Clive Cussler — [Dirk Pitt] 08 Dragonul vol.1

4 E] 
| D 7 
B e 


CLIVE CUSSLER 


CLIVE CUSSLER 


DRAGONUL 


Vol. 1 
W0 


(Serie: Dirk Pitt) 


www.virtual-project.eu 


ISBN: 
973-918-004-3 


Traducător: VICTOR OLARU 


Titlu original: 
Dragon 


Editura Olimp 
1994 


Tuturor bărbaților şi femeilor din serviciile secrete ale națiunii 
noastre, al căror devotament şi loialitate sunt rareori 
recunoscute. 

Pentru eforturile care au salvat cetățenii americani de la mai 
multe tragedii decât ne putem imagina. 


DEMONII DENNINGS 


5 


6 august 1945 
Insula Sheinya, Alaska 


Demonul ţinea în mâna stângă o bombă, în dreapta o furcă şi 
rânjea diabolic. Ar fi putut avea un aer ameninţător dacă n-ar fi 
avut sprâncenele exagerat conturate şi ochii în formă de 
semilună. Acestea îi dădeau o înfăţişare de spiriduş somnoros, 
diferită de expresia cunoscută a împăratului iadului, la care te-ai 
fi putut aştepta. Cu toate acestea, purta obişnuitul costum roşu, 
coarnele regulamentar încolţite şi coada lungă în formă de 
furculiţă. 

In mod straniu, unghiile degetelor de la picioare, întoarse ca 
nişte gheare, strângeau un lingou de aur cu marca 24 carate. 

Pe fuselajul bombardierului B-29 inscripţia Demonii lui 
Dennings apărea circular cu litere negre. Aeronava, numită astfel 
după comandantul şi echipajul ei, stătea ca o stafie părăsită sub 
valul de ploaie adus dinspre sud, în insulele Aleutine, de vântul 
venit din Marea Bering. O baterie portabilă lumina spaţiul din 
spatele avionului, aruncând umbrele tremurânde ale echipajului 
de la sol pe trupul de aluminiu scânteietor al aparatului. Acestor 
scene obsedante li se alăturau luminile fulgerelor spintecând 
bezna aeroportului cu o frecvenţă obositoare. 

Maiorul Charles Dennings stătea sprijinit de una din roţile 
sistemului de aterizare, cu mâinile îndesate adânc în buzunarele 
scurtei de piele pentru zbor şi urmărea activitatea din jurul 
aeronavei. Intreaga zonă era patrulată de santinele şi de agenţi 
înarmaţi ai poliţiei militare. O echipă restrânsă de filmare 
înregistra evenimentul. Observă, vizibil tulburat, cum bomba 
enormă era înşurubată cu precauţie în nişa modificată a 
bombardierului B-29. Era prea voluminoasă pentru spaţiul 
destinat bombelor şi trebuia să fie potrivită cu grijă. 

In ultimii doi ani de când era unul dintre cei mai buni piloţi de 
bombardiere din Europa, cu peste patruzeci de misiuni duse la 
bun sfârşit, nu mai văzuse niciodată un asemenea monstru. O 
compara cu o minge uriaşă de fotbal, superumflată, cu aripioare 
lipsite de sens la unul din capete. Husa balistică rotundă era 
vopsită în gri-deschis, iar clamele din mijloc semănau cu un 
fermoar uriaş. 

Dennings se simţi ameninţat de obiectul pe care urma să-l 


6 


transporte aproape trei mii de mile. 

Oamenii de ştiinţă de la Los Alamos, care asamblaseră bomba, 
îi instruiseră pe Dennings şi pe coechipierii lui în după-amiaza 
precedentă pe aerodrom. Echipajului îi fusese prezentat un film 
cu explozia test, efectuată în Trinity şi oamenii rămăseseră 
înmărmuriţi la vederea înspăimântătoarei forţe a unei singure 
arme capabile să nimicească un întreg oraş. 

Mai stătu acolo încă o jumătate de oră până când uşile 
compartimentului bombei fură închise. Bomba atomică era 
pregătită şi în siguranţă, avionul era alimentat şi gata de 
decolare. N 

Dennings îşi iubea aeronava. In aer, el şi aparatul acesta mare 
deveneau o singură fiinţă. El era creierul, avionul era trupul, o 
unitate pe care n-o putuse descrie niciodată. La sol era altă 
poveste. In bătaia luminilor strălucitoare şi a ploii care se 
transformase în lapoviţă, vedea frumosul bombardier argintiu ca 
pe propria-i criptă. 

Se scutură de gândul morbid şi porni grăbit prin zloată spre o 
baracă din apropiere pentru un ultim instructaj cu echipajul. Intră 
şi se aşeză lângă căpitanul Irv Stanton, un bărbat vesel cu o faţă 
rotundă şi cu o mustață mare ca de morsă. 

De cealaltă parte a lui Stanton, cu picioarele întinse în faţă, 
stătea căpitanul Mort Stromp, copilotul lui Dennings, un sudist 
mulţumit de sine, care se mişca cu agilitatea animalului ce 
poartă numele de leneş. In spatele său se afla locotenentul 
Joseph Arnold, navigatorul şi comandantul de marină Hank 
Byrnes, tehnicianul specialist în arme, care urma să 
supravegheze bomba în timpul zborului. 

Instructajul începu prin prezentarea de către un ofiţer de la 
contrainformaţii a unui panou cu fotografii ale țintelor luate din 
avion. Zona industrială a Osakăi era prima ţintă; iar, în cazul în 
care vremea era deosebit de înnourată, urma să fie bombardat 
oraşul istoric Kyoto. Li se dădură instrucţiuni privind 
direcționarea bombei în timp ce Stanton îşi lua calm notițe. 

Un ofiţer de la meteorologie le prezentă hărţi meteo şi prezise 
vânturi uşoare din faţă cu nori împrăştiaţi deasupra țintelor. 
Totodată îl avertiză pe Dennings să se aştepte la o zonă de 
turbulenţă deasupra Japoniei de Nord. Pentru mai multă 
siguranţă două bombardiere B-29 decolaseră în urmă cu o oră 
pentru a cerceta ruta şi a raporta evaluări vizuale ale vremii şi 
ale stratului de nori de deasupra obiectivelor. 


7 


Dennings începu să vorbească atunci când ochelarii de zbor, 
ca ai sudorilor, fură împărţiţi echipajului. 

— N-o să vă ţin un discurs de îmbărbătare, începu el, 
remarcând rânjetele de uşurare de pe chipurile oamenilor. Am 
avut un an de instrucţie îngrămădit într-o singură lună scurtă, 
dar ştiu că putem duce această misiune la bun sfârşit. După 
umila mea părere suntem cel mai bun echipaj din toată aviația 
militară. Dacă ne facem toţi datoria, putem foarte bine pune 
capăt războiului. 

Apoi dădu din cap spre preotul bazei care rosti o scurtă 
rugăciune pentru un zbor fără primejdii şi încununat de succes. 

In timp ce oamenii se îndreptau către, bombardierul B-29, 
Dennings fu abordat de generalul Harold Morrison, adjunctul 
generalului Leslie Groves, şeful proiectului bombei din 
Manhattan. 

Morrison îl studie pe Dennings câteva clipe. Ridurile din jurul 
ochilor pilotului arătau oboseală dar privirea îi strălucea la 
gândul misiunii. Generalul îi întinse mâna. 

— Mult noroc, domnule maior! 

— Mulţumesc, sir. Ducem noi treaba la capăt. 

— Nu mă îndoiesc nici o clipă de asta, zise Morrison afişând o 
expresie încrezătoare. 

Aşteptă ca Dennings să-i răspundă, dar pilotul amuţise. 

După câteva clipe stânjenitoare, Dennings întrebă: 

— De ce noi, domnule general? 

Morrison zâmbi imperceptibil. 

— Vreţi să renunţaţi? 

— Nu, echipajul meu şi cu mine vom îndeplini misiunea. Dar 
de ce noi? repetă el. lertaţi-mă că spun asta, sir, dar nu pot să 
cred că suntem singurul echipaj din aviația militară în care aveţi 
încredere să transporte o bombă atomică deasupra Pacificului, 
să-i dea drumul în mijlocul Japoniei şi apoi să aterizeze la 
Okinawa cu rezervoarele de combustibil aproape goale. 

— Cel mai bine e să ştii doar ce ţi s-a spus. 

Dennings citi în ochii şi în vocea ofițerului mai în vârstă o 
prevestire rea. 

— „Respirația Mamei”. Repetă cuvintele  încetişor, fără 
intonaţie, aşa cum se repetă numele unei teorii tainice. Cine 
naiba a mai inventat numele ăsta de cod pentru bombă? 

Morrison dădu resemnat din umeri. 

— Cred că Preşedintele. 


Douăzeci şi şapte de minute mai târziu, Dennings privea 
printre ştergătoarele care măturau parbrizul. Ploaia se înteţise şi, 
prin întuneric şi umezeală, nu putea să vadă decât până lao 
distanţă de două sute de iarzi!. Ambele picioare apăsară frânele 
când motoarele ajunseră la două mii două sute de turaţii pe 
minut. Tehnicianul de zbor, sergentul Robert Mosely, îi raportă că 
motorul numărul patru se învârtea cu cincizeci de turaţii mai 
încet. Dennings hotărî să ignore informaţia. Aerul umed era, fără 
îndoială, răspunzător de încetineala motorului. Aduse din nou 
motorul la relanti. 

Pe scaunul copilotului din dreapta lui Dennings, Mort Stromp 
recepționa aprobarea pentru decolare din turnul de control. 
Cobori flapsurile. Doi membri ai echipajului, aflaţi în turele, îi 
confirmară lăsarea flapsurilor. 

Dennings se întinse şi deschise interfonul. 

— OK, băieţi, decolăm! 

Impinse jicloarele uşor în faţă, încercând să compenseze 
teribilul moment de torsiune, ambalând motoarele din stânga. 
Apoi dădu drumul la frână. 

Incărcat complet la şaizeci şi opt de tone, cu rezervoarele 
pline ochi cu peste şapte mii de galoane?, de combustibil, având 
la bord o bombă de şase tone şi un echipaj alcătuit din 
doisprezece oameni, Demonii lui Dennings începu să ruleze pe 
pistă. Avea în plus o greutate de aproape şaptesprezece mii de 
livre.’ 

Cele patru motoare Wright Cyclone de trei mii trei sute 
cincizeci inci“ la cub se încordară, cei trei mii opt sute de cai 
putere ale lor biciuind elicele de şaisprezece şi cinci picioare? 
prin perdeaua de apă împinsă de vânt. 

Flăcările albastre ţâşniră din ţevile de eşapament, aripile fură 
învăluite de un nor de stropi şi marele bombardier se mişcă, 
mugind în beznă. Cu o încetineală agonizantă aparatul prinse 
viteză. Pista lungă, construită din rocă vulcanică de culoare 
deschisă, se întindea în faţa lui şi se termina abrupt la optzeci de 


1 Un yard = 0,914 m (nitr.) 
2 Un galon = 4 | (nitr.). 

3 O livră = 0,500 kg (n.tr.). 
t Un inch = 2,54 cm (n.tr.). 
5 Un picior = 30,5 cm (nitr.). 


picioare deasupra oceanului rece. Un fulger orizontal învălui 
maşinile de pompieri şi ambulanţele aliniate pe pistă într-o 
sinistră lumină albastră. 

La optzeci de noduri, Dennings prelua direcţia în întregime şi 
opri motoarele din dreapta. Apucă manşa cu fermitate, hotărât 
să propulseze Demonii în aer. 

Aflat în botul avionului, înaintea tuturor celorlalţi piloţi, 
trăgătorul Stanton urmări cu nelinişte cum pista dispărea rapid. 
Chiar şi letargicul Stromp se mişcă pe locul lui, încercând în 
zadar să penetreze cu privirea bezna din faţa lui, pentru a 
percepe limita unde pista se sfârşea şi începea oceanul. 

Parcurseseră deja trei sferturi din pistă şi aparatul era încă 
lipit de sol. Timpul părea să se dizolve, să se estompeze. Cu toţii 
se simțeau de parcă ar fi zburat în vid. Apoi dintr-o dată luminile 
jeepurilor parcate la capătul pistei izbucniră prin perdeaua de 
apă. 

— Sfinte Dumnezeule, îi scăpă lui Stromp. Ridică-l odată în 
aer. 

Dennings mai aşteptă trei secunde şi apoi cu delicateţe îşi 
apropie manşa, de piept. Roţile aparatului B-29 se eliberară. 
Când avionul se ridică la treizeci de picioare în aer, pista dispăru 
şi acesta îşi continuă drumul, ridicându-se în noapte deasupra 
apei amenințătoare. 


Morrison stătea în faţa barăcii încălzite a radarului, în bătaia 
potopului, cu cei patru subordonați aşteptând respectuos în 
picioare în spatele lui. Urmări decolarea aparatului Demonii lui 
Dennings mai mult cu mintea decât cu ochii. 

Nu văzu decât înclinarea bombardierului când Dennings 
propulsase aparatul şi ridicase piciorul de pe frână, înainte să se 
piardă în beznă. 

Işi ciuli urechile şi ascultă zgomotul motorului micşorându-se 
pe măsură ce aparatul se depărta. Sunetul neregulat era slab. 
Numai un mecanic de zbor de cea mai bună calitate sau un 
inginer specialist în aviaţie l-ar fi putut depista, iar Morrison 
avusese ambele funcţii la începutul carierei sale din aviația 
militară. 

Un motor era uşor dereglat. Unul sau mai mulţi dintre cei, 
optsprezece cilindri nu funcţiona în mod continuu. 


S Un nod = unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza 
unei nave care se deplasează cu o milă marină (1 852 m) pe oră, (nitr.). 
10 


înspăimântat, Morrison aşteptă un semn care să-i indice că 
aparatul nu se putea ridica de la sol. 

Dacă Demonii lui Dennings s-ar fi prăbuşit la decolare, orice 
suflet de pe insulă ar fi fost incinerat în câteva secunde. 

Apoi, militarul de la radar strigă prin uşa deschisă: 

— Au reuşit să decoleze! 

Morrison scoase un suspin tensionat. Numai atunci întoarse 
spatele vremii câinoase şi păşi înăuntru. 

Acum nu mai era nimic de făcut decât să-i transmită un mesaj 
generalului Groves, la Washington, în care să-l informeze că 
„Respirația Mamei” era în drum spre Japonia. Apoi, urmau 
aşteptarea şi speranţa. i 

Dar, în adâncul sufletului său, generalul era tulburat. Il 
cunoştea pe Dennings. Omul era prea încăpățânat să facă cale 
întoarsă pentru un motor defect. Dennings ar fi dus Demonii la 
Osaka chiar dacă ar fi trebuit să care avionul în spate. 

— Dumnezeu să-i aibă în pază! murmură Morrison. 

Ştia cu o certitudine înfiorătoare că rolul jucat de el în această 
colosală operaţiune nu îngăduia nici o rugăciune. 


— Ridicaţi roţile, ordonă Dennings. 

— Sar în sus de bucurie când aud cuvintele astea, mormăi 
Stromp în timp ce acţiona maneta. 

Motoarele dispozitivului gemură şi cele trei seturi de roţi se 
retraseră în lăcaşurile lor de sub aripile şi botul avionului. 

— Roţile ridicate şi asigurate, confirmă Stromp. 

Pe măsură ce viteza sporea, Dennings reduse funcţionarea 
regulatoarelor pentru a economisi carburant. 

Aşteptă puţin timp înainte de a începe o ascensiune uşoară 
până când ajunse la viteza de două sute de noduri. Ascuns de 
aripa aparatului, lanţul Insulelor Aleutine se curba uşor spre 
nord-est. Pe o distanţă de două mii cinci sute de mile” nu mai 
aveau să vadă nici o palmă de pământ. 

— Ce mai e cu motorul numărul patru? îl întrebă pe Mosely. 

— Îşi face datoria, dar s-a cam încălzit. 

— De îndată ce ajungem la cinci mii de picioare înălţime, o să-i 
reduc câteva turaţii. 

— Nu i-ar strica, domnule maior, răspunse Mosely. 

Arnold îi dădu lui Dennings direcţia pe care urmau să o 
menţină în următoarele zece ore şi jumătate. La patru mii nouă 


7 O milă = 1,609 m (nitr.). 
11 


A 


sute de picioare, Dennings îi predă comanda lui Stromp. Se 
relaxă şi privi cerul întunecat. Nu se vedea nici o stea. Avionul 
simţea zona de turbulenţă în timp ce Stromp pătrundea cu greu 
prin masa amenințătoare de nori încărcaţi cu electricitate. 

Când în cele din urmă scăpară de cea mai rea dintre furtuni, 
Dennings îşi scoase centura de siguranţă şi se ridică de la locul 
lui. Întorcându-se în loc, aruncă o privire pe ferestruica tunelului 
ce conducea spre mijlocul şi coada avionului. Desluşi o bucată 
din bomba suspendată în mecanismul ei de susţinere. 

Tunelul fusese îngustat pentru a primi imensa armă în 
dispozitivul pentru bombe. Dennings se strecură pe lângă 
compartimentul bombelor şi se opri în celălalt capăt. Apoi trase 
de uşiţa ermetică, până când aceasta se deschise şi se strecură 
înăuntru. 

Scoţând din buzunarul pantalonilor o lanternă, îşi croi drum pe 
pasarela strâmtă ce se întindea pe toată lungimea celor două 
compartimente pentru bombe, care fuseseră modificate în unul 
singur. 

Dimensiunea uriaşă a armei se potrivea acolo incredibil de 
bine. Diametrul ei exterior era cu doi inci mai mic decât distanţa 
dintre pereţii despărțitori longitudinali. 

Ezitând, Dennings ajunse lângă ea şi o atinse. Pereţii de oţel 
erau reci ca gheaţa. Nu se gândi la suta de mii de oameni ce 
putea fi transformată în cenuşă într-o singură clipă sau la 
urmările arsurilor şi radiaţiilor. Temperaturile termonucleare sau 
unda de şoc înregistrată la testarea efectuată în Trinity nu erau 
sesizabile într-un film alb-negru. O vedea numai ca pe un mijloc 
de a pune capăt războiului şi de a salva sute de mii de vieţi ale 
concetăţenilor lui. 

Intorcându-se în carlingă se opri şi flecări cu Byrnes care 
examina o schemă cu circuitele de detonare ale bombei. Foarte 
des expertul în artilerie privea la o mică consolă montată 
deasupra genunchilor săi. 

— E cumva posibil să explodeze înainte să ajungem acolo? 
întrebă Dennings. 

— Numai fulgerul putea să provoace treaba asta, răspunse 
Byrnes. 

Dennings îl privi îngrozit. 

— Avertismentul ăsta vine puţin cam târziu, nu ţi se pare? De 
la miezul nopţii zburăm de-a dreptul prin mijlocul unei furtuni 
electrice. 


12 


Byrnes ridică privirile şi zâmbi sarcastic. 

— Am fi putut să sărim în aer la fel de uşor şi la sol. Ce dracu’, 
doar am reuşit, nu-i aşa? 

Lui Dennings nu-i venea să creadă că Byrnes are o atitudine 
aşa de tranşantă. 

— Generalul Morrison a fost conştient de risc? 

— Mai mult ca oricine. A lucrat doar la proiectul bombei 
atomice încă de la început. 

Dennings dădu din umeri şi-i întoarse spatele. Este o nebunie, 
se gândi el, toată operaţia asta e o nebunie. Ar fi un miracol dacă 
vreunul din ei ar ajunge să povestească cândva despre ea. 

După cinci ore de zbor şi mai uşor cu două mii de galoane de 
carburant consumat, bombardierul B-29 fu adus de Dennings la o 
altitudine de zece mii de picioare. Echipajul deveni mai optimist 
când portocaliul zorilor coloră orizontul dinspre răsărit. Lăsaseră 
furtuna mult în spate şi vedeau valurile unduitoare ale oceanului 
şi câţiva nori albi răzleţi. 

Demonii lui Dennings se îndrepta spre sud-vest cu o viteză 
lejeră de două sute douăzeci de noduri. Din fericire prinseseră un 
vânt uşor din coadă. Zorii zilei îi găsiră singuri în vasta pustietate 
a Pacificului de Nord. Un avion solitar zburând dintr-un loc 
necunoscut în altul. Trăgătorul Stanton privea absent prin 
hubloul din botul avionului. 

La trei sute de mile depărtare de Honshu, principala insulă a 
Japoniei, Dennings începu o ascensiune uşoară şi graduală, către 
treizeci şi două de mii de picioare, altitudine la care Stanton 
urma să arunce bomba asupra Osakăi. Navigatorul Arnold îi 
anunţă că aveau un avans de douăzeci de minute faţă de 
program. Menţinând viteza actuală, credea că vor ateriza la 
Okinawa în mai puţin de cinci ore. 

Dennings privi indicatoarele de combustibil. Se învioră dintr-o 
dată. Înfruntând vântul de o sută de noduri din faţă, la aterizare 
puteau să economisească patru sute de galoane de carburant. 
Dar nu toată lumea era cuprinsă de optimism. Aşezat la panoul 
tehnicienilor, Mosely urmărea indicatorul de temperatură a 
motorului numărul patru. Nu-i plăcu ceea ce citi. Din rutină 
atinse tasta cu degetul. Acul se zbătu şi alunecă spre roşu. 

Se strecură prin tunel şi privi printr-un orificiu la partea din 
spate a motorului. Nacela era mânjită cu ulei şi ieşea fum din 
teava de eşapament. 

Mosely se întoarse în carlingă şi îngenunche în intervalul 


13 


îngust dintre Dennings şi Stromp. 

— Veşti proaste, domnule maior. Va trebui să oprim motorul 
numărul patru. 

— Nu-l poţi face să reziste încă câteva ore? întrebă Dennings. 

— Nu, sir, poate să înghită o valvă şi să ia foc în orice clipă. 
Stromp îl privi pe Dennings cu o expresie sumbră. 

— Propun să închidem motorul patru pentru un timp, să-l 
lăsăm să se răcească. 

Dennings ştia că Stromp avea dreptate. Vor trebui să-şi 
menţină altitudinea prezentă şi să aibă grijă ca şi celelalte trei 
motoare să nu se supraîncălzească. Apoi să repună în funcţiune 
motorul numărul patru în timpul ascensiunii la treizeci şi două de 
mii de picioare a bombardierului. 

II strigă pe Arnold, care stătea aplecat peste panoul de bord al 
navigatorului, urmărind cursul zborului. 

— Cât mai avem până în Japonia? 

Arnold observă uşoara scădere a vitezei şi calculă rapid. 

— O oră şi douăzeci şi unu de minute până la insula principală. 

Dennings dădu din cap. 

— OK, oprim numărul patru până când va fi nevoie de el. Chiar 
în timp ce vorbea, Stromp închise jiclorul, atinse cheia de contact 
şi angaja elicea. Apoi puse avionul pe pilot automat. 

În următoarea jumătate de oră tot echipajul stătu cu ochii pe 
motorul numărul patru, în timp ce Mosely anunţa temperatura. 

— Avem un loc de aterizare, anunţă Arnold. O insuliţă la 
douăzeci de mile în faţă. 

Stromp o cercetă prin binoclu. 

— Arată ca un crenvurşt ce iese din apă. 

— Numai pereţi de stâncă, observă Arnold. Nici pomeneală de 
plajă. 

— Cum se numeşte? întrebă Dennings. 

— Nici măcar nu e trecută pe hartă. 

— Vreun semn de viaţă? Japonezii ar putea s-o folosească ca 
punct de avertizare. 

— Pare goală şi părăsită, răspunse Stromp. 

Pe moment Dennings se simţi în siguranţă. Nu zăriseră nave 
inamice şi se aflau prea departe de țărm pentru a fi interceptaţi 
de bombardierele japoneze. 

Oamenii se relaxară şi împărţiră cafea şi sandwich-uri cu 
salam, imuni la bâzâitul motoarelor pilotului automat şi la micuța 
pată care apăru la zece mile distanţă şi la şapte mii de picioare 


14 


deasupra aparatului lor. Ceea ce nu ştia echipajul Demoni/or lui 
Dennings era că nu mai avea de trăit decât câteva minute. 


Tânărul locotenent Sato Okinaga observă scurta licărire 
reflectată de soare sub el. inclină aparatul şi porni într-un plonjon 
uşor pentru o inspecţie mai de-aproape. Era un avion. Fără 
îndoială. Foarte probabil un alt avion de patrulare. Se întinse 
după butonul transmiţătorului radio, dar ezită. În câteva clipe îl 
va putea identifica cu siguranţă. 

Pilot tânăr şi lipsit de experienţă, Okinaga era dintre cei 
norocoşi. Din clasa sa, formată din douăzeci şi doi de absolvenţi 
a căror instrucţie fusese grăbită în acele zile disperate pentru 
Japonia - el şi alţi trei fuseseră repartizaţi patrulelor de coastă. 
Restul plecaseră spre escadroanele kamikaze. 

Okinaga fusese profund dezamăgit. Şi-ar fi dat bucuros viaţa 
pentru împărat, dar acceptase plictisitoarea îndatorire de 
patrulare, ca pe o însărcinare temporară, sperând să fie chemat 
pentru o misiune mai glorioasă când americanii i-ar invada 
patria. 

Când avionul singuratic deveni mai vizibil, Okinaga nu-şi 
credea ochilor ce vedea. Se frecă la ochi şi clipi. Curând desluşi 
cu claritate fuselajul din aluminiu lustruit, lung de nouăzeci de 
picioare, uriaşele aripi de o sută patruzeci şi unu de picioare şi 
stabilizatorul vertical pe trei nivele ale unui bombardier american 
B-29. 

II fixa cu privirea mut de uimire. Bombardierul zbura dinspre 
nord-est, dinspre oceanul pustiu, la douăzeci de mii de picioare 
sub plafonul său de zbor. Intrebări fără răspuns îi invadară 
mintea. De unde apăruse? De ce zbura spre Japonia Centrală cu 
un motor dezafectat? Ce misiune avea? 

Ca un rechin care atacă o balenă rănită, Okinaga se apropie la 
numai o milă. In continuare nici un fel de mişcare. Echipajul 
părea adormit sau hotărât să se sinucidă. Marele bombardier 
înaripat se contura ameninţător în faţa lui. Apăsă brusc jiclorul 
aparatului său Mitsubishi A6M Zero şi se lansă într-un plonjon 
circular. Avionul zbura ca o rândunică, motorul său Sakae de o 
mie o sută treizeci de cai putere propulsându-l cu viteza 
fulgerului în spatele şi sub bombardierul B-29 lustruit şi 
strălucitor. 

Mitraliorul din coada bombardierului zări avionul japonez de 
vânătoare prea târziu şi deschise focul tot cu întârziere. Okinaga 


15 


strânse pivotul mitralierei de pe maneta de control. Aparatul A6M 
se zgudui cât timp cele două mitraliere şi ambele tunuri de 
douăzeci şi doi de milimetri sfârtecară metal şi carne 
omenească. 

Atinse uşor direcţia şi trasoarele îşi croiră drum spre aripa şi 
motorul numărul trei ale bombardierului. Carlinga fu ciuruită, 
uleiul curse prin găuri şi flăcările izbucniră instantaneu. Pe 
moment bombardierul păru să plutească, apoi zbură scurt într-o 
parte şi începu să cadă - învârtindu-se - spre ocean. 

Numai în urma strigătului înăbuşit al mitraliorului şi a rafalei 
trase de acesta, echipajul Demonilor îşi dădu seama că erau 
atacați. Nu aveau de unde să ştie din ce direcţie venise avionul 
inamic de vânătoare. Nici nu avură timp să-şi vină în fire când 
gloanţele inamice muşcară aripa din dreapta. 

Stromp scoase un urlet strangulat: 

— Ne prăbuşim! 

Dennings zbieră în interfon în timp ce se lupta să ţină avionul 
pe poziţie: 

— Stanton aruncă bomba! Aruncă bomba aia blestemată! 
Bombardierul, imobilizat de forţa centrifugă lângă dispozitivul de 
fixare a bombei, zbieră şi el: 

— Nu se desprinde decât dacă aduci aparatul în poziţie 
orizontală. 

Acum motorul numărul trei era în flăcări. Pierderea bruscă a 
două motoare, ambele pe aceeaşi parte, dezechilibrase avionul 
aşa încât acum zbura pe o aripă. Acţionând în acelaşi timp, 
Dennings şi Stromp se luptau cu manetele de control, încercând 
să aducă aparatul muribund într-o poziţie cât de cât stabilă. 

Dennings trase înapoi jicloarele, reuşind să pună avionul pe 
linia de plutire, dar pierderea de viteză era evidentă, egală, 
agonizantă. 

Stanton ajunse, în sfârşit, într-o poziţie verticală şi deschise cu 
un trosnet uşile lăcaşului bombei. 

— Rămâi în poziţia asta! ţipă el în zadar. 

Cu repeziciune potrivi dispozitivul de lansare a bombei, apoi 
apăsă pe buton. Nu se întâmplă nimic. Mişcările violente 
înţepeniseră bomba atomică în lăcaşul ei. 

Alb ca varul, Stanton pocni butonul de lansare cu pumnul, dar 
bomba rămase încăpăţânată la locul ei. 

— S-a înţepenit, strigă el. Nu se desprinde din lăcaş. 
Luptându-se pentru câteva momente de viaţă în plus, ştiind că 


16 


dacă supravieţuiau trebuiau să-şi ia cu toţii propria viaţă 
înghițind cianură, Dennings se chinui să direcţioneze aeronava 
lovită mortal spre ocean, pentru aterizare forţată. 

Aproape că reuşi, Ajunsese la o distanţă de două sute de 
picioare ca să aşeze pântecul Demonilor pe oceanul calm. Dar 
magneziul din accesorii şi arborele cotit al motorului numărul trei 
luară foc ca o bombă incendiară, arzând printre monturile şi 
lonjeronul aripii. Focul se răspândi distrugând cablurile de control 
ale aripii. 


Locotenentul Okinaga cobori cu aparatul A6M pe o aripă, 
zburând în jurul bombardierului lovit. Urmări fumul negru şi 
flacăra portocalie şerpuind pe cerul albastru, care, parcă, ar fi 
fost pictate. Văzu cum avionul american se prăbuşeşte în apă, 
întâmpinat de clocotul alb al valurilor. Zbură în cerc, căutând 
supraviețuitori, dar văzu numai câteva sfărâmături plutitoare. 

Entuziasmat de ceea ce avea să fie primul şi ultimul său act 
ucigaş, Okinaga se roti în jurul rugului funerar de fum, pentru o 
ultimă dată, înainte de a se întoarce în Japonia la aerodromul 
său. 


Pe când aeronava distrusă a lui Dennings şi echipajul mort al 
acesteia îşi găseau odihna pe fundul oceanului, la o mie de 
picioare adâncime, alt bombardier B-29, pe alt meridian, la şase 
sute de mile distanţă spre sud-est se pregătea să-şi arunce 
bomba. Având pe colonelul Paul Tibbets la comandă, Enola Gay? 
ajunsese deasupra oraşului japonez Hiroshima. 

Nici unul dintre comandanții de zbor nu ştia unul de celălalt. 
Fiecare bărbat credea că numai bombardierul şi echipajul său 
transporta prima bombă atomică ce urma să fie lansată în război. 

Demonii lui Dennings ratase întâlnirea cu destinul. Liniştea din 
adâncul oceanului era la fel de tăcută ca norul ce se aşternu 
deasupra întâmplării. 

Incercarea eroică a lui Dennings şi a oamenilor lui fu îngropată 
în tainele secrete ale birocraţiei. 


8 Numele avionului american care la 6 august 1945, ora 8,16 a.m. a 
lansat o bombă de 5 tone asupra oraşului Hiroshima. Explozia a 
provocat moartea imediată a 80 000 de oameni şi, ulterior, a încă circa 
200 000 (nitr.). 

17 


PARTEA I 
Marele John 


18 


3 octombrie 1993 
Vestul Oceanului Pacific 


Partea cea mai violentă a taifunului trecuse. Oceanul nebun şi 
nimicitor se potolise, dar valurile încă săltau peste prove şi se 
rostogoleau verzi şi plumburii către punți, lăsând în urmă un 
freamăt de spumă. 

Norii negri şi grei se sparseră şi vântul muri la o viteză 
impetuoasă de treizeci de noduri. Spre sud-vest răzbăteau 
scânteieri de soare, pictând cercuri albastre pe valurile umflate. 

Infruntând vântul şi stropii, căpitanul Arne Korvold stătea pe 
puntea deschisă a transatlanticului de marfă şi pasageri Narvik, 
aparţinând Liniilor Norvegiene Rindal şi îşi îndreptă binoclul spre 
un vapor imens, care se legăna ca şi mort pe valurile cu creastă 
înspumată. După aspect era un mare transportor auto japonez. 
Fortificațiile de sus se întindeau de la prora boantă până la pupa 
perfect pătrată, ca o cutie dreptunghiulară aşezată orizontal. In 
afară de covertă şi cabinele echipajului de pe puntea superioară, 
pe laturile ei nu existau nici un fel de ferestruici sau hublouri. 

Părea să aibă o înclinaţie permanentă de zece grade, care 
bătea înspre douăzeci, când valurile se zdrobeau de bordul 
expus de la proră. Singurul semn de viaţă era un firicel de fum 
care ieşea din magazie. Korvold observă încruntat că bărcile de 
salvare fuseseră lansate la apă, dar, cercetând oceanul agitat, nu 
zări nici una. Reorientă binoclul şi citi numele englezesc scris sub 
literele japoneze de la provă. 

Vasul se numea Steaua Divină. 

Korvold se întoarse pe coverta centrală confortabilă şi băgă 
capul în sala radio. 

— Nici un răspuns până acum? 

Operatorul scutură din cap. 

— Nimic. Nici un piuit de când am zărit-o. Probabil că au 
aparatul radio închis, este imposibil să fi abandonat vasul fără un 
semnal SOS. 

Korvold fixă tăcut prin ferestrele covertei vasul japonez care 


19 


plutea la mai puţin de un kilometru depărtare de balustrada 
tribordului navei sale. Norvegian prin naştere, căpitanul era un 
bărbat scund şi distins care nu făcuse niciodată un gest pripit. 
Ochii, de un albastru glacial, clipeau rareori, iar buzele - sub 
barba îngrijit tăiată - păreau îngheţate într-un zâmbet uşor 
schiţat. După douăzeci şi şase de ani petrecuţi pe mare, în 
special pe vase de croazieră, avea o fire caldă şi prietenoasă, 
respectată de echipaj şi admirată de pasageri. 

Se trase de barba scurtă, încărunţită şi înjură încetişor, numai 
pentru sine. Furtuna tropicală se abătuse pe neaşteptate dinspre 
nord asupra vasului său şi acum aveau aproape două zile 
întârziere în călătoria din portul coreean Pusan spre San 
Francisco. Korvold nu părăsise coverta de patruzeci şi opt de ore 
şi era extenuat. Tocmai când se hotărâse să se ducă la odihnă 
pentru un scurt răstimp, observaseră aparent abandonata epavă 
a Stelei Divine. 

Acum se găsea confruntat cu o enigmă şi o operaţiune 
îndelungată de căutare a bărcilor autotransportorului japonez. 
Totodată, era împovărat de responsabilitatea celor o sută treizeci 
de pasageri, majoritatea sleiţi de răul de mare, care n-aveau nici 
un chef pentru operaţiunea de salvare benevolă. 

— Imi permiteţi să dau o raită pe acolo cu câţiva oameni, 
domnule căpitan? 

Korvold ridică privirea spre chipul de nordic, sculptat parcă, al 
ofițerului principal Oscar Steen. Ochii care îi întoarseră privirea 
erau de un albastru mai intens decât cei ai lui Korvold. Ofiţerul 
principal stătea în faţa lui zvelt şi drept ca bradul, cu pielea 
bronzată şi părul blond, decolorat încă şi mai mult de soare. 

Korvold nu răspunse imediat, dar se îndreptă spre fereastra 
covertei şi privi spre oceanul ce despărţea cele două vase. 
Distanţa dintre crestele valurilor măsura între trei până la patru 
metri. 

— Nu sunt dispus să risc vieţile oamenilor, domnule Steen. Mai 
bine aşteptăm până se mai calmează oceanul. 

— Am făcut lucrul ăsta şi în condiţii mai rele. 

— Nu e nici o grabă. E un vas abandonat, mort ca un cadavru 
la morgă. Şi după cum arată, încărcătura i-a fost mutată şi ia apă 
la bord. Mai bine să-l lăsăm în pace şi să căutăm şalupele de 
salvare. 

— Dar s-ar putea să existe răniţi la bord, insistă Steen. 

Korvold scutură din cap. 


20 


— Nici un căpitan nu şi-ar fi abandonat nava, lăsând în urmă 
oameni răniţi din echipaj. 

— Nici un căpitan cu mintea întreagă. Dar ce fel de om ar 
părăsi o navă teafără şi ar lăsa şalupele la apă în mijlocul unui 
taifun cu viteza vântului de şaizeci şi cinci de noduri fără să 
trimită un mesaj SOS? 

— E într-adevăr un mister, încuviinţă Korvold. 

— Apoi să ne gândim şi la încărcătură, continuă Steen. Linia 
de plutire indică faptul că e încărcată la capacitatea maximă. 
Pare capabilă să transporte peste şapte mii de automobile. 

Korvold îi aruncă lui Steen o privire şireată. 

— Te gândeşti la prima de salvare, domnule Steen? 

— Exact, sir. Dacă e abandonată cu întreaga încărcătură şi noi 
reuşim s-o ducem într-un port, prima de salvare ar trebui să fie 
egală cu jumătate din valoarea ei sau chiar mai mult. Suma s-ar 
putea ridica la cinci sau şase sute milioane de coroane. 

Korvold cumpăni situaţia câteva clipe, gândul chinuitor al 
lăcomiei luptându-se cu un profund sentiment prevestitor de 
rele. Lăcomia învinse. 

— la-ţi oamenii şi include-l şi pe mecanic. Dacă iese fum din 
coşuri înseamnă că maşinile sunt încă în stare de funcţionare. 
Făcu o pauză. Dar totuşi prefer să aştepţi să se potolească, un 
pic oceanul. 

— N-avem timp, anunţă Steen categoric. Dacă înclinația 
sporeşte cu încă zece grade s-ar putea să fie prea târziu. Mai 
bine plec cât se poate de repede. 

Căpitanul Korvold suspină. Luase hotărârea împotriva judecății 
lui echilibrate, dar totodată îşi dădu seama că o dată ce situaţia 
Stelei Divine devenea cunoscută, fiecare remorcher de salvare, 
de pe o rază de o mie de mile, ar veni cu toată viteza spre ei, aşa 
cum se strâng camioanele de remorcare la accidentele de 
circulaţie de pe şosele. 

In cele din urmă ridică din umeri. 

— Când eşti sigur că nu mai există nimeni la bord şi poţi s-o 
urneşti din loc, raportează-mi imediat şi voi începe căutarea 
şalupelor. 

Steen o luă din loc chiar înainte ca Korvold să-şi fi sfârşit 
vorbele. Îşi strânse oamenii şi fu lăsat la apă, în valurile 
învolburate, în zece minute. Echipajul era format din el şi patru 
marinari; mecanicul şef, Olaf Andersson şi transmisionistul David 
Sakagawa, singurul marinar de la bord care vorbea japoneza. 


21 


Marinarii urmau să cerceteze vasul în timp ce Andersson 
examina sala maşinilor. Steen urma să intre formal în posesia 
autotransportorului dacă acesta era cu adevărat abandonat. 

Cu Steen la cârmă, şalupa brăzda oceanul agitat luptându-se 
cu crestele valurilor înspumate care amenințau s-o înece înainte 
de a se sparge. Puternicul motor Volvo al şalupei uruia neclintit 
în apropierea autotransportorului cu vântul şi oceanul la pupa. 

La o sută de metri de Steaua Divină descoperiră că nu erau 
singuri. O ceată de rechini înconjurase, vasul înclinat de parcă un 
anume simţ interior îi anunţase că acesta se va scufunda şi 
poate lăsa în urmă câteva bucățele gustoase şi pentru ei. 

Matelotul de la cârmă conduse şalupa sub prora butucănoasă, 
pe partea bordului de sub vânt. Li se părea că Steaua Divină 
urma să se rostogolească peste ei cu fiecare val care-i plesnea 
carcasa. Când impozantul vas se aplecă într-o parte, Steen 
scoase o scară uşoară de abordaj, din nylon, cu un cârlig de 
aluminiu la un capăt. La a treia încercare cârligul prinse 
marginea de sus a parapetului şi rămase agăţat. 

Steen urcă primul scara şi ajunse pe vas. Fu repede urmat de 
Andersson şi ceilalţi. După ce se adunară lângă tamburii ancorei 
imense, Steen îi conduse în sus pe o scară de incendiu, 
asemănătoare, celei ataşate cluasonului fără hublouri din faţă. 
După ce urcară patru niveluri, ajunseră la cea mai întinsă covertă 
pe care Steen o văzuse vreodată în timpul celor cincisprezece ani 
petrecuţi pe mare. În comparaţie cu timoneria mică şi eficientă 
de pe Narvik, aceasta părea la fel de întinsă ca o sală de 
gimnastică şi totuşi mulţimea impresionantă de echipament 
electronic ocupa doar o mică porţiune în mijloc. 

Nava era lipsită de viaţă, dar hărţile, sextanţii şi alt 
echipament de navigaţie, căzut din dulapurile deschise, îi dădeau 
un aer de dezordine. Două serviete rămăseseră deschise într-un 
ghişeu de parcă stăpânii lor părăsiseră încăperea doar pentru 
câteva clipe. Se părea că exodul se produsese în panică. 

Steen studie consola principală. 

— E complet automatizată, îi spuse el lui Andersson. 
Mecanicul şef încuviinţă din cap. Şi mai e ceva. Toate controalele 
sunt operate prin voce. Nu există manete sau instrucţiuni pentru 
timonieri. 

Steen se întoarse spre Sakagawa. 

— Poţi să porneşti chestia asta şi să-i vorbeşti? 

Asiaticul, născut în Norvegia, se aplecă asupra consolei 


22 


computerizate şi o studie câteva clipe în tăcere. Apoi apăsă 
câteva butoane în succesiune rapidă. Luminile consolei se 
aprinseră şi aparatul începu să băzâie. Sakagawa îl privi pe 
Steen cu un zâmbet uşor. 

— Japoneza mea e ruginită, dar cred că pot să comunic cu el. 

— Cere-i să raporteze starea navei. 

Sakagawa răpăi în japoneză spre un microfon minuscul şi 
aşteptă. După câteva clipe o voce bărbătească răspunse pe un 
ton încet şi clar. Când încetă, Sakagawa îi aruncă lui Steen o 
privire lipsită de expresie. 

— Transmite că valvele sunt deschise şi nivelul apei, în sala 
maşinilor, se apropie de doi metri. 

— Comandă-i să le închidă, rosti scurt Steen. 

După un scurt schimb de cuvinte, Sakagawa scutură din cap. 

— Computerul spune că valvele sunt blocate pe poziţia 
deschis. Nu pot fi închise prin comandă electronică. 

— Se pare că voi avea probleme cu treaba asta, zise 
Andersson. Aş face mai bine să cobor acolo şi să le închid. Şi 
spune-i blestematului ăsta de robot să dea drumul la pompe. 

In timp ce vorbea făcu semn la doi dintre marinari să-l urmeze 
şi dispărură toţi trei pe un coridor, în jos, spre sala maşinilor. 

Unul dintre marinarii care rămaseră se apropie de Steen, alb 
ca varul şi cu ochii holbaţi de groază. 

— Sir... am găsit un cadavru. Cred că e telegrafistul. 

Steen intră grăbit în sala telecomunicaţiilor. Un corp aproape 
fără formă era prăbuşit într-un scaun, aplecat asupra staţiei 
radio. Poate că o fi fost o fiinţă omenească când se urcase la 
bordul Stelei Divine, dar în nici un caz acum. Părul îi dispăruse şi, 
dacă n-ar fi fost dinţii complet expuşi, în locul unde fuseseră 
odată buzele, Steen n-ar fi putut preciza dacă se uita în faţa sau 
în spatele cadavrului. Oribilitatea aceasta patetică arăta de parcă 
pielea s-ar fi umplut de băşici iar carnea de sub ea era arsă şi 
parţial topită. 

Totuşi nu exista nici cel mai mic semn de căldură excesivă sau 
foc. Hainele erau la fel de curate şi călcate de parcă le-ar fi 
îmbrăcat chiar atunci. 

Omul părea să fi ars pe dinăuntru. 


23 


2 


Duhoarea  înspăimântătoare şi imaginea  oribilă îl 
descumpăniră pe Steen. li luă un minut să-şi vină în fire. Apoi 
împinse scaunul cu hidosul lui ocupant într-o parte şi se aplecă 
asupra staţiei radio. 

Din fericire tastatura era marcată în cifre arabe. După câteva 
minute de încercare şi erori, descoperi tastele corespunzătoare 
şi-l chemă pe căpitanul Korvold de pe Narvik. Korvold răspunse 
imediat. 

— Sunt pe recepţie, domnule Steen, răspunse el formal. Ce ai 
descoperit? 

— Domnule căpitan, aici s-a întâmplat ceva sinistru. Până în 
momentul de faţă am găsit o navă părăsită şi un cadavru, cel al 
telegrafistului, se pare, care a fost atât de ars, încât nu mai 
poate fi recunoscut. 

— E vreun incendiu la bord? 

— Nici un semn. Sistemul computerizat de control automat 
prezintă doar lumini verzi pe afişajele de prevenire a incendiilor. 

— Există vreun indiciu al cauzei plecării echipajului? întrebă 
Korvold. 

— Nimic evident. Se pare că au şters-o în panică, după ce au 
încercat să saboteze nava. 

Korvold strânse din dinţi iar încheieturile degetelor se înălbiră 
când apăsă receptorul. 

— Repetă. 

— Valvele sunt deschise şi înţepenite pe această poziţie. 
Andersson încearcă să le închidă chiar acum. 

— De ce dracu' ar sabota echipajul o navă teafără cu mii de 
automobile noi la bord? întrebă Korvold vag. 

— Situaţia trebuie privită cu suspiciune, sir. La bord e ceva 
anormal. Cadavrul telegrafistului este înspăimântător. Arată de 
parcă ar fi fost fript la proţap. 

— Vrei să vină doctorul acolo? 

— Bietul doctor poate face aici cel mult o autopsie. 

— Am înţeles, răspunse Korvold. Rămân pe recepţie încă 
treizeci de minute, după care voi pleca în căutarea şalupelor 
dispărute. 

— Aţi luat contact cu compania, sir? 

24 


— M-am abținut s-o fac până când nu te asiguri că nu există 
nici un supravieţuitor al echipajului propriu-zis, ca să ne conteste 
prima de salvare. Termină-ţi investigaţiile. De îndată ce te asiguri 
că nava e părăsită, voi trimite un mesaj directorului companiei 
noastre, informându-l că am preluat Steaua Divina. 

— Mecanicul Andersson lucrează deja, încercând să închidă 
valvele şi să pună în funcţiune pompele. Avem curent electric şi 
ar trebui să pornească curând. 

— Cu cât mai repede cu atât mai bine, zise Korvold. Vă 
îndreptaţi în derivă către un vas britanic de cercetare 
oceanografică, care se află pe o poziţie staţionară. 

— La ce distanţă? 

Aproximativ doisprezece kilometri. 

— Se află în siguranţă. i 

Korvold nu mai avu nimic special de ordonat. In cele din urmă 
zise simplu: 

— Mult succes, Oscar. Adu nava în port în condiţii bune. 

Apoi legătura se întrerupse. 

Steen întoarse spatele staţiei radio evitând să privească 
oribilitatea din scaun. Simţi un fior rece pe şira spinării. Aproape 
că se aştepta să vadă strigoiul O/landezului Zburător străbătând 
coverta. Nimic nu poate fi mai morbid decât o navă părăsită, se 
gândi el mohorât. li ordonă lui Sakagawa să încerce să traducă 
jurnalul de bord al navei. Pe ultimii doi marinari rămaşi îi trimise 
să cerceteze punţile cu automobile, în timp ce el inspecta 
sistematic cabinele echipajului. Avea sentimentul că se plimbă 
printr-o casă bântuită de stafii. 

In afară de câteva haine răspândite ici-colo, totul arăta de 
parcă echipajul se putea întoarce dintr-un minut în altul. 
Exceptând harababura de pe covertă, totul părea locuibil şi 
normal. In cabina căpitanului era o tavă cu două ceşti de ceai 
care în mod miraculos nu căzuseră pe podea în timpul furtunii, o 
uniformă întinsă pe pat şi o pereche de pantofi foarte lustruiţi, 
aşezată pe o poliţă tapetată. Fotografia înrămată a unei femei cu 
trei adolescenţi căzuse pe suprafaţa întinsă şi curată a unui 
birou. 

Steen ezită să-şi vâre nasul în secretele şi amintirile altor 
oameni. Se simţea ca un musafir nepoftit. Lovi cu piciorul ceva 
aflat sub birou. Se aplecă şi ridică obiectul. Era un pistol de nouă 
milimetri. Un Steyr GB austriac, cu dublă acţiune. Il îndesă în 
centura pantalonilor. 


25 


Ticăitul unui cronometru montat pe perete îl făcu să tresară şi 
putu să jure că simţea cum i se ridică părul pe cap. Işi termină 
inspecția şi se întoarse cu paşi precipitaţi pe covertă. 

Sakagawa stătea în sala hărților, studiind jurnalul de bord al 
navei, cu picioarele cocoţate pe un birouaş. 

— L-ai găsit, zise Steen. 

— Intr-una din servietele deschise. Privi din nou paginile 
deschise şi începu să citească: „Steaua Divină, şapte sute de 
picioare, plecat 16 martie 1988. Armator - Sushimo Steamship 
Company, Limited. Port de rezidenţă, Kobe. In această călătorie 
transportă la Los Angeles şapte mii două sute optzeci şi opt 
automobile Murmoto noi”. 

— Există vreo indicație privind cauza părăsirii vasului? întrebă 
Steen. 

Sakagawa scutură încurcat din cap. 

— Nu există nici o indicație despre vreun dezastru, molimă, 
revoltă la bord sau taifun. Ultimul înscris e niţel cam ciudat. 

— Citeşte-l! 

Lui Sakagawa îi trebuiră câteva clipe pentru a se asigura că 
traducerea caracterelor japoneze în engleză era rezonabil de 
corectă. 

— Din câte îmi dau eu seama sună cam aşa: „Vremea în 
înrăutăţire. Valurile cresc. Echipajul suferă de o boală 
necunoscută. Toată lumea e bolnavă în afară de căpitan. Se 
bănuieşte o intoxicație alimentară. Pasagerul nostru, domnul 
Yamada, unul dintre cei mai importanţi directori ai companiei, în 
timpul unui acces de isterie ne cere să abandonăm şi să 
scufundăm vasul. Căpitanul crede că domnul Yamada a suferit o 
depresiune nervoasă şi a dat ordin să fie ţinut sub supraveghere 
în cabina lui”. 

Steen privi în jos spre Sakagawa, cu chipul lipsit de expresie. 

— Asta-i tot? 

— Inscrisul final, zise Sakagawa. Asta e tot. 

— Ce dată e? 

— 1 octombrie. 

— Deci acum două zile. 

Sakagawa încuviinţă absent din cap. 

— Trebuie să fi părăsit vasul imediat după asta. Dar ceea ce e 
ciudat este faptul că n-au luat şi jurnalul de bord cu ei. 

Incet, fără grabă, Steen intră în sala radio, încercând să 
descopere semnificaţia ultimului înscris în jurnalul de bord. Brusc 


26 


se opri în prag şi simţi nevoia să întindă mâna să se sprijine. 
Încăperea părea să înoate înaintea ochilor şi îl cuprinse 
ameţeala. li veni să vomite dar încercă să reziste. Apoi, tot aşa 
de rapid cum venise, criza trecu. 

Merse împleticindu-se până la staţia radio şi chemă Narvikul. 

— Aici este prim-ofiţerul Steen care îl cheamă pe căpitanul 
Korvold, am terminat. 

— Da, Oscar, răspunse Korvold, dă-i drumul. 

— Nu pierdeţi timpul cu căutarea. Jurnalul de bord al Stelei 
Divine dă de înţeles că echipajul a părăsit vasul înainte de a fi 
lovit din plin de forţa taifunului. Au plecat acum aproape două 
zile. Vânturile trebuie să-i fi împins până acum cel puţin la două 
sute de kilometri. 

— În cazul în care au supravieţuit. 

— Ceea ce e puţin probabil. 

— În regulă, Oscar. Sunt de acord, o căutare întreprinsă de 
Narvik e inutilă. Am făcut tot ceea ce se putea aştepta de la noi. 
Am alertat unităţile americane de salvare marină de la Midway şi 
Hawaii, cât şi toate vasele din zonă. De îndată ce te întorci la 
bord ne continuăm drumul spre San Francisco. 

— Am înţeles, răspunse Steen. Acum plec spre sala maşinilor 
să văd ce face Andersson. 

In clipa în care Steen termină de transmis, sună telefonul. 

— Aici coverta. 

— Domnule Steen, zise o voce stinsă. 

— Da. Ce e? 

— Matelot Ame Midgaard, sir. Puteţi să veniţi imediat la 
puntea C pentru încărcătură? Cred că am găsit ceva. 

Glasul lui Midgaard se opri brusc şi Steen îl auzi pe om 
vomând. 

— Midgaard, ţi-e rău? 

— Vă rog, grăbiţi-vă, sir. 

Apoi legătura se întrerupse. Steen ţipă la Sakagawa. 

— Ce tastă să folosesc pentru sala maşinilor? A 

Nu primi nici un răspuns. Steen pătrunse în sala hărților. II găsi 
acolo pe Sakagawa palid ca moartea, respirând accelerat. Acesta 
ridică privirea şi vorbi gâfâind la fiecare cuvânt. 

— Al patrulea buton... sună în sala maşinilor. 

— Ce-ai păţit? întrebă Steen îngrijorat. 

— Nu ştiu. Mă... mă simt oribil... am vomitat de două ori. 

— Aşteaptă, rosti scurt Steen. li adun pe ceilalţi. Coborâm 


27 


imediat de pe această navă a morţii. Înşfacă telefonul şi sună la 
sala maşinilor. Nu-i răspunse nimeni. Frica îi copleşi mintea. Frica 
de ceva necunoscut care îi lovea pe toţi. Işi închipui mirosul 
morţii cuprinzând întreaga navă. 

Steen aruncă o privire rapidă la diagrama cu amplasamentul 
punților, montată pe un cluason, apoi cobori pe scară sărind câte 
şase trepte deodată. Incercă să alerge către vastele săli care 
adăposteau automobilele, dar greaţa îi agresa stomacul şi se 
împletici pe coridor ca un beţiv pe o alee dosnică. 

In cele din urmă ajunse, poticnindu-se, la intrarea punţii C 
pentru încărcătură. O mulţime nesfârşită de automobile 
multicolore se întindea pe o suprafaţă de o sută de metri în faţă 
şi spre pupa. lnexplicabil, în ciuda zguduiturilor furtunii şi a 
înclinaţiei vasului, toate stăteau ferm pe poziţie. 

Steen îl strigă pe Midgaard, ecoul vocii răsunând în 
cluasoanele de oţel. Tăcerea fu singurul răspuns primit. Apoi o 
văzu, ciudăţenia care ieşea în evidenţă, asemeni unicului 
purtător al unei pancarte într-o mulţime. 

Una din maşini avea capota ridicată. 

Se poticni printre rândurile lungi, căzând printre uşi şi 
apărătoare de roţi, învineţindu-şi genunchii de barele de 
protecţie ieşite în afară. Când se apropie de maşina cu capota 
ridicată strigă din nou. 

— E cineva aici? 

De data aceasta auzi un geamăt slab. După zece paşi ajunse 
la maşină şi se holbă îngheţat de spaimă la vederea lui Midgaard 
căzut lângă o roată. 

Faţa tânărului marinar era plină de răni purulente deschise. 
Spumă amestecată cu sânge îi ţâşnea pe gură. Ochii holbaţi nu 
vedeau nimic. Braţele deveniseră violete din cauza sângerărilor 
de sub piele. Părea să se descompună în faţa ochilor lui Steen. 

Steen se lăsă pe maşină, paralizat de oroare. Se apucă cu 
mâinile de cap, neputincios şi disperat, fără să observe smocul 
de păr care se desprinse când le lăsă să cadă pe lângă corp. 

— De ce murim toţi, pentru numele lui Dumnezeu, şopti el 
văzându-şi propriul sfârşit sinistru oglindit de Midgaard. Ce ne 
omoară? 


28 


3 


Submersibilul de mare adâncime Bătrânul Gert atârna 
suspendat în spatele unei uriaşe macarale aflată la pupa 
oceanografului britanic  /nvincibi/ul. (Oceanul se  calmase 
îndeajuns pentru ca submersibilul să fie lansat pentru probe 
ştiinţifice la cinci mii două sute de metri adâncime, iar echipajul 
trebuia să respecte o serie întreagă de măsuri de siguranţă 
foarte stricte. 

Nu exista nimic vechi la acest submersibil. Design-ul 
corespundea ultimelor modele din domeniu. Fusese construit de 
o companie aerospațială britanică în ultimele douăsprezece luni 
şi acum efectua primul test de adâncime pentru a cerceta zona 
de ruptură Mendocino, o imensă fisură pe fundul Oceanului 
Pacific, ce se întinde de la coasta Californiei de Nord până la 
jumătatea drumului spre Japonia. 

Exteriorul era complet diferit de al altor submersibile 
aerodinamice. In locul carcasei în formă de trabuc cu o teacă 
umflată în partea de jos, avea patru sfere transparente alcătuite 
din titaniu şi polimeri - legate între ele de tunele circulare - care 
îi dădeau aspectul unui maimuţoi dintr-un joc de copii. O sferă 
conţinea un sistem complex de echipament de fotografiere, în 
timp ce a doua era umplută cu aer, recipiente cu balast şi baterii. 
A treia era destinată echipamentului de oxigen şi motoarelor 
electrice. lar ultima sferă, cea mai spațioasă, se afla deasupra 
celorlalte trei şi adăpostea echipajul şi aparatele de control. 

Bătrânul Gert a fost construit pentru a rezista imenselor 
presiuni întâlnite pe cele mai adânci funduri de mare din lume. 
Sistemele lui de siguranţă puteau să menţină un echipaj în viaţă 
timp de patruzeci şi opt de ore şi avea capacitatea să se 
deplaseze prin abisul întunecat cu viteze de până la opt noduri. 

Craig Plunkett, inginerul şef şi pilotul Bătrânului Gert, semnă 
ultimul formular de verificare. Era un bărbat de patruzeci şi cinci 
sau cincizeci de ani, cu părul încărunţit, pieptănat înspre faţă 
pentru a-i acoperi chelia. Avea o faţă rumenă şi nişte ochi căprui, 
de copoi. Participase la proiectarea Bătrânului Gert şi acum îl 
trata ca pe iahtul său particular. 

Işi puse un pulover gros de lână, pentru a se apăra de 
răcoarea apei reci de pe fundul oceanului şi încălţă o pereche de 


29 


mocasini moi, de blană. Cobori tunelul şi închise bocaportul în 
spatele Lui. Apoi cobori în sfera de control şi acţiona sistemele 
computerizate de supravieţuire. 

Doctorul Raul Salazar, geologul marin al expediției de la 
Universitatea din Mexico, îşi ocupase deja locul, potrivind sonarul 
de cercetare a fundului oceanului. 

— Sunt pregătit oricând, zise Salazar. 

Era ca un mic dinam cu o claie imensă de păr negru, cu 
mişcări repezi şi ochi negri, pătrunzători, care nu puteau fixa o 
persoană sau un obiect mai mult de două secunde. Plunkett îl 
simpatiza. Salazar era tipul de om care strângea datele fără să-i 
facă prea multe mutre, lua deciziile potrivite fără să încurce 
faptele şi era obişnuit să privească o probă găsită pe fundul mării 
mai puţin din punct de vedere academic şi mai mult din cel al 
afacerilor. 

Plunkett privi locul liber din partea dreaptă a sferei. 

— Credeam că Stacy e la post. 

— Este, răspunse Salazar fără să se întoarcă de la consola lui. 
E în sfera de fotografiere pentru o verificare finală a sistemelor 
video. 

Plunkett se aplecă spre tunelul ce conducea la sfera de 
fotografiere şi se trezi zgâindu-se la o pereche de picioare 
frumoase. 

— Suntem gata de lansare, zise el. 

O voce feminină îi replică pe un ton sec: 

— Termin într-o secundă. 

Plunkett îşi aranja picioarele sub panoul de control şi se aşeză 
pe scaunul scund şi rabatabil, când Stacy Fox se strecură, 
mergând în zigzag în sfera de control. Avea chipul îmbujorat 
pentru că lucrase cu capul în jos. 

Stacy nu era ceea ce se poate numi o fată deosebit de 
frumoasă, dar era totuşi drăguță. Părul blond, lung, cu firul drept, 
îi cădea pe obraji şi deseori îl arunca pe spate cu o scurtă 
zvâcnire a capului. Era mlădioasă şi avea umerii prea laţi pentru 
o femeie. Echipajul nu putea decât să facă speculaţii în legătură 
cu sânii ei. Fireşte nimeni nu-i văzuse vreodată şi întotdeauna 
purta pulovere largi. Dar ocazional, când căsca şi se întindea, 
pieptul indica o fermitate substanţială. 

Părea mai tânără decât cei treizeci şi patru de ani ai ei. 
Sprâncenele erau groase, ochii depărtaţi, irisurile reflectând un 
verde palid şi cald. Buzele, având un contur hotărât, se depărtau 


30 


uşor într-un constant zâmbet luminos, ce-i punea în evidenţă 
dinţii strălucitori. Pe vremuri, când îşi luase diploma în artă 
fotografică la Institutul Chouinard din Los Angeles, Stacy fusese 
una din frumoasele plajei  californiene. După absolvire 
cutreierase lumea filmând viaţa marină care nu fusese niciodată 
înregistrată pe peliculă. De două ori măritată, de două ori 
divorțată, cu o fiică ce locuia cu sora sa, prezenţa ei la bordul 
Bătrânului Gert, pentru a fotografia adâncurile oceanului era, de 
fapt, o acoperire pentru o misiune mai solicitantă. 

De îndată ce-şi ocupă locul în partea dreaptă a sferei, Plunkett 
făcu semn de OK. Macaragiul lăsă submersibilul jos pe o rampă 
înclinată, prin pupa deschisă a vasului şi îl cobori uşurel în apă. 

Furtuna se potolise, dar valurile se rostogoleau în continuare, 
atingând o înălţime de la unu la doi metri. Macaragiul calculă 
timpii aşa încât Bătrânul Gert să atingă creasta valului, apoi să 
ajungă la piciorul acestuia şi să fie legănat liber de valuri. 
Cablurile de ridicare fură îndepărtate electronic şi câţiva 
scafandri executară o ultimă verificare a exteriorului. 

Cinci minute mai târziu controlorul de suprafaţă, un scoţian de 
treabă pe nume Jimmy Knox, îi raportă lui Plunkett că submarinul 
era pregătit pentru imersiune. Rezervoarele de balast fură 
umplute cu apă şi Bătrânul Gert se cufundă iute în apa 
scânteietoare şi îşi începu călătoria spre adâncuri. 

Deşi Bătrânul Gert era cel mai nou model de submersibil din 
prospecte, totuşi cobora după vechiul şi atât de încercatul sistem 
de a umple rezervoarele de balast cu apă de mare. Pentru 
ridicarea la suprafaţă, diverse greutăţi de fier erau aruncate cu 
scopul de a spori flotabilitatea, deoarece tehnologia curentă de 
pompare nu putea face faţă presiunilor întâlnite la mari 
adâncimi. 

Pentru Stacy, lunga cădere prin nesfârşitul vid lichid fu ca o 
transă hipnotică. Una după alta culorile spectrale ale luminii 
împrăştiate la suprafaţă se estompară până când, în cele din 
urmă, dispărură în bezna desăvârşită. 

Cu excepţia consolelor de control, separat montate în jurul 
diametrului interior al sferei, în faţă aveau o vedere 
neobstrucţionată de o sută treizeci grade. Polimerul transparent 
cu textura fină de titaniu făcea vizionarea egală cu rezoluţia de 
pe un imens ecran de televizor. 

Salazar nu dădea nici o atenţie întunericului sau peştilor 
luminiscenţi care înotau ocazional în afară, fiind mult mai 


31 


preocupat de ceea ce vor găsi pe fund. Plunkett mânuia 
instrumentele de cercetare la adâncime şi pe cele de 
supravieţuire, urmărind atent orice defect pe măsură ce 
presiunea creştea şi temperatura scădea cu fiecare clipă care 
trecea. 

Invincibilul nu dispunea de un submersibil de rezervă în caz de 
forţă majoră. Dacă apărea vreun dezastru neaşteptat şi dacă 
într-un fel sau altul rămâneau blocaţi între stânci sau 
echipamentul nu răspundea la comenzi, împiedicând întoarcerea 
la suprafaţă a Bătrânului Gert, ei puteau desprinde sfera de 
control pentru ca aceasta să se ridice la suprafaţă ca un balon 
gigantic. Insă era un sistem complex care nu fusese niciodată 
testat în condiţii de înaltă presiune. O eroare cât de mică şi nu 
mai aveau nici o speranţă de salvare, numai certitudinea morţii 
prin sufocare şi un mormânt rătăcit în eterna noapte a 
adâncurilor. 

Un peşte subţire ca un ţipar alunecă pe lângă ei, corpul 
luminos al acestuia aruncând fulgere scânteietoare, ca un şir de 
faruri de automobil şerpuind în noapte. Dinţii erau incredibil de 
lungi în comparaţie cu capul, colţaţi ca ai unui dragon chinezesc. 
Fascinat de lumina interioară a submersibilului, înotă fără teamă 
până la sfera de control şi aruncă înăuntru o privire de strigoi. 

Stacy îşi potrivise aparatul de fotografiat şi camera video aşa 
că înainte de a o lua din loc îl surprinse în mai multe poziţii: 

— Vă puteţi imagina creatura asta dacă ar fi cu douăzeci de 
picioare mai lungă? murmură ea îngrozită. 

— Din fericire dragonii negri trăiesc la mari adâncimi, zise 
Plunkett. Presiunea apei îi împiedică să crească mai mult de 
câţiva centimetri. 

Stacy aprinse luminile exterioare şi bezna se transformă pe 
dată într-o ceaţă verzuie. Spaţiul era cu desăvârşire gol. Nu se 
zărea nici un semn de viaţă. Dragonul negru plecase. Pentru a 
economisi bateriile, stinse luminile. 

In sferă, umiditatea crescu iar frigul, tot mai pătrunzător, 
începu să se infiltreze prin pereţii groşi. Stacy simţi cum o trec 
fiorii prin braţe. Ridică ochii, îşi prinse umerii cu palmele şi 
începu să dârdâie. Plunkett înţelese aluzia şi puse în funcţiune o 
mică aerotermă care nu prea îndepărtă răceala. 

Cele două ore, cât dură imersiunea, ar fi trecut cu greu dacă 
fiecare dintre ei n-ar fi fost preocupat de treaba lui. Plunkett îşi 
găsise o poziţie confortabilă şi urmărea monitorul sonarului şi 


32 


sonda de ecouri. Totodată, supraveghea cu un ochi atent 
aparatele care controlau rezervele de oxigen şi electricitate. 
Salazar întocmea parcelarea zonei de cercetare, o dată ce vor fi 
ajuns la fund, în timp ce Stacy încerca să surprindă cu aparatele 
ei pe locuitorii obişnuiţi ai adâncurilor. 

Plunkett prefera ca fond muzical ariile lui Johann Strauss în 
locul muzicii stereo, dar Stacy insistase să pună la casetofon 
preferinţele „tineretului”. Pretindea că e liniştitor şi mai puţin 
stresant. Salazar o numea muzică de „cascadă”, dar acceptă. 

Vocea lui Jimmy Knox de pe /nvincibi/ suna spectral, aşa cum 
era filtrată prin telefonul acustic subacvatic. 

— Atingeţi fundul în zece minute, anunţă el, vă apropiaţi puţin 
cam repede. 

— Am înţeles, răspunse Plunkett, îl am şi eu pe sonar. Salazar 
şi Stacy întoarseră capul de la treaba lor şi priviră ecranul 
sonarului. Fundul oceanului era conturat în trei dimensiuni. Ochii 
lui Plunkett se mişcau cu viteză de la ecran la apă şi înapoi la 
ecran. Avea încredere în sonar şi computer, dar nu mai mult 
decât în propria sa vedere. 

— Fiţi atenţi, îi alertă Knox, veţi cădea lângă pereţii unui 
canion. 

— İl văd, răspunse Plunkett. Stâncile formează o vale largă. Se 
întinse după un buton şi eliberă o greutate de balast pentru a 
încetini coborârea. La treizeci de metri de fund mai dădu drumul 
la una, imprimând submersibilului o plutire intermediară, 
aproape perfectă. Apoi lăsă în jos cele trei fixatoare montate pe 
capetele exterioare ale sferelor de jos. 

Fundul oceanului se contura încetişor prin întunericul de jad, 
într-o pantă neregulată. Cât cuprindea privirea văzură nişte roci 
ciudate, negre, ondulate şi contorsionate în forme groteşti. 

— Am coborât lângă o erupție vulcanică, zise Plunkett. 
Marginea este cam la un kilometru în faţă. După asta mai există 
o distanţă de trei sute de metri în jos până în fundul văii. 

— Am recepționat, răspunse Knox. 

Ce sunt toate rocile acelea viermănoase? întrebă Stacy. 

— Straturi de lavă, răspunse Salazar, care se încreţesc astfel 
când lava fierbinte intră în contact cu apa rece a oceanului, 
învelişul exterior se răceşte şi ia forma unui tub prin care curge 
lava încinsă, curge încontinuu. 

Plunkett puse în acţiune sistemul de poziţionare a altitudinii, 
care în mod automat menținea submersibilul la patru metri 


33 


deasupra pantei de pe fund. Pe când alunecau de-a lungul 
platoului cu aspect cicatrizat, descoperiră în gropi de nămol 
urme ale târâtoarelor adâncurilor, poate stele de mare, creveţi 
sau alte vietăţi ce pândeau în bezna din spatele luminilor. 

— Pregătiţi-vă, zise Plunkett. Suntem pe punctul de a ne 
continua coborârea. 

La câteva clipe după atenţionarea lui, fundul dispăru din nou 
în beznă, iar submersibilul se aplecă şi cobori încă şi mai mult, 
menţinându-şi distanţa de patru metri faţă de pereţii abrupți ai 
canionului. 

— Sunteţi la cinci-trei-şapte-zero metri, răsună vocea lui Knox 
prin telefonul subacvatic. 

— In regulă şi la mine apare la fel, răspunse Plunkett. 

— Când veţi ajunge pe fundul văii, zise Knox, veţi fi pe câmpia 
zonei de ruptură. 

— E la mintea cocoşului, mormăi Plunkett cu atenţia 
concentrată pe panoul de control, pe ecranul computerului şi pe 
un monitor video care acum arăta terenul de sub tălpicile de 
aterizare ale Bătrânului Gert. La dracu', n-avem altundeva unde 
merge. 

Trecură douăsprezece minute şi apoi în faţa lor se contura o 
porţiune de teren neted, iar submersibilul îşi recăpăta poziţia 
orizontală. Particule subacvatice se roteau în vârtejuri în jurul 
sferei, împinse de curentul uşor, ca nişte fulgi de nea. Firicele de 
nisip se întindeau în faţa cercului de lumină format de faruri. 
Nisipul nu era gol. Mii de obiecte negre, rotunde, ca ghiulele 
vechi, erau împrăştiate pe fundul oceanului într-un strat gros. 
Nodule de manganiu, explică Salazar de parcă era la curs. 
Nimeni nu ştie exact cum s-au format, deşi se bănuieşte că 
nucleul e format din dinţi de rechini sau oase din urechea 
balenei. 

— Valorează ceva? întrebă Stacy, punând în funcţiune 
sistemele camerelor de luat vederi. 

— In afară de manganiu conţin mici dar preţioase cantităţi de 
cobalt, cupru şi zinc. Presupun că această concentrare se întinde 
pe sute de mile în zona de ruptură şi valorează opt milioane de 
dolari kilometrul pătrat. 

— Cu condiţia să o excavezi şi s-o ridici la suprafaţă, la cinci 
kilometri şi jumătate distanţă, adăugă Plunkett. 

Salazar îl dirija pe Plunkett în ce direcţie să exploreze, în timp 
ce Bătrânul Gert plană silențios deasupra nisipului tapetat cu 


34 


nodule. Apoi ceva luci la babord. Plunkett se îndreptă uşor spre 
obiect. 

— Ce vezi? întrebă Salazar ridicând ochii, din instrumentele 
lui. 

Stacy privi în jos. 

— O minge, exclamă ea. O minge uriaşă de metal cu nişte 
cleme ciudate. Cred că măsoară trei metri în diametru. Plunkett 
presupuse: 

— Trebuie să fi căzut de pe un vas. 

— Nu cu mult timp în urmă, dacă judecăm după lipsa 
coroziunii, comentă Salazar. 

Deodată zăriră o fâşie lată de nisip curat, total lipsită de 
nodule. Ca şi cum un aspirator gigantic ar fi tras o brazdă prin 
mijlocul unei câmpii. 

— O porţiune dreaptă! exclamă Salazar. Pe fundul mării nu 
există astfel de porţiuni drepte şi lungi. 

Stacy privea uluită: 

— Prea perfectă, prea precisă pentru a nu fi făcută de mâna 
omului. 

Plunkett scutură din cap: 

— Imposibil, nu la adâncimea asta. Nici o companie de 
prospecţiuni din lume nu are capacitatea de a fora abisul. 

— Şi, din câte ştiu, nici o dislocare geologică nu poate forma o 
şosea curată pe fundul oceanului, afirmă ferm Salazar. 
Indentaţiile acelea de pe nisip, care se înşiră de-a lungul 
marginilor, par să se potrivească cu mingea uriaşă pe care am 
descoperit-o. 

— OK, murmură Plunkett sceptic. Ce fel de echipament poate 
să măture fundul oceanului la o asemenea adâncime? 

— O dragă hidraulică uriaşă care suge nodulele şi le trimite 
prin conducte spre o barjă aflată la suprafaţă, teoretiza Salazar. 
Ideea se vehiculează de ani de zile. 

— Ca şi cu expediţia umană pe Marte, dar racheta pentru a 
ajunge acolo nu a fost încă construită. La fel şi cu draga uriaşă. 
Am o mulţime de cunoştinţe în ingineria marină şi n-am auzit nici 
măcar un zvon vag despre un astfel de proiect. O operaţiune 
minieră de o asemenea amploare nu poate fi ţinută secretă. Ar 
implica o flotă de suprafaţă de cel puţin cinci nave, precum şi mii 
de muncitori care să lucreze ani de zile. Şi n-au cum să nu fie 
detectate de sateliții sau de navele care trec prin zonă. 

Stacy îi aruncă lui Salazar o privire lipsită de expresie. 


35 


— Poţi să ne spui cumva când s-a întâmplat? 

Salazar ridică din umeri. 

— S-ar fi putut întâmpla ieri sau cu ani în urmă. 

— Dar atunci cine a făcut-o? întrebă Stacy pe un ton vag. Cine 
putea să fabrice o astfel de tehnologie? 

Nimeni nu răspunse imediat. Descoperirea lor nu se potrivea 
adevărurilor acceptate. Fixară cu privirea brazda goală cu tăcută 
neîncredere, frica de necunoscut străbătându-le şira spinării. 

In cele din urmă Plunkett dădu un răspuns care părea să vină 
de la distanţă, din afara submersibilului: 

— Nimeni de pe planeta asta, nimeni care să aparţină rasei 
umane. 


36 


4 


Steen intră într-o stare de şoc emoţional extrem. Privi 
indiferent la băşicile care i se formau pe braţe. Incepu să 
tremure necontrolat, pe jumătate înnebunit de şoc şi datorită 
unei dureri abdominale subite. Se chirci şi vomită, respirând cu 
greutate printre vărsături. Totul păru să-l lovească dintr-o dată. 
Inima începu să-i bată neregulat şi trupul îi ardea de febră. 

Se simți incapabil să se întoarcă în compartimentul 
comunicaţiilor pentru a-l preveni pe Korvold. În cazul în care 
căpitanul vasului norvegian nu primea răspuns la semnalele 
către Steen, va trimite o altă echipă de abordaj pentru a vedea 
ce s-a întâmplat. Alţi oameni vor muri inutil. 

Acum Steen era scăldat în sudoare. Fixă cu privirea 
automobilul cu capota ridicată şi privirea îi scapără de o ură 
stranie. Il invada o stare de stupoare. Şi mintea-i surescitată 
văzu un rău indescriptibil în oţel, piele şi cauciuc. Ca într-un ultim 
act de sfidare, Steen se răzbună pe vehiculul neînsufleţit. Scoase 
de la brâu Steyr-ul automat pe care-l găsise în cabina căpitanului 
şi trase piedica. Apoi apăsă pe trăgaci şi trimise o ploaie de 
gloanţe în parbrizul maşinii. 


La doi kilometri spre răsărit, căpitanul Korvold privea prin 
binoclu spre Steaua Divină, când aceasta se pulveriza pur şi 
simplu în faţa ochilor săi uluiţi. 

O monstruoasă minge de foc erupse cu o strălucire albastră, a 
cărei intensitate era mai mare decât a soarelui. Gazele albe şi 
fierbinţi se răspândiră instantaneu pe o suprafaţă cu diametrul 
de patru kilometri. 

Se formă un nor semisferic de condensare care se răspândi ca 
o gogoaşă imensă cu interiorul ars imediat de mingea de foc. 

Suprafaţa oceanului deveni concavă, ca o copaie cu diametrul 
de trei sute de metri. Apoi o intensă coloană formată din miliarde 
de tone de apă se ridică spre cer, pereţii acesteia formând mii de 
gheizere orizontale, fiecare la fel de mare ca Narvikul. 

Unda de şoc înconjură mingea de foc ca inelul din jurul 
Saturnului, gonind prin exterior cu o viteză ce se apropia de cinci 
sute de kilometri pe secundă. Lovi Warvikul, terciuind vasul care 
căpătă o formă nedefinită. 

37 


Stând pe coverta deschisă, Korvold nu văzu holocaustul. Ochii 
şi mintea lui nu avură timp să-l înregistreze. Intr-o secundă fu 
carbonizat de radiaţia termală produsă de mingea de foc a 
exploziei. Vasul întreg fu smuls afară din apă şi apoi azvârlit 
înapoi de parcă ar fi fost lovit cu un baros imens. O ploaie de 
fragmente de oţel topit şi pulbere din Steaua Divină invadară 
punţile sfărâmate ale Warvikului. Din carcasa despicată izbucni 
focul care cuprinse imediat vasul distrus. După aceea exploziile 
continuară în măruntaiele navei. Containerele de pe puntea de 
marfă fură azvârlite ca frunzele de rafala unui uragan. 

N-a fost timp pentru ţipete răguşite de durere. Oricine fu 
surprins pe punte arse ca un chibrit, trosni şi dispăru. Intregul 
vapor deveni instantaneu un rug funerar pentru cei două sute 
cincizeci de pasageri şi membrii echipajului. 

Narvikul începu să se încline repede. La cinci minute după 
explozie se răsturnă pe partea cealaltă. In curând nu se mai 
vedea decât o mică porţiune din fundul navei, după care alunecă 
sub valurile agitate şi dispăru în adâncuri. 

Totul se sfârşi aproape la fel de brusc ca şi dispariţia Stelei 
Divine. Protuberanţa imensă în formă de ciupercă care se 
formase deasupra mingii de foc dispăru încet şi nu mai putu fi 
deosebită de cerul acoperit cu nori mohorâţi. Furia sclipitoare a 
apei se calmă şi suprafaţa oceanului se netezi, reluându-şi 
ondulaţiile obişnuite. 

La doisprezece kilometri depărtare, /nvincibilul încă plutea. 
Presiunea incredibilă a undei de şoc nu începuse încă să-şi piardă 
din intensitate, când întreaga ei forţă izbi vasul de supraveghere. 
Suprastructura lui fu smulsă şi pustiită expunând cluasoanele 
interioare. Coşul fu rupt din montură şi azvârnlit în apa 
clocotitoare, în timp ce coverta dispărea sub un potop violent de 
oţel şi carne. 

Catargele fură îndoite şi distorsionate, uriaşa macara folosită 
pentru manevrarea Bătrânului Gert fu deformată şi aruncată într- 
o parte, pereţii carcasei fură striviţi între structură şi traversele 
longitudinale. Intocmai ca şi Warviku/, Invincibilul căpătase o 
formă nedefinită, aproape imposibil de recunoscut ca fiind a unui 
vas. 

Vopseaua din părţile laterale se scorojise şi se înnegrise în 
vijelia dogoritoare. Un fir de fum negru se ridica din babordul 
distrus şi stătea ca un covor clocotitor deasupra apei din jurul 
carcasei. Arşiţa pârjoli pe toţi cei de pe punţile deschise. 


38 


Persoanele din interior fură grav rănite de şoc şi de sfărâmăturile 
care zburau în toate părţile. 

Izbit violent de un cluason inflexibil de oţel, Jimmy Knox fusese 
azvârlit în cabină şi acum gâfâia după aer de parcă ar fi fost în 
vid. Se rostogoli pe jos şi rămase întins pe spate, privind 
înmărmurit printr-o gaură apărută ca prin minune în tavan. 

Zăcu acolo aşteptând să treacă şocul, luptându-se să se 
concentreze asupra situaţiei lui disperate, încercând să 
desluşească cu mintea-i înceţoşată ce urgie se abătuse asupra 
lumii. Încetişor, îşi roti privirea prin cabină şi văzu cluasoanele 
îndoite, echipamentul electronic serios avariat, arătând ca un 
robot cu măruntaiele scoase, mirosind fumul incendiilor şi se 
simţi ca un copil isterizat care-şi pierduse părinţii în mulţime. 

Prin gaura apărută deasupra sa privi coverta şi sala hărților. 
Fuseseră pustiite, ajungând un schelet de traverse şi ţevi 
deformate. Timoneria arăta ca un abator arzând mocnit, 
mormânt al oamenilor arşi şi striviţi al căror sânge picura în 
compartimentele de jos. 

Knox se rostogoli într-o parte şi gemu la durerea subită 
provocată de trei coaste rupte, o gleznă luxată şi nenumărate 
vânătăi. Se mişcă foarte încet până ajunse să stea în şezut. 
Ridică mâna şi-şi potrivi ochelarii, surprins că aceştia rămăseseră 
cocoţaţi pe nas în timpul inexplicabilei urgii. 

Incet, perdeaua întunecată a şocului dispăru şi primul său 
gând fu la Bătrânul Gert. Ca într-un coşmar îşi imagină 
submersibilul avariat şi cu legăturile tăiate în bezna adâncurilor. 

Năucit, se târî pe punte în mâini şi genunchi, ţinând piept 
durerii, până ajunse la telefonul subacvatic al cărui receptor îl 
înşfacă. 

— Gert? izbucni el înfricoşat. Eşti pe recepţie? _ 

Aşteptă câteva clipe, dar nu veni nici un răspuns. Înjură cu o 
voce monotonă. 

— Dracu' să te ia Plunkett! Răspunde-mi, ticălosule! 

Singurul răspuns fu tăcerea. Toate legăturile între /nvincibi/ şi 
Bătrânul Gert erau întrerupte. Cele mai negre temeri ale lui se 
adeveriseră. Forţa necunoscută care se abătuse asupra vasului 
de supraveghere se transmisese prin apă şi sfârtecase probabil 
submersibilul, deja supus unor presiuni incredibile. 

— Morți, şopti el, complet terciuiţi. 

Dintr-o dată îşi îndreptă gândurile spre camarazii lui şi-i strigă. 
Nimeni nu-i răspunse. Auzi numai scârţâitul strident al metalului 


39 


de pe vasul în agonie. 

Işi îndreptă privirea spre uşa deschisă şi văzu cinci cadavre 
răşchirate în poziţii ţepene, nefireşti, ca nişte manechine 
aruncate în dezordine. Rămase nemişcat, copleşit de durere şi 
uluială. 

In mod difuz simţi zvâcnirile convulsive ale navei, pupa 
alunecând sub valuri de parcă ar fi fost prinsă într-un vârtej. 
Ciocnirile se reverberau peste tot în jur. /nvincibilu/ era pe 
punctul să-şi înceapă propria călătorie spre abis. 

Dorinţa de viaţă renăscu în el şi Knox începu să se târască de- 
a buşilea pe o punte înclinată, prea zăpăcit să simtă durerea 
provocată de răni. Strecurându-se în panică prin uşa punţii 
macaralei, ocoli cadavrele şi echipamentul de oţel sfărâmat, 
împrăştiat peste tot. Spaima înlocui starea de şoc, 
transformându-se în el într-un bulgăre compact şi extensibil. 

Ajunse la rămăşiţele îndoite ale balustradei. Fără să privească 
înapoi o încalecă şi sări în oceanul care îl aştepta. O scândură 
dintr-o ladă de lemn se legăna pe apă la câţiva metri distanţă. 
notă chinuit până când o ajunse şi începu să plutească ţinând-o 
sub un braţ. Numai atunci se întoarse şi privi /nvincibilul. 

Se scufunda cu pupa şi provele ridicate deasupra valurilor 
Pacificului. Păru să atârne aşa cam un minut, navigând spre 
nord, apoi alunecă în jos cu o viteză sporită şi dispăru, lăsând 
câteva epave plutitoare şi un cazan de apă învolburată care în 
curând se domoli, transformându-se în câteva bule colorate în 
spectrul curcubeului născut din uleiul vărsat. 

Frenetic, Knox cercetă împrejurimile în căutarea altor membri 
ai echipajului de pe /nvincibi/. Acum, când scrâşnetele navei care 
se scufundase încetaseră, se lăsase o tăcere sinistră. Nu existau 
bărci de salvare, nici capete de oameni înotând în ocean. 

Se trezi singurul supravieţuitor al unei tragedii care nu avea 
nici o explicaţie. 


40 


5 


În adâncuri, unda de şoc străbătu apa ce opunea rezistenţă cu 
aproape şase mii cinci sute de kilometri pe oră într-un cerc 
extensibil, zdrobind în drumul ei orice urmă de viaţă marină. 
Bătrânul Gert fu salvat de la distrugerea instantanee de pereţii 
canionului. Aceştia protejară submersibilul, apărându-l de forţa 
principală a presiunii explozive. 

Totuşi submersibilul fu învârtit cu brutalitate. Acum era drept, 
peste o clipă răsturnat, ca o minge de fotbal lovită cu violenţă. 
Compartimentul conţinând bateriile principale şi sistemele de 
propulsare se izbi de nodulele pietroase, crăpă şi fu împins în 
interior de presiunea formidabilă. Din fericire  învelişul 
bocaportului - la fiecare capăt al tubului de legătură - rezistă, 
căci altfel apa ar fi năvălit în sfera echipajului ca un tăvălug şi i- 
ar fi transformat pe toţi într-o pastă sângerândă. 

Zgomotul exploziei sosi ca un tunet prin telefonul subacvatic, 
aproape la unison cu huruitul ca de tren al undei de şoc. Curând, 
tăcerea înşelătoare puse din nou stăpânire pe lumea adâncurilor. 
Apoi calmul fu tulburat din nou de scrâşnetul şi zăngănitul 
metalului torturat, când navele distruse se scufundară, 
încovoindu-se şi presându-se, înainte de a plonja pe fundul 
oceanului în nori de mâl. 

— Ce s-a întâmplat? ţipă Stacy, apucându-se cu mâinile de 
scaun pentru ca acesta să nu fie dat peste cap. 

Fie din cauza şocului, fie dintr-un devotament radical faţă de 
munca sa, privirea lui Salazar nu se desprinsese nici o clipă de 
pe consola sa. 

— Nu e nici un cutremur. Aparatul înregistrează o anomalie la 
suprafaţă. 

Cu servomotoarele distruse, Plunkett pierdu orice control 
asupra Bătrânului Gert. Nu putea decât să stea acolo 
neputincios, în timp ce submarinul era aruncat într-o parte şi alta 
pe câmpul de nodule de manganiu. Automat zbieră în telefonul 
subacvatic, omiţând toate formalităţile de chemare. 

— Jimmy, suntem surprinşi de o turbulenţă inexplicabilă. 
Servomotorul a fost distrus! Te rog, răspunde! 

Jimmy Knox nu-l auzi. Departe, deasupra lor, se lupta el însuşi 
să supravieţuiască în valuri. 


41 


Plunkett încă încerca disperat să ia legătura cu /nvincibilul, 
când submersibilul îşi încetă cursa dezordonată şi lovi fundul într- 
un unghi de patruzeci şi cinci de grade, aterizând pe sfera ce 
conţinea echipamentul pentru curent electric şi oxigen. 

— Asta-i sfârşitul, murmură Salazar, neştiind prea bine ce se 
înţelegea prin asta, mintea fiindu-i înceţoşată de şoc şi confuzie. 

— Pe dracu’ sfârşitul! izbucni Plunkett. Mai putem încă să 
lăsăm balast şi să ajungem la suprafaţă. 

In timp ce vorbea era conştient că aruncarea întregului balast 
nu putea depăşi greutatea apei şi a mâlului pătrunse în urma 
distrugerilor. Acţiona manetele şi sute de livre de greutate 
moartă căzură din pântecul submersibilului. 

Câteva clipe nu se întâmplă nimic, apoi centimetru cu 
centimetru, Bătrânul Gert se desprinse de fund, ridicându-se 
încet de parcă ar fi fost împins de respiraţia şi bătăile puternice 
ale inimilor celor trei oameni aflaţi în sfera lui principală. 

— Ne-am ridicat zece picioare, anunţă Plunkett după un timp 
ce păru o oră întreagă, dar în realitate nu trecuseră decât 
treizeci de secunde. 

Bătrânul Gert se redresa şi toţi îndrăzniră să respire din nou. 
Plunkett încercă zadarnic să-l contacteze pe Jimmy Knox. 

— Jimmy... aici Plunkett. Răspunde! 

Stacy privea indicatorul de adâncime atât de intens, încât se 
gândi că plesneşte cadranul. 

— Hai... hai! se rugă ea. 

Apoi, fără nici un avertisment, începu cumplitul coşmar. Sfera 
cu echipamentul electric şi de oxigen se frânse brusc. Sleită de 
impactul cu fundul oceanului, îşi abandonă integritatea şi fu 
strivită ca un ou de presiunea nemiloasă. 

— La dracu! rosti pe nerăsuflate Plunkett, când submersibilul 
căzu la loc în nămol cu o bufnitură înfundată. 

De parcă ar fi vrut să se adapteze îngrozitoarei inversări de 
situaţie, luminile clipiră şi se stinseră, aruncând sfera într-o lume 
de abanos pur. Duşmănia beznei e o oroare pe care o încearcă 
numai orbii. Pentru văzători, brusca dezorientare îi determină să 
creadă că forţe cumplite se apropie din spate într-un cerc care se 
strânge neîncetat. 

În sfârşit, vocea răguşită a lui Salazar sparse tăcerea. 

— Sfinte Dumnezeule, suntem terminaţi definitiv! 

— Nu încă, zise Plunkett. Mai putem să ajungem la suprafaţă 
scăpând de sfera de control. 


42 


Bâjbâi cu mâna după consolă şi atinse cu degetele un anumit 
buton. Cu un declic sesizabil luminile auxiliare intrară în acţiune 
şi interiorul sferei fu din nou luminat. 

Stacy suspină uşurată şi se relaxa puţin. 

— Slavă Domnului, cel puţin putem vedea. 

Plunkett programă computerul pentru o ascensiune în caz de 
forţă majoră. Apoi programă mecanismul de desprindere şi se 
întoarse spre Stacy şi Salazar. 

— Ţineţi-vă bine. Poate să fie o călătorie agitată până la 
suprafaţă. 

— Orice, numai să scăpăm dracului de aici, mormăi Salazar. 

— Oricând sunteţi gata, zise Stacy curajoasă. 

Plunkett îndepărtă siguranţa de la maneta de desprindere, o 
apucă cu hotărâre şi trase. 

Nu se întâmplă absolut nimic. 

Febril, Plunkett repetă operaţia încă de trei ori. Dar sfera de 
control refuza cu încăpățânare să se desprindă de secţiunea 
principală a submersibilului. In disperare apelă la computer ca să 
afle cauza defecţiunii. Răspunsul veni cât ai clipi. 

Mecanismul de desprindere fusese îndoit şi strivit de impactul 
cu fundul oceanului şi nu putea fi reparat. 

— Imi pare rău, zise Plunkett neputincios, dar se pare că vom 
rămâne aici până vom fi salvaţi. 

— Grozavă şansă de salvare mai avem, rosti scurt Salazar, 
ştergându-şi sudoarea care îi scălda faţa cu mâneca hanoracului 
de schior. 

— Cum stăm cu oxigenul? întrebă Stacy. 

— Rezerva principală a fost distrusă o dată cu explozia sferei, 
răspunse Plunkett. Dar tuburile în caz de forţă majoră, din 
această secţiune, cât şi epuratorul de gaz pe bază de hidroxid de 
litiu, care îndepărtează bioxidul de carbon, ar trebui să ne 
asigure aerul pentru zece până la douăsprezece ore. 

Salazar scutură din cap şi ridică înfrânt din umeri. 

— Toate rugăciunile din toate bisericile din lume nu ne vor 
salva la timp. Va dura minimum şaptezeci şi două de ore pentru 
ca un alt submersibil să ajungă la noi. Şi chiar şi atunci mă 
îndoiesc că pot să ne ridice la suprafaţă. 

Stacy îl privi pe Plunkett în ochi, căutând un semn firav de 
încurajare, dar nu găsi nici unul. Privirea lui era distantă şi 
îndepărtată. Avu impresia că ceea ce îl întrista mai mult era 
distrugerea preţiosului său submersibil decât perspectiva de a-şi 


43 


pierde viaţa. Când îşi dădu seama că îl priveşte, reveni la 
realitate. 

— Raul are dreptate, zise el încordat. E groaznic că spun asta, 
dar ca să vedem din nou soarele avem nevoie de un miracol. 

— Dar /nvincibilul? zise Stacy. Vor muta munţii din loc şi tot ne 
vor găsi. 

Plunkett scutură din cap. 

— Acolo, sus, s-a întâmplat ceva tragic. Ultimul zgomot pe 
care l-am auzit a fost cel al unui vas care se frânge alunecând 
spre adâncuri. 

— Dar mai erau alte două nave la suprafaţă când am coborât 
noi, protestă Stacy. Zgomotul putea să provină de la oricare din 
ele. 

— N-are importanţă, zise Plunkett sleit de puteri. Nu avem 
cum să ajungem sus, iar timpul a devenit un duşman de 
neînfrânt. 

O disperare profundă se instala în sfera de control. Orice 
speranţă de salvare era o închipuire. Singura certitudine era un 
imaginar proiect de salvare, mai curând de recuperare a 
Bătrânului Gert şi a cadavrelor lor, mult după ce vor fi murit. 


44 


6 


Dale Nichols, asistent special al Preşedintelui, pufăi din pipă şi 
se uită peste ochelarii bătrâneşti de citit, când Raymond Jordan 
intră în biroul lui. 

Jordan schiţă un zâmbet în ciuda fumului dulceag şi nociv de 
tutun care plutea în birou ca o ceaţă de fum. 

— Bună ziua, Dale. 

— Mai plouă? întrebă Nichols. 

— S-a transformat în lapoviţă. 

jordan observă că Nichols era tensionat. „Protectorul 
domeniului prezidenţial” era un administrator de mâna întâi, dar 
claia de păr şaten de culoarea cafelei arăta ca fânul în bătaia 
vântului, privirea era mai pătrunzătoare ca de obicei şi riduri de 
îngrijorare îi brăzdau chipul ca niciodată până acum. 

— Preşedintele şi Vicepreşedintele aşteaptă, zise Nichols 
repede. Sunt nerăbdători să audă o relatare despre explozia din 
Pacific. 

— Am ultimul raport, zise Jordan stăpân pe sine. 

Deşi era una dintre cele cinci oficialități din Washington, 
Jordan nu era cunoscut marelui public. Majoritatea birocraţilor şi 
politicienilor nu-l cunoşteau. In calitate de director al CIA, Jordan 
conducea Serviciul Securităţii Naţionale şi era subordonat direct 
preşedintelui. 

Trăia în lumea spectrală a spionajului şi informaţiilor şi foarte 
puţine persoane din afară aveau cunoştinţă de dezastrele şi 
tragediile de la care el şi agenţii lui salvaseră poporul american. 

Pentru un străin, Jordan nu părea bărbatul cu mintea 
sclipitoare care poseda o memorie vizuală şi vorbea şapte limbi, 
înfăţişarea lui era la fel de comună ca aceea a bărbaţilor şi 
femeilor din branşă. De înălţime medie, între cincizeci şi şaizeci 
de ani, cu păr grizonat, bine făcut, cu un pic de burtă şi ochi 
căprui blânzi. Totodată, el era un soţ devotat de treizeci şi şapte 
de ani nevestei sale; aveau două fete gemene care studiau 
biologia marină la un colegiu. 

Preşedintele şi Vicepreşedintele erau angajați într-o 
conversaţie liniştită când Nichols îl introduse pe Jordan în Biroul 
Oval. Se întoarseră instantaneu şi îl priviră pe Jordan care 
observă că erau la fel de tensionaţi ca şi asistentul special al 


45 


preşedintelui. 

— iți mulţumesc că ai venit Ray, zise Preşedintele fără emfază, 
făcând nervos semn spre o canapea verde aflată sub portretul lui 
Andrew Jackson. Te rog, ia loc şi spune-ne ce naiba se întâmplă 
în Pacific. 

Jordan se amuza întotdeauna de neliniştea jenantă care-i 
apuca pe politicieni în timpul unei crize iminente. Nici un 
politician ales nu avea tenacitatea matură şi experienţa în 
carieră aşa cum era cazul cu directorul CIA. Şi aceştia ajungeau 
să respecte sau să accepte imensa putere pe care Jordan şi 
tovarăşii lui o posedau în controlul şi orchestrarea evenimentelor 
internaţionale. 

Jordan dădu din cap către Preşedinte, care era cu un cap mai 
înalt decât el. Calm, cu ceea ce celorlalţi li se părea o încetineală 
agonizantă, aşeză pe podea o servietă de piele încăpătoare şi o 
deschise. Apoi extrase din ea un dosar. 

— Avem o situaţie? întrebă Preşedintele nerăbdător, folosind 
parola formală uzitată pentru o ameninţare iminentă a populaţiei 
civile, cum ar fi un atac nuclear. 

— Da, sir, din păcate avem. 

— La ce ne uităm aici? 

Jordan privi raportul pur şi simplu de formă. Memorase deja 
toate cele treizeci de pagini. 

— Exact la unsprezece şi cincizeci şi patru o explozie de mare 
forţă a avut loc în Pacificul de Nord, la aproximativ nouă sute de 
kilometri nord-est de insula Midway. Un satelit spion de-al nostru, 
din seria Pyramider a înregistrat explozia şi turbulenta 
atmosferică cu camere de luat vederi şi a înregistrat unda de şoc 
prin balize hidrofonice clandestine. Datele au fost transmise 
direct Agenţiei de Securitate Naţională, unde au fost analizate. 
Apoi s-au efectuat citiri ale staţiilor seismografice legate la 
NORAD, care a retransmis informaţiile tehnicienilor CIA de la 
Langley. 

— Şi concluzia? forţă Preşedintele. 

— Au stabilit că explozia a fost de origine nucleară, zise el 
calm. Nimic altceva nu putea fi atât de amplu. 

In afara lui Jordan, care părea relaxat de parcă ar fi urmărit o 
melodramă la televizor, expresia de pe chipurile celorlalţi trei 
bărbaţi din Biroul Oval părea grozav de întunecată datorită 
evenimentului oribil care tocmai le fusese dezvăluit. 

— Suntem în stare de alertă DEFCOM? întrebă Preşedintele, 


46 


referindu-se la scala de promptitudine nucleară. 

Jordan încuviinţă din cap. 

— Mi-am luat libertatea de a ordona ca NORAD să treacă 
imediat la o alarmă DEFCOM de gradul trei şi pregătire pentru 
DEFCOM-doi, în funcţie de reacţia sovieticilor. 

Nichols îl privi pe Jordan. 

— Am trimis avioane? 

— Un avion de recunoaştere Casper SR-90 a decolat acum 
douăzeci de minute de la baza Edwards pentru verificare şi 
culegere de date suplimentare. 

— Suntem siguri că unda de şoc a fost provocată de o explozie 
nucleară? întrebă Vicepreşedintele, un bărbat puţin trecut de 
patruzeci de ani, care petrecuse doar şase ani în Congres înainte 
de a fi ales în funcţia numărul doi a Americii. 

Politician prin excelenţă, era complet în afara domeniului 
activităţii informative. 

— Ar fi putut fi un cutremur subacvatic sau o erupție 
vulcanică. 

Jordan scutură din cap. 

— Inregistrările seismografice au arătat un puls energetic 
asociat cu detonaţii nucleare. Reflectarea de la un cutremur 
oscilează înainte şi după mai mult timp. Computerele confirmă 
faptul. Ar trebui să avem o imagine bună a energiei în kilotone 
după ce avionul de recunoaştere, Casper, va aduna mostrele de 
radiaţie atmosferică. 

— Vreo presupunere? 

— Până vom avea datele, cea mai bună presupunere e între 
zece şi douăzeci kilotone. 

— Suficient să radă Chicago de pe suprafaţa pământului, 
murmură Nichols. 

Preşedintele ezită să pună întrebarea următoare. 

— S-ar putea... s-ar putea să fi explodat unul din submarinele 
noastre nucleare? 

— Şeful Operaţiilor Navale ne-a asigurat că nici unul din vasele 
noastre nu s-a aflat pe o rază de cinci sute de kilometri. 

— Poate unul rusesc? 

— Nu, răspunse Jordan. L-am anunţat pe omologul meu 
sovietic, Nikolai Golanov. M-a asigurat că toate submarinele şi 
navele nucleare de suprafaţă din Pacific răspund la apel şi, 
bineînţeles, ne acuză pe noi de incident. Nu vor admite niciodată 
că de fapt ştiu la fel de puţin ca şi noi. 


47 


— Numele nu-mi e cunoscut, zise Vicepreşedintele. E de din 
KGB? 

— Golanov răspunde de securitatea internă şi externă în Biroul 
Politic, explică calm Jordan. 

— E posibil să mintă, presupuse Nichols. Oricare din ei ar fi 
putut întreprinde un test nuclear. 

— E greu de presupus, răspunse Jordan. Pregătirile nu pot fi 
ţinute în secret faţă de spionajul vestic. Bănuiesc că vom 
descoperi că e vorba de un accident, vreun dispozitiv nuclear 
care nu trebuia să explodeze. 

Preşedintele rămase un moment pe gânduri, apoi întrebă: 

— Cunoaştem naționalitatea vaselor din zona afectată? 

— Nu posedăm toate detaliile, dar se pare că e vorba de trei 
vase, cel puţin trei spectatori nevinovaţi. Un transatlantic 
norvegian, un transportor auto japonez şi un vas oceanografic 
britanic, care conducea o cercetare la mare adâncime. 

— Trebuie să fi existat răniţi. 

— Fotografiile luate din satelit - înainte şi după accident - 
arată că toate cele trei vase au dispărut şi probabil s-au 
scufundat în timpul sau imediat după explozie. Existenţa unor 
supraviețuitori e foarte îndoielnică. Dacă explozia şi unda de şoc 
nu i-au ucis pe loc, foarte probabil o vor face în curând radiaţiile 
puternice. 

— Presupun că a fost iniţiată o misiune de salvare, zise 
Vicepreşedintele. 

— Au fost trimise la faţa locului unităţi navale din Guam şi 
Midway. 

Preşedintele privea neclintit covorul, de parcă ar fi văzut ceva 
în acel loc. 

— Nu pot să cred că britanicii executau în secret testarea unei 
bombe fără să ne dea de ştire. Primul-ministru n-ar fi lucrat 
niciodată în spatele meu. 

— lar  norvegienii cu atât mai puţin, zise ferm 
Vicepreşedintele. 

Chipul Preşedintelui căpătă o expresie misterioasă. 

— Nici japonezii. Nu există nici o dovadă cum că ar fi construit 
vreodată bomba atomică. 

— Dispozitivul nuclear ar fi putut fi furat, sugeră Nichols şi 
transportat clandestin de norvegienii sau japonezii care n-ar fi 
bănuit nimic. 

Jordan ridică nonşalant din umeri. 


48 


— Nu cred că a fost furat. Sunt gata să pun la bătaie salariul 
pe o lună că ancheta va dovedi că era transportat spre o 
destinaţie bine stabilită. 

— Care anume? 

— Unul din cele două porturi californiene. 

Toţi îl priviră pe Jordan meditând la rece şi realizând 
gravitatea situaţiei. 

— Steaua Divina naviga de la Kobe la Los Angeles cu peste 
şapte mii de automobile Murmoto, continuă Jordan. WNarvikul, 
care transporta o sută treizeci de pasageri şi marfă coreeană: 
pantofi, computere şi dispozitive de bucătărie - naviga de la 
Pusan la San Francisco. 

Preşedintele zâmbi sarcastic. 

— Asta o să mai scadă puţin deficitul comercial. 

— Sfinte Dumnezeule, murmură Vicepreşedintele, scuturând 
din cap. E un gând înspăimântător. O navă străină să introducă o 
bombă nucleară în Statele Unite. 

— Ce recomanzi, Ray? întrebă Preşedintele. 

— Trimitem imediat echipele de teren. Preferabil vase de 
salvare la mare adâncime pentru a cerceta navele scufundate şi 
a afla care dintre ele transporta bomba. 

Preşedintele şi Nichols schimbară priviri complice. Apoi 
Preşedintele îl privi pe Jordan. 

— Cred că amiralul Sandecker şi oceanografii lui de la NUMA? 
sunt cei mai potriviţi pentru o operaţiune la mare adâncime. Ray, 
îi vei instrui tu. 

— Cu respect mi-aş permite să nu fiu de acord, domnule 
Preşedinte. Colaborând cu marina militară, vom putea păstra 
secretul mai bine. 

Preşedintele îi aruncă lui Jordan o privire superioară. 

— iți înţeleg preocuparea. Dar mergi pe mâna mea. NUMA îşi 
poate îndeplini misiunea fără vreo scurgere de informaţii. 

Jordan se ridică de pe canapea, profesionalmente iritat că 
Preşedintele ştia ceva de care el n-avea habar. Işi propuse să 
cerceteze cu prima ocazie: „Dacă Dale îl alertează pe amiral, voi 
pleca de la birou imediat”. 

Preşedintele îi întinse mâna. 

— Mulţumesc, Ray. Tu şi cu oamenii tăi aţi făcut o treabă 
minunată într-un timp atât de scurt. 


” NUMA - National Underwater and Marine Agency - Agenţia 
Naţională de Cercetări Submarine (n.tr). 
49 


Nichols îl însoţi pe Jordan când acesta părăsi Biroul Oval 
pentru a se îndrepta spre sediul NUMA. Când ajunseră în hol, 
Nichols îl întrebă cu voce scăzută: 

— Fie vorba între noi doi, cine crezi că e în spatele 
contrabandei cu bomba? 

Jordan se gândi o clipă, apoi răspunse pe un ton direct, 
alarmat: 

— Vom afla răspunsul la această întrebare în următoarele 
douăzeci şi patru de ore. Intrebarea importantă, cea care mă 
înspăimântă pe mine, e de ce şi în ce scop? 


50 


7 


Atmosfera din interiorul submersibilului devenise irespirabilă şi 
jilavă. Condensul picura de pe pereţii sferei şi concentraţia 
bioxidului de carbon sporea până la limite mortale. Ca să 
conserve aerul nimeni nu se mişca şi de abia scoteau câte un 
cuvânt. După unsprezece ore şi jumătate rezerva vitală de 
oxigen era aproape pe terminate, iar mica cantitate de energie 
electrică rămasă în bateriile folosibile în caz de urgenţă nu mai 
putea alimenta aparatul de îndepărtare a bioxidului de carbon. 

Spaima şi teroarea se transformaseră încet în resemnare. O 
dată la cincisprezece minute Plunkett aprindea luminile să 
cerceteze sistemele de menţinere a vieţii, în rest stăteau tăcuţi 
în întuneric fiecare cu gândurile lui. 

Plunkett se concentra asupra instrumentelor, agitându-se în 
jurul echipamentului, nevoind să creadă că iubitul său 
submersibil refuza să-i răspundă la comenzi. Salazar stătea 
prăbuşit în scaun ca o statuie. Părea înfrânt şi aproape 
inconştient. Deşi nu mai avea decât câteva minute până la 
prăbuşirea în agonia finală, considera că nu are rost să 
prelungească inevitabilul. Voia să moară şi să se termine o dată. 
Stacy rechemă în minte toanele copilăriei, pretinzând că se află 
în alt loc, în altă vreme. Trecutul îi apăru înaintea ochilor, 
derulându-se în imagini rapide. Când juca baseball cu fraţii ei, 
când se plimba cu bicicleta cea nouă în ziua de Crăciun, când a 
ieşit pentru prima dată cu un băiat care nu-i plăcea, dar care 
fusese singurul care o invitase. Aproape auzi sunetele muzicii din 
salonul de dans al hotelului. Uitase numele grupului dar îşi 
amintea cântecele. Melodia ei preferată era Pe aici nu ne vom 
mai întoarce de Seals şi Crofts. Inchise ochii şi-şi imagină că 
dansa cu Robert Redford. 

Ridică capul de parcă ar fi ascultat. Ceva era în neregulă. 
Cântecul pe care îl auzise în minte nu era din anul 1975. Suna 
mai degrabă ca o veche melodie de jaz decât rock. 

Se trezi, deschise ochii şi văzu numai întunericul. 

— Cântă altă melodie, bolborosi ea. 

Plunkett aprinse luminile. 

— Asta ce a mai fost? 

Chiar şi Salazar ridică ochii şi murmură: 


51 


— Are halucinaţii? 

— Trebuia să cânte Pe aici nu ne vom mai întoarce, dar e altă 
melodie. 

Plunkett o privi pe Stacy cu chipul înmuiat de compasiune şi 
durere. 

— Da, îl aud şi eu. 

— Nu, nu, obiectă ea. Nu e acelaşi. Melodia e diferită. 

— Cum vrei tu, zise Salazar gâfâind. Plămânii îi ardeau de la 
efortul de a trage un pic de oxigen din aerul rarefiat. Il înşfacă pe 
Plunkett de braţ. 

— Omule, pentru numele lui Dumnezeu, închide o dată 
sistemele şi să terminăm. Nu vezi că suferă, toţi suferim. 

Şi pe Plunkett îl durea pieptul. Ştia foarte bine că era inutil să 
prelungească tortura, dar nu putea să înlăture pornirea 
instinctivă de a se agăța de viaţă până la ultima suflare. 

— Ne descurcăm noi, rosti cu greutate. Poate au adus alt 
submersibil pe /nvincibi]. 

Salazar îl privi cu ochi de gheaţă şi o minte agăţată de 
realitate printr-un fir subţire de aţă. 

— Eşti nebun. Nu există urmă de submersibil pe o rază de 
şapte mii de kilometri. Şi chiar dacă ar aduce unul şi /nvincibi/ul 
ar fi neatins, ar fi necesare opt ore pentru lansare şi întâlnirea cu 
noi. 

— Nu pot să mă cert cu tine. Nici unul din noi nu vrea să-şi 
petreacă eternitatea într-o criptă pierdută în adâncul oceanului. 
Dar nu vreau să renunţ la speranţă. 

— Eşti nebun, repetă Salazar. 

Se aplecă în faţă în scaun şi începu să dea din cap într-o parte 
şi în alta de parcă ar fi încercat să-şi alunge durerea copleşitoare. 
Arăta de parcă îmbătrânea cu un an cu fiecare minut care 
trecea. 

— Nu-l auziţi? rosti Stacy, încet, cu o voce răguşită. Se 
apropie. 

— Şi ea e nebună, se enervă Salazar. 

Plunkett ridică mâna. 

— Tăceţi. Şi eu îl aud. Acolo e ceva. 

Salazar nu răspunse. Era prea slăbit ca să gândească sau să 
vorbească coerent. Un cerc chinuitor îi strângea plămânii. Nevoia 
de aer îi copleşise toate gândurile în afara unuia singur; stătea 
acolo şi îşi dorea ca moartea să vină cât mai repede. 

Stacy şi Plunkett priviră amândoi în întunecimea din afara 


52 


sferei. În lumina difuză ce răzbătea din Bătrânul Gert înota o 
creatură ciudată cu coada ca de şobolan. Nu avea ochi dar se 
roti o dată complet în jurul sferei, menţinând o distanţă de doi 
centimetri înainte de a-şi vedea de treaba ei în adâncuri. 

Deodată, în apă se zări o licărire. Ceva se mişca la distanţă. 
Ceva monstruos. Apoi în beznă se contura un curios halou 
albăstriu, însoţit de voci ce cântau în cuvinte prea deformate de 
apă pentru a putea fi desluşite. 

Stacy privea ca în transă, în timp ce lui Plunkett i se făcu 
pielea de găină pe ceafă. Trebuie să fie vreo oroare a 
supranaturalului, gândi el. Un monstru creat de creierul lui 
înfometat de oxigen. Era imposibil să fie real ceea ce vedea 
apropiindu-se. Imaginea unui străin de pe altă planetă îi veni din 
nou în minte. Încordat şi înspăimântat aşteptă până când acesta 
se apropie, plănuind să folosească energia rămasă în baterie 
pentru a aprinde farurile. Teroare a adâncurilor sau nu, îşi dădu 
seama că era ultimul lucru pe care îl va vedea vreodată pe acest 
pământ. 

Stacy se târî până la peretele sferei şi îşi lipi nasul de sticlă. 
Un cor de voci îi răsună în urechi. 

— V-am spus eu, şopti ea încordată, v-am spus eu că am auzit 
muzică. Ascultaţi. 

Acum, Plunkett reuşi să desluşească cuvintele, foarte slab, 
venind de la distanţă. Crezu că-şi pierde minţile. Incercă să-şi 
spună că lipsa de aer îi juca feste vizuale şi auditive. Dar lumina 
albastră devenea tot mai lucitoare şi recunoscu cântecul: 


Oh, ce m-am mai iubit cu Minnie Sirena 
Acolo pe fundul mării. 

Mi-am uitat toate grijile, jos, printre bule. 
Doamne, ce bună a mai fost cu mine. 


Apăsă maneta farurilor. Era într-o situaţie disperată de 
oboseală şi epuizare. Mintea refuză să accepte lucrul care se 
materializa din bezna întunecată şi leşină imediat. 

Stacy era atât de amorţită de şoc, încât nu-şi putu desprinde 
ochii de la apariţia care se târa către sferă. O maşină imensă, 
deplasându-se pe şenile grele ca de tractor, susţinând o 
construcţie alungită, cu două braţe de manipulare monstruoase 
în partea de dedesubt, rulă şi se opri cu siguranţă sub farurile 
Bătrânului Gert. 


53 


O formă umană cu trăsături estompate şedea - în cabina 
transparentă a ciudatei nave, numai la doi metri depărtare de 
sferă. Stacy strânse din ochi, apoi îi redeschise. Atunci umbra 
omenească prinse contur. Acum îl vedea clar. Purta o salopetă 
turcoaz deschisă în faţă. Firele de păr de pe piept, închise la 
culoare şi încâlcite, se potriveau cu părul negru şi zburlit de pe 
cap. Chipul lui colţuros avea o expresie hotărâtă, iar încreţiturile 
de bucurie, care porneau din colţul unor ochi incredibil de verzi, 
erau completate de un uşor zâmbet de mulţumire. 

O privi şi el cu un interes uimit. Apoi se aplecă şi luă de sub 
scaunul pe care stătea o tăbliță pe care o aşeză pe genunchi şi 
scrise ceva într-un notes. După câteva clipe, rupse o foaie de 
hârtie şi o ridică spre parbriz. 

Ochii lui Stacy se concentrară asupra înscrisului. Ea citi: „Bun 
venit la Soggy Acres!. Aşteptaţi să conectăm furtunul de 
oxigen”. 

Aşa e când mori? se întrebă Stacy. Auzise despre oameni care 
străbătuseră nişte tuneluri, înainte de a ajunge la lumină şi acolo 
văzuseră prieteni sau rude care muriseră de mult. Dar bărbatul 
acela îi era complet străin. De unde apăruse? 

Inainte de a putea dezlega enigma, oblonul se trase şi începu 
să plutească în uitare. 


10 Tărâmul umed (n.tr). 
54 


8 


Dirk Pitt stătea singur în mijlocul unei încăperi boltite, cu 
mâinile înfundate în buzunarele salopetei sale cu înscrisul NUMA 
şi studia submersibilul Bătrânul Gert. Ochii lui opalescenţi 
priveau fără expresie submarinul care zăcea ca o jucărie stricată 
pe podeaua netedă de lavă neagră. Apoi trecu uşor prin 
tambuchi, ajunse în scaunul rabatabil al pilotului şi studie 
instrumentele fixate în consolă. 

Pitt era un bărbat înalt, musculos, cu umeri largi şi ţinută 
dreaptă, cu braţe şi picioare lungi şi cu toate acestea se mişca cu 
graţie felină, potrivită unui om de acţiune. 

Deşi îl caracteriza o anumită duritate tăioasă, care putea fi 
sesizată şi de un străin, niciodată nu dusese lipsă de prieteni şi 
aliaţi, înăuntrul şi în afara guvernului, care-l respectau şi-l 
admirau pentru loialitatea şi inteligenţa lui. li veneau în ajutor 
umorul sec şi personalitatea degajată - trăsături pe care multe 
femei le găsiseră extrem de atrăgătoare şi, deşi adora compania 
acestora, iubirea lui cea mare era marea. Ca director al 
Proiectelor Speciale NUMA îşi petrecea la fel de mult timp atât pe 
sau sub mare, cât şi pe uscat. Principala formă de antrenament 
era scufundatul; rareori trecea pragul unei săli de sport. Se 
lăsase de tutun cu ani în urmă, îşi controla dieta ocazional şi nu 
era amator de băuturi tari. Era permanent ocupat, făcând multă 
mişcare fizică şi mergând pe jos cam cinci mile pe zi, după 
interesele serviciului. In afara muncii, cea mai mare plăcere a lui 
era să cerceteze scheletul fantomatic al unui vas scufundat. Se 
auzi ecoul unor paşi venind din afara submersibilului, paşi 
traversând podeaua netedă de piatră, tăiată sub pereţii curbați 
ai acoperişului boltit. Pitt se răsuci în scaun şi îl privi pe prietenul 
său de o viaţă şi asociat la NUMA, Al Giordino. 

Părul brunet al lui Giordino era la fel de creţ pe cât de ondulat 
era al lui Pitt. Faţa fără riduri părea roşcovană din cauza luminilor 
cu vapori de sodiu care veneau din tavan şi buzele erau ferecate 
în zâmbetul lor mucalit obişnuit. Giordino era scund, vârful 
capului ajungându-i lui Pitt până la umăr. Dar trupul era înzestrat 
cu bicepşi masivi şi un piept care ieşea puternic în evidenţa faţă 
de restul corpului, o trăsătură care intensifica mersul hotărât şi 
dădea impresia că, dacă nu s-ar fi oprit, ar fi trecut pur şi simplu 

55 


prin orice fel de gard sau zid care s-ar fi întâmplat să-i stea în 
cale. 

— Ei bine, ce impresie ai despre el? îl întrebă Giordino. 

— Englezii au făcut o treabă excelentă, răspunse Pitt 
admirativ deschizând bocaportul. 

Giordino cercetă sferele strivite şi dădu din cap. 

— Au avut noroc. Incă cinci minute şi le-am fi găsit doar 
cadavrele. 

— Cum se simt acum? 

— Şi-au revenit repede, răspunse Giordino. Sunt în cambuză, 
devorându-ne proviziile şi cerând insistent să se înapoieze pe 
vasul lor de la suprafaţă. 

— Li s-a spus ceva până acum? întrebă Pitt. 

— Aşa cum ai ordonat, au fost ţinuţi în cabinele echipajului şi 
oricine se apropie de ei se comportă ca un surdomut, ceea ce îi 
face pe oaspeţii noştri să se caţere pe pereţi. S-ar lăsa tăiaţi în 
bucăţi numai să afle cine suntem, de unde am apărut şi cum am 
construit un spaţiu locuibil în adâncurile oceanului. 

Pitt se uită din nou la Bătrânul Gert, apoi arătă cu mâna în 
jurul încăperii. 

— Am ţinut secretul atâţia ani de zile ca acum să se ducă pe 
apa sâmbetei, murmură el brusc enervat. 

— Nu-i vina ta. 

— Mai bine îi lăsam să moară acolo decât să ne compromită 
proiectul. 

— Pe cine păcăleşti tu? râse Giordino. Te-am văzut adunând 
câini răniţi de pe stradă şi ducându-i la veterinar. Ba chiar ai 
achitat şi nota de plată, deşi nu erai tu stăpânul lor. Eşti un mare 
sufletist, prietene. S-o ia naiba de operaţie secretă! l-ai fi salvat 
pe oamenii aceia chiar dacă ar fi avut rable, lepră sau ciumă 
neagră. 

— Chiar aşa se poate citi prin mine? 

Dispoziţia de tachinare a lui Giordino se înmuie. 

— Eu sunt tipul care ţi-a învineţit ochiul la grădiniţă, adu-ţi 
aminte, iar tu, în schimb, mi-ai umplut nasul cu sânge cu o minge 
de baseball. Te cunosc mai bine decât maică-ta. In aparenţă poţi 
fi al dracului, dar pe dinăuntru eşti o pradă uşoară. 

Pitt privi în jos spre Giordino. 

— li dai seama, fireşte, că, făcând pe bunul samaritean, am 
dat de necaz cu amiralul Sandecker şi cu Departamentul 
Apărării. 


56 


— Asta e de la sine înţeles şi, fiindcă vorbim de lup, tocmai s-a 
primit un mesaj codificat. Amiralul vine aici de la Washington. 
Avionul trebuie să sosească în două ore. Asta înseamnă să-şi 
anunţe vizita dinainte. Am dat ordin să fie pregătit un submarin 
pentru a-l lua de la suprafaţă şi a-l aduce aici. 

— Trebuie să fie într-o ureche, cugetă Pitt. 

— Fac pariu că în spatele vizitei stă turbulenţa aceea ciudată. 

Pitt încuviinţă din cap şi zâmbi. 

— Atunci nu avem nimic de pierdut dacă află de oaspeţii 
noştri. 

— Nimic, fu de acord Giordino. O dată ce amiralul află 
povestea, le va ordona să rămână aici, sub pază, până când 
ducem proiectul la bun sfârşit. 

Pitt se îndreptă către o uşă circulară cu Giordino alături. Cu 
şaizeci de ani în urmă, încăperea boltită ar fi putut fi o viziune 
arhitecturală a unui hangar al viitorului, dar structura aceasta n-a 
adăpostit niciodată vreun avion de ploaie, zăpadă sau de soarele 
verii. Pereţii ei din plastic întărit cu carbon şi ceramică 
adăposteau un submarin la cinci mii patru sute de metri sub 
nivelul oceanului. in afară de Bătrânul Gert, în încăpere se mai 
afla un vehicul imens ca un tractor, cu o cabină superioară 
lunguiaţă, asemănătoare unui trabuc. Două submersibile mai 
mici stăteau unul lângă celălalt, asemănătoare submarinelor 
nucleare butucănoase, ale căror prore şi pupe fuseseră unite 
după ce secţiunile centrale fuseseră îndepărtate. Mai mulţi 
bărbaţi şi o femeie trebăluiau de zor la ele. 

Pitt o luă pe un tunel circular şi îngust, care semăna cu o 
ţeava obişnuită şi trecu prin două compartimente cu tavanele 
boltite. Nicăieri nu existau unghiuri drepte sau colţuri ascuţite. 
Toate suprafeţele interioare erau rotunjite pentru a rezista 
structural imensei presiuni a apei din afară. 

Intrară într-o sală de mese închisă şi spartană. Singura masă 
lungă şi scaunele care o înconjurau erau făcute din aluminiu, iar 
cambuza nu era mai mare ca bucătăria unui expres de noapte. 
Doi membri ai echipajului NUMA stăteau de fiecare parte a uşii, 
supraveghindu-i atent pe oaspeţii lor nepoftiţi. 

Plunkett, Salazar şi Stacy erau înghesuiți în celălalt capăt al 
mesei, vorbind înăbuşit între ei; când Pitt şi Giordino intrară, 
încetară vorba imediat şi îi priviră cu suspiciune pe cei doi străini. 

Ca să poată discuta cu ei de la nivelul lor, Pitt se instală bine 
într-un scaun din apropiere şi începu să privească repede când 


57 


un chip când altul, de parcă ar fi fost un inspector de poliţie aflat 
la o identificare. 

Apoi zise politicos: 

— Bună ziua. Mă numesc Dirk Pitt. Sunt şeful proiectului peste 
care tocmai aţi nimerit dumneavoastră. 

— Slavă Domnului, explodă Plunkett. In sfârşit, cineva care 
poate să vorbească. 

— Şi în engleză, adăugă Salazar. 

Pitt arătă spre Giordino. 

— Domnul Albert Giordino, un factotum al acestui loc. Va fi 
încântat să vă prezinte baza, să vă stabilească cabinele şi să vă 
ajute cu tot ce aţi avea nevoie: îmbrăcăminte, perii de dinţi sau 
orice altceva. 

Se prezentară şi-şi strânseră mâinile peste masa. Giordino 
comandă un rând de cafele şi cei trei vizitatori de pe Bătrânul 
Gert începură să se relaxeze treptat. 

— Vorbesc în numele tuturor, zise Plunkett cu sinceritate, când 
vă spun că vă mulţumesc pentru că ne-aţi salvat viaţa. 

— Al şi cu mine suntem foarte fericiţi că am putut să ajungem 
la voi la timp. 

— După accent îmi dau seama că eşti american, zise Stacy. 

Pitt o privi în ochi cu o expresie devastatoare. 

— Da, toţi suntem din Statele Unite. 

Se părea că lui Stacy îi era frică de Pitt, aşa cum o căprioară 
se teme de un leu, totuşi acesta o atrăgea în mod ciudat. 

— Eşti bărbatul pe care l-am văzut în submersibilul acela 
ciudat înainte să-mi pierd cunoştinţa. 

— Da, e un DSMV!!, o corectă Pitt. E prescurtarea de la Vehicul 
de Exploatare Marină la Adâncime. Toată lumea îi spune Marele 
John. Sarcina lui este să excaveze mostre geologice de pe fundul 
oceanului. 

— Este o acţiune americană de prospectare? întrebă Plunkett, 
nevenindu-i să creadă. 

Pitt dădu din cap. 

— Un proiect de cercetare şi o exploatare test suboceanică, de 
înaltă clasă, finanțată de guvernul Statelor Unite. De la proiectul 
iniţial până la începerea lucrărilor au fost necesari opt ani de 
pregătiri. 

— Cum se numeşte? 

— Există un cuvânt de cod, dar noi îi spunem acestui loc, 


11 Deep Sea Mining Vehicle (n.tr.). 
58 


fireşte cu afecţiune, „Tărâmul Umed”. 

— Cum poate fi păstrat secretul? întrebă Salazar. Trebuie să 
aveţi o flotă de ajutor la suprafaţă care poate fi uşor detectată de 
sateliți sau de navele în trecere. 

— Micul nostru habitat e întreţinut cu forţe proprii. Un sistem 
de întreţinere a vieţii bazat pe o înaltă tehnologie, care-şi trage 
oxigenul din apă şi care ne permite să lucrăm la o presiune egală 
cu aerul de la nivelul oceanului, un dispozitiv de desalinizare 
pentru apa de băut, căldură de la eşapamentele hidrotermale de 
pe fundul oceanului, hrană alcătuită din midii, moluşte 
comestibile, creveţi şi crabi care trăiesc în jurul eşapamentelor; 
avem şi aparate de ultraviolete şi duşuri antiseptice pentru a 
preveni creşterea bacteriilor. Proviziile şi piesele de schimb pe 
care nu ni le putem furniza noi înşine sunt aruncate în ocean din 
avion şi noi le recuperăm sub apă. Pentru transferul de personal, 
dacă e nevoie, unul din submersibilele noastre se ridică la 
suprafaţă, unde este întâmpinat de o navă ultrarapidă cu motor 
cu reacţie. 

Plunkett încuviinţă simplu din cap. Era un om care, trăia un 
vis. 

— Probabil că aveți o metodă unică de a comunica cu lumea 
exterioară, zise Salazar. 

— O baliză de retransmisie aflată la suprafață şi ancorată. 
Transmitem şi recepţionăm via satelit. Nimic extraordinar, dar 
foarte eficient. 

— De cât timp sunteți aici? 

— N-am văzut soarele de peste patru luni. 

Plunkett privi în ceaşca de cafea cu uimire. 

— Nu ştiam că tehnologia voastră s-a dezvoltat într-atât încât 
să puteţi realiza o staţiune de cercetare la asemenea adâncime. 

— Am putea spune că suntem o expediţie pionier, zise Pitt cu 
mândrie. Avem mai multe proiecte care se derulează în acelaşi 
timp. In afară de testarea echipamentului, inginerii şi oamenii 
noştri de ştiinţă analizează viaţa oceanului, geologia şi 
mineralele de pe fund şi întocmesc dosare computerizate cu 
descoperirile lor. Dragarea efectivă şi operaţiile miniere aparţin 
etapelor viitoare. 

— Din câţi oameni e format echipajul? 

Inainte de a răspunde Pitt luă o înghiţitură de cafea. 

— Nu mulţi. Doisprezece bărbaţi şi două femei. 

— Înţeleg că femeile voastre au îndatoriri tradiţionale, zise 


59 


Stacy caustic, dând din cap spre o frumoasă roşcată în jur de 
treizeci de ani care tăia legume în cambuză. 

— Sarah s-a oferit voluntară. Totodată supraveghează 
înregistrările computerului, având două slujbe, ca majoritatea 
celorlalţi. 

— Presupun că cealaltă femeie este şi cameristă şi mecanic de 
întreţinere. 

— Eşti pe aproape, zise Pitt zâmbindu-i sarcastic. Jill are şi ea 
atribuţiile mecanicului de echipament marin. Totodată este şi 
biologul nostru. Şi dacă aş fi în locul tău nu i-aş ţine predici 
despre drepturile femeilor pe fundul oceanelor. A ieşit prima la 
concursul de culturism în Colorado şi poate ridica haltere de 
două sute de livre. 

Salazar împinse scaunul, depărtându-l de masă şi-şi întinse 
picioarele. 

— Pun rămăşag că proiectul e militarizat. 

— Nu vei găsi nici un grad militar aici, răspunse Pitt. Suntem 
toţi birocraţi strict ştiinţifici. 

— AŞ vrea să-mi explici un lucru, zise Plunkett. De unde aţi 
ştiut că ne aflam în situaţie disperată şi unde anume să ne 
găsiţi? 

— Al şi cu mine ne întorceam dintr-o misiune de strângere a 
mostrelor, căutând un senzor pentru detectarea aurului, care 
căzuse din Marele John, când am intrat în raza de acţiune a 
telefonului vostru submarin. 

— Am recepționat SOS-urile voastre disperate, aşa slabe cum 
erau ele şi v-am localizat, termină Giordino. 

— O dată ce am descoperit submersibilul, continuă Pitt, Al şi 
cu mine nu puteam să vă transportăm de la vasul vostru în 
vehiculul nostru pentru că aţi fi fost făcuţi bucățele de presiunea 
apei. Singura noastră speranţă a fost să folosim braţele Marelui 
John pentru a insera, o conductă de oxigen în conectorul vostru 
exterior pentru situaţii de urgenţă. Din fericire adaptorul vostru şi 
al nostru s-au potrivit perfect. 

— Apoi am folosit ambele braţe ale maşinii pentru a ne agăța 
de cârligele voastre de ridicare, interveni Giordino, gesticulând 
cu mâinile şi am transportat submersibilul în camera noastră de 
echipament, intrând prin încăperea de depresurizare. 

— Aţi salvat Bătrânul Gert? întrebă Plunkett, înveselindu-se 
rapid. 

— Se află în încăperea de dincolo, zise Giordino. 


60 


— Cât de curând ne putem întoarce pe nava noastră de la 
suprafaţă? întrebă Salazar mai degrabă cu un aer poruncitor. 

— Mă tem că nu prea curând, zise Pitt. 

— Trebuie să-i anunţăm pe cei de sus că suntem în viaţă, 
protestă Stacy. Fireşte, doar puteţi să-i contactaţi. 

Pitt schimbă cu Giordino priviri încordate. 

— Venind spre voi să vă salvăm, am trecut pe lângă o navă 
distrusă complet care tocmai căzuse pe fund. 

— Nu, nu era /nvincibilul, murmură Stacy, nevenindu-i să 
creadă. 

— Era rău avariată, de parcă ar fi fost lovită de o explozie 
devastatoare, răspunse Giordino. Mă îndoiesc că mai există 
supraviețuitori. 

— Când am început imersiunea mai erau alte două nave în 
apropiere, pleda Plunkett. Ar putea să fie una dintre acelea. 

— Nu ştiu, admise Pitt. Ceva s-a întâmplat acolo sus. Un fel de 
turbulenţă imensă. N-am avut timp să investigăm şi nu avem 
răspunsuri precise. 

— Fireşte aţi simţit şi voi aceeaşi undă de şoc care ne-a 
avariat submersibilul. 

— Baza noastră se află într-o zonă protejată, departe de zona 
de ruptură, la treizeci de kilometri distanţă de locul în care v-am 
găsit pe voi şi nava scufundată. Ceea ce a mai rămas din unda 
de şoc a trecut deasupra noastră. Tot ceea ce am simţit a fost un 
curent uşor şi o furtună de nămol când fundul a fost agitat de 
ceea ce pe uscat se numeşte viscol. 

Stacy îi aruncă lui Pitt o privire cu adevărat mânioasă. 

— Intenţionezi să ne ţii prizonieri? 

— Nu este exact cuvântul pe care l-aş folosi. Dar din moment 
ce acesta este un proiect de maximă importanţă, sunt nevoit să 
vă cer să acceptaţi ospitalitatea noastră pe o perioadă mai mare 
de timp. 

— Ce înţelegi prin asta? întrebă Salazar îngrijorat. 

Pitt îi aruncă micuţului mexican o privire răutăcioasă. 

— Nu vom reveni la suprafaţă decât peste şaizeci de zile. 

Se lăsă tăcerea. Plunkett se uită de la Salazar la Stacy, apoi la 
Pitt. 

— La dracu'! izbucni el cu amărăciune. Doar n-o să ne ţineţi 
aici două luni? 

— Soţia mea, gemu Salazar, o să creadă că am murit. 

— lar eu am o fiică, zise Stacy copleşită. 


61 


— Vă rog să mă înţelegeţi, zise Pitt încetişor. Îmi dau seama 
că apar ca un tiran fără inimă, dar prezenţa voastră m-a pus într- 
o situaţie dificilă. Când voi şti mai bine ce s-a întâmplat la 
suprafaţă şi voi vorbi cu superiorii mei, s-ar putea să găsim o 
soluţie. 

Pitt se opri când îl zări pe Keith Harris, seismologul proiectului, 
stând în faţa uşii şi făcându-i semn din cap să vină să discute cu 
el afară. 

Pitt se execută şi se apropie de Harris. Văzu imediat expresia 
de îngrijorare din ochii lui Harris. 

— Ceva probleme? întrebă el tensionat. 

Harris răspunse printr-o bogată barbă căruntă, de aceeaşi 
culoare cu părul. 

— Turbulenţa aceea a atras după sine un număr sporit de 
şocuri pe fundul oceanului. Până acum majoritatea au fost mici şi 
superficiale. Practic până acum nu le-am simţit. Dar intensitatea 
şi forţa lor sunt în creştere. 

— Cum le interpretezi? 

— Ne aflăm pe o falie înfiorător de instabilă, continuă Harris. 
Mai e şi vulcanică. Energia de sub crustă este eliberată la o 
dimensiune pe care nu am întâlnit-o niciodată. Mă tem că trebuie 
să ne aşteptăm la un cutremur puternic cu magnitudinea de şase 
şi cinci. 

— Nu vom supravieţui în veci, zise Pitt rece. O mică fisură într- 
una din boltele noastre şi presiunea apei va turti întreaga bază 
ca mazărea pisată de un baros. 

— Şi eu am aceeaşi impresie, zise Harris posomorât. 

— Cât timp mai avem? i 

— Nu am cum să prevăd aceste lucruri cu precizie. Imi dau 
seama că nu stăm prea bine şi nu fac decât presupuneri, dar, 
judecând după natura construcției, cred că am avea 
douăsprezece ore. 

— Timp suficient pentru evacuare. 

— S-ar putea să mă înşel, reveni ezitant Harris. De fapt, dacă 
luăm în consideraţie undele de şoc iniţiale, cutremurul principal 
poate să survină în câteva minute. Pe de altă parte, şocurile ar 
putea să se potolească şi să înceteze la fel de uşor. 

Nici nu apucă să-şi termine vorbele când amândoi simţiră sub 
picioare o zguduitură uşoară şi ceştile de cafea de pe masă 
începură să tremure în farfurioare. 

Pitt îl fixă pe Harris cu buzele strânse într-un rânjet încordat. 


62 


— Se pare că timpul nu e de partea noastră. 


63 


9 


Zguduirile sporiră cu o iuţeală înspăimântătoare. Un uruit 
depărtat păru să se apropie. Apoi se auziră nişte bufnituri 
ascuţite, în timp ce bucăţi de rocă se rostogoleau pe pereţii 
canionului şi se izbeau de acoperişurile bazei. Toţi se uitau la 
marele acoperiş boltit al încăperii, care adăpostea echipamentul, 
înspăimântați de o avalanşă care putea sparge pereţii. O 
minusculă spărtură şi apa va năvăli înăuntru cu puterea 
devastatoare a mii de tunuri. j 

Totul era calm, lipsit de panică. In afară de hainele pe care le 
purtau, nimic nu trebuia salvat decât înregistrările computerizate 
ale proiectului. Echipajului îi trebuiră opt minute pentru a pregăti 
submarinele pentru îmbarcare. 

instantaneu, Pitt îşi dăduse seama că nu puteau să plece toţi. 
Câţiva dintre ei trebuiau sacrificați. In cele două submersibile nu 
încăpeau decât maximum câte şase oameni. Din totalul de 
patrusprezece - numărul exact al echipajului de cercetare - s-ar 
fi putut înghesui câte şapte în fiecare submarin dar, bineînţeles, 
nu mai mulţi. Acum erau împovăraţi cu prezenţa neaşteptată a 
echipajului de pe Bătrânul Gert. 

Şocurile deveneau acum din ce în ce mai puternice şi mai 
dese. Pitt nu vedea posibilitatea ca un submarin să ajungă la 
suprafaţă, să descarce supraviețuitorii şi să se poată întoarce la 
timp pentru a-i salva pe cei rămaşi. Călătoria dus-întors n-ar fi 
durat mai puţin de patru ore. Structurile suboceanice slăbeau din 
ce în ce sub asaltul şocurilor intensificate şi era o chestiune de 
minute înainte de a ceda şi de a fi zdrobiţi de atacul violent al 
oceanului. 

Giordino citi semnele groazei în expresia încremenită de pe 
chipul lui Pitt. 

— Va trebui să facem două drumuri. Mai bine îl aştept pe 
următorul. 

— Imi pare rău, amice, i-o tăie Pitt. Tu vei pilota primul 
submersibil. Eu te voi urma în al doilea. Ajunşi la suprafaţă, 
debarci pasagerii pe plute gonflabile şi te întorci ca vântul după 
cei rămaşi în adâncuri. 

— N-am cum să mă întorc la timp, zise Giordino încordat. 

— Ai vreo idee mai bună? 


64 


Giordino negă învins din cap. 

— Cine trage beţişorul cel scurt? 

— Echipa de cercetare britanică. 

Giordino se încorda. 

— Nu întrebi dacă există voluntari? Nu e stilul tău să laşi în 
spate o femeie. 

— Trebuie să mă gândesc în primul rând la oamenii noştri, 
răspunse Pitt cu răceală. 

Giordino ridică din umeri, dezacordul citindu-i-se pe faţă. 

— li salvăm şi după asta le semnăm condamnarea la moarte. 
O vibraţie lungă, zguduitoare, cutremură fundul oceanului, 
însoţită de un uruit profund şi ameninţător. Zece secunde. Pitt 
privi la ceas. Şocul durase zece secunde. Apoi totul fu învăluit din 
nou în linişte şi tăcere, o tăcere prevestitoare de moarte. 

Giordino îi aruncă prietenului său o privire lipsită de expresie. 
Nu citi nici cea mai mică urmă de teamă în ochii acestuia. Pitt 
părea de o indiferenţă incredibilă. In sinea lui nu se îndoia nici o 
clipă că Pitt minţea. Nu avusese niciodată intenţia să piloteze al 
doilea submersibil. Pitt era hotărât să fie ultimul om care să 
părăsească locul. 

Acum era prea târziu, prea târziu pentru argumente, nu mai 
era timp ca să-şi ia rămas-bun pe faţă. Pitt îl înşfacă pe Giordino 
de braţ şi pe jumătate îl împinse, pe jumătate îl luă pe sus pe 
micuțul dar solidul italian, trecându-l prin bocaportul primului 
submersibil. 

— O să ajungi tocmai la timp să-l saluţi pe amiral. Trimite-i 
salutările mele. 

Giordino nu-l auzi. Vocea lui Pitt fu acoperită de căderea 
pietrelor care se izbeau de boltă şi făceau să reverbereze totul în 
jur. Apoi Pitt trânti bocaportul, închizându-l şi plecă. 

Cei şase bărbaţi solizi, înghesuiți înăuntru, păreau să umple 
fiecare centimetru pătrat din interior. Nu scoaseră o vorbă, 
evitând să se privească unul pe celălalt. Apoi, de parcă toţi ochii 
urmăreau o pasă decisivă în ultimele secunde ale unui meci de 
fotbal, îl priviră plini de speranţă pe Giordino care se strecură ca 
un ţipar printre trupurile lor înghesuite până la scaunul pilotului. 

Cu mişcări rapide, el aprinse motoarele electrice, care 
împinseră submersibilul pe şine, până în ecluză. Verifică 
comenzile şi tocmai programase computerul când masiva uşă 
interioară se închise şi apa începu să urce prin valve speciale din 
oceanul îngheţat de afară. In momentul în care ecluza fu plină şi 


65 


presiunea egală cu cea a imensei forţe exterioare a apei, 
computerul deschise automat uşa exterioară. Apoi Giordino 
preluă manual controlul navei, angajă servomotoarele la puterea 
maximă şi dirijă submarinul spre valurile îndepărtate de la 
suprafaţă. 

In timp ce Giordino şi pasagerii lui erau în ecluză, Pitt îşi 
îndreptă repede atenţia spre îmbarcarea celui de-al doilea 
submersibil. Ordonă femeilor din echipa NUMA să intre primele. 
Apoi, pe tăcute, îi făcu semn din cap lui Stacy să le urmeze. 

Aceasta ezită în faţa bocaportului deschis şi îi aruncă o privire 
încordată şi întrebătoare. Stătea foarte liniştită, deşi era 
înmărmurită de ce se întâmpla în jurul ei. 

— Vei muri pentru că ţi-am luat eu locul? întrebă ea încetişor. 

Pitt îi zâmbi ştrengăreşte. 

— Imi rămâi datoare cu o întâlnire pe înserate la hotelul 
Halekalani din Honolulu. 

încercă să-şi găsească cuvintele ca să-i răspundă, dar înainte 
să-i poată da replica, următorul om din şir o împinse în 
submersibil fără prea multe menajamente. 

Pitt păşi spre Dave Lowden, mecanicul şef al proiectului. 
Aproape la fel de perturbat ca o moluscă, Lowden trase cu o 
mână fermoarul scurtei sale din piele, în timp ce cu cealaltă îşi 
împingea pe nas ochelarii fără rame. 

— Vrei să fiu eu copilotul? întrebă Lowden cu voce scăzută. 

— Nu, îl duci singur la suprafaţă, zise Pitt. Eu aştept să se 
înapoieze Giordino. 

Lowden nu-şi putu controla expresia de uimire care îi străbătu 
chipul. 

— Mai bine aş rămâne eu în locul tău. 

— Tu ai o nevastă drăguță şi trei copii. Eu sunt singur. Mişcă-ţi 
fundul în submarinul ăla şi fă-o repede. 

Pitt îi întoarse spatele lui Lowden şi se îndreptă spre locul 
unde stăteau Plunkett şi Salazar. 

Plunkett, la rândul lui, nu arăta nici el vreo urmă de teamă. 
Marele specialist al oceanelor părea la fel de mulţumit ca un 
cioban ce-şi priveşte turma în timpul unei ploi de primăvară. 

— Ai familie, doctore? îl întrebă Pitt. 

Plunkett scutură uşurel din cap. 

— Cine, eu? Nici vorbă. Sunt un bătrân burlac convins. 

— Aşa am crezut şi eu. 

Salazar îşi freca nervos mâinile cu o luminiţă speriată în ochi. 


66 


Era conştient până la durere de neputinţa lui şi de certitudinea 
că urma să moară. 

— Mi se pare că ai spus că eşti însurat? întrebă Pitt adresându- 
i-se lui Salazar. 

— Am şi un fiu, murmură el. Sunt amândoi la Veracruz. 

— Mai e loc pentru încă o persoană. Grăbeşte-te şi sari 
înăuntru. 

— Cu mine se vor face opt, zise Salazar împietrit. Credeam că 
submersibilele au numai şapte locuri. 

— Am băgat bărbaţii solizi în primul submarin iar pe cei mai 
subţirei, plus cele trei doamne, i-am înghesuit în al doilea. Aşa 
că, ar trebui să rămână loc suficient să îndesăm pe cineva mititel 
ca dumneata. 

Fără a mulţumi, Salazar se îngrămădi în submersibil, în timp 
ce Pitt trânti bocaportul, închizându-l. Apoi Lowden îl asigură bine 
din interior. 

Pe când submersibilul aluneca spre ecluză şi uşa se închidea 
cu un zgomot final revoltător, Plunkett îl bătu pe spate pe Pitt cu 
palma sa mare ca o labă de urs. 

— Eşti un bărbat curajos, domnule Pitt. Nimeni n-ar fi putut 
juca mai bine rolul lui Dumnezeu. 

— Îmi pare rău că n-am găsit un loc în plus şi pentru 
dumneata. 

— N-are importanţă. Consider o onoare să mor într-o 
companie atât de selectă. 

Pitt îl fixă cu privirea pe Plunkett, cu o surpriză blândă în ochi. 

— Cine a zis ceva de moarte? 

— Las-o baltă, omule. Eu cunosc oceanul. Nu e nevoie să fi un 
geniu seismolog să-ţi dai seama că proiectul tău e gata să ne 
cadă în cap în orice moment. 

— Doctore, zise Pitt cu vocea tremurândă, dar pe un ton de 
conversaţie, ai încredere în mine. 

Plunkett îl privi pe Pitt foarte sceptic. 

— Ştii ceva de care eu n-am habar? 

— Să zicem că vom prinde ultima cursă care pleacă de pe 
„Tărâmul Umed” către suprafaţă. 

Douăsprezece minute mai târziu, undele de şoc veniră într-o 
procesiune nesfârşită. Tone de piatră se prăvăleau în cascade de 
pe pereţii canionului, izbind structurile rotunjite cu o forţă 
devastatoare. 

In cele din urmă pereţii asaltaţi ai habitatului submarin cedară 


67 


şi miliarde de litri de apă neagră, îngheţată, năvăliră cu furie şi 
măturară creaţia omului atât de bine, de parcă n-ar fi fost 
niciodată construită. 


68 


10 


Primul submersibil ieşi printre valuri sărind ca o balenă, 
înainte de a cădea cu zgomot pe burtă în oceanul albastru- 
verzui. Apele se calmaseră considerabil, cerul era de un albastru 
de cristal iar valurile se rostogoleau la o înălţime de mai puţin de 
un metru. 

Giordino se ridică repede spre bocaport, înşfacă sectorul de 
cârmă al volanului şi îl învârti. După două rotații începu să se 
învârtă mai uşor până când ajunse la poziţia stop şi putu 
deschide bocaportul. 

Un jet subţire de apă se scurse în interiorul submersibilului şi 
pasagerii înghesuiți inhalară recunoscători aerul curat şi pur. 
Pentru unii dintre ei era prima călătorie la suprafaţă după luni de 
zile. 

Giordino urcă prin bocaport în micul turn oval care proteja 
nava de valuri. Se aştepta să dea de un ocean gol, dar când 
cercetă zările, rămase cu gura căscată de uimire şi spaimă. 

La mai puţin de cincizeci de metri distanţă, o joncă, corabia 
clasică chinezească cu pânze Foochow, se năpustea către 
submersibilul plutitor. 

Cu puntea pătrată deasupra prorei şi o pupă ovală şi înaltă, 
jonca avea trei catarge cu pânzele întinse cu şipci de bambus şi 
o trincă modernă. 

Ochii pictaţi pe proră păreau să se uite de sus la Giordino. 

Pentru o clipă lui Giordino nu-i veni să creadă că această 
întâlnire incredibilă e reală. In toată vasta întindere a Oceanului 
Pacific, se ridicase la suprafaţă tocmai în locul unde urma să fie 
zdrobit de o navă. Se aplecă deasupra turelei submersibilului şi 
strigă înăuntru: 

— Toată lumea afară! Grăbiţi-vă! 

Doi dintre membrii echipajului joncii zăriseră submarinul 
turcoaz, când acesta se ridică pe un val şi începură să zbiere la 
cârmaci să vireze tare spre tribord. Dar unghiul era aproape 
închis. Împinsă de o puternică pală de vânt, carcasa strălucitoare 
din lemn de teck se năpusti peste oamenii care ieşeau din 
submersibil şi începuseră să sară în apă. 

Se apropia, stropii zburând din prove, cârma masivă luptând 
puternic împotriva curentului. 


69 


Echipajul joncii stătea lipit de balustradă privind cu stupoare la 
apariţia neaşteptată în calea lor a submersibilului, temându-se 
de un impact care putea să avarieze prora joncii şi s-o trimită la 
fund. 

Surpriza, timpul de reacţie al celor care văzuseră primii 
posibilul accident, înainte de a da alarma, întârzierea 
cârmaciului, înainte de a fi înţeles şi acţionat cârma modernă 
care o înlocuise pe cea tradiţională, toate acestea conlucrară 
pentru producerea inevitabilei coliziuni. Prea târziu, căci vasul 
mătăhălos luă o curbă cumplit de înceată. 

Umbra provei uriaşe proiectată în faţă căzu asupra lui 
Giordino, când acesta apucase deja mâna întinsă a ultimului om 
rămas înăuntru. Era pe punctul de a-l trage afară când prova 
joncii se ridică pe o creastă de val şi se lăsă pe pupa 
submersibilului. Nu se auzi zgomotul puternic al impactului, 
aproape că nu se auzi nici un zgomot, în afara unui clipocit urmat 
de bolboroselile apei, când submersibilul se încovoie la babord şi 
apa năvăli prin bocaportul deschis. 

Apoi se auziră zbierete pe punţile joncii când echipajul cobori 
pânzele, lăsându-le în jos ca pe nişte transperante. Motoarele 
navei începură să huruie şi colacii de salvare fură aruncaţi peste 
bord. 

Giordino fu azvârnlit de pe punte şi jonca trecu doar la o 
lungime de braţ de el, după ce îl trăsese pe ultimul pasager prin 
bocaport, zgâriindu-şi genunchii şi căzând pe spate, apoi fu 
cufundat în apă de trupul omului pe care-l salvase. Fu atât de 
prevăzător să ţină gura închisă, deşi trase apă sărată pe nări. 
Fornăi zdravăn şi privi în jur. Din fericire numără şase capete 
plutind pe valuri, unele cu uşurinţă, altele înotând în căutarea 
colacilor de salvare. 

Dar  submersibilul se  umpluse repede şi-şi pierduse 
flotabilitatea. Giordino observă cu mânie neputincioasă cum 
nava de mare adâncime alunecă sub valuri cu pupa în faţă şi 
începe să se scufunde. 

Işi ridică privirile spre joncă şi citi numele ei scris cu 
ornamente pe pupă. Se numea Perla Shanghaiului. Blestemă în 
gând soarta nefericită. Cum e posibil, Dumnezeule, să fi lovit de 
singura navă din pustietatea oceanului? Se simţea distrus 
sufleteşte şi vinovat de a-l fi pierdut pe prietenul său, Pitt. 

Singurul gând era că trebuia să ia comanda celui de-al doilea 
submarin, să coboare şi să-l salveze pe Pitt, indiferent de cât de 


70 


inutilă ar fi fost această încercare. Fuseseră mai apropiaţi decât 
fraţii, îi datora prea mult acestui aventurier neconformist, pentru 
a-l părăsi fără luptă. Nu putea să uite de câte ori îi sărise Pitt în 
ajutor, în situaţii în care credea că nu mai există nici o speranţă. 
Dar să înceapă cu începutul. Se uită în jur. 

— Cine e rănit să ridice mâna, strigă el. 

Se ridică un singur braţ, cel al unui tânăr geolog. 

— Cred că am o gleznă luxată. 

— Daca asta e tot ce ai păţit, mormăi Giordino, consideră-te 
vindecat. 

Jonca se apropie şi încetini, oprindu-se la zece metri de zona 
supravieţuitorilor, cu bordul în vânt. 

Un matelot mai în vârstă, cu o claie de păr cărunt şi o mustață 
albă şi creaţă, se aplecă peste balustradă. Işi făcu mâinile căuş în 
dreptul gurii şi strigă. 

— E cineva rănit? Să lăsăm o barcă la apă? 

— Lăsaţi pasarela, le indică Giordino. Urcăm noi la bord. Apoi 
adăugă. Fiţi cu ochii în patru. Mai avem un submersibil pe 
punctul de a se ridica la suprafaţă. 

— V-am auzit. 

La cinci minute de la acest schimb de cuvinte toţi membrii 
echipajului NUMA se aflau pe puntea joncii, în afară de geologul 
cu glezna luxată, care fusese ridicat la bord cu o plasă. Omul 
care strigase se apropie şi îşi desfăcu braţele în semn de scuză. 

— Doamne Dumnezeule, îmi pare aşa de rău că v-aţi pierdut 
vasul. Nu v-am observat decât atunci când era prea târziu. 

— Nu e vina voastră, zise Giordino, făcând un pas în faţă. Am 
apărut aproape sub chila joncii. Marinarii de cart au fost mai 
prompti decât aveam dreptul să ne aşteptăm. 

— A pierit cineva? 

— Nu, suntem toţi. 

— Slavă Domnului. A fost o zi absolut trăsnită. Am mai pescuit 
un om din apă cam la douăzeci de kilometri spre vest. E grav 
rănit. Zice că-l cheamă Jimmy Knox. Este cumva unul din oamenii 
voştri? 

— Nu, zise Giordino. Restul oamenilor mei se află în celălalt 
submersibil. 

— Am dat ordin echipajului să stea cu ochii în patru. 

— Sunteţi foarte amabil, zise Giordino mecanic, mintea lui 
analizând atent tot ce va urma. 

Străinul, care părea să fie comandantul, îşi roti privirea peste 


71 


ape cu o expresie nedumerită. 

— De unde aţi apărut? 

— Explicaţiile mai târziu. Pot să folosesc staţia de radio? 

— Bineînţeles. Apropo, mă numesc Owen Murphy. 

— Al Giordino. 

— Pe aici, domnule Giordino, zise Murphy, stăpânindu-şi cu 
tact curiozitatea. Se îndreptă spre uşa unei cabine spaţioase de 
pe punte. In timp ce vă faceţi treaba, voi căuta nişte haine 
uscate pentru oamenii dumneavoastră. 

— Vă rămân îndatorat, rosti Giordino peste umăr, pe când se 
îndrepta spre pupa. 

A nu ştiu câta oară, după salvarea pe muchie de cuţit din 
submersibil, imaginea lui Pitt şi a lui Plunkett stând neputincioşi, 
în timp ce milioane de tone de apă bubuiau în jos spre ei, fulgeră 
în mintea lui Giordino. Era cât se poate de lucid şi de conştient că 
şansele lor de supravieţuire pluteau undeva între zero şi 
inexistente. Dar gândul de a-i abandona, considerându-i morţi, 
nu putea fi acceptat. De fapt, era mai hotărât ca oricând să se 
întoarcă în adâncuri, indiferent, de coşmarul pe care l-ar putea 
găsi acolo. 


Submersibilul NUMA, pilotat de Dave Lowden, ieşi la suprafaţă 
la jumătate de kilometru de joncă. Mulțumită destoiniciei 
cârmaciului lui Murphy, Perla Shanghaiului se opri cuminte la mai 
puţin de doi metri de submersibil. De data aceasta, tot echipajul 
acestuia, în afara lui Lowden ieşi pe punte uscat. 

Giordino se întoarse precipitat pe punte, după ce îl alertă pe 
amiralul Sandecker de situaţie şi îl sfătui pe cârmaciul şalupei să 
acosteze lângă joncă. Íl privi în ochi pe Lowden care era ieşit pe 
jumătate din submarin. 

— Rămâi acolo, îi strigă Giordino. Vreau să mă întorc pe fund. 

Lowden dădu din cap negativ. 

— Nu se poate. Avem o spărtură în compartimentul bateriilor. 
Patru sunt nefuncţionabile. Nu avem suficientă energie pentru o 
nouă imersiune. i 

Glasul lui Lowden se lovi de o tăcere glacială. In amorțeala 
descumpănitoare a eşecului total, Giordino izbi cu pumnul în 
balustradă. Inginerii şi oamenii de ştiinţă de la NUMA, chiar şi 
echipajul joncii, priveau muţi la expresia de neputinţă şi 
disperare care îi brăzda chipul. 

— Nu e corect, murmură el cu o subită mânie care îi clocotea 


72 


în piept. Nu e corect. 

Rămase pe punte mult timp, fixând oceanul impasibil, de 
parcă i-ar fi pătruns în adâncuri. Era încă acolo când avionul 
amiralului Sandecker apăru din cerul înnorat şi se roti în jurul 
joncii plutitoare. 


Stacy şi Salazar fură introduşi în cabina unde Jimmy Knox 
zăcea inconştient. Un bărbat cu păr încărunţit şi chelie, cu o 
expresie caldă în priviri, se ridică de pe scaunul de lângă pat şi 
dădu din cap. 

— Vă salut, sunt Harry Deerfield. 

— Putem intra? întrebă Stacy. 

— İl cunoaşteţi pe domnul Knox? 

— Este prietenul nostru de pe aceeaşi navă britanică de 
supraveghere, răspunse Salazar. Cum se simte? 

— Se odihneşte destul de bine, zise Deerfield, dar expresia de 
pe chipul său nu sugera o însănătoşire rapidă. 

— Sunteţi doctor? 

— De fapt, sunt pediatru. Mi-am luat un concediu de şase 
săptămâni să-l ajut pe Owen să-şi ducă ambarcaţiunea de la 
constructor la San Diego. Se întoarse spre Knox. Eşti dispus să 
primeşti vizite, Jimmy? 

Palid şi liniştit, Knox ridică degetele de la mână într-un gest 
afirmativ. Faţa lui era umflată şi plină de băşici, dar avea o 
privire lucidă şi ochii îi străluciră când îi recunoscu pe Stacy şi 
Salazar. 

— Slavă Domnului că v-aţi întors sănătoşi, scrâşni el. Nu-mi 
închipuiam că o să vă mai văd vreodată. Unde e nebunul ăla de 
Plunkett? 

— Vine şi el curând, zise Stacy, aruncându-i lui Salazar o 
privire complice. Ce s-a întâmplat, Jimmy? Ce s-a întâmplat cu 
Invincibilul! 

Knox scutură slăbit din cap. 

— Nu ştiu. Cred că a fost un fel de explozie. Acum vorbeam cu 
voi la telefonul subacvatic şi în momentul următor întreaga navă 
a fost despicată şi a început să ardă. Imi amintesc că am încercat 
să vă contactez dar n-a răspuns nimeni. După aceea m-am 
căţărat printre cadavre şi sfărâmături, în timp ce nava se 
scufunda sub mine. 

— A dispărut? murmură Salazar, refuzând să accepte cele 
auzite. Nava s-a scufundat şi echipajul a dispărut? 


73 


Knox încuviinţă imperceptibil din cap. 

— Am văzut cu ochii mei cum s-a dus la fund. Am tipat şi m- 
am uitat după alţi supraviețuitori. Oceanul era pustiu. Nu ştiu cât 
timp am plutit sau cât de departe, înainte ca domnul Murphy şi 
echipajul lui să mă fi zărit şi salvat. Au cercetat împrejurimile dar 
n-au găsit nimic. Au spus că sunt, probabil, singurul 
supravieţuitor. 

— Dar celelalte două nave aflate în apropiere când am intrat 
în imersiune? întrebă Stacy. 

— Nu le-am mai văzut. Au dispărut şi ele. 

Glasul lui Knox muri într-o şoaptă şi deveni evident că era pe 
punctul de a-şi pierde cunoştinţa. Dorinţa de a rămâne treaz 
exista, dar trupul era epuizat. Ochii i se închiseră şi capul i se 
lăsă uşor într-o parte. 

Doctorul Deerfield îi conduse pe Stacy şi Salazar spre uşă. 

— Puteţi să vorbiţi cu el mai târziu după ce se va fi odihnit. 

— Se va face bine? întrebă Stacy încetişor. 

— Nu ştiu, răspunse echivoc Deerfield, în cea mai bună 
tradiţie medicală. 

— Ce are exact? 

— Două sau mai multe coaste fracturate, din câte îmi dau 
seama fără radiografie. O gleznă umflată, fie luxaţie, fie fractură. 
Contuzii, arsuri de gradul întâi. Acestea sunt răni pe care poţi să 
le tratezi. Restul simptomelor sunt neobişnuite pentru un om 
care a supravieţuit unui naufragiu. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Salazar. 

— Febră, hipotensiune arterială, un termen ciudat pentru 
presiunea scăzută a sângelui, eritem sever, crampe stomacale, 
băşici ciudate pe tot corpul. 

— Şi cauza? 

— Nu e chiar domeniul meu, zise Deerfield cu greutate. Am 
citit doar câteva articole în reviste medicale. Dar cred că am 
dreptate când afirm că starea foarte gravă a lui Jimmy a fost 
provocată de expunerea la o doză mortală de radiaţii. 

Stacy tăcu o clipă, apoi întrebă. 

— Radiaţie nucleară? 

Deerfield încuviinţă din cap. 

— Aş vrea să mă înşel, dar faptele îmi confirmă impresia. 

— Precis poţi să faci ceva să-l salvezi. 

Deerfield arătă cu mâna în jurul cabinei. 

— Priviţi în jurul vostru, zise el mâhnit. Arată încăperea asta a 


74 


spital? Am venit în croaziera aceasta ca matelot. Trusa mea 
medicală conţine numai pilule şi bandaje pentru tratament de 
urgenţă. Nu poate fi transportat cu elicopterul până când nu ne 
apropiem de coastă. Şi chiar şi atunci, mă îndoiesc că poate fi 
salvat prin tratamentele terapeutice curente. 

— Spânzuraţi-i, zbieră Knox făcându-i pe toţi să tresară. Ochii i 
se deschiseseră brusc, privind prin oamenii din cabină, spre o 
imagine necunoscută din spatele cluasonului. Spânzuraţi-i pe 
ticăloşii aceştia asasini! 

II priviră uluiţi. Salazar stătea în picioare cutremurat. Stacy şi 
Deerfield se repeziră spre pat să-l calmeze pe Knox, care încerca 
slăbit să se ridice în capul oaselor. 

— Spânzuraţi-i pe ticăloşi! repetă Knox vindicativ. Era de 
parcă ar fi aruncat un blestem. Vor ucide din nou. Spânzuraţi-i! 

Dar înainte ca Deerfield să-i fi putut injecta un sedativ, Knox 
înţepeni, ochii săi sclipiră timp de o clipă, apoi fură învăluiţi de o 
peliculă ceţoasă şi căzu pe spate, suspină adânc şi muri. Cu 
repeziciune, Deerfield îi aplică o resuscitare cardiopulmonară, 
temându-se că Knox era prea devastat de boala acută a radiaţiei 
pentru a-şi reveni. Continuă până când începu să gâfâie de 
oboseală şi şiroaie de sudoare îi curgeau pe trup în atmosfera 
jilavă. In cele din urmă acceptă cu tristeţe că făcuse tot ce-i 
stătuse în putinţă. Nici un om sau miracol nu îl mai putea 
readuce la viaţă pe Jimmy Knox. 

— Îmi pare rău, murmură el printre gâfâituri. 

Parcă hipnotizaţi, Stacy şi Salazar ieşiră uşurel afară din 
cabină. Salazar rămase calm, în timp ce Stacy începu să plângă 
încetişor. După câteva clipe, îşi şterse lacrimile cu mâna şi se 
învioră. 

— A văzut ceva, murmură ea. 

Salazar o privi. 

— Ce a văzut? 

— Ştia, incredibil, dar ştia. Se întoarse şi privi prin uşa 
deschisă la chipul nemişcat de pe cuşetă. Inainte să-şi dea 
sfârşitul, Jimmy i-a văzut pe cei responsabili de distrugerea şi 
asasinatul ăsta oribil. 


75 


11 


Îţi dădeai seama după trupul lui zvelt aproape până la 
vlăguire, că era un fanatic al nutriţiei şi menţinerii în formă. Era 
scund, cu bărbia şi pieptul avântate ca ale unui cocoş ţanţoş şi 
îmbrăcat spilcuit cu o cămaşă de golf albastru deschis, cu 
pantaloni la culoare şi o pălărie Panama, de paie, îndesată bine 
pe părul roşcovan, bogat, pentru a-l feri de vânt. 

Avea un barbişon roşu, stil Van Dyck, tuns la perfecţiune, care 
se termina într-un unghi atât de ascuţit încât ai fi jurat că putea 
să te împungă cu el. 

Năvăli ca o furtună pe pasarela joncii, în gură cu un trabuc 
uriaş care arunca scântei în vânt, având o ţinută maiestuoasă. 
Dacă s-ar fi dat premii de stil pentru intrări dramatice, amiralul 
James Sandecker, directorul Agenţiei Naţionale de Cercetări 
Marine şi Subacvatice, ar fi câştigat cu siguranţă. 

Avea o expresie încordată din cauza veştii alarmante pe care o 
primise de la Giordino în timpul zborului. De îndată ce păşi pe 
puntea joncii Perla Shanghaiului, făcu semn pilotului şalupei, 
care îi răspunse că a înţeles. 

Hidroavionul se întoarse contra vântului şi demară peste valuri 
până când începu să se ridice în aer, iar când luă înălţime, coti 
grațios spre sud-est, spre insulele Hawaii. 

Giordino şi Murphy îi ieşiră în întâmpinare. Sandecker îşi 
concentra atenţia asupra proprietarului joncii. 

— Salut, Owen. Nu mă aşteptam să te întâlnesc aici. 

Murphy zâmbi şi îşi strânseră mâinile. y; 

— La fel şi eu, Jim. Bine ai venit la bord. Imi pare bine că te 
văd. 

Se opri şi arătă cu mâna spre chipurile mohorâte ale 
membrilor echipajului NUMA care se adunaseră în jurul lor pe 
puntea deschisă. 

— Acum poate o să-mi spună cineva ce a fost ieri cu tunetul şi 
lumina aceea grozavă de la orizont şi de ce toți oamenii ăştia au 
apărut în mijlocul oceanului. 

Sandecker nu răspunse direct. Privi în jur pe punte, apoi la 
pânzele drapate. 

— Ce-i cu corabia asta? 

— Am construit-o după moda veche, în Shanghai. Echipajul 


76 


meu şi cu mine mergeam spre Honolulu şi mai departe la San 
Diego, unde intenţionez să o andochez. 

— Vă cunoaşteţi? întrebă Giordino în cele din urmă. 

Sandecker încuviinţă din cap. 

— Piratul ăsta bătrân şi cu mine am fost la Annapolis 
împreună. Numai că Owen a fost mai deştept. A demisionat din 
marină şi a fondat o companie de electronică. Acum are mai 
mulţi bani decât trezoreria americană. 

Murphy zâmbi: 

— AŞ vrea eu. 

Brusc, Sandecker deveni serios. 

— Ce veşti noi ai de la bază, de la ultimul raport care mi l-ai 
dat prin radio? îl întrebă el pe Giordino. 

— Mă tem că e distrusă, răspunse Giordino încetişor. 
Chemările telefonice subacvatice, de la submarinul care ne-a 
rămas, n-au primit nici un răspuns. Keith Harris crede că unda de 
şoc majoră trebuie să fi lovit la scurt timp după plecarea noastră. 
Aşa cum v-am raportat, n-am avut spaţiu suficient pentru a 
evacua pe toată lumea în două submersibile. Pitt şi cu un 
cercetător britanic s-au oferit voluntari să rămână în adâncuri. 

— Ce se întreprinde pentru a fi salvaţi? îl chestionă Sandecker. 

Giordino păru vizibil distrus de parcă sufletul i s-ar fi scurs. 

— N-a mai existat nici o soluţie. 

Expresia de pe chipul lui Sandecker se înăspri. 

— Ai compromis misiunea, domnule. M-ai făcut să cred că 
urma să te întorci cu al doilea submersibil. 

— Asta a fost înainte ca Lowden să iasă la suprafaţă cu 
bateriile terminate, îi răspunse Giordino plin de amărăciune. Cu 
primul submarin scufundat şi cu al doilea inoperabil, am fost 
legaţi de mâini şi de picioare. 

Expresia de pe chipul lui Sandecker se înmuie, răceala 
dispăru, privirea i se întrista. Işi dădu seama că Giordino avusese 
ghinion. Chiar numai şi gândul că micuțul italian n-ar fi făcut tot 
posibilul era greşit şi el regretă. Dar totodată era şocat de 
pierderea aparentă a lui Pitt. 

Pentru el Pitt era fiul pe care nu-l avusese niciodată. Ar fi pus 
în mişcare o armată întreagă de oameni special instruiți şi 
echipament secret, de care publicul american habar nu avea că 
există, dacă soarta i-ar fi acordat încă treizeci şi şase de ore. 
Amiralul Sandecker avea o astfel de putere în capitala ţării. Nu 
ajunsese în poziţia în care era datorită unui anunţ de ajutor 


77 


publicat în Washington Post. 

— E posibil să reparăm bateriile? întrebă el. 

Giordino arătă submersibilul care se legăna pe valuri la 
douăzeci de metri distanţă, priponit cu pupa la Perla 
Shanghaiului. 

— Lowden trage ca nebunul încercând să le repare, dar nu e 
prea optimist. 

— Dacă e cineva vinovat, acela sunt eu, zise Murphy solemn. 

— Pitt ar mai putea fi în viaţă, zise Giordino, ignorându-l pe 
Murphy. Nu e un om care moare uşor. 

— Da. Sandecker se opri, apoi continuă aproape absent. A 
dovedit asta de multe ori în trecut. 

Giordino îl privi pe amiral cu o licărire în ochi. 

— Dacă am putea să aducem aici un alt submersibil... 

— Jinta adâncă poate cobori la zece mii de metri, zise 
Sandecker revenind pe chilă. Se află în docurile noastre din 
portul Los Angeles. Pot să o încarc pe un Air Force C-5 ca să fie 
aici la asfinţit. 

— Nu ştiam că un C-5 ar putea ateriza pe apă, interveni 
Murphy. 

— Nu poate, zise hotărât Sandecker. Jinta adâncă, cu toate 
cele douăsprezece tone ale ei, va fi paraşutată din avion. Se uită 
la ceas. Presupun, în opt ore din acest moment. 

— Veţi paraşuta un submersibil de douăsprezece tone? 

— La dracu’, de ce nu? Ca să ajungă aici pe un vas i-ar lua o 
săptămână. 

Giordino examina gânditor puntea. 

— Am putea să evităm o serie întreagă de probleme dacă am 
găsi o navă cu capacitate de lansare şi recuperare. 

— Sonda este cea mai apropiată navă de cercetare din zona 
noastră, care pare potrivită. Cartografiază prin sonar fundul 
oceanului la sud de insulele Aleutine. li voi ordona căpitanului să- 
şi întrerupă misiunea şi să se îndrepte spre noi cât poate de 
repede. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă Murphy. După ce v-am 
scufundat submersibilul, cel puţin pot să vă ofer serviciile navei 
şi ale echipajului meu? 

Giordino zâmbi în sinea lui când Sandecker îşi ridică braţele şi 
îl apucă pe Murphy de umeri. Pitt numea chestia asta „întinsul 
mâinilor”. 

Sandecker nu cerea pur şi simplu o favoare unui subordonat 


78 


care nu bănuia nimic, ci făcea în aşa fel încât victimele să se 
simtă de parcă erau botezate. 

— Owen, zise amiralul cu tonul lui cel mai reverenţios. NUMA 
îţi va fi foarte îndatorată dacă putem să folosim jonca ta ca vas 
de comandă a flotei. 

Owen Murphy nu era un nepriceput când mirosea o treabă de 
pilotaj. 

— Ce flotă? întrebă el cu inocenţă prefăcută. 

— Ei bine, jumătate din flota Statelor Unite converge spre noi, 
răspunse Sandecker de parcă raportul secret primit din partea lui 
Raymond Jordan era cunoscut de toată lumea. Nu m-ar surprinde 
dacă unul din submarinele lor nucleare ar trece pe sub carcasa 
noastră chiar în clipa aceasta. 

Era, se gândea Murphy, cea mai trăsnită poveste pe care o 
auzise în viaţa lui. Dar nimeni de la bordul joncii Perla 
Shanghaiului, în afara amiralului însuşi, n-avea nici cea mai vagă 
idee de cât de profetice erau cuvintele lui. Nu erau conştienţi nici 
că încercarea de salvare era actul de deschidere a evenimentului 
principal. 


La douăzeci de kilometri depărtare, submarinul de atac 
Tucson!? se deplasa la o adâncime de patru sute de metri, 
apropiindu-se de poziţia joncii. Sosise devreme. Comandantul lui, 
ofiţerul Beau Morton, îl mânase straşnic, după ce primise ordin la 
Pearl Harbor să ajungă în regiunea exploziei cu maximă viteză. 

Sosit la destinaţie, misiunea lui era să întreprindă teste asupra 
contaminării radiologice submarine şi să recupereze orice 
fărâmătură, care mai plutea şi care putea fi adusă la bord în 
siguranţă. 

Morton se sprijinea neglijent de un longeron cu o ceaşcă goală 
de cafea în mână şi îl privea pe locotenentul comandant Sam 
Hauser de la Laboratorul Naval de Apărare Radiologică. Omul de 
ştiinţă de la marina militară nu se sinchisea de prezenţa lui 
Morton. Era absorbit de mânuirea instrumentelor radio-chimice şi 
de computerizarea intensităţilor gama şi beta emise de probele 
din spatele submarinului. 

— Incă strălucim în întuneric? îl întrebă Morton sarcastic. 

— Radioactivitatea este distribuită destul de inegal, răspunse 
Hauser. Dar mult sub maxima permisă. Concentrația cea mai 
mare e deasupra. 


12 Oraş în Arizona (n.tr.). 
79 


— O explozie la suprafaţă? 

— Da, o navă, nu un submarin. Cea mai mare parte a 
contaminării a fost în aer. 

— Jonca aia chinezească, la nord de noi, e în pericol? 

Hauser scutură din cap. 

— Trebuie să fi fost la o distanţă suficient de mare aşa încât 
nu a primit decât o doză redusă de radiaţii. 

— Dar acum când traversează zona exploziei? persistă Morton. 

— Datorită vânturilor puternice şi a oceanului agitat în timpul 
şi imediat după explozie, explică răbdător Hauser, radiaţia cea 
mai puternică a fost pulverizată în atmosferă, departe spre 
răsărit. Acolo unde se află ar trebui să fie în siguranţă. 

Telefonul scoase un clinchet delicat. Hauser ridică receptorul. 

— Da? 

— Căpitanul e acolo, sir? 

— O clipă. 

Îi înmâna receptorul lui Morton. 

— Căpitanul la telefon. 

— Sir, Kaiser - operatorul de sonar. Am un contact. Cred că ar 
trebui să îl ascultați. 

— Vin imediat. 

Morton puse receptorul în furcă, întrebându-se absent de ce 
Kaiser nu-l anunţase prin interfon, ca de obicei. 

Comandantul îl găsi pe operatorul de sonar clasa întâi, Richard 
Kaiser, aplecat asupra consolei sale şi ascultând la căşti cu o 
expresie de totală uluire care îi brăzda fruntea. Ofiţerul executiv 
al lui Morton, locotenentul comandant Ken Fazio, îşi potrivea altă 
pereche de căşti pe urechi. Privea în jos uimit. 

— Ai prins vreun contact? întrebă Morton. 

Kaiser nu răspunse imediat, ci continuă să asculte încă câteva 
clipe. In cele din urmă îşi trase casca de pe urechea stângă şi 
mormăi. 

— Asta e curată nebunie. 

— Nebunie? 

— Primesc un semnal care n-ar trebui să existe aici. 

Fazio dădu din cap de parcă ar fi aprobat. 

— Pe mine mă depăşeşte. 

— Vă deranjează să-mi împărtăşiţi şi mie secretul? întrebă 
Morton cu nerăbdare. 

— Il bag prin difuzoare, zise Kaiser. 

Morton şi alţi câţiva ofiţeri şi membri ai echipajului, care 


80 


aflaseră prin osmoză vestea straniului contact, se strânseră în 
jurul sonarului privind nerăbdători difuzorul. Sunetele nu erau 
perfecte dar erau suficient de clare pentru a fi înţelese. Nu erau 
nici  ţipătul ascuţit al balenelor, nici huruitul cavităţii 
propulsorului, ci mai degrabă voci umane care cântau: 


Și seară de seară apărea steaua de mare 
O îmbrățişam şi-o sărutam cu foc 

Oh, ce viață am mai dus cu Minnie Sirena 
Jos în bungalow-ul ei ascuns. 


Morton îl fixă pe Kaiser cu o privire rece. 

— Care-i şmecheria? 

— Nu e nici o şmecherie, sir. 

— Vine probabil de la jonca chinezească. 

— Nu, sir. Nici de la joncă şi nici de la vreun alt vas de la 
suprafaţă. 

— Alt submarin? întrebă Morton sceptic. Poate unul rusesc. 

— Nu, afară doar de cazul în care e de zece ori mai puternic 
decât al nostru, zise Fazio. 

— Ce relevment are şi la ce distanţă se află? întrebă Morton. 

Kaiser ezită. Arăta ca un puşti care dăduse de necaz şi îi era 
frică să spună adevărul. 

— Nu are relevment orizontal sir. Cântecul vine din fundul 
oceanului, de la cinci kilometri adâncime. 


81 


12 


Mâlul gălbui, format din scheletele microscopice ale unor alge 
marine numite diatomee, se îndepărta încetişor în nori şerpuitori, 
învăluit în bezna totală a adâncimilor abisale. 

Fundul defileului unde se aflase odată baza de exploatare 
NUMA fusese umplut de mâl şi grohotiş formând o întindere 
neregulată, presărată cu bolovani îngropaţi pe jumătate şi 
sfărâmături răspândite peste tot. După ce uruiturile finale ale 
cutremurului se stinseseră, ar fi trebuit să se instaleze o tăcere 
de moarte, dar muzica corală, difuză, a cântecului Sirena Minnie 
se ridică din adâncurile oceanului şi pulsa în vidul lichid. 

Dacă cineva ar fi putut străbate câmpul de sfărâmături până 
la sursa de sunet ar fi găsit o simplă antenă îndoită şi 
contorsionată ieşind afară din mâl. Un peştişor roz-cenuşiu 
inspectă pentru scurt timp antena, dar, găsind-o lipsită de 
savoare, smuci din coada ascuţită şi înotă leneş în beznă. 

Inainte ca peştele să dispară, la câţiva metri de antenă mâlul 
începu să se mişte rotindu-se într-un vârtej straniu, care se- 
ntărea continuu, luminat de jos. Deodată o rază de lumină 
străbătu mâlul, însoţită de o mână mecanică în formă de cupă de 
excavator şi articulată la încheietură. Fantoma de oţel se opri şi 
se îndreptă ca un câine de preerie care stă pe şezut şi adulmecă 
orizontul în căutarea unui coyot. 

Apoi cupa se arcui în jos scobind fundul oceanului şi dădu la 
iveală un tranşeu adânc, care începuse să se ridice la un capăt 
ca o rampă. Când deveni prea voluminoasă pentru a intra în 
cupă, apăru ca prin minune o imensă gheară metalică. Cleştii 
ghearei muşcară din tranşeu, îl desprinseră de sediment şi îl 
lăsară să cadă mai încolo într-un nor de mâl. Apoi gheara se 
dădu la o parte şi cupa îşi continuă excavarea. 

— Grozavă treabă, domnule Pitt, zise Plunkett rânjind uşurat. 
Pentru ora ceaiului ne vei scoate de aici şi vom conduce maşina 
pe şosea. 

Pitt se lăsă pe spate în scaunul rabatabil, privind un monitor 
XV cu aceeaşi preocupare atentă pe care de obicei o rezerva 
meciurilor de fotbal. 

— Mai avem până la şosea. 

— Ilmbarcarea pe unul din vehiculele de exploatare 


82 


subacvatică şi ajungerea în ecluză înainte de unda principală de 
şoc a cutremurului a fost o lovitură de geniu. 

— Eu n-aş merge atât de departe, murmură Pitt în timp ce 
programa computerul vehiculului pentru a modifica uşor unghiul 
cupei. Numeşte-o furtul logicii domnului Spock. 

— Pereţii ecluzei au rezistat, completă Plunkett. Dacă n-ar fi 
fost providenţa capricioasă, am fi fost striviţi ca ploşniţele. 

— Încăperea a fost construită să reziste la o presiune de patru 
ori mai mare decât cea a celorlalte structuri ale proiectului, zise 
Pitt cu o hotărâre liniştită care nu admitea replică. Providența 
capricioasă, aşa cum o numeşti dumneata, ne-a dat timp să 
ermetizăm ecluza, să deschidem uşa exterioară şi să ne 
apropiem suficient pentru ca gheara şi cupa să acţioneze înainte 
de a lovi avalanşa. Altfel am fi fost prinşi în capcană cine ştie cât 
timp. 

— Oh, la dracu’, râse Plunkett. Nu-l mai impresiona nimic. Ce 
importanţă are din moment ce am tras clapa morţii! 

— Aş vrea să nu mai foloseşti cuvântul „moarte”. 

— Imi pare rău. Plunkett şedea într-un scaun puţin în spatele 
celui al lui Pitt. Îşi roti ochii în jurul cabinei. Grozavă maşină! 

— Care e sursa ei de energie? 

— Un mic reactor nuclear. 

— Zău, nuclear? Voi, yankeii ăştia, mă uluiţi de fiecare dată. 
Pun rămăşag că putem ajunge cu monstrul ăsta, pe fundul 
oceanului, până pe plaja Waikiki. 

— Şi ai câştiga, zise Pitt cu un zâmbet slab. Reactorul şi 
sistemele de întreţinere a vieţii pe Marele John ne pot duce până 
acolo. Singura problemă e viteza constantă de cinci kilometri pe 
oră. Vom muri de foame cel puţin cu o săptămână înainte de a 
ajunge la destinaţie. 

— N-ai pus nimic la pachet? întrebă Plunkett cu umor. 

— Nici măcar un măr. 

Plunkett îi aruncă lui Pitt o privire reţinută. 

— Chiar şi moartea ar fi de preferat decât să fiu nevoit să aud 
din nou melodia aceea blestemată. 

— Nu-ţi place Minnie? întrebă Pitt cu o surpriză prefăcută. 

— După ce am auzit corul pentru a douăzecea oară, nu. 

— Cu telefonul distrus, singurul nostru contact cu suprafaţa e 
transmiţătorul acustic radio. Nu are o rază prea grozavă, dar e 
tot ce avem. Pot să-ţi ofer valsuri de Strauss sau marile orchestre 
din anii '40, dar n-ar fi potrivite. 


83 


— Nu mi-am format nici o impresie despre inventarul dumitale 
muzical, mormăi Plunkett. Apoi îl privi pe Pitt. Ce e rău cu muzica 
lui Strauss? 

— instrumentală, răspunse Pitt. Prin apă, muzica interpretată 
la vioară este distorsionată şi se poate auzi ca sunetele produse 
de balene sau alte mamifere acvatice. Minnie este cântat de un 
cor. Dacă la suprafaţă o percepe o persoană, va şti că aici, jos, 
este cineva în viaţă. Nu contează cât e de înăbuşit, sunetul 
vocilor omeneşti nu poate fi confundat. 

— Oricât de bine ar face asta, zise Plunkett, dacă e iniţiată o 
misiune de lansare nu ne putem transfera din vehiculul acesta 
într-un submersibil fără o ecluză, ceea ce lipseşte complet 
acestui remarcabil tractor. Dacă pot să vorbesc deschis, în 
viitorul apropiat nu întrezăresc decât propriul nostru deces. 

— Aş vrea să nu mai foloseşti cuvântul „deces”. 

Plunkett căută într-unul din buzunarele largei sale jachete de 
lână şi scoase la iveală o sticlă plată. 

— N-au mai rămas decât patru înghiţituri, dar ar trebui să ne 
mai îmbărbăteze câtva timp. 

Pitt luă sticla întinsă, când un uruit înfundat zgudui uriaşul 
vehicul pe şenile. Cupa se oprise scrâşnind într-o stâncă şi 
încerca s-o ridice. Mult prea grea pentru ea, se lupta şi gemea 
încercând să ridice sfărâmătura. Ca un halterofil olimpic în 
căutarea medaliei de aur, cupa ridică povara masivă deasupra 
fundului oceanului şi o aruncă cu zgomot surd pe o movilă de 
lângă un şanţ. 

Farurile exterioare nu putură penetra prin norii de mâl şi 
monitoarele dinăuntrul cabinei de control arătau constant numai 
culori amestecate de galben şi cenuşiu. Dar monitorul 
computerului le oferi o imagine sonar tridimensională care afişa 
dimensiunile excavării. 

Se scurseseră cinci ore pline de când Pitt declanşase operaţia 
de salvare. In cele din urmă văzură o imagine mărită care arăta 
un coridor îngust dar clar, ce se înclina spre suprafaţă. 

— O să cam jupuim vopseaua de pe tranchete, dar cred că ne 
putem strecura prin el, zise Pitt încrezător. 

Chipul lui Plunkett se lumină. 

— Calc-o pe coadă, domnule Pitt. M-am săturat să mă tot uit la 
nămolul ăsta împuţit. 

Pitt înclină capul uşor într-o parte şi îi făcu cu ochiul. 

— Aşa cum doreşti, domnule Plunkett. Preluă controlul manual 


84 


şi îşi frecă mâinile ca un pianist pe punctul de a începe să cânte. 
Ţine pumnii ca şenilele să se prindă bine de sediment sau va 
trebui să rămânem aici cu o rezidenţă permanentă. 

Uşurel, dădu în faţă maneta de control a jicloarelor. Şenilele 
late din ambele părţi ale Marelui John începură să se mişte încet, 
înaintând prin mâlul moale şi căpătând viteză pe măsură ce Pitt 
accelera. Încet, încet înaintară. Apoi o şenilă apucă pe un strat 
de pietre mici răsucind giganticul utilaj minier în partea opusă a 
şanţului. Pitt încercă să-l redreseze, dar peretele cedă şi un val 
de mâl se împrăştie pe o latură a vehiculului. 

Aduse la loc maneta de jicloare, apoi dădu în marşarier şi din 
nou în faţă, mişcându-l pe Marele John înainte şi înapoi. Reactorul 
nuclear compact avea suficientă putere, dar şenilele nu-şi 
găseau tracţiunea. Rocile şi nămolul zburau de pe şenile când 
acestea sfâşiau suprafaţa argiloasă şi lipicioasă. 

Totuşi utilajul rămase înţepenit în îngusta lui închisoare. 

— Poate ar trebui să oprim şi să îndepărtăm noroiul cu cupa, 
zise Plunkett foarte serios. Sau, încă şi mai bine, să luăm loc şi să 
analizăm situaţia. 

Pitt se opri câteva clipe pentru a-i arunca englezului o privire 
dură, îngheţată. Plunkett jură că ochii lui Pitt îi arseră un număr 
important de celule cerebrale. 

— Mulţi oameni de-ai mei şi cu mine am muncit din răsputeri 
şi mult timp pentru a construi prima comunitate subacvatică, 
zise el pe un ton aproape satanic. Şi cineva, undeva, e 
răspunzător pentru distrugerea ei. Tot aceiaşi stau şi în spatele 
pierderii submersibilului vostru, a vasului şi echipajului acestuia. 
Asta e situaţia. Acum, în ceea ce mă priveşte, am de gând să ies 
din gaura asta chiar dacă ar fi să scot sufletul din utilajul ăsta, să 
ajung teafăr la suprafaţă, să-i găsesc pe nemernicii din spatele 
dezastrului şi să-i fac să-şi înghită dinţii. 

Se întoarse furios şi acţiona şenilele pe învelişul de rocă şi 
mâl. Cu o bălăbăneală şovăitoare marele utilaj înainta 
împleticindu-se un metru, apoi doi. 

Plunkett stătea ca un copac, profund intimidat, totuşi foarte 
convins. „Pe Dumnezeul meu, se gândi el, cred că omul poate, 
într-adevăr, să o facă.” 


85 


13 


La opt mii de kilometri distanţă, în adâncul unei galerii săpată 
în rocă vulcanică, o echipă de săpători se dădu la o parte când 
doi oameni înaintară şi priviră prin gaura excavată într-un perete 
de beton. O duhoare greţoasă ieşea din gaură, insuflând echipei 
de mineri, formată din douăzeci de oameni, sentimentul 
înfiorător al necunoscutului. 

Reflectoarele care luminau galeria îngustă aruncau umbre 
distorsionate, sinistre, în ceea ce părea să fie un tunel larg aflat 
în spatele betonului gros de un metru. lnăuntru se distingea un 
vechi camion ruginit, înconjurat de ceea ce părea a fi o întindere 
vastă de arbuşti maro-cenuşii. In ciuda aerului umed, în 
adâncurile movilelor, cu urme de luptă pe ele, ale insulei 
Corregidor, la intrarea în golful Manila, cei doi bărbaţi care se 
uitau prin gaură asudau din abundență. După ani de cercetare, 
ştiau că erau pe punctul de a descoperi ascunzătoarea unei părţi 
din enorma pradă de război, din timpul ultimei conflagrații 
mondiale, cunoscută sub numele de Aurul lui Yamashita, după 
numele generalului Yamashita Tomoyuky, comandantul forţelor 
japoneze din Filipine, după octombrie 1944. 

Imensa comoară care fusese jefuită de japonezi în timpul 
războiului din China, ţările din sud-estul Asiei, Indiile Olandeze de 
Est şi Filipine era formată din mii de tone de pietre preţioase şi 
bijuterii exotice, lingouri de aur şi de argint, cât şi piese de altar 
budiste şi catolice încrustate cu nestemate nepreţuite în aur 
masiv. 

Manila fusese locul de colectare pentru transportul ulterior al 
acesteia în Japonia, dar din cauza pierderilor masive de nave în 
ultimele etape ale războiului, provocate de submarinele 
americane, ajunseseră în Tokio mai puţin de douăzeci de 
procente din întreaga pradă. Neavând încotro se îndrepta şi fiind 
confruntaţi cu invazia iminentă a americanilor, puşi pe 
răzbunare, paznicii japonezi ai comorii au fost în dilemă. Nu 
intenționau să o înapoieze naţiunilor şi oamenilor pe care îi 
jefuiseră. Singura lor opţiune a fost să ascundă imensa comoară 
în peste o sută de locuri diferite pe sau în jurul insulei Luzon, 
sperând să se întoarcă după război şi s-o ia acasă. 

Pe pieţele de monedă forte curentă, estimările conservatoare 

86 


ale comorii furate oscilau între patru sute cincizeci şi cinci sute 
miliarde de dolari. 

Săpăturile în acest loc special din insula Corregidor, la câteva 
sute de metri vest şi mai adânc cu un kilometru decât tunelul 
lateral - care servise drept cartier general al generalului Douglas 
MacArthur înainte ca acesta să fie evacuat în Australia se 
desfăşurau de patru luni. Folosind copii ale vechilor hărţi OSS, 
descoperite recent în arhivele CIA de la Langley, agenţi secreţi 
americani şi filipinezi lucrau într-o echipă care îndruma 
excavaţia. Era obositor şi mergea foarte încet. 

Instrucţiunile de pe hărţi au fost descifrate dintr-un dialect 
japonez vechi, nefolosit de o mie de ani. Galeria spre 
ascunzătoarea comorii a fost începută dintr-un unghi lateral, 
deoarece tunelul original de acces fusese minat cu mai multe 
bombe de una sau două mii de livre şi destinat să se 
prăbuşească la intrarea principală. Penetrarea prin labirintul de 
douăzeci de mile, săpat de japonezi în timpul ocupaţiei Luzon- 
ului, trebuia să fie calculată precis, altfel minerii ar fi irosit luni 
de zile excavând la un nivel greşit şi ratând tunelul comorii cu 
câţiva centimetri. 

Cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi, Frank Mancuso, făcu semn 
să i se aducă o lanternă puternică. | se dădu una şi o vâri în 
deschizătura din perete. Se făcu alb ca varul la faţă în 
semiîntunericul galben. Uluit şi oripilat îşi dădu seama ce era de 
fapt pădurea de arbuşti. 

Rico Acosta, un inginer minier detaşat pe lângă agenţii secreţi 
filipinezi, se apropie de Mancuso. 

— Ce vezi, Frank? 

— Oase, zise Mancuso, vocea sunându-i şoptit. Schelete, 
Dumnezeule, cred că sunt cu sutele acolo. 

Făcu un pas în spate şi dădu din cap spre Acosta. Acesta făcu 
semn săpătorilor, arătându-le breşa. 

— Lărgiţi-o, le ordonă el. 

Dură mai puţin de o oră ca echipa de mineri filipinezi să facă 
cu baroasele o gaură suficient de mare pentru ca un om să poată 
trece prin ea. Cimentul care forma pereţii tunelului era de 
proastă calitate, uscat, sfărâmicios şi uşor de spart. Considerară 
faptul ca un noroc, din moment ce nimeni dintre ei nu dorea să 
rişte a fi îngropat înăuntru, folosind explozibil. 

Mancuso şezu deoparte şi îşi aprinse o pipă butucănoasă şi 
curbată în timp ce aştepta. La patruzeci şi doi de ani îşi păstra 


87 


trupul încă zvelt, cu membre alungite, ca ale unui jucător de 
baschet. Părul şaten şi lung îi cădea pe gât în şuviţe uleioase, 
având mare nevoie de un spălat, iar chipul lui rotund, blând, se 
potrivea mai degrabă unui contabil decât unui inginer de 
prospecţiuni. Ochii albaştri, având o predispoziţie visătoare, nu 
păreau capabili să se concentreze niciodată şi totuşi el observa 
întotdeauna totul. 

Absolvent al Şcolii de Minerit din Colorado, îşi petrecuse primii 
ani bântuind prin minele lumii în căutare de pietre preţioase. 
Opale în Australia, smaralde în Columbia şi rubine în Tanzania, 
cu diferite grade de reuşită. Petrecuse trei ani în insula Hokkaido, 
din nordul Japoniei, în căutarea celei mai rare dintre pietrele 
preţioase - painita roşie. 

Cu puţin timp înainte de a împlini treizeci de ani fu curtat şi 
recrutat de o obscură agenţie de informaţii din Washington şi 
angajat ca agent special cu contract. Prima sa misiune fu să 
caute Aurul lui Yamashita ca membru al unei echipe de agenţi 
secreţi filipinezi. 

Excavarea se desfăşura în cel mai strict secret. Aurul sau 
pietrele preţioase găsite nu ar fi fost înapoiate foştilor 
proprietari. Toate comorile găsite urmau să fie reţinute de 
guvernul filipinez, pentru a micşora povara datoriei şi a revigora 
economia, devastată de jaful financiar incalculabil al domniei lui 
Marcos. 

Omologul lui, Acosta, lucrase şi el ca inginer minier înainte de 
a intra în rândul agenţilor secreţi. Era înalt pentru un filipinez, iar 
ochii indicau mai mult decât urmele unei descendenţe chinezeşti. 

— Deci poveştile sunt adevărate, zise Acosta. 

Mancuso ridică privirea. 

— Poftim? 

— Zvonurile că japonezii i-au forţat pe prizonierii aliaţi să sape 
aceste tuneluri şi apoi i-au îngropat de vii ca să nu poată 
dezvălui locul nicicând. 

Acosta îşi ridică pălăria şi îşi şterse cu mâneca sudoarea de pe 
frunte. 

— Bunicul meu a făcut parte din Detaşamentul cincizeci şi 
şapte de cercetaşi filipinezi. A fost luat prizonier şi aruncat în 
temniţa spaniolă de la Fort Santiago. N-a mai ieşit niciodată de 
acolo. Aproape două mii de prizonieri au murit fie de foame, fie 
prin sufocare. Numărul lor exact nu va fi aflat niciodată. 

Mancuso încuviinţă din cap cu convingere. 


88 


— Generaţiile viitoare nu-şi pot imagina barbaria păgână care 
a întinat teatrul de război al „Pacificului.” Trase din pipă şi exală 
un nor de fum albăstrui înainte de a continua. Statistici 
înfiorătoare arată că cincizeci şi şapte la sută din soldaţii aliaţi 
deţinuţi în lagărele japoneze, au murit, în comparaţie cu numai 
unu la sută în cele deţinute de germani. 

— E ciudat că japonezii nu s-au întors pentru a face eforturi să 
pună mâna pe comoară, zise Acosta. 

— Grupuri care se dădeau drept companii de construcţii chiar 
au încercat să obţină contracte pentru reconstrucţia postbelică, 
aşa încât să caute aurul sub această acoperire, dar o dată ce 
Ferdinand Marcos a aflat de comoară, le-a trântit uşa în nas şi a 
căutat-o singur. A 

— Şi a găsit o parte, adăugă Acosta. In valoare de peste 
treizeci de milioane de dolari, pe care le-a scos ilegal din ţară, 
înainte de a fi alungat de la putere. 

— Plus ceea ce a furat de la propriul nostru popor. Acosta 
scuipă scârbit pe podeaua galeriei. 

— El şi nevastă-sa erau bolnavi de lăcomie. Ne va lua o sută 
de ani să ne revenim după guvernarea lui. 

Şeful de echipă al săpătorilor flutură o mână, făcându-le semn. 

— Acum ar trebui să poţi să te strecori, zise el. 

Duhoarea cumplită te ameţea. Mancuso îşi legă o basma la 
gură şi merse în zigzag prin breşa îngustă din peretele tunelului. 
Auzi o plesnitură uşoară urmată de împroşcatul apei când gheata 
calcă într-o mică băltoacă. Rămânând pe loc, aşteptă o clipă, 
ascultând picuratul apei din crăpăturile tavanului boltit. Apoi 
aprinse lanterna îndreptând fascicolul de lumină în jos. 

Mai făcu un pas călcând peste un fragment de os legat de un 
schelet îmbrăcat în rămăşiţele descompuse ale unei uniforme şi 
acoperit cu mâl. O pereche de plăcuţe metalice stătea de o parte 
şi de alta a testei, lanţul minuscul fiind încă în jurul gâtului. 
Mancuso îngenunche şi ţinu una din plăcuţe în lumină. Şterse 
murdăria cu degetul arătător şi cel mare până când desluşi 
numele: William A. Miller. 

Era un număr de înregistrare din armată, dar Mancuso lăsă 
plăcuţa să cadă. O dată ce va anunţa superiorilor această 
descoperire, o echipă de evaluare a mormintelor v-a fi trimisă, 
iar William A. Miller şi camarazii lui, morţi de mult, se vor 
întoarce acasă pentru o înmormântare cu onoruri militare după 
cincizeci de ani. 


89 


Mancuso se întoarse şi lumină în cerc. Atât cât putu bate 
lanterna, tunelul era tapetat cu schelete, unele împrăştiate, 
altele adunate în mormane. Mai studie câteva plăcuţe de 
identitate, înainte ca Acosta să intre cu o mică lanternă. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă el la vederea rămăşiţelor 
sinistre. O armată de morţi. 

— O armată aliată, zise Mancuso. Americani, filipinezi, chiar şi 
câţiva britanici şi australieni. Se pare că japonezii au adus la 
Manila prizonieri din alte sectoare ale războiului pentru muncă 
forţată. 

— Numai Dumnezeu ştie prin ce suplicii au trecut, murmură 
Acosta, chipul înroşindu-i-se de mânie şi venindu-i sa vomite, îşi 
făcu cruce. Cum au fost asasinați oare? 

— Nici o urmă de răni provocate de gloanţe. Cred că s-au 
sufocat după ce au fost închişi înăuntru. 

— Cei care au ordonat această execuţie în masă trebuie să 
plătească. 

— Sunt probabil morţi, omorâţi în măcelul executat de armata 
lui MacArthur în jurul Manilei. lar dacă mai sunt încă în viaţă, li s- 
a pierdut urma. Aliaţii în Pacific au fost prea îngăduitori. Nu au 
fost organizate vânători de oameni împotriva celor responsabili 
pentru aceste atrocități, cum au făcut evreii cu naziştii. Dacă 
până acum nu au fost găsiţi şi spânzurați, acest lucru nu se va 
mai întâmpla niciodată. 

— Totuşi trebuie să plătească, repetă Acosta, mânia 
transformându-i-se în ură. 

— Nu te mai gândi la răzbunare, zise Mancuso. Treaba noastră 
e să localizăm aurul. 

Se apropie de primul camion din lunga coloană care era 
parcată în mijlocul morţilor. Anvelopele erau dezumflate iar 
prelata de deasupra lăzii putrezise sub permanenta picurare a 
apei. Cu o smucitură cobori oblonul ruginit din spate şi lumină în 
interior. Dar stupoare, în afara unor rămăşiţe de lemn din nişte 
lăzi rupte, în camion nu mai exista nimic. O presimţire începu să- 
i strângă stomacul lui Mancuso. Se repezi la următorul camion, 
călcând cu grijă printre morţi, bocancii plescăind în apa mâloasă. 
Sudoarea provocată de umezeală i se răcise pe spinare, îi trebui 
un stăruitor efort de voinţă să continue şi teama, că ar putea să 
nu găsească ceea ce căutau, se intensifică. 

Al doilea camion era gol aşa cum erau şi următoarele şase. La 
două sute de metri în interiorul tunelului dădu de o fundătură de 


90 


la o prăbuşire, pe care ochiul lui de miner o recunoscu ca fiind 
provocată de explozibil. Dar şocul veni la vederea unui mic trailer 
auto a cărui construcţie modernă, din aluminiu, nu se potrivea cu 
imaginea anilor '40. Nu existau însemne pe laturi, dar Mancuso 
observă înscrisurile producătorului pe anvelope. 

Urcă o mică scăriţă de metal şi se opri în uşă, plimbându-şi 
raza lanternei prin interior. Era mobilată ca un birou de tipul 
celor întâlnite des pe şantierele de construcţii. 

Acosta se apropie urmat de patru din oamenii săi care 
desfăşurau firul reflectorului. Se dădu în spate şi lumină întregul 
trailer. 

— De unde naiba a mai apărut şi ăsta? zise Acosta uluit. 

— Adu lumina înăuntru, zise Mancuso, simțind că se 
împlineşte cea mai rea dintre temerile lui. 

Lumina suplimentară îi făcu să vadă că trailerul era curat. 
Birourile nu erau în neorânduială, Coşurile de hârtii fuseseră 
golite şi nu existau scrumiere pe nicăieri. Singurele semne că 
încăperea fusese folosită erau o cască de constructor agăţată 
într-un cuier şi o tablă mare ce atârna pe un perete. Mancuso 
studie coloanele de cifre înşirate. Numerele erau scrise cu 
caractere arabice în timp ce titlurile apăreau în simboluri 
katakana. 

— Un orar? întrebă Acosta. 

— Un inventar al comorii. 

Acosta se lăsă pe un scaun în spatele unui birou. 

— A dispărut. Totul s-a dus. 

— Acum douăzeci şi cinci de ani, potrivit datei de pe tablă. 

— Marcos? întrebă Acosta. Trebuie să fi ajuns aici primul. 

— Nu, nu Marcos, răspunse Mancuso, de parcă ştiuse adevărul 
dintotdeauna. Japonezii. S-au întors, au luat aurul şi ne-au lăsat 
hârtiile. 


91 


14 


Curtis Meeker parcă automobilul soţiei sale, marca Mercury 
Cougar şi trecu nepăsător prin faţa celor trei blocuri situate între 
Străzile E şi F, pe Strada Zece, îndreptându-se spre Teatrul Ford. 
Işi încheie pardesiul împotriva aerului rece al toamnei şi ajunse 
să meargă la pas cu un grup de cetăţeni vârstnici, care sâmbătă 
seara efectuau un tur al capitalei pe jos. 

Ghidul îi opri în faţa teatrului unde John Wilkes Booth îl 
împuşcase pe Abraham Lincoln şi le oferi câteva explicaţii scurte 
înainte de a-i traversa strada la Casa Petersen, unde murise 
preşedintele. Fără ostentaţie, Meeker trecu mai departe, flutură 
insigna de agent federal sub ochii portarului şi pătrunse în 
foaierul teatrului. Avu o scurtă conversaţie cu directorul, apoi se 
aşeză pe o canapea unde păru să citească calm un program. 

Spectatorilor întârziaţi la premieră, care trecură repede pe 
lângă Meeker precipitându-se spre locurile lor, acesta le păru un 
amator de teatru, plictisit la repunerea în scenă a unei piese de 
la sfârşitul secolului al XIX-lea inspirată din războiul spaniolo- 
american, care prefera să stea în foaier. 

Categoric Meeker nu era nici turist, nici amator de teatru. 
Funcţia sa era aceea de director adjunct al Operaţiilor Tehnice 
Avansate şi rareori se întâmpla să plece noaptea altundeva în 
afară de birou, unde studia fotografii secrete luate din satelit. 

Era, de fapt, un bărbat timid care rareori rostea una sau două 
propoziţii deodată, dar era foarte respectat în lumea 
informaţiilor, fiind recunoscut drept cel mai bun analist al 
fotografiilor din satelit în domeniu. Era, cum l-ar descrie femeile, 
un bărbat arătos, cu păr negru grizonat, chip amabil, zâmbet 
plăcut şi privire prietenoasă. 

In timp ce atenţia îi părea concentrată asupra programului, 
strecură o mână în buzunar şi apăsă butonul unui transmiţător. 

In sala de spectacol, Raymond Jordan se chinuia să rămână 
treaz. Sub privirea piezişă şi necruțătoare a soţiei, căscă, 
apărându-se parcă de dialogul vechi de o sută de ani. Din fericire 
pentru publicul aşezat în stalurile tari, în stil vechi, piesele 
reprezentate la Teatrul Ford erau scurte. Jordan se foi, încercând 
să găsească o poziţie mai confortabilă în stalul tare de lemn şi îşi 
mută gândul de la piesă la partida de pescuit pe care o plănuise 


92 


pentru a doua zi. 

Brusc, reveria îi fu întreruptă de trei piuituri uşoare venind de 
la ceasul purtat la încheietura mâinii. Era ceea ce se numea un 
ceas Delta - datorită codului pe care-l recepționa - dar i se 
dăduse marca Raytech ca să pară una obişnuită şi să nu iasă în 
evidenţă prin nimic. 

Ţinu palma căuş deasupra afişajului de cristal care se aprindea 
pe cadran. Codul Delta îl alertă în legătură cu gravitatea situaţiei 
şi îi indică că cineva doreşte să-l întâlnească de urgenţă. 

li şopti o scuză soţiei şi ajunse pe interval şi apoi în hol. Când 
Jordan îl recunoscu pe Meeker chipul i se înnoura. Deşi nu-l 
deranjau întreruperile, nu fu fericit când bănui că aceasta implica 
o anume criză. 

— Care e situaţia? întreba el fără vreun alt preambul. 

— Ştim ce navă a transportat bomba, răspunse Meeker, 
ridicându-se în picioare. 

— Nu putem discuta aici. Am aranjat cu directorul să ne pună 
la dispoziţie biroul său. Acolo vă pot informa în siguranţă. 

Jordan cunoştea încăperea. Îl urmă pe Meeker şi intrară într-o 
anticameră mobilată ca în 1860. Inchise uşa şi îl privi pe Meeker. 

— Eşti sigur? Nu e nici o greşeală? 

Meeker negă solemn din cap. 

— Fotografiile luate anterior arătau trei nave în zonă. Am 
activat vechiul nostru satelit de informaţii Rege/e cerului, când 
acesta a trecut deasupra exploziei şi au fost detectate doar două 
nave. 

— Cum? 

— Mărirea prin computer a sistemului radar-sonar care ne 
permite să vedem prin apă de parca ar fi transparentă. 

— Ţi-ai instruit oamenii? 

— Da. 

Jordan îl privi pe Meeker drept în ochi. 

— Eşti satisfăcut de concluzii? 

— Nu am nici o îndoială, replică Meeker ferm. 

— Dovezile sunt solide? 

— Da. 

— Ştii că în caz de nereușită vom împărţi responsabilitatea. 

— Cum îmi termin raportul, mă duc acasă şi dorm ca un 
bebeluş... Ei bine, aproape. 

Jordan se relaxa şi se instala într-un scaun lângă masă. Ridică 
privirile spre Meeker expectativ. 


93 


— OK, dă-i drumul. 

Meeker extrase un dosar îmbrăcat în piele dintr-un buzunar 
interior al pardesiului şi îl aşeză pe masă. Jordan zâmbi. 

— După cum văd, nu prea crezi în serviete. 

— Imi place să am mâinile libere, zise Meeker ridicând din 
umeri. Deschise dosarul şi aşeză pe masă cinci fotografii. Primele 
trei prezentau navele la suprafaţă, incredibil de amănunţit. Aici 
se vede transatlanticul norvegian încercuind autotransportorul 
japonez aflat în derivă. La doisprezece kilometri distanţă, nava 
britanică de cercetări tocmai coboară în apă un submersibil. 

— Fotografiile dinainte de explozie, zise Jordan. 

Meeker încuviinţă din cap. 

— Următoarele două sunt luate de Regele cerului după 
explozie, dezvăluind două carcase distruse pe fundul mării. A 
treia s-a dezintegrat. In afară de câteva bucăţi din motoarele 
răspândite pe fundul oceanului, virtualmente nu a mai rămas 
nimic din ea. 

— Care dintre ele a fost? întrebă încetişor Jordan, de parcă 
anticipa răspunsul. 

— Le-am identificat pe cele două care s-au scufundat întregi. 
Meeker se opri şi întoarse privirea de la fotografii spre Jordan, de 
parcă ar fi dorit să-şi întărească răspunsul. Vasul care a deţinut 
bomba a fost autotransportorul japonez. 

Jordan suspină şi se lăsă pe spate în scaun. 

— Nu mi se pare o surpriză deosebită faptul că Japonia are 
bomba. Se află doar în posesia tehnologiei de ani de zile. 

— S-au dat de gol când au construit un reactor cu metal lichid. 
Fuzionând rapid cu neutronii, acesta creează mai mult 
combustibil de plutoniu decât foloseşte. E primul pas în 
fabricarea armei nucleare. 

— Văd că ţi-ai făcut tema, zise Jordan. 

— Trebuie să ştiu ce să caut. 

— Cum ar fi o ipotetică fabrică de producere a armelor 
nucleare care rămâne să fie descoperită, zise Jordan caustic. 

Meeker îl privi hotărât, apoi zâmbi. 

— Nici agenţii tăi de informaţii nu cunosc locul unde sunt 
produse. 

— Adevărat, admise Jordan. Japonezii au reuşit o camuflare 
incredibilă. Imi face impresia că şi guvernanţii sunt ţinuţi cu 
masca pe figură. Dacă locul de fabricaţie ar fi la suprafaţă, 
sateliții noştri noi de detectare l-ar fi înregistrat. 


94 


— Ciudat că nu există zone de radioactivitate neobişnuită. 

— N-am detectat nimic în afară de reactori de energie 
electrică şi o grămadă de deşeuri nucleare lângă un oraş de 
coastă numit Rokota. 

— Am văzut rapoartele, răspunse Jordan. Au săpat o galerie de 
patru kilometri pentru a-şi îngropa deşeurile. S-ar putea să fi 
trecut ceva cu vederea. 

Meeker dădu negativ din cap. 

— Mai trebuie încă să detectăm indicatorii de construcţie 
extinsă şi tipul de trafic din interiorul şi din afara regiunii. 

— La dracu', rosti scurt Jordan. Japonia zburdă pe oceane cu 
bombe nucleare destinate porturilor Statelor Unite, în timp ce noi 
stăm bine mersi fără să ştim locul de fabricaţie, destinațiile finale 
sau planul din spatele întregii operaţiuni. 

— Ai spus „bombe”, la plural? întrebă Meeker. 

— Inregistrările de la centrul seismografic din Colorado arată 
că s-a produs o a doua explozie la o milisecundă după prima. 

— Ce păcat că n-ai putut iniţia o operaţie majoră pentru a afla 
răspunsurile acum zece ani. 

— Cu ce fonduri? mormăi Jordan. Ultima administraţie a redus 
bugetul Serviciului de Informaţii. Pe toţi politicienii îi interesează 
numai Rusia şi Orientul Mijlociu. Ultimii oameni pe care 
Departamentul de Stat ne-ar permite să-i studiem sunt bunii 
noştri prieteni din Japonia. Doi agenţi pensionaţi, cu care a 
trebuit să păstrăm legătura, sunt tot ce aveam voie să menţinem 
acolo. Israelul e o altă naţiune unde e o aceeaşi situaţie. Nici nu- 
ţi vine să crezi de cât timp n-am mai primit ordinul să ne uităm în 
cealaltă parte, în timp ce Mossad-ul înregistra eşecuri pentru 
care au fost învinuiți arabii. 

— Preşedintele va trebui să-ţi ofere puteri discreţionare după 
ce-i vei demonstra seriozitatea situaţiei. 

— Voi afla dimineaţă, imediat după ce-i dau raportul. Masca 
netedă şi rafinată a lui Jordan prezenta o mică fisură, iar tonul 
său se înăspri peste măsură. Indiferent de modul în care atacăm 
problema e că ne vom juca de-a prinselea. Ce mă sperie, ce îmi 
vâră în suflet o groază teribilă, e faptul că suntem deja în mare 
întârziere pentru a putea pune capăt desfăşurării acestui 
complot. 

Murmurul vocilor răzbătu prin uşă. Piesa se sfârşise şi publicul 
se revărsa în foaier. 

Jordan se ridică în picioare. 


95 


— Trebuie să ne oprim şi să mă întorc în sala de spectacole, 
altminteri nevastă-mea o să-mi facă mutre în drum spre casă. ţi 
mulţumesc pentru informaţii. 

— Ar mai fi ceva, zise Meeker. 

Extrase altă fotografie din dosar şi o ridică în lumină. Jordan 
fixă cu privirea un obiect din centrul fotografiei. 

— Pare să fie un fel de tractor imens. Ce reprezintă? 

— Ce vezi este un vehicul subacvatic necunoscut care se 
deplasează pe fundul mării la cinci kilometri adâncime, la o 
distanţă nu mai mare de douăzeci de kilometri de regiunea 
exploziei. Ştii cui aparţine? Sau ce face acolo? 

— Da... zise Jordan încet. Nu ştiam, dar acum am aflat. 
Mulţumesc, Curtis. 

Jordan îi întoarse spatele unui Meeker complet dezorientat, 
deschise uşa şi se topi în şuvoiul mulţimii care părăsea teatrul. 


96 


15 


Respectându-şi cuvântul, Pitt eliberă utilajul chinuit din 
închisoarea sa de sub pământ. Şenilele de metal scrâşneau în 
timp ce-şi făceau drum prin roca de lavă, câte un centimetru la 
fiecare zvâcnire. Cu o încetineală chinuitoare, impunătorul 
vehicul îşi croi drum spre suprafaţa fundului oceanului, stârnind 
piatra şi noroiul care formară un imens râu învolburat în spatele 
său şi ieşi pe teren deschis. 

— Am scăpat, strigă Plunkett încântat. Fantastică reuşită. 

— Fantastică reuşită, îl maimuţări Pitt. Puse în funcţiune 
computerul şi ceru o serie de date geografice pe monitor. E un 
miracol că am scăpat fără pierderi de presiune sau avarii 
mecanice. 

— Dragul meu, încrederea mea în tine este adâncă ca marea... 
Ah, suntem la fund. Nu ţi-am pus nici o clipă la îndoială 
rezistenţa. 

Pitt îi aruncă o privire curioasă. 

— Dacă poţi fi păcălit aşa de uşor, află că am un pod” la New 
York pe care aş vrea să ţi-l vând. 

— Ce-ai zis de pod? 

— Joci bridge? 

— Da. Sunt destul de bun. Am câştigat foarte multe turnee. 
Dar tu? 

— Nu prea sunt grozav deloc. 

Luând în consideraţie situaţia lor dificilă, schimbul de cuvinte 
era explicabil, căci erau oameni absorbiți de soarta lor şi perfect 
conştienţi de primejdia de a fi înmormântați în adâncurile 
abisului. Dacă Pitt sau Plunkett încercau un sentiment de teamă, 
nu îl arătau în nici un fel. 

— Acum că am scăpat de alunecarea de teren, ce plan ai? 
întrebă Plunkett la fel de calm de parcă ar fi cerut altă ceaşcă de 
ceai. 

— Planul e să urcăm, răspunse Pitt, arătând spre acoperiş. 

— Din moment ce acest minunat tractor pe şenile nu poate 


13 În limbii engleză cuvântul bridge are două înţelesuri: pod şi joc de 
cărţi, în funcţie de context. În text se apelează la un joc de cuvinte 
(n.tr). 

97 


pluti şi până la suprafaţa oceanului mai avem cinci kilometri, 
cum vei realiza imposibilul? 

Pitt zâmbi sarcastic. 

— Relaxează-te pe scaun şi priveşte peisajul. Vom face o mică 
plimbare prin munţi. 


— Bun venit la bord, domnule amiral. Comandantul Morton 
salută regulamentar şi întinse mâna, dar salutul era pur oficial. 
Nu era încântat şi nu încercă să fie ipocrit. Rareori se întâmplă să 
fim chemaţi la suprafaţă în timpul misiunii pentru a prelua 
vizitatori. Trebuie să vă spun că nu-mi place deloc. 

Sandecker îşi înăbuşi un zâmbet când păşi din şalupa joncii pe 
coverta submarinului Tucson ieşit pe jumătate din apă. li strânse 
mâna lui Morton cu o nepăsare şi o atitudine dominatoare care 
făceau ca prezenţa lui acolo să pară ca un fapt cotidian. 

— Nu am tras sforile să deviaţi de la procedura operaţională 
ca să cobor la un cocktail, domnule comandant. Sunt aici din 
ordinul Preşedintelui. Dacă vă deranjează, voi fi încântat să mă 
întorc la bordul joncii. 

O expresie chinuită străbătu chipul lui Morton. 

— Nu vă supăraţi, domnule amiral, dar sateliții sovietici... 

— Ne vor fotografia în culori aprinse spre deliciul analiştilor lor 
de la informaţii. Da, da, dar în fond puţin ne pasă ce văd sau 
cred ei. Sandecker se întoarse când Giordino urcă la bord. 
Directorul asistent al proiectului, Al Giordino. 

Aproape inconştient, Morton îl întâmpină pe Giordino numai cu 
o jumătate de salut şi îi conduse printr-un bocaport în centrul de 
control al submarinului. Îl urmară pe comandant într-un mic 
compartiment cu o masă-ecran cu interiorul scobit, care oferea o 
imagine sonar tridimensională a fundului oceanului. 

Locotenentul David DeLuca, ofiţerul navigator de pe Tucson, 
era aplecat deasupra mesei. Când Morton făcu prezentările se 
ridică şi zâmbi cu căldură. 

— Domnule amiral Sandecker, ce onoare! La Academie n-am 
lipsit niciodată de la cursurile dumneavoastră. 

Sandecker era încântat. 

— Sper că nu te-au adormit. 

— Deloc. Relatările dumneavoastră despre proiectele NUMA 
au fost fascinante. 

Morton îi aruncă o privire scurtă lui DeLuca şi dădu din cap 
arătând spre masă. 


98 


— Amiralul e foarte interesat de descoperirea ta. 

— Ce ai să-mi arăţi, fiule? zise Sandecker punând mâna pe 
umărul lui DeLuca. In mesaj se spune că ai recepționat sunete 
neobişnuite pe fundul oceanului. 

DeLuca ezită o clipă. 

— Recepţionăm o muzică ciudată... 

— Sirena Minnie? îi scăpă lui Giordino. 

DeLuca încuviinţă din cap. 

— La început, dar acum sună ca marşurile lui John Philip 
Sousa. 

Ochii lui Morton se îngustară. 

— Cum poţi să ştii? 

— Dirk, zise Giordino hotărât. E încă în viaţă? A 

— Să sperăm, zise Sandecker cu bucurie crescândă. Il privi pe 
DeLuca. Mai auzi muzica şi acum? 

— Da, sir. O dată ce am localizat-o, putem urmări sursa. 

— Se mişcă? 

— Cam cu cinci kilometri pe oră. 

— Plunkett şi cu Dirk au supravieţuit cutremurului şi s-au 
salvat în Marele John, concluziona Giordino. 

— Aţi încercat să luaţi contact cu ei? îl întrebă Sandecker pe 
Morton. 

— Am încercat, dar sistemele noastre nu sunt concepute să 
transmită prin apă la o adâncime mai mare de un kilometru. 

— Putem să-i contactăm cu telefonul subacvatic din 
submersibil, zise Giordino. 

— Afară doar de cazul în care... Sandecker ezită. Privi spre 
Morton. Dacă ar fi încercat să contacteze un vas la suprafaţă, i- 
aţi fi auzit, domnule comandant? 

— Dacă auzim muzica am fi putut auzi şi transmisiile verbale. 
S-ar putea să fie şterse şi distorsionate, dar cred că computerele 
noastre ar reuşi să însăileze un mesaj coerent. 

— Aţi primit astfel de sunete? 

— Nici unul, răspunse Morton. 

— Probabil că sistemul lor telefonic este avariat, speculă 
Sandecker. 

— Atunci cum pot să transmită muzică? 

— Un sistem de amplificare pentru situaţii de urgenţă, în cazul 
unei avarii a vehiculului, răspunse Giordino. Un vehicul de 
salvare ar putea să-l localizeze după sunet. Dar n-a fost construit 
pentru transmisie locală sau recepţie. 


99 


Morton simţi cum începu să-l cuprindă mânia. Nu-i plăcea să 
piardă controlul unei situaţii la bordul navei pe care o comanda. 
Poate îmi daţi voie să întreb cine sunt aceşti oameni din Marele 
John, aşa cum îi spuneţi şi cum au ajuns să cutreiere fundul 
Oceanului Pacific? 

Sandecker flutură neglijent mâna. 

— Imi pare rău, domnule comandant, e un proiect secret. Şi se 
întoarse spre DeLuca. 

— Zici că se deplasează. 

— Da, sir. 

DeLuca apăsă o serie de butoane şi ecranul fixat în masă 
dezvălui o secţiune a fundului oceanului într-un holograf 
tridimensional. Cei patru bărbaţi, îngrămădiţi în jurul mesei 
priveau parcă Marele Canion subacvatic din vârful unui acvariu. 
Detaliul era mărit de cartografierea avansată a computerului şi 
sonarului digital, care arăta imaginile în culori unde predominau 
nuanțele de albastru şi verde. 

Zona de ruptură Mendocino semăna cu vestita regiune 
turistică a Arizonei de Nord în miniatură, cu povârnişurile ei 
abrupte, înalte de până la trei mii de metri. Marginile inegale de- 
a lungul marii spărturi în pământ erau crestate cu sute de 
încreţituri, dându-i înfăţişarea unei imense spintecături printr-o 
serie de ondulaţii de nisip. 

— Cea mai recentă tehnologie vizuală subacvatică, zise 
Morton mândru. Tucson a fost primul submarin care a beneficiat 
de ea. 

— Cu numele de cod Marele Karnak, zise Sandecker cu trufie. 
Ştie tot, vede tot. Inginerii noştri de la NUMA au contribuit la 
realizarea ei. 

Morton, al cărui chip era acum curios de congestionat şi ursuz, 
păru grozav de afectat de înfrângerea în această competiţie de 
superioritate. Dar se controla şi încheie printr-un act de bravură. 

— Locotenent, arată-i amiralului jucăria în acţiune. 

DeLuca luă o sondă scurtă ca o baghetă şi trasă un fascicul de 
lumină pe suprafaţa ecranului. 

— Vehiculul dumneavoastră submarin a apărut în acest punct 
într-un mic canion chiar lângă zona de ruptură principală iar 
acum se deplasează în zigzag peste povârnişuri către vârful 
marginii zonei de ruptură. 

Giordino privi sumbru la regiunea aplatizată unde se aflase 
cândva baza de prospectare. 


100 


— N-a rămas prea mult din „Tărâmul Umed”, zise el trist. 

— Nu a fost construit să dureze de-a pururi, îl consolă 
Sandecker. Rezultatele valorează mai mult decât pierderea în 
sine. 

Fără să i se ceară, DeLuca lărgi ecranul până când se văzu 
imaginea estompată a Marelui John, care urca cu greu un 
povârniş abrupt. 

— Mai clar de aşa nu se poate. 

— E foarte bine, îl complimentă Sandecker. 

Privind pata mică, proiectată pe pustietatea infinită, le fu 
imposibil să creadă că înăuntru se aflau doi oameni în viaţă, care 
respirau. Proiecţia mişcătoare părea atât de reală, încât făcură 
eforturi pentru a se înfrâna să nu se întindă şi să o atingă. 

Gândurile lor îmbrăcau forme extreme. DeLuca îşi imagină că 
era un astronaut care privea în jos la viaţa de pe o planetă 
străină, în timp ce Morton îşi aminti de imaginea unui camion pe 
o autostradă văzut de el din avionul ce zbura la treizeci de mii de 
picioare înălţime. Atât Sandecker cât şi Giordino şi-l imaginară pe 
prietenul lor luptându-se împotriva unei atmosfere ostile pentru a 
rămâne în viaţă. 

— Nu puteţi să-i salvaţi cu submersibilul? întrebă Morton. 

Giordino strânse balustrada din jurul mesei ecran până când 
încheieturile degetelor deveniră albe. 

— Ne putem întâlni, dar nici o navă nu are ecluză pentru a ne 
transfera din una în alta sub presiunea a tone de apă. Dacă ar 
încerca să plece din Marele John, la o asemenea adâncime, ar fi 
turtiţi până ar ajunge la o treime din înălţimea lor. 

— Dar dacă ar fi ridicaţi la suprafaţă cu un cablu? 

— Nu am cunoştinţă de vreo navă echipată cu şase kilometri 
de cablu suficient de gros pentru a-şi susţine propria greutate şi 
pe cea a DSMV-ului. 

— Exploratorul G/omar ar putea s-o facă, zise Sandecker. Dar 
este într-o misiune de foraj pe lângă coastele Argentinei, 
întreruperea operaţiunilor, reechipare şi drumul până aici ar dura 
patru săptămâni. 

Morton începu să înţeleagă starea de urgenţă şi de neputinţă. 

— Imi pare rău că echipajul meu şi cu mine nu putem face 
nimic. 

— Vă mulțumesc, domnule comandant, oftă cu năduf 
Sandecker. Apreciez sugestiile dumneavoastră. 

Timp de un minut păstrară cu toţii tăcerea, cu ochii aţintiţi 


101 


asupra imaginii vehiculului miniatural care se târa pe ecran ca o 
ploşniţă ce escalada peretele unei rigole. 

— Mă întreb încotro se îndreaptă? murmură DeLuca. 

— Cum ai zis? întrebă Sandecker de parcă s-ar fi trezit brusc 
din toropeală. 

— De când îl urmăresc, se îndreaptă într-o direcţie 
prestabilită. Când povârnişul devine abrupt se tot poticneşte. Dar 
de îndată ce terenul se aplatizează se întoarce mereu la direcţia 
lui iniţială. 

Privindu-l pe DeLuca, Sandecker înţelese dintr-o dată. 

— Dirk se îndreaptă către un ţinut înalt. Sfinte Dumnezeule, 
aproape că l-am abandonat fără măcar să-i iau în consideraţie 
intenţiile. 

— Programează destinaţia aproximativă a cursei, îi ordonă 
Morton lui DeLuca. 

DeLuca introduse datele în computerul pentru navigaţie, apoi 
privi monitorul aşteptând proiecția busolei. Numerele apărură 
aproape instantaneu. 

— Domnule amiral, omul dumneavoastră, domnule amiral, se 
îndreaptă pe direcţia trei-trei-patru. f 

— Trei-trei-patru, repetă hotărât Morton. In faţă nu-i nimic 
decât teren pustiu. 

Giordino îl privi pe DeLuca. 

— Te rog, lărgeşte sectorul din faţa DSMV-ului. 

DeLuca dădu din cap şi lărgi zona imaginii în direcţia cerută de 
Giordino. 

— Arată cam la fel, cu excepţia câtorva munţi submarini. 

— Dirk se îndreaptă către Conrow Guyot, zise Giordino cu un 
glas lipsit de expresie. 

— Guyot? întrebă DeLuca. 

— Un munte submarin cu un vârf aplatizat, explică Sandecker. 
Un munte vulcanic subacvatic al cărui vârf a fost nivelat de 
acțiunea valurilor când s-a cufundat uşor în ocean. 

— Care e adâncimea vârfului? îl întrebă Giordino pe DeLuca. 

Tânărul navigator trase o hartă dintr-un sertar de sub masă şi 
o întinse pe suprafaţa transparentă. A 

— Conrow Guyot, citi el cu voce tare. lnălţime trei sute zece 
metri. 

— La ce distanţă suntem de DSMV? 

Intrebarea veni din partea lui Morton. 

DeLuca verifică distanţa cu compasul pe scara aflată în partea 


102 


de jos a hărţii. 

— Aproximativ nouăzeci şi şase kilometri. 

— La opt kilometri pe oră, calculă Giordino, apoi dublând 
distanţa în caz de teren accidentat şi ocolirea defileurilor, dacă 
au noroc, ar trebui să ajungă în vârful lui Conrow cam mâine pe 
vremea asta. 

Privirea lui Morton deveni sceptică. 

— Escaladarea muntelui poate să-i aducă mai aproape de 
suprafaţă, dar tot vor rămâne la o adâncime de trei sute de metri 
sau mai puţin, aproximativ cu o mie de picioare. Cum crede tipul 
asta... 

— İl cheamă Dirk Pitt, îl ajută Giordino. 

— OK, Pitt. Cum crede el că o să ajungă la suprafaţă, înotând? 

— Nu de la adâncimea aceea, zise Sandecker prompt. Marele 
John este presurizat la o atmosferă, aceeaşi la care stăm şi noi la 
nivelul oceanului. Presiunea apei exterioare, acolo jos, este de 
treizeci şi trei de ori mai mare. Chiar dacă le furnizăm 
echipament de scufundare de înaltă performanţă şi butelii din 
amestec de heliu şi oxigen pentru respiraţie la mare adâncime, 
şansele lor sunt egale cu zero. 

— Dacă subita creştere a presiunii nu i-ar ucide în momentul 
părăsirii Marelui John,  adăugă  Giordino, i-ar omori 
decompresiunea în drumul până la suprafaţă. 

— Deci, ce as ascunde Pitt în mânecă? insistă Morton. 

Privirea lui Giordino părea să fixeze ceva aflat în spatele 
cluasonului. 

— Nu ştiu răspunsul, dar presupun că ar trebui să găsim unul 
al dracului de repede. 


103 


16 


Prin întinderea de un cenuşiu pustiitor se ridica o pădure de 
forme ciudate ce izvorau din fundul oceanului. Erau ca nişte 
hornuri deformate şi emanau nori fierbinţi de abur negru de trei 
sute şaizeci şi cinci grade Celsius, care erau repede înăbuşite de 
oceanul rece. 

— Fumurile negre, anunţă Pitt, identificându-le în lumina 
farurilor Marelui John. 

— Vor fi înconjurate de comunităţi întregi de creaturi marine, 
zise Pitt fără să-şi dezlipească ochii de pe monitorul de control cu 
datele navigaţiei. 

— In timpul prospecţiunilor noastre am cartografiat peste o 
duzină. 

— Ar fi mai bine să le ocoleşti. N-aş suporta să văd cum trece 
peste ele bruta asta. 

Pitt zâmbi şi trecu la controlul manual, cotind DSMV-ul pentru 
a evita ciudata colonie de viaţă exotică marină, care prospera 
fără lumina soarelui. Era ca o oază luxuriantă în deşert, 
acoperind aproape un kilometru pătrat de fund de ocean. 
Şenilele late ale monstrului nepoftit ocoliră fumurile negre şi 
hăţişurile încolăcite de viermi gigantici care se legănau în curent 
ca bătute de vânt. 

Plunkett privi cu groază la lujerele găunoase, în care viermii se 
băgaseră cu delicaţii lor cili roz în apa neagră. 

— Unii dintre ei trebuie să fie lungi de peste trei metri! 
exclamă el. 

In jurul fumurilor negre şi al viermilor lungi erau răspândite 
imense midii albe şi varietăţi de moluşte comestibile pe care 
Plunkett nu le mai văzuse niciodată în viaţa lui. Creaturi de 
culoarea lămâii, care arătau ca nişte mingi de fum şi erau legate 
de meduze, se amestecau cu crabi albi ghimpoşi şi creveţi 
albăstrui. Nici unele nu aveau nevoie de fotosinteză pentru a 
supravieţui. Se hrăneau cu bacteriile care converteau sulfura de 
hidrogen şi oxigenul din fumuri în hrană organică. Dacă soarele 
s-ar stinge brusc, aceste creaturi, în mediul lor întunecat, ar 
continua să existe în timp ce alte forme de viaţă s-ar stinge. 

Incercă să-şi graveze în minte imaginea ciudaţilor locuitori ai 
fumurilor, pe când aceştia dispăreau în norul de mâl care se 


104 


forma în spate, dar nu se putu concentra. Pironit în cabina 
singuratică a vehiculului minier, Plunkett simţi un extraordinar 
val de emoție în timp ce privea această lume străină. Şi, slavă 
Domnului, nu era un necunoscător al adâncurilor abisale, dar 
deodată se simţi la fel de izolat ca un astronaut pierdut în 
galaxie. 

Pitt nu aruncă decât câteva frânturi de privire incredibilei 
scene din afară. Nu avea timp de distracţie. Ochii şi reflexele lui 
depindeau de reacţia faţă de primejdiile arătate pe monitor. De 
două ori aproape că pierdu controlul Marelui John în fisurile 
căscate, oprind chiar la un metru de marginea lor. Terenul 
accidentat se dovedea adesea la fel de dificil ca albia vulcanică 
din Hawaii şi trebuia să programeze computerul cu rapiditate 
pentru a depista făgaşele cel mai puţin înşelătoare. 

In special trebuia să fie atent la zonele de alunecări de teren şi 
la marginile de canioane care nu puteau susţine vehiculul. Odată 
fu nevoit să înconjoare un vulcan mic, dar activ, a cărui lavă 
topită se scurgea printr-o lungă crăpătură în jos, pe pantă, 
înainte de a se solidifica sub apa rece ca gheaţa. Cârmi printre 
galerii crestate şi conuri înalte, traversând cratere late de toate 
formele şi compoziţiile pe care cineva s-ar fi aşteptat să le 
găsească pe Marte. Conducând în funcţie de informaţiile de radar 
şi sonar ale computerului, în loc de a se baza pe aria vizuală 
oferită de farurile DSMV-ului, călătoria asta nu era pentru Pitt 
nicidecum una de plăcere. Incordarea începea să-şi spună 
cuvântul prin dureri musculare şi ale ochilor, încât el se hotărî să- 
i cedeze temporar controlul lui Plunkett care deprinsese repede 
comenzile sofisticate ale Marelui John. 

— Tocmai am trecut de două mii de metri, raportă Pitt. 

— E grozav, răspunse Plunkett vesel. Am trecut deja de 
jumătate. 

— Incă nu completa cecul. Panta a devenit mai abruptă. 
Dacă mai creşte cu cinci grade, şenilele nu-şi mai pot menţine 
aderenţa. 

Lui Plunkett îi trecură prin cap tot felul de gânduri în caz de 
eşec. Avea deplină încredere în Pitt, un amănunt care îl irita 
grozav pe omul de la NUMA. 

— Suprafaţa pantei s-a netezit. Ar trebui să avem cale liberă 

14 În limba engleză „Don't write the chek just yet” - încă nu 
completa cecul, având sensul expresiei din limba română „nu zice hop 
până nu ai trecut” (n.tr.). 

105 


până în vârf. 

— Rocile de lavă din jur şi-au pierdut marginile ascuţite şi s-au 
rotunjit, mormăi Pitt obosit, cuvintele fiind rostite încet ca de un 
om în pragul epuizării, dar sub nici un motiv nu se poate spune 
că sunt netede. 

— Să nu ne facem griji. Am ieşit din zona abisală şi ne aflăm la 
o adâncime medie. Plunkett se opri şi privi prin peretele de sticlă 
la fulgerarea unei bioluminescenţe albastru-verzuie. Porichthys 
myriaster, un peşte care luminează timp de două minute. 

— Ar trebui să-ţi pară rău de el, îl momi Pitt. 

— De ce? se prinse Plunkett. Porichthys s-a adaptat foarte 
bine. Luminescenţa îi foloseşte să-i sperie pe răpitori, să-i 
servească drept momeală pentru atragerea hranei, ca mijloc de 
a-şi identifica propria specie şi, bineînţeles, să atragă sexul opus 
în bezna asta totală. 

— Să înoţi toată viaţa în vidul ăsta întunecat şi friguros. Asta e 
o adevărată povară. 

Plunkett îşi dăduse seama că fusese luat peste picior. 

— Foarte inteligentă observaţie, domnule Pitt. Ce păcat că nu 
putem oferi peştilor un pic de distracţie. 

— Cred că le putem oferi ocazia să se strâmbe de râs. 

— Ah, serios? Cum adică? 

— O să te vadă la volan un pic. Făcu semn către consola de 
control. E a ta în întregime. Fi atent să nu slăbeşti din ochi 
monitorul şi nu te mai uita după meduze cu reclame de neon pe 
ele. 

Pitt se aplecă în scaunul lui, închise ochii şi încercă să 
adoarmă puţin. 


Două ore mai târziu, Pitt se trezi brusc datorită unui trăsnet 
răsunător care veni ca o împuşcătură. Imediat simţi pericolul. Se 
ridică şi cercetă consola, urmărind o lumină roşie care se 
aprindea şi se stingea. 

— O defecţiune? 

— Avem o spărtură, îl informă Plunkett prompt. Lumina de 
avertizare a apărut în acelaşi timp cu zgomotul. 

— Ce zice computerul despre avarii şi poziţie? 

— Îmi pare rău, nu m-ai învăţat codul pentru a activa 
programul. j 

Pitt formă repede codul adecvat pe tastatură. Inregistrarea 
apăru instantaneu pe ecranul monitorului. 


106 


— Avem noroc, zise Pitt, încăperile cu echipamentul electronic 
şi de menţinere a vieţii sunt în siguranţă. La fel ca şi 
compartimentul blindat al reactorului. Spărtura e undeva jos, pe 
lângă compartimentul generatorului sau al motorului. 

— Prin asta înţelegi că avem noroc? 

— In zona aceea ai loc să te mişti iar pereţii se pretează la 
astuparea spărturii. Loviturile pe care le-a luat vehiculul ăsta 
bătrân trebuie să fi provocat o spărtură microscopică în carcasa 
inferioară. 

— Forţa apei din afară, dacă pătrunde printr-o gaură de 
mărimea unui vârf de ac poate umple volumul interior al acestei 
cabine în două ore, zise Plunkett neliniştit. Se foi agitat. 
Optimismul îi dispăruse din privire şi fixa monitorul cu ochi goi. 
lar dacă gaura se lărgeşte şi carcasa cedează... Vocea i se stinse. 

— Pereţii aceştia nu vor ceda, zise Pitt cu emfază. Au fost 
construiți să reziste la o presiune de şase ori mai mare decât la 
această adâncime. 

— Totuşi o mică scurgere de apă poate pătrunde în interior cu 
puterea unui fascicul de laser. Forţa lui poate despica un cablu 
electric sau braţul unui om cât ai clipi din ochi. 

— Atunci va trebui să fiu atent, nu-i aşa? zise Pitt, în timp ce 
se ridică din scaun şi se târî către capătul dinspre pupa al cabinei 
de control. 

Trebuia să-şi menţină un echilibru constant pentru a evita să 
fie aruncat de colo-colo de legănatul şi smucitul continuu al 
vehiculului, clătinându-se pe terenul accidentat. Chiar înainte de 
a ajunge la uşă, se aplecă şi ridică o mică trapă şi aprinse 
luminile pentru a cerceta compartimentul motorului. 

Auzi un şuierat ascuţit deasupra zumzăitului turbinei cu aburi, 
dar nu vedea de unde vine. Deja podeaua de oţel era acoperită 
de apa care se ridicase cam la un sfert de metru. Se opri şi 
ascultă încercând să localizeze sunetul. Nu avea rost să se 
repeadă orbeşte în apa îngheţată. 

— O vezi? strigă Plunkett la el. 

— Nu, rosti Pitt scurt şi nervos. 

— Să opresc? 

— Pentru nimic în lume. Mergi în continuare spre vârf. 

Se aplecă spre podea. Şuieratul acela era o teroare 
amenințătoare, o prevestire mai îngrozitoare decât lumea ostilă 
din afară. Oare micuța spărtură avariase deja echipamentul vital. 
Oare putea fi astupată? Nu era timp de pierdut, nici de 


107 


contemplat, nici de cântărit şansele. Cel care ezita urma să fie 
sacrificat. Acum nu avea importanţă dacă murea înecat, tăiat în 
bucăţi sau zdrobit de presiunea necruțătoare din adâncul mării. 

Se strecură prin trapă şi se ciuci înăuntru timp de câteva clipe, 
fericit că mai este încă întreg. Şuieratul era aproape, cam la o 
distanţă de un braţ şi simţi înţepătura jetului” care împinse ceva 
în faţă. Dar ceața de stropi rezultată care umplu compartimentul 
îl împiedică să vadă întreaga gaură. 

Pitt se apropie prin ceaţă, îi fulgeră prin minte un gând şi îşi 
scoase un pantof. Il ridică cu tocul în faţă şi începu să bâjbâie cu 
el în dreapta şi stânga cum face orbul cu bastonul. Brusc, 
pantoful îi fu aproape smuls din mână. O porţiune a tocului era 
clar găurită. Atunci o văzu, o mică scânteiere în faţă pe partea 
dreaptă. 

jetul subţire ca un ac ţâşnea la baza turbinei cu abur care 
învârtea imensele curele de tracţiune ale DSMV-ului. Montura 
groasă de titaniu se opunea puterii concentrate a jetului, dar 
suprafaţa ei dură fusese deja scobită şi înfundată de atacul 
violent al acestuia. 

Pitt descoperise problema, dar aceasta era departe de a fi 
rezolvată. Nici un fel de călăfătuială sau bandă adezivă nu putea 
să oprească jetul ţâşnitor cu puterea de a tăia prin metal. Se 
ridică şi se strecură pe lângă turbină către un dulăpior cu unelte 
şi piese de schimb. Studie interiorul timp de o clipă, apoi luă o 
ţeava de rezervă pentru înlocuire sub presiune la generatorul de 
aburi. După aceea apucă un ciocan greu în formă de târnăcop. 

Când termină, apa se ridicase deja la jumătate de metru. 
Experimentul trebuia pur şi simplu să reuşească. Dacă nu, toată 
speranţa era pierdută, iar el şi cu Plunkett nu mai aveau altceva 
de făcut decât să aştepte, fie să se înece, fie să fie striviţi de 
presiunea apei care sporea. 

Incetişor, cu infinită precauţie, se întinse cu ţeava într-o mână 
şi ciocanul în cealaltă: Rămase în echilibru în apa care se ridica 
repede, trase adânc aer în piept, îl ţinu puţin, apoi expiră. 
Simultan vâri capătul ţevii în gaura deschisă, atent să îndrepte 
celălalt capăt mai departe de corpul său şi imediat o îndesă în 
teşitura înclinată a cluasonului care separa compartimentele 
turbinei şi reactorului. Cu furie ciocăni partea de jos a ţevii, 
introducând-o în unghi până când fu fixată ca o pană şi numai 
foarte puţină apă mai pătrundea în jurul ei. 

Soluţia fusese ingenioasă dar nu era perfectă. Ţeava redusese 


108 


jetul la o ţâşnitură minusculă, suficientă ca să poată ajunge în 
vârf, dar nu era o soluţie definitivă. Era numai o amânare, o 
chestiune de ore, înainte ca gaura să se lărgească din nou sau ca 
țeava să plesnească sub forţa ca de laser a apei. 

Pitt se lăsă pe spate, înfrigurat, ud şi cu mintea prea sleită 
pentru a simţi sudoarea şiroindu-i pe trup. 

„Ce ciudat, se gândi el după câtva timp, să stai în apa rece ca 
gheaţa şi totuşi să transpiri.” 


După douăzeci şi două de ore extenuante de când scăpase din 
mormânt, credinciosul DSMV ajunsese în apropierea vârfului 
muntelui marin. Odată Pitt revenit la cârmă, şenilele gemene 
săpară, alunecară, apoi săpară din nou prin roca de lavă 
acoperită cu mâl, zbuciumându-se la urcuş şi înaintând cam un 
metru de fiecare dată, până când, în cele din urmă, marele 
tractor ajunse la sol neted. 

Numai atunci Marele John se opri de tot şi deveni la fel de 
tăcut ca şi norul înconjurător de mâl care se lăsă încet pe vârful 
aplatizat al muntelui Conrow Guyot. 

— Am reuşit, bătrâne, râse Plunkett agitat în timp ce îl bătea 
pe spate pe Pitt. Am reuşit cu adevărat. 

— Da, încuviinţă Pitt obosit, dar mai avem încă un obstacol de 
trecut. 

Dădu din cap spre afişajul digital al adâncimii de trei sute 
douăzeci de metri până sus. 

Veselia lui Plunkett se vaporiză pe loc... 

— Vreun semn de la oamenii tăi? întrebă el îngrijorat. 

Pitt atinse radarul sonar. Ecranul prezenta vârful de zece 
kilometri pătraţi la fel de gol şi neted ca o foaie de carton. 
Vehiculul de salvare pe care îl aşteptaseră nu sosise. 

— Nu-i nimeni acasă, zise el încet. 

— E greu de crezut că la suprafaţă nimeni n-a auzit muzica şi 
nu ne-a luat urma, zise Plunkett mai mult iritat decât dezamăgit. 

— Au avut foarte puţin timp pentru a organiza o operaţiune de 
salvare. 

— Totuşi m-aş fi aşteptat ca unul din submersibilele tale să se 
întoarcă să ne ţină companie. Pitt ridică obosit din umeri. 

— Defecţiunile tehnice, vremea potrivnică, le-ar fi putut 
provoca multe dificultăţi. 

— Doar n-am venit până aici să crăpăm în locul ăsta de iad. 
Plunkett ridică privirea către suprafaţă. Negrul tuci se 


109 


transformase într-un amurg de un albastru-indigo. Nu atât de 
aproape. 

Pitt ştia că Giordino şi amiralul Sandecker ar fi mutat munţii 
din loc să-i salveze pe el şi pe Plunkett. Refuza să accepte ideea 
că nu-i desluşiseră planul şi nu acţionaseră în consecinţă. Se 
ridică în linişte, merse spre pupa şi ridică uşa de la 
compartimentul motoarelor. 

Spărtura se mărise şi nivelul apei depăşea un metru. Peste 
patruzeci de minute sau o oră va ajunge la turbină. Când o va 
inunda va muri şi generatorul. Fără sistemele de întreţinere a 
vieţii în stare de funcţionare, Pitt şi Plunkett le vor urma curând. 

— Vor veni, zise Pitt pentru sine cu hotărâre neclintită. Vor 
veni. 


110 


17 


Trecură zece minute, douăzeci, când spaima de singurătate se 
abătu asupra lor. Sentimentul de a fi uitaţi pe fundul oceanului, 
bezna nesfârşită, bizarele vietăţi oceanice care se roteau în jurul 
lor, totul era ca un coşmar oribil. 

Pitt îl parcase pe Marele John în mijlocul muntelui marin şi apoi 
programă computerul pentru a supraveghea spărtura din 
compartimentul motorului.  Privea cu precauţie ecranul 
monitorului, la cifrele care arătau că nivelul apei ajungea la 
câţiva centimetri de generator. 

Deşi ridicarea la o adâncime mai mică micşorase cu mult 
presiunea apei de afară, spărtura se mărise şi eforturile 
ulterioare ale lui Pitt nu puteau să oprească inundația în creştere. 
Evacua aer pentru a echilibra presiunea atmosferică mărită 
provocată de apa care se ridica. 

Plunkett se întoarse pe jumătate şi îl studie pe Pitt, al cărui 
chip puternic şi colţuros era extrem de calm şi ferm, ca şi genele 
ce nu păreau să clipească vreodată. Ochii săi reflectau mânie, nu 
faţă de o anumită persoană sau obiect, ci mânie, îndreptată pur 
şi simplu împotriva unei situaţii pe care nu o putea controla. Era 
atât de departe de Plunkett ca şi cum oceanograful britanic s-ar 
fi aflat la o mie de kilometri distanţă. Mintea lui Pitt era blindată 
împotriva oricăror senzaţii şi a fricii de moarte. Gândurile lui 
treceau prin sită un număr vast de planuri de salvare, calculând 
fiecare detaliu din fiecare unghi până când, unul câte unul, fură 
toate îndepărtate din minte. 

Numai o singură posibilitate rămânea, o şansă îndepărtată de 
succes, dar totul depindea în exclusivitate de Giordino. Dacă 
prietenul lui nu apărea în ora următoare, era prea târziu. 

Plunkett se apropie şi îl înghionti pe Pitt în umăr cu pumnul. 

— O realizare excepţională, domnule Pitt. Ne-ai adus din 
fundul abisului aproape până la suprafaţă. 

— Nu este suficient, murmură Pitt. N-am dus treaba până la 
capăt. 

— Te deranjează să-mi spui cum ai plănuit să reuşeşti în 
absenţa ecluzei pentru salvarea vehiculului şi a capsulei pentru 
transferul de personal ca să ne ducă la suprafaţă? 

— Ideea mea originală a fost ca să înot până acasă. Plunkett 


111 


ridică o sprânceană. 

— Sper că nu te-ai gândit să ne ţinem respiraţia. 

— Nu. A 

— Foarte bine, zise Plunkett satisfăcut. In ceea ce mă priveşte 
aş fi mort înainte să parcurg treizeci de metri. Ezită şi îl fixă pe 
Pitt curios. Să înoţi? Nu se poate să vorbeşti serios. 

— O speranţă ridicolă născută din disperare, răspunse Pitt 
filosofând. Corpurile noastre n-ar putea să supravieţuiască în faţa 
atacului violent al presiunii extreme şi decompresiei. 

— Ziceai că asta a fost ideea originală. Mai ai şi alta... cum ar 
fi să încerci să ridici monstrul ăsta la suprafaţă? 

— Eşti pe aproape. 

— Ridicarea unui vehicul de cincisprezece tone este realizabilă 
numai într-o imaginaţie bogată. 

— De fapt, depinde de Al Giordino, răspunse Pitt cu stăpânire 
de sine. Dacă mi-a înţeles intenţiile, ne va ieşi în întâmpinare cu 
un submersibil echipat cu... 

— Dar te-a părăsit, zise Plunkett arătând cu mâna peisajul 
marin pustiu. 

— Trebuie să fi existat un motiv al naibii de serios pentru asta. 

— Domnule Pitt, ştii asta la fel de bine ca şi mine, nu va veni 
nimeni, cel puţin nu în decurs de ore, zile... Ai mizat pe un 
miracol şi ai pierdut. Chiar dacă vor veni să cerceteze, o vor face 
în locul unde a existat baza minieră, nu aici. 

Pitt nu răspunse ci se uită în apă. Luminile DSMV-ului 
atrăseseră o mulţime de peştişori. Argintii, cu corpuri misterioase 
aplatizate în părţi, cu cozi suple, tremurând în apă în timp ce 
şirurile de organe uşoare străluceau în partea de jos a 
stomacului. Ochii erau disproporționat de mari şi ieşeau afară din 
nişte tuburi care se ridicau în sus. li privi, în timp ce aceştia se 
roteau grațios în spirale leneşe în jurul luminoasei prore a 
Marelui John. 

Incetişor se aplecă înainte de parcă ar fi ascultat, apoi se lăsă 
din nou pe spate. 

— Am crezut că aud ceva. 

— Un mister că încă mai auzim pe lângă muzica asta 
zgomotoasă, mormăi Plunkett. Timpanele mele au încetat să mai 
funcţioneze. 

— Aminteşte-mi să-ţi trimit o telegramă de condoleanţe la o 
dată ulterioară, zise Pitt. Sau ai prefera să renunţăm, să inundăm 
cabina şi să punem punct? 


112 


Rămase ca împietrit, cu ochii aţintiţi la peştişori. O umbră 
uriaşă se târa spre ei şi toţi ca unul ţâşniră în beznă şi dispărură. 

— E ceva în neregulă? întrebă Plunkett. 

— Avem musafiri, zise Pitt cu un rânjet de genul ţi-am spus eu. 

Se răsuci pe scaun, aplecă capul şi privi în exterior. 

Unul din submersibilele NUMA, de la baza submarină, atârna 
suspendat în vid, uşor deasupra şi în spatele DSMV-ului. Giordino 
arbora cel mai larg zâmbet al lui. Lângă el, amiralul Sandecker le 
făcu un senin elegant din mână prin hubloul mare şi rotund. 

Era momentul pe care şi-l dorise Pitt, pentru care se rugase în 
tăcere şi îmbrăţişarea de urs puternic a lui Plunkett arăta cu ce 
bucurie trăia momentul. 

— Dirk, zise el solemn, cu umilinţă îţi cer iertare pentru 
tovărăşia mea pesimistă. E ceva dincolo de instinct. Eşti un tip 
nemaipomenit de priceput. 

— Fac şi eu ce pot, admise Pitt cu o modestie hazoasă. 

De puţine ori în viaţa lui mai văzuse Pitt ceva la fel de 
minunat, ca figura zâmbitoare a lui Giordino înăuntrul 
submersibilului. De unde a apărut amiralul? se întrebă el. Cum 
putuse să intre în scenă aşa de repede? 

Giordino nu pierdu timpul. Se îndreptă către o uşă micuță care 
adăpostea o priză de curent exterioară. Pitt încuviinţă din cap şi 
apăsă un buton. Uşa se deschise alunecând într-o canelură 
ascunsă şi în mai puţin de un minut unul din braţele articulate, 
robotizate de pe submersibil conecta un cablu. 

— Mă recepţionaţi? izbucni clar vocea lui Giordino în difuzoare. 

— Habar nu ai ce bine îmi pare să-ţi aud vocea, prietene, 
răspunse Pitt. 

— Îmi pare rău că am întârziat. Primul nostru submersibil a 
fost avariat şi s-a scufundat când era la suprafaţă. Acesta a 
rămas fără baterii şi am pierdut timpul cu reparaţiile. 

— Am uitat totul. Imi pare bine să vă văd, domnule amiral. Nu 
mă aşteptam să constat onorata dumneavoastră prezenţă aici. 

— Termină cu periatul, bubui Sandecker. Care e situaţia 
voastră? 

— Avem o spărtură care ne va anihila sursa de energie 
electrică cam în patruzeci-cincizeci de minute. In afară de asta 
suntem în formă bună. 

— Atunci am face mai bine să dăm drumul la treabă. 

Fără să mai piardă vremea cu vorbele, Giordino manevră 
submersibilul până când prova acestuia era la acelaşi nivel şi 


113 


faţă în faţă cu bordul de jos al DSMV-ului. Apoi acţiona braţele de 
manipulare montate în faţa, sub sfera de control. Erau mult mai 
mici decât sistemul de braţe al Marelui John şi mai sofisticate. 

Braţele modulare ale submersibilului erau proiectate să 
îndeplinească sarcinile mai multor tipuri de mâini mecanice şi să 
le acţioneze hidraulic. Mâna stângă era ataşată braţului printr-o 
încheietură ce se putea roti, care la rândul ei era conectată la 
trei degete cu senzori în vârfuri, care puteau identifica orice 
material, de la lemn şi oţel la plastic, bumbac şi mătase. Sub 
manevrarea delicată a operatorului, sporită de un sistem 
computerizat de senzori, degetele puteau să bage în ac şi să 
înnoade şireturile şi, dacă era nevoie, să spargă stâncă. 

Cu delicateţe, braţul robotizat descâlci o tulumbă care pleca 
dintr-un mic rezervor spre un pilon mare având o gaură în 
centru. Incheietura braţului drept era echipată cu o serie de 
patru discuri circulare de tăiat metal. Fiecare disc era crestat cu- 
o margine diferită şi putea fi schimbat în funcţie de duritatea 
materialului pe care îl tăia. 

Pitt privi curios la ansamblul din partea stângă. 

— Ştiam că discurile erau stocate la bordul submersibilului, 
dar unde ai găsit echipamentul de oxigen? 

— L-am împrumutat de la un submarin în trecere, răspunse 
simplu Giordino. 

— Logic. 

In vocea lui Pitt se simţea o acceptare obosită, nefiind sigur 
dacă prietenul lui nu-l lua cumva în tărbacă. 

— Incepem desprinderea, zise Giordino. 

— În timp ce ne desprinzi, voi spori volumul de aer cu câteva 
atmosfere pentru a compensa greutatea în plus provocată de 
spărtură. 

— Sănătoasă idee, se declară de acord Sandecker. Veţi avea 
nevoie de toată flotabilitatea pe care o puteţi obţine. Dar fiţi 
atenţi la limitele de siguranţă ale presiunii sau veţi avea 
probleme de decompresiune. Decompresiunea va fi calculată de 
computerul nostru, zise Pitt. Nici doctorul Plunkett şi nici eu nu 
suntem nerăbdători să dăm de vârtejuri. 

Când Pitt începu să  pompeze aer comprimat în 
compartimentul motorului şi cel de control, Giordino manevră 
submersibilul aşa încât manipulatoarele de la braţ şi mână să 
poată opera independent. 

Mâna cu cele trei degete articulate aşeză elementul masiv de 


114 


sudură pe un bulon care trecea printr-un braţ montat. Elementul 
deţinea o sarcină pozitivă în timp ce DSMV-ul era negativ. Când 
se stabili contactul, între element şi bulon apăru brusc un arc 
electric strălucitor. In timp ce metalul devenea incandescent şi 
se topea, oxigenul ţâşnea prin gaura din element dispersând 
construcţia. 

— Tăiere cu arc electric, îi explică Pitt lui Plunkett. Au de gând 
să desprindă toate monturile, barele şi legăturile electrice, până 
când cabina de control se desprinde de eşafodajul principal şi de 
mecanismele de tracţiune. 

Plunkett dădu din cap că înţelege, în timp ce Giordino extinse 
celălalt braţ până când o ploaie de scântei semnală că discurile 
de tăiat îşi atacau ţinta. 

— Deci asta e treaba. Vom pluti până la suprafaţă la fel de 
uşor ca o sticlă goală de şampanie Veuve Cliquot-Ponsardin cu 
etichetă aurită. 

— Sau o sticlă goală de bere Coors. 

— În prima cârciumă întâlnită, domnule Pitt, fac eu cinste. 

— Mulţumesc, doctore Plunkett. Accept, în cazul în care avem 
suficientă flotabilitate să ajungem sus. 

— Scoate sufletul din ea, îi ceru lui Pitt cu nesăbuinţă. Mai 
degrabă risc vârtejurile decât înecul garantat. 

Pitt nu-l aprobă. Agonia cumplită suferită de scufundători, de-a 
lungul timpului, din cauza vârtejurilor depăşea tortura inventată 
de om. Moartea era o uşurare şi supraviețuirea lăsa deseori un 
trup deformat, torturat de dureri neîncetate. Supraveghe cu 
multă atenţie afişajul, în timp ce cifrele roşii indicau trei 
atmosfere şi presiunea la aproape douăzeci de metri. La acea 
adâncime trupurile lor, estima el, puteau să suporte presiunea în 
intervalul scurt de timp rămas, înainte ca nitrogenul să înceapă 
să se formeze în sângele lor. 

Douăzeci şi cinci de minute mai târziu, era pe punctul de a-şi 
regândi estimarea când un scârţâit, ce sporea în intensitate, 
reverberă în compartiment. Apoi urmă un scrâşnet adânc care 
era amplificat de densitatea apei. 

— Au mai rămas numai o montură şi o singură bară de 
legătură, îi informă Giordino. Pregătiţi-vă de desprindere. 

— Am înţeles, răspunse Pitt. Mă pregătesc să închid sistemele 
de energie şi electricitate. 

Sandecker nu suporta gândul să vadă limpede chipurile 
bărbaţilor prin subţirea perdea de apă ce separa cele două 


115 


vehicule, ştiind că era foarte probabil ca aceştia să-şi piardă 
viaţa. 

— Cum staţi cu rezerva de aer? întrebă el cu nerăbdare. 

Pitt verifică monitorul. 

— Suficientă să ajungem acasă dacă nu ne oprim la o pizza. 

Urmă un scrâşnet, care făcea să-ţi îngheţe sângele în vine, 
când compartimentul de control se cutremură şi se răsuci în sus, 
cu prora în faţă. Apoi ceva cedă şi brusc structura acţiona de 
parcă ar fi vrut să se desprindă. Cu repeziciune, Pitt închise 
principalul generator de curent şi trecu pe baterii folosite în caz 
de urgenţă, pentru a menţine în stare de funcţionare computerul 
şi telefonul. Dar brusc mişcarea încetă şi rămaseră agăţaţi într-o 
poziţie împietrită deasupra structurii uriaşe a tractorului. 

— Staţi aşa, se auzi vocea liniştitoare a lui Giordino. Am uitat 
să tai nişte cabluri hidraulice. Apoi adăugă: Voi încerca să stau 
cât mai aproape de voi cu putinţă, căci dacă ne depărtăm prea 
mult, cablul de telefon va plesni şi vom pierde contactul verbal. 

— Grăbiţi-vă. Apa bufneşte înăuntru prin locurile secţionate 
ale unor cabluri şi legături. 

— Am înţeles. 

— Vedeţi, să deschideţi repede bocaportul şi să ieşiţi imediat 
afară când atingeţi valurile, ordonă Sandecker. 

— Ca gâştele cu diaree, îl asigură Pitt. 

Pitt şi Plunkett se relaxară câteva clipe ascultând zgomotul 
discurilor care muşcau din cabluri, desprinzându-le. Apoi urmă o 
înclinare puternică urmată de un zgomot năucitor şi începură să 
se ridice uşor de pe vârful muntelui marin, lăsând şasiul 
tractorului cu fărâmăturile topite şi cablurile sfărâmate ale 
Marelui John bălăbănindu-se în spatele lor, ca nişte măruntaie 
mecanice. 

— Am plecat! mugi Plunkett. 

Buzele lui Pitt se strânseră. 

— Prea încet. Apa care pătrunde ne-a redus flotabilitatea 
pozitivă. 

— Veţi avea parte de un drum lung, zise Giordino. Apreciez că 
viteza de ascensiune este de numai zece metri pe minut. 

— Tragem după noi motorul, reactorul şi o tonă de apă. 
Volumul nostru de abia depăşeşte excesul de greutate. 

— Ar trebui să urcați ceva mai repede când vă veţi apropia de 
suprafaţă. 

— Nu foloseşte la nimic. Apa dinăuntru va compensa 


116 


descreşterea presiunii. 

— Nu vă faceţi griji că putem pierde cablul de comunicare, 
zise Giordino vesel. Pot să menţin uşor aceeaşi viteză de 
ascensiune ca şi voi. 

— Slabă consolare, murmură Pitt în barbă, înălţimea douăzeci 
de metri, zise Plunkett. 

— Douăzeci de metri, repetă Pitt. 

Ambele perechi de ochi fixau afişajul adâncimii care licărea pe 
ecranul monitorului. Nici unul nu vorbi în timp ce minutele 
treceau chinuitor. Părăsiseră lumea de amurg, iar albastrul 
indigo al adâncului păli uşor datorită luminii filtrate care se 
apropia de deasupra. Culoarea verde apăru prima, apoi urmă 
galbenul. Un banc mic de toni îi salută înainte să-şi ia tălpăşiţa. 
La o sută cincizeci de metri, Pitt începu să desluşească cifrele de 
pe cadranul ceasului de la mână. 

— Pierdeţi viteză, îi avertiză Giordino. Aţi ajuns la şapte metri 
pe minut. 

Pitt apăsă pe tasta care indica scurgerile de apă. Ce citi nu-i 
plăcu de loc. 

— Nivelul de inundare a fost depăşit. 

— Poţi să sporeşti volumul de aer? întrebă Sandecker cu o 
îngrijorare evidentă în voce. 

— Nu fără riscuri fatale. 

— Veţi reuşi, zise Giordino cu optimism. Aţi trecut de optzeci 
de metri. 

— Când viteza de ascensiune scade la patru metri, apucaţi-ne 
cu gheara şi trageţi-ne după voi. 

— Aşa vom face. 

Giordino îi depăşi în înălţime până când vasul ajunse într-un 
unghi în care pupa era orientată către suprafaţă iar el se uita în 
jos la Pitt şi Plunkett. Apoi puse în funcţiune autopilotul pentru a 
menţine o viteză care să-i permită să se menţină la aceeaşi 
distanţă de cabina Marelui John. Dar înainte de a putea extinde 
braţul robotizat, observă că DSMV-ul începuse să coboare, iar 
distanţa dintre ei sporea. Repede compensa distanţa. 

— Doi metri pe minut, zise Pitt cu un calm glacial. Ai face mai 
bine să ne ataşezi. 

— In timpul mersului. 

In momentul în care mâna robotizată reuşise să prindă ca într- 
o menghină o margine ieşită în afară a epavei, aceasta se opri 
complet. 


117 


— Suntem la o flotabilitate staţionară, raportă Pitt. 

Giordino dădu drumul la ultimele greutăţi de balast şi 
programă submersibilul să coboare. 

Servomotoarele muşcară în apă şi submersibilul cu cabina 
DSMV-ului la prora începu să se mişte din nou, cu o încetineală 
chinuitoare, către suprafaţa care începea să se arate. Optzeci de 
metri, şaptezeci, lupta pentru a ajunge la suprafaţă părea să 
continue la nesfârşit. 

Apoi la douăzeci şi şapte de metri sau aproximativ nouăzeci 
de picioare, ascensiunea încetă pentru ultima dată. Apa care se 
ridica în compartimentul maşinilor ţâşnea prin noi deschideri din 
tevile care se rupseseră din nou şi prin crăpături, cu forţa unui 
stingător de foc. 

— Te pierd, zise Giordino agitat. 

— leşiţi afară, evacuaţi, zbieră Sandecker. 

Pitt şi Plunkett nu aveau nevoie de indicaţii. Nu aveau chef ca 
Marele John să devină cavoul lor. Cabina începuse să coboare, 
târând după ea submersibilul. Singura lor salvare era presiunea 
aerului dinăuntru. Era aproximativ egală cu a apei de - la 
suprafaţă. Dar soarta le dăduse ceva, ce acum le lua înapoi. 
Inundaţia n-ar fi putut să găsească un moment mai nepotrivit 
pentru a scurtcircuita sistemul de baterii pentru caz de urgenţă, 
întrerupând forţa hidraulică a bocaportului de ieşire. 

Plunkett luptă frenetic să deschidă bocaportul şi să-l împingă 
în afară, dar presiunea apei era necruțătoare. Apoi Pitt i se 
alătură şi amândoi împinseră cu toată forţa. 

In submersibil Giordino şi Sandecker urmăriră lupta asta 
cumplită din ce în ce mai îngrijoraţi. Flotabilitatea negativă 
descreştea rapid şi cabina începea să coboare în adâncuri cu 
viteză alarmantă. 

Bocaportul cedă, de parcă ar fi fost împins într-o mare de clei. 
Când apa începu să pătrundă pe lângă margini în cabină, Pitt 
strigă: 

— Respiră de mai multe ori şi nu uita să expiri în drumul spre 
suprafaţă. 

Plunkett încuviinţă scurt din cap, respiră de câteva ori adânc 
pentru a elimina bioxidul de carbon din plămâni şi îşi ţinu ultima 
respiraţie. Apoi îşi vâri capul în apă, ţâşnind prin bocaport şi 
dispăru. 

Pitt îl urmă ventilându-şi plămânii pentru a-şi ţine respiraţia 
mai mult timp. Îşi flexă genunchii pe pragul bocaportului şi îşi 


118 


făcu vânt în sus, în timp ce Giordino dădu drumul braţului robotic 
şi ultimele rămăşiţe ale DSMV-ului căzură în vid. 

Pitt n-ar fi avut de unde să ştie, dar ieşise la patruzeci şi doi de 
metri sau o sută treizeci şi opt de picioare de suprafaţă. Sclipirea 
de sus părea să fie la zece kilometri distanţă. Ar fi cedat salariul 
său pe un an pentru o pereche de labe. Totodată şi-ar fi dorit să 
fie cu cincisprezece ani mai tânăr. Nu o dată, când avea douăzeci 
sau treizeci de ani, coborâse la o adâncime de optzeci de 
picioare, fără să-l oblige nimeni, scormonind fundul plajei 
Newport din California. Trupul era încă în perfectă condiţie fizică, 
dar timpul şi viaţa dură îşi spuseseră cuvântul. 

notă în sus, cu mişcări puternice şi regulate din mâini şi 
picioare, exalând mici bule de aer, astfel încât gazele expandate 
din plămâni să nu-i distrugă vasele capilare şi să nu-i împingă 
bulele direct în sânge, provocându-i embolie. 

Strălucirea soarelui dansa la suprafaţă, trimițând dâre de 
lumină în adâncul oceanului. Descoperi că se găsea în umbra a 
două vase. Fără vizor reuşi să discearnă prin apă conturul vag al 
fundurilor navelor. Una părea a fi un vas mare, cealaltă se 
contura ca un mamut. Işi dirija direcţia aşa încât să ajungă la 
suprafaţă între ele şi să evite o posibilă lovitură cu capul. Sub el, 
Giordino şi Sandecker îl urmau în submersibil, ca un echipaj 
însoțitor care aclama un înotător ce traversează canalul. 

Se îndreptă înot către Plunkett aflat în evidentă încurcătură. 
Se părea că pe bărbatul mai în vârstă îl părăsiseră toate puterile. 
Pentru Pitt era evident că Plunkett era pe punctul de a ceda. ÎI 
apucă de gulerul cămăşii şi-l trase pe britanic după el. 

Pitt exală tot aerul din plămâni. Crezu că nu o să ajungă 
niciodată la suprafaţă. Sângele îi zvâcnea în urechi. Apoi, brusc, 
tocmai când îşi aduna toate resursele fizice pentru un ultim efort, 
Plunkett deveni inert. Britanicul făcuse o ultimă încercare înainte 
de a-şi pierde cunoştinţa, dar nu era un înotător încercat. 

Bezna începu să-i întunece privirea lui Pitt şi focuri de artificii 
începură să-i scapere înaintea ochilor. Lipsa de oxigen îi teroriza 
creierul, dar dorinţa de a ajunge la suprafaţă era copleşitoare. 
Apa oceanului îi înţepa ochii şi îi inunda nările, înecul urma la un 
răstimp de câteva secunde, dar nu avea de gând să cedeze. 

Incercă o ultimă sforţare, trăgând trupul inert al lui Plunkett, 
bătu furios din picioare şi zvâcni din mâna liberă ca un nebun. 
Văzu reflexia de oglindă a valurilor. Păreau atât de amăgitor de 
aproape şi totuşi le simţea atât de departe de el. 


119 


Auzi o bufnitură puternică de parcă cineva ar fi sfărâmat apa. 
Apoi brusc, patru chipuri negre se materializară în apă în jurul lui. 
Doi îl înşfăcară pe Plunkett şi plecară cu el. Altul vâri în gura lui 
Pitt muştiucul unui tub de oxigen. 

Supse o gură grozavă de aer, apoi alta până când scafanarul îi 
luă uşor muştiucul pentru a respira şi el. Era aerul normal şi 
obişnuit, cunoscutul amestec de hidrogen, oxigen şi alte câteva 
gaze, dar Pitt îl resimţi ca pe aerul uscat şi strălucitor al ținutului 
Colorado şi al unei păduri de pini după ploaie. 

Capul lui Pitt sparse apa şi privi la nesfârşit soarele ca şi cum 
nu l-ar mai fi văzut niciodată înainte. Cerul nu-i păruse niciodată 
mai albastru iar norii mai albi. Marea era calmă, valurile nu se 
înălţau la mai mult de jumătate de metru. 

Salvatorii încercară să-l ajute, dar el îi îndepărtă. Se întoarse 
plutind pe spate şi privi în sus la turnul imens al unui submarin 
nuclear care se ridica deasupra lui. Apoi zări jonca. De unde 
mama dracului apăruse? se întrebă el. Submarinul explica 
apariţia scafandrilor marinei militare, dar o joncă chinezească? 

O mulţime de oameni stătea pe balustradele joncii şi îi 
recunoscu pe mulţi ca făcând parte din echipajul lui de 
prospecţiune, care aclamau şi băteau din palme ca nebunii. O 
zări pe Stacy Fox şi îi răspunse la salut dând din mână. 

Gândul lui se întoarse rapid spre Plunkett, dar nu era cazul să- 
şi facă griji. Corpolentul britanic era deja întins pe puntea 
submarinului, înconjurat de marinari americani. Aceştia îl 
transportaseră repede şi el începuse să dea afară apa din el 
regurgitând şi vomând. Submersibilul NUMA ieşi la suprafaţă la 
un pas distanţă. Giordino apăru imediat prin bocaport privind la 
toată lumea asemeni celui care câştigase lozul cel mare. Era atât 
de aproape încât i se adresă lui Pitt pe un ton firesc de 
conversaţie. 

— Ai văzut urgia pe care ai provocat-o? râse. O s-o plătim. 

Fericit şi mulţumit să se afle printre cei vii, pe chipul lui Pitt 
apăru brusc o expresie de furie. Prea multe lucruri au fost 
distruse şi prea mulţi muriseră fără ca el să ştie încă de ce. Când 
răspunse, vocea îi suna nenatural şi nefiresc. 

— Nu eu, nu tu. Dar cine e vinovat va plăti. 


120 


PARIEA a Il-a 
Amenințarea 


18 


Proiectului Kaiten 
6 octombrie 1993 Tokio, Japonia 


Ultimele cuvinte de rămas-bun pe care piloţii kamikaze şi le 
strigau unii altora înainte de a se cățăra în avioane erau „Ne 
vedem la Yasukuni”. 

Deşi nu se aşteptau să se mai întâlnească în carne şi oase, 
doreau să se reunească în spirit la Yasukuni, monumentul 
comemorativ atât de respectat, ridicat în onoarea celor morţi pe 
câmpul de luptă pentru cauza împăratului, încă de la revoluţia 
din 1868. Sanctuarul se află pe o movilă numită Kudan Hill în 
mijlocul oraşului Tokio. Cunoscută şi sub numele de Shokonsha, 
sau „Sanctuarul Invocării Spiritului”, partea ceremonială centrală 
a fost construită după regulile stricte ale arhitecturii shinto şi 
este complet lipsită de mobilier. 

Religie culturală bazată pe tradiţia antică, shinto a îmbrăcat 
de-a lungul anilor forma unor numeroase rituri şi secte reunite în 
jurul lui kami, sau „calea puterii divine în diverse zeități”. In 
timpul celui de al doilea război mondial, evoluase într-un cult de 
stat şi într-o filosofie etică mult îndepărtată de religia propriu- 
zisă. Sub ocupaţia americană, tot sprijinul guvernamental 
acordat sanctuarelor shinto a fost întrerupt, dar ulterior acestea 
au fost desemnate drept valori naţionale şi monumente culturale 
foarte onorate. Pătrunderea în sanctuarul interior era interzisă 
tuturor cu excepţia marelui preot. In interiorul sanctuarului era 
păstrat cu sfinţenie un obiect sacru care reprezenta simbolul 
spiritual divin. La Yasukuni simbolul sacru era o oglindă. 

Străinii nu aveau voie să treacă prin imensa poartă de bronz 
care ducea spre monumentul eroilor căzuţi în război. Ciudat este 


121 


faptul că spiritele a doi căpitani de vas străini, ale căror nave se 
scufundaseră pe când aprovizionau forţele japoneze în timpul 
războiului ruso-japonez, erau zeificate laolaltă cu cei aproape 
două milioane cinci sute mii de eroi niponi de război. La Yasukuni 
este zeificată şi o serie întreagă de ticăloşi. Spiritele lor includ 
asasini politici, personaje ale lumii interlope militare şi criminali 
de război conduşi de generalul Hideki Tojo, care este răspunzător 
de atrocități egale sau chiar mai fioroase decât sălbăticiile 
comise la Auschwitz şi Dachau. 

De la al doilea război mondial, Yasukuni devenise mai mult 
decât un monument comemorativ militar. Era simbolul unirii 
conservatorilor şi militanţilor de dreapta, care încă visau la un 
imperiu dominat de superioritatea culturii japoneze. Vizita anuală 
a primului ministru Ueda Junshiro şi a conducătorilor partidului 
său, în ziua comemorării înfrângerii Japoniei în 1945, era relatată 
în amănunţime de presa şi canalele de televiziune naţionale. 
Ceea ce urma de obicei era o furtună de proteste pătimaşe 
reunind opoziţia politică, stângişti şi pacifişti, facţiuni religioase 
nonshinto şi ţări învecinate, care avuseseră de suferit sub 
ocupaţia japoneză în timpul războiului. 

Pentru a evita critica pe faţă şi punerea în lumină a opiniei 
adversarilor, ultranaţionaliştii din spatele mişcării renăscute 
pentru imperiu şi glorificarea rasei japoneze erau obligaţi să se 
roage în mod clandestin la Yasukuni în timpul nopţii. Veneau şi 
plecau ca strigoii, cei incredibil de bogaţi, înalții funcţionari 
guvernamentali şi manipulatorii siniştri care se ţineau în umbră, 
agăţaţi cu obstinaţie de o structură de putere care era de neatins 
chiar şi pentru liderii de guverne. Şi cel mai ascuns şi puternic 
dintre toţi era Hideki Suma. 


O burniţă uşoară cădea când Suma trecu de poartă şi o apucă 
pe aleea de pietriş către sanctuarul Shokonsha. Era trecut bine 
de miezul nopţii, dar vedea drumul de la luminile din Tokio care 
erau reflectate de norii joşi. Se opri lângă un arbore impunător şi 
privi de jur-împrejur terenul din interiorul pereţilor înalţi. Singurul 
semn de viaţă era o colonie de porumbei care-şi făcuse cuib sub 
plăcile rotunde ce încoronau acoperişul boltit. 

Mulţumit că nu va fi studiat de un observator, Hideki Suma 
trecu prin ritualul spălării mâinilor într-un bazin de piatră şi al 
clătim gurii cu un mic polonic cu apă. Apoi intră în sanctuarul 
exterior şi îl întâlni pe preotul principal, care îl aştepta. Suma 


122 


făcu o ofrandă la paraclis şi scoase din buzunarul interior al 
pelerinei de ploaie un teanc de hârtii înfăşurate într-un 
pergament făcut sul. | le dădu preotului care le aşeză pe altar. 

Un mic clopoțel sună pentru a-l convoca pe Suma la zeitatea 
sa specifică sau kami şi apoi îşi prinseră mâinile în rugăciune. 
După o scurtă ceremonie de purificare, Suma vorbi încetişor cu 
preotul câtva timp, îşi recupera sulul de hârtie şi părăsi altarul la 
fel de discret cum venise. 

Stresul ultimelor trei zile îl părăsise ca apa care se scurge pe 
pomii dintr-o grădină. Suma se simţi reîntinerit de puterea 
mistică şi îndrumarea propriului său kami. Incercarea lui sacră de 
a purifica cultura japoneză de otrava influențelor occidentale, în 
timp ce proteja câştigurile imperiului financiar, era ghidată de 
puterea divină. 

Oricine l-ar fi văzut pe Suma trecând prin burniţă l-ar fi ignorat 
cu uşurinţă. Avea un aspect foarte comun, îmbrăcat într-o 
salopetă muncitorească şi cu o pelerină ieftină de ploaie. 

Nu purta pălărie şi părul alb, bogat, era pieptănat peste cap. 
Chica neagră, obişnuită pentru toţi bărbaţii şi femeile japoneze, 
încărunţise devreme, ceea ce îi conferea lui Suma un aspect mult 
mai bătrânicios decât cei patruzeci şi nouă de ani pe care îi avea. 
După normele occidentale era scund, conform idealurilor 
japoneze era aproape înalt la un metru şi şaptezeci. 

Numai când te uitai în ochii lui părea diferit de verişorii de 
aceeaşi rasă. Irisul avea o culoare magnetică de albastru-indigo, 
probabil moştenirea unui străvechi negustor olandez sau a unui 
marinar englez. Cu o tinereţe nesigură, se apucase de haltere la 
vârsta de cincisprezece ani şi muncise cu o hotărâre rece până 
când îşi transformase trupul într-o sculptură musculoasă. Cea 
mai mare satisfacţie a lui nu era în putere, ci în modelarea 
muşchilor şi a tendoanelor propriei sale creaţii. 

Şoferul şi paznicul lui se înclină şi închise poarta grea de bronz 
după el. Moro Kamatori, cel mai vechi prieten al lui Suma şi 
mâna lui dreaptă, cât şi secretara, Toshie Kudo, stăteau 
răbdători pe locurile din spate ale unei limuzine negre Murmoto 
ultimul tip, cu un motor de şase sute de cai putere cu 
doisprezece cilindri. 

Toshie era mult mai înaltă decât compatrioatele ei. Mlădioasă, 
cu picioare lungi, păr negru - lignit, lung până în brâu, piele 
ireproşabilă pusă în evidenţă de ochii magici de culoarea cafelei, 
arăta de parcă ieşise dintr-un film cu James Bond. Dar, spre 


123 


deosebire de frumuseţile exotice care se învârteau în jurul 
acestui maestru al spionajului îndrăgostit de viaţă, Toshie poseda 
un nivel înalt de abilitate intelectuală. Coeficientul ei de 
inteligenţă se ridica la o sută şaizeci şi cinci şi opera la întreaga 
capacitate cu ambele zone ale creierului. 

Nu-şi ridică privirile când Suma intră în maşină. Atenţia îi era 
concentrată pe computerul aflat lângă genunchii ei rotunzi. 

Kamatori vorbea la telefon. Intelectul său nu era la acelaşi 
nivel cu al lui Toshie, dar era meticulos şi abil în îndeplinirea 
planurilor secrete ale lui Suma. Era deosebit de talentat în 
chestiunile financiare necurate, trăgând sforile pentru Suma, 
care prefera să se izoleze de ochii publicului. 

Kamatori avea un chip dârz şi impasibil, flancat de două urechi 
clăpăuge. Sub sprâncenele negre şi groase, ochii negri, lipsiţi de 
viaţă, priveau printr-o pereche de ochelari fără ramă, cu lentile 
groase. Buzele strânse nu zâmbiseră niciodată. Era un om fără 
emoţii sau convingeri. Fanatic credincios al lui Suma, talentul 
principal al lui Kamatori era vânătoarea de oameni. Dacă cineva, 
oricât de bogat sau oricât de sus ar fi fost în birocraţia 
guvernamentală, prezenta un obstacol în calea realizării 
planurilor lui Suma, Kamatori se putea debarasa de el în aşa fel, 
încât să pară un accident sau vina să cadă pe adversari. 

Kamatori ţinea un catastif cu toate omorurile, cuprinzând 
detalii despre fiecare eveniment. In răstimpul celor douăzeci şi 
cinci de ani, cifra se ridică la două sute treizeci şi şapte. 

Termină de vorbit, puse receptorul în furcă şi privi spre Suma. 

— Amiralul ltakura de la ambasada noastră din Washington. 
Sursele lui i-au confirmat că la Casa Albă se ştie că explozia a 
fost nucleară şi a provenit de pe Steaua Divina. 

Suma ridică stoic din umeri. 

— Preşedintele a expediat un protest formal primului-ministru 
Junshiro? 

— Guvernul american tace în mod suspect, răspunse 
Kamatori. Totuşi, norvegienii şi britanicii cârâie în legătură cu 
pierderea vaselor. 

— Dar americanii, nimic. 

— Doar relatări lapidare în mass-media. 

Suma se aplecă în faţă şi atinse genunchiul îmbrăcat în ciorap 
de nylon al lui Toshie cu degetul arătător. 

— Te rog, o fotografie cu locul exploziei. 

Toshie dădu respectuoasă din cap şi programă codul necesar 


124 


în computer. În mai puţin de treizeci de secunde, o fotografie 
color se derula dintr-un fax construit în peretele despărțitor care 
separa compartimentul şoferului de cel al pasagerilor. O trecu lui 
Suma, care aprinse luminile din interiorul maşinii şi luă o lupă de 
la Kamatori. 

— Fotografia în infraroşu, mărită, a fost făcută acum o oră şi 
jumătate de satelitul nostru spion Akagi, explică Toshie. 

Câteva clipe Suma privi prin lupă fără să scoată un cuvânt. 
Apoi ridică privirile întrebător: 

— Un submarin nuclear al serviciilor secrete şi o joncă 
asiatică? Americanii nu acţionează aşa cum m-aş fi aşteptat. 
Surprinzător că nu şi-au trimis jumătate din flotă în Pacific. 

— Câteva nave se îndreaptă către locul exploziei, zise 
Kamatori, inclusiv un vas de cercetare oceanică: NUMA. 

— Dar supravegherea din spaţiu? 

— Serviciile secrete americane au adunat deja multe date de 
la sateliții lor spioni Piramider şi de la aeronava SR-90. 

Suma atinse cu degetul un mic obiect din fotografie. 

— Un submersibil plutind între două vase. Asta de unde a mai 
apărut? 

Kamatori se uită la fotografie peste degetul lui Suma. 

— Bineînţeles că nu din joncă. Trebuie să fi venit din submarin. 

— Nu vor găsi nici un fel de rămăşiţe scufundate de la Steaua 
Divină, murmură Suma. Trebuie să fi fost prefăcută în atomi. Şi 
dădu fotografia înapoi lui Toshie. Te rog, o informare despre 
vasele noastre care transportă automobile, unde se află acum şi 
destinaţia. 

Toshie ridică privirile spre el deasupra monitorului de parcă i- 
ar fi citit gândurile. 

— Am datele pe care mi le-aţi cerut, domnule Suma. 

— Da? 

— Luna Divină a terminat de descărcat automobilele la Boston 
aseară, raportă ea citind literele japoneze de pe ecranul 
computerului. Apa Divină aştepta acum opt ore în docurile 
portului Los Angeles şi descarcă acum. 

— Altele? 

— Mai sunt două nave în cursă, continuă Toshie. Cerul Divin 
trebuie să sosească în docurile din New Orleans, în decurs de 
optsprezece ore şi Lacu/ Divin mai are cinci zile până la Los 
Angeles. 

Poate ar trebui să semnalăm navelor în cursă să se abată spre 


125 


porturi din afara Statelor Unite, zise Kamatori. Vameşii americani 
s-ar putea să fie avertizaţi pentru căutarea semnelor radiaţiei. 

— Cine este agentul nostru secret din Los Angeles? întrebă 
Suma. 

— George Furukawa conduce afacerile dumneavoastră secrete 
în statele din sud-vestul occidental. Suma se lăsă pe spate 
evident uşurat. 

— Furukawa e un agent bun. Va fi vigilent dacă vameşii 
americani vor încerca să ne facă greutăţi. Se întoarse spre 
Kamatori, care vorbea la telefon. Indreaptă Cerul Divin spre 
Jamaica, până când vom obţine mai multe date, clare; dă-i 
drumul Lacului Divin să-şi continue cursa spre Los Angeles. 

Kamatori dădu din cap că a înţeles şi întinse mâna după 
telefon. 

— Nu există riscul să fie detectate? întrebă Toshie. 

Suma strânse din buze şi scutură din cap. 

— Agenţii secreţi americani vor cerceta navele dar nu vor da 
niciodată de urma bombelor. Tehnologia noastră îi va înfrânge. 

— Explozia de la bordul Stelei Divine a venit într-un moment 
nepotrivit. Mă întreb dacă vom ajunge vreodată să aflăm cauza. 

— Nu mă interesează şi nici nu-mi pasă, zise Suma cu răceală. 
Accidentul a fost un ghinion, dar nu va împiedica deplina 
realizare a Proiectului Kaiten. 

Suma se opri, cu o expresie brutală pe faţă. 

— Avem amplasate destule bombe pentru a distruge orice 
naţiune care ameninţă noul nostru imperiu. 


126 


19 


Vicepreşedintele George Furukawa primi telefonul de la soţia 
sa în biroul elegant de la prestigioasele Laboratoare Samuel J. 
Vincent. Ea îi aminti de ora de la dentist. li mulţumi, zise câteva 
vorbe drăgăstoase şi puse receptorul în furcă. 

Femeia de la celălalt capăt al liniei nu era soţia sa, ci una din 
agentele lui Suma care putea să imite vocea doamnei Furukawa. 
Intâlnirea de la dentist era un cod pe care îl mai primise şi în alte 
cinci ocazii anterioare. Acesta însemna că un vas care transporta 
automobile Murmoto ajunsese în port şi se pregătea să descarce. 

După ce îşi informă secretara că îşi va îngriji dinţii tot restul 
după-amiezii, Furukawa intră în lift şi apăsă butonul pentru 
parcarea subterană. Făcu câţiva paşi până la locul de parcare 
care îi aparţinea, deschise uşa maşinii Murmoto model sport şi se 
aşeză în spatele volanului. 

Furukawa băgă mâna sub scaun. Plicul era acolo, aşezat în 
maşină, după ce venise la birou, de către unul din oamenii lui 
Suma. Verifică conţinutul cu documentele potrivite pentru a 
ridica trei automobile din aria de descărcare a docurilor. 

Hârtiile erau completate şi corecte ca de obicei. Satisfăcut, 
porni motorul puternicului bolid V-8 cu patru sute de cai putere, 
treizeci şi două de valve şi cinci virgulă opt litri consum. Rulă 
până la bariera groasă de oţel care ieşea din aleea de ciment. Un 
paznic zâmbitor ieşi din gheretă şi se înclină. 

— Astăzi plecaţi devreme, domnule Furukawa? 

— Mă duc la dentist. 

— Dentistul dumneavoastră trebuie să aibă un iaht plătit cu 
onorariul cerut pentru tratament. 

— Ce zici de o vilă în Franţa? glumi Furukawa la rândul lui. 

Paznicul râse şi apoi puse întrebarea de rutină: 

— Vă luaţi ceva de lucru acasă? 

— Nimic. Mi-am lăsat servieta în birou. 

Paznicul apăsă pe o manetă pentru a cobori bariera şi făcu 
semn cu mâna spre aleea dublă care ducea spre stradă. 

— Să luaţi o gură de gin când ajungeţi acasă. Asta o să vă 
potolească durerea. 

— Nu e o idee rea, zise Furukawa, băgând maneta de viteze în 
treapta întâi. Mulţumesc. 


127 


Situate într-o clădire înaltă de sticlă, ascunse vederii din 
stradă de un pâlc de eucalipţi, Laboratoarele Vincent erau un 
centru de cercetare şi proiectare, proprietatea unui consorţiu de 
companii aviatice şi spaţiale. Munca era extrem de secretă şi 
rezultatele păzite cu grijă, din moment ce majoritatea fondurilor 
proveneau din contracte guvernamentale pentru programe 
militare. Erau concepute şi studiate proiecte de viitor în 
tehnologia spaţială, cele cu un potenţial ridicat îndreptându-se 
spre proiectare şi producţie, în timp ce celelalte erau păstrate 
pentru a fi studiate ulterior. 

Furukawa era ceea ce în cercurile de spionaj e cunoscut sub 
numele de adormitul. Părinţii lui fuseseră doi din multele mii de 
japonezi care emigraseră în Statele Unite la scurt timp după 
război. Se amestecaseră repede cu japonezii americani care 
încercau să adune bucăţile vieţii lor întrerupte la eliberarea din 
lagăre. Familia Furukawa nu traversase Pacificul pentru că 
dragostea de Japonia îi părăsise. Departe de ei gândul. Urau 
America cu multiplele ei culturi. 

Veniseră ca nişte cetăţeni respectabili şi muncitori, cu scopul 
expres de a-şi creşte singurul copil pentru a deveni un 
conducător al afacerilor americane. Nu fusese cruţată nici un fel 
de cheltuială pentru a-i oferi copilului cea mai bună educaţie 
pusă la dispoziţie de naţiune, banii ajungând misterios din 
băncile japoneze în conturile familiei. Incredibila răbdare şi lungii 
ani de menţinere a fațadei fură răsplătiți când fiul lor, George, 
obţinu un doctorat în fizică aerodinamică şi, în cele din urmă, un 
post important în cadrul Laboratoarelor Vincent. Extrem de 
respectat printre proiectanţii de aviaţie, Furukawa putea acum să 
strângă cantităţi enorme de informaţii despre cea mai înaintată 
tehnologie aerospațială a Americii pe care le transmitea în secret 
companiei Suma Industries. 

Datele secrete pe care Furukawa le furase pentru o ţară pe 
care urma s-o viziteze economisiseră Japoniei miliarde de dolari 
în cercetare şi proiectare. Activităţile lui trădătoare, îndeplinite 
aproape de unul singur, oferiseră Japoniei un avans de cinci ani 
în posibilitatea de a deveni liderul mondial pe piaţa aerospațială. 

Furukawa fusese totodată recrutat pentru Proiectul Kaiten în 
timpul unei întâlniri cu Hideki Suma în Hawaii. Fusese onorat să 
fie ales de unul dintre cei mai influenţi lideri ai Japoniei pentru o 
misiune sacră. Ordinele erau ca el să aranjeze în mod discret 
ridicarea unor maşini special colorate de la docuri şi 


128 


transportarea acestora spre destinaţii secrete. Furukawa nu 
pusese întrebări. Faptul că ignora întreaga operaţie nu-l deranja. 
Nu se putea implica mai mult, de teama de a nu-şi compromite 
propria misiune de a fura tehnologie americană. 

Intre orele de aglomeraţie traficul se rărise, în timp ce intră pe 
bulevardul Santa Monica. Câţiva kilometri mai departe coti brusc 
spre sud, pe autostrada San Diego. Cu o simplă apăsare pe 
acceleraţie, automobilul Murmoto şerpuia prin şirul de maşini 
care se deplasau mai încet. Detectorul de bord ţiui şi Furukawa 
reduse viteza sub limita admisă cu trei sute de metri înainte de a 
intra în sfera de acţiune a radarului unei maşini parcate a poliţiei. 
Schiţă un zâmbet stins în timp ce apăsă din nou pe pedala de 
acceleraţie. Furukawa trecu pe lângă banda din dreapta şi ocoli 
rampa, luând-o în jos spre portul Freeway. Zece minute mai 
târziu ajunse în zona terminală a portului şi o luă pe o alee unde 
trecu de un camion imens şi un semitrailer, parcate în spatele 
unui depozit gol. Uşile cabinei şi laturile trailerului erau vopsite 
cu însemnele unei binecunoscute companii de transport şi 
depozitare. Claxona de două ori. Şoferul imensului camion 
claxona şi el de trei ori drept răspuns şi duse vehiculul în spatele 
maşinii tip sport a lui Furukawa. 

După ce se feri de un şir de camioane grele care intrau şi 
ieşeau din docurile de încărcare, Furukawa se opri în cele din 
urmă la porţile unei împrejmuiri pentru maşinile importate. Alte 
parcuri din apropiere erau înţesate de Toyota, Honda şi Mazda, 
care tocmai fuseseră descărcate de pe vase înainte de a fi 
reîncărcate în transportoare auto cu două niveluri, care urmau să 
le care în sălile de expoziţie ale negustorilor. 

In timp ce paznicul cerceta documentele din plic, Furukawa 
privi la marea de maşini deja descărcate de pe Apa Divină. O 
treime din ele fuseseră reîncărcate şi aşteptau în soarele 
californian. Plictisit, începu să numere şirul, în timp ce o armată 
de şoferi le scotea prin câteva bocaporturi căscate şi le cobora 
pe rampele din curte, unde ele apăreau într-un ritm de 
optsprezece maşini pe minut. 

Paznicul îi înapoie plicul. 

— OK, sir, trei limuzine sport SP-500. Vă rog daţi-i hârtiile 
dispecerului de pe alee. Vă rezolvă el. 

Furukawa îi mulţumi şi îi făcu semn camionului să-l urmeze. 

Dispecerul roşcovan care fuma trabuc îl recunoscu pe 
Furukawa. 


129 


— V-aţi întors să mai luaţi nişte maşini din alea maro 
scârboase? întrebă el voios. 

Furukawa ridică din umeri. 

— Am un client care le cumpără pentru parcul lui de vânzări 
auto. Poţi să mă crezi sau nu dar asta e culoarea companiei lui. 

— Ce vinde, şopârle de Kyoto? 

— Nu, cafea importată. 

— Nu-mi spune marca. Nu vreau să ştiu. 

Furukawa îi strecură dispecerului o hârtie de o sută de dolari. 

— În cât timp pot să-mi iau marfa? 

Dispecerul rânji. 

— Maşinile sunt uşor de găsit în parcuri. Le veţi avea în 
douăzeci de minute. 

Nici nu trecuse o oră când cele trei automobile cafenii fură 
legate zdravăn înăuntrul trailerului închis şi scoase din parcuri. 
Furukawa şi şoferul nu schimbară nici un cuvânt. Evitară chiar şi 
să se privească. 

După ce trecu de poartă, Furukawa opri maşina pe marginea 
şoselei şi aprinse o ţigară. Urmări cu o curiozitate împietrită 
camionul şi semitrailerul care o cotiră şi se îndreptară spre portul 
Freeway. Numărul de înmatriculare de pe trailer era din 
California, dar ştia că în vreo parcare pustie va fi schimbat, 
înainte de a trece graniţa statului. 

In ciuda detaşării sale experimentate, în mod inconştient 
Furukawa se întreba în sinea lui ce mister ascundeau limuzinele 
cafenii? Şi de ce destinaţia lor finală era atât de secretă? 


130 


20 


— Mai întâi vom face surfing la răsăritul soarelui la Makapuu 
Point, zise Pitt ţinând-o pe Stacy de mână. Mai târziu o să mă 
ungi peste tot cu ulei şi vom petrece o după-amiază liniştită 
moţăind pe o plajă albă şi caldă. Apoi ne vom bălăci până la 
apus, în timp ce vom sorbi cocktail-uri pe terasa hotelului 
Halekalani şi după aceea vom cina în micuțul restaurant intim pe 
care îl ştiu în Manoa Valley. 

Stacy îl privi amuzată. 

— Te-ai gândit vreodată să formezi o escortă? 

— Nu-mi stă în obicei să atac o femeie, zise Pitt amical. De 
aceea sunt întotdeauna falit. 

Se opri şi privi afară prin hubloul elicopterului militar cu două 
motoare care uruiau în noapte. In seara salvării lui Pitt şi a lui 
Plunkett uriaşa pasăre apăruse şi luase la bord întreaga echipă 
de prospectare de la „Tărâmul Umed” cât şi echipajul Bătrânului 
Gert aflat pe puntea joncii chinezeşti. Dar nu înainte ca toată 
lumea să-i mulţumească din toată inima lui Owen Murphy şi 
echipajului acestuia pentru ospitalitate. Actul final fu ridicarea lui 
Jimmy Knox. O dată ce cadavrul înfăşurat în pânză fu urcat la 
bord, marea aeronavă se ridică deasupra joncii şi a lui Tucson şi 
îşi croi drum spre Hawaii. 

Oceanul strălucea în lumina unei luni scânteietoare când 
pilotul trecu aproape direct deasupra unui vas de croazieră. In 
faţă, spre sud-est, Pitt zări luminile insulei Oahu. Ar fi trebuit să 
fie adânc cufundat în somn, dar agitația veselă de a fi scăpat de 
hidosul personaj cu coasa făcea să-i fiarbă sângele în vine. 
Aceasta şi faptul că Stacy rămăsese trează să-i ţină companie. 

— Vezi ceva? întrebă ea între căscături. 

— Oahu la orizont. Ar trebui să trecem deasupra oraşului 
Honolulu în zece minute. 

Il privi aţâţător. 

— Mai povesteşte-mi despre mâine, mai ales despre ce se va 
întâmpla după cină. 

— N-am ajuns la partea asta. 

— Ei şi? 

— OK, sunt acolo doi palmieri... 

— Palmieri? 


131 


— Fireşte, zise Pitt, arătându-se surprins de întrebarea ei. lar 
între ei atârnă un hamac ispititor pentru două persoane. 


Elicopterul, cu o formă ultramodernă, tip Ferrari, fără obişnuita 
elice de la coadă, pluti câteva momente deasupra unui teren cu 
iarbă tăiată scurt, situat la periferia localităţii Hickam Field. 
Nevăzut în beznă, perimetrul era păzit de un pluton al armatei 
pentru operaţii speciale. Un semnal luminos de la sol informă pe 
pilot că zona era în siguranţă. Numai atunci începu să coboare 
uşurel imensa navă pe iarba moale. 

Un microbuz cu înscrisul KAWANUNAI TOURS pictat pe laturi îşi 
făcu imediat apariţia şi opri în afara razei paletelor elicei. Acesta 
fu urmat de o limuzină Ford neagră şi de o ambulanţă a armatei 
pentru a transporta cadavrul lui Jimmy Knox la Tripler Army 
Hospital în vederea autopsiei. Patru bărbaţi în haine civile 
coborâră din maşină şi se postară la uşa elicopterului. Când 
membrii obosiţi ai echipajului NUMA debarcară, fură poftiţi la 
autobuz. Pitt şi Stacy ieşiră ultimii. Un paznic în uniformă întinse 
braţul barându-le drumul şi îi îndrumă spre maşina unde amiralul 
Sandecker şi Giordino se aflau deja. 

Pitt dădu la o parte braţul paznicului şi se îndreptă spre 
autobuz. 

— La revedere, îi zise lui Plunkett şi să nu te mai uzi la 
picioare. 

Plunkett strânse bărbăteşte mâna lui Pitt. 

— iți mulţumesc că mi-ai salvat viaţa, domnule Pitt. La 
următoarea noastră întâlnire, fac cinste. 

— Imi amintesc. Şampanie pentru dumneata, bere pentru 
mine. 

— Să ne ajute Dumnezeu. 

Când Pitt se apropie de automobilul negru, doi bărbaţi îşi 
ţineau  insignele aurite în dreptul ochilor lui Sandecker, 
identificându-se ca agenţi federali. 

— Acţionez din ordin prezidenţial, domnule amiral. Urmează să 
vă rețin şi să vă transport pe dumneavoastră, pe domnul Pitt, 
domnul Giordino şi domnişoara Fox la Washington, imediat. 

— Nu înţeleg, răspunse Sandecker iritat. Ce-i graba asta? 

— Nu ştiu, sir. 

— Ce se întâmplă cu echipa mea NUMA? Timp de patru luni au 
lucrat la un proiect submarin în condiţii extreme. Merită o 
perioadă de odihnă şi relaxare cu familiile lor. 


132 


— Preşedintele a ordonat blocarea transmiterii oricăror ştiri. 
Echipajul NUMA, împreună cu doctorul Plunkett şi Salazar, vor fi 
escortaţi la un loc sigur pe partea insulei expusă vântului, până 
când interdicţia este ridicată. Apoi sunt liberi să meargă pe 
cheltuiala guvernului oriunde dispuneţi. 

— Cât timp vor rămâne captivi? întrebă Sandecker. 

— Trei sau patru zile, răspunse agentul. 

— N-ar trebui ca şi domnişoara Fox să meargă cu ceilalţi? 

— Nu, sir. Ordinul este să călătorească cu dumneavoastră. Pitt 
o fixă pe Stacy cu agerime. Te ţii de noi, stimată doamnă? 

Un ciudat zâmbet apăru pe buzele ei. 

— Voi rata ziua noastră de mâine din Hawaii. 

— Intr-un fel mă cam îndoiesc. 

Ochii ei se măriră puţin. 

— Găsim noi altă ocazie, poate la Washington. 

— Nu prea cred, zise el, vocea înăsprindu-i-se brusc. M-ai dus 
de nas, m-ai dus de nas rău de tot, începând cu prefăcuta cerere 
de ajutor din Bătrânul Gert. 

Ridică privirile spre el, cu o expresie amestecată de mânie şi 
ofensă în ochi. 

— Am fi murit cu toţii dacă tu şi cu Al n-aţi fi apărut în 
momentul acela. 

— Şi misterioasa explozie. Tu ai aranjat-o? 

— Habar nu am cine e vinovat de asta, zise ea cu onestitate. 
N-am fost instruită. 

— Instruită? repetă el încetişor. Ciudat termen pentru un 
fotograf liber profesionist. De fapt pentru cine lucrezi? 

O duritate bruscă apăru în vocea ei. 

— Vei afla cât de curând. 

Apoi îi întoarse spatele şi intră în maşină. 


Pitt reuşi să doarmă numai trei ore în zborul spre capitala 
naţiunii. Adormi deasupra munţilor Stâncoşi şi se trezi la mijitul 
zorilor deasupra Virginiei de Vest. Stătea în spatele avionului 
guvernamental cu reacţie, departe de ceilalţi, preferând să 
rămână cu gândurile sale în loc să facă conversaţie. Privirile îi 
coborâră în jos spre ziarul USA Today de pe genunchi, fără să 
vadă în realitate cuvintele şi imaginile. j 

Pitt era furios, îngrozitor de furios. Il iritase faptul că 
Sandecker nu suflase o vorbă şi îi ocolise întrebările arzătoare 
despre explozia care provocase cutremurul. Era supărat pe 


133 


Stacy, fiind sigur acum că cercetarea submarină britanică era 
doar în parte operaţie de cercetare, fiind combinată şi cu 
obţinerea de informaţii prin spionarea „Tărâmului Umed”. 
Coincidenţa că Bătrânul Gert se scufundase în acelaşi loc 
desfidea şi şansele cele mai astronomice. 

Profesiunea de fotograf a lui Stacy era o acoperire. Era pur şi 
simplu un agent secret. Singura enigmă rămasă era să 
descopere semnificaţia iniţiativelor agenţiei pentru care lucra. 

În timp ce era pierdut în gânduri, Giordino veni în spatele 
avionului şi se aşeză lângă el. 

— Arăţi abătut, prietene. 

Pitt se întinse. 

— Mi-ar place să ajung acasă. 

Giordino desluşi starea de spirit a lui Pitt şi, abil, întoarse 
discuţia spre colecţia de automobile vechi ale prietenului său. 

— La ce lucrezi acum? 

— Vrei să spui la ce maşină? 

Giordino dădu din cap. 

— La Packard sau la Marmon? 

— La nici una, răspunse Pitt. Inainte de a pleca spre Pacific am 
reconstituit motorul pentru Stutz dar nu l-am instalat. 

— Automobilul acela verde, de oraş, din 1932? 

— Da, despre el este vorba. 

— Ne întoarcem acasă cu două luni mai devreme. Tocmai la 
timp pentru tine să te înscrii la concursurile de maşini vechi de la 
Richmond. 

— Mai sunt două zile, zise Pitt gânditor. Nu cred că pot să 
termin maşina la timp. g 

— Dă-mi voie să te ajut, se oferi Giordino. Impreună vom reuşi 
să aducem bătrâna bombă verde pe linia de plecare. 

Expresia lui Pitt deveni sceptică. 

— S-ar putea să nu avem ocazia. Ceva se petrece, Al. Când 
apare amiralul, înseamnă că se petrece ceva foarte important. 

Buzele lui Giordino se curbară într-un zâmbet încordat. 

— Am încercat şi eu să-l trag de limbă. 

— Şi? 

— Aş fi avut conversații mai productive cu ulucile din gard. 
Singura fărâmiţă scăpată din cioc, zise Pitt, a fost că după ce 
aterizăm, mergem direct la clădirea Cartierului General. 

Giordino păru încurcat. 

— N-am mai auzit până acum de o clădire a Cartierului 


134 


General la Washington. 
— Nici eu, zise Pitt, cu ochii verzi muşcători şi iscoditori. Un alt 
motiv pentru care cred că suntem traşi pe sfoară. 


135 


21 


Dacă Pitt numai bănuia că erau pe punctul de a fi păcăliţi, fu 
convins de asta după ce zări clădirea Cartierului General Federal. 

Furgoneta neînmatriculată, fără geamuri laterale, care îi ridică 
de la baza aviatică Andrews, o luă pe Constitution Avenue, trecu 
de o prăvălie cu haine de mâna a doua, intră pe o alee neîngrijită 
şi opri la intrarea în trepte a unui imobil de cărămidă cu şase 
etaje, lăsat în paragină, din spatele unei parcări. Pitt aprecie că 
fundaţia fusese turnată prin 1930. 

Intreaga structură părea să fie în stare proastă. Mai multe 
ferestre erau bătute în scânduri în spatele geamurilor sparte, 
vopseaua neagră de pe balcoanele din fier forjat se cojea, 
cărămizile erau vechi şi foarte zgâriate şi, ca ultim aspect, un 
vagabond nespălat stătea întins pe treptele crăpate de beton 
lângă o cutie de carton plină cu haine şi obiecte jalnice. 

Cei doi agenţi federali care îi însoțeau de la Hawaii o luară în 
sus pe scări. Il ignorară pe derbedeul hoinar, în timp ce 
Sandecker şi Giordino îi aruncară o privire în trecere. Majoritatea 
femeilor l-ar fi privit pe bietul om fie cu dezgust, fie cu 
compasiune, dar Stacy dădu din cap şi îi zâmbi uşor. 

Pitt, curios, se opri şi zise: 

— Frumoasă zi pentru plajă. 

Vagabondul, un negru în jur de 40 de ani, ridică privirea. 

— Eşti nebun, bătrâne? La ce-mi foloseşte mie să mă bronzez? 

Pitt recunoscu ochii pătrunzători ai unui observator de 
profesie, care disecară fiecare centimetru pătrat din mâinile, 
hainele, trupul şi chipul lui Pitt în această ordine. Categoric nu 
erau ochii absenţi ai unui locuitor al străzii. 

— Oo, nu ştiu, îi răspunse Pitt pe un ton prietenos. Poate să-ţi 
fie de folos, când ieşi la pensie şi te muţi în Bermude. 

Vagabondul surâse arătându-şi dantura de un alb impecabil. 

— Să-ţi ajute Dumnezeu aici, bătrâne! 

— Voi încerca, zise Pitt amuzat de această replică ciudată. 
Trecu de primul cerc deghizat de protecţie şi-i urmă pe ceilalţi în 
holul clădirii. 

Interiorul era la fel de dărâmat ca şi exteriorul. Persista un 
miros neplăcut de dezinfectant. Podelele din gresie verde erau 
zgâriate rău ca şi zidurile goale şi pătate de ani de zile cu urme 


136 


de mâini. 

Singurul obiect, din holul soios, care părea să se menţină în 
stare bună era o cutie de poştă veche. Alama solidă sclipea sub 
armăturile prăfuite de fixare a lustrelor care atârnau din tavan, 
iar uliul american de deasupra cuvintelor „Poşta Statelor Unite” 
era la fel de strălucitor ca în ziua în care fusese turnat. Pitt 
consideră că acesta era un contrast curios. 

Uşa unui vechi ascensor se deschise alunecând silențios. 
Oamenii de la NUMA fură surprinşi să descopere un interior 
cromat strălucitor şi un ostaş al Marinei Militare Americane în 
uniformă albastră care făcea pe liftierul. Pitt observă că Stacy se 
purta de parcă mai trecuse pe aici înainte. 

Pitt intră ultimul văzându-şi ochii înroşiţi de oboseală şi ţepii 
cărunţi ai bărbii în luciul pereţilor cromaţi. Marinarul închise uşile 
şi liftul se mişcă cu o linişte sinistră. Pitt nu simţi nici un fel de 
mişcare. Nu existau indicatoare luminoase deasupra uşii sau un 
ecran care să arate ordinea etajelor. Numai simţul său interior îi 
spuse că se deplasau foarte rapid în jos, la o distanţă 
considerabilă. 

In cele din urmă uşa se deschise spre un foaier şi coridor atât 
de curate şi ordonate încât l-ar fi făcut pe un căpitan de vas 
exigent să se simtă mândru. 

Agenţii federali îi conduseră de la lift spre altă intrare unde 
rămaseră de-o parte şi de alta. Grupul trecu printr-un spaţiu între 
uşa interioară şi cea exterioară pe care Pitt şi Giordino îl 
recunoscură imediat ca o ecluză care izola acustic încăperea. 
Când a doua uşă se închidea, aerul era împins afară cu un pocnet 
detectabil. 

Pitt se trezi stând în picioare într-un loc fără secrete, o enormă 
sală de conferinţe cu tavanul jos, atât de insensibilă la zgomote 
exterioare încât tuburile fluorescente de lumină bâzâiau ca 
viespile, iar o şoaptă se auzea de la zece metri distanţă. Nu 
existau umbre pe nicăieri, iar timbrul vocii normale suna aproape 
ca nişte zbierete. 

Mijlocul încăperii era ocupat de o masă masivă şi veche de 
bibliotecă cumpărată pe vremuri de Eleanor Roosevelt pentru 
Casa Albă. Era foarte bine lustruită. In centru se afla o fructieră 
cu mere ionatane. Pe parchet era întins un frumos covor persan 
vechi, roşu ca sângele. 

Stacy se îndreptă spre cealaltă parte a mesei. Un bărbat se 
ridică şi o sărută uşor pe obraz, salutând-o cu o voce ce avea un 


137 


uşor accent texan. Părea tânăr, cu cel puţin şase sau şapte ani 
mai tânăr decât Pitt. Stacy nu se obosi să-l prezinte. Ea şi cu Pitt 
nu mai schimbaseră o vorbă de la urcarea în aeronava 
Gulfstream din Hawaii. Il ignorase tot timpul cu stângăcie, 
rămânând întoarsă cu spatele la el. 

Doi bărbaţi cu trăsături asiatice stăteau lângă prietenul lui 
Stacy. Discutau cu voce scăzută şi nu se sinchiseau să ridice 
privirile spre Pitt şi Giordino care rămăseseră în picioare şi 
măsurau încăperea. Un tip gen Harvard, purtând un costum cu 
vestă şi breloc Phi Beta Kappa ataşat la lanţul de ceas, stătea 
singur un pic mai departe, răsfoind un dosar. Sandecker se 
îndreptă către un scaun din capul mesei, se aşeză şi îşi aprinse 
una dintre havanele lui favorite. Il văzu pe Pitt tulburat şi 
neliniştit, trăsături care îi erau complet străine. 

Un bărbat slab şi mai în vârstă, cu părul până la umeri şi cu o 
pipă în mână, se apropie: 

— Care dintre dumneavoastră este Dirk Pitt? 

— Eu, zise Pitt. 

— Frank Mancuso, zise străinul întinzându-i mâna. Mi s-a spus 
că vom lucra împreună. 

— Ştii mai multe ca mine, zise Pitt strângându-i puternic mâna 
la rândul său şi prezentându-l pe Giordino. Prietenul meu Al 
Giordino şi cu mine suntem cu masca pe figură. 

— Am fost convocați să ţinem un MAIT”. 

— Un ce? 

— MAIT. Un acronim pentru Echipa Agenţiilor de Investigaţii. 

— Vai, Doamne, gemu Pitt. N-am nevoie de aşa ceva. Vreau 
doar să mă duc acasă, să-mi torn un pahar de tequila cu gheaţă 
şi să mă vâr în pat. 

Inainte să continue cu văicărelile, Raymond Jordan intră în sala 
de conferinţe, însoţit de doi bărbaţi cu o expresie de parcă 
doctorul le-ar fi spus că aveau o ciupercă din jungla Borneo pe 
ficat. Jordan se îndreptă direct spre Sandecker şi îl salută 
călduros. 

— Ce bine îmi pare că te văd, Jim. Apreciez din toată inima 
modul cum ai înţeles să cooperezi în porcăria asta. Ştiu că 
distrugerea proiectului a fost o lovitură pentru tine. 

— NUMA va construi altă bază, zise Sandecker în tonul său 
obişnuit plin de siguranţă. 

Jordan se aşeză în capul mesei. Adjuncţii lui îşi traseră 


15 MAIT - Multi Agency Investigation Team. 
138 


scaunele lângă el şi întinseră pe masă în faţa lui mai multe 
dosare cu documente. 

O dată aşezat, Jordan nu se relaxă. Stătea ţeapăn, şira spinării 
neatingând spatele scaunului. Ochii lui liniştiţi şi întunecaţi se 
mişcau rapid de la unul la celălalt de parcă ar fi încercat să 
citească gândurile tuturor. Apoi se adresă direct lui Pitt, Giordino 
şi Mancuso, care încă stăteau în picioare. 

— Domnilor, v-aş ruga să luaţi loc. 

Câteva clipe nu se auzi nici un cuvânt, timp în care Jordan îşi 
aranja dosarele în faţă. Atmosfera părea concentrată şi încărcată 
cu tipul de tensiune şi grijă care provoacă ulcerul. 

Pitt stătea cu un chip lipsit de expresie, cu mintea aiurea. N- 
avea chef de discuţii serioase şi se simţea fizic foarte obosit în 
urma stresului ultimelor două zile. Işi dorea cu disperare o baie 
fierbinte şi opt ore de somn, dar se străduia să reziste din 
respect pentru amiral care, în definitiv, era şeful lui. 

— Îmi cer scuze, începu Jordan, pentru orice fel de 
inconvenienţă, dar mă tem că ne confruntăm cu o situaţie critică 
urgentă care poate afecta securitatea naţiunii noastre. 

Se opri să consulte dosarele personale de pe biroul din faţa lui. 

— Câţiva dintre voi mă cunoaşteţi şi unii au lucrat cu mine în 
trecut. Domnule Pitt şi domnule Giordino, sunteţi dezavantajaţi 
pentru că eu ştiu ceva despre dumneavoastră, în timp ce 
dumneavoastră ştiţi foarte puţin despre mine. 

— Aiurea, îl provocă Giordino, evitând privirea mânioasă a lui 
Sandecker. 

— Imi pare rău, zise Jordan politicos. Mă numesc Ray Jordan şi 
sunt împuternicit direct de Preşedinte să conduc şi să rezolv 
toate chestiunile de securitate naţională atât în străinătate cât şi 
în ţară. Operația pe care suntem pe punctul să o lansăm acoperă 
ambele laturi. Pentru a explica situaţia şi prezenţa 
dumneavoastră aici dau cuvântul adjunctului meu pentru 
operaţiuni, domnul Donald Kern. 

Kern era osos, scund şi slab. Ochii lui de un albastru rece 
intens păreau să pătrundă în gândurile interioare ale tuturor, în 
afară de ale lui Pitt. Era de parcă două gloanţe s-ar fi întâlnit în 
aer, nereuşind nici unul să treacă de celălalt. 

Mai întâi, deschise Kern discuţia cu un glas surprinzător de 
profund, în timp ce încerca să-l ghicească pe Pitt, toţi suntem pe 
punctul de a deveni o parte dintr-o nouă organizaţie federală, 
formată din detectivi, specialişti, personal auxiliar, analişti şi 


139 


agenţi de teren, adunaţi în scopul de a preîntâmpina o 
ameninţare serioasă pentru un mare număr de oameni, aici şi în 
alte părţi ale lumii. Pe scurt, echipa MAIT. 

Apăsă unul din multele butoane de pe consola biroului şi se 
întoarse spre un perete din spate pe care era dispusă o hartă 
organizatorică luminată. In vârful acesteia era un cerc şi unul mai 
mare sub el. Patru cercuri mai mici se aflau în partea de jos ca 
picioarele unui păianjen. 

— Cercul principal reprezintă centrul de comandă de aici din 
Washington, zise el ca la curs. Cel mai mic este Centrul nostru de 
Culegere a Informaţiilor din insula Koror situată în Pacific, 
aparţinând Republicii Palau. Rezidentul care va funcţiona drept 
director al Operaţiilor pe Teren este Mel Penner. Se opri şi-l privi 
în ochi pe Penner care intrase în sală împreună cu el şi Jordan. 

Penner dădu din cap cu o mutră roşcovană şi zbârcită şi ridică 
leneş din mână. Nu se uită în jurul mesei la ceilalţi şi nici nu 
zâmbi. 

— Acoperirea lui Mel este de sociolog UCLA care studiază 
cultura locală, adăugă Kern. 

— Cu Mel scăpăm ieftin, zâmbi Jordan. Casa şi mobilierul 
biroului includ un pat de campanie, un telefon, o mapă pentru 
documente şi un birou de lucru care serveşte totodată şi de 
masă unde mănâncă şi găteşte pe reşou. 

La dracu' cu Mel, se gândi Pitt în sinea lui, chinuindu-se să 
rămână treaz, întrebându-se de ce le lua atât de mult timp să 
prezinte cazul. 

— Echipele noastre vor purta nume codificate, continuă Kern. 
Codul va consta în diverse mărci de automobile. De exemplu, noi 
la Comandamentul Central vom fi cunoscuţi drept „echipa 
Lincoln”. Mel Penner este „echipa Chrysler”. Se opri să atingă 
cercurile potrivite de pe hartă înainte de a continua. Domnul 
Marvin Showalter care, apropo, este director asistent de 
Securitate pentru Departamentul de Stat al Statelor Unite va 
aranja lucrurile la ambasada noastră din Tokio şi se va ocupa de 
orice problemă diplomatică apărută din partea japoneză. Codul 
echipei sale este „Cadillac”. 

Showalter se ridică, atinse cu degetele brelocul Fhi Beta 
Kappa şi se înclină. 

— Imi face plăcere să lucrez cu voi toţi, zise el politicos. 

— Marv, îţi vei informa personalul că agenţii noştri operativi 
MAIT vor fi pe teren, pentru a sesiza orice poate să apară ca 


140 


activitate neautorizată. Nu vreau ca situaţia noastră să fie 
compromisă prin informaţiile trimise de ambasadă. 

— Mă voi ocupa de acest aspect, promise Showalter. 

Kern se întoarse spre Stacy şi spre bărbatul ce stătea lângă 
ea. 

— Domnişoara Stacy Fox şi doctorul Timothy Weathernhill, 
pentru cei dintre dumneavoastră care nu-i cunoaşteţi, se vor 
ocupa de transmiterea ştirilor interne ale acestei investigaţii. Vor 
lucra sub acoperirea de ziarist şi fotograf pentru Denver Tribune. 
Ei vor fi „echipa Buick”. 

Apoi făcu semn spre cei doi bărbaţi de descendență asiatică. 

— „Echipa Honda” e compusă din domnul Roy Orita şi domnul 
James Hanamura. Răspund de faza cea mai critică a investigaţiei, 
cea din Japonia. 

— Inainte ca Don să continue informarea, zise Jordan, mai sunt 
întrebări? 

— Cum ţinem legătura între noi? 

— leşiţi undeva şi folosiţi telefonul public, răspunse Kern. A da 
un telefon e o chestie de rutină şi nu trezeşte suspiciuni. Atinse 
altă tastă de pe consolă şi o serie de cifre apărură pe ecran. 
Memoraţi acest număr. Vă oferim o linie sigură care va fi 
deservită douăzeci şi patru de ore pe zi de un operator care este 
complet instruit şi ştie unde să ne găsească pe oricare dintre noi 
în orice moment. Aş putea adăuga, zise Jordan, că trebuie să ne 
contactaţi o dată la şaptezeci şi două de ore. Dacă nu sunaţi, 
cineva va fi trimis imediat să vă găsească. 

Pitt se balansa cu scaunul pe picioarele din spate, ridică o 
mână. 

— Eu am o întrebare. 

— Domnule Pitt? 

— Aş fi profund recunoscător dacă cineva e atât de amabil să- 
mi spună ce mama dracului se petrece aici? 

Urmă un moment de tăcere îngheţată. Cum era de aşteptat, 
toată lumea din jurul mesei, cu excepţia lui Giordino, îl privi pe 
Pitt cu ochi îngustaţi şi dezaprobatori. 

Jordan se întoarse spre Sandecker, care scutură din cap şi zise 
morocănos. 

— Aşa cum mi-aţi cerut, Dirk şi Al nu au fost puşi la curent cu 
situaţia. 

Jordan dădu din cap. 

— Am fost neglijent pentru faptul că nu v-am informat. 


141 


Greşeala e a mea. lertaţi-mă, domnilor. Aţi fost trataţi foarte 
ireverenţios, după toate prin câte aţi trecut. 

Pitt îl privi insistent pe Jordan. 

— Dumneavoastră aţi condus operaţiunea de spionare a 
coloniei miniere NUMA? 

Jordan ezită apoi zise. 

— Noi nu spionăm, domnule Pitt, observăm. Da, eu am dat 
ordinul. O echipă britanică de cercetare oceanică s-a întâmplat 
să lucreze în Pacificul de Nord şi au cooperat, acceptând să-şi 
mute operaţiunea în zona voastră. 

— Şi explozia de la suprafaţă care a spulberat nava britanică 
şi echipajul acesteia şi a provocat cutremurul care a distrus 
eforturile şi cercetările intense depuse timp de opt ani, a fost tot 
ideea dumneavoastră? 

— Nu. Aceea a fost o tragedie neprevăzută. 

— Poate îmi scapă ceva, zise Pitt cu asprime, dar am avut 
ideea trăsnită că ne aflăm în aceeaşi tabără. 

— Chiar şi suntem, domnule Pitt, vă asigur, răspunse Jordan 
încet. Dădu din cap către amiralul Sandecker. Baza 
dumneavoastră, „Tărâmul Umed” cum o numeaţi, a fost 
construită într-un secret atât de straşnic, încât nici una din 
agenţiile noastre de spionaj n-a ştiut că a fost autorizată. 

Pitt îl întrerupse. 

— Aşa că atunci când aţi auzit de proiect vi s-a lungit nasul şi 
a trebuit să investigaţi. 

Jordan nu era obişnuit să fie în defensivă, totuşi evită privirea 
lui Pitt. 

— Ce-a fost a fost. Regret pierderea tragică a atâtor oameni, 
dar nu putem fi învinovăţiţi în întregime de a ne fi plasat agenţii 
într-o poziţie nefericită şi într-un moment nepotrivit. Nu am fost 
preveniţi înainte că autotransportorul japonez ducea şi bombe 
nucleare peste ocean şi nici n-am putut prevedea că acele 
bombe vor exploda întâmplător deasupra a două nave 
nevinovate şi a coloniei voastre miniere. 

Pentru o clipă Pitt rămase înmărmurit de dezvăluire, apoi 
surpriza îi dispăru la fel de repede cum apăruse. Íl fixă cu privirea 
pe Sandecker şi se simţi ofensat când vorbi. 

— Dumneavoastră aţi ştiut, domnule amiral, aţi ştiut înainte să 
plecaţi din Washington şi n-aţi spus nimic, Tucson nu era acolo 
pentru a ne salva pe Plunkett şi pe mine. Misiunea lui era să 
înregistreze cotele de radioactivitate şi să caute rămăşiţe. 


142 


Era una din rarele ocazii când Pitt şi Giordino îl văzură pe 
Sandecker înroşindu-se de amărăciune. 

— Preşedintele m-a pus să jur că voi păstra secretul, zise el 
încetişor. Dirk, nu te-am minţit niciodată, dar n-am avut de ales 
decât să-mi ţin gura. 

Lui Pitt îi păru rău de amiral, ştia cât de greu trebuie să-i fi fost 
să fie evaziv cu doi prieteni apropiaţi, dar nu făcu nici un efort 
să-şi ascundă resentimentul pentru Jordan. 

— De ce suntem noi aici? întrebă el. 

— Preşedintele a aprobat personal fiecare persoană în parte 
selectată pentru această echipă, răspunse Jordan. Cu toţii aveţi 
un trecut şi o activitate indispensabile pentru succesul acestei 
operaţiuni. Amiralul şi domnul Giordino vor alcătui împreună un 
program de cercetare a fundului oceanului şi de salvare a 
oricăror fărâmături de la nava care a explodat. Numele de cod 
este „Mercedes”. 

Ochii obosiţi ai lui Pitt se mijiră cu hotărâre spre Jordan. 

— Aţi răspuns numai la jumătate din întrebare. 

Jordan îl temperă, spunând: 

— Ajung şi la asta. Dumneata şi domnul Mancuso, pe care 
cred că l-ai cunoscut, veţi acţiona ca o echipă de sprijin. 

— Sprijin pentru ce? 

— Pentru faza operaţiunii care necesită cercetare subterană şi 
submarină. 

— Unde şi când? 

— Rămâne de stabilit. 

— Şi numele de cod? 

Jordan îl privi pe Kern care răsfoia printr-un dosar cu hârtii şi 
apoi scutură din cap. 

— Până acum nu s-a stabilit. 

— Ar putea condamnaţi să-şi creeze propriul lor cod? 

Jordan schimbă priviri cu Kern apoi ridică din umeri. 

— Nu văd de ce nu. 

Pitt îi zâmbi lui Mancuso. 

— Ai vreo preferinţă? 

Mancuso scoase pipa dintre dinţi. 

— Las la alegerea ta, zise el amabil. 

— Atunci codul va fi „echipa Stutz.” 

— Jordan ridică capul. 

— Poftim? 

— N-am auzit de el, mârâi Kern. 


143 


— Stutz, pronunţă Pitt clar, unul dintre cele mai bune 
automobile clasice ale Americii, construit între 1911 şi 1935 la 
Indianapolis, Indiana. 

— Imi place, dădu Mancuso din cap aprobator. 

Kern îl privi chiondorâş pe Pitt şi ochii îi căpătară o expresie 
băânuitoare, de copoi. 

— Imi face impresia că nu luaţi în serios operaţiunea asta. 

Jordan ridică din umerii înţelegător. 

— Dacă aşa le place lor. 

— OK, zise Pitt ferm, acum că această chestiune de pe ordinea 
de zi a fost clarificată, eu unul mă ridic şi plec. Se opri să 
privească cadranul oval al ceasului său Doxa antiacvatic, model 
vechi. Am fost târât aici împotriva voinţei mele. In ultimele 
patruzeci şi opt de ore nu am dormit decât trei şi nu am mâncat 
decât o singură dată. Trebuie să merg la baie. Şi încă habar nu 
am ce se petrece. Fireşte, civilii dumneavoastră şi detaşamentul 
de puşcaşi marini pot să mă oprească dar în situaţia asta aş 
putea să fiu rănit şi nu mai pot face parte din echipă! Ah, da, mai 
e o chestiune pe care nimeni nu s-a gândit să o ridice. 

— Ce chestiune? întrebă Kern încă şi mai enervat. 

— Nu-mi amintesc ca lui Al şi mie să ne fi propus cineva în 
mod oficial să ne oferim voluntari. 

Kern reacţiona de parcă ar fi înghiţit un ardei iute. 

— Cum adică voluntari? 

— Ştiţi, atunci când e vorba de cineva care îşi oferă serviciile 
de bunăvoie, îi oferi Pitt definiţia pe un ton rece. 

Se întoarse spre Giordino. 

— Ai primit o invitaţie formală la petrecere, Al? 

— Nu, afară doar de cazul în care nu s-a pierdut la poştă. 

Pitt îl fixă sfidător pe Jordan când spuse: 

— Cam asta-i regula jocului. 

Apoi se întoarse spre Sandecker: 

— Imi pare rău, domnule amiral. 

— Mergem? zise Giordino. 

— Haidem. 

— Nu puteţi pleca, zise Kern cu o seriozitate glacială. Aveţi 
contract cu guvernul. 

— Nu am nici un fel de contract să fac pe agentul secret. 
Vocea lui Pitt sună calm, complet netulburată. Doar dacă n-a 
avut loc vreo revoluţie de când ne-am întors din fundul 
oceanului; trăim încă într-o ţară liberă după câte ştiu. 


144 


— O clipă, vă rog, zise Jordan, acceptând cu înţelepciune 
punctul de vedere al lui Pitt. 

Jordan dispunea de puteri aproape nelimitate şi era obişnuit să 
conducă cu o mână de fier. Dar, totodată era foarte isteţ şi ştia 
când să se dea după curent, chiar când acesta curgea în sens 
invers. || fixă pe Pitt cu interes şi curiozitate. Nu observă ură, nici 
aroganță, numai un bărbat extenuat care fusese suprasolicitat. 
Studiase dosarul directorului Proiectelor Speciale NUMA. Trecutul 
lui Pitt era ca o carte de aventuri. Faptele erau venerabile şi 
onorante. Jordan era suficient de abil pentru a nu intra în conflict 
cu un om pe care era al naibii de norocos că-l avea în echipă. 

— Domnule Pitt, dacă vei avea răbdare încă câteva minute vă 
voi spune ceea ce trebuie să ştiţi. Anumite detalii vor rămâne 
secrete. Nu cred c-ar fi înţelept ca dumneata şi unele persoane 
de la această masă să fie puse la curent cu toate detaliile 
situaţiei. Mie unul nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, dar asta 
e pentru protecţia voastră. Inţelegeţi? 

Pitt încuviinţă din cap. 

— Vă ascult. 

— Japonia e în posesia bombei, le dezvălui şeful Serviciului de 
Securitate Naţională. De cât timp o au şi câte bombe vor fi 
construit nu cunoaştem. Dar tehnologia lor nucleară fiind 
avansată, Japonia a putut construi focoase de rachetă de peste 
un deceniu. Şi în ciuda aderării lor zgomotoase la tratatul de 
neproliferare, cineva, sau un anume grup din structura lor de 
putere, a hotărât că au nevoie de o forţă de intimidare pentru 
specularea valorii de şantaj a acesteia. Puţinul pe care îl ştim l- 
am aflat după următoarea întâmplare. Un vas japonez, ce 
transporta automobile Murmoto, precum şi două sau mai multe 
bombe nucleare, a explodat în mijlocul Pacificului, târând după el 
un transatlantic norvegian de pasageri şi marfă şi o navă de 
cercetare britanică împreună cu echipajele acestora. De ce 
existau bombe nucleare pe nava japoneză? Le introduceau pe 
ascuns în porturile americane. În ce scop? Probabil pentru şantaj 
nuclear. Japonia poate să aibă bomba, dar nu are rachete şi nici 
bombardiere cu rază lungă de acţiune pentru transport. Aşa că 
ce-am face noi, dacă am fi în locul lor, pentru a proteja o 
structură de putere financiară care ajunge în buzunarul fiecărei 
ţări a lumii? Introducem în secret arme nucleare în orice naţiune 
sau combinaţie de naţiuni cum ar fi Europa, care reprezintă o 
ameninţare pentru imperiul nostru economic şi le ascundem în 


145 


amplasamente strategice. Apoi, dacă o anumită ţară, să zicem 
SUA, se enervează, după ce liderii japonezi încearcă să impună 
politica lor Casei Albe, Congresului şi comunităţii de afaceri, 
americanii le plătesc cu aceeaşi monedă, refuzând să înapoieze 
sute de miliarde de dolari împrumutate de la băncile japoneze şi 
totodată ameninţă cu boicotul şi sancţiuni comerciale asupra 
tuturor bunurilor japoneze? Măsuri extreme pe care senatorul 
Mike Diaz şi membra Congresului Loren Smith le propun la 
Capitoliu chiar în timpul acestei discuţii. Şi poate, reţineţi, dacă 
Preşedintele ajunge la exasperare, ordonă forţelor militare 
superioare să instaureze o blocadă asupra insulelor japoneze, 
întrerupând aprovizionarea cu petrol şi materii prime şi 
paralizând întreaga producţie. Mă urmăriţi? 

Pitt dădu din cap. 

— V-am înţeles foarte bine. 

— Acest scenariu presupus nu este exagerat, mai ales când 
cetăţenii americani îşi vor da seama într-o bună zi că lucrează o 
lună pe an pentru plata unor datorii către creditorii străini, în cea 
mai mare parte japonezi. Sunt niponii îngrijoraţi? Nu, atât timp 
cât au puterea să apese pe butoane şi să arunce în aer orice oraş 
din lume chiar înainte de ştirile de la ora şase. De ce suntem noi 
aici? Să-i oprim, găsind ascunzătorile bombelor. Şi să-i oprim 
înainte să-şi dea seama că suntem pe urmele lor. Asta e sarcina 
„echipei Buick”. Stacy e agent operativ al AVE. 

— Timothy e expert în energie nucleară, care s-a specializat în 
detectarea radioactivităţii. „Echipa Honda” condusă de James şi 
Ray, care sunt agenţi operativi de frunte ai CIA, are misiunea de 
a descoperi sursa bombelor şi centrul de comandă care 
controlează exploziile. E oare acesta un coşmar înfricoşător? 
Absolut. Vieţile a cinci sute de miliarde de oameni din ţările care 
se află în competiţie cu Japonia depind de ceea ce noi, toţi cei 
aflaţi în jurul acestei mese, vom putea realiza în următoarele 
săptămâni. Dintr-o înţelepciune izvorâtă mai degrabă din 
ignoranță, Departamentul de Stat nu ne permite supravegherea 
secretă a naţiunilor cu care ne aflăm în raporturi prieteneşti. 
Aflaţi în prima linie a sistemului principal de avertizare a acestei 
naţiuni, suntem obligaţi să acţionăm în umbră şi să murim în 
obscuritate. Alarmele sunt gata să sune, fie că mă crezi, fie că 
nu, domnule Pitt, iar această echipă MAIT e ultimul mijloc folosit 
pentru a preveni un dezastru pe scară largă. Inţelegi cum stau 
lucrurile? 


146 


— Da..., zise Pitt încet. Mulţumesc domnule Jordan, înţeleg. 

— Acum doreşti să faci parte oficial din echipă? 

Pitt se ridică şi spre uimirea tuturor celor prezenţi, cu excepţia 
lui Giordino şi Sandecker, zise: 

— O să mă mai gândesc. Apoi părăsi încăperea. 

In timp ce cobora treptele spre aleea de lângă vechiul imobil 
părăginit, Pitt se întoarse şi privi spre zidurile murdare şi 
ferestrele bătute în scânduri. Scutură din cap cu mirare, apoi îşi 
cobori privirile spre agentul de pază îmbrăcat rufos şi tolănit pe 
trepte şi murmură: 

— Deci aici sunt ochii şi urechile marii republici? 


Jordan şi Sandecker rămaseră în sala de conferinţe după ce 
toţi ceilalţi plecară. 

lritat şi morocănos, amiralul îl privi pe Jordan şi zâmbi uşor. 

— Te deranjează fumul trabucului? 

Jordan afişă o expresie de dezgust. 

— Cam târziu mă întrebi Jim, nu crezi? 

— Un obicei nenorocit, dădu din cap Sandecker. Dar nu mă 
deranjează să suflu fumul spre cineva, mai ales când acest 
cineva îmi ia oamenii tare. Şi asta e exact ceea ce ai făcut tu, 
Ray. l-ai luat tare pe Pitt şi pe Giordino. 

— Ştii al naibii de bine că e o stare de criză, zise Jordan serios. 
N-avem timp să ne purtăm cu mănuşi ca primadonele. 

Chipul lui Sandecker se întunecă. Arătă spre dosarul lui Pitt 
care era deasupra teancului dinaintea lui Jordan. 

— Nu ţi-ai făcut tema, altfel ai fi ştiut că Dirk Pitt este un 
patriot mai mare decât tine şi cu mine la un loc. Puţini oameni au 
dăruit mai mult ţării lor. Puţini oameni mai sunt ca el. Incă e în 
stare să fluiere Yankee Doodle sub un duş şi crede că o strângere 
de mână echivalează cu un contract şi cuvântul unui bărbat e 
legământul său. Poate să fie priceput ca diavolul, dacă e convins 
că prin asta sprijină drapelul şi familia americană cât şi baseball- 
ul. 

— Dacă ştie cât de urgentă e situaţia, zise Jordan încurcat, de 
ce s-a eschivat şi a plecat? 

Sandecker îl privi, apoi îşi îndreptă privirile spre schema 
organizatorică de pe ecranul luminat din spate, unde Kern 
scrisese „echipa Stutz”. 

— L-ai subestimat enorm pe Dirk, zise el aproape trist. Nu ştii, 
n-ai cum să ştii că probabil chiar în secunda asta se gândeşte la 


147 


vreun plan pentru a fi de folos operaţiunii. 


148 


22 


Pitt nu porni direct spre vechiul hangar căruia îi zicea casă de 
la marginea Aeroportului Internaţional din Washington. li dădu lui 
Giordino mai multe instrucţiuni şi-l expedie într-un taxi. 

O porni pe Constitution Avenue până ajunse la un restaurant 
japonez. Ceru un separeu liniştit într-un colţ, se aşeză şi dădu 
comanda. Intre supa simplă de moluşte şi o tocană de peşte 
sashimi, plecă de la masă şi se îndreptă spre un telefon public. 

Scoase un mic carneţel cu adrese din portofel şi frunzări 
paginile cu numere de telefon până îl găsi pe cel căutat: Doctor 
Percival Nash (Payload Percy), Chevy Chase, Maryland. Nash era 
unchiul lui Pitt din partea mamei. Figura familiei, Nash se lăuda 
adeseori cum obişnuia să asezoneze reţetele lui Dirk cu sherry, 
când acesta era copil. 

Pitt inseră moneda şi formă numărul scris în dreptul numelui. 

Aşteptă răbdător ca telefonul să sune de şase ori, în speranţa 
că Nash era acasă. Chiar şi era, răspunzând cu jumătate de 
secundă înainte ca Pitt să închidă. 

— Doctor Nash la telefon, se auzi o voce răsunătoare şi 
tinerească (avea optzeci şi doi de ani). 

— Unchiule Percy, Dirk la telefon. 

— Oh, Dumnezeule, Dirk. Cam era timpul să-ţi aud vocea. Nu 
i-ai telefonat lui unchiu-tău de cinci luni. 

— Patru, îl corectă Pitt. Am participat la un proiect submarin. 

— Ce face frumoasa mea soră şi politicianul ăla antipatic cu 
care s-a măritat? Nici ei nu m-au sunat. 

— N-am ajuns acasă până acum, dar mama şi senatorul sunt 
la fel de ursuzi. 

— Dar tu ce mai faci, nepoate? Eşti sănătos? 

— Sănătos şi gata să mă iau la întrecere cu tine în Marinda 
Park. 

— Îţi aduci aminte de asta, nu-i aşa? Cred că n-aveai mai mult 
de şase ani pe vremea aia. 

— Păi cum să uit? De câte ori încercam să te depăşesc, mă 
aruncai în tufişuri. 

Nash izbucni într-un râs jovial, aşa cum îi era şi felul. 

— Niciodată să nu încerci să-i întreci pe cei mai vârstnici. Să 
ştii că nouă ne place să ne dăm mai deştepţi decât puştanii. 

149 


— De aceea şi am nevoie de ajutorul dumitale şi mă întrebam 
dacă n-am putea să ne întâlnim la sediul NUMA. Aş avea nevoie 
de inteligenţa dumitale. 

— In ce problemă? 

— Reactor nuclear pentru maşinile de curse. 

Instantaneu Nash îşi dădu seama că Pitt evita subiectul la 
telefon. 

— Când? întrebă el fără ezitare. 

— Cât poţi de repede. 

— Într-o oră e bine? 

— Ar fi grozav, zise Pitt. 

— Unde eşti acum? 

— Mănânc nişte sashimi japonez. 

Nash gemu. 

— Groaznic, Dumnezeu ştie prin ce mediu poluat şi toxic 
înoată peştii. 

— Totuşi are gust bun. 

— Să ştii că te spun maică-ctii. Nu te-a crescut cum trebuie. 

— Percy, ne vedem într-o oră. 

Pitt puse receptorul în furcă şi se întoarse la masă. Cât era de 
flămând, de abia se atinse de sashimi. 

Se întreba meditativ dacă nu cumva una dintre bombele 
introduse în ţară ar fi putut fi îngropată sub podeaua 
restaurantului. 


Pitt luă un taxi până la clădirea de zece etaje care adăpostea 
sediul NUMA. Plăti şoferului şi aruncă o privire scurtă în sus spre 
pereţii de sticlă verde-smarald şi care se terminau în vârf cu o 
spirală piramidală. Nefiind un iubitor al aspectului clasic ce-l 
ofereau clădirile guvernamentale ale capitalei, amiralul 
Sandecker dorise una strălucitoare şi modernă şi o obținuse. 
Holul era un atrium înconjurat de cascade şi acvarii înţesate de 
vietăţi marine exotice. Un glob uriaş se ridica în centrul podelei 
de marmură de un verde marin, având trasate contururile 
geologice şi geografice ale fiecărei mări, lac important şi fluviu 
de pe pământ. 

Pitt intră într-un ascensor gol şi apăsă pe butonul numărul 10. 
Trecu de biroul său de la etajul patru şi urcă până la secţia de 
comunicaţii şi informaţii de la ultimul nivel. Acolo se afla centrul 
cerebral al NUMA, o bancă a tuturor informaţiilor, oricât de 
mărunte, înregistrate vreodată pe oceane - ştiinţifice, istorice, 


150 


imaginate şi neimaginate. Acesta se găsea într-o vastă încăpere 
înţesată de computere pentru care Sandecker cheltuia un 
procent generos al bugetului NUMA, o continuă sursă de critică 
din partea unui mic grup al inamicilor săi din Congres. 

Totuşi această formidabilă bibliotecă electronică economisise 
enorme sume de bani pentru sute de proiecte, deschisese 
drumul unor numeroase descoperiri importante şi ajutase la 
prevenirea mai multor dezastre naţionale care nu fuseseră 
niciodată consemnate de mass-media. 

Omul din spatele acestui supermarket de date extraordinare 
era Hiram Yaeger. 

„Formidabil”, era cel mai des întâlnit compliment oferit minţii 
lui Yaeger, în timp ce aspectul lui era descris drept „şifonat”. Cu 
părul lung, blond şi încărunţit, legat într-o coadă, cu barbă 
bogată, ochelari de bunicuţă, blugi Levi's frecaţi şi pătaţi, Yaeger 
dădea impresia unei vechi relicve hippy. Curios, nu fusese 
niciodată aşa ceva. Era un veteran decorat de trei ori în Vietnam, 
care luptase în marina militară. Dacă ar fi rămas să lucreze în 
domeniul computerelor în California şi ar fi iniţiat propria sa 
companie, ar fi ajuns în cele din urmă şeful unei corporaţii 
grozave şi ar fi devenit un om foarte bogat. Dar pe Yaeger nu-l 
interesa să devină antreprenor. Era un paradox de primă clasă şi 
unul dintre oamenii pe care Pitt îi aprecia cel mai mult. 

Când amiralul Sandecker îi oferise conducerea vastului 
complex computerizat de date al NUMA, care beneficia de 
fonduri aproape nelimitate, Yaeger acceptase, îşi mutase familia 
într-o mică fermă din Sharpsburg, Maryland şi muncea ca un 
nebun opt zile pe săptămână. Stătea ore întregi ocupându-se de 
sistemele de date douăzeci şi patru de ore pe zi, folosind trei 
schimburi de tehnicieni pentru a cumula şi clasa datele oceanice 
provenind de la toate expedițiile curente americane şi străine de 
pe tot globul. 

Pitt îl găsi pe Yaeger la biroul său, amplasat pe un podium 
înalt şi rabatabil, în centrul vastei încăperi. Yaeger dăduse 
dispoziţii să fie construit astfel, pentru a putea ţine sub 
supraveghere domeniul lui de un miliard de dolari. Mânca o pizza 
şi bea o bere fără alcool, când îl zări pe Pitt şi zvâcni în picioare 
cu un zâmbet larg. 

— Dirk, te-ai întors. 

Pitt urcă treptele spre altarul lui Yaeger, aşa cum îl numeau 
subalternii în spatele lui şi îşi strânseră călduros mâinile. 


151 


— Salut Hiram. 

— Ce rău îmi pare de „Tărâmul Umed”, zise Yaeger serios, dar 
sunt atât de fericit să te văd în viaţă. Doamne Dumnezeule, arăţi 
ca un criminal în regim de izolare. Stai puţin jos şi trage-ţi 
sufletul. 

Pitt se uită cu poftă la pizza. 

— Auzi, nu-mi dai şi mie o bucăţică? 

— Asta e bună! Serveşte-te. Mai am una la dispoziţie. Vrei un 
pic de bere de asta falsificată? Zău că îmi pare rău că nu am de 
unde să-ţi dau una adevărată, dar tu mă ştii pe mine. 

Pitt se aşeză şi îşi trase în faţă o pizza generoasă plus două 
felii din cea a lui Yaeger şi trei beri fără alcool, pe care geniul 
computerelor le păstra într-un mic frigider încorporat în birou. 
Printre înghiţituri, Pitt îl puse la curent pe Yaeger cu 
evenimentele întâmplate până la salvarea sa, zborul până în 
Hawaii relatându-l foarte pe scurt. 

Yaeger ascultă cu interes, apoi zâmbi ca un judecător sceptic 
la un proces de divorţ. 

— Te-ai întors repede acasă, după cum văd. 

— A intervenit ceva. 

Yaeger râse. 

— Dă-i drumul. Nu te repezi să mănânci pizza. Ce se învârte 
prin mintea aia diabolică a ta? 

— İl aştept din clipă în clipă pe un unchi de-al meu, doctor 
Percy Nash. Percy a fost unul dintre specialiştii Proiectului 
Manhattan, care a construit prima bombă atomică. Fost director 
la Comisia de Energie Atomică, acum la pensie. lmpreună cu 
inteligenţa ta de supercomputer şi cu experienţa lui Percy în 
privinţa armelor nucleare, vreau să creez un scenariu. 

— Ceva conceptual? 

— Ceva secret etc. 

— Presupunând ce? 

— O operaţiune de contrabandă. 

— Ce fel de contrabandă poate să fie? 

— Aş prefera să-ţi spun după ce vine şi Percy. 

— Un obiect solid, tangibil, poate cumva un focos nuclear? 
întrebă Yaeger cam încrezut. 

Pitt îl privi. 

— S-ar putea. 

Yaeger se ridică leneş în picioare şi porni în jos pe scări. 

— În timp ce-l aşteptăm pe unchiul tău, încălzesc computerul 


152 


CAD CAM. 
Dispăru spre etajul computerelor înainte ca Pitt să-l întrebe la 
ce se gândea. 


153 


23 


O generoasă barbă albă flutura în jurul chipului lui Payload 
Percy şi-i acoperea jumătate din cravata de lână scoțiană. Avea 
un nas borcănat, sprâncene conturate şi ochii oblici ai unui 
conducător de tren, croit să depisteze emigranții în ţinutul 
indienilor. Privea lumea cu expresia unui personaj care făcea 
reclamă pentru bere la televizor şi părea mult mai tânăr decât 
cei optzeci şi doi de ani ai săi. 

Pentru Washington era îmbrăcat fercheş. Percy nu suporta 
costumul bleumarin cu dungi gri subţiri, care era atât de comun. 
Intră în complexul de computere NUMA îmbrăcat într-un sacou 
spoit, mirosind a lavandă, cu batistă la buzunar şi cravată 
potrivită, pantaloni gri şi cizme de cowboy din piele de şopârlă. 

Cu toate că jumătate din văduvele tentante de pe o rază deo 
sută de mile îl curtau şi îi întreţineau prietenia, Percy reuşise într- 
un fel sau altul să rămână burlac. O personalitate mereu 
solicitată la petreceri, mare coneseur, era un gurmand care 
deţinea o pivniţă de vinuri invidiată de toţi amatorii de distracţie. 

Latura serioasă a caracterului său era cunoaşterea 
extraordinară a artei mortale pe care o implică armele nucleare. 
La Los Alamos Percy lucrase de la început şi rămăsese la datorie 
lucrând pentru Comisia de Energie Atomică şi agenţia care îi 
succedase timp de aproape cincizeci de ani. Mulţi conducători 
din lumea a treia şi-ar fi oferit întreaga avere pentru talentele lui 
Percy. 

Era unul dintre acei foarte puţini experţi care puteau să 
asambleze o bombă nucleară funcţională în propriul garaj la 
preţul unei maşini de tăiat iarbă. 

— Dirk, băiatule! explodă el. Ce bine-mi pare să te văd. 

— Arăţi formidabil, zise Pitt în timp ce se îmbrăţişau. 

Percy ridică din umeri cam trist. 

— Păcătosul ăsta de serviciu al circulaţiei mi-a ridicat permisul 
de conducere a motocicletei, dar totuşi pot să-mi conduc 
bătrânul meu Jaguar XK-21. 

— iți mulţumesc că ţi-ai făcut timp să mă ajuţi. 

— Fi serios, tot timpul la dispoziţie. 

Pitt îl prezentă pe Percy lui Hiram Yaeger. Bătrânul îl examina 
pe Yaeger atent din cap până în picioare. Pe chip avea o expresie 


154 


de amuzament blând. 

— Poţi să cumperi haine ca astea decolorate şi prespălate de 
undeva? întrebă el pe un ton de conversaţie. 

— De fapt nevastă-mea le înmoaie în soluţie de urină de 
cămilă, coada rândunicii şi suc de ananas, răspunse Yaeger cu o 
mutră serioasă. Le înmoaie şi le dă aerul acela special de 
decenţă. 

Percy râse. 

— Da, aroma m-a făcut să mă gândesc la nişte ingrediente 
secrete. Imi face plăcere să te cunosc, Hiram. 

— La fel, dădu Hiram din cap. Cred. 

— Să începem, zise Pitt. 

Yaeger trase două scaune suplimentare lângă ecranul unui 
computer care era de trei ori mai mare decât majoritatea 
modelelor. Aşteptă până când Pitt şi Percy se aşezară, apoi 
întinse ambele mâini în faţă de parcă ar fi zărit o nălucă. 

— Ultima creaţie în domeniu, îi instrui el. Se numeşte CAD 
CAM, un acronim pentru Computer - Aided Design Computer - 
Aided Manufacturing. Esenţialmente un sistem computerizat de 
grafice, dar şi o maşină vizuală supersofisticată care permite 
proiectanţilor şi inginerilor să alcătuiască desene frumos 
detaliate ale oricărui obiect mecanic imaginabil. Fără compas, 
busolă sau teu. Poţi să programezi toleranţele şi apoi pur şi 
simplu să trasezi o schiţă simplă pe ecran cu un creion 
electronic. Apoi computerul o va transforma într-o formă precisă 
şi elaborată sau în trei dimensiuni. 

— Uimitor, murmură Percy. Poţi să separi secţiuni diferite ale 
desenelor şi să accentuezi detaliile? 

— Da şi mai pot să aplic şi culori, să schimb forme, să simulez 
condiţii de stres şi să înregistrez schimbările, apoi să bag 
rezultatele în memoria computerului pentru a fi rechemate ca un 
procesor de cuvinte. Aplicațiile de la proiectare la produsul finit 
sunt dispuse în trepte. 

Pitt încalecă pe scaun şi îşi puse bărbia pe spătar. 

— la să vedem dacă ne duce la lozul cel mare. 

Yaeger îl examina peste ochelarii de bunicuţă. 

— Noi în branşă numim asta conceptualizare. 

— Dacă termenul ăsta te face mai fericit. 

— Deci ce căutăm? întrebă Percy. 

— O bombă nucleară, răspunse Pitt. 

— Unde? 


155 


— Într-un automobil. 

— Care urmează să fie trecut peste graniţă? îl chestiona Percy 
intuitiv. 

— Cam aşa ceva. 

— Pe uscat sau pe mare? 

— Pe mare. 

— Asta are ceva de-a face cu explozia din Pacific de acum 
câteva zile? 

— Nu ştiu. 

— Băiete, la ghicitori din astea sunt de neînvins. Totodată sunt 
la curent cu ce se întâmplă în domeniul nuclear. Şi ştii, 
bineînţeles, că în afară de Preşedinte, am avut acces la cele mai 
înalte secrete cu putinţă. 

— Unchiule, încerci să-mi spui ceva? 

— Mă crezi dacă îţi spun că am fost primul consultat de Ray 
Jordan după explozia din Pacific? 

Pitt zâmbi învins. 

— Atunci ştii mai mult decât mine. 

— Că Japonia ascunde în toată ţara bombe nucleare în 
automobile, da, atât ştiu. Dar Jordan nu a considerat oportun să 
folosească un bătrân în operaţiunea asta, aşa că pur şi simplu 
mi-a folosit creierul şi m-a trimis la plimbare. 

— Consideră-te angajat. Tocmai ai devenit membru al „echipei 
Sturz”. Şi tu la fel, Hiram. 

— O să dai de dracu' când Jordan va afla că ţi-ai luat întăriri. 

— Dacă avem succes, o să-i treacă. 

— Cum e chestia asta cu bombe japoneze în maşini? întrebă 
Yaeger neîncrezător. 

Percy îi puse mâna pe umăr. 

— Ceea ce suntem pe cale să încercăm aici, Hiram, trebuie să 
fie ţinut în cel mai strict secret. 

— Hiram e sigur din punctul ăsta de vedere, zise Pitt. 

— Atunci suntem gata să începem vânătoarea. 

— Câteva date în plus mi-ar fi de folos, zise Yaeger fixându-l 
pe Percy. 

Bătrânul expert în probleme atomice îi întâlni privirea. 

— Prin anii 1930, Japonia pleca la război pentru a-şi construi 
un imperiu economic, încrezătoare în propriile sale puteri. Acum, 
cu cincizeci de ani mai târziu, doreşte să pornească din nou la 
luptă, numai că, de data aceasta, ca să-l protejeze. In cel mai 
mare secret şi-au construit arsenalul nuclear, înainte ca altcineva 


156 


să se fi gândit să-i verifice existenţa. Cota de plutoniu şi uraniu 
pentru arme a fost obţinută din dispozitive nucleare civile. Faptul 
că deţineau bomba a fost totodată trecut cu vederea, deoarece 
nu au dispus de un sistem de lansare cum ar fi rachete cu rază 
lungă de acţiune, sisteme de navigare, bombardiere sau 
submarine purtătoare de rachete. 

— Credeam că japonezii semnaseră tratatul de neproliferare 
nucleară, zise Yaeger. 

— Adevărat, guvernul şi majoritatea oamenilor sunt total 
împotriva armelor atomice. Dar forţe din spatele principalei elite 
politice au construit clandestin un arsenal nuclear. Acesta a fost 
construit mai degrabă pentru apărare împotriva unei ameninţări 
economice, decât ca factor militar de intimidare. Conceptul lor a 
fost că bombele pot fi folosite ca o ameninţare, în eventualitatea 
unui război comercial total şi ca o asigurare a continuării 
exportului de mărfuri în Statele Unite şi Europa. Sau dacă s-ar 
ajunge cumva la o blocadă navală în jurul insulelor lor. 

Yaeger era tulburat; Pitt îl simţea. 

— Vreţi să spuneţi că am putea să stăm pe o bombă nucleară? 

— Poate să fie la câteva blocuri mai încolo, zise Pitt. 

— E de neimaginat, murmură Yaeger cu mânie. Câte or fi 
introdus în ţară? 

— Nu ştim până acum, răspunse Pitt. S-ar putea să fie şi o 
sută. Totodată noi nu suntem singura ţară ameninţată. Sunt 
răspândite în toată lumea. 

— Situaţia se înrăutăţeşte, zise Percy. Dacă bombele au fost 
într-adevăr plasate în metropolele internaţionale majore, 
japonezii sunt în posesia posibilităţii de distrugere totale. E o 
organizare eficientă. O dată ce bombele sunt amplasate, 
posibilitatea lansării accidentale sau neautorizate a unei rachete 
e eliminată. Nu există mod de apărare împotriva lor, nici timp de 
reacţie, nici sisteme cosmice pentru a opri focoasele, nici mod de 
alertare şi nici posibilitatea unei contralovituri. In momentul în 
care apasă pe buton, explozia este instantanee. 

— Sfinte Cristoase, ce putem face? 

— Să le găsim, zise Pitt. Ideea este că bombele sunt introduse 
în ţară cu navele ce transportă maşini. Bănuiesc că sunt ascunse 
în interiorul acestora. Cu ajutorul computerului tău atât de 
deştept vom încerca să aflăm cum anume. 

— Dacă sunt aduse pe vas, zise Yaeger hotărât, inspectorii 
vamali, care caută droguri, le vor găsi. 


157 


Pitt scutură din cap. 

— Avem de-a face cu o operaţiune sofisticată, condusă de 
profesionişti, specialişti în tehnologie înaltă. Işi cunosc meseria. 
Vor proiecta bomba ca o parte integrantă a maşinii, pentru a 
elimina riscul unei cercetări amănunțite. Vameşii sunt atenţi la 
cauciucuri, rezervoare de carburant, tapiţerie, oriunde există un 
spaţiu de aer. Astfel încât trebuie să fie ascunsă într-un loc unde 
nici cel mai experimentat vameş să nu o poată găsi. 

— Complet imună la tehnicile de descoperire cunoscute deja, 
fu de acord Yaeger. 

Percy fixa podeaua gânditor. 

— In regulă, acum să vorbim despre mărime. 

— Asta e domeniul tău, zâmbi Pitt. 

— Mai scuteşte-mă, nepoate. Eu trebuie să ştiu cel puţin 
modelul maşinii şi nu prea sunt adeptul automobilelor japoneze. 

— Dacă e o Murmoto, trebuie să fie probabil o limuzină sport. 

Expresia jovială de pe chipul lui Pitt deveni extrem de 
serioasă. 

— Ca să rezumăm, căutăm un dispozitiv nuclear compact în 
jur de zece kilograme, care nu e detectabil în interiorul unei 
limuzine de mărime medie. 

— Care poate fi amorsată şi detonată de la mare distanţă, 
adăugă Pitt. 

— Dacă şoferul nu e un sinucigaş, asta e de la sine înţeles. 

— La ce mărime a bombei ne gândim? întrebă Yaeger inocent. 

— Pot să varieze în formă şi mărime începând cu un butoi şi 
terminând cu o minge de baseball, răspunse Percy. 

— O minge de baseball, murmură Yaeger neîncrezător. Dar o 
bombă atât de mică poate provoca distrugeri substanţiale? 

Percy îşi ridică privirea spre tavan de parcă ar fi văzut efectele 
dezastrului. 

— Dacă focosul are, să zicem, în jur de trei kilotone, ar putea 
probabil să pună la pământ centrul Denver-ului, Colorado, cu 
imense incendii provocate de explozie, care se pot împrăştia 
foarte departe, în suburbii. 

— O situaţie îngrozitoare, zise Yaeger. 

— E adevărat, dar trebuie să o luăm în consideraţie, din 
moment ce mai multe naţiuni din lumea a treia posedă arme 
nucleare. Percy gesticula către ecranul gol. Ce folosim ca model 
pentru exemplificare? 

— Ford Taunus-ul familiei mele, fabricaţie '89, răspunse 


158 


Yaeger. Experimental am inserat toate piesele în inteligenţa 
computerului. Pot să vă ofer imagini mările ale părţilor specifice 
sau forma solidă completă. 

— Un Taunus e un model potrivit, fu de acord Pitt. 

Degetele lui Yaeger zburdară câteva clipe pe claviatură şi apoi 
se lăsă pe spate cu mâinile încrucişate. O imagine apăru pe 
ecran în culori aprinse. Altă comandă din partea lui Yaeger şi o 
limuzină cu patru uşi Ford Taunus, roşu metalizat, începu să se 
rotească în diferite unghiuri de parcă era pe un postament 
turnant care trecea de la orizontal la vertical. 

— Poţi să ne introduci în interior? întrebă Pitt. 

— intrăm, îi confirmă Yaeger. 

O apăsare pe buton şi parcă pătrunseră prin metalul solid în 
vederile în secţiune ale şasiului şi corpului interior al maşinii. Ca 
fantomele care plutesc pe ziduri, văzură clar fiecare sudură, 
piuliţă şi şurub. Yaeger îi purtă prin interiorul diferenţialului, de-a 
lungul osiei, prin curelele de transmisie în inima motorului. 

— Uluitor, murmură Percy admirativ. E ca şi cum te-ai plimba 
printr-o plantă care creşte. Dacă am fi avut noi maşinăria asta în 
'42, am fi putut pune capăt teatrelor de război din Europa şi 
Pacific cu doi ani mai devreme. 

— Ce noroc pentru nemți că n-aţi avut bomba în 42, îl întărâtă 
Yaeger pe Percy. 

Percy îi aruncă o privire severă pentru o clipă şi apoi îşi 
îndreptă atenţia înapoi spre imaginea de pe ecran. 

— Vezi ceva interesant? îl întrebă Pitt. 

Percy se trase de barbă. 

— Cutia de transmisie ar fi un container bun. 

— Nu e bine. Nu poate fi în motor sau în cutia de viteze. 
Maşina trebuie să poată fi condusă în mod normal. Asta elimină 
posibilitatea unei baterii sau radiator descărcate, zise Yaeger. 
Poate amortizoarele. 

Percy scutură scurt din cap. 

— Merge pentru o bombă explozivă din plastic de formă 
tubulară, dar diametrul e prea îngust pentru un dispozitiv 
nuclear. 

Studiară în tăcere imaginile încă câteva minute, în timp ce 
tastatura lui Yaeger îi conduse într-o călătorie printr-un 
automobil pe care puţini oameni o văd vreodată. Arborele şi 
cuzineţii, sistemul de frânare, mecanismul de pornire şi 
alternatorul, toate fură examinate şi respinse. 


159 


— Am ajuns la accesoriile opţionale, zise Yaeger. 

Pitt căscă şi se întinse. In ciuda concentrării, de-abia îşi mai 
putea ţine ochii deschişi. 

— N-ar putea fi în dispozitivul de încălzire? N 

— Configurația nu e potrivită, răspunse Percy. In recipientul de 
spălare a parbrizului? 

Yaeger scutură din cap. 

— E prea evident. 

Deodată Pitt înţepeni. 

— Dispozitivul de aer condiţionat, izbucni el. Compresorul din 
dispozitivul de aer condiţionat. 

Yaeger programă iute computerul pentru a ilustra imaginea 
din interior. 

— Maşina poate fi condusă şi nici un vameş nu va pierde două 
ore să o dezasambleze pentru a vedea de ce nu produce aer 
condiţionat. Scoate ce-i înăuntru şi vei obţine un lăcaş perfect 
pentru a adăposti o bombă, zise Pitt analizând imaginea 
computerului. Tu ce crezi Percy? 

— Bobinele condensatorului pot fi modificate pentru a include 
un dispozitiv pentru amorsare şi detonare, confirmă Percy. O 
cutie îngrijită, o cutie foarte îngrijită. Spaţiu mai mult decât 
suficient pentru a adăposti o bombă capabilă să distrugă o zonă 
întinsă. Bună treabă domnilor, cred că am rezolvat misterul. 

Pitt se îndreptă spre un birou liber şi ridică receptorul. Formă 
numărul liniei telefonice directe dată de Kern, la instruirea 
echipei MAIT. Când o voce răspunse la celălalt capăt zise: 

— La telefon domnul Stutz. Spuneţi-i vă rog domnului Lincoln 
că problema se află în dispozitivul de aer condiţionat al maşinii 
sale. La revedere. 

Percy îi aruncă lui Pitt o privire amuzantă. 

— Ştii cu adevărat cum să pui problema oamenilor, nu-i aşa? 

— Fac şi eu ce pot. 

Yaeger stătea privind la interiorul compresorului a cărui 
imagine o mărise pe ecran. 

— E o muscă în ciorbă, zise el încetişor. 

— Ce? întrebă Percy. Ce ai spus? 

— Deci îi deranjăm pe japonezi şi ei vor să ne plesnească. Nu 
au cum să elimine toate mijloacele noastre de apărare, mai ales 
submarinele nucleare. Forţa noastră de represalii le-ar 
dezintegra întregul şir de insule. După părerea mea, cred că 
lucrul ăsta nu e posibil şi ar conduce la suicid. Nu-i decât o 


160 


cacealma. 

— Teoria ta are o mică problemă, zise Percy zâmbindu-i 
răbdător lui Yaeger. Japonezii au băgat în treaba asta cele mai 
bune creiere în materie de informaţii şi au prins puterile 
mondiale în călcâiul lui Ahile. Din punctul lor de vedere 
consecinţele tale nu sunt aşa de catastrofale. Am făcut contract 
cu japonezii să-i ajutăm la cercetarea defensiv-strategică pentru 
distrugerea focoaselor rachetelor atacatoare. In timp ce liderii 
noştri au abandonat proiectul, ca fiind prea costisitor şi 
nefuncţional, ei au mers înainte cu eficienţa lor obişnuită şi au 
pus la punct un sistem de apărare foarte bun. 

— Vrei să spui că sunt invulnerabile? întrebă Yaeger şocat. 

Percy negă din cap. 

— Nu încă. Dar dă-le încă doi ani şi vor avea un sistem 
Războiul Stelelor deosebit, iar noi nu. 


161 


24 


În spatele uşilor închise din clădirea Capitoliului, o subcomisie 
selectă se întrunea pentru a cerceta şi evalua influenţa culturală 
şi economică japoneză asupra Statelor Unite. Cuvintele acestea 
elegante erau un frumos mod de a spune că anumiţi membri ai 
Congresului erau turbaţi de furie din cauza a ceea ce ei 
considerau situaţia de ostatic a Statelor Unite în faţa şurubului 
din ce în ce mai strâns al capitalului japonez. 

Ichiro Tsuboi, directorul general al Kanoya Securities, cea mai 
mare companie de garanţii din lume, stătea în faţa comitetului 
Congresului la o masă aflată mai jos faţă de biroul lung şi curbat 
ca o tejghea. Era flancat de patru din consilierii lui şefi care îi 
iritau pe membrii comitetului cu gălăgioasele lor consultaţii, 
înainte ca Tsuboi să răspundă la fiecare întrebare. 

Tsuboi nu avea aspectul acelui financiar gigantic, posesor al 
unei companii de garanţii care poseda suficient capital încât să-i 
înghită pe Paine Webber, Charles Schwab, Merrill Linch şi restul 
onoratelor agenţii de bursă de pe Wall Street. De fapt cumpărase 
deja acţiuni serioase în mai multe dintre acestea. La trup era 
scund şi zvelt şi avea un chip pe care unii îl asemănau cu acela 
al proprietarului jovial al unei case de gheişe civil. Privirea lui 
Tsuboi era înşelătoare. Putea privi cu uşurinţă în ochii unor 
membri protecţionişti ai Congresului care aruncau flăcări din 
priviri. Rivalii lui din Japonia şi din străinătate se temeau de el şi 
îl urau din motive generate de experienţă. Tsuboi era la fel de 
necruţător pe cât era de viclean. Prin manevrele lui financiare 
abile ajunsese un fel de mit, al cărui dispreţ pentru America şi 
naţiunile europene nu era nici pe departe un secret bine păzit. 
Cei mai isteţi agenţi de bursă pentru investiţii cât şi corsarii 
financiari din Wall Street erau porumbei, în comparaţie cu acest 
guru al bursei din Tokio. El poseda puterea să dărâme cu o 
singură mână stâlpii de susţinere a economiei americane. 

Şedea şi înregistra cu politeţe întrebările selectului comitet, 
zâmbind cu o curtoazie înnebunitoare în tot timpul 
interogatoriului şi răspunzând la fel de lejer de parcă ar fi 
conversat cu oaspeţii la cină. 

— Ca onoraţii membri ai Congresului să scoată o legislaţie 
care să oblige companiile japoneze să-şi vândă majoritatea 

162 


drepturilor din afacerile noastre în Statele Unite companiilor 
dumneavoastră doar la un procent din valoarea lor, nu e nimic 
altceva decât naţionalizare. Credibilitatea afacerilor americane 
va fi compromisă în întreaga lume. Se va crea haos. Sistemele 
bancare se vor prăbuşi laolaltă cu valutele internaţionale. 
Naţiunile industrializate vor fi falimentare. Şi în ce scop? După 
umila mea părere, investitorii japonezi sunt cel mai bun lucru 
care s-a întâmplat vreodată poporului american. 

— Nu există o astfel de legislaţie în curs de elaborare, rosti 
tăios senatorul Mike Diaz. Eu am zis aşa: acelea din companiile 
dumneavoastră, care operează şi adună profit pe sol american, 
ar trebui să fie supuse aceloraşi reguli şi impozite ca ale noastre. 
Pieţele voastre de capital rămân închise pentru noi. Americanii 
nu au voie să cumpere terenuri şi proprietăţi în cadrul 
companiilor voastre, în timp ce dobânzile japoneze scapă de 
impozit în ţara asta, domnule Tsuboi, iar dumneavoastră 
cunoaşteţi treaba asta al naibii de bine. Singurul om care nu era 
intimidat de Tsuboi era senatorul democrat de New Mexico, 
Michael Diaz, preşedintele comitetului, sufletul unei mişcări care 
avea intenţia nu numai să limiteze, dar să diminueze investiţiile 
străine în guvernul, afacerile şi terenurile americane şi dacă ar fi 
fost după el să impună embargouri comerciale asupra tuturor 
produselor japoneze de import. 

Rămas văduv pe la cincizeci de ani, Diaz era singurul senator 
care trăia tot timpul la birou. Avea o micuță baie particulară şi o 
încăpere auxiliară cu pat, frigider, maşină de gătit şi chiuvetă. În 
ultimii douăzeci şi cinci de ani fusese numit politicianul cel mai 
muncitor de pe Capitol Hill întrucât, obiceiurile lui de lucru 
rămăseseră neschimbate. Soţia îi murise de diabet la scurt timp 
după ce fu ales pentru prima candidatură. Nu aveau copii şi de la 
moartea ei nu-i trecuse nici o clipă prin cap să se recăsătorească. 

Părul era de un negru desăvârşit, pieptănat pe spate într-o 
freză înaltă, chipul rotund şi oacheş cu ochii căprui închis şi cu 
buze care se deschideau uşor dezvelind nişte dinţi strălucitori de 
un alb perfect. Când era pilot de elicopter militar în Vietnam 
aparatul fusese doborât, iar el rănit la genunchi. 

Capturat şi transportat la Hanoi, petrecu doi ani în închisoare. 
Temnicerii lui nu-i îngrijiseră piciorul şi acum şchiopăta, mergând 
cu ajutorul unui baston. 

Un adept al liniei dure împotriva influenţei şi amestecului 
străin în afacerile americane, Diaz luptase pentru introducerea 


163 


unor restricţii comerciale şi tarife înalte şi împotriva a ceea ce el 
vedea ca practici de investiţii şi comerciale incorecte din partea 
guvernului japonez. Vedea această luptă cu Japonia ca pe ceva 
mai mult decât o bătălie economică, ca pe un război financiar în 
care Statele Unite erau deja înfrânte. 

— Domnule preşedinte? 

Diaz dădu din cap spre o membră reprezentativă a 
comitetului. 

— Da, doamnă Smith, vă rog. 

— Domnule Tsuboi, începu ea, aţi afirmat înainte că dolarul ar 
trebui înlocuit cu yenul. Nu credeţi că exageraţi? 

— Nu, atâta timp cât investitorii japonezi finanţează cincizeci 
şi cinci la sută din deficitul dumneavoastră bugetar, răspunse 
Tsuboi fluturând din mână.  Conversiunea monedei 
dumneavoastră într-a noastră nu este decât o chestiune de timp. 

Membrei Congresului american Loren Smith din Colorado nu-i 
venea să creadă cele auzite. Inaltă, remarcabilă, cu păr castaniu 
deschis şi ochi violeţi, reprezenta un district din vestul ţării. 
Debordând de energie, era elegantă ca un lynx şi cu o 
îndrăzneală de băieţoi. Respectată pentru abilitatea ei politică, 
avea o mare influenţă în Congres. 

Mulţi bărbaţi puternici din Washington încercaseră să-i câştige 
favorurile, atât în interiorul cât şi în afara Congresului, dar era o 
persoană independentă şi se întâlnea numai cu bărbaţi care nu 
aveau nimic de-a face cu afacerile şi politica. Păstra o legătură 
secretă cu un bărbat pe care îl admira profund şi se simţea bine 
la gândul că nu vor putea niciodată trăi împreună ca prieteni 
intimi sau ca soţ şi soţie. Fiecare avea viaţa lui, întâlnindu-se 
numai când erau dispuşi. 

— Cum ar putea fi relaţiile noastre mai apropiate decât sunt 
acum? întrebă Loren. Bunurile filialelor bancare japoneze din 
Statele Unite depăşesc cu mult pe cele ale băncilor americane 
luate împreună. In ţara asta peste un milion de americani 
lucrează deja la patroni japonezi. Traficul dumneavoastră de 
influenţă, prin pragmatismul său, a cumpărat pur şi simplu 
guvernul american. Deţineţi terenuri americane în valoare de opt 
miliarde de dolari. Ceea ce înţelegeţi dumneavoastră, domnule 
Tsuboi, prin colaborare mai strânsă între naţiunile noastre este 
ca Japonia să ne dirijeze economia şi relaţiile internaţionale. Am 
greşit cu ceva? Vă rog răspundeţi. 

Tsuboi nu era obişnuit să fie luat la întrebări de o femeie. 


164 


Mişcarea feministă în Japonia era aproape inexistentă. Femeile 
sunt excluse din sistemul afacerilor. Nici un bărbat japonez nu 
primeşte ordine de la soţia lui. Siguranţa de sine începu să i se 
clatine, iar consilierii rămăseseră cu gura căscată. 

— Preşedintele şi Congresul pot să înceapă cu asigurări că nu 
veţi închide niciodată piaţa pentru produsele şi investiţiile 
noastre, răspunse Tsuboi evaziv. Totodată ar trebui să ne 
permiteţi să intrăm în ţara dumneavoastră fără viză. 

— Şi dacă nu împărtăşim asemenea sugestii? 

Tsuboi ridică din umeri şi zâmbi veninos. 

— Noi suntem creditorii. Dumneavoastră datornicii, cea mai 
mare naţiune din lume. Dacă suntem ameninţaţi, nu vom avea 
altă cale decât să folosim mecanismul cu pârghii în favoarea 
intereselor noastre. 

— Cu alte cuvinte. America a devenit aservită Japoniei. 

— Din moment ce Statele Unite se află într-o stare de declin, 
iar națiunea mea este într-o incredibilă ascensiune, poate ar 
trebui să luaţi în consideraţie acceptarea metodelor noastre. 
Cetăţenii dumneavoastră ar trebui să studieze cultura noastră 
ceva mai profund. Ar avea ceva de învăţat. 

— Este oare un motiv pentru care vastele voastre operaţiuni 
din străinătate sunt conduse de tehnicieni de ai voştri şi nu de 
specialişti ai ţărilor gazdă? 

— Noi angajăm personal local, răspunse Tsuboi de parcă s-ar fi 
simţit jignit. 

— Dar nu în posturi de conducere. Dumneavoastră angajaţi 
maiştri, secretari şi paznici. Aş mai adăuga, foarte puţine femei şi 
lucrători minori. Aţi reuşit totodată să excludeţi sindicatele. 

Doamna senator Smith fu nevoită să aştepte răspunsul în timp 
ce Tsuboi conversa în japoneză cu oamenii lui. Fie nu ştiau, fie nu 
le păsa că vocile lor şoptite erau înregistrate şi traduse. Un flux 
continuu de pagini cu discuţiile traduse apărea mereu în faţa 
senatorului Diaz. 

— Trebuie să înţelegeţi, răspunse Tsuboi în cele din urmă, nu 
avem prejudecăţi, dar pur şi simplu nu considerăm că e normal 
să permitem celor din vest, care nu sunt versaţi în metodele 
noastre şi nu respectă obiceiurile noastre naţionale, să ocupe 
posturi înalte în întreprinderile japoneze din străinătate. 

— Nu aşa se pune problema, domnule Tsuboi, replică Loren cu 
încordare. Cred că vorbesc în numele majorităţii americanilor 
când spun că nu mă interesează ideea de a fi trataţi cu dispreţ 


165 


de cetăţeni străini naturalizaţi, în propria noastră grădină. 

— Este neplăcut ceea ce spuneţi, doamnă Smith. Vorbind în 
numele poporului meu, eu nu scuz intruziunea pe care o 
sugeraţi. Pur şi simplu dorim să scoatem un profit, fără a călca 
pe cineva pe bătătură. 

— Da, suntem perfect la curent cu propriul interes în afaceri 
japoneze, care se manifestă atât de ostentativ. Mă refer la 
vânzarea tehnologiei strategice militare şi de computere către 
blocul sovietic!€. Pentru funcţionari corporativi ca 
dumneavoastră, Uniunea Sovietică, Germania de Est, Cuba, Iran 
şi Libia sunt pur şi simplu clienţi. 

— Problemele ideologice şi morale internaţionale nu ne 
preocupă. A le pune înaintea chestiunilor practice privind 
comerţul economic nu înseamnă nimic pentru modul nostru de 
gândire. 

— Incă o întrebare, zise Loren. E adevărat că aţi înaintat 
propunerea ca guvernul dumneavoastră să cumpere în întregime 
statul Hawaii, aşa încât deficitul comercial între Statele Unite şi 
Japonia să fie echilibrat? 

Tsuboi nu se consultă cu ajutoarele sale, dar răspunse aprig. 

— Da. Am propus această măsură. Japonezii formează 
majoritatea populaţiei din Hawaii şi companiile noastre posedă 
şaizeci şi doi la sută din teren. Am mai sugerat şi faptul ca statul 
California să fie transformat într-o comunitate economică 
combinată aparţinând Japoniei şi Americii. Deci avem o imensă 
mână de lucru, pe care o putem exporta şi capitalul nostru poate 
construi sute de întreprinderi. 

— Consider concepţiile dumneavoastră extrem de antipatice, 
zise Loren înăbuşindu-şi mânia. Raptul Californiei de către 
comunitatea de afaceri japoneză nu se va întâmpla niciodată. 
Din păcate, ni s-a spus că multe din cartierele rezidenţiale din 
Hawaii sunt aproape numai pentru japonezi, iar într-un număr de 
cluburi de golf şi de recreaţie americanii nu au acces. Loren se 
opri pentru a-l fixa pe Tsuboi cu privirea, înainte de a continua pe 


15 Istoria a luat-o înaintea evenimentelor imaginate de autorul 
acestui roman. Popoarele au pulverizat formaţiuni statale ca Germania 
de Est - octombrie 1990, prin deschiderea graniţelor şi prăbuşirea 
zidului Berlinului - şi Uniunea Sovietică - puciul din august şi 
evenimentele din decembrie 1991 - obţinându-şi independenţa şi 
statutul naţional firesc. 

„„. Asa încât toate referirile la aceste state sau alte elemente legate 
de istoria lor contemporană vor fi luate de către cititor ca atare (n.tr.). 

166 


un ton sever: Eu sunt dintre cei care se vor opune acestei invazii 
şi voi lupta împotriva ei cu toate mijloacele oferite de poziţia pe 
care o am. 

Un murmur aprobator se auzi în încăpere. Câţiva aplaudară în 
timp ce Diaz zâmbi şi ciocăni uşor în semn de linişte. 

— Cine ştie ce se va întâmpla în viitor, zâmbi Tsuboi cu un aer 
de superioritate. Noi nu avem un plan secret pentru a influenţa 
guvernul dumneavoastră. Aţi pierdut jocul economic prin forfait. 

— Dacă am pierdut, înseamnă că nu i-am prins pe hoţii de 
cadavre sprijiniți de Compania de garanţii Kanoya, rosti scurt 
Loren. 

— Voi, americanii, trebuie să învăţaţi să acceptaţi realitatea. 
Dacă noi cumpărăm America, asta se întâmplă pentru că voi o 
vindeţi. 

Puţinii spectatori participanţi la şedinţă şi numerosul personal 
al Congresului ridicară din umeri în faţa acestei ameninţări 
voalate, sentimentul de ostilitate încercat accentuându-se. 
Ciudata combinaţie de aroganță şi umilinţă, politeţe şi forţă 
imprimă încăperii o atmosferă neplăcută şi neliniştitoare. 

Privirea lui Diaz era dură când se aplecă pe deasupra mesei de 
conferinţă către Tsuboi. 

— Cel puţin există două avantaje de partea noastră în această 
situaţie nefericită. 

Pentru prima dată Tsuboi păru încurcat. 

— Despre ce avantaje vorbiţi, domnule senator? 

— Unu, un pas în plus - şi investiţiile voastre, care sunt, în 
mare majoritate, cuvinte pe hârtie şi monitoare de computer, vor 
fi anulate. Doi, americanul urât nu mai există, zise Diaz cu un ton 
rece ca vântul din Antarctica. A fost înlocuit de japonezul urât. 


167 


25 


După ce-l lăsă pe Pitt la Cartierul General Federal, Giordino luă 
un taxi spre Departamentul Comerţului de pe Constitution 
Avenue. Bazându-se pe un prieten care era secretar asistent la 
Departamentul de Afaceri Interne şi Internaţionale, împrumută 
un dosar cu inventarul de import al maşinilor Murmoto. Apoi luă 
un taxi spre Alexandria, Virginia. Se opri o singură dată, pentru a 
verifica o adresă din cartea de telefon. Clădirea pe care o căuta 
adăpostea reţeaua de distribuţie a Corporaţiei Murmoto Motor 
pentru cinci state. Formă numărul şi o întrebă pe telefonistă cum 
se poate ajunge acolo. 

Era târziu după-amiază şi deja o pală de vânt rece de început 
de toamnă trecu printre copaci şi începu să smulgă frunzele. 
Taxiul se opri la curba din faţa unui imobil modern de cărămidă 
roşie cu largi ferestre din sticlă de culoarea bronzului. Un înscris 
cu litere de aramă pe gazonul din faţă o identifica drept 
Corporaţia de Distribuţie Murmoto Motor. 

Giordino plăti taximetristului şi se opri o clipă, studiind parcul 
de maşini. Era înţesat cu automobile Murmoto. Nu se vedea nici 
o maşină americană sau europeană. 

Pătrunse prin uşa dublă a intrării principale şi se opri în faţa 
unei recepţionere japoneze foarte drăguţe. 

— Pot să vă ajut? întrebă ea drăgălaş. 

— Albert Giordino, Departamentul Comerţului, răspunse el. Aş 
dori să vorbesc cu cineva în privinţa noilor transporturi de 
automobile. 

Se gândi o clipă apoi se uită în cartea personalului. 

_ — Adică cu domnul Dennis Suhaka, directorul transporturilor. 
II voi anunţa că doriţi să-l vedeţi, domnule Giordano. 

— Giordino, Albert Giordino. Mă scuzaţi, mulţumesc. 

In mai puţin de un minut o secretară înaltă şi arătoasă, cu 
descendență asiatică, dar care suferise o intervenţie chirurgicală 
pentru a-i modifica forma ochilor, veni în hol şi-l escortă pe 
Giordino la biroul lui Suhaka. In timp ce străbătea un coridor lung 
cu o mochetă bogată, Giordino se amuză de titlurile afişate pe 
uşi. Nu exista preşedinte, nici vicepreşedinţi, nici administratori, 
fiecare era director de ceva sau altceva. 

Suhaka era rotofei şi jovial. Zâmbea larg când veni din spatele 


168 


biroului şi îi strânse mâna lui Giordino. 

— Dennis Suhaka, domnule Giordino. Cu ce pot să ajut 
Departamentul Comerţului? 

Spre uşurarea lui Giordino, Suhaka nu îl întrebă nimic în 
legătură cu aspectul lui exterior şi nici nu-i ceru actul de 
identitate. 

— Nu mare lucru. O hârtie tipic birocratică pentru statistică. 
Şeful meu mi-a cerut să mă opresc aici în drumul meu spre casă 
şi să verific numărul maşinilor importate şi transportate pe mare 
de comercianții voştri, faţă de cifrele date de cartierul general 
din Tokio. 

— Pentru ce perioadă de timp? Noi aducem un număr imens 
de maşini. 

— În ultimele nouăzeci de zile. 

— Nici o problemă, răspunse Suhaka încercând să fie cât se 
poate de amabil. Listele noastre de transport sunt toate 
computerizate şi pot să vi le ofer în zece minute. Ar trebui să 
corespundă. Tokio nu greşeşte niciodată. Pot să vă ofer o cafea 
în timp ce aşteptaţi? 

— Da, zise un Giordino epuizat. Nu vă refuz. 

Suhaka îl pofti într-un mic birou gol la ora aceea, frumoasa 
secretară aduse cafeaua şi, în timp ce el o sorbea, se întoarse cu 
un teanc întreg de foi de inventar. 

Giordino găsi, ceea ce Pitt îl trimisese să găsească, în mai 
puţin de o jumătate de oră. Apoi se lăsă pe spate şi moţăi, 
încercând să-şi omoare timpul de parcă ar fi fost un trântor care- 
şi făcea treaba în cadrul imensului sistem birocratic. 

Exact la ora cinci, Suhaka intră în încăpere. 

— Personalul merge acasă dar eu lucrez peste program. Pot să 
vă ajut cu ceva? 

— Nu, răspunse Giordino închizând dosarele. Aş vrea să plec şi 
eu acasă. Mi-am terminat cele şapte ore de lucru. Acum sunt în 
timpul meu liber. Vă mulţumesc pentru solicitudine. Cifrele 
dumneavoastră de import vor fi programate în marele computer 
guvernamental din spaţiu. In ce scop? Numai un mărunt 
funcţionar din biroul de la subsol o ştie sigur. 

Luă dosarul de la Departamentul Comerţului şi se apropia deja 
de uşă când se întoarse, de parcă îi venise vreo idee, ca Peter 
Falk în rolul lui Columbo. 

— Ar mai fi ceva. 

— Da? 


169 


— O mică inadvertenţă care poate nici n-ar trebui menţionată. 

— Da? 

— Intâmplător am găsit şase maşini care apar în lista de 
inventar că ar fi fost descărcate la Baltimore de pe două nave 
diferite, dar nu sunt menţionate pe lista de export trimisă de 
cartierul general din Tokio. 

Suhaka păru efectiv pus în încurcătură. 

— N-am ştiut niciodată de treaba asta. Pot să fac o comparaţie 
cu cifrele pe care le aveţi dumneavoastră? 

Giordino scoase documentele contabile pe care le 
împrumutase de la prietenul său din Departamentul Comerţului 
şi le aşeză lângă cele date de secretara lui Suhaka. Indică 
automobilele subliniate de pe lista lui şi care nu apăreau pe cea 
trimisă din Tokio. Toate cele şase erau limuzine SP-500 sport. 

— Oficialmente discutând, nu ne interesează această 
nepotrivire, zise Giordino indiferent. Atât timp cât le-aţi introdus 
legal în ţară, compania dumneavoastră e în regulă din punct de 
vedere al guvernului. Sunt sigur că este pur şi simplu o eroare 
din partea departamentului contabil din Tokio care până acum 
precis a fost clarificată. 

— O neglijenţă de neiertat din partea mea, zise Suhaka de 
parcă i s-ar fi înecat corăbiile. Am prea mare încredere în 
documentele trimise de acasă. Cineva din personalul meu 
trebuie să se fi sesizat. 

— Din curiozitate, cine anume a primit acele maşini? 

— O secundă. 

Suhaka îl conduse pe Giordino în biroul lui, unde luă loc şi 
puse în funcţiune computerul. Apoi aşteptă. Pe măsură ce datele 
apărură pe ecran, zâmbetul îi dispăru imediat şi deveni palid ca 
moartea. 

— Toate cele şase maşini au fost repartizate la beneficiari 
diferiţi. Depistarea lor ar lua câteva ore. Dacă doriţi să verificaţi 
împreună cu mine chestia asta mâine dimineaţă, o să vă pot 
oferi numele respective. 

Giordino îşi împreună palmele într-un gest amabil. 

— Haideţi s-o lăsăm baltă. Cred că amândoi avem lucruri mai 
importante de făcut mâine. Eu unul trebuie să ies cu bine din ora 
de trafic, să-mi fac un duş şi să-mi invit nevasta la un restaurant. 
E aniversarea căsătoriei noastre. 

— Felicitări, zise Suhaka cu vădită uşurare. 

— Mulţumesc. Şi multe mulţumiri pentru solicitudine. 


170 


Suhaka răspunse cu un zâmbet larg. 

— Sunt întotdeauna gata să vă ajut. La revedere. 

Giordino merse până în staţia de benzină aflată la patru 
blocuri distanţă si formă un număr la telefonul public. O voce 
bărbătească răspunse cu un simplu „Alo”. 

— La telefon amicul dumneavoastră,  comis-voiajorul 
Mercedes. Am un model care cred că vă va interesa. 

— Ai ieşit din zona ta, sir. Ar trebui să vinzi undeva mai 
aproape de mare sau şi mai bine, chiar în Oceanul Pacific. 

— Mare scofală, mormăi Giordino. Dacă nu-ţi permiţi o maşină 
germană bună, încearcă o Murmoto. Am descoperit şase limuzine 
sport SP-500 pentru care fac un rabat special. 

— O clipă. 

interveni pe fir o voce pe care Giordino o recunoscu imediat ca 
fiind a lui Donald Kern. 

— In ciuda faptului că ai ieşit din teritoriul tău, sunt gata 
întotdeauna să economisesc bani. Spune-mi unde pot să văd 
chilipirurile tale. 

— Trebuie să obţineţi această informaţie de la distribuitorii 
Murmoto din Alexandria. Computerul lor înregistrează şase 
maşini care au intrat în ţară, dar n-au ieşit niciodată din fabrică. 
lti sugerez să te grăbeşti până nu se aude şi ţi le suflă cineva. 
Jumătate din automobile au fost descărcate la docurile vamale 
din Baltimore pe 4 august. Celelalte trei au sosit pe 10 
septembrie. 

Kern înţelese imediat ceea ce voia Giordino să spună. 

Se întoarse spre adjunctul său care asculta la cască. 

— Treci la treabă. Obține acces la sistemul de computere 
Murmoto şi caută în lista transporturilor navale unde se află cele 
şase maşini, înainte să-şi dea seama şi să şteargă datele. 

Reluă discuţia cu Giordino. 

— Bravo, bună treabă. Te-am iertat. Apropo, cum s-a 
întâmplat să afli toate astea? 

— Ideea a venit din partea lui Stutz. Mai aveţi veşti de la el? 

— Da. A sunat acum o jumătate de oră, răspunse Kern. A 
descoperit sursa problemei. 

— Am impresia că dacă cineva poate da răspunsul la toate 
ghicitorile, acela e el, zise Giordino referindu-se la talentul iscusit 
al lui Pitt de a descoperi ceva necunoscut. Ai nevoie de o minte 
diabolică să poţi face asta. 


171 


26 


Era întuneric când Yaeger îl lăsă pe Pitt în faţa vechiului 
hangar din capătul îndepărtat al Aeroportului Internaţional din 
Washington. Structura fusese construită în 1936 şi pe vremuri 
adăpostise un vechi avion de transport cumpărat de mult de 
Liniile Aeriene Americane. Cu excepţia farurilor automobilului 
Taunus al lui Yaeger, singura iluminare venea de la strălucirea 
luminilor oraşului de pe râul Potomac şi de la un bec aflat pe 
şosea, la cincizeci de metri spre nord. 

— Pentru cineva care n-a fost acasă de patru luni, nu prea ai 
multe bagaje, râse Yaeger. 

— Geamantanele mele au rămas la peşti, murmură Pitt cu 
ochii pe jumătate închişi. 

— Mi-ar plăcea nespus să-ţi revăd colecţia de maşini, dar 
trebuie să ajung acasă! 

— Eu mă bag direct în pat. Mulţumesc pentru faptul că m-ai 
condus. Şi îţi mulţumesc pentru toată această după-amiază. S-a 
făcut treabă bună, ca de obicei. 

— Mi-a plăcut. Nu mă deranjează să-mi storc creierii pentru a 
încerca să rezolv misterele universului. 

Yaeger flutură din mână, ridică geamul pentru a se feri de 
aerul rece al nopţii şi demară în noapte. 

Pitt scoase din buzunarul pantalonilor un transmiţător pe care 
îl ţinea în biroul său de la NUMA şi formă o serie de coduri care 
anulară sistemul de securitate a hangarului şi aprinseră luminile 
în interior. 

Deschise uşa veche şi bătută de vânturi şi intră. Podeaua 
lucioasă de beton a hangarului arăta ca un muzeu al 
transporturilor. Intr-un colţ era parcat un vechi aeroplan cu trei 
motoare Ford, în apropierea unui automobil Pullman de la 
începutul secolului. Restul de zece mii de metri pătraţi era 
acoperit de peste cincizeci de automobile. Mărci exotice 
europene cum ar fi Hispano-Suiza, Mercedes-Benz 540K şi 
frumoasa Talbot-Lago de culoare albastră stăteau vis-a-vis de 
frumoasele maşini clasice americane Cord L-29, Pierce-Arrow şi 
senzaţionalul automobil de oraş Stutz, de culoare verde turcoaz. 
Singura piesă care părea ciudată în acest decor era o cadă de 
fontă cu un motor de barcă ataşat la partea din spate. 


172 


Merse obosit spre scara de metal în spirală care ducea spre 
apartament. Pe vremuri un fost birou, Pitt redecorase încăperea, 
transformând-o într-un apartament confortabil cu un dormitor şi 
o spațioasă combinaţie sufragerie-birou, ale cărei rafturi erau 
pline cu cărţi şi cutii de sticlă cu modelele vaselor descoperite de 
Pitt. 

O aromă îmbietoare venea dinspre bucătărie. Găsi un bilet ce 
atârna pe o pasăre a paradisului care se ridica dintr-o vază de pe 
masă. Când îl citi, un zâmbet îi lumină chipul. 


Am auzit că ai revenit în oraş. Am curățat mizeria din 
frigider la o lună după ce ai plecat. M-am gândit că poate ti- 
e foame. Salata e la gheață şi o portie de buillabaisse e la 
cald într-o cratiţă pe plită. Imi pare rău că n-am putut să te 
întâmpin, dar trebuie să particip la un dineu la Casa Albă. 


Cu dragoste, 
L. 


Rămase câteva clipe în picioare, încercând să-şi împingă 
mintea copleşită de somn să ia o hotărâre. Mai întâi să mănânce 
şi apoi să facă duş? Sau să intre imediat sub duş? se gândi că un 
duş fierbinte l-ar scoate din circuit şi n-ar putea să se întoarcă la 
masă. Se dezbrăcă şi luă pe el un halat scurt. Mâncă salată 
Waldorf şi aproape întreaga cratiţă de buillabaisse împreună cu 
două pahare de Cabernet Sauvignon Smothers Brothers 1983 
care provenea dintr-o mică vinotecă. 

Termină şi, în timp ce spăla vasele în chiuvetă, sună telefonul. 

— Alo? 

— Domnul Pitt? 

— Da, domnule Jordan, răspunse Pitt recunoscându-i vocea. 
Cu ce vă pot ajuta? 

— Sper că nu v-am sculat din somn. 

— Capul meu e încă la zece minute depărtare de pernă. 

— Am vrut să vă întreb dacă ştiţi ceva de Al. 

— Da. M-a sunat imediat după ce a vorbit cu dumneavoastră. 

— In ciuda proiectului neautorizat, informaţia a fost foarte 
utilă. 

— Ştiu că n-ar fi trebuit să fac ceva fără aprobare, dar am vrut 
să-mi verific o bănuială. 

— Nu prea îţi place să lucrezi în echipă, nu-i aşa, Dirk? zise 


173 


Jordan folosind prenumele lui Pitt pentru prima oară. Preferi să 
joci de unul singur. 

— „Inţelepciunea presupune urmărirea celor mai bune scopuri 
cu cele mai bune mijloace”. 

— Cuvintele tale? 

— Nu, aparţin lui Francis Hutcheson, un filosof scoţian. 

— Îți acord tot creditul de a-l fi citat în formă exactă, zise 
Jordan. Majoritatea funcţionarilor din Washington ar fi plagiat 
originalul şi ar fi zis „Scopul scuză mijloacele”. 

— Ce doriţi? întrebă Pitt uitându-se disperat la pat. 

— M-am gândit că poate ai vrea să ştii că am găsit 
purtătoarele de bombe. 

— Toate cele şase maşini? întrebă Pitt uluit. 

— Da. Sunt ascunse în clădirea unei bănci japoneze în centrul 
comercial al Washington-ului. Ferecate într-o încăpere la subsol 
până în ziua când vor fi şterse de praf, duse la ţinte şi făcute să 
explodeze. 

— Aţi acţionat rapid. 

— Tu ai metodele tale, noi pe ale noastre. 

— Le-aţi pus sub supraveghere? 

— Da, dar trebuie să procedăm cu prudenţă. Nu îndrăznim să 
riscăm încă, nu înainte de a-i termina pe cei responsabili de 
această oroare şi de a le distruge centrul de comandă, zise 
Jordan. Aşa cum s-a întâmplat, Giordino a fost la un fir de păr de 
a compromite operaţiunea în această după-amiază. Cineva de la 
Murmoto Distributors s-a speriat. Am pătruns şi am ieşit din 
sistemul lor contabil doar cu câteva minute înainte de a şterge 
datele de import. 

— Aceste date v-au condus la maşini? 

— Am putut depista o cunoscută companie de transport 
deţinută de japonezi, ale cărei camioane au transportat 
automobilele. Nu au programat menţiunea destinaţiei în 
înregistrările lor, bineînţeles, dar noi totuşi am reuşit „să 
împrumutăm” o copie după ordinul de livrare al şoferului. Acesta 
arăta numărul de kilometri străbătuţi de camion după părăsirea 
docurilor. Restul a presupus investigaţie solidă şi muncă pe 
teren. 

— Cum ar veni spartul şi intratul. 

— Noi nu spargem niciodată când intrăm, zise Jordan. 

— Dacă s-ar strecura afară informaţia că bunii noştri cetăţeni 
stau pe bombe nucleare aparţinând unei puterii străine, ţara va fi 


174 


sfâşiată de panică. 

— Nu e o situaţie prea fericită, sunt de acord. Zarva publică şi 
dorinţa de răzbunare s-ar putea să-i sperie pe japonezi până într- 
atât, încât să mute maşinile în poziţii strategice şi să apese pe 
buton înainte de a le putea găsi şi neutraliza. O cercetare pe 
scară largă s-ar putea să dureze douăzeci de ani până la găsirea 
tuturor. 

— Nu cred, zise Jordan calm. Ştim cum o fac şi, mulţumită ţie 
şi lui Giordino, ştim ce căutăm. Japonezii nu sunt nici pe jumătate 
la fel de profesionişti ca noi în munca de informaţii. Pun pariu că 
vom descoperi fiecare Murmoto, cu bombă cu tot, în decurs de 
treizeci de zile. 

— Salut optimismul, zise Pitt. Dar ce spuneţi de aliaţii noştri şi 
de ruşi? E posibil ca japonezii să fi ascuns bombe şi sub ei. 
Preşedintele îi va avertiza şi pe liderii lor? 

— Nu încă. Nu putem avea încredere în naţiunile NATO pentru 
păstrarea unui secret atât de periculos. Pe de altă parte, 
Preşedintele poate să creadă că informarea Kremlinului în 
legătură cu aceasta ar putea duce la încordarea relaţiilor. 
Gândeşte-te. Acum ne aflăm împreună în aceeaşi barcă, 
împreună ameninţaţi dintr-o dată de o altă supraputere. 

— Mai există şi o altă ameninţare fioroasă. 

— Sunt aşa de multe. Pe care am sărit-o? 

— Să presupunem că Japonia pune câteva bombe atât în SUA 
cât şi în Rusia. Fiecare am crede că celălalt ne-a atacat, ar 
începe războiul şi îi vom lăsa pe viclenii de japonezi să 
ciugulească firimiturile. 

— Nu vreau să mă culc cu ideea asta în cap, zise Jordan 
neliniştit. Să luăm lucrurile aşa cum sunt. Dacă operaţiunea 
noastră va avea succes, atunci totul se află din nou în mâinile 
politicienilor. 

— Ultimul dumneavoastră gând, zise Pitt mimând teama, ar 
ţine treaz pe oricine nopţi întregi. 


Tocmai moţăia când piuitul sistemului de alarmă îl alertă cu 
privire la prezenţa cuiva care încerca să intre în hangar. leşind cu 
greu din patul confortabil, merse în birou şi deschise un mic 
sistem de monitoare TV. 

Stacy Fox stătea în faţa intrării de serviciu privind şi zâmbind 
la ceea ce Pitt considera că era o cameră video de pază, bine 
ascunsă şi camuflată. 


175 


Apăsă un buton şi uşa se deschise. Apoi ieşi din încăpere şi se 
opri în balconul aflat în capul scărilor. 

Ea păşi în hangar arătând sexy, totuşi serioasă în jacheta 
albastră fără guler, o fustă care îi punea în evidenţă talia subţire 
şi o bluză albă. Se mişcă uşor printre automobile cu o uimire 
reverenţioasă. Se opri în faţa frumosului, automobil închis, cu 
două locuri, marca Talbot-Lago Grand Sport, cu o cabină specială 
construită de un meşter francez numit Saoutchik şi trecu uşor cu 
degetele peste o apărătoare. 

Nu era prima. Aproape fiecare femeie care vizitase locuinţa 
aceasta ciudată a lui Pitt fusese atrasă de Talbot. El o considera 
o capodoperă a artei mecanice, dar femeile simțeau o atracţie 
senzuală când o priveau. O dată ce observau forma lustruită, 
aproape felină a caroseriei, simțeau puterea feroce a motorului şi 
mirosul elegant al tapiţeriei din piele, maşina devenea un simbol 
erotic. 

— Cum m-ai găsit? întrebă el, ecoul vocii răspândindu-se în 
încăperea spațioasă. 

Ea îşi ridică privirea. 

— i-am studiat dosarul două zile, înainte de a zbura în Pacific 
să mă îmbarc pe /nvincibil. 

— Ai găsit ceva interesant? întrebă el indispus că viaţa lui era 
pusă la dispoziţia oricui, o dată cu permisiunea de a-i încălca 
intimitatea. 

— Eşti un tip pe cinste. 

— Chiar că mă flatezi. 

— Colecţia ta de maşini este uluitoare. 

— Există multe colecţii mai mari, cu modele şi mărci mai 
scumpe. 

Ea se întoarse către Talbot-Lago. 

— Aceasta îmi place foarte mult. 

— Eu prefer maşina verde de oraş, de lângă ea. 

Stacy se întoarse şi privi Stutz-ul de parcă studia un manechin 
ce prezintă o rochie la parada modei. Apoi scutură din cap. 

— Frumoasă, dar masivă, prea masculină pentru gustul unei 
femei. 

Apoi ridică din nou privirea spre el. 

— Putem vorbi? 

— Dacă pot să rămân treaz. Hai sus. 

Ea urcă scara circulară, iar el îi prezentă pe scurt 
apartamentul. 


176 


— Pot să-ţi ofer ceva de băut? întrebă Pitt. 

— Nu, mulţumesc. Il privi fix şi în ochi îi apăru o expresie de 
compasiune. N-ar fi trebuit să vin. Arăţi de parcă ai fi pe punctul 
de a te prăbuşi. 

— Imi revin eu după o noapte bună de somn, zise el trist. 

— Ai nevoie de un masaj zdravăn pe spate, zise ea pe 
neaşteptate. 

— Am crezut că ai venit să discutăm. 

— Pot să vorbesc în timp ce masez. Suedez sau shiatsu? Ce 
metodă de masaj preferi? 

— La dracu’, fă-le pe amândouă. 

Ea râse. 

— In regulă. 

Îl luă de mână, conducându-l în dormitor şi-l împinse cu faţa 
spre pat. 

— Scoate-ţi halatul. 

— Pot să-mi acopăr modestia cu un cearşaf? 

— Ai ceva ce n-am mai văzut eu înainte? zise ea, trăgând în 
jos de mânecile halatului. 

El râse. 

— Să nu îmi ceri să mă întorc. 

— Vreau să-mi cer scuze înainte ca Tim şi cu mine să plecăm 
spre Coasta de Vest, zise ea serios. 

— Tim? 

— Doctor Weatherhill. 

— Presupun că aţi mai lucrat împreună şi înainte. 

— Da. 

— O să ne mai întâlnim vreodată? întrebă el. 

— Nu ştiu. Misiunile noastre s-ar putea să ne ducă în direcţii 
diferite. Ezită un moment. Vreau să ştii că mă simt jenată de 
toate încurcăturile pe care le-am provocat. Mi-ai salvat viaţa şi, 
pentru că am ocupat spaţiul din ultimul submersibil, erai gata să 
ţi-o pierzi pe ata. 

— Un masaj bun şi suntem chit, zise Pitt afişând un zâmbet 
obosit. 

Ea privi în jos la trupul lui întins. 

— După ce ai trăit sub apă patru luni arăţi destul de bronzat. 

— Sângele meu ţigănesc, bolborosi el cu o voce somnoroasă. 
Folosind presiunea degetului specifică tehnicii de bază shiatsu, 
Stacy îşi apăsa degetele pe zonele senzoriale de pe tălpile goale 
ale lui Pitt. 


177 


— E grozav, murmură el. Ţi-a spus Jordan ce am aflat despre 
bombe? 

— Da, i-ai dat o pistă. Credea că ai acţionat fără ordinul lui. 
Acum că Tim şi cu mine ştim exact încotro să ne îndreptăm 
investigația, ar trebui să facem un important pas înainte în 
descoperirea maşinilor cu bombe. 

— Şi veţi cerceta porturile de pe Coasta de Vest? 

— Seattle, San Francisco şi Los Angeles sunt porturile unde 
sosesc navele cu automobile Murmoto. 

Pitt amuţi când Stacy începu să-l maseze pe picioare, 
combinând metodele shiatsu cu cele suedeze. li masă braţele, 
spatele şi gâtul. Apoi îl bătu uşurel pe fund şi îi porunci să se 
întoarcă. 

Pitt dormea profund. 

La un moment dat, în timpul orelor mici ale dimineţii, se trezi 
simțind trupul ei înlănţuit sălbatic de-al lui. Mişcările, senzațiile, 
tipetele slabe ale vocii lui Stacy treceau prin ceața epuizării ca 
un vis. Se simţi de parcă plana într-o furtună cu tunete şi fulgere, 
înainte ca totul să se estompeze şi să recadă în vidul negru al 
somnului profund. 


— O surpriză, somnorosule, zise membra Congresului, Loren 
Smith, coborând degetul pe spinarea lui Pitt. 

Mintea lui Pitt împrăştie pânzele de păianjeni când se întoarse 
pe o parte şi îşi ridică privirea spre ea. Stătea picior peste picior, 
în picioarele goale, pe marginea patului, purtând un pulovăr 
înflorat din bumbac şi pantaloni verzi din pânză groasă de in cu 
pliuri. Părul era legat la spate cu o eşarfă mare. 

Apoi brusc îşi aminti şi aruncă o privire cercetătoare în partea 
cealaltă a patului. Spre marea lui uşurare era gol. 

— Nu trebuie să faci fapte remarcabile în Congres? o întrebă 
el, mulţumit în secret că Stacy plecase înainte de a sosi Loren. 

— Suntem în pauză. 

Ţinea în mână o ceaşcă de cafea pe care el nu putea s-o 
ajungă, tentându-l. 

— Ce trebuie să fac pentru cafea? 

— Te costă un sărut. 

— E cam scumpă, dar sunt disperat. 

— Şi o explicaţie. 

A ajuns şi la asta, îşi zise el încercând să-şi adune gândurile. 

— In legătură cu ce? 


178 


— Nu cu ce, ci cu cine. Ştii tu, femeia cu care ai petrecut 
noaptea. 

— Cu ce femeie? întrebă el cu o inocenţă exersată. 

— Cea care a dormit în patul ăsta azi-noapte. 

— Mai vezi vreo altă femeie pe aici? 

— Nu e nevoie să o văd, zise Loren foarte încântată că poate 
să-l tachineze. O miros. 

— Mă crezi că a fost maseza mea? 

Se aplecă şi-l sărută lung. Când în sfârşit se ridică, îi dădu 
cafeaua şi zise: 

— Nu-i rău. lţi dau un A pentru creativitate. 

— Am fost păcălit, zise el încercând să schimbe subiectul 
conversaţiei. Ceaşca asta nu e plină decât pe jumătate. 

— Doar n-ai fi vrut s-o vărs pe aşternut, nu-i aşa? 

Râse, de parcă în realitate se bucura de indiscreţia lui Pitt. 

— Mută-ţi trupul păros din pat şi spală parfumul acela de pe 
tine. Recunosc, nu-i un miros neplăcut. Destul de scump. Fac 
ceva de mâncare. 

Loren stătea la masă tăind felii de grepfruit când Pitt ieşi de la 
duş pentru a doua oară în ultimele opt ore. Işi înfăşură un prosop 
în jurul coapselor, se duse în spatele ei şi îi încercui mijlocul cu 
braţele. O frecă cu nasul pe gât. 

— Nu ne-am văzut de mult. Cum te-ai descurcat atât de mult 
timp fără mine? 

— M-am îngropat în legi şi te-am uitat complet. 

— N-ai avut timp şi de distracţii? 

— Am fost fată serioasă. Nu că aş fi dat cu piciorul la ocazii, 
mai ales dacă aş fi ştiut că nu pierzi timpul la întoarcere. 

Loren suporta destul de bine, se gândi Pitt. Nu se observa 
decât o uşoară îmbujorare de gelozie. Dar ştia că e preferabil să 
nu exagereze. Pitt nu era singurul bărbat din viaţa ei. Nici unul 
nu-şi dicta unul altuia şi nu afişa o gelozie nejustificată, situaţii 
care făceau relaţia lor foarte plăcută. 

In timp ce el îi muşca uşor lobul urechii, ea se întoarse şi-l 
apucă cu braţele de gât. 

— Jim Sandecker mi-a spus despre distrugerea proiectului 
vostru şi cum ai scăpat ca prin urechile acului. 

— Asta trebuia să fie secret, zise el în timp ce-şi frecau 
nasurile. 

— Membrele Congresului au anumite privilegii. 

— Poţi să ai privilegii cu mine oricând vrei. 


179 


Ochii ei se întunecară. 

— Serios, îmi pare rău că baza a fost distrusă. 

— Vom construi alta. Zâmbi spre ea. Rezultatele tuturor 
testelor noastre au fost salvate. Asta e important. 

— Jim a spus că ai fost la câteva clipe de moarte. Pitt rânji. 

— Apă de ploaie, cum se spune. 

li dădu drumul şi se aşeză la masă. Părea o scenă casnică într- 
o dimineaţă de duminică între un bărbat însurat şi soţia lui, totuşi 
nici Loren şi nici Dirk nu fuseseră vreodată căsătoriţi. 

Luă un ziar pe care îl adusese ea împreună cu alimentele şi 
trecu în revistă articolele. Ochii i se opriră asupra unuia şi, după 
ce îl parcurse în grabă, îşi ridică privirea. 

— Văd că ai apărut iarăşi în Post, zise el zâmbind. Te-ai 
supărat pe prietenii noştri din Orient, nu-i aşa? 

Loren amesteca expertă o omletă într-un vas. 

— Aproape o treime din valoarea afacerilor noastre a fost 
transferată la Tokio. Şi cu ea s-a dus prosperitatea şi 
independenţa naţiunii. America nu mai aparţine americanilor. Am 
devenit o colonie financiară a Japoniei. 

— Chiar aşa de proastă e situaţia? 

— Oamenii habar nu au cât de proastă e, zise Loren, aşezând 
omleta şi o farfurie cu pâine prăjită în faţa lui Pitt. Deficitele 
noastre enorme au creat o uşă deschisă, prin care economia 
noastră să se scurgă şi banii japonezi să intre. 

— Numai noi suntem de vină, zise el gesticulând cu furculiţa. 
Ei subconsumă, noi supraconsumăm, îngropându-ne tot mai 
adânc în datorii. Ne-am abandonat sau vândut iniţiativa în orice 
fel de tehnologie care nu a fost furată. Şi stăm la coadă cu 
agendele deschise şi cu limbile scoase dintr-o lacomă anticipare, 
pentru a le vinde lor corporaţiile şi terenurile, cu scopul de a face 
bani repede. Să vedem lucrurile aşa cum sunt, Loren; nu s-ar fi 
întâmplat aşa ceva dacă publicul, comunitatea de afaceri, voi, 
cei din Congres şi economiştii cretini de la Casa Albă şi-ar fi dat 
seama că ţara asta se află angajată într-un război financiar fără 
egal, cu un duşman care ne consideră inferiori. Aşa cum stau 
lucrurile acum, am aruncat pe apa sâmbetei orice şansă de a 
câştiga. 

Loren se aşeză cu o ceaşcă de cafea în mână şi îi dădu lui Pitt 
un pahar cu suc de portocale. 

— E cel mai lung discurs pe care te-am auzit rostindu-l. Te 
gândeşti să candidezi pentru Senat? 


180 


— Mai bine îmi smulg unghiile de la picioare. În plus, un Pitt pe 
Capitol Hill e suficient, zise el referindu-se la tatăl său, senatorul 
George Pitt din California. 

— L-ai întâlnit pe senator? 

— Nu încă, răspunse Pitt luând o înghiţitură de omletă. Mi-a 
fost imposibil. 

— Ce planuri ai? întrebă Loren privind cu dor în ochii de un 
verde ca opalul ai lui Pitt. 

— Am de gând să mai trebăluiesc pe la maşinile astea şi să 
mă odihnesc câteva zile. Poate, dacă reuşesc să pun Stutz-ul la 
punct în timp util, voi participa la cursele cu maşini clasice. 

— Mă gândesc la ceva mult mai plăcut, decât să te umpli de 
vaselină, zise ea cu o voce guturală. 

Ocoli masa, se aplecă şi-l apucă de mână strângându-l tare. 
Simţi cum dorinţa ei se scurge în el ca nectarul şi, dintr-o dată, o 
dori mai mult ca oricând înainte. Spera numai să poată face faţă 
unei a doua reprize. 

Apoi, de parcă era atras de un magnet, se lăsă purtat spre 
canapea. 

— Nu în pat, zise ea cu vocea înecată. Nu acolo, până nu 
schimbi cearşafurile. 


181 


27 


Hideki Suma cobori din avionul particular cu motor Murmoto, 
urmat de Moro Kamatori. Aparatul aterizase pe eliportul aflat 
lângă un imens dom de plastic care se ridica cincizeci de metri 
spre cer. Situat în mijlocul unui parc bogat amenajat, domul 
acoperea un vast atrium care constituia centrul unui proiect 
subteran numit „Edo” după oraşul, rebotezat Tokio în timpul 
Restauraţiei Meiji în 1868. 

Ca primă unitate a noii frontiere subterane a Japoniei, Edo City 
fusese proiectat şi construit de Suma ca o comunitate de gândire 
şi cercetare ştiinţifică, care avea şaizeci de mii de oameni. 
Complexul circular de douăzeci şi două de etaje, construit ca un 
cilindru imens în jurul atriumului, conţinea apartamentele 
comunităţii ştiinţifice, birourile, băile publice, sălile de conferinţă, 
restaurantele, un centru comercial, bibliotecă şi propria unitate 
de securitate de o mie de oameni. 

Cilindrii subterani mai mici, conectaţi la centru prin tunele, 
asigurau sistemele de comunicare, încălzire şi răcire, de control 
al temperaturii şi umidității, generatoarele de curent electric şi 
maşinile de prelucrare a gunoaielor. Structurile complicate erau 
construite din ceramică şi atingeau adâncimea de o mie cinci 
sute de metri în rocă vulcanică. 

Suma  finanţase proiectul de unul singur fără ajutor 
guvernamental. Orice legi sau restricţii, care puneau bețe în 
roate construcţiei, fură rezolvate rapid de enorma putere 
mânuită de tentaculele corporative şi din lumea interlopă ale lui 
Suma. 

El şi Kamatori se urcară într-un ascensor ascuns care îi duse 
într-o latură a birourilor sale, ce acopereau întregul etaj patru al 
cilindrului exterior. Secretara sa, Toshie Kudo, stătea în picioare 
aşteptându-l, când uşile care duceau spre biroul şi apartamentul 
bine păzit se deschiseră. 

Cele trei camere spaţioase erau decorate cu panouri în culori 
delicate, fresce, ceramică frumoasă şi veşminte din secolul al 
XVI-lea din brocart, satin şi crep cu bogate ornamente. Picturi 
înfăţişând peisaje terestre şi marine acopereau majoritatea 
pereţilor, unele înfăţişând dragoni, leoparzi, tigri şi şoimi care 
reprezentau bărbăţia marţială a clasei luptătorilor. 

182 


— Domnul Ashikaga Enshu vă aşteaptă, îl anunţă Toshie. 

— Nu-mi amintesc numele. 

— Domnul Enshu este un detectiv, specializat în găsirea 
pieselor rare de artă şi negocierea vânzării acestora cu clienţii 
săi, explică Toshie. A sunat şi a spus că a descoperit o pictură 
potrivită pentru colecţia dumneavoastră. Mi-am luat libertatea 
să-i fixez o întâlnire, gândindu-mă că poate doriţi să vedeţi piesa. 

— Am foarte puţin timp, zise Suma privind la ceas. 

Kamatori ridică din umeri. 

— Nu strică să vezi ce ţi-a adus, Hideki. Poate a găsit pictura 
pe care o căutai. 

Dădu din cap spre Toshie. 

— In regulă, te rog pofteşte.-l. 

Suma se înclină când negustorul de artă intră în încăpere. 

— Aveţi o nouă achiziţie pentru colecţia mea, domnule Enshu? 

— Da, aşa sper. Una care cred că vă va bucura foarte mult. 
Ashikaga zâmbi călduros sub o chică de păr argintiu, sprâncene 
groase şi o mustață bogată. 

— Te rog, aşază-l la lumină, zise Suma arătând spre un şevalet 
aflat în faţa unei ferestre largi. 

— Pot să ridic puţin mai sus transperantele? 

— Vă rog. 

Enshu trase de sforile transperantelor din şipci. Apoi aşeză 
pictura pe şevalet, dar o ţinu acoperită cu o bucată de mătase. 

— Un Masaki Shimzu de la şcoala Kano din secolul al XVI-lea. 

— Veneratul artist al peisajelor marine, zise Kamatori arătând 
o uşoară emoție. Unul din favoriţii tăi, Hideki. 

— Cunoaşteţi că sunt un admirator al lui Shimzu? îl întrebă 
Suma pe Enshu. 

— In cercurile artistice e bine cunoscut faptul că 
dumneavoastră îi colecţionaţi opera, în special tablourile cu 
peisaje ale insulelor noastre. 

Suma se întoarse spre Toshie. 

— Câte din tablourile lui am în colecţie? 

— In prezent aveţi unsprezece din cele treisprezece peisaje 
marine şi patru din seria de peisaje ale munţilor Hida. 

— Şi cu acesta s-ar face douăsprezece tablouri despre insule. 

— Da. 

— Peisajul pe care mi l-ai adus cărei insule aparţine? îl întrebă 
Suma pe Enshu, nerăbdător. Ajima? 

— Nu, Kechi. 


183 


Suma păru vizibil dezamăgit. 

— Sperasem că se putea să fie Ajima. 

— Imi pare rău. Enshu întinse braţele într-un gest defetist. 
Tabloul cu Ajima s-a pierdut în timpul căderii Germaniei. Ultima 
dată a fost văzut atârnând în biroul ambasadorului ţării noastre 
din Berlin, în mai 1945. 

— Te voi plăti bucuros dacă vei continua cercetările. 

— Mulţumesc, zise Enshu înclinându-se. Am deja detectivi în 
Europa şi în Statele Unite, care încearcă să-l localizeze. 

— Bine, acum să dezvelim insula Kechi. 

Cu agitaţie exersată, Enshu dezveli o pictură generoasă a 
panoramei unei insule, în tuş monocrom, culori vii şi forţă de aur. 

— ţi taie răsuflarea, murmură Toshie cu venerație. 

Enshu dădu din cap aprobator. 

— Este cel mai bun exemplu din opera lui Shimzu pe care l-am 
văzut vreodată. 

— Tu ce crezi Hideki? întrebă Kamatori. 

— O lucrare de maestru, răspunse Suma, mişcat de geniul 
artistului. Incredibil cum a putut să picteze o vedere de sus cu un 
detaliu atât de viu la începutul secolului al XVI-lea. Parcă ar fi 
pictat dintr-un balon. 

— Legenda spune că a pictat dintr-un zmeu, zise Toshie. 

— E mai probabil să fi schițat dintr-un zmeu, o corectă Enshu. 
Şi a pictat scena pe pământ. 

— Şi de ce nu? Ochii lui Suma nu se desprinseseră deloc de 
pictură. Poporul nostru construia şi zbura cu zmeie acum o mie 
de ani. 

In sfârşit, se întoarse şi-l privi pe Enshu. 

— Ai făcut bine, domnule Enshu. Unde l-ai găsit? N 

— In casa unui bancher din Hong Kong, răspunse Enshu. Işi 
vindea bunurile şi îşi mută operaţiunile în Malaiezia, înainte să 
preia chinezii insula. Mi-a trebuit cam un an, dar în cele din urmă 
am reuşit să-l conving la telefon să-l vândă. N-am pierdut timpul 
şi am zburat la Hong Kong pentru a aranja afacerea şi a mă 
întoarce aici cu tabloul. De la aeroport am venit direct la 
dumneavoastră. 

— Cât costă? 

— O sută patruzeci şi cinci de milioane de yeni. 

Suma îşi frecă mâinile cu satisfacţie. 

— Un preţ foarte bun. Consideră-l vândut. 

— Mulţumesc, domnule Suma. Sunteţi extrem de amabil. Voi 


184 


continua să caut tabloul cu Ajima. 

Schimbară plecăciuni şi apoi Toshie îl escortă pe Enshu afară 
din birou. Ochii lui Suma se întoarseră la pictură. Ţărmurile erau 
presărate cu stânci negre şi exista un sat mic cu bărci pescăreşti 
la un capăt. Perspectiva era la fel de precisă ca o fotografie 
aeriană. 

— Ce ciudat, zise el încetişor. Singurul tablou din colecţia cu 
insule pe care nu-l am este cel pe care îl doresc cel mai mult. 

— Dacă încă există, Enshu îl va găsi, îl consolă Kamatori. Imi 
face impresia că e un tip tenace. 

— O să-i plătesc pentru Ajima de zece ori mai mult decât am 
dat pe Kechi. 

Kamatori se aşeză pe un scaun şi îşi întinse picioarele. 

— Când Shimzu a pictat Ajima, habar nu avea ce va 
reprezenta insula mai târziu. 

Toshie se întoarse şi îi aminti lui Suma. 

— Aveţi o întâlnire cu domnul Yoshishu peste zece minute. 

— Bătrânul hoţ şi şef al Dragonilor de Aur, zâmbi Kamatori 
zeflemitor. A venit să-şi revizuiască partea lui din imperiul 
financiar. 

Suma arătă spre imensele ferestre curbate care dominau 
atriumul. 

— Nimic din ce e aici n-ar fi fost posibil fără organizaţia pe 
care Kurori Yoshishu şi tatăl meu au construit-o în timpul şi după 
război. 

— Dragonii de Aur şi celelalte societăţi secrete nu-şi au locul în 
viitorul nipon, zise Kamatori folosind cuvântul tradiţional care 
însemna „Sursa soarelui”. 

— In comparaţie cu tehnologia noastră modernă apar ca o 
ciudăţenie, admise Suma, dar încă ocupă un loc important în 
cultura noastră. Asocierea mea cu ei de-a lungul anilor s-a 
dovedit a fi foarte valoroasă pentru mine. 

— Puterea ta e mai presus de nevoia de facţiuni fanatice, 
culturi ale personalităţii sau sindicate interlope, zise Kamatori cu 
sinceritate. Tu ai puterea să tragi sforile unui guvern format din 
păpuşile tale personale şi totuşi eşti legat de personajele corupte 
ale lumii interlope. Dacă se va auzi vreodată că tu eşti numărul 
doi, te va costa scump. 

— Nu sunt legat de nimeni, zise Suma cu un ton explicativ şi 
echilibrat. Ceea ce legile numesc activitate criminală este o 
tradiţie în familia mea de două secole. Am onorat codul, călcând 


185 


pe urmele strămoşilor mei şi construind o organizaţie pe baza 
pusă de ei, care e mai puternică decât multe naţiuni din lume. 
Nu îmi e ruşine de relaţiile mele cu lumea interlopă. . 

— AŞ fi mai fericit dacă ai arăta respect pentru Impărat şi ai 
urma vechile legi morale. 

— Imi pare rău, Moro. Deşi mă rog la Templul Yasukuni pentru 
spiritul tatălui meu, nu simt nevoia să venerez mitul împăratului 
Dumnezeu. Nici nu iau parte la ceremoniile ceaiului, nu mă 
întâlnesc cu gheişe, nu merg la piesele Kabuki, nici la meciurile 
de sumo şi nu cred în superioritatea culturii noastre naţionale. 
Nici nu subscriu noii teorii că suntem superiori oamenilor din 
Vest în ceea ce priveşte obiceiurile, inteligenţa, emoţiile, limba şi 
mai ales structura creierului. Refuz să-mi subestimez rivalii şi să 
mă bălăcesc în conformism naţional şi gândire de grup. Eu sunt 
propriul meu zeu şi cred în bani şi putere. Te supără asta? 

Kamatori privi în jos spre palmele pe care le ţinea deschise pe 
genunchi. Şezu liniştit cu o expresie de tristeţe care i se 
accentua în ochi. În cele din urmă zise: 

— Nu, mă întristează. Eu mă plec în faţa împăratului şi a 
culturii noastre tradiţionale. Cred în descendența lui divină şi în 
faptul că noi şi insulele noastre suntem tot de origine divină. Și 
cred în puritatea sângelui şi unitatea spirituală a rasei noastre. 
Dar te urmez şi pe tine, Hideki; pentru că suntem prieteni vechi 
şi, în ciuda operaţiunilor tale sinistre, ai contribuit mult la crearea 
noii ipostaze a Japoniei, drept cea mai puternică naţiune de pe 
pământ. 

— Loialitatea ta este profund apreciată, Moro, zise Suma cu 
sinceritate. Nu aştept mai puţin din partea cuiva care se 
mândreşte cu descendență de samurai şi curaj în lupta cu 
Katana. 

— Katana e mai mult decât o sabie, e sufletul samuraiului, zise 
Kamatori cu venerație. A fi expert în mânuirea ei e un fapt de 
ordin divin. A o folosi în apărarea împăratului înseamnă să-mi 
asigur odihna sufletului în Yasukuni. 

— Cu toate astea ai tras sabia pentru mine, când ţi-am cerut- 
O. 

Kamatori îl fixă cu privirea. 
— Ucid cu plăcere în numele tău, pentru a onora binele pe 
care l-ai făcut poporului nostru. 

Suma privi în ochii lipsiţi de viaţă ai ucigaşului plătit, 
întruchiparea vie a timpurilor când samuraii ucideau pentru 


186 


oricare lord feudal ce le oferea securitate sau avansare. Era 
totodată conştient că loialitatea absolută a unui samurai putea 
să se schimbe peste noapte. Când vorbi, vocea lui sună plăcut şi 
ferm. 

— Unii oameni vânează animale sălbatice cu arcul şi săgeata, 
majoritatea folosesc o armă de foc. Tu eşti singurul pe care îl 
ştiu, Moro, care vânează fiinţe umane cu sabia. 


— Arăţi bine, bătrâne prieten, zise Suma când Korori Yoshishu 
fu introdus în biroul lui de Toshie. Yoshishu era însoţit de Ichiro 
Tsuboi, care tocmai sosise din Statele Unite, după dezbaterea 
avută la comitetul Congresului ales. 

Bătrânul, un realist sincer, îi zâmbi lui Suma. 

— Nu bine, ci mai bătrân. Incă câteva treceri ale lunii pe cer şi 
voi dormi alături de onorabilii mei strămoşi. 

— O să mai vezi luna nouă de o sută de ori. 

— Perspectiva de a lăsa în spate toate aceste dureri provocate 
de vârstă face din ieşirea mea din scenă un eveniment pe care îl 
aştept cu nerăbdare. 

Toshie închise uşa şi plecă, în timp ce Suma se înclină spre 
Tsuboi. 

— Ce bine îmi pare că te văd, Ichiro. Bine ai venit acasă de la 
Washington. Mi s-a spus că le-ai oferit politicienilor americani un 
nou Pearl Harbor. 

— Nu ceva atât de dramatic, zise Tsuboi. Dar cred cu tărie că 
le-am făcut câteva crăpături în clădirea Capitoliului. 

Fapt cunoscut doar de foarte puţini, Tsuboi devenise membru 
al Dragonilor de Aur când avea numai paisprezece ani. Yoshishu 
se interesă de băiat, îi asigură avansarea în societatea secretă şi 
îl învăţă arta manipulării financiare pe scară mare. Acum, ca 
preşedinte al Companiei Kanoya Securities, Tsuboi personal 
apăra imperiile financiare ale lui Yoshishu şi Suma şi le conducea 
tranzacţiile secrete. 

— İl cunoaşteţi amândoi pe consilierul şi prietenul meu de 
încredere, Moro Kamatori. 

— Un spadasin la fel de bun ca şi mine în tinereţe, zise 
Yoshishu. 

Kamatori se înclină adânc. 

— Sunt sigur că sabia dumneavoastră este încă mai rapidă 
decât a mea. 

— L-am cunoscut pe tatăl tău când era instructor de scrimă la 


187 


universitate, zise Tsuboi. Am fost cel mai slab elev al lui. Mi-a 
propus să cumpăr un tun şi să mă apuc de vânătoarea de 
elefanţi. 

Suma îl prinse pe Yoshishu de braţ şi îl conduse spre un scaun. 
Pe vremuri cel mai temut om din Japonia, mergea acum încet şi 
ţeapăn, dar pe chip avea întipărit un zâmbet de granit şi privirii 
lui nu-i scăpa nimic. 

Se aşeză pe un scaun cu spătar drept, îşi ridică privirea spre 
Suma şi trecu direct la obiectul vizitei sale. 

— In ce etapă se află Proiectul Kaiten? 

— Avem optsprezece  vehicule-capcană pe mare. Sunt 
ultimele. Patru sunt destinate Statelor Unite, cinci pentru 
Uniunea Sovietică, iar restul împărţite între Europa şi ţările din 
Pacific. 

— În cât timp vor fi ascunse în apropierea țintelor? 

— Nu mai târziu de trei săptămâni. Până atunci centrul nostru 
de comandă va fi conectat cu sistemele de detectare a apărării şi 
declanşare a exploziilor. 

Yoshishu îl privi surprins pe Suma. 

— Ultima explozie de la bordul Stelei Divine nu a întârziat 
proiectul? 

— Din fericire am luat în calcul posibilitatea pierderii unei nave 
din cauza furtunii, coliziunii sau altui accident maritim. Am 
menţinut şase rachete de rezervă. Le-am înlocuit pe cele trei 
pierdute în explozie. După montarea în automobile, au fost 
expediate pe mare la Veracruz, în Mexic. De acolo vor fi 
transportate cu camioanele în SUA, peste graniţa din Texas, spre 
ţinte. 

— Restul sunt depozitate în siguranţă, sper. 

— Intr-un tanc petrolier ancorat la cincizeci de mile de ţărmul 
pustiu al insulei Hokkaido. 

— Cunoaştem cauza exploziei de la bordul Stelei Divine. 

— Nu ne prea explicăm explozia prematură, răspunse Suma. 
Toate dispozitivele de securitate au fost în stare de funcţionare. 
Probabil o maşină a fost răsturnată de furtună şi containerul 
focosului a fost deteriorat. Apoi radiaţia s-a scurs şi s-a răspândit 
pe punți. Echipajul a intrat în panică şi a abandonat nava. Un vas 
norvegian a descoperit epava abandonată şi a trimis o echipă de 
abordaj. Curând după aceasta, Steaua Divină a sărit în aer în 
chip misterios. 

— Dar echipajul care a părăsit vasul? 


188 


— Nici urmă de el. A dispărut în timpul furtunii. 

— Care e numărul total al automobilelor din cadrul sistemului? 
întrebă Yoshishu. 

Suma se îndreptă spre birou şi apăsă un buton de pe un mic 
panou de control. Peretele depărtat se ridică în tavan, dând la 
iveală un ecran transparent. Dădu altă comandă şi imaginea 
holografă a globului pământesc apăru în culori vii ca de neon. 
Apoi programă locurile viitoarelor explozii care apărură sub 
forma unor mici puncte de lumină aurie în poziţii strategice din 
aproape douăzeci de ţări. Numai atunci răspunse Suma întrebării 
lui Yoshishu. 

— O sută treizeci în cincisprezece ţări. Yoshishu rămase tăcut, 
fixând cu privirea micile raze care luminau încăperea o dată cu 
rotirea globului, ca reflexiile unui glob de oglinzi deasupra unui 
ring de dans. 

Uniunea Sovietică avea mai multe luminiţe decât oricare altă 
naţiune, sugerând o ameninţare mai mare pentru Japonia decât 
rivalii economici ai acesteia din Europa şi Statele Unite. In mod 
ciudat, instalaţiile militare şi oraşele mari nu constituiau ţinte. 
Toate luminiţele păreau să clipească în zone pustii sau slab 
populate, făcând din pericolul Kaiten o armă de şantaj cu atât 
mai misterioasă. 

— Spiritul tatălui tău e mândru de tine, zise Yoshishu cu un 
ton de venerație liniştită. Datorită geniului tău, ne putem ocupa 
locul meritat de putere mondială de primă mărime. Secolul XXI 
aparţine Japoniei. America şi Rusia sunt terminate. 

Suma era mulţumit. 

— Proiectul Kaiten n-ar fi putut fi creat şi construit fără 
ajutorul tău, dragul şi bătrânul meu prieten şi, fireşte, fără magia 
financiară a lui Ichiro Tsuboi. 

— Eşti foarte amabil, zise Tsuboi făcând o plecăciune. Intriga 
machiavelică de a obţine un fond secret pentru construirea unei 
uzine clandestine de fabricare a armelor nucleare mi-a stârnit 
ambiția. 

— Serviciile Secrete sovietice şi americane ştiu că dispunem 
de capacitate, zise Kamatori, aducând o undă de realism în 
discuție. 

— Dacă n-au ştiut înainte de explozie, adăugă Suma, acum 
precis o ştiu. 

— Americanii ne suspectează de câțiva ani, zise Suma. Dar nu 
au reuşit să penetreze sistemele noastre de securitate şi să 


189 


confirme localizarea exactă a uzinei. 

— Ce noroc pe noi că prostovanii continuă să caute pe 
orizontală şi nu pe verticală. Vocea lui Yoshishu suna ironic. Dar 
trebuie să admitem foarte reala posibilitate că, mai devreme ori 
mai târziu, CIA sau KGB vor descoperi locul. 

— Probabil mai devreme, zise Kamatori. Unul din agenţii noştri 
secreţi m-a informat că, la câteva zile după explozia de pe 
Steaua Divină, americanii au lansat o vastă operaţiune de 
investigare a amestecului nostru în incident. Au început deja să 
adulmece în jurul unei Corporaţii de Distribuţie a Murmoto Motor. 

O cută de îngrijorare apăru pe chipul lui Yoshishu. 

— Sunt buni, agenţii ăştia secreţi americani. Mă tem că 
Proiectul Kaiten e în primejdie. 

— Până mâine vom şti exact cât de mult au aflat, zise 
Kamatori. Mă voi întâlni cu agentul nostru, care tocmai s-a întors 
de la Washington. Pretinde că deţine informaţii de ultimă oră. 

ingrijorarea de pe chipul lui Yoshishu se accentua. 

— Nu ne putem permite să punem proiectul în pericol, până 
când centrul de comandă nu devine pe deplin operaţional. 
Consecințele pot atrage după ele sfârşitul noului nostru imperiu. 

— Sunt de acord, zise Tsuboi mohorât. Suntem vulnerabili în 
următoarele trei săptămâni, timp în care bombele stau 
nefolosite. O singură scurgere de informaţii şi naţiunile vestice îşi 
vor uni eforturile şi ne vor lovi din toate părţile, atât economic 
cât şi militar. 

— Nu-ţi face griji, zise Suma, dacă agenţii lor descoperă uzina 
de fabricare a armelor nucleare, nu vor afla niciodată locul unde 
se află centrul de comandă a Proiectului Kaiten. Nici într-o sută 
de ani, dar în trei săptămâni! 

— Şi chiar dacă le surâde norocul, zise Kamatori, nu-l vor 
putea niciodată neutraliza la timp. Nu există decât o singură cale 
de acces înăuntru şi aceea este fortificată cu bariere masive de 
oţel şi păzită de o armată întreagă de agenţi înarmaţi până în 
dinţi. Instalaţia poate să primească o lovitură directă din partea 
unei bombe atomice şi totuşi rămâne în stare de funcţionare. 

Un zâmbet crispat tăie buzele lui Suma. 

— Totul decurge în avantajul nostru. Cea mai mică intenţie de 
penetraţie sau atac încercat de forţele speciale ale inamicului şi 
îi putem ameninţa cu explozia a una sau a mai multor bombe 
aflate în automobile. 

Tsuboi nu fu convins. 


190 


— La ce bun o ameninţare goală? 

— Hideki a făcut o remarcă bună, zise Kamatori. Absolut 
nimeni din afara acestei încăperi, în afară de inginerii de la 
centrul de comandă, nu ştie că sistemul nostru mai are trei 
săptămâni până la definitivare. Liderii apuseni pot fi uşor 
manipulaţi să creadă că sistemul este complet operativ. 

Yoshishu dădu satisfăcut din cap. 

— In acest caz nu avem de ce ne teme. 

— O concluzie garantată, afirmă Suma fără ezitare. Dăm prea 
mare importanţă unui coşmar care nu se va întâmpla niciodată. 

Apoi în biroul luxos decorat se lăsă tăcerea, cei patru bărbaţi 
şedeau fiecare cufundaţi în propriile gânduri. După un minut 
telefonul interior de pe biroul lui Suma bâzâi. Ridică receptorul şi 
ascultă câteva clipe fără să rostească nici un cuvânt. Apoi îl puse 
la loc în furcă. 

— Secretara mă informează că bucătarul a terminat de 
preparat cina în sufragerie. Aş fi foarte încântat dacă onoraţii mei 
oaspeţi vor accepta să luăm masa împreună. 

Yoshishu se ridică încet în picioare. 

— Accept cu plăcere. Cunoscând excelentele calităţi culinare 
ale bucătarului tău, speram să mă inviţi. 

— Inainte să punem capăt subiectului, zise Tsuboi, ar mai fi o 
problemă. 

Suma dădu din cap. 

— Ai cuvântul, Ichiro. 

— Bineînţeles nu ne putem permite să provocăm explozii de 
bombe nucleare de fiecare dată când un guvern ostil flutură 
paloşul deasupra restricţiilor comerciale sau a tarifelor de import 
mărite. Trebuie să avem alternative care nu sunt atât de 
catastrofale. 

Suma şi Kamatori schimbară priviri. 

— Ne-am gândit foarte mult la această situaţie, zise Suma şi 
credem că cea mai bună soluţie este răpirea inamicilor noştri. 

— Terorismul nu este specific culturii noastre, obiectă Tsuboi. 

— Ce părere ai de Frăția Sângelui Roşu, Fiule? întrebă 
Yoshishu calm. 

— Nişte măcelari demenţi şi fanatici. Masacrează femei şi copii 
nevinovaţi în numele unei dogme revoluţionare vagi care nu are 
sens pentru nimeni. 

— Da, dar sunt japonezi. 

— Câţiva, dar majoritatea sunt est-germani instruiți de KGB. 


191 


— Pot fi şi ei folosiţi, zise Suma pe un ton neutru. 

Tsuboi nu se dădu învins. 

— Sunt împotriva celei mai mici asocieri cu ei. Orice legătură 
suspectă şi serviciile secrete ale străinilor vor fi asmuţite în 
domenii pe care n-am îndrăzni să le deschidem. 

— Hideki nu pledează pentru asasinat, completă Kamatori. 
Ceea ce sugerează el este că răpirea unor ostatici nevinovaţi s-ar 
pune pe seama Frăției Sângelui Roşu. 

— Acum e mai logic ce spui, zâmbi Yoshishu. Cred că înţeleg. 
Pledezi pentru temniţa de mătase. 

Tsuboi scutură din cap. 

— N-am auzit niciodată de aşa ceva. 

— E ceva din vremurile de demult, explică Yoshishu. Când un 
shogun nu voia ca un inamic să fie asasinat, punea să-l răpească 
şi îl ducea în secret într-o temniţă de lux ca semn de respect. 
Apoi arunca vina acestei dispariţii pe potrivnicii geloşi ai 
prizonierului. 

— Exact, aprobă Suma din cap. Am construit un astfel de loc 
pe o moşie mică dar modernă. 

— Nu e puţin riscant? întrebă Tsuboi. 

— Evidenţa nu e niciodată suspectată. 

Kamatori îl privi pe Tsuboi. 

— Dacă ai candidaţi pentru uitare, nu trebuie decât să-mi dai 
numele lor. 

Ochii lui Tsuboi priviră în jos fără să vadă nimic. Apoi ridică 
privirea. 

— Sunt două persoane în Statele Unite care ne dau multă 
bătaie de cap. Dar trebuie să fii extrem de prevăzător. Sunt 
membri ai Congresului, iar răpirea lor va provoca cu siguranţă un 
scandal enorm. 

— Răpirea şi cererea unei recompense din partea Frăției 
Sângelui Roşu ar constitui o bună acoperire pentru dispariţia lor 
subită, zise Suma de parcă descria vremea. 

— La cine te gândeşti exact? întrebă Kamatori. 

— La doamna Loren Smith, membră a Congresului şi la 
senatorul Michael Diaz. 

Yoshishu dădu din cap. 

— Ah, da, cei doi care pun la cale restricţii economice totale 
împotriva noastră. 

— In ciuda eforturilor depuse de cercurile noastre de influenţă, 
strâng un număr suficient de voturi pentru a forţa trecerea 


192 


legilor propuse de ei prin ambele camere. Eliminaţi-i şi acest 
curent de opinie se va împrăştia. 

— Se va isca scandal mare în guvern, îi avertiză Suma. S-ar 
putea să riposteze. 

— Sferele noastre de influenţă au dobândit o autentică putere 
asupra Congresului şi vor direcţiona riposta către o conspirație 
teroristă. Mânia lui Tsuboi la amintirea modului cum fusese tratat 
de comitetul Congresului nu se stinsese. Am pierdut destul teren 
în faţa politicienilor americani. E vremea să afle că puterea lor a 
încetat să-i mai protejeze de rău. 

Timp de câteva clipe, Yoshishu privi afară pe fereastră fără să 
vadă nimic. Apoi scutură din cap. 

— Mare păcat! 

Suma îl privi. 

— Despre ce vorbeşti, bătrâne prieten? 

— Despre Statele Unite ale Americii, rosti Yoshishu încetişor. 
Seamănă cu o femeie frumoasă care moare de cancer. 


193 


28 


Marvin Showalter călătorea într-o garnitură de tren a curatului 
şi eficientului metrou din Tokio. Nu încercă să se prefacă că citea 
o carte sau un ziar. Privea calm spre tovarăşii de călătorie, aflaţi 
„la treabă” aşa cum se spune în meseria asta, cei doi agenţi ai 
Serviciilor Secrete Japoneze care îl ţineau sub supraveghere din 
celălalt vagon. 

Showalter ieşise din ambasada americană la scurt timp după 
încheierea unei şedinţe plictisitoare cu doi congresmeni 
petrecăreţi, în legătură cu refuzul Japoniei de a permite folosirea 
utilajelor americane de construcţie pentru o nouă clădire ce 
urma să fie ridicată pentru o companie petrolieră americană. Era 
pur şi simplu un exemplu tipic de a renunţa la barierele 
protecţioniste, în timp ce japonezii puteau să intre liber în Statele 
Unite şi să ridice construcţii cu propriii lor arhitecţi, maiştri, 
materiale şi utilaje fără probleme majore ridicate de restricţiile 
guvernamentale. 

„Reciprocitatea” nu se aplica în comerţul bilateral cu Japonia. 

Părea să se îndrepte spre micul condominiu, pe care soţia sa 
şi cei doi copii mici îl numeau „casă” în timpul misiunii sale în 
Japonia. Clădirea era proprietatea guvernului american şi 
adăpostea pe majoritatea funcţionarilor ambasadei împreună cu 
familiile lor. Costul construcţiei întregii clădiri de zece etaje era 
mai mic decât o treime din preţul terenului pe care se afla. 

Cele două umbre îl urmaseră în această călătorie de rutină, 
care nu se modifica decât în cazurile când lucra peste program o 
oră sau două. Zâmbi în sinea lui când ajunse la staţia obişnuită şi 
cei doi agenţi se ridicară anticipându-i coborârea. Păşi spre uşă 
cu restul călătorilor, aşteptând ca aceasta să se deschidă spre 
peron. Era cel mai vechi truc din lume, cel arătat în filmul Filiera 
franceză. 

Când uşa se deschise, Showalter coborî cu mulţimea pe peron 
şi începu să numere. Ezită şi aruncă o privire celor doi agenţi 
japonezi. Coborâseră pe uşa din mijloc a vagonului din spate şi 
se îndreptau încet în direcţia lui, flancaţi de un grup de pasageri 
care plecau. 

Când ajunse cu numărătoarea la douăzeci şi cinci, se întoarse 
rapid şi sări înapoi în vagon. Două secunde mai târziu uşa se 


194 


închise şi trenul se puse în mişcare. Prea târziu, agenţii 
Serviciilor Secrete Japoneze îşi dădură seama că fuseseră traşi 
pe sfoară. Incercară agitaţi să forţeze uşile şi să reintre în tren. 
Dar era inutil. Săriră înapoi pe peron în timp ce trenul câştiga 
viteză şi dispărea în tunel. 

Showalter nu era total mulţumit de această simplă 
stratagemă. Data viitoare urmăritorii lui vor fi mai precauţi şi-l 
vor face să apeleze la metode mai complicate. La următoarea 
staţie se urcă într-un tren de legătură şi porni spre Asakusa, o 
zonă în nord-estul oraşului Tokio, într-un loc cunoscut sub 
numele de Shitamachi. Asakusa era o parte din vechea cetate 
Tokio cu multe vestigii istorice. 

Showalter studie oamenii din jurul lui aşa cum făcuse de multe 
ori. Unii pasageri îl studiau şi ei la rândul lor. Pe cei, care nu 
arătau ca ei, cu păr negru şi des, ochi de culoare închisă şi având 
culoarea specifică a pielii, îi numeau gaijin, în traducere 
„persoană din afară”. Credeau în teoria că asemănarea fizică a 
neamului lor era poate baza unităţii şi a conformismului japonez. 

Aceasta, cât şi izolarea insulei lor natale. 

Societatea lor era bazată pe ideea de familie şi se extindea 
asupra oricui lucra alături de ei. Işi duceau viaţa sub o plapumă 
complicată de obligaţii, mulţumire, îndatoriri şi împliniri. 
Acceptau acest stil de viaţă conformist de parcă toţi ceilalţi erau 
nişte rataţi vrednici de milă. 

Nu puteau concepe amestecul de naţionalităţi care trăiau 
paşnic în Statele Unite, aşa ceva nu era tolerat în Japonia, o ţară 
cu cele mai dure legi ale emigrării din lume. 

Trenul opri la staţia de metrou Tawaramachi, cobori şi se 
amestecă în mulţimea care se îndrepta spre strada aglomerată 
Kappabashi. Făcu semn unui taxi şi trecu prin faţa unui şir de 
restaurante şi magazine unde se vindeau imitații din plastic ale 
alimentelor prezentate în vitrinele localurilor. li ceru şoferului să 
se îndrepte spre o zonă cu mai multe blocuri de formă pătrată, 
înţesată cu magazine artizanale, temple şi case străvechi. Cobori 
din maşină la o intersecţie, plăti şoferului, apoi merse pe o alee 
îngustă mărginită de flori până când ajunse la un han japonez, 
numit ryokan. 

Deşi cu aspect rustic şi vechi, ryokan avea un interior foarte 
curat şi atractiv. Showalter fu întâmpinat la uşă de un membru al 
personalului, care se înclină şi zise. 

— Bine aţi venit la Ritz! 


195 


— Credeam că este Asakusa Dude Ranch, răspunse Showalter. 

Fără alt cuvânt, musculosul portar, cu braţe şi picioare ca 
nişte şine de tren, îl pofti să păşească pe pardoseala netedă din 
pietre de râu a intrării. Pătrunseră pe parchetul de stejar lustruit 
al recepţiei, unde Showalter fu invitat politicos să scoată pantofii 
şi să încalţe o pereche de papuci de plastic. 

Spre deosebire de majoritatea papucilor care sunt prea mici 
pentru picioarele mari ale anglo-americanilor, cei ai lui Showalter 
se potriveau de parcă ar fi fost comandaţi dinainte ceea ce de 
fapt şi erau, din moment ce ryokan-ul era proprietatea secretă 
condusă de o agenţie de informaţii americană specializată în 
protejarea şi acoperirea agenţilor. 

Camera lui Showalter avea o uşă glisantă de hârtie shoji, care 
dădea înspre o mică verandă deasupra unei grădini dichisite, cu 
un mic pârâiaş care şerpuia năbădăios pe pietre printre bambuşi. 
Podeaua era acoperită cu tradiționala rogojină tatami. Trebui să- 
şi scoată papucii şi să meargă în ciorapi pe rogojina fragilă. 

In încăpere nu exista mobilă, nici scaune, numai perne pe 
podea şi un pat format din saltele solide acoperite de multe 
perne pe care japonezii le numeau futons. In centrul camerei de 
oaspeţi era un mic ceaun plin cu cărbuni aprinşi. 

Showalter se dezbrăcă şi îmbrăcă un yukata de bumbac 
subţire. Apoi o servitoare în kimono îl conduse spre 
compartimentul băilor. Se dezbrăcă de yukata şi îl lăsă împreună 
cu ceasul într-un coş de nuiele, apoi, înfăşurat într-un prosop, 
intră în baia de aburi. Intră printre scaunele mici şi găleţile de 
lemn, oprindu-se în dreptul unui robinet. Se săpuni şi se frecă 
bine. Numai atunci fu gata să intre încet în apa fierbinte a unui 
imens bazin cu pereţi de lemn. 

O siluetă fantomatică apăru învăluită de apa fierbinte până la 
brâu. 

— „Echipa Honda”, presupun. 

— Numai jumătate, răspunse Roy Orita. Jim Hanamura trebuie 
să sosească în orice moment. Bei un sake? 

— Nu e voie să bei în timpul serviciului, zise Showalter 
bucurându-se de apa fierbinte. Dar ce mama dracului, sunt mai 
îngheţat ca un sloi. Arde-mi o porţie dublă. 

Orita umplu o micuță ceaşcă de ceramică dintr-o sticlă de pe 
marginea bazinului. 

— Mizeria la care te poţi aştepta din partea Departamentului 
de Stat. Showalter sorbi lung din ceaşca de sake şi lăsă băutura 


196 


să se aşeze bine în stomac. Cum merge treaba? Ai vreo 
informaţie despre pistele oferite de „echipa Lincoln”? 

— Am verificat Compania Murmoto. Nu pot să stabilesc o 
legătură directă între conducerea acesteia şi bombe. Eu cred că 
ei sunt în regulă. Habar nu au de ce se întâmplă sub nasul lor. 

— Unii dintre ei trebuie să ştie ceva. 

Orita rânjii. 

— Numai doi muncitori de la linia de asamblare trebuie să fie 
la curent cu asta. 

— De ce numai doi? 

— Atâţia sunt necesari. Muncitorul de la linia de asamblare, 
care supraveghează instalarea dispozitivelor de aer condiționat. 
El selectează anumite maşini pentru a plasa bombele. Şi cel care 
inspectează maşinile, pentru a se asigura că funcționează, 
înainte ca acestea să fie încărcate pe vas şi trimise 
comercianților. El avizează dispozitivele false care nu 
funcționează. 

— Trebuie să mai existe şi un al treilea om, îl contrazise 
Showalter. Un agent din departamentul computerizat de 
transport maritim, care şterge orice urmă a maşinilor-capcană, 
cu excepţia facturii de încărcare cerută de vameşii străini. 

— Ai urmărit firul de la fabrică la furnizorul de dispozitive de 
aer condiţionat şi mai departe la uzina de fabricare a bombelor? 

— Până la furnizor, da. Apoi urma dispare. Sper să adulmec 
ceva şi să merg, pe fir până la sursă în următoarele câteva zile. 

Vocea lui Orita se stinse când un bărbat ieşi din vestiar şi se 
îndreptă către bazinul încălzit. Era scund, cu păr şi mustață 
argintie şi ţinea un mic prosop în dreptul pântecelui. 

— Dumneata cine mama naibii eşti? întrebă Showalter, 
alarmat că un străin pătrunsese în intimitatea ryokan-ului. 

— Mă numesc Ashikaga Enshu. 

— Cine? 

Bărbatul rămase în picioare câteva clipe, fără să răspundă. 
Showalter începu să se uite agitat în jur, întrebându-se de ce nu 
apăreau paznicii. 

Apoi Orita începu să râdă. 

— Grozavă deghizare, Jim. Ne-ai păcălit pe amândoi. 

James Hanamura îşi scoase peruca de păr argintiu şi îşi 
îndepărtă sprâncenele şi mustaţa. 

— Chiar aşa, nu-i rău, îţi spun eu. L-am păcălit şi pe Hideki 
Suma şi pe secretara lui. 


197 


Showalter respiră adânc şi se cufundă în apă până la gât. 

— Sfinte Dumnezeule, ce spaimă am mai tras. Imi închipuiam 
că ai trecut de barierele de securitate şi urma să ne lichidezi pe 
Orita şi pe mine. 

— Sake-ul ăla arată grozav. V-a mai rămas ceva? 

Orita îi turnă o ceaşcă. 

— Mai avem o ladă întreagă la bucătărie. Apoi brusc o 
expresie de surpriză îi străbătu chipul. Ce ai zis? 

— Poftim? 

— Hideki Suma. 

— Jumătatea mea de operaţiune. Am descoperit cui aparţin 
Corporaţia de Aviaţie şi Auto Murmoto şi Compania de Navigaţie 
Sushimo printr-o serie de paravane de afaceri false: lui Hideki 
Suma, magnatul solitar. Murmoto şi Sushimo sunt numai un strop 
dintr-o găleată întreagă. Tipul ăsta are mai multe bunuri decât 
întregul stat California, cu Nevada şi Arizona la un loc. 

— Nava care a explodat, Steaua Divină, nu aparţine 
Companiei de Navigaţie Sushimo? întrebă Showalter. 

— Ba da. Se leagă lucrurile, nu eşti de părere? Mie mi se pare 
că Hideki Suma e amestecat până în gât în afacerea, asta. 

— Suma e un personaj foarte puternic, zise Showalter. 
Prosperă prin căi ciudate şi întortocheate. Se spune că dacă îi 
comandă primului-ministru Junshiro şi miniştrilor cabinetului său 
să dea din mâini şi să zboare, se bat care să sară primul pe 
fereastră. 

— Şi ai reuşit cu adevărat să-l întâlneşti pe Suma? întrebă 
Orita uluit. 

— Te cred. Ar trebui să vezi ce birou şi ce secretară are. 
Ambele clasa întâi. 

— De ce a fost nevoie să te deghizezi? 

—A fost ideea „echipei Lincoln”. Suma colecţionează 
tablourile unui artist japonez din secolul al XVI-lea pe nume 
Masaki Shimzu. Jordan a angajat un expert în falsuri pentru a 
picta ceea ce, în cercurile artistice, e numit un Shimzu 
nedescoperit, un tablou de care se ştia că lipseşte din colecţia lui 
Suma. Apoi, jucând rolul reputatului specialist în opere de artă 
pierdute, Ashikaga Enshu, i l-am vândut. 

Showalter dădu din cap. 

— Deşteaptă treabă, foarte deşteaptă. Cred că a trebuit să 
studiezi arta japoneză. 

— Un curs destul de slăbuţ, râse Hanamura. Suma povestea 


198 


cum Shimzu picta insulele dintr-un balon. Ar fi pus să mă 
tortureze şi să mă taie în bucăţi, dacă ar fi ştiut că plătea o sută 
patruzeci şi cinci de milioane de yeni pentru un fals, pictat după 
o fotografie luată din satelit. 

— În ce scop? întrebă Orita cu chipul ciudat de încordat. 

— Să-i pun microfoane în birou, fireşte. 

— Cum se face că n-am fost implicat şi eu? 

— M-am gândit că cel mai bine e ca nici unul din voi să nu ştie 
ce face celălalt, îi răspunse Showalter lui Orita, aşa încât dacă aţi 
fi fost prinşi să nu puteţi dezvălui lucruri importante. 

— Unde ai pus microfoanele? îl întrebă Orita pe Hanamura. 

— Două în rama tabloului. Unul într-un şevalet din faţa unei 
ferestre şi altul în maneta de ridicat transperante. Ultimele două 
sunt perfect acordate cu un transmiţător pe care l-am aşezat 
într-un copac în faţa domului ce adăposteşte atriumul. 

— Dar dacă Suma dispune de echipament de detectare 
ascuns? 

— Am „împrumutat” schiţele electrice ale etajului său din 
clădire. Echipamentul lui de detectare este de primă mână, dar 
nu va putea detecta ploşniţele noastre. Şi, când spun ploşniţe!”, 
mă refer la sensul concret. 

Orita nu înţelese ce voia Hananuira să spună. 

— Eu nu m-am prins. 

— Dispozitivele noastre miniaturale de  recepţionare şi 
transmitere nu au aspectul unor obiecte electronice minuscule. 
Sunt făcute să arate ca furnicile. Dacă sunt descoperite, sunt fie 
ignorate, fie zdrobite pur şi simplu, fără nici un fel de suspiciune. 

Showalter aprobă din cap. 

— Foarte isteaţă treabă. 

— Chiar şi fraţii noştri japonezi trebuie să se încline în faţa 
tehnologiei americane de ascultare. Hanamura zâmbi larg. 
Transmiţătorul cu releu care are mărimea unei mingi de golf 
trimite toate conversațiile, inclusiv cele telefonice sau pe interfon 
venite de la microfoanele secrete din birouri, spre unul din 
sateliții noştri şi apoi le transmite lui Mel Fenner şi „echipei 
Chrysler” la Palau. 

Orita fixă apa cu privirea. 

— Ştim sigur că transmit conversațiile lui Suma? 

— Sistemul funcţionează perfect, îl asigură Showalter. L-am 
contactat pe Penner înainte de a veni la întâlnire. Recepţionează 


17 joc de cuvinte - în engleză „bug” - ploşniţă, microfon secret (n.tr.). 
199 


semnalele tare şi clar. La fel şi noi. Un membru al echipei mele 
de la ambasadă e conectat şi el la sistemul de ascultare al lui 
Jim. 

— Sper că ne veţi alerta dacă vă parvine vreo informaţie pe 
care o putem folosi în cercetări. 

— Absolut. Showalter îşi mai turnă nişte sake. De fapt, când 
am plecat din ambasadă, avea loc o conversaţie şocantă între 
Suma şi Korori Yoshishu. Imi pare rău că n-am prins decât câteva 
minute din ea. 

— Yoshishu, murmură Hanamura. Sfinte Dumnezeule, mai 
trăieşte ticălosul ăla bătrân? 

— Are nouăzeci şi unu de ani şi e la fel de mârşav ca 
întotdeauna, răspunse Showalter. 

Hanamura scutură din cap. 

— Cel mai mare criminal al epocii, personal răspunzător de 
mai mult de un milion de morţi. Dacă Yoshishu e în spatele lui 
Suma şi al unei organizaţii care împrăştie în întreaga lume 
bombe nucleare, am dat cu toţii de un mare, foarte mare necaz. 


Cu o oră înainte de ivirea zorilor, o limuzină Murmoto se opri şi 
o siluetă ieşi din umbră, intrând pe furiş pe uşa deschisă. Apoi 
maşina se târî încet printre îngustele străzi mărginaşe ale 
Asakusei. 

— In biroul domnului Suma au fost plasate microfoane secrete, 
zise Orita. Unul din agenţii noştri, dându-se drept negustor de 
artă, a ascuns dispozitive sofisticate de ascultare în rama unui 
tablou, într-un şevalet şi în maneta transperantelor. 

— Eşti sigur? întrebă Kamatori înmărmurit. Negustorul a adus 
o pânză originală de Shimzu. 

— Un fals pictat după o fotografie din satelit. 

Kamatori şuieră. 

— Ar fi trebuit să mă informezi mai devreme. 

— N-am aflat decât acum câteva ore. 

Kamatori nu zise nimic, dar îl fixă pe Orita în semiîntunericul 
limuzinei, de parcă ar fi dorit să-i fortifice credinţa. 

Ca şi George Furukawa, Roy Orita era un agent secret, născut 
în Statele Unite din părinţi japonezi şi pregătit pentru angajarea 
în CIA. 

In cele din urmă, Kamatori zise: 

— Multe s-au spus în după-amiaza aceasta care îi pot dăuna 
domnului Suma. Eşti sigur că nu s-a strecurat vreo greşeală? 


200 


— Negustorul a spus că îl cheamă Ashikaga Enshu? 

Kamatori se simţi şocat şi ruşinat. Indatorirea lui era de a 
proteja organizaţia lui Suma de infiltrări. Eşuase în mod 
lamentabil şi pierduse mult din cinstea obrazului. 

— Da, Enshu. 

— Numele lui adevărat e James Hanamura. E celălalt membru 
al echipei mele, a cărei misiune este de a investiga sursa 
maşinilor cu bombe nucleare. 

— Cine a făcut legătura între maşini şi bombe? 

— Un amator pe nume Dirk Pitt. A fost împrumutat de la 
Agenţia Naţională de Marină şi Cercetări Subacvatice. 

— E periculos pentru noi? 

— Ar putea să ne facă necazuri. Nu pot să spun cu siguranţă. 
Nu face parte din echipa de detectivi. Dar are o formidabilă 
reputaţie de a duce la bun sfârşit proiecte imposibile. 

Kamatori se lăsă pe spate şi privi leneş pe fereastră la clădirile 
întunecate. In cele din urmă se întoarse spre Orita. 

— Poţi să-mi dai o listă cu numele agenţilor cu care lucrezi şi 
să mă pui la curent cu activităţile lor actuale? 

Orita dădu din cap. 

— Lista cu numele da. Activităţile curente, imposibil. Toţi 
lucrăm separat. Ca în magie, nimeni nu ştie ce face cealaltă 
mână. 

— Informează-mă cât mai bine cu putinţă. 

— Ce intenţionaţi să faceţi cu Pitt? 

Kamatori îl privi pe Orita, cu venin în ochii lui reci. 

— Dacă se iveşte ocazia potrivită, îl ucid. 


201 


29 


Ghidat de Loren Smith într-o parte şi de Al Giordino în cealaltă, 
Pitt cobori cu spatele automobilul de oraş Stutz de pe platforma 
unui trailler şi îl parcă între un Hispano-Suiza roşu model 1926, o 
cabrioletă mare, fabricată în Franţa şi un frumos Marmon V-16 
din 1931. 

Ciuli urechea şi ascultă motorul câteva clipe, mărind turaţia şi 
rămânând satisfăcut de mersul rotund al motorului. Apoi opri 
contactul. 

Era o zi de vară indiană. Cerul era limpede şi era cald pentru 
un început de toamnă. Pitt purta o pereche de pantaloni de 
catifea coral şi geacă sport de velur, în timp ce Loren radia într- 
un costum trandafiriu. 

In timp ce Giordino deplasa trailerul spre parcare, Loren stătea 
pe scara Stutz-ului şi se uita la câmpul de peste o sută de maşini 
clasice, aranjate în jurul pistei de concurs Virginia Memorial. 
Concursul de eleganţă, un spectacol unde maşinile erau judecate 
după aspect, era combinat cu nişte concursuri scurte de un tur 
de pistă între vehiculele clasice, proiectate şi construite ca 
automobile de curse sau de şosea. 

— Toate sunt formidabile, zise Loren admirativ. N-am mai 
văzut aşa de multe maşini exotice în acelaşi loc. 

— Strânsa competiţie, răspunse Pitt când ridică capota şi 
şterse motorul. Aş avea noroc să ies al treilea la clasa mea. 

— Când se dă verdictul? 

— Oricând de acum încolo. 

— Şi cursele? 

— După concursurile de frumuseţe vor fi anunţaţi câştigătorii 
şi înmânate premiile. 

— Cu ce maşină intri în concurs? 

— După program, cu Hispano ăsta roşu de lângă noi. Loren 
privi atractiva cabrioletă construită la Paris. 

— Crezi că poţi s-o învingi? 

— Nu ştiu. Stutz-ul e cu şase ani mai nou, dar Hispano are un 
motor mai puternic şi o caroserie mai uşoară. 

Giordino se apropie şi îi anunţă. 

— Mi-e foame. Când mâncăm? 

Loren râse, îl sărută uşor pe Giordino pe obraz şi scoase un 


202 


Coş de picnic de pe bancheta din spate a Stutz-ul Dragonului. Se 
aşezară pe iarbă şi mâncară mortadella şi brânză franţuzească 
cu pâine, însoţită de pateu de ficat şi fructe, împreună cu o sticlă 
de vin Valea Lunii. 

Apărură membrii juriului şi începură să examineze maşina lui 
Pitt pentru concursul de frumuseţe. Aceasta fu introdusă în clasa 
O, automobile clasice americane din perioada 1930-1941. După 
cincisprezece minute de examinare amănunţită, îi strânseră 
mâna şi trecură mai departe la următorul automobil din aceeaşi 
clasă, o berlină Lincoln V-12 1933. 

Când Pitt şi prietenii lui tocmai terminau vinul, câştigătorii 
erau anunţaţi publicului prin megafoane. Stutz ieşi al treilea în 
spatele unui Packard sport 1938 şi al unei limuzine Lincoln 1934. 

Pitt pierduse un punct şi jumătate din cele o sută posibile 
pentru că bricheta Stutz nu funcţiona, iar ţeava de eşapament nu 
se potrivea exact cu modelul original. 

— Am ieşit mai bine decât mă aşteptam, zise Pitt mândru. Nu 
credeam că voi fi printre primii. 

— Felicitări, zise Frank Mancuso. 

Pitt aruncă o privire lipsită de expresie inginerului minier care 
parcă apăruse acolo din neant. 

— Tu de unde ai mai apărut? 

— Am auzit prin vie că eşti aici, zise Mancuso prietenos. Aşa 
că m-am gândit să dau pe aici, să văd şi eu maşinile şi să schimb 
două vorbe cu tine şi cu Al. 

— A venit timpul să trecem la treabă? 

— Nu încă. 

Pitt se întoarse şi-l prezentă pe Mancuso lui Loren. 

Giordino îl salută simplu din cap şi îi oferi noului venit un 
pahar de vin din sticla deschisă de curând. 

II privi pe Pitt cu expresie aprobatoare, apoi dădu din cap spre 
Loren şi Stutz. 

— Două frumuseți clasice. Ai un gust rafinat. 

Pitt zâmbi timid. 

— Fac şi eu ce pot. 

— Asta e o maşină pe cinste, zise Mancuso admirând forma 
automobilului Stutz. Manopera LeBaron, nu-i aşa? 

— Exact. Te pasionează şi pe tine automobilele vechi? 

— Frate-meu e nebun după maşini. Am ciugulit şi eu câte 
puţin de la el. Se plimbă pe culoarul care separa şirurile de 
maşini. N-ai vrea să-mi ţii un mic curs autorizat asupra acestor 


203 


maşini grozave? 

Se scuzară faţă de Loren, care se lansă într-o conversaţie cu 
soţia proprietarului maşinii Hispano-Suiza. După ce trecură de 
câteva automobile, Giordino deveni neliniştit. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Mancuso îl fixă cu privirea. 

— Probabil aţi auzit de la amiralul Sandecker. Dar „echipa 
Mercedes” a fost trimisă în concediu. Proiectul vostru de 
recuperare a rămăşiţelor navei ce a transportat bombele a fost 
anulat. 

— Pentru vreun motiv anume? 

— Preşedintele a hotărât că ar fi mai bine ca deocamdată să 
ne abţinem. Prea multe probleme. Propaganda sovietică încearcă 
deja să arunce vina asupra noastră. Congresul vorbeşte despre 
lansarea unor investigaţii, iar Preşedintele nu e dispus să dea 
explicaţii în privinţa unei operaţii secrete de recuperare. Nu-şi 
poate permite descoperirea în acest moment a proiectului de la 
„Tărâmul umed”. Acesta nu a fost conform cu legile 
internaţionale privind prospecţiunea fundului oceanului. 

— Nu am luat decât mostre, zise Pitt cu un ton defensiv. A fost 
un program pur experimental. 

— S-ar putea, dar restul lumii poate să vă sară în cap. Mai ales 
naţiunile lumii a treia vor urla la Naţiunile Unite, dacă vor crede 
că au fost date la o parte de la descoperirea unei neaşteptate 
mine de aur. 

Pitt se opri şi examină un imens automobil decapotabil. 

— Un Cadillac de curse? 

— Un Faeton Cadillac V-16, îl corectă Pitt. La licitaţie se 
apropie de un milion de dolari. 

Giordino aprobă din cap. 

— Cam cât maşinile Duesenbergs. 

Pitt se întoarse şi îl privi concentrat pe Mancuso. 

— Cam câte maşini-capcană au descoperit? 

— Numai cele şase ale voastre. Stacy şi Weatherhill n-au 
trimis nici o informaţie despre cum înaintează cercetările pe 
Coasta de Vest. 

— Probabil că japonezii au o groază de chestii din astea 
răspândite prin ţară, zise Pitt. Jordan va avea nevoie de o armată 
întreagă să le depisteze. 

— Nu se pune problema oamenilor, dar chestiunea este să nu 
forţăm nota cu japonezii. Dacă vor bănui că proiectul lor de 


204 


plasare a bombelor nucleare este ameninţat, s-ar putea să se 
agite şi să ne atace pe căi obişnuite. 

— Ce bine ar fi dacă „echipa Honda” ar putea să ajungă la 
sursă şi să pună mâna pe o hartă a amplasamentelor, zise 
Giordino încetişor. 

— La asta şi lucrează, afirmă Mancuso hotărât. 

Pitt se aplecă şi privi la capul de cristal al unui cocoş care 
împodobea radiatorul unui automobil decapotabil cu două locuri 
Pierce-Arrow. 

— Între timp ne învârtim toţi pe aici cu mâinile în buzunare. 

— Nu te simţi dat la o parte. Ai făcut mai mult în primele patru 
ore decât întreaga echipă în patruzeci şi opt. Ne vor chema şi pe 
noi când va fi nevoie. 

Giordino îşi mută atenţia de la maşini la o fată care trecea pe 
acolo îmbrăcată într-o fustă scurtă de piele şi zise vag: 

— Ce ar putea să mai apară la un concurs de frumuseţe? 


Păreau un grup neverosimil, dar erau îmbrăcaţi în costumele 
lor închise şi cu mape diplomat, serioşi observatori în mijlocul 
spectatorilor şi proprietarilor de maşini clasice cu haine 
neprotocolare. Cei patru bărbaţi japonezi examinau studios 
maşinile, scrijelind în carnetele de luat notițe şi purtându-se de 
parcă erau mesagerii unui consorţiu de colecționari de maşini din 
Tokio. 

Era o foarte bună acoperire. Oamenii îi observară, fură 
amuzaţi de veşmintele lor protocolare şi întoarseră spatele, fără 
să bănuiască că de fapt erau o echipă de agenţi secreţi de prim 
rang, iar servietele lor conţineau arsenale de grenade cu gaz şi 
arme de asalt. 

Echipa japoneză nu venise să admire automobilele, ci s-o 
răpească pe Loren Smith. 

Pieptănară zona din jurul amplasamentului juriilor de concurs, 
notându-şi ieşirile şi locurile unde se aflau paznicii înarmaţi. Şeful 
lor, cu o faţă smeadă strălucind în soarele după-amiezii, observă 
că maşina lui Pitt se afla în centrul câmpului de automobile 
clasice, dându-şi seama că era aproape imposibil să o scoată pe 
Loren de acolo, fără să producă un incident. Le porunci celor trei 
oameni ai lui să se întoarcă la limuzina parcată lângă alee, în 
timp ce el se învârti prin preajmă, urmărind fiecare mişcare a lui 
Loren. Totodată îi urmări pe Pitt Giordino şi Mancuso pe o mică 
distanţă, examinându-le hainele în căutarea unei posibile 


205 


umflături care să ascundă o armă. Nu observă nimic care să-i 
dea de bănuit şi presupuse că toţi trei erau neînarmaţi. 

Apoi se învârti pe acolo liniştit, convins fiind că momentul 
potrivit va veni în cele din urmă. 


Un oficial al concursului îl anunţa pe Pitt că el trebuia sa se 
prezinte cu Stutz-ul la linia de plecare. Impreună cu prietenii care 
îl însoțeau, rulă pe culoarul de iarbă dintre şirurile de maşini şi 
trecu printr-o poartă, intrând pe pista ovală de asfalt lungă de o 
milă. 

Giordino ridică capota şi făcu o ultimă verificare a motorului, 
în timp ce Mancuso îi privea. Loren îi dădu lui Pitt un lung sărut 
de încurajare, apoi merse alene pe marginea pistei, oprindu-se 
lângă un parapet nu prea înalt. 

Când Hispano-Suiza se opri lângă el, Pitt cobori şi se prezentă, 
în timp ce şoferul cobori pentru a verifica închiderea capotei. 

— Presupun că în această cursă vom fi rivali. Mă numesc Dirk 
Pitt. 

Şoferul de la volanul automobilului Hispano, un bărbat solid cu 
păr cărunt, barbă albă şi ochi albaştri spre verde, îi întinse mâna. 

— Clive Cussler. 

Pitt îl privi ciudat. 

— Ne cunoaştem? 

— Posibil, răspunse Cussler zâmbind. Numele dumneavoastră 
îmi e cunoscut, dar nu ştiu de unde să vă iau. 

— Poate ne-am întâlnit cumva la o întrunire sau petrecere a 
clubului automobiliştilor. Se poate. 

— Succes, îi ură Pitt cu eleganţă. 

Cussler îi răspunse cu prietenie. 

— La fel şi dumneavoastră. 

Pe când se aranja în spatele volanului, ochii lui Pitt examinară 
instrumentele de la bord şi apoi se concentra asupra starter-ului 
oficial care desfăşura încet steagul verde. Nu observă lunga 
limuzină Lincoln de culoare albă care opri lângă zidul de beton 
pentru protecţie, chiar în faţa lui Loren. Nu îl văzu nici pe 
bărbatul care ieşi din maşină, se îndreptă spre ea şi îi spuse 
câteva cuvinte. 

Atenţia lui Giordino era concentrată spre Stutz. Numai 
Mancuso, care se afla la câţiva paşi distanţă, o văzu dând din cap 
aprobativ către bărbat, un japonez şi însoţindu-l la limuzină. 

Giordino lăsă capota şi strigă deasupra parbrizului. 


206 


— Nu sunt scurgeri de ulei sau de apă. Nu o forţa prea tare. 
Am refăcut noi motorul, dar are peste şaizeci de ani vechime. ŞI 
nu poţi să cumperi piese de rezervă pentru Stutz la Pep Boys. 

— Voi menţine turaţia sub roşu, îi promise Pitt. Numai atunci 
îşi dădu seama că n-o mai vede pe Loren şi privi în jur. Ce-i cu 
Loren? 

Mancuso se aplecă spre uşă şi arătă cu mâna spre Lincoln-ul 
alb. 

— Omul de afaceri japonez din limuzina aceea a vrut să-i 
vorbească. Probabil vreun traficant de influenţă. 

— Nu mi-ar place să piardă cursa. 

— Stau cu ochii pe ea, zise Mancuso. 

Giordino se apropie şi-l apucă pe Pitt de umăr. 

— Fii atent cum schimbi vitezele. 

Apoi el şi Mancuso se retraseră pe marginea pistei când 
starter-ul se postă între cele două automobile şi ridică steagul 
verde deasupra capului. 

Pitt apăsă pedala de acceleraţie până când turometrul îi indică 
o sută de turaţii pe secundă, ceea ce era aproape perfect. 

Anticipă mişcarea starter-ului oficial şi ridică piciorul de pe 
ambreiaj chiar în secunda când steagul începu să coboare. Stutz- 
ul turcoaz recepţionă comanda şi zvâcni cu o lungime de maşină 
în faţa automobilului Hispano-Suiza de culoare roşie. 

Motorul cu opt cilindri al Stutz-ului era dotat cu doi arbori cu 
came având patru valve pe cilindru. 

Şi deşi caii putere erau comparabili, motorul cu şase cilindri ai 
Hispano-Suizei consuma opt litri faţă de cinci cât consuma Stutz- 
ul. În ceea ce priveşte şasiul şi greutatea totală, solidul 
automobil de oraş avea un handicap de două sute de kilograme 
faţă de cabrioletă. 

Ambii şoferi eliminaseră întrerupătorul care permitea gazelor 
de eşapament să treacă prin tobele de eşapament, astfel că 
automobilele scoteau zgomote grozave. 

Urletul motoarelor bătrâne, când maşinile ţâşniră de pe linia 
de plecare, agită publicul din tribune care aplaudă şi striga, 
îndemnând frumoasele capodopere de artă mecanică să 
sporească viteza. 

Pitt încă accelera când intră în prima curbă într-un abur de 
gaze de eşapament şi o furie de sunete. Schimba vitezele pe cât 
de corect îi permitea vechiul sistem de transmisie. Viteza întâi 
era uzată şi scotea un ţiuit constant, dar a doua era mult mai 


207 


silenţioasă. După o anumită distanţă, în timp, cele două maşini 
ar fi putut atinge o viteză de o sută şaizeci kilometri pe oră, dar 
demarajul ambelor nu era prea grozav. 

Pitt era mereu cu ochii pe turometru când băgă în viteza a 
patra. Stutz-ul fugea cu o sută de kilometri pe oră urmărit de 
Hispano-Suiza care trudea din greu în spatele lui şi câştiga din 
distanţă la curbe. 

Intrând pe linia dreaptă, Hispano se apropie de Stutz. Cussler 
se străduia din greu să-l ajungă din urmă. Scotea sufletul din 
marele automobil francez, zgomotul valvelor acoperind aproape 
complet urletul tobei de eşapament. Ornamentul format dintr-o 
barză în zbor, montat pe radiator, ajunse în dreptul mânerului 
uşii din spate a Stutz-ului. 

Pitt nu putea face altceva decât să ţină roţile din faţă în poziţie 
stabilă, cu pedala de acceleraţie apăsată până la podea şi să 
gonească pe pistă cât putea mai repede. Acul turometrului vibra 
la un milimetru sub linia roşie. Nu îndrăzni să forţeze motorul 
peste limitele lui, cel puţin nu încă. incetini uşor şi Hispano îl 
ajunse din urmă. 

Câteva clipe merseră volan lângă volan. Apoi cuplul de 
torsiune al Hispano-ului începu să-şi spună cuvântul şi acesta îl 
depăşi. Gazele de eşapament din puternicul motor cu opt cilindri 
bubuiau în urechile lui Pitt şi acesta văzu luminile din spate 
aprinzându-se şi stingându-se când şoferul apăsa frâna. Dar nu 
avea de gând să încetinească. Conducea Hispano-ul de parcă ar 
fi zburat. 

Când intră în turul final, Pitt se strecură în spatele marelui 
automobil roşu, urmărindu-l câteva sute de metri înainte de a 
vira puternic în curbă. Apoi când ajunseră pe linia dreaptă folosi 
cei câţiva cai putere ţinuţi în rezervă şi ţâşni înainte pe pistă. 

Cu această energie în plus şi momentul bine ales, luă 
conducerea şi păstră distanţa faţă de Hispano care îl ataca din 
spate, suficient timp pentru a trece primul linia de sosire, 
ornamentul în formă de zeiţa soarelui de pe radiatorul Stutz-ului 
aflându-se la mai puţin de jumătate de metru în faţa berzei de pe 
Hispano. 

Era o lovitură de maestru, genul de final care entuziasma 
publicul. Zvâcni, capul în spate şi salută mulţimea cu mâna, 
râzând. Ar fi trebuit să continue şi să facă turul de onoare, dar 
Giordino şi Mancuso săriră pe marginea pistei făcându-i semn din 
mână să oprească. 


208 


Viră spre marginea pistei şi încetini. 

Mancuso gesticula agitat spre limuzina albă care gonea spre 
ieşire. 

— Limuzina, ţipă el din fugă. 

Reacţia lui Pitt fu inuman de rapidă şi îi luă doar o clipă să-şi 
mute gândul de la cursă spre ceea ce Mancuso încerca să-i 
spună. 

— Loren? întrebă el ţipând. 

Giordino sări pe pragul maşinii aflate în mişcare. 

— Cred că japonezii ăia din limuzină au pus mâna pe ea, zise 
el. 

Mancuso îi ajunse din urmă, gâfâind. 

— Au şters-o înainte să-mi dau seama că ea este încă în 
maşină. 

— Eşti înarmat? îl întrebă Pitt. 

— Am un Colt calibrul 25. 

— Urcă, îi ordonă Pitt. 

Apoi se întoarse spre Giordino. 

— Al, cheamă un paznic cu aparat de emisie-recepţie şi 
alertează poliţia. Frank şi cu mine îi urmărim. 

Giordino dădu din cap fără să răspundă şi fugi spre un paznic 
care patrula prin preajmă, în timp ce Pitt porni glonţ cu Stutz-ul, 
trecând de poarta ce ducea de la pistă spre parcarea din spatele 
tribunelor. 

Ştia că Stutz-ul era din păcate mult depăşit de limuzina 
puternică şi nouă, dar trăise totdeauna cu credinţa nestrămutată 
că imposibilul poate fi atins. 

Se aşeză bine în scaun şi strânse volanul, cu bărbia 
proeminentă avântată în faţă şi începu urmărirea. 


209 


30 


Pitt reuşi să iasă pe poartă repede. Oficialul de acolo îl văzu 
venind şi îndepărtă oamenii din drum. Stutz-ul ajunse în parcare 
cu o viteză de optzeci de kilometri pe oră, cu douăzeci de 
secunde în spatele Lincoln-ului alb. 

Goniră printre aripile maşinilor parcate, Pitt ţinând apăsat 
claxonul din centrul volanului. Din fericire locul era liber. Toţi 
spectatorii şi participanţii la concursul de frumuseţe erau în 
tribune urmărind cursele. Acum mulţi dintre aceştia se întoarseră 
şi priviră la Stutz-ul turcoaz care se îndrepta spre stradă, datorită 
zgomotului ce biciuia aerul. 

Pitt era înnebunit de furie. Şansele de a opri limuzina şi de a o 
salva pe Loren erau aproape inexistente. Era o urmărire născută 
din disperare. Nu era de sperat ca o maşină veche de şaizeci de 
ani să întreacă o limuzină modernă propulsată de un motor V-8 
puternic, care avea un număr de cai putere aproape dublu. Ştia 
că asta era mai mult decât o răpire. Se temea că răpitorii voiau 
s-o ucidă pe Loren. 

Pitt strângea tare volanul când ajunseră pe şoseaua din faţa 
pistei de concurs, maşina înclinându-se într-o parte cu un 
scrâşnet protestatar de cauciuc şi gonind pe şosea în urmărirea 
Lincolnului. Au un avans bunicel, zise brusc Mancuso. 

— Putem să-l reducem, răspunse Pitt hotărât. 

Trase de volan într-o parte şi apoi îl aduse în poziţia iniţială 
pentru a ocoli o maşină care intra pe şoseaua cu două piste 
venind de pe un drum lateral. 

— Până când nu vor fi siguri că sunt urmăriţi, nu vor depăşi 
limita de viteză, riscând să fie opriţi de poliţie. Cel mai bun lucru 
care îl avem de făcut este să-i ţinem sub observaţie până când îi 
interceptează poliţia. 

Teoria lui Pitt era înţeleaptă. Stutz-ul urmăritor începu să se 
apropie de limuzină. 

Mancuso dădu din cap şi spuse: 

— O iau pe autostrada Cinci, de-a lungul râului James. 

Pitt rula dominat de o furie nestăpânită, totuşi încrezător. Pe o 
şosea dreaptă, cu curbe largi, Stutz-ul era în elementul lui. lubea 
bătrânul automobil, cu mecanismul lui complex, design-ul 
minunat şi motorul extraordinar. Pitt forţa bătrâna maşină din 


210 


cale-afară, gonind ca un diavol. Ritmul era prea puternic pentru 

Stutz, dar Pitt îi vorbea, ignorând expresia stranie de pe chipul lui 

Mancuso, îndemnând-o şi implorând-o să-şi depăşească limitele. 
lar Stutz-ul răspundea. 

Lui Mancuso faptul îi apărea incredibil. | se părea că Pitt 
determina fizic maşina să meargă mai repede. Privi vitezometrul 
şi văzu acul atingând nouăzeci şi opt de mile pe oră. Bătrânul şi 
dinamicul automobil nu fugise atât de repede nici când era nou. 

Mancuso se ţinu de uşă când Pitt zvâcni printre maşini şi 
camioane, depăşind mai multe de fiecare dată, aşa de repede 
încât fu uluit de faptul că rămăseseră întregi până atunci. 

Mancuso auzi alt sunet în afară de eşapamentul Stutz-ului şi 
privi spre cer de pe locul din dreapta şoferului. 

— Ne urmăreşte un elicopter, anunţă el. 

— Poliţia? 

— Nu scrie nimic pe el. Pare comercial. 

— Ce păcat că nu avem un radio. Se apropiaseră la două sute 
de metri de limuzină când Stutz-ul fu descoperit şi Lincoln-ul, în 
care se afla Loren, începu imediat să prindă viteză şi să se 
îndepărteze. 

Apoi pentru a pune capăt la toate, un flăcău de la ţară care 
conducea un solid camion Dodge, cu două puşti agăţate la 
fereastra din spate, zări automobilul de epocă apropiindu-se de 
el şi hotărî să se distreze puţin împiedicând trecerea Stutz-ului. 

De fiecare dată când Pitt trecea pe banda din mijloc să 
depăşească Dodge-ul, şoferul slăbănog şi cu păr slinos, care 
rânjea ştirb cu jumătate de gură, pur şi simplu râdea pe 
înfundate şi vira pe banda opusă tăind drumul Stutz-ului. 

Mancuso scoase micuțul pistol automat din toc. 

— la să trimit eu un glonţ în parbrizul clovnului ăstuia. 

— Lasă că ţi-l aranjez eu, zise Pitt. 

Apoi recurse la un vechi truc folosit de piloţii de curse pe 
timpuri. Se apropie de partea din dreapta a Dodge-ului, apoi 
încetini şi trecu în partea cealaltă. Repetă tactica fără să încerce 
să depăşească, dar ţinând situaţia sub control. Şoferul costeliv 
deplasa camionul dintr-o parte în alta pentru a bloca ceea ce îşi 
închipuia că sunt încercările lui Pitt de a-l depăşi. Ţinând Stutz-ul 
în şah, după numeroase asalturi capul începu să-i oscileze, 
pentru a observa din ce parte urma să apară bătrânul automobil 
de epocă. 

Apoi făcu greşeala pe care o spera Pitt. 


211 


La o curbă nu se mai putu concentra şi intră pe porţiunea 
drumului acoperită cu pietriş. Următoarea greşeală fu să tragă 
zdravăn de volan. Dodge-ul se răsuci violent înainte şi înapoi, 
apoi ieşi ca fulgerul de pe şosea rostogolindu-se peste un pâlc de 
tufişuri şi arbuşti pitici înainte de a se opri pe capotă cu roţile în 
sus şi de a declanşa claxoanele. 

In urma incidentului, flăcăul se alese cu câteva vânătăi, dar 
urletul claxoanelor îl zăpăci de tot, înainte să scape din camionul 
cu roţile în sus şi să sară într-un eleşteu din apropiere. 

— Şmecheră chestie, zise Mancuso privind în urmă. 

Pitt lăsă să-i scape un rânjet scurt. 

— Se numeşte nesăbuinţă metodică. 

Rânjetul dispăru când depăşi un camion şi văzu un trailer cu 
platformă oprit la mijlocul unei curbe strânse. Camionul îşi 
pierduse o parte din încărcătură, trei butoaie de ulei căzând de 
pe trailer. Unul se spărsese şi o mare porţiune din carosabil era 
acoperită de o peliculă unsuroasă şi lunecoasă. 

Limuzina albă nu se ciocni de camion, dar îşi pierdu controlul 
pe porţiunea acoperită cu ulei şi făcu două rotiri complete de trei 
sute şaizeci de grade înainte ca şoferul, în mod incredibil, să o 
redreseze şi să ţâşnească înainte. 

Stutz-ul intră cu toate cele patru roţi pe o direcţie piezişă cu 
pneurile fumegând şi soarele scânteind pe suprafaţa lustruită a 
volanului. Mancuso îşi încorda toate puterile pentru ciocnirea cu 
spatele camionului care i se părea iminentă. 

Pitt încercă să evite deraparea pe o înfiorătoare porţiune de o 
sută de metri înainte să lase definitiv în spate urmele negre ale 
pneurilor. Apoi intră pe suprafaţa de ulei. Nu atinse frâna şi nu 
încercă să controleze maşina, ci apăsă ambreiajul şi lăsă 
automobilul să alunece liber până când acesta trecu de balta 
alunecoasă. Apoi conduse maşina pe porţiunea acoperită cu 
iarbă de lângă şosea până când cauciucurile se curăţară de ulei 
şi îşi continuă urmărirea aflându-se acum numai la câteva 
secunde în spatele Lincoln-ului. 

După iminentul eşec, Mancuso fu uluit să-l vadă pe Pitt 
conducând la fel de relaxat de parcă îşi făcea excursia de 
duminică. 

— Elicopterul? întrebă Pitt pe un ton de conversaţie. 

Mancuso îşi aplecă capul pe spate. 

— Nu ne-a părăsit. Zboară deasupra, în dreapta limuzinei. 

— Îmi face impresia că lucrează mână în mână. 


212 


— E foarte ciudat că aparatul nu are nici un fel de înscrisuri, 
aprobă Mancuso. 

— Dacă sunt înarmaţi, s-ar putea să dăm de necaz. 

Mancuso aprobă din cap. 

— Ai dreptate. Puşcoacea mea cu gloanţe de mazăre nu poate 
să facă faţă atacului din aer al armelor automate de asalt. 

— Totuşi ar fi putut să deschidă focul şi „să ne închidă apa la 
robinet” cu multe mile înainte. 

— Fiindcă veni vorba de apă, zise Mancuso arătând spre 
radiator. 

Efortul la care fusese supus bătrânul automobil începea să-şi 
spună cuvântul. Aburul sâsâind din capul radiatorului de sub 
zeiţa soarelui şi firişoare de ulei se scurgeau din deschizăturile 
capotei. Şi când Pitt apăsă frâna înainte de o curbă strâmtă se 
întâmplă de parcă ar fi înălţat o pânză. Garnitura de frână era 
supraîncălzită şi foarte uzată. Singurul lucru care se petrecu 
când Pitt apăsă pe pedală fu scânteierea roşie a stopurilor. 

Pitt şi-o imagina pe Loren pe bancheta din spate a limuzinei 
legată şi cu un căluş în gură. Spaima şi îngrijorarea treceau prin 
el ca o pală de vânt îngheţat. Oricine ar fi răpit-o ar fi putut până 
acum s-o omoare. Goni acest gând înspăimântător din minte şi 
îşi zise că răpitorii nu-şi puteau permite s-o piardă ca ostatic. Dar 
dacă îi făceau vreun rău, vor muri, îşi jură el necruţător. 

Conducând ca posedat de diavol, era devorat de hotărârea de 
a o salva pe Loren. Folosind fiecare părticică din încăpăţânarea 
lui specifică, continuă neabătut urmărirea Lincoln-ului. 

— Ne apropiem de ei, observă Mancuso. 

— Se joacă cu noi, răspunse Pitt măsurând şoseaua dintre 
ornamentul cu zeiţa soarelui de pe capotă şi bara de protecţie 
din spate a limuzinei albe care rula la numai cincizeci de metri în 
faţă. 

— Ar trebui să aibă suficientă putere să ne fi lăsat în urmă de 
mult. 

— Ar putea să aibă o problemă la motor. 

— Nu cred. Şoferul e un profesionist. A menţinut aceeaşi 
distanţă între noi de la pata de ulei. 

Mancuso îşi consultă ceasul în timp ce razele soarelui 
scânteiară printre ramurile copacilor de pe şosea. 

— Unde mama dracului e poliţia? 

— Probabil ne caută pe şoselele rurale. Giordino nu are de 
unde să ştie în ce direcţie am apucat-o. 


213 


— Nu mai poţi menţine ritmul ăsta prea mult timp. 

— Al va da de urma noastră, zise Pitt complet încrezător în 
prietenul lui de o viaţă. 

Mancuso ridică capul când auzul său sesiză un sunet nou. Se 
ridică în genunchi şi privi în sus, în faţă şi în spate, printre copacii 
de deasupra. Incepu să dea din mâini ca nebunul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Pitt, ridicând piciorul de pe 
acceleraţie la o curbă strâmtă, deasupra unui pod scurt peste un 
râu îngust, apăsând până la podea pedala de frână aproape 
inutilizabilă. 

— Cred că a sosit cavaleria, ţipă Mancuso agitat. 

— Alt elicopter, recunoscu Pitt. Vezi însemnele? 

Cele două maşini trecură în viteză de copaci, intrând într-un 
teren agricol deschis. Elicopterul care se apropia se înclină într-o 
parte şi Mancuso reuşi să citească cuvintele de sub motor şi 
elice. 

— Departamentul şerifului din ţinutul Henrico, ţipă el peste 
bâzâitul puternic al elicei. Apoi îl recunoscu pe Giordino care 
făcea semne din uşa deschisă a aparatului. Micuţul italian sosise 
la ţanc. Stutz-ul ajunsese la ultimele puteri. 

Pilotul ciudatului elicopter care zbura deasupra limuzinei 
observă la rândul lui noua apariţie. Viră brusc, cobori şi se 
îndreptă spre nord-est în plină viteză, dispărând rapid în spatele 
unui şir de copaci de la marginea unui lan de porumb. 

Lincoln-ul păru să vireze încet pe prima bandă a şoselei. Pitt şi 
Mancuso observară cu oribilă neputinţă cum limuzina lungă şi 
albă schimba direcţia la dreapta, traversă, poticnindu-se, un mic 
şanţ şi o luă prin câmpul de porumb de parcă ar fi urmărit 
elicopterul în zbor. 

Pitt realiză schimbarea de direcţie imediat. Reacţionând 
instantaneu, întoarse volanul angajând Stutz-ul în urmărirea 
Lincoln-ului. 

Mancuso rămase cu gura deschisă când lujerele de porumb 
dure şi uscate rămase după recoltare, biciuiau parbrizul. 
instinctiv se lăsă în scaun pe spate cu mâinile deasupra capului. 

Stutz-ul plonja după limuzină ţopăind sălbatic pe arcurile şi 
telescoapele învechite. Nori de praf zburau în jurul lor atât de 
groşi, încât Pitt nu vedea nici măcar zeiţa soarelui, totuşi talpa-i 
rămânea apăsată până la cap pe acceleraţie. 

Trecură printr-un gard de sârmă. Parte din el atinse capul lui 
Mancuso şi după aceea se treziră ieşiţi din câmpul de porumb, 


214 


chiar lângă limuzină. Aceasta intrase deja în câmp deschis cu 
mare viteză, îndreptându-se direct către un siloz de beton, Stutz- 
ul rămânând foarte aproape în urma ei. 

— Oh, Dumnezeule, murmură Mancuso anticipând dezastrul. 

În ciuda şocului de a asista la o izbitură apropiată, pe care era 
neputincios să o evite, Pitt zvâcni violent de volan spre dreapta, 
aruncând Stutz-ul în cealaltă parte a silozului şi evită să se 
izbească de Lincoln, cam cu lungimea unui braţ. 

Mai degrabă auzi, decât văzu strivirea convulsivă a metalului 
care se rupea, urmat de zgomotul cioburilor de sticlă spartă pe 
beton. Un mare nor de praf se ridică de la baza silozului şi învălui 
limuzina distrusă. 

Pitt sări din Stutz înainte ca acesta să se fi oprit şi alergă către 
locul impactului. Fu cuprins de spaimă şi oroare când ajunse în 
apropierea silozului şi avu imaginea automobilului distrus şi 
contorsionat. Motorul trecuse prin peretele parafoc şi fusese 
strămutat pe locul din faţă. Volanul era înfipt în capotă. Pitt nu 
văzu nici urmă de şofer şi presupuse că trupul acestuia fusese 
zvârlit în cealaltă parte a maşinii. 

Compartimentul pasagerilor era făcut armonică, capota avea 
forma unui vârf ascuţit, iar uşile îndoite în interior şi înţepenite 
atât de tare încât nu puteau fi desprinse decât cu un ferăstrău 
industrial de tăiat metal. Pitt îndepărtă cu disperare cele câteva 
cioburi de geam rămase la o uşă şi îşi vârî capul înăuntru. 

Interiorul devastat era gol. 

Cu mişcări lente şi amorţite, Pitt înconjură maşina uitându-se 
sub ea după trupuri. Nu găsi nimic, nici măcar o urmă de sânge 
sau de haine sfâşiate. Apoi privi la bordul îngropat şi descoperi 
motivul acestui  automobil-fantomă gol. Smulse un mic 
instrument din sursa lui de curent şi îl studie, chipul înroşindu-i- 
se de furie. 

Incă mai stătea lângă maşina avariată când elicopterul ateriza 
şi Giordino se apropie în fugă, urmat de Mancuso, care ţinea la 
ureche o batistă plină de sânge. 

— Loren? întrebă Giordino cu adâncă îngrijorare. 

Pitt scutură din cap şi îi întinse lui Giordino ciudatul 
instrument. 

— Am fost traşi pe sfoară. Maşina era o capcană, acționată de 
un robot electronic şi condusă de cineva din elicopter. 

Mancuso privi sălbatic limuzina. 

— Am văzut-o intrând, zise el uluit. 


215 


— Şi eu, îl susţinu Giordino. 

— Nu în automobilul acesta, rosti Pitt încetişor. 

— Dar n-ai scăpat-o nici o clipă din ochi. 

— Ba da. Gândeşte-te. Cele douăzeci de secunde de la pornire 
când a părăsit pista şi s-a îndreptat spre parcare, trecând pe sub 
zona acoperită. Presupun că schimbul s-a făcut atunci. 

Mancuso îndepărtă batista dând la iveală o crestătură 
zdravănă chiar deasupra lobului urechii. 

— E logic. Pe aceasta n-am scăpat-o nici o clipă din ochi din 
momentul în care am ajuns pe autostradă. 

Mancuso se întrerupse brusc şi privi descurajat spre limuzina 
distrusă. Timp de câteva clipe rămaseră nemişcaţi şi nimeni nu 
rosti nici o vorbă. 

— Am pierdut-o, zise Giordino de parcă ar fi cuprins de chinuri, 
cu chipul palid, cu chipul palid. Am pierdut-o, Dumnezeu să ne 
ajute. 

Pitt privea fix maşina fără să o vadă, cu pumnii lui mari strânşi 
cu mânie şi disperare. 

— O vom găsi pe Loren, zise el cu voce goală şi îngheţată ca o 
stâncă polară. lar cei care au răpit-o vor plăti. 


Sfârşitul primului volum. 


216 


Cuprins 


DEMONII DENININGS- se ce 35330000 Si aa a 5 
6 august 1945 Insula Sheinya, Alaska... ceea 6 
PARTEA T Marele Johni nann zac de a aaa a a 18 
1 IRRD Ip E SI 0 NI IPOD RE NED RE Re a 19 

3 octombrie 1993 Vestul Oceanului Pacific............ n... 19 

Doe na e 99 o tale old d S EARANN AEEA 24 

a PR NON II A PR 29 

DORI BRE ESETE e MOORE a NON le Ia eo PPR se E vo ele zip ANU 37 

E eta lati AAAA REENE EER ERIRE AAA ad dea 6 ic 41 

(0 2 6 064 a a aaa pla A a E a a al EOE a Va aa 45 

7 A EPP E e a IARA NOD o e BR DD) PO E MA ANR ICR 51 

a EEEE ce a za da 3 a a ta ta Di 55 

Slot ot lt ata eat bal latra alt late ee alla 63 
0) eee aa n aaa pi a a ali i 3 et 68 
Îl ear i sa ii ct add aa da 75 
D000 sad d atolul 0-00 a a 00 d di dada data tale d 81 

Ac IRRD REZ PRI 0 T De rea IE APR A IDR ARIEI 85 
A ua 0500 ul ADIO A 003 9300400483 91 
15 ceea E E E 96 

A K NNOO ARE bl tele de EA 89 0340 0 aleea i Sb le alle 103 

e AEE ETE anal pa Dia a EEE AAA EAE a 110 
PARTEA a Il-a Amenințarea... eee eee eee 120 
a K e PRET POR DOD AC SIE ECE PCR RR EA A E JARRE E RE CN PIE A NINE II 120 
Proiectului Kaiten 6 octombrie 1993 Tokio, Japonia...120 

IRS PRR Dc ao Re N e PE OEI N ot AR Po a ELETE 126 
DU A ea aaa delia a ta ea 0003 o bas id ăi 130 

PA oi ic aaa pi 2008900 o eat EATA 135 
PAINE AEA E ls a 0 LR E aa Ra 147 

20 09 0 a ARĂ lia 0 ada cat dc la 151 


PAS AAE AA pa a i e da 089 090 al a ESA 165 
PA tii iul 990 OA i E 169 
PA AI) URIC RU OR ILIE PO TEO RIC LI DIO RDI ICE A OREI ACE APR 179 
DO scoti ca să aa le d EA 33 ai 191 
PAS oala ads ca oa ded 00) a 00 e za Ec 199 
9 oz so i ala aa a a lea al d ul d da 207 
(CALI IIS eanne E AE ti td d dea aa 214 


218