite la 
containerele din laboratorul de maximă securitate, dar 
acelea păreau a fi neatinse. Se simţi uşurată. O infectare 
cu Pfiesteria era ultimul lucru care le mai lipsea. N 

Spre pupa, podeaua se vedea ieşind de sub apă. In 
partea cealaltă însă apa era cu atât mai adâncă. 

— Toţi sunt morţi, şopti Weaver. 

Johanson privi cu atenţie în jur. 

— Uite! 

Puțin mai departe de soldaţi mai plutea un corp. 

Era Rubin. 

Weaver îşi învinse scârba şi teama. 

— Avem nevoie de unul dintre ei, spuse. Nu contează 
care. 

— Pentru asta trebuie să intrăm mai mult. 

— Da. N-avem ce face. 

Weaver se puse în mişcare. 

— Karen ai grijă! 

Era Johanson. Vru să se întoarcă, însă ceva o izbi din 
spate. Picioarele alunecară de sub ea. Scoase un țipăt şi 
plonjă în apă, ieşi pufnind la suprafaţă şi se întoarse pe 
spate. 

Unul din soldaţi era acolo, ţinând o armă neagră şi 
masivă îndreptată spre ea şi spre Johanson. 

— O nu, spunea soldatul lungind cuvintele. Ooo, nuuu. 


Privirea îi trăda o spaimă de moarte, amestecată cu un 
început de nebunie. 

Era foarte tânăr. Weaver nu-i dădu mai mult de 
nouăsprezece ani. Arma îi tremura în mâini. Se dădu un 
pas înapoi şi începu să se uite când la unul, când la altul. 

— Hei, spuse Johanson. Vrem să vă ajutăm. 

— Ne-aţi lăsat cu... cu asta... ne-aţi lăsat singuri cu asta. 

Asta le mai lipsea. Independence se scufunda, trebuia să 
o oprească pe Li, să ajungă cumva la un mort pentru a-şi 
pune planul în aplicare şi acum mai aveau de-a face şi cu 
tinerelul ăsta cuprins de panică. 

— Cum vă numiţi? îl întrebă Johanson deodată. 

— Ce? Ochii soldatului se aprinseră. Apoi ridică arma şi 
o îndreptă spre Johanson. 

— Nu! strigă Weaver. 

Johanson ridică mâna în semn că totul era în ordine. 
Privi ţeava puştii şi îşi cobori vocea. 

— Vă rog să ne spuneţi cum vă numiţi. 

Soldatul ezită. 

— Este important să ştim cum vă cheamă, repetă 
Johanson pe tonul înţelegător al unui preot. 

— MacMillan. Sunt... mă numesc MacMillan. 

Weaver începu să înţeleagă ce urmărea Johanson. 
Primul lucru pe care îl făceai când voiai să readuci pe 
cineva la normal era să îi aminteşti cine este. 

— Bine, MacMillan, foarte bine. Ascultaţi, avem nevoie 
de ajutorul dumneavoastră. Vaporul ăsta se scufundă. 
Trebuie să facem un experiment care ne-ar putea salva pe 
toţi... 

— Pe toţi? 

— Aveţi familie, MacMillan? 

— De ce mă întrebaţi? 

— Unde trăieşte familia dumneavoastră? N 

— La Boston. Faţa băiatului se schimonosi. Începu să 
plângă. Dar Bostonul este... 

— Ştiu, spuse Johanson insistent. Ascultaţi, mai putem 
face ceva să fie totul în ordine. Şi la Boston. Dar pentru 
asta avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Avem nevoie 


acum! Fiecare secundă pierdută s-ar putea să anuleze 
ultima şansă a familiei dumneavoastră. 

— Vă rog, spuse Weaver. Ajutaţi-ne. 

Soldatul continua să privească de la unul la altul. Fornăi 
puternic. Apoi lăsă arma în jos. 

— Ne scoateţi de aici? întrebă. 

— Da. Weaver încuviinţă. Promit. 

Doamne, ce vorbeşti, se gândi. Nu poţi să promiţi nimic. 
Absolut nimic. 


Li 


Laboratorul secret rămăsese uimitor de intact. Se afla 
mai sus decât celălalt. Podeaua era acoperită de cioburi, 
dar în rest totul părea să fie la locul lui. 

Câteva monitoare pâlpâiau. 

— Unde a pus tuburile, cugetă Li. 

Îşi băgă arma la loc în toc şi privi în jur. Încăperea era 
pustie. Se aştepta să vadă lumina albastră în rezervorul 
sub presiune, apoi îşi aminti cum anunţase Rubin că otrava 
fusese testată cu succes. Privi prin unul din geamurile de 
supraveghere. Nimic. Nu se vedeau nici organismul, nici 
lumina albastră. 

Peak umbla de colo-colo printre mesele de laborator şi 
dulapuri. 

— Aici, strigă. 

Li fugi spre el. Un raft era răsturnat. Pe jos erau 
împrăştiate mai multe tuburi subţiri, de forma unor torpile, 
fiecare lung de vreun metru. Ridicară tuburile pe rând. 
Două erau în mod evident mai grele decât celelalte, iar Li 
dădu şi peste marcaje. Rubin le făcuse pe margine, cu un 
marker rezistent la apă. 

— Sal, spuse Li fascinată, avem în mâinile noastre noua 
ordine mondială. 

— Frumos. Peak privi nervos în jurul lui. De pe una din 
mese se rostogoli o eprubetă care se sparse cu un clinchet 
uşor. Alarma continua să se audă. Atunci să scoatem 
repede de-aici noua ordine mondială. 


Li izbucni în râs. Îi întinse lui Peak unul din tuburi, ea îl 
luă pe celălalt şi ieşi în fugă din laborator. 

— Peste cinci minute voi trimite în infern creatura aia 
impertinentă, Sal, te poţi baza pe asta! 

— Cu cine vrei să cobori? Crezi că Mick mai trăieşte? 

— Mă doare-n cur dacă mai trăieşte. 

— Te pot însoţi eu. 

— Mulţumesc, eşti prea generos. Ce-ai de gând? Să îţi 
dea lacrimile acolo jos, fiindcă îmi permit să omor nişte 
muci albaştri? 

— Asta este altceva, ştii foarte bine! Este o diferenţă 
enorm de mare, dacă... 

Ajunseră la pasaj. Din cealaltă parte se apropia cineva. 
Fugea spre ei, privind în jos. 

— Leon! 

Anawak ridică privirea, îi recunoscu şi se opri brusc. 
Erau foarte aproape unii de alţii, doar pasajul îi despărţea. 

— Jude, Sal. Anawak se holba la ei. Aşa ceva! 

Aşa ceva? Mai mare râsul! Omul ăsta nu ştia să se 
prefacă deloc. De la prima privire Li îşi dăduse seama că 
Anawak ştia totul. 

— De unde veniţi? îl întrebă. 

— Am... am vrut să-i caut pe ceilalţi şi... 

Nu conta cât ştia. Nu aveau timp de pierdut. Poate că 
doar îşi căuta prietenii, poate avea vreun plan. Nu avea 
nici o importanţă. Anawak îi stătea în cale. 

Li scoase arma. 


Puntea de decolare 


Crowe se aflase chiar în spatele lui Shankar când ieşiră 
pe acoperiş, însă apoi o opriseră. 

— Aşteptaţi, îi spusese un bărbat în uniformă. 

— Dar trebuie să... 

— Sunteţi în grupul următor. 

Între timp, două Super Stallion părăsiseră deja 
acoperişul. Alte două aşteptau de cealaltă parte a insulei. 
Erau parcate unul în spatele celuilalt. Shankar se întoarse 


spre ea, în timp ce fugea spre elicopter alături de câţiva 
soldaţi şi civili. Imensul teren de aterizare era tot mai 
înclinat. Era atât de mare, încât aveai impresia că nu 
vaporul se înclinase, ci marea răscolită, acoperită de 
spumă. 

— Ne vedem mai târziu! strigă Shankar. Tu vii cu 
pasărea următoare. 

Crowe privi în urma lui, cum alerga în sus pe rampa 
care dispărea sub coada lui Super Stallion. Evacuarea 
părea să se desfăşoare destul de ordonat. Era bine şi aşa. 
Trebuia doar să aibă răbdare. 

Privirea îi cerceta împrejurimile. Unde erau de fapt 
ceilalţi? Leon, Sigur, Karen... 

Plecaseră deja de pe vapor? 

Un gând liniştitor. Uşa elicopterului se închise în spatele 
lui Shankar. Rotoarele începură să se învârtă mai repede. 


Carena 


La 30 de metri sub puntea de decolare, apa pătrunsă pe 
vapor apăsa în pereţii camerelor de depozitare de la prora 
şi ai cabinelor echipajului de la nivelul de jos. 

Pereţii rezistară. 

Pe apă plutea o torpilă. Fusese lansată la explozia 
submarinului, însă nu detonase. Astfel de cazuri erau rare, 
dar se mai întâmplau. Torpila se scufundase într-una din 
camerele de depozitare pe un grilaj care, pe jumătate 
desprins din locul în care fusese fixat, se răsucea prin 
întuneric. Pe grilaj, torpila se rostogolea lent încoace şi 
încolo. În acelaşi timp aluneca uşor în faţă, urmând 
înclinația vaporului. 

Pereţii despărțitori rezistară, însă grilajul scârţâi şi 
gemu sub presiunea la care era supus. Acolo unde încă mai 
era ancorat, ţevile de oţel se îndoiră sub tensiune. In 
peretele de oţel se formau spărturi fine. Unul din 
şuruburile groase de susţinere ieşi încet de la locul lui, 
trăgând filetul după el... 

leşi cu un pocnet brusc. 


Tensiunea se eliberă. Grilajul ţâşni în sus, alte şuruburi 
zburară afară, peretele se prăbuşi. Torpila primi o lovitură 
care o catapultă, aruncând-o direct într-un loc în care se 
întâlneau pe de o parte camerele de depozitare dinspre 
prora, deasupra uriaşelor săli comune ale soldaţilor, şi pe 
de altă parte, puntea dezafectată pentru vehicule, aflată 
chiar sub laborator. 

Era una din cele mai sensibile linii de contact ale 
vaporului. 

Încărcătura explozivă îşi făcu datoria. 


LEVEL 03 


— Nu, spuse Peak. 

Lăsă să-i cadă din mână torpila şi îndreptă pistolul spre 
Li. 

— N-o să faci asta. 

Li rămase nemişcată. Avea arma îndreptată spre 
Anawak. 

— Sal, încep să mă satur de atâta încăpățânare, şuieră 
ea. Fii amabil şi nu te purta ca un idiot. 

— Jos arma. 

— La naiba, Sal! Te aduc în faţa curţii marţiale, te... 

— La trei te împuşc, Jude. Jur. Nu vei mai omori pe 
nimeni. Lasă arma jos. Unu... doi... 

Li expiră profund şi cobori braţul cu pistolul. 

— În regulă, Sal. În regulă. 

— Aruncă arma. 

— De ce nu discutăm despre asta şi... 

— Aruncă arma! 

Li îl privi, având în ochi o ură fără margini. Arma căzu la 
pământ. 

Anawak îşi aruncă privirea spre Peak. 

— Mulţumesc, îi spuse. Ajunse la pasaj dintr-o săritură şi 
dispăru în el. Li îl auzi fugind în jos. Paşii se îndepărtau. 
Înjură. 

— Comandant general Judith Li, spuse Peak pe ton 
oficial. Vă iau comanda pentru lipsă de discernământ. 


Începând din acest moment sunteţi sub comanda mea. 
Puteţi să... 

Urmă o lovitură teribilă. Din adânc răzbătură zgomote 
teribile. Vaporul căzu în faţă ca un lift care se prăbuşeşte, 
iar Peak se trezi azvârlit prin aer. Se lovi puternic, apoi se 
rostogoli şi sări din nou în picioare. 

Unde îi era arma? Unde era Li? 

— Sal! 

Se întoarse. Li îngenunchease în faţa lui. Ţinea arma 
îndreptată spre el. 

Peak înlemni. 

— Jude, spuse scuturând din cap. Înţelegi că... 

— Idiotule, spuse Li şi apăsă pe trăgaci. 


Puntea de decolare 


Crowe se clătină. Puntea se înclina şi mai tare. Super 
Stallion aluneca cu rotoarele pornite spre elicopterul 
parcat în faţa lui. Se ridică uruind, încercă să câştige 
altitudine şi să se îndepărteze de celălalt elicopter. 

Crowe îşi ţinu respiraţia. 

Nu, se gândi. Nu se poate. Nu e adevărat. Nu când maie 
aşa de puţin până la salvare. 

Auzi ţipete în jurul ei. Oamenii cădeau la pământ, alţii 
fugeau. O traseră după ei şi se trezi la podea. De jos văzu 
cum Super Stallion urcă peste elicopterul parcat, cum una 
din mitralierele de la uşa glisantă se agaţă de ampenajul 
celeilalte, cum colosul de fier începu să se învârtă în aer. 

Stallion scăpă de sub control. 

Crowe sări în picioare. Începu să alerge, cuprinsă de 
panică. 


Puntea de comandă 


Buchanan nu-şi credea ochilor. 

Fusese aruncat brusc pe scaunul lui, pe minunatul său 
Captain's Chair cu suporturile comode pentru braţe şi 
picioare pentru care îl invidia toată lumea, o încrucişare 


între scaun de bar, scaun de birou şi fotoliu de comandă 
gen Captain Kirk, care acum nu mai era bun decât să se 
lovească de el până îi dă sângele. Pe punte, zburau toate 
care-ncotro. Buchanan se ridică şi se repezi la geamurile 
laterale, chiar la timp pentru a vedea Super Stallion 
învârtindu-se şi lăsându-se pe-o parte. 

Chestia aia se agăţase de ceva! 

— Afară toată lumea! ţipă Buchanan. 

Aparatul continua să se învârtă. Personalul de pe punte 
o luase la fugă, toţi încercând disperaţi să se pună la 
adăpost, în timp ce Buchanan nu se putu abţine să nu 
privească spre elicopterul blocat, care se înclina tot mai 
mult. 

Dintr-odată se desprinse şi începu să urce. 

Buchanan inspiră adânc. Timp de câteva secunde, pilotul 
păru să fi recăpătat controlul asupra aparatului. Apoi îşi 
dădu seama că avea o poziţie prea înclinată. Coada 
elicopterului lung de 30 de metri urcă abrupt în sus, se 
auzi un uruit şi mai puternic, apoi Super Stallion începu să 
se prăbuşească, cu rotoarele înainte. 

Buchanan îşi acoperi faţa cu mâinile şi se dădu înapoi. 

Era un gest inutil. La fel de bine ar fi putut să întindă 
braţele şi să-şi întâmpine astfel sfârşitul. 

Peste 33 de tone de oţel pregătit de luptă, alimentat cu 9 
000 de litri de combustibil se prăbuşiră pe punte, 
transformând partea din faţă a insulei într-un iad în flăcări. 
Geamurile se făcură ţăndări. Un tăvălug de flăcări se 
năpusti pufăind spre clădire, pârjolind interiorul şi 
aruncând monitoarele în aer, scoțând uşile din ţâţâni. 
Focul îi ajunse din urmă pe cei care fugeau prin pasaje, îi 
prefăcu în scrum şi, impasibil, îşi continuă drumul prin 
coridoarele insulei. 


Puntea de decolare 
Crowe fugea cât putea, să îşi salveze viaţa. 


Lângă ea se prăbuşeau fragmente în flăcări. Fugea spre 
pupa lui Independence. Între timp, vaporul se scufundase 


atât de mult, încât trebuia să alerge în sus gâfâind din 
greu. În ultimii ani plămânii ei inhalaseră mai multă 
nicotină decât aer curat. 

De fapt, presupusese totdeauna că va muri cândva de 
cancer la plămâni. 

Se împiedică şi alunecă pe asfalt. Când se ridică, văzu 
toată partea din faţă a insulei cuprinsă de flăcări 
mistuitoare. Şi cel de-al doilea elicopter ardea. Oamenii 
fugeau pe punte ca nişte făclii aprinse, înainte de a se 
prăbuşi la pământ. Imaginea era îngrozitoare, dar şi mai 
îngrozitoare era concluzia că abia dacă mai exista vreo 
şansă să supravieţuiască scufundării vasului. 

Detonările puternice provocau formarea unor mingi de 
foc deasupra insulei. Focul urla dezlănţuit. Se auzi un 
pocnet asurzitor şi o ploaie de scântei căzu chiar la 
picioarele lui Crowe. 

Shankar îşi pierduse viaţa în acel infern. 

Ea nu voia să moară. 

Sări în picioare şi fugi mai departe spre pupa, neavând 
nici cea mai vagă idee ce va face în continuare. 


LEVEL 03 


Li înjură. 

Strângea prima torpilă bine sub braţ, dar a doua se 
rostogolise pe undeva. Căzuse în pasajul care ducea în jos 
sau se rostogolise poate pe coridor, spre prora. 

Peak, tâmpitul dracului! 

Li păşi peste cadavrul acestuia, cugetând dacă va fi 
suficientă o torpilă plină de otravă. Dar atunci avea o 
singură şansă. Poate una dădea greş, poate nu se 
deschidea pentru a elibera otrava în apă. Clar, era mai 
bine cu două. 

Privea concentrată de-a lungul coridorului. 

Deodată auzi deasupra ei un uruit puternic. De data 
asta, vaporul se cutremură şi mai tare. Ce se întâmpla iar? 
Vaporul sărea în aer! Trebuia să iasă de aici. Nu mai era 
vorba doar de misiune, Deepflight-ul va trebui să îi salveze 


şi viaţa. 

Scăpă torpila pe jos. 

— Rahat! 

Întinse mâna să o prindă, dar torpila se rostogoli pe 
lângă ea. Dacă ar fi fost umplută cu explozibil, acum sigur 
ar fi sărit în aer. Dar era doar lichid înăuntru. Fără 
explozibil, doar un lichid, suficient pentru a şterge o rasă 
inteligentă de pe fața Pământului. 

Îşi desfăcu mâinile şi picioarele, încercând să se ţină de 
ceva. După câteva secunde, rămase nemişcată. O durea tot 
corpul, de parcă ar fi lovit-o careva cu drugi de fier. Poate 
că nu arăta că se apropia de cincizeci de ani, dar în 
momentul acela se simţea de parcă ar fi avut o sută. Se 
ridică sprijinindu-se de perete şi privi în jur. 

Dispăruse şi a doua torpilă. 

li venea să ţipe. 

Zgomotele din subteran provocate de apa care 
pătrundea în vapor erau înfricoşător de aproape. Nu va 
mai dura mult. De sus se auzea forfotind. 

Şi căldura asta. 

Li se opri. Într-adevăr. Se făcuse mai cald. 

Trebuia să găsească torpilele. 

Decisă, se desprinse de perete şi începu să le caute. 


Laboratorul 


MacMillan, soldatul, mergea imediat în spatele lor cu 
arma la ochi, când laboratorul fu zgâlţâit de lovitură. Se 
prăbuşiră toţi trei în apă. Când Weaver reuşi să se ridice, 
deasupra lor bubuia îngrozitor, de parcă ceva mare ar fi 
sărit în aer. 

Apoi se stinse lumina. 

Weaver se trezi holbându-se într-o beznă de cerneală. 

— Sigur? strigă. 

Nici un răspuns. 

— MacMillan? 

— Sunt aici. 

Simţi pământ sub picioare. Apa îi ajungea până la piept. 


La naiba, asta mai lipsea! Şi aproape ajunseseră la unul 
din soldaţii morţi. 

Ceva trecu pe lângă umărul ei. Întinse mâinile. O cizmă. 
Ţinea o cizmă în mână, şi din carâmb ieşea un picior. 

— Karen? 

Vocea lui Johanson, aproape de tot. Încetul cu încetul, 
ochii i se obişnuiră cu întunericul. În clipa următoare se 
aprinse lumina roşie de siguranţă, cufundând laboratorul 
într-o atmosferă crepusculară ca de purgatoriu. Chiar 
lângă ea văzu capul şi umerii lui Johanson ieşind ca o 
umbră din apă. 

— Vino aici, îl strigă. Ajută-mă. 

Uruitul şi bubuitul înăbuşit nu mai venea acum doar de 
jos, ci şi de sus. Ce se întâmpla aici? Dintr-odată avu 
senzaţia că în laborator se făcuse mai cald. Johanson îşi 
făcu apariţia lângă ea. 

— Cine este? 

— Nu contează. Ajută-mă. 

— Trebuie să ieşim de aici, gâfâi MacMillan. Repede. 

— Da, imediat, vom... 

— Rapid! 

Privirea lui Weaver căzu pe suprafaţa apei, ceva mai 
departe. 

O lumină slabă, albastră. 

Un fulger luminos. 

Apucă mai strâns piciorul mortului şi începu să se 
îndrepte spre uşă. Johanson apucase braţul bărbatului. Sau 
era o femeie? O nimeriseră oare pe Oliviera? Weaver speră 
din suflet să nu fie sărmana Sue cea pe care o cărau cu ei. 
Se lupta să înainteze, călcă pe ceva, alunecă într-o parte şi 
ajunse cu capul sub apă. 

Cu ochii deschişi se holba în întuneric. 

Ceva şerpui spre ea. 

Se apropia extrem de rapid şi arăta ca un tipar lung şi 
strălucitor. Nu, nu era ţipar. Mai degrabă un vierme uriaş, 
lipsit de cap. Şi mai veneau şi alţii. 

Weaver ieşi la suprafaţă. 

— Să plecăm de aici. 


Johanson o trase de partea cealaltă. Pe sub apă se 
vedeau tentaculele strălucitoare care porneau în toate 
părţile, cel puţin o duzină de bucăţi. MacMillan ridică 
arma. Weaver simţi cum ceva îi alunecă pe gleznă în sus şi 
începe să smucească de ea. 

În momentul următor, mai multe din chestiile alea o 
înconjurară şi începură să se caţere în sus pe ea. Încercă 
să le rupă. Johanson îi sări în ajutor şi îşi îngropă degetele 
între corpul ei şi tentacule, dar parcă ar fi fost prinsă în 
încleştarea unui şarpe anaconda. 

Vietatea trăgea de ea. 

Vietatea? Se luptă cu miliarde de vietăţi. Miliarde şi 
miliarde de unicelulare. 

— Nu pot scăpa de ele, gâfâi Johanson. 

Gelatina se târa de-a lungul pieptului şi gâtului lui 
Weaver. Ajunse din nou sub apă, care strălucea tot mai 
puternic. În urma tentaculelor venea ceva mai mare. Era 
masa organismului. 

Weaver se luptă din răsputeri să iasă la suprafaţă. 

— MacMillan, gâlgâi ea. 

Soldatul ridică arma. 

— Cu asta nu rezolvati nimic, strigă Johanson. 

MacMillan păru deodată extrem de calm. Ochi şi ţinti 
spre masa organismului care continua să se apropie. 

— Cu asta rezolv ceva, răspunse soldatul. 

Răsună un staccato uscat, în momentul în care 
MacMillan deschise focul. 

— Proiectilele cu explozibil rezolvă întotdeauna! 

Salva de foc pătrunse în organism. Apa stropi în toate 
părţile. MacMillan trase o a doua încărcătură şi chestia 
gelatinoasă explodă în fâşii. Bucăţi de gelatină le trecură 
pe lângă urechi. Weaver se luptă să tragă aer în piept. 
Dintr-odată era liberă. Johanson puse mâna să o ajute. 
Începură să tragă de cadavru într-o grabă nebună. Nivelul 
apei scăzu şi acum înaintau mai repede. După ce vaporul 
se înclinase mai puternic în faţă, cea mai mare parte a apei 
se aduna acum în zona dinspre prora a laboratorului, în 
timp ce uşa aproape că rămânea pe uscat. Era greu să nu 


aluneci pe podeaua înclinată, însă deodată apa nu le mai 
ajungea decât până la glezne. 

Aruncară mortul afară pe rampă. Şi de acolo se 
retrăsese apa. Weaver crezu că aude un strigăt înăbuşit. 

— MacMillan? 

Se uită în laborator. 

— MacMillan, unde sunteţi? 

Organismul luminiscent se aduna din nou. Fâşiile se 
contopeau la loc. Nu se mai vedea nici un tentacul. 
Creatura se aplatizase. 

— Închide uşa, strigă Johanson. Mai poate ieşi. E încă 
destulă apă aici. 

— MacMillan? 

Weaver se cramponă de tocul uşii şi continuă să se uite 
cercetător în încăperea scăldată în lumină roşie, însă 
soldatul dispăruse. 

MacMillan nu reuşise. 

O aţă subţire şi strălucitoare se apropia. Weaver sări 
înapoi şi trânti uşa. Aţa acceleră, dar de data asta nu mai 
fu suficient de rapidă. Uşa se închise. 


Experimente 


Pe Anawak explozia îl surprinse în pasaj şi îl scutură 
serios. li venea greu să respire şi îl durea genunchiul. 
Injură. Tocmai în genunchiul care îi provocase destule 
neplăceri de la prăbuşirea avionului se găsise şi Vanderbilt 
să-l lovească. 

Mai multe treceri erau blocate. Vaporul stătea acum 
într-o poziţie extrem de înclinată. Singurul drum ducea 
peste rampa punţii hangarului, aşa că fugi înapoi şi alese 
altă rută, până când ajunse suficient de sus ca să poată ieşi 
pe rampă. Cu cât urca mai mult, cu atât se făcea mai cald. 
Ce se întâmpla acolo sus? Zgomotul nu vestea nimic bun. 
leşi pe puntea hangarului împiedicându-se şi văzu un fum 
gros şi negru ieşind pe porţile deschise. 

Deodată i se păru că aude cum cineva strigă după 
ajutor. 


Făcu câţiva paşi în hangar. 

— E cineva aici? strigă Anawak. 

Vizibilitatea era proastă. Lumina de un galben pal abia 
dacă ţinea piept fuioarelor negre. Strigătul de ajutor, în 
schimb, se auzea mult mai clar. 

Vocea lui Crowe! 

— Sam? 

Anawak alergă spre norii de funingine. 

— Sam? Unde eşti? 

Nimic. 

Mai aşteptă un moment, apoi se întoarse şi fugi spre 
rampă. Observă prea târziu că aceasta avea acum 
înclinația unei trambuline de schi. Picioarele îi cedară. Se 
prăvăli în jos rostogolindu-se, rugându-se în acelaşi timp 
ca măcar câteva dintre seringi să mai rămână întregi. Era 
de aşteptat ca oasele lui să nu scape tefere din încercarea 
asta. Dar nu auzi niciunde pocnind sau pârâind. Când în 
sfârşit ajunse jos, căzu în apă, ceea ce îi îndulci aterizarea. 
Se scutură, ieşi din apă în patru labe şi îi zări ceva mai 
departe pe Weaver şi pe Johanson cărând un trup spre 
punte. 

Podeaua era acoperită de o peliculă subţire de apă. 

Bazinul artificial! Dădea în coridor. Dacă Independence 
continua să se inunde, avea să inunde toată această zonă. 

Trebuia să se grăbească. 

— Am seringile, le strigă. 

Johanson îşi ridică privirea. 

— Era şi timpul. 

— Cine e? Pe cine aţi adus? Anawak se adună de pe jos, 
alergă spre cei doi şi privi cadavrul. 

Era Rubin. 


Puntea de decolare 


Crowe stătea cocoţată pe marginea acoperişului, privind 
speriată la insula care ardea. 

Lângă ea tremura întins pe jos un bărbat cu figură de 
pakistanez. Purta bonetă de bucătar. În afară de ei doi nu 


mai era nimeni sus, altora poate nu le venise ideea să se 
refugieze aici sau poate nu reuşiseră să urce. Bărbatul se 
ridică gâfâind. 

— Ştiţi ceva? spuse Crowe. Acesta este rezultatul 
discuţiei dintre două rase inteligente. 

Bucătarul o privi de parcă i-ar fi crescut brusc coarne. 

Crowe oftă. 

Fugise spre locul sub care se afla platforma liftului de la 
tribord. Acolo unde se căsca pasajul spre puntea 
hangarului. Strigase de câteva ori înăuntru, dar nu primise 
nici un răspuns. 

Se vor scufunda odată cu vaporul în flăcări. 

Dacă existau pe undeva bărci de salvare, nu ajutau 
probabil cine ştie ce. Pe un portavion te gândeai în primul 
rând că oamenii vor fi salvaţi cu ajutorul aparatelor de 
zbor. Dacă existau bărci de salvare, atunci era nevoie şi de 
cineva care să le desprindă de la locul lor şi să le lase la 
apă. Dar toţi aceşti cineva dispăruseră în iadul de flăcări. 

Fumul negru ajungea până la ei. Fum respingător, 
impregnat cu gudron. Nu voia să inhaleze aşa ceva în 
ultima ei oră de viaţă. 

— Aveţi o ţigară? îl întrebă pe bucătar. 

Se aştepta ca acesta să o declare complet nebună, în 
schimb îl văzu scoțând la iveală un pachet mic de Marlboro 
şi o brichetă. 

— Lights, spuse bărbatul. 

— 0? Din motive de sănătate? Crowe zâmbi şi pufăi, în 
timp ce bucătarul îi oferea un foc. Foarte înţelept. 


Feromonul 


— Îi injectăm chestia asta sub limbă, în nas, în ochi şi în 
urechi, spuse Weaver. 

— De ce tocmai acolo? întrebă Anawak. 

— Pentru că de acolo poate ieşi cel mai uşor, mă 
gândesc. 

— Atunci bagă-i şi sub unghii. Şi sub unghiile de la 
picioare. Cel mai bine ar fi să băgăm peste tot. Cu cât mai 


mult, cu atât mai bine. 

Puntea era părăsită, probabil că personalul tehnic se 
refugiase. Îl dezbrăcară pe Rubin până la chiloţi, totul într- 
o grabă nebună, în timp ce Johanson umplea seringile lui 
Anawak cu feromonul extras. Se rupsese una singură. 
Rubin era culcat deasupra digului artificial. Apa măsura 
acolo doar câţiva centimetri, dar era în creştere. Ca 
măsură de precauţie, luaseră bucăţile de gelatină care-i 
acopereau o parte a capului şi le aruncară puţin mai sus, 
pe uscat. li mai atârna ceva dintr-o ureche. Anawak scoase 
bucata afară. 

— Puteţi să i-o băgaţi şi în cur, spuse Johanson. Avem 
destul. 

— Crezi că o să funcţioneze? întrebă Weaver cu îndoială. 

— Cantitatea mică de Yrr pe care o mai are în el nu ar 
trebui în mod normal să producă atâţia feromoni câţi am 
băgat noi în el. Dacă îşi vor da seama de truc, vor crede că 
provine de la el. Johanson se ghemui lângă ei. Le întinse o 
mână de seringi pline cu feromoni. 

— Cine vrea s-o facă? 

Weaver simţi cum o apucă scârba. 

— Nu vă înghesuiți toţi odată, spuse Johanson. Leon? 

În cele din urmă o făcură cu toţii. Pompară soluţia de 
feromoni cât de repede puteau, până când reuşiră să 
introducă în Rubin aproape doi litri. Probabil că jumătate 
din cantitate curgea deja afară. 

— A crescut apa, observă Anawak. 

Weaver ascultă cu atenţie. Vaporul scârţâia şi gemea din 
toate încheieturile. 

— S-a făcut şi mai cald. 

— Da, pentru că arde puntea. 

— Şi! Weaver îl apucă pe Rubin de subsuori şi îl ridică. 
Haideţi s-o facem înainte să apară Li pe-aici. 

— Li? Credeam că Peak a scos-o din luptă, spuse 
Johanson. 

Anawak îi aruncă o privire în timp ce cărau cadavrul lui 
Rubin pe punte. 

— Chiar crezi asta? Doar o cunoşti. Pe aia nu o scoţi aşa 


uşor din luptă. 
LEVEL 03 


Li turba de furie. 

Alerga întruna pe coridor, se uita prin uşile deschise. 
Undeva trebuia să fie blestemata aia de torpilă! Doar că nu 
se uita ea ca lumea. Cu siguranţă se afla chiar sub nasul ei. 

— Caută, vacă proastă ce eşti, se îndemna singură. Eşti 
prea tâmpită să găseşti o ţeavă. Vacă proastă. Curvă 
idioată! 

Podeaua cedă din nou. Li se clătină şi se ţinu de perete. 
Se mai spărseseră nişte ziduri. Gangul se înclină şi mai 
tare. Independence stătea acum atât de aplecat, încât 
probabil nu mai era mult până când primele valuri vor 
ajunge la marginea dinspre prora a punţii de decolare. 

Nu mai putea dura mult. 

Deodată văzu torpila. 

Se rostogolea din spatele unui pasaj deschis. Li scoase 
un țipăt de triumf. Sări spre ea, o ridică şi începu să alerge 
pe coridor în sus, spre pasajul de coborâre. Cadavrul lui 
Peak îl bloca pe jumătate. Li trase afară trupul greu, apoi 
cobori scara şi sări pe ultimii doi metri în jos, ţinându-se 
de bară ca să nu cadă cât era de lungă. 

Găsi şi a doua torpilă. 

Li era în delir. Restul va fi o joacă de copii. Alergă mai 
departe şi constată că nu era chiar atât de uşor, căci unele 
dintre pasaje erau blocate de diverse obiecte. Ar fi durat 
prea mult să le dea la o parte. 

Cum putea ieşi de aici? _ 

Trebuia să meargă înapoi. În sus şi apoi pe puntea 
hangarului, să o ia peste rampă. 

Rapid, strângând la piept cele două torpile ca pe cea mai 
prețioasă comoară, începu să urce. 


Anawak 


Rubin era greu. După ce îşi îmbrăcară costumele de 


neopren - Johanson reuşi s-o facă doar oftând şi gemând -, 
îl traseră cu forţe unite pe debarcaderul de pe puntea de 
comandă. Puntea avea un aspect absurd. De ambele părţi, 
debarcaderele se înălţau în aer ca nişte trambuline uriaşe. 
Podeaua de scânduri era vizibilă în zona dinspre pupa. 
Între timp, o mare parte a apei din bazin împinsese în sus 
cele patru zodiace ancorate, începând să se scurgă pe 
coridorul ce ducea spre laborator. Anawak ascultă 
gemetele oţelului şi se întrebă cât va mai rezista întreaga 
construcţie acelei solicitări. 

Cele trei ambarcaţiuni subacvatice atârnau oblic de 
tavan. Deepflight 2 trecuse în locul bărcii pierdute, iar 
celelalte două erau deschise. 

— Cu ce barcă vrea Li să coboare? întrebă Anawak. 

— Deepflight 3, răspunse Weaver. 

Studiară funcţiile pupitrului de control şi încercară 
diferitele întrerupătoare unul după altul. Nu se întâmplă 
nimic. 

— Trebuie să funcționeze. Privirea lui Anawak cerceta 
consola. Roscovitz spunea că puntea dispune de un circuit 
electric propriu. Se aplecă şi mai mult peste pupitru şi citi 
inscripţiile mai atent: Aici e. Asta e comanda pentru 
coborâre. Bine, luăm Deepflight 3. Atunci Li nu mai poate 
face nimic, chiar dacă mai apare pe aici. 

Weaver execută manevra de coborâre, însă în locul 
bărcii din mijloc începu să coboare cea din faţă. 

— Nu spuneai să luăm Deepflight 3? 

— Ba da, probabil că există un truc, dar nu îl cunosc. 
Ştiu să le cobor doar pe rând. 

— Nu contează, spuse Johanson nervos. Nu avem timp 
de pierdut. la Deepflight 2. 

Aşteptară până când ambarcaţiunea ajunse la înălţimea 
debarcaderului. Weaver sări pe ea şi deschise calotele 
celor două tuburi din interior. Corpul lui Rubin părea să fi 
devenit deosebit de greu, plin de apă şi de lichidul pe care 
îl injectaseră în el. Capul i se bălăngănea necontrolat, iar 
ochii apoşi priveau fix, în timp ce îl trăgeau pe barcă. Il 
împinseră până când cadavrul lui Rubin se prăbuşi în tubul 


copilotului. 

Era momentul. 

Visul lui cu aisbergul. Ştiuse că va cobori odată şi odată. 
Aisbergul se va topi, iar el se va scufunda spre fundul 
oceanului necunoscut... 

Ca să întâlnească pe cine? 


Weaver 


— Nu pleci tu, Leon. 

Anawak ridică surprins capul. 

— Ce vrei să spui? 

— Exact ceea ce am spus. Unul din picioarele lui Rubin 
mai era afară. Weaver îl împinse înăuntru. I se părea 
îngrozitor să se poarte aşa cu un mort, chiar dacă Rubin 
fusese un trădător. Dar pe moment nu-şi permiteau să dea 
dovadă de pietate. Eu cobor. 

— Cum? De ce spui asta? 

— Pentru că aşa este mai corect. 

— Nu, în nici un caz. Anawak o cuprinse pe după umeri. 
Karen, se poate sfârşi tragic, este... 

— Ştiu cum se poate sfârşi, spuse Weaver încet. Nici 
unul dintre noi nu are o şansă prea mare, dar a voastră e 
mai mare. Luaţi bărcile şi uraţi-mi noroc, bine? 

— Karen! De ce? 

— Vrei neapărat să auzi motivele, aşa-i? 

Anawak se holbă la ea. 

— Îmi permiteţi să observ că pierdem timpul, îi grăbi 
Johanson. De ce nu rămâneţi voi sus şi ies eu? 

— Nu. Weaver continua să îl privească pe Anawak. Leon 
ştie că am dreptate. Pilotez Depflight-ul şi cu mâna stângă, 
la asta sunt mai bună decât voi amândoi. Am fost cu Alvin 
în Atlantic, la o mie de metri adâncime. Mă pricep mai bine 
la ambarcaţiuni subacvatice decât oricare din voi şi... 

— Aiurea, strigă Anawak. Şi eu pot să pilotez chestia 
asta la fel de bine. 

— ... Şi pe lângă toate astea, acolo jos e lumea mea. 
Oceanul albastru şi adânc, Leon. De când eram mică. De 


când aveam zece ani. 

Anawak deschise gura, vrând să răspundă ceva. Weaver 
îi puse degetul pe buze şi clătină din cap. 

— Eu mă duc. 

— Tu te duci, şopti el. 

— În regulă. Weaver privi în jur. Deschideţi ecluza şi 
lăsaţi-mă să ies. N-am idee ce se va întâmpla atunci. Poate 
că Yrr ne vor ataca direct, poate că nu se va întâmpla 
nimic. Să gândim pozitiv. După ce am ieşit, aşteptaţi un 
minut dacă situaţia vă permite şi plecaţi cu a doua 
ambarcaţiune. Să nu veniţi după mine. Rămâneţi aproape 
de suprafaţă şi aveţi grijă să vă îndepărtați de vapor. Eu s- 
ar putea să fiu nevoită să mă scufund mult. După aceea... 
Weaver făcu o pauză. Ei bine, va veni cineva să ne 
pescuiască, nu? Chestiile astea au la bord emițătoare prin 
satelit. 

— Cu o viteză de douăsprezece noduri îţi trebuie două 
zile şi două nopţi până în Groenlanda sau în Svalbard, 
spuse Johanson. Nici nu ajunge combustibilul. 

— O să fie cumva. 

Weaver îşi simţi inima grea. Îl strânse în braţe pe 
Johanson. Îşi aminti cum scăpaseră împreună de tsunami 
pe Insulele Shetland. 

Se vor revedea! 

— Eşti o fată curajoasă, spuse Johanson. 

Apoi luă faţa lui Anawak între mâini şi îl sărută pe gură 
lung şi profund. Ar fi vrut să nu îi mai dea drumul 
niciodată. Vorbiseră atât de puţin, făcuseră atât de puţin 
din ceea ce era cel mai bine pentru ei... 

Nu era momentul să devină sentimentală. 

— Să ai grijă de tine, spuse Anawak încet. Cel târziu 
peste câteva zile vom fi din nou împreună. 

Dintr-o săritură, ajunse pe locul pilotului. Deepflight se 
balansă puţin. Weaver se puse pe burtă, se târi în poziţia 
corectă şi acţionă sistemul de închidere. Cele două cupole 
coborâră încet şi se închiseră. Îşi aruncă privirea pe 
instrumente. Totul părea să fie intact. 

Weaver ridică în sus degetul mare. 


Lumea celor vii 


Johanson se duse la pupitrul de control, deschise ecluza 
şi puse barca în mişcare. Priviră cum se scufunda 
Deepflight-ul şi cum se deschideau porţile de oţel. Apăru 
marea întunecată. Nu pătrunse nimic înăuntru. Weaver 
trase din interior piedica să elibereze ambarcaţiunea. Căzu 
pe apă şi se scufundă. În cupolele de sticlă, aerul licărea 
slab. Întâi se estompară culorile, apoi conturul, până când 
din Deepflight nu mai rămase decât o umbră. 

Apoi dispăru. 

Anawak simţi o înţepătură în inimă. 

Rolurile de eroi din această poveste sunt deja 
distribuite, şi sunt roluri pentru morți. Tu aparții lumii 
celor vii. 

Greywolf! 

Poate că ai nevoie de un mijlocitor, care să-ţi spună ce 
vede spiritul pasăre. 

Greywolf tusese mijlocitorul despre care vorbise Akesuk. 
Greywolf îi explicase ce însemna visul lui, şi avusese 
dreptate. Aisbergul se topise, însă drumul lui Anawak nu 
ducea în adânc, ci spre lumină. 

Ducea în lumea celor vii. 

Ducea la Crowe. 

Anawak tresări. Bineînţeles! Cum de fusese atât de 
preocupat de sacrificiul său eroic, încât uitase ce sarcină îl 
aştepta la bordul lui Independence? 

— Şi acum? întrebă Johanson. 

— Planul B. 

— Care înseamnă? 

— Trebuie să mai merg odată sus. 

— Ai înnebunit? Pentru ce? 

— Vreau să o găsesc pe Sam. Şi pe Murray. 

— Nu mai e nimeni acolo, spuse Johanson. Vaporul 
trebuie să fie deja complet evacuat. Erau amândoi în CIC 
când i-am văzut ultima oară. Probabil că au plecat printre 
primii. 


— Nu. Anawak scutură din cap. Cel puţin nu Sam. Am 
auzit-o cum striga după ajutor. 

— Ce? Când? 

— Înainte să cobor la voi. Sigur, nu vreau să te enervez 
cu problemele mele, dar eu de prea multe ori am întors 
capul în viaţa mea. De atunci s-a mai schimbat câte ceva. 
Nu mai sunt aşa. Inţelegi? Nu pot ignora asta. 

Johanson zâmbi. 

— Nu. Nu poţi s-o faci. _ 

— Fii atent! Fac o singură încercare. Între timp tu cobori 
Deepflight-ul şi îl pregăteşti de plecare. Dacă nu o găsesc 
pe Sam în următoarele câteva minute, vin înapoi şi plecăm 
de-aici. 

— Şi dacă o găseşti? 

— Atunci tot mai avem Deepflight 4, să ieşim toţi de aici. 

— În ordine. 

— Chiar e în ordine? 

— Bineînţeles. Johanson desfăcu braţele. Ce mai aştepţi? 

Anawak ezită. Işi muşcă buzele. 

— Şi dacă nu mă întorc în cinci minute, atunci pleci fără 
mine. Bine? 

— Am să aştept. 

— Nu. Aştepţi cinci minute. Maximum. 

Se îmbrăţişară. Anawak fugi în josul debarcaderului. 
Acolo unde începea tunelul care ducea spre laborator, 
totul era inundat, însă Independence părea să se menţină 
încă într-o poziţie cât de cât stabilă. Vaporul nu se mai 
înclinase în decursul ultimelor minute. 

Pentru cât timp oare, se întrebă Anawak. 

Apa îi ajungea la glezne. Intră mai adânc în apă, înotă un 
timp, atinse podeaua cu picioarele şi merse câţiva metri, 
înainte ca totul să devină iar abrupt. În apropiere de 
rampa hangarului puntea se înclina spre apă, însă mai 
rămâneau totuşi câţiva metri de aer. Anawak înotă pe 
lângă uşa închisă până la cotitură şi privi în sus. În timp ce 
anumite părţi ale rampei erau pe orizontală, altele 
deveniseră extrem de abrupte. Porțiunea de până la 
puntea hangarului se înălța întunecată. Sus de tot plutea 


un clopot negru de fum. Va fi nevoit să urce în patru labe 
până sus. li era frig, în ciuda costumului de neopren. Chiar 
dacă reuşeau să scape cu Deepflight, nu aveau garanţia că 
vor supravieţui. 

Ba da. Trebuia să supravieţuiască! Trebuia să o revadă 
pe Karen Weaver. 

Incepu să urce hotărât. 

Mergea mai uşor decât crezuse. Oţelul rampei era 
canelat pentru a asigura aderenţa vehiculelor şi a 
soldaţilor în marş, pentru care fusese prevăzută. Degetele 
lui Anawak se încleştau de tot ce ieşea relief. Se trăgea în 
sus proptindu-şi cizmele în adâncituri, se apuca cu mâinile. 
Temperatura creştea pe măsură ce urca, şi nu îi mai era 
atât de frig. În schimb, în plămâni îi pătrunse fum lipicios, 
lăsându-l şi fără puţinul oxigen care mai era. Cu cât urca, 
cu atât norii de fum erau mai denşi. De pe puntea de 
aterizare îi pătrunse iar în urechi zgomotul asurzitor. 

Crowe strigase după ajutor după ce incendiul izbucnise. 
Dacă supravieţuise până în acel moment, atunci poate că 
mai trăia şi acum. 

Se târî gâfâind pe ultimii câţiva metri în sus şi, spre 
surprinderea lui, constată că în hangar vizibilitatea era 
mai bună decât pe rampă. În tunel se aduna fumul, în timp 
ce aici ieşirile spre liftul exterior asigurau circulaţia 
aerului. Aduceau fumul înăuntru, lăsându-l, în acelaşi timp, 
să iasă imediat. Era cald şi asfixiant ca într-un cuptor. 
Anawak îşi apăsă mâneca jachetei pe gură şi pe nas şi 
alergă pe puntea hangarului. 

— Sam! o strigă. 

Nici un răspuns. La ce se aşteptase? Că va fugi spre el 
cu braţele larg deschise? 

— Sam Crowe! Samantha Crowe! 

Probabil că era nebun. 

Dar mai bine să fie nebun decât mort în timpul vieţii. 
Greywolf avusese dreptate. Mersese prin viaţă ca un 
cadavru ambulant. Felul ăsta de nebunie era preferabil de 
o mie de ori. 

— Sam! 


Puntea 


Johanson era singur. 

Nu se îndoia că Floyd Anderson îi rupsese câteva coaste. 
Cel puţin el aşa simţea. Fiecare mişcare îl durea 
îngrozitor. Când luaseră cadavrul lui Rubin şi îl băgaseră 
în barcă ar fi putut să urle de durere, dar strânsese din 
dinţi ca să nu devină o problemă pentru ceilalţi. 

Acum simţea însă cum îl lasă puterile. 

Se gândi la vinul din cabina sa. Ce păcat! Tocmai acum 
i-ar fi căzut bine un pahar de Bordeaux. E adevărat că nu i- 
ar fi vindecat fracturile, însă ar fi conferit întregii situaţii o 
notă de suportabilitate. Tocmai potrivită pentru a ciocni de 
unul singur, fiindcă, în afară de el, nu părea să mai 
trăiască nimeni care să savureze plăcerile vieţii. Dacă se 
gândea mai bine, nici unul din oamenii încântători sau 
îngrozitori pe care îi cunoscuse în ultimele săptămâni nu 
prea împărtăşiseră dragostea lui pentru frumos. 

Poate că totuşi era un dinozaur. 

Un Saurus Exquisitus, îşi spuse, în timp ce cobora 
Deepflight 3 la nivelul malului. 

Îi plăcea. Saurus Exquisitus. Exact asta şi era. O fosilă 
care îşi savura calitatea de fosilă. Era fascinat de trecut şi 
de viitor care se amestecau mult prea des, astfel încât de 
multe ori nu mai ştia în ce epocă trăieşte pentru că 
trecutul şi viitorul înaripau fantezia în aceeaşi măsură. 

Bohrmann... À 

Neamţul ar fi ştiut să aprecieze un Bordeaux bun. In 
rest, nimeni. Lui Oliviera îi plăcuse, dar la fel de bine ar fi 
putut să-i pună în faţă ceva de duzină luat de la 
supermarket. Din echipa de la Chateau Disaster, cine era 
suficient de cultivat pentru a aprecia un Pomerol copt, în 
afară poate de... 

Judith Li. 

Încercă să ignore pentru ultima dată durerea din coaste, 
sări pe Deepflight, gemu şi rămase în poziţie de drepţi, cu 
genunchii tremurânzi. Apoi se ghemui, deschise clapeta cu 


mecanismul de închidere şi descuie calotele. 

Le privi ridicându-se încet şi luând poziţie verticală. Cele 
două tuburi aşteptau deschise în faţa lui. 

— Toată lumea la bord, strigă Johanson. 

Bizar! Se balansa de unul singur pe puntea înclinată, 
într-o ambarcaţiune subacvatică. Pe ce drumuri te duce 
viaţa, Judith Li?! 

Mai degrabă ar fi golit sticlele în Marea Groenlandei. 
Puteai face un serviciu frumosului şi dacă aveai grijă să îl 
refuzi anumitor oameni. 


Li 


Când ajunse pe puntea hangarului, abia mai putea 
respira. k 

Totul era întunecat din pricina fumului negru. Incercă să 
vadă ceva prin întuneric şi i se păru că distinge o siluetă 
undeva în spate, care fugea încoace şi încolo. 

Apoi îl auzi: 

— Sam! Sam Crowe! 

Anawak era ăsta care striga? 

Ezită o clipă. Dar ce rost mai avea să îl împuşte acum? 
În orice moment ultimele ziduri de la prora puteau ceda. 
Vaporul se putea rupe în două. Când se va întâmpla asta, 
Independence se va duce la fund ca o piatră. 

Fugi spre rampă şi se uită într-o gaură plină de fum. I se 
strânse stomacul. Li nu era nici fricoasă şi nici nu se 
simţea prea obosită în urma coborârii, dar se întrebă cum 
va putea să coboare cu cele două torpile în mână. Dacă le 
mai pierdea odată atunci vor ateriza undeva în apa 
întunecată. 

Îşi puse picioarele de-a curmezişul şi începu să coboare 
rampa pas cu pas. Era întuneric şi apăsător. Cel mai rău 
era fumul care i se părea că o va asfixia. Tălpile îi 
bocăneau pe oţelul canelat. 

Deodată îşi pierdu echilibrul, căzu pe fund şi întinse 
picioarele înainte. Se mişca în jos cu viteză ameţitoare. 
Ţinea cele două torpile în mâinile încleştate, simţea cu 


durere suprafaţa aspră a rampei şi protuberanţele care o 
loveau în spate, se dădu peste cap şi văzu apa neagră 
năpustindu-se spre ea. 

Stropi în toate părţile. Fundul apei se îndepărtă. Li se 
învârti, ieşi la suprafaţă şi se luptă să ia aer. 

Nu dăduse drumul la tuburi! 

Din pereţii tunelului răzbătu un vaiet surd. Li se împinse 
cu picioarele luându-şi avânt şi înotă fără zgomot în tunel, 
o coti şi se îndreptă spre punte. Apa nu era foarte rece, 
probabil că provenea din bazin. În tunel se stinsese 
lumina, însă puntea dispunea de un sistem propriu de 
alimentare. Mai în faţă se lumina puţin. Apropiindu-se, Li 
văzu atât debarcaderele care se înălţau abrupt, clapa de 
închidere de la pupa care acum atârna amenințătoare 
deasupra bazinului artificial, cât şi cele două ambarcaţiuni 
subacvatice, din care una plutea la înălțimea 
debarcaderului. 

Două ambarcaţiuni? 

Deepflight 2 dispăruse. 

lar pe Deepflight 3 se vântura Johanson, îmbrăcat în 
costumul de neopren. 


Puntea de decolare 


Crowe nu mai rezista. 

Bucătarul pakistanez o fi avut el ţigări, dar în rest nu era 
de mare ajutor. Se ghemuise la marginea pupei şi se 
văicărea, nefiind în stare să facă nici un plan. La drept 
vorbind, nici Crowe nu reuşea pentru că pur şi simplu nu 
ştia ce ar fi putut face mai departe. Privea perplexă la 
flăcările mistuitoare. Dar ura din toată inima gândul de a 
se da bătută. Pentru cineva care timp de zeci de ani 
trăsese cu urechea în spaţiu sperând să primească 
semnale de la inteligenţe străine, era absurd gândul de a 
se da bătut. Pur şi simplu nu se potrivea în repertoriu. 

Deodată se auzi un pocnet ca de tunet. Deasupra insulei 
se formă un nor uriaş de flăcări, care fulgera şi pocnea de 
parcă ar fi fost artificii. Puntea fu cuprinsă de un val de 


vibrații puternice, apoi fântâni arteziene de foc se repeziră 
spre ei. 

Bucătarul scoase un strigăt. Sări în picioare, făcu un pas 
înapoi, se clătină şi căzu peste bord. Crowe încercă să îl 
prindă de mâini. Timp de o secundă bărbatul rămase în 
echilibru, cu faţa schiminosită de spaima de moarte, apoi 
se clătină şi se prăbuşi în adânc ţipând. Corpul i se lovi de 
trapa oblică de la pupa, după care ieşi din raza vizuală a 
lui Crowe. Ţipătul se opri brusc. Crowe auzi un plescăit, 
după care se retrase îngrozită de lângă margine şi întoarse 
capul. 

Se afla în mijlocul flăcărilor. În jurul ei, asfaltul ardea. 
Era o căldură insuportabilă. Doar partea dinspre puntea de 
comandă fusese iertată. Acum simţi pentru prima dată cum 
o cuprinde disperarea şi că îşi pierde speranţa. Situaţia 
era fără ieşire. Putea să amâne deznodământul, dar nu îl 
putea schimba. 

Căldura o forţa să se dea înapoi. Fugi spre puntea de 
comandă şi apoi de-a lungul ei. 

Acolo era trecerea spre liftul exterior. 

Oare ce trebuia să facă? 

— Sam! 

Acum mai avea şi halucinaţii! O strigase cineva pe 
nume? Imposibil. 

— Sam Crowe! 

Nu, nu erau halucinaţii. Cineva o striga pe nume. 

— Aici! ţipă Crowe. Sunt aici! 

Privea în jur cu ochii căscaţi. De unde venise vocea? Nu 
era nimeni pe puntea de decolare. 

Apoi pricepu. 

Se aplecă peste margine, atentă să nu cadă. Aerul era 
plin de funingine, şi cu toate astea vedea cu claritate 
platforma înclinată a liftului de sub ea. 

— Sam? 

— Aici! Aici sus! 

Ţipa cât o ţinea gura. Deodată cineva ieşi în fugă pe 
platformă şi privi în sus. 

Era Anawak. 


— Leon! îl strigă. Sunt aici! 

— Doamne, Sam. Anawak privea în sus spre ea. Rămâi 
acolo. Vin să te iau. 

— Cum, băiete? 

— Vin sus. 

— Nu se mai poate urca, strigă ea. Aici arde tot. Insula, 
puntea. E un infern în flăcări, versiunea hoolywoodiană e 
un rahat pe lângă asta. 

Anawak alerga agitat în toate părţile. 

— Unde e Murray? 

— E mort. 

— Trebuie să plecăm de aici, Sam. 

— Mulţumesc pentru idee. 

— Eşti bună la sport? 

— Ce? 

— Poţi să sari? 

Crowe se holbă în jos. Bună la sport! Dumnezeule! 
Fusese odată. Înainte de a se fi inventat ţigările. Şi aici 
erau cel puţin opt metri, poate chiar zece. Ca să-i pună 
capac, înclinația transformase platforma într-un tobogan. 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. Ai tu o idee mai bună, care ar putea funcţiona 
în următoarele zece secunde? 

— Nu. 

— Putem ieşi de aici cu Deepflight. Anawak desfăcu 
braţele. Sari odată! Te prind eu. 

— Nici să nu te gândeşti, Leon. Mai bine dă-te la o parte. 

— Nu ţine discursuri. Sari! 

Crowe aruncă o ultimă privire peste umăr. Flăcările se 
apropiau. Se întindeau spre ea, prelingându-se flămânde 
tot mai aproape. 

Închise ochii şi îi deschise din nou. 

— Vin, Leon! 


Puntea 


Unde dracu' întârzia Anawak? 
Johanson stătea ghemuit pe nava ce se balansa lent şi 


privea în jos. Până acum nu apăruse în apa întunecată de 
la ecluze nimic care să indice prezenţa Yrr. La urma urmei, 
pentru ce să vină? De ce ar fi trebuit să îi mai atace? 
Trebuia doar să aştepte scufundarea lor. Până la urmă, 
reuşiseră să învingă chiar şi vasul Independence. 

Cele cinci minute se scurseseră. 

În fond, putea să plece. Oricum mai rămânea o barcă 
pentru Crowe şi Anawak. 

Şi Shankar? 

Atunci ar fi patru. Nu putea să plece. Dacă Anawak 
venea cu Crowe şi cu Shankar, vor avea nevoie de ambele 
bărci. 

Începu să fredoneze Simfonia I de Mahler. 

— Sigur! 

Johanson sări în picioare. O durere fulgerătoare îi 
străbătu pieptul, lăsându-l fără aer. Chiar sub 
ambarcaţiune, pe debarcader, stătea Li cu pistolul aţintit 
asupra lui. Lângă ea se vedeau două tuburi lunguieţe. 

— Daţi-vă jos de-acolo, Sigur. Nu mă obligaţi să vă 
împuşc. 

Johanson apucă funia de care era suspendat Deepflight- 
ul. 

— Cum adică să vă oblig? Credeam că vă face plăcere 
chestia asta. 

— Jos de-acolo. 

— Mă ameninţaţi, Jude? Johanson râse sec, în timp ce 
gândurile îi goneau prin cap. Trebuia cumva să o oprească. 
Să improvizeze. Să blufeze cumva, până apărea Anawak. În 
locul dumneavoastră eu nu aş apăsa pe trăgaci, altfel s-a 
zis cu submarinul ăsta. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Veţi vedea atunci. 

— Vă ascult. 

— Ascultatul e plictisitor. Haideţi, comandant general Li. 
Nu fiţi aşa sensibilă. Impuşcaţi-mă şi o să aflaţi. 

Li ezită. 

— Ce-aţi făcut cu submarinul, idiotul naibii? 

— Ştiţi ceva? O să vă spun. Johanson se forţă să se 


ridice. Chiar vă ajut să îl reparaţii, dar înainte trebuie să 
îmi explicaţi mie ceva. 

— Nu avem timp de aşa ceva. 

— Mare păcat! 

În culmea furiei, Li îl străfulgeră cu privirea. Lăsă 
pistolul în jos. 

— Spuneţi. 

— Cunoaşteţi deja întrebarea. De ce? 

— Chiar mai trebuie să întrebaţi? Li pufni. Puneţi-vă la 
treabă creierul ăla performant. Cum credeţi că ar arăta 
lumea fără Statele Unite ale Americii? Noi suntem singurul 
factor de stabilitate rămas. Există un singur model durabil 
pentru succesul naţional şi internaţional, adevărat şi 
absolut valabil pentru orice om din orice societate, şi 
anume modelul american. Nu putem permite lumii să 
rezolve problema cu Yrr. Nu putem permite acest lucru 
Naţiunilor Unite. Yrr au provocat mari pagube omenirii, 
dar ei dispun şi de un potenţial imens de cunoştinţe. În 
mâinile cui vreţi să vedeţi că ajung aceste cunoştinţe, 
Sigur? 

— În mâinile celui care ştie să le folosească cel mai bine. 

— Exact. 

— Dar am lucrat împreună la asta, Jude! Nu suntem cu 
toţii în aceeaşi tabără? Putem ajunge la o înţelegere cu 
Yrr. Putem să... 

— Nici acum n-aţi priceput? Ne este interzis să 
colaborăm. Contravine intereselor ţării mele. Noi, Statele 
Unite, trebuie să intrăm în posesia acestor cunoştinţe şi în 
acelaşi timp trebuie să facem tot posibilul pentru ca ele să 
nu mai ajungă la nimeni altcineva. Nu există alternativă, în 
afară de aceea de a elibera lumea de Yrr. Simpla 
coexistenţă cu ei ar însemna să ne recunoaştem 
înfrângerea, înfrângerea omenirii, a credinței în 
Dumnezeu, a încrederii în supremaţia noastră. Insă cel mai 
rău lucru în cazul acestei coexistenţe ar fi acela că ar 
atrage după sine o nouă ordine mondială. În faţa lui Yrr am 
fi cu toţii la fel. Orice ţară supertehnologizată ar putea 
comunica cu ei. Toţi ar face speculaţii cum să pactizeze cu 


ei ca să ajungă în posesia cunoştinţelor lor, şi poate în final 
totuşi să îi învingă. Cel care ar reuşi aşa ceva ar ajunge să 
stăpânească planeta. Li făcu un pas spre Johanson. 
Inţelegeţi ce înseamnă asta? Rasa asta dispune de o 
biotehnologie la care până în ziua de azi nu am îndrăznit 
decât să visăm. Nu putem intra în legătură cu ei decât pe 
cale biologică, aşa că în toată lumea s-ar face experimente 
cu microbi în cel mai legitim mod cu putinţă. Nu putem 
permite aşa ceva. Nu există alternativă în afara aceleia de 
a distruge Yrr, şi nu există nici o alternativă la America! 
Nu putem lăsa pe nimeni în locul nostru, nici măcar pe 
cârpele alea de la ONU, în care orice vagabond are un loc 
şi un vot. 

— Nu sunteţi în toate minţile, spuse Johanson. Se opri să 
tuşească. Ce fel de om sunteţi, Li? 

— Un om care Il iubeşte pe Dumnezeu... 

— Vă iubiţi cariera! Sunteţi însetată de putere! 

— Şi ţara mea! ţipă Li. In ce credeţi dumneavoastră? Eu 
ştiu în ce cred. Doar Statele Unite ale Americii au sarcina 
de a salva omenirea... 

— Pentru a clarifica o dată pentru totdeauna cum sunt 
împărţite rolurile, nu? 

— Ei şi? Toată lumea cere ca SUA să facă treaba 
murdară şi acum uite că o facem! Şi exact aşa este corect! 
Nu putem permite ca lumea să-şi împartă cunoştinţele 
luate de la Yrr, aşadar, trebuie să îi distrugem şi să 
apărăm aceste cunoştinţe. După aceea vom conduce 
pentru totdeauna destinele acestei planete şi nici un 
dictator, nici un regim care nu ne este prieten nu va mai 
putea pune sub semnul îndoielii supremaţia noastră. 

— Ceea ce puneţi la cale este distrugerea omenirii. 

Li scrâşni din dinţi. 

— Of, voi, oamenii de ştiinţă, veniţi una-două cu 
argumente din astea. Nu aţi crezut niciodată că acest 
duşman poate fi înfrânt şi nici că distrugerea lui ne va 
rezolva problema. Staţi şi vă smiorcăiţi toată ziua că 
exterminarea lor ar putea distruge ecosistemele planetei. 
Dar Yrr distrug deja planeta! Ne extermină! Prin urmare, 


nu ar trebui să acceptăm nişte probleme de mediu dacă 
prin aceasta redevenim pe termen lung rasa conducătoare 
de pe planetă? 

— Sunteţi singura de aici care vrea să conducă planeta, 
sărmană nebună. Cum vreţi să stăpâniţi viermii şi cum veţi 
împiedica... 

— Îi otrăvim mai pe ăştia, apoi pe ceilalţi. De îndată ce 
Yrr nu ne vor mai sta în cale, avem mână liberă acolo jos. 

— Dar otrăviţi omenirea! 

— Ştiţi ceva, Sigur? Decimarea omenirii reprezintă şi o 
şansă. Planetei îi face bine ca oamenii să se mai 
împuţineze din când în când. Ochii lui Li se îngustară. Şi 
acum daţi-vă din calea mea. 

Johanson nu se urni. Se ţinea de frânghie, clătinând 
încet din cap. 

— Submarinul nu poate fi folosit, spuse. 

— Nu cred nici un cuvânt! 

— Atunci încercaţi-vă norocul! 

Li încuviinţă din cap. 

— Asta şi fac. 

Ridică mâna în care ţinea pistolul şi trase. Johanson 
încercă să evite glonţul. Îl simţi trecându-i prin stern, după 
care îl cuprinse un val de răceală şi de durere. 

Nenorocita a tras. 

L-a împuşcat. 

Degetele i se desprinseră pe rând de pe frânghie. Se 
clătină, încercă să spună ceva, se întoarse şi căzu pe burtă 
în tubul pilotului. 


Liftul exterior 


În momentul în care o văzu pe Crowe sărind, Anawak se 
îndoi că încercarea avea să se termine cu bine. Se zbătu 
prin aer şi sări mult prea în stânga. Anawak plonjă lateral 
şi înapoi şi deschise braţele sperând că lovitura nu îi va 
arunca pe amândoi în mare. 

Cu toate că era o făptură atât de delicată, îl lovi cu 
puterea unui autobuz în mers. 


Anawak căzu pe spate. Crowe peste el. Alunecau 
împreună pe pantă. O auzea ţipând şi auzea şi propriul său 
țipăt şi încerca din toate puterile să-şi proptească tocurile 
cizmelor în podea, în timp ce capul îi bubuia pe asfalt. Era 
a doua oară pe ziua de azi când făcea cunoştinţă într-un 
mod neplăcut cu liftul exterior, şi Anawak speră din tot 
sufletul să fie ultima dată, oricum ar fi evoluat lucrurile. 

Se opriră chiar la marginea prăpastiei. 

Crowe îl privea cu ochi mari. 

— Te simţi bine? îl întrebă cu voce răguşită. 

— Mai bine ca oricând. 

Se rostogoli de pe el, încercă să se ridice, şi căzu la loc 
cu o strâmbătură. 

— Nu merge, spuse Crowe. 

Anawak sări în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Piciorul. Piciorul drept. 

Anawak îngenunche lângă ea şi îi pipăi glezna. 

— Cred că e rupt, gemu Crowe. 

Anawak se opri. I se părea lui sau vaporul tocmai se mai 
înclinase în faţă? 

Platforma scârţâi de-a lungul şinelor. 

— Pune-ţi braţul în jurul gâtului meu. 

O ajută să se ridice. Putea să sară într-un picior, 
ţinându-se de el. Ajunseră cu greu în interiorul hangarului. 
Abia dacă puteai să-ţi vezi mâna în faţa ochilor. lar 
podeaua era şi mai înclinată. 

Cum să facem să trecem rampa, se gândi Anawak. 
Probabil că acum era foarte abruptă. 

Simţi deodată cum îl apucă furia. 

Erau în Marea Groenlandei. În nordul extrem. El venea 
din nordul extrem. Era inuk. Inuk sută la sută! Se născuse 
în Arctica şi aparţinea acestui loc. Dar în nici un caz nu vor 
muri aici, nici el şi nici Crowe. 

— Să mergem, spuse cu voce tare. Mai avem. 


Deepflighi 3 


Li fugi spre pupitrul de control. Prea mult timp pierdut, 
îşi spuse. Nu ar fi trebuit să mă las atrasă de Johanson în 
disputa asta fără sens. 

Ridică Deepflight-ul şi îl trase peste debarcader până 
ajunse chiar deasupra ei. Văzu imediat cele două locuri 
goale. Spărgătoarele de blindaj erau în suporturile lor, iar 
cele două torpile mai mici fuseseră îndepărtate pentru a 
face loc pentru tuburile cu otravă. Excelent! Deepflight-ul 
era bine înarmat. 

Impinse repede tuburile în locurile speciale şi le blocă. 
Sistemul era bine gândit. De îndată ce tuburile erau 
eliberate, în norul albastru de exemplu, o capsulă 
detonantă avea grijă să expulzeze otrava sub presiune. 
Imprăştierea otrăvii cădea în sarcina apei, iar restul îl 
făceau, involuntar, chiar Yrr. Asta era partea cea mai 
grozavă a planului: moartea programată a celulelor, 
concepută de Rubin. Odată infectat, colectivul se va 
autodistruge într-o minunată reacţie în lanţ. 

Rubin făcuse treabă bună. 

Li verifică pentru ultima dată dacă tuburile erau bine 
fixate, manevră Deepflight-ul înapoi spre ecluză şi îl cobori 
până la suprafaţa apei. Nu mai avea timp să îmbrace 
costumul de neopren. Va trebui să fie atentă. Se repezi în 
jos pe scară, fugi spre barcă şi se căţără pe ea. Deepflight- 
ul se balansa. Privirea îi căzu pe locul pilotului şi îl văzu 
înăuntru pe Johanson, stând nemişcat, cu faţa în jos. 

Idiotul ăsta retardat. De ce n-a putut să pice într-o parte 
şi să cadă în ecluză? Acum mai trebuia să scape şi de 
cadavrul lui. 

Simţi brusc un uşor regret. Îl admirase şi îl plăcuse într- 
un fel! 

Poate că în alte împrejurări... 

Un bubuit scutură vaporul. 

Nu, era prea târziu să mai scape de el. Şi, de fapt, nici 
nu conta. Ambarcaţiunea putea fi manevrată la fel de bine 
şi de pe locul copilotului. Comenzile puteau fi trecute în 
partea cealaltă. Putea scăpa de Johanson şi sub apă. 

Undeva se auzi oţelul pârâind. 


Li se târî repede în tub şi acţionă butonul de închidere a 
cupolelor. Acestea coborâră, închizându-se. Degetele îi 
alunecară peste armătură. Interiorul se umplu de un bâzâit 
slab, se aprinseră luminile şi cele două monitoare mititele. 
Toate sistemele erau pregătite. Deepflight-ul aştepta 
liniştit pe apa neagră-verzuie a Mării Groenlandei, gata să 
se scufunde în adânc prin poarta de trei metri grosime, iar 
Li se simţea cuprinsă de euforie. 

Reuşise! 


Refugiul 


Johanson era la lac. 

Se întindea în faţa lui liniştit şi plin de stele. Cât de mult 
îşi dorise să se mai întoarcă o dată acolo! Privi peisajul 
sufletului său, pătruns de venerație şi fericire. Se simţea 
ciudat, parcă nu avea trup, nu simţea nici frig, nici cald. 
Ceva era altfel decât de obicei. I se părea că el însuşi este 
lacul, căsuţa din spatele lui, pădurea neagră şi tăcută care- 
l înconjura, zgomotele desişului, luna pestriță, totul. El era 
toate astea, şi toate erau în el. 

Tina Lund. 

Ce păcat! li părea atât de rău că nu era şi ea aici. S-ar fi 
bucurat să o vadă savurând atâta linişte, pacea aceea 
adâncă. Dar era moartă. Murise în teribila revoltă a naturii 
împotriva mucegaiului reprezentat de civilizaţia care se 
întindea de-a lungul coastei. Fusese pur şi simplu ştearsă 
de acolo, la fel cum dispăruse tot, în afara acestei imagini 
de pe retina lui. Lacul era pentru totdeauna. Noaptea 
aceasta nu se va termina niciodată. Iar solitudinea sa va fi 
desăvârşită, un nimic binefăcător, plăcerea ultimă a 
egoistului. 

Oare asta îşi dorea? Chiar voia să fie singur? 

Pe de o parte, de ce nu? Solitudinea avea o serie de 
avantaje nepreţuite. Împărţeai cu tine însuţi timpul atât de 
preţios. Iți ascultai propriul glas şi auzeai lucruri 
uimitoare. 

Pe de altă parte, de unde începeai să te simţi singur? 


Brusc, îl cuprinse frica. 

Frica era dureroasă. li pătrundea în piept, lăsându-l fără 
aer. Dintr-odată i se făcu frig. Incepu să tremure. Stelele 
din lac se umflară, transformându-se în luminiţe roşii şi 
verzi, scoțând un zumzăit electric. Întreaga imagine deveni 
strălucitoare, dreptunghiulară, iar el nu mai era lângă lac, 
nu mai era lacul, ci stătea înghesuit într-un tunel, într-o 
ţeavă, un tub. 

Brusc, îşi recăpătă conştiinţa. 

Eşti mort, îşi spuse. 

Nu, nu era mort de tot. Dar simţea că mai avea doar 
câteva secunde. Se afla în interiorul ambarcaţiunii menite 
să ducă otrava în adânc, pentru a pedepsi crima lui Yrr, în 
cazul în care fusese o crimă, printr-una şi mai mare, o 
crimă la adresa lui Yrr şi a omenirii. 

Ce sclipea acolo în faţa lui nu erau stele, ci sistemele de 
pe Deepflight. Erau pornite. Johanson ridică privirea, se 
uită prin cupola de sticlă şi văzu marginea punţii dispărând 
în sus. 

Erau în ecluză. 

Cu un extraordinar efort de voinţă, reuşi să întoarcă 
capul. Pe locul de alături recunoscu profilul frumos al lui 
Li. 

Li. 

Judith Li îl împuşcase. 

Aproape mortal. 

Submarinul se scufunda tot mai mult. Plăcile nituite din 
oţel treceau pe lângă ei. Imediat vor fi afară. Atunci nimeni 
şi nimic nu o va mai putea opri pe Li să arunce în mare 
încărcătura mortală. 

N-avea să permită aşa ceva. 

Il trecură sudorile în timp ce se chinuia să-şi scoată 
mâinile de sub piept şi să întindă degetele. Aproape că-şi 
pierdu cunoştinţa. Acolo erau consolele. Se afla pe locul 
pilotului. Li cuplase comenzile pe partea ei. Manevra 
ambarcaţiunea de pe locul copilotului, dar asta se putea 
schimba. 

O apăsare pe taste, şi controlul era din nou la el. 


Unde era tasta? 

Îl instruise tehniciana-şefă a lui Roscovitz, Ann 
Browning. Fusese foarte meticuloasă, iar el o ascultase cu 
atenţie. Lucrurile de genul acesta îl interesau. Deepflight- 
ul anunţa începutul unei noi ere în tehnica scufundării, şi 
pe Johanson îl interesase întotdeauna viitorul. Stia unde e 
funcţia asta! De asemenea ştia la ce folosesc celelalte 
instrumente şi ce trebuia să faci pentru a obţine efectul 
dorit. Trebuia doar să-şi aducă aminte. 

Adu-ţi aminte. 

Degetele i se târau pe tastatură ca nişte păianjeni 
muribunzi, mânjiţi cu sânge. Cu sângele lui. 

Adu-ţi aminte! 

Acolo. Tasta. Şi lângă ea... 

Nu mai putea face mare lucru. Viaţa îl părăsea, dar îi 
mai rămăsese un ultim rest de putere. Va fi de ajuns. 

Să te mănânce iadul, Li! 


Li 


Judith Li se uita prin cupolă. La câţiva metri în faţa ei se 
ridica peretele de oţel al ecluzei. Se scufunda încet spre 
mare. Încă un metru, poate doi, şi va porni elicele. Apoi 
drept în jos şi lateral. Dacă Independence se scufunda în 
următoarele minute, voia să fie cât mai departe cu putinţă. 

Când va da peste primele colective de Yrr? Un colectiv 
mai mare îi putea face probleme, era conştientă de asta, şi 
nu avea idee nici cât de mari puteau deveni. Poate o 
atacau şi orcile. În ambele cazuri îşi va croi drum cu 
armele. Nu avea nici un motiv de îngrijorare. 

Trebuia să aştepte norul albastru. Momentul ideal 
pentru trimiterea otrăvii era chiar înainte de fuziune. 

Nenorocitele alea de unicelulare o să se mire. 

Ce gând haios! Se puteau mira unicelularele? 

Deodată se miră şi ea. Ceva tocmai se modificase la 
armături. Se stinsese unul din beculeţe, cel care îi arăta 
trecerea comenzii pe partea ei... 

Comanda! 


Pierduse controlul comenzii! Toate comenzile trecuseră 
pe partea pilotului. In schimb, se aprinse un display care 
arăta pe grafic patru torpile, două înguste şi două mai 
mari, spărgătoarele de blindaje. 

Unul din ultimele două era aprins. 

Li gemu îngrozită. Bătu cu pumnii în consolă, să 
recapete controlul asupra ambarcaţiunii, însă comanda nu 
putea fi anulată. Afişajul i se oglindea în albastrul ochilor, 
continuând să numere neîndurător: 00.03... 00.02... 
00.01... 

— Nu! 

00.00 

Chipul îi împietri. 


Torpila 


Spărgătorul de blindaje pe care Johanson îl eliberase 
ţâşni din tubul său. Parcurse prin apă trei metri, după care 
se izbi de peretele de oţel al unei ecluze şi explodă. 

O undă de presiune enormă cuprinse Deepflight-ul. Se 
izbi de peretele posterior. Din ecluză ţâşni o enormă 
fântână arteziană. A doua torpilă pomi în timp ce 
ambarcaţiunea se mai dădea peste cap. Cu un zgomot 
asurzitor sări în aer jumătate din punte. O minge de foc 
mistui Deepflight-ul cu cei doi pasageri ai săi şi cu 
încărcătura otrăvitoare, de parcă n-ar fi existat niciodată. 
Fragmente din submarin se înfipseră în tavan şi în pereţi, 
sfâşiind rezervoarele pentru balast dinspre pupă, care se 
inundară instantaneu, în timp ce prin craterul, care fusese 
odată podeaua unui bazin artificial, pătrundeau mii de tone 
de apă. 

Pupa vasului se lăsă în jos. 

Incepu să se scufunde cu viteză uimitoare. 


Fuga 


Crowe şi Anawak reuşiseră să ajungă până la marginea 
rampei, în momentul în care vaporul fu străbătut de unda 


de şoc a exploziei. 

Zguduitura îi dobori la pământ. Anawak se trezi învârtit 
prin aer, văzu pereţii plini de fum ai tunelului rampei 
rotindu-se în jurul lui, înainte să cadă cu capul în jos în 
hăul întunecat. Crowe se rotea pe lângă el în cădere liberă 
şi dispăru din câmpul lui vizual. Oţelul canelat îl lovi în 
umeri, în spate, în piept şi în bazin zdrelindu-i pielea. Se 
ridică, făcu un salt, fu cuprins de un val de presiune şi 
aruncat, astfel încât timp de câteva secunde Anawak avu 
impresia că este aruncat din nou în sus. În ureche îi 
pătrunse un zgomot indescriptibil, de parcă s-ar fi năruit 
tot vaporul. Işi continuă căderea, descrise un cerc larg 
spre apa spumegândă şi se scufundă. 

Imediat simţi cum este aspirat. Urechile îi vâjâiau. 
Dădea din mâini şi din picioare încercând să reziste, fără 
să aibă idee unde este sus şi unde este jos. Nu indicau 
toate semnele că Independence se va scufunda cu prora 
înainte? Cum de se inunda pupa? 

Puntea. Explodase. 

Johanson! 

Simţi cum îl loveşte ceva peste faţă. Un braţ. Anawak îl 
apucă strâns, îşi luă avânt împingându-se cu picioarele, 
fără să aibă impresia că înaintează, se trezi aruncat într-o 
parte şi tras imediat înapoi, în toate direcţiile odată. Il 
dureau plămânii, de parcă ar fi respirat foc lichid. li veni 
să tuşească şi simţi cum i se face rău de la traseul 
împleticit de sub apă. 

Brusc, capul îi ieşi la suprafaţă. 

Amurgea. 

Crowe apăru lângă el. Continua să o strângă de braţ. 
Crowe se înecă şi tuşi, ţinând ochii închişi, şi ajunse din 
nou sub apă. Anawak o trase afară. Ín jurul lui totul 
spumega şi bolborosea. Îşi lăsă capul pe spate şi văzu că 
era la baza tunelului ce ducea pe rampă. Acolo unde fusese 
cotitura spre laborator şi spre punte se învolbura apa. 

Nivelul apei creştea şi era îngrozitor de rece. Apă 
îngheţată direct din ocean. Costumul lui de neopren îl 
ferea în oarecare măsură de îngheţ, însă Crowe nu purta 


nimic de genul ăsta. 

O să ne înecăm, îşi spuse Anawak. Sau o să îngheţăm. 
Oricum, aici ne găsim sfârşitul. Suntem închişi în burta 
vaporului care se scufundă. Ne vom scufunda cu tot cu 
Independence. 

O să murim. 

O să mor. 

Il cuprinse o frică fără nume. Nu voia să moară. Nu voia 
să se termine totul. Iubea viaţa, o iubea atât de mult, avea 
atât de multe de recuperat. Nu putea muri acum. N-avea 
timp. Altă dată cu plăcere, dar acum nu era bine deloc. 

Frica era insuportabilă. 

Ajunse din nou sub apă. Ceva trecuse pe lângă capul lui. 
Nu era deosebit de tare, dar îl apăsa în jos. Anawak dădu 
din picioare şi se eliberă. leşi la suprafaţă căutând aer, 
văzu ce îl nimerise şi inima îi săltă de bucurie. 

Unul dintre zodiacele de pe punte fusese adus de apă. 
Probabil că unda de şoc a exploziei îl eliberase. Plutea 
învârtindu-se pe apa spumegândă care urca în tunelul 
rampei. O barcă pneumatică intactă, cu motor de bord şi 
cabină pentru ploaie. Făcută pentru opt persoane, în orice 
caz destul de mare pentru două şi plină de echipament 
pentru cazurile de urgenţă. 

— Sam! o strigă. 

Nu o vedea. Doar apă neagră care bolborosea. 

Nu, se gândi, nu merge aşa. Adineauri era lângă mine. 

— Sam! 

Apa continua să urce. Era inundat mai mult de jumătate 
de tunel. Anawak întinse braţele, se ridică pe marginea de 
cauciuc a zodiacului şi privi în jur. Crowe dispăruse. 

— Nu, urlă Anawak. Nu, la naiba! 

Se urcă în barcă. Se legăna puternic cu el. Se târi în 
patru labe pe cealaltă parte şi privi în jos. 

Acolo era! 

Plutea pe lângă barcă, ţinând ochii închişi. Valurile îi 
măturau faţa. Nu o văzuse din cauza bărcii. Mâinile lui 
Crowe se mişcau încet, neajutorate. Anawak se aplecă, o 
prinse de încheieturile mâinilor şi începu să o tragă spre 


el. 

— Sam! îi strigă la ureche. 

Pleoapele îi tresăriră. Apoi tuşi şi scuipă apă. Anawak se 
propti cu picioarele de marginea bărcii şi începu să tragă 
de ea. Braţele îl dureau atât de tare, încât nu credea să 
reuşească, însă voinţa îi dicta ca singura variantă 
acceptabilă aceea de a o salva pe Crowe. 

Nu cumva să te întorci fără ea acasă, părea să-i spună, 
altfel poţi să te arunci chiar acum în apă. 

Trăgea de ea gemând şi scâncind, urlând şi înjurând, şi 
dintr-odată o văzu în barcă. 

Anawak căzu în fund. 

Nu mai avea putere. 

Să nu te dai bătut, îi şoptea vocea interioară. Nu te ajută 
cu nimic faptul că te afli în zodiac. Trebuie să ieşi din 
interiorul vaporului, dacă nu vrei să te scufunzi cu el cu 
tot. 

Zodiacul se învârtea tot mai rapid. Dansa spre hangar, 
pe coloana de apă care se înălța. Peste puţin timp urmau 
să fie măturaţi în sala uriaşă. Anawak se ridică în picioare 
şi căzu imediat înapoi. Ei bine, îşi spuse, atunci ne târâm. 
Se duse în patru labe până la cabina pilotului şi se ridică. 
Privirea îi căzu pe instrumente. Erau aliniate în jurul 
volanului micuţ, aproape ca pe Blue Shark. O imagine 
cunoscută. Se putea descurca. 

Anawak privi în sus. Se îndreptau cu viteză spre 
marginea superioară a rampei. Se ţinu bine şi aşteptă 
momentul potrivit. 

Se treziră brusc afară din tunel. Un val îi scuipă direct în 
hangar, care începea şi el să se umple. 

Anawak porni motorul. 

Nimic. 

Hai odată, îşi spuse în gând. Nu-ţi da aere, rahatule! 
Porneşte odată! 

Tot nimic. 

Porneşte! Afurisitule! Afurisitule! 

Motorul porni pe neaşteptate şi zodiacul o zbughi din 
loc. Anawak căzu pe spate. Reuşi să se prindă de una din 


barele cabinei şi se trase înăuntru. Mâinile se încleştară pe 
volan. Gonea prin hangar, luă o curbă strânsă şi se 
îndreptă cu toată viteza spre ieşirea către platforma de la 
puntea de comandă. 

Acesta se micşora sub ochii lui. 

În timp ce se apropia de ea, ieşirea se micşora tot mai 
mult. Era incredibil cât de repede se umplea puntea. Apa 
pătrundea de jos şi pe lateral, în valuri cenuşii şi brăzdate. 
Din cei opt metri înălţime ai hangarului mai rămăseseră, în 
câteva secunde, doar patru. 

Mai puţin de patru. 

Trei. 

Motorul urlă chinuit. 

Mai puţin de trei. 

Acum! 


Ţâşniră afară ca din puşcă. Acoperişul cabinei se frecă 
tare de marginea de sus a trecerii, apoi zodiacul zbură 
peste creasta unui val, pluti un moment în aer şi căzu cu 
zgomot pe apă. 

Marea era furtunoasă. Monştrii cenuşii se îndreptau 
spre ei. Anawak se încleştă de volan până i se albiră 
degetele. Ţâşni pe următorul munte de apă şi căzu în hăul 
căscat în spatele lui, urcă şi se prăbuşi din nou. Apoi 
reduse viteza. Era mai bine aşa. Acum putu să observe că 
valurile erau înalte, dar nu foarte abrupte. Intoarse 
zodiacul cu o sută optzeci de grade, se lăsă ridicat pe 
coama următorului val uriaş şi privi în larg. 

Imaginea era înfiorătoare. 

Din marea de culoarea ardeziei, insula de pe 
Independence se ridica învăluită în flăcări spre un cer 
sumbru acoperit de nori. Arăta de parcă un vulcan ar fi 
erupt în mijlocul oceanului. Puntea de decolare se afla şi 
ea sub apă, doar ruina arzândă se mai împotrivea, 
încăpăţânată, sorții implacabile. Pusese o distanţă 
considerabilă între ei şi vaporul care se scufunda, însă 
duduitul flăcărilor ajungea până la ei. 

Anawak privea spectacolul ţinându-şi răsuflarea. 


— Forme inteligente de viaţă. Crowe apăru lângă el 
palidă ca moartea, cu buze vineţii şi tremurând din tot 
corpul. Se înfipse în geaca lui, ţinând piciorul rănit într-un 
unghi nefiresc. Nu fac decât necazuri. 

Anawak tăcu. 

Priviră împreună cum se scufunda Independence. 


Partea a cincea 
Contactul 


Căutarea unei inteligenţe străine reprezintă întotdeauna 
căutarea propriei inteligenţe. 


Carl Sagan 


Vise 


Trezeşte-te! 

Sunt trează. _ 

De unde ştii? În jurul tău domneşte un întuneric deplin. 
Te apropii de centrul lumii. Ce vezi? 

Nimic. 

Ce vezi? 

Văd în faţa mea luminile roşii şi verzi ale instrumentelor. 
Afişajele care mă informează despre presiunea interioară 
şi exterioară, provizia de oxigen de pe Deepflight, unghiul 
de înclinare sub care cobor, rezervele de combustibil şi 
viteza. Instrumentele măsoară compoziţia chimică a apei şi 
îmi arată datele într-un tabel.  Senzorii măsoară 
temperatura din exterior şi îmi furnizează cifra. 

Ce mai vezi? 

Văd particule zburând prin apă. Ca o zăpadă în lumina 
reflectoarelor. Substanțe organice care se duc la fund. Apa 
este saturată cu legături organice. Cam tulbure. Nu, foarte 
tulbure. 

Vezi încă prea multe. Nu vrei să vezi totul? 

Totul? 


Weaver reuşise să pună o mie de metri între ea şi 
suprafaţa apei, fără să fie atacată. Nu întâlnise nici orci, 
nici  Yrr.  Deepflight-ul funcţionează ireproşabil. Se 
înşurubează în jos într-o spirală mare, elipsoidală. Din 
când în când în raza de lumină nimeresc câţiva peşti 
micuţi, care dispar cu repeziciune. În jur pluteşte detritus. 
Krill, raci minusculi, nici unul mai mare decât un punct alb 
în conul de lumină al reflectoarelor. Bogăția de particule 
trimite toată lumina înapoi la emiţător. 

De zece minute se holbează în coconul de un cenuşiu 
murdar creat de reflectoarele de pe Deepflight. Intuneric 
luminat artificial. Lumină care nu limpezeşte nimic. Zece 
minute în care a pierdut orice noţiune de sus şi jos. Işi 
controlează instrumentele o dată la câteva secunde, 


primind informaţii pe care privitul pe geam nu le poate 
dezvălui, cât de rapidă este, cât de abrupt urcă, cât timp s- 
a scurs. 

Computerul pe care se poate baza. 

Ştie, bineînţeles, că poartă dialogul cu propria voce. 
Este chintesenţa experienţelor trăite, a lucrurilor învăţate 
şi încercate în viaţa ei, a presimţirilor avute. Ceva din ea 
vorbeşte în acelaşi timp cu ea, ceva a cărui existenţă îi 
fusese ascunsă până în acel moment. Chestia din capul ei 
pune întrebări, prezintă propuneri, o zăpăceşte. 

Ce vezi? 

Văd prea puţin. 

Puțin e chiar exagerat spus. Doar oamenilor le vine 
ideea absurdă să se bazeze pe un anumit simţ, acolo unde 
s-a dovedit că acesta dă greş. Toată stima pentru 
instrumentele tale, dar pentru a înţelege unde duce 
călătoria ta, conul de lumină este în mod clar nepotrivit, 
Karen. Lumina aceasta este un spaţiu strâmt. O închisoare. 
Eliberează-ţi mintea. Vrei să vezi tot? 

Da. 

Atunci stinge reflectoarele. 

Weaver ezită. Oricum avea de gând s-o facă. Este 
necesar, pentru a vedea în întuneric lumina albastră, când 
va fi vremea. Dar când va fi vremea? Observă cu 
surprindere cât de mult s-a cramponat de conurile astea 
caraghioase de lumină. Mult prea mult. Ca de o lanternă 
sub plapumă. Stinge pe rând spoturile puternice, până mai 
rămân aprinse doar luminiţele instrumentelor. Ploaia de 
particule a dispărut. 

O învăluie un întuneric absolut. 


Apele polare sunt albastre. În Pacificul de Nord există 
puţină viaţă care conţine clorofilă, la fel ca în anumite zone 
de jur împrejurul continentului Arctic. Acest albastru aflat 
la câţiva metri sub suprafaţa apei are ceva dintr-un cer. La 
fel cum astronautul dintr-o navă spaţială vede cum verdele 
familiar devine tot mai întunecat cu cât se îndepărtează de 
suprafaţa Pământului, până când în cele din urmă îl 


înconjoară întunericul absolut al universului, aşa se 
scufundă şi ambarcaţiunea în direcţie opusă, spre un 
univers lipsit de lumină plin de secrete, spre un inner 
space. În fond, nu are nici o importanţă dacă urci sau 
cobori. În ambele cazuri, odată cu imaginile familiare 
dispar şi senzațiile familiare sau ceea ce transformă 
senzorialul uman în sentimente, înainte de toate văzul, 
urmat de forţa gravitaţională. Spre deosebire de spaţiul 
cosmic, marea este guvernată de legile gravitaţiei, dar cine 
se află la drum la o mie de metri adâncime în acel 
întuneric absolut, acela trebuie să se încreadă în afişajul 
digital, care îi spune dacă se mişcă în sus sau în jos. Nici 
urechea internă, şi nici privirea aruncată afară nu permit 
astfel de afirmaţii. 

Weaver a trecut la viteza maximă de coborâre. 
Deepflight-ul a traversat scurt acest cer polar aşezat cu 
capul în jos, şi apoi foarte repede s-a întunecat. Când 
batometrul arătă 60 de metri, instrumentele mai măsoară 
doar patru procente din lumina de la suprafaţă, şi aprinde 
reflectoarele, o astronaută care se străduieşte să lumineze 
universul cu o lampă. 

Trezeşte-te, Karen! 


Sunt trează. 

Da, sigur, eşti trează şi superconcentrată, dar eşti în 
visul greşit. Întreaga omenire visează cu ochii deschişi un 
vis despre o lume care nu există. Visăm despre tabele 
taxonomice şi medii ale valorilor statistice, incapabile să 
perceapă natura obiectivă. Ceea ce este contopit şi unit, 
împletit în modul cel mai intim, noi încercăm să desfacem 
şi să transformăm în înşiruire şi suprapunere, iar în vârf ne 
plasăm pe noi înşine. Comunicăm prin simboluri şi 
decupaje pe care le ridicăm la rangul de adevăruri, 
confecţionăm succesiuni şi ierarhii, distorsionăm spaţiul şi 
timpul. Întotdeauna avem pretenţia să vedem ceva ca să îl 
putem înţelege, însă în momentul în care îl facem vizibil, îi 
refuzăm înţelegerea. Omul care vede este orb, Karen. 
Priveşte în întuneric. Cauza primă a vieţii este întunecată. 


Întunericul este ameninţător. 

Fals! Ne lipseşte de coordonatele existenţei noastre 
vizibile. Este atât de rău? Natura este obiectivă şi extrem 
de variată! Sărăceşte abia atunci când o privim prin 
ochelarii prejudecăţii, pentru că o judecăm după cum ne 
place sau nu ne place. Ne privim mereu pe noi înşine în 
pâlpâitul  orbitor. Toate acele reprezentări de pe 
monitoarele computerelor şi televizoarelor noastre arată 
ele lumea reală? Însumarea tuturor impresiilor noastre 
redă ea oare varietatea, câtă vreme trebuie să comunicăm 
folosind prototipuri cum ar fi „pisică” şi „culoarea 
galbenă”? Este, fără îndoială, un lucru remarcabil modul în 
care creierul uman reuşeşte să smulgă bogăției de variante 
asemenea valori medii, un truc grozav pentru a face 
posibilă împărtăşirea imposibilului, dar preţul plătit este 
abstractizarea. În final, obţinem o lume idealizată, în care 
milioane de femei încearcă să arate ca zece manechine, în 
care familiile au unu virgulă doi copii şi în care un chinez 
atinge în medie vârsta de 63 de ani şi o înălţime de 1 
metru 70. Ne obsedează atât de mult norma, încât uităm 
că normalitatea se află în anormal, în deviația de la normă. 
Istoria statisticii este o istorie a erorilor. Ne-a ajutat să 
obţinem o privire de ansamblu, negând însă variaţia. Ne-a 
înstrăinat de lume. 

Şi, în schimb, ne-a apropiat pe unii de alţii. 

Chiar crezi? 

Nu am încercat noi să găsim o cale de comunicare cu 
Yrr? Şi nu-i aşa că am reuşit? Am găsit ca bază 
matematica. : 

Atenţie! Este ceva complet diferit. In calcularea 
teoremei lui Pitagora nu există loc pentru mai multe 
variante. Viteza luminii rămâne mereu viteza luminii. 
Formulele matematice nu pot fi schimbate dacă descriu 
acelaşi spaţiu fizic. Matematica nu permite nici un fel de 
apreciere. Formula matematică nu trăieşte în grotă sau în 
pom, nu poate fi mângâiată şi nici nu îşi arată colții dacă te 
apropii prea tare de ea. Nu există o medie a mai multor 
legi gravitaționale, ci numai o singură lege. E adevărat, am 


comunicat folosind limbajul matematicii, dar asta 
înseamnă oare că ne şi înţelegem reciproc? l-a apropiat 
matematica pe oameni unii de alţii? Felul în care este 
etichetată lumea respectă particularităţile istorice ale 
fiecărei culturi în parte, şi fiecare cerc cultural vede lumea 
altfel. Inuiţii nu au nici măcar un singur cuvânt pentru 
zăpadă, dar au sute de cuvinte pentru diferitele feluri de 
zăpadă. Poporul dani din Noua Guinee nu cunoaşte 
noţiunea de culoare. 

Ce vezi? 

Weaver scrutează întunericul. Barca îşi urmează liniştită 
drumul, înclinată tot la 60 de grade, cu viteza de 12 
noduri. A parcurs deja o mie cinci sute de metri. Izolarea 
fonică a lui Deepflight nu permite să se audă nici măcar un 
geamăt sau un trosnet. Pe locul alăturat se află Rubin. 
Weaver încearcă să se gândească la el cât mai puţin. Este 
ciudat să zboare prin noapte alături cu un mort. 

Un mesager mort, spre care se îndreaptă toate 
speranţele. 

Deodată o lumină. 

Yrr? 

Nu, altceva. Sepii. A nimerit într-un banc întreg. Se 
trezeşte plutind printr-un Las Vegas subacvatic. In noaptea 
eternă din adâncul mării, nici hainele colorate, şi nici 
dansurile nu pot impresiona posibilele partenere. Când 
sunt în căutarea unei însoţitoare, burlacii se dau mari cu 
luminile lor. Rânduri întregi de organe strălucesc cu 
bacterii luminiscente în fotofori, nişte mici buzunare 
transparente care se pot închide şi deschide, o furtună de 
scântei, un țipăt codat din adâncurile mării. În cazul de 
faţă nu pare să fie vorba de seducerea ambarcaţiunii lui 
Weaver. Sunt fulgere de intimidare. Dispari, par a spune, 
şi, când Weaver nu dispare, animalele îşi deschid larg 
fotoforii şi o înconjoară, învăluiţi cu toţii într-o haină de 
lumină ce străluceşte uniform. Printre ele se văd 
organisme mai mici, luminoase, cu miez roşu sau albastru: 
meduzele. 

Apoi se alătură ceva ce Weaver nu vede, dar îi este 


semnalat de sonar. O masă mare şi compactă. Preţ de o 
clipă se gândeşte la un colectiv de Yrr, dar colectivele 
luminează, iar chestia asta de aici este neagră ca marea 
din jur. Are o formă lunguiaţă, viguroasă într-o parte şi tot 
mai suplă în partea opusă. Weaver se îndreaptă exact spre 
ea. Ridică Deepflight-ul puţin mai sus şi alunecă pe 
deasupra fiinţei, şi în acelaşi moment îşi dă seama peste ce 
a trecut în zbor. 

Balenele trebuie să bea apă. O imagine absurdă fiind 
vorba despre vieţuitoare ale mărilor, însă pericolul de a 
muri de sete în ocean este pentru o balenă la fel de mare 
ca pentru un naufragiat. Meduzele sunt formate aproape 
exclusiv din apă, şi anume apă dulce, la fel ca sepiile care 
oferă cantităţi mari din acest lichid vital, de aceea 
caşalotul coboară după sepii şi meduze. Se scufundă pe 
verticală până la o mie, două mii, uneori chiar trei mii de 
metri adâncime şi rămâne acolo mai mult de o oră, după 
care revine pentru zece minute la suprafaţă pentru a 
respira, şi din nou se scufundă. 

Weaver a dat peste un caşalot. Peste un bandit nemişcat 
cu vedere bună. Traversează imperiul întunericului şi al 
vederii pătrunzătoare. Toţi cei de aici de jos văd bine. 


Ce vezi? Ce nu vezi? 

Mergi de-a lungul unei străzi. Observi la oarecare 
depărtare un bărbat care vine spre tine. Ceva mai încolo, o 
femeie îşi scoate cățelul la plimbare. Clic, un instantaneu! 
Descrie câte fiinţe sunt pe stradă şi care este distanţa 
dintre ele. 

Suntem patru. 

Ba nu, suntem mai mulţi. Văd trei păsări în pomi, deci 
suntem şapte. Bărbatul e la optsprezece metri de mine, 
femeia la cincisprezece. Câinele la treisprezece şi 
jumătate, aleargă înaintea ei, în lesă. Păsările se află la o 
înălţime de zece metri, şi între ele este câte o jumătate de 
metru. Nu! În realitate, pe strada asta îşi fac veacul 
miliarde de fiinţe. Doar trei dintre ele sunt oameni. Unul e 
câine. În afara celor trei păsări, prin pomi mai sunt alte 57 


pe care nu le văd. Chiar şi pomii sunt fiinţe, iar în frunzişul 
şi în scoarţa lor trăiesc miliarde de insecte. Penajul 
păsărilor este plin de acarieni, la fel ca porii pielii noastre. 
Câinele reuneşte în blana sa trei duzini de purici, 
paisprezece căpuşe, doi țânțari, iar în intestine şi stomac, 
mii de viermi minusculi. Saliva îi este saturată cu bacterii. 
La fel de populaţi suntem şi noi, iar distanţa dintre toate 
aceste fiinţe este practic zero. În aer plutesc spori, bacterii 
şi virusuri, formează lanţuri organice în care zalele suntem 
noi, ne împletesc pe toţi într-un singur superorganism şi la 
fel se comportă şi în mare. 

Ce eşti tu, Karen Weaver? 

Sunt singura formă de viaţă pe un perimetru larg, dacă 
fac abstracţie de Rubin, care nu mai este o formă de viaţă, 
fiind mort. 


Eşti o particulă. 

O particulă în varietate. Nu semeni pe deplin cu nici un 
alt om, după cum nici o celulă nu seamănă cu alta în toate 
detaliile. Întotdeauna, ceva e diferit. Aşa trebuie să priveşti 
lumea. Ca pe o plajă de asemănări. Nu este consolator să 
te poţi considera particulă dacă, în schimb, ţi se 
recunoaşte unicitatea? 

Eşti o particulă în spaţiu şi timp. 


Batometrul clipeşte. 

Două mii de metri. 

Şaptesprezece minute. Merg de şaptesprezece minute. 

Asta îţi spune ceasul? 

Da. 

Pentru a înţelege lumea, trebuie să descoperi un alt 
timp. Trebuie să-ţi aduci aminte, dar nu poţi s-o faci. De 
două milioane de ani, omul este miop. Homo sapiens şi-a 
petrecut cea mai mare parte a evoluţiei sale cu vânătoarea 
şi adunatul merindelor. Acest lucru i-a modelat creierul în 
forma pe care o are astăzi. Viitorul strămoşilor noştri 
consta doar în evenimentele care urmau să se întâmple 
chiar atunci imediat, tot ce depăşea acel moment 


pierzându-se în ceaţă, la fel ca şi întâmplările de mult 
apuse. Trăiam clipa, interesaţi în primul rând de 
perpetuarea speciei. Marile catastrofe erau uitate sau 
intrau în mitologie. Capacitatea de a uita era un dar al 
evoluţiei, dar în ziua de azi a devenit blestemul nostru. 
Nici acum spiritul nostru nu dispune de un orizont 
temporal care să pătrundă cu mai mult de câţiva ani în 
trecutul sau în viitorul nostru. Câteva generaţii şi trecem 
sub tăcere, ignorăm, uităm. Nu suntem în stare să ţinem 
minte cele întâmplate în trecut şi să învăţăm din cele 
petrecute, şi de aceea suntem incapabili să ne vedem 
viitorul. Oamenii nu sunt făcuţi să vadă întregul şi locul 
ocupat de ei în acest întreg. Nu împărtăşim memoria lumii. 

Aiurea! Lumea nu are amintiri. Oamenii îşi amintesc, nu 
lumea. Chestia asta cu memoria lumii este o prostie 
ezoterică. 

Crezi? Yrr îşi amintesc totul. Ei sunt memoria. 

Weaver se simte ameţită. 

Verifică aprovizionarea cu oxigen. În capul ei, gândurile 
încep să facă tumbe. Scufundarea asta pare să se 
transforme într-o excursie halucinantă. În întunericul Mării 
Groenlandei, gândurile îi fug în toate părţile. 

Unde sunt Yrr? 

Aici. 

Unde anume? 

Ai să îi vezi. 


Eşti o particulă în timp. 

Te  scufunzi prin întunericul tăcut, laolaltă cu 
nenumărate fiinţe aidoma ţie, o particulă de apă rece şi 
sărată, obosită şi îngreunată după călătoria care i-a 
absorbit toată căldura, călătorie care a adus-o de la tropice 
până aici sus, în această regiune neospitalieră, până vă 
veţi aduna în bazinul oceanic al Groenlandei şi Norvegiei, 
într-o piscină uriaşă plină de apă grea şi rece ca gheaţa. 
De acolo treci peste lanţul muntos subacvatic dintre 
Groenlanda, Islanda şi Scoţia, ajungând în bazinul atlantic. 
Drumul nesfârşit duce în abis, peste grămezi de lavă şi 


depuneri de sediment. Sunteţi un curent uriaş, tu şi cu 
ceilalţi, iar lângă Terra Nova primiţi întăriri de la masele 
de apă din Marea Labradorului care nu sunt la fel de dense 
şi de reci. In dreptul Bermudelor, O.Z.N.-urile rotunde se 
apropie traversând oceanul dinspre Mediterană, vârtejuri 
de apă caldă extrem de sărată, care vin în zbor din 
strâmtoarea Gibraltar pentru a se întâlni cu voi. 
Mediterana, Labradorul, Groenlanda, toate aceste mase de 
apă se amestecă şi plecaţi mai departe spre sud, în 
adâncul mării. 

Devii martor la naşterea Pământului. 

Drumul tău duce de-a lungul lanţului muntos de sub 
Atlantic, una din acele creste care străbat toate oceanele. 
Împreună sunt mari cât toate continentele, iar înşiruite 
ating 60 000 de kilometri lungime, încoronate de rânduri 
întregi de vulcani activi şi stinşi. Crestele muntoase se 
înalţă la 3 000 de metri deasupra fundului mării, mai au 
peste ele aproape încă tot atâta apă şi despică pământul. 
Acolo unde li se sprijină axa, magma din camerele 
subterane pătrunde la suprafaţă, însă, în loc să se evapore 
exploziv, roca fluidă izvorăşte leneşă sub presiunea 
oceanului rece. Se insinuează printre flancurile crestelor 
oceanice şi le împinge la o parte cu încăpăţânarea copiilor 
graşi şi impertinenţi, un fund al mării nou-născut, care mai 
trebuie încă să-şi găsească forma. Coastele se desfac 
infinit de încet. Acolo unde lava desenează meandre roşii 
strălucitoare în întunericul oceanului, Pământul este 
fierbinte. Cutremurele de pământ scutură hăul din care 
curge lava, precum şi regiunea de ambele părţi ale crestei. 
Mai departe spre exterior, coastele se răcesc. Rocile mai 
vechi formează acolo o topografie care devine tot mai 
veche, mai rece şi mai densă cu cât te depărtezi mai tare 
de creastă, până când pământul vechi, rece şi greu cade în 
nesfârşitele abisuri, câmpiile oceanice care se întind pe 
fundul mărilor, presărate cu munţi şi acoperite cu straturi 
de sediment afânat, benzi transportoare ale unor epoci 
trecute, îndreptându-se la vest spre America şi la est spre 
Europa şi Africa, până când într-o zi se vor împinge sub 


masele de uscat, pentru a se scufunda adânc în scoarţa 
terestră şi a se topi în cuptoarele astenosferei care, peste 
câteva milioane de ani, o va trimite înapoi în râpele 
crestelor oceanice, sub formă de magmă incandescentă. 

Un circuit uimitor! Fundul mării călătoreşte neobosit în 
jurul Pământului, despicat de presiunea din interior şi tras 
de greutatea plăcilor de la fund care se ridică spre 
suprafaţă. O continuă apăsare, smucire şi zgâlţâire, dureri 
ale facerii geolitice şi ceremonii de înmormântare care dau 
formă chipului Pământului. Africa se va uni cu Europa. Se 
vor reuni! Continentele se deplasează. Nu se mişcă însă ca 
nişte spărgătoare de gheaţă prin crusta casantă, ci se lasă 
purtate pasiv, de când Rodinia, continentul prim şi 
originar, a fost rupt în epoca precambriană. Nu se 
întâmplă nimic altceva, doar bucăţile tind să se îndrepte 
unele spre altele, îmbinându-se pentru a forma Gondwana 
şi Pangea, pentru a fi despărțite din nou, o familie risipită 
cu o amintire veche de 165 de milioane de ani despre 
ultima masă de pământ unitară cu un singur ocean în jur, 
legată de viteza de curgere a rocii vâscoase şi condamnată 
să umble pe o sferă, căutându-se. 

Eşti o particulă. i 

Din toate astea, tu apuci doar o suflare. In timp ce 
fundul Atlanticului s-a deplasat cu cinci centimetri, tu ai 
călătorit deja un an întreg. In călătoria asta vezi viață 
lipsită de soare. Lava se răceşte rapid, formând crăpături 
şi falii. În pământul nou şi poros pătrunde apa mării. Curge 
în jos pe kilometri întregi, până deasupra camerelor de 
magmă din interiorul Pământului, se întoarce înapoi în sus, 
saturată de căldura dătătoare de viaţă şi de minerale, 
neagră ca smoala de la sulfide şi ţâşneşte din formațiunile 
înalte cât casa, de forma unor coşuri de fum, fierbinte fără 
să fiarbă. La această adâncime apa de 350 de grade nu 
fierbe, se mulţumeşte să curgă şi să împartă bogăţia de 
substanţe nutritive în imediata sa vecinătate, o ofertă de o 
sută de ori mai mare decât în apele înconjurătoare. În 
timpul călătoriei tale în universul necunoscut, ai atins 
avanpostul comunităţilor de viaţă străine, care nu au 


nevoie de lumina soarelui. În jurul acestor fumegători 
negri trăiesc viermi lungi de câţiva metri, scoici cât braţul, 
cete întregi de raci albi şi orbi, peşti şi, înainte de toate, 
bacterii. Sunt fiinţe care se autoalimentează, la fel ca 
plantele verzi care se hrănesc într-o anumită măsură cu 
lumina solară, de care se credea că depinde orice formă de 
viaţă. Dar aceste bacterii nu au nevoie de soare. Oxidează 
hidrogen sulfurat. Izvorul vieţii lor îl reprezintă miezul 
Pământului. Bacteriile acoperă pe suprafeţe extinse fundul 
mării pe care trăiesc comunităţile în jurul coşurilor 
fumegânde şi trăiesc în simbioză cu viermii, cu scoicile şi 
cu unii dintre raci, iar alţi raci şi peşti trăiesc la rândul lor 
de pe urma scoicilor şi viermilor, fără să le fie necesară 
nici măcar o singură rază de soare. 

Poate că cele mai vechi forme de viaţă ale planetei nu s- 
au născut la suprafaţă, Karen, ci aici, în oceanul întunecat, 
şi ceea ce vezi tu acum este adevărata grădină a Edenului. 
Cu siguranţă, Yrr este cea mai veche din cele două rase, 
din care una a moştenit uscatul, pierzând în schimb 
leagănul vieţii. 

Imaginează-ţi că Yrr este rasa dorită. 

Cea dumnezeiască. 


Verificarea sistemelor. 

Weaver îşi cheamă înapoi gândurile transformate în 
particule, care tocmai au trecut de Africa. Trebuie să se 
constrângă să fie atentă la monitoare. Ar putea fi de o sută 
de ani pe drum. Afară se văd la oarecare depărtare lumini 
fantomatice, dar nu sunt Yrr, ci bancuri de mici creveţi 
luminoşi. Nu se vede foarte bine. Ar putea fi sepii mici sau 
ceva complet diferit. 

Două mii cinci sute de metri. 

Mai sunt vreo mie până la fund. În jurul ei nu ar fi 
trebuit să fie decât apă, însă sonarul începe brusc să 
clicuie frenetic. O atenționează că se apropie de ceva 
masiv. Trebuie să fie ceva de dimensiuni uriaşe, şi de fapt 
acel ceva se apropie de ea. O suprafaţă compactă care se 
apropie de sus, direct spre ea. Wever simte cum teama 


latentă care o încerca se transformă în panică. Face o 
curbă de 180 de grade, în timp ce obiectul imens se 
apropie tot mai mult. Microfoanele de exterior transmit în 
Deepflight un zgomot surd, nepământesc, care devine tot 
mai puternic, ca nişte urlete şi gemete groteşti. Weaver 
este tentată să o ia la goană, însă curiozitatea este mai 
puternică. A pus destul spaţiu între ea şi acel ceva 
necunoscut, şi se pare că fiinţa nu o urmăreşte pe ea. 

Dacă este o fiinţă. 

Mai ia o curbă şi se îndreaptă cu viteză redusă direct 
spre locul acela. Se află acum la nivelul ei, foarte aproape. 
Deepflight-ul tremură cuprins de turbulente. 

Turbulenţe? 

Ce poate fi atât de mare? O balenă? Dar chestia asta de 
aici are dimensiunea a zece balene. Sau o sută. Sau chiar 
mai multe. 

Weaver porneşte reflectoarele. 

În acelaşi moment îşi dă seama că s-a apropiat mai mult 
decât intenţionase. Începe la marginea conului de lumină. 
Timp de o clipă Weaver este derutată complet, nefiind în 
stare să stabilească natura şi proveniența suprafeţei 
netede care trece pe lângă ea, până când vede deodată 
ceva strălucind în lumina reflectoarelor. Sunt nişte linii 
lungi, drepte şi curbate, care lui Weaver i se par familiare 
într-un mod îngrozitor: 

USS Inde... 

Şocul o face să tipe. 

Ţipătul ei răsună complet lipsit de ecou, amintindu-i că 
este închisă în tubul ei. Şi cât este de singură. Se simte şi 
mai singură acum, văzând cum se scufundă vaporul pe 
lângă ea şi gândurile îi fug către Anawak, Johanson, 
Crowe, Shankar, toţi ceilalţi. 

Leon! 

Continuă să privească înspăimântată. 

Marginea punţii de decolare se iveşte scurt şi dispare. 
Restul rămâne ascuns în întuneric. Se mai văd doar bule 
de aer dansând nebunește. 

După care efectul de absorbţie cuprinde Deepflight-ul şi 


îl trage în jos. 

Nu! 

Weaver se luptă din răsputeri să stabilizeze 
ambarcaţiunea. Uite ce-i face curiozitatea! De ce nu a 
putut aştepta la distanța care se cuvenea? Sistemele îi 
indică tot felul de nereguli. Weaver încearcă să îndrepte 
nava în sus. Submarinul se luptă şi se clatină, o urmează 
pe Independence în mormânt, apoi în sfârşit îşi 
demonstrează întreaga genialitate, scapă şi ţâşneşte în 
sus. 

În secunda următoare, pare să nu se fi întâmplat nimic. 

Weaver îşi aude inima bătând. li vâjâie în urechi. 
Sângele îi pulsează în cap ca un piston. Stinge 
reflectoarele, apleacă cu grijă Deepflight-ul în jos şi îşi 
continuă zborul spre străfundurile Bazinului Groenlandei. 


După un timp, poate câteva minute sau câteva ore, 
începe să plângă. Totul iese la suprafaţă. Plânge în hohote. 
Ce înseamnă asta? Ştia că se va scufunda Independence, o 
ştiau cu toţii, dar atât de repede? 

Ba da, ştiam şi asta. 

Insă nu ştie dacă mai trăieşte Leon. Şi ce s-a întâmplat 
cu Sigur. 

Se simte îngrozitor de singură. 

Vreau înapoi. 

Vreau înapoi! 

— Vreau înapoi! 

Scăldată în lacrimi, cu buzele tremurânde, începe să se 
îndoiască de sensul misiunii ei. Nu a dat cu ochii de Yrr, cu 
toate că e tot mai aproape de fundul mării. Verifică 
instrumentele. Computerul o linişteşte. li arată că a trecut 
aproape jumătate de oră de când a plecat şi că a atins 2 
700 de metri adâncime. 

Jumătate de oră. Cât trebuie să mai reziste aici jos? 

Vrei să vezi tot? 

Ce? 

Vrei să vezi tot, particulă mică? 

Weaver ridică nasul. Se aude un fornăit puternic, foarte 


pământesc în negura ţării imaginaţiei. 

— Tati? întreabă printre lacrimi. 

Fii calmă! Linişteşte-te! 

O particulă nu întreabă cât de mult durează ceva. Pur şi 
simplu se mişcă sau stă pe loc. Implineşte ritmul creaţiei, 
un servitor ascultător al întregului. Veşnicele întrebări 
despre cât durează ceva sunt proprii numai oamenilor, 
lupta asta continuă împotriva propriei naturi, împărţirea 
timpului de trăit. Pe Yrr nu îi interesează timpul. Poartă în 
genomul lor începutul vieţii celulare, când, acum 200 de 
milioane de ani, blocurile de stânci oceanice erau unite cu 
masa continentală care formează America de Nord actuală; 
când Groenlanda a început să se îndepărteze de Europa 
acum 65 de milioane de ani; când s-a format topografia 
Atlanticului în urmă cu 36 de milioane de ani, când Spania 
era încă tare departe de Africa; când pragurile subacvatice 
au coborât atât de mult, încât acum 20 de milioane de ani 
Oceanul Arctic a ajuns în sfârşit să comunice cu cel 
Atlantic, permiţându-ţi şi ţie, particulă, să faci o astfel de 
călătorie, care a început aici în Bazinul Groenlandei şi care 
te va duce mai departe, pe lângă Africa spre sud, spre 
Antarctica. 

Eşti pe drum spre curentul circumpolar, staţia de triaj a 
curenților marini, spre circuitul etern. 

De la frig la frig. 


Cu toate că eşti doar o particulă, faci parte dintr-un 
întreg care corespunde cantităţii de apă a unei duzini de 
fluvii uriaşe. Curgeţi peste fundul mării, traversaţi 
ecuatorul şi ajungeţi în Bazinul Atlanticului de Sud, până 
în vârful cel mai de jos al Americii de Sud. Până aici, aţi 
avut un curs uniform şi liniştit. Insă dincolo de Capul Horn 
nimeriţi în turbulenţe furtunoase. Sărind şi clătinându-te, 
eşti atrasă în ceva ce seamănă cu circulaţia din jurul acelui 
Arc de Triomphe la ora prânzului, doar că la o scară mult 
mai mare. Curentul circumpolar se mişcă de la vest la est 
în jurul continentului alb, o manevră la care participă toate 
mările. Curentul circular nu se opreşte, nu se izbeşte 


niciodată de uscat. Îşi fugăreşte la nesfârşit propria coadă. 
Duce cu sine apa sutelor şi miilor de fluvii, absoarbe toate 
apele lumii, le sfâşie şi le amestecă, le şterge proveniența 
şi identitatea. Chiar înaintea Atlanticului te ridică la 
suprafaţă, în frigul pătrunzător. Pluteşti la suprafaţă 
alături de valurile înspumate şi apoi te scufunzi încet, 
pentru a deveni o parte a marelui carusel circumpolar. 

Te duce cât te duce şi apoi te scuipă afară. 

Porneşti din nou către nord, la 800 de metri adâncime. 
Toate mările se hrănesc din curentul arctic circular. O 
parte din apă ajunge înapoi în mezaninul Atlanticului, alta 
în Oceanul Indian şi cea mai mare parte în Pacific, unde 
ajungi şi tu. Lipit de flancul vestic al Americii de Sud, curgi 
până la ecuator, unde alizeele despart apele şi unde 
căldura tropicală te încălzeşte. Te ridici la suprafaţă şi eşti 
tras spre vest, înspre mijlocul haosului indonezian: insule 
şi insulițe, curenţi, vârtejuri, hăuri şi vâltori, pare imposibil 
să treci pe acolo. Pluteşti spre sud pe lângă Filipine şi prin 
Strâmtoarea Makassar dintre Borneo şi Sulawesi. Te-ai 
putea înghesui prin Strâmtoarea Lombok, dar există 
strâmtoarea aceea la est de Timor, o rută ocolită, dar mai 
bună, prin care ajungi în sfârşit la Oceanul Indian. 

Acum spre Africa. 

Adâncurile calde ale Mării Arabiei te saturează cu sare. 
Călătoreşti spre sud de-a lungul Mozambicului, de data 
aceasta dusă de curentul Agulhas. Zbori tot mai repede, 
bucuroasă să ajungi în oceanul din care provii, te arunci în 
marea aventură care a curmat viaţa atâtor marinari, Capul 
Bunei Speranţe, şi eşti aruncată înapoi. Prea mulţi curenţi 
se întâlnesc aici. Arcticul Place de l'Etoile, cu circulaţia lui 
ca de vineri seara, se află mult prea aproape. Oricât te-ai 
strădui, nu prea poţi înainta. În cele din urmă, te desprinzi 
împreună cu alţii din curentul principal într-un vârtej şi 
pluteşti în sfârşit pe Atlanticul de Sud. Laolaltă cu alte 
particule de felul tău te laşi dusă de curentul ecuatorial 
spre vest, treceţi în vârtejuri uriaşe pe lângă Brazilia şi 
Venezuela până în Florida şi vă treziţi despărțiți. 

Ai ajuns în Caraibe, bazinul din care se naşte 


Golfstreamul. Încărcată cu soarele tropical, îţi începi 
ascensiunea spre Terra Nova şi mai departe spre Islanda, 
pluteşti mândră la suprafaţa apei şi împarţi cu 
generozitate din căldura acumulată, de parcă ai avea 
rezerve nesfârşite. Pe nesimţite începi să te răceşti, iar apa 
evaporată a Atlanticului de Nord îţi lasă în urmă o 
cantitate de sare care devine tot mai grea, şi brusc te 
trezeşti din nou deasupra Bazinului Groenlandei, punctul 
de plecare al călătoriei tale. 

Ai făcut o mie de ani pe drum. 

Particulele de apă urmează acest drum de peste trei 
milioane de ani, de când istmul Panama a despărţit 
Pacificul de Atlantic. Încă de atunci doar o alunecare a 
continentelor ar fi putut modifica circulaţia termohalină. 
Dar omul a stricat echilibrul climei. Şi în timp ce se discută 
aprins dacă această încălzire va provoca topirea calotelor 
polare şi implicit oprirea Golfstreamului sau nu, curentul a 
fost oprit de Yrr. Şi aşa particulele nu mai pot călători, 
Europa nu mai primeşte căldură, viitorul autoproclamatei 
rase dumnezeieşti se află în balanţă. Pentru că, spre 
deosebire de oameni, care nu îşi dau seama de urmările 
propriilor acţiuni şi care nu îşi amintesc viitorul, lipsindu- 
le memoria genetică, înţelegerea despre cum începutul se 
transformă în sfârşit şi sfârşitul în viitor în concordanţă cu 
legile creaţiei, Yrr ştiu foarte bine ce se va întâmpla atunci 
când circulaţia apei se opreşte. 


O mie de ani, micuță particulă. Peste zece generaţii 
umane, iar tu ai făcut o dată înconjurul lumii. 

O mie de astfel de călătorii, şi fundul mării s-a înnoit 
complet. 

O sută de astfel de călătorii şi mările au dispărut, 
continentele s-au destrămat, în timp ce altele s-au alipit, s- 
au format noi oceane, faţa lumii s-a schimbat. 

O secundă din călătoria ta, micuță particulă, iar viaţa 
simplă apare şi dispare. Câteva nanosecunde, şi particulele 
elementare îşi schimbă locul. Reacţiile chimice au loc într- 
un timp şi mai scurt. 


Şi undeva, între toate acestea, se află omul. 

Deasupra tuturor, Yrr. 

Oceanul care a dobândit conştiinţă de sine. 

Ai călătorit în jurul lumii, aşa cum este şi aşa cum a fost, 
ca parte a marelui circuit fără început şi fără sfârşit, ce 
cunoaşte doar variaţia şi reîntoarcerea. Încă de la naştere, 
această planetă trece printr-o continuă schimbare. Toate 
fiinţele formează o unică țesătură care acoperă pământul, 
fiind indisolubil legate între ele prin relaţiile de hrană. 
Simplul alternează cu complexul, multe forme de viaţă au 
dispărut pentru totdeauna, altele se nasc, unele au existat 
mereu şi vor popula Pământul până când el se va prăbuşi 
în Soare. 

Şi undeva între toate acestea, omul. 

Undeva în toate, Yrr. 

Ce vezi? 


Ce vezi? 

Weaver se simte incredibil de obosită, de parcă ar fi pe 
drum de ani întregi. O particulă mică şi obosită, singură şi 
tristă. 

— Mama? Tata? 

Trebuie să se forţeze să privească afişajele electronice. 

Presiune internă, în regulă. Oxigen, în regulă. 

Unghiul de înclinare: zero. 

Zero? 

Deepflight-ul stă pe orizontală. Weaver tresare. Dintr- 
odată e trează de-a binelea. Şi indicatorul pentru viteza de 
coborâre indică zero. 

Adâncimea: 3 466 metri. 

În jur, întuneric. 

Submarinul s-a oprit. Stă pe pământ. A atins fundul 
Bazinului Groenlandei. 

Abia dacă îndrăzneşte să se uite la ceas, de teamă să nu 
vadă ceva îngrozitor. Că e pe drum de ore întregi, că nu va 
mai avea destul oxigen ca să se întoarcă la suprafaţă sau 
tot aşa. Însă afişajul digital o anunţă clipind liniştit că 
începuse coborârea în urmă cu 35 de minute. Nu fusese 


absentă cu adevărat. Doar aterizarea nu şi-o aminteşte, 
însă probabil că a făcut totul corect. Elicele sunt oprite, iar 
sistemele - active. Ar putea urca imediat înapoi. 

Şi deodată începe. 


Colectivul 


Prima dată a crezut că o înşală simţurile. Un licăr 
albastru, slab şi la oarecare depărtare. Apariţia se 
învolburează şi se stinge apoi, ca un praf de un albastru 
profund, suflat de pe o palmă supradimensionată. 

O nouă licărire, de data asta mai aproape şi pe suprafaţă 
mai mare. Se întinde ca o boltă deasupra ambarcaţiunii, 
astfel încât Weaver trebuie să privească în sus. Ceea ce 
vede îi aminteşte de un nor cosmic. Este imposibil de spus 
cât de departe şi cât de mare este norul, însă îi dă senzaţia 
că nu ar fi ajuns pe fundul mării, ci la marginea unei 
galaxii îndepărtate. 

Apoi albastrul se estompează. Timp de o secundă are 
impresia că se disipează, pentru ca imediat după aceea să 
îşi dea seama că simţurile o înşelaseră, căci norul se 
contopeşte de fapt cu altul mai mare, care se lasă încet 
peste barcă. 

Brusc îşi dă seama că nu este o idee bună să rămână pe 
fundul mării dacă vrea să scape de Rubin. 

Acum este momentul. Acum sau niciodată. 

Weaver întoarce aripile laterale şi porneşte elicele. 
Deepflight-ul înaintează puţin pe jos, răscoleşte sedimentul 
şi se înalţă. Se aprind fulgere pe orizonturile nesfârşite şi 
întunecate, şi Weaver îşi dă seama că fuziunea a început. 

Colectivul este uriaş. 

Licărul albăstrui se apropie din toate părţile. Depflight- 
ul pluteşte în mijlocul norului care se contopeşte. Weaver 
ştie că masa gelatinoasă se poate contracta formând un 
tesut extrem de rezistent şi preferă să nu se gândească ce 
se poate întâmpla cu ambarcaţiunea ei, dacă muşchiul de 
unicelulare se închide peste ea. Prin faţa ochilor îi trece 
imaginea unui pumn care sparge un ou crud. 


Se află la vreo zece metri deasupra solului. 

Ar trebui să ajungă. 

Acum. 

O scurtă mişcare din deget, care hotărăşte totul. E 
suficientă doar o secundă de neatenţie, să tremure de 
nervozitate sau de frică, e destul să deschidă cupola 
greşită şi ar muri instantaneu. La o adâncime de 2500 de 
metri domneşte o presiune de 385 de atmosfere. Nu îţi 
modifici neapărat aspectul exterior, dar viaţa ţi-o pierzi în 
mod sigur. 

Dar Weaver deschide cupola care trebuie. 

Lângă ea, tubul copilotului se pune pe verticală. Aerul 
ţâşneşte din el ca o explozie, trăgând cu el trupul lui 
Rubin. Weaver îşi accelerează avionul subacvatic, care 
abia dacă poate fi manevrat cu tubul deschis şi îl lasă să se 
prăbuşească brusc, catapultându-l astfel definitiv pe Rubin 
afară. Acesta rămâne să plutească precum o siluetă neagră 
pe fundalul alb-albastru al furtunii care se apropie. Mediul 
de viaţă străin îi striveşte țesuturile şi organele, îi 
zdrobeşte craniul, îi frânge oasele sub presiunea propriei 
musculaturii şi îi scoate afară lichidul corporal. 

Totul este luminat. 

Corpul lui Rubin este înşfăcat de gelatină pe când se află 
încă în plină răsucire şi apăsat de submarin. Din cealaltă 
parte organismul se apropie, de peste tot odată, de sus şi 
de jos. Se lipeşte de Rubin şi de submarin, devine tot mai 
compact, iar Weaver ţipă în spaima morții... 

Submarinul este liber. 

Retragerea le-a fost aproape la fel de rapidă ca şi 
venirea. Dacă ar exista vreo noţiune care să poată descrie 
comportamentul lui Yrr din acest moment, s-ar spune că 
este profund îngrozit. 

Weaver se aude scâncind. 

În jurul ei, marea a rămas albastră. Lumini spălăcite se 
fugăresc în uriaşa masă de gelatină care înconjoară 
submarinul ca un zid închis, nesfârşit de înalt. Weaver 
întoarce capul şi priveşte chipul distrus al lui Rubin, slab 
luminat de instrumentele consolei. Organismul l-a presat 


lateral de cupola tubului lui Weaver şi acum se holbează în 
interior doar orbitele goale. Globii oculari i-au ieşit sub 
presiunea hidrostatică. Din orbite i se scurge un lichid 
negru, apoi cadavrul se desprinde încet şi cade înapoi în 
noapte. Din nou este doar o simplă umbră pe fundalul 
luminat, cu mişcări ciudate de plutire, de parcă ar executa 
un dans neajutorat, nesfârşit de lung în cinstea zeităților 
păgâne. 

Weaver, agitată, se sileşte să se liniştească. În alte 
împrejurări i s-ar fi făcut rău de mult, dar acum nu are 
timp de sensibilităţi. 

Inelul se retrage în continuare şi se umflă la margini. De 
jos înaintează întunericul. Valurile străbat poalele 
organismului. Se încreţeşte peste tot înaintând tot mai sus, 
iar cadavrul biologului se contopeşte cu întunericul. În 
acelaşi timp, de sus coboară tentacule suple, ascuţite la 
capăt, lungi ca lianele junglei. Înaintează cu mişcări 
coordonate şi precise, îl găsesc pe Rubin şi încep să îl 
pipăie. Weaver nu poate vedea corpul, însă acesta este 
indicat de sonar, iar mişcările prudente, ca de pipăit, ale 
antenelor lasă să se deducă silueta unui trup uman. 

Din vârfurile tentaculelor cresc antene mai subţiri şi mai 
fine, care se ocupă intens cu diversele părţi din trupul lui 
Rubin, înainte de a trece mai departe. Între timp se opresc 
sau se ramifică. Uneori se suprapun, de parcă s-ar întâlni 
pentru o convorbire mută. Spre deosebire de tot ce a văzut 
până acum din Yrr, antenele emană o lumină albă cu 
nuanţe. Totul dă impresia unei coregrafii, ca un balet mut, 
iar Weaver începe să audă din depărtare muzica din 
copilăria ei: La plus que lente de Debussy, valsul acela mai 
mult decât lent, piesa preferată a tatălui său. Weaver este 
uimită şi încântată, şi uită de frică. Bineînţeles că aici jos 
nu cântă nimeni La plus que lente, dar s-ar potrivi pentru 
că acest joc de recunoaştere este de o frumuseţe 
paralizantă, şi în acest moment nu poate recunoaşte nimic 
altceva decât... 

Frumuseţe. 

Şi-a regăsit părinţii în mijlocul acestei frumuseți. 


Weaver îşi lasă capul pe spate. 

Deasupra ei se bolteşte un clopot albastru, strălucitor, 
de dimensiuni gigantice, înalt ca o cupolă a cerului. 

Weaver nu venerează nici un Dumnezeu, dar trebuie să- 
şi readucă în memorie acest lucru, pentru a nu începe să 
murmure rugăciuni. În minte îi vin cuvintele lui Crowe 
care vorbea despre extratereştri mult prea tereştri, despre 
perspectiva mult prea centrată pe uman în reprezentarea 
celorlalţi, în condiţiile în care ar fi de dorit să lăsăm loc 
unor viziuni mai îndrăzneţe. Poate că Sam ar critica tocmai 
puritatea acestei lumini, dorindu-şi o iluminare de un 
simbolism mai discret decât tocmai albul sfinţeniei. Însă ce 
vede acum nu se compară cu nimic. Este alb numai pentru 
că bioluminiscenţa produce adesea lumină albă, de 
asemenea şi albastră, verde sau roşie. Nu se manifestă nici 
o divinitate aici, este doar manifestarea unicelularelor 
luminiscente vii. Şi în afară de asta, ce zeitate apropiată 
omului s-ar manifesta prin tentacule? 

Ceea ce aproape că îi fură minţile lui Weaver este 
înţelegerea faptului că în disputa dacă unicelularele sunt 
inteligente sau nu, nu mai există cale de întoarcere. 
Intrebarea dacă din autoorganizarea acestor celule se 
poate trage concluzia că este vorba de viaţă conştientă sau 
doar de o formă nebănuit de dezvoltată de mimetism este 
cea care se impune. Yrr plusaseră chiar pentru a-şi asigura 
un loc în galeria de groază a istoriei, pătrunzând pe 
Independence unduindu-şi tentaculele, asemenea unor 
monştri gelatinoşi, pe lângă care marţienii lui Wells par 
nişte copii. Toate astea îşi pierd orice importanţă în faţa 
acestui spectacol fantastic şi exotic. Cele văzute de Weaver 
în aceste momente nu mai au nevoie de nici o altă dovadă 
pentru a afirma existenţa unei inteligenţe indiscutabile, în 
mod definitiv inumană. 

Privirea i se pierde în bolta albastră ajungând până la 
punctul maxim, de unde ceva coboară încet, o formaţiune 
din care ies tentaculele. Este aproape rotundă şi mare cât 
o lună. Pe sub suprafaţa albă se văd ţâşnind umbre cenuşii. 
Pentru câteva fracțiuni de secundă iau naştere desene 


complicate, nuanţe de alb pe alb, licăriri simetrice, rânduri 
pulsânde de linii şi puncte, coduri criptice, o sărbătoare 
pentru orice semiotician. Lui Weaver, fiinţa îi face impresia 
unui computer viu, în şi pe care au loc procese deo 
complexitate colosală. Poate să o vadă cum gândeşte, şi 
atunci pricepe că această fiinţă gândeşte pentru tot ce este 
în jur, pentru toată masa uriaşă, firmamentul albastru, şi 
brusc devine conştientă de ce are în faţa ei. 
A găsit regina. 


Regina intră în contact. 

Weaver abia dacă mai îndrăzneşte să respire. Presiunea 
de câteva tone a comprimat lichidele din Rubin, 
determinându-le în acelaşi timp să îi părăsească trupul 
distrus şi să se împrăştie în apă. Din toate locurile în care 
i-au injectat soluţia ies feromoni concentrați, la care Yrr au 
reacţionat instinctiv. Fuziunea a fost scurtă şi s-a terminat 
cu atât mai repede. Weaver nu ştie încă dacă planul ei va 
da roade. Însă dacă are dreptate, atunci experienţa asta 
trebuie să fi aruncat colectivul într-o confuzie babilonică, 
doar cu diferenţa că, în Babilon, toţi se cunoşteau între ei, 
însă nu se mai înțelegeau, în timp ce colectivul înţelege, 
fără a recunoaşte. Până în acest moment, mesajul prin 
feromoni nu a mai fost emis sau înţeles decât de Yrr. 
Colectivul nu îl recunoaşte pe Rubin. În mod clar el este 
duşmanul, a cărui distrugere a fost decisă, însă duşmanul 
spune: să ne contopim. 

Rubin spune: Eu sunt Yrr. 

Ce se petrece oare în regină? Va înţelege şmecheria? Îşi 
dă seama că Rubin nu este un colectiv de Yrr, că toate 
celulele sale formează un întreg, că îi lipsesc receptorii? În 
mod sigur nu este primul om cercetat de Yrr. Tot ce găsesc 
la el îl clasifică pe Rubin ca duşman. După logica Yrr, 
cineva care nu este Yrr trebuie ignorat sau omorât, dar 
oare nişte Yrr au luptat vreodată împotriva altor Yrr? 

Oare pot fi siguri? 

Măcar aici Weaver nu are îndoieli, ştie că şi Johanson, 
Anawak şi toţi ceilalţi ar fi fost de aceeaşi părere. Yrr nu se 


omoară reciproc. Resping celulele bolnave sau cu defect şi 
feromonul le provoacă moartea celulară, însă acest lucru 
nu este foarte diferit de felul în care corpul scapă de pielea 
moartă. Nu s-ar spune că celulele corpului se luptă unele 
cu altele, pentru că împreună formează o singură fiinţă şi 
într-o anumită măsură aşa este şi la Yrr. Sunt miliarde 
nenumărate şi totuşi una singură. Chiar şi colective 
diferite cu regine diferite sunt la urma urmei o singură 
fiinţă cu memorie unică, un creier care cuprinde întreaga 
lume, care poate lua decizii greşite fără a cunoaşte însă 
vreo vină morală, care face loc ideilor individuale fără ca o 
singură celulă să poată pretinde vreodată vreo poziţie 
specială, în interiorul căruia nu se dau pedepse şi nu se 
poartă războaie. Există doar Yrr intacţi şi defecţi, iar ceea 
ce este defect moare. 

Însă un Yrr mort nu va emite niciodată feromoni cum 
face această bucată de carne în formă umană care este 
duşman şi pare mort, nefiind în acelaşi timp nimic din 
toate astea. 


Karen, lasă păianjenul în pace! 

Karen este mică şi a luat o carte în mână vrând să 
omoare un păianjen care şi el este mic, dar care are vina 
de neiertat de a fi venit pe lume sub formă de păianjen. 

De ce? 

Păianjenul e urât. 

Asta depinde de ochiul celui care îl priveşte. Cum de ţi 
se pare urât? 

Ce întrebare tâmpită! De ce e urât păianjenul? Pentru că 
aşa e. Nu e nimic care să se uite la tine cu ochi mari de 
bebeluş, nu are nimic dulce sau drăgălaş, nu poţi să-l 
mângâi, arată ciudat, pare rău şi trebuie să dispară. 

Cartea ţâşneşte în jos şi păianjenul e terci. 

Apoi, nu după mult timp, Karen va regreta amarnic fapta 
ei, în timp ce stă în faţa televizorului şi urmăreşte Albinuţa 
Maja. Ştia că albinele sunt OK. Dar în episodul la care se 
uită apare şi un păianjen care, cu cele opt picioare ale lui 
şi cu privirea fixă, ar justifica intervenţia rapidă a cărţii. 


Dar uite că păianjenul deschide o gură lipsită de buze şi 
începe să vorbească cu o voce de copil încântătoare şi 
subţirică. Nu trece la ameninţări barbare, aşa cum s-ar 
aştepta o fetiţă din partea unui păianjen, ci se dovedeşte a 
fi bunătatea personificată, dulce şi drăguţ. 

Dintr-odată nu-şi mai poate imagina că poţi omori un 
păianjen. Ba mai rău, cel pe care l-a omorât îi apare în vis 
şi începe să o acuze cu vocea aceea de copil, totul este 
îngrozitor şi Karen începe să plângă cu sughiţuri. 

Atunci a învăţat ce este respectul. 

Atunci a încolţit ideea care, ani mai târziu, va da roade 
la bordul lui Independence. Cum ar putea o specie 
superinteligentă să o păcălească pe alta, ocolind complet 
intelectul, pentru a obţine o amânare sau poate chiar ceva 
asemănător cu înţelegerea reciprocă. Şi ca omul, obişnuit 
fiind să împartă note pentru gradul de dezvoltare în funcţie 
de cât de mult se aseamănă cu umanul, să renunţe atât de 
mult la sine însuşi, încât să încerce să semene cu Yrr. 

Ce provocare pentru creatura supremă! 

Oricare ar fi fost aceasta. 


Deasupra ei pluteşte luna albă, gânditoare. 

Şi se lasă în jos. 

Tentaculele îl încolăcesc pe Rubin până nu se mai vede 
decât un tors mumificat în gelatină şi îl atrag în interior. 
Regina pluteşte în jos spre Deepflight, fiind de câteva ori 
mai mare decât ambarcaţiunea. Întunericul oceanului 
dispare complet. Trupul reginei începe să cuprindă lent 
vehiculul. Totul luminează. În jurul lui Weaver pulsează 
lumină albă. Regina îmbrăţişează ambarcaţiunea şi o 
asimilează propriilor gânduri. 

Weaver simte cum o cuprinde iar frica. Rămâne fără aer. 
Rezistă impulsului de a porni elicele, cu toate că nu îşi 
doreşte nimic mai mult decât să iasă de aici. Vraja s-a 
risipit, făcând loc amenințării reale, însă ştie că elicele nu 
vor reuşi decât să enerveze această gelatină densă şi 
flexibilă. Poate o vor amuza sau o vor lăsa indiferentă, însă 
oricum era mai bine să nici nu se gândească la fugă în 


acest moment. 

Simte cum ridică submarinul. 

Fiinţa asta o poate vedea? 

Weaver nu îşi imaginează cum ar putea s-o vadă. 
Colectivul nu are ochi, dar oare poate să excludă această 
posibilitate? 

Le-ar mai fi trebuit atâta timp la bordul lui 
Independence! 

Speră din suflet ca fiinţa să o poată vedea sau să o 
perceapă în vreun alt fel prin cupola de sticlă. Şi ca regina 
să nu fie tentată să deschidă cupola pentru a o pipăi. Ar fi 
o tentativă de intrare în contact poate bine intenţionată, 
dar fatală. 

Nu va face asta. Este inteligentă. 

Inteligentă? O ea? 

Cât de repede cădem înapoi în modul omenesc de a privi 
lucrurile! 

Weaver izbucneşte în râs. Şi de parcă ar fi dat vreun 
semnal, lumina albă din jurul lui Weaver devine 
transparentă. Pare să se îndepărteze în mod misterios în 
toate părţile, până când Weaver înţelege că fiinţa pe care o 
numise regină se descompune. Se dizolvă, se împrăştie şi 
timp de o clipă minunată o înconjoară pe Weaver precum 
praful de stele al unui cosmos tânăr. Chiar în faţa cupolei 
dansează mici puncte albe. Dacă sunt unicelulare, atunci 
au o mărime considerabilă, sunt aproape cât boabele de 
mazăre. 

Apoi Deepflight-ul se trezeşte afară, iar luna fuzionează 
din nou plutind acum sub ea, purtată de un disc nesfârşit 
de albastru adânc. Regina trebuie să fi ridicat destul de 
mult submarinul. Pe suprafaţa discului se întâmplă ceva 
pentru care Weaver găseşte o singură noţiune: circulaţie 
intensă. Miliarde de fiinţe luminoase zboară pe deasupra 
sferei albastre. Peşti ca nişte himere, cu corpul sclipindu-le 
în modele complexe, ţâşnesc din interiorul gelatinei, se 
întâlnesc din nou şi se scufundă din nou în masă. De 
departe se vede ca o explozie de artificii, apoi se aprind 
cascade de puncte roşii chiar în faţa bărcii, formând 


modele schimbătoare, mai repede decât le poate urmări 
ochiul omenesc. În timp ce se scufundă apropiindu-se de 
centrul alb iau formă încet, dar abia deasupra reginei îşi 
relevă adevărata natură, iar Weaver simte cum o ia 
ameţeala. Nu este un banc de peşti micuţi, cum crezuse, ci 
o singură fiinţă uriaşă cu zece braţe şi corp lung şi suplu. 

Un calmar. Mare cât un autobuz. 

Regina trimite un firicel luminos şi atinge mijlocul 
calmarului, iar jocul de lumini al petelor roşii încetează. 

Ce se întâmplă aici? N 

Weaver nu îşi poate lua privirea de la ei. In faţa ochilor 
ei se aprind bancurile de plancton ca o zăpadă căzând de 
jos în sus. Un grup de sepii verde neon trece pe lângă ea, 
cu ochii plasați în vârful antenelor. Prin albastrul nesfârşit 
zvâcnesc fulgere, care se pierd acolo unde lumina nu mai 
pătrunde până la Weaver. 

Priveşte încontinuu. 

Până când devine prea mult. 

Deodată, nu mai suportă. Observă că submarinul începe 
să coboare iar spre luna strălucitoare, că ar putea să 
ajungă iar prea aproape de această lume îngrozitor de 
frumoasă şi de străină, de această dată fără a mai avea 
şansa să o părăsească. 

Nu. Nu! 

Închide repede tubul rămas deschis şi pompează 
presiune atmosferică. Sonarul arată o sută de metri până 
la fundul mării, în scădere. Weaver verifică presiunea 
internă, oxigenul, combustibilul. Nici o avarie. Toate 
sistemele funcționează.  Coboară aripile laterale şi 
porneşte elicele. Vehiculul subacvatic începe să urce, întâi 
încet, apoi tot mai repede, evadează din lumea străină de 
pe fundul Bazinului Groenlandei, îndreptându-se spre cerul 
natal. 

Căderea inversă spre pământ. 

Niciodată în viaţa ei Weaver nu a mai trecut prin atâtea 
stări diverse într-un timp atât de scurt. Dintr-odată îi vin în 
minte mii de întrebări. Unde sunt oraşele Yrr? Unde ia 
naştere biochimia lor? Cum produc acel Scratch? Cât a 


văzut ea de fapt din civilizaţia asta? Cât a fost lăsată să 
vadă? Totul? Sau nimic? Ce a fost ăsta, un oraş plutitor? 
Sau doar un avanpost? 
Ce vezi? Ce ai văzut? 
Nu ştiu. 


Nălucile 


În sus şi-n jos. Sus, jos. 

Plictisitor. _ 

Valurile ridică Deepflight-ul şi îl lasă la loc. În sus şi-n 
jos. Sus, jos. A trecut ceva timp de când Weaver a plecat 
de pe fundul mării, acum pluteşte pe apă. Se simte puţin 
ca într-un lift schizofren. Sus, jos. Sus, jos. Sunt valuri 
înalte, dar uniforme. Rar câte o creastă care se sparge, 
mai degrabă ca un munte de ardezie cenuşiu şi monoton, 
aflat în continuă mişcare. 

Ar fi prea periculos să deschidă cupola. Deepflight-ul s- 
ar umple de apă instantaneu. Aşa că rămâne întinsă acolo 
şi priveşte afară, în speranţa că marea se va linişti cândva. 
Mai are ceva combustibil. Nu destul ca să ajungă până în 
Groenlanda sau la Svalbard, dar cel puţin undeva în 
apropiere. Cât timp durează vântul îşi va cruța rezervele, 
nu ar avea sens să se lupte cu valurile şi nu mai vrea să se 
scufunde. De îndată ce marea se va linişti, îşi va putea 
începe croaziera. Indiferent de destinaţie. 

Nu ştie să spună ce a trăit. Dar dacă fiinţa de acolo de 
jos a ajuns la concluzia că omul are ceva comun cu Yrr, 
chiar şi numai mirosul, atunci poate că simţurile au învins 
logica. Atunci omenirea a mai primit timp. Un credit, care 
poate fi restituit cu bune intenţii, înţelegere şi fapte. Într-o 
bună zi, Yrr vor ajunge la un nou consens pentru că 
originea, evoluţia şi întreaga lor existenţă se bazează pe 
consens, şi atunci omenirea va fi hotărât care va fi acest 
consens. 

Weaver refuză să se gândească mai departe. Nici la 
Sigur Johanson, nici la Sam Crowe şi Murray Shankar, nici 
la cei morţi, la Sue Oliviera, Alicia Delaware, Jack 


Greywolf. Nici la Solomon Peak, Jack Vanderbilt, Luther 
Roscovitz, la nimeni, nici măcar la Judith Li. 
Nici la Leon, pentru că gânditul înseamnă frică. 


Însă totuşi se gândeşte. 

Sosesc unul după altul, de parcă ar veni la o petrecere, 
iau loc în capul ei şi se fac comozi. 

— Gazda noastră este încântătoare, spune Johanson. Dar 
ar fi frumos din partea ei să aibă un vin decent la bord. 

— La ce te aştepţi de la un submarin? vine seacă replica 
lui Oliviera. Să aibă pivniţă de vinuri? 

— Sunt lucruri care se pot pretinde. 

— Doamne, Sigur. Anawak scutură capul râzând. Ar 
trebui să o feliciţi. Tocmai a salvat lumea. 

— Foarte lăudabil. 

— A făcut-o? întreabă Crowe. A salvat lumea? 

Tăcere încurcată. 

— Lumea, hai să fim serioşi. Delaware îşi mută guma 
dintr-o parte în alta. Lumea nu se sinchiseşte dacă se 
învârte prin univers cu sau fără noi. Nu putem să salvăm 
sau să distrugem decât lumea noastră. 

— Haugh! zice Greywolf plecându-şi capul. 

Anawak se arată de acord: 

— Pe atmosferă n-o interesează dacă noi o putem 
respira sau nu. Dacă omul îşi încetează existenţa, atunci se 
prăbuşeşte şi nenorocitul ăsta de sistem uman de valori, şi 
atunci o baltă de sulf bolborosindă va fi la fel de frumoasă 
ca Tofino la apusul soarelui. 

— Foarte inspirat, Leon, se anunţă Johanson. Să bem 
vinul înţelepciunii. Omenirea e oricum în plin declin. 
Copernic a exilat Pământul din centrul lumii, Darwin ne-a 
luat de pe cap coroana fiinţei supreme a creaţiei, Freud a 
demonstrat că mintea omenească eşuează din pricina 
inconştientului. Rămăseserăm măcar singurii deştepţi 
organizaţi de pe planeta asta, şi acum vin chiriaşii mai 
vechi să ne azvârle afară. 

— Dumnezeu ne-a părăsit, polemiză Oliviera. 

— Nu de tot, spune Anawak. Karen a reuşit să ne 


prelungească termenul. 

— Dar cu ce preţ! Johanson face faţă lungă. Au trebuit 
să moară câţiva dintre noi. 

— O pierdere nesemnificativă, îl tachinează Delaware. 

— Nu te preface că nu îţi pasă. N 

— Ce vrei? Mi s-a părut că sunt foarte vitează. In filme, 
în poveştile de genul ăsta mor întotdeauna cei bătrâni, iar 
tinerii supraviețuiesc. 

— Asta pentru că suntem maimuțe, spune Oliviera sec. 
Genele bătrâne le fac loc celor tinere şi sănătoase, care 
garantează reproducerea. Altfel nu se poate. 

— Nici măcar la cinematograf, încuviințează Crowe. 
Dacă supraviețuiesc bătrânii şi mor cei tineri, se lasă cu 
bocete. În ochii celor mai mulți, ăsta nu este happy-end. 
Incredibil, nu-i aşa? Şi happy-end-ul profund romantic este 
rezultatul unor constrângeri biologice. Nici vorbă de 
liberul arbitru. Are cineva o ţigară? 

— Nici vin, nici țigări, răspunde Johanson maliţios. 

— Trebuie să priviți lucrurile pozitiv, se amestecă 
Shankar în discuție cu vocea lui cea blândă. Yrr reprezintă 
o minune, şi minunea asta ne supravieţuieşte. Mă refer la 
King Kong, la rechinul alb, de fiecare dată monstrul mitic e 
nevoit să moară. Omul care îl descoperă, îl priveşte şi îl 
admiră, se lasă vrăjit de unicitatea sa, după care îl omoară. 
Asta e ceea ce vrem? Ne-am lăsat fermecaţi de Scratch, de 
fiinţa străină şi necunoscută, pentru ce? Ca să o ştergem 
de pe faţa Pământului? De ce să luăm minunea şi să-i 
sucim gâtul? 

— Pentru ca eroul şi eroina să-şi cadă în braţe şi să 
poată concepe o grămadă de urmaşi plicticoşi, mârâie 
Greywolf. 

— Corect! strigă Johanson şi se bate cu pumnul în piept. 
E omorât şi omul de ştiinţă bătrân şi înţelept, în favoarea 
filistinilor lipsiţi de creier, al căror singur merit este acela 
de a fi tineri. 

— Mulţumesc, spune Delaware. 

— Nu mă refer la tine. 

— Liniştiţi-vă, copii. Oliviera ridică mâinile. Unicelulare, 


maimuțe, monştri, oameni, minuni, toate sunt acelaşi 
lucru. Totul este masă biologică. Nu avem nici un motiv să 
ne enervăm. Specia noastră se prezintă altfel privită prin 
microscop sau transpusă în termeni din biologie. Bărbatul 
şi femeia se transformă în mascul şi femelă, principalul 
scop al individului este obţinerea hranei, mâncatul devine 
hrănire... 

— Sexul devine împerechere, strigă Delaware amuzată. 

— Exact. Războiul îl numim decimarea speciei şi, în cel 
mai rău caz, periclitarea ei. Iar de imbecilitatea noastră nu 
trebuie să răspundem pentru că putem pune totul pe 
seama genelor şi a instinctelor. 

— Instincte? Greywolf îşi pune braţul în jurul lui 
Delaware. Nu am nimic împotriva lor. 

Se aude un râset uşor, care este preluat conspirativ şi se 
stinge grijuliu. 

Anawak ezită. 

— Deci, ca să ne întoarcem la chestia cu happy-end-ul... 

Toţi îl privesc. 

— Ştiu că ne putem pune întrebarea dacă omenirea 
merită să mai existe. Dar omenirea nu există. Există doar 
oameni. Fiecare om în parte, mulţi fiind în stare să înşire o 
grămadă de motive pentru care trebuie în orice caz să-şi 
continue existenţa. 

— Şi tu de ce vrei trăieşti, Leon? îl întreabă Crowe. 

— Pentru că... Leon ridică din umeri. E simplu. Pentru 
că există cineva pentru care vreau să trăiesc. 

— Happy-end, oftă Johanson. Ştiam eu. 

Crowe îi zâmbeşte lui Anawak. 

— S-ar putea să te fi îndrăgostit în final, Leon? 

— În final? Anawak se gândi. Da. Cred că în final m-am 
îndrăgostit. 

Discuţia continuă şi vocile răsună în capul lui Weaver, 
până se amestecă cu vuietul valurilor. 

— Visătoareo, îşi spune. Săracă visătoare. 

E singură din nou. 


Weaver plânge. 


După vreo oră marea se mai linişteşte. După încă o oră, 
vântul a slăbit atât de mult, încât valurile s-au transformat 
în nişte dealuri întinse. 

Trei ore mai târziu îndrăzneşte să deschidă cupola. 

Cupola se deblochează cu un clic. Se ridică zbârnâind. 
Weaver e învăluită de frigul de gheaţă. Priveşte afară şi 
vede cum în depărtare apare o cocoaşă, după care dispare 
rapid. Nu este orcă, e ceva mai mare şi se apropie de ea. 
La a doua ridicare şi scufundare, o coadă uriaşă iese din 
apă. 

O balenă cu cocoaşă. 

li trece prin cap să închidă tubul. Dar cum li se poate 
opune ea tonelor unei balene cu cocoaşă? Indiferent dacă 
stă culcată în tub sau dacă se ridică. Dacă balena nu vrea 
să o mai lase în viaţă, atunci nu o va lăsa. 

Cocoaşa se ridică încă o dată din cenuşiul plin de 
încreţituri. Animalul este uriaş. Rămâne la suprafaţă, 
foarte aproape de ambarcatiune. Trece atât de aproape de 
ea, încât Weaver ar trebui doar să întindă mâna pentru a 
atinge capul brăzdat, acoperit de crustacee. Balena se 
întoarce pe o parte, şi cu ochiul stâng o priveşte câteva 
clipe cercetător pe femeia micuță din aparat. 

Weaver o priveşte şi ea. 

Balena expiră exploziv. Apoi se scufundă încet, fără să 
producă vreun val, dispare în apa cenuşie şi nu mai 
rămâne decât o amintire. 

Weaver îşi încleştează mâinile de marginea tubului. 

Nu a atacat-o. 

Balena nu i-a făcut nimic. 

Abia poate să-şi creadă ochilor. Îi bubuie capul. Urechile 
îi vâjâie. În timp ce continuă să privească apa, vâjâitul şi 
bubuitul se apropie tot mai tare şi nu este în capul ei. Vine 
spre ea din aer, se transformă într-un uruit, foarte 
aproape, tare de să-i spargă urechile şi Weaver întoarce 
capul. 

Elicopterul a coborât foarte aproape de suprafaţa apei. 

În uşa deschisă se înghesuie oameni. Soldaţi şi cineva 
care îi face semne cu ambele braţe. Cineva cu gura larg 


deschisă, încercând fără sorţi de izbândă să acopere 
zgomotul rotoarelor. 

Va sfârşi prin a învinge zgomotul, dar pe moment e mai 
puternic aparatul. 

Weaver plânge şi râde în acelaşi timp. 

Omul este Leon Anawak. 


Epilog 
DIN CRONICILE SAMANTHEI CROWE 


15 august 

Nimic nu mai este cum a fost. 

Astăzi se împlineşte un an de când s-a scufundat 
Independence. M-am hotărât să ţin jurnal. A trecut un an. 
Se pare că oamenii au mereu nevoie de o dată simbolică 
pentru a începe sau a termina ceva. Nu că ar lipsi 
consemnările despre evenimentele ultimelor luni. Dar 
acelea nu sunt gândurile mele, iar eu voi dori într-o zi să 
mă asigur de justeţea amintirilor mele. 

L-am sunat pe Leon în primele ore ale dimineţii. El 
fusese alternativa mea la moartea pe rugul navei! La drept 
vorbind, mi-a salvat viaţa de două ori. Aş fi putut muri şi 
după ce vaporul s-a scufundat, udă până la piele în apa 
rece ca gheaţa, cu piciorul rupt şi fără cea mai mică 
speranţă că ne va salva cineva. Zodiacul avea echipament 
pentru naufragiu la bord, dar mă îndoiesc că m-aş fi 
descurcat singură. Probabil că imediat după scufundarea 
lui Independence am mai şi leşinat. Creierul meu refuză 
până în ziua de azi să-şi amintească acea ultimă secvenţă. 
Ştiu doar că ne prăbuşeam pe rampă, ultima mea senzaţie 
fiind apa. De trezit, m-am trezit la spital. Cu degerături, 
pneumonie, comoţie cerebrală şi o poftă nebună de 
nicotină. 

Lui Leon îi merge bine. Locuieşte la Londra, împreună 
cu Karen. Am vorbit despre cei care au murit. Despre 
Sigur Johanson care nu a mai apucat să-şi revadă casa de 
pe lac, despre Sue Oliviera, Murray Shankar, Alicia 
Delaware şi Greywolf. Leon simte lipsa prietenilor săi, mai 
ales într-o zi ca asta. Aşa suntem noi, oamenii. Chiar şi 
pentru a ne aminti de cei morţi avem nevoie de repere ale 
tristeţii pentru ca după aceea să putem ascunde durerea 
într-o ladă şi să o depozităm până în anul următor, şi data 
viitoare când o scoatem afară constatăm: era parcă mai 
mare în amintirea noastră. Morţii cu morţii. Ne-am 


îndreptat repede către cei vii. L-am cunoscut recent pe 
Gerhard Bohrmann. Un contemporan plăcut, echilibrat şi 
relaxat. În locul lui, nu ştiu dacă aş mai pune vreun picior 
în apă, el însă este de părere că nu poate fi mai rău decât 
lângă La Palma. Continuă deci cu scufundările pentru a-şi 
face o idee despre starea platformelor continentale pentru 
că între timp se pot face iar scufundări. Atacurile au 
încetat, într-adevăr, imediat după scufundarea lui 
Independence. Cu puţin timp înainte, staţiile de măsurare 
SOSUS înregistraseră semnale Scratch care puteau fi 
auzite de-a lungul şi de-a latul oceanului. Câteva ore mai 
târziu, când echipa de salvare a ajuns la conul vulcanului 
pentru a-l scoate pe Bohrmann din crăpătura dintre stânci, 
nu au mai găsit rechini acolo. Balenele şi-au reluat peste 
noapte stilul de viaţă obişnuit. Viermii au dispărut, la fel şi 
cetele de meduze şi de animale otrăvitoare, plajele au fost 
scutite de apariţia altor raci şi încet-încet a început iar să 
funcţioneze marea pompă, în lipsa căreia o nouă eră 
glaciară ne-ar fi bătut la uşă. Bohrmann spune că până şi 
hidraţii revin la starea iniţială. Karen nu ştie nici până în 
ziua de azi ce a văzut de fapt pe fundul Bazinului 
Groenlandei, dar planul ei trebuie să fi reuşit. Semnalele 
Scratch se suprapun cu perioada în care ea a intrat în 
contact cu regina, ştim asta de la sistemul de bord de pe 
Deepflight. Computerul a reţinut momentul în care Weaver 
a deschis cupola pentru a elibera trupul lui Rubin şi nu 
după mult timp teroarea s-a oprit. 

Sau să spun mai bine că a fost amânată? 

Profităm oare de şansa care ni s-a acordat? 

Nu ştiu ce să spun. Europa îşi revine încet după tsunami. 
Deşi continuă să bântuie în estul Americii, molimele par 
să-şi fi pierdut din virulență şi o serie de noi substanţe 
imunologice îşi fac efectul. Acestea sunt veştile bune. Pe 
de altă parte, lumea este profund iritată. Cum să ne 
însănătoşim, privind la grămada de cioburi care ne 
alcătuieşte acum imaginea despre noi înşine? Religiile 
consacrate ne sunt încă datoare cu răspunsuri, în special 
creştinismul: Adam şi Eva, arhetipurile speciei umane, au 


făcut deja de mult loc ingredientelor biochimiei. Biserica s- 
a văzut nevoită să accepte că Dumnezeu a început cu 
proteine şi aminoacizi. Era o idee cu care se putea trăi. 
Importantă era vrerea Lui! Nu conta cum anume a fost 
creat omul, ci doar că a fost creat după cum a vrut 
Dumnezeu. Dumnezeu nu dă cu zarul, spune Einstein. El 
pune în aplicare planuri a căror reuşită se află dincolo de 
orice îndoială. Infailibilitatea este întotdeauna a priori! 

Creştinismul a ţinut pasul şi cu ideea existenţei altor 
inteligenţe pe alte planete. De ce nu Şi-ar fi repetat 
Dumnezeu creaţia, ori de câte ori ar fi vrut? Chiar şi 
aspectul diferit al acestor fiinţe poate fi dorinţa Domnului. 
Pentru condiţiile de la noi, pe care Cel de Sus le-a hotărât 
conform voinţei Sale, omul este adaptat. Pe alte planete, 
Dumnezeu a creat alte condiţii, ceea ce înseamnă alte 
forme de viaţă. Oricum ar fi, El a creat întreaga viaţă după 
chipul şi asemănarea Sa pentru că noţiunea aceasta 
trebuie înţeleasă metaforic: creaţia nu corespunde imaginii 
în oglindă a lui Dumnezeu, ci imaginii pe care El a avut-o 
în minte în momentul creaţiei. 

Problema este alta: dacă universul este într-adevăr 
populat de inteligenţe străine, toate create de Dumnezeu, 
atunci nu ar trebui ca povestea Fiului Domnului să se fi 
desfăşurat pe fiecare planetă în mod asemănător? Nu au 
trebuit să păcătuiască locuitorii planetelor de pretutindeni 
pentru a putea fi izbăviţi prin jertfa dumnezeiască? 

Se poate argumenta că o rasă creată de Dumnezeu nu 
trebuie neapărat să păcătuiască. Evoluţia ar putea fi alta. 
Este posibil ca locuitorii altei planete să fi respectat 
poruncile Domnului, nefiind necesară apariţia unui 
Mântuitor. Şi acum urmează partea spinoasă: dacă această 
rasă a trăit permanent conform cuvântului lui Dumnezeu 
însemna că, în ochii Lui, acea rasă era mai bună? S-a 
dovedit a fi mai demnă de El decât omul, iar Dumnezeu ar 
trebui să o prefere rasei umane. Atunci însă omenirea ar 
ajunge să fie o creaţie de mâna a doua, pedepsită deja 
pentru că a fost odată renegată din pricina repetatei 
insuficiențe morale. Acest lucru poate fi formulat chiar mai 


drastic: omul nu reprezintă chiar cea mai bună creaţie a 
lui Dumnezeu. Este o gafă. Dumnezeu nu a putut împiedica 
omul să cadă în păcat şi S-a văzut nevoit să-Şi jertfească 
Fiul pentru a-Şi îndrepta greşeala. Un fel de credit plătit 
cu sânge. Ce părinte acceptă aşa ceva cu inima uşoară? 
Dumnezeu trebuie să fi ajuns singur la concluzia că 
omenirea nu l-a reuşit. 

Acum ştiinţa postulează existenţa a mii şi mii de 
civilizaţii străine în univers. Pare totuşi puţin probabil să 
găsim galaxiile populate exclusiv de copii cuminţi, de unde 
putem deduce că măcar unele din celelalte rase s-au făcut 
vinovate, ceea ce din nou presupune un Mântuitor. In 
astfel de cazuri, religiile nu sunt interesate de nuanţe, ci 
de dogme şi principii, cu alte cuvinte nu contează câtă vină 
are cineva, ci contează că o are. Altfel spus, Dumnezeu nu 
îţi permite să trişezi! înşelăciunea rămâne înşelăciune. 
Pedeapsa este tot pedeapsă şi mântuirea, mântuire. 

Prin urmare, istoria cu mântuirea s-ar fi petrecut în mai 
multe rânduri. Dar puteai fi sigur că Domnul nu găsise în 
alte locuri alte metode pentru a ispăşi greşelile creaţiei 
sale? Fără a-L lăsa pe Fiul Său să moară! Aici apare o nouă 
problemă: moartea lui Hristos a fost dureroasă, dar 
necesară, ea fiind calea dumnezeiască, deci singura cale 
posibilă. Dacă privim însă acest lucru din perspectiva 
alternativelor, apare întrebarea: a fost oare aceasta 
singura cale corectă? În ce lumină apare infailibilitatea 
Domnului dacă, pentru a-Şi spăla aici de păcate creaţia Şi- 
a lăsat Fiul să moară, iar acolo nu? Jertfirea Lui a fost oare 
o greşeală pe care nu a vrut să o mai repete pe o altă 
lume? Şi ce sens are să te rogi unui Dumnezeu care nu 
stăpâneşte bine lucrurile? 

Prin urmare, creştinismul nu ar putea accepta decât 
inteligenţe care au în urma lor o istorie a patimilor. Altfel 
iese prost fie omenirea, fie Dumnezeu. Însă nici măcar 
apărătorii doctrinei creştine nu pot presupune existenţa 
unui univers plin de istorii ale patimilor, prin urmare, ce le 
rămâne de făcut? 

Unicitatea noastră pe Pământ. 


Dumnezeu a făurit această lume pentru noi. Noi suntem 
rasa dumnezeiască şi sarcina noastră este să stăpânim 
Pământul. Locuitorii altor lumi nu pot schimba acest 
adevăr chiar dacă ar veni să ne viziteze. Această planetă 
este locul nostru, iar ceilalţi îşi au şi ei locul lor. Pe planeta 
lui, fiecare este rasa dorită de Dumnezeu. 

Dar acest bastion a căzut. Yrr au anulat ultima pretenţie 
fundamentală a creştinismului. Nu mai e pusă sub semnul 
întrebării doar supremaţia omului, ci şi planul Domnului. 
Sau mai rău: chiar dacă ne-am obişnui cu gândul că 
Dumnezeu a creat pe Pământ două rase de aceeaşi 
valoare, înseamnă fie că Yrr au trăit o istorie a patimilor, 
fie trăiesc strict după poruncile Sale. Altfel ar fi păcătuit, 
iar atunci s-ar pune din nou întrebarea de ce nu Şi-a 
pogorât Domnul mânia asupra lor. 

Însă Yrr nu trăiesc după poruncile Sale. Respectarea 
celei de a cincea porunci le exclude biochimia. Ceea ce nu 
poate însemna decât că Dumnezeu a) nu există, b) nu 
deţine controlul sau c) aprobă comportamentul Yrr. Ceea 
ce ar însemna că noi ne înşelăm încă de la începuturile 
lumii. Nici măcar nu a fost vorba despre noi! 

Astfel se zbat marile religii. Creştinismul, islamul şi 
iudaismul se mistuie. In timp ce ele mai definesc, 
analizează şi interpretează, structurile lor se prăbuşesc la 
scară mare şi odată cu ele bursele oricum sleite de puteri, 
care erau mai dependente decât credeam noi de cuvântul 
puternic financiar al lui Dumnezeu. În vreme ce budismul 
şi hinduismul, religii care acceptă alte forme de viaţă, 
cunosc un succes fără precedent. Cercurile ezoterice sunt 
la mare căutare, se nasc noi mişcări, religiile naturale 
arhaice renasc. Dintre vechile secte, cei mai zeloşi sunt 
mormonii, cărora Domnul le-a spus: am făcut nenumărate 
lumi! Însă nici mormonii nu pot spune de ce Ela crescut 
doi copii în aceeaşi cameră. 

De curând am auzit că un episcop catolic bate oceanele 
în lung şi-n lat împreună cu o delegaţie de la Roma, 
stropind valurile cu apă sfinţită şi poruncindu-i necuratului 
să-şi ia tălpăşiţa. Remarcabil! Ca specie obişnuită să luăm 


în derâdere poruncile lui Dumnezeu şi să profanăm creaţia 
Lui, îl trimitem acum pe unul din presupuşii Lui 
reprezentanţi să îl lămurească pe duşman. Avem tupeul să 
ne dăm drept avocatul unui creator ale cărui porunci le-am 
nesocotit. De parcă am vrea să li propovăduim Lui 
Evanghelia, pentru a-L convinge să nu ne pedepsească. 

Lumea se năruie. 

Între timp, ONU le-a retras Statelor Unite ale Americii 
comanda. Un alt act de neputinţă. În multe state ordinea 
publică s-a prăbuşit. Oriincotro ai privi, hoarde de 
vagabonzi jefuiesc ţara. Peste tot există conflicte armate. 
Cel slab îl atacă pe cel mai slab decât el pentru că natura 
omului nu îi dictează să îl ajute pe celălalt. Omul este 
prizonierul moştenirii sale animalice. Cine zace la pământ 
devine o pradă, şi sunt destule de jefuit. Yrr nu ne-au 
distrus doar oraşele, ci ne-au pustiit şi în interior. Rătăcim 
lipsiţi de credinţă ca nişte copii alungaţi şi cruzi, care 
degenerează rapid căutând un nou început. 

Dar există şi speranţă, primele semne că ne schimbăm 
modul de a gândi în ceea ce priveşte rolul nostru pe 
această planetă. Mulţi încearcă să studieze varietatea 
biologică pentru a înţelege ceea ce ne uneşte în ultimă 
instanţă, dincolo de orice ierarhie. Pentru că tocmai ceea 
ce ne uneşte ne asigură supraviețuirea. S-a întrebat omul 
vreodată ce efect va avea asupra urmaşilor săi moştenirea 
unei planete sărăcite? Cine doreşte să evalueze cu 
adevărat importanţa pe care o specie de animale o are 
pentru spiritul uman? Tânjim după păduri, după recife de 
corali şi după mări pline de peşti, după aer curat şi ape 
curate. Dar continuăm să dăunăm Pământului. Odată cu 
varietatea formelor de viaţă distrugem o complexitate pe 
care nu o înţelegem şi pe care în nici un caz nu o putem 
crea la loc. Ce distrugem rămâne distrus. Cine vrea să 
hotărască la ce parte din marea țesătură a naturii putem 
renunţa? Misterul întrepătrunderii elementelor nu se 
dezvăluie doar intact. Odată am mers prea departe şi 
reţeaua a hotărât să se lepede de noi. Deocamdată este 
armistițiu. Indiferent de concluziile la care vor ajunge Yrr, 


am face bine să le facem decizia cât mai uşoară. Pentru că 
trucul lui Weaver nu va ţine şi a doua oară. 

Astăzi, la un an după dispariţia navei Independence, 
deschid ziarul şi citesc: Yrr au schimbat lumea pentru 
totdeauna. 

Au făcut-o oare? 

Ei au o influenţă hotărâtoare asupra destinului nostru, şi 
totuşi nu ştim aproape nimic despre ei. Credem că le 
cunoaştem biochimia, dar oare asta înseamnă cunoaştere? 
De atunci nu i-am mai văzut la faţă. Doar semnalele lor 
răsună prin mare neinteligibile, deoarece nu ne sunt 
adresate nouă. Cum reuşeşte un bulgăre de gelatină să 
producă sunete? Cum le receptează? Două milioane de 
întrebări pe care nu are rost să ni le punem. Răspunsurile 
sunt la noi. Doar la noi. 

Poate că ar trebui să urmeze o nouă revoluţie a omenirii 
pentru a ne pune în sfârşit de acord moştenirea arhaică cu 
dezvoltarea inteligenţei. Dacă vrem să ne dovedim demni 
de acest dar care încă mai este Pământul pentru noi, 
atunci cercetările noastre nu ar trebui să se îndrepte spre 
Yrr, ci în sfârşit spre noi înşine. Abia cunoaşterea originii 
noastre, pe care printre zgârie-nori şi calculatoare am 
învăţat să o negăm, ne va arăta drumul spre un viitor mai 
bun. 

Nu, Yrr nu au schimbat lumea. Ne-au arătat adevărata ei 
faţă. 

Nimic nu mai este cum a fost cândva. Ba da, un lucru: eu 
încă mai fumez. 

Căci ce am fi oare fără constante? 


Mulţumiri 


Fiind vorba de 800 de pagini toate doldora de cunoştinţe 
şi ştiinţă adevărată, era de aşteptat să consultăm lucrările 
multor savanţi. Mulţumiri speciale pentru: 

Prof. Dr. Uwe A.O. Heinlein, Miltenyi Biotec, pentru 
învăţămintele despre Yrr, pentru genele gânditoare şi 
înţelepciunea de pe fundul paharelor bine umplute. 

Doctor Manfred Reitz, Institutul pentru Biotehnologie 
Moleculară Jena, pentru ideile despre lumea 
extratereştrilor şi multe alte chestii inspirate. 

Hans-Jurgen Wischnewski, fost ministru de Stat, pentru 
o jumătate de secol în trei ore, prăjituri cu mac şi o seară 
plăcută. 

Clive Roberts, Managing Director, Seaboard Shipping 
Co. Vancouver, pentru sfaturile lui de specialitate şi de 
socru, and simply for being himself! 

Bruce Webster, Seabord, pentru timpul, răbdarea şi cele 
26 de răspunsuri detaliate la întrebările mele pline de 
divagaţii. 

Prof. Dr. Gerhard Bohrmann, Geomar, Centrul de 
cercetare Kiel şi Universitatea Bremen, pentru scăpăratul 
special din hidrat şi pentru rolul principal pe care îl joacă 
nu doar în ştiinţă. 

Dr. Heiko Sahling, Universitatea Bremen, pentru viermii 
fixaţi, autopsiaţi şi pisaţi în toate felurile şi pentru 
participare. 

Prof. Dr. Erwin Suess, Geomar, pentru o pauză de prânz 
însorită pe ocean şi pentru prezenţa literară. 

Prof. Dr. Christopher Bridges, Universitatea Dusseldorf, 
pentru diversele momente iluminatoare din adâncurile 
întunecate. 

Prof. Dr. Wolfgang Fricke, Universitatea tehnică 
Hamburg Harburg, pentru două zile deosebit de 
constructive în scopuri distructive. 

Prof. Dr. Stefan Kruger, Universitatea tehnică Hamburg 
Harburg, pentru neobosita înfundare a greşelilor legate de 


scufundarea vapoarelor. 

Dr. Bernhard Richter, Lloyd-ul german, pentru asistenţa 
telefonică din timpul creativului punct culminant al 
catastrofei cu doctor Fricke. 

Prof. Dr. Giselher Gust, Universitatea tehnică Hamburg 
Harburg, pentru fluxul de păreri critice şi pentru un 
adevărat curent circumpolar de idei. 

Tobias Haak, Universitatea tehnică Hamburg Harburg, 
pentru că şi-a pus capul la contribuţie în burta vaporului. 

Ştefan Endres pentru whale watching, indieni adevăraţi 
şi animale mari care sar peste avioane mici. 

Torsten Fischer, Institutul Alfred-Wegener 
Bremerhaven, pentru şansa de a cerceta un vapor de 
cercetare. 

Holger Faliei pentru o expediţie cu Polarstern în docul 
uscat, care a fost oricum, numai uscată nu. 

Doctor Dieter Fiege, Institutul de cercetare 
Senckenberg Frankfurt, pentru o zi plină de viermi, în cel 
mai bun sens al cuvântului! 

Bjorn Weyer, însărcinat cu apărarea flotei, pentru 
disponibilitatea lui de a colabora cu duşmanul, doar cel 
literar, se înțelege. 

Peter Nasse pentru relațiile lui importante, pentru 
ajutorul neprecupetit şi plăcerea de a-l vedea într-o zi pe 
ecranul de proiecţie. 

Ingo Haberkorn, Bundeskriminalamt (Oficiul Judiciar 
Federal) Berlin, pentru temeinicul management al crizelor 
în cazul contravenţiilor şi delictelor neomeneşti. 

Uwe Steen, Serviciul cu publicul al poliţiei din Koln, 
pentru aportul său la întrebarea cine când cum unde 
reacţionează în vremuri iraționale. 

Dieter Pittermann pentru căile de comunicaţie cu 
insulele de forare, partea ştiinţifică a oraşului Trondheim 
şi pentru „Haper det er til hjelp“. 

Tina Pittermann pentru contactul cu papa, pentru cărţile 
bunicii şi pentru aşteptarea plină de răbdare a cărţilor 
bunicii. 

Bunica Tinei pentru sus-numitele cărţi. 


Paul Schmitz pentru fotografii, transplante de păr în 
barbă, doi ani de renunțare la muzică şi pentru 
certitudinea incontestabilă: Never get old! 

Jurgen  Muthmann pentru lămuririle cu privire la 
pescuitul peruan, răbdarea avută cu scriitorii care se tem 
să zboare şi pentru apropierea sufletească, în ciuda marii 
depărtări. 

Olaf Peterson, lectorul meu de încredere de la editura 
Kiepenheuer & Witsch, pentru îmbogățirea vocabularului 
meu propriu şi personal cu un cuvânt pe care trebuia să îl 
ştiu de mult: Streichen („a tăia”). 

Hekge Malchow, editor şi redactor, Kiepenheuer & 
Witsch, pentru încrederea acordată şi pentru cea mai 
groasă carte din istoria editurii. 

Yvonne Eiserfey, care a aruncat o privire asupra cărţii 
pentru a verifica literele mARi şi literele micl. 

Jurgen Milz, prietenul şi partenerul meu, pentru 
înţelegerea şi pentru arta sa de a menţine un vaporaş pe 
apă chiar şi în timpul celor mai mari furtuni. 


Îi mulţumesc întregii echipe de la Kiepenheuer & 
Witsch, de la marketing şi publicitate, presă, difuzare, 
redacţie, producţie, secretariat şi în special celor de la 
relaţiile cu publicul. 

li mulţumesc din inimă şi lui Norbert Burger, care de 
mulţi ani ocupă funcţia de primar general al oraşului Koln, 
pentru că m-a pus în contact cu Hans-Jurgen Wischnewski, 
lui Hans-Peter Buschheuer pentru scrisoarea sa către Ben 
Wisch, Claudiei Dambowy pentru asistenţa medicală, lui 
Jurgen Streich pentru materialul despre Greenpeace, lui 
Hejo Emons pentru imaginile video deosebit de interesante 
şi informative din adâncul oceanelor, lui Jochen Cerhak tot 
pentru astfel de imagini şi în special lui Wahida Hammond 
pentru nenumăratele ocazii în care mi-a oferit ajutorul 
prietenesc şi pentru că era deja cazul să-i mulţumesc! 

Le mulţumesc mai ales părinţilor mei Brigitte şi Rolf 
Schatzing, cărora le datorez tot ce am mai bun, care m-au 
ajutat întotdeauna, au navigat împreună cu mine pe atâtea 


ape prietenoase şi sălbatice, şi care au ştiut să menţină 
cursul chiar şi pe ceața cea mai deasă. 

În marele circuit al naturii, sfârşitul este totodată un nou 
început. După această logică frumoasă, mulţumirile încep 
cu adevărat abia odată cu finalul. La fel cum toate zilele 
mele încep şi se termină şi apoi încep din nou cu cel mai 
frumos lucru pe care ţi-l poţi dori, şi anume cu marea 
dragoste. Unii spun că Sabina ar fi lectoriţa mea secretă, 
alţii o numesc pur şi simplu marele meu noroc. Au 
dreptate şi unii, şi alţii. Pentru tine, comoara mea, am scris 
această carte, în amintirea inscripţiei de pe micuțul capac 
de pe bere din portmoneul tău: Alles... und Meer.’ 


13 Joc de cuvinte în limba germană. „Alles!... und Meer“, cu două 
înţelesuri: „Totul!... şi mai mult” şi în acelaşi timp „Totul!... şi marea“. 
(n.tr.)