Clive Cussler — [Numa] 03 Gheata de foc

CLIVE 
CUSSLER 


a FAUL KEMPEREECOS 


GHEATA 
DE FOC- 


FOTENE GE PEN 


În seria 
DOSARELE NUMA 
au apărut: 
ŞARPELE 
AURUL ALBASTRU 


CLIVE CUSSLER 
şi PAUL KEMPRECOS 


n10 
GHEAȚA DE FOC 


(03 - Dosarele Numa) 


Traducere din limba engleză 
ANA VERONICA MIRCEA 


CLIVE CUSSLER with PAUL KEMPRECOS 
Fire Ice 


Mulţumiri 


Cu mulţumiri lui Arnold Carr, pentru sugestiile sale 
utile în privinţa remarcabilului submarin de cercetare 
NR-1; lui Arnold Fish, de la Agenţia Naţionala 
Americană de Cercetări şi Studii Subacvatice pentru 
împărtăşirea  deosebitelor sale cunoştinţe tehnice; 
precum şi lui William Ott şi personalului Observatorului 
Weston, care au răspuns cu răbdare şi promptitudine 
unor întrebări fanteziste despre cutremurele 
subacvatice. 


Prolog 
Odessa, Rusia, 1918 


În târziul după-amiezii, ceața deasă se rostogoli în 
port către seară, înghiontită de o schimbare 
neaşteptată a direcţiei vântului. Talazurile de un 
cenuşiu  descurajant spălau cheiurile de piatră, 
învârtejindu-se în susul Treptelor Odessei! şi pogorând 
o înserare timpurie asupra portului aglomerat de la 
Marea Neagră. Pasagerii  feriboturilor şi ai 
cargoboturilor îşi anulară călătoriile, lăsând zeci de 
marinari fără ocupaţie. Pe când îşi căuta drumul pe 
bâjbâite prin ceața rece care învăluia coasta, 
pătrunzându-i până în măduva oaselor, căpitanul 
Anatoly Tovrov auzea hohotele de râs ale beţivilor din 
speluncile deocheate şi din bordeluri, toate ticsite de 
lume. Trecu pe lângă principala stradă cu cârciumi, 
coti pe o alee şi deschise o uşă pe care nu se găsea 
nici un înscris. Aerul cald, îngreunat de mirosurile de 
fum de ţigară şi de votcă, îi invadă nările. Un bărbat 
corpolent, aşezat la o masă din colţ, îi făcu semn să se 
apropie. 

Alexei Federov era şeful Vămii din Odessa. Căpitanul 
îşi făcuse obiceiul să-l întâlnească, ori de câte ori se 
afla în port, în bodega izolată, frecventata mai ales de 
marinari retraşi din activitate, unde votca era ieftină şi 
îndeobşte nu ucidea. Birocratul satisfăcea nevoia 
căpitanului de a se afla în compania unei făpturi 
omeneşti fără să se lege printr-o relaţie de prietenie. 
Tovrov îşi cârmea viaţa pe o rută singuratică de când îi 


1 Treptele Potemkin, construite în 1837, unul dintre cele mai 
importante obiective turistice ale oraşului Odessa (n.tr.) 


4 


fuseseră ucise soţia şi tânăra fiică, cu câţiva ani 
înainte, într-una dintre răbufnirile de violenţă fără sens 
de pe teritoriul Rusiei. 

Federov părea bizar de preocupat. De obicei un tip 
gălăgios, pe care puteai conta când era vorba să acuze 
în glumă ospătarul că încărcase nota de plată, el 
comandă acum un rând de băutură ridicând două 
degete în tăcere. Încă şi mai surprinzător, zgârcitul 
vameş plăti băutura. Vorbea pe un ton scăzut, 
trăgându-se agitat de mica ţăcălie neagră şi aruncând 
priviri nervoase către marinarii înfrânți de vreme, 
cocârjaţi deasupra paharelor la alte mese. Mulţumit că 
discuţia lor rămânea confidențială, Federov ridică 
paharul şi ciocniră. 

— Dragul meu căpitan, spuse el, îmi pare rău că 
dispun de timp puţin şi trebuie să intru direct în 
subiect. Mi-aş dori să duci un mic grup de pasageri şi 
ceva marfă la Constantinopol, fără întrebări. 

— Când mi-ai plătit băutura, mi-am dat seama că se- 
ntâmplă ceva ciudat, zise căpitanul, cu obişnuita lui 
lipsă de menajamente. 

Federov râse pe-nfundate. Fusese întotdeauna 
intrigat de francheţea căpitanului, deşi n-o putea 
înţelege. 

— Ei bine, căpitane, noi, slugile sărmane ale 
guvernului, trebuie să trăim din salariul de mizerie pe 
care ni-l oferă. 

Buzele lui Tovrov schiţară un zâmbet reţinut în timp 
ce căpitanul contempla pântecul masiv al vameşului, 
care încerca din greu nasturii vestei scumpe, de 
fabricaţie franţuzească. Federov se plângea adesea de 
slujba lui. El îl asculta politicos. Ştia că oficialul avea 
relaţii sus-puse la Sankt Petersburg şi că îşi petrecea 
zilele cerând mită de la armatori, ca să „liniştească 
mările” birocraţiei, cum îi plăcea să spună. 

— Ştii bine cum arată nava mea, replică Tovrov, 


ridicând din umeri. Nu e ceea ce s-ar numi un 
pachebot luxos. 

— Nu contează. Se va potrivi de minune cu scopurile 
noastre. 

Căpitanul căzu pe gânduri, întrebându-se de ce ar fi 
dorit cineva să navigheze pe un carbonier vechi, când 
existau alternative mult mai atrăgătoare. Federov îi 
interpretă greşit  ezitarea, luând-o drept runda 
inaugurală a unei sesiuni de negocieri. Îşi duse mâna 
la buzunarul de la piept, scoase un plic gros şi îl aşeză 
pe masă. Il deschise puţin, astfel încât căpitanul să 
poate vedea că înăuntru erau mii de rable. 

— O să primeşti o recompensă generoasă. 

Tovrov înghiţi zgomotos în sec. Scoase o ţigară din 
pachet cu degete tremurătoare şi o aprinse. 

— Nu înţeleg, spuse. 

Federov îi remarcă nedumerirea. 

— Ce ştii despre politica statală a ţării noastre? 

Când era vorba de ştiri, căpitanul se lăsa în baza 
bârfelor şi a ziarelor vechi. 

— Sunt un simplu marinar, răspunse el. Pun rareori 
piciorul pe pământ rusesc. 

— Chiar şi aşa, eşti un om cu o experienţa bogată. 
Te rog, fii sincer, prietene! Eu ţi-am apreciat 
întotdeauna părerile. 

Căpitanul cântări în minte ceea ce ştia despre 
nenorocirile abătute asupra Rusiei şi îşi puse concluzia 
într-un context nautic. 

— Dacă o navă s-ar afla în starea de acum a ţării 
noastre, m-aş întreba de ce nu e pe fundul mării. 

— Ţi-am admirat întotdeauna sinceritatea, replică 
Federov, râzând din toată inima. Se pare că ai şi un dar 
al metaforei, în aceeaşi măsură. Apoi îşi regăsi 
seriozitatea şi continuă: Răspunsul tău se potriveşte pe 
de-a-ntregul. Rusia se află într-adevăr într-o situaţie 
primejdioasă. Tinerii noştri mor în Războiul cel Mare, 


ţarul a abdicat, bolşevicii îşi asumă cu brutalitate 
puterea, Germania ne-a ocupat teritoriul din sud şi noi 
am chemat alte naţiuni să ne scoată castanele din foc. 

— N-aveam idee că lucrurile stau chiar atât de rău. 

— Şi se înrăutăţesc, dacă-ţi vine să crezi! Ceea ce 
mă readuce la tine şi la nava ta. Federov îl ţintui pe 
căpitan cu privirea. Noi, patrioţii devotați de aici, din 
Odessa, ne găsim cu spatele la mare. Armata Albă 
deţine teritoriul, dar Roşii atacă dinspre nord şi îi vor 
copleşi în curând. Zona militarizată ocupată de nemți, 
întinsă pe şaisprezece kilometri, se va dizolva ca 
zahărul în apă. Vei face un mare serviciu Rusiei 
transportând aceşti pasageri. 

Căpitanul se considera un cetăţean al lumii, dar în 
adâncul sufletului nu se deosebea cu nimic de restul 
compatrioţilor săi, cu ataşamentul lor profund faţă de 
patria-mamă. Ştia că bolşevicii arestau şi executau 
vechea gardă şi mulţi refugiaţi scăpaseră fugind în 
sud. Stătuse de vorbă cu alţi căpitani, care istoriseau 
în şoaptă poveşti despre persoanele importante pe 
care le îmbarcaseră în miez de noapte. 

Spaţiul pentru pasageri nu reprezenta o problemă. 
Nava era practic goală. Steaua Odessei constituia 
ultima opţiune a marinarilor în căutare de lucra. 
Datorită scurgerilor, mirosea şi a combustibil, nu 
numai a metal ruginit şi a marfă de calitate inferioară. 
Marinarii numeau acest amestec duhoarea morții şi 
evitau nava, de parcă ar fi fost purtătoare de ciumă. 
Echipajul era alcătuit mai ales din hoţomani de cheiuri 
care n-ar fi fost angajaţi pe nici un alt vas. Tovrov ar fi 
putut să-l mute pe secund în cabina sa, eliberând 
cabinele ofiţerilor pentru pasageri. Se uită la plicul 
voluminos. Banii ar fi putut reprezenta diferenţa între 
moartea într-un azil vechi pentru marinari şi retragerea 
într-o căsuţă confortabila de pe malul mării. 

— Ridicăm ancora peste trei zile, odată cu fluxul de 


seară, spuse căpitanul. 

— Eşti un adevărat patriot, zise Federov, cu ochii 
strălucind de lacrimi. Împinse plicul de-a curmezişul 
mesei. Aici e jumătate. O să-ţi plătesc restul când 
sosesc pasagerii. 

Căpitanul îşi strecură banii în buzunarul interior al 
hainei, unde părură să împrăştie căldură. 

— Câţi pasageri vor fi? 

Federov aruncă o privire spre doi marinari care 
tocmai intraseră în cafenea şi se aşezau la o masă. 
Răspunse coborându-şi vocea: 

— În jur de o duzină. În plic sunt bani în plus, pentru 
mâncare. Cumpără provizii din magazine diferite, ca să 
nu trezeşti suspiciuni. Acum trebuie să plec. Se ridică 
şi, adresându-se pe un ton sever şi suficient de sonor 
pentru a fi auzit de toată lumea, spuse: Ei, dragul meu 
căpitan, sper că acum înţelegi mai bine legile şi 
regulamentele noastre de la Vamă! O zi bună! 

În după-amiaza plecării, Federov îşi făcu apariţia pe 
navă pentru a-i spune lui Tovrov că planurile 
rămăseseră neschimbate. Pasagerii aveau să sosească 
seara târziu. Pe punte nu trebuia să se afle decât 
căpitanul. Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, când 
acesta măsura de unul singur cu pasul puntea învăluită 
în ceaţă, un vehicul se opri în scrâşnet de cauciucuri la 
baza pasarelei de acces. După zgomotul gutural al 
motorului, presupuse că era un camion. Farurile fură 
stinse şi motorul, oprit. Se deschiseră şi se închiseră 
uşi şi auzi murmur de voci şi târşâit de cizme pe 
pietrele umede ale caldarâmului. 

O siluetă înaltă, purtând o mantie cu glugă, urcă 
pasarela până pe punte şi se apropie de el. Tovrov 
simţi ochi nevăzuţi sfredelindu-i pe ai săi. Pe urmă o 
voce profundă de bărbat i se adresă dinspre gaura 
întunecata a acoperământului de cap. 

— Unde sunt cabinele pasagerilor? 


— Vă arăt, zise Tovrov. 

— Nu, spune-mi. 

— Prea bine. Sunt pe puntea de comandă, imediat 
deasupra noastră. Scara e în partea aceea. 

— Unde e echipajul dumitale? 

— Toţi sunt în paturile lor. 

— Ai grijă să rămână acolo. Aşteaptă aici. 

Bărbatul se îndreptă în tăcere spre scară şi urcă spre 
cabinele ofiţerilor, aflate pe puntea de sub timonerie. 
Îşi încheie inspecția şi se întoarse în câteva minute. 

— Arata mai bine decât un grajd, dar nu cu mult, 
spuse el. Venim la bord. Nu sta în drumul nostru. Du-te 
acolo! 

Arătă către provă, apoi cobori pe chei. 

Tovrov se cam zbârlise fiindcă primea ordine pe 
propria navă, dar gândul la banii încuiaţi în seiful din 
cabina sa îi netezi penele. Şi era suficient de înţelept 
încât să nu se certe cu un bărbat care îl domina cu 
înălţimea lui. Se instală la provă, după cum i se ceruse. 

Grupul îngrămădit pe chei urcă pe nava în şir indian. 
Tovrov auzi vocea somnoroasă a unei fetiţe sau a unui 
băieţel amuţită de un „sst” adresat de un adult în timp 
ce pasagerii îşi găseau drumul către cabine. 

Apoi apărură alţii, cărând nişte lăzi sau cufere de 
călătorie. judecând după icnete şi după înjurături, 
bănuia că bagajele erau grele. Ultima persoană ajunsă 
pe vas era Federov, răsuflând greu din pricina 
nefamiliarului efort impus de scurtul urcuş pe pasarelă. 

— Ei bine, dragul meu, spuse vameşul vesel, 
lovindu-şi mâinile înmănuşate una de alta, dornic să le- 
ncălzească. Asta a fost. E totul gata? 

— Ridicăm ancora când dai ordinul. 

— Consideră că l-ai primit. Uite restul banilor tăi. 

Îi întinse lui Tovrov un plic atât de burduşit de 
bancnote noi, încât părea gata să crape. Apoi, pe 
neaşteptate, îl cuprinse pe căpitan într-o îmbrăţişare 


sufocantă şi îl sărută pe amândoi obrajii. 

— Mama Rusia n-o să te poată răsplăti niciodată 
îndeajuns, şopti el. In noaptea asta scrii istorie. 

li dădu drumul căpitanului uluit şi cobori pasarela. 
Câteva clipe mai târziu, camionul demară şi dispăru în 
beznă. 

Căpitanul duse plicul la nas, inhalând mirosul 
rublelor de parcă ar fi fost trandafiri, apoi şi-l îndesă 
într-unul dintre buzunarele hainei şi urcă spre 
timonerie. Intră în camera hărților din spatele acesteia, 
apoi pe uşa ce dădea în propria cabină, ca să-l dea jos 
din pat pe Serghei, secundul său. li ceru tânărului 
georgian să trezească tot echipajul şi să facă 
pregătirile de plecare.  Secundul cobori să 
îndeplinească ordinul, mormăind ceva neinteligibil 
pentru sine. 

O mână de epave umane apăru pe punte, 
clătinându-se pe picioare, în diverse stadii ale trezirii 
din beţie. Tovrov îi privi din timonerie în timp ce 
dezlegau parâmele şi ridicau pasarela. Echipajul 
număra, în totalitate, doisprezece oameni, incluzându-i 
pe cei doi angajaţi în ultima clipă, ca fochişti în groapa 
de gunoi, cum era numită camera motoarelor. 
Mecanicul-şef era un navigator competent, care 
rămăsese alături de căpitan din loialitate. Işi mânui 
pompa de ulei ca pe o baghetă magică, insuflând viaţă 
mormanelor de fier vechi care puneau în mişcare 
Steaua. Cazanele se încălziseră şi scoteau abur, în 
măsura în care fiecare lucra. 

Tovrov apucă ferm cârma, telegraful ţăcăni şi vasul 
se îndepărtă de doc. Cei care zăriră Steaua Odessei 
ieşind încet din portul cufundat în ceaţă îşi făcură 
cruce şi rostiră rugăciuni străvechi, de alungare a 
demonilor. Părea să plutească deasupra apei ca o 
corabie-fantomă, blestemata să cutreiere lumea în 
căutarea echipajului ei înecat. Luminile sale în mişcare 


10 


erau învăluite într-o strălucire imaterială, de parcă pe 
greement ar fi dansat focul Sfântului Elmo?. 

Căpitanul îşi conduse nava prin canalul şerpuitor, 
ocolind ambarcaţiunile ascunse sub linţolii de ceaţă, cu 
uşurinţa unui delfin călăuzit de radarul primit de la 
natură. Anii de navigaţie pe vase cu abur între Odessa 
şi Constantinopol îi întipăriseră traseul în creier şi ştia 
de câte ori să învârtească roata cârmei fără să recurgă 
la hărţi sau la marcajele canalului. 

Proprietarii francezi ai Stelei îi  neglijaseră 
întreţinerea cu bună ştiinţă, de o mulţime de ani, în 
speranța că o furtună zdravănă avea s-o trimită la fund 
iar ei aveau să încaseze asigurarea. Rugina picura din 
deschiderile de scurgeri de parcă ar fi fost răni 
însângerate, brăzdând coca băşicată. Coroziunea 
umpluse de pete catargele şi macaralele. Vasul se 
înclina ca un beţiv către babord, unde se adunase apă 
dintr-o santină prost etanşată. Motoarele Stelei, uzate 
şi tânjind de mult timp după o reparaţie capitală, 
hârâiau de parcă ar fi suferit de emfizem. Norul negru, 
sufocant, care se revărsa din singurul coş de fum 
duhnea de parcă ar fi fost pucioasă slobozita din 
infern. Aidoma unui bolnav incurabil care continuă 
cumva să supravieţuiască într-un trup sfârşit, vasul 
continua să brăzdeze mările, deşi trecuse multă vreme 
de când ar fi trebuit să i se pronunţe în mod oficial 
decesul. 

Tovrov ştia că Steaua era ultima navă pe care avea 
s-o mai comande vreodată. Insă se străduia să-şi 
menţină un aspect îngrijit. Îşi lustruia în fiecare 


2 Fenomenul cunoscut încă din Antichitate, constând în 
apariţia înainte de o furtună cu descărcări electrice a unei 
străluciri intense, asemănătoare focului, în jurul obiectelor înalte 
şi ascuţite - clopotniţe, vârfuri muntoase, elice de avion, catarge 
de corabie; Sfântul Elmo reprezintă varianta italiană a numelui 
Sfântului Erasmus, patronul marinelor din Marea Mediterană şi 
protector al acestora. (n.red.) 


11 


dimineaţă pantofii negri, cu talpa subţire. Cămaşa lui 
albă era îngălbenită, dar curată şi încerca să-şi 
păstreze dunga pantalonilor negri, cu țesătura roasă 
de trecerea timpului. Insă numai abilităţile cosmetice 
ale unui îmbălsămător i-ar fi putut îmbunătăţi 
înfăţişarea. Nopțile pierdute, mâncarea sărăcăcioasa şi 
lipsa somnului îşi luaseră tributul. Obrajii scofâlciţi îi 
scoteau şi mai mult în evidenţă nasul lung, cu 
vinişoare roşii, iar tenul lui avea culoarea cenuşie a 
pergamentului. 

Secundul se întoarse la culcare, iar membrii 
echipajului se trântiră în paturile lor în timp ce primul 
schimb de  fochişti îndopa cazanele cu cărbuni. 
Căpitanul îşi aprinse o ţigară turcească tare şi avu un 
acces de tuse care-l făcu să se îndoaie de mijloc. Când 
reuşi să-şi ţină tuşea sub control, deveni conştient de 
aerul rece al mării, care pătrundea printr-o uşă 
deschisă. Işi ridică privirea şi văzu că nu mai era 
singur. Un bărbat uriaş stătea în cadrul uşii, 
spectaculos încadrat de fuioare de ceaţă. Omul intră şi 
închise uşa în urma lui. 

— Lumină, spuse, cu o voce baritonală, dovedindu- 
se astfel a fi personajul care urcase primul la bord. 

Tovrov trase de cordonul becului atârnat deasupra 
capului său. Bărbatul îşi lăsase gluga pe spate. Ea 
înalt, uscăţiv şi purta o căciulă de blană albă, 
cunoscuta sub numele de  papakha, lăsată 
şmechereşte într-un peş. O cicatrice palidă, urmă a 
unui duel, îi cresta obrazul drept deasupra liniei bărbii, 
pielea era roşie, băşicată de arsura soarelui reflectat 
de zăpadă, iar în părul negru şi în barbă i se încâlciseră 
picături scânteietoare de umezeală. Avea irisul drept 
înceţoşat de o rană sau de o boală, iar ochiul sănătos, 
larg deschis, îi dădea aspectul unui ciclop asimetric. 

| se deschisese mantia căptuşita cu blană, scoțând 
la iveală tocul unui pistol prins de centură, iar în mână 


12 


bărbatul ţinea o puşcă. O bandulieră cu cartuşe îi 
traversa pieptul, iar de centură îi atârna şi o sabie. Era 
îmbrăcat cu o tunică gri, stropita cu noroi şi avea 
cizme de piele, negre şi înalte. Uniforma şi aerul de 
violenţă greu stăpânită îl identificau drept cazac, 
membru al unei caste de războinici sălbatici care 
trăiau pe ţărmul Mării Negre. Tovrov îşi înăbuşi 
repulsia. Cazacii fuseseră implicaţi în moartea familiei 
sale şi încerca întotdeauna să-i evite pe călăreţii 
beligeranţi care păreau mai fericiţi ca niciodată atunci 
când inspirau spaimă. 

Bărbatul aruncă o privire prin timoneria pustie. 

— Eşti singur? 

— Secundul doarme în spate, răspunse căpitanul, 
indicând locul cu o zvâcnire a capului. E beat şi n-aude 
nimic. 

Caută pe bâjbâite o ţigară şi i-o oferi celuilalt. 

— Sunt maiorul Piotr Yakelev, spuse acesta, 
respingând ţigara cu o fluturare de mână. O să faci ce 
ţi se spune, căpitane Tovrov! 

— Poţi avea încredere în mine, ca om aflat în 
serviciul dumitale, domnule maior. 

— Eu n-am încredere în nimeni. Maiorul se apropie 
cu un pas, scuipând cuvintele. Nici în ruşii albi, nici în 
cei roşii. Nici în nemți, nici în englezi. Toţi sunt 
împotriva noastră. Până şi cazacii au trecut de partea 
bolşevicilor. 

Îi aruncă o privire căpitanului, căutând cea mai mică 
umbră de sfidare. Nedescoperind nici o ameninţare în 
expresia binevoitoare a acestuia, îşi întinse mâna cu 
degete butucănoase. 

— Ţigară, mârâi. 

Tovrov îi dădu tot pachetul. Maiorul aprinse una şi 
sorbi fumul de parcă ar fi fost un elixir. Tovrov era 
intrigat de accentul lui. Tatăl său fusese vizitiul unui 
moşier, aşa că era obişnuit cu limba cultă a nobilimii 


13 


ruse. Bărbatul din faţa lui părea să se fi ivit din stepă, 
dar vorbea cu inflexiunile unui om educat. Căpitanul 
ştia că ofiţerii din clasele superioare, care studiaseră la 
Academia militară, erau desemnaţi adesea să-i 
conducă pe cazaci. 

Observă oboseala de pe faţa devastată a maiorului 
şi uşoara gârbovire a umerilor lui puternici. 

— O călătorie lungă? îl întrebă. 

Celălalt zâmbi, fără nici o urmă de amuzament. 

— Da, o călătorie lungă şi grea. 

Suflă pe nări două fuioare gemene de fum şi scoase 
ca prin farmec o sticluţă de votcă din haină. Luă o 
înghiţitură şi se uită în jur. 

— Vasul ăsta e o împuţiciune, spuse. 

— Steaua este o doamnă foarte, foarte bătrână, cu o 
inimă mare. 

— Şi totuşi, bătrâna ta doamnă pute, zise cazacul. 

— Când o să fii de vârsta mea, o să-nveţi să-ţi astupi 
nările şi s-accepţi ce ţi se oferă. 

Maiorul slobozi un hohot tunător de râs şi îl bătu pe 
Tovrov pe spate cu atâta putere, încât pumnalele 
ascuţite ale durerii străpunseră plămânii distruşi ai 
căpitanului, provocându-i o criză de tuse. Cazacul îi 
oferi sticluţa lui. Căpitanul reuşi să ia o înghiţitură. Era 
votcă de o calitate excelentă, nu poşirca pe care o bea 
el de obicei. Lichidul incandescent îi linişti tuşea, iar el 
înapoie sticluţa şi îşi puse mâinile pe cârmă. 

Yakelev făcu sticla nevăzută înăuntrul hainei. 

— Ce ţi-a spus Federov? îl întreba maiorul. 

— Numai că transportam marfă şi pasageri de o 
mare importanţa pentru Rusia. 

— Şi nu eşti curios? 

Tovrov ridica din umeri. 

— Am auzit ce se petrece în vest. Presupun că e 
vorba de birocraţi care fug de bolşevici, cu familiile lor 
şi cu cele câteva bunuri pe care le pot transporta. 


14 


Yakelev zâmbi. 

— Da, e o poveste bună. 

— Dacă-mi e îngăduit să-ntreb, continuă Tovrov, 
încurajat, de ce aţi ales Steaua Odessei? Există fără- 
ndoială nave mai noi, potrivite pentru transportul 
pasagerilor. 

— Foloseşte-ţi creierul, căpitane, răspunse 
dispreţuitor Yakelev. Nimeni nu şi-ar imagina că şlepul 
ăsta vechi transporta persoane importante. Aruncă o 
privire pe geam, în noapte. Cât facem până la 
Constantinopol? 

— Două zile şi două nopţi, dacă totul merge bine. 

— Asigură-te că merge. 

— Fac tot ce-mi stă în puteri. Altceva? 

— Da. Spune-le oamenilor din echipaj să nu se 
apropie de pasageri. O să vină o bucătăreasă în 
cambuză, să pregătească mesele. Să nu stea nimeni 
de vorbă cu ea. Avem şase paznici, printre care eu 
însumi şi ne vom afla permanent la datorie. Oricine se 
apropie de cabine fără permisiune va fi împuşcat. 

Işi duse mâna la patul pistolului, accentuându-şi 
cuvintele. 

— O să mă asigur că e informat tot echipajul, spuse 
căpitanul. De obicei pe puntea de comanda nu suntem 
decât eu şi secundul. Se numeşte Serghei. 

— Beţivul? 

Căpitanul încuviinţă dând din cap. Cazacul îl clătină 
pe al său parcă nevenindu-i a crede, mătură timoneria 
cu singurul ochi sănătos şi dispăru la fel de subit cum 
apăruse. 

Tovrov se uită la uşa deschisă şi îşi scarpină bărbia. 
Pasagerii care îşi aduc paznici înarmaţi nu sunt tocmai 
nişte birocraţi, îşi spuse. Probabil transporta pe cineva 
cu o poziţie ierarhică înaltă, poate chiar persoane de la 
curte. Decise însă că asta nu era treaba lui şi îşi reluă 
îndatoririle. Verifică indicaţia busolei, fixă cârma şi ieşi 


15 


pe aripa de la babord a punţii de comandă, să-şi 
limpezească mintea. 

In aerul umed plutea un parfum încărcat cu 
miresmele ținuturilor străvechi care  împrejmuiau 
marea. Îşi lăsă capul într-o parte, încordându-şi auzul 
ca să distingă huruitul neuniform al motoarelor Stelei. 
Deceniile petrecute pe mare îi ascuţiseră simţurile, 
ducându-le la extrem. Un alt vas înainta prin ceaţă. 
Cine altcineva să fie atât de nebun încât să navigheze 
într-o asemenea noapte cumplita? Poate că era doar 
efectul votcii. 

Un nou sunet acoperi zgomotul motoarelor. Din 
cabinele pasagerilor se auzea muzică. Cineva cânta la 
concertina, acompaniind un cor de voci bărbăteşti. Era 
imnul naţional al Rusiei, Boje 7saria Krani, „Dumnezeu 
să-l apere pe ţar”. Glasurile melancolice îl întristară, 
aşa că se întoarse în timonerie şi închise uşa, ca să nu 
mai audă acordurile obsedante. 

Ceaţa se împrăştie când răsări soarele, iar secundul 
cu ochi tulburi intră împleticindu-se, ca să-l înlocuiască 
pe căpitan. Tovrov îl informă ce curs să menţină, apoi 
ieşi pe aripa punţii de comandă şi căscă sub razele 
zorilor. işi plimbă privirea pe întinderea de satin 
albastru a mării şi văzu că instinctele sale nu-l 
înşelaseră. Un vas de pescuit înainta paralel cu siajul 
prelung al Stelei. Îl privi preţ de câteva minute, apoi 
ridică din umeri şi îşi făcu rondul, anunțând tot 
echipajul că nivelul la care se aflau cabinele ofiţerilor 
era o zonă interzisă. 

Mulţumit că toate mergeau bine, se întinse în patul 
lui şi se culcă îmbrăcat. Secundul avea ordine stricte 
să-l trezească la primul semn care sugera ceva ieşit 
din comun. Cu toate acestea, fiind un maestru în arta 
dormitului iepureşte, se trezi de mai multe ori, 
recăzând de fiecare dată într-un somn adânc. Pe la 
jumătatea zilei se scula şi se duse în careul navei, 


16 


unde mânca pâine cu brânză, plus nişte cârnaţi 
cumpăraţi din recent dobândita sa avere. Înăuntru 
găsise o femeie solidă, aplecată deasupra plitei şi un 
cazac vânjos, în aşteptare, care o ajutase apoi să care 
oalele aburinde în cabinele pasagerilor. După ce îşi 
termină prânzul, Tovrov luă locul  secundului, 
trimiţându-l în pauza de masă. Pe măsură ce înaintau 
şi se lăsa seara, vasul de pescuit râmase în urmă, până 
când deveni unul dintre punctele vizibile la orizont. 

Steaua părea să alunece pe oglinda scăldată în 
soare a apei, lăsând în urmă anii pe care-i ducea în 
spate. Nerăbdător să ajungă la Constantinopol, Tovrov 
ordonă să se menţină o viteză apropiată de cea 
maximă, însă în final vasul plaţi preţul acestei atitudini 
îndrăzneţe. Un motor ieşi din funcţiune cam pe la ora 
cinei şi, cu toate că secundul şi mecanicul-şef îl 
cârpăciră ore în şir, nu izbutiră decât să se acopere cu 
câte un strat de unsoare. Căpitanul îşi dădu seama că 
orice alt efort era inutil şi le ordonă să continue drumul 
cu un singur motor. 

Maiorul aştepta în timonerie şi mugi ca un taur rănit 
atunci când află de la căpitan în ce constă problema. 
Tovrov îi spuse că aveau să ajungă la Constantinopol, 
numai că nu la fel de repede. Probabil după încă o zi. 

Yakelev îşi agită pumnii în aer şi îl ţintui crunt pe 
căpitan cu singurul său ochi sănătos. Tovrov se 
aştepta să fie tocat mărunt şi transformat în gulaş, dar 
maiorul se răsuci brusc pe călcâie şi ieşi din cabină. 
Recăpătându-şi răsuflarea, căpitanul se întoarse la 
hărţile lui. Vasul înainta cu jumătate din viteză, e 
drept, însă măcar se mişca. Se opri în faţa icoanei 
Sfântului Vasile, atârnată pe perete şi se rugă ca 
motorul bun să reziste. 

Atunci când reveni, Yakelev era mai calm. Căpitanul 
îl întrebă ce făceau pasagerii. Se simțeau bine, 
răspunse maiorul, dar s-ar fi simţit şi mai bine dacă 


17 


găleata ruginită şi împuţită pe care se aflau ar fi ajuns 
acolo unde trebuia să ajungă. Ceva mai târziu se lăsă 
ceața şi Tovrov se văzu nevoit să reducă viteza cu 
două noduri. Nădăjduia că Yakelev adormise şi n-avea 
să observe. 

Căpitanul avea un tic nervos mental specific 
bărbaţilor care îşi petrecuseră viaţa pe apă, ochii 
îndreptându-i-se întruna ba într-o parte, ba în alta, 
verificând busola şi barometrul de zeci de ori în decurs 
de un ceas. Intre timp, se plimba de pe o aripă a punţii 
de comandă pe alta, observând starea vremii şi cum 
se prezenta marea. Pe la unu noaptea ieşi pe aripa 
dinspre babord... şi simţi furnicături pe ceafă. Un vas îi 
ajungea din urmă. Ciuli urechea. Se apropia cu 
repeziciune. 

Tovrov era un om simplu, dar nu era prost. Învârti 
manivela telefonului care lega puntea de comanda de 
cabinele ofiţerilor. 

Răspunse Yakelev. 

— Ce vrei? se răsti maiorul. 

— Trebuie să stăm de vorbă, spuse Tovrov. 

— Trec pe-acolo mai târziu. 

— Nu, e foarte important. Trebuie să stăm de vorba 
acum. 

— Bine. Vino jos, la cabinele ofiţerilor. Nu-ţi face 
griji, adăugă Yakelev cu un chicotit răutăcios, o să mă 
străduiesc să nu te-mpuşc! 

Căpitanul puse telefonul în furcă şi îl trezi pe 
Serghei, care duhnea a alcool. Îi umplu secundului o 
cană cu cafea neagră tare. 

— Păstrează cursul spre sud. Mă întorc în câteva 
minute. O singură greşeală dacă faci, îţi tai porţia de 
votca până ajungem la Constantinopol. 

Tovrov cobori grăbit sub covertă şi împinse cu 
prudenţă uşa, aproape aşteptându-se să fie întâmpinat 
cu o ploaie de gloanţe. Il găsi pe Yakelev proţăpit pe 


18 


picioare, cu mâinile în şolduri. Alţi patru cazaci 
dormeau pe podea. Un altul stătea turceşte, cu spatele 
rezemat de uşa cabinei şi cu o puşcă pe genunchi. 

Yakelev îi aruncă o privire aspră, acuzatoare. 

— M-ai trezit din somn! 

— Vino cu mine, te rog, spuse căpitanul, ieşind 
înaintea lui. 

Coborâră pe puntea principală, învăluită în ceaţă şi 
se îndreptară spre pupă. Căpitanul se aplecă peste 
balustradă la extremitatea vasului şi se uită în 
întunericul pâclos care le înghiţea siajul larg. Ascultă 
câteva secunde, ignorând bolboroseala şi şuierul apei. 

— Ne urmăreşte un vas, spuse el. 

Yakelev îl privi cu suspiciune şi îşi duse mâna pâlnie 
la ureche. 

— Eşti nebun! Eu n-aud nimic altceva decât 
zgomotul vaporului ăstuia idiot! 

— Tu eşti cazac, riposta Tovrov. Te pricepi la cai? 

— Bineînţeles, răspunse maiorul, pufnind 
dispreţuitor. Ce bărbat nu se pricepe? 

— Eu nu mă pricep, dar ştiu totul despre 
ambarcaţiuni şi suntem urmăriţi. Un cilindru de pe 
nava aia dă rateuri. Cred că e vasul de pescuit pe care 
l-am văzut mai devreme. i 

— Şi ce dacă? Suntem pe mare. In mare înoată tot 
soiul de peşti. 

— La o asemenea depărtare de țărm nu e nici un 
peşte. Căpitanul ascultă iarăşi şi adaugă. Fără nici o 
îndoială. E acelaşi vas şi e pe urmele noastre. 

Maiorul articula un şir de înjurături şi izbi cu pumnul 
în balustradă. 

— Trebuie să scapi de el! 

— Imposibil! Când ai un motor stricat... 

Yakelev îl înşfacă de pieptul hainei şi îl săltă pe 
vârfurile picioarelor. 

— Nu-mi spune mie că e imposibil, mârâi maiorul. 


19 


Drumul de la Kiev ne-a luat câteva săptămâni. Erau 
treizeci de grade sub zero. Vântul ne plesnea peste 
faţă ca un bici. Era un burin, un viscol cum n-am mai 
văzut în viaţa mea. La plecare am avut o sotnie de o 
sută de cazaci. Indivizii ăştia demni de milă sunt tot ce 
mi-a mai rămas. Pe ceilalţi i-am lăsat în urmă, să ne 
apere spatele, când am trecut prin liniile nemților. 
Dacă nu ne-ar fi ajutat tătarii, am fi murit cu toţii. Am 
reuşit să găsim o cale. O să poţi şi tu. 

Tovrov îşi înăbuşi senzaţia de tuse. 

— Atunci propun să schimbăm cursul şi să stingem 
luminile. 

— Fă-o, porunci Yakelev, slăbindu-şi strânsoarea de 
fier. 

Căpitanul îşi recapătă răsuflarea şi se repezi spre 
puntea de comanda, cu maiorul  urmându-l 
îndeaproape. Când se apropiară de scara care ducea la 
timonerie, pe puntea de deasupra se contură un pătrat 
strălucitor. Pe platforma deschisă ieşiră mai multe 
persoane. Lumina venea din spatele lor, aşa că aveau 
feţele în umbră. 

— Înăuntru! strigă Yakelev. 

— Am ieşit sa luăm puţin aer, spuse o femeie, 
vorbind cu accent german. In cabină e înăbuşitor. 

— Vă rog, Madame, zise maiorul, cu glas mai blând, 
implorator. 

— Cum doriţi, spuse femeia, după câteva clipe. 

Îi lipsea evident tragerea de inimă, dar îi mână pe 
ceilalţi înapoi, înăuntru. Atunci când se întoarse, 
Tovrov îi zări profilul. Avea o bărbie fermă şi vârful 
nasului uşor curbat. 

Un paznic ieşi din cabină şi strigă, privind în jos: 

— N-am putut să-i opresc, domnule maior! 

— Du-te-napoi, şi-nchide uşa până nu-ţi aude toată 
lumea scuzele tâmpite! _ 

Paznicul dispăru şi trânti uşa în urma lui. In timp ce 


20 


se uita înspre puntea rămasă pustie, Tovrov simţi 
degetele maiorului înfigându-i-se în braţ. 

Vocea lui Yakelev era aspră şi joasă. 

— N-ai văzut nimic, căpitane. 

— Oamenii ăştia... 

— Nimic! Pentru numele lui Dumnezeu, omule! Nu 
vreau să te ucid. 

Tovrov dădu să răspundă, dar cuvintele nu mai 
apucară să-i iasă din gura. Simţise o schimbare a 
mişcării navei şi îşi smulse braţul din strânsoarea 
maiorului. 

— Trebuie să mă duc pe puntea de comandă. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu mai e nimeni la cârmă. Nu simţi? Probabil că 
idiotul ăla de secund al meu e beat. _ 

Îl lăsă pe maior în urmă şi urcă în timonerie. În 
lumina firavă care venea de la carcasa busolei, zări 
cârma rotindu-se încet într-o parte şi într-alta, parcă 
mişcată de mâini nevăzute. Intră şi se împiedică de 
ceva moale, fără vlagă. Scăpă o înjurătura, gândindu- 
se că secundul leşinase de la băutură. Pe urmă aprinse 
lumina şi văzu cât de mult se înşelase. 

Serghei zăcea cu faţa în jos pe podeaua metalică, 
având o baltă de sânge în jurul capului. Furia 
căpitanului sa transformat în panică. 

Îngenunche lângă tânărul ofiţer şi îl întoarse. O rană 
rânjea ca o a doua gură din locul unde nefericitului i se 
tăiase beregata. 

Se săltă în picioare cu ochii holbaţi de groază şi se 
îndepărtă încet de cadavru, de-a îndărătelea, nimerind 
însă cu spinarea într-un zid masiv de came. Se răsuci şi 
îl văzu pe Yakelev. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă maiorul. 

— Nu-mi vine să cred! Cineva l-a ucis pe secund! 

Yakelev înghionti leşul însângerat cu cizma. 

— Cine ar fi putut face una ca asta? 


21 


— Nimeni. 

— Vrei să spui că nimeni nu ţi-a înjunghiat secundul 
ca pe-un porc? Vino-ţi în fire, căpitane! 

Tovrov scutura din cap, nereuşind să-şi ia ochii de la 
cadavrul secundului. 

— Voiam să zic că-mi cunosc bine tot echipajul. Se 
întrerupse o clipă, rămăsese pe gânduri şi adăugă. Pe 
toţi, în afară de cei doi oameni noi. 

— Ce oameni noi? 

Ochiul teafăr al maiorului îl fixă cu strălucirea 
intensă a unui reflector. 

— l-am angajat ca fochişti, acum două zile. Erau în 
cârciumă când am stat de vorbă cu Federov şi au 
trecut pe la mine mai târziu, în căutare de lucru. 
Arătau ca nişte bandiți, dar aveam prea puţini oameni 
în echipaj... 

Yakelev îşi scoase pistolul din toc cu o sudalma, îl 
împinse pe căpitan într-o parte şi ieşi pe uşă dintr-o 
săritură, strigând comenzi către oamenii săi. Tovrov se 
uită la secund şi jura să nu lase să i se întâmple acelaşi 
lucru fără luptă. Legă cârma, apoi se duse în cabina lui 
şi formă cu mâini tremurătoare combinaţia de 
deschidere a seifului vasului. Scoase un pistol automat 
Mauser, de calibru 7.63 milimetri, achiziţionat la 
schimb cu ani în urmă, de teama unei revolte a 
echipajului, îl desfăşura din bucata de catifea moale 
care îl proteja, îi montă încărcătorul, şi-l prinse la 
centură şi se uită cu băgare de seamă dincolo de uşa 
cabinei. 

Cobori pe puntea de dedesubt şi aruncă o privire 
prin gemuleţul rotund al uşii care dădea către cabinele 
pasagerilor. Coridorul era pustiu. Işi continuă drumul 
spre puntea principala, pe care înaintă cu pas furişat. 
În licărirea luminilor punţii, îi zări pe cazaci ghemuiţi 
lângă balustradă. 

Un mic obiect, întunecat, apăru pe neaşteptate, 


22 


trecând peste copastie, săltă o dată pe podeaua 
metalică, apoi alunecă de-a curmezişul punţii ude, 
lăsând în urmă o dâră de scântei. 

— Grenadă! ţipă cineva. 

lute ca argintul viu, Yakelev se aruncă spre grenada 
care scăpăra, se rostogoli pe spate şi o azvârli peste 
bord. Se auzi o explozie şi urletele de durere care 
urmară fură acoperite atunci când cazacii începură să 
tragă cu puştile înspre ceaţă. Unul se aplecă spre 
balustradă ţinând un cuţit ascuţit şi tăie toate 
parâmele legate de mai multe gheare de abordaj, după 
care putu fi distins  huruitul motorului unei 
ambarcaţiuni, ca şi cum ar fi fost ambalat la maximum. 
Cazacii continuară să tragă până când vasul ieşi din 
bătaia armelor. 

Maiorul se întoarse şi ridică puşca în poziţie de 
tragere. Când îl recunoscu pe căpitan, un zâmbet 
strâmb îi brăzdă trăsăturile. 

— Ai face bine să pui jucăria aia deoparte până nu 
te-mpuşti singur, căpitane! 

Tovrov îşi îndesă arma la centură şi se îndrepta spre 
Yakelev. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Ai avut dreptate, eram urmăriţi. Un vas de pescuit 
s-a poziţionat paralel cu noi şi nişte indivizi nepoliticoşi 
au încercat sa se autoinvite la bord. Am fost nevoiţi să- 
i învăţăm bunele maniere. Unul dintre noii tăi membri 
de echipaj le-a tot făcut semne cu o lumină până când 
i-am vârât un cuţit în inima. 

Arăta înspre un cadavru care zăcea pe punte. 

— Le-am organizat vizitatorilor o primire călduroasă, 
spuse un alt cazac, iar camarazii lui râseră împreună 
cu el. 

Paznicii luară leşul şi-l aruncară peste bord. 
Căpitanul era pe punctul să întrebe unde se afla 
celalalt fochist. Prea târziu însă. 


23 


Fochistul lipsă îşi anunţă sosirea cu o forţă letala. 
Focurile de armă puseră brusc capăt veseliei cazacilor 
şi o coasă invizibilă seceră patru oameni. Un glonţ îl 
nimeri pe Yakelev în piept şi violenţa loviturii îl izbi de 
un perete despărțitor. Refuză să se prăbuşească şi găsi 
puterea de a-l trage pe căpitan afara din bătaia focului. 
Cazacul rămas se aruncă pe burtă şi se târî de-a lungul 
punţii, trăgând în tot acest timp, dar fu ucis înainte de 
a reuşi să ajungă la adăpostul unei guri de ventilaţie. 

In vreme ce atenţia atacatorului era distrasă, Tovrov 
şi maiorul reuşiră să fugă, dar genunchii cazacului se 
înmuiară după câţiva paşi şi trupul său uriaş se prăbuşi 
pe punte, cu tunica îmbibată de sânge, îi făcu semn 
căpitanului, care îşi apropie urechea de buzele lui. 

— Ai grijă de familie, spuse maiorul cu voce înecată, 
guturală. Trebuie să trăiască. O mână tremurătoare, 
agăţată de haina lui Tovrov. Nu uita. Fără ţar, Rusia nu 
poate exista. 

Clipi, uluit că se găsea într-o asemenea situaţie şi 
dintre buzele acoperite de spumă îi scăpă un chicot 
gâlgâit. 

— Naiba să-l ia de vas... daţi-mi oricând un cal... 

Viaţa i se scurse din ochiul aprig, bărbia îi căzu în 
piept şi degetele îşi pierdură vlaga. 

In aceeaşi clipă, nava fu zguduita de o explozie 
înfiorătoare. Tovrov se lăsă pe vine şi alergă ghemuit 
către balustradă, de unde văzu vasul de pescuit la o 
sută de metri distanţă. O lumină strălucitoare apăru la 
gura unui tun de pe punte şi un al doilea proiectil izbi 
cargobotul. Nava se legăna cu violenţa. 

De dedesubt se auzi o bufnitură înfundată când 
luară foc rezervoarele şi combustibilul cuprins ţâşni din 
ele şi se răspândi pe suprafaţa apei în pânze de 
vâlvătăi. Al doilea fochist se hotărî sa părăsească nava. 
Traversa puntea în fugă, îşi aruncă puşca peste bord, 
apoi se urcă pe copastie, sări într-o zonă a apei 


24 


neacoperită de flăcări şi începu să înoate către vasul 
de pescuit. Însă subestimase viteza de răspândire a 
combustibilului. In câteva secunde îl ajunse din urmă şi 
trosnetul puternic al focului îi acoperi ţipetele. 

Canonada scosese restul echipajului din ascunzători. 
Oamenii alergau disperaţi către barca de salvare fixată 
în lateral, îndepărtându-se de flăcări. Tovrov dădu să-i 
urmeze, apoi îşi aminti cuvintele rostite de Yakelev cu 
limba de moarte. Gâfâind în strădania de a trage aer în 
plămânii lui vătămaţi, căpitanul urca până la cabinele 
pasagerilor şi izbi uşa de perete. 

In faţa ochilor îi apăru o imagine vrednică de milă. 
Patru fete la vârsta adolescenţei ghemuite la perete, 
alături de bucătăreasă. În faţa lor stătea, protectoare, 
o femeie de vârstă mijlocie, cu ochii trişti, de un 
albastru cenuşiu. Avea nasul lung şi subţire, uşor 
acvilin şi o bărbie fermă, dar delicată. Îşi ţinea buzele 
strânse, într-o expresie hotărâtă. Ar fi putut fi un grup 
de refugiate, îngrămădindu-se îngrozite una în alta, dar 
Tovrov ştia că nu era aşa. Şovăi, încercând să 
găsească formula corectă de adresare. 

— Madame, spuse, în cele din urmă. Dumneavoastră 
şi fetele trebuie să veniţi pe barca de salvare. 

— Cine sunteţi? întrebă femeia, cu acelaşi accent 
german pe care îl auzise căpitanul mai devreme. 

— Căpitanul Tovrov. Sunt proprietarul acestui vas. 

— Spuneti-mi ce se-ntâmplă. Ce-s zgomotele astea? 

— Toţi oamenii din garda dumneavoastră sunt morţi. 
Vasul e atacat. Trebuie să-l abandonăm. 

Ea se uită la fete şi păru să capete curaj. 

— Căpitane Tovrov, dacă-mi conduci familia într-un 
loc sigur, te aşteaptă recompense mari! 

— O să fac tot ce-mi stă în puteri, Madame! 

Femeia dădu din cap în semn de încuviinţară. 

— la-o înainte, noi te urmăm. 

Tovrov verifică dacă drumul era liber, apoi ţinu uşa 


25 


deschisă pentru a ieşi familia şi o conduse de-a 
curmezişul punţii, la distanţă de foc. Steaua se 
înclinase puternic şi se văzură nevoiţi să urce o 
suprafaţă metalica abrupta. Căzură, se ajutară unul pe 
altul şi se împinseră în sus. 

Echipajul se îngrămădea în barca de salvare, 
străduindu-se să manevreze gruiele. Căpitanul preluă 
comanda şi le ordonă celorlalţi să ajute familia. După 
ce ajunse toată lumea în barcă, le ordona marinarilor 
să se grăbească şi s-o lase la apă. Il îngrijora gândul că 
gruiele n-aveau să funcţioneze din cauza unghiului de 
înclinare al vasului, dar barca începu să coboare, deşi 
se izbea de coca piezişă. 

Erau la câţiva metri deasupra apei când unul dintre 
bărbaţi scoase un strigăt. Vasul de pescuit făcuse un 
ocol, venind din partea opusă a Stelei şi tunul de pe 
punte era îndreptat exact către barca de salvare. Trase 
şi proiectilul lovi un capăt al bărcii, aerul fiind apoi 
împroşcat cu aşchii de lemn, schije de metal încins şi 
bucăţi de trupuri omeneşti. 

Tovrov îşi întinsese braţul, cuprinzând-o pe fata 
aflată cel mai aproape de el. Incă o mai ţinea astfel 
atunci când ajunse în apa rece ca gheaţa, strigând 
numele fiicei sale de mult dispărute. Observă capacul 
de lemn al unui tambuchi plutind în apropiere şi înotă 
către el printre resturi, cu mişcări încete, ca să nu 
atragă atenţia atacatorilor, trăgând după el trupul fetei 
semiconştiente. O ajută să se urce pe pluta şubredă, 
căreia îi făcu după aceea vânt, capacul de lemn şi 
încărcătura sa, îndepărtându-se de lumina navei 
muribunde şi contopindu-se cu întunericul. Apoi, 
îngheţat şi extenuat, neavând nimic la îndemână care 
să-l menţină deasupra, Tovrov alunecă sub valurile 
primitoare, luându-şi cu sine visul la o căsuţă pe malul 
mării. 


26 


1 


În largul coastei ținutul Maine, 
în prezent 


Leroy Jenkins tocmai trăgea o capcană pentru 
homari incrustată cu scoici la bordul bărcii sale, The 
KestreF, când îşi ridică privirea şi zări nava uriaşă de la 
orizont. Extrase cu grijă două crustacee grase şi 
înfuriate din capcană, le imobiliza cleştii cu cârlige şi le 
aruncă în bazinul de colectare, puse un alt cap de 
peşte drept momeală în cuşca de sârmă pe care o 
împinse apoi peste bord şi intră în cabina de comandă 
după un binoclu. Privind prin lentile şi mimă un „Uau!” 

Vasul era imens. Jerkins îl studie de la un capăt la 
altul cu ochiul unui expert. Înainte de a se retrage, 
dedicându-se pescuitului de homari, predase ani de 
zile oceanografia la Universitatea din Maine şi îşi 
petrecuse numeroase vacanțe de vară pe vase de 
cercetare - dar acea navă nu semăna cu vreuna pe 
care s-o fi văzut în trecut. Îi estimă lungimea la 
aproape două sute de metri. Pe punte se înălţau tot 
felul de scripeţi şi macarale. Jenkins presupuse că era 
un soi de vas de exploatare oceanică minieră sau de 
explorare. Îl urmări până când dispăru din vedere, apoi 
se întoarse să tragă la bord celelalte capcane din şir. 

Jerkins era un bărbat înalt şi musculos, de şaizeci şi 
ceva de ani, ale cărui trăsături colţuroase păreau o 
imagine în oglindă a îngrămădirii de stânci de pe 
coasta din Maine, tărâmul său natal. Un zâmbet îi 
străbătu chipul puternic bronzat în timp ce aducea la 
suprafaţă ultima capcană. Ziua fusese excepţional de 


3 Vindereul - specie de şoimi mici (n.tr.) 


27 


fructuoasa.  Descoperise acest borcan cu miere 
întâmplător, cu vreo două luni în urmă. Îi oferea o 
rezervă nesfârşită de homari şi el continua să revină în 
locul respectiv, deşi trebuia să se îndepărteze de țărm 
mai mult decât ar fi fost normal. Din fericire, barca lui 
de lemn, de unsprezece metri lungime, naviga 
excelent, chiar şi atunci când era complet încărcată. 
Setă cursul către uscat, puse ambarcaţiunea pe pilot 
automat şi cobori sub punte, să se răsplătească 
oferindu-şi ceea ce se numea, în copilăria sa, un 
sandviş Dagwood“. Tocmai aşternuse încă o felie de 
cârnat deasupra unui morman de şuncă, brânza şi 
salam, când auzi un bubuit înăbuşit. Suna ca un tunet 
de furtună, dar părea să vină de dedesubt. 

Barca se zgudui cu atâta violenţa, încât borcanele cu 
muştar şi cu maioneză se rostogoliră de pe masă. 
Jenkins îşi azvârli cuțitul în chiuvetă şi alerga pe punte. 
Se întrebă dacă nu cumva se rupsese elicea sau dacă 
nu lovise vreun buştean plutitor, dar totul părea în 
regula. Marea era calmă şi aproape lipsită de valuri. 
Ceva mai devreme, unda ei albastră îl dusese cu 
gândul la o pânză de Rothko”. 

Ambarcaţiunea nu mai vibra, aşa că aruncă o privire 
mirată în jur şi cobori sub punte ridicând din umeri. 
Termină de făcut sandvişul, curăţă masa şi ieşi pe 
punte să mănânce. Observând că două dintre 
capcanele pentru homari se deplasaseră, le fixă cu o 
frânghie, apoi, pe când se întorcea în cabina de pilot, 
avu pe neaşteptate o senzaţie neplăcută în stomac, de 
parcă tocmai apăsase cineva butonul de urcare al unui 
ascensor de mare viteză. Se agaţă de troliu, ca să nu-i 


1 Sandviş cu mai multe straturi de umpluturi diferite; numele 
vine de la Dagwood Bumstead, personaj care făcea astfel de 
sandvişuri în benzile desenate Blondie (n.red.) 

5 Mark Rothko (născut Marcus Rothkowitz), 1903-1970, pictor 
expresionist american de origine letona (n.red.) 


28 


fugă puntea de sub picioare. Barca se afundă, apoi se 
ridica iarăşi brusc, de data asta mai sus, plonjă încă o 
dată şi repeta ciclul pentru a treia oară înainte de a 
cobori din nou în apă, unde se legănă violent dintr-o 
parte în alta. 

Ruliul încetă după câteva minute şi barca îşi regăsi 
poziţia stabilă, iar Jenkins zări în depărtare licărirea 
unei mişcări. Luă binoclul din cabina de comanda, 
mătură marea cu privirea şi, atunci când răsuci inelul 
de focalizare până la distanţa potrivită, văzu trei 
brazde întunecate întinzându-se de la nord către sud. 
Frontul de valuri se îndrepta spre coastă. In minte îi 
răsună un clopot de alarmă trezit dintr-un somn 
îndelungat. „Nu se poate!” Gândul i se întoarse 
fulgerător la acea zi din iulie 1998, din largul coastelor 
insulei Papua Noua Guinee. Se aflase pe o navă, 
ocupându-se de cercetare, când se declanşase o 
explozie misterioasă şi instrumentele seismice o 
luaseră razna, indicând o perturbaţie la nivelul fundului 
oceanului. Recunoscând simptomele unui tsunami, 
oamenii de ştiinţă aflaţi la bord încercaseră să 
avertizeze uscatul, dar în mare parte dintre sate nu 
exista nici o reţea de comunicaţii. Valurile imense 
făcuseră una cu pământul localităţile, ca un tăvălug 
gigantic. Distrugerile fuseseră îngrozitoare. Jenkins nu 
avea să uite toată viaţa imaginea trupurilor înfipte în 
crengile mangrovelor, a crocodililor care devorau 
morţii. 

Staţia radio pârâi şi un cor de glasuri de pescari cu 
accent colţuros de Maine umplu eterul de zumzete. 

— Văleu! făcu o voce pe care Jenkins o recunoscu 
drept a vecinului său, Elwood Smalley. Aţi auzit 
bubuitura aia mare? 

— Parc-a fost un avion cu reacţie, numai c-a venit de 
sub apă, spuse un alt pescar. 

— A mai simţit careva valurile alea mari? întrebă un 


29 


al treilea. 

— Mda, răspunse un pescar de homari veteran, un 
zgârcit la vorbă pe nume Homer Gudgeon. O vreme 
am crezut că eram într-o comedie de bâlci. 

Jenkins abia dacă auzea celelalte voci intrate în 
discuţie. Scoase dintr-un sertar un calculator de 
buzunar, estimă intervalul de timp dintre valuri şi 
înălţimea lor, făcu nişte socoteli rapide şi privi cifrele 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Pe urmă luă celularul 
pe care-l folosea atunci când nu voia ca mesajele sale 
personale să fie transmise pe frecvențele navale şi 
formă un număr. 

Îi răspunse vocea gravă a lui Charlie Howes, 
comandantul poliţiei din Rocky Cove. 

— Charlie, slavă Domnului că te-am prins! 

— Sunt în maşina de patrulare, în drum spre secţie, 
Roy. Ai sunat ca să-mi faci în ciudă fiindcă m-ai bătut 
aseară la şah? 

— O las pe altă dată, zise Jenkins. Sunt la est de 
Rocky Point. Asculta, Charlie, n-avem prea mult timp. 
Un val mare se îndreaptă direct către oraş. 

Îl auzi pe celalalt chicotind sec. 

— La naiba, Roy, spre oraşele de lângă apă, cum e al 
nostru, vin o mulțime de valuri, aşa le e soarta! 

— Nu ca ăsta. Trebuie să evacuezi oamenii de lângă 
port, mai ales pe cei din noul motel. 

Jenkins se gândi că se întrerupsese legătura 
telefonica. Pe urmă auzi faimosul râs din toţi bojocii al 
lui Charlie Howes. 

— Nu ştiam că azi e întâi aprilie! 

— Charlie, nu e o glumă, spuse exasperat Jenkins. 
Valul ăla o să izbească portul. Nu-mi dau seama cât de 
puternic o să fie, fiindcă există o mulţime de 
necunoscute, dar motelul e exact în calea lui. 

Comandantul poliţiei izbucni din nou în râs. 

— La naiba, unii vor fi cu adevărat încântați să vadă 


30 


că Harbor View e luat de valuri! 

Edificiul cu două nivele care se întindea pe piloni 
deasupra apelor portului constituise luni întregi subiect 
de controverse. Fusese ridicat numai după o luptă 
înverşunată, după un proces judiciar costisitor intentat 
de constructori şi, bănuiau unii, după mituirea 
autorităţilor. 

— O să li se-ndeplinească dorinţa, dar trebuie să 
scoţi mai întâi oaspeţii de-acolo. 

— Ce dracu', Roy, la motelul ăla stau probabil o sută 
de oameni. Nu pot să-i evacuez fără nici un motiv. O 
să-mi pierd slujba. Mai râu decât atât, o s-ajung de 
râsul lumii! 

Jenkins se uită la ceas şi înjură în şoaptă. N-avusese 
de gând să-l înspăimânte pe poliţist, dar ajunsese la 
capătul răbdării. 

— Fir-ar să fie, nătărău bătrân! Cum o să te simţi 
după ce vor muri o sută de oameni fiindcă ţie ţi-a fost 
frică să nu te faci de râs? 

— Nu glumeşti, nu-i aşa, Roy? 

— Ştii ce făceam înainte de-a mă apuca de pescuit 
homari. 

— Da, erai profesor la universitate, în Orono. 

— Exact. Eram şeful Catedrei de Oceanografie. 
Studiam acţiunea valurilor. Ai auzit de Furtuna 
Perfecta? Ai pe cap un val mareic perfect care se- 
ndreaptă spre tine. Am calculat că va lovi peste 
douăzeci şi cinci de minute. Nu-mi pasa ce le spui 
oamenilor din motel. Zi-le că sunt scăpări de gaze, că e 
o ameninţare cu bombă, orice! Numai scoate-i şi du-i 
pe teren mai înalt. Şi fă-o acum! 

— Bine, Roy. Am înțeles. 

— E ceva deschis pe Main Street? 

— Cafeneaua. Puştiul ăla al lui Jakoby e în tura de 
noapte. O să-l trimit la plimbare şi pe urmă o să mă uit 
pe cheiul pescarilor. 


31 


— Asigură-te că părăseşte toată lumea zona în mai 
puţin de cincisprezece minute. E valabil şi pentru tine 
şi Ed Jakoby. 

— S-a făcut. Mulţumesc, Roy. Presupun. Salutare. 

Jenkins era aproape ameţit de încordare. Îşi imagină 
Rocky Point. Oraşul cu o mie două sute de locuitori era 
construit precum un amfiteatru, casele fiind grupate 
pe coasta unui deluşor ce se înălța deasupra portului 
de formă aproximativ circulara. Acesta din urmă era 
relativ adăpostit, dar, după vreo două furtuni cu valuri 
mari, provocate de uragane, oamenii se învăţaseră să 
construiască la distanţa de apă. Vechile clădiri navale 
de cărămidă de pe strada principală care mărginea 
portul cedaseră locul magazinelor şi restaurantelor 
pentru turişti. Cheiul pescarilor şi motelul dominau 
portul. Jenkins porni motorul şi se rugă ca avertizarea 
lui să fi ajuns la timp. 


Comisarul Howes regretă imediat că fusese de acord 
cu cererile insistente ale lui Roy şi se simţi copleşit de 
o senzaţie amorţitoare de incertitudine. Avea de suferit 
dacă o făcea, avea de suferit daca n-o făcea. ÎI 
cunoştea pe Jenkins din copilărie, ştia că fusese 
întotdeauna cel mai deştept din clasă. Şi nu-l 
dezamăgise niciodată ca prieten. Și totuși... Ei, la 
dracu', oricum era în prag de pensionare. 

Howes porni girofarul, apăsă pedala accelerației şi, 
scoțând fum din cauciucurile care scrâşniră pe asfalt, 
se năpusti spre țărm cu motorul huruind. În timp ce 
străbătea scurta distanţă care-l despărţea de port, luă 
legătura cu adjunctul său prin intermediul staţiei radio 
şi îi ceru să scoată pe toată lumea din cafenea şi să 
meargă apoi pe Main Street cu sistemul de amplificare 
la maximum, anunțând oamenii să se retragă în zone 
mai înalte. Comisarul cunoştea ritmurile diurne ale 
oraşului său: ştia cine se trezise deja, cine îşi plimba 


32 


câinele. Din fericire, majoritatea firmelor nu-şi 
începeau activitatea înainte de ora zece. 

Cu motelul era o altă mâncare de peşte. Howes 
trase pe dreapta două autobuze goale, care mergeau 
să ia copiii şi să-i ducă la şcoală şi le ceru şoferilor să-l 
urmeze. Maşina de patrulare se opri cu un zgomot 
strident sub copertina de la intrarea în motel şi 
comisarul se îndreptă către uşa din faţă respirând 
greu. In controversa legată de motel, poziţia lui fusese 
neutra. Construcţia avea să distrugă aspectul unitar al 
portului, dar urma să le ofere slujbe localnicilor; nu toţi 
cei din oraş îşi doreau să fie pescari. Pe de altă parte, 
nu-i plăcuse modul în care se făcuseră presiuni pentru 
aprobarea proiectului. Nu putea s-o dovedească, dar 
era sigur că la primărie se dăduse mită. 

De proiect se ocupa un localnic pe nume Jack 
Schrager, un acaparator de terenuri lipsit de scrupule, 
care distrugea frumuseţea calmă a oraşului construind 
complexe de apartamente de-a lungul râului ce se 
vărsa în port. Schrager nu angaja niciodată localnici, 
preferând străinii care lucrau mai multe ore pe zi şi pe 
bani mai puţini. 

Recepţionerul, un jamaican tânăr, îşi ridică privirea 
cu o expresie surprinsă pe chipul uscăţiv, atunci când 
comisarul dădu buzna în hol, strigând: 

— Scoate pe toată lumea din motel! E o urgenţa! 

— Care-i problema, omule? 

— Mi s-a zis că s-a pus aici o bombă. 

Recepţionerul înghiţi în sec. Se îndreptă spre 
centrala telefonică şi luă camerele pe rând. 

— Aveţi zece minute, sublinie Howes. În faţă 
aşteaptă nişte autobuze. Scoate pe toată lumea afară 
şi ieşi şi tu. Spune-le tuturor că poliţia îi va aresta pe 
cei care refuză să plece. 

Comisarul străbătu apoi cel mai apropiat coridor cu 
paşi mari şi bătu la uşi. 


33 


— Poliţia! Trebuie să evacuaţi imediat clădirea! Aveţi 
zece minute! ţipă el la feţele somnoroase care îşi 
făcură apariţia. Avem o ameninţare cu bombă! Nu 
pierdeţi timpul ca să v-adunaţi lucrurile! 

Repeta mesajul până când răguşi. Holul se umplu de 
oameni în halate de baie, în pijamale sau înfăşuraţi în 
pături. Dintr-o cameră ieşi un bărbat negricios, cu o 
expresie dispreţuitoare pe figura încruntată. 

— Ce naiba se petrece? vru să ştie Jack Schrăger pe 
un ton autoritar. 

Howes înghiţi nodul care i se pusese în gât. 

— E vorba de o ameninţare cu bombă, Jack! Trebuie 
să ieşiţi! 

O blondă tânără îşi iţi capul pe uşă. 

— Ce s-a-ntâmplat, iubitule? 

—E o bombă în motel, spuse comisarul, oferind 
explicaţii mai exacte. 

Femeia se albi la faţă şi ieşi pe coridor. Era încă 
îmbrăcata într-un halat din mătase. Schrăger dădu s-o 
ţină pe loc, dar ea se trase din braţele lui. 

— Eu nu rămân aici, spuse blonda. 

— lar eu nu plec nicăieri, replică Schrăger. 

Howes clătină frustrat din cap, apoi o prinse de 
femeie de braţ şi o conduse pe coridor, alăturându-se 
mulţimii care se îngrămădea spre uşa din faţă. Văzu că 
autobuzele erau aproape pline şi strigă la şoferi. 

— Plecaţi de-aici în cinci minute! Mergeţi pe cel mai 
înalt deal din oraş! 

Se urcă la volanul maşinii de patrulare şi se îndreptă 
spre cheiul pescarilor. Ajutorul său se certa cu trei 
pescari. Howes văzu ce se-ntâmpla şi strigă prin 
geamul deschis: 

— Suiţi-vă fundurile în camionetele alea şi duceţi-vă 
în capătul de sus al Hill Street sau sunteţi arestaţi! 

— Ce naiba se-ntâmplă, Charlie? 

Comisarul îşi cobori vocea. 


34 


— Uite ce e, Buck, doar mă cunoşti. Fa ce-ţi spun şi- 
o să-ţi explic mai târziu. 

Pescarul dădu din cap în semn de încuviinţară, după 
care el şi ceilalţi doi se urcară în camionete. Howes îi 
ceru ajutorului său să-l urmeze, apoi parcurse pentru o 
ultima oară cheiul şi culese un bătrân care căuta cutii 
de tabla şi sticle în coşurile de gunoi. Pe urmă trecu pe 
Main Street, văzu ca nu era nici o mişcare şi o lua pe 
Hill Street, pornind spre culme. 

Câţiva dintre oamenii care stăteam acolo, tremurând 
în aerul rece al dimineţii, strigară la el. Howes le ignoră 
insultele, ieşi din maşină şi cobori pe jos până la 
jumătatea coastei abrupte, ce dădea înspre port. In 
momentul acela, când năvala adrenalinei se domolise, 
simţi că i se înmuiau genunchii. Nu se zărea nimic. Se 
uita la ceas. Apoi trecură cinci minute, ducând cu ele 
visele sale la o viaţa tihnită, din pensia de poliţist. 
„Sunt un om mort”, îşi spuse, transpirând în ciuda 
frigului pătrunzător. 

După care zări deodată oceanul înălțându-se 
deasupra orizontului şi auzi ceva care părea un tunet 
îndepărtat. Strigătele revoltate ale oamenilor încetară. 
La intrarea în canal se înălța o negura amenințătoare 
şi portul se goli de apă - văzu efectiv fundul -, dar 
fenomenul dură numai câteva clipe. Oceanul năvăli 
înapoi, cu un zgomot precum al motoarelor unui 
Boeing 747 la decolare şi săltă bărcile de pescuit 
amarate de parcă ar fi fost nişte jucării. Alte două 
valuri îi întăriră puterea, venind din urmă la distanţă de 
câteva secunde, fiecare mai înalt decât cel de dinainte. 
Se năpustiră pe țărm. Când se retraseră, motelul şi 
cheiul pescarilor dispăruseră. 


Oraşul Rocky Point în care se întoarse Jenkins nu mai 


semăna cu cel pe care-l părăsise în aceeaşi dimineaţa. 
Vasele ancorate în port se învălmăşeau de-a lungul 


35 


țărmului, într-un morman încâlcit de lemn şi de fibra de 
sticla. Ambarcaţiunile mai mici fuseseră aruncate pe 
Main Street. Vitrinele magazinelor păreau să fi fost 
sparte de o bandă de vandali. Apa era murdară, plină 
de resturi şi de alge, iar mirosul de sulf al fundului 
mării se alătură duhorii peştilor morţi. Motelul 
dispăruse. Din cheiul pescarilor nu mai rămăseseră 
decât pilonii, deşi digul masiv de beton nu avea nici o 
stricăciune. Jenkins îşi îndreptă barca spre o silueta 
care îşi flutura braţele pe dig. Comisarul Howes înşfacă 
parâmele de amarare şi le legă, apoi sări la bord. 

— A fost cineva rânit? întrebă Jenkins, scrutând cu 
privirea portul şi oraşul. 

— Jack Schrăger a fost ucis. E singurul, din câte ştiu. 
l-am scos din motel pe toţi ceilalţi. 

— Îţi mulţumesc fiindcă m-ai crezut. Şi-mi pare rău 
că ţi-am spus nătărău bătrân. 

Comisarul răsuflă cu năduf. 

— Păi asta aş fi fost dacă aş fi stat cu mâinile-n sân, 
fără să fac nimic. 

— Povesteşte-mi ce-ai văzut, îi ceru Jenkins, 
savantul din el  reafirmându-şi supremația şi 
înlocuindu-l pe bunul samaritean. 

Howes îi oferi toate detaliile. 

— Eram în vârful dealului, pe Hill Street. A părut să- 
nceapă o furtună, pe urmă portul s-a golit ca o cadă, 
când îi scoate un copil dopul. l-am văzut pur şi simplu 
fundul. A mai durat doar câteva secunde până când a 
năvălit apa, vuind ca un avion cu reacţie. 

— E o comparaţie potrivită. În larg, un tsunami se 
poate deplasa cu nouă sute de kilometri pe oră. 

— Repede, nu gluma! se minună comisarul. 

— Din fericire, încetineşte când se apropie de uscat 
şi ajunge la apa de mică adâncime. Dar forţa valului nu 
scade odată cu viteza. 

— N-a fost aşa cum mi-am închipuit. Ştii tu, un zid 


36 


de apă de cincisprezece metri înălţime. A fost mai 
degrabă ca o rostogolire de valuri. Am numărat trei, 
fiecare mai mare decât cel de dinaintea lui. Poate de 
nouă metri. Au făcut praf motelul şi cheiul şi au 
inundat Main Street. Howes ridică neputincios din 
umeri. Ştiu că eşti profesor, Roy, dar cum de ţi-ai dat 
seama ce-o să se întâmple? 

— Am mai văzut aşa ceva, în Noua Guinee. Făceam 
nişte cercetări când o alunecare subacvatică de teren 
a generat un tsunami, cu o înălţime de nouă până la 
optsprezece metri şi o serie de valuri ne-au ridicat 
vasul din apă, exact cum mi s-a întâmplat astăzi. 
Oamenii au fost avertizaţi şi mulţi au reuşit să ajungă 
pe teren înalt, dar, chiar şi aşa, tot au murit mai bine 
de două mii. 

Comisarul înghiţi în sec. 

— Mai mulţi decât locuitorii din oraşul nostru. 
Cântări în minte vorbele profesorului. Şi crezi că 
dezastrul ăsta a fost provocat de un cutremur? Eu 
aveam impresia că aşa ceva se întâmplă în Pacific. 

— În mod normal, ai avea dreptate. Jenkins se 
încruntă şi râmase cu privirea pierduta în largul mării. 
Toată povestea e absolut de neînțeles. 

— Îţi mai spun şi altceva care-o să fie greu de 
înţeles. Cum o să explic de ce am evacuat motelul 
invocând o ameninţare cu bombă? 

— Crezi că în momentul ăsta îi pasă cuiva? 

Privind oraşul şi mulţimea care cobora de pe deal cu 
prudenţă, comisarul Howes clatină din cap. 

— Nu, spuse. Cred că nu îi pasă nimănui. 


37 


2 


Marea Egee 


Submarinul de cercetare de mici dimensiuni WA-1 
sălta uşurel pe valuri în largul coastelor Turciei, 
aproape invizibil, cu excepţia turnului de culoarea 
mandarinelor.  Ţinându-se de una dintre aripile 
orizontale ce ieşeau din părţile laterale ale acestuia, 
căpitanul Joe Logan stătea, cu picioarele larg 
depărtate, pe puntea spălată de apele mării. Aşa cum 
îi era obiceiul, făcea o ultimă verificare vizuală, în 
clipele dinaintea scufundării. 

Îşi lăsă privirea să parcurgă întreaga lungime de 
patruzeci şi cinci de metri a cocii înguste, de culoare 
neagră, a cărei punte se ridica la numai câţiva 
centimetri deasupra apei. Mulţumit ca totul era în 
ordine, îşi scoase şapca de baseball cu însemnele 
Marinei şi o flutură către Carolyn Chouest, nava crem 
cu portocaliu aflata la aproape patru sute de metri 
distanţă. Suprastructura puternicului vas de susţinere 
se înălța pe mai multe niveluri, ca etajele unui bloc de 
apartamente. O macara masivă, capabilă să ridice mai 
multe tone, se prelungea pieziş în afara babordului. 

Căpitanul se urcă în vârful turnului şi se strecură 
prin deschizătura de optzeci de centimetri în diametru. 
Vesta de salvare cu care era echipat nu prea îi lăsa loc 
şi fu nevoit să se răsucească într-o parte şi într-alta ca 
să poată intra. Îşi plimbă degetele de-a lungul 
etanşării, ca să se asigure că nu existau probleme, 
apoi asigură capacul tambuchiului şi cobori în zona 
strâmtă de comandă. Cadranele, aparatele de măsură 


38 


şi instrumentele care acopereau fiecare centimetru 
pătrat al pereţilor şi al plafonului limitau şi mai mult 
spaţiul disponibil. 

Căpitanul era un bărbat cu înfăţişare modestă, care 
ar fi putut trece drept profesor de colegiu din Ivy 
League. Inginer nuclear de formaţie, Logan 
comandase nave de suprafaţa înainte de a fi fost numit 
căpitan pe NR-1. Era de statură medie, nici prea slab, 
nici prea solid, cu pârul blond rărit şi cu ceva grăsime 
depusă pe fălci. Marina se dispersase cu multă vreme 
în urmă de tipii ciolănoşi, în genul lui John Wayne, care 
conduceau navele bazându-se nu atât pe instrumente, 
cât pe intuiţie şi pe propria experienţă. Având sisteme 
de comandă automată a armamentului, ghidare cu 
laser şi proiectile inteligente, navele maritime 
deveniseră prea complexe şi prea valoroase pentru a fi 
încredințate unor cowboy. Logan avea o minte ascuţită 
şi reuşea să analizeze cele mai complicate probleme 
tehnice cu viteza fulgerului. 

Navele pe care le comandase înainte fuseseră mult 
mai mari, însă nici una nu se apropiase câtuşi de puţin 
de NR-1 în ceea ce priveşte gradul de sofisticare al 
componentelor electronice. Deşi construit în 1969, 
submarinul fusese perfecţionat fără întrerupere. În 
ciuda tehnologiilor de vârf la care făcea apel, încă 
folosea o serie de tehnici vechi, dar verificate în timp. 
O parâmă groasă de remorcare, lungă de trei sute 
şaptezeci de metri, unea puntea vasului de susţinere 
cu o sferă mare, metalică, strânsă în cleştii de metal 
de la prova submarinului. 

Logan ordonă să fie desprinsa parâma, apoi se 
întoarse către un bărbat masiv şi bărbos, trecut de 


6 Asociaţie din care fapt parte opt universităţi şi colegii din 
nord-estul Statelor Unite şi anume: Brown, Columbia, Cornell, 
Dartmouth, Harvard, Princeton, Universitatea Pennsylvania şi 
Yale, (n.red.) 


39 


cincizeci de ani, spunându-i: 

— Bine aţi venit la bordul celui mai mic submarin 
nuclear din lume, domnule doctor Pulaski! Îmi pare rău 
că n-avem mai mult loc de mişcare. Sistemul de 
ecranare a reactorului nuclear ocupă cea mai mare 
parte a submarinului. Dar îmi imaginez că, între 
claustrofobie şi radiaţii, o alegeţi pe cea dintâi. 
Presupun că aţi făcut un tur al vasului. 

Pulaski zâmbi. 

— Da, mi-a fost prezentata procedura corectă de 
folosire a capului, aşa încât să nu mi-l sparg. 

Vorbea cu un uşor accent. 

— In plus, s-ar putea să fiţi nevoit să staţi la coadă, 
aşa că eu în locul dumneavoastră aş lăsa-o mai uşor cu 
cafeaua. Avem un echipaj de zece oameni şi accesul la 
diverse facilităţi e destul de îngreunat. 

— Am înţeles că aveţi capacitatea de a rămâne sub 
apă treizeci de zile, spuse Pulaski. Nu-mi pot imagina 
cum e să stai pe fundul mării, la opt sute de metri 
adâncime, un timp atât de îndelungat. 

— Sunt primul care recunoaşte că până şi cea mai 
simplă îndeletnicire, cum ar fi un duş sau pregătirea 
mesei, poate constitui o provocare, zise Logan. Din 
fericire pentru dumneavoastră, o să stăm sub apă doar 
câteva ore. Se uită la ceas. O să coborâm la treizeci de 
metri, ca să ne asigurăm că toate sistemele sunt 
funcţionale. Dacă totul e în ordine, o să facem 
scufundarea. 

Logan păşi pe un culoar scurt, doar cu puţin mai lat 
decât umerii săi şi arătă către o mică platformă 
capitonată din spatele celor două scaune de la punctul 
de comanda. 

— Aici stau eu de obicei, în timpul operaţiunilor. 
Astăzi locul va aparţine. O să m-aşez pe scaunul 
copilotului. L-ai cunoscut pe domnul doctor Pulaski, îi 
spuse apoi Logan pilotului. E arheolog marin, la 


40 


Universitatea din Carolina de Nord. 

Pilotul încuviinţa din cap şi Logan se strecura alături 
de el, pe scaunul din dreapta. Avea în faţă o colecţie 
impresionantă de instrumente şi de ecrane. 

— Aştia sunt „ochii” noştri, spuse el, arătând un şir 
de monitoare de televiziune. Aici e imaginea provei, 
transmisă de camera din partea din faţă a 
suprastructurii. 

Căpitanul studie strălucitorul panou de comandă şi, 
după ce discută cu pilotul, luă legătura prin radio cu 
nava de susţinere, anunțând că era gata de coborâre. 
Dădu ordin de scufundare şi de oprire la treizeci de 
metri. Motoarele pompelor introduseră huruind uşor 
apa în bazinele balastoare. Mişcarea de legănare a 
submarinului înceta imediat ce ajunse sub valuri. Prova 
ascuţită de pe monitoare dispăru într-un gheizer de 
stropi, apoi reapăru, conturându-se, întunecată, pe 
fundalul albastru al apei. Echipajul verifică toate 
sistemele submarinului, în timp ce căpitanul testă 
UQC-ul”, un telefon subacvatic fără fir, care conecta 
submersibilul cu nava sa de susţinere. Auzi o voce 
tărăgănată, având o tenta metalică, dar cuvintele erau 
clare, distincte. 

— Imersiune, imersiune! spuse căpitanul atunci când 
se convinse că toate sistemele erau funcţionale. 

Senzaţia de mişcare era vag perceptibilă. În 
imaginile de pe monitoare culoarea apei se schimba 
din albastru în negru pe măsură ce se estompa lumina 
soarelui şi căpitanul ceru să fie aprinse luminile 
exterioare. Coborârea era practic silenţioasă; pilotul 
folosea un joystick pentru manevrarea 
stabilizatoarelor, iar căpitanul urmărea cu atenţie 
indicatorul de adâncime. Când ajunseră la 
cincisprezece metri deasupra fundului, căpitanul îi 


7 Underwater Communications Equipment - Echipament de 
Comunicare Subacvatică 


41 


ordona pilotului să rămână la respectiva adâncime. 

Pilotul se întoarse spre Pulaski. 

— Ne aflăm la o aruncătura de băț de locul pe care l- 
am detectat cu senzorii de distanţă. Vom efectua o 
operaţiune de cercetare cu ajutorul sonarului nostru cu 
scanare laterală. Putem programa un tipar de 
cercetare pe computer. Submarinul urmează automat 
cursul stabilit, în timp ce noi stăm lejer, ne relaxăm. 
Scuteşte echipajul de eforturi. 

— Incredibil, zise Pulaski. Sunt surprins că această 
maşinărie uimitoare nu vă analizează în plus 
descoperirile, nu scrie apoi un raport şi nu vă apără 
concluziile de criticile colegilor geloşi. 

— Încă lucrăm la asta, spuse Logan, cu chipul lipsit 
de expresie. 

Pulaski clătină din cap, simulând consternarea. 

— Aş face bine să-mi găsesc altă meserie. În ritmul 
actual, arheologii marini fie vor fi sortiţi extincţiei, fie 
se vor holba pur şi simplu la nişte monitoare. 

— Un alt aspect pentru care se poate da vina pe 
Războiul Rece. 

Pulaski privi uluit în jur. 

— Nu mi-ar fi dat niciodată prin minte c-o să fac 
cercetări arheologice pe un submarin proiectat să 
spioneze Uniunea Sovietică. 

— N-aţi fi avut de unde să ştiţi. Existenţa vasului 
ăstuia a fost ţinută cât se poate de secreta. Partea 
uimitoare e faptul că s-a păstrat şi secretul preţului de 
nouăzeci de milioane de dolari. Nişte bani bine 
întrebuinţaţi, după părerea mea. Acum, când Marina a 
permis să fie folosit în scopuri civile, avem un 
instrument incredibil pentru cercetare. 

— Am înţeles c-a fost folosit în ancheta de după 
dezastrul navetei spaţiale Challenger. 

— A recuperat din ocean părţile de importanţă 
vitală, pentru ca NASA să-şi poată da seama ce n-a 


42 


mers bine şi să transforme naveta într-un aparat sigur 
de zbor, zise Logan. A găsit şi un avion de vânătoare F- 
14 scufundat şi o racheta aer-aer Phoenix dispărută, 
pe care nu doream să pună mâna altcineva. O parte 
dintre lucrurile legate de ruşi sunt încă secrete. 

— Ce-mi puteţi spune despre braţul mecanic? 

— Manipulatorul funcţionează ca un braţ omenesc 
care se poate roti din toate încheieturile. Submarinul 
are doua roţi cauciucate în chilă. Nu e tocmai o 
motocicletă Harley-Davidson, dar ne permite să ne 
deplasăm pe fundul mării. Când submarinul e oprit pe 
fund, braţul poate lucra pe o raza de trei metri. 

— Fascinant, spuse Pulaski. Şi capacitatea? 

— Poate ridica obiecte de până la nouăzeci de 
kilograme. 

— Dar uneltele pentru tăiere? 

— Cleştii pot reteza parâme sau cabluri, dar pot şi să 
ţină un aparat de tăiere, dacă e dificil să facă faţă 
altfel. După cum spuneam, e foarte adaptabil. 

— Da, evident, zise Pulaski. 

Părea încântat. 

Submarinul se deplasa după un tipar clasic de 
căutare, înainte şi înapoi, trasând serii de linii paralele, 
ca şi cum ar fi tuns o pajişte. Pe monitoare se vedea 
fundul mării, mişcându-se sub ei. Nu exista vegetaţie. 

— Ar trebui să ne apropiem de locul pe care l-am 
detectat de la suprafaţa, spuse Logan. Apoi arătă spre 
ecran. Hopa! Se pare că scanerul lateral tocmai a prins 
o melodie de succes! Se întoarse spre pilot. Treci din 
nou pe control manual şi coboară, cu o rotire de 
douăzeci de grade spre babord. 

Cu jeturi scurte ale propulsoarelor, NR-1 se deplasă 
într-un uşor unghi. Bateria de două duzini de faruri 
exterioare lumina fundul oceanului cu o intensitate 
comparabilă cu strălucirea soarelui. Pilotul ajusta 
conţinutul bazinelor de balastare până când ajunse la o 


43 


flotabilitate neutră. 

— Menţine-l stabil, zise Logan. Intrăm în contact 
vizual cu ţinta. 

Se aplecă în faţă şi privi cu atenţie ecranul, cu faţa 
scăldată în lumina lui albăstrui-verzuie. Pe măsură ce 
submarinul înainta, pe ecran apărură nişte forme 
bulboase, mai întâi singulare, apoi în grupuri. 

— Acestea sunt aglomerări de amphorae, spuse 
Pulaski. 

Vasele de lut pentru vin şi alte lichide erau 
descoperite adesea pe corăbiile scufundate în 
Antichitate. 

— Vom face o înregistrare tridimensională cu 
camerele foto şi video, ca s-o puteţi analiza mai târziu, 
spuse căpitanul. Aţi vrea să recuperăm vreun obiect? 

— Da, ar fi minunat! Putem lua o amfora la 
suprafaţă? Poate din mormanul acela. 

Căpitanul îi ordonă pilotului să plaseze submarinul în 
apropierea mormanului de amfore de lut. Vasul de 
patru sute de tone atinse fundul ca un fulg şi îşi 
continua deplasarea rulând pe roţile cauciucate. Logan 
solicită echipa de recuperatori. 

Veniră doi membri ai echipajului şi ridicară un 
chepeng situat în podeaua din spatele centrului de 
comandă. Dedesubt se afla o cavitate de mică 
adâncime. Trei hublouri din podeaua acesteia, din 
plexiglas gros de zece centimetri, ofereau o imagine a 
fundului oceanului. Unul din recuperatori se strecură în 
locul respectiv, ţinând zona sub observaţie pentru ca 
submarinul să nu dea peste mormanul de vase. Se 
opriră atunci când ţintele ajunseră la o distanţa 
accesibila. Braţul manipulator era adăpostit în capătul 
de la prova al chilei. Bărbatul din cavitate îl întinse şi 
acţionă cleştii cu ajutorul unui panou de comandă 
portabil. Braţul se roti din umăr. 

Mâna mecanică prinse cu delicateţe o amforă în jurul 


44 


gâtului, o săltă din grămadă şi o aşeză într-un coş de 
depozitare de sub prova. Braţul fu apoi retras şi 
căpitanul ordonă echipajului să ridice submarinul de pe 
fundul oceanului. În timp ce aparatura de la bord făcea 
un alt set de fotografii, Logan luă legătura cu nava de 
susţinere, descrise descoperirea lor şi anunţa că erau 
pe punctul de a ieşi la suprafaţa, apoi ceru să fie 
deschis sonarul, pentru a identifica poziţia vasului de 
deasupra. În submersibil reverberă un țiuit ritmic. 

— Pregăteşte-te de ridicare la suprafaţă, îi spuse 
Logan pilotului. 

Doctorul Pulaski stătea chiar în spatele scaunului 
căpitanului. 

— Nu prea cred, zise el. 

Preocupat de ceea ce avea de făcut în momentul 
respectiv, căpitanul nu înţelese sensul cuvintelor sale. 

— Îmi cer scuze, domnule doctor. Ce-aţi spus? 

— Am spus că nu urcăm la suprafaţă. 

Logan îşi roti scaunul, cu o expresie amuzata pe 
figură. 

— Sper că n-aţi luat de bună lauda mea despre 
posibilitatea de a rămâne scufundaţi o luna întreagă! 
Nu ne-am adus provizii decât pentru câteva zile. 

Pulaski îşi duse o mână sub hanorac şi scoase un 
pistol Tokarev TT-33. Apoi i se adresă calm căpitanului: 

— Dacă nu faci ce-ţi spun, îţi împuşc pilotul. 

Ridică arma şi lipi gura ţevii de capul acestuia. 

Logan se uită la pistol, apoi privi chipul lui Pulaski. 
Pe trăsăturile lui dure ca piatra nu se zărea nici o 
umbră de milă. 

— Cine eşti? întrebă căpitanul. 

— Identitatea mea nu schimbă cu nimic situaţia. Nu 
repet decât o dată. O să-mi urmezi ordinele. 

— Am înţeles, spuse Logan, cu vocea răguşită de 
încordare. Ce vrei să fac? 

— Mai întâi, închide toate sistemele de comunicare 


45 


cu nava de susţinere. 

Pulaski urmări cu atenţie cum Logan apăsa toate 
comutatoarele staţiei radio. 

— Mulţumesc, spuse apoi, uitându-se la ceas. Acum 
anunţă restul echipajului că submarinul a fost 
deturnat. Spune-le că oricine vine aici fără permisiune 
o să fie împuşcat. 

Privindu-l crunt pe Pulaski, căpitanul deschise 
sistemul de comunicare interna. 

— Aici căpitanul! In zona de comandă se află un 
bărbat înarmat cu un pistol. Submarinul se află acum 
sub controlul lui. Vom face tot ce spune. Nu vă 
apropiaţi de zona de comandă. Nu e o glumă. Repet: 
nu e o glumă! Rămâneţi la posturile voastre. Oricine 
vine la prova va fi împuşcat. 

Dinspre pupă se auziră voci uluite şi căpitanul îşi 
repetă avertismentul, asigurându-se că oamenii lui 
înţeleseseră seriozitatea situaţiei. 

— Foarte bine, zise Pulaski. Acum o să ridicaţi 
submarinul la o sută cincizeci de metri adâncime. 

— Ai auzit ce-a spus, i se adresă Logan pilotului, ca 
şi cum n-ar fi vrut sa dea un ordin direct. 

Pilotul stătea încremenit în scaun. La comanda 
căpitanului, acţiona aparatura din faţa sa şi pompă apa 
din bazinele de balastare reglabilă. Folosindu-se de 
stabilizatoare, ridică botul submarinului şi îl puse în 
mişcare ascendenta cu câteva jeturi ale propulsorului 
principal. Ajuns la o sută cincizeci de metri, reglă 
sistemul de imersie pentru a păstra respectiva 
adâncime. 

— In regulă, spuse Logan. Şi acum? 

Ochii îi scăpărau de furie. 

Pulaski se uită la ceas precum un om care-şi făcea 
griji din pricina unui tren întârziat. 

— Acum aşteptăm. 

Luă arma de la capul pilotului, dar râmase cu ea 


46 


ridicată, în poziţie de tragere. 

Trecură zece minute. Apoi cincisprezece. Logan se 
apropia de capătul răbdării. 

— Dacă nu te deranjează, ai putea sa-mi spui ce 
aşteptăm? 

Pulaski îşi duse un deget la buze. 

— O să vezi, spuse, cu un zâmbet misterios. 

Se scurseră alte câteva minute. Tensiunea era 
sufocantă. Logan se uita încordat la monitorul care 
reda imaginea oferită de camera video din turn, 
întrebându-se cine era omul acela şi ce voia - iar 
răspunsul îi fii oferit curând. Dincolo de prova ascuţită, 
se zări deodată mişcarea unei umbre enorme. 

Logan se aplecă spre ecran, privind concentrat 
ecranul. 

— Ce naiba e asta? 

Umbra alunecă pe sub WA-1, ca un rechin monstruos 
care se pregăteşte să muşte din pântec. Un zăngănit 
metalic înfiorător reverberă de la un capăt al 
submarinului la altul, de parcă ar fi fost izbit cu un 
baros gigantic. Şocul cutremură vasul, săltându-l cu 
vreo doi metri. 

— Am fost loviți! strigă pilotul, întinzând instinctiv 
mâna către panoul de comandă. 

— Nu mişca! se răsti Pulaski, îndreptând arma spre 
el. 

Cu mâna încremenită în aer, pilotul râmase cu ochii 
holbaţi. Toată lumea din submarin auzea scrâşnete şi 
târşâituri, de parcă pe cocă ar fi umblat gândaci uriași 
de metal. 

Pulaski rânjea cu gura până la urechi. 

— A sosit comitetul de întâmpinare şi ne urează bun 
venit! 

Zgomotul continuă vreme de câteva minute, apoi fu 
înlocuit de vibraţiile unor motoare puternice. Acul 
vitezometrului din panoul de comandă începu să se 


47 


mişte, deşi nimeni nu pornise sistemul de propulsie al 
submarinului. 

— Ne  deplasăm, spuse pilotul, cu ochii la 
vitezometru. Ce-ar trebui să fac? 

Se întoarse spre căpitan. Ajunseseră la zece noduri, 
apoi se făcură douăzeci şi continuau să accelereze. 

— Nimic, răspunse Pulaski. Apoi, adresându-se către 
Logan, zise: Domnule căpitan, te rog să transmiţi un 
mesaj echipajului. 

— Ce vrei să le spun? 

Pulaski zâmbi. 

— Cred că e destul de evident, zise el. Spune-le să 
se relaxeze şi să savureze călătoria. 


3 


Marea Neagra 


Barca pneumatica Zodiac, de cinci metri lungime, 
accelera către ţărmul din depărtare, fundul său plat 
lovindu-se de valuri cu zgomote surde, ca de 
tamburină plesnită cu palma. Ghemuita la prova, cu 
mâinile încleştate de cablul de asigurare ca să nu fie 
azvârlită peste bordul bărcii, Kaela Dom părea o 
sculptură migăloasă. Stropii împroşcaţi peste botul 
bont îi izbeau faţa şi apa picura de pe tenul ei, dar 
întoarse capul o singură dată şi atunci pentru a striga 
la bărbatul îngenuncheat, cu mâna pe cârmă. 

— Mehmet, bagă mai mare, dă-i bătaie! îşi însoţi 
cuvintele cu mişcări circulare ale mâinii, ca şi cum ar fi 
învârtit un lasou. 

Turcul plin de riduri îi răspunse cu un zâmbet ştirb, 
ce părea să se lăţească mai mult decât îi îngăduia 
figura. Acceleră şi Zodiacul sări peste următorul val ca 


48 


un delfin, izbind apoi apa cu o forţa şi mai mare, care-ţi 
cutremura măruntaiele. Kaela se prinse mai strâns de 
cablul de asigurare, râzând încântată. 

Cei doi bărbaţi zdruncinaţi prin barcă precum 
zarurile într-un pahar erau mai puţin entuziaşti. Se 
ţineau zdravăn ca să nu fie aruncaţi în mare, scrâşnind 
din dinţi la fiecare salt. Nici unul din pasageri nu fusese 
surprins s-o audă pe Kaela cerându-i lui Mehmet să 
mărească viteza. După trei luni de lucru la serialul de 
televiziune Mistere incredibile în colaborare cu tânăra 
reportera, se obişnuiseră cu îndrăzneala ei dusă până 
la nechibzuinţă. 

Mickey Lombardo, cel mai vârstnic dintre membrii 
echipei, era un new-yorkez get-beget, scund şi îndesat, 
cu braţe puternice, antrenate de urcatul şi coborâtul 
echipamentelor de sunet şi lumini din toate mijloacele 
de transport imaginabile, pe tot cuprinsul lumii. Un val 
îi stinsese trabucul strâns între dinţi la numai câteva 
secunde după ce începuse călătoria lor nebună. 
Asistentul său, Hank Simpson, era australian, un băiat 
al plajei, blond şi musculos, pe care Lombardo îl 
poreclise „Dundee”. 

Cât aflaseră că aveau sa colaboreze îndeaproape cu 
frumoasa reportera, nici unuia din cei doi bărbaţi nu-i 
venise să creadă ce noroc dăduse peste el. Asta fusese 
înainte de a fi conduşi de Kaela printr-o peşteră plină 
de excremente de liliac din Arizona şi pe cataractele 
din ladul Verde al Amazonului şi de a apărea neinvitaţi 
la o ceremonie voodoo din Haiti. Lombardo o considera 
pe Kaela dovada vie a unei vechi axiome: Ai grijă ce-ţi 
doreşti, fiindcă s-ar putea sa capeţi. Kaela se dovedise 
a fi o combinaţie între Amelia Earhart? şi Femeia 
Fantastică?, iar libidoul lor scăzuse direct proporţional 


8 Pionieră a aviaţiei (1897-1937, prima femeie care a traversat 
singură cu un aparat de zbor Oceanul Atlantic, (n.tr.) 
? Wonder Woman, personaj de benzi desenate (n.tr.) 


49 


cu sporirea respectului pentru cutezanţa ei. În loc să 
vadă în ea o eventuala cucerire, o păzeau acum ca pe 
o soră mai mică plină de calităţi, pe care trebuie s-o 
fereşti de propria impetuozitate. 

Lombardo şi Dundee nu puteau fi nici ei categorisiţi 
drept nişte indivizi lipsiţi de energie. Membrii echipelor 
care lucrau pentru Mistere incredibile trebuiau să fie 
într-o formă excelentă din punct de vedere fizic, să 
urmărească subiectul cu agresivitate şi, de preferat, să 
nu se dovedească prea întregi la minte. Numărul 
accidentelor la locul de muncă era unul însemnat. 
Punând accent pe aventurile de mare risc, serialul de 
televiziune era dur pentru echipele de producţie - de 
fapt, subiectul fiecărui episod era reprezentat mai 
degrabă de ghinioanele şi accidentele echipei, decât 
de misiunea ei. Era o continuare logică aventurilor 
„Vieţii reale” inspirate de succesul seriei 
Supravietuitorul şi al clonelor acesteia. Dacă un 
reporter sau un tehnician era luat de valuri sau urmărit 
de canibali, subiectul devenea cu atât mai bun. Atâta 
vreme cât echipa nu pierdea echipamente costisitoare, 
conducerii puţin îi păsa cât de periculoase erau 
condiţiile de lucru. 

Ajunseseră la Istanbul cu câteva zile mai înainte, 
pentru a începe o căutare a Arcei lui Noe. Arca 
reprezenta un clişeu supraexploatat, pe care până şi 
revistele senzaţionaliste îl surghiuniseră în ultimele 
pagini, alături de apariţiile lui Elvis şi de monstrul din 
Loch Ness, motiv pentru care Kaela era vigilentă, 
vânând şi alte piste, în eventualitatea că povestea 
arcei nu ieşea cum trebuie. In prima zi, pe când căuta 
un vas de pescuit care să-i scoată în largul Mării Negre, 
Kaela intrase în vorba cu un bătrân marinar rus, un 
personaj pitoresc întâlnit pe docuri. Bărbatul lucrase 
pe un submersibil sovietic echipat cu rachete balistice 
şi îi povestise despre o bază pentru submarine 


50 


abandonată, iar apoi, cu memoria sa slabă 
împrospătată de un dar bănesc, îi desenase chiar şi o 
hartă, arătându-i locul unde se afla baza, într-un colţ 
îndepărtat al mării. 

După ce Kaela adusese surescitată la cunoştinţa 
colegilor săi povestea bazei sovietice părăsite, nu 
stătuseră pe gânduri şi planificaseră o călătorie 
colaterală. Baza ar fi fost un bun subiect de rezervă în 
cazul în care s-ar fi ales praful de căutarea Arcei lui 
Noe, aşa cum avea probabil să se şi întâmple. Vasul de 
pescuit fusese închiriat ca să-i transporte la locul de 
întâlnire cu o navă de cercetare a Agenţiei Naţionale 
pentru Studii Marine şi Subacvatice!. 

Căpitanul Kemal, proprietarul vasului de pescuit, era 
plătit cu ziua şi le spusese că ştia de existenţa bazei şi 
că ar fi fost încântat să-i ducă acolo înainte de a se 
îndrepta spre nava NUMA. Însă, odată ajunşi în 
apropierea destinaţiei, motorul vasului de pescuit 
începuse să le facă necazuri şi căpitanul îşi exprimase 
dorinţa de a se întoarce în port - mai avusese o 
problemă similară şi reparația n-ar fi durat mai mult de 
câteva ore, odată ce intra în posesia piesei de schimb 
-, dar Kaela îl convinsese s-o lase acolo, împreună cu 
echipa ei şi să vină să-i ia a doua zi. Mehmet, care era 
vărul căpitanului, se oferise să-i ducă la țărm cu barca 
sa Zodiac. 

lar Zodiacul se apropia acum de o plajă lată, care se 
înălța treptat către un şir de dune de nisip. Valurile 
crescuseră şi deveniseră mai dese, aşa ca Mehmet 
reduse viteza la jumătate. Bătrânul marinar rus 
spusese că baza era subterana şi se afla în apropierea 
unei staţii de cercetare abandonate şi îi sfătuise să 
caute gurile de aerisire care îi trădau poziţia. Kaela 
şterse apa de pe ochelarii săi de soare şi îşi miji ochii, 
uitându-se către dealurile acoperite de iarbă, dar nu 


10 National Underwater and Marine Agency - NUMA 


51 


zări nici un indiciu al prezenţei omeneşti. Ţinutul era 
pustiu şi deprimant şi ea începu să se întrebe dacă nu 
cumva se întinseseră mai mult decât plapuma. 
Investiţiile neproductive încreţeau frunţile contabililor 
de la Mistere incredibile. 

— Vezi ceva? strigă Lombardo, încercând să se facă 
auzit în pofida huruitului motorului exterior al bărcii. 

— Nici o firmă, dacă la asta te referi. 

— Poate nu-i ăsta locul. 

— Căpitanul Kemal spune că este şi am şi harta 
rusului. 

— Cât i-ai plătit escrocului pentru hartă? 

— O sută de dolari. 

Lombardo făcu o grimasă de parca tocmai ar fi supt 
dintr-o lămâie. 

— Mă-ntreb de câte ori o fi vândut aceeaşi hartă. 

Kaela arătă spre uscat. 

— Zona aia înaltă, de acolo, arată promiţător. 

Deodată se auzi un pocnet sec. 

La auzul bizarului sunet, Kaela îşi lăsă brusc capul 
spre spate. Apoi zări gaura zdrenţuită care se căscase 
în materialul cauciucat, la treizeci de centimetri în 
dreapta capului ei. Se gândi că unul dintre 
numeroasele petice ale învelişului bărcii pneumatice 
se desprinsese ca urmare a tratamentului dur la care 
supuseseră Zodiacul şi se întoarse să-l anunţe pe 
Mehmet - dar turcul se ridicase din genunchi, cu o 
expresie stranie pe chip şi cu o mână încleştata la 
piept. Pe urmă se chirci de parcă i s-ar fi scos tot aerul 
din trup şi căzu peste bord. Cum nu mai ţinea nimeni 
cârma, barca se răsuci în lateral şi fu prinsă de un val. 
Talazul o săltă sub un unghi ascuţit, moment în care 
un altul o izbi şi o răsturna, azvârlind pasagerii în 
mare. 

Cerul se răsuci deasupra capului Kaelei, apoi trupul 
ei resimţi şocul contactului cu apa rece. În urma 


52 


căderii se scufundă aproximativ doi metri, iar când ieşi 
la suprafaţă scuipând apă, lumina dispăruse. Se găsea 
sub barca răsturnată. Işi scufundă capul şi ieşi în 
spaţiu deschis. Ţeasta cheală a lui Lombardo apăru 
brusc deasupra apei, apoi ieşi la suprafaţa Dundee. 

— Sunteţi bine? striga ea, înotând către cei doi. 

Lombardo îşi scuipa resturile trabucului. 

— Ce naiba s-a-ntâmplat? 

— Cred că Mehmet a fost împuşcat. 

— Împuşcat? Eşti sigură? 

— S-a apucat cu mâna de piept şi a căzut peste 
bord. Kaela înotă către partea din faţa a bărcii, urmată 
de Lombardo. Aici a nimerit primul glonţ, cu o secundă 
înainte de a-l lovi al doilea pe Mehmet. 

— Isuse! făcu Lombardo, vârându-şi degetul în 
gaură. Bietul om! 

Înotând în stilul bras, Dundee li se alătură şi se 
lăsară cu toţii purtaţi de valuri, ţinându-se de barcă. Se 
puseră de acord să rămână mai degrabă în ea, unde îi 
putea găsi Kemal, decât să-şi asume riscul ieşirii pe 
mal. Zodiacul se cufunda destul de mult în apă, daro 
parte a compartimentelor sale încă erau pline cu aer. 
Incercară de mai multe ori să dea barca peste cap, dar 
se dovedi imposibil, din cauza greutăţii motorului 
exterior şi a flancurilor rotunjite, foarte lunecoase. 
Oboseau rapid şi valurile îi împingeau tot mai aproape 
de plajă. 

— Asta e, spuse Lombardo, după o nouă sforţare 
lipsită de succes, care le taie tuturor răsuflarea. Se 
pare că, până la urmă, ajungem pe țărm. 

— Şi ce facem dacă tipii care-au tras în noi mai sunt 
încă acolo? întrebă Dundee. 

— Ai o idee mai bună? 

— Impuşcăturile par să fi venit exact din faţă, zise 
Kaela. Sa ne ascundem sub barcă şi s-o deplasăm sub 
un unghi. 


53 


— Păi nu prea avem de ales, spuse Lombardo, 
strecurându-se dedesubt. 

Când i se alăturară ceilalţi doi, zâmbea. 

— la uitaţi-vă la asta, zise el, apucând unul din sacii 
impermeabili  suspendaţi de banchetele de care 
fuseseră legaţi. Camerele sunt OK. 

Kaela izbucni într-un râs convulsiv, mai degrabă un 
chiot ce stârni ecouri deprimante în spaţiul închis în 
care se găseau. 

— Şi ce ar trebui să facem dacă ne-ameninţă cineva 
cu arma, Mickey, să-i luăm un prim-plan? 

— Trebuie să recunoşti că ar ieşi un reportaj bun. Tu 
ce zici, Dundee? 

— Eu cred că voi doi, yankeilor, sunteţi nebuni de 
legat! Dar nici cu mine nu mi-e ruşine, fiindcă 
altminteri n-aş fi aici, cu voi. Spune-mi, iubire, i se 
adresă el Kaelei, prietenul tău, rusul, n-a zis că locul 
ăsta e abandonat? 

— A zis că ruşii au plecat de multă vreme. 

— Poate-o fi ca una dintre insulele alea din Pacific, 
unde s-au ascuns soldaţii japonezi în junglă şi n-au 
ştiut că s-a terminat războiul, îşi dădu cu părerea 
Lombardo. Poate ăştia de-aici n-au auzit că s-a încheiat 
Războiul Rece. 

Era evident că perspectiva îl incita. 

— Mi se pare cam deplasat, spuse Kaela. 

— Mda, sunt de acord, dar ai o idee mai bună care 
să explice atacul asupra noastră? 

— Nu, n-am, răspunse Kaela. Dar, dacă nu-ncepem 
sa dăm din picioare, o s-aflăm foarte curând. Mă duc 
să verific cum stă treaba. 

Dispăru pentru câteva clipe. 

— Plaja pare pustie, spuse, la întoarcere. Sugerez 
să-ncepem să deplasăm chestia asta spre dreapta. 
Altminteri curentul ne duce direct pe țărm. 

Se prinseră de barcă şi începură s-o propulseze cu 


54 


mişcări ale picioarelor. Zodiacul se deplasă, dar marea 
îi împingea spre uscat. 

Vuietul înăbuşit al valurilor ce se spărgeau pe plajă 
crescu în intensitate. Nimeni nu mai trase în direcţia 
lor şi începură să spere că atacatorii plecaseră. 
Optimismul li s-ar fi spulberat cu repeziciune dacă ar fi 
putut să vadă dincolo de cununile de iarba ale dunelor. 
Un şir de săbii ascuţite ca briciul se înălța către soare, 
aidoma lamelor unei gigantice maşini de treierat, gata 
să-i taie felii imediat ce s-ar fi târât pe mal. 


4 


Cu mult deasupra Zodiacului răsturnat, se rotea în 
cercuri leneşe o aeronavă turcoaz, semnând cu o 
canoe cu aripi. Bărbatul lat în umeri care pilota înclina 
aparatul de zbor ultrauşor într-un viraj strâns şi privi 
spre mare prin ochelarii de aviator cu lentile fumurii, 
mijindu-şi ochii de culoarea adâncurilor cu corali, ca 
să-i ferească de reflexia soarelui în apă. Nedumerirea îi 
înăsprea chipul ars de vânt. Cu câteva clipe mai 
devreme, văzuse  înotători în valuri, lângă 
ambarcaţiunea gonflabilă răsturnată. Îşi luase ochii de 
la ei pentru a se orienta, şi, când se uitase din nou, 
dispăruseră. 

Kurt Austin urmărise Zodiacul precum un poliţist pe 
o motocicletă aeriană care se ţine de coada unui 
vitezoman şi văzuse barca răsturnându-se. Nu reuşise 
să-şi dea seama de ce scăpase de sub control. Valurile 
erau de mărime mijlocie şi nu se zăreau stânci sau alte 
obstacole subacvatice. Austin se întreba dacă barca 
pneumatică sau vasul acela de pescuit pe care-l 
văzuse îndepărtându-se de coastă avea vreo legătură 
cu echipa de televiziune pe care o căuta. Probabil că 


55 


nu. Aceasta trebuia să se afle în drum spre locul de 
întâlnire cu Argo, nava de cercetare a NUMA, nu să se 
îndrepte către un țărm pustiu. 

Austin se afla la bordul lui Argo în calitate de 
consultant în probleme de explorări abisale, fiind 
eliberat temporar de îndatoririle sale de şef al Echipei 
de Misiuni Speciale de la NUMA. Ceilalţi membri ai 
acesteia, Joe Zavala şi soţii Paul şi Gamay Trout, 
primiseră însărcinări diferite şi nesolicitante în cadrul 
unor proiecte răspândite pe întreg globul. Directorul 
NUMA, James Sandecker, insistase ca ei să-şi ia 
vacanțe de lucru după ce tocmai îşi încrucişaseră 
spadele cu nişte asasini plătiţi de o megacorporaţie 
care intenţiona să preia controlul rezervelor de apă 
potabilă ale lumii. II îngrijora mai ales afecțiunea lui 
Austin faţă de frumoasa şi sclipitoarea savantă din 
Brazilia care se  sacrificase pentru a distruge 
conspirația. 

Argo se afla în Marea Neagră, unde aduna informații 
despre acţiunea valurilor şi a vânturilor pentru o bază 
de date internațională. Cu doctoratul său în 
managementul sistemelor, obţinut la Universitatea din 
Washington şi cu bogatele sale cunoştinţe practice de 
scafandru şi de investigator subacvatic, Austin se 
dovedise de nepreţuit, ajutând la instalarea aparaturii 
sofisticare de supraveghere la distanţă. 

Insă, pe măsură ce croaziera se continua şi 
sistemele fuseseră plasate la locurile lor, cunoştinţele 
sale deveniseră mai puţin necesare. Chiar dacă citea 
nişte cărţi de filozofie pe care le adusese cu sine din 
biblioteca sa vastă, începuse să se plictisească şi să nu 
mai aibă astâmpăr. Nava părea o închisoare 
înconjurată de un şanţ cu apă nemaipomenit de lat. 
Austin îşi dădea seama că psihicul său avusese de 
suferit şi că Sandecker acţionase în interesul lui atunci 
când îl trimisese acolo, dar simţea nevoia unor 


56 


activităţi fizice şi mentale intense, nu a atmosferei de 
pe un vas de croazieră. 

Oamenii de ştiinţa serioşi de la bord bodogăniseră 
pe seama iminentei vizite a echipei de televiziune. 
Vedeau în membrii acesteia nişte intruşi, care aveau 
să le întrerupă activitatea cu întrebări prosteşti. lar 
amănuntul că erau angajaţii unei emisiuni gen tabloid 
şi se găseau în căutarea Arcei lui Noe nu îi făcea deloc 
mai atrăgători. Austin era însă de o cu totul altă 
părere. Le aştepta cu nerăbdare sosirea, care avea să-i 
dea o preocupare, scăpându-l de plictiseala de la 
bordul vasului. 

Oamenii de televiziune fuseseră aşteptaţi în 
dimineaţa aceea, numai că nu apăruseră, iar toate 
încercările de a lua legătura cu ei prin radio fuseseră 
sortite eşecului. După prânz, Austin urcase pe puntea 
de comandă, ca să-i împărtăşească o idee căpitanului. 
Acesta, Joe Atwood, era evident deranjat de faptul că 
echipa de televiziune nici nu-şi făcuse apariţia, nici nu 
luase legătura cu nava. Măsura cabina cu pasul, de la 
un capăt la altul, scrutând marea prin binoclu. 

Argo ar fi trebuit să se deplaseze într-un alt punct de 
lucru şi întârzierea îl nemulţumea profund. 

— Vreo veste de la oaspeţii noştri? întrebase Austin, 
deşi expresia dură a figurii lui Atwood îi dăduse de 
înţeles care putea fi răspunsul. 

Căpitanul se uitase încruntat la ceas. 

— Cred că s-au rătăcit, spusese el cu asprime. Data 
viitoare când o să mă mai solicite idioţii de la relaţii 
publice să distrez nişte oameni de televiziune ţicniţi, o 
să le spun să-şi vâre cererea în locul ăla unde n-ajunge 
lumina soarelui. 

Nu era într-o dispoziţie potrivită pentru a i se aduce 
aminte ce rol jucase departamentul de relaţii publice al 
NUMA atunci când fusese necesar să anunţe 
performanţele agenţiei, ajutând la dezlegarea băierilor 


57 


pungii Congresului şi atrăgând fonduri pentru proiecte 
de genul acelei cercetări din Marea Neagră. 

— Am o sugestie, se oferise Austin. Nu am nici o 
treabă pentru moment. Ce-ai zice dacă aş face un tur 
prin împrejurimi, să văd dacă nu dau cumva de ei? 

Încruntarea de pe faţa căpitanului se dizolvase într- 
un zâmbet atotştiutor. 

— Să ştii că nu mă păcăleşti, Austin! Ţi-ai dorit să 
ridici Albatrosul în aer încă din prima zi când ai urcat la 
bord. 

— Va servi unui scop dublu. Aş putea face un zbor 
de testare şi i-aş căuta, în acelaşi timp, pe oaspeţii 
noştri cei capricioşi. 

Şi-n plus ar fi fost antidotul perfect pentru cazul lui 
evolutiv de febră de cabină. 

Atwood îşi trecuse degetele prin pârul de un roşu 
palid. 

— OK, amice! Du-te! Dar anunţă-ne care e poziţia ta 
la fiecare câteva minute. Avem destule necazuri cu 
tipii ăştia de la televiziune dispăruţi. Nu vreau să te 
căutăm şi pe tine prin toata Marea Neagră. 

Austin îi mulţumise căpitanului şi coborâse cu paşi 
vizibil învioraţi să pregătească Albatrosul. Hidroavionul 
ultrauşor fusese construit ca o modalitate de extindere 
a ariei de acoperire vizuală a vasului. Pe majoritatea 
navelor NUMA, radarul din dotare detecta până şi un 
ţânţar aflat la cincisprezece kilometri distanţă, dar 
câteodată nimic nu putea ţine locul ochiului uman. Joe 
Zavala, a cărui inteligenţă friza geniul în privinţa 
chestiunilor de mecanică, proiectase aeronava. ll 
rugase pe Austin s-o ia la bordul lui Argo ca s-o testeze 
în condiţii reale, însă vasul fusese în mişcare în cea 
mai mare parte a misiunii sale, iar Austin se codise să-i 
ceară căpitanului un răgaz pentru un zbor de 
încercare. 

Aeroplanul cu un singur loc primise numele 


58 


albatrosului, o pasăre de mare cunoscută pentru 
frumuseţea fără cusur a zborului său, dar şi pentru 
stângăcia  decolărilor şi a  aterizărilor. Austin îl 
inspectase în hangarul de pe punte. Aspectul 
butucănos şi lipsit de eleganța nu-l deranja. Mai 
zburase şi înainte pe astfel de aeronave şi cu adevărat 
importante erau stabilitatea şi uşurinţa manevrării. 

Iniţialele NUMA erau scrise cu vopsea neagră pe una 
din părţile laterale. Coca din fibră de sticla, cu fund 
plat, avea botul în vânt, precum o canoe şi de ambele 
sale laturi atârnau flotoare din fibra de sticlă, susţinute 
de lonjeroane din aluminiu. De flotoare era ataşat, 
flancând coca, trenul de aterizare retractabil, cu 
acţionare manuală, ceea ce îi permitea Albatrosului să 
coboare atât pe apă, cât şi pe o pistă. 

Avionul fusese tras pe punte şi aripile sale înguste, 
lungi de nouă metri şi acoperite cu un strat de fibră de 
poliester, fuseseră depliate şi fixate pe poziţie. Austin 
se urcase cu grijă în carlinga confortabilă şi câţiva 
oameni din echipaj împinseseră Albatrosul spre apă, în 
josul rampei late de la pupa. Austin pornise grupul 
motopropulsor,  desprinsese parâma de fixare şi 
înaintase către marea deschisă, obişnuindu-se cu 
comenzile aparatului. Aeronava se descurca foarte 
bine pe apă, aşa că el se decisese să vadă cum avea 
să se comporte în aer. O orientase în lungul unei piste 
imaginare şi accelerase. 

Propulsat de motorul compact, de patruzeci de cai- 
putere, Albatrosul îşi luase în primire funcţia de avion 
cu uşurinţă şi fără nici un derapaj. Înaintase gingaş pe 
crestele valurilor pe o distanţă de aproximativ treizeci 
de metri, apoi se înălţase în aer, urcând până ce 
ajunsese deasupra navei de cercetare. Austin se rotise 
o dată, înclinând aripile în semn de salut către Argo, 
apoi o pornise în linie dreaptă către Strâmtoarea 
Bosfor, legătura dintre Marea Neagra şi Marea 


59 


Mediterană. Se gândise că tipii de la televiziune, care 
îşi aveau baza în Istanbul, aveau să apară din direcţia 
aceea. 

Motorul Rotax în doi timpi, cu doi cilindri gemeni, 
care acţiona elicea din partea din spate putea aduce 
avionul cu bot bont până la o viteză maxima de o suta 
cinci kilometri pe oră. Nu era tocmai un supersonic, dar 
se manevra lin, virând, ridicându-se şi plonjând fără 
absolut nici o pierdere a portantei. Austin se simţise 
liber precum păsările marine pe care le văzuse rotindu- 
se deasupra navei Argo, în căutarea unor resturi 
aruncate din cambuză. Se înălţase la o altitudine de 
trei sute de metri, ceea ce îi permitea să vadă marea, 
în toate direcţiile, pe o rază de mai mulţi kilometri, 
păstrând o viteză de deplasare de nouăzeci de 
kilometri pe oră. Rezervorul de douăzeci de litri oferea 
o autonomie de zbor de aproape două sute cincizeci de 
kilometri. 

Aerul era limpede precum cel mai fin cristal şi razele 
strălucitoare ale soarelui aşterneau un luciu argintiu pe 
suprafaţa vălurită a apei. Austin stabilise o schema 
aproximativă de căutare, deplasându-se pe o serie de 
trasee paralele care aveau să acopere un spaţiu cât 
mai întins într-un timp cât mai scurt. Reporterii de 
televiziune trimiseseră un scurt mesaj radio înainte de 
a pleca din Istanbul, întrebând care era poziţia navei 
Argo şi estimând ora la care urmau să sosească. 
Spuseseră că aveau să călătorească la bordul unui vas 
de pescuit. Austin văzuse mai multe traulere, dar nici 
unul nu părea să urmeze un curs care să-l ducă spre 
Argo. 

Tiparul de zbor înainte şi înapoi îi consumase cu 
repeziciune combustibilul. Rămăsese cu numai o 
treime din conţinutul rezervorului, suficient, cu o mică 
marjă de eroare, pentru a reveni pe navă. lşi 
consultase busola şi fusese pe punctul de a face cale- 


60 


ntoarsă, când remarcase siajul unei bărci care se 
îndrepta în mare viteză spre coasta Rusiei. Curiozitatea 
avusese câştig de cauză, aşa că se hotărâse să facă 
încă o mişcare de dute-vino mai aproape de uscat. 
Redusese altitudinea Albatrosului, zburând la mai puţin 
de o sută cincizeci de metri deasupra apei şi aproape 
că ajunsese din urmă barca în momentul în care 
aceasta fusese izbita pe neaşteptate de un val şi se 
răsturnase. 

În timp ce zbura în cerc, analizând următoarea 
posibila mişcare, observa ca ambarcaţiunea răsturnată 
se comporta bizar. Deşi era purtată de valuri, se 
îndrepta spre țărm sub un anumit unghi. 

Luă microfonul şi apăsă butonul de pornire. 

— Albatrosul către nava NUMAI Argo. Răspundeţi, vă 
rog! 

— Aici Argo. 

Austin recunoscu vocea căpitanului. 

— Cum se manevrează mica pasăre de mare? 
întrebă Atwood. 

— Ca un pterodactil bine antrenat. Zboară practic 
singură. Eu nu fac altceva decât s-o însoțesc în 
călătorie. 

— Mă bucur s-aud asta. Ai dat de vreo urmă a 
reporterilor incredibil de idioţi de la Mistere incredibile? 

Austin răspunse fără să piardă din ochi barca de 
dedesubt. 

— Singurul mister de aici e un Zodiac răsturnat. Am 
văzut mai devreme nişte oameni agăţaţi de el, dar au 
dispărut între timp. 

— Unde te afli? 

— Sunt chiar lângă coastă. Austin cercetă cu privirea 
limba accidentată de uscat care intra în mare. Am în 
faţa ochilor nişte stânci de înălţime medie, cu o plajă şi 
o serie de dune între ele şi apă. Promontoriul are un 
profil colţos care-mi aminteşte de amiralul Sandecker. 


61 


Cu barbă cu tot. 

— O să-l întreb pe pilot. A navigat prin apele astea 
de sute de ori. 

Vocea reveni după o pauza. 

— E Capul Imam. Despre care se presupune că ar 
înfăţişa chipul unui bătrân, un om sfânt. 

— Barca a fost purtată de curenţi către linia de 
spargere a valurilor. Apa e prea agitată pentru mine, 
nu pot să amerizez. 

— Ce vrei să facem? 

— Cobor să arunc o privire. O să am nevoie de ajutor 
dacă găsesc pe cineva. Albatrosul n-a fost conceput 
pentru transportul de pasageri. 

— Pornim într-acolo. Estimăm că vom ajunge într-o 
oră. 

— Am înţeles. Aterizez şi caut un bar unde se 
serveşte un martini cât de cât decent. 

Austin închise microfonul şi se uită din nou spre 
barcă. Schița un zâmbet. Imaginaţia nu-i jucase feste. 
Trei înotători se desprinseseră de Zodiac şi se 
îndreptau spre plajă. 

Aparatul ultrauşor ateriza cel mai bine contra 
vântului, care bătea dinspre apă. Austin cobori până la 
altitudinea de treizeci de metri şi se îndreptă către 
uscat, alegându-şi drept ţintă culmea unei dune lungi, 
vălurite, care domina plaja. Avea de gând să facă o 
întoarcere completă deasupra ei şi să pună delicat 
aeronava pe nisip. 

Albatrosul trecu pe deasupra siluetelor din apă. 
Înaintau destul de bine, lăsându-se purtate de crestele 
valurilor ca să-şi cruţe forţele. Austin întrezări câteva 
construcţii joase aflate pe uscat, dar o răbufnire 
strălucitoare de lumină venind de pe sol îi atrase 
privirea. Albatrosul îşi putea schimba foarte iute 
direcţia. Profitând de reacţia rapidă la comenzi a 
aparatului de zbor, Austin apăsă manşa. Avionul păru 


62 


să se răsucească în loc, iar lui i se oferi o perspectivă 
clară asupra văii puţin adânci de dincolo de culme. 

In spatele dunei se ascundeau vreo zece călăreţi 
răsfiraţi pe o singură linie, înarmaţi cu săbii înălțate în 
aer. Strălucirea argintiu-roşiatică pe care o zărise 
fusese reflexia razelor soarelui în lamele săbiilor. Însă 
apariţia neaşteptată şi zgomotoasă a Albatrosului 
sperie caii şi animalele începură să se agite 
înspăimântate în timp ce călăreţii se străduiau să 
recapete controlul. Austin văzu numai fugar ce se- 
ntâmpla pe când zbura chiar pe deasupra capetelor 
lor, apoi ajunse din nou în dreptul plajei, înotătorii 
urmau să ajungă la țărm peste câteva clipe. 

Pe lângă figura lui începură brusc să zboare bucăţi 
de fibră de poliester. Călăreţii nu aveau numai săbii. 
Aripa de deasupra capului lui Austin arăta de parcă ar 
fi fost folosită de un tigru ca să-şi ascută ghearele - 
cineva de pe plajă trăgea în el. Carlinga subţire, din 
fibră de sticlă, nu-l apăra câtuşi de puţin de gloanţe. 
Lucru şi mai grav, Austin stătea efectiv pe rezervorul 
de benzină al Albatrosului. Gloanţele treceau mai mult 
pe deasupra, dar ar fi fost de ajuns o lovitură 
norocoasă în elice şi s-ar fi prăbuşit precum o rață 
împuşcată. Impinse manşa înainte şi avionul cobori în 
picaj. Deşi purta câşti, auzi un pocnet ascuţit atunci 
când un glonţ nimeri unul dintre lonjeroanele din ţeavă 
de aluminiu care uneau carlinga de aripi. Simţi o 
înţepătură usturătoare în tâmpla dreaptă. Îl lovise o 
aşchie de metal şi sângele i se prelingea pe faţă. Purta 
o eşarfă la gât, pe care o trase în sus, potrivindu-şi-o 
pe frunte, ca să oprească sângerarea. 

Rafala care nimerise lonjeronul, distrusese şi unul 
dintre flotoarele laterale din fibra de sticla. Austin 
împinse cu putere manşa în faţă, pe cât de mult era 
posibil. Avionul ultrauşor căzu prin aer precum un 
ascensor scăpat de sub control şi se înclină periculos, 


63 


dezechilibrat de pierderea flotorului. Fu nevoit să 
compenseze lăsându-şi greutatea într-o parte. Se 
îndreptă către largul marii până când ieşi din bătaia 
armelor, apoi viră, ajungând să zboare paralel cu 
ţărmul. 

Înotătorii se aruncaseră pe burtă pe nisip atunci 
când izbucniseră focurile de armă. Acum se ridicaseră 
şi fugeau de-a lungul țărmului. Desluşi o femeie zveltă, 
cu pielea măslinie şi doi bărbaţi, unul scund şi celălalt 
înalt. În timp ce alergau, aruncau priviri peste umăr, 
încercând să ţină sub observaţie Albatrosul, dar 
deodată văzură călăreţii ivindu-se pe culmea dunei, cu 
săbiile ridicate. Mânaţi de la spate de noua 
ameninţare, cei trei iuţiră ritmul alergării, dar era 
imposibil să fugi mai repede pe nisipul acela moale. 
Călăreţii aveau să încheie cât ai clipi socotelile cu 
fugarii lipsiţi de apărare, prinşi între ei şi mare. Plaja 
nu le oferea nici un adăpost. Era locul ideal pentru un 
măcel. 

Bărbaţii dădură pinteni cailor, galopând de-a lungul 
dunei, cu intenţia de a-şi încolţi prada din flancuri. 
Austin scotoci printr-o cutie pentru situaţii de urgenţa 
plasată în spatele scaunului său şi scoase un set de 
rachete de semnalizare Orion, cu calibru de 25 de 
milimetri, folosit de navele din larg. Incărcă o rachetă 
Red Meteor cu o intensitate luminoasă de 10 000 de 
candele în pistolul de lansare. Pe urmă acceleră până 
la viteza maxima. Scuturându-se periculos de puternic 
din cauza avariilor, Albatrosul se năpusti spre plajă cu 
o sută de kilometri pe oră. 

Cei trei se aruncară din nou pe burta atunci când 
aparatul ultrauşor le trecu huruind pe deasupra 
capetelor, ca o viespe uriaşă înfuriata. Austin acţiona 
numai din reflex, mai degrabă ca o maşinărie decât ca 
un om. Ţinând manşa între genunchi, se aplecă în 
afara foii curbate de plexiglas care îi servea de parbriz 


64 


şi ţinti în centrul şirului de călăreţi. Apăsă pe trăgaci şi 
racheta de semnalizare se îndreptă către aceştia 
precum o cometă în miniatură. 

Unghiul nefiresc de înclinare al avionului îl făcu pe 
Austin să rateze ţinta. Proiectilul izbi duna cu vreo doi 
metri mai jos de iarba de pe culme, într-o explozie de 
scântei stacojii. Caii aflaţi cel mai aproape de 
răbufnirea incandescentă se agitară speriaţi. Animalele 
care reuşiseră să-şi păstreze calmul şi-l pierdură atunci 
când avionul le trecu razant pe deasupra capului, ca o 
enormă insectă zumzăitoare. 

Austin execută o întoarcere rapidă, pentru o a doua 
survolare. Haosul de pe culmea dunei îi aduse aminte 
de Guemica, uriaşa pictură a lui Picasso. Era greu să-ţi 
dai seama unde se terminau caii şi unde începeau 
călăreţii. Cu un zâmbet sumbru, introduse o a doua 
rachetă de semnalizare în lansator. Se apropie din nou 
de grup, de data asta atacând din spate. 

In parbriz apăru o gaură neregulata, împrejmuită de 
o dantelărie de fisuri. Unul dintre călăreţi nimerise un 
glonţ norocos. Austin auzi şuieratul micului proiectil 
care-i trecu pe lângă ureche. Cu un efort 
supraomenesc, reuşi să-şi păstreze concentrarea, ochi 
şi apăsă pe trăgaci. 

A doua racheta de semnalizare se îndreptă spre 
aglomerarea de cai năuci şi oameni şi izbi un călăreț 
într-o răbufnire de fosfor roşu. Bărbatul căzu de pe cal, 
fiind târât de piciorul încă prins în scara. 

Plaja fulgeră pe lângă el, neclară şi Austin se găsi 
din nou deasupra mării. Se întoarse, pe o traiectorie 
piezişă, până ce ajunse iarăşi în spatele dunei. larba se 
aprinse şi fumul negru urca în rotocoale către cer. 
Călăreţii azvârliţi din şa încercau să se rostogolească 
din calea cailor, pentru a nu fi călcaţi în picioare. Alţii 
descălecaseră şi îşi trăgeau cu putere de căpestre 
animalele îngrozite, încercând să le calmeze. Caii 


65 


intrau unul într-altul, iar asta le înteţea spaima. 

Un călăreț se desprinse de ceilalţi şi dădu pinteni 
calului, pornind în galop. Kaela şi prietenii ei auziră 
tropotul copitelor şi se întoarseră, văzând bărbatul 
care se năpustea spre ei, cu sabia deasupra capului. 
Austin răsuci avionul până când ajunse cu faţa spre 
călăreț. Ridică pistolul de semnalizare, dar nu reuşi să-i 
menţină o poziţie stabila, ca să poată ţinti aşa cum ar 
fi trebuit. Aşa că alese să coboare Albatrosul în picaj, 
aducându-l la nici doi metri deasupra capetelor 
fugarilor şi îl îndreptă direct spre călăreț, un bărbat 
voinic, cu o barbă roşie fluturând în vânt. Înălţă avionul 
în ultima clipă. Flotorul rată capul bărbatului cu doar 
câţiva centimetri. Calul necheză înspăimântat şi o 
porni într-un galop sălbatic. Omul se strădui să se ţină 
în şa în timp ce animalul îşi căuta salvarea, urcând 
duna şi alergând înnebunit după ceilalţi călăreţi, care 
se saturaseră de atacuri şi fugeau spre pădure. 

Intre timp, Austin purta o luptă dinainte pierdută, 
încercând să păstreze altitudinea avionului avariat. leşi 
pe jumătate din carlingă, ca şi cum s-ar fi aplecat în 
afara unei bărci cu pânze înclinate, scrâşni din dinţi - şi 
îşi aduna toate forţele, ştiind că avea să urmeze o 
aterizare dură. 


5 


Kaela Dom îşi ţinu răsuflarea atunci când micuța şi 
bizara aeronavă intră în vrie, prăbuşindu-se într-o 
spirală. In ultima secundă zvâcni în sus, într-o răsucire 
sfidând atracţia gravitaţională. Se înălţă şi apoi pierdu 
altitudine, precum un zmeu priponit de o sfoară, după 
care se redresa, cu toate că aripile îi tremurau, 
balansându-se şi clătinându-se, ca şi cum s-ar fi aflat 


66 


într-un montagne russe invizibil. 

În cele din urmă, păru că pilotul reuşise să recapete 
controlul, aducând aparatul pe o traiectorie de 
aterizare. Îi menţinu stabilitatea, dar, chiar înainte de a 
atinge solul, aripa din stânga se lăsă brusc în jos, 
afundându-se în nisipul moale. Aripa se desprinse din 
locul unde se unea cu fuzelajul şi avionul izbi plaja 
pieziş, alunecând pe o distanţa de câţiva metri înainte 
de a se opri vibrând din toate încheieturile, cu coada 
rămasă în aer. Motorul se opri şi liniştea luă pe 
neaşteptate plaja în stăpânire, cu excepţia clipocitului 
valurilor şi al trosnetului slab al ierbii arzând. 

Reportera şi colegii ei se holbară la epava aparatului 
de zbor ca nişte zombi. Era prea extenuaţi ca să se 
mişte, secătuiţi de înotul către țărm şi gâfâind încă 
după ce alergaseră ca nebunii să-şi salveze vieţile. 
Dintre toţi trei, Kaela era în cea mai buna formă, dar 
până şi ea avea impresia că picioarele îi fuseseră 
prinse în ciment. La prima apariţie a ciudatului avion, 
nu ştiuseră dacă le era prieten sau duşman, însă nu 
avuseseră nici un dubiu în privinţa intenţiilor călăreţilor 
care se năpustiseră spre ei cu urlete sălbatice şi cu 
săbiile scoase: erau hotărâți să verse sânge. 

Avionul semăna cu o pasăre care intrase direct într- 
un ventilator pornit şi părea aproape imposibil ca 
pilotul să fi scăpat nevătămat, numai că cineva se 
mişcă în carlingă. Pilotul îşi scoase peste marginea 
acesteia un picior, apoi celălalt, după care se strecură 
afară. Nu părea să fi suferit vreo rană serioasă, pentru 
că dădu ocol aparatului de zbor cu mâinile în şold, 
studiindu-i avariile. Lovi cu piciorul o roată strâmba, de 
parcă ar fi verificat o maşină uzată şi clătină din cap. 
Apoi se întoarse către echipa de televiziune, îşi flutură 
prietenos mâna înspre ei şi o porni în direcţia lor, 
şchiopătând uşor. 

Lombardo şi Dundee luară atitudine, postându-se 


67 


protectori de o parte şi de alta a Kaelei. Ea era mai 
interesată de evaluarea străinului. Era înalt, având 
peste un metru optzeci, cu umeri laţi şi puternici, de 
gorilă dintr-un club de noapte, ce se ghiceau printr-o 
bluză din dotarea Marinei. Purta pantaloni scurţi, 
cafenii şi picioarele lui musculoase păreau capabile să- 
i propulseze trupul voinic printr-un zid de cărămida. 
Când ajunse mai aproape, îşi scoase şapca de 
baseball, arătându-şi pârul cărunt, aproape platinat. 
Faţa bronzata era lipsită de riduri, cu excepţia celor de 
expresie din jurul ochilor şi a gurii. Kaela presupuse că 
avea în jur de patruzeci de ani. 

Bandana de pe frunte era năclăită de sânge uscat şi 
avea câteva picături pe obraz. Aterizarea fusese 
probabil o experienţă care-ţi făcea părul măciucă, dar 
el arăta de parcă tocmai s-ar fi întors de la o partidă de 
tenis. 

— Bună ziua, spuse, adresându-le un zâmbet larg. 
Sunteţi bine? 

— Da, suntem în perfecta stare, mulţumim, 
răspunse cu prudență Kaela. Dar dumneata? 
Sângerezi. 

El îşi atinse rana cu un gest absent. 

— Nu-i decât o mică tăietură. Sunt încă întreg, mai 
mult sau mai puţin. Arătă apoi spre resturile avionului. 
Aş vrea sa pot spune acelaşi lucru şi despre mijlocul 
meu de transport. Nu le mai fac ca pe vremuri... N- 
aveţi cumva, din întâmplare, nişte banda adezivă? 

Kaela risca un zâmbet. 

— Avionul dumitale a trecut de stadiul benzii 
adezive. Cred că agenţii de asigurări ar spune că e 
distrus. 

Străinul făcu o grimasă. 

— Mă tem că ai dreptate, domnişoară... 

— Dom. Kaela Dom. Ei sunt Mickey Lombardo, 
producătorul meu şi Hank Simpson, asistentul lui. 


68 


Suntem de la televiziune, lucrăm pentru serialul 
Mistere incredibile. 

— Mi-am închipuit eu. Mă numesc Kurt Austin. Sunt 
de la NUMA. 

— De la NUMA! Lombardo făcu un pas în faţă şi îi 
strânse mâna. Mamă, ce încântați suntem să te 
vedem! Noroc c-ai trecut pe-aici. 

— A fost mai mult decât noroc, zise Austin. Vă 
căutam. Ar fi trebuit să veniţi pe Argo în dimineaţa 
asta. 

— Ne cerem scuze, spuse Lombardo. Am făcut un 
ocol, ca să verificăm existenţa unei baze a 
submarinelor ruseşti, care-ar fi trebuit sa fie pe aici, pe 
undeva. 

— Căpitanul navei Argo nu e prea încântat. L-aţi 
făcut să amâne o deplasare deja programată. Ne-aţi fi 
scutit de niscaiva neplăceri dacă ne-aţi fi anunţat că v- 
aţi schimbat planurile. 

Austin zâmbea, dar uşoara tentă mustrătoare din 
glasul lui era evidenta. 

— E vina mea, interveni Kaela. Ne-am gândit că n-o 
să fie vorba decât de câteva ore. Am avut intenţia să 
vă anunţăm de pe mare, dar staţia radio de pe vasul 
de pescuit pe care l-am închiriat nu funcţiona. 
Căpitanul a fost nevoit să se-ntoarcă în port pentru o 
reparaţie a motoarelor şi avea de gând să pună la 
punct şi staţia şi să v-anunţe. 

— Probabil e vasul de pescuit pe care l-am văzut 
îndepărtându-se de locul ăsta. 

Ea dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Trebuia să vină să ne ia mâine-dimineaţă. Îţi 
mulţumim că ne-ai salvat vieţile. Şi-mi cer iertare că ți- 
am făcut atât de multe probleme. 

— N-a fost nici o problemă, spuse Austin, 
nemaidorind să trateze cu asprime grupul ud leoarcă. 
Apoi, după ce aruncă o privire către epava avionului, 


69 


adăugă: Sau poate numai o mică problemă. De ce vi s- 
a răsturnat barca? 

— Cineva de pe mal a tras în noi şi l-a ucis pe turcul 
care ne aducea încoace, spuse Kaela. Un val ne-a lovit 
din lateral şi barca s-a dat peste cap. Ne-am ascuns 
sub ea şi am încercat s-o îndepărtăm de plajă, dar 
valurile erau prea puternice şi ne-au adus aici aproape 
în linie dreaptă. Se uită spre duna pe culmea căreia îi 
văzuse pentru prima oară pe atacatori. Ai idee cine 
erau călăreţii ăia? 

Austin nu răspunse. Deşi el părea să-i cerceteze 
chipul, Kaela îşi dădu brusc seama că tricoul şi şortul i 
se lipiseră de trupul suplu. Ruşinată, trase de partea 
din faţă a tricoului, dar materialul plin de nisip se 
încăpăţână să rămână prins de piele. Austin îi sesiză 
stânjeneala şi îşi îndreptă privirea către fumul care se 
înălța dinspre dună. 

— Cred că nu făceau parte din grupul ecvestru local, 
ieşit la plimbare, zise el. Hai s-aruncăm o privire. 

O porni în susul plajei în pantă, ceilalţi urmărindu-l 
nu tocmai convinşi. Focul aproape că se stinsese. 
Păşiră printre smocurile de iarbă carbonizate de pe 
culmea dunei. Austin zări ceva pe sol care scânteia sub 
razele de soare şi se duse să inspecteze locul. Găsi o 
sabie. O ridica, apoi o cumpăni în mână. Greutatea 
lamei lungi şi curbe fusese calculata perfect, pentru a 
oferi maximum de forţa braţului care lovea. Când se 
gândi la vătămările cumplite pe care lama le putea 
produce cărnii omeneşti, aşa ascuţită ca un bisturiu 
cum era, i se încleştară fălcile. Studia literele chirilice 
gravate pe lamă când auzi strigatul australianului. 
Dundee stătea în mijlocul unui petic de iarbă nearsă, 
înalta până la genunchi, uitându-se lung la ceva aflat 
la picioarele sale. 

— Ce e? întreba Austin. 

— Un mort. 


70 


Austin înfipse vârful săbiei în nisip şi îşi croi drum 
prin buruieni. Dundee arată către trupul unui bărbat 
care zăcea întins pe spate, cu ochii sticloşi holbându-se 
încremeniţi. Majoritatea trăsăturilor îi erau ascunse de 
barba neagră şi de mustaţa acoperite cu nisip. Părea 
să fi avut patruzeci şi ceva de ani. O parte a feţei, ale 
cărei oase păreau înfundate, era scăldată în sânge. 

— Probabil că a căzut de pe cal în timpul luptei şi a 
fost lovit de o copita în cap, spuse Austin. 

Nu era un om crud din fire, dar nu simţea vreun 
strop de compasiune pentru călăreţul mort. 

Lombardo îşi recuperase camera video din Zodiacul 
ajuns pe plajă şi filma locul bătăliei. Se apropie, însoţit 
de Kaela, să vadă la ce se uitau ceilalţi. Când ajunse, 
scoase un fluierat uşor. 

— Ce soi de costumaţie e asta? 

Austin îngenunche lângă cadavru. 

— Pare desprinsă din Vrăjitorul din Oz, zise agentul 
NUMA. 

Mortul purta o haină lungă, de culoarea cenuşie ca 
ţărâna, închisă cu nasturi până la gât şi pantaloni 
bufanţi, îndesaţi în cizme negre. Toca lui de blană 
neagră zăcea la un metru distanţa. Umerii îi erau 
împodobiţi cu epoleţi roşii. De centura lată de piele 
erau agăţate tocul unui pistol şi teaca unei săbii. O 
bandulieră pentru cartuşe îi traversa pieptul. De gât îi 
atârna un pumnal în teacă, prins de un şnur. 

— Măiculiţă! exclamă uluit Dundee. Omul ăsta era 
un arsenal umblător! 

Austin căută prin buruienele din jurul mortului. La 
câţiva metri depărtare găsi o puşcă, îi sprijini patul de 
umărul său şi mişcă percutorul bine uns. Pe ţeavă erau 
gravate litere chirilice, la fel ca pe lama săbiei. Austin 
colecţiona pistoale de duel, aşa că acumulase foarte 
multe cunoştinţe despre armele din trecut. Puşca era o 
Moisin-Nagant, veche de peste o sută de ani, în stare 


71 


perfecta. Rosti în gând o rugăciune de mulţumire 
fiindcă nici un călăreț nu avusese arme moderne, 
automate. Un singur Kalaşnikov ar fi fost de ajuns 
pentru ca el şi Albatrosul să fie făcuţi bucăţi. 

Îi întinse arma lui Dundee şi căută prin buzunarele 
mortului. Nimic. Desfăcu emblema metalică, o stea 
înconjurată de raze, din partea din faţă a tocii şi o puse 
în buzunarul său. Lombardo încheiase filmarea 
câmpului de luptă şi Kaela sugeră să tragă nişte cadre 
cu zona din jurul clădirilor cu un singur nivel, din 
blocuri de zgură, aflate ceva mai departe de țărm. 

— Nu e o idee bună, zise Austin, arătând şirul de 
urme de copite care ducea către construcţii. Se temea 
de posibilitatea unei reîntoarceri a călăreţilor, dar nu 
spusese nimic, fiindcă oricum nu ar fi putut preveni 
situaţia. De fapt, sunt de părere să plecăm de-aici cât 
mai curând cu putinţă. 

Îşi puse puşca pe umăr, luă sabia de jos şi o porni 
înapoi, către plajă. Kaela îl ajunse din urmă pe culmea 
dunei. 

— Ai idee ce-au însemnat toate astea? întrebă ea, cu 
răsuflarea tăiata. De ce voiau oamenii ăia să ne 
omoare? 

— Nu ştiu cu nimic mai mult decât dumneata. 
Înainte ca unul dintre ei să tragă în mine, am crezut că 
se turna un film. 

— Norocul nostru ca sunt ţintaşi atât de proşti! 

Reportera se întrerupse. Austin îi studia chipul, aşa 
cum făcuse mai înainte. 

— E ceva în neregulă? 

— Aproape că mă jenez s-o spun. 

— Mi se pare greu de crezut că te-ai putea jena. Nu 
pari un tip timid. 

Austin ridică din umeri. 

— Păi, într-un anume fel, s-ar putea spune că ne-am 
mai întâlnit. 


72 


— Îmi pare râu, dar mi-aş fi amintit, cu siguranţă. 

— Nu o întâlnire la propriu. Crede-mă, ştiu ce spun! 
Semeni izbitor cu o prinţesă căreia i-am văzut cândva 
chipul, pictat pe peretele unui templu egiptean. 

Kaela era înaltă, o mare parte a acestei staturi fiind 
investită în picioarele lungi, frumos modelate. Avea 
tenul neted, de culoarea cafelei şi pârul ca abanosul, 
lung şi buclat de la natură. Gura cu buze cărnoase 
avea un contur aproape desăvârşit iar ochii erau 
întunecaţi ca ambra. Fiind o femeie atrăgătoare care 
lucra într-un domeniu dominat de bărbaţi, considerase 
că auzise toate replicile de agăţat pe care le-ar fi putut 
inventa sexul opus - dar asta reprezenta o noutate. Se 
uită pieziş la Austin. 

— Ce bizar, eu mă gândeam că dumneata arăţi ca 
unul care a căzut de pe corabia cu pirați a Căpitanului 
Kidd!!. 

Austin râse şi îşi trecu degetele prin părul ciufulit. 

— Presupun c-arăt într-adevăr ca un pirat, dar nu 
glumeam. Semeni aproape perfect cu tânăra din 
templu. Totuşi, eşti ceva mai tânără decât era ea. Cred 
că portretul datează de prin anul 4000 î.Hr. 

— Mi s-a spus în multe feluri, replica ea, dar 
niciodată mumie egipteana! iți mulţumesc pentru 
compliment, dacă asta a fost. Şi fiindcă ne-ai salvat 
vieţile. E o datorie pe care n-o să ţi-o pot plăti 
niciodată, domnule Austin! 

— Începe prin a-mi spune Kurt. lar eu aş putea să-ți 
spun Kaela? 

Ea zâmbi. 

— Fireşte. 

— Acum, că suntem prieteni vechi, ce-ai zice să fii 
invitata mea la cină? 

Ea se uită în susul şi în josul coastei pustii. 

— Ce-ai în vedere, o reţetă din carnetul 


11 William Kidd (1645-1701), vestit pirat scoţian (n.red.) 


73 


cercetaşului? Rădăcini şi fructe de pădure? 

— N-am fost decât cercetaş junior, iar culesul hranei 
n-a fost niciodată partea mea forte. Mă gândeam mai 
degrabă la ceva de genul rața à l'orange. Pot să obţin 
oricând o masă cu vedere la apă. 

— Aici? întrebă ea, intrând în joc. 

— Nu, acolo! Austin arătă spre largul marii, unde se 
zărea o navă turcoaz, înaintând către ei. La Casa Argo. 
Se spune că bucătarul a lucrat la Four Seasons înainte 
de a i-l sufla NUMA. 

— Mama n-a crescut copii proşti, răspunse Kaela. Aş 
fi nebună dac-aş refuza o asemenea invitaţie! Apoi 
adăugă, conştientă de înfăţişarea ei neîngrijită: Nu 
cred însă că sunt îmbrăcată pentru o cină elegantă. 

— Sunt sigur c-o să găsim ceva potrivit la bordul 
navei. O să-ntreb când sun pentru o rezervare. Staţia 
radio e singurul lucru care nu s-a făcut praf când am 
aterizat. Poate reuşeşti să-ţi recuperezi prietenii până 
chem eu barca... dar ar trebui să-i grăbeşti. Suntem pe 
teritoriu rusesc şi n-am paşaportul la mine. N-ar fi 
înţelept să zăbovim aici peste limita bunului-simţ. 

Kaela îl urmări pe Austin cu privirea în timp ce se 
îndrepta spre avionul avariat. Simţea reportajul. Cine 
era tipul ăsta? Nu era genul de expert slab de înger şi 
împiedicat. li strigă pe Mike şi pe Dundee şi le ceru să 
încheie filmarea. Apoi se grăbi să-l ajungă din urmă pe 
Austin. 


6 


Moscova, Rusia 


Folosindu-şi uluitoarea capacitate de autocontrol, 


74 


Viktor Petrov puse receptorul în furcă, îşi împreună 
mâinile şi privi în gol. După ce se pierdu pentru o clipă 
în gânduri, se ridică de la birou şi se duse la fereastră. 
Pe când contempla oraşul, lăsându-şi ochii să 
zăbovească asupra turlelor Catedralei Sfântul Vasile 
din depărtare, ridică mâna şi îşi mângâie obrazul 
drept. Abia dacă simţi atingerea degetelor prin țesutul 
pergamentos al cicatricei care îi acoperea terminaţiile 
moarte ale nervilor din piele. Cât timp trecuse? 
Cincisprezece ani. Straniu. După atâta vreme, un apel 
telefonic îi trezise amintirea durerii mistuitoare. 

Petrov privi mulţimea pietonilor care viermuiau în 
căldura verii şi tânji de dorul iernii. Asemenea multora 
dintre compatrioţii săi, se simţea puternic ataşat de 
zăpadă. larna ruseasca era aspră şi nemiloasă, dar 
apărase ţara de armatele lui Napoleon şi de cele ale lui 
Hitler. Dragostea lui Petrov pentru zăpada avea, în 
aceeaşi măsură şi un aspect mai prozaic. larna 
acoperea defectele oraşului, îi potolea zgomotele şi îi 
ascundea corupţia sub pătura albă a purității. 

Se întoarse la biroul său metalic uzat, cel mai mare 
obiect din încăperea mică, lipsita de strălucire. In 
dreptul unui cot avea un telefon negru, de moda 
veche, cu disc. Lângă celălalt cot, un fax. O cartotecă 
goală stătea într-un colţ, mai mult pentru decor. 
Cabinetul înghesuit era unul dintre zecile de cubicule 
care alcătuiau furnicarul de la etajul nouă al clădirii 
Ministerului Agriculturii, un monument  cenuşiu, 
avântat către cer, al banalităţii arhitecturii socialiste. 
Pe uşă erau scrise, cu litere mărunte, cuvintele 
„COMBATEREA DĂUNĂTORILOR DIN SIBERIA”. Petrov 
avea rareori vizitatori. Câte un suflet rătăcit făcea 
uneori greşeala de a intra în biroul lui, aflând însă 
curând că trebuia să caute altundeva Combaterea 
Dăunătorilor din Siberia, întrucât se mutase. 

În ciuda ambianţei spartane în care îşi desfăşura 


75 


activitatea, Petrov exercita o putere considerabilă în 
cadrul guvernului Rusiei. Cheia influenţei sale o 
reprezenta anonimatul, care îl ascundea vederii. Îşi 
aducea aminte de vremurile de altă dată, când Pravaa 
publica sârguincios fotografiile ierarhiei sovietice la 
fiecare trecere în revistă a defilării de 1 Mai de la 
mormântul lui Lenin. Orice indiciu că o anume 
persoană din şir era posibilul succesor al despotului din 
acel moment îl însemna pe nefericit, garantându-i 
lichidarea. Petrov ajunsese sa stăpânească la perfecţie 
arta de a se pierde printre mobile. Era echivalentul 
birocratic polimorf, creatura legendara capabilă să-şi 
schimbe forma după propria dorinţa. Supravieţuise 
trecerii a trei secretari, generali şi a numeroşi membri 
de vază ai Biroului Politic datorită acestei abilitaţi de a 
evita contururile clare. Vreme de ani de zile, nu 
permisese să fie fotografiat. Pozele din dosarele sale 
personale aparţineau unor bărbaţi morţi. Se opusese 
iniţiativelor de a i se acorda vreun titlu. Pe parcursul 
diverselor stadii ale îndelungatei sale cariere, fusese 
cunoscut pur şi simplu sub denumirea de aghiotant. 

Pentru a-şi păstra această faţadă, Petrov îşi 
ascundea trupul atletic într-unul dintre costumele 
lăbărţate şi anoste care fuseseră multă vreme 
uniforma bărbaţilor în gri, oamenii fără chip ai 
Kremlinului, îşi purta părul încărunţit revărsat peste 
gulerul cămăşii ieftine, ca şi cum nu şi-ar fi putut 
permite să se tundă cu regularitate. Lentilele 
ochelarilor săi cu rame de sârma erau din sticlă simplă, 
având menirea să-i confere înfăţişarea unui profesor. 
insă deghizarea avea limite. Îşi putea acoperi 
cicatricea, dar nici o mâna dibace de croitor nu putea 
masca inteligenţa vie care îi licărea în ochii albaştri ca 
ardezia, iar profilul lui dăltuit afişa o hotărâre 
neîndurătoare. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului era un tânăr 


76 


zelos, pe nume Alexei, pe care îl recrutase el însuşi ca 
agent. 

— În sud evenimentele au luat o nouă turnură, 
spusese acesta, fără să facă nici o încercare de a-şi 
ascunde surescitarea. 

Cele patru direcţii cardinale se transformaseră într- 
un soi de stenografie verbală în formă bruta, menita 
sa-l alerteze pe Petrov asupra poziționării problemelor 
în  vârtejul de asasinate, omoruri, rebeliuni şi 
frământări aflate la ordinea zilei în colţurile îndepărtate 
ale imperiului sovietic. Petrov se gândise că avea să 
audă noi veşti rele din Republica Georgia. 

— Şi anume, spusese el, din reflex. 

— Astăzi, ceva mai devreme, o navă americană a 
violat apele teritoriale ruseşti din Marea Neagră. 

— Ce soi de navă? întrebase Petrov, abia 
ascunzându-şi iritarea. 

Mintea lui era preocupată de probleme cu mult mai 
grave. 

—O navă de cercetare a Agenţiei Naţionale 
Americane pentru Studii Subacvatice şi Marine. 

— NUMA? Petrov strânsese mai cu putere receptorul. 
Continuă, spusese apoi, străduindu-se să-şi păstreze 
măsura vocii. 

— Observatorii noştri au identificat vasul ca fiind 
Argo. l-am verificat permisul de navigare. E autorizat 
să organizeze numai operaţiuni în larg. Am interceptat 
mai multe convorbiri între navă şi un aparat de zbor. 
Pilotul şi-a precizat intenţia de a pătrunde pe teritoriul 
rusesc. 

— Avionul a traversat efectiv graniţa noastră? 

— Nu ştim, domnule. N-a apărut pe radar. 

— Ei bine, nu mi se pare c-ar fi tocmai o invazie, 
Alexei. Nu e o problemă care ar trebui discutata cu 
Departamentul de Stat al Statelor Unite? 

— În cazul ăsta nu, domnule. Avionul şi-a comunicat 


77 


poziţia, aşa că am reuşit să-i marcăm traseul pe hartă. 
Zbura în apropierea Departamentului 331, când pilotul 
a planificat o întâlnire cu nava. 

Buzele lui Petrov se mişcaseră fără a scoate vreun 
sunet, articulând pe tăcute o înjurătură. 

— Eşti sigur în privinţa poziţiei? 

— Absolut! 

— Unde se află acum nava NUMA? 

— Paza de Coastă a trimis un elicopter la faţa 
locului. Nava a părăsit apele teritoriale ruseşti şi pare 
să fie în drum spre Istanbul. Continuăm să-i 
monitorizam mesajele radio. 

— Şi aparatul de zbor? 

— Nici urmă de el. 

— Presupun că la locul aterizării s-a făcut o 
cercetare vizuală amănunţita. 

— Da, domnule. Conform raportului întocmit de 
echipa care a coborât la faţa locului, exista aproape o 
jumătate de hectar de iarbă arsă. Şi multe urme de 
tălpi omeneşti, precum şi dovezi ale prezenţei unor cai. 

„Cai!” Petrov avusese senzaţia că tocmai îi jucase 
cineva în picioare mormântul. 

— Vreau să urmăreşti deplasările navei. Daca 
acostează în vreun port, să fie supravegheata douăzeci 
şi patru de ore din douăzeci şi patru. Anunţă-mă dacă 
apar evenimente noi în tot ce o priveşte. 

— Da, domnule. Asta e tot? 

— Trimite-mi transcriptul convorbirii dintre pilot şi 
navă. 

— Am să-l expediez imediat. 

Petrov  lăudase  conştiinciozitatea lui Alexei şi 
închisese telefonul. 

La câteva minute după convorbire, faxul intră în 
funcţiune şi scoase mai multe foi de hârtie. Petrov privi 
transcrierea convorbirii dintre căpitanul navei Argo şi 
bărbatul din avion, dactilografiată la două rânduri. 


78 


Degetele i se crispară atunci când citi prima replica. 

„Austin către Argo.” 

Austin. Imposibil! 

Petrov respiră adânc, calmându-şi nervii. Austin era 
un nume des întâlnit în Statele Unite, iar NUMA, o 
organizaţie mare. Încercă să se convingă că era o 
simplă coincidență, dar, pe măsură ce citea 
transcrierea, buzele i se arcuiră într-un zâmbet 
sinistru. Tonul  şmecheresc al pilotului era 
inconfundabil. Referinţa  ireverenţioasă la adresa 
directorului NUMA lamuri lucrurile. Citea operele 
autenticului Kurt Austin. 

Dintr-un dulap de arhivare prăfuit extrase un dosar 
gros, etichetat „NUMA, Kurt Austin”. Paginile uzate ale 
acestuia îi spuneau ceea ce ştia deja pe dinafară. 
Austin se născuse la Seattle, fiind fiul bogatului 
deţinător al unei companii de salvări maritime. Marea îi 
modelase personalitatea aventuroasă. Fusese în stare 
să navigheze imediat ce învățase să meargă şi, pe 
măsură ce se  maturizase, căpătase gustul 
ambarcaţiunilor de curse de mare viteză, cu toate că în 
ultimii ani trecuse la bărci cu vâsle, pe Potomac. 
Locuia într-un hangar pentru ambarcaţiuni, mai jos de 
Stăvilarul din Washington D.C., la mai puţin de un 
kilometru distanţa de Agenţia Centrală de Informaţii 
din Langley. Îi plăcea filozofia, colecţiona pistoale de 
duel, asculta jazz progresiv... 

Petrov continua să citească, deşi ochii lui abia dacă 
desluşeau cuvintele. După ce îşi făcuse studiile pentru 
doctoratul în domeniul sistemelor manageriale la 
Universitatea din Washington, Austin urmase cursurile 
unei foarte bine cotate şcoli de scafandri din Seattle, 
fiind instruit ca profesionist. Avusese nevoie de acest 
gen de abilităţi ca să poată lucra la instalaţiile de foraj 
din Marea Nordului, după care se întorsese în cadrul 
companiei tatălui său, înainte de a fi atras în serviciul 


79 


guvernului de o ramificaţie puţin cunoscută a CIA, 
specializată în colectarea informaţiilor din zona 
subacvatică. După încheierea Războiului Rece, CIA 
renunţase la ramificaţia respectiva şi amiralul James 
Sandecker, directorul NUMA, îl angajase pe Austin ca 
şef al unei echipe destinate misiunilor speciale, 
înfiinţată pentru a se ocupa de cercetări 
oceanografice. 

Formaţia lui Austin se găsea la cealaltă extrema în 
raport cu formaţia lui Petrov. Prin venele amândurora 
curgea apă sărată, numai că rusul avea o origine mult 
mai umilă. Era singurul fiu al unui pescar sărac. În 
copilărie, pe când era pionier, inteligenţa şi aptitudinile 
sale atletice fuseseră remarcate de un comisar politic 
venit în vizită, aşa că fusese luat la Moscova şi dat în 
grijă statului. De atunci nu-şi mai revăzuse părinţii şi 
surorile. Mai râu decât atât, nici măcar nu-şi dorise să-i 
revadă; statul sovietic devenise noua lui familie. 
Urmase cursurile celor mai bune şcoli din uniune, 
excelând în materie de inginerie, efectuase un scurt 
stagiu în cadrul KGB-ului ca ofiţer pe un submarin şi, 
mai târziu, intrase în serviciul de informaţii secrete al 
forţelor navale. Aidoma lui Austin, Petrov fusese 
angajat într-o ramificaţie puţin cunoscută a serviciilor 
secrete, având drept obiect de activitate obţinerea 
informaţiilor din zona subacvatică. Spre deosebire de 
grupul lui Austin, care se concentra asupra cercetărilor 
oceanografice, oamenii lui Petrov erau autorizaţi să-şi 
îndeplinească misiunile apelând la orice mijloace, 
inclusiv la forţă. 

Drumurile li se încrucişaseră pentru prima oară după 
ce un submarin israelian scufundase clandestin o navă 
container iraniană, încărcată cu arme nucleare. Lui 
Petrov i se ordonase să le recupereze cu orice preţ. 
Nava iraniană reprezenta o nedorită complicaţie şi un 
subiect umilitor, fiindcă armele fuseseră sustrase din 


80 


arsenalul Uniunii Sovietice. Totodată, Statele Unite 
încercau să stabilizeze relaţiile dintre aliaţii lor arabi şi 
Israel, iar Washingtonul îşi făcea griji că, dacă lranul 
avea sa afle cum anume se scufundase vasul, urma să 
declare un război sfânt, care s-ar fi putut extinde în 
întreaga regiune. Lui Austin i se  încredinţase 
conducerea unei acţiuni prin care se încerca 
recuperarea navei container şi distrugerea dovezilor. 

Navele din URSS şi din SUA ajunseseră deasupra 
vasului scufundat cam în acelaşi timp. Nici una nu 
voise să renunţe în favoarea celeilalte. Aşteptarea 
tensionată se prelungise zile întregi. Nave de război 
ale ambelor ţări se profilau amenințătoare la orizont. 
Fuseseră nişte momente extrem de încordate. Petrov 
aştepta ordine de la Moscova, când fusese chemat pe 
puntea de comanda, ca să asculte un mesaj trimis de 
nava americana. 

— Nava Talon sub pavilionul Statelor Unite cheamă 
nava sovietica de recuperare, cu nume necunoscut. 
Răspundeţi, va rog! 

Persoana care îi apelase vorbea ruseşte, cu un 
accent foarte puternic. 

— Nava sovietică de recuperare către Talon, 
răspunsese Petrov, în engleza cu accent american pe 
care o învățase în şcolile guvernamentale. 

— Vă deranjează dacă vorbim în engleza? întrebase 
americanul. Rusa mea e un pic ruginită. 

— Nici o problemă. Presupun că vreţi să ne-anunţaţi 
că părăsiţi zona. 

— Nu, de fapt voiam să ştiu cum staţi cu proviziile 
de caviar. 

Petrov zâmbise. 

— Sunt mai mult decât suficiente, mulţumesc! Acum 
îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare. Când va pleca nava 
dumneavoastră? 

— Se pare că nu stăpâniţi engleza chiar atât de bine 


81 


cum am avut impresia. N-avem intenţia să părăsim 
apele internaţionale. 

— Atunci veţi purta răspunderea consecinţelor. 

— Îmi pare râu, dar nu acceptăm consecinţele. 

— În cazul ăsta, singura alternativă e să forţăm 
lucrurile. 

— Să vedem dacă nu putem rezolva problema în 
mod amical, tovarăşe, ripostase americanul, pe un ton 
degajat. Ştim amândoi ce se află pe epava aia şi ce 
necazuri ar putea aduce ţărilor noastre. Aşa ca uite ce 
propun: ne retragem până când vă scufundaţi şi vă 
recuperaţi... ăă... bunurile furate. Dacă vreţi, vă putem 
da şi o mâna de ajutor. După ce vă încheiaţi activitatea 
de recuperare, plecaţi, iar noi rezolvam problema 
dovezilor. Ce zici? 

— Interesanta propunere. 

— Aşa cred şi eu. 

— Şi de unde ştiu că pot avea încredere în voi? 

— Faptele sunt mai grăitoare decât cuvintele. Am 
dat ordin să ne retragem cu opt sute de metri. 

Petrov urmărise nava americană ridicând ancora şi 
schimbându-şi poziţia faţa de locul epavei. Şi se 
gândise că, în ciuda stilului său nonşalant de adresare, 
americanul era hotărât să-şi îndeplinească misiunea. 
Alternativa unei înţelegeri era escaladarea forţei. 
Petrov nu se juca. Dacă americanul nu-şi ţinea 
cuvântul, avea să le dea ordin oamenilor înarmaţi de 
pe nava lui să tragă, iar marina sovietică era 
disponibilă la primul apel. Însă, indiferent de rezultat, 
nu era bine să scape confruntarea de sub control. 

— Foarte bine, încuviinţase el. Recuperarea odată 
încheiată, plecăm şi puteţi veni aici. 

— De acord. Apropo, cum vă numiţi? îmi place să 
ştiu cu cine port tratative. 

Întrebarea îl surprinsese pe Petrov cu garda jos. Într- 
un anume fel, el n-avea nici un nume, îl purta pe cel 


82 


primit de la guvernul sovietic. Răspunsese chicotind: 

— Îmi puteţi spune Ivan. 

Replica sa fusese întâmpinată cu un hohot puternic 
de râs. 

— Pariez că jumătate din oamenii de pe nava 
dumneavoastră se numesc Ivan! OK, mie îmi puteţi 
spune John Doet’: 

Îi urase apoi noroc lui Petrov, în ruseşte şi 
întrerupsese legătura. 

El nu pierduse vremea şi trimisese scafandri pe nava 
container. Gaura făcută în cocă de explozia torpilei 
permitea accesul în interior, relativ cu uşurinţă şi 
reuşiseră sa recupereze două dispozitive nucleare. 
Avuseseră parte de câteva momente pe muchie de 
cuţit, când curenţii marini deterioraseră cablul de 
ridicare la suprafaţă a încărcăturii, dar lucraseră în 
schimburi şi reuşiseră să termine treaba în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore. Petrov ordonase ca nava 
să părăsească zona şi semnalizase, înştiinţându-i pe 
americani. Cele două nave trecuseră una pe lângă alta, 
la o distanţă de mai puţin de două sute de metri, 
îndreptându-se în direcţii opuse. Petrov stătuse pe 
punte şi se uitase cu binoclul la vasul american. 
Lentilele îl ajutaseră să vadă un bărbat voinic, cu părul 
cenuşiu, care îl privea la rândul său. La un moment 
dat, americanul îşi luase binoclul de la ochi şi îi făcuse 
cu mâna. Petrov îl ignorase. 

Următoarea lor întâlnire nu fusese la fel de 
prietenească. Un avion comercial de linie, aparţinând 
unui stat din lumea a treia, fusese doborât în mod 
misterios în Golful Persic. În timpul Războiului Rece, 
paranoia era psihoza naţională predominantă şi, din 


12 Nume folosit în vorbirea curentă pentru a desemna un 


bărbat oarecare, fără semnalmente aparte, iar în documentele 
oficiale pentru a desemna o persoană necunoscută, de sex 
masculin (n.tr.) 


83 


motive neclare şi nu tocmai plauzibile, fiecare ţară o 
bănuia pe cealaltă de complicitate. Petrov şi Austin 
localizaseră din nou avionul în acelaşi timp. Nava lui 
Petrov fusese cât pe ce să lovească vasul american, 
schimbându-şi cursul în ultima clipă, aşa că Austin 
putuse să vadă oamenii înarmaţi până-n dinţi de pe 
punte. Luase legătura prin staţie cu Petrov şi îl 
avertizase că era cazul să-şi îmbunătăţească stilul de 
condus, dacă nu voia să primească o amendă. Apoi 
refuzase cu încăpățânare să-şi părăsească poziţia. Se 
evitase un incident internaţional numai datorită 
apariţiei unei nave sub pavilionul ţării căreia îi 
aparţinea avionul, revendicând-o. 

In timp ce vasele rivale părăseau locul, îndreptându- 
se din nou în direcţii opuse, Austin îi trimisese lui 
Petrov un mesaj radio de rămas-bun. 

— Cu bine, Ivan! Până când ne vom revedea. 

In tinereţe, Petrov era iute din fire, iar americanul 
cel arogant îl scotea din sărite. 

— Ai face bine să speri că nu se va întâmpla, 
spusese el, cu o sinceritate glacială. Nici unul din noi n- 
o să fie încântat de rezultate. 

Predicţia lui se adeverise peste opt luni. 

In epoca Războiului Rece, Statele Unite 
întreprinseseră o acţiune cutezătoare de spionaj. Mulţi 
ani mai târziu, când secretul fusese dezvăluit, un 
scriitor o numise Baba-oarba, un joc periculos, 
practicat de câţiva comandanţi îndrăzneţi şi de 
echipajele lor, care îşi aduceau submarinele la numai 
câţiva kilometri de coasta sovietică, scopul fiind 
obţinerea informaţiilor. Unul dintre planuri implica 
plasarea unui dispozitiv electronic care să înregistreze 
mesajele transmise prin cablurile de comunicare 
subacvatice. 

În biroul său mohorât din Moscova, Petrov îşi aprinse 
unul dintre trabucurile havaneze de comanda specială 


84 


şi slobozi o gură de fum. Gândurile i se întoarseră cu 
ani în urma şi, în norul purpuriu care se învârteji în faţa 
ochilor săi, văzu ceața dimineţii înălțându-se din 
întuneric şi suprafaţa rece a Marii Barents, despicata 
de nava sa în plina viteza. 

Era la Moscova, încercând să obţină fonduri pentru 
noile echipamente de la un membru al aparatului de 
partid plasat într-o poziţie strategica, care se plângea 
de baierele prea strânse ale pungii. La un moment dat 
îl sunase unul dintre asistenții săi, anunţându-l că 
fusese interceptat un mesaj străin, trimis de o navă 
necunoscuta, din apropierea coastei ruseşti. Mesajul 
codificat era scurt, ca şi cum operatorul s-ar fi grăbit. 
Criptografii sovieticii se străduiau să-l descifreze. 
Nimeni n-ar fi riscat să trimită mesajul dacă nu s-ar fi 
aflat în pericol, se gândise Petrov, în timp ce birocratul 
continua să flecărească. El ştia foarte bine ca 
submarinele americane ajunseseră în Marea Barents. 
Era oare posibil ca unul dintre ele să fi avut probleme? 

Îşi întrerupsese întrevederea şi prinsese un avion 
către Murmansk, unde aştepta nava lui de cercetare. 
Echipamentul ştiinţific al vasului fusese suplimentat cu 
torpile submarine, cu tunuri şi cu un efectiv complet de 
soldaţi experimentați şi bine înarmaţi. Nava se afla pe 
drum atunci când fusese decodificat mesajul. Conţinea 
un singur cuvânt: „Eşuat”. Petrov ordonase ca toate 
navele maritime şi aeriene să supravegheze zona, în 
căutarea unor vase străine, submersibile sau de 
suprafaţa. 

Însă, în ciuda vigilenţei sovietice, Talon dusese la 
îndeplinire o misiune de salvare fără cusur. Nava 
americana sosise în decursul nopţii şi, în momentul 
când fusese observată de radar, expertul în limba rusă 
aflat la bord oferise nişte date de identificare false. Nu 
era o acoperire perfectă, dar îi ajutase să câştige timp. 
Un alt submarin american, al cărui propulsor fusese 


85 


intenţionat forţat, astfel încât să funcţioneze 
zgomotos, distrăsese atenţia ruşilor. Submersibilul 
eşuat se afla la o adâncime de aproape o sută de 
metri, chiar pe fundul mării, rămas fără energie în 
urma unei explozii la sistemul electric. Cei o sută de 
membri ai echipajului fuseseră salvaţi în câteva ore, cu 
ajutorul unui clopot special de scufundare. 

Petrov înţelesese în cele din urmă vicleşugul şi nava 
lui se îndreptase cu toată viteza spre locul recuperării. 
Urmărise cablul de comunicaţii până când 
magnetometrul indicase prezenţa unei mase imense 
de material feros. Nu putea fi decât submarinul 
Statelor Unite. O navă părăsea în grabă zona şi el 
recunoscuse Ta/on-ul. Vorbind în engleza, o apelase 
spunându-i pe nume şi îi ceruse să se oprească. 

Prin radio îi răspunsese o voce familiară. 

— Ivan, tu eşti? întrebase bărbatul care îşi spunea 
John Doe. Mă bucur să te-aud din nou! 

— Pregătiţi-vă să fiţi abordaţi, sau nava voastră o să 
fie scufundată. 

Din staţia radio izbucnise un hohot de râs. 

— Ce naiba, Ivane, credeam că voi, ruşii, jucaţi şah 
ceva mai bine! 

— Ca să fiu sincer, prefer pocherul. 

— E evident că de-acolo ai învăţat să joci la 
cacealma. Frumoasa încercare, tovarăşe! 

— E ultimul avertisment. Avionul va ajunge deasupra 
voastră în cinci minute şi nava o să fie distrusă dacă 
nu vă opriţi. 

— E prea puţin şi prea târziu. Peste trei minute 
intrăm în apele internaţionale. Departamentul nostru 
de Stat şi cel al Apărării ştiu care e situaţia. Se pare că 
n-aveţi noroc. 

— Nu sunt de aceeaşi părere. Ne rămâne submarinul 
vostru şi conţinutul său, domnule Doe. Savanţii noştri 
vor petrece o zi plină de delicii disecându-vă 


86 


echipamentele ultrasecrete. 

— Asta n-o să se-ntâmple, bătrâne prieten! 

— Ba eu cred că o să se-ntâmple. G/omar Explorer 
nu e singurul vas care poate ridica un submarin la 
suprafaţă. 

Petrov se referea la un submarin sovietic recuperat 
de Statele Unite în 1974. 

— În locul tău, eu nu m-aş apropia de vasul ăla. E 
minat din belşug. 

— Acum cine joacă la cacealma, domnule Doe? 

— Sunt cât se poate de serios, Ivan. Submarinul 
transporta o suta de kilograme de explozibili HBX, 
tocmai pentru o asemenea eventualitate. 

— De ce ţi-ar păsa dumitale dacă sunt ucis? 

— Ascultă, Ivan, Războiul Rece n-o să ţină o 
veşnicie. Într-o bună zi o să dăm unul peste altul într- 
un bar şi-o să-mi faci cinste cu un martini Stolicinaia. 
Nu glumesc! Tonul frivol dispăruse. Chestia aia o să se 
autodistrugă în aproximativ douăzeci de minute. Am 
programat cronometrai cu mâna mea. 

— Minti! 

— Oamenii ca noi nu se mint unul pe altul, bătrâne 
prieten. 

Fusese rândul lui Ivan să izbucnească în râs. 

— Ai văzut prea multe episoade din Misiune 
imposibilă, bătrâne prieten! 

Inchisese stația radio. Era imposibil să fi evacuat 
echipajul şi să-i rămână timp pentru a programa 
detonarea explozibilului. Petrov nu cunoştea însă 
pregătirea şi abilitățile lui Austin. Ar fi putut aştepta 
douăzeci de minute, să vadă dacă americanul îi 
spusese adevărul, dar clocotea de mânie. Furia se 
dovedise mai puternică decât raţiunea. Nava lui Petrov 
transporta un  minisubmarin, pentru o singură 
persoană, care putea fi lansat rapid, pentru misiuni de 
recunoaştere şi el ordonase să fie pregătit pentru 


87 


scufundare. 

Mulţi ani mai târziu, stând în biroul său, Petrov 
contempla scrumul cenuşiu-roşiatic al trabucului. Ce 
impetuos şi ce nesăbuit fusese în tinereţe... Coborâse 
aproape pe verticală cu submarinul în formă de 
bomba. În câteva minute, corpul întunecat al navei 
încremenite pe fund se conturase în lumina 
proiectoarelor sale, iar el văzuse lângă cablu 
compartimentul detaşabil care adăpostea aparatura şi 
se oprise lângă el. Acesta se afla deja în strânsoarea 
braţul metalic retractabil al minisubmersibilului său - 
când zărise un fulger orbitor şi auzise un tunet 
înăbuşit. Şi se simţise proiectat prin aer. Apoi îşi 
pierduse cunoştinţa. 

Se trezise în mirosul antiseptic al unui spital sovietic. 
Piciorul lui rupt şi strivit era suspendat deasupra 
patului şi partea dreaptă a feţei sale fusese bandajată 
din belşug în locul unde aşchii de plastic şi de metal îi 
sfârtecaseră pielea în clipa în care explozia azvârlise 
minisubmarinul la suprafaţă, de unde fusese 
recuperat, cu el în interior. Fusese nevoit să poarte un 
aparat auditiv până când i se vindecaseră timpanele 
sparte. Îşi petrecuse patru săptămâni în spital, înainte 
de a fi externat şi dat în grija unei infirmiere, în dacha 
lui, casa de ţară pe care o avea în afara Moscovei. 

Stătea în solar, citind o carte de Tolstoi, când 
infirmiera îi adusese un buchet de garoafe roşii, albe şi 
albastre. Printre flori era strecurat un bilet cartonat. 

Cu gândul la ziua aceea, Petrov luă un plic din dosar. 
Vremea îngălbenise biletul pe care îl scoase de acolo, 
dar literele mari şi negre ale cuvintelor englezeşti se 
desluşeau cu claritate. 


„Ivan, îmi pare rău că te-ai căptuşit. Nu poți spune 


că nu te-am prevenit. Insănătoşeşte-te cât mai curând, 
ca să putem bea martinul ăla împreună. Fac cinste cu 


88 


primul rând. John Doe.” 


Austin fusese cât pe ce să-i pună capăt vieţii şi 
carierei sale. lar acum acelaşi bărbat îşi vâra nasul 
într-un loc unde ar fi putut să-i dea peste cap planurile 
întocmite cu mare grija. Austin n-avea de unde să ştie 
cât de periculos era amestecul lui. Cât de precara era 
situaţia în Rusia. Pe parcursul istoriei sale, patria lui 
Petrov suferise de pe urma unor lideri nepăsători, 
incapabili sau chiar psihopaţi. lar el era una dintre 
miile de clone fără chip care îndeplineau ordinele 
stăpânilor fără să pună întrebări, menţinându-i la 
putere. În momentul acela, națiunea lui fragila părea 
să se pregătească pentru o altă orgie autodistructivă. 
Furiile ţâşnite din sufletul Mamei Rusia aveau să 
măture ţara din Siberia până la Sankt Petersburg. 

Petrov reciti conținutul biletului, apoi ridică 
receptorul telefonului. 

— Da, domnule, răspunse un asistent demn de 
încredere, care îşi avea biroul într-o altă parte a 
aceleiaşi clădiri. 

— Să mi se pregătească un avion, gata de plecare 
spre Istanbul peste o oră. 

Petrov dădu apoi ordin să i se telefoneze amantei 
sale, care trebuia anunţată că se anulase întâlnirea lor 
de la cină. 

— Doriţi să-i transmit vreun mesaj anume 
domnişoarei Kostinov? întreba asistentul. 

Petrov analiză întrebarea. 

— Da, zise el, după câteva secunde. Spune-i că 
trebuie să-i întorc o favoare unui vechi amic. 


7 


89 


Novorossiisk, Marea Neagra 


Bărbosul stătea pe podeaua mochetată a cabinei 
întunecate, cu picioarele în poziţia lotus şi ţinându-şi 
mâinile aspre, de ţăran, uşor împreunate în poală. Era 
încremenit în aceeaşi postură de mai bine de două ore, 
singurul semn de viaţă fiind delicatele ridicări şi 
coborâri ale pieptului său îngust. Pulsul îi era abia 
perceptibil, iar bătăile letargice ale inimii ar fi alarmat 
un cardiolog. Ochii cu pleoape lăsate erau închişi, dar 
el nici nu dormea, nici nu era treaz. Buzele groase de 
sub nasul proeminent i se arcuiau într-un zâmbet 
extatic. În spatele mărăcinilor care-i străjuiau hăţişul 
minţii, pândeau, nevăzute, reflecţiile de nepătruns ale 
unui nebun. 

Cineva bătu uşurel la uşă. Bărbosul nu dădu nici un 
semn că ar fi auzit. Ciocănitul se repetă, de data asta 
mai sonor şi mai insistent. 

— Da, răspunse el, în ruseşte. 

Vocea lui profundă părea să vină din adâncurile unei 
catacombe. 

Uşa se întredeschise şi un tânăr într-o uniformă de 
steward al navei aruncă o privire înăuntru. Lumina de 
pe coridor căzu pe faţa bărbatului de pe podea. 
Stewardul murmură o rugăciune pentru alungarea 
demonilor, învăţata de la bunica sa. Apoi, adunându-şi 
curajul, îndrăzni să vorbească: 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, domnule. 

— Ce este? 

— Domnul Razov vrea să veniţi în cabina principală. 

Ochii de un galben palid, adânciţi în orbite, se 
deschiseră cu o căutătură fixă. Erau ochii hipnotici ai 
unui prădător, mari şi strălucitori. 

Bărbosul cu trăsături ciolănoase tăcu o vreme. Apoi 
rosti: 

— Spune-i că voi fi acolo. 


90 


— Da, domnule. 

Sub vraja privirii neînduplecate, stewardul îngrozit 
simţi cum i se înmoaie picioarele. Trânti uşa şi o luă la 
fugă pe coridor. 

Bărbatul îşi îndreptă trupul şi se ridică, în toată 
splendoarea înălţimii sale de un metru nouăzeci şi 
cinci. Purta o tunică neagră de bumbac, strânsă cu 
centură. Gulerul în stil militar al cămăşii era strâns pe 
gât, iar pantalonii erau îndesaţi în cizme scurte, din 
piele neagră, lucioasă. Pârul castaniu-închis era lung şi 
îi cădea peste urechi, unindu-se cu barba, revărsată pe 
piept. 

Îşi alungă înţepeneala muşchilor ocupându-se pe 
rând de fiecare încheietură şi sorbi aerul cu lăcomie, 
umplându-şi plămânii însetaţi. După ce îşi aduse toate 
sistemele vitale în starea normală de funcţionare, 
deschise uşa cabinei şi, aplecându-şi capul, ieşi pe 
coridor. Străbătu culoarul mişcându-se fără vreun 
zgomot şi urcă pe puntea iahtului de o sută douăzeci şi 
cinci de metri lungime. Toţi oamenii din echipaj care îl 
văzură apropiindu-se se traseră într-o parte. 

lahtul fusese conceput cu o punte lată, liberă şi cu o 
suprastructură joasa, aerodinamică, menita să reducă 
opoziţia vântului. Pornind de la proiectul unui cargobot 
FastShip, vasul fusese construit cu o cocă de forma 
pronunţată a unui V, care despica valurile şi cu o pupă 
concavă, care micşora rezistenţa la înaintare. Pus în 
mişcare de turbine alimentate cu benzină şi folosind un 
sistem inovator de propulsie, cu jet de apă, putea 
atinge viteze de două ori mai mari decât ale altor nave 
de o lungime comparabilă. 

Bărbosul ajunse în faţa unei uşi, o deschise fără să 
bată şi intră într-o cabină luxoasă, de dimensiunile 
unei mici case. Străbătu zona mobilată ca un salon, 
având canapele, scaune şi o masă de dimensiunile 
celor de la ospeţele din epoca medievala. Podeaua era 


91 


acoperită cu covoare persane vechi, fiecare dintre ele 
valorând o mică avere. Pe pereţi se găseau 
capodopere nepreţuite ale picturii, majoritatea fiind 
furate din muzee sau din colecţii particulare. 

In capătul opus al încăperii se afla un birou masiv, 
din cel mai fin lemn de mahon, cu încrustaţii de aur şi 
piele. Pe peretele din spatele acestuia era o siglă 
stilizată, reprezentând o căciulă militară de blană 
străbătută cruciş de o sabie scoasa din teacă. Sub 
emblemă erau scrise, cu litere chirilice, cuvintele 
„COMPANIA INDUSTRIALA ATAMAN”. La birou stătea, 
vorbind la telefon, Mihail Razov, preşedintele societăţii 
Ataman. 

Deşi frazele sale nu se ridicau cu mult deasupra 
unor şoapte, tonul aparent blând nu-i masca 
ameninţarea glacială din voce. Chipul său alb şi palid 
ar fi putut fi cioplit din marmură de Carrara, dar nimeni 
nu i-ar fi putut confunda profilul cu linii severe cu 
opera vreunui sculptor renascentist. Era un chip pe 
care-l văzuseră nenumărate victime, înainte de a-şi da 
ultima suflare. 

La picioarele sale erau întinşi doi câini-lupi ruseşti 
supli. La apropierea bărbatului înalt, aceştia începură 
să scheaune. Razov închise telefonul şi şuieră, 
reducând la tăcere câinii, care se târâră sub birou. lar 
el trecu printr-o metamorfoză uimitoare. În ochii de 
culoarea cenuşie a ardeziei îi apăru o căldură 
neaşteptată, buzele crude i se deschiseră într-un 
zâmbet şi trăsăturile grosolan cioplite i se îndulciră. 
Oricine şi-ar fi putut recunoaşte în el unchiul preferat. 
Dacă trăiesc suficient de mult, criminalii de profesie, 
ca Razov, devin actori desăvârşiţi. El îşi cultivase 
talentul înnăscut de cameleon sub tutela unor 
profesori de arta dramatică. li era de ajuns o clipă ca 
să se transforme dintr-o brută asasină într-un om de 
afaceri energic, într-o gazdă încântătoare sau într-un 


92 


orator charismatic. 

Umerii puternici şi coapsele musculoase ofereau un 
indiciu asupra originii sale umile. Născut în stepele din 
preajma Mării Negre, ca fiul unui cazac crescător de 
cai, învățase să călărească imediat ce ajunsese destul 
de mare ca să se poată urca în şa. Avea o minte 
ascuţita şi remarcase rapid dezavantajele muncii grele 
de la ţara, care îi ucisese mama şi îi distrugea 
sănătatea tatălui său. 

Aşa că fugise la oraş şi îşi pusese muşchii la treaba, 
ca recuperator, în slujba unei bande de extorcatori. 
Talentul său de sfărâmător de oase şi de asasin îi 
adusese câştiguri însemnate. Pierduse şirul ocaziilor în 
care trăsese un glonţ în rotula unui negustor 
recalcitrant sau în tigva unui client rău platnic. Uitase 
numărul  prostituatelor refractare pe care le 
strangulase. De fapt, îşi folosise proaspăt dobândita 
avere ca să-şi cumpere un bordel proprietate 
personală. 

Lichidându-şi foştii angajatori, câştigase curând 
controlul unei reţele de case de prostituție. Işi 
protejase investiţia cu ajutorul unei armate particulare 
de ucigaşi nemiloşi şi îşi extinsese afacerile, trecând la 
jocuri de noroc, droguri şi cămătărie. Cu mite 
generoase şi omoruri strategice, se pusese la adăpost 
de intervenția autorităților sovietice şi ajunsese 
multimilionar. Devenise un gangster sovietic tipic şi se 
părea că avea să continue în acelaşi ritm până când 
avea să se ridice la suprafaţă un rival mai agresiv. 

Bărbosul se apropie şi râmase în picioare în faţa 
biroului său, ţinându-şi mâinile împreunate în faţă. 

— Ai trimis după mine, Mihail? 

— Boris, dragul meu prieten şi sfătuitor! Îmi pare rău 
că ţi-am tulburat meditaţia, dar avem veşti importante. 

— Aşadar testul a fost un succes? 

Razov dădu din cap în semn de încuviinţare. 


93 


— Primele rapoarte asupra pagubelor sunt extrem 
de impresionante, ţinând cont de scara redusă a 
experimentului. 

Apăsă un buton de pe birou şi o ordonanța apăru ca 
prin farmec, aducând o tavă cu două pahare şi cu o 
sticlă de votcă. Razov umplu paharele şi îi întinse unul 
lui Boris. După ce expedie ordonanța, îi arătă 
bărbosului un scaun, se aşeză în faţa lui şi toastă 
înălţând paharul.. 

Boris îşi sorbi zgomotos votca, cu mărul lui Adam 
tresăltând. Goli paharul de parcă băutura n-ar fi fost 
mai tare decât un ceai de ierburi şi se şterse la gură cu 
dosul mâinii păroase. 

— Câţi morți? întreba, abia reuşind să-şi 
stăpâneasca nerăbdarea. 

— Unu sau doi, răspunse Razov, ridicând din umeri. 
Se pare c-a existat o avertizare. 

În ochii stranii ai călugărului se aprinse o furie 
ucigaşă. 

— Un informator? 

— Nu, a fost ceva cu totul neprevăzut. Un pescar i-a 
anunţat pe locuitorii oraşului şi portul a fost evacuat. 

— Păcat, spuse Boris, cu o tristeţe sinceră în glas. 
Data viitoare trebuie să ne asigurăm că nu mai există 
vreo avertizare. 

Razov dădu aprobator din cap şi arătă către un 
monitor imens de computer, plasat pe perete. Pe ecran 
se vedea o hartă a lumii. Mănunchiul de lumini care 
indica poziţiile navelor din întinsa flotă Ataman. 
Folosindu-se de o telecomanda, mări o anumită zonă a 
hărţii, scoțând în evidenţă un şir de lumini masate în 
largul Coastei de Est a Statelor Unite. 

— Obiectele noastre de valoare îşi ocupă poziţiile. 
Căldura din privire îi dispăru. Te asigur că, după ce ne 
vom duce munca la bun sfârşit, vor fi mulţi morţi de 
numărat, cu mult mai mulţi! 


94 


Boris zâmbi. 

— Prin urmare proiectul nord-american se execută la 
timp? 

Razov umplu din nou paharele. Părea preocupat. 

— Şi da şi nu. Există câteva chestiuni de importanţă 
vitală despre care vreau să discutăm. Au legătură cu 
planurile noastre. Trebuie să rezolvăm o problemă 
apărută pe neaşteptate. Operaţiunea noastră din 
Marea Neagră s-a confruntat cu nişte intruși. 

— A aflat Moscova de activităţile noastre? 

— ldioţii de la Moscova încă nu ne cunosc planul, 
răspunse Razov, fără să-şi ascundă disprețul. Nu, n-a 
fost guvernul central. O echipă de televiziune 
americană a acostat în apropierea adăpostului nostru 
pentru submarine. 

— Americani? Boris îşi înălţă braţele spre cer. Un dar 
dumnezeiesc, spuse el, cu ochii scânteind. Sper că 
gâturile lor au simţit tăişurile ascuţite ale săbiilor 
gardienilor! 

— Dimpotrivă. A avut loc o luptă şi gardienii au fost 
puşi pe fugă. Câţiva dintre oamenii noştri au murit în 
bătălie. 

— Cum e posibil, Mihail? Gardienii sunt antrenați să 
ucidă fără milă. 

— E adevărat, sunt nişte călăreţi extraordinari, 
războinici cazaci, în cel mai bun sens. Armele lor sunt 
tradiţionale, dar eficiente. 

— Atunci cum li s-a putut împotrivi o echipă de 
televiziune neînarmată? 

— N-au fost singuri, explică Razov, încruntându-se. 
Se pare că au fost ajutaţi de un aparat de zbor. 

— Militar? 

Razov clătină din cap. 

— Sursele mele spun că a fost lansat de pe o navă 
numită Argo. Despre care se presupune că se află în 
Marea Neagră ca sa dirijeze o acţiune de cercetare, 


95 


pentru NUMA. 

— Ce e această NUMA? 

— Am uitat că ai fost izolat de lumea exterioară 
vreme de mulţi ani. Agenţia Naţională Americană 
pentru Studii Subacvatice şi Marine e cea mai mare 
organizaţie ştiinţifică din lume în domeniul 
oceanografiei. Au mii de savanţi şi de ingineri 
răspândiţi pe tot globul. Pilotul avionului, bărbatul care 
i-a ucis pe gardieni, e unul dintre aceşti savanţi. 

Boris se ridică şi începu să măsoare cabina cu pasul. 

— Vestea asta mă îngrijorează. Cum e posibil ca 
savanții sau inginerii să învingă nişte războinici 
înarmaţi? 

— E o întrebare bună. Nu ştiu. Însă de un lucru sunt 
sigur. Nu se încheie aici. Am dat ordin să se facă 
pregătiri pentru schimbarea locului de operaţiuni. Între 
timp vom suplimenta numărul gardienilor. Mi-am luat 
libertatea de a-i dota cu arme mai contemporane. Îmi 
pare rău, ştiu care sunt sentimentele tale în privinţa 
păstrării purității tradiţiilor noastre. 

— Inţeleg necesitatea de a fi pregătiţi pentru a ţine 
piept unor forţe impure. Cum rămâne cu sursa ta de 
informaţii din Washington? 

— Puterea lui e limitată, dar i-am cerut să facă tot 
posibilul, fără să-şi pună în pericol rolul. 

— Trebuie să ştim cu cine şi cu ce ne confruntăm, 
spuse Boris. S-ar putea ca această NUMA să nu fie 
ceea ce pretinde că este. 

— Sunt de acord. Ar fi o nerozie să-i subestimam, 
cum au făcut gardienii. 

— Vorbeşte-mi despre oamenii de televiziune. 

— Mi s-a confirmat că sunt de la o reţea americana. 
Doi bărbaţi şi o femeie. 

Boris îşi mângâie gânditor barba. 

— Asta nu e o coincidenţă. Oamenii de televiziune şi 
aceasta NUMA trebuie să fie o acoperire, pentru vreun 


96 


plan american. Unde se află acum? 

— Pe Argo, se întorc la Istanbul. Am trimis o 
ambarcaţiune în urmărirea lor. 

— Putem distruge nava NUMA? 

— Cu uşurinţa cu care am strivi o insecta, dar nu 
cred c-ar fi înţelept s-o facem acum. Ar putea atrage 
atenţia asupra acţiunii noastre din Marea Neagră. 

— Atunci trebuie să aşteptăm. 

— Sunt de aceeaşi părere. După ce încheiem 
acţiunea din Marea Neagră, te poţi răzbuna. 

— Mă plec în faţa înţelepciunii tale, Mihail! 

In zâmbetul lui Razov se regăsea toată căldura unei 
anaconde. 

— Nu, Boris, tu eşti cel înţelept. Eu mă pricep la 
afaceri şi la politică, dar tu ai viziunea unui viitor nobil 
şi grandios. 

— O viziune pe care o vei duce tu la îndeplinire, ca 
unic luptător împotriva corupţiei şi a materialismului, 
acest cancer ale țarii noastre cândva măreţe. Trebuie 
să arătăm lumii că luptam pentru o cauză dreapta. 
Nimic nu trebuie să stea în calea planului nostru de a 
îndepărta putreziciunea, oriunde am găsi-o. 

— Vreau să vezi ceva, spuse Razov. Apăsă un buton 
de pe biroul său. lată ultimul discurs pe care l-am ţinut 
în faţa armatei. 

Pe ecranul de pe perete apăru o imagine: Razov 
vorbind într-o sală imensă. Publicul era alcătuit din 
bărbaţi în uniformele diverselor servicii armate din 
Rusia. Razov urcă pe scenă şi, în câteva minute, avea 
publicul la degetul mic. Pe măsură ce vorbea, păru să 
crească până la înălţimea de trei metri, trăgându-şi 
forţa din vocea sa profundă, din înfăţişarea 
impresionantă şi din siguranţa cu care predica în faţa 
mulţimii. 

„Trebuie să cinstim crezul războinic al fraţilor noştri 
cazaci. Poporul nostru s-a scuturat de jugul Imperiului 


97 


Otoman şi l-a înfrânt pe Napoleon. Cazacii au cucerit 
Cetatea Azov pentru Petru cel Mare şi au apărat 
graniţele Rusiei împotriva invadatorilor vreme de 
secole. Acum, cu puterea a şapte milioane de oameni, 
cu ajutorul vostru, vom distruge duşmanii din interior, 
afaceriştii, criminalii şi politicienii care vor să ne 
strivească ţara, prefăcând-o în pulbere sub tălpile 
cizmelor lor.” 

În scurt timp, mulţimea era în picioare, oferind un 
exemplu înfricoşător de isterie în masă. Se repezeau 
către podium cu ochi sticloşi, cu braţele întinse. Voiau 
să fie una cu el. Scandau: „Razov... Razov... Razov...” 

El închise televizorul. 

— Eşti un discipol bun, Mihail, spuse Boris. 

— Nu, Boris. Tu eşti un profesor bun. 

— Eu doar ţi-am arătat cum să te foloseşti de 
pasiunile poporului tău. 

— Asta-i nimic în comparaţie cu ceea ce va urma. 
Dar de munca noastră din Marea Neagră depind foarte 
multe. Când ai intrat, vorbeam cu nava de recuperare. 
întâmpină multe greutăţi, dar sunt aproape de ţintă. 
Le-am spus că vieţile lor depind de succesul misiunii. 
Nu voi accepta un eşec. 

— Vrei să privesc în viitor? 

— Da, spune-mi ce vezi. 

Boris îşi aplecă fruntea şi îşi duse degetele la 
tâmple. Ochii îi deveniră sticloşi. Atunci când vorbi, 
vocea lui păru să vină dintr-o peşteră. 

— Prezic că va veni ziua când vei prelua puterea, ca 
nou ţar al Mamei Rusia. Toţi duşmanii noştri vor fi 
înfrânți. Statele Unite vor simţi primele sabia dreptăţii. 

— Ce altceva mai vezi? 

Cutele frunţii lui Boris se adânciră, ca şi ar fi fost 
străbătut de dureri şi vocea îi deveni sepulcrală. 

— Frig şi întunecime. Un sălaş al morţii de sub apele 
mării. (întinse mâna şi îl prinse pe Razov de braţ, 


98 


înfigându-i degetele în came ca pe nişte pumnale.) E 
lumină! (Buzele groase i se arcuiră într-un zâmbet 
beatific). Succesul e aproape. (Apoi viaţa se reîntoarse 
în ochii împietriţi ai bărbosului.) Spectrele morţilor vor 
binecuvânta în curând cauza noastră. Insistă să te 
răzbuni în numele lor. 

Razov fusese un gangster de succes şi era o fiară a 
oraşului. Odată scos din elementul lui, devenea practic 
neajutorat. Îşi aduse aminte de prima lui întâlnire cu 
Boris. Rătăcea, pierdut şi pe jumătate mort de foame, 
printr-un ţinut deprimant, când dăduse peste un grup 
de ţărani. Erau cu zecile, şubreziţi şi bolnavi, unii căraţi 
de ceilalţi, fiindcă nu erau în stare să meargă. Când îi 
întrebase încotro se îndreptau, îi răspunseseră că se 
duceau la mănăstire, să fie lecuiţi de „cel nebun”. 
Neavând nimic altceva de făcut, o luase pe urmele lor. 
Îi văzuse pe schilozi aruncându-şi cârjele şi umblând şi 
pe orbi susţinând că puteau să vadă. Când ajunsese în 
faţa lui Boris, călugărul îl privise lung, ca şi cum s-ar fi 
cunoscut de-o veşnicie şi spusese: 

— Te aşteptam, fiule. 

Sub căutătura acelor ochi uimitori, Razov îşi 
depanase povestea. Şocul pe care-l avusese auzind 
ultimele cuvinte ale tatălui său. Retragerea lui din 
lumea civilizată şi peregrinările prin ţinutul sălbatic din 
apropierea Mării Negre. Boris îi spusese să rămână 
după plecarea celorlalţi şi stătuseră de vorbă toată 
noaptea. Când îl întrebase unde erau ceilalţi călugări, 
Boris nu răspunsese decât: 

— Erau nevrednici. 

Razov  bănuise cumplitul adevăr, dar asta nu 
schimbase cu nimic lucrurile. Atunci când se întorsese 
la civilizaţie, bizarul călugăr bărbos îl însoțea şi de 
atunci îi fusese permanent alături. 

În cele din urmă, pe teritoriul lui Razov pătrunseseră 
alţi mafioţi. La sugestia lui Boris, le trimisese vorbă că 


99 


îşi abandona domeniul şi se asigurase că trecutul său 
sordid n-avea să-l bântuie. Începuse prin a-şi schimba 
numele, apoi, după mai multe asasinate, câteva 
incendieri şi câteva bombe, ştersese majoritatea 
legăturilor cu epoca activităţilor sale criminale. 
Folosindu-se de milioanele depozitate în conturi din 
Elveţia şi de metodele tip mână forte care îl serviseră 
atât de bine în timpul vieţii de gangster, pătrunsese în 
industria miniera, care tocmai scăpa de sub controlul 
comunist. In scurt timp, interesul său în domeniul 
mineritului se extinsese asupra mării. 

Observatorii remarcaseră legătura misterioasă şi 
profundă dintre cei doi bărbaţi. Razov îi cerea părerea 
lui Boris în privinţa tuturor deciziilor cruciale şi îl 
răsplătea cu generozitate. Călugărul reprezenta un caz 
de personalitate multiplă. In cabina lui de pe iaht nu se 
găsea nici o altă mobilă în afara unui pat de campanie, 
unde medita vreme de multe ceasuri şi în viaţa lui 
existau perioade îndelungate în care nu se spăla. Însă 
uneori, atunci când iahtul se afla în port, se făcea 
nevăzut. Razov pusese să fie urmărit şi aflase că îşi 
petrecea timpul în cele mai sordide bordeluri. Boris 
părea să ducă o luptă cu cele două personalităţi ale 
sale, călugărul ascet şi epicurianul ucigaş. 

In ciuda nebuniei lui, călugărul era un consilier 
valoros, demenţa fiindu-i temperată de o inteligenţă 
raţională. In cazul de faţă, avea dreptate în ceea ce 
privea NUMA. S-ar fi putut dovedi o ameninţare care 
aştepta un moment favorabil. 


8 


Marea Neagra 


100 


Călătorind pe urmele originalului vas Argo, nava 
NUMA traversa Marea Neagră navigând spre Bosfor, 
strâmtoarea îngustă care desparte partea europeană a 
Istanbulului de partea lui asiatică. Spre deosebire de 
lason, care se întorsese acasă cu Lâna de Aur, Austin 
nu putea înfăţişa, drept dovadă a muncilor sale, decât 
o rană superficială la cap, o echipă de televiziune udă 
leoarcă şi un morman de întrebări fără răspuns. 

Părăsiseră plaja rusească fără să întâmpine piedici. 
Austin şi reporterii ajunseseră pe Argo cu o barcă 
trimisă de căpitanul Atwood. Transportul Albatrosului 
ridicase mai puţine probleme decât anticipaseră; în 
cea mai mare parte, fusese vorba de recuperarea 
bucăţilor în care se dezmembrase. Austin nu era prea 
nerăbdător să-i spună lui Zavala că micuțul avion pe 
care-l proiectase putea acum să-ncapă la propriu într-o 
cutie de pantofi. 

Când făcuse ultimul drum către plajă, observase 
ceva plutind în apă. Era cadavrul lui Mehmet, pilotul 
turc. ÎI trăseseră în barcă şi îl aduseseră pe navă. 
Infăţişarea sa jalnică îi adusese aminte lui Austin în ce 
joc letal fusese implicat. O simplă rostogolire greşită a 
unui zar ar fi fost de-ajuns pentru ca din apă să fie scos 
cadavrul lui, spre a fi înfăşurat într-o prelată. 

Trecuse pe la medicul navei, pentru a-i îngriji mica 
plagă de la cap, făcuse un duş şi îşi schimbase hainele. 
li sugerase Kaelei să se întâlnească pentru cină în sala 
de mese, după ce reuşea ea să se odihnească. El 
găsise o masă de lângă o fereastră mare, ce dădea 
spre puntea de la pupa. Când îşi făcu intrarea Kaela, 
privea  siajul înspumat al vasului, încercând să 
descopere sensul ambuscadei de pe plajă. 

Reportera purta blugi şi o cămaşă de batist albastru- 
deschis luată cu împrumut de la o oceanografă care 
era, probabil, mai scundă şi mai plinuţă. Pe trupul altei 
femei, n-ar fi fost decât nişte haine de lucru de o 


101 


măsură nepotrivita, dar pe corpul zvelt al Kaelei se 
aranjau căpătând un aer de eleganța sofisticată. Ea 
păşi în sala de mese ca şi cum s-ar fi plimbat pe o 
stradă din Paris, etalând o costumaţie după ultima 
modă. 

Îi zâmbi lui Austin şi se îndreptă spre el. 

— Ceva miroase bine! 

— Ai noroc. Bucătarul s-a decis asupra unui meniu 
italian. la loc! 

Ea se aşeză şi închise ochii. 

— Nu-mi spune. Adulmecă aromele care veneau 
dinspre cambuză. Un aperitiv cu salata de trufe şi 
ciuperci în ulei de măsline, apoi rizoto cu ciuperci de 
pădure. 

— Nu tocmai. Austin îşi drese glasul. Avem pizza. Cu 
ciuperci, sau cu pepperoni, dacă preferi să fie con 
came. 

Ea deschise ochii şi se uită lung la Austin. 

— Ce s-a-ntâmplat cu bucătarul vostru de patru 
stele? 

E| se strădui din răsputeri să capete o mină angelică, 
dar trăsăturile colţuroase refuzau să colaboreze. 

— Mărturisesc. Am exagerat. Dar scopul a fost cu 
desăvârşire onorabil. Acolo, pe plaja, se impunea o 
ridicarea moralului tău. 

— lar tu arătai de parcă tocmai ţi-ai fi turtit faţa de o 
vitrină. Mă bucur că eşti într-o forma mai bună. 

— E uimitor ce miracole se pot face cu un ac, cu 
nişte suturi şi cu nişte tampoane. 

Kaela aruncă o privire spre tejgheaua unde se 
servea mâncarea. 

— Cum e pizza? 

— Aproape la fel de bună ca la restaurantul 


Spago's15. Mai ales când o ajută un nectar ca ăsta să 
13 Spago Beverly Hills, celebru local din Los Angeles, 
frecventat de vedete ale filmului (n.red.) 


102 


alunece pe gât. Întinse mâna sub masă şi scoase ca 
prin farmec o sticlă de Brunello Chianti Classico. Am 
luat o ladă când ne-am oprit la Veneţia. 

— Eşti plin de surprize, nu-i aşa? zise ea, râzând. 

— Îmi pare râu dacă meniul nu se potriveşte în 
totalitate cu reclama, dar trebuie să recunoşti c-avem 
o masă cu vedere la mare, aşa cum am promis. 

— Asupra acestui aspect n-am nimic de reproşat. 
Priveliştea e spectaculoasă! Kaela se ridică, adăugând: 
Dacă deschizi tu sticla, aduc eu cina. 

Luă o tavă şi se aşeză la coadă. Se întoarse peste 
câteva minute cu două pizze de mici dimensiuni şi cu 
salate Caesar. Austin desfăcuse sticla cu vin şi 
umpluse paharele. Îşi atacară înfometați cina. 

— Pizza asta e incredibilă, spuse Kaela. 

Sorbi din vin cu o expresie visătoare. Apoi se uita pe 
neaşteptate în jur, ca şi cum ar fi pierdut ceva. 

— l-ai văzut cumva pe Mickey şi pe Dundee? 

— Aveam de gând să-ţi spun. Băieţii au îmbucat 
ceva un pic mai devreme şi s-au dus sus, să filmeze pe 
puntea de comanda. Se pare că l-au fermecat pe 
căpitanul Atwood şi au pătruns dincolo de faţada lui 
morocănoasă. 

— Aparatul de filmat are darul să scoată la iveală 
cabotinul din fiecare om. 

Austin umplu din nou paharele. 

— Povesteşte-mi despre misiunea voastră legată de 
Arca lui Noe. 

— E combinaţia obişnuită de escrocherie şi realitate 
pe care o ambalează Misterele incredibile pentru 
marele public. Condimentează imagini vechi, neclare, 
cu altele, filmate recent şi adaugă comentarii 
dramatice. Însoţite din abundența de un fundal muzical 
misterios. De obicei există câteva aluzii la 
muşamalizări ale guvernului şi ceva pericole cu care se 
confruntă echipa de realizatori. Telespectatorii adoră 


103 


aşa ceva. 

— De data asta pericolul a fost real. 

— Da, a fost, spuse ea, meditativă. De aceea mă 
simt atât de cumplit în privinţa varului căpitanului 
Kemal. A fost ideea mea să aruncăm o privire în baza 
aia veche pentru submarine. 

— Nu te învinovăţi. N-aveai de unde să ştii c-o să se 
tragă în voi pe mare. 

— Totuşi... a reuşit cineva să ia legătura cu căpitanul 
Kemal? 

— Cei de pe puntea de comandă l-au găsit ceva mai 
devreme. S-ar părea că acum îi funcţionează staţia 
radio. Căpitanul i-a dat vestea proastă. 

— Sărmanul Mehmet... Revăd scena întruna în 
minte. Probabil că familia lui e distrusă. 

Austin se strădui, cu delicateţe, să-i abată gândul de 
la o situaţie pe care oricum nu o putea schimba. 

— Dacă sunteţi în căutarea Arcei lui Noe, n-ar fi mai 
bine să faceţi cercetări în jurul Muntelui Ararat? 

Încercarea lui de a schimba subiectul i se păru bine- 
venită Kaelei. 

— Nu, nu în mod deosebit. Eşti la curent cu 
descoperirile lui William Ryan şi Walter Pitman? 

— Sunt geologii de la Universitatea Columbia care- 
au lansat speculaţia că Marea Neagră a fost iniţial un 
lac cu apă dulce, până când a pătruns Mediterană prin 
strâmtoarea Bosfor, în timpul unui mare potop. 
Oamenii care locuiau în apropierea ţărmurilor au fost 
nevoiţi să fugă, pentru a scăpa cu viaţă. 

— Atunci ştii probabil că legenda potopului, 
transmisă de-a lungul timpului de generaţii şi generaţii 
de barzi, e posibil să fi inspirat povestea lui Noe şi a 
arcei. Ceea ce înseamnă că arca a navigat pe apele 
astea. Ne-am irosi timpul urcând pe coastele Araratului 
cu aparatele de filmat în spate. Nu crezi? 

Austin se lăsă pe spătarul scaunului şi se uită în 


104 


adâncul ochilor ei de un chihlimbariu întunecat. 
Scânteiau de o inteligenţă însoţita de bună dispoziţie. 

— O să-ţi răspund cu o altă întrebare. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Vrei să ştii de ce a sfârşit 
cineva care se pretinde reporter serios prin a lucra 
pentru o televiziune care e echivalentul unei reviste tip 
tabloid din supermarketuri? 

Austin adăugă intuiţia la lista celorlalte calităţi 
admirabile ale Kaelei. 

— Să ştii că ţi-am văzut emisiunea. În episodul la 
care m-am uitat eu, Yeti fusese găsit ducându-şi viaţa 
în Loch Ness, şi-avea un copil din flori cu un 
extraterestru. 

— Asta trebuie să fost înainte de epoca mea, dar 
înţeleg ce vrei să spui. Mistere incredibile e un gunoi 
televizat. 

Austin îşi desfăcu mâinile într-un gest nedumerit. 

— Păi şi-atunci? 

— E o poveste lungă. 

— Avem timp berechet să stăm de vorbă. O să pun 
chelnerul să-ţi umple paharul cu vin de câte ori vrei. 

— E cea mai bună ofertă pe care-am primit-o azi. 

Kaela îşi sprijini bărbia în palmă şi îl privi cu 
insistenţă. In ochii ei mari nu se zărea nici o umbră de 
timiditate. 

— O să-ţi povestesc despre trecutul meu dacă-mi 
povesteşti despre al tău. 

— In regulă, s-a făcut. 

Ea luă încă o sorbitura de Chianti. 

— M-am născut în Oakland, California. Am fost 
botezată Katherine, după bunica din partea tatei şi 
Ella, după Ella Fitzgerald, cântăreaţa preferată a 
mamei. Numele meu de familie era Doran. L-am 
scurtat, mi-am spus Kaela Dom când m-am angajat la 
televiziune. Mama era profesoară de balet la un centru 
cultural afro-american, iar tata era irlandez-american, 


105 


un hippy cu plete, fumător de canabis, care venise la 
Berkeley ca să protesteze împotriva Războiului din 
Vietnam şi a orice altceva. 

— În anii 1960 se protesta din belşug. 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Tata a renunţat la mărgele şi la cântatul la bongo 
şi acum predă istoria americană contemporana la 
Berkeley, având ca specializare mişcările de protest 
din anii 1960 şi 1970. Încă poartă barbă, dar e mult 
mai alba decât pe vremuri. 

— Li se întâmpla celor mai buni dintre noi, spuse 
Austin, arătându-şi părul ce căpătase prematur o 
culoare de gri oţelit. 

— Eu am fost un soi de copil rebel. Din vina tatei. 
Într-o bunâ zi, mama a venit la colţul străzii, unde îmi 
pierdeam eu vremea cu o gaşcă şi m-a târât cu forţa la 
cursurile ei de balet, unde mă putea supraveghea. Am 
schimbat culorile bandei mele de puştani cu un tutu. 
Nu eram o dansatoare rea. 

Femeia din faţa lui Austin părea făcuta pentru dans. 

— AŞ fi fost surprins dacă n-ai fi fost cel puţin tot 
atât de graţioasa precum Pavlova. 

— Mulţumesc, spuse ea. Eram destul de bună, dar 
parcurgerea scenei pe poante în Spărgătorul de Nuci 
nu-mi satisfăcea setea de aventură. Tot din vina tatei. 
A tăiat frunza la câini prin Khartoum şi prin New Delhi, 
înainte de o porni spre vest, ca să ne scoată din 
Vietnam de unul singur. M-am înscris la Berkeley şi am 
studiat literatura engleză, apoi am fost acceptata ca 
stagiar la un post de televiziune care voia să-şi 
completeze norma de angajări a grupurilor minoritate. 
M-am saturat să tot citesc rapoarte sângeroase despre 
accidente de maşină în faţa unui prompter. Când am 
auzit despre inaugurarea Misterelor incredibile, n-am 
lăsat să-mi scape ocazia de a călători în locuri exotice, 
stranii şi de a fi bine plătită pentru aşa ceva. OK, asta-s 


106 


eu. Dar tu? Cum ai ajuns să salvezi fecioare în pericol, 
cu tot cu prietenii lor? 

Austin îi oferi o versiune condensată a biografiei 
sale, omiţând faptul că lucrase pentru CIA şi 
denaturând pe ici, pe colo câte ceva, pentru ca 
povestea să aibă sens. Kaela îl ascultă cu atenţie şi, 
dacă îi sesizaseră cumva eforturile de a manipula 
adevărul, nu o arătă în nici un fel. 

— Nu mă surprinde că-ţi plac ambarcaţiunile rapide, 
că eşti colecţionar de pistoale de duel şi nici măcar 
faptul că asculţi jazz progresiv. Sunt mai degrabă 
uimita că studiezi filozofia. 

— Nu ştiu dacă studiu e cuvântul potrivit. Îmi place 
să spun că am citit câteva cărţi pe tema asta. Austin 
se întrerupse, căzând pe gânduri, apoi adăugă: 
„Nimeni nu-şi poate imagina ceva atât de straniu şi de 
neverosimil, încât să nu fi fost deja rostit de un filozof 
sau de altul”. Rene Descartes. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— In meseria mea, văd o mulţime de lucruri bizare şi 
de oameni ciudaţi. Ma linişteşte gândul ca, din punct 
de vedere filozofic, nu exista nimic nou sub soare. 
Lăcomie, avariţie, răutate. Şi reversul: bunătate, 
generozitate, dragoste... Platon a spus cândva... Austin 
îşi dădu deodată seama de căutătura fixă a Kaelei. Îmi 
cer scuze, vorbesc ca un profesor. 

— N-am întâlnit niciodată un profesor care să pice 
din cer pentru a lupta de unul singur cu o şleahta de 
ucigaşi. Ea îl privi în ochi. la spune-mi, în ce consta mai 
exact echipa ta de Misiuni Speciale? Mi-a vorbit cineva 
despre ea înainte de a veni aici. 

— Păi, „exact” nu e tocmai termenul potrivit. 
Suntem patru membri, fiecare specializat în alt 
domeniu. Joe Zavala e inginer naval, proiectează o 
mare parte dintre vehiculele noastre. Avionul ultrauşor 
cu care am zburat azi era creaţia lui. Poate pilota orice, 


107 


pe apa şi pe sub apă. Paul Trout e geolog marin, 
specializat în zone abisale, cu diplome obţinute la două 
institute oceanografice: cel din Woods Hole şi Scripps. 
Soţia lui, Gamay, e scafandru şi biolog marin şi a lucrat 
în trecut în domeniul arheologiei marine. 

— Impresionant! Incă nu mi-ai spus ce face echipa 
ta. 

— Depinde. În general primim misiuni subacvatice 
care nu sunt nimic altceva decât sarcini de rutină. 

Austin omise să menţioneze că respectivele misiuni 
se desfăşurau adesea în secret, în afara zonei de 
supraveghere a guvernului. 

Ea pocni din degete. 

— Sigur că da! Acum îmi aduc aminte. Mormântul lui 
Cistofor Columb din Yucatan. Aţi fost implicaţi în 
descoperirea lui. 

— Într-un fel. A fost un proiect NUMA. 

— Fascinant, zise Kaela. Mi-ar plăcea să fac un 
reportaj despre echipa voastră. 

— Cei din Departamentul de Relaţii cu Publicul al 
Agenţiei vor fi încântați. Reclama favorabila prinde 
bine când ajungem cu bugetul în faţa Congresului. 
Sună-i când te întorci. O să te-ajut cu plăcere. 

— Mulţumesc, aş aprecia foarte mult asta. 

— Acum dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Ce-ai de 
gând să faci cu imaginile luate de echipa ta pe ţărmul 
din Rusia? 

— Nu sunt sigură, răspunse ea, încruntându-se. N- 
avem prea mult material, cu excepţia cadavrului unui 
tip îmbrăcat precum portarul unui club de noapte 
rusesc. Izbucni în râs. E drept că lipsa detaliilor faptice 
n-a împiedicat niciodată Misterele incredibile să 
născocească o poveste! 

— Poate e unul dintre extratereştrii ăia sosiți în OZN, 
peste care daţi tot timpul, oferi o soluţie Austin. 

— Nu cu sabia aia. Kaela se cutremura când şi-o 


108 


aduse aminte. Serios, Kurt, care e părerea ta despre 
toată tărăşenia? Cine erau indivizii ăia şi de ce s-au 
ambalat aşa din cauza unei baze de submarine 
abandonate, rămasă din timpul Războiului Rece? 

Austin clătină din cap. 

— Nu sunt în stare să răspund la întrebările astea. 

— Dar te-ai gândit probabil la ele. 

— Bineînţeles. Nu trebuie să fii Sherlock Holmes ca 
să tragi concluzia că acolo se află un lucru pe care 
cineva nu doreşte să-l vedem. Dar pur şi simplu habar 
n-am ce-ar putea fi. 

— Există o singură cale de a afla, spuse Kaela. Ne 
întoarcem s-aruncăm o privire. 

— Nu cred c-ar fi înţelept. Austin enumera motivele 
pe degete. Putem noi să stăm aici, râzând pe seama 
unui grup de indivizi care par să fi ieşit dintr-o 
reprezentaţie a operei Boris Godunov, dar singurul 
motiv pentru care ne găsim încă în viaţă este norocul 
chior. În al doilea rând, de vreme ce n-aveţi viză 
pentru Rusia, ar trebui să intraţi în ţară ilegal. În al 
treilea rând, n-aveţi cum să ajungeţi acolo. 

Kaela îşi enumără la rândul ei pe degete 
contraargumentele. 

— Îți apreciez grija, dar, în primul rând, o să fim mai 
bine pregătiţi decât data trecută şi-o să putem pleca 
iute la primul semn de pericol, în al doilea rând, lipsa 
vizei nu te-a împiedicat să aterizezi pe pământ rusesc. 
Şi, în al treilea rând, dacă nu-l pot convinge pe 
căpitanul Kemal sa mă ducă înapoi, sunt sigura că alţi 
pescari sunt dispuşi să câştige în două zile cât ar 
câştiga altminteri într-un an. 

Austin îşi prinse mâinile la ceafă. 

— Nu te descurajezi uşor. 

— N-am de gând să lucrez pentru Mistere incredibile 
o veşnicie. Un reportaj ca ăsta mi-ar putea netezi 
drumul către un post bun, la o reţea importanţă de 


109 


televiziune. 

— Deci s-a zis cu extraordinara mea putere de 
persuasiune, spuse Austin. De vreme ce s-ar părea că 
ai luat o hotărâre, poate reuşesc să te conving să mă- 
nsoţeşti într-un tur nocturn al Istanbulului. Palatul 
Topkapi trebuie văzut neapărat, iar în jurul Moscheii 
Suleymaniye sunt câteva magazine excelente, de unde 
poţi alege daruri pentru cei de acasă. Putem încheia 
seara cu o cină la bordul unuia dintre restaurantele 
plutitoare. 

— E vorba de un alt bucătar de patru stele? 

— Nu tocmai, dar peisajul e ieşit din comun. 

— Eu sunt cazată la hotelul Marmara, în Piaţa 
Taksim. 

— Ştiu unde se află. Ce zici de ora şapte, în ziua 
când acostăm? 

— Aştept cu nerăbdare. 

În restul călătoriei, Austin n-o văzu prea des pe 
Kaela. Ea şi colegii ei erau ocupați fie să-i intervieveze 
pe căpitan şi pe membrii echipajului, fie să lucreze la 
fundalul episodului despre Arca lui Noe. El luă legătura 
cu sediul NUMA, unde trimise un raport despre 
incidentul din Rusia şi îşi petrecu restul timpului 
încercând să reasambleze bucăţile Albatrosului. Argo 
avu un ritm bun de deplasare şi, în scurta vreme, 
treceau pe lângă satele şi pe lângă vechile forturi 
înşirate pe Bosfor. 


Parcurgerea Bosforului lua două ore şi nu era 
niciodată plictisitoare. Canalul îngust, lung de douăzeci 
şi şapte de kilometri, e considerat cea mai 
primejdioasă strâmtoare din lume. Căpitanul Atwood 
strecură nava Argo printre petroliere, feriboturi şi vase 
de pasageri în timp ce opera cele douăsprezece 
schimbări de curs necesare pe ultima ramificaţie a 
traseului. Curentul puternic ce venea dinspre Marea 


110 


Neagra către Marea Marmara făcea viaţa încă şi mai 
interesantă. De la bord se înalţă un oftat colectiv de 
uşurare, la care îşi aduseră contribuţia toţi cei prezenţi, 
atunci când nava de cercetare trecu de docurile 
feriboturilor şi ale vaselor de croazieră, acostând la un 
chei din apropierea Podului Galata. 

De pe punte, Austin urmări cu privirea echipa de 
televiziune, care îşi îndesa echipamentele într-un taxi. 
Kaela îşi flutură mâna în semn de rămas-bun şi 
automobilul se îndepărtă de apă. El făcu ocolul punţii, 
cuprinzând cu privirea podul ce străjuia estuarul Cornul 
de Aur şi întinsul Palat Topkapi, construit de sultanul 
Mehmet al Doilea în secolul al XV-lea. In depărtare se 
zăreau minaretele bazilicii Hagia Sofia şi ale Moscheii 
Albastre. 

Se întoarse în cabina sa şi îşi aduse la zi scriptele pe 
care trebuia să le completeze, apoi făcu duş şi îşi 
schimbă şortul şi tricoul cu o pereche de pantaloni 
largi şi cu un pulover subţire, din bumbac. Când se 
apropie ora cinei, cobori pasarela şi ieşi în stradă, în 
căutarea unui taxi. Unul se opri lângă el. Era un 
Chevrolet de epocă, de prin anii 1950. In maşină erau 
pasageri, fapt care o identifica drept un dolmus, ceea 
ce în limba turcă înseamnă „înghesuit”. Spre deosebire 
de taxiurile obişnuite, în acestea se îndesau oricât de 
mulţi pasageri reuşeau să încapă. 

Austin se urcă pe bancheta din spate, alături de alţi 
doi bărbaţi, care îi făcură loc între ei. Un tip îndesat 
stătea pe o strapontină, iar un alt pasager era instalat 
pe locul din faţă, alături de aparatul de taxare. Austin îi 
spuse şoferului să-l duca în Piaţa Taksim. Vizitase 
Istanbulului de mai multe ori, cu ocazia misiunilor 
primite de la NUMA şi cunoştea destul de bine oraşul. 
Când taxiul o lua pe o rută ocolitoare, se gândi că o 
făcea pur şi simplu ca să-i lase pe ceilalţi pasageri la 
destinațiile dorite. Dar nu cobori nimeni. Taxiul începu 


111 


să se îndepărteze de Piaţa Taksim şi, bănuind că 
şoferul încerca să încarce costul călătoriei, Austin se 
aplecă spre el şi îl întrebă încotro mergea. 

Şoferul continuă să tacă, privind fix înainte, dar 
bărbatul de pe scaunul din faţă se întoarse. Avea o 
faţă lătăreaţă, de brută, pe care n-ar fi putut-o îndrăgi 
nici măcar o mama. Ochii lui Austin nu zăboviră pe 
chipul tipului decât o secunda, îndreptându-se apoi 
spre pistolul din mâna lui. 

— Linişte! mărâi individul. 

Cei doi bărbaţi de lângă Austin îl prinseră de umeri şi 
îl traseră în spate. Un cuţit cu lama lungă fu îndreptat 
spre ochiul său drept. Taxiul acceleră până la o viteză 
ameţitoare, se desprinse din fluxul traficului şi plonjă 
într-un labirint întunecos de alei înguste, pavate cu 
piatră cubică. 

Se îndepărtau de apă, ocolind cartierul Karakoy!* şi 
echipajele de poliţie care monitorizau zona oficială a 
felinarelor roşii. Austin se uită cu jind la luminile 
restaurantului din vârful Turnului Galata. Maşina 
ajunse apoi pe Istiklal Caddesi, intrând şi ieşind din 
trafic, trecând pe lângă cluburile de noapte, 
cinematografele şi bordelurile clandestine care 
mărgineau bulevardul cu aspect vulgar. Apoi părăsi 
drumul principal şi urcă dealul, pătrunzând în Bozoglu, 
unde fuseseră găzduite toate ambasadele europene pe 
vremea Imperiului Otoman şi executa mai multe viraje 
în scrâşnet de cauciucuri. 

In ciuda protestelor anvelopelor, maşina nu derapă, 
ceea ce îi spuse lui Austin ca şoferul era un 
profesionist, care îşi cunoştea limitele vehiculului. Nu 
se făcuse nici o încercare de a-l lega pe Austin la ochi 
şi el se întrebă dacă nu cumva asta însemna că îşi 
făcuse rost doar de un bilet dus, către negura uitării. 
Pe măsura ce taxiul continuă să cotească la stânga şi 


14 Fostul cartier Galata (n.tr.) 


112 


la dreapta prin furnicarul urban, conchise însă că 
legătura la ochi nu era necesară; habar n-avea unde se 
aflau. ` 

Faptul că nu-l uciseseră îl încuraja. Işi dădea 
instinctiv seama că bărbaţii aceia n-ar fi ezitat să facă 
uz de armele pe care i le fluturau pe la nas. După 
câteva minute, răstimp în care luminile oraşului păliră 
până ajunseră un licăr, şoferul se năpusti în josul unei 
străzi întunecoase, presărate cu gunoaie, intrând apoi 
pe o alee nu cu mult mai lată decât maşina. Insoţitorii 
lui Austin îl îmbrânciră afară şi îl ţinură cu faţa la un 
perete de cărămidă în vreme ce îi imobilizau mâinile la 
spate cu bandă adezivă. Pe urmă îl împinseră pe o uşă, 
străbătând un coridor slab luminat şi pătrunzând în 
holul de recepţie al unei clădiri vechi, de birouri. 
Murdăria acoperea podeaua de marmură. Pe unul 
dintre pereţi era un plan din alamă al edificiului, 
purtând patina neagră a trecerii vremii. Mirosul de 
ceapă şi plânsetele înăbuşite ale unui copil indicau că, 
în momentul acela, clădirea era folosită ca bloc de 
locuinţe. Probabil ilegale, presupuse Austin. 

Escorta sa îl înghionti, conducându-l într-un ascensor 
şi rămânând în spatele lui. Era alcătuita din bărbaţi 
masivi, la fel de voinici sau chiar mai vânjoşi decât 
Austin, care nu se considerase niciodată un pigmeu. 
Spaţiul era îngust şi el stătea cu faţa lipita de uşa rece 
din fier forjat, bogat ornamentată. Bănuia că liftul data 
de pe vremea sultanilor, încercă să nu se gândească la 
cablurile uzate şi prost întreţinute în timp ce cabina 
tresăltă uşurel şi zăngăni, abordând cel de al treilea şi 
ultimul nivel. Ascensorul era mai stresant decât 
maşina condusă de vitezoman. Se opri trosnind şi unul 
dintre însoțitori îi mârâi la ureche: 

— Afară! 

Păşi pe un coridor întunecat. Unul dintre bărbaţi îl 
prinse de spatele puloverului, în dreptul omoplaţilor, 


113 


ghidându-l astfel şi apoi oprindu-l brusc. Se deschise o 
uşă şi fu manevrat astfel încât să-i treacă pragul. 
Mirosea a hârtie învechită şi a vaselină de la aparatură 
arhaică de birou. Işi simţi umerii apăsaţi, apoi muchia 
unui scaun îl lovi în spatele genunchilor. Se aşeză şi 
privi în întuneric cu ochii mijiţi. Deodată se aprinse un 
reflector şi Austin văzu pete de diverse culori atunci 
când strălucirea îl izbi în faţă. Clipi ca un suspect supus 
la interogatoriu în filmele vechi cu gangsteri. 

Din spatele reflectorului, o voce i se adresă în 
engleză. 

— Bine-ai venit, domnule Austin! Îţi mulţumesc c-ai 
făcut drumul până aici. 

Glasul avea ceva familiar, dar nu reuşi să-l identifice. 

— N-am putut rezista invitaţiei. 

Din întuneric izvori un chicotit sec. 

— Anii nu te-au schimbat, nu-i aşa? 

— Te cunosc cumva? 

O amintire i se agăța într-un ungher al minţii, ca o 
pisică zgrepţănând uşor la uşă. 

— Mă simt lezat de faptul că nu-ţi aduci aminte de 
mine. Am vrut să-ţi mulţumesc personal pentru 
minunatul buchet de flori pe care mi l-ai trimis ca să- 
mi grăbeşti însănătoşirea. Cred că pe bileţel ai semnat 
John Doe. 

Austin era uluit. 

— Firaş al naibii, spuse, cu un amestec bizar de 
încântare şi presimţiri rele. Ivan! 


114 


Reflectorul se stinse, aprinzându-se în schimb o 
lampă detaşabila de birou, luminând faţa unui bărbat 
între patruzeci şi cincizeci de ani. Avea fruntea lată şi 
pomeţii înalţi şi ar fi fost chipeş dacă n-ar fi existat 
imensa cicatrice care îi desfigura obrazul drept. 

— Nu te speria, domnule Austin, spuse Petrov. Nu 
sunt Fantoma de la Operă. 

Gândurile lui Austin se  întoarseră brusc cu 
cincisprezece ani în urmă, pe când se afla în Marea 
Barents. Îşi aduse aminte de răceala apei, care îi 
pătrundea prin costumul de scafandru, izolat termic şi 
încălzit, în timp ce activa ceasul declanşator al celor o 
sută de kilograme de explozibili. Era un miracol că 
rusul supravieţuise. 

— Îmi pare râu pentru capcana aia, Ivan. Nu poţi 
spune că nu te-am avertizat să stai deoparte. 

— Nu e nevoie de scuze. A fost un simplu ghinion de 
război. Rusul se întrerupse, apoi adăugă: îmi pun de 
multă vreme o întrebare. Imaginează-ţi că locurile 
noastre s-ar fi inversat. Ai fi dat ascultare unei 
avertizări din partea mea? 

Austin răspunse după un moment de gândire: 

— Ar fi fost posibil să presupun, ca tine, că 
avertismentul nu era decât o diversiune. Imi place să 
cred că prevederea ar fi avut câştig de cauză în faţa 
bravurii, dar nu pot fi sigur. S-a întâmplat cu mult timp 
în urmă. 

— Da, s-a întâmplat acum foarte mult timp. Buzele 
lui Petrov se deschiseră într-un zâmbet trist. Evident că 
prevederea n-a reuşit să domine nerăbdarea mea 
tinereasca. Pe vremea aia eram impetuos. Nu-ţi face 
griji; nu-ţi pot pică pentru roadele nesăbuinţei mele. Aş 
fi pus pe cineva să te ucidă de mult dacă aş crezut că 
vina îţi aparţine în totalitate. Aşa cum spuneam, c'est 
la guerre. Într-un anumit sens, eşti tot atât de 


115 


desfigurat ca mine, dar cicatricele care-ţi acoperă 
inima nu se pot vedea. Războiul ne-a transformat pe 
amândoi în bărbaţi duri. 

— Din câte-mi aduc aminte, am auzit că la un 
moment dat Războiul Rece s-a terminat. Ce-ar fi să-ţi 
rogi prietenii să ne ducă la barul din hotelul Palace? 
Putem sta de vorbă despre vremurile vechi la un 
păhărel. 

— Mai târziu, domnule Austin. Mai târziu. Avem de 
discutat despre o problemă de mare importanţă. Vocea 
lui Petrov căpătă un ton extrem de serios şi ochii lui 
sfredeliră chipul lui Austin. Aş vrea să ştiu ce făceai la 
baza pentru submarine sovietica abandonată din 
Marea Neagră. 

— Se pare c-am fost naiv închipuindu-mi că scurta 
noastră vizită a trecut neobservata. _ 

— Nicidecum. E o porţiune pustie a coastei. In 
condiţii normale, ai fi putut debarca o întreaga divizie 
de infanterie marină fără să fie detectată. 
Supraveghem zona de luni de zile, dar am fost 
surprinşi cu garda jos. Din mesajele radio interceptate, 
am aflat că ai aterizat cu un soi de aparat de zbor şi că 
a venit să te ia nava NUMA. Spune-mi, te rog, ce căutai 
pe teritoriul rusesc. Fă-o pe îndelete. Eu nu mă 
grăbesc. 

— Te-aş pune cu plăcere la curent. Austin se foi în 
scaun. Dacă n-aş sta pe încheieturile propriilor mâini, 
ar fi posibil să-mi funcţioneze mai bine memoria. Ce-ar 
fi să slăbeşti banda asta adezivă? 

Petrov se gândi o clipă, apoi încuviinţă cu o înclinare 
a capului. 

— Te consider un om periculos, domnule Austin. Te 
rog să nu încerci nimic nechibzuit. 

Dădu un ordin scurt, în rusă. Din spate se apropie 
cineva. Austin simţi o lamă rece atingându-i 
încheieturile şi banda adeziva fu tăiată dintr-un singur 


116 


gest. 

— Acum îţi aştept povestea, domnule Austin. 

El îşi repuse sângele în mişcare masându-şi braţele. 

— Mă aflam pe Argo, o nava de cercetare a NUMA, 
coordonând un studiu asupra acţiunii valurilor în Marea 
Neagră. Trei oameni de televiziune americani trebuiau 
să vină la o întâlnire cu noi pe nava, dar, înainte de a 
pleca din Istanbul, au auzit de vechea bază a 
submarinelor şi s-au decis s-o viziteze fără să ne- 
anunţe că şi-au schimbat planurile. Au întârziat, iar eu 
am plecat în căutarea lor. Nişte bărbaţi de pe plajă l-au 
ucis pe pescarul turc care îi ducea la mal şi au încercat 
să-i ucidă şi pe ei. 

— Vorbeşte-mi despre aceşti ucigaşi. 

— Erau vreo zece, călare, în uniforme de cazaci. 
Aveau săbii şi puşti vechi... într-adevăr vechi. 

— Şi pe urmă ce s-a-ntâmplat? 

Austin povesti lupta cu lux de amânunte. Petrov îl 
asculta impasibil, deşi, ţinând cont de experienţa sa în 
privinţa inventivităţii lui Austin, deznodământul nu-l 
surprinse. 

— Un aparat ultrauşor, spuse el, râzând pe 
înfundate. Folosirea pistolului de semnalizare a fost o 
tactica ingenioasa. 

Austin ridica din umeri. 

— Am avut noroc. Armele lor erau foarte vechi. 
Altminteri povestea n-ar fi avut un happy-end 
hollywoodian. 

— Din aer nu puteai să-ţi dai seama că foloseau 
puşti vechi. Presupun c-ai aterizat. 

— E un fel de a spune. Vechi sau nu, puştile alea mi- 
au ciuruit aripile avionului. Aterizarea mea pe plajă a 
fost în mare parte o prăbuşire. 

— Ce-ai mai văzut în afara de arme? Dă-mi te rog 
toate detaliile. 

— Am găsit cadavrul unuia dintre atacatori în 


117 


spatele dunei de nisip. 

— Era îmbrăcat ca şi ceilalţi? 

— Exact. Toca de blană, pantaloni bufanţi. Am găsit 
asta. 

Işi duse mâna la buzunar şi scoase emblema pe care 
o luase de pe toca purtata de cazacul mort. 

Petrov o studie fără nici o expresie şi i-o întinse 
unuia dintre oamenii lui. 

— Continua, spuse el. 

— După ce m-am convins că membrii echipei TV 
erau teferi, am chemat nava. Am fost duşi la bord şi 
am plecat imediat ce-a fost posibil. 

— N-am găsit nici urmă de cadavru sau de arme, 
zise Petrov. 

— Nu ştiu ce s-a-ntâmplat cu cadavrul. Poate că 
prietenii lui s-or fi întors după plecarea noastră şi-au 
făcut curat. Armele le-am luat cu noi. 

— Asta-i furt, domnule Austin! 

— Prefer să-i spun pradă de război. 

Petrov îi expedie răspunsul cu o fluturare a mâinii. 

— N-are importanță. Ce-a făcut echipa de 
televiziune? A filmat ceva din toate astea? 

— Erau prea ocupați s-alerge ca să-şi scape pielea. 
Au filmat cadavrul, dar fără o explicaţie mă îndoiesc că 
vor scoate mare lucru din asta. 

— Sper, pentru binele lor, că ai dreptate. 

— van, dacă se poate, dă-mi voie să-ţi pun o 
întrebare. 

— Eu sunt cel care pune întrebările. 

— Sunt conştient de asta, dar îmi datorezi măcar 
atât în schimbul florilor superbe pe care ţi le-am trimis. 

— Ţi-am răsplătit deja gestul amabil cu unul pe 
măsură. Nu te-am ucis. Dar dă-i drumul! Accept o 
întrebare. 

— Ce naiba-nseamnă toată povestea asta? 

Un zâmbet uşor arcui buzele lui Petrov, care ridică 


118 


pachetul de ţigări din faţa sa. Extrase o ţigară cu mare 
grijă, şi-o potrivi în gura, o aprinse şi suflă fumul pe 
nări. Aroma puternica al tutunului umplu biroul şi 
alungă mirosul de aer stătut. 

— Ce ştii despre actuala situaţie politică din Rusia? 

— Ce-am citit în ziare. Nu e un secret că ţara voastră 
are probleme mari. Economia e şubredă, crima 
organizată şi corupţia sunt mai cumplite decât la 
Chicago sub Capone, armata e prost plătită şi 
nemulţumita, sistemul de îngrijire medicală e un 
dezastru şi aveţi mişcări de eliberare şi războaie civile 
care vă ciupesc graniţele. Insă aveţi forţă de muncă 
instruită şi energică şi resurse naturale din belşug. S-ar 
putea să ieşiţi din asta cu bine, dar o să fie nevoie de 
timp. 

— Un rezumat rezonabil de exact al unui scenariu 
complicat. In mod obişnuit, aş spune că ai dreptate, c- 
o s-o scoatem cumva la capăt. Oamenii noştri sunt 
obişnuiţi cu greutăţile. De fapt, chiar le priesc. Dar au 
intrat în acţiune forţe mult mai puternice decât toate 
cele despre care am vorbit. 

— Ce fel de forţe? 

— De tipul ce/ mai rău. Pasiuni umane, înmânate de 
suflarea dezaprobării, a disperării şi a neajutorării într- 
un naționalism pătimaş. 

— Aţi mai avut mişcări naţionaliste. 

— E adevărat, dar am reuşit să le marginalizăm, sa 
le  şantajăm susținătorii sau să-i  demonizăm, 
prezentându-i drept maniaci excentrici, înainte de a-şi 
putea construi propria cauză şi de a-i atrage pe alţii. 
Acum e altceva. Noua mişcare îşi are izvorul în stepele 
din sudul Rusiei, întinse de-a lungul Mării Negre, unde 
locuiesc neocazacii. 

— Cazaci? Precum cei din grupul pe care l-am 
întâlnit deunăzi? 

— Exact. Cazacii au fost iniţial proscrişi şi fugari, 


119 


nomazi care s-au adunat în sudul Rusiei şi în Ucraina, 
unde au format o federaţie de sine stătătoare. Erau 
celebri pentru măiestria lor în arta călătoriei, care l-a 
ajutat pe Petru cel Mare să-i înfrângă pe otomani. 
Cazacii au fost cavaleria de elita a țarilor, fiind folosiţi 
ca să terorizeze revoluționarii, greviştii şi grupările 
minoritare. 

— Şi pe urmă a venit revoluţia bolşevică, ţarul a 
căzut, iar cazacii au sfârşit-o ca şoferi de taxi în Paris, 
comenta Austin. 

— N-au fost toţi atât de norocoşi. Unii li s-au alăturat 
bolşevicilor, alţii au devenit apărători neclintiţi pentru 
tot ce mai rămăsese din Rusia imperiala, chiar şi după 
ce ţarul şi familia lui au fost asasinați. Stalin a încercat 
să-i neutralizeze sau să-i lichideze, dar n-a avut succes 
în totalitate. Cazacii au rămas până în ziua de astăzi o 
casta războinică, închipuindu-şi că întruchipează gloria 
nepătatei Mame Rusia. Există un cuvânt pentru asta. 
Kazacestvo. Cazăcism. Vehiculează ideea că au fost 
aleşi de o putere înaltă să domine rasele inferioare. 

Austin începea să îşi piardă răbdare. 

— Cazacii nu sunt primii care-şi imaginează c-au fost 
aleşi să aducă restul lumii pe calea cea dreaptă. Istoria 
e plină de grupări efemere care au lăsat în urma 
trecerii lor un număr mare de victime. 

— E adevărat. Cu deosebirea că acele grupări sunt 
capitole dintr-o carte de istorie, în timp ce cazacii şi 
convingerea lor oarbă sunt cât se poate de vii. Petrov 
se aplecă peste birou, privindu-l pe Austin de la acelaşi 
nivel. Rusia a devenit un loc violent, iar violenţa e 
esenţa vieţii cazacilor. Kazacestvo a avut parte de o 
reînsufleţire de mari proporţii. Neocazacii au luat în 
stăpânire părţi din teritoriul rus, din jurul Mării Negre. 
Ignoră guvernul de la Moscova, ştiu că e neputincios şi 
ineficient. Au format armate private şi s-au înrolat ca 
mercenari. Cutezanţa lor a atras loialitatea multor ruşi, 


120 


care s-au săturat repede de capitalism şi de libertate. 
În parlament şi pe străzi sunt mulţi nostalgici ai unui 
naționalism reacţionar, care ar readuce gloria Rusiei. 
În armata noastră sunt unităţi alcătuite în exclusivitate 
din cazaci, cu propriile lor uniforme şi grade. Au 
proclamat o Nouă Rusie în jurul Mării Negre şi se 
extind în alte zone, şapte milioane. Insigna pe care-ai 
găsit-o e emblema mişcării lor. Înfăţişează soarele, în 
momentul unui nou răsărit pentru Rusia. 

— Totuşi, sunt o minoritate, Ivan! Cât de mult rău 
pot face? 

— Şi bolşevicii nu erau nimic altceva decât o 
minoritate, dar ştiau ce e în inima ruşilor, ştiau că 
soldaţii se saturaseră de război şi că ţăranii voiau 
pământ. 

— Bolşevicii îl aveau pe Lenin. 

— Îţi mulţumesc fiindcă-mi susţii punctul de vedere, 
spuse Petrov, cu un zâmbet lipsit de veselie. Absolut 
corect. Revoluţia n-ar fi fost nimic fără un conducător 
hotărât şi nemilos, care a unificat ţara şi şi-a strivit 
oponenții sub puterea lui. Zâmbetul dispăru. Cazacii au 
un lider similar. Se numeşte Mihail Razov. E un magnat 
al transporturilor navale şi al mineritului, un om 
extraordinar de bogat care deţine o corporație numita 
Compania Industriala Ataman. S-a dedicat reînvierii 
Rusiei Mari. Susţine masculinitatea şi forţa bruta, 
idealurile cazacilor. A afirmat ca o puşcă-mitralieră e 
cel mai bun mijloc de a stârpi corupţia. E pe de-a- 
ntregul paranoic, crede că tot restul lumii îl vânează. 

— Banii plus putere înseamnă o formulă forte. 

— E ceva mai presus de atât. 

Petrov îşi aprinse o altă ţigară. Austin observă, cu 
surprindere, ca îi tremura mâna în care ţinea chibritul. 

— E sfătuit de un călugăr pe nume Boris, un bărbat 
cu un magnetism animal puternic, un profet cu 
reputaţie. Exercită o influenţă malefică asupra lui 


121 


Razov, încurajându-l să pretindă că e adevăratul 
descendent al țarilor, care se trage din Petru cel Mare. 

— Aveam impresia că ţarul Nicolae a fost ultimul din 
dinastia Romanovilor. 

— Au existat întotdeauna dubii. 

— Chiar şi aşa, eu pot pretinde că sunt regele 
Spaniei, dar asta nu mă pune pe tronul lui. 

— Razov afirmă că deţine dovada. 

— ADN-ul? 

— Mă îndoiesc c-ar lăsa pe cineva să-i ia vreo mostră 
de sânge. 

— S-ar putea să fi descoperit ceva, admise Austin. Ai 
o mişcare, un lider charismatic călăuzit de un profet 
mesianic şi o linie de descendență. Sunt de acord că 
pare formula forte a unei revoluţii. 

Petrov încuviinţă din cap cu un aer solemn. 

— „S-ar putea” nu-şi are locul aici. Rusia e în pragul 
unei renaşteri neocazăceşti care va mătura ţara, 
ştergând de pe suprafaţa pământului tot ce-am 
câştigat. Ţarul şi familia lui au fost deja canonizaţi de 
aripa de dreapta a Rusiei. lar Razov e pregătit să preia 
mantia lui sacră. Petrov zâmbi şi adăugă: Câţi 
politicieni pot pretinde că sunt descendenţii unui 
sfânt? 

— Cei mai mulţi se pretind a fi sfinţi. Dar îţi înţeleg 
punctul de vedere. Care e rolul tău în toate astea, 
Ivan? Faci parte din KGB? 

— În KGB s-au infiltrat oamenii lui Razov. Eu conduc 
un mic grup secret, cu misiunea de a-i supraveghea pe 
cei care ameninţă stabilitatea Rusiei. li raportăm direct 
preşedintelui. Dar nu ţi-am spus decât o parte a 
poveştii. Vă implică şi pe voi, domnule Austin. Razov 
crede că Statele Unite conduc o conspirație a 
întunericului, răspândita în întreaga lume, care poartă 
în bună măsură responsabilitatea pentru suferinţele 
Rusiei. E de părere că America îşi foloseşte în mod 


122 


deliberat puterea, pe tot globul, ca să menţină Rusia în 
sărăcie şi în regres. Mulţi parlamentari îi împărtăşesc 
opinia. 

— America are o listă lungă de duşmani. Nu se poate 
altfel, atunci când eşti singura superputere. 

— Atunci adăugaţi numele lui Razov pe listă. Dar în 
cazul lui nu e vorba numai de politică; are şi un motiv 
personal. Logodnica lui a fost ucisă, accidental, acum 
câţiva ani, în timpul unui bombardament american 
asupra Belgradului. Am înţeles că Irini era foarte 
frumoasă şi că Razov n-a reuşit niciodată să treacă 
peste pierderea ei. Aşa că v-aş îndemna să-l luaţi cât 
se poate de în serios - mai ales că, după cum 
sugerează indiciile, are de gând să facă foarte mult râu 
ţării voastre. 

— În ce mod? 

Petrov îşi depărtă palmele. 

— Nu ştim. Ştim doar că planul lui are un nume: 
Operaţiunea Troica. 

— Atunci ai irosit atât timpul tău, cât şi pe-al meu. 
Ar trebui să folosiţi canale diplomatice şi să le 
prezentaţi cazul şefilor guvernului american. 

— Am făcut-o deja. Le-am spus că vrem să evite 
orice mişcare făţişă. 

— Nu-mi pot imagina că Pentagonul şi Casa Albă 
ignoră o potenţială ameninţare de genul ăsta. Nu 
acum. Au învăţat pe propria piele să ia amenințările în 
serios. 

— Da... ei bine, n-au fost încântați de poziţia 
noastră. Le-am spus că, dacă reacţionează prea 
zgomotos, ne compromit eforturile şi pot fi siguri că 
ameninţarea, oricare ar fi, va fi dusă la îndeplinire. 

— Şi care e legătura dintre ameninţarea asta şi baza 
submarinelor? 

— Trage propriile concluzii. Buncărul subacvatic a 
fost construit pentru submarinele purtătoare de 


123 


rachete cu rază medie de acţiune care străbăteau 
Marea Neagră, mai ales ca să-i intimideze pe liderii 
turci, după ce le-au permis americanilor să-şi înfiinţeze 
baze. A fost abandonat după căderea guvernului 
sovietic şi a stat neatins ani de zile. Pe urmă Razov l-a 
luat în concesiune, de la guvern. Navele lui au fost 
zărite venind şi plecând. Cazacii pe care i-ai văzut erau 
încartiruiţi în apropiere, ca paznici. 

— De ce în costume de bal mascat şi cu arme de tip 
vechi? 

— Ţine de simbolismul cauzei sale. Razov prefera să- 
şi echipeze o parte dintre oameni ca şi cum ar mai face 
încă parte din cavaleria ţarului. Să nu-nţelegi greşit. A 
acumulat mult armament modem din arsenalul fostei 
Uniuni Sovietice. 

— Păi şi de ce nu interveniţi asupra acestor indivizi? 

— Îi supravegheam şi aşteptam un moment potrivit. 
Pe urmă ai apărut tu, ca musca-n lapte. 

— Imi pare rău că v-am perturbat supravegherea. Au 
fost atacați nişte oameni şi au avut nevoie de ajutor. 

— Noi credem că are intenţia să acţioneze împotriva 
Statelor Unite înainte de a-şi asuma puterea. 

— Te-aş putea ajuta să descoperi ce-are de gând. 

Petrov scutură din cap cu putere. 

— N-am nevoie de intervenţia unor cowboy 
americani, dând năvală trăgând din revolvere. 

— Nici eu. Acum sunt om de ştiinţă, lucrez pentru 
NUMA. 

— Eşti viclean. Reputația ta spune că-ncalci regulile. 
Am auzit de Echipa ta de Misiuni Speciale. Biroul pe 
care-l conduc deţine relatări de presă despre rolul 
echipei NUMA în conspirația Andrea Doria şi în 
complotul care urmărea acapararea resurselor de apă 
potabila ale lumii. 

— Ne place să ne ocupăm cu ceva timpul liber. 

— Atunci, ocupaţi-vă de oceanografie! 


124 


Austin îşi încrucişa braţele la piept. 

— Ivan, dă-mi voie să verific dacă am înţeles corect. 
Tu ai vrea să numărăm peşti în timp ce nebunul vostru 
pune la cale o orgie terorista în ţara noastră. 

— Avem în totalitate intenţia de a-l opri pe Razov 
înainte de a face asta. E posibil ca amestecul tău să ne 
fi distrus deja orice şansă de a-l opri. Dacă nu stai 
deoparte, o să consider că eşti duşmanul poporului rus 
şi o să acţionez în consecinţă. 

— Mulţumesc pentru sfat. Austin se uita la ceas. Nu- 
mi place să întrerup reuniunea noastră, dar întârzii la o 
întâlnire la cină cu o tânără încântătoare. Aşa că, dacă 
ai terminat... 

— Da, am terminat. 

Petrov dădu un ordin răstit în limba rusă. Bărbaţii 
care îl păzeau pe Austin îl ridicară şi încercară să-l 
mâne către uşă. El se propti pe picioare, spunând: 

— Mă bucur că te-am revăzut, Ivan! Imi pare râu 
pentru întâlnirile din trecut. 

— Trecutul e trecut. Viitorul e cel pentru care trebuie 
să ne facem griji amândoi. Mâna lui Petrov se îndrepta 
spre cicatrice. Să ştii, domnule Austin, că m-ai învăţat 
o lecţie de mare preţ. 

— Şi anume? 

— Cunoaşte-ţi duşmanul. 

Austin fu îmbrâncit de-a lungul coridorului întunecos, 
apoi în liftul şubred. Câteva minute mai târziu, era în 
taxi. Şoferul conduse cu o viteză care se ţinu mai mult 
sau mai puţin sub un Mach. În scurt timp, se opriră 
exact în locul de unde fusese răpit. 

— leşi, spuse şoferul. 

Austin se supuse cu încântare. Fu nevoit să facă un 
salt în spate pentru ca maşina care demară în scrâşnet 
de cauciucuri să nu-i strivească degetele de la 
picioare. Îi urmări luminile din spate până ce dispărură 
după colţ, apoi se îndreptă către dana de acostare a 


125 


navei Argo. Odată întors la bord, sună la hotelul unde 
stătea Kaela. Constatând că ea nu răspundea la 
telefonul din cameră, întrebă la recepţie dacă nu-i 
lăsase vreun mesaj. 

— Da, domnule, există un mesaj de la domnişoara 
Dom, spuse recepţionerul. 

— Vreţi să mi-l citiţi, vă rog? 

— Bineînţeles. Scrie aşa: „Am aşteptat o ora. 
Probabil c-a intervenit ceva mai important. Am ieşit la 
cină cu băieţii. Kaela”. 

Austin se încruntă. Mesajul nu spunea nimic despre 
o reprogramare a întâlnirii. Trebuia să îndrepte 
lucrurile în dimineaţa următoare. Până atunci, ieşi pe 
puntea lui Argo şi o măsură cu pasul de la un capăt la 
altul, încercând să-şi aducă aminte toate detaliile 
discuţiei cu Ivan. Pe când patrula adâncit în gânduri, 
buzele i se strânseră într-o atitudine hotărâta. La 
naiba, n-avea de gând să ignore o ameninţare la 
adresa ţârii sale. Cea mai bună metodă de a-l convinge 
pe Austin să facă un anumit lucru era să-i spui că nu-l 
putea face. Se întoarse în cabină şi formă un număr pe 
telefonul său mobil. 


La opt mii de kilometri distanţa, Jose „Joe” Zavala 
culese  celularul care  torcea din  torpedoul 
automobilului său Corvette decapotabil, produs în 
1961 şi răspunse cu un „alo” vesel. Tocmai se gândea 
că toate mergeau struna pe lume. Era tânăr, sănătos şi 
lucra la un proiect care nu-l solicita prea mult şi îi lăsa 
timp liber din belşug. Alături de el se găsea o blondă 
încântătoare, analist statistician la Ministerul 
Comerţului. Mergeau pe un drum de ţară din MacLean, 
Virginia, îndreptându-se către o cină la lumina 
lumânărilor, într-un vechi han romantic. Curentul 
călduţ îi ciufulea pârul negru şi des, dându-i o senzaţie 
plăcută. După cină aveau să se întoarcă în clădirea 


126 


fostei biblioteci districtuale din Arlington, unde locuia 
el, pentru un păhărel de dinainte de culcare. Pe urmă, 
cine putea şti? Posibilităţile erau nenumărate. Putea fi 
începutul unei relaţii îndelungate, îndelungat fiind un 
termen relativ în lumea lui Zavala. 

Atunci când auzi vocea prietenului şi colegului său, 
reacţionă cu încântare. Colţurile gurii sale schiţară un 
zâmbet. 

— Buona sera, Kurt, bătrâne amigo. Cum e vacanţa 
ta? 

— S-a terminat. Ca şi a ta, îmi pare rău că trebuie să 
ţi-o spun. 

Zâmbetul lui Zavala păli şi peste trăsăturile 
frumoase ale chipului său cu ten întunecat se aşternu 
o expresie îndurerată, pe măsură ce Austin îşi expunea 
planurile în privinţa viitorului lui apropiat. Oftând 
puternic, puse telefonul la loc, îşi oglindi sufletul în 
privirea care se îndreptă spre ochii albaştri visători şi 
docili ai însoţitoarei sale şi spuse: 

— Mă tem că am primit veşti proaste. Mi-a murit 
bunica. 


În timp ce Zavala se străduia să aline dezamăgirea 
prietenei sale cu o listă improvizata de promisiuni 
extravagante, Paul Trout examina mostre de nămol din 
zonele cele mai adânci ale Oceanului Atlantic stând 
aplecat asupra unei mese de laborator din Institutul 
Oceanografie din Woods Hole, Massachusetts, silueta 
lui de doi metri şi şapte centimetri aducând cu postura 
insectei cunoscute sub numele de călugăriţă. Deşi era 
foarte posibil să se murdărească în timpul unei astfel 
de activităţi, halatul lui alb de laborator era fără pată. 
Purta unul dintre papioanele sale caracteristice, în 
culori vii, iar pârul lui castaniu-deschis era pieptănat cu 
cărare pe mijloc şi dat către spate la tâmple. 

Trout crescuse în Woods Hole, tatăl său fiind pescar 


127 


în Cape Cod, peninsula din estul statutului 
Massachusetts şi se întorcea în locul de baştină ori de 
câte ori avea ocazia. Se împrietenise cu mulţi dintre 
savanții care lucrau în institutul de renume mondial şi 
le punea adesea la dispoziţie abilităţile sale de geolog 
marin expert în zone abisale. 

Concentrarea sa intensa fu întrerupta de sunetul 
unei voci care îi rostea numele. Cu capul încă aplecat 
deasupra mostrei, îşi ridică privirea şi văzu alături de el 
o laborantă. 

— Un apel pentru dumneavoastră, domnule Trout, 
spuse ea, întinzându-i un telefon. 

Mintea lui continua să se afle pe fundul oceanului şi 
când auzi vocea lui Austin presupuse că şeful Echipei 
de Misiuni Speciale era la sediul NUMA. 

— Kurt, te-ai şi întors acasă? 

— De fapt sun din Istanbul, unde-o să te afli şi tu 
peste douăzeci şi patru de ore. Am o misiune pentru 
tine în Marea Neagră. 

Trout clipi din ochii săi căprui. 

— Istanbul. Marea Neagră? Reacţia lui era total 
diferită de a lui Zavala. Mi-am dorit întotdeauna să 
lucrez acolo. Colegii mei se vor înverzi de invidie. 

— Cât de repede poţi să pleci? 

— Sunt în mâl până la urechi, dar pot pleca spre 
Washington imediat. 

La celalalt capăt al firului se lăsă tăcerea, răstimp în 
care Austin şi-l imagină cufundat într-o băltoacă de 
noroi. Era obişnuit cu excentricităţile de yankeu ale lui 
Trout şi decise că nu voia să afle amănunte. Se 
mulţumi să întrebe: 

— Poţi să-i transmiţi mesajul şi lui Gamay? 

— Al mai bine, căpitane, răspunse Trout, folosind o 
veche expresie a unui pescar bătrân, care grăia de la 
sine. Pe mâine! 


128 


La şase metri adâncime, la est de insula Marathon, 
în Cheile Floridei, Garriay, soţia lui Trout, cioplea cu un 
cuţit de scafandru într-un coral-creier de mari 
dimensiuni. Desprinse o bucăţică şi o puse într-un 
săculeţ de plasă agăţat de centura de lestare. Gamay 
donase o parte a concediului ei de lucru, oferindu-şi 
serviciile ca biolog marin unui grup conversaţionist, 
care studia deteriorarea coralilor din Chei. Nu le putea 
da veşti bune. Coralii arătau mai rău decât în anul 
precedent. Cei care nu fuseseră ucişi de scurgerile 
otrăvitoare din sudul Floridei erau maronii şi 
decoloraţi, deosebindu-se întru totul de semenii lor în 
culori vii din Marea Caraibilor şi din Marea Roşie. 

Auzi deodată un sunet pătrunzător, ca un ciocănit. 
Cineva îi trimitea un semnal de la suprafaţă. Gamay îşi 
puse cuțitul în teacă, mări cantitatea de aer din 
compensatorul de flotabilitate şi, cu câteva lovituri ale 
labelor de scafandru, trupul ei bine conturat prin 
costum se înalţă dintre corali. leşi la suprafaţa în 
apropierea ambarcaţiunii închiriate pentru scufundări 
şi clipi des, orbită de soarele Floridei. Căpitanul 
vasului, un  „gasteropod” bătrân de Bahamas, 
încărunţit, căruia i se spunea Bud, după numele berii 
pe care o prefera, ţinea în mână un ciocan de maşinist, 
cu capul rotund, pe care-l folosise ca să bată în scara 
metalică de la pupa. 

— Tocmai am primit un apel radio de la căpitănia 
portului, strigă Bud. Ni s-a transmis că soţul tău a- 
ncercat să dea de tine. 

Gamay înotă către scară, îi întinse bărbatului 
rezervorul de oxigen şi centura de lestare şi se urcă la 
bord. Işi stoarse apa din părul de un roşu întunecat şi 
îşi şterse faţa cu un prosop. Era înaltă şi subţirică 
pentru înălţimea ei şi, dacă s-ar fi străduit să slăbească 
până la o greutate bolnăvicioasă, ar fi avut silueta unui 
top-model. Scoase bucata de coral din săculeţ şi i-o 


129 


arătă lui Bud. 

El clătină dezamăgit din cap. 

— Afacerea mea cu scufundările se duce de râpă 
dacă povestea asta continuă. 

Pescarul avea dreptate. Era nevoie de o implicare 
masiva, a tuturor, de la simpli oameni ai mării, la cei 
din Congres, pentru a readuce reciful la viaţa. 

— Soţul meu a lăsat vreun mesaj? întreba ea. 

— Da, a spus să iei urgent legătura cu el. Se pare că 
l-a sunat cineva, pe nume Kurt. Bănuiesc că vacanţa ta 
s-a încheiat. 

Ea zâmbi, arătându-şi mica strungăreaţă dintre 
incisivii uluitor de albi şi îi aruncă bucata de coral lui 
Bud. 

— Bănuiesc că da, încuviinţă. 


10 


Washington, D.C 


Washingtonul transpira sub soarele fierbinte care, 
ajutat de umiditate, transforma capitala într-o imensa 
baie de aburi. Şoferul jeepului Cherokee de culoare 
turcoaz clătină din cap, minunându-se de bravura 
grupurilor de turişti care ignorau arşiţa epuizanta. In 
ciuda afirmației lui Noël Coward, se gândi el, câinii 
ţicniţi şi englezii nu erau singurele făpturi care ieşeau 
din casă sub soarele amiezii!?. 


15 Aluzie la versul "mad dogs and Englishmen go out in the 


130 


Câteva minute mai târziu, jeepul se opri în faţa Casei 
Albe şi bărbatul de la volan întinse o carte de 
identitate a NUMA, cu numele şi fotografia amiralului 
Sandecker. In timp de unul din paznici se folosea de o 
oglindă fixată pe o tijă ca să verifice partea de 
dedesubt a maşinii, asigurându-se că nu există bombă, 
celălalt îi înapoie legitimaţia şoferului, un bărbat cu 
aspect îngrijit, pâr roşu ca flacăra şi o barbă tip Van 
Dyke!€. 

— Bună ziua, domnule amiral Sandecker, spuse 
paznicul, cu un zâmbet larg. Mă bucur să vă revăd. N- 
aţi mai venit de câteva săptămâni. Cum vă simţiţi 
astăzi, domnule? 

— Excelent, Norman, răspunse  Sandecker. lar 
dumneata arăţi excepţional. Ce mai fac Dolores şi 
copiii? 

— Mulţumesc de întrebare, spuse paznicul, nemai 
încăpându-şi în piele de mândrie. Ei îi merge de 
minune. Copiii se descurcă foarte bine la şcoală. Jamie 
ar vrea să lucreze pentru NUMA după facultate. 

— Splendid! Ai grijă să ia legătura direct cu mine. 
Agenţia e întotdeauna în căutare de tineri sclipitori. 

Paznicul râse din toată inima. 

— N-o să se-ntâmple prea curând! Fata n-are decât 
paisprezece ani. Apoi arătă înspre Casa Albă. Sunt toţi 
acolo şi vă aşteaptă, domnule amiral! 

— iți mulțumesc că m-ai anunţat, răspunse 
Sandecker. Trimite-i, te rog, salutările mele lui Dolores. 

În vreme ce paznicul îi făcea semn să treacă, 
amiralul se gândi că amabilitatea nu îi adusese numai 


midday sun“ -„Câinii ţicniţi şi englezii ies din casă sub soarele 
amiezii“, un fel de refren al melodiei Mad Dogs and Englishmen, 
compusă de dramaturgul, compozitorul, regizorul, actorul şi 
cântăreţul englez Noel Coward (1899-1973). (n.tr.) 

16 Stil de a purta barba şi mustaţa denumit după pictorul 
flamand Antoon van Dyck (1599-1641). (n.tr.) 


131 


recompense imediate, ci şi pe termen lung. Purtându- 
se binevoitor cu paznicii, cu  secretarele, cu 
recepţionerele şi cu alte persoane aflate pe o treaptă 
considerată joasă a ierarhiei birocratice, îşi crease în 
tot oraşul o reţea care îl avertiza din timp. Buzele îi 
schiţară un zâmbet reţinut. Norman dăduse din cap şi 
îi făcuse cu ochiul, sugerându-i astfel că sosirea lui 
fusese programată după a celorlalţi, pentru a le lăsa 
timp să discute între ei înainte. Era reputat pentru 
punctualitate, un obicei pe care şi-l formase în 
Academia Navală a Statelor Unite şi care se cizelase în 
anii în care fusese comandant de vas. Sosea 
întotdeauna exact cu un minut înainte de ora stabilită 
a întâlnirii. 

Un bărbat înalt, în costum negru, cu ochelari de 
soare şi cu o expresie împietrită, care îi trăda calitatea 
de agent al Serviciilor Secrete, îi verifică încă o dată 
legitimaţia, îi indică un loc de parcare şi şopti ceva 
într-o staţie portabilă de emisie-receptie. Il conduse pe 
amiral la o intrare, unde fu întâmpinat de o asistentă 
numai zâmbet, care îl escortă de-a lungul coridoarelor 
tăcute, până la o uşă străjuita de un infanterist marin 
cu obrajii scofâlciţi. Acesta o deschise şi Sandecker 
intră în Camera Cabinetului. 

Avertizat de agentul Serviciilor Secrete de sosirea 
amiralului, preşedintele Dean Cooper Wallace îl 
aştepta, gata să-l prindă în ambuscada cu o strângere 
de mână. Preşedintele era cunoscut drept politicianul 
cel mai dornic de contact fizic cu oamenii care ocupase 
Casa Alba de la Lyndon Johnson!” încoace. A 

— E minunat să te văd, domnule amiral, spuse el. |ţi 
mulţumesc ca ai dat curs invitaţiei într-un timp atât de 
scurt. 

Strânse viguros mâna lui Sandecker, de parca ar fi 


17 Lyndon B. Johnson (1908-1973), al 36-lea preşedinte al 
Statelor Unite, între 1963 şi 1969 (n.red.) 


132 


vrut să obţină fonduri la o acţiune de caritate. Amiralul 
reuşi sa se desprindă din încleştarea preşedintelui şi îi 
răspunse cu o pleiadă personala de amabilităţi. Dădu 
ocol mesei şi îi salută pe toţi cei prezenţi spunându-le 
pe numele de botez şi întrebându-i despre soţii şi copii, 
precum şi despre performanţele de la partidele de golf. 
Prietenul său Edwin LeGrand, directorul CIA, un bărbat 
înalt, care te ducea cu gândul la Abraham Lincoln, îl 
întâmpină cu o căldură aparte. 

Directorul NUMA avea cu puţin peste un metru 
cincizeci şi cinci, însă prezenţa sa umplea imensa 
încăpere de energie şi de testosteron. Preşedintele 
simţi că Sandecker îl punea în umbra. Îl prinse de cot şi 
îl conduse către un scaun de la masa lungă de şedinţe. 

— Uite, ţi-am rezervat locul de onoare. 

Amiralul se strecura pe scaunul din stânga 
preşedintelui. Ştia că plasarea lui alături de acesta nu 
reprezenta o întâmplare şi că era menită să-l flateze. 
In ciuda stilului sau mai din popor, care îl făcea uneori 
să semene cu actorul Andy Griffith, Wallace era un 
politician abil. Vicepreşedintele Sid Sparkman stătea în 
dreapta lui, ca de fiecare dată. 

Preşedintele se aşeză şi zâmbi larg. 

— Tocmai le povesteam băieţilor aici de faţa despre 
captura care mi-a scăpat. Ultima oară când am fost în 
vest, l-am prins pe bunicul tuturor păstrăvilor, mare 
cât o balenă. Mi-a rupt în două băţul undiţei! Cred că 
bătrânul nu ştia că are de-a face cu comandantul 
suprem al Statelor Unite! 

Bărbaţii din jurul mesei reacționară la gluma lui 
râzând zgomotos, cel mai puternic hohot fiind al 
vicepreşedintelui. Sandecker chicoti îndatoritor. De 
când deţinea conducerea NUMA, avusese relaţii 
prieteneşti cu toţi ocupanţii Casei Albe. Indiferent de 
convingerile lor politice, îl respectaseră cu toţii pentru 
puterea deţinuta în Washington şi pentru influenţa sa 


133 


asupra tuturor universităţilor şi corporațiilor din ţară şi 
de pe întreg globul. Nu era iubit de toata lumea, dar 
până şi adversarii lui admirau onestitatea care îi 
călăuzea acţiunile. 

Sandecker avu un schimb de zâmbete cu 
vicepreşedintele. Cu câţiva ani mai vârstnic decât 
Wallace, acesta, eminenţa cenuşie a Casei Albe, îşi 
exercita puterea departe de ochii publicului, 
acoperindu-şi  maşinaţiile  machiavelice şi stilul 
pugilistic de a acţiona sub o bonomie jovială. Fostul 
jucător de fotbal la nivel de colegiu ajunsese milionar 
prin forţe proprii. Sandecker ştia că vicepreşedintele îl 
privea uneori pe Wallace cu disprețul pe care îl au 
oamenii care au ajuns singuri pe culmile succesului 
faţă de cei care şi-au moştenit averea şi relaţiile. 

— Domnilor, spre că n-aveţi nimic împotrivă dacă 
trecem direct la afaceri, spuse preşedintele, care avea 
o ţinută lejeră, purtând cămaşă ecosez, blazer 
albastru-închis şi pantaloni largi, kaki. Avionul 
prezidenţial are plinul făcut şi e gata să mă ducă în 
Montana, pentru o altă înfruntare cu păstrăvul ăla. 
Wallace se uita la ceas cu un gest teatral, îi dau 
cuvântul domnului secretar de stat, care vă va pune la 
curent. 

Un bărbat înalt, cu figură de şoim şi cu părul alb 
coafat cu atâta migală încât părea o cască, îşi roti 
privirea pătrunzătoare prin încăpere. Nelson Tingley îi 
amintea lui Sandecker de afirmaţia unui observator 
perspicace, care spusese că Daniel Webster!* arăta 
prea bine ca să fie şi credibil. Tingley nu fusese un 
senator nepriceput, dar lăsase ca poziţia din Cabinet 
să i se urce la cap. Se vedea jucând pe lângă Wallace 
rolul avut de Bismarck pe lângă Frederick cel Mare. În 
realitate, ajungea rar să îi vorbească în particular 


18 Om politic american (1782-1852), conducător al Partidului 
Whig (n.tr.) 


134 


preşedintelui, fiindcă trebuia să treacă de Sparkman. 
In consecinţă, avea tendinţa de a încerca să-şi 
impresioneze ascultătorii ori de câte ori i se ivea 
ocazia. 

— Mulţumesc, domnule preşedinte, spuse el, cu 
vocea sonoră care îi reverberase ani în şir în cuprinsul 
sălii de întrunire a Senatului Statelor Unite. Domnilor, 
sunt sigur că gravitatea situaţiei din Rusia vă e 
cunoscuta tuturor. In următoarele câteva săptămâni, 
sau poate doar câteva zile, e posibil să asistăm la 
căderea preşedintelui, ales prin vot legitim. Economia 
lor e într-o stare mai proasta ca niciodată şi e de 
aşteptat să nu-şi îndeplinească obligaţiile asumate, în 
întreaga lume. 

— Povesteşte-le ceea ce spuneai despre armată, 
sugera Wallace. 

— Cu plăcere, domnule preşedinte! Forţele armate 
ruse sunt dezorganizate şi la cheremul oricui se va 
dovedi suficient de abil. Populaţia s-a săturat de 
corupţia guvernanţilor şi de puterea crimei organizate. 
Naționalismul şi ura faţă de Statele Unite şi de Europa 
sunt mai intense ca niciodată. Pe scurt, Rusia e un 
butoi cu pulbere care se poate aprinde oricând, 
declanşată de ce/ mai mărunt incident. 

Se întrerupse pentru ca vorbele sale să-şi facă 
efectul şi se uită spre Sandecker. Amiralul ştia ca 
secretarul de stat era celebru pentru obiceiul său de a 
lungi vorba şi n-avea de gând să suporte un discurs 
moralizator plictisitor şi îndelungat.  Interveni în 
momentul de pauză cu efect dramatic. 

— Presupun că vă referiţi la incidentul din Marea 
Neagra, în care-a fost implicată NUMA, spuse el, pe un 
ton agreabil. 

Secretarul se simţi abătut din drum, dar nu şi 
descurajat. 

— Cu tot respectul, domnule amiral, îmi vine greu să 


135 


numesc incident o incursiune neautorizată în spaţiul 
aerian şi în apele teritoriale ale unei ţări, precum şi 
invazia unui teritoriu suveran. 

— Eu nu aş descrie-o totuşi drept invazie, domnule 
secretar de stat. După cum ştiţi, am considerat 
evenimentul suficient de important ca să trimit imediat 
un raport complet la Departamentul de Stat, aşa încât 
să nu fie luat prin surprindere în eventualitatea unei 
plângeri a guvernului rus. Dar haideţi să examinăm 
faptele, se poate? Sandecker părea să aibă calmul unui 
budist în meditaţie. Barca în care se aflau membrii 
unei echipe de televiziune americane s-a răsturnat 
după ce a fost nimerita de gloanţe, iar pescarul turc pe 
care îl angajaseră a fost ucis. Singura lor opţiune a fost 
să înoate spre mal. Erau pe punctul să fie atacați de 
bandiți când le-a sărit în ajutor un inginer de la NUMA, 
care plecase în căutarea lor. El şi echipa de televiziune 
au fost recuperaţi ulterior de o navă NUMA. 

— Totul făcându-se fără a se recurge la cuvenitele 
canale diplomatice, contraatacă secretarul. 

— Nu sunt la curent cu situaţia incendiara din Rusia, 
dar sper că nu exagerăm importanţa evenimentului. 
Intregul incident abia dacă a durat câteva ore. Echipa 
de televiziune a dat dovadă de neglijenţă 
aventurându-se în apele lor teritoriale, dar nu s-a 
săvârşit nici un rău. 

Secretarul deschise cu gesturi largi un dosar care 
purta însemnele Departamentului de Stat. 

— Nu şi conform acestui raport, trimis de agenţia 
dumitale. Pe lângă pescarul turc, a fost ucisă cel puţin 
o persoana de naţionalitate rusă şi e posibil ca altele 
să fi fost rănite în timpul acestui aşa-numit incident. 

— A înaintat cumva vreun protest guvernul rus, 
urmând „cuvenitele canale diplomatice” pe care le-ai 
menţionat? 

Consilierul pe probleme de securitate naţională, un 


136 


bărbat pe nume Rogers, se apleca înspre masă. 

— Până la ora actuală, nici ruşii, nici turcii n-au scos 
vreun cuvânt. 

— Atunci sugerez că e vorba despre o furtună într-un 
pahar cu apă, spuse Sandecker. Dacă ruşii se vor 
plânge de încălcarea suveranităţii lor naţionale, îi voi 
expune cu plăcere faptele şi îi voi cere personal scuze 
ambasadorului lor, pe care îl cunosc destul de bine, ca 
urmare a acţiunilor întreprinse de NUMA în colaborare 
cu ţara sa, asigurându-l totodată că n-o să se mai 
repete. 

Secretarul de stat Tingley i se adresă amiralului, dar 
se uită la preşedinte în timp ce îşi pronunţa cuvintele 
mustind de acreală: 

— Sper că nu o veţi lua în nume personal, domnule 
amiral, dar n-avem de gând să lăsăm un grup de fani 
tinerei şi exaltaţi ai oceanografiei să dicteze politica 
externă a Statelor Unite. 

Comentariul muşcător se dorise amuzant, dar 
nimeni nu râse şi cu atât mai puţin Sandecker, deloc 
încântat sa audă că NUMA era descrisă drept „un grup 
de fani tinerei şi exaltaţi ai oceanografiei”. 

Aşa că afişă un zâmbet scurt, de baracudă, dar în 
ochii lui albaştri, autoritari, se strecură o răceală de 
gheaţă în timp ce se pregătea să-l facă bucăţi pe 
Tingley. 

Vicepreşedintele îşi dădu seama ce avea să urmeze 
şi bătu în masa cu încheieturile degetelor. 

— Domnilor, se pare că v-aţi susţinut cauzele cu 
obişnuita convingere. Nu vrem să consumăm în 
continuare timpul valoros al preşedintelui. Sunt sigur 
că amiralul consideră punctele de vedere ale 
secretarului de stat întemeiate şi că domnul Tingley 
acceptă explicaţiile şi asigurările oferite de NUMA. 

Tingley dădu să răspundă, dar Sandecker i-o luă 
înainte, profitând cu abilitate de avantajele portiţei 


137 


deschise de Sparkman. 

— Mă bucur că eu şi domnul secretar de stat am 
reuşit să ajungem la o rezolvare amicală a 
diferendelor! exclamă el. 

Preşedintele, despre care se ştia că îi displăceau 
disputele, ascultase totul cu o expresie îndurerată. 
Zâmbi şi spuse: 

— Va mulţumesc, domnilor. Acum, după ce am 
rezolvat aceasta chestiune, am o problema mult mai 
importantă pe care aş dori s-o aduc în discuţie. 

— Dispariţia submarinului NAR-1? întrebă Sandecker. 

Preşedintele se uită lung la el, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor, apoi izbucni în râs. 

— Am tot auzit spunându-se ca ai avea ochi la ceafă, 
domnule amiral! De unde-ai aflat asta? Mi s-a spus că 
e o chestiune ultrasecretă. Îşi roti privirea încărcată de 
reproşuri asupra membrilor cabinetului său şi adăugă: 
una pe care-o iei cu tine în mormânt. 

— Nu-i nici un mister aici, domnule preşedinte. Mulţi 
dintre oamenii noştri se află zi de zi în contact foarte 
strâns cu Marina, care deţine submersibilul WA-Z, iar o 
parte dintre oamenii de la bord au lucrat pentru NUMA. 
Tatăl căpitanului Logan îmi e prieten şi fost coleg. 
Rudele îngrijorate de soarta celor dragi m-au căutat şi 
m-au întrebat ce s-a întreprins în acest sens. Au 
presupus că eram la curent cu proiectul la care lua 
parte submarinul. 

— Îţi datorăm scuze, zise preşedintele. Am încercat 
să păstrăm problema într-un cerc restrâns până când 
am fi înregistrat nişte progrese. 

— Bineînţeles, spuse Sandecker. Submersibilul a 
eşuat? 

— Am organizat căutări în toată zona. Nu a eşuat. 

— Nu înţeleg. Ce s-a întâmplat cu el? 

Preşedintele aruncă o privire spre directorul CIA. 

— Eşalonul superior de la Langley e de părere c-a 


138 


fost deturnat. 

— A încercat cineva să vă contacteze, confirmând 
astfel teoria?  Poate-a existat vreo cerere de 
răscumpărare. 

— Nu. Nici una. 

— Atunci de ce nu s-a dat publicităţii ştirea despre 
dispariţia submarinului? Ar fi putut ajuta la 
descoperirea locului unde se afla. Sunt sigur că nu 
trebuie să-i reamintesc nimănui din această încăpere 
că la bordul vasului se afla un echipaj. Nemaivorbind 
de milioanele investite în construirea şi dotarea lui. 

Vicepreşedintele luă răspunsul asupra sa. 

— Suntem de părere că, în momentul de faţă, 
difuzarea ştirii nu e în interesul echipajului. 

— Eu am impresia că transmiterea unui mesaj de 
alertare în întreaga lume ar fi în interesul lor mai mult 
decât orice altceva, zise Sandecker. 

— Da, în circumstanţe obişnuite. Dar situaţia e 
destul e complicata, domnule amiral. Suntem de 
părere că siguranţa lor ar fi în pericol în cazul în care 
ştirea ar deveni publică. i 

— Poate, spuse Sandecker, fără convingere. || ţintui 
pe Wallace cu o privire fermă. Presupun că aveţi un 
plan. 

Preşedintele se foi stânjenit pe scaun. 

— Sid, ai un răspuns pentru amiral? 

— Încercăm să ne păstrăm optimismul, dar e posibil 
ca toţi membrii echipajului să fie morţi, spuse 
Sparkman. 

— Aveţi dovezi care să susţină aceasta concluzie? 

— Nici una, dar probabilitatea e foarte mare. 

— Nu pot accepta „probabilitatea” drept motiv 
pentru a sta cu mâinile în sân. 

Secretarul de stat fiersese la foc mic în tot acest 
răstimp. La auzul presupusei insulte, dădu în clocot. 

— Nu stăm „cu mâinile în sân”, amirale! Guvernul 


139 


Rusiei ne-a cerul să nu ne amestecăm, pe moment. 
Are oamenii de legătură necesari pentru a merge pe 
urmele acestei poveşti. Nu e aşa, domnule preşedinte? 

— Adică sunteți de părere că ruşii au luat 
submarinul? întreba  Sandecker, ignorându-l pe 
secretarul de stat şi  adresându-i-se direct 
preşedintelui. 

Wallace se întoarse din nou spre vicepreşedinte. 

— Sid, tu ai coordonat cercetările astea încă din 
prima zi. Poţi să-i explici amiralului? 

— Desigur, domnule preşedinte! O fac cu plăcere. 
Are legătură cu subiectul despre care am discutat mai 
devreme, domnule amiral. La scurt timp după 
dispariţia lui WNA-1, o serie de surse din cadrul 
guvernului rus au intrat în legătura cu noi, spunând că 
ar putea să recupereze submarinul şi echipajul. Sunt 
de părere că dispariţia are legătura cu agitația din ţara 
lor. Deocamdată nu pot spune nimic mai mult. Nu pot 
decât să cer îngăduinţă şi răbdare. 

— Nu reuşesc să urmăresc firul acestei logici, 
interveni Sandecker. Vreţi să spuneţi că ar trebui să ne 
bazăm în privinţa apărării oamenilor noştri pe un 
guvern care ar putea cădea în orice clipă? Eu am 
impresia că şefii guvernului rus se vor concentra mai 
degrabă asupra eforturilor de a-şi salva pielea decât 
asupra căutării unui submarin american. 

Vicepreşedintele dădu din cap, încuviinţând. 

— Am căzut totuşi de acord să ne ţinem la distanţă. 
Cu toate problemele lor, ruşii sunt cei mai în măsură să 
rezolve ceva ce s-a petrecut în curtea lor. 

LeGrand, directorul CIA, păstrase până atunci 
tăcerea. 

— Mă tem că are dreptate, James, interveni el. 

Sandecker zâmbi. Probabil că LeGrand fusese adus 
pentru a interpreta rolul „poliţistului bun”, spre 
deosebire de Tingley, care era „polițistul rău”. 


140 


Şi amiralul se pricepea la jocuri. Se încruntă, ca şi 
cum ar fi luat o decizie dificila. 

— Se pare ca bunul meu prieten Edwin prefera 
aceeaşi atitudine prudenta. Bine, atunci n-o să mai 
insist în aceasta privinţa. 

In Cabinet se aşternu o tăcere apăsătoare, ca şi cum 
nimănui nu i-ar fi venit să creadă că Sandecker ceda 
fără lupta. 

— Mulţumesc, James, spuse preşedintele Wallace. 
Am avut ocazia să stăm puţin de vorba înainte de 
sosirea ta. Mai ales ţinând cont de interesul tău 
personal în problema asta, ne dăm seama că tentaţia 
de a implica NUMA e foarte puternică. 

— Aşadar îmi cereţi să ţin NUMA departe de 
chestiunea dispariţiei submarinului. 

— Pe moment, domnule amiral. 

— Vă asigur că NUMA nu va căuta NR-1. Totuşi, v-aş 
ruga să mă anunţaţi dacă şi când v-am putea ajuta. 

— Bineînțeles, domnule amiral! 

Preşedintele le mulţumi tuturor pentru prezenţă şi se 
ridică. Sandecker îi ură fir întins la pescuit şi părăsi 
încăperea, îngăduindu-le celorlalţi să toace mărunt tot 
ce se discutase, fiindcă ştia că asta urma. Un aghiotant 
îl aştepta şi îl conduse la o uşă laterală. Câteva minute 
mai târziu, când maşina sa ajunse la poartă, paznicul îi 
zâmbi. 

— Atmosfera e suficient de încinsă astăzi, domnule? 

— Norman, probabil că imaginaţia mea e de vină, 
spuse zâmbind amiralul. În partea asta a 
Washingtonului temperatura pare întotdeauna cu 
câteva grade mai ridicata. 

Îşi flutura vesel mâna şi se aventură în trafic. 


Pe drumul de întoarcere către sediul NUMA, 


Sandecker formă un număr la telefonul său mobil. 
— Rudi, vino te rog în biroul meu, peste zece 


141 


minute. 

Amiralul intră în garajul de sub clădirea cilindrică, cu 
treizeci de niveluri, care servea drept centru nervos al 
operaţiunilor NUMA din întreaga lume şi lua liftul către 
biroul său de la ultimul etaj. Se afla deja în spatele 
mesei sale de lucru imense, construite dintr-un cap de 
tambuchi de pe o navă a Confederaţiei care 
străpunsese blocada britanică, când intră Rudi Gunn, 
aducând cu sine o servieta. 

Sandecker îi arătă adjunctului său un scaun cu un 
gest al mâinii. Gunn, un bărbat scund, cu umeri 
înguşti, pâr rărit şi ochelari cu rame groase, de baga, 
ascultă cu atenţie istorisirea întâlnirii de la Casa Alba. 

— Prin urmare, renunţăm la operaţiunea de căutare? 
întreba Gunn. 

Ochii amiralului se aprinseră. 

— Pe naiba, nu! Dacă mi se trage o lovitură în provă 
nu înseamnă că trebuie să cobor ancora şi să ridic 
steagul alb. Ce-ai aflat? 

— Am pornit direct de la premisa despre care am 
discutat. Singurul lucru care îl poate subtiliza pe NR-1 
de sub nasul navei sale de susţinere e un submarin 
mai mare. O mulţime de ţări au submersibile suficient 
de mari ca să-l transporte, adăugă Rudi Gunn. l-am 
cerut lui Yeager să ruleze câteva profiluri. 

Hiram Yaeger era maestrul în computere al NUMA şi 
coordonatorul imensei reţele informatice a Agenţiei. 
Ne-am concentrat asupra URSS-ului, cunoscând 
preferința lor pentru nave monstruoase. Eu m-am 
gândit mai întâi la ceva de genul submarinelor Taifun. 

Sandecker se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi sprijini 
bărbia în palmă. 

— Cu lungimea lui de peste o sută cincizeci de metri, 
un Taifun ar fi putut duce-n spinare cu uşurinţa 
submarinul nostru dispărut. 

— Sunt de acord. L-au construit ca să lanseze 


142 


rachete de la Cercul Polar. Puntea plată care le 
adăpostea ar fi putut fi modificata pentru transport de 
marfă. Numai că, atunci când am avansat cu 
cercetările, a apărut o problema. Toate cele şase 
Taifunuri aveau câte un alibi. 

— Bun. Dar ştiu că tu, Rudi, nu te dai niciodată 
repede bătut. Ce altceva mai ai? 

Gunn căută în servietă şi scoase un dosar. lar din 
dosar luă o fotografie şi i-o întinse lui Sandecker. 

— Reprezintă un submarin sovietic de clasă India, 
fotografiat în timp ce se deplasa spre Pacific dinspre 
Flota Nordica Rusă. Îi înmână amiralului câteva foi de 
hârtie. Aici sunt nişte diagrame schematice. Are 
acţionare diesel-electrică, aproape o suta zece metri 
lungime şi a fost proiectat, în aparenţă, pentru salvări 
subacvatice. Această zonă parţial afundata din spatele 
turnului a fost adaptată pentru transportul a două 
minisubmarine pentru scufundări abisale. Pe timp de 
război puteau fi folosite pentru operaţiuni militare 
clandestine ale forţelor speciale antitero ruse, 
Spetsnaz. N-au fost construite decât doua submarine 
de acest tip. Ar fi trebuit dezasamblate după 
încheierea Războiului Rece. Am reuşit să obţinem 
dovezi că unul a ajuns într-adevăr la fier vechi. Nu ştim 
ce s-a-ntâmplat cu celălalt. Eu cred c-a fost folosit ca 
să deturneze minisubmarinul NAR-1. 

— Pari foarte sigur pe tine, Rudi. Nu uita că premisa 
de la care am pornit este, totuşi, o simplă speculație. 

Gunn zâmbi. 

— Pot să folosesc aparatul video? 

— Te rog! 

Gunn căută din nou în servietă şi scoase o casetă 
video, se apropie de peretele lambrisat, deschise uşa 
unui dulap şi introduse caseta într-un video-player. 

— După cum ştii, NA-1 avea posibilitatea să emită 
imagini de tip TV ale fundului oceanului, spuse el. 


143 


— Am aprobat eu însumi fondurile NUMA. Reprezintă 
un important program educaţional. Imagini 
retransmise de un satelit şi recepționate în săli de 
clasă din întreaga lume. Îi învaţă pe copii că oceanul e 
mult mai interesant decât MTV-ul. Am înţeles că a 
funcţionat bine. 

— Extrem de bine. Imaginea asta a fost transmisă 
de NR-1 în ziua dispariţiei sale. 

Gunn apăsă butonul de rulare al telecomenzii. 
Ecranul se înceţoşa, apoi căpăta culoarea verde a apei 
de mare. Proiectoare strălucitoare iluminau coca 
neagră, suplă a unei nave. Nu exista sunet. Ora şi data 
erau afişate într-un colţ. 

Sandecker stătea pe colţul biroului, cu braţele 
încrucişate la piept. 

— Pare o imagine a provei, filmată cu camera de pe 
turn, zise el. 

— Exact.  Urmăreşte-o în continuare. Cam în 
momentul ăsta... 

O umbră de forma unui rechin se contura sub navă. 
Ceva cu mult mai mare decât NR-1 se ivise dedesubt. 
După câteva minute, submarinul începu să înainteze în 
mare viteza, până când dispărură într-un vârtej de bule 
de aer. Ecranul se înceţoşa iarăşi. 

— Imaginea a fost transmisa de submarin, prin 
intermediul satelitului, chiar în momentul dispariţiei 
sale. După cum se poate vedea, n-a rulat decât foarte 
puţină vreme, înainte de a fi închisă camera. 

— Fascinant, comentă Sandecker. Mai porneşte o 
dată banda, te rog! 

Gunn rulă din nou înregistrarea. 

— Casa Albă are vreo copie a acestei casete? întrebă 
Sandecker. 

— Transmisia a ajuns direct la NUMA. Bănuiesc că n- 
are. 

— Buna treabă, Rudy, spuse amiralul. Lipseşte însă 


144 


o parte importantă a acestui puzzle. Scoase două 
trabucuri din umidificatorul de pe birou - ceruse să fie 
alese şi rulate anume pentru el de către proprietarul 
unei plantaţii din Republica Dominicană - şi îl aşeză pe 
unul deasupra celuilalt. Să presupunem că trabucul de 
dedesubt e mult mai mare decât cel de deasupra. Şi 
apoi? (îndepărta trabucul de deasupra.) înţelegi ce 
vreau să spun. Ar fi cam dificil să forţezi submarinul 
mai mic să-ţi stea în spinare. 

— N-ar fi deloc uşor, în afara cazului în care... 

— In care NR-1 cooperează. Ceea ce căpitanul Logan 
n-ar fi făcut decât dacă ar fi fost obligat. 

— Exact la asta m-am gândit şi eu. 

Sandecker îi aruncă lui Gunn un trabuc şi îl prinse pe 
celălalt în dinţi. Le aprinseră şi se învăluiră într-un nor 
de fum aromat. 

— Am înţeles că la bordul lui WA-1 era oaspete un 
om de ştiinţă, spuse amiralul, după un moment de 
gândire. 

— E adevărat. Am lista tuturor persoanelor de la 
bord. 

— Examinează atent trecutul fiecăruia dintre ei, mai 
ales pe al savantului. Între timp, să-ncercăm să dăm 
de urma submarinului de clasă India. Marina militară 
urmăreşte operaţiunile tuturor submersibilelor ruseşti, 
dar nu vreau să atrag atenţia nimănui, nu doresc să-şi 
dea nimeni seama că NUMA încă se mai ocupa de asta. 

— O să văd dacă Yaeger poate intra în reţeaua de 
computere a marinei. 

— Vai, Rudi, făcu Sandecker, studiind scrumul 
strălucitor al trabucului său, e surprinzător s-aud aşa 
ceva de la un om care-a făcut parte din marina 
militară! Şi care-a absolvit academia ca şef de 
promoţie. 

Gunn încercă fără succes să-i răspundă cu o privire 
angelică. 


145 


— Situaţiile disperate impun măsuri disperate. 

— Mă bucur că spui asta. M-a sunat Austin din 
Istanbul. Îşi adună Echipa de Misiuni Speciale ca să 
arunce încă o privire la baza aia de submarine 
abandonată. 

— Crede că are vreo legătură cu NA-1? 

— Habar n-avea de dispariţie înainte de a-i spune 
eu. Nu, s-ar părea că a intrat în legătură cu cineva, cu 
un vechi prieten rus, care i-a spus că baza ar putea 
avea o legătură cu o presupusă ameninţare la adresa 
Statelor Unite. 

— Activităţi teroriste? 

— Asta l-am întrebat şi eu. Nu ştie decât ce i-a spus 
rusul, că Statele Unite sunt în pericol. Se pare că e 
implicat un magnat al industriei miniere, pe nume 
Razov şi că vechea bază ar putea fi cheia a tot ce se 
petrece. Kurt are de obicei instincte sănătoase. 
Amenințarea asta despre care vorbeşte el e un motiv 
în plus să intervenim. 

— Putem arunca o privire în zonă prin satelit. 

— Avem totuşi nevoie de ochi la sol. 

— Şi cum rămâne cu promisiunea pe care i-ai făcut-o 
preşedintelui? 

— Nu i-am promis decât că n-o să caut submarinul 
NR-1. N-am discutat nimic despre o bază a 
submarinelor sovietice. În afară de asta, adăugă 
amiralul, făcând cu ochiul, probabil că în momentul 
ăsta nu se mai poate lua legătura cu Austin. 

— Am auzit că activitatea la nivelul scoarţei solare a 
întrerupt comunicațiile. 

— Bineînţeles că vom încerca să  restabilim 
contactul. Preşedintele se duce cu avionul în Montana, 
la pescuit, dar mă aştept să se-ntoarcă valvârtej dac-o 
să cadă guvernul Rusiei. 

Gunn păru îngrijorat. 

— Dacă există într-adevăr o ameninţare, nu crezi c- 


146 


ar trebui să-i spunem preşedintelui? 

Sandecker se apropie de fereastră şi îşi plimba 
privirea peste Potomac. După câteva secunde, se 
întoarse şi întrebă: 

— Ştii cum s-a îmbogăţit Sid Sparkman? 

— Sigur că da, a câştigat milioane din minerit. 

— Corect. La fel ca Razov. 

— Coincidenţă? 

— Poate. Sau poate nu. În anumite domenii ale 
industriei se stabilesc relaţii şi se leagă prietenii la 
nivel mondial. Nu exclud posibilitatea ca aceşti doi 
oameni să se cunoască. Propun ca discuţia asta sa 
rămână deocamdată numai între noi... dacă nu aflăm 
cumva că ameninţarea e iminentă. 

— Sugerezi că... 

— Există o legătură? Nu sunt pregătit să merg atât 
de departe. Wu încă. 

Gunn îşi ţuguie buzele cu o privire serioasă. 

— Sper ca Austin şi echipa lui să nu se bage în ceva 
ce nu pot ţine sub control. 

Sandecker îi adresă un zâmbet sumbru, cu ochii duri 
precum topazul. 

— N-ar fi prima oară. 


11 


Marea Neagra 


Austin se plimbă tacticos de-a lungul Bosforului, 
trecând de stația feribotului şi de vapoarele lucioase 
de agrement, până când mirosul de peşte putred dădu 
de înţeles nărilor sale că se afla în zona vaselor de 
pescuit. Escadrilele de pescăruşi răguşiţi deveneau tot 
mai numeroase pe măsură ce se apropia de flota de 


147 


bărci jerpelite, cu boturile în locaşurile lor din doc. Cu 
lemnăria acoperita de vopsea scorojită şi cu metalul 
corodat, acele căldări ruginite şi roase de valuri păreau 
să se menţină la suprafaţa printr-un miracol al 
levitaţiei. Austin se opri în dreptul unei excepţii, un vas 
solid de lemn ce părea să se fi bucurat de o îngrijire 
eroică. Coca neagră şi timona albă străluceau, 
acoperite de mai multe straturi de vopsea, iar partea 
metalică fusese frecată din belşug cu unsoare. 

Austin îşi duse mâna la buzunar, scoase o bucată de 
hârtie şi compară cuvântul Turgut, scris de mână, cu 
cel ce se găsea la pupa, cu litere albe. Zâmbi 
aprobator. Deja îi plăcea de căpitanul Kemal, fără să-l 
fi cunoscut. Turgut fusese un amiral celebru din secolul 
al şaisprezecelea, aflat în slujba lui Soliman Magnificul. 
Oricine se gândea să boteze un vas vechi de pescuit cu 
numele unui navigator de frunte dădea dovadă de 
dragoste pentru istorie, dar şi de simţul umorului. 

Puntea era pustie, cu excepţia unui bărbat într-un 
costum negru, la două rânduri. Stătea pe un colac gros 
de frânghie, reparând un năvod întins pe genunchi. 

Austin strigă un salut, pe turceşte. 

— Meraba! Pot să vin la bord? 

Bărbatul îşi ridică privirea. 

— Meraba, răspunse el şi îl invită cu un semn să 
urce. 

Traversând o scurtă pasarelă, Austin păşi pe punte. 
Vasul avea în jur de cincisprezece metri lungime şi o 
lăţime mare, ceea ce îi dădea stabilitatea unei 
platforme de pescuit. Kurt îl cercetă cu privirea, 
observând eforturile extraordinare depuse pentru a-l 
menţine astfel încât să pară ieşit din vremurile 
Imperiului Otoman. Apoi se apropie de bărbatul aşezat 
şi i se adresă: 

— ÎI caut pe căpitanul Kemal. 

— Eu sunt Kemal, răspunse omul. 


148 


Degetele îi alergau pe deasupra năvodului fără să 
scape nici un ochi al plasei. 

Căpitanul era un bărbat firav, cu vârstă cuprinsă 
între cincizeci şi şaizeci de ani. Avea faţa îngustă, iar 
tenul măsliniu, ars de soare şi de vânt, căpătase o 
strălucire roşiatică. Purta o tichie împletită peste părul 
castaniu-închis, uşor  încărunţit şi era proaspăt 
bărbierit, cu excepţia unei mustăţi muscă, care părea 
fixată la locul ei sub apăsarea curburii nasului 
proeminent. O melodie turcească izvora, ca un bocet 
firav, din aparatul de radio portabil aşezat la picioarele 
sale. 

— Mă numesc Kurt Austin. Sunt american de la 
Agenţia Naţională pentru Studii Subacvatice şi Marine. 
Eram pe Argo, nava NUMA, când a fost găsit corpul lui 
Mehmet, vărul dumneavoastră. 

Kemal încuviinţă solemn din cap şi puse năvodul 
deoparte. 

— Înmormântarea lui Mehmet a avut loc în 
dimineaţa asta, spuse el, într-o engleză corectă. 

Se trase de mânecă, arătând că purta cel mai bun 
costum al său, care era de fapt singurul. 

— Mi s-a spus asta, pe Argo. Sper că nu v-am 
deranjat venind atât de curând. 

Căpitanul clătină din cap, în semn că nu, şi-i arătă 
un morman de plase din apropiere, înalt până la brâu. 

— Luaţi loc, vă rog, domnule Austin. 

— Vorbiţi foarte bine engleza. 

— Mulţumesc. Când eram tânăr, am lucrat ca 
bucătar la baza aeriană americană de lângă Ankara. 
Căpitanul zâmbi, dând la iveală un dinte strălucitor, de 
aur. Salariul era bun. Am muncit din greu şi am 
economisit bani, ca să-mi cumpăr vasul ăsta. 

— Am observat că i-aţi dat numele unui mare amiral. 

Kemal  înălţă, impresionat, dintr-o  sprânceană 
stufoasă. 


149 


— Turgut a fost un mare erou al poporului meu. 

— Ştiu. Am citit una dintre biografiile lui. 

Căpitanul îl studie pe Kurt cu ochi de un căprui apos, 
afundaţi în orbite. 

— Mulţumiţi-le oamenilor de la NUMA din partea 
mea. Pentru familia lui Kemal ar fi fost foarte greu 
dacă n-ar fi avut trupul lui, să-l poată înmormânta. 

— O să le transmit căpitanului Atwood şi echipajului 
navei Argo că le apreciaţi gestul, fiţi sigur de asta. Vă 
ştiu numele de la domnişoara Dom. 

Căpitanul zâmbi. 

— Femeia frumoasă de la televiziune a trecut pe aici 
aseară. A spus că văduva lui Mehmet nu va duce lipsă 
de nimic. Asta n-o să-i aducă bărbatul înapoi, dar va 
primi mai mult decât ar fi câştigat el în întreaga lui 
viaţă. Kemal clătina din cap cu uimire. Dumnezeu e 
mare. 

— Am sunat mai devreme la hotel şi mi-au spus că 
domnişoara Dom a predat camera. 

— S-a dus la Paris. Vrea să-mi închirieze din nou 
vasul, dar are nevoie de aprobarea şefilor ei. 

Austin primi vestea despre plecarea Kaelei cu 
sentimente amestecate. Îi părea rău că nu avusese 
ocazia s-o cunoască mai bine, dar frumoasa reporteră 
de televiziune i-ar fi distras atenţia de la chestiuni 
importante. 

— Ce altceva a mai spus domnişoara Dom? 

— Mi-a povestit ce s-a întâmplat cu Mehmet. A zis că 
nişte călăreţi au tras în echipa de televiziune şi l-au 
ucis pe vărul meu. Căpitanul se încrunta. Sunt oameni 
foarte răi. Mehmet n-a făcut niciodată rău nimănui. 

— Da, aşa e. Sunt foarte răi. 

— Mi-a povestit şi cum aţi tras în ei, din micul 
dumneavoastră avion. Câţi aţi ucis? 

— Nu ştiu sigur. Am găsit un singur cadavru. 

— Bun. Ştiţi cine sunt oamenii ăştia, care l-au 


150 


omorât pe Mehmet? 

— Nu, dar am de gând să aflu. 

Kemal ridică din sprâncene. 

— Vreţi să vă întoarceți în locul ăla? 

— Dacă găsesc un vas care să mă ducă acolo. 

— Dar aveţi nava cea mare, de la NUMA. 

— N-ar fi o idee bună să folosesc o navă 
guvernamentală. Austin cuprinse cu privirea puntea 
Turgut-ului. Am nevoie de ceva care să nu atragă 
atenţia. 

În ochii întunecaţi ai turcului se ivi un licăr de 
înţelegere. 

— Poate ceva asemănător cu un vas de pescuit? 

Austin zâmbi. 

— Da, ceva foarte asemănător cu o barcă de 
pescuit. 

Căpitanul îi cerceta chipul, apoi se ridică şi intră în 
timonerie. 

Reapăru cu o sticla mare şi cu două câni de cafea cu 
marginea ciobită. Scoase dopul sticlei şi turnă, turnând 
cantităţi generoase în câni, apoi îi întinse una lui 
Austin. 

— Pentru Mehmet, spuse, ridicându-şi cana într-un 
toast. Ciocniră şi Kemal luă o gură zdravănă, înghițind 
tăria de parcă ar fi fost apă. 

Austin îşi dădu seama, după mirosul de lemn dulce, 
că avea de-a face cu o licoare turceasca puternica, 
cunoscuta sub numele de raki. Cu toate că nu obişnuia 
să bea alcool înainte ca soarele să treacă de vârful 
greementului, Austin nu voia să fie nepoliticos. Sorbi 
precaut şi lăsă lichidul arzător să i se scurgă pe gâtlej, 
gândindu-se că aşa trebuia să te simţi atunci când 
înghiţeai sticla pisată. 

Kemal luă încă o duşcă sănătoasă şi, spre uşurarea 
lui Austin, îşi puse cana alături. 

Apoi îl privi în adâncul ochilor. 


151 


— De ce vreţi să vă-ntoarceţi acolo? Aţi putea fi 
împuşcat. 

— E o posibilitate, dar n-ar trebui sa se întâmple. 
Data trecută n-am fost avertizaţi de pericol şi n-am 
fost înarmaţi. De data asta vom fi. 

Kemal cântări răspunsul. Austin se bucură văzând că 
nu era un om care să ia decizii pripite. Stăpânirea de 
sine a acestuia s-ar fi dovedit foarte de folos. Turcul se 
uită absent în cana. 

— Mă simt responsabil pentru Mehmet. L-am lăsat 
să plece cu echipa de televiziune ca sa câştige nişte 
bani în plus. 

— Nimeni n-avea cum să prevadă c-o să fie 
împuşcat. 

— Bineînţeles, aveţi dreptate. Am pescuit acolo de 
multe ori, fără să am necazuri. 

— V-aţi mai întoarce vreodată? 

— Pentru bani, nu. 

Austin era dezamăgit, dar nu surprins. 

— Vă înţeleg, domnule căpitan. Ar putea fi foarte 
periculos, indiferent cât de bine pregătiţi suntem. 

— Puah! Kemal scuipă într-o parte. Nu mă tem. 
Spuneam că n-aş merge acolo pentru bani. Vă sunt 
dator cu o favoare fiindcă l-aţi omorât pe porcul ăla. 
Respinse protestele lui Austin cu o fluturare a mâinii. 
Turgut vă stă la dispoziţie, spuse, cu atâta emfază, de 
pară ar fi predat cârma transatlanticului Queen 
Elizabeth!”. 

— N-aveţi nici o obligaţie faţă de mine. 

Kemal îşi scoase bărbia în faţă, într-o atitudine 
hotărâtă. Apoi vorbi pe un ton măsurat, ca să se 
asigure că intenţiile lui nu erau greşit înţelese: 

— Ucigaşii vărului meu sunt cei care trebuie să 


19 Una dintre cele mai mari şi luxoase nave de croazieră din 
lume, în serviciu din 1969 şi până în 2008, actualmente 
transformată în hotel în Dubai, (n.red.) 


152 


plătească. Nu sunt străin de treburile astea. În tinereţe 
am fost contrabandist. Nu m-au prins niciodată. 
Căpitanul bătu cu călcâiul cizmei în punte şi îşi afişă 
zâmbetul de paisprezece carate. Două motoare diesel, 
spuse, cu mândrie. O viteză de croazieră de treizeci de 
noduri. Când vreţi să plecaţi? 

— Aştept astăzi încă trei oameni din Statele Unite. 
Trebuie şi să strâng o serie de echipamente. Ce-aţi 
zice de mâine-dimineaţă? 

— Vasul va fi alimentat şi gata de plecare în zori. 

— Dar echipajul? întrebă Austin. Nu vreau să mai 
pun pe nimeni în primejdie după ceea ce s-a petrecut 
cu Mehmet. 

— Mulţumesc. O să păstrez doi marinari, în care am 
cea mai marc încredere. O să-i avertizez în privinţa 
pericolului, ca să poată alege. Dar ştiu ce vor spune. Şi 
ei sunt veri cu Mehmet. 

Îşi strânseră mâinile, în semn că se învoiseră. Austin 
spuse că avea să fie acolo la răsăritul soarelui. Plecă 
înainte de a-i propune Kemal să  pecetluiască 
înţelegerea cu încă o cană de raki. Pe drumul de 
întoarcere către Argo, îşi simţi capul învârtindu-se, cu 
toate că, în momentul când ajunse pe nava NTJMA, 
aerul proaspăt venit dinspre Bosfor alungase deja cea 
mai mare parte a aburilor alcoolului. Se duse pe 
puntea de comanda, să-l vadă pe căpitanul Atwood, 
care studia cu atenţie nişte hârţi. 

— Ce mai face starul de televiziune? îl întrebă. 

— E evident c-ai auzit cât de firesc mă port în faţa 
aparatului de filmat, replică Atwood. De acord, 
recunosc, adaugă, cu un zâmbet supus. M-am simţit 
bine filmând împreună cu nebunii ăia. Presupun că la 
montaj vor scoate mutra mea drăgălaşă, în favoarea 
chipului încântătoarei domnişoare Dom. 

— Le-ai găsi vreo vină? 

— Pe dracu’, nu! Nici într-o sută de ani! Sunt însă 


153 


surprins că n-ai făcut nici o mişcare în privinţa 
domnişoarei. Ţi-ai ieşit din formă? 

— NUMA e unica stăpână a inimii mele, declară 
Austin, ducându-şi mâna la piept. Ceea ce-mi aduce 
aminte de motivul pentru care-am venit aici. O să am 
nevoie de ajutor, fără să mi se pună întrebări 
indiscrete. 

Căpitanul îl privi pieziş. Îl cunoştea pe Austin de 
multă vreme şi ştia că nu lăsa nimic neterminat, 
indiferent despre ce-ar fi fost vorba. 

— O să facem tot ce putem, atâta vreme cât asta nu 
pune în pericol nava sau echipajul. 

— Nu pune. Nu vreau decât să-mprumut nişte 
echipamente. 

Austin făcu o lista a obiectelor dorite şi ceru să fie 
duse la bordul vasului Turgut. Căpitanul îl asigură că 
nici unul dintre ele nu constituia o problema. În timp ce 
el ordona să fie adunate echipamentele solicitate, 
Austin se duse în cabina sa şi îşi conecta laptopul. Luă 
legătura prin internet cu o companie comercială care 
oferea imagini prin satelit şi ceru fotografii dintr-o 
anumită zonă a coastei ruse a Mării Negre. Le studie 
cu atenţie, dar nu fu surprins de faptul că nu remarca 
nimic deosebit. Sovieticii n-aveau de ce să fi 
semnalizat în vreun fel baza lor secretă pentru 
submarine. 

Formă un număr pe telefonul conectat la Globalstar. 
În Statele Unite era încă foarte devreme, dar ştia, de 
pe vremea când lucrase pentru CIA, că avea să-l 
găsească pe Sam Leahy în biroul său. 

— Cum e vremea în Langley? întreba, după ce auzi 
vocea lui Sam, cu rezonanţa ei de alamă. 

Urmă o pauză. 

— Ai greşit numărul, amice! Dacă te interesează 
blestemăţia aia de buletin meteorologic, sună la 
Agenţia Naţională pentru Studii Subacvatice şi Marine. 


154 


La naiba, am auzit că mintoşii ăia de la NUMA ştiu tot 
ce e de ştiut. 

— Aproape tot, Sam. De-asta te-am sunat, ca să-ţi 
cer ajutorul. 

— Ştiam c-o să te-ntorci în patru labe la Companie. 
Sunt încântat să te-aud. Ce mai faci, bătrâne lup de 
mare? 

— Excelent! Pe tine încă te mai ţin legat de birou? 

— Nu pentru multă vreme. Mă pensionez peste şase 
luni. Pe urmă o să-nchiriez un vas de pescuit pe 
Chesapeake. O să-mi prindă bine un secund, dac-o să 
te saturi vreodată de cursa de şobolani de la 
Washington. 

— Sună tentant. Trece-mă măcar pe listă, pentru o 
închiriere. In clipa asta am nevoie de nişte informaţii. 
Ce ştii despre bazele de submarine sovietice? 

— Subiectul e prea amplu. Vrei să afli ceva anume? 

— Da. Cum erau construite? 

— In primul rând, erau mari. Trebuiau să fie suficient 
de încăpătoare ca să se simtă în largul lor nişte 
bebeluşi precum Taifun, lungi de o sută şaptezeci de 
metri. Lăţimea era de douăzeci şi trei de metri. Fiecare 
dintre monştrii ăştia era înarmat cu douăzeci de 
bombe atomice. Sovieticii voiau să fie protejate în 
cazul unui atac nuclear, motiv pentru care au construit 
adăposturi la mare adâncime. Au învăţat de la 
constructorii buncărelor pentru submarinele nemţeşti 
din al Doilea Război Mondial, care au rezistat foarte 
bine la bombardamentele Aliaților. În esenţă, foloseau 
explozibili ca să sape un tunel în coasta unui deal şi îl 
căptuşeau cu un strat de granit armat, gros de câţiva 
metri. 

— Ai cumva informaţii despre locurile unde se 
găsesc unele dintre aceste baze şi despre modul în 
care se poate pătrunde în ele? 

— Le pot obţine. 


155 


Austin auzi o parte nerostită a răspunsului, care 
punea condiţii. 

— Ar fi de un real folos dacă ai reuşi să scoţi la 
lumină tot ce se poate. 

— Nici o problema. Oricum, o mulţime de chestii nu 
mai sunt considerate secrete. Dar trebuie să-ţi ţii 
promisiunea în privinţa pescuitului. 

Austin răsuflă uşurat. Se aşteptase la Leahy să-i 
spună că trebuia să facă o cerere prin intermediul 
superiorilor lui. 

— Fă rost de momeală şi eu aduc berea. 

Îi dădu lui Leahy adresa lui de e-mail, îi mulţumi încă 
o dată şi închise. Rezolvă câteva probleme de logistică 
pe computer, apoi se duse să verifice stadiul 
pregătirilor în vederea călătoriei sale cu vasul 
căpitanului Kemal. Echipamentele pe care le ceruse 
erau stivuite pe punte, în lăzi, gata de expediere. Un 
camion care să asigure transportul către Turgut era pe 
drum. Austin făcuse tot ce era posibil înainte de a 
primi veşti de la Echipa de Misiuni Speciale. Nu mai 
avu mult de aşteptat. În timp ce parcurgea un inventar 
al echipamentului, începu să îi sune mobilul. Era Joe 
Zavala. 

— Suntem la aeroport, îl auzi spunând. 

— De ce-a durat atât de mult? 

Zavala oftă din rărunchi. 

— Asta-i recunoştinţa ta... M-ai smuls din braţele 
celei mai frumoase femei de pe planetă. 

— Orice femeie cu care te-ai încurcat vreodată a fost 
cea mai frumoasă de pe planeta. 

— Ce pot sa spun? Sunt un bărbat norocos! 

— Într-o bună zi o să-mi mulţumeşti fiindcă te-am 
salvat de lanţurile căsătoriei. 

— Căsătorie! Un gând care trezeşte din beţie. Nici 
măcar să nu g/lumeşti despre asta. 

— Putem discuta despre viaţa ta amoroasă mai 


156 


târziu. În cât timp ajungeţi pe Argo? 

— Gamay face rost de un taxi şi Paul cară bagajele 
pe trotuar. O s-ajungem acolo înainte de-a pronunţa tu 
cuvântul Constantinopol. 

Zavala şi soţii Trout ajunseră la hotel într-o oră. 
După câteva replici scurte de bun găsit, Zavala spuse: 

— Nu vreau să zic că are mare importanţă, dar ne 
întrebam dacă ne-ai putea da un indiciu, ca să 
pricepem din ce motiv am străbătut jumătate de 
planeta cu viteza luminii. 

— Duceam dorul feţelor voastre zâmbitoare! 

— Corect, făcu Zavala. De-asta mi-ai cerut s-aduc 
revolverul tău şi sistemul meu de expediere a bilelor 
de plumb. 

— Recunosc ca ulterior a apărut şi un alt motiv, dar 
nu mint atunci când spun că mă bucur să vă văd. 

Austin se uită în jur, la ceilalţi membri ai Echipei de 
Misiuni Speciale şi zâmbi încântat când le văzu 
expresiile nerăbdătoare. Apoi începu să le schiţeze 
planul sau. 


12 


Rocky Point, Maine 


Imaginea de pe monitorul supradimensionat al 
computerului părea profilul unei țestoase foarte înalte. 
Leroy Jenkins apăsă pe butonul mouse-lui până ce turti 
carapacea, de parcă ar fi trecut peste ea un 
autocamion de mare tonaj. Apoi făcu o serie de calcule 
cu numerele afişate pe ecran, după care izbucni într-un 
potop de înjurături rezervate de obicei pentru situaţiile 
în care i se încâlcea parâma capcanelor pentru homari. 


157 


Se întoarse cu spatele la computer, răsucindu-şi 
scaunul pivotant până când avu în faţa ochilor o 
fereastra imensă, prin care se zărea un peisaj superb. 
Plasată în partea de sus a dealului, casa înaltă, din 
scânduri albe, oferea o privelişte fără egal asupra 
portului şi a mării de dincolo de acesta. 

Portul deborda de activitate, ca un furnicar. 
Excavatoarele îşi umpleau cupele cu sfărâmăturile 
împrăştiate peste tot, aşteptându-şi rândul ca să le 
descarce în camioanele cu gunoi. Motostivuitoarele, 
întrebuințate de obicei ca să ridice bărcile pe suporturi 
supraetajate, depozitându-le pe timpul iernii, culegeau 
maşinile avariate din parcare şi le aşezau în şir, ca să 
poată fi revendicate de posesori. Fuseseră aduse 
macarale, ca să adune rămăşiţele motelului de pe dig. 

Barca lui Jenkins era amarată la docul oraşului, 
alături de celelalte, care avuseseră norocul de a se afla 
în larg în momentul când lovise valul cel imens. 
Bărbatul se frecă la ochi şi se întoarse din nou spre 
computer, să introducă alte numere. După câteva 
minute, scutură frustrat din cap. Repetase procedura 
de modelare de zeci de ori, introducând diverse 
combinaţii de date, dar rezultatele continuau să fie 
lipsite de sens. Se simţi recunoscător atunci când auzi 
soneria. leşi pe coridor şi strigă în josul scărilor: 

— Intră! 

Uşa se deschise şi Charlie Howes trecu pragul. 

— Nu te deranjez, nu-i aşa? întrebă polițistul. 

— La naiba, Charlie, nu! Vino sus! Îmi făceam de 
lucru butonând la computer. 

Comisarul urcă în biroul de la primul etaj. 

— Ai aranjat frumos casa, spuse el, uitându-se înjur, 
la spaţiul bine utilizat, cu cartoteci şi rafturi de 
bibliotecă amplasate cu gust. 

— Mulţumesc, Charlie! Aş vrea să-mi pot asuma 
meritul. 


158 


Jenkins luă o fotografia înrămată a unei femei 
atrăgătoare, de vârstă mijlocie, care zâmbea direct 
către aparatul de luat vederi din cabina unei bărci cu 
velă. 

— Mary ştia că pescuitul homarilor nu-mi e de-ajuns 
ca să-mi împiedic creierul să se fosilizeze. Amenajarea 
unui birou la mansardă a fost ideea ei. Ştii cum era ea. 
Putea să transforme coada de câine în sită de mătase. 

— A făcut treabă bună şlefuind o parte dintre 
muchiile tale grosolane. 

Jenkins râse. 

— l-aş zice miracol, având în vedere materialul cu 
care-a fost nevoită să lucreze. Se uită din nou pe 
fereastră. Se pare că acolo, jos, se fac progrese. 

— Curăţarea portului merge destul de repede. Ne- 
am făcut ceva griji de teama scurgerilor de produse 
petroliere din rezervoarele de combustibil, dar tipii de 
la protecţia mediului trimişi de stat ţin totul sub 
control. Aveam nevoie de o pauză, să mai scap de 
reporteri. Oricum începusem să stau în drum, cu toţi 
tipii ăştia de la asigurări care apar. Howes arătă spre 
computer cu o zvâcnire a capului. Văd că lucrai. Ai 
reuşit să lămureşti lucrurile? 

— Încerc. Trage-ţi un scaun şi aruncă o privire. 
Intuiţia ta de detectiv mi-ar putea fi de folos. 

În ciuda limbajului şi a manierelor sale de om de la 
ţara, comisarul nu era un ţopârlan. Işi luase diploma în 
criminalistică la universitatea de stat. Răspunse 
fornăind cu scepticism, îşi trase un taburet alături de 
scaunul lui Jenkins şi se uita cu ochii mijiţi la monitor. 

— Ce-i chestia asta ca o şerpoaică borţoasă? 

Jenkins înălţă dintr-o sprânceană. 

— Rorschach? ar fi petrecut o zi rodnică alături de 


20 Hermann Rorchach (1884—1922) psihiatru elveţian 
pasionat de tehnici asociative, creatorul testului petelor de 


cerneală, care îi poartă numele, (n.tr.) 


159 


tine. Ce ştii despre tsunami-uri? 

— Ştiu că nu vreau să mai văd niciodată vreunul! 

— E un început bun. Îngăduie-mi să-mi pun pălăria 
de profesor şi-o să-ţi ofer un curs intensiv. Jenkins 
scrise cuvintele tsu şi nami pe un blocnotes. Aşa se 
transcriu caracterele japoneze care înseamnă „port” şi 
„Val”. O conferinţă internaţională a adoptat termenul 
în 1963, ca să evite confuziile. 

— Eu am auzit lumea spunându-le dintotdeauna 
valuri mareice. 

— Asta era denumirea populară, dar nu e corectă. 
Mareele sunt produse de forţe gravitaționale, cum ar fi 
atracţia exercitata de luna, de soare sau de alte 
planete. Până şi noi, oamenii de ştiinţă, ne-am înşelat. 
Le-am numit valuri seismice, ceea ce ar însemna că 
orice tsunami e generat de un cutremur. Dar 
cutremurul e numai una dintre cauze. 

— Crezi că tot dezastrul de aici se datorează unui 
cutremur? 

— Da. Nu. Poate. Jenkins zâmbi văzând figura 
confuză a comisarului şi rupse o foaie din blocnotes. 
lată adevăratul vinovat. Ridică foaia de hârtie în poziţie 
orizontală. Să zicem că ăsta e fundul oceanului. Apăsă 
pe marginile foii, astfel încât partea din mijloc să se 
bombeze în sus. Cutremurul se produce atunci când 
plăcile tectonice se ciocnesc una de alta şi deformează 
fundul mării. Cocoaşa asta împinge o coloana de apă 
către suprafaţă. Apa tinde să-şi regăsească echilibrul. 

— M-ai pierdut pe traseu. 

Jenkins se gândi o clipă. 

— E ca Joe Johnson, beţivul oraşului, care se întoarce 
acasă clătinându-se, după o noapte de chef. Merge în 
zigzag fiindcă băutura i-a stricat echilibrul. Trebuie să 
se controleze tot timpul ca să n-o ia într-o direcţie 
greşita. Uneori nu se poate opri, se izbeşte de un 
perete şi pică lat. Se încrunta. Mă rog, e o analogie 


160 


aproximativă. 

— Am înţeles ideea. 

— Gândeşte-te că Joe e coloana aia de apă şi că 
peretele e coasta ținutului Maine. Singura diferenţă e 
că de data asta peretele e cel care-o păţeşte, nu Joe. 

— Şi din ce cauză nu e fiecare val un potenţial val 
mar... adică tsunami? 

— Ştiam că logica ta de poliţist o să intre-n joc. Din 
două motive. Timpul şi distanţa. Valurile lovesc plaja la 
intervale de timp care variază între cinci şi douăzeci de 
secunde. În cazul unui tsunami, intervalul ăsta poate fi 
de zece minute până la două ore. Distanţa dintre valuri 
se numeşte lungime de undă. In cazul valurilor 
obişnuite, poate fi de o sută până la două sute de 
metri. În cazul unui tsunami, vorbim de cinci sute de 
kilometri - sau mai mult. 

— Am văzut valuri obişnuite destul de distrugătoare. 

— Şi eu. Dar un val obişnuit care se loveşte de plajă 
are viaţă scurtă şi o viteza de şaisprezece până la 
treizeci şi doi de kilometri pe ora. Un tsunami are la 
dispoziţie sute de kilometri şi mai multe ore în care să- 
şi acumuleze energia. Valul e cu atât mai rapid cu cât 
e apa mai adâncă. De aceea un tsunami poate ajunge 
la aproape o mie de kilometri pe oră în timp ce 
traversează oceanul, deşi navele nu-l simt şi nu se 
poate observa din aer. Lasă-mă să-ţi dau un exemplu. 
În 1960, un cutremur care a avut loc în larg, în 
apropiere de Chile, a trimis un val de-a latul Pacificului. 
N-avea mai mult de un metru înălţime. Dar, peste 
douăzeci şi două de ore, când a atins coastele Japoniei, 
era de şase metri şi a ucis două sute de oameni. Valul 
ala a ricoşat de țărmurile Pacificului zile de-a rândul, 
provocând pagube în toate zonele pe care le-a atins. 

— Dar dacă în ocean nu e decât o vălurel, cum ţi-ai 
dat tu seama că al nostru avea să capete proporţii? 

— Pescuiam homari în zona pragului de stâncă, unde 


161 


adâncimea apei e relativ redusă. Valul a încetinit când 
s-a izbit de prag, apoi a-nceput să se-nalţe. Se deplasa 
mai încet, dar continua să-şi păstreze toată energia 
acumulată. Energia aia trebuie să se manifeste cumva. 
Când valul se apropie de țărm, creşte de la înălţimea 
unui şoricel până la a unui monstru. Uneori se 
transformă într-un singur talaz gigantic. Sau într-un 
grupaj din mai multe serii de valuri care se sparg, sau 
într-un sfredel, ca un ansamblu abrupt de trepte, cu 
forţa mare de impact. In unele situaţii, poate să sugă 
apa şi s-o scuipe înapoi. 

— Aşa s-a întâmplat la noi. Ca şi cum ar fi tras 
cineva dopul în largul portului. 

Jenkins dădu aprobator din cap. 

— Aceste tsunami sunt nişte creaturi fascinante şi 
foarte adaptabile. Pagubele produse diferă în funcţie 
de existenţa recifurilor, a golfurilor, a gurilor de fluviu 
sau de panta plajei. Valurile pot atinge înălţimi de 
treizeci de metri, sau mai mult, dar, în marea 
majoritate a cazurilor, nu fac altceva decât să se ridice 
şi să-nainteze. Depinde ce întâlnesc în cale. Pot 
împresura un promontoriu, provocând pagube în 
partea opusă a unei insule. Când sunt comprimate 
devin într-adevăr periculoase, pentru că toată energia 
se concentrează într-un spaţiu îngust. 

Arătă spre fereastră, către râul care se vărsa în port. 
Malurile înalte erau presărate cu dărâmături. 

— E posibil şi să urce în susul râurilor sau al fluviilor, 
cum s-a-ntâmplat aici. 

— Bine că apartamentele construite de Jack 
Schrăger pe maluri nu erau ocupate, altfel prin port ar 
fi plutit o grămadă de cadavre, în loc de bucăţi de 
lemn. Mare noroc că ai văzut valurile alea şi ai 
recunoscut pericolul! 

— Mai mult decât noroc. Jenkins apăsă pe butonul 
mouse-lui şi afişă o harta a lumii, cu săgeți îndreptate 


162 


către diverse ţâri. În deceniul început în 1990, 
tsunami-urile au ucis mai bine de patru sute de oameni 
şi au provocat pagube de miliarde de dolari. Lovi cu 
degetul în ecran. Cel de aici, din Papua Noua Guinee, a 
fost o adevărată oroare. Valul a avut paisprezece metri 
înălţime şi a izbit coasta pe o lungime de treizeci de 
kilometri. A ucis mai bine de două sute de oameni în 
câteva minute. 

Schimbă imaginea, înlocuind-o cu o simulare în 
mişcare. 

— Asta e o reconstituire a unui val generat de un 
cutremur care a lovit un sat din Japonia, în 1923. În 
Pacific apar foarte multe valuri mari. E înconjurat de 
„cercul de foc”, toate acele plăci tectonice care se 
deplasează atât de des. 

— Nu-mi place să fiu atât de provincial, dar noi 
vorbim despre Atlantic, nu despre Pacific, iar asta e 
coasta din Maine, nu Japonia. Am trăit aici toată viaţa 
şi n-am auzit niciodată de vreun cutremur. 

— Probabil c-au avut loc mai multe seisme minore 
decât îţi poţi da seama, dar sunt de acord cu tine, de 
aceea am şi început să mă gândesc la celelalte 
posibile cauze. Un tsunami provocat de o alunecare de 
teren e ceva mai puţin obişnuit. Pe urmă ar mai fi 
erupțiile vulcanice şi meteoriţii de mari dimensiuni. 

— Pe-aici nu sunt prea mulţi vulcani de care să ştiu 
eu. 

— Poţi să fii recunoscător. Vulcanul Krakatoa a 
stârnit valuri de treizeci de metri şi a ucis mii de 
oameni în 1883. Dacă în mijlocul Atlanticului ar cădea 
un asteroid cu diametrul de opt kilometri, ar da 
naştere unui val suficient de mare ca să măture partea 
de nord a coastei estice a Statelor Unite. New Yorkul ar 
dispărea de pe hartă. 

— Inseamnă că nu mai rămân decât alunecările de 
teren. 


163 


— E ceea ce noi numim surpare. Uite - hai să-ţi arăt. 
Jenkins afişă pe monitor o altă hartă. Ăsta e Golful 
Izmit, din Turcia. Ei au avut un val generat de o 
surpare, care-a produs extrem de multe pagube. 

— Şi ce a provocat surparea? 

— Un cutremur. Jenkins chicoti. Ştiu, e ca şi cum ai 
întreba ce-a fost mai întâi, oul sau găina. Surpările 
sunt, de obicei, urmările unor cutremure. Asta e 
problema cu vălurelul nostru din Rocky Point. S-a 
produs o surpare, dar n-a fost nici un cutremur. 

— Eşti sigur? 

— Absolut! Am vorbit cu tipii de la Observatorul 
Weston, din Massachusetts. Ei ţin evidenţa tuturor 
perturbaţiilor seismice din zonă. Au înregistrat câteva 
zgomote profunde care indică o surpare, dar nici un 
cutremur care s-o fi precedat, aşa cum mă aşteptam. 
Cu scurt timp înainte de a vedea ce se întâmplă, am 
auzit un bubuit subacvatic foarte puternic. Se pare că 
la est de Maine s-a produs o deplasare a fundului 
oceanului, dar fără obişnuita ciocnire a plăcilor 
tectonice. Am vorbit cu experţi în fenomenul tsunami 
din toată ţara. Nimeni n-a mai auzit de aşa ceva. 

— Păi atunci suntem în impas. 

— Nu tocmai. Jenkins readuse profilul valului pe 
ecran. Am creai o simulare a valului nostru. E destul de 
grosolana. Chiar şi atunci când ai cele mai exacte 
informaţii, calculul valului se poate dovedi complicat. 
Trebuie să ţii cont de o serie de factori, cum ar fi viteza 
şi înălţimea valului, precum şi forţa lui distructivă. Pe 
urma sunt toate caracteristicile coastei, datorită cărora 
valul e deviat sau difractat. Trebuie sa iei în calcul şi 
efectele contracurenţilor creaţi de valurile următoare. 

— Pare imposibil de făcut. 

— Aproape că e. Dar nu în totalitate. Cu câţiva ani în 
urmă, oamenii de ştiinţă au folosit o tehnică de creare 
a modelelor matematice pe computer ca să rezolve 


164 


misterul dispariţiei civilizaţiei din Creta. Uite, asta e o 
hartă a coastei din Maine. Aici e portul. Impactul a avut 
cea mai mare forţă la câţiva kilometri distanţă de noi, 
unde câţiva pescari au văzut valurile spărgându-se de 
Stâncile lui Newcomb. 

Comisarul scoase un fluierat uimit. 

— Stâncile astea trebuie să aibă vreo cincisprezece 
metri înălţime! 

Jenkins dădu din cap în semn de încuviinţare şi arătă 
spre harta de pe ecran. O săgeată indica uscatul. 

— Valul a izbit cu forţa maximă la nord faţă de noi; 
prin urmare, cu toată avertizarea mea, aici, în golf, 
lucrurile ar fi putut sta mult mai rău. Nu ştiu nici măcar 
dacă această casă ar fi fost în siguranţă. 

Comisarul păli. 

— Ar fi însemnat distrugerea întregului oraş. 

Jenkins se aplecă şi privi cu atenţie monitorul. 

— E uluitor! Uite pe ce traiectorie dreaptă s-a 
deplasat! Aproape ca un val creat de un copil în cadă. 

Comisarul ciocăni cu degetul în ecran. 

— De-aici a pornit? 

— Da. Dar nu e decât o estimare realizată pe baza 
unor dovezi indirecte. 

— Am făcut un curs de reconstituire a accidentelor. 
E uimitor câte se pot spune despre viteză şi despre 
forţa de impact pornind de la urmele de derapaj şi de 
la farurile sparte! 

— Sunt destul de sigur că valul a luat naştere la 
circa două sute patruzeci de kilometri distanţă faţă de 
coastă. 

— Şi acum ce-o să faci? 

Pe Jenkins îl dureau umerii de încordare. 

— Mai întâi o să pun la fiert un ceai. Pe urmă jucăm 
o partida de şah, violenta şi extrem de zgomotoasa. 


165 


13 


Marea Neagra 


Pe când vasul de pescuit Turgut se apropia de 
coasta rusă, Austin mătura cu privirea linia pustie a 
țărmului folosindu-se de un binoclu Fujinon cu 
stabilizare giroscopică, atent la orice amănunt ce nu s- 
ar fi potrivit cu împrejurimile. Coasta aridă părea 
liniştită. Vântul şi fluxul şterseseră urmele de pe nisip. 
Pe peticele înnegrite de foc de pe dună răsăreau 
smocuri verzi de vegetaţie tânără. La văzul întinderii 
netulburate, era greu să-ţi imaginezi jocul mortal de 
acolo, la care el luase parte cu doar câteva zile înainte. 

Plaja se întindea pe vreun kilometru şi jumătate, 
fiind flancată de două promontorii ce arătau ca braţele 
unei canapele. Cu excepţia stâncii sculptate de vânt şi 
de valuri pentru a căpăta forma profilului colţuros al 
unui bătrân, ţărmul nu avea nimic remarcabil. 
Deasupra dunelor atârna o perdea de ceaţă. Austin îşi 
aduse aminte că terenul ascuns în spatele culmii 
ierboase a dunei cobora în pantă către nişte clădiri 
abandonate, apoi se aplatiza, căpătând aspectul unei 
câmpii răscolite, mărginite de păduri ce se înălţau 
treptat către nişte dealuri joase, vălurite. 

Un miros ca de funie arsă îi asaltă nările. Strâmbând 
din nas, lua de la ochi binoclul Stabiscope şi se 
întoarse, privindu-l pe căpitanul Kemal. Acesta îşi 
scoase dintre dinţii pătaţi de tutun un trabuc negru şi 
cam strâmb, arătând cu el către țărm. 

— Cum arată, domnule Austin? 

— Liniştit ca mormântul. 


166 


— Nu cred că-mi place o asemenea linişte. Căpitanul 
suflă două fuioare gemene de fum prin nările nasului 
său coroiat. Când eram contrabandist nu-mi plăceau 
plajele cufundate într-o astfel de acalmie. Nici măcar 
păsările nu zboară. Sunteţi sigur că vreţi să mergeţi 
acum acolo? 

— Din păcate, nu prea avem de ales. Speram totuşi 
c-o să se-mprăştie ceața. 

Kemal scruta ţărmul cu ochii mijiţi. 

— Peste o oră. Sau abia peste două. 

— E prea mult de aşteptat. Ne punem curând în 
mişcare. 

Căpitanul îşi flutura trabucul în aer, stârnind o ploaie 
de scântei. 

— Oamenii sunt gata când spuneţi. 

Austin dădu din cap, în semn că pricepuse, 
gândindu-se la discuţia pe care o purtase cu Kemal în 
timpul drumului dinspre Istanbul, îl întrebase pe 
căpitan dacă îl cunoştea pe marinarul rus care îi 
vânduse Kaelei harta şi îi dezvăluise existenţa bazei. 

— Se numeşte Valentin, răspunsese căpitanul, fără 
nici o ezitare. Ceilalţi pescari îl folosesc când au nevoie 
de un om în plus. Domnişoara Dom i-a dat prea mulţi 
bani pentru acest mare „secret”, adăugase, clătinând 
cu tristeţe din cap. Toţi pescarii ştiu despre submarine. 

— Oamenii ştiau că aici exista o bază? 

— Bineînţeles. Buzele subţiri ale lui Kemal se lăţiseră 
într-un zâmbet cunoscător. Pescarii ştiu totul. Noi 
urmărim schimbările vremii, apa, pasările, alte 
ambarcaţiuni. Işi bătuse coada ochiului cu arătătorul. 
Dacă nu eşti cu ochii în patru, dai de necazuri. 

Dezvăluirea lui Kemal nu reprezenta o surpriză 
pentru Austin. Colaborase adesea cu pescarii în timpul 
misiunilor încredințate de NUMA şi descoperise că erau 
observatori subtili ai condiţiilor de sub apă, de pe apă 
şi de deasupra apei. Un pescar trebuia să fie, în acelaşi 


167 


timp, biolog, meteorolog, mecanic şi marinar. 
Condiţiile lor de trai, înseşi vieţile lor, depindeau de 
bagajul lor de cunoştinţe practice. Ca fost 
contrabandist, Kemal era, probabil, mult mai vigilent 
decât un pescar obişnuit. 

— De când pescuiţi în apele astea? întrebase Austin. 

— De mulți ani. Pe vremuri, vedeai multe vase, de 
peste tot. Turceşti, ruseşti, uneori chiar şi bulgărești. 
Pescuitul era rodnic. Bancuri mari de bonite se 
apropiau de coasta, venind după hrană. Nimeni nu ne 
deranja. Pe urmă, într-o zi, au apărut ambarcaţiuni de 
patrulare ruseşti şi oameni cu mitraliere. Le-au spus 
pescarilor că e o staţiune ştiinţifica. Că vor ucide pe 
oricine se apropie prea mult. Unii nu i-au crezut şi au 
fost împuşcaţi, aşa că noi, ceilalţi, ne-am ţinut departe. 
Am lucrat în larg, unde nu ne deranja nimeni. Uneori 
pescarii vedeau periscoape. Pe lângă vasul meu a 
trecut la un moment dat o înotătoare uriaşă, neagră. 

— Turnul unui submarin? 

— Presupun c-a vrut să arunce o privire, spusese 
Kemal, încuviinţând cu o înclinare a capului. Pe urmă 
Rusia s-a dezmembrat. Submarinele n-au mai venit. 
Toată lumea spunea că marina lor militară e terminata. 
Într-o zi am riscat. Am urmărit un banc de peşti, 
apropiindu-mă foarte mult. Turcul rotise, demonstrativ, 
o cârma invizibilă. Eram gata să fug dac-ar fi apărut. 
Dar nu m-a oprit nimeni. De atunci pescuiesc aici fără 
să am nici un fel de necazuri. Când a vrut echipa de 
televiziune să meargă la țărm cu Mehmet, m-am 
gândit că nu-i mare lucru, adăugase Kemal, înălţând 
din umeri. 

— Aţi fost vreodată pe mal, sa vedeţi ce e acolo? 

— Nu. Indiferent ce s-ar fi aflat în locul ăla, nu era 
treaba mea. Asta înainte de a fi ucis Mehmet. 
Căpitanul scuipase peste copastie şi continuase: Acum 
e treaba mea. 


168 


Povestea lui Kemal se potrivea cu raportul trimis de 
Leahy, prietenul lui Austin. Conform dosarelor CIA, 
construcţia bazei începuse în anii 1950. Un avion de 
spionaj U-2 survolase locul şi îl fotografiase. Statele 
Unite urmăriseră îndeaproape dezvoltarea 
complexului. Echivalentul CIA din Turcia confirmase 
rapoartele legate de circulaţia submarinelor. Statele 
Unite stabiliseră, cu ajutorul staţiilor de interceptare a 
comunicaţiilor, că baza se afla sub comanda Flotei 
Marii Negre, cu cartierul general la Sevastopol. 
Staţiunea ştiinţifică fusese construită pentru cercetări 
oceanografice care ar fi putut fi în folosul flotei. 

Activităţile militare se împuţinaseră după încetarea 
Războiului Rece. În lipsa finanţării, noua Republica 
Rusă închisese baza, aşa cum se întâmpla şi în Statele 
Unite, unde se renunţa la instalaţiile militare 
demodate. Staţiunea ştiinţifică fusese abandonată. CIA 
ar fi putut reduce cu multe milioane cheltuielile de 
supraveghere dacă ar fi stat de vorbă cu Kemal şi cu 
prietenii lui. Din nefericire, singurul aspect asupra 
căruia se înşelase turcul, convingerea lui că baza era 
părăsită, îl costase viaţa vărului său. 

Când Turgut ajunse la mai puţin de un kilometru şi 
jumătate distanța faţă de țărm, Austin îi ceru 
căpitanului să arunce ancora. Kemal striga un ordin 
către echipajul său şi, un minut mai târziu, vasul se 
opri şi începu să vibreze, cu lanţul ancorei zăngănind. 
Când ancora pătrunse în mare, împroşcând apa, Kemal 
se scuză şi plecă să supravegheze instalarea plaselor 
de pescuit. 

Zavala îşi făcu apariţia din partea opusă a vasului, 
unde pregătise echipamentul lor pentru scufundare. 

Austin zări între dinţii lui chiştocul contorsionat al 
unei ţigări de foi. 

— Văd că ai dat iama prin cutia cu trabucuri a 
căpitanului. 


169 


— El a insistat. N-am vrut să-i rânesc sentimentele. 

Zavala îşi scoase trabucul ieftin dintre buze şi îl 
privi. 

— Cred că fac chestiile astea din anvelope vechi, dar 
am început cumva să mă-nvăţ cu gustul lor, adăuga, 
ridicând din umeri. Echipamentul e pregătit pentru 
plecare. 

Austin îl urma la babord, unde timoneria îi ascundea 
de ochii iscoditori dinspre continent. Pe puntea îngustă 
erau întinse, ordonat, două şiruri de rezervoare duble 
de aer, centuri de lestare, capişoane, mănuși, ghete şi 
labe de scafandru, precum şi două costume negre 
Viking Pro, izolate termic, confecţionate conform 
specificaţiilor NATO. Razele soarelui scânteiau pe 
carcasele galbene, din fibră de sticlă, a două vehicule 
Torpedo 2000, propulsate de conducător. Montate în 
tandem, cele două mijloace de transport în formă de 
rachetă şi alimentate de baterii atingeau o viteză 
maximă de opt kilometri pe oră şi aveau o autonomie 
de şaizeci de minute. 

Işi puseră costumele de scafandru, apoi se ajutară 
unul pe celalalt să-şi fixeze tuburile de oxigen şi îşi 
inspectată reciproc echipamentul. Pe urmă se 
apropiară de copastie clătinându-se, cu mersul târşâit 
al scafandrilor aflaţi pe uscat şi rămaseră în picioare la 
marginea punţii. 

— Vreo întrebare înainte de a ne scufunda? spuse 
Austin. 

Zavala aruncă peste bord chiştocul negru al 
trabucului. 

— Planifică scufundarea şi scufunda planul. Intră. 
Aruncă o privire. leşi. Fii flexibil. Improvizează când e 
necesar. 

Rezumatul succint oferit de Zavala se putea aplica 
oricărei scufundări conduse de Austin. Acesta din urmă 
credea cu convingere în simplitatea execuţiei, pentru 


170 


că eventualitatea de a da greş e cu atât mai mare cu 
cât sunt mai numeroase elementele planului. Ştia din 
proprie experienţa că era imposibil să anticipezi orice 
situaţie posibila atunci când cunoşteai atât de puţine 
amânunte. Trupul lui musculos era plin de cicatrici 
care îi aduceau vehement aminte că până şi cel mai 
minuţios plan se putea destrăma confruntându-se cu 
neprevăzutul. Ca măsură de siguranţă, aveau totuşi 
arme şi muniţie de rezerva în sacii fixaţi în zona 
pieptului. Aveau şi echipamente pentru comunicare, 
deşi utilitatea acestora era limitată. Invadau teritoriul 
unei ţări străine. Daca el şi Zavala dădeau de necaz, 
erau pe cont propriu. 

— Ai uitat un singur lucru, zise Austin. 

Zavala aruncă o privire în spatele lui. 

— Acoperă-ţi fundul? 

— AF-ul e întotdeauna o idee bună. Dar eu mă 
gândeam la altceva. Nu suntem în serialul Misiune 
imposibilă. Nu facem parte din Escadronul Sinucigaş. 
Nu suntem decât doi tipi băgăcioşi care vor să se şi 
întoarcă la suprafaţa, de preferat cu pielea dintr-o 
singura bucată. 

— Asta-mi convine de minune, comentă Zavala. 
Sunt foarte ataşat de pielea mea. 

Austin făcu o grimasă la auzul glumei şi îi făcu semn 
căpitanului, ridicându-şi degetul mare. Işi ţinu masca şi 
sacul de la piept ca să nu zboare şi sări cu labele 
înainte în marea de un albastru întunecat, 
scufundându-se vreo doi metri înainte ca sistemul 
automat de control al flotabilității să-l ridice din nou la 
suprafaţa. Zavala ţâşni deasupra apei la un metru şi 
ceva distanţă. Plutind în valurile domoale, verificară 
buna funcţionare a compensatoarelor, apoi Austin îi 
făcu din nou semn căpitanului. 

Acesta cobori la apă vehiculele Torpedo 2000, de un 
galben strălucitor. Echipajul întindea plase în partea 


171 


dinspre uscat. De pe țărm, Turgut arăta ca oricare alt 
vas de pescuit care culegea roadele mării. Austin îi 
reaminti lui Kemal să ţină staţia radio deschisă şi să 
plece la cel mai mic semn de pericol. Nu voia să mai 
fie vreo altă înmormântare în familia căpitanului. 

Kemal îi adresă un zâmbet care spunea că n-avea 
câtuşi de puţin intenţia să-i asculte sfatul şi le ură 
noroc în turcă şi în engleză. Austin prinse în dinţi 
muştiucul regulatorului, îşi îndoi trupul pentru 
executarea unei scufundări de la suprafaţa şi dispăru 
sub apă cu o lovitură a labelor de scafandru. Zavala îl 
urmă după numai o clipă. La şase metri adâncime se 
opriră şi îşi testară sistemul wireless de comunicare 
subacvatica Divelink, activat de voce. 

— Eşti gata să invadezi Rusia? întrebă Austin. 

— Abia aştept! răspunse Zavala, vocea lui sunând ca 
a lui Donald Răţoiul în căştile lui Kurt. În Rusia sunt 
unele dintre cele mai frumoase femei din lume. Ochi 
verzi, pomeţi înalţi, buze senzuale... 

— Ai face bine să-ţi ţii în frâu libidoul exacerbat, 
José! Nu mergem la Club Med”. Când ajungem acasă 
îţi poţi comanda o mireasă rusoaică pe internet. 

— ţi sunt recunoscător că torni apă rece peste 
gândurile mele desfrânate. 

— Apropo de apă rece, se întinde pe un kilometru şi 
jumătate în faţa noastră, aşa că propun să ne punem 
în mişcare. 

Austin se uită la busola de la încheietura mâinii şi 
arăta cu degetul mare spre țărm. Inotară până la 
vehiculele lor de propulsie, apăsară comutatoarele de 
pornire, motoarele alimentate de baterii prinseră viaţă 
zumzăind şi cele două Torpedo 2000 se repeziră 
înainte, purtându-şi lin conducătorii prin apa de un 
verde palid. Apropierea lor trimise bancuri întregi de 


21 Club Méditerranée, corporație franceza care deţine mai 


multe staţiuni de vacanţa pe tot cuprinsul globului (n.tr.) 


172 


peşti în partea opusă, evidențiind motivul pentru care- 
şi riscaseră Kemal şi ceilalţi pescari vieţile pescuind în 
zona aceea. 

Aproape de linia de spargere a valurilor, particulele 
plutitoare de vegetaţie pe care le aduceau curenţii 
formaţi începură să tulbure apa. Austin îndreptă 
vehiculul către fundul nisipos, cu Zavala la un metru în 
urma lui. 

— Ai cumva idee ce anume căutăm? întrebă Joe, 
uitându-se chiorâş către panta acoperita cu pietriş care 
se înălța în unghi ascuţit către plajă. 

— O firmă cu neon, pe care să scrie „AICI E”, ne-ar 
putea ajuta. Dar m-aş mulţumi şi cu ceva care 
seamănă cu o uşă mare de garaj. 

Zavala îşi aprinse lanterna Phantom, de mare putere 
şi plimba fasciculul luminos de-a lungul povârnişului. 

— Nu văd nici măcar vreo clanţă. 

— Ne pierdem timpul aici. N-aveau de ce să-l 
construiască pe plajă. Probabil au vrut să aibă 
deasupra capetelor un strat de rocă solida. Să 
verificăm stâncile. Eu o iau pe cea din dreapta. 

Cu un semn de bun-rămas, Zavala îşi întoarse 
vehiculul cu propulsie cu uşurinţa pilotului înnăscut, 
executând virajul cu graţie şi dispăru în întuneric. 
Austin se îndreptă în direcţia opusă. O clipă mai târziu, 
în căşti îi răsună vocea unei rațe cântătoare atunci 
când Zavala începu să fredoneze, falsând îngrozitor, 
Guantanamera. 

Austin înainta paralel cu taluzul subacvatic, până 
când roca dură luă locul nisipului şi pietrişului. 
Măcănitul lui Zavala deveni tot mai slab pe măsură ce 
creştea distanţa dintre ei. Fapt pentru care Austin era 
recunoscător, numai că nu voia să fie despărțiți de un 
spaţiu prea vast. Nu văzu nimic care să semene cu o 
intrare, dar, când era pe punctul să-i ceară lui Joe să se 
întoarcă, îl auzi întrerupându-şi serenada cu un 


173 


„Hopa!” sonor. 

— Vrei să repeţi? 

— Am găsit ceva, Kurt, veni răspunsul entuziast. 

Austin executa un viraj strâns. Străbătu lungimea 
plajei şi se îndreptă către un punct argintiu, care clipea 
intermitent, ca un licurici într-o noapte de vară. Zavala 
plutea la jumătatea adâncimii apei, luminând cu 
lanterna ca o baliza de semnalizare. Când Austin 
ajunse mai aproape, Joe regla convergenţa razelor şi 
îndreptă fasciculul strălucitor către suprafaţa zidului 
subacvatic ce se înălța spre suprafaţă, transformându- 
se în bărbia Capului Imam. 

Austin observă un morman imens de bolovăniş şi 
dărâmături care te ducea cu gândul la urmele lăsate 
de alunecările de teren în văile din munţi. Dedesubt, 
fundul mării era presărat cu sute de bucăţi de rocă şi 
de beton, evident azvârlite acolo cu mare forţă, cel mai 
probabil datorita unei explozii. 

— Nu e tocmai ceea ce înţeleg eu printr-un covoraş 
de intrare, spuse Austin. 

Se propulsă în susul grămezii de dărâmături din 
câteva mişcări scurte ale labele de scafandru. Dacă 
aceea era intrarea în adăpost, nici un submarin n-avea 
s-o folosească prea curând. Inotă într-o parte şi într- 
alta, în căutarea unei deschideri, dar blocajul era 
perfect. 

Zavala se înălţă, ajungând alături de el. 

— S-a zis cu visul meu despre rusoaice frumoase! 

Austin inspecta dărâmăturile, apoi înotă către o 
lespede înaltă de aproape doi metri şi lată de unu, care 
stătea, ca o piatra uriaşă de mormânt, într-o poziţie 
mai mult sau mai puţin verticală. Din partea de sus 
ieşeau în afara două bare de oţel, ca antenele unei 
insecte. 

— Dac-am reuşi să răsturnăm lespedea asta, poate 
am declanşa o surpare şi în toată harababura ar 


174 


apărea o deschidere. 

— Nu e o idee rea. Păcat că am uitat sa luăm cu noi 
nişte dinamită. 

— S-ar putea să n-avem nevoie. Ţii minte ce-a spus 
Arhimede? 

— Sigur, e tipul care ţine restaurantul grecesc din 
josul străzii. A zis: „Mănânci aici sau iei la pachet?”. 

— Vorbesc despre celalalt Arhimede. 

— A, ăla! A zis „Evrica!” 

— A mai spus şi „daţi-mi un punct de sprijin şi 
răstorn Pământul”. 

Zavala se uită la barele de oţel. 

— Din câte-mi aduc aminte, Arhimede era interesat 
de pârghii şi de reazeme. 

— Evrica, făcu Austin, înotând în susul suprafeţei 
stâncoase până ce ajunse deasupra lespezii. 

Se strecură între beton şi rocă, se sprijini cu spatele 
de peretele de piatră şi îşi propti picioarele de una 
dintre bare. Zavala se aşeză lângă el, în aceeaşi 
poziţie, cu tălpile lipite de cealaltă bară. 

— Să vedem dacă putem clinti o mică parte a lumii, 
spuse Austin. La trei. 

Impinseră în bare şi lespedea se înclină cu câţiva 
centimetri, revenind apoi în poziţia iniţială. 
Rezervoarele de aer îi incomodau, aşa că le schimbară 
poziţia şi încercară iarăşi. De data asta, lespedea 
ajunse într-o poziţie instabilă. Pentru o clipă, păru că 
avea să se răstoarne, dar, în ciuda opintelilor şi a 
icnitelor lor de efort, se balansă la loc. 

Zavala sugeră să împingă mai de sus, pentru 
mărirea efectului de pârghie. Işi lăsară picioarele să 
alunece spre capetele barelor, îşi sprijiniră bine 
spinarea şi încercară încă o dată. Lespedea se înclină 
acum atât de rapid, încât aproape că se rostogoliră 
odată cu ea. Se prăbuşi cu încetinitorul, izbindu-se de 
un bolovan mare, se crăpă în doua, apoi ricoşă de alte 


175 


câteva ori înainte de a ateriza într-un nor de mâl. Alte 
spărturi mari o urmară, într-o a doua alunecare. 

— Brutal, dar eficient, concluzionă Austin, înotând în 
josul mormanului de dărâmături şi oprindu-se în 
dreptul unei deschideri proaspăt create. 

Inspecta gaura cu lumina lanternei, apoi încercă să 
se strecoare înăuntru, constatând însă că nu încăpea 
din cauza rezervoarelor de aer. Le scoase. Cu 
muştiucul regulatorului de presiune în gură, pătrunse 
prin deschizătură cu picioarele înainte şi trăgând 
rezervoarele după el. Zavala îl urmă folosind acelaşi 
procedeu. 

Se pomeniră într-un spaţiu îngust dintre mormanul 
de bolovani şi două uşi antiexplozie din oţel masiv. 
Uşile armate erau sigilate, dar în partea de sus a uneia 
din ele se vedea o umbră, în locul unde forţa exploziei 
o îndoise spre interior colţul, de parcă ar fi fost o 
pagină de carte. Spaţiul era suficient de mare pentru a 
încăpea ei şi tuburile lor de oxigen. Se strecurară 
înăuntru şi îşi rotiră fasciculele lanternelor. Lumina se 
pierdu în gol, cu excepţia unei reflexii cenușii de 
deasupra capetelor. Se ridicară vreo doi metri, până 
când rezervoarele li se frecară de o suprafaţa de 
beton. Înaintară prin apa întunecoasă, înotând la mică 
distanţă sub plafon. Acesta dispăru după câteva 
minute şi urcară spre suprafaţă până ce ajunseră cu 
capetele deasupra apei. Austin îşi scoase muştiucul din 
gură şi luă, precaut, o gura de aer. Era statut, dar 
respirabil. Îşi aprinseră lanternele şi văzură că se aflau 
la marginea unui bazin construit de mâna omului. 
Înotară către o scară, se săltară pe una dintre laturile 
bazinului şi îşi rotiră lanternele, studiindu-i perimetrul 
dreptunghiular. 

— Alo, murmură Austin. Cineva şi-a uitat răţuşca de 
cauciuc în cadă. 

Lumina lanternei sale scoase la iveală contururile 


176 


unui submarin aflat în partea opusă a bazinului. 

Işi stivuiră ordonat echipamentele de scufundare, ca 
să le poată recupera cu uşurinţă şi se dezbrăcară, 
rămânând în costumele uşoare şi negre, izolate termic. 
Preferaseră să nu se-ncarce cu bagaje, având cu ei 
doar armele, muniţia de rezerva şi lanternele, plus, în 
cazul lui Austin, o staţie radio prinsă de centura. Kurt 
încercă să ia legătura cu Kemal, dar era imposibil, din 
cauza pereţilor groşi de beton. Pornind în explorarea 
încăperii cu tavan înalt, urmară un grup de şine cu 
ecartament îngust, care se întindeau de-a lungul 
perimetrului bazinului, trecând pe lângă pompe de 
alimentare cu combustibil şi pe lângă conducte pentru 
apă şi pentru instalaţia electrică. 

De plafon erau suspendate cadre mobile şi macarale 
pentru transportul încărcăturilor grele. Mecanismele 
deplasabile care străbăteau tavanul de-a curmezişul 
puteau scoate un submarin din apă, depozitându-l pe 
uscat pentru lucrări de întreţinere. Austin şi Zavala 
ocoliră bazinul, îndreptându-se spre docul de la 
suprafaţă, unde se afla submersibilul. Acesta avea, 
după estimările lui Austin, între o sută şi o sută 
douăzeci şi cinci de metri lungime. Se urcară la bord şi 
îl explorară de la un capăt la altul. Puntea de sub turn 
avea un design neobişnuit, era lungă, plată şi adâncită. 
Se urcară pe turn şi deschiseră tambuchiul de acces. 
Din deschidere ieşi un miros stătut, de mâncare, 
trupuri nespălate şi combustibil. 

Fiind expert în vehicule subacvatice, Zavala se oferi 
să coboare înăuntru, în vreme ce Austin râmase de 
pază. leşi după puţin timp. 

— Nu e nimeni acasă, spuse, vocea sa stârnind 
ecouri în imensa încăpere. 

— N-ai găsit nimic? 

— N-am spus asta. Zavala îi întinse lui Austin o 
şapcă de baseball de culoare  albastru-închis, 


177 


semănând cu cele din dotarea Marinei. Am găsit-o într- 
un dormitor. 

Austin privi literele albe din partea din faţă a şepcii: 
NR-1. 

— Asta ridică mai degrabă întrebări în loc să ofere 
răspunsuri. 

— Nava în sine n-are nimic misterios, zise Zavala. E 
un diesel, construit pentru un scop anume. Fără 
torpile. Probabil că e destul de rapidă la suprafaţă, 
după cum arată, iar aceste profundoare de pe turn îi 
oferă probabil o manevrabilitate bună sub apă. Puntea 
a fost modificata ca să transporte ceva. Marfă. Poate 
submersibile. 

— Ceva ca NR-1? 

— Cu uşurinţă. Dar de ce-au blocat uşile de intrare în 
adăpost? 

— Probabil că nu mai au nevoie de copilaşul asta. Ce 
altă metodă mai bună de a ascunde dovezile? Hai sa 
vedem dacă-l putem găsi pe proprietarul şepcii, spuse 
Austin, îndesând obiectul vestimentar în costumul său. 

Convinşi că submarinul nu mai putea conţine nici un 
alt indiciu, ocoliră restul bazinului, până când ajunseră 
din nou la echipamentul lor de scufundare. Şinele ca 
de cale ferata duceau către nişte uşi duble de oţel, de 
aproape patru metri înălţime. Alături de ele se găsea o 
intrare care permitea accesul fără să fie necesară 
deschiderea şi închiderea uşilor imense. Zavala încercă 
mânerul. 

— E descuiată, spuse. Avem noroc! 

— Nu fi prea sigur de asta. Ar putea fi ceva de genul 
păianjenului care le spune bun venit muştelor. 

— Nici o problemă, replica Zavala şi îşi fixă tocul 
pistolului său de 9 mm Heckler & Koch VP7OM de patul 
armei, astfel încât să poată fi sprijinit în umăr, dându-i 
posibilitatea să tragă rafale de câte trei gloanţe. Am 
adus otravă pentru păianjeni. 


178 


Austin îşi scoase propria marcă de pesticide din 
tocul de piele. Avea un Ruger Redhawk, confecţionat la 
comandă de compania Bowen 

Classic Arms, un revolver robust, cu magazie pentru 
cartuşe speciale, de calibrul.50. Mânerul avea inserţii 
din lemnul-şarpelui, o raritate din America de Sud. 
Lungimea ţevii groase nu depăşea zece centimetri, dar 
arma avea un impact mortal. 

Deschiseră uşa de serviciu şi intrară într-o încăpere 
cât jumătate din adăpostul submarinelor. Calea ferată 
din sala principală se prelungea în acestea. Pe şine se 
aflau şase locomotive de marfa, de dimensiunile unui 
automobil, alimentate cu propan. Linia ferată ducea 
până în centru, de unde porneau afluenţi în ambele 
părţi, către o serie de portaluri arcuite, ce permiteau 
accesul în încăperi laterale. 

Intrară în cea mai apropiată şi găsiră o serie de 
rafturi pline cu piese de schimb. Celelalte erau 
depozite de unelte sau de echipamente pentru 
stingerea incendiilor şi ateliere de lucru. Una dintre 
ele, despărțită de celelalte printr-o uşă masivă de oţel, 
antidetonaţie, conţinea explozibili pentru demolări şi 
arme de mici dimensiuni. 

Se întoarseră în încăperea principală şi se îndreptară 
către un ascensor. Lângă acesta se afla o uşă care 
dădea spre o casă a scărilor. De sus venea miros de 
varză gătită. Urcară treptele până pe palierul următor 
şi văzură că ieşea lumină de sub o uşă de acces. 

Austin îşi lipi urechea de ea şi ascultă. Neauzind 
nimic, crăpă uşa câţiva centimetri. Pe urmă o deschise 
încet până la capăt şi intră, făcându-i semn lui Zavala 
să-l urmeze. Se aflau pe un coridor luminat de becuri 
plasate în locaşuri din tavan. Era suficient de lat cât să 
încapă patru oameni, stând umăr lângă umăr. Şi relua 
motivul adăpostului antibombardament de la nivelul 
din beton turnat de dedesubt. 


179 


Pe una dintre laturi erau mai multe uşi. Prima dădea 
într-o magazie frigorifică, plină cu came şi cu legume. 
Aceasta era în legătură cu o serie de compartimente 
pline cu conserve şi cu articole de băcănie. Lângă 
cămară se găseau o bucătărie mare şi o brutărie. Din 
bucătărie intrară în sala de mese mobilată cu bănci şi 
cu mese lungi. Mirosul de mâncare gătită era foarte 
puternic. 

Austin se apropie de o masă, mătură nişte firimituri 
de pe tăblia ei şi atinse cu degetul un cerculeţ de apă. 

— Fii cu ochii-n patru, spuse el. După toate 
aparențele, câţiva dintre clienţii fideli sunt încă prin 
apropiere. 

O uşă a sălii de mese dădea într-un alt coridor, într- 
un dormitor pustiu, cu cincizeci de paturi de cazarmă. 
Paturile erau nefăcute şi cuferele de la picioarele lor 
erau goale. Lângă dormitor se găsea o mică sala de 
jocuri, cu câteva mese şi scaune. Kurt se apropie deo 
tablă de şah, studie o clipă piesele, apoi mută un cal 
negru într-un alt pătrat. 

— Şah mat, spuse. 

Cu Austin în frunte, se întoarseră pe coridorul 
principal şi urcară scările către etajul următor. 
Contrastând cu cazarma spartană, podelele erau aici 
acoperite în întregime cu covoare groase, iar pereţii - 
cu lambriuri de lemn de nuanţă întunecată. Explorară 
vreo şase birouri şi săli de şedinţe. Pe pereţi atârnau 
câteva hărţi îngălbenite, dar pe mesele de lucru nu se 
afla nimic şi fişetele erau goale. 

— Asta trebuie să fi fost postul de comandă al bazei 
pentru submarine, zise Austin. 

Zavala îşi roti privirea prin tot acel spaţiu ce părea 
bântuit. 

— A trecut ceva vreme de când nu s-a mai dat aici 
vreo comandă. E cam sinistru. Poate-ar trebui să 
chemăm Vânătorii de Fantome. 


180 


Austin scoase un sunet sceptic, gutural. 

— Tipii care-au tras în mine şi mi-au doborât avionul 
acum câteva zile nu erau din ectoplasmă. 

Părăsiră postul de comandă, reveniră pe coridorul 
principal, îşi vârâră nasul în mai multe încăperi, fiecare 
cu câte două paturi, care ar fi putut fi camerele 
ofiţerilor şi apoi urmară un alt culoar, ajungând într-un 
apartament luxos. Parchetul lustruit, de stejar, era 
acoperit cu covoare orientale splendid lucrate. 
Mobilierul bogat ornamentat era din lemn masiv, de 
culoare întunecată. Decorul reprezenta un amestec 
între stilul bizantin şi cel din Orientul Mijlociu, cu o 
folosire din abundență a stofei roşii cu ciucuri aurii. 

Dintre multele tablouri care împodobeau pereţii, 
Zavala se uită la unul ce înfăţişa o femeie voluptuoasă. 

— Când ajungem acasă, adu-mi aminte să-mi 
redecorez apartamentul în stilul harem modem. 

Austin nu prea reuşea să-şi imagineze un 
comandant sovietic de submarin, cu fălci de buldog, 
într-un mediu atât de decadent. 

— Pare viziunea cuiva asupra unui bordel victorian. 

Deşi luau totul în zeflemea, nici unul din cei doi 
bărbaţi nu se simţea în largul lui. Austin rememora 
violenţa cu care fusese întâmpinat la prima lui vizită pe 
acele ţărmuri. Liniştea de acolo îi dădea o stare de 
nervozitate. Explorară restul apartamentului, ajungând 
în final în faţa unei uşi groase de lemn, nituită şi cu 
benzi ornamentale, de parcă ar fi străjuit arcada de 
intrare într-un donjon medieval. Pe uşă era sculptat un 
R, mare şi stilizat. 

Zavala studie broasca străveche, apoi scotoci în 
sacul de la piept, scoase o husă de piele moale şi o 
despături, dând la iveală o colecţie de şperacle pentru 
care ar fi fost arestat în majoritatea statelor. Alese 
unul foarte mare. 

— O cheie universală ar trebui să rezolve problema. 


181 


Îşi plimbă degetele pe suprafaţa sculptată a uşii şi pe 
balamalele puternice, din oţel. De partea cealaltă 
trebuie să se afle ceva de valoare. Sunt surprins că n- 
au folosit o încuietoare mai bună. 

Concentrându-se asupra misiunii sale, introduse 
şperaclul în broască, îl zgâlţâi, apoi îl răsuci. 
Încuietoarea fusese bine unsă şi zăvorul se deschise cu 
un clămpănit sonor. 

Austin îşi lipi urechea de lemnul întunecat. Neauzind 
nimic, apăsă mânerul ornamentat. Se opri un moment, 
întrebându-se dacă nu cumva nişte camere ascunse le 
urmăriseră fiecare pas al drumului prin labirint. De 
partea cealaltă a uşii ar fi putut sta la pândă o bandă 
de ucigaşi. Gândul la un glonţ sau un pumn în ochi îl 
făcu să se cutremure. Buzele îi schiţară un zâmbet 
sardonic. O împuşcătură sau o înjunghiere în inimă ar fi 
fost la fel de fatală ca lovitura în ochi. 

Nu-şi aducea aminte cine spusese că atacul e cea 
mai bună apărare, dar i se păruse întotdeauna un sfat 
bun. Îşi ridică pistolul, pregătit să tragă, îi făcu semn 
lui Zavala si-l acopere, apăsă până la capăt mânerul, 
deschise uşa şi intră. 


14 


Taxiul, o Lada neagră plină de lovituri, troncănea pe 
drumul de ţară, saşiul său vechi protestând prin fiecare 
şurub. Făgaşele lăsate în urmă de alte roţi treceau 
printre pini groşi şi se terminau în faţa unei tabere 
alcătuite dintr-un grup de cabane îngrămădite pe 
malul Mării Negre. Taxiul continuă să tresalte pe 
amortizoarele sale uzate chiar şi după ce Paul şi 
Gamay se extraseră de pe bancheta înghesuită din 
spate ca nişte clovni într-un spectacol de circ. Îşi luară 


182 


sacii de voiaj din portbagajul fixat pe plafon şi îi plătiră 
şoferului. Maşina demară într-un nor de praf, iar uşa 
unei cabane din apropiere se deschise cu un pocnet 
sec. Un bărbat cât un urs dădu buzna afară, mugind cu 
un glas care scutură literalmente conurile din copaci: 

— Trout! Nu pot să cred că eşti aici! II cuprinse pe 
Paul într-o îmbrăţişare sufocantă. Mă bucur să te văd, 
prietene! 

Apoi îl bătu pe Trout pe spate, cu nădejde. 

— Îmi pare bine să te revăd, Vlad, răspunse acesta, 
printre loviturile care-i tăiau răsuflarea. Ea e soţia mea, 
Gamay-may. Gamay, fă cunoştinţă cu profesorul 
Vladimir Orlov. 

Orlov întinse o mână cât un jambon şi încercă să 
pocnească din călcâiele sandalelor sale de cauciuc. 

— E o plăcere să te cunosc, Gamay! Soţul tău 
vorbea adesea despre sclipitoarea şi încântătoarea lui 
soţie în timp ce beam câte o bere la Captain Kidd. 

— Nu mai puţin decât vorbeşte despre tine, 
profesore Orlov! Paul mi-a spus de multe ori cât de 
bine v-aţi simţit împreună la Woods Hole. 

— Eu şi soţul tău avem multe amintiri dragi. Orlov se 
întoarse spre Paul. E frumoasă şi încântătoare, exact 
aşa cum mi-am imaginat. Eşti un bărbat norocos! 

— Mulţumesc. Şi-o să te bucuri aflând că taburetul 
tău din bar îţi aşteaptă întoarcerea. 

— Nu se pune decât întrebarea când. la spune-mi, 
cum mai merg lucrurile la Institutul Oceanografie? 

— Am fost acolo cu numai câteva zile în urmă. Încerc 
să mă întorc acasă între două misiuni de la NUMA. 
Woods Hole nu s-a schimbat din anul pe care ţi l-ai 
petrecut-o acolo. 

— Te invidiez. Ca naţiune săracă, Rusia se zgârceşte 
să dea bani pentru cercetarea ştiinţifică pură. Până şi o 
instituţie bine văzută, cum e Universitatea de Stat din 
Rostov, trebuie să cerşească fonduri. Suntem norocoşi 


183 


fiindcă guvernul îi permite universităţii să folosească 
locul ăsta drept centru al muncii de teren. 

Gamay se uită în jur, la cabanele rustice şi la apa 
care scânteia printre copaci. 

— E minunat! Îmi aduce aminte de vechile colonii cu 
cabane de lângă Marile Lacuri, unde am crescut. 

— Marina militară sovietică îl folosea ca loc de 
odihnă şi deconectare pentru ofiţerii de rang mijlociu şi 
soțiile lor. Există şi un teren de tenis, dar zgura arată 
ca suprafaţa lunii. Am adus aici studenţi şi au făcut 
treaba bună reparând cabanele. E perfect pentru 
seminarii sau pentru retrageri de genul celei de acum, 
când noi, academicienii, venim încoace pur şi simplu 
ca să cugetăm. Haideţi, o să v-arăt unde veţi locui, mai 
zise Orlov, înşfăcând sacii de voiaj. 

Îi conduse pe o potecă acoperita cu un strat moale 
de ace de pin, către o cabană care lucea în soare, 
proaspăt vopsită în verde şi alb. Urcă treptele până pe 
verandă, lăsă sacii să cadă pe podea şi ţinu uşa 
deschisă pentru a intra soţii Trout. În cabana cu o 
singură încăpere erau patru paturi rabatabile, o masă 
din lemn nefasonat în mijloc, o chiuvetă cu o pompă de 
mână şi, pe peretele opus, un aragaz de campanie, cu 
butelie. Orlov se apropie de chiuvetă şi apăsă pe 
mânerul pompei. 

— Apa e curata şi rece. Aveţi grijă să păstraţi un pic 
în cutia asta de cafea, ca să amorsaţi pompa. Afară e o 
cabină de duş. WC-ul e chiar în spatele casei. Mă tem 
că sunt condiţii cam primitive. 

Gamay îşi roti privirea prin încăpere. 

— Mie mi se pare confortabil. 

— Ne-am autoinvitat, domnule profesor, spuse Paul. 
Ar trebui sa fim recunoscători că nu dormim într-un 
cort. 

— Prostii! Nu vreau să mai aud aşa ceva! Probabil 
vreţi să despachetaţi şi să vă schimbaţi în nişte haine 


184 


mai lejere. 

Profesorul purta un şort negru, lăbărţat şi o bluză 
roşie, fără nasturi, guler şi mâneci. 

— După cum vedeţi, suntem foarte neprotocolari. 
Când sunteţi gata, faceţi cale-ntoarsă pe potecă, până 
în  luminişul principal. O să v-aştept cu nişte 
răcoritoare. 

După plecarea lui Orlov, umplură chiuveta şi se 
spălară. Gamay îşi schimbă pantalonii eleganţi din 
bumbac şi puloverul cu un şort albastru şi un tricou cu 
însemnele Institutului de Oceanografie Scripps, unde îl 
cunoscuse pe Paul în timp ce-şi făcea studiile. El purta 
un blazer L.L. Bean neşifonabil, bleumarin-închis, 
pantaloni cafenii şi unul dintre papioanele viu colorate 
pe care le prefera. Îşi puse un şort cafeniu nou, o 
cămaşă polo albastru-închis şi sandale comode. Se 
întoarseră în luminişul central mergând agale printre 
pini. 

Orlov era aşezat la o masă de picnic, la umbra unui 
copac. Stătea de vorba cu un cuplu de vârsta mijlocie 
şi îi prezenta pe cei doi drept Nataşa şi Leo Arbikov, 
ambii fizicieni. Nu vorbeau prea bine engleza, dar o 
însoțeau cu zâmbete radioase. Orlov le spuse că în 
tabără mai erau alţi câţiva profesori universitari şi 
studenţi din diverse domenii, împrăştiaţi prin pădure, 
unde fie făceau diverse experimente, fie citeau. 
Scoase dintr-o ladă  frigorifică  supradimensionată 
recipiente de plastic conţinând fructe proaspete, 
caviar, peşte afumat şi borş rece, precum şi o sticlă de 
votcă. Soții Trout gustară mâncarea, dar preferară să 
bea apă, lăsând licoarea tare pentru mai târziu. Orlov 
nu avu astfel de ezitări, bându-şi votca fără să se 
observe vreun efect major. 

— Mă ajută să mă concentrez, spuse el bine dispus, 
sorbind din pahar ca să ajute caviarul cu care-şi 
umpluse gura să-i alunece pe gât. Il bătu din nou pe 


185 


Trout pe spate, făcându-l să-i clănţăne dinţii. Nu-mi 
vine să cred că eşti aici, prietene! Mă bucur c-ai sunat 
să-mi spui că ai drum prin apropiere. 

— E minunat să te revăd, Vlad, deşi a fost ceva cam 
dificil s-ajungem aici. 

— Suntem legaţi de lumea exterioară printr-un 
singur telefon. Asta e frumuseţea acestui loc. E O lume 
dispărută. Numai că dinozaurii suntem noi! îşi însoţi 
propria glumă cu un hohot tunător de râs. Practic nu 
suntem plătiţi, dar ne putem desfăşura activităţile cu 
foarte puţine cheltuieli. Ridică sticla, plescăi din buze şi 
îşi mai turnă încă două degete de votcă. Am vorbit 
destul despre mine. Spuneţi-mi ce v-aduce la Marea 
Neagră. 

— Ai auzit de Argo, vasul de cercetare al NUMA? 

— O, da. De fapt am şi ajuns la bord. Acum câţiva 
ani. E o navă excelenta. De la NUMA nici nu m- 
aşteptam la mai puţin. 

Paul dădu din cap, încuviinţând. 

— Eu şi Gamay facem nişte cercetări legate de cel 
mai recent studiu întreprins de Argo. Mi-am adus 
aminte că lucrai la universitate şi m-am gândit să te 
sun şi să te-anunţ că sunt pe-aproape. 

Austin le ceruse soţilor Trout să verifice Compania 
Industrială Ataman în timp ce el şi Zavala inspectau 
baza pentru submarine. Sediul central al societăţii 
Ataman se afla în oraşul portuar Novorossiisk, în colţul 
de nord-est al Mării Negre. Paul se gândise imediat la 
Orlov, unul dintre profesorii care fuseseră oaspeţii 
Institutului de Oceanografie din Woods Hole, fiindcă îşi 
amintise că preda la Universitatea din Rostov, lângă 
Novorossiisk. Când îl sunase, profesorul spusese că n- 
avea să-i ierte niciodată, pe el şi pe Gamay, dacă nu-i 
făceau o vizită. 

— N-aţi avut nici o problemă pe drumul către noi? se 
interesă profesorul. 


186 


— Absolut nici una. Am avut noroc să prindem din 
scurt un avion comercial către Novorossiisk. 
Universitatea a aranjat să fim aşteptaţi la aeroport de 
un taxi şi iată-ne aici. Se uită în jur, la decorul bucolic. 
Lasă-mă să mă orientez. Ne aflăm între Rostov şi 
Novorossiisk? 

— Exact. Novorossiisk e portul care deserveşte 
câmpurile petroliere din Caucaz. E şi un oraş-erou, plin 
de monumente urâte, care comemorează rezistenţa 
eroică a poporului din timpul Marelui Război Patriotic. 
Orlov se întoarse spre Gamay. Paul ţi-a lăudat 
competenţa de biolog marin. Cu ce anume te ocupi? 

— Înainte de a veni la Marea Neagră, am fost în 
Cheile Floridei, unde-am verificat vătămările aduse 
coralilor de scurgerile industriale. 

Orlov clătină din cap. 

— Se pare că ruşii nu sunt singurii barbari în privinţa 
mediului înconjurător. Eu sunt implicat într-un studiu al 
poluării din Marea Neagra. Dar tu, Paul? 

— Eu eram la Woods Hole, oferind consultanţă în 
privinţa unui studiu asupra mineritului maritim. De 
fapt, cred că una dintre societăţile comerciale despre 
care am citit că se ocupă de aşa ceva se afla chiar aici, 
la Novorossiisk. 

Viclenia nu era unul dintre punctele tari ale lui Paul 
Trout. Era de o sinceritate yankee tăioasă şi nu se 
simţea în largul lui atunci când ocolea adevărul, mai 
ales faţă de un vechi prieten. Se gândise că, dacă 
azvârlea câteva seminţe în timpul conversaţiei, unele 
ar fi reuşit să încolţească. Cea abia lăsată să cadă 
nimeri într-un sol fertil. 

— Minerit maritim? Probabil te referi la Compania 
Industrială Ataman. 

— Imi sună cunoscut. Sunt sigur c-am citit undeva 
despre asta. 

— AŞ fi fost surprins dacă n-ai fi citit. Ataman e o 


187 


companie imensă. Au început ca un conglomerat de 
întreprinderi miniere de uscat, dar şi-au dat seama de 
potenţialul reprezentat de zona subacvatică, iar acum 
flota lor acoperă întreaga lume. 

— O mişcare inteligentă, ţinând cont de cererea de 
combustibil de pe pieţele internaţionale. 

— Da, e adevărat, dar, în general, e mai puţin 
cunoscut faptul că Ataman se numără printre primii 
inventatori ai procedeelor de extracţie a hidratului de 
metan de pe fundul mării. 

— Nu-mi aduc aminte să se fi menţionat ceva despre 
asta în literatura de specialitate. 

— Ataman are o tendinţa către secretomanie. 
Capitalismul rus e încă în faza sa sălbatică. În privinţa 
dezvăluirilor, nu avem toate legile care există în ţara 
voastră. Şi, oricum, mă îndoiesc că asta ar schimba cu 
ceva lucrurile. Cu miile de angajaţi de la Ataman, e 
foarte greu să păstrezi un secret. Ataman a construit o 
întreaga flota de nave monstruoase, care vor fi folosite 
la extragerea gheții de foc. 

— Gheaţă de foc? întreba Gamay. 

— E un termen inventat de cineva pentru hidratul de 
metan, un compus al gazului metan, îi explică Paul. 
Sub fundul mărilor din întreaga lume sunt captive 
pungi pline cu substanţa asta. Pare zăpadă îngheţata, 
numai că e inflamabilă. 

Orlov interveni: 

— Toată lumea ştie că savanții sovietici pretind c-au 
inventat totul, de la becul electric până la computer, 
dar în cazul ăsta trebuie să le acordăm credit. Primele 
zăcăminte naturale de hidrat de metan au fost 
descoperite în Siberia, unde a fost cunoscut sub 
numele de gaz de mlaştină. Apoi nişte oameni de 
ştiinţa americani au dus mai departe cercetările şi, 
luând-o înaintea glorioşilor noştri compatrioți, au 
descoperit hidraţi sub ocean. 


188 


— În largul coastelor Carolinei de Sud, din câte-mi 
aduc aminte, spuse Paul. Woods Hole a făcut câteva 
scufundări cu submersibile Alvin pentru zone abisale şi 
a dat peste dâre care scăpau printre sedimente, de-a 
lungul faliilor de pe fundul oceanului. 

— Care sunt întrebuinţările comerciale? se interesa 
Gamay. 

Orlov dădu să-şi mai toarne nişte votcă, dar se 
răzgândi şi puse sticla alături. 

— Potenţialul e enorm. E posibil ca zăcămintele de 
pe mapamond să poată oferi mai multă energie decât 
toţi ceilalţi combustibili fosili la un loc. 

— Atunci îl consideri un înlocuitor al petrolului şi al 
gazului? 

— Nu mai mult decât revista Scientific American, 
care l-a numit „combustibilul viitorului”. S-ar putea să 
valoreze trilioane, motiv pentru care există atât de 
multe persoane interesate să-l extragă. Insă 
dificultăţile tehnice sunt formidabile. Substanţa e 
instabilă şi se descompune imediat ce nu se mai află la 
adâncimi şi la presiuni foarte mari. Dar oricine deţine 
controlul procedeului de extragere poate controla 
viitoarele rezerve de energie ale lumii. Ataman se află 
în primele rânduri ale explorării şi cercetării, adăugă 
Orlov, îngrijorarea umplându-i de cute fruntea lată. 
Ceea ce nu e bine. 

— De ce nu? întrebă Paul. 

— Compania e deţinută, în întregime, de Mihail 
Razov, un om de afaceri ambițios. 

— Trebuie să fie fabulos de bogat, zise Gamay. 

— Statutul său trece dincolo de chestiunea averii. 
Razov e un individ complex. Îşi păstrează secretul 
afacerilor, dar ca persoană publică este foarte prezent 
în societatea rusă. Critică pe faţă maniera de 
guvernare a Moscovei şi şi-a câştigat un număr 
substanţial de adepţi. 


189 


— Un magnat cu ambiţii politice nu e ceva 
neobişnuit, nici măcar în Statele Unite, spuse Gamay. 
Alegem adesea oameni bogaţi drept guvernatori, 
senatori, preşedinţi. 

— Ei bine, Dumnezeu să ne aibă în pază dacă 
aducem la putere un om ca Razov. E un naţionalist 
fanatic, care vorbeşte numai de reinstaurarea 
vremurilor bune de demult. 

— Credeam că s-a zis cu comunismul. 

— Ehei, s-a zis, numai că a fost înlocuit cu o altă 
formă de oligarhie. Razov e de părere că Rusia a ajuns 
pe culmile gloriei sale sub domnia țarilor: Petru cel 
Mare, Ivan cel Groaznic. Nu e explicit în privinţa asta, 
fapt care înspăimântă mulţi oameni. Nu susţine decât 
că vrea să vadă spiritul vechiului imperiu întrupat într- 
o nouă Rusie. 

— Tipi de genul lui răsar mereu, dar dispar rapid, 
spuse Paul. 

— Sper, numai că de data asta nu sunt sigur. 
Personalitatea lui are ceva magnetic, iar mesajul său 
simplist atinge o coarda sensibilă a sărmanei mele ţări. 

— Ataman e numele unui oraş sau al unei regiuni? 
întrebă Gamay. 

Orlov zâmbi. 

— E un termen rusesc care desemnează o căpetenie 
a oştii cazacilor. Razov e cazac prin naştere şi 
presupun că, în fanteziile lui, se vede sub chipul unui 
comandant de companie. Işi petrece cea mai mare 
parte a timpului pe un iaht magnific. Se numeşte 
Kazacestvo. |n traducere liberă, înseamnă căzăcism, 
cu toată pleiada de conotaţii bombastice şi bătăi 
naţionaliste cu pumnul în piept. Ar trebui să-l vedeţi. E 
un palat plutitor aflat la câţiva kilometri de aici. Orlov 
zâmbi, dezvelindu-şi dinţii de aur. Dar ajunge cu 
politica! Putem discuta despre lucruri mult mai 
plăcute. In primul rând, trebuie să-mi cer scuze. Am o 


190 


lucrare de care nu pot să scap, trebuie să mă ocup de 
ea. N-o să-mi ia decât o oră sau două, apoi voi fi cu 
desăvârşire liber. Între timp, poate vă face plăcere să 
mergeţi la plajă. 

— Nu mă-ndoiesc că vom găsi ceva de făcut. 

— Minunat! Orlov se ridică, strânse mâna lui Trout şi 
o îmbrăţişa pe Gamay. Ne întâlnim aici, ceva mai 
târziu, în cursul după-amiezii şi putem sta de vorbă 
toată noaptea. 

Cuplul de vârstă mijlocie îşi luă de asemenea rămas- 
bun şi soţii Trout rămaseră singuri. Paul propuse să 
inspecteze plaja. 

Marea de un albastru profund se afla la mică 
distanţă de tabără. Un înotător singuratic se agita la 
vreo treizeci de metri în larg. Plaja era stâncoasă şi nu 
te îmbia să stai la soare, iar şezlongurile metalice erau 
tot atât de fierbinţi la atingere ca un grătar. În timp ce 
Gamay căuta un loc unde să se întindă, Paul cobori 
către apă. Se întoarse peste câteva minute. 

— Am găsit ceva interesant, spuse şi o conduse 
dincolo de un cot al terenului, unde se afla o barcă cu 
motor, trasă la mal. 

Vopseaua albă se jupuia de pe coca de lemn, dar 
ambarcaţiunea părea destul de solidă. Motorul exterior 
era un Yamaha în stare bună şi avea benzină în 
rezervor. 

Gamay citi gândurile soţului ei. 

— Vrei să facem o plimbare? 

El ridică din umeri şi aruncă o privire spre un tânăr 
la vârsta studenţiei, care ieşea din apă. 

— Să-l întrebam pe tipul ăsta dacă e OK. 

Se apropiară de înotător, care ajunsese pe mal şi se 
ştergea cu un prosop. 

— Dumneavoastră sunteţi americanii? 

Paul dădu din cap în semn de încuviinţare şi făcu 
prezentările. 


191 


— Mă numesc luri Orlov, spuse rusul. Îl cunoaşteţi pe 
tata. Sunt student la universitate. 

Vorbea englezeşte cu accent american. 

Îşi strânseră mâinile. luri era înalt şi deşirat, de vreo 
douăzeci de ani, cu o claie de pâr de culoarea spicelor 
coapte de grâu deasupra frunţii şi cu ochi mari, 
albaştri, amplificaţi de ochelarii cu ramă de baga. 

— Ne întrebam dac-am putea face o plimbare cu 
barca, spuse Paul. 

— Nici o problemă, răspunse luri, zâmbind larg. 
Totul e posibil pentru prietenii tatălui meu. 

Împinse barca la apă mai adâncă şi trase de cordon. 
Motorul tuşi, dar nu porni . 

— Are personalitate, spuse tânărul, în chip de scuză. 

Îşi frecă mâinile, reglă dozajul combustibilului şi 
încerca din nou. De data asta, motorul bolborosi 
înciudat şi mârâi înainte de a începe să funcţioneze lin. 
Cei doi Trout urcară, iar luri împinse barca, sări la bord 
şi o îndreptă spre larg. 


15 


Ochii lui Austin avură nevoie de câteva secunde ca 
să se înveţe cu întunecimea. Un miros pătrunzător de 
tămâie îi aduse în minte imaginea unei capele 
bizantine dintr-o mănăstire pe care o _ vizitase, 
amplasata aproape de culmea unui deal din Mystra, de 
unde domina cetatea grecească Sparta. Lumina 
gazului pâlpâia în felinare de alamă cu ornamente de 
aur şi cu vitralii, aşezate în locaşuri din pereţii tencuiți 
grosolan şi acoperiţi cu icoane pictate în culori 
strălucitoare. Tavanul boltit era întărit cu nervuri 
groase de lemn. Un scaun cu spătar înalt stătea cu faţa 
către altarul din capătul opus al încăperii. 


192 


Se apropiară să se uite mai bine. Altarul era drapat 
cu o țesătură de un purpuriu-închis, cu litera A brodată 
cu fir de aur. Pe altar se găsea un vas în care ardea 
tămâia, fumegând. Pe peretele de deasupra se afla o 
lampă a cărei lumină galbena cădea pe o fotografie 
mare, în alb-negru, cu ramă de aur, bogat 
ornamentată. 

În fotografie se vedeau şapte persoane. Judecând 
după asemănarea feţelor, cei doi adulţi şi cei cinci 
tineri păreau să fi pozat pentru un tablou de familie. In 
stânga stătea în picioare un bărbat cu barbă, purtând o 
şapcă cu cozonac, în stil militar şi o uniformă militară 
de ceremonie, cu vipuşcă elegantă. Avea pieptul 
împodobit cu medalii. 

Un băiat subţirel şi palid, în costum de marinar, 
stătea tot în picioare, în faţa bărbatului. Alături de 
băiat erau trei fete adolescente şi o alta ceva mai 
mică, toate strânse în jurul unei femei de vârsta 
mijlocie, aşezată pe un scaun. In trăsăturile copiilor se 
regăseau, combinate, fruntea înaltă a tatălui şi faţa 
lătăreaţă a mamei. În fundal se zărea o coloană 
scundă, de genul celor folosite pentru expunerea 
obiectelor din muzee. Pe ea se odihnea o coroană 
magnifică. 

Era masivă şi evident nu fusese concepută pentru a 
fi purtata perioade lungi de timp. Rubine, diamante şi 
smaralde o împodobeau cu generozitate. Pietrele 
preţioase îngrămădite pe suprafaţa coroanei 
scânteiau, chiar şi în fotografia alb-negru, de parcă ar 
fi luat foc. Un vultur de aur, cu două capete, stătea 
deasupra globului din vârf. 

— Flecuşteţul ăsta trebuie să fi valorat ceva, spuse 
Zavala. Se aplecă spre altar şi studie feţele sobre. Par 
atât de nefericiţi, adăuga. 

— Poate presimţeau ce-i aştepta, răspunse Austin. 
Îşi plimbă mâna pe acoperitoarea brodată a altarului. R 


193 


de la Romanov. Apoi Kurt îşi roti privirea prin camera 
funerară. Acesta e un altar dedicat memoriei ţarului 
Nicolae al II-lea şi a familiei sale. Băiatul din fotografie 
ar fi fost următorul purtător al coroanei dacă el şi 
familia lui n-ar fi fost asasinați. 

Austin se trânti pe scaunul plasat cu faţa spre altar 
şi, când se lăsă pe spate, din difuzoare ascunse se 
revărsă un cor de voci profunde, bărbăteşti. Incantaţia 
religioasă umplu încăperea şi reverberă de pereţi. 
Austin sări din scaun ca o jucărie cu arc, cu revolverul 
în poziţie de tragere. Muzica obsesivă încetă. 

Zavala văzu privirea alarmată de pe chipul 
partenerului său şi îşi înăbuşi râsul. 

— Eşti puţin cam nevricos, amice? 

— Drăguţ, spuse Austin. 

Îşi apăsă mâna pe spătarul scaunului şi incantaţia 
reîncepu. Se opri atunci când îşi retrase palma. 

— Un comutator activat prin apăsare porneşte 
melodia. Ceea ce dă un sens cu totul nou termenului 
„Scaun muzical”. Vrei să-ncerci? 

— Nu, mulţumesc! Preferinţele mele muzicale se 
îndreaptă mai degrabă spre salsa. 

— Adu-mi aminte să adaptez un fotoliu rabatabil la 
colecţia mea de jazz progresiv. Austin se uită spre uşă. 
Aici am terminat. Nici măcar un şobolan n-ar fi atât de 
prost încât să se lase prins într-o cursă ca asta. 

Părăsiră spaţiul sumbru al altarului Romanovilor şi 
se întoarseră la scările pe care urcaseră din adăpostul 
pentru submarine. Ajunseră cu un etaj mai sus şi se 
pomeniră într-o cazarmă asemănătoare cu cea de 
dedesubt. Dacă în dormitorul de jos era ordine, în cel 
de sus păturile erau strânse grămadă pe saltelele 

22 Joc al copilăriei, în care participanţii se învârt în ritmul 
muzicii, în jurul unor scaune care-s mai puţine numeric decât 
posibilii ocupanţi; când muzica se opreşte, participanţii trebuie să 
se aşeze, iar cei rămaşi în picioare sunt eliminaţi, (n.red.) 


194 


murdare, ca şi cum ar fi fost aruncate în graba. Pe 
podea erau azvârlite chiştoace de ţigară şi pahare de 
plastic. Se simţea un miros stătut, de sudoare şi de 
mâncare stricată. 

— Pfui! făcu Zavala. 

Austin strâmbă din nas. 

— Priveşte partea bună a lucrurilor: n-avem nevoie 
de câini de vânătoare ca să ne ținem după urme. 

Parcurseră un coridor lat, care urca în pantă, precum 
rampa dintr-un garaj subteran. Câteva minute mai 
târziu, aerul curat le adie în faţă, înlocuind mirosul 
respingător care venea dinspre cazarmă. De după un 
cot al culoarului venea lumina naturală, începând să 
umple spaţiile dintre halourile strălucitoare de sub 
becurile montate la intervale în tavan. 

Coridorul se sfârşea în faţa unei uşi de oţel, ce 
stătea  întredeschisă. O rampă scurtă ducea în 
interiorul a ceea ce părea a fi un depozit sau un garaj. 
Podeaua de beton avea pete de petrol şi era presărată 
cu dejecţiile unor animale mici. Austin luă un exemplar 
vechi, îngălbenit, al ziarului Pravda, dintr-un morman 
de gunoi. De pe prima pagină îl privea Leonid Brejnev, 
cu sprâncenele stufoase şi încruntate. 

Arunca ziarul şi se apropie de o fereastră. În rama 
de metal nu mai rămăsese nici măcar un ciob de sticlă, 
aşa că i se oferea o perspectivă neobturată asupra mai 
multor construcţii de oţel din apropiere. Depozitul 
făcea parte din complexul de clădiri abandonate pe 
care Austin îl văzuse mai întâi din aer. Fațadele din 
tablă ondulata erau brăzdate de rugină, iar sudurile 
dintre pereţi şi acoperiş se deformaseră în decursul 
timpului.  Aleile de beton care uneau clădirile 
complexului erau acoperite de iarbă înaltă. 

Zavala îi atrase atenţia lui Kurt cu un fluierat ascuţit. 
Se uita afara din partea opusă a depozitului. Austin 
traversă încăperea, croindu-şi drum printre resturi şi 


195 


moloz şi aruncă o privire pe fereastră. Depozitul era 
plasat pe o colină, oferind imaginea unui câmp năpădit 
de buruieni, de formă aproximativ dreptunghiulară şi 
având înspre centru o diferenţa de nivel cam de un 
metru, ca o uriaşă farfurie de supă. Barele ruginite ale 
unei porţi de fotbal se înălţau deasupra ierbii, la unul 
dintre capete. Austin presupuse că locul fusese cândva 
un teren de sport folosit pentru odihnă şi recreere de 
echipajele submarinelor din adăpost. 

În clipa aceea, călăreţii erau înşiruiţi de-a lungul 
perimetrului terenului, pe trei laturi. Numai latura cea 
mai apropiată de depozit şi de celelalte clădiri era 
libera. Austin recunoscu tunicile cenuşii şi pantalonii 
negri purtaţi de şleahta de cazaci care îi doborâse 
avionul. Erau de trei ori mai mulţi decât atunci, toţi 
stând cu faţa către centrul terenului. 

— Nu mi-ai spus niciodată că aici e un club de polo 
ecvestru, zise Zavala, schimonosind un accent 
englezesc. 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză, răspunse Austin, 
concentrându-şi atenţia asupra unui grup de oameni 
înspăimântați, îngrămădiţi în mijlocul terenului. Am 
sosit la timp pentru ultima repriză. Urmează-mă şi o să 
ti-i prezint pe flăcăii cu care-am făcut cunoştinţă la 
ultima mea vizită aici. 

Cei doi se furişară afară din depozit, se lăsară pe 
genunchi şi pe coate şi se târâră precum şerpii până la 
marginea câmpului, unde se rărea iarba. Austin dădu 
firele înalte deoparte, ca să vadă mai bine, în timp ce 
trei călăreţi, câte unul de pe fiecare latură, se 
desprinseră de grup. Scoţând strigăte care îţi zbârleau 
părul, galopară către cei adunaţi în mijloc, se opriră în 
ultima clipă şi îi încercuiră, ca apaşii care atacau un 
convoi de căruţe. La fiecare trecere se apropiau mai 
mult. Copitele cailor aruncau în aer nori de praf şi 
călăreţii se aplecau în şa, lovind necruţător cu bicele. 


196 


Austin înţelese imediat care erau regulile unilaterale 
ale jocului. Cazacii încercau să despartă grupul, ca să 
poată fugări fiecare individ în parte. Una dintre laturile 
terenului fusese intenţionat lăsată liberă, ca să tenteze 
pe cineva sa alerge într-acolo, căutându-şi scăparea. 
Numai ca strategia nu funcţiona. Cu fiecare nou asalt, 
prada lor se îngrămădea mai strâns, ca zebrele 
hăituite de lei înfometați. 

Cazacii galopară înapoi, către margini, cu ţipete 
stridente şi puternice, reocupându-şi locurile din şiruri. 
Austin se aştepta la un alt atac, poate cu mai mulţi 
călăreţi. Însă din rând ieşi unul singur şi îşi mână calul 
la trap, ca pentru o plimbare de duminica. 

Austin umbri lentilele  binoclului cu palma, 
împiedicându-le să reflecte razele de soare. Călărețul 
purta familiara tunică de culoarea ţărânei, strânsă cu o 
centură, pantaloni negri bufanţi, cizme şi o căciulă de 
blană, deşi ziua era călduroasă. Pe piept i se încrucişau 
banduliere cu cartuşe. Călărea pe un bidiviu mare, de 
un cenuşiu întunecat, cu flancuri bombate şi umeri de 
animal de povară. 

Austin examina barba lungă, neîngrijită şi roşie a 
bărbatului şi scoase un chicotit răutăcios. Ultima dată îl 
privise pe cazacul uriaş pe deasupra ţevii pistolului de 
semnalizare. 

— Ei, ei, ne vedem din nou! 

— Flăcăul ăsta bine clădit e-un prieten de-al tău? 
întrebă Zavala. 

— Mai degrabă o cunoştinţă întâmplătoare. Am avut 
o scurta întâlnire cu nu prea mult timp în urmă. 

Fără nici o grabă, cazacul îşi purtă calul în pas de 
paradă şi dădu ocol terenului, trecând cu fală prin faţa 
celorlalţi călăreţi, care îl ovaţionară. Pe urmă îşi scoase 
sabia, o înălța în aer şi scoase un strigat răguşit. Işi 
înfipse pintenii în coastele animalului şi se năpusti 
către mijlocul terenului ca o minge de bowling 


197 


rostogolindu-se către popice. Îşi opri calul în ultima 
clipă, făcându-l să stârnească un nor de praf şi trase 
de hăţuri. Calul uriaş se cabră, lovind aerul cu 
picioarele din faţa. 

Oamenii  îngrămădiţi în centru se învălmăşiră, 
încercând să evite copitele şi să se ferească de 
greutatea strivitoare a imensului animal, în zăpăceala 
produsă, un bărbat se împiedică şi căzu, pomenindu-se 
astfel despărţit de ceilalţi. Se ridică şi încerca să 
regăsească siguranţa relativa a grupului, dar cazacul îl 
observă şi îşi îndemnă calul în spaţiul creat. Bărbatul 
simulă o mişcare spre dreapta şi se repezi în stânga. 
Cazacul îi anticipa intenţia şi îl mână ca un cowboy 
care alege an vițel pentru marcare. Nemaivăzând vreo 
alternativă, bărbatul o rupse la fugă către partea 
nepăzită a câmpului. 

Pe chip i se aşternu o expresie îndârjită, deşi ştia 
probabil că două picioare nu puteau face faţă celor 
patru ale calului. Cazacul nu porni în urmărirea lui, 
continuând să-şi plimbe falnic armăsarul la pas, spre 
încântarea camarazilor săi. Îl întoarse abia atunci când 
fugarul ajunse la jumătatea distanţei către margine. 
Dădu pinteni calului, mergând mai întâi la trap şi 
trecând apoi la un galop uşor, răscolind pământul, îşi 
înălţă din nou sabia şi îmboldi armăsarul la un galop în 
plină forţa. 

Alertat de tropotul copitelor, fugarul îşi împinse 
pieptul înainte, ca un sprinter în faţa liniei de finiş şi îşi 
agită braţele, încercând să stoarcă şi ultimul dram de 
viteză. Zadarnic. Atunci când calul trecu pe lângă el, 
cazacul se aplecă în lateralul şeii şi lovi cu sabia la gât, 
ucigător. Picioarele fugarului se înmuiară şi omul căzu 
la pământ, cu faţa în jos. Austin înjură şoptit, cu furie 
neputincioasă. Atacul mişelesc fusese dat prea iute, 
nelăsându-i timp să reacționeze. Cazacul râse, încântat 
de propria iscusinţă şi îşi întoarse calul, pornind 


198 


tacticos spre centrul terenului, pentru a provoca pe 
altcineva să scape cu fuga. 

Austin îşi ridică pistolul şi ţinti spre spatele lat al 
cazacului. Tocmai se pregătea să apese pe trăgaci, 
când observă o mişcare cu coada ochiului. Spre 
uimirea lui, silueta prăbuşita începu să dea semne de 
viaţă. Fugarul se ridică în patru labe, apoi se săltă în 
picioare clătinându-se. Cazacul nu făcuse altceva 
decât să se joace cu prada lui, lovind cu latul săbiei ca 
să prelungească distracţia. 

Ceilalţi cazaci începură să strige. Barbă Roşie 
pretinse că nu-i înţelegea, apoi se întoarse şi mimă 
uimirea, dându-se în spectacol. Işi flutură braţele, ca şi 
cum ar fi fost descumpănit de învierea din morţi a 
victimei sale - după care îşi reluă vânătoarea. Fugarul 
aproape că ajunsese la marginea terenului. Austin ştia 
că urmăritorul n-avea să-l lase să ajungă până la 
clădiri, unde i-ar fi fost greu să-l prindă. Următoarea 
lovitura de sabie avea să fie mortală. 

Zavala îşi pierduse răbdarea. 

— Jocul s-a încheiat, mârâi el. 

Işi aduse pistolul Heckler & Koch în postura clasică 
de tragere din poziţia culcat şi ţinti pieptul cazacului. 

— Nu, spuse Austin, punându-i mâna pe ţeavă. 

Apoi se ridică în picioare. 

Când îl văzu răsărind din pământ, fugarului îi pică 
falca şi pe faţa brăzdată de sudoare i se citi 
disperarea. Observând că drumul spre salvare era 
barat, se propti în călcâie şi se opri, patinând pe iarba. 
Barbă Roşie îl zări pe Austin în acelaşi moment. Trase 
de hăţuri, se aplecă peste oblâncul şeii şi se holbă la 
bărbatul lat în umeri şi cu părul bizar de decolorat. 
Austin în văzu ura arzând în ochii înroşiţi. Calul fornăi şi 
lovi nervos cu copita în pământ. Pierzându-şi interesul 
faţă de fugar, cazacul se îndreptă în şa şi îşi roti calul 
în loc. Apoi simula un atac, retrăgându-se însă atunci 


199 


când Austin nu dădu nici un semn că ar fi fost dispus 
să cedeze teren. 

Kurt stătuse în tot acest timp cu mâinile la spate, ca 
un copil care ascunde nişte fursecuri. Şi-o arătă pe 
stânga, făcându-i semn cazacului să vină spre el. 
Expresia încruntata şi nedumerită a acestuia se 
transformă într-un zâmbet care-i dezvăluia 
strungăreaţă. Noul joc îi plăcea. Îşi aduse calul ceva 
mai aproape, fiind încă prudent. A 

Austin îi făcu semn din nou, mai vioi. Incurajat, 
călăreţul se apropie mai mult. Austin îi zâmbi precum i- 
ar fi rânjit Davy Crockett? unui urs grizzly. Călărețul 
scoase un răcnet şi dădu pinteni calului. 

Încă zâmbind, Austin aştepta până când nu mai avea 
cum să rateze, apoi îşi scoase Bowen-ul de la spate cu 
o mişcare lină. Ţinând pistolul greu cu amândouă 
mâinile, ochi X-ul format de cele două banduliere cu 
cartuşe încrucişate pe pieptul cazacului. 

— Asta-i pentru Mehmet, spuse, apăsând pe trăgaci. 

Revolverul scoase o singura detunătură. Glonţul 
masiv izbi sternul călăreţului şi îi crăpă coşul pieptului, 
trimiţându-i fragmente de os în inimă. Cazacul muri 
chiar înainte de a scăpa hăţurile din mâini. Calul 
continuă să alerge spre Austin ca un malaxor scăpat 
de sub control, dându-şi panicat ochii peste cap. Austin 
se blestema în sinea sa fiindcă nu trăsese mai 
devreme. 

Înspăimântat de omul care-i stătea în drum şi 
neprimind nici un semnal din partea hăţurilor slăbite, 
animalul îşi schimbă brusc direcţia. Coapsa lui tare ca 
piatra se roti, pocnindu-l pe Austin cu forţa unui 
berbece şi azvârlindu-l la pământ. Fu proiectat prin 
aer, apoi se prăbuşi pe iarbă aterizând pe partea 


23 David Crockett (1786-1836), erou american legendar din 
secolul al nouăsprezecelea, grănicer, soldat şi politician renumit 
pentru neînfricarea sa. (n.tr.) 


200 


stânga, dinţii clănţănindu-i de pe urma impactului. 
Când se opri din rostogolire, încercă să se ridice, dar 
nu reuşi decât să se salte într-un genunchi. Era plin de 
praf şi ud pe o parte de sudoarea calului. Zavala se 
afla lângă el, ajutându-l să se pună pe picioare. Pe 
când i se limpezea vederea înceţoşata, se aşteptă să-i 
vadă pe cazaci bulucindu-se către ei. 

Însă lumea părea să fi încremenit în timp şi spaţiu. 

Uluiţi de căderea căpeteniei lor, călăreţii stăteau în 
şei precum statuile înşirate într-un parc. Oamenii de pe 
teren erau la fel de imobili. Austin scuipă o gură de 
ţărână. Se apropie fără grabă de locul unde îi căzuse 
arma şi o ridică. Ţipă la fugar, cerându-i să se-ndrepte 
spre depozit. Scos din starea de şoc de ordinul lui, 
omul se puse în mişcare, începând să alerge. 

lar în acel moment totul se schimba, de parcă cineva 
ar fi apăsat pe un comutator. 

Văzându-şi prietenul alergând spre un loc sigur, 
bărbaţii din mijlocul câmpului o luară la fugă pe urmele 
lui, în dezordine. Austin şi Zavala îi încurajară cu 
strigăte, arătând spre depozit. Văzându-şi 
conducătorul mort şi prada evadând, cazacii răcniră ca 
unul, se revărsară pe terenul de fotbal şi se repeziră 
spre cei doi în galop, cu săbiile ridicate. Ei rămaseră pe 
loc, privind admirativ atacul de o înspăimântătoare 
frumuseţe al cazacilor. 

— Uau! exclamă Zavala, ridicând vocea ca să 
acopere tunetul copitelor. Parc-am fi într-un western 
vechi! 

— Să sperăm că nu e un remake al Ultimei bătălii a 
lui Custer, spuse Austin, cu un zâmbet firav. 

Apoi îşi înălţă Bowen-ul şi trase. Călărețul din frunte 
căzu din şa. Heckler&kKoch lui Zavala răpăi şi un alt 
cazac se izbi de pământ. 

Călăreţii continuară să înainteze fără să slăbească 
ritmul, conştienţi că deţineau avantajul numărului şi al 


201 


elanului. Armele traseră simultan şi alţi doi bărbaţi 
zburară din şa. 

Cazacii erau curajoşi, dar nu sinucigaşi. Se înclinară 
rând pe rând în şa, stând agăţaţi de gâturile cailor, ca 
să nu mai fie nişte ţinte uşoare, în timp ce Austin şi 
Zavala se adaptau la noua strategie, un cal se opri 
brusc, căzu la pământ şi se rostogoli pe-o parte. 

Austin crezu că animalul se împiedicase. Pe urmă îl 
văzu pe călăreț trăgând în ei, stând după cal ca după o 
baricadă. Alţii îi urmară exemplul. Cei rămaşi în şa se 
despărţiră şi se apropiară din ambele părţi, într-o dublă 
învăluire. Austin şi Zavala se aruncară la pământ, 
căutând adăpost. Gloanţele zburară pe deasupra 
capetelor lor ca nişte albine furioase. 

— Arme automate! schelălăi Zavala. Spuneai că tipii 
ăştia n-au decât espingole şi cuțite de vânătoare! 

— De unde era să ştiu c-or să treacă pe la o 
expoziţie de arme? 

— Nu mai studiază nimeni terenul în prealabil? 

Replica lui Austin se pierdu sub răpăiala armelor 
automate. El şi Zavala traseră de încă două ori, mai 
mult pentru impresia artistică decât aşteptându-se la 
ceva rezultate şi se retraseră de pe colină, târându-se 
către depozit. Cazacii împroşcară culmea cu gloanţe. 
Considerând că prada lor murise, se urcară pe cai şi îşi 
reluară asaltul. 

Din adăpostul depozitului, Austin şi Zavala traseră 
prin ferestre şi alţi doi călăreţi căzură din şa. Văzând 
că duşmanul era încă în viaţă, cazacii renunţară la atac 
şi galopară spre centrul terenului, să se regrupeze. 

Profitând de acalmia temporară, Austin se întoarse 
cu spatele la fereastră şi îi studie pe oamenii care îşi 
găsiseră refugiu în adăpost. Nu-şi amintea să fi văzut 
vreodată vreo adunătură mai murdară. Salopetele lor 
cafenii erau mototolite şi pătate şi ţepii bărbilor le 
acopereau feţele cu ochi duşi în fundul capului. Primul 


202 


fugar, cel care simţise pe propria piele furia căpeteniei 
cazacilor, veni să-i vorbească. Avea hainele rupte în 
genunchi şi-n coate şi pline de praf. Insă îşi ţinea 
bărbia atât de sus, de parcă ar fi purtat o uniformă de 
parada, albă şi proaspăt călcată. 

Tânărul îl salută regulamentar pe Austin. 

— Sublocotenent Steven Kreisman, de pe 
submarinul NAR-1 al Marinei Militare a Statelor Unite. 

Austin îşi strecură mâna sub centură, unde îndesase 
şapca găsită de Zavala pe submarinul rusesc. 

— Poate îi înapoiezi obiectul ăsta posesorului, spuse 
el, întinzându-i-o. 

— Ea căpitanului. De unde o aveţi? se interesă 
Kreisman, uitându-se la şapcă de parcă ar fi văzut-o 
pentru prima oară. 

— Partenerul meu a găsit-o într-un submarin rusesc. 

— Dar cine Dumnezeu sunteţi? întrebă tânărul, 
pierzându-şi aplombul. 

— Eu sunt Kurt Austin, iar partenerul meu de lângă 
fereastră e Joe Zavala. Suntem de la Agenţia Naţională 
pentru Studii Subacvatice şi Marine. 

Falca sublocotenentului căzu până în dreptul mărului 
lui Adam. Cu priviri îndârjite de luptători şi cu pistoale 
fumegând, cei doi bărbaţi care-i salvaseră pe el şi pe 
ceilalţi membri ai echipajului aduceau mai degrabă a 
soldaţi de comando decât a savanţi oceanografi. 

— Nu ştiam că NUMA are propria echipă SWAT?, 
spuse tânărul, uluit. 

— Nu are. Eşti bine? 

— Mă simt de parcă ar fi trecut peste mine un 
buldozer, dar în rest n-am nimic, răspunse Kreisman, 
frecându-şi gâtul în locul unde îl izbise sabia. O vreme 
n-o să port cravată. Întrebarea mea ar putea părea 
prostească, domnule Austin, dar ce căutaţi aici, 


24 Special Weapon and Tactics - unitate paramilitară de elită 
din Statele Unite, folosită în acţiuni antiteroriste (n.red.) 


203 


dumneata şi prietenul dumitale? 

— Mai întâi e rândul vostru. Din câte am auzit ultima 
oară, submarinul vostru căuta relicve pe fundul Mării 
Egee. 

Umerii tânărului se încovoiară uşor. 

— E o poveste lungă, răspunse, obosit. 

— N-avem mult timp la dispoziţie. Vezi dacă-mi poţi 
povesti în treizeci de secunde ce s-a-ntâmplat. 

Impertinenţa lui Austin îl făcu pe Kreisman să 
chicotească. 

— O să-mi dau silinţa. Tânărul răsufla apoi adânc şi îi 
oferi o versiune condensată a evenimentelor: Un om 
de ştiinţă care era oaspete la bord, un tip pe nume 
Pulaski, ne-a ameninţat cu arma şi a deturnat WA-1. 
Am fost transportaţi pe spinarea unui submarin 
gigantic. Toată povestea e atât de incredibilă... 

Se întrerupse, aşteptându-se la o reacţie sceptică. 
Nevăzând aşa ceva în privirea atentă a lui Austin, 
continuă: 

— Au transferat echipajul pe o navă de salvări 
subacvatice. Ne-au obligat să ne ocupăm de un 
cargobot vechi, scufundat. Am executat operaţiuni 
delicate de recuperare, folosind manipulatoarele. Pe 
urmă submarinul cel mare ne-a adus aici. l-au reţinut 
pe căpitan şi pe pilot pe NR-1. Noi am fost închişi sub 
pământ. Când ne-au scos azi la suprafaţă, am crezut 
că ne-ntoarcem pe submersibilul nostru. În schimb, ne- 
au mânat pe câmpul ăla. Paznicii care ne 
supravegheau au disparat şi cowboy-ii ăştia cu căciuli 
de blană au încercat să ne despartă. Sublocotenentul 
îşi frecă din nou gâtul. Cine sunt nemernicii ăştia? 

Zavala îi făcea semne lui Austin. 

— Imi pare rău, spuse Kurt. După câte se pare, cele 
treizeci de secunde ale noastre s-au terminat. 

Se întoarse la fereastră şi Zavala îi întinse binocilul. 

— Membrii echipei de polo se cearta, spuse el alene. 


204 


Cu binoclul la ochi, Austin studie cu atenţie cazacii 
care mai erau încă strânşi grămada pe teren. Unii 
descălecaseră şi îşi agitau armele. 

— Poate-or fi făcând schimb de reţete de borş, spuse 
Austin, lăsând binoclul în jos, dar bănuiesc că tocmai 
adaugă numele noastre pe lista invitaţilor la locul unde 
se serveşte tocătură. 

Zavala arăta de parcă l-ar fi luat durerea de stomac. 

— Mamă, ce te pricepi la vorbe! Cum am putea 
refuza invitaţia fără să le rănim sentimentele? 

Austin îşi scarpină gânditor bărbia. 

— Avem două posibilităţi, zise el. Putem alerga spre 
plajă şi să înotam apoi spre larg, sperând ca prietenii 
noştri cu căciuli de blană nu-şi vor termina cearta între 
timp. Sau putem cobori dedesubt. 

— Sunt sigur că vezi aceleaşi inconveniente pe care 
le văd eu, spuse Zavala. Dacă ne surprind în loc 
deschis, suntem ţinte sigure. Dacă mergem în 
adăpostul pentru submarine, n-avem echipament de 
scufundare decât pentru doi oameni. 

Austin dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Propun să folosim ambele soluţii. Tu şi echipajul 
fugiţi spre plajă. Eu rămân aici şi, dacă se pun cumva 
în mişcare, îi atrag pe cazaci în baza pentru 
submarine, unde vor fi în dezavantaj fără cai. lar eu o 
să scap pe unde am venit. Ca un peşte prin ochiul 
năvodului. 

— Ai avea mai multe şanse de scăpare dacă ne-am 
păzi reciproc spatele. 

— Cineva trebuie să asigure acoperirea echipajului. 
Oamenii par extenuaţi. 

Sublocotenentul Kreisman se apropiase de ei. 

— Imi cer scuze fiindc-am tras cu urechea. Când am 
intrat în Marină am făcut instrucţie cu trupele SEAL”. 


25 Sea Air and Land - trupe de comando ale Marinei Militare a 
SUA (n.tr.) 


205 


N-am fost admis, dar ţin minte tot ce-am învăţat. Pot 
scoate oamenii de-aici. 

Austin analiză hotărârea trădată de fălcile lui 
încordate şi decise că ar fi pierdut timpul 
contrazicându-se cu tânărul ofiţer de marină. 

— OK, e spectacolul tău. Fugiţi pe plajă şi înotaţi 
spre larg. Un vas de pescuit o să vă ia la bord. Noi 
rămânem aici şi v-acoperim cât mai mult cu putinţă. V- 
aş sfătui să plecaţi cât mai repede. Joe o să vă 
protejeze pe prima parte a traseului. 

Dacă sublocotenentul se întreba cum reuşise Austin 
să găsească pe cineva care să-i culeagă din mare, nu- 
şi exprimă nedumerirea. Îşi ridică braţul într-un salut 
executat cu rigurozitate şi îşi adună colegii. Apoi ieşiră 
pe o fereastră din spatele depozitului. Zavala îi escortă 
către plajă, iar Austin râmase de veghe. Cazacii 
continuau să pară dezorganizaţi. Kurt scoase staţia 
radio de la centură şi intră în legătură cu căpitanul 
Kemal. 

— Sunteţi  teferi? întreba  pescarul. Am auzit 
împuşcături. 

— Suntem bine. Te rog, ascultă-mă cu atenţie, 
căpitane! Peste câteva minute, o să vedeţi mai mulţi 
bărbaţi înotând spre larg. Apropiaţi-vă de plajă atât cât 
o puteţi face fără riscuri şi luaţi-i la bord. 

— Dar dumneata şi Joe? 

— O să ieşim de-aici pe unde-am intrat. Ancoraţi în 
larg şi uitaţi-vă după noi. 

Intrerupse legătura. Ceva îi atrăsese privirea. 

Câteva minute mai târziu, când se întoarse Zavala, 
Kurt era afară din depozit. 

— l-am dus până la capătul dunei. Acum ar trebui să 
fie în apă. 

— L-am anunţat pe Kemal să-i ia la bord. Austin 
arătă către cer, unde ceva metalic scânteia în soare. 
Ce zici că e asta? 


206 


Obiectul crescu de la dimensiunile unui vârf de ac la 
cele ale unei insecte zburătoare şi auziră zgomotul 
rotoarelor. 

— Sa nu-mi spui că există şi forţe aeriene ale 
cazacilor! 

Austin urmări prin binoclu elicopterul care accelera 
către ei. 

— Oh, la naiba... 

Lombardo atârna în afara uşii deschise, cu o cameră 
video în mâini. 

— Piticul ăla idiot! 

In timp ce Zavala lua binoclul ca să se uite la rândul 
său, elicopterul se răsuci, expunând vederii cealaltă 
latură. Joe studie silueta din cadrul uşii, apoi lăsă 
binoclul în jos şi îl măsură pe Austin cu o privire 
stranie. 

— Ai nevoie de o vizită la oftalmolog, amice! 

Îi înapoie binoclul. 

Când se uită din nou, Austin înjură mai cu năduf 
decât prima dată. Faţa smeadă a Kaelei, încadrată de 
părul negru, răvăşit de vânt, se desluşea foarte clar. 
Elicopterul se afla, practic, deasupra terenului de 
fotbal. Ţinând cont de ceea ce păţiseră la întâlnirea 
precedentă, membrii echipei de televiziune instruiseră 
probabil pilotul, cerându-i să păstreze o distanţă 
prudentă faţă de pământ. N-aveau de unde să ştie că 
puştile vechi ale călăreţilor fuseseră înlocuite cu arme 
automate modeme. Cazacii văzură elicopterul şi, fără 
să piardă vremea, îl aleseră drept ţintă a unui tir 
nimicitor. După câteva secunde, din motor începu să 
se reverse un fum negru, uleios. Elicopterul se 
cutremura ca o pasăre prinsă de o rafală puternică de 
vânt şi se prăbuşi din văzduh. 

Rotoarele îşi încetinise mişcarea într-o asemenea 
măsură, încât erau vizibile imagini distincte ale 
paletelor, dar se învârteau suficient cât să dea naştere 


207 


unui efect de paraşută. Elicopterul cădea ca o frunza 
desprinsă de pe creangă. Impactul cu solul fu 
îndeajuns de puternic pentru a distruge trenul de 
aterizare, dar fuzelajul rămase intact. Câteva secunde 
mai târziu, Kaela, Lombardo, Dundee şi un alt bărbat 
se-mprăştiară din cabină, ca zarurile aruncate dintr-un 
pahar. 

La vederea echipei şi a pilotului, care alergau năuci, 
frustrarea şi furia cazacilor răbufniră ca un vulcan de 
multă vreme inactiv. Săriră în şei şi şarjară către cei 
patru nefericiţi, galopând nebuneşte. Lui Austin îi 
îngheţă sângele în vene. Călăreţii erau la câteva 
secunde distanţă de ţintele lor. N-avea timp să salveze 
echipa. O luă totuşi la fugă într-acolo, cu pistolul în 
mână. Se găsea la o distanţă de o sută de metri atunci 
când cazacii începură să fie aruncaţi din şei ca nişte 
grâne tăiate de o coasă imensă, invizibilă. 

Şarja care păruse inevitabilă se poticni, se 
descompuse, apoi încetă cu desăvârşire. Călăreţii se 
rotiră pe loc, derutaţi. Din şei cădeau în continuare 
alţii. 

Austin văzu o mişcare la marginea pădurii care 
străjuia în depărtare. Dintre copaci ieşeau bărbaţi în 
uniforme negre. Avansară către călăreţi fără grabă, cu 
armele la umăr, trăgând din mers. Văzându-se depăşiţi 
numeric, cazacii galopară cuprinşi de panică spre 
pădurea îndepărtată. 

Bărbaţii în negru înaintară, implacabili, pe urmele 
călăreţilor în retragere. Cu excepţia unuia. Acesta se 
desprinse de ceilalţi şi se îndrepta spre locul unde 
stăteau Austin şi Zavala. Kurt observă că omul 
şchiopăta. Când ajunse mai aproape, Zavala ridică 
pistolul cu un gest reflex. Austin puse mâna pe ţeavă şi 
o apăsă uşor în jos. 

Petrov se opri la câţiva metri distanţă. Cicatricea 
palidă de pe obrazul lui se reliefa puternic pe fundalul 


208 


tenului bronzat. 

— Salut, domnule Austin! E o plăcere să te revăd. 

— Salut, Ivan! N-ai idee ce bine e să te văd. 

— Ba cred că am, riposta Petrov, cu un hohot de râs 
lipsit de griji. Tu şi prietenul tău trebuie să mă însoţiţi 
la un pahar de votcă. Putem vorbi despre vremuri 
vechi şi despre noi începuturi. 

Austin se întoarse spre Zavala şi dădu aprobator din 
cap. Cu Petrov deschizând drumul, cei trei bărbaţi se 
îndreptară spre terenul de fotbal. 


16 


Cu silueta lui înaltă şi deşirată şi cu inteligenţa 
iscoditoare, luri Orlov îi amintea lui Paul Trout de el 
însuşi, pe vremea când nu era decât un puşti care-şi 
petrecea timpul printre oamenii de ştiinţă de la 
Institutul Oceanografie din Woods Hole. Aşa cum 
stătea la pupă, cu mâna pe cârma, studentul rus ar fi 
putut fi oricare dintre pescarii cu bărci uşoare pe care-i 
cunoscuse Trout la Cape Cod. Pentru a completa 
tabloul, tânărul n-ar mai fi avut nevoie decât de o 
şapcă de baseball a celor de la Red Sox şi de un 
labrador, un câine de aport mare şi negru. 

luri trecuse imediat la comanda bărcii, conducând-o 
până la o distanţă de cincizeci de metri de țărm, 
pentru a o opri apoi, cu motorul în ralanti. 

— Vă mulţumesc tare mult că m-aţi lăsat să vă 
însoțesc, doctore Paul şi doctore Gamay. E o adevărată 
onoare să te afli în compania unor oameni de ştiinţă 
atât de celebri. Vă invidiez fiindcă lucraţi pentru NUMA. 


209 


Tata mi-a povestit totul despre experienţele lui din 
State. 

Soții Trout zâmbiră, deşi tânărul le dăduse peste cap 
planul de a pleca pe furiş într-o expediţie de cercetare. 
Băiatul deborda de entuziasm tineresc şi ochii lui 
albaştri dansau exaltaţi în spatele lentilelor groase ale 
ochelarilor. 

— Tatăl tău vorbea adesea despre familia lui din 
Rusia, spuse Paul. Imi aduc aminte că mi-a arătat 
fotografii cu tine şi cu mama ta. Erai mai tânăr chiar pe 
atunci, de aceea nu te-am recunoscut astăzi. 

— Unii spun că semăn mai mult cu mama. 

Trout dădu din cap, încuviinţând. În timpul şederii 
sale la Woods Hole, profesorul Orlov folosise ca antidot 
al dorului de casă fotografiile de familie, pe care le 
scotea din portofel şi le arăta cu mândrie tuturor. Paul 
îşi aducea aminte că fusese izbit de contrastul dintre 
profesorul cu statură de urs şi Svetlana, soţia lui înaltă 
şi mlădioasă. 

— Mi-a făcut plăcere să lucrez cu tatăl tău. E 
sclipitor de inteligent şi, în aceeaşi măsură, un bărbat 
chipeş. Sper că într-o bună zi vom putea colabora din 
nou. 

Faţa lui luri se lumină. 

— Profesorul a promis că mă ia cu el data viitoare 
când pleacă în State. 

Trout zâmbi când îl auzi folosind titlul cuvenit în 
locul numelui tatălui său. 

— N-ar trebui să ai probleme. Engleza ta e 
excelentă. 

— Mulţumesc! Părinţii mei obişnuiau să-i aducă pe 
studenţii americani veniţi în schimb de experienţă să 
locuiască la noi. Arătă în direcţia opusă celei în care ar 
fi vrut cei doi Trout să meargă. În zona asta e foarte 
frumos să navighezi de-a lungul coastei. Vă place să 
priviţi păsările? 


210 


Gamay văzu că misiunea lor o lua pe un drum greşit. 

— De fapt, luri, spuse ea cu voce suavă, speram să 
mergem la Novorossiisk. 

O expresie de uimire amuzată străbătu trăsăturile 
tânărului. g 

— La Novorossiisk? Sunteţi siguri? In partea cealaltă 
coasta e mult mai frumoasă. 

Trout prelua sugestia lansată de Gamay. 

— Urmărim adesea păsările în zonele rurale din 
Virginia, dar, ca geolog marin, sunt mult mai interesat 
de mineritul în zonele adânci. Am înțeles că la 
Novorossiisk are sediul una dintre cele mai mari 
companii de minerit oceanic din lume. 

— Exact.  Vorbiţi despre Compania Industrială 
Ataman. E imensă. Eu îmi fac lucrarea de diplomă în 
ecologie minieră şi s-ar putea să solicit un post acolo 
după ce termin cu şcoala. 

— Atunci înţelegi de ce-aş fi interesat să arunc o 
privire la instalaţiile lor. 

— Absolut. Păcat că n-am ştiut mai din vreme. Poate 
am fi aranjat organizarea unui tur. De pe apă nu vă 
puteţi face o idee corespunzătoare despre scara 
operaţiunilor lor. luri zâmbi uşurat. Şi mie-mi plac 
păsările, dar nu chiar aşa de mult. 

— Eu sunt biolog marin, spuse Gamay. Peştii şi 
plantele ţin de ocupaţia mea, dar cred c-ar fi interesant 
să mergem la Novorossiisk. 

— Atunci aşa rămâne, zise Paul. 

luri accelera şi întoarse barca descriind un arc larg, 
lenevos. Se ţinu la vreo patru sute de metri distanţă de 
țărm, păstrând un curs în general paralel cu acesta. 
După o vreme, pădurea începu să se rărească, lăsând 
loc unei câmpii costiere şi unor dealuri înalte, vălurite. 
Plaja fu înlocuită de mlaştini întinse, pline de trestii şi 
străbătute de pâraie şerpuitoare. 

Paul şi Gamay stăteau unul lângă altul pe bancheta 


211 


din mijloc în timp ce barca brăzda apa scânteind sub 
soare. Ambarcaţiunea avea cam cinci metri şi jumătate 
lungime şi era construita ca un tanc, cu scânduri 
suprapuse şi cu prova groasă. luri vorbea întruna, 
arătându-le repere de pe mal. Soţii Trout dădeau 
apreciativ din cap, deşi icnetul motorului şi şuierul 
cocii tăind apa acopereau cea mai mare parte a 
cuvintelor. 

Orice îndoieli pe care le-ar fi avut în privinţa lui luri 
se risipiră repede. Tânărul se dovedi o adevărată mană 
cerească. Ştia cum să alimenteze motorul ultrasensibil 
cu amestecul indicat de aer şi combustibil şi cunoştea 
foarte bine ţinutul. Celor doi soţi le-ar fi fost greu să 
navigheze singuri prin portul aglomerat. Compania 
Ataman ar fi fost greu de găsit în lipsa unui ghid. Pe 
măsură ce pătrundeau tot mai adânc în Golful Zemes, 
importanţa oraşului ca port major la mare al Rusiei 
devenea evidentă. Navele se deplasau fără încetare în 
ambele direcţii. Parada aceea includea toate tipurile de 
vase comerciale imaginabile: cargoboturi, tancuri 
petroliere, remorchere oceanice, nave de pasageri şi 
feriboturi. 

luri păstra o distanţă respectuoasă faţă de navele 
mari şi de siajele lor, care i-ar fi putut scufunda. 
Construcţiile de pe linia țărmului se înmulţiseră. 
Clădirile înalte, coşurile de fum şi silozurile de cereale 
se desluşeau prin ceața industriala care atârna 
deasupra portului. luri încetini până la viteza unui om 
care merge repede. 

— Oraşul are o istorie bogată, spuse el. Nu înaintezi 
cu mai mult de trei metri fără să dai peste un 
monument. Revoluţia Rusă s-a încheiat în locul ăsta, 
când vasele Aliaților au evacuat Armata Albă, în 1920. 
E, totodată şi unul dintre cele mai mari porturi ale ţării. 
Petrolul din puţurile din nordul Caucazului ajunge aici 
prin conducte. Acolo e portul petrolier Shesharis. 


212 


Paul studiase culoarea întunecată a mării. 

— E un port cu apă adâncă, judecând după mărimea 
acestor nave. 

— Novorossiisk nu îngheaţă în timpul iernii. E unul 
dintre porturile de cea mai mare importanţă pentru 
traficul maritim între Rusia, Marea Mediterană şi restul 
Europei şi e, de asemenea, mai mult sau mai puţin 
convenabil pentru deplasările către Asia, Golful Persic 
şi Africa. Instalaţiile portuare înglobează cele mai noi 
soluţii tehnice. Portul e alcătuit de fapt din cinci părţi: 
trei zone uscate pentru manevrarea mărfurilor, portul 
petrolier şi cheiurile navelor de pasageri. Aţi intrat în 
regiune prin aeroportul de aici, deci ştiţi că are legături 
cu toate colţurile lumii. 

— Imi dau seama de ce-a fost necesar ca Ataman 
să-şi aibă sediul aici, remarca Gamay, în timp de 
studia forfota din golf. 

— O să v-arăt. 

luri accelera şi îndrepta prova bărcii către o 
adâncitură lată a liniei țărmului. Dinspre uscat porneau 
şase docuri lungi de beton. La chei erau ancorate mai 
multe nave. In spatele docurilor se înălța un complex 
întins de clădiri industriale, poduri rulante, vehicule 
pentru transportul containerelor şi macarale pentru 
mărfuri. Elevatoarele cu furcă şi tractoarele se 
deplasau pe docuri ca nişte insecte 
supradimensionate. 

— Care dintre ele ţin de Ataman? întreba Gamay. 

luri zâmbi şi îşi roti braţul într-un gest larg. 

— Toate! 

Gamay fluieră uimită. 

— Locul ăsta are dimensiuni incredibile. E mai mare 
decât unele porturi de importanţa majora. 

— Ataman are propria flotă de remorchere, vase de 
aprovizionare cu combustibil şi cu apă şi tancuri pentru 
îndepărtarea apei de santina şi a deşeurilor, spuse luri. 


213 


Vedeţi macaralele gigantice din zona aia? Acolo e 
şantierul naval al companiei. Îşi construiesc navele 
singuri. Aşa pot controla proiectarea lor şi costurile. 
Apoi tânărul se încrunta şi se uită în jur de parcă ar fi 
pierdut ceva. E ciudat. Portul Ataman e practic gol. 

Paul schimbă o privire nedumerită cu soţia lui. 

— Mie nu mi se pare gol. Uită-te câtă activitate e 
acolo. Văd cinci nave de dimensiuni considerabile trase 
către doc. 

— Acelea sunt navele mici ale companiei. Voiam să 
vă arăt instalaţiile lor oceanice de foraj. Arata de parca 
ar putea săpa până în partea cealaltă a globului. 
Fiecare e, în sine, ca un oraş. 

— Poate lucrează toate pe mare. 

— Poate, spuse tânărul, cu scepticism în glas. Dar nu 
cred. Ataman are atât de multe nave, încât aici sunt 
mereu echipate câteva. În pofida atâtor cheiuri, n-au 
suficient spaţiu ca să se ocupe de întreaga flotă în 
acelaşi timp. Studie linia țărmului, până când 
descoperi ceea ce căuta. Pot să v-arăt ceva aproape 
tot atât de interesant. 

luri păstra aceeaşi direcţie a bărcii până când 
trecură dincolo de cheiurile principale, apoi viră către 
unul mai mic. Lângă acesta stătea un iaht somptuos, 
lung de o suta douăzeci şi cinci de metri. Coca 
scânteietor de albă era împodobită cu ornamente 
negre. Suprastructura era neobişnuit de lucioasă şi de 
aerodinamică. Coca avea forma unui V extrem de 
ascuţit, ca să taie eficient valurile. Pupa lată era 
concavă. 

— Uau! exclamă luri. Auzisem de frumuseţea asta, 
dar e prima oară când o văd! 

— Un iaht într-adevăr de lux, spuse apreciativ Paul. 

— E al lui Razov, tipul care conduce compania 
Ataman. Se spune că locuieşte pe iaht, de unde-şi 
conduce şi afacerile. 


214 


luri manevră cârma cu mişcări şerpuitoare. Gamay 
îşi luă aparatul de fotografiat şi făcu mai multe poze. 

— L-am putea ocoli, ca s-ajungem în partea cealaltă? 
întrebă Gamay. 

luri răspunse rotind cârma, ceea ce îi făcu să 
ocolească iahtul, ajungând în spatele lui. Gamay îşi 
duse din nou aparatul foto la ochi şi dădu să apese 
butonul care mărea deschiderea unghiulară a 
obiectivului, când observă o mişcare pe punte. În 
cadru apăruse o siluetă. Extinse distanţa focală până la 
valoarea sa maximă, de două sute de milimetri. 

— Doamne Sfinte! exclamă, cu un icnet. 

— Ce e? întrebă Paul. 

Ea îi întinse aparatul. 

— Aruncă o privire. 

Paul se uită prin vizor, cercetând puntea, dar nu zări 
pe nimeni. 

— Puntea e pustie acum. Ce-ai văzut? 

Gamay nu se speria cu uşurinţă, dar nu reuşi să îşi 
înăbuşe fiorul care-i cutremură trupul. 

— Un bărbat înalt, cu părul lung, negru şi cu barbă. 
Se uită exact la mine. Avea una dintre cele mai 
înspăimântătoare figuri pe care le-am văzut vreodată. 

Un vehicul asemănător cu un jeep gonea către chei 
pe un drum de acces şi instinctele lui Paul intrară în 
alertă. Se uită prin obiectivul aparatului de fotografiat 
în timp ce maşina pătrundea pe doc. 

— Avem companie, spuse, cu voce calmă. E timpul 
să plecăm! 

Vehiculul se opri în scrâşnet de cauciucuri. Şase 
bărbaţi înarmaţi, în uniforme, săriră din maşină, se 
repeziră de-a lungul cheiului, alergară spre pasarela şi 
se urcară pe vas. luri ezitase la auzul cuvintelor lui 
Paul, dar când îi văzu pe bărbaţii înarmaţi răsuci 
manşonul accelerației la maximum şi îndreptă barca 
spre ieşirea din golf. 


215 


Prova se înalţă deasupra apei, barca atingând o 
viteză respectabila, în ciuda siluetei sale greoaie. Pe 
puntea de la extrema pupa a iahtului se zăriră 
străfulgerările unor arme de foc. Gloanţele tigheliră pe 
suprafaţa apei un şir de mărunte fântâni arteziene. 
Paul le strigă celorlalţi să se lase în jos. Un glonţ lovi 
barca şi smulse o aşchie din osatura pupei, dar peste 
câteva secunde ieşiră din bătaia armelor. Însă pericolul 
nu trecuse. Un alt vehicul îl urmase pe primul şi 
bărbaţii care se îngrămădiră să coboare se îndreptară 
spre doc, unde erau amarate câteva şalupe. 

luri îndrepta barca înspre un canal aglomerat, 
traversându-l prin spatele unui cargobot care părăsea 
golful. Ambarcaţiunea mărunta sări ca un delfin atunci 
când îi întretaie siajul, dar navigă cu uşurinţa pe 
crestele valurilor. luri ocoli, ajungând de cealaltă parte 
a cargobotului, pe care-l folosi drept scut. Când 
ajunseră la o distanţă sigură de complexul Ataman, se 
îndepărtă de navă şi urmări linia coastei, întorcându-se 
spre tabără. La un moment dat, Paul sugeră să se 
oprească pe gura de vărsare a unui râu. Aşteptară 
zece minute, dar pe urmele lor nu apăru nimeni. 

luri se îmbujorase de incitare. 

— Doamne, a fost distractiv! Auzisem că o mulţime 
de companii au propriile armate, care le protejează de 
mafia rusă, dar asta e prima oară când le-am văzut. 

Paul se simţea vinovat fiindcă-l pusese în pericol pe 
fiul vechiului său prieten. El şi Gamay îi datorau lui luri 
o explicaţie, dar prea multe informaţii puteau fi la fel 
de primejdioase. Vorbindu-i din priviri, Gamay îi dădu 
soţului ei de înţeles că ştia ce era de făcut. 

— luri, zise ea, trebuie să-ţi cerem o favoare. Am 
vrea să nu povesteşti nimănui despre cele întâmplate 
acolo. 

— Presupun că vizita pe care i-o faceţi tatălui meu 
nu ţine în întregime de socializare, replică tânărul. 


216 


Gamay dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— NUMA ne-a cerut să ne interesăm puţin despre 
Compania Industrială Ataman. Există bănuieli că e 
implicată într-o afacere dubioasă. Intenţionam să 
observăm de la o distanţa sigură. Nici n-am visat 
vreodată că tipii ăştia ar putea fi... ei bine, atât de 
sensibili. 

— A fost ca-ntr-un film cu James Bond! 

Pe faţa lui luri se lăfăia un zâmbet larg. 

— Cu excepţia faptului că nu e ficţiune. E cât de 
poate de real. 

Tonul calm al lui Gamay avea asupra lui luri un efect 
mult mai eficient decât toate cuvintele bombastice pe 
care ar fi reuşit Paul să le pună cap la cap. 

Tânărul se strădui să îşi ia o mină serioasă. 

— O să păstrez tăcerea, deşi o să-mi fie greu să nu 
le povestesc prietenilor mei. Oricum nu m-ar fi crezut, 
adăugă el, oftând. 

— O să te punem la curent imediat ce-o să ne 
lămurim ce-a fost cu reacţia asta, spuse Paul. Te 
asigurăm c-o să fii primul care-o să afle. S-a făcut? 

Îi întinse mâna. 

— S-a făcut, răspunse luri, bucuros că era inclus în 
conspirație. 

Îşi strânseră mâinile cu toţii. 

Soarele coborâse către orizont şi umbrele se 
îndeseau când zăriră luminile taberei licărind pe țărm. 
Răsuflară cu toţii uşuraţi în momentul în care barca 
ajunse în apropierea plajei. Ar fi fost mai puţin liniştiţi 
dac-ar fi ştiut că o pata asemănătoare unei păsări 
aflate sus, pe cer, cu mult deasupra capetelor lor, nu 
era altceva decât un elicopter echipat cu aparatură 
optică de mare putere. 


Profesorul Orlov aştepta pe plajă. Intră în apă şi 
trase barca la mal. 


217 


— Salut, prieteni! Văd că l-aţi cunoscut pe fiul meu, 
luri. 

— A avut amabilitatea de a ne duce într-un tur al 
împrejurimilor, spuse Gamay. Se lăsă să alunece peste 
marginea bărcii şi ascunse cu trupul gaura lăsată de 
glonţ. Am purtat o discuţie interesantă despre prezent 
şi viitor. 

— Prezentul presupune să mergeţi la cabana voastră 
să vă pregătiţi pentru cină. Viitorul e o masă excelentă 
şi o discuţie despre vremurile de altă dată. Trăim în 
condiţii primitive, dar ne hrănim bine. 

Se bătu peste stomacul în expansiune. 

Profesorul îi conduse pe soţii Trout în luminişul 
principal şi le dădu instrucţiuni să se întoarcă peste un 
sfert de oră, cu poftă de mâncare. Apoi plecă grăbit, 
împreună cu fiul său. In timp ce se îndepărtau, luri se 
uită peste umăr şi le făcu cu ochiul. Mesajul era clar. 
Secretul lor era în siguranţă. 

Paul şi Gamay se întoarseră în cabana lor şi făcură 
duş, scăpând de sarea şi de sudoarea râmase în urma 
aventurii nautice. Gamay se schimbă, punându-şi o 
pereche de blugi eleganţi, de firmă, care îi scoteau în 
evidenţa picioarele lungi, un blazer şi un camizol 
liliachiu. Paul nu îşi abandonă exigenţa în privinţa 
vestimentaţiei. Purta pantaloni largi, cafenii, o cămaşă 
stil Gatsby, de un verde palid şi un papion violet. 

O parte dintre ceilalţi locuitori ai taberei erau 
adunaţi în jurul mesei de picnic, unii şezând, alţii stând 
în picioare. Paul şi Gamay fură întâmpinați de cei doi 
soţi de vârsta mijlocie pe care îi cunoscuseră mai 
devreme, de un fizician înalt, cu înfăţişare viguroasă, 
care semăna cu scriitorul Aleksandr Soljeniţin şi de un 
cuplu de tineri căsătoriţi, ambii studiind ingineria la 
Universitatea din Rostov. Faţa de masă era brodată şi 
vesela era dintr-una porțelan viu colorat. Câteva 
lampadare japoneze dădeau un aer festiv adunării. 


218 


Când îi văzu pe cei doi Trout apropiindu-se, pe faţa 
lui Orlov se lăţi un zâmbet strălucitor. 

— A, oaspeţii mei americani! Arăţi încântător, 
Gamay, iar tu, Paul, eşti la fel de chipeş ca de obicei. 
Un papion nou? Probabil că ai o rezerva inepuizabilă. 

— Mă tem că dependenţa mea începe să devină 
costisitoare. Nu cunoşti pe nimeni care face papioane 
ieftine, de unică folosinţă, nu? 

Profesorul izbucni într-un hohot tunător de râs şi le 
traduse celorlalţi. Le arătă soţilor Trout locurile care le 
fuseseră rezervate, îşi frecă anticipativ mâinile şi intră 
în cabana lui, să aducă mâncarea. Cina consta din 
piroşte cu umplutură de somon, plăcintele ruseşti 
tradiţionale, umplute cu somon, servite cu garnitură de 
orez şi cu borş limpede. Profesorul avea şi o ladă din 
vestita şampanie rusească făcută în apropiere de 
Abrau-Diurso. Chiar şi în lipsa votcii şi a unei limbi 
comune, avură parte de o cină zgomotoasa şi 
prietenească, prelungită până târziu. Era aproape 
miezul nopţii când soţii Trout îşi îndepărtară scaunele 
de masa şi implorară să li se permită să se-ntoarcă în 
cabana lor. 

— Dar petrecerea abia începe! zbiera Orlov. 

Avea faţa înroşită de alcool şi transpirată după ce 
făcuse serenade  comesenilor, interpretând cu 
vivacitate un cântec popular rusesc obscen. 

— Vă rog să nu vă-ntrerupeţi din pricina noastră, 
spuse Paul. Am avut o zi lunga şi începe să ne-ajungă 
oboseala. 

— Fireşte, trebuie sa fiţi foarte obosiţi. Sunt o gazda 
rea, vă ţin aici şi vă pun s-ascultaţi cum încerc să cânt. 

Paul se bătu cu palma peste stomac. 

— Ba eşti o gazdă excelenta! Dar eu sunt ceva mai 
bătrân decât pe vremea când beam împreună toata 
noaptea la Captain Kid. 

— E evident că ţi-ai pierdut antrenamentul, prietene! 


219 


Stai o săptămâna aici şi-o să fii din nou în formă. Orlov 
îi îmbrăţişa simultan pe cei doi Trout. Dar înţeleg. Vreţi 
să vă conducă luri? 

— Mulţumim, profesore. O să găsim drumul, spuse 
Gamay. Ne vedem dimineaţă. 

Orlov îi lăsă să plece după o altă runda de 
îmbrăţişări şi pupaturi, în timp ce mergeau pe potecă, 
spre singura lumină care strălucea pe veranda cabanei 
lor, soţii Trout îl auziră pe Orlov interpretând, cu voce 
sonoră şi în limba rusă, o versiune greu de recunoscut 
a cântecului de mateloţi Ce ne facem cu marinarul 
beat. 

— Nu-l invidiez pe Vlad pentru mahmureala de care- 
o să aibă parte, zise Gamay. 

— Nu există petrecăreţ pe lume ca petrecăreţul rus. 

Urcară râzând treptele verandei. Nu exageraseră în 
privinţa oboselii. Se spălară pe dinţi, râmaseră numai 
în lenjeria de corp şi se strecurară în aşternuturile reci. 
Adormiră amândoi în câteva minute. Dintre soţi, 
Gamay avea somnul mai uşor. Ceva mai târziu, în 
timpul nopţii, se ridica în capul oaselor şi ascultă. O 
trezise sunetul unor voci. Piţigăiate şi surescitate. || 
trezi pe Paul înghiontindu-l. 

— Ce se-ntâmpla? mormăi el, cu vocea îngroşata de 
somn. 

— Ascultă. Suna ca şi cum... s-ar juca nişte copii. 

Dar chiar atunci printre copacii de afară reverberă 
un țipăt puternic, încărcat de spaima. 

— Asta nu e un copil, spuse Paul, coborând din pat 
dintr-un salt. 

Îşi înşfacă pantalonii şi sări în ei, fiind cât pe ce să 
cadă în nas. 

Gamay era cu o secunda în urma lui, trăgându-şi 
şortul pe şoldurile zvelte şi un tricou peste cap. Dădură 
buzna pe veranda, de unde văzură o strălucire 
roşiatică printre copaci. Mirosul de fum atârna greu în 


220 


aer. 

— A luat foc una dintre cabane! exclamă Paul. 

O luară la fugă pe potecă în tălpile goale şi aproape 
că-l doborâră pe luri, care venea alergând din direcţia 
opusă. 

— Ce se petrece? întreba Paul. 

— Nu vorbiţi, răspunse luri, cu răsuflarea tăiată. 
Trebuie să ne-ascundem. Pe-aici! 

Cei doi Trout aruncară o privire spre foc, apoi îl 
urmară. Tânărul se mişca rapid, alergând în salturi 
lungi. Când se afundară adânc printre pini, luri o luă pe 
Gamay de braţ, o trase pe stratul moale de ace de pin 
şi îi făcu semn lui Paul să se ghemuiască la pământ. 
Auziră trosnete de crengi şi voci aspre. Paul dădu să se 
ridice ca să arunce o privire, dar luri îl trase înapoi. 
După câteva minute, trosnetele încetară. luri le vorbi 
din întuneric. 

— Dormeam în cabana tatei, spuse el, cu vocea 
răguşită de încordare. Nişte bărbaţi au intrat în toiul 
nopţii. 

— Cine erau? 

— Nu ştiu. Aveau feţele acoperite. Ne-au tras din 
pat. Voiau să ştie unde sunt femeia roşcată şi bărbatul. 
Tata le-a spus c-aţi plecat acasă. Nu l-au crezut. L-au 
luat la bătaie. El mi-a strigat, în engleză, să vă 
avertizez. Într-un moment de neatentie a lor, am fugit 
să v-anunţ. 

— Câţi erau? 

— Cam o duzina. Nu ştiu sigur. Era întuneric. 
Probabil c-au venit pe apă. Cabana noastră e chiar 
lângă drum, am fi auzit dacă se-apropia cineva pe 
acolo. 

— Trebuie să mergem înapoi, la tatăl tău. 

— Ştiu o potecă, spuse luri. Haideţi! 

Paul se agăţă de spatele şortului lui luri şi Gamay îşi 
tinu soţul de cealaltă mână în timp ce se strecurau 


221 


printre copaci, pe un drum ocolit. Fumul se îngraşă. 
Curând  văzură de unde venea: din cabana 
profesorului. Pătrunseră în luminiş, unde studenţii 
împroşcau cabana cu apă din nişte furtunuri după 
toate aparențele alimentate cu ajutorul unui generator. 
Nu puteau salva clădirea, dar eforturile lor împiedicau 
focul să se răspândească, cuprinzând copacii şi 
cabanele din vecinătate. Oamenii mai vârstnici erau 
strânşi grămadă. luri vorbi în ruseşte cu fizicianul, apoi 
se întoarse spre soţii Trout. 

— Spune că oamenii ăia au plecat. l-a văzut 
îndepărtându-se într-o barcă. 

Grupul se despărţi, lăsându-l la vedere pe Orlov, 
care zăcea pe pământ, cu faţa plină de sânge. Gamay 
îngenunche într-o clipă, îşi apropie urechea de gura 
profesorului şi îi lua pulsul palpându-l pe gât. Apoi îi 
examina braţele şi picioarele. 

— Nu-l putem duce într-un loc unde să stea mai 
confortabil? întrebă ea. 

Orlov fu ridicat pe masa de picnic şi acoperit cu faţa 
de masă. La cererea lui Gamay, apărură un vas cu apă 
calda şi nişte prosoape. Ea şterse cu delicateţe sângele 
de pe faţa şi de pe scalpul cu păr rar al profesorului. 

— Sângerarea pare să se fi oprit, spuse ea. A venit 
de la cap, aşa că e mai rău decât pare. Sângerează şi 
pe gură, dar cred că fără legătură cu organele interne. 

Fălcile lui Paul se crispară văzând în ce stare era 
fostul lui coleg. 

— Cineva l-a folosit în chip de sac de box. 

Profesorul se foi şi murmură ceva în rusește. luri se 
aplecă spre el pentru o clipă, apoi zâmbi. 

— Spune că are nevoie de-un pahar cu votcă. 

Dinspre cabana cuprinsa de flăcări cădeau spre ei 
tăciuni aprinşi şi fumul îngreuna respiraţia, aşa că Paul 
propuse să-l mute pe profesor într-un loc mai ferit. 
Ajutat de alţi trei bărbaţi, îl cărară în cabana cea mai 


222 


îndepărtată de foc. Îl întinseră pe pat, îl acoperiră cu 
pături şi îi aduseră un pahar cu votcă. 

— Îmi pare râu că nu e şampanie, spuse Gamay, 
ridicându-i capul şi dându-i să soarbă o gură. 

Votca i se prelinse pe bărbie, dar înghiţi suficient de 
multă pentru ca tăria băuturii să-i readucă roşul în 
obraji. Paul îşi trase un scaun lângă el. 

— Poţi vorbi? 

— Dacă-mi daţi în continuare votcă, vorbesc toată 
noaptea, răspunse Orlov. Ce e cu cabana mea? 

— Brigada de pompieri n-a reuşit să o salveze, dar 
au împiedicat focul să se răspândească, spuse luri. 

Pe buzele tumefiate ale profesorului se aşternu un 
zâmbet satisfăcut. 

— Unul dintre primele lucruri pe care le-am 
organizat aici a fost grupul de pompieri. Tragem apa 
direct din mare. 

— Povesteşte-ne, te rog, ce s-a-ntâmplat, spuse 
Gamay, tamponându-i fruntea cu un prosop umed. 

— Noi dormeam, începu el, vorbind rar. Nişte bărbaţi 
au intrat în cabană. Aici nu încuiem niciodată uşile. 
Voiau să ştie unde sunt oamenii din barcă. La început 
nu mi-am dat seama despre ce vorbeau, apoi am 
înţeles că vă voiau pe voi. Aşa că, fireşte, le-am spus 
că nu ştiu. M-au bătut până-am leşinat. 

— Eu am fugit să-i avertizez pe soţii Trout, zise luri. 
N-am vrut să te abandonez. Au venit să ne caute. Ne- 
am ascuns în pădure până au plecat. 

Orlov se întinse şi puse o mână pe umărul lui luri. 

— Ai făcut ce trebuia. 

Ceru din nou votcă, cu un semn. Băutura păru să-i 
limpezească mintea şi intră în scena analiza ştiinţifică 
a cauzelor şi efectelor. 

— Ei bine, prietene, spuse profesorul, uitându-se 
ţintă în ochii lui Paul, se pare că tu şi Gamay v-aţi făcut 
nişte amici interesanţi în scurtul timp petrecut aici. 


223 


Poate în decursul micului vostru tur al împrejurimilor? 

— Îmi pare sincer râu. Mă tem că suntem 
responsabili pentru tot dezastrul ăsta, răspunse Paul. A 
fost cu desăvârşire nepremeditat. Şi, în acelaşi timp, l- 
am făcut pe fiul tău părtaş la o infracţiune. 

Îi povesti lui Orlov că NUMA investiga activitatea 
firmei Ataman şi îi dezvălui ce se întâmplase în timpul 
plimbării cu barca. 

— Ataman? făcu Orlov. Într-un fel, nu pot spune că 
sunt surprins de reacţia lor violentă. Cartelurile 
gigantice au tendinţa să acţioneze de parcă ar fi mai 
presus de lege. 

— Pe iaht am văzut un bărbat straniu, spuse Gamay. 
Avea faţa descarnată, păr lung şi negru, barbă. Era 
Razov? 

— Descrierea nu-i seamănă. Trebuie să fi fost 
prietenul lui, călugărul nebun. 

— Poftim? 

— ÎI cheamă Boris. Nici măcar nu ştiu dacă are un 
nume de familie. Se spune că e eminenţa cenuşie a lui 
Razov, mentorul său. Nu l-au văzut prea mulţi oameni 
la faţă. Sunteţi foarte norocoşi. 

— Nu ştiu dacă să numesc asta noroc, răspunse 
Gamay. Sunt sigură că ne-a văzut şi el. 

— Probabil că el a chemat dulăii, spuse Paul. 

Orlov gemu. 

— Aşa stau lucrurile în Rusia de azi. Ucigaşi sfătuiţi 
de călugări nebuni. Nu-mi vine să cred că Razov a 
ajuns un personaj politic atât de important în ţara 
noastră. 

— Am o nedumerire, zise Paul. Cum de-au ştiut unde 
să ne găsească? Sunt sigur că luri a scăpat de 
urmăritori. 

— Poate întrebarea mai importanta e ce-aveau de 
gând să facă după ce ne găseau. Gamay se întoarse 
spre profesor şi spre fiul lui. Ne pare extrem de râu 


224 


pentru cele întâmplate. Te rog să ne spui cum ne 
putem revanşa. 

— Poate cu un mic ajutor la reconstruirea cabanei, 
răspunse Orlov, după un moment de gândire. 

— Asta e de la sine înţeles, spuse Paul. Altceva? 

Orlov se încruntă, chibzuind. 

— Încă un lucru, zise, luminându-se la faţă. După 
cum ştiţi, luri are de gând să facă o vizită în Statele 
Unite. 

— Consideră că s-a rezolvat, cu condiţia să-l 
însoţeşti. 

Profesorul abia reuşi să-şi stăpâneasca încântarea. 

— Da’ ştiu că te târguieşti, prietene. 

— Sunt un yankeu bătrân şi hârşăâit, ţine minte asta. 
Cred că ar trebui să plecăm mâine, la prima oră a 
dimineţii. 

— Îmi pare râu că trebuie să plecaţi atât de repede. 
Eşti sigur? 

— S-ar putea să fie mai bine pentru toată lumea. 

Statură de vorbă până când pe profesor îl ajunse 
oboseala şi adormi. Soții Trout şi luri împărţiră restul 
nopţii în schimburi, astfel încât cel puţin o persoană să 
rămână de veghe în timp ce ceilalţi dormeau pe 
paturile de campanie. Zorile sosiră fără incidente şi, 
după un mic dejun frugal cu cafea şi chifle, familia 
Trout îşi luă rămas-bun, cu promisiunea de a se 
revedea peste câteva luni şi se înghesui în acelaşi taxi 
cu care sosise. 

În timp ce Lada tresaltă prin hârtoapele drumului, 
Gamay se uita prin lunetă, către rămăşiţele 
carbonizate ale cabanei. Fumul continua să plutească 
în aer. 

— O să avem ce-i povesti lui Kurt la întoarcere, 
spuse ea. 

Paul clipi amuzat. 

— Din câte-l cunosc pe Kurt, el o să aibă de povestit 


225 


mai multe. 


17 


Bărbatul pe care Austin nu-l cunoştea decât sub 
numele de Ivan îşi roti uluit privirea prin altarul 
închinat Romanovilor. Austin tocmai îi făcuse o 
demonstraţie cu scaunul muzical. 

— E într-adevăr extraordinar, spuse rusul, lăsându-şi 
ochii sa  rătăcească prin încăpere. Asta da, 
descoperire! 

Austin răspunse cu un zâmbet strâmb. 

— Atunci suntem iertaţi fiindc-am venit aici trăgând 
din pistoale? 

— Nu e nimic de iertat. Exact asta voiam să se- 
ntâmple. 

— Eşti un individ ciudat, Ivan, zise Austin, clătinând 
din cap. 

— Poate, dar în cazul de faţă am acţionat pur şi 
simplu ţinând cont de logică. Depărtându-şi degetul 
mare de arătător, rusul adăugă: Nu uita că am un 
dosar cam atât de gros despre tine, precum şi propriile 
experienţe în privinţa metodelor tale. Ştiam că 
avertismentul prin care ţi-am cerut să stai deoparte 
era cea mai sigură metodă de a te aduce aici. 

— De ce-a trebuit să fii atât de machiavelic? De ce 
nu m-ai invitat pur şi simplu la petrecerea ta? Sunt un 
tip agreabil. 

— Nu eşti naiv în asemenea probleme. Ţinând cont 
de istoria furtunoasă a relaţiei noastre, ce mi-ai fi 
răspuns dacă la Istanbul ţi-aş fi spus că am nevoie de 
ajutorul tău? 

Austin înălța din umeri. 

— Nu ştiu. 


226 


— Eu ştiu. Era posibil să crezi că era o capcana, un 
mod ingenios de a mă răzbuna pentru acest suvenir al 
întâlnirilor din trecut. 

Îşi atinse cicatricea de pe obraz. 

— Ruşii sunt renumiţi pentru talentul lor la şah. ŞI 
trebuie sa recunoşti că răzbunarea poate fi o motivaţie 
puternica. 

— Am învăţat să-mi controlez pasiunile şi să le 
exploatez pe ale altora, pentru a-i înfrânge. Exista şi 
un alt motiv pentru care m-am abținut. Bănuiesc că, 
dacă ţi-aş fi cerut ajutorul, te-ai fi dus la şefii tai. lar 
guvernul tău n-ar fi încurajat misiunea. 

— Ce te face să fii sigur de asta? 

— O parte dintre compatrioţii tăi susţin forţele 
întunecate care se adună în Rusia. 

Austin înălţă dintr-o sprânceana. 

— Vreo persoană pe care s-o cunosc? 

— Probabil, dar mă îndoiesc că mi-ai da crezare, aşa 
că deocamdată îmi păstrez gândurile pentru mine. 

— Şi cum poţi fi sigur că n-am acţionat având o 
permisiune oficiala? 

— Mi se pare extrem de improbabil ca guvernul tău 
să tolereze invazia clandestină a unei alte ţări. 

— Ultima dată când am verificat, NUMA făcea parte 
din organizaţiile guvernamentale. 

— Nu eşti singura persoană pe care am ţinut-o sub 
observaţie, domnule Austin! Am dosare despre toată 
lumea care are vreo importanţa pentru NUMA, 
începând cu prietenul tău Joe Zavala şi ajungând până 
la amiralul Sandecker. Ştim amândoi că bunul amiral 
n-ar autoriza niciodată o operaţiune ilegală. Rusul 
zâmbi. Cu excepţia cazului în care e sub controlul său, 
fireşte. 

— Se pare că ţi-ai făcut toate temele, admise Austin. 

— Cunoaşterea mecanismului interior al NUMA era 
de o importanţă vitală, ca să pot introduce agenţia ta 


227 


în ecuaţie. 

— Nu înţeleg. De ce să implici NUMA? 

— Inamicul s-a infiltrat în serviciile de spionaj ale 
ambelor noastre ţări. Luptătorii pe care i-ai văzut 
astăzi lucrează sub ordinele mele de ani de zile. Dar 
până şi o forţă foarte strâns unită poate fi compromisa 
de o singură persoană. In ceea ce priveşte integritatea, 
NUMA e mai presus de orice reproş. lar dintr-un punct 
de vedere mult mai practic, am nevoie de capacitatea 
globală de comunicare şi transport a agenţiei, de 
accesul vostru incredibil la informații şi de 
echipamentele de cercetare, tot atât de incredibile. 

— Iţi mulţumesc pentru apreciere, dar nu ştiu daca 
eu pot fi de folos. Nu sunt decât unul dintre miile de 
angajaţi ai agenţiei. 

— Te rog să nu apelezi la viclenie, domnule Austin! 
N-ai fi putut sa întreprinzi această acţiune dacă nu te- 
ai fi bucurat de aprobarea tacită a amiralului 
Sandecker şi a lui Rudi Gunn. 

Austin era impresionat de cunoştinţele lui Ivan 
despre mersul lucrurilor la NUMA. 

— Chiar dacă am recunoscut că ai avut dreptate în 
cazul de faţă, tot nu stă în puterea mea să-ţi ofer tot 
ce doreşti. 

— Când ameninţarea la adresa ţării tale va deveni 
evidentă, o să fii de altă părere. Avem nevoie unul de 
altul. 

— Asta e altă chestiune. Încă nu mi-ai spus în ce 
constă ameninţarea. 

— Numai pentru că nu ştiu. 

— Dar continui să fii convins că e reală. 

— O, da, domnule Austin! Cunoscând protagoniştii 
acestei reprezentații, aş spune că e extrem de reală. 

Austin încă nu ştia în ce măsură să-l creadă pe Ivan, 
dar seriozitatea rusului nu putea fi pusă la îndoială. 

— Poate că unul dintre cazaci e-n stare sa ne spună 


228 


câte ceva. 

Buzele lui Petrov schiţară un zâmbet. 

— Ar fi trebuit să ne gândim amândoi la asta mai 
devreme. Şeful lor era uriaşul cu barbă roşie. Din 
nefericire, morţii nu prea stau la poveşti. 

— Imi pare râu, dar în circumstanţele astea nu e 
nimic de făcut. Sunt curios. De când stăteaţi, tu şi 
băieţii tai, ascunşi în pădure? 

— Din zori. Am aterizat la câţiva kilometri în susul 
coastei şi am venit încoace pe uscat, în timpul nopţii. 
Am văzut vasul de pescuit sosind şi am bănuit că erai 
la bord. Nu ştiam însă că ai debarcat şi am fost de-a 
dreptul surprinşi când ai apărut ca din pământ. 
Felicitări pentru infiltrarea reuşita! 

Austin ignoră complimentul. 

— Atunci aţi văzut că echipajul submarinului era în 
pericol? 

— Am văzut bărbaţii strânşi grămadă şi duşi pe 
teren. Ca răspuns la întrebarea ta nerostită, da, am fi 
intervenit. Oamenii mei erau gata de atac. Pe urmă aţi 
sosit tu şi prietenul tău şi amestecul nostru n-a mai 
fost necesar. judecând după victimele făcute, am 
crezut că debarcase un întreg pluton de infanterie 
marină. Mă îndoiesc că de la cazaci am fi putut afla 
ceva. Nu sunt decât nişte lepădături, nişte bandiți al 
căror singur rol era paza acestui complex. 

Petrov se apropie de altar şi atinse fotografia aflată 
pe el. 

— Ultimul ţar, spuse rusul. 

— O podoabă impresionantă, comentă Austin, 
arătând coroana cu pietre preţioase din poză. 

— Cine poarta coroana lui Ivan cel Groaznic va 
conduce Rusia, spuse Petrov. Zâmbi văzând figura 
perplexă a lui Austin. Un vechi proverb rusesc. Nu 
căuta prevestiri ascunse sub cuvinte, nu înseamnă 
nimic altceva decât spun. Cine e îndeajuns de puternic 


229 


ca să susţină greutatea coroanei pe cap, precum şi 
îndeajuns de brutal şi de înspăimântător ca s-o 
păstreze, îşi va folosi aceleaşi calităţi ca să guverneze 
acest pământ. 

— Unde e coroana acum? 

— A dispărut odată cu multe alte comori are ţarului, 
care-au fost considerate pierdute după revoluţie. Când 
a ajuns la Ekaterinburg, unde a fost probabil ucis ţarul, 
guvernul Alb a găsit o listă de obiecte care 
aparținuseră familiei imperiale. Unele au fost 
recuperate, dar e un fapt general recunoscut că lista 
conţinea numai o parte dintre lucrurile luate de 
aceasta în exil. Cele mai valoroase, printre care şi 
coroana, n-au mai fost găsite. 

— A existat o listă a comorilor dispărute? 

— Sovieticii au întocmit una, dar n-a fost făcută 
publică niciodată. Se presupune că înainte de 
prăbuşirea comunismului ar fi avut-o KGB-ul. Am făcut 
cercetări care m-au condus la concluzia că lista exista, 
dar locul unde se află e un mister. 

— Cum de-ai ştiut de coroană fără să ai lista? 

— Am văzut-o în fotografia asta şi în altele. E 
alcătuită din două părţi, reprezentând imperiile de est 
şi de vest. Vulturul cu două capete era blazonul 
Romanovilor. Globul pe care stă vulturul e un simbol al 
puterii pământeşti. 

— Probabil că valora o avere. 

— Valoarea coroanei nu poate fi măsurată în dolari 
sau în ruble. Ea şi celelalte comori provin din sudoarea 
şi din truda mujicilor ruşi, care vedeau în ţar un zeu. 
Ţarul era cel mai bogat om din lume. Avea venituri de 
pe domeniile coroanei, două milioane cinci sute de mii 
de kilometri pătraţi, inclusiv mine de aur şi de argint şi 
deţinea bogății incredibile. Suveranii noştri îndrăgeau 
strălucirea aurului şi a nestematelor aproape ca nişte 
barbari. Jar e echivalentul rusesc al cuvântului 


230 


„Caesar”. Emirii şi şeicii îi aşterneau la picioare daruri 
de o valoare incredibilă. 

— Insă familia din fotografie nu pare să savureze 
bogăţia asta. 

— Ştiau că aceasta coroană era mai degrabă un 
blestem decât o binecuvântare. Era rezervată pentru 
capul plăpând al băieţelului, al lui Alexandru, deşi nu 
se ştie dacă ar fi trăit suficient de mult ca să ia locul 
tatălui său. Vezi dumneata, suferea de hemofilie, adică 
sângerare incontrolabilă. O adevărată problemă în 
rândurile monarhilor europeni - din cauza căsătoriilor 
între rude. In orice caz, alte neamuri s-ar fi prezentat 
să solicite coroana. 

— Ai idee cine-a construit altarul ăsta? 

— M-am gândit iniţial că trebuie să fi fost Razov. ÎI 
văd stând aici şi imaginându-şi că într-o bună zi va 
conduce Rusia. Dar decoraţiunile decadente ale 
apartamentului din complexul principal mă 
nedumeresc. Razov are convingeri aproape ascetice. 
Pe de altă parte, despre călugăr se spune că e 
desfrânat. E ciudat cât de mult seamănă cu Rasputin în 
privinţa stilului depravat de viaţă. Presupun că Boris 
petrece aici mai mult timp decât Razov. Lui Razov i-ar 
plăcea să aducă trecutul înapoi. În nebunia lui, Boris 
trăieşte trecutul. 

— E o adevărată schimbare de roluri. 

— Poate, dar un lucru e sigur: amândoi trebuie 
opriţi, spuse Petrov, sfredelind ochii lui Austin cu 
privirea. lar tu trebuie să m-ajuţi. 

Austin continua să fie sceptic. ` 

— O să mă gândesc la asta, Ivan. In clipa de față am 
nevoie de o gură de aer proaspăt. 

Petrov îl prinse de braţ. 

— Poate că un compatriot de-al tău te-ar putea 
convinge. Aminteşte-ţi cuvintele marelui filozof şi 
patriot american Thomas Paine. Spunea că nu apără 


231 


câteva hectare de pământ, ci o cauză. 

Austin îşi dădu seama că în dosarul pe care i-l 
întocmise Petrov erau probabil menţionate titlurile 
volumelor de filozofie de pe rafturile bibliotecii sale. 

— Şi care e cauza ta, Ivan? 

— Probabil coincide cu a ta. 

— Nu mi-o lua în nume de râu, dar nu te văd 
fluturând steagul pentru maternitate, plăcintă cu mere 
şi modul de viaţă american. 

— Ca pionier, mi-am făcut datoria de a flutura 
secera şi ciocanul la defilările de 1 Mai. Aici e vorba de 
lucruri mai profunde. Nu lăsa trecutul nostru să ne stea 
în cale. Judecă-mă după prezent, astfel încât ambele 
noastre ţâri să aibă un viitor. 

Austin desluşi o uşoară îmblânzire a privirii dure ca 
piatra a rusului. Poate că tipul era uman, la urma 
urmelor. 

— Cred ca suntem legaţi unul de altul, indiferent 
daca ne place sau nu. 

— Atunci o să lucrezi cu mine? 

— Nu pot vorbi în numele organizaţiei NUMA, dar eu 
o să fac tot ce pot, spuse Austin, întinzându-i mâna. 
Haide, partenere, am mai găsit ceva care-o să te 
intereseze! 

ÎI conduse în josul labirintului, către adăpostul 
pentru submarine. Petrov  recunoscu imediat 
submersibilul. 

— E un submarin de clasă India, spuse el. A fost 
proiectat pentru transportul submersibilelor folosite de 
forţele operaţionale speciale. 

— Ai idee cum a ajuns aici? 

— La nivel mondial există o piaţă înfloritoare a 
armamentului sovietic. 

— Da, numai că asta nu eo cutie cu AK-47. 

— Ţara mea a făcut întotdeauna lucrurile în stil 
mare. Contra preţului cuvenit ai putea cumpăra, 


232 


probabil, o navă de război. După cum ştii, Uniunea 
Sovietică a lansat la apă zeci de submarine uriaşe în 
timpul Războiului Rece. Multe au fost fie conservate, 
fie retrase într-un alt fel din serviciul activ. Dar, dată 
fiind starea jalnică a forţelor noastre armate, orice e 
posibil. Asta poate fi un indiciu important. Nu-mi pot 
imagina că e posibil să se achiziţioneze ceva atât de 
mare fără să ştie nimeni de tranzacţie. O să fac nişte 
cercetări discrete. Povesteşte-mi despre oamenii din 
echipajul submarinului vostru, NA-1. Ce au de spus? 

— Am stat de vorbă cu unul dintre ei. Submersibilul 
a fost deturnat de cineva care s-a dat drept om de 
ştiinţă, apoi a fost transportat pe spatele acestui 
submarin ăstuia şi pus să lucreze la recuperarea 
încărcăturii unui cargobot vechi. Faptul că încă îi rețin 
pe căpitan şi pe pilot denota că mai au planificate şi 
alte activităţi pentru WNAR-Z. Austin lovi cu călcâiul în 
podeaua de piatră. Poate te interesează să verifici cui 
îi aparţine locul ăsta. 

— Am făcut-o deja. E încă în proprietatea guvernului 
Rusiei. Acum vreo doi ani, a fost dat în concesiune unei 
companii private. Au spus că vor să facă aici o fabrica 
de prelucrare a peştelui. 

— Din câte am văzut, era mai interesat de ceea ce 
se afla sub pământ decât de ceea ce era deasupra. 
Vreun indiciu în privinţa corporației? 

— Da. Aici am avut ceva noroc. E o companie 
fantomă, care acoperă Ataman. 

Austin dădu din cap în semn că se aştepta. 

— Oare de ce nu mă surprinde asta? Ar trebui să ne- 
ntoarcem sus, probabil că Joe se întreabă ce ni s-a 
întâmplat. 

Străbătură reţeaua de coridoare şi de scări, care îi 
readuse la suprafaţă. Era o adevărată uşurare să ieşi la 
lumina soarelui şi la aer curat. Spre surprinderea lui 
Austin, urmele măcelului de pe terenul de fotbal 


233 


dispăruseră. 

Petrov intui întrebarea care-i stătea pe buze. 

— Inainte de a cobori, le-am cerut oamenilor mei să 
tragă cadavrele în pădure şi să le-ngroape. 

— Un gest caritabil. 

— Nici urmă de caritate. N-am vrut să rămână nimic 
vizibil din aer. 

Traversară terenul, către elicopterul prăbuşit. 

— Eu m-am ocupat de morţi, adăugă Petrov, 
aruncând o privire spre aparatul de zbor. Te las pe tine 
să tratezi cu cei vii. 

Era o minune că elicopterul reuşise să aterizeze atât 
de bine. Cazacii ţintiseră sus, aşa că partea superioară 
a carlingii şi carcasa motorului erau ciuruite de 
gloanţe. Kaela stătea turceşte în apropiere, pe pământ, 
scriind într-un carneţel. Austin afişă cel mai triumfător 
zâmbet al său. Kaela îi observă umbra şi ridică 
privirea. 

— Ce mică-i lumea, spuse el, expunându-şi cât mai 
bine cu putinţă smalţul dinţilor. 

Kaela îl ţintui cu o privire aspră. 

Nelăsându-se intimidat, Austin se aşeză lângă ea. 

— Frumos din partea ta că ai depus atâtea eforturi 
pentru a ni se oferi prilejul să reprogramăm întâlnirea 
la cină. 

— Tu eşti cel care nu şi-a făcut apariţia, acolo, în 
Istanbul. 

— E adevărat. Tocmai de aceea mă bucur că am 
ocazia să-mi cer scuze şi să văd dacă ne putem 
împăca la un cocteil. 

Ea înălţă o sprânceană. 

— Scuze pentru că mi-ai tras clapa sau pentru că l-ai 
furat pe căpitanul Kemal? 

Kaela nu ceda uşor în faţa ofensivei şarmului lui 
Austin. Avea să fie mai complicat decât îşi închipuise. 

— Hai să abordăm chestiunea cu paşi mărunți. În 


234 


primul rând, îmi cer scuze c-am ratat întâlnirea pentru 
cină. Am fost reţinut pe neaşteptate şi n-am reuşit s- 
ajung. Cât despre căpitanul Kemal, trebuie să 
recunoşti că ai greşit fiindcă nu l-ai ţinut pe loc, cu un 
soi de arvună, cât timp ai fost la Paris. 

— Te rog să mă scuteşti de prelegeri! Nu m-am 
gândit nici o clipă c-o să-l furi, după ce m-ai avertizat 
să stau departe de locul ăsta, întrucât e mult prea 
periculos şi întrucât încălcarea teritoriului rusesc e o 
infracţiune. 

— Trebuie să recunoşti c-am avut dreptate în 
privinţa pericolului, zise el, aruncând o privire către 
epava elicopterului. 

Kaela inspiră adânc şi apoi slobozi aerul încetişor. 

— ţi dau dreptate în privinţa celor evidente. Dar pun 
pariu că nimeni de aici nu v-a trimis, ţie şi prietenului 
tău de la NUMA, o invitaţie la ceai. 

— E adevărat, dar nu-nseamnă şi că e corect ce se- 
ntâmplă. 

— Parcă ai fi mama, spuse ea, simulând dezgustul. 
Scuzele tale pentru absenţa de la cină se acceptă. Din 
fericire, producătorii mei m-au finanţat cu o sumă 
suficientă ca să pot închiria un elicopter, aşa că oricum 
nu l-aş mai fi angajat pe căpitanul Kemal. Totuşi îmi 
eşti dator. 

Austin observă scânteierea din ochii ei de culoarea 
chihlimbarului şi înţelese că îi întinsese o cursă, 
folosindu-se de sentimentul lui de vinovăţie. 

— Te joci cu mine ca pisica cu şoarecele, nu-i aşa? 

Kaela îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

— Incerc, asta-i sigur! Meriţi să fii manipulat după 
ce-ai încercat să mă vrăjeşti cu zâmbetul tău prefăcut 
de cuceritor şi cu clişeul „ce mică-i lumea”. Ce mai, 
eşti uns cu toate alifiile! Următoarea ta întrebare o să 
fie despre zodia în care m-am născut. Ei bine, sunt 
Capricorn, în caz că te interesează! 


235 


— N-am vrut să sune ca o replică de agăţat dintr-un 
bar pentru celibatari. Apropo, eu sunt în zodia Peştilor. 

— Peşti? Se potriveşte pentru un tip de la NUMA. 
Kaela îşi puse carneţelul deoparte. Te-aş sfătui să te 
fereşti de barurile pentru celibatari. Cu stilul ăsta 
răsuflat, o să pleci singur acasă în fiecare seară. 

Austin ajunse la concluzia că femeia aceea îi plăcea 
cu adevărat. Era dură şi feminina în acelaşi timp, avea 
un simţ ascuţit al umorului şi dovedea o inteligenţa 
deosebită. Toate calităţile care erau pe placul lui se 
găseau în acelaşi cadou, cu un ambalaj încântător. 

— Bine, acum că ai pus gheara, te las să mă joci 
între lăbuţe. Dar numai până la un punct! Ce vrea de la 
mine sufleţelul tău şiret? 

— Adevărul, pentru început. De ce-ai venit aici, de 
exemplu? Şi cine sunt tipii duri, în costume negre? Şi 
de ce sunt oamenii din partea locului atât de al naibii 
de ostili? 

— E pentru un reportaj? 

— Poate. Dar vreau să ştiu mai ales pentru că vreau 
să ştiu. Curiozitatea e cea mai bunâ unealtă a unui 
reporter apreciat. 

Austin nu era adeptul mitomaniei, dar nu voia să-i 
implice pe Kaela şi pe colegii ei în ceva care le-ar fi 
putut băşica spinările. Deja avuseseră noroc în două 
rânduri. O a treia întâlnire cu băieţii răi i-ar fi putut 
scoate din joc. 

— Nu eşti singura curioasă. După primul meu 
conflict cu călăreţii ăştia, am vrut să ştiu mai multe. ŞI 
am considerat că trebuia să fac ceva pentru Mehmet, 
vărul lui Kemal. 

— Există o bază pentru submarine aici? 

— Da. De fapt, chiar una foarte mare. 

— Ştiam eu! Vreau să merg înăuntru. 

— Din punctul meu de vedere e OK, dar s-ar putea 
să ai probleme cu domnul de acolo. 


236 


Ivan tocmai traversa terenul de fotbal venind 
dinspre pădure, unde verificase munca subalternilor 
săi. 

— Cine e? 

— Se numeşte Ivan. El e şeful. 

— E militar? 

— Ce-ar fi să-l întrebi chiar pe el? 

Kaela îşi înşfăcă rapid carneţelul şi sări în picioare. 

— Păi cred c-o s-o fac. 

Se îndrepta spre ras cu paşi mari şi îi taie calea. 
Austin urmări cu interes cum îşi folosea limbajul 
trupului ca să transmită un mesaj ispititor. Folosea 
întregul arsenal feminin, lăsându-şi greutatea mai întâi 
pe un picior, apoi pe celălalt, scoțând un şold în faţa, 
atingându-l pe Ivan uşor pe piept, afişându-şi zâmbetul 
uimitor. 

Ivan stătea cu braţele încrucişate, ca o statuie de 
granit, rezistând atacului purtat cu toată forţa. Când ea 
termină de vorbit, el rosti doar câteva cuvinte. Umerii 
Kaelei se îndreptară brusc, se aplecă în faţă şi îşi 
înfipse bărbia în figura lui, apoi se răsuci pe călcâie şi 
se întoarse hotărâtă la Austin, cu aceiaşi paşi mari. 

— Ce omuleţ încăpățânat, zise ea spumegând. Mi-a 
spus că baza pentru submarine e proprietatea 
guvernului rus şi nu e deschisă pentru public. Mi-a 
sugerat să fac nişte aranjamente cu tine astfel încât să 
plec de aici cât mai curând cu putinţa, dacă nu vreau 
să suport consecinţele. Apoi Kaela zâmbi. Ei bine, tot 
putem realiza reportajul. Am filmul. 

Se apropie de epava elicopterului cu paşi fermi şi 
stătu de vorba cu Lombardo şi cu Dundee, care 
scotocise în acest timp printre resturile aparatului de 
zbor. Discuţia era animată şi deveni şi mai animată 
atunci când cameramanul îi arătă încâlceala de metal 
şi plastic care rămăsese din camera video. Kaela se 
întoarse la Austin cu paşi înceţi. 


237 


— Se pare că va trebui să te rugăm să ne găseşti un 
mijloc de transport, spuse, fără entuziasm. 

Austin îl zări pe Joe Zavala venind către ei dinspre 
plajă, unde se convinsese, cu ajutorul propriilor ochi şi 
al staţiei radio, că echipajul submarinului WA-1 
ajunsese pe vasul de pescuit. Se scuză faţă de Kaela şi 
îl luă deoparte pe prietenul său. 

— Au ajuns cu toţii pe vasul lui Kemal, spuse acesta. 

— E o veste bună, dar avem o problemă. Kaela şi 
amicii ei trebuie să plece cumva de aici şi n-aş vrea să- 
i văd prin preajma oamenilor de pe NR-1. 

Zavala aruncă o privire admirativă către reportera 
de televiziune. 

— Atunci o să fii încântat să afli că Argo a fost cu 
ochii pe noi şi ne-a monitorizat transmisiile radio. 
Tocmai am vorbit cu căpitanul Atwood. Au trimis o 
barcă să transfere echipajul pe nava de cercetare. 
Vasul căpitanului Kemal e liber şi sigur. 

Austin lăsă să-i scape un chicotit răutăcios. 

— Nu vrei să trimiţi un mesaj către Argo, să-i rogi să 
ne ia şi pe noi? Apoi apelează-l pe căpitanul Kemal, 
spune-i că ne vom transborda pe Argo şi întreabă-l 
dacă e de acord să accepte câţiva pasageri în locul 
nostru. 

— Am înţeles, domnule, făcu Zavala, cu un salut 
energic, în timp ce Zavala intra în legătură cu vasul de 
pescuit, Austin se întoarse să le spună Kaelei şi 
prietenilor ei că le aranjase o călătorie la clasa întâi. 


18 


Călătoria de la Novorossiisk la Istanbul fu un coşmar 
aviatic. Probleme neprecizate, de natură mecanică, 
întârziară decolarea. Soții Trout îşi petrecură o oră într- 


238 


o cabină strâmtă şi încinsă, înainte de a fi mutaţi într- 
un alt avion. Pasagerii care gustaseră carnea 
misterioasă servită la masa din timpul zborului îşi 
plătiră scump cutezanţa atunci când avionul întâlni o 
zonă cu turbulenţe atmosferice. Pentru a spori 
chinurile tuturor, era funcţională o singură toaletă. 

Paul şi Gamay îşi închipuiră că suferinţele lor se 
încheiaseră odată cu finalul cumplitului zbor, dar 
şoferul taxiului luat de la aeroport conducea de parcă 
şi-ar fi dorit moartea. Când Paul îi ceru să meargă mai 
încet, apăsă pe pedala de acceleraţie. 

— Cred că s-a pierdut ceva la traducere, spuse 
Gamay, ridicând vocea pentru a acoperi scâşnetul 
cauciucurilor. 

— Trebuie să fie din cauza accentului meu de New 
England, presupuse Paul. 

— Nu-ţi face griji, zise ea, cu o încordare a 
maxilarelor care-i evidenția hotărârea. După câte ni s- 
au întâmplat în călătoria asta, nimic, nici măcar 
moartea, n-o să poată sta între mine şi un duş 
fierbinte, un gin martini Bombay Sapphire şi un somn 
îndelungat. 

Taxiul rată la mustață portarul, care se retrase cu un 
pas precum un matador în confruntarea cu un taur şi 
se opri tresăltând, în scârţâit de cauciucuri, în faţa 
hotelului Marmara Istanbul din Piaţa Taksim. leşiră din 
maşină de parcă ar fi stat pe două scaune de 
catapultare plasate în tandem, îi plătiră şoferului 
zâmbitor şi traversară holul spaţios către recepţie. 

Recepţionerul era un bărbat mărunt şi energic, cu 
părul dat cu gel şi cu o mustață aranjată cu briciul, 
care-l făcea să semene cu Hercule Poirot. li văzu pe cei 
doi apropiindu-se şi faţa îi înflori într-un zâmbet 
electrizant. 

— Bine aţi revenit, doamnă şi domnule Trout! Sper 
că explorarea Efesului a fost o excursie plăcuta! 


239 


Când părăsiseră hotelul, îndreptându-se spre 
Novorossiisk, cei doi anunțaseră cu surle şi trâmbiţe că 
plecau să viziteze ruinele antice de pe coasta Asiei 
Mici. 

— Mulţumim, da, templul lui Artemis a fost 
fascinant, exclamă Gamay, cu doza potrivită de 
entuziasm. 

Recepţionerul zâmbi şi, odată cu cheia camerei, îi 
întinse lui Paul un plic. 

— Acest mesaj a sosit astăzi, puțin mai devreme. 

Paul deschise plicul, despături foaia din interior şi i-o 
întinse lui Gamay. Ea citi singura propoziţie pe care o 
conţinea, tipărită pe hârtia pusă la dispoziţie de hotel: 
„Sunaţi-mă cât mai curând. A.” 

Mesajul succint era urmat de un număr de telefon. 

— Ne cheamă datoria, spuse Paul. 

Gamay îşi dădu ochii peste cap. 

— Datoria te cheamă uneori în cele mai nepotrivite 
momente! 

Smulse cheia din mâna lui şi se îndreptă spre lift. 

Odată ajunşi în cameră, Paul îi propuse lui Gamay să 
facă duş prima, în timp ce îl suna el pe Austin. Ea 
accepta oferta fără ezitare şi îşi marcă traseul către 
baie lăsând în urmă un şir de haine. Trăgând concluzia 
că se impunea un paliativ, Paul ceru să li se aducă în 
cameră un shaker cu martini extra-dry. Tava sosi cam 
în acelaşi moment în care se opri apa de la duş. Paul 
umplu un pahar şi bătu la uşa de la baie. Aceasta se 
deschise într-un nor de abur şi o mână se întinse după 
martini. Îşi turnă şi el un pahar, îşi sprijini picioarele pe 
un taburet, sorbi cu recunoştinţa o înghiţitură şi 
decreta că, pentru Istanbul, cocteilul era acceptabil. Cu 
moralul întărit în vederea misiunii care îl aştepta, 
formă numărul de pe biletul lui Austin. 

— Am ajuns la Istanbul, spuse, după ce auzi vocea 
lui Kurt. Am primit mesajul tău. 


240 


— Bun. Cum a fost călătoria? 

— Instructivă şi plină de surprize. 

Trout îi făcu lui Austin un rezumat. 

— După descrierea ta, iahtul lui Razov pare să fie un 
FastShip. Probabil propulsat de turbine alimentate cu 
benzina, care-i pot oferi o viteză de două ori mai mare 
decât a altor vase similare. Inteligent. În numai câteva 
zile, Razov îşi poate deplasa centrul de coordonare a 
operaţiunilor în orice parte a globului. Mă bucur că n-a 
fost nimeni rănit grav, dar e păcat de cabana 
profesorului. Imediat ce terminăm convorbirea, voi 
cere să fie trimisă o invitaţie oficială, din partea NUMA, 
pentru Orlov şi fiul său. 

— Vor fi încântați. Cum a decurs excursia voastră? 

— Am avut parte de o primire călduroasă, aşa cum 
vi s-a întâmplat şi vouă, dar nu recomand nimănui să 
facă turul zonei. Vă pun la curent când ne-ntâlnim. 

— Abia aştept să aflu amănuntele! 

— O să ai şansa asta mai curând decât crezi. Sunt 
pe Argo şi mi-ar fi de folos imediat serviciile unui 
geolog marin, specialist în zone abisale şi ale unui 
biolog marin, care să lucreze ieftin. 

— Din nefericire, ştiu unde poţi găsi un cuplu de 
pierde-vară care corespund exact descrierii tale. 

— Ştiam că mă pot baza pe tine. Am făcut 
aranjamentele în privinţa transportului. Cât de repede 
veţi fi gata de drum? 

— Am sosit la hotel acum câteva minute, aşa că nu 
trebuie nici măcar să ne facem bagajele. 

Paul aruncă o privire către uşa băii şi zâmbi. Gamay 
cânta falsând Gonna Wash That Man Right Outta My 
Hair. 

— Avem timp să ne bem paharele de martini? 

— La naiba, Paul, beţi câte dou. O să-mpărţiţi 
mijlocul de transport cu un grangur din State. Aveţi la 


26 Trebuie să scap de tipul asta care-mi sta pe cap 


241 


dispoziţie vreo două ore până soseşte. 

— Excelent! O să călătorim împreună cu un senator 
Claghorn? cu şase rânduri de guşi şi cu părul pieptănat 
peste chelie. 

Austin chicoti. 

— Incredibil, Paul! Probabil că eşti medium! De 
unde-ai ştiut ca vorbeam despre bunul senator? 

— Am ghicit. Mă duc să-i dau vestea lui Gamay. Ne 
vedem diseară! 

Paul îşi notă locul şi ora plecării. Când închise 
telefonul, Gamay tocmai ieşea din baie cu un prosop 
înfăşurat în jurul trupului ei suplu, cu un altul pe cap, 
ca un turban şi cu paharul de martini pe jumătate gol 
în mâna. Duşul şi băutura îi îndulciseră starea de spirit. 
Când o anunţă că porneau din nou la drum, ea chiar 
primi ştirea cu un zâmbet, spunând că le simţise lipsa 
lui Kurt şi lui Joe. 

Paul intră la rândul lui sub duş, iar Gamay ceru să li 
se aducă în cameră kebab de miel cu pilaf. Mâncarea 
sosi când ei erau la al doilea pahar de martini. După 
masă îşi schimbară hainele şi, cu stomacurile pline, cu 
trupurile curate şi cu spiritele înviorate, luară un alt 
taxi către aeroport. Şoferul nu avea aspirații de 
kamikaze şi, cu excepţia obişnuitei aglomeraţii din 
trafic, călătoria fu lipsită de evenimente. 

Aşa cum îi instruise Austin, cerură să fie lăsaţi la 
distanţă de terminalul principal al aeroportului, într-o 
zonă folosită de micile companii aeriene private. Se 
îndreptară către un hangar sub ale cărui proiectoare 
scânteia vopseaua turcoaz a unui elicopter de 
dimensiuni mijlocii. Iniţialele NUMA erau scrise, cu 
vopsea neagra, pe una din părţile laterale. Elicele se 
roteau încet în timp ce se încălzeau motoarele. Pilotul 
stătea de vorba cu cineva pe pistă. Cu toate că 


27 Senatorul Beauregard Claghorn, un personaj celebru dintr- 
un spectacol radiofonic american început în 1945. (n.tr.) 


242 


bărbatul era întors cu spatele, soţii Trout recunoscură 
imediat umerii înguşti, şoldurile subţiri şi părul rărit al 
directorului adjunct al NUMA. Rudi Gunn se întoarse, îi 
întâmpina cu un zâmbet larg şi arătă cu degetul mare 
către uşa elicopterului. 

— Mergeţi cu ia-mă nene? 

Gamay se uită la Paul. 

— Prin urmare, ăsta e senatorul cu şase guşi şi părul 
pieptănat peste chelie despre care spuneai? 

Trout răspunse cu clasica grimasa a omului luat total 
prin surprindere. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Rudi, de ce nu ne-ai 
spus că tu erai grangurul? 

— N-am vrut să vă stric distracţia. Amiralul 
Sandecker s-a gândit că ar fi bine să mă aflu în 
apropiere pentru cazul că se complică lucrurile. Am 
fost trimis la Atena, unde am reprezentat NUMA la o 
conferinţa de arheologie marina. Cu avionul directorial 
am ajuns aici dintr-un salt. Elicopterul ăsta lua parte la 
un proiect în estul Mării Egee. Sandecker şi-a zis că e 
momentul să mă implic în întregime după ce l-a sunat 
Kurt şi i-a dat veşti despre „pachetul” pe care trebuia 
să-l livreze. 

— Ce pachet? întrebă Paul. 

— Vă spun pe drum tot ce ştiu. Mergem? 

Se urcară în elicopter şi îşi ocupară locurile în cabina 
spațioasă. Motoarele se turară şi, câteva minute mai 
târziu, aparatul Sikorsky S-76C se înalţă rapid în aer. 
Luminile împrăştiate ale Istanbulului, călare pe Bosfor 
de pe două continente, se întinseră sub ei ca o 
tapiserie din paiete. Propulsat de puternicele sale 
motoare gemene tip Arriel, elicopterul se îndreptă spre 
nord cu o viteză de croazieră de două sute optzeci de 
kilometri pe oră. 

Vocea pilotului izvori din căştile lor, lenevoasă şi 


243 


uşor tărăgănată, în stilul lui Chuck Yeager?. 

— Salutare, oameni buni! Mă numesc Mike. Instalaţi- 
vă confortabil. Aveţi loc destul să vă întindeţi. 
Elicopterul ăsta a fost conceput ca aparat de asistenţă 
al instalaţiilor de forare, aşa că e în mare măsură un 
fel de autobuz zburător. Sunteţi norocoşi fiindcă faceţi 
călătoria în acest sens. Ne aşteptam ca la întoarcere 
locul să fie cam aglomerat. Lângă peretele despărțitor 
e un termos cu cafea fierbinte. Serviţi-vă. Vă rog să m- 
anunţaţi dacă aveţi nevoie de ceva. Dacă nu, relaxaţi- 
vă şi savuraţi zborul. 

Gunn turnă cafea şi le întinse soţilor cănile cu lichid 
aburind. _ 

— Mă bucur să vă revăd pe amândoi. Imi pare râu că 
zilele voastre libere au fost scurtate. Oficial vorbind, 
sunteţi încă în concediu, iar eu stau într-o sală de 
conferinţe din Muzeul Naţional de Arheologie al Greciei 
şi întâlnirea noastră nu are loc. 

— Ce se întâmplă, Rudi? întreba Paul. Noi n-am auzit 
decât fragmente. 

— Nu sunt sigur cum arată întregul tablou, dar iată 
ce ştim fără dubiu. Acum câteva zile, amiralul 
Sandecker a fost invitat la Casa Albă, la o întrunire cu 
preşedintele şi cu consilierii săi. Administraţia era 
îngrijorată din cauza deteriorării situaţiei politice din 
Rusia. Unii dintre oamenii preşedintelui l-au mustrat pe 
Sandecker pentru că i-a permis lui Kurt să violeze 
teritoriul suveran al Rusiei, la acea bază pentru 
submarine abandonată de sovietici. Se temeau că îi 
oferise opoziţiei ruse muniţie pe care s-o folosească 
împotriva guvernului, care oricum se luptă de lao 
vreme pentru propria supravieţuire. Amiralul s-a 
scuzat, a spus c-a fost un accident şi s-a oferit să 


28 Charles Elwood „Chuck“ Yeager (n. 1923), general-maior în 


retragere al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite, primul pilot care a 
spart bariera sunetului în 1947. (n.red.) 


244 


vorbească direct cu ruşii. Oferta lui a fost respinsă. Pe 
urmă a întrebat ce făcea Casa Albă în privinţa 
submersibilului WAR-1. În mod bizar, preşedintele şi 
oamenii lui uitaseră să-i spună lui Sandecker că 
submarinul dispăruse. 

— A fost o prostie din partea lor să presupună că 
amiralul nu ştia, zise Paul zâmbind ironic. 

Gamay clătină din cap. 

— E incredibil că NA-1 a putut să dispară fără nici o 
urmă, ca înghiţit de monştrii adâncurilor. 

— Nu eşti departe de adevăr. NR-1 a fost deturnat şi 
transportat pe puntea unui submarin. 

— Pare mult mai improbabil decât teoria monştrilor 
marini, comentă ea. 

— Incercam sa înţelegem ce se petrece când a sunat 
Kurt şi ne-a relatat că, după cum îi dezvăluise o sursă, 
în spatele tulburărilor politice din Rusia se află un 
magnat al industriei miniere, pe nume Mihail Razov. 
Conform afirmațiilor Casei Albe, între dispariţia 
submersibilului şi problemele de la Moscova exista o 
legătură. In plus, firma lui Razov, Compania Industriala 
Ataman, a concesionat baza pentru submarine de la 
guvernul rus. 

— De-asta ne-a cerut Kurt să aruncăm o privire 
asupra operaţiunilor lui Razov de la Novorossiisk, zise 
Gamay. 

— Credeţi că NA-1 a fost dus în vechea bază pentru 
submarine? întreba Paul. 

— Ne-am gândit că era o posibilitate. Dar eram mult 
mai îngrijoraţi de o altă afirmaţie a informatorului lui 
Austin, care susţine că Razov ar avea legătură cu un 
complot împotriva Statelor Unite. 

— Ce fel de complot? se interesă Paul. 

— Nu ştim. Sandecker e de părere că pontul e 
întemeiat. Când l-a anunţat Kurt că adună Echipa de 
Misiuni Speciale şi că intenţionează să se întoarcă la 


245 


bază, amiralul i-a dat, neoficial, binecuvântarea. Kurt 
trebuie să vă fi spus că operaţiunea asta e... ăăă, 
neoficiala. 

— A spus-o într-un mod foarte colorat, zise Gamay. 

— Nici măcar n-o sa-ntreb cum, replica Rudi, 
imaginându-şi expozeul lui Austin. Casa Albă l-a 
avertizat în mod special pe amiralul Sandecker să stea 
departe de investigația dispariţiei submarinului WR-1. 
Sunt sigur că n-o să fiţi surprinşi aflând că a reuşit să 
ocolească avertismentul speculând un amănunt. A fost 
de acord să nu caute submersibilul, dar n-a spus nimic 
despre baza pentru submarine. 

— Sunt şocată, şocată, făcu Gamay, cu oroare 
prefăcută, dând o replică din filmul Casab/anca. 

— Şi eu, spuse Paul. Cine şi-ar fi închipuit una ca 
asta? 

— Sarcasmul vostru e conştiincios remarcat şi apoi 
trecut cu vederea. Dar aţi înţeles esenţialul. A trebuit 
să-l ţinem pe amiral izolat şi să-i lăsăm loc de 
manevra. 

— Riscant, spuse Paul. Toată povestea i-ar fi putut 
exploda Agenţiei drept în faţă. 

— Sandecker a fost cât de poate de conştient de 
această posibilitate, dar zeii care veghează asupra 
Mării Negre s-au dovedit a fi într-o dispoziţie 
binevoitoare. 

— Arăţi ca pisica aia care-a-nghiţit canarul, zise 
Gamay, remarcând zâmbetul enigmatic al lui Gunn. 
După toate aparențele, Kurt are veşti bune. 

— Foarte bune! El şi Joe au găsit echipajul de pe NR- 
1 - pachetul despre care vorbeam. Oamenii au fost 
ţinuţi captivi în baza rusească. Acum se află pe Argo. 

—E minunat, dar nu înţeleg, spuse Paul, 
încruntându-se. Ruşii îi ţineau prizonieri? 

— Din câte am aflat eu, situaţia e mai complicată. 
Căpitanul şi pilotul sunt încă dispăruţi, ca şi 


246 


submarinul. Kurt vrea să fim cu toţii de faţă, să 
ascultăm relatarea echipajului. 

— Găsirea acestor oameni e o adevărată reuşită 
pentru NUMA şi pentru amiral, constată Paul. 

— Din nefericire, nu ne putem asuma meritele 
pentru salvarea lor. Nu ştiu sigur cum va fi anunţată, 
de vreme ce deturnarea submarinului n-a fost dată 
publicităţii. Eşalonul superior al guvernului a păstrat 
secretul. 

— La Washington e greu să faci aşa ceva, spuse 
Paul. Povestea e condamnată să iasă la lumină. 

— Sunt de acord. Am anunţat marina militară că am 
găsit echipajul submarinului, dar ne-am ferit în mod 
deliberat să intrăm în amănunte. Cu strategia asta nu 
vom reuşi să scăpăm cu faţa curată la nesfârşit. De 
aceea e atât de importantă sesiunea de brainstorming 
cu echipajul. Trebuie să descoperim dedesubturile 
acestei afaceri. Ce-ar fi să mai beţi nişte cafea în timp 
ce-mi povestiţi despre întâlnirea voastră cu Ataman? 

Gamay se oferi să umple cănile cu cafea. 

— İl las pe Paul să depene firul poveștii, iar eu o să-i 
adaug culoare, zise ea. 

Gunn îi ascultă fără să-i întrerupă. Ştiau, din 
experienţă, că avea să reţină toate detaliile; 
capacităţile lui analitice erau legendare. Absolvise 
Academia Navală a Statelor Unite ca şef de promoţie, 
avuse cândva rang de comandant de vas şi, înainte de 
a deveni adjunctul lui Sandecker, supervizase logistica 
şi proiectele oceanografice ale Agenţiei. 

După ce îşi terminară relatarea, Rudi îi bombardă cu 
întrebări. Era interesat mai ales de Boris, „călugărul 
nebun” şi de comentariile lui luri despre absenţa 
navelor mari de foraj. Reacţia violentă a companiei 
Ataman era uşor de explicat. Razov avea ceva de 
ascuns şi nu-i plăceau curioşii care se învârteau prin 
împrejurimi. Dar Boris şi lipsa vaselor de foraj nu se 


247 


potriveau cu ecuaţia pe care o putea Gunn formula. Se 
lăsă pe spătarul scaunului, îşi potrivi mai bine ochelarii 
cu ramă de baga pe nasul de şoim şi îşi uni vârfurile 
degetelor, într-o postură foarte asemănătoare cu 
aceea pe care ar fi adoptat-o Sherlock Holmes, 
absorbit de o enigmă. Pentru ca tabloul să fie complet, 
nu mai avea nevoie decât de o pipă şi de o şapcă de 
vânător de cerbi. 

Vocea pilotului îi întrerupse concentrarea. 

— Ajungem deasupra navei Argo, oameni buni. O s-o 
vedeţi dacă vă uitaţi în dreapta. 

Vasul îşi aprinsese toate luminile în întâmpinarea lor 
şi părea un gigantic pom de Crăciun pe fundalul de 
cerneală întunecata al mării. Elicopterul zbură la punct 
fix deasupra lui şi apoi cobori încet pe X-ul imens ce 
licărea, semnalizând locul de aterizare. Aceasta fu 
aproape perfectă, marcată de o uşoară bufnitură în 
clipa când roţile atinseră puntea. Rotoarele se opriră şi 
copilotul veni să deschidă uşa cabinei. Pasagerii îi 
mulţumiră echipajului pentru zborul lin şi coborâră pe 
scara de îmbarcare/debarcare, clipind din ochi pentru 
a şi-i proteja de strălucirea puternica a proiectoarelor 
care transformau noaptea în zi. 

Umerii laţi ai lui Austin şi părul lui argintiu erau uşor 
de remarcat în mulţimea adunată să-i întâmpine. Kurt 
se apropie cu paşi mari, îi strânse mâna lui Gunn şi îi 
cuprinse pe soţii Trout pe după talie. 

— Sper că aţi avut timp să vă beţi paharele de 
martini, spuse el. 

Gamay zâmbi şi îl sărută scurt pe obraz. 

— Am strecurat câte două de fiecare, mulţumim! 

— Imi pare rău că v-am târât aici atât de curând 
după excursia la Novorossiisk. 

li conduse în sala de mese şi aduse trei pahare cu 
limonada proaspăta. 

— Joe dădăceşte echipajul în sala de şedinţe. Ne 


248 


întâlnim cu ei peste cincisprezece minute, să le- 
ascultăm povestea. Sunt nerăbdători s-ajungă acasă, 
dar i-am rugat să ne acorde o oră, cât e alimentat 
elicopterul. 

Gunn îşi ţuguie amuzat buzele în timp ce Austin le 
istorisea cum fusese salvat echipajul. 

— Kurt, nu vreau să minimalizez pericolele pe care 
le-ai descris, dar, cu toţi oamenii ăia alergând de colo 
până colo, seamănă a film cu Pantera Roz. 

— Eu mă gândeam mai degrabă la Poliţiştii de la 
Keystone, ripostă Austin. Într-o bună zi o să-mi aduc 
aminte şi-o să râd pe înfundate de tot episodul ăsta 
nebunesc. Îşi mângâie creştetul cu degetele. Dar, dacă 
pârul meu s-ar fi putut albi mai tare, ar fi făcut-o. 

— Mă intrigă rusul pe care-l numeşti Ivan, spuse 
Gunn. Cum l-ai cunoscut? 

— Ni s-au încrucişat drumurile pe când lucram 
pentru CIA. 

— Ne e prieten sau duşman? 

— Pe moment l-aş numi prieten. Bănuiesc că va 
face, în foarte mare măsură, ceea ce consideră a fi în 
interesul ţării sale. E viclean şi subtil - şi n-a 
supravieţuit tuturor epurărilor din serviciile secrete 
ruse fiind un băieţel din corul bisericii. 

— Un CV impresionant. Crezi că ar trebui să-i 
acordăm încredere, în ciuda trecutului său dubios? 

— Pentru moment. Şi dintr-un motiv foarte 
întemeiat. 

— Care anume? întrebă Gunn. 

— El e tot ce-avem. 


29 Keystone Kops, serie de comedii din perioada filmului mut, 
având drept subiect aventurile unei companii de poliţişti total 
incompetenţi (n.red.) 


249 


19 


Ceata udă leoarcă pescuită de căpitanul Kemal din 
mare şi transferată pe Argo dispăruse. Îi luase locul un 
grup fericit de marinari capabili să ia în râs încercările 
dificile prin care trecuseră, ceea ce şi făceau atunci 
când intrară în sala de şedinţe Austin şi ceilalţi. 

După ce ajunsese la bord, echipajul de pe NR-1 
fusese examinat de asistentul medical de pe navă, se 
ghiftuise cu bucate extraordinare pregătite în cambuză 
şi împrumutase salopete de lucru din dotarea NUMA. 
Cu excepţia zgărieturilor şi a vânătăilor, bărbaţii din 
sala de şedinţe lăsau să se vadă foarte puţine urme ale 
suferințelor lor. La masa metalică din centrul încăperii 
stăteau căpitanul Atwood, sublocotenentul Kreisman şi 
Joe Zavala. Cel din urmă zâmbi larg când îşi văzu 
intrând colegii de la NUMA. Se ridică şi veni să le 
strângă mâna lui Gunn şi lui Paul Trout. Ca admirator 
etern al femeilor, o sărută pe Gamay pe obraz. 

După o scurtă rundă de prezentări, Austin făcu un 
anunţ primit cu aplauze şi cu urale: 

— Peste câteva ore o să fiţi în Istanbul, unde 
aşteaptă un avion supersonic, care vă va duce acasă. 
Rudele au fost anunţate că sunteţi bine sănătoşi. 

Noi aplauze. 

— Probabil sunteţi nerăbdători să plecaţi, dar trebuie 
să vă cer o favoare. Până acum, am aflat numai 
fragmente din povestea dumneavoastră memorabilă. 
Sper că, în timp ce este alimentat elicopterul pentru 
zborul de întoarcere, ne puteţi spune ce s-a întâmplat, 
de la început şi până la sfârşit. 

Sublocotenentul Kreisman se ridică. 

— Măcar atâta lucru putem face, zise el. Sunt 
convins că vorbesc în numele întregului echipaj când 
vă mulţumesc, ţie şi lui Joe, fiindcă ne-aţi scos întregi 


250 


din locul acela. 

— Adu-mi aminte să aduc un transportor blindat 
data viitoare, spuse Austin. Aşteptă să se liniştească 
râsetele, apoi continuă: Dacă nu te deranjează, 
domnule sublocotenent, eu o să joc rolul lui Perry 
Mason. Cred că aşa o să ne mişcăm mai repede. 

— Nici o problemă, domnule. 

— Bun. Ce-ar fi să o luăm cu începutul? 

Sublocotenentul se plasă în faţa unei hărţi de perete 
ce prezenta estul Mării Egee. 

— Misiunea noastră era să ne scufundăm în siturile 
arheologice subacvatice din largul coastei Turciei. Aici, 
preciză Kreisman, bătând cu degetul în hartă. Pe lângă 
echipajul nostru obişnuit, condus de căpitanul Logan, 
aveam un oaspete, un om de ştiinţă care îşi spunea 
doctorul Joseph Pulaski şi pretindea că este de la MIT:2. 

Gunn ridică mâna. 

— Informaţie adițională. După ce am aflat de 
deturnarea submarinului, am studiat lista persoanelor 
aflate la bord şi am găsit numele lui Pulaski. Când am 
întrebat la MIT, ne-au răspuns că n-au auzit niciodată 
de el. 

— Păcat că noi n-am făcut verificarea asta înainte de 
a-l lua la bord, spuse sublocotenentul, clătinând din 
cap. In orice caz, misiunea a fost un succes absolut. 
Am recuperat câteva artefacte cu sistemele noastre de 
manipulare. Când ne pregăteam să urcăm la suprafaţă, 
Pulaski a scos o armă. Cea mai mare parte a 
echipajului se afla la pupa, în afara camerei de 
comandă şi n-a văzut ce s-a întâmplat. Căpitanul ne-a 


30 personaj creat de autorul Erle Stanley Gardnes, avocat al 
apărării şi detectiv amator, care a fost eroul principal al multor 
romane şi povestiri polițiste, precum şi al unui serial de 
televiziune (n.tr.) 

31 Massachusetts Institute of Tehnology - Institutul Tehnologic 
din Massachusetts 


251 


informat prin sistemul de comunicare interna. Ne-a 
ordonat să stăm liniştiţi, altfel Pulaski avea să ne 
împuşte. Submarinul a urcat vreo cincizeci, şaizeci de 
metri şi s-a oprit la acea adâncime. 

— Pentru cât timp? întrebă Austin. 

— Pentru vreo douăzeci şi cinci de minute. Pe urmă 
pe monitoare a apărut o umbră imensă. Părea o balenă 
sau un rechin care venea de dedesubt şi apoi s-a auzit 
un zăngănit înfiorător. Submersibilul s-a zguduit atât 
de violent, încât toţi cei care nu se ţineau de nimic au 
fost trântiţi la podea. Pe urmă am auzit un hârjâit şi un 
zgrepţănat, ca şi cum pe exteriorul cocii s-ar fi târât, 
jur-împrejur, nişte gândaci imenşi metalici. Scafandri. l- 
am văzut pe monitoare. Unul mai şmecher a făcut 
chiar cu mâna către camera de supraveghere! Apoi, 
nici una, nici două, ne-am pomenit că scafandrii 
dispăruseră şi noi zburam prin ocean. 

— Unde erau căpitanul, pilotul şi omul de ştiinţă în 
timp ce se petreceau toate astea? întrebă Austin. 

— In camera de comandă. 

— Căpitanul a mai spus ceva? 

— Da. A spus să trimitem cafea şi sandvişuri la 
provă. 

— Ce-a făcut nava de susţinere în tot acest timp? 

— l-am auzit apelându-ne prin radio până când a 
ordonat Pulaski să fie închise toate sistemele de 
comunicare. Presupun că ne-au urmărit până am ieşit 
din raza aparaturii. 

— Cât a durat călătoria subacvatică? întrebă Austin. 

—A fost de ordinul orelor. Când am ieşit la 
suprafaţă, era beznă ca-n iad. Nu se vedea nici o 
lumină nicăieri. Apoi prin tambuchiul lui WA-1 au 
pătruns oameni înarmaţi. 

— Ruşi? 

— N-am putea spune, deşi cred că aveau pistoale- 
mitralieră AK-47. Purtau uniforme de camuflaj şi 


252 


acționau ca nişte soldaţi de profesie. Nu ca nemernicii 
ăia călare de care ne-aţi salvat. Nu scoteau nici o 
vorbă. Pulaski era singurul care vorbea. Ne-a spus să 
ieşim din NAR-1. Am ajuns pe puntea unui submarin mai 
mare. 

— V-aţi dat seama cam ce lungime avea? întrebă 
Rudi Gunn. 

Kreisman îşi roti privirea prin încăpere. 

— Vrea cineva să-şi dea cu părerea? 

— Când am intrat în marină, spuse un alt membru al 
echipajului, am lucrat mai întâi pe un submarin nuclear 
cu rachete balistice. judecând după lăţime, care era de 
vreo nouă metri, cred că drăgălaşul ăla era tot atât de 
lung ca un submarin de clasa Los Angeles. Adică vreo 
sută zece metri. 

— NR-1 are numai patruzeci şi cinci. Puteau să vă 
transporte în spinare fără să vă aloce mai mult de 
şaizeci de metri, zise Austin. 

Marinarul dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Submarinul ăla era mai mare decât nava noastră 
de susţinere. 

Austin se uită pe rând la ceilalţi membri ai 
echipajelor. 

— l-a văzut cineva însemnele? 

Nu nimeni răspunse. 

— Era prea întuneric şi luna era acoperită de nori, 
spuse Kreisman. 

— Aşadar v-au mutat pe submarinul mai mare? 

— Da. Ne-au încuiat într-un dormitor. Nu erau 
destule paturi pentru toată lumea, aşa că am dormit 
cu schimbul. Ne aduceau din când în când mâncare. 
Am rămas în imersiune douăzeci şi patru de ore. Când 
ne-am ridicat din nou la suprafaţa era noapte. Apa 
arăta diferit faţă de a Mării Egee. Aerul nu avea 
salinitatea cu care ne obişnuiserăm. Semăna mai mult 
cu zona Marilor Lacuri. 


253 


— Povesteşte-le despre zgomotele pe care le-am 
auzit pe navă, înainte de asta, spuse unul dintre 
marinari. 

— Scuze, uitasem de ele! S-au auzit înainte de a ne 
ridica la suprafaţă. În dormitor era o linişte de 
mormânt. Unii dintre băieţii din paturi au spus că 
auzeau motoarele unor nave prin pereţi despărțitori. 
Ne-am lipit cu toţii urechile de cocă şi am ascultat. Era 
adevărat. 

— Deci vă aflaţi într-o zonă cu trafic naval intens? 

— Aşa ne-am închipuit. În cele din urmă, zgomotul a 
încetat. Peste câteva ore, ne-am ridicat în apropierea 
unui vas de suprafaţa. Probabil că ne aştepta. Ne-au 
grăbit de la spate să urcăm la bord şi acolo ne-au 
băgat într-un alt dormitor. Încăperea aia a fost dulcea 
noastră casă vreme de trei zile. 

— V-au ţinut acolo atâta timp? întrebă Gamay. 

— La naiba, nu! În dimineaţa următoare, devreme, 
ne-au adunat pe punte. Eram înconjurați de indivizi 
înarmaţi, iar submarinul cel mare nu se zărea nicăieri. 
Pulaski era acolo. Ne-a adresat zâmbetul ăla care-ţi 
dădea fiori. „Bună dimineaţa, domnilor!” Kreisman 
imita accentul lui Pulaski. „în schimbul acestei 
încântătoare croaziere, vă cerem un mic serviciu.” A 
spus că trebuia să recuperăm nişte materiale de pe o 
navă veche. Pulaski şi un alt bandit urmau să meargă 
cu noi. Aşa că ne-am îngrămădit în NR-1, plasat lângă 
vasul pe care ne aflam şi care avea rolul de navă-bază 
şi am coborât. 

— La ce adâncime? 

— Peste o sută douăzeci şi cinci de metri. Pentru NR- 
1 nu era mare lucru. Am remarcat că densitatea apei 
era diferită. Aveam nevoie de mai puţin balast ca să 
coborâm. Fundul mării era mâlos în cea mai mare 
parte şi cobora lin, după care se adâncea brusc. Epava 
stătea fie pe marginea unui canion subacvatic, fie a 


254 


unei văi care se întindea în unghi drept faţă de 
suprafaţa stâncii. 

— Pe coca vasului scufundat era vreun nume? 

— Nu am putut vedea vreunul. Nava era acoperită 
cu alge şi cu scoici. Prova era mai degrabă în genul 
celei din fotografiile cu Titanicul. 

Kreisman îşi ilustră spusele cu gesturi ale mâinilor. 

— În ce poziţie stătea pe fund? 

— Era pe pantă, înclinată sub un unghi ascuţit. Lăsa 
impresia că un ghiont zdravăn ar fi putut s-o răstoarne. 
Am zărit o gaură mare la tribord. 

— Aţi putut vedea în interiorul găurii? 

— Era plină cu dărâmături. N-am rămas acolo mai 
mult de un minut. Pe ei îi interesa mai degrabă partea 
opusă. Echipaseră braţul manipulator cu un aparat de 
tăiere cu flacără oxiacetilenică. Am coborât pe puntea 
înclinată. A fost destul de riscant să plasăm submarinul 
sub un asemenea unghi. Aveam senzaţia că nava se 
putea răsturna în orice clipă. Pe urmă ne-au spus să 
tăiem o gaură în suprastructură. 

— Nu în cală? se miră Austin. Acolo ar fi trebuit să se 
afle încărcătura. 

— Aşa ar fi fost de crezut, dar nu ne situam pe o 
poziţie care să ne permită discuţii în contradictoriu. Am 
tăiat o deschidere de trei metri pe trei. N-a fost prea 
greu - metalul era vechi şi ruginit. Trebuia totuşi să fim 
atenţi. Ca la o operaţie chirurgicală. Un singur ghiont şi 
nava ar fi căzut în adâncuri; eram conştienţi de asta. 
Puteam să vedem paturile vechi de campanie şi 
saltelele. Pulaski şi amicul lui au devenii foarte agitati. 
Au început sa bolborosească, analizând un soi de plan 
al epavei, pe care-l aveau la ei. 

— In ruseşte. 

— Aşa suna. După toate aparențele, ne puseseră să 
tăiem într-un loc greşit. Am încercat de încă două ori 
înainte de a găsi ceea ce căutau. Era o cabină destul 


255 


de mare, plină cu lăzi de metal de dimensiunile 
cuferelor vechi de pe vasele cu aburi, pe care le vezi în 
magazinele de antichităţi. 

— Câte lăzi? 

— Cam o duzină, răsturnate de-a valma în toate 
părţile. Pulaski ne-a spus să le extragem cu braţul de 
manipulare al submarinului. A fost foarte dificil să le 
deplasăm. Erau grele, fără nici o îndoială şi solicitau 
braţul la maximum. Le-am tras până în dreptul 
deschiderii, apoi am luat legătura cu nava de la 
suprafaţă şi le-am cerut să coboare nişte parâme cu 
cârlige la capete. Le-am fixat de lăzi, ne-am dat 
deoparte şi am lăsat vasul să le ridice sus cu vinciul, 
care avea o forţă mult mai mare de tracţiune. 

Austin, care avea experienţa în privinţa recuperărilor 
din ape adânci, dădu aprobator din cap. 

— Exact aşa aş fi procedat şi eu. 

— A fost ideea căpitanului Logan. Kreisman zâmbi, 
stânjenit. Eram ca soldaţii englezi din filmul ăla, Podul 
de pe râul Kwai. Ne-am implicat cu adevărat. Orgoliul 
profesional, cred că asta a fost. 

— Nu te simţi vinovat. Probabil că v-ar fi ucis dacă n- 
aţi fi făcut treaba. 

— Asta a spus şi căpitanul. Am lucrat în schimburi, 
fără pauză. Am avut parte de câteva dintre obstacolele 
la care te aştepţi când ai o misiune atât de complicată, 
dar am scos de pe navă tot ce-au vrut. 

— Aţi văzut ce era în cufere? 

— S-a întâmplat ceva ciudat. Pe noi ne-au împins 
după colţ, dar i-am auzit cum deschideau lăzile cu o 
rangă. Păreau foarte surescitaţi. 

Pe urmă s-a lăsat tăcerea, după care i-am auzit 
ţipând. Părea o ceartă. Apoi şi-a făcut apariţia Pulaski 
şi a început să urle la noi în ruseşte, ca şi cum ce s-o fi 
întâmplat acolo ar fi fost din vina noastră. Părea 
extrem de furios, dar cred că era şi puţin speriat. 


256 


A 


Kreisman îşi roti privirea prin încăpere şi ceilalţi 
membri ai echipajului îl susţinură cu gesturi 
aprobatoare din cap. 

— N-a existat nici un indiciu în privinţa motivului 
disputei? 

Sublocotenentul clătina din cap în semn că nu. 

— Ne-au dus dedesubt, iar când ne-au scos din nou 
pe punte era noapte. Submarinul monstruos se 
întorsese. Era şi o navă în apropiere. N-o puteam 
vedea în întuneric, dar după zgomotul motoarelor 
părea mare. Ne-au încărcat pe submarin, cu excepţia 
căpitanului şi a pilotului, oferindu-ne aceleaşi condiţii 
de primă clasă. Am călătorit pe sub apă, mai puţin 
decât înainte. Când ni s-a îngăduit să ieşim, ne aflam 
într-un loc de dimensiunile unui hangar pentru 
avioane. 

— Trebuie să fi fost adăpostul pentru submarine. Ce 
s-a-ntâmplat cu NR-1? 

— Nu ştim. Când am plecat, era încă legat de nava 
de recuperări marine. Sper că pilotul şi căpitanul sunt 
bine, adăugă sublocotenentul, pe un ton consternat. 
De ce să ne fi păstrat pe noi prizonieri şi să-i fi lăsat pe 
ei să plece? 

— Poate că mai aveau ceva de lucru pentru WA-1 
sau aveau pur şi simplu nevoie de ostatici. Ce a urmat? 

— Ne-au dus într-un alt dormitor cu paturi de 
campanie. O adevărată cocină. Am stat acolo două 
zile. Ne-am plictisit de moarte. Singurul lucru incitant a 
fost ceva care a sunat ca o explozie puternică, 
petrecută undeva, dedesubt. 

— Au blocat intrarea în adăpostul pentru submarine. 

— De ce să fi făcut asta? 

— Baza fusese descoperita şi voiau să se-asigure că 
n-o să găsească nimeni dovezi. Submarinul folosit 
pentru deturnare îşi îndeplinise rolul. E posibil şi nu m- 
ar surprinde, să fi plănuit să astupe mai târziu şi 


257 


intrarea de la suprafaţă. Poate cu voi înăuntru. Cum 
stăteau lucrurile cu paznicii? 

— Erau aceiaşi oameni care ne supravegheaseră pe 
nava de recuperări marine. Păreau să aibă pregătire 
militară şi deţineau arme automate. Ne-au adus pâine 
neagră şi apă şi ne-au încuiat înăuntru. Pe urmă ne-am 
pomenit pe cap cu indivizii ăia cu căciuli bizare şi 
pantaloni bufanţi. În comparaţie cu banda asta, primii 
paznici erau fetiţele cercetaşe. Au bătut doi tipi de 
dragul distracţiei, ne-au târât afară şi ne-au mânat pe 
terenul ăla mare. Restul îl ştiţi. 

Austin se uită în jur. 

— Întrebări? 

— A putut să arunce cineva o privire asupra poziţiei 
GPS când aţi fost pe submarin? se interesă Rudi Gunn. 

— Ne-au ţinut departe de aparatura de poziţionare, 
apoi au închis-o, ca să n-o putem vedea. 

— Mare păcat, zise Gunn. 

Se auziră râsete prin întreaga încăpere. 

— Ne-a scăpat vreo glumă? întrebă Rudi. 

Un membru subţirel şi blond al echipajului, de vreo 
douăzeci şi cinci de ani, se ridică în picioare şi se 
prezentă drept marinar Ted McCormack. Trimise o 
bucata de hârtie către masă. 

— Astea sunt coordonatele GPS ale epavei. 

— Cum poţi fi sigur? întreba Gunn, citind cifrele. 

McCormack îşi ridică braţul şi arătă ceva care 
semăna a ceas digital de mână supradimensionat. 

— Soţia mea mi l-a dat. Ne-am căsătorit chiar înainte 
de a mă îmbarca. Are acasă o harta şi poate marca 
locul unde mă aflu, ori de câte ori o sun. 

— Obişnuiam să glumim pe seama lui Mac, spunând 
că e ţinut din scurt, zise Kreisman. N-o mai facem. 

— Când am fost deturnaţi, mi-am împins chestia 
asta în susul braţului şi am ascuns-o sub mânecă, 
povesti McCormack. Nu ne-au percheziţionat niciodată. 


258 


Presupun că ne-au considerat inofensivi. 

Ceasul GPS ProTek era un miracol al miniaturizării, 
fiind, după spusele producătorilor săi, cel mai mic 
dispozitiv GPS din lume. 

Putea afişa poziţia purtătorului său, indiferent în ce 
zonă a planetei s-ar fi aflat, cu o precizie de câţiva 
metri. 

Austin zâmbi. 

— Să-nchinăm în cinstea iubirii. Apoi adăugă, după 
ce se uită prin încăpere: Şi acum, citând cuvintele 
nemuritoare ale lui Porky Pig „Asta-i tot, oameni buni!” 
Vă mulţumesc pentru ajutor. Şi bon voyage! 

Membrii echipajului de pe WA-1 se ridicară în 
picioare ca unul şi ieşiră din sala de şedinţe păşind 
apăsat, ca bivolii însetaţi care simt mirosul apei. Austin 
se întoarse spre echipa NUMA. 

Paul îşi deschise laptopul şi îl conectă la modemul 
care permitea proiectarea fişierelor pe un ecran mare 
dintr-un capăt al camerei. Gamay se instală lângă 
ecran, în picioare, cu un indicator laser. Paul apăsă 
câteva taste şi pe ecran apăru forma de rinichi a Mării 
Negre, cu uscatul din jur. 

— Bine aţi venit la Marea Neagră, unul dintre cele 
mai fascinante corpuri de apă din lume, spuse Gamay, 
plimbând de-a lungul ţărmurilor punctul de un roşu 
strălucitor. Are aproximativ o mie de kilometri de la est 
la vest şi cinci sute treizeci de la nord la sud. Aici, în 
„talie”, unde iese Peninsula Crimeea în afară, nu are 
decât două sute treizeci de kilometri lăţime. In ciuda 
dimensiunilor sale relativ reduse, reputaţia proastă 
care îi însoţeşte numele e de proporţii. Grecii o 
numeau Axenos, ceea ce înseamnă „neprimitoare”. 
Turcii din Evul Mediu nu erau atât de diplomaţi. Îi 
spuneau Karadenez: „Marea Morţii”. 

— Atrăgător, spuse Zavala. Are o anumită poezie. 

— Pot cu siguranţă să-mi imaginez Camera de 


259 


Comerţ folosind numele ăsta într-o reclamă din New 
York Times, încuviinţă Austin. 

Gamay îşi dădu exasperată ochii peste cap. 

— Voi doi sunteţi vreodată serioşi? 

— Încercăm să nu fim, răspunse Austin. Îmi cer 
scuze pentru întrerupere, doamna profesoară. 
Continuaţi, vă rog! 

— Mulţumesc! În ciuda cronicilor nefavorabile, are o 
mulţime de vizitatori. lason a venit aici, pe corabia 
Argo originala, în căutarea Lânii de Aur. Marea a 
reprezentat o importanta rută comercială şi o zonă 
propice de pescuit vreme de mii de ani. In timpul Erei 
Glaciare, era un lac imens, cu apă dulce. Pe urmă, în 
jurul anului 6000 î.Hr., un baraj natural de pământ a 
cedat şi apele Mării Mediterane au pătruns prin el. 
Nivelul mării a crescut cu câteva zeci bune de metri. 

— Potopul lui Noe, spuse Austin. 

— Unii sunt de această părere. Locuitorii de pe 
malurile lacului au fugit ca să-şi salveze vieţile. Gamay 
zâmbi. Nu pot să spun daca s-au folosit sau nu de o 
arcă. Apa sărată a sufocat efectiv lacul. Substanțele 
aduse de râuri şi de fluvii n-au făcut altceva decât să 
înrăutăţească lucrurile. 

li făcu semn lui Paul, care proiectă pe ecran o 
secţiune transversală a mării. 

— Asta vă ajută să vă faceţi o idee despre 
adâncimea incredibilă. Un prag continental, care 
reprezintă probabil o rămăşiţă a vechii linii a țărmului, 
se întinde de jur împrejurul perimetrului. Are cea mai 
mare lăţime în dreptul Ucrainei, apoi coboară brusc, cu 
două mii o sută de metri. Stratul subţire de deasupra e 
bogat în forme de viaţă. Dar la adâncimi de peste o 
sută şaptezeci de metri nu mai există oxigen şi marea 
e lipsită de viaţă. E cel mai mare corp de apă moartă 
din lume. Ca să agraveze situaţia, adâncurile sunt 
pline cu sulfit de hidrogen. O singură inhalare a 


260 


chestiei ăsteia poate ucide. Dacă această masă de 
otravă ar ajunge vreodată la suprafaţă, va elibera un 
nor care va omori toate fiinţele vii din mare şi din jurul 
mării. 

— Turcii nu glumeau când îi spuneau Marea Morţii, 
comentă Zavala. 

Paul proiectă o hartă cu o linie punctată, care 
înconjura pragul interior al mării. 

— Kreisman a spus că nava a fost găsită la o 
adâncime de aproximativ o sută douăzeci şi cinci de 
metri. Asta o plasează la marginea pragului 
continental. Dacă adâncimea ar fi fost puţin mai mare, 
nava nu s-ar mai fi aflat acolo. Vasele de lemn se 
conservă perfect la adâncimi mari, fiindcă nu există 
oxigen pentru supraviețuirea viermilor care le-ar putea 
sfredeli, însă substanţele chimice mistuie metalul. 

— Vasul ar fi fost redus la elementele de bază, spuse 
Austin. 

— E adevărat. Defileul despre care vorbea Kreisman 
e probabil prelungirea albiei unui fluviu. Pragul 
continental e neted şi coboară treptat către mare, într- 
un mod foarte asemănător cu descrierea 
sublocotenentului.  Descompunerea tuturor acelor 
organisme a format pungi de gaz metan. Se poate 
presupune că un costum de scafandru te-ar putea feri 
de aşa ceva, dar tot ar exista o serie de pericole 
implicate de scufundarea într-un mediu otrăvitor. 

Gunn urmărise atent întreaga discuţie. Se ridica de 
pe scaunul său şi împrumută indicatorul cu laser. 

— Să vedem ce-am aflat. NA-1 a fost deturnat aici. 
Plimba punctul roşu prin Bosfor, pornind din Marea 
Egee. Aici au auzit zgomotele traficului nautic. Mişcă 
indicatorul de-a lungul marginii pragului continental. 
Aici se află nava noastră misterioasa, conform 
coordonatelor GPS. 

Paul îşi folosi cursorul ca să traseze un X în locul 


261 


indicat de Gunn. 

— Cineva şi-a dat multă osteneala ca să recupereze 
nava asta, spuse Austin. Poate reprezintă cheia care 
descâlceşte toată harababura. 

Gunn se întoarse spre căpitan. 

— Cât de repede putem să ridicam ancora şi să ne 
punem în mişcare? 

Atwood păstrase tăcerea pe durata relatării 
sublocotenentului şi a discuţiei purtate de echipa 
NUMA. Zâmbi şi răspunse: 

— Aţi fost atât de afundaţi în Marea Neagra încât n- 
aţi observat când am luat legătura cu puntea de 
comandă. Suntem pe drum. O să ajungem la faţa 
locului mâine-dimineaţă. 

Într-adevăr, uşoara vibraţie a motoarelor se simţea 
sub tălpile lor. Gunn se ridică. 

— Mă duc la culcare. Mâine s-ar putea să avem o zi 
lungă. 

Austin îi explică lui Rudi cum să ajungă la cabina lui, 
apoi îi spuse lui Joe că avea să i se alăture mai târziu. 
Când râmase singur, Kurt se aşeză la masă şi fixă cu 
privirea liniile şi curbele Mării Negre, proiectate pe 
ecran precum literele unui limbaj necunoscut, al cărui 
secret putea fi dezvăluit de o Piatră din Rosetta*?. Ochii 
i se aţintiră asupra X-ului care marca poziţia navei 
misterioase. 

Sortă în minte evenimentele care îl aduseseră în 
locul acela, pe o navă NUMA, urmărind ce anume? Se 
simţea de parcă şi-ar fi croit drum printr-o groapă plină 
cu şerpi, încercând să-i aleagă pe cei neveninoşi dintre 
vipere. Stinse luminile şi ieşi din sala de şedinţe. In 
timp ce se îndrepta spre cabina lui, îi veni o idee 


32 Piatra egipteana din granit negru, care conţine acelaşi text 
antic în trei limbi diferite, printre care greaca, cu ajutorul căreia a 
reuşit Jean-François Champollion să găsească o metodă de 
descifrare a hieroglifelor, (n.tr.) 


262 


deprimantă. Poate erau veninoşi cu toții. 


20 


Lumina cenuşie a zorilor se revărsă prin hublou, 
trezindu-l pe Austin. Se uită la Zavala, care era în patul 
de alături, pierdut fără îndoială într-un vis plin cu 
automobile Corvette roşii şi statisticiene blonde, 
superbe. Işi invidia partenerul pentru abilitatea de a se 
lăsa furat de somn, de a dormi buştean toată noaptea 
şi de a se trezi proaspăt şi gata de acţiune. Somnul lui 
Austin fusese agitat, tulburat de gânduri învălmăşite, 
ca şi cum creierul său ar fi căutat răspunsuri ascunse 
în labirintul propriului subconştient. 

Se ridică din pat, se duse la chiuvetă şi îşi împroşcă 
faţa cu apă rece. Se îmbrăcă rapid, cu o pereche de 
blugi, o bluză groasă şi un hanorac, apoi ieşi din 
cabină. Venind dinspre uscat, vântul rece al dimineţii îl 
izbi în faţă, alungând rămăşiţele zdrenţuite ale 
somnului care nu se dăduseră duse până atunci. 
Soarele începea să-şi înalțe sprânceana, trăgând cu 
ochiul pe deasupra orizontului estic şi razele sale 
blânde scăldau norii într-o strălucire roşiatic-aurie. 

Păşind pe puntea lui Argo, care înainta cu o viteză 
de cincisprezece noduri, Austin se aplecă peste 
copastie şi se uită îndelung la suprafaţa opacă a mării, 
ascultând vuietul liniştitor al valurilor izbite de cocă. 
Păsările de mare atingeau spuma în treacăt, ca nişte 
confeti purtate de vânt. Era greu de crezut că numai 
cu câteva zeci de metri mai jos se afla locul cel mai 
lipsit de viaţă de pe planetă. Marea Neagră era o 
băltoacă imensă de apă moartă, dar Austin ştia că răul 
neîndurător ce stătea la pândă în adâncurile minţii 
umane era un abis demn de temut din mult mai multe 


263 


motive. Se înfiora, nu numai din pricina frigului şi se 
întoarse, în interiorul navei. 

Când pătrunse în călduroasa sală de mese, aroma 
combinata îi cafelei, a ouălor ochiuri şi a şuncii prăjite 
îl făcu să-i lase gura apă şi îi ridica moralul. Cu 
excepţia albastrului mării ce se vedea prin ferestre, 
era ca şi cum te-ai fi aflat în restaurantul preferat 
pentru micul dejun dintr-un orăşel, unde localnicii au 
câni de cafea pe care le sunt înscrise numele. Membrii 
echipajului ieşiţi din schimbul de noapte stăteau, cu 
ochi somnoroşi, în jurul câtorva mese. 

Austin înşfacă un pahar cu cafea, iar în drum spre 
puntea de comandă se întâlni cu soţii Trout, care 
coborâseră la micul dejun mai devreme şi acum făceau 
turul navei. Urcară împreuna în timonerie, unde 
ferestrele plasate de jur împrejur ofereau o perspectivă 
amplă asupra provei şi a punţii din faţă. 

Rudi Gunn, un tip obişnuit să se trezească devreme 
în zilele pe care şi le petrecuse în marină, stătea lângă 
un panou cu instrumente şi cu monitoare, vorbind cu 
căpitanul Atwood. Zâmbi larg la vederea colegilor săi. 

— Bună dimineaţa tuturor! Aveam de gând să plec 
în căutarea voastră. Căpitanul tocmai îşi trecea în 
revistă planurile de acţiune la locul epavei. A 

— Suntem nerăbdători să le auzim, spuse Austin. In 
cât timp vom ajunge acolo? 

Atwood arătă către un ecran rotund, cenuşiu, cu 
cercuri albe concentrice gravate pe sticla. Picăţele gri 
indicau coordonatele GPS captate de o antenă care 
primea informaţii din reţeaua de douăzeci şi patru de 
sateliți ce orbitau în jurul Pământului, la o înălţime de 
optsprezece mii de kilometri. Un afişaj digital de lângă 
ecran indica valorile curente ale  latitudinii şi 
longitudinii. Sistemul putea să plaseze nava la o 
distanţa de nouă până la paisprezece metri de ţinta sa. 

— Ar trebui s-ajungem la faţa locului în vreo 


264 


cincisprezece minute, dacă toate coordonatele indicate 
de ceasul à /a Dick Tracy al marinarului de pe 
submarin sunt corecte. 

— N-ai glumit când ai spus c-o s-ajungem la prima 
oră a dimineţii, remarcă Austin. 

— Poate că Argo o fi arătând ca un cal de povară, 
dar are gene de cal de curse. 

— Ce planuri ai pentru prima etapă a căutărilor? 

— O să-ntocmim o schiţă a zonei cu sonarul cu 
scanare laterală, folosind noul nostru VTN, apoi o să 
aruncăm o privire mai de aproape. Echipajul e jos, pe 
punte, se ocupă de pregătiri. 

Vehiculul teleghidat nerestricţionat, sau VIN-ul, 
reprezenta una dintre cele mai recente realizări din 
domeniul explorărilor subacvatice. 

Paul ceru o hartă. Căpitanul trase draperia albastră 
care despărţea timoneria de camera hărților, o 
încăpere mai mică. Pe o masă era întinsă harta Mării 
Negre. 

— Ne aflăm aici, spuse Atwood, punându-şi degetul 
într-un punct din largul țărmului vestic. 

Silueta înaltă a lui Trout se aplecă asupra hărţii. 

— Suntem pe marginea unui prag submarin de 
adâncime redusă, care înconjoară linia țărmului, 
trecând prin dreptul României şi al Deltei Dunării, al 
Bosforului şi al Crimeii, în partea de nord. Paul se 
întoarse spre soţia lui. Gamay ne poate pune la curent 
cu situaţia din domeniul biologiei şi cel al arheologiei. 

Gamay prelua prezentarea. 

— Pragul despre care vorbeşte Paul e incredibil de 
productiv pentru pescari. E patria somonului, a 
morunului alb, din familia sturionilor şi a calcanului. 
Aici o să găsiţi delfini şi bonite, deşi numărul lor a 
scăzut considerabil. Unii spun că turcii au exagerat cu 
pescuitul, însă aceştia susţin că de vină sunt apele 
Dunării, poluate de Uniunea Europeană. În afara 


265 


disputei e faptul că, mai jos de o adâncime care 
oscilează în jurai valorii de o sută patruzeci de metri, 
nu există nici un fel de viaţă. Marea e sterilă în 
proporţie de nouăzeci la sută. Odată cu scăderea 
populaţiei de peşte, zona a fost infestată de valuri 
roşii? şi de bancuri de meduze. Oamenii sunt suficient 
de îngrijoraţi ca să-nceapă să ia măsuri. 

— Aşa a fost implicată NUMA, spuse căpitanul 
Atwood. Adunam informaţii pentru un proiect comun, 
ruso-turc. 

— Mă întreb de ce n-aveţi la bord reprezentanţi ai 
ambelor țari, spuse Paul. 

— In călătoriile precedente, observatorii 
guvernamentali şi-au petrecut cea mai mare parte a 
timpului spunându-le echipajelor unde nu era permis 
sa facă studii. Când a fost solicitată NUMA, pentru o 
mână de ajutor, amiralul Sandecker a cerut carte 
blanche. Ceea ce implică lipsa observatorilor pe durata 
acestor cercetări preliminare. Ţinând cont de prestigiul 
lui şi de disperarea lor, a reuşit să-şi impună punctul 
de vedere. 

— Disperarea acestor ţări are un motiv întemeiat, 
spuse Gamay. Poluarea creează condiţii favorabile 
pentru o „răsturnare”. Dacă apa moartă ajunge la 
suprafaţă, tot ce se află în mare şi în jurul ei va fi şters 
de pe suprafaţa pământului. 

— Când e vorba să pui oamenii în mişcare, 
ameninţarea extincţiei n-are egal, comentă Gunn. 

— La mine ar da rezultate, spuse Austin. 

Trout îşi plimbă degetul de-a lungul hărţii. 

— In zona asta, fundul va fi acoperit cu mâl negru, 
depus peste argilă, care marchează schimbarea 
străvechiului lac în mare. Când treci dincolo de 


marginea pragului, descoperi canioane submarine, 
33 Culoarea se datorează concentraţiei extrem de mari de 
microorganisme (n.tr.) 


266 


săpate în panta abruptă. Acum zece mii de ani, nivelul 
mării era cu trei sute de metri mai scăzut decât în 
prezent. Teoria Potopului sugerează că apele Mării 
Mediterane au inundat o zonă de o sută cincizeci de 
mii de kilometri pătraţi. 

— Ceea ce înseamnă că oricine avea o barcă a 
devenit foarte popular, spuse Austin. 

— Asta are legătura directa cu situaţia noastră, 
interveni Gamay. După cum ne-a explicat Paul aseară, 
teredo navalis, o varietate de cariu ce devorează 
corăbiile, nu poate supravieţui în apele abisale, aşa că 
epavele de lemn se conservă perfect pe durata a mii 
de ani. lar cele din oţel se dezintegrează. 

Un membru al echipajului îl chemă pe căpitan în 
timonerie. Atwood se scuză şi ieşi. Un minut mai târziu, 
când se întoarse în camera hărților, pe faţă îi înflorise 
un zâmbet larg. 

— Suntem deasupra țintei. Nava misterioasă ar 
trebui să se afle chiar sub antena noastră de radio. 

— Aduceţi-mi aminte să-i trimit un buchet de flori 
tinerei care i-a dăruit iubitului ei marinar un ceas cu 
GPS, zise Gunn. 

Austin privi marea ce se întindea până la orizont şi 
se gândi la timpul care s-ar fi putut irosi căutând 
zadarnic vasul scufundat. 

— Am o idee mai bună, spuse el. Haideţi să-i 
trimitem o seră întreagă! 

Sosi şi Zavala şi coborâră pe puntea de la tribord, 
unde o mică torpilă se odihnea pe un suport de 
aluminiu, învelişul său metalic reflectând lumina 
soarelui. Bărbatul înalt care deconecta un modem de 
computer ataşat de acest dispozitiv era Mark Murphy, 
expertul navei Argo în materie de vehicule subacvatice 
teleghidate. 

Nonconformist din fire, Murphy desconsidera hainele 
de lucru de la NUMA, preferând propria uniforma: blugi 


267 


decoloraţi, reduşi prin tăiere la dimensiunile unui şort, 
cămaşă din piele de căprioară purtată peste un tricou, 
bocanci uzaţi de lucru şi o şapcă de baseball cu 
cozoroc scurt. Pe şapcă şi pe tricou era imprimat 
cuvântul Argonaut, Avea undeva între cincizeci şi 
cincizeci şi cinci de ani, iar în ciuda bărbii dese, 
cărunte, faţa arsă de soare îi strălucea de un 
entuziasm adolescentin. 

ÎI văzu pe Zavala privind lung torpila şi i se adresă: 

— Eşti invitatul meu! 

— Mulţam! 

Joe îşi plimbă cu delicateţe degetele de-a lungul 
dungilor late, verzi, galbene şi negre, trasate cu 
vopsea pe învelişul metalic. 

— Sexi, spuse, cu un fluierat uşor. Foarte sexi! 

— Trebuie să-l scuzi pe prietenul meu, interveni 
Austin. N-a mai avut permisie să coboare pe țărm de 
cel puţin douăzeci şi patru de ore. 

— ÎI înţeleg perfect, replică Murphy. Păpuşica asta 
chiar e fierbinte. Aşteaptă să vezi de ce e în stare! 

Austin era amuzat, dar nu surprins, văzând cum se 
gudurau cei doi bărbaţi pe lângă dispozitiv. Zavala era 
un inginer naval excepţional, care  proiectase 
numeroase vehicule subacvatice şi  coordonase 
construcția altora. Murphy era expertul navei Argo în 
folosirea acestora. Pentru ei, liniile bine trasate ale 
obiectului susținut cu mare grijă de suportul său de 
aluminiu erau la fel de senzuale precum curbele unui 
trup de femeie. 

Austin le înţelegea pasiunea. VTN-ul nu avea decât 
un metru şi cincizeci şi şapte de centimetri lungime, 
douăzeci de centimetri în diametru şi nu cântărea mai 
mult de treizeci şi cinci de kilograme. Insă aparatul de 
dimensiuni reduse era un produs al tehnologiei de vârf 
în materie de explorări subacvatice, capabil să 
funcţioneze aproape independent de supraveghetorii 


268 


săi de la bordul navei. Modelul fusese perfecţionat de 
Institutul de Oceanografie din Woods Hole, care îl 
numise VSAOH, adică Vehicul Semi-Autonom pentru 
Observaţii Hidrografice. 

— Suntem aproape gata de lansare, spuse Murphy. 
Am coborât peste bord două traductoare distincte, 
câte unul în fiecare colţ al zonei de cercetare. Asta dă 
naştere unei reţele de navigaţie. Vehiculul comunică 
fără întrerupere cu traductoarele, care-i transmit 
poziţia din fiecare moment. Informaţiile pe care le 
colectează sunt înregistrate pe un hard disk, pentru a 
fi descărcate ulterior. 

— Dar de ce nu trimiteţi informaţiile direct pe navă, 
prin telemetrie? întrebă Austin. 

— Ar fi posibil, dar transmisia prin apă ar dura prea 
mult. Pentru început, am setat vehiculul pentru 
inspectarea a zece culoare de câte treizeci de metri, 
cu rezoluţie înaltă. O să se deplaseze cu o viteză de 
5,5 noduri, la circa douăzeci şi şapte de metri 
deasupra fundului. Sonarul pentru evitarea coliziunilor 
va avea grijă să treacă pe deasupra obstacolelor 
masive sau să le ocolească. 

Murphy apăsă pe un comutator magnetic din 
lateralul vehiculului. Propulsorul din oţel inoxidabil, 
alimentat de o baterie, emise un zumzet uşor. Ajutat 
de un alt membru al echipajului, Murphy cobori cu 
mare atenţie suportul de aluminiu în apă. 

Nava Argo era dotată cu un număr impresionat de 
vinciuri şi macarale, pentru manipularea unei 
diversităţi de ochi, urechi şi mâini electronice, precum 
şi a submarinelor cu sau fără echipaj coborâte în ocean 
de oamenii de ştiinţă de pe navă. Una dintre macarale, 
suficient de puternică pentru a ridica o casă întreagă, 
era prevăzută cu lanţuri intenţionat concepute astfel 
încât să se rupă ca urmare a unei solicitări prea mari - 
cu scopul de a împiedica scufundarea lui Argo în caz că 


269 


nava agăța vreun munte subteran. 

Cea mai mare parte a echipamentelor grele erau 
lăsate la apă prin platforma udă, o secţiune centrală 
din chila navei care se deschidea către mare prin 
intermediul unor panouri glisante imense. Însă în cazul 
VTN-ului totul se rezolva prin coborâre peste bord. 
Propulsorul muşcă apa şi vehiculul o zbughi precum un 
peşte scăpat din undiţă. Se îndepărtă de navă şi viră 
imediat ce ajunse la loc deschis, trasând un cerc 
preprogramat, de nouă metri diametru. 

— Se va roti de patru ori, ca să regleze busola, le 
explică Murphy, în clipa de faţă discută cu reţeaua de 
navigare, orientându-se prin triangulaţie. 

Sub privirile lor, VTN-ul încheie ultimul cerc şi 
dispăru sub apă. 

— Se îndreaptă spre prima linie a traseului. 

— Şi noi ce facem acum? întreba Austin. 

Murphy le adresă un zâmbet larg, dezvelindu-şi 
dinţii. 

— Mergem la o cafea cu gogoşi. 


21 


Vehiculul subacvatic se deplasă înainte şi înapoi 
deasupra fundului mării, în stilul unei maşini de tuns 
iarba, traiectoria sa fiind afişată pe ecranul unui 
computer. Când îşi îndeplini misiunea, se îndreptă spre 
un al treilea traductor, ca un cățeluş care a auzit 
cuvântul „os”. Işi înălţă botul către partea laterală a 
navei, unde fu prins într-un suport special de preluare, 
care îl urca pe punte. Murphy îi ataşă un modem şi 
transferă în laptopul său toate informaţiile din 
vehiculul care  şiroia de apă. Apoi  deconecta 
computerul. 


270 


Îşi îndesa laptopul sub braţ şi deschise drumul spre 
sala de şedinţe, unde Îl aşeză pe o masă şi îl conecta la 
un monitor cu ecran mare. Softul numit SeaSone 
începu să genereze imagini de sonar de rezoluţie 
înaltă, afişându-le cu  încetinitorul pe ecran, iar 
fotografiile fundului mării culese de VIN se derulară 
din partea de sus a monitorului, ca două cascade 
gemene. Latitudinea, longitudinea şi poziţia erau 
afişate în dreapta ecranului. Murphy reglă culoarea, 
alegând un galben-maroniu plăcut ochiului. 

Fundul mării era, în foarte mare măsură, lipsit de 
semne distinctive. Din când în când apărea câte un 
bolovan, sau se zăreau petice de întuneric şi lumină, 
indicând diferenţele dintre sedimente. La jumătatea 
celui de-al patrulea culoar, sonarul surprinse două linii 
drepte, unite sub un unghi. Toţi ochii erau concentrați 
asupra monitorului, în vreme ce vehiculul ajunse la 
capătul traseului, viră şi se întoarse pe al cincilea 
culoar. Murphy opri derularea imaginilor. 

— Bingo! exclama el. 

Imaginea de neconfundat a unei nave ieşea puternic 
în relief. Murphy o mări dând un clic cu mouse-ul. 
Umbrele şi luminile se transformară în uşi, tambuchiuri 
şi hublouri. Computerul stabili dimensiunile vasului. 

— Are optzeci de metri lungime, anunţă Murphy. 

Austin arătă o umbră de pe cocă. 

— Poţi să măreşti secţiunea asta? 

Murphy îi făcu pe plac cu un alt clic de mouse şi 
porţiunea pe care o indicase Kurt apăru într-o mică 
fereastră dintr-o latura a ecranului. Expertul de pe 
Argo umblă la rezoluţie până când gaura din coca, din 
apropierea liniei de plutire, se contura cu claritate. 

Scoase apoi la imprimantă o copie color a zonei 
inspectate, evidențiind caracteristicile țintei şi o întinse 
pe o masă. 

— Se află la o adâncime de o sută patruzeci de 


271 


metri, spuse. Aici e locul unde fundul, aflat la nouăzeci 
şi cinci de metri, începe să coboare abrupt, într-un 
canion. Vasul se află pe pantă, chiar sub buza surpării. 
Suntem norocoşi. Dacă ar fi ajuns cu treizeci de metri 
mai jos, epava era pierdută pentru totdeauna, din 
cauza deteriorării metalului. 

— Bună treaba, Murphy, zise căpitanul Atwood. Apoi, 
întorcându-se către ceilalţi: Am o echipă pregătită să 
lanseze un ROV prin platforma udă. 

Un vehicul robotizat. Se mutară cu toţii într-o 
cameră de control de dimensiuni reduse, unde se 
găseau consolele de comandă ale vehiculelor care 
operau în afara platformei. Căpitanul arătă către 
consola unui computer şi i se adresă lui Gunn. 

— Vrei să te ocupi de comenzi, domnule 
comandant? 

Comportamentul academic al lui Gunn ascundea o 
personalitate care savura acţiunea şi rolul său de 
spectator îl cam zgândărise pe dinăuntru încă de când 
se urcase la bord. Avea experienţă în privinţa 
conducerii ROV-urilor şi nu avea nevoie de nici un alt 
imbold. 

— Mi-ar plăcea foarte mult. Mulţumesc, căpitane! 

— Incepem când eşti gata. 

Gunn se aşeză la consola de comandă şi se 
familiariza cu instrumentele şi cu joystick-ul care 
controla ROV-ul. Pe urmă zâmbi şi îşi frecă mâinile. 

— Lăsaţi-l la apă! 

Căpitanul îşi desprinse de la centură o mică staţie de 
emisie-recepţie şi dădu comanda. Câteva clipe mai 
târziu, ecranul prinse viaţă şi afişă o imagine a 
platformei cavernoase transmisă de camera video din 
botul ROV-ului. Aceasta părea să fie inundată de apă în 
momentul în care vehiculul fu coborât în mare. Un 
scafandru în costum de neopren apăru în imagine pe 
când desprindea parâma ataşată de macara. Apoi 


272 


dispăru, înlocuit de un nor de bule şi de albastrul mării, 
tot mai întunecat pe măsură ce ROV-ul se scufunda 
încet sub deschiderea din chila navei. 

Un cablu de trei sute de metri, cu înveliş din kevlar, 
realiza conexiunea dintre ROV-ul Benthos Stingray şi 
navă. Transmitea comenzile lui Gunn către sistemul de 
operare şi prelua imaginea video, difuzând-o către 
ecran. Pe Argo existau ROV-uri mai mari şi mai 
puternice, dar, după ce auzise relatarea echipajului de 
pe NR-1, căpitanul considerase că aveau nevoie de 
ceva mai mic, care să poată fi manevrat cu uşurinţă în 
spaţii înguste. Vehiculul avea dimensiunile şi forma 
unei valize voluminoase. Deşi relativ mic, era dotat cu 
camere video digitale şi cu un braţ manipulator. 

Mişcând joystick-ul cu o mână experimentată, Gunn 
înclină ROV-ul pentru o scufundare în profunzime. 
Vehiculul folosi reţeaua de navigare instalată pentru 
VTN ca să se îndrepte direct către ţintă. Apa îşi pierdu 
culoarea pe măsură ce fiecare metru al coborârii 
îndepărta ROV-ul tot mai mult de suprafața 
împestriţata de lumină. Gunn aprinse farurile gemene 
cu halogen, din sticlă de cuarţ şi având o putere de 
câte 150 de waţi, dar până şi fasciculele lor 
strălucitoare erau înghiţite de întunericul tot mai dens. 

ROV-ul cobori lin până la adâncimea de nouăzeci de 
metri, oprindu-se cu puţin deasupra fundului mării. 
Continuă apoi deplasarea pe orizontala, contra unui 
curent slab de adâncime, care nu-i permitea să 
înainteze pe deasupra mâlului negru cu viteză mai 
mare de un nod. Pe urmă huidui dispăru subit şi ROV- 
ul se avântă peste buza canionului subacvatic atât de 
brusc, încât toată lumea din camera de comandă simţi 
un uşor val de greață în stomac. Gunn îndrepta botul 
vehicului în jos, menţinându-l paralel cu panta abrupta. 
Sonarul cu scanare laterală contura ţinta pe un ecran 
alăturat, până când ROV-ul ajunse suficient de aproape 


273 


ca să se poată trece la o cercetare vizuală. Gunn 
activă propulsoarele verticale şi vehiculul se ridică 
încet deasupra navei. 

Aceasta zăcea pe panta canionului, înclinată, partea 
de dedesubt a cocii fiind încastrată în mâl. ROV-ul 
cobori câţiva metri şi se deplasă de-a lungul, la nivelul 
punţii principale, pe lângă un şir de hublouri, dintre 
care unele încă deschise. Scoicile acopereau cea mai 
mare parte a vasului, intensificându-i înfăţişarea 
spectrală. Ici şi colo se sumeţeau petice roşietice, de 
vopsea  antivegetativă. Timoneria din lemn se 
dezintegrase şi  putreziciunea  distrusese  punţile. 
Gruiele bărcilor de salvare erau goale şi de învelişurile 
de sârma atârnau alge. Din coşul de fum prăbuşit nu 
mai rămăsese decât un morman de resturi ruginite. 

Nava era un cadavru de metal, de nici un folos 
pentru nimeni, cu excepţia bancurilor de peşti 
iscoditori de pe coridoarele pe care cândva merseseră 
oameni. Pentru Austin, care privea ecranul cu o 
expresie  fascinată  aşternută peste trăsăturile 
bronzate, bucata aceea diformă de metal ruginit, 
jalnică şi lipsită de viaţă, era o fiinţă vie. Deşi nu exista 
nici o mână care să închidă tambuchiurile deschise cu 
de-a sila de presiunea aerului evadat din interior, el 
aproape că putea să audă scârţâind grinzilor şi huruitul 
motorului din vremea când vasul brăzda mările. În 
mintea sa se contura imaginea timonierului, cu 
picioarele proptite în grătarul de lemn care acoperea 
podeaua cabinei şi cu mâinile pe cârmă, în timp ce 
marinarii îşi vedeau de treburile lor pe punte sau se 
luptau cu inevitabila plictiseală a vieţii de la bordul 
unei nave. 

II ruga pe Gunn să deplaseze ROV-ul înjurai pupei. 
Coca era aşa cum o descrisese sublocotenentul 
Kreisman, acoperită cu vegetaţie şi scoici care 
ascundeau însemnele identificatoare ale vasului. Gunn 


274 


introduse vehiculul în numeroasele unghere şi spărturi, 
sperând că avea să dea peste plăcuţa de metal a 
fabricantului, dar nu găsiră nimic. 

Austin se întoarse spre Gamay. 

— Ce are de spus arheologul nostru marin despre 
bătrânica asta? 

Gamay îşi prinse gânditoare bărbia între degete, 
uitându-se la imaginile fantomatice de pe ecranul 
strălucitor. 

— Specialitatea mea sunt corăbiile greceşti şi 
romane din lemn, iar dacă mi-ai cere să identific o 
biremă sau o triremă ţi-aş putea fi mai de folos. Mă voi 
aventura totuşi să fac câteva presupuneri. 

Camera video se deplasa de-a lungul secţiunii 
centrale a navei, unde stratul de oţel ruginit se 
deformase şi nu exista nici o scoica. 

— Aceste plăci de oţel sunt nituite. Prin anii 1940, 
constructorii de nave au trecut la sudură. Bigile 
sugerează că e, probabil, un cargou. Judecând după 
liniile cocii, ar putea fi un vas veteran, construit 
probabil la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea sau în 
primii ani ai secolului douăzeci. 

Austin îi ceru lui Gunn să deplaseze ROV-ul în jurul 
părţii avariate. Nava era înclinată în josul pantei şi din 
unghiul acela lăsa impresia că putea să se 
prăbuşească în orice clipă. Gunn îndrepta ROV-ul direct 
către gaură, până când aceasta aproape că umplu 
ecranul. Luminile sondară măruntaiele vasului, dând la 
iveală ţevi contorsionate şi stâlpi de oţel răsuciţi. 

— O evaluare a avariilor, Rudi? spuse Austin. 

— După curbura acestor muchii, aş zice că un 
proiectil a lovit camera motoarelor. Spărtura e prea 
sus ca să fi fost făcută de o torpilă. Probabil e vorba de 
un obuz dintr-un tun mare. 

— Cine să vrea să scufunde un cargobot bătrân şi 
inofensiv? întrebă Zavala. 


275 


— Poate cineva care nu-l considera chiar atât de 
inofensiv, răspunse Austin. Haideţi să ne uităm în zona 
cabinei despre care ne-a povestit sublocotenentul 
Kreisman. 

Gunn atinse uşor comenzile, iar ROV-ul se înălţă 
deasupra punţii. Zâmbetul de pe faţa lui Rudi dădea 
limpede de înţeles că se distra de minune. Roti 
vehiculul, având grijă să nu i se agaţe cablul de 
legătură de arborele trinchet sau de bigi. ROV-ul trecu 
de puntea de comandă, apoi se opri, plutind în masa 
apei la flotabilitate neutră în faţa unei deschizături 
întunecate, de formă dreptunghiulară. Spre deosebire 
de cavitatea cu margini neregulate din cocă, aceasta 
avea muchii relativ netede, lăsate în urmă de aparatul 
de taiere cu flacără oxiacetilenică. Gunn aduse 
vehiculul la mai puţin de doi metri de gaură. Luminile 
dezvăluiră cadrul unui pat de campanie şi rămăşiţele 
unui scaun de metal şi ale unui birou care zăceau 
răsturnate, formând un morman. 

— Putem pătrunde înăuntru? întrebă Austin. 

— Simt un curent lateral care ar putea complica 
lucrurile, dar o să văd ce pot face. 

Gunn deplasă vehiculul în dreapta şi în stânga, apoi, 
după ce îl centră pe direcţie, îl trecu prin deschidere cu 
uşurinţa unei croitorese care trece aţa prin urechea 
acului. ROV-ul se putea răsuci în jurul axei sale şi Gunn 
îl roti cu trei sute şaizeci de grade. Camera video captă 
imaginea unor grămezi murdare de resturi cenuşii. 
Gunn atinse un colţ cu braţul de manipulare al 
vehiculului robotizat, stârnind un nor de praf de rugină. 
Pe urmă ROV-ul se blocă şi nu se mai clinti. Gunn 
aşteptă să se aşeze norul de rugină, apoi manevră 
ROV-ul într-o parte şi-n alta până când se desprinse din 
sârma de deasupra, care se agăţase de o protuberanţă 
a învelişului său protector. 

— Ce părere ai? întrebă Gunn, întorcându-se spre 


276 


Austin. 

— Cred că tot ce era de valoare a fost luat. Va trebui 
să punem povestea cap la cap pornind de la navă, nu 
de la ceea ce se găseşte pe ea. Apoi Kurt arătă spre un 
raft din perete. Ce-i aia? 

Privirea lui agera observase un obiect întunecat, de 
formă aproximativ pătrata. Gunn folosi braţul de 
manipulare ca să îndepărteze un morman de gunoi 
amorf, gri-maroniu şi făcu mai multe încercări 
nereuşite de a apuca obiectul. Acesta aluneca întruna 
din cleştii de prindere, ca un premiu dintr-un joc 
mecanic. Gunn îşi încordă hotărât maxilarele şi 
împinse obiectul într-un colţ, de unde reuşi să-l prindă 
ferm, după care scoase ROV-ul din cabină deplasându-l 
cu spatele şi mişca braţul, aducând premiul dobândit 
în dreptul farurilor. Gheara strângea o cutie mică, 
plată. 

— O aduc sus, spuse Rudi. 

Schimbă direcţia ROV-ului şi îl trimise în mare viteză 
către Argo. Câteva minute mai târziu, pe ecran 
apărură luminile platformei ude. Căpitanul le ordonă 
manipulatorilor ROV-ului să stabilizeze artefactul în 
apă de mare şi să-l trimită în camera de comandă a 
vehiculului robotizat. Un tehnician îşi făcu în curând 
apariţia, cu o găleată albă de plastic. Gamay, care, 
datorită pregătirii sale în domeniul arheologiei marine, 
era cea mai experimentată persoană de la bord în 
privinţa conservării obiectelor, ceru o perie moale. 
Scoase cutia din găleată şi o aşeză cu grijă pe podea. 
Apoi îndepărtă cu mişcări uşoare un strat de cocleală 
neagră gros cât unghia, scoțând la lumină strălucirea 
metalului. 

— E din argint, spuse ea şi continuă să lucreze până 
când curăţă jumătate din suprafaţa de deasupra. 

Pe metal era imprimat, în relief, un vultur cu două 
capete. Gamay examină închizătoarea. 


277 


— S-ar putea să reuşesc s-o deschid, dar nu 
îndrăznesc, fiindcă aş putea distruge ceea ce se află în 
interior aducându-l în contact cu aerul. E posibil să fie 
nevoie de o conservare puternică. 

Se uită la căpitan. 

— Argo e echipată în principal pentru cercetări 
biologice şi geologice, spuse Atwood. Există o altă 
navă NUMA, Sea Hunter, care se ocupă de lucrări de 
arheologie, nu prea departe de aici. E posibil să ne 
poată ajuta ei. 

— Sunt sigur că pot. Am făcut cercetări pe Sea 
Hunter acum doi ani, interveni Austin. E nava soră a lui 
Argo, nu-i aşa? 

— Exact. Cele două vase sunt aproape identice. 

— Trebuie să ducem cutia acolo cât mai curând, 
spuse Gamay. O s-o stabilizez în apă de mare cât de 
bine pot. Se uită la cutie cu jind. Fir-ar să fie! Acum 
sunt într-adevăr curioasă ce e înăuntru! 

— Ce-ar fi s-o punem în aparatul cu raze X din 
infirmerie? sugeră Austin. Asta ţi-ar putea satisface 
parţial curiozitatea. 

Gamay  reaşeză cu grijă cutia în găleată şi 
tehnicianul o duse de acolo. 

— Eşti genial, spuse ea. 

— S-ar putea să-ţi schimbi părerea după ce-o să-mi 
auzi următoarea idee, replică el. 

Le schiţă planul lui. 

— Merită o încercare, spuse Atwood şi îşi deschise 
staţia portabilă de emisie-recepţie. 

Nu după mult timp, ecranul reveni la viaţă şi reapăru 
platforma udă. ROV-ul era coborât din nou în mare. 
Scufundarea era o repetiţie a celei dintâi, cu 
scafandrul din cadru, cu spuma clocotitoare şi cu apa 
întunecată. 

Gunn plasă vehiculul robotizat pe o traiectorie 
directă către epavă. Acesta ajunse în curând în spatele 


278 


navei. Gunn manevră joystick-ul şi braţul mecanic se 
deplie şi se extinse până la o distanţă la care putea fi 
văzut clar în lumina farurilor cu halogen. Privind-o pe 
Gamay curăţând artefactul, lui Austin îi venise o idee. 
Gheara metalică strângea cu putere o perie de sârmă 
folosita la pregătirea cocii lui Argo pentru vopsire. 

ROV-ul făcu mai multe încercări de a curăța scoicile. 
Legea newtoniană a acţiunii şi reacţiunii se manifestă 
şi periajul îndepărta ROV-ul de cocă. Nava nu voia să-şi 
dezvăluie identitatea fără luptă. După patruzeci şi cinci 
de minute, reuşiseră să curețe un petic de vreo treizeci 
de centimetri în diametru. O porţiune dintr-o literă 
reliefată şi vopsită în alb devenise vizibilă. Ar fi putut fi 
dintr-un O sau din multe alte litere. 

— Gata cu ideile geniale, zise Austin. 

Gunn era frustrat în aceeaşi măsură. Broboane de 
transpiraţie îi strălucea pe frunte. Încercase să 
contracareze mişcarea de respingere  turând 
propulsoarele. La un moment dat pierdu controlul şi 
ROV-ul se izbi de cocă. Se desprinse un strat de 
materie vâscoasă lung de vreo şaizeci de centimetri, 
dând la iveală un fel de C. 

— Sub scoici şi vegetaţie există o masă solidificata, 
spuse Gamay. De-asta nu poate fi răzuită coca. 

— Nu poţi să mai desprinzi încă o bucata? întrebă 
Austin. Se întoarse spre căpitan. Cu permisiunea 
dumitale, bineînţeles! 

Atwood ridică din umeri. 

— La naiba, sunt tot atât de curios în privinţa acestei 
matahale vechi cum sunteţi şi voi. Dacă e necesar ca 
unul dintre echipamentele 

NUMA să se aleagă cu câteva urme de lovituri 
pentru a rezolva treaba, atunci s-o facem. 

Faţa i se împurpura când îşi aduse aminte că 
adjunctul directorului NUMA stătea la panoul de 
control. Dar Gunn nu avea nici un fel de mustrări de 


279 


conştiinţă. Scrâşni din dinţi şi izbi nava în mod repetat, 
de parcă ar fi vrut să spargă poarta unui castel. Bucăţi 
subţiri dintr-o substanţa compactă începură să se 
desprindă, dezvăluind mai multe litere. După o lovitură 
înverşunata căzu o bucată uriaşă din acoperământ, 
dezgolind în întregime numele navei, scris cu litere 
chirilice. 

Austin studie literele luminate de strălucirea farurilor 
vehiculului robotizat şi clătină din cap. 

— Rusa mea a cam ruginit, dar numele navei pare 
să fie Steaua Odessei. 

— Ceea ce nu aprinde nici un beculeţ, zise Atwood. 
Aţi auzit vreodată de nava asta? 

— Nu, răspunse Austin. Dar fac pariu că ştiu pe 
cineva care a auzit. 


22 


Washington, D.C. 


St. Julian Perlmutter îşi petrecuse cea mai mare 
parte a zilei făcând cercetări cu privire la o navă 
blindată, cu două coci gemene de fier, din timpul 
Războiului Civil, pentru Institutul Smithsonian şi munca 
îi făcuse poftă de mâncare. Pe de altă parte, practic 
orice îi făcea lui Perlmutter poftă de mâncare. 
Confruntată cu o asemenea stare de lucruri, o fiinţă 
omenească obişnuită şi-ar fi satisfăcut necesităţile 
trântind nişte bucăţi de came rece între două felii de 
pâine. Dar nu şi Perlmutter. El dădu curs dependenţei 
de bucătăria germană servindu-se cu o farfurie cu 
picioare de porc şi varză acră, fel asociat cu un vin 
uşor, Riesling Kabinett, extras din pivniţa lui cu patru 
mii de sticle. Cină folosind tacâmuri de argint şi veselă 


280 


de porțelan de pe transatlanticul francez Normandie. 
Era cuprins de o fericire sublimă. Buna sa dispoziţie 
persistă chiar şi atunci când începu să-i sune telefonul, 
ca un clopot de corabie. 

Îşi tamponă buzele şi barba deasă, căruntă, cu un 
şervet de olandă cu monogramă şi întinse spre telefon 
o mână durdulie. 

— Aici St. Julian Perlmutter, răspunse el, cu un ton 
plăcut al vocii. Prezentaţi pe scurt în ce constă 
problema dumneavoastră. 

— Îmi cer scuze, probabil c-am greşit numărul, se 
auzi dinspre celălalt capăt. Domnul cu care încerc să 
iau legătura n-ar fi răspuns niciodată atât de politicos 
la telefon. 

— Aha! Glasul lui Perlmutter urcă ameţitor pe scara 
decibelilor, până la un bang supersonic. Păi s-ar şi 
cuveni să-ţi ceri scuze, Kurt! Ce s-a întâmplat cu 
imam? 

— N-aş putea spune că ştiu pe cineva cu acest 
nume. Ai încercat la Biroul de persoane dispărute din 
Istanbul? 

— Nu te juca cu mine într-o chestiune atât de 
importanta, tinere  zurbagiu impertinent, tună 
Perlmutter, ochii săi  azurii scăpărând pe faţa 
roşcovana. Ştii foarte bine că ai promis c-o să-mi aduci 
o reţeta autentică pentru imam bayiadi. Ceea ce se 
traduce liber prin „imamul a leşinat”, fiindcă bătrânul a 
fost copleşit de încântare când a gustat mâncarea. Ai 
ţinut cu siguranță minte, nu-i aşa? 

Austin îi cultiva bunăvoința lui Perlmutter căutându-i 
diverse reţete autentice în timpul călătoriilor sale prin 
lume. 

— Bineînțeles c-am ţinut minte! încerc să conving 
unul dintre cei mai buni bucătari din Istanbul să se 
despartă de reţetă, după care ţi-o voi trimite imediat. 
N-aş vrea să te emaciezi. 


281 


Perlmutter izbucni într-un hohot tunător, râsul 
izvorât din pântece amplificat de cele aproape o sută 
optzeci de kilograme de came aderate la scheletul său 
solid. 

— Nu e mare pericol să se întâmple una ca asta! 
Încă mai eşti în Turcia? 

— În apropierea ei. Sunt pe o navă NUMA, în Marea 
Neagră. 

— Îţi petreci în continuare vacanţa în croaziera? 

— Vacanţa s-a terminat. M-am întors la lucru şi îţi 
cer o favoare. Poţi să cauţi ceva informaţii despre un 
cargobot vechi, numit Steaua Odessei? S-a scufundat 
în Marea Neagră, dar nu ştiu când. Asta e tot ce pot să- 
ţi spun deocamdată. 

— Depistarea navei tale n-ar trebui să fie o 
problemă, cu aceasta descriere atât de utilă, răspunse 
Perlmutter, cu umor sec. Te rog să-mi spui ce ştii într- 
adevăr despre ea. Îşi notă apoi informaţiile răzlețe pe 
care i le putu oferi Austin. O să fac tot posibilul, deşi o 
să fiu slăbit de foame, ceea ce se poate remedia cu 
uşurinţă prin primirea unei anumite reţete turceşti. 

Austin îl asigura din nou că reţeta era pe agenda lui 
de lucru, apoi închise. Se simţea vinovat fiindcă 
ascunsese întru câtva adevărul. In  vâltoarea 
evenimentelor, uitase de cererea lui Perlmutter. Se 
întoarse spre căpitanul Atwood. 

— Ştie cineva din cambuză ceva despre bucătăria 
turcească? 

În timp ce Kurt se străduia să dea de urma 
imamului, la mii de kilometri distanţă, în locuinţa sa, 
un fost adăpost pentru trăsuri de pe N Street, plasată 
în Georgetown în spatele a două case acoperite de 
viţă, Perlmutter zâmbea cu încântare. Cu toate că 
făcuse scandal, o provocare reprezenta un prilej de 
bucurie. Muzeul Smithsonian putea să mai aştepte, în 
ciuda faptului că îl intriga ideea unui vas obscur, cu 


282 


cocă dublă blindată. Se uită prin încăperea imensă, o 
cameră de zi combinată cu un dormitor şi cu un birou, 
la teancurile de cărţi care ocupau fiecare centimetru 
disponibil. Deşi spaţiul acela părea coşmarul unui 
bibliotecar, apartamentul lui adăpostea cea mai bună 
colecţie de literatură de specialitate consacrată istoriei 
navigaţiei care se întocmise vreodată. 

Perlmutter citise fiecare dintre volumele pe care le 
deţinea de cel puţin două ori. Mintea lui enciclopedică 
absorbise un număr stupefiant de fapte, interconectate 
ca hiperlegâturile de pe un site web către informaţii 
înrudite. Era capabil să extragă o carte dintr-un teanc 
prăfuit, să-şi plimbe degetul pe cotorul ei şi să-şi 
amintească aproape fiecare pagină. 

Se încruntă, căzând pe gânduri; îi scăpa ceva, 
pândind într-un colţ umbrit al minţii sale, dincolo de 
periferia conştientului. Era sigur că mai auzise de 
Steaua  Odessei, înainte de a-i menţiona Austin 
numele. Dacă n-o găsea în cinci minute, n-avea s-o 
găsească deloc. Scormoni prin teancurile de cărţi şi de 
periodice, murmurând. Să fie al naibii dacă-şi putea 
aduce aminte! Probabil că începea să-mbătrânească. 
Cotrobăi vreme de o oră înainte de a renunţa. Scoase o 
carte de vizită din dosarul său cu numere de telefon, 
formă prefixul internaţional al Londrei şi adăugă un 
număr. 

Câteva clipe mai târziu îi răspunse o voce cu accent 
englezesc: 

— Biblioteca Guildhall*?. 

Perlmutter îşi spuse numele şi ceru cu o asistentă 
bibliotecară de la secţiunea catalogare, cu care stătuse 
de vorbă şi cu alte ocazii. Aidoma multor instituţii 
engleze, Biblioteca Guildhall exista de secole. Fusese 
fondată în 1423 şi era cunoscută în întreaga lume 
pentru colecţia sa de lucrări de istorie, dotate începând 


34 Biblioteca Breslelor 


283 


cu secolul al unsprezecelea. 

Biblioteca deţinea, de asemenea, cea mai aleasă 
colecţie de cărţi de bucate şi despre vinuri din Marea 
Britanie, fapt care nu scăpase atenţiei lui Perlmutter. 
Însă informaţiile extrem de numeroase şi amănunțite 
despre evenimentele maritime erau cele pe care le 
extrăsese adesea pentru a le folosi în cercetările sale. 
Tradiţia navală a Angliei, precum şi vasta întindere a 
coloniilor şi a comerţului Imperiului Britanic, făceau din 
respectiva colecţie un tezaur de informaţii despre 
practic fiecare ţară cu ieşire la mare din lume. 
Angajata de la secţiunea catalogare, o femeie 
agreabilă, pe nume Elizabeth Bosworth, preluă 
legătura. 

— Julian! Mă bucur să primesc din nou veşti de la 
tine! 

— Mulţumesc, Elizabeth. Sper că totul merge bine în 
ceea ce te priveşte. 

— Foarte bine, mulţumesc! Sunt destul ocupată cu 
indexarea contractelor navelor înregistrate în colonii, 
din anii 1700. 

— Sper că n-am sunat într-un moment nepotrivit. 

— Bineînțeles că nu, Julian! Materialul e fascinant, 
dar munca devine uneori anostă. Cu ce te pot ajuta? 

— Încerc să descopăr câteva informaţii despre un 
cargobot vechi, numit Steaua Odessei şi mă întrebam 
dacă n-ai putea gâdila pentru mine dosarele de la 
Lloyd's. 

Biblioteca Guildhall deţinea toate registrele imensei 
companii internaţionale de asigurări maritime de 
dinainte de 1985. Lloyd's of London fusese înfiinţată în 
1811, pentru a oferi un sistem universal de „informare 
şi supraveghere” pentru toate porturile din lume. 
Lloyd's îşi crease în acest scop o reţea de agenţi. La 
începutul următorului secol, aceştia erau în număr de 
peste patru sute şi li se adăugau cinci sute de 


284 


subagenţi, cu toţii răspândiţi în principalele porturi ale 
lumii. Rapoartele lor asupra victimelor accidentelor 
nautice, a armatorilor, a deplasărilor navelor şi a 
croazierelor se regăseau în dosarele bibliotecii, fiindu- 
le accesibile istoricilor de genul lui Perlmutter. 

— Pentru tine, sunt încântata s-o fac, răspunse 
Bosworth. Entuziasmul ei nu se datora decât în parte 
contribuţiilor generoase, cu mult peste taxa obişnuită 
de cercetare, făcute sistematic de Perlmutter în contul 
bibliotecii. Impărtăşea pasiunea lui pentru istoria 
mărilor şi îi admira colecţia de cărţi. Şi ea apelase la el 
în câteva rânduri, pentru propriile cercetări. 

Scuzându-se pentru că îi oferea atât de puţine 
informaţii, Perlmutter îi relata faptele prezentate de 
Austin. Bosworth îi spuse că avea să-l sune cât mai 
curând cu putinţa. El închise şi se întoarse la 
cercetările pentru Smithsonian. Cu perseverenţa unui 
buldog, scosese la lumină o schiţă aproximativă a 
navei confederate blindate, cu două coci şi tocmai 
scria un raport pe computer când sună telefonul. Era 
Bosworth. 

— Julian, am găsit câteva referinţe la Steaua 
Odessei. Ţi le trimit prin fax. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, Elizabeth! În schimb, 
data viitoare când ajung în oraş, te invit la un prânz la 
restaurantul Simpson's on the Strand. 

— S-a făcut, spuse ea. Ştii unde mă găseşti. 

Işi luară rămas-bun şi, un minut mai târziu, faxul 
intră în funcţiune, scoțând mai multe foi de hârtie. 
Perlmutter o studie pe cea de deasupra. Era un raport 
datat aprilie 1917 al agentului companiei Lloyd's din 
Novorossiisk, un oarecare domn A. Zubrin. 


Prezenta s-a întocmit pentru a raporta că Steaua 


Odessei, cargobot de zece mii de tone, cu o 
încărcătură de cărbune din Caucaz, în drum de la 


285 


Odessa către Constantinopol în februarie 1917, nu a 
ajuns la destinație şi se presupune că s-a pierdut. Fapt 
confirmat ca atare de G. Bozdag, agent Lloyd's din 
Constantinopol. Nu s-a primit nici un raport despre 
navă, din nici un port de la Marea Neagră. Vasul este 
proprietatea Fauchet Ltd., din Marsilia, Franţa, care a 
emis o cerere de despăgubiri. Ultima inspecţie a navei, 
din iunie 1916, a arătat că avea nevoie disperată de 
reparații. vă rog sugerati răspunsul pentru cerere. 


Printre celelalte hârtii era inclusă corespondenţa 
dintre agent, Biroul central din Londra şi proprietarii 
francezi. Cei din urma insistau să li se plătească 
întreaga sumă revendicată. Lloyd's se împotrivea, 
menţionând starea precară în care se afla vasul, dar în 
cele din urmă acceptase să plătească o treime, 
acoperind aproape în întregime valoarea mărfii 
transportate. 

Perlmutter se întoarse către o bibliotecă de 
înălţimea peretelui şi extrase un volum gros, a cărui 
învelitoare din pânză de un roşu de Burgundia se 
uzase de prea multa folosinţă. Răsfoi registrul 
companiilor navale franceze. Fauchet dăduse faliment 
în 1922. Perlmutter pufni. Nu prea era de mirare, 
ţinând cont de modul în care îşi neglija vasele. Puse 
registrul la loc şi luă un alt document trimis de 
Bosworth. Era copia unei recenzii de carte apărute în 
London Times în anii 1930. Titlul suna astfel: „UN 
VETERAN CĂPITAN DE NAVĂ DEZVĂLUIE SECRETELE 
MĂRII NEGRE”. Puse recenzia deoparte şi îşi îndreptă 
atenţia către biletul trimis de Bosworth. 

Dragă Julian, 

Sper că materialul îţi e de folos. Am găsit o referinţă 
la nava ta misterioasă în sumarul unui material de 
arhivă lăsat moştenire bibliotecii de lordul Dodson, 
care a lucrat mulţi ani la Ministerul de Externe. 


286 


Era un manuscris conţinând memoriile lui Dodson, 
dar se pare că a fost retras de familia sa. O altă 
menţiune despre nava Steaua Odessei apare într-o 
carte intitulata Viața pe Marea Neagră. Avem un 
exemplar şi pot să ţi-l trimit prin FedEx, dacă doreşti. 

Perlmutter lăsă biletul pe birou şi se îndreptă către 
un raft plin ochi cu volume înghesuite, de toate 
formele şi mărimile. Îşi plimbă degetele grăsuţe de-a 
lungul şirului de cărţi şi scoase una mică, subţire, cu 
coperta de piele frumos ornamentată cu foiţă de aur. 

— Ha! exclamă el, triumfător. 

Dacă ar fi fost în stare să danseze, ar fi executat un 
paso doble. Fără să-şi mai facă griji din pricina 
lapsusului său temporar, scrise de mână câteva 
rânduri pe o bucată de hârtie, apoi o introduse în fax. 
„Nu e nevoie să trimiţi cartea. O am în colecţia mea. 
Mulţumesc.” în timp ce mesajul zbura peste Atlantic, 
se instală într-un scaun confortabil, cu un pahar mare 
de ceai de zămoşiţă cu gheaţa şi cu o farfurie cu 
pişcoturi şi pastă de trufe albe alături şi începu să 
citească. 

Un căpitan rus de navă, pe nume Popov, scrisese o 
carte în anul 1936. Căpitanul avea ochiul format 
pentru detalii şi simţul umorului, iar Perlmutter se 
surprinse zâmbind frecvent în timp ce Popov îşi relata 
aventurile cu trombe marine şi furtuni, vase cu spărturi 
în cocă, pirați şi bandiți, comercianţi necinstiţi, 
birocraţi ticăloşi şi echipaje răzvrătite. 

Cel mai zguduitor capitol se intitula „Mica Sirenă”. 
Popov fusese căpitanul unui cargobot care transporta 
cherestea pe Marea Neagră. Într-o noapte, santinela 
văzuse străfulgerări de lumină şi auzise ceva care 
semăna cu un tunet îndepărtat, deşi cerul era senin. 
Gândindu-se că o navă ar fi putut avea necazuri, Popov 
făcuse cercetări. 


287 


Câteva minute mai târziu, când a ajuns acolo nava 
mea, am găsit o pata lucioasă de petrol şi un nor de 
fum negru, unsuros, care atârna deasupra apei. Peste 
tot pluteau resturi şi, cu mult mai înspăimântător, 
cadavre arse şi mutilate. În ciuda rugăminților mele 
insistente, echipajul a refuzat să le recupereze, 
spunând ca aduceau ghinion şi că oricum oamenii erau 
morți. Am cerut să se oprească motoarele vasului şi 
am ascultat. Pretutindeni, tăcere. Pe urmă am auzit 
ceva care părea țipătul unei păsări de apă. L-am luat 
cu mine pe secundul cel loial şi am lansat o barcă la 
apa. Ne-am croit drum printre întristătoarele rămăşiţe 
ale naufragiului, în direcția sunetului. Imaginați-vă 
uimirea noastră când lumina felinarului a căzut peste 
auriile cosițe împletite ale unei fetiţe. Era agăţată de o 
ladă de lemn şi, dacă am fi sosit cu câteva minute mai 
târziu, ar fi îngheţat de moarte în apa neagră, groaznic 
de rece. Am tras-o în barcă şi i-am şters petrolul de pe 
față. Secundul meu a exclamat: „Zău că seamănă cu o 
sirenă!” Văzând  încântătoarea noastră povară, 
marinarii mei şi-au lăsat deoparte sentimentele de 
răzvrătiți şi au avut grija de fetiță. Când şi-a revenit, s- 
a dovedit foarte vorbăreață. S-a conversat cu uşurinţa 
în franceză cu unul dintre oamenii mei. Ne-a povestit 
că împreuna cu familia ei, călătorea pe o navă numită 
Steaua Odessei. Cu toate că şi-a amintit numele 
vasului, n-a reuşit niciodată să şi-l amintească pe al ei, 
deşi credea că se numeşte Maria. Nu-şi aducea aminte 
nimic despre viața ei de dinainte de scufundarea navei 
şi nici despre împrejurările în care se petrecuse 
aceasta. Bătrânii lupi de mare duri de la bordul navei 
mele nu i-ar fi putut purta de grijă cu mai multă 
tandrete şi au numit-o „mica sirenă”. 


Căpitanul raportase incidentul la întoarcerea în port, 
dar, în mod bizar, nu le spusese nimic autorităţilor 


288 


despre fetiţă. Omisiunea lui era explicată în epilog: 


E posibil ca unii dintre iubiții mei cititori să se fi 
întrebat ce s-a întâmplat cu „mica sirenă”. Acum, după 
ce au trecut atât de multi ani, mă simt liber să dezvălui 
adevărul. Când am găsit fetița plutind, mai mult 
moartă decât vie, printre talazuri, eram căsătorit de 
cinci ani. În tot acest timp, încântătoarea mea soţie nu 
putuse să dea naştere unui copil. Când m-am întors în 
Caucaz, am adoptat-o pe Maria. A fost bucuria noastră, 
a amândurora, până la moartea soţiei mele şi a 
devenit o tânăra fermecătoare, care, odată cu trecerea 
timpului, s-a măritat şi a avut propriii copii. Acum, 
când sunt pensionar, simt că a sosit momentul să 
dezvălui lumii ce dar prețios mi-a făcut marea, după 
anii în care mi-a pricinuit atâtea suferinţe. 


Perlmutter puse cartea jos şi luă recenzia din Times. 
Recenzentul critica scriitura, dar era intrigat de 
povestea sirenei, pe care o descria pe larg. Perlmutter 
bănuia că unul dintre detectivii cu ochi vigilenţi ai 
companiei Lloyd's descoperise referirea la Steaua 
Odessei şi o ataşase la dosarul cererii de despăgubire 
pentru vasul dispărut. 

Relatarea căpitanului fusese atât de fascinantă, 
încât Perlmutter îşi dăduse uitării gustarea. Remedie 
imediat situaţia, întinzând pe un pişcot pastă de trufe 
în valoare de douăzeci de dolari. Reîntors încă o dată 
în prezent, râmase cu privirea pierdută pe fereastră în 
timp ce savura gustul fin, uşor aspru. Pe urmă îşi 
aminti comentariul lui Bosworth despre lordul Dodson. 
Reciti biletul ei şi se întrebă de ce retrăsese familia 
lordului documentul de arhivă din bibliotecă. 

În pofida trupului său mătăhălos, Perlmutter era într- 
o foarte mare măsură un om de acţiune. Puse mâna pe 
telefon şi îşi sună două cunoştinţe din Londra. In 


289 


câteva minute, descoperi că nepotul lordului Dodson, 
lord el însuşi, era în viaţă şi locuia în regiunea 
deluroasă Cotswolds. Îi află numărul de telefon, cu 
toate că informatorul său îi ceru să jure, sub blestemul 
că va ajunge să mănânce la Burger King, că n-avea să 
dezvăluie sursa. Telefonă şi i se prezentă bărbatului 
care îi răspunse. 

— Sunt lordul Dodson, replică acesta. Spuneţi că 
sunteţi specialist în istorie maritimă? 

Părea nedumerit, dar îşi păstra un ton plăcut al vocii, 
vorbind cu accentul specific englezilor din clasa de sus. 

— Întocmai. Am dat peste o referinţă la memoriile 
bunicului dumneavoastră în timp ce făceam cercetări 
legate de un vas numit Steaua Odessei. Se pare că, la 
cererea familiei, biblioteca a renunţat la materialul 
respectiv. Mă întreb când ar fi posibil ca manuscrisul 
să ajungă înapoi la Guildhall. 

La celalalt capăt al firului se lăsă o scurtă tăcere. Pe 
urmă Dodson răspunse: 

— Niciodată! O parte a materialului e de natură mult 
prea intimă. Trebuie să înţelegeţi asta, domnule 
Perlman! 

Părea tulburat. 

— Mă numesc Perlmutter, dacă nu vă supăraţi, lord 
Dodson. Nu mă îndoiesc că materialul istoric ar putea 
fi separat de cel cu caracter intim. 

— Îmi pare rău, domnule Perlmutter, spuse Dodson, 
ţinându-şi vocea sub control. Unul e parte integrantă a 
celuilalt. Nu i-ar face nimănui nici un bine şi, dacă ar 
deveni public, ar provoca multe complicații 
stânjenitoare şi dureroase. 

— lertaţi-mi obtuzitatea, dar am înţeles că tot 
materialul i-a fost lăsat prin testament bibliotecii, 
pentru a se păstra în arhivă. 

— Da, e adevărat. Dar trebuie să-l înţelegeţi pe 
bunicul meu. A fost un om dominat de onestitate. 


290 


Sesizând  comparaţia  neintenţionată cu propriul 
caracter, Dodson adăugă: Am vrut să spun că era naiv, 
din multe puncte de vedere. 

— Nu putea fi exagerat de naiv dacă a ocupat o 
poziţie înaltă în Ministerul de Externe. 

Dodson izbucni într-un râs nervos. 

— Dumneavoastră, americanii, puteţi fi detestabil de 
insistenţi! Uitaţi, domnule Perlmutter, nu vreau să fiu 
nepoliticos, dar trebuie să închei această discuţie. Vă 
mulţumesc pentru interesul arătat. La revedere! 

Legătura se  întrerupse. Perlmutter se uită la 
receptor o clipă la el, apoi clătină din cap. Bizar. De ce 
fusese bătrânul atât de întors pe dos de o investigaţie 
inocentă? Ce secret putea fi aşa de dureros după atât 
de mulţi ani? Ei bine, el făcuse tot ce-i stătuse în 
puteri. Tastă numărul pe care i-l dăduse Austin. Avea 
să-i lase pe alţii să descopere de ce putea Steaua 
Odessei să deranjeze pe cineva, la optzeci de ani după 
ce îşi găsise mormântul în Marea Neagră. 


23 


Moscova, Rusia 


Clubul de noapte se afla la mica distanţă de Parcul 
Gorki, pe o alee îngustă ce cândva servise drept 
pensiune infestată de şobolani pentru epavele umane 
murate în votcă, care foloseau drept perne capacele 
tomberoanelor de tablă. Beţivii fuseseră înlocuiţi între 
timp de viermuiala tinerilor, care arătau de parcă abia 
ar fi coborât dintr-un OZN. Mulțimea se aduna în 
fiecare noapte în dreptul unei uşi albastre, luminate de 
un singur bec. Uşa aceea fără nici un fel de însemne 
era intrarea într-un local de noapte moscovit atât de 


291 


trendy, încât nici măcar nu avea nume. 

Tânărul întreprinzător moscovit care fondase clubul 
văzuse potenţialul contopirii odraslelor necioplite ale 
noilor bogătaşi ai Rusiei cu cultura pop occidentală de 
prost gust. Îşi modelase aventura comercială pornind 
de la Studio 54, defunctul, dar exclusivistul local de 
noapte new-yorkez care ţinuse prima pagină a ziarelor 
din toată lumea înainte de a se scufunda într-o mare 
de necazuri fiscale şi de droguri ilegale. Clubul se afla 
într-un spaţiu cavernos, ocupat cândva de o fabrica de 
stat unde muncitorii prost plătiți se  speteau 
confecţionând blugi americani contrafăcuţi. Clubberii 
cărora li se permitea accesul înăuntru găseau muzică 
frenetică de dans, lumini stroboscopice şi droguri 
psihoactive furnizate de mafia rusă, care preluase 
clubul după moartea proprietarului iniţial, în urma unei 
intoxicații acute cu plumb. 

Petrov stătea la marginea mulţimii, uitându-se înjur. 
Obişnuiţii localului, cu toţii plini de speranţe că aveau 
să fie admişi, purtau costume bizare, menite să atragă 
atenţia portarului solid, cu haine de piele neagră, care 
stătea între ei şi extazul indus de droguri. Petrov privi 
gloata pentru câteva clipe, apoi îşi făcu loc cu coatele 
printre o tânără îmbrăcată cu un şort transparent şi cu 
o bluză din plastic translucid, fără mâneci şi fără spate 
şi prietenul ei, care purta bikini din folie de aluminiu. 
Paznicul se uită cu asprime la străinul care se apropia, 
ca un buldog cu ochii la pisica în drum spre farfuria lui 
cu mâncare. Petrov se opri în faţa intrării şi îi întinse 
matahalei o bucată de hârtie împăturită. 

Portarul citi biletul cu ochi mijiţi, suspicioşi, îşi 
strecură în buzunar bancnota de o sută de dolari din 
interior, apoi chemă un alt paznic, ca să-i ţină locul. 
Dispăru dincolo de uşa albastră şi se întoarse însoţit de 
un bărbat îndesat, de vârstă mijlocie, în uniformă de 
ofiţer de marină sovietic, completată de o şapcă înaltă. 


292 


Pieptul ofițerului era acoperit cu mai multe medalii 
decât ar fi putut dobândi cineva în decursul a câtorva 
vieţi. Paznicul arătă cu degetul înspre Petrov. Bărbatul 
în uniformă studie chipurile din mulţime, încruntându- 
se. Apoi în ochii lui cu pleoape grele sticli o expresie 
care spunea că recunoaşte persoana şi îi făcu semn lui 
Petrov să intre. 

Resimţit din plin, impactul muzicii trepidante 
aproape că îl dobori pe acesta din urmă din picioare. 
Pe ringul imens de dans, o masă de trupuri se 
contorsiona la unison, urmărind monotonul ritm rave 
emis din zeci de difuzoare, care arătau de parcă ar fi 
fost folosite la festivalul de la Woodstock. Se simţi 
recunoscător când ofiţerul de marină îl conduse de-a 
lungul unui coridor şi apoi îl introduse într-o magazie 
căreia îi închise uşa, astfel încât sunetul se transformă 
într-o vibraţie estompată. 

— Vin uneori aici ca să scap de zarva aia, spuse 
ofiţerul. 

Vocea poruncitoare de care îşi amintea Petrov 
devenise hârâită şi în respiraţia bărbatului se simţea 
miros stătut de votcă. Buzele groase i se arcuiră într- 
un zâmbet. 

— Credeam c-ai murit, tovarășe! 

— Supravieţuirea mea e un miracol, amirale, spuse 
Petrov, studiindu-i uniforma din cap până-n picioare. 
Unele lucruri sunt mai rele decât moartea. 

Zâmbetul amiralului dispăru. 

— Nu e nevoie să-mi spui în ce hal am decăzut. Văd 
şi singur. Dar n-am ajuns mai jos decât cineva care se 
amuză pe seama unui vechi camarad. 

— Sunt de acord, însă n-am venit aici să m-amuz. 
Am venit să-ţi cer ajutorul şi să ţi-l ofer pe-al meu. 

Amiralul izbucni în râs, împroşcând cu salivă. 

— Ce ajutor pot să-ţi dau eu? Nu-s decât un clovn! 
Lepădătura care conduce locul ăsta mă ţine aici ca să 


293 


distrez clienţii şi să le-aduc aminte de relele vremuri 
vechi. Ei bine, n-au fost rele pentru toată lumea. 

— E adevărat, prietene. Dar nici n-au fost bune 
pentru toţi, ripostă Petrov, ducându-şi mâna la 
cicatricea care îl desfigura. 

— În zilele de demult, eram temuti şi respectați. 

— De duşmanii noştri, spuse Petrov. Insă eram 
dispreţuiţi de guvern, care ne-a dat repede uitării 
sacrificiile atunci când n-a mai avut nevoie de noi 
pentru a-i face treburile murdare. Marina ta militară, 
cândva falnică, nu mai e decât o glumă. Eroii de talia 
ta sunt reduşi la asta. 

Umerii celuilalt se gârboviră sub epoleţii de prost 
gust. Petrov îşi dădu seama că mersese prea departe. 

— Îmi pare rău, amirale... 

Amiralul scoase dintr-un buzunar un pachet de 
Marlboro şi îi oferi o ţigară lui Petrov, care refuză. 

— Da, cred că-ţi pare rău. Aşa cum ne pare tuturor. 
Îşi înfipse o ţigară între buze şi o aprinse. Ei, dar 
ajunge cu vorbăria despre trecut. Ce-a fost a fost. Eşti 
sigur că nu vrei o curvă? Slujba mea nu ţine numai de 
spectacol. Primesc un comision şi o reducere pentru 
angajaţi. Capitalismul e într-adevăr un lucru minunat! 

Petrov zâmbi, aducându-şi aminte de replicile acide 
şi ascuţite ca briciul ale celuilalt, din zilele când luau 
parte împreună la misiuni secrete. Odată cu 
schimbările de guvern, maniera amiralului de a aduce 
critici pe şleau nu fusese bine primită de noua 
generaţie de  birocraţi cu obraz subţire. Petrov 
supravieţuise  îngăduindu-şi să se scufunde, 
neobservat, în mocirla guvernamentală. Amiralul 
încercase să se menţină deasupra conflictelor şi 
căderea lui fusese o oglindare a căderii marinei 
militare pe care o adora. 

— Poate mai târziu. Deocamdată am nevoie de o 
informaţie despre o anumita proprietate a marinei. 


294 


Ochii amiralului se  mijiră îndărătul pleoapelor 
căzute. 

— Asta acoperă o gamă largă de produse. 

Petrov rosti un singur cuvânt: 

— India. 

— Submarinul? Măi, măi! De ce te interesează? 

— E mai bine să nu ştii, amirale. 

— Vrei să spui că implică un anume risc? Păi 
înseamnă că valorează ceva! 

— Sunt pregătit să plătesc pentru informaţie. 

Ofiţerul de marină se încruntă şi în ochi îi apăru o 
privire tristă. 

— Ascultă cum vorbesc. Am ajuns la nivelul unei 
prostituate care-şi pune clientul să-i cumpere un pahar 
de şampanie contrafăcută... Cât despre întrebările tale, 
o să mă străduiesc să-ţi răspund cât pot de bine, 
adăugă, oftând. 

— Mulţumesc, amirale. Am văzut cândva un 
submarin de clasă India în baza sa, dar nu m-am urcat 
niciodată la bordul unuia. Am înţeles că a fost 
conceput pentru desfăşurarea unor operaţiuni similare 
cu ale mele. 

— Integrarea e o insultă pentru toate forţele armate 
din lume. Intreabă-i pe americani câţi bani au irosit 
pentru duplicate fiindcă armata, marina şi forţele 
aeriene şi navale voiau să deţină propriile versiuni ale 
unor sisteme de armament efectiv identice. La noi s-a- 
ntâmplat la fel. Marina sovietică nu nutrea câtuşi de 
puţin dorinţa de a-şi împărţi bunurile cu oricine 
altcineva, mai ales cu un grup ca al vostru, pe care nu- 
| putea controla. Amiralul zâmbi şi oferi o completare. 
Pe care nu-l putea controla nimeni. 

— Se presupune că submarinul a fost proiectat 
pentru salvări subacvatice. 

— Ei, astea-s poveşti de adormit copiii! Câte 
echipaje de pe submarine a salvat chestia asta? Îți 


295 


spun eu. Îşi arcui degetul mare şi arătătorul, conturând 
un cerc. Zero. Avea într-adevăr capacitatea de a cobori 
după un submersibil eşuat. Un submarin de clasă India 
putea să transporte două vehicule submergente de 
recuperare la adâncime în cavitățile dintre turn şi 
pupă. Se putea cupla la tambuchiul de salvare al unui 
submersibil scufundat, dar nu se ducea acolo ca să 
scoată vreun amărât de marinar din fundul mării. 
Misiunea lui era obţinerea clandestina a unor informaţii 
şi asigurarea transportului pentru Spetsnaz. 

— Forţele speciale? 

— Bineînţeles! Când îi spionam pe suedezi, 
submarinele cărau transportoare amfibie blindate, cu 
şenile. Puteau să meargă pe fundul mării ca nişte 
gândaci. India era o dulceaţa de navă! Rapidă şi 
extrem de manevrabilă. 

— Au fost construite două, conform informărilor 
publice? 

— Corect. Aveam unul în flota nordică şi altul în cea 
sudică. Uneori se reuneau, pentru operaţiuni speciale. 

— Şi ce s-a-ntâmplat cu ele? 

— Am pierdut Războiul Rece şi au fost retrase din 
serviciu. Au fost programate pentru distrugere. 

— Adică au ajuns la fier vechi? 

Amiralul rânji. 

— Da, fireşte! 

Petrov răspunse ridicând dintr-o sprânceană. 

— Pe hârtie, în orice caz, preciză amiralul. Vezi tu, 
toată lumea se teme ca bombele noastre nucleare să 
nu ajungă pe mâna vreunui nebun. Dar, în timp ce s-a 
tot discutat pe tema asta, noi ne-am vândut jumătate 
din armamentul convenţional, cu un potenţial tot atât 
de letal, în circumstanţe potrivite. Fapt despre care nu 
spune nimeni nimic. 

— Eu spun ceva. Unde-au ajuns submarinele de 
clasă India? 


296 


— Unul chiar a fost dat la fier vechi. Celălalt i-a fost 
vândut unui particular. 

— Îi ştii numele? 

— Bineînţeles, dar ce importanţă are? Reprezenta o 
grupare care era evident un paravan pentru altcineva. 
Intre cumpărător şi persoana care-a scos banii s-ar 
putea să existe o reţea multistratificată de 
intermediari. 

— Dar ai vreo bănuială în privinţa adevăratului 
cumpărător? 

— Sunt cât se poate de sigur că submarinul a rămas 
în ţară. Cumpărătorul a fost o firmă numită Campania 
Industrială Volga. Aveau un birou în Moscova, dar cine 
ştie unde era compania lor mamă? De fapt, nu i-a 
păsat nimănui. Au plătit cu bani gheaţă. 

Petrov clătină din cap. 

— Cum e posibil să deturneze cineva cu atâta 
uşurinţă o maşinărie de război lungă de o sută zece 
metri? 

— Se fac tot timpul astfel de manevre. N-ai nevoie 
decât de nişte ofiţeri lefteri, care n-au mai fost plătiţi 
de un an. Sunt o grămadă care trăiesc din promisiuni. 
Pe urmă obţii acordul secret al viermilor din guvern şi 
s-a rezolvat. Cei mai răi sunt foştii comunişti. 

— Ca noi? 

— Aiurea! Om fi fluturat noi steagul roşu, dar n-am 
adoptat niciodată ideologia. Ştiu sigur că nu credeai în 
gogoşile alea. O făceam fiindcă era incitant şi fiindcă 
achitau alţii nota de plată. 

— Am nevoie de nişte nume. 

— Cum de-am putut să uit? Lepădăturile care făceau 
milioane vânzând echipamentele astea de război m-au 
întrebat dacă nu voiam o halcă din pradă. Le-am spus 
că nu, că nu era corect să vinzi proprietatea poporului 
pentru câştigul personal. Şi nici una, nici două, m-am 
trezit dat afară din marină, fiindcă îi criticasem. Nimeni 


297 


nu m-a mai angajat. Aşa că, iată-mă aici. 

Amiralul se afundase în amărăciune. 

— Numele, te rog, amirale! 

— Îmi cer scuze, spuse el, regăsindu-şi stăpânirea de 
sine. Anii ăştia n-au fost deloc uşori. Târgul a fost făcut 
de cinci mahări. 

Le turui numele. 

— Îi cunosc pe toţi, zise Petrov. Erau oficialități 
mărunte ale partidului care au ajuns prosperi ciugulind 
oasele Uniunii Sovietice. 

— Ce pot să spun, prietene? Ei, ajunge? E tot ce ştiu. 
Oamenii care vin aici nu discută despre secrete 
militare. Oricum, mi-a făcut plăcere să te văd. Patronii 
mei îmi cer să trec pe la mese la fiecare câteva 
minute. Aşa că scuză-mă, trebuie să mă-ntorc la lucru. 

— Poate că nu trebuie, spuse Petrov. Işi duse mâna 
la buzunarul costumului şi scoase un plic maroniu. 
Dacă ai putea cere să ţi se-ndeplinească o dorinţă, 
care ar fi? 

— În afară de a-mi readuce soţia la viaţă şi de a-mi 
convinge copiii că merită să stea de vorbă cu mine? 
Căzu o clipă pe gânduri. Mi-ar plăcea să mă mut în 
Statele Unite. În Florida. Să stau la soare şi să nu 
discut decât cu cine vreau eu. _ 

— Ce coincidenţă, zise Petrov. In plic e un bilet de 
avion pentru mâine, numai dus, către Fort Lauderdale, 
plus un paşaport cu viză şi acte de imigrare care-ţi vor 
permite să rămâi acolo. Sunt şi ceva bani din care să 
trăieşti şi numele unui gentleman care caută pe cineva 
dispus să investească în compania lui de pescuit. Ţine 
în mod deosebit să găsească un om cu experienţă într- 
ale mării. O să fie o flotă mult mai mică decât cea cu 
care erai obişnuit. 

Pe faţa amiralului se aşternu expresia unui om 
înfrânt. 

— Te rog, nu te juca cu mine! Cândva am fost 


298 


camarazi. 

— Încă mai suntem, sublinie Petrov, întinzându-i 
plicul. Consideră că e o plată întârziata pentru 
serviciile aduse în trecut ţării tale. 

Amiralul luă plicul şi îi cercetă conţinutul. Când îşi 
ridică privirea, avea ochii plini de lacrimi. 

— Cum de-ai ştiut? 

— Despre Florida? Vorbele circulă. N-a fost greu să 
aflu. 

— Nu ştiu cum te-aş putea răsplăti. 

— Acum trebuie să plec, iar tu trebuie să-ţi anunţi 
patronii că vrei să pui capăt activităţii de aici. 

— Să-i anunţ? Plec imediat ce-mi schimb hainele! 

— Ar putea fi o idee bună, ţinând cont cât numerar 
ai asupra ta. A, uitasem! Mai e ceva. 

Amiralul încremeni, întrebându-se dacă, la urma 
urmelor, totul nu fusese decât o păcăleală. 

— Ce anume? 

— Nu uita să foloseşti o cremă de protecţie solară 
când o să fii pe apă, veni replica lui Petrov. 

Amiralul se repezi şi îl cuprinse într-o îmbrăţişare ca 
de urs, aproape trosnindu-i oasele. Apoi îşi aruncă 
şapca în celălalt capăt al încăperii. Urmă haina, cu 
decoraţiile zornăind. _ 

Petrov se strecură afară. In timp ce ieşea din clădire, 
îşi permise unul dintre rarele sale zâmbete. Strânse 
mâna paznicului, strecurându-i încă o bancnotă de o 
sută de dolari. In seara aceea se simţea generos. Omul 
croi o brazdă prin mulţime, deschizându-i drumul şi 
Petrov se îndepărtă în grabă, păşind şchiopătat pe alee 
şi dispărând în noapte. 


24 


299 


Marea Neagră 


Apelul căpitanului Atwood se făcu auzit în timp ce 
elicopterul NUMA accelera deasupra Mării Negre, 
îndreptându-se spre teritoriul Turciei. Austin îşi nota 
ideile într-un carneţel, când îi pârâi în căşti vocea 
familiară. 

— Kurt, eşti acolo? Răspunde, te rog, îi ceru Atwood. 

— Deja îmi simţi lipsa, căpitane? întrebă el. Sunt de- 
a dreptul mişcat! 

— Recunosc că aici e ceva mai multă linişte de când 
ai plecat, dar nu te-am sunat din cauza asta. Incerc să 
intru în legătură cu Sea Hunter şi nu reuşesc să 
stabilesc contactul. 

— Când ai vorbit cu ei ultima oară? 

— l-am sunat aseară să le spun că pleci în dimineaţa 
asta. Totul era OK. Pe urmă am încercat din nou, după 
ce ai decolat, ca să-i anunţ că eşti pe drum. Nici un 
răspuns. De atunci îi sunăm la intervale regulate. 
Ultima dată am făcut-o acum câteva minute. Tot nimic. 

— E ciudat, spuse Austin, coborându-şi privirea către 
găleata de la picioarele lui. 

înăuntru, afundată în apă de mare, era cutia de 
argint pentru bijuterii pe care o culeseseră de pe 
Steaua Odessei. La sugestia lui Gamay, Argo intrase în 
legătură cu Sea Hunter şi întrebase dacă un specialist 
în conservare putea să arunce o privire la cutie şi la 
conţinutul ei. Căpitanul navei Sea Hunter le spusese că 
îşi încheiaseră proiectul şi erau în drum spre Istanbul, 
unde ar fi fost încântat să se vadă cu Austin. 

— E mai mult decât ciudat, e o nebunie! Ce naiba- 
nţelegi de aici? 

Austin derula în minte o listă a motivelor din cauza 
cărora nava s-ar fi cufundat în tăcere, dar nici unul nu 
stătea în picioare. Toate vasele NUMA erau dotate cu 
aparatură de comunicare de ultimă generaţie, sub 


300 


forma unor sisteme cu redundanţă multipla. Păstrau în 
permanenţă contactul cu alte nave. 

Se simţea de parcă i-ar fi călcat cineva pe mormânt. 

— Habar n-am, căpitane! Ai telefonat la sediul 
NUMA, să vezi dacă acolo ştie cineva ceva despre 
navă? 

— Da. Au spus că Sea Hunter a sunat ieri, ca să 
anunţe că au găsit nişte relicve semnificative din 
Epoca Bronzului şi că se îndreaptă spre port. 

— Aşteaptă o clipă, căpitane, zise Austin. | se adresă 
pilotului prin linia de comunicare internă: Cât de 
departe putem ajunge cu actuala rezervă de 
combustibil? 

— În momentul de faţă ne apropiem de teritoriul 
Turciei. Avem o încărcătură uşoară, aşa că mai putem 
zbura încă patruzeci şi cinci de minute înainte de a ne 
prăbuşi. Pui la cale o călătorie colaterală? 

— Poate. 

Austin se uită la Rudi Gunn, care ascultase schimbul 
de replici dintre el şi căpitanul Atwood. Gunn dădu 
uşor din cap, de parcă şi-ar fi anunţat oferta la o 
licitaţie. „Fă ceea ce trebuie făcut.” Austin reluă 
discuţia cu căpitanul Atwood, spunându-i că avea să 
caute Sea Hunter. Apoi îi transmise pilotului ultima 
poziţie cunoscută a navei. Elicopterul se înclină şi 
schimbă brusc direcţia. 

Zavala îşi îndreptă spatele şi deschise ochii. Fusese 
conectat la un walkman, complet absorbit de un CD cu 
muzică latino-americană. Era un pilot experimentat, 
zbura bazându-se pe propriile simţuri mai degrabă 
decât pe aparatura de bord, ca un cascador veteran 
care participă la reprezentații aviatice. Simţind 
schimbarea cursului, îşi scoase căştile şi se uită pe 
geam, cu o figură nedumerită. 

— Facem un ocol, spuse Austin, explicându-i 
situaţia. 


301 


Luară legătura cu Argo şi îl rugară pe căpitan să-i 
anunţe pe soţii Trout că-şi schimbaseră planurile. Paul 
şi Gamay rămăseseră la bordul vasului ca să 
întocmească o hartă a fundului mării din zona 
cargoului scufundat şi intenționau să se întoarcă în 
port odată cu nava, peste câteva zile. 

Austin închise ochii şi încercă să contureze imaginea 
vasului Sea Hunter, aşa cum îşi amintea că arătase cu 
doi ani în urmă, când navigase la bordul său, în timpul 
unui studiu din Caraibi. ÎI vizualiză de parcă ar fi privit 
o imagine generată de computer. Era o sarcină relativ 
uşoară, fiindcă nava semăna practic perfect cu Argo, 
fiind construită pe acelaşi şantier naval din Bath, 
Maine. Coca lungă de şaizeci de metri era vopsită în 
familiara culoare turcoaz, aidoma oricărui alt vas de 
cercetare de la NUMA. Deasupra pupei atârna un cadru 
în formă de A, o macara hidraulică domina puntea 
înălţată din spatele celei de comanda, iar în partea 
dinspre tribord era o bigă de dimensiuni mai mici. Un 
singur coş conic de fum ieşea din acoperişul 
suprastructurii de culoare crem care adăpostea puntea 
de comandă şi o antenă înaltă de radio se ridica 
deasupra provei, ca un catarg de steag. 

Camera lui mentală de luat vederi pătrunse pe navă 
dinspre puntea de la pupa, trecu prin staţia de 
comandă a vinciurilor, prin laboratorul principal, prin 
bibliotecă şi prin sala de mese. Sub puntea aceea se 
aflau magaziile cu echipamente ştiinţifice, laboratorul 
de jos şi cabinele echipajului şi ale cercetătorilor. Nava 
călătorea de obicei cu un echipaj de doisprezece 
oameni şi putea adăposti o duzină de oameni de 
ştiinţă. În timonerie şi-l putea imagina pe bonomul 
căpitan al vasului, Lloyd Brewer, un marinar şi un 
savant extrem de competent, care nu ar fi ignorat un 
apel venit din partea unei alte nave NUMA. 

Pilotul urma un curs estimativ, deplasându-se pe 


302 


linia care unea ultima poziţie cunoscută a vasului cu 
destinaţia acestuia. Austin se instală într-una dintre 
părţile laterale ale elicopterului, iar Zavala îşi turti 
nasul de geamul din partea opusă. Gunn se duse în 
carlingă, să scruteze marea din faţa lor. Văzură vase 
de pescuit, vase comerciale şi nave de croazieră. Dar 
erau din ce în ce mai rare, pe măsură ce se îndepărtau 
de rutele cele mai circulate. 

Austin se uită la ceas şi i se adresă pilotului prin 
sistemul de comunicare internă. 

— Cum stăm? 

— Va trebui să ne-ntoarcem destul de curând. 

— Ne mai poţi acorda cinci minute? insistă Austin. 

O pauză. 

— Vă acord zece, dar o secundă în plus faţă de 
acestea va însemna că va trebui să-nvăţăm să 
mergem pe apă. 

Austin îi ceru să facă tot ce-i stătea în puteri şi 
strânse din ochi sub lumina orbitoare reflectată de 
valuri, cu gândul la un vers din vechea rugăciune a 
marinarilor: „Oh, Doamne, marea ta-i atât de mare şi 
barca mea-i atât de mică”. Vocea lui Zavala îl smulse 
din reverie. 

— Kurt! la uită-te, pe direcţia orei două! 

Austin se mută în partea opusă a cabinei şi urmări 
cu privirea degetul lui Zavala. Ceva mare, întunecat, 
se contura pe suprafaţa mării, la vreo trei kilometri 
distanţă. Pilotul auzise alarma dată de Zavala şi 
îndreptase botul ascuţit al elicopterului către obiectul 
respectiv. Razele soarelui căzură în curând direct 
asupra cocii albastre-verzui şi a iniţialelor NUMA scrise 
cu negru pe partea centrală a vasului. 

—E Sea Hunter, spuse Austin, recunoscând 
caracteristicile navei. 

— Nu văd nici un siaj, remarcă Gunn din carlingă. Se 
pare că motoarele sunt oprite. 


303 


Elicopterul cobori în unghi, până când apa se 
preschimbă într-o negură sclipitoare. Trecură pe 
deasupra catargului navei, apoi execută o întoarcere şi 
zburară la punct fix la mică distanţă de navă. 
Survolarea la mică altitudine ar fi trebuit să fie 
întâmpinată, în mod normal, de feţe întoarse spre cer 
şi de fluturări de mână. Nimic nu se clinti însă, cu 
excepţia fâlfâirilor sporadice ale steagurilor vasului. 
Pilotul lăsă elicopterul să înainteze până când ajunse 
direct deasupra navei. 

ÎI înclină mai întâi într-o parte, apoi într-alta, astfel 
încât toţi cei de la bord să poată privi drept în jos. Puse 
în mişcare de turbinele gemene, motoarele făceau un 
zgomot îngrozitor. 

— Suntem îndeajuns de gălăgioşi ca să-l trezim pe 
Regele Neptun, spuse Gunn. Dar văd că nu mişcă nici 
dracu'. Şi nu e nici o ancoră lăsată la apă. Vasul pare 
în derivă. 

— Poţi să iei legătura cu ei prin radio? întrebă 
Austin. 

— O să fac o încercare. 

Pilotul raportă că nu primea nici un răspuns din 
partea navei. 

— Aş vrea să pot ateriza cu pasărea asta pe vas, 
spuse el. Dar pe punte sunt prea multe chestii 
îngrămădite. 

Un vas de cercetare era, practic, o platformă 
plutitoare care le permitea oamenilor de ştiinţă să 
coboare peste bord diversele instrumente pentru 
recoltarea probelor din mare şi submarinele. In acelaşi 
moment, puteau fi în desfăşurare zeci de proiecte. 
Punţile erau concepute astfel încât să ofere 
flexibilitate, cu pene de fixare şi cu bolţuri cu ochi de 
care puteau fi prinse echipamentele, cu cabluri sau cu 
lanţuri. Pe navă erau aduse uneori containere, folosite 
ca laboratoare suplimentare. Pe Argo, obiectele de pe 


304 


punte erau relativ ordonat aranjate, făcând posibilă 
folosirea platformei de aterizare pentru elicoptere, 
însă, pe Sea Hunter, în spaţiul folosit de obicei în acest 
scop fuseseră instalate laboratoare. 

Austin studie puntea şi rămase cu ochii la un 
container pentru mărfuri. 

— Cât de jos ne poţi coborî? întrebă el. 

— Probabil până la o distanţă de zece, unsprezece 
metri. Dacă mă las mai jos, rotorul ar putea lovi vreun 
catarg. Ar fi destul de complicat. 

— Elicopterul ăsta are vinci de ridicare? 

— Bineînţeles. ÎI folosim în călătorii scurte, pentru 
transportul obiectelor prea mari ca să-ncapă în 
elicopter. 

Zavala le asculta discuţia cu mare atenţie. Având o 
experienţă îndelungată în privinţa modului de gândire 
al partenerului său, ştia exact ce avea Austin în minte. 
Joe îşi luă rucsacul de pe scaunul de alături. Austin îi 
spuse pilotului ce aveau de gând, apoi îşi verifică 
pistolul Bowen, convingându-se că era încărcat şi şi-l 
puse în rucsacul pe care şi-l agăţă de umăr. 

Copilotul ieşi din carlingă şi deschise uşa laterală, 
lăsând să intre în cabină o rafală de aer de mare. Gunn 
îl ajută să deruleze cablul de pe cilindrul vinciului şi să- 
| coboare prin uşa deschisă. Austin stătea chiar în 
deschidere, pe lonjeron, cu picioarele atârnând. Când 
elicopterul ajunse la cea mai joasă înălţime cu putinţă, 
Kurt se apucă de cablu şi se desprinse de aparatul de 
zbor. Se lăsă să alunece pe cablu până când îşi 
înţepeni un picior în cârligul de la capăt şi rămase 
atârnat astfel, în timp ce cablul se legăna într-o parte 
şi într-alta ca un pendul ce se răsuceşte, izbit de 
curentul puternic de aer stârnit de rotoare. 

Din poziţia în care se afla, pilotul nu putea să-l vadă 
pe Austin şi se baza pe copilot, care stătea ghemuit în 
cadrul uşii deschise, de unde îşi striga instrucţiunile. 


305 


Elicopterul se lăsă puţin mai jos. Puntea se roti sub 
picioarele lui Austin. Macaraua hidraulică principală 
ocupa cea mai mare parte a punţii de la pupa, alături 
de colaci de lanţ şi de frânghie, de containere 
portocalii de plastic cu diverse instrumente, de cutii de 
carton, de bolarzi şi de ventile de aerisire. 

Agăţat cu o mână de cablul care se răsucea, Austin 
arătă către cel mai apropiat container, împungând 
aerul cu degetul. Elicopterul se deplasă cu vreo doi 
metri, până ce ajunse chiar deasupra containerului 
indicat. Austin dădu semnalul îndreptându-şi degetul 
mare în jos. Eliberat de pe tamburul său de vinciul care 
se învârtea încet, cablul se descolăci până când 
containerul ajunse la o distanţă mai mică de un metru 
de picioarele lui Austin. El aştepta momentul potrivit, 
dar ajunse la concluzia că n-avea să se ivească. Se 
lăsă să cadă pe acoperişul metalic şi se rostogoli de 
două ori, ca să absoarbă şocul şi ca nu cumva să fie 
lovit în cap de cârligul care se legăna cu putere la 
câţiva centimetri deasupra sa. 

Cablul fu ridicat cu vinciul, iar Kurt se săltă în 
picioare şi îşi flutură mâna către figurile care priveau în 
jos, arătându-se că era teafăr. Zavala nu pierdu timpul 
şi ieşi în acelaşi fel din elicopter. Sări pe container, dar 
îşi sincroniza greşit mişcarea şi ar fi căzut dacă Austin 
nu l-ar fi prins de braţ, trăgându-l înapoi. Văzându-i pe 
amândoi la bord, pilotul se îndepărtă. Cu ochii la 
elicopterul care accelera către orizont, Austin se rugă 
să fie suficientă rezerva de combustibil. 

In timp ce aeronava se micşora până la dimensiunile 
unui ţânţar, Austin şi Zavala îşi tamponară cu 
antiseptic din trusele de prim ajutor din rucsacuri 
palmele jupuite de frecarea cu cablul. Din locul înalt în 
care se aflau, vedeau foarte bine nava şi, din câte 
puteau observa, aceasta era cu desăvârşire părăsită. 

Coborâră pe punte şi Austin sugeră să înainteze 


306 


mergând fiecare pe câte o latură a vasului, cu armele 
în poziţie de tragere. El luă în primire puntea de la 
tribord, iar Zavala, pe cea de la babord. Avansară cu 
prudenţă şi cu pistoalele pregătite. Singurul zgomot 
era pocnetul fanioanelor şi al steagurilor în bătaia 
vântului călduţ. Ajunseră pe puntea din faţă în acelaşi 
timp. 

Pe chipul lui Zavala se aşternuse uimirea. 

— Nimic, Kurt! E ca pe Mary Celeste, spuse el, 
referindu-se la faimoasa brigantină care fusese 
descoperită plutind în derivă, fără nici un om la bord. 
Ai găsit ceva? 

Austin îi făcu semn să-l urmeze şi îl conduse înapoi, 
de-a lungul punţii de la tribord. Îngenunche pe 
structura metalică, lângă o dâră întunecată ce se 
întindea de la balustradă până la o uşă de intrare în 
navă. Atinse uşor pata lipicioasă şi trase pe nări 
mirosul ca de cupru impregnat pe degetul său. 

— Sper că nu e ceea ce cred eu, zise Zavala. 

— Dacă te gândeşti la sânge, atunci ai dreptate. 
Cineva a târât un cadavru, sau poate mai multe, după 
cum arată dâra şi le-a aruncat peste bord. E sânge şi 
pe balustradă. 

Cu inima grea, Austin trecu primul pragul uşii, 
lăsând în urmă căldura soarelui şi pătrunzând în 
interiorul răcoros al vaporului. Înaintară metodic, 
verificând sala de mese, biblioteca şi laboratorul 
principal, apoi urcară în laboratorul de la nivelul 
superior şi pe puntea de comandă. Cu cât pătrundeau 
mai adânc în navă, cu atât devenea mai evident faptul 
că fusese transformată într-o capelă mortuară. Oriunde 
s-ar fi uitat, vedeau stropi sau mici bălți de sânge. 
Maxilarul lui Austin se încleştă, devenind ca piatra. li 
cunoscuse pe mulţi dintre membrii echipajului şi 
oamenii de ştiinţă de la bord. 


35 Vas descoperit în decembrie 1872 în Oceanul Atlantic (n.tr.) 


307 


Când ajunseră în timonerie, aveau nervii întinşi 
precum coardele pianului. Podeaua era plină de hărţi, 
de hârtii împrăştiate şi de sticlă spartă. Austin ridică 
microfonul staţiei radio, care fusese smuls din legături. 
Oricum n-ar fi fost de mare folos, de vreme ce consola 
de comunicaţii era ciuruită de gloanţe. 

— Acum ştim de ce n-au răspuns la apelurile 
noastre, spuse el. 

— Arată de parcă a trecut pe aici banda lui 
Manşon:$, murmurul Zavala încet în spaniolă. 

— Mai bine ne-am uita prin cabine, spuse Austin. 

Coborâră două niveluri, prin liniştea ca de mormânt 
şi pătrunseră în cabinele echipajului, ale ofiţerilor şi ale 
cercetătorilor, găsind noi dovezi ale violenţei, dar nici 
un om în viaţa şi se opriră în cele din urmă în faţa unei 
uşi pe care era scris „PROVIZII”. 

Austin împinse uşa, îşi strecură mâna dincolo de 
canat şi aprinse lumina. O serie de cutii de carton 
stivuite pe mai multe niveluri erau aşezate pe paleţi de 
lemn şi aranjate sub forma unui dreptunghi central, 
înconjurat de un culoar îngust. Intr-un colţ se afla un 
lift de serviciu, pentru transportul proviziilor în 
cambuză. 

Austin auzi un sunet slab, înăbuşit şi degetul i se 
încordă pe _ trăgaci. li făcu semn lui Zavala să 
inspecteze încăperea pe o latură, în timp ce el 
parcurgea latura opusă. Zavala dădu din cap în semn 
de încuviinţare şi se puse în mişcare, cu delicateţea 
unei stafii. Austin înaintă încet pe lângă celălalt perete, 
apoi se uita pe după un teanc de cutii cu conserve de 
roşii. Zgomotul se repeta, mai puternic acum, părând a 
fi scos mai degrabă de un animal decât de un om. 


35 Charles Manşon (n. 1934) liderul grupului numit The Manşon 
Family - Familia Manşon, organizaţie de tip sectar, care, la ordinul 
său, a comis o serie de asasinate înfiorătoare în California, la 
sfârşitul anilor 1960. (n.tr.) 


308 


Zavala se uită pe după colţul opus, apoi ieşiră amândoi 
în spaţiu deschis. Austin îşi duse un deget la buze şi 
arătă către o fantă dintre două teancuri de cutii. Din 
firidă izvori un geamăt slab. 

Austin îşi flutură mâna spre Zavala, cerându-i astfel 
să stea deoparte. După aceea îşi prinse arma cu 
amândouă mâinile, făcu un pas înainte şi îşi roti 
Bowen-ul, îndreptându-l spre spaţiul îngust dintre cutii. 
Apoi lăsă să-i scape o înjurătură apăsată, gândindu-se 
că fusese cât pe ce s-o împuşte pe tânăra femeie 
ghemuită acolo. 


Acesta oferea o privelişte demnă de milă. Părul 
negru, buclat, îi cădea pe faţă, ochii înroşiţi îi înotau în 
lacrimi, îi curgea nasul. Se înghesuise într-un spaţiu 
mai îngust de şaizeci de centimetri, cu picioarele 
strâns lipite şi cu braţele în jurul genunchilor. Îşi ţinea 
pumnii strânşi, încheieturile degetelor fiind albite. 
Când îl văzu pe Austin, de pe buze îi scăpă un bocet 
distonant. 

— Nunununu... 

Austin îşi dădu seama că repeta cuvântul „nu”, 
iarăşi şi iarăşi, îşi puse arma în toc şi se lăsă pe vine, 
ajungând cu faţa la nivelul chipului ei. 

— E în regulă, îi spuse. Suntem de la NUMA. Înţelegi? 

Ea se holbă la Austin şi murmură cuvântul NUMA. 

— Exact. Mă numesc Kurt Austin. 

Joe apăruse în spatele lui. 

— El este Joe Zavala. Suntem de pe Argo. Am 
încercat să luăm legătura cu nava voastră prin staţia 
radio. Poţi să ne spui ce s-a-ntâmplat? 

Ea răspunse scuturând viguros din cap. 

— Poate-ar trebui să mergem pe punte, unde e aer 
curat, sugeră Zavala. 

Ea scutură din cap încă o dată. N-avea să fie uşor. 
Femeia era înţepenită în spaţiul îngust şi ar fi putut s-o 


309 


rănească sau să se rănească ei înşişi, dacă o trăgeau 
afară cu forţa. Era în stare de şoc. 

Austin îi întinse mâna, cu palma în sus. Ea i-o privi 
fix vreme de un minut, apoi o întinse pe a ei şi şi-o 
plimbă uşor peste degetele lui, ca şi cum ar fi vrut să 
se convingă că era real. Contactul fizic păru s-o 
readucă pe această lume. g 

— Am fost pe nava asta acum doi ani. Il cunosc 
foarte bine pe căpitanul Brewer, zise Austin. 

Ea îi privi faţa câteva clipe, apoi în ochi îi licări o 
expresie care sugera faptul că îl recunoştea. 

— Te-am văzut o dată la sediul NUMA. 

— E posibil. La ce departament lucrezi? 

Ea clătină din cap. 

— Nu sunt de la NUMA. Mă numesc Jan Montague. 
Predau la Universitatea din Texas. Sunt cercetător 
invitat. 

— Nu vrei să ieşi de-acolo, Jan? Cred că nu stai prea 
confortabil. 

Ea se strâmbă. 

— Încep să mă simt ca o sardea. 

Umbra de umor era semn bun. Austin o ajută să iasă 
din firida şi ea se întoarse spre Zavala, care o întrebă 
dacă nu era rănită. 

— Nu, mulţumesc. Pot să mă ţin singură pe picioare. 

Însă, după câţiva paşi, fu nevoită să întindă mâna, 
căutând braţul lui Zavala drept sprijin. 

Urcară pe puntea de la pupa. Nici măcar aerul curat 
şi soarele nu reuşiră să împrăştie norul negru care 
atârna deasupra navei. Jan se aşeza pe un colac de 
frânghie, clipind din ochi în lumina soarelui. Zavala îi 
oferi o sticluţă cu tequilla pe care o ţinea în rucsac, 
pentru ceea ce numea el scopuri medicale. Tăria 
readuse culoarea în obrajii ei şi semnele vitale 
reapărură în ochii apatici. Austin aşteptă cu răbdare ca 
femeia să-nceapă să vorbească. 


310 


Ea se uită îndelung la apă, în tăcere. În cele din 


urmă spuse: 

— Au venit de pe mare. 

— Cine? 

— Ucigaşii. Au venit în zori. Aproape toată lumea era 
în pat. 


— Cu ce fel de ambarcaţiune au venit? 

— Nu ştiu. Ne-am pomenit pur şi simplu... cu ei aici. 
N-am văzut nici o ambarcaţiune. 

Odată pornită, povestea se desfăşură. 

— Eu dormeam. Au intrat în cabina mea şi m-au tras 
din pat. Purtau nişte uniforme stranii, cu pantaloni 
bufanţi şi cizme. Mi-au ucis colega de cameră, au 
împuşcat-o fără nici un avertisment. Am auzit focuri de 
armă pe toată nava. 

— Ţi-au spus cine erau? 

— N-au scos o vorbă. Şi-au văzut de treaba de parc- 
ar fi ucis vite la abator. Numai unul dintre ei a vorbit. 

— Povesteşte-mi despre el. 

Femeia întinse o mână tremurătoare către sticluţă şi 
luă încă o înghiţitură de tequilla. 

— Era înalt, foarte înalt şi slab, aproape emaciat. Era 
palid, ca şi cum n-ar fi văzut vreodată soarele, avea o 
barbă lungă şi părul încâlcit, de parcă nu l-ar fi 
pieptănat niciodată. Strâmbă dezgustată din nas. Şi 
duhnea, lăsa impresia că nu mai făcuse o baie de luni 
de zile. 

— Cum era îmbrăcat? 

— În întregime în negru, ca un soi de preot. Dar cel 
mai râu lucru erau ochii. Femeia se cutremură. Erau 
prea mari pentru faţa lui, bulbucaţi şi holbaţi. Cred că 
nu clipea. Păreau ochii unui peşte. Morți, fără nici o 
emoție în ei. 

— Ai spus că ţi-a vorbit. 

— Probabil că am leşinat. Când mi-am revenit, 
zăceam pe patul meu. El era aplecat deasupra mea. 


311 


Respirația îi puţea groaznic, abia am reuşit să nu 
vomit. Pe navă era linişte. Nu se auzea decât vocea 
aia, slabă ca şuieratul unui şarpe. Aproape hipnotică. A 
spus că ucisese pe toată lumea, cu excepţia mea. Că 
mă lăsau în viaţă ca să transmit un mesaj. Trupul îi fu 
cuprins de convulsii şi femeia izbucni în suspine 
înăbuşite, dar furia o ajută să se adune şi continuă. 
Voia ca NUMA să ştie că asta era răzbunarea pentru 
uciderea gardienilor lui şi pentru violarea „zonei 
sacre”. A adăugat că-l voia pe Kurt Austin. 

— Eşti sigură că mi-a spus pe nume? 

— Nu mă pot înşela când e vorba de aşa ceva. l-am 
spus că nu erai aici. Ştiau că te afli pe Argo. l-am spus 
că asta nu e Argo. Şi-a trimis unul dintre oameni să 
verifice. Când a aflat că era pe o altă navă, l-au apucat 
furiile. Mi-a spus să anunţ NUMA şi Statele Unite că 
asta n-a fost decât o mică mostră din distrugerea care 
va fi să fie. 

— Asta e tot? 

— Tot ce-mi amintesc. 

Femeia tăcu, cu privirea pierdută. 

Austin îi mulţumi şi se îndreptă spre rucsacul său, 
lăsat pe punte, îşi scoase telefonul Globalstar. Peste 
câteva secunde, vorbea cu Rudi Gunn. 

— Mai sunteţi încă în aer? 

— Cu greu. Mai avem doar aburi de combustibil în 
rezervor, dar o s-ajungem la destinaţie. Tu şi Joe 
sunteţi bine? 

— N-avem nimic. 

Gunn simţi din tonul lui Austin că în spatele replicii 
lapidare se ascundea ceva. 

— Care e situaţia pe Hunter? 

— N-aş vrea să-ţi spun la telefon, dar e aproape atât 
de rău cât poate fi. 

— Vin ajutoarele spre voi, spuse Gunn. Am vorbit cu 
Sandecker, iar el şi-a sunat prietenii din marină. Sunt 


312 


recunoscători fiindcă ai salvat echipajul de pe NR-1. 
Când le-a spus că ai nevoie de ajutor, au trimis un 
crucișător care participa la manevrele NATO din zonă. 

— In momentul ăsta, nu m-aş supăra nici dacă ar fi 
un portavion, dar mă mulţumesc şi cu crucişătorul. 

— Nava va sosi acolo peste vreo două ore. Mai ai 
nevoie şi de altceva? 

Privirea lui Austin se înăspri şi vocea îi deveni 
tăioasă ca briciul. 

— Da. Mi-ar plăcea să am la dispoziţie, cinci minute, 
o anumită pocitanie cu ochi de gândac. 


25 


Marina Militară plasă un grup de oameni înarmaţi la 
bordul lui Sea Hunter, dar înainte de sosirea unei 
echipe de investigatori nu se putea face nimic. Austin 
n-avea nevoie de un expert judiciar pentru a înţelege 
desfăşurarea evenimentelor ucigătoare petrecute la 
bordul navei luate prin surprindere. Atacatorii veniseră 
pe mare, urcaseră în tăcere pe vas, apoi îl 
străbătuseră de la un cap la altul măcelărind 
sistematic pe toată lumea, cu excepţia unei singure 
martore, lăsate intenţionat în viaţă. Un maniac care 
vorbea despre răzbunare condusese atacul. 

Mesajul transmis prin unica supraviețuitoare spunea 
clar că raidul fusese o poliţă plătită. Austin sunase la 
cartierul general al NUMA şi ceruse să fie avertizate 
toate navele agenţiei, mai ales cele din zona Mării 
Mediterane. Se simțea răspunzător, în ciuda 
argumentului adus de Zavala, cum că nimeni n-ar fi 
putut să anticipeze atacul sălbatic asupra navei Sea 
Hunter. Kurt abia reuşea să-şi controleze furia. Zavala 
îi recunoştea expresia feţei, rece şi distantă şi ştia că 


313 


lupta dintre el şi ucigaşi devenise extrem de personală. 
Dacă n-ar fi văzut ce făcuseră Boris şi lacheii lui pe 
vasul NUMA, i-ar fi compătimit. 

Călătoria de întoarcere spre Istanbul, pe crucişătorul 
trimis de marina militară, fu lipsită de evenimente. 
Austin şi Zavala sosiră la hotelul lor la primele ore ale 
dimineţii. Un pachet sosit peste noapte prin FedEx îl 
aştepta pe Austin la recepţie. El îl luă în cameră şi 
zâmbi citind biletul din plic: „Alăturat se află informaţii 
despre Steaua Odessei. Vor urma şi altele, pe măsură 
ce vor fi dezgropate. N-ai uitat că-mi datorezi ceva? P.” 
Austin sună la recepţia hotelului şi îi spuse 
funcţionarului că-l aştepta un bacşiş generos dacă 
găsea o reţeta ile imam bayidi şi i-o trimitea lui 
Perlmutter. Apoi examina materialele despre Steaua 
Odessei. 

Raportul agentului companiei Lloyd's era edificator, 
dar Austin nu ştia ce să înţeleagă din povestea micii 
sirene şi o îndosarie într-un cotlon al memoriei sale. 
Descrierea conversaţiei bizare purtate de Perlmutter 
cu lordul Dodson îi atrase atenţia. Ciudat. De ce Îi 
închisese lordul englez telefonul lui Perlmutter? Steaua 
Odessei provocase reacţii puternice pentru o epavă 
veche, abandonată. La simpla menționare a numelui 
vasului, Dodson trăsese o cortină de tăcere. 

Austin ridică receptorul şi formă numărul camerei lui 
Zavala. 

— la-o uşurel, amice! Aproape că mi-am terminat de 
făcut bagajele, spuse Joe. 

— Mă bucur s-aud asta. Ce-ai zice de un mic ocol 
prin Anglia? Trebuie să stai de vorbă cu cineva. M-aş 
duce eu, dar trebuie să ma întorc cu Rudi la 
Washington, să-l punem la curent pe Sandecker. 

Pe lângă acest motiv, Austin era conştient de 
răbdarea de care dădea dovadă şi de prezenţa sa fizică 
uneori intimidantă şi se gândea că Zavala, cu vocea lui 


314 


blândă, s-ar fi descurcat mai bine cu o sursa de 
informaţii ostilă. 

— Nici o problemă. Aş putea să trec şi pe lao 
prietenă din Chelsea... 

— O să fie dezolată când o să afle că n-ai timp 
pentru ea. Povestea asta nu poate suporta amânare, 
adăugă Kurt, pe un ton serios. lţi aduc ceva pe care aş 
vrea să-l citeşti. 

Austin trecu în camera de alături, la Zavala. În timp 
ce acesta era afundat în lectura materialului trimis de 
Perlmutter, Austin îl suna din nou pe recepţioner şi îl 
rugă să-i găsească lui Joe un bilet pentru următorul 
zbor către Londra. Funcţionarul hotelului îl anunţă că 
tocmai îi trimisese reţeta, prin fax, lui Perlmutter şi că 
avea să facă tot ce era posibil în privinţa biletului de 
avion. Austin ştia că, la Istanbul, lucrurile se puteau 
rezolva în cel puţin două moduri, oficial sau neoficial, 
cea de a doua metodă bazându-se pe o reţea de rude, 
de prieteni şi de persoane îndatorate pentru favoruri 
vechi. Se părea că recepţionerul avea multe relaţii, 
fiindcă reuşi să obţină ultimul loc disponibil dintr-un 
avion care pleca peste două ore. 

Zavala termină de citit materialul. După ce se 
consultă cu Austin, ridică receptorul şi îl sună pe 
Dodson. Se prezentă drept un cercetător de la NUMA, 
spuse că avea să se afle la Londra în ziua următoare şi 
solicită o discuţie cu lordul, pe tema implicării familiei 
sale în istoria maritimă a Marii Britanii şi a serviciilor 
aduse Coroanei. Era un pretext cusut cu aţă albă, care 
n-ar fi putut înşela vigilenţa unei educatoare de la 
grădiniţă, dar, chiar dacă bănui cumva subterfugiul, 
interlocutorul său se feri s-o arate. Dodson îi spuse că 
avea să fie disponibil toată ziua şi îi dădu indicaţii, 
explicându-i cum putea găsi cu uşurinţă drumul spre 
locuinţa lui. 


315 


Când avionul cu reacţie al companiei British Airways 
ajunse în apropierea aeroportului Heathrow, Zavala 
privi imaginea Londrei cu jind în ochii săi expresivi. Se 
întrebă dacă jurnalista cu păr castaniu-roşcat cu care 
se întâlnise cândva mai locuia încă în Chelsea şi se 
gândi ce plăcut ar fi fost să-şi aducă împreună aminte 
de vremurile vechi, la o friptură de pui tandoori în 
restaurantul său indian preferat, de pe Oxford Street. 
Işi alungă gândul din minte, cu o tărie de caracter 
herculeană. Smulgerea unui secret de familie de la un 
aristocrat britanic pe care nu-l trăgea inima să-l 
dezvăluie era suficient de dificilă şi fără să-i distragă 
atenţia o prezenţă feminină. 

Trecu fără probleme prin formalităţile vamale, îşi luă 
în stăpânire maşina închiriată şi se îndreptă spre 
Cotswolds, aparţinând istoricului ţinut Gloucestershire, 
situat la o distanţă de câteva ore de mers cu 
automobilul faţă de Londra. Spera că nici un contabil 
de la NUMA n-avea să facă infarct la vederea notei de 
plată pentru închirierea unui Jaguar decapotabil. 
Zavala se gândise că micul lux pe care şi-l permitea îl 
va ajuta să compenseze ştirbirea vieţii lui amoroase, 
de care se făcea vinovată Agenţia. In ritmul ăsta, 
medita el, sumbru, avea să ajungă să se retragă lao 
mănăstire. 

leşi de pe şoseaua principală şi conduse cu viteză pe 
drumuri sinuoase şi înguste, unele nicidecum mai late 
decât o potecă pentru vite, străduindu-se din răsputeri 
să se menţină pe partea stângă. Peisajul pitoresc 
semăna cu fotografiile dintr-un calendar. Dealurile 
vălurite şi păşunile erau aproape nefiresc de verzi. 
Casele solide, din piatră de un maroniu ce se apropia 
de culoarea mierii, se îngrămădeau în cuprinsul satelor 
şi punctau ţinutul neprihănit. 

Cătunul în care locuia lordul Dodson părea unul 
dintre satele din poveştile polițiste britanice, unde 


316 


toată lumea e suspectă de uciderea preotului parohiei. 
Casa lui se înălța, izolată, în capătul unei străduţe 
şerpuitoare, cu puţin mai lată decât maşina. Zavala 
intră pe o alee pietruită, mărginită de garduri vii şi opri 
alături de o camioneta de epocă, Morris Minor. Aceasta 
era parcată în faţa unei clădiri trainice, cu un etaj, din 
piatră cafenie, cu acoperiş din ţiglă de culoare 
întunecată. Vila nu semăna nicidecum cu conacul în 
care îşi imaginase Zavala că ar fi trebuit să locuiască 
un lord englez. Era înconjurată de un zid de piatră, 
care îngrădea o grădină viu colorată. In mijlocul florilor 
înalte până la genunchi stătea un bărbat în pantaloni 
largi şi peticiţi din bumbac şi într-o cămaşă de lucru 
decolorată. 

Presupunând că era grădinarul, Zavala cobori din 
maşină şi i se adresă: 

— Scuzaţi-mă. Il caut pe Sir Nigel Dodson. 

Bărbia omului era acoperită de ţepii albi ai bărbii 
nerase. Işi scoase mănuşile de lucru, din bumbac, 
murdare de pământ şi întinse mâna, prinzând-o pe a 
lui Zavala într-o strângere fermă. 

— Eu sunt, spuse, spre surprinderea acestuia. 
Dumneavoastră trebuie să fiţi gentlemanul american 
care a sunat ieri. 

Zavala speră că Dodson nu-i remarcase încurcătura. 
După ce-l auzise vorbind la telefon cu accentul din 
înalta societate, îşi închipuise un englez cu bărbia 
colţuroasă, în haine de tweed şi având deasupra 
buzelor ţuguiate sever podoaba unei mustăţi stufoase, 
cu colţurile ridicate. In realitate, Dodson era un bărbat 
scund, subţirel, cu chelie. Avea, probabil, între 
şaptezeci şi optzeci de ani, dar părea cu douăzeci mai 
tânăr. 

— Acestea sunt orhidee? întreba Zavala. 

Casa lui părintească de chirpici, din Santa Fe, era 
înconjurată cu straturi de flori. 


317 


— Exact. Sunt orhideea-broaştei”. Cu picăţele aici, 
piramidale acolo. Dodson înălţă dintr-o sprânceană, 
sugerând că şi imaginea stereotip despre americani 
fusese spulberată. Sunt surprins că le-aţi recunoscut. 
Nu seamănă cu plantele mari, cărnoase, la care se 
gândeşte toată lumea când vine vorba despre orhidee. 

— Tata era înnebunit după flori. Multe dintre cele de 
aici mi s-au părut familiare. 

— Ei bine, va trebui să vă arăt grădina după ce 
încheiem discuţia. Acum presupun că sunteţi însetat 
după atâta drum, domnule Zavala. Spuneaţi ieri că 
eraţi la Istanbul? N-am mai ajuns acolo de ani buni. 
Fascinant oraş! 

Dodson îşi invită oaspetele să-l urmeze şi ocoli casa, 
îndreptându-se către un patio vast, pavat cu dale de 
piatră, aflat în partea din spate. Prin uşile de sticlă, 
deschise, îşi strigă menajera, o femeie robustă, 
rumena la faţă, pe nume Jenna. Ea se uită la Zavala de 
parcă ar fi fost o insecta culeasă de patronul ei de pe 
una dintre orhidee şi le aduse ceai cu gheaţa în pahare 
înalte. Se aşezară sub o pergolă orientală, acoperită de 
dantela iederii. Peluza lată, tunsă la fel de îngrijit ca un 
teren de golf, cobora către un râu leneş şi către o 
mlaştină întinsă. De un doc minuscul era legată o 
barcă. 

Dodson sorbi din ceai şi contemplă priveliştea. 

— Paradis. Un adevărat paradis! Ochii lui albaştri, 
pătrunzători, se întoarseră către oaspete. Ei bine, 
domnule Zavala. E vorba de ceva legat de telefonul pe 
care l-am primit, acum câteva zile, de la domnul 
Perlmutter? 

— Indirect. 

— Hmm... Am făcut câteva cercetări. Se pare că 
domnul Perlmutter se bucură de un înalt respect în 
cercurile specialiştilor în istorie navală. Cu ce vă pot 


37 Coeioglossum viride 


318 


ajuta? 

— Perlmutter se ocupa de un studiu pentru NUMA 
când a dat peste o referinţă la bunicul dumneavoastră. 
A fost nedumerit de faptul că aţi ezitat să discutaţi 
despre hârtiile lordului Dodson. Aşa cum sunt şi eu. 

— Mă tem că am fost nepoliticos cu domnul 
Perlmutter. Vă rog sa-i transmiteţi scuzele mele când îl 
veţi întâlni. Întrebările lui m-au surprins cu garda jos. 
Lordul îşi plimbă privirea de-a lungul acoperişului vilei 
sale. Aveţi idee cât de veche e casa asta? întrebă apoi. 

Zavala studie piatra tocita de vreme şi coşurile 
masive de fum. 

— Aş putea face o încercare, zise el zâmbind. E 
veche? 

— Văd că sunteţi prudent. Îmi place. Da, e foarte 
veche. Satul acesta datează din Epoca Fierului. 
Conacul iniţial al familiei Dodson, aflat dincolo de 
copacii aceia, unde nu-l puteţi vedea, a fost înălţat în 
secolul al şaptesprezecelea. Eu n-am copii cărora să le 
las proprietatea moştenire şi, oricum, nu mi-am putut 
permite să păstrez vechiul conac, aşa că l-am 
încredinţat organizaţiei National Trust şi m-am retras 
în vila asta. E amplasată pe o fundaţie construită aici 
în vremea lui Cezar Augustus; vă pot arăta cifrele 
romane săpate în peretele de piatră al pivniţei. Casa în 
sine e una dintre cele patru aflate aici de peste două 
mii de ani. Construcţia actuală e din secolul al 
paisprezecelea, cam de pe vremea când a fost 
descoperita ţara dumneavoastră. 

— Nu sunt sigur că înţeleg care e legătura dintre 
toate astea şi întrebarea mea. 

Dodson se aplecă în faţă, ca un expert de la Oxford 
care instruieşte un student greu de cap. 

— Ţara asta nu gândeşte prin prisma deceniilor, nici 
măcar prin cea a secolelor, cum se întâmplă în 
America, ci prin prisma mileniilor. Optzeci de ani nu 


319 


sunt decât un ticăit de ceas. Există familii puternice 
care încă ar putea să fie puse într-o situaţie jenantă de 
dezvăluirile din hârtiile bunicului meu. 

Zavala dădu din cap în semn că pricepuse. 

— Vă respect dorinţele şi nu vreau să vă presez. 
Totuşi nu există ceva pe care mi l-aţi putea spune? 

În ochii lui Dodson sclipi veselia. 

— Sunt pregătit să vă spun tot ce doriţi, tinere 
domn! 

— Poftim? 

Zavala sperase să scoată la lumină câteva pepite, 
nu se aşteptase nicidecum ca Dodson să-i ofere 
întreaga mină de aur. 

— După telefonul domnului Perlmutter, am cugetat 
foarte mult asupra acestei probleme. Prin testamentul 
său, bunicul şi-a lăsat hârtiile Bibliotecii Guildhall, 
pentru a fi puse la dispoziţia publicului la sfârşitul 
secolului. Nici măcar eu nu le-am văzut vreodată. S-au 
aflat în posesia tatălui meu şi au devenit 
responsabilitatea mea după moartea lui. Se găseau în 
păstrarea firmei de avocatură care s-a ocupat de 
testamentul bunicului şi nu am reuşit să le citesc până 
ce n-au ajuns la bibliotecă. Le-am retras după ce-am 
dat peste relatarea prin care bunicul îşi explică rolul în 
cele petrecute. Insă acum m-am hotărât să-i respect 
dorinţa, în pofida consecinţelor. La naiba cu minele! Cu 
toată viteza înainte! 

— Cuvintele amiralul Farraguts, rostite în bătălia din 
Mobile Bay. 

— Observ că şi dumneavoastră sunteţi un fel de 
specialist în istorie navală. 


38 David Farragut (1801-1870), amiral al Marinei Statelor Unite 
în timpul Războiului Civil American, renumit pentru ordinul dat în 
cadrul bătăliei din Mobile Bay (1864), în care a atacat flota 
confederată aflată în golf, trecând cu toată viteza printr-o zona 
minată, (n.red.) 


320 


— În meseria mea, e greu să nu fii. 

— Ceea ce aduce în discuţie o întrebare de-a mea. 
De fapt, de ce e interesata NUMA de povestea asta? 

— Una dintre navele noastre de cercetare a 
descoperit, în Marea Neagră, epava unui cargobot 
vechi, numit Steaua Odessei. 

Dodson se lăsă pe spătarul scaunului şi clătină din 
cap. 

— Steaua Odessei... Deci asta s-a întâmplat cu ea. 
Tata s-a gândit c-a fost surprinsă de una dintre 
furtunile cumplite care sunt năpasta acelor ape 
blestemate. 

— Nu tocmai. A fost scufundată cu o lovitură de tun. 

Dodson n-ar fi fost mai uluit nici dacă Zavala i-ar fi 
aruncat ceaiul cu gheaţă în obraz. Îşi regăsi controlul. 

— Scuzaţi-mă. O să vă dau să citiţi un material. 

Dispăru în casă şi se întoarse cu ceva care semăna a 
manuscris gros. 

— Mă duc în sat să adun nişte plante polenizate 
natural, pentru gradina mea. Ar trebui s-aveţi timp 
suficient să citiţi asta. Putem discuţii despre relatare 
când mă întorc. Jenna o să vă aprovizioneze cu ceai 
sau cu ceva mai tare, dacă doriţi. E suficient să sunaţi 
din acest clopoțel, 

Zavala urmări camioneta uzată a lui Dodson 
hurducându-se pe alee. Era surprins că lordul 
încredinţase manuscrisul unui străin. Gândindu-se mai 
bine, îşi spuse că masiva Jenna părea în stare să-l 
reţină dacă se îndrepta spre maşina lui închiriată cu 
pachetul în mână. Dezlegă şnurul negru, gros, care 
ţinea laolaltă paginile de hârtie liniată, de un galben 
palid şi răsfoi manuscrisul. Literele erau conturate cu 
graţie, de cineva care studiase caligrafia, dar 
trăsăturile de condei erau groase şi frenetice, înclinate 
spre dreapta, ca şi cum totul ar fi fost scris în mare 
grabă. Exista şi un document ataşat, evident 


321 


traducerea în engleză a manuscrisului. 

Prima pagină conţinea un paragraf scurt: „Acesta 
este jurnalul maiorului Piotr Yakelev, căpitan în Garda 
Regală de Cazaci. Jur în faţa lui Dumnezeu, pe 
legământul meu de credinţă ca ofiţer, că tot ce 
urmează să vă povestesc e adevărat”. Zavala întoarse 
pagina. „Odessa, 1918. In timp ce stau în camera mea 
modestă, scriind cu degete paralizate de muşcătura 
gerului, mă gândesc la tot ce-am îndurat în ultimele 
săptămâni. Bolşevicii, trădarea, frigul de nedescris şi 
foamea mi-au ucis cea mai mare parte a sotniei, 
detaşamentul de cazaci loiali care iniţial număra o 
suta, dar acum n-au mai rămas decât o mână de 
bărbaţi curajoşi. Însă istoria acestui detaşament de 
viteji va fi scrisă cu sânge, ca salvatori ai Mamei Rusia, 
ca apărători ai flăcării lui Petru cel Mare. Propriile 
noastre privaţiuni nu înseamnă nimic pe lângă cele 
îndurate de buna doamnă şi de cele patru fiice ale 
sale, care, prin mila Domnului, au ajuns în grija 
noastră. Dumnezeu să-l apere pe ţar! Peste câteva ore 
ne vom părăsi ţara pentru totdeauna şi vom înălța 
pânzele, navigând către Constantinopol. Acesta e 
sfârşitul unei poveşti şi începutul alteia...” 

Zavala se cufundă pe deplin în lectura paginilor. 
Căpitanul era tentat de înfloriturile retorice, dar citea o 
poveste captivantă, care îl îndepărtă pe Joe de razele 
jucăuşe ale soarelui de pe meleagurile rurale engleze, 
purtându-l către aspra iarnă rusească. Viscolele urlau 
de-a lungul stepelor, moartea stătea la pândă în 
pădurile întunecoase şi trădarea zăcea, în aşteptare, în 
cele mai umile cocioabe. Aproape că începu să 
tremure de frig citind despre greutăţile îndurate de 
căpitan şi de oamenii săi în timp ce călătoreau către 
mare printr-un ţinut primejdios şi neiertător. O umbră 
căzu peste pagini. Îşi ridică privirea şi îl văzu pe 
Dodson stând în faţa lui, cu un zâmbet preocupat pe 


322 


buze. 

— Fascinant, nu-i aşa? 

Zavala se frecă la ochi, apoi se uită la ceas. 
Trecuseră două ore. 

— E incredibil. Ce-nseamnă toate astea? 

Englezul luă clopoţelul şi sună. 

— E ora ceaiului. 

Menajera aduse un ceainic aburind şi o tavă cu 
sandvişuri cu castraveți şi cu biscuiţi. Dodson umplu 
ceştile, apoi se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi apropie 
palmele, unindu-şi vârfurile degetelor. 

— Bunicul a fost subsecretar în Ministerul de Externe 
al regelui George, în 1917. În tinereţe, el şi regele se 
ţinuseră împreună de băutură şi curtat de femei. 
Cunoştea bine toate capetele încoronate ale Europei, 
inclusiv pe ţarul Nicolae, care era vărul lui George. 
Nicolae era un bărbat scund şi slab, deşi strămoşii săi 
făcuseră parte dintr-o rasă de uriaşi şi defectele lui 
treceau dincolo de înfăţişarea fizică. Bunicul obişnuia 
să spună că Nicolae nu era soi râu, dar era puţin cam 
greu de cap. 

— Descrierea asta se potriveşte pentru jumătate din 
liderii politici ai lumii de azi. 

— Aici nu vă pot contrazice. Nicolae era chiar cu 
mult mai inept decât majoritatea, era total nepotrivit, 
ca inteligenţă şi temperament, pentru rolul său. Cu 
toate astea, reprezenta autoritatea supremă pentru o 
sută treizeci de milioane de oameni. Avea dreptul să-şi 
însuşească veniturile aduse de domeniile Coroanei, 
terenuri de două milioane cinci sute de mii de kilometri 
pătraţi şi mine de aur. Realist vorbind, era cel mai 
bogat om din lume. Deţinea opt palate magnifice şi 
averea lui era estimată la opt până la zece miliarde de 
dolari. In plus, era capul bisericii şi, în ochii ţărănimii, 
cu o singură treaptă mai jos decât Dumnezeu. 

— Asta ar fi fost pentru oricine o responsabilitate 


323 


zdrobitoare. 

— Exact. Nu era câtuşi de puţin în stare să 
guverneze, detesta sa fie ţar, singura parte pe gustul 
lui fiind ocazia de a o face pe soldatul şi ar fi preferat 
să-şi trăiască zilele într-o casă englezească de la ţara, 
cum e asta. Din păcate, n-a fost să fie. 

— A intrat în scenă Revoluţia Rusă. 

— Întocmai. Probabil că o mare parte dintre lucrurile 
pe care o sa vi le povestesc vă sunt cunoscute, dar 
îngăduiţi-mi să pun totul cap la cap pentru 
dumneavoastră. Conservatorii de la curtea lui voiau să 
scape de el chiar dinainte de revoluţie. Se temeau că 
atacurile violente împotriva Rusiei din Primul Război 
Mondial aveau să declanşeze o revoltă şi îl urau pe 
Rasputin, călugărul nebun, pentru că o acaparase pe 
țarină. Au existat demonstraţii, foamete, inflaţie 
galopantă, greve, refugiaţi şi furie, fiindcă mai bine de 
un milion de tineri ruşi au fost ucişi în acel război lipsit 
de sens. Ca un autocrat ce era, Nicolae a avut o 
reacţie exagerată faţă de proteste, aşa că armata s-a 
întors împotriva lui şi el a abdicat după ce i s-a spus că 
acesta era cel mai bun lucru pentru ţara sa. Guvernul 
Provizoriu l-a arestat şi a fost ţinut prizonier, împreună 
cu familia lui, în palatul lor din afara Sankt 
Petersburgului. Guvernul Provizoriu a fost detronat de 
bolşevicii mai bine organizaţi, conduşi de Lenin şi 
Rusia şi-a început îndelungatul şi tragicul experiment 
marxist. 

— Prin urmare, Lenin şi comuniştii l-au moştenit pe 
ţar, cu tot cu familia lui. 

— E bine spus. Lenin a ordonat ca familia regală, 
împreună cu câţiva servitori şi însoțitori, să fie mutată 
într-o vilă din Ekaterinburg, un oraş din zona minelor 
de aur din Urali. Şi se presupune că acolo au fost 
împuşcaţi şi înjunghiaţi cu baionetele, cu toţii, în iulie 
1918. Lenin era sub presiunea fracțiunii intransigente 


324 


a revoluţionarilor, care voia să fie eliminată întreaga 
familie, iar oamenii lui duceau tratative cu germanii, 
care insistau asupra salvării femeilor, dar priveau 
moartea ţarului ca pe o problemă internă a Rusiei. 
Lenin a ordonat execuţia, limitând numărul celor ucişi, 
apoi a avut grijă ca vina să nu cadă asupra oamenilor 
săi, ci asupra revoluţionarilor radicali. Această variantă 
a fost general acceptată. 

— Care a fost rolul bunicului dumneavoastră la 
momentul respectiv? 

— Regele i-a ordonat să urmărească îndeaproape 
desfăşurarea evenimentelor. La urma urmelor, regele 
George era vărul ţarului. Bunicul a trimis un agent de 
încredere, vorbitor de limba rusă, pe nume Albert 
Grimley, să afle ce s-a întâmplat. Aţi putea spune că 
Grimley era un James Bond al zilelor lui. A sosit la 
Ekaterinburg la scurt timp după ce Armata Albă îi 
alungase pe comunişti şi a stat de vorbă cu ofiţerul 
care investiga asasinatele. A găsit găuri de glonţ şi 
sânge, dar nici un cadavru. Ofiţerul i-a destăinuit lui 
Grimley că nu fuseseră ucişi decât cel mult doi 
Romanovi: ţarul şi fiul lui, care era moştenitorul 
tronului. Superiorii ofițerului i-au ascuns descoperirile. 

— De ce să fi făcut aşa ceva? 

— Albii erau comandaţi de un general monarhist 
reacţionar, care considera că avea misiunea sacră de a 
salva Rusia de la distrugere. Voia ca oamenii să creadă 
că bolşevicii omorâseră femei şi copii. Membrii familiei 
regale îi erau mai de folos ca martiri, decât ca oameni 
în viaţă. 

— Ce s-a-ntâmplat cu femeile? 

— Toata povestea e într-un raport al lui Grimley. Ela 
sugerat ca bolşevicii să le mute pe țarină şi pe cele 
patru fete înainte de fi lichidaţi Romanovi de sex 
masculin. Comuniştii aveau necazuri în plan militar şi e 
posibil ca Lenin să fi dorit să folosească familia pentru 


325 


negocieri, dacă dădea el însuşi de necaz. O serie de 
cercetători sunt de părere că țarina şi fetele ei au fost 
duse într-un oraş numit Perm şi că au rămas acolo 
până când oraşul a fost atacat de Albi. Martorii spun că 
familia a fost mutată împreună cu tezaurul şi cu 
lingourile de aur adunate de comunişti şi se presupune 
c-a dispărut din înregistrările oficiale, împreună cu 
comoara ei, în urma unei călătorii cu trenul spre 
Moscova. Sovieticii n-au mai lăsat să scape nici o altă 
informaţie. Aureola lui Lenin ar fi fost pătată dacă s-ar 
fi aflat că purtase tratative cu nemţii în privinţa sorții 
Romanovilor. 

— Ce s-a-ntâmplat cu comoara tarilor? 

— Nu s-a găsit decât o mică parte. 

— Bunicul dumneavoastră i-a raportat regelui ce 
aflase agentul? 

— A completat un raport, menţionând că mama şi 
fetele erau probabil în viaţă şi a cerut ajutor pentru 
întocmirea unui plan de salvare. Regele George s-a 
spălat pe mâini, abandonând toată povestea, deşi era 
rudă cu Nicolae. Nu uitaţi că detestatul kaizer era vâr, 
la rândul sau, cu George şi cu ţarul. In cazul capetelor 
încoronate, loialitatea faţa de familie are limite. Regele 
se temea că i-ar fi stârnit pe britanici daca le-ar fi 
acordat azil femeilor. Tarina era nemţoaică prin 
naştere şi nemţii reprezentau inamicul. 

— Aşa că nu s-a făcut nici o încercare de a le salva. 

— Nişte englezi au pus la cale un plan, dar asta n-a 
dus nicăieri, fiindcă familia fusese mutată. Cazacii au 
făcut două încercări, sprijiniți de germanii care doreau 
să fie repusă în drepturi casa imperiala a Rusiei. 
Kaizerul s-o fi simţit poate vinovat fiindcă îl întărâtase 
pe Lenin împotriva ţarului, ca să reducă presiunea de 
pe Frontul de Est. Cel mai interesant complot era un 
plan de răpire a familiei, care urma să fie transportată 
în secret prin Ucraina ocupată de nemti, pentru a 


326 


traversa apoi Marea Neagră pe un vas neutru. 

— De ce-a eşuat planul? 

— De fapt, n-a eşuat. 

— Au fost salvate? 

— Da, dar nu de nemți. Cazacii n-aveau încredere în 
Germania. Undeva, pe drum, probabil în timpul acelei 
călătorii către Moscova, detaşamentul cutezător de 
cazaci care nu reuşise să le salveze mai înainte a 
izbutit să răpească familia şi şi-a croit drum prin luptă 
către Marea Neagră. 

Zavala ridică manuscrisul. 

— Maiorul Yakelev? 

Dodson zâmbi. 

— Ofiţerul cazac trebuie să fi fost un tip extrem de 
descurcăreţ şi de hotărât. Yakelev e ambiguu în 
privinţa împrejurărilor exacte în care au ajuns femeile 
sub protecţia lui. Păstra aceste amănunte pentru 
momentul când aveau să ajungă în afara hotarelor 
Rusiei. Jurnalul trebuia să fie publicat după ce-şi făceau 
Romanovii apariţia în Europa. Manuscrisul urma să 
ajungă acolo cu o navă neutră şi era menit să le aducă, 
instantaneu, simpatia întregii lumi. Bunicul meu a 
intrat în posesia lui şi, întrucât familia n-a mai sosit, l-a 
păstrat pentru el fiindcă n-avea altceva mai bun de 
făcut. 

— Aveţi idee cine-ar fi putut scufunda nava? 

— Aici lucrurile devin incerte, zise Dodson, 
încruntându-se. Mai ales în lumina spuselor 
dumneavoastră, despre scufundarea cu o lovitură de 
tun. Lordul răsuflă adânc. După cum povesteşte 
bunicul în hărtiile lui, familia urma să fie dusă în secret 
în Turcia, unde aştepta un submarin nemtesc tip U- 
Boot, care trebuia s-o scoată pe furiş din ţară. Turcia 
era aliată cu Germania. Marea Britanie cunoştea planul 
şi fusese de acord să nu atace submarinul pe drumul 
către Europa. 


327 


— Un gest generos din partea britanicilor. 

Dodson râse homeric. 

— Oho, în zilele bune de demult erau o şleahtă 
vicleană! Generozitatea lor se baza pe presupunerea 
că familia urma să fie capturată de bolşevici. 

— Cam riscantă presupunere. 

— Nu tocmai. Anglia /e-a spus lui Lenin şi brutelor lui 
că familia fugea cu Steaua Odessei. 

— Bunicul dumneavoastră ştia asta? 

— Şi-a susţinut împotrivirea cu înverşunare, dar 
argumentele lui au fost respinse. 

— De cine? 

— De regele George. 

Zavala miji ochii. 

— Acum înţeleg de ce aţi ezitat să daţi publicităţii 
aceste informaţii. Unora s-ar putea să nu le convină 
atunci când vor afla că regele a fost un trădător, 
complice la un asasinat multiplu. 

— Nu ştiu dacă aş merge până la a-l identifica pe 
rege cu un criminal, deşi fapta lui e condamnabilă din 
punct de vedere moral. A fost o naivitate din partea 
lui, dar George nu s-a gândit niciodată că Lenin ar fi 
putut fi atât de crud încât să ordone asasinarea 
femeilor. După cum spune bunicul, regele presupusese 
că urmau să fie închise într-o mănăstire. Bolşevicii i-au 
lăsat probabil impresia că nu intenționau să le facă nici 
un rău. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe, fiecare cu gândurile 
lui, ascultând trilurile păsărilor. 

Zavala clătină nedumerit din cap. 

— Exista un lucru pe care nu-l înţeleg. Acum câţiva 
ani, ruşii au deshumat nişte oseminte care se pare că 
au fost identificate ca aparţinându-le Romanovilor. 

— Guvernul sovietic era magistral când trebuia să 
fabrice dovezi. Presupun că succesorii săi i-au moştenit 
talentul. S-ar putea să existe un oarecare adevăr în 


328 


povestea despre oasele ţarului, dar, chiar şi aşa, 
rămăşiţele băiatului, Alexis şi ale surorii sale, Marea 
Ducesă Maria, n-au fost găsite niciodată. 

— Maria? 

— Da, cea de-a treia fiică. De ce? 

Zavala se duse la maşină şi se întoarse cu dosarul 
lui Perlmutter, îl răsfoi şi scoase extrasul din carte 
referitor la mica sirenă, pe care i-l întinse lui Dodson. 
Englezul îşi puse o pereche de ochelari de citit cu ramă 
de baga. Pe măsura ce înainta în lectura, expresia feţei 
îi devenea din ce în ce mai gravă. 

— Uimitor! Dacă povestea asta e adevărata, atunci 
spiţa Romanovilor nu s-a stins! Maria, sau Marie, cum e 
numita aici, s-a măritat şi a avut copii. 

— Eu aşa văd lucrurile. 

— Vă daţi seama ce-nseamnă asta? Undeva s-ar 
putea să existe un moştenitor legitim al tronului 
ţarului. Lordul îşi trecu degetele prin părul rar. 
Dumnezeule, ce catastrofă! 

— Nu sunt sigur că înţeleg. 

Dodson îşi veni în fire. g 

— Rusia e în mijlocul unei harababuri cumplite. Incă 
îşi caută identitatea. Sub cazanul în clocot arde focul 
naţionalismului. Cei care ar prefera să se întoarcă în 
zilele lui Petru cel Mare şi ale țarilor au atins o coarda 
nostalgică a poporului rus, dar nu au de vânzare decât 
amintiri din vremuri uitate. Cu un moştenitor autentic 
al ţarului, cauza lor ar căpăta miez. E vorba despre o 
tară care încă deţine controlul unor urme de distrugere 
în masă şi al unei mari părţi din resursele naturale ale 
planetei. Întreaga lume va fi în pericol dacă Rusia cade 
în greşeala declanşării unui război civil şi se lasă 
condusă de cel mai rău soi de demagogi. Complicitatea 
britanică la conspirația împotriva ţarului va stârni 
sentimentele paranoice la adresa Occidentului. Lordul 
îl fixă pe Zavala cu o privire de oţel. Spuneţi-le 


329 


superiorilor dumneavoastră că trebuie să păstreze 
discreţia. Altminteri, nimeni n-o să mai poată controla 
consecinţele. 

Zavala era uluit de izbucnirea emoţională a acestui 
englez rezervat. 

— Da, bineînţeles. O să le transmit spusele 
dumneavoastră. 

Însă lordul Dodson părea să fi uitat de prezenţa lui. 

— Ţarul a murit, murmură britanicul. Trăiască ţarul... 


26 


Washington, D.C. 


Leroy Jenkins îşi ţinu respiraţia atunci când trecu din 
căldura ucigătoare a Washingtonului în interiorul 
răcoros al turnului de sticlă verde, cu treizeci de 
niveluri, care domina Potomacul. Exteriorul clădirii 
înalte, tubulare, era suficient de impresionant, dar 
nimic nu-l putuse pregăti pentru prima privire aruncată 
în interiorul sediului general al NUMA. Işi lăsă capul pe 
spate ca să vadă partea de sus a holului de la intrare, 
apoi îşi plimbă ochii de-a lungul cascadelor şi al 
acvariilor pline cu peşti exotici, admirând în final 
imaginea uriaşului glob terestru care se înălța din 
centrul podelei de marmură verde ca marea. 

Zâmbind ca un copil într-un magazin cu jucării, 
începu traversarea holului imens, croindu-şi drum 
printre turiştii care îşi urmau ca nişte cârduri de gâşte 
ghizii în uniforme impecabile. Una dintre 
recepţionerele din spatele unui ghişeu lung de 
informaţii, o femeie atrăgătoare, între douăzeci şi 
treizeci de ani, îl văzu apropiindu-se şi îl privi cu un 
zâmbet plăcut pe chipul radios. 


330 


— Vă pot ajuta? 

Jenkins era mut de uimire. În timpul zborului din 
Portland, repetase ceea ce trebuia să spună când 
ajungea la NUMA. Însă în clipa aceea limba părea să i 
se fi lipit de cerul gurii. Văzându-se în inima celei mai 
mari agenţii ştiinţifice de studii oceanografice din 
lume, era copleşit de venerație. Se simţea ca Fred 
Flintstone în vizită la familia Jetson. Ca oceanograf, se 
gândea de multă vreme să plece în călătorie către 
Sfântul Graal al ştiinţei mărilor, dar îi stătuseră mai 
întâi în cale îndatoririle sale de profesor, iar mai târziu 
fusese prins locului din pricina bolii soţiei. Şi apoi 
ajunsese într-un punct în care nu-i mai plăcea să 
părăsească ţinutul Maine, fiindcă, glumea el, i s-ar fi 
închis branhiile dacă se aventura prea departe de 
mare. 

Aerul părea să scapere, încărcat de electricitate. Cu 
excepţia turiştilor, toate persoanele din câmpul sau 
vizual duceau câte un laptop. Nimeni nu purta ceva 
care să semene, nici măcar pe departe, cu servieta 
cafenie, ponosita, din mâna lui transpirata. Era 
stânjenitor de conştient de pantalonii lui kaki şifonaţi, 
de pantofii uzaţi fără şireturi şi de cămaşa albastra 
decolorată, umedă din cauza căldurii. Işi scoase şapca 
de pescar, de culoare cafenie şi îşi şterse fruntea cu o 
basma roşie, regretându-şi imediat gestul, fiindcă îl 
făcuse să semene şi mai mult a ţopârlan. Işi îndesa 
basmaua la loc, în buzunar. 

— Doriţi să discutaţi cu cineva anume? 

— Da, dar nu ştiu sigur cine ar putea fi. Jenkins afişă 
un zâmbet anemic. Îmi cer scuze fiindcă sunt atât de 
neclar în exprimare... 

Recepţionera cunoştea simptomele. 

— Nu sunteţi prima persoană neclară în exprimare. 
Locul ăsta se poate dovedi copleşitor. Să vedem ce 
putem rezolva. Vreţi să-mi spuneţi cum vă numiţi? 


331 


— Fireşte. Roy Jenkins. Adică doctor Roy Jenkins. Am 
predat oceanografia la Universitatea din Maine, până 
acum câţiva ani, când m-am pensionat. 

— Asta restrânge domeniul de interes. Aţi dori să 
discutaţi cu cineva din Departamentul de 
oceanografie, domnule doctor Jenkins? 

Titlul adăugat numelui său îi dădu curaj. 

— Nu sunt sigur, spuse. Am câteva întrebări de 
specialitate. 

— Ce-ar fi să luăm oceanografia ca punct de 
pornire? 

Tânăra ridică receptorul unui telefon, apăsă pe un 
buton şi rosti câteva cuvinte. 

— Mergeţi direct sus, domnule doctor Jenkins. 
Recepţionera de la etajul opt vă aşteaptă. 

li adresă din nou zâmbetul ei fantastic şi se întoarse 
către următoarea persoană la rând. 

Jenkins se îndreptă spre şirurile de ascensoare de pe 
o latura u holului. Incă întrebându-se dacă nu cumva 
bătuse atâta drum ca să se facă de râs în faţa unui 
doctor în ştiinţe tinerel, cu buzunarul de la piept plin 
de pixuri şi cu o atitudine condescendentă, intră într- 
un lift şi apăsă pe un buton. „Acum e prea târziu”, îşi 
spuse, în timp ce ascensorul îl urca grăbit către cer. 


La etajul nouă al clădirii NUMA, Hiram Yaeger stătea 
în faţa consolei sale în forma de potcoavă, fixând cu 
privirea un monitor imens de computer, parcă 
suspendat în spaţiu. Ecranul afişa imaginea unui 
bărbat cu faţa îngustă şi cu sprâncene stufoase, 
aplecat asupra unei table de şah. Yaeger îl privi 
mutând o tură albă cu două căsuțe. El studie tabla o 
clipă, apoi spuse: 

— Nebun la d5. Şah şi mat! 

Bărbatul de pe ecran dădu din cap şi îşi răsturnă 
regele cu degetul arătător. 


332 


— Îţi mulţumesc pentru joc, Hiram, spuse, cu un 
accent pronunţat. Trebuie să mai facem o partidă. 

Imaginea de pe ecran se stinse, cu excepţia unei 
străluciri remanente, de un verde palid. 

— Sunt extrem de impresionat, spuse bărbatul de 
vârstă mijlocie aşezat lângă Yaeger. Victor Karpov nu e 
un ageamiu. 

— Am trişat, Hank! Când am încărcat toate partidele 
lui Karpov în baza de date a lui Max, am pus la punct 
un set de răspunsuri bazate pe strategia lui Bobby 
Fischer. Fischer a înlocuit, pur şi simplu, mutarea mea 
prostească. 

— Pentru mine totul pare un soi de magie, răspunse 
Hank Reed. Şi, apropo de dispariţii misterioase, mă 
întreb unde sunt sandvişurile noastre cu pastrama. Se 
linse pe buze. Cred că aş lucra pentru NUMA şi dacă nu 
m-ar plăti, numai ca să am acces la bufet. 

Yaeger încuviinţă dând din cap. 

— Hai să ne-ntoarcem la treabă. Dacă tipul care face 
livrările nu apare în cinci minute, telefonez din nou. 

— Sună bine, zise Hank. Austin a spus de ce vrea 
chestia asta? 

Yaeger chicoti cu un aer atotştiutor. 

— Kurt e cel mai tare jucător de pocher. Nu-şi arată 
niciodată cărţile înainte de a-şi etala mâna! 

Austin îl sunase pe Yaeger în ziua aceea, ceva mai 
devreme, adresându-i un salut vesel. 

— Bună dimineaţa! Şi adăugase, intrând direct în 
subiect: Am nevoie de ajutorul lui Max. E în toane 
bune? 

— Max e întotdeauna în toane bune, Kurt. Atâta 
vreme cât o aprovizionez cu cocteiluri electronice, face 
tot ce-i cer. Yeager continuase pe şoptite, ca într-un 
aparteu: Crede c-o vreau pentru mintea ei, nu pentru 
trup. 

— Nu ştiam că Max are un trup. 


333 


— Are o selectie de trupuri. Mae West. Betty Grable. 
Marylin Monroe. Jennifer Lopez. Orice introduc eu în 
program. 

— Te rog s-o îndulceşti cu câteva pahare şi s-o rogi 
să dezgroape tot ce poate găsi despre hidraţii de 
metan. 

Austin se gândea la aceste substanţe încă de când îi 
povestiseră soţii Trout că firma Ataman încerca să le 
extragă de pe fundul oceanului. 

— O să am un pachet pentru tine către sfârşitul zilei, 
dacă e în regula. 

— E perfect. Oricum în dimineaţa asta sunt prins cu 
amiralul Sandecker. 

Yaeger nici măcar nu încercase să întrebe când 
anume voia Austin informaţiile. Dacă Austin voia ceva, 
atunci era ceva important. Şi, dacă era important, 
atunci îl voia imediat. 

Oricine îl întâlnea pe Yaeger pentru prima oară avea 
dificultăţi în a asocia înfăţişarea dezordonată, dată de 
blugii Levis şi de tricoul său lălâi, cu reputaţia de 
vrăjitor al computerelor. Dar nu era nevoie să-l priveşti 
mai mult de câteva minute ca să-ţi dai seama de ce îl 
numise amiralul  Sandecker şeful Centrului de 
informare oceanografică al NUMA. De la consola lui, 
avea acces la surse colosale de date despre tehnologia 
de explorare a oceanelor, despre istoria lor şi despre 
orice amănunt legat de ceea ce se petrecea pe mări şi 
în adâncurile lor. 

Ca să poată găsi un fir călăuzitor prin cantitatea 
masivă de informaţii stocate în computerul său, era 
nevoie de o mână abilă. Ştia că, dacă scotea la lumină 
toate referirile la hidraţii de metan, Max l-ar fi înecat 
într-un potop digital. Îi trebuia o persoană care să-i 
arate direcţia de cercetare. Se gândise imediat la Hank 
Reed. 

Când îl sunase, Hank se afla în laboratorul său. 


334 


— Salut, Hank! Aş avea nevoie de o expertiză 
geochimică. E vreo şansă să te desparţi de arzătoarele 
tale Bunsen pentru câteva minute? 

— Să nu-mi spui că magicianul computerelor 
rezident la NUMA are nevoie de ajutorul unei simple 
fiinţe omeneşti! Ce nu merge, maşinăriei tale ştie-tot i- 
a sărit o siguranţă? 

— Nicidecum. Max ştie într-adevăr totul, motiv 
pentru care e ca la vânătoare, am nevoie de un câine 
de aport al informaţiilor. Şi ştii ce, fac cinste cu 
prânzul! 

— Măguliri şi mâncare. O combinaţie irezistibilă. Vin 
imediat! 

Reed intrase în centrul informaţional cu un zâmbet 
cald pe chip. 

In ciuda schimbului lor de insulte glumeţe, erau cei 
mai buni prieteni, legaţi prin excentricităţile lor. Yaeger 
arăta de parcă ar fi făcut parte din distribuţia 
muzicalului Hair*%. Doctorul Henri Reed avea un chip 
rotund de heruvim şi o claie înaltă de păr, de culoarea 
spicelor de grâu, care adăuga câţiva centimetri la cei o 
sută cincizeci şi cinci ai săi şi arăta de parcă ar fi fost 
pieptănata cu furca. Ochelarii rotunzi, cocoţaţi pe 
nasul mic, îi dădeau înfăţişarea unei bufniţe inofensive. 
Se aşezase pe scaunul oferit de Yaeger şi îşi frecase 
palmele grăsulii. 

— Ciupeşte-ţi zbârnâitoarea magică, Froggy“. 

Yaeger îl privise pe deasupra ochelarilor săi de 
bunicuţă. 

— Pardon? 

— E dintr-o emisiune veche, nu-mi aduc aminte cum 
se numea. Froggy era... Nu contează. Probabil că tu n- 
ai auzit niciodată de radio. 


39 Producţie definitorie a culturii flower power din anii 1960 din 
Statele Unite (n. red.) 
10 Broscoi 


335 


Yeager rânjise. 

— Ba sigur c-am auzit! Mi-a povestit bunica. 
Televiziune fără imagini. Se lăsase pe spătarul 
scaunului cu mâinile la ceafă şi adăugase: Max, salută- 
| pe prietenul meu, doctorul Reed. 

O voce feminină torsese, izvorând din difuzoarele 
plasate strategic în jurul încăperii. 

— Salutare, doctore Reed. Ce bine-mi pare să te 
revăd... 


În timp ce uşile se închideau şuierând în spatele său, 
lui Roy Jenkins i se păru ciudat că era singura persoană 
care coborâse din lift. Se uită la numărul de pe perete 
şi înjura în sinea lui. Se transformase în acel profesor 
distrat pe care-l luase întotdeauna în râs. Recepţionera 
spusese etajul opt. Dus pe gânduri, el apăsase butonul 
etajului novă. 

În loc de structura obişnuită, cu coridoare, cubicule 
şi birouri, întregul etaj era ocupat de o zonă imensă, cu 
pereţi de sticlă. Jenkins ar fi trebuit să se întoarcă la 
lift, însă curiozitatea ştiinţifică avu câştig de cauză. 
Trecu pe lângă grupuri de computere ce licăreau, 
plimbându-şi privirea de la stânga la dreapta şi 
ascultând şoaptele electronice. Părea că aterizase pe o 
planetă străină, populata numai de maşini. 

Cu o oarecare uşurare, dădu peste doi bărbaţi 
aşezaţi în spatele unei console ample, strălucitoare, 
din centrul complexului computerelor. Se uitau la un 
ecran uriaş, care părea să atârne de cabluri invizibile şi 
era dominat de imaginea unei femei, redată în culori 
vii. Avea ochi căprui, ca de topaz, par castaniu-roşcat 
şi partea de jos a monitorului abia dacă-i ascundea 
decolteul amplu. 

Femeia vorbea, iar lucrul şi mai ciudat era că unul 
dintre bărbaţi, cu părul lung strâns în coadă de cal, îi 
răspundea. Gândindu-se că nimerise la o prezentare 


336 


de natură foarte intimă, Jenkins era pe punctul de a se 
retrage, însă celălalt bărbat, a cărui pieptănătură 
sugera un mănunchi de spice de grâu gata să-şi 
împrăştie seminţele, îl văzu şi zâmbi. 

— În sfârşit, sandvişurile noastre cu pastrama, se 
bucură el. 

— Scuzaţi-mă? 

Reed observa că Jenkins ducea cu sine o servieta, nu 
o pungă albă de hârtie, îi studie chipul bronzat şi 
brăzdat de trecerea vremii, apoi luă notă de cămaşa lui 
de lucru şi de şapcă. 

— Bănuiesc că nu sunteţi de la bufet, spuse, cu 
amărăciune. _ 

— Mă numesc Leroy Jenkins. Imi cer scuze că v-am 
deranjat. Am greşit etajul şi s-ar putea spune că m-am 
rătăcit şi ajuns aici. Se uită în jur şi întreba: Ce e locul 
ăsta? 

— Centrul computerelor din NUMA, răspunse 
bărbatul cu coada de cal. Avea o figură de băiețandru, 
proaspăt bărbierită, cu nas subţire şi ochi cenuşii. Max 
poate răspunde la orice întrebare îi iese-n cale. 

— Max? 

Yaeger arătă spre ecran. 

— Eu sunt Hiram Yaeger. El e Hank Reed. Doamna 
încântătoare de acolo e o iluzie holografică. Vocea ei e 
versiunea feminina a vocii mele. La început mi-am 
folosit propria figura, dar m-am săturat să mă tot uit la 
mine însumi, aşa că am inventat o femeie frumoasă, 
soţia mea. 

Max zâmbi. 

— Mulţumesc pentru compliment, Hiram! 

— Cu plăcere. Max e tot atât de inteligentă pe cât e 
de frumoasa, întrebaţi-o orice doriţi. Max, dânsul este 
domnul Jenkins! 

Imaginea surâse şi i se adresă: 

— Incântată de cunoştinţă, domnule Jenkins! 


337 


„Am stat prea mult în sălbăticia din Maine”, se gândi 
el. 

— De fapt, sunt doctorul Jenkins. Sunt oceanolog. 
Trase aer în piept şi continua: Mă tem că întrebările 
mele sunt destul de complicate. Se referă la hidraţii de 
metan. 

Yaeger şi Reed se uitară unul la altul, apoi la Jenkins. 

— Chiar e necesar să mă repet? zise Max, cu un 
oftat de exasperare mai mult decât omenesc. 

— Nu e nimic personal, domnule doctor Jenkins. Max 
se ocupă de acest subiect de o oră şi mai bine, spuse 
Yaeger. Apoi Hiram formă numărul bufetului la telefon 
şi se întoarse spre Jenkins. Ne-ar face plăcere să luaţi 
prânzul cu noi. 

Reed se aplecă în faţă. 

— Vă recomand pastrama. E o experiență 
existențială. 


Sandvişul era atât de gustos pe cât i se promisese. 
Jenkins îşi dădu seama că, în afară de o pungă cu 
alune pe care le mâncase în avion, stomacul lui era 
gol. Luă o înghiţitură de bere de ghimbir, ca să-şi 
însoţească dumicatul şi se uită la ceilalţi bărbaţi, care 
stăteau în expectativă. 

— O să pară o nebunie, spuse. 

— Nebunul e porecla fiecăruia dintre noi, veni 
replica lui Yaeger. 

Reed dădu aprobator din cap. Cu toate că semănau 
cu un hipiot prea vârstnic şi cu un elf cu pieptănătură 
în stilul promotorului Don King, cei doi bărbaţi păreau 
extrem de inteligenţi. Şi, aspect mult mai important, 
erau interesaţi să-i asculte povestea. 

— Să nu spuneţi că nu v-am prevenit, zise Jenkins. În 
regulă. M-am pensionat acum câţiva ani, renunțând la 
funcţia de profesor de colegiu şi mi-am cumpărat o 
barcă pentru pescuit homari, în Rocky Point, oraşul 


338 


meu natal. 

— Aha! Un pescar, făcu Reed. Ştiam eu. 

Jenkins zâmbi şi continuă. 

— Probabil c-aţi citit despre un tsunami, care ne-a 
lovit cu puţin timp în urma. 

— Da, o tragedie cumplită, zise Reed. 

— Ar fi putut să fie mai râu. 

Jenkins le povesti ce rol jucase în avertizarea 
oraşului. 

— Noroc că aţi fost acolo, spuse Yaeger. Ceva mă 
nedumereşte, totuşi. E prima oară când aud că se 
întâmplă aşa ceva. New England nu se află la 
marginea unei falii majore, precum Japonia sau 
California. 

— Singurul precedent comparabil pe care l-am găsit 
e valul uriaş provocat de cutremurul din platourile 
Grand Banks, în 1929. Epicentrul s-a aflat sub ocean, 
pe panta platformei continentale, la sud de 
Newfoundland şi la est de Nova Scoţia. Zguduitura s-a 
simţit în Canada şi în New England, dar sursa s-a aflat 
la patru sute de kilometri de cea mai apropiată 
porţiune de uscat, aşa că pagubele au fost neglijabile. 
Drumurile au fost blocate de alunecări de teren, s-au 
dărâmat coşuri de fum şi a zăngănit vesela. Altminteri, 
impactul a fost neînsemnat. Efectele puternice s-au 
simţit pe mare. 

— În ce sens? întreba Reed. 

— În apropierea epicentrului se aflau două vase. 
Vibraţiile au fost atât de violente, încât au crezut că și- 
au pierdut un propulsor sau ca au lovit o epavă sau un 
banc de nisip necartografiate ori a epavă. Cutremurul 
a dat naştere unui val uriaş care a lovit coasta sudică a 
insulei Newfoundland peste trei ore, pătrunzând în 
susul râurilor sau în golfuleţele din satele de pescari, 
pe o lungime de aproape o sută de kilometri de țărm. 
Cele mai mari pagube s-au înregistrat în golful de 


339 


forma aproximativ triunghiulară al Peninsulei Burin. 
Tsunamiul a ajuns la nouă metri înălţime în vârful 
golfului, a stricat docurile, a dărâmat clădirile şi a ucis 
peste douăzeci şi cinci de oameni. 

— Foarte asemănător cu ceea ce s-a petrecut la 
Rocky Point. 7 

— Aproape ca o imagine în oglinda. In oraşul meu au 
fost însă mai puţini morţi şi răniţi, slavă Domnului! A 
mai existat şi o altă similaritate importantă. Ambele 
valuri par să fi fost provocate de imense alunecări de 
teren subacvatice. Nu există nici o îndoială că 
dezastrul de la Grand Banks a fost provocat de un 
cutremur. Cablurile oceanice s-au rupt în zeci de locuri. 
Jenkins tăcu puţin, apoi adăugă: Aici apare diferenţa. 
S-ar părea ca alunecarea de teren de la Rocky Point s- 
a produs fără să fi existat un cutremur. 

— Interesant. Există înregistrări seismice? 

— Am întrebat la Observatorul Weston, de lângă 
Boston. Cutremurul de la Grand Banks a avut 
magnitudinea de 7,2. Deci ştim că la această 
magnitudine ia naştere un tsunami. La Rocky Points 
înregistrările sunt mult mai derutante. După o pauză 
de câteva secunde, preciză: A existat un şoc, dar nu se 
suprapune peste modelul clasic al unui cutremur. 

— Daţi-mi voie să văd dacă am înţeles corect. 
Afumaţi că alunecarea de la Rocky Point nu s-a datorat 
unui cutremur? 

— Cred că asta se poate stabili destul de clar. Ceea 
ce nu pot să spun este ce anume a provocat-o. 

Yaeger se uita pe deasupra ochelarilor de bunicuţa. 

— Ce-a fost mai întâi, oul sau găina? 

— Ceva de genul asta. Am citit despre depozitele de 
hidrat de metan descoperite în panta platformei 
continentale şi mă întrebam dacă instabilitatea acestor 
pungi de gaz n-ar fi putut fi cauza alunecării. 

— E cu siguranţă posibil, răspunse Reed. In largul 


340 


ambelor coaste există buzunare uriaşe cu aşa ceva. De 
exemplu, am găsit depozite importante în largul 
coastelor Oregonului şi ale statului New Jersey. Aţi 
auzit de Blake Ridge? 

— Bineînţeles. E un promontoriu submarin, aflat la 
vreo trei sute de kilometri sud-est faţă de Statele 
Unite. 

— Mai exact, în largul coastelor Carolinei de Nord. 
Are culmea plină de hidrat de metan. Unii cred că e 
vorba de o „oală sub presiune”. Cercetările au scos la 
lumină o serie de cratere, ca nişte ciupituri de vărsat 
pe fundul oceanului, unde chestia asta s-a topit şi s-a 
prelins în afară, eliberând gazul metan. 

Jenkins se scărpină în creştet. 

— O spun cu părere de râu, dar nu cunosc prea 
multe despre hidraţi. De când am plecat de la 
universitate, încerc să ţin pasul cu ajutorul revistelor 
de specialitate, dar, ocupat cu pescuitul homarilor şi 
chestiuni conexe, se pare că nu dispun niciodată de 
suficient timp. 

— E un domeniu relativ nou. Ştiţi care e compoziţia 
chimică a hidratului? 

— E alcătuit din molecule de gaz natural, captive în 
gheaţă. 

— Exact. Cineva l-a botezat „gheaţa de foc”. A fost 
descoperit în secolul al nouăsprezecelea, dar 
cunoştinţele noastre erau destul de sumare. Primele 
zăcăminte naturale au fost găsite sub permafrostul din 
Siberia şi din America de Nord - i s-a spus gaz de 
mlaştină - apoi, în anii 1970, doi oameni de ştiinţă de 
la Universitatea din Columbia au găsit pungi cu gaz 
sub fundul oceanului, în Black Ridge, unde făceau 
cercetări seismologice. În anii 1980, submersibilul A/ 
vin, aparţinând institutului din Woods Hole, a găsit 
hornuri stâncoase subacvatice, formate de scăpările 
de metan. Primele cercetări importante s-au întreprins 


341 


în jurul anului 1995. Atunci am descoperit depozitele 
din Blake Ridge. Nu reprezintă decât o mica parte din 
ceea ce se află acolo. Potenţialul e imens. 

— Unde se află cele mai mari depozite? 

— Mai ales de-a lungul părţii inferioare a pantelor 
platformelor continentale din tot cuprinsul globului, 
unde fundul mărilor coboară brusc de la aproximativ o 
sută douăzeci şi cinci de metri către zonele abisale, de 
câţiva kilometri adâncime. În largul ambelor coaste ale 
Statelor Unite sunt pungi de dimensiuni importante. 
După cum spuneam, le găsim în Costa Rica, în Japonia, 
în India şi sub permafrostul arctic. Dimensiunile 
depozitelor sunt uluitoare. După cele mai recente 
estimări, e vorba de zece mii de gigatone. De două ori 
mai mult decât totalul rezervelor cunoscute de 
cărbune, petrol şi gaze naturale. 

Jenkins scoase un fluierat încet. 

— Aşteaptă să li se dea cep după ce secătuim 
rezervele de petrol. 

_ — Aş vrea să fie atât de simplu, zise oftând Reed. 
Inainte de a pune sistemul de extracţie în practică 
trebuie eliminate câteva probleme tehnice. 

— Forarea e periculoasă? 

— O navă a forat pentru prima oară într-un astfel de 
buzunar în anul 1970. Nu s-a întâmplat nimic, dar 
sondorii s-au temut apoi, vreme de ani buni, că ar fi 
putut să fie aruncaţi în aer de o explozie. În cele din 
urmă, câteva perforaţii experimentale au demonstrat 
că forarea în vederea cercetărilor nu reprezenta nici un 
pericol. Insă aducerea hidraţilor la suprafaţă, ca să-ţi 
încălzească locuinţa sau ca să-ţi pună în mişcare 
automobilul sport, e cu totul altceva. În apele abisale, 
unde se află hidraţii, mediul înconjurător e extrem de 
ostil şi substanţa devine pur şi simplu efervescentă. lar 
depozitele ar putea să se afle la alţi zeci de metri buni 
sub fundul mării. 


342 


— Înseamnă că sistemele de forare trebuie să 
opereze în condiţii foarte dure. 

— Absolut. Totuşi, o serie de ţări şi de companii 
încearcă să rezolve problema. O metodă constă în 
pomparea aburului sau a apei în josul puţului de 
forare. Ceea ce topeşte hidratul şi eliberează metanul. 
Pe urmă pompezi metanul în sus, pe fundul mării, 
printr-un alt puț de forare. După care te întrebi cum să 
procedezi în privinţa lui. Când extragi hidratul, fundul 
mării se destabilizează. 

— Ceea ce face inutil orice sistem de conducte, 
oricât de costisitor. 

— O posibilitate de luat în seamă. De aceea inginerii 
au venit cu propunerea de a construi uzina 
producătoare pe fundul mării. Pompezi hidratul afară 
din puțuri şi se combină cu apa. Amestecul intra în 
nişte rezervoare mari, de forma unor dirijabile. 
Submarinele le remorchează apoi către apele mai 
puţin adânci, unde hidraţii pot fi descompuşi fără nici 
un pericol în combustibil şi apă. 

— Cu oricare dintre metodele astea, s-ar părea că 
extragerea hidraţilor o să semene cu mersul pe coji de 
ouă. 

— Chiar mai; dificil. Şi acum să ne-ntoarcem la 
întrebarea dumneavoastră iniţială. 

— Despre hidraţi, ca sursă a cutremurelor şi a 
valurilor imense. 

— E extrem de posibil. Există dovezi că topirea 
naturală a surpat pantele de pe fundul oceanului. Au 
fost descoperite alunecări de teren subacvatice masive 
în largul Coastei de Est a Statelor Unite, al Alaskăi şi al 
altor ţări. Ruşii au descoperit câmpuri instabile de 
hidraţi în apropierea Norvegiei. După părerea lor, una 
dintre cele mai mari eliberări de gaz care au avut loc 
vreodată a provocat alunecarea de teren submarină 
Storrega: acum opt mii de ani, mai bine de patru mii 


343 


de kilometri cubi de sedimente au alunecat în josul 
platformei continentale norvegiene, pe o distanţă de 
mai mulţi kilometri. 

— Ştiu cum stau lucrurile cu Storrega, spuse Jenkins. 

— Atunci ştiţi şi că alunecarea aceea imensă de mâl 
a provocat o serie de tsunami de dimensiuni 
inimaginabile. Prin comparaţie, cele de la Grand Banks 
şi de la Rocky Point sunt valuri din cada de baie. 

Jenkins dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ce pârere aveţi despre alunecările de teren 
provocate de mâna omului? întreabă el. Sunt posibile? 

— AŞ spune că sunt plauzibile, fireşte. O platformă 
de forare ar putea provoca, din neatenţie, surparea 
unui zăcământ, declanşând alunecarea. 

Jenkins îşi ţinu respiraţia, apoi expiră. 

— Din neatenţie, da. Dar s-ar putea declanşa aşa 
ceva în mod deliberat? 

Tonul lui atrase atenţia celorlalţi. 

— Ce-aţi spus, domnule doctor Jenkins? întrebă 
Reed. 

El se foi pe scaun. 

— Povestea asta mă înnebuneşte. Instinctele mele 
sunt în conflict cu pregătirea mea ştiinţifica, care îmi 
cere să adun toate dovezile înainte de a trage o 
concluzie, mai ales una atât de fantezistă ca asta. 

Reed îşi scărpină bărbia. 

— Poate, dar, ca om de ştiinţă, eu sunt ca 
dumneavoastră... Nu pot face saltul de la conjectură la 
concluzie fără o punte alcătuită din fapte. 

Yaeger se amestecă în discuţie. 

— Ce exprimare poetică, doctore! Să vedem dacă nu 
ne poate ajuta Max. Ai tras cu urechea, dragostea 
mea? 

Imaginea femeii cu pâr castaniu-roşcat reapăru. 

— Mi-e greu să nu v-ascult când am şase microfoane 
ultrasensibile. Unde v-ar plăcea să vă duc? 


344 


Yaeger se întoarse spre cei doi oameni de ştiinţa. 

— Domnilor, va aparţine în totalitate! 

Reed se gândise între timp la obiectul discuţiei lor. 

— Max, ajută-ne, te rog, să ne facem o idee asupra 
amplasării zăcămintelor subacvatice de hidrat de 
metan de-a lungul coastelor Statelor Unite. 

Chipul dispăru şi se treziră uitându-se la o 
reprezentare tridimensională a fundului oceanului din 
estul şi din vestul Statelor Unite, cu toţi munţii şi cu 
toate canioanele aferente. Pe apa de un albastru 
sclipitor din largul coastelor Atlanticului şi Pacificului 
pulsau petice stacojii. 

— Acum să ne restrângem la Coasta de Est. 

Linia coastei dintre Maine şi Cheile Floridei îşi făcu 
apariţia. 

— Bun. Te rog, focalizează în Maine şi arată-ne 
platforma continentală. 

În clipa următoare se uitau la linia lungă şi 
asimetrică a coastei Ţinutului Pinilor“, ce se întindea 
din Canada până în New Hampshire, în largul acesteia 
apăru o line ondulată, trecând printre peticele roşii de 
hidrati. 

— Dacă îmi este permis, interveni Jenkins, ai putea 
să evidenţiezi Rocky Point? 

O albăstrea ovală indică oraşul de baştină al lui 
Jenkins. În colţul din dreapta jos al ecranului apăru un 
detaliu al vederii aeriene a oraşului, înfăţişând golful şi 
râul. 

— Nu e râu, spuse Jenkins, remarcând indicaţia 
suplimentară. 

— Mulţumesc, toarse o voce fără trup. 

Jenkins îi indică lui Max poziţia bărcii sale din 
momentul când observase valul tsunami în formare. Pe 
marea holografică apăru silueta unei bărci de pescuit. 

— Acum avem nevoie de o diagramă care să ne 


41 Denumire a statului Maine (n.tr.) 


345 


indice faliile subacvatice majore. 

O pânză de păianjen din linii albe se adăuga 
imaginii. 

Barca părea să se afle între Rocky Point şi o falie 
majoră situată chiar în estul oraşului, 

— E excelent, Max, spuse Yaeger. Daca tot ne oferi 
imaginea în secţiune, să ne-ntoarcem pe platforma 
continentală, în epicentrul zguduiturii. 

Pe ecran apăru o secţiune transversală a oceanului, 
cu o linie ondulata, care reprezenta suprafaţa acestuia 
şi cu o alta, situata mai jos, care era fundul. Platforma 
continentala cobora în unghi abrupt. Falia intersecta o 
linie multicoloră, care indica locul zăcământului de 
hidrat de metan de sub crusta de calcar. 

— lată focarul nostru. Arată-ne ce se-ntâmplă când 
sunt eliberaţi hidraţii. 

Din solul oceanului se înălţă o dâră de metan. 
Fundul se surpă de-a lungul pantei platformei 
continentale. În momentul alunecării de teren, la 
suprafaţa apei luă naştere o depresiune. Deasupra 
surpării, linia de suprafaţă căpătă forma unui crater. 
Apa încercă să se echilibreze, creând o umflătura care 
aluneca de-a lungul oceanului. 

— lata geneza unui val mare, spuse Reed. 

— Daţi-mi voie să încerc ceva, interveni Yaeger. 
Max, ai auzit ce-a spus doctorul Jenkins despre 
intensitatea pe scara Richter din locul respectiv. Oferă- 
ne, te rog, o simulare a celor petrecute. 

Ondulaţii care reprezentau valurile începură să se 
deplaseze dinspre zona din jurul alunecării. Max mări 
imaginea valului care se îndreptă spre Rocky Point. 
Când arcul în mişcare ajunse aproape de țărm, prim- 
planul oraşului căpătă proporţii, umplând întregul 
ecran. Valul putea fi văzut rostogolindu-se în port, pe 
țărm şi în susul râului. 

Fără să i se fi cerut, Max împărţi ecranul în două, 


346 


arătând o vedere laterală, cu profilul valului. Acesta 
crescu pe măsură ce se micşora distanţa faţă de uscat, 
luă forma unei gheare de apă imense şi se prăvăli 
peste portul adormit. În încăpere se aşternu tăcerea, în 
vreme ce Max relua scena iarăşi şi iarăşi, rulând 
imaginea rapid sau cu încetinitorul. 

Yaeger îşi răsuci scaunul pivotant, adresându-li-se 
celorlalţi: 

— Comentarii, domnilor? 

— Am stabilit care e efectul, spuse Jenkins. Marea 
întrebare este dacă a avut sau nu drept cauză ceva 
generat de mâna omului. 

— S-a mai întâmplat şi în trecut, zise Reed. Amintiţi- 
vă ce v-am povestit despre platforma de forare care s- 
a prăbuşit după ce eliberase în mod accidental un jet 
de gaz. 

— Max, ştiu că te-ai străduit din greu, dar mă întreb 
dacă mi-ai putea face o favoare. 

— Sigur că da, doctore Jenkins! 

— Mulţumesc. Întoarce-te la harta Coastei de Est şi 
arată-ne punctele vulnerabile, similare celor din largul 
statului Maine. 

Harta reapăru, cu ovale de dimensiuni diferite, toate 
pulsând. Cele mai mari se aflau în apropiere de New 
England, New Jersey, Washington, Charleston şi Miami. 

— Te rog, arată-ne ce s-ar întâmpla dacă platforma 
continentală s-ar prăbuşi la intersecțiile majore cu 
zăcămintele de hidrat de metan. 

În clipa următoare, apa se încreţi pornind din 
epicentre ample, valurile ajunseră la înălţimea de nouă 
metri, izbiră coasta şi se revărsară în golfuri, în susul 
râurilor şi a fluviilor şi mai departe, pe uscat. 

Ochii lui Reed clipiră cu repeziciune în spatele 
lentilelor groase. 

— Adio Boston, New York, Washington, Charleston şi 
Miami! 


347 


— Met înseamnă moarte”, şopti Yaeger. Văzând 
feţele nedumerite ale bărbaţilor mai vârstnici, le 
explică: E o veche zicală hippy, care avertizează 
asupra pericolului la care te expui folosind 
metamfetaminele ca să te-apropii de extaz. 

— Chestia asta e mai rea decât orice drog, prietene, 
spuse Reed. 

Jenkins îşi drese glasul. 

— Mai e un lucru pe care nu l-am menţionat. 

Le povesti despre întâlnirea sa cu vasul imens, din 
ziua în care se formase tsunami-ul. 

— Vorbiţi ca şi cum aţi fi de părere că nava are 
legătură cu alunecarea de teren şi cu valul, observă 
Yaeger. 

Jenkins dădu din cap, încuviinţând. 

— Avea însemne distinctive? 

— Da, la drept vorbind. Nava era înregistrata în 
Liberia, aşa cum sunt o puzderie, iar numele de pe 
cocă era Ataman Explorer I. M-am uitat în dicţionar. 
Ataman era căpetenia unui grup de cazaci. 

— Ataman? Sunteţi sigur? 

— Da. Numele aprinde vreun beculeţ? 

— Posibil. Cât timp  rămâneţi în Washington, 
domnule doctor Jenkins? întrebă Yaeger. 

— Nu ştiu. Cred că atâta timp cât e necesar. De ce? 

Yaeger se ridica în picioare. 

— Cunosc două persoane cu care aş dori să vă- 
ntâlniţi. 


27 


Razele de soare revărsate prin fereastra fumurie, 


42 Meth is death (în Ib. engleză, în original) 


348 


înaltă din podea până-n plafon, aşterneau pe 
trăsăturile ascuţite ale amiralului Sandecker o tenta 
verzuie ca marea, dând feţei sale aspectul unui bust 
de bronz al bătrânului Neptun. Din biroul lui de la 
ultimul etaj al sediului NUMA, avea o perspectivă unică 
asupra zonei oficiale a Washingtonului. Stătea la 
fereastra, gânditor,  plimbându-şi ochii albaştri, 
autoritari, asupra oraşului şi cuprinzând pe rând cu 
privirea Casa Albă, tumul ascuţit al Monumentului 
Washington şi domul Capitoliului, aidoma unui şoim în 
căutarea prăzii. 

Austin îşi petrecuse cea mai mare parte a dimineţii 
punându-l la curent cu evenimentele din Marea 
Neagră. Amiralul fusese fascinat de descrierea 
adăpostului pentru submarine şi intrigat de întâlnirea 
cu Petrov şi de legătura dintre Steaua Odessei şi lordul 
Dodson, pe care îl cunoscuse. Din când în când, pusese 
câte o întrebare, ca să se lămurească asupra vreunui 
aspect sau ca să-şi expună o teorie personală, însă 
ascultase într-o tăcere împietrită, trăgându-se de 
barba roşcata, tunsă cu grija în stil Van Dyke, în timp 
ce Austin îi povestea despre masacrul de pe Sea 
Hunter. La sfârşitul sinistrei istorisiri se ridicase de la 
biroul său fără nici un cuvânt şi se dusese să se uite pe 
fereastră. 

Peste câteva minute, se întoarse către Austin şi 
Gunn, care şedeau în faţa biroului, pe scaune tapiţate 
cu piele. 

— In întreaga perioadă pe care mi-am petrecut-o 
fiind comandat în marină, n-am pierdut niciodată un 
vas sau echipajul său. Şi la dracu', n-aveam de gând 
să-ncep acum. Nemernicul ăla şi prietenul lui, Razov, 
nu vor scăpa uşor după ce-au masacrat un întreg 
echipaj NUMA. 

Temperatura din încăpere părea să fi scăzut subit cu 
zece grade. 


349 


Sandecker se îndepărtă de fereastră şi se aşeză în 
spatele biroului. 

— Ce face domnişoara Montague, tânăra care a 
supravieţuit atacului? 

— Se ţine tare, spuse Austin. A insistat să rămână la 
bord în timp ce Sea Hunter e adus în port de echipajul 
înlocuitor. 

— Asigură-te c-o s-o pot întâlni pe această tânără 
când se întoarce. 

— O s-o fac, spuse Austin. Care sunt noutăţile de la 
CIA? 

Sandecker întinse mâna către cutia umidificatorul de 
pe biroul său, scoase un trabuc şi îl aprinse. 

— CIA latră la cine nu trebuie, FBl-ul e sceptic, iar 
forţele armate nu sunt de prea mare folos dacă nu le 
indici direcţia şi nu le dai ordine de deplasare. 
Secretarul de stat îmi ignoră apelurile telefonice. 

— Dar Casa Albă? 

— Preşedintele e alături de noi şi e îngrijorat, fireşte. 
Dar nu pot să nu mă gândesc că o parte din cabinetul 
lui e oarecum încântata, dând de înţeles că masacrul a 
fost o plată îndreptăţită de faptul că ne-am băgat nasul 
unde nu ne fierbea oala. Sunt furioşi fiindcă echipajul 
de pe NR-1 a fost salvat de NUMA. 

— Ce importanță are cine-a salvat echipajul, atâta 
vreme cât a fost salvat? întrebă frustrat Austin. 

Sandecker suflă un fuior de fum, învăluindu-şi pentru 
o clipă capul într-un nor purpuriu. 

— Presupun c-a fost o întrebare retorică, fiindcă ştii 
mult prea bine cum merg lucrurile în oraşul ăsta. Eşti 
la curent că recunoştinţa e pur şi simplu inexistentă în 
zona capitalei. Noi le-am luat faţa, iar ei sunt indignaţi. 

Gunn oftă. 

— Seamănă foarte mult cu bârfele pe care le-am 
auzit. Suntem chiar criticaţi, pe la spate, „cârpăceala” 
noastră fiind considerata motivul pentru care căpitanul 


350 


şi pilotul sunt încă dispăruţi, cu tot cu submarin. 

— Frumos din partea noastră că am oferit o scuză 
pentru incompetenta altor agenţii, zise Sandecker. Dar 
mă tem că, aşa stând lucrurile, NUMA e pe cont 
propriu în afacerea Sea Hunter. Avem vreo pistă care 
să ne conducă la omul ăsta, Boris? 

— Individul e un foc fantomatic, spuse Austin. Avem 
mai mari şanse dacă ne concentrăm asupra lui Razov. 
Conform ultimului raport, iahtul lui a părăsit Marea 
Neagră şi încercăm să-i dăm de urmă. 

— Va trebui s-o facem mai bine, zise Sandecker. 

Interfonul ţârâi  încetişor, apoi se auzi vocea 
secretarei: 

— Ştiu că sunteţi într-o conferinţa, domnule amiral, 
dar domnul Yaeger e aici, împreună cu alţi doi domni şi 
spune că trebuie să va vadă urgent. 

— Trimite-i înăuntru, te rog, zise Sandecker. 

Uşa biroului se deschise o clipă mai târziu şi intră 
Yaeger, urmat de mărunţelul doctor Reed şi de un 
străin. Sandecker îşi petrecuse prea mult timp pe apă 
ca să nu-şi dea seama că Jenkins era pescar, mai ales 
după ce îşi strânseră mâinile şi îi simţi bătăturile tari ca 
scoicile. 

Îi întâmpină cu căldură şi le spuse să-şi tragă nişte 
scaune mai aproape. 

— Ei, Hiram, ce te-a făcut să-ţi părăseşti sanctum 
sanctorum-ul! 

Ştiindu-se în prezenţa legendarului director al NUMA, 
Jenkins era agitat. Dar odată ce începu să vorbească îşi 
veni în fire. După ce îşi încheie istorisirea, Reed îşi 
spuse părerea, în calitate de geochimist. In final intră 
în acţiune Yaeger, împărțind copii ale diagramelor 
proiectate de Max pe ecran. Sandecker se lăsă pe 
spătarul scaunului, cu vârfurile degetelor celor două 
mâini unite, urmărind fiecare nuanţă cu priviri atente. 

Când îşi terminară prezentarea, amiralul deschise 


351 


interfonul. 

— Te rog, vezi dacă doctorul Wilkins poate pleca de 
la Departamentul de geologie, ca să urce aici. 

Doctorul Elwood Wilkins sosi peste câteva minute. 
Era un bărbat zvelt şi rezervat, din Midwest, cu 
înfăţişarea farmacistului cumsecade sau a medicului 
de familie din filme. Sandecker trase încă un scaun 
lângă biroul lui. Îi întinse lui Wilkins diagramele scoase 
la imprimantă şi îi lasă timp să le studieze. Acesta 
termină de citit materialele şi îşi ridică privirea. 

Sandecker răspunse întrebării din privirea omului de 
ştiinţă. 

— Aceşti domni sugerează că este posibilă surparea 
marginii platformei continentale, de-a lungul Coastei 
de Est, cu generarea unor tsunami-uri distrugătoare. 
Le iau în consideraţie opinia, dar nu strică niciodată să 
afli părerea unui observator dezinteresat. Ce spui? 

Wilkins zâmbi. 

— Ei bine, nu cred că e posibil ca apele oceanului să 
înghită promenada din Atlantic City. 

Sandecker ridică dintr-o sprânceană. 

— Dar, adăugă Wilkins, s-au făcut cercetări recente, 
conform cărora sugestia lor nu e întru totul fantezistă. 
Roca de sub stratul superior al platformei continentale 
e saturată de apă. Dacă presiunea exercitată de fundul 
oceanului ajunge la o valoare critică, apa poate fi 
eliminată prin apăsare. Ca şi cum ai călca pe un balon. 
Expulzarea ar putea provoca surpări de teren care să 
deformeze suprafaţa apei, trimițând valuri uriaşe către 
țărm. Unii dintre colegii mei de la Universitatea de Stat 
din Pennsylvania au creat programe de modelare pe 
computer, demonstrând că această posibilitate e cât 
se poate de reală. 

— Aceste alunecări de teren ar putea fi declanşate 
de un cutremur? se interesă Sandecker. 

— Un cutremur ar putea s-o facă, cu cea mai mare 


352 


probabilitate. 

— S-ar putea întâmpla pe Coasta de Est? întreba 
Gunn. 

Wilkins bătu cu degetul în teancul de diagrame din 
mâna sa. 

— Aceste materiale sunt suficient de grăitoare. 
Platforma continentală se întinde în întreaga zonă a 
coastei. De-a lungul pantei apar fisuri majore şi cratere 
în numeroase locuri, unde posibilitatea declanşării 
alunecărilor este mai mare. 

— Ar putea fi produse şi de altceva, în afara unui 
cutremur? spuse Gunn. 

— S-ar putea întâmpla spontan. Îmi pare rău că nu 
pot oferi răspunsuri mai exacte. E un domeniu ştiinţific 
cu totul nou. 

— Mă gândeam la nişte eliberări de hidrat de metan. 

— De ce nu? Dacă stratul de hidrat e destabilizat, 
toată porţiunea o poate lua la vale, declanşând valurile 
voastre gigantice. 

Sandecker văzu că de pe buzele lui Wilkins era gata 
să se desprindă o întrebare. Se grăbi să încheie 
discuţia. 

— Mulţumim, doctore! Ne-ai fost de mare ajutor, ca 
de obicei. 

II conduse pe Wilkins la uşă, îl bătu pe spate şi îi 
mulţumi din nou. Apoi se întoarse către ceilalţi: 

— Sper că nu v-aţi simţit jigniţi fiindcă l-am chemat 
pe doctorul Wilkins. Am vrut să primesc informaţia 
dintr-o sursă neutră. 

— Din câte am auzit, conchise Gunn, aş spune că 
sunt mari şanse ca Razov să fi descoperit cum să 
declanşeze un tsunami. Valul care a lovit coasta din 
Maine a fost o repetiţie, dacă nu vă deranjează 
termenul. Dacă presupunerile noastre sunt corecte, 
atunci e în stare să provoace distrugeri colosale. 

— Ataman Explorer e cheia, zise Austin. Trebuie să 


353 


găsim nava. 

— Trebuie să facem mai mult decât atât, spuse 
Sandecker, evidențiind necesitatea imperioasă cu voce 
scăzută. Trebuie să ajungem /a bordul acelei nave! 


28 


RockyPoint, Maine 


Înainte de a fi lovit de valul uriaş, Rocky Point fusese 
un orăşel tipic din Maine, tivit de stânci, iar portul său 
pitoresc şi casele de lemn acoperite cu şindrilă 
ilustraseră numeroase calendare. Strada principală 
îngrijită părea desprinsă dintr-un film de Frank Capra. 
Dar, în timp ce barca lui Jenkins ieşea din port, Austin 
se uită în urmă, către uscat şi se gândi că localitatea 
arăta acum ca un desen cu erori pe care trebuie să le 
descopere privitorul. Şi în cel pe care-l avea în fața 
ochilor erau foarte multe. 

Restaurantele cu faţada spre apă, unde se serveau 
homari, docul de pescuit şi controversatul motel 
dispăruseră, nelăsând în urmă decât piloni ieşiţi din 
apă ca nişte dinţi cariaţi. Balize sferice fluorescente de 
tip Day-Glo tresăltau pe valuri, marcând locurile 
epavelor scufundate. Macaralele prindeau în gheare 
alte epave, îndepărtându-le de la mal. În siajul lui 
Kestrel se învălmăşeau resturi de toate soiurile. 

Dacă ar fi fost mai înclinat spre poezie, Austin ar fi 
spus că valul gigantic furase sufletul oraşului. 

— Ce harababură, fu cea mai reuşită expresie pe 
care izbuti s-o formuleze. 

— Putea să fie mult mai rău, spuse comisarul Charlie 
Howes, care stătea alături de el la pupa bărcii. 

— Da, dacă-l lovea o rachetă nucleară, zise Austin, 


354 


clătinând din cap. 

— Înî, răspunse Howes, ca să nu lase un străin să-i 
surclaseze talentul de a se exprima succint, specific 
locuitorilor din Maine. 

Austin îi fusese prezentat comisarului cu câteva ore 
mai devreme. Un avion directorial al NUMA îl adusese 
la aeroportul Portland, împreună cu Paul Trout şi cu 
Jenkins. Acesta din urmă îl sunase din timp pe comisar, 
care îi aşteptase la aeroport cu maşina de patrulare a 
poliţiei şi îi dusese la Rocky Point. 

După întâlnirea cu Sandecker, Austin luase în biroul 
său fotografiile prin satelit ale navei Ataman Explorer 
şi le studiase cu o lupa foarte puternică. Deşi făcute de 
la peste o mie de metri înălţime, erau clare şi 
amănunțite. Îi era uşor să citească numele de pe cocă 
şi sa vadă oamenii de pe punte. 

ÎI izbise imediat asemănarea navei cu G/omar 
Explorer, vasul de salvare lung de o sută optzeci şi 
cinci de metri construit de Howard Hughes în anii 
1970, ca urmare a unui contract secret cu CIA, pentru 
recuperarea unui submarin sovietic scufundat. Bigile 
înalte şi macaralele similare celor de pe G/omar se 
prelungeau în afara punţii ca nişte instalaţii de foraj 
plutitoare. 

Austin studiase nava de la etravă la pupă, acordând 
o atenţiei deosebită punților în zonele din apropierea 
bigilor. Făcuse câteva schiţe pe un bloc de desen şi se 
lăsase pe spătarul scaunului, purtând pe chip un 
zâmbet de mulţumire de sine. Găsise o modalitate de 
a se urca pe Ataman Explorer. Era riscant şi depindea 
de distanţa la care se putea apropia de vas. Acesta 
avea să plece în căutarea unui adăpost imediat ce ar fi 
zărit o navă NUMA. Studiase problema câteva minute, 
aducându-şi aminte de experienţa trăită pe Marea 
Neagra alături de căpitanul Kemal, apoi pusese mâna 
pe telefon, îl sunase pe Yaeger şi îl întrebase unde era 


355 


Jenkins. 

— Face turul sediului pe traseul pentru VIP-uri, 
condus de Doc Reed. Care s-a oferit să-l găzduiască pe 
Jenkins peste noapte, înainte de a prinde mâine un 
avion spre Maine. 

— Vezi dacă le poţi da de urmă şi anunţă-mă. 

Telefonul sunase peste câteva minute, Austin îi 
schiţase planul lui Jenkins, fără nici o încercare de a 
minimaliza vreunul dintre posibilele pericole. Jenkins 
nu ezitase nici măcar o clipă. 

— Sunt dispus să particip la orice idee vă vine ca să 
le-o plătesc lichelelor care mi-au distrus oraşul, zise, 
după ce Austin îşi încheiase descrierea planului cam 
nebunesc. 

Austin îi spusese să se bucure de tur în timp ce el 
dădea câteva telefoane. Sunase mai întâi la 
departamentul de transporturi al agenţiei, ca să vadă 
dacă era disponibil vreun mijloc rapid de deplasare. 
Urmase reşedinţa familiei Trout, din Georgetown. 
Gamay îi lăsase un mesaj, anunţându-l că ea şi Paul se 
întorseseră de la Istanbul şi erau în aşteptare de noi 
ordine. Austin îl găsise la telefon pe Paul şi îl pusese la 
curent cu evenimentele. 

Între timp, Jenkins începuse să le telefoneze tuturor 
pescarilor din zonă ale căror bărci încă pluteau şi îi 
întrebase dacă nu le-ar fi plăcut să ia parte la o 
misiune. La sugestia lui Austin, le spusese că NUMA 
avea nevoie de bărcile lor pentru studiul unor specii de 
vieţuitoare abisale. Ca bonus, sumele substanţiale 
primite drept plată aveau să fie însoţite de subvenţii, 
ca să-şi poată reface portul fără să se confrunte cu 
toată birocraţia guvernamentală. 

Recrutarea pescarilor nu îi pusese lui Jenkins nici un 
fel de probleme şi, la scurt timp după răsăritul 
soarelui, când ieşise din port, după Kestre/ se înşiruiau 
alte bărci de pescuit homari şi traulere. Charlie Howes 


356 


insistase să li se alăture şi Jenkins fusese bucuros să-l 
aibă în barcă. Înainte de a se alătura departamentului 
de poliţie, comisarul îşi câştigase existenţa prinzând 
homari şi încă mai avea simţul mării. 

Flota de pescuit trecu pe lângă promontoriul 
conturat de stânci care dădea numele oraşului şi 
pătrunse în oceanul deschis. Apa strălucea în nuanţe 
de verde-închis. Câţiva nori cirus firavi erau singurele 
pete pe azurul cerului, iar briza sufla uşor dinspre vest. 
Şirul de ambarcaţiuni se îndreptă către est, apoi către 
sud, urcând creasta valurilor unduitoare şi coborând în 
ritm lent pe partea opusă. Gamay suna periodic de la 
sediul NUMA, anunţându-i care era poziţia navei 
Ataman Explorer, recepţionată prin satelit. 

Austin nota poziţiile pe o hartă a Golfului Maine, 
vasta întindere de apă dintre coasta lungă din Maine şi 
braţul curbat al Peninsulei Cape Cod. Vasul părea să 
descrie un cerc amplu, lenevos. Austin presupuse că 
era vorba o modalitate de a rămâne pe poziţie. Gamay 
folosea un cod simplu, pentru ca oricine i-ar fi auzit să 
creadă că surprinsese o conversaţie între pescari. 
Jenkins şi Howes ignorau, politicoşi, halul în care 
măcelărea ea dialectul din Maine. Dar nu mai reuşiră 
să păstreze tăcerea după ce auziră vocea din difuzoare 
spunând: 

— Am prins nişte scrumbii şi nişte calcani pe cinste, 
la sud-est de locul unde-am stat adineauri, haida. 

— Haida? făcu Jenkins, cutremurându-se. A spus 
„haida”? 

Howes clătină din cap. 

— Am trăit toată viaţa în Maine şi n-am auzit pe 
nimeni spunând „haida”. Nu ştiu ce-nseamnă. 

Paul Trout îşi reţinu un zâmbet. Murmură o scuză, 
explicându-le că Gamay văzuse prea multe episoade 
din Verdict: Crimă!, serial care avusese drept decor 
versiunea hollywoodiană a unui orăşel din Maine. 


357 


Jenkins îl întrerupse. Cu surescitare în voce, le arătă o 
pată mare de pe ecranul radarului.. 

— Asta e! Sunt sigur că e ăsta! 

Austin, care se aplecase peste umărul lui, se uită 
către ţinta din sud-est. 

— Haida, zise el. 

Jenkins acceleră, barca prinzând viteză. Celelalte 
ambarcaţiuni făcură acelaşi lucru. Era ceva mai presus 
de nerăbdare. Jenkins nu se lăsa amăgit de valurile 
jucăuşe. Studiase cu un ochi experimentat direcţia 
vântului şi distanţa de care era nevoie pentru 
generarea unui val şi apreciase situaţia atât ca pescar, 
cât şi ca om de ştiinţă. 

— Se strică vremea, anunţă el. 

— Am ascultat buletinul informativ de la NOAA” la 
staţia radio, spuse Austin. 

— N-am nevoie de cârâitul unei voci generate de 
computer ca să aflu că vine o furtună, replică Jenkins, 
cu un zâmbet larg. Nu trebuie decât să ştii să citeşti 
semnele. 

De când părăsiseră portul, Jenkins se tot uitase la 
norii care se adunau şi se îngroşau şi la culoarea apei, 
care devenea de un cenuşiu uleios. Direcţia vântului se 
deplasase cu două puncte de compas către est. 

— Dacă terminăm repede aici, ne putem întoarce în 
port înainte de furtună. Problema e că poate fi 
periculos să ne-ntindem plasele dacă marea şi vântul 
se-nfurie. 

— Înţeleg, zise Austin. Eu şi Paul o să fim pregătiţi. 

— S-ar putea să fie o idee bună, spuse Howes, vocea 
lui calmă vădind o încordare într-un mod care nu-l 
caracteriza. Avem companie. 

Comisarul arăta către o formă imensă, întunecată, 


a National Oceanic and Atmospheric Administration - 
Administraţia Națională pentru Cercetări  Oceanografice şi 


Atmosferice 


358 


conturată ameninţător în ceața care începea să se 
adune. Pe măsură ce ajunse mai aproape, masa 
amorfă îşi pierdu aspectul spectral şi liniile sale, până 
atunci îndulcite de pâcla vaporoasă, se întăriră, 
trasând silueta unei nave foarte mari. Era în întregime 
neagră, de la linia de plutire până în vârful singurului 
coş de fum ce se ridica deasupra suprastructurii înalte. 
Bigile şi macaralele creşteau din punte, ca ţepii unui 
porc spinos. Vasul se distingea cu greutate din cauza 
vopselei mate, ce absorbea lumina şi îi dădea un 
aspect demonic, morbid, care nu le scăpă celorlalţi 
pescari. 

Aparatul de radio pârâi, revărsând voci surescitate. 

— Doamne, Ray, spuse cineva, ce-i chestia asta? 
Arată ca un dric plutitor. 

— Ce dric, interveni un alt glas. E întreaga capelă 
funerară! 

Austin zâmbi la auzul discuţiei. Oricine asculta 
comentariile îşi dădea seama că nu erau regizate. 
Jenkins îşi avertiză prietenii pescari să stea cu ochii-n 
patru ca să nu fie răsturnaţi. Nu era însă necesar să le- 
o spună, căci ambarcaţiunile lăsară navei imense un 
loc larg de manevră. Austin aprecie că avea o viteză 
de aproximativ zece noduri. 

Când ajunse mai aproape, Ataman Explorer păru să 
încetinească. Un punct se desprinse de punte. Pistruiul 
crescu în dimensiuni, bâzâind ca o viespe înfuriată. O 
clipă mai târziu, elicopterul negru zbura pe deasupra 
flotei de pescuit, la mică înălţime. Jenkins şi Howes îi 
făcură prietenoşi cu mâna. Aparatul de zbor se roti de 
câteva ori deasupra vaselor de pescuit, apoi se înapoie 
pe navă. 

Din timonerie, unde el şi Trout îşi puneau costumele 
de scafandri, Austin urmări cu o privire calmă 
elicopterul ce se îndepărta. 

— Presupun că am trecut examenul, spuse el. 


359 


— A fost cu mult mai prietenos decât primirea de 
care am avut parte eu şi Gamay când ne-am strecurat 
în apropierea bunurilor firmei Ataman din Novorossiisk. 

— Pentru treaba asta poţi să-i mulţumeşti lui 
Jenkins. A fost ideea lui s-avem o mulţime de martori, 
astfel încât Ataman să rămână pe calea cea dreaptă. 

Austin se bucura că îi dăduse ascultare lui Jenkins 
atunci când îl întrebase dacă era dispus să-şi ofere 
serviciile. Jenkins sublimase că mulţimea însemna 
siguranţă. De vreme ce nava se afla într-o zonă 
principală de pescuit, bărcile care îşi întindeau plasele 
nu trezeau suspiciuni. De fapt, în timpul drumului 
văzuseră vreo şase instalându-şi năvoadele. 

Austin îşi baza planul pe infiltrarea încununată de 
succes în baza pentru submarine, cu nava căpitanului 
Kemal drept punct de plecare. Insă pătrunderea în 
adăpostul subacvatic fusese simplă în comparaţie cu 
ceea ce avea de gând acum. Spre deosebire de cazacii 
dezordonaţi care erau mai interesaţi de jocul lor de 
polo cu oameni decât de paza bazei, pe vasul 
companiei Ataman se găseau sentinele vigilente şi 
bine înarmate. 

Pe urmă Austin prinse momentul prielnic pe care îl 
aştepta. Nava se opri şi rămase nemişcată în apă. 
Când nu pescuia homari, Jenkins îşi folosea vasul drept 
trauler şi era dotat cu un troliu, ataşat de etravă, 
pentru manevrarea plaselor. Cu ajutorul comisarului, 
cobori năvodul în apă. Apoi Kestrel se puse iarăşi în 
mişcare şi trecu pe lângă una din laturile navei mari, la 
o sută de metri distanţă. Manevra le dădu celor de pe 
Ataman Explorer ocazia să inspecteze vasul de pescuit 
de la mică depărtare. Ceea ce nu văzură însă erau cei 
doi scafandri agăţaţi de latura opusă a acestuia. 

După ce înaintase cam până la jumătatea lungimii 
navei, Jenkins lăsă motorul în ralanti şi ieşi pe punte. El 
şi Howes începură să-şi facă de lucru la troliul, ca şi 


360 


cum ar fi avut o problemă. În timpul acestui moment 
de întrerupere, Austin şi Trout se lăsară în apă şi se 
scufundară sub Kestrel. Voiau să coboare cât mai jos şi 
să se îndepărteze de năvod. 

Căzuseră de acord ca Jenkins să se deplaseze de-a 
lungul unei laturi a navei companiei Ataman, urmând 
să pescuiască apoi cu năvodul pe o distanţă de trei, 
patru kilometri şi să se întoarcă pe latura opusă. Ceea 
ce le punea la dispoziţie o ora ca să ajungă la bordul 
navei şi să se întoarcă. Urmau să fie în contact cu 
Jenkins folosindu-şi comunicatoarele subacvatice, care 
intrau în legătură cu hidrofonul atârnat de Trout în apă 
înainte de a trece peste copastie. 

Înotară mai adânc, dând din labele picioarelor cu 
mişcări uniforme. Auziră huruitul înăbuşit al motorului 
bărcii când Jenkins se puse din nou în mişcare şi 
coborâră până la o adâncime de zece metri, unde 
vizibilitatea era încă bună. 

Lovind puternic apa cu mişcări de forfecare ale 
picioarelor, parcurseră în scurt timp distanţa care-i 
despărţea de navă. 

Coca gigantică se desprindea din întuneric aidoma 
trupului unei balene enorme, dormind la suprafaţa 
apei. Austin îi făcu semn lui Trout sa se lase mai jos. 
Când ajunseră exact sub chila masivă, ridicară privirea 
şi îşi aprinseră lanternele. Era greu să nu se simtă 
înfricoşaţi de miile de tone de oţel negru care le 
pluteau deasupra capetelor. 

— Acum ştiu ce simte un gândac chiar înainte să-l 
strivească un pantof, spuse Trout, uitându-se lung la 
vasul masiv. 

— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, dar n-am vrut 
să te sperii. 

— Prea târziu. De unde vrei să-ncepem? 

— Dacă am interpretat corect fotografiile din satelit, 
ar trebui să găsim ceea ce ne interesează în zona 


361 


centrală a navei. 

Înotară încet în sus, până ce fundul încrustat cu 
scoici al vasului deveni singura imagine din lentilele 
măştilor faciale. Luminând cu lanterna, Austin zări 
ceea ce căuta, nişte canaturi cu margini de cauciuc, 
care traversau fundul plat al carenei dintr-o parte în 
alta. 

— Bingo! exclamă el. 

Când se uitase pentru prima oară la fotografiile din 
satelit, observase o zonă liberă în jurul uneia dintre 
bigile care se înălţau pe punte. Prelata care acoperea o 
deschidere fusese lăsată cu neglijenţa deoparte şi el 
putuse să privească în adâncurile întunecate ale unui 
spaţiu gol. Era sigur că se uita la o „platforma udă”, un 
spaţiu de andocare similar celui de pe Argo şi de pe 
alte nave NUMA. 

Austin ştia, din experienţă, că aveau toate şansele 
să găsească platforma închisă. Era o procedură 
standard, fiindcă altminteri forţa de frânare a apei din 
largul oceanului ar fi încetinit vasul. Dar îşi aducea 
aminte că unele dintre navele NUMA aveau şi o 
platformă mai mică, pentru lansarea ROV-urilor. În faţa 
platformei principale, în partea dinspre babord, văzuse 
ceea ce căuta, un dreptunghi decupat, cam de trei 
metri pe trei. Când înotară mai aproape, observară că 
şi porţile de acces în puţul de lansare pentru ROV-uri 
erau bine închise. 

Austin îşi desprinse de la centură un aparat de tăiere 
cu flacără oxiacetilenică şi îi descolăci furtunul. Trout 
scoase tubul de oxigen pe care îl cărase şi îl cuplă la 
furtun. Austin extrase din punga agăţata la centură doi 
magneţi mici, foarte puternici, prevăzuţi cu mânere. 
Prinse magneţii de carena navei, apoi el şi Trout îşi 
traseră peste măşti apărătoare de plastic, ca să-şi 
ferească ochii de flama strălucitoare. In timp ce Austin 
se ţinea de magnet cu o mână, Trout porni aparatul 


362 


de tăiere, în ciuda ochelarilor de protecţie, era ca şi 
cum s-ar fi uitat la soare. 

Austin începu să taie, sperând că acoperitoarea 
bazinului era mai subţire decât carcasa propriu-zisă a 
navei. Deşi acesta nu se mişca, apa se învârtejea în 
jurul corpului masiv, dând naştere unor curenţi 
circulari care exercitau presiune asupra lui Austin. Fără 
ajutorul lui Trout, n-ar fi fost în stare să se menţină cât 
de cât pe poziţii, numai că un curent deosebit de 
puternic îl răsuci la un moment dat în loc. Fu nevoit să 
dea drumul magnetului şi, când încercă din reflex să se 
agaţe cu cealaltă mână, scăpă aparatul de taiere. 

Trout se confrunta cu o problema similară, cu 
deosebirea că el scăpase tubul de oxigen. Reuşiră să 
se prindă de magneti şi îşi îndepărtară ochelarii de 
protecţie la timp ca să vadă tubul de oxigen şi aparatul 
de tăiere, cu flacăra încă la gura ţevii, scufundându-se 
în adâncuri. 

In căştile lui Trout pârâiră toate  înjurăturile 
marinăreşti pe care le învățase Austin în anii petrecuţi 
pe apă. După ce îşi epuiză repertoriul, Kurt preciza: 

— N-am putut să ţin aparatul. 

— S-ar putea să fi observat că eu am pierdut tubul 
de oxigen. Nu mi-am dat seama că ştii atât de multe 
obscenităţi. 

Austin fu în stare chiar să râdă pe înfundate. 

— Pe alea în spaniolă le-am învăţat de la Zavala. Îmi 
pare rău că te-am târât până aici degeaba. 

— Dacă n-aş fi fost sub o navă uriaşă din mijlocul 
Atlanticului, ar fi trebuit să pun tapet în casa noastră 
din oraş, la cererea lui Gamay. Ai vreun plan de 
rezervă? 

— Poate că, dacă batem, ne vor deschide porţile. 
Sau am putea să ieşim la suprafaţă, să căutăm o scară 
uitată peste bord şi să urcăm pe punte. 

— Nu s-ar spune că ai idei realiste. 


363 


— M-ai întrebat dacă am planuri de rezervă. N-ai 
spus că trebuie să fie şi realiste. 

Austin era gata să dea ordinul de retragere, când 
Trout scoase un strigăt de surpriză şi arăta drept în jos. 

Ochii săi ageri de pescar zăriseră nişte lumini palide 
înălțându-se din întunecimea de dedesubt. Strălucirea 
ceţoasă îi aduse aminte lui Austin de peştii 
luminiscenţi descoperiţi de William Beebe“ în timpul 
scufundării sale de opt sute de metri cu batisfera. 
Obiectul care se apropia crescu în dimensiuni. Se 
grăbiră să se retragă din calea lui şi se opriră în 
lateralul navei. Se răsuciră şi văzură un submarin mic, 
care se ridică până ce ajunse la vreo treizeci de metri 
sub vasul Ataman. Luminile submersibilului îl conturau 
cu claritate. 

— Să fiu al naibii, spuse Trout, recunoscând silueta 
inconfundabilă. E NAR-1!/ Ce caută aici? 

— Încă şi mai important, unde-o să se ducă de aici? 
Mintea agera a lui Austin sărise deja cu câteva mutări 
înainte. Hai să facem autostopul! 

Îşi îndreptă trupul în jos şi ajunse în spatele 
submarinului rămas pe loc. Făcuse cândva o 
scufundare cu WNR-1 şi ştia că avea camera de luat 
vederi amplasată în faţa turnului. El şi Trout se 
prinseră zdravăn de treptele scării încastrate în acesta. 
Peste câteva secunde, deasupra lor se ivi o dungă de 
lumină galbenă. Glisau porţile platformei. 

Trout îşi înălţă privirea, lumina de deasupra 
reflectându-i-se în lentilele măştii. 


14 Charles William Beebe (1877-1962), naturalist, explorator şi 
scriitor american, care a contribuit la crearea batisferei, un 
minisubmarin sferic coborât printr-un cablu şi care în 1930 a 
participat la prima scufundare abisala cu echipaj uman a unui 
astfel de aparat, descoperind cu acest prilej o lume mirifica de 
vieţuitoare luminiscente în adâncul întunecat, relatările lui cu 
privire la acest fenomen fiind întâmpinate de mulţi cu scepticism, 
(n.red.) 


364 


— Cred c-am văzut chestia asta în Dosarele X, când 
extratereştrii au răpit un om. 

— E întotdeauna plăcut să-ţi faci prieteni noi, 
comentă Austin, cu ochii la dunga strălucitoare ce 
căpăta proporţii, transformându-se mai întâi într-un 
dreptunghi lung şi îngust şi apoi într-un pătrat de 
lumină orbitoare. 

Propulsoarele verticale ale submarinului intrară în 
funcţiune şi WNAR-1 se ridică încet, pătrunzând în 
interiorul navei. Austin şi Trout se lăsară să alunece de 
pe puntea submersibilului înainte ca acesta să ajungă 
la suprafaţa bazinului. Înotară către zona întunecoasă 
dintre cercurile de lumină aruncate de proiectoarele 
din interiorul vasului. Odată ajunşi la marginea 
platformei, îşi scoaseră cu prudenţă capetele din apă. 
La adăpostul întunericului, Austin studie locul. 
Platforma avea o lungime de şaizeci de metri şi o 
lăţime de treizeci. De-a lungul ambelor laturi se 
întindeau pasarele metalice pe care se ajungea cu 
ajutorul mai multor scări scurte, cu doar câteva trepte. 

Peste balustrade se aplecară oameni în salopete de 
lucru, urmărind apariţia lui MR-1 din apă. Scrâşnetul 
zgomotos al mecanismelor umplu apoi încăperea 
enormă, în timp ce se închideau porţile platformei. Din 
plafon coborâră macarale robuste, cu cârlige de oţel. 
Într-o laterală se deschise o uşă, pe unde pătrunseră 
mai mulţi scafandri în costume etanşe, care săriră în 
apă. Traseră lanţuri mari sub submarin, atât în partea 
din faţă, cât şi în cea din spate. Lanţurile fură prinse de 
cârlige şi vinciurile puternice ridicară submarinul exact 
aşa cum sunt extrase motoarele maşinilor cu scripeţi 
cu lanţ. 

Porţile hidraulice culisară şi se închiseră, despărţind 
încăperea de ocean, şi, cu un bolborosit puternic, 
pompe invizibile începură să scoată apa din bazin. 
Platforma fu golită în câteva minute. Pe urmă vinciurile 


365 


coborâră submarinul. Mai multe grupuri de bărbaţi se 
scurseră în josul scărilor, către podeaua murdară a 
bazinului. În timp ce unii dintre ei curăţau puntea de 
alge şi de peştii care se zbăteau, râmaşi pe uscat, alţii 
ataşară cabluri de NAR-1 şi îl proptiră cu grinzi de lemn, 
în chip de pene, astfel încât să nu se clintească în 
timpul deplasării navei. Şuierul ventilatoarelor aduse 
aer proaspăt în acel spaţiu închis. 

Austin şi Trout se strecuraseră în susul unei scări 
atunci când intraseră în funcţiune pompele şi acum 
stăteau agăţaţi de ea, deasupra punţii. Simţea dureri 
în braţe şi în degete, sub greutatea echipamentului de 
scufundare. În timp ce ei se ascundeau în întuneric, 
bărbaţii scăldaţi în strălucirea luminilor de dedesubt 
sprijiniră o scară de submarin. Tambuchiul din turn se 
deschise şi din el se căţără afară un bărbat cu barbă 
albă. Avea un toc de pistol la centură şi se potrivea cu 
descrierea făcută de sublocotenentul Kreisman lui 
Pulaski, falsul om de ştiinţă care ameninţase cu arma 
la bordul lui NA-1. 

Alţi doi bărbaţi îşi făcură apariţia. Austin îi recunoscu 
pe căpitanul Logan şi pe pilotul submarinului, din 
fotografiile care i se arătaseră. Urmară alţi patru 
bărbaţi. Aveau figuri dure, impasibile şi arme de 
calibru mare, care îi identificau drept paznici. Cei doi 
membri ai echipajului de pe NR-1 fură conduşi în susul 
scărilor şi dispărură din vedere. Ultimii bărbaţi din 
echipa de curăţători îi urmară, cărând saci cu resturi 
din ocean. Luminile se stinseră, cu excepţia celor de 
veghe din plafon. 

— Şi acum? întrebă Trout. 

— Avem două opţiuni. Sus sau jos. 

Trout se uită în întunericul de sub ei, apoi apucă 
treapta de deasupra a scării şi începu să urce. Austin îl 
urmă. Echipamentul de scufundare părea să se 
îngreuneze pe măsură ce ajungea mai sus. Din fericire, 


366 


după vreo şapte metri dădură de un palier îngust. 
Trout se trase peste balustrada cu un geamăt de efort, 
apoi îşi lepădă rezervoarele de aer şi centura de 
lestare. Îi întinse mâna lui Austin, ajutându-l să urce şi 
se aşezară amândoi pe acel palier, trăgându-şi 
răsuflarea. 

Stând cu spatele rezemat de un perete despărțitor, 
Austin îşi scoase revolverul Bowen din tocul 
impermeabil. Trout avea un SIG-Sauer de calibru 9 
milimetri, de concepţie suedeză. Se îndreptară spre 
locul unde micul palier dădea într-o pasarelă, cu care 
forma un unghi drept. Aceasta ducea către un coridor 
puternic luminat. Văzură că era pustiu şi continuară să 
înainteze. Ajunseră într-o nişă de mari dimensiuni, care 
adăpostea o construcţie lucioasă, albă, cu cupolă şi cu 
hublouri mici în lateral. Îşi dădură imediat seama că 
domul alb era o camera de decompresie. 

După ce se asigurară că n-o folosea nimeni, se 
întoarseră după echipamentul de scufundare şi îl 
ascunseră înăuntru. Apoi îşi scoaseră costumele de 
scafandru şi le aşezară deasupra tuburilor de oxigen. 
La mică distanţă de camera de decompresie, 
descoperiră un vestiar. Costumele scafandrilor care 
asiguraseră submarinul WR-1, încă picurând de apă, 
atârnau de o vergea groasă. Dar Austin era mult mai 
interesat de seturile de salopete de lucru împăturite şi 
stivuite pe rafturile de lângă dulapuri. Işi traseră câte o 
salopetă peste costumele purtate pe sub echipamentul 
de scufundare. 

Având doi metri şi şapte centimetri înălţime şi o sută 
douăzeci şi cinci de kilograme, Trout îşi găsea greu 
haine pe măsură. Pantalonii uniformei nu-i ajungeau 
până la glezne şi braţele îi ieşeau în afara mânecilor. 

— Cum arăt? întrebă. 

— Ca o sperietoare de ciori foarte înaltă. Dacă lăsăm 
amănuntul ăsta deoparte, ar trebui să păcăleşti pe 


367 


oricine te-ar vedea pentru cel puţin zece secunde. 

Trout se gârbovi. 

— Dar aşa? 

— Acum semeni cu Quasimodo. 

— Nici pârul tău nu prea trece neobservat. Să 
sperăm că n-o să-ntâlnim decât indivizi orbi de-a 
dreptul. Cum procedăm mai departe? 

Austin culese o şapcă dintr-un teanc şi i-o azvârli, 
apoi îşi îndesă o alta pe cap. Işi trase cozorocul în jos şi 
spuse: 

— Facem o plimbare. 


29 


Austin se opri la o intersecţie şi se uita în susul şi în 
josul coridoarelor, ca un turist derutat. 

— Fie-ar să fie, spuse, cred că ne-am rătăcit. 

— Trebuia să presarăm firimituri de pâine în urma 
noastră, răspunse meditativ Trout. 

— Asta nu-i o casă de turta dulce şi noi nu suntem 
Hansel şi... Hopa! 

Austin arătă cu o zvâcnire a degetului mare către o 
uşă din stânga. Auzise păcănitul slab al unui mâner 
care se răsucea. 

Trout se retrase cu un pas, dar Kurt îl înşfăca de 
braţ. 

— E prea târziu, şopti. Trebuie să arătam ca şi cum 
am fi de-ai casei. 

Se aplecă asupra urnii clipboard pe care-l luase din 
camera scafandrilor şi îşi apropie o mână de arma 
ascunsă sub uniformă. Trout se lăsă într-un genunchi, 
îşi desfăcu un şiret şi se apucă să-l reînnoade. 

Uşa se deschise şi apărură doi bărbaţi. Austin îşi 
ridică ochii din hârtii, le adresă un zâmbet prietenos şi 


368 


verifică din priviri dacă erau înarmaţi. Cei doi nu 
semănau la înfăţişare, dar amândoi purtau ochelari şi 
aveau expresii serioase. Erau adânciţi în conversaţie şi 
abia dacă se uitară în treacăt la intruşii de la NUMA 
înainte de a se face nevăzuţi pe un alt coridor. 

Austin îi urmări îndepărtându-se. 

— Poţi să te ridici, spuse. Aştia doi păreau savanţi 
împătimiţi. lar noi avem o problemă majoră. Ca să 
inspectăm nava asta aşa cum ar trebui am avea 
nevoie de zile întregi. Şi cu cât stăm mai mult aici, cu 
atât sunt mai multe şanse să descopere cineva ce se 
ascunde sub deghizarea noastră atât de vicleană. 

Trout se ridică şi-şi frecă genunchiul. 

— Ca să nu mai vorbim de preţul plătit de bătrânele 
mele încheieturi. Ce facem acum? 

Austin se uită peste umărul lui Râul şi pe buze i se 
aşternu un zâmbet, înlocuindu-i expresia încruntata. 

— Pentru început, propun s-arunci o privire în 
spatele tău. 

Trout rânji la vederea schemei de pe perete. Era un 
plan al vasului, văzut de sus şi din lateral. 

— S-ar părea că nu suntem singurii care-au nevoie 
de ajutor ca să-şi găsească drumul prin căsuţa asta 
plutitoare. 

Austin studie planul cu atenţie şi bătu cu degetul 
într-un punct roşu, plasat chiar în intersecţia unde se 
aflau. 

— Am ajuns într-o zonă interzisă. Să vedem ce- 
ncearcă s-ascundă. Dacă accesul e interzis, e mai 
puţin probabil să ne ciocnim cu brigada ucigaşă a lui 
Razov. 

Abia ce rostise cuvintele, când auziră apropiindu-se 
vocile aspre ale unor bărbaţi. Fără a ezita o secundă, 
Austin se duse la uşa pe care apăruseră savanții şi îi 
încercă mânerul. Nu era încuiată. Îi făcu semn lui Trout 
să-l urmeze. In încăpere era întuneric, dar simţi 


369 


mirosul de substanţe chimice şi ghici că se aflau într- 
un laborator. Impinse uşa fără zgomot, lăsând-o uşor 
întredeschisă. Peste câteva clipe, trecură doi paznici 
îndesaţi, fiecare cu câte o armă automata şi dispărură 
în josul coridorului. Austin aprinse lumina pentru o 
secundă, suficient ca să-şi dea seama că se aflau într- 
adevăr într-un soi de laborator. Pe urma verifică încă o 
dată, văzu că drumul era liber şi se strecurară cu 
prudenţă pe culoar. 

Austin arătă către coridorul din dreapta. Rămânând 
permanent în alertă, o porniră de-a lungul lui, până 
când o uşă le blocă drumul. Kurt îşi folosi abilităţile 
lingvistice ruginite, de pe vremea când lucra la CIA, ca 
să traducă inscripția cu litere chirilice:, ACCES 
INTERZIS, CU EXCEPŢIA PERSONALULUI AUTORIZAT”. 
încercă uşa. Era încuiată. Îşi duse mâna la săculeţul de 
la centură şi scoase o trusă de şperacle, o altă relicvă 
din perioada petrecuta în serviciul Companiei, în timp 
ce Trout stătea de veghe, încercă mai multe şperacle, 
până când îl găsi pe cel potrivit. Răsuci mânerul şi 
intrară. 

Cu consola sa în formă de potcoavă, încăperea 
semăna cu zona de control din centrul computerelor 
coordonat de Yaeger, deşi, ca dimensiuni, reprezenta 
numai o fracțiune din aceasta. In loc să aibă în faţa 
scena holografică activată de voce, de genul lui Max, 
dincolo de consolă se afla un ecran uriaş, controlat de 
o tastatură, o relicvă arhaică pe care Yaeger ar fi 
dispreţuit-o. 

Trout se apropie şi studie echipamentul. Era destul 
de sofisticat. Deşi era considerat el însuşi un maestru 
al computerelor, specializat în modelarea fenomenelor 
din zonele abisale ale oceanelor, Trout nu se afla pe 
aceeaşi treaptă cu Yaeger. 

— Ei? făcu Austin. 

Paul ridică din umeri. 


370 


— O să fac o încercare. ă 

Îşi instală silueta înalta pe scaunul pivotant. Îşi lăsă 
degetele să se plimbe pe deasupra tastaturii fără să o 
atingă, ca un pianist în căutarea unui acord uitat. După 
ce îl rugă mai întâi pe Austin să-i traducă scrisul cu 
chirilice, respiră adânc şi apăsă pe tasta Enter. 
Imaginea de repaos cu bancuri de peşti care înotau de- 
a lungul ecranului dispăru, înlocuit de o pictogramă, un 
soare în centrul razelor sale. 

— Până aici e bine, spuse el. N-am declanşat nici o 
alarmă de care să-mi dau seama. 

Austin, care stătea aplecat peste umărul lui, cu ochii 
la monitor, îl bătu încurajator pe spate. 

Trout se concentra asupra sarcinii sale. Dădu un clic 
pe pictogramă, care fu înlocuită de o serie de opţiuni. 
Vreme de câteva minute, apăsă pe o serie de taste, 
bombănind ceva pentru sine. Apoi se lăsă pe spătarul 
scaunului, cu braţele încrucişate. 

— Îmi trebuie o parolă ca să pot intra. 

— Ar putea fi orice, spuse frustrat Austin. 

Trout încuviinţa dând din cap cu tristeţe. 

— Trebuie să gândim ca nişte ruşi. Işi trece prin 
minte ceva care-ar putea să meargă? 

Austin făcu o încercare, propunându-i cuvântul 
„cazac”. Văzând că nu dădea rezultate, încercă 
„Ataman”. Nimic. Încă o parolă greşită şi computerul 
avea să se blocheze. Kurt era gata să renunţe, dar îşi 
aduse aminte deodată de prima sa discuţie cu Petrov, 
la Istanbul. 

— Încearcă „Troica”. 

Trout lăsă să-i scape un „Da!” triumfător. După care 
i se gârboviră umerii când ecranul se umplu cu şiruri 
de cuvinte. 

— Asta e echivalentul rusesc al unui jargon de 
specialitate. 

Se strădui timp de alte câteva minute. Pe frunte îi 


371 


apărură broboane de sudoare. Se lăsă pe spătarul 
scaunului şi îşi ridică descurajat mâinile. 

— Imi pare rău, Kurt, mă depăşeşte. Clătină din cap. 
Am nevoie de un hacker adolescent. 

Lui Austin îi fu de ajuns să se gândească la cererea 
lui o clipă. Ș 

— Stai un pic. lţi pot face rost de personajul aflat pe 
locul doi în top. 

Işi scoase telefonul racordat la satelitul Globalstar şi 
formă un număr. 

— Bună dimineaţa, Hiram, spuse, după ce auzi 
vocea lui Yaeger răspunzându-i. Nu pot să intru în 
amănunte fiindcă suntem în criză de timp, dar Paul are 
nevoie de ajutor. 

Îi întinse telefonul lui Trout. În scurta vreme, cei doi 
se  adânciseră într-o discuţie despre  firewall-uri, 
pachete de filtre, aplicaţii, cai troieni, circuite-poartă, 
tuneluri şi capcane. Trout îi înapoie telefonul lui Austin. 

— Să vedem dacă pot explica în ce constă problema, 
spuse Yaeger. Gândeşte-te la computer ca şi cum ar fi 
o cameră. Intri în ea, dar e întuneric, aşa că nu poţi să 
vezi ce scrie pe tablă. Apeşi pe comutator, ceea cea 
făcut Paul, dar tot nu poţi citi textul de pe tabla, fiindcă 
e într-o limbă necunoscută. 

— Şi unde ne conduce asta? 

— Mă tem că nicăieri. Aş vrea ca eu şi Max să fi fost 
acolo, să ne încercăm puterile cu ghicitoarea voastră. 

Austin răspunse cu un mormăit nemulţumit, apoi se 
uita la telefon. 

— Soluţia ar putea fi la-ndemână. Spune-mi dacă e 
realizabilă. 

Îi explică la ce se gândea şi Yaeger răspunse că era 
posibil, daca exista echipamentul necesar. Austin îi 
înapoie telefonul lui Trout, care se ridică în picioare şi 
începu să caute prin sertarele consolei şi prin diverse 
dulapuri din încăpere. Găsi nişte cabluri pe care le 


372 


conecta între ele, apoi introduse capătul într-una dintre 
mufele computerului. 

— Nu e cel mai grozav modem din lume, dar acum 
voi încerca să-l cuplez la telefon. 

Indepărta plăcuţa din spate a telefonului şi fixă 
celalalt capăt al cablului în interior. Apoi tastă un 
număr. 

Pentru o clipă, ecranul computerului păru cuprins de 
nebunie. Literele şi cifre se derulară ameţitor. Apoi 
ecranul deveni negru. Şi pe urmă apăru un mesaj: 

„Suntem cuplaţi. Incepem descărcarea. Hiram şi 
Max.” 

Austin se uită la ceas şi începu să măsoare 
încăperea cu pasul, foindu-se încoace şi încolo şi 
întrebându-se de cât timp avea nevoie Yaeger ca să 
rezolve problema. Minutele se scurgeau unul după 
altul. Se temea că aveau să fie nevoiţi să plece înainte 
de a termina. Dar peste zece minute pe ecran îşi făcu 
apariţia o uriaşă faţă galbenă, zâmbitoare, cu ochelari 
de bunicuţă şi semănând dubios de bine cu Yaeger. 

lar mesajul suna cam aşa:,,Misiunea hackerului s-a 
încheiat. Hiram şi Max”. 

Deconectară în grabă modemul improvizat şi puseră 
componentele la locurile lor. Austin scoase capul pe 
uşă, să vadă dacă drumul era liber. Culoarul era 
pustiu. Se grăbiră să se întoarcă la intersecţia de 
coridoare unde se afla planul navei şi aleseră un traseu 
mai scurt către platforma uda. Norocul părea de partea 
lor, pentru că nu întâlniră pe nimeni. Austin era 
nedumerit de numărul redus al personalului, dar n- 
avea de gând să cobească în faţa sorţilor favorabili. Pe 
când străbăteau grăbiţi un coridor, ajunseră în dreptul 
unei uşi şi auziră voci vorbind în engleză. Accentele 
erau americane. Austin încercă uşa şi văzu că era 
încuiată. Recurse din nou la trusa cu şperacle. 

Uşa se deschise, dând într-o cabină cu două paturi 


373 


de campanie. Pe acestea erau întinşi, cu expresii 
plictisite, căpitanul Logan şi pilotul de pe NR-1. 
Discuţia lor se întrerupse în mijlocul unei propoziţii şi 
se uitară la nou-sosiţi cu neascunsă ostilitate, 
presupunând că erau paznici veniţi să le facă zile 
negre. 

Logan se întoarse spre pilot şi spuse: 

— Unde naiba-i găsesc pe tipii ăştia? 

— După cum arată ăsta înalt, ar fi bun să sperie 
ciorile pe câmp, zise pilotul. 

— lar costumul ăluia pitic nu e de la Armani, cu 
siguranţă, chicoti Logan. 

— La Armani era închis, căpitane Logan! Am fost 
nevoiţi să ne-mprumutăm garderoba de la echipajul 
navei. 

Suspiciunea înnegură privirea lui Logan. 

— Cine dracu' sunteți? 

— Domnul care imită o sperietoare de ciori e colegul 
meu, Paul Trout. Eu mă numesc Kurt Austin, dar îmi 
puteţi spune Piticot. 

Căpitanul sări din pat. 

— Să fiu al naibii, sunteţi americani! 

— Ţi-am spus eu că deghizările noastre nu ţin, i se 
adresă Austin lui Trout. Se întoarse din nou spre 
Logan. Ne recunoaştem vina, căpitane. Eu şi Paul 
suntem de la NUMA, din Echipa de Misiuni Speciale. 

Căpitanul se uită spre uşă. 

— N-am auzit nici un zgomot de luptă. Aţi preluat 
controlul asupra navei? 

Austin şi Trout schimbară priviri amuzate. 

— Imi pare râu că vă dezamăgesc. Băieţii din Delta 
Force erau ocupați, aşa că am venit singuri, spuse 
Austin. 

— Nu înţeleg. Cum...? 

Austin îl întrerupse. 

— Vă explicăm după ce vă scoatem de pe nava asta. 


374 


Îi făcu semn lui Trout, care deschise uşor uşa, să 
vadă dacă puteau ieşi fără riscuri. Culoarul era în 
continuare liber. Îl străbătură îndreptându-se către 
scări, Trout deschizând drumul şi Austin încheind 
coloana, ca şi cum i-ar fi escortat pe cei doi americani 
de pe submarin. 

Strategia se dovedi potrivită câteva secunde mai 
târziu, când întâlniră un paznic singuratic care venea 
spre ei, cu arma pe umăr. 

Observându-i postura nepăsătoare, Austin 
presupuse că se întorcea în cabina lui. Ochii rusului se 
îndreptară către Paul şi paznicul se încruntă, încercând 
să înţeleagă de ce nu-şi recunoştea un coleg cu o 
înălţime atât de impozantă ca a lui Trout. Căpitanul se 
opri la vederea lui, neştiind ce să facă. 

Austin ar fi putut să-l scoată din circuit pe paznic, 
dar prefera ca vizita lor pe navă să treacă pe cât 
posibil neobservată. Îşi încolăci piciorul înjurai gleznei 
lui Logan şi îl îmbrânci. Căpitanul căzu în patru labe. 
Nedumerirea paznicului se preschimbă în amuzament. 
Rusul izbucni într-un hohot de râs şi spuse ceva pe 
limba lui. Râse din nou atunci când Austin lovi uşor cu 
talpa în fundul căpitanului. 

Austin ridică din umeri şi îi răspunse cu o privire 
inocentă. Încă râzând, paznicul îşi continuă dramul şi 
dispăru din vedere. Austin îl ajută pe Logan să se 
ridice. 

— Îmi cer scuze, căpitane, spuse el, cu o jenă 
evidentă. Se uita fix la Paul, a trebuit să-i distrag 
atenţia. 

Logan îşi scutură praful de pe turul pantalonilor. 

— Submarinul aflat sub comanda mea a fost 
deturnat, echipajul meu a fost răpit, iar bandiții ăştia 
care bântuie pe mare m-au silit să folosesc o navă a 
Statelor Unite în interesul lor, zise el rânjind acru. Sunt 
dispus să suport orice e necesar ca să scap de pe vasul 


375 


asta. 

Trout se opri să studieze un alt plan de pe perete. 

— Se pare că platforma e împărţită în două secţiuni, 
una mai mare şi alta mai mică. Sfatul meu e să 
mergem în cea mică, evitând astfel cabinele 
echipajului din zona asta. 

Austin îi spuse să deschidă drumul. Mergând cu paşi 
mari, aproape în salturi, Paul îi conduse de-a lungul 
mai multor coridoare, până ce ajunseră în faţa unei uşi 
descuiate. De partea cealaltă se afla o pasarelă, 
plasată de-a lungul peretelui unei încăperi cu plafonul 
înalt, echivalând, ca dimensiuni, cu o treime din 
platforma centrală. 

— Ce naiba e chestia aja? întrebă căpitanul. 

Se uita la un imens obiect cilindric, suspendat de 
tavan. Avea aproape un metru şi jumătate în diametru 
şi vreo cincisprezece metri lungime. Partea de jos era 
conică, iar mai multe protuberanţe erau grupate în 
jurul părţii de sus, de unde şerpuia spre plafon un set 
complex de cabluri şi de furtunuri. 

— Seamănă cu o rachetă balistică intercontinentală, 
spuse pilotul, numai că e îndreptată într-o direcţie 
greşită. 

— Nu e singurul lucru în neregulă, spuse Trout. 
Chestiile alea din jurul părţii superioare sunt 
propulsoare, nu aripioare. 

Austin era la fel de fascinat ca însoțitorii săi, însă 
timpul îi presa. 

— Uitaţi-vă bine acum, domnilor, şi-o să ne 
comparăm observaţiile mai târziu. 

Îşi continuară drumul pe pasarelă şi ajunseră la o 
altă uşă, descoperind că se aflau lângă vestiar, unde 
găsiră costume de scafandru pe măsurile celor doi 
bărbaţi din marină. Austin şi Trout îşi împăturiră cu 
atenţie salopetele împrumutate şi le puseră la loc, pe 
rafturi. Pe urmă intrară cu toţii în camera de 


376 


decompresie. Echipamentul lor de scufundare era 
neatins. Coborâră câteva trepte, care duceau spre 
încăperea unde se afla platforma mai mică. Pe podea 
se vedea o porţiune adâncită, pătrată, de trei metri pe 
trei, reprezentând conturul bazinului folosit pentru 
lansarea  ROV-urilor. Trout studie butoanele de 
comandă de pe perete, apoi apăsă pe unul dintre ele şi 
podeaua zonei uşor adâncite glisă, retrăgându-se. 

Apa  clipoci, trecând peste partea de dus a 
adânciturii şi încăperea se umplu de o răcoare umedă, 
cu miros de sare. 

Pilotul privi oceanul ce se zărea prin pătratul 
întunecat şi înghiţi în sec. 

— Cred că glumiti! 

— Ne pare rău că nu e un jacuzzi, spuse Austin. Dar, 
dacă nu găsiţi o metodă de deschidere a sasului 
principal, ca să putem folosi submarinul WAR-1, asta e 
singura cale de ieşire din navă. 

— La naiba, n-ar trebui să difere de antrenamentele 
pentru ieşiri de urgenţă din bazinul de la Groton%$, 
spuse căpitanul, bravând, deşi se albise la faţă. 

— N-avem tuburi de oxigen de rezervă, aşa că vom 
respira din cele disponibile în echipe de câte doi. Până 
la mijlocul nostru de transport avem de înotat pe o 
distanţă de aproximativ o sută de metri. Probabil că 
sasul deschis declanşează o alarmă în timonerie, aşa 
că n-avem prea mult timp la dispoziţie. 

În ciuda fanfaronadei sale, căpitanul nu părea 
entuziasmat de perspectivă, dar scrâşni din dinţi, îşi 
trase capişonul şi îşi puse masca. 

— Să mergem până nu mă răzgândesc, mârâi el. 

Austin îi întinse pilotului furtunul auxiliar de aer, 
numit  „caracatiţă”. Trout i-l întinse pe al său 


căpitanului. Când totul fu gata, Austin îl luă de braţ pe 
15 Localitate unde se găseşte cea dintâi bază navală pentru 
submarine înfiinţată pe teritoriul Statelor Unite (n.red.) 


377 


pilot, păşi până la marginea bazinului şi plonjă. 

Se scufundară într-un nor de bule până când forţa de 
ascensiune o compensa pe cea descendentă, inerţiala. 
Bulele se împrăştiară cu repeziciune şi Austin văzu 
lumina lanternei lui Trout unduind în întuneric, la vreo 
doi, trei metri distanţă. Kurt începu să înoate. 
Picioarele marinarilor de pe submarin loveau apa cu 
mişcări neuniforme şi aranjamentul care-i transforma 
în gemeni siamezi era stânjenitor, dar, străduindu-se 
din greu, reuşiră să iasă de sub corpul masiv al navei. 

Austin se simţi deplasat în înălţime şi apoi în 
adâncime. Probabil că vremea de pe ocean se 
înrăutăţise. Atât de aproape de imensa masă metalică 
a navei Ataman, busola nu-i era de nici un folos. Se 
bază pe estimări ca să se îndrepte în direcţia 
aproximativă a locului de întâlnire. 

Când aprecie că se aflau la o sută de metri de navă, 
Kurt se opri şi le ceru celorlalţi, prin semne, să facă 
acelaşi lucru. Se găseau la vreo zece metri de 
suprafaţă; Austin îşi desprinse de la centură o mică 
baliză autogonflabilă şi îşi trecu încheietura mâinii prin 
bucla firului de nailon legat de ea. Apoi o eliberă, 
lăsând-o să se ridice la suprafaţă, unde transponderul 
miniatural încorporat în baliză avea să înceapă să 
emită, indicând locul în care se aflau. 

Urmară câteva minute chinuitoare. În ciuda 
costumelor, frigul le amorţi zonele expuse din jurul 
încheieturilor mâinilor şi al măştilor. Cei doi membri ai 
echipajului de pe NR-1 dădeau dovadă de curaj, dar 
faptul că fuseseră ţinuţi prizonieri îi slăbise şi îşi 
ieşiseră din formă petrecând timp îndelungat în cabină, 
fără să aibă nici o activitate. 

Austin se întreba ce-aveau să facă dacă nu apărea 
vasul Kestrel. Tocmai se delecta cu perspectivele 
sumbre, când auzi în căşti vocea lui Jenkins. 

— Am stabilit unde se află indicatorul vostru de 


378 


poziţie. Sunteţi OK? 

— Suntem cât se poate de bine. Am luat doi 
autostopişti pe traseu şi frigul ne-a colorat în şase 
nuanţe de vineţiu. 

— Sosim imediat! 

Austin le făcu semn celorlalţi să se pregătească. 
Bărbaţii de pe WA-1 îi răspunseră cu gesturi care 
însemnau că erau gata, dar încetineala mişcărilor le 
trăda oboseala. Pentru reuşita planului aveau nevoie 
de energie. La auzul huruitul estompat al unui motor, 
se uitară cu toţii în sus. Zgomotul deveni mai puternic, 
până ce ajunse exact deasupra capetelor lor. 

Austin arătă spre suprafaţă cu o zvâcnire a degetului 
mare. El şi Trout se înălţară, trăgându-şi după ei 
însoțitorii extenuaţi. Austin îşi ţinu braţul întins drept în 
sus până când degetele i se încleştară de năvodul în 
mişcare, tras în urma ambarcaţiunii de pescuit care se 
deplasa cu viteză mică. Toţi ceilalţi reuşiră să se agate 
de buzunarul conic din partea din spate a năvodului, 
locul unde sunt prinşi de fapt peştii. 

Când văzu că se ţineau cu toţii bine de plasă, Austin 
strigă către Jenkins: 

— Toată lumea la bord! 

Viteza bărcii crescu şi cei de sub apă îşi simţiră 
braţele smulse din umeri. Dar, după şocul iniţial, 
călătoria deveni mai lină, deşi extrem de rapida. 
Presiunea apei tindea să-i mature, desprinzându-i de 
plasă, dar rezistară vitejeşte până când ajunseră la o 
distanţă apreciabilă de navă. Jenkins se opri cu prova 
în vânt. 

— Tragem năvodul, îi avertiză el. 

Austin şi Trout îşi prinseră bine poverile în timp ce 
plasa îi trăgea la suprafaţă. Insă necazurile lor nu se 
terminaseră. Marea agitată îi azvârlea în toate părţile 
şi echipamentul de scufundare le împiedica mişcările, 
aşa că, în cele din urmă, îşi aruncară rezervoarele de 


379 


aer şi centurile. Scăpaţi de greutatea stânjenitoare, 
reuşiră să se folosească de valuri în loc să se lupte cu 
ele. 

Aplecat peste pupă, Jenkins ţinea sub control troliul, 
tamburul mare, metalic, pe care era înfăşurat năvodul 
când nu se afla în apă. Plasa îi trăsese pe Austin şi pe 
pilot până la vreo doi metri de barcă, dar deodată 
vasul de pescuit se înclină şi tresăltă violent, valurile 
săltându-l pentru o clipă şi lăsându-i să se prăvălească 
în următorul moment. Din apă se înălţară gaze de 
eşapament sufocante. Ca lucrurile să se înrăutăţească, 
braţul drept al lui Austin se încâlci în năvod. 

Jenkins observă că se aflau într-o situaţie dificilă şi 
lama îngusta şi ascuţită ca briciul a unui cuţit de 
eviscerat peştii fulgeră periculos de aproape de 
bicepsul lui Austin. Odată eliberat, braţul i se întinse 
spre Jenkins, care îi prinse încheietura într-o strânsoare 
de fier. Manevrând troliul cu cealaltă mână, pescarul îi 
trase pe Austin şi pe pilot mai aproape. 

— Zilele astea prindem nişte peşti ai naibii de 
ciudaţi, strigă Jenkins, acoperind huruitul motorului. 

Howes era la cârmă şi făcea tot posibilul să menţină 
ambarcaţiunea într-o poziţie stabilă. 

— Aştia-s cam mititei, zbieră el, drept răspuns. 
Poate-ar trebui să-i aruncăm înapoi. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap, spuse Austin, în timp 
ce-şi trecea un picior peste cadrul pupei, lăsându-se 
apoi să cadă pe punte. 

Jenkins îl ajută pe pilot să urce la bord. Unindu-şi toţi 
trei eforturile, îi săltară pe rând pe vas pe Trout şi pe 
Logan. Clătinându-se ca nişte beţivi, marinarii de pe 
submarin traversară puntea care se legăna şi intrară în 
cabina de comandă. In năvod se prinseseră câteva 
sute de kilograme de peşte şi greutatea ameninţa să 
tragă barca la fund. Lui Jenkins nu-i plăcea deloc ideea 
de a pierde peştele şi de a lăsa plasa liberă în ocean, 


380 


unde s-ar fi putut agăța de vreo elice, dar n-avu 
încotro. Tăie parâmele şi privi năvodul plutind în derivă 
pe apa înspumată. Apoi trecu la cârmă şi acceleră 
ambarcaţiunea, tăind valurile cu mantale albe care îşi 
trimiteau stropii peste provă. 

Howes îi ajută pe ceilalţi să-şi scoată costumele de 
scafandru şi le oferi paturi şi o sticlă de whisky 
irlandez. Austin privi încordat în depărtare, dar nava 
cea neagră se făcu nevăzuta. Şi nu se zărea nici urmă 
de vasele de pescuit care îi însoţiseră la ieşirea în larg. 
Întrebă unde erau. 

— Aici situaţia a devenit cam riscantă, aşa că i-am 
trimis acasă, strigă Jenkins, acoperind vuietul hârâitor 
al motorului. Dar ar trebui s-ajungem în port înainte de 
a se dezlănţui furtuna. Aşa că relaxaţi-vă şi bucuraţi-vă 
de călătorie! 

— Mă-ntreb ce vor zice fostele noastre gazde când 
vor descoperi c-am dispărut, spuse Logan, cu un 
zâmbet de animal de prada. 

— Sper că-şi vor închipui c-aţi încercat să evadați şi 
v-aţi înecat. 

— Vă mulţumesc că ne-aţi salvat. Singurul meu 
regret e că n-am putut pleca aşa cum am venit, cu NR- 
1. 

— Important e c-aţi scăpat de-acolo întregi. 

Trout îi întinse sticla de whisky lui Austin. 

— Pentru o treabă bine făcută. 

Austin duse sticla la buze şi luă o înghiţitură. Lichidul 
arzător îi îndepărtă gustul de sare din gură şi îi încălzi 
stomacul. Se uită dincolo de siajul învolburat al 
vasului, cu gândul la proiectilul imens pe care-l 
văzuseră pe navă. 

— Din nefericire, spuse el, probabil că adevărata 
muncă abia a-nceput. 


Hiram Yaeger lucra târziu în noapte. Se mutase din 


381 


locul lui obişnuit, de la consola supradimensionata şi 
stătea într-unul din colţurile vastului centru al 
computerelor, faţa fiindu-i luminată de un singur 
ecran. Tasta comenzile, lucru deloc pe placul lui Max. 


HIRAM, DE CE NU FOLOSIM HOLOGRAMA? 

E O SIMPLA PROBLEMA DE ACCES, MAX. N-AVEM 
NEVOIE DE  BRIZBRIZURI. NE ÎNTOARCEM LA 
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE. 

MĂ SIMT PRACTIC DEZBRĂCATA STÂND AICI, ÎNTR-O 
VITRINA SIMPLA DE PLASTIC. 

PENTRU MINE EŞTI TOT FRUMOASA. 

CU MAGULIRI POŢI OBŢINE ORICE. PROBLEMA, TE 
ROG. 


Yaeger se străduia de câteva ore să elimine datele 
nefolositoare şi pe cele false din fişierele transmise de 
Austin şi de Trout de pe nava Ataman. Ajunsese în 
nenumărate fundături şi fusese nevoit să străpungă 
numeroase straturi, mai multe decât foile de ceapă. In 
cele din urmă, îşi distilase descoperirile sub forma unui 
set de instrucţiuni care aveau să-l poarte dincolo de 
munţii de deşeuri. Le tastă pe rând şi aşteptă. In scurt 
timp apărură cuvinte scrise în alfabetul chirilic. El tastă 
o altă comandă, pentru utilizarea unui program de 
traducere. 

Se scărpina apoi în cap, derutat de imaginea de pe 
ecran. Era un meniu. 

Acesta dispăru, înlocuit de un mesaj de la Max: 


POT SĂ VA IAU COMANDA, DOMNULE? 

LA CE SE REFERA TOATĂ POVESTEA ASTA? 

TE-AŞ PUTEA LĂMURI MAI BINE DACĂ AM FOLOSI 
HOLOGRAMA. 


Yaeger clipi obosit. Max încerca să-l şantajeze. Îşi 


382 


eliberă o parte din tensiunea acumulată rotindu-şi 
omoplaţii, oftă din rărunchi şi îşi readuse degetele 
deasupra tastaturii. 


30 


Washington, D.C. 


Supersonicul directorial de la NUMA era unul dintre 
zecile de avioane sosite pe Aeroportul Naţional din 
Washington. Spre deosebire de cursele obişnuite, 
planificate, care mergeau către terminalele lor pe 
urmele unor vehiculelor terestre cu înfăţişare de 
gândaci, avionul turcoaz rulă către o zonă interzisă din 
capătul sudic al aeroportului, situată la mică distanţa 
de un hangar vechi, cu acoperişul rotunjit. Turbinele îşi 
opriră vuietul şi trei maşini de teren de un albastru 
întunecat se desprinseră din beznă cu faruri camuflate 
şi se înşiruiră de-a lungul avionului. 

Din primul vehicul coborâră doi paznici în uniforma 
marinei şi un civil. În timp ce infanteriştii marinari îşi 
ocupau locurile la picioarele pasarelei, luând poziţia 
rigida de drepţi, civilul, care ţinea în mâna o trusă 
neagră, se grăbi să urce cu paşi mari şi bătu la uşa 
avionului. Aceasta se deschise peste o secundă şi 
Austin îşi strecură capul afară. 

— Sunt căpitanul Morris, medic la spitalul marinei, 
spuse bărbatul. Am venit să-i examinez pe oamenii 
noştri. 

Se uită peste umărul lui Austin şi văzu siluetele 


383 


inconştiente ale căpitanului şi ale pilotului, prăbuşite în 
scaune. 

— Doamne Sfinte! Sunt morţi? 

— Da, morţi de beti, răspunse Austin. Am sărbătorit 
revenirea lor acasă pe drumul de întoarcere din 
Portland şi au gustat ceva cam multă şampanie. Poate 
că soldaţii ăia tineri şi voinici de jos sunt dispuşi să-i 
ajute să coboare din avion. 

Căpitanul Morris îi strigă pe cei doi şi reuşiră să-i 
coboare pe căpitanul şi pe pilotul submarinului NA-1 pe 
pasarelă, ajungând pe pista. Aerul rece al nopţii îi 
readuse la viaţă pe Logan şi pe pilot. Le adresară lui 
Austin şi lui Trout mulţumiri entuziasmate, dar greu de 
înţeles, se urcară clătinându-se în vehiculul din mijloc 
şi dispărură în mare viteză în întuneric, în scrâşnet de 
cauciucuri, lăsându-i pe Austin şi pe Trout să le 
inhaleze gazele de eşapament. 

Luminile de poziţie din spate abia se mai vedeau 
când o siluetă se ivi din beznă şi o voce familiară, greu 
de confundat, li se adresă: 

— Asta e recunoştinţa faţă de voi. Marina militară ar 
fi putut măcar să cheme un taxi care să vă ducă acasă. 

Austin aruncă o privire spre maşinile de teren care 
se îndepărtau. 

— Marinei militare nu-i place când operaţiuni 
inopinate, ca a noastră, îi fac de ocară costisitorul 
serviciu de spionaj şi portavioanele. 

— Vor reuşi să-şi revină, zise amuzat amiralul 
Sandecker. Mă pot oferi să vă duc cu maşina? 

— E cea mai bună ofertă primită în noaptea asta. 

Austin şi Trout se urcară în Jeepul Cherokee parcat 
în apropiere. Sandecker nu simţea decât compătimire 
pentru limuzine, ca pentru orice alta cursă evidentă de 
putere şi prefera să folosească un automobil cu 
tracţiune integrală din parcul de vehicule al NUMA. 
Pilotul şi copilotul opriseră toată aparatura de la bordul 


384 


avionului şi Sandecker se oferi să îi conducă acasă. 

Austin îl sunase din Maine şi îi povestise cum se 
desfăşurase misiunea. 

— Am mai spus-o, sublinie amiralul în timp ce intra 
pe George Washington Memorial Parkway, dar voi, 
băieţi, meritaţi o medalie fiindc-aţi ajuns la bordul 
acelei nave! 

— Mie mi-a plăcut mai mult c-am ajuns s-o părăsim, 
deşi s-ar putea să renunţ pentru totdeauna la pescuit 
după ce am văzut un trauler din perspectiva unui cod, 
răspunse Trout, cu umorul său subtil de New England. 

Sandecker chicoti. 

— Sunteţi suficient de sigur că nici o persoană de la 
bordul lui Exp/orer n-o să aibă bănuiala că marinarii 
noştii au fost ajutaţi să fugă? 

— Câţiva oameni din echipaj şi-ar putea aminti că 
ne-au văzut şi ar fi posibil să facă legătura cu 
costumele de scafandru dispărute şi cu sasul deschis. 
Dar mă îndoiesc c-o să le treacă prin cap că există 
cineva suficient de nebun ca să facă tot ce-am făcut 
noi şi să mai şi scape nevătămat. 

— Sunt de acord. Îi vor raporta lui Razov dispariţia 
celor doi, dar vor presupune că s-au înecat sau că au 
murit de hipotermie. Chiar dacă ei bănuiesc o 
intruziune, am îndoieli că-i vor spune lui Razov, fiindcă 
se tem pentru vieţile lor. 

— E posibil să afle adevărul când marina militară o 
să anunţe că şi-a recuperat echipajul de pe NR-1. 

— Am rugat Departamentul de marină să se asigure 
că anunţul nu e difuzat, lucru pe care îl vor îndeplini cu 
bucurie. Membrii echipajului vor ajunge la familiile lor 
şi vor fi trimişi de urgenţă într-o staţiune de pe litoral, 
pentru odihnă şi refacere. 

— Asta o să ne ofere ceva timp. 

— O s-avem nevoie de fiecare minut disponibil. 
Dormiţi bine, amândoi, fiindcă am programat o 


385 


întrunire la prima oră a dimineţii. 

Sandecker îl lăsă pe Trout în faţa casei lui din 
Georgetown şi îl duse pe Austin în Fairfax. 

Kurt îşi trânti lângă uşă geanta cu schimburi şi trecu 
în biroul său, o încăpere spațioasă, cu mobilă în stil 
colonial, din lemn de culoare închisă şi cu pereţii 
acoperiţi de rafturi pentru cărţi şi pentru colecţia lui de 
jazz progresiv. 

Beculeţul roşu al robotului telefonic clipea. Îşi trecu 
în revistă mesajele, aflând cu încântare că Joe Zavala 
se întorsese din Anglia, înşfăcă o cutie înaltă de bere 
din frigider şi se instală într-un fotoliu de piele neagră, 
cu telefonul în poală. Joe răspunse după primul apel. 
Stătură de vorbă pe îndelete. Zavala îl puse la curent 
cu întrevederea sa cu lordul Dodson, iar Kurt îi făcu un 
rezumat al vizitei lui Jenkins la NUMA şi al misiunii 
încununate de succes de pe nava companiei Ataman. 

După ce închise, Austin ieşi pe punte şi trase adânc 
în plămâni aerul fluviului. Exerciţiul îi limpezi mintea şi 
începu să se gândească la drama desfăşurată pe 
Marea Neagră cu decenii în urmă. Odată cu trecerea 
timpului, oamenii care luptaseră pentru viaţa lor nu 
aveau mai multă substanţă decât luminile ce 
străluceau ca nişte licurici pe malul dinspre Maryland. 
Insă vechile ecouri ale vocilor lor se făceau încă auzite, 
după mai bine de optzeci de ani. 

Conform relatării lui Zavala, țarina şi fiicele ei 
călătoreau pe Steaua Odessei, cu o parte din tezaurul 
regal, când nava fusese atacată şi scufundată. Probabil 
că Razov era acum în posesia comorii. Austin nu 
reuşea să-şi dea seama de ce un om care avea deja 
mai mulţi bani decât Cresus îşi dăduse atâta osteneala 
să recupereze comoara scufundata. „Lăcomia nu 
cunoaşte limite”, conchise el. 

Faptul că Marea Ducesă Maria supravieţuise era cu 
mult mai important. Lordul Dodson îşi făcea griji din 


386 


cauza tulburărilor politice care ar fi putut lua naştere 
dacă şi când s-ar fi aflat vestea. Austin se încrunta, cu 
gândul la aprobarea tacită dată de Coroana Britanica 
acelei istorii sordide. Povestea ar fi putut stânjeni o 
serie de familii, dar toţi cei direct implicaţi muriseră de 
multă vreme. Duplicitatea personalităţilor cu funcţii 
înalte nu mai stârnea acelaşi scandal ca odinioară. 
Austin era mai preocupat de legătura existentă între 
acea întâmplare de demult, Ataman şi presupusul 
complot împotriva Statelor Unite. 

Se uită la ceas. Nu-şi dăduse seama cât de târziu se 
făcuse şi cât de obosit era. Se târî până în dormitorul 
victorian din  foişorul vechiului hambar pentru 
ambarcaţiuni în care locuia, se lăsă să cadă în pat şi 
adormi în câteva minute. 


Se trezi în zori, se îmbrăcă cu un tricou, un şort şi o 
şapcă de baseball, puse la fiert un ibric cu cafea 
jamaicană şi cobori la nivelul inferior, în adăpostul 
bărcii sale de concurs cu vâsle Maas Aero, lungă de 
şase metri. Tocmai ridica ambarcaţiunea de numai 
optsprezece kilograme de pe suport, pregătindu-se 
pentru o partidă matinala de canotaj pe Potomac, când 
auzi telefonul sunând. lritat fiindcă i se întrerupea 
ritualul, urcă în fugă scările către nivelul principal şi 
smulse receptorul din furcă. 

— Am reuşit, spuse Yaeger, cu vocea hârjâită de 
oboseală. Adică eu şi Max aproape am reuşit. 

— Ar trebui să fiu încântat sau supărat? 

— Poate şi una şi alta, răspunse Yaeger. Am pus-o 
pe Max să lucreze la fişierul ăla toată noaptea. A făcut 
o treabă pe cinste! Porneşte-ţi computerul şi-o să-ţi 
arăt ce-am obţinut. 

Austin făcu ce i se ceruse şi deschise e-mailul cu 
ataşament trimis de Yaeger. Imaginea apărută pe 
ecran era a unui document cu mai multe rânduri în 


387 


limba rusă, cu caractere elegante, toate cuvintele fiind 
înconjurate de ornamente fanteziste. 

— Ce-i asta? 

— Un meniu, zise Yaeger. Primul fel e un aperitiv, 
caviar de morun. Urmează o listă de feluri de mâncare 
pentru un soi de banchet rusesc. Perlmutter ar fi 
încântat. Pare foarte apetisant după gustarea de care 
am avut parte în dimineaţa asta, cu gogoşi glazurate şi 
cafea slabă. 

— O să-ţi fac cinste mai încolo cu un mic dejun 
complet, dar vrei să spui că, după cât ne-am străduit 
ca să obţinem chestia asta, cel mai bun lucru cu care 
ne putem alege e o porţie de caviar? 

— Da şi nu. Meniul reprezintă de fapt un set de 
fişiere criptate prin steganografie. Ceea ce înseamnă 
„Scriere ascunsă”. E o modalitate de a ascunde 
mesajele în imagini. Se foloseşte un program special. 
Omule, tipul care a creat sistemul ăsta de siguranţă e 
într-adevăr bun! De data asta, până şi Max a dat cu 
capu-n zid. Am scris un program nou, care descâlceşte 
enigma. Fii atent. 

Pe ecran apăru o căsuţă de dialog cenuşie. 

— Ce-i asta? 

— Cere parola. 

— Ce zici de cea pe care am folosit-o ca să intrăm în 
computerul navei? 

— "Troica” a fost de folos o bucată de vreme. M-a 
adus până în punctul ăsta. Dar acum am nevoie de 
altceva. 

Austin gemu îndurerat. 

— Prin urmare, ne-am întors de unde am plecat. 

— Da şi nu. Am pus-o pe Max să ruleze toate 
cuvintele şi toate combinaţiile posibile. O să găsească 
răspunsul... dar e posibil să dureze câteva zile. 

— S-ar putea să nu le avem la dispoziţie, zise Austin. 

— Atunci am o altă idee care ţi-ar putea fi de folos. 


388 


Fişierele indica existenţa unui pupitru central de 
comandă, aflat altundeva, nu pe nava ta misterioasă. 
Găseşte-l, şi-o să putem descoperi parola. 

Capul lui Austin se învârtea, aşa cum i se întâmpla 
după orice conversaţie purtată cu Yaeger. 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta. Te sun eu. 

Cobori din nou şi îşi împinse barca de concurs în 
apă. Se strecura în ambarcaţiunea îngustă şi se încălzi 
vreme de zece minute, ajungând treptat la o frecvenţă 
de douăzeci şi opt de lovituri de vâslă pe minut, cu 
ochii la cadranul aparatului StrokeCoach plasat la 
picioarele sale. Strocurile căpătară un ritm uniform, 
care făcu ambarcaţiunea uşoară să alunece lin pe 
suprafaţa neguroasă a apei, ca o curgere de argint viu. 

Austin vâslea fără mânuşi, aşa că simţea fluviul la 
fiecare afundare a vâslelor. Voia să asude, să scape de 
furia incandescentă pe care o simţea cu gândul la Sea 
Hunter, ca să nu fie mistuit de focul ei. Căzu într-o 
stare meditativă şi îşi simţi mânia domolindu-se, deşi 
nu dispăru cu desăvârşire. După ce mai vâsli o vreme, 
viră descriind un cerc larg şi făcu cale-ntoarsă. In scurt 
timp, barca aluneca în susul rampei hangarului pentru 
ambarcaţiuni. Îşi aruncă hainele transpirate într-un coş 
de nuiele, făcu un duş lung şi se bărbieri, apoi îşi puse 
o cămaşă polo de un albastru-închis, o haină sport 
cafenie şi pantaloni de culoare deschisa. 

Somnul profund şi vâăslitul energic îi oferiseră 
capacitatea de a privi în ansamblu lucrurile. Alungă tot 
ce îi distrăsese atenţia, împrăştiindu-i gândurile într-o 
sută de direcţii diferite şi se concentra asupra 
principalei forte plasate în spatele tuturor 
experienţelor pe care le trăise. Razov. Trebuia să-l 
găsească pe Razov. Din asta avea să decurgă orice 
altceva. Ridică receptorul şi formă numărul lui Rudi 
Gunn, care nu-şi abandonase vechile obiceiuri de 
marinar şi ajungea în biroul său înainte ca majoritatea 


389 


navetiştilor să-şi fi turnat prima ceaşcă de cafea. 

— Kurt, tocmai aveam de gând să te sun! Amiralul 
Sandecker mi-a povestit despre misiunea voastră 
încununată de succes. Felicitări ţie şi lui Paul! 

— Mulţumesc, Rudi. Din nefericire, misiunea nu s-a 
încheiat. Razov e cheia întregii poveşti. Mă întrebam 
dacă n-ai auzit cumva pe unde e. 

— Chiar asta voiam să-ţi spun. Rusul cel Nebun a 
scos capul să ia o gură de aer. El şi superiahtul lui sunt 
aşteptaţi în momentul de faţă la Boston. 

— Cum ai aflat asta, prin spionaj sau prin satelit? 

— De fapt, nici prin una, nici prin alta. M-am uitat la 
rubrica de afaceri din Washington Post. Citez: 


Magnatul rus al industriei miniere, Mihail Razov, va 
sosi astăzi la Boston ca să anunțe deschiderea unui 
centru internațional de afaceri. Razov, care este 
totodată o figura politică proeminentă în tara sa, va fi 
gazda unei recepții la care vor lua parte oficialități 
guvernamentale şi alți invitați şi care se va desfăşura 
la bordul iahtului său, din câte se spune unul dintre 
cele mai mari nave private din lume. Escala face parte 
dintr-un tur al celor mai importante porturi de pe 
Coasta de Est. 


— Frumos din partea lui că s-a gândit să ne 
economisească timpul şi energia. 

— Nu se potriveşte cu ceea ce-am auzit despre 
domnul în cauză. Mă întreb ce pune de fapt la cale. 

— Ce-ar fi să mă duc la bord şi să-l întreb? 

— Vorbeşti serios? 

— Bineînțeles! S-ar putea să fie benefic dacă află că 
suntem pe urmele lui. Poate reuşim să scuturăm 
copacii şi să vedem ce cade. 

— Numai să nu staţi sub ei. 

Austin îşi aminti că Yaeger îi sugerase să găsească 


390 


pupitrul central de comandă. Un om ca Razov n-avea 
să lase niciodată ceva să-i scape de sub control. lar 
iahtul îi servea atât drept locuinţă, cât şi drept cartier 
general al corporației sale extinse în întreaga lume. 

— Nu putem scăpa o asemenea ocazie. Vreau s- 
ajung la bordul iahtului. 

— Se poate rezolva cu o acreditare de la NUMA. 

— Ar fi ca şi cum aş flutura capa roşie în faţa unui 
taur. Te sun mai târziu. 

Austin închise şi se scotoci în portofel, în căutarea 
unei cărţi de vizită. Apoi formă numărul de telefon 
scris pe ea. 

— Mistere incredibile, răspunse recepţionera. 

El se interesă dacă se întorsese din misiune Kaela 
Dom. 

— Cred că da. Pot să-ntreb cine o caută? 

Austin îşi spuse numele şi se pregăti pentru o gură 
de aer polar. Căldura din vocea Kaelei îl surprinse. 

— Bună dimineaţa, domnule Austin! Te trezeşti 
devreme, fără nici o îndoială. 

— Cine se scoală de dimineaţă departe-ajunge, aşa 
mi s-a spus. 

— Eu ajung în locuri îndepărtate indiferent de ora la 
care mă scol, ripostă ea. Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Mai întâi spune-mi cum de eşti atât de 
prietenoasă. 

— De ce n-aş fi? Doar mi-ai salvat viaţa. Mai mult 
decât atât, mi-ai asigurat transportul înapoi, la 
Istanbul, cu vasul căpitanului Kemal. 

— Care, din câte îmi amintesc, nu era tocmai Queen 
Elizabeth 2. 

— N-are importanţă. Pe drumul de întoarcere, 
căpitanul mi-a povestit despre o epavă pe care o ştia şi 
m-a dus acolo. Era mare şi veche şi presupun că iniţial 
fusese măsurată în coţi. 

— Arca lui Noe? 


391 


— Cine ştie? Şi cui îi pasă? Am făcut reportajul, ba şi 
ceva pe deasupra. Aşa că îţi mulţumesc încă o dată şi 
sunt cât se poate de sinceră când te-ntreb cu ce îţi pot 
fi de folos, cu toate că încă-mi eşti dator cu o cină. 

— Ce-ai zice de o iahnie de fasole ca la Boston? 

— Mă gândeam mai degrabă la nişte miel la grătar, 
la Four Seasons. 

— Orice doreşti. Dar am mai întâi nevoie de ajutorul 
tău. In seara asta are loc o recepţie oficială pe un iaht 
din Portul Boston şi am nevoie de o legitimaţie de 
presă. 

— Există şi un subiect de reportaj? 

— În final va fi. Dar acum nu există. 

— De acord. Dar cu o singură condiţie. Vin cu tine. 
Gândeşte-te bine înainte de a spune nu. 

Austin se gândi la frumuseţea excitantă a Kaelei preţ 
de o fracțiune de secundă. 

— S-a făcut! Prind o cursă către aeroportul Logan. 

Îi spuse ora şi locul întâlnirii. 

După ce închise telefonul, se lăsă pe spătarul 
scaunului şi privi în gol, răceala dominându-i ochii 
albastru-coral. Descoperirea  pupitrului central de 
comandă al sistemului lui Razov o fi fost breşa de care 
aveau nevoie el şi NUMA, dar exista un alt motiv 
pentru care voia s-ajungă cu tot dinadinsul la bordul 
iahtului. Boris. 


31 


Boston, Massachusetts 


Kaela Dom aştepta pe cheiul Commonwealth, care 
domina Portul Boston, privind parada limuzinelor din 
care se revărsa un flux neîntrerupt de VIP-uri aşezate 
la coadă pentru a fi transportate apoi pe iahtul lui 


392 


Razov. Stătea în apropierea unui şir de dubiţe de 
televiziune ale căror antene, obişnuite sau de satelit, 
creşteau din  acoperişuri aidoma unei vegetaţii 
extraterestre. Studia mulţimea, când un străin înalt se 
apropie din spate şi o salută. Aruncându-i o privire 
fugară, ea îi răspunse politicos. Şi regretă peste o 
secundă, când bărbatul o întreba cu voce linguşitoare, 
nazală: 

— Scuzaţi-mă, dar nu ne-am mai întâlnit? 

Ea îl privi acordându-i acum toată atenţia şi 
gândindu-se că părea o versiune mai robustă a lui... 
cum îl chema pe cântăreţul ăla? 

— Nu, răspunse Kaela, cu un amestec de 
amuzament şi zeflemea. Niciodată. 

— Credeam că m-aţi iertat fiindcă n-am ajuns la 
întâlnirea pentru cină din Istanbul. 

Vocea coborâse cu mai multe octave. 

Kaela îl examină concentrată, oprindu-se mai ales 
asupra umerilor largi. 

— Doamne Sfinte! Nu te-am recunoscut! 

— Nu mi se spune degeaba omul cu o mie de feţe, 
sublinie Austin, cu un zâmbet drăcesc. Îşi desfăcu 
braţele. Ce zici, cam aşa se-mbracă un reporter spilcuit 
de la o emisiune TV senţionalistă? 

Kurt purta pantaloni negri şi largi, asortaţi cu tricoul 
şi cu haina sport, ochelari de soare Ray-Ban, stil anii 
1970, cu toate că era noapte şi pantofi de sport cam 
scâlciaţi, marca New Balance. La gât avea un lanţ de 
aur şi îşi ascunsese pârul gri-argintiu sub o perucă de 
un castaniu-închis. 

— Arăţi ca un cioclu de la Hollywood, răspunse 
Kaela. Imi place mai ales peruca asta fantastică. Apoi 
ea miji ochii. Ce-ai făcut cu faţa ta? 

— Mastic. Un rău necesar în această epocă a 
tehnologiilor de recunoaştere a fizionomiei. 

Kaela înălţă dintr-o sprânceană, amintindu-şi dintr- 


393 


odată numele. 

— Singura persoană cu care e posibil să fii asemănat 
e Roy Orbison. 

— O să ţin minte, pentru cazul că mi se cere vreun 
autograf. Acum, odată ce-am trecut cu brio de 
inspecţie, ce mai faci? 

— Foarte bine, Kurt! Mă bucur să te revăd. 

— Sper că, după orele de program, putem continua 
de unde-am rămas. 

— Mi-ar face plăcere, spuse ea, lăsându-şi capul pe o 
parte, cu gestul specific unui flirt. Mi-ar face mare 
plăcere. 

Kaela purta un costum pantalon petit-gris, ale cărui 
falduri mătăsoase îi scoteau în evidenţă liniile sinuoase 
ale corpului. Austin se simţi din nou atras de 
înfăţişarea ei exotică. Işi stăvili cu mare efort gândurile 
pasionale. Pentru moment, în orice caz. 

— Atunci avem întâlnire. Cocteiluri la Barul Ritz. Se 
uită la mulţimea de bărbaţi şi femei în ţinută 
protocolară care se agitau în jur. Eşti gata să spargem 
petrecerea? 

Kaela îi agăţă de gât un card de identitate din plastic 
laminat. 

— De acum înainte eşti Hank Simpson, tehnicianul 
nostru de sunet. Ar trebui să-ţi fie uşor să te prefaci, 
Dundee se ocupa mai ales de transportul 
echipamentului şi ţinea un microfon cu amplificare. O 
să te-ajut să montezi instalaţia. Ne întâlnim cu Mickey 
la barca presei, înhaţă valizele alea şi fă-o pe prostul. 

— La asta mă pricep, spuse Austin. 

Inşfăcă valizele grele de metal de parcă ar fi fost 
uşoare ca fulgul şi o urmă pe Kaela într-o zonă a 
docului identificata prin indicatorul 

PRESA, bătut în cuie pe un pilon. O şalupă 
descoperită venea după următorul transport de 
jurnalişti. 


394 


Silueta scundă şi îndesată a lui Mickey Lombardo 
apăru în pas alergător, cu o cameră cu stabilizator de 
imagine pe umăr. 

— Am luat nişte cadre excelente cu familia Kennedy. 
Îl recunoscu pe Austin în ciuda deghizării sale. Hei, 
iată-l pe îngerul nostru păzitor, spuse, zâmbind larg. 
Mă bucur să te revăd, amice! 

Austin îşi duse un deget la buze şi se uită în jur. 

— A, da, am uitat, zise Lombardo, coborându-şi 
vocea ca pentru un aparteu. Apropo, îţi apreciez gustul 
în materie de haine. 

Ca şi Austin, Mickey era îmbrăcat aproape în 
întregime în negru. 

— Dacă întreabă cineva, spunem că suntem The 
Blues Brothers, sugeră Austin. 

— Nu-mi face plăcere să vă întrerup reuniunea, 
băieţi, interveni Kaela, dar ne-a sosit mijlocul de 
transport. 

Austin luă valizele cu echipamentul de sunet şi le 
încărca în şalupă. Pasagerii stăteau pe mai multe 
rânduri, ca într-un autobuz. Kaela se aşeză între cei doi 
colegi ai săi. În câteva minute, ambarcaţiunea se 
umplu cu un grup eterogen, alcătuit din ziarişti 
stânjeniţi de smochingurile închiriate şi de reporteri de 
televiziune cu părul aranjat cu fohnul, fiecare cu 
propriul anturaj de asistenți servili. Şalupa se 
desprinse de chei cu o zvâcnire şi acceleră, traversând 
portul, în timp ce o alta îi lua locul. 

Sosirea iahtului lui Razov atrăsese presa de pe 
întreaga Coastă de Est. Marele public auzise pentru 
prima oară de bogăţia lui Razov şi de ambițiile sale 
politice, precum şi de intenţia lui de a înfiinţa un centru 
de afaceri în Boston. Însă manifestarea fizică a acelei 
bogaţii incredibile, imensul său iaht luxos, stârnise de 
fapt cel mai mare interes. 

Kazacestvo era cel mai mare vas care ajungea la 


395 


Boston de la velierele cu catarge înalte încoace. 
Intrase în port urmat de elicoptere de televiziune care i 
se roteau deasupra, difuzând vederi aeriene în 
întreaga lume. O escortă de şalupe ale pompierilor 
azvârlea în aer arcurile unor fântâni arteziene. Sute de 
ambarcaţiuni de agrement se înghionteau, încercând 
să ajungă mai aproape, numai ca să fie alungate de 
patrulele Pazei de Coastă. 

Când aruncase ancora, iahtul fusese întâmpinat de 
şalupe pline cu politicieni, birocraţi şi oameni de 
afaceri. Însă numai oaspeţii cei mai importanţi şi mai 
influenţi fuseseră invitaţi la recepţia de gală din seara 
aceea. 

Navei companiei Ataman i se permisese să ancoreze 
între aeroportul Logan şi ţărmul din Boston, astfel încât 
oaspeţii sosiți cu avionul să poată fi transportaţi cu 
barca la petrecere. lahtul strălucea de la un capăt la 
altul de becuri colorate, luminând portul. Pentru a 
celebra evenimentul de gală, delegaţia locală a 
Congresului convinsese Departamentul de marină să 
aducă fregata U.S.S. Constitution supranumită „Old 
Ironsides”, din arsenalul de la Charleston al Marinei 
pentru o rarisimă plimbare nocturnă prin port. 

Vechea navă de luptă îşi părăsea de obicei docul o 
singură dată pe an, când era întoarsă, pentru ca atacul 
intemperiilor asupra flancurilor sale să aibă efecte 
simetrice. Rotirea reprezenta croaziera sa anuală şi se 
făcea cu ajutorul remorcherelor. Dar în ultimii ani, 
după o reparaţie extinsa care o refăcuse, în parte, 
conform proiectului iniţial din 1794, nava fusese 
scoasă, la ocazii speciale, pentru călătorii scurte, în 
care era purtată de propriile pânze. Austin îi auzi pe 
unii dintre oamenii de televiziune spunând că fregata 


era programată pentru o asemenea deplasare. Un 
16 Bătrâna Flancuri-de-Fier, una dintre primele fregate 
construite pentru Marina Militară a Statelor Unite (n.tr.) 


396 


detaşament de marinari şi o echipă de artilerişti se 
aflau la bord, ca să tragă o salvă de tun în semn de 
salut. 

Când şalupa ajunse mai aproape, Austin îşi îndreptă 
atenţia asupra iahtului. Era aşa cum apărea în 
fotografiile lui Gamay, cu prova ascuţită, în formă de V, 
cu pupa concavă şi cu suprastructură aerodinamica. 
Recunoscu designul navelor FastShip, care îi permitea 
lui Razov să-şi mute reşedinţa şi cartierul general în 
orice loc unde se afla apă, în numai câteva zile. Şalupa 
se aşeză la coadă în spatele multor altora, care se 
deplasau de-a lungul navei, către o uşă din partea 
laterală a cocii. Membrii echipajului se aplecau prin 
deschidere şi îi ajutau pe pasageri să iasă din şalupe. 
Oaspeţii erau luaţi în primire de persoane care îi 
întâmpinau în mod oficial, abia aruncând câte o privire 
la legitimaţiile lor de presă şi îi trimiteau către o scară. 
Austin observă, cu un amuzament pervers, că, după 
călătoria în  şalupa descoperită, reporterii de 
televiziune arătau de parcă ar fi stat în faţa unui 
ventilator. 

Conduşi de Kaela, Austin şi Lombardo îşi cărară 
echipamentele pe puntea principală, care te ducea cu 
gândul la o petrecere în aer liber din înalta societate. 
Reprezentanţii presei trecură printre două şiruri de 
tineri de ambele sexe, cu toţii în blazere de culoarea 
maronie a castanelor şi arătând de parcă ar fi fost 
angajaţi în urma unui casting de film. Li se înmânară 
materiale promoţionale, brelocuri în formă de câini lupi 
ruseşti şi insigne cu sigla companiei Ataman. Toate 
acestea odată primite, fură conduşi într-o zonă 
delimitată de cordoane de la extrema pupa. 

Un tânăr chipeş, cu un blazon brodat pe sacou ca 
însemn al rangului, îi întâmpină în zona recepţiei. Îi 
anunţă că la Centrul media li se puteau lua interviuri 
guvernatorului şi primarului. Domnul Razov nu acorda 


397 


interviuri, dar intenţiona să facă o scurtă declaraţie. 
Ştiind că mâncarea şi băutura gratuite reprezentau cea 
mai convingătoare mită pentru o publicitate favorabilă, 
îi îndrumă către salon. 

În timp ce ceilalţi oameni de presă o luau la goană 
către barul deschis, Austin şi echipa lui îşi instalară 
aparatura alături de un şir de microfoane şi de 
reflectoare. Când terminară, Kurt o luă pe Kaela de 
braţul suplu. 

— Ne alăturăm celorlalţi mahări? 

— Peste încă un minut, spuse ea. 

Îl conduse lângă balustradă, de unde vedeau 
Bostonul profilându-se pe cer, cu Clădirea Vămii şi cu 
turnurile Prudential şi Hancock. Pe trăsăturile ei 
delicate se aşternuse o expresie gravă. 

— Înainte de a intra, vreau să-ţi pun o întrebare. Erai 
hotărât să ajungi pe vasul ăsta. Razov are vreo 
legătură cu baza pentru submarinele din Marea Neagră 
şi cu brutele alea care ne-au atacat? 

— Cum de-ai ajuns la o asemenea concluzie? 

— Te rog să nu mă duci cu vorba. E rus. Tipii ăia 
erau ruşi. lar operaţiunile lui sunt concentrate în Marea 
Neagră. 

— Îmi pare rău, dar nu-ți pot spune totul. Pentru 
propria ta protecţie. Dar există o legătură. 

— Razov e responsabil pentru moartea lui Mehmet, 
vărul căpitanului Kemal? 

Austin tăcu o clipă. Nu putea răspunde cu un refuz 
privirii hotărâte a ochilor ei de chihlimbar. 

— indirect, da. 

— Ştiam eu! E timpul ca lepădătura asta să fie trasă 
la răspundere! 

— Sunt cât se poate de hotărât să-l fac pe Razov să 
plătească pentru faptele lui, spuse Kurt. 

— Atunci vreau să iau parte la acţiune. 

— O să-ţi faci reportajul. Iţi promit! 


398 


— Nu vorbesc despre reportaj. Uite, Kurt, spuse ea, 
frustrată, nu sunt vreo californiană care-şi satisfăcea 
dorinţa de senzaţii tari atunci când era dată afară din 
mail fiindcă fumase. Am crescut într-un cartier dur şi, 
dacă n-aş fi avut o mamă încă şi mai dură, acum aş fi 
putut fi la închisoare Soledad, ispăşind o condamnare 
de zece la douăzeci de ani. Vreau să dau o mână de 
ajutor. 

— Ai făcut-o deja, aducându-mă la bord. 

— Nu e de-ajuns. Pentru mine e clar că vrei să-l 
ţintuieşti pe nemernicul ăsta la zid. OK, în clipa aia 
vreau să ţin şi eu mâna pe ciocan. 

Austin îşi jură că n-avea să ajungă niciodată în 
vizorul armei Kaelei. 

— S-a făcut, dar în seara asta suntem pe terenul lui 
Razov. Nu ieşim în evidenţă. Nu vreau să vă expun pe 
tine şi pe Mickey nici unui pericol. O să acţionez pe 
navă pe cont propriu. De acord? 

Ea dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— O s-o poţi face în timp ce luăm interviurile. ÎI 
prinse de braţ şi îl conduse către intrarea în salon. Dar 
mai întâi îţi aduc aminte că-mi eşti dator cu băutura pe 
care mi-ai promis-o încă de când ne-am cunoscut. 

Se alăturară mulţimii care se îmbulzea înspre salonul 
imens. Pentru o clipă, Austin uită că se afla pe o navă. 
Păreau să se fi întors în timp cu un secol. Salonul părea 
o sală a tronului creată de un arhitect al cazinourilor 
din Las Vegas. Era un amestec bizar de civilizaţie 
occidentală şi barbarism oriental. Picioarele li se 
afundară într-un covor de pluş de un roşu imperial, 
suficient de mare ca să acopere podeaua câtorva case. 
Candelabre de cristal atârnau de tavanul boltit, 
acoperii cu siluete de cupidoni şi de nimfe. De fiecare 
parte a încăperii se întindea câte un şir de coloane 
pătrate, cu suprafeţele laterale sculptate şi acoperite 
cu foiţă de aur. 


399 


Mulțimea era un eşantion reprezentativ al clasei 
care se bucura în Boston de putere şi de influenţă. 
Politicieni graşi, cu nasuri roşii, ale căror pântece 
fortau nasturii smochingurilor închiriate, se ciocneau 
unii de alţii, străduindu-se să-şi facă loc lângă masa 
uriaşă din centru, care gemea sub greutatea 
delicateselor ruseşti de tot felul. La cealaltă extremă, 
femei dureros de slabe şedeau la mese rococo şi 
ciuguleau din mâncare de parcă ar fi fost otrăvită. 
Oameni de afaceri sarcastici se adunaseră în grupuri 
ca să hotărască în ce mod îl puteau ajuta cel mai bine 
pe bogatul Razov să-şi cheltuiască banii. Legiuni de 
jurişti, bancheri, rezidenţi din Beacon Hill“ chitiţi să 
facă lobby şi membrii ai personalului unor firme 
alergau de la o masă la alta ca albinele după nectar. In 
capătul opus se afla un podium, dar nu era ocupat de o 
tron de aur, ci de o orchestră care interpreta melodii 
populare ruseşti cu ritm alert. Austin observă cu 
îngrijorare că muzicanţii erau îmbrăcaţi în costume de 
cazaci. 

În timp ce el şi Kaela căutau un loc unde să se 
bucure de o mică băutură, dinspre orchestră se auzi un 
răpăit de tobe. Responsabilul de relaţiile cu publicul, 
tipul cu blazon pe sacou, se urcă pe scenă, le mulţumi 
din inimă tuturor pentru că se aflau acolo şi îi anunţă 
că gazda lor voia să le adreseze câteva cuvinte. După 
un răstimp de ordinul secundelor, pe scenă şi în 
posesia microfonului se afla un bărbat de vârstă 
mijlocie, într-un costum albastru simplu. La piciorul lui 
stăteau doi câini lupi ruseşti supli, cu blana albă ca 
zăpada şi cu înfăţişare aristocratică. 

Austin se apropie de podium, ca să-l vadă mai bine 
pe Razov. Rusul nu arăta ca ticălosul clasic din filme şi 
romane. Cu excepţia profilului ascuţit ca o secure şi a 


47 Cartier istoric al Bostonului, una dintre cele mai scumpe şi 
mai bine văzute zone rezidenţiale din oraş (n.red.) 


400 


palorii cadaverice a pielii, nu avea nimic ieşit din 
comun. Austin ţinu să-şi reamintească faptul că istoria 
e plină de bărbaţi cu înfăţişare banală care au revărsat 
o ploaie de suferinţe colosale asupra semenilor lor. 
Hitler ar fi putut trece drept artistul înfometat care 
fusese cândva. Roosevelt îl numise pe Stalin „Unchiul 
Joe”, de parcă ar fi fost o rudă bătrână cumsecade, nu 
un criminal în masă. Razov îşi începu discursul. 

— Vreau să vă mulţumesc tuturor, spuse, vorbind 
într-o engleză cu un foarte uşor accent străin, pentru 
că aţi venit la această petrecere dată în onoarea 
minunatului dumneavoastră oraş. Continuă arătând 
către câini: Saşa şi Gorki sunt de asemenea foarte 
fericiţi să vă aibă aici. 

Câinii se dovediră personajele a căror invocare era 
potrivită pentru a sparge gheaţa. După ce mulţimea 
răspunse cu râsete şi cu aplauze, un dresor îi scoase 
din încăpere. Razov îşi flutură mâna către ei în semn 
de rămas-bun şi le adresă oaspeţilor un zâmbet larg. 
Vorbea cu voce profundă, de bariton, într-un stil 
autoritar. Avea darul de a lăsa impresia că se uită 
direct în ochii oamenilor. În numai câteva minute, 
reuşise să facă întreaga asistenţă să-i soarbă fiecare 
cuvânt. Până şi politicienii îşi puseseră frâu lăcomiei ca 
să-l asculte. 

— Îmi face mare plăcere să mă aflu aici, în leagănul 
independenţei americane. La numai câţiva kilometri 
distanţă de Bunker Hill“ şi cu doar puţin mai departe 
de Lexington, unde s-a tras împuşcătura care s-a auzit 
„în jurul lumii”*. Măreţele dumneavoastră instituţii de 


48 Aluzie la bătălia de la Bunker Hill, din 17iunie 1775, din 
cadrul asediul  Bostonului desfăşurat de trupule coloniale 
americane asupra armatei britanice, la începutul Războiului de 
Independenţa al Statelor Unite, (n.tr.) 

49 Citat din poemul Concord Hymn, de Ralph Waldo Emerson 
(1803-1882), cu referire la bătălia care a declanşat Războiul de 


401 


cultură şi centrele medicale sunt legendare. Aţi făcut 
foarte multe lucruri care au influenţat ţara mea şi au 
însufleţit speranţele. Pentru a întoarce favoarea, 
doresc să anunţ deschiderea unui Centru rus de 
afaceri, care va amplifica fluxul comerţului dintre 
minunatele noastre patrii. 

În timp ce Razov trecea la detaliile investiţiei sale, 
Austin şopti la urechea Kaelei: 

— E timpul s-arunc o privire prin împrejurimi. Ne- 
ntâlnim la şalupa. 

Kaela îi strânse mâna. 

— O să te-aştept. 

Austin se strecura către o uşă laterală şi ieşi în 
răcoarea nopţii. Majoritatea oamenilor fiind în salon, 
unde ascultau discursul lui Razov, punţile erau practic 
pustii. Dădu nas în nas cu o singura persoană, un 
chelner care îi îndesa în mâini o farfurie plină cu 
cârnaţi şi friptură fără os. Austin fu cât pe ce s-o 
arunce peste bord imediat după ce chelnerul dispăru 
din vedere, însă până la urma ajunse la concluzia că 
avea să atragă mai puţin atenţia dacă hoinărea pe vas 
cu farfuria în mâini. 

Se îndreptă agale spre partea din faţă a iahtului, 
până ce ajunse la o zonă delimitată de un cordon. De 
acesta atârna un indicator pe care scria, în engleză: 
„PRIVAT”. Puntea de dincolo de indicator era cufundată 
în întuneric. Razov nu-şi scosese băieţii voinici la 
vedere, ca să nu sperie oaspeţii. Dar, în timp ce Austin 
inspecta zona interzisa, pe lângă el trecu un bărbat 
îndesat, cu haina purtând inconfundabila umflătură a 
unei arme ascunse. Il văzu pe Kurt şi i se adresă, cu un 
foarte puternic accent rusesc: 

— E privat. 

Austin îi dărui un zâmbet de beţivan şi îi oferi 
farfuria. 


Independenţa american, (n.tr.) 


402 


— Cârnaţi? 

Paznicul îl răspunse cu o privire acră şi îşi continuă 
rondul. Austin aştepta până când îl pierdu din vedere şi 
se pregăti să se aplece pentru a trece pe sub cordon. 
Se întoarse la auzul unui răpăit uşor pe punte şi zări 
două fantome albe sprintând în direcţia lui. Câinii lui 
Razov. Cu lesele târâş, îi săriră în piept, aproape 
trântindu-l, apoi îşi îndesară boturile lungi şi curbate 
înspre farfuria din mâna lui. El lăsă mâncarea jos, pe 
punte. Câinii înfulecară zgomotos cârnaţii şi friptura, 
linseră farfuria lună, apoi se uitară la Austin de parcă 
le ascundea ceva. 

In urma lor sosi un bărbat în fugă. Era dresorul. 
Spuse câteva cuvinte în limba rusă, probabil scuzându- 
se, înşfăcă lesele şi se îndepărta împreună cu câinii. 
Austin aşteptă până ce rămase din nou singur, apoi se 
aplecă pe sub cordon şi intră în zona interzisă. Înaintă, 
tăcut ca o stafie. Cu hainele lui negre, se confunda cu 
uşurinţă cu întunericul. 

Câteva minute mai târziu, se opri în dreptul unui coş 
de ventilaţie cu treizeci de centimetri mai înalt decât 
el. Işi duse mâna la buzunar şi scoase un obiect de 
forma şi dimensiunile unei agende personale digitale şi 
apăsă pe butonul de pornire. Micul cadran căpătă o 
uşoară strălucire verzuie, după care îşi făcu apariţia un 
şir de cifre. „Iscoada” lui Yaeger era gata să treacă la 
lucru. 

In timp ce se pregătea să plece la Boston, Austin 
primise un telefon de la un Yaeger entuziast. 

— Cred că ştiu cum să ne cuplăm la sistemul 
iahtului, spusese el. Wi-Fi! 

Austin încetase să mai clipească nedumerit la auzul 
limbajului bizar folosit de Yaeger. Presupunea că 
acesta şi alte genii ale informaticii de talia lui erau de 
pe o altă planeta şi reveneau uneori la limba lor de 
baştină. Ceruse o explicaţie. Yaeger îi spusese că Wi-Fi 


403 


era denumirea prescurtată a reţelelor wireless de 
calculatoare care intraseră în uz în complexe de mari 
dimensiuni. 

— Să presupunem că trebuie să conduci un spital 
foarte mare, îi explicase Hiram. Vrei ca oamenii tăi să 
aibă acces la informaţii vitale fără să fie nevoiţi s-o ia 
la fugă înapoi dacă se află departe de computerele lor, 
în partea opusă a clădirii. Creezi o reţea wireless de 
calculatoare, care nu acoperă decât clădirea sau 
complexul respectiv. Membrii-cheie ai personalului au 
asupra lor câte un laptop. Îl deschid pur şi simplu, intră 
pe frecvenţa corectă şi au acces instantaneu la 
sistemul principal. 

— E foarte interesant, Hiram, dar ce-are a face cu 
problema noastră? 

— Totul! lahtul Ataman are sistem Wi-Fi. 

Austin nu pricepea în continuare unde voia s-ajungă 
Yaeger, dar entuziasmul lui era contagios. 

— De fapt a fost ideea lui Max. După ce ne-am 
străduit să descifrăm codul companiei Ataman pân-am 
căzut laţi, ea a început să extragă tot ce-a putut găsi 
despre iaht. N-a fost cine ştie ce, fiindcă Ataman îşi 
construieşte navele în şantierul său de la Marea 
Neagra. Dar componentele electronice sunt mai 
performante decât tot ce au ruşii, aşa că au cumpărat 
echipamente americane, care au fost montate de o 
echipă de francezi. Max a intrat în fişierul companiei 
franceze. Au instalat pe iaht un sistem Wi-Fi. 

— Îmi imaginez cum foloseşte un spital aşa ceva, 
dar la ce-i trebuie unui iaht? 

— Gândeşte-te, Kurtt! O navă de asemenea 
dimensiuni e, în sine, o comunitate. Să spunem că eşti 
casierul şi că apare o problemă legata de statele de 
plata în timp ce eşti departe de biroul tău, tocmai în 
celălalt capăt al vasului. Îţi deschizi laptopul şi ai acces 
la ele. Acelaşi lucru i se poate întâmpla bucătarului-şef. 


404 


Poate e în cabina lui şi vrea să verifice inventarul. Sau 
eşti secundul, te afli în pauză, în sala de mese şi ai 
nevoie de o informaţie despre personalul dintr-un 
anumit schimb. 

— Şi cum ne ajută să ne rezolvăm cea mai 
importantă problemă, parola lipsă? 

— Parola trebuie să se afle pe nava aia. Dacă eu şi 
Max am reuşi să ne cuplăm direct la reţea, am putea 
extrage după bunul plac tot ce ne interesează şi am 
studia informaţiile îndeaproape. 

— Şi ce vă împiedică? 

— Două chestiunii. În primul rând, informaţiile sunt 
probabil criptate, ca să nu poată fi citite de utilizatorii 
neautorizaţi. În al doilea rând, au un semnal wireless 
slab, care nu acoperă decât suprafaţa iahtului. Am 
nevoie de cineva care să plaseze o iscoadă la bord. 

— lar vorbeşti în jargonul ala ciudat al 
informaticienilor. 

— Scuze! Iscoada e pur şi simplu un dispozitiv care 
poate să pătrundă în reţea, să amplifice semnalul şi să- 
| trimită apoi în braţele primitoare ale lui Max. 

— Impresionant. Spuneai că fişierele ar putea fi 
criptate. Ce-ţi garantează că asta n-o să vă oprească 
din nou? 

— Nimic. Dar nu e un cifru elaborat, cum a fost cel 
de pe nava misterioasă. Îl putem ataca din lateral, sub 
diverse unghiuri. În plus, Max e hotărâtă. 

— Nimic nu se compara cu o femeie hotărâtă, chiar 
dacă e una cibernetică. De unde pot lua un băgăcios 
din ăsta electronic? 

— Un curier de la NUMA e pe drum, cu pachetul. Cu 
instrucţiuni incluse. 

Instrucţiunile fuseseră simple. Porneşte iscoada, 
asigură-te că recepționează un semnal, apoi foloseşte 
magnetul încorporat în partea din spate a emiţătorului 
ca să-l ataşezi. Yaeger îi dăduse şi o a doua iscoadă, 


405 


pentru redundanţă. 

Stricându-şi mâna în coşul de aerisire, Austin plasă 
iscoada într-un loc ferit de priviri. Pe urmă se îndreptă 
spre o barcă de salvare şi căută pe pipăite locul unde 
se îmbina graiul cu puntea. Se lăsă în patra labe şi găsi 
o mică adâncitură în suportul de oţel. Strecură cea de- 
a doua iscoada înăuntru şi dădu să se ridice, când auzi 
un declic uşor pe punte, în spatele lui. Un obiect duri 
se îndesă în şale. 


32 


— Îmbătrâneşti şi devii neglijent, Kurt Austin! Data 
viitoare s-ar putea să-ţi fie fatal. 

Apăsarea puternică din spinare încetă. Austin se 
întoarse şi văzu cicatricea de un alb livid de pe faţa lui 
Petrov în lumina argintie a lunii. 

— Am îmbătrânit cu cel puţin zece ani când mi-ai 
înfipt arma aia în coaste, Ivan. O simplă formulă de 
salut ar fi fost suficienta ca să-mi atragă atenţia. 

— Aşa mă menţin în formă, spuse Petrov. Nu vreau 
să-mi pierd îndemânarea. 

— Eşti mai îndemânatic ca niciodată, crede-mă! Cine 
ţi-a permis să intri în ţara mea? 

— Spre deosebire de aventura ta neoficială din 
Rusia, vizita mea aici a primit binecuvântarea 
Departamentului vostru de Stat. Mă aflu în Statele 
Unite cu misiunea de a efectua o tranzacţie în 
domeniul agriculturii, în folosul Biroului de Combatere 
a Dăunătorilor din Siberia şi i-am cerut consulatului rus 
local să mă includă pe lista oaspeţilor la această 
recepţie. 

— Şi cum m-ai găsit? 

— Te-am văzut ieşind din salonul mare şi te-am 
urmărit până în zona interzisă a navei. Trebuie să 
recunosc că figura ta m-a descumpănit, dar e imposibil 


406 


să-ţi ascunzi umerii largi şi siguranţa de sine a 
mersului. Chiar mă întrebam: de unde-ai făcut rost de 
peruca asta incredibila. 

— De la un târg câmpenesc organizat de KGB. 

— Asta nu m-ar surprinde, ţinând cont de modul în 
care se desfăşoară lucrurile. Pot să te-ntreb de ce 
umblai în patru labe prin întuneric? 

— Mi-am pierdut o lentilă de contact. 

— Serios? Nu-mi amintesc să scrie ceva despre 
lentile de contact în dosarul tău. 

Austin chicoti şi îi povesti rusului despre iscoadele 
electronice. Ivan păru suficient de impresionat şi nu 
ceru decât să fie ţinut la curent pe măsură ce se 
înmulţeau informaţiile. 

— Propun să ne realăturăm festivităților, spuse el. 
Majoritatea  paznicilor supraveghează oaspeţii, dar 
câţiva îşi fac rondul. 

Austin ştia că deja îşi fortau norocul. Se îndreptară 
către zona cu lumini şi muzica, profitând de orice 
umbră şi de orice colţ întunecat. Nu văzură decât un 
singur paznic şi se ghemuiră în spatele unui bolard 
până ce respectivul se îndepărtă. Un minut mai târziu, 
se plimbau pe punte. 

Petrov, care părea în largul lui în smoching, îşi 
aprinse o ţigară americană. 

— Ce planuri ai acum? 

— Nu l-ai văzut cumva pe călugăr, animalul de casă 
al lui Razov, nu? 

— Bănuiesc ca Razov preferă să nu-l scoată pe Boris 
la lumină în timpul evenimentelor publice. Poate se 
află pe navă, poate nu. E puţin probabil să-l zărim. 

— În acest caz, poate c-o să petrec câteva minute 
stând de vorba cu gazda noastră. 

— Cu Razov? Crezi că e înţelept să-ţi dai cărţile pe 
faţă aici, pe terenul lui? 

— Poate reuşesc să-l înfierbânt îndeajuns de mult ca 


407 


să facă o greşeală. 

— Am auzit că e periculos să te joci cu focul, dar fă 
cum doreşti. Eu o să mă mai plimb şi-o să savurez 
mâncarea şi băutura, dacă tot sunt aici. 

— Ai venit singur? 

Petrov luă un păhărel de votcă de pe tava unui 
chelner în trecere, îl dădu peste cap şi zâmbi. 

— N-o să fiu departe dacă o să ai nevoie de mine. 

Petrecerea era în toi. Oaspeţii hoinăreau pe punte, 
ţinând farfurii cu mâncare şi pahare cu băutură. 
Orchestra de cazaci renunţase la melodiile populare 
ruseşti şi se dezlănţuise atacând partituri rock. Petrov 
se amestecă în mulţime şi dispăru ca o frunză luată de 
apă. Austin îl văzu pe Razov întreţinându-se cu un grup 
numeros de persoane strânse în jurul său. Se apropie, 
întrebându-se cum avea să treacă de gărzile de corp 
care îl flancau pe magnat. Cei doi câini cu picioare 
lungi rezolvară problema. Zvâcniră de lângă Razov şi 
alergară drept spre Austin. Ca şi mai devreme, săriră 
pe el, punându-şi labele pe pieptul lui şi lingându-i 
faţa. El reuşi să-i îndepărteze cu lovituri de şold 
strategic plasate. 

Înşfăcă lesele şi le ţinu de aproape ca să păstreze 
câinii exuberanţi sub control. Dresorul apăru în fugă o 
clipă mai târziu, de data asta în privire citindu-i-se 
panica. Austin era pe punctul de a-i da lesele când îi 
văzu pe Razov şi pe cei doi bodyguarzi ai săi venind 
din spatele dresorului. 

— Văd că i-aţi cunoscut pe Saşa şi pe Gorki, spuse 
Razov, cu un zâmbet jovial. 

Luă lesele de la Austin şi spuse ceva în limba rusă. 
Câinii se supuseră imediat şi se aşezară alături de el. 
Coapsele le tremurau, trădându-le lupta cu propriile 
instincte. 

— Am împărţit o friptură şi nişte cârnaţi cu ei ceva 
mai devreme, răspunse Austin. Sper că nu vă supăraţi. 


408 


— Mă mir c-au mâncat aşa ceva, zise Razov. Primesc 
hrană mai bună decât majoritatea oamenilor. Mă 
numesc Razov. Întinse mâna şi aruncă o privire la 
numele de pe legitimaţia de ziarist agăţată de gâtul lui 
Austin. Sunt gazda acestei mici festivități. 

— Da, ştiu. V-am auzit discursul. Extrem de 
impresionant! 

Strânse mâna lui Razov până când îi strivi oasele şi îl 
văzu tresărind de durere. 

— Numele meu este Kurt Austin. 

Pe faţa rusului nu se citi nici o reacţie. 

— Vestitul Kurt Austin! Nu arătaţi deloc aşa cum m- 
aşteptam. 

— Nici dumneavoastră. Sunteţi mult mai mic decât 
am crezut. 

Razov nu muşcă momeala. 

— Nu ştiam că aţi trecut la munca în televiziune. 
Conform ultimelor mele informaţii, eraţi angajat la 
NUMA. 

— Nu e decât o distracţie de moment. Sunt tot la 
NUMA. Ne-am ocupat de o vânătoare de comori în 
Marea Neagră. 

— Sper c-a meritat timpul investit! 

— Cineva a ajuns înaintea mea la comoara de pe o 
navă numită Steaua Odessei. 

— E mare păcat, dar vânătoarea de comori e o 
activitate în care există competiţie acerbă. 

— Ce nu pot eu să-nţeleg e ce anume îndeamnă pe 
cineva care posedă deja bogății imense să se agite 
atât de mult pentru recuperarea câtorva fleacuri 
strălucitoare. 

— Ruşii au fost întotdeauna fascinaţi de fleacuri, 
cum le spuneţi dumneavoastră. Noi credem că, dincolo 
de valoarea lor intrinsecă, îi oferă posesorului o 
anumită putere. 

— Comoara nu le-a făcut prea mult bine ţarului şi 


409 


familiei sale. 

— Familia regală a fost vândută de trădătorii din 
mijlocul ei. 

— Presupun că intenţionaţi să-i înapoiaţi poporului 
rus comoara. 

— Nu ştiţi nimic despre poporul meu, spuse Razov. 
Nu se sinchiseşte de bijuterii. De fapt are nevoie de 
mâna ferma a unui lider care să-i redea mândria 
naţională şi să pareze loviturile statelor care îi dau 
târcoale precum vulturii la vederea prăzii. 

— Asta presupunând că Troica, operațiunea 
dumneavoastră secretă, va fi încununată de succes. 

— Troica nu are nimic secret, spuse Razov, fără să-şi 
ascundă disprețul. E o prescurtare şi desemnează 
planul meu de a deschide centre de afaceri la Boston, 
Charleston şi Miami. Uitaţi-vă în jur, domnule Austin! 
Afacerile mele n-au nimic sinistru. 

— Dar masacrul de la bordul navei NUMA? Pe ăla îl 
consideraţi sinistru? 

— Am citit despre el în presă. E o tragedie, fireşte, 
dar eu n-am avut nimic de-a face cu acest incident. 

— Nu vă condamn pentru faptul că nu vi-l asumaţi. A 
fost treaba de cârpaci. Aţi dat-o-n bară, domnule 
Razov! Dulăul dumneavoastră turbat a ajuns pe o altă 
navă. Eu nu eram pe Sea Hunter şi oamenii 
dumneavoastră i-au ucis degeaba echipajul. 
Bineînţeles că aţi aflat toate astea între timp. 

Văzu în ochii lui Razov un fulger de mânie. 

— Adevărul e că mă dezamăgiţi, domnule Austin! Vă 
furişaţi la bordul navei mele apelând la deghizarea 
asta ridicolă, îmi beţi votca şi îmi mâncaţi mâncarea, 
apoi îmi răsplătiți ospitalitatea numindu-mă ucigaş. 

— Am venit aici şi dintr-un alt motiv. Am vrut să mă 
uit în ochii lepădăturii criminale pe care am de gând s- 
o distrug. 

Masca politicianului binevoitor se topi, fiind înlocuită 


410 


de mafiotul de pe o strada dosnică. 

— Tu să mă distrugi pe mine? Nu eşti decât un 
păduche. 

— Poate, dar în locul de unde vin sunt mulţi păduchi. 
Şi muşcăm toţi. 

— Va fi nevoie de mai mult decât NUMA şi decât 
guvernul vostru ca să mă oprească, spuse Razov. După 
ce voi readuce Rusia la vechea ei glorie, Statele Unite 
vor fi ca un copil care vomita şi scânceşte, un cerşetor 
al lumii, cu resursele secătuite, cu conducători 
nevolnici şi derutaţi... Îşi dădu seama că mersese prea 
departe şi se opri brusc. Nu mai sunteţi bine-venit pe 
iahtul meu, domnule Austin. Oamenii mei de pază vă 
vor conduce la şalupă. 

— Imi găsesc singur drumul. Până la următoarea 
noastră întâlnire, domnule Razov! 

Dădu să se îndepărteze. 

Buzele lui Razov descriseră un zâmbet fioros. 

— Nu va exista o altă întâlnire. 

Razov schiţă un gest subtil şi gărzile lui de corp o 
porniră pe urmele lui Austin. Kurt scoase un fluierat 
scăzut. Câinii lup ciuliră urechile şi, dând din cozi, se 
dezlipiră de Razov, târându-şi după ei lesele inutile. 
Austin rânji şi se uită drept în ochii rusului. Razov îl 
privi ţintă, cu neascunsă ură. Kurt se răsuci pe călcâie 
şi se îndrepta grăbit către pupa vasului, intrând în 
mulţime cu câinii la picior. Işi dădu seama că trebuia 
să scape de ei. leşeau prea tare în evidenţa şi 
atrăgeau atenţia asupra lui. 

Se opri şi îi bătu pe creştete, apoi întinse lesele lor 
unei tinere uluite, cu blazer maroniu. Îşi scoase peruca 
şi ochelarii de soare şi îndesă obiectele de recuzita în 
buzunarul ei. 

— Vreţi să-i înapoiaţi aceste bunuri domnului Razov, 
vă rog? Cu complimentele mele. 

Trecu de intrarea în salon cu paşi repezi şi se 


411 


strecura prin mulţime, aproape doborând-o pe Kaela. 

— Ce-i cu graba asta? întrebă ea. 

— Plecaţi de pe iaht cât de repede puteţi, spuse el. 

— Tu unde te duci? 

— Nu ştiu. Ne vedem la Barul Ritz peste vreo oră. 

O sărută în fugă pe obraz şi se îndrepta spre scările 
care aveau? să-l conducă spre puntea şalupelor. Spera 
să prindă un loc pe una dintre ele, dar abandona acest 
traseu. Doi paznici flancau treptele, inspectând 
mulţimea din priviri. Se înşelase presupunând că Razov 
n-avea să rişte un incident cu atâţia oameni în jur. 
Magnatul divulgase mai multe decât intenţionase şi 
era dispus să rişte. Amestecându-se din nou în 
înghesuială, Austin încerca să câştige câteva minute în 
care să se gândească la o cale alternativă de scăpare, 
când cineva îl înşfăcă de braţ. 

Se răsuci şi se încordă, luând poziţie de luptă. Petrov 
îşi slăbi strânsoarea. Rusul zâmbea, dar expresia 
ochilor era extrem de serioasă. 

— Cred că e mai bine să n-o iei încolo, spuse. 

Austin îi urmări privirea. Un paznic îşi făcea loc prin 
mulţime. Se uită la Austin şi spuse ceva într-un 
microfon din gulerul sacoului. Austin îl lăsă pe Petrov 
să-l conducă dincolo de una dintre uşile salonului, 
dând ocol ringului de dans, trecând de o altă uşă şi 
ajungând pe punte. Se îndreptară către o scară, dar şi 
în dreptul treptelor acesteia stătea un paznic înalt. Îşi 
ţinea la ureche o mână făcuta căuş, ascultându-şi 
staţia radio. 

Petrov se apropie de el cu un zâmbet larg şi îi spuse 
ceva în ruseşte. Paznicul răspunse cu o privire 
bănuitoare şi îşi duse mâna la arma de sub haină. 
Petrov îl lovi cu pumnul în stomac. Omul se îndoi de 
mijloc, icnind ca să-şi recapete răsuflarea şi, când îşi 
reveni, Austin îl aştepta cu un croşeu de dreapta. 
Bărbatul se prăbuşi ca un copac mare, doborât de un 


412 


tăietor de lemne. 

Păşiră peste paznicul căzut şi alergară în josul 
scărilor, către puntea de dedesubt. Austin văzu o uşă 
de tipul celei folosite în partea cealaltă a navei pentru 
şalupele oaspeţilor. Petrov se ocupă de încuietoare, 
apoi deschise uşa. Austin tocmai se întreba dacă 
aveau să fie nevoiţi să înoate ca să se salveze, când o 
rază de lumină căzu pe o ambarcaţiune cu motor. 
Motorul era în ralanti, iar bărbatul de la cârmă zâmbi şi 
îşi flutură mâna la vederea lui Petrov. 

— Mi-am permis să pregătesc un mijloc alternativ de 
transport, spuse Petrov. 

— Credeam c-ai venit singur. 

— Să n-ai niciodată încredere într-un fost KGB-ist. 

Austin se mustră în sinea sa. Spre deosebire de 
Petrov, el subestimase înverşunarea duşmanului. 
Fusese atât de nerăbdător să se confrunte cu Razov, 
încât îşi neglijase planul de salvare. Îşi promise să-l 
laude mai târziu pe Ivan pentru meticuloasa sa atenţie 
faţă de detalii. Păşi de pe navă pe puntea bărcii. Petrov 
îl urmă şi omul lui tură motorul. Barca ţâşni înainte, 
aproape aruncându-i pe Austin şi pe Petrov în apă 
atunci când botul i se ridică din pricina accelerării. 

Austin se uită în urmă, la nava strălucitor luminată şi 
chicoti imaginându-şi reacţia lui Razov şi a brutelor din 
solda lui faţă de evadarea lor. Însă triumful său nu 
dură decât o secundă. Focuri silenţioase de armă 
măturară barca, venind nu dinspre navă, ci dinspre 
port. Deşi nu se auzea nici un sunet, flăcările de la 
gurile ţevilor se vedeau clar în întuneric şi grindina de 
gloanţe îşi tigheli urmele de-a curmezişul trupului 
timonierului. Acesta scoase un țipăt gâlgâit şi se 
prăbuşi peste cârmă, iar barca se înclină pe-o parte, 
sub un unghi periculos. 

Petrov îl trase pe timonier deoparte şi Austin înhăţă 
cârma. Fasciculele unor proiectoare se îndreptară 


413 


asupra bărcii. Razov nu era neghiob. Plasase un 
detaşament de oameni înarmaţi în bărci staționate în 
jurul iahtului. 

O altă rafală le mătură ambarcaţiunea. Exista o 
singura cale de a trece de şalupele paznicilor şi anume 
printre ele, conchise Austin. Cârmi către un spaţiu gol 
dintre fasciculele de lumină şi barca se năpusti printre 
două ambarcaţiuni aparţinând atacatorilor. Oamenii lui 
Razov îşi încetară tirul, de teamă să nu se prindă unii 
pe alţii în bătaia focului încrucişat, dar, odată ce Austin 
ajunse în apele deschise ale portului, se dezlănţuiră cu 
tot arsenalul din dotare. 

Apa din jurul şalupei fugare explodă în gheizere 
miniaturale. Câteva gloanțe  nimeriră parbrizul, 
făcându-l ţăndări. Petrov se prinse cu mâinile de cap şi 
căzu pe punte. Austin se lasă cât mai jos cu putinţă şi 
stoarse ultimul dram de viteză pe care i-l putea oferi 
motorul. Barca era rapidă, dar urmăritorii erau ceva 
mai rapizi. Fasciculele luminoase se apropiau din 
ambele părţi. 

Austin se uită spre țărm. N-aveau cum să ajungă 
acolo... şi atunci îi ieşi în cale un alt posibil refugiu. 
Chiar în faţa lor, cu catargele şi pânzele scăldate în 
luminile punţii, era Old Ironsides. 

Rafala de gloanţe a unui urmăritor din flanc nimeri în 
lateralul bărcii, la înălţimea liniei de plutire, loviturile 
lăsând în urmă un şir de găuri în fibra de sticlă. Austin 
încercă să menţină ambarcaţiune în poziţie orizontală, 
dar găurile erau prea mari, aşa că se umplu rapid cu 
apă. Motorul exterior continuă s-o deplaseze, până 
când se înecă icnind într-un nor de fum. Barca se 
scufundă ca un submarin intrat în imersiune. Austin se 
pomeni plutind în apele portului Boston. Petrov se duse 
la fund. Austin se scufundă după el, îl apucă de gât pe 
rus şi îl trase la suprafaţă, unde fu întâmpinat cu o 
lumină care îl orbi şi auzi mai multe voci strigând. 


414 


Mâini puternice se întinseră, îl înşfăcară pe Austin de 
braţe şi de partea din spate a gulerului şi îl traseră, 
şiroind, afară din valurile reci. Kurt îşi şterse apa de pe 
ochi şi văzu că era într-o ambarcaţiune cu prova şi 
pupa identice, de vreo nouă metri lungime. O duzină 
de bărbaţi cu uniforme albe de marină şi eşarfe negre 
mânuiau nişte vâsle lungi cu mişcări experte. Petrov 
era întins la picioarele lui, cu sângele scurgându-i-se 
dintr-o rană de la cap. Rusul îi adresă lui Austin o 
fluturare vlăguită de mână. 

— Sunteţi teafăr, domnule? întrebă un tânăr care 
stătea alături de Austin la pupă, cu mâna pe cârmă. 

Peste uniforma albă de marinar, acesta purta o 
haină lungă, neagră, cu nasturi de alamă în faţă, 
eşarfa neagră şi pălărie lucioasă, cu boruri negre, ca 
un tricorn. 

— Ceva cam murat. Vă mulţumesc că ne-aţi tras 
afară din apă. 

Omul aflat la cârmă îi întinse mâna disponibilă. 

— Josh Slade. Sunt ofiţer de punte pe US. 
Constitution. V-am văzut de acolo, preciză, arătând 
spre Old Ironsides, ancorat la aproximativ o sută de 
metri distanţă, cele trei catarge înalte fiind strălucitor 
luminate de reflectoare. 

— Mă numesc Kurt Austin. Sunt de la Agenţia 
Naţională pentru Studii Subacvatice şi Marine. 

— Ce treburi are NUMA în zona asta? 

Slade îl privise ciudat în timp ce-i punea întrebarea, 
Austin îşi duse mâna la faţă şi dădu peste nasul fals. 
Atârna, desprins pe jumătate, ca urmare a băii 
neaşteptate. Şi-l smulse şi-l aruncă peste bord. 

— E o poveste lungă, spuse, clătinând din cap. Cum 
se simte prietenul meu? 

— S-ar părea că sângerarea a încetat. O să-i dăm 
primul ajutor când ajungem pe vas. 


415 


Muzica de pe iahtul lui Razov răzbătea peste apă. 
Austin spera că atât Kaela, cât şi Lombardo erau teferi. 
Şalupele care îi urmăriseră şi echipajele lor de ţintaşi 
nu se zăreau nicăieri, dar instinctul şi experienţa îi 
spuneau că nu se găseau prea departe. 

— A văzut cineva bărcile cu motor care ne 
urmăreau? 

— Le-am  întrezărit doar. Erau chiar în spatele 
dumneavoastră, dar au dispărut când aţi dat de necaz. 
N-am înţeles de ce nu s-au oprit să v-ajute. Nu ştiu 
unde s-au dus. Noi eram ocupați cu lansarea bărcii 
căpitanului şi nu le-am dat prea multă atenţie. 

— Noroc c-aţi fost aici! Am fi avut cam mult de-notat 
până la mal. 

— Ba bine că nu! În mod normal, n-ar fi trebuit să ne 
aflăm în locul ăsta atât de târziu. Constitution face o 
singura croazieră pe an, un tur, pe 4 lulie. Am scos 
nava pentru o plimbare festivă. Avem echipa de 
artilerişti, pentru o salvă de salut de douăzeci şi una de 
lovituri. Guvernatorul şi primarul au obţinut acordul 
Departamentului de marina pentru o deplasare pe 
timp de noapte. Ce s-a-ntâmplat? V-am văzut zburând 
ca o săgeata, apoi barca a părut să dispară de sub 
dumneavoastră. 

Austin nu găsi nici un motiv pentru care să 
ocolească răspunsul. 

— Am plecat de la petrecerea de pe iaht. Şalupele 
pe care le-aţi văzut au scufundat-o pe a noastră şi l-au 
ucis pe timonier. 

Celalalt îl privi ca şi cum s-ar fi îndoit de sănătatea 
lui mintală. 

— Noi n-am auzit nici un foc de armă. 

— Au avut amortizoare. 

— Dacă mă gândesc mai bine, am văzut nişte 
străfulgerări care-ar fi putut proveni de la gura ţevii 
unor arme. Le-am luat drept bliţuri de aparate foto. 


416 


Cine erau tipii aia? Hopa, exclamă apoi, fără să mai 
aştepte răspunsul. Trebuie să mă scuzaţi puţin. 

Slade vira, ocolind prin spatele navei Constitution şi 
trecând pe sub numele ei, care făcea parte, alături de 
un vultur alb, din blazonul de la pupa. La mică distanţa 
pe vedea prova unui remorcher. Manevră barca, 
aducând-o până sub gruiele care se proiectau în afară, 
deasupra capetelor lor, ca nişte braţe de lemn întinse 
peste bord. Marinarii săltară vâslele, scoţându-le din 
locaşuri şi le aşezară în poziţie verticala, apoi ataşară 
parâmele care atârnau de gruie şi acţionară vinciul, 
ridicându-se până la nivelul punţii. 

Petrov fu scos din barcă cu ajutorul echipajului de pe 
vas. Rusul îşi revenise şi reuşi să meargă, susţinut de 
subsuori de câte un marinar. Cineva încropi o saltea 
din veste de salvare, ca Petrov să nu fie nevoit să se 
întindă pe puntea tare de lemn. Altcineva îi întinse lui 
Austin o haină, ca înlocuitor pentru sacoul lui, ud 
leoarcă. 

Slade îşi scoase pălăria şi şi-o îndesă sub braţ. Era 
un tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani, cu pârul 
negru şi depăşea cu vreo cinci centimetri înălţimea de 
un metru optzeci şi cinci a lui Austin. Cu trăsăturile 
sale frumos dăltuite şi cu postura băţoasă, ar fi putut 
poza pentru un afiş de recrutare al marinei. 

— Bine-aţi venit pe Old Ironsides, cea mai veche 
navă de război din lume care execută misiuni, încă 
având un echipaj din serviciul activ al Marinei Militare a 
Statelor Unite! 

Mândria din vocea lui era evidentă. 

— „Vai, smulgeţi-i stindardul zdrenţuit! Îndelungată 
vreme-a unduit în vânt”, spuse Austin, citind primul 
vers din Old Ironsides, poemul lui Oliver Wendell 
Holmes”, care însufleţise națiunea şi determinase 


50 Oliver Wendell Holmes Sr. (1809-1894), medic, profesor 
universitar şi scriitor American (n.red.) 


417 


autorităţile să renunţe la distrugerea programată a 
vasului. 

Slide zâmbi larg şi recită al doilea vers. 

— „Şi ce mulţi ochii spre cer s-au înălţat, Să vadă 
steagul ăsta fluturând”... După câte s-ar părea, 
domnule, cunoaşteţi istoria navigaţiei. 

— Ştiu că nava s-a luptat cu piraţii berberi şi le-a dat 
dureri mari de cap englezilor în războiul din 1812. Şi a 
fost de neînfrânt în lupta. lar în timpul înfruntării cu 
fregata britanică HM.S. Gueniere, ghiulele de tun au 
ricoşat de flancurile ei de parcă ar fi fost din fier. Ochii 
lui Kurt se plimbară cu afecţiune de-a lungul celor 
şaizeci şi trei de metri ai fregatei, admirând bompresul 
lung şi contracoverta extinsă, cu şirurile sale ordonate 
de tunuri şi cu catargul principal, înalt de şaizeci şi opt 
de metri. Sper ca la vârsta ei, să arăt şi eu măcar pe 
jumătate la fel de bine. 

— Mulţumesc! Ne mândrim cu faptul că o menţinem 
în cea mai bună forma. A fost construita la mică 
distanţă de aici şi lansată la apă în 1797. De fapt, 
părţile laterale sunt din stejar veşnic verde, din sud- 
estul Statelor Unite. Coca are o grosime de şaizeci şi 
cinci de centimetri la nivelul liniei de plutire. 
Componentele din aramă şi clopotul navei au fost 
făcute de Paul Revere”. Nu intenţionez să vă ofer o 
prezentare de ghid turistic, se scuză el, dar suntem 
foarte mândri de bătrânica asta! Apoi Slade căpătă o 
expresie serioasă. In loc să ţin lecţii de istorie, aş face 
bine să sun Paza de Coastă şi să anunţ c-avem un om 
rânit la bord. După care se bătu cu mâna peste 
buzunarele hainei şi se încrunta. Fir-ar să fie. Probabil 
că mi-a căzut telefonul mobil când m-am urcat în 
barcă. Am o staţie de emisie-recepţie pe care-l folosim 
ca să ţinem legătura cu remorcherul, când suntem 


51 Paul Revere (1735-1818), artizan din Boston şi erou al 
Războiului de Independenţă (n.tr.) 


418 


traşi sau împinşi. O să cer echipajului să retransmită 
mesajul către Paza de Coasta. 

În vreme ce Slade pleca după staţia radio portabilă, 
Austin se duse la Petrov, întins pe punte pe salteaua 
improvizata. Cineva îl învelise cu o bucata de velă. Un 
marinar stătea de veghe. 

Austin îngenunche lângă rus. 

— Cum te simţi, tovarăşe? 

Petrov gemu. 

— Am o durere groaznica de cap, cum era de 
aşteptat, după ce mi-a ricoşat un glonţ din ţeasta. De 
ce sunt aruncat în aer sau împuşcat de fiecare data 
când mă apropii prea tare de tine? 

— Presupun că ţine pur şi simplu de noroc. Probabil 
că Razov a înţeles greşit ceva din ceea ce i-am spus. 
Îmi pare rău că ţi-ai pierdut omul. i 

— Şi mie. Nu era un ucrainean din soiul rău. Insă era 
conştient că se ocupa cu treburi periculoase. Familia 
lui va fi bine recompensată. 

Austin îi spuse să ia lucrurile uşurel, apoi se ridică şi 
se îndreptă agale spre parapetul de lemn, gros şi înalt 
până la bărbie, care înconjura puntea cea mai de sus a 
navei. Slate se întoarse în vreme ce Kurt cerceta portul 
cu privirea. 

— Misiune îndeplinită, spuse marinarul. Echipajul 
remorcherului o s-anunţe Paza de Coastă şi patrula de 
poliţie din port. l-am rugat să trimită un asistent de la 
Salvare ca să se ocupe de prietenul dumneavoastră. 
Cum se simte? 

— Va supravieţui. Dac-ar fi fost lovit cu un 
centimetru mai jos şi-ar fi pierdut o parte din 
capacităţile intelectuale. 

— Şi el e tot de la NUMA? 

— E rus, reprezentantul comercial al Biroului de 
Combatere a Dăunătorilor din Siberia. 

Slide îi adresă aceeaşi privire ciudată de mai 


419 


devreme. 

— Şi ce face în Portul Boston? 

— Caută dăunători din Siberia, răspunse Kurt. 

Slade observă că Austin se tot uita în urmă, către 
locul unde remorcherul reajunsese la pupa vasului. 

— Remorcherul ne îndepărtează de debarcader, 
explică tânărul. Ne pregătim să ridicăm pânzele după 
ce ne scot în partea dinspre exterior a portului. Trebuie 
să facem un tur pentru camerele de televiziune, apoi 
ne-ntâlnim cu remorcherul şi suntem duşi înapoi, în 
docurile marinei. 

Austin nu-l asculta decât pe jumătate. Scrută 
întunericul la auzul huruitului înfundat al unor motoare 
de ambarcaţiuni. Sunetul crescu în intensitate. Apoi 
zări scăpări, ca nişte licurici în zbor, generate de focul 
de la gura ţevilor. 

Trei şalupe rapide, navigând în linie, se materializară 
din întuneric şi se năpustiră către pupa fregatei. Pe 
urmă se auziră pocnetele şi şuierul gloanţelor care 
ricoşau din corpul remorcherului. În locurile unde 
loveau coca de oţel, se stârnea câte o ploaie de 
scântei. Echipajul remorcherului îşi reveni din uluiala 
de a se fi trezit ţinta unui tir. Cu un huruit puternic al 
motoarelor, remorcherul intră în marşarier şi se 
îndepărta cu toată viteza. Şalupele înconjurară vasul 
mai lent, ciuruind cu gloanţe timoneria din lemn. 
Remorcherul încetini şi se mai deplasă cu câteva zeci 
de metri înainte de a se opri complet. 

Austin îşi încleştă pumnii de furie, neavând cum să 
împiedice atacul  mişelesc asupra  remorcherului 
nevinovat. Il rugă pe Slade să ia legătura cu echipajul 
acestuia prin staţia de emisie-recepţie. După mai 
multe încercări, marinarul renunţă. 

— E zadarnic, spuse el. La dracu', de ce i-au atacat 
pe oamenii ăia? 

— Ştiu că remorcherul era singurul nostru mijloc de 


420 


propulsie. 

Cu toate că şalupele erau în afara câmpului vizual, la 
limita zonei întunecate, Austin le auzea motoarele 
mergând în ralanti. Pe urmă văzu iarăşi străfulgerările 
de la gurile ţevilor, urmate de un sunet care te făcea 
să crezi că zeci de ciocănitori atacau vasul. Slate 
încercă să se aplece peste parapet, să vadă ce era cu 
zgomotul acela. Austin îl trase în jos, ghemuindu-se 
amândoi pe punte. 

— Isuse, idioţii ăia trag în noi! strigă Slade. Nu ştiu 
că vasul e un tezaur naţional? 

— N-o să păţim nimic, îi spuse Austin. Old Ironsides 
a rezistat în faţa loviturilor tun. O mică doză de foc 
automat n-o s-o scufunde. 

— Nu pentru asta îmi fac griji. Nu vreau să fie rănit 
echipajul. 

Austin era atent la focurile de armă. 

— Nu mai trag. Spuneţi-le oamenilor dumneavoastră 
să-ţi ţină capetele la cutie şi să aştepte ordine. Austin 
îşi dădu apoi seama că Slade era comandantul. Imi cer 
scuze. Astea nu sunt decât nişte sugestii. Comanda vă 
aparţine. 

— Mulţumesc, răspunse Slade. Sugestiile 
dumneavoastră sunt bine primite. Nu va faceţi griji. N- 
o să mă pierd cu firea. Am fost în marina militară 
înainte de primi această însărcinare. Mă aflu aici numai 
fiindcă m-am rânit la genunchi într-un accident. 

Austin privi figura tânărului şi nu văzu nici o urmă de 
frică, doar hotărâre. 

— OK, iată cum interpretez eu atacul. Au vrut să- 
ndepărteze remorcherul ca să rămânem nemişcaţi pe 
apă. Ştiu că nu ne pot scufunda. Presupun că vor 
încerca să ne abordeze. 

Slade îşi îndesă bărbia în piept. 

— Aşa ceva e inacceptabil! Cu excepţia prizonierilor 
de război, nici un duşman n-a ajuns vreodată la bordul 


421 


fregatei Constitution. Şi puteţi fi sigur că n-o să se- 
ntâmple în timpul serviciului meu. Slade se uită în 
cuprinsul contracovertei şi adăugă: Există o singură 
problemă. În versiunea originală, echipajul era alcătuit 
din peste patru sute de oameni. Acum suntem ceva 
cam puţini. 

— Va trebui să ne descurcăm cu ce avem. O putem 
pune pe bătrânica asta în mişcare? 

— Eram pe punctul de a înalţă pânzele când ne-am 
oprit să vă luăm pe dumneavoastră şi pe prietenul 
dumneavoastră. În cel mai fericit caz, putem obţine o 
viteza de două noduri. /ronsides nu e o vedetă rapidă. 

— Important e să avem cât de cât un control al 
situaţiei. Asta o să-i menţină într-o stare de 
incertitudine. Viteza nu e importantă. Dar cu armele 
cum stăm? Există armament la bord? 

Slide izbucni în râs şi arătă către tunurile aliniate de 
o parte şi de alta a punţii. 

— Vorbiţi despre o corabie de /uptă. La alegere, 
tunuri scurte, Carronade, de treizeci şi două de livre pe 
puntea asta şi tunuri de douăzeci şi patru de livre, cu 
ţeava lungă, pe puntea de dedesubt. Plus două la 
provă, împotriva vaselor fugărite. În total, peste 
cincizeci de guri de foc. Din nefericire, nu ne este 
permis să transportăm praf de puşcă. 

— Eu mă gândeam la ceva mai practic. 

— Avem sulițe pentru abordaj, securi şi cuțite de 
abordare. Şi găsim cavile de luat volte peste tot. Sunt 
nişte ciomege excelente! 

Austin îi spuse tânărului ofiţer să facă tot posibilul. 
Slade îşi aduna oamenii, îl prezentă pe Kurt şi înştiinţa 
echipajul că indivizii care trăseseră în navă ar fi putut 
încerca s-o abordeze. Ordonă să fie stinse toate 
luminile şi ceru ca o parte dintre marinari să se urce pe 
catarge. Aceştia se căţărară pe frânghii şi pe vergi, 
unde desfăcură parâmele pânzelor. Fu întinsa vela 


422 


focul mic şi nava începu să se deplaseze, prin forţe 
proprii, cu viteza de un nod. 

Marinarii coborâră pe punte şi înălţară vela gabierul 
mare. Cei trei sute de metri pătraţi ai pânzei se 
umflară în vânt şi catargul începu să scârţâie. Corabia 
înainta cu viteza unui melc rapid. Pe urmă întinseră 
focul mare, urmat de vela gabierul mic. Viteza fregatei 
se triplă. N-ar fi pus nici o problemă cuiva care încerca 
să abordeze nava, dar îi oferea echipajului un 
minimum de control. Între timp, pe punte erau stivuite 
armele. 

Slade luă un cuţit de abordaj şi pipăi muchia ascuţită 
a lamei. 

— Războiul era ceva personal pe vremuri, nu? 

— În afara cazului în care ştiţi cum se foloseşte 
instrumentul ăla, ăsta ar putea fi mai util, spuse 
Austin, luând o suliță de abordaj, de fapt un băț lung 
de lemn cu un vârf metalic de suliță, foarte bine 
ascuţit, la un capăt. 

Echipajul se împărţi în două grupuri, câte unul pe 
fiecare latură, oamenii făcând neliniştiţi de veghe. Un 
grup fu trimis pe platforma de luptă de la jumătatea 
catargului principal, de unde obişnuiau infanteriştii 
marini şi trăgătorii de elită să împrăştie o ploaie de 
gloanţe, abătând moartea asupra duşmanilor. Austin 
se foia nervos într-o parte şi într-alta, cu o cavilă în 
mână. 

Nu avură prea mult de aşteptat. 

Primul semn al reînceperii atacului fu un răpăit 
zgomotos în flancul vasului. Atacatorii încercau să le 
slăbească împotrivirea cu focul armelor automate. 
Gloanţele stricau stratul de vopsea negru cu alb, dar 
nu reuşeau să lase aproape nici o urmă pe coca din 
lemn de stejar, groasă de şaizeci de centimetri. 
Bătrâna corabie cutezătoare brăzda apa, împrăştiind 
gloanţele ca pe un roi de țânțari sâcâitori. Călcând pe 


423 


urmele piraţilor berberi şi ale Marinei britanice, 
agresorii aflară că Old Ironsides nu era un adversar 
uşor de înfrânt. 

Văzând că gloanţele lor n-aveau nici un efect, 
asediatorii încetară să mai tragă, aprinzându-şi în 
schimb  proiectoarele,  durându-şi motoarele şi 
apropiindu-se de ţinta lor înceată în mişcări. Austin 
auzi bărcile izbindu-se cu zgomot surd de cocă. 
Anticipase că atacatorii aveau să-ncerce să se caţăre 
pe frânghiile care atârnau de catarge, coborând apoi în 
josul copastiei ca nişte scări, iar când văzu o mână 
agăţându-se de marginea de jos a unei ambrazuri 
pentru tun, o lovi cu cavila peste încheieturile 
degetelor. 

Se auzi un urlet de durere. Mâna se desprinse şi 
omul căzu în apă cu un pleoscăit sonor. În cealaltă 
parte a ambrazurii apăru un chip. Austin lăsă deoparte 
cavila şi luă o suliță de abordaj. li apăsă vârful sub 
bărbia omului. El era practic invizibil pe puntea 
întunecata. Atacatorul simţi vârful ascuţit gâdilându-i 
mărul lui Adam şi încremeni, temându-se să mai facă 
vreo mişcare. 

Austin împinse uşor cu sulița şi faţa dispăru. De data 
asta se auzi o bufnitură puternică, fiindcă omul căzu 
într-o barcă. Văzându-şi ambrazura libera pentru 
moment, Austin înainta cu paşi mari de-a lungul şirului 
de tunuri. Marinarii îşi foloseau suliţele cu rezultate 
similare. Lucrând câte doi, unii aruncau ghiulele de tun 
peste  copastie. Judecând după urlete şi după 
pârâiturile de oase, ghiulele îşi atingeau ţinta. 

Slade veni în fugă, încă purtându-şi tricornul. 

— Nici unul dintre ticăloşii ăia n-a pus piciorul pe 
punte! 

Faţa lui transpirată radia de mândrie. 

— Presupun că au înţeles mesajul, spuse Austin. 

Deasupra parapetului din spatele lui Slade apăru o 


424 


faţă. Înainte ca Austin să-l poată avertiza pe ofiţer, 
intrusul îşi trecuse un picior peste copastie şi se 
pregătea să ia poziţia de ochire cu puşca de asalt. 

Austin îşi aruncă sulița, ca un războinic masai către 
un leu. Atacatorul lovit în piept scoase un strigăt de 
surpriză şi căzu pe spate, cu arma descărcându-i-se 
inutil în aer. 

Austin înşfăca un cuţit de abordare şi alergă către 
cel mai apropiat tun, cu intenţia de a tăia frânghiile, ca 
să nu mai fie folosite drept scară. Când se pregătea să 
lovească, auzi pe cineva strigând: 

— Tribord! 

Strigătul venise de pe platforma de luptă. Asaltul se 
mutase în cealaltă parte a navei. 

Doi dintre oamenii lui Razov se cățăraseră peste 
parapet şi îşi scoteau armele ţinute în bandulieră, 
pregătindu-se să împroaşte cu gloanţe apărătorii 
concentrați pe punte. 

Acţionând numai din instinct, Austin tăie cea mai 
apropiată frânghie, se agăţă de capătul rămas liber 
precum Tarzan de o liană şi se lansă de-a latul punţii, 
cu picioarele întinse în faţă. Atacatorii se uitară în sus 
şi observară apariţia unui fel de Batman întunecat, 
zburând spre ei. Încercară să-şi întoarcă armele către 
el, dar picioarele lui Austin îi izbiră cu toată forţa şi cei 
doi căzură peste bord. Austin îşi descrise arcul până la 
capăt şi apoi reveni în poziţia de plecare, după care 
sări pe punte, în uralele zgomotoase ale echipajului 
uluit. 

— Măiculiţă! exclamă Slade.  Unde-aţi învăţat 
şmecheria asta? 

— E din filmele vechi, cu Errol Flynn, la care mă 
uitam în tinereţea mea irosită. E bine toată lumea? 

— Avem vreo două tăieturi şi vânătăi, dar puntea lui 
Old Ironsides n-a fost profanată. 

Austin zâmbi şi îl bătu pe ofiţer pe umăr, apoi se uită 


425 


în jur. 

— Ce se aude? 

— Motoare de bărci, răspunse Slade. 

Alergară către copastie şi priviră cu băgare de 
seamă dincolo de ea. Zăriră trei siaje. Echipajul izbucni 
în urale, dar acestea se stinseră atunci când bărcile se 
opriră la cincizeci, şaizeci de metri distanţă şi începu 
tirul care localiza cu precizie gurile ţevilor. Numai că, în 
loc să ţintească laturile aproape inexpugnabile ale 
vasului, focul se concentra asupra greementului. 
Pânzele se transformau în zdrenţe. Pe punte începu să 
plouă cu bucăţi de funie şi cu aşchii de lemn. 
Observatorii coborâră grăbiţi de pe platforme. 

— Laşii ăştia! strigă Slade. N-o pot aborda, aşa că au 
de gând s-o rupă-n fâşii! 

Bucăţi zdrenţuite din pânze îi căzură pe cap. 

— Trebuie să facem ceva! 

Austin îl înşfăcă de braţ. 

— Aţi spus ceva despre un salut cu douăzeci şi una 
de lovituri de tun. 

— Cum? A, da, cele două tunuri de pe puntea prova. 
Tragem cu ele în fiecare zi, la răsăritul şi la apusul 
soarelui. Sunt vechi şi se încarcă prin culasă. Le-am 
făcut o modificare, ca să se poată folosi obuze de trei 
sute optzeci de milimetri. Dar trag cu proiectile oarbe, 
cu excepţia unei singure dăţi, când cineva a uitat să 
îndepărteze încărcătura explozivă şi am lovit o şalupă 
a poliţiei. 

— Prietenii noştri de acolo nu ştiu că sunt proiectile 
oarbe. 

— E adevărat. 

Austin îşi descrise iute planul. Slade alergă la 
timonier şi îi ordonă să schimbe cursul. Marinarul 
învârti cârma şi Constitution se roti încet, ajungând cu 
prova către şalupele atacatorilor. 

Slade îşi adună echipa de artilerişti, coborâră pe 


426 


puntea tunurilor şi se grăbiră către provă. În mai puţin 
de un minut, obuzele fură încărcate. Austin se uită prin 
ambrazura tunului şi văzu că bărcile asediatorilor erau 
aliniate. Când se întorsese către ei, tocmai se 
pregăteau pentru un nou atac. Păreau derutaţi fiindcă 
Old Ironsides preluase ofensiva. Austin dorea să-i vadă 
grupându-se cât mai compact cu putinţă. Distanţa 
dintre ele se micşora. Apoi bărcile începură să se 
îndepărteze una de alta. 

— Acum! ordonă Austin. 

Pe urmă se trase într-o parte şi îşi acoperi urechile. 

Slade smuci cordoanele. Răsunară două bubuituri, 
puntea de la provă fu învăluită de fum şi tunurile 
zvâcniră în spate, reculul fiindu-le limitat de parâmele 
groase care le fixau. Tunarii omiseseră cu buna ştiinţa 
să scoată capsele detonate. 

Mişcarea la cacealma fu încununata de succes. 
Atacatorii văzură uriaşa corabie neagra îndreptându-se 
spre ei într-un nor de fum purpuriu, auziră proiectilele 
gemene şuierând prin aer şi văzură gheizerele de apă. 
Şalupele o luară la sănătoasa ca nişte iepuri speriaţi şi 
se îndreptară cu toată viteza către gura portului, unde 
dispărură în întuneric. 

Tunurile bubuiră iarăşi, de data asta cu obuze oarbe, 
în vreme ce fregata urmărea fugarii. 

Pe când încă nu se stinseseră ecourile salvelor de 
tun, din mijlocul echipajului se înălţă un strigat 
puternic, victorios. 

— Petrecerea s-a încheiat, spuse Austin. 

Slade zâmbea cu gura până la urechi. Comentariul 
care urmă nu era, poate, de acelaşi calibru cu replicile 
nemuritoare de genul „Nu abandonaţi vasul!”"2 sau „La 


52 Don't give up the ship - ordin dat cu limba de moarte de 


ofiţerul James Lawrence (1781-1813), comandantul navei USS 
Cheapeake, angajate în confruntare directa cu un vas britanic de 
luptă în cadrul războiului din 1812 dintre SUA şi Marea Britanie. 


427 


naiba cu minele!”, dar, în timp ce privea siajele tot mai 
îndepărtate ale şalupelor atacatoare, Austin nu avu 
cum să contrazică spusa tânărului marinar: 

— Old Ironsides încă mai ştie cum să tragă o mamă 
de bătaie! 


33 


Washington, D.C. 


Sandecker aruncă o privire prin Biroul Oval, 
gândindu-se la deciziile cruciale de viaţă şi de moarte 
luate în acea încăpere celebră, îţi venea greu să crezi 
că toate curentele politice care se învolburau în jurul 
Washingtonului îşi aveau punctul nodal între acele 
ziduri tăcute. La ultima sa vizita la Casa Albă, fusese 
tratat ca un paria şi avertizat să nu se amestece în 
probleme de securitate naţională, dar, după ce NUMA 
salvase căpitanul şi echipajul submarinului WR-1, 
scoțând astfel Casa Albă dintr-o încurcătura de 
proporţii, Sandecker se transformase într-un tăvălug. 
lar el nu pierduse vremea, se grăbise să profite de 
ocazie. 

Straşnica secretară care stabilea întrevederile de la 
Casa Alba nu ezitase atunci când primise telefonul prin 
care amiralul solicita o întâlnire cu preşedintele, într-o 
chestiune care nu suferea amânare. Secretara 
eliminase un ambasador şi o delegaţie a Congresului 
din orarul încărcat al preşedintelui şi nici măcar nu 
clipise în momentul în care Sandecker ceruse să nu ia 
parte la întrevedere decât preşedintele şi 
vicepreşedintele. 


(n.red.) 


428 


Amiralul refuzase politicos oferta de a călători cu o 
limuzină a Casei Albe şi făcuse drumul într-un Jeep 
Cherokee din parcul de vehicule al NUMA. 
Recepţionera îi condusese pe el, pe Rudi Gunn şi pe 
Austin, în Biroul Oval şi avusese grijă să fie serviţi cu 
cafea, adusă de un steward în ceşti din serviciul de 
porțelan al Casei Albe. 

În vreme ce aşteptau, Sandecker se întoarse spre 
Austin. 

— Am tot avut de gând să te întreb, Kurt. Cum te 
simţi când eşti la comanda unui monument naţional? 

— Încărcat de adrenalină, domnule amiral. Din 
nefericire, cu numai două tunuri la provă, n-am putut 
să strig: „Trageţi o salvă!” 

— Din câte am auzit, tu şi echipajul de pe 
Constitution v-aţi făcut datoria cu un curaj 
incontestabil. O/d Ironsides s-a ridicat la înălţimea 
numelui său glorios. 

Gunn interveni cu o scânteiere ironică în ochi. 

— Bârfele răutăcioase care circulă la eşalonul de 
vârf al marinei spun că Old Ironsides va fi inclusă în 
Flota a Şaptea. După ce-o să fie cârpită, bineînţeles! 

— Am înţeles că marina militară are de gând să 
retragă un portavion pentru a-i face loc, spuse Austin, 
cu o figură inexpresivă. Pentagonul vede în asta o 
oportunitate de a reduce masiv cheltuielile prin 
folosirea velelor şi a cavilelor. 

— Reducerea cheltuielilor ar fi o noutate pentru 
Pentagon, zise meditativ Sandecker. Ce s-a întâmplat 
cu indivizii care v-au atacat? 

— Paza de Coastă şi poliţia au căutat în tot portul. 
Au găsit trei şalupe sabordate în mlaştinile de pe o 
insula din apropiere, cu cocile ciuruite de găuri de 
gloanţe. 

— Am înţeles c-au existat răniţi. 

— Da, membrii echipajului de pe remorcher, dar au 


429 


avut prezenţa de spirit de a o face pe morţii. 

— Dar rusul, bărbatul căruia îi spui Ivan? 

— S-a ales numai cu o zgârietură de glonţ şi se 
simte foarte bine. 

— Ce-a avut Razov de spus despre piraţii ăştia? 

— Nimic. Şi-a încheiat brusc petrecerea, a expediat 
oaspeţii de pe iaht şi a părăsit portul înainte de a avea 
cineva timp să-i pună vreo întrebare. 

— Acest Razov e un personaj viclean, comentă 
încruntat Sandecker. lar noi avem foarte multe de 
făcut. Îl urmărim de când a plecat din Boston? 

Gunn dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Sistemul de supraveghere prin satelit l-a depistat 
deplasându-se cu mica viteză de-a lungul coastei din 
Maine. 

— Nu e decât un gentleman în croazieră, pe iahtul 
personal, spuse Sandecker, cu vocea mustind de 
sarcasm. 

— Am cerut Departamentului de urmărire prin satelit 
să ne prezinte ultimele rezultate aici, la întrunirea asta, 
adăugă Rudi Gunn. 

Se deschise uşa şi în birou intră un agent din 
Serviciul Secret. 

— Vine şeful, spuse acesta. 

De pe coridor se auzi freamătul unor persoane în 
mişcare şi în scurt timp intră preşedintele Wallace, 
afişând zâmbetul care îl caracteriza şi ţinând mâna 
întinsă şi uşor înclinată, gata să intre în acţiune. 
Silueta impozantă a vicepreşedintelui Sid Sparkman se 
găsea cu un pas în spatele lui. După o rundă de 
strângeri de mâini, preşedintele se aşeză la biroul său 
iar vicepreşedintele îşi trase ca de obicei un scaun 
chiar în dreapta lui Wallace, subliniindu-şi poziţia în 
ierarhia executivului. 

— Mă bucur că ai solicitat această întâlnire, amirale, 
spuse preşedintele. Imi oferă ocazia să-ţi mulţumesc 


430 


personal pentru salvarea băieţilor de pe NR-1. 

Sandecker accepta mulţumirile şi adăugă: 

— Adevăratul merit le aparţine lui Kurt şi celorlalţi 
membri ai Echipei de Misiuni Speciale. 

Preşedintele îşi miji ochii. 

— Am auzit de întâmplarea din Boston, Kurt. Ce soi 
de lunatic e în stare să tragă în Old Ironsides? 

— Acelaşi lunatic care a ordonat masacrarea 
echipajului de pe o navă NUMA, domnule preşedinte. 
Mihail Razov. 

Vicepreşedintele se aplecă în faţă, parcă folosindu-şi 
masa corporală ca mijloc de intimidare. 

— Mihail Razov e o figură proeminentă în ţara lui, 
spuse Sparkman, zâmbetul fiindu-i contrazis de 
privirea înverşunată. Vorbeşti despre omul care ar 
putea fi următorul lider al Rusiei. Ce dovezi ai că e 
implicat în vreuna dintre aceste afaceri? 

Austin se aplecă la rândul său în scaun, scoţându-şi 
în evidenţă umerii laţi. 

— Cel mai bun tip de dovada. Un martor ocular. 

— Am citit raportul despre atacul asupra navei Sea 
Hunter. E vorba de delirul unei femei isterice, zise 
Sparkman pufnind dispreţuitor. 

Austin simţi gustul amar al fierii urcându-i pe gâtlej. 

— Isterică, da; delir, nicidecum. Boris, omul lui 
Razov, a ţinut ca noi să ştim că atacul a fost o 
răzbunare pentru faptul ca am intrat fără permisiunea 
în vechiul adăpost al submarinelor sovietice. 

— Mă bucur că ai folosit aceasta expresie, pentru că 
asta a fost, o violare ilegala a suveranităţii naţionale a 
unei alte ţări! 

Pe chipul lui Austin se lăţi un zâmbet, dar privirea lui 
era precum a leului care se uită la un gnu rănit. 
Sandecker îl văzu pregătindu-se să-şi scoată ghearele, 
aşa că devie atacul. 

— Mă tem că tot ce s-a făcut e bun făcut. Trebuie să 


431 


ne facem griji mai degrabă pentru prezent, domnilor! 
Fiindcă e posibil să existe un complot împotriva 
Statelor Unite. Cu tot respectul, domnule 
vicepreşedinte, suntem de pârere că omul din spatele 
acestei ameninţări e Mihail Razov. 

— Dar e ridicol... începu vicepreşedintele. 

Preşedintele îl amuţi cu un gest al mâinii. 

— Razov spera să se-nalţe la putere dus de valul 
unei revoluții  neocazăceşti. Pretenţia că e 
descendentul Romanovilor îi conferă legitimitate în 
ochii partizanilor săi fanatici, care-l vor urma până la 
moarte. 

— Există vreo urmă de adevăr în pretenţiile lui? 

— Nu ştim, domnule preşedinte. Dar avem dovezi că 
Marea Ducesă Maria, una dintre fiicele ţarului, a 
supravieţuit Revoluţiei Ruse, s-a căsătorit şi a avut 
copii. 

— Maria? Singura de care-am auzit vreodată a fost 
Anastasia, spuse preşedintele. Am văzut filmul celor de 
la Walt Disney. Wallace răsuci între degete un stilou de 
pe biroul său şi adăugă: Fascinant. Razov are vreo 
dovada care să-i susţină descendența? 

— N-aş fi surprins dac-ar avea un certificat de 
naştere. În timpul guvernării comuniste, ruşii au 
acumulat zeci de ani de experienţă în privinţa 
falsificării documentelor. Credem că-şi va susţine 
pretenţia folosindu-se de coroana lui Ivan cel Groaznic. 
Se spune că aceasta îi oferă puteri simbolice 
purtătorului ei. Razov o să susţină că numai 
conducătorul îndreptăţit al Rusiei s-ar fi putut afla în 
posesia coroanei. Şi odată ce va ajunge la putere, mă 
îndoiesc că-l va deranja cineva ca să-i ceară o mostră 
de ADN. 

— Are coroana? 

— E posibil. Am găsit o cutie de bijuterii care conţine 
lista comorilor ţarului transportate de Steaua Odessei. 


432 


Coroana nu se numără printre ele. 

— Dar ADN-ul? 

— Odată ajuns la putere, Razov poate fabrica orice 
dovadă legată de ADN de care are nevoie. Va fi foarte 
simplu. 

— În ciuda tuturor problemelor lor, ruşii sunt un 
popor destul de sofisticat, spuse preşedintele. Chiar 
eşti de părere că ar da crezare unei asemenea poveşti 
cusute cu aţă albă? 

Sandecker schiţă un zâmbet reţinut. 

— In calitate de persoană oficială aleasă prin vot, ai 
mai multă experienţă decât mine în ceea ce priveşte 
abilitatea politicienilor de a prosti publicul. 

Preşedintele îşi drese glasul. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. N-ar fi primul dictator 
fanfaron care să-i servească poporului său un discurs 
capabil să confere minciunii aparenţa adevărului. Ştim 
că Razov e furios pentru faptul că Statele Unite au 
încercat să-l şteargă din peisajul politic. S-ar părea că 
are intenţia să răspundă manevrei noastre, folosindu- 
se de aceasta aşa-zisă ameninţare pentru un mic 
şantaj, ca să ne facă să batem în retragere. Ei bine, am 
noutăţi pentru domnul Razov! Statele Unite nu se vor 
lăsa şantajate. Dacă-i permitem lui Razov să aibă 
acum câştig de cauză, amenințările vor continua la 
infinit. 

— S-ar putea să fie vorba de ceva mai complicat 
decât un simplu şantaj, zise Austin, amintindu-şi 
povestea spusă de Petrov la Istanbul. Razov a avut o 
logodnică, o tânără care urma să fie țarina lui. Fata se 
afla în vizita în lugoslavia în timpul unuia dintre 
raidurile aeriene ale NATO asupra Belgradului şi a fost 
ucisă în mod accidental de o bombă lansată dintr-un 
avion american. Fapt care lui i-a trezit o ura profunda 
împotriva Statelor Unite. 

Sandecker se realătură discuţiei. 


433 


— Kurt vrea să sublinieze ca animozitatea lui Razov 
faţă de Statele Unite trece dincolo de eforturile noastre 
de a-i distruge cariera politică. Eu presupun că 
anihilarea ţării noastre corespunde ambițiilor lui 
naţionaliste, însă are de gând să-şi satisfacă în acelaşi 
timp şi setea de răzbunare. 

Preşedintele se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi 
împreună degetele pe piept. 

— Pe mine mă interesează ultima parte, domnule 
amiral. Cum şi-a propus să ne scoată din joc? 

— Credem că Razov a găsit o modalitate de a 
elibera energia înmagazinată în depozitele de hidraţi 
de metan de sub platforma continentală de pe Coasta 
de Est, răspunse Sandecker. Prin destabilizarea 
platformei poate provoca masive alunecări de teren 
subacvatice, dând naştere unor tsunami-uri, valuri 
gigantice care pot fi direcționate spre anumite ţinte. 

O expresie de uimire autentică străbătu chipul 
preşedintelui. Wallace îşi îndrepta dintr-odată spatele. 

— Spui că Razov are de gând să lanseze valuri 
gigantice împotriva Statelor Unite? 

— A făcut-o deja. El l-a generat pe cel de la Rocky 
Point. 

— Sid, zise preşedintele, întorcându-se spre 
Sparkman, am aprobat un ajutor federal pentru 
dezastre naturale destinat oraşului Rocky Point. A 
afirmat cineva c-a avut legătură cu terorismul? 

— Nu, domnule preşedinte. Dintre toate persoanele 
cu care am stat de vorbă, nici una nu e de părere că 
valul ar fi fost altceva decât un fenomen natural. În 
cazul acesta, s-a datorat unui cutremur subacvatic. 

— Ei, domnule amiral? i se adresă preşedintele lui 
Sandecker. 

— Poate dacă am auzi varianta unei autorități în 
materie, ar exista mai puține dubii. 

— Pare o idee bună, spuse preşedintele. Când îţi poţi 


434 


convoca expertul? 

— Nu e nevoie decât de timpul presupus de un apel 
la recepţie. De fapt am adus do; experţi, pe doctorul 
Leroy Jenkins, un oceanograf care a lucrat la 
Universitatea din Maine şi pe doctorul Hank Reed, 
geochimist la NUMA. 

— Nu pleci niciodată undeva fără trupe de susţinere, 
nu-i aşa, James? zâmbi preşedintele. 

— Ţine de educaţia primită la Academia navală. De 
ce să tragi o singură torpilă, când poţi lansa o şarjă 
întreagă? Mi-am luat libertatea de a-l invita şi pe 
programatorul-şef de la NUMA, Hiram Yaeger. 

Preşedintele murmură un ordin prin interfon. Câteva 
minute mai târziu, agentul din Serviciul Secret îi 
conduse înăuntru pe Yaeger, pe Reed şi pe Jenkins. 
Hiram mai intrase în birourile conducătorilor naţiunii şi 
nu se lăsa prea uşor impresionat de cineva care nu 
discuta despre megabaiţi. In semn de respect pentru 
rangul preşedintelui, îşi pusese peste tricou o haină 
sport din bumbac ecosez, destul de uzata şi peste 
blugi purta o pereche nouă de cizme până la 
jumătatea gambei. Jenkins purta costumul lui cafeniu 
de poplin din vremea când lucra la universitate şi o 
cămaşă nouă, albastru Oxford, cumpărată special 
pentru aceea ocazie. Hank Reed făcuse efortul plin de 
curaj de a disciplina părul său în stil Lyle Lovett, dar 
nici măcar costumul şi cravata nu-l puteau împiedica 
să arate ca o păpuşă troll. 

Dacă se minuna cumva de ceea ce ar fi putut fi, ca 
aspect, cel mai bizar grup de fiinţe umane care vizitase 
vreodată Biroul Oval, preşedintele era suficient de 
diplomat ca să nu se dea de gol. După o rundă de 
strângeri de mână şi de prezentări, Wallace spuse: 


53 Lyle Pearce Lovett (n. 1957), actor, cântăreţ şi compozitor 
american, renumit pentru podoaba capilară înaltă şi zbârlită 
(n.red.) 


435 


— Domnul amiral, aici de faţă, ne povestea despre 
chestiunea tsunami-ului, din Maine. Pare să considere 
că valul a fost generat de mâna omului. 

Jenkins se juca nervos cu nodul propriei cravatei. 
După un uşor imbold din partea preşedintelui, povesti 
despre valul care lovise Rocky Point şi despre 
investigația sa legată de cauzele fenomenului. 

Preşedintele se întoarse apoi spre Reed. 

— Sunteţi de acord cu domnul doctor Jenkins? 

— In totalitate. Nu văd din ce motiv m-aş îndoi de 
concluziile sale. Cercetările mele arată că o forţa 
aplicata în anumite puncte ale platformei continentale 
pot conduce la rezultatele pe care le-a prevăzut. 

— Le-am descris unor artilerişti proiectilul pe care l- 
am văzut pe nava companiei Ataman, interveni Austin. 
Au sugerat că ar putea fi o bombă de şoc cu 
încărcătură cumulativă, capabilă să pătrundă foarte 
adânc. Propulsoarele o pot afunda foarte mult în solul 
de pe fundul oceanului. E posibil să conţină mai multe 
focoase, fiind similară cu o rachetă balistică nucleară. 

— Dar nu sugerezi existenţa unor focoase nucleare, 
nu? întreba preşedintele, cu o privire alarmată. 

— Din câte am înţeles, treaba se poate rezolva cu 
explozibili convenţionali. Unii dintre cei de tip nou sunt 
la fel de puternici ca o încărcătură nucleara. Şi mai e 
ceva. Când am stat de vorba cu căpitanul şi cu pilotul 
de pe NA-1, au spus ca Ataman a folosit submarinul 
pentru a căuta zone fragile, defecte şi porţiuni subţiri 
ale crustei de pe pantele şi din canioanele de pe 
platforma continentala. 

— Unde e acum această navă a companiei Ataman? 

— În largul coastelor regiunii New England. l-am 
rugat pe oamenii noştii care se ocupă de 
supravegherea prin satelit să arunce o privire. Un 
curier va aduce rezultatele aici în scurt timp. 

— O să-i cer recepţionerei să-l trimită pe omul vostru 


436 


imediat înăuntru, spuse preşedintele. Apoi se întoarse 
spre Sparkman. Tu eşti specialist în minerit, Sid. Ştii 
ceva despre acest hidrat de metan? 

Sparkman, care nu scosese nici un cuvânt în timpul 
prezentării, arăta de parcă suferea de indigestie acidă. 

— Da, domnule preşedinte. În esenţă, e gaz natural 
îngheţat. Unii îl numesc gheaţă de foc. 

— Să ne întoarcem la cazul nostru, domnule doctor 
Jenkins. Ce ne putem aştepta să se întâmple pe coasta 
Statelor Unite? 

Jenkins părea preocupat, ca şi cum tocmai i-ar fi 
venit o altă idee. 

— Pagubele depind de adâncimea apei de lângă 
mal, de forma golfului, de existenţa sau inexistenţa 
unui râu sau fluviu în zona unde îşi concentrează valul 
energia. Jerkins trase adânc aer în piept. Poate ajunge 
la treizeci de metri înălţime după ce loveşte ţărmul. 

Preşedintele păru şocat. 

— Ar putea produce pagube inimaginabile! 

— Din nefericire, exista şi lucruri mai rele decât un 
tsunami, spuse Jenkins, cu voce scăzută. 

— Ce-ar putea fi mai rău decât un val uriaş care 
loveşte o zona metropolitană? 

Jenkins răsufla din nou adânc. 

— Domnule preşedinte... o eliberare masivă de 
metan ar putea declanşa o încălzire globală la scara 
larga. 

— Cum? Cum s-ar putea întâmpla aşa ceva? 
Credeam că trebuie să ne îngrijoreze cauzele 
reprezentate de activităţi umane. 

— Şi asta, dar... Uitaţi, îngăduiţi-mi să vă dau un 
exemplu. În secolul al unsprezecelea, un „icnet” gazos 
foarte puternic din subteran a eliberat o cantitate 
enorma de metan în atmosfera şi, ca urmare, a început 
o tendinţa de încălzire la nivel mondial. Clima tropicală 
s-a extins spre nord, până în Anglia, iar oceanul trebuie 


437 


să fi ajuns până în Arizona. 

In încăpere se lăsă tăcerea. 

— Posibilitatea asta trebuie să-i fie cunoscută lui 
Razov, spuse într-un târziu Sparkman. De ce-ar face 
aşa ceva? 

Reed veni cu o explicaţie. 

— Ruşii şi-au dorit întotdeauna să încălzească 
pustietăţile din nordul ţării lor. E un ţinut extrem de 
bogat, dar cu o clima foarte aspră. La un moment dat 
s-a discutat serios despre încălzirea apelor Oceanului 
Arctic cu energie atomică, pentru realizarea acestui 
obiectiv. Un climat temperat ar permite o dezvoltare 
amplă a zonei şi o colonizare masivă. În acelaşi timp, 
exista speculaţii care susţin că o încălzire globala ar 
transforma centrul Americii într-o oală de pulbere. 

— Consilierii mei m-au pus la curent în privinţa 
încălzirii globale, spuse preşedintele. E un proces 
foarte complex, din câte am înţeles. Nu există nici o 
garanţie că lucrurile vor evolua cum îşi doreşte Razov. 

— După toate aparențele, el e dispus să-şi asume 
riscul, zise Reed. 5 

— Doamne Sfinte! exclama preşedintele. Asta ar fi 
un dezastru de proporții de neînchipuit. 

—Ar putea fi mai râu decât atât, interveni 
Sandecker. Cu navele lui uriaşe care pot extrage 
hidratul de metan şi cu o America şubrezită, Razov ar 
putea ajunge să controleze rezervele de energie ale 
viitorului, din întreaga lume. Ar putea ajunge mai 
aproape de statutul de dictator mondial decât a mai 
ajuns cineva vreodată. 

— Omul ăsta trebuie oprit, spuse preşedintele. 

— O escadrila de avioane de luptă ar termina rapid 
cu domnul Razov, zise vicepreşedintele. 

— Dar avem suficiente dovezi ca să-i distrugem 
nava, mai ales ţinând cont de situaţia din Rusia? 
întreba Wallace. 


438 


— O observaţie excelentă, domnule preşedinte, 
aprecie Sandecker. După cum ştim cu toţii, în Rusia 
sunt tulburări, forţele de dreapta ale lui Razov sunt în 
conflict cu moderaţii. Razov ar folosi orice atac asupra 
unei nave ruseşti ca să demonstreze ca Statele Unite 
sunt duşmanul. Moderaţii ar fi eliminaţi. Arsenalul 
nuclear al Rusiei ar ajunge sub controlul fracțiunii 
extremiste nebuneşti a cazacilor. 

— Dar nu putem lăsa nava aia să-şi ducă misiunea la 
îndeplinire, spuse preşedintele. 

Secretara bătu uşor la uşă, apoi o deschise. O tânăra 
se grăbi să intre, cu un dosar în mână. 

— mi cer scuze pentru întârziere, spuse, cu 
răsuflarea tăiată. Au apărut complicaţii. 

— Aţi sosit la timp, zise Sandecker, dar cât de 
complicat poate fi să găseşti o navă? 

— Asta a fost uşor, spuse ea, întinzând dosarul. Am 
descoperit ţinta atât de repede, încât ne-am hotărât să 
aruncăm o privire şi asupra restului Coastei de Est, 
până în Florida. 

— Şi aţi mai găsit încă o navă? 

— De fapt, domnule, am găsit trei, ancorate în largul 
acestei coaste. Alte trei păreau să fie pe drum şi s-ar 
părea că se desfăşoară o activitate şi în largul Coastei 
Pacificului. 

— Mulţumesc, spuse Sandecker, lăsând curiera să 
plece. 

După ieşirea femeii, preşedintele izbucni: 

— Trei nave? Şi altele pe drum? Fir-ar să fie! Cum o 
să ştim ce oraş e ţinta? O umbră întunecata trecu 
peste faţa preşedintelui. Şi dacă sunt mai multe ţinte? 

Sandecker se întoarse spre Yaeger. 

— Hiram? 

— Kurt şi Paul au făcut tot ce-a fost mai greu, spuse 
Yaeger. Mi-au oferit accesul la fişierele criptate de la 
bordul navei Ataman, dar Razov folosea un sistem 


439 


steganografic. Informaţiile erau ascunse în fotografii 
digitale - asta a devenit arma standard a teroriştilor, 
pentru că imaginile pot fi foarte dificil de descifrat. In 
cazul nostru, era vorba de fotografia meniului dintr-un 
restaurant rusesc. Făcea parte din ceea ce Razov 
numeşte Operaţiunea Troica. 

— Razov mi-a spus că Troica nu e nimic altceva 
decât o prescurtare a planului său de a deschide 
centre de afaceri în trei oraşe din Statele Unite, zise 
Austin. Că nu e nici un secret în privinţa asta. 

— Meniul îi ascundea planurile pentru adevărata 
operaţiune, continuă Yaeger. Cheia de descifrare a 
codului se afla pe iahtul lui Razov. Din nou mulţumită 
lui Kurt, eu şi Max am avut posibilitatea să intrăm în 
sistemul central de comanda al iahtului. Am dat de 
urma codului binar într-un cotlon întunecat al acestuia. 
Adevărata operaţiune nu se numeşte Troica, ci Câinele 
Lup. 

Austin ridică dintr-o sprânceană. 

— Gorki şi Saşa, spuse el. Văzând expresiile 
nedumerite ale celor din jur, adăuga o explicaţie: Sunt 
numele animalelor de casă ale lui Razov, doi câini lupi. 
Ţine foarte mult la ei. 

— Şi mie-mi plac câinii, spuse preşedintele, dar sunt 
mult mai interesat de dedesubturile acestei operaţiuni. 

— Conform menţiunilor din fişierul Câinele Lup, 
preciză Yaeger, cele trei nave din larg vor fi plasate în 
dreptul oraşelor Boston, Charleston şi Miami. 

— Dar... acestea sunt oraşele în care intenţionează 
Ataman să deschidă centre de afaceri, spuse 
vicepreşedintele. 

Părea năucit. 

— Ce altă acoperire mai bună pentru operaţiune ar fi 
putut găsi? zise Sandecker. 

— Domnul amiral are dreptate, sublime Yaeger. Am 
dat peste ordine de evacuare a personalului şi a 


440 


bunurilor firmei Ataman din cele trei oraşe. Din 
nefericire, în reţeaua de computere a iahtului nu era 
nici o informaţie care să precizeze dacă ţinta e numai 
unul dintre oraşe, sau toate trei. 

— Eu presupun că e vorba despre Boston, spuse 
Austin. Chiar în momentul de faţă, la Boston Harbor 
Hotel>* are loc o importanta conferinţa pe teme 
financiare. lau parte reprezentanţi din toate ţările care- 
au încercat să-l submineze pe Razov. 

— Şi-atunci celelalte nave sunt diversiuni? 

— Nu exclud posibilitatea ca Razov să aibă în vedere 
distrugerea tuturor celor trei oraşe, dar Boston ar 
putea fi prima lui ţintă. 

Austin deschise un plic pentru acte pe care-l ţinea în 
poală. Scoase două coli şi le aşeză pe biroul 
prezidenţial. 

— Asta e o hartă a zonei Rocky Point. Cealaltă e o 
reprezentare pe hârtie de calc a portului Boston şi a 
împrejurimilor sale. 

Preşedintele suprapuse coala transparenta peste 
hartă şi înjură pe şoptite. 

— Sunt aproape identice. 

Austin dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Cred că, atunci când a ales Rocky Point pentru a- 
şi testa maşinăria creatoare de valuri, a făcut-o fiindcă 
a dorit un loc cât mai asemănător cu ţinta sa. 

Preşedintele lovi cu palma în birou şi întinse mâna 
după telefon. 

— Asta umple paharul, spuse. Convoc o şedinţă de 
urgenţă a Cabinetului şi a Comitetului Şefilor de Stat- 
Major, ca să discutăm despre loviturile aer-apă, 
indiferent de riscuri. Ar putea fi necesar să evacuăm 
oraşele vizate. Cât timp avem la dispoziţie? 

— Operaţiunea urmează să fie lansată în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore, spuse Hiram. 


54 Hotelul Portului Boston 


441 


— Panica din timpul unei evacuări în masă ar putea 
face la fel de multe victime ca un atac. Pot să sugerez 
o cale de mijloc, domnule preşedinte? întrebă 
Sandecker. 

Mâna preşedintelui încremeni în aer. 

— Te ascult, dar nu-mi pot ignora îndatoririle de 
comandant suprem. 

— Nu cerem aşa ceva. Din câte am aflat, 
ameninţarea imediată e îndreptată asupra Bostonului 
şi, poate, a celorlalte două oraşe. Conform informaţiilor 
obţinute de Hiram, centrul de comandă se află pe iaht. 
Propun să scoatem din uz sistemul central de control. 
Ca măsură de siguranţă, vom trimite echipe de 
abordaj, care vor urca pe toate cele trei nave, ca să 
dezactiveze explozibili. Între timp, putem întârzia 
sosirea celorlalte vase, sub un anumit pretext. 

Preşedintele îşi scărpină gânditor bărbia. 

— Îmi place ideea. Bineînţeles, nu pot aproba în mod 
oficial desfăşurarea unei operaţiuni în apele 
internaţionale. Trebuie să pot nega totul dacă situaţia 
se complică. 

— N-ar fi prima oară când NUMA acţionează fără să 
se facă văzuta şi auzită pe căi oficiale, spuse 
Sandecker. 

— Nu, n-ar fi, încuviinţă sec preşedintele. Ce părere 
ai, Sid? 

— Trădarea lui Razov nu poate fi tolerată. Instinctul 
mă îndeamnă să-l rad pe de faţa pământului. O să ţin 
submarinele de atac şi avioanele de luptă pregătite să- 
| distrugă daca planul nu dă rezultate. 

— De acord, încuviinţa preşedinte. Ei bine, domnule 
amiral, se pare că ai „binecuvântarea” mea. Dar 
nimeni din afara acestei încăperi nu trebuie să afle 
vreodată asta. Sid, vreau să pui imediat lucrurile în 
mişcare în ceea ce priveşte operaţiunile speciale şi 
serviciile armate. Wallace se uită la ceas şi se ridică de 


442 


la birou. Acum vă rog să mă scuzaţi, am o trupa de 
cercetaşi care trebuie să sosească din statul meu 
natal, pentru o ceremonie în Grădina cu Trandafiri. 

În timp ce Biroul Oval se golea, Sandecker atinse 
uşor mâneca lui Sparkman. 

— Mă întreb dac-am putea sta de vorbă între patru 
ochi. 

Vicepreşedintele îi aruncă o privire îngrijorată. 

— Desigur, ce-ar fi să mergem afară, să luăm o gură 
de aer. Am putea discuta despre păstrarea secretului 
legăturii dintre Casa Albă şi NUMA. 

leşiră din clădirea executivului prin porticul din sud. 
Sandecker privi îndelung grădina minuţios îngrijită. 

— Frumos decor, nu-i aşa? 

— Cel mai frumos din tot Washingtonul. 

— Păcat că dumneata n-o s-ajungi niciodată să 
locuieşti aici. 

Sparkman râse, dar inflexiunea vocii sale exprima şi 
altceva decât amuzament. 

— N-am intenţia să mă mut de la Observatorul 
naval. Nu mi-aş putea permite să plătesc factura la 
încălzire pentru locul ăsta. 

— Nu fi modest, Sid! Toată lumea din Washington 
ştie că eşti moştenitorul indiscutabil al preşedintelui, 
după ce îi expiră mandatul. 

— Nu există nici o garanţie că voi fi ales sau măcar 
nominalizat. 

În tonul lui se simţea ceva. 

— Ocoleşti adevărul. Ambiţiile politice nu sunt un 
păcat. 

— În oraşul ăsta, toţi avem o motivaţie politică, chiar 
Şi tu. 

— Aici nu te contrazic. Sandecker se răsuci în loc, 
ajungând cu faţa spre tovarăşul său de discuţie. Dar 
ambițiile mele nu se bazează pe un rus nebun, Sid. la 
spune-mi, ce ţi-a promis Razov? Şi nu-mi veni cu texte, 


443 


cum că nu ştiu ce vorbesc. Ai fost prins cu lingura-n 
borcanul cu smântână. 

Cacealmaua lui Sandecker se dovedi convingătoare. 
Sparkman lăsă pentru o clipă impresia că era gata să- 
nceapă să vocifereze, protestând - după care cedă cu 
desăvârşire, faţa fiindu-i o mască a nefericirii. 

— Trebuia să primesc o parte semnificativă din 
producţia de hidraţi de metan din largul coastelor 
Statelor Unite. Ar fi valorat miliarde, spuse, cu vocea 
tremurând. 

— lar acum, când ai aflat care e adevăratul motiv 
din spatele explorărilor, te-ai răzgândit? 

— Bineînţeles! Doar m-ai auzit în Biroul Oval. Eu am 
fost cel care a propus o politică dură. Vreau pielea lui 
Razov pe băț. 

— Sunt sigur că n-are nici o legătură cu faptul că 
secretul tău ar fi în siguranţă dacă Razov ar dispărea 
de pe faţa pământului. 

Peste buzele lui Sparkman trecu un zâmbet vag. 

— Nu eşti genul care lasă pe mâine ce poate face 
azi, nu-i aşa, amirale? Foarte bine. Ce vrei? 

— In primul rând, vreau să ştii ca, dacă un singur 
cuvinţel din toate secretele dezvăluite azi în Biroul 
Oval ajunge la Razov, o să mă asigur că asmut pe 
urmele tale toţi câinii iadului. 

— Poate că sunt lacom, dar nu sunt trădător, 
amirale! După ce i-am aflat planurile, n-o să mai fiu 
complicele lui Razov nici în ruptul capului. 

— Bun. În al doilea rând, vreau să-ţi prezinţi demisia 
imediat ce se-ncheie totul. 

— Dar nu pot... 

— Ba poţi şi o s-o faci. În caz contrar, rolul pe care l- 
ai jucat în povestea asta o să fie dezvăluit pe CNN, 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. De 
acord? 

Sparkman avea privirea unui om hăituit. 


444 


— De acord, şopti. 

— Şi mai e ceva. Spune-i lui Razov că Statele Unite 
încă încearcă să înţeleagă de ce-a fost furat NR-1. 
Puţină dezinformare nu strică. 

Sparkman dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Mulţumesc, domnule vicepreşedinte! N-o să-ţi mai 
irosesc timpul. Ştiu că eşti foarte ocupat să duci la 
îndeplinire ordinele preşedintelui. 

Sparkman îşi îndreptă postura. 

— O să-i cer unuia dintre subordonații mei să 
păstreze în permanenţa contactul, ca să ne putem 
coordona planurile. 

Cei doi bărbaţi se despărţiră fără să-şi strângă 
mâinile şi Sparkman se întoarse spre Casa Albă. 
Sandecker se îndreptă cu paşi mari către parcare, 
unde îl aşteptau ceilalţi. Era furios pentru faptul că se 
văzuse nevoit să distrugă cariera unui om, furios pe 
nesăbuinţa lui Sparkman. Din ochii lui albaştri se 
revărsa o văpaie rece atunci când se aşeză la volan, 
spunând: 

— Domnilor, cred că e timpul să punem dulăii lui 
Razov ta cuşcă. 


34 


În largul Coastei Bostonului 


— Pentru eventualitatea că îmi voi scrie vreodată 
memoriile, ce se-ntâmplă, mai exact? se interesă 
Zavala. 

— E vorba despre o cercetare ştiinţifică întreprinsă 
de Biroul de Combatere a Dăunătorilor din Siberia, pe 
un submarin al Marinei Statelor Unite, sub 
supervizarea NUMA, răspunse Austin. Oficial, nu există. 


445 


— Poate că n-o să-mi scriu memoriile, spuse Zavala, 
clătinând din cap. 

— Hai, nu fi supărat, îl îmbărbăta Austin, aruncând o 
privire prin spaţiosul careu al ofiţerilor. Oricum nu te-ar 
fi crezut nimeni. 

Austin era nevoit să-şi ridice glasul ca să acopere 
vocile răguşite ale unei duzini de bărbaţi cu feţe dure, 
în uniforme negre de comando. Stăteau în capătul 
opus al încăperii, mânjindu-şi feţele cu vopsea neagră 
şi verde de camuflaj. O ocupaţie care stârnea râsete şi 
glume ce ridicau nivelul decibelilor, aţâţate de 
degustările din sticla de votcă dată din mână-n mână. 
Îmbrăcat în costumaţie de luptă, ca şi ceilalţi, Petrov îşi 
unse obrajii cu vopsea, ascunzându-şi cicatricea şi făcu 
o remarcă în limba rusă, ceea ce stârni mare ilaritate 
printre oamenii săi. Unul scoase un urlet ca de lup şi îl 
bătu pe spate cu o forţă care ar fi rupt coloana 
verticala a unui om obişnuit. Petrov înşfăca sticla şi se 
îndreptă spre Austin şi spre Zavala. 

— Parcă am fi la Clubul de Comedie al Kremlinului, 
în noaptea artiştilor amatori, comentă Austin. Ce e atât 
de amuzant? 

Petrov râse şi le oferi votcă. Austin refuză, iar Zavala 
spuse: 

— Mulţumesc, eu prefer tequilla. 

Petrov părea mult mai în elementul său decât îl 
văzuse Austin vreodată. 

— Le-am reamintit oamenilor mei un vechi proverb 
rusesc: Când trăieşti printre lupi, urli ca lupii. Văzând 
privirea nelămurită a lui Austin, continua: E ca zicala 
voastră despre asemănarea celor care se adună. O să 
vă explic mai târziu, adăugă, văzând că precizările lui 
tot nu fuseseră înţelese. Mânji fruntea şi obrajii lui 
Austin cu vopsea, în stil indian. Acum eşti pregătit aşa 
cum se cuvine pentru acţiune. 

— Mulţumesc, Ivan, zise Austin, terminând ce 


446 


începuse rusul. Sigur eşti în formă pentru o operaţiune 
pe teren? 

— Insinuezi că aş fi prea bătrân? Din câte-mi aduc 
aminte, am cu o lună mai puţin decât... 

— Ştiu, zise Austin. Dosarul meu. Nu fi atât de 
sensibil. Mă gândeam la rănile căpătate în decursul 
nopţii noastre de distracţie în portul Boston. 

— O luptă de toată frumuseţea! N-o să uit niciodată 
cum te-ai legănat deasupra punţii, precum Tarzan, 
omul maimuţă. Am câteva zgârieturi. Nimic care să mă 
stânjenească în mişcări. 

Austin arătă către oamenii lui Petrov cu o zvâcnire a 
capului. 

— Sper că e valabil şi pentru ei. Poate-ar trebui să-i 
punem să sufle în fiolă. 

Petrov îi respinse sugestia cu o fluturare a mâinii. 

— Mi-aş încredința viaţa oricăruia dintre ei, beat sau 
treaz. Îţi faci prea multe griji. Câteva înghiţituri de 
votca înainte de luptă ţin de tradiţiile armatei ruse. Cu 
arma asta secretă i-am învins pe Napoleon şi pe Hitler. 
La momentul cuvenit, bandiții mei îşi vor îndeplini 
misiunea cu fidelitate şi curaj. 

Austin aruncă o privire spre tânărul marinar care 
tocmai intrase pe uşă. 

— Cred că acum e momentul, Ivan! 

Semințele operațiunii comune  încolţiseră după 
întrunirea de la Casa Albă, când Austin se întorsese în 
biroul lui. Petrov îl aştepta acolo. Imediat ce îi 
descrisese planul, rusul se oferise sa urce la bordul 
iahtului cu oamenii lui. Austin se consultase cu 
Sandecker, căruia îi plăcuse ideea şi obținuse 
aprobarea vicepreşedintelui. Faptul că ruşii abordau 
iahtul unui rus aşternea încă un strat izolator între 
misiune şi preşedinte. 

Marinarul privi pe rând figurile, încercând să 
identifice un comandant. Austin îl chemă cu un semn 


447 


al mâinii. 

— Căpitanul spune că suntem gata oricând doriţi. 

Petrov strigă un ordin către oamenii săi. Urmă o 
transformare uluitoare. Glumele încetară şi sticla de 
votcă se făcu nevăzută. In locul zâmbetelor apărură 
maxilare încordate şi expresii aspre, hotărâte. Mâinile 
se întinseră după armele automate şi un cor de 
declicuri metalice reverberă prin încăpere în timp ce 
erau verificate încărcătoarele, în câteva secunde, 
şleahta de beţivani se transformase într-o forţa armată 
cu ochi încrâncenaţi. 

Ivan îi adresă lui Austin un zâmbet de genul ţi-am 
spus eu. 

— După dumneata, zise rusul. 

Austin luă rucsacul care îi adăpostea revolverul 
Bowen şi, avându-i pe Zavala şi pe toţi ceilalţi în 
spatele lui, îl urmă pe marinar către camera de 
comandă. Căpitanul Madison îşi desprinse privirea de 
la lentila periscopului. 

— Urcăm la suprafaţă peste exact trei minute, îi 
anunţă. Ţinta se află la o sută de metri distanţa. Marea 
pare destul de liniştita. Şi aveţi noroc, luna e acoperită 
de nori. 

— Vă mulţumesc că le-aţi permis oamenilor mei să 
vă folosească vasul, domnule căpitan, spuse Petrov. 

Madison se scărpina în cap. 

— Pentru mine e prima oară, dar, dacă ţara 
dumneavoastră şi a mea pot coopera în spaţiu, de ce 
n-ar face-o şi sub mări? se întoarse spre Austin. Cineva 
de la NUMA are foarte mare influenţă. Nu eşti fitecine 
dacă poţi scoate un submarin cu rachete al marinei 
militare de pe traseul lui oficial de patrulare pentru 
ceea ce pare a fi, scuzaţi-mi expresia, o misiune a 
forţelor speciale transfuge. 

Submersibilul de o sută treizeci de metri numit 
Benjamin Franklin era unul dintre cele patru submarine 


448 


de tipul său care fuseseră recrutate fiindcă erau 
echipate pentru operaţiuni speciale. Nici măcar 
influenţa considerabila a lui Sandecker n-ar fi avut 
prioritate faţă de ordinele marinei în lipsa unei 
aprobări, fie ea şi mascată, de la cel mai înalt nivel. 

— Misiunea asta n-ar fi fost demarată dacă n-ar fi 
fost crucială, spuse Austin. 

— Noroc, atunci, zise căpitanul. Rămânem în 
aşteptare atât cât e necesar. Anunţaţi-ne când aveţi 
nevoie de un mijloc de transport către casă. 

— O veţi afla primii. 

Austin se îndreptă către un grup de monitoare. 

— Noi plecăm, Hiram, spuse Kurt. 

Yaeger era aşezat în faţa unei tastaturi, unde unul 
dintre specialiştii în electronică de pe submarin îi 
explica în ce constau setările computerului. Sandecker 
ezitase să-i permită lui Yaeger să plece în aceea 
misiune, dar Austin îşi susţinuse cauza cu insistența, 
spunând că talentul şi priceperea lui în domeniul 
computerelor se puteau dovedi vitale. Amiralul se 
înduplecase numai după ce Austin îi garantase că n- 
avea să-l aducă pe Hiram la bord decât după 
transformarea centrului de comandă al iahtului într-o 
zonă sigură. 

Yaeger strânse mâna lui Austin şi îi ura noroc. 

— Încă lucrez la descifrarea ultimei secvenţe a 
programului, adăugă Hiram. Te anunţ dacă reuşesc să 
trec de blocaje. 

La semnalul lui Austin, Petrov le dădu oamenilor săi 
o serie de ordine. Grupul de abordaj străbătu 
submarinul şi se îngrămădi sub tambuchiul de 
încărcare. Un om din echipaj se urcă pe o scară şi îl 
deschise, lăsând să pătrundă înăuntru o ploaie de 
stropi reci. Austin şi Zavala porniră primii, căţărându- 
se şi ieşind prin tambuchi pe puntea din spatele 
tomului. Oamenii lui Petrov li se alăturară şi-şi trecură 


449 


din mână-n mână două recipiente mari de plastic. Apoi 
le deschiseră şi aerul comprimat pătrunse şuierând în 
bărcile pneumatice din interior. 

— Noroc, le  şopti marinarul din echipajul 
submarinului şi tambuchiul se închise cu un pocnet 
uşor. 

Filtrată printre nori, lumina lunii dădea apei aspectul 
unei suprafețe neguroase de cositor. Tumul întunecat 
al submarinului, cu profundoarele sale orizontale, 
părea un robot gigantic dintr-un film science-fiction. 
Austin îşi miji ochii, desluşind prin beznă silueta 
iahtului. Spre deosebire de apariția sa din portul 
Boston, când fusese luminat ca un vapor de agrement 
de pe Mississippi, acum era cufundat în întuneric, cu 
excepţia celor câteva luminiţe de pe catargele 
antenelor radio şi de strălucirea gălbuie din hublourile 
cabinelor. 

Sateliții urmăriseră iahtul schimbându-şi cursul care 
îl purta de-a lungul coastei din Maine şi îndreptându-se 
spre sud, până ce se oprise, în final, în largul coastelor 
din Massachusetts, la vreo optzeci de kilometri 
distanţă de Ataman Explorer I, aflat cap compas est 
faţă de Boston. Celelalte două nave Ataman se 
opriseră la est de Charleston şi, respectiv, de Miami. 

Oamenii apucară vâslele, împinseră bărcile către 
apă pe puntea alunecoasă şi urcară la bord. Îşi puseră 
ochelarii cu vedere nocturnă şi afundară fără zgomot 
vâslele, propulsând cu mişcări bruşte ambarcaţiunile 
pe apele vălurite. 

Aerul rece trecea prin toate straturile de haine, 
făcându-l să simtă junghiuri pe Austin, care acum 
aproape regreta că nu-şi încălzise măruntaiele cu o 
înghiţitură de votcă. Se întoarse şi se uită în urmă, 
către submarinul care alunecase sub apă aproape fără 
nici un clipocit. Avea să staţioneze, cu numai un metru 
din turn aflat la suprafaţă. 


450 


După câteva minute, bărcile atingeau pereţii înalţi 
de oţel de pe laturile iahtului. Austin se simţi ca o 
plevuşcă lângă o balenă. In mod obişnuit, ar fi spus că 
misiunea avea foarte puţini sorţi de izbândă, dar Max 
nivelase terenul de joc. În vreme ce scotocea prin 
sistemul nervos electronic al vasului, Yaeger dăduse 
peste două conexiuni foarte importante. În primul 
rând, găsise programul de depanare al vasului. Era 
similar cu  afişajele vizuale folosite în cazul 
automobilelor, însă cu mult mai sofisticat. Sistemul le 
putea oferi utilizatorilor iahtului informaţii despre 
starea uşilor etanşe, despre randamentul turbinelor 
acţionate cu benzină, despre alimentarea cu energie 
electrică şi despre alte vene şi tendoane electronice 
care îl mențineau în funcţiune. Şi, cu mult mai 
important, Yaeger  localizase camera de control 
central. Toţi membrii echipei de incursiune aveau 
asupra lor, într-un înveliş impermeabil, câte un plan al 
vasului bazat pe talentul de iscoadă al lui Max. 

A doua descoperire era mai prozaică, dar tot atât de 
importantă, în înregistrările din statele de plată ale 
navei se regăseau numele şi titulaturile tuturor 
persoanelor de la bord. Deoarece îi servea lui Razov 
atât drept locuinţă, cât şi drept sediu central al 
corporației, iahtul adăpostea un set complet de 
personal domestic, bucătari, contabili şi secretari. 
Echipajul navei era neaşteptat de restrâns, fapt ce 
indica abundența sistemelor automate. Interesul lui 
Austin se concentrase asupra unei categorii care, în 
traducerea lui Petrov, se numea „echipaj 
neconvențional”. Cu alte cuvinte, era vorba de 
criminalii din solda lui Razov, armata lui personală de 
la bord, indivizi de genul celor care îl urmăriseră pe 
Austin în portul Boston. Erau cincizeci, iar cruzimea şi 
loialitatea lor nu trebuiau ignorate. Petrov susţinuse cu 
insistenţă că oamenii săi puteau face faţă superiorității 


451 


numerice. 

Arma lor de baza era posibilitatea de a trece 
neobservaţi. Se puteau furişa la bordul iahtului în 
tăcere, alergând apoi către centrul de comanda, pe 
care îl puteau distruge cu explozibili bine plasați. Orice 
împotrivire putea fi neutralizată fără zgomot. Dacă 
trebuiau să-şi croiască drum la întoarcere prin forţa 
armelor, aveau suficienta putere de foc, iar elementul- 
surpriză îi punea pe picior de egalitate cu inamicul. În 
acelaşi timp, Austin şi Petrov erau realişti. Ştiau că 
pericolul de a fi descoperiţi era foarte mare şi că era 
foarte posibil să existe victime de ambele părţi. Dar, 
dată fiind miza acţiunii, merita să-şi asume riscul 
pierderii de vieţi omeneşti. 

Ochelarii cu vedere nocturnă ai echipei de abordaj 
confereau navei şi oceanului o tenta verzuie. Austin 
vedea uşa de la nivelul apei pe care intrase împreuna 
cu Kaela, pentru a lua parte la petrecerea lui Razov. O 
încercare de pătrundere pe acolo ar fi fost prea 
riscantă, fiindcă intrarea deschisă ar fi apărat pe 
ecranul care afişa imaginea de ansamblu a navei. 
Aveau sa apeleze în schimb la o metoda îndelung 
testata de-a lungul vremii, folosita deopotrivă de pirați, 
de  asediatorii cetăților şi de comandouri. Ancore 
pentru căţărat numite şi gheare de pisică. 

Ghearele pliate erau îndesate în tuburi metalice. Se 
depliau în momentul când erau lansate, ca nişte 
proiectile de mortier. Aveau vârfurile acoperite cu 
spumă de cauciuc, aşa că nici măcar cineva aflat la 
numai câţiva metri distanţă nu le-ar fi putut auzi 
agăţându-se de balustrada vasului. 

Două astfel de instrumente de ancorare zburară din 
mortierele lor, însoţite de tuşea silenţioasă a aerului 
comprimat. Urmă verificarea cablurilor. Erau încordate, 
semn că ghearele se agăţaseră. Oamenii lui Petrov îşi 
îndreptară în sus armele cu amortizor, aşa că oricine s- 


452 


ar fi aplecat să se uite peste balustradă ar fi avut o 
surpriză neplăcută. Totul era cufundat în tăcere şi se 
trecu la a doua fază a operaţiunii. 

Austin şi Petrov urcară primii, o sarcină nu tocmai 
uşoară, având în vedere rucsacurile lor. Se traseră 
anevoios peste balustradă, inspectară puntea din 
priviri şi, văzând că era pustie, le făcură semn celorlalţi 
să urce la bord. Câteva minute mai târziu, bărbaţii 
erau ghemuiţi pe punte, ca un cârd de rațe negre, 
înarmate din greu. Doi oameni rămăseseră în bărci. 

Grupul se împărţi în două. Jumătatea condusă de 
Austin se puse în mişcare pe partea de la tribord. Cea 
de sub comanda lui Petrov traversă puntea către 
babord. Ambele unităţi aveau să se îndrepte către 
scara de la baza punţii de comandă, care reprezenta 
punctul lor de întâlnire. Odată ajunşi acolo, planul era 
să urce cu trei punți mai sus, către centrul de control, 
aflat într-o încăpere de dimensiuni reduse din spatele 
timoneriei. La ora aceea, echipajul de pe puntea de 
comanda avea să fie redus la minimul necesar. Austin 
îi făcu lui Petrov semnul de pornire. Ambele grupuri se 
puseră în mişcare, oamenii păşind aplecaţi şi cu 
armele în poziţie de tragere. 

Austin se simţea încurajat de înaintarea lor rapida, 
dar abia ce trecuseră de salonul mare în care îşi ţinuse 
Razov petrecerea din Boston, când o uşă se deschise 
pe neaşteptate. Lumina se revărsă pe punte, umplând 
de strălucire lentilele ochelarilor cu vedere nocturnă; 
Austin şi-i împinse în susul frunţii şi văzu un bărbat din 
garda lui Razov stând ca o căprioara încremenită în 
bătaia farurilor. Ţinea într-o mână o sticlă de votcă şi 
înconjura cu braţul celalalt umerii unei femei tinere, în 
uniforma de camerista, cu palma strecurată sub rochia 
ei descheiată la piept. Părul vopsit în roşu al femeii îi 
atârna pe faţă şi rujul i se întinsese. Austin îşi dădu 
seama că se pregătise pentru orice eventualitate, cu 


453 


excepţia libidoului. 

Rânjetul de beţiv al bărbatului pali la vederea 
intruşilor cu feţe vopsite şi arme automate. Ca bandit 
profesionist, ştia exact ce se aştepta de la el: tăcere. 
Însoţitoarea lui nu avea însă asemenea reţineri. 
Deschise gura larg şi scoase un strigat asurzitor. Avea 
plămâni la fel de puternici ca o primadona. Al doilea 
țipăt se înălţă încă şi mai viguros, un urlet care înăbuși 
cu uşurinţă înjurăturile lui Austin. Femeia îşi pierdu în 
cele din urmă suflul, îşi dădu ochii peste cap şi se 
prăbuşi leşinată pe punte. 

În timp ce se stingeau ecourile răcnetelor ei, nava se 
lumina ca un joc de pinball. Uşi se deschiseră brusc pe 
toate nivelurile şi ţipete părură să izvorască de 
pretutindeni. Se auzi tropăit de picioare alergând şi 
voci aspre strigară ordine, însoţite, ca variaţie şi de 
câteva zbierete în tonalități mai înalte. Toate acestea 
reprezentau preliminariile. ladul se dezlănţui o clipă 
mai târziu. 


35 


Elicopterele SIKORSKY HH 60-H Seahawk zburau 
unul lângă altul, ca nişte walkirii gemene, survolând 
oceanul în viteză şi la o înălţime atât de mică, încât 
spuma de pe crestele valurilor le împroşca trenurile de 
aterizare. Aparatele de zbor erau vopsite într-un gri 
greu detectabil, emblemele ŞI însemnele 
identificatoare fiind în culori şterse, aproape invizibile. 

Comandantul plutonului, locotenentul de marină 
Zack Mason, se uita pe geamul elicopterului din 
dreapta cu priviri pierdute, reflectând la telefonul 
urgent primit de la Washington şi la ordinul de a pleca 
în grabă, într-o misiune secretă, cu o unitate specială 


454 


pentru acţiuni de luptă. 

Cu profilul său clasic şi cu felul său de a vorbi blând, 
Mason ar fi putut trece drept bancher. Sub înfăţişarea 
de patrician se ascundea însă un luptător dur şi 
competent, care nu doar că supravieţuise instrucției 
severe pentru admiterea în trupele SEAL: aceasta fi 
priise. Fără să fi trecut încă de patruzeci de ani, Mason 
fusese implicat în misiuni care mergeau de la planul 
eşuat de doborâre a elicopterului lui Saddam Hussein 
până la asigurarea pazei la Olimpiada din Atlanta. 

Oficial, era comandantul detaşamentului SEAL de pe 
Coasta de Est. Neoficial, era omul de legătură cu 
Comandamentul Special pentru Operaţiuni Comune, un 
amalgam în care erau incluse unităţi SEAL şi Delta 
Force, precum şi Regimentul 160 de Operaţiuni 
Aviatice Speciale, cunoscut drept SOAR5. Forţa din 
umbră era susţinută de propria escadrila de elicoptere. 
Echipele de asalt erau specializate în atacul unor ţinte 
maritime, de genul navelor comerciale sau al 
instalaţiilor de foraj. Comandamentul pentru operaţiuni 
comune era autorizat să coordoneze atacuri preventive 
împotriva teroriştilor şi a terorismului. 

Ordinele pentru actuala misiune scurtcircuitaseră 
verigile fireşti ale lanţului de comanda. Fusese 
autorizată direct de ministrul Marinei, care Îi 
încredinţase problema amiralului aflat în fruntea 
Comandamentului Naval Special de Război din 
Coronado, California. Amiralului i se spusese să evite 
obişnuita  birocraţie şi să ceară luarea deciziilor 
operaţionale la cel mai scăzut nivel posibil. Mason 
urma să raporteze de pe teren direct la Coronado. 

După discuţia cu Sandecker, Sid Sparkman se 
dusese la preşedinte şi îi mărturisise adevărul despre 
legătura sa cu Ataman. Recunoscuse ca se lăsase 
ispitit de oportunitatea de a câştiga miliarde de dolari, 


55 Special Operations Aviation Regiment 


455 


dar spusese că nu avusese nici cea mai vagă idee 
despre planurile lui Razov în legătură cu Statele Unite. 
Îi înmânase lui Wallace demisia sa scrisa, pentru a fi 
anunţată oficial oricând dorea preşedintele. Şi se 
oferise ca miel de sacrificiu. Dacă operaţiunea le 
exploda în faţa, Sparkman avea să-şi asume 
responsabilitatea pentru acţiunea ilegala, pentru a 
diminua consecințele nefavorabile. Pragmatic ca 
întotdeauna, preşedintele pusese demisia în buzunar, 
acceptase oferta lui Sparkman şi îi ceruse să-l sune pe 
ministrul marinei. 

Echipa SEAL a lui Mason, cu baza în Little Creek, 
Virginia, fusese aleasă fiindcă era antrenată pentru 
abordarea navelor în larg. Obiectivele misiunii erau 
simple: pătrunderea în forţă la bordul navei, fără 
avertisment şi dezactivarea unei bombe. Mason ştia că 
îndeplinirea celui de-al doilea obiectiv avea să fie însă 
dificil. 

— Ne apropiem de ţintă, spuse pilotul, cu voce 
tărăgănată, întrerupându-i meditaţiile. Zece minute 
până la intervenţie. 

În ciuda firii sale calme, Mason nu putea evita fluxul 
de adrenalina şi exaltarea aduse de o misiune SEAL. 
Era ceea ce se numeşte un „operator”, o persoana 
care intrase în marină de dragul acţiunii. Se uită la 
ceasul său Chase-Durer, de fabricaţie elveţiană, se 
răsuci şi le făcu bărbaţilor din spate un semn, 
arătându-le toate cele zece degete, ca un jucător de 
baschet care execută o lovitură liberă cu ambele 
mâini. 

Îmbrăcaţi în uniforme negre, cu feţele expuse 
vederii brăzdate de dâre de vopsea de camuflaj, 
membrii echipei SEAL erau abia vizibili în lumina slabă 
din cabină. Fiind o forţa de elită, se bucurau de 
libertate în privinţa alegerii hainelor şi a armelor. Unii 
purtau bandane legate în jurul capului în stil Rambo, 


456 


alţii preferau mult mai tradiţionalele pălării moi, cu 
borul ridicat în partea din faţă. 

Se auziră foşnete când soldaţii se bătură peste 
buzunarele  vestelor de asalt,  controlându-şi 
echipamentul, iar apoi apucară armele automate, care- 
i făceau să se simtă în siguranţă. Cei mai mulţi aveau 
puşti automate Colt, versiunea mai scurta a celor de 
tip M-16, care trăgeau cu gloanţe fără tub cartuş, 
permițându-le să transporte mai multă muniţie. Unul 
dintre membrii echipei, voinic ca un taur, avea o M-60 
E3, o mitralieră uşoară care e de obicei acționată de 
doi oameni. Un altul era înarmat cu o puşcă de 
vânătoare de calibrul 12, ale cărei gloanţe puteau 
penetra metalul. Artificierul căra, pe lângă propria 
puşcă, un rucsac cu batoane de explozibil plastic de tip 
C-4 şi cu capse detonante. 

Mason comanda un pluton alcătuit din şaisprezece 
oameni, care urma să abordeze iahtul la tribord. 
Secundul lui, numit „2LC”, adică al doilea la comandă, 
conducea grupul care avea să ia sub control babordul. 
Indiferent cât de bine înarmaţi ar fi fost, cei treizeci şi 
doi de oameni reprezentau o forţă de atac de mici 
proporţii pentru o ţintă de dimensiunile navei Ataman 
Explorer. Ultimul lucru pe care şi-l doreau soldaţii din 
SEAL era un schimb de focuri cu un inamic mult mai 
numeros. Principala lor armă trebuia să fie elementul 
de surpriză şi aveau ca aliaţi deruta şi starea de şoc. 

— Verificarea comunicaţiilor, spuse Mason. 

Aidoma tuturor celorlalţi oameni din pluton, avea 
asupra lui o staţie radio Motorola MX300, cu microfon 
laringeal şi cască. Bărbaţii din elicopter îi răspunseră în 
ordinea în care stăteau pe scaune. Locotenentul 
numără răspunsurile. Şaisprezece. Toată lumea era 
conectată. 2LC-ul îl sună din celălalt elicopter. El şi 
oamenii lui erau gata. 

Mason scoase un celular din buzunarul vestei de 


457 


asalt şi tasta un număr. Telefonul folosea un algoritm 
special de criptare care îl punea în legătură directă cu 
celelalte echipe de asalt. 

În timp ce unitatea lui Mason se deplasa către estul 
Bostonului în linie dreaptă cu două sute cincizeci de 
kilometri pe oră, viteza maximă a elicopterelor, 
celelalte escadrile se îndreptau spre sud, în misiuni 
similare. Delta Force  alcătuia detaşamentul din 
Carolina de Sud, din largul coastei Charlestonului, iar 
un regiment de operaţiuni speciale al forţelor aeriene 
se afla în punctul din extremitatea sudică, la est de 
Miami. Marina militară coordona misiunea, ceea ce 
însemna că Mason era şeful. Dacă el era scos din 
luptă, urma să fie înlocuit de comandantul grupului 
Delta Force, iar următorul înlocuitor la comandă era 
ofiţerul SOAR. 

— Aici Omega Unu, spuse Mason. Răspunde, Omega 
Doi! 

— Omega Doi şi ce mai faceţi voi? 

Mason zâmbi la auzul versurilor şchioape. În timpul 
antrenamentelor comune, ajunsese să-l cunoască şi 
să-l respecte pe liderul băieţilor din Delta Force, un 
afro-american mereu pus pe glume botezat Joe Louis, 
după numele marelui campion de box. 

— Ne încadrăm perfect în orar, Joe. Am început 
numărătoarea inversă. 

— Am înţeles. Hei, Zack, şefii din marină n-au reuşit 
să dea dovadă de mai multă imaginaţie şi să aleagă 
altceva în loc de Omega? Poate ceva de genul Trei 
Urşi? 

— Mă îndoiesc că amiralului i-ar fi plăcut să i se 
spună bucle-aurii. În plus, de data asta a fost rândul 
forţelor aeriene să aleagă numele misiunii. 

— E de înţeles. Băieţii Zburători* nu dau pe-afară cu 

56 
(n.tr.) 


Fly Boys, denumire argotică a membrilor forţelor aeriene 


458 


inventivitatea. Opt minute până la ţintă. 

— Sună-mă când aveţi contact vizual. 

— Când i-om vedea, te-om apela. Terminat! 

Mason apăsă pe un alt buton şi intră în legătură cu 
Will Carmichael, şeful echipei Omega Trei. În contrast 
cu Louis, Carmichael urma strict litera regulamentelor. 
Până şi comentariile lui spontane păreau să fi fost 
programate. Raportă că echipa lui se încadra în orar, 
apoi adăugă: 

— Floare la ureche. 

Mason ştia, ca urmare a unor experienţe dure, că o 
descindere din cer pe o navă imensă şi probabil bine 
înarmată, aflată în mişcare în largul oceanului şi 
dezamorsarea unei bombe de tip necunoscut nu erau 
tocmai floare la ureche. Exersaseră de zeci de ori 
abordarea vaselor pe mare, dar de data asta nu era un 
simplu antrenament. Succesul acţiunii depindea de 
amânarea detectării prezenţei lor, până în ultimul 
moment posibil. Elicopterul HH 60-H era ideal pentru o 
asemenea misiune. Era relativ silențios, avea un 
sistem de bruiere a razelor infraroşii şi unul de 
supresie a semnalului, pentru a nu fi ţinta rachetelor 
cu ghidare în infraroşu, un detector de pericole cu 
radar şi alţi ochi şi urechi de natură electronică. În 
plus, avea colţi ascuţiţi: două mitraliere M-60 şi un 
lansator de rachete Hellfire. 

— Patru minute până la ţintă, se auzi gâjâit vocea 
pilotului. 

Mason se răsuci şi ridică patru degete. Gestul nu era 
necesar, fiindcă toţi oamenii lui erau cuplaţi la sistemul 
de comunicaţii al elicopterului, dar îl făcea pentru a 
accentua momentul. Tensiunea din cabină era atât de 
intensă, încât părea să fi căpătat materialitate. 
Locotenentul ar fi putut s-o taie cu cuțitul prins de 
centură. Al doilea anunţ al pilotului păru să se facă 
auzit după numai câteva secunde. 


459 


— Contact vizual! 

Mason îşi puse ochelarii cu vedere nocturnă şi le 
ordonă oamenilor săi să facă acelaşi lucru. Desluşi 
silueta unui vas enorm, al cărui siaj brăzda marea. 
Intră în legătură cu celelalte echipe ca să-i apeleze 
contactul vizual. Ambele îşi zăriseră ţintele. Le spuse 
că avea să anunţe imediat ce ajungea la bord, în ZA, 
prescurtarea militară pentru zona de aterizare şi îşi 
puse telefonul în buzunarul vestei de asalt. 

Erau la câteva secunde distanţă de ţintă. In ultimul 
moment, când lăsară impresia că erau gata să se 
izbească de partea laterala a navei, cele două aparate 
Seahawk îşi reduseră viteza, se înălţară deasupra 
vasului şi zburară la un punct fix, fiecare de câte o 
parte a punţii late de la pupa. Receptoarele de imagini 
termale scanară iahtul, în căutarea zonelor fierbinţi 
care ar fi indicat prezenţa umană. Mulţumit că puntea 
era goală, pilotul elicopterului în care se găsea Mason 
îşi manevră aparatul pe lângă catarge şi antene şi 
plană la cincisprezece metri înălţime. Celalalt elicopter 
îi urmă exemplul. 

Ştiau cu toţii că acela constituia momentul în care 
echipele erau cel mai vulnerabile. Aşa cum repetaseră 
de zeci de ori, membrii echipei SEAL coborâră până pe 
punte pe o frânghie groasă de cinci centimetri, fixată 
de un suport din scheletul cabinei, apoi îşi puseră 
mânuşi groase, de sudor. Mason se plasa în cadrul uşii, 
în picioare, se prinse zdravăn de frânghie şi sări. 
Folosindu-şi forţa trenului superior, dobândită în urma 
riguroaselor antrenamente SEAL, execută o cădere 
controlată până atinse puntea cu picioarele şi se trase 
iute într-o parte, ferindu-se de următorul om care 
cobora. 

Ambele elicoptere se goliră în nouăzeci de secunde. 
Soldaţii îşi aruncau mănuşile imediat ce aterizau pe 
punte. Primii patru oameni ajunşi jos adoptaseră o 


460 


formaţie circulara, întărită pe măsură ce li se alăturau 
ceilalţi. Elicopterele se îndepărtară ca nişte libelule 
speriate, apoi rămaseră la câteva sute de metri 
distanţă, zburând la punct fix de fiecare parte a navei. 
Aşteptau să fie anunţate ori că nava se afla sub control 
ori că misiunea eşuase. Aveau ordin sa evacueze 
echipa de asalt şi sa scufunde nava, cu proiectile bine 
plasate. 

Mason îşi roti privirea. Se bucură să constate că 
artificierul, Joe Baron, coborâse cu bine. Mason era în 
stare să se descurce cu explozibilii în caz de urgenţă, 
însă Baron era profesionistul. Locotenentul scoase din 
vesta un bâţ luminos şi îl agită astfel încât substanţele 
chimice din interior se amestecară, dând o lumină 
rece, albăstruie. Apoi îl flutură, anunțând astfel echipa 
de la babord că totul era în ordine. O clipă mai târziu, i 
se răspunse cu acelaşi semnal. Discuţiile prin radio 
aveau să fie reduse la minimum în timp ce explorau 
nava de la un capăt la altul. 

Mason îşi scoase telefonul celular. 

— Omega Trei. ZA de la pupă sigură. N-am dat peste 
bunuri de valoare. Raportează, Omega Doi! 

— Omega Doi. Pupa e sigură. Nu-i nimeni acasă, aşa 
că vom dansa pe masă. 

— Aici Omega Unu. Acţionaţi conform planului şi 
terminaţi cu poeziile de doi bani. 

— Recepţionat, răspunse Louis, deşi trecea probabil 
prin suferinţe groaznice fiindcă nu putea s-adauge 
„Decepţionat”. 

— Omega Trei. E-n regulă. 

Mason ordonă echipelor să înainteze. Ambele se 
împărţiră în câte două grupuri. Primul reprezenta 
elementul de bază, rămânând în poziţie de tragere 
pentru a-l proteja pe al doilea, care înainta. După care 
grupul de asalt asigura acoperirea, pregătit să 
riposteze cu foc în timp ce celălalt ajungea în faţa lui, 


461 


manevră în salturi care le permitea să parcurgă cu 
repeziciune întreaga distanţă. 

Peste câteva minute, echipa locotenentului se afla la 
prova navei, unde se întâlni cu echipa de la babord. 
Mason îi ordonă 2LC-ului să inspecteze puntea de 
comandă şi suprastructura, în timp ce el îşi conducea 
grupul pe punţile de dedesubt. Folosind aceeaşi 
tehnică a înaintării în salturi de broască, străbătură 
rapid zona magaziilor şi cala. Se opriră în faţa unei uşi 
sudate. Dacă ei nu puteau intra, nici altcineva nu 
putea să iasă, aşa că îşi continuară drumul. Dădură 
buzna în camera cazanelor, cu armele pregătite. 
Motoarele funcționau, dar nu se zărea nici urmă de 
maşinişti sau de tehnicieni. 

În casca lui Mason pârâi o voce: 

— Echipa de sus. Am trecut prin cabinele echipajului 
şi ale ofiţerilor. Paturile sunt făcute. Aici nu e nimeni. 
Al naibii de bizar! 

— Camera cazanelor. Motoarele merg. Nici aici nu e 
nimeni. 

Cele două echipe continuară să cerceteze nava, tot 
fără să întâlnească pe nimeni. După o inspecţie 
completa, se întoarseră pe puntea principală. 

Dinspre staţia radio a lui Mason se auzi vocea lui 
2LC-ului. 

— Domnule locotenent, cred c-ar trebui să urcați pe 
puntea de comandă cât mai curând posibil. 

Mason îşi conduse oamenii spre timonerie 
deplasându-se cu repeziciune. În drumul, lor trecură pe 
lângă soldaţii lăsaţi de veghe pe punți şi pe aripile 
exterioare ale punţii de comandă. 

— Aţi găsit ceva? îl întrebă locotenentul pe bărbatul 
cu puşca de vânătoare. 

— Nu, domnule. 

Mason ajunse în timonerie. 2LC-ului şi mai mulţi 
membri ai echipei sale îl aşteptau. Nimic nu părea 


462 


nelalocul lui. 

— Ce-ai vrut să-mi arăţi? 

— Asta, domnule. Nimic. Aici nu e nimeni. 

In timp ce se uita în jur, la strălucirea albastra a 
monitoarelor computerelor şi la suprafeţele pâlpâitoare 
ale afişajelor digitale, Mason înţelese adevărul. El şi 
trupa lui erau singurele fiinţe umane de pe nava aceea 
imensa. 


Recepţionară apelurile celorlalte echipe Omega. 
Louis şi Carmichael raportară că vasele Ataman Il şi 
Ataman III erau pustii. In timp ce asculta rapoartele, 
Mason sesiză o schimbare a mişcării navei. Nu exista 
nici un dubiu. Nu mai înaintau. Se apropie de fereastra 
imensă care oferea o perspectivă a punţii prova şi privi 
concentrat în întuneric. Se întâmpla ceva neobişnuit. 
Nu putea fi sigur, dar nava părea să se deplaseze în 
lateral. 

— Domnule locotenent, îl strigă unul dintre oamenii 
săi. Uitaţi-vă la asta! 

Soldatul stătea în faţa monitorului de mari 
dimensiuni al unui computer. Pe ecran se vedea ceva 
care semăna cu o ţintă de tir cu arcul. Imaginea unei 
nave se afla cu puţin în exteriorul ultimei zone din 
mijloc. Se rotea în jurul propriei axe pe măsură ce se 
apropia de centrul cercurilor concentrice. Pe ambele 
laturi ale imaginii navei clipeau intermitent luminiţe 
roşii. Mason înţelese totul într-o clipă. 

Nava era te/eghidată. lahtul pe care se aflau ei şi 
cele două vase surori erau controlate de altundeva. 

Mason îi ordonă 2LC-ului să păzească puntea de 
comandă, apoi intră în legătură cu elicopterele şi le 
spuse să aterizeze. Pe urmă îi dădu instrucţii lui Joe 
Baron să-i adune de toţi membrii echipei specializaţi în 
explozibili pe puntea de la provă. Sună celelalte echipe 
Omega şi le ceru să treacă la obiectivul principal al 


463 


misiunii: bombele. După care Mason cobori în fugă pe 
puntea de la primul nivel şi deschise drumul către 
interiorul navei, cu Baron şi cu ceilalţi tropăind pe scări 
în spatele lui, până când ajunseră la uşa sudată pe 
care o văzuseră în timpul primei explorări. 

Locotenentul identifica pe planul navei locul în care 
se aflau. Erau în interiorul sălii unde fusese plasată 
bomba. Baron trecu imediat la lucru, lipind pe uşă cu 
bandă adezivă batoane de explozibil C-4. Insera o 
capsă detonatoare în materialul de consistenţa chitului 
şi trase firul ataşat de capsă până dincolo de un colţ. 
Mason şi ceilalţi părăsiră zona şi se lăsară pe vine la o 
distanţă sigură, acoperindu-şi urechile cu palmele. 
Baron apăsă pe detonatorul M-57 montat la celălalt 
capăt al firului. O bufnitură seacă, dar sonoră, 
reverberă de-a lungul coridorului. 

Se grăbiră să se întoarcă lângă uşa care fumega, 
având acum drept semn distinctiv o gaură pătrată, cu 
margini neregulate. Baron, care era slăbănog ca un 
tipar, se strecură cu uşurinţă prin deschidere. Ceilalţi îi 
întinseră rucsacurile lor, apoi îl urmară îndesându-se 
prin gaură.  Fasciculele  lanternelor  străpunseră 
întunericul. Pe urmă cineva descoperi un întrerupător 
de perete şi încăperea fu inundata de lumină. 

Echipa SEAL stătea pe o rampă având o 
deschizătură mare, dreptunghiulară, în centru. 
Proiectilul atârna prin deschidere agăţat de plafon, 
fiind susținut de cadre de oţel ieşite în afara pereţilor, 
ca nişte mâini întinse după ajutor. Se aşternu tăcerea 
în timp ce bărbaţii contemplau, aproape cu pioşenie, 
uriaşul cilindru. 

— Treceţi la treabă! N-avem timp de admirat 
peisaje! se răsti Mason. 

Baron îşi plimbă degetele pe suprafaţa proiectilului. 
Apoi examina reţeaua complicată de furtunuri şi 
conexiuni electrice care şerpuiau până la proiectil 


464 


dintr-o gaură din tavan. Îşi ţinu respiraţia. 

— Măiculiţă, n-am mai văzut niciodată ceva 
asemănător! 

— Intrebarea e: poţi s-o dezamorsezi? 

Baron zâmbi şi îşi frecă mâinile. 

— Locuieşte papa la Roma? 

— Nu, de fapt locuieşte la Vatican. 

— Tot pe-acolo. 

Baron îşi afundă mâna în rucsac, scoase un 
stetoscop şi îşi introdus capetele membranate în 
urechi. Ascultă în mai multe puncte de pe suprafaţa 
exterioară a proiectilului, zâmbind şi încruntându-se ca 
un cardiolog care consultă un pacient. 

— E gătită şi gata de plecare. Aud băzâitul intern. 

— Dar conexiunile alea? întrebă Mason. 

— Electrice şi pentru alimentare cu combustibil. Aş 
putea să le tai, dar asta indică şi faptul că gagica 
acţionează pe cont propriu. 

— Cu alte cuvinte, i-am putea declanşa lansarea. 

Baron dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Trebuie să-i scot inima din piept. 

Işi plimbă degetele de-a lungul marginii uşor ridicate 
a panoului din lateralul proiectilului. Pe urmă scoase 
din rucsac un set de instrumente şi, după două 
încercări eşuate, găsi un cap de cheie potrivit pentru 
piuliţele care fixau capacul panoului. Începu să desfacă 
şuruburile cu o şurubelniţă acționată de baterii. 

Ca un comentator sportiv care transmitea fiecare 
amănunt al meciului, Mason le oferi celorlalte echipe o 
relatare a acţiunilor lui Baron, instruindu-le să rămână 
cu un pas în urma expertului. Oamenii lui, care 
scotociseră între timp zona, aduseră un cablu gros de 
doi centimetri, descoperit într-o magazie. Îl trecură pe 
sub propulsoare, sperând să creeze o piedică în calea 
lansării proiectilului. 

Baron înainta lent. Muncea la nişte şuruburi care 


465 


ruginiseră din pricina umezelii din încăpere, fiind 
nevoit să folosească un dispozitiv special ca să le 
poată apuca. Se sprijinea de proiectil, cu capul foarte 
aproape de suprafaţa acestuia. Se opri dintr-odată şi 
ascultă. 

— Rahat! exclamă. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreba Mason, care se uita 
concentrat peste umărul lui. 

Baron dădu să răspundă, dar locotenentul îi făcu 
semn să tacă. 2LC-ul suna din timonerie. 

— Domnule locotenent, nu ştiu dacă asta-nseamnă 
ceva, dar aici toate ecranele şi panourile de afişaj au 
luat-o razna. 

— Aşteaptă. Mason se întoarse spre Baron: Era 
timoneria. Instrumentele indică e) activitate 
neobişnuită. 

Locotenentul ciuli urechea. Un huruit profund 
creştea în intensitate, reverberând în încăpere. 

Baron se uită în jur, ca şi cum ar fi putut să vadă 
sunetul. 

— Blestemăţia asta e gata de lansare. 

— Poţi să faci ceva? întreba Mason, cu voce 
stăpânită. 

— Există o şansă. Dacă aş putea să scot panoul ăsta, 
e posibil să reuşesc să-i sabotez circuitul de activare. 
Staţi cu cleştii de tăiat pregătiţi. 

Indepărtă un alt şurub şi lucra la următorul când 
auziră un zgomot nou, ca un scrâşnet de roţi dinţate 
uriaşe. Venea de sub picioarele lor. Coborâră privirile, 
ceea ce le salvă retinele atunci când circuitele 
electrice şi furtunurile explodară la mai puţin de un 
metru deasupra capetelor lor, fiind smulse de pe 
părţile laterale ale proiectilului. Se aruncară pe burtă. 
Sub ei se deschideau panourile platformei ude. 

Pe urmă începură să huruie rotoarele din interiorul 
locaşurilor pentru propulsoare. 


466 


În momentul când platforma se deschise complet, 
avu loc o nouă explozie, spulberând cadrele de oţel 
care susțineau proiectilul. Cablurile improvizate în jurul 
elicelor se rupseră pocnind ca nişte fire de aţă, iar 
capetele libere care şfichiuiră aerul ar fi putut să 
decapiteze pe oricine le-ar fi stat în drum. 

lar apoi bomba căzu în apă. 

In urechea lui Mason prinseră să ţipe mai multe voci. 
Celelalte echipe asistaseră la evoluţii similare ale 
evenimentelor. 

— Omega Doi! Bomba a căzut, strigă Joe Louis. 

Pe se auzi glasul lui Carmichael. 

— Omega Trei! Şi a noastră! 

Mason şi oamenii lui se târâră până la marginea 
deschizăturii ocupate până puţin mai devreme de 
bombă şi se uitară în jos cu ochi măriţi. În locul unde 
căzuse proiectilul, cu propulsoarele activate, apa se 
vâlurise şi se înspumase. Priviră încordaţi oceanul 
întunecat şi zbuciumat, simțindu-se de parcă s-ar fi 
uitat în măruntaiele iadului. 


36 


Şeful echipei lui Petrov, un uriaş pe care Austin îl 
poreclise Mărunţelul, făcu un pas înainte şi îl lovi pe 
paznic în tâmplă cu patul de lemn al AKM-ului său. 
Picioarele paznicului părură să se fi transformat în 
cauciuc şi omul căzu grămadă pe punte. Mai multe 
siluete alergau către ei. Cineva aprinse o lanternă şi 
Austin fu prins în fasciculul luminos. Un AKM tuşi o 
singură dată. Cu o frecvenţă de tragere de şase sute 
de gloanţe pe minut, chiar şi o rafală scurtă era fatală, 
mai ales de la mică distanţa. 

Lanterna alunecă de-a curmezişul punţii, dar, în 


467 


licărirea ei fugară, oamenii lui Razov îşi dăduseră 
seama de forţa grupului de asalt şi îi întrezăriseră 
poziţia. Explozii incandescente de la gurile ţevilor 
înfloriră în beznă. Se ghemuiră, căutând adăpost. In 
efectul stroboscopic creat de barajul de foc, oamenii 
lui Petrov păreau să se mişte cu încetinitorul. 

Austin şi Zavala se aruncară pe burtă şi se 
rostogoliră pe punte până când ajunseră la adăpostul 
unui  bolard. Gloanţele  sfâşiau aerul deasupra 
capetelor lor şi ricoşau din uriaşa ciupercă de fier. 
Austin îşi scoase revolverul Bowen şi trase într-o 
umbră mişcătoare, fără să fie sigur ca nimerise pe 
cineva. Zavala ţocăi de câteva ori cu pistolul lui H&K. 
Flăcările de la gurile ţevilor se împrăştiară, semn că 
oamenii lui Razov se răsfirau. 

— Încearcă să ne-nconjoare! strigă Zavala, întins pe 
burtă la nici doi metri distanţa, Mărunţelul îşi flutura 
mâna ca să le-atragă atenţia. 

— Plecaţi! urlă el. Noi menţinem poziţia! 

Austin avea ceva îndoieli. Mărunţelul şi oamenii săi 
puteau apăra o vreme puntea îngusta, dar, asemenea 
spartanilor care rezistaseră în trecătoarea de la 
Termopile, aveau să fie înfrânți, în cele de urmă, deo 
manevră mai subtilă. Mărunţelul arătă cu degetul mare 
peste umăr. Gestul n-avea nevoie de nici o traducere. 
„Luaţi-o din loc.” Mai traseră câteva gloanţe, apoi se 
retraseră de-a-ndărătelea, mergând în patru labe, 
până ce ajunseră sub graiul unei bărci de salvare. 

Cum oamenii lui Razov încă trăgeau spre locul unde 
se aflaseră ei mai devreme, se ridicară în picioare şi se 
repeziră, cu capetele lăsate, către o uşă a salonului. 
Era descuiată. Intrară, cu armele aţintite. Candelabrele 
de cristal erau întunecate, aprinse fiind doar aplicele 
de pe pereţi, în lumina lor gălbuie se desluşeau 
contururile meselor, scaunelor şi divanelor. Traversară 
ringul de dans, către peretele din partea opusă. 


468 


Austin se opri. Oamenii lui Petrov se puteau afla prin 
apropiere şi ar fi fost o greşeală fatală să-i ia prin 
surprindere. Intră în legătură cu rasul prin staţia de 
emisie-recepţie şi îi comunică poziţia lor. 

— S-ar părea că aţi intrat într-un cuib de viespi, 
spuse Petrov. 

— N-am avut de ales. Nu ştiu cât de mult îi poate 
ţine Mărunţelul pe loc. 

— S-ar putea să ai o surpriză, ripostă Petrov, fără 
nici o umbră de îngrijorare în glas. Veniţi prin uşa 
dinspre punte. Vă aşteptăm! 

Austin închise staţia, deschise uşa şi ieşi. Nici urmă 
de oamenii lui Petrov. Pe urmă apărură umbre negre, 
parcă  desprinzându-se din întunericul unde se 
ascunseseră membrii grupului de comando. Petrov se 
apropie de ei. 

— Aţi fost înţelepţi că nu v-aţi scos capetele-afară 
fără să anunţaţi. Oamenii mei sunt cam băşicaţi. Am 
trimis câţiva în partea cealaltă. Ar trebui să primim un 
semn de viaţă de la ei în... 

ÎI întrerupse zgomotul înăbuşit al exploziilor unor 
grenade. Focurile de armă deveniră mai sporadice. 

— E evident că oamenii mei au rărit rândurile 
opoziţiei, spuse rasul. Propun să treceţi la îndeplinirea 
obiectivului vostru. Aveţi nevoie de ajutor? 

— Te anunţ dacă va fi necesar, răspunse Austin, 
apropiindu-se de o scară metalică prinsă de perete, 
care urca spre suprastructura punţii de comanda. 

— Noroc! le strigă Petrov. 

Kurt şi Joe Zavala erau la jumătatea urcuşului către 
punte când începură să sosească rapoartele 
înfiorătoare ale echipelor Omega. Austin se opri ca să-i 
dea lui Zavala veştile proaste primite în casca. 

— Bombele-au căzut, zise el. Toate. 

Zavala preluase iniţiativa şi era agăţat de o scară ce 
ducea către puntea următoare. Se întoarse la auzul 


469 


vorbelor lui Austin şi lăsă să-i scape un şir lung de 
înjurături în spaniolă. 

— Şi acum? 

Drept răspuns, braţul lui Austin zvâcni la nivelul 
umărului, cu arma îndreptată spre Zavala, care 
încremeni locului. Bowen-ul detună. Glonţul trecu la 
câţiva centimetri de capul lui Zavala şi curentul de aer 
stârnit de el răvăşi părul lui Joe. Un obiect greu căzu de 
sus şi se prăbuşi pe punte cu un zgomot înfundat. 
Zavala clipi de câteva ori ca sa scape de petele 
luminoase şi se uită la cazacul cu braţele şi picioarele 
răşchirate de pe punte. La un metru de mâna întinsă a 
individului zăcea o sabie. 

— Scuze, Joe, spuse Austin. Tipul ala se pregătea să 
te scurteze. 

Zavala îşi trecu degetele prin părul de pe tâmpla pe 
lângă care trecuse glonţul. 

— Nu-i nimic. Mi-am dorit dintotdeauna să am cărare 
pe partea asta. 

— Nu putem face nimic în privinţa bombelor, zise 
posomorât Austin. Dar ne putem socoti cu lepădăturile 
criminale care le-au lansat. 

Apoi preluă conducerea şi continuară să urce până 
ce ajunseră sub aripile extinse de o parte şi de alta a 
timoneriei. Se despărţiră, luând fiecare în primire câte 
una. Austin alergă în susul scărilor. Cu spatele la 
peretele despărțitor, se furişă până la uşa deschisă şi 
trase cu ochiul dincolo de ea. În timoneria spațioasă 
erau aprinse becurile roşii, de noapte, care-i scăldau 
interiorul în lumina lor stacojie. 

Încăperea părea pustie, cu excepţia siluetei 
singuratice a unui bărbat aşezat cu spatele la Austin, 
dinaintea unui monitor imens, la care părea să se uite. 
Austin vorbi pe şoptite în staţia de emisie-recepţie, 
cerându-i lui Zavala să stea de veghe cât timp inspecta 
el locul. Apoi intră. 


470 


Câinii lui Razov îi simţiseră probabil mirosul. Apărură 
în goană, ca din pământ, cu răpăit de gheare pe podea 
şi fluturări de coadă şi săriră pe Austin. El îi împinse în 
jos cu mâna liberă, dar îi spulberaseră speranţele într-o 
intrare silenţioasă. Razov se întoarse şi se încruntă 
văzând atenţia pe care i-o acordau câinii lui Austin. 
Dădu o comandă răstită, care-i aduse scheunând 
alături de el, cu capetele plecate şi cu cozile între 
picioare. Buzele lui subţiri se lăţiră într-un zâmbet 
malefic. 

— Te aşteptam, domnule Austin! Oamenii mei mi-au 
spus că eşti la bord, împreună cu amicii tăi. Mă bucur 
să te revăd! Păcat c-a trebuit să pleci atât de brusc 
când m-ai vizitat ultima oară. 

— S-ar putea să-ţi schimbi părerea când o să se- 
aleagă praful de operaţiunea ta. 

— E puţin cam târziu pentru asta, spuse Razov. 

Arătă către monitor. Ecranul era împărţit în trei 
ferestre verticale, în fiecare dintre ele, câte un impuls 
luminos cobora rapid către linia vălurită a fundului 
oceanului. 

— Ştiu că ţi-ai lansat bombele. 

— Atunci ştii şi că nu mai poţi face nimic. Când vor 
atinge fundul, propulsoarele le vor conduce mai adânc, 
în sol, unde vor exploda, eliberând hidratul de metan, 
surpând platforma continentală şi declanşând tsunami- 
uri care vor distruge trei dintre principale voastre 
oraşe de pe coastă. 

— Ca să nu mai spunem că lansarea planului tău 
nebunesc va declanşa încălzirea globală. 

Razov păru uimit, apoi zâmbi şi clătină din cap. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama c-o să-mi descoperi 
țelul final. Nu contează. Da, Siberia va deveni grânarul 
lumii, iar ţara ta va fi atât de ocupată să-şi lingă rănile 
şi să-ncerce să se hrănească, încât n-o să mai fiţi în 
stare să vă băgaţi în treburile Rusiei. Dac-o să vă 


471 


purtaţi frumos, poate-o să vă vindem nişte grâu 
siberian. 

— lrini ar fi fost de acord cu planul tău dement? 

Zâmbetul dispăru. 

— Nu eşti demn să-i rosteşti numele. 

— Poate că nu. Austin îşi îndreptă Bowen-ul spre 
inima lui Razov. Dar pot aranja s-o întâlneşti. 

Razov scuipă un ordin. De după draperia care separa 
secţiunea principală a timoneriei de camera hărților 
ieşiră doi bărbaţi, un cazac bărbos şi Pulaski, omul care 
deturnase submarinul WAR-1. Trecură în spatele lui 
Austin, cu pistoalele-mitralieră în poziţie de tragere. Pe 
urmă ieşi un alt bărbat, înalt, îmbrăcat într-o sutană 
lungă, neagră. Îl fixa pe Austin cu ochii adânciţi în 
orbite şi se linse pe buze, ca şi cum ar fi fost gata să se 
ospăteze. Spuse ceva în rusă; avea vocea profunda şi 
răsunătoare, de parcă ar fi ieşit dintr-un mormânt. 

Austin simţi un fior dansându-i pe şira spinării, dar 
rămase cu arma îndreptată spre Razov. 

Magnatul pâra amuzat de reacţia lui. 

— Aş vrea să faci cunoştinţa cu Boris, asociatul meu 
şi cel mai apropiat dintre consilierii mei. 

Călugărul rânji auzindu-şi numele şi vorbi în rusă. 
Razov traduse. 

— Boris spune că-i pare rău că nu v-aţi întâlnit când 
a urcat la bordul navei NUMA. 

— Nu ştii cât de rău îmi pare mie, ripostă Austin. N- 
ar mai fi stat acum aici. 

— Bravo! O încercare excelentă de joc la cacealma. 
Lasă-ţi arma jos, domnule Austin. In timp ce stăm de 
vorba, oamenii mei îţi lichidează însoțitorii. 

Austin n-avea nicidecum intenţia să renunţe la 
pistol. Dacă nu se putea altfel, avea să se prăbuşească 
sub rafala focului automat, luându-i însă cu sine pe 
Razov şi pe Boris. Se întreba unde era Zavala. În timp 
ce se gândea la următoarea sa mişcare, în cască îi 


472 


răsună vocea lui Yaeger: 

— Kurt, ma auzi? Încă mai avem o şansă. M-am 
ocupat de textul codificat, de porţiunea pe care n-o 
puteam descifra. E despre bombe. Nu explodează daca 
nu sunt activate. Mă auzi? 

Austin arunca o privire spre monitor, cu pistolul în 
continuare aţintit spre Razov. Impulsurile luminoase se 
odihneau pe fundul oceanului. Razov văzu la ce se 
uita. 

— Planul s-a-nfâptuit, domnule Austin! 

— Nu tocmai, zise el. Bombele sunt inofensive dacă 
nu sunt activate. 

Figura lui Razov îi trăda surpriza, dar îşi reveni 
repede. Trăsăturile i se contorsionară într-o mască a 
furiei. 

— E adevărat - şi vei avea privilegiul de a fi martor 
la activarea lor. Ce păcat c-o să mori ştiind că 
încercările tale debile de a zădărnici măreţul meu plan 
au eşuat! 

Razov făcu un semn din cap, aproape imperceptibil. 
Drept răspuns, Boris se apropie de tastatura de lângă 
monitor, iar degetele sale lungi se îndreptară către ea. 
Dar nu apucă s-o atingă. 

Austin îşi roti revolverul dinspre Razov către mâna 
călugărului, ţinti şi apăsă pe trăgaci. Impuşcătura de la 
mică distanţă avu un efect devastator. Mâna exploda 
într-o cascadă de oase şi sânge. Boris se uită la ciotul 
însângerat,  nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Un 
muritor de rând ar fi căzut grămadă la podea. El 
scoase în schimb un urlet sălbatic de furie şi îl fixă pe 
Austin cu ochii învăpăiaţi de ură. De sub sutană scoase 
cu mâna stânga un pumnal. Se repezi la Austin fără să 
dea nici cea mai mică atenţie sângelui care-i curgea 
şuvoi din mâna mutilată. 

Ceilalţi doi bărbaţi înarmaţi îşi duseră degetele la 
trăgacele pistoalelor-mitralieră. Boris le striga însă un 


473 


avertisment. Voia să se răfuiască personal cu Austin. 

Lui Kurt nu-i venea să creadă că tipul era încă în 
picioare. Îşi ridică revolverul, intenţionând să-l termine 
pe Boris cu o lovitură între ochii holbaţi, de nebun, dar 
braţele îi fură ţintuite pe neaşteptate de corp. Pulaski îl 
înşfăcase din spate. 

Boris era atât de aproape, încât Austin îi simţea 
mirosul animalic al trupului nespălat şi duhoarea 
respingătoare a respirației. Călugărul rânji, arătându-şi 
gura plină de dinți cariaţi şi înălţă pumnalul, 
pregătindu-se să lovească. 

Austin izbi cu toată forţa cu călcâiul în glezna lui 
Pulaski. Acesta gemu de durere şi strânsoarea îi slăbi, 
iar Austin îşi îndoi genunchii şi îl pocni cu cotul în 
coaste. Pulaski îi dădu drumul pe de-a-ntregul, iar Kurt 
înalţă ţeava lungă a revolverului, aducând-o la numai 
câţiva centimetri de pieptul rusului şi apăsă pe trăgaci. 
Impactul glonţului de calibru mare îl proiectă în spate 
pe Boris, care se izbi de perete şi căzu pe podea. 

Pulaski izbi în momentul următor patul pistolului- 
mitralieră spre tâmpla lui Austin. Kurt văzu toate 
stelele din galaxie, se prăbuşi şi îşi pierdu cunoştinţa 
pentru o clipă, dar durerea intensa îl menţinu la 
graniţa realităţii. Cu ochi împăienjeniţi, îl zări pe Razov 
cu degetele pe tastatura împroşcata cu sânge. Simti 
reculul armei din mâna sa şi leşină. 

Pulaski se aplecă şi îşi cobori pistolul-mitralieră spre 
capul lui, pregătindu-se să-i dea lovitura de graţie, dar 
H&K-ul lui Zavala detună în mod repetat din uşa 
laterală. Pulaski căzu, iar cazacul bărbos se prăbuşi 
imediat în spatele lui. 

În momentul în care Austin îşi recăpătă cunoştinţa, 
Zavala era îngenuncheat lângă el. Câinii lupi se 
ghemuiseră într-un colţ atunci când începuseră 
împuşcăturile. Acum se apropiară şi linseră mâna lui 
Austin. 


474 


— Îmi pare râu că n-am ajuns mai repede aici. A 
trebuit să mă ocup de doi tâlhari de-ai lui Razov. 

Austin îndepărtă câinii cu blândeţe. 

— Unde e Razov? întrebă, uitându-se în jur. 

— A fugit prin partea cealaltă în timp ce făceam 
schimb de focuri cu cazacul. 

Austin se ridica în picioare cu ajutorai lui Zavala. 
Aruncă o privire către cele trei leşuri, cazacul bărbos, 
Pulaski şi Boris, apoi se apropie de computer. Ecranul 
se transformase într-un morman de cioburi. 

— Bombele trebuiau activate de aici. Razov tocmai 
tasta comanda care declanşează exploziile. Însă eu am 
preluat controlul computerului cu un glonţ norocos. 

Zavala zâmbi. 

— Sper că are garanţie la el. 

Austin intră în legătură cu Petrov prin staţia de 
emisie-receptie. 

— lvan, sunteți acolo? 

— Da, suntem aici. E vreo problemă? 

— Au fost câteva, dar ne-am ocupat de ele. Voi cum 
vă descurcați? 

— Au făcut greşeala de a încerca să ne înconjoare. 
Ne-au găsit aşteptându-i. Au fost ceea ce numiți voi, 
americanii, pradă uşoară. Am pierdut câțiva oameni, 
dar acum singura problemă e spălatul punţii. 

— Bună treabă! Boris e mort. Am oprit activarea 
bombelor. Razov a fugit însă. Uitaţi-vă după el. 

— Da... ja stai! Tocmai decolează un elicopter. 

Austin auzi huruitul rotoarele acoperind focurile 
sporadice de armă. leşi pe aripa punţii de comandă la 
timp ca să vadă un elicopter negru ridicându-se 
deasupra navei. Îşi aduse pistolul în poziţie de tragere, 
dar catargele stăteau între el şi ţinta. Câteva secunde 
mai târziu, elicopterul se contopise deja cu întunericul. 

Simţi ceva frecându-i-se de spatele genunchilor. 
Câinii lupi voiau să se bucure de atenţie şi de hrană, 


475 


nu neapărat în această ordine. Îşi puse pistolul în toc şi 
îi scărpina pe creştete. Cu cei doi dulăi albi pe urme, 
Austin şi Zavala coborâră pe puntea principală, pentru 
a se întâlni cu Petrov şi cu oamenii săi. Poate era de 
găsit o farfurie cu cârnaţi pentru noii lor prieteni. 


37 


Anglia 


Treizeci şi şase de ore mai târziu, lordul Dodson se 
îndreptă brusc în fotoliul său de piele, clipi ca să-şi 
alunge somnul şi se uită în jur, la familiarele lambriuri 
de culoare închisă din biroul său. Aţipise citind o nouă 
biografie a amiralului Nelson. Bodogăni în sinea lui. 
Semn de bătrâneţe. Viaţa lui Nelson era oricum, numai 
plictisitoare nu. 

Un zgomot îl deranjase, trezindu-l din picoteală; era 
convins de asta. Acum însă în toată casa domnea 
liniştea. Jenna, menajera lui, plecase cu puţin timp mai 
devreme. lar în vilă nu existau stafii de care să fi avut 
ştiinţă, deşi uneori mai scârţâia şi murmura. Intinse 
mâna după pipa rece din scrumieră şi se întrebă dacă 
s-o aprindă. Curiozitatea avu însă câştig de cauză. 
Puse pipa la loc şi lăsă cartea deoparte, se ridică din 
fotoliu, descuie uşa din faţă şi ieşi în întunericul de 
catifea. 

Nori mari, luminoşi, treceau prin dreptul lunii şi 
stelele trăgeau cu ochiul pe ici, pe colo. Nu se simţea 
nici o adiere. Stârni cu mâna clopoţeii de vânt din 
afara uşii. Nu, îşi spuse, nu îl trezise clinchetul lor. Se 
întoarse în casă. Dând să închidă uşa, încremeni la 
auzul unui scrâşnet ascuţit venit din bucătărie. 

Să se fi întors Jenna fără ştirea lui? Imposibil. Se 


476 


dusese să-şi îngrijească o soră bolnavă şi pentru ea 
familia avea prioritate faţă de slujbă. 

Dodson se întoarse fără zgomot în camera sa de 
lucru şi îşi luă puşca de vânătoare de deasupra 
căminului. Scotoci într-un sertar al biroului cu mâini 
tremurătoare şi găsi o cutie cu cartuşe. Incărcă puşca 
şi se îndreptă spre bucătărie. 

Lumina fusese lăsata aprinsă. Făcu un pas înăuntru 
şi privirea îi căzu imediat pe ochiul de geam spart al 
uşii din spate. Podeaua era plină de cioburi. Zgomotul 
strident pe care îl auzise ar fi putut proveni de la nişte 
paşi pe sticlă sparta. Hoti. Intraţi cu neruşinare, deşi 
era cineva acasă. Se apropie de uşa din spate ca să se 
uite mai bine. Când se aplecă să examineze 
stricăciunile, surprinse reflexia unei mişcări într-un 
ochi de geam rămas intact. 

Se răsuci pe călcâie. Din cămară ieşise un bărbat cu 
un pistol în mână. 

— Buna seara, lord Dodson, spuse bărbatul. Dă-mi, 
te rog, puşca. 

Dodson se blestemă în sinea lui pentru greşeala de a 
nu fi dus mai întâi să verifice cămara. 

— Cine naiba eşti şi ce cauţi aici? 

— Mă numesc Razov. Sunt posesorul de drept al 
unui obiect valoros pe care-l deţii. 

— În cazul acesta, eşti într-o mare eroare. Tot ce se 
află în casă îmi aparţine. 

Buzele celuilalt se lăţiră într-un zâmbet sardonic. 

— Chiar totul? 

Dodson ezită. 

— Da. 

Bărbatul se apropie cu un pas. 

— Ei, haide, lord Dodson! E nedemn pentru un 
gentleman englez autentic să fie prins cu minciuna. 

— Ai face mai bine să pleci. Am chemat poliţia. 

Rusul scoase un ţâţâit dojenitor. 


477 


— Altă minciună. Am tăiat firul telefonic după ce-am 
purtat o mică discuţie cu menajera ta. 

— Jenna? Unde e? 

— Într-un loc sigur. Deocamdată. Dar, dacă nu-ncepi 
să-mi spui adevărul, voi fi nevoit s-o ucid. 

Dodson nu se-ndoia că bărbatul vorbea serios. 

— Bine. Ce vrei? 

— Cred că ştii. Coroana lui Ivan cel Groaznic. 

— Ce te face să crezi că am această... Cum i-ai zis? 
Un soi de coroană rusească, la asta te referi? 

— Nu-mi pune răbdarea la încercare cu prefăcătorii 
inutile. Când n-am găsit coroana laolaltă cu celelalte 
comori ale țarilor de pe Steaua Odessei, am făcut ceea 
ce face orice vânător experimentat. l-am luat urma. 
Coroana a însoţit familia ţarului până la Odessa. Dar 
tarina a avut premoniţia că ea şi fetele ei nu vor 
ajunge să-şi încheie călătoria. A vrut să se-asigure că 
moartea familiei n-avea să-mpiedice coroana s-ajungă 
la un Romanov supravieţuitor, care ar fi putut s-o 
folosească pentru a pretinde tronul Rusiei. Aşa că i-a 
încredinţat-o unui agent englez. 

— Bine, dar asta trebuie să se fi întâmplat cu mult 
înainte de naşterea mea! 

— Desigur, dar ştim amândoi că agentul era în solda 
bunicului tău. 

Dodson dădu să protesteze, dar înţelegea că era 
într-adevăr inutil. 

Bărbatul din faţa lui ştia tot. 

— Coroana nu-nseamnă nimic pentru mine. Dacă ți- 
o încredinţez, trebuie să-mi dai cuvântul tău că-mi 
eliberezi menajera. Ea nu ştie nimic despre toate 
astea. 

— Bătrâna nu-mi e de nici un folos. Du-mă la 
coroană! 

— Prea bine, spuse Dodson. Urmează-mă! 

Dodson îl conduse pe rus printr-un coridor şi 


478 


deschise uşile unei debarale. Scoase hainele de iarnă 
şi celelalte obiecte de îmbrăcăminte atârnate înăuntru, 
împinse într-o parte cizmele şi pantofii şi trecu pragul. 
Ridică o scândură din podea şi apăsă pe un buton aflat 
sub lemn. Peretele din spate al debaralei se deplasă 
fără zgomot în lateral. Lordul aprinse o lumină şi, cu 
Razov pe urmele lui, cobori pe o scară în spirală, cu 
treptele din blocuri de piatră. Ajunseră într-o încăpere 
cu pereţi de piatră, cam de patru metri pe patru. 

— Asta e pivniţa romană originală. O foloseau ca să 
păstreze vinul şi legumele. 

— Scuteşte-mă de lecţia de istorie, lord Dodson! 
Coroana, te rog! 

Dodson dădu din cap în semn de încuwviinţare şi se 
apropie de două suporturi pentru rafturi din perete. Le 
răsuci pe amândouă în sensul acelor de ceasornic. 

— Asta e un mecanism de descuiere. 

Işi lăsă mâinile să alunece în josul pietrelor, până ce 
dădu cu degetele de o adâncitură. Apăsă şi o porţiune 
a peretelui, de fapt o uşă de fier placată cu dale de 
piatră de un deget, se deschise scârţâind. Dodson se 
retrase cu un pas. 

— Uite-ţi coroana. Exact în locul unde-a pus-o 
bunicul, cu aproape o sută de ani în urmă. 

Coroana stătea pe un piedestal acoperit cu catifea 
purpurie. 

— Intoarce-te şi pune-ţi mâinile la spate, ordona 
Razov. 

Legă mâinile şi gleznele lui Dodson cu bandă 
adezivă şi îl împinse pe englez pe podea, astfel încât 
să stea cu spatele sprijinit de un perete. Pe urmă îşi 
îndesă pistolul la centură şi întinse mâinile după 
coroană. Era mai grea decât se aşteptase şi gâfâia din 
pricina efortului atunci când o strânse la piept. 

Scânteierea diamantelor, a  rubinelor şi a 
smaraldelor care acopereau coroana boltită era pe 


479 


potriva strălucirii ochilor lacomi ai lui Razov. 

— Cât de frumoasă e, şopti rusul. 

— Eu m-am gândit întotdeauna că e un pic cam de 
prost gust, spuse Dodson. 

— Englezii ăştia, rosti dispreţuitor Razov. Eşti la fel 
ca bunicul tău, un nerod. Nici unul din voi n-a fost în 
stare să aprecieze puterea pe care o ţinea în mâini. 

— Dimpotrivă. Bunicul ştia că, familia ţarului fiind 
moartă, apariţia coroanei ar fi stârnit pasiuni şi ar fi 
scos la iveala o serie de pretendenti, legitimi sau nu. 
Îşi sublinie ultimul cuvânt cu o privire către Razov. Alte 
ţări ar fi fost atrase în conflict. Ar fi izbucnit un alt 
război mondial. 

— În schimb, am avut mai bine de-o jumătate de 
secol de comunism. 

— Asta s-ar fi întâmplat oricum, cu timpul. Regimul 
tarist şi-ar fi pierdut vigoarea din cauza corupţiei. 

Razov râse şi îşi puse coroana pe cap. 

— Mă încoronez singur, ca Napoleon. lată-l pe noul 
conducător al Rusiei! 

— Eu nu văd decât un om mărunt, etalându-şi cu 
vulgaritate bogăţia. 

Ochii de şarpe ai lui Razov îşi pierdură strălucirea. 
Tăie o altă bucată de bandă adezivă şi o lipi peste 
buzele lui Dodson, apoi luă coroana şi urcă scările. In 
capăt se opri. 

— Presupun c-ai citit povestirea lui Poe, „Butoiul de 
Amontillado”. Cea în care victima e închisă pe vecie. 
Poate că într-o bună zi ţi se vor găsi oasele. Te las aici, 
în locul coroanei. Şi mă tem că trebuie să mă 
descotorosesc de menajera ta. 

leşi din dulap, ajungând pe coridor. 

Avea amândouă mâinile ocupate cu dusul coroanei, 
aşa că nu închise panoul secret din spatele dulapului. 
Plănuia să pună coroana pe bancheta din spate a 
maşinii, să se întoarcă şi să-l închidă pe Dodson pentru 


480 


veşnicie, apoi să ucidă menajera şi să scape de 
cadavrul ei aruncându-l în râu. 

Insă, în timp ce îşi ducea povara către partea din 
spate a casei, auzi o bătaie în uşa din faţă. Inlemni. 

— Lord Dodson! răsună vocea lui Zavala. Sunteţi 
acasă? 

Urmă o altă bătaie, de data asta mai puternică. 
Razov se răsuci pe călcâie şi se îndrepta spre 
bucătărie. 

Dodson lăsase uşa descuiată atunci când ieşise să 
vadă dacă bătea vântul. Zavala şi Austin încercară 
mânerul şi intrară, cu pistoalele în mâini. Zavala strigă 
din nou. O porniră de-a lungul coridorului şi se opriră în 
dreptul debaralei deschise, în care se prelingea o 
geană de lumină din camera secreta. Schimbară o 
privire, apoi Austin intră, cu revolverul Bower gata de 
tragere şi cobori scările, cu spatele apărat de Zavala. 

II văzu pe lordul Dodson pe podea şi îi dezlipi banda 
de pe buze. 

— Sunteţi teafăr? 

— Da, sunt bine. Duceţi-vă după Razov... Are 
coroana. 

Austin tăie banda adezivă care lega mâinile şi 
picioarele englezului folosindu-şi cuțitul Buck şi urcară 
împreună, părăsind pivnita. Dodson zâmbi când dădu 
cu ochii de Joe. 

— E o plăcere să vă revăd, domnule Zavala! 

— Mă bucur că m-am întors, lord Dodson. El e 
partenerul meu, Kurt Austin. 

— Sunt foarte încântat să vă cunosc, domnule 
Austin! 

— Uşa din spate e deschisă, spuse Zavala. Trebuie 
să fi plecat pe-acolo. 

Dodson părea îngrijorat. 

— Menajera mea. Aţi văzut-o cumva? 

— Dacă vorbiţi despre o femeie masivă şi foarte 


481 


furioasă pe care am găsit-o legată pe bancheta din 
spate a unei maşini închiriate, e vie şi nevătămată, 
răspunse Austin. Am trimis-o să cheme poliţia. 

— Mulţumesc, zise Dodson. Razov ar putea să-şi 
încerce norocul pe râu când o să descopere că i-a 
dispărut maşina. Acolo e o barcă de care s-ar putea 
folosi ca să fugă. 

Zavala o luă spre uşa din spate. 

— Aşteptaţi, îi opri Dodson. Ştiu un traseu mai bun. 
Veniţi cu mine! 

Spre mirarea celor doi bărbaţi de la NUMA, Dodson îi 
conduse înapoi în debara coborând în încăperea 
subterană. In pivniţă, răsuci alte două suporturi din zid 
şi deschise o altă porţiune a peretelui. 

— E un vechi tunel de evadare. Ajunge în fundul 
unui puț secat de lângă râu. Folosiţi reazemele pentru 
mâini şi picioare ca să urcați. Aţi putea reuşi să 
ajungeţi la barcă înaintea acelui individ îngrozitor. 
Coroana o să-l încetinească. 

— Vă multumim, lord Dodson, spuse Austin, 
aplecându-şi capul ca să treacă dincolo de uşă. 

— Nu intraţi în râu după el, le strigă Dodson. Zona 
cu apă puţin adâncă e periculoasă. Mâlul de-acolo e ca 
nisipul mişcător. Poate înghiţi un cal cu totul. 

Austin şi Zavala abia dacă-i auziră avertismentul în 
timp ce începeau să alerge îndoiţi de spate prin tunel. 
N-aveau lanternă şi erau nevoiţi să înainteze pe 
bâjbâite prin culoarul îngust şi în pantă. Mirosul de apă 
stătută şi de vegetaţie putredă devenea tot mai 
puternic. Tunelul se sfârşi brusc şi, dacă n-ar fi fost 
lancea razelor de lună, s-ar fi izbit de zidul curb. Austin 
pipăi pietrele şi găsi reazemele pentru mâini şi 
picioare, apoi se căţărară, trecură peste ghizdurile 
joase ale fântânii şi văzură micul  debarcader 
conturându-se pe fundalul luciului apei. Ajunseră la râu 
şi se plasară de o parte şi de alta a docului. 


482 


În scurt timp, auziră tropăit de paşi şi o respiraţie 
zgomotoasă. Razov alerga către ei. Se părea că avea 
să nimerească drept în cursa lor dar, când se apropie 
de doc, norii eliberară un petec de cer şi o lumină 
argintie se revărsă pe mal şi pe părul de culoare 
deschisă al lui Austin. Nu dură decât o clipă, însă 
Razov îşi schimba direcţia ca să evite ambuscada şi 
începu să alerge paralel cu râul. 

— Opreşte-te, Razov! strigă Austin. E inutil! 

Auziră crengi rupte pârâind în faţa lor în timp ce 
Razov îşi croia drum prin tufişurile de pe malul apei. 
Urmă un pleoscăit. Se îndreptară în direcţia sunetului 
până ce ajunseră pe malul acoperit de iarbă, înălţat cu 
mai bine de un metru deasupra râului. Razov încerca 
să treacă apa prin vad, dar nu reuşise să parcurgă mai 
mult de câţiva metri înainte de a i se încleia picioarele 
în mâlul moale de pe fund. Încercase zadarnic să se 
târască înapoi, pe uscat. Acum era afundat în apă până 
la brâu, cu faţa către mal, încă strângând coroana în 
braţe. 

— Nu mă pot mişca, spuse. 

Austin îşi aminti că Dodson îi avertizase în privinţa 
nisipurilor mişcătoare. Găsi o creangă ruptă dintr-un 
copac şi o întinse spre rus. 

— Prinde-te de asta. 

Razov se scufundase aproape până la subsuori, însă 
nu făcu nici o încercare să-ntindă mâna către creangă. 

— Aruncă afurisita aia de coroană! strigă Austin. 

— Nu, am aşteptat prea mult, nu-i dau drumul! 

— Nu valorează cât viaţa ta, spuse Austin. 

Apa trecu de bărbia lui Razov, aşa că răspunsul lui fu 
de neînțeles. Rusul săltă coroana şi şi-o puse pe cap. 
Greutatea ei nu făcu altceva decât să-l împingă mai 
iute sub undele râului. Faţa îi dispăru, până când nu 
mai fu vizibilă decât coroana, pârând să plutească pe 
apă, scânteietoare ca un foc argintiu. Pe urmă se făcu 


483 


şi ea nevăzută. 

— Diosmio, spuse Zavala, întorcându-se la spaniola 
lui maternă. Ce mod de a pieri. 

Auziră o respiraţie zgomotoasă - cineva se apropia 
gâfâind. Dodson îşi regăsise puşca şi alerga spre ei cu 
o lanternă. 

— Unde e nemernicul ăla? întrebă lordul. 

— Acolo. 

Austin azvârli creanga nefolositoare în râu, în locul 
unde dispăruse rusul. 

— Cu coroană cu tot. 

— Doamne Sfinte, spuse Dodson. 

Îşi îndreptă lanterna către apa maronie, noroioasă. 
Numai câteva bule mai trădau poziţia lui Razov, dar 
curentul molcom al apei le îndepărtă curând. 

— Trăiască ţarul, zise Austin. 

Pe urmă se întoarse cu spatele la râu şi o porni 
către casă. 


38 


Washington, D.C. 


Austin vâslea în lumina ceţoasă, aurie, urmărindu-şi 
atât de atent propriile mişcări, încât abia dacă zări 
şalupa care traversa fluviul înainte de a se plasa în 
spatele lui. El se opri, iar şalupa făcu acelaşi lucru. Işi 
şterse sudoarea de pe frunte, luă o înghiţitură de apă 
din sticla lui de plastic şi se odihni sprijinindu-se pe 
mânerele vâslelor, privind cu ochii mijiţi în lumina 
strălucitoare. In timp ce se uita din nou la 
ambarcaţiunea nemişcată, se întreba dacă viaţa mai 


484 


pulsa încă în vreun tentacul răzleţit al vastei 
organizaţii a lui Razov. 

Ca verificare, începu să vâslească. Abia ce lovise 
apa de vreo câteva ori când şalupa se puse în mişcare 
şi reîncepu să-l urmărească, păstrând o distanţă 
constanta. Îşi lăsă barca să se oprească de la sine. 
Şalupa încremeni iarăşi. 

O privire rapidă în susul şi în josul fluviului îi spuse 
lui Austin că era pe cont propriu. Pe apă nu se zărea 
nici o altă ambarcaţiune, motiv pentru care îi şi plăcea 
să vâslească la o oră atât de matinală. Îşi întoarse 
barca descriind un cerc larg şi îi îndrepta prova 
ascuţită exact în direcţia din care venise. Işi acceleră 
ritmul mişcărilor, păstrând în minte ideea că vâslitul 
ţinea mai degrabă de o precizie a tehnicii decât de 
putere. Pe măsură ce se apropia, văzu că şalupa avea 
coca albă, dar n-ar fi putut spune câţi oameni se aflau 
la bord. Mări strocul şi barca lui de canotaj se năpusti 
către şalupă cu acurateţea unei rachete de croazieră. 

Se afla în apropierea unei porţiuni a țărmului care se 
proiecta în Potemac precum un pântec rotunjit. Austin 
ştia că în preajma acelei convexităţi curentul avea o 
configuraţie aparte, răsucită, care ar fi putut atrage un 
vâslaş neavizat spre uscat, aruncându-l apoi din nou 
spre larg. Deşi vâslea creând impresia că se deplasa în 
linie dreaptă, era de fapt purtat către cocoaşa malului. 

La următoarea mişcare, lăsă o vâslă în afara apei, 
folosind-o pe cealaltă drept cârmă improvizată. Barca 
viră brusc, iar el temperă subita schimbare de direcţie 
astfel încât să nu se răstoarne, îndreptând 
ambarcaţiunea către uscat. 

Auzi huruitul furios al motorului exterior al şalupei. 

Sperase să-l surprindă pe urmăritor cu garda jos şi 
nu se aşteptase la o reacţie atât de rapidă. Şalupa se 
înălţă imediat deasupra apei. Austin îşi dădu seama că 
n-avea cum s-ajungă la mal şi că urma să se afle în cea 


485 


mai vulnerabilă poziţie, cu flancul pe direcţia celeilalte 
ambarcaţiuni. Renunţă la planul său iniţial, execută o 
altă întoarcere rapidă şi îşi propulsă barca drept către 
şalupa care se apropia cu repeziciune. Aceasta era 
puţin mai scurtă decât barca lui, dar, privită de la 
nivelul apei, părea tot atât de amenințătoare precum 
Queen Elizabeth 2. Orice coliziune cu barca lui cu 
vâsle, zveltă ca o săgeată, ar fi fost la fel de 
devastatoare ca o ciocnire cu un transatlantic. Austin 
spera că şalupa avea să vireze în ultimul moment sau 
că, în cel mai rău caz, cocile aveau să se ciocnească 
pieziş. Când părură pe punctul de a intra în coliziune, 
îşi săltă o vâslă pe umăr, parcă pregătindu-se s-o 
arunce ca pe o lance şi se pregăti pentru impact. 

Şalupa îşi lăsă motorul în ralanti şi se afundă în apă, 
unde rezistenţa la înaintare a cocii aproape că o opri, 
la o distanţă de un metru. Austin auzi un râs hămăit, 
familiar şi îşi ridică privirea, dând cu ochii de 
trăsăturile frumos dăltuite ale lui Petrov, care se uita 
spre el. Rusul purta o şapcă de baseball şi o cămaşă 
hawaiiană cu palmieri şi femei în bikini. 

Austin îşi puse vâsla la loc, în furchet. Inima 
continua să-i bată cu putere. 

— Salut, Ivan! Mă-ntrebam când o să-ţi faci din nou 
apariţia. De unde-ai ştiut c-o să fiu aici? 

Petrov ridica din umeri. 

Austin zâmbi şi adăugă: 

— S-ar putea să te intereseze faptul că şi eu m-am 
uitat în dosarul tău. Se pare că te numeşti Ivan Petrov 
numai de vreo doi ani. 

— După cum a spus poetul”, un nume ce-i? 

— Când pleci spre casă? 

— Mâine. Preşedintele vostru i-a înapoiat ţării mele 
comoara ţarului. O să mă-ntorc acasă ca un erou. Se 
vorbeşte chiar şi de o funcţie politică. De când a 


57 William Shakespeare, Romeo şi Julieta (n. tr.) 


486 


dispărut Razov, cazacii lui sunt derutaţi şi moderaţii au 
şanse să rămână la putere. 

— Felicitări! O meriţi. 

— Mulţumesc, dar, ca să fim sinceri, chiar mă vezi 
stând în parlament? 

— Cred că nu, Ivan, spuse Austin. Tu o să fii 
întotdeauna omul din umbră. 

— Poţi să mă condamni? E locul căruia îi aparţin şi 
unde mă simt cel mai bine. 

— Poate-mi răspunzi la două întrebări înainte de a-ţi 
lua în primire noua identitate. Razov era într-adevăr 
descendentul ţarului? 

— Aşa i-a spus tatăl lui, pe patul de moarte. Când l-a 
întâlnit pe Boris, călugărul nebun a văzut în asta o 
căsătorie celebrată în ceruri. Avem dovada sigură că 
Boris era descendentul lui Rasputin, în linie directă. 

— Al primului călugăr nebun? 

Petrov încuviinţă dând din cap. 

Austin clatină uimit dintr-al său. 

— Şi Razov? 

— Tatăl lui a fost dezinformat. Preotul satului, care 
păstra datele despre familie, era cam beţiv. A auzit 
povestea supravieţuirii fiicei ţarului şi a folosit-o ca să 
scoată bani pentru votcă de la tatăl lui Razov. 

— Deci nu exista nici un descendent al Măriei. 

— N-am spus asta. 

Buzele lui Petrov se lăţiră într-un zâmbet enigmatic. 

Austin înălţă dintr-o sprânceană. 

— Marea Ducesă Maria a avut doi descendenţi care 
sunt încă în viaţă. Un bărbat şi o femeie. Am stat de 
vorbă cu amândoi. Sunt mulţumiţi de viaţa pe care-o 
duc şi conştienţi de consecinţele dezvăluirii identităţii 
lor. O să le respect dorinţa de a se bucura de 
intimitate. Acum am eu o întrebare. De unde-ai ştiut că 
Razov plecase spre lordul Dodson? 

— l-am percheziţionat iahtul şi-am descoperit nişte 


487 


hârtii care menţionau expedierea coroanei către 
bunicul lordului. Am ajuns în Anglia cu un supersonic 
de la NUMA. Din fericire, Razov călătorea singur. 
Presupun că nu voia să ştie nimeni că era nevoit să 
fure coroana. Îmi pare râu că n-am reuşit s-o salvăm. 

— Să nu-ţi pară. Probabil e cel mai bine să fie acolo 
unde e. Dacă a existat vreodată un obiect neînsufleţit 
care adăposteşte ceva malefic, atunci e coroana asta. 
Fiecare nestemată a fost plătită cu sângele şi cu 
sudoarea mujicilor. Petrov urmări cu privirea un şoim 
care plutea deasupra fluviului şi adăugă: Ei bine, 
domnule Austin... 

— Kurt. Am trecut de stadiul formalităţilor. 

Petrov saluta. 

— Până când ne vom revedea, Kurt. 

Rusul acceleră şi şalupa se năpusti în josul fluviului, 
dispărând dincolo de un cot. Austin reîncepu să 
vâslească şi ajunse în câteva minute la hangarul 
pentru ambarcaţiuni pe care locuia. Aşeză barca la 
locul ei şi urcă scările către nivelul principal. Se 
dezbrăcă, rămânând numai în şort, puse pe foc un ibric 
de cafea jamaicană şi scoase toate ingredientele 
pentru un mic dejun de gurmand. 

— Te trezeşti devreme, asta e sigur. 

Se întoarse şi o văzu pe Kaela Dom coborând scările 
dinspre dormitorul din foişor. Nu purta decât o bluză 
de pijama din mătase şi un zâmbet. 

— Sper că nu te-am trezit, spuse el. 

Ea se apropie şi inhală aroma din ibric. 

— Nu mă pot gândi la un mod mai plăcut dea mă 
trezi. Fruntea i se încruntă în timp ce urmărea cu 
degetele câteva dintre cicatricele de pe spatele 
bronzat al lui Austin. Azi-noapte, pe întuneric, nu le-am 
văzut. 

— Aveai ochii închişi. 

— Şi tu. Pot spune că am compensat toate întâlnirile 


488 


noastre ratate. 

— Sper c-a meritat s-aştepţi. 

Ea îl sărută uşor. 

— Mai mult decât oricând. 

Cafeaua era gata. Austin umplu două căni aburinde 
şi ieşiră pe puntea cu vedere spre fluviul sclipitor. 
Aerul era proaspăt şi limpede. El îşi înălța cana într-un 
toast. 

— Pentru noua ta carieră la CNN. 

— Mulțumită ţie. Nu s-ar fi întâmplat niciodată fără 
reportajul în exclusivitate despre complotul Ataman. O 
să-mi lipsească totuşi Mickey şi Dundee. Nu ştiu cum 
te-aş putea răsplăti. 

El o privi pofticios, în stilul lui Groucho Marx”®. 

— Pai ai făcut-o deja. 

— Vrei să spui că mi-ai oferit exclusivitatea numai ca 
să poţi ajunge cu mine în aşternut? 

— Te poţi gândi la un motiv mai bun? 

Ea îşi duse degetul la obraz şi îşi înclina uşor capul. 

— Nu. Nu prea. 

Austin o sunase pe Kaela înainte de a pleca din 
Londra, ca s-o anunţe că se întorcea. Stabiliseră să se 
întâlnească la Washington, după ce dădea el raportul 
la NUMA. Aşa cum promisese, îi oferise exclusivitatea 
în privinţa complotului lui Razov. Fusese nevoit să 
omită câteva detalii, dar ea avusese destule indicii ca 
să urmărească firul pe cont propriu. Reportajul mia de 
trei nopţi pe toate reţelele de televiziune, iar Kaela 
devenise pe neaşteptate cea mai disputata jurnalistă 
din oraş - atât de solicitată, încât Austin fusese 
surprins atunci când îl sunase şi îi propusese să cineze 
împreună într-un han de ţară liniştit din Virginia. 
Petrecerea se mutase pe fostul hambar al 
ambarcaţiunii care-i servea lui drept locuinţă, iar 


58 Julius „Groucho“ Marx (1890-1977), unul dintre Fraţii Marx 
renumiţi pentru vodevilurile şi filmele lor (n.tr.) 


489 


În Marea Neagră, Kurt Austin și echipa NUMA descoperă 
e baz pentru Jebnwrnse abandonată, aflată în proprietatea 
Mii magnat sae prettade că aste descendent at fazilizi 
Roranov., Avånd fa dispoziție o avere incredibili, mayiiatul 
nebun s-a proclamat tatui Rusiei și este loiărâi să răstoarne 
guvernărea și aşa ragil a acestei tări — iar opozitia Statelor 
Unite nu îl deranează deloc, căci are pentru ele o surpriză teri- 
fiantă. in calea lu stau însă Kurt Austin si oamenii lui, care 
trebuie să facă ror ce ie stă în pureri ca să stane încă o dară 
omenirea de la distrugerea tarală 

În agel său raman, Clive Cussler îmoletesre supnnsul cu 
enié subtilă, cu descrieri sugestive ale locurilor, oamenilor si 
moravurilor, prin: şi cu informatii interesante despre adân- 


curing ocoariului alenon 
Li 


ISBN 978606-8255-54-5 


am D4 r can mao pan sus 


cditura rav