Clive Cussler — [Dirk Pitt] 04 Walhalla

CLIVE CUSSLER 


WALHALLA 


O 


(Serie: Dirk Pitt) 


www.virtual-project.eu 


ISBN: 
973-576-799-6 


Traducător: Ana-Veronica Mircea. 


Titlu original: 
Valhalla Rising 


Editura RAO 
2006 


3 


Viaţa lui CLIVE CUSSLER e aproape similară cu a eroului său, 
Dirk Pitt. Indiferent dacă a căutat aeronave dispărute sau a 
condus expediţii pornite pe urmele unor epave celebre, a avut un 
succes uluitor. Impreună cu echipa sa de voluntari de la NUMA, 
Cussler a descoperit mai bine de şaptezeci de nave scufundate 
de importanţă istorică, printre care şi de multă vreme dispărutul 
submarin confederat Hunley. Ca şi Pitt, Cussler colecţionează 
automobile clasice. Colecţia sa conţine nouăzeci de modele şi 
este una dintre cele mai rafinate din lume. Cussler îşi împarte 
timpul între deşertul Arizona şi munţii Colorado. 


Le sunt extrem de recunoscător lui 
Penn Stohr, Gloria Farley, Richard DeRousset 
Tim Firme, departamentului U.S. Submarines, 

şi unității locale de pompieri 
pentru îndrumări şi expertiză. 


PIERDUTE ÎN UITARE 


= 


Ip 


i. 5 ap ba bo Up. Doe le Wa lea be e 


Os 
aea 


ia! 


pi 
; 
; 
o 
o 
p 
Ks 
E 
is 


lunie 1035 
Undeva în America de Nord 


Prin pâcla dimineţii, se mişcau aidoma unor bizare duhuri 
tăcute, îmbarcate pe corăbii fantomă. inalte, sinuoase, cu prova 
şi pupa grațios arcuite şi încununate cu dragoni ciopliţi cu 
măiestrie, cu dinţii ameninţător dezgoliţi într-un rânjet, parcă 
străpungeau ceața în căutarea prăzii. Meniţi să umple de spaimă 
echipajele duşmane, dragonii erau consideraţi a fi, în aceeaşi 
măsură, pavăză împotriva spiritelor rele care sălăşluiau în 
adâncuri. 

Micul grup de imigranţi traversase oceanul ostil în vase negre, 
lungi, cu forme elegante, care brăzdau valurile cu uşurinţa şi 
stabilitatea păstrăvilor dintr-un pârâu cu unde molcome. Vâslele 
lungi ieşeau din locaşurile copastiei şi se afundau adânc în apa 
întunecată, împingând corabia înainte. Velele întinse, pătrăţoase, 
roşii cu alb, atârnau neputincioase în văzduhul liniştit. Bărci mai 
mici, din scândură, lungi de şase metri, purtând încărcătură 
suplimentară, erau legate de pupele corăbiilor care le remorcau. 

Oamenii aceia erau înaintaşii celor care aveau să vină mult 
mai târziu: bărbaţi, femei şi copii, laolaltă cu puţina lor avere, 
inclusiv vitele. Dintre toate căile marcate de oamenii Nordului 
de-a lungul şi de-a latul oceanelor, cea mai periculoasă era 
marea traversare a Atlanticului de Nord. In ciuda primejdiilor 
ascunse în necunoscut, se încumetaseră să navigheze printre 
sloiuri de gheaţă, să înfrunte tăria vânturilor, să lupte cu valurile 
monstruoase şi să îndure asprimea talazurilor stârnite de 
furtunile din sud-vest. Cei mai mulţi supravieţuiseră, dar marea 
îşi ceruse tributul. Două dintre cele opt corăbii care plecaseră din 
Norvegia se pierduseră pentru a nu mai apărea nicicând. 

În cele din urmă, coloniştii istoviţi de furtună atinseră coasta 
de vest a insulei Newfoundland, dar, în loc să debarce la L'Anse 
aux Meadows, unde Leif Eriksson întemeiase mai înainte vreme o 
aşezare, se hotărâră să cerceteze ţinuturile aflate către sud, 
sperând să găsească un loc cu climă mai caldă pentru noua lor 
colonie. După ce ocoliră o insulă de mari dimensiuni, se 
îndreptară către sud-vest până ce ajunseră la o limbă lungă de 
pământ care se desprindea de continent curbându-se înspre 
nord. Trecură de alte două insule mai mici şi continuară să 
navigheze cale de încă două zile până la o plajă cu nisip alb - 


7 


prilej de mare mirare pentru nişte oameni care-şi trăiseră 
întreaga viaţă pe ţărmuri acoperite până în zare de stânci 
ascuţite. 

Inconjurând vârful parcă  nesfârşitei întinderi nisipoase, 
descoperiră un golf larg. Fără şovăire, mica flotă intră în apele lui 
liniştite şi, profitând de flux, navigă către vest. Un val de ceaţă 
se prăvăli asupra lor, aşternând deasupra apei o pătură de aer 
jilav. Spre sfârşitul zilei, soarele se transformă într-un glob de un 
portocaliu palid în timp ce cobora către apus, spre orizontul 
ascuns privirii. Căpitanii corăbiilor ţinură sfat, strigându-şi 
vorbele unii către alţii şi se înţeleseră să ancoreze până în zori, 
cu speranţa că atunci ceața avea să se risipească. 

Când se lumină de ziuă, ceața fu înlocuită cu o pâclă 
luminoasă şi putură vedea că golful se îngusta, devenind un fiord 
prin care apa se scurgea în mare. Scoaseră vâslele şi bărbaţii 
prinseră să le mânuiască, în timp ce femeile şi copii priveau în 
tăcere liziera înaltă care, pe malul apusean al râului, se ivea din 
ultimele fuioare de pâclă, înălțându-se, amenințătoare, deasupra 
catargelor. Aveau impresia că, în pădurea de pe pământul de 
dincolo de culme, copacii erau incredibil de uriaşi. Deşi nu 
vedeau nici un semn de viaţă, bănuiau că erau urmăriţi de 
privirile unor oameni ascunşi printre arbori. De fiecare dată când 
se duseseră pe țărm după apă, fuseseră hărţuiţi de skraelingi, 
cum îi numeau pe toţi străinii din ţinuturile pe care sperau să le 
colonizeze. Skraelingii nu se dovediseră prietenoşi şi nu numai o 
dată sloboziseră nori de săgeți asupra corăbiilor. 

Ţinând pe deplin sub control firea lor de obicei războinică, 
Bjarne Sigvatson, comandantul expediției, nu le permisese 
luptătorilor lui riposteze. Ştia foarte bine că şi alţi colonişti din 
Vinlanda şi Groenlanda fuseseră chinuiţi de skraelingi, de vină 
fiind vikingii care, numai şi numai de dragul de a ucide, 
curmaseră viaţa câtorva băştinaşi nevinovaţi. În timpul acelei 
călătorii, Sigvatson ceruse ca locuitorii altor ţinuturi să fie trataţi 
prieteneşte. Simţea că, pentru supraviețuirea coloniei, era vital 
să ofere obiecte ieftine în schimbul blănurilor şi al altor lucruri 
strict necesare, fără vărsare de sânge. Şi, spre deosebire de 
Thorfinn Karlsefni şi Leif Eriksson, ale căror expediţii fuseseră, în 
cele din urmă, zădărnicite de skraelingi, avea oameni înarmaţi 
până în dinţi, norvegieni tari de înger, veterani ai numeroaselor 
bătălii purtate împotriva celor mai mari duşmani ai lor, saxonii. 


8 


Cu săbii atârnate de umeri, cu o lance lungă într-o mână şi cu o 
secure în cealaltă, erau cei mai buni luptători ai acelor vremuri. 

Fluxul putea fi simţit până în susul râului şi îi ajuta pe vâslaşi 
să înainteze împotriva curentului, mai slab din cauza micşorării 
diferenţei de nivel. Gura râului nu avea decât un kilometru 
lăţime, dar se lărgea repede, ajungând până la trei. Malul înclinat 
dinspre est era verde, fiind acoperit de o vegetaţie luxuriantă. 

Sigvatson, care, stând în picioare, cu braţul în jurul dragonului 
uriaş de la prova corăbiei din frunte, scruta depărtările prin pâcla 
gata să se împrăştie, arătă o umbră de pe faleza de stânci 
abrupte care se arcuia, trasând o curbă uşoară. 

— Indreptaţi-vă spre malul stâng, le porunci vâslaşilor. Acolo 
pare să fie o deschidere între stânci, unde ne putem adăposti 
peste noapte. 

Pe măsură ce se apropiau, gura întunecoasă şi amenințătoare 
a unei peşteri inundate se mărea văzând cu ochii, până când 
ajunse destul de largă ca să permită pătrunderea unei corăbii. 
Sigvatson privi în interiorul sumbru şi văzu că intrarea era cu 
mult sub pereţii abrupți ai stâncii. Ordonă celorlalte corăbii să 
rămână în derivă în timp ce, la a sa, demontă catargul şi-l culcă 
pe punte, ca să permită intrarea pe sub arcul jos din gura 
cavernei. Apa fiordului se învârtejea în jurul intrării, dar vâslaşii 
puternicii conduseră cu uşurinţă corabia înăuntru, retrăgând uşor 
văslele, doar atât cât să nu se lovească de flancurile deschiderii. 

In timp ce înaintau, femeile şi copiii se aplecară peste copastie 
şi priviră în jos, prin apa de o uluitoare limpezime, la bancurile de 
peşti pe care îi desluşeau, cu claritate, înotând deasupra fundului 
stâncos, la o adâncime de aproape cincisprezece metri. Nu îşi 
făcură nici un fel de griji când se pomeniră într-o grotă înaltă şi 
suficient de largă pentru a adăposti, cu uşurinţă, de trei ori mai 
multe corăbii decât număra mica flotă vikingă. Cu toate că 
strămoşii lor adoptaseră creştinismul, vechile tradiţii păgâne nu 
se pierduseră cu uşurinţă. Toate peşterile apărute pe cale 
naturală erau privite drept sălaşuri ale zeilor. 

Pereţii interiori ai grotei, formaţi, cu două sute de milioane de 
ani în urmă, prin răcirea rocilor topite, fuseseră sculptați şi apoi 
neteziţi de valurile unei mări străvechi care se izbiseră de 
straturile de rocă vulcanică aflate în prelungirea munţilor din 
apropiere. În partea de sus, acestea se arcuiseră formând o 
cupolă de care nu se prinseseră nici muşchiul, nici plantele 


9 


agăţătoare. Lipseau, în mod surprinzător şi liliecii. încăperea era, 
în foarte mare măsură, uscată. Apa ajungea doar până la nivelul 
unei terase care urca un metru, întinzându-se în interiorul 
cavernei pe o distanţă de aproape şaizeci de metri. 

Intorcându-se spre intrarea peşterii, Sigvatson strigă către 
celelalte corăbii să-i urmeze. Pe urmă, vâslaşii săi îşi încetiniră 
mişcările, lăsând vasul în voia curentului până când vârful prorei 
atinse fundul celei de-a doua grote. După ce acostară şi celelalte 
corăbii, pasarele lungi fură împinse în afară şi se repeziră cu toţii 
pe uscat, fericiţi că, după mai multe zile, îşi puteau întinde 
pentru prima oară picioarele. Primul lucru care trebuia făcut era 
pregătirea celei dintâi mese calde de care aveau parte de când 
debarcaseră ultima oară, cu sute de kilometri mai către nord. În 
căutarea lemnelor aduse de apă, copiii se răspândiră prin 
peşteră, alergând de-a lungul platformelor pe care, eoni de-a 
rândul, apa le tăiase în stâncă. Curând, femeile aveau focul făcut 
şi coceau pâinea, în timp ce, în oale mari de fier, pregăteau terci 
de ovăz şi peşte fiert. O parte dintre bărbaţi începură să repare 
părţi ale corăbiilor care erau uzate sau stricate în urma călătoriei 
pline de greutăţi, iar alţii aruncară năvoadele în calea bancurilor 
de peşti care mişunau în fiord. Femeile erau mai mult decât 
fericite pentru că găsiseră un loc ferit de furia naturii. Pe de altă 
parte, bărbaţii voinici, cu părul răvăşit, erau oameni obişnuiţi să 
trăiască în aer liber şi marinari, nu se simțeau în largul lor în 
închisoarea de stâncă. 

După ce mâncaseră, exact înainte de a intra în sacii de dormit 
din piele în care aveau să-şi petreacă noaptea, doi dintre copiii 
mai mici al lui Sigvatson, un băiat de unsprezece ani şi o fată de 
zece, veniră către el în fugă, strigând întărâtaţi. Il apucară de 
mâinile lui mari şi îl traseră în adâncurile peşterii. La lumina 
torţelor, îl conduseră printr-un tunel lung, a cărui înălţime abia 
dacă permitea să stai în picioare. Era un pasaj tubular, alcătuit 
dintr-un ansamblu de grote rotunjite formate în vremea când 
locul era sub apă. 

Căţărându-se peste şi primprejurul unor stânci prăvălite, 
ajunseră cu vreo şaizeci de metri mai sus. Pe urmă se opriră şi 
arătară către o mică fisură. 

— Tată, uite, uite! strigă fata. E o gaură care răzbate afară. Se 
zăresc stelele. 

Sigvatson văzu că despicătura era prea mică şi prea îngustă şi 


10 


că nici măcar copii nu se puteau târî prin ea, dar desluşi cât se 
poate de bine cerul nopţii. A doua zi, puse mai mulţi oameni să 
netezească fundul tunelului, pentru a fi mai uşor de străbătut şi 
să lărgească gaura de ieşire. După ce o măriră suficient de mult 
pentru ca un bărbat să poată trece fără să se încovoaie, se 
pomeniră pe o pajişte întinsă, mărginită de copaci viguroşi. Nici 
urmă de terenuri sterpe, despădurite, ca în Groenlanda. Rezerva 
de lemn necesar pentru construcţia caselor era nelimitată. 
Terenul era plin de flori de câmp şi de iarbă pe care să o pască 
vitele. Pe acest teren mănos, situat sus, deasupra frumosului 
fiord albastru bogat în peşte, avea să-şi construiască Sigvatson 
colonia. 

Zeii le arătaseră drumul copiilor, care îi călăuziseră pe adulţi 
către ceea ce sperau să fie noul lor paradis. 


Oamenii Nordului erau însetaţi de viaţă. Munceau din greu, 
trăiau intens şi nu mureau prea lesne. Pe mare erau în elementul 
lor. Pentru ei, un bărbat care nu avea o barcă era un bărbat 
încătuşat. Cu toate că, în Evul Mediu, erau temuţi din cauza 
instinctelor lor barbare, remodelaseră Europa. Temerari imigranţi 
s-au luptat şi s-au stabilit în Rusia, în Spania şi în Franţa, 
devenind negustori şi mercenari, renumiţi atât pentru curajul lor, 
cât şi pentru îndemânarea cu care mânuiau sabia şi securea de 
luptă. Hrolf Gange a cucerit Normandia, al cărei nume vine de la 
Oamenii Nordului. lar William, descendentul său, a cucerit Anglia. 

Bjarne Sigvatson era întruchiparea vikingului prosper. Părul îi 
era blond şi barba aşijderea. Nu era un bărbat înalt, dar era lat în 
spate şi puternic ca un taur. Se născuse în anul 980, la ferma 
tatălui lui din Norvegia şi, asemenea celor mai mulţi dintre tinerii 
vikingi, crescuse mistuit de dorinţa de a şti ce se află dincolo de 
fiecare nou orizont. Iscoditor şi curajos, deşi prevăzător, se 
alăturase, la numai cincisprezece ani, expediției care atacase 
Irlanda. Când împlinise douăzeci, Bjarne era un corsar care se 
maturizase luptând şi care, prădând, adunase o avere suficientă 
pentru a-şi construi o corabie excelentă şi pentru a pune la cale 
propria lui expediţie de jaf. Se însurase cu Freydis, o frumuseţe 
robustă, independentă, cu păr lung şi auriu şi ochi albaştri. 
Fusese o alegere fericită. Se potriveau unul cu celălalt ca soarele 
cu cerul. 

După ce adunase o avere impresionantă prădând oraşe şi sate 


11 


în susul şi în josul Britaniei şi dobândise, în luptă, numeroase 
cicatrice, Bjarne renunţase la jafuri şi devenise negustor de 
ambră, diamantul acelor vremuri. Dar, peste câţiva ani, începuse 
să nu-şi mai găsească locul, mai ales după ce auzise istorisirile 
despre expedițiile pline de eroism ale lui Erik cel Roşu şi ale fiului 
său, Leif Eriksson. Vraja ținuturilor stranii din vestul îndepărtat îl 
atrăgea şi se hotărâse să-şi pregătească propria călătorie în 
necunoscut, pentru a întemeia o colonie. Adunase repede o flotă 
din zece corăbii, care puteau purta trei sute cincizeci de oameni, 
împreună cu familiile, vitele şi uneltele lor. Una singură fusese 
încărcată cu ambra lui şi cu bogăţiile jefuite, care urmau să fie 
folosite pentru a face negoţ cu navele care transportau bunuri 
din Norvegia şi Islanda. 

Peştera era locul ideal în care puteau adăposti corăbiile, fiind, 
în acelaşi timp, un depozit excelent şi o fortăreață care să-i 
apere de atacurile skraelingilor. Ambarcaţiunile lustruite fuseseră 
scoase din apă, puse pe trunchiuri de copaci tăiaţi în formă de 
role şi plasate în locaşuri scobite în terasa de stâncă dură. 
Vikingii construiau corăbii superbe, adevărate minuni ale acelor 
vremuri. Nu erau doar nişte maşinării de navigat incredibil de 
eficiente, ci şi opere de artă, dumnezeieşte proporţionate, cu 
prova şi pupa generos împodobite cu sculpturi complicate. Atât 
înaintea epocii lor, cât şi după aceea, puţine vase au mai avut 
linii de o eleganţă atât de desăvârşită. 

Corabia lungă era ambarcaţiunea folosită pentru atacurile 
asupra Europei. Era extrem de rapidă şi de uşor de manevrat, 
având deschideri pentru cincizeci de vâsle. Dar knarr-ul era calul 
de povară al exploratorilor vikingi. Era lung de cincisprezece 
până la optsprezece metri, cu un bordaj lat de patru metri şi 
jumătate şi putea transporta o încărcătură de cincisprezece tone 
de-a lungul unor distanţe foarte lungi pe mare. In largul 
oceanului, se bizuia mai ales pe vela sa mare, pătrată, dar era 
înarmat cu nu mai puţin de zece vâsle pentru călătoriile prin 
apele nu prea adânci din preajma ţărmurilor. 

Pe punţile de la prova şi de la pupa se aflau platforme 
deschise care ajungeau până la jumătatea navei şi puteau fi 
încărcate cu mărfuri şi cu vite. Echipajul şi pasagerii aveau de 
suferit în acel spaţiu deschis, protejat doar cu piei de bou. Nu 
existau nici un fel de cabine speciale pentru căpeteniile ca 
Sigvatson; vikingii navigau cu toţii ca simpli marinari, egali unii 


12 


cu alţii, iar conducătorul îşi asuma comanda doar când era vorba 
de decizii importante. Knarr-ul era în elementul lui pe marea 
răscolită. In vreme de furtună, când valurile erau uriaşe, putea 
îndura tot răul cu care îl năpăstuiau zeii, continuând să înainteze 
cu o viteză de cinci sau chiar şapte noduri, străbătând astfel o 
sută cincizeci de mile pe zi. 

Făurită din esenţă tare de stejar de pricepuţii constructori 
vikingi de nave, care modelau formele folosindu-şi doar mâna şi 
ochiul şi prelucrau lemnul numai cu securea, chila era tăiată 
dintr-un singur trunchi de stejar, o grindă în formă de T care 
mărea stabilitatea vasului pe oceanul agitat. Urmau apoi 
scândurile, tot de stejar, din care erau cioplite, în lungul fibrei, 
foile subţiri de bordaj cărora li se dădea o curbură elegantă 
înainte de a fi fixate de stâlpii de la pupă şi provă. Formând aşa 
numita carenă cu solzi, scândurile de deasupra se suprapuneau 
peste cele de dedesubt. Acestea erau câălăfătuite cu păr de 
animale uns cu catran. În afară de scândurile în formă de cruce 
care consolidau carena şi susțineau punţile, în alcătuirea corăbiei 
nu mai întâlneai elemente puse în unghi drept. Intreaga 
construcţie părea prea fragilă pentru furtunile care măturau 
Atlanticul de Nord, dar, sub această nebunie aparentă, se 
ascundea un secret. Chila se putea curba şi carena se putea 
deforma, permițându-i vasului să navigheze fără efort, pentru că 
întâmpina mai puţină rezistenţă din partea apei şi se transforma 
astfel în cea mai stabilă corabie medievală. lar linia joasă de 
plutire o ajuta să alunece deasupra valurilor imense ca o bucată 
de şindrilă. 

Cârma reprezenta, de asemenea, o capodoperă de inginerie. 
Era o ramă solidă ataşată de tribord, mânerul ei vertical fiind 
răsucit de către cârmaci cu ajutorul unui braţ orizontal. Se monta 
întotdeauna în partea dreaptă a carenei şi se numea stjornbordi 
- un cuvânt care a ajuns să însemne tribord. Cârmaciul privea cu 
un ochi marea şi cu celălalt o giruetă de bronz realizată după un 
proiect complicat, care era montată fie pe stâlpul de la pupa, fie 
pe catarg. Studiind direcţia vântului, putea conduce vasul pe ruta 
cea mai favorabilă. 

Un butuc mare de stejar era lăcaşul în care se fixa catargul. 
Acesta avea o înălţime de nouă metri şi susţinea o velă cu 
suprafaţa de vreo sută zece metri pătraţi, de forma unui 
dreptunghi cu laturile aproape egale. Velele ţesute din lână 


13 


aspră, pusă în două, ca să fie mai rezistentă, erau vopsite în roşu 
şi alb, închipuind, de obicei, modele cu dungi sau romburi. 
Vikingii nu erau doar constructori şi marinari pricepuţi, ci şi 
exploratori de excepţie. Aveau arta marinăriei în sânge. Un 
viking ştia totul despre curenţi, despre nori, despre temperatura 
apei, despre vânturi şi despre valuri. Urmărea migraţia peştilor şi 
a păsărilor. Noaptea se ghida după stele. In timpul zilei, folosea 
un dispozitiv, un disc asemenea unui cadran solar, cu o săgeată 
centrală care era deplasată în sus şi în jos pentru a măsura 
declinaţia soarelui urmărind modul în care aluneca umbra 
deasupra liniilor crestate pe suprafaţa discului de lemn. Vikingii 
calculau latitudinea cu o precizie surprinzătoare. Nu se întâmpla 
prea des ca o corabie vikingă să se piardă pentru totdeauna. Pe 
mare, autoritatea lor era recunoscută şi niciodată contestată. 


În lunile care urmară, coloniştii îşi construiră case de lemn, 
încăpătoare, cu acoperişul susţinut de grinzi masive. Inălţară o 
clădire a comunităţii, de mari dimensiuni, având în centru o vatră 
imensă folosită pentru gătit, pentru întruniri, dar şi drept 
magazie şi adăpost pentru vite. Avizi de terenuri mănoase, 
oamenii nordului nu-şi pierdeau timpul semănând. Culegeau 
fructe de pădure şi îşi umpleau năvoadele aruncate în fiordul 
bogat în peşte. Skraelingii se dovediră a fi curioşi, dar destul de 
prietenoşi. Podoabele lipsite de valoare, pânzeturile şi laptele de 
vacă erau schimbate pe blănuri valoroase şi pe vânat. Plin de 
înţelepciune, Sigvatson le ordonă oamenilor săi să nu-şi ţină la 
vedere săbiile din metal, securile şi suliţele. Skraelingii aveau 
arcuri şi săgeți, dar armele lor de mână erau încă primitive, 
făurite din piatră. Pe bună dreptate, Sigvatson era de părere că, 
în curând, armele superioare ale oamenilor nordului ar fi fost fie 
furate, fie cerute la schimb. In toamnă, erau foarte bine pregătiţi 
pentru o iarnă grea. Dar, în anul acela, vremea se arătă blândă, 
cu zăpadă puţină şi doar cu câteva zile reci. Coloniştii se 
minunară de zilele însorite, care erau mai lungi decât cele cu 
care se obişnuiseră în Norvegia şi în timpul scurtei lor şederi în 
Islanda. Odată cu venirea primăverii, Sigvatson se pregăti să 
trimită o expediţie numeroasă care să exploreze noul lor ţinut 
straniu. El preferă să rămână pe loc şi să-şi asume îndatoririle şi 
responsabilităţile impuse de conducerea micii comunităţii de 
acum prospere. Ca şef al expediției, îl numi pe Magnus, fratele 


14 


lui mai tânăr. 

Sigvatson alese o sută de bărbaţi care să plece în călătoria pe 
care o bănuia lungă şi anevoioasă. După săptămâni întregi de 
pregătiri, fură ridicate pânzele a şase dintre cele mai mici 
corăbii, în timp ce bărbaţii, femeile şi copii care rămâneau în 
urmă îşi fluturau mâinile către mica flotă pornită să descopere 
izvoarele râului. Dar ceea ce trebuia să fie o expediţie de 
cercetare de două luni se transformă într-o călătorie eroică, care 
dură paisprezece. Folosind pânzele sau vâslind atunci când nu 
erau nevoiţi să-şi târască corăbiile pe uscat până la următorul 
curs de apă, oamenii călătoriră pe râuri late şi de-a curmezişul 
unor lacuri enorme, care păreau la fel de întinse ca marea din 
nord. Navigară de-a lungul unui râu cu mult mai larg decât toate 
cele pe care le văzuseră în Europa sau în jurul Mediteranei. La 
cinci sute de kilometri în josul apei, acostară şi-şi ridicară tabăra 
într-o pădure cu copaci groşi. Acolo îşi ascunseră corăbiile, 
acoperindu-le. Apoi porniră într-o călătorie, ce avea să dureze un 
an, printre dealuri şi păşuni fără sfârşit. 

Oamenii Nordului întâlniră animale ciudate, cum nu mai 
văzuseră niciodată până atunci. Creaturi mici, asemenea câinilor, 
care urlau în întuneric. Pisici mari, cu cozile scurte şi fiare uriaşe, 
cu blană, coarne şi capete enorme. Pe acestea le uciseră cu 
suliţele şi descoperiră că aveau o carne la fel de delicioasă 
precum aceea de vită. 

Pentru că nu zăboveau în acelaşi loc, skraelingii nu îi 
considerau o ameninţare şi nu le pricinuiau nici un fel de 
necazuri. Exploratorii erau fascinaţi şi amuzaţi de diferenţele 
dintre triburile acestora. Unii erau maiestuoşi şi aveau o ţinută 
nobilă, alţii nu arătau cu mult mai bine decât nişte animale 
murdare. 

După mai multe luni, se opriră când zăriră piscurile unui 
munte imens înălțându-se în depărtare. Copleşiţi de acel 
continent care părea să se întindă la nesfârşit, hotărâră că era 
timpul să se întoarcă, pentru a ajunge în colonie înainte de 
căderea primei zăpezi a iernii. Când, în miezul verii, călătorii 
epuizați, care se aşteptau să fie întâmpinați cu bucurie, ajunseră 
în aşezare, nu mai găsiră decât dezastru şi nenorocire. Intreaga 
colonie fusese arsă din temelii, iar din prieteni, din nevestele şi 
copiii lor nu mai rămăseseră decât oase răvăşite. Ce 
neînțelegere cumplită îi făcuse pe skraelingi să-şi iasă din minţi 


15 


şi să-i măcelărească pe vikingi? Ce anume pusese capăt relaţiilor 
paşnice? Morţii nu puteau da nici un răspuns. 

Magnus şi ceilalţi oameni ai Nordului exasperaţi şi îndureraţi 
care supravieţuiseră descoperiră că gura tunelului ce ducea 
către peştera în care îşi adăpostiseră corăbiile fusese acoperită 
cu pietre şi cu crengi de locuitorii răposaţi, fiind astfel ascunsă 
de skraelingi. Coloniştii reuşiseră cumva să dosească comorile şi 
relicvele sacre din zilele tinereţii lui Sigvatson, ca şi obiectele 
personale pe care le îndrăgeau cel mai mult, ducându-le pe 
corăbii în timpul atacului. 

Războinicii cu inima frântă ar fi putut părăsi locul măcelului 
navigând spre alte ţinuturi, dar asta nu le stătea în fire. Doreau 
din răsputeri să se răzbune, deşi ştiau că era foarte probabil ca 
totul să se termine cu moartea lor. Dar, pentru un viking, să pieri 
în luptă contra vrăjmaşului reprezenta un sfârşit binecuvântat şi 
glorios. În plus, mai exista şi cumplita posibilitate ca nevestele şi 
fiicele lor să fi fost luate în robie de către skraelingi. 

Innebuniţi de durere şi de furie, adunară rămăşiţele 
pământeşti ale prietenilor şi ale rudelor şi, prin tunel, le 
transportară în peşteră şi le aşezară pe corăbii. Trimiterea 
morţilor în Walhalla, pentru a avea parte de o minunată viaţă de 
apoi, făcea parte din tradiţie. Identificară trupul mutilat al lui 
Bjarne Sigvatson şi îl întinseră pe corabia lui, înfăşurat într-o 
mantie şi înconjurat de corpurile celor doi copii ai săi, de 
comorile pe care le adunase în timpul vieţii şi de hârdaie cu 
hrană pentru drum. Ar fi vrut să i-o aşeze alături pe soţia sa, 
Freydis, dar cadavrul ei nu putuse fi găsit şi nu mai existau nici 
vite pe care să le sacrifice. Skraelingii luaseră totul. 

După obicei, corăbiile şi morţii ar fi trebuit înhumați, dar aşa 
ceva nu era posibil. Se temeau că skraelingii i-ar fi putut 
dezgropa ca să-i jefuiască. De aceea, războinicii mâhniţi dăltuiră 
şi îndesară în gura peşterii, cu lovituri de ciocan, un bolovan 
uriaş, până ce acesta se prăvăli înăuntru, împreună cu o 
grămadă de pietroaie mai mici, separând astfel grota de râu. 
Bolovanii se înţepeniră, laolaltă, într-un jgheab aflat la câţiva 
metri sub suprafaţa apei, lăsând o deschizătură subacvatică 
largă, dar nevăzută. 

Ceremonia funerară fiind încheiată, oamenii Nordului se 
pregătiră de luptă. 

Pentru ei, onoarea şi curajul erau sfinte. Pentru că ştiau că 


16 


bătălia avea să înceapă în curând, se simțeau cuprinşi de 
euforie. În adâncul sufletului, duseseră dorul luptei, al 
zăngănitului armelor, al mirosului de sânge. Făceau parte din 
cultura lor, fuseseră crescuţi şi antrenați pentru a fi soldaţi 
neîntrecuţi în arta omorului. Işi ascuţiră săbiile lungi şi securile 
de luptă, forjate din oţel de cea mai bună calitate de către 
maeştrii germani - adevărate piese de tezaur, extrem de preţuite 
şi de venerate. Atât săbiilor cât şi securilor li se dădeau nume, de 
parcă ar fi fost însufleţite. 

Işi puseră superbele cămăşi de zale, care le protejau partea de 
sus a trupului şi coifurile simple, conice, unele cu apărătoare 
frontală, dar toate lipsite de coarne. Işi luară scuturile din lemn 
pictat în culori strălucitoare, având pe spate o curea pentru braţ 
fixată de vârful mare de metal aflat în partea din faţă. Toţi erau 
înarmaţi cu sulițe cu vârful extrem de lung şi de ascuţit. Unii 
foloseau săbii de aproape un metru, cu două tăişuri, în timp ce 
alţii preferau securile mari de luptă. 

Când terminară, Magnus Sigvatson îi conduse pe cei o sută de 
vikingi către satul întins al skraelingilor, aflat la cinci kilometri 
distanţă de scena înfiorătorului masacru. De fapt, aşezarea era 
mai mare decât un oraş primitiv, cuprinzând sute de colibe în 
care se adăposteau aproape două mii de skraelingi. Vikingii nu 
încercară să recurgă la şiretlicuri sau să se furişeze. Urlând ca 
nişte câini înnebuniţi, ieşiră dintre copaci, năpustindu-se ca o 
furtună prin gardul scund de lemn care înconjura satul, menit să 
ţină la distanţă animalele, nu oamenii porniţi la atac. 

Asaltul distrugător făcu ravagii printre skraelingii, care 
încremeniseră de uimire şi erau seceraţi ca vitele. Aproape două 
sute căzură, măcelăriți în neaşteptatul asalt cumplit şi sălbatic, 
înainte de a pricepe ce se întâmpla. Curând, începură să 
riposteze, strânşi în grupuri de câte cinci sau zece. Deşi suliţele 
le erau familiare şi îşi făuriseră securi grosolane, din piatră, arma 
lor favorită de luptă era arcul şi, în scurt timp, o ploaie de săgeți 
umplu cerul. Femeile se amestecară în învălmăşeală, azvârlind 
rafale de pietre, care nu avură cine ştie ce urmări, dar ciobiră 
coifurile şi scuturile vikingilor. 

Magnus ataca în fruntea războinicilor săi, luptându-se cu 
ambele mâini, având o suliță într-una şi o secure uriaşă în 
cealaltă, amândouă ude de sângele care picura de pe ele. Era 
cea ce vikingii numeau un beserkr - un cuvânt ce a străbătut 


17 


veacurile transformându-se în berserk - un bărbat care pare 
nebun, străduindu-se să umple de groază minţile duşmanilor săi. 
Zbiera ca un om ieşit din minţi, năpustindu-se asupra 
skraelingilor şi lovindu-i cu securea de parcă i-ar fi pocnit cu 
îmblăciul. 

Violenţa sălbatică îi copleşi pe skraelingi. Cei care încercară să 
lupte corp la corp cu oamenii Nordului se aleseră cu răni 
cumplite. Totuşi, deşi erau decimaţi, numărul lor nu scădea. 
Fugarii se răspândiseră prin satele învecinate şi se întorseseră 
iute cu întăriri, aşa că skraelingii începuseră să se regrupeze pe 
măsură ce pierderile le erau înlocuite. 

In prima oră, răzbunătorii croiră prin sat un drum presărat cu 
morţi, căutând orice urmă a femeilor lor, fără a izbuti să 
găsească vreuna. Descoperiră numai petice şi bucăţi de material 
din rochiile lor, pe care femeile skraelingilor le purtau ca 
ornamente. Dincolo de furie este mânia, iar dincolo de mânie, 
isteria. Innebuniţi, vikingii îşi închipuiră că femeile lor fuseseră 
sfâşiate şi furia li se transformă într-o demenţă rece ca gheaţa. 
Nu ştiau că cinci femei supravieţuiseră măcelului din aşezarea lor 
şi nu li se făcuse nici un rău, dar fuseseră date drept tribut mai 
marilor altor sate. In schimb, cruzimea le spori cu repeziciune şi 
pământul din satul skraelingilor se îmbibă cu sânge. Dar 
înlocuitorii acestora continuau să sosească şi, în cele din urmă, 
soarta bătăliei începu să se schimbe. 

Copleşiţi numericeşte şi foarte slăbiţi din cauza rănilor şi a 
oboselii, vikingii îşi pierdură puterile şi numai zece mai rămaseră 
în picioare, în jurul lui Magnus Sigvatson. Skraelingii nu mai 
atacau frontal împotriva săbiilor ucigătoare şi a securilor. Nu se 
mai temeau de suliţele oamenilor Nordului, care fuseseră fie 
azvârlite, fie sfărâmate. O oaste în creştere, acum depăşindu-i pe 
vikingii decimaţi cu cincizeci la unu, stătea în afara câmpului de 
luptă şi azvârlea stoluri imense de săgeți asupra pâlcului de 
supraviețuitori care se ghemuiseră sub scuturile în care acestea 
se înfigeau ca nişte ace de porc spinos. Totuşi, vikingii continuau 
să lupte, atacând iarăşi şi iarăşi. 

Pe urmă, skraelingii se ridicară toţi ca unul şi, lăsându-se, plini 
de cutezanţă, în voia sorții, se izbiră de scuturile vikingilor. Acel 
flux enorm înghiţi mica trupă de oameni ai Nordului şi se 
învolbură în jurul lor, doborându-i. Câţiva rămaseră în picioare, 
stând spate în spate şi luptând împotriva sfârşitului violent sub o 


18 


avalanşă de lovituri mârşave date cu securile de piatră, până 
când nu mai putură rezista. 

Ultimele gânduri li se îndreptară spre cei dragi, pe care îi 
pierduseră şi către moartea glorioasă care îi aştepta. Magnus 
Sigvatson căzu ultimul, sfârşitul său fiind cel mai tragic. Odată cu 
el, se stinse ultima speranţă de a coloniza America de Nord în 
următorii cinci sute de ani. Şi lăsă o moştenire care avea să-i 
coste scump pe cei care, eventual, l-ar fi putut urma. Inainte de 
apusul soarelui, cei o sută de oameni ai Nordului îşi găsiră 
moartea, împreună cu mai bine de o mie de skraelingi, bărbaţi, 
femei şi copii, pe care îi măcelăriseră. In cel mai cumplit mod 
posibil, skraelingii ajunseseră să recunoască că străinii cu piele 
albă sosiți de dincolo de mare erau o ameninţare de jaf, care nu 
putea fi înlăturată decât printr-o forţă sălbatică. 

O undă de şoc se propagă printre popoarele skraelinge. Nici 
una dintre luptele sângeroase dintre triburi nu îi mai plătise 
morţii un tribut atât de înspăimântător şi nici nu mai pricinuise 
astfel de mutilări şi de răni oribile. Marea bătălie fusese doar un 
preludiu al războaielor cumplite care urmau să vină. 

Pentru vikingii care trăiau în Islanda şi în Norvegia, soarta 
coloniei lui Bjaree Sigvatson a devenit un mister. Nimeni nu 
rămăsese în viaţă ca să le spună povestea, iar alţi imigranţi 
exploratori nu le-au urmat calea, străbătând oceanul necruţător. 
Colonişti s-au transformat într-o notă de subsol neglijată din 
legendele nordice care au ajuns până la noi traversând epocile. 


19 


2 Februarie, 
1894 Marea Caraibelor 


Nici una dintre persoanele aflate la bordul navei Kearsarge, un 
vas de război cu coca de lemn, nu ar fi avut cum să prevadă 
catastrofa care era pe punctul să-i lovească. Sub pavilionul şi sub 
protecţia intereselor Statelor Unite în Indiile de Vest, călătoreau 
din Haiti către Nicaragua, când marinarii din cart observară, în 
apă, o formă stranie aflată la o milă de prova, către tribord. Sub 
cerul limpede, aveau vizibilitate bună până la orizont, iar marea 
era calmă, crestele valurilor neînălţându-se mai sus de şaizeci de 
centimetri. Spatele negru şi cocârjat al unei specii ciudate de 
monstru marin putea fi văzut clar cu ochiul liber. 

— Ce crezi că poate fi? îl întrebă căpitanul Light Hunt pe 
locotenentul James Ellis, secundul său, în timp ce privea cu 
atenţie printr-un binoclu de alamă. 

Ellis aruncă o privire către obiectul din depărtare prin 
telescopul proptit de balustradă, pentru a-şi păstra poziţia 
stabilă. 

— Prima mea supoziţie ar fi că e vorba de o balenă, dar n-am 
mai văzut niciodată una care să se deplaseze atât de uniform, 
fără să-şi scoată din apă coada sau fără plonjeze sub apă. Şi mai 
are şi o protuberanţă ciudată în partea din faţă a corpului. 

— Trebuie să fie vreo specie rară de şarpe de mare, spuse 
Hunt. 

— Nu e unul dintre animalele pe care le ştiu, murmură Ellis, 
temător. 

— Nu-mi vine să cred că e o navă făcută de mâna omului. 

Hunt era un bărbat suplu, cu părul încărunţit. Faţa tăbăcită şi 
ochii căprui, afundaţi în orbite, erau ai unui om care petrecuse 
multă vreme în bătaia soarelui şi a vântului. Strângea între buze 
o pipă pe care o aprindea foarte rar. Era marinar de carieră, 
străbătea oceanele de un sfert de secol şi avea un trecut 
excelent, de căpitan eficient. Inainte de a se pensiona, i se 
făcuse onoarea de a i se încredința comanda celei mai celebre 
nave a flotei. Fiind prea tânăr pentru a lua parte la Războiul Civil, 
Hunt absolvise Academia Navală în 1869 şi servise pe alte opt 
vase de război, urcând în grad, până ce i se oferise comanda 


21 


navei Kearsarge. 

Aceasta îşi câştigase faima după o bătălie navală eroică, 
desfăşurată cu treizeci de ani în urmă, când, la Cherbourg, în 
Franţa, distrusese şi scufundase mârşavul vas corsar confederat 
Alabama. Deşi nu îi era superior, Kearsage transformase 
Alabama într-o biată epavă în mai puţin de o oră de luptă. La 
întoarcerea acasă, căpitanul şi echipajul fuseseră sărbătoriţi 
drept eroi de unioniştii recunoscători. 

In ultimii ani, nava servise pentru croaziere în jurul lumii. 
Având şaizeci de metri lungime, zece lăţime şi pescajul de patru 
şi jumătate, cele două motoare şi elicea o propulsau cu o viteză 
de unsprezece noduri. La zece ani după război, tunurile îi 
fuseseră înlocuite cu o baterie mai nouă, alcătuită din două guri 
de foc neghintuite, de două sute optzeci de milimetri, două de 
două sute treizeci şi două ghintuite, de zece kilograme. Echipajul 
era format din o sută şaizeci de oameni. Deşi veche, nava era 
încă un adversar redutabil. 

Ellis lăsă jos telescopul şi se întoarse spre Hunt. 

— Să facem cercetări, căpitane? 

Hunt încuviinţă dând din cap. 

— Ordonă o întoarcere de zece grade spre tribord. Cere-i 
mecanicului şef Gribble să înceapă să mărească viteza până la 
maximum, trimite echipajul la postul doi de tunuri şi dublează 
numărul oamenilor de veghe. Nu vreau să scăpăm din vedere 
monstrul sau orice o fi el. 

— Am înţeles. 

Ellis, un bărbat înalt, cu o barbă îngrijit potrivită, duse la 
îndeplinire ordinele şi, în curând, venerabila navă începu să 
accelereze, înconjurată de spuma valurilor care se spărgeau de 
prova ei în timp ce înainta contra vântului. O dâră de fum gros şi 
negru îi izvora din coş odată cu o ploaie de scântei. Punţile 
bătrânului vas de război trepidau deja, anticipând începerea 
vânătorii. 

Kearsage începea să se apropie de obiectul straniu, a cărui 
viteză rămăsese neschimbată. Tunarii se adunaseră, încărcaseră 
un proiectil pe ţeava ghintuită de zece kilograme şi se trăseseră 
înapoi. Ofiţerul artilerist îl fixă cu privirea pe Hunt, care stătea 
alături de cârmaci. 

— Tunul numărul doi e încărcat şi gata de foc. 

— Trage o lovitură la cincizeci de metri înaintea nasului 


22 


monstrului, domnule Merryman, strigă Hunt, prin portavoce. 

Merryman îşi flutură braţul, în semn că înţelesese şi dădu din 
cap către omul care stătea alături de tun, cu mâna pe cordiţă şi 
către un altul, care ochea, manevrând rozeta înălţătorului. 

— L-aţi auzit pe căpitan. Proiectilul să cadă la cincizeci de 
metri în faţa bestiei. 

După reglarea tirului, cordiţa fu trasă, tunul cel mare bubui şi 
fu azvârlit înapoi, iar cablul gros de fixare alunecă prin inelul 
balamalei. Lovitura fusese aproape perfectă, iar proiectilul 
explodase exact în faţa imensei movile care aluneca prin apă 
fără nici un fel de efort. Animal sau maşină, aceasta ignoră 
intruziunea şi îşi menţinu viteza şi cursul, fără să devieze câtuşi 
de puţin. 

— Nu pare impresionat de artileria noastră, spuse Ellis, cu un 
zâmbet subţire şi răutăcios. 

Hunt privi încordat prin ochelari. 

— După aprecierea mea, are o viteză de zece noduri, pe când 
a noastră e de doisprezece. 

— Ajungem lângă el în zece minute. 

— Când o să fim la trei sute de metri, mai trageţi încă o 
lovitură. De data asta, la treizeci de metri de el. 

Întreg echipajul, cu excepţia celor din sala maşinilor, avea 
mâinile încleştate de balustradă şi privea fix monstrul care, cu 
fiecare minut, era tot mai aproape de prova navei. La suprafaţă 
nu se zărea decât un clipocit, dar o spumă albă putea fi văzută 
învârtejindu-se dedesubt, în siajul său. Apoi cocoaşa din spate 
licări şi scânteie. 

— Dacă nu aş ştii că nu se poate, zise Hunt, aş spune că 
soarele se reflectă într-un fel de fereastră sau de orificiu. 

— Nici un monstru marin nu are vreo parte făcută din sticlă, 
bombăni Ellis. 

Tunarii reîncărcară şi traseră încă un proiectil care căzu, 
împroşcând puternic apa, la cincisprezece până la douăzeci de 
metri în faţa monstrului. Acesta continuă să nu reacționeze. Işi 
continuă drumul, ca şi cum Kearsarge ar fi fost doar o neplăcere 
trecătoare. Acum era destul de aproape pentru ca Hunt şi 
echipajul său să poată vedea un turn triunghiular, cu deschizături 
din cuarţ, mari şi rotunde. 

— E o navă făcută de mâna omului, bolborosi Hunt, uluit. 

— Nu pot să cred că e posibil, spuse Ellis, nehotărât. Cine ar fi 


23 


putut construi o drăcie atât de neobişnuită? 

— Dacă nu e din Statele Unite, trebuie să fie britanică sau 
nemţească. 

— Cum am putea şti asta? Nu arborează nici un steag. 

In timp ce vorbeau, bizarul obiect începu să alunece încet sub 
valuri, până ce îl pierdură din vedere. Kearsarge trecu exact pe 
deasupra locului în care se scufundase, dar echipajul nu desluşi 
nici o urmă de-a lui în adâncuri. 

— A dispărut, căpitane, strigă un marinar către Hunt. 

— Continuaţi să-l pândiţi cu mare atenţie, ripostă acesta. 
Câţiva dintre voi să se urce pe greement, ca să vadă mai bine. 

— Ce facem dacă reapare? întrebă Ellis. 

— Dacă nu se opreşte şi nu se identifică, tragem o salvă 
asupra lui. 

Orele trecură una după alta până la amurg, în timp ce 
Kearsarge naviga în cercuri tot mai largi cu speranţa, din ce în ce 
mai firavă, că avea să regăsească monstrul. Căpitanul Hunt era 
pe punctul de a pune capăt căutărilor, când unul dintre marinarii 
de pe greement strigă către cei de pe punte. 

— Monstru la travers babord, la o mie de metri. Vine înspre 
noi. 

Echipajul şi ofiţerii alergară la balustrada de la babord şi 
scrutară apa cu privirea. Era încă destulă lumină ca să-l poată 
vedea limpede. Părea să se îndrepte direct către Kearsarge, cu o 
viteză foarte mare. 

In timpul căutărilor, servanţii aşteptaseră răbdători, cu 
tunurile încărcate, gata să tragă în orice moment. Cei de la 
babord îşi îndreptară repede tunurile către apariţia care se 
apropia. 

— Ţineţi cont de viteza ei şi ţintiţi proeminenţa aia dinspre 
pupa, îi instrui Merryman. 

Reglară tirul şi ţevile tunurilor coborâră în direcţia monstrului 
care li se contura ameninţător în faţa ochilor. 

— Foc! strigă apoi Hunt. 

Şase din cele opt tunuri de pe Kearsarge bubuiră şi 
încărcătura lor explozivă tulbură aerul în timp ce ţevile scuipau 
foc şi fum. Privind prin binoclu, Hunt putu să vadă că proiectilele 
din două dintre tunurile pivotante de două sute optzeci de 
milimetri izbiră apa de o parte şi de alta a obiectului enigmatic. 
Cele pornite din ţevile neghintuite de două sute treizeci de 


24 


milimetri sporiră numărul gheizerelor care ţâşneau în jurul țintei. 
Apoi observă că proiectilul din ţeava ghintuită, de zece 
kilograme, lovi spatele monstrului, fu aruncat în aer şi ricoşă pe 
suprafaţa apei săltând ca o piatră. 

— E blindată, spuse, uluit. Proiectilul nostru a ricoşat de 
carcasa ei fără să lase nici o urmă. 

Netulburat, puternicul lor inamic îşi îndreptă prova, cu mare 
precizie, către carena navei, îşi mări viteza şi se pregăti pentru 
momentul loviturii. 

Înnebuniţi, servanţii reîncărcară tunurile, dar, în momentul în 
care erau gata pentru o nouă salvă, obiectul se afla mult prea 
aproape şi nu puteau cobori ţevile suficient de mult ca să-l poată 
lovi. Detaşamentul de infanterie marină de la bordul navei îşi 
descărcă armele asupra agresorului. Mai mulţi ofiţeri stăteau pe 
balustradă, ţinându-se cu o mână de greement şi trăgând cu 
revolverele pe care le aveau în cealaltă. Un potop de gloanţe 
ricoşă, pur şi simplu, de carcasa blindată. 

Fără să-şi poată crede ochilor, Hunt şi echipajul său priveau 
coşmarul care era pe cale să se le izbească nava. Incremenit de 
groază, fixa vasul alungit, în formă de ţigară, încleştându-se de 
balustradă, ca să n-o scape din mâini în timpul inevitabilei 
coliziuni. 

Dar şocul aşteptat nu veni. Toţi membrii echipajului simţiră un 
tremur uşor sub punte. Impactul nu părea diferit de o izbitură 
uşoară de chei. Singurul sunet era un scrâşnet estompat de lemn 
rupt. În acel moment în care timpul încremenise, obiectul 
nepământesc făcuse, între nervurile principale, din lemn de 
stejar, o tăietură la fel de îngrijită ca lovitura unui cuţit criminal, 
pătrunzând adânc în corpul vasului, până în sala maşinilor de la 
pupa. 

Şocat, Hunt rămase cu gura căscată. Prin deschiderea largă şi 
transparentă a adăpostului piramidal din vârful pintenului de sub 
apă, putu vedea un chip. O faţă bărboasă, a cărei expresie i se 
păru tristă şi melancolică, ca şi cum omul din interior ar fi avut 
remuşcări pentru dezastrul provocat de nava sa necunoscută şi 
neobişnuită. 

Pe urmă, vasul misterios se îndepărtă repede şi se scufundă. 

Hunt ştiu că Kearsarge era condamnat. Dedesubt, apa de 
mare pătrundea în magazia şi în cambuza de la pupa. Tăietura 
croise o gaură aproape perfect concavă în coca de lemn, la doi 


25 


metri sub linia de plutire. Năvala apei se înteţi şi vasul de război 
începu să se încline uşor către babord. Singurul lucru care îl 
putea salva de scufundarea imediată erau pereţii despărțitori. 
Respectând regulamentele navale, Hunt ordonase să fie etanşaţi, 
ca şi cum vasul ar fi luat parte la o luptă. Apa pătrundea curgând 
liniştită, dar numai până când pereţii aceia cedau, zdrobiţi de 
presiunea ei colosală. 

Hunt se răsuci şi îşi aţinti privirea asupra unei insule joase de 
corali, aflată la nici două mile depărtare. 

— Cârma către reciful de la travers tribord! strigă, întorcându- 
se către timonier. i 

Apoi le ceru celor din sala maşinilor viteză maximă. In primul 
rând, se întreba cât de mult mai puteau rezista pereții 
despărțitori, împiedicând şuvoiul de apă să se reverse în sala 
maşinilor. Atâta vreme cât cazanele mai puteau produce aburi, 
avea timp să-şi ducă nava spre un țărm pe care să eşueze 
înainte de a se scufunda. 

Incet, prova se roti, vasul căpătă viteză şi-şi stabili cursul către 
apa puţin adâncă. Secundul Ellis nu avea nevoie de un ordin al 
lui Hunt ca să pregătească bărcile şi şalupa căpitanului pentru 
lăsarea la apă. Cu excepţia echipei din sala maşinilor, tot 
echipajul se adună pe punte. Privirile tuturor se aţintiră asupra 
recifului jos şi arid de corali, care se apropia cu o încetineală 
chinuitoare. Elicea lovea apa în timp ce fochiştii, aproape 
înnebuniţi, alimentau cazanele. Aruncau cărbuni cu lopata 
privind cu un ochi grilajul deschis şi cu celălalt peretele 
despărțitor care scârţâia, fiind singurul lucru care îi despărţea de 
o moarte înfiorătoare. 

O singură elice izbea apa, conducând nava spre ceea ce 
sperau cu toţii că era salvarea. Timonierul strigă după ajutor, 
luptându-se cu cârma în timp ce vasul devenea tot mai lent, pe 
măsură ce era îngreunat de apa care îl potopea, iar înclinarea 
către babord ajungea la şase grade. 

Echipajul stătea lângă bărci, pregătit să le lase la apă şi să 
abandoneze vasul la comanda pe care o aşteptau de la Hunt. Se 
agitau, neliniştiţi, în timp ce puntea li se înclina ameninţător sub 
picioare. Un marinar fu trimis la pupa ca să arunce o sondă cu 
care să verifice configuraţia fundului. Măsura adâncimea în 
stânjeni! marini. 


1 Un stânjen marin = 185 cm. 
26 


— Douăzeci de stânjeni şi urcă, strigă, cu o urmă de optimism. 

Aveau nevoie ca fundul să se mai înalțe cu încă treizeci metri 
înainte ca Kearsarge să lovească pământul cu chila. Lui Hunt i se 
părea că înaintau spre fâşia îngustă de corali cu viteza unui melc 
beat. 

Cu fiecare minut, Kearsarge se afunda tot mai mult în apă. 
înclinarea ajunsese la aproape zece grade, iar cursul era aproape 
imposibil de menţinut. Reciful se apropia. Puteau desluşi valurile 
care loveau corali şi se spărgeau, transformându-se în jeturi de 
stropi ce străluceau în lumina soarelui. 

— Cinci stânjeni, strigă sondorul şi urcă repede. 

Hunt nu avea de gând să rişte vieţile oamenilor săi. Era pe 
punctul de a ordona abandonarea navei când Kearsarge se lovi 
de corali, săpând cu carena şi coca în recif până când se opri 
brusc şi se aplecă, rămânând înclinată la cincisprezece grade. 

— Slavă Domnului, suntem salvaţi, murmură timonierul, încă 
strângând cavilele cârmei, cu faţa roşie din cauza efortului şi cu 
braţele amorţite de oboseală. 

— A eşuat de-a binelea, îi spuse Ellis lui Hunt. Suntem la 
reflux, aşa că bătrânica noastră nu mai pleacă nicăieri. 

— Aşa e, recunoscu amărât Hunt. E păcat că nu poate fi 
salvată. 

— Remorcherele ar fi putut să o scoată din recif, cu condiţia ca 
fundul să nu-i fi fost smuls. 

— Blestematul ăla de monstru e de vină. Dacă există un 
Dumnezeu, va plăti pentru bătaia asta de joc. 

— Poate că a făcut-o deja, spuse Ellis, calm. După ciocnire, s-a 
scufundat cam repede. S-ar putea să-şi fi avariat prova şi să fi 
luat apă. 

— Nu pot să nu mă întreb de ce nu s-a oprit, pur şi simplu, ca 
să-şi explice prezenţa. 

Dus pe gânduri, Ellis privi apa turcoaz a Mării Caraibelor. 

— Cred că îmi amintesc că am citit o dată ceva despre una din 
navele noastre de război, Abraham Lincoln, care a întâlnit un 
monstru metalic misterios acum vreo treizeci de ani. l-a smuls 
cârma. 

— Unde s-a întâmplat asta? întrebă Hunt. 

— Cred că în Marea Japoniei. Şi cel puţin patru nave britanice 
au dispărut, în condiţii misterioase, în ultimii douăzeci de ani. 

— Departamentul Naval nu o să creadă niciodată că ceea ce s- 


27 


a întâmplat aici e adevărat, spuse Hunt, privindu-şi vasul 
naufragiat cu din ce în ce mai multă mânie. O să fiu norocos 
dacă nu o să ajung la Curtea Marţială şi n-o să fiu dat afară din 
serviciu. 

— Aveţi o sută şaizeci de martori care vă vor susţine, îl asigură 
Ellis. 

— Nici un căpitan nu vrea să-şi piardă nava, mai ales din 
cauza unui monstru mecanic neidentificat. Se opri ca să 
privească în jos, către apă şi gândurile i se întoarseră la ceea ce 
trebuia făcut. Incepeţi să încărcaţi proviziile în bărci. Ne vom 
muta pe țărm şi vom aştepta pe pământ solid până când vom fi 
salvaţi. 

— M-am uitat pe hărţi, domnule. Suntem pe Reciful Roncador. 

— Un loc deprimant şi un sfârşit la fel de deprimant pentru un 
vas atât de celebru, spuse, meditativ. 

Ellis îi adresă un salut neprotocolar şi începu să îndrume 
echipajul ca să transporte hrana, foile de cort şi bunurile 
personale pe recif. La lumina unei jumătăţi de lună, munciră 
toată noaptea, continuând şi în ziua următoare, ca să-şi instaleze 
tabăra şi ca să-şi pregătească prima masă pe uscat. 

Hunt părăsi ultimul vasul Kearsarge. Chiar înainte de a cobori 
scara către barca care îl aştepta, se opri ca să se uite în jos, spre 
apa fără de odihnă. Avea să-şi amintească până la moarte chipul 
bărbatului bărbos care îl privise din interiorul monstrului negru. 

— Cine eşti? îşi murmură în barbă. Ai supravieţuit? Şi, dacă 
mai trăieşti, care va fi următoarea ta victimă? 

In următorii ani ai vieţii sale, ori de câte ori auzea că un vas de 
război dispăruse fără urmă, împreună cu întreg echipajul, Hunt 
nu putea să nu se întrebe dacă omul din monstru nu era cumva 
vinovatul. 


Ofițerii de pe Kearsarge şi oamenii lor au supravieţuit pe țărm, 
fără dificultăţi, vreme de două săptămâni, înainte ca o dâră de 
fum să apară la orizont. Hunt a trimis o barcă, cu secundul Ellis, 
ca să oprească vasul cu aburi. Acesta l-a luat pe Hunt de pe recif, 
împreună cu echipajul său şi i-a transportat până în Panama. 

În mod surprinzător, după întoarcerea în Statele Unite nu s-a 
înfiinţat nici o comisie de anchetă, ceea ce era foarte neobişnuit. 
Ministrul Marinei şi amiralii au fost cei care au preferat să 
muşamalizeze incidentul în tăcere. Spre surprinderea sa, 


28 


căpitanul Hunt a fost avansat la gradul de căpitan plin înainte de 
a se pensiona, în mod onorabil. Şi secundul Ellis a avut parte de 
o promovare, primind comanda celei mai noi canoniere a flotei, 
Helena şi a rămas în serviciu în timpul războiului cu Spania, 
desfăşurat în apele cubaneze. 

Congresul a autorizat alocarea sumei de patruzeci şi cinci de 
mii de dolari pentru ca nava Kearsarge să fie scoasă din recif şi 
remorcată până pe un şantier naval de acasă. Dar s-a constatat 
că băştinaşii din insulele învecinate îi dăduseră foc ca să poată 
lua tot ceea ce era din bronz, cupru şi fier. Tunurile dispăruseră 
şi recuperatorii au făcut cale-ntoarsă, lăsând scheletul vasului să 
putrezească în mormântul de corali. 


29 


PARTEA ÎNTÂI 
INFERNUL 


30 


Vedere de sus 
a suprastructurii 


ai” 


PIVITITIIILIIIILALLILII 


Capitolul 1 


15 lulie 2003 
Pacificul de Sud 


Dacă un dezastru ar fi fost planificat cu luni de zile înainte, cu 
meticulozitate, intuiţie şi chibzuinţă, tot nu ar fi putut fi atât de 
catastrofal. Tot ce putea merge rău mersese şi mai rău, depăşind 
orice imaginaţie. Luxosul vas de croazieră Emerald Dolphin ardea 
şi nici unul dintre cei aflaţi la bord nu avusese nici o presimţire, 
nici o premoniţie şi nici măcar cea mai mică suspiciune legată de 
pericol. Cu toate acestea, flăcările mistuiau, pe îndelete, 
interiorul capelei în care se oficiau nunțile, situată în centrul 
navei, ceva mai înainte de somptuoasa zonă comercială. 

Pe punte, ofiţerii îşi vedeau de treabă conform orarului, fără să 
aibă habar de dezastrul care urma să se petreacă. Nici unul 
dintre sistemele automate de detectare a incendiilor nu indica 
apariţia unei probleme şi nici sistemele de rezervă nu o făceau. 
O mare de lumini verzi licărea pe consola care conţinea schema 
întregului vas şi pe care erau afişate toate indicatoarele de 
avertizare în caz de incendiu de la bord. Cea a ledului care are fi 
trebuit să indice focul din capelă nu reuşise să devină 
intermitentă şi roşie. 

La ora patru dimineaţa, toţi pasagerii dormeau în cabinele lor. 
Restaurantele şi barurile, magnificul cazinou, clubul de noapte şi 
sala de dans erau pustii când Emerald Dolphin, care venea din 
Sydney, Australia, îndreptându-se către insulele Tahiti, intrase în 
mările sudului. Lansat doar cu un an înainte şi apoi dotat cu 
toate utilităţile, vasul îşi făcea călătoria de inaugurare. Nu avea 
silueta aerodinamică şi elegantă a altor vase de croazieră. Corpul 
său arăta mai degrabă ca o uriaşă gheată de excursionist, cu un 
disc imens în centru. Intreaga suprastructură cu şase punți era 
rotundă şi înconjura, depăşindu-le cu patruzeci şi cinci de metri, 
ambele laturi ale cocii navei, aflându-se la cincisprezece metri 
deasupra provei şi a pupei. Dacă era vorba să semene cu ceva, 
atunci aducea aminte de suprastructura navei stelare Enterprise. 


32 


Nu exista nici un fel de coş. 

Noua navă, mândria companiei Blue Seas Cruise Lines, putea, 
fără îndoială, să fie evaluată la şase stele şi se spera că avea să 
devină un vas foarte popular, mai ales datorită interiorului, care 
semăna cu cel al unui hotel bogat ornamentat din Las Vegas. 
Pornise în călătoria de inaugurare cu toate cabinele ocupate. 
Având o lungime de două sute treizeci de metri şi un tonaj brut 
de cincizeci de mii, transporta o mie şase sute de pasageri 
găzduiţi într-un stil opulent şi serviţi de cei nouă sute de membri 
ai echipajului. 

Constructorii navei Emerald Dolphin îşi depăşiseră confrații 
decorând în stil fascinant şi ultramodern cele cinci restaurante, 
cele trei baruri şi zonele de distracţie, cazinoul, sala de bal, 
teatrul şi cabinele. Sticla în diferite culori extravagante 
împodobea din abundență interiorul vasului. Cromul, alama şi 
cuprul închipuiau vârtejuri pe pereţi şi pe tavane. Tot mobilierul 
era creat de artişti contemporani şi de cei mai renumiţi designeri 
de interioare. Iluminarea stranie crea o atmosferă paradiziacă 
sau cel puţin reda viziunea designerului despre paradisul descris 
de cei care intraseră în moarte clinică, trecuseră dincolo şi se 
reîntorseseră. Cu excepţia punţii exterioare de promenadă, 
mersul pe jos nu era o necesitate. Scările rulante, rampele 
mobile şi pasarelele erau răspândite în întreg interiorul navei. 
Lifturile cu pereţi de sticlă se aflau pe toate punţile, la distanţe 
ce reprezentau doar o scurtă plimbare. 

Puntea destinată sporturilor cuprindea un mic teren de golf cu 
patru găuri, o piscină de dimensiuni olimpice, un teren de 
baschet şi o sală imensă de gimnastică. O zonă comercială de 
lungimea a două corpuri de casă se întindea pe înălţimea a trei 
punți şi părea desprinsă din Oraşul Smaraldelor din Oz. 

Totodată, vasul era un muzeu plutitor destinat 
expresionismului abstract. Tablouri aparţinându-le unor artişti 
precum Jackson Pollock, Paul Klee, Willem de Kooning şi altor 
autori celebri puteau fi admirate pretutindeni. În firidele din sala 
principală de mese, sculpturi în bronz de Henry Moore stăteau pe 
piedestale de platină. Numai această colecţie costa şaptezeci şi 
opt de milioane de dolari. 

Cabinele erau circulare, fără nici un colţ ascuţit. Toate erau 
spaţioase şi erau absolut identice - pe Emerald Dolphin nu 
existau cabine interioare mici sau apartamente. Constructorii nu 


33 


credeau în diferenţa de clasă. Mobilierul şi decoraţiunile păreau 
extrase dintr-un film ştiinţifico-fantastic. Paturile erau rabatabile, 
cu somiere extrem de moi, iar plafonierele dădeau o lumină 
pastelată. Pentru cei aflaţi în prima sau a doua lună de miere, 
tavanul era prevăzut cu oglinzi discret amplasate. In camerele de 
baie erau incluse compartimente care împrăştiau ceaţă, stropi 
fini, ploaie sau aburi în mijlocul unei jungle de flori tropicale ce 
arătau ca şi cum ar fi crescut pe o planetă străină. Dintre toate 
vasele de croazieră, Emerald Dolphin oferea o experienţă unică. 

Pe de altă parte, designerii navei se gândiseră cine aveau să 
fie viitorii ei utilizatori şi ţinuseră cont de preferinţele tinerilor 
bogaţi. Cei mai mulţi pasageri erau înstăriți, doctori, avocaţi sau 
afacerişti de mică şi mare anvergură. Aproape toţi erau însoţiţi 
de familie. Celibatarii reprezentau o minoritate. Exista şi un grup 
restrâns de persoane mai în vârstă, care lăsau impresia că îşi 
permit toate lucrurile care se pot cumpăra cu bani. 

După cină, în timp ce majoritatea cuplurilor tinere dansau în 
sala de bal după muzica unei orchestre care interpreta cea mai 
la modă muzică a momentului, îşi pierdeau timpul la clubul de 
noapte, la spectacolul desfăşurat în mijlocul publicului, sau jucau 
la cazino, familiile cu copii mergeau la teatru, unde trupa de 
actori a vasului interpreta ultimul succes nimicitor de pe 
Broadway, Sonofagun from Arizona?. Pe la trei dimineaţa, toate 
punţile şi locurile de distracţie se goleau. Nici unul dintre 
pasageri nu se gândise, mergând la culcare în noaptea aceea, că 
neîndurătoarea femeie cu coasa era gata să înceapă secerişul pe 
Emerald Dolphin. 


Căpitanul Jack Waitkus făcu o scurtă inspecţie a punților 
superioare înainte de a se retrage în cabina sa. Fiind considerat 
bătrân după standardele navelor de croazieră, pe Waitkus nu-l 
mai despărţeau decât cinci zile de cea de-a şaizecea aniversare. 
Nu-şi făcea iluzii că ar mai fi putut rămâne pe mare după 
încheierea călătoriei. Conducerea companiei îl anunţase că urma 
să-şi piardă slujba imediat ce vasul avea să revină în portul de 
domiciliu din Fort Lauderdale, după croaziera inaugurală până la 
Sidney şi retur. De fapt, Waitkus îşi aştepta pensionarea cu 
nerăbdare. Locuia, împreună cu soţia, pe un iaht de doisprezece 
metri. De ani de zile, plănuiau să plece într-o călătorie de plăcere 


2 Banditul din Arizona. 
34 


în jurul lumii. În minte, Waitkus stabilea deja traseul pe care 
aveau să navigheze traversând Atlanticul către Marea 
Mediterană. 

Fusese numit căpitan pe Emera/d Dolphin pentru călătoria de 
inaugurare în virtutea serviciilor deosebite pe care le adusese 
companiei. Sub înfăţişarea jovială a unui Falstaff fără barbă, se 
ascundea un bărbat puternic. Privirea ochilor lui albaştri era 
aceea a unui spiriduş, iar colţurile buzelor păreau întotdeauna 
săltate într-un zâmbet prietenos. Spre deosebire de majoritatea 
căpitanilor de pe vasele de croazieră, care nu se ostenesc să 
intre în contact cu pasagerii, căpitanului Waitkus îi făcea plăcere 
să se plimbe printre ei. La masa sa din restaurant, îşi delecta 
oaspeţii povestindu-le cum fugise pe mare când nu era decât un 
băietan din Liverpool, cum navigase pe cargoboturi cu abur în 
Orient şi cum izbutise să avanseze şi să facă o carieră. Invăţase 
din greu şi trecuse toate testele destinate ofiţerilor de marină, 
reuşind, în cele din urmă, să obţină brevetul de căpitan. Vreme 
de zece ani, lucrase pentru Blue Seas Cruise Lines, ca şef de 
echipaj şi apoi ca secund, până ce fusese numit căpitanul lui 
Emerald Dolphin. Era un tip foarte popular şi pe directorii 
companiei nu prea îi trăgea inima să-l lase să plece, dar asta era 
politica firmei şi îşi dădeau seama că nu puteau face nici o 
excepţie. 

Era obosit, dar niciodată nu adormea înainte de a citi câteva 
pagini din cărţile sale despre comori scufundate. Gândul i se 
îndrepta spre o anumită epavă care, transportând aur, se 
scufundase lângă coastele Marocului, pe care intenţiona să o 
caute în mod special în timpul călătoriei de după pensionare. 
Inainte de a se lăsa pradă somnului, mai chemă la telefon puntea 
şi i se spuse că totul era în ordine. 


La ora patru şi zece dimineaţa, şefului de echipaj Charles 
McFerrin i se păru că simte un miros specific de fum în timp ce 
făcea un tur de rutină al vasului. Trase aer pe nas şi aprecie că 
mirosul era mai puternic în acel capăt al zonei comerciale în care 
se aflau buticurile şi magazinele cu suveniruri. Dezorientat de 
faptul că nu auzea sunând nici o alarmă, urmări mirosul 
usturător până ce ajunse în faţa capelei destinate căsătoriilor. 
Simţind căldura care venea de dincolo de uşă, o împinse, 
deschizând-o. 


35 


Interiorul capelei era cuprins de o masă dezlănţuită de flăcări. 
Uluit, McFerrin se împletici de-a-ndărătelea, îndepărtându-se de 
dogoarea intensă, se împiedică şi căzu pe punte. Se dezmetici 
repede, chemă puntea de navigaţie prin radio-emiţătorul său şi 
strigă o serie de comenzi: 

— Treziţi-l pe căpitanul Waitkus. Avem un incendiu în capelă. 
Daţi alarma, programaţi computerul de monitorizare a avariilor şi 
activaţi sistemele de control al incendiilor. 

Secundul Vince Sheffield se întoarse automat către consola 
sistemului de prevenire a incendiilor. Toate ledurile erau verzi. 

— Eşti sigur, McFerrin? Aici nu avem nici un indiciu. 

— Crede ce-ţi spun eu, ţipă McFerrin în microfon. E un infern şi 
a scăpat de sub control. 

— Sprinklerele sunt activate? se interesă Sheffield. 

— Nu, ceva nu e ordine. Sistemul de stingere a incendiilor nu 
funcţionează şi nu aud nici alarma pentru temperaturi ridicate. 

Sheffield era bulversat. Dintre toate navele existente, Emerald 
Dolphin avea cel mai performant sistem alarmare şi de control al 
incendiilor. În lipsa lui, nu existau alte alternative. Holbându-se la 
consola care arăta că totul era în ordine, irosi secunde preţioase 
şovăind, în timp ce sta încremenit, nevenindu-i să creadă ce se 
întâmpla. Se întoarse către Carl Harding, cel mai tânăr ofiţer de 
pe puntea de navigaţie. 

— McFerrin raportează că în capelă e un incendiu. Consola de 
control nu indică aşa ceva. Du-te acolo şi verifică. 

Şi mai mult timp se pierdu în vreme ce McFerrin se lupta 
nebuneşte cu flăcările folosind un extinctor; era ca şi cum ar fi 
încercat să stingă incendiul puternic care mistuia o pădure lovind 
în dreapta şi în stânga cu o pânză de sac. Pe când le înfrunta de 
unul singur, flăcările se întindeau în afara capelei. Pur şi simplu, 
nu putea crede că sprinklerele automate nu intraseră în 
funcţiune. Focul nu putea fi oprit dacă membrii echipajului nu-şi 
făceau apariţia ca să deschidă supapele de admisie a apei şi să 
stropească focul cu furtunurile, dar nu se ivi decât Harding, 
mergând agale dea lungul zonei comerciale. 

Cel din urmă înlemni când văzu proporţiile holocaustului şi mai 
ales când îl găsi pe McFerrin antrenat într-o luptă deja pierdută. 
Luă legătura cu puntea de navigaţie. 

— Sheffield, pentru numele lui Dumnezeu! Aici e un incendiu 
dezlănţuit şi, în afară de extinctoarele portabile, nu avem nimic 


36 


cu care să-l înfruntăm. Cheamă pompierii şi activează sistemul 
de control al incendiilor! 

Incă plin de neîncredere, Sheffield ezită înainte de a trece pe 
comanda manuală a sistemului de stingere a focului din capelă. 

— Sistemul e activ, strigă către cei de acolo. 

— Nu se întâmplă nimic! urlă McFerrin. Grăbeşte-te, omule! 
Nu-l pot stinge de unul singur. 

Zăpăcit, Sheffield îl sună, în cele din urmă, pe şeful 
pompierilor şi anunţă izbucnirea focului, apoi îl trezi pe căpitanul 
Waitkus. 

— Domnule, mi s-a raportat că avem un incendiu în capelă. 

Instantaneu, Waitkus se trezi de-a binelea. 

— Sistemul de control al incendiilor se ocupă de asta? 

— Ofițerii McFerrin şi Harding, care sunt la faţa locului, spun 
că sistemul nu este operativ. Incearcă să stăvilească focul cu 
extinctoarele. 

— Cheamă pompierii, să-l stingă cu furtunurile. 

— M-am ocupat de asta, domnule. 

— Oamenii din echipajele bărcilor de salvare să fie la posturi. 

— Am înţeles. Imediat. 

In timp ce se îmbrăca în grabă, Waitkus nu-şi putea imagina o 
urgenţă care să-l determine să ordone ca două mii cinci sute de 
oamenii, cât însumau pasagerii şi echipajul, să se urce în bărcile 
de salvare şi să abandoneze nava, dar era hotărât să ia toate 
măsurile de precauţie. Se grăbi să se ducă pe puntea de 
navigaţie şi privi imediat consola de control al incendiilor. 
Aceasta continua să fie acoperită de lumini verzi. Dacă focul 
exista, nici unul dintre sistemele sofisticate nu-l detectase, iar cel 
care trebuia să-l stingă nu intrase automat în funcţiune. 

— Eşti sigur de ceea ce spui? îl întrebă pe Sheffield, cu 
scepticism. 

— McFerrin şi Harding jură că în capelă focul arde cu violenţă. 

— E imposibil. 

Waitkus ridică receptorul telefonului şi chemă sala maşinilor. 

li răspunse Joseph Barnum, asistentul mecanicului şef. 

— Sala maşinilor. Sunt Barnum. 

— Sunt căpitanul. Sistemele voastre de control şi detecție a 
incendiilor indică că ar exista un foc undeva pe navă? 

— Un moment. Barnum se răsuci şi privi un panou de mari 
dimensiuni. Nu, domnule, sunt numai lumini verzi pe tablou. 


37 


Terminalul ăsta nu indică nici un foc. 

— Fii gata să activezi manual sistemul vostru de control al 
incendiilor, ordonă Waitkus. 

În acel moment unul din membrii echipajului veni alergând pe 
puntea de navigaţie. Se apropie grăbit de Sheffield. 

— Domnule, am simţit miros de fum când am trecut pe puntea 
de promenadă, la babord şi m-am gândit că e bine să vă spun. 

Waitkus ridică receptorul. 

— McFerrin? 

Şeful de echipaj distinse cu greu sunetul telefonului printre 
trosnetele focului. 

— Ce e? mârâi, cu asprime. 

— Sunt căpitanul Waitkus. Tu şi Harding trebuie să ieşiţi de 
acolo. Am de gând să închid uşile antifoc de oțel şi să izolez 
capela. 

— Grăbiţi-vă, domnule, spuse McFerrin, cu voce răsunătoare. 
Mă tem că focul e pe cale să se extindă în zonă. 

Waitkus apăsă butonul care ar fi trebuit să închidă uşile 
antifoc din jurul capelei, izolând-o. Şi înlemni, uluit, când văzu că 
lumina corespunzătoare activării nu se aprinsese. Il sună din nou 
pe McFerrin. 

— S-au închis uşile? 

— Nu, domnule. Nu s-au clintit. 

— E imposibil, bodogăni Waitkus, pentru a doua oară în 
ultimele două minute. Nu pot să cred că sistemul e dezactivat în 
întregime. Sună din nou la sala maşinilor. Barnum, lătră el, 
foloseşte comanda manuală ca să închizi uşile antifoc din jurul 
capelei. 

— Inchid uşile antifoc, confirmă Barnum. Apoi adăugă: Tabloul 
nu indică nici o mişcare. Nu înţeleg. Sistemul de control al uşilor 
antifoc nu funcţionează. 

— La dracu! bolborosi Waitkus. Dădu scurt din cap către 
Sheffield. Mă duc jos, să văd eu însumi care e situaţia. 

Secundul nu avea să-l mai revadă pe căpitan niciodată. 
Waitkus intră în liftul de pe puntea de navigaţie, cobori pe 
puntea A şi se apropie de capela pentru nunţi din partea opusă 
celei în care echipajul se lupta cu focul. Neatent şi fără să-şi dea 
seama de dimensiunea pericolului, deschise cu o smucitură uşa 
altarului. O trombă de flăcări răbufni prin deschizătură, 
înghiţindu-l. Aproape instantaneu, plămânii i se aprinseră şi el se 


38 


transformă într-o torţă umblătoare. Căzu pe spate şi muri, într-o 
minge de foc, înainte de a atinge puntea. 

Căpitanul Jack Waitkus pierise într-un mod înfiorător, fără să 
ştie că şi nava lui era gata să piară. 


Kelly Egan se trezi dintr-un coşmar. Era unul din acelea pe 
care le avea adesea, când se făcea că era urmărită de un soi de 
animal indescriptibil sau de o insectă. De data asta, înota având 
pe urmele ei un peşte uriaş, care mătura totul din cale. Gemu în 
somn şi deschise ochii, zărind numai lucirea luminii de veghe din 
baie. 

Strâmbă din nas şi se ridică, dându-şi treptat seama că simţea 
un miros estompat, de fum. Trase aer în piept, încercând să-şi 
dea seama de unde vine, dar nu era decât o boare. Fiind 
mulţumită că sursa nu se afla în interiorul cabinei, se lăsă din 
nou pe spate, întrebându-se dacă nu fusese doar imaginaţia ei. 
Dar, după câteva minute, mirosul păru să devină mai puternic. 
Mai simţi şi că temperatura crescuse. Îşi aruncă cuverturile şi îşi 
lăsă picioarele goale pe covor, care i se păru anormal de cald. 
Dogoarea părea să fie emanată de pe puntea de dedesubt. Kelly 
se urcă pe un scaun şi îşi lipi mâna de tavanul cu ornamente de 
cupru. Era rece. 

Ingrijorată, îşi trase un halat pe umeri şi merse, în vârful 
picioarelor, până la uşa care dădea în cabina alăturată, ocupată 
de tatăl ei. Doctorul Elmore Egan dormea profund, fapt scos în 
evidenţă de sforăitul său. Fiind un geniu al mecanicii şi un 
deţinător al premiului Nobel, se afla pe Emerald Dolphin pentru 
că nava era echipată cu noile motoare revoluţionare proiectate şi 
îmbunătăţite de el însuşi, cărora le studia performanţele în 
timpul primei lor călătorii. Era atât de captivat de aprecierea 
stadiului în care se afla creaţia sa, încât ieşea rar din sala 
maşinilor, iar Kelly abia dacă îl văzuse de când plecaseră din 
Sidney. In seara precedentă, luaseră pentru prima dată cina 
împreună. In cele din urmă, Egan începuse să se relaxeze, fiind 
mulţumit că imensele sale motoare magnetice, care realizau 
propulsia cu jet de apă, erau eficiente şi nu creau nici un fel de 
probleme. 

Kelly se aplecă asupra patului şi îl scutură uşor de umăr. 

— Tată, trezeşte-te. 

Pentru că nu avea somnul greu, Egan se deşteptă imediat. 


39 


— Ce s-a întâmplat? întrebă, fixând cu privirea forma 
întunecată a fiicei sale. Ţi-e rău? 

— Imi miroase a fum, răspunse Kelly. Şi podeaua e fierbinte. 

— Eşti sigură? Nu aud nici o alarmă. 

— Convinge-te singur. 

Pe deplin treaz, Egan se aplecă în afara patului şi îşi puse 
amândouă palmele pe covor. Apoi se ridică şi trase aer în piept. 
După un moment de gândire, îşi înălţă privirea spre Kelly şi 
spuse: 

— Imbracă-te. leşim pe punte. 

In momentul în care îşi părăseau cabinele îndreptându-se spre 
lift, mirosul de fum devenise mult mai puternic şi mai distinct. 


În zona comercială de pe puntea A, în faţa capelei pentru 
oficierea nunţilor, membrii echipajului băteau în retragere în faţa 
focului. Extinctoarele portabile se goliseră. Nici unul dintre 
sistemele de control al incendiilor nu era operativ şi, spre şi mai 
marea lor deznădejde, furtunurile nu puteau fi cuplate, pentru că 
toate capacele vanelor erau blocate şi nu puteau fi îndepărtate 
cu mâna. McFerrin trimisese un om în sala maşinilor, ca să aducă 
o cheie pentru ţevi, dar efortul se dovedise inutil. Doi bărbaţi îşi 
uniseră puterile fără să reuşească să deşurubeze capacele. Erau 
atât de înţepenite încât păreau sudate. 

Pentru oamenii care se luptau cu focul, frustrarea se 
transforma în teroare pe măsură ce situaţia se înrăutăţea. Pentru 
că uşile antifoc nu putea fi închise, nu aveau cum să izoleze 
vâlvătaia. McFerrin chemă puntea de navigaţie. 

— Spune-i căpitanului că aici noi am pierdut controlul. Focul s- 
a întins pe punte şi a pătruns în cazinou. 

— Nu-l puteţi împiedica să se împrăştie? întrebă Sheffield. 

— Cum? urlă McFerrin. Nimic nu funcţionează. Am golit 
extinctoarele, nu putem conecta furtunurile şi sistemul de 
sprinklere nu stropeşte. Nu există vreo modalitate prin care sala 
maşinilor să scurtcircuiteze sistemele automate şi să închidă 
uşile antifoc? 

— Negativ, răspunse Sheffield, pe un ton evident neliniştit. 
Programul de control al incendiilor e la pământ. Computere, uşi 
antifoc, sprinklere şi celelalte - au căzut toate. 

— De ce n-ai dat alarma? 

— Nu pot alarma pasagerii fără aprobarea căpitanului. 


40 


— Şi el unde e? 

— A coborât ca să evalueze el însuşi situaţia. Nu l-ai văzut? 

Surprins, McFerrin privi în jur, dar nu zări nici urmă de 
Waitkus. 

— Nu e aici. 

— Probabil că se reîntoarce pe puntea de navigaţie, răspunse 
Sheffield, devenind tot mai agitat. 

— Pentru siguranţa pasagerilor, dă alarma şi trimite-i la bărcile 
de salvare, ca să fie pregătiţi să abandoneze nava. 

Sheffield se îngrozi. 

— Să dau ordin ca o mie şase sute de pasageri să părăsească 
Emerald Dolphin? Exagerezi. 

— Habar n-ai ce e aici, zise McFerrin, disperat. Pune lucrurile 
în mişcare înainte de a fi prea târziu. 

— Numai căpitanul Waitkus poate da ordinul ăsta. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, omule, dă alarma şi 
avertizează pasagerii înainte ca focul să ajungă pe punţile cu 
cabine. N 

Sheffield nu se putea hotărî. In toţi cei optsprezece ani 
petrecuți pe mare nu se mai confruntase cu o situație atât de 
critică. Acesta era motivul pentru care nu dorise niciodată să fie 
căpitan. Nu dorea să-şi asume răspunderea. Ce ar fi trebuit să 
facă? 

— Eşti absolut sigur că o acţiune atât de drastică e justificată? 

— Dacă nu reuşeşti să pui în funcţiune sistemul de control al 
incendiilor în următoarele cinci minute, nava asta şi toţi cei de pe 
ea sunt condamnaţi, strigă McFerrin. 

Sheffield era tot mai dezorientat. Nu se putea gândi decât că- 
şi risca întreaga carieră de ofiţer de marină. Dacă lua o hotărâre 
greşită... 

Şi secundele se scurgeau una după alta. 

In cele din urmă, lipsa sa de acţiune avea să coste peste o 
sută de vieţi. 


41 


Capitolul 2 


Bărbaţii care se chinuiau să ţină sub control infernul erau 
foarte bine antrenați pentru lupta cu incendiile de la bordul 
navelor, dar lucrau ca şi cum ar fi avut amândouă mâinile legate 
la spate. Purtau combinezoane ignifuge şi căşti şi aveau în spate 
tuburi de oxigen, dar fiecare dintre ei devenea din ce în ce mai 
frustrat. De vreme ce toate sistemele şi echipamentele de luptă 
împotriva focului erau inoperante sau inutile, nu puteau decât să 
privească, neajutoraţi, flăcările care ardeau nestăvilite. In 
cincisprezece minute, puntea A se transformase într-un 
holocaust. Vâlvătaia cuprinsese toată zona comercială şi se 
întinsese pe puntea bărcilor, care era alături. Când un torent de 
foc tălăzui asupra bărcilor de salvare de la babord şi tribord, 
membrii echipajului care se pregăteau să le lanseze se 
împrăştiară ca să-şi salveze vieţile. 

Cu toate acestea, nu suna nici o alarmă. 

Secundul Sheffield părea că refuză să accepte situaţia. 
Temător, şovăia în loc să-şi asume comanda navei, nereuşind că 
accepte nici că era posibil ca Waitkus să fi pierit, nici că se aflau 
în pericol de moarte. Asemeni tuturor navelor moderne de 
croazieră, Emerald Dolphin fusese construită ca să reziste la foc. 
Faptul că, în ciuda tuturor măsurilor de siguranţă prevăzute de 
proiectanţii vasului, flăcările se puteau răspândi cu o astfel de 
viteză fantastică era de neînțeles. 

Sheffield irosi timp preţios trimițând oameni care să-l caute pe 
căpitan şi aşteptând până ce se întoarseră cu toţii, raportând că 
acesta nu era de găsit nicăieri. Intră în camera de navigaţie şi 
urmări cursul navei pe o hartă de mari dimensiuni. Ultima 
indicație primită de la Sistemul Global de Poziţionare, notată de 
ofiţerul de transmisiuni al navei cu mai puţin de treizeci de 
minute înainte, arăta că cea mai apropiată coastă era cea a 
insulei Tonga, situată la ceva mai mult de două sute de mile spre 
nord est. Se întoarse pe puntea de navigaţie. O rafală de ploaie 
cădea asupra vasului şi vântul se înteţise, făcând ca valurile care 
se loveau de provă să ajungă la o înălţime de un metru şi 
jumătate. 

Se întoarse şi privi înapoi, îngrozindu-se când văzu fumul 


42 


ridicându-se din mijlocul vasului şi flăcările înghițind bărcile de 
salvare. Focul părea să devoreze tot ce-i stătea în cale. De ce 
căzuseră toate sistemele de control al incendiilor? Emerald 
Dolphin era una dintre cele mai sigure nave din lume. Era de 
neimaginat că ar fi putut sfârşi pe fundul mării. Simţindu-se ca 
scufundat într-un coşmar, activă, în cele din urmă, sistemul de 
alarmă în caz de incendiu al navei. 

Intre timp, cazinoul devenise iad învăpăiat. Intensitatea 
incredibilă a căldurii, combinată cu lipsa totală a sistemelor de 
luptă împotriva focului şi a echipamentelor care l-ar fi putut 
tempera, topea sau mistuia, în câteva secunde, orice obiect 
întâlnit. Incendiul făcu  prăpăd în interiorul teatrului 
transformându-l într-un crematoriu; cortina explodă într-o ploaie 
orbitoare de artificii, înainte ca flăcările să se prelingă, lăsând în 
urmă o crustă înnegrită şi fumegândă. Focul ajunse acum cu 
numai două punți sub prima dintre cabinele de jos. 

De-a lungul navei, răsunară clopotele şi urlară sirenele, acesta 
fiind singurul sistem de avertizare care funcţionase la comandă. 
Buimăciţi de somn, cei o mie şase sute de pasageri se treziră, 
derutaţi şi întrebându-se de ce erau deranjaţi de un zgomot atât 
de strident. Reacţionară cu încetineală, induşi în eroare de 
alarma care suna la patru şi douăzeci şi cinci dimineaţa. Mai 
întâi, cei mai mulţi se purtară cu calm şi începură să se îmbrace 
cu haine confortabile, de circumstanţă. Işi puseră şi vestele de 
salvare, aşa cum fuseseră instruiți în timpul exerciţiilor, înainte 
de a se îndrepta spre locul unde staţionau bărcile. Doar acei 
câţiva care ieşiseră pe verande ca să vadă ce era cu toată 
agitația se confruntau cu realitatea. 

In mijlocului oceanului de lumini de pe navă, zăriră nori 
ondulaţi de fum gros şi limbi de foc ţâşnind prin uşile şi ferestrele 
topite şi avariate ale punților de dedesubt. Spectacolul era, în 
acelaşi timp, orbitor şi cumplit. Abia apoi se înspăimântară şi 
începură să răsară din cabine ca ciupercile. Panica deveni totală 
când primii pasageri care ajunseră pe puntea bărcilor se 
pomeniră în faţa unui zid de foc. 


Doctorul Egan îşi conduse fiica la liftul cel mai apropiat, cu 
care urcară pe puntea de observare din partea superioară a 
suprastructurii, de unde puteau avea o vedere de ansamblu a 
navei. Cele mai negre temeri i se confirmară când dădu cu ochii 


43 


de incendiul în plină desfăşurare în centrul navei, cu şapte punți 
mai jos. Din acel punct avantajos de observare, putea vedea şi 
flăcările care mistuiau totul de-a lungul celor două punți pe care 
bărcile de salvare stăteau în gruiele lor. La pupa, membrii 
echipajului aruncau, cu înfrigurare, cutiile cu plute de salvare în 
apă, unde acestea erau ejectate şi umflate automat. Egan avu 
impresia că asista la un episod dintr-o scenetă de Monty Python. 
Echipajul nu părea să ia în considerare faptul că se deplasau în 
continuare cu viteza de croazieră şi plutele goale rămâneau 
imediat în urmă, plutind în siajul navei. 

Palid şi uluit de cele văzute, i se adresă lui Kelly cu voce 
ascuţită: 

— Coboară în cafeneaua deschisă de pe puntea B şi aşteaptă 
acolo. 

— Tu nu vii? întrebă Kelly, care era îmbrăcată doar într-o bluză 
şi în pantaloni scurţi. 

— Trebuie să-mi recuperez hârtiile din cabină. Du-te tu înainte. 
Vin şi eu în câteva minute. 

Lifturile erau ticsite, pline până la refuz cu oameni de pe 
punţile de jos. Nu se putea cobori de pe puntea de observare, de 
aceea Kelly şi tatăl ei fură nevoiţi să ducă o adevărată luptă ca 
să-şi croiască drum în jos, pe casa scării, printre hoardele de 
pasageri înspăimântați. Multimea se scurgea pe fiecare coridor, 
scară de tambuchi şi în fiecare lift, aidoma unor termite dintr-un 
muşuroi atacat de un porc. Oameni care duceau o existenţă 
responsabilă şi disciplinată se transformaseră pe neaşteptate 
într-o gloată demnă de milă, copleşită de teama de moarte. 
Câţiva se împleticeau orbeşte, fără să aibă habar încotro se 
îndreptau. Mulţi mergeau năuciţi, zăpăciţi de iadul care-i 
înconjura. Bărbaţii înjurau, femeile ţipau. Drama în plină 
desfăşurare semăna din ce în ce mai mult cu o scenă din /nfernul 
lui Dante. 

Ofiţeri, stewarzi şi cameriste deopotrivă făceau tot ce le stătea 
în putinţă ca să ţină haosul sub control. Dar luptau pentru o 
cauză pierdută. După dispariţia raiului reprezentat de bărci, 
nimeni nu putea merge altundeva decât în apă, sărind peste 
bord. Echipajul şi ofiţerii îşi făceau loc prin mulţimea înfricoşată, 
verificau dacă vestele de salvare erau îmbrăcate aşa cum trebuia 
şi dădeau asigurări că navele de salvare erau pe drum. 

Era o speranţă firavă. Incă paralizat, Sheffield nu lansase nici 


44 


un S.O.S. Şeful operatorilor radio venise de trei ori, alergând, de 
la staţia de emisie şi îl întrebase dacă să trimită o solicitare de 
ajutor către toate navele din zonă, dar el nu reuşise să ia o 
decizie. 

In câteva minute, avea să fie prea târziu. Doar cincizeci de 
metri mai despărţeau flăcările de cabina transmisioniştilor. 


Kelly Egan reuşise să străbată prin toată nebunia, ajungând în 
cafeneaua aflată pe puntea B, la pupa şi o găsise deja plină de 
pasageri care se învârteau de colo-colo. Toţi păreau pierduţi şi 
năuciţi. Şi nu exista nici un ofiţer care să le menţină calmul. 
Oamenii tuşeau din cauza fumului învolburat pe punți, purtat de 
vântul care sufla deasupra pupei în timp ce nava continua să 
înainteze cu o viteză de douăzeci şi patru de noduri. 

In mod miraculos, cei mai mulţi dintre pasageri scăpaseră de 
moartea în cabinele lor, pe care le părăsiseră, calmi, înainte ca 
flăcările să cuprindă coridoarele, scările şi lifturile. La început, 
refuzaseră să ia dezastrul în serios, dar spaima se înteţise după 
ce descoperiseră că nu se puteau apropia de bărci. Ofițerii şi 
restul echipajului dăduseră dovadă de un curaj ieşit din comun 
conducând pe toată lumea pe punţile de la pupa, unde se puteau 
aduna fără să se teamă de flăcări pentru o vreme. 

Erau acolo familii întregi: taţi, mame şi copii, dintre care unii 
încă în pijama. Câţiva copii scânceau, îngroziţi, în timp ce alţii se 
bucurau, ca de un joc de mari proporţii, înainte de a vedea 
teama din ochii părinţilor lor. 

Femei cu părul ciufulit şi în halate de baie stăteau în mijlocul 
altora, care refuzaseră să se grăbească şi se machiaseră, se 
îmbrăcaseră elegant şi îşi luaseră poşetele. Bărbaţi erau 
îmbrăcaţi neglijent. Mai mulţi purtau sacouri sport peste 
bermude. Doar doi tineri păreau pregătiţi să plonjeze. Purtau 
costume de baie. Dar ceea ce aveau cu toţii în comun era frica 
de moarte. 

Kelly îşi făcu loc prin gloată împingându-se, până ce ajunse 
lângă balustrada de care se agăţă, strângând-o nebuneşte. Era 
încă întuneric când privi în jos, la spuma învârtejită. Prin negura 
dinaintea zorilor, în lumina proiectoarelor navei, siajul era vizibil 
pe o distanţă de două sute de metri. Dincolo de el, apa 
întunecată se contopea cu orizontul negru, încă acoperit de 
stele. Se întrebă de ce nava nu se oprea. 


45 


O femeie suspina isteric. 

— O să fim arşi de vii. Nu vreau să mor în foc. 

Inainte ca cineva să o poată opri, se urcă pe balustradă şi sări 
în mare. Chipuri uimite o priviră afundându-se. Dar nu zăriră de 
cât o imagine fulgerătoare a capului ei, ridicându-se deasupra 
apei, înainte de a se topi în beznă. 

Kelly începu să se teamă pentru tatăl ei. Avea de gând să se 
întoarcă la cabine ca să-l caute când el reapăru, ducând în mână 
o servietă de piele maro. 

— Oh, tată, strigă ea, mi-a fost frică că te-am pierdut. 

— Asta-i balamuc, balamuc de-adevăratelea, bombăni el, roşu 
la faţă şi gâfâind. Ca o turmă de vite speriate, care aleargă în 
cercuri. 

— Ce putem face? îl întrebă, neliniştită. Unde ne putem duce? 

— In apă, răspunse Egan. E singura noastră speranţă de a 
rămâne în viaţă cât mai mult posibil. 

Privi solemn în ochii fiicei sale. Atunci când lumina pica aşa 
cum trebuia, licăreau ca două safire albastre. Niciodată nu se 
putea opri să se minuneze cât de mult semăna cu Lana, mama 
ei, când avea aceeaşi vârstă. lnălţimea, greutatea şi forma 
trupului erau identice: amândouă înalte, cu forme delicate, 
proporţionate aproape perfect. Părul lui Kelly, lung, lins şi 
castaniu, contura o fizionomie puternică, cu pomeţi înalţi, buze 
sculpturale şi un nas perfect, care era, de asemenea, imaginea în 
oglindă a celeilalte. 

Singura diferenţă dintre mamă şi fiică era supleţea 
membrelor. Kelly era mai atletică, în timp ce mama ei fusese 
delicată şi graţioasă. Atât Kelly cât şi tatăl ei fuseseră devastaţi 
cât Lana murise, după o luptă îndelungată cu cancerul de sân. 
Acum, stând pe nava în flăcări şi realizând că viaţa lui Kelly era 
în pericol să se încheie curând, îşi simţea inima mai grea decât 
se poate spune în cuvinte. 

Ea îi zâmbi vitejeşte. 

— Cel puţin suntem la tropice şi apa va fi suficient de caldă 
pentru o partidă de înot. 

O strânse de umeri, apoi privi în jos, la marea care se 
năpustea asupra navei la aproape cincisprezece metri sub ei. 

— Nu are rost să sărim până nu se opreşte vasul, spuse. Vom 
aştepta până în ultimul moment înainte de a ne arunca peste 
bord. Trebuie să fie nişte nave care vin să ne salveze. 


46 


Pe puntea de navigaţie, secundul Sheffield se ţinea strâns de 
balustradă şi privea fix strălucirea roşie reflectată de valuri ca 
într-un caleidoscop. intreg centrul navei ardea şi flăcările se 
prelingeau ca nişte râuri învăpăiate prin uşile şi ferestrele care 
explodaseră din cauza căldurii intense. Putea auzi geamătul de 
protest al puternicului vas de croazieră care sucomba. Era greu 
de crezut că, după mai puţin de o oră, Emerald Dolphin, mândria 
companiei Blue Seas Cruise Lines, avea să se transforme într-o 
epavă arsă, lipsită de viaţă şi de ţintă, plutind în derivă pe 
valurile turcoaz. li ieşiseră de mult din minte toate gândurile 
legate de vieţile celor două mii cinci sute de oameni care 
reprezentau pasagerii şi echipajul. 

Rămăsese cu privirea pierdută asupra mării întunecate, pe 
care, de fapt, nu o vedea. Dacă ar fi apărut luminile unei alte 
nave, nu le-ar fi zărit. Era încă acolo când McFerrin dădu buzna 
pe puntea de navigaţie. Avea chipul înnegrit, iar uniforma, 
sprâncenele şi o mare parte a părului îi erau pârlite. Il apucă pe 
Sheffied de umăr şi îl răsuci cu brutalitate. 

— Vasul îşi menţine viteza de croazieră în contra vântului. E ca 
şi cum focul ar fi întețit cu nişte foale uriaşe. De ce n-ai ordonat 
să fie oprit? 

— Asta e una din prerogativele căpitanului. 

— Unde e căpitanul Waitkus? 

— Nu ştiu, răspunde Sheffield, şovăitor. A plecat şi nu s-a mai 
întors. 

— Atunci trebuie să fi murit în incendiu. McFerrin înţelese că 
nu avea nici un rost să încerce să comunice cu superiorul lui. 
Inşfăcă telefonul şi îl sună pe mecanicul şef. Şefule, sunt 
McFerrin. Căpitanul Waitkus e mort. Focul ne-a scăpat de sub 
control. Opreşte motoarele şi adu-ţi oamenii sus. Nu puteţi ieşi 
prin partea centrală a navei, va trebui să vă croiţi drum fie către 
prova, fie către pupa. Inţelegi? 

— Focul e deja atât de puternic? întrebă, prosteşte, mecanicul 
şef Rayond Garcia. 

— Mai puternic decât crezi. 

— De ce să nu ne îndreptăm direct către bărcile de salvare? 

Asta era o nebunie, gândi McFerrin. De pe puntea de 
navigaţie, nimeni nu-i anunţase pe cei din sala maşinilor că 
incendiul distrusese jumătate din navă. 


47 


— Bărcile de salvare au fost cuprinse de foc. Emerald Dolphin 
e condamnat. leşiţi de acolo cât mai puteţi. Lăsaţi generatoarele 
în funcţiune. O să avem nevoie de lumină ca să putem abandona 
nava şi ca să ghidăm un eventual vas de salvare. 

Mecanicul şef Garcia nu mai irosi alte vorbe. Ordonă imediat 
ca motoarele să fie oprite. Imediat după aceea, oamenii lui 
părăsiră sala maşinilor şi tăiară drum către provă prin 
compartimentele cu provizii şi bagaje. 

Garcia plecă ultimul. Inainte de a se năpusti în cel mai 
apropiat pasaj, se asigură că generatoarele funcționau ca pe 
roate. 

— A răspuns vreun vas chemării noastre în ajutor? îl întrebă 
McFerrin pe Sheffield. 

Cel din urmă îl privi pierdut. 

— Ajutor? 

— Nu aţi comunicat poziţia noastră şi nu aţi cerut ajutor de 
urgenţă? 

— Da, ar trebui să trimitem o solicitare de ajutor, mormăi 
Sheffield, nehotărât. 

McFerrin sesiză imediat indiferența din tonul şi din privirea 
celuilalt şi se înspăimântă. 

— O, Doamne, probabil e prea târziu. Flăcările trebuie să fi 
ajuns la staţia radio. 

Smulse receptorul telefonului şi sună la staţie, dar nu auzi 
decât paraziți. Istovit şi suferind din cauza arsurilor, se sprijini de 
consola de comandă al navei. 

— Mai bine de două mii de oameni sunt pe cale să moară, arşi 
sau aşteptând în apă, fără vreo speranţă de a fi salvaţi, 
murmură, cu o frustrare profundă. Şi noi nu putem face decât să 
pierim alături de ei. 


48 


Capitolul 3 


Cu douăsprezece mile mai spre sud, o pereche de ochi de un 
verde opalescent priviseră cerul luminos dinspre răsărit înainte 
de se întoarce să cerceteze globul roşiatic care se zărea la 
orizont, către nord. Preocupat, omul trecu de pe puntea de 
navigaţie în cabina timonei de pe Deep Encounter, nava de 
cercetare oceanografică a NUMA (National Underwater and 
Marine Agency), luă binoclul puternic care se afla pe consola de 
navigaţie şi se întoarse. Cu încetineală deliberată, îl reglă şi 
scrută depărtările. 

Era un bărbat înalt de un metru nouăzeci şi cântărea optzeci şi 
patru de kilograme. Fiecare dintre mişcările sale părea să fi fost 
riguros planificată. Părul negru şi ondulat, aproape zburilit, 
începea să-i încărunţească la tâmple. Chipul era al unui om care 
cunoştea şi suprafaţa şi adâncurile mării. Tenul bronzat şi 
trăsăturile colţuroase dovedeau că îndrăgea traiul în aer liber. 
Era evident că petrecea mai mult timp în bătaia soarelui şi a 
vântului decât în lumina fluorescentă dintr-un birou. 

In zori, aerul tropical era cald şi umed. Sub cămaşa hawaiană 
aloha, cu flori colorate, avea pantaloni scurţi, de dril. Labele 
înguste ale picioarelor, care, atunci când păşea, se îndreptau 
înainte, ca nişte sulițe, erau strânse în sandale. Era uniforma pe 
care Dirk Pitt o purta în fiecare dintre zilele dedicate proiectelor 
legate de cercetarea adâncurilor, mai ales când lucra la nu mai 
mult de o mie de mile de ecuator. In calitate de Director de 
Proiecte Speciale la NUMA, petrecea pe mare nouă luni în fiecare 
an. În această expediţie, savanții de la NUMA conduceau o 
operaţiune de cercetare geologică a zonelor foarte adânci din 
Groapa Abisală Tonga. 

După ce studie lumina strălucitoare preţ de vreo zece minute, 
se reîntoarse la timonă şi băgă capul în cabina transmisionistului. 
Operatorul din schimbul de după miezul nopţii privi în sus 
somnoros şi spuse, ca un robot: 

— Cel mai recent buletin meteo primit prin satelit semnalează 
furtuni puternice care se îndreaptă către noi, cu viteza vântului 


3 Agenţia Naţională Americană de Studii Marine şi Subacvatice. 
49 


de treizeci de mile pe oră şi cu valuri de trei metri. 

— Numai bine ca să înalţi un zmeu, spuse Pitt, zâmbind. Apoi 
redeveni serios. Ai captat vreun semnal SOS în ultima oră? 

Operatorul clătină din cap. 

— Am stat puţin de vorbă cu radio-telegrafistul de la bordul 
unui cargou britanic în jurul orei unu. Dar n-a fost nici un semnal 
SOS. 

— O vapor de mari dimensiuni, aflat la nord, pare să fi luat foc. 
Vezi dacă poţi stabili contactul cu el. 

Pitt se întoarse şi puse mâna pe umărul lui Leo Delgado, 
ofiţerul de serviciu. 

— Leo, aş vrea să pui cap nord şi să pornim într-acolo cu toată 
viteza. Cred că avem o navă care arde. Trezeşte-l pe căpitanul 
Burch şi roagă-l să vină în cabina de comandă. 

Deşi Pitt era conducătorul proiectului şi superiorul lui Burch, 
căpitanul era cel care comanda nava. Kermit Burch veni aproape 
imediat, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni scurţi. 

— Care-i treaba cu nava care arde? îl întrebă pe Pitt, 
străduindu-se să nu caşte. 

Acesta arătă către uşa care dădea spre puntea de navigaţie şi 
îi întinse binoclul. Burch privi atent orizontul, se opri, şterse 
lentilele de pantaloni şi privi din nou. 

— Ai dreptate. Arde ca o torţă. Mi se pare că e un vas de 
croazieră. Unul mare. 

— E ciudat că nu a cerut ajutor. 

— Asta este straniu. Probabil are staţia radio defectă. 

— l-am cerut lui Delgado să schimbe cursul şi să se îndrepte 
către el cu viteza maximă. Sper că nu te superi fiindcă ţi-am 
încălcat teritoriul. M-am gândit că puteam câştiga câteva minute. 

Burch zâmbi. 

— Ai dat acelaşi ordin pe care l-aş fi dat şi eu. Apoi se îndreptă 
către telefonul navei. Sala maşinilor, treziţi-l pe Marvin. Vreau să 
scoată tot ce se poate din motoare. Se opri ca să-l asculte pe cel 
de la celălalt capăt al firului. De ce? Pentru că mergem la un 
incendiu. De-aia. 


După răspândirea veştii, nava de cercetare începu să prindă 
viaţă, pe măsură ce echipajul şi cercetătorii primiră diverse 
sarcini. Pregătiră cele două bărci de cercetare hidrografică de 
câte zece metri lungime pentru lansare. Ataşară funii de cele 


50 


două vinciuri de pe punte, care erau utilizate pentru coborârea şi 
ridicarea submersibilelor şi a echipamentelor de cercetare, astfel 
încât să poată fi traşi afară din apă mai mulţi oameni odată. 
Toate scările pliante şi toate odgoanele aflate la bord fură 
pregătite colac pentru a le arunca peste balustrade, împreună cu 
nişte reazeme, ca să poată ridica la bord copiii şi bătrânii. 

Ajutat de oceanografi, medicul navei instală un spital şi un 
punct de prim ajutor în careu. Bucătarul şi ajutoarele sale din 
cambuză începură să pregătească sticle cu apă, căni cu cafea şi 
boluri cu supă. Toată lumea se strădui să facă rost de haine 
pentru cei care ar fi putut fi scoşi din apă dezbrăcaţi. Ofițerii 
selectară oameni din echipaj pe care îi instruiră să-i conducă pe 
supraviețuitori în diferite părţi ale navei, îngrijindu-se şi de 
echilibrul navei. Având şaptezeci de metri lungime şi 
cincisprezece lăţime, Deep Encounter nu era proiectat să 
plutească cu două mii de pasageri. Dacă mulţimea care se 
presupunea că avea să se îmbarce nu era plasată strategic, 
astfel încât să echilibreze vasul, acesta s-ar fi putut răsturna. 

Era de aşteptat ca Deep Encounter să atingă o viteză maximă 
de numai şaisprezece noduri, dar mecanicul şef Marvin House 
folosea, până la ultimul strop, tot ceea ce puteau oferi cele două 
motoare electrice Diesel, de câte trei mii de cai putere. 
Şaptesprezece noduri deveniră optsprezece, apoi nouăsprezece, 
până ce nava începu să străpungă valurile cu o viteză de 
douăzeci de noduri. Prova aproape că i se sălta deasupra apei în 
timp ce făcea să explodeze crestele talazurilor. Nimeni nu ştiuse 
că Deep Encounter se putea deplasa atât de repede. 

Complet îmbrăcat, căpitanul Burch umbla pe punte dând 
ordinele necesare pentru rezolvarea celor o sută şi unu de detalii 
legate de transformarea în realitate a aşteptatei invazii a 
supravieţuitorilor. 

li ordonă radiotelegrafistului să ia legătura cu toate navele 
aflate în zonă, să le dea un raport sumar despre incendiu, să le 
afle poziţia şi să estimeze timpul în care puteau sosi. Nu erau 
decât două, pe o distanţă de o sută de mile. Una era Earl of 
Wattlesfield, cargoul britanic pe care operatorul îl contactase 
ceva mai devreme. Căpitanul acestuia răspunsese imediat că se 
apropia cu viteza maximă, dar se afla la treizeci şi şapte de mile 
către est. Celălalt vas era un crucişător australian purtător de 


A 


rachete, care îşi schimbase cursul şi se grăbea, dinspre sud, 


51 


către poziţia indicată de căpitanul Burch. Dar avea de străbătut 
şaizeci şi trei de mile. 

Mulţumit că nu pierduse nimic din vedere, Burch i se alătură 
lui Pitt pe puntea de navigaţie. Toată suflarea de pe Deep 
Encounter care nu avea nici o sarcină de îndeplinit se aliniase de- 
a lungul balustradei, holbându-se la strălucirea roşie de la 
orizont. Nava de cercetare se năpustea, apropiindu-se văzând cu 
ochii, spre vasul de croazieră în flăcări. Vorbele se stinseră, 
devenind şoapte, pe măsură ce, cu fiecare milă, proporţiile 
dezastrului deveneau din ce în ce mai şocante. Cincisprezece 
minute mai târziu, încremeniră cu toţii, ca hipnotizaţi, în faţa 
dramei incredibile care se derula în faţa ochilor lor. Ceea ce 
fusese un somptuos palat plutitor, plin de râsetele unor oameni 
fericiţi, era acum un rug funerar incandescent. 

Şaptezeci la sută din acel vapor odinioară superb se 
transformase într-un vârtej de flăcări. Suprastructura era deja 
contorsionată, alcătuind o încâlceală din oţel incandescent care 
împărțea, efectiv, nava în două. Combinația de verde smarald şi 
alb se înnegrise şi se carbonizase. Pereţii despărțitori din interior 
se contorsionaseră într-o masă imposibil de descris din metal ars 
şi topit. Bărcile de salvare, ceea ce mai rămăsese din ele, 
atârnau în gruiele lor, fiind aproape de nerecunoscut. 

Era un monstru grotesc, care depăşea imaginaţia celui mai 
dement autor de literatură horror. 

Privind cum Emerald Dolphin era purtat în derivă, cu flancul în 
direcţia vântului care se înteţea şi a valurilor, Pitt şi Burch 
încremeniseră, îndoindu-se că vasul de cercetare, cu savanții şi 
echipajul său, putea face faţă acelei enorme tragedii. 

— Doamne, murmură Burch. Nimeni nu a plecat cu bărcile. 

— Se pare că au ars toate înainte de a putea fi lansate, spuse 
Pitt, nemulţumit. 

Flăcările mugeau înălțându-se în văzduh şi reflectându-se în 
apă ca nişte demoni înfricoşători care înconjurau nava. Aceasta 
părea o făclie palidă, pierind în apă, aşteptând să-i fie curmate 
chinuirile prin scufundarea în adâncuri. Se auzi un urlet strident, 
mai degrabă ca o tânguire, când punţile interioare se prăbuşiră. 
Oricine se afla la o depărtare mai mică de o sută de metri trebuie 
să fi avut impresia că cineva deschisese uşa unui furnal. Era 
acum destul de multă lumină pentru a putea fi văzute rămăşiţele 
carbonizate din jurul pachebotului care ardea, plutind pe un strat 


52 


de scrum de un cenuşiu amestecat cu alb. În aer se învârtejeau 
nori de particule arse de vopsea şi de vată de sticlă. Prima lor 
impresie fu că nimeni nu ar fi putut supravieţui unui astfel de 
holocaust, dar apoi marea de oameni care se sufocau pe partea 
dinspre pupa a cinci dintre punţile deschise ale navei deveni 
vizibilă. La vederea lui Deep Encounter, începură să sară în apă 
şi să înoate către acesta, într-un şuvoi neîntrerupt. 

Burch îşi îndreptă binoclul către apa din jurul pupei lui Emerald 
Dolphin. 

— Oamenii sar de pe punţile de jos ca nişte lemingi! exclamă. 
Cei înghesuiți mai sus, la pupa, par împietriţi. 

— Nici nu poţi să-i condamni, spuse Pitt. Punţile superioare 
sunt cu nouă sau chiar zece etaje mai sus. De acolo au probabil 
impresia că apa e la o distanţă de câţiva kilometri. 

Burch se aplecă peste balustradă şi îşi strigă ordinul către 
echipajul său. 

— Duceţi-vă la bărci. Adunaţi-i pe cei care înoată înainte de a 
fi purtaţi de curent în afara razei de vizibilitate. 

— N-ai putea să aduci Deep Encounter sub pupa? îl întrebă 
Pitt. 

— Adică s-o abordez? 

— Da. 

Burch părea sceptic. 

— N-o să reuşesc să mă apropii suficient de mult pentru ca ei 
să poată sări pe vasul nostru. 

— Focul e aproape; va ajunge la ei şi mulţi se vor azvârli peste 
bord. Vor muri sute înainte să apucăm să-i culegem pe toţi din 
apă. Dacă ne-am lega de pupa, echipajul lor ar putea arunca 
parâme pe care să se prindă pasagerii şi să se lase să alunece pe 
puntea noastră. 

Burch se uită la Pitt. 

— Pe o astfel de mare, o să-l izbim dracului pe Deep 
Encounter de monstruozitatea asta. Tabla de bordaj o să fie 
zdrobită şi o să luăm apă. S-ar putea să ne scufundăm şi noi, cu 
mare uşurinţă. 

— Mai bine să încercăm să o abordăm decât să nu încercăm 
nimic, spuse Pitt, cu un aer filosofic. Imi asum întreaga 
responsabilitate în ceea ce priveşte nava. 

— Bineînţeles că ai dreptate, încuviinţă Burch. 

Apoi preluă cârma şi începu să coreleze comenzile celor două 


53 


propulsoare cu elice şi ale celor cu jet ale navei de cercetare, 
apropiindu-i cu delicateţe tribordul de pupa masivă a lui Emerald 
Dolphin. 


Când pasagerii observară domolirea temporară a focului de pe 
punţile de la pupa, teroarea şi panica se diminuară până la a 
deveni simplă teamă. Ofițerii şi echipajul, mai ales partea 
feminină a acestuia, umblau prin mijlocul mulţimii şovăitoare, 
calmându-i pe cei mai agitaţi şi liniştind copiii. Până în momentul 
în care Deep Encounter se ivise, pur şi simplu, de nicăieri, cei 
mai mulţi se obişnuiseră cu gândul de a sări mai degrabă în apă 
decât de a arde de vii. 

Totuşi, când cea mai mică urmă de speranţă nu mai putea 
decât să piară, apariţia navei de cercetare, de culoare turcoaz, 
aparţinând NUMA, care spinteca valurile în lumina zorilor, păru o 
minune divină. Cei peste două mii de oameni care ticseau punţile 
de la pupa ovaţionară nebuneşte şi îşi fluturară braţele cu 
frenezie. Salvarea li se părea la îndemână. Rămânea de văzut 
cât de justificat era optimismul lor. Ofițerii îşi dădură repede 
seama că nava aceea minusculă nu putea lua la bord nici măcar 
jumătate din oamenii care se agăţau încă de viaţă. 

Încă neînţelegând intenţiile lui Pitt şi Burch, şeful de echipaj 
McFerrin, care îşi croise drum de pe puntea de navigaţie până la 
pupa cu o portavoce care să-l ajute să calmeze mulţimea, vorbi 
către largul mării: 

— Către nava de la pupa. Nu vă apropiaţi. Sunt oameni în apă. 

Pitt nu reuşi să-l distingă pe cel care striga din masa de trupuri 
înghesuite pe punti. Işi înşfăcă propria portavoce şi îi răspunse: 

— Am înţeles. Bărcile noastre îi vor aduna cât mai curând 
posibil. Aşteptaţi, avem de gând să ne apropiem şi să legăm 
nava de a dumneavoastră. Vă rog să vă pregătiţi echipajul să 
tragă la bord parâmele noastre. 

McFerrin era uluit. Nu-i venea să creadă că acel căpitan de la 
NUMA şi echipajul său voiau să-şi rişte vieţile şi nava încercând 
să-i salveze. 

— Cât de mulţi oameni puteţi lua la bord? se interesă. 

— Cât de mulţi aveţi? îi întoarse Pitt întrebarea. 

— Peste două mii. Până la două mii cinci sute. 

— Două mii, gemu Burch. O să ne scufundăm ca un pietroi cu 
două mii de oameni îngrămădiţi pe punți. 


54 


Descoperindu-l pe ofiţerul care striga către el pe puntea de 
sus, Pitt îi răspunse: 

— Sunt pe drum şi alte nave de salvare. Echipajul 
dumneavoastră să arunce parâme, astfel încât pasagerii să 
poată cobori pe puntea noastră. 

Burch manevră cu măiestrie comenzile, deplasându-şi nava 
încet înainte, apoi, acţionând cu rapiditate propulsoarele de 
manevră de la pupa, o răsuci, în acelaşi timp, către pachebot. 
Infioraţi, toţi cei de la bordul lui Deep Encounter priveau în sus, 
către pupa imensă care plana deasupra lor. Apoi urmă sunetul de 
oţel scrijelind oţelul. Treizeci de secunde mai târziu, cele două 
nave erau strâns legate una de alta. 

Echipajul navei de cercetare lăsa la apă odgoane şi scări, iar 
cel de pe pachebot desfăşura şi arunca peste bord parâme al 
căror capăt era aşteptat şi prins de cercetători, care se grăbeau 
să le lege de orice obiect care le putea susţine cu fermitate. Cât 
ai clipi, toate erau asigurate. Pitt strigă către echipajul lui 
Emerald Dolphin să înceapă să coboare pasagerii. 

— Mai întâi familiile cu copii, strigă McFerrin, prin portavoce. 
Vechea tradiţie care spunea „mai întâi femeile şi copiii” era 
ignorată, de obicei, de marinarii moderni, menţinerea familiilor 
laolaltă având prioritate. După scufundarea Titanicului, când cei 
mai mulţi dintre bărbaţi dispăruseră odată cu nava, lăsând în 
urmă văduve şi orfani de vârstă fragedă, oamenii realişti 
simţiseră că familiile trebuiau fie să trăiască laolaltă, fie să 
moară împreună. Cu câteva excepţii, pasagerii tineri şi singuri şi 
persoanele vârstnice stăteau deoparte plini de curaj, privind cum 
membrii echipajului coborau bărbaţii cu soțiile şi cu copiii lor mici 
pe Deep Encounter, unde aceştia se regăseau în siguranţă pe 
puntea de lucru, în mijlocul submersibilelor, al vehiculelor 
subacvatice robot şi al echipamentelor de studiu hidrografic. 
Urmară apoi cei mai vârstnici, care au trebuit să fie siliţi să 
treacă peste bord, nu fiindcă le-ar fi fost frică, ci pentru că erau 
convinşi că se cuvenea să plece mai întâi tinerii, care aveau 
viaţa înainte. 

In mod surprinzător, copiii se temură cel mai puţin să coboare 
pe parâme. Dirijorul şi membrii orchestrei de pe navă începură 
să cânte melodii din spectacolele de pe Broadway, împreună cu 
trupa de teatru. Pentru o vreme, câţiva oameni cântară alături de 
ei, în timp ce evacuarea părea să se desfăşoare în mod eficient, 


55 


fără ştrangulări, dar, pe măsură ce focul se apropie, căldura 
devenind mai intensă şi fumul îngreunând din ce în ce mai mult 
respiraţia, mulţimea redeveni o gloată înspăimântată. Dintr- 
odată, o grabă nebună îi cuprinse pe cei care hotărâseră să-şi 
încerce norocul în apă în loc să-şi aştepte rândul ca să se legene 
coborând pe parâme către un loc sigur. Săriră mai ales oameni 
tineri, peste balustradele punților de jos. Cădeau ca o ploaie, 
ciocnindu-se de cei care se aflau deja în apă. Câţiva calculară 
greşit şi se prăbuşită pe puntea lui Deep Encounter, alegându-se 
cu o mulţime de răni sau murind într-un mod înfiorător în 
momentul impactului. Câţiva nimeriră între nave şi pieriră striviţi 
când valurile împinseră cele două coci una către alta. 

Echipajul de pe Emerald Dolphin făcu tot ce-i stătea în puteri 
ca să-i înveţe pe pasageri cum să sară. Dacă loveau apa cu 
mâinile aflate deasupra capului, impactul putea să le distrugă 
vestele de salvare, lăsându-i să plutească doar prin propriile 
forţe. Cei care nu ţineau bine gulerul vestei şi slăbeau 
strânsoarea în timpul impactului riscau să-şi frângă gâtul. 

Nu după mult timp, un mic banc de cadavre plutea în derivă 
alături de cele două nave. 


Kelly era îngrozită. Micul vas de cercetare era atât de aproape 
şi, totuşi, părea atât de departe. Mai erau doar zece oameni 
înaintea lor la coada de la una dintre parâmele ataşate de nava 
de dedesubt. Doctorul Egan era hotărât ca el şi fiica lui să 
suporte căldura şi fumul şi să coboare către locul care le oferea 
siguranţă când avea să le vină rândul. Dar mulţimea scăpată de 
sub control, care se sufoca şi tuşea, îl împinse pe Egan în 
balustradă. Pe neaşteptate, un bărbat solid, cu părul roşu şi cu o 
mustață care se lăţea, traversându-i obrajii până la favoriţi, se 
desprinse din mareea de oameni şi încercă să smulgă servieta de 
piele din mâinile lui Egan. La început uluit, inginerul reuşi să-şi 
păstreze servieta, strângând-o cu disperare şi refuză să-i dea 
drumul. 

Kelly urmărea, îngrozită, lupta celor doi bărbaţi. Un ofiţer cu 
uniforma imaculată şi câtuşi de puţin boţită stătea privindu-i cu o 
indiferenţă totală. Era un om de culoare, cu chipul de obsidian 
dur şi trăsături ascuţit dăltuite. 

— Fă ceva! îi strigă Kelly. Nu sta acolo! Ajută-l pe tatăl meu! 

Dar, pur şi simplu ignorând-o, ofiţerul negru făcu un pas 


56 


înainte şi, spre surprinderea ei, începu să-l ajute pe bărbatul 
roşcat în lupta pentru servietă. 

Impins de forţa fizică a celor doi bărbaţi, Egan îşi pierdu 
echilibrul şi se împletici, de-a-ndărătelea, către balustradă. 
Picioarele lui pierdură contactul cu puntea şi impulsul primit îl 
aruncă peste bord, cu capul înainte. Luaţi prin surprindere de 
căderea neaşteptată, ofiţerul negru şi roşcatul înlemniră, apoi se 
amestecară în mulţime. Kelly ţipă, se repezi către balustradă şi 
privi în jos exact la timp ca să-şi zărească tatăl lovind apa şi 
împroşcând-o cu putere. 

Işi ţinu respiraţia, aşteptând vreme de douăzeci de secunde 
care i se părură o oră, până ce capul lui apăru la suprafaţă. Vesta 
de salvare i se pierduse, fiindu-i smulsă de pe trup în momentul 
impactului. O cuprinse disperarea când văzu că părea 
inconştient. Capul i se afunda, cu faţa înainte şi i se răsucea la 
întâmplare. 

Deodată, fără nici un avertisment, Kelly simţi în jurul gâtului 
nişte mâini ale căror degete o sugrumau fără milă. Năucită şi 
şocată, îşi repezi piciorul în spate, lovind cu disperare, în timp ce 
încerca zadarnic să desprindă mâinile care o strângeau de gât. 
Printr-un noroc, piciorul ei îl nimeri pe atacator în vintre. Primi o 
porţie neaşteptată de aer şi apăsarea din jurul gâtului ei slăbi. Se 
răsuci şi văzu că fusese tot ofiţerul de culoare. 

Roşcatul îl împinse pe negrul care îi stătea în drum şi se 
aruncă către Kelly, dar ea strânse cu putere gulerul vestei de 
salvare, făcu un salt peste balustradă şi căzu în gol, exact în 
clipa în care bărbatul se întindea după ea. E 

In timpul căderii, tot ce o înconjura se estompă. In ceea ce 
părea durata unei clipiri din ochi, căzu în apă, iar impactul îi tăie 
răsuflarea. Lichidul sărat îi inundă nările şi îşi reprimă impulsul 
de a deschide gura ca să expire, scuipându-l. 

Se afundă într-o explozie de bule, în timp ce apa se închidea 
deasupra ei. Când forţa care o scufunda slăbi, privi în sus şi văzu 
suprafaţa mării sclipind sub luminile celor două nave. Cu ajutorul 
vestei de salvare, se luptă să se înalțe, până ce, în sfârşit, ţâşni 
deasupra, la aer. Respiră adânc, de mai multe ori, în timp ce îşi 
rotea privirile, căutându-şi tatăl, pe care îl zări plutind, fără 
vlagă, la vreo zece metri de coca pârjolită a vasului de croazieră. 

Un talaz trecu peste el, iar ea îl pierdu din ochi. Descurajată, 
înotă ca o nebună către locul în care îl văzuse ultima oară. Un val 


57 


o ridică pe creastă şi îl descoperi din nou, la nu mai mult de şase 
metri distanţă. Ajunse lângă el, îi puse un braţ în jurul umerilor şi 
îl prinse de păr, dându-i capul pe spate. 

— Tată! strigă. 

Egan clipi, apoi se holbă la ea. Faţa îi era răvăşită, ca şi cum 
ar fi fost chinuit de o durere puternică. 

— Kelly, salvează-te, spuse, cu greutate. Eu nu pot s-o fac. 

— Nu te da bătut, tată, îl încurajă ea. O să fim luaţi de o barcă, 
cât de curând. 

El ţinea încă strâns servieta maro, pe care o împinse către ea. 

— Când am căzut în apă, m-am lovit de asta. Cred că mi-am 
frânt spinarea. Sunt paralizat şi nu pot să înot. 

Un cadavru cu faţa în jos plutea în derivă către Kelly şi ea făcu 
eforturi ca să nu verse în timp ce îl împingea deoparte. 

— Am să te susţin eu, tată. Nu te las să te scufunzi. Putem 
folosi servieta ta drept plută. 

— la-o, murmură el, obligând-o să prindă servieta. Păstreaz-o 
în siguranţă până la momentul potrivit. 

— Nu înţeleg. 

— O să-ţi dai seama... 

Articula cu greu cuvintele. Agonia îi schimonosi faţa şi se 
încovoie. 

Kelly fu şocată de defetismul tatălui ei, până când îşi dădu 
seama că se stingea sub ochii ei. Cât despre Egan, el era 
conştient că e pe moarte. Dar nu simţea nici un fel de panică, 
nici un fel de spaimă. Işi accepta soarta. Pierderea fiicei sale nu 
era cel mai mare regret pe care îl simţea - ştia că ea avea să 
scape. Dar nu ştia dacă descoperirea pe care o aşternuse pe 
hârtie avea să funcţioneze. Se uită în ochii albaştri ai lui Kelly şi 
zâmbi cu sfială. 

— Mama ta mă aşteaptă, şopti. 

Kelly privi disperată în jur, după o barcă de salvare. Cea mai 
apropiată era la mai puţin de şaizeci de metri. li dădu drumul 
tatălui ei, înotă câţiva metri, îşi flutură braţul şi strigă: 

— Aici! Veniţi aici! 

O femeie care, slăbită din cauza fumului inhalat, se afunda în 
valuri, o zări pe Kelly tocmai când era scoasă din apă şi i-o arătă 
unui marinar, dar salvatorii erau prea ocupați să scoată din mare 
alţi oameni şi nu reuşiră să o vadă. Kelly se răsuci şi porni înapoi, 
către tatăl ei, dar el nu mai era de găsit. In locul acela plutea 


58 


numai servieta. 

Egan îi dăduse drumul şi alunecase în adâncuri. Kelly prinse 
servieta şi îl strigă, dar chiar în clipa aceea un adolescent sări de 
pe puntea de sus, lovind apa aproape deasupra ei, iar genunchiul 
lui o izbi în ceafă, afundând-o într-un hău întunecat. 


59 


Capitolul 4 


Supraviețuitorii se scurgeau într-una pe Deep Encounter, dar 
ceea ce la început era un şuvoi deveni un potop de oameni care 
năpădi peste echipaj şi peste cercetători. Nu erau destul de mulţi 
ca să-i facă faţă. Cei cinzeci şi unu de bărbaţi şi cele opt femei de 
pe navă n-ar fi putut munci mai mult sau mai repede. 

In ciuda sentimentelor de frustrare şi de durere pricinuite de 
vederea numeroşilor morţi şi muribunzi din apă, salvatorii 
refuzară să-şi micşoreze eforturile. Ignorând riscurile, mai mulţi 
dintre specialiştii în oceanografie şi dintre inginerii de sistem îşi 
legară frânghii de brâu şi săriră în marea învolburată ca să 
prindă câte doi supraviețuitori odată, în timp ce camarazii lor de 
pe navă îi trăgeau înapoi către Deep Encounter şi îi ridicau la 
bord. Zelul cu care salvau vieţi avea să devină o legendă în 
analele istoriei navale. 

Echipajul navei de cercetare ştiinţifică umplu bărcile cu 
oameni pe care îi pescuiau cu frenezie, scoţându-i din apă pe 
măsură ce numărul celor care se aruncau în mare sporea. Apa de 
sub pupa prinse în curând viaţă, umplându-se de bărbaţi şi femei 
care ţipau şi îşi întindeau mâinile înspre bărci, temându-se că ar 
fi putut rămâne neobservaţi. 

Membri echipajului rămaşi la bord manevrau vinciurile care 
coborau alături de înotători plute şi plase de care să se prindă 
înainte de a fi ridicaţi pe punte. Aruncau chiar şi furtunuri şi scări 
de frânghie pe care să se caţere cei din apă. Cu toate eforturile 
lor susţinute, erau, pur şi simplu, copleșiți de numărul imens de 
oameni care se zbăteau în apă. Mai târziu, aveau să sufere 
gândindu-se la cei care se înecaseră, pierzându-li-se urma 
înainte ca bărcile să fi putut ajunge la ei. 

Femeile îi preluau pe pasagerii ajunşi la bord, urându-le bun 
venit şi îmbărbătându-i, înainte de a-i îngriji pe cei arşi şi răniţi. O 
mare parte fuseseră orbiţi de fum şi de aburi şi trebuiau conduşi 
în spital şi la punctul de prim ajutor din careu. Nici unul dintre 
cercetători nu avea experienţă în ceea ce priveşte tratamentul 
intoxicaţiilor cu fum, dar învățau repede şi nu avea să se ştie 
niciodată cât de multe vieţi fuseseră salvate de strădaniile lor 
asidui. 

60 


Pe cei teferi îi conduseră jos, în cabinele şi compartimentele 
care fuseseră desemnate, împrăştiindu-i pentru a menţine 
stabilitatea şi echilibrul vasului. Organizaseră şi un spaţiu în care 
pasagerii să se poată aduna pentru a se face o listă a 
supravieţuitorilor şi pentru ca aceştia să fie ajutaţi să-şi găsească 
prietenii şi rudele care dispăruseră sau se pierduseră în 
debandada creată. 

In timpul primelor treizeci de minute, mai mult de cinci sute 
de oameni fură scoşi din apă în bărci. Alţi două sute reuşiră să 
ajungă pe plutele din jurul lui Deep Encounter şi fură ridicaţi la 
bord folosindu-se  funiile legate de vinciuri. Salvatorii se 
concentrau numai asupra celor vii. Toţi cei care se dovedeau a fi 
morţi după ce fuseseră traşi în bărci erau aruncaţi din nou în 
mare pentru a li se face loc acelora care se agăţau încă de viaţă. 

Recuperând şi transportând de două ori mai mulţi oameni 
decât permiteau regulamentele maritime, bărcile veneau la 
pupa, unde erau repede ridicate la bord de unul din braţele 
vinciurilor. Supraviețuitorii puteau ajunge pe punte fără să se 
caţere peste bord şi cei răniţi erau imediat întinşi pe brancarde, 
înainte de a fi transportaţi la spital şi la punctul de prim ajutor. 
Acest sistem, conceput de Pitt, era cu mult mai eficient şi, de 
fapt, elibera bărcile şi le readucea înapoi în apă în jumătate din 
timpul care ar fi fost necesar dacă supraviețuitorii extenuaţi ar fi 
fost urcați pe punte unul câte unul. 

Burch nu-şi putea permite să-şi lase gândurile să alunece 
către operaţiunile de salvare. Se concentra ca să ferească, în 
continuare, bordajul lui Deep Encounter de lovituri. Simţea că 
aceasta era datoria lui şi numai a lui şi se străduia ca nava să nu- 
i fie distrusă izbindu-se de imensul vas de croazieră. Ar fi 
renunţat la braţul său stâng ca să poată cupla sistemul automat 
de poziţionare a navei, dar, fiindcă ambele vapoare erau purtate 
în derivă de vânt şi de curentul maritim, acesta se dovedise 
inutil. 

Cu un ochi vigilent aţintit asupra talazurilor tot mai înalte care 
spălau babordul, mărea puterea propulsoarelor cu jet şi cu elice 
de fiecare dată când unul dintre ele ameninţa să-l împingă şi să-l 
izbească pe Deep Encounter de coca masivă a lui Emerald 
Dolphin. Era o luptă pe care nu o câştiga întotdeauna. Se 
cutremura, ştiind că tablele de bordaj erau strivite şi încovoiate. 
Nu era nevoie să fii paranormal ca să-ţi dai seama că apa 


61 


începea să se infiltreze prin spărturi. Cu câţiva metri mai încolo, 
în cabina de comandă, Leo Delgado calcula încărcătura şi lua în 
considerare parametri precum, de exemplu, tona de 
supravieţuitor încărcată pe vasul de cercetare într-un flux fără de 
sfârşit. Semnele Plimsoll, care indicau nivelul maxim de încărcare 
a navei, erau deja cu jumătate de metru sub suprafaţa apei. 

Pitt îşi asumase sarcina de a concepe şi de a conduce 
operaţiunile de salvare. Celor care munceau nebuneşte ca să 
salveze două mii de oameni li se părea că e pretutindeni, dând 
ordine prin staţia radio portabilă, trăgând supraviețuitorii din 
apă, direcţionând bărcile către cei pe care curentul îi îndepărta, 
ajutând la manevrarea vinciurilor când bărcile erau aduse la bord 
şi descărcate. li călăuzea pe supraviețuitorii care coborau pe 
parâme în braţele primitoare ale cercetătorilor, care îi conduceau 
sau îi transportau apoi sub punte. li prindea în aer pe copiii ale 
căror braţe şi mâini amorţiseră din cauza efortului şi care scăpau 
parâma de la o înălţime de trei metri. Nu fără teamă, observa 
cum nava devenea periculos de încărcată, în vreme ce mai erau 
de salvat încă o mie de pasageri. 

Alergă în cabina de comandă, ca să verifice împreună cu 
Delgado distribuirea încărcăturii. 

— Cât de grav e? 

Delgado îşi ridică ochii pe computer şi scutură din cap, 
posomorât. 

— Nu e bine. Mai adaugă încă un metru de pescaj şi devenim 
submarin. 

— Mai avem de adunat încă o mie de oameni. 

— Pe marea asta, valurile vor începe să treacă peste copastie 
dacă mai luăm încă cinci sute. Spune-le cercetătorilor tăi că 
trebuie să ducă mai mulţi supraviețuitori la prova. La pupa 
suntem pe punctul de a ne îngreuna prea tare. 

Preocupat de veştile proaste, Pitt se uită la mulţimea de 
oameni care alunecau sau coborau pe parâme. Apoi privi în jos, 
spre puntea de lucru, unde o barcă de salvare descărca şaizeci 
de supraviețuitori. Nu putea condamna la moarte sute de 
oameni, refuzând să-i ia la bordul micului vas de cercetare. O 
soluţie, deocamdată incompletă, i se contură în minte. Se grăbi 
spre puntea de lucru, unde adună mai mulţi membri ai 
echipajului. 

— Trebuie să uşurăm nava, le spuse. Tăiaţi ancorele şi lanţul şi 


62 


lăsaţi-le să se ducă la fund. Ridicaţi submersibilele peste bord şi 
daţi-le drumul să plutească în derivă. Le putem recupera mai 
târziu. Azvârliţi peste bord toată aparatura care cântăreşte mai 
mult de cinci kilograme. 

După ce desprinseră submersibilele care se îndepărtară, 
plutind, demontară de la pupa cadrul uriaş, în formă de A, folosit 
pentru lansarea şi recuperarea echipamentelor oceanografice şi 
îl aruncară şi pe el în mare. Doar că acesta nu pluti. Se duse 
drept la fund, urmat de mai multe vinciuri, împreună cu 
kilometrii lor de cablu greu. Pitt se bucură văzând că vasul se 
mai înălţase cu cincisprezece centimetri deasupra apei. 

Apoi, ca o altă modalitate de a micşora greutatea, îi instrui pe 
oamenii de pe bărci când aceştia ajunseră lângă bord: 

— Problema încărcăturii a devenit critică. După ce adunaţi 
ultimul transport de supraviețuitori, rămâneţi în derivă, în 
apropierea navei, dar nu mai trimiteţi pe nimeni la bord. 

Cârmacii îşi fluturară mâinile, confirmând că înţeleseseră ce li 
se cerea, în timp ce-şi conduceau bărcile înapoi, către masa de 
oameni care se lupta cu valurile. 

Pitt privi către McFerrin, care îl striga de sus. Din punctul său 
avantajos de observare, ofiţerul secund putea vedea că, deşi 
aruncase echipamente, nava de cercetare continua să fie 
periculos de mult afundată în apă. 

— Cât de mulţi mai puteţi lua la bord? 

— Câţi oameni au mai rămas acolo, sus? 

— In jur de patru sute. Mai ales membri ai echipajului, acum, 
după ce pasagerii au scăpat cu fuga. 

— Trimiteţi-i jos, îl instrui Pitt. Aştia sunt toţi? 

— Nu, răspunse McFerrin. Jumătate din echipaj s-a refugiat la 
provă. 

— Imi puteţi spune un număr? 

— Incă patru sute cincizeci. McFerrin se uită la bărbatul înalt 
de pe Deep Encounter, care părea să conducă evacuarea într-un 
mod incredibil de eficient. Aş putea afla numele dumneavoastră, 
domnule? 

— Dirk Pitt, director de proiecte speciale la NUMA. ŞI 
dumneavoastră? 

— Ofiţer secund Charles McFerrin. 

— Unde vă e căpitanul? 

— Căpitanul Waitkus lipseşte, răspunse McFerrin şi se crede că 


63 


a murit. 

Pitt putea vedea arsurile lui McFerrin. 

— Grăbeşte-te să vii jos, Charlie. Am o sticlă de tequila care te 
aşteaptă. 

— Prefer scotch-ul. 

— Pentru tine distilez o sticlă. 

Pitt se răsuci şi întinse mâinile ca să desprindă de parâmă o 
fetiţă şi să o predea în braţele întinse ale lui Misty Graham, 
biolog marin pe Deep Encounter. Mama şi tatăl o urmau şi fură 
călăuziţi dedesubt. Câteva secunde mai târziu, Pitt sălta pe 
puntea de lucru nişte înotători prea extenuaţi pentru a putea să 
iasă singuri din barca de salvare. 

— Dă o raită în zona babordului pachebotului, îi ordonă 
cârmaciului bărcii şi adună oamenii care au fost luaţi de curent şi 
de valuri. 

Cârmaciul se uită la Pitt, cu oboseala zugrăvită pe faţă şi reuşi 
să zâmbească anemic. 

— Deja mai aveam de primit un bacşiş. 

— O să am grijă să ţi-l pună la socoteală mai târziu, zise Pitt, 
întorcându-i zâmbetul. Acum pleacă înainte ca... 

Ţipătul pătrunzător al unui copil păru să vină de sub picioarele 
sale. Se repezi la balustradă şi privi în jos. O fetiţă care nu părea 
să aibă mai mult de opt ani atârna de o parâmă care se legăna în 
afara vasului. Intr-un fel sau altul, căzuse peste copastie după ce 
ajunsese la bord şi, în acel talmeş-balmeş, fusese scăpată din 
vedere. Pitt se lăsă pe burtă şi se aplecă, prinzând-o de 
încheietura mâinii când era pe creasta unui val. Apoi o trase 
afară din apă şi o ridică pe punte. 

— Ţi-a plăcut partida de înot? o întrebă, încercând să 
micşoreze şocul pe care îl suferise. 

— Marea e prea agitată, spuse ea, frecându-şi ochii umflaţi din 
cauza fumului. 

— Părinţii tăi au venit cu tine? 

Ea dădu din cap. 

— Au coborât din barcă împreună cu cei doi fraţi ai mei şi cu 
sora mea. Eu am căzut în apă şi nimeni nu a băgat de seamă. 

— Nu-i învinovăţi, zise el, cu blândeţe, ducând-o în braţe până 
la Misty. Fac pariu că sunt îngrijoraţi de moarte din pricina ta. 

Misty surâse şi o luă pe fetiţă de mână. 

— Vino cu mine şi o să-ţi găsim mămica şi tăticul. 


64 


În momentul acela, Pitt prinse cu privirea licărirea unor plete 
castanii răspândite pe suprafaţa albastru-verzuie a apei ca o 
dantelă pe o pânză de satin. Faţa nu putea fi văzută, dar o mână 
se agită uşor, ca şi cum ar fi încercat să înoate, dacă nu cumva 
fusese doar o simplă mişcare cauzată de valuri. Pitt alergă şase 
metri în josul punţii ca să privească mai de aproape, 
nepierzându-şi speranţa că femeia - părul acela trebuia să fie al 
unei femei - nu se înecase. Capul se înălţă uşor deasupra apei, 
dar era prea departe pentru ca el să vadă doi ochi mari, frumoşi 
şi albaştri, care păreau apatici şi năuciţi. 

— Ridicaţi-o! strigă Pitt către cârmaciul bărcii de salvare, 
arătându-i femeia. 

Dar barca era deja la jumătatea drumului către pupa lui 
Emerald Dolphin şi acesta nu îl auzi. 

— Inoată către mine! ţipă înspre femeie. 

Observă că ea se uita fix în direcţia lui fără să-l vadă. 

Fără să ezite nici o secundă, se urcă pe balustradă, se balansă 
un moment, apoi se aruncă în apă cu capul înainte. Nu se ridică 
imediat la suprafaţă, ci înaintă în forţă sub apă, ca un înotător 
olimpic după o săritură de pe trambulina de start. După ce 
mâinile şi capul i se iviră deasupra, nu îşi mai afundă faţa. 
Străbătu şase metri, ajunse lângă ea şi îi scoase capul din apă 
prinzând-o de păr. Cu toate că era udă leoarcă, îşi putu da 
seama că era o tânără foarte atrăgătoare. Abia apoi observă că 
strângea în mână un fel de servietă de mici dimensiuni, care se 
umpluse cu apă şi o trăgea la fund. 

— Nebuno! scrâşni. Scapă de asta! 

— Nu pot! şuieră ea, tăios, cu o hotărâre care îl surprinse. Şi 
nu vreau! 

Entuziasmat fiindcă ea nu era în pragul morţii, nu încercă să o 
convingă, ci o apucă de bluză şi începu să o tragă către Deep 
Encounter. Când ajunseră lângă acesta, braţe binevoitoare se 
întinseră, o prinseră de încheieturile mâinilor şi o ridicară la bord. 
Eliberat de povară, Pitt se urcă pe o scară de frânghie. Una dintre 
cercetătoare o înfăşură pe femeie într-o pătură şi era gata să o 
conducă jos, pe scara de tambuchi, când Pitt o opri. 

— Ce e atât de important în servieta aia, încât erai gata să 
mori încercând s-o salvezi? întrebă, cu ochii în ochii ei albaştri. 

Ea îi aruncă o privire obosită. 

— Munca de o viaţă a tatălui meu. 


65 


Pitt privi servieta dintr-un nou punct de vedere. 

— Ştii dacă tatăl tău a fost salvat? 

Ea clătină încet din cap şi se uită, deznădăjduită, în apa 
acoperită de un strat de cenuşă, în care pluteau o mulţime de 
cadavre. 

— E acolo, jos, şopti. 

Apoi se întoarse brusc şi dispăru pe scara de tambuchi. 

In cele din urmă, bărcile îi salvară pe toţi oamenii rămaşi în 
viaţă pe care îi putură găsi. li transferară pe cei care aveau mare 
nevoie de îngrijire medicală pe nava de cercetare, apoi se 
îndepărtară la o mică distanţă, transportând atât de mulţi 
supraviețuitori cât puteau duce fără să se pună în pericol, 
sperând să scape de înghesuiala de la bord, similară celei dintr-o 
cutie de sardele. 

Pitt luă legătura cu bărcile prin staţia de radio portabilă. 

— Ne deplasăm în jurul provei, ca să mai căutăm şi alţi 
supraviețuitori. Urmăriţi în siajul nostru. 

Când ultimul supravieţuitor fu luat la bord, Deep Encounter 
era mai aglomerat decât un muşuroi de furnici. Erau pline până 
la refuz şi sala maşinilor şi magaziile pentru aparatură şi 
laboratoarele şi cabinele echipajului şi ale cercetătorilor. Oamenii 
erau aşezaţi sau lungiţi în bar, în cambuză şi în careu. Toate 
coridoarele erau ticsite. In cabina căpitanului Burch erau 
înghesuite cinci familii. Cabina de comandă, camera de navigaţie 
şi cabina radiotelegrafistului erau pline de oameni. Cei mai bine 
de trei sute de metri pătraţi ai punţii de lucru păreau o stradă de 
neînchipuit, acoperită de o mare de suflete. 

Deep Encounter era atât de afundată în apă încât valurile 
treceau peste copastie, ajungând pe puntea de lucru, de fiecare 
dată când coca era lovită de talazuri mai înalte de un metru. 
Intre timp, echipajul de pe Emerald Dolphin îşi purta singur de 
grijă. Membrii acestuia începuseră să coboare pe parâme la 
bordul aglomerat al navei de cercetare abia după ce ultimii 
pasageri părăsiseră pupa pachebotului. Mulţi se aleseseră cu 
arsuri, urmărind până în ultimul moment evacuarea navei, 
înainte de a o abandona, ca să scape de flăcările care o mistuiau. 

Imediat ce păşiseră pe punte, cei care erau teferi începuseră 
să-i ajute pe cercetătorii suprasolicitaţi să facă situaţia 
pasagerilor înghesuiți cât mai confortabilă. La bordul lui Deep 
Encounter se urcase şi moartea. O parte dintre cei cu arsuri 


66 


severe şi dintre răniții care căzuseră în apă îşi dăduseră sufletul 
în mijlocul rugăciunilor murmurate cu voce scăzută şi al 
plânsetelor celor dragi, iar trupurile le fuseseră aruncate peste 
bord. Pentru cei vii, spaţiul era prea valoros. 

Pitt îi trimisese pe ofiţerii navei în cabina de pilotaj, la 
căpitanul Burch. Cu toţii îşi oferiseră serviciile, care le fuseseră 
acceptate cu recunoştinţă. 

McFerrin cobori ultimul. 

Pitt îl aştepta şi îl prinsese de braţ, pentru ca bărbatul 
extenuat şi plin de arsuri să nu se poticnească şi să nu cadă. 

— Imi pare rău că nu pot strânge mâna unui om plin de curaj, 
spuse, uitându-se la degetele pârjolite ale lui McFerrin. 

Acesta îşi privi mâinile arse ca şi cum ar fi fost ale altcuiva. 

— Da, cred că trebuie să mai aşteptăm. Apoi chipul i se 
înnegură. Nu am idee dacă şi câţi dintre amărâţii care şi-au croit 
drum către prova mai sunt în viaţă. 

— O să aflăm în curând, răspunse Pitt. 

McFerrin îşi roti privirile asupra navei de cercetare şi văzu 
valurile trecând peste puntea de lucru. 

— S-ar părea, zise, cu sânge rece, că sunteţi într-o situaţie 
extrem de riscantă. 

— Facem ce putem, glumi Pitt, cu un zâmbet hotărât. 

II trimise pe McFerrin la spital, apoi se răsuci şi strigă către 
Burch, care se afla sus, pe puntea de navigaţie: 

— Căpitane, ăsta a fost ultimul din cei de la pupa. Ceilalţi s-au 
dus la prova. 

Burch se mulţumi să dea din cap şi închise consola de 
comandă a propulsoarelor. Apoi intră în cabina de pilotaj. 

— Cârma îţi aparţine, îi spuse timonierului. Ocoleşte-l şi du-ne 
foarte uşor către prora. Nu vrem să agravăm avariile vasului 
nostru, oricare ar fi ele. 

— O să-l tratez cu delicateţea unui fluture, îl asigură tânărul 
de la cârmă. 

Burch simţea o mare uşurare fiindcă îndepărta nava de 
pachebot. Il trimise pe Delgado jos, ca să verifice dacă coca avea 
table de bordaj strivite şi fisuri apărute din cauza loviturilor. In 
timp ce aştepta raportul, îl sună pe Marvin House, mecanicul şef. 

— Marvin, cum stau lucrurile în zona ta? 

Jos, în sala maşinilor, Marvin stătea pe culoarul dintre motoare 
şi se uita la şuvoiul subţire de apă care forma o baltă lângă 


67 


soclurile acestora. 

— Bănuiala mea este că avem o avarie majoră a structurii 
undeva deasupra, către provă, probabil într-una dintre magazii. 
Am pus pompele principale să lucreze la întreaga capacitate. 

— Poţi să faci faţă infiltraţiilor? 

— Le-am ordonat oamenilor mei să instaleze pompele 
auxiliare şi furtunurile, ca să ajute la lupta împotriva inundaţiei. 
House făcu o pauză, apoi, după ce se uită la supraviețuitorii de 
pe vasul de croazieră care erau înghesuiți în fiecare colţişor liber 
al îndrăgitei lui săli a motoarelor, întrebă: Cum e deasupra? 

— Aglomeraţie ca în Times Square în ajunul Anului Nou, 
răspunse Burch. 

Delgado reveni în cabina de comandă şi, după expresia aspră 
a feţei lui, Burch îşi dădu seama că raportul era departe de a fi 
favorabil. 

— Mai multe table de bordaj sunt strivite şi îndoite, gâfâi 
Delgado, cu respiraţia tăiată din cauză că urcase sus alergând. 
Apa pătrunde într-un ritm alarmant. Pompele îi ţin piept, dar nu 
vor putea face faţă dacă marea devine mai agitată. Dacă valurile 
trec de doi metri şi jumătate, nu avem nici o şansă. 

— Mecanicul şef House spune că încearcă să ţină potopul în 
frâu cu pompele auxiliare. 

— Nu pot decât să sper că e suficient, zise Delgado. 

— Adună personalul de întreţinere şi ocupaţi-vă de cocă. 
Proptiţi şi întăriţi tabla de bordaj cât de bine puteţi. Să-mi 
raportezi imediat orice schimbare a etanşeităţii, în bine sau în 
rău. 

— Am înţeles. 

Când Pitt reveni în cabina de pilotaj, Burch fixa, îngrijorat, norii 
cenuşii, întunecaţi, care se adunau dinspre sud-vest. Pitt urmări 
privirea căpitanului. 

— Care sunt ultimele noutăţi legate de starea vremii? întrebă. 

Burch zâmbi şi arătă către cupola cu un diametru de trei metri 
şi jumătate care susţinea sistemul de radiolocaţie cu efect 
Doppler. 

— Nu am nevoie de o predicţie meteo de ultimă oră a 
dinamicii furtunii, făcută de un computer din ultima generaţie, ca 
să-mi spună că o să ne lovească în următoarele două ore. 

Pitt se uită la norii care se adunau la nu mai mult de zece mile 
depărtare. Se luminase de-a binelea, dar soarele abia răsărit era 


68 


ascuns de nori ameninţători. 

— Poate că o să ne ocolească. 

Burch îşi linse degetul arătător şi îl ridică în aer. Clătină din 
cap. 

— Nu, conform acestui computer. Apoi adăugă, plin de 
îngrijorare: Nu o să avem cum să ne menţinem la suprafaţă. 

Obosit, Pitt îşi şterse fruntea cu braţul. 

— Dacă luăm în calcul o greutate medie de şaizeci de 
kilograme a bărbaţilor, femeilor şi copiilor, atunci Deep 
Encounter are o încărcătură suplimentară de o sută douăzeci de 
tone, fără să putem la socoteală echipajul şi echipa de 
cercetători. Singura noastră posibilitate de salvare este 
continuăm să plutim până când vom reuşi să mutăm majoritatea 
supravieţuitorilor pe o altă navă. 

— Nu avem cum să ne îndreptăm spre un port, adăugă Burch. 
Ne-am scufunda înainte de a străbate o milă. 

Pitt intră în cabina radiotelegrafistului. 

— Vreo veste de la australieni şi de la petrolier? 

— După radar, Earl of Wattlesfield e la numai zece mile 
distanţă. Fregata australiană se apropie în viteză, dar mai are de 
parcurs încă treizeci de mile. 

— Spune-le să se grăbească din răsputeri, spuse Pitt, cu 
gravitate. Dacă furtuna aia ajunge aici înaintea lor, s-ar putea să 
nu mai aibă pe cine să salveze. 


69 


Capitolul 5 


Interiorul lui  Emera/ld Dolphin se dezintegra, pereţii 
despărțitori se răsturnau lovindu-se unul de altul, punţile se 
prăvăleau peste cele de dedesubt. In mai puţin de două ore de 
când izbucnise focul, interiorul grandios al vasului fusese mistuit. 
Intreaga suprastructură se prăbuşise într-un infern incandescent. 
Ornamentaţia bogată, elegantul centru comercial, cu magazine 
şic, colecţia de artă de şaptezeci şi opt de milioane de dolari, 
mult lăudatul cazinou, sălile de mese şi barurile, cabinele 
luxoase şi opulentele facilităţi dedicate distracţiei şi sportului, 
totul se transformase în cenuşă fumegândă. 

Toţi cei înghesuiți pe punţile deschise ale lui Deep Encounter, 
foştii pasageri şi echipajul, bărbaţii şi femeile care munceau cu 
înfrigurare la bordul navei de cercetare, încetaseră orice 
activitate şi-şi pironiseră privirile asupra holocaustului, cu un 
amestec de durere şi de fascinaţie, în timp ce căpitanul Burch 
ocolea pupa uriaşului pachebot, îndreptându-se către provă. 

Acesta nu mai era o minge de flăcări violente, ci îşi trăia 
ultimele clipe topindu-se, ca într-un furnal. Focul dezlănţuit 
cuprinsese şi devorase toate materialele şi toate obiectele 
inflamabile, până când nu mai rămăsese nimic care să poată fi 
distrus. Bărcile de salvare din fibră de sticlă atârnau, grotesc 
contorsionate, după ce se topiseră, căpătând forme de 
nerecunoscut. Imensele punți circulare se năruiseră în jurul cocii, 
precum aripile putrezite ale unui hoit de vultur. Postul de 
observaţie din partea superioară şi puntea de navigaţie se 
prăbuşiseră în interior şi dispăruseră, parcă înghiţite de un abis 
fără fund. Cea mai mare parte a sticlei topite se răcise, întărindu- 
se şi căpătând forme nefireşti. 

Mistuită de holocaust, întreaga suprastructură circulară se 
prăbuşise în ea însăşi, sub un imens şi diform linţoliu de fum. Pe 
neaşteptate, alte flăcări se înălţară din zonele deschise ale navei, 
generate de exploziile izbucnite în adâncul acesteia. Emerald 
Dolphin se cutremură, ca un animal uriaş torturat de durere. Cu 
toate acestea, refuză să piară, afundându-se sub valuri. Se 
încăpăţâna să plutească în derivă pe marea care, dintr-un minut 
într-altul, devenea tot mai cenuşie şi mai agitată. Curând, nu 


70 


avea să mai fie decât un schelet de epavă. Nicicând nu mai avea 
să răsune de zgomotul paşilor, de conversațiile şi râsetele 
pasagerilor veseli şi entuziaşti. Nicicând nu avea să mai 
navigheze, intrând maiestuoasă în porturile exotice din întreaga 
lume, ca o navă fără egal printre cele care străbătuseră vreodată 
mările. Dacă va continua să plutească după stingerea focului şi 
dacă tablele de bordaj nu se vor curba din cauza temperaturii 
foarte ridicate, avea să fie remorcată până într-un ultim port şi 
apoi către un şantier naval, unde urma să fie tăiată în bucăţi. 

Privirea lui Pitt, plină de o tristeţe profundă, era aţintită asupra 
acelei nave fabuloase din care nu mai rămăsese decât o ruină. 
Putea simţi dogoarea flăcărilor, care se întindea deasupra apei, 
ajungând până la el. Se întreba de ce nişte vapoare atât de 
frumoase trebuiau să piară, de ce unele cutreierau oceanele 
vreme de treizeci de ani, fără nici un incident, înainte de se 
îndrepta spre depozitele de fier vechi, în timp ce altele, precum 
Titanicul sau Emerald Dolphin, erau distruse prematur, în 
călătoriile lor de inaugurare. Existau nave norocoase, dar existau 
şi cele care navigau spre a se pierde în uitare. 

Cufundat în gânduri, stătea aplecat peste balustradă când 
McFerrin veni să se aşeze lângă el. Ofiţerul secund de pe vasul 
de croazieră rămase ciudat de tăcut în timp ce Deep Encounter 
trecea încet pe lângă scena pe care se desfăşurase o dramă 
macabră. Bărcile de salvare, supraîncărcate cu supraviețuitori, îl 
urmau. 

— Ce-ţi mai fac mâinile? îl întrebă Pitt, cu solicitudine. 

McFerrin şi le ridică, arătându-i bandajele care păreau nişte 
mănuşi albe. Faţa lui, plină de arsuri şi de porţiuni de piele 
înroşită, fusese unsă cu cremă antiseptică şi arăta ca o mască 
respingătoare de Halloween. 

— Nu mi-e prea uşor când merg la toaletă, crede-mă. 

Pitt zâmbi. 

— Imi închipui. 

Aproape gata să plângă de ciudă, McFerrin privea fascinat 
mormântul acela înfiorător. 

— N-ar fi trebuit să se întâmple niciodată, spuse, cu glasul 
vibrând de emoție. 

— Care crezi că a fost cauza? 

McFerrin îşi desprinse privirea de la carcasa incandescentă şi 
contorsionată. Chipul îi era schimonosit de mânie. 


71 


— N-a fost un accident. Sunt sigur de asta. 

— Crezi că a fost un act terorist? întrebă Pitt, neîncrezător. 

— In mintea mea nu există nici o îndoială. Focul s-a răspândit 
prea repede ca să fi fost accidental. Nici unul dintre sistemele 
automate de avertizare şi de control al incendiilor nu a fost 
operaţional. lar când au fost acţionate manual au refuzat să 
funcţioneze. 

— Nu pot să înţeleg de ce căpitanul vostru nu a reuşit să 
trimită un semnal de avarie. Am pornit înspre voi abia după ce 
am văzut flăcările la orizont. Nu am primit răspuns la apelurile 
radio prin care ne interesam de situaţia voastră. 

— Secundul Sheffield! McFerrin pur şi simplu scuipă numele. 
Era incapabil să ia decizii în calitate de comandant. Când am 
aflat nu că fusese trimis nici un mesaj, am luat imediat legătura 
cu staţia radio, dar era prea târziu. Focul ajunsese deja acolo şi 
operatorii fugiseră. 

Pitt arătă către prova înclinată a vasului de croazieră. 

— Acolo sus văd semne de viaţă. 

Un grup mare de oameni putea fi zărit aşteptând, cu emoție, 
la prova pachebotului. In loc să se refugieze la pupa, cincizeci şi 
ceva de pasageri şi foarte mulţi membri ai echipajului îşi croiseră 
drum către zona deschisă de deasupra provei. Spre norocul lor, 
aceasta era la şaizeci de metri buni distanţă de următorul perete 
despărțitor al suprastructurii şi în contra vântului faţă de foc şi 
de dâra de fum înţepător care se scurgea către pupa. 

McFerrin îşi îndreptă spatele, îşi puse mâna streaşină la ochi 
ca să-i apere de soarele care se înălța şi se uită încordat în sus, 
la siluetele micuţe care, deasupra provei, făceau gesturi largi. 

— Sunt mai ales membri ai echipajului şi doar câţiva pasageri. 
De fapt, par să fie în siguranţă pentru un scurt răstimp. Focul se 
îndreaptă în direcţie opusă. 

Pitt luă un binoclu şi cercetă apa din jurul provei. 

— Se pare că nu a sărit nimeni. Nu văd nici un cadavru care să 
plutească şi nici un înotător. 

— Atâta vreme cât, pentru moment, sunt în siguranţă dinspre 
partea focului, spuse Burch, venind din interiorul cabinei de 
comandă, e mai bine să-i lăsăm acolo până soseşte un alt vas 
sau până se linişteşte vremea. 

— Este evident că nu ne putem menţine la suprafaţă, pe o 
mare agitată, dacă aducem încă cinci sute de oameni la bord, 


72 


aprobă Pitt. Şi aşa suntem gata să ne răsturnăm şi să ne ducem 
la fund. 

Vântul tocmai începea să se năpustească asupra lor, mărindu- 
şi viteza de la zece mile pe oră la treizeci. In bătaia lui, marea îşi 
agita acoperământul de spumă albă iar valurile, care acum 
ajungeau până la aproape trei metri, defilau etalându-şi forţa 
necruțătoare. Era doar preludiul urgiei care avea să vină. 

Pitt se grăbi să părăsească puntea de navigaţie şi strigă către 
echipaj şi către cercetători să evacueze cât mai mulţi oameni cu 
putinţă de pe puntea de lucru şi să-i protejeze pe cei rămaşi în 
calea valurilor, care treceau peste bord şi peste ei. Inghesuiala 
de pe punţile de jos deveni repede insuportabilă, dar nu exista 
altă alternativă. Să laşi sute de oameni expuşi furiei naturii în 
timpul furtunii ar fi echivalat cu a le semna condamnarea la 
moarte. 

Pitt trecu în revistă echipajele celor două bărci aflate în urma 
navei. Situaţia lor îl îngrijora în mod deosebit. Marea era prea 
agitată pentru ca acestea să se plaseze alături de vapor şi să-şi 
descarce pasagerii. Se uită la Burch: 

— Căpitane, propun să ne întoarcem şi să ocolim pachebotul 
ca să ajungem în partea de sub vânt, ca să-l folosim drept 
paravan faţă de furtună. Dacă nu putem aduce la bord echipajul 
şi supraviețuitorii din bărci, trebuie să-i ducem în ape mai calme 
în următoarele câteva minute; altfel, va fi prea târziu pentru ei. 

Burch dădu din cap, aprobându-l. 

— E o sugestie înţeleaptă. Şi pentru noi ar putea fi singura 
salvare. 

— Nu-i puteţi aduce la bord? întrebă McFerrin. 

— Pentru vaporul ăsta, o sută de oameni în plus ar fi picătura 
care revarsă paharul, zise Burch, sobru. 

McFerrin îşi îndreptă privirea spre el. 

— Nu putem juca rolul lui Dumnezeu. 

Pe chipul lui Burch se aşternuse o expresie chinuită. 

— Putem, când e vorba de vieţile celor care se află deja la 
bord. 

— Sunt de acord, spuse Pitt, hotărât. La adăpostul lui Emerald 
Dolphin sunt mai bine apăraţi de furtună decât pe Deep 
Encounter. 

Burch îşi cobori privirea spre punte pentru câteva clipe, 
cântărind toate posibilităţile. in cele din urmă, dădu obosit din 


73 


cap, încuviinţând. 

— Vom ţine bărcile cât mai aproape de pupa noastră, pentru 
ca, în cazul în care situaţia lor devine critică, să-i putem aduce la 
bord. 

Pe urmă se întoarse să privească zidul de nori întunecaţi care 
se deplasa cu iuţeală pe deasupra apei, ca un roi imens de 
lăcuste. 

— Nu pot decât să sper că Dumnezeu ne va ajuta s-o scoatem 
la capăt. 


Furtuna tuna asupra micului vapor şi a mulţimii de oameni 
purtate de acesta. Avea să-i învăluie în câteva minute. Soarele 
dispăruse de mult, odată cu ultimul petec de cer senin. Coamele 
talazurilor se învârtejeau ca dervişii rotitori şi azvârleau nori de 
spumă şi de stropi. Apa caldă şi verzuie se revărsa pe puntea de 
lucru, udându-i până la piele pe cei care nu reuşiseră să-şi 
găsească loc dedesubt. Prin tambuchi fuseseră duşi atât de mulţi 
cât era omeneşte posibil şi stăteau înghesuiți pe coridoare ca 
pasagerii dintr-un autobuz la orele de vârf. 

Ajunşi aproape de nava care ardea, oamenii din bărci sufereau 
mai mult din cauza căldurii radiate de foc decât datorită vântului 
şi a mării zbuciumate ale cărei valuri îi legănau cu putere. Atât 
Pitt cât şi Burch îi urmăreau cu atenţie, pregătiţi să-i ridice la 
bord la primul semn de pericol. 

Dacă ajutoarele nu soseau repede şi Deep Encounter se 
scufunda, odată cu preţioasa ei încărcătură, ar fi rămas foarte 
puţini supraviețuitori. 

— Ai idee dacă vreunul din cei de sus are staţie radio? îl 
întrebă Pitt pe McFerrin. 

— Toţi ofiţerii au staţii radio portabile. 

— Care e frecvenţa? 

— Douăzeci şi doi. 

Pitt îşi ridică staţia lângă buze şi o acoperi cu haina ca să 
diminueze şuierul vântului, care se transformase în urlet. 

— Emerald Dolphin, aici e Deep Encounter. Mă aude vreun 
ofiţer de la bord? Terminat. 

Îşi repetă apelul de trei ori, printre paraziţii puternici, până 
când o voce îi răspunse. 

— Te aud, Deep Encounter, spuse un glas de femeie. Nu bine, 
dar suficient ca să te pot înţelege. 


74 


— E o femeie, spuse Pitt, uitându-se la McFerrin. 

— Pare să fie Amelia May, intendenta şefă. 

— Incendiul produce interferenţe. O înţeleg cu greutate. 

— Întreab-o câţi oameni sunt la provă, ordonă Burch. 

— Vorbesc cu Amelia May? se interesă Pitt. 

— Da, cum se face că îmi ştiţi numele? 

— Ofiţerul vostru secund e lângă mine. 

— Charles McFerrin? exclamă ea. Slavă Domnului. Credeam că 
Charlie a murit în incendiu. 

— Poţi să apreciezi numărul de pasageri şi de membri ai 
echipajului de la bord? 

— Cea mai corectă estimare pe care o pot face este patru sute 
cincizeci de membri ai echipajului şi în jur de şaizeci de pasageri. 
Când putem începe să părăsim nava? 

Burch îşi înălţă ochii plini de mâhnire către provă. 

— Nu avem nici o posibilitate de a-i lua la bord, repetă, 
scuturând din cap cu tristeţe. 

— Oricum am privi lucrurile, zise Pitt, situaţia e fără ieşire. 
Intensitatea vântului şi a valurilor creşte într-un ritm alarmant. 
Bărcile noastre nu-i pot prelua şi pentru ei ar fi curată sinucidere 
să sară în apă şi să încerce să înoate până la vasul nostru. 

Burch îi aprobă spusele dând din cap. 

— Singura speranţă este ca acel cargou britanic să ajungă aici 
în următoarea jumătate de oră. După aceea, nădejdea e numai la 
Dumnezeu. 

— Doamnă May, o apelă Pitt. Te rog să mă asculţi. Vasul 
nostru e încărcat cu mult peste capacitate. Şi noi suntem în 
pericol să ne scufundăm, din cauza unei zone în care coca e 
zdrobită. Trebuie să rezistaţi până când se domoleşte furtuna 
sau până când soseşte o navă de salvare. Inţelegi? 

— Da, înţeleg, confirmă ea. Vântul duce focul către pupa şi 
dogoarea nu e insuportabilă. 

— Nu pentru mult timp, o avertiză Pitt. Do/phin se răsuceşte şi 
va începe să se deplaseze cu traversul în contra vântului şi a 
curentului. Focul şi fumul vor ajunge mai aproape şi vor avansa 
spre tribord. 

Urmă o pauză, după care Amelia spuse, cu curaj: 

— Presupun că va trebui să luăm taurul de coarne. 

Pitt privi în sus, către provă, printre stropii de apă purtaţi de 
vânt. 


75 


— Eşti o femeie foarte curajoasă. Sper că ne vom putea întâlni 
după ce se termină toate astea. Fac cinste cu cina. 

— Poate... Apoi, după o ezitare: Va trebui să-mi spui mai întâi 
cine eşti. 

— Mă numesc Dirk Pitt. 

— Un nume care degajă forţă. Asta îmi place. Terminat. 

McFerrin zâmbi, obosit. 

— E o făptură superbă, Pitt. Şi e foarte independentă în 
relaţiile cu bărbaţii. 

Pitt îi întoarse zâmbetul. 

— Nici n-aş fi vrut să fie altfel. 


Ploaia nu începu treptat, ci brusc, ca un potop materializat 
într-un perete solid, sclipitor. lar Emerald Dolphin continua să 
ardă. Bordajul îi strălucea, înroşindu-se când ploaia se revărsa 
peste dogoarea cumplită, iar pachebotul în flăcări fu repede 
învăluit într-un nor de aburi. 

— Adu-o, foarte încet, cu şaizeci de metri mai aproape de 
cocă, îi ceru Burch timonierului. Îl îngrijorau tangajul şi ruliul 
când valurile din ce în ce mai mari îi loveau nava. Şi îngrijorarea 
îi crescu şi mai mult când mecanicul şef House chemă puntea. 

— Bătrânica e izbită mereu aici, jos, raportă el. Fisurile se 
măresc. Nu garantez cât de mult mai pot face faţă pompele, 
chiar şi cu ajutorul celor auxiliare. 

— Vom intra sub acoperirea vasului de croazieră, răspunse 
Burch. Sper că dimensiunea lui ne va apăra de furia furtunii. 

— Şi cel mai mic ajutor contează. 

— Fă tot ce poţi. 

— Nu e uşor, bodogăni House. Nu când trebuie să te caţeri 
peste oameni mai înghesuiți decât într-o conservă de anşoa. 

Burch se întoarse către Pitt, care scruta negura umedă printr- 
un binoclu. 

— Zăreşti cargoul sau fregata australiană? 

— Ploaia asta deasă reduce vizibilitatea la minimum, dar, 
după radar, cargoul e la un kilometru de noi. 

Burch luă o basma veche şi-şi şterse sudoarea de pe frunte şi 
de pe gât. 

— Sper că are drept căpitan un marinar priceput, pentru că o 
să aibă nevoie de toată experienţa pe care a dobândit-o. 


76 


Malcolm Nevins, căpitanul cargoului Earl of Wattlesfield de la 
Collins and West Shipping Lines, stătea într-un scaun înalt, 
pivotant, cu picioarele rezemate de calculatorul de bord şi 
examina ecranul radarului. Cu zece minute mai devreme, vasul 
care ardea putuse fi zărit cu ochiul liber, dar furtuna îi învăluise 
apoi, cu o nemaipomenită iuţeală, trăgând cortina potopului, 
care împiedica vederea. Cu un aer de indiferenţă bine exersată, 
scoase o tabacheră de platină din buzunarul pantalonilor şi luă 
un Dunhill pe care şi-l aşeză între buze. Făcând notă discordantă, 
îşi aprinse ţigara scumpă cu o veche brichetă Zippo, zgâriată şi 
lovită, de care nu se despărţise din timpul războiului Insulelor 
Falkland, când făcuse parte din Marina Regală. 

Pe chipul rumen al lui Nevins, de obicei marcat de buna 
dispoziţie, se putea citi concentrarea; ochii lui de un cenuşiu 
limpede aruncau priviri grăbite, agitate. Se întreba cel fel de iad 
avea să găsească. Ştirile cutremurătoare primite prin radio de la 
nava de cercetare americană relatau despre mai bine de două 
mii de oameni care încercau să scape de pe vasul de croazieră în 
flăcări. În amintirile adunate în cei treizeci de ani petrecuţi pe 
mare nu regăsea un dezastru de asemenea dimensiuni. 

— Acolo, strigă secundul său, Arthur Thorndyke, arătând, prin 
parbrizul punţii de navigaţie, către înainte, pe direcţia provei 
tribord. 

Ca nişte draperii, straturile verticale de ploaie se despărţiră 
pentru un minut, dând la iveală nava care ardea, învăluită în fum 
şi în aburi. 

— Reduceţi motoarele la MINIM, ordonă Nevins. 

— Am înţeles, domnule. 

— Echipajul bărcilor e pregătit? întrebă el, în timp ce uriaşul 
pachebot începea să se contureze prin ploaia torențială. 

— Echipajul bărcilor e pregătit şi e gata să le lase la apă, 
răspunse Thorndyke. Trebuie să spun că nu-i invidiez, fiindcă vor 
pluti printre talazuri de trei metri. 

— O să ne apropiem cât mai mult posibil, ca să reducem 
timpul şi distanţa dintre nave. Luă un binoclu şi cercetă apa din 
jurul vasului de croazieră. Nu văd pe nimeni înotând şi nici urmă 
de bărci de salvare. 

Thorndyke dădu din cap, arătând către rămăşiţele arse al 
bărcilor de salvare. 

— In alea nu a părăsit nimeni vasul. 


77 


Nevins împietri când în minte i se contură imaginea unei 
epave în flăcări, transportând mii de cadavre. 

— Pierderile de vieţi omeneşti trebuie să fie înspăimântătoare, 
spuse, posomorât. 

— Nu văd nava americană de cercetare. 

Intr-o străfulgerare, Nevins înţelese cum stăteau lucrurile. 

— Ocoliţi pachebotul. Americanii trebuie să fie adăpostiţi în 
partea opusă furtunii. 

Earl of Wattlesfield se deplasă încet prin valurile haotice, ca şi 
cum nu s-ar fi sinchisit de cumplitele ameninţări ale mării şi ar fi 
provocat urgia să se dezlănţuie asupra ei din toate puterile. 
Având şaizeci şi opt de mii de tone, vasul era mai lung decât un 
corp de case, punţile fiind plasate pe mai multe nivele şi 
împărţite în compartimente pline cu mărfuri. Vreme de zece ani, 
navigase pe toate oceanele lumii, pe orice fel de vreme, fără să 
piardă nici o viaţă şi nici măcar un singur container. Era 
considerat un cargou norocos, mai ales de către proprietarii săi, 
cărora serviciile lui le aduseseră profituri de milioane de lire. 

După ziua aceea, avea să devină tot atât de celebru precum 
Carpathia, nava care îi salvase pe supraviețuitorii de pe Titanic. 

Vântul avea aproape forţa unei vijelii, iar valurile deveniseră 
mai abrupte, dar imensul cargou nu le resimțea decât într-o 
foarte mică măsură. Lui Nevins îi rămăseseră puţine speranţe că 
ar fi putut salva vreun pasager sau vreun membru al echipajului. 
Credea că cei care reuşiseră să scape de moartea prin foc 
săriseră peste bord şi, cu siguranţă, se înecaseră deja în marea 
răscolită. In timp ce Earl of Wattlesfield înconjura încet prova 
înaltă şi înclinată, el se uită lung la literele verzi, reliefate, care 
alcătuiau cuvintele Emerald Dolphin. Se simţi cuprins de 
deznădejde când îşi aminti că văzuse frumosul vas de croazieră 
părăsind portul Sidney. Apoi, brusc, ochii lui neîncrezători se 
pironiră asupra unui spectacol neaşteptat. 

In valurile care reflectau flăcările portocalii, Deep Encounter 
se legăna, greoi, cufundat în apă până aproape de marginea 
copastiei, având punţile supraîncărcate cu pasageri înghesuiți. La 
nu mai mult de douăzeci de metri în spatele pupei, două bărci 
mari, de transport, săltau în sus şi jos, fiind, de asemenea, ticsite 
de oameni. Vasul părea gata să se afunde în mare din clipă-n 
clipă. 

— Doamne Sfinte! murmură Thorndyke. Arată de parcă s-ar 


78 


duce la fund. 

Radiotelegrafistul se aplecă în afara staţiei. 

— Domnule, sunt în legătură cu cineva de pe vasul american. 

— Pune-l pe difuzor. 

Peste câteva secunde, o voce bubui în amplificatoare. 

— Către căpitanul şi echipajul cargoului, suntem mai bucuroşi 
ca niciodată să vă vedem. 

— Aici căpitanul Nevins. Vorbesc cu căpitanul vasului? 

— Nu, căpitanul Burch a coborât în sala maşinilor ca să vadă 
ce e cu apa care pătrunde în navă. 

— Atunci dumneavoastră cine sunteţi? 

— Dirk Pitt, Director de Proiecte Speciale la Agenţia Naţională 
Americană pentru Studii Marine şi Subacvatice. 

— Care e starea vasului? Arătaţi ca şi cum v-aţi scufunda. 

— Nici nu mai avem mult, răspunse Pitt, candid. Tablele de 
bordaj au fost lovite când ne-am lipit de pupa navei de croazieră, 
ca să-i salvăm echipajul şi pasagerii. Luăm apă mai repede decât 
o pot evacua pompele. 

— Câţi supraviețuitori aveţi la bord? întrebă Nevins, încă uluit 
de numărul mare de oameni care, pe puntea de lucru, se 
străduiau să nu lase azvârliţi peste bord de valuri. 

— Aproape o mie nouă sute şi încă o sută care sunt încă în 
bărci. 

— Cu neputinţă! vocea lui Nevins era scăzută, uluită, aproape 
doar o şoaptă. Vreţi să spuneţi că aţi salvat două mii de 
supraviețuitori? 

— Plus sau minus vreo cincizeci. 

— Unde Dumnezeu au încăput toţi? 

— Ar trebui să veniţi aici, să vă lămuriţi singur, spuse Pitt. 

— Nu-i de mirare că arătaţi ca o gâscă care a înghiţit o 
halteră, bolborosi Nevins, stupefiat. 

— La prova vasului de croazieră mai sunt încă aproape cinci 
sute de membri ai echipajului şi de pasageri care aşteaptă să fie 
salvaţi. Pur şi simplu, nu i-am mai putut lua, am fi pus în pericol 
vieţile tuturor. 

— Există riscul de a fi ajunşi de foc? 

— Suntem în contact cu ofiţerii lor, care spun că nu există nici 
un pericol imediat, îi explică Pitt. Domnule căpitan, vă sugerez, 
cu tot respectul, ca prima prioritate să fie transportarea a cât 
mai mulţi oameni de pe vasul nostru pe al dumneavoastră, câtă 


79 


vreme mai plutim încă. V-am fi recunoscători dacă i-aţi lua mai 
întâi la bord pe cei din bărcile noastre de salvare. Ei sunt în 
situaţia cea mai grea. 

— Chiar asta vom face. O să cobor bărcile şi vom începe să 
transbordăm supraviețuitorii de pe vasul dumneavoastră pe al 
meu. Imediat ce bărcile dumneavoastră vor fi goale, le vom folosi 
ca să-i luăm pe cei care sunt încă la prova vasului de croazieră, 
care pot cobori pe parâme. 

— Deja am transformat procedura asta într-o adevărată 
ştiinţă. 

— Atunci am face bine să o folosim. 

— Domnule căpitan Nevins, adăugă Pitt, credeţi-mă că n-o să 
ştiţi niciodată ce binecuvântare este sosirea dumneavoastră în 
timp util. 

— Mulţumesc cerului fiindcă am fost în apropiere. 

Nevins se întoarse spre Thorndyke, având pe chip obişnuitul 
lui scepticism plin de umor. 

— E un miracol că au pus toţi oamenii ăia pe un vas atât de 
mic. 

— Chiar e un miracol, murmură Thorndyke, la fel de uimit. Aş 
spune, parafrazându-l pe Churchill, că niciodată atât de mulţi nu 
au fost salvaţi de atât de puţini. 


80 


Capitolul 6 


Kelly stătea pe punte, într-una din magaziile pe Deep 
Encounter, cu genunchii strânşi sub bărbie. Se simţea de parcă 
ar fi fost adusă în Gaura Neagră din Calcutta?. In micul 
compartiment, supraviețuitorii erau atât de înghesuiți încât doar 
femeile stăteau jos, în timp ce bărbaţii rămăseseră în picioare. 
Nimeni nu părea să dea atenţie faptului că îşi ţinea capul în 
mâini şi plângea. Moartea tatălui ei o făcea să se simtă cuprinsă 
de un val de durere. Il privise dându-şi sufletul la numai un braţ 
distanţă, lăsând-o plină de furie neputincioasă şi copleşită de 
suferinţă. 

Ce se întâmplase? Cine era bărbatul roşcat şi de ce se luptase 
cu tatăl ei? Dar ofiţerul de culoare? De ce nu intervenise ca să-l 
apere, în loc să-l ajute pe atacator? Se părea că încercaseră să 
fure servieta tatălui ei. Işi cobori ochii spre servieta aceea de 
piele, pătată de apa sărată, pe care continua să o strângă la 
piept, întrebându-se de ce conţinutul său era atât de important 
încât tatăl ei trebuise să moară pentru el. 

Se lupta cu epuizarea, străduindu-se să rămână trează, pentru 
cazul în care roşcatul ar fi reapărut şi ar fi încercat din nou să ia 
servieta. Dar atmosfera din jur, caldă şi umedă datorită prezenţei 
numeroaselor trupuri şi strădaniile inutile ale sistemului de aer 
condiţionat, care nu avea mai mult efect decât un cub de gheaţă 
pus într-un furnal, se combinară, moleşind-o şi, în cele din urmă, 
căzu într-un somn zbuciumat. 

Se trezi brusc, tot aşezată pe punte, cu spatele rezemat de o 
ladă de scule, dar observă că oamenii din magazie dispăruseră. 
O femeie care se prezentase mai devreme drept biolog marin se 
aplecase asupra ei şi-i îndepărta cu gingăşie părul din ochi, ca şi 
cum ar fi avut de-a face cu un copil. Pe faţa şi în privirea femeii 
se citea extenuarea, dar reuşea să zâmbească plină de 
înţelegere. 

— E ora plecării, spuse, cu blândeţe. A sosit un cargou britanic 


4 Celulă de şapte metri şi jumătate pe cinci şi jumătate, din fortul 
William, în care au fost închişi o sută patruzeci şi şase de soldaţi 
englezi, din ordinul viceregelui din Bengal. 

81 


şi toată lumea este transferată acolo. 

— Vă sunt foarte recunoscătoare dumneavoastră şi întregului 
echipaj, mai ales bărbatului care s-a aruncat în apă ca să mă 
salveze de la înec. 

— Nu ştiu cine a fost, zise femeia, o roşcată simpatică, cu ochii 
căprui. 

— Nu pot rămâne la bordul acestui vas? întrebă Kelly. 

— Mă tem că nu. Luăm apă şi nu se ştie dacă vom reuşi sau 
nu să ne menţinem la suprafaţă în timpul furtunii. O ajută pe 
Kelly să se ridice în picioare. E bine să te grăbeşti, altfel n-o să 
mai prinzi barca. 

Femeia părăsi magazia, ca să-i anunţe pe pasagerii aflaţi în 
partea de sus a navei că se puteau îmbarca în bărcile cargoului. 
Kelly se ridică, înţepenită, cu spatele cuprins de durere din cauza 
şederii pe puntea tare. Aproape că ajunsese în pragul uşii, când 
fu brusc oprită de un bărbat voinic. Şovăi, îşi ridică ochii şi 
rămase holbându-se la chipul glacial al bărbatului roşcat care se 
luptase cu tatăl ei pe vasul de croazieră. El intră în magazie şi 
închise încet uşa. 

— Ce vrei? şopti ea, înfricoşată. 

— Servieta tatălui tău, îi răspunse, cu voce scăzută, profundă. 
Nu-ţi fac nici un rău dacă mi-o dai de bunăvoie. Altfel, va trebui 
să te ucid. 

Kelly văzu hotărârea din ochii lui negri, reci şi insensibili. Dar 
mai desluşi şi altceva: avea de gând să o omoare indiferent dacă 
îi dădea sau nu servieta. 

— Hârtiile tatălui meu? Ce vrei să faci cu ele? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Sunt doar un angajat. Datoria mea e să predau servieta şi 
conţinutul ei, atâta tot. 

— Cui să i-o predai?... 

— N-are importanţă, spuse el, cu voce devenită nerăbdătoare. 

— Ai de gând să mă împuşti? întrebă ea, agăţându-se cu 
disperare de fiecare secundă de viaţă. g 

— Nu folosesc pistoale, aşa cum nu folosesc nici cuțite. Işi 
înălţă mâinile imense şi bătătorite şi rânji. Astea îmi sunt de 
ajuns. 

Săgetată de spaimă, se îndepărtă de el, mergând de-a- 
ndărătelea. Bărbatul veni către ea şi îi văzu dinţii albi apărând 
sub mustaţa roşcată când buzele i se deschiseră într-un rânjet 


82 


răutăcios. Ochii îi licăreau, plini de sine, ca ai unui animal care și- 
a prins la strâmtoare prada neajutorată. Teama lui Kelly deveni 
teroare, inima începu să-i bată cu putere şi i se tăie răsuflarea. 
Picioarele i se înmuiară şi începu să se clatine. Şuviţele lungi de 
păr îi ajunseră în ochi, îi brăzdară faţa şi, fără voia ei, lacrimile 
începură să-i curgă. 

El întinse braţele, cu mâinile ca nişte gheare şi o înşfăcă. Ea 
urlă şi ţipătul acut, pătrunzător, reverberă în mica magazie cu 
pereţi de oţel. Se smulse din strânsoarea lui şi se răsuci. Se 
părea că el îi dăduse drumul intenţionat, ca să se poată juca cu 
ea precum o pisică cu şoarecele pe care urmează să-l devoreze. 
Nereuşind să-i opună rezistenţă, ea se simţi brusc sleită şi căzu 
grămadă pe punte, ghemuită într-un colţ şi cuprinsă de un 
tremur nestăpânit. 

Ochii ei mari, de un albastru strălucitor, îl priveau fix în timp 
ce se apropia încet. Se aplecă asupra ei, o luă de braţe şi o ridică 
cu o singură mişcare lipsită de efort. Expresia rece şi sângeroasă 
a feţei lui fusese înlocuită de una lacomă, senzuală. Parcă 
mişcându-se cu încetinitorul, îşi apăsă buzele pe ale ei. Ochii ei 
se dilatară şi încercă să ţipe din nou, dar nu reuşi să scoată decât 
suspine înăbuşite. Bărbatul o împinse înapoi, rânjind din nou. 

— Da, spuse, cu voce aspră şi indiferentă. Ţipă cât vrei. Cu 
furtuna de afară, nimeni nu te poate auzi. Imi place când femeile 
ţipă. Găsesc că e excitant. 

O ridică de pe podea ca şi cum nu ar fi cântărit mai mult decât 
un manechin de cauciuc. Apoi o ţintui cu spatele de un perete şi 
mâinile lui începură să i se plimbe pe corp, grosolane, aspre, 
zgâriindu-i pielea. Amorţită de groază, Kelly se simţi 
neputincioasă şi scoase străvechiul strigăt al tuturor femeilor: 

— Te rog, mă doare. 

Mâinile lui uriaşe urcară spre gâtul ei şi se încleştară în jurul 
lui. 

— Îţi promit, îi spuse, cu emoția unui sloi de gheaţă. Moartea 
va veni repede şi fără durere. 

incepu să strângă şi un nor negru cobori peste ochii lui Kelly. 

— Nu, te rog, stărui ea, cu glas mai firav decât o şoaptă. 

— Vise plăcute, iubito. 

— Stilul tău de a cuceri femeile lasă foarte mult de dorit, se 
auzi o voce din spatele lui. 

Bărbatul cu păr roşu eliberă gâtul lui Kelly şi se răsuci cu 


83 


iuţeala unei feline. O siluetă neclară stătea în prag, cu o mână 
întinsă, sprijinită neglijent de clanţa uşii şi cu chipul în întuneric, 
având contururile evidenţiate de lumina care venea din spate, de 
pe culoar. Imediat, ucigaşul luă o poziţie specifică artelor 
marţiale, mâinile i se balansară în aer şi îşi repezi piciorul spre 
intrus. 

Fără ca ucigaşul şi Kelly să aibă habar, Pitt auzise ţipătul, 
deschisese uşa fără zgomot şi stătuse acolo câteva secunde, 
analizând situaţia şi stabilind tactici pentru toate eventualităţile. 
Nu avea timp să caute ajutoare. Fata ar fi putut fi moartă înainte 
să apară cineva care să-l susţină. Işi dăduse imediat seama că 
avea de-a face cu un tip periculos, obişnuit să ucidă. Bărbaţii de 
teapa acestuia nu aveau nevoie de un motiv concret ca să 
omoare, cu sânge rece, o femeie lipsită de apărare. Se înţepeni 
bine pe picioare, pregătindu-se pentru atacul la care se aştepta. 

Cu o mişcare iute, ca a unui tirbuşon, se răsuci, trecând pe 
culoar, dincolo de pragul uşii, când piciorul ucigaşului despică 
aerul. Lovitura ratată trecu la doi centimetri de capul lui Pitt, 
nimerind în toc. Osul gleznei se rupse cu zgomot. 

Orice alt bărbat s-ar fi zvârcolit ca în chinurile morţii. Dar nu şi 
acel munte de muşchi, antrenat să ignore durerea. Ucigaşul îşi 
plimbă privirea de-a lungul culoarului, ca să se asigure că Pitt era 
singur şi că nu avea ajutoare, apoi porni spre el, mişcându-şi 
ritmic braţele, ca un cunoscător al artelor marţiale. Pe urmă sări 
asupra prăzii, cu mâinile despicând aerul ca nişte securi. 

Pitt rămase ca împietrit, mimând spaima, până în ultima 
fracțiune de secundă. Atunci se aruncă pe punte şi se rostogoli 
către atacator, pe care impulsul îl dezechilibrase, azvârlindu-l 
peste şi dincolo de Pitt şi trântindu-l grămadă pe punte. Pitt sări 
asupra lui cu viteza fulgerului. Folosindu-şi toată greutatea 
corpului, până la ultimul gram, îl ţintui la podea, înfigându-i 
genunchiul în spatele neprotejat şi lovindu-l violent cu palmele 
peste urechi. 

Timpanele bărbatului plesniră, de parcă un spărgător de 
gheaţă i-ar fi fost înfipt într-o parte a capului şi i-ar fi ieşit prin 
cealaltă. Scoase un urlet înfiorător şi se răsuci, convulsiv, 
izbindu-l pe Pitt de uşa închisă. Acesta din urmă era uimit de 
forţa lui bestială şi de aparenta lui insensibilitate la durere. 
Lăsându-se pe jumătate pe spate, lovi cu amândouă picioarele, 
dar nu în vintrele ucigaşului, ci în glezna zdrobită. 


84 


De data asta nu se auzi nici un țipăt, ci doar un mârâit şi un 
şuierat printre dinţii strânşi. Faţa bărbatului se contorsionă într-o 
grimasă hidoasă, cu ochii sticlind feroci. Acum era rănit, rănit de- 
a binelea. Dar era încă agresorul şi continuă să avanseze către 
Pitt, trăgându-şi piciorul schilodit după el. Modificându-şi 
strategia, se ghemui, pregătindu-se pentru un nou atac. 

Pitt nu trebuia să fie vrăjitor ca să-şi dea seama că nu era pe 
măsura unui ucigaş bine antrenat, cu un trup ca un buldozer sau 
ca o macara. Se trase înapoi, conştient că singurul său avantaj 
era iuţeala picioarelor, acum, când adversarul său nu-şi mai 
putea folosi decât unul singur, ceea ce elimina posibilitatea unei 
lovituri abile în cap. 

Pitt nu făcuse în viaţa lui un curs de arte marţiale. Făcuse box 
în anii petrecuţi la Academia de Aviaţie Militară, dar numărul 
victoriilor obţinute era, de obicei, egal cu al înfrângerilor. 
Deprinsese tacticile luptelor libere după ce supravieţuise unor 
încăierări în baruri. Prima lecţie, pe care o primise foarte 
devreme, era că nu trebuie să te baţi niciodată de aproape, cu 
pumnii. Lupta trebuia dusă cu creierul, folosind orice obiect care 
putea fi aruncat, balansat sau cu care atacatorul putea fi ţinut la 
distanţă - o sticlă, un scaun sau orice altceva. Probabilitatea de a 
supravieţui fără a fi răniţi a celor care luptau astfel era mult mai 
mare. 

Kelly apăru brusc în cadrul uşii, în spatele ucigaşului. Ţinea 
servieta lipită de ea, de parcă ar fi fost o extensie a pieptului. 
Călăul roşcat era atât de concentrat asupra lui Pitt, încât nu-i 
simţi prezenţa. 

Pitt văzu în asta o ocazie favorabilă. 

— Fugi! îi strigă lui Kelly. Urcă scările şi ieşi afară, pe punte! 

Ucigaşul ezită, neştiind dacă Pitt nu încerca cumva un truc 
vechi de când lumea. Dar, fiind un profesionist, îşi studia cu 
atenţie victimele. Văzu infima schimbare de direcţie a privirii lui 
Pitt şi se răsuci când Kelly alerga spre scările care duceau spre 
puntea deschisă. Concentrându-se asupra principalei sale ţinte, 
se luă după ea, pe jumătate alergând, pe jumătate şchiopătând, 
luptându-se cu durerea de moarte care izvora din glezna ruptă. 

Făcuse exact ceea ce sperase Pitt că avea să facă. 

Acum era rândul lui să atace. Se încordă şi sări în spatele 
ucigaşului. Folosind tactica brutală a înaintaşilor de la rugbi, 
profită de impulsul combinat al celor două corpuri pentru a-l 


85 


dobori pe alergător din spate, prăvălindu-se asupra lui cu toată 
greutatea în timp ce îi izbea cu putere faţa şi capul de punte. 

Auzi ţeasta atacatorului lovind stratul subţire de oţel care 
îmbrăca puntea cu o bufnitură scârboasă şi cu un trosnet şi îi 
simţi trupul înmuindu-se. Dacă nu i se fracturase craniul, se 
alesese cu o comoţie, gândi. Rămase întins deasupra bărbatului, 
gâfâind şi aşteptând să i se domolească bătăile inimii. Nu vedea 
nimic din cauza sudorii usturătoare pe care o simţea 
prelingându-i-se în ochi, aşa că îşi şterse faţa cu mâneca hainei. 

Atunci observă că ucigaşul avea capul răsucit într-o poziţie 
nefirească şi ochii deschişi şi goi. 

Pitt se întinse şi îşi apăsă degetele pe artera lui carotidă. Nici 
urmă de puls. Ucigaşul era mort. Probabil lovitura îl prinsese cu 
capul întors şi forţa care acţionase din lateral îi frânsese gâtul, 
conchise Pitt. Se aşeză pe punte, sprijinindu-se de uşa închisă a 
compartimentului în care se aflau acumulatorii şi evaluă situaţia. 
Nimic nu avea sens. Tot ce ştia cu certitudine era că se 
întâmplase să surprindă încercarea de ucidere a unei femei pe 
care o el salvase de la înec. Şi acum stătea acolo, holbându-se la 
necunoscutul pe care îl omorâse fără să vrea. Privi în ochii care 
nu mai puteau vedea ai bărbatului şi murmură, pentru sine 
însuşi: 

— Sunt tot atât de mizerabil ca tine. 

Pe urmă gândul i se îndreptă spre femeie. 

Se ridică, păşi peste trupul răşchirat al mortului şi se grăbi să 
urce scările spre puntea deschisă. Puntea de lucru era ticsită cu 
supraviețuitori care se ţineau de parâmele de siguranţă întinse 
de echipajul lui Deep Encounter. Stăteau în picioare, fără să se 
plângă de ploaia care le biciuia capetele şi umerii în timp ce se 
înşiruiau ca să urce în bărcile de salvare ale cargoului, pentru a 
ajunge pe Earl of Wattlesfield. Pitt trecu în grabă de-a lungul 
şirului, căutând-o pe femeia cu servieta de piele, dar nu era în 
grupul care urma să fie transportat. Părea să fi dispărut cu 
desăvârşire. O privire asupra bărcilor care fuseseră descărcate şi 
care se întorceau spre nava de cercetare îl convinse că nu avea 
cum să fi părăsit Deep Encounter. Trebuia să se afle încă la bord. 

Era nevoit să o găsească. Cum altfel i-ar fi putut explica 
căpitanului Burch ce era cu cadavrul? Şi cum altfel ar fi putut afla 
ce se întâmpla? 


86 


Capitolul 7 


În cele din urmă, pentru Deep Encounter lucrurile începură să 
meargă mai bine. Până la sfârşitul după amiezii, fără a pune la 
socoteală zece persoane care erau prea grav rănite ca să poată 
fi deplasate, toţi supraviețuitorii de pe Emerald Dolphin, cu 
excepţia a o sută, fuseseră transbordaţi pe Earl of Wattlesfield. 
Fără hoarda de oameni la bord, nava avariată de cercetare se 
ridicase deasupra apei cu încă un metru şi jumătate. Echipajul 
trecu apoi la treabă, proptind tablele de bordaj foarte 
deteriorate, ceea ce reduse cantitatea de apă infiltrată iar 
pompele începură să facă faţă inundaţiei. 

Sosi şi fregata australiană cu rachete teleghidate şi bărcile 
acesteia se alăturară operaţiunii de transbordare, preluându-i pe 
supraviețuitorii care coborâseră pe parâme de la pupa şi uşurând 
sarcinile membrilor extenuaţi ai echipajelor bărcilor lui Deep 
Encounter. Spre mulţumirea tuturor, furtuna încetă aproape la fel 
de brusc cum începuse şi marea se linişti. N 

McFerrin părăsi ultimul vasul de cercetare. Inainte de a se 
urca în şalupa cargoului, le mulțumi personal cercetătorilor şi 
întregului echipaj. 

— Faptul că aţi salvat atât de multe persoane va rămâne în 
analele istoriei maritime, le spuse, ca răspuns la modestia şi 
stânjeneala lor. 

— Regret că nu i-am putut salva pe toţi, zise Burch, cu voce 
scăzută. 

— Ceea ce aţi făcut a fost nici mai mult, nici mai puţin decât 
un miracol. Pe urmă, McFerrin se întoarse şi îşi puse mâinile 
bandajate pe umerii lui Pitt. Dirk, să te cunosc a fost un 
privilegiu. Numele tău va fi întotdeauna pronunţat cu respect în 
casa familiei McFerrin. Sper cu toată sinceritatea că ne vom mai 
întâlni. 

— Trebuie, răspunse Pitt, jovial. Îţi sunt dator cu o sticlă de 
scotch. 

— Rămas bun, doamnelor şi domnilor de la NUMA. Dumnezeu 
să vă binecuvânteze. 

— Rămas bun, Charles. Nimic nu înseamnă mai mult decât 
mulţumirile tale. 


87 


McFerrin cobori în barca cargoului Earl of Wattlesfield şi le 
adresă un ultim salut în timp ce se îndepărta. 

— Şi acum? îl întrebă Pitt pe Burch. 

— Mai întâi, culegem toate submersibilele; altfel, amiralul 
Sandecker ne va decapita pe treptele Capitoliului, spuse, 
referindu-se la directorul general al NUMA. Apoi stabilim cursul 
către Wellington, cel mai apropiat port cu şantier naval şi docuri 
uscate, ca să ne reparăm avariile. 

— N-o să fie cine ştie ce pierdere dacă n-o să-l recuperăm pe 
Ancient Mariner - e vechi şi şi-a scos de mult banii - dar Abyss 
Navigator e din ultima generaţie, abia ieşit din fabrică şi a costat 
douăsprezece milioane de dolari. Nu ne putem permite să-l 
pierdem. 

— O să-l găsim. Baliza lui de semnalizare e foarte zgomotoasă. 

Aproape că era nevoit să ţipe ca să acopere vacarmul din 
văzduh. Deasupra navelor mişunau aparate de zbor din Noua 
Zeelandă, Tonga, Fiji şi Samoa, cele mai multe dintre ele 
închiriate de mass-media internaţională, interesată de 
evenimentele care aveau să fie cunoscute drept cea mai 
grandioasă salvare din istoria navigaţiei. Stațiile radio ale celor 
trei nave erau bombardate cu mesaje ale guvernelor, ale rudelor 
îngrijorate ale supravieţuitorilor, ale oficialităților corporației Blue 
Seas Cruise Lines şi ale reprezentanţilor agenţilor care 
asiguraseră  Emerald Dolphin. Traficul radio era atât de 
aglomerat, încât cele trei nave de salvare comunicau doar prin 
staţii de radio portabile sau prin semnale Morse luminoase. 

Relaxându-se în scaunul suspendat al căpitanului, cu pipa 
aprinsă, Burch oftă, apoi schiţă un zâmbet slab. 

— Crezi că amiralul se va învineţi la faţă când va auzi ce i-am 
făcut navei lui de cercetare? 

— In actualele circumstanţe, bătrânul lup de mare va exploata 
publicitatea până la ultima picătură. 

— Te-ai gândit cum o să le explicăm oficialităților ce e cu 
cadavrul de dedesubt? 

— Nu pot decât să spun ceea ce ştiu. 

— Păcat că fata nu ne poate servi drept martor. 

— Nu pot să cred că mi-a scăpat în timpul evacuării. 

— De fapt, problema ta a fost rezolvată, spuse Burch, cu un 
zâmbet prefăcut. 

Pitt îl privi lung pe căpitan. 


88 


— Rezolvată? 

— Imi place să conduc o navă etanşă şi curată, îi explică 
Burch. L-am aruncat eu însumi pe prietenul nostru peste bord. S- 
a alăturat celorlalte biete suflete de pe Emera/d Dolphin care au 
pierit în această tragedie. In ceea ce mă priveşte, cazul e închis. 

— Căpitane, spuse Pitt, cu o scânteiere în ochi, eşti un tip pe 
cinste. Puțin îmi pasă ce se spune despre tine. 

Un operator grăbit veni din cabina radiotelegrafiştilor. 

— Domnule, aveţi un mesaj din partea căpitanului Harlow, de 
pe fregata australiană. Dacă doriţi să plecaţi, el va rămâne să 
adune cadavrele şi va sta alături de nava de croazieră până când 
vor sosi remorcherele ca să o ducă în port. 

— Acceptă şi transmite-le căpitanului şi echipajului său 
recunoştinţa mea profundă pentru curajul cu care ne-au ajutat. 

Operatorul reveni peste un minut. 

— Căpitanul Harlow vă urează drum bun şi mare calmă. 

— Imi închipui că e pentru prima dată în istorie când o fregată 
cu rachete teleghidate ia la bord cinci sute de pasageri civili, zise 
Pitt. 

— Aşa e, spuse încet Burch, în timp ce se întorcea ca să 
privească uriaşul vapor ars. 

Ploaia torențială abia dacă domolise focul. Flăcările continuau 
să pâlpâie şi fumul se răsucea în văzduh. Cu excepţia unui mic 
spaţiu din jurul provei, întregul vas era înnegrit şi pârjolit. Tablele 
de bordaj din oţel erau îndoite, iar suprastructura nu mai era 
decât un labirint de carcase carbonizate, răsucite şi deformate. 
Nu mai exista nici un material organic. Tot ce putea arde fusese 
transformat în mormane hidoase de scrum. Fusese o navă 
despre care proiectanţii şi constructorii juraseră că nu putea lua 
foc niciodată. Materialele ignifuge fuseseră utilizate pretutindeni. 
Dar nimeni nu ţinuse cont de acumularea de căldură care, 
propagându-se, se transformase într-o vâlvătaie care putea topi 
metalul. 

— Încă unul din marile mistere ale mării, zise Pitt, pe un ton 
rezervat. 

— In lume, frecvenţa anuală a incendiilor de pe nave este 
alarmantă. Burch vorbise de parcă ar fi ţinut o prelegere. Dar n- 
am auzit niciodată de unul mai derutant decât cel de la bordul lui 
Emerald Dolphin. Pe un vapor atât de mare, focul nu ar trebui să 
se răspândească atât de repede. 


89 


— Şeful de echipaj McFerrin a sugerat că l-au scăpat de sub 
control fiindcă sistemele de avertizare şi de control al incendiilor 
nu au funcţionat. 

— Crezi că a fost un act de trădare? 

Pitt încuviinţă, dând din cap, cu ochii la nava devastată, care 
ardea mocnit. 

— Domnule, îi întrerupse din nou radiotelegrafistul, căpitanul 
Nevins de pe Earl of Wattlesfield ar vrea să vă spună ceva. 

— Pune-l pe difuzor. 

— S-a făcut, domnule. 

— Aici căpitanul Burch. 

— Aici căpitanul Nevins. Uite ce e, dacă voi, băieţi, vreţi să 
încercaţi să ajungeţi la Wellington, aş fi foarte bucuros să vă 
călăuzesc până acolo, de vreme ce este cel mai apropiat port 
important unde putem debarca supraviețuitorii. 

— E foarte amabil din partea dumitale, căpitane, răspunse 
Burch. Accept oferta. Şi noi am stabilit cursul spre Wellington. 
Sper că nu o să vă încetinim prea mult. 

— Nu putem lăsa eroinele şi eroii momentului să se scufunde 
de-a lungul drumului. 

— Pompele noastre ţin în frâu pătrunderea apei. Cu excepţia 
cazului în care dăm peste un uragan puternic, ajungem la 
Wellington cu bine. 

— Vă urmăm imediat ce ridicaţi ancora. 

— Cum vă descurcaţi cu cei o mie şi opt sute de oameni de pe 
navă? întrebă Pitt. 

— Cei mai mulţi sunt în două dintre magaziile noastre libere. 
Ceilalţi sunt împrăştiaţi pretutindeni, unii în containere pe 
jumătate goale. In cambuză avem hrană suficientă pentru o 
masă bună. După aceea, toată lumea, inclusiv echipajul şi cu 
mine, va trece la o dietă foarte strictă până ajungem la 
Wellington. Nevins se opri pentru o clipă. A şi, dacă aţi putea 
trece printre nava mea şi fregata australiană, ne-ar plăcea să vă 
oferim o manifestaţie la despărţire. 

Burch păru năucit. 

— Manifestaţie la despărţire? 

— Poate că vor să ne spună aloha şi să arunce confeti, râse 
Pitt. 

Burch luă receptorul telefonului navei. 

— Şefule, eşti pregătit să ridici ancora? 


90 


— Ne putem deplasa cu opt noduri, nu mai mult, răspunse 
House. Cum sărim de viteza asta, cum ne umplem de apă ca o 
găleată ruginită. 

— Opt noduri să fie. 


Pentru echipajul navei şi cercetătorii de la NUMA, cu ochii duşi 
în fundul capului şi morţi de oboseală după douăsprezece ore de 
efort fizic şi mental neîntrerupt, chiar şi faptul că trebuiau să se 
ţină pe picioare era un chin, dar stăteau drepţi şi mândri în timp 
ce Pitt îi alinia pe puntea de lucru. Echipajul era grupat la un 
capăt al acesteia iar cercetătorii, bărbaţi şi femei laolaltă, în 
capătul opus. Toată lumea era prezentă. Burch insistase ca tot 
echipajul din sala maşinilor să iasă afară. Mecanicul şef House nu 
fusese de acord să lase pompele nesupravegheate, dar căpitanul 
avusese câştig de cauză. 

Numai pilotul stătea singur la timonă, poziţionând nava de 
cercetare între Earl of Wattlesfield şi fregata australiană cu 
rachete teleghidate, care se afla la o distanţă nu mai mare de 
două sute de metri. 

Micul vas de cercetare părea un pitic pe lângă cele două 
vapoare mult mai mari. Naviga semeţ, cu stindardul NUMA 
fluturând pe antena radarului şi cu un uriaş drapel cu stele şi 
dungi unduind, bine fixat de arborele pavilion de la pupa. 

Stând alături de ceilalţi, Pitt şi Burch priveau în sus, uimiţi de 
faptul că tot echipajul fregatei era pe punte, ca la o paradă 
militară oficială. Pe neaşteptate, când Deep Encounter pătrunse 
în golul dintre cele două nave, văzduhul calm al tropicelor fu 
zguduit de sunetul claxoanelor pneumatice ale navelor şi de 
uralele celor mai bine de două mii de supraviețuitori înşiruiţi de-a 
lungul balustradelor cargoului şi ale fregatei. ladul părea să se fi 
dezlănţuit deasupra apelor. Bărbaţii, femeile şi copiii îşi fluturau 
larg mâinile şi strigau cuvinte care se pierdeau, neînţelese, în 
larma din jur. Ziare şi reviste mărunţite erau aruncate în aer, în 
loc de confeti. Abia în acel moment realizară toţi cei de la bordul 
lui Deep Encounter că nemaipomenita lor ispravă reuşise. 

Făcuseră mult mai mult decât să salveze peste două mii de 
oameni; dovediseră că erau gata să-şi sacrifice propriile vieţi 
pentru ca alţii să continue să trăiască. Lacrimile şiroiau pe feţele 
tuturor şi nimeni nu se simţea stânjenit. 

Multă vreme după aceea, bărbaţii şi femeile de pe nava de 


91 


cercetare nu au putut descrie exact ce se întâmplase. Erau prea 
emoţionaţi ca să perceapă tot ce se petrecea. Chiar şi eforturile 
cumplite depuse în timpul operaţiunii de salvare păreau un 
coşmar îndepărtat. Era posibil să nu-l uite niciodată, dar 
niciodată nu aveau să reuşească să redea totul în nişte simple 
cuvinte. 

Apoi, aproape în acelaşi timp, toate capetele se întoarseră ca 
să privească pentru ultima oară imaginea demnă de plâns a ceea 
ce, cu numai douăzeci şi patru de ore în urmă, fusese cel mai 
frumos vapor care navigase vreodată pe mare. 

Şi Pitt se uita fix într-acolo. Nu se putea împiedica să nu se 
întrebe cine era răspunzător pentru o faptă atât de oribilă. Care 
putea fi motivul? 

— Ce-ar avea de câştigat cel care ţi-ar citit gândurile? întrebă 
Burch. 

Pitt îl privi fără nici o expresie. 

— Gândurile mele? 

— Fac pariu pe mărgelele din rozariul bunicii că te roade de 
viu curiozitatea. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Aceeaşi întrebare e în minţile noastre, ale tuturor, îi explică 
Burch. Pentru ce motiv ar fi ucis un dement două mii de bărbaţi, 
femei şi copii care nu se puteau apăra? 

— Imediat ce vasul va fi remorcat în portul Sidney, o armată 
de investigatori ai companiei maritime de asigurare împotriva 
incendiilor vor scormoni cenuşa şi vor descoperi răspunsurile. 

— Nu prea vor avea ce să scormonească. 

— Nu-i subestima, spuse Burch. Tipii sunt buni. Dacă cineva 
poate să descopere cauzele, atunci ei sunt ăia. 

Pitt se întoarse şi îi zâmbi. 

— Sper să ai dreptate, căpitane. Eu mă bucur doar că treaba 
asta nu cade în sarcina mea. 

Până la sfârşitul săptămânii, avea să se dovedească că Pitt se 
înşelase. Niciodată nu şi-ar fi închipuit că avea să fie unul dintre 
cei chemaţi să dezlege misterul. 


92 


Capitolul 8 


Remorcherul Audacious, aparţinând companiei Quest Marine 
Offshore, ajunse primul la Emerald Dolphin. Având şaizeci de 
metri lungime şi douăzeci lăţime, era unul dintre cele mai mari 
din lume. Motoarele lui diesel gemene, marca Hunnewell, îi 
furnizau împreună grupului de propulsie nouă mii opt sute de cai 
putere. Deoarece avusese avantajul de a se afla la Wellington, 
portul cel mai apropiat, le-o luase înainte celorlalte două 
remorchere, din Brisbane. 

Căpitanul îl făcuse să alerge din greu, ca un ogar obez după 
un iepure, dirijându-l după coordonatele actualizate furnizate de 
fregata australiană. Păstrase tăcerea radio în timp ce străbătea 
Pacificul de Sud, acesta fiind unul din trucurile folosite de obicei 
de căpitanii remorcherelor angajaţi în cursa către aceeaşi epavă, 
pentru că acela care câştiga primea premiul Lloyds Open Form şi 
douăzeci şi cinci de procente din valoarea navei avariate. 

Acum, când putea vedea atât vasul de croazieră care ardea 
mocnit, cât şi crucişătorul australian cu rachete teleghidate, 
căpitanul Jack McDermott luă legătura cu oficialii de la Blue Seas 
Cruise Lines, care, după o jumătate de oră de negocieri, 
acceptară contractul de tipul „nici un rezultat, nici o plată”, 
numind Quest Marine drept parte contractantă principală pentru 
ceea ce mai rămăsese din Emerald Dolphin. 

Apropiindu-se de pachebotul încă încins la roşu, McDermott şi 
echipajul său fură uluiţi de proporţiile catastrofei. Un morman de 
dărâmături incandescente, care plutea pe marea agitată, de 
culoare turcoaz, era tot ce rămăsese din cândva superba navă de 
croazieră. Semăna cu o vedere din Hiroshima, după incendiul 
monstruos provocat de bomba atomică: era înnegrită, diformă şi 
mototolită. 

— Nu mai e bună decât de dus la fier vechi, scuipă secundul 
de pe Audacious, Herm Brown, un fost jucător profesionist de 
rugbi, care plecase pe mare după ce i se şubreziseră genunchii. 
Era acoperit de o chică zbârlită de păr blond, pantalonii scurţi îi 
scoteau la iveală picioarele vânjoase, iar părul de pe piept i se 
vedea prin cămaşa descheiată, bine întinsă pe umeri. 

McDermott îşi împinse ochelarii pe vârful nasului şi privi pe 


93 


deasupra lentilelor. Era un scoţian cu părul de culoarea nisipului, 
cu nasul subţire şi coroiat şi ochii de un verde ceţos, care îşi 
petrecuse douăzeci de ani din viaţă pe remorcherele ce 
străbăteau oceanul. Dar, din cauza fălcilor proeminente şi a 
ochilor care păreau focarele unor fascicole luminoase, putea 
trece drept Bob Cratchit, contabilul lui Scrooge. 

— Directorii companiei n-or să fie prea încântați de afacerea 
asta, sunt sigur. N-aş fi crezut niciodată că un vapor atât de 
mare poate să ardă până se transformă într-o grămadă de 
tunder. 

Telefonul navei începu să sune şi McDermott ridică receptorul. 

— Domnule căpitan al remorcherului, sunt căpitanul Harlow, 
de pe crucişătorul pe care îl vedeţi la travers babord. Cu cine 
vorbesc? 

— Sunt căpitanul Jock McDermott al remorcherului Audacious 
de la Quest Marine. 

— Domnule căpitan McDermott, acum, fiindcă aţi sosit, ridic 
ancora şi mă îndrept spre Wellington. Am la bord cinci sute de 
supraviețuitori nerăbdători să pună cât mai repede piciorul pe 
uscat. 

— Aţi avut de lucru până peste cap, domnule căpitan, 
răspunse McDermott. Mă mir că nu aţi plecat încă de acum două 
zile. 

— Am fost ocupați cu recuperarea cadavrelor pasagerilor 
pachebotului care au murit înecaţi. Totodată, Comisia Maritimă 
Internaţională mi-a cerut să rămân în apropiere şi să raportez 
poziţia epavei, după ce a fost declarată un pericol pentru 
navigaţie. 

— Nu mai seamănă cu o navă. 

— Păcat, spuse Harlow. Era unul dintre cele mai frumoase 
vapoare aflate în circulaţie. Vă pot ajuta cu ceva la remorcare? 
adăugă apoi. 

— Nu, mulţumesc, răspunse McDermott. Ne descurcăm. 

— Arată foarte rău. Sper că va continua să plutească până 
când va ajunge să fie în siguranţă, în port. 

— Fără să ştiu cât de mult i-a fost afectată coca din cauza 
incendiului, nu aş paria pe tema asta. 

— Arderea structurii interioare i-a micşorat simţitor greutatea. 
Ar trebui să fie uşor de remorcat pentru a fi scoasă din apă. 

— Nici o remorcare nu e o treabă uşoară, domnule căpitan. 


94 


Pregătiţi-vă să faceţi faţă comitetului de întâmpinare şi unei 
hoarde de reporteri când ajungeţi la Wellington. 

— Abia aştept, ripostă sec Harlow. Vă urez succes. 

McDermott se întoarse către Arle Brown, secundul său. 

— Ei, cred că am face bine să trecem la treabă. 

— Cel puţin marea e calmă, spuse Brown, arătând cu capul 
către parbrizul punţii de navigaţie. 

Pentru câteva secunde, McDermott privi fix epava. 

— Am senzaţia că marea calmă e singurul nostru avantaj. 


McDermott nu pierdu timpul. După ce înconjură epava 
abandonată şi văzu că părea să aibă cârma în poziţie normală, la 
zero grade, aduse Audacious cu şaizeci de metri mai aproape de 
prova lui Emerald Dolphin. Nu putea decât să spere că acesta 
avea cârma înţepenită. Altfel, dacă era mişcat, scheletul navei 
putea pierde direcţia, deplasându-se în lateral şi scăpând de sub 
control. Ş 

Şalupa remorcherului fu lăsată la apă. Impreună cu patru 
membri ai echipajului, Brown o îndreptă către epavă, până ce 
ajunseră exact sub uriaşa provă în consolă. Aveau oaspeţi. Apa 
din jurul cocii mişuna de rechini. Datorită unui soi de instinct 
primar, ştiau că, dacă nava se ducea la fund, ceva bucate 
gustoase ar fi putut rămâne să plutească la suprafaţă. 

Nu era simplu să urce la bordul epavei. Partea din mijloc era 
încă prea fierbinte, dar prova nu fusese atinsă de flăcările cele 
mai puternice. De balustradele de deasupra atârnau cel puţin 
treizeci de parâme. Din fericire, două dintre ele erau scări de 
pisică, cu trepte de lemn. După ce aduse şalupa sub una din 
scările care atârnau de sus, timonierul îi orientă prova în direcţia 
valurilor, ca să o poată ţine mai bine sub control. 

Brown urcă primul. Supraveghind cu atenţie rechinii, îşi propti 
zdravăn piciorul pe copastie şi îşi aplecă trunchiul înainte. Intinse 
braţele, înhăţă scara şi o trase către el. Când şalupa se săltă pe 
creasta unui val, păşi pe prima treaptă şi începu să se caţere 
fără ezitare, urcând aproape cincisprezece metri în trei minute. 
Odată ajuns sus, se agăţă de balustradă şi sări peste ea, la 
prova. Apoi balansă una dintre parâmele aruncate de 
supraviețuitorii peste balustradă până ce unul dintre oamenii din 
şalupă o prinse. Parâma fu legată de capătul alteia, pe care o 
trăseseră de la remorcher până acolo. 


95 


Trei membri ai echipajului urcară la prova pe scara de pisică, 
apoi traseră sus parâma şi o înfăşurară în jurul unui bolard 
imens, ai cărui proiectanți nu îşi închipuiseră niciodată că avea 
să fie folosit în acest scop. Pe urmă aruncară din nou capătul 
către omul din şalupă, care îl legă. Brown urmări cu privirea 
şalupa care se reîntorcea la remorcher, unde parâma de 
remorcare fu preluată şi fixată de capătul cablului încolăcit în 
jurul unui troliu uriaş. Aşteptă ca unul din oamenii săi să întindă 
nişte unsoare de jur împrejurul bolardului, înainte de a da 
semnalul de punere în funcţiune a troliului. 

Fiindcă pe Emerald Dolphin nu era nici un motor, nu exista nici 
cea mai mică forţă care să ridice la bord cablul masiv de 
remorcare, cu un diametru de douăzeci de centimetri şi 
cântărind o tonă pe treizeci de metri. Folosind bolardul drept 
scripete, parâma între cele două nave alunecă în jurul unui mic 
tambur ataşat de troliul principal. Cablul gros de cinci centimetri, 
fixat de unul din capetele parâmei, se răsuci imediat după 
bolard, luând-o înapoi, către remorcher. Celălalt capăt al acestui 
cablu era fixat de cel de douăzeci de centimetri, care fu apoi tras 
la prova vasului de croazieră şi prins cu o serie de bolţuri în 
formă de U de lanţurile ancorei, pentru că pachebotul nu avea 
cabestan de puntea prova. Acesta era montat mai jos, pe o 
punte care arsese şi pe care nu se putea ajunge. 

— Cablu asigurat, îl înştiinţă Brown pe McDermott, prin staţia 
de radio portabilă. Revenim la bord. 

— Se aprobă. 

De obicei, un mic echipaj stătea pe epava remorcată, dar, 
pentru că nu ştiau cât de grav fusese avariată coca în timpul 
incendiului, riscul era prea mare pentru cei care ar fi rămas pe 
Emerald Dolphin. Dacă vasul s-ar fi dus la fund dintr-odată, s-ar fi 
putut să nu mai aibă timp să-l părăsească şi să fie absorbiți 
odată cu el. 

Brown şi oamenii săi o luară în josul scării de frânghie, 
coborând în şalupă. Imediat ce aceasta şi ocupanţii săi ajunseră 
la bord, McDermott ordonă pornirea cu viteză foarte mică. 
Brown, care acţiona troliul gigantic, lăsă cablul să se deruleze 
până când vasul de croazieră rămase cu un sfert de milă în 
urmă. Apoi acţionă frâna şi troliul preluă sarcina când Audacious 
începu să se deplaseze încet înainte. 

Pe remorcher, toată lumea îşi ţinea respiraţia, aşteptând să 


96 


vadă cum va reacţiona Emerald Dolphin. Treptat, centimetru 
după centimetru, apoi metru după metru, ca un elefant 
ascultător condus de un şoarece, prova acestuia începu să 
despice apa. Nimeni nu mişca, cu toţii continuau să fie încordaţi, 
dar uriaşul pachebot se deplasă drept înainte prin siajul 
învolburat al remorcherului şi se menţinu acolo. Văzând că epava 
încă arzând îşi urma cursul fără nici o deviere, membri 
echipajului remorcherului începură să se relaxeze. 


Zece ore mai târziu, motoarele puternice ale lui Audacious 
tractau imensa epavă cu considerabila viteză de două noduri. 
Focul se stinsese aproape în întregime. Doar câteva flăcări mai 
pâlpâiau încă, în mijlocul rămăşiţelor suprastructurii. Nu era lună 
şi norii sumbri umpleau văzduhul. Noaptea era atât de 
întunecoasă încât era imposibil să-ţi dai seama unde se termina 
marea şi unde începea cerul. 

Proiectorul de mari dimensiuni al remorcherului era focalizat 
pe Emerald Dolphin, iluminându-i prova şi pătrunzând în 
interiorul suprastructurii. Echipajul îl supraveghea pe rând, 
asigurându-se că uriaşa remorcă îşi urma cursul aşa cum fusese 
planificat. După miezul nopţii, începuse tura bucătarului navei. 
Acesta se instalase în scaunul pliant pe care îl ducea pe punte ca 
să se bucure de căldura soarelui când nu avea treabă în 
cambuză. Atmosfera era prea caldă şi prea umedă pentru cafea, 
aşa că bea Pepsi dietetic, din cutii cuibărite într-un mic recipient 
cu gheaţă. Cu băutura nealcoolică în mână, îşi aprinse o ţigară şi 
se lăsă pe spate, privind cu conştiinciozitate obiectul mătăhălos 
care îi urma. 

Peste două ore, abia mai reuşea să nu adoarmă, înfruntând 
somnolenţa cu o a zecea ţigară şi cu un al treilea Pepsi. Emerald 
Dolphin continua să fie acolo unde era de aşteptat să se afle. 
Bucătarul îşi îndreptă spatele şi îşi răsuci capul când auzi ceva ca 
un huruit înfundat venind dinspre epavă. li amintea de sunetul 
unui tunet îndepărtat, dar nu era vorba de unul sigur, ci o de 
serie de detunături, parcă temporizate la intervale de câteva 
secunde. Se ridică şi aruncă o privire bănuitoare. Era gata să 
pună totul pe seama imaginaţiei, când observă că ceva se 
schimbase. Avu nevoie de o secundă ca să-şi dea seama că nava 
se lăsase mai mult în apă. 

Pachebotul pârjolit se răsuci încet, arătându-şi tribordul, 


97 


înainte de a se legăna, reluându-şi cursul rectiliniu. La lumina 
proiectorului, un val uriaş de fum se ridică din mijlocul epavei, 
pentru a se spirala, pierzându-se în întunecimea de dincolo de 
fascicolul luminos. Pe urmă, pe chipul bucătarului se aşternu 
teroarea. 

Emerald Dolphin se scufunda şi părea să o facă foarte repede. 

Şocat, bucătarul fugi pe puntea de navigaţie şi strigă: 

— Se scufundă! Sfântă Fecioară, se duce la fund! 

McDermott auzi zarva şi se năpusti afară din cabina sa. Nu-i 
puse bucătarului nici o întrebare. Nu-i trebui decât o singură 
privire ca să-şi dea seama că, dacă nu tăiau cablul de remorcare, 
pachebotul care se scufunda avea să-l tragă după el pe 
Audacious, cu tot cu echipaj, la şase mii ce metri adâncime. | se 
alătură Brown, care evaluă situaţia cât ai clipi. Alergară 
împreună către troliul uriaş. 

Făcură eforturi nebuneşti ca să elibereze frâna şi să 
detensioneze cablul masiv, pe care îl priviră derulându-se înspre 
abis, schimbându-şi rapid poziţia orizontală cu una verticală când 
valurile îngropară prova navei de croazieră. Cablul gros care 
fusese înfăşurat pe tamburul troliului începu să se deruleze tot 
mai repede, până ce rotația sa deveni imperceptibilă. McDermott 
şi Brown nu puteau decât să spere că, după ce se va fi descolăcit 
cu totul, capătul său avea să fie smuls din priza de blocare. 
Altfel, pupa lui Audacious urma să se îndrepte către adâncuri. 

Epava vasului de croazieră se afunda tot mai mult, cu o viteză 
nefirească. Prova sa era deja sub apă. Se scufunda fiind înclinată 
sub un unghi de numai cincisprezece grade, dar se scufunda 
repede. Un sunet care părea un geamăt cumplit se auzi dinspre 
nava avariată când pereţii interiori, care suferiseră chinul focului, 
se deformară, răsucindu-se sub presiunea apei. Cârma şi uriaşele 
propulsoarele cu jet ieşiră din valuri, ridicându-se în văzduhul 
întunecat. Pupa rămase suspendată pentru câteva secunde, apoi 
urmă prora, afundându-se în apa neagră a mării, din ce în ce mai 
repede, până când întreaga navă dispăru din vedere, lăsând în 
urmă un jet imens de bule de aer. 

O singură spiră de cablu rămăsese înfăşurată pe tambur, dar 
se tensionă pe neaşteptate şi pupa remorcherului se afundă 
brusc, azvârlind prova afară din apă. Toţi cei de la bord 
încremeniră, holbându-se la tamburul înţepenit de parcă ar fi 
văzut moartea cu ochii. Pe urmă, tamburul se roti pentru ultima 


98 


oară, în timp ce întreg cablul alunecă brusc în abis. Drama la 
care luau parte atinsese apogeul. 

Se auzi un sunet strident, care le sparse urechile, apoi capătul 
cablului sări de pe tambur şi dispăru brusc din vedere, 
afundându-se în mare. Eliberată, prova se lăsă în jos la fel de 
repede cum se ridicase, remorcherul balansându-se pe chilă, 
înainte şi înapoi, până ce se stabiliză. Echipajul amuţise, 
împietrit, ca şi cum ar fi fost în pragul morţii. 

— N-am crezut niciodată că un vapor se poate scufunda cât ai 
clipi, mormăi Brown într-un târziu, după ce şocul ultimelor clipe 
se atenuase. 

— Nici eu, încuviinţă McDermott. A fost ca şi cum i s-ar fi 
desprins fundul cu totul. 

— Aşa s-a dus pe apa sâmbetei un cablu de un milion de lire. 
Directorii companiei nu vor fi prea fericiţi. 

— N-am avut de ales. Totul s-a întâmplat prea repede. 
McDermott tăcu şi-şi ridică mâna. Ascultaţi! spuse, cu glas 
ascuţit. 

Se uitară cu toţii spre locul în care dispăruse Emerald Dolphin. 
O voce striga în noapte: 

— Ajutor! 

McDermott se gândi mai întâi că unul din membri echipajului 
căzuse peste bord în timp ce stătuseră cu sufletul la gură, dar, 
după o scurtă privire aruncată asupra punţii, se convinse că nu 
lipsea nici unul. Strigătul se auzi din nou, numai că acum era 
slab, abia perceptibil. 

— Acolo e cineva, spuse bucătarul, arătând în direcţia vocii. 

Brown alergă la proiector şi îl roti, plimbând fascicolul luminos 
pe suprafaţa apei. La mai puţin de treizeci de metri de pupă, faţa 
întunecată a unui om abia se zărea pe fundalul ca de abanos al 
mării. 

— Poţi să înoţi până la navă? strigă Brown. 

Nu primi nici un răspuns, dar omul nu părea extenuat. Dădea 
din mâini cu putere, îndreptându-se către remorcher. 

— Aruncă-i o parâmă şi saltă-l sus până nu-l înhaţă rechinii, îi 
ordonă Brown unui membru al echipajului. 

Parâma fu azvârlită peste bord. Omul o prinse şi doi marinari îl 
traseră către pupa şi îl ridicară la bord. 

— E aborigen, spuse Brown, care era născut în Australia. 

— Nu cu părul ăla creţ, sublinie McDermott. Mai degrabă 


99 


african. 

— Poartă uniforma ofiţerilor navei. 

Fiindcă nu se aştepta să mai apară un supravieţuitor după 
atâta timp, McDermott îl privi surprins. 

— Pot să te întreb de unde ai apărut? 

Străinul zâmbi larg, arătându-şi toţi dinţii. 

— Credeam că e evident. Sunt, mai degrabă eram, ofiţer de 
legătură pe Emerald Dolphin. 

— Cum de ai rămas la bord după ce toţi supraviețuitorii au fost 
evacuaţi? întrebă Brown. 

Nu-i venea să creadă că omul nu avea nici o rană şi că, 
excepţie făcând uniforma sa udă leoarcă, nu părea să fi fost 
afectat de experienţa prin care trecuse. 

— Am căzut şi m-am lovit la cap în timp ce ajutam pasagerii să 
părăsească nava, trecând pe vasul de cercetare. Probabil că toţi 
m-au crezut mort şi m-au lăsat acolo. Când mi-am revenit, 
trăgeaţi deja epava la remorcă. 

— Probabil că ai fost inconştient în cea mai mare parte a 
ultimelor douăzeci şi patru de ore. 

— Probabil. 

— Mi se pare incredibil că nu ai ars de viu. 

— Am fost extrem de norocos. Am căzut pe o scară de 
tambuchi cruţată de incendiu. 

— Vorbeşti cu accent american. 

— Sunt din California. 

— Cum te numeşti? se interesă Brown. 

— Sherman Nance. 

— Ei bine, domnule Nance, spuse McDermott, ai face bine să 
scapi de uniforma asta udă. Eşti cam de aceeaşi statură cu 
domnul Brown, secundul meu. ţi poate împrumuta haine uscate. 
Pe urmă du-te în cambuză. Trebuie să fii deshidratat şi înfometat 
după calvarul prin care ai trecut. O să am grijă ca bucătarul să-ţi 
dea ceva de băut şi să-ţi pregătească o masă copioasă. 

— Da, vă mulţumesc, căpitane... 

— McDermott. 

— Mi-e tare sete. 

După ce bucătarul îl conduse pe Nance sub punte, Brown îl 
privi insistent pe căpitan. 

— E ciudat că a supravieţuit unui incendiu de o asemenea 
intensitate fără să-şi pârlească deloc sprâncenele şi fără nici un 


100 


deget ars. 

McDermott îşi frecă bărbia, ros de îndoială. 

— Da, ciudat. Apoi oftă. Nu-i treaba noastră. Eu am acum 
neplăcuta îndatorire de a-i anunţa pe directori că am pierdut şi 
epava remorcată de noi şi cablul lor preţios. 

— N-ar fi trebuit să facă asta, bombăni Brown, cu gândul dus. 

— Ce să facă? 

— Nava se menținea foarte bine la suprafaţă, pentru ca, în 
minutul următor, să înceapă să se ducă la fund. Nu trebuia să se 
scufunde atât de repede. E nefiresc. 

— De acord, spuse McDermott, ridicând din umeri. Dar nu 
avem nici o putere. 

— Agenţii de asigurări vor fi nemulţumiţi. Nu le-a mai rămas 
nimic de verificat. 

Obosit, McDermott încuviinţă dând din cap. 

— Fiindcă nu există probe, totul va rămâne, pentru totdeauna, 
o altă mare taină a mării. 

Pe urmă se duse să stingă uriaşul proiector, cufundând giulgiul 
de apă al pachebotului dispărut într-o negură de iad. 


Imediat ce Audacious ajunse la Wellington, bărbatul pe care 
McDermott îl scosese din apă după scufundarea lui Emerald 
Dolphin dispăru. Oficialităţile care se ocupau de imigrări jurară 
că nu putuse părăsi nava pe pasarelă, fiindcă, în acest caz, l-ar fi 
reţinut în vederea anchetei legate de incendierea şi de pierderea 
vasului de croazieră. McDermott conchise că Sherman Nance nu 
ar fi putut pleca de pe remorcher decât sărind peste copastie 
când intraseră în port. 

După ce McDermott le prezentă agenţilor de asigurări raportul 
său, i se spuse că nici un ofiţer pe nume Sherman Nance nu era 
înregistrat pe lista celor care lucraseră la bordul lui Emerald 
Dolphin. 


101 


Capitolul 9 


În timp ce Earl of Wattlesfield aştepta, echipajul de pe Deep 
Encounter,  ghidându-se după balizele de semnalizare ale 
submersibilelor care pluteau în derivă, le ridică pe acestea din 
urmă la bord. Imediat ce reuşiră să le plaseze în siguranţă, 
căpitanul Burch îl înştiinţă pe căpitanul Nevins, iar cele două 
nave îşi reluară cursul către Wellington. 

După aducerea la adăpost a submersibilelor, Pitt, obosit mort, 
se îndreptă direct către cabina sa, descoperind harababura 
făcută de cei patruzeci de oameni care izbutiseră cumva să se 
înghesuie în mica incintă în timpul evacuării vasului de croazieră. 
II dureau toţi muşchii, stare în care se afla tot mai des pe măsura 
trecerii anilor. Işi aruncă hainele într-un sac pentru rufe murdare 
şi întră în micuța cabină de duş, unde deschise apa caldă astfel 
încât jetul să ajungă într-un colţ, în timp ce el stătea culcat pe 
spate pe podea, cu picioarele lui lungi întinse în sus, până la 
savonieră. In poziţia aceea, aţipi pentru douăzeci de minute. Se 
trezi reconfortat, dar încă simțind durerea, se săpuni şi se clăti 
înainte de a se şterge cu nădejde şi de a ieşi de sub duş ca să se 
uite îndelung în oglinda de deasupra chiuvetei de alamă. 

Chipul şi trupul de dincolo de luciul oglinzii nu mai erau ceea 
ce fuseseră cu zece ani în urmă. Părul mai avea până să dea 
semne de calviţie. Era încă des, negru şi ondulat, dar firele 
cărunte începuseră să-şi găsească loc la tâmple. Sub 
sprâncenele stufoase, ochii verzi şi pătrunzători nu-şi pierduseră 
strălucirea. li moştenise de la mama sa şi aveau ceva hipnotic, 
creând senzaţia că pătrund până în sufletul oamenilor cu care 
venea în contact. Fascinau mai ales femeile. Generau o aură pe 
care ele o puteau simţi şi care le dezvăluia că era un bărbat cu 
picioarele pe pământ, demn de încredere. 

Insă pe chip începeau să i se vadă urmele de neînlăturat ale 
vârstei. Din colţurile ochilor se răsfirau riduri adânci. Pielea nu 
mai avea elasticitatea din anii tinereţii şi căpătase un aspect 
oţelit. Contururile colţuroase ale obrajilor şi ale frunţii deveniseră 
mai pronunţate. Ţinând cont că fusese spart de trei ori, nasul 
arăta încă suficient de drept şi de neschimbat. Nu era chipeş ca 
Errol Flynn, dar avea o charismă care îi făcea pe oameni să 


102 


întoarcă capul şi să se uite lung în direcţia lui când intra într-o 
încăpere. 

Da, se gândi, trăsăturile feţei erau ale rudelor dinspre partea 
mamei, dar modul plin de umor în care privea viaţa şi trupul înalt 
şi uscăţiv erau, fără îndoială, moştenirea lăsată de tatăl său şi de 
strămoşii acestuia. 

Işi trecu uşor degetele unei mâini peste numeroasele cicatrice 
care îi brăzdau corpul, amintind de numărul mare de aventuri de 
care avusese parte în cele două decenii petrecute în serviciul 
Agenţiei Naționale Americane pentru Studii Marine şi 
Subacvatice. Deşi frecventase cursurile Academiei de Aviaţie şi 
deţinea încă gradul de maior în forţele aeriene, profitase fără să 
stea pe gânduri de ocazia de a servi sub ordinele amiralului 
James  Sandecker, în nou  înfiinţata agenţie de cercetări 
oceanografice. Nu fusese căsătorit niciodată, ci doar pe punctul 
de a o face, după o lungă relaţie cu Loren Smith, o membră a 
Congresului, dar vieţile lor erau prea complicate. Indatoririle lui 
de la NUMA şi a ale ei din Congres erau, pur şi simplu, prea 
solicitante pentru a-şi permite să se căsătorească. 

Două dintre fostele sale iubite muriseră în împrejurări tragice, 
Summer Moran în Hawaii, într-un cutremur subacvatic 
devastator, iar Maeve Fletcher, împuşcată de sora ei pe coasta 
Tasmaniei. 

Summer era aceea care nu încetase niciodată să-i bântuie 
visele. O vedea întotdeauna înotând în adâncuri, căutându-şi 
tatăl care era captiv într-o cavernă subacvatică, iar trupul ei 
frumos şi părul ei roşcat, revărsat pe umeri, dispăreau în apele 
verzi ale Pacificului. Când se ridicase la suprafaţă ca să răsufle şi 
văzuse că ea nu era acolo, încercase să se scufunde înapoi, dar 
bărbaţii din barca care îl salvase ştiau că totul era pierdut şi îl 
reţinuseră cu forţa, împiedicându-l să se întoarcă. 

De atunci, trăia doar pentru munca lui de la suprafaţa sau din 
adâncul apei. Marea îi devenise amantă. Cu excepţia locuinţei 
sale dintr-un vechi hangar dintr-un colţ al aeroportului Ronald 
Regan din Washington, unde îşi ţinea colecţia de maşini şi de 
avioane, nu era nicăieri mai fericit decât pe o navă de cercetare 
care naviga pe oceanele lumii. 

Oftă, îşi puse un halat flauşat şi se întinse pe pat. Era gata să 
se abandoneze în braţele unui somn binemeritat, când un gând 
făcu să se ridice brusc în capul oaselor. Fata care căra servieta 


103 


de piele a tatălui ei îi revenise, în mod bizar, în minte. Cu cât se 
gândea mai mult la asta, cu atât i se părea mai greu de acceptat 
că ea s-ar fi putut urca în una din bărcile cargoului fără să o 
observe. Apoi totul se limpezi dintr-odată. 

Fata nu plecase. Era încă la bordul lui Deep Encounter, 
ascunsă undeva. 

Ignorându-şi cheful de somn, se dădu jos din pat şi se îmbrăcă 
repede. Cinci minute mai târziu, îşi începuse deja căutările la 
capătul dinspre pupa al rampei de încărcare, uitându-se cu 
atenţie în fiecare ungher şi fiecare firidă din compartimentul 
generatorului, al troliului, al motoarelor de propulsie şi din 
magazia cu utilaje pentru cercetare. Inainta foarte încet, pentru 
că în depozite şi printre echipamente erau foarte multe locuri în 
care s-ar fi putut ascunde cineva. 

Verifică magazia cu piese de schimb şi fu cât pe ce să nu 
sesizeze ceva care era, evident, altfel decât de obicei. Observă 
că toate cele câteva bidoane de trei litri şi jumătate cu diverşi 
lubrifianţi erau aranjate cu grijă pe un banc de lucru. La prima 
vedere, nimic nu părea neobişnuit. Dar ştia că ar fi trebuit să se 
afle într-o ladă de lemn. Se apropie de ea fără nici un foşnet şi îi 
ridică uşor capacul. 

Frântă de oboseală, Kelly Egan dormea atât de adânc, încât 
nu-l simţi. O scară de frânghie era rezemată de o latură a lăzii şi 
unul dintre braţele fetei atârna deasupra ei. Pitt zâmbi, luă 
blocnotesul agăţat într-un cui din perete şi rupse o foaie pe care 
scrise un bilet. 


Dragă Doamnă, 
Când te trezeşti, vino, te rog, în cabina mea, numărul opt 
de pe puntea de la nivelul doi. 
Dirk Pitt. 
Apoi, gândindu-se să o ispitească, mai adăugă: 
Mâncarea şi băutura te vor aştepta. 


Îi aşeză biletul pe piept, cu delicateţe, închise cu grijă capacul 
lăzii şi ieşi în fără zgomot din depozitul cu piese de schimb. 


Când abia trecuse de ora şapte după amiază, Kelly ciocăni 


104 


uşor la uşa lui Pitt. El deschise şi o descoperi pe coridor, privind 
în jos, cu sfială şi cu degetele încă încleştate de mânerul 
servietei de piele. O luă de mână şi o conduse înăuntru. 

— Trebuie să fii moartă de foame, îi spuse, zâmbind ca să-i 
arate că nu era supărat sau enervat. 

— Eşti Dirk Pitt? 

— Da, iar tu eşti... 

— Kelly Egan. Imi pare rău pentru că ţi-am făcut... 

— Nici un fel e necaz, o întrerupse el. li arătă o masă de scris 
pe care era o tavă cu sandvişuri şi un ulcior cu lapte. Nu e o cină 
copioasă, dar e cea mai bună pe care a putut-o pregăti bucătarul 
din ceea ce a rămas din proviziile noastre. li întinse o bluză şi 
nişte pantaloni scurţi, de damă. Una dintre cercetătoare a bănuit 
care îţi sunt măsurile şi ţi-a împrumutat nişte haine. Mănâncă şi 
apoi fă un duş. Mă întorc peste o jumătate de oră. Stăm atunci 
de vorbă. 


Când Pitt reveni în cabină, Kelly îşi făcuse duşul şi mâncase o 
grămadă de sandvişuri cu şuncă şi cu brânză. Şi stacana cu lapte 
se golise. Pitt se aşeză pe un scaun din partea opusă a mesei. 

— Simti că faci din nou parte din specia umană? 

Ea zâmbi şi încuviinţă dând din cap, arătând ca o şcolăriţă 
prinsă după ce a făcut o trăsnaie. 

— Probabil că te întrebi de ce nu am părăsit nava. 

— E un gând care mi-a trecut prin minte. 

— Mi-a fost frică. 

— De cine? De bărbatul care te-a atacat pe tine şi pe tatăl 
tău? Imi face plăcere să-ţi aduc la cunoştinţă că li s-a alăturat 
celorlalte victime de pe pachebot care s-au înecat. 

— Mai era unul, spuse ea, ezitând. Un ofiţer de pe navă. Se 
pare că era complicele roşcatului care a vrut să mă omoare. Au 
încercat împreună să fure servieta tatei şi cred că aveau intenţia 
să-l ucidă. Dar ceva nu a mers după placul lor în timpul luptei şi 
nu au reuşit decât să-l arunce peste bord, în apă... 

— Cu servietă cu tot, încheie Pitt fraza. 

— Da. 

Retrăind moartea tatălui ei, ochii lui Kelly se umplură de 
lacrimi. Pitt se căută în buzunar şi îi întinse o batistă. După ce îşi 
şterse lacrimile, ea se holbă la bucata de pânză. g 

— Nu credeam că bărbaţii mai au la ei aşa ceva. Imi 


105 


închipuiam că toată lumea foloseşte şerveţele. 

— Eu sunt de modă veche, spuse el, cu voce scăzură. Nu se 
ştie niciodată când poţi întâlni o doamnă cu sânge albastru. 

Ea îi aruncă o privire foarte ciudată şi zâmbi cu sfială. 

— N-am mai întâlnit pe nimeni ca tine. 

— Tipii ca mine nu au avut niciodată spirit de turmă. Apoi, 
revenind la subiect: Poţi să-l descrii pe ofiţerul ăla? 

— Da, era un bărbat înalt, de culoare. Cred că un afro- 
american, de vreme ce vasul aparţinea unei linii maritime din 
Statele Unite, de unde erau şi cei mai mulţi membri ai 
echipajului. 

— E ciudat că au aşteptat până la incendiu ca să treacă la 
acţiune. 

— Nu era prima dată. Tata era hărțuit, făcu ea, supărată. Mi-a 
povestit că a fost ameninţat în mai multe rânduri. 

— Ce poate fi atât de important încât tatăl tău să moară 
pentru el? zise Pitt, arătând către servieta aşezată la picioarele 
ei, pe podea. 

— Tatăl meu este, făcu o pauză, era doctorul Elmore Egan, un 
bărbat de geniu. Era atât inginer chimist, cât şi inginer mecanic. 

— Numele mi-e cunoscut, spuse Pitt. Doctorul Egan a fost un 
inventator foarte respectat, nu-i aşa? Nu a creat mai multe tipuri 
de motoare cu propulsie acvatică? După câte îmi amintesc, a 
găsit formula unui carburant pentru motoarele diesel folosit pe 
scară largă în industria transporturilor. 

— Ştii asta? întrebă ea, impresionată. 

— Sunt inginer naval, recunoscu Pitt. Dacă n-aş fi auzit de 
tatăl tău aş fi luat un trei la examen. 

— Ultimul proiect al tatei era perfecţionarea motoarelor 
magnetohidrodinamice. 

— Ca propulsoarele de pe Emerald Dolphin. 

Ea încuviinţă dând din cap în tăcere. 

— Trebuie să-mi mărturisesc ignoranţa în privinţa motoarelor 
magnetohidrodinamice. Puţinul pe care l-am citit sugera că, 
pentru punerea la punct a tehnologiei, ar mai fi fost nevoie de 
treizeci de ani. Aşa că am fost surprins când am aflat că au fost 
instalate pe Emerald Dolphin. 

— Toată lumea a fost surprinsă. Dar tata a creat un proiect 
ieşit din comun, revoluţionar. A extras electricitatea din apa 
mării şi a trecut-o prin miezul de mare putere magnetică al unui 


106 


tub aflat la zero absolut în heliu lichid. Curentul electric rezultat 
generează forţa care pompează apa în motoarele pentru 
propulsie. 

Pitt, care o asculta cu atenţie, încremeni la auzul vorbelor ei. 

— Vrei să spui că singurul combustibil folosit de motoarele 
astea e apa de mare? 

— Câmpul electric al apei sărate este foarte slab. Tata a 
descoperit o metodă de a-l intensifica incredibil de mult, pentru a 
produce energie. 

— E greu să concepi o modalitate de propulsie bazată pe o 
sursă inepuizabilă de energie. 

Pe chipul lui Kelly se putea citi cât de mândră era de tatăl ei. 

— După cum mi-a explicat... 

— Nu lucrai împreună cu el? o întrerupse Pitt. 

Ea râse pentru prima dată. 

— Mi-ar fi fost foarte greu. Mă tem că era extrem de 
dezamăgit de mine. Nu sunt în stare să gândesc în termeni 
abstracţi. N-am reuşit niciodată să  stăpânesc algebra. 
Rezolvarea ecuaţiilor e, pentru mine, o cauză pierdută. M-am 
specializat în domeniul comerţului, la Yale, unde mi-am luat şi 
masteratul. Lucrez ca analist de marketing la o firmă de 
consultanţă - clienţii noştri sunt magazine universale şi de 
solduri. 

Buzele lui Pitt se deschiseră alene într-un zâmbet. 

— Nu e la fel de palpitant ca realizarea unei forme noi de 
energie. 

— Poate că nu, spuse ea, cu o zvâcnire a capului care îi învălui 
gâtul şi umerii într-un nor de păr castaniu deschis, dar câştig 
bani frumoşi. 

— Ce idee revoluționară l-a condus pe tatăl tău la 
perfecţionarea motoarelor magnetohidrodinamice? 

— La începutul cercetărilor şi al carierei, s-a împotmolit când 
motorul lui experimental, deşi a depăşit aşteptările în privinţa 
puterii şi a energiei generate, a avut probleme serioase în ceea 
ce priveşte frecarea. Motoarele aveau o perioadă de funcţionare 
de câteva ore în ritm alert, înainte de a începe să scrâşnească şi 
de a se opri. Împreună cu Josh Thomas, un inginer chimist care îi 
era şi asociat şi foarte bun prieten de familie, a elaborat formula 
unui nou tip de lubrifiant, de o sută de ori mai eficient decât 
oricare dintre cele disponibile acum pe piaţă. Aşa că tata avea un 


107 


generator de putere care putea funcţiona la nesfârşit, fără ca 
uzura sa să fie vizibilă vreme de ani de zile. 

— Deci superlubrifiantul a fost elementul care a transpus în 
realitate motorul magnetohidrodinamic de pe planşeta tatălui 
tău. 

— E adevărat, recunoscu ea. După ce programul de testare al 
prototipului s-a dovedit un succes, directorii de la Blue Sea 
Cruise Lines i-au propus tatei să-şi realizeze motoarele şi să le 
instaleze pe Emerald Dolphin, care era atunci în lucru pe 
şantierul naval din Singapore. Aveau de gând să construiască şi 
un submarin luxos pentru croaziere, căruia i-am uitat numele. l- 
au oferit exclusivitatea pentru fabricarea motoarelor. 

— Formula lubrifiantului nu poate fi reprodusă? 

— Formula, da. Dar nu şi procedeul de fabricaţie. Nu există 
nici o modalitate de a repeta întocmai procesul de producţie. 

— Presupun că şi-a protejat munca cu un brevet de invenţie. 

Kelly încuviinţă cu o mişcare energică a capului. 

— El şi Josh Tomas au primit cel puţin treizeci şi două de 
brevete de invenţie pentru proiectul motorului. 

— Dar cu formula lubrifiantului ce s-a întâmplat? 

Ea ezită, apoi scutură din cap. 

— A preferat să o păstreze pentru el. Nu a avut încredere nici 
măcar în Oficiul de Invenţii şi Mărci. 

— Doctorul Egan ar fi putut ajunge un om extraordinar de 
bogat încasând drepturi de autor pentru motor şi pentru 
lubrifiant. 

Kelly ridică din umeri. 

— Ca şi tine, tata nu mergea în rând cu turma. Vroia să se 
bucure toată lumea de descoperirea lui şi era pregătit să o 
cedeze gratis. In afară de asta, era deja preocupat de altceva. 
Mi-a spus că lucra la un proiect şi mai grandios, care ar fi putut 
influenţa viitorul într-un mod incredibil. 

— Nu ţi-a spus despre ce era vorba? 

— Nu, răspunse ea. Era foarte secretos şi zicea că e mai bine 
să nu ştiu. 

— Judeca la rece, spuse Pitt. Vroia să te protejeze de oricine ar 
fi încercat să-i afle secretele cu orice preţ. 

Ochii lui Kelly se umplură de tristeţe şi de deznădejde. 

— După moartea mamei, tata şi cu mine nu am fost niciodată 
foarte apropiaţi. Era un părinte bun şi iubitor, dar munca lui se 


108 


afla pe primul loc şi era întotdeauna absorbit de ea. Cred că m-a 
invitat să-l însoțesc în călătoria de inaugurare a lui Emerald 
Dolphin cu gândul că astfel legătura dintre noi ar fi devenit mai 
puternică. 

Pentru aproape un minut, Pitt tăcu, dus pe gânduri. Apoi privi 
spre servieta de piele. 

— Nu crezi că ar fi timpul s-o deschizi? 

Ea îşi acoperi faţa cu mâinile, ascunzându-şi încurcătura. 

— AŞ vrea, zise, şovăind, dar mi-e frică. 

— De ce anume? o întrebă el, încet. 

Kelly roşi, nu fiindcă s-ar fi simţit stingherită, ci pentru că se 
temea de ceea ce ar fi putut descoperi în ea însăşi. 

— Nu ştiu. 

— Dacă ţi-e frică că sunt un răufăcător care ar putea fugi cu 
hârtiile preţioase ale tatălui tău, nu-ţi mai face probleme. Am să 
mă instalez confortabil în partea cealaltă a cabinei, în vreme ce 
tu o să te uiţi înăuntru ţinând capacul ridicat, astfel încât să nu 
pot vedea nimic. 

Ea avu brusc impresia că situaţia era absurdă. Luă servieta în 
poală şi chicoti uşor. 

— Ştii, nu am nici cea mai vagă idee despre ceea ce e aici. Din 
câte ştiu eu, ar putea fi deopotrivă lenjeria murdară a tatei sau 
carnetele lui cu notițe indescifrabile. 

— Atunci nu strică să te uiţi. 

Ea ezită îndelung. Apoi, foarte încet, ca şi cum ar fi deschis o 
cutie din care putea ţâşni pe neaşteptate un clovn, apăsă 
încuietorile şi săltă capacul. 

— O, Doamne Sfinte! bolborosi. 

Pitt se ridică. 

— Ce este? 

Cu mişcări încete, Kelly roti servieta, apoi îi dădu drumul, 
lăsând-o să cadă pe podea. 

— Nu înţeleg, murmură. Nu am lăsat-o nici o clipă din mână. 

Pitt se aplecă şi privi în interiorul servietei de piele. 

Era goală. 


109 


Capitolul 10 


La două sute de mile de Wellington, instrumentele 
meteorologice indicau vreme caldă şi cer senin pentru 
următoarele patru zile. Acum, când pentru Deep Encounter 
pericolul de a lua apă şi de a se scufunda nu mai era iminent, 
căpitanul Nevins ordonă ca nava sa să o ia înainte, ca să ajungă 
în port cât mai curând posibil. Cu cât Earl of Wattlesfield sosea 
mai repede la Wellington, cu atât era mai bine. Pentru cei două 
mii de pasageri urcați la bord pe neaşteptate, proviziile erau 
extrem de puţine. 

Când imensul cargou trecu pe lângă ei, echipajul şi pasagerii 
de pe Emerald Dolphin îşi fluturară mâinile în semn de rămas 
bun. Cineva începu să fredoneze o melodie de Woody Guthrie şi, 
curând, mai mult de o mie de voci i se alăturară, cântând, pentru 
bărbaţii şi femeile de la bordul micului vas de cercetare, Rămâi 
cu bine, mă bucur că te-am întâlnit. 

Momentul se dovedi cu adevărat emoţionat când ajunseră la 
ultimul vers al refrenului... Şi acum trebuie să mă las în voia 
valurilor. Inainte de a se scurge un ceas, Earl of Watt/esfield 
trecuse dincolo de orizont. 

Nava căpitanului Nevins intră în Wellington cu şase ore mai 
devreme decât Deep Encounter şi avu parte de o primire plină de 
entuziasm şi, în acelaşi timp, solemnă. De-a lungul țărmului se 
înşiraseră mii de oameni, privind în tăcere sau vorbind în şoaptă 
în timp ce cargoul intra încet în dană. Inimile neozeelandezilor 
erau alături de cei care scăpaseră, în mod miraculos, din cel mai 
cumplit incendiu de pe o navă din istoria marinei. 

O explozie spontană de simpatie pentru supraviețuitori şi 
pentru cei care muriseră cuprinsese ţara. Pentru cei dintâi, toate 
casele aveau uşile deschise. Hrana şi hainele le erau oferite din 
abundență. Oficialităţile din vamă le adresară foarte puţine 
întrebări, de vreme ce cei mai mulţi dintre ei îşi pierduseră 
paşapoartele în timpul incendiului. Companiile aeriene le 
puseseră la dispoziţie avioane suplimentare care să-i ducă în 
oraşele în care locuiau. Şefii guvernului Noii Zeelande şi 
ambasadorul Statelor Unite  alcătuiseră un comitet de 
întâmpinare. La faţa locului descinseră roiuri de reporteri, care îi 


110 


asaltau pe supraviețuitorii nerăbdători să ajungă la țărm ca să-şi 
anunţe prietenii şi rudele că fuseseră salvaţi. Era cel mai 
important eveniment de presă din istoria recentă a ţării, iar 
articolul de primă pagină era salvarea eroică înfăptuită de 
echipajul şi de cercetătorii de pe Deep Encounter. 

Investigaţiile demaraseră deja. Cei mai mulţi dintre pasageri 
se oferiră să răspundă întrebărilor şi să dea declaraţii legate de 
activităţile desfăşurate de echipaj în timpul incendiului. 
Membrilor acestuia, cărora reprezentanţii companiei de navigaţie 
le cerură să păstreze tăcerea, li se asigură cazarea pe o perioadă 
nedefinită de timp, până ce aveau să fie interogaţi şi să li se 
consemneze mărturiile în cadrul unei anchete. 

Dacă sosirea lui Earl of Wattlesfield fusese un eveniment 
deprimant, pregătirile pentru întâmpinarea lui Deep Encounter se 
desfăşurau în atmosfera turbată a unei petreceri demente. Când 
nava de cercetare trecea prin Strâmtoarea Cook, îndreptându-se 
spre Wellington, îi ieşi în întâmpinare o mică flotă de iahturi 
particulare, care, la intrarea în port, se transformă într-una de 
sute de ambarcaţiuni de toate tipurile posibile. Şalupele de 
pompieri escortară nava până la doc, înălţând în aer o perdea de 
stropi de apă, din care razele strălucitoare ale soarelui făureau 
curcubee. 

Mulțimea putea desluşi, fără efort, vopseaua turcoaz răzuită şi 
tablele deformate ale bordajului din zonele în care vasul se izbise 
de nava de croazieră în timpul incredibilei operaţiuni de salvare a 
aproape două mii de oameni. Din cauza strigătelor şi a uralelor, 
acompaniate de larma miilor de claxoane, de bătăile clopotelor 
bisericilor şi de sunetele ascuţite ale sirenelor, căpitanul Burch se 
văzu nevoit să folosească o portavoce ca să-şi facă auzite 
ordinele legate de procedura de andocare, în timp ce un potop 
de serpentine de hârtie şi de confeti inunda punţile. 

Echipajul şi cercetătorii nu avuseseră habar că deveniseră, 
dintr-odată, celebrităţi internaţionale şi eroi ovaţionaţi. Inlemniţi, 
asistau la ceremonia de întâmpinare, nevenindu-le să creadă că 
li se adresa. Nu mai arătau obosiţi şi nu mai erau uzi leoarcă. 
Văzând armada care le ieşise înainte, se dichisiră cu toţii şi îşi 
schimbară hainele, punându-şi-le pe cele mai bune. Femeile 
purtau rochii, bărbaţii pantaloni largi şi sacouri sport, iar membrii 
echipajului, uniformele NUMA. Stăteau cu toţii pe puntea de 
lucru, de pe care lipseau toate echipamentele oceanografice, cu 


111 


excepţia celor două submersibile şi  răspundeau uralelor 
fluturându-şi mâinile. Kelly era lângă Pitt, pe puntea de 
navigaţie, încântată de privelişte şi totuşi mâhnită, dorindu-şi ca 
tatăl ei să fi văzut totul, stând alături de ea. Se întoarse şi privi în 
ochii lui Pitt. 

— Cred că trebuie să ne luăm rămas bun. 

— Te întorci cu avionul în State? 

— Imediat ce-mi pot face o rezervare la primul zbor către 
casă. 

— Care e locul pe care îl numeşti casă? 

— New York-ul, răspunse ea, prinzând o serpentină care 
cobora, plutind în văzduh. Am o locuinţă frumoasă în vest, într-o 
zonă selectă. 

— Stai singură? 

— Nu. Zâmbi. Am un motan pe care îl cheamă Zippy şi un 
câine baset, care răspunde la numele de Shagnasty. 

— Nu ajung prea des acolo, dar, data viitoare când o fac, te 
sun ca să te invit la cină. 

— Mi-ar făcea plăcere. 

Işi scrise în grabă numărul de telefon pe o bucăţică de hârtie 
pe care i-o întinse. 

— O să-mi lipseşti, Kelly Egan. 

Ea se uită în ochii lui neobişnuiţi şi înţelese că vorbea serios. 
Sângele îi îmbujoră brusc obrajii şi îşi simţi genunchii înmuindu- 
se. Se agăţă zdravăn de balustradă, întrebându-se ce i se 
întâmpla. Uluită şi pierzându-şi controlul, prinse brusc în mâini 
capul lui Pitt, se înălţă pe vârfuri, îl trase în jos şi îi sărută buzele, 
lung şi apăsat. Ea îşi ţinea ochii închişi, dar surpriza plăcută îi 
făcu pe ai lui Pitt să se deschidă larg. 

Când se trase înapoi, se pomeni cuprinsă de o pace 
sufletească tipic feminină. 

— iți mulţumesc, Dirk Pitt, pentru că mi-ai salvat viaţa şi 
pentru că ai făcut chiar mult mai mult decât atât. După câţiva 
paşi, se întoarse: Servieta de piele a tatei. 

— Da? făcu el, nefiind sigur că înţelesese ce vroia ea să spună. 

— Eata. 

După aceste vorbe, Kelly se întoarse şi păşi pe scara de 
tambuchi, îndreptându-se către puntea de lucru. Imediat ce 
pasarela fu coborâtă pe doc, cobori pe țărm şi se pierdu în 
mulţimea de reporteri. 


112 


Pitt îi lăsă pe Burch şi pe ceilalţi să se bucure de glorie. În timp 
ce ei erau sărbătoriţi în centrul oraşului, la banchete organizate 
în grabă, rămase la bordul navei şi, prin satelitul Global-star, îi 
dădu un raport telefonic amiralului Sandecher, aflat la 
Washington, în clădirea sediului general al NUMA. 

— Encounter a dus o adevărată luptă, îi explică. Am vorbit la 
şantierul naval, îl vor trage la doc uscat mâine dimineaţă. 
Maistrul a apreciat că defectul va fi remediat în trei zile. 

— Ziarele şi televiziunea au relatat fără întrerupere povestea 
salvării, dimineaţa, la prânz şi seara, replică amiralul. Din avion 
s-au făcut nişte fotografii fantastice ale pachebotului care ardea 
şi ale lui Deep Encounter. Liniile telefonice de la NUMA au fost 
suprasolicitate de cei care au vrut să ne felicite, iar reporterii 
mişună ca furnicile în jurul clădirii. Vă datorez, ţie şi tuturor celor 
de la bord, o scrisoare sinceră de mulţumire din partea agenţiei. 

Pitt şi-l putea imagina pe amiral în biroul său, debordând de 
încântare şi savurând fiecare minut în care se afla sub lumina 
reflectoarelor. li putea vedea părul roşcat, cu toate firele cărunte 
vopsite, bărbuţa ascuţită, în stil Vandyke şi ochii albaştri, pe care 
satisfacția deplină îi făcea, probabil, să licărească ca două 
semnale luminiscente. Şi aproape că putea adulmeca fumul 
înţepător al unuia dintre trabucurile lui speciale. 

— Asta înseamnă că vom primi cu toţii o mărire de salariu? 
întrebă Pitt, sarcastic. 

— Ai grijă să nu ţi se urce la cap, i-o întoarse Sandecker. Gloria 
nu se cumpără cu bani. 

— Un bonus ar fi un gest frumos din partea dumneavoastră. 

— Nu vă forţaţi norocul. Aveţi baftă că nu vă trec în cont 
reparaţiile navei. 

Comportamentul lui grosolan nu-l păcăli pe Pitt nici măcar 
pentru o secundă. Printre angajaţii de la NUMA, Sandecker avea 
reputaţia unui om generos. Ar fi putut face pariu că amiralul 
pregătise cecurile cu bonificaţii - şi ar fi câştigat. Nu pentru că 
Sandecker ar fi fost lipsit de înclinații mercantile când era vorba 
de mult iubita sa NUMA. Pitt nu avea nevoie de un glob de cristal 
ca să ştie că plănuia deja cum să profite de salvare şi de 
publicitatea care i se făcuse ca să obţină din partea Congresului 
o majorare de cincizeci de milioane a bugetului pentru anul 
următor. 

— Cred că o să vreţi să ne imputaţi chiar mai mult, spuse Pitt, 


113 


cu obrăznicie. Ca să nu ne scufundăm, am fost nevoiţi să 
aruncăm peste bord aproape toate echipamentele de cercetare. 

— Şi submersibilele? 

Tonul lui Sandecker devenise serios. 

— Le-am lăsat să plutească în derivă şi le-am recuperat mai 
târziu. 

— Foarte bine, pentru că o să aveţi nevoie de ele. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule amiral. Având în 
vedere că jumătate din echipamentele noastre de cercetare sunt 
în fundul mării, nu avem nici o posibilitate de a ne continua 
misiunea iniţială, de cartografiere a Canalului Tonga. 

— Nu vreau să cartografiaţi canalul, spuse răspicat celălalt. 
Vreau să vă scufundaţi după Emerald Dolphin. Acum, misiunea 
voastră este să cercetaţi ceea ce a rămas din el ca să găsiţi 
dovezi legate de incendiu şi de cauzele scufundării lui nejustificat 
de rapide. Făcu o pauză. Sunt sigur că ştiţi că s-a dus la fund, în 
mod inexplicabil, în timp ce era remorcat. 

— Da, eu şi căpitanul Burch am urmărit comunicațiile dintre 
remorcher şi sediul central al companiei. 

— Pe o rază de o mie de mile, Deep Encounter e singura navă 
care poate duce treaba asta la bun sfârşit. 

— Să cercetezi un pachebot monstruos dintr-un submersibil, la 
o adâncime de şase mii de metri sau chiar mai mult, nu e acelaşi 
lucru cu a scotoci prin cenuşa unor case arse. In afară de asta, a 
trebuit să aruncăm peste bord macaraua. 

— Cumpăraţi sau închiriaţi una nouă. Faceţi tot ce vă stă în 
puteri şi încercaţi să nu vă întoarceţi cu mâna goală. Industria 
constructoare de nave de croazieră va avea de suferit indiferent 
de rezultatul cercetărilor voastre, iar companiile de asigurări sunt 
mai mult decât dispuse să recompenseze din plin NUMA pentru 
eforturile noastre. 

— Nu sunt un agent de asigurări foarte subtil. De fapt, ce 
anume ar trebui să caut? g 

— Nu-ţi face probleme, spuse Sandecker. Iți trimit pe cineva 
care are experiență în ceea ce priveşte catastrofele maritime. lar 
modalitățile de scufundare la mari adâncimi sunt specialitatea 
lui. 

— E cineva pe care îl cunosc? se interesă Pitt. 

— Ar trebui, spuse Sandecker, evaziv. E directorul tău adjunct 
pentru Proiecte Speciale. 


114 


— Al Giordino! exclamă Pitt, încântat. Credeam că e încă în 
oceanul Antartic, lucrând la Proiectul Atlantis. 

— Nu mai e. Se află într-un avion şi ar trebui să aterizeze la 
Wellington mâine dimineaţă. 

— Nici nu puteaţi trimite pe cineva mai potrivit. 

Lui Sandecker îi făcea plăcere să se joace cu Pitt. 

— Da, spuse, cu viclenie. Mi-am închipuit că asta e părerea ta. 


115 


Capitolul 11 


Albert Giordino îşi târâia picioarele de-a lungul pasarelei care 
lega capătul docului uscat de puntea lui Deep Encounter, ducând 
pe umărul lui solid un cufăr marinăresc demodat. Laturile 
acestuia erau acoperite cu etichete colorate, care făceau 
reclamă hotelurilor din întreaga lume. Una din mâinile lui 
Giordino era încleştată de mânerul cufărului, înconjurat cu 
întărituri de lemn şlefuit fixate de-a curmezişul capacului şi al 
fundului, iar cealaltă strângea o geantă de piele tot atât de 
veche. Se opri la capătul pasarelei şi îşi lăsă povara pe punte. Işi 
roti privirea în jurul punţii pustii de lucru, apoi şi-o înălţă spre 
puntea de navigaţie, goală şi ea. Cu excepţia muncitorilor de la 
şantierul naval, care reparau bordajul exterior, nava părea 
părăsită. 

Lăţimea umerilor lui Giordino era aproape egală cu înălţimea 
sa. Avea un metru şaizeci şi doi şi optzeci de kilograme şi era tot 
numai muşchi. Tenul măsliniu, părul negru şi ondulat şi ochii de 
culoarea nucilor îi trădau originea italiană. Sociabil, vesel şi 
sarcastic, avea un umor muşcător, care îi făcea adesea pe cei din 
preajma lui fie să râdă, fie să dea bir cu fugiţii. 

Fiind prieteni din copilărie, Pitt şi Giordino jucaseră, atât în 
liceu cât la Academia de Aviaţie, în aceeaşi echipă de fotbal. 
Oriunde ar fi mers unul, îl urma şi celălalt, cu siguranţă. Giordino 
nu se gândise de două ori înainte de a i se alătura lui Pitt la 
Agenţia de Studii Marine şi Subacvatice. Aventurile lor de la 
suprafaţa şi din adâncul apelor se transformaseră în legende. 
Spre deosebire de Pitt, care avea hangarul lui de avioane plin cu 
maşini vechi, Giordino stătea într-o locuinţă comună, al cărui 
aspect l-ar fi făcut pe un designer de interioare să se sinucidă. 
Ca mijloc de transport, folosea un vechi Corvette. In afară de 
munca lui, îl captivau femeile. Nu vedea nimic rău în a juca rolul 
unui gigolo. 

— Ahoe! strigă. 

Aşteptă înainte de a o face a doua oară, timp în care cineva 
ieşi din cabina de comandă pe puntea de navigaţie şi un chip 
familiar se holbă în jos, către el. 

— Nu poţi să te controlezi? spuse Pitt, cu prefăcută seriozitate. 


116 


Nu-i primim cu braţele deschise pe barbarii care dau buzna la 
bordul unui vapor elegant. 

— In cazul ăsta, aveţi noroc, făcu Giordino, schiţând rapid un 
zâmbet larg. Puteţi folosi un scandalagiu vulgar ca să aducă locul 
ăsta la viaţă. 

— Nu te clinti de acolo, zise Pitt. O să cobor eu. 

Un minut mai târziu, se îmbrăţişau fără sfială, ca nişte vechi 
prieteni. Deşi Giordino era de trei ori mai puternic, lui Pitt îi făcea 
întotdeauna mare plăcere să-l salte de la pământ pe bărbatul 
mai scund. 

— Ce te-a făcut să întârzii? Sandecker spunea să te aşteptăm 
ieri dimineaţă. 

— ÎI ştii pe amiral. S-a zgârcit şi nu m-a lăsat să împrumut un 
avion cu reacţie de la NUMA, aşa că am venit cu unul comercial. 
Şi, după cum mă aşteptam, toate zborurile au avut întârziere, 
aşa că am pierdut legătura în San Francisco. 

Pitt îl bătu pe spate. 

— Îmi pare bine că te văd, amice. Credeam că eşti în 
Antarctica, la proiectul Atlantis. Pe urmă se trase înapoi şi se uită 
întrebător la Giordino. Te-ai logodit, aşa cum am auzit eu de 
curând? 

Giordino îşi înălţă mâinile într-un gest neajutorat. 

— Sandecker m-a scos din proiect, iar iubita mea a plecat fără 
mine. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nici unul dintre noi nu avea de gând să renunţe la slujbă şi 
să se mute într-o casă din suburbii. Pe urmă, ea a primit o ofertă; 
trebuia să descifreze nişte scrieri antice din China, ceea ce i-ar fi 
luat doi ani. N-a vrut să scape ocazia asta, aşa că a luat primul 
avion spre Beijing. 

— Mă bucur să văd că poţi face faţă unui refuz. 

— Ei, este ca şi cum aş fi pironit cu limba de un copac şi 
biciuit, ca să fiu pe urmă aruncat în remorca unui Nash Rambler 
din 1951. 

Pitt ridică geanta şi săltă fără nici un efort cufărul marinăresc. 

— Haide. Am să-ţi arăt apartamentul tău. 

— Apartament? Ultima data când am fost la bordul lui Deep 
Encounter, cabinele aveau dimensiunea unei debarale pentru 
mături. 

— Doar cearşafurile au fost schimbate, pentru protecţia celor 


117 


inocenți. 

— Vaporul ăsta arată ca un cavou, spuse Giordino, arătând 
spre vasul părăsit. Unde au dispărut toţi? 

— Numai eu şi mecanicul şef House suntem la bord. Ceilalţi 
stau la cel mai bun hotel din oraş, răsfăţaţi şi lăudaţi, dând 
interviuri şi acceptând premii. 

— Din câte am auzit eu, tu eşti omul zilei. 

Pitt ridică din umeri, cu modestie. 

— Nu e stilul meu. 

Giordino îl privi cu respect şi cu sinceră admiraţie. 

— Asta ţi se potriveşte. Intotdeauna îţi place s-o faci pe 
Herbert cel Umil. Din cauza asta îmi placi. Dintre toţi tipii pe care 
îi cunosc, eşti singurul care nu colecţionează fotografiile în care 
apare alături de celebrităţi şi care îşi atârnă în baie trofeele şi 
diplomele. 

— Cine să le vadă? Dau foarte rar petreceri. Şi, în afară de 
asta, pe cine ar interesa? 

Giordino clătină din cap, fără grabă. Pitt nu se dezminte 
niciodată, gândi. Dacă preşedintele Statelor Unite ar fi vrut să-i 
ofere el însuşi cel mai important premiu naţional, Pitt şi-ar fi 
exprimat regretul şi ar fi pretins că avea febră tifoidă. 


După ce se instală şi-şi despachetă lucrurile, Giordino intră în 
cabina lui Pitt şi îşi găsi prietenul aşezat la un mic birou, studiind 
proiectul punților lui Emerald Dolphin. El puse deasupra acestora 
o cutie de lemn. 

— Uite, ţi-am adus un cadou. 

— E deja Crăciunul? întrebă Pitt, râzând. 

Apoi deschise caseta şi aruncă o privire înăuntru. 

— Eşti un tip de treabă, Albert. O sticlă de tequilla Don Julio 
Reserve, din agave albastre. 

Giordino ridică în mâini două cupe din argint veritabil. 

— Il testăm ca să ne convingem că merită aprecierile noastre. 

— Ce-ar spune amiralul? Nesocoteşti cea de-a zecea poruncă 
a lui, legată de prezenţa alcoolului pe navele NUMA? 

— Dacă organismul meu nu primeşte de urgenţă alcool ca 
medicament, s-ar putea să-şi dea duhul. 

Pitt scoase dopul de plută şi turnă lichidul cu o tentă cafenie în 
cupele de argint. Apoi le înălţară şi ciocniră. Pitt toastă: 

— Pentru reuşita scufundării spre epava lui Emerald Dolphin. 


118 


— Şi pentru o reîntoarcere glorioasă la lumina soarelui. După 
ce savură încă o înghiţitură de tequilla, Giordino întrebă: Mai 
precis, unde anume s-a dus la fund? 

— Pe panta vestică a Gropii Tonga. 

Giordino ridică din sprâncene. 

— E destul de adânc. 

— Cea mai corectă presupunere ar fi că se află la vreo cinci 
mii opt sute de metri adâncime. 

Giordino îşi înălţă şi privirea către sprâncenele ridicate. 

— Ce submersibil te-ai gândit să folosim? 

— Abyss Navigator. E făcut pentru aşa ceva. 

Giordino nu răspunse imediat, iar expresia feţei i se înăspri. 

— Ştii, desigur, că şase mii de metri reprezintă adâncimea din 
specificaţii, la care submarinul nu a fost încă testat. 

— Nici nu puteam găsi o ocazie mai potrivită de a verifica 
dacă proiectanţii lui îşi cunosc meseria, răspunse Pitt, cu 
promptitudine. 

Giordino îi întinse paharul gol. 

— Ai face bine să-mi mai pui unul. Dacă mă gândesc mai bine, 
ar trebui să beau zece sau douăsprezece, pentru că, altfel, de 
aici şi până la Groapa Tonga, nu o să dorm fără să am coşmaruri 
despre submarine care fac implozie. 

Rămaseră împreună în cabina lui Pitt până la miezul nopţii, 
sorbind din tequilla, istorisind întâmplări de demult şi 
reamintindu-şi aventurile de care avuseseră parte de-a lungul 
anilor. Pitt îi povesti despre descoperirea pachebotului Emerald 
Dolphin care ardea şi despre recuperarea supravieţuitorilor, 
despre sosirea lui Earl of Wattlesfield exact la momentul potrivit, 
despre raportul referitor la scufundare întocmit de căpitanul lui 
Audacious, despre salvarea lui Kelly şi despre uciderea asasinului 
plătit. 

Când termină, Giordino se ridică, pregătindu-se să se 
reîntoarcă în cabina lui. 

— Ai fost un băieţel ocupat. 

— N-aş vrea să mai trec încă odată prin toate astea. 

— Când apreciază cei de la şantierul naval că vor termina 
reparaţiile? 

— Eu şi căpitanul Burch sperăm să ridicăm ancora poimâine şi 
să ajungem la destinaţie peste încă patru zile. 

— Am timp destul să-mi refac bronzul pierdut în Antarctic. 


119 


Apoi, dând cu ochii de servieta de piele din colţul cabinei: Asta e 
servieta despre care spuneai că i-a aparţinut doctorului Egan? 

— Chiar ea. 

— Şi zici că, după toate cele întâmplate, era goală? 

— Ca trezoreria băncii după ce Butch Cassidy ieşea în goana 
calului din oraş. 

Giordino o ridică şi îşi plimbă degetele pe suprafaţa pielii. 

— Foarte fină. Destul de veche. De fabricaţie nemţească. Egan 
avea gusturi bune. 

— Îți place? O poţi lua. 

Giordino se aşeză din nou şi luă servieta în poală. 

— Am o slăbiciune pentru genţile vechi. 

— Am observat şi eu asta. 

Giordino desfăcu închizătorile şi deschise capacul - şi aproape 
doi litri de ulei se scurseră în poala lui şi pe covor. Surpriza îl făcu 
să amuţească în timp ce i se îmbibau pantalonii şi lichidul băltea 
pe covor. După ce efectul şocului începu să dispară, îi aruncă lui 
Pitt o privire cu adevărat acră. 

— Nu ştiam că îţi plac glumele proaste. 

Surprinderea aşternută pe chipul lui Pitt era autentică. 

— Nu-mi plac. 

Sări în picioare, traversă grăbit cabina şi privi cu atenţie în 
servietă. 

— Crede-mă, n-am nimic de a face cu asta. Servieta era goală 
ieri, când am verificat-o. În ultimele douăzeci şi patru de ore nu a 
fost la bord nimeni altcineva în afară de mine şi de mecanicul şef 
House. Nu înţeleg de ce s-ar fi ostenit cineva să de furişeze aici 
ca să umple servieta cu ulei. Ce rost ar fi avut? 

— Atunci de unde a apărut? Este evident că nu s-a 
materializat, pur şi simplu. 

— N-am nici cea mai vagă idee, spuse Pitt. Avea o privire 
stranie, aşa cum nu fusese înainte. Dar pun pariu că o să aflăm 
înainte de sfârşitul călătoriei. 


120 


Capitolul 12 


Misterul care îl înconjura pe cel care pusese ulei în servieta de 
piele a doctorului Egan rămase în aşteptare în timp ce Pitt şi 
Giordino începură să verifice şi să testeze echipamentele şi 
sistemele electronice de pe Sea Sleuth, vehiculul subacvatic 
autonom al navei“. |n timpul călătoriei către mormântul lui 
Emerald Dolphin, discutară, împreună cu căpitanul Burch şi cu 
inginerii oceanografi de la bord, despre procedura de verificare a 
epavei. Căzură cu toţii de acord că, din motive de securitate, 
prima coborâre trebuia făcută mai degrabă cu vehiculul autonom 
decât cu Abyss Navigator, submersibilul cu echipaj uman. 

Aspectul lui Sea Sleuth nu era câtuşi de puţin neted şi 
aerodinamic. Avea un design extrem de funcţional. Era utilitar şi 
eficace şi, pe lângă el, modulul de aterizare pe Marte părea o 
operă de artă. Având doi metri în înălţime şi în lungime şi un 
metru optzeci în lăţime, cântărea cu puţin sub trei tone. Era 
acoperit cu un strat gros de titan şi, de la distanţă, semăna cu un 
ou uriaş, alungit, deschis în părţile laterale şi aşezat pe o talpă 
de sanie. Protuberanţa circulară din partea superioară adăpostea 
două chesoane etanşe reglabile. 

Inăuntru erau montate, aproape ca şi cum ar fi fost plasate de 
un copil care se joacă cu un set Lego, camere foto şi video de 
înaltă rezoluţie, un computer şi senzori care înregistrau 
salinitatea, temperatura şi conţinutul de oxigen al apei. Era 
propulsat de un motor fără reductor, cu cuplare directă şi 
echilibrare a presiunii, alimentat de un sistem de baterii alcaline 
cu mangan. Traductoare foarte sofisticate transportau semnale şi 
imagini specifice din adâncurile mării până la nava mamă aflată 
la suprafaţă şi returnau semnalele de control ale acesteia. Îşi 
lumina traiectoria cu ajutorul unui şir de zece proiectoare 
externe. 

După modelul monştrilor mecanici din filmele ştiinţifico- 
fantastice, una din feţele laterale se prelungea cu un braţ 
complex, robotizat - cu un manipulator, cum i se spunea. Acesta 


5 AUV, Autonomous Underwater Vehicle = vehicul autonom 
subacvatic. 
121 


avea forţa necesară pentru a ridica o ancoră de două sute de 
kilograme şi era suficient de sensibil pentru apuca o ceaşcă de 
cafea. 

Spre deosebire de vehiculele robotizate din generaţiile 
anterioare, Sea Sleuth nu era legat de navă şi nu avea un cordon 
ombilical conectat la comenzile din cabina timonei. Era complet 
autonom: propulsia şi camerele video erau controlate de la 
postul de comandă de pe Deep Encounter, aflat la mii de metri 
deasupra. 

Unul dintre membrii echipajului se apropie de Pitt, care îl ajuta 
pe Giordino să calibreze braţul robotic. 

— Căpitanul Burch mi-a spus să vă anunţ că am ajuns la trei 
mile de ţintă. 

— Mulţumesc, zise Pitt. Transmite-i, te rog, căpitanului că Al şi 
cu mine venim cât de curând. 

Giordino aruncă două şurubelniţe într-o trusă de scule, se 
ridică în picioare şi-şi îndreptă spatele. 

— Niciodată nu va fi mai pregătit să treacă la treabă. 

— Hai să mergem sus, pe puntea de navigaţie, să vedem cum 
arată Dolphin pe scanerul sonarului. 

Burch şi alţi ingineri şi cercetători de la NUMA erau în 
compartimentul centrului de comandă, situat în partea dinspre 
pupa a timonei. In lumina de deasupra capetelor, chipurile şi 
mâinile tuturor aveau o tentă nefirească, purpurie. 
Experimentele recente demonstraseră că, pe durate mai lungi de 
timp, indicaţiile instrumentelor erau mai uşor de citit sub radiaţii 
luminoase din spectrul roşu-albastru. 

Îngrămădiţi în jurul monitorului cu rezoluţie mare al sistemului 
de înregistrare Klein 5000, priveau cu toţii cum fundul mării, aflat 
la şase mii de metri sub ei, se derula ca de pe un sul de hârtie. 
Imaginea colorată reda o suprafaţă destul de netedă, care 
cobora în abis. Când Pitt şi Giordino intrară, Burch se întoarse 
spre ei şi le arătă afişajul digital al Sistemului Global de 
Poziţionare, care indica distanţa rămasă până la ţintă. 

— Ar trebui să vedem epava după încă o milă, comentă. 

— Coordonatele GPS au fost date de remorcher? întrebă 
Giordino. 

Burch dădu din cap. 

— E vorba de locul în care s-a scufundat pachebotul când s-a 
rupt cablul de remorcare. 


122 


În compartimentul centrului de comandă, toţi ochii erau aţintiţi 
asupra ecranului Klein. La mare adâncime sub senzorul fixat de 
un cablu şi aflat cu mult în urma lui Deep Encounter, fundul 
oceanului era o suprafaţă plană, cu aspect deşertic, acoperită cu 
nămol întunecat, cu nuanţe de cenuşiu şi de maro. Nu se vedeau 
stânci colţuroase sau coline. Nici o întindere de pământ nu ar fi 
putut arăta mai dezolant. Totuşi, imaginea îi fascina, pentru că 
se aşteptau cu toţii la apariţia unui obiect care să umple ecranul. 

— Cinci sute de metri, anunţă Burch. 

__ Membrii echipajului şi ai echipei de cercetare păstrau tăcerea. 
In centrul de comandă aşternuse o linişte de mormânt. 
Aşteptarea ar fi fost un chin pentru aproape oricine, dar nu şi 
pentru cercetătorii care cutreierau mările. Aceştia, bărbaţi şi 
femei deopotrivă, erau oameni plini de răbdare. Erau obişnuiţi să 
petreacă săptămâni întregi urmărind instrumentele şi aşteptând 
să iasă la iveală un obiect care să prezinte interes, o navă 
scufundată sau o formaţiune geologică neobişnuită, dar 
nezărind, de obicei, decât fundul arid şi parcă fără de sfârşit al 
oceanului. 

— Ne apropiem, zise Burch, care vedea cel mai bine ecranul. 

Un obiect compact, care aducea a structură construită de 
mâna omului, se înfiripa cu încetinitorul. Contururile păreau 
zdrenţuite şi neuniforme. Imaginea era prea mică, nu semăna 
câtuşi de puţin cu cea a unui pachebot imens, la care se 
aşteptau. 

— El e, declară Pitt, cu fermitate. 

Burch zâmbi, încântat ca un mire. 

— L-am găsit din prima încercare. 

— Remorcherul ne-a indicat poziţia fără greş. 

— Nu are dimensiuni comparabile cu ale lui Emerald Dolphin, 
observă sec Giordino. 

Burch arătă cu degetul spre ecran. 

— E în ordine. Vedem doar o parte din el. Acum apare încă o 
bucată. 

Pitt studia preocupat imaginea. 

— S-a rupt, fie în timpul scufundării, fie în urma impactului cu 
fundul oceanului. 

O bucată de mari dimensiuni din ceea ce Burch identifică 
drept pupa luă în stăpânire ecranul. intre bucăţile de epavă era o 
zonă plină de sfărâmături, în care se zăreau obiecte de 


123 


neidentificat, mai mici sau mai mari, împrăştiate de parcă ar fi 
fost azvârlite de o tornadă. 

Giordino schiţă la repezeală cele văzute pe un blocnotes. 

— Se pare că s-a rupt în trei. 

Pitt privi schiţele şi le compară cu imaginile de pe ecranul 
sonarului. 

— Bucăţile zac cam la un sfert de milă distanţă una de alta. 

— Probabil că s-a dezmembrat în timpul scufundării, pentru că 
structura internă a vasului a fost şubrezită din cauza incendiului. 

— Nu e ceva nemaipomenit, spuse unul dintre membrii echipei 
de cercetare. Titanicul s-a rupt în două când s-a scufundat. 

— Dar s-a înclinat extraordinar de mult, specifică Burch. Am 
vorbit cu căpitanul navei care îl remorca pe Emerald Dolphin 
când s-a dus la fund. Spunea că s-a scufundat foarte repede, sub 
un unghi foarte mic, care nu depăşea cincisprezece grade. 
Titanicul avea mai mult de patruzeci şi cinci. 

Giordino se holbă, prin geam, la marea care li se întindea 
înainte. 

— Cel mai logic scenariu e că a rămas întreagă în timpul 
scufundării şi s-a zdrobit când a lovit fundul. Probabil că avea 
viteza între treizeci şi patruzeci de noduri pe oră. 

Pitt clătină din cap. 

— In cazul ăsta, rămăşiţele ar fi fost mult mai compacte. După 
cum putem observa, s-au împrăştiat cât vezi cu ochii. 

— Dacă s-a rupt în tipul scufundării, care o fi fost cauza? 
întrebă Burch, fără se adreseze cuiva anume. 

— Cu puţin noroc, spuse Pitt cu voce scăzută, o să aflăm 
răspunsurile când şi dacă Sea Sleuth? se va dovedi demn de 
numele său. 


Soarele portocaliu, orbitor, se înălța deasupra orizontului estic 
când Sea S/euth se legăna sub noua macara, care o înlocuise pe 
aceea aruncată peste bord în timpul operaţiunii de salvare. 
Fusese montată la şantierul naval şi echipajul terminase de 
instalat troliul şi cablul abia cu câteva ore în urmă. In timp ce 
obiectul alungit se balansa deasupra pupei, pe vas se 
înstăpânise speranţa. Marea era destul de liniştită, cu valuri care 
nu se ridicau la mai mult de un metru. 

Şeful de echipaj, care coordona lansarea, îi făcu semn omului 


6 Copoiul Mărilor. 
124 


care mânuia troliul când vehiculul depăşi pupa. Apoi îşi flutură 
mâna, cerându-i să se oprească, când Sea S/euth ajunse exact 
deasupra suprafeţei oceanului. După o ultimă verificare a 
sistemelor electronice, fu lăsat să se afunde, încet, în apa 
albastră a Pacificului. Imediat ce ajunse sub apă, activă un 
comutator şi sistemul electronic de prindere se deconectă, 
lăsând cablul de ridicare să se detensioneze. 

In centrul de comandă, Giordino stătea în faţa unei console, pe 
care o serie de butoane şi de comutatoare erau montate în jurul 
unei manşe de comandă. El trebuia să-l piloteze Sea Sleuth în 
timpul călătoriei în adâncuri. 

Fiind cel care crease softul computerului de cercetare, i se 
atribuise şi rolul de inginer şef însărcinat cu folosirea acestuia. 
Puţini oameni ştiau mai multe decât Giordino despre anomaliile 
dirijării unui AUV la patru mile şi jumătate adâncime. Văzând că 
monitorul arăta că acesta plutea, fiind desprins de navă, activă 
valvele chesoanelor şi îl privi coborând sub valuri şi apoi 
dispărând. 

Alături de el, Pitt folosea tastatura ca să transmită o serie de 
comenzi către computerul de la bordul vehiculului subacvatic. In 
timp ce Giordino ţinea sub control sistemele de propulsie şi pe 
cele ascensionale, el se ocupa de camerele de luat vederi şi de 
dispozitivele de iluminare. Lângă ei, dar mai în spate, Misty 
Graham stătea la o masă, studiind copiile planurilor de 
construcţie ale lui Emerald Dolphin, trimise de proiectanți pe 
calea aerului. Ochii tuturor celorlalţi erau ţintuiţi de şirul de 
monitoare care urmau să retransmită imaginile înregistrate de 
Sea Sleuth în adâncuri. 

Misty era o femeie micuță, plină de sare şi piper. Fiindcă îşi 
scurtase părul negru, ca să fie uşor de îngrijit la bordul vasului, 
ar fi putut trece drept un băietan, dacă nu ar fi avut forme tipic 
feminine. Cu ochi căprui, luminoşi, nas mic şi obraznic şi buze 
catifelate, Misty nu fusese niciodată căsătorită. Cercetătoare 
pasionată şi unul dintre cei mai buni biologi marini de la NUMA, 
îşi petrecea mult mai mult timp pe mare decât în apartamentul 
ei din Washington şi găsea foarte rar un răgaz pentru o întâlnire. 

Îşi ridică ochii de pe scheme şi i se adresă lui Burch: 

— Dacă s-a surpat în el însuşi, pentru Sea Sleuth nu va fi prea 
uşor să dea de ceva care să prezinte interes. 

— Nu avem cum să ştim asta până nu ajunge acolo, răspunse 


125 


el, calm. 

Ca şi în cazul altor proiecte de cercetare subacvatică, 
compartimentul era animat de discuţii. Acum, când sonda era pe 
drum, cele trei ore şi jumătate necesare pentru ca AUV să atingă 
fundul oceanului nu reprezentau decât o rutină fără nici un haz. 
In afara unei specii ciudate de peşti care trăiau în abis şi care 
treceau, din întâmplare, prin faţa obiectivului camerei de luat 
vederi, nu era mare lucru de văzut. 

Toată lumea îşi închipuie că explorările subacvatice sunt 
antrenante. Adevărul e că sunt de-a dreptul plictisitoare. Multe 
ore se scurg în timp ce aştepţi să se petreacă, dacă nu un 
„eveniment”, măcar ceva care să fie etichetat ca atare de 
specialiştii în domeniu. Totuşi, fiecare nutrea, cu optimism, 
speranţa că o anomalie avea să se ivească pe ecranul sonarului 
sau pe monitoare. 

De mult prea multe ori, cercetările nu duceau la nici un 
rezultat. Cu toate acestea, imaginile preluate din adâncuri aveau 
un efect hipnotic, aşa că cercetătorii şi membrii echipajului nu 
reuşeau deloc să-şi desprindă ochii de monitoare. Din fericire, în 
cazul lor, zona în care ajunsese epava în urma scufundării la 
patru mile adâncime fusese redusă, cu acuratețe, datorită 
înregistrărilor făcute de sistemul GPS al remorcherului, la 
dimensiunile unui teren de fotbal. 

Deplasarea lui Sea S/euth era urmărită pe monitorul de 
comandă, iar afişajul digital din partea de jos a ecranului reda 
direcţia şi altitudinea. Odată ce vehiculul subacvatic atingea 
fundul, Giordino nu trebuia decât să-l trimită direct către epavă, 
fără să fie sâcâit de o operaţie de căutare îndelungată. 

Deocamdată citea numerele preluate de pe altimetrul sondei. 

— Şapte sute cincizeci de metri. 

Raporta valorile adâncimii citite pe afişaj din zece în zece 
minute, în timp ce Sea Sleuth cobora în pustiul întunecat de sub 
chila navei de cercetare. In cele din urmă, după două ore şi 
jumătate, senzorii începură să sesizeze existenţa unei fisuri a 
fundului oceanului, care se îngusta cu repeziciune. 

— Fundul e la o sută cincizeci de metri şi se apropie. 

— Aprind luminile de coborâre, răspunse Pitt. 

Giordino micşoră viteza de coborâre a lui S/euth la jumătate 
de metru pe secundă, pentru cazul în care ar fi ajuns exact 
deasupra epavei. Ultimul lucru de care ar fi avut nevoie ar fi fost 


126 


ca acesta să fie pierdut, prins între sfărâmăturile contorsionate. 
Curând, pe ecrane apăru noroiul maro-gălbui de pe fundul mării. 

— Care e adâncimea? se interesă Burch. 

— Două mii nouă sute şaptezeci şi şapte de metri, răspunse 
Giordino. Vizibilitatea este extraordinar de bună. Aproape până 
la şaizeci de metri. 

Apoi preluă controlul asupra lui Sea Sleuth, urmărind cu 
atenţie monitoarele şi operând cu ajutorul butoanelor şi al 
manşei de parcă ar fi simulat pilotarea unui avion într-un joc 
computerizat. Sub ei, fundul se derula cu o încetineală 
chinuitoare. Din cauza presiunii extrem de mari a apei, 
motoarele lui S/euth abia dacă îl puteau deplasa cu ceva mai 
mult de un nod. 

Pitt începu să lovească tastatura, cerându-i computerului de la 
bordul submersibilului să regleze şi să focalizeze camerele 
plasate la prora şi pe chilă, pentru a putea vedea în faţă şi 
dedesubt. In dreapta lui, Burch stătea la consola de ghidare, 
verificând poziţia vehiculului subacvatic şi menţinându-l pe Deep 
Encounter exact deasupra epavei. 

— Incotro? îl întrebă Giordino pe Burch. 

— Inainte, după ce schimbi cursul cu optsprezece grade. Ar 
trebui să atingă coca epavei după încă o sută douăzeci de metri. 

Giordino îl plasă pe Sleuth pe direcţia indicată. Zece minute 
mai târziu, în faţă se întrezărea un obiect fantomatic. Noroiul 
întunecat se împrăştie, înălțându-se şi ascunzându-l vederii. 

— Ţinta la zero grade, strigă el. 

Treptat, contururile epavei deveniră perceptibile. Se apropiau 
oarecum dinspre prova tribord, unde se afla ancora. Spre 
deosebire de navele de pasageri care le precedaseră, 
pacheboturile moderne aveau ancorele mult mai în spatele 
provei şi la o distanţă mai mică deasupra liniei de plutire. 

Pitt aprinse proiectoarele puternice din faţă, care despicară 
întunericul, luminând aproape toată zona de la prova. 

— Am pornit camerele video, înregistrez. 

Spre deosebire de alte descoperiri de epave, aceasta nu fu 
salutată cu aplauze şi cu veselie. Toată lumea tăcea, ca şi cum 
ar fi avut privirile plecate către sicriul dintr-un mormânt. Apoi, 
parcă împinși şi strânşi laolaltă cu o bandă imensă de cauciuc, se 
adunară cu toţii mai aproape de monitoare. Acum puteau vedea 
că Emerald Dolphin nu stătea într-o poziţie perfect verticală. 


127 


Zăcea în nămol, într-o rână, înclinat sub un unghi de douăzeci şi 
cinci de grade, arătându-şi partea inferioară a cocii aproape până 
la chilă. 

Giordino îl deplasă pe Sea S/euth, încet, de-a lungul corpului 
navei, uitându-se după orice fel de obstacol care l-ar fi putut 
împiedica să se mişte, prinzându-l în capcană. Prudenţa lui bine 
calculată fu răsplătită. Opri vehiculul la treizeci de metri de o 
spărtură largă a cocii, prin care se vedeau table de bordaj 
franjurate, cu forme de nerecunoscut. 

— Măreşte, ca să putem privi mai îndeaproape, îi spuse lui 
Pitt. 

După preluarea comenzii, obiectivele camerelor se fixară, din 
diferite perspective, asupra găurii deformate. Intre timp, Giordino 
manevră sonda astfel încât prova sa să fie orientată înspre 
porţiunea sfârtecată. 

— Opreşte, îi ceru Pitt. Aici arată interesant. 

— Nu incendiul a făcut asta, spuse unul dintre membrii 
echipajului. 

— Sfărâmăturile au fost azvârlite din interior către exterior, 
observă Pitt. 

Burch se frecă la ochi şi se uită lung la monitoare. 

— Poate o fi explodat un rezervor de combustibil? 

Pitt clătină din cap. 

— Motoarele magnetohidrodinamice nu folosesc combustibili 
fosili inflamabili. Se întoarse spre Giordino. Al, plimbă-ne de-a 
lungul cocii până ajungem în zona rupturii din partea centrală. 

Giordino făcu ce i se ceruse, manevrând manşa de comandă şi 
deplasând Sea S/euth pe o traiectorie paralelă cu coca. După 
încă şaizeci de metri, ajunseră la o a doua spărtură, încă şi mai 
mare. Şi aici era vorba tot de o explozie interioară, care 
împinsese tablele de bordaj în afară. 

— In zona spărturii se afla instalaţia de aer condiţionat, îi 
informă Misty. Apoi examină cu atenţie planurile punţii. Aici nu 
văd nimic care ar fi putut provoca un asemenea dezastru. 

— Nici eu, confirmă Pitt. 

Urmând comenzile lui Giordino, Sea Sleuth se înălţă uşor, 
până ce puntea bărcilor deveni vizibilă. In timpul scufundării, mai 
multe dintre bărcile de salvare arse fuseseră smulse din 
suporturile lor. Cele rămase pe navă erau calcinate şi topite într- 
un hal de nedescris. Părea imposibil ca bărcile celei mai 


128 


performante nave din lume să fie scoase din uz într-un timp atât 
de scurt. 

Vehiculul subacvatic înconjură acea parte a pachebotului 
distrus care se desprinsese de restul acestuia. Ţevi, grinzi 
răsucite, porţiuni zdrobite de punte se împrăştiaseră dinspre 
pupa, părând rămăşiţele unei rafinării incendiate. Emerald 
Dolphin arăta de parcă ar fi fost rupt în bucăţi de o forţă colosală. 

Zona centrală nu mai putea fi identificată drept o porţiune a 
unei nave maritime. Nu mai era decât un morman de dărâmături 
înnegrite şi răsucite. Priveliştea aceasta oribilă rămase în urmă 
când AUV-ul reveni deasupra pustiului deprimant din fundul 
oceanului. 

— Care e cursul către fragmentul de la pupa? îl întrebă 
Giordino pe Burch. 

Căpitanul studie afişajul digital din partea de jos a monitorului 
de ghidare. 

— Ar trebui să-l găseşti după ce parcurgi trei sute de metri pe 
un curs de nouăzeci de grade spre vest. 

— Vira nouăzeci de grade spre vest, repetă Giordino. 

Acum pluteau deasupra unui talmeş-balmeş de tot felul de 
sfărâmături, cele mai multe dintre ele atât de arse, încât erau de 
nerecunoscut. Numai grămezile răzleţite de ceramică păreau să 
fi supravieţuit. Farfurii, cupe şi căni, unele dintre ele fiind încă 
necuprinse de nămol, erau împrăştiate, ca un pachet de cărţi de 
joc pe o masă acoperită cu postav cenuşiu. Faptul că acele 
obiecte fragile trecuseră printr-un incendiu atât de cumplit şi 
căzuseră în abis de la şase mii de metri fără să se fi sfărâmat în 
mii de cioburi li se părea macabru observatorilor din cabina de 
comandă. 

— Ne apropiem de pupa, îi avertiză Giordino, în timp ce 
câmpul plin de resturi rămânea în siajul motoarelor, iar ultima 
bucată din vasul scufundat începea să se materializeze în lumina 
penetrantă a proiectoarelor submersibilului. 

Partea de-a dreptul oribilă a coşmarului începu abia acum, 
când bărbaţii şi femeile care se străduiseră, cu atât de mult 
curaj, să salveze pasagerii şi echipajul de pe epava în flăcări, se 
pomeniră privind din nou punţile de la pupa, de pe care 
supraviețuitorii abandonaseră nava coborând pe parâme sau 
sărind în apă înainte de a fi luaţi la bord de Deep Encounter. 

— Nu mi-am închipuit niciodată că o s-o văd din nou, murmură 


129 


una dintre femei. 

— Nu e ceva care se uită uşor, spuse Pitt. Ocoleşte-o până 
ajungi în partea din faţă, de unde s-a rupt de partea centrală a 
vasului. 

— O ocolesc. 

— Coboară până la un metru şi jumătate deasupra nămolului. 
Vreau să arunc o privire asupra chilei. 

Sea Sleuth se supuse comenzilor lui Giordino şi se deplasă, 
încet, în jurul părţii inferioare a pupei, care stătea într-o poziţie 
aproape verticală. Plasându-se, cu foarte mare prudenţă, la 
câţiva centimetri deasupra nămolului, Giordino înconjură epava, 
apoi opri vehiculul şi îl lăsă să plutească în zona rupturii deschise 
a pupei. Nămolul nu se lipise de chila din oţel masiv. Puteau 
vedea cu toţii limpede că, acolo unde se rupsese în două, era 
răsucită şi curbată către partea de jos. 

— Numai un exploziv putea face asta, comentă Pitt. 

— Incep să am impresia că fundul navei a fost aruncat în aer, 
spuse Giordino. Structura internă, şubrezită de incendiu şi de 
explozie, s-a rupt în bucăţi din cauza creşterii presiunii apei, în 
timp ce se scufunda. 

— Asta ar explica de ce s-a dus la fund atât de brusc, adăugă 
Burch. După spusele căpitanului remorcherului, s-a afundat aşa 
de repede, încât era să ia cu ea şi vasul lui. 

— Ceea ce ne conduce la concluzia că cineva a avut un motiv 
să-i dea foc şi a apoi să o scufunde în cea mai adâncă zonă a 
oceanului, pentru ca epava să nu poată fi examinată. 

— O teorie fără cusur, spuse hidrograful Jim Jakubek. Dar unde 
este dovada de necontestat? Cum poate fi dovedită în faţa unui 
juriu? 

Pitt ridică din umeri. 

— Răspunsul e simplu: nu poate. 

— Şi la ce ne conduc toate astea? întrebă Misty. 

Dus pe gânduri, Pitt privea fix monitoarele. 

— Sea Sleuth şi-a făcut datoria şi ne-a arătat că Emerald 
Dolphin nu s-a distrus din întâmplare sau datorită unei calamităţi 
naturale. Va trebui să săpăm mai adânc şi să găsim dovezi 
suficiente pentru o investigaţie, dovezi care să ne conducă până 
la uşa criminalului mizerabil care este vinovat de pierderea unei 
nave superbe şi a peste o sută de vieţi. 

— Să săpăm mai adânc? întrebă Giordino, zâmbind ca şi cum 


130 


ar fi ştiut răspunsul. Cum? 

Pitt îi aruncă prietenului său o privire machiavelică. 

— Tu şi cu mine vom cobori personal pe epavă, cu Abyss 
Navigator şi vom aduce acasă marfa. 


131 


Capitolul 13 


— Suntem liberi, spuse Giordino, făcându-i cu mâna, de 
dincolo de geamul gros, scafandrului care scosese cârligul şi 
cablul din urechea de ridicare a lui Abyss Navigator. 

Aşteptă ca acesta din urmă să termine inspecția finală a 
submersibilului, înainte de a inunda chesoanele pentru a începe 
coborârea lentă către fundul oceanului. Peste câteva minute, la 
unul din cele patru hublouri se iviră creştetul şi masca 
scafandrului, care le făcu semn că totul este în regulă. 

— Toate sistemele sunt funcţionale, îi anunţă Pitt pe membrii 
echipajului din centrul de comandă de pe Deep Encounter, care 
urmau să monitorizeze călătoria de la suprafaţă către fundul 
oceanului şi iarăşi către suprafaţă. 

— Aici totul pare în ordine, răspunse Burch. Suntem gata 
oricând sunteţi voi gata. 

— Acum inundăm tancurile, spuse Giordino. 

Abyss Navigator cobori umplându-şi tancul de imersiune 
superior cu apă. O dată ce submarinul ajungea la fund, pompele 
nu o puteau elimina din cauza presiunii mult prea mari, aşa că se 
aruncau greutăţile prinse la baza vehiculului, pentru a-i permite 
acestuia să se ridice la suprafaţă. 

Creierul  submersibilului pentru patru persoane Abyss 
Navigator era o sferă din aliaj de titan, care îi adăpostea pe pilot 
şi pe tehnicianul însărcinat cu controlul sistemelor de menţinere 
a vieţii, al luminilor exterioare, al camerelor de luat vederi şi al 
celor două braţe manipulatoare. Cele din urmă erau montate sub 
coca rotundă şi se proiectau în afară asemeni braţelor de efect 
ale roboților din filmele ştiinţifico-fantastice. Sub degetele 
mecanice era fixat un coş metalic, pentru recuperarea obiectelor 
culese de pe fundul oceanului. Cadrul tubular din jurul sferei care 
adăpostea echipajul era în legătură cu compartimentele 
presurizate destinate bateriilor, echipamentelor electronice şi de 
comunicaţii. Deşi serveau unor scopuri similare şi conţineau, în 
esenţă, acelaşi echipament, Navigator şi Sleuth semănau între 
ele tot atât de mult ca un Saint Bernard cu un catâr. Unul 
transporta butoaie cu rachiu, celălalt unul sau mai mulţi oameni. 

De data aceasta, la bordul lui Navigator se aflau trei persoane. 


132 


Misty Graham li se alăturase lui Dirk şi All din două motive. În 
primul rând, atunci când se implica într-un proiect, Misty i se 
dedica cu trup şi suflet. După ce îşi petrecuse fiecare minut al 
timpului ei liber studiind planurile punților lui Emerald Dolphin, 
ştia unde erau amplasate toate compartimentele acestuia mai 
bine decât oricine altcineva de pe nava de cercetare. Şi, în al 
doilea rând, avea astfel ocazia să studieze organismele marine 
din adâncuri. 

Odată ce terminase de instalat şi de verificat camerele de luat 
vederi, Pitt monitorizase sistemele de menţinere a vieţii înainte 
de a aşeza un mic scaun cu spătar rabatabil astfel încât să fie 
comod pentru trupul lui lung şi subţire. Se instalase în el, 
împăcat cu ideea unei călătorii lungi şi plictisitoare către 
adâncuri şi rezolva un careu de cuvinte încrucişate. Din când în 
când, îşi ridica ochii şi privea printr-unul din hublouri, în timp ce, 
din lumina care venea de la suprafaţă, roşul, verdele şi galbenul 
dispăruseră, transformându-se în albastru închis, pentru ca, în 
final, să nu mai existe decât negrul ca smoala. Aprinsese una 
dintre luminile exterioare, dar nu era nimic de văzut. Nici o 
vieţuitoare bizară nu se deranja să studieze misteriosul intrus 
care se prăbuşea în împărăţia ei lichidă. 

Pătrunseră în universul tridimensional, întunecat, al zonei de 
mijloc a oceanului, o regiune interminabilă, care se întindea de la 
o sută cincizeci de metri sub suprafaţa apei până la o sută 
cincizeci de metri deasupra fundului. Aici apăru primul vizitator. 

Pitt lăsă din mână rebusul şi, când privi prin hublou, se pomeni 
faţă în faţă cu un peşte-broască, care ţinea pasul cu Abyss 
Navigator, scufundându-se odată cu el. Puţini peşti mai sunt atât 
de urâţi şi de caraghioşi ca peştele-broască. Cu ochi bulbucaţi de 
culoarea perlelor cenușii, are un nas din care se înalţă o săgeată. 
În acel întuneric fără de sfârşit, punctul luminos din vârful 
acesteia străluceşte ca un far, fiind momeala care atrage 
prânzul. 

Spre deosebire de vărul său, care trăieşte mai aproape de 
suprafaţă, e lipsit de solzi şi are pielea maronie şi zbârcită, ca 
pergamentul putred. Gura lui imensă, plină de sute de dinţi 
minusculi, ca nişte ace, se cască, precum o cavernă, de-a lungul 
părţii de jos a capului. Deşi au cam aceeaşi lungime - o palmă - 
un piranha care întâlneşte un peşte-broască în acele ape 
întunecate face stânga împrejur şi scapă cu fuga. 


133 


Pitt zâmbi. 

— lată o exemplificare perfectă a zicalei „un chip pe care 
numai maică-sa îl poate îndrăgi”. 

— Pe lângă alţi locuitori ai adâncurilor, spuse ea, peştele- 
broască e de-a dreptul superb. 

Curiozitatea micului carnivor se stinse repede şi dispăru în 
întuneric. 

Sub şase sute de metri adâncime, se pomeniră în lumea unor 
vietăţi bizare, numite sifonofore, nişte prădători gelatinoşi de 
toate formele şi culorile, unii nu mai lungi de doi centimetri, alţii 
depăşind treizeci şi cinci de metri. Cu toate că lumea lor ocupă 
nouăzeci şi cinci la sută din apele planetei, încă mai reprezintă 
un mister pentru oceanologi, fiind foarte rar văzuţi şi capturați. 

Misty se simţea în elementul ei în timp ce privea, ca vrăjită, 
uluitor de frumoasele sifonofore abisale. Aidoma verişoarelor lor, 
meduzele din apele de suprafaţă, au o transparenţă delicată şi 
culori fosforescente, spectaculoase, pe care fiecare le etalează în 
felul ei caracteristic. Sunt organisme modulare, cu mai multe 
serii de organe interne, unele având mai mult de o sută de 
stomacuri, de obicei vizibile prin trupul lor diafan. Multe specii au 
tentacule eterice, care depăşesc treizeci de metri. Unele par 
uşoare ca fulgul, în timp ce altele seamănă cu un pămătuf de 
şters praful. Sunt dispuse ca o pânză de păianjen, formând 
adevărate năvoade pentru prins peşte. 

Capetele celor mai multe dintre sifonofore sunt numite 
clopote. Nu au nici ochi, nici gură, dar folosesc ca mijloace de 
propulsie. E vorba de un sistem incredibil de eficient, în care apa 
este condusă printr-o serie de supape. Apoi este expulzată prin 
contractarea muşchilor, împingând creatura gelatinoasă în orice 
direcţie vrea să se deplaseze, după cum sunt ştrangulate unele 
sau altele dintre supapele clopotului. 

— Sifonoforele se sperie de lumina prea strălucitoare, îi spuse 
Misty lui Pitt. N-ai putea micşora intensitatea proiectoarelor? 

Pitt se supuse şi diminuă strălucirea fascicolelor luminoase 
până ce obţinu o lumină palidă, ceea ce le permise vietăţilor să- 
şi pună în valoare curcubeele bioluminiscente. 

— O apolemia, şopti Misty, cu venerație, privind o creatură 
care plutea, desfăşurându-şi tentaculele de douăzeci şi cinci de 
metri pentru a forma o plasă fatală. 

Spectacolul continuă în următorii trei sute de metri, în timp ce 


134 


Misty îşi scria cu frenezie observaţiile într-un blocnotes, iar Pitt 
înregistra cu camerele video şi cu cele foto. Pe măsură ce 
numărul vietăţilor scădea, cele rămase erau din ce în ce mai 
mici. Puteau trăi în adâncuri, la o presiune de mii de kilograme 
forţă, pentru că presiunea din interiorul corpurilor lor era egală 
cu aceea exterioară. 

Pitt era atât de absorbit de spectacolul de dincolo de hublou, 
încât îşi abandonase careul de cuvinte încrucişate. Işi întoarse 
privirea numai după ce Giordino îl atinse cu cotul. 

— Ne apropiem de fund. 

Afară, apa se umpluse de ninsoarea adâncurilor - particule 
minuscule, de un cenuşiu strălucitor, ce nu erau altceva decât 
organisme moarte sau resturi provenite de la vieţuitoarele de 
deasupra. Pasagerii submarinului aveau senzaţia că navighează 
printre licurici viscoliţi. Pitt se întreba ce fenomen subacvatic 
făcea ca zăpada să li se pară mai grea decât cu o zi înainte, sub 
lumina proiectoarelor lui Sea S/euth şi redată de camerele de 
luat vederi ale acestuia. 

Aprinse toate luminile şi privi prin hubloul montat pe podeaua 
lui Wavigator. Asemeni uscatului care se materializează din 
ceaţă, fundul oceanului se contura sub tălpicile de sanie ale 
submersibilului, a cărui umbră aluneca pe nămol, sub luminile de 
dedesubt. 

— Suntem la fund, îl preveni pe Giordino. 

Acesta încetini coborârea aruncând două greutăți, 
neutralizând astfel forţa ascensională până când mişcarea lor de 
coborâre atinse viteza melcului şi se opri la numai şase metri 
deasupra fundului. Ca în cazul unui avion care face o aterizare 
perfectă, Giordino manevrase submarinul oprindu-l exact la ţanc, 
cu o deosebită măiestrie. 

— Bună treabă, îl lăudă Pitt. 

— Incă unul din multele mele talente, răspunse Giordino, cu 
măreție. 

— Suntem pe fund şi trebuie să aflăm încotro ne îndreptăm. 

Pitt îl sună pe Burch, care se afla cu patru mile deasupra lui, la 
centrul de comandă. 

— O să găsiți epava la două sute de metri către sud, răzbătu 
până la ei vocea căpitanului. Dacă menţineţi cursul la o sută 
patruzeci de grade, ar trebui să ajungeţi la capătul dinspre pupa 
al părţii din faţă, în zona rupturii. 


135 


Giordino porni motoarele de manevră şi îl orientă pe Navigator 
cu manşa de-a lungul direcţiei indicate de Burch. După 
paisprezece minute, înaintea ochilor le apăru partea ruptă a unui 
fragment  stâlcit de epavă. li şocă priveliştea efectelor 
devastatoare ale cumplitului incendiu, văzută la faţa locului şi nu 
pe ecranul unui monitor. Totul era de nerecunoscut. Aveau 
senzaţia că priveau în interiorul unei caverne oribile, ticsite de 
fier vechi, pârjolit. Singura asemănare cu ceea ce fusese cândva 
un vapor era conturul cocii. 

— Incotro o luăm? întrebă Giordino. 

Misty avu nevoie de câteva momente ca să se orienteze, 
studiind planurile punților interioare ale lui Emerald Dolphin. |n 
cele din urmă, încercui o zonă şi i le întinse lui Giordino. 

— Vrei să pătrundem înăuntru? îl întrebă acesta pe Pitt, ştiind 
că nu avea să fie tocmai mulţumit de răspuns. 

— Cât de mult putem, ripostă Pitt. Dacă este posibil, aş vrea 
să ajungem în capela din care spuneau membrii echipajului că a 
pornit focul. 

Giordino privi nehotărât întunericul ameninţător din interiorul 
epavei. 

— Ne-am putea bloca foarte uşor înăuntru. 

Pitt rânji. 

— Atunci aş avea timp să-mi termin cuvintele încrucişate. 

— Mda, mârâi Giordino. O eternitate. 

Atitudinea lui sarcastică era numai de paradă. Ar fi sărit 
împreună cu Pitt de pe podul Golden Gate, dacă prietenul lui s-ar 
fi urcat pe balustradă. Inhăţă manşa şi îşi lăsă uşor mâna pe 
maneta de acceleraţie. 

— Spune-mi unde şi când. 

Misty încercă nu să ia în seamă umorul lor sarcastic, dar nu 
era deloc plăcut gândul că ar fi putut să moară singură, în 
străfundul oceanului, pentru a nu mai fi găsită niciodată. 

Inainte de a da vreun ordin, Pitt chemă Deep Encounter, ca să 
raporteze unde se aflau. Dar nu-i răspunse nimeni. Nici o voce nu 
răsună în difuzor. 

— Ciudat, spuse, nedumerit. Nu răspund. 

— Probabil că aparatura de comunicare nu funcţionează cum 
trebuie, zise Giordino, calm. 

Pitt nu mai pierdu timpul încercând să ia legătura cu centrul 
de comandă. Verifică nivelul oxigenului şi sistemul de menţinere 


136 


a vieţii. Mai puteau rămâne încă o oră pe fundul oceanului. 

— Dă-i drumul înăuntru, ordonă. 

Giordino încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului şi acţionă 
comenzile submersibilului, îndreptându-l încet către deschidere. 

O serie de vietăţi inspectaseră deja epava şi se gospodăriseră 
înăuntru. Observară mai mulţi peşti cu coadă de şobolan, o 
specie de crevete şi ceva ce nu putea fi deschis decât drept melc 
de mare şi care se târâse, şerpuind, în ruinele navei. 

Interiorul pârjolit al vasului naufragiat arăta înspăimântător. 
Exista un curent de mică intensitate, care nu era destul de 
puternic ca să-l împiedice pe Giordino să menţină direcţia. 
Conturul palid a ceea ce rămăsese din punți şi din pereţii 
despărțitori se desprindea din întuneric. Privind când pe planurile 
pachebotului, când prin hublou, Pitt încerca să-şi dea seama pe 
care punte trebuiau să intre ca să ajungă la capelă. 

— Ridică-te pe puntea a patra, îl îndrumă Misty. Duce către 
capelă, trecând prin zona comercială. 

— O să încercăm să ne strecurăm pe acolo, spuse Pitt. 

Giordino manevră încet submarinul, folosind doar 
propulsoarele, fără să mai arunce alte greutăți. Imediat ce 
ajunseră pe puntea indicată de Misty, îl opri pentru câteva clipe, 
timp în care bărbaţii se uitară ţintă la interiorul epavei, acum 
iluminat de cele patru reflectoare din faţă. Ţevi topite şi cabluri 
electrice atârnau ca nişte tentacule diforme. Pitt porni camerele 
de luat vederi şi începu să înregistreze întreaga harababură. 

— Nu o să reuşim niciodată să ocolim astea, spuse Giordino. 

— Nu le ocolim, îl contrazise Pitt, trecem printre ele. Indreaptă 
prova în direcţia ţevilor stâlcite. 

Fără să-l contrazică, Giordino conduse submarinul într-un 
labirint de ţevi topite, care atârnau din plafon către puntea de 
dedesubt. Toate se rupeau şi se sfărâmiţau, de parcă ar fi fost 
făcute din ipsos de proastă calitate, din ele înălțându-se un nor 
de cenuşă prin care submersibilul aluneca cu uşurinţă. 

— Tu ai spus că aşa e bine, mormăi Giordino. 

— Mi-am închipuit că au devenit fragile după ce au fost 
expuse la temperaturi foarte mari. 

Plutiră printre resturile carbonizate ale centrului comercial. Din 
cele trei punți deschise, cu buticuri elegante, nu mai rămăsese 
nimic. Arseseră până la ultima fărâmă. Pereţii lor despărțitori, 
înnegriţi şi  răsuciţi, erau singurii care mai indicau 


137 


amplasamentul. Giordino naviga cu precauţie în jurul şi deasupra 
mormanelor de sfărâmături, care se înălţau ca un şir de coline 
acoperite cu creneluri de lavă neagră. 

In mai mare măsură decât bărbaţii, Misty se simţea ciudat la 
gândul că treceau printr-un loc unde femeile făceau cumpărături 
în timp de soţii lor se plimbau, relaxându-se, iar copiii râdeau, 
alergând înaintea părinţilor. Aproape că îşi putea imagina cum 
trec stafii maiestuoase. Dar cei mai mulţi pasageri scăpaseră de 
la moarte şi erau în drum spre casă, povestindu-şi amintirile care 
aveau să-i bântuie tot restul vieţii. 

— Nu-i mare lucru de văzut, spuse Giordino. 

Pitt rămăsese cu privirea pierdută asupra dezastrului. 

— Nici un vânător de comori scufundate nu-şi va irosi vreodată 
timpul şi banii pe ruina asta. 

— Eu n-aş băga mâna-n foc. Ştii cum merg lucrurile. Peste 
douăzeci de ani, cineva va pretinde că nava s-a scufundat având 
la bord un milion de dolari, bani gheaţă, în seiful ofițerului de 
intendenţă. Peste cincizeci de ani, se va zvoni că era vorba de 
cinzeci de milioane, în dolari de argint. Pe urmă, după două sute 
de ani, vor spune că s-a dus la fund odată cu un miliard în aur. 

— E uluitor faptul că, în ultimul secol, căutarea aurului de pe 
fundul mărilor a înghiţit mai mulţi bani decât au fost găsiţi 
vreodată. 

— Numai în cazul lui Edinburg, Atocha şi Central America s-au 
amortizat cheltuielile. 

— Excepţiile care confirmă regula, spuse Pitt. 

— İn adâncuri sunt comori mai mari decât aurul, zise Misty. 

— Da, răspunse Pitt, comori care urmează să fie descoperite şi 
care nu i se datorează omului. 

işi întrerupseră discuţia când mai multe grinzi le blocară 
drumul. Giordino strecură submersibilul cu mare grijă prin 
labirint, zgâriindu-i vopseaua de pe tălpici. 

— E prea îngust, oftă. Acum toată şmecheria e să ajungem 
înapoi, afară. 

— Ne apropiem de locul capelei, îi anunţă Misty. 

— Cum poţi să-ţi dai seama, în toată harababura asta? o 
întrebă Pitt. 

— Incă mai există câteva elemente care se potrivesc cu 
schiţele, spuse ea, cu o expresie concentrată. Opreşte-te după 
încă zece metri. 


138 


După de parcurseră distanţa şi Giordino opri submarinul, Pitt 
se lungi pe burtă şi privi prin hubloul de dedesubt. Erau 
suspendaţi, parcă levitând, deasupra zonei în care se aflase 
capela neconfesională de pe Emerald Dolphin. Singurele dovezi 
care indicau că se aflau în perimetrul acesteia erau suporturile 
topite, fixate în podea, ale şirurilor de bănci. 

Pitt se aplecă asupra micii console pe care se aflau comenzile 
braţului mecanic. Atingând cu delicateţe butoanele şi manetele, 
începu să mişte braţul articulat, coborându-l până ce prinse să 
exploreze, cernând resturile carbonizate printre degetele sale 
mecanice. 

După ce curăţă o suprafaţă de trei metri pătraţi fără să dea 
peste nimic interesant, se întoarse spre Giordino: 

— Mută-ne cu trei metri către înainte. 

Giordino se supuse şi aşteptă, răbdător, până ce Pitt îi ceru să 
deplaseze submersibilul în următorul careu al grilei de cercetare. 
Vorbeau puţin, fiecare fiind absorbit de propriile sale sarcini. 
După treizeci de minute, Pitt cernuse şi examinase cea mai mare 
parte a perimetrului capelei. Din fericire, în ultima porţiune 
descoperi ceea ce căuta. Pe punte rămăsese un material cu 
aspect bizar, sub forma unui lingou minuscul, răsucit. Obiectul, 
sau substanţa, nu mai lung de cincisprezece centimetri şi lat de 
cinci, nu se topise din pricina căldurii, ci părea, mai degrabă, 
neted şi rotunjit. Şi avea o culoare ciudată. In loc să fie negru sau 
gri-cenuşiu, avea o tentă verzuie. 

— Timpul e pe sfârşite, îl avertiză Giordino. Nu mai avem prea 
mult oxigen de rezervă, ca să ajungem la suprafaţă în siguranţă. 

— Cred că s-ar putea să fi găsit dovada pentru care am venit 
aici, spuse Pitt. Mai acordă-mi încă cinci minute. 

Manevră cu mare fineţe degetele  manipulatorului, 
strecurându-le sub materialul straniu, pe jumătate ars, din 
cenuşă. După ce obiectul fu apucat cu gingăşie, Pitt butonă 
comenzile şi îl ridică, desprinzându-l de resturile carbonizate. Pe 
urmă retrase braţul mecanic şi depuse cu grijă încărcătura în 
coşul pentru vestigii. Abia apoi destinse degetele şi aduse braţul 
în poziţia sa fixă. 

— Să pornim către casă. 

Giordino îi imprimă submersibilului o mişcare lentă, făcându-l 
să planeze, răsucindu-se cu o sută optzeci de grade şi îl îndreptă 
spre calea de întoarcere, prin zona comercială. 


139 


Pe neaşteptate, se auzi zgomotul unei lovituri şi submarinul se 
hurducă, oprindu-se. In primul moment, nimeni nu scoase nici un 
cuvânt. Misty îşi strânse mâinile la piept, brusc înspăimântată. 
Pitt şi Giordino se mulţumiră să se privească unul pe altul şi să ia 
repede în calcul posibilitatea de a rămâne blocaţi pentru 
totdeauna în acel loc sinistru. 

— Cred că ai izbit ceva, spuse Pitt, ca din întâmplare. 

— Aşa s-ar părea, răspunse Giordino, tot atât de tulburat ca un 
leneş cu trei degete căruia nu-i place gustul frunzei pe care o 
mestecă. 

Pitt îşi dădu capul pe spate şi privi prin hubloul de deasupra. 

— Am impresia că rezervorul de balast s-a agăţat într-o 
grindă. 

— Ar fi trebuit s-o văd. 

— Nu era aici când am intrat. Bănuiesc că trebuie să fi căzut 
după ce am trecut noi. 

Misty era îngrozită şi nu putea înţelege cum puteau cei doi 
bărbaţi să nu ia în serios o situaţie atât de gravă. Nu ştia că lui 
Pitt şi Giordino li se întâmplase să înfrunte pericole mult mai mari 
în timpul îndelungatei lor prietenii. Umorul avea rolul de a le ţine 
mintea limpede, ferită de temeri şi de gândul la moarte. 

Cu multă grijă, Giordino trase submersibilul înapoi şi în jos. Se 
auzi un scrâşnet înfiorător. Apoi submarinul se eliberă şi în 
pustiul sinistru din jur se reînstăpâni liniştea. 

— Rezervorul nu arată bine, îi înştiinţă Pitt, cu stoicism. E lovit 
rău şi se pare că partea de sus e sfârtecată. 

— Din moment ce este deja plin cu apă de mare, cel puţin nu 
curge. 

— Din fericire, nu avem nevoie de el pentru călătoria de 
întoarcere. 

În aparenţă, Giordino era la fel de calm ca un iaz, dar, în 
adâncul sufletului, se simţi uşurat când evadară din labirintul de 
dărâmături suspendate şi pilotă din nou submarinul în apa lipsită 
de obstacole. Imediat ce scăpară din epavă şi Giordino aruncă 
greutăţile ca să înceapă ascensiunea, Pitt încercă din nou să ia 
legătura cu cei de la suprafaţă. Când nu primi nici un răspuns, 
căzu pe gânduri. 

— Nu înţeleg de ce comunicațiile nu funcţionează, spuse, cu 
voce scăzută. Aici, sistemul nu are nici o defecţiune şi ei sunt 
mult mai bine dotați decât noi pentru a face faţă oricărei 


140 


probleme. 

— Legile lui Murphy se pot adeveri oriunde şi oricând, filosofă 
Giordino. 

— Nu cred că e o problemă serioasă, zise Misty, extrem de 

uşurată fiindcă erau în drum către suprafaţă şi către strălucirea 
soarelui. 
__ Pitt renunţă să mai încerce să ia legătura cu Deep Encounter. 
Inchise camerele de luat vederi şi stinse luminile exterioare, ca 
să păstreze bateriile pentru cazuri de urgenţă. Apoi se aşeză, 
relaxat şi îşi reluă careul de cuvinte încrucişate. Il termină 
repede, cu excepţia lui 22 orizontal. Plantă pufoasă, cu colier. Pe 
urmă îşi omori timpul trăgând un pui de somn. 

Trei ore mai târziu, pe măsură ce spectrul luminos îşi recăpăta 
toate culorile, apa de un negru întunecat începu să redevină 
albastră. Privind prin hubloul de deasupra capetelor, puteau zări 
suprafaţa agitată a mării licărind şi scânteind. După nici un 
minut, Abyss Navigator o şi străpunse. Vederea valurilor care îşi 
rostogoleau crestele înalte de şaizeci de centimetri îi umplu de 
fericire. Submersibilul, care se afla încă cu mai bine de un metru 
sub apă, nu se legăna decât foarte puţin. 

Comunicaţiile cu nava de cercetare continuau să fie 
întrerupte. Şi nici nu o puteau vedea; cu excepţia unuia singur, 
toate hublourile erau plasate în partea de jos. Cel de deasupra 
nu le oferea nici o imagine laterală. Membri echipajului 
submarinului nu puteau privi decât în sus. Aşteptau apariţia 
scafandrilor care să ataşeze cablul de ridicare, dar, după zece 
minute, nici unul dintre ei nu dăduse vreun semn. Ceva nu 
mergea conform planului. 

— Incă n-am restabilit legătura, spuse Pitt. Şi nici urmă de 
echipa de scufundători. Oare or fi adormit cu toţii? 

— Poate că nava s-a scufundat, glumi Giordino, întrerupându- 
se din căscat. 

— Nu trebuie să spui aşa ceva, îl dojeni Misty. 

Pitt se întoarse spre ea şi zâmbi. 

— Asta nu prea e posibil. Nu pe o mare calmă. 

— De vreme ce valurile nu ne acoperă, ce-ar fi să deschidem 
trapa şi să aruncăm o privire? 

— O propunere fără cusur, zise Misty. M-am săturat de 
mirosurile tipic bărbăteşti. 

— Trebuia să fi spus asta mai devreme, făcu Giordino, 


141 


dispreţuitor. Scoase o sticlă cu deodorant pentru autovehicule, 
pe care îl pulveriză în submersibil. Piei, aer puturos. 

Pitt nu se putu abţine să nu râdă, în timp ce stătea în picioare 
în pasajul îngust care ducea către chesoane. Se temea ca nu 
cumva impactul cu grinda să fi deformat trapa, dar, după ce 
răsuci roata care o ţinea închisă, o basculă aproape fără efort. Pe 
urmă se strecură până la ea şi îşi scoase afară capul şi umerii, 
respiră aerul proaspăt al mării şi se uită după navă şi după micile 
bărci în care trebuiau să fie scafandrii din echipa de recuperare. 
Rotindu-şi privirea cu trei sute şaizeci de grade, mătură apa până 
la orizont. 

Ar fi inutilă descrierea neîncrederii şi a emoţiilor care se 
năpustiră asupra lui ca o furtună. Uimirea i se preschimbă într-un 
adevărat şoc. 

Oceanul era pustiu. Deep Encounter dispăruse. Ca şi cum 
niciodată nu ar fi existat. 


142 


Capitolul 14 


Ajunseseră la bord aproape în acelaşi moment în care Abyss 
Navigator atingea fundul mării şi Pitt telefona ca să dea cuvenitul 
raport. Echipajul îşi îndeplinea îndatoririle de rutină, în timp ce 
echipa de cercetători era în centrul de comandă, monitorizând 
investigația desfăşurată de Pitt şi Giordino pe epava lui Emerald 
Dolphin. Deturnarea vasului fusese atât de neaşteptată şi se 
petrecuse atât de brusc, încât, pe Deep Encounter, nimeni nu 
realizase că aşa ceva se întâmplă. 

Burch se lăsase pe spate în scaunul său, cu braţele încrucişate 
pe piept, urmărind monitoarele, când Delgado, care stătea lângă 
radar, observase că un impuls luminos se mişca cu repeziciune 
pe ecranul acestuia. 

— Avem un vizitator; vine spre noi dinspre nord-est. 

— Probabil o navă militară, spuse Burch, fără să-şi ia ochii de 
la monitoare. Suntem la o distanţă de două mile bune faţă de 
rutele maritime comerciale. 

— Nu arată a navă militară, răspunse Delgado. Dar se pare că 
se deplasează cu o viteză foarte mare şi se îndreaptă direct către 
noi. 

Burch înălţă din sprâncene. Fără să-i răspundă lui Delgado, luă 
un binoclu şi se duse spre marginea punţii de navigaţie. In timp 
ce scruta depărtările, un vas portocaliu cu alb îşi mărea 
dimensiunile, tăind valurile către Deep Encounter. Orice urmă de 
nelinişte îi pieri. Nava care se apropia nu părea să sugereze nici 
o ameninţare. 

— Ce credeţi că e? întrebă Delgado. 

— O navă utilitară a unei companii petroliere, una mare, 
răspunse Burch. Şi rapidă, după cum arată stropii care învăluie 
prora. Atinge cel puţin treizeci de noduri. 

— Mă întreb de unde o fi venind. Nu e nici o instalaţie de foraj 
pe o distanţă de o mie de mile. 

— Eu aş vrea mai degrabă să ştiu de ce o interesăm noi. 

— Are vreun nume sau emblema vreunei companii pe cocă? 

— Ciudat, zise Burch, cu voce scăzută. Numele de pe provă şi 
emblema companiei care o deţine sunt acoperite. 

Ca la comandă, radiotelegrafistul veni alături de ei. 


143 


— Îl am la telefon pe căpitanul navei unei companii petroliere, 
îi spuse lui Burch. 

Acesta deschise o nişă etanşă şi comută legătura pe difuzorul 
punţii de navigaţie. 

— Aici căpitanul Burch, de pe nava Deep Encounter de la 
NUMA. Vă ascult. 

— Căpitanul Wheeler de pe nava Pegasus a companiei 
petroliere Mistral. Aveţi un medic la bord? 

— Afirmativ. Care e problema dumneavoastră? 

— Avem un om foarte grav rănit. 

— Acostaţi-ne şi vi-l trimit pe medicul navei. 

— E mai bine să aducem rănitul la bordul dumneavoastră. Nu 
avem nici cabinet medical, nici instrumente. 

Burch se întoarse spre Delgado. 

— Ai auzit? 

— E cât se poate de ciudat, spuse celălalt. 

— Şi mie mi se pare la fel, fu de acord Burch. Să nu ai nici un 
doctor la bordul unei nave utilitare e de înţeles, dar nici un 
instrument medical? Nu e în regulă. 

Delgado se îndreptă către scara de tambuchi. 

— Am să chem nişte marinari care să fie pregătiţi să ridice 
targa la bord. 

Nava utilitară se opri la cincizeci de metri de cea de cercetare. 
Câteva minute mai târziu, la apă era deja lansată o şalupă, cu un 
om acoperit cu pături pe o targă pusă de-a curmezişul băncilor. 
Incă patru bărbaţi se mai urcară în aceeaşi şalupă, care porni 
imediat să despice valurile, apropiindu-se de Deep Encounter. |n 
mod curios, trei dintre membrii echipajului navei utilitare săriră 
la bord şi îl ajutară pe rănit să urce pe puntea de lucru, dându-i 
cu grosolănie la o parte pe marinarii de pe Deep Encounter. 

Oaspeţii azvârliră brusc păturile şi înşfăcară armele automate 
care fuseseră ascunse sub ele, îndreptându-le către echipajul 
navei lui Burch. Omul de pe targă sări în picioare, luă arma care i 
se întinse şi alergă spre scara care ducea de la tribord către 
puntea de comandă. 

Burch şi Delgado înţeleseră imediat că era vorba de atacul 
unor pirați. Dacă s-ar fi aflat pe o navă comercială sau pe un iaht 
particular, s-ar fi repezit la rastel şi ar fi început să împartă arme. 
Dar, conform dreptului internaţional, pe navele de cercetare nu 
era permisă existenţa armelor. Nu puteau face altceva decât să 


144 


aştepte, neajutoraţi, până ce intrusul păşi pe puntea de 
comandă. 

Atacatorul nu avea înfăţişarea unui pirat. Nici vorbă de picior 
de lemn, papagal sau plasture pe ochi. Avea, mai degrabă, aerul 
unui conducător. Părul îi încărunţise prematur, iar tenul îi era 
smead. Era de înălţime medie, cu pântecul ceva mai amplu decât 
talia. Lăsa impresia că e obişnuit să comande şi era îmbrăcat 
elegant, cu cămaşă sport şi bermude. Ca act de curtoazie, nu 
îndreptă ţeava armei automate nici către Burch, nici către 
Delgado, ci o aţinti, cu nepăsare, către cer. 

Pentru o clipă, se studiară unii pe alţii, cu prudenţă. Pe urmă, 
intrusul îl ignoră pe Delgado şi se întoarse către Burch, 
adresându-i-se, politicos, în engleza americană: 

— Căpitanul Burch, presupun. 

— Şi dumneata cine eşti? 

— Numele meu nu are nici o importanţă, spuse piratul, cu 
vocea scrâşnindu-i ca o pilă muşcând din fier. Sper că nu veţi 
opune nici o rezistenţă. 

— Ce dracu aveţi de gând să faceţi cu nava mea? vru să ştie 
Burch. 

— O confiscăm, răspunse intrusul, pe un ton tăios. Nimănui nu 
i se va face nici un rău. 

Burch se holbă la el, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Nava asta e proprietatea guvernului Statelor Unite. Nu aveţi 
autoritatea de a vă urca la bord şi de a o confisca, pur şi simplu. 

— O, ba o putem face. Işi înălţă arma. Asta e autoritatea 
noastră. 

In timp ce vorbea, cei trei oameni înarmaţi de pe puntea de 
lucru începură să strângă laolaltă echipajul navei de cercetare. 

Şalupa navei utilitare se întoarse în scurt timp, aducând încă 
zece bărbaţi înarmaţi, care se împrăştiară pe Deep Encounter. 

— E o nebunie, mârâi Burch, indignat. Ce speraţi să obţineţi în 
urma acestui act criminal? 

Bărbatul înalt şi smead îi adresă un zâmbet dezaprobator. 

— Nu aveţi cum să ne înţelegeţi motivele. 

Un bandit înarmat se apropie de ei. 

— Domnule, nava e în siguranţă, iar toţi membrii echipajului şi 
toţi cercetătorii sunt, sub pază, în zona sălii de mese. 

— Şi sala maşinilor? 

— Vă aşteaptă ordinele. 


145 


— Atunci pregătiţi-vă să ridicaţi ancora. Vreau viteză maximă. 

— N-o să ajungeţi nicăieri destul de repede ca să nu fiţi prinşi, 
spuse Delgado. N-o să vă dea mai mult de zece noduri. 

Banditul râse. 

__— Zece noduri? Vă faceţi nava de ruşine, domnule. 
Intâmplător, ştiu că aţi obţinut de două ori pe atât când v-aţi 
grăbit în ajutorul lui Emerald Dolphin. Oricum, chiar şi cu 
douăzeci de noduri tot e prea încet. Făcu o pauză şi arătă către 
provă, unde vasul utilitar îşi modifica poziţia, pregătindu-se să 
remorcheze nava de cercetare. Intre noi doi fie vorba, o să 
reuşim să ajungem la peste douăzeci şi cinci de noduri. 

— Unde ne duceţi? întrebă Delgado, furios cum Burch nu-l mai 
văzuse niciodată. 

— Asta nu vă priveşte, scrâşni celălalt, nepăsător. Căpitane, 
am cuvântul dumitale că echipajul nu va opune rezistenţă şi nu 
se va împotrivi ordinelor mele? 

— Voi aveţi puşti, spuse Burch, simplu. Noi nu avem alte arme 
în afara cuţitelor de bucătărie. 

In timp ce vorbeau, cablul de remorcare fusese adus la bord şi 
legat de bolardul de la prova lui Deep Encounter. In ochii lui 
Burch se aprinse, deodată, o privire plină de adevărată 
îngrijorare. 

— Nu putem pleca, spuse, pe neaşteptate. Nu încă! 

Banditul îl privi insistent, străduindu-se să desluşească orice 
urmă de vicleşug. Nu descoperi nici una. 

— Deja îmi discutaţi ordinele. 

— Nu înţelegeţi, spuse Delgado. Avem un submersibil pe 
fundul oceanului, cu doi bărbaţi şi o femeie la bord. Nu putem să- 
i abandonăm. 

— Păcat. Piratul ridică din umeri, cu indiferenţă. Vor trebui să 
ajungă la uscat pe cont propriu. 

— Imposibil. Asta ar fi o crimă. 

— Nu pot comunica cu exteriorul? 

— Nu au decât un mic radio portabil şi un telefon subacvatic, îi 
explică Delgado. Nu pot lua legătura cu o altă navă sau cu un 
aparat de zbor decât dacă se află la o distanţă mai mică de două 
mile. 

— Pentru Dumnezeu, omule, pledă Burch. Când vor reveni la 
suprafaţă şi nu ne vor găsi, nu vor avea nici o speranţă de 
salvare. Locul e prea îndepărtat de traseele maritime. Le 


146 


semnezi condamnarea la moarte. 

— E o chestiune care nu mă priveşte. 

Scos din sărite, Burch făcu un pas către bandit, care se grăbi 
să ridice arma şi să-i proptească ţeava în piept. 

— Nu e înţelept să mi te împotriveşti, căpitane. 

Cu pumnii strânşi, Burch îl privi pe omul tuciuriu ca un nebun, 
apoi se întoarse şi se uită la întinderea pustie de apă din zona în 
care văzuse ultima oară submersibilul. 

— Dumnezeu să te aibă în pază dacă oamenii ăia mor, spuse, 
cu un glas care ar fi putut tăia oţelul. Pentru că, fără îndoială, o 
să plăteşti. 

— Dacă va fi vorba de o plată, ripostă piratul, cu răceală, nu 
dumneata vei fi cel care o va impune. 

Infrânţi şi gândindu-se cu inima grea la Pitt, Giordino şi Misty, 
fără nici o posibilitate de acţiune şi fără nici un suport pentru 
negociere, Burch şi Delgado nu putură decât să se lase conduşi 
spre sala de mese de un paznic înarmat. 

Inainte ca Abyss Navigator să se ridice la suprafaţă, Deep 
Encounter dispăruse deja, de mult, dincolo de linia dinspre nord- 
est a orizontului. 


147 


Capitolul 15 


Stând la biroul său, Sandecker lucra atât de concentrat încât 
nu observă imediat că Rudi Gunn intrase în încăpere şi se 
aşezase în faţa lui. Gunn era un bărbat mărunţel, cu o fire 
plăcută. Smocurile de păr care îi rămăseseră în vârful capului, 
ochelarii cu rame groase, de baga şi ceasul ieftin de la 
încheietura mâinii sugerau un funcţionar plictisitor şi insipid, care 
trudeşte nebăgat în seamă în biroul de lângă automatul de apă. 

Gunn era oricum, dar nu insipid. Fusese şef de promoţie la 
şcoala din Annapolis şi se distinsese în serviciul Marinei înainte 
de a i se alătura lui Sandecker la NUMA, în calitate de director 
adjunct şi şef de operaţiuni. Cunoscut drept posesorul unei minţi 
strălucitoare, secondate de instinctul său pragmatic, se ocupa de 
derularea activităţilor zilnice de la NUMA cu o eficienţă 
inexistentă în alte agenţii guvernamentale. Era prieten foarte 
bun cu Pitt şi cu Giordino. Adesea susţinea din umbră acţiunile 
lor nebunesc de aventuroase, care nu respectau directivele lui 
Sandecker. 

— Imi pare rău că te întrerup, Amirale, dar avem o problemă 
serioasă. 

— Ce mai e de data asta? întrebă celălalt, fără să-şi ridice 
privirea. Incă un proiect care a depăşit bugetul? 

— Mă tem că e mult mai grav. 

Amiralul îşi luă abia acum ochii de pe hârtiile la care lucra. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Deep Encounter şi toţi cei de la bordul său au dispărut. 

Nici un semn de surpriză. Nici o expresie întrebătoare a feţei. 
Nici o repetare mecanică a cuvintelor „au dispărut”. Cu un calm 
de gheaţă, Sandecker aştepta ca Gunn să intre în amănunte. 

— Toate apelurile noastre prin radio şi prin satelit au rămas 
fără răspuns, începu acesta să explice. 

— Motivul ar putea fi unul din cele o sută care pot duce la 
întreruperea comunicaţiilor, îl tăie vorba amiralul. 

— Există sisteme redundante, spuse Gunn, răbdător. Este 
imposibil să fi căzut toate. 

— Cât a trecut de la primirea ultimului răspuns? 

— Zece ore. 


148 


Gunn se pregăti pentru izbucnirea care era sigur că avea să 
urmeze. 

De data asta, Sandecker reacţionă conform aşteptărilor. 

— Zece ore! Instrucţiunile mele sunt ca toate navele de studiu 
şi de cercetare care staţionează să trimită rapoarte la 
departamentul nostru de comunicaţii din două în două ore. 

— Instrucţiunile au fost îndeplinite cu rigurozitate. Deep 
Encounter a respectat orarul. 

— Aici m-ai pierdut. 

— Cineva care a pretins că este căpitanul Burch a stabilit 
legătura la fiecare două ore şi a transmis rapoarte actualizate 
referitoare la proiectul legat de cercetarea epavei lui Emerald 
Dolphin. Ştim că nu era căpitanul, pentru că, de fiecare dată, 
sistemele de înregistrare a vocilor nu au recunoscut amprenta 
vocală. Cineva a încercat să-l imite. Dar nu s-a descurcat prea 
bine. 

Sandecker cântărea fiecare cuvânt şi mintea sa ascuţită ca 
briciul punea cap la cap implicaţiile relatării lui Gunn. 

— Rudi, eşti într-adevăr sigur de asta? 

— Afirm, cu toată sinceritatea, că sunt absolut sigur. 

— Nu pot să cred că nava şi toţi cei de la bord s-au făcut 
nevăzuţi. 

Gunn îl aprobă dând din cap. 

— Când departamentul nostru de comunicaţii a dat alarma, 
mi-am permis să-i cer unui prieten de la Agenţia Naţională de 
Cercetări Oceanografice şi Atmosferice să analizeze imaginile 
luate de satelitul meteo din zona în care lucra Deep Encounter. 
În urma măririi fotografiilor, nu a fost observată nici o navă peo 
distanţă de o sută de mile. 

— Care erau condiţiile meteorologice? 

— Cer senin, viteza vântului zece mile pe oră şi mare calmă. 

Sandecker se străduia să-şi pună în ordine bănuielile confuze. 

— Nava nu se putea scufunda, sub nici un motiv. Nu 
transporta nici un fel de produse chimice care ar fi putut să o 
distrugă. Nu avea cum să se facă ţăndări. Poate în urma coliziunii 
cu o altă navă? 

— Era în afara rutelor maritime obişnuite şi în apropiere nu se 
afla nici un alt vapor. 

— O voce măsluită a transmis rapoarte actualizate. Amiralul îl 
fixă pe Gunn cu o privire pătrunzătoare. Rudy, tu vrei să spui că 


149 


Deep Encounter a fost răpită. 

— Incep să cred că despre asta a vorba, recunoscu Gunn. Cu 
excepţia scufundării de către un submarin nedetectabil, ipoteză 
în cel mai bun caz ridicolă, nu văd nici o altă alternativă. Probabil 
că a fost luată în stăpânire şi scoasă în afara zonei înainte ca 
satelitul meteorologic să treacă pe deasupra. 

— Dar, dacă a fost deturnată, unde a fost dusă? Cum de a 
putut să dispară în mai puţin de două ore? Ştiu din proprie 
experienţă că viteza maximă atinsă de Deep Encounter abia 
dacă trece de cincisprezece noduri. Nu putea parcurge mai mult 
de o sută cincizeci de mile marine de când a transmis ultimul 
raport. 

— E vina mea, spuse Gunn. Trebuia să cer extinderea zonei 
din care au fost preluate imaginile. Dar am făcut solicitarea 
înainte de a afla de mesajele radio falsificate, iar deturnarea era 
ultimul lucru la care m-aş fi putut gândi. 

Sandecker se rezemă de spătarul scaunul şi, pentru o clipă, îşi 
îngropă faţa în palme. Apoi înţepeni. 

— Pitt şi Giordino se ocupau de proiectul ăsta, spuse, mai 
degrabă ca o afirmaţie decât ca o întrebare. 

— Ultimul raport dat de adevăratul căpitan Burch menţiona că 
Pitt şi Giordino se aflau la bordul lui Abyss Navigator. Se 
pregăteau să se scufunde, ca să ajungă pe epavă. 

— Asta e nebunie curată! se răţoi Sandecker. Cine ar putea 
îndrăzni să deturneze o navă a guvernului Statelor Unite în 
Pacificul de sud? In zonă nu se poartă nici un război, nu e nici o 
revoluţie. Nu reuşesc să înţeleg care e motivul. 

— Nici eu. 

— Ai luat legătura cu guvernele Australiei şi Noii Zeelande, ca 
să soliciţi o cercetare de mare amploare? 

Gunn dădu din cap. 

— Mi-au dat asigurări de cooperare deplină. Toate navele din 
vecinătatea zonei, fie ele militare sau comerciale, s-au oferit să 
se abată de la cursul prevăzut şi să înceapă cercetările. 

— Trebuie să obţii, indiferent din ce sursă, fie ea Agenţia 
Naţională de Cercetări Oceanografice şi Atmosferice sau una din 
agenţiile de securitate, fotografiile din satelit ale unui caroiaj de 
o mie de mile din zona aceea a Pacificului. Nu vreau să ne scape 
nici măcar un centimetru. Deep Encounter trebuie să fie pe 
acolo, pe undeva. Refuz să cred că s-a dus la fund. 


150 


Gunn se ridică de pe scaun şi porni către uşă. 

— O să mă ocup de asta. 

Pentru câteva minute, Sandecker rămase nemişcat, uitându-se 
lung la galeria de fotografii care acoperea un întreg perete. Ochii 
i se opriră pe o poză color, în care Pitt şi Giordino stăteau alături 
de un submersibil şi beau dintr-o sticlă de şampanie, sărbătorind 
descoperirea şi recuperarea unui galion al guvernului chinez din 
lacul Michigan. Observă şi că Giordino îi fuma unul dintre 
trabucurile speciale. 

Prietenia dintre cei trei bărbaţi era foarte strânsă. Pentru 
amiral, Pitt şi Giordino erau fiii pe care nu-i avusese niciodată. 
Imaginaţia sa scăpată din frâu nu-l lăsa să creadă că cei doi 
muriseră. Îşi făcu scaunul să pivoteze, privi fluviul Potomac prin 
fereastra biroului său de la ultimul etaj al sediului NUMA şi 
murmură încet, pentru sine: 

— În ce belea v-aţi mai vârât voi doi, măi băieţi şi de data 
asta? 


151 


Capitolul 16 


După ce acceptară că Deep Encounter dispăruse în vasta 
pustietate a oceanului, Pitt, Giordino şi Misty se instalară în 
spaţiul strâmt din submersibil şi se concentrară asupra modului 
în care puteau rămâne în viaţă. Nu descoperiră nici un fel de 
resturi plutitoare şi nici un luciu de petrol, aşa că optimismul 
învinse pesimismul şi presupuseră că nava plecase dintr-un 
motiv oarecare şi că avea să se întoarcă în curând. 

Dar se scurse o noapte. Soarele mai răsări şi mai apuse de 
încă două ori, fără ca nava mamă să dea vreun semn de viaţă. li 
cuprinse îngrijorarea şi începură să bănuiască ce era mai rău 
când ochii lor care, oră după oră, scrutau zările nesfârşite, nu 
văzură nimic altceva decât ocean verde şi cer albastru. Sistemul 
GPS de la bord le arăta că, plutind în derivă, trecuseră dincolo de 
linia internaţională a datei, deplasându-se către sud şi 
îndepărtându-se cu mult de traseele de navigaţie. Şansele de a fi 
salvaţi se împuţinaseră. 

Nu se amăgeau singuri. O navă în trecere ar fi trebuit să 
ajungă aproape deasupra lor ca să observe minusculul tambuchi 
al lui Abyss Navigator. Baliza lor de poziţionare emitea un semnal 
care acoperea douăzeci de mile, dar era programat pentru a fi 
recunoscut doar de computerul de navigaţie de pe Deep 
Encounter. Pentru o navă în trecere sau pentru un avion, era 
imposibil de depistat. Singura speranţă era un vas salvator care 
să ajungă în raza de emisie, de două mile, a micului lor aparat de 
radio. 

_ Apa potabilă era prioritatea zero. Din fericire, ploua adesea. 
Intinseseră muşamaua de vinilin care acoperea podeaua 
submarinului peste tambuchi şi o lăsaseră să atârne; apa de 
ploaie se aduna în ea şi se scurgea printr-un pliu în sticlele pe 
care le luaseră cu ei pe timpul scufundării. După ce mâncară 
toate sandvişurile, începură să se gândească cum să prindă 
peşte. Folosind sculele aflate la bord pentru reparaţii de urgenţă, 
Pitt fasonă un set de cârlige, în timp ce Misty se bizui pe talentul 
ei artistic ca să confecţioneze momeli colorate din toate 
materialele pe care reuşi să le găsească. Pentru uneltele de 
pescuit, Giordino demontă cablurile instalaţiilor electronice şi le 


152 


prinsese de cârlige şi de momeli. Neavând încredere doar în una, 
aruncară mai multe şi fură răsplătiți cu trei peştişori pe care 
Misty îi identifică drept macrouri înainte de a-i tăia în bucăţi, pe 
care le folosiră drept momeală, aruncându-le în apă ca să atragă 
alţi peşti. După zece ore, aveau o mică provizie de peşte crud, pe 
care Misty îl curăţase, cu îndemânarea unui expert, de solzi şi de 
măruntaie. Îl mâncară pregătit în stil sushi, până la ultima 
bucăţică. Nu era prea gustos, dar nimeni nu se plânse, de vreme 
ce le potolea foamea. 

După ce făcură presupuneri interminabile despre locul unde s- 
ar fi putut afla Deep Encounter, echipajul său şi cercetătorii, 
renunţară într-un târziu, frustraţi şi discutară, polemizară şi 
filosofară pe marginea unei multitudini de subiecte, de la politică 
la alimentaţie şi la tehnologii oceanologice. Vorbiră despre orice 
le putea omori timpul în vreme ce unul dintre ei stătea în 
tambuchi să adune apa de ploaie, iar ceilalţi urmăreau pe hartă 
deplasarea lor în derivă şi derulau firele uneltelor de pescuit. 

La scurt timp după ce ieşiseră la suprafaţă, luaseră cu grijă din 
coş substanţa pe care o recuperaseră de pe epavă şi o puseseră 
într-o pungă de plastic. Neavând la îndemână nimic altceva în 
afară de timp, petrecură ore nesfârşite făcând speculaţii legate 
de compoziţia ei chimică. 

— Cât de departe ne-au dus valurile? întrebă Misty pentru a 
suta oară, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare în timp ce stătea 
de vorbă cu Pitt, care era aşezat sub tambuchi, la picioarele ei. 

— Aproape treizeci şi două de mile către est-sud-est, de ieri de 
la aceeaşi oră, îi răspunse el. 

— Cu viteza asta, o să ajungem pe coasta Americii de Sud în 
şase luni, făcu ea, cu un aer sinistru. 

— Sau în Antarctica, bombăni Giordino. 

— Am mai fost acolo, zise Pitt. Nu mi-au plăcut niciodată 
vacanţele petrecute de două ori în acelaşi loc. 

— O să aduc asta la cunoştinţa curenților şi a vântului. 

— Poate reuşim să facem o velă din muşamaua de pe podea, 
spuse Misty. 

— Fiindcă nouăzeci şi nouă de procente din masa lor e sub 
apă, submarinele nu sunt renumite pentru abilitatea de a naviga 
prin forţa vântului. 

— Mă întreb dacă amiralul Sandecker o fi având idee în ce 
situaţie ne aflăm, zise Misty, cu voce slabă. 


153 


— După cum îl ştim noi, făcu Pitt, plin de încredere, pun pariu 
că mută cerul şi pământul ca să lanseze o operaţiune de căutare 
şi salvare. 

Pe scaunul lui, Giordino se făcuse covrig, visând, ca la o 
raritate, la o bucată groasă de muşchi calitatea întâi. 

— AŞ da salariul pe un an ca să aflu unde e Deep Encounter 
acum. 

— N-are sens să readucem pe tapet misterul ăsta, spuse Pitt. 
N-o să avem nici un indiciu înainte de a fi pescuiţi din ocean. 

Cea de-a patra zi începu sub un cer posomorât. Programul lor 
era întotdeauna acelaşi. Adunau apă dacă era posibil, prindeau 
peşte dacă era posibil şi scrutau orizontul. Lucrurile nu mergeau 
nici mai rău, nici mai bine. Fiecare stătea de veghe timp de două 
ore. Tambuchiul submersibilului nu se ridica decât cu un metru şi 
un sfert deasupra apei, aşa că, atunci când talazurile treceau 
peste marginea sa superioară, cel care era de pază era, de 
obicei, udat leoarcă. Giordino aruncase tot lestul, dar propria ei 
greutate avea tendinţa de a trage ambarcaţiunea sub creasta 
celor mai multe valuri. Micul submarin se legăna cumplit, însă, 
din fericire, membrii echipajului său erau de multă vreme imuni 
la răul de mare, pentru că toţi trei îşi petrecuseră în larg mai 
mult de jumătate din viaţă. 

Pitt meşterise un vârf de lance, cioplind, cu cuțitul său din 
dotarea armatei elveţiene, suportul de plastic al unei planşete pe 
care Misty o folosea ca să ia notițe. In timpul cartului lui Giordino, 
prinsese cu ea un rechin alb lung de un metru. Urmase imediat 
un ospăț gustos, udat cu ultimul lor litru de apă. 

In vreme ce era rândul lui Misty să stea de veghe, un avion 
trecu la numai o milă de submersibilul în derivă. Dar îşi continuă 
zborul, în ciuda faptului că ea flutura cu frenezie muşamaua. 

— Există o operaţiune de salvare, strigă ea, abia stăpânindu-şi 
emoția. Avionul a trecut pe deasupra noastră, dar nu ne-a văzut. 

— Suntem al naibii de greu de reperat, îi reaminti Pitt. 

Giordino dădu din cap, încuviinţând. 

— Nu ne vor descoperi niciodată de la o înălţime mai mare de 
o sută cincizeci de metri. Tambuchiul nostru e prea mărunt. Din 
aer suntem tot atât de vizibili ca un rahat de muscă pe uşa unui 
hambar. 

— Sau ca o monedă de un penny pe un teren de golf, adăugă 
Pitt. 


154 


— Atunci ne vor găsi vreodată? întrebă Misty, a cărei tărie de 
caracter începea să se zdruncine. 

Pitt îi dărui un zâmbet încurajator şi o strânse la piept. 

— Există o lege a echilibrului, spuse. Sunt obligaţi să ne 
recupereze. 

— Pe lângă asta, se amestecă Giordino, noi suntem norocoşi. 
Nu-i aşa, prietene? 

— Atât de norocoşi încât ne vor găsi. 

Misty îşi şterse ochii strălucitori, îşi îndreptă bluza şi şortul şi 
îşi trecu o mână prin părul tuns scurt. 

— lertaţi-mă. Nu sunt atât de tare cum credeam. 

In următoarele două zile, Pitt şi Giordino se străduiră din greu 
să-şi menţină stilul donchijotesc. Incă trei avioane trecură pe 
deasupra lor fără să îi observe. Pitt încercă să le cheme prin 
radio, dar erau prea departe. Ştiau că salvatorii cutreierau 
oceanul ca să îi descopere şi îi demoraliza faptul că treceau atât 
de aproape fără să-i vadă. Singura lor încurajare era certitudinea 
că amiralul Sandecker îşi folosea întreaga influenţă ca să dirijeze 
o vastă operaţiune de căutare. 

Văzduhul cenuşiu care îi apăsase toată ziua se limpezi la 
asfinţit. Cerul amurgului se întunecă de la portocaliul dinspre 
apus la albastrul catifelat de la răsărit. Giordino stătea de veche, 
aplecat peste marginea tambuchiului. Curând îşi descoperi un 
talent deosebit de a moţăi, aţipind pentru a se trezi apoi, 
aproape fără greş, după exact cincisprezece minute. Pentru a 
zecea oară în seara aceea, mătură orizontul cu privirea, fără să 
vadă nici o lumină şi se lăsă să recadă în tărâmul efemer al 
viselor. 

Reveni la realitatea calvarului său trezindu-se cu muzică. La 
început crezu că delirează. Se aplecă într-o parte, luă apă de 
mare în pumnul făcut căluş şi-o aruncă în faţă. 

Muzica continua să persiste. 

Acum desluşi chiar şi melodia. Din noapte răzbătea un vals de 
Strauss. Il identifică drept „Povestiri din Pădurea Vieneză”. Pe 
urmă văzu o lumină. Părea o stea ca oricare alta, dar se mişca 
încoace şi încolo, descriind un mic arc pe linia orizontului vestic. 
Pe timp de noapte, era aproape imposibil să apreciezi distanţa în 
largul mării, dar Giordino putea jura că de muzică şi de luminiţa 
în mişcare nu-i despărţeau mai mult de patru sute de metri. Sări 
jos prin tambuchi, bâjbâi după o lanternă şi se urcă din nou 


155 


deasupra. Acum putea vedea contururile vagi ale unei nave mici 
şi luminile ei palide izvorând din nişte hublouri pătrate. Aprinse şi 
stinse alternativ lanterna, cu toată viteza cu care degetul său 
putea apăsa comutatorul şi zbieră ca o capră bolnavă: 

— Aici! Aici! 

— Ce se întâmplă? strigă Pitt de dedesubt. 

— O ambarcaţiune! ţipă Giordino, drept răspuns. Cred că se 
îndreaptă către noi! 

— Aprinde o torţă de semnalizare, spuse Misty, tulburată. 

— Nu avem torţe de semnalizare la bord, Misty. Facem 
scufundări numai în timpul zilei şi, când ne ridicăm la suprafaţă, 
zărim cu uşurinţă nava mamă, îi explică Pitt, cu voce egală. 

Calm, luă aparatul portabil de radio şi începu să emită apeluri 
pe cinci frecvenţe diferite. 

Misty suferea fiindcă nu vedea ce se petrece, dar în tambuchi 
nu era loc decât pentru o singură persoană. Aşa că, în timp ce 
Pitt se străduia să ia legătura cu nava, ea nu putea decât să stea 
locului şi să aştepte, încordată, ca Giordino să le spună dacă 
aveau să fie salvaţi sau nu. 

— Nu ne-au zărit, gemu Giordino, între două ţipete trimise 
peste apă, făcând semne ample cu lanterna. Fascicolul ei abia 
dacă mai strălucea. Bateriile erau pe ducă. Trec de noi. 

— Alo, alo, răspundeţi, vă rog, imploră Pitt. 

Drept replică nu auzi decât paraziți. 

Când Giordino văzu că luminile începeau să pălească în 
întuneric, dezamăgirea căzu peste submarin ca un duş rece. 
Nimeni de pe vasul care trecuse nu îi observase şi, cu speranţele 
năruite, nu putea decât să-l privească continuându-şi cursa către 
nord. 

— Atât de aproape şi totuşi atât de departe, murmură, 
descurajat. 

Pe neaşteptate, în difuzorul submersibilului hârâi o voce: 

— Cu cine vorbesc? 

— Naufragiaţi, răspunse scurt Pitt. Aţi trecut exact pe lângă 
noi. Vă rog, inversaţi cursul. 

— Aşteptaţi. Mă întorc. 

— Întoarce! ţipă Giordino, fericit. Vine înapoi. 

— Unde vă aflaţi, faţă de prova mea? strigă vocea. 

— AI! ţipă Pitt înspre tambuchi. Vrea o poziţie. 

— Spune-i să vireze douăzeci de grade spre babord. 


156 


— Viraţi douăzeci de grade spre babord şi ar trebui să ne 
vedeţi, retransmise Pitt mesajul. 

— Acum v-am reperat - o luminiţă galbenă, firavă, la circa o 
sută de metri drept în prova, spuse vocea, după un minut. 

Proprietarul ambarcaţiunii care se apropia aprinse o mulţime 
de lumini exterioare. Dintre acestea, un proiector puternic 
mătură suprafaţa apei pentru a se opri asupra lui Giordino, care, 
în tambuchi, continua să agite lanterna ca un nebun. 

Vocea reveni. 

— Nu vă speriaţi. Am să trec peste dumneavoastră şi am să 
mă opresc deasupra micului tambuchi când va fi aliniat cu pupa 
mea. Am pregătit o scară pe care să vă urcați la bord. 

Lui Pitt îi scăpă sensul vorbelor salvatorului. 

— Să treceţi peste? repetă. Nu vă înţeleg. 

Nu primi nici un răspuns, în afară de strigătul nedumerit al lui 
Giordino: 

— Cred că vrea să dea peste noi! 

Pitt se gândi imediat că fuseseră găsiţi de cineva care 
intenţiona să-i omoare, poate chiar de un membru al grupării 
aflate în spatele celui care încercase s-o ucidă pe Kelly Egan. O 
cuprinse pe Misty cu braţele. 

— Ţine-te de mine în timpul coliziunii. Pe urmă grăbeşte-te 
către tambuchi înainte de a ne duce la fund. Te împing eu în sus. 

Ea dădu să spună ceva, dar faţa i se înfundă în pieptul lui când 
o strânse în braţele sale puternice. 

— Strigă când eşti sigur că urmează impactul, îi ordonă lui 
Giordino. Şi pe urmă sari. 

Giordino se pregăti să se arunce din tambuchi, în timp ce se 
holba, înfricoşat, ca vasul scăldat în lumină care se năpustea 
spre el. Nu semăna cu nici unul din iahturile pe care le văzuse 
vreodată navigând pe ocean. Avea forma unei coleoptere uriaşe, 
albă cu verde, sau a unui drac de mare, cu aripioarele cefalice 
anterioare înconjurându-i gura imensă, în care adună planctonul. 
La prora, o punte largă, înclinată, se ridica deasupra şi în jurul 
hublou mare, pictat, de o formă arcuită, pentru a înconjura apoi 
cabina rotundă a timonei. 

Starea sa de spirit trecu repede de la o teamă cumplită la o 
imensă uşurare când cele două coci gemene ale catamaranului 
alunecară pe lângă submersibil, lăsând, de o parte şi de alta, 
câte un spaţiu liber de un metru şi jumătate. Privi, cu înfiorare, 


157 


fundul suprastructurii centrale care i se deplasă încet deasupra 
capului, până când submarinul ajunse exact sub pupă, între cele 
două coci. Aproape din reflex, se prinse de treptele cromate, 
construite ca o mică casă a scării, care se ivise brusc la mai puţin 
de o jumătate de metru distanţă. 

Abia apoi se gândi să se aplece şi să le dea de veste lui Pitt şi 
lui Misty: 

— Nu vă temeţi. E un catamaran. Suntem exact sub pupa lui. 

Pe urmă dispăru. 

Misty ieşi din tambuchi ca dopul unei sticle de şampanie, la 
prima vedere fiind uluită de nava incredibilă de deasupra. 
Rămase în picioare, pe somptuoasa punte din spate, cu masă şi 
divane, fără să-şi amintească să se caţere pe scară. 

Pitt resetă semnalizatorul submarinului şi închise şi asigură 
tambuchiul înainte de a se urca pe catamaran. Pentru câteva 
momente, stătură acolo singuri. Nu-i întâmpină nici un membru 
al echipajului şi nici un pasager. Ambarcaţiunea reîncepu să 
înainteze după ce timonierul o îndepărtă de submersibil. După ce 
parcurseră două sute de metri, vasul încetini şi rămase în voia 
valurilor. Privirile tuturor îl urmăriră pe omul care ieşi din cabina 
de comandă. 

Era un bărbat voinic, de aceeaşi înălţime cu Pitt, dar mai greu 
cu vreo şapte kilograme. Şi cu treizeci de ani mai bătrân. Părul 
cărunt şi barba îi dădeau aerul unui bătrân marinar de coastă. 
Când îi văzu, ochii lui albaştri-verzui scânteiară şi zâmbi imediat 
ce îşi examină captura. 

— Sunteţi trei, spuse, uimit. Credeam că pe pluta aia micuță 
de salvare e doar o singură persoană. 

— Nu e o plută de salvare, spuse Pitt. E un submersibil pentru 
adâncimi mari. 

Bătrânul vru să spună ceva, îşi alungă gândurile şi rosti, 
simplu: 

— Dacă aşa spuneţi dumneavoastră. 

— Cercetam epava unui vas de croazieră scufundat, îi explică 
Misty. 

— Da, Emerald Dolphin. Am auzit de el. O tragedie cumplită. E 
un miracol că au supravieţuit atât de mulţi oameni. 

Pitt nu-i dădu detalii despre rolul lor în operaţiunea de salvare, 
dar îi povesti, pe scurt, cum de ajunseseră să se piardă pe mare. 

— Nava dumneavoastră nu era acolo când aţi ajuns la 


158 


suprafaţă? întrebă bătrânul, cu scepticism. 

— Dispăruse, îl asigură Giordino. 

— Trebuie să luăm urgent legătura cu sediul nostru central din 
Washington şi să-l anunţăm pe directorul de la NUMA că am fost 
găsiţi şi salvaţi. 

Bătrânul dădu din cap. 

— Bineînţeles. Haideţi la timonă. Puteţi folosi radioul care face 
legătura cu ţărmul sau telefonul prin satelit. Dacă doriţi, puteţi 
trimite chiar şi un e-mail. Periwinkle are cel mai bun sistem de 
comunicaţii dintre toate iahturile care circulă pe apă în acest 
moment. 

Pitt îl privi cu atenţie pe bărbatul mai vârstnic. 

— Noi ne-am mai întâlnit. 

— Da, bănuiesc că ăsta e adevărul. 

— Numele meu e Dirk Pitt. Se întoarse către ceilalţi. Tovarăşii 
mei de călătorie, Misty Graham şi Al Giordino. 

Bătrânul le strânse mâinile cu căldură. Apoi se întoarse şi îi 
zâmbi lui Pitt. 

— Eu sunt Clive Cussler. 


159 


Capitolul 17 


Pitt îl privi pe bătrân plin de curiozitate. 

— Faceţi un ocol. 

— Cu siguranţă, am avut noroc că s-a întâmplat să treceţi pe 
aici, spuse Misty, extrem de bucuroasă fiindcă scăpase de pe 
submarinul înghesuit. 

— Fac o croazieră în jurul lumii, intră Cussler în amănunte. 
Ultimul port în care am fost e Hobart, în Tasmania. Mă îndrept 
către Papeete, în Tahiti, dar cred că e mai bine să mă abat de la 
drum şi să vă las pe cea mai apropiată insulă care are aeroport. 

— Care ar fi asta? întrebă Giordino. 

— Rarotonga. 

Pitt cercetă din priviri luxosul catamaran. 

— Nu văd echipajul. 

— Călătoresc singur, răspunse Cussler. 

— Pe un iaht atât de mare, cu motor? 

Cussler zâmbi. 

— Periwinkle nu e un iaht obişnuit. Are atâtea automatizări şi 
computere, încât poate naviga singur şi adesea chiar o face. 

— Pot profita de oferta dumneavoastră de a folosi telefonul 
prin satelit al navei? întrebă Pitt. 

— Bineînţeles. 

Cussler îi conduse pe scara care urca către timonă. Nici unul 
dintre oamenii de la NUMA nu mai văzuse ceva asemănător. 
Geamurile colorate acopereau o circumferință completă, oferind 
posibilitatea de a privi întreg orizontul. Aspectul era total diferit 
de cel tradiţional. Instrumentele şi aparatura convenţională 
lipseau, nu exista nici o roată a cârmei şi nici o pârghie pentru 
acceleraţie. Un scaun imens, capitonat, era plasat în faţa a şapte 
ecrane LCD, cu afişaj cu cristale lichide. Pe braţul drept al 
fotoliului era plasat un trackball pentru computer, în timp ce 
braţul stâng era prevăzut cu un joystick. Ecranele erau încastrate 
în rame de culoarea nucului. Cabina de comandă era mult mai 
rafinată decât puntea de comandă de pe nava stelară Enterprise. 

Cussler îi făcu semn lui Pitt să se aşeze pe scaunul 
timonierului. 

— Telefonul Globalstar este montat în panoul din dreapta. 


160 


Apăsaţi butonul albastru şi apoi veţi putea să vorbiţi şi să-l 
ascultați cu toţii pe interlocutorul de la celălalt capăt al firului. 

Pitt îi mulţumi şi formă numărul liniei private a lui Sandecker, 
de la sediul NUMA. Amiralul răspunse, ca întotdeauna, imediat ce 
sună telefonul. 

— Sandecker. 

— Sunt Dirk, domnule amiral. 

Urmă o pauză plină de semnificaţii. Pe urmă vocea rosti, încet: 

— Eşti viu şi nevătămat? 

— Dornic de hrană consistentă şi puţin deshidratat, dar, altfel, 
bine sănătos. 

— Şi Al? 

— El şi Misty Graham, de pe Deep Encounter, sunt alături de 
mine. 

Pitt auzi în receptor suspinul de încântare al amiralului. 

— İl am pe Rudy aici, în birou. Comut pe difuzor. 

— Dirk! tună vocea lui Rudy. Nici nu ştii cât sunt de fericit să 
aflu că eşti încă printre noi. Am trimis toate echipele de salvare 
din Australia şi Noua Zeelandă să caute nava şi pe voi. 

— Am avut noroc şi am fost găsiţi de un iaht care trecea prin 
zonă. 

— Nu sunteţi pe Deep Encounter? întrebă Sandecker, cu voce 
ascuţită. 

— După ce am petrecut câteva ore pe fundul mării, inspectând 
epava lui Emerald Dolphin, am urcat la suprafaţă şi am 
descoperit că nava şi toţi cei care se aflau pe ea dispăruseră. 

— Deci voi n-aveţi cum să ştiţi? 

— Ce să ştim? 

— Nu suntem absolut siguri, dar începem să avem impresia că 
Deep Encounter a fost răpită. 

— Ce vă face să credeţi aşa ceva? 

— leri, la ora asta, sistemele de securitate au detectat o 
diferenţă faţă de amprenta vocală a căpitanului Burch în 
rapoartele trimise către sediul NUMA. Până atunci, rapoartele au 
fost acceptate ca fiind autentice. Nu am avut nici un motiv de 
suspiciune. 

— Când am părăsit noi nava, totul era în ordine. 

— Ultimul raport primit de la adevăratul căpitan Burch spunea 
că Abyss Navigator era pe punctul de a fi lăsat la apă. Acum ştim 
că bandiții au ajuns la bord în timp ce voi eraţi pe fundul 


161 


oceanului. 

— Nu aveţi idee unde ar fi putut fi dusă nava? întrebă 
Giordino. 

— Nu, răspunse Gunn, cu sinceritate. 

— Nu se poate să se fi evaporat, spuse Misty. Nici nu a fost 
dusă în spaţiu de extratereştri. 

— Cea mai cumplită dintre temerile noastre este să nu fi fost 
scufundată în mod intenţionat, zise Sandecker pe un ton rău 
prevestitor, dar nu merse până la a sugera că întregul echipaj ar 
fi putut pieri în adâncuri. 

— Dar de ce? se întrebă Giordino. Ce Dumnezeu pot face nişte 
pirați cu o navă de cercetare oceanografică? Nu existau comori 
la bord. Şi nu poate fi folosită pentru contrabandă. E prea înceată 
şi prea uşor de recunoscut. Care poate fi motivul? 

— Motivul... Pitt lăsă cuvântul să i se rostogolească pe limbă şi 
să atârne în aer. Aceiaşi oameni care au dat foc vasului de 
croazieră şi l-au scufundat au vrut să ne împiedice să descoperim 
dovezile incendierii premeditate. 

— Aţi reuşit să examinaţi epava? îl întrebă Gunn. 

El dădu din cap. 

— Nu există dubii asupra faptului că fundul lui Emera/d 
Dolphin a fost aruncat în aer cu explozibil plasat în cel puţin şase 
locuri, ceea ce a trimis-o în fundul Gropii Abisale Tonga. 

— Din câte am auzit, spuse Sandecker, a fost la un fir de păr 
de a trage la fund şi remorcherul. 

— Un locuşor aflat la şase mii de metri adâncime e, efectiv, o 
ascunzătoare de toată frumuseţea, spuse Giordino, cu voce 
scăzută. 

— Lepădăturilor criminale nu le-a trecut prin cap că o navă ce 
cercetare NUMA şi încă una dotată cu două submersibile care pot 
cobori la şase mii de metri, ar putea lucra în zonă, zise Gunn. 

Ochii lui Misty se umplură brusc de spaimă. 

— Asta ne face să luăm în considerare înfiorătoarea 
posibilitate ca toţi cei de la bordul lui Deep Encounter să fi fost 
ucişi, ca să se şteargă urmele. 

Liniştea se lăsă atât pe iaht cât şi în Washington, la 
şaisprezece mii de kilometri distanţă. Nimănui nu-i plăcea să se 
gândească la o asemenea perspectivă. In mintea fiecăruia, nu 
exista nici o îndoială că cine nu se sinchisise de consecinţele 
arderii de vii sau înecării tuturor celor de la bordul pachebotului, 


162 


nu ar fi ezitat să trimită în fundul mării nava de cercetare şi 
echipajul ei. 

Pentru Pitt, totul începu să se limpezească. Luă în considerare 
toate aspectele şi miză pe faptul că piraţii nu-şi puseseră încă în 
faptă planurile criminale. 

— Rudi? 

Gunn îşi scoase ochelarii şi se apucă să le şteargă lentilele. 

— Da. 

— Piraţii ar fi putut să scufunde Deep Encounter imediat după 
capturare. Dar spui că au imitat vocea lui Burch în rapoartele 
transmise conform orarului. De ce s-ar fi obosit să adoarmă toate 
suspiciunile dacă nava ar fi fost deja la fund? 

— Noi nu ştim dacă nu a fost scufundată, spuse Gunn. 

— Poate, dar noi nu am văzut urme de petrol şi resturi când 
am ieşit la suprafaţă. Şi nici nu am auzit zgomotul făcut de o 
navă care se rupe sub apăsarea apei, la presiunile mari din abis. 
Presupunerea, ca şi speranţa mea fierbinte, este că au luat nava 
şi pe toţi cei de la bord şi i-au ascuns, ca să-i folosească pentru 
negocieri dacă planurile lor dau greş. 

— Şi când vor considera că sunt în siguranţă şi nu sunt 
urmăriţi, zise Gunn, îi vor lichida pe cei care le pot dovedi 
crimele? 

— Nu putem lăsa să se întâmple asta, spuse Misty, îndurerată. 
Dacă ceea ce spune Dirk e corect, atunci avem foarte puţin timp 
ca să ne salvăm prietenii. 

— Problema e că nu ştim unde să-i căutăm, spuse Sandecker. 

— N-aţi dat de urma lor nicăieri? întrebă Misty. 

— Nicăieri. 

— Nici de a vasului bandiţilor? 

— Nu, răspunse Sandecker, neputincios. 

— Fac pariu că ştiu unde găsim ambele nave, zise Pitt, plin de 
încredere. 

La Washington, amiralul şi Gunn se uitară lung unul la altul. 

— Pe ce te bazezi? întrebă primul, cu prudenţă. 

— Extindem zona de cercetare, răspunse Pitt. 

— Nu te pot urmări, spuse Gunn. 

— Să presupunem că vasul pirat şi nava noastră de cercetare 
erau în afara razei de acoperire a camerelor de luat vederi de pe 
satelit, care erau focalizate asupra unei zone înguste. 

— Pot afirma, fără nici un risc, că asta e o certitudine, 


163 


recunoscu Sandecker. 

— Presupun că aţi lărgit zona la următoarea trecere a 
satelitului. 

— Am făcut-o, admise Gunn. 

— Şi n-aţi dat de urma nici uneia dintre cele două nave. 

— De nici un fel de urmă. 

— Aşa că încă nu ştim unde se află Deep Encounter, dar ştim 
unde nu se află. 

Sandecker se trase de barba aranjată cu grijă. 

— Imi dau seama unde vrei să ajungi, dar teoria ta nu stă în 
picioare. 

— Trebuie să fiu de partea amiralului, zise Gunn. Viteza 
maximă a lui Deep Encounter nu depăşeşte cincisprezece noduri. 
Nu avea nici o posibilitate de a ajunge în afara zonei iniţiale de 
acoperire a camerei satelitului. 

— Mecanicul şef House a scos douăzeci de noduri în timpul 
scurtei curse către pachebotul incendiat, îl informă Pitt. Admit că 
a fost un efort, dar, dacă piraţii aveau o navă rapidă, ar fi putut 
remorca vasul nostru, mărindu-i viteza cu patru până la şase 
noduri. 

Tonul lui Sandecker era sceptic. 

— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Am mărit zona 
supravegheată de camere şi tot nu l-am descoperit pe Deep 
Encounter. 

Pitt îşi jucă cartea cea mare. 

— E foarte adevărat, dar l-aţi căutat pe apă. 

— Unde altundeva ar fi trebuit să-l căutăm? întrebă 
Sandecker, începând să fie curios. 

— Dirk are dreptate, spuse Gunn, cu un aer meditativ. Nu ne- 
am gândit să focalizăm camerele şi asupra uscatului. 

— lertaţi-mă că întreb, interveni Giordino, dar care uscat? 
Ţărmul cel mai apropiat de locul în care s-a scufundat Deep 
Encounter e extremitatea nordică a Noii Zeelande. 

— Nu, spuse Pitt, răspicat - de dragul efectului - sunt Insulele 
Kermadec, aflate la nu mai mult de două sute de mile marine 
către sud, uşor de atins în opt ore de navigare cu viteza de 
douăzeci şi cinci de noduri. 

Se întoarse şi îl privi pe Cussler. 

— Cunoaşteţi Insulele Kermadec? 

— Am făcut o croazieră în jurul lor, ripostă celălalt. Nu e mare 


164 


lucru de văzut. Trei insule mici şi Esperance Rock. Cea mai mare 
e Insula Raul, dar şi ea are numai treizeci şi cinci de kilometri 
pătraţi şi nu e decât o aglomerare de stânci acoperite cu lavă 
solidificată, care urcă treptat către muntele Mumukai. 

— Ceva locuitori, vreo aşezare omenească? 

— Există o mică staţiune meteorologică şi de comunicaţii, dar 
e automatizată. Specialiştii o vizitează odată la şase luni, ca să 
verifice şi să repare echipamentele. Singurii locuitori permanenţi 
sunt caprele şi şobolanii. 

— Există şi vreun port care ar putea adăposti o navă de mici 
dimensiuni? 

— Mai degrabă o lagună, răspunse Cussler, dar acolo pot 
ancora, în siguranţă, două sau poate chiar trei nave mici. 

— Dar ceva frunziş pentru camuflaj? 

— Raoul e o insulă cu vegetaţie luxuriantă, bine împădurită. 
Două nave mici ar putea fi suficient de bine ascunse de cineva 
care nu se uită cu destulă atenţie. 

— Aţi auzit? spuse Pitt în telefon. 

— Am auzit, zise Sandecker. Am să cer ca următorul satelit 
care trece peste Pacific să-şi focalizeze camerele de luat vederi 
pe insulele Kermadec. Cum pot lua legătura cu voi? 

Pitt era pe punctul de a-i cere lui Cussler numărul de telefon, 
dar bătrânul îl scrisese deja şi i-l întinse pe o bucată de hârtie. l-l 
comunică lui Sandecker şi întrerupse legătura. 

— Există cumva posibilitatea să faceţi un ocol prin Kermadec? 
întrebă apoi. 

Ochii albaştri-verzui sticliră. 

— V-aţi gândit la un şiretlic? 

— Se întâmplă cumva să aveţi o sticlă de tequilla la bord? 

Cussler încuviinţă cu un aer solemn. 

— Am. Una din cele mai bune. O uşoară atingere a agavelor 
albastre, din când în când, mă face mai sprinten şi mai ager la 
minte. 

După ce umplură paharele cu tequilla Porfirio - Misty preferă o 
margarita - Pitt îi spuse bătrânului ce anume avea de gând, cel 
puţin în măsura în care, în acele circumstanţe, i se păru indicat 
să o facă. La urma urmelor, gândi, plimbându-şi privirile pe iahtul 
elegant, nici un om întreg la minte nu ar risca să distrugă o navă 
atât de frumoasă într-o încercare disperată. 


165 


Capitolul 18 


Apa mării, verde ca malahitul, se contopea cu aceea având 
culoarea verde a peridotului care se scurgea prin canal în laguna 
largă, adăpostită între stâncile vulcanice ale insulei Raoul. Odată 
ce treceai de canalul îngust, laguna de lărgea, transformându-se 
într-un loc de ancoraj mic, dar foarte potrivit pentru acest scop. 
Dincolo de ea se afla gura unui torent care cobora pantele 
colţuroase ale muntelui Mumukai până în apele lagunei. Plaja 
nisipoasă, în formă de potcoavă, presărată cu lavă neagră, 
pietrificată, roasă de apa mării, era mărginită de o armată, parcă 
în marş, de arbori de cacao. 

Doar o mică porţiune a lagunei putea fi zărită de pe mare, 
printr-o fisură a stâncilor care se înălţau de o parte şi de alta a 
canalului. Era ca şi cum te-ai fi uitat cu telescopul într-o 
crăpătură îndepărtată şi îngustă. Sus, pe culmea laturii vestice a 
intrării, la mai mult de o sută de metri deasupra valurilor care se 
spulberau izbindu-se de țărm, o colibă mică, construită din 
ramuri înfrunzite de palmier, era plasată periculos de aproape de 
muchie. Aspectul indigen era doar o faţadă. Frunzele de palmier 
mascau pereţi de beton. In interior era aer condiţionat, iar 
geamurile erau fumurii. In căsuţa confortabilă, stătea de veghe 
un paznic, care cerceta întinderea vastă a oceanului printr-un 
binoclu imens, montat pe un suport, căutând orice fel de navă. 
Era aşezat pe un scaun confortabil, în faţa unui computer, a unui 
radio şi a unui video-recorder cu monitor. Fiind un fumător 
împătimit, umpluse o scrumieră întreagă cu mucuri de ţigară. 
Vizavi de el, aşezate cu grijă într-un rastel sprijinit de perete, 
erau patru lansatoare de rachete şi două puşti automate. Cu un 
asemenea arsenal, putea ţine pe loc o mică flotă care ar fi 
încercat să forţeze intrarea în lagună. 

In vârstă de treizeci de ani, suplu, musculos şi într-o formă 
fizică excelentă, privea întinderea strălucitoare a mării cu 
gândurile aiurea, mângâindu-şi barba nerasă. Avea părul blond şi 
ochii albaştri şi era un fost luptător în Forţele Speciale, angajat 
de departamentul de securitate al imperiului unei mari corporaţii, 
despre care ştia prea puţin şi de care nu se sinchisea nici măcar 
atât. Misiunile lui îl purtau prin toată lumea şi, ocazional, 


166 


includeau câte un asasinat, dar era plătit, chiar foarte bine. lar 
asta era tot ce conta. 

Căscă şi schimbă discul din CD-player. Avea gusturi 
eterogene; preferinţele lui mergeau de la muzica clasică până la 
soft rock. Tocmai apăsase butonul de pornire, când ochiul lui 
prinse o mişcare în jurul aflorimentului de stânci aflat chiar sub 
postul lui de pază. Basculă binoclul şi îl focaliză asupra obiectului 
strălucitor, albastru cu alb, care se apropia, mişcându-se foarte 
repede pe suprafaţa apei. 

Era un iaht, arătând mai ciudat decât oricare altul pe care îl 
văzuse vreodată. Nu era o barcă cu vele, ci un catamaran cu 
două coci gemene, cu motor şi despica apa pe care dansau 
razele soarelui cu o viteză pe care o aprecie la aproape patruzeci 
de noduri. Se frecă la ochi şi se uită încă odată prin binoclul său 
imens şi puternic. 

Aprecie că vasul avea puţin peste douăzeci de metri. Nu se 
putea hotărî dacă arăta plăcut sau detestabil. Cu cât îi privea 
mai mult contururile, cu atât i se părea mai elegant şi mai exotic. 
ÎI făcea să se gândească la o pereche de patine pentru gheaţă 
retezate şi unite, la partea de sus, printr-o cabină de comandă 
circulară. Pe puntea deschisă de deasupra, doi oameni, un 
bărbat şi o femeie, tolăniţi într-un jacuzzi, beau din nişte pahare 
înalte şi râdeau. Toate geamurile erau fumurii, aşa că nu putea 
vedea nici membrii echipajului, nici alţi pasageri. 

Deschise radioul, îl comută pe emisie şi începu să vorbească. 

— Aici Piratul. Văd un iaht particular care se apropie dinspre 
nord-est. 

— Nord-est, spui, răspunse o voce ca glaspapirul. 

— Probabil în croazieră din Tahiti spre Noua Zeelandă. 

— Ceva arme sau oameni înarmaţi? 

— Nimic. 

— Arată ameninţător? întrebă vocea bolovănoasă. 

— Numai dacă sunteţi de părere că doi oameni despuiaţi, în 
jacuzzi, sunt periculoşi. 

— Se îndreaptă către canal? 

Paznicul studie orientarea provelor gemene ale iahtului ajuns 
mai aproape. 

— Pare să treacă pe lângă el. 

— Nu întrerupe legătura şi raportează orice mişcare suspectă. 
Dacă se întoarce şi intră în canal, ştii ce ai de făcut. 


167 


Omul se uită la unul dintre lansatoarele de rachete. 

— E păcat să distrugi o ambarcaţiune atât de frumoasă. 

Se răsuci în scaun şi privi din nou iahtul, cumva mulţumit 
fiindcă îşi menținea cursul care îl îndepărta de canal. Îl urmări 
până când deveni un grăunte minuscul, în depărtare. Apoi 
transmise din nou prin radio. 

— Aici Piratul. lahtul a plecat. Se pare că a ancorat în laguna 
deschisă din sudul insulei Macaulay. 

— Atunci e inofensiv, spuse vocea aspră. 

— Aşa s-ar părea. 

— După ce se întunecă, urmăreşte-i luminile şi asigură-te că 
stă pe loc. 

— Bănuiesc că s-a instalat acolo pentru noapte. Probabil că 
pasagerii şi echipajul au de gând să pregătească cotlete la grătar 
pe plajă. Par să fie iahtmani în croazieră în Pacificul de Sud. 

— O să fac un zbor de recunoaştere cu elicopterul ca să văd 
dacă ai dreptate. 


Misty şi Giordino nu erau dezbrăcaţi în cada cu apă fierbinte. 
Purtau costume de baie, pe care li le dăduse Cussler. Dar 
sorbeau din paharele cu rom în timp ce iahtul naviga pe sub 
palisadele abrupte ale insulei Raoul. Cussler şi Pitt nu erau la fel 
de norocoşi. Bătrânul stătea în timonă, cu o hartă în poală, cu 
ochii pe ecometru, examinând reciful de corali de pe fund, care 
ar fi putut spinteca cocile gemene ale lui Periwinkle ca lamele de 
ras mucavaua. Pitt avea de făcut treaba cea mai grea. Asuda pe 
puntea inferioară, lungit sub un morman de perne şi de 
prosoape, înregistrând, pe bandă video, coliba paznicului din 
vârful stâncilor care dominau intrarea în canal. 

Odată iahtul ancorat, se adunară cu toţii în salonul principal, 
uitându-se la monitor în timp ce Pitt rula banda pe video- 
recorder. 

Lentilele pentru fotografiere la distanţă, combinate cu 
amplificarea video, înregistraseră, prin ferestre, o imagine uşor 
estompată a paznicului, dar destul de clară ca să se poată vedea 
cum se uita la ei printr-un binoclu imens. La înregistrarea video 
se adăugase, cu ajutorul sistemului de comunicare ultra- 
performant al lui Cussler şi cea sonoră, a conversaţiei dintre 
paznic şi colegul său cu voce aspră, aflat undeva, în laguna 
insulei Raoul. 


168 


— l-am tras pe sfoară, spuse Misty, fără nici o ezitare. 

— Noroc că nu am încercat să o luăm în susul canalului, cu 
toate steagurile fâlfâind, zise Giordino, apăsându-şi pe frunte o 
sticlă cu bere rece. 

— Nu dau impresia că s-ar purta amabil cu străinii, fu de acord 
Pitt. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i confirme afirmaţia, în cabină răsunară 
pocniturile paletelor şi vuietul motorului unui elicopter trecu pe 
deasupra iahtului. 

— Tipul spunea că are de gând să vină în recunoaştere, zise 
Pitt. Ce-aţi zice să ieşim afară şi să le facem cu mâna? 

Elicopterul vopsit în roşu şi galben, cu numărul de înregistrare 
şi numele proprietarului înscrise pe fuzelaj ascunse sub un 
autocolant, plana la o înălţime nu mai mare de treizeci de metri, 
la foarte mică distanţă deasupra pupei lui Periwinkle. Doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în cămăşi înflorate se uitau în jos, către iaht. Pitt se 
întinsese, răschirat, pe o sofa de pe punte, în timp de Giordino 
sta pe jumătate sub ieşitura punţii, înregistrând aparatul de zbor 
cu camera ascunsă sub cămaşă şi sub subţioară. Misty şi Cussler 
stăteau lângă jacuzzi şi îşi fluturau mâinile către cei de sus. Pitt 
ridică o sticlă şi le făcu semn piloților să li se alăture. Vederea 
unei femei şi a unui bătrân cu părul şi barba cărunte trebuie să le 
fi îndepărtat suspiciunile. Pilotul răspunse fluturării lor de mână, 
roti elicopterul în jurul iahtului şi îl îndreptă spre insula Raoul, 
mulţumit că turiştii nu reprezentau nici o ameninţare. 

Imediat ce elicopterul deveni un punct pe albastrul cerului, se 
întoarseră cu toţii în salon. Giordino scoase caseta din camera de 
sub cămaşa sa şi o introduse în video-recorder. Mărirea 
imaginilor le dezvălui, limpede, un bărbat cu părul de culoarea 
nisipului şi barba căruntă care pilota elicopterul, având un negru 
drept copilot. 

— Acum avem şi chipuri pe care să le adăugăm poveştii, 
cugetă Giordino. 

Cussler apăsă pe telecomandă, închizând aparatul. 

— Ce urmează acum? 

— Imediat ce se întunecă, construim o mică plută şi îi ataşăm 
nişte lumini, astfel încât, de la distanţă, să pară un iaht luminat. 
Pe urmă, la adăpostul stâncilor, navigăm înapoi, până la canal, 
menţinându-ne în afara câmpului vizual al paznicului de sus. 
Catamaranul nu va fi detectat, fiindcă înregistrarea video nu ne 


169 


indică că ar avea o instalaţie radar. Pe urmă, Al şi cu mine intrăm 
în apă şi înotăm până în lagună - o mică expediţie de pescuit, ca 
să aruncăm o privire împrejur. Dacă avem dreptate şi Deep 
Encounter e ascunsă sub o împletitură de camuflaj, ne strecurăm 
la bord, îi învingem pe bandiți, îl eliberăm pe prietenii noştri şi 
navigăm înspre larg. 

— Ăsta e planul? întrebă Giordino, privind bănuitor, ca şi cum 
ar fi văzut un miraj în deşert. 

— Asta e planul, repetă Pitt. 

Misty arăta de parcă i-ar fi căzut ceva în cap. 

— Nu poţi să fii serios? Voi doi înfruntând cincizeci sau chiar 
mai mulţi bărbaţi înarmaţi? E cel mai nebunesc plan pe care l-am 
auzit vreodată. 

Pitt ridică din umeri. 

— Admit că s-ar putea să fi simplificat o idee lucrurile. Dar, pur 
şi simplu, nu văd alt mod de a duce treaba la bun sfârşit. 

— Am putea lua legătura cu australienii, ca să le cerem să 
trimită trupele speciale, sugeră Cussler. Ar ajunge aici în 
douăzeci şi patru de ore. 

— S-ar putea să nu dispunem de timpul ăsta, spuse Pitt. Dacă 
bandiții nu au scufundat până acum Deep Encounter, împreună 
cu toţi cei de la bord, e posibil să o facă la noapte, după lăsarea 
întunericului. Douăzeci şi patru de ore de acum încolo ar putea 
însemna prea târziu. 

— E o nebunie să vă riscaţi vieţile, insistă Misty. 

— Nu avem de ales, făcu Pitt, hotărât. Timpul nu e de partea 
noastră. 

— Cum stăm cu armele? întrebă Giordino, cu nepăsarea cu 
care s-ar fi interesat de preţul unei îngheţate la cornet. 

— Am două puşti automate pe care le ţin pentru protecţie, se 
oferi Cussler. Dar nu pot ştii cât de bine vor funcţiona, ele şi 
muniţia, după ce vor fi transportate pe sub apă pe o distanţă de 
o milă. 

Pitt scutură din cap. 

— Mulţumim, dar e mai bine să înotăm nestânjeniţi. Cât 
despre puterea de foc, o să ne facem griji pentru ea la timpul 
potrivit. 

— Dar echipamentul de scufundare? Am patru butelii pline cu 
aer şi două regulatoare. 

— E cu atât mai bine cu cât avem mai puţin echipament. 


170 


Odată ajunşi la țărm, echipamentul nu va face altceva decât să 
ne stânjenească. O să ne alimentăm cu aer în lagună. Pe 
întuneric, nimeni nu o să ne vadă de la o distanţă de şase metri. 

— O să aveţi mult de înotat, spuse Cussler. Faţă de punctul în 
care voi acosta, laguna e la mai bine de o milă. 

— O să fim norocoşi dacă o să ajungem la miezul nopţii, 
murmură Giordino. 

— Vă pot reduce timpul ăsta cu două ore. 

Pitt se uită la Cussler. 

— Cum? N 

— Am un scuter subacvatic care vă va ajuta în apă. Íl puteţi 
folosi ca să vă propulseze pe amândoi, în tandem. 

— Mulţumim, asta ne va fi de mare ajutor. 

— Nu există nimic care v-ar putea convinge să renunţaţi la 
această nesăbuinţă? insistă Misty. 

— Nu, spuse Pitt, deschizându-şi uşor buzele într-un zâmbet 
consolator. Trebuie să facem asta. Dacă înăuntru n-ar fi ceva 
care trebuie ascuns, la intrarea în canal n-ar exista atâtea 
amenajări pentru pază. Trebuie să aflăm dacă acel ceva este 
Deep Encounter. 

— Şi dacă vă înşelaţi? 

Zâmbetul dispăru brusc şi muşchii feţei lui Pitt se încordară. 

— Dacă ne înşelăm, atunci prietenii noştri de la bordul lui 
Deep Encounter vor muri pentru că nu am fost în stare să-i 
salvăm. 


Cei trei bărbaţi începură munca imediat după apusul soarelui 
şi avură nevoie de trei ore ca să lege laolaltă mai multe 
trunchiuri de palmier, formând o plută şi ca să construiască apoi, 
din lemn, un cadru grosolan care imita conturul lui Periwinkle. Ca 
tuşă finală, conectară o mică baterie la şirul de becuri de pe 
cadru. Pe urmă ancorară pluta în partea dinspre țărm a iahtului. 

— Nu e o reproducere tocmai rea, ca să-i spun aşa, încuviinţă 
Cussler. 

— Nu-i frumos, spuse Giordino, dar îl va păcăli pe paznicul din 
cabană, care e la cinci mile depărtare. 

Pitt îşi împroşcă faţa cu apă de mare, îndepărtând sudoarea 
care îl năpădise din cauza umidității. 

— Vom aprinde luminile plutei exact în momentul în care le 
vom stinge pe cele de pe iaht. 


171 


În câteva minute, Cussler porni motoarele puternice ale lui 
Periwinkle şi îl deplasă uşor înainte când apăsă butonul vinciului 
care ridică ancora. Apoi aprinse luminile plutei şi cufundă iahtul 
în întuneric. Trecu pe lângă reciful de corali stând cu ochii aţintiţi 
pe ecometru, măsurând adâncimea la care coralii stăteau 
ascunşi ca nişte colţi malefici, ucigaşi, aşteptând să scufunde 
nava în adâncurile de dincolo de ei. 

Cârmi către insula Raoul, ghidându-se după radar şi verificând 
cu atenţie dacă nu cumva iahtul dădea naştere unor 
fosforescente în siajul său. Lăsă viteza la numai zece noduri şi se 
bucură fiindcă de pe cerul tapetat cu stele lipsea luna. Pitt i se 
alătură în cabina de comandă, aducând-o cu el pe Misty, care 
renunţase la obiecțiile împotriva operaţiunii şi pregătise nişte 
aperitive în cambuză. Ea îi ocoli şi se aşeză lângă Al, care purta 
căşti, pentru că încerca să imite vocea bolovănoasă înregistrată 
în timpul conversaţiei cu paznicul. 

Cussler întinse harta care indica adâncimea apei în jurul 
insulei şi îndreptă cele două prove gemene către luminiţa care 
venea din cabana santinelei. 

— O să aduc iahtul în interiorul aflorimentului de stânci, exact 
în faţa canalului, le explică. După aceea va trebui să vă bizuiţi pe 
elicea propulsoare. Feriţi-vă de valurile care se sparg de țărm 
până când ajungeţi în zona cu apă liniştită. 

Pentru prima oară, Cussler lăsa să se vadă ceva care aducea a 
îngrijorare. Işi arunca arareori privirea în afară, în întunericul ca 
smoala. Prefera să privească, din când în când, busola. Conducea 
iahtul ghidându-se aproape numai după ecometru şi după radar, 
aşezat într-o poziţie extravagantă, cu o mână pe joystick şi cu 
cealaltă pe trackball. Deschise unul dintre geamurile glisante şi 
auzi zgomotul inconfundabil al talazurilor izbite de roca dură. 

Şi Pitt îl putea auzi. Erau în spatele aflorimentului stâncos, în 
afara razei vizuale a paznicului. Apa de dincolo de stânci era 
incredibil de liniştită. Cussler apăsă acel buton al joystick-ului 
care reprezenta acceleraţia şi încetini până la viteza unui 
înotător tacticos. In cele din urmă, mulţumit fiindcă se apropiase 
de țărm atât de mult cât cuteza să o facă, aduse motoarele în 
punctul mort şi se întoarse spre Pitt, spunându-i din ochi „Nu eo 
idee bună”, dar păstrând tăcerea. 

Examinând, cu ajutorul ecometrului, fundul abrupt aflat la 
numai cinci metri sub cocile gemene ale lui Periwinkle şi privind 


172 


cu atenţie afişajul care monitoriza deriva, cobori ancora. Imediat 
ce iahtul acostă în siguranţă, cu cele două prove afundându-se 
sub flux, dădu din cap. 

— Până aici am putut ajunge. 

— Cât poţi să rămâi? întrebă Pitt. 

— Aş vrea să stau până când vă întoarceţi, dar refluxul vine 
după trei ore şi jumătate. Atunci va trebui să mă îndepărtez de 
țărm, ca să nu risc să pierd iahtul şi să mă întorc, ocolind insula, 
ca să nu intru în raza vizuală a paznicului. 

— Cum o să te găsim pe întuneric? 

— Am un emiţător radio subacvatic, pe care îl folosesc ca 
studiez reacţia peştilor la diferite sunete. După două ore, o 
pun o înregistrare de-a lui Meat Loaf. 

Misty se întoarse către el. 

— Asculţi Meat Loaf? 

Cussler râse. 

— Rock-ul nu-i poate plăcea şi unui cocoş bătrân? 

— Atrage şi rechinii? întrebă îngrijorat Giordino. 

Cussler clătină din cap. 

— Ei îl preferă pe Tony Bennet. 

Pitt şi Giordino îşi puseră labele şi măştile împrumutate. 

Cussler cobori scara de la pupa şi se trase înapoi. li bătu pe 
amândoi pe umăr. 

— Nu uitaţi, staţi departe de stânci la intrarea în canal şi pe 
urmă aşteptaţi ca valurile să vă ducă înăuntru. Nu are rost să 
secătuiţi bateriile când nu e necesar. Apoi făcu o pauză aproape 
solemnă. Noroc. Vă aştept cât de mult o să pot. 

Se aruncară în apa caldă, de culoarea cernelii negre, 
împroşcând foarte puţini stropi şi înotară până la o mică distanţă 
faţă de iaht. Giordino stătea în siajul lui Pitt. Cel din urmă aprecie 
că temperatura apei se apropia de douăzeci şi şapte de grade. 
Briza adia dinspre țărm şi fluxul îi împingea uşor. După ce loviră 
ritmic apa vreme de câteva minute, se opriră şi priviră înapoi. De 
la o distanţă de treizeci de metri, Periwinkle nu se mai vedea. 
Pitt îşi înălţă încheietura mâinii şi studie acul şi gradaţiile 
luminiscente ale busolei pe care i-o împrumutase bătrânul. Il 
atinse pe Giordino pe cap şi îi făcu semn, întinzând mâna înainte. 
Acesta îşi încolăci braţele în jurul picioarelor lui şi rămase agăţat 
astfel după pornirea elicei; motorul bâzâi şi jetul începu să-i 
împingă prin apă cu o viteză de aproape trei noduri. 


să 
să 


173 


Pitt putea naviga numai orientându-se după busolă şi după 
sunetul valurilor care se loveau de faleză cu un bubuit grav, 
dezolant. Stâncile amenințătoare puteau fi la o depărtare de o 
sută de metri sau chiar dublu. Nu avea cum să aprecieze asta pe 
întuneric. 

Pe urmă distinse două detunături separate, ceea ce sugera că 
talazurile se izbeau de laturile opuse ale canalului. Răsuci elicea 
propulsoare şi o lăsă să îi împingă către insulă până când auzi 
bubuiturile în dreapta şi în stânga, dar nu şi înainte. Atunci, aşa 
cum îl învățase Cussler, o opri şi lăsă fluxul să îi ducă în canal. 
Fusese un sfat înţelept. 

Intre pereţii abrupți, valurile nu erau înalte. Pentru că în 
centrul canalului apa era mai adâncă şi nu existau bariere, 
talazurile se rostogoleau înainte aproape fără să înalțe şi să se 
curbeze înapoi, purtându-i în siguranţă printre stânci, ca pe nişte 
plute. Pitt stătea cu faţa în jos şi cu picioarele depărtate, la fel de 
relaxat ca o broască ţestoasă care doarme la suprafaţa apei. 
Respira încet şi regulat prin tubul de alimentare. Datorită elicei, 
nu erau nicidecum în pragul epuizării. Pentru moment, Giordino 
îşi desfăcuse strânsoarea şi plutea alături de el, în voia valurilor. 

Nici unul nu se răsuci ca să vadă dacă nu fuseseră reperaţi. Nu 
aveau de ce să-şi facă griji. Dacă ei nu puteau vedea un paznic 
stând în vârful stâncilor, nici acesta nu putea să-i vadă pe ei, 
departe, jos, în apa întunecată. Intr-un târziu, Pitt începu să se 
întrebe dacă bandiții postaseră santinele în jurul lagunei. Se 
îndoia că erau atât de sârguincioşi în ceea ce privea securitatea. 
Era aproape imposibil să escaladezi, pe întuneric, stâncile care 
împrejmuiau insula şi să pătrunzi apoi prin jungla deasă urcându- 
te, în acelaşi timp, pe bolovanii extrem de colţuroşi de lavă 
solidificată. Era sigur că unica pereche de ochi care căuta intruşi 
era aceea a paznicului de la gura canalului. 

In urma scurtei priviri pe care o aruncase către lagună mai 
devreme, când Periwinkle trecuse prin faţa intrării, apreciase că 
aceasta se întindea, în linie dreaptă, cam pe trei mile. Simţind că 
forţa valurilor scăzuse, până ce ajunseră la doar ceva mai mult 
de jumătate de metru înălţime, îl îndemnă pe Giordino să se 
agaţe din nou de el şi porni elicea. 

După mai puţin de cincisprezece minute, stelele de deasupra 
capetelor lor se răspândiră pe cer când trecură pe sub stâncile 
înalte, intrând în laguna deschisă. Pitt îndreptă elicea către plajă 


174 


şi o lăsă să funcţioneze până când simţi nisipul sub picioare. Abia 
atunci o opri. 

Pe plajă nu existau construcţii locuite, dar laguna era departe 
de a fi pustie. In mijlocul ei, două nave erau ancorate una alături 
de cealaltă. Formele şi conturile lor nu puteau fi distinse în 
întuneric. Aşa cum bănuise Pitt, erau încă şi mai diforme datorită 
împletiturii de camuflaj care le drapa pe amândouă. Fără cele 
câteva lumini palide care răzbăteau prin hublourile lor, ar fi fost 
de nerecunoscut. În noaptea aceea întunecoasă, era imposibil 
să-o identifici pe Deep Encounter dacă nu o priveai de aproape. 

— Scoate-ţi masca de pe faţă, îi şopti Pitt lui Giordino. Luminile 
s-ar putea reflecta în lentilele tale. Lăsară elicea pe plajă şi 
înotară către cel mai mare dintre cele două vapoare. Era ancorat 
cu faţa înspre canal. Avea o proră grațios înclinată, la fel ca nava 
de cercetare, dar vroiau să fie siguri. Fără nici o ezitare, Pitt îşi 
scoase labele, i le întinse lui Giordino şi începu să se caţere pe 
lanţul ancorei. Era jilav, dar acceptabil în ceea ce privea 
cantitatea de rugină şi de mâl. Se trase în sus până ce ajunse la 
acelaşi nivel cu nara ancorei şi rămase agăţat acolo vreme de un 
minut. 

In lumina unui hublou deschis, abia reuşi să desluşească 
numele scris cu litere sudate de pupă. 

Era Deep Encounter. 


175 


Capitolul 19 


Nara ancorei era cu trei metri sub copastie. Fără o frânghie şi 
un cârlig de fixare, Pitt şi Giordino nu aveau cum să se urce pe 
puntea de la pupa. Şi prin alte părţi ale navei aveau puţine şanse 
să ajungă la bord. Nici o proeminenţă nu-i îndemna să o 
folosească drept treaptă. Pitt înjură pentru că nu prevăzuse ceva 
atât de elementar. 

Se lăsă în jos pe lanţul ancorei. 

— E Deep Encounter, îl informă pe Giordino, cu voce scăzută. 

Acesta privi în sus şi, în lumina palidă, i se zări expresia 
nedumerită a feţei. 

— Cum ne urcăm la bord fără o pasarelă sau fără o scară? 

— Nu ne urcăm. 

— Fireşte, ai un plan de rezervă, spuse, mecanic. 

— Bineînţeles. 

— Dă-mi veştile proaste. 

Zâmbetul subţire al lui Pitt se pierdu în întuneric. 

— Nava bandiţilor e mai mică. Probabil că putem să ne urcăm 
pe la pupa, apoi să ne croim drum până la bordul lui Deep 
Encounter. 

Pitt se simţea bine, era din nou pe linia de plutire. 
Presupunerea lui fusese corectă. Vaporul piraţilor nu era o 
corabie cu velatura înaltă şi cu gurile ţevilor de tun orientate 
către ei, ci o navă utilitară, de patruzeci de metri, a cărei pupă 
nu numai că era suficient de joasă pentru ca ei să se străduiască 
să treacă peste bord, dar care îi şi primi cu tot respectul din 
lume, oferindu-le o scară pentru scafandri şi o platformă. 

— Sper să găsim o bucată zdravănă de ţeavă, de modă veche, 
cu care să spargem capete, murmură Giordino. Mă simt gol 
puşcă când n-am altceva decât mâinile mele. 

— Asta nu mă îngrijorează, zise Pitt, cu inima uşoară. Am 
văzut ce poţi face cu jamboanele astea mari. Uiţi ceva. Elementul 
surpriză e de partea noastră. Ei nu se aşteaptă la nişte oaspeţi, 
mai ales nu la nişte persoane rău famate, ca noi, care să se 
furişeze pe uşa din dos. 

Pitt tocmai se căţăra peste balustrada pupei, când degetele lui 
Giordino i se înfipseră în braţ. 


176 


— Ce s-a întâmplat? murmură el, frecându-şi antebraţul strivit. 

— E cineva, în întuneric, lângă cabina pupa şi fumează o 
ţigară, îi spuse celălalt la ureche. 

Pitt îşi ridică încet capul, până ce putu să privească de-a 
lungul punţii. Giordino vedea extrem de bine noaptea şi mersese 
drept la ţintă. Silueta unui om se distingea cu greu în întuneric, 
numai datorită mişcării fumului ţigării din care trăgea stând 
aplecat peste parapet şi savurând aerul tropical. Nu părea 
vigilent, ci pierdut în propriile gânduri. 

Tăcut ca o fantomă şi sperând că apa care picura de pe corpul 
său nu putea fi auzită din cauza brizei care agita frunzele 
palmierilor, Giordino se căţără peste balustrada de la pupa, 
traversă tiptil puntea şi îşi încleştă mâinile mari în jurul gâtului 
omului, tăindu-i răsuflarea. După o scurtă luptă, trupul celuilalt 
căzu grămadă. Cu un zgomot mai slab decât o şoaptă, Giordino îl 
trase în dosul unui vinci gros de la pupa. 

Pitt scotoci prin hainele piratului şi găsi un cuţit mare de fălţuit 
şi un revolver cu ţeava scurtă. 

— Am intrat în afaceri, anunţă. 

— Incă mai respiră, zise Giordino. Ce facem cu el? 

— Pune-l pe platforma de scufundare, unde nu poate fi văzut. 

Giordino dădu din cap, încuviinţând, îl ridică cu uşurinţă pe 
pirat deasupra balustradei şi îl aruncă grămadă pe scândurile 
platformei, unde se rostogoli - şi nu-i lipsiră decât câţiva 
centimetri ca să cadă în apă şi să se înece. 

— Lucrul dracului. 

— Să sperăm că mai stă o oră în ţara viselor. 

— Cu siguranţă. 

Giordino scrută întunericul, inspectând punţile deschise. 

— Cât de mulţi crezi că sunt? 

— NUMA are două nave de lucru similare, cam de aceleaşi 
dimensiuni. Au un echipaj de cincisprezece oameni, dar pot 
transporta mai mult de o sută de pasageri. 

Pitt îi dădu cuțitul lui Giordino, care îl studie îmbufnat. 

— N-aş putea căpăta pistolul? 

— Tu eşti cel care nu scapă nici unul dintre filmele lui Errol 
Flynn. 

— Care folosea o spadă, nu un cuţit ieftin, cu arc. 

— Ziceam şi eu aşa. 

Fără alte plângeri din partea lui Giordino, traversară puntea de 


177 


lucru fără grabă, cu paşi fermi, îndreptându-se spre un tambuchi 
de lângă peretele despărțitor dinspre pupa. Capacul acestuia era 
închis, pentru ca echipajul să profite din plin de aerul condiţionat. 
Ar fi fost momentul să se teamă de necunoscut, dar o astfel de 
spaimă nu era binevenită. Nu-i îngheţa decât groaza că sosiseră 
prea târziu ca să-i salveze pe bărbaţii şi femeile de pe Deep 
Encounter. Mintea lui Pitt era plină de ce putea fi mai rău; dar nu 
ţinea cont de asta, exact aşa cum nu ţinea cont de gândul că ar 
fi putut fi ucis. 

Se opriră înainte de a păşi pe pasarela dintre cele două nave 
şi îşi furişară privirile printr-unul dintre hublourile luminate. Pitt 
numără douăzeci şi doi de bandiți care stăteau într-un careu 
mare, jucând cărţi, citind sau uitându-se la televiziunea prin 
satelit. Nici unul nu părea câtuşi de puţin îngrijorat de 
posibilitatea apariţiei unor oaspeţi nepoftiţi şi nici nu dădea 
semne de teamă că prizonierii ar fi putut evada. Simpla lor 
vedere îl făcu pe Pitt să se simtă extrem de neliniştit. Piraţii erau 
foarte relaxaţi - mult prea relaxaţi ca să aibă cincizeci de ostatici 
în mâinile lor. 

— Să-mi aduci aminte să nu-l angajez pe vreunul dintre tipii 
ăştia ca să aibă grijă de bunurile mele lumeşti, mormăi Giordino. 

— Sunt îmbrăcaţi mai degrabă ca nişte mercenari de profesie 
decât ca nişte pirați, murmură Pitt. 

Lăsară deoparte orice intenţie de a-i pedepsi pe pirați pe 
propriul lor vas. Un revolver cu şase gloanţe şi un cuţit aveau 
puţine şanse de izbândă împotriva a mai bine de douăzeci de 
bărbaţi înarmaţi. Obiectivul lor principal era să vadă dacă pe 
nava de cercetare mai era cineva în viaţă şi să-i salveze dacă era 
cu putinţă. Se lipiră de perete pentru câteva clipe, ascultând şi 
cercetând întunericul. 

Neauzind şi nevăzând nimic ameninţător, se deplasară fără 
zgomot de-a lungul punţii, până ce Pitt se opri brusc. 

— Vezi ceva? şopti Giordino, încremenind alături de el. 

Pitt arătă către foaia mare, din carton vopsit, care era lipită 
grosolan pe o parte a suprastructurii. 

— Hai să aflăm ce ascund. 

Incet, cu foarte mare precauţie, coji banda adezivă care lipea 
cartonul de metal. După ce îndepărtă cea mai mare parte a 
acesteia, răsuci un capăt şi se uită la semnele abia vizibile în 
lumina slabă care răzbătea prin hublouri. 


178 


Reuşi doar să desluşească imaginea stilizată a unui câine cu 
trei capete şi cu un şarpe în loc de coadă. Chiar sub ea era 
cuvântul CERBER. Asta nu-i spunea nimic, aşa că aşeză la loc 
cartonul şi îl lipi din nou. 

— Ai văzut ceva? îl întrebă Giordino. 

— Suficient. 

Îşi continuară drumul către pasarela îngustă de metal dintre 
cele două nave şi o traversară cu prudenţă, uneori aşteptându-se 
ca bandiții să se ivească din beznă şi să-i spulbere cu focuri de 
armă automată. 

Trecură pe deasupra apei şi păşiră pe puntea navei de 
cercetare fără să dea de vreun necaz şi se opriră la adăpostul 
întunericului. Pitt era acum pe teritoriul său. Cunoştea fiecare 
centimetru de pe Deep Encounter şi se putea orienta pe punţile 
sale chiar şi legat la ochi. 

— Vrei să ne despărţim? îi spuse Giordino încet, cu palmele 
făcute pâlnie la urechea lui. 

— Nu, îi răspunse el. E mai bine să fim împreună. Hai să 
începem din cabina de comandă şi să o luăm în jos. 

Puteau folosi scările exterioare, dar preferară să rămână în 
afara razei vizuale a oricăruia dintre piraţii care ar fi putut ieşi 
din careu. Aşa că se strecurară printr-un tambuchi şi urcară pe 
scara interioară patru punți mai sus, la timonă. O găsiră 
cufundată în întuneric şi pustie. Pitt intră în cabina 
radiotelegrafistului şi închise uşa, lăsându-l pe Giordino de pază 
afară. Ridică receptorul telefonului conectat la Globalstar şi 
formă numărul celularului lui Sandecker. In timp ce aştepta 
stabilirea legăturii, îşi privi ceasul portocaliu, Doxa antiacvatic. 
Arăta zece şi două minute. Adăugă în minte diferenţa de opt ore 
faţă de ora Washington-ului. Acolo era şase dimineaţa. Probabil 
că amiralul era în toiul obişnuitei sale alergări zilnice, de opt 
kilometri. 

Sandecker îi răspunse. Alergase cinci kilometri şi încă mai 
respira normal. Timpul era prea scurt pentru ca Pitt să se piardă 
în amănunte neclare, riscând să fie întrerupt de cineva care ar fi 
nimerit înăuntru. li raportă, scurt şi concis, cum o găsiseră pe 
Deep Encounter şi îi spuse care era poziţia acesteia. 

— Ce e cu echipajul şi cu echipa mea de cercetători? întrebă 
amiralul, ca şi cum aceştia ar fi fost rudele sale apropiate. 

— În privinţa asta încă există dubii, răspunse Pitt, repetând 


179 


celebrul mesaj al maiorului Deverieux dinaintea căderii insulei 
Wake. O să vă sun când o să am un răspuns sigur. 

Apoi întrerupse legătura şi ieşi din încăpere. 

— Ai văzut sau ai auzit ceva? 

— E o linişte de mormânt. 

— AŞ vrea, zise Pitt, indispus, să nu mai foloseşti cuvântul 
mormânt. 

Părăsiră cabina timonei şi coborâră pe puntea de dedesubt. 
Acolo se repeta aceeaşi poveste. Cabinele şi spitalul erau la fel 
de tăcute ca tărgile de la morgă. Pitt intră în cabina sa, bâjbâi 
printr-un sertar şi avu surpriza să-şi găsească credinciosul Colt 
automat exact acolo unde îl lăsase. ŞI-I îndesă sub betelia 
şortului şi îi dădu revolverul lui Giordino, care îl luă fără un 
cuvânt. Pitt recuperă şi o mică lanternă de buzunar, o aprinse şi 
plimbă  fascicolul luminos prin încăpere. Totul era neatins. 
Singurul lucru care nu mai era în dulap, acolo unde îl lăsase, era 
servieta goală a doctorului Egan. Stătea, deschisă, pe pat. 

La fel stăteau lucrurile şi în cabina lui Giordino. Nimeni nu 
scotocise şi nu mutase nici un obiect de la locul lui. 

— Nimic din ceea ce fac tipii ăştia nu are sens, spuse Giordino, 
cu voce scăzută. N-am auzit niciodată de pirați care să nu fie 
interesaţi de jaf. 

Pitt îndreptă lanterna către coridor. 

— Să mergem mai departe. 

Coborâră pe scara de tambuchi pe puntea următoare, unde se 
aflau alte opt cabine, careul, cambuza, sala de conferinţe şi 
barul. Vesela şi mâncarea stricată se aflau încă pe masa din 
careu, iar revistele erau împrăştiate pe măsuţele şi pe 
canapelele din bar, ca şi cum cititorii lor abia le-ar fi aruncat 
acolo. În sala de conferinţe, ţigările din scrumiere arseseră până 
la filtru. Oale şi tigăi al căror conţinut devenise verde continuau 
să stea pe plita din cambuză. Era ca şi cum tot cei aflaţi la bordul 
vasului s-ar fi topit în ceaţă. 

Pitt şi Giordino nu puteau spune cât timp căutaseră cu 
disperare, sperând că aveau să găsească o urmă de viaţă. Poate 
că cinci minute, poate că zece. Poate că aşteptau să audă o voce 
sau un zgomot, orice zgomot - sau poate că le era doar frică că 
nu vor găsi nici un răspuns. Pitt îşi scoase 45-ul din betelie şi şi-l 
tinu la îndemână, dornic să tragă un foc chiar dacă astfel ar fi 
alarmat hoarda de pirați care se odihneau pe nava lor. 


180 


Când coborâră către sala maşinilor şi a generatoarelor, Pitt 
începuse să creadă că cele mai rele temeri ale sale erau reale, 
pentru că lipseau paznicii. Ar fi trebuit să fie acolo, 
supraveghindu-şi ostaticii, dacă pe vas mai exista într-adevăr 
cineva care trebuia păzit. Şi mai era şi absenţa luminilor. Paznicii 
nu ar fi stat pe întuneric. Deznădejdea sa crescu, până când 
ajunseră pe puntea cabinelor mecanicilor şi văzură lumină în 
biroul mecanicului şef. 

— In sfârşit, murmură Giordino, cineva care are nevoie de 
lumină. 

In capătul coridorului era uşa sălii maşinilor şi a 
generatoarelor. Se aşezară faţă în faţă şi se apropiară de ea 
înaintând lipiţi fiecare de câte un perete. Când ajunseră la 
distanţa de trei metri, auziră un murmur estompat de voci. 
Pentru o scurtă clipă, ochii li se întâlniră. Pitt îşi lipi urechea de 
uşa metalică şi ascultă câteva secunde. Vocile păreau să se 
batjocorească şi erau pline de zeflemea. Din când în când, se 
auzea câte cineva râzând. 

Pitt împinse uşa lungă de metal cu câţiva milimetri. Ea se 
deplasă fără zgomot. lşi notă în gând că trebuia să-i 
mulţumească mecanicului şef House pentru că punea să fie unse 
periodic încuietorile uşilor. Lăsă clanţa în jos cu o încetineală fără 
margini, astfel încât mişcarea să nu se observe din partea 
cealaltă. Când clanţa ajunse la capătul cursei, crăpă uşor uşa, 
aşa cum ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut că înăuntru erau o duzină de 
monştri mâncători de oameni, veniţi de pe altă planetă. 

Acum puteau auzi clar vocile. Erau patru. Două ale unor 
străini, dar celelalte la fel de familiare ca a sa. Capul lui Pitt căzu 
în piept. Glasurile nu se lăsau în voia unei conversații distractive. 
Cele două necunoscute îşi băteau joc de celelalte. 

— Nu mai e mult până când o să vedeţi cu toţii cum e să te 
îneci. 

— Mda, nimic cu se compară cu un pui de somn în oceanul 
Arctic, spuse partenerul lui, cu răutate. Ţi se pare că ai în cap un 
foc de artificii. Ochii îţi ies din orbite. Urechile îţi plesnesc ca şi 
cum ar fi străpunse cu ace de gheaţă. Ai impresia că ţi-e smuls 
gâtlejul şi că ţi se tamponează plămânii cu acid azotic. Faci 
explozie. 

— Lepădătură nebună, scuipă căpitanul Burch. 

— Vorbind aşa în faţa unor femei, nu demonstraţi decât că 


181 


sunteţi o şleahtă de bestii degenerate, se auzi vocea mecanicului 
şef House. 

— Ei, Sam, ştiai că eşti un degenerat? 

— Nu până săptămâna trecută. 

Ultima remarcă fu urmată de un hohot de râs. 

— Omorâţi-ne, spuse Burch furios şi toate forţele polițienești 
din lume vă vor lua cu siguranţă urma şi vă vor agăța fundurile în 
vârf de prăjină... 

— Nu şi fără să aibă dovada crimei, spuse piratul Sam cu un 
rânjet. 

—O să fiţi una din miile de nave care au dispărut, 
scufundându-se cu echipaj cu tot. 

— Vă rog? se auzi glasul uneia dintre cercetătoare. Avem cu 
toţii acasă rude care ne iubesc. Nu puteţi face lucrul ăsta 
îngrozitor. 

— Îmi pare rău, cucoană, zise Sam, cu răceală. Pentru oamenii 
care ne plătesc salariile, vieţile voastre nu valorează nici doi 
cenți. 

— Echipajul nostru soseşte la bord peste o jumătate de oră, 
spuse partenerul lui Sam. Făcu o pauză şi ieşi din raza vizuală a 
lui Pitt. După încă două ore, voi, ăştia de la NUMA, o să-i studiaţi 
la prima mână pe cetăţenii adâncurilor. 

Prin deschizătura îngustă, Pitt putea vedea că piraţii îşi ţineau 
armele automate în poziţie de tragere. Dădu din cap către 
Giordino. Cei doi bărbaţi se aplecară înainte, pregătindu-se de 
luptă în timp ce deschideau uşa şi intrară în sala maşinilor umăr 
la umăr. 

Cei doi bandiți simţiră mişcarea din spatele lor, dar nu se 
obosiră să se întoarcă, închipuindu-şi că prietenii lor veniseră mai 
devreme ca să ia parte la execuţie. 

— Aţi apărut cam repede, băieţi, spuse Sam. Ce-i cu graba 
asta? 

— Am primit ordinul să pornim către Guam, răspunse 
Giordino, imitându-l destul de bine pe piratul cu voce 
bolovănoasă. 

— Asta e, zise Sam, râzând. Voi, ăştia, aţi face bine să vă 
spuneţi rugăciunile. Vine imediat timpul să vă întâlniți creatorul... 

Nu apucă să spună mai mult. Giordino îl săltă în aer şi îl izbi cu 
capul de un perete, în timp ce mâna lui Pitt zvâcnea, lovind cu 
Coltul în falca celuilalt paznic şi doborându-l grămadă pe punte. 


182 


Pe urmă începu fiesta. Petrecerea de sâmbătă seara. Nu 
lipseau decât baloanele şi şampania. 

Erau cu toţii acolo. Toată trupa de pe Deep Encounter stătea 
pe podea, în jurul generatoarelor navei, cu picioarele înlănţuite 
laolaltă, ca ale sclavilor de pe galere. Aveau gleznele strânse în 
benzi de metal prinse de un lanţ lung, fixat de soclul 
generatorului principal. Pitt îi numără repede, înainte ca vreunul 
să-şi revină din şocul de a-i fi văzut pe cei doi bărbaţi pe care îi 
crezuseră pierduţi pentru vecie. Burch, House, echipajul şi echipa 
de cercetători arătau de parcă ar fi nimerit într-un vis. Când 
începură să sară în sus de bucurie şi erau pe punctul de a izbucni 
în urale frenetice, Pitt îşi înălţă mâinile şi şuieră: 

— Linişte! Pentru numele lui Dumnezeu, păstraţi tăcerea dacă 
nu vreţi ca o armată de paznici înarmaţi să dea buzna înăuntru. 

— De unde naiba aţi apărut? întrebă Burch. 

— De pe un iaht de lux, răspunse Giordino, dar asta e altă 
poveste. Se uită către mecanicul şef. Găsim ceva cu care să 
tăiem lanţul? 

House îi arătă un compartiment lateral. 

— In magazia cu scule. O să găsiţi nişte foarfeci pentru 
parâme agăţate de perete. 

— Eliberează mai întâi echipajul, îi ceru Pitt lui Giordino. 
Trebuie să scoatem nava în larg înainte de ajunge piraţii la bord. 

Celălalt reveni în treizeci de secunde şi începu să taie lanţul cu 
înfrigurare. Intre timp, Pitt se grăbi să iasă pe puntea deschisă, 
ca să se asigure că eliberarea prizonierilor nu fusese descoperită. 
Punţile celeilalte nave continuau să fie pustii. După toate 
aparențele, piraţii erau încă în careu, gândi, lingându-şi boturile 
ca nişte hiene flămânde şi anticipând, încântați, momentul în 
care aveau să-l trimită pe Deep Encounter, odată cu toţi cei de la 
bordul său, în mormântul de sub ape. 

Când se întoarse, House şi oamenii lui erau deja la postul 
central de comandă, pregătindu-se să ridice ancora. 

— In momentul ăsta vă părăsesc, îi spuse lui Burch. 

Căpitanul îi aruncă o privire lipsită de orice expresie. Chiar şi 
Giordino se întoarse şi se holbă la el, nedumerit. 

— Există o santinelă, într-o cabană aflată pe stâncile de 
deasupra intrării în canal. Presupun că, pe lângă misiunea de a 
descoperi intruşii, are destul armament ca să împiedice o navă 
să iasă din lagună. 


183 


— Cum ai ajuns la concluzia asta? îl întrebă Giordino. 

— Dacă n-ai ştii că nu e aşa, ai crede că piraţii apără o grădină 
cu flori de năvala cerbilor. Doi oameni păzesc cincizeci, iar 
ceilalţi stau pe aici ca şi cum ar fi în vacanţă? Pare neverosimil. 
Probabil sunt siguri că nava asta nu are cum să ajungă în marea 
deschisă, chiar dacă echipajul reuşeşte cumva să recapete 
controlul. În mijlocul canalului, adâncimea e de o sută douăzeci şi 
cinci de metri. Deep Encounter poate fi scufundată cu uşurinţă, 
pentru a nu mai fi găsită nicicând, iar nava pirat ar continua să 
aibă suficient de multă apă sub chilă când iese din lagună. 

— Noaptea e întunecoasă, spuse Burch. S-ar putea să reuşim 
să ne strecurăm fără ca paznicul să ne observe. 

— Degeaba, spuse Pitt. In momentul în care veţi ridica ancora, 
piraţii de la bordul navei lor îşi vor da seama şi vor începe 
vânătoarea. Dar vor trebui să-şi ridice mai întâi ancora şi să 
aştepte să pornească motoarele. Aşa că primul lucru pe care îl 
vor face va fi să alerteze santinela de la intrare. Trebuie să ajung 
acolo înaintea lor, ca să înlătur ameninţarea. 

— Vin cu tine, spuse Giordino, cu hotărâre. 

Pitt clătină din cap. 

— Tu eşti cel mai în măsură să-i respingi pe bandiții care ar 
încerca să vină la bord înainte de plecare. 

— Omul bun la toate, ăsta sunt eu. 

— N-o să ajungi la timp, spuse House. Ai aproape un kilometru 
de urcuş prin junglă. 

Pitt ridică micuța lui lanternă. 

— O să-mi luminez drumul. Pe lângă asta, piraţii trebuie să fi 
croit o potecă bine bătătorită, de aici şi până la cabana 
paznicului. 

Giordino îi strânse mâna. 

— Noroc, prietene. 

— Şi ţie asemenea. 

Pe urmă Pitt dispăru. 


184 


Capitolul 20 


A 


Era ciudat modul în care echipajul se grăbea să-şi 
îndeplinească îndatoririle, cu calmul cu care ar fi acţionat dacă s- 
ar fi desprins de docul din San Francisco. Nimeni nu rostea vorbe 
de prisos. Era la fel de ciudat că nu discutau despre primejdia în 
care se aflau. Nu existau nici temeri, nici presimţiri sumbre. 
Ştiind că nu trebuiau să stea în calea celorlalţi, cercetătorii se 
retrăseseră în cabinele lor şi aşteptau acolo. 

Căpitanul Burch se ghemui pe puntea de comandă, 
străpungând cu privirea întunericul de pe vasul pirat. Işi duse 
lângă buze telefonul portabil al navei şi rosti, cu voce scăzută: 

— Şefule, suntem gata dacă eşti gata. 

— Atunci ridicaţi ancora, ripostă House. Anunţaţi-mă mediat 
ce o săltaţi de pe fund şi scot din motoarele astea tot ce pot da. 

— Fii pregătit, spuse Burch. 

Pe vremuri, ancorele erau ridicate de marinarii care învârteau 
la cabestane. Datorită sistemelor moderne de acţionare de la 
bordul lui Deep Encounter, căpitanul Burch nu avea de făcut 
nimic altceva decât să tasteze un cod pe un computer. Pe urmă 
totul era automatizat. Dar nici el, nici oricine altcineva, nu putea 
să înăbuşe scrâşnetul şi zăngănitul lanţului care se târa către 
puţul său prin nara de ancoră. 

Anii de experienţă îl învăţaseră pe Burch să distingă momentul 
în care ancora se desprindea de fund. 

— OK, şefule. Cu toată viteza înainte. Scoate-ne naibii de aici. 

Jos, în regatul său, mâinile lui House alergau pe panoul de 
control. Elicele pe care le simţea muşcând apa şi afundând pupa 
când nava se repezea înainte îi dăruiau o doză de satisfacţie şi 
de încântare. 

Giordino luă puştile automate adunate de la cei doi pirați 
învinşi de el şi de Pitt şi se plasă în spatele copastiei, la vreo doi 
metri distanţă de pasarela care ducea pe nava piraţilor. Se 
întinse pe punte, susţinând una dintre arme cu braţul său îndoit. 
Cealaltă era jos, alături de el şi de revolver. Nu se amăgea cu 
gândul că ar fi ieşit victorios dintr-un schimb intens de focuri. 
Dar, odată ancora ridicată, îi putea ţine departe de nava de 
cercetare pe cei care ar fi încercat s-o abordeze. Ar fi putut 


185 


arunca în apă pasarela dintre cele două vapoare, dar se gândi că 
era mai bine să nu facă un zgomot care nu era necesar. Avea să 
cadă singură după ce Deep Encounter începea să se îndepărteze. 

Simţi puntea vibrând când mecanicul şef House cuplă 
generatoarele mari şi reglă motoarele Diesel la viteza maximă. 
Doi dintre marinarii de pe nava de cercetare se târâră de-a 
lungul punţii până sub blindajul de oţel al copastiei şi desfăcură 
parâmele de amarare ale navei de lucru care erau legate de 
babalele de la tribord, după care se întoarseră, de-a buşilea, în 
adăpostul oferit de interiorul suprastructurii. 

Acum urmează partea distractivă, îşi spuse în gând Giordino, 
când auzi zăngănitul lanţului ancorei. Oamenii de pe Deep 
Encounter aveau impresia că aud douăzeci de ciocane izbind o 
nicovală. Conform aşteptărilor, trei dintre bandiți se năpustiră 
afară din careu, ca să vadă de unde venea zgomotul. 

Derutat de faptul că vedea ancora lui Deep Encounter 
ridicându-se şi neştiind că îi fuseseră neutralizaţi partenerii de 
fărădelegi, unul dintre ei începu să strige cu voce ascuţită: 

— Staţi! Staţi! Nu puteţi pleca mai devreme. Nu fără echipaj! 

Lui Giordino nu-i stătea în fire să păstreze tăcerea. 

— N-am nevoie de nici un echipaj, spuse, cu voce hârjâită, 
continuând să-l imite pe piratul cu gâtlej de broască. Am să fac 
toată treaba singur. 

Confuzia spori când şi mai mulţi bandiți năvăliră pe punte. 

— Cine eşti? strigă bine cunoscuta voce scrâşnită. 

— Sam! 

— Nu eşti Sam. El unde e? 

Giordino putea simţi cum trepidaţiile motoarelor deveneau din 
ce în ce mai puternice pe măsură ce nava începea să se 
îndepărta. În câteva secunde, pasarela avea să fie smulsă. 

— Sam zice că eşti un idiot şi un imbecil, care nu e în stare nici 
să ridice capacul unui closet. 

Hoarda de pirați o luă la fugă către pasarelă, înjurând şi 
zbierând. Doi dintre ei reuşiră să pună piciorul pe ea şi o 
străbătuseră pe jumătate când Giordino ţinti cu grijă şi îi împuşcă 
pe amândoi în genunchi. Unul căzu pe spate pe nava de lucru, iar 
celălalt se încovoie, agăţându-se de balustrada pasarelei şi 
urlând de durere. În momentul acela, capătul pasarelei se 
desprinse, în timp ce nava de cercetare se puse în mişcare şi 
începu să pătrundă în canal. 


186 


Bandiţii se regrupară cât ai clipi. Înainte ca Deep Encounter să 
fi parcurs o sută de metri, ancora navei utilitare era ridicată şi 
pupa i se adânci în apă când porni în urmărire. O salvă de 
împuşcături răsună, stârnind ecoul dealurilor de lavă şi Giordino 
îi răspunse trăgând de câteva ori în parbrizul cabinei de 
comandă a vasului utilitar. 

Cotind ca să intre în canal, nava ajunse, temporar, în afara 
bătăii armelor piraţilor. Giordino urcă în fugă scările către 
timonă. 

— Ăştia nu sunt nişte vilegiaturişti fericiţi, îi spuse lui Burch, 
care manevra timona. 

— Tot ce pot face e să tragă în noi, răspunse Burch printre 
dinţii încleştaţi de o pipă care se răsucise cu fundul în sus. N-o să 
ne mai abordeze aşa de uşor ca prima dată. 

Erau deja în interiorul canalului. House ambala motoarele 
mari, diesel-electrice, atât de mult cât puteau duce. Canalul 
părea o prăpastie întunecată. Numai formele vagi ale stâncilor se 
înălţau deasupra lor, profilându-se pe cerul înstelat şi oferindu-le 
posibilitatea de a vizualiza direcţia de înaintare, dar Delgado era 
aplecat asupra ecranului radarului, modificând cursul în tăcere. 
Toţi cei care se mai aflau în cabina de comandă aruncară priviri 
neliniştite prin geamurile din spate când se iviră luminile navei 
utilitare, care pătrunsese în canal. 

Se deplasa cu o viteză aproape de două ori mai mare ca a lui 
Deep Encounter. Neagră şi sinistră în întuneric, se contura 
amenințătoare pe fundalul şirului zdrenţuit de palmieri de pe 
țărm. Apoi toţi ochii se întoarseră şi rămaseră aţintiţi asupra 
treptelor stâncoase şi a micii luminiţe care strălucea la geamul 
cabanei de pândă a santinelei. Se întrebau dacă Pitt putea 
răzbate până acolo înainte de a ajunge ei la intrarea canalului. 
Numai Giordino părea să fie încrezător, în timp ce îşi descărca 
ultimele rezerve de muniţie asupra navei piraţilor, care se 
apropia cu repeziciune. 


Poteca, dacă putea fi numită astfel, abia dacă avea treizeci de 
centimetri lăţime şi şerpuia, ocolind colții de stâncă care se 
înălţau din lagună. Pitt fugea cu toată viteza cu care îşi putea 
împinge trupul înainte. Fiindcă şi le tot lovea de lava pietrificată, 
picioarele îl dureau şi începuseră să-i sângereze. Sub labele de 
scufundător împrumutate de la bătrân îşi pusese doar nişte 


187 


şosete de bumbac, care se transformară curând în zdrenţe. 
Alerga din greu, cu inima bătându-i tot mai tare la fiecare pas, 
fără să-şi reducă viteza nici măcar până la aceea a unui mers 
grăbit. Sudoarea porni imediat să-i ţâşnească din toţi porii şi să-i 
curgă şiroaie pe faţă şi pe piept. 

Işi ţinea palma deasupra lanternei, pentru ca raza ei să nu fie 
observată din cabana santinelei. În asemenea momente, îşi 
dorea să fi făcut mai multe exerciţii sportive. Sandecker putea să 
alerge fără să i se taie răsuflarea, dar singurul antrenament al lui 
Pitt era viaţa lui plină de activitate fizică. incepuse să gâfâie şi îşi 
simţea picioarele ca arse de cărbuni încinşi. Aruncă o scurtă 
privire peste umăr, la auzul unui foc de armă. Ştia că se putea 
bizui pe prietenul său, pe care îl cunoştea de treizeci de ani şi 
care nu avea să le permită niciodată bandiţilor să treacă 
pasarela. Mişcarea luminilor care izvorau din hublouri şi 
scânteiau în apele lagunei îi spuse că Deep Encounter ridicase 
ancora, iar zgomotul împuşcăturilor, care reverbera lovindu-se 
de stânci, că vasul pirat începuse repede hăituirea. Focurile de 
armă se înteţiră, când Giordino ciurui puntea de comandă a 
navei urmăritoare. 

Ajunse deja la mai puţin de cincizeci de metri de cabana 
paznicului. Încetini, mergând în pas lejer şi încremeni când văzu 
o umbră trecând prin faţa luminii uneia dintre ferestre. Santinela 
ieşise din cabană şi stătea pe muchia unei stânci, holbându-se la 
nava de cercetare care înainta pe canal, purtată de valuri. Pitt se 
repezi înainte, fără să se străduiască să se ascundă. Alergă 
aplecat până în spatele paznicului, a cărui atenţie era absorbită 
de evenimentele care se desfăşurau dedesubt. Uşa cabanei era 
deschisă şi prin ea răzbătea suficientă lumină ca să-şi poată da 
seama că omul ţinea în mâini ceva care părea să fie o armă. Fie 
intrase în alertă datorită ecourilor stridente ale împuşcăturilor din 
lagună, fie fusese înștiințat prin radio că echipajul de la NUMA 
reuşise cumva să fugă cu nava şi că încerca să iasă în larg. 

Venind mai aproape şi încordându-şi privirea, Pitt recunoscu 
arma ca fiind un lansator de rachete. Jos, alături de paznic, era şi 
o ladă de lemn în care îşi ţinea muniţia de rezervă. Pitt îl urmări 
cu privirea în timp ce îşi ridica arma la umăr. 

Dădu uitării orice intenţie de a se apropia pe furiş. Se îndoia 
că ar fi putut acoperi la iuţeală distanţa care îl despărţea de 
santinelă fără să fie observat, chiar şi la adăpostul întunericului. 


188 


Graba sa era un act disperat. Dacă nu-l putea împiedica pe 
celălalt să trimită racheta pe Deep Encounter, cincizeci de 
oameni nevinovaţi aveau să moară, printre ei numărându-se cel 
mai bun prieten al său. Cu nesăbuinţă, îşi luă avânt şi străbătu 
ultimii zece metri. 

leşind din întuneric, se materializă, aidoma unui înger al 
morţii, alergând cu toată hotărârea de care era în stare. Parcurse 
ultimii doi metri ignorând durerea care îi chinuia picioarele 
sfâşiate de tăieturi. Nu se înfioră şi nu se clătină. Paznicul îi dădu 
prea târziu seama că era atacat. Tocmai activa mecanismul de 
tragere al lansatorului de rachete, când simţi că cineva se 
repede asupra lui. Pitt sări, zburând prin aer şi îl lovi pe celălalt 
chiar în momentul în care lansa racheta. 

jetul lansatorului scânteie pe deasupra creştetului lui Pitt, 
pârlindu-i părul în timp ce izbea pieptul paznicului cu capul şi cu 
umărul. Se prăvăliră amândoi la pământ, în timp ce grenada, cu 
traiectoria modificată de ciocnirea trupului lui Pitt cu al 
santinelei, fulgeră prin beznă şi lovi faţa laterală a unei stânci 
aflate cu cincisprezece metri mai sus şi cu puţin în spatele pupei 
lui Deep Encounter. Explozia împrăştie roca vulcanică distrusă 
de-a curmezişul canalului, fragmentele căzând în ploaie asupra 
navei de cercetare, fără să rănească însă pe nimeni şi provocând 
puţine pagube. 

Paznicul, buimăcit şi cu două coaste rupte, se strădui să se 
ridice în picioare şi balansă mâinile împreunate, executând greşit 
o lovitură de judo şi nereuşind să nimerească gâtul atacatorului, 
însă pocnindu-l în creştet. Pitt văzu negru în faţa ochilor, dar îşi 
reveni cât ai clipi, se lăsă pe genunchi şi îşi repezi pumnul drept, 
cu toată puterea, în stomacul paznicului, exact deasupra 
vintrelor. Acesta se încovrigă şi aerul din piept îi ieşi, cu un 
grohăit, prin gura deschisă. Pitt înhăţă apoi lansatorul de rachete 
şi îl ridică ca pe un ciomag. Izbi şoldul adversarului, lovindu-l 
dintr-o parte. In ciuda rănilor, bărbatul continua să reziste, cu 
trupul oţelit în anii pe care îi dedicase antrenamentului fizic. Se 
răsuci şi se năpusti la Pitt ca un mistreţ rănit. 

Folosindu-şi creierul în locul muşchilor, Pitt sări cu repeziciune 
în picioare şi păşi într-o parte. Paznicul trecu pe lângă el, se 
împletici şi se prăvăli peste marginea stâncii. Infrângerea lui 
neaşteptată se petrecu atât de repede, încât nu apucă nici 
măcar să tipe. Nu se auzi decât zgomotul apei pe care o 


189 


împroşcă, departe, jos. Eficient şi detaşat, Pitt luă iute o rachetă 
din lada de lemn, o îndesă în lansator şi ţinti nava pirat, care 
înainta pe canal la nu mai mult de o sută de metri în urma lui 
Deep Encounter. Mulţumi cerului că nu era nevoie de o 
procedură complicată, ca în cazul unui Stinger. Secvența de 
tragere a lansatorului era suficient de simplă pentru ca orice 
terorist retardat să-l poată folosi. Poziţionă ţeava luând în vizor 
vasul pirat şi apăsă pe trăgaci. 

Racheta urlă în noapte, lovind centrul pătrăţos al corpului 
navei, exact deasupra liniei de plutire. Pentru o clipă, explozia 
păru doar o detunătură lipsită de importanţă. Dar penetrase 
tablele de bordaj înainte de a exploda în sala maşinilor. Apoi 
urmă un bubuit strident, demenţial şi nava pirat izbucni în flăcări, 
rupându-se în bucăţi. Intregul canal fu brusc scăldat în lumină, 
când un glob strălucitor, roşu-portocaliu, umplu de culoare 
stâncile semeţe. Explozia perforase rezervoarele de combustibil, 
transformând nava utilitară într-un infern dezlănţuit. Intreaga 
suprastructură părea să se înalțe, desprinzându-se de cocă, ca şi 
cum vasul ar fi fost o jucărie demontată de o mână nevăzută. Pe 
urmă, un fulger strălucitor despică brusc întunericul, abătându- 
se din nou asupra canalului, cu excepţia unor mici sfărâmături 
aprinse, care căzură în jurul navei muribunde, în timp ce aceasta 
dispărea în apa întunecată. Vieţile piraţilor se stinseseră în 
scurtul holocaust. 

Pitt stătea neclintit, privind fascinat canalul pe ale cărui unde 
nava se deplasase furtunos cu doar câteva clipe înainte. Nu avea 
prea multe remuşcări. La bord fuseseră nişte ucigaşi, care aveau 
de gând să-i omoare pe toţi cei cincizeci şi unu de oameni de pe 
nava de cercetare. Deep Encounter şi cei pe care îi purta nu mai 
erau în pericol. În mintea lui Pitt, asta era tot ce conta. 

Azvârli lansatorul de rachete cât mai departe de stâncă, în apa 
de dedesubt. Durerea din picioarele sfâşiate şi sângerânde 
începu să-l tortureze din nou; şchiopătă până la cabana 
santinelei şi intră înăuntru. Răscoli dulapurile până ce găsi o 
trusă de prim ajutor. Peste câteva minute, după o tamponare 
îmbelşugată cu antiseptic, picioarele care îi pulsau erau 
înfăşurate în bandaje destul de groase ca să poată călca pe ele. 
Scotoci mica încăpere, căutând hârtii în sertarele dulapului de 
sub echipamentele de comunicare, dar nu găsi decât o agendă. 
O privire rapidă îl lămuri că însemnările fuseseră făcute de 


190 


santinelă. O îndesă în buzunarul şortului său. Goli benzina pentru 
generatorul portabil care furniza energie pentru becuri şi pentru 
radio dintr-o canistră pe jumătate plină şi îi dădu foc folosindu-se 
de cutia cu chibrituri de lângă scrumiera ticsită de ţigări fumate 
până la filtru. 

leşi din cabană, aprinse un chibrit şi îl aruncă prin uşa 
deschisă. În timp ce, în interior, izbucnea focul, făcu, 
şchiopătând, cale întoarsă pe poteca care cobora spre lagună. 
Când sosi, îi găsi pe Giordino şi pe Misty aşteptându-l pe plajă. O 
şalupă cu doi marinari de pe Deep Encounter îşi odihnea prova 
pe nisip. 

Giordino veni spre el şi îl îmbrăţişă. 

— Pentru un timp, am crezut că, acolo sus, ai fost sedus deo 
băştinaşă apetisantă. 

La rândul lui, Pitt îl strânse în braţe. 

— Cred că n-a lipsit decât foarte puţin. 

— Paznicul? 

— În fundul canalului, împreună cu prietenii lui. 

— Ai făcut treabă bună. 

— Ceva stricăciuni sau răniţi pe navă? întrebă Pitt. 

— Câteva vânătăi, câteva zgârieturi. Nimic serios. 

Misty veni în fugă să-şi arunce braţele în jurul lui. 

— Nu-mi vine să cred că încă mai eşti în viaţă. 

Pitt o sărută cavalereşte; apoi îşi roti privirea prin lagună. 

— Ai venit cu şalupa navei? 

Misty încuviinţă dând din cap. 

— Bătrânul şi-a adus iahtul lângă Deep Encounter şi m-a 
transferat la bordul lui. 

— El unde e? 

Misty ridică din umeri. 

— După o scurtă discuţie cu căpitanul Burch, a plecat să-şi 
continue călătoria în jurul lumii. 

— N-o să am niciodată ocazia să-i mulţumesc, spuse Pitt, cu 
părere de rău. 

— Era un bătrânel simpatic, zise Giordino. A spus că, probabil, 
ne vom mai întâlni. 

— Cine ştie? făcu Pitt, meditativ. Nimic nu e imposibil. 


191 


w 


PARTEA A DOUA 
STRAJERUL LUI HADES 


RARE 


192 


Capitolul 21 


25 lulie 2003 
Nukualofa, Tonga 


La ordinul amiralului Sandecker, căpitanul Burch stabili cursul 
direct către oraşul port Nukualofa, capitala insulei Tonga, singura 
monarhie polineziană care mai exista. Pe Pitt şi pe Giordino îi 
aştepta o maşină care îi duse, în grabă, la aeroportul 
internaţional din Fuaamotu, unde se îmbarcară imediat la bordul 
unui avion de linie al companiei Royal Tonger, cu destinaţia 
Hawaii. De acolo urmau să fie duşi la Washington de un avion cu 
reacţie al NUMA. 

Bărbaţii şi femeile de pe Deep Encounter îşi luară rămas bun 
rostind cuvinte afectuoase şi înduioşătoare. In ciuda încercării 
cumplite prin care trecuseră, aproape toţi votară în favoarea 
reîntoarcerii la postul de lucru şi a continuării cercetării 
adâncurilor Gropii Abisale Tonga. Misty plânse, Giordino îşi tot 
suflă nasul, ochii lui Pitt se umeziră; până şi Burch şi House 
arătau de parcă le-ar fi murit cățelul familiei. Pitt şi Giordino nu 
putură decât să plece brusc, sărind în maşina care îi aştepta. 

Odată urcați la bordul unui 747, abia avură timp să se aşeze şi 
să-şi lege centurile de siguranţă, că uriaşul avion cu reacţie şi 
începu să ruleze pe pistă cu un zgomot asurzitor şi se ridică, 
înălțându-se domol. Peisajul de un verde luxuriant al insulei 
Tonga dispăru repede de sub ei şi, survolând marea indigo, 
urcară deasupra norilor răzleţi, care păreau destul de groşi ca să 
te susţină în timpul unei plimbări. După treizeci de minute de 
zbor, Giordino plutea pe apele somnului în scaunul dinspre 
culoar. Pe scaunul de lângă geam, Pitt ridică servieta de piele a 
doctorului Egan, aflată pe podea, în spatele scaunului din faţa lui 
şi îi desfăcu încet cataramele. li săltă capacul cu grijă, temându- 
se că ar fi putut fi din nou plină cu ulei. O idee ridicolă, gândi, 
amuzat. Nu era nimic magic în aceea ispravă a unui glumet. 

Cu excepţia unui prosop şi a unor casete cu înregistrarea 
video a lui Emerald Dolphin, realizată de camerele lui Abyss 


193 


Navigator, servieta era goală. Desfăşură cu grijă prosopul, până 
când dădu de obiectul cu aspect ciudat, diform şi cu tentă 
verzuie pe care îl culeseseră de pe puntea capelei vasului de 
croazieră. Şi-l răsuci în palma stângă, folosindu-se de degetele 
mâinii drepte. Era prima dată când avea ocazia să-l studieze 
îndeaproape. N 

Avu o senzaţia că era unsuros într-un mod bizar. In loc să fie 
colţuros şi aspru, ca orice material organic care a ars îndelung, 
obiectul era rotunjit, neted şi răsucit în spirală. Pitt nu avea nici 
un indiciu referitor la compoziţia chimică. In înfăşură din nou în 
prosop şi îl puse la loc, în servietă. Era sigur că avea să fie 
identificat de chimiştii din laboratorul NUMA. Materialul odată 
predat, rolul lui în dezlegarea misterului se încheia. 

Sosi micul dejun, dar el îl refuză, mulţumindu-se cu un suc de 
roşii şi cu o cafea. Foamea îl ocolea. Sorbi din cafea privind pe 
fereastră. Departe, jos, o insulă plutea, ca un smarald verde, pe 
marea de un albastru topaz. O studie un moment şi, după formă, 
o recunoscu drept Tutuila, una dintre posesiunile americane din 
arhipelagul Samoa. Putea identifica portul Pago-Pago, căruia în 
vizitase şantierul naval cu mulţi ani în urmă, în timpul unei 
călătorii în jurul Pacificului făcute împreună cu tatăl său, pe 
atunci congresman al Statelor Unite. 

Işi amintea foarte bine excursia aceea. Avea cam 
cincisprezece ani şi, în timp ce tatăl său inspecta amenajările 
navale, el folosea toate ocaziile ivite pentru a se scufunda în jurul 
insulei, plutind printre corali şi printre peştii strălucitor colorați cu 
o arbaletă subacvatică. Folosea rar vechea praştie eficace, de 
cauciuc, aruncând câte o săgeata subţire într-un peşte. Prefera, 
pur şi simplu, să studieze sau să fotografieze minunăţiile din 
adâncuri. După ce îşi petrecea ziua bucurându-se de apă, se 
relaxa pe nisipul plajei, sub un palmier şi îşi făcea planuri de 
viitor. 

Pe urmă îşi aduse aminte de o altă plajă, data asta de pe 
insula Oahu din Hawaii. Pe atunci lucra în Aviaţie. Se revăzu pe 
sine însuşi, tânăr, alături de o femeie pe care nu o uitase 
nicicând. Summer Moran era cea mai fermecătoare fiinţă pe care 
o cunoscuse vreodată. Putea rememora amănuntele pline de 
viaţă ale primei lor întâlniri din barul hotelului Ala Moana de pe 
plaja Waikiki. Incântătorii ei ochi cenuşii, părul lung, roşu ca 
flacăra, trupul de o formă perfectă, într-un veşmânt oriental, de 


194 


mătase verde, strâmt şi despicat în părţi. Apoi avu, pentru a mia 
oară, viziunea morţii ei. O pierduse în timpul unui cutremur, în 
oraşul subacvatic construit de tatăl ei dement, Frederick Moran. 
Se scufundase ca să-l salveze şi nu se mai întorsese niciodată. 

Işi zăvori acea parte a memoriei, aşa cum o făcuse adesea în 
trecut şi îşi fixă privirea asupra imaginii lui reflectate în hublou. 
In ochi îi strălucea încă vigoarea pe care nu şi-o pierduse 
niciodată şi, cu toate acestea, se strecurase umbra vârstei şi a 
oboselii. Se întrebă cum ar fi fost să se întâlnească pe sine însuşi, 
aşa cum fusese cu douăzeci de ani înainte. Işi închipui că acel 
Dirk Pitt, de care se despărţise de două decenii, venea să se 
aşeze alături de el, pe o bancă din parc. Cum l-ar fi primit pe 
tânărul care servise cu distincţie ca pilot în Aviația Militară? L-ar 
fi recunoscut măcar? Cum l-ar fi perceput tânărul pe Dirk Pitt cel 
vârstnic? Ar fi putut prevedea aventurile furtunoase, 
sfâşietoarele dureri ale sufletului, întâlnirile sângeroase şi 
ofensele? Vârstnicul Pitt se îndoia. Oare tânărul ar fi respins ceea 
ce văzuse celălalt, s-ar fi ruşinat oare de ceea ce îi aşternea 
înainte viitorul, în privinţa direcţiei total neaşteptate pe care o 
luase viaţa lor? 

Se întoarse cu spatele la fereastră, închise ochii şi avu 
viziunea tinereţii lui şi a ceea-ce-ar-fi-putut-să-fie. Ar fi repetat 
întocmai totul, dacă i s-ar fi oferit şansa să o ia de la început? În 
cea mai mare parte, răspunsul era da. Bineînţeles că ar fi făcut 
câteva schimbări şi câteva modificări de fineţe ale diferitelor 
episoade ale vieţii. Dar, în ansamblu, se simţea extrem de 
împlinit şi de mulţumit de realizările sale. Era, pur şi simplu, 
recunoscător fiindcă se mai afla în viaţă - şi se opri aici. 

Vibraţiile avionului scuturat de turbulenţele atmosferice îi 
întrerupseră gândurile. Făcu întocmai când instrucţiunea LEGAȚI- 
VA CENTURILE DE SIGURANȚA apăru sub forma unui anunţ 
luminos. Rămase treaz, citind reviste, până când avionul ateriză 
pe aeroportul internaţional John Rodgers din Honolulu. El şi 
Giordino erau aşteptaţi de pilotul de la NUMA, care trebuia să-i 
ducă la Washington. Acesta îi însoţi la benzile rulante, de unde îşi 
luară bagajele şi îi conduse apoi la avionul cu reacţie Gulfstream 
al NUMA, de culoare turcoaz, aflat la marginea aeroportului. 
Când decolară, soarele coborâse la orizontul vestic şi, înspre est, 
albastrul cerului se întuneca pe nesimţite. 

Pe aproape toată durata călătoriei, Giordino dormi ca un 


195 


zombi, în timp ce Pitt moţăi cu intermitențe. Când se trezi, 
gândurile începură să-i alerge. Oare contribuţia sa la cercetarea 
tragediei lui Emerald Dolphin se încheiase? Nu se îndoia că 
amiralul Sandecker avea să-i ceară să lucreze la un nou proiect. 
Se hotărî să aducă argumente împotriva acestei variante. Decise 
că trebuia să dezlege misterul până la capăt. Se cuvenea ca 
aceia care declanşaseră incendiul cumplit de pe pachebot să 
plătească. Trebuia să fie descoperiţi, să li se analizeze motivele, 
apoi să fie pedepsiţi. 

Gândurile îi alunecară, încet, de la necazurile cumplite la ispita 
somnului în patul său moale, în apartamentul din hangar. Se 
întrebă dacă Loren Smith, membră a Congresului şi prietena lui 
actuală, avea să-l aştepte la aeroport, aşa cum făcea adesea. 
Loren, cu părul ei de culoarea scorţişoarei şi cu ochii ei violeţi. 
Ajunseseră până în pragul căsătoriei în mai multe rânduri, dar 
niciodată nu reuşiseră să treacă la fapte. Poate că acum sosise 
timpul. Numai Dumnezeu ştie, gândi Pitt, că nu mai sunt foarte 
mulţi anii în care o să mai pot să înconjur oceanele şi să cobor în 
abis după drăcovenii. Işi dădea seama că vârsta îi învăluia pe 
furiş trupul, ca un strat de melasă, încetinindu-i-l pe nesimţite, 
până într-o bună dimineaţă, când avea să se trezească şi să-şi 
spună: Doamne, bine că pot să apelez la Asistenţa Socială şi la 
Asigurările Medicale. 

— Nu! rosti, cu voce tare. 

Giordino se trezi şi se uită la el. 

— M-ai strigat? 

Pitt zâmbi. 

— Vorbeam în somn. 

Giordino ridică din umeri, se răsuci pe o parte şi reintră în 
lumea viselor. 

Nu, gândi, Pitt, de data asta în tăcere. Nu mă retrag la odihnă, 
nu pentru mult timp încă, deocamdată. Intotdeauna se vor ivi 
alte şi alte proiecte de cercetări subacvatice, alte şi alte 
investigaţii maritime. 

Nu avea să demisioneze, sub nici o formă, până ce nu-i 
închideau capacul sicriului. 

Când se trezi ultima oară, avionul tocmai ateriza la Baza 
Andrews a Aviației Militare. Ziua era mohorâtă şi ploioasă, iar 
apa se prelingea pe hublouri. Pilotul rulă către terminalul 
rezervat pentru NUMA şi se opri foarte aproape de un hangar 


196 


deschis. După ce puse piciorul pe asfalt, Pitt se opri şi cercetă din 
priviri parcarea din apropiere. Speranţele lui fuseseră zadarnice. 
Loren Smith nu venise să-l întâmpine. 


Giordino plecă spre locuinţa sa din Alexandria, ca să-şi 
termine treburile şi ca să-şi sune stolul de prietene, anunţându-le 
că era din nou disponibil. Pitt amână desfătările oferite de 
propriul său cămin, se urcă într-unul din jeep-urile NUMA şi se 
îndreptă spre sediul agenţiei de pe dealurile estice, care 
dominau valea fluviului Potomac. Lăsă jeep-ul în parcarea 
subterană şi urcă cu liftul până la etajul al zecelea, unde se afla 
domeniul lui Hiram Yaeger, geniul agenţiei în materie de 
computere, care trona asupra unei vaste reţele. Biblioteca lui 
conţinea toate datele ştiinţifice cunoscute şi toate evenimentele 
petrecute pe oceanele planetei de când începuse să se scrie 
istoria, ba chiar şi altele pe deasupra. 

Yaeger provenea din Silicon Valley şi era la NUMA de aproape 
cincisprezece ani. Arăta ca un hippy bătrân, cu părul cărunt legat 
în coadă de cal. Hainele lui cele de toate zilele erau o pereche de 
blugi Levi, o jachetă Levi şi o pereche de cizme de cowboy. Deşi, 
privindu-l, nimeni n-ar fi crezut-o, locuia într-o casă elegantă 
dintr-o zonă rezidenţială modernă din Maryland. Conducea un 
BMW 740, iar fiicele sale erau studente eminente şi câştigaseră o 
serie de concursuri de echitație. Tot el concepuse şi construise 
un computer numit Max, atât de avansat din punct de vedere 
tehnic, încât era aproape uman. Transformase fotografiile soţiei 
sale într-o imagine holografică, care apărea atunci când el i se 
adresa computerului. 

Când Pitt intră în sanctuarul lui, Yaeger studia ultimele 
rezultate trimise de o expediţie organizată de NUMA în Japonia, 
unde fora pe fundul oceanului, căutând urme de viaţă sub 
aluviuni, în zona faliilor. 

Privi în sus, apoi se ridică şi surâse în timp ce întindea mâna. 

— Va să zică, osânditul din abisul întunecat e din nou acasă. 

Infăţişarea lui Pitt îl lăsase cu gura căscată. Directorul de 
Proiecte Speciale de la NUMA părea un suflet rătăcit de pe străzi. 
Şortul şi cămaşa lui înflorată aveau un aspect mizerabil şi purta 
papuci în picioarele înfăşurate în bandaje groase. In ciuda orelor 
de somn din avion, avea ochii obosiţi şi stinşi. Obraijii îi erau 
acoperiţi de o barbă asimetrică, nerasă de o săptămână. Arăta, 


197 


fără îndoială, ca un bărbat care trecuse prin încercări grele. 

— Eşti omul zilei şi arăţi ca un tâlhar de drumul mare, de 
mâna a doua. 

Pitt strânse mâna lui Yaeger. 

— Am venit direct de la aeroport ca să-ţi fac zile fripte. 

— Nu m-am îndoit de asta nici un moment. Se uită în ochii lui 
Pitt cu admiraţie. Am citit raportul despre incredibila operaţiune 
de salvare dusă la bun sfârşit de tine şi de echipajul de pe Deep 
Encounter, urmată de lupta cu piraţii. Cum reuşeşti să te implici 
în rezolvarea atâtor dezastre? 

— Ele mă găsesc pe mine, spuse Pitt, ridicându-şi mâinile într- 
un gest plin de modestie. Serios, din toate onorurile, celor de pe 
nava de cercetare le revine partea leului, pentru că au muncit ca 
nişte diavoli pentru salvarea pasagerilor. Cât despre eliberarea 
din mâinile piraţilor, Giordino a făcut aproape toată treaba. 

Yaeger cunoştea foarte bine aversiunea lui Pitt faţă de vorbele 
de laudă şi de complimente. După părerea lui, tipul era prea 
conştient de propria lui valoare pentru ca să aşa ceva să-i fie de 
folos. Sări peste orice altă referire la evenimentele recente şi îi 
făcu semn să ia loc. 

— Nu l-ai văzut încă pe amiral? Are aproape cincizeci de 
ziarişti care stau la coadă pentru un interviu cu tine. 

— Incă nu sunt pregătit să dau ochii cu lumea. Mă duc la el 
mâine dimineaţă. 

— Ce te aduce în lumea maşinaţiunilor mele electronice? 

Pitt puse servieta de piele pe biroul lui Yaeger şi o deschise. 
Despachetă obiectul luat de pe pachebot şi i-l întinse. 

— Aş vrea ca ăsta să fie analizat şi identificat. 

Celălalt examină un moment obiectul cu formă ciudată, apoi 
dădu din cap a încuviinţare. 

— O să le cer celor de la laboratorul chimic să-i facă o serie de 
teste. Dacă nu are o structură moleculară foarte complicată, o 
să-ţi dau un răspuns în două zile. Mai e şi altceva? 

Pitt îi dădu videocasetele de pe Abyss Navigator. 

— Măreşte-le pe computer şi digitalizează-le, ca să le 
transformi în imagini tridimensionale. 

— Se rezolvă. _ 

— Şi încă ceva, înainte de a mă duce acasă. li puse un desen 
pe birou. Ai văzut vreodată o asemenea siglă de companie? 

Yaeger studie desenul grosolan în care Pitt reprezentase 


198 


câinele cu trei capete şi cu un şarpe în loc de coadă, sub care era 
scris Cerber. Apoi îl privi ciudat. 

— Nu ştii ce companie e asta? 

— Nu. 

— Unde ai văzut emblema? 

— Era pe una dintre laturile navei de lucru a piraţilor, bine 
mascată. 

— O navă auxiliară, de la o instalaţie de foraj. 

— Da, de acelaşi tip, răspunse Pitt. Ţi-e cunoscută? 

— Da, ripostă Yaeger, cu un aer înţelept. Deschizi o adevărată 
cutie a Pandorei dacă legi Corporaţia Cerber de furtul lui Deep 
Encounter. 

— Corporaţia Cerber, spuse Pitt, răspicat, apăsând pe fiecare 
silabă. Ce prostie din partea mea! Ar fi trebuit să ştiu. 
Conglomeratul ăsta deţine cele mai multe dintre exploatările 
petroliere şi dintre minele de cupru şi de fier particulare din 
Statele Unite, iar sectorul lui chimic fabrică o mie de produse 
diferite. M-a derutat câinele cu trei capete. N-am reuşit să fac 
legătura. 

— Când te gândeşti bine, totul e foarte relevant. 

— De ce au ales câinele cu trei capete ca emblemă? 

— Fiecare cap reprezintă câte o divizie a companiei, răspunse 
Yaeger. Unul pentru petrol, altul pentru minerit şi ultimul pentru 
departamentul chimic. 

— Dar şarpele în chip de coadă? întrebă Pitt, pe jumătate în 
glumă. Reprezintă ceva neguros şi sinistru? 

Yaeger ridică din umeri. 

— Cine poate şti? 

— De unde au preluat câinele? 

— Cerber... are rezonanţă grecească. 

Yaeger se aşeză la computer şi începu să tasteze. Imaginea 
tridimensională a chipului şi a trupului unei femei atrăgătoare se 
contură în încăpere, în partea opusă consolei. Era îmbrăcată într- 
un costum de baie dintr-o singură piesă. 

— M-ai chemat, spuse ea. 

— Bună, Max. Íl ştii pe Dirk Pitt. 

Ochii voalaţi, căprui, îl măsurară pe Pitt din creştet până-n 
tălpi. 

— Da, îl cunosc. Ce mai faceţi, domnule Pitt? 

— Nici prea-prea, nici foarte-foarte, cum se zice în Oklahoma. 


199 


Dar tu, Max, cum o mai duci? 

Chipul se bosumflă. 

— Costumul ăsta de baie stupid pe care mi l-a pus Hiram nu 
mă avantajează de loc. 

— Ai prefera altceva? întrebă Yaeger. 

— Un costum Armani elegant, lenjerie Andra Gabrielle şi 
sandale de la Tods, cu tocuri înalte şi cureluşe la glezne, ar 
merge. 

— Ce culoare? întrebă Yaeger, cu un zâmbet obraznic. 

— Roşie, răspunse Max, fără nici o ezitare. 

Degetele lui Yaeger zburară deasupra tastaturii atât de 
repede, încât contururile păreau să li se estompeze. Pe urmă se 
lăsă pe spatele scaunului ca să-şi admire opera. 

Imaginea lui Max păli câteva secunde, pentru ca să reapară 
apoi purtând un costum roşu, elegant, compus dintr-o bluză, o 
fustă şi o jachetă. 

— E mult mai bine aşa, spuse, încântată. Nu-mi place să am 
un aspect carnal când sunt la serviciu. 

— Acum, că eşti bine dispusă, aş vrea să ne dai relaţii despre 
un anumit subiect. 

Max îşi plimbă mâinile peste noul ei echipament. 

— Spune despre ce e vorba. 

— Ce ştii despre Cerber, câinele cu trei capete? 

— E din mitologia greacă, răspunse Max, aproape instantaneu. 
Hercule - acesta fiind numele latin al lui Heracles, cum îi 
spuneau grecii - şi-a ucis soţia şi copiii într-un moment de 
nebunie temporară. Ca pedeapsă pentru fapta lui cumplită, zeul 
Apolo i-a poruncit să-l slujească pe regele Euristeu din Micena. 
Ca parte integrantă a sentinţei, Hercule a trebuit să 
îndeplinească douăsprezece munci, acestea fiind nişte fapte atât 
de cutezătoare încât păreau imposibile. A trebuit să învingă tot 
felul de monştri înfiorători, cel mai greu fiind să-l supună pe 
Cerber - din nou, echivalentul latin pentru grecescul Kerberos. 
Acesta era un câine hidos, cu trei capete, care păzea porţile lui 
Hades, împiedicând sufletele morţilor să scape din tărâmul 
subpământean. Cele trei capete reprezentau prezentul, trecutul 
şi viitorul. Nu mi-e cunoscută semnificaţia şarpelui care îi servea 
drept coadă. 

— Hercule a ucis câinele? întrebă Pitt. 

Max clătină din cap. 


200 


— După ce a fost muşcat, nu de fălcile câinelui, ci de şarpele 
din coadă, s-a luptat cu monstrul lângă porţile prin care trece 
Acheronul, unul dintre cele cinci râuri subpământene. Hercule l-a 
dus pe Cerber la Micene, unde l-a expus înainte de a i-l înapoia 
lui Hades. Asta e rezumatul a tot ceea ce ştiu despre el, cu 
excepţia faptului că sora lui era Meduza, creatura aia îndrăcită, 
cu şerpi în loc de păr. 

— Ce poţi să-mi spui despre Corporaţia Cerber? 

— Care dintre ele? In toată lumea trebuie să fie o duzină de 
afaceri care se derulează sub numele de Cerber. 

— Cea cu obiect de lucru foarte diversificat, care face afaceri 
cu petrol, cu exploatările miniere şi în industria chimică. 

— A, aceea, spuse Max, edificându-se. Ai la dispoziţie în jur de 
zece ore? 

— Deţii atât de multe informaţii despre Cerber? întrebă Pitt, 
uimit, ca întotdeauna, de enorma bază de date a lui Max. 

— Incă nu. Dar o voi avea după ce o să umblu prin reţea, ca să 
aflu care sunt parteneri lor de afaceri. Din moment ce au 
interese la nivel internaţional, multe dintre guvernele lumii 
trebuie să aibă dosare detaliate despre ei. 

Pitt îi aruncă lui Yaeger o privire plină de suspiciuni. 

— De când este legală pătrunderea neautorizată în reţelele 
corporațiilor? 

Pe chipul celuilalt se înstăpâni expresia unui vulpoi şiret. 

— Odată ce îi dau lui Max comanda să caute, nu mai am 
posibilitatea să-i controlez metodele. 

Pitt se ridică de pe scaun. 

— Vă las pe tine şi pe Max să aflaţi răspunsurile. 

— Trecem imediat la treabă. 

Pitt se întoarse şi se uită la Max. 

— Rămas bun, Max. Arăţi extraordinar în hainele astea. 

— Mulţumesc, domnule Pitt. Imi placi. Păcat că circuitele tale 
nu se pot îngloba în reţea. 

Pitt se apropie de Max şi îi întinse mâna, care trecu prin 
imaginea ei. 

— Nu se ştie niciodată, Max. Poate că, într-o bună zi, Hiram o 
să-ţi poată da o formă solidă. 

— Sper, domnule Pitt, spuse ea, cu voce răguşită. O, sper asta 
atât de mult. 


201 


Vechiul hangar, construit în anii 1930 pentru o linie aeriană 
care nu mai exista de mult, era plasat într-un colţ al aeroportului 
internaţional Ronald Reagan. Un strat de rugină portocaliu- 
maronie îi acoperea pereţii de tablă ondulată şi acoperişul. 
Puținele sale ferestre erau astupate cu carton, iar vopseaua de 
pe uşa a ceea ce odinioară fusese un birou se decolorase şi se 
cojise de-a lungul timpului. Construcţia cu acoperiş rotunjit se 
afla la capătului unui drum murdar de deservire, nu departe de 
intrarea păzită. 

Pitt parcă jeep-ul NUMA în bălăriile de lângă hangar şi se opri 
în faţa uşii. Se uită la camera de supraveghere aflată de cealaltă 
parte a drumului, în vârful unui stâlp de lemn, ca să vadă că 
încetase să se rotească, fiind aţintită direct către el. Apoi tastă o 
secvenţă de numere, aşteptă până ce auzi o serie de clicuri în 
interiorul hangarului şi răsuci clanţa de alamă. Uşa străveche se 
deschise fără zgomot. Interiorul era întunecos, pentru că nu 
existau decât vreo câteva lucarne deasupra apartamentului de la 
etaj. Apăsă comutatorul şi aprinse luminile. 

Efectul instantaneu fu uluitor. Lumina strălucitoare din tavan, 
pereţii albi şi podeaua de răşină epoxidică scoteau în evidenţă, în 
toată splendoarea eleganţei lor, trei şiruri de automobile de 
epocă superbe. La capătul unuia dintre rânduri, un Ford sport, 
din 1936, făcea notă discordantă, dar era la fel de strălucitor ca 
celelalte. Pe o altă latură a hangarului erau aşezate un avion de 
vânătoare nemţesc, cu reacţie, din al Doilea Război Mondial şi un 
trimotor pentru transport din 1929. In spatele lor erau un vagon 
de cale ferată Pullman de la sfârşitul secolului al 
nouăsprezecelea, o barcă cu pânze cu aspect bizar, montată pe 
o plută de cauciuc şi o cadă de baie cu un motor exterior ataşat 
la unul din capete. 

Colecţia de capodopere ale mecanicii auto era legată de 
evenimente din viaţa lui Pitt. Erau vestigiile istoriei lui. li erau 
dragi, le îngrijea el însuşi şi nu erau văzute decât de prietenii lui 
cei mai apropiaţi. Trecând cu maşina pe autostrada Mount 
Vernon Memorial, pe lângă aeroportul Ronald Reagan şi zărind 
hangarul dezafectat aflat vizavi de capătul pistelor de decolare, 
nimeni nu îşi imagina că ascundea o bogăţie incredibilă de 
artefacte care îţi tăiau răsuflarea. 

Pitt închise uşa şi o încuie. Dădu o raită prin interior, aşa cum 
făcea ori de câte ori se întorcea dintr-o expediţie. Cele câteva 


202 


ploi furtunoase din ultima lună făcuseră să se aştearnă praful. Îşi 
spuse că a doua zi avea să şteargă cu o cârpă moale toate 
zonele lucioase, ca să îndepărteze stratul alb de praf care 
pătrunsese în hangar în lipsa lui. Odată inspecția terminată, se 
urcă pe o veche scară în spirală, din fier, până în apartamentul 
situat deasupra nivelului principal, lângă cel mai îndepărtat 
perete al hangarului. 

Interiorul acestuia era la fel de original ca şi colecţia 
eterogenă de dedesubt. Era plin de tot felul de antichităţi 
nautice. Nici un decorator de interioare care se respectă nu ar fi 
pus piciorul înăuntru, cel puţin nu unul care nu era adeptul 
dezordinii. Cei o sută de metri pătraţi de spaţiu locuibil, din care 
făceau parte camera de zi, baia, bucătăria şi dormitorul, erau 
ticsiţi de obiecte recuperate de pe nave scufundate sau duse la 
fier vechi. Găseai acolo o cârmă de lemn, cu spiţe, de pe o antică 
corabie cu pânze, un picior de compas de pe un cargobot 
oriental vechi, cu aburi, clopote de navă şi căşti de scufundător 
din alamă şi din cupru. Mobila era un amestec de piese vechi, 
luate de pe vapoare care străbătuseră mările în secolul al 
nouăsprezecelea. Pe nişte rafturi joase, erau aşezate machete de 
nave în casete de sticlă, iar pe pereţi atârnau tablouri semnate 
de cunoscutul artist Richard DeRosset, înfăţişând corăbii care 
străbăteau mările. 

După ce făcu un duş şi se bărbieri, rezervă o masă la un mic 
restaurant franțuzesc, aflat la numai un kilometru şi jumătate 
distanţă faţă de hangar. Ar fi putut să o sune pe Loren, dar hotărî 
că prefera să cineze singur. Întâlnirea cu ea putea să mai aştepte 
până când îşi vindeca rănile. O cină plăcută, de unul singur şi o 
noapte de somn în patul lui larg, cu somiera joasă, ar fi trebuit 
să-l revigoreze, ajutându-l să facă faţă zilei următoare. 

După ce se îmbrăcă, îi mai rămaseră douăzeci de minute de 
omorât până la plecarea către restaurant. Luă bucata de hârtie 
pe care era numărul de telefon al lui Kelly şi îl formă. Ea 
răspunse într-un târziu, după ce telefonul sunase de cinci ori, 
când el era pe punctul de a renunţa, întrebându-se de ce nu se 
deschidea mesageria vocală. 

— Alo. 

— Bună, Kelly Egan. 

Auzi respiraţia precipitată de la celălalt capăt al firului. 

— Dirk! Te-ai întors. 


203 


— Tocmai am ajuns şi m-am gândit că ar fi bine să te sun. 

— Mă bucur foarte mult că ai făcut-o. 

— Mi se cuvin câteva zile de vacanţă. Cât de ocupată eşti? 

— Prinsă până peste urechi într-o activitate caritabilă, 
răspunse ea. Sunt preşedinta Organizaţiei Locale pentru 
Ajutorarea Copiilor Handicapaţi. Organizăm turul anual de zbor şi 
eu sunt maestrul de ceremonie. 

— Nu-mi place să par prost, dar ce e un tur de zbor? 

Kelly râse. 

— Seamănă cu o paradă aviatică. Sunt scoase la zbor avioane 
vechi, utilitare şi plimbăm copiii cu ele. 

— Probabil că ţi-ai întrerupt munca din cauza asta. 

— Mie-mi spui, făcu ea, cu un râs straniu. Proprietarul unui 
Douglas DC-3, vechi de şaizeci de ani, era programat să zboare 
cu copiii pe deasupra Manhattan-ului, dar a avut o problemă la 
trenul de aterizare şi nu mai poate lua parte la spectacol. 

— Unde are loc turul? 

— İn New Jersey, dincolo de râul Hudson, pe un aerodrom 
privat, lângă un orăşel numit Englewood Clifs. Nu e departe de 
ferma şi de laboratorul tatei. 

Vocea ei suna trist. 

Pitt ieşi cu telefonul portabil pe balconul apartamentului şi se 
uită la colecţia de dedesubt. Ochii îi căzură pe avionul de 
transport cu trei motoare din 1929. 

— Cred că te pot ajuta în ceea ce priveşte turismul aerian. 

— Chiar poţi? întrebă Kelly, înviorându-se din nou. Ştii de unde 
să faci rost de un avion vechi de transport? 

— Când va fi turul? 

— De azi în două zile. Dar cum poţi face rost de un avion într- 
un timp atât de scurt? 

Pitt zâmbi pentru sine însuşi. 

— Cunosc pe cineva care e o pradă uşoară pentru femeile 
frumoase şi pentru copiii handicapati. 


204 


Capitolul 22 


În dimineaţa următoare, Pitt se trezi devreme, se bărbieri şi îşi 
puse un costum sobru. Sandecker insista ca directorii de prim 
rang să se îmbrace corespunzător funcţiei. După un mic dejun 
frugal, se urcă în maşină şi porni către sediul NUMA, mergând 
de-a lungul fluviului. Traficul era mai aglomerat decât de obicei, 
dar nu se grăbea prea tare şi se folosi de întârziere ca să-şi 
adune gândurile şi ca să-şi planifice activităţile din ziua aceea. În 
parcarea subterană se urcă în lift şi se opri direct la etajul patru, 
unde îşi avea biroul. Când se deschiseră uşile, păşi pe plăcile de 
mozaic ale coridorului, împodobite cu imagini de vapoare 
navigând pe ocean. Tot etajul era pustiu. La ora şapte dimineaţa, 
el era primul care sosise. 

Intră în biroul său de pe colţ, îşi scoase haina şi şi-o agăţă într- 
un cuier de modă veche. | se întâmpla foarte rar să petreacă mai 
mult de şase luni pe an în încăperea aceea. Prefera să lucreze pe 
teren. Munca de birou nu era activitatea lui preferată. În 
următoarele două ore, îşi sortă corespondenţa şi studie logistica 
următoarelor expediţii ştiinţifice organizate de NUMA în întreaga 
lume. Ca Director de Proiecte Speciale, le supraveghea pe cele 
care aveau de-a face cu latura inginerească a oceanografiei. 

La nouă fix, Zerry Pochinsky, care îi era secretară de mai mulţi 
ani, intră în anticameră. Dând cu ochii de Pitt, se repezi spre el şi 
îl sărută pe obraz. 

— Bine ai venit înapoi. Am auzit că meriţi să fii felicitat. 

— Nu te apuca să o faci, protestă el, bucuros că o revedea. 

Când devenise secretara lui Pitt, Zerry avea douăzeci şi cinci 
de ani şi nu era căsătorită. Intre timp, se măritase; nu avea 
proprii ei copii, dar înfiase cinci orfani. Era de o inteligenţă 
sclipitoare; nu lucra decât patru zile pe săptămână, aranjament 
pe care Pitt îl acceptase cu plăcere, pentru că ea îşi stăpânea 
perfect meseria, fiind întotdeauna cu doi paşi înaintea lui. Dintre 
toate secretarele pe care le cunoştea, era singura care mai ştia 
să stenografieze. 

Era plină de vervă, cu un zâmbet afectuos şi ochii căprui, iar 
părul castaniu îi cădea pe umeri - o coafură pe care nu şi-o 
schimbase în toţi anii scurşi de când o cunoscuse Pitt. La început, 


205 


flirtaseră unul cu celălalt, dar el avea un principiu niciodată 
încălcat: nu-şi pierdea capul după o colegă de serviciu. 
Rămăseseră prieteni apropiaţi, fără să fi avut nici o relaţie 
romantică. 

Zerry veni în spatele scaunului lui Pitt, îi încolăci gâtul şi 
umerii cu braţele şi îl îmbrăţişă cu putere. 

— N-o să ştii niciodată cât de mult mă bucur să te văd în carne 
şi oase. De câte ori aud că ai dispărut în timpul unei acţiuni, 
sufăr de parcă ţi-aş fi mamă. 

— Cei pe care nu-i doreşti se întorc întotdeauna. 

Ea se îndreptă, îşi netezi bluza şi spuse, pe un ton devenit 
oficial: 

— Amiralul Sandecker vrea să fii în sala de şedinţe la ora 
unsprezece fix. 

— L-a chemat şi pe Giordino? 

— Şi pe el. Şi nu-ţi face nici un plan pentru după amiază. 
Amiralul a aranjat interviuri cu mai mulţi reporteri. Or să 
înnebunească fără un martor ocular al prăjirii lui Emera/d 
Dolphin. 

— Am spus tot ce ştiam în Noua Zeelandă, bodogăni Pitt. 

— Numai că acum te afli nu numai în Statele Unite, ci şi la 
Washington. Eşti considerat un erou local. Trebuie să intri în joc 
şi să le răspunzi la întrebări. 

— Amiralul ar trebui să-l aducă pe Al în lumina blitz-urilor. Lui 
îi place grozav să fie în centrul atenţiei. 

— Numai că el se află sub comanda ta, ceea ce face ca tu să 
fii cel care trebuie să iasă în evidenţă. 

În orele următoare, Pitt întocmi un raport detaliat al 
evenimentelor nebuneşti la care luase parte, începând cu 
apariţia pachebotului în flăcări şi terminând cu lupta cu piraţii şi 
cu evadarea lui Deep Encounter din mâinile acestora. Omise 
prezumtiva legătură cu Corporaţia Cerber, pentru că, în 
momentul acela, nu avea nici cea mai mică idee despre rolul 
imensei companii. Il lăsă pe Hiram Yaeger să continue să 
urmărească această pistă. 

La ora unsprezece, intră în sala de şedinţe şi închise uşa în 
urma lui. Sandecker şi Rudi Gunn erau deja aşezaţi la masa 
lungă, confecţionată din scânduri recuperate dintr-o goeletă 
scufundată în Lacul Erie în 1882. In încăperea aceea de mari 
dimensiuni, lambriurile erau din lemn de tec, covorul era turcoaz 


206 


şi căminul în stil victorian. Cele mai negre temeri ale lui Pitt 
deveniră realitate când alţi doi bărbaţi se ridicară de pe scaune 
ca să-l întâmpine. 

Sandecker rămase aşezat în timp ce făcea prezentările. 

— Dirk, cred că îi cunoşti pe aceşti domni. 

Un bărbat înalt şi blond, cu mustață şi cu ochi albaştri, 
luminoşi, scutură mâna lui Pitt. 

— Mă bucur să te văd, Dirk. Cât să fi trecut, oare, doi ani? 

Pitt strânse mâna lui Wilbur Hill, unul dintre directorii CIA-ului. 

— Aproape trei. 

Charles Davis, director adjunct pentru probleme speciale al 
FBl-ului, făcu un pas înainte. La cei doi metri ai săi, era, de 
departe, cel mai înalt bărbat din încăpere. Lui Pitt îi amintea, 
întotdeauna, de un câine cu ochi plecaţi şi trişti, căutându-şi 
strachina cu mâncare. 

— Ne-am întâlnit ultima dată când am lucrat împreună la cazul 
imigranţilor chinezi. 

— Imi aduc foarte bine aminte, răspunse Pitt, cordial. 

În timp ce schimbau câteva cuvinte despre vremurile vechi, 
intrară Hiram Yaeger şi Al Giordino. 

— Ei bine, se pare că suntem prezenţi cu toţii, spuse 
Sandecker. Trecem la subiect? 

Yaeger începu prin a le înmâna dosare cu copii ale fotografiilor 
epavei scufundate a lui Emerald Dolphin. 

— Domnilor, în timp ce le studiaţi, eu voi porni aparatura 
video. 

Un monitor imens, cu trei feţe, cobori dintr-o nişă ascunsă în 
tavan. Yaeger apăsă butoanele unei telecomenzi şi imaginile 
tridimensionale luate de camerele video ale lui Sea Sleuth 
începură să se deruleze de-a curmezişul scenei aflate în faţa 
ecranelor. Pe fundul mării, epava fantomatică avea un aspect 
jalnic. Era greu de crezut că o navă atât de frumoasă putuse să 
fie devastată într-un asemenea hal. 

Pitt făcu o prezentare în timp ce submersibilul se deplasa de-a 
lungul bordajului pachebotului scufundat. 

— Nava se află la şase mii o sută metri adâncime, pe o pantă 
domoală de pe fundul Gropii Abisale Tonga. E ruptă în trei bucăţi. 
Epava şi sfărâmăturile desprinse din ea acoperă peste doi 
kilometri pătraţi. Pupa şi un fragment din partea centrală se află 
la un sfert de milă de fragmentul principal de la provă. La 


207 


început, am crezut că s-a sfărâmat în urma impactului cu fundul 
oceanului, dar, dacă examinaţi modul în care sunt răsucite spre 
exterior spărturile bordajului, apare ca evident faptul că, sub linia 
de plutire, au avut loc o serie de explozii, în timp ce epava 
distrusă de foc era tractată de remorcherul de la Quest Marine. 
Putem presupune, fără nici o teamă, că structura ei internă, 
şubrezită de o serie de detonaţii sincronizate, s-a rupt în timpul 
scufundării. 

— Nu este posibil să se fi rupt atunci când focul mocnit ajuns 
la rezervoarele de combustibil, făcându-le să explodeze în timp 
ce nava era remorcată? întrebă Davis. 

Ochii lui Wilbur Hill se plimbau de la fotografii la imaginile de 
pe monitor. 

— Am căpătat o experienţă considerabilă în domeniu 
investigând exploziile bombelor teroriştilor şi cred că pot afirma, 
pe o bază solidă, că Dirk are dreptate. Fundul lui Emerald 
Dolphin nu s-a desprins ca urmare a unei singure explozii 
focalizate. După cum arată atât fotografiile şi înregistrarea video, 
carcasa a explodat în mai multe locuri, fapt demonstrat de 
tablele de bordaj sfâşiate, răsucite înspre exterior. Se pare, de 
asemenea, că dispozitivele explozive au fost plasate la distanţe 
egale unele de altele. O dovadă certă că distrugerea a fost 
intenţionată şi premeditată. 

— In ce scop? întrebă Davis. De ce să depui atâtea strădanii 
ca să scufunzi o navă arsă? In plus, cine ar fi putut să o facă? La 
bord nu mai rămăsese nici un supravieţuitor când a fost 
remorcată. 

— Nu este chiar aşa, spuse Gunn. Căpitanul remorcherului - 
făcu o pauză ca să răsfoiască o agendă groasă - pe nume Jack 
McDermott, a raportat că l-a scos din apă pe unul dintre ofiţerii 
de pe pachebot imediat după scufundarea acestuia. 

Davies părea sceptic. 

— Cum ar fi putut omul ăla să supravieţuiască focului? 

— E o întrebare bună, zise Gunn, lovindu-şi uşor stiloul de 
agendă. McDermott a fost pus în încurcătură când a trebuit să 
explice miracolul. A declarat că ofiţerul s-a comportat ca şi cum 
ar fi fost în stare de şoc până când remorcherul a ajuns la 
Wellington. Pe urmă s-a furişat la țărm înainte de a fi putut fi 
interogat şi a dispărut. 

— McDermott ne-a furnizat o descriere? tatonă Davis. 


208 


— A spus doar că era de culoare. 

Sandecker nu le ceru celorlalţi permisiunea să fumeze. NUMA 
era teritoriul lui, aşa că aprinse unul dintre legendarele sale 
trabucuri uriaşe, pe care le venera şi pe care nu le împărțea 
aproape niciodată cu alţii, chiar dacă îi erau cei mai buni prieteni. 
Expiră, trimițând către tavan un norişor de fum şi rosti, răspicat: 

— In acest caz, o primă ipoteză este că Emerald Dolphin a fost 
scufundat în mod intenţionat, pentru a se zădărnici orice 
încercare a companiilor de asigurări de a afla cauza incendiului. 
Scufundarea e o acoperire. Sau, cel puţin, asta e impresia mea. 

Davis îl fixă cu privirea. 

— Dacă teoria dumneavoastră, domnule amiral, e corectă, 
atunci implică cumplita variantă ca focul să fi fost premeditat. 
Nu-mi pot imagina nici un motiv pentru care cineva, fie şi nişte 
terorişti, să distrugă un vas de croazieră, omorând două mii cinci 
sute de membri ai echipajului şi pasageri. E, cu siguranţă, 
incredibil, atâta timp cât nici o grupare teroristă nu revendică 
fapta şi, până acum, nimeni nu a făcut-o. 

— Sunt de acord că motivaţia este de neînțeles, spuse 
Sandecker. Dar, dacă aici ne-au condus faptele, de aici vom 
porni. 

— Care fapte? insistă Davies. Pare imposibil să descoperim 
vreo dovadă că focul a fost declanşat de mâna omului şi nu de 
un accident sau de o defecţiune a sistemelor automatizate ale 
navei. 

— Conform declarațiilor ofiţerilor supraviețuitori de pe 
pachebot, toate sistemele de prevenire şi de stingere a 
incendiilor de la bord au ratat intrarea în funcţiune, spuse Rudi 
Gunn. Povesteau despre frustrarea cu care au privit focul scăpat 
de sub control, fără a avea nici un mijloc prin care să-l oprească. 
Şi e vorba aici de douăsprezece sisteme principale diferite, fără 
să le mai amintim pe cele de rezervă. Ce şanse sunt să se 
defecteze toate în acelaşi timp? 

— Cele ale unui biciclist care încearcă să câştige cursa 
automobilistică Indianopolis 500, veni răspunsul cinic al lui 
Giordino. 

— Sunt de părere că Dirk şi Al ne-au adus suficiente dovezi 
care să demonstreze că incendiul a fost provocat, spuse Yaeger. 

Toţi cei din jurul mesei îl priviră întrebător, aşteptând să 
continue, dar Pitt vorbi primul. 


209 


— Laboratorul a identificat atât de repede materialul adus de 
noi? 

— Au lucrat până la orele mici ale nopţii şi l-au dibuit, 
răspunse Yaeger, triumfător. 

— Despre ce discutăm acum? întrebă Hill. 

— Despre o substanţă pe care am descoperit-o atunci când 
cercetam epava din submersibil, îi răspunse Giordino. Am 
observat-o în zona capelei, de unde spun rapoartele că a pornit 
focul şi am adus o mostră. 

— Nu o să vă plictisesc cu o conferinţă lungă despre modul în 
care au fost descompuse elementele componente, continuă 
Yaeger, dar specialiştii noştri de la NUMA au identificat un 
material extrem de inflamabil, cunoscut sub numele Pyrotorch 
610. Odată ce a fost aprins, este aproape imposibil de stins. 
Substanţa este atât de instabilă, încât nici forţele armate nu se 
ating de ea. 

Yaeger savură amestecul de expresii de pe chipurile din jurul 
mesei. Pitt se întinse ca să strângă mâna lui Giordino. 

— Bună treabă, colega. 

Giordino rânji, cu mândrie. 

— Se pare că mica noastră excursie cu Abyss Navigator şi-a 
scos banii. 

— Păcat că Misty nu e aici ca să afle noutăţile. 

— Misty? făcu întrebător Davies. 

— Misty Graham, spuse Pitt. O specialistă în biologia marină 
de la bordul lui Deep Encounter. Ne-a însoţit pe Al şi pe mine în 
timpul scufundării cu submersibilul. 

Sandecker îşi scutură alene ţigara într-o scrumieră mare de 
alamă. 

— Am impresia că ceea ce părea doar o tragedie devastatoare 
s-a transformat într-o crimă odioasă... 

Se opri şi, pe faţa sa până atunci lipsită de expresie, se citi 
pentru o clipă exasperarea. 

Giordino scosese din buzunarul de la piept un trabuc care era 
fratele geamăn al celui fumat de amiral şi îl aprinsese. 

— Aşadar, spuneaţi...? interveni Hill, neavând habar de jocul 
de culise ai cărui protagonişti erau Sandecker şi Giordino. 
Amiralul era aproape sigur că Al îi fura trabucurile, dar niciodată 
nu reuşise să o dovedească. Niciodată nu observase că i-ar fi 
lipsit vreuna. Şi niciodată nu îl prinsese cumpărându-le în secret 


210 


din aceeaşi sursă din Nicaragua. 

— Spuneam, reluă, fără grabă, aruncându-i lui Giordino o 
privire de rău augur, că avem de-a face cu o crimă înfiorătoare. 
Făcu o pauză şi se uită la Hill şi Davis, care erau aşezaţi de 
cealaltă parte a mesei. Sper, domnilor, că agenţiile 
dumneavoastră vor lansa imediat o investigaţie amănunţită a 
acestei atrocități şi îi vor aduce pe vinovaţi în faţa justiţiei. 

— Acum, când avem certitudinea că a fost comisă o crimă, 
spuse Davis, cred că putem colabora ca să aflăm nişte 
răspunsuri. 

— Puteţi începe cu furtul lui Deep Encounter, propuse Pitt. Nu 
am nici cea mai mică îndoială asupra faptului că există o 
legătură. 

— Am citit un scurt raport al acestui incident, zise Hill. 
Dumneata şi Al sunteţi nişte bărbaţi curajoşi, pentru că v-aţi 
salvat nava şi i-aţi înfrânt pe pirați. 

— Nu erau pirați în adevăratul sens al cuvântului. Ucigaşi 
plătiţi e mai aproape de adevăr. 

Hill nu era convins. 

— Ce motive i-ar fi putut determina să fure o navă NUMA? 

— Nu a fost o simplă hoţie, spuse Pitt, cu asprime. Intenţionau 
să scufunde nava şi să ucidă fiecare bărbat şi fiecare femeie de 
la bord, cincizeci de persoane cu totul. Vreţi să ştiţi din ce 
motive? Ca să ne împiedice să ne scufundăm pentru a cerceta 
epava. Se temeau de ceea ce am fi putut descoperi. 

Gunn căzu pe gânduri. 

— Cine, pentru numele lui Dumnezeu, ar putea fi în stare de 
atâta răutate? 

— Poţi să începi cu Corporaţia Cerber, zise Yaeger, aruncând o 
privire către Pitt. 

— E absurd, râse zgomotos Davis. Una dintre cele mai mari şi 
mai respectate companii din ţară amestecată în uciderea a mai 
mult de două mii de oameni, în cealaltă parte a lumii? Vă puteţi 
imagina că General Motors, Exxon sau Microsoft comit crime sau 
asasinate în masă? Eu nu pot, cu siguranţă. 

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, spuse 
Sandecker. Dar despre Cerber e greu să spui că are mâinile albe 
ca un crin. Au mai fost implicaţi în nişte tranzacţii destul de 
necurate. 

— Au fost supuşi, în mai multe rânduri, investigaţiilor 


211 


comitetelor Congresului, adăugă Gunn. 

— Şi toate s-au dovedit a nu fi decât nişte maşinaţiuni politice, 
ripostă Davis. 

Sandecker rânji. 

— Congresul e foarte rigid când e vorba de acuzaţiile la adresa 
unor companii care le furnizează ambelor partide politice, în 
fiecare campanie electorală, fonduri suficiente pentru a pune în 
mişcare o treime din ţările lumii. 

Davis clătină din cap. 

— Trebuie să-mi arătaţi dovezi solide ca să mă convingeţi să 
investighez Corporaţia Cerber. 

Pitt surprinse sclipirea din ochii lui Yaeger, când vrăjitorul 
computerelor începu să vorbească: 

— V-ar ajuta dacă v-aş spune că specialiştii din sectorul chimic 
al lui Cerber sunt cei care au creat Pyrotorch 610? 

— Nu puteţi fi sigur de asta, zise Davis, în al cărui ton începea 
să se strecoare îndoiala. 

— Nici o altă companie din lume nu a reuşit să reproducă 
întocmai proprietăţile lui Pyrotorch 610. 

Davis îşi reveni repede. 

— Probabil că substanţa a fost furată. Oricine ar fi putut face 
rost de ea. 

— Cel puţin FBl-ul are un punct de plecare, îi spuse Sandecker 
agentului Biroului Federal. Apoi se întoarse spre Hill: Ce părere 
are CIA? 

— Cred că trebuie să începem cu organizarea unei expediţii de 
recuperare a rămăşiţelor navei pirat şi să vedem ce iese la 
lumină. 

— NUMA nu v-ar putea ajuta în privinţa acestui proiect? 
întrebă Pitt. 

— Nu, mulţumesc, zise Hill. Când e vorba de cercetări 
subacvatice, lucrăm cu o companie particulară. 

— Atunci, aşa rămâne, conchise amiralul, între două fumuri de 
trabuc. Dacă o să aveţi nevoie de serviciile noastre, e suficient 
un telefon. NUMA va colabora pe deplin. 

— Aş vrea să le permiteţi oamenilor mei să interogheze 
echipajul de pe Deep Encounter, spuse Davis. 

— De acord, aprobă Sandecker, fără nici o ezitare. Ar mai fi şi 
altceva? 

— Încă o întrebare, zise Hill. Cine era proprietarul lui Emera/d 


212 


Dolphin? 

— Naviga sub pavilion britanic, răspunse Gunn, dar 
proprietarul era Blue Seas Cruise Lines, o companie fondată în 
Marea Britanie şi deţinută iniţial de acţionari americani. 

Hill i se adresă lui Davis cu un zâmbet abia schiţat. 

— Un act terorist intern şi, în acelaşi timp, internaţional. Se 
pare că agenţiile noastre vor fi nevoite să colaboreze 
îndeaproape. 

Davis şi Hill plecară împreună. După ce uşa se închise în urma 
lor, Sandecker se aşeză din nou. Ochii i se îngustară până ce 
căpătară un licăr feroce. 

— Atâta vreme cât ambele cazuri se referă la crime comise pe 
mare, nu pleacă de la NUMA fără să fie investigate. O să 
acţionăm separat, fără afectăm planurile celor de la FBI şi de CIA. 
Se uită la Pitt şi Giordino: Voi doi luaţi-vă trei zile libere şi 
odihniţi-vă. Pe urmă întoarceţi-vă şi treceţi la treabă. 

Pitt susţinu privirea amiralului, apoi îşi roti ochii în jurul mesei: 

— Cu ce începem? 

— O să am un plan când vă întoarceţi. Până atunci, Rudy şi 
Hiram vor aduna toate datele necesare. 

— Cum aveţi de gând să vă relaxaţi? îi întrebă Gunn pe Pitt şi 
Giordino. 

— Inainte de a pleca în Pacific, am cumpărat o barcă de trei 
metri, cu vele, pe care o ţin într-un port de iahting din Annapolis. 
Cred că o să fac o croazieră în golful Chesapeake, împreună cu 
două doamne. 

Gunn se întoarse spre Pitt. 

— Şi tu? 

— Eu? Pitt ridică din umeri cu indiferenţă. Mă duc la o paradă 
aviatică. 


213 


Capitolul 23 


Nici nu s-ar fi putut găsi o zi mai potrivită pentru un spectacol 
aviatic în beneficiul copiilor invalizi. Sub cerul de culoarea 
cobaltului, fără nici o urmă de nor, se adunaseră mai bine de o 
mie de oameni. O briză uşoară, adiind dinspre Atlantic, răcorea 
aerul fierbinte al verii. 

Aerodromul Gene Taylor era un aeroport particular, situat în 
centrul unei zone rezidenţiale ai cărei locuitori erau, cu toţii, 
deţinătorii de aparate de zbor. Străzile fuseseră proiectate astfel 
încât se puteau deplasa cu acestea de acasă până la pistele de 
rulaj şi înapoi. Spre deosebire de altele, aeroportul era înconjurat 
de o zonă înfrumuseţată de mici tufişuri, de garduri vii şi de 
straturi de flori. Aleile pavate erau înconjurate de acri întregi de 
gazon, rezervaţi pentru parcare şi pentru picnicuri. Mulțimea se 
putea aşeza pe peluza înverzită ca să privească acrobaţiile 
aviatice desfăşurate în aer sau se putea plimba printre avioanele 
utilitare staționate sau expuse la unul dintre capetele zonei de 
rulare. 

Copiii invalizi fuseseră aduşi de familiile, şcolile şi spitalele din 
patru state. Nu lipseau voluntarii care să-i însoţească printre 
avioanele etalate. Era un eveniment emoţionat şi toată lumea se 
mândrea fiindcă îşi putea aduce contribuţia. 

Kelly era cât se poate de stresată. Ştia că tensiunea i se urca 
spre limita maximă. Până atunci, totul mersese bine, fără 
perturbații şi fără probleme, voluntarii fiindu-i de un real folos. 
Proprietarii şi piloţii celor nouăzeci de aparate de zbor erau 
bucuroşi să-i acorde timpul lor şi participau la eveniment 
suportându-şi singuri cheltuielile. Erau extrem de binevoitori şi îi 
lăsau pe copii să stea în carlingă, în timp ce le istoriseau 
poveştile avioanelor. 

Dar unul dintre aparatele de zbor pe care conta, avionul de 
transport care trebuia să îi plimbe pe copii, purtându-i pe 
deasupra zgârie-norilor din Manhattan, încă nu apăruse. Era pe 
punctul de a le anunţa copiilor vestea proastă, când i se alătură 
Mary Conrow, colega şi prietena ei cea mai bună. 

— Imi pare rău, o compătimi. Ştiu că te bizuiai pe el. 

— Nu pot să cred că Dirk nu m-a sunat ca să-mi spună că nu 


214 


poate face rost de avion, murmură Kelly, descurajată. 

Mary era o femeie foarte atrăgătoare, de vreo treizeci şi cinci 
de ani, coafată şi îmbrăcată elegant, după cerinţele modei. 
Cârlionţii blonzi, de culoarea frunzelor de toamnă, i se răsfirau în 
evantai în jurul umerilor. Ochii de un verde deschis priveau 
lumea cu o încredere în sine care-i scotea în evidenţă pomeţii 
înalţi şi bărbia ascuţită. Era gata să spună ceva, dar îşi umbri 
brusc ochii cu mâna şi arătă un punct de pe cer. 

— Ce zboară acolo, venind dinspre sud? 

Kelly se uită lung în direcţia arătată de Mary. 

— Nu reuşesc să-mi dau seama. 

— Arată ca un avion vechi de transport! spuse Mary, 
emoţionată. Cred că tocmai soseşte! 

Presiunea sângelui din venele lui Kelly se domoli, dar bătăile 
inimii i se înteţiră. 

— El trebuie să fie! strigă. Dirk nu m-a dezamăgit. 

Ochii lor, ai copiilor şi ai întregii mulţimi de oameni urmăreau 
vechiul avion, cu înfăţişare ciudată, care huruia în văzduh, la 
numai câteva zeci de metri deasupra vârfurilor arborilor din jurul 
terenului. Se apropia încet, cu nu mai mult de o sută douăzeci de 
kilometri la oră. Zbura de-a curmezişul cerului cu un fel de graţie 
stângace, motiv pentru care acest avion comercial, cel mai reuşit 
al timpurilor sale, fusese numit, cu afecţiune, Gâsca de Tinichea. 

Trimotorul 5-AT fusese construit de Ford Motor cu mult timp în 
urmă; cel deţinut de Pitt era unul dintre puţinele care 
supravieţuiseră, în muzee şi în colecţii particulare. Unele erau 
vopsite într-o multitudine de culori, purtând emblema vechilor 
linii aeriene cărora le aparținuseră. Pitt păstrase aspectul de 
argint pur ar fuzelajului şi al aripilor din tablă ondulată de 
aluminiu, lăsând, ca semne distinctive, doar numărul de 
înmatriculare şi sigla Ford. 

Pentru că, în momentul acela, era singurul avion de pe cer, 
atât mulțimea spectatorilor, cât şi piloţii participanți 
întrerupseseră orice activitate şi se uitau la acel aparat de zbor 
legendar, care tocmai vira, aliniindu-se cu pista de aterizare. 
Prinse în sistem baionetă de motoare, elicele licăreau în bătaia 
soarelui şi umpleau văzduhul cu zumzetul lor caracteristic. 

Două dintre motoare erau prinse de aripi, în timp ce al treilea 
ieşea în afară faţă de partea anterioară a fuzelajului. Aripile mari 
şi groase creau impresia că ar fi putut purta un avion de două ori 


215 


mai mare. În faţă, parbrizul mic avea un aspect comic, dar 
geamurile laterale erau largi, oferindu-le piloților o perspectivă 
mai mult decât amplă. Pentru o clipă, aparatul fără vârstă păru 
să atârne nemişcat în aer, ca o gâscă adevărată înainte ca 
picioarele ei să atingă apa. Pe urmă, foarte încet, se lăsă pe 
pământ şi pneurile sale imense muşcară asfaltul stârnind un nor 
firav de fum alb şi scoțând un scâncet abia auzit. 

Un voluntar traversă pista într-un jeep recondiționat, din al 
Doilea Război Mondial şi-i făcu semn pilotului trimotorului să-l 
urmeze către locul de parcare ce-i fusese repartizat, la capătul 
unui şir de avioane utilitare foarte vechi. Pitt se opri între un 
triplan Fokker DR.1, din Primul Război Mondial, vopsit în roşul 
strălucitor al faimoasei aeronave a baronului von Richthofen şi 
un avion amfibie albastru, un Sikorski S-38 din 1932, care putea 
ateriza atât pe sol cât şi pe apă. 

Un alt voluntar le aduse pe Kelly şi pe Mary până la avion, în 
Cadillac-ul său sport, din 1918. Ele săriră jos şi aşteptară până ce 
paletele elicelor gemene se opriră. Un minut mai târziu, uşa 
pasagerilor se deschise şi Pitt se aplecă în afară. Inainte de a 
cobori, puse jos un taburet de lemn. 

— Ei, tu! rosti Kelly, pe nerăsuflate. Nu mi-ai spus că avionul e 
al tău. 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză, zise el, cu un zâmbet drăcesc. 
lartă-mi întârzierea, am avut vânt puternic din faţă pe drumul 
dinspre Washington. Ochii i se îndreptară spre Mary: Bună. 

— O, îmi cer scuze, spuse Kelly. Ea este Mary Conrow, 
prietena mea foarte bună şi asistenta mea în ceea ce priveşte 
organizarea acestui eveniment. lar el este... 

— Da, ştiu. Acel Dirk Pitt despre care nu te mai saturi vorbind. 
Mary îl cercetă pe Pitt din priviri şi se pierdu imediat în ochii lui 
verzi. E o plăcere să te cunosc, murmură. 

— Plăcerea e de partea mea. 

— Copiii sunt nerăbdători să meargă cu avionul tău, spuse 
Kelly. De când te-au văzut venind, vorbesc numai despre asta. l- 
am aşezat deja la coadă pentru zboruri. 

Pitt se uită la mulţimea de copii infirmi. Mulţi erau în scaune 
cu rotile şi toţi se aşezaseră în ordine, aşteptând plimbarea. 

— Câţi vor să meargă? Avionul meu nu poate lua mai mult de 
cincisprezece pasageri odată. 

— Avem în jur de şaizeci, răspunse Mary. Aşa că va fi nevoie 


216 


de patru călătorii. 

Pitt zâmbi. 

— Mă descurc, dar, pentru că trebuie să transport pasageri, 
am nevoie de un copilot. Prietenul meu Al Giordino nu a putut 
veni. 

— Asta nu e o problemă, spuse Kelly. Mary e pilot la Conquest 
Airlines. 

— De multă vreme? 

— De doisprezece ani, pe Boeing 737 şi 767. 

— Câte ore de zbor ai pe avioane cu elice? 

— Cu mult peste o mie. 

Pitt dădu din cap, mulţumit. 

— OK, urcă, să facem o mică verificare. 

Faţa lui Mary străluci ca a unui copil în dimineaţa de Crăciun. 

— Dacă zbor cu un trimotor Ford, toţi piloţii de sex masculin 
pe care îi ştiu se vor înverzi de invidie. 

După ce se instalară în scaunele-cupă din carlingă şi îşi puseră 
centurile de siguranţă, Pitt îi descrise lui Mary comenzile 
avionului şi aparatura de bord. Panoul din faţa lor era o mostră 
de simplicitate plină de sens. Mai multe comutatoare de 
comandă şi ceva mai mult de o duzină de aparate de primă 
importanţă erau strategic împrăştiate pe un panou mare şi 
negru, în formă de piramidă. Dar pe el se aflau numai 
instrumentele referitoare la motorul din faţă, proeminent ca un 
nas. In mod ciudat, tahometrul şi indicatoarele pentru presiunea 
şi temperatura uleiului pentru cele două motoare exterioare erau 
plasate în afara carlingii, pe suporţi de montaj. Cele trei manete 
de acceleraţie ale motoarelor erau montate între scaune. 
Manşele erau prevăzute cu volane cu spiţe de lemn care 
acționau eleroanele şi arătau ca şi cum ar fi provenit de la nişte 
automobile vechi. Pentru că nu vroia să irosească nici o centimă, 
Henry Ford insistase ca firma sa să facă economii folosind 
volanele de la automobile existente, Ford Model T. Simetria avea 
de suferit din cauza micii manivele de deasupra capului pilotului. 
Tot dintre cele două scaune se înălța şi maneta mare de frână, 
prin a cărei deplasare spre dreapta sau spre stânga se efectuau 
virajele la sol. 

Pitt aprinse motoarele şi se uită cum tremurau, vibrând în 
suporturile lor, acompaniate de o serie de pocnete şi de icnete, 
până ce combustia din interiorul cilindrilor se stabiliză şi 


217 


oscilaţiile se uniformizară. După ce le porni, rulă până la capătul 
pistei. li explică lui Mary care erau procedurile de decolare şi de 
aterizare înainte de a-i încredința comenzile, amintindu-i că 
zbura cu un avion cu bechie la coadă şi nu cu unul cu reacţie, cu 
tren de aterizare cu a treia roată în faţă. 

Ea mânuia comenzile uşor, cu eleganţă şi se obişnui repede cu 
ciudăţeniile pilotării unui aparat de zbor vechi de şaptezeci şi doi 
de ani. Pitt îi demonstră că avionul îşi putea reduce viteza la o 
sută de kilometri pe oră, zburând fără efort doar cu două 
motoare şi având încă destule rezerve de putere pentru a 
executa, cu un singur motor, o aterizare controlată. 

— Mi se pare straniu, spuse ea cu voce sonoră, acoperind 
mugetul celor trei ţevi de eşapament, să văd motoarele stând în 
spaţiu deschis, fără nici un fel de capotă. 

— Au fost construite astfel încât să facă faţă elementelor 
naturii. 

— Care e povestea avionului? 

— A fost construit în 1929, îşi începu Pitt prelegerea, de către 
compania Stout Metale Airplane, o componentă a Ford Motor. 
Ford a construit o sută nouăzeci şi şase de astfel de avioane, 
primele din Statele Unite realizate integral din metal. Al meu a 
fost al o sută cinzeci şi optulea ieşit de pe linia de montaj. Acum 
mai există încă optsprezece şi doar trei mai pot zbura. Primul 
proprietar al acestuia a fost Transcontinental Air Transport, care 
a devenit apoi TWA. Făcea curse între New York şi Chicago şi a 
transportat multe dintre celebrităţile zilei: Charles Lindberg, 
Amelia Earhart, Gloria Swanson, Douglas Fairbanks Senior şi 
Mary Pickford. Franklin Roosevelt l-a concesionat pentru a ajunge 
la Convenţia Democratică din Chicago. Toţi cei care erau cineva 
au zburat cu el. In vremea lui, nu exista nici o altă aeronavă mai 
confortabilă şi mai avantajoasă. Trimotoarele Ford au fost 
primele care au avut un spaţiu de odihnă pentru echipaj şi în 
care te puteai bucura de serviciile unei stewardese. Poate că nu 
realizezi asta, dar te afli în avionul care a inaugurat aviația 
modernă. 

— Are un pedigri impresionant. 

— Bătrânul de Nădejde, porecla căpătată de-a lungul 
existenţei sale, a fost îndepărtat în 1934, când a început să fie 
produs Douglas DC-3. In următorii câţiva ani, a transportat 
pasageri în Mexic. Pe neaşteptate, în 1942, a apărut în insula 


218 


Luzon din Filipine, unde a evacuat douăzeci dintre soldaţii noştri, 
ducându-i, din insulă în insulă, până în Australia. Pe urmă a 
dispărut în negura vremurilor. A ieşit apoi la suprafaţă în Islanda, 
fiind proprietatea unui mecanic de avioane care îl folosea pentru 
transportul proviziilor în satele şi oraşele izolate. Eu l-am 
cumpărat în 1987 şi am zburat cu el până la Washington, unde a 
avut parte de o restaurare minuțioasă. 

— Care îi sunt performanţele? 

— Are trei motoare Pratt-Whitney, de patru sute cincizeci de 
cai putere, intră Pitt în amănunte. Poate transporta combustibil 
suficient pentru un zbor de nouă sute de kilometri cu o viteză de 
croazieră de o sută optzeci şi cinci de kilometri pe oră. Dacă este 
forţat, poate ajunge până la două sute cincisprezece. Urcă până 
la trei sute cincizeci de metri într-un minut şi atinge un plafon de 
cinci mii trei sute de metri. Anvergura aripilor e de treizeci şi 
cinci de metri, iar lungimea aparatului e de cincisprezece. Am 
uitat ceva? 

— Ai inclus tot ce trebuia, spuse Mary. 

— Îţi aparţine întru totul, spuse Pitt, eliberând comenzile. E un 
avion de pe care nu trebuie să-ţi iei mâinile. Tu îl faci să zboare îl 
fiecare moment. 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Mary, care se văzu nevoită să-şi 
folosească muşchii ca să răsucească volanul şi să deplaseze 
eleroanele de mari dimensiuni. După câteva minute de tonouri şi 
de viraje, se pregăti să aterizeze. 

Pitt observă că Mary atinse cât se poate de uşor pământul, 
înainte a aşeza roata din spate pe asfalt. 

— Foarte frumos, o lăudă. Ai făcut-o ca un pilot experimentat 
de trimotor. 

— Mulţumesc, domnule, spuse ea, râzând mulţumită. 

Trimotorul odată parcat, copiii începură să urce la bord. Pe cei 
mai mulţi îi ridicară voluntarii până la uşă, punându-i în braţele 
lui Pitt, care îi aşeză pe scaune şi le prinse centurile. Se simţi 
adânc mişcat la vederea micilor infirmi care dădeau dovadă de 
atât de mult curaj şi de umor, în ciuda incapacității lor fizice. 
Kelly i se alătură, ca să se ocupe de copii, glumind şi râzând 
împreună cu ei. După decolare, arătă către Manhattan în timp ce 
Pitt traversa fluviul Hudson, îndreptându-se către oraş. 

Vechiul avion era perfect pentru zborurile de agrement. Viteza 
lui redusă şi hublourile mari şi pătrate înşiruite de-a lungul 


219 


fuzelajului ofereau ocazia de a privi nestânjenit panorama. Copiii 
stăteau pe pernele moi de pe vechile scaune de răchită şi 
sporovăiau cu aprindere, excitaţi de vederea clădirilor oraşului, 
care se înălţau către ei. 

Pitt făcu trei călătorii şi, în timp ce avionul era realimentat, se 
duse să admire Fokker-ul cu trei rânduri de aripi din Primul 
Război Mondial, care era parcat lângă trimotor. Intr-un anumit 
moment al războiului, aceste avioane deveniseră năpasta 
aviaţiei armatelor aliate, fiind conduse de aşii Germaniei, 
Manfred von Richthofen, Werner Voss şi Herman Goring. Von 
Richthofen susţinea că se caţără ca o maimuţă şi se pilotează ca 
un diavol. 

Tocmai studia armele montate pe capota metalică a 
motorului, când un om îmbrăcat într-un costum vechi de zbor de 
îndreptă către el. 

— Cum ţi se pare? îl întrebă. 

Pitt întoarse capul şi privi în ochii măslinii ai unui bărbat de 
culoare, având trăsăturile ascuţite ale unui egiptean. Aproape că 
simţeai nevoia imperioasă de a-l privi. Era înalt şi cu spatele 
drept şi, după cum i se păru lui Pitt, cu un aspect milităros. Ochii 
lui stranii aveau însuşirea neobişnuită de lăsa impresia că rămân 
focalizaţi drept înainte, fără să se orienteze spre dreapta şi spre 
stânga. 

Cei doi bărbaţi se examinară un moment unul pe celălalt, 
observând că aveau aceeaşi înălţime şi aceeaşi greutate. 

— Sunt întotdeauna surprins de faptul că avioanele vechi de 
luptă par atât de mici în fotografii, dar devin atât de mari când 
stai lângă ele, spuse Pitt, într-un târziu. Apoi arătă către cele 
două mitraliere jumelate, montate în spatele elicei: Par să fie 
autentice. 

Omul încuviinţă dând din cap. 

— Spandau originale, de şapte milimetri nouăzeci şi doi. 

— Dar cartuşierele? Sunt încărcate cu gloanţe. 

— Asta, pur şi simplu, ca să-i impresioneze pe privitori, spuse 
bărbatul cu chip întunecat. La vremea lui, a fost o maşinărie de 
ucis excelentă. Imi place să-i păstrez imaginea. Işi scoase 
mânuşa de protecţie pentru zbor şi îi întinse mâna: Sunt Conger 
Rand, proprietarul avionului. Dumneata eşti pilotul trimotorului? 

— Da. Pitt avea senzaţia stranie că celălalt îl cunoştea. 
Numele meu e Dirk Pitt. 


220 


— Ştiu, spuse Rand. Eşti de la NUMA. 

— Ne-am mai întâlnit? 

— Nu, dar avem cunoştinţe comune. 

Kelly îl strigă pe Pitt înainte ca el să fi putut răspunde. 

— Suntem gata să încărcăm copiii pentru ultimul zbor. 

Pitt se întoarse şi era să spună „Ei, presupun ca trebuie să 
plec”, dar pilotul Fokker-ului se grăbise să treacă în spatele 
avionului său, ieşind din raza vizuală. 

Rezervoarele erau pline şi, îndată ce cisterna fu îndepărtată, 
urcară în trimotor copiii pentru ultimul zbor deasupra oraşului. 
Pitt o lăsă pe Mary să se ocupe de comenzi, în timp ce el se duse 
în spate şi stătu de vorbă cu copiii, arătându-le Statuia Libertăţii 
şi Insula Ellis, în jurul cărora se rotiră la o înălţime de trei sute de 
metri. Apoi reveni în carlingă şi preluă pilotarea avionului, 
îndreptându-se către East River şi către Podul Brooklyn. 

Fiindcă temperatura de afară era de treizeci de grade, glisă 
fereastra laterală, lăsând aerul să năvălească înăuntru. Dacă nu 
ar fi avut copiii la bord, ar fi fost tentat să treacă pe sub vechiul 
şi renumitul pod, dar asta l-ar fi putut costa licenţa de zbor. Nu e 
o mişcare înţeleaptă, decise, ascultându-şi raţiunea. 

Atenţia îi fu distrasă de o umbră care apăru alături şi uşor 
deasupra trimotorului. 

— Avem un oaspete, spuse Mary, în timp ce el auzi copiii care 
începuseră să scoată ţipete de încântare în cabina pasagerilor. 

Se uită în sus şi văzu o pată roşie pe fundalul cerului orbitor de 
albastru. Pilotul triplanului roşu, marca Fokker, îi făcu cu mâna 
din carlinga sa, aflată la numai cincizeci de metri distanţă. Purta 
o cască de zbor din piele şi ochelari de protecţie, iar deasupra 
capului îi flutura o eşarfă de mătase. Vechiul Fokker era atât de 
aproape, încât văzu dinţii pilotului lucind într-un rânjet larg, 
aproape răutăcios. Era pe punctul de a răspunde fluturării de 
mână, când bătrânul avion viră pe neaşteptate, îndepărtându-se. 

Pitt urmări cu privirea triplanul roşu care execută un luping, 
pentru a se năpusti pe neaşteptate înapoi, către trimotorul Ford, 
îndreptându-se, în unghi, înspre babord. 

— Ce face ţicnitul ăsta? întrebă Mary. Nu are voie să execute 
acrobaţii deasupra oraşului. 

Intrebării ei îi răspunseră două explozii gemene, ca nişte 
fascicole laser izvorâte din ţevile identice ale celor două 
mitraliere Spandau. Pentru o fracțiune de secundă, Mary crezu că 


221 


asista la număr de senzaţie al spectacolului aviatic. Dar geamul 
parbrizului se făcu ţăndări, care se împrăştiară urmate de un jet 
de benzină şi de o răbufnire de fum din motorul din faţa carlingii. 


222 


Capitolul 24 


Pitt simţi primejdia înainte de a se abate asupra lor grindina 
de gloanţe. Răsuci brusc trimotorul, la trei sute şaizeci de grade, 
până ce văzu Fokker-ul zburând sub picioarele lui, înainte de a 
vira, întorcându-se pentru un nou atac. |lmpinse manetele de 
acceleraţie până la capăt şi îl urmă, cu speranţa deşartă de a 
rămâne în spatele lui. Dar încercarea era sortită eşecului. Cu trei 
motoare în stare de funcţionare, Pitt le-ar fi dat de furcă Fokker- 
ului şi pilotului său dement. Viteza maximă a trimotorului era cu 
peste cincizeci de kilometri pe oră mai mare decât a vechiului 
avion de luptă. Dar acum, după ce pierduse un motor, acest 
avantaj era anulat de superioritatea triplanului în cea ce priveşte 
manevrabilitatea. 

Fumul se revărsa din ţevile de eşapament ale motorului din 
centru şi izbucnirea focului era doar o chestiune de secunde. Se 
aplecă şi închise comutatorul alimentatorului cu benzină, aflat 
între picioarele sale, răsucind apoi şi cheia de contact de pe 
panoul de sub manete şi văzu elicea motorului din centru 
oprindu-se în poziţia orizontală. 

Confuzia îmbujorase obrajii lui Mary. 

— Trage în noi, bolborosi. 

— Nu te osteni să mă întrebi de ce, ripostă Pitt. 

Kelly apăru în uşa carlingii. 

— De ce ne tot răsuceşti în mijlocul cerului? întrebă, furioasă. 
Sperii copiii. 

Apoi zări motorul care fumega şi parbrizul sfărâmat şi simţi 
năvala aerului. 

— Ce se întâmplă? 

— Suntem atacați de un lunatic. 

— Trage în noi cu gloanţe adevărate, spuse Mary, apăsând pe 
fiecare cuvânt în parte, ridicând o mână ca să-şi ferească faţa de 
curentul de aer. 

— Dar avem copii la bord, argumentă Kelly. 

— Ştie şi nu pare să se sinchisească. Du-te înapoi şi calmează 
puştii. Fă-i să creadă că e un joc. Găseşte ceva, orice, care să le 
distragă atenţia şi care să-i facă să nu dea importanţă 
pericolului. Pitt se întoarse şi dădu din cap către Mary, 


223 


încurajând-o. Cere ajutor prin radio. Indiferent cine-ţi răspunde, 
raportează-i situaţia. 

— Ne poate ajuta cineva? 

— Nu în timp util. 

— Ce-ai de gând să faci? 

Pitt privi Fokker-ul roşu, care vira, pregătindu-se de un nou 
atac asupra trimotorului. 

— Să ţin pe toată lumea în viaţă, dacă o să pot. 

Kelly şi Mary se minunară de calmul lui imperturbabil şi de 
îndârjirea care făcea să-i strălucească ochii. Cea de-a doua 
începu să strige în microfon, cerând ajutor, în timp ce prima se 
întoarse în compartimentul principal al avionului. 

Pitt cercetă cerul, în căutarea unor nori în care să intre ca să 
scape de Fokker, dar cei câţiva care pluteau în văzduh erau la 
mai mulţi kilometri depărtare şi la mai bine de şase mii de metri 
altitudine, peste plafonul de zbor al trimotorului. Nici un nor în 
care să se ascundă, nici un loc care să le ofere scăparea. Vechiul 
avion de transport era la fel de lipsit de apărare ca un miel pe o 
păşune străjuită de un lup. De ce făcea asta pilotul pe care îl 
cunoscuse mai devreme? întrebările se învârtejeau în creierul lui 
Pitt, dar nu era deloc simplu să le găsească răspunsurile. 

Ar fi putut încerca să coboare pe East River. Poate ar fi reuşit 
să aterizeze pe apă fără să avarieze avionul şi fără să rănească 
copiii şi poate ar fi plutit suficient de mult ca să aibă timp să se 
salveze; ideea îi venise fulgerător, dar o respinse. Din cauza 
trenului rigid de aterizare al trimotorului, posibilitatea de a se 
prăbuşi în apă era prea mare şi nu putea fi sigur că, în timpul 
aterizării, pilotul nebun al Fokker-ului n-ar fi deschis focul asupra 
pasagerilor răniţi. Dacă intenţionase să-i împuşte în aer, gândi 
Pitt, tipul nu ar fi ezitat să-i omoare în apă. 

Hotăriî ce avea de făcut şi întoarse trimotorul înapoi, către 
Podul Brooklyn. 

Fokker-ul roşu se propti în vârful aripilor înainte de a lua urma 
celuilalt avion, schimbându-şi cursul către apă. Pitt încetini, 
micşorând puterea celor două motoare care îi rămăseseră şi îi 
permise atacatorului să se apropie. Spre deosebire de avioanele 
de luptă moderne, cu reacţie, care îşi pot lansa proiectilele şi 
dobori inamicul de la un kilometru şi jumătate distanţă, aşii 
Primului Război Mondial nu deschideau focul de la o distanţă mai 
mare de o sută de metri. Pitt miza pe faptul că pilotul Fokker-ului 


224 


avea să aştepte până în ultimul moment ca să tragă asupra 
trimotorului. 

Ca în zilele Frontului de Vest, avertismentele piloților aliaţi se 
dovediră corecte. Pitt se gândi la vechea zicală: aşteaptă-l pe 
hun în lumina soarelui. Era la fel de adevărată ca atunci. Pilotul 
Fokker-ului săltă botul avionului, înălţându-l brusc, aproape ca şi 
cum ar fi fost agăţat de elice, înainte de a se repezi în jos, parcă 
desprinzându-se din soare. Deschise focul de la o sută de metri 
distanţă, în timp ce se prăvălea asupra trimotorului şi gloanţele 
pătrunseră în tabla ondulată de aluminiu a aripii din dreapta, în 
spatele motorului. Dar timpul fusese prea scurt - mitralierele 
jumelate Spandau rămânând asupra tintei mai puţin de două 
secunde, înainte ca Pitt să se arunce într-un picaj aproape 
vertical. 

Avionul se lăsă către apă, cu Fokker-ul pe urmele sale, dar 
fără ca pilotul acestuia să mai tragă înainte de a putea lua din 
nou linia de ochire. Pitt coborî până ce oamenii care se plimbau 
pe ambele maluri, cei înghesuiți pe puntea superioară a unui vas 
de agrement, ca şi pompierii de pe o şalupă de incendiu, avură 
impresia că urma să se izbească de apă. Dar, în ultimul moment, 
trase manşa înapoi şi lansă trimotorul pe un curs care avea să-l 
ducă direct sub Podul Brooklyn. 

Celebrul pod se contura ameninţător, labirintul său de cabluri 
de susţinere părând o imensă pânză de păianjen. Terminat în 
1883, era traversat în fiecare zi de peste o sută cincizeci de mii 
de automobile, două mii de biciclete şi trei sute de pietoni. 
Traficul se oprise şi oamenii din maşini rămăseseră cu gura 
căscată la vederea celor două avioane care se năpusteau spre 
deschiderea podului. Pietonii şi bicicliştii de pe pasarela de lemn 
aflată deasupra şoselei se opriră şi năvăliră spre balustrade. 
Nimănui nu-i venea să creadă că avionul de luptă din Primul 
Război Mondial trăgea într-adevăr asupra vechiului Ford cu trei 
motoare. 

— O, Doamne! murmură Mary. Doar n-o să trecem pe sub pod. 

— Ba bine că nu, spuse Pitt, înverşunat. 

Pitt abia dacă observă cele două turnuri care se înălţau în aer, 
la optzeci şi cinci de metri înălţime. In grabă, estimă distanţa 
dintre pod şi apă la patruzeci şi cinci de metri, ea fiind, de fapt, 
de numai patruzeci. Cu o dâră de fum în urma motorului central, 
avionul intră fulgerător sub pod şi ţâşni prin deschiderea 


225 


acestuia, evitând un remorcher care trăgea două şlepuri. 

Ingroziţi de vederea podului care trecea pe deasupra lor, copiii 
credeau că totul face parte din spectacol. Excitaţi şi neavând 
habar de pericolul de moarte în care se aflau, începură brusc să 
cânte, aşa cum îi învățase Kelly: 


Bătrânul cântă odată. 

Cântă într-o doară pe degetul meu mare. 

Cu un fleac de scatoalcă îndrăcită, dă-i câinelui un os. 
Bătrânul de duce de-a dura până acasă. 


Controlorii de zbor de pe aeroporturile La Guardia şi Kennedy 
şi de pe altele mai mici, din împrejurimi, recepţionară mesajul de 
ajutor pe care Mary îl trimitea cu disperare, iar staţiile radio ale 
poliţiei transmiteau rapoarte despre lupta aeriană. Controlorul de 
pe aeroportul Kennedy îşi sună şeful: 

— Am primit o cerere de ajutor din partea unei femei de pe un 
Ford vechi, cu trei motoare, care participă la parada aviatică de 
astăzi. Pretinde că este atacată de un avion de luptă din Primul 
Război Mondial. 

Controlorul şef râse. 

— Sigur că da, iar marţienii au aterizat lângă Statuia Libertăţii. 

— Trebuie să fie ceva adevăr în asta. Recepţionez şi 
rapoartele poliţiei, care spun că un triplan roşu hăituieşte un 
aparat vechi de zbor, cu trei motoare, pe sub podul Brooklyn şi 
că din unul dintre cele trei motoare iese fum. 

Pofta de râs îi pieri. 

— Ştii cumva dacă în avionul de transport sunt pasageri? 

— Poliţia spune că are cincisprezece copii infirmi la bord. Făcu 
o pauză înainte de a continua, cu voce şovăitoare: Eu... eu îi aud 
cântând. 

— Cântând? 

Controlorul încuviinţă dând din cap în tăcere. 

Panica schimbă expresia feţei şefului. 

Intră în sala radarelor şi lăsă mâna pe umărul controlorului 
care monitoriza sosirea avioanelor. 

— Ce vezi deasupra Manhattan-ului? 

— Am avut două aeronave la East River, dar cea mai mare 
tocmai a dispărut de pe ecran. 

— S-a prăbuşit? 


226 


— Aşa se pare. 

Ochii controlorului şef se înnegurară. 

— Bieţii copii, murmură, cu tristeţe. 

Pilotul Fokker-ului smuci manşa şi se înălţă, trecând doar la un 
metru deasupra cablurilor arcuite ale podului. Apoi plonjă 
înainte, ca să capete viteză şi viră la o sută optzeci de grade, 
îndreptându-se direct către trimotor. 

Mai degrabă decât să aştepte să fie împuşcat ca o cutie de 
tinichea pusă pe o piatră, Pitt pivotă avionul în jurul vârfului aripii 
stângi, executând un viraj cât mai strâns posibil şi porni, direct 
pe deasupra danelor unsprezece şi treisprezece, traversând 
bulevardul Franklin Delano Roosevelt şi South Street sub un 
unghi de nouăzeci de grade. Se îngrozi când survolă Wall Street 
la o înălţime de numai şaizeci de metri şi se prăvăli către statuia 
lui George Washington înjurând în gând, în timp ce bubuiturile 
ţevilor de eşapament reverberau lovindu-se de clădiri şi făcând 
geamurile să vibreze. Aripile cu o anvergură de douăzeci şi cinci 
de metri aproape că şterseră fațadele clădirilor în vreme ce se 
străduia să se înalțe deasupra acelui canion de beton şi sticlă. 

Mary încremenise, şocată, cu sângele prelingându-i-se pe 
obrazul atins de ciob de sticlă. 

— Asta e o nebunie. 

— Imi pare rău, spuse Pitt, fără nici o intonaţie. Nu prea am de 
unde alege. 

Impinse manşa înapoi când dădu cu ochii de ceea ce părea să 
fie o stradă largă, care cotea, coborând spre Broadway. Intr-un 
spaţiu de numai câţiva metri, făcu un viraj strâns şi intră pe 
faimoasa magistrală la numai o clădire distanţă de bursa 
newyorkeză, deasupra capelei Saint Paul şi vizavi de City Hall 
Park. Cu sirenele urlând, maşinile poliţiei se străduiau să 
urmărească avionul, dar nu aveau nici o şansă. Nu-şi puteau croi 
drum prin trafic nici măcar cu jumătate din viteza avionului. 

Pentru moment, pilotul Fokker-ului roşu îl pierdu pe Pitt în 
jungla de clădiri. Se învârti deasupra East River înainte de a se 
înălța la trei sute de metri, îndreptându-se către partea mai joasă 
a Manhattan-ului. Trecu pe deasupra vapoarelor înalte din portul 
de pe South Street şi se aplecă peste marginea carlingii, 
încercând să localizeze din nou trimotorul. Apoi zări o reflexie 
argintie a soarelui. Işi ridică ochelarii şi se holbă, nevenindu-i să- 
şi creadă ochilor, la trimotorul care zbura mai jos decât vârfurile 


227 


clădirilor de pe Broadway. 

Pitt ştia că punea vieţi în pericol, ştia că, dacă Fokker-ul roşu îl 
făcea să se prăbuşească în flăcări, erau în primejdie nu numai 
copiii, ci şi oamenii de jos, de pe străzi şi de pe trotuare. Singura 
lui speranţă era să izbutească să ocolească inevitabilul până 
când reuşea să câştige un avans substanţial şi să iasă din oraş, 
lăsându-l pe pilotul dement al avionului de luptă să se descurce 
cu elicopterele poliţiei. Hotărârea lui de a se dedica întrutotul 
salvării copiilor spori când îi auzi cântând: 


Bătrânul cântă de patru ori. 

Cântă într-o doară la uşa mea. 

Cu un fleac de scatoalcă îndrăcită, dă-i câinelui un os. 
Bătrânul se duce de-a dura până acasă. 


Pe neaşteptate, văzu pavajul de sub trimotor explodând într- 
un jet de asfalt, când Fokker-ul pivotă în jurul cozii şi slobozi o 
rafală de gloanţe de calibrul 7,62. Acestea perforară capota unui 
taximetru galben şi pătrunseră într-o cutie poştală de la colţul 
străzii, fără să rănească pe nimeni. La început, Pitt crezu că 
avionul scăpase neatins, dar apoi simţi că nu mai răspundea la 
comenzi. După o verificare rapidă, constată că direcţia era inertă 
şi că profundoarele nu-l mai ascultau. Doar eleroanele încă mai 
funcționau normal. Inţelese că unul dintre gloanţe lovise fie 
mecanismul de transmisie, fie cuplajele lor la cablurile de 
comandă care mergeau din carlingă la cârmă şi la profundoarele 
din exteriorul fuzelajului. 

— Ce nu e în ordine? întrebă Mary. 

— Ultima rafală ne-a atins profundoarele. Nu ne mai putem 
înălța. 

Atacul  Fokker-ului fusese aproape perfect, dar vederea 
clădirilor care se ridicau deasupra aripilor lui îl dezechilibră şi 
depăşi trimotorul înainte ca mitralierele sale să-i fi produs avarii 
fatale. Pilotul îl înălţă vertical şi execută o manevră Immelmam, 
rostogolindu-se şi zburând apoi în direcţie opusă. Pitt înţelese 
imediat că adversarul său nu avea de gând să piardă timpul cu 
un atac frontal. Se mulțumea să vină din urmă şi să atace din 
spatele trimotorului. 

— Poţi să stai cu ochii pe el? o întrebă pe Mary. 

— Nu şi când se află exact sub noi, răspunse ea, calmă. Îşi 


228 


slăbi centura de siguranţă, astfel încât să se poată răsuci în 
scaun. Am să mă aplec cât de mult pot ca să supraveghez coada. 

— Eşti o fată bună. 

Kelly apăru în uşă. 

— Copiii sunt incredibili. Fac totul fără nici un efort. 

— Pentru că nu ştiu că acum trăim pe credit. 

Pitt privi în jos îşi dădu seama că zburau prin Greenwich 
Village. Apoi trecură fulgerător peste Union Park. Putu vedea 
Times Square apropiindu-se. Ştia că zona teatrelor era dincolo de 
clădirile din stânga. Firmele lor luminoase străluciră, într-o 
străfulgerare, când trecu pe deasupra statuii lui George M. 
Cohan. Incercă să înalțe avionul ca să se ridice deasupra 
oraşului, dar profundoarele nu răspundeau la comenzi. Pentru 
moment, Pitt nu putea decât să zboare păstrând direcţia şi 
altitudinea. Se descurcă atâta vreme cât Broadway se arcui uşor 
spre stânga, dar atunci când se frânse la intersecţia cu Forty- 
eight Street, lângă Paramount Plaza, ştiu că dăduse de necaz. 
Profundoarele nu funcționau şi trebuia să apese pedalele cu 
toată puterea ca să obţină cel mai mic răspuns din partea 
cârmei. Eleroanele erau tot ce mai avea, dar cea mai mică 
eroare de calcul şi cea mai fină răsucire a manşei cu volan 
puteau face ca avionul să se zdrobească de faţada unei clădiri. 
Era nevoit să menţină direcţia de-a lungul Broadway-ului 
manevrând doar manetele de acceleraţie. 

Transpira din belşug şi buzele i se uscaseră. Pereţii verticali ai 
clădirilor din New York dădeau impresia că sunt destul de 
aproape ca să-i atingă dacă s-ar fi întins prin fereastra laterală. 
Strada care i se aşternea înainte părea să nu se mai sfârşească 
şi avea senzaţia că începe să se îngusteze. Mulțimea de oamenii 
de pe trotuare, ca şi cea din intersecţii, amuţise, îngrozită, la 
vederea trimotorului care zbura pe mijlocul Broadwavy-ului, la 
înălţimea etajului al zecelea. Vuietul celor două motoare era 
asurzitor şi îl puteau auzi de la câteva blocuri distanţă. 
Funcţionarii din birouri care, de la ferestre, se uitau în jos, la 
avion, nu reuşeau să creadă că zăreau într-adevăr acea apariţie 
bizară. Toţi cei care priveau trimotorul credeau că era gata să se 
prăbuşească. 

Pitt încerca cu disperare să-i ridice botul, dar acesta, pur şi 
simplu, nu se înălța. Deceleră, ca să reducă viteza la aproape o 
sută zece kilometri pe oră, cu numai zece kilometri peste viteza 


229 


minimă de portanță. Fokker-ul roşu era condus de un pilot bun, 
şiret ca o vulpe care pândeşte un pui de găină. Pitt purta o luptă 
în care avea nevoie de fiecare dram de curaj autentic sau de 
sfidarea neînfricată a oricărui risc. Era o înfruntare între doi 
bărbaţi care stăpâneau în aceeaşi măsură procedurile tehnice, 
erau la fel de abili, de răbdători şi de tenaci. Nu lupta numai 
pentru viaţa lui, ci şi pentru vieţile celor două femei şi ale celor 
cincisprezece copii infirmi şi a numai Dumnezeu ştia câţi oameni 
aflaţi în pericol de moarte dacă trimotorul se prăbuşea şi exploda 
pe străzile aglomerate ale oraşului. 

In spatele lui, copiii începeau să simtă primele tentacule ale 
spaimei, văzând clădirile atât de aproape de hublouri şi, cu toate 
acestea, reuşeau să cânte în continuare, îndemnați de Kelly, care 
era prea îngrozită ca să privească imaginea neclară a birourilor 
din clădirile pe lângă care treceau şi să desluşească feţele uluite 
are funcţionarilor de dincolo de geamuri. 

De la înălţimea de trei sute de metri, pilotul Fokker-ului privi în 
jos, spre trimotorul care îşi croia drum printre magazinele şi 
clădirile de pe Broadway. Avea răbdarea unui demon care 
pândeşte sufletul unui om de onoare. Incă nu simţea nevoia să 
coboare şi să deschidă din nou focul asupra vechiului avion de 
transport. Era foarte probabil să se prăbuşească singur. In timp 
ce îl privea fascinat, un elicopter al poliţiei îşi făcu apariţia şi 
începu urmărirea, zburând la înălţimea acoperişurilor, între 
Fokker şi Ford. 

Calm şi minuţios, împinse manşa uşor înainte, orientând botul 
avionului în jos, direct către elicopter. Un poliţist de la bord, care 
stătea cu ochii pe Fokker-ul roşu, putea fi văzut strigând 
nebuneşte şi făcându-i semn pilotului să privească în sus. 
Elicopterul zvâcni în întâmpinarea celui despre care echipajul său 
dedusese că era agresorul, dar armele de care dispunea nu erau 
pe măsura mitralierelor rapide, ale căror gloanţe scuipate de 
tevile jumelate izbiră motorul de sub elice. Atacul fusese 
executat cu o răutate sălbatică. Rafala nu dură mai mult de trei 
secunde. Dar, în acele trei secunde, elicopterul se transformă, 
dintr-o maşină zburătoare frumos lustruită, într-o zdreanţă, într-o 
epavă căzătoare care se prăbuşi pe acoperişul unei instituţii. 

Sfărâmăturile sale loviră mai mulţi pietoni, dar, în mod 
incredibil, nici unul nu se alese cu răni mortale sau foarte grave. 
Cei doi poliţişti, scoşi din epavă de personalul care se ocupa de 


230 


întreţinerea clădirii, aveau câteva fracturi, dar viaţa nu le era în 
pericol. 

Era inuman. O acţiune inumană care nu servea nici unui scop 
imaginabil. Pilotul Fokker-ului ar fi putut pune foarte uşor capăt 
urmăririi după ce se asigurase că trimotorul nu mai avea cum să 
rămână în aer mai mult de câteva secunde. Nu doborâse 
elicopterul poliţiei fiind în legitimă apărare. O făcuse cu sânge 
rece, pur şi simplu ca să se amuze. Inainte de a relua urmărirea 
trimotorului, abia dacă privi dezastrul pe care îl lăsa în urmă. 

Pitt nu avea habar de catastrofa petrecută în spatele său. 
Uitându-se înapoi prin geamul lateral al carlingii, Mary văzuse 
totul, dar îngheţase, ne mai izbutind să vorbească. Strada se 
curba uşor şi Pitt îşi concentră atenţia asupra virajului pe care 
trebuia să-l execute avionul. 

Broadway cotea la stânga, intersectându-se cu Columbus 
Circle. Lovi cu putere cârma din dreapta şi răsuci avionul până ce 
scăpă din lungul canion dintre clădirile înalte. Vârful aripii din 
stânga rată, cu mai puţin de trei metri, impactul cu statuia înaltă 
de douăzeci de metri a lui Cristofor Columb, în timp ce trimotorul 
vira pe deasupra Central Park West şi a Fifty-ninth Street. La 
intrarea dinspre sud-vest a Central Park, ocoli monumentul 
dedicat victimelor de la bordul navei militare Maine, apoi 
traversă parcul. Călăreţii de pe alei făcură eforturi ca să rămână 
în şa când caii li se cabrară la auzul vuietului trimotorului. 

Miile de oameni care îşi petreceau după amiaza aceea 
călduroasă de vară în parc îşi încetară activităţile şi îşi pironiră 
privirile asupra dramei desfăşurate deasupra capetelor lor. Toate 
maşinile de poliţie din oraş se îndreptau într-acolo, cu sirenele 
urlând. Mai multe elicoptere ale poliţiei survolară parcul venind 
dinspre Fifth Avenue, escortate de escadronul celor care le 
aparţineau posturilor de televiziune. 

— Se întoarce! strigă Mary. E la două sute cincizeci de metri în 
urma noastră şi plonjează asupra cozii noastre! 

Pitt ar fi putut vira, cu greutate, dar nu putea câştiga nici 
măcar o jumătate de metru în altitudine fără profundoare, care 
erau ciuruite de gloanţe şi înţepenite într-o poziţie intermediară. 
În minte îi încolţi un plan; un plan care ar fi funcţionat numai 
dacă Fokker-ul roşu ar fi trecut pe deasupra trimotorului înainte 
de a trage. Se întinse şi lovi comutatoarele de aprindere şi de 
alimentare cu combustibil ale motorului din mijloc, aducându-le 


231 


pe poziţia DESCHIS. Motorul stricat tuşi de câteva ori, apoi porni 
şi începu să se învârtă. Pitt viră brusc spre dreapta, ştiind că 
atacatorul său dement venea ca o furtună de deasupra. Pentru 
moment, încercarea sa de evitare a atacului îl luă pe celălalt prin 
surprindere şi rafalele gemene ale mitralierelor Fokker-ului 
trecură prin dreapta trimotorului, pierzându-se în gol. 

Manevrabilitatea vechiului avion de transport nu era pe 
măsura celei a triplanului pe care, cu optzeci de ani în urmă, îl 
pilotaseră cu succes cei mai buni aviatori ai Reich-ului german. 
Pilotul Fokker-ului îi neutraliză repede avantajul şi Pitt simţi 
loviturile surde ale gloanţelor care ciuruiau aripa superioară a 
trimotorului şi pătrundeau în motorul de la tribord. Cabina din 
spatele acestuia fu cuprinsă de flăcări, dar pistoanele încă 
lucrau. Pitt răsuci bătrânul avion, întorcându-l în direcţia opusă şi 
aşteptând, cu o răbdare de fier, momentul potrivit pentru atac. 

O grindină de gloanţe se abătu, pe neaşteptate, asupra 
carlingii, izbind violent panoul de bord. Pilotul nebun anticipa 
toate mişcările lui Pitt. Era un tip deştept, dar, când Fokker-ul 
roşu fulgeră, huruind, pe deasupra parbrizului sfărâmat, sosi şi 
rândul lui Pitt. 

Impinse toate cele trei manete de acceleraţie până la capăt. 
Cu două motoare, viteza lui o egala pe a triplanului, iar odată 
pornit şi cel din mijloc, care azvârlea vălătuci de fum şi de ulei, 
dar ai cărui cilindri funcționau din plin, trimotorul se năpusti 
înainte ca un armăsar pur-sânge. 

Cu faţa brăzdată de sângele izvorât din numeroasele 
zgârieturi făcute de sfărâmăturile de parbriz care îi izbiseră 
obrajii şi fruntea, împroşcat cu ulei şi abia reuşind să vadă prin 
norii de fum, Pitt strigă, cu o superbă cutezanţă: 

— Blestemat să fii, Baron Roşu! 

Când era deja prea târziu, capul cu cască de piele din carlinga 
roşie se răsuci şi zări trimotorul argintiu care sfredelea văzduhul 
la numai şase metri distanţă. Azvârli Fokker-ul într-un viraj 
violent, basculându-l pe vârfurile aripilor. Era o mişcare greşită. 
Pitt o prevăzuse. Dacă s-ar fi înălţat brusc, trimotorul cu 
profundoarele avariate nu ar fi avut cum să-l urmeze. Dar, 
executând virajul la nouăzeci de grade, cu cele trei aripi dinspre 
tribord înălțate către cer, Fokker-ul roşu era vulnerabil. Una 
dintre cele trei roţi mari are trenului de aterizare al trimotorului 
izbi eşafodajul de lemn, făcând ţăndări aripa superioară. 


232 


Triplanul se prăbuşi intrând în vrie, scăpat de sub control şi 
Pitt abia mai avu timp să-l întrezărească pe pilot. Dând dovadă 
de o cutezanţă nesmintită, acesta îi arătă pumnul. Pe urmă, Pitt 
pierdu din vedere avionul roşu, care, rotindu-se, se izbi de 
copacii de lângă Shakespearean Gardens. Elicea de lemn se 
sfărâmă într-o sută de bucăţi când lovi trunchiul gros al unui ulm. 
Fuzelajul şi aripile se mototoliră ca ale unui aeromodel de 
jucărie, făcut din lemn de balsa, foiţă şi clei. In câteva minute, 
rămăşiţele fură înconjurate de maşini de poliţie, ale căror lumini 
roşii şi albastre licăreau ca tot atâtea fulgere colorate. 

In timp ce aeronava avariată se lupta ca să rămână în aer, 
Kelly continua să dirijeze corul copiilor, cu un curaj pe care Pitt 
nu l-ar fi crezut posibil: 

Bătrânul cântă de zece ori. 

Cântă într-o doară lângă găina mea. 

Pitt opri motorul central şi pe cel de la tribord înainte ca 
acestea să transforme avionul în torţă. Ca un cal grav rănit în 
război care continuă să şarjeze fără şovăire, bătrâna pasăre se 
străduia să-şi înfigă ghearele în văzduh. Intr-un torent de fum şi 
de flăcări, cu singurul motor valid ambalat la maximum, Pitt 
descrise un cerc complet şi îndreptă avionul spre cel mai mare 
spaţiu deschis pe care îl văzu, o zonă întinsă, acoperită cu iarbă, 
cunoscută sub numele de Sheep Meadow. 

Oamenii adunaţi la picnic sau care veniseră ca să stea pur şi 
simplu la soare începură brusc să se împrăştie ca furnicile la 
vederea aeronavei ciuruite de gloanţe care pierdea altitudine 
venind înspre ei. Nu aveau nevoie de nici o explicaţie ca să 
înţeleagă că avionul putea să se prăbuşească şi să explodeze în 
mijlocul lor. 

Aplecat pe fereastra laterală ca să scape de fumul care inunda 
carlinga, Pitt privea cu coada ochiului spaţiul verde şi căuta 
direcţia pe care să aterizeze. In condiţii normale, ar fi mizat 
pentru reuşită pe douăzeci şi cinci de cenți contra o centimă, dar 
acum, neavând aproape nici un control, toate pariurile cădeau. 
Manevrând cu grijă manetele de acceleraţie, cobori încet către 
pajişte. 

Două mii de oameni uluiţi încremeniseră şi amuţiseră, mulţi 
dintre ei rugându-se ca avionul grav avariat, învăluit de fum şi de 
flăcări, să poată cumva ateriza în siguranţă, fără să explodeze la 
impact. Işi ţineau respiraţia, cu degetele încrucişate. Priveau ca 


233 


vrăjiţi, ascultând huruitul singurului motor care funcţiona din 
plin. Priveau fără să-şi poată desprinde ochii, aşteptau, paralizaţi, 
îngroziţi şi neîncrezători, în vreme ce trimotorul trecea printre 
vârfurile copacilor de la marginea câmpiei. După câţiva ani, nici 
unul dintre martorii oculari ai acelei întâmplări incredibile nu o 
mai putea descrie cu exactitate. Memoria li se înceţoşa când 
rechemau imaginea vechii aeronave care huruia apropiindu-se 
de suprafaţa ierbii. 
In cabina principală, copiii cântau ultimul refren: 


Bătrânul se duce de-a dura până acasă. 


Trimotorul tremură când Pitt îl făcu să alunece deasupra 
pajiştii. Apoi păru să rămână suspendat pentru o clipă, înainte ca 
roţile lui mari să atingă vârful ierbii, săltă de două ori şi, în 
secunda următoare, era jos, cu roata din dreptul cozii pe 
pământ. Spre surprinderea tuturor, rulă şi se opri în mai puţin de 
cincizeci de metri. 

Văzând mulţimea care se scurgea către avion, Pitt opri 
motorul care îi rămăsese, privind elicea care se opri cu paletele 
în poziţie verticală. Se întoarse către Mary şi începu să spună 
ceva, vrând să o laude pentru modul plin de curaj în care 
acţionase. Dar amuţi când îi zări chipul livid. Se întinse şi îi puse 
degetele pe gât, căutându-i pulsul. Apoi mâna îi căzu şi i se 
încleştă. 

Aplecându-se, Kelly intră, emoţionată, în carlingă. 

— Ai reuşit! izbucni, fericită. 

— Copiii? întrebă Pitt, cu voce reţinută. 

— Nevătămaţi cu toţii. 

Ea privi apoi spre scaunul copilotului şi văzu, pe spatele lui 
Mary, micile găuri aproape echidistante făcute de rafala 
mitralierelor Spandau de pe Fokker. Incremeni, şocată, în timp ce 
Pitt îşi pleca solemn capul. La început, refuză să creadă că Mary 
nu mai era, că vechea ei prietenă murise, dar, după ce, privind în 
jos, văzu balta de sânge care se lăţea pe podeaua carlingii, 
realiză cumplitul adevăr. 

O tristeţe adâncă i se aşternu pe chip şi ochii i se tulburară: 

— De ce? murmură, cu privirea în gol. De ce a trebuit să se 
întâmple asta? Moartea lui Mary nu are nici un sens. 

Oamenii de pe străzile înconjurătoare şi din parc veneau să se 


234 


uite la vechiul avion înroşit de foc şi se minunau. Erau mii cei 
care strigau şi îşi fluturau mâinile către carlingă. Dar Pitt nu-i 
vedea şi nu-i auzea. Se simţea înconjurat, dar nu de oameni, ci 
de zădărnicia tuturor lucrurilor. 

— Nu e singura victimă a omului care pilota avionul, spuse, 
uitându-se la Kelly. Au mai fost mulţi alţii, care şi-au pierdut viaţa 
în zadar. 

— Totul e atât de stupid, şopti Kelly, plângând, printre mâinile 
cu care îşi acoperise faţa. 

— Cerber, spuse Pitt cu voce scăzută, abia audibilă pe fondul 
uralelor de afară. Cineva - încă nu ştiu cine - se va duce la Hades 
ca să-l întâlnească. 


235 


Capitolul 25 


După ce paramedicii se ocupară de cucuiele şi vânătăile pe 
care le căpătaseră copiii fiind azvârliţi de colo-colo în timpul 
luptei cu Fokker-ul roşu şi cu pilotul lui necunoscut, aceştia 
ajunseră în braţele părinţilor lor. Pitt stătu alături de o Kelly 
copleşită de durere în timp ce trupul prietenei ei Mary Conrow 
era transportat din avion în ambulanţă. După ce un cordon de 
poliţişti înconjură aparatul de zbor, Pitt şi Kelly fură escortaţi 
până la maşinile poliţiei, ca să fie duşi la cea mai apropiată 
circumscripție pentru un interogatoriu. 

Inainte de a pleca, Pitt înconjură vechiul trimotor Ford, uimit şi 
întristat de toate loviturile pe care le îndurase. Şi, cu toate 
acestea, rămăsese în aer, în mod miraculos, până ce îl făcuse să 
aterizeze în siguranţă pe Sheep Meadow. Studie zona ciuruită de 
gloanţe a cozii, tighelul de găuri de pe aripile superioare şi 
chiuloasele zdrobite ale cilindrilor celor două motoare Pratt & 
Whitney, care mai pocneau încă din cauza temperaturii ridicate, 
emanând vârtejuri firave de fum. 

Işi aşeză palma pe apărătoarea uneia dintre roţile trenului de 
aterizare şi şopti: 

— Mulţumesc. 

Apoi îl întrebă pe ofiţerul care conducea operaţiunea dacă se 
puteau opri lângă rămăşiţele Fokker-ului înainte de a se îndrepta 
spre circumscripţia de poliţie. Ofiţerul aprobă dând din cap şi 
arătă spre cea mai apropiată maşină. 

Incastrat în trunchiul unui ulm uriaş, la şase metri deasupra 
solului, Fokker-ul roşu părea un zmeu de hârtie mototolit. Urcaţi 
pe scara maşinii lor, pompierii stăteau sub epavă, privind în sus, 
către avionul mutilat. Pitt ieşi din maşina poliţiei şi merse până 
sub triplan. Se opri şi se uită îndelung la motorul care fusese 
smuls din suport şi zăcea pe jumătate înfipt în iarbă. Descoperi, 
cu surprindere, că nu fusese un motor modernizat, ci un 
Oberursel original, cu nouă cilindri, care dezvolta o sută zece cai 
putere. Pe urmă îşi înălţă privirea către carlinga deschisă. 

Era goală. 

Se uită la crengile copacului, apoi cercetă terenul de sub 
avion. O jachetă de zbor din piele, casca şi ochelarii de protecţie, 


236 


cu lentilele mânjite cu dâre de sânge, erau singurele urme ale 
pilotului. 
In mod aproape miraculos, acesta dispăruse. 


În timp ce ofiţerii de poliţie o interogau pe Kelly, lui Pitt i se 
permise să sune o companie locală de întreţinere a aparatelor de 
zbor şi să aranjeze ca trimotorul să fie dezasamblat şi transportat 
înapoi, la Washington, unde urma să fie apoi reparat şi 
reconstruit în forma originală de experţii în restaurarea 
aeronavelor. Apoi îl sună pe Sandecker şi îi raportă care era 
situaţia. 

Convorbirile odată încheiate, se aşeză, calm, la un birou liber 
şi se apucă să dezlege un careu de cuvinte încrucişate din New 
York Times, până când fu chemat. El şi Kelly se îmbrăţişară când 
ea părăsi încăperea în care patru inspectori de poliţie aşteptau 
aşezaţi în jurul unui birou de stejar plin de cicatrice, care îşi trăda 
vârsta prin numărul vechilor urme de arsuri de ţigară de pe 
tăblia sa. 

— Domnul Pitt? întrebă un bărbat mărunţel, cu o mustață 
subţire. 

Era fără haină şi purta bretele înguste. 

— Acesta e numele meu. 

— Sunt inspectorul Mark Hacken. Eu şi colegii mei am vrea să 
vă punem câteva întrebări. Vă deranjează dacă înregistrăm 
discuţia? 

— Câtuşi de puţin. 

Hacken nu făcu nici o încercare de a-i prezenta pe ceilalţi trei 
bărbaţi din cameră. Nici unul nu semăna cu poliţiştii văzuţi la 
televizor. Păreau un grup de vecini care se adună în fiecare 
sâmbătă ca să tundă peluza. 

Hacken începu prin a-i cere lui Pitt să spună câteva cuvinte 
despre sine însuşi, despre slujba sa de la NUMA şi despre modul 
în care ajunsese să-şi aducă aparatul de zbor la Parada Aviatică 
în Beneficiul Copiilor Infirmi. Ceilalţi inspectori îi adresară, din 
când în când, câte o întrebare, dar, mai ales, luară notițe în timp 
ce Pitt descria zborul, începând din momentul îmbarcării copiilor 
infirmi pe aerodromul Gene Taylor şi până la aterizarea pe Sheep 
Meadow din Central Park. 

Unul dintre inspectori se uită la Pitt şi spuse: 

— Şi eu sunt pilot şi sper că vă daţi seama că aţi putea ajunge 


237 


la închisoare din cauza bufoneriilor dumneavoastră, ca să nu mai 
vorbesc de pierderea licenţei de zbor. 

Pitt îl privi cu umbra unui zâmbet plin de încredere în sine: 

— Dacă salvând vieţile a cincisprezece copiii infirmi am 
devenit un criminal, atunci aşa să fie. 

— Aţi fi putut face asta şi fără să traversaţi fluviul, intrând pe 
străzile oraşului. 

— Dacă nu aş fi intrat pe Wall Street în momentul acela, am fi 
fost doborâţi cu siguranţă şi ne-am fi prăbuşit în apă. Credeţi-mă 
când vă spun că nu ar fi existat supraviețuitori. 

— Dar trebuie să admiteţi că v-aţi asumat un risc imens. 

Pitt ridică din umeri, cu indiferenţă. 

— Este evident, altfel nu aş mai fi stat acum aici. 

— Aveţi idee din ce motive a pus celălalt pilot în primejdie un 
aparat de zbor de un milion de dolari, echipat cu armament 
învechit, dar operaţional, ca să doboare un avion vechi, plin de 
copii infirmi? 

— Singura mea dorinţă e să o aflu, spuse Pitt, ocolind 
răspunsul. 

— Şi eu la fel, zise Hacken sarcastic. 

— Aveţi idee cine era pilotul? îi întoarse Pitt întrebarea. 

— Nu avem nici un indiciu. S-a topit în mulţime şi a scăpat. 

— Aparatul de zbor trebuie să aibă un număr de înregistrare 
care poate conduce la proprietar. 

— Experții noştri nu au avut încă ocazia să examineze avionul. 

— Organizatorii paradei aviatice au, cu siguranţă, cererea lui 
de înscriere. A trebuit să completăm aşa ceva cu toţii, pentru 
agenţiile de asigurare. Ar trebui să aflaţi ceva de acolo. 

— Colaborăm cu autorităţile din New Jersey în această 
privinţă. Până acum nu ne-au putut spune decât că au aflat că un 
colecţionar de aparate de zbor a telefonat ca să anunţe că un 
avion identic a fost garat pe un mic aerodrom de lângă Pittsburg. 
Pretinde că proprietarul era Raul St. Justin. 

— Pare un nume fals, aprecie Pitt. 

— Suntem de acord, spuse Hacken. Il cunoşteaţi pe St. Justin 
sau care o fi numele lui adevărat? 

— Nu. Pitt se uită fix în ochii celuilalt. Am stat puţin de vorbă 
înainte de a decola. 

— Despre ce aţi discutat? 

— Despre triplanul lui. Intotdeauna m-au fascinat avioanele 


238 


vechi. Asta a fost tot. 

— Deci nu l-aţi mai întâlnit niciodată până atunci. 

— Nu. 

— Puteţi să-l descrieţi şi să-l ajutaţi pe specialistul nostru să-i 
facă portretul robot? 

— Colaborez cu plăcere. 

— Ne pare rău pentru că dumneavoastră şi domnişoara Egan 
trebuie să treceţi prin aşa ceva, dar, având în vedere moartea lui 
Mary Conrow, avem de-a face cu investigarea unei crime şi cu o 
punere sub acuzare pentru periclitarea vieţii cetăţenilor. E un 
miracol că nimeni nu a fost rănit când avionul roşu a deschis 
focul asupra dumneavoastră pe străzile oraşului şi când 
elicopterul nostru a fost doborât în preajma unei intersecţii 
aglomerate. 

— Cu toţii trebuie să fim recunoscători pentru asta, spuse Pitt, 
cu sinceritate. 

— Cred că asta e tot, deocamdată, zise Hacken. Bineînţeles că 
dumneavoastră şi domnişoara Egan va trebui să rămâneţi în oraş 
până la încheierea anchetei. 

— Mă tem că este imposibil, domnule inspector. 

Hacken înălţă din sprâncene. Nu era obişnuit ca martorul unui 
caz important să-i spună că pleacă din oraş. 

— Pot să ştiu de ce? 

— Pentru că sunt implicat într-o investigaţie guvernamentală 
în curs de desfăşurare, referitoare atât la incendiul de la bordul 
vasului de croazieră Emerald Dolphin, cât şi la furtul unei nave 
de cercetare NUMA. Prezenţa mea la Washington este necesară. 
Pitt făcu o pauză, pentru efect. Mi se pare firesc să doriţi să 
clarificaţi situaţia cu superiorul meu, amiralul Sandecker de la 
Agenţia Naţională pentru Studii Marine şi Subacvatice. Işi scoase 
portofelul şi îi întinse lui Hacken cartea sa de vizită de la NUMA. 
Aveţi aici numărul lui de telefon. 

Fără nici o vorbă, Hacken îi dădu cartea de vizită unuia dintre 
detectivii săi, care părăsi încăperea. 

— Aţi terminat cu mine? Aş vrea să o conduc pe domnişoara 
Egan acasă. 

Hacken încuviinţă cu o mişcare a capului şi arătă către uşă. 

— Vă rog să aşteptaţi afară până obţinem confirmarea 
legăturii dumneavoastră cu guvernul şi cu investigația. 

Pitt o găsi pe Kelly ghemuită pe o bancă de lemn. Arăta jalnic, 


239 


ca o fetiţă abandonată pe treptele unui orfelinat. 

— Te simţi bine? 

— Nu pot să trec peste moartea lui Mary, spuse ea. Era, de 
mulţi ani, prietena apropiată a tatei. 

Ochii lui Pitt inspectară circumscripţia aglomerată, verificând 
dacă nu le asculta cineva conversaţia. 

— Cât de apropiată era Mary de tatăl tău? întrebă, mulţumit 
că nu trăgea nimeni cu urechea. 

Ea îl aruncă o privire furioasă. 

— Au trăit împreună de-a lungul anilor, dacă asta vroiai să 
auzi. 

— Nu asta vroiam să aud, spuse Pitt, cu blândeţe. Cât de 
multe ştia despre proiectele tatălui tău? 

— Nu-i erau străine. Pentru că eu aveam cariera mea şi eram 
plecată mai tot timpul, ea îi era şi confidentă şi secretară şi fată 
în casă şi menajeră, când nu avea nici un zbor. 

— Ţie ţi-a vorbit vreodată despre munca lui? 

Ea clătină din cap. 

— Era foarte secretos. Spune întotdeauna că e imposibil să-i 
explice cuiva care nu e cercetător sau inginer în ce constau 
lucrările lui. Singura dată când mi-a ţinut o prelegere despre 
proiectele lui a fost la bordul lui Emerald Dolphin. Era foarte 
mândru de conceptele lui inginereşti aplicate la motoarele navei 
şi, într-o seară, după cină, mi-a explicat în ce constă principiul de 
funcţionare al motorului magnetohidrodinamic. 

— E tot ce ţi-a spus vreodată? 

— După ce băuse, la bar, câteva pahare de martini, susţinea 
că e creatorul celei mai mari realizări a tuturor timpurilor. Kelly 
ridică din umeri, dusă pe gânduri. Credeam că vorbeşte ginul. 

— Deci Mary era singura persoană care-i cunoştea lucrările. 

— Nu. Îşi ridică ochii, ca şi cum ar fi văzut pe cineva. Mai era 
Josh Thomas. 

— Cine? 

— Doctorul Josh Thomas era prietenul tatei şi, uneori, 
asistentul lui. Au fost colegi la Institutul de Tehnologie din 
Massachusetts, unde şi-au luat doctoratul. Tata în inginerie 
tehnică şi Josh în chimie. 

— Ştii cum pot intra în legătură cu el? 

— Da, răspunse ea. 

— Unde e laboratorul tatălui tău? întrebă Pitt. 


240 


— În casa lui, nu departe de aerodromul Gene Taylor. 

— İl poţi suna pe doctorul Thomas? Aş vrea să-l întâlnesc. 

— Pentru un motiv anume? 

— l-ai putea spune că ard de nerăbdare să aflu în ce constă 
cea mai mare realizare a tuturor timpurilor. 


241 


Capitolul 26 


Amiralul Sandecker stătea pe un podium şi se lupta cu 
întrebările cu care îl bombardau reporterii. Dacă exista un singur 
lucru pe care îl detesta, atunci detesta să se afle în atenţia 
presei. Deşi fusese întotdeauna în relaţii bune cu ziariştii şi cu 
reporterii de televiziune şi adesea se bucurase de compania lor 
între patru ochi, pur şi simplu nu-i pria lumina reflectoarelor şi nu 
se simţea în largul lui când trebuia să ocolească sau să sară 
peste întrebările lor insistente. In anumite momente, Sandecker 
era, pur şi simplu, prea integru şi prea sincer pentru birocraţia 
Washington-ului. 

După patruzeci de minute de întrebări dificile despre rolul 
jucat de NUMA în investigarea tragicei pierderi a lui Emerald 
Dolphin, Sandecker era îi recunoscător cerului fiindcă se apropia 
sfârşitul conferinţei de presă. 

— Ne puteţi spune ce au găsit oamenii dumneavoastră în 
interiorul epavei în timpul cercetării efectuate din submersibil? 
întrebă o reporteră de televiziune binecunoscută pe plan 
naţional. 

— Credem că am descoperit o dovadă care sugerează că 
incendiul a fost provocat în mod deliberat, răspunse Sandecker. 

— Ne puteţi descrie această dovadă? 

— In zona din care echipajul a raportat că a izbucnit focul, a 
fost găsit ceva care pare a fi un material incendiar. 

— Aţi identificat substanţa? întrebă un ziarist de la Washington 
Post. 

— Se află chiar acum în laboratoarele FBl-ului, fu răspunsul 
echivoc al amiralului. Vor avea rezultatele în scurt timp. 

— Ce ne puteţi spune despre sechestrarea de către terorişti a 
navei dumneavoastră de cercetare, Deep Encounter? 

Intrebarea venise de la un reporter al CNN-ului. 

— Nu mai mult decât ştiţi deja din rapoartele precedente. Aş fi 
vrut să vă pot spune de ce anume au furat elementele criminale 
o navă NUMA, dar, din păcate, nici unul dintre pirați vinovaţi nu a 
supravieţuit ca să ne povestească. 

O femeie în costum albastru, de la ABC News, ridică mâna. 

— Cum a reuşit echipajul de la NUMA să distrugă nava pirat, 


242 


împreună cu toţi cei aflaţi la bord? 

Era o întrebare care trebuia să apară şi Sandecker era pregătit 
să răspundă. Oricât de mult ura asta, minţi, pentru ca nu cumva 
cercetătorii de la NUMA şi membrii echipajului să fie etichetaţi 
drept criminali. 

— Din câte ştim, unul dintre bandiți, care păzea intrarea în 
lagună, a tras cu o rachetă, pe întuneric, asupra lui Deep 
Encounter. A greşit ţinta şi racheta a lovit vasul pirat. 

— Ce s-a întâmplat cu paznicul? întrebă femeia. A supravieţuit 
ca să fie arestat? 

— Nu, a fost ucis, în mod accidental, în timpul luptei cu 
directorul meu de proiecte speciale, care încerca să-l împiedice 
să tragă o a doua rachetă asupra navei noastre de cercetare. 

Un ziarist de la Los Angeles Times atrase atenţia lui 
Sandecker. 

— Ştiţi care ar putea fi legătura prezumtivă dintre cele două 
incidente? 

Amiralul îşi înălţă mâinile şi ridică din umeri. 

— Pentru mine, este un mister. Veţi avea probabil mai multe 
şanse de a primi un răspuns din partea CIA-ului sau a FBl-ului, în 
timpul investigaţiilor pe care le desfăşoară. 

Reporterul de la L.A. Times făcu semn că mai avea o întrebare 
şi Sandecker încuviinţă, dând din cap. 

— Acelaşi director de proiecte speciale de la NUMA a participat 
la recuperarea celor două mii cinci sute de oameni de pe 
Emerald Dolphin, a scăpat de la distrugere nava dumneavoastră 
de cercetare şi a salvat vieţile copiilor infirmi, ieri, la New York, în 
timpul luptei aeriene cu avionul de vânătoare? 

— Da, răspunse Sandecker, cu mândrie. Numele său, după 
cum Ştiţi deja, este Dirk Pitt. 

O femeie din fundul sălii strigă următoarea întrebare: 

— Credeţi că există o legătură?... 

— Nu, nu cred, o întrerupse amiralul. Şi vă rog să nu-mi mai 
puneţi întrebări referitoare la acest subiect, pentru că nu am 
discutat cu domnul Pitt după incident şi ştiu doar ceea ce am citit 
în ziarele dumneavoastră şi ceea ce am văzut la emisiunile 
dumneavoastră de ştiri. Se opri, cobori de pe podium şi îşi ridică 
braţele. Doamnelor şi domnilor, asta e tot ce ştiu. Vă mulţumesc 
pentru participare. 


243 


Când Sandecker reveni în biroul său, Hiram Yaeger îl aştepta 
în anticameră. Servieta din piele a doctorului Egan era pe 
duşumea, alături de scaunul său. Avea o slăbiciune pentru 
servietele vechi şi începuse să o folosească ca să-şi ducă acasă 
lucrările, pentru că era mai mare şi mai pătrăţoasă decât o 
servietă obişnuită. Se ridică şi îl urmă pe Sandecker înăuntru. 

— Ce ai pentru mine? îl întrebă amiralul, aşezându-se masa sa 
de lucru. 

— M-am gândit că s-ar putea să vă intereseze o actualizare a 
proiectului întocmit de CIA pentru cercetarea navei scufundate a 
piraţilor, spuse, deschizând servieta şi scoțând o mapă. 

Sandecker îl privi pe deasupra ochelarilor pentru citit, cu 
sprâncenele ridicate. 

— De unde îţi obţii informaţiile? CIA încă nu a dezvăluit nimic. 
Singurul lucru sigur pe care îl ştim este că au început să se 
scufunde după epavă - se opri ca să-şi privească ceasul - acum 
zece ore. 

— Conducătorul proiectului cere cu insistenţă ca datele să fie 
actualizate din oră în oră. Aşa că s-ar putea spune că o să aflăm 
ce au descoperit aproape la fel repede ca ei. 

— Când cei de la CIA vor descoperi că Max accesează 
clandestin fişierele lor secrete, o să dăm de dracu în douăzeci de 
moduri diferite. 

Yaeger rânji într-o parte. 

— Credeţi-mă, domnule amiral, nu vor descoperi niciodată. 
Max sustrage datele din computerul navei recuperatoare înainte 
de a fi codificate şi trimise pentru analiză la cartierul general din 
Langley. 

De data asta, fu rândul lui Sandecker să rânjească într-o parte. 

— Atunci spune-mi ce a aflat Max. 

Yaeger deschise mapa şi începu să citească. 

— Nava pirat a fost identificată drept o navă utilitară cu 
echipaj, de patruzeci de metri, construită pe şantierul naval 
Hogan & Lashere din San Diego, California. A fost proiectată ca 
să lucreze în industria maritimă a petrolului din Indonezia. Era 
considerată ca fiind foarte uşor manevrabilă şi foarte rapidă. 

— Au stabilit cui îi aparţinea? întrebă Sandecker. 

— Ultima dată a fost înregistrată drept proprietatea companiei 
Barak Oil, o anexă a lui Colexico. 

— Colexico, repetă Sandecker. Credeam că a încetat să existe 


244 


după ce a fost cumpărată de un singur acţionar şi închisă. 

— Relaţia cu guvernul indonezian a avut o hibă şi sursa lor 
principală de petrol a dispărut. 

— Cine a achiziţionat compania Colexico? 

Yaeger îi aruncă o privire şi zâmbi. 

— Colexico a fost preluată şi lichidată de corporaţia Cerber. 

Sandecker se lăsă pe speteaza scaunului, cu o expresie care îi 
trăda mulţumirea de sine. 

— Aş vrea să văd mutra lui Charlie Davis când o să afle asta. 

— Nu se va putea face o legătură directă, spuse Yaeger. 
Dreptul de proprietate asupra navei nu a fost niciodată 
transferat. Am căutat în propria noastră bibliotecă şi nu am dat 
de nici o urmă a vasului din 1999 şi până în prezent. Şi este 
extrem de puţin probabil ca piraţii să fi păstrat vreun indiciu care 
să conducă la Cerber. 

— Echipa de recuperatori de la CIA l-a identificat până acum 
pe vreunul dintre tâlhari? 

— Nu au ce identifica; din cadavre nu a mai rămas mare lucru 
iar refluxul a dus în larg trupul paznicului de la intrarea lagunei. 
Aşa cum bănuia Dirk, identificând amprentele dentare şi pe cele 
digitale, vor afla, probabil, că erau foşti luptători din Forţele 
Speciale care au demisionat şi au început să lucreze ca 
mercenari. 

— Ceea ce, în zilele noastre, se întâmplă frecvent în armată. 

— Din păcate, în afara armatei se pot câştiga mai mulţi bani 
decât în slujba ei. 

— Max are vreo teorie în ceea ce priveşte posibilele motive pe 
care le-ar fi avut directorii corporației Cerber pentru a comite 
crime în masă? 

— Nu reuşeşte să creeze nici un scenariu care să aibă sens. 

— Poate că doctorul Egan e cheia, spuse Sandecker, dus pe 
gânduri. 

— Am s-o pun pe Max să cerceteze viaţa bunului nostru 
doctor. 


Yaeger se întoarse în vastul departament al computerelor şi se 
aşeză în faţa consolei sale. O chemă pe Max şi încremeni cu ochii 
în gol în timp ce imaginea ei holografică apăru şi rămase în 
aşteptare. In cele din urmă, o privi pe deasupra consolei. 

— S-a întâmplat ceva cât timp am fost la amiral? 


245 


— Scufundătorii de pe nava de recuperare au raportat că nu 
au găsit, practic, nimic referitor la echipajul de bandiți. Nici un 
obiect personal, nici o agendă, nimic cu excepţia hainelor şi a 
armelor. Cel care s-a ocupat de furt, oricine ar fi fost, era un 
maestru în ceea ce priveşte ştergerea urmelor. 

— AŞ vrea să sistezi proiectul ăsta şi să te ocupi de un studiul 
aprofundat al biografiei doctorului Egan. 

— Savantul? 

— Chiar el. 

— Am să văd dacă ceea ce voi descoperi iese din tiparele unei 
biografii obişnuite. 

— Mulţumesc, Max. 

Yaeger se simţea obosit. Se hotărî să plece, ca să ajungă 
acasă devreme. Işi neglijase familia de când fusese absorbit de 
Incidentul Dolphin, cum începuse să i se spună. Se hotărî să-şi 
scoată soţia şi fetele la cină şi la un film. Aşeză servieta de piele 
pe spaţiul liber al consolei şi o deschise ca să pună în ea câteva 
dosare şi câteva hârtii. 

Yaeger nu era uşor de luat prin surprindere. Era la fel de calm 
şi de vigilent ca un copoi. Dar ceea ce văzu îl ului, lăsându-l cu 
gura căscată. Cu extrem de multă grijă, ca şi cum ar fi atins o 
capcană pentru urşi, îşi afundă mâna în servietă. Apoi frecă între 
degetul mare şi arătător substanţa peste care dăduse. 

— Ulei, murmură, pentru sine însuşi, holbându-se, pierdut, la 
lichidul care umplea pe jumătate servieta de piele. 

Nu e cu putinţă, gândi, derutat. Nu lăsase servieta din mână 
de când părăsise biroul lui Sandecker. 


246 


Capitolul 27 


Kelly şofa pe malul drept al fluviului Hudson, pe autostrada 
numărul nouă. Era o vreme umedă şi vântul izbea de parbriz 
rafalele de ploaie. Conducea cu uşurinţă Jaguarul XK-R 
nedecapotabil, tip sport, pe pavajul ud. Având sub capotă un 
motor turbo de trei sute şaptezeci de cai putere, suspensie 
asistată de computer şi sistemul de control al tracţiunii sub şasiu, 
nu ezita să meargă cu viteze care depăşeau cu mult limita 
legală. 

Pe scaunul din piele moale al pasagerului, Pitt stătea relaxat, 
bucurându-se de plimbare şi aruncându-şi, din când în când, 
ochii în stânga, către acul vitezometrului. Ar fi dorit să aibă 
deplină încredere în abilităţile de şofer ale lui Kelly, dar o 
cunoştea de prea puţină vreme ca să ştie cât de bine se 
descurca pe vreme de ploaie. Spre uşurarea lui, traficul nu era 
aglomerat duminica, dis-de-dimineaţă. Se linişti şi începu să 
privească din nou peisajul rural care defila pe lângă ei. Pământul 
stâncos de dincolo de parapet era verde, fiind acoperit cu copaci 
înalţi şi atât de groşi încât nu reuşea decât arareori să vadă la o 
distanţă mai mare de patru sute de metri, cu excepţia cazului în 
care pădurea se deschidea, dând la iveală terenul vreunei ferme. 

Numărase, probabil, vreo două duzini de prăvălii, până când 
Kelly viră, intrând pe un drum îngust, asfaltat, situat nu cu mult 
mai sus de Stony Point, New York. Trecură pe lângă mai multe 
case pitoreşti, cu grădini pline de flori şi cu peluze bine îngrijite. 
Drumul era sinuos ca un şarpe şi, în cele din urmă, se sfârşi la o 
poartă care îl tăia de-a curmezişul. Casa nu arăta aşa cum, din 
cauza atmosferei rurale, s-ar fi aşteptat să arate. Aspectul zidului 
înalt, de piatră, era suficient de rustic, în ciuda înălţimii sale de 
trei metri. Insă grilajul de oţel al porţii ar fi putut opri o 
camionetă în viteză, încărcată cu plumb. In vârfurile unor stâlpi 
înalţi, aflaţi pe partea opusă a drumului şi la douăzeci de metri 
dincolo de intrare, erau plasate două camere de luat vederi. Nu 
puteau fi scoase din funcţiune decât doborându-le cu o carabină. 

Kelly se aplecă pe fereastră şi tastă un cod în caseta 
încastrată într-un stâlp de piatră de lângă drum. Pe urmă luă o 
telecomandă din torpedo şi tastă altul. Abia apoi porţile 


247 


basculară, deschizându-se. Maşina odată intrată, se închiseră 
imediat în spatele acesteia, astfel încât nici un alt vehicul nu ar fi 
putut urma Jaguarul înăuntru. 

— Tatăl tău era într-adevăr preocupat de securitate. Sistemul 
e mult mai complex decât al meu. 

— Şi asta nu e tot. Deşi nu-i poţi vedea, există patru paznici. 

Drumul şerpuia printre lanuri de porumb şi de grâu şi printre 
câmpuri acoperite de lucernă. Treceau printr-o vie deasă, plină 
de struguri, când o barieră se înălţă brusc în faţa maşinii. Kelly 
ştia de existenţa obstacolului, aşa că începu să încetinească. În 
momentul în care opri, un om cu o puşcă automată ieşi din 
trunchiul gros al unui arbore, se aplecă şi privi în interiorul 
maşinii. 

— Intotdeauna mă bucur să vă văd, domnişoară Egan. 

— Bună, Gus. Ce-ţi mai face fetiţa? 

— Am aruncat-o odată cu apa din copaie. 

— Foarte înţelept din partea voastră. Arătă spre casa abia 
vizibilă din cauza copacilor dintr-un crâng. Josh e aici? 

— Da, domnişoară, răspunse paznicul. Domnul Thomas nu a 
mai părăsit casa de când a murit tatăl dumneavoastră. Imi pare 
într-adevăr rău. A fost un om minunat. 

— Mulţumesc, Gus. 

— Vă doresc o zi bună. 

Chiar înainte de a termina de vorbit, paznicul dispăru din nou 
în trunchiul copacului, parcă topindu-se. 

Pitt o privi întrebător. 

— Ce-a însemnat toată vorbăria despre copilaşul aruncat 
odată cu apa din copaie? 

— Un cod, îi explică ea, zâmbind. Dacă aş fi întrebat de băieţel 
în loc de fetiţă, ar fi ştiut că sunt ţinută ostatică şi te-ar fi 
împuşcat mortal înainte de a-i alerta pe ceilalţi trei paznici. 

— Ai crescut în atmosfera asta? 

Kelly râse. 

— O, Doamne, nu. Nu era nevoie de pază când eram 
puştoaică. Mama a murit când aveam zece ani şi, din cauza 
orelor nesfârşite pe care le dedica muncii, tata s-a gândit că e 
mai bine să mă mut în oraş şi să stau mătuşa mea. Aşa că am 
crescut la periferia New York-ului. 

Kelly opri Jaguarul pe aleea circulară din faţa unei case 
coloniale mari, cu coloane înalte în jurul verandei din faţă. După 


248 


ce coborâră din maşină, Pitt o urmă pe treptele care duceau spre 
o uşă mare, dublă, pe care erau reproduse imaginile unor vikingi. 

— Care e semnificaţia? 

— Nimic enigmatic. Tatei îi plăcea să studieze istoria 
vikingilor. Era doar una dintre numeroasele sale pasiuni, în afara 
muncii. Ţinea în mână o cheie, dar apăsă soneria. Aş putea intra, 
dar e mai bine să-i dau de ştire lui Josh. 

După o jumătate de minut, un bărbat chel, abia trecut de 
şaizeci de ani, le deschise uşa. Purta vestă, cămaşă în dungi şi 
papion. Puţinul păr care îi mai rămăsese era cărunt, dar avea 
ochii de un albastru limpede ai unui om mereu pierdut în 
gânduri. Mustaţa de sub nasul lung şi borcănat, înroşit de 
consumul zilnic de alcool, era retezată cu grijă. 

Când dădu cu ochii de Kelly, zâmbi larg, făcu un pas înainte şi 
o strânse în braţe. i 

— Kelly, sunt atât de încântat că te văd. li dădu drumul, păşi 
îndărăt şi tristețea îi înnegură chipul. Imi pare rău pentru Elmore. 
Trebuie să fi fost cumplit să-l vezi murind. A 

— Mulţumesc, Josh, spuse Kelly, cu voce scăzută. Imi dau 
seama ce şoc a fost pentru tine. 

— Nu mi-am închipuit niciodată că o să moară - nu în felul 
ăsta. Ceea mai mare temere a mea era că ei i-ar fi putut face 
ceva cumplit. 

Pitt îşi notă, în memorie, că trebuia să-l întrebe de Josh cine 
erau ei. Kelly făcu prezentările şi el scutură mâna întinsă a 
celuilalt. Strânsoarea nu era atât de puternică cum şi-ar fi dorit. 
Dar Thomas părea să fie un tip prietenos. 

— Mă bucur că am ocazia să vă cunosc. Kelly mi-a povestit, la 
telefon, foarte multe despre dumneavoastră. Vă mulţumesc 
pentru că i-aţi salvat viaţa, chiar de două ori. 

— Singura mea părere de rău este că nu l-am putut ajuta şi pe 
doctorul Egan. 

O mâhnire profundă schimbă expresia feţei lui Thomas, care 
înconjură umerii lui Kelly cu braţul. 

— Şi Mary. Ce femeie minunată! De ce ar fi vrut cineva să o 
omoare? 

— E o pierdere grea pentru noi amândoi, zise ea, cu gravitate. 

— Kelly mi-a destăinuit că eraţi foarte apropiat de tatăl ei, 
spuse Pitt, vrând să schimbe subiectul despre moarte. 

Thomas le făcu semn să intre. 


249 


— Da, da, eu şi Elmore lucram împreună, când şi când, de mai 
bine de patruzeci de ani. Era cel mai inteligent om pe care l-am 
întâlnit vreodată. Ar fi putut concura cu Einstein şi cu Tesla. Şi 
Mary era sclipitoare. Dacă n-ar fi îndrăgit atât de mult zborul, ar 
fi fost un savant clasa-ntâi. 

Thomas îi conduse într-o cameră de zi confortabilă, unde le 
propuse câte un pahar cu vin. Reveni în câteva minute cu o tavă 
pe care erau o sticlă de Chardonnay şi trei pahare. 

— Mă simt ciudat tratând-o pe Kelly în propria ei casă. 

— Va mai dura până la legiferarea moştenirii, spuse Kelly. 
Între timp, consideră că aici este casa ta. Îşi înălţă paharul: 
Noroc. 

— Spuneţi-mi, domnule Thomas, zise Pitt, cu ochii la vinul din 
pahar, la ce lucra doctorul Egan când a murit? 

Thomas se uită la Kelly, care dădu aprobator din cap. 

— Marele său proiect era crearea şi perfecţionarea unui motor 
magnetohidrodinamic competitiv şi fiabil. Se opri şi îl privi pe Pitt 
în ochi. Kelly mi-a spus că sunteţi inginer oceanograf la NUMA. 

— Da, e adevărat. 

Pitt avea vaga impresie că celălalt ascunde ceva. 

— Ea v-a povestit deja că doctorul Egan lua parte la călătoria 
de inaugurare a lui Emerald Dolphin pentru că motoarele pe care 
le proiectase şi cărora le supraveghease execuţia erau montate 
pe nava de croazieră. 

— Kelly mi-a spus asta. Dar aş vrea aflu care era contribuţia 
lui Egan. Motoarele magnetohidrodinamice sunt experimentate 
de douăzeci de ani. Japonezii au construit o navă care foloseşte 
acelaşi principiu de propulsie. 

— Aşa e, dar nu a fost eficientă. Era lentă şi nu a fost niciodată 
rentabilă din punct de vedere comercial. In mod surprinzător, 
Elmore a creat o sursă de energie care ar putea revoluţiona 
domeniul propulsiei navale. A proiectat motoarele, pornind 
aproape de la zero, în mai puţin de doi ani. E o realizare 
uimitoare, dacă ţinem cont că a lucrat de unul singur. Cercetările 
şi perfecţionarea ar fi trebuit să dureze mai mult de un deceniu, 
dar el a construit o machetă funcţională în mai puţin de cinci 
luni. Modelele sale experimentale depăşeau cu mult orice altă 
tehnologie bazată pe principiul magnetohidrodinamic. Erau 
independente. 

— l-am explicat lui Dirk că motoarele tatei puteau folosi apa 


250 


de mare drept materie primă pentru combustibil, ceea ce genera 
energia care pompa apa prin propulsoare, zise Kelly. 

— Oricât de revoluţionară ar fi fost ideea, continuă Thomas, 
primele motoare nu au funcţionat cum trebuia şi ar fi putut lua 
foc din cauza blocărilor frecvente cauzate de frecare. Am venit 
să lucrez, alături de Elmore, la rezolvarea problemei. Intre noi fie 
vorba, am pus la punct un ulei care nu se deteriorează ca urmare 
a temperaturii foarte ridicate şi a frecării. Asta deschide calea 
către realizarea motorului care poate funcţiona la nesfârşit, fără 
să se uzeze. 

— Deci, aţi realizat, împreună, un super ulei, spuse Pitt. 

— Da, i s-ar putea spune aşa. 

— Care ar fi avantajele folosirii sale la motoarele cu combustie 
internă? 

— Teoretic, cu un motor de automobil s-ar putea parcurge trei 
milioane de kilometri fără ca părţile sale componente să aibă 
nevoie de reparaţii, răspunse Thomas, apelând la exemple 
concrete. Motoarele diesel de mare putere ar funcţiona, probabil, 
în mod eficient, pe o distanţă de patru milioane cinci sute de mii 
de kilometri. Motoarele avioanelor cu reacţie sunt cele care ar 
beneficia, în cea mai mare măsură, de o durată de viaţă mai 
lungă şi ar avea nevoie de mai puţine activităţi de întreţinere. 
Acelaşi lucru se poate spune despre orice vehicul mecanizat, de 
la elevatoarele cu furcă până la utilajele pentru terasamente. 

— Ca să nu mai vorbim de şalupe şi de sistemele de propulsie 
ale vapoarelor, adăugă Pitt. 

— Până când se va descoperi o nouă metodă de producere a 
energiei, care să nu presupună existenţa unor părţi în mişcare, 
zise Thomas, formula noastră, pe care Elmore şi cu mine am 
numit-o, în glumă, Alunecosul 66, va avea o importanţă enormă 
asupra tuturor generatoarelor de putere mecanică care depind 
de ulei pentru lubrifiere. 

— Care sunt costurile de producţie prin rafinare? 

— Vă vine să credeţi că nu le-ar depăşi decât cu un cent pe 
litru pe cele ale uleiului obişnuit? 

— Imi imaginez că descoperirea dumneavoastră nu îi va 
încânta în mod deosebit pe producătorii de uleiuri. Ar putea 
pierde miliarde de dolari, sau chiar trilioane, în următorii 
douăzeci de ani. Bineînţeles, cu excepţia cazului în care ar 
cumpăra formula uleiului şi l-ar comercializa ei înşişi. 


251 


Thomas clătină încet din cap. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată, spuse, hotărât. Elmore nu 
intenţiona să câştige nici o centimă. Dorea să dea formula, 
gratis, lumii întregi, fără să ridice nici o pretenţie. 

— Din ceea ce mi-aţi spus reiese că, pe jumătate, formula vă 
aparţinea. Şi dumneavoastră aţi fi de acord să contribuiţi la 
bunăstarea omenirii? 

Thomas începu să râdă fără zgomot. 

— Domnule Pitt, eu am şaizeci şi cinci de ani. Am diabet, 
artrită acută, o boală numită hemocromatoză, care constă în 
asimilarea în exces a fierului şi cancer atât la pancreas, cât şi la 
ficat. O să mă consider norocos dacă o să mai fac umbră 
pământului încă cinci ani de acum înainte. La ce mi-ar folosi mie 
un miliard de dolari? 

— Vai, Josh, zise Kelly, deznădăjduită. N-ai spus niciodată... 

El se întinse şi o bătu pe mână. 

— Nici măcar tatăl tău nu avea nici o bănuială. Am ţinut totul 
doar pentru mine până acum, când nu mai contează. Thomas se 
opri şi luă sticla. Mai doriţi vin, domnule Pitt? 

— Deocamdată nu, mulţumesc. 

— Kelly? 

— Da, te rog. După tot ceea ce mi-ai spus, am nevoie de curaj. 

— Am văzut că sunteţi foarte bine apăraţi, zise Pitt. 

— Da, încuviinţă Thomas. Viaţa mea, ca şi a lui Elmore, a fost 
de mai multe ori în pericol. Eu am fost rănit în picior când un hoţ 
a încercat să spargă laboratorul. 

— Cineva a vrut să vă fure formula? 

— Nu cineva, ci un întreg colos industrial. 

— Ştiţi despre cine e vorba? 

— Aceeaşi corporație care ne-a dat, pe Elmore şi pe mine, pe 
uşă afară după douăzeci de ani de muncă făcută cu devotament. 

— Aţi fost concediaţi amândoi? 

— Pe vremea aceea, tata şi Josh încă mai lucrau la 
perfecţionarea formulei, răspunse Kelly. Directorii companiei au 
început să-şi facă, prematur, planuri pentru vânzarea Super 
Alunecosului, cu intenţia de a obţine profituri enorme. 

— Eu şi Elmore nici nu am vrut să auzim de asta, zise Thomas. 
Eram amândoi de acord că substanţa era prea importantă pentru 
binele omenirii pentru ca să le fie vândută numai celor care şi-o 
pot permite. Directorii au crezut, prosteşte, că ceilalţi chimişti şi 


252 


ingineri aveau date suficiente pentru a o produce, aşa că ne-au 
făcut vânt, ameninţându-ne că ne vor da în judecată dacă vom 
încerca să finalizăm experimentul pe cont propriu. Ne-au 
ameninţat, în mod voalat şi cu vătămarea corporală şi cu 
moartea. Dar noi ne-am văzut de treabă înainte. 

— Credeţi că fosta dumneavoastră companie este cea care a 
încercat să vă ucidă şi să fure formula? întrebă Pitt. 

— Cine altcineva mai ştia la ce lucram? făcu Thomas, ca şi 
cum Pitt ar fi ştiut răspunsul. Cine altcineva avea motiv să o facă 
şi se aştepta să profite? După ce nu au reuşit să afle cheia 
formulei, programul lor a devenit un dezastru. Şi atunci au venit 
după noi. 

— Cine a venit? 

— Corporaţia Cerber. 

Pitt avu senzaţia că fusese lovit cu un ciocan în moalele 
capului. 

— Corporaţia Cerber, repetă. 

— Numele vă e familiar? întrebă Thomas. 

— Există dovezi care îi leagă de incendierea lui Emerald 
Dolphin. 

In mod surprinzător, Thomas nu păru şocat. 

— Nu aş neglija ipoteza asta, spuse, cu voce egală. Cel care 
deţine şi controlează compania nu se dă în lături de la nimic 
când trebuie să-şi protejeze interesele, chiar dacă asta 
presupune arderea unui vas de croazieră, laolaltă cu fiecare 
bărbat, femeie şi copil de la bord. 

— Nu pare să fie un tip pe care să ţi-l doreşti drept duşman. 
Dar acţionarii? Au vreun indiciu despre ceea ce se petrece în 
culise? 

— De ce s-ar sinchisi, când buzunarele li se umplu cu profitul 
imens al banilor investiţi? In afară de asta, au puţine de spus, 
indiferent despre ce ar fi vorba. Curtis Merlin Zale, omul din 
fruntea imperiului, deţine optzeci la sută din acţiuni. 

— E îngrozitor că o corporație americană gigantică ucide 
pentru profit. 

— In cea mai mare parte, lucrurile merg aşa cum s-ar putea să 
bănuiţi, domnule Pitt. Vă pot da numele unor bărbaţi care au 
avut legături cu Corporaţia Cerber şi care, din diverse motive, au 
dispărut sau au fost găsiţi morţi, în ceea ce se cheamă 
împrejurări dubioase. Despre unii se presupune că s-ar fi sinucis. 


253 


— E ciudat că guvernul nu a investigat acţiunile lor criminale. 

— Cerber are câte o gheară înfiptă în fiecare a agenţie a 
statului şi în guvernul federal. Pentru ei e o nimica toată să 
plătească un milion de dolari unui oficial mărunt, care să lucreze 
pentru ei sub acoperire, furnizându-le informaţii utile, de mare 
importanţă. Orice politician care ascultă de ordinele lui Cerber 
descoperă, atunci când se retrage din politică, că e un om foarte 
bogat, cu o adevărată avere în conturi bancare din străinătate. 
Thomas se opri ca să-şi mai toarne un pahar de vin. Şinu vă 
amăgiţi cu gândul că unii s-ar putea transforma în denunţători 
dacă ar fi desconsideraţi sau dacă ar simţi brusc dorinţa de a 
redeveni oameni cinstiţi. Cerber are un program care împiedică 
spălarea în public a rufelor lor murdare. Familia denunţătorului e 
ameninţată cu vătămarea corporală şi omul se potoleşte după ce 
fiul sau fiica lui îşi rupe o mână sau un picior în urma a ceea ce 
pare un accident banal. Dacă asta nu îl aduce pe denunţător la 
tăcere, atunci se întâmplă, pur şi simplu, să se sinucidă. Sau 
poate că-l ucide o boală mortală, al cărei virus i-a fost injectat 
fără să o ştie, la înghesuială. Aţi fi surprins dacă aţi afla câte 
investigaţii de presă au fost curmate pentru că reporterii au fost 
opriţi de conducătorii ziarelor sau ai televiziunilor, în urma unei 
întrevederi cu directorii de la Cerber. Cel care îndrăzneşte să-i 
dea pe aceştia afară din birou este readus la ordine când una din 
fiicele lui este găsită bătută măr în urma unui presupus jaf. 
Credeţi-mă, domnule Pitt. Aştia nu sunt oameni cumsecade. 

— Pe cine angajează ca să le facă treburile murdare? 

— Apelează la o organizaţie secretă, numită Năpârcile. 
Membrii ei primesc ordine direct de la Zale. Ştiu toate astea 
pentru că lui Elmore i le-a povestit, în taină, un vechi prieten din 
rândurile Năpârcilor, care l-a avertizat că era pe lista celor care 
trebuiau asasinati. 

— Ce s-a întâmplat cu acest vechi prieten? 

— A dispărut, răspunse scurt Thomas, ca şi cum ar fi fost 
vorba de o concluzie cunoscută dinainte. 

O idee trecu prin mintea lui Pitt. 

— Coada lui Cerber, paznicul lui Hades. 

Thomas îl privi intrigat. 

— Ştii despre câinele cu trei capete. 

— Sigla corporației. Vârful cozii câinelui este capul unui şarpe. 

— A devenit simbolul corporației, spuse Thomas. 


254 


— Care e starea de spirit a angajaţilor companiei? 

— Sunt îndoctrinaţi ca novicii unui cult, începând din prima zi 
a angajării. In cadrul corporației, săptămâna de lucru e de patru 
zile şi se primesc bonificaţii substanţiale la sfârşitul anului şi 
indemnizaţii speciale cu mult superioare celor oferite de alte 
companii. Oamenii sunt aserviţi fără să o ştie. 

— Cerber nu are probleme cu sindicatele? 

— Sindicatele nu au reuşit niciodată să organizeze o grevă la 
Cerber. Oficialii sindicatului lansează un apel şi imediat se 
anunţă că cei care vor să se solidarizeze nu vor fi concediaţi, dar 
vor pierde bonusurile şi câştigurile suplimentare, care, aşa cum 
v-am spus, reprezintă sume importante. Când unul dintre 
angajaţii vârstnici moare sau se pensionează, postul este 
preluat, de obicei, de unul dintre copiii săi; aşa că este greu să te 
infiltrezi în infrastructura companiei. Raporturile celor din vârful 
ierarhiei cu cei de la bază, mergând până la oamenii de serviciu, 
sunt ca ale bisericii cu enoriaşii. Adorarea companiei s-a 
transformat în religie. În ochii angajaţilor săi, Cerber nu poate 
greşi. 

— Cum se face că dumneavoastră şi doctorul Egan aţi 
supravieţuit atât de mult după părăsirea companiei? 

— Coordonatorul operaţiunilor corporației ne-a lăsat în pace, 
pentru că plănuia să fure formula uleiului şi proiectul motoarelor 
magnetohidrodinamice ale lui Elmore când avea să se ivească 
ocazia. 

— Dar de ce au aşteptat ca motoarele să fie perfecţionate şi 
instalate pe Emerald Dolphin? 

— Pentru că aşa puteau să distrugă nava şi să dea vina pe 
motoare, ripostă Thomas. Dacă ar fi reuşit să creeze impresia că 
motoarele nu prezintă siguranţă în exploatare, cumpărătorii ar fi 
fost descurajaţi şi ei ar fi achiziţionat patentul pentru nimica 
toată. 

— Dar focul nu a izbucnit din camera motoarelor. 

— Nu ştiam asta, răspunse Thomas, dezorientat. Dacă ceea ce 
spuneţi e adevărat, nu pot să îmi închipui decât că, într-un fel, 
acţiunea de incendiere a navei a dat greş, adică nu s-a 
desfăşurat conform planului. Dar nu e decât o presupunere. 

— Probabil una corectă, aprobă Pitt. Am descoperit dispozitive 
incendiare în capelă, acolo unde spuneau membrii echipajului ca 
a izbucnit focul. E posibil să fi existat mai multe, programate să 


255 


se aprindă succesiv, începând din sala maşinilor şi continuând pe 
punţile superioare, până ce ultimul ar fi luat foc în capelă. Dar, 
aşa cum aţi sugerat, ceva nu a mers cum trebuia. 

Deşi nu o spuse, Pitt realiză că eşuarea planului de a pune 
incendiul pe seama motoarelor magnetohidrodinamice era un alt 
motiv de a scufunda nava înainte de începerea anchetei oficiale. 

— Sper doar - şi mă rog pentru asta - să nu încerce săvârşirea 
aceleaşi acţiuni criminale şi pe Go/den Marlin. 

Thomas îşi coborâse vocea până la o şoaptă. Pitt abia reuşi să- 
| audă. 

— Noul submarin de lux care a fost conceput ca navă 
subacvatică de croazieră? 

— Da, îşi va începe călătoria de inaugurare de azi în două zile. 

— De ce ar trebui să ne facem griji? întrebă Kelly. 

Thomas se uită spre ea. 

— Nu ştii? 

— Ce să ştie? ripostă Pitt. 

— Golden Marlin este proprietatea companiei Blue Seas Cruise 
Lines. Motoarele perfecţionate de Elmore au fost construite şi 
montate şi pe el. 


256 


Capitolul 28 


Pitt îl alertă imediat pe amiralul Sandecker, care trimise un 
avion cu reacţie să-l ia de pe aerodromul Gene Taylor. Kelly 
conduse şi mai repede pe drumul de întoarcere, în josul fluviului 
şi sosiră cu doar câteva minute înainte de aterizarea avionului. 
Ea susţinu cu insistenţă că i-ar fi putut fi de folos şi nici unul 
dintre argumentele lui nu reuşi să o împiedice să se urce în avion 
şi să-l însoţească la Washington. 

Giordino şi Rudi Gunn aşteptau pe pistă când se opriră pe 
aeroportul Langley. Imediat după îmbarcarea lor, aparatul se 
ridică din nou în aer, zburând către sud, spre Ford Lauderdale, 
Florida, unde se afla sediul central al corporației Blue Seas Cruise 
Lines. Gunn închiriase pentru transport o maşină din oraşul 
Lincoln şi, la doar câteva minute după aterizare, se îndreptau 
către port, cu Giordino la volan. 

Clădirea sediului Blue Seas se înălța până la două sute optzeci 
de metri deasupra nivelului mării, pe o insulă lângă care acostau 
navele de croazieră ale companiei. Avea forma unei uriaşe 
corăbii cu pânze. Lifturile exterioare erau plasate într-o coloană 
care se înălța către cer ca un catarg. Restul construcţiei, acoperit 
mai ales cu sticlă, se arcuia ca o velă imensă. Pereţii de sticlă 
erau albaştri, cu excepţia celui din centru, al cărui eşafodaj lat, 
de culoare albă, putea ţine piept unor vânturi cu viteza de două 
sute cincizeci de kilometri pe oră. Cele patruzeci de etaje de jos 
găzduiau birourile companiei, iar în cele cincizeci din partea 
superioară se afla un hotel în care pasagerii putea sta înainte de 
a se îmbarca pe flota de nave de croazieră. 

Giordino viră, intrând în tunelul subteran care se întindea, pe 
sub apă, către insula uriaşei clădiri. Un valet parcă maşina, iar ei 
urcară într-unul dintre lifturile exterioare care îi duse până la 
etajul al treilea, în holul principal, situat sub atriumul înalt de 
două sute de metri din mijlocul birourilor şi al hotelului. Secretara 
preşedintelui îi aştepta şi îi conduse către birourile conducerii, 
aflate la etajul al paisprezecelea, cu un lift rezervat personalului. 
Warren Lash, preşedintele companiei, se ridică din spatele 
biroului său ca să-i întâmpine. 

Rudi Gunn făcu prezentările, apoi se aşezară cu toţii. 


257 


— Ei, să vedem. 

Lasch, un bărbat înalt, cu părul încărunţit şi cu o uşoară 
tendinţă de îngrăşare, arăta ca şi cum ar fi jucat fotbal în 
tinereţe. Ochii lui, de culoarea întunecată a cafelei, se plimbau 
de la Pitt către Kelly şi apoi spre Giordino şi Gunn ca o cameră 
care se deplasează, panoramând, pentru a reveni apoi în punctul 
de plecare. 

— Despre ce e vorba? La telefon, amiralul Sandecker ne cerea, 
foarte hotărât, să amânăm voiajul lui Go/den Marlin. 

— E posibil ca nava să aibă aceeaşi soartă ca Emerald 
Dolphin, răspunse Gunn. 

— Am primit un raport care susţine că totul nu a fost decât un 
accident, spuse Lasch, a cărui figură exprima îndoiala. Mi se pare 
imposibil să se petreacă un al doilea dezastru. 

In scaunul său, Pitt se aplecă uşor înainte. 

— Vă pot asigura, domnule, că NUMA a descoperit o probă 
incontestabilă care atestă faptul că focul a fost declanşat în mod 
intenţionat şi dovezi care arată limpede că s-au folosit explozive 
pentru a o scufunda în timp ce era remorcată. 

— Acum aud asta pentru prima oară. In vocea lui Lasch, furia 
care îl cuprinsese brusc era uşor de sesizat. Companiile de 
asigurare nu ne-au raportat, nici mie, nici directorilor corporației 
că focul ar fi fost pus în mod deliberat. Tot ce ni s-a spus a fost 
că, dintr-un motiv oarecare, sistemele de prevenire a incendiilor 
nu au funcţionat aşa cum ar fi trebuit. Bineînţeles că Blue Seas 
va intenta procese companiilor care au confecţionat aceste 
sisteme. 

— Aici ar putea apărea o problemă dacă se dovedeşte, în mod 
concludent, că sistemele de prevenire a incendiilor au fost 
dezactivate cu un anumit scop. 

— Nu veţi reuşi niciodată să mă convingeţi cu basmul ăsta. 

— Credeţi-mă, spuse Pitt, nu e un basm. 

— Ce motiv ar fi putut avea cineva ca să distrugă Emerald 
Dolphin şi să omoare mii de pasageri? 

— Suntem de părere că motivul era distrugerea motoarelor 
magnetohidrodinamice ale doctorului Egan, îi explică Giordino. 

— De ce ar vrea cineva să distrugă cea mai grandioasă 
tehnologie de propulsie a noului secol? întrebă Lasch, nedumerit. 

— Ca să elimine concurenţa. 

— Cinstit vorbind, domnilor şi doamnelor, adăugă dând din 


258 


cap către Kelly şi zâmbind, nu mă pot împiedica să consider 
povestea dumneavoastră o pură născocire. 

— Aş vrea să vă pot explica oferindu-vă mai multe detalii, zise 
Gunn, dar, pe moment, mâinile noastre sunt legate - până când 
FBl-ul şi CIA-ul îşi vor da publicităţii concluziile. 

Lasch nu era prost. 

— Deci NUMA întreprinde o anchetă neoficială şi neautorizată. 

— Ca să fiu sincer, da, răspunse Gunn. 

— Sper că nu aveţi intenţia de a face publice asemenea 
speculaţii fanteziste. 

— Amiralul Sandecker a fost de acord să nu înainteze nici un 
raport oficial până când toate agenţiile implicate nu-şi vor 
termina investigaţiile, spuse Pitt. Aş putea adăuga şi că este de 
părere că industria producătoare de nave de croazieră ar avea 
de suferit dacă presa ar transforma incidentul într-o poveste 
senzaţională despre teroriştii care distrug vapoare şi omoară 
pasagerii. 

— Susţin din toată inima acest punct de vedere, recunoscu 
Lasch. Dar de ce să împiedice tocmai voiajul lui Go/den Marlin? 
De ce nu şi pe al altor o sută de nave de croazieră? Dacă 
scufundarea lui Emerald Dolphin a fost un act terorist, de ce nu 
alertaţi toate liniile de croazieră, de pretutindeni? Işi ridică 
mâinile. Nu mă puteţi convinge să amân plecarea lui Golden 
Marlin în călătoria de inaugurare. Fiind primul submarin de 
croazieră, va deschide o nouă eră a navigaţiei pe nave de lux. 
Oamenii şi-au făcut rezervări încă de acum doi ani. Fiindcă vreau 
să am conştiinţa împăcată, nu-i pot dezamăgi pe cei patru sute 
de pasageri care şi-au rezervat locuri. 

Mulţi au şi sosit şi locuiesc în hotel. Imi pare rău. Golden Marlin 
va porni în călătorie mâine, aşa cum a fost stabilit. 

— Pentru că nu vă putem convinge să vă răzgândiţi, zise Pitt, 
nu am putea pleda pentru sporirea măsurilor de securitate şi 
pentru existenţa unui echipaj de inspectori maritimi, care să 
verifice periodic toate sistemele şi echipamentele de la bordul 
vasului în timpul călătoriei? 

— Bordul navei, îl întrerupse Lasch, zâmbind. Submarinele 
sunt numite nave. 

— Nu este un pachebot de lux? se interesă Kelly. 

— Ar fi, dacă ar naviga la suprafaţă, dar a fost construit pentru 
croaziere subacvatice. 


259 


— Sunteţi de acord cu sporirea măsurilor de siguranţă şi cu 
echipa de inspectori? insistă Giordino. 

— Da, mai mult decât sigur, spuse Lasch, binevoitor. 

Pitt nu-şi terminase cererile. 

— Aş vrea şi ca o echipă de scafandri să verifice coca, sub linia 
de plutire. 

Lasch aprobă dând scurt din cap. 

— Pot rezolva cu scafandrii. Fac parte din personalul nostru 
care se ocupă de reparaţii subacvatice şi de întreţinerea navelor 
şi a clădirii. 

— Vă mulţumim pentru cooperare, spuse Gunn. 

— Deşi cred că precauţiile nu sunt necesare, nu vreau să se 
repete tragedia lui Emerald Dolphin. Dacă nu ar fi fost Lloyds, 
Blue Seas ar fi ajuns la faliment. 

— Eu şi Giordino am vrea să ne alăturăm echipei de inspectori, 
dacă nu aveţi nimic împotrivă, spuse Pitt. 

— Includeţi-mă şi pe mine, insistă Kelly. Am drepturi de 
proprietate asupra lucrărilor tatălui meu. 

Lasch se ridică în picioare. 

— Nu văd nici o problemă. In ciuda diferenţelor noastre de 
opinie, voi fi fericit să fac aranjamentele necesare pentru 
rezervarea  cabinelor dumneavoastră. Toate cele destinate 
pasagerilor sunt reţinute, dar s-ar putea să fie câţiva care să 
renunţe. În caz contrar, sunt sigur că vom găsi ceva în zona 
destinată echipajului. Nava va fi trasă la docul din faţa hotelului 
mâine dimineaţă la ora şapte. Vă puteţi îmbarca atunci. 

Gunn îi strânse mâna. 

— Vă mulţumesc, domnule Lasch. Sper că nu v-am alarmat în 
mod nejustificat; amiralul Sandecker a considerat că este mai 
bine să aveţi ştiinţă de orice pericol potenţial. 

— Sunt întru totul de acord. Spuneţi-i amiralului că-i sunt 
recunoscător pentru interesul acordat, dar nu întrevăd nici o 
problemă serioasă. Golden Marlin a fost supus unor teste de 
mare anvergură şi atât motoarele doctorului Egan cât şi toate 
sistemele de urgenţă s-au comportat splendid. 

— Vă mulţumesc, domnule Lasch, zise Pitt. Vă voi ţine la 
curent cu tot ce va interveni în desfăşurarea evenimentelor. 

Când, după ce părăsiseră biroul lui Larsh, se îndreptau spre 
lift, Giordino oftă. 

— Ei bine, noi am încercat. 


260 


— Eu nu sunt surprins, spuse Gunn. Dezastrul de pe Emerald 
Dolphin a lăsat compania agăţată într-un fir de păr. Amânarea 
călătoriei lui Go/den Marlin ar duce, cu siguranţă, la închiderea 
liniilor de croazieră. Lasch şi directorii nu au de ales: trebuie să 
trimită nava în călătoria de inaugurare, cu speranţa că va avea 
parte de un voiaj lipsit de evenimente neplăcute. 

După ce Gunn se întoarse la aeroport pentru zborul înapoi, 
către Washington, Pitt, Giordino şi Kelly închiriară camere la 
hotel, pentru noaptea următoare, prin intermediul secretarei 
particulare a lui Warren Lasch. Imediat ce se instală, Pitt îl sună 
pe Sandecker. 

— Nu am reuşit să-l convingem pe Lasch să amâne croaziera, 
îl anunţă. 

— Mi-am închipuit că aşa va fi, oftă Sandecker. 

— Eu şi Al ne vom îmbarca pe navă, împreună cu Kelly. 

— V-aţi înţeles cu Lasch în privinţa asta? 

— A acceptat argumentele noastre. 

Prin telefon, Pitt îl putea auzi pe amiral răsfoindu-şi hârtiile de 
pe birou. Pe urmă acesta spuse: 

— Am o veste pentru tine. Cei de la FBI cred că l-au identificat 
pe incendiatorul de pe Emerald Dolphin, pe baza descrierilor 
făcute de pasagerii care au supravieţuit. 

— Cine e? 

— Un adevărat cal breaz. Numele lui adevărat e Omo Kanai. 
Născut în Los Angeles. La optsprezece ani a scos o fiţuică de 
patru pagini şi s-a înrolat în armată ca să scape de o acuzaţie de 
ultraj. A reuşit să avanseze, devenind ofiţer şi fiind transferat 
într-o organizaţie militară ultrasecretă, numită CEASE. 

— N-am auzit de ea niciodată. 

— Ţinând cont de rolul pe care îl are, chiar şi printre membrii 
guvernului sunt puţini care au auzit. CEASE (Covert Elite Action 
for Select Elimination) vine de la Acţiuni de Elită Secrete pentru 
Lichidare Selectivă. 

— Nici aşa nu-mi spune nimic, făcu Pitt. 

— Iniţial, a fost creată ca să combată terorismul prin 
asasinarea şefilor reţelelor înainte ca acţiunile lor să devină o 
ameninţare la adresa cetăţenilor americani. Dar, acum zece ani, 
preşedintele i-a restrâns activitatea şi a ordonat să fie 
desfiinţată, ceea ce, după cum se pare, nu a fost o idee bună. 
Având o experienţă bogată legată de politică şi de crima fără 


261 


urme, Omo Kanai, ajuns căpitan, s-a retras împreună cu 
doisprezece dintre oamenii săi şi a înfiinţat o societate 
comercială specializată în asasinate. 

— Crima S.A. 

— Cu acest obiect de activitate. Sunt angajaţi ca să ucidă. 
Pentru ultimii doi ani, există o întreagă listă de morţi enigmatice, 
începând cu cele ale unor politicieni şi directori de corporaţii şi 
terminând cu ale unor anume celebrităţi. Nu au fost cruţaţi nici 
capii Mafiei. 

— Şi nu sunt anchetați? se interesă Pitt. 

— FBl-ul are dosare, dar tipii sunt buni în meseria lor. Nu lasă 
în urmă nimic care i-ar putea implica. Investigatorii sunt frustraţi 
pentru că nu au cum să arate cu degetul către Kanai şi către 
banda lui de ucigaşi. Există din ce în ce mai multe temeri că 
viitoarele conflicte economice vor conduce la înfiinţarea unor 
escadroane de criminali. 

— Crimele şi mutilările nu-şi găsesc prea uşor loc în mintea 
specialiştilor în prognoze economice. 

— Oricât de respingător ar părea, spuse Sandecker, pe tonul 
unei conversații banale, există pe ici-colo câţiva directori de 
corporaţii care nu se dau în lături de la nimic când e vorba de 
putere şi de monopol. 

— Ceea ce ne aduce la Cerber. 

— Exact, răspunse scurt Sandecker. Şi e cu atât mai evident 
că acest Kanai este nu numai în spatele focului de la bordul lui 
Emerald Dolphin şi al exploziilor care au sfărâmat coca în timpul 
remorcării, ci tot el este şi cel care, dându-se drept unul dintre 
ofiţerii navei, a sabotat sistemele de control al incendiilor. 

— Un om nu putea face toate astea singur, spuse Pitt, 
suspicios. 

— Kanai nu lucrează întotdeauna singur. De aceea vă 
avertizez pe tine şi pe Giordino că e bine să fiţi în alertă în 
fiecare clipă petrecută pe Go/den Marlin. 

— Vom urmări, cu ochii-n patru, orice acţiune suspectă a 
echipajului. 

— Mai bine fii cu ochii-n patru după Omo Kanai. 

— M-ai pierdut, spuse Pitt, nedumerit. 

— E un tip orgolios. Nu va lăsa o treabă ca asta în seama 
subordonaţilor săi. Va prefera să conducă el însuşi spectacolul. 

— Aveţi cumva idee cum arată? 


262 


— Tu ar trebui să ştii. L-ai întâlnit. 

— L-am întâlnit? Eu? Unde? 

— Tocmai am primit veşti de la poliţia din New York. Omo 
Kanai este pilotul vechiului avion de luptă care a încercat să te 
doboare. 


263 


Capitolul 29 


Golden Marlin nu semăna cu nici una dintre navele de 
croazieră construite până atunci. Nu existau nici punți de 
promenadă, nici balcoane la cabinelor, nici coşuri de fum sau de 
evacuare. Suprastructura ei rotunjită era acoperită de mai multe 
şiruri de  hublouri mari, circulare. Singurele elemente 
proeminente erau construcția sferică, de forma unui dom, de 
deasupra provei, care adăpostea puntea de navigaţie şi camera 
de control şi nervura înaltă de la pupa, în care se aflau un bar 
opulent şi cazinoul şi care înconjura hublourile imobile. 

Având o sută douăzeci de metri lungime şi doisprezece lăţime, 
făcea parte din aceeaşi categorie cu navele de croazieră care 
brăzdau mările. Până atunci, amatorii de excursii subacvatice 
erau plimbaţi în submarine mici, cu posibilităţi limitate în ceea ce 
privea adâncimea de scufundare şi distanţa parcursă. Go/den 
Marlin era pe punctul de a revoluţiona istoria croazierelor. 
Datorită motoarelor ei cu autonomie de deplasare, proiectate de 
doctorul Egan, putea străbate Marea Caraibelor de la un capăt la 
celălalt, rămânând la adâncimi de peste trei sute de metri vreme 
de două săptămâni, înainte de a fi nevoită să intre într-un port 
pentru a-şi reface proviziile. 

Date fiind setea nepotolită a publicului de momente de răgaz 
şi economia care punea în buzunarele acestuia venituri din ce în 
ce mai mari, croazierele maritime deveniseră un segment prolific 
al pieţei excursiilor şi turismului internaţional, pe care se 
vehiculau trei trilioane de dolari. Acum, când exista un submarin 
de croazieră, orizontul călătoriilor subacvatice era pe punctul de 
a se lărgi dincolo de orice limite. 

— E frumoasă, exclamă Kelly, care, în zorii zilei, se afla pe doc, 
privind lung nava aceea fără pereche. 

— La soare te poţi uita, dar la ea ba, bombăni Giordino, 
adaptându-şi ochelarii la strălucirea orbitoare a suprastructurii 
poleite de razele astrului care se înălța. 

Pitt studia în tăcere forma cocii de titan, fără nici o sudură. 
Spre deosebire de alte nave, tablele de bordaj şi niturile nu erau 
vizibile. Uriaşul submarin turistic era o minune a tehnologiei 
maritime. Il admira ca pe o operă de artă, când unul dintre 


264 


ofiţerii din echipaj se apropie, venind dinspre piciorul pasarelei. 

— Scuzaţi-mă, dumneavoastră sunteţi cei de la NUMA? 

— Da, noi, răspunse Giordino. 

— Sunt Paul Conrad, secundul navei. Domnul Lasch l-a 
anunţat pe căpitanul Baldwin că ne veţi însoţi în călătoria de 
inaugurare. Aveţi bagaje? 

— Doar ceea ce e asupra noastră, zise Kelly, nerăbdătoare să 
vadă interiorul submarinului. 

— Dumneavoastră, domnişoară Egan, veţi primi una dintre 
cabinele pasagerilor, spuse Conrad, îndatoritor. Domnul Pitt şi 
domnul Giordino vor trebui să împartă una dintre cele destinate 
echipajului. 

— Alături de dansatoarele de la teatrul de revistă? întrebă 
Giordino, cu o figură serioasă. 

— Nu sunteţi chiar atât de norocoşi, râse Conrad. Vă rog să 
mă urmaţi. 

— Vin şi eu imediat, spuse Pitt. Se întoarse şi o porni de-a 
lungul docului, către scara care cobora în apă. Un bărbat şi o 
femeie, ambii în costume de scafandru, îşi  verificau 
echipamentul înainte de scufundare. 

— Sunteţi echipa care va inspecta fundul cocii? 

Bărbatul, zvelt şi chipeş, îl privi zâmbind. 

— Da, chiar aşa. 

— Mă numesc Dirk Pitt. Eu am solicitat serviciile 
dumneavoastră. 

— Frank Martin. 

— Şi doamna? 

— Soţia mea. Caroline. lubito, dânsul e Dirk Pitt, de la NUMA. 
Putem să-i mulţumim pentru că am fost angajaţi. 

— Mă bucur să vă cunosc, spuse femeia, o blondă atrăgătoare, 
care îşi umplea costumul într-un mod fermecător. Pitt îi scutură 
mâna, fiind surprins de strânsoarea ei puternică. 

— Pariez că eşti expertă în scufundări. 

— Fac asta de cincisprezece ani. 

— Se poate scufunda la fel de bine ca un bărbat, spuse Martin, 
cu mândrie. 

— Ne puteţi spune exact ce căutăm? îi ceru Caroline. 

— Nu are rost să vă ascund asta, ripostă Pitt. O să vă uitaţi 
după orice fel de obiect ataşat de cocă şi mai ales după 
dispozitive explozive. 


265 


Martin nu părea tulburat. 

— Şi dacă găsim unul? 

— Dacă găsiţi unul, o să mai găsiţi şi altele. Nu vă atingeţi de 
ele. Vom aduce o echipă de genişti subacvatici ca să le 
îndepărteze. 

— Pe cine anunţăm? 

— Pe căpitanul navei. Este responsabilitatea lui în acest 
moment. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Pitt, zise Martin. 

— Şi mie, spuse Caroline, cu un zâmbet încântător. 

— Baftă, le ură Pitt, cu căldură. O să-mi faceţi o bucurie pe 
ziua de azi dacă n-o să găsiţi nimic. 

Când ajunse la pasarelă, familia Martin era deja în apă, 
scufundându-se sub coca lui Go/den Marlin. 

Secundul navei o conduse pe Kelly printr-un solariu somptuos, 
apoi cu un lift cu pereţi de sticlă, gravat cu imagini de peşti 
tropicali, până într-o cabină confortabilă de pe puntea cu formă 
de coleopteră. Pe urmă le arătă lui Pitt şi Giordino o cabină mică, 
aflată sub punţile pasagerilor, alături de ale echipajului. 

— Aş vrea să-l întâlnesc pe căpitanul Baldwin imediat ce este 
posibil. 

— Căpitanul vă aşteaptă la micul dejun, în sala de mese a 
ofiţerilor, peste o jumătate de oră. Vor fi prezenţi ofiţerii navei şi 
echipa de inspectori din partea constructorului, care a sosit la 
bord azi-noapte, târziu. 

— AŞ vrea să ia parte şi domnişoara Egan, zise Pitt, pe un ton 
oficial. 

Conrad păru încurcat, dar îşi reveni repede. 

— Am să-l întreb pe căpitanul Baldwin dacă permite ca 
domnişoara să participe la întrunire. 

— De vreme ce această navă nu ar fi existat fără geniul tatălui 
ei, spuse tăios Giordino, mi se pare foarte potrivit să fie de faţă. 

— Sunt sigur că va fi de acord, răspunse Conrad în pripă, în 
timp ce ieşea, închizând uşa. 

— Am impresia că nu suntem bineveniţi aici, zise Giordino, 
privind în jurul cabinei sărăcăcios mobilate, de dimensiunile unui 
dulap. 

— Bineveniţi sau nu, spuse Pitt, trebuie să asigurăm 
securitatea navei şi a pasagerilor ei. Căută în sacul său 
marinăresc şi îi întinse lui Giordino un radio portabil. Mă anunţi 


266 


dacă descoperi ceva. Şi eu procedez la fel. 

— De unde începem? 

— Dacă ai vrea să trimiţi nava asta în fundul oceanului, odată 
cu toţi cei de pe ea, cum ai proceda? 

Giordino căzu pe gânduri pentru câteva clipe. 

— Dacă pe Emerald Dolphin aş fi rezolvat treaba uşor, cu un 
incendiu, aş putea să încerc să fac din nou acelaşi lucru. Dar 
dacă aş vrea să se ducă la fund fără agitaţie inutilă, aş arunca în 
aer fie coca, fie rezervoarele cu balast. 

— Exact aşa mă gândeam şi eu. Tu începe cu scenariul ăsta şi 
uită-te după explozibili. 

— Şi tu după ce ai de gând săte uiţi? 

Pitt zâmbi, fără nici o urmă de amuzament. 

— După cel care trebuie să aprindă fitilul. 


Dacă Pitt sperase într-o cooperare model, plină de armonie, 
din partea căpitanului submarinului Go/den Marlin, atunci se 
înşelase. Căpitanul Morris Baldwin era omul care nu se abate 
niciodată de la linia dreaptă. Conducea un vas solid şi nu 
intenţiona să-i lase pe intruşii de la bord să-i modifice obiceiurile 
de rutină. Singurul lui cămin era nava pe care servea. Dacă ar fi 
avut o soţie, pe care nu o avea şi o casă, ceea ce considera a fi o 
pierdere de timp, s-ar fi simţit ca o stridie fără scoică. 

Chipul lui era o mască severă, roşcovană, cu obrajii rumeni, 
care nu se înveselea niciodată. Ochii, ca nişte mărgele de 
culoarea întunecată a lemnului de nuc, aruncau, pe sub 
pleoapele grele, priviri reci şi îndârjite. Coama splendidă de păr 
argintiu era singura care îi dădea un aer de autoritate sofisticată. 
Avea umerii la fel de largi ca ai lui Giordino, dar era cu douăzeci 
şi cinci de centimetri buni mai gros în talie. Degetele lui băteau 
darabana pe tăblia mesei din popota ofiţerilor, în timp ce se uita 
fix la Pitt, care îi susţinea privirea fără să clipească. 

— Spuneţi că nava asta e în pericol? 

— Întocmai, zise Pitt, iar amiralul Sandecker şi o serie de alte 
înalte oficialități de la FBI şi de la CIA sunt de aceeaşi părere. 

— Prostii, spuse răspicat celălalt, strângând atât de tare 
braţele scaunului, încât încheieturile i se albiră. Simplul fapt că 
unul din pacheboturile noastre a suferit un dezastru nu înseamnă 
că povestea se va repeta. Nava asta e cât se poate de sigură. 
Am verificat-o eu însumi, centimetru cu centimetru. Ce naiba, i- 


267 


am supravegheat chiar şi construcţia. lritat, îşi plimbă privirea în 
jurul mesei, de la Pitt la Giordino şi la cei patru bărbaţi din echipa 
de inspectori trimisă de constructorii navei. Faceţi ceea ce 
credeţi că trebuie făcut. Dar vă avertizez pe toţi ca nu cumva să 
împiedicaţi manevrarea acestui submarin în timpul călătoriei, 
fiindcă jur că altfel vă debarc în primul port, indiferent câte 
mustrări voi primi din partea conducerii companiei. 

Rand O'Malley, un bărbat la fel de sever ca Baldwin, zâmbi 
sardonic. 

— In calitate de conducător al echipei de verificare, vă pot 
asigura, domnule căpitan, că nu vă vom sta în drum. Dar mă 
aştept să cooperaţi dacă vom descoperi că există probleme 
legate de vreunul dintre sistemele de siguranţă. 

— Cercetaţi cât vreţi, bodogăni Baldwin. Vă garantez că nu 
veţi găsi nimic care să pună nava în primejdie. 

— Vă sugerez să aşteptaţi până când vom primi raportul 
scafandrilor care inspectează partea inferioară a cocii, spuse Pitt. 

— Nu văd de ce aş face-o, se răsti Balwin. 

— E posibil să găsească obiecte de provenienţă străină 
ataşate de bordaj. 

— Suntem în viaţa reală, domnule Pitt, spuse Baldwin, cu 
nepăsare, nu într-un serial fantastic de televiziune. 

Se lăsă tăcerea - o tăcere deplină. După o jumătate de minut, 
Pitt era în picioare, cu braţele depărtate, cu palmele proptite pe 
masă, cu buzele întredeschise într-un zâmbet aspru, glacial, 
sfredelindu-l pe Baldwin cu privirea. 

Giordino ştia ce însemnau toate astea. Acum era acum. Dragul 
meu Dirk, gândi el, încântat. Trage-i o săpuneală nemernicului 
ăstuia arogant. 

— Se pare că nu aveţi idee cu ce pericol se confruntă nava 
dumneavoastră, spuse Pitt, cu gravitate. Sunt singurul om de la 
această masă care a fost martor la prăpădul făcut de incendiul 
de pe Emerald Dolphin. Am văzut bărbaţi, femei şi copii murind 
cu sutele, unii în chinurile arderii de viu, alţii înecându-se înainte 
să putem ajunge la ei. Fundul oceanului e presărat cu nave ale 
căror căpitani s-au crezut invincibili şi imuni faţă de dezastru. 
Titanic, Lusitania, Morro Castle - toate au avut căpitani care au 
ignorat prevestirile de rău augur şi semnele de pericol şi care au 
plătit scump pentru asta. Când va veni - şi va veni cu siguranţă - 
rândul acestui submersibil şi al tuturor celor de la bord, totul se 


268 


va petrece cu viteza fulgerului, înainte ca dumneavoastră şi 
echipajul să puteţi reacţiona. Nenorocirea vă va copleşi, izbindu- 
vă, năprasnic, dintr-un loc la care nu v-aţi fi aşteptat niciodată. 
Golden Marlin şi toţi cei pe care îi transportă vor pieri, iar 
moartea lor va fi aruncată asupra capului dumneavoastră. 

Pitt făcu o pauză şi îşi îndreptă spatele. 

— În vreme ce discutăm, oamenii hotărâți să vă distrugă nava 
sunt, fără îndoială, deja la bord, dându-se drept ofiţeri, drept 
membri ai echipajului sau chiar drept pasageri. Inţelegeţi care e 
situaţia, domnule căpitan Baldwin? Vă e clar? 

In mod surprinzător, Baldwin nu se înfurie. Expresia distantă a 
chipului său nu trăda nici un semn de emoție. 

— Vă mulţumesc pentru că mi-aţi făcut cunoscută opinia 
dumneavoastră, domnule Pitt, zise, laconic. Voi lua în 
considerare spusele dumneavoastră. Pe urmă se ridică şi porni 
către uşă. Vă mulţumesc, domnilor. Plecăm peste exact treizeci 
şi şapte de minute. 

Imediat ce în încăpere nu mai rămaseră decât Giordino, Pitt şi 
O'Malley, primul se lăsă pe spătarul scaunului şi, cu o totală lipsă 
de respect, îşi puse picioarele încrucişate pe masa de conferinţă. 

— Plecăm peste exact treizeci şi şapte de minute, îl maimuţări 
pe Baldwin. Un individ bătrân şi rigid, nu-i aşa? 

— Alcătuit din bălegar şi beton, remarcă O'Malley. 

Ca şi Giordino, Pitt descoperi brusc că îi era simpatic. 

— Sper că ne luaţi mai în serios decât căpitanul Baldwid. 

O'Malley rânji, arătându-şi toţi dinţii. 

— Dacă aveţi dreptate şi nu spun că nu aveţi, nu am de gând 
să mor pe această creaţie bizară a lăcomiei omeneşti. 

— Inţeleg că nava nu vă e pe plac, zise Pitt, amuzat. 

— Are prea multe componente inutile, pufni O'Malley. S-a pus 
accentul şi s-a investit mai mult în decoraţiunile somptuoase, 
decât în structura internă şi în sistemele operaţionale. Indiferent 
dacă va trece sau nu testele de verificare, nu m-aş mira să se 
scufunde şi să nu se mai ridice la suprafaţă. 

— Intr-un fel sau altul, nu-mi place să aud aşa ceva din partea 
unui specialist în construcţii navale, mormăi Giordino. 

Pitt îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Eu mă tem, în primul rând, că dezastrul va fi provocat de 
mâna omului. 

O'Malley se întoarse spre el. 


269 


— Ştiţi cât de multe sunt locurile în care un nebun ar putea 
plasa un explozibil care ar face ca acest hârdău să se scufunde? 

— Dacă este în imersiune, o fisură în oricare zonă a cocii poate 
face şmecheria asta. 

— Ca şi o gaură a rezervoarelor de balast. 

— Nu am avut timp să studiez planurile şi specificaţiile navei, 
decât foarte puţin, noaptea trecută, zise Pitt. Dar ar trebui să 
existe un sistem de evacuare subacvatică. 

— Există, spuse O'Malley şi e unul bun. In loc de bărci de 
salvare, pasagerii intră în capsulele în care au fost repartizaţi; 
într-o capsulă încap cincizeci de persoane. Apoi uşile acestora 
sunt închise şi etanşeizate. Simultan, se deschid trapele de 
evacuare, un jet de aer este trimis în sistemul de ejecţie, 
capsulele sunt propulsate în afara navei şi se ridică la suprafaţă. 
Sistemul este eficient, credeţi-mă. Ştiu ce spun, am participat la 
proiect în calitate de consultant. 

— Dacă aţi vrea să-l scoateţi din funcţiune, cum aţi proceda? 

— Nu-mi face plăcere să mă gândesc la asta. 

— Trebuie să acoperim toate variantele. 

O'Malley se scărpină în cap. 

— AŞ sabota sistemul de ejecţie cu jet de aer, asta aş face. 

— V-aş fi recunoscător dacă dumneavoastră şi echipa 
dumneavoastră aţi verifica cu mare atenţie dacă sistemul nu a 
fost cumva modificat. 

O'Malley îl privi pe sub pleoapele întredeschise. 

— Nu fac treabă de mântuială când e vorba de viaţa mea. 

Giordino îşi studia, cu detaşare, unghiile unei mâini. 

— Sper ca niciodată să nu se fi rostit ceva mai adevărat. 


Parâmele fură desfăcute de pe bolarzii de pe doc şi strânse la 
bordul lui Go/den Marlin cu câteva secunde înainte ca 
propulsoarele de la tribord să fie activate şi nava să înceapă să 
alunece pe suprafaţa apei, îndepărtându-se de chei. Mai bine de 
o mie de oameni se adunaseră pe doc ca să asiste la plecarea 
primului submarin de croazieră în călătoria sa de inaugurare. 
Cocoţaţi pe o tribună, guvernatorul Floridei şi alte oficialități şi 
celebrităţi ţineau discursuri prozaice. Orchestra universităţii din 
Florida interpretă un potpuriu de melodii dedicate mării, fiind 
urmată de o orchestră de xilofoane şi de tobe metalice din 
Caraibe. Când nava începu să se desprindă de doc, cele două 


270 


orchestre cântară, împreună cu cea de la bord, unul dintre 
cântecele tradiţionale ale navigatorilor, „Until We Meet Again”. 
Serpentine de hârtie şi confeti fură aruncate în timp ce oamenii 
de pe țărm făceau cu mâna şi strigau. Scena era mişcătoare. Pe 
Pitt îl miră numărul mare al femeilor care îşi ştergeau lacrimile. 
Până şi Kelly era cuprinsă de entuziasmul urărilor de drum bun. 

Pitt nu vedea nici urmă de scufundători. Apelurile sale către 
căpitanul Baldwin şi către puntea de navigaţie rămâneau fără 
răspuns. Era foarte neliniştit, dar nu avea cum să împiedice nava 
să ridice ancora. 

Submarinul era încă în canal, îndreptându-se către marea 
deschisă, albastru-verzuie, care scălda coastele Floridei, când 
toţi pasagerii fură invitaţi în sala teatrului, unde secundul Paul 
Conrad ţinu o conferinţă despre modul de funcţionare al navei şi 
le explică în ce consta sistemul de evacuare. Kelly stătea într-o 
parte a sălii, în rândul din faţă, iar Pitt era în spate şi în partea 
opusă. La bord se aflau şase familii de negri, dar nici unul dintre 
bărbaţi nu semăna, nici pe departe, cu Omo Kanai. Imediat ce 
conferinţa se sfârşi, se auziră mai multe sunete de gong şi 
pasagerii fură îndrumați spre locaşurile capsulelor de evacuare. 

Giordino lucra alături de echipa de inspectori, căutând 
explozive sau semne de avarie a aparaturii, în timp ce Pitt şi 
Kelly, împreună cu ofiţerul de intendenţă, corelau figurile 
pasagerilor cu numele lor şi cu numerele cabinelor. Treaba 
mergea încet. La ora prânzului, trecuseră în revistă mai puţin de 
jumătate din lista pasagerilor, fără să se fi ocupat şi de membrii 
echipajului. 

— Incep să mă îndoiesc că e la bord, spuse Kelly, obosită. 

— Ori nu e, ori e deghizat, zise Pitt, în timp ce studia 
fotografiile care le fuseseră făcute pasagerilor înainte de a se 
urca la bord. 

Ridică una către lumină şi cercetă cu atenţie trăsăturile 
chipului pe care îl înfăţişa. Apoi i-o întinse lui Kelly: 

— Ţi se pare cunoscut? 

Ea o privi câteva secunde, citi numele şi zâmbi. 

— Categoric, există o asemănare. Singura problemă e că acest 
Jonathan Ford e alb. 

Pitt ridică în umeri. 

— Ştiu. Ei, atunci, înapoi la treabă! 

La ora patru după amiază, de la un capăt la altul al vasului, 


271 


carilonurile intonară melodia „By the Sea, by the Beautiful Sea”. 
Era semnalul care anunţa intrarea în imersiune. Pasagerii se 
grăbiră să-şi găsească locuri în faţa hublourilor. Nu puteau fi 
sesizate vibrații sau micşorarea vitezei în timp ce nava începea 
alunece încet sub valuri. Marea părea să se înalțe pe măsură ce 
submarinul cobora într-un vârtej de bule, care se împrăştie 
repede, pe când soarele orbitor şi cerul se topeau într-o 
pustietate albastră, lichidă. 

Motoarele magnetohidrodinamice funcționau fără zgomot şi 
fără trepidaţii. Cu excepţia apei care aluneca în exteriorul 
hublourilor, pasagerii nu aveau nici o senzaţie de mişcare. 
Regeneratoarele de aer purificau atmosfera din interior, 
eliminând dioxidul de carbon. 

Deşi, la început, nu prea aveau ce vedea, pasagerii erau 
fascinaţi de priveliştea lumii total diferite, aflate sub aceea care 
le era familiară. Curând, începură să apară vieţuitoarele, prea 
puţin interesate de submarinul uriaş care le încălca hotarele 
împărăției. Pe lângă hublouri înotau peşti tropicali, colorați în 
nuanţe superbe, fluorescente, de violet, galben şi roşu. 
Infăţişarea locuitorilor apelor sărate era cu mult mai strălucitoare 
decât a verilor lor din apa dulce a lacurilor şi a râurilor. Dar 
dispărură curând în apele de deasupra, în vreme ce nava 
continua să se scufunde. 

Un banc de baracude, cu trupurile prelungi şi lucioase, 
strălucind de parcă ar fi fost poleite cu argint, trecu alene de-a 
lungul vasului, căutându-şi hrana cu ochi inerţi şi întunecaţi şi cu 
buza de jos răsfrântă. Inotau fără efort, în bună pace cu nava. 
Apoi, cât ai clipi, se repeziră înainte şi dispărură. 

Pasagerii de lângă hublouri se distrară văzând un peşte-lună 
imens, adesea numit Mola-Mola. Trupul lui oval, uriaş, alb cu 
portocaliu, avea luciu metalic, era lung de trei metri şi tot atât de 
înalt şi cântărea, probabil, aproape două tone. Avea o formă 
bizară, cu înotătoare dorsale şi anale înalte, iar trunchiul arăta ca 
şi cum ar fi uitat să crească şi în lungime. Coada enormă începea 
exact din spatele capului. Acel prieten uriaş al adâncurilor se 
afundă repede în spatele submarinului. 

Biologii marini aduşi la bord de linia de croazieră descriau 
peştii şi explicau care le sunt caracteristicile, comportamentul şi 
schemele de migraţie. După peştele-lună urmă o pereche de mici 
rechini ciocan, nu mai lungi de un metru şi jumătate. Pasagerii se 


272 


minunau, întrebându-se cum fusese posibil ca acelui peşte să îi 
crească, în faţa capului, o lamă cu ochi la capete. Rechinii erau 
curioşi şi înotau lângă hublouri, cu ochii aţintiţi asupra creaturilor 
stranii aflate de cealaltă parte a acestora. Ca şi ceilalţi peşti, se 
plictisiră repede de uriaşul intrus, îşi legănară cozile cu graţie şi 
îşi propulsară trupurile netede şi lucioase în întuneric. 

Contoarele digitale montate alături de fiecare hublou indicau 
adâncimea la care se afla submarinul. Conrad, secundul navei, 
anunţă, prin staţia de radioficare, că se aflau la o sută optzeci şi 
cinci de metri şi se apropiau de fund. Toţi ca unul, pasagerii se 
aplecară către hublouri, privind în jos în timp ce fundul oceanului 
se ivea încet, lăţindu-se sub navă şi dezvăluind un tărâm care 
fusese înfrumusețat de corali înainte ca oceanul să se înalțe şi 
care acum era plin de scoici vechi, nămol şi roci vulcanice 
acoperite de vietăţi marine. Pentru că, la adâncimea aceea, 
culorile strălucitoare dispăruseră, odată cu roşul şi galbenul, 
fundul avea o tentă maroniu-verzuie. Pasagerii priveau uluiţi 
lumea străină, în care vizibilitatea nu depăşea şaizeci de metri. 

În domul din partea anterioară, care servea drept punte de 
navigaţie şi cameră de control, căpitanul Baldwin îl dirija pe 
Golden Marlin cu meticulozitate, menţinându-l la cincisprezece 
metri deasupra fundului şi fiind în permanenţă atent ca nu 
cumva să apară vreo schimbare neaşteptată a reliefului. Radarul 
şi sonarul lateral scanau terenul pe o rază de o jumătate de milă, 
dându-le piloților suficient timp ca să schimbe cursul şi să se 
ridice în eventualitatea apariţiei bruşte a unei stânci. Pentru 
următoarele zece zile, traseul fusese stabilit cu deosebit de 
multă grijă. O echipă de oceanografi angajată anume în acest 
scop studiase fundul oceanului din canalul dintre insule şi 
marcase adâncimile de pe ruta croazierei. lar nava era pilotată 
cu ajutorul computerelor de la bord. 

Fundul se adânci brusc şi nava pluti pe deasupra unui canal 
care cobora până la nouă sute de metri, o adâncime cu şase sute 
de metri mai mare decât limita prevăzută de proiectanţii cocii. 
Baldwin îi încredinţă cârma ofițerului de cart şi se întoarse către 
ofiţerul de legătură care se apropiase ca să-i înmâneze un mesaj. 
II citi şi pe chip i se aşternu o expresie întrebătoare. 

— Găseşte-l pe domnul Pitt şi trimite-l pe puntea de navigaţie, 
îi ordonă unui marinar care se zgâia, încântat, la priveliştea de 
afară. 


273 


Pitt şi Kelly nu avuseseră timp să se bucure de spectacolul 
subacvatic. Mai întârziau încă în biroul ofițerului de intendenţă, 
studiind datele personale ale echipajului. Când află ca era 
chemat de căpitan, Pitt o lăsă singură pe Kelly şi se îndreptă 
către puntea de navigaţie. 

Abia intră şi Baldwin îi şi întinse hârtia. 

— Ce înţelegeţi din asta? îl întrebă. 

Pitt citi mesajul cu voce tare. 

— Vă informăm că trupurile scufundătorilor angajaţi să 
cerceteze carena navei dumneavoastră au fost descoperite 
legate de pilonii docului, sub suprafaţa canalului navigabil. 
Primele cercetări au condus la concluzia că au fost ucişi de una 
sau mai multe persoane neidentificate, care i-au înjunghiat pe 
amândoi prin spate, astfel încât lama cuţitului a penetrat inima. 
Aşteptăm răspunsul dumneavoastră. 

Era semnat de locotenentul Del Carter, de la Departamentul 
de Poliţie din Fort Lauderdale. 

Pitt se simţi brusc invadat de un sentiment de vinovăţie, ştiind 
că el fusese cel care fără să o ştie, îi trimisese pe Frank şi 
Caroline Martin la moarte. 

— La ce adâncime ne aflăm? întrebă, cu asprime. 

— Adâncime? repetă Baldwin, uluit. Am trecut dincolo de 
platforma continentală şi suntem în ape adânci. Arătă către 
indicatorul montat deasupra geamurilor. Puteţi vedea şi singur. 
Fundul e la şapte sute patruzeci de metri sub chila noastră. 

— Intoarceţi imediat! ordonă tăios Pitt. Reveniţi în ape mai 
puţin adânci înainte de a fi prea târziu. 

Chipul lui Baldwin se înăspri. 

— Ce tot spuneţi? 

— Scufundătorii au fost ucişi pentru că au găsit explozivi 
ataşaţi de coca acestui vas. Asta nu e o rugăminte, căpitane. 
Pentru a salva vieţile tuturor celor de la bord, reveniţi în ape 
puţin adânci înainte de a fi prea târziu. 

— Şi dacă n-o fac? îl provocă Baldwin. 

Ochii verzi ai lui Pitt deveniră la fel de reci ca Oceanul îngheţat 
şi îl străpunseră pe celălalt ca nişte sulițe de gheaţă. Şi îi vorbi 
de parcă diavolul însuşi ar fi făcut-o. 

— Atunci, în numele umanităţii, jur că te omor şi preiau 
comanda navei. 

Baldwin sări îndărăt ca străpuns de o lance. Îşi reveni încet, 


274 


chiar foarte încet, iar buzele albite i se deschiseră într-un zâmbet 
forţat. Se întoarse şi se uită la timonier, care încremenise, uluit, 
cu ochii cât capacele roţilor de automobil. 

— Inversează cursul şi înaintează cu toată viteza. Apoi, către 
Pitt: Asta vă satisface, domnule? 

— Vă sugerez să daţi un semnal de alarmă şi să trimiteţi 
pasagerii către capsulele de evacuare. 

Baldwin dădu din cap. 

— Consideraţi că s-a făcut. Apoi se întoarse către secund şi îi 
ordonă: Goliţi rezervoarele de balast. Putem dubla viteza dacă 
ajungem la suprafaţă. 

— Rugaţi-vă să avem timp, spuse Pitt, ceva mai puţin 
încordat, fiindcă altfel vom avea de ales între a ne îneca saua ne 
sufoca privind peştii care trec pe lângă hublouri. 


Kelly stătea în biroul ofițerului de intendenţă, examinând 
înregistrările datelor personale ale echipajului, când simţi că în 
încăpere mai era cineva. Işi ridică ochii şi văzu un bărbat care 
intrase fără să facă nici un zgomot. Purta o cămaşă de golf şi 
pantaloni scurţi. Pe chip i se întipărise un zâmbet ameninţător. 
Ea îl recunoscu imediat pe pasagerul despre avusese, mai 
devreme, o scurtă discuţie cu Pitt. Studiindu-i chipul în timp ce el 
nu scotea nici un cuvânt, simţi cum groaza o învăluia încetul cu 
încetul. 

— Numele dumneavoastră e Jonathan Ford. 

— Mă cunoşti? 

— Nu.... nu tocmai, bâigui ea. 

— Ar fi trebuit. Am avut o scurtă întâlnire la bordul lui Emerald 
Dolphin. 

Kelly era derutată. Deşi semăna foarte bine cu ofiţerul negru 
care încercase să-i ucidă pe ea şi pe tatăl ei, bărbatul pe care îl 
avea în faţa ochilor era alb. 

— Nu poţi fi... 

— A, dar totuşi sunt. Zâmbetul lui se lăţi. Văd că eşti 
dezorientată. 

Tăcu şi scoase o batistă din buzunarul pantalonilor. Umezi un 
colţ cu limba şi îşi frecă cu el dosul mâinii stângi. Machiajul alb se 
şterse, scoțând la iveală pielea de culoarea întunecată a cafelei. 

Kelly se ridică din scaun împleticindu-se şi dădu să fugă către 
ieşire, dar bărbatul o înhăţă de braţ şi o lipi de perete. 


275 


— Mă numesc Omo Kanai. Am primit ordin să te iau cu mine. 

— Unde să mă iei? întrebă ea, cu vocea răguşită de spaimă, 
nădăjduind, în ciuda slabelor speranţe, că Pitt şi Giordino aveau 
să intre pe uşă. 

— De ce mai întrebi? Acasă, bineînţeles. 

Pentru ea, răspunsul era lipsit de sens. Nu era conştientă 
decât de răutatea din ochii bărbatului care îi apăsa pe faţă o 
bucată de pânză îmbibată cu un lichid cu miros bizar. Pe urmă se 
prăvăli în abisul întunecat care i se căscase sub tălpi. 


276 


Capitolul 30 


Totul se transformase într-o cursă contra morţii. Pitt era sigur 
că explozivele fuseseră fixate de cocă. Martin şi soţia lui le 
descoperiseră şi fuseseră ucişi înainte de a reuşi să-l anunţe pe 
căpitanul Baldwin. Luă legătura cu Giordino prin aparatul de 
radio portabil. 

— Puteţi să renunţaţi la cercetări şi să chemaţi înapoi 
inspectorii. Explozibilele nu sunt în interiorul navei. 

Giordino confirmă primirea mesajului şi se grăbi către puntea 
de navigaţie. 

— Ce ştii tu şi eu nu? întrebă, dând buzna înăuntru, urmat de 


Rand O'Malley. 
— Tocmai am fost anunţaţi că scafandrii au fost omorâţi, le 
spuse Pitt. 


— Asta lămureşte totul, murmură furios Giordino. 

— Scafandrii care inspectau carena navei? întrebă O'Malley. 

Pitt dădu din cap, încuviinţând. 

— După cum au început să se contureze lucrurile, se pare că 
bombele au fost programate să explodeze când ne aflăm în ape 
adânci. 

— Adică acolo unde suntem acum, spuse Giordino, cu voce 
scăzută, fixând îngrijorat aparatul de măsurare a adâncimii. 

Pitt se întoarse către Baldwin, care stătea la consola de 
comandă, alături de timonier. 

— Cât de repede ajungem în ape mai puţin adânci? întrebă. 

— In douăzeci de minute suntem dincolo de marginea 
canalului, pe panta care urcă pe platforma continentală, 
răspunse Baldwin, pe chipul căruia începuseră să apară semnele 
încordării după ce ajunsese că creadă că submarinul lui era într- 
adevăr în pericol. După încă zece minute, vom ieşi la suprafaţă, 
unde ne vom putea deplasa cu o viteză de două ori mai mare 
către apele mai puţin adânci. 

— Domnule căpitan, se întâmplă ceva cu capsulele de 
evacuare, strigă, pe neaşteptate, operatorul care stătea lângă 
consola principală a navei. 

Baldwin şi O'Malley se apropiară şi se holbară, uluiţi, la 
consolă. Cu excepţia unuia singur, care rămăsese verde, toate 


277 


ledurile care reprezentau cele şaisprezece capsule erau roşii. 

— Au fost activate, bolborosi Baldwin, cu răsuflarea tăiată. 

— Şi asta înainte ca cineva să se fi putut îmbarca, adăugă 
O'Malley, pe un ton sinistru. Acum nu mai putem scoate din navă 
pasagerii şi echipajul. 

Viziunea apei năvălind înăuntru după explozia cocii şi trăgând 
nestânjenită vasul în abis, odată cu cei şapte sute de pasageri şi 
cu echipajul, era prea cumplită pentru a fi reţinută şi prea reală 
pentru a fi ignorată. 

Pitt ştia că cel care activase capsulele de evacuare, indiferent 
cine ar fi fost, părăsise nava cu una dintre ele, ceea ce însemna 
că explozibilele puteau fi detonate în orice moment. Se îndreptă 
către ecranul radarului, care era plasat alături de afişajul 
sonarului lateral. Platforma continentală se înălța, dar mult prea 
încet. Deasupra lor mai erau încă trei sute de metri de apă. 
Golden Marlin fusese proiectat ca să reziste la presiunea coloanei 
de apă din acel loc, dar orice încercare de salvare friza 
imposibilul. Toţi ochii fixau indicatorul de adâncime şi fiecare 
număra în gând secundele. 

Fundul mării se îndepărta cu o încetineală chinuitoare. Numai 
treizeci de metri îi mai despărţeau de suprafaţă. Un suspin de 
uşurare izvorât din toate piepturile se auzi în camera de control 
în momentul în care Golden Marlin trecu peste marginea 
platformei continentale şi fundul rămase la o sută optzeci de 
metri sub cocă. Apa din jurul hublourilor devenise cu mult mai 
luminoasă şi puteau zări suprafaţa agitată a oceanului sticlind în 
razele soarelui. 

— Ne aflăm la o sută şaptezeci de metri de fund şi continuăm 
să ne ridicăm, strigă Conrad. 

Vorbele tocmai îi ieşiseră din gură când submarinul se 
cutremură cu o violenţă care le făcu greață. Abia dacă le rămase 
timp să reacționeze, examinând dezastrul inevitabil. Nava se 
răsuci, complet scăpată de sub control. Motoarele considerate 
minunea tehnicii moderne se opriră, copleşite, când marea 
nesăţioasă se infiltră prin cele două răni provocate de explozia 
subacvatică. 

Inţepenit, Golden Marlin plutea în voia curentului domol, 
coborând, implacabil, metru după metru, către fundul oceanului. 
Tone de apă începură să năvălească în cocă, în locuri încă 
neidentificate de oamenii din camera de control. Suprafaţa părea 


278 


atât de chinuitor de aproape încât aveau senzaţia că putea fi 
atinsă cu o riglă de un metru. 

Baldwin nu-şi făcea nici un fel de iluzii. Ştia că nava sa se 
ducea la fund. 

— la legătura cu sala maşinilor şi cere-i şefului să evalueze 
stricăciunile, se răsti la secund. 

Răspunsul veni aproape imediat. 

— Mecanicul şef raportează că în sala maşinilor pătrunde apă. 
Şi compartimentul bagajelor este inundat, dar coca e încă 
intactă. Pompele lucrează la capacitate maximă. Raportează şi 
că sistemul de pompare din rezervoarele de balast a fost avariat 
de tromba de apă provocată de explozie, care a pătruns în 
interior prin ţevile de evacuare. Echipajul se străduieşte să 
stăvilească potopul, dar apa creşte prea repede şi vor fi nevoiţi 
să evacueze sala maşinilor. Imi pare rău, domnule, dar mecanicul 
şef spune că nu mai poate împiedica vasul să-şi piardă 
flotabilitatea. 

— O, Doamne, murmură un ofiţer tânăr, care stătea lângă 
consola de comandă. Suntem gata să ne scufundăm. 

Baldwin îşi regăsi repede echilibrul. 

— Spune-i şefului să închidă toate uşile etanşe de dedesubt şi 
să ţină motoarele în funcţiune cât mai mult posibil. Pe urmă se 
uită la Pitt, în tăcere, cu faţa lipsită de orice expresie şi adăugă: 
Ei bine, domnule Pitt, cred că acum e momentul să-mi spuneţi 
„Eu te-am avertizat”. 

Chipul rigid al lui Pitt avea aspectul împietrit al omului dus pe 
gânduri, care cântărea orice eveniment neprevăzut, orice 
posibilitate de a salva nava şi pasagerii ei. Giordino îl mai văzuse 
astfel de multe ori, în trecut. Clătină din cap şi zise, răspicat: 

— Nu am nici o satisfacţie fiindcă am avut dreptate. 

— Fundul se apropie. 

Secundul Conrad nu pierduse nici o clipă din vedere 
monitoarele radarului şi ale sonarului. Abia închisese gura, că 
Golden Marlin şi lovi fundul oceanului, protestând cu scrâşnete şi 
gemete când carena i se propti în nămol, răscolindu-l şi stârnind 
un nor imens, maroniu, care mânji hublourile. 

Pasagerii nu aveau nevoie de subtitrare la filmul 
evenimentelor ca să înţeleagă că se întâmpla o nenorocire. 
Totuşi, de vreme ce punţile pe care se aflau nu erau inundate şi 
nici un membru al echipajului nu părea înspăimântat - şi cum era 


279 


prima lor călătorie pe un submarin, nici unul dintre ei nu realiză 
că se aflau într-adevăr în pericol şi nu intră în panică. Prin staţia 
de radioficare, căpitanul Baldwin asigură pe toată lumea că, deşi 
motoarele lui Go/den Marlin se opriseră, totul avea să revină la 
normal în scurt timp. Dar povestea nu se bucură de prea multă 
crezare din partea pasagerilor şi a echipajului, care observară că 
mai toate locaşurile capsulelor de salvare erau goale. Unii 
începură să se agite, dezorientaţi. O parte rămaseră lângă 
hublouri, contemplând peştii care apărură după ce nămolul se 
reaşeză. Alţii se retraseră în bar şi comandară băuturi, care acum 
erau din partea casei. 

Căpitanul Baldwin şi ofiţerii săi se apucară să studieze 
procedurile de urgenţă din manualele corporației, întocmite de 
nişte oameni care nu aveau habar ce trebuie făcut când un 
submarin de croazieră zace neajutorat pe fundul mării, având la 
bord şapte sute de suflete. In timp ce coca era verificată, pentru 
a avea certitudinea că, în cea mai mare parte, era încă etanşă şi 
uşile dintre compartimente erau închise, mecanicii puseră în 
funcţiune pompele, ca să poată ţine sub control pătrunderea apei 
în sala maşinilor şi în compartimentul pentru bagaje. Din fericire, 
se părea că, în afară de sistemul de propulsie, nimic nu mai 
fusese afectat de explozii. 

Năucit, Baldwin stătea în camera staţiei de telecomunicare. Cu 
un efort considerabil, luă legătura cu Lasch şi cu sediul central al 
companiei, cu paza de coastă şi cu navele care se aflau în 
apropiere, pe o rază de cincizeci de mile. Ceru ajutor şi preciză 
poziţia lui Go/den Marlin. Odată toate acestea făcute, se lăsă pe 
spate şi îşi prinse capul în mâini. La început, îl îngrijoră gândul că 
lunga sa carieră de navigator se sfârşise. Apoi înţelese că asta nu 
avea nici o importanţă într-o asemenea împrejurare. Trebuia să- 
şi facă datoria faţă de pasageri şi de echipaj. „Ducă-se dracului 
cariera”, îşi murmură în barbă. Se ridică şi părăsi puntea de 
navigaţie, trecând prin sala maşinilor, ca să primească un raport 
complet înainte de a străbate nava, reasigurând pasagerii că nu 
se aflau în nici un pericol imediat. Răspândi vestea că aveau o 
problemă cu rezervoarele de balast şi că reparaţiile erau plină 
desfăşurare. 

Pitt, Giordino şi O'Malley se duseră împreună pe puntea 
capsulelor de evacuare. Cel din urmă se apucă să inspecteze 
panourile şi să verifice sistemul. Uriaşul irlandez insufla un 


280 


sentiment ciudat de siguranţă. Îşi cunoştea meseria, chiar foarte 
bine. După mai puţin de cinci minute de când îşi începuse 
cercetările, făcu un pas înapoi, îndepărtându-se de panourile 
deschise, se aşeză pe un scaun şi oftă. 

— Indiferent cine a activat capsulele de evacuare, a ştiut ce 
face. A anulat circuitele care duceau către puntea de navigaţie şi 
a pus sistemul în mişcare folosind comenzile manuale, pentru 
cazuri de urgenţă. Din fericire, una dintre capsule nu a reuşit să 
se lanseze. 

— Slabă consolare, bombăni Giordino. 

Pitt clătină din cap, înfrânt. 

— Ei au fost, de la bun început, cu doi paşi înaintea noastră. 
Trebuie să le dau un zece pentru planificare. 

— Cine sunt ei? 

— Cei care ucid copii cu aceeaşi uşurinţă cu care omorâm noi 
muştele. 

— Pare lipsit de sens. 

— Da, pentru oamenii întregi la minte. 

— Totuşi, mai avem o capsulă în care să punem copiii, spuse 
Giordino. 

— Căpitanul are datoria să dea ordinul ăsta, zise Pitt, privind 
lung capsula rămasă. Intrebarea e cât de mulţi încap înăuntru. 


O oră mai târziu, o şalupă a Pazei de Coastă ajunse la faţa 
locului, trase la bord baliza portocalie lansată de pe Go/den 
Marlin, care conţinea o linie telefonică şi stabili legătura cu nava. 
Abia după aceea dădu Baldwin ordin ca pasagerii să se adune în 
sala teatrului şi le explică situaţia. Se concentră asupra 
minimalizării pericolului şi declară că regulamentele companiei 
stipulau ca, în situaţii neprevăzute, copiii să fie trimişi la 
suprafaţă. Din toate cele spuse, nimic nu căzu bine. Se ridicară o 
serie de întrebări. Spiritele se încinseră şi căpitanul făcu tot ce 
putea ca să spulbere mânia şi teama. 

Inainte de încărcarea capsulei, Pitt şi O'Malley se aşezară în 
faţa computerului din biroul ofițerului de intendenţă şi estimară 
numărul de persoane pe care, conform  indicaţiilor 
constructorului, aceasta le putea transporta în siguranţă, reuşind 
să se ridice la suprafaţă. 

In timp ce erau absorbiți de munca lor, Giordino îi părăsi şi 
plecă să o caute pe Kelly. 


281 


— Câţi copii sunt la bord? întrebă O'Malley. 

Pitt stabili numărul folosind lista de pasageri a ofițerului de 
intendenţă. 

— Cincizeci şi patru care au mai puţin de optsprezece ani. 

— Capsulele sunt construite ca să transporte cincizeci de 
oameni cu o greutate medie de şaptezeci şi două de kilograme, 
pentru a se ajunge, în total, la o greutate maximă de trei mii 
şase sute de kilograme. Dacă mai pui ceva pe deasupra, nu mai 
plutesc către suprafaţă. 

— Putem lua în calcul doar jumătate din cifra asta. Greutatea 
medie a unui copil e de treizeci şi şase de kilograme sau chiar 
mai mică. 

— Atunci, dacă am ajuns doar la o mie opt sute de kilograme, 
rămâne loc şi pentru câteva dintre mame, spuse O'Malley, 
simțindu-se ciudat fiindcă stabilea ce vieţi urmau să fie salvate. 

— La o medie de şaizeci şi trei de kilograme, încap 
aproximativ douăzeci şi nouă de mame. 

O'Malley bifă familiile şi numărul de copii. 

— La bord sunt douăzeci şi şapte de mame, spuse, cu o doză 
de optimism. Slavă Domnului că le putem evacua pe toate, 
împreună cu copiii lor. 

— Va trebui să ignorăm noua tradiţie a păstrării familiilor 
laolaltă, zise Pitt. Bărbaţii cântăresc prea mult. 

— De acord, zise irlandezul, cu greutate. 

— Mai avem loc pentru încă una sau două persoane. 

— Nu le putem cere celorlalţi şase sute şaptesprezece de 
pasageri şi de membri ai echipajului să tragă, pur şi simplu, la 
sorţi. 

— Nu, răspunse Pitt. Trebuie să trimitem pe cineva, pe unul 
dintre noi, care poate întocmi un raport detaliat al situaţiei de 
aici, de jos, ceea ce nu se poate face prin intermediul 
comunicaţiilor submarine. 

— Eu sunt mai de folos aici, spuse O'Malley, hotărât. 

În momentul acela, Giordino se întoarse. Expresia feţei sale nu 
era una de încântare. 

— Kelly a dispărut, spuse, simplu. Am alcătuit o echipă de 
cercetare, dar nu am dat de nici o urmă de-a ei. 

— Fir-ar al dracului, înjură Pitt. 

Nu îi puse nici o întrebare lui Giordino şi nu se îndoi nici un 
moment că dispariţia ei era reală. Instinctul îi spunea că era 


282 


adevărat. Brusc, memoria îi fu invadată de fotografia unui 
bărbat. Accesă lista pasagerilor de pe computer şi tastă numele 
lui Jonathan Ford. 

Imaginea acestuia, surprinsă în momentul în care punea 
piciorul de pe pasarelă pe punte, umplu ecranul monitorului. Apoi 
dădu comanda de tipărire şi aşteptă până când o hârtie colorată 
ieşi din imprimantă. In vreme ce Giordino şi O'Malley aşteptau în 
tăcere, studie figura, comparând-o în minte cu cea a pilotului 
Fokker-ului roşu, pe care îl întâlnise la parada aviatică, înainte de 
lupta aeriană. Puse fotografia pe un birou, luă un creion şi începu 
să umbrească faţa bărbatului. Când termină, se simţi ca şi cum 
ar fi primit un pumn în stomac. 

— A fost aici, la bord şi mi-a scăpat. 

— Despre cine e vorba? întrebă O'Malley, complet debusolat. 

— Despre omul care, la New York, aproape că m-a ucis, 
laolaltă cu un avion plin cu copii şi care este răspunzător şi 
pentru faptul că zăcem, neputincioşi, pe fundul mării şi pentru 
decuplarea capsulelor goale de evacuare. Mă tem că a folosit 
una ca să scape şi că a luat-o pe Kelly cu el. 

Giordino îi puse o mână pe umărul lui Pitt. Işi putea da seama 
cât de cumplit se simţea. Avea senzaţia că şi el greşise în 
aceeaşi măsură, iar asta îl obseda. 

Pitt îşi aminti numărul cabinei lui Ford şi se grăbi să o ia pe 
coridorul care mergea într-acolo, urmat de Giordino şi de 
O'Malley. Nu avea dispoziţia sufletească necesară pentru a 
pierde timpul cerând cheia de la cameristă. işi luă avânt şi 
deschise uşa dintr-o lovitură. Camerista făcuse curăţenie, dar nu 
se vedea nici urmă de bagaj. Pitt trase toate sertarele. Erau 
goale. Giordino deschise dulapul şi văzu un obiect alb tocmai pe 
raftul de sus. Se întinse, trase jos un sul gros de hârtii şi le 
împrăştie pe pat. 

— Planurile submarinului, bodogăni O'Malley. De unde o fi 
făcut rost de ele? 

Pitt fu străbătut de un fior când înţelese că sechestrarea lui 
Kelly fusese o altă misiune a lui Ford. 

— Acţiunile lui sunt dublate de o inteligenţă ieşită din comun. 
A reuşit să se familiarizeze, în detaliu, cu fiecare sistem în parte, 
cu fiecare aparat, cu fiecare punte, perete despărțitor sau altă 
structură. 

— Aşa se explică cum a aflat unde să plaseze explozibilii şi 


283 


cum să activeze manual capsulele de evacuare, spuse O'Malley. 

— Nu mai avem ce face aici, zise Giordino, în afară de a 
anunţa Paza de Coastă de la suprafaţă să caute o navă care se 
află în zonă ca să-i recupereze din capsulă pe acest individ şi pe 
Kelly. 

Fiind silit să accepte că fuga lui Ford şi răpirea lui Kelly făceau 
parte din înfiorătoarea realitate, Pitt fu cuprins de o sentiment 
profund de neputinţă şi de zădărnicie. Nu avea cum să o ajute 
sau să o salveze pe Kelly; era lipsit de orice putere. Descurajat, 
se lăsă să cadă pe un scaun. Simţi cum îl străbătea un fior şi mai 
sinistru, care nu mai avea nimic de-a face cu soarta tinerei 
femei. Toate capsulele de salvare dispăruseră şi nu exista nici o 
posibilitate de a le recupera şi de a le reintroduce în sistem. Avea 
puţine speranţe legate de salvarea celorlalte şase sute şi mai 
bine de suflete de la bordul vasului de croazieră scufundat. 
Rămase aşa, nepăsător, câteva secunde, apoi privi chipul tăcut şi 
răbdător al lui O'Malley şi spuse, încet, făcându-şi vorbele să 
sune mai degrabă a afirmaţie decât a întrebare: 

— Dumneata cunoşti fiecare colţişor al submarinului. 

Celălalt ezită, nefiind sigur că îi înţelegea intenţiile. 

— Da, îl cunosc mai bine decât oricine altcineva. 

— In afară de capsule, mai există şi un alt sistem de 
evacuare? 

— Nu mi-e clar ce vrei să spui. 

— Constructorul nu a instalat un sistem de rezervă, o cameră 
de salvare cu sas? 

— Te referi la o trapă special prevăzută în partea superioară a 
navei? 

— Exact. 

— Da, este una, dar nu există nici o modalitate de a ne salva 
pe toţi şase sute înainte de a rămâne fără aer. 

— Cum adică? întrebă Giordino. Operaţiunea e în plină 
desfăşurare chiar acum, în timp ce stăm de vorbă. 

— Cum, nu ştiţi? 

— Numai dacă ne spui, făcu Pitt, cu asprime. 

— Golden Marlin nu a fost proiectat pentru a rămâne sub apă 
mai mult de patru zile. După aceea, aerul devine foarte repede 
irespirabil. 

— Credeam că regeneratoarele de oxigen împrospătează 
atmosfera din interior pe timp nedefinit, zise Giordino, cu 


284 


surprindere. 

O'Malley clătină din cap. 

— Regeneratoarele sunt foarte eficiente. Fac o treabă 
excelentă în ceea ce priveşte reîmprospătarea, dar, după un 
timp, cantitatea de dioxid de carbon rezultată din expiraţia a 
şase sute de oameni într-un spaţiu închis este prea mare, 
epuratoarele de aer şi filtrele nu mai fac faţă, iar sistemul de 
purificare cade. Ridică din umeri, posomorât. Toată teoria se 
duce pe apa sâmbetei, dacă apa ajunge la generator şi rămânem 
fără curent electric. In cazul ăsta, sistemul de regenerare a 
atmosferei nu mai funcţionează. 

— Patru zile, dacă suntem norocoşi, zise Pitt, cu nepăsare. De 
fapt, trei şi jumătate, dacă ţinem cont că suntem deja de 
aproape douăsprezece ore în imersiune. 

— Marina Statelor Unite are un submersibil pentru operaţiuni 
de salvare, care ar putea rezolva problema, spuse Giordino. 

— Da, dar mobilizarea, transportul navei şi al echipajului până 
la faţa locului, apoi stabilirea procedurilor de acţiune pot să 
dureze foarte bine patru zile. O'Malley vorbea răspicat, fără 
grabă. Până când vor ajunge jos şi se vor conecta la sasul nostru, 
va fi prea târziu ca să salveze mai mult de o mână de oameni. 

Pitt se întoarse spre Giordino. 

— Al, trebuie să urci la suprafaţă cu mamele şi cu copiii. 

Pentru aproape cinci secunde de nedumerire, Giordino 
încremeni, cu faţa lipsită de expresie. Când înţelese, ripostă, 
şocat, cu voce indignată: 

— Fiul doamnei Giordino nu e laş. Nu părăsesc nava ascuns 
printre fustele femeilor. 

— Crede-mă, bătrâne, îl rugă Pitt, poţi face mult mai multe 
pentru salvarea tuturor colaborând cu mine de la suprafaţă. 

Giordino era gata să spună „De ce nu pleci tu?”, dar, după ce 
se gândi mai bine, recunoscu că raţionamentul lui Pitt era corect. 

— OK şi, odată ajuns la sus, ce trebuie să fac? 

— Este esenţial să avem o linie curentă de împrospătare a 
aerului. 

— Şi eu trebuie să fac rost de o sută cincizeci de metri de 
furtun şi de o pompă care poate furniza suficient aer pentru a 
ţine în viaţă şapte sute şaptesprezece oameni până ce va sosi 
submarinul de salvare şi se va găsi o metodă de conectare la cel 
scufundat? 


285 


Pitt îşi privi prietenul pe care îl cunoştea de aproape cincizeci 
de ani şi rânji. 
— După cum te ştiu eu, o să găseşti tu ceva. 


286 


Capitolul 31 


După cinci ore de la scufundare, patru nave ajunseseră 
deasupra zonei în care se afla Go/den Marlin: şalupa Pazei de 
Coastă, Joseph Ryan, tancul petrolier King Zeus, remorcherul 
oceanic Orion, aparţinând Marinei Statelor Unite şi cabotierul 
Compass Rose. Acestea fură înconjurate curând de o flotă de 
iahturi cu pânze şi de ambarcaţiuni cu motor din Miami şi Ford 
Lauderdale, sosite la faţa locului mai mult din curiozitate decât 
din dorinţa de a contribui la operaţiunea de salvare. Amiralul 
Sandecker trimisese o navă din Savannah, dar aceasta trebuia să 
sosească abia peste douăsprezece ore. 

Mercury, vehiculul pentru  salvări subacvatice la mare 
adâncime al Marinei, echipajul său operaţional şi nava mamă, 
Alfred Aultman, se îndreptau către locul dezastrului dinspre 
Puerto Rico, unde participaseră la o aplicaţie aflată în plină 
desfăşurare. Paza de Coastă retransmitea, încoace şi încolo, 
mesajele căpitanului Baldwin către căpitanul lui Au/tman, 
referitoare la toate aspectele legate de starea vasului de 
croazieră scufundat. 

Jos, pe Go/den Marlin, copiii şi mamele lor se urcară în capsula 
de salvare, după ce O'Malley reparase mecanismul de lansare. Îşi 
luară un rămas bun scăldat în lacrimi de la taţi şi, în multe cazuri, 
de la bunici. O serie de copiii mai mici izbucniră în hohote de 
plâns când intrară în incinta închisă a capsulei. Să-i potoleşti era 
greu, dar nu imposibil. 

Giordino încerca să-i liniştească pe copii şi pe mamele lor şi 
arăta mai nenorocit ca niciodată pentru că era singurul bărbat 
care părăsea nava. 

— Mă simt ca un tip care s-a urcat într-o barcă de salvare a 
Titanicului îmbrăcat în haine de femeie. 

Pitt îşi puse braţul în jurul umerilor lui. 

— Sus o să ai un rol decisiv în operaţia de salvare. 

— Niciodată n-o să fiu în stare să rezolv asta, mormăi 
Giordino. Tu te-ai descurca mai bine, înţelegi? Dacă nu o să iasă 
bine şi nu o să reuşeşti... 

— O să reuşesc, îl asigură Pitt, dar numai dacă tu conduci 
operaţiunea de salvare acolo unde asta contează. 


287 


Îşi strânseră mâinile pentru ultima oară în timp ce Pitt îl 
împingea pe singurul loc liber din capsula de evacuare. Pitt îşi 
dădu toată silinţa ca să nu zâmbească când o mamă necăjită i-l 
încredinţă lui Giordino pe unul dintre copiii ei care plângea, 
aşezându-i-l pe braţele îndoite. Vigurosul italian părea să se 
simtă ca şi cum ar fi stat pe cioburi de sticlă. Pitt nu-şi amintea 
să mai fi văzut o înfăţişare atât de jalnică, când uşa capsulei se 
închise cu un şuierat şi fu activată secvenţa de lansare. Peste 
şaizeci de secunde, se auzi un fâşâit şi capsula porni către 
suprafaţă, înălțându-se foarte încet, pentru că era încărcată 
aproape până la limita de flotabilitate. 

— Cred că tot ce mai putem face acum este să aşteptăm, 
spuse O'Malley, care stătea în spatele lui Pitt. 

— Nu, zise Pitt. Facem pregătiri. 

— Cu ce începem? 

— Cu camera de salvare cu sas. 

— Ce vrei să ştii? 

— Sasul e compatibil ce cel de pe submersibilul de salvare al 
Marinei? 

O'Malley încuviinţă dând din cap. 

— Ştiu sigur că a fost proiectat după specificaţiile Marinei, 
pentru ca, în astfel de împrejurări critice, să se cupleze cu 
vehiculul lor de salvare sau cu un clopot. 

Pitt ajunsese deja la uşă. 

— Arată-mi drumul. Vreau să verific cu ochii mei. 

O'Malley îl conduse, cu liftul, până pe puntea superioară, unde 
se afla sala de mese, apoi prin cambuza în care bucătarii erau 
ocupați cu pregătirea cinei, ca şi cum croaziera nu ar fi fost 
niciodată întreruptă. Ţinând cont de circumstanţe, scena părea 
înfricoşător de ireală. Pitt îl urmă pe inginerul constructor de 
nave pe o scară îngustă, care ducea spre o încăpere mică, cu 
bănci de-a lungul pereţilor. În centru erau câteva trepte care se 
ridicau spre o platformă. Deasupra acesteia, o scară se pierdea 
în tunelul care urca spre o trapă cu diametrul de un metru. 
O'Malley se cocoţă şi intră în tunel ca să cerceteze trapa. Lui Pitt 
i se păru că inspectorul rămăsese acolo o grămadă de timp. In 
cele din urmă, acesta cobori şi se aşeză, obosit, pe platformă. 

— Prietenul tău e foarte meticulos din fire, zise, uitându-se la 
Pitt. 

— Ce vrei să spui? 


288 


— Cadrul este răsfrânt şi presat puternic în jurul trapei. Ar fi 
nevoie de cinci kilograme de explozibil ca să o deblocăm. 

Pitt îşi ridică ochii către tunel şi privi, cu o groază lesne de 
înţeles, trapa de evacuare îndoită şi deformată. 

— Deci nu există nici o ieşire către vehiculul de salvare. 

— Nu pe aici, spuse O'Malley, ştiind că pieriseră toate 
speranţe de scăpare a celor şase sute şaptesprezece suflete. Nu 
pe aici, repetă, privind fix puntea. Şi nici prin altă parte. 


Pitt şi O'Malley îi dădură vestea funestă căpitanului Baldwin, 
care se afla pe puntea de navigaţie. El o primi cu stoicism. 

— Sunteţi siguri? Trapa de salvare nu poate fi forţată? 

— Un aparat de tăiere oxiacetilenică ar putea să o secţioneze, 
spuse Pitt, dar după aceea nu am avea nici o modalitate de ao 
etanşa, ca să împiedicăm pătrunderea apei. La adâncimea asta, 
presiunea e de vreo şaptesprezece atmosfere. Luând în calcul 
câte o atmosferă pentru fiecare zece metri, apa apasă asupra 
cocii noastre cu şaptesprezece kilograme pe centimetru pătrat. 
Pasagerii nu au cum să străbată o asemenea trombă ca să 
ajungă în vehiculul de salvare. 

Chipul lui Baldwin nu era plăcut la vedere. Fiind o fire placidă, 
nu putea crede că avea să moară alături de toţi cei rămaşi la 
bordul lui Go/den Marlin. 

— Nu avem nici o speranţă de salvare? 

— Intotdeauna există o speranţă, zise Pitt, bărbăteşte, dar nu 
folosind procedeele obişnuite. 

Baldwin îşi îndreptă privirile pierdute spre podea şi umerii i se 
încovoiară. 

— Atunci tot ce putem face este să supravieţuim cât mai mult 
posibil. 

Secundul Conrad îi întinse lui Pitt un telefon. 

— Domnul Giordino vă cheamă de la suprafaţă. 

Pitt duse receptorul la ureche. 

— Al? 

— Sunt pe şalupa Pazei de Coastă, răspunse, printre pârâituri, 
o voce familiară. 

— Cum a fost drumul până sus? 

— Nu sunt obişnuit cu o armată de copii care urlă. Timpanele 
mele au sărit în aer. 

— Totul a mers bine? întrebă Pitt. 


289 


— Puştii şi mamele lor sunt teferi şi nevătămaţi. Au fost duşi la 
bordul cabotierului, unde au mai multe facilităţi decât pe şalupă. 
Sunt în drum spre cel mai apropiat port. Pot să-ţi spun că femeile 
nu au fost încântate că soţii lor au rămas jos. M-am ales cu mai 
multe priviri ostile decât un şarpe cu clopoței într-o cofetărie. 

— N-ai auzit când va sosi vehiculul pentru salvări subacvatice 
la mare adâncime? 

— Pe aici se zvoneşte că va ajunge peste treizeci şi şase de 
ore, răspunse Giordino. Ce mai e acolo, jos? 

— Nu e bine. Prietenul nostru Kanai a fost la bord şi a blocat 
trapa de evacuare înainte de a pleca. 

Giordino nu răspunse imediat. 

— Cât de grav e? se interesă apoi. 

— E înţepenită zdravăn. O'Malley spune că nu o putem forţa 
fără să inundăm jumătate de navă. 

Convingerea că totul era pierdut pentru cei rămaşi pe Go/den 
Marlin nu-şi găsea loc în mintea lui Giordino. 

— Eşti într-adevăr sigur? 

— Al dracului de sigur. 

— Nu ne vom da bătuţi în privinţa asta, îi promise Giordino, cu 
hotărâre. Il sun pe Yaeger, ca să îi ceară lui Max să rezolve 
problema. Trebuie să existe o cale de a vă aduce aici. 

Pitt putea simţi emoţiile care puneau stăpânire pe Giordino. Se 
gândi că, pentru moment, era bine să-l lase să se odihnească. 

— Păstrăm legătura, spuse, pe tonul unei glume, dar nu suna 
cu taxă inversă. 


Echipajul şi pasagerii de la bordul submersibilului de croazieră 
înţepenit nu ştiau nimic despre uraganul stârnit deasupra lor. 
După ce, vreme de o săptămână, potopiseră ziarele şi reţelele de 
televiziune cu focul de baraj al relatărilor despre tragedia lui 
Emerald Dolphin, reporterii se întorseseră, ca un tsunami, 
năpustindu-se asupra tuturor amănuntelor scufundării lui Go/den 
Marlin şi ale cursei contra cronometru pentru salvarea oamenilor 
captivi la bordul submarinului. Celebrităţile şi politicienii se 
grăbiseră, de asemenea, să intre în scenă. 

Ca prin farmec, apăruseră ambarcaţiuni încărcate cu 
cameramani, însoţite de o hoardă de reporteri în avioane uşoare 
şi în elicoptere. La mai puţin de două zile după ce submarinul 
căzuse pe fundul oceanului, o flotă de vapoare şi de bărci, al 


290 


căror număr se apropia de o sută, pluteau în derivă deasupra 
acestuia. Tot timpul, Paza de Coastă le izgonea pe cele care nu 
transportau jurnalişti acreditaţi. 

Focul de la bordul pachebotului izbucnise în mijlocul 
Pacificului. De data aceasta nu era aşa. Scufundarea avusese loc 
la numai nouăzeci şi şapte de mile marine de coastele Floridei. 
Fiecare colţişor era înţesat. Emoţiile se transformaseră într-o 
adevărată febră pe măsură ce orele treceau şi, pentru oamenii 
din adâncuri, sfârşitul era tot mai aproape. În cea de-a treia zi, 
reporterii din arena mass-mediei intrară în viteză, pregătindu-se 
pentru ultimul capitol. 

Apelaseră la toate trucurile posibile ca să intre în contact cu 
cineva de pe submarinul scufundat. Câţiva încercaseră să se 
conecteze la linia telefonică ataşată de baliză, dar Paza de 
Coastă nu le permisese aşa ceva. Chiar şi focuri de armă 
fuseseră trase de-a lungul ambarcaţiunilor cu ziarişti, ca să le 
îndepărteze din calea oamenilor care lucrau cu frenezie pentru 
salvarea celor şase sute şaptesprezece captivi rămaşi la bordul 
submarinului. 

Femeile şi copiii care supravieţuiseră în capsulă erau 
intervievaţi fără întrerupere. Reporterii încercaseră să ajungă la 
Giordino, dar el trecuse la bordul navei de cercetare de la NUMA, 
după sosirea acesteia şi refuzase orice contact cu presa. 
impreună cu echipajul, începuse imediat să se ocupe de lansarea 
unui vehiculul subacvatic teleghidat numit Sea Scout, un frate 
geamăn al lui Sea S/euth, care să inspecteze submarinul Go/den 
Marlin din exterior. 

In timp ce conducea vehiculul cu ajutorul telecomenzii pe care 
o ţinea pe genunchi, fu cuprins de deznădejde când îl aduse 
deasupra trapei de salvare din partea de sus a navei. Imaginile 
de pe monitor nu făceau altceva decât să confirme spusele lui 
Pitt. Trapa deformată nu putea fi reparată şi deschisă. Nu putea 
fi smulsă decât cu ajutorul explozibililor sau prin tăiere cu flacără 
oxiacetilenică, dar asta numai pentru a-i permite apei să intre 
prin deschizătură înainte ca supraviețuitorii să apuce să iasă. 
Conectarea la vasul de salvare era imposibilă. Şi cei aflaţi de 
cealaltă parte a bordajului nu aveau nici o altă posibilitate de 
scăpare. 

Nava care transporta vehiculul pentru salvări la mare 
adâncime sosi în dimineaţa următoare. Giordino îşi mută teatrul 


291 


de operaţiuni pe Alfred Aultman, al cărui echipaj nu pierdu 
timpul, ci începu să pregătească submersibilul pentru coborârea 
către nava scufundată. Comandantul Mike Turner, căpitanul 
vasului, îl întâmpină pe Giordino imediat ce ajunse la bord. 

— Bine aţi venit pe Au/tman, îi spuse, cu o strângere de mână. 
Marina Militară este întotdeauna încântată să colaboreze cu 
NUMA. 

Mulţi căpitani din Marina Militară au un aer suspicios, lăsând 
impresia că şi-au adus de acasă nava cumpărată din buzunarul 
lor, pe care o consideră un colţ de rai accesibil numai oaspeţilor 
aleşi pe sprânceană. Turner avea expresia prietenoasă şi 
comportamentul unui om deosebit de inteligent. Privea lumea 
prin ochii căprui de sub părul blond şi rar care îi înconjura 
creştetul pleşuv. 

— Mi-aş fi dorit doar ca asta să se întâmple sub auspicii mai 
puţin tragice, răspunse Giordino. 

— Aşa este, admise Turner, cu seriozitate. Unul dintre ofiţerii 
mei vă va arăta cabina dumneavoastră. Aţi dori să mâncaţi ceva? 
Mercury va fi lansat abia peste o oră. 

— Sper că îmi veţi acorda permisiunea să mă alătur 
echipajului, dacă există spaţiul necesar. 

Turner zâmbi. 

— Avem loc pentru douăzeci de persoane. Aşa că noi nu vom 
fi câtuşi de puţin nevoiţi să ne înghesuim din cauza 
dumneavoastră. 

— „Noi”? făcu Giordino, surprins că, în loc să trimită un 
subordonat, căpitanul conducea el însuşi scufundarea. 

Turner confirmă cu o înclinare a capului şi zâmbetul i se topi. 

— Nu este prima oară când îl cobor pe Mercury către o navă 
scufundată, plină cu oameni pentru care vehiculul nostru 
reprezintă singura şansă de supravieţuire. 


Înainte de lansare, Mercury, vopsit în galben şi având o dungă 
roşie de-a curmezişul cocii, atârna deasupra punţii de lucru a lui 
Aultman, părând să reprezinte viziunea unui sculptor modernist 
despre o banană uriaşă, cu coaja deformată de tot felul de 
protuberanţe. Avea unsprezece metri în lungime şi trei în lăţime 
şi cântărea treizeci de tone. Era funcţional până la o adâncime 
maximă de trei mii şapte sute de metri şi atingea o viteză de 
două noduri şi jumătate. 


292 


Căpitanul Turner urcă la bord pe scara care ducea la 
principala trapă de acces, fiind urmat de unul dintre oamenii din 
echipaj. Il prezentă drept şeful de echipaj şef Mack McKirdy, un 
lup de mare cărunt, cu barba ca a marinarilor de pe vechile 
clipere, care îi era copilot. Acesta confirmă că luase cunoştinţă 
de prezenţa lui Giordino dând scurt din cap şi clipind din ochii săi 
albaştri. 

— Am auzit că sunteţi un bun cunoscător al submarinelor, îi 
spuse apoi. 

— Mi-am petrecut pe ele o bună bucată vreme. 

— S-a dus vestea că aţi cercetat epava lui Emerald Dolphin, la 
o adâncime de şase mii două sute de metri. 

— Da, e adevărat, încuviinţă Giordino. Am făcut-o împreună cu 
bunul meu prieten Dirk Pitt, de la NUMA şi cu specialista în 
biologie marină Misty Graham. 

— inseamnă că această scufundare la numai o sută şaptezeci 
de metri o să vi se pară floare la ureche. 

— Nu şi dacă nu vom reuşi să deschidem trapa de salvare. 

McKirdy remarcă seriozitatea din ochii lui Giordino. 

— Vă vom aduce exact deasupra ei. Şi adăugă, ca şi cum ar fi 
vrut să-l liniştească: Nu vă faceţi griji. Dacă cineva poate 
deschide o trapă înţepenită, aceia suntem eu şi cu Mercury. 
Avem echipamentul necesar pentru aşa ceva. 

— Sper, murmură Giordino. Doamne, cât de mult sper asta! 


Cu McKirdy la pupitrul de comandă, Mercury ajunse la nava 
scufundată în mai puţin de cincisprezece minute. Şeful de 
echipaj conduse submarinul de-a lungul cocii. Golden Marlin 
părea cadavrul scufundat al unui animal uriaş. Cei trei bărbaţi 
avură senzaţia că văd nişte stafii când, uitându-se prin hublouri, 
desluşiră în interior chipuri care le întorceau privirile. Giordino 
crezu că, prin unul dintre ele, îl zărise pe Pitt făcându-i cu mâna, 
dar, fiindcă vehiculul trecuse prea repede, nu putea fi sigur. 

Petrecură trei ore examinând cu scrupulozitate vasul care 
zăcea în nămolul de pe fund. Camerele video înregistrau 
permanent, iar cele foto declanşau din două în două secunde. 

— Interesant, spuse Turner, cu voce scăzută. Am trecut pe 
deasupra fiecărui centimetru pătrat al bordajului, dar am văzut 
foarte puţine bule. 

— E neobişnuit, fu de acord McKirdy. Din fericire, până acum 


293 


nu a trebuit să desfăşurăm operaţiuni de salvare decât în cazul a 
două submarine, unul german, Seigen şi altul rusesc, Tavda. 
Amândouă ajunseseră la fund în urma coliziunii cu nişte nave de 
suprafaţă. Şi, de fiecare dată, bulele au continuat să iasă în 
cascadă din fisurile cocii încă mult timp după impact. 

Giordino privea ţintă imaginea cutremurătoare de dincolo de 
hublou. 

— Apa a năvălit numai în sala maşinilor şi compartimentul 
pentru bagaje, care trebuie să fie complet inundate, aşa că nu 
mai există aer care să fie expulzat. 

McKirdy aduse submersibilul mai aproape de zonele avariate, 
în care suflul exploziei împinsese bordajul înspre interior. 

— E uimitor cât de mici sunt spărturile. 

— Au fost destul de mari ca să-l scufunde. 

— Rezervoarele de balast s-au fisurat? se interesă Turner. 

— Nu, îi răspunse Giordino. Au rămas intacte. Şi, cu toate că 
au fost golite din ordinul căpitanului Baldwin, submarinul a fost 
tras la fund de potopul de apă care a pătruns prin spărturile 
bordajului. Pompele nu l-au putut ţine în frâu şi au pierdut teren. 
Nava a fost salvată datorită închiderii uşilor etanşe, ceea ce a 
limitat inundația la sala maşinilor şi la compartimentul cu bagaje. 

— O adevărată tragedie, spuse încet Turner, arătând către 
cele două spărturi ale cocii. Dacă ar fi fost cu treizeci sau cu 
şaizeci de centimetri mai mici, nava ar fi ajuns la suprafaţă. 

— Domnule, propun să verificăm trapa de salvare înainte de a 
fi nevoiţi să ne ridicăm la suprafaţă, spuse McKirdy. 

— Se aprobă, şefule. Plasează-ne deasupra părţii superioare şi 
o să vedem dacă nu putem realiza un dispozitiv de etanşare. 
Dacă suntem norocoşi, ne putem întoarce cu echipajul, ca să 
începem operaţiunea de salvare. 

McKirdy aduse submersibilul deasupra lui Golden Marlin şi îl 
opri cu uşurinţă exact deasupra şi în laterala trapei. 

— Nu arată încurajator, spuse, după ce atât el, cât şi Turner, 
examinară stricăciunile făcute de explozibili. 

Nici căpitanul nu părea să aibă speranţe. 

— Rama de etanşare din jurul părţii inferioare a trapei s-a 
făcut ţăndări. Nu avem nici o posibilitate de a folosi sasul din 
camera de salvare pentru a face reparaţii; bordajul e prea 
avariat ca să permită etanşarea perfectă şi pomparea apei în 
exterior, pentru ca echipajul să poată trece la treabă cu 


294 


arzătoarele oxiacetilenice. 

— Dar nişte scafandri? întrebă Giordino. Nu e neobişnuit 
pentru ei să lucreze la adâncimea asta. 

— Ar trebui să muncească în schimburi, fără întrerupere, stând 
într-o cameră de decomprimare. Avem nevoie de cel puţin patru 
zile ca să aducem o astfel de cameră la faţa locului şi, până 
atunci... 

Vocea i se stinse. 

Priviră cu toţii zona distrusă din jurul trapei pentru încă multă 
vreme sau pentru ceea ce li se păru un răstimp îndelungat. 
Giordino simţi, dintr-o dată, o oboseală de neconfundat. Nu ştia 
sigur dacă fusese provocată de aerul din ce în ce mai viciat sau 
de senzaţia copleşitoare de frustrare. Avea suficientă experienţă 
inginerească pentru a înţelege că era imposibil să spargi trapa 
fără ca înăuntru să pătrundă un val de apă care i-ar fi condamnat 
cu siguranţă la moarte pe toţi cei rămaşi la bord. Orice încercare 
era sortită eşecului. McKirdy mai lăsă vehiculul de salvare 
deasupra trapei pentru încă un minut. 

— Va trebui să coborâm o cameră de presiune deasupra cocii, 
să realizăm etanşarea şi apoi să tăiem bordajul, făcând o gaură 
destul de mare ca să permită aducerea tuturor celor dinăuntru la 
bordul lui Mercury. 

Turner folosise termeni atât de simpli, încât descrierea 
procedeului suna a temă de casă expusă de un învăţător. 

— Cât ar dura asta? întrebă Giordino. 

— Ar trebui să terminăm în patruzeci şi opt de ore. 

— E prea mult, spuse Giordino, fără menajamente. Nu le-a mai 
rămas aer decât pentru cel mult treizeci de ore. O să deschideţi 
o breşă într-un sicriu uriaş. 

— Aveţi perfectă dreptate, recunoscu Turner. Dar, conform 
planurilor navei, pe care constructorul ni le-a trimis cu elicopterul 
înainte de a ridica ancora, există un conector exterior pentru 
alimentare cu aer, prevăzut tocmai pentru astfel de situaţii 
extreme. Avem un furtun şi o pompă care generează o presiune 
de peste patru sute cincizeci de kilograme forţă pe centimetru 
pătrat. O putem monta şi pune în funcţiune în - se opri ca să se 
uite la ceas - cel mult trei ore. 

— Măcar îi putem ţine pe bieţii oameni în viaţă până când vom 
reuşi să creăm o cale de acces etanşă prin care să-i salvăm, zise 
McKirdy. 


295 


— Da, ştiu că există racordul exterior pentru alimentare cu aer 
în caz de urgenţă, spuse şi pesimistul Giordino. Dar ar fi bine să 
verificaţi în ce stare este înainte de a miza pe el. N 

McKirdy nu mai aşteptă ordinul lui Turner. Intoarse 
submersibilul în unghi ascuţit şi îl îndreptă către porțiunea 
următoare a nervurii care se înălța către suprafaţă şi care 
găzduia barul navei. Apoi îl lăsă să plutească deasupra unei mici 
proeminențe rotunjite ataşate de cocă la baza nervurii. 

— Asta e racordul de alimentare cu aer? întrebă. 

— Ăsta ar trebui să fie, spuse Turner, studiind planurile 
submarinului. 

— Se pare că e intact. 

— Slavă domnului, zise McKirdy, însufleţindu-se brusc. Acum 
putem să ataşăm furtunul şi să pompăm suficient aer pentru a-i 
ţine pe oamenii ăştia în viaţă până când vom reuşi să-i ridicăm la 
suprafaţă. 

— Aveţi dispozitive de manipulare, spuse Giordino, care nu 
dorea să deschidă deja şampania. Ca să fim absolut siguri, de ce 
să nu ridicăm capacul ca să verificăm dacă ştuţul furtunului se 
potriveşte cu racordul? 

— Sunt de acord, răspunse Turner. Dacă tot suntem aici, îl 
putem pregăti pentru cuplare, pentru ca treaba să meargă pe 
urmă mai repede. 

Se întoarse cu spatele la pupitrul de control, luă o mică 
telecomandă cu manete şi începu să dirijeze unul dintre cele 
două braţe mecanice. Cu foarte mare grijă, detaşă cele patru 
zăvoare, plasate câte unul de fiecare parte a proeminenţei. Apoi 
o săltă din partea opusă balamalelor. 

Dar nu găsi ceea ce se aştepta. Mufa mamă, destinată cuplării 
cu mufa tată din capătul furtunului, nu era acolo. Se părea că 
fusese mutilată şi îndepărtată cu barosul şi cu o daltă. 

— Cine Dumnezeu o fi făcut asta? întrebă Turner, cuprins de 
disperare. 

— Un prieten foarte isteţ, murmură Giordino, ca pentru sine, 
cu moartea în suflet. 

— E imposibil să primim o piesă de rezervă şi să facem 
reparația înainte de a li se termina aerul, spuse McKirdy, studiind 
cu atenţie conectorul stricat. 

— Vreţi să spuneţi că peste şase sute de bărbaţi şi femei vor 
muri în timp ce noi stăm alături, ca nişte momâi de lut şi ne 


296 


uităm? zise Giordino, cu chipul întunecat şi imobil. 

Turner şi McKirdy se priveau ţintă unul pe altul, ca doi oameni 
rătăciţi într-o furtună de zăpadă. Işi scormoneau mintea fără să 
găsească nimic de spus. Erau copleșiți, nu le venea să creadă că 
toţi paşii lor fuseseră anticipaţi. Nimic nu prevestise avaria aceea 
neaşteptată. Amploarea sabotajului depăşea puterea lor de 
înţelegere. 

Giordino avea o senzaţie de ireal. Chiar şi pierderea celui mai 
bun prieten într-un accident petrecut în câteva secunde era 
cumplită, dar să aştepţi ca un om perfect sănătos să moară, pur 
şi simplu, pentru că nimeni nu îl putea ajuta şi pentru că se afla 
dincolo de puterile ştiinţei şi tehnicii moderne, era de-a dreptul 
inacceptabil. Un bărbat zdrobit de durere se simte îndemnat să 
sfideze zeii. Giordino era hotărât să facă ceva, orice, chiar dacă 
asta ar fi însemnat să se scufunde de unul singur o sută 
şaptezeci de metri, până la epavă. 

Apoi, cuprins de presimţiri sumbre şi fără să mai aştepte 
ordinul lui Turner, McKirdy expulză  balastul, echilibră 
submersibilul şi îl dirijă către suprafaţă. Toţi cei de la bord ştiau, 
chiar dacă refuzau să şi-o imagineze, că echipajul şi pasagerii din 
interiorul lui Golden Marlin priveau vehiculul de salvare 
estompându-se şi pierzându-se în pustiul întunecat, fără să-şi 
dea seama că toate speranţele şi iluziile lor piereau odată cu el. 


297 


Capitolul 32 


La bordul lui Go/den Marlin, toată lumea era într-o dispoziţie 
macabră. Pasagerii intrau în sala de mese şi mâncau la orele 
stabilite, jucau la cazino, beau cocteiluri la bar, citeau în 
bibliotecă şi se duceau la culcare, ca şi cum croaziera nu s-ar fi 
întrerupt niciodată. Nu puteau face nimic altceva. Chiar dacă 
vreunul dintre ei simţea diminuarea lentă a oxigenului din aer, 
nu lăsa să se vadă asta. Vorbeau despre situaţia lor ca şi cum ar 
fi discutat despre vreme. Era aproape ca şi cum ar fi refuzat să 
creadă că era reală. 

La bord rămăseseră mai ales oameni în vârstă, dar erau şi 
câteva cupluri tinere, fără copii, vreo două duzini de persoane 
necăsătorite şi bărbaţii ale căror familii părăsiseră nava în 
capsula de evacuare. Personalul de serviciu îşi îndeplinea 
îndatoririle, servind la mese, gătind în cambuză, făcând 
curăţenie în cabine şi dând reprezentații la teatru. Numai 
echipajul din sala motoarelor muncea fără întrerupere, 
menţinând în funcţiune pompele şi generatoarele care încă mai 
furnizau curent electric. Din fericire, acestea din urmă erau 
plasate într-un compartiment diferit de sala maşinilor şi fuseseră 
izolate imediat după explozie. 

Cele mai cumplite temeri ale lui Pitt se adeveriră după ce văzu 
vehiculul de salvare reîntorcându-se la suprafaţă, iar Giordino îi 
împărtăşi, prin telefon, veştile rele. Câteva ore mai târziu, era în 
camera de control de pe puntea de navigaţie, la masa cu hărţi, 
unde studia iarăşi şi iarăşi planurile navei, căutând un cât de mic 
indiciu care să conducă la rezolvarea problemei supravieţuirii. 
Baldwin intră şi se aşeză de partea cealaltă a mesei. Işi 
recâştigase calmul într-o oarecare măsură, dar perspectivele 
sumbre ocupau un loc important în gândurile sale. Se putea 
observa că respiraţia îi devenise mai greoaie. 

— N-ai închis ochii de trei zile, îi spuse lui Pitt. De ce nu dormi 
puţin? 

— Oricare dintre noi adoarme acum nu se mai trezeşte. 

— l-am tot minţit că ajutorul soseşte din clipă în clipă, spuse 
Baldwin, cu o mină evident chinuită, iar acum adevărul iese la 
lumină. Singurul lucru care ne salvează de o confruntare urâtă e 


298 


faptul că sunt prea slăbiţi ca să le mai ardă de ceva. 

Pitt îşi şterse ochii înroşiţi, luă o înghiţitură de cafea rece şi 
reluă studiul planurilor vasului pentru ceea ce părea să fie ao 
suta oară. 

— Trebuie să existe o soluţie, spuse, cu voce joasă. Trebuie să 
găsim o modalitate de a ataşa un furtun prin care să se pompeze 
aer în interiorul navei. 

Baldwin scoase o batistă cu care îşi tamponă sprâncenele. 

— Nu cu trapa şi cu racordul de conectare distruse. Şi orice 
încercare de a face o gaură în bordaj s-ar sfârşi prin inundarea 
restului submarinului. Trebuie să acceptăm adevărul, trist dar 
esenţial. Până să repare Marina Militară stricăciunile, să realizeze 
etanşarea şi să perforeze bordajul ca să putem fi scoşi cu toţii, 
aerul va fi complet viciat. 

— Putem opri generatoarele. Am câştiga câteva ore. 

Baldwin clătină din cap, obosit. 

— Mai bine să păstrăm curentul electric şi să îi lăsăm pe bieţii 
oameni să ducă o viaţă normală până în ultimul moment. În afară 
de asta, avem nevoie de pompe ca să împiedicăm apa din 
compartimentele inundate să pătrundă în celelalte. _ 

Doctorul John Ringer intră în camera de control. În calitate de 
medic al navei, era asaltat de pasagerii care veneau la infirmerie 
plângându-se de dureri de cap, de lipsa puterii de concentrare şi 
de greață. Se străduia să le dea toată îngrijirile care îi stăteau în 
putinţă, fără să le ofere detalii despre adevărata natură a 
suferințelor lor. 

Pitt se uită lung la doctor, a cărui extenuare era evidentă şi 
care părea gata să se prăbuşească. 

— Arăt la fel de rău ca dumneata, doctore? 

Ringer se sili să zâmbească. 

— Mai rău, dacă crezi că e posibil. 

— Cred. 

Doctorul se lăsă cu greutate pe un scaun. 

— Nu suntem confruntaţi cu altceva decât cu asfixia. 
Insuficienţă respiratorie cauzată de insuficienţa oxigenului 
inhalat şi de eliminarea insuficientă a dioxidului de carbon. 

— Care e nivelul acceptabil? întrebă Pitt. 

— Oxigen, treizeci de procente. Dioxid de carbon, trei zecimi 
dintr-un procent. 

— Şi cum stăm, pe moment? 


299 


— Optsprezece la sută oxigen, răspunse Ringer. Şi cu puţin 
peste patru la sută dioxid de carbon. 

— Care e valoarea critică? îl întrebă Baldwin, cu o voce de 
gheaţă. 

— Şaisprezece la sută şi, respectiv, cinci. Pe urmă 
concentraţia devine extrem de periculoasă. 

— Periculoasă, adică mortală, zise Pitt. 

Baldwin rosti întrebarea de care se temeau cu toţii: 

— Cât timp mai avem? 

— Puteţi simţi lipsa oxigenului la fel de bine ca mine, răspunse 
Ringer, cu voce scăzută. Două ore, poate două şi jumătate, dar, 
cu siguranţă, nu mai mult. 

— iți mulţumesc pentru sinceritate, doctore, spuse Baldwin. N- 
ai putea să mai ţii câţiva pasageri în viaţă cu ajutorul măştilor de 
gaze ale pichetului de incendiu? 

— Sunt vreo zece tineri, care n-au nici douăzeci de ani. O să le 
dau tot oxigenul disponibil. Ringer se ridică. Trebuie să mă întorc 
la infirmerie. Bănuiesc că acolo e coadă. 

După plecarea doctorului, Pitt reluă studiul planurilor 
constructorului. 

— Pentru toate problemele complicate există câte o soluţie 
simplă, rosti, pe un ton filosofic. 

— Să mă anunţi când o găseşti, zise Baldwin, dovedindu-şi 
umorul. Se ridică şi porni către uşă. E timpul să-mi fac apariţia în 
sala de mese. 

Pitt se mulţumi să dea din cap, fără să spună nimic. 

O teamă paralizantă i se furişa încet în minte, nu teama de 
moarte, ci spaima că ar fi putut eşua, când vieţile atâtor oameni 
atârnau de capacitatea lui de a găsi o soluţie. Dar, pentru câteva 
clipe, îşi ascuţi simţurile şi îşi simţi mintea extraordinar de 
limpede. Apoi urmă revelaţia, care îl lovi cu o asemenea forţă, 
încât, în primul moment, îl năuci. Soluţia era într-adevăr simplă. 
O descoperise brusc, cu o uşurinţă înspăimântătoare. Ca în cazul 
tuturor inspiraţiilor subite, nu-i mai rămase decât să se întrebe 
cum de nu-şi dăduse seama cu mult mai devreme. 

Sări în sus atât de repede, încât, în graba sa de a ajunge la 
telefonul legat la baliză, îşi răsturnă scaunul. 

— Al! Eşti acolo? strigă în receptor. 

— Da, sunt, răspunse vocea solemnă a lui Giordino. 

— Cred că am găsit soluţia! Adică sunt sigur că am găsit-o. 


300 


Înfrigurarea lui îl ului pe Giordino. 

— Aşteaptă un moment, să te trec pe difuzoarele punţii de 
navigaţie, ca să te poată asculta căpitanul Turner şi restul 
echipajului. Continuă după o pauză de o clipă: OK, dă-i drumul. 

— Cât timp vă trebuie ca să montati furtunul şi ca să-l aduceţi 
aici? 

— Domnule Pitt, ştiţi, desigur, că nu putem face conexiunea, 
spuse Turner, cu faţa mohorâtă ca un nor de furtună. 

— Da, da, ştiu asta, ripostă Pitt, nerăbdător. Cât de repede 
puteţi începe să pompaţi aer? 

Turner privi spre partea opusă a punţii de navigaţie, către 
McKirdy. Şeful de echipaj se uita în jos, ca şi cum ar fi putut 
vedea ce era sub punte. 

— Poate fi gata în trei ore. 

— Faceţi-o în două sau lăsaţi-o baltă. 

— La ce bun? Nu putem realiza conexiunea. 

— Pompa poate înfrânge presiunea apei la adâncimea asta? 

— Generează patru sute cincizeci de kilograme pe centimetru 
pătrat, răspunse McKirdy. De douăsprezece ori mai mult decât 
presiunea apei la adâncimea la care vă aflaţi. 

— Până aici totul e bine, spuse Pitt, tăios. Se concentra din ce 
în ce mai greu. Aduceţi furtunul jos, cât mai repede. Oamenii 
încep să-şi piardă puterile. Pregătiţi-vă să folosiţi braţele 
mecanice ale vehiculului. 

— N-aţi vrea să ne spuneţi ce aveţi de gând? întrebă Turner. 

— Vă explic totul, în detaliu, când o să vă aflaţi la faţa locului. 
Pentru următoarele instrucţiuni, sunaţi-mă când ajungeţi. 

Clătinându-se, ameţit, O'Malley intră în camera de control la 
timp ca să audă conversaţia lui Pitt cu cei de la bordul lui A/fred 
Aultman. 

— Ce as ai în mânecă? 

— O idee grozavă, spuse Pitt, din ce în ce mai optimist. Una 
dintre cele mai bune pe care le-am avut vreodată. 

— Cum ai de gând să aduci aer înăuntru? 

— Nu asta am de gând. 

O'Malley îl privi de parcă ar fi fost deja mort. 

— Atunci ce-i aşa de grozav la ideea asta? 

— E simplu, îi explică Pitt, cu detaşare. Dacă nu vine Mohamed 
la munte... 

— E lipsit de noimă. 


301 


— Aşteaptă şi o să vezi, zise Pitt, cu un aer misterios. E cea 
mai simplă experienţă din cartea de fizică de liceu. 


Golden Marlin era pe punctul de a deveni o criptă subacvatică. 
Aerul se viciase într-o proporţie înfricoşătoare şi devenise atât de 
irespirabil încât pasagerii şi echipajul nu mai aveau decât câteva 
minute până la pierderea cunoştinţei - primul pas către comă şi 
către moarte. Nivelul dioxidului de carbon se apropia cu 
repeziciune de limita peste care supraviețuirea nu mai era 
posibilă. Pitt şi O'Malley, singurii care mai rămăseseră pe puntea 
de navigaţie, se agăţau de viaţă cu ghearele şi cu dinţii. 

Cu mintea amorţită din cauza lipsei de oxigen, pasagerii se 
comportau ca nişte zombi, ne mai izbutind să-şi regăsească 
gândurile coerent. Nimeni nu intră în panică în ultimele 
momente, pentru că nimeni nu mai realiza pe deplin cât de 
aproape îi era sfârşitul. Baldwin li se adresă celor care mai 
stăteau în sala de mese, încurajându-i cu vorbe despre care ştia 
că erau lipsite de înţeles. Era în drum spre puntea de navigaţie, 
când căzu în genunchi pe un coridor şi se încovoie către podea. 
Doi oameni în vârstă trecură pe lângă el, privindu-l cu ochi goi şi 
împleticindu-se către cabina lor. 

In camera de control, O'Malley încă mai scotea şoapte 
coerente, dar nu era departe de căderea în inconştienţă. Pitt 
inspira adânc, încercând să absoarbă puţinul oxigen care mai 
rămăsese în încăpere. 

— Unde sunteţi? bolborosi în receptor. Aproape că am murit. 

— Venim. In vocea lui Giordino se simţea disperarea. Uită-te 
pe hublou. Ne apropiem de domul camerei de control. 

Nesigur pe picioare, Pitt se îndreptă spre hubloul principal, din 
faţa panoului de comandă şi îl văzu pe Mercury coborând. 

— Aveţi furtunul? 

— Suntem gata să pompăm oriunde spuneţi, răspunse şeful de 
echipaj McKirby. Căpitanul Turner a rămas la bordul lui Aultman 
ca să conducă operaţiunea de la suprafaţă. 

— Coborâţi până când atingeţi fundul şi înaintați către 
spărtura din partea opusă sălii maşinilor. 

— Ne îndreptăm într-acolo, confirmă Giordino, fără să întrebe 
care erau intenţiile lui Pitt. 

— Suntem la nivelul spărturii făcute de explozie, anunţă 
Turner, cu cinci minute mai târziu. 


302 


Pitt se gândi că strădania lui de a inhala oxigen era o 
adevărată ironie, având în vedere că tot aerul de care avea 
nevoie într-o viaţă întreagă se afla la numai vreo doi metri 
distanţă. 

— Folosiţi manipulatoarele ca să introduceţi capătul furtunului 
cât mai adânc posibil în sala maşinilor, spuse, pe nerăsuflate. 

In submersibil, McKirdy privi nedumerit şi ridică din umeri. 
Giordino trecu la fapte, punând furtunul în spărtură cu ajutorul 
manipulatoarelor şi având grijă să nu fie străpuns de marginile 
crestate şi răsucite ale bordajului. Lucrând cât de repede era în 
stare, avu nevoie de aproape zece minute până să simtă că 
furtunul atinsese perete opus şi că se înţepenise între suporţii 
motorului. 

— E înăuntru, anunţă. 

— OK... începeţi să pompaţi, rosti Pitt, inspirând la un cuvânt 
şi expirând la celălalt. 

Cei doi bărbaţi din vehiculul de salvare se supuseră din nou, 
fără să-i pună spusele sub semnul întrebării. McKirdy transmise 
ordinul la suprafaţă, către Turner şi, peste două minute, un şuvoi 
de aer începu să ţâşnească din furtun în sala maşinilor. 

— Ce facem acum? întrebă Giordino, dezorientat şi copleşit de 
durere la gândul că tocmai ascultase ceea ce credea că fuseseră 
ultimele cuvinte ale prietenului său. 

Pitt scrâşni răspunsul cu o voce care coborâse aproape până 
la o şoaptă: 

— O navă se scufundă atunci când apa sub presiune ia locul 
aerului din interior său. Dar, la adâncimea asta, aerul comprimat 
din furtun are o presiune de două ori mai mare decât a apei, pe 
care o forţează să ajungă înapoi, în mare. 

Explicaţia îi secătuise bruma de puteri care îi mai rămăseseră 
şi se prăbuşi pe punte, alături de trupul lui O'Malley, care deja 
leşinase. 

Speranţele lui Giordino reînviară brusc când văzu apa ţâşnind 
din sala motoarelor, împinsă în ocean de presiunea superioară a 
aerului pompat tocmai de la suprafaţă, de la o distanţă de sută 
şaptezeci de metri. 

— Merge! strigă. Aerul formează o bulă în interior. 

— Da, dar nici un pic din aerul ăsta nu pătrunde în celelalte 
compartimente ale navei, zise McKirdy. 

Dar Giordino înţelesese care era rostul acţiunii nebuneşti a lui 


303 


Pitt. 

— El nu încearcă să purifice aerul dinăuntru. Vrea să ridice 
nava la suprafaţă. 

McKirdy privi în jos, către nava încastrată în nămol, îndoindu- 
se că ar fi reuşit să se desprindă şi să se înalțe. După o pauză, 
spuse, cu voce scăzută: 

— Prietenul tău nu răspunde. 

— Dirk! răcni Giordino în telefon. Spune-ne ceva! 

Dar nu primi nici un răspuns. 


La bordul lui A/fred Aultman, nava de salvare a Marinei 
Militare, căpitanul Turner măsura puntea de navigaţie cu paşi 
mari, ascultând drama care se consuma departe, jos. Şi el 
înţelesese ideea sclipitoare din spatele stratagemei lui Pitt. După 
părerea lui, era mult prea incredibil de simplă ca să funcţioneze. 
Legile lui Murphy cedau arareori în favoarea lamei lui Occam. 

Pe puntea de navigaţie a navei platformă erau opt oamenii. 
Neliniştea şi eşecul îi apăsau ca o pătură udă. Credeau că totul 
se sfârşise şi că Golden Marlin era pe punctul de a se transforma 
într-un cavou din titan. Aproape că nu le venea să creadă că şase 
sute şaptesprezece oameni îşi dădeau ultima suflare la nici un 
sfert de kilometru sub picioarele lor. Adunați în jurul difuzorului, 
vorbeau la fel de încet ca într-o biserică, aşteptând veşti de pe 
Mercury. 

— Oare vor recupera trupurile? se întrebă, meditativ, unul 
dintre ofiţeri. 

Deprimat, Turner ridică din umeri. 

— O operaţiune de recuperare de la adâncimea aia ar costa 
milioane. Probabil vor fi lăsate să zacă acolo. 

Un sublocotenent tânăr lovi brusc cu degetul într-unul dintre 
aparate. 

— De ce nu raportează? De ce nu ne spune McKirdy ce se 
întâmplă jos? 

— Uşurel, băiete. Au destule pe cap şi fără să-i sâcâim noi. 

— Se ridică la suprafaţă. Se ridică la suprafaţă. 

Cele opt cuvinte fuseseră rostite de operatorul sonarului 
lateral, care nu-şi luase nici o clipă ochii de la aparat. 

Turner se aplecă peste umărul lui şi se holbă la ecran cu gura 
căscată. Imaginea lui Go/den Marlin se deplasase. 

— Aşa e, se ridică, confirmă. 


304 


Dinspre difuzor se auzi un geamăt puternic, indiciu sigur că 
metalul fusese tensionat şi se dilata în timp ce nava se 
desprindea de fund. Pe urmă bubui vocea lui McKirby: 

— Dumnezeule, se desprinde! E în drum spre suprafaţă. Aerul 
pompat în sala maşinilor a făcut scamatoria asta. A câştigat 
destulă forţă ascensională ca să înfrângă efectul de absorbţie şi 
să se salte din mâl... 

— Încercăm să stăm alături de el, îl întrerupse Giordino, ca să 
putem menţine furtunul înăuntru şi să continuăm să pompăm 
aer; altfel se scufundă din nou. 

— O să fim pregătiţi, spuse scurt Turner. 

Incepu să dea ordine echipei de mecanici, care trebuia să se 
urce pe submarinul de croazieră imediat ce apărea la suprafaţă, 
să facă o gaură în partea superioară a bordajului şi să pompeze 
aer înăuntru pentru ca pasagerii şi echipajul să-şi revină în 
simţiri. Apoi lansă un apel către toate navele aflate pe o rază de 
douăzeci de mile, cerându-le să vină cât mai repede cu orice fel 
de echipamente de resuscitate şi de măşti de oxigen pe care le 
aveau în dotare. Solicită, de asemenea, ca toţi medicii să treacă 
la bordul lui Go/den Marlin imediat ce echipajul său avea să facă 
posibilă intrarea. Timpul era nepreţuit. Era necesar să ajungă 
foarte repede înăuntru, dacă vroiau să-i resusciteze pe acei 
pasageri şi membri echipajului care îşi pierduseră cunoştinţa din 
cauza lipsei de oxigen. 

Imediat ce se duse vestea că Golden Marlin era în plină 
ascensiune, starea de spirit de pe navele aflate deasupra se 
transformă, de la un minut la altul, din tristeţe resemnată în 
veselie debordantă. O mie de ochii se încordau, fixând zona 
încercuită de vapoare şi de şalupe, când o jerbă de bule se ridică 
la suprafaţă, unde, sub razele soarelui dimineţii, explodă într-un 
adevărat curcubeu. Apoi se ivi Golden Marlin. Ca un dop imens, 
ţâşni deasupra apei până la nivelul chilei, pentru a recădea apoi, 
împroşcând cu putere şi stârnind un val care porni către navele 
din jur şi legănă iahturile mici ca pe nişte frunze smulse din 
copaci şi aflate în voia furtunii. 

— E la suprafaţă! ţipă Turner, extaziat, aproape temându-se 
că nu vedea decât un miraj. Bărcile de salvare! strigă, printr-o 
portavoce, de pe puntea de navigaţie către şalupele deja aflate 
în apă. Duceţi-vă repede acolo. 

Uralele cutremurau văzduhul netulburat de vânt. Oamenii 


305 


strigau până rămâneau fără glas, mulţi fluierau, iar toate 
claxoanele şi sirenele urlau. Ca şi lui Turner, nimănui nu-i venea 
să-şi creadă ochilor. Salvarea sosise brusc şi pe neaşteptate, 
când mulţi îşi pierduseră speranţele. Ignorând amenințările şi 
ordinele lui Turner şi ale comandantului Pazei de Coastă, care le 
cereau să rămână în afara zonei, cameramanii din ambarcaţiuni, 
din avioane şi din elicoptere viermuiau primprejur, câţiva fiind 
hotărâți să ajungă la bordul submarinului de croazieră. 

Golden Marlin abia se stabilizase pe suprafaţa apei, ca o găină 
pe o stinghie, când flota de salvatori se şi năpusti asupra lui. 
Bărcile de pe A/fred Aultman sosiră primele şi îl abordară. Turner 
anulase ordinul de a se folosi aparatura de tăiere şi îi ceruse 
echipei de salvare să pătrundă înăuntru prin hublouri, care 
puteau fi sparte din exterior, odată ce nu mai exista pericolul ca 
apa să pătrundă înăuntru. 

Mercury se ridică la suprafaţă, alături de submarinul mai 
mare. McKirdy îl manevra astfel încât furtunul să rămână bine 
fixat în sala maşinilor, pompând aerul care expulzase apa. 
Giordino deschise trapa de acces cu o smucitură şi, înainte ca 
McKirdy să-l fi putut opri, se aruncă în apă şi începu să înoate 
către barca acelei echipe de salvare care deschidea bocaportul 
de la tribord. Din fericire, cineva îl recunoscu, pentru că altfel 
echipajul ar fi cerut să fie îndepărtat. Il ridicară în barcă şi el îşi 
puse muşchii la lucru, ajutându-i să deschidă trapa care fusese 
acoperită şi aproape înţepenită de mâlul de pe fundul oceanului. 

Se opintiră şi o întredeschiseră de un centimetru. Încercară 
din nou. De data aceasta, o rotiră din balamale şi o lipiră de 
bordaj. 

Pentru o clipă, pur şi simplu amuțiră, privind în interior, în timp 
ce un miros stătut le invada nările. Era cel al unui aer despre 
care ştiau că era irespirabil. Cu toate că generatoarele încă mai 
funcționau, li se păru ciudat să vadă interiorul scăldat într-o 
lumină strălucitoare. 

In acelaşi moment, echipa aflată în partea opusă a cocii 
deschise trapa de la babord, permiţând ca un curent transversal 
de aer proaspăt să străbată nava, înlocuindu-l pe cel viciat. 
Odată ajunşi înăuntru, membrii ambelor echipaje găsiră oameni 
zăcând pe punte şi începură să îi resusciteze. Giordino îl 
recunoscu în unul dintre aceştia pe căpitanul Baldwin. 

Dar el avea o altă prioritate, aşa că nu se opri. Se năpusti pe 


306 


culoar, se răsuci şi se repezi pe coridorul care ducea spre provă, 
apoi în susul scărilor, către camera de control. Alerga simţindu- 
se cuprins de o senzaţie de leşin, pentru că respira aerul care se 
reoxigena cu greutate. Dădu buzna înăuntru cu o spaimă 
crescândă în suflet - cu spaima că era prea târziu ca să-l mai 
salveze pe cel mai bun prieten al său din copilărie. 

Păşi peste trupul inert al lui O'Malley şi îngenunche alături de 
Pitt, care zăcea întins pe punte, cu ochii închişi şi părând să nu 
respire. Giordino nu mai pierdu timpul ca să-i verifice pulsul ci se 
aplecă ca să-i facă respiraţie gură la gură. Dar, spre uimirea sa, 
pleoapele fâlfâiră pe neaşteptate, ochii de un verde hipnotic se 
deschiseră şi o voce şopti: 

— Sper că astfel se încheie partea amuzantă a spectacolului. 


Niciodată nu se mai întâmplase ca atât de mulţi oameni să fie 
pe punctul de a muri în acelaşi timp. Şi niciodată atât de mulţi 
oameni nu mai trăseseră clapa femeii cu coasa şi câinelui cu trei 
capete care păzea tărâmul lui Hades. Era o victorie dobândită în 
ultima clipă, un soi de miracol, pentru că, de fapt, nici unul dintre 
pasagerii şi dintre membrii echipajului pe de Go/den Marlin nu 
murise. Cu toţii fuseseră aduşi înapoi din pragul morţii. Doar 
şaptesprezece dintre cei mai vârstnici fuseseră transportaţi cu 
elicopterele Pazei de Coastă la spitalele din Miami şi cu excepţia 
a doi dintre ei, toţi scăpaseră fără să fie afectaţi. Aceştia din 
urmă părăsiră spitalul peste o săptămână, după ce suferiseră de 
dureri de cap severe. 

Cei mai mulţi îşi reveniseră după ce pe navă pătrunsese aerul 
proaspăt. Numai vreo cincizeci şi două de persoane avuseseră 
nevoie de resuscitare cu măşti de oxigen. Emisiunile de ştiri şi 
conducerea companiei Blue Seas Cruise Lines îl sărbătoriseră pe 
Căpitanul Baldwin ca pe un erou care ajutase la preîntâmpinarea 
a ceea ce ar fi putut deveni o tragedie de mari proporţii; erou era 
şi doctorul navei, John Ringer, ale cărui strădanii pline de curaj 
ajutaseră din plin la reducerea la tăcere a clopotelor funebre. Şi 
căpitanul Turner şi echipajul său fuseseră ovaţionaţi, iar Marina 
Militară le acordase o serie de onoruri pentru că luaseră parte la 
operaţiunea de salvare. 

Foarte puţini oameni cunoşteau rolul jucat de Pitt şi Giordino 
în recuperarea pasagerilor şi a echipajului. In momentul în care 
canalele de ştiri aflară că omul care ajutase la salvarea celor 


307 


peste două mii de pasageri de pe Emerald Dolphin contribuise în 
mod esenţial şi în ridicarea la suprafaţă a lui Go/den Marlin, el şi 
Giordino plecaseră deja, fiind luaţi de un elicopter de la NUMA de 
pe platforma de la pupa a lui A/fred Aultman. 

Toate eforturile reporterilor de a da de Pitt pentru a-i lua un 
interviu se dovediră zadarnice. Era ca şi cum s-ar fi prăvălit într- 
un hău şi i s-ar fi pierdut orice urmă. 


308 


PARTEA A TREIA 
CALEA CELOR O MIE DE ANI 


EANN 


Capitolul 33 


31 Iulie 2003, 
Lacul Tohono, New Jersey 


Tohono era cel mai straniu lac din New Jersey. împrejurimile 
sale nu erau locuite. Se afla pe un teren particular, deţinut de 
Corporaţia Cerber şi destinat eşalonului superior al conducerii. 
Pentru distracţia celorlalţi angajaţi exista un alt lac de agrement, 
aflat la cincizeci de kilometri distanţă. Pentru că Tohono se afla 
într-o zonă izolată, nu era împrejmuit de nici un fel de garduri. 
Sigura măsură de siguranţă era o poartă încuiată, situată la opt 
kilometri de lac, pe un drum care şerpuia printre dealuri joase şi 
printre păduri dese, pentru a ajunge la o casă de vânătoare 
confortabilă, din bârne, cu trei etaje; era aşezată cu faţa spre lac 
şi se prelungea cu un doc şi cu un adăpost pentru canoe şi bărci 
cu vâsle. Pe lac nu era permis accesul bărcilor cu motor. 

Fred Ames nu era director la Corporaţia Cerber. Nu era nici 
măcar unul dintre angajaţii de rang inferior, ci doar unul dintre 
numeroşii localnici care nu dădeau atenţie interdicţiei de violare 
a proprietăţii şi mergeau pe jos până la lac, ca să pescuiască. şi 
instalase o mică tabără în spatele copacilor care înconjurau 
partea din faţă a acestuia. Lacul era plin cu bibani şi rareori se 
îndeletnicea cineva cu pescuitul, aşa că nu era nevoie de cine 
ştie ce experienţă ca să prinzi, până la amiază, mai mulţi peşti 
având între două şi cinci kilograme. Era gata să intre în apă cu 
undiţele şi să înceapă să le arunce, când observă o limuzină 
mare, neagră, care se opri lângă doc. Doi bărbaţi coborâră, 
luându-şi echipamentul pentru pescuit, în timp ce şoferul 
împingea în apă una dintre numeroasele bărci de pe rampa de 
lansare. 

Lui Ames i se păru ciudat că nişte directori de rang înalt ai 
corporației nu-i ataşau bărcii un motor exterior. In loc de asta, 
unul dintre ei vâsli până în mijlocul lacului, unde lăsă barca să 
plutească în derivă, în timp ce amândoi ocupanţii ei îşi pregătiră 
momelile pentru biban şi începură să pescuiască. Ames se topi în 


310 


adăpostul pădurii şi hotărî să-şi încălzească o cană cu cafea pe 
primusul Coleman şi să citească o cărţulie până la plecarea 
pescarilor din corporație. 

Bărbatul care vâslise, stând în mijlocul bărcii, avea aproape un 
metru optzeci şi cinci şi arăta destul de bine pentru un om de 
şaizeci de ani. Părul castaniu roşcat, fără nici un fir alb, îi încadra 
faţa bronzată. Din creştet până-n tălpi, părea cioplit în marmură 
de un sculptor grec din antichitate. Capul, maxilarele, nasul, 
urechile, brațele, picioarele şi degetele erau perfect 
proporţionate. Avea ochii de un albastru spălăcit, ca ai unui câine 
husky, dar fără a fi la fel de tăioşi. Privirea lui blândă era adesea 
considerată caldă şi prietenoasă, când, de fapt, îi analiza pe toţi 
cei din jur. Mişcările lui - vâslitul, legarea momelii şi apoi 
aruncarea lansetei - erau calculate cu precizie, fără nici un gest 
de prisos. 

Curtis Merlin Zale era un perfecţionist. Nu mai păstra nimic din 
băiatul care traversa lanurile de porumb după tot felul de treburi. 
La doisprezece ani, după moartea tatălui său, renunţase la 
şcoală ca să conducă ferma familiei şi învățase de unul singur. La 
douăzeci de ani, avea cea mai mare fermă din ţinut şi angajase 
un administrator care să o conducă în beneficiul mamei şi al 
celor trei surori ale sale. 

Dând dovadă de o minte ageră şi de o şiretenie tenace, îşi 
falsificase documentele şcolare pentru a fi admis la cel mai 
prestigios liceu comercial din New England. In ciuda lipsei sale de 
educaţie, Zale era înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi cu o 
memorie fotografică. Absolvise liceul cu brio şi îşi continuase 
studiile până la obţinerea diplomei de economist. 

De atunci înainte, viaţa lui se încadrase mereu în acelaşi tipar: 
înfiinţa companii, le dezvolta activitatea până când deveneau 
extrem de profitabile, apoi le vindea. La treizeci şi opt de ani, era 
pe locul nouă în topul celor mai bogaţi oameni din America, 
având o avere de ordinul miliardelor. Pe urmă cumpărase o 
companie petrolieră cu profituri mici, dar care deţinea foarte 
multe terenuri, inclusiv în Alaska. Peste încă zece ani, o unise cu 
o alta, veche şi solidă, specializată în industria chimică. In cele 
din urmă, îşi unificase posesiunile într-un singur conglomerat, 
numit Cerber. 

Nimeni nu-l cunoştea cu adevărat pe Curtis Merlin Zale. 
Niciodată nu îşi făcuse prieteni, niciodată nu se înscrisese în 


311 


vreun partid şi nu râvnise funcţii publice, niciodată nu se 
căsătorise şi nu avusese copii. Cumpăra şi vindea politicieni ca 
pe nişte câini de rasă. Era nemilos, inflexibil şi la fel de rece ca 
epoca glaciară. Nici unul dintre oponenții săi în afaceri nu reuşise 
să-l înfrunte cu succes. Cei mai mulţi fuseseră ruinaţi şi distruși, 
căzând victimă perfidiei şi luptelor murdare, care depăşeau cu 
mult limitele unor afaceri cinstite. 

Pentru că era extrem de viclean şi de prevăzător, asupra lui 
Curtis Merlin Zale nu planase niciodată nici cea mai mică 
suspiciune, nimeni nu bănuise că îşi clădise succesul pe şantaj şi 
pe crimă. In mod ciudat, nici asociaţii, nici duşmanii săi şi nici 
mass-media nu-şi puseseră niciodată vreo întrebare legată de 
decesele celor cu care îşi încrucişa sabia. Mulţi dintre cei care îi 
stătuseră în cale muriseră din ceea ce părea a fi o cauză naturală 
- criză cardiacă, cancer sau altă boală firească. Unii pieriseră în 
urma unor accidente - provocate de automobil, de mânuirea 
neatentă a armelor sau prin înec. Alţii, pur şi simplu, dispăruseră. 
Şi nici măcar o singură urmă nu conducea către el. 

Curtis Merlin Zale era un psihopat cu sânge rece, fără nici un 
grăunte de conştiinţă. Putea ucide un copil cu uşurinţa cu care ar 
fi strivit o furnică. 

Ochii lui albaştri, spălăciţi, îl fixau pe şeful serviciului său de 
securitate, care se străduia, fără nici un pic de graţie, să-şi 
descâlcească firul mulinetei. 

— Mi se pare foarte ciudat că trei proiecte vitale, întocmite cu 
meticulozitate şi bine planificate, pe baza unor analize 
computerizate, au ajuns să eşueze. 

Spre deosebire de majoritatea asiaticilor, James Wong nu avea 
niciodată o figură impenetrabilă. Mai voinic decât compatrioţii 
săi, era un fost maior din Forţele Speciale, foarte disciplinat şi tot 
atât de agil şi de ucigător ca un şarpe mamba negru corcit cu o 
viperă sâsâitoare. Era şeful Năpârcilor lui Zale - organizaţia care 
se ocupa de rezolvarea, prin forţă, a treburilor murdare. 

— Nu am avut control asupra evenimentelor, spuse, scos din 
minţi de încâlceala firului mulinetei. Emerald Dolphin se făcuse 
bucăţi când au apărut, ca din senin, cercetătorii ăia de la NUMA 
şi au reuşit să se scufunde şi să-l cerceteze. Pe urmă, când am 
sechestrat echipajul navei, au reuşit să evadeze. lar acum, 
conform surselor mele de informaţii, tot cei de la NUMA au avut 
un rol esenţial în salvarea lui Go/den Marlin. Se pare că sunt o 


312 


pacoste. 

— Cum explici asta, domnule Wong? Fac parte dintr-o agenţie 
oceanografică - nici militară, nici de spionaj sau de investigaţii 
guvernamentale, ci doar preocupată de studiile marine. Cum de 
sunt în stare să dejoace acţiuni planificate şi executate de cei 
mai buni profesionişti pe care îi pot cumpăra banii? 

Wong lăsă jos băţul undiţei şi mulineta. 

— Nu aveam cum să prevăd perseverenţa celor de la NUMA. 
Pur şi simplu, am avut ghinion. 

— Nu trec cu uşurinţă peste greşeli, zise Zale, cu voce 
inexpresivă. Ghinionul e rezultatul planificării ineficiente şi al 
erorilor grosolane datorate incompetenţei. 

— Nimeni nu regretă eşecul mai mult decât mine, făcu Wong. 

— Totodată, mă deranjează în mod deosebit acel stupid număr 
de senzaţie executat de Kanai la New York. Incă nu pot să înţeleg 
de ce ne-a făcut să pierdem o aeronavă veche şi prețioasă 
încercând să doboare un avion plin de copii. Cine a autorizat un 
astfel de incident? 

— A acţionat numai şi numai din proprie iniţiativă, după ce a 
dat întâmplător peste Pitt. Aşa cum stipulează propriile noastre 
directive, toţi cei care stau în calea unui plan trebuie eliminaţi. În 
plus, a mai făcut-o, desigur şi din cauză că la bord se afla Kelly 
Egan. 

— De ce ar fi fost nevoie s-o omoare? 

— L-ar fi putut recunoaşte pe Kanai. 

— Am fost foarte norocoşi fiindcă poliţia nu a reuşit să facă 
legătura dintre Kanai şi Năpârci, ca să ajungă apoi, prin tine, 
până la Cerber. 

— Nici nu o vor face vreodată, promise Wong. Am creat 
suficiente piste false pentru a tulbura definitiv urmele - în acelaşi 
mod în care am programat o sută de alte activităţi pentru a ne 
camufla adevărata putere. 

— Eu aş fi manevrat altfel lucrurile, spuse Zale, pe un ton ca o 
lamă de gheaţă. 

— Rezultatele sunt cele care contează, argumentă Wong. 
Motoarele lui Egan nu vor fi niciodată luate în serios ca mijloace 
de propulsie, cel puţin nu înainte de finalizarea investigaţiilor 
legate de Emerald Dolphin şi de Golden Marlin, care ar putea 
dura un an şi mai bine. Şi, el fiind mort, formula Alunecosului 66 
va ajunge foarte curând în posesia dumneavoastră. 


313 


— Cu condiţia să fii în stare să o aduci în mâinile mele. 

— Treaba asta e ca şi rezolvată, zise Wong, cu îndrăzneală. l- 
am dat însărcinarea lui Kanai. De data asta, nu va risca să dea 
greş. 

— Cum rămâne cu Josh Thomas? El nu va ceda niciodată. 

Wong râse. 

— Beţivul ăla bătrân ne va da formula foarte, foarte curând. 
Vă promit. 

— Pari foarte sigur de tine. 

Wong dădu din cap, încuviinţând. 

— Kanai a pus la cale o acţiune temerară şi a răpit-o pe Kelly 
de pe Go/den Marlin, după ce a pregătit scufundarea. Acum 
zboară împreună către casa tatălui ei din New Jersey. 

— Unde presupun că intenţionează să o tortureze în faţa lui 
Thomas ca să-l determine să dezvăluie formula uleiului. 

— Nu e cel mai ingenios plan din lume, dar va conduce către o 
recoltă bogată de informaţii. 

— Cum o să se descurce cu paznicii din jurul fermei? 

— Am descoperit o metodă de a şunta sistemul de protecţie 
fără să deconectăm alarma şi fără să-i alertăm. 

— Kanai a avut noroc că i-ai ordonat să se întoarcă aici înainte 
ca oamenii lui şi nava să fie aruncaţi în aer în insulele Kermadec. 

— Aveam nevoie de el în alte scopuri. 

Zade tăcu pentru o clipă, apoi spuse: 

— Vreau să rezolvăm problema asta o dată pentru totdeauna. 
Proiectele noastre trebuie duse la bun sfârşit fără să fie 
întrerupte de factori externi. Nu trebuie să mai existe alte 
eşecuri. Poate că voi găsi pe cineva care să conducă acţiunile 
Năpârcilor fără să încurce lucrurile. 

Inainte ca Wong să-i fi putut răspunde, Zale se încovoie brusc, 
ca un U, când un biban atinse pluta. Peştele sparse oglinda apei 
înainte de a o împroşca, afundându-se din nou. Presupuse că 
avea aproape şapte kilograme. Cei doi bărbaţi păstrară tăcerea 
în timp ce Zale aşteptă ca peştele să obosească şi începu să 
bobineze firul, trăgându-l către barcă. Când ajunse alături, Wong 
îl scoase cu un minciog şi îl privi zbătându-se între picioarele 
sale. 

— Frumoasă captură, îl complimentă pe Zale. 

Cu o expresie plină de încântare, directorul general al 
Corporaţiei Cerber scoase cârligul şi pluta roşie cu alb din gura 


314 


peştelui. 

— O veche Bassarino, verificată şi fidelă - nu dă greş 
niciodată. Nu mai aruncă din nou undiţa, dar se întinse după 
cutia cu cârlige şi se prefăcu că nu reuşeşte să fixeze o nouă 
plută. Soarele s-a înălţat. Cred că o să încerc o Winnow. 

Intr-un cotlon al minţii lui Wong se aprinse o lumină de 
avertizare şi se uită în ochii lui Zale ca şi cum ar fi încercat să 
desluşească gândurile dinapoia lor. 

— Vreţi să spuneţi că nu vă mai sunt de folos ca şef al 
Năpârcilor? 

— Cred că alţii vor fi în stare să conducă următoarele acţiuni 
spre un sfârşit mai eficient. 

— V-am servit cu credinţă vreme de doisprezece ani, zise 
Wong, ascunzându-şi furia sub tăcere. Asta nu are nici o 
importanţă? 

— Crede-mă, îţi sunt recunoscător. Pe neaşteptate, arătă 
peste umărul lui Wong, către apă. A muşcat. 

Celălalt se întoarse ca să se uite, realizând prea târziu că firul 
lui era încă încurcat şi că nu avea nici o momeală în apă. Zale 
smulse o seringă din cutia sa cu cârlige, îi împlântă acul în ceafa 
şi împinse pistonul. 

Otrava îşi făcu efectul aproape instantaneu. Paralizia se 
instală înainte de a fi putut opune rezistenţă, fiind urmată 
aproape imediat de moarte. Wong căzu pe spate în barcă, cu 
ochii larg deschişi din cauza surprizei, iar trupul i se muie. 

Calm, Zale îi căută pulsul şi, fiindcă nu-l simţi, îi legă în jurul 
gleznelor o frânghie prinsă de cutia mare de tinichea, plină cu 
beton solidificat, care era ancora bărcii. O lăsa să cadă peste 
bord şi împinse trupul lui Wong în urma ei. Apoi rămase privind, 
cu nepăsare, până când nici o bulă de aer nu se mai ridică la 
suprafaţă. 

Peştele se mai zbătea încă pe fundul bărcii, dar sforţările sale 
îşi pierdeau repede intensitatea. Zale îl azvârli în apă, ca să-i ţină 
de urât lui Wong. 

— Imi pare rău, prietene, spuse, cu ochii la undele verzi, dar 
eşecul dă naştere altui eşec. Când mintea ţi se toceşte, e timpul 
să fii înlocuit. 


Pierzându-şi răbdarea, Fred Ames se îndreptă cu grijă către 
lac, rămânând ascuns printre copaci. Când ajunse la mal, privi 


315 


îndelung de deasupra apei, urmărindu-l pe pescarul singuratic 
care vâslea înapoi, înspre limuzina sa. 

— Ce ciudat, mormăi, pentru sine. Aş fi putut jura că erau doi 
oameni în barcă. 


316 


Capitolul 34 


Membrii echipei reorganizate a Năpărcilor, acum condusă de 
Kanai, monitorizaseră schimbarea pazei la ferma lui Egan, 
surprinzând momentul în care noii veniţi deschideau poarta, iar 
cei care îi precedaseră plecau acasă. Apoi, folosind fotografierea 
aeriană, reuşiseră să se ţină după gardieni până la ascunzătorile 
lor. Pasul următor era să pătrundă în interior, deghizați în ajutori 
de şerif şi conducând un automobil vopsit ca maşinile de 
patrulare ale poliţiei. După ce îl omorâră pe paznicul din 
ascunzătoarea de lângă drum, care nu bănuia nimic, intrară în 
casă, îl sechestrară pe Josh Thomas, apoi chemară restul 
gardienilor la o aşa-zisă întrunire destinată prezentării noului 
program de supraveghere. 

Imediat ce aceştia ajunseră înăuntru, îi împuşcară fără vorbă 
multă şi le azvârliră leşurile într-o pivniţă de sub hambar. 

După ce sosi pe un aeroport din apropiere, cu un avion 
particular fără nici un însemn, care aparţinea corporației Cerber, 
Ono Kanai aruncă trupul sedat al lui Kelly într-o camionetă pe 
care o conduse până la ferma tatălui ei, acum păzită de 
mercenarii lui. O cără înăuntru, intrând prin uşa din faţă şi o puse 
grămadă pe podea, în faţa lui Josh Thomas, care, cu un căluş în 
gură, era legat de un scaun de birou. 

Thomas încercă să se smulgă din frânghii şi bolborosi 
blesteme  neinteligibile prin căluş, dar nu reuşi decât să 
stârnească râsul celor cinci bărbaţi din încăpere, care se 
descotorosiseră de hainele de ajutori de şerif în favoarea 
obişnuitului lor echipament negru de lucru. 

— A mers totul bine? întrebă Kanai. 

Un munte de om, înalt de doi metri şi cântărind aproape o 
sută treizeci şi şase de kilograme, încuviinţă dând din cap. 

— Paznicii lui Egan nu erau de mare calibru. Au înghiţit 
momeala cu ajutorii de şerif şi încă cu cârlig cu tot. 

— Unde sunt acum? 

— l-am lichidat pe toţi. 

Kanai privi zâmbetul strâmb al eficientului său camarad, 
chipul lui plin de cicatrice, nasul spart, dinţii lipsă din faţă şi 
urechile ca nişte conopide, apoi dădu din cap, satisfăcut. 


317 


— Ai făcut treabă bună, Darfur. 

Sub coama de păr negru şi des, ochii diabolici ai celuilalt 
sclipiră. Kanai şi Darfur lucrau împreună de mulţi ani, de când se 
întâlniseră în timpul operaţiunii de eliminare a unui grup terorist 
care activa în afara Iranului. Arabul uriaş arătă către Thomas. 

— Te rog să constaţi. Nu are nici un semn şi cu toate astea 
cred că i-am muiat oasele atât de mult încât o să-ţi spună tot ce 
vrei să ştii. 

Kanai îl privi cu atenţie pe Thomas şi îi remarcă faţa 
contorsionată de durerea care izvora din trupul lui chinuit. Nu se 
îndoia că Darfur rupsese coastele savantului. Mai observă şi furia 
aprinsă în ochii acestuia la vederea lui Kelly, care zăcea, drogată 
şi semiconştientă, pe podea. li zâmbi înainte de a păşi peste 
Kelly, lovind-o cu răutate în stomac. Pe chipul ei se întipări 
fulgerător suferinţa, însoţită de un geamăt jalnic, iar ochii i se 
deschiseră dintr-o dată. 

— Trezeşte-te, domnişoară Egan. E timpul să-l convingi pe 
domnul Thomas să ne dezvăluie formula uleiului tatălui tău. 

Kelly se făcu ghem, apăsându-şi stomacul cu mâinile şi, 
gâfâind, încercă să-şi recapete respiraţia. Durerea nu semăna cu 
nici o alta din câte mai simţise în toată viaţa ei. Kanai era expert, 
ştia exact locul în care lovitura cu vârful pantofului provoca cea 
mai mare suferinţă. După ce se zbătu un minut, Kelly izbuti să se 
salte într-un cot şi să-şi ridice ochii spre Thomas: 

— Josh, nu-i spune acestui gunoi... 

Nu reuşi să-şi continue vorbele. | se tăie răsuflarea când Kanai 
îşi puse talpa pe gâtul ei, lipindu-i capul de covor. 

— Eşti o fetişcană îndărătnică, spuse, cu răceală. Durerea îţi 
face plăcere? O să ai parte de ea, cu siguranţă. 

Unul dintre oamenii lui Kanai intră în cameră, ţinând în mână 
un radio portabil. 

— Ni s-a raportat că un automobil se apropie de poartă. Să-l 
oprim? 

Kanai stătu o clipă de gânduri. 

— Mai bine să-i lăsăm să intre şi să vedem cine sunt, decât să- 
i întoarcem din drum şi să le stârnim bănuielile. 


— OK, geniule, făcu Giordino, căscând, încă obosit după zborul 
rapid de la Miami. Cum ţi-ai propus să deschizi poarta castelului? 
— O să tastez codul, răspunse Pitt, din spatele volanului vechii 


318 


camionete Ford pe care o închiriaseră de la un furnizor de maşini 
agricole. 

— ÎI ştii? 

— Nu. 

— M-ai târât încoace la nici o oră după ce te-am scos de pe 
Golden Marlin, din cauza ideii ridicole că laboratorul tatălui ei e 
locul în care Kanai a adus-o pe Kelly, fără să ai habar care e 
codul de acces? 

— Crezi că există un loc mai potrivit pentru a stoarce 
informaţii de la ea şi de la Josh Thomas? Formula trebuie să fie 
ascunsă în laborator. 

— Şi ce dispozitiv ingenios o să foloseşti ca să ne strecurăm 
înăuntru? întrebă Giordino, cu ochii la poarta masivă şi la zidul 
înalt. 

Pitt nu-i răspunse, dar se aplecă pe geamul maşinii şi apăsă o 
serie de butoane. 

— Asta trebuie să facem. De fapt, Kelly avea şi o telecomandă 
cu un alt cod, diferit de primul. 

— Să presupunem că lacheii lui Kanai au reuşit să compromită 
sistemul de siguranţă şi să-i dea gata pe paznici. De ce crezi că 
ne vor deschide poarta? 

— Pentru că am tastat cuvântul Cerber în loc de cod. 

Giordino îşi dădu ochii peste cap. 

— Dacă aş fi avut un dram de bun simţ, acum ar fi trebuit să 
plec de aici. 

Ochii verzi ai lui Pitt aveau un licăr sinistru. 

— Dacă m-am înşelat, poarta n-o să se deschidă, iar noi am 
venit încoace degeaba şi am pierdut-o pe Kelly pentru 
totdeauna. 

— O s-o găsim, spuse Giordino, cu înverşunare. O s-o căutăm 
până o să-i dăm de urmă. 

Erau gata să facă cale-ntoarsă, când imensa poartă începu să 
se deschidă încet. 

— Să ştii că i-am nimerit coarda sensibilă, spuse Pitt, simţindu- 
se reabilitat. 

— Ştii, bineînţeles, că ne pândesc ca să ne ciuruiască. 

Pitt porni maşina şi trecu dincolo de poartă. 

— Avem şi noi arme. 

— Da, cum să nu. Tu ai o vechitură de Colt 45 şi eu 
şurubelniţa pe care am găsit-o în torpedo. Tipii pe care avem de 


319 


gând să-i înfruntăm sunt înarmaţi până în dinţi. 

— Poate reuşim să facem rost de ceva pe drum. 

Pitt conduse de-a lungul terenurilor fermei şi încetini când 
ajunseră în dreptul viei, aşteptând ca bariera să se înalțe din 
caldarâm. Aceasta apăru, aşa cum era prevăzut şi unul dintre 
oamenii lui Kanai, îmbrăcat în uniforma paznicilor şi strângând la 
piept o carabină, se apropie de maşină şi se aplecă către geamul 
portierei. 

— Vă pot fi de folos, domnilor? 

— Unde e Gus? întrebă Pitt, cu nevinovăție. 

— E bolnav, răspunse paznicul. 

Cercetă din ochi din ochi maşina, în căutarea armelor şi se 
relaxă după ce constată că nu se zărea nici una. 

— Ce mai face fetiţa? 

Paznicul înălţă uşor din sprâncene. 

— Era sănătoasă ultima dată când... 

Amuţi când Pitt înhăţă ţeava Coltului ascuns vederii lângă 
coapsa sa dreaptă, îl răsuci deasupra volanului şi îl pocni în 
frunte. Privirile i se încrucişară şi dispăru după ce capul şi umerii 
îi alunecară sub nivelul geamului. Chiar înainte ca trupul falsului 
gardian să atingă pământul, Pitt şi Giordino îl înşfăcară şi îl târâră 
printre butucii de vie până în scorbura unui copac gros, apoi în 
josul celor opt trepte care duceau într-un post subteran de 
supraveghere. Pe pereţi erau montate douăzeci de monitoare ale 
căror camere de luat vederi măturau terenurile fermei şi 
interiorul casei. Pitt rămase pironit locului când îl văzu pe 
Thomas legat şi pe Kelly încovrigată pe podea, furios fiindcă era 
maltratată, dar încurajat de faptul că trăia şi că se afla doar la 
câteva sute de metri distanţă. Cele cinci Năpârci din încăpere nu 
păreau să ştie că erau în raza unor camere de supraveghere. 

— Am găsit-o! exclamă Giordino, iar moralul i se ridică dintr-o 
dată. 

— E încă în viaţă. Dar se pare că lepădăturile alea o fac să 
sufere, spuse Pitt, din ce în ce mai furios. 

— Să nu şarjăm într-acolo ca Regimentul Şapte de Cavalerie la 
Little Big Horn, zise Giordino. Sistemul de protecţie ne permite să 
cercetăm, de aici şi toată ferma şi interiorul casei şi ne poate 
indica cu precizie unde se află restul oamenilor lui Kanai. 

— Trebuie să o facem repede. Probabil că aşteaptă un raport 
despre noi din partea tipului de pe podea. 


320 


În timp ce Giordino se aşeza în faţa pupitrului, Pitt găsi hainele 
negre pe care asasinul plătit şi le schimbase cu uniforma 
paznicilor lui Egan. Işi coborî privirea asupra trupului nemişcat şi 
observă că erau cam de aceeaşi statură. Se dezbrăcă la iuţeală şi 
se strecură în pantalonii şi în puloverul negru. Pantofii îi erau 
mici, dar îşi îndesă picioarele în ei şi îşi completă echipamentul 
acoperindu-şi faţa şi capul cu o mască de schi. 

— Indivizii ăştia nu au nici o reţinere când e vorba să ucidă, 
zise Giordino, când pe unul dintre monitoare apăru imaginea 
cadavrelor paznicilor lui Egan, stivuite ca nişte saci cu grâne în 
pivnita de sub hambar. Trecu de la o cameră de luat vederi la 
alta, căutându-i pe oamenii lui Kanai. În afară de cei cinci din 
casă, am mai descoperit încă doi. Unul păzeşte intrarea din 
spate, care dă către fluviu, iar celălalt e lângă hambar. 

— Asta înseamnă opt, dacă îl numărăm şi pe prietenul nostru 
de aici, de jos. 

— Acum e momentul să chemăm întăriri. 

Cu o mişcare a capului, Pitt arătă către unul dintre cele trei 
telefoane de deasupra calculatorului. 

— Anunţă secţia de poliţie, spune-le care e situaţia şi cere-le 
să trimită o echipă SWAT. 

— Şi tu? Ce-ai pus la cale? 

— In echipamentul ăsta, or să mă ia drept unul de-al lor, spuse 
Pitt. Nu strică să ai un aliat în casă când se dezlănţuie iadul. 

— Şi eu? întrebă Giordino. 

— Stai aici, monitorizezi situaţia şi îndrumi echipa SWAT. 

— Şi dacă sună Kanai ca să afle ce s-a întâmplat cu ocupanţii 
automobilului? 

— Păcăleşte-l. Spune-i că erau doi vânzători de îngrăşăminte 
şi că te-ai ocupat tu de ei. 

— Cum ai de gând să ajungi de aici până în casă? 

— Via se întinde până la o mică distanţă faţă de intrare. O să 
mă strecor printre butuci şi o să pătrund pe veranda din faţă prin 
spatele coloanelor. Traversarea fâşiei de gazon e partea cea mai 
delicată. 

— Să nu ne bagi într-o altă belea, Stan, spuse Giordino, cu o 
umbră de zâmbet. 

— Îți promit că totul o să fie bine, Bran. 

Giordino se întoarse către monitoare, în timp ce Pitt o luă în 
susul scărilor din interiorul bătrânului arbore, pentru a se furişa 


321 


apoi prin vie. 


Pitt era stăpânit de două sentimente: de teama că nu o va 
putea salva pe Kelly înainte ca teroriştii lui Kanai să tabere din 
nou pe ea şi de o dorinţă puternică de răzbunare. Nu-i venea să 
creadă că în urma Corporaţiei Cerber şi a bandei sale de Năpârci 
ucigaşe rămăseseră atât de multe cadavre - şi asta pentru ce? 
Pentru profit? Pentru că cineva era obsedat de putere? Nimeni nu 
trăia suficient de mult ca să se bucure de astfel de roade al 
putreziciunii. În ochii lui Pitt, totul era o nebunie. 

O luă la fugă printre rânduri, aplecându-se pe sub lăstarii de 
sus ai viței de vie, cu pantofii afundându-i-se în pământul moale. 
Nu luase puşca automată a paznicului scos din luptă. Nu folosea 
prea des o astfel de armă şi prefera să se deplaseze cu uşurinţă, 
având asupra lui doar vechiul Colt 45 şi două încărcătoare de 
rezervă. Ziua de vară era caldă şi umedă, aşa că, sub masca de 
schi, era plin de sudoare. Dar nu şi-o scoase, pentru că făcea 
parte din uniforma standard a Năpărcilor, iar el nu vroia să iasă 
în evidenţă. 

Alergă mai bine de o sută de metri înainte de a ajunge în 
apropierea peluzei înguste care despărţea partea din faţă casei 
de capătul rândurilor de vie. Era în afara razei vizuale a 
Năpârcilor care păzeau hambarul şi spatele clădirii, dar 
parcurgerea celor cincisprezece metri de spaţiu deschis fără să 
fie observat de nici unul dintre cei din casă era mai degrabă un 
joc de-a omul invizibil, decât un mod de a acţiona pe furiş. Privi 
ferestrele şi observă o mişcare în partea opusă, ceea ce însemna 
că avea să fie extrem de vizibil după părăsirea adăpostului pe 
care i-l oferea viţa de vie. 

De prima coloană a verandei de dincolo de pajişte îl 
despărţeau doar cincisprezece metri de câmp deschis, scăldat în 
lumina strălucitoare a soarelui. Se deplasă de-a lungul capetelor 
de rânduri, până când omul de dincolo de fereastră dispăru în 
spatele perdelelor. O mişcare bruscă ar fi putut fi prinsă, cu 
coada ochiului, de cineva din interior, aşa că traversă curtea 
mişcându-se foarte încet şi ferindu-se de privirile paznicului din 
spatele casei. Inainta pas cu pas, ca o pisică pornită, tiptil, pe 
urmele unei pasări care înghite un vierme. 

Cinci trepte de lemn duceau către veranda cu coloane şi Pitt le 
urcă încet şi în linişte, temându-se de un scârţăit sonor care, din 


322 


fericire, nu se făcu auzit. În nici câteva secunde, era cu spatele 
lipit de peretele casei, nu departe de colţ şi la o jumătate de 
metru de fereastra largă a camerei de zi. Se întinse pe burtă şi 
se târî până dincolo de aceasta, unde putu să se ridice în picioare 
şi să se îndrepte spre intrarea din faţă. Răsuci încet mânerul şi 
întredeschise uşa. Holul era pustiu şi el se strecură înăuntru ca o 
umbră. 

Camera de zi nu avea nici o uşă. Intrarea se făcea pe sub o 
arcadă deschisă. Alături de ea era un piedestal pe care se afla un 
vas de lut, cu o mică plantă tropicală înmugurită. Pitt se ascunse 
în spatele lui ca să cerceteze încăperea - nu ca să arunce o 
privire grăbită, ci ca să o studieze pe îndelete, fixându-şi în minte 
poziţia fiecăruia. 

Josh Thomas, cu sângele prelingându-i-se din tăieturile fine 
care îi brăzdau fruntea, nasul şi urechile, atârna în legăturile care 
îl ţintuiau de un scaun din centrul camerei. Pitt îl recunoscu pe 
Ono Kanai drept pilotul Fokker-ului roşu, când îl văzu aşezat în 
mijlocul unei canapele mari din piele, sprijinindu-se neglijent de 
una dintre rezemătoarele pentru braţe şi fumând cu nonşalanţă o 
ţigară. Două dintre Năpărci, îmbrăcate în negru, stăteau de o 
parte şi de alta a căminului, cu armele pregătite. Alta era alături 
de Thomas, ţinând un cuţit în cumpănire deasupra unuia dintre 
ochii lui. A cincea Năpârcă era o bestie uriaşă, care strângea într- 
o mână părul lung al lui Kelly, ţinând-o suspendată în aer, iar ea 
se zbătea, cu picioarele la câţiva centimetri deasupra covorului. 
Dintre buze nu îi ieşea nici un țipăt, ci doar gemete de durere. 

Pitt se retrase pentru un moment dincolo de arcadă, 
întrebându-se dacă Giordino îl vedea pe vreunul dintre 
monitoare. Era ridicol să-şi închipuie că putea să intre, pur şi 
simplu, spunând: „Gata, nemernicilor, ridicaţi-vă la cer”, pentru 
ca apoi să trăiască fericit până la adânci bătrâneţe. Dacă ar fi 
făcut o asemenea nesăbuinţă, cei dinăuntru nu s-ar fi gândit 
prea mult înainte de trage în el de o sută de ori. Petrecuseră o 
groază de ani antrenându-se ca să ucidă şi nu ar fi şovăit nici 
măcar o milisecundă. Pentru astfel de oameni, omorul era tot 
atât de firesc ca spălatul pe dinţi. Pe de altă parte, Pitt trebuia să 
facă eforturi ca să împuşte o altă fiinţă omenească. Deşi ucisese 
de mai multe ori în legitimă apărare, sângele care curgea prin 
venele lui nu era al unei brute. Trebuia să se întărească, ca 
pentru o încercare grea şi să-şi justifice hotărârea gândindu-se 


323 


că era singura posibilitate de a-i salva pe Josh Thomas şi pe Kelly 
Egan. Dar asta numai dacă urma să aibă succes - şi, indiferent 
cum priveai lucrurile, speranţele erau firave. 

Cu toate că avea de partea lui elementul surpriză şi că nu 
avea să pară suspect imediat ce şi-ar fi făcut apariţia îmbrăcat 
cu hainele negre de Năpârcă, se gândi că ar fi fost mai sigur şi că 
ar fi avut un avantaj în plus dacă ar fi tras printre crengile plantei 
tropicale, rămânând încă ascuns. Ceilalţi nu şi-ar fi dat de la bun 
început seama de unde veneau gloanţele şi asta le-ar fi mărit 
timpul de reacţie. lar el şi-ar fi putut alege ţintele în ordinea 
importanţei. 

Respinse repede ideea. Ar fi putut lichida doi sau trei dintre ei, 
dar cei rămaşi l-ar fi ciuruit înainte de a-şi putea termina treaba. 
Şi ar fi fost destul de mare probabilitatea ca un glonte rătăcit să-i 
nimerească pe Kelly sau pe Thomas. Ajunse la concluzia că 
singura lui şansă era să tragă de timp până la sosirea echipei 
SWAT. Işi lăsă pistolul pe masă, în spatele unei vaze cu flori, intră 
pe nesimţite în cameră şi aşteptă în tăcere. 

La început, trecu neobservat. Atenţia tuturor celor din 
încăpere era atrasă de Kelly, care zbătea în mâinile lui Darfur. 
Pitt putea vedea lacrimile care îi curgeau pe obraji din pricina 
durerii insuportabile şi era un adevărat chin să stea nemişcat, 
fără să încerce să pună capăt torturii. Işi închipuia că aveau să 
mai treacă încă cinci minute până la venirea echipei SWAT, dar 
nu mai putea îndura să-i privească pe Kelly şi pe Thomas 
suferind. 

— Spune-i umflatului s-o lase în pace, i se adresă, calm, lui 
Kanai. 

Acesta se întoarse spre el, înălţându-şi sprâncenele a mirare. 

— Ce-ai zis? 

— Ziceam să-i spui lacheului tău gras să-şi ia mâinile murdare 
de pe fată, repetă Pitt şi îşi scoase masca de schi. 

Toate Năpârcile din încăpere îşi dădură seama că era un 
impostor şi toate armele se ridicară şi se îndreptară cât ai clipi 
spre pieptul lui. 

— Tu! bâlbâi Kanai, uluit. Aşteptaţi! strigă. Nu-l ucideţi. Nu 
încă. 

Pentru o clipă, Kelly uită de durere şi se holbă la Pitt, 
buimăcită. 

— Nu, nu, nu trebuia să vii! bolborosi, printre buzele 


324 


încleştate. 

— Dacă nu-i dă drumul, spuse Pitt, cu răceală, tu, Kanai, vei fi 
următorul care moare. 

Celălalt îi aruncă o privire uimită. 

— Chiar aşa? Şi cine o să mă ucidă? Tu? 

— O echipă SWAT va sosi din clipă-n clipă. Nu există decât un 
singur drum spre ieşire. Sunteţi prinşi în cursă. 

— O să mă ierţi, domnule Pitt, dacă n-o să te cred. Dădu scurt 
din cap în direcţia uriaşului. Las-o pe doamna să stea pe 
picioarele ei, Darfur. Apoi îşi îndreptă din nou atenţia către Pitt. 
L-ai ucis pe unul dintre oamenii mei? 

— Nu, răspunse acesta. L-am pocnit pe prietenul tău din 
centrul de supraveghere ca să-şi piardă cunoştinţa şi i-am 
împrumutat hainele. 

— Noi doi avem o răfuială, domnule Pitt. Nu eşti de acord? 

— În ceea ce mă priveşte, cred că merit o medalie pentru că 
ţi-am dat peste cap planurile mârşave. Locul tău şi al acoliţilor tăi 
e în nămolul Jurasicului. 

— Moartea ta va fi lentă şi dureroasă. 

Intr-adevăr, Kanai nu avea de gând să-l ucidă pe Pitt prea 
repede. Pentru el, sosise ceasul răzbunării. Pitt îşi dădea foarte 
bine seama că era într-o situaţie precară. Oare ce gândea 
Giordino în timp ce urmărea scena pe monitor? Oamenii legii 
erau pe drum. De asta era sigur, dar când aveau să sosească? 
Trebuia să prelungească jocul cât mai mult posibil. 

— Am întrerupt ceva când am spart petrecerea? întrebă, cu 
nevinovăție. 

Kanai îl azvârili o privire bine chibzuită. 

— Tocmai purtam cu domnişoara Egan şi cu domnul Thomas o 
discuţie amicală, referitoare la activitatea doctorului Egan. 

— Vechea procedură numită găseşte-formula-uleiului, spuse 
Pitt, tratându-l de sus. Câtă lipsă de originalitate din partea ta, 
Kanai. Se pare că, în statul ăsta, toată lumea ştie formula, în 
afară de tine şi de confrații tăi de la Cerber. 

Kanai făcu ochii mari. 

— Eşti bine informat. A 

Kelly se apropiase de Thomas. li scosese căluşul şi îi ştergea 
sângele de pe faţă cu puloverul ei, lăsând să i se vadă sutienul. 
El o privea cu ochi stinşi, murmurându-şi mulţumirile. Uriaşul 
Darfur stătea în spatele lui Pitt, privindu-l ca un coiot care a 


325 


încolţit un iepure într-o viroagă. 

— S-ar putea să te dovedeşti a fi o binecuvântare ascunsă, îi 
spuse Kanai lui Pitt. Apoi se întoarse către Kelly: Ei şi acum, 
domnişoară Egan, o să ai amabilitatea de a-mi dezvălui formula 
uleiului sau am să-l împuşc pe acest domn în genunchi, apoi în 
coate, pe urmă o să-i spulber urechile. 

Kelly îl învălui pe Pitt într-o privire chinuită. Era lovitura finală. 
Ştia că, de vreme ce Kanai îi ameninţa atât pe Pitt cât şi pe 
Thomas, ea nu avea tăria de a rezista până la capăt, aşa că cedă 
pe neaşteptate. 

— Formula e ascunsă în laboratorul tatălui meu. 

— Unde? întrebă Kanai. Am făcut deja o cercetare amănunţită. 

Era gata să-i răspundă, dar Pitt o întrerupse. 

— Nu-i spune. Mai bine murim cu toţii decât să le dăm 
prietenilor lui criminali de la Cerber o mină de aur pe care nu o 
merită. 

— Ajunge, se răsti Kanai. Scoase un pistol automat din tocul 
agăţat de umăr şi îi îndreptă ţeava către genunchiul lui Pitt. Se 
pare că domnişoara Egan trebuie să fie convinsă. 

Darfur trecu dincolo de Pitt şi i se aşeză în faţă. 

— Domnule, aş fi onorat dacă mi-aţi permite să scot adevărul 
de la câinele ăsta. 

Kanai se uită la uriaş şi zâmbi. 

— Am fost neglijent. Am uitat de puterea ta de convingere, 
bătrânul meu prieten. |ţi aparţine. 

Când Darfur se întoarse ca să-şi sprijine carabina de un scaun, 
Pitt, care se prefăcuse înspăimântat, se destinse brusc, ca un 
şarpe cu clopoței şi îşi repezi genunchiul cu toată puterea, 
izbindu-l pe bărbatul acela enorm în vintre. Ar fi trebuit să fie o 
lovitură care să-l facă să leşine sau măcar una care să-l scoată 
din luptă, dar Pitt nu-şi atinsese exact ţinta, nimerindu-l pe 
Darfur lângă organele genitale, la încheietura coapsei cu 
trunchiul. 

Luat complet prin surprindere, colosul se încovoie, cu un icnet 
aspru, de durere, dar numai pentru o clipă. Işi reveni aproape 
instantaneu şi, cu pumnii strânşi laolaltă, îl izbi pe Pitt în piept cu 
forţa unui baros, tăindu-i brusc răsuflarea şi făcându-l să zboare 
pe deasupra unei mese înainte de a se prăbuşi pe covor. Pitt nu 
mai primise niciodată o lovitură atât de puternică. Se sprijini pe 
genunchi şi se săltă, umplându-şi plămânii cu aer. O a doua 


326 


izbitură l-ar fi transformat într-un client al morgii. Ştia că nu avea 
cum să-l doboare pe uriaş cu picioarele şi cu pumnii şi că ar fi 
avut nevoie de nişte muşchi de dimensiunea ţevilor de canalizare 
numai ca să încerce să-i opună rezistenţă. li trebuia o armă, orice 
fel de armă. Inşfăcă o măsuţă pentru cafea, o ridică şi o prăvăli 
în capul lui Darfur, sfărâmându-i tăblia de lemn. Dar craniul 
bestiei trebuie să fi fost de fier. Ochii părură să i se înceţoşeze şi 
se clătină pe picioare. Pitt crezu că urma să de prăbuşească şi se 
pregătea să sară ca să smulgă arma din mâna lui Kanai, dar 
Darfur se scutură, îşi frecă ţeasta, îşi recăpătă vederea şi îşi 
reluă atacul. 

Pitt lupta pentru viaţa sa şi era gata să piardă. Un truism din 
lumea boxului spune că un omuleţ bine antenat nu va învinge 
niciodată un uriaş la fel de bine pregătit. Cel puţin nu în luptă 
dreaptă. Pitt îşi roti cu disperare ochii, căutând ceva bun de 
aruncat. Inhăţă o lampă grea, de ceramică şi o azvârli cu 
amândouă mâinile. Aceasta ricoşă de umărul drept al lui Darfur 
ca o piatră de un tanc Patton. Pitt mai aruncă un telefon, apoi o 
vază, apoi un ceas de pe polita de deasupra căminului. Ar fi 
putut, la fel de bine, să tragă un foc de baraj cu mingi de tenis. 
Nimic nu avu nici cel mai mic efect asupra trupului masiv al lui 
Darfur. 

Pitt îi privi ochii reci şi insensibili şi înţelese că uriaşul se 
săturase de joacă. Darfur se năpusti de-a curmezişul încăperii, ca 
un apărător către un mijlocaş. Dar Pitt era încă destul de agil ca 
să sară într-o parte, lăsând acel adevărat tren expres să treacă 
pe lângă el, căzând grămadă peste un pian. Pitt se repezi într- 
acolo şi ridică scăunelul pianului, pregătindu-se să îl izbească pe 
Darfur în faţă. Dar lovitura nu avea să vină niciodată. 

Kelly îl strânse pe Kanai de gât, cu braţele încrucişate, dar el o 
aruncă cât colo, ca pe un biet şoarece şi îl pocni pe Pitt cu patul 
pistolului în ceafă. Lovitura nu îl făcu să-şi piardă cunoştinţa, dar 
îl afundă într-un ocean de durere şi căzu în genunchi, gata să 
leşine. Işi reveni încet şi, cu toate că un nor întunecat îi acoperea 
vederea, deveni conştient de ţipătul lui Kelly. Când ochii i se 
limpeziră, o văzu încolţită de Kanai, care îi răsucise braţul atât de 
tare încât, după încă un milimetru, i l-ar fi rupt. Profitând de 
faptul că atenţia lui fusese captată de lupta inegală dintre Pitt şi 
Darfur, ea încercase să-i ia pistolul. 

Pitt realiză brusc că era ridicat în picioare, cu o smucitură, de 


327 


către Darfur, care îi încercuia pieptul cu braţele, îşi încleştase 
mâinile şi începuse să-l strângă. Incet şi ireversibil, aerul îi ieşea 
din plămânii striviţi, de parcă în jurul lui s-ar fi încolăcit un boa 
constrictor. Avea gura deschisă, dar nu reuşea nici măcar să 
icnească. Intunecimea se întoarse şi nu-şi făcu iluzia că avea să 
mai vadă vreodată lumina zilei. Işi simţea coastele gata să 
pleznească şi numai două secunde îl mai despărţeau de 
momentul în care avea să cedeze în faţa morţii, intrând în 
agonie, când strânsoarea slăbi dintr-o dată şi braţele din jurul 
pieptului său se desfăcură. 

Ca prin vis, îl văzu pe Giordino intrând în cameră şi izbindu-l 
pe Kanai în rinichi, pe la spate, făcându-l să se încovoaie de 
durere. Kanai îşi ridică pistolul şi eliberă braţul lui Kelly. 

Cu armele aţintite acum asupra lui Giordino, celelalte Năpârci 
înţepeniră, aşteptând un singur cuvânt de la Kanai ca să tragă. 

Pentru un moment, Darfur îl privi pe intrus cu teamă, apoi 
văzu că acesta nu avea nici o armă de foc şi că era cu treizeci de 
centimetri buni mai scund decât el şi pe faţă i se aşternu o 
expresie dispreţuitoare. 

— Lăsaţi-l în seama mea, spuse, cu un zâmbet hain. 

In aceeaşi clipă, îi dădu drumul lui Pitt, care căzu grămadă, 
făcu doi paşi şi îl săltă pe Giordino de la podea, îmbrăţişându-l ca 
un urs uriaş şi ţinându-l cu picioarele în aer. In loc ca Darfur să-l 
domine pe adversarul său, se priveau ochi în ochi, de la o 
distanţă de numai câţiva centimetri. Cu buzele arcuite în jos, 
Darfur aveau o căutătură răutăcioasă, în timp ce faţa lui Giordino 
era inexpresivă şi fără nici o umbră de teamă. 

Când Darfur îl înşfăcase, înconjurându-i spatele mai sus de 
mijloc şi îşi strânsese braţele ca o menghină, Giordino şi le 
ridicase pe ale sale, astfel încât acum erau libere şi întinse 
deasupra capului uriaşului. Darfur nu i le luă în seamă şi folosi 
fiecare dram al puterii sale imense pentru a stoarce viaţa din 
trupul scund al italianului. 

Încă năuc şi chinuit de o durere cumplită, Pitt se târî de-a 
curmezişul camerei, respirând adânc şi icnind a moarte din cauza 
pieptului şi a capului lovit. Kelly sări în spatele lui Darfur, îi puse 
mâinile în jurul feţei, acoperindu-i ochii şi luptându-se cu el, 
răsucindu-i capul încoace şi încolo. Darfur scăpă uşor de 
strânsoarea ei, folosindu-şi o singură mână şi o azvârli cât colo, 
ca pe un manechin de vitrină, trântind-o pe canapea înainte de 


328 


a-şi reface strânsoarea în jurul lui Giordino. N 

Dar acesta din urmă nu avea nevoie să fie salvat. Işi coborî 
braţele şi îşi strânse degetele în jurul gâtului lui Darfur. Dintr-o 
dată, uriaşul înţelese că el era cel care vedea moartea cu ochii. 
Grimasa răutăcioasă îi dispăru, chipul i se contorsionă de spaimă 
când aerul nu mai reuşi să-i ajungă în plămâni şi, disperat, 
încercă, într-o primă clipă, să lovească pieptul lui Giordino cu 
pumnii, pentru ca, în următoarea, să se străduiască să desfacă 
degetele de fier din jurul gâtului său. Dar Giordino era 
neîndurător. Nu dădea nici un semn că ar fi avut de gând să 
cedeze. Stătea atârnat ca un buldog necruţător în timp ce Darfur 
se zvârcolea prin cameră ca un nebun. 

Cu respiraţia tăiată, Darfur scoase un geamăt cumplit, se muie 
brusc şi se prăbuşi pe podea ca un trunchi de stejar, cu Giordino 
deasupra lui. In acelaşi moment, o serie de maşini de patrulare 
ale poliţiei şi microbuze SWAP se opriră pe prundişul aleii. 
Bărbaţi în uniformă, bine înarmaţi, începură să se împrăştie prin 
casă. Prin ferestre pătrunse zgomotul elicopterelor care se 
apropiau. 

— leşim prin spate, strigă Kanai către oamenii săi. 

O luă pe Kelly de mijloc şi începu să o tragă către uşă. 

— Dacă-i faci vreun rău, spuse Pitt, cu o voce de gheaţă, te 
fărâmiţez bucată cu bucată. 

inţelese că celălalt îşi calcula în grabă şansele de a fugi 
cărând după el un prizonier care se împotrivea. 

— Nu te îngrijora, răspunse Kanai, în bătaie de joc, în timp ce 
o îmbrâncea pe Kelly către Pitt, de-a curmezişul încăperii. De 
acum e a ta. Până când ne vom întâlni din nou, iar asta se va 
întâmpla. 

Pitt încercă să-l urmărească, dar nu era în stare să alerge; se 
opri împleticindu-se şi se sprijini de un bufet, aşteptând să i se 
limpezească mintea şi să i se potolească durerea. După un 
minut, se întoarse în camera de zi, unde îl găsi pe Girodino tăind 
frânghiile cu care era legat Thomas, în timp ce Kelly tampona 
rănile de pe faţa savantului cu o bucată de pânză înmuiată în 
whisky Jack Daniels. 

Pitt se uită la Darfur, care zăcea pe podea. 

— E mort? 

Giordino clătină din cap. 

— Nu tocmai. M-am gândit că e mai bine să supravieţuiască. 


329 


Poate e posibil să fie convins să le spună poliţiei şi FBl-ului tot ce 
ştie. 

— Ai intervenit în ultimul moment, nu-i aşa? făcu Pitt, cu un 
zâmbet subţire. 

Giordino îl privi ridicând din umeri. 

— Am pornit încoace imediat ce am văzut că deveniseşi sac de 
box, dar a trebuit să mă opresc ca să mă ocup de paznicul de 
lângă hambar. 

— ţi sunt recunoscător, spuse Pitt, cu sinceritate. Dacă n-ai fi 
fost tu, n-aş mai fi stat acum în picioare. 

— Da, mereu e nevoie de intervenţia mea. 

Intr-o discuţie cu Giordino, nu puteai avea ultimul cuvânt. Pitt 
se duse să-l ajute pe Thomas să se ridice. 

— Cum te simţi, veteranule? 

Thomas zâmbi vitejeşte. 

— Câteva cusături şi o să fiu ca nou. 

Kelly îl privi lung pe Pitt în timp ce el îi înconjura umerii cu 
braţul, spunând: 

— Eşti o mică doamnă greu de învins. 

— A scăpat? 

— Kanai? 

— Mă tem că da, dacă nu cumva va reuşi poliţia să-l prindă. 

— Nu pe el, spuse ea, neliniştită. N-or să-l găsească. O să se 
întoarcă ca să ne ucidă, din răzbunare. Şefii lui de la Cerber nu 
vor avea odihnă până nu vor pune mâna pe formula tatei. 

Pitt rămase cu privirea pierdută dincolo de fereastră, ca şi cum 
ar fi căutat ceva aflat departe, către orizont. Când, într-un târziu, 
vorbi, o făcu cu voce scăzută, insistând asupra fiecărei silabe: 

— Am sentimentul bizar că formula uleiului nu e singurul lucru 
pe care îl caută. 


330 


Capitolul 35 


După-amiaza era pe sfârşite când lui Darfur şi celor două 
Năpârci pe care le capturaseră Pitt şi Giordino li se puseră 
cătuşele, înainte de a fi duşi la secţia de poliţie în maşinile de 
patrulare, sub acuzaţia de ucidere a paznicilor fermei lui Egan. 

Criminaliştii de la secţia locală de poliţie înregistrară 
declaraţiile lui Kelly şi Thomas, apoi pe ale lui Pitt şi Giordino. 
Kelly nu greşise afirmând că poliţiştii nu aveau să-l prindă 
niciodată pe Omo Kanai. Pitt luă urma ucigaşului pe stâncile 
înalte care dominau fluviul Hudson şi descoperi o frânghie care 
cobora către apă. 

— Trebuie să fi fugit cu o barcă care îi aştepta, remarcă 
Giordino. 

Stând alături de prietenul său în foişorul de la marginea 
falezei, Pitt privi îndelung spre fluviu. Apoi îşi ridică privirea către 
dealurile înverzite şi pădurile de pe malul opus. O serie de 
cătune se înşiruiau pe partea dinspre New York a văii fluviului 
Hudson, devenit celebru datorită lui Washington Irwing. 

— E uimitor cum reuşeşte acest Kanai să câştige toate 
rămăşagurile şi să scape din toate împrejurările neprevăzute. 

— Crezi că Năpârcile vor vorbi la interogatoriu? 

— De fapt, nu are prea mare importanţă dacă o vor face, 
spuse Pitt, tacticos. Probabil că organizaţia Năpârcilor e alcătuită 
dintr-o serie de celule, aflate toate sub comanda lui Kanai, fără 
ca vreuna dintre ele să ştie de existenţa celorlalte. Din câte am 
aflat noi, lanţul de comandă se opreşte la el. Pun pariu că nici o 
Năpârcă nu ştie că adevărații ei şefi se află în birourile 
Corporaţiei Cerber. 

— Asta dovedeşte că sunt prea deştepţi ca să lase vreo urmă 
care să ducă la uşa lor. 

Pitt aprobă cu o înclinare a capului. 

— Procurorii guvernamentali nu vor găsi niciodată dovezi 
destul de solide ca să-i poată condamna. Dacă vor fi pedepsiţi 
vreodată pentru crimele lor monstruoase, nu o va face braţul 
legii. 

Kelly traversă peluza dintre casă şi foişor. 

— Vouă nu vă e foame? 


331 


— Mie mi-e întotdeauna foame, zâmbi Giordino. 

— Am pregătit o cină uşoară, cât s-a ocupat Josh de băuturi. 
Face o margarita pe gustul tuturor. 

— Draga mea, zise Pitt, luând-o de mijloc, tocmai ai rostit 
cuvântul magic. 


A afirma că doctorul Elmore Egan avea gusturi eterogene 
însemna să spui adevărul numai pe jumătate. Camera de zi era 
mobilată în stilul colonial timpuriu, bucătăria fusese, fără 
îndoială, decorată de un inginer specializat în tehnologii de vârf, 
pasionat mai degrabă de instrumentele exotice decât de 
gastronomie, iar sufrageria părea adusă direct dintr-o gospodărie 
vikingă, mesele din lemn masiv, de stejar, fiind împerecheate cu 
scaune cioplite, decorate cu sculpturi complicate. 

In timp ce Giordino, Pitt şi Thomas savurau o margarita atât 
de tare încât ar fi putut ieşi din paharele lor ca să facă o 
plimbare, Kelly aduse o caserolă cu ton şi salată de varză. In 
ciuda evenimentelor traumatizante din ziua aceea, toţi mâncară 
cu poftă. 

Pe urmă se retraseră în camera de zi, unde reaşezară mobilele 
răsturnate la locurile lor, iar Thomas le turnă câte un pahar de 
porto, vechi de patruzeci de ani. 

Pitt se întoarse spre Kelly. 

— l-ai spus lui Kanai că formula descoperită de tatăl tău e 
ascunsă în laborator. 

Ea se uită la Thomas, ca şi cum i-ar fi cerut permisiunea. 
Savantul schiţă un zâmbet şi încuviinţă dând din cap. 

— Formula tatei e într-un biblioraft montat într-o casetă 
ascunsă în partea din spate a uşii. 

Giordino îşi învârteji, alene, vinul din pahar. 

— Pe mine m-ar fi păcălit. Nu m-aş fi gândit niciodată să caut 
în interiorul uşii. 

— Tatăl tău a fost un om foarte inteligent. p 

— lar Josh e un om curajos, declară Giordino, cu respect. In 
ciuda loviturilor urâte pe care le-a primit, nu i-a spus nimic lui 
Kanai. 

Thomas clătină din cap. 

— Crede-mă, dacă Dirk nu ar fi apărut atunci când a făcut-o, 
aş fi dezvăluit secretul ascunzătorii, ca să o scap pe Kelly de alte 
torturi. 


332 


— Poate, zise Pitt. Dar, când au văzut că nu pot stoarce nimic 
de la tine şi-au îndreptat eforturile asupra lui Kelly. 

— S-ar putea întoarce, chiar şi în noaptea asta, spuse Kelly, 
neliniştită. 

— Nu, o asigură Pitt. Kanai are nevoie de timp ca să-şi strângă 
o altă echipă. N-o să mai încerce nimic prea curând. 

— Vom lua toate măsurile de precauţie necesare, zise 
Thomas, cu seriozitate. Kelly trebuie să plece de acasă şi să se 
ascundă. 

— Sunt de acord, spuse Pitt. Fără îndoială, Kanai va presupune 
că veţi duce formula undeva, în afara fermei, ceea ce face ca voi 
doi să fiţi în continuare singura cheie de care se poate folosi ca 
să o descopere. 

— Aş putea veni la Washington cu tine şi cu Al, propuse Kelly, 
cu un licăr zburdalnic în privire. In grija voastră, aş fi în 
siguranţă. 

— incă nu ştiu sigur dacă ne vom întoarce sau nu la 
Washington. Pitt îşi lăsă din mână paharul gol. Vă rog, mi-aţi 
putea arăta laboratorul doctorului Egan? 

— Nu e mare lucru de văzut, zise Thomas. _ 

li conduse afară din casă şi apoi în hambar. lnăuntru, 
aparatura care se poate vedea, de obicei, în orice laborator de 
chimie, era aşezată pe trei mese. 

— Nu arată foarte incitant, dar aici am descoperit formula şi 
am produs Alunecosul 66. 

Pitt făcu ocolul încăperii. 

— Nu e aşa cum mă aşteptam. 

Thomas îi aruncă o privire nedumerită. 

— Nu te pot urmări. 

— Asta nu poate fi locul în care şi-a imaginat şi a proiectat 
doctorul Egan motoarele magnetohidrodinamice, afirmă Pitt, 
sigur de sine. 

— De ce spui asta? îl întrebă Thomas, cu prudenţă. 

— Incăperea asta e un laborator chimic, atât şi nimic mai mult. 
Doctorul Egan era un inginer sclipitor. Nu văd nici o planşetă de 
desen, nici un computer programat să afişeze componente 
tridimensionale, nici un dispozitiv şi nici o maşină-unealtă pentru 
construcţia machetelor. Imi pare rău, dar nu e ăsta locul în care o 
minte inventivă să poată concepe o tehnologie avansată de 
propulsie. Tăcu şi se uită la Kelly şi la Thomas, care aveau ochii 


333 


pironiţi de podeaua pătată de lemn. Ceea ce nu-mi pot imagina 
este motivul pentru care voi doi mă induceţi în eroare. 

— Kelly şi cu mine nu îţi ascundem nimic, domnule Pitt, zise 
Thomas, cu seriozitate. Adevărul e că nu ştim unde îşi desfăşura 
Elmore cercetările. Era un om excepţional şi un prieten foarte 
bun, dar avea o manie a secretului care mergea până la 
fanatism. Dispărea zile întregi sau chiar săptămâni, într-un 
laborator secret de cercetare, a cărui amplasare nu îi era 
cunoscută decât lui. Eu şi Kelly am încercat să-l urmărim, cu 
diferite ocazii, dar, de fiecare dată, reuşea cumva să-şi dea 
seama de asta şi să scape de noi cu iscusinţă. Era ca şi cum ar fi 
fost o fantomă, care putea să dispară după bunul ei plac. 

— Credeţi că laboratorul secret e aici, în interiorul fermei? 
întrebă Pitt. 

— Nu ştim, răspunse Kelly. Când eram siguri că tata a părăsit 
ferma ca să se ocupe de afaceri sau că făcea o călătorie de 
documentare, Josh şi cu mine căutam peste tot, dar n-am 
descoperit niciodată nici un indiciu care să ne ajute să-l 
localizăm. 

— La ce anume lucra doctorul Egan când a murit? 

Thomas ridică neajutorat din umeri. 

— N-am nici o idee. Refuza să mi se destăinuie. Spunea doar 
că va revoluţiona ştiinţa şi tehnologia. 

— Erai prietenul lui cel mai bun, zise Giordino. E ciudat că nu 
se încredea niciodată în dumneata. j 

— Trebuia să-l fi cunoscut pe Elmore. In el sălăşluiau doi 
oameni. Acum era un tată şi un prieten distrat, dar adorabil, 
acum un inginer genial, dar paranoic, care nu avea încredere în 
nimeni, nici măcar în cei care-i erau apropiaţi. 

— Işi găsea vreodată timp pentru distracţii? se interesă Pitt. 

Josh şi Kelly se uitară unul la altul. 

— Era incredibil de pasionat de cercetările legate de vikingi, 
spuse Thomas. 

_ — Mai era şi un fan împătimit al lui Jules Verne, adăugă Kelly. 
li tot citea şi recitea operele. 

Pitt îşi roti braţul, arătând laboratorul. 

— Nu văd nimic care să indice vreuna dintre aceste pasiuni. 

Kelly râse. 

— Nu ţi-am arătat biblioteca lui. 

— Mi-ar plăcea să o văd. 


334 


— E într-o clădire separată, aflată lângă casă. Domină valea 
fluviului. Tata a construit-o acum aproape douăzeci de ani. Era 
căminul lui din afara căminului, sanctuarul în care evada de sub 
apăsarea muncii sale. 

Biblioteca lui Egan era adăpostită într-o clădire de piatră, 
construită după modelul unei mori din secolul al optsprezecelea. 
Era acoperită plăci de ardezie şi iedera se căţărase pe pereţi. 
Singura concesie făcută comodităţilor moderne erau lucarnele 
din acoperiş. Thomas descuie uşa groasă, de stejar, cu o cheie 
mare, de modă veche. 

Interiorul bibliotecii era aşa cum şi-l imaginase Pitt. Şirurile de 
rafturi pentru cărţi, din lemn de mahon şi pereţii lambrisaţi 
trădau fineţea şi rafinamentul. Scaunele mari, capitonate şi 
canapeaua erau din piele, iar biroul, încă plin cu hârtiile legate 
de cercetările doctorului, era o masă imensă, cu rulou. Atmosfera 
era copleşitor de reconfortantă şi de liniştitoare. Biblioteca 
trebuie să i se fi potrivit lui Egan ca o mănuşă veche şi moale, 
gândi Pitt. Era locul ideal din care să-ţi dirijezi cercetările. 

Se plimbă de-a lungul rafturilor cu cărţi care se întindeau de la 
podea şi până la tavan. O scară cu role în partea superioară se 
putea deplasa pe un ghidaj, permițându-i lui Egan să ajungă la 
rafturile de sus. Pe singurul perete liber atârnau tablouri 
înfăţişând corăbii vikinge. Pe masa de sub tablouri trona 
macheta unui submarin, lungă de aproape un metru şi un sfert. 
Pitt bănui că era construită la scara unu la cincizeci. Fiind el 
însuşi inginer naval, Pitt studie modelul îndeaproape, 
observându-i toate caracteristicile. Era rotunjit la capete, cu 
hublouri de-a lungul părților laterale şi cu o mică turelă orientată 
către provă. Palele elicei aveau, mai degrabă, forma unor vâsle, 
decât aceea cu vârfuri curbate, preferată de proiectanții 
moderni. 

Pitt nu mai văzuse niciodată o navă asemănătoare. Nu se 
putea gândi să o compare decât cu un submarin construit de 
confederați în timpul Războiului Civil, a cărui schemă o studiase 
cândva. 

Pe plăcuța de pe postamentul modelului se putea citi. 
Nautilus. Şaptezeci de metri lungime şi opt metri lăţime. Lansat 
în 1863. 

— O machetă superbă, spuse. E submarinul căpitanului Nemo, 
nu-i aşa? Din Douăzeci de Mii de Leghe sub Mări? 


335 


— Tata l-a proiectat pornind de la o gravură din prima ediţie a 
cărţii şi a găsit un maistru specialist în modelism, un anume Fred 
Torneau, care l-a realizat. 

— E o lucrare desăvârşită, spuse Giordino, cu admiraţie. 

Pitt îşi continuă turul, examinând titlurile cărţilor de pe rafturi. 
Laolaltă, acopereau epoca vikingilor, din 793 până în 1450 d.Hr. 
O întreagă secţiune era dedicată alfabetului runic, folosit de 
popoarele germanice şi de oamenii Nordului din secolul al treilea 
până în al treisprezecelea. 

Kelly observă că pe Pitt îl interesau cărţile şi se apropie, 
luându-l de braţ. 

— Tata devenise expert în traducerea textelor de pe pietrele 
cu rune găsite în toată ţara. 

— Era de părere că vikingii au ajuns atât de departe în sud? 

Ea dădu din cap. 

— Era convins de asta. Când eram mică, ne târa pe mama şi 
pe mine după el, într-o rulotă veche, prin jumătate dintre statele 
din centrul ţării, ca să copieze şi studieze toate pietrele cu rune 
pe care le putea găsi. 

— S-ar putea să fi fost destul de multe, zise Giordino. 

— A găsit şi a copiat mai mult de treizeci şi cinci, 
inscripţionate cu vechiul alfabet runic. Se opri şi le arătă un raft 
plin, în întregime, cu dosare şi blocnotesuri. Totul e aici. 

— Nu a încercat niciodată să-şi publice descoperirile? întrebă 
Giordino. 

— Din câte ştiu eu, nu. Acum vreo zece ani, a fost ca şi cum 
cineva ar fi stins lumina, apăsând comutatorul. Şi-a pierdut brusc 
tot interesul faţă de vikingi. 

— Elmore a trecut de la o fixaţie la alta, spuse Thomas. După 
vikingi, s-a afundat în operele lui Jules Verne. Îşi plimbă mâna de- 
a lungul unui întreg corp de bibliotecă. Colecţiona orice carte şi 
orice povestire pe care a scris-o vreodată. 

Pitt luă una dintre cărţile de pe raft şi o deschise. Coperţile 
erau legate în piele. Pe cea de deasupra şi pe cotor scria, cu 
litere aurite, /nsu/a Misterioasă. Pe multe dintre pagini erau 
numeroase sublinieri. O reaşeză pe raft şi făcu un pas înapoi. 

— Nu văd nici un dosar şi nici un caiet de notițe referitor la 
Jules Verne. După cum se pare, doctorul Egan a citit cărţile, dar 
nu a scris nici un comentariu. 

Thomas părea extenuat din cauza întâmplărilor traumatizante 


336 


prin care trecuse în cursul zilei. Se lăsă, încet, într-un scaun de 
piele. 

— Faptul că Elmore s-a consacrat studiului vikingilor şi al lui 
Jules Verne e un soi de mister. Nu era omul care să devină expert 
într-un domeniu din pură plăcere. Nu l-am ştiut niciodată dornic 
să acumuleze anumite cunoştinţe fără un scop precis. 

Pitt se uită la Kelly. 

— Ţi-a spus vreodată de ce îl interesau atât de mult vikingii? 

— Nu era vorba atât de datele obişnuite şi de istoria culturii, 
cât de inscripţiile cu rune. 

Giordino luă unul dintre blocnotesurile lui Egan de pe raft şi îl 
deschise. Se uita cruciş la paginile pe care le răsfoia şi pe față i 
se citea nedumerirea. Trecu repede pin paginile unui al doilea 
blocnotes, apoi prin ale unui al treilea. Pe urmă îşi ridică privirea, 
total derutată şi le întinse carnetele celorlalţi, care stăteau 
alături de el. 

— Se pare că doctorul Egan era mult mai enigmatic decât 
credeţi. 

Studiară cu toţii blocnotesurile, apoi se uitară, perplecşi, unul 
la altul. 

Toate foile erau albe. 

— Nu înţeleg, spuse Kelly, părând total derutată. 

— Nici eu, adăugă Thomas. 

Ea mai deschise încă două carnete şi descoperi că erau la fel 
de goale. 

— Mi-e foarte vie amintirea excursiilor făcute cu familia prin 
păduri întunecoase, în căutarea pietrelor cu rune. Când găsea 
una, scotea în evidenţă runele presărând pudră de talc, apoi le 
fotografia. Pe urmă, seara, când ne făceam tabăra, traducea 
mesajele. Eu îl sâcâiam şi mă gonea de lângă el când scria, 
grăbit, în blocnotesuri. L-am văzut cu ochii mei făcând însemnări. 

— Dar nu în carnetele astea, zise Pitt. Nici unul nu arată ca şi 
cum paginile ar fi fost îndepărtate şi înlocuite cu altele, albe. 
Tatăl tău trebuie să le fi dosit pe cele originale în altă parte. 

— Nu mă îndoiesc că se acoperă de praf în laboratorul ascuns 
despre care vorbeaţi, spuse Giordino, al cărui respect pentru 
Elmore Egan scăzuse cu vreo două şchioape. 

Consternarea îmbujorase chipul drăgălaş al lui Kelly, iar ochii 
ei de culoarea safirului păreau să încerce să vadă ceva care nu 
se afla acolo. 


337 


— De ce să fi făcut tata aşa ceva? Mi-l amintesc, 
dintotdeauna, ca pe un om atât corect şi cinstit încât nu era în 
stare nici de cea mai mică înşelătorie. 

— Trebuie să fi avut un motiv serios, zise Thomas, încercând 
să o consoleze. 

Pitt îşi cobori spre ea ochii plini de compasiune. 

— S-a făcut târziu. N-o să putem rezolva nimic în seara asta. 
Propun să ne mai gândim în timpul nopţii şi poate că mâine, la 
lumina zilei, vom găsi nişte răspunsuri. 

Nimeni nu îl contrazise. Erau, cu toţii, morţi de oboseală. Cu 
toţii, în afară de Pitt. El ieşi ultimul din bibliotecă. Se prefăcu că 
încuie uşa înainte de a-i întinde cheia lui Thomas. Mai târziu, 
după ce ceilalţi adormiseră, se întoarse tiptil în bibliotecă, 
intrând pe uşa rămasă descuiată. Aprinse luminile şi începu să 
scotocească printre materialele adunate de Egan despre rune. O 
pistă şi o poveste începură să iasă la iveală. 

La patru dimineaţa, găsise ceea ce căuta. Multe răspunsuri 
continuau încă să-l ocolească. Dar apele se limpeziseră exact 
atât cât să poată întrezări fundul. Satisfăcut, adormi într-unul 
dintre fotoliile confortabile de piele, inhalând mirosul straniu al 
cărţilor vechi. 


338 


Capitolul 36 


Giordino îi surprinse pe toţi pregătind micul dejun. După 
aceea, Pitt, obosit şi cu ochii înceţoşaţi din pricina lipsei de somn, 
îşi făcu datoria de a-l suna pe Sandecker, punându-l la curent cu 
ultimele evenimente. Amiralul avea puţine de spus despre 
investigația asupra corporației Cerber şi aminti, în treacăt, că 
Hiram Yaeger nu putea să înţeleagă cum de reuşise Pitt să 
umple, fără ştirea lui, servieta de piele a lui Egan cu ulei. Şi Pitt 
era dezorientat şi nu-şi putea da seama cine se afla în spatele 
scamatoriei. 

Giordino i se alătură lui Thomas, care avea ceva de lucru în 
laborator, iar Pitt şi Kelly se întoarseră în bibliotecă. Ea observă 
cărţile şi hârtiile îngrămădite pe biroul cu rulou. 

— Se pare că o mică zână a lucrat până târziu. 

Pitt se întoarse spre ea. 

— N-a fost nici o zână, crede-mă. 

— Acum înţeleg de ce arăţi ca după un chef, spuse ea, 
zâmbind. Se apropie şi îl sărută uşor pe obraz. Credeam că în 
noaptea trecută ar fi trebuit să mă vizitezi pe mine, nu biblioteca 
tatei. 

Pitt dădu să spună „mai întâi munca şi pe urmă distracţia”, 
dar se răzgândi. 

— Nu pot începe o idilă atunci când mintea mea e la un milion 
de kilometri distanţă. 

— Şi la o mie de ani în trecut, adăugă ea, uitându-se la cărţile 
despre vikingi deschise pe birou. Ce anume cauţi? 

— Spuneai că tatăl tău a călătorit prin toată ţara şi a tradus 
runele de pe treizeci şi cinci de pietre. 

— Plus sau minus două. Nu mai ştiu exact. 

— Dar îţi aduci aminte unde le-a găsit? 

Ea îşi clătină capul încoace şi încolo, încercând să-şi 
reamintească şi părul ei lung, de culoarea arţarului, se undui în 
josul umerilor. În cele din urmă, îşi înălţă mâinile, cu palmele 
deschise. 

— Imi vin în minte cinci sau şase locuri, dar erau atât de 
departe de drumul principal, încât nu ţi-aş putea spune nici 
măcar cum să ajungi în apropierea lor. 


339 


— Nu va fi nevoie să o faci. 

— Unde vrei să ajungi? îl provocă ea. 

— Vom lansa o expediţie pe urmele tatălui tău, pentru a regăsi 
pietrele cu rune şi le vom traduce. 

— In ce scop? 

— Să spunem că din instinct, zise Pitt. Tatăl tău nu a cutreierat 
ţara căutând inscripţii lăsate de vikingi şi nu şi-a distrus apoi 
traducerile ca să se distreze. A urmărit să realizeze ceva. A avut 
o misiune. Cred că, într-un fel sau altul, are legătură cu 
experimentele lui. 

Ea îşi strânse buzele a îndoială. 

— Dacă e aşa, atunci tu poţi vedea ceea ce eu nu văd. 

Pitt îi zâmbi. 

— Nu avem ce pierde dacă încercăm. 

— Tata şi-a distrus toate însemnările care dezvăluiau drumul 
către pietrele cu rune. Cum ai de gând să le găseşti? 

Pitt se aplecă peste masă, luă o carte şi i-o întinse. Titlul era 
Mesajele Vechilor Vikingi, iar autoarea, dr. Marlys Kaiser. 

— Femeia asta a redactat o prezentare amplă a mai bine de 
optzeci de pietre cu rune din toată America de Nord, plus 
traducerile lor. Sunt aici, în biblioteca tatălui tău şi lucrările ei 
anterioare. Cred că ar trebui să fac o vizită doamnei doctor 
Kaiser. 

— Optzeci de pietre cu rune... Kelly se opri, măcinată de o 
idee. Bine, dar tata a studiat numai treizeci şi cinci. De ce s-a 
oprit, în loc să continue cu celelalte patruzeci şi cinci? 

— Pentru că s-a concentrat numai asupra inscripţiilor care 
aveau legătură cu un anume proiect la care lucra în vremea 
aceea. 

Ochii ei albaştri scânteiară când curiozitatea prinse să-i 
pătrundă în minte. 

— De ce nu a păstrat tata traducerile inscripţiilor? 

— Sper că doamna doctor Kaiser ne va putea da nişte 
răspunsuri, spuse Pitt, strângând-o de mână. 

— Când plecăm? întrebă ea, din ce în ce mai incitată. 

— In după-amiaza asta, imediat ce noii paznici vor fi instalaţi 
în jurul fermei. 

— Unde locuieşte doamna doctor Kaiser? 

— Intr-un orăşel numit Monticello. E la vreo sută de kilometri 
spre nord-vest faţă de Minneapolis. 


340 


— N-am fost niciodată în Minnesota. 

— Sunt o mulţime de insecte în perioada asta a anului. 

Kelly privi cărţile despre vikingi aliniate pe rafturile bibliotecii 
tatălui ei. 

— Mă întreb dacă doamna Kaiser îl cunoştea pe tata. 

— E limpede că trebuie să se fi sfătuit cu ea, zise Pitt. 
Duminică la ora asta vom avea nişte răspunsuri. 

Kelly îl privi întrebător. 

— Asta înseamnă peste patru zile. De ce abia atunci? 

El o conduse afară din bibliotecă şi închise uşa. 

— Mai întâi, am de dat patru sau cinci telefoane. Pe urmă 
luăm avionul spre Washington. Acolo sunt o serie de oameni pe a 
căror experienţă mă pot bizui. Vreau să adun toate datele 
posibile înainte de a începe să răscolim tufişurile în căutarea 
pietrelor cu rune. 


De data aceasta, când avionul NUMA care îl aducea pe Pitt 
ateriză pe aerodromul Langley, Loren Smith era acolo, 
aşteptându-l. Imediat ce păşi pe pistă, ea îl îmbrăţişă, 
încolăcindu-şi degetele în părul lui negru şi cârlionţat şi 
aplecându-i capul ca să-l poată săruta. 

— Salut, marinare, spuse, cu voce fierbinte, după ce îi dădu 
drumul. Omul meu rătăcitor e acasă. 

In uşa avionului, Kelly ezită, uitându-se la Pitt şi Loren, care se 
pierduseră unul în ochii celuilalt. Işi dădu uşor seama că nu era 
vorba de o simplă prietenie şi simţi împunsătura geloziei. Loren 
era o femeie foarte frumoasă. Chipul şi trupul ei radiau o aură de 
sănătate, dobândită încă din copilăria petrecută la o fermă de pe 
dealurile vestice din Colorado. Ca amazoană desăvârşită, 
candidase pentru Congres şi câştigase. Ajunsese la a şasea 
legislatură. 

Se îmbrăcase ţinând cont de căldura umedă din Washington şi 
arăta extraordinar în pantaloni scurţi, de culoarea bronzului, 
sandale aurii şi bluză galbenă. Cu pomeţii proeminenţi de sub 
ochii violeţi încadraţi de părul de culoarea scorţişoarei, ar fi 
trebuit să fie top-model în loc să se pună în slujba comunităţii. 
Vreme de zece ani, relaţia ei cu Pitt fusese când intimă, când 
platonică, transformându-se în mai multe rânduri. La un moment 
dat, se gândiseră în mod serios la căsătorie, dar amândoi erau 
cununaţi cu munca lor şi li se părea greu să trăiască alături, 


341 


adoptând un limbaj comun. 

Kelly se apropie şi cele două femei se măsurară din priviri. Pitt 
făcu prezentările şi, fiind bărbat, nu observă că între ele se 
declanşase, instantaneu, un conflict teritorial. 

— Kelly Egan, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Loren Smith, 
membră a Congresului. 

— E o onoare să vă cunosc, zise Kelly, cu un zâmbet subţire. 

— Te rog să-mi spui Loren, răspunse cealaltă, cu dulceaţă. 
Onoarea e de partea mea. Il cunoşteam pe tatăl tău. Te rog să 
primeşti condoleanţele mele. Era un bărbat genial. 

Chipul lui Kelly se lumină. 

— Il cunoşteai pe tata? 

— S-a prezentat în faţa comisiei din care fac parte cu ocazia 
unei investigaţii a acordurilor de preţ dintre companiile 
petroliere. Totodată, ne-am întâlnit de mai multe ori în particular 
şi am discutat probleme de securitate naţională. 

— Ştiam că tata venea uneori la Washington, dar nu a pomenit 
niciodată nimic despre întâlnirile cu membrii Congresului. Am 
crezut întotdeauna că motivul călătoriilor lui era cumva legat de 
ministerele comerţului şi transporturilor. 

In momentul acela, Giordino cobori din avion şi o îmbrăţişă pe 
Loren; se sărutară pe obraji. 

— Văd că ai rămas la fel de strălucitoare, zise el, ridicându-şi 
privirea de la cei o sută şaizeci şi cinci de centimetri ai săi până 
la înălţimea ei de un metru şaptezeci şi cinci. 

— Ce mai face romanul meu favorit? 

— Incă se mai luptă cu barbarii. Dar tu? 

— Continui să mă bat cu filistinii din capitală. 

— Ar trebui să facem schimb câteodată. 

Loren râse. 

— Sunt convinsă că, la afacerea asta, eu aş fi aceea care are 
de câştigat. 

li dădu lui Pitt încă o sărutare apăsată. 

— Tocmai când încep să cred că ai ajuns pe lumea cealaltă, 
mă trezesc din nou cu tine aici. 

— Ce maşină ai adus? o întrebă el, ştiind că îşi făcea 
întotdeauna apariţia într-unul din automobilele lui de colecţie. 

Ea arătă cu capul către un Packard elegant, verde închis, din 
1938, cu aripi lungi, aerodinamice şi cu două pneuri de rezervă 
acoperite şi bine afundate în locaşurile lor. Liniile sale superbe, 


342 


proiectate de Earle C. Anthony, renumit comerciant de 
automobile Packard vreme de cinci decenii, simbolizau însăşi 
esenţa unei maşini clasice. Era un model 1607 convenţional, o 
maşină de oraş decapotabilă, a cărei lungime depăşea cu puţin 
trei metri şi jumătate, cu un motor extrem de silențios, cu 12 
cilindri în V şi cu o capacitate de şapte mii şapte sute de 
centimetri cubi, pe care Pitt îl modificase ca să dezvolte două 
sute de cai putere. 

intre o femeie şi o maşină impresionantă se înfiripă 
întotdeauna o dragoste senzuală. Kelly îşi plimbă cu delicateţe 
degetele peste emblema cromată, reprezentând un cormoran şi 
ochii îi străluciră de adoraţie când atinse acea capodoperă a artei 
inginereşti. Ştia că tatăl ei ar fi apreciat o astfel de maşină 
superbă. 

— O nedreptăţeşti dacă te mulţumeşti să spui că e frumoasă, 
zise ea. 

— Ţi-ar plăcea să o conduci? o întrebă Loren, adresându-i lui 
Pitt o privire poruncitoare. Sunt sigură că Dirk nu are nimic 
împotrivă. 

Pitt înţelese că nu prea avea de ales şi, resemnat, îl ajută pe 
Giordino să pună valizele în portbagaj, înainte de a se a aşeza pe 
bancheta din spate, lângă Loren. Giordino se instală alături de 
Kelly, care, stând la volanul imens, se simţea în al nouălea cer. 

Geamul despărțitor dintre locurile din faţă şi compartimentul 
pasagerilor era ridicat. 

Loren îi aruncă lui Pitt o privire provocatoare. 

— Ea o să stea la tine? 

— Te duce gândul numai la rele, răspunse el, râzând. De fapt, 
speram că ar putea sta cu tine, în casa din oraş. 

— Acesta nu e bătrânul Dirk Pitt de odinioară. 

— Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar viaţa ei e în pericol şi 
cred că la tine ar fi mai în siguranţă. Corporaţia Cerber e condusă 
de maniaci, care nu vor ezita să o ucidă ca să pună mâna pe 
formula unui super-ulei descoperit de tatăl ei. Presupun că mi-au 
luat urma şi au ajuns până la hangar, de aceea cred că e mai 
înţelept ca ea să nu stea prea aproape de mine. 

Loren îi luă mâna într-ale ei. 

— Ce s-ar face femeile din lumea asta fără tine? 

— De superi dacă o dădăceşti pe Kelly în locul meu? 

Ea zâmbi. 


343 


— Ca variaţie, nu-mi strică o companie feminină. Apoi 
zâmbetul i se stinse. Serios vorbind, habar n-aveam că ai ceva 
de-a face cu Cerber. 

— FBI şi CIA au ţinut investigația sub tăcere. 

— Eu aş spune că încă o ţin. Nimic nu a răzbătut până la 
urechile presei. Ce ştii tu şi nu ştiu eu? 

— NUMA a dovedit, în mod irevocabil, că incendierea şi 
scufundarea lui Emerald Dolphin, ca şi explozia care l-a trimis la 
fund pe Golden Marlin, au fost provocate în mod intenţionat. 
Suntem siguri că în spatele dezastrelor stau Corporaţia Cerber şi 
Năpârcile, organizaţia ei secretă. 

Loren îl privi cu fermitate. 

— Sunteţi într-adevăr siguri? 

— Eu şi Giordino suntem vârâţi în asta până peste urechi, de 
la bun început. 

Ea se lăsă pe spătarul luxoasei banchete de piele şi, pentru 
câteva clipe, privi pe fereastră. Apoi se uită din nou la Pitt. 

— S-a întâmplat să fiu numită la conducerea comisiei care 
cercetează practicile neloiale ale Corporaţiei Cerber. Credem că 
încearcă să construiască un monopol, achiziţionând majoritatea 
sondelor de petrol şi de gaz din America de Nord. 

— Cu ce scop? întrebă Pitt. Aproape nouăzeci la sută din 
petrolul nostru e furnizat de producătorii din străinătate. Nu e un 
secret faptul că producătorii americani nu-i pot concura în ceea 
ce priveşte preţul barilului. 

— Aşa este, recunoscu Loren. Nu putem produce întreaga 
cantitate de petrol de care avem nevoie. Şi, deoarece companiile 
străine preferă jocul periculos al scăderii producţiei în scopul 
creşterii preţului, orice ţară din lume se poate confrunta cu o 
criză serioasă. Situaţia se înrăutăţeşte încă şi mai mult din cauză 
că, în SUA, zăcămintele şi rezervele de petrol sunt, practic, 
secătuite. Producătorii autohtoni sunt mai mult decât fericiţi să-i 
vândă  Corporaţiei Cerber contractele lor de arendare şi 
terenurile şi să continue să rafineze ţiţeiul brut adus de dincolo 
de ocean. Există un lanţ lung de aprovizionare, care merge de la 
terenurile petroliere la depozite, apoi la marile tancuri petroliere 
şi iarăşi la depozite şi, în sfârşit, la rafinării. Odată ce această 
linie de aprovizionare va fi secătuită din cauza scăderii 
producţiei, va fi nevoie de trei până la cinci luni pentru ao 
readuce la debitul maxim. 


344 


— Vorbeşti despre un dezastru economic de proporții 
homerice. 

Ea strânse din buze. 

— Costurile combustibililor se vor avânta spre culmi de 
nebănuit. Liniile aeriene vor fi nevoite să ridice tarifele până 
dincolo de nori. La pompa de benzină, preţurile vor deveni 
enorme. Inflaţia se va împătri. Vom vorbi despre un preţ al 
petrolului care va oscila în jurul sumei de optzeci de dolari pe 
baril. 

— Mi-e greu să-mi imaginez că galonul de benzină poate 
ajunge la cinci dolari sau mai mult, spuse Pitt. 

— O să vedem toate astea cu ochii noştri. 

— Bine, dar producătorii străini nu ar fi afectaţi în aceeaşi 
măsură? întrebă Pitt. 

— Nu, pentru că vor reduce preţurile de producţie în timp ce 
profiturile se vor tripla. Cei din OPEC, de exemplu, sunt furioşi din 
cauza modului în care occidentul i-a manipulat de-a lungul anilor. 
Au de gând să joace dur pe viitor şi să nu se sinchisească de 
pledoariile în favoarea măririi producţiei şi a scăderii preţului. Şi 
o să ne ignore deopotrivă şi amenințările. 

Pitt îşi întoarse ochii spre geam şi privi îndelung micile 
ambarcaţiuni care navigau pe fluviul Potomac. 

— Ceea ce ne aduce înapoi la Cerber. Cum văd ei toate astea? 
Dacă urmăresc obţinerea monopolului local asupra petrolului 
brut, de ce nu preiau, totodată şi controlul rafinăriilor? 

Loren îşi arătă nedumerirea printr-un gest al mâinilor. 

— E posibil să fi desfăşurat negocieri secrete cu proprietarii 
rafinăriilor, în vederea cumpărării. Dacă aş fi în locul lor, aş 
acapara toate punctele cheie. 

— Trebuie să urmărească ceva, ceva foarte important, fiindcă 
altfel nu şi-ar croi drum lăsând în urmă o dâră de cadavre. 

Ascultând indicaţiile lui Giordino, Kelly viră, intrând pe poarta 
din cel mai îndepărtat colţ al Aeroportului Internaţional Ronald 
Regan şi conduse vechiul Packard pe drumul prăfos care se 
oprea în faţa hangarului lui Pitt. Acesta lăsă în jos geamul 
despărțitor şi i se adresă lui Giordino: 

— Ce-ar fi să le laşi pe doamne la locuinţa din oraş a lui Loren 
înainte de a te duce acasă, ca să-ţi pui lucrurile în ordine? Pe 
urmă treci să ne iei pe toţi pe la şapte. Eu fac rezervările pentru 
cină. 


345 


— Sună minunat, spuse Kelly. Se răsuci în scaun şi îi zâmbi lui 
Loren: Sper că nu te deranjez. 

— Câtuşi de puţin, răspunse cealaltă, cu amabilitate. Am un 
dormitor pentru oaspeţi şi eşti binevenită acolo. 

Kelly se uită apoi la Pitt, cu ochii arzând. 

— Pur şi simplu, ador să conduc maşina asta. 

— Numai să nu te ataşezi prea mult de ea, zâmbi el. O vreau 
înapoi. 

După ce Packard-ul demară fără zgomot şi o luă în josul 
drumului, Pitt tastă codul de acces pe telecomanda sa, intră în 
hangar, îşi lăsă jos bagajele şi îşi privi ceasul Doxa. Arăta ora 
două şi jumătate. 

Se întinse prin fereastra deschisă a unui jeep sport de la NUMA 
şi formă un număr pe celularul său. 

li răspunse o voce gravă şi melodioasă, care articula cuvintele 
într-un ritm aparte. 

— Sunt aici. 

— St. Julien. 

— Dirk! strigă St. Julien Perlmutter, povestitor talentat de 
anecdote, gurmand şi renumit specialist în istoria maritimă. 
Speram că o să capăt veşti de la tine. Mă bucur să te aud. Am 
primit un raport în care se spunea că eşti pe Golden Marlin. 

— Am fost. 

— Felicitări pentru salvarea din ultimul moment. 

— St. Julien, mă întrebam dacă nu cumva ai timp pentru o 
scurtă activitate de cercetare. 

— Am întotdeauna timp pentru finul meu favorit. 

— Pot să trec pe la tine? 

— Da, bineînţeles. Tocmai vroiam să încerc noul vin de Porto, 
vechi de şaizeci de ani, pe care l-am comandat din Portugalia. 
Sper că o să-mi dai o mână de ajutor. 

— Sosesc într-un sfert de oră. 


346 


Capitolul 37 


Pitt îşi conducea maşina prin Georgetown, de-a lungul unei 
străzi cu trei benzi pe sens, plină de clădiri de bun gust, 
construite pe la jumătatea secolului douăzeci; viră pe aleea care 
trecea prin faţa unei locuinţe imense, din cărămidă, cu pereţii 
acoperiţi de iederă, pentru a se opri lângă un garaj spaţios, 
plasat în faţa curţii interioare. Locul acela, care adăpostise 
odinioară trăsurile de la conac şi, mai târziu, automobilele, 
fusese transformat într-o casă încăpătoare, cu două etaje, care 
găzduia cea mai importantă bibliotecă adunată vreodată legată 
de subiectele de mărilor şi oceanelor. 

Pitt parcă jeepul, se apropie de uşă şi ciocăni uşor cu inelul 
mare de bronz, care fusese turnat în forma unei corăbii. Uşa se 
deschise aproape înainte ca inelul să o fi lovit. Cadrul ei fu 
umplut de trupul unui bărbat imens, de vreo sută optzeci de 
kilograme, care purta o pijama de mătase de Burgundia pe sub o 
haină de casă asortată. Nu era ceea ce s-ar putea numi un 
grăsan pufos sau fleşcăit. Avea talia robustă şi se mişca cu o 
graţie la care nu te-ai fi aşteptat. Părul care îi curgea pe umeri 
era cărunt, ca şi barba lungă de sub nasul roşu ca o lalea şi ochii 
albaştri ca cerul. $ 

— Dirk! exclamă el. Il zdrobi pe Pitt într-o îmbrăţişare 
puternică, apoi făcu un pas înapoi. Intră, intră. Nu te-am văzut 
prea des în ultima vreme. 

— Trebuie să recunosc că mi-au lipsit mâncărurile tale 
extravagante. 

Pitt îl urmă pe St. Julien Perlmutter prin mai multe camere şi 
holuri căptuşite, din podea şi până la tavanul înalt, cu cărţi 
despre nave şi despre mare. Universitățile şi muzeele umblau cu 
înverşunare după biblioteca lui enormă, dar Perlmutter nu 
intenţiona să se despartă nici măcar de un singur volum până în 
ziua morţii. Abia apoi testamentul avea să-l dezvăluie pe 
câştigătorul colecţiei sale. Il conduse pe Pitt într-o bucătărie 
spațioasă, cu suficiente vase, ustensile pentru gătit şi veselă ca 
să umple zece restaurante. Acolo îi arătă un scaun de lângă o 
măsuţă rotundă, în mijlocul căreia trona o busolă cu compas. 

— la loc până destup vinul ăsta extraordinar de Porto. L-am 


347 


păstrat pentru o ocazie specială. 

— Vizita mea nu prea se ridică la un asemenea rang, spuse 
Pitt, zâmbind. 

— Orice ocazie este specială dacă nu trebuie să beau singur, 
chicoti Perlmutter. Fiind o fire bonomă, râdea cu uşurinţă şi era 
arareori văzut fără să aibă pe chip un zâmbet fericit. Scoase 
dopul şi turnă lichidul de un roşu intens în pahare de porto. li 
întinse unul lui Pitt. 

— Cum ţi se pare? 

Pitt gustă vinul plimbându-şi-l încet pe limbă înainte de a-l 
înghiţi şi de a-şi exprima încântarea. 

— Un adevărat nectar pentru zei. 

— Una dintre cele mai rafinate bucurii ale vieţii. Perlmutter îşi 
goli paharul dintr-o sorbitură şi îşi mai turnă încă unul. Spuneai 
că ai un proiect de cercetare pentru mine. 

— Ai auzit vreodată de doctorul Elmore Egan? 

Perlmutter se concentră o clipă, cu ochii aţintiţi asupra lui Pitt. 

— Sigur că am auzit. Omul a fost un geniu. Motoarele lui 
magnetohidrodinamice, eficiente şi cu costuri realiste, sunt una 
dintre minunile erei tehnice. Păcat că, în ajunul propriului său 
triumf, a trebuit să fie una dintre victimele pe de Emerald 
Dolphin. De ce mă întrebi? 

Pe scaunul său, Pitt se destinse şi savură un al doilea pahar de 
porto în timp ce istorisea povestea aşa cum o ştia el, începând 
cu incendiul de pe Emerald Dolphin şi terminând cu lupta din 
casa lui Egan de pe malul fluviului Hudson. 

— Bun, dar care e rolul meu aici? întrebă Perlmutter. 

— Doctorul Egan era pasionat de Jules Verne şi mai ales de 
romanul Douăzeci de Mii de Leghe sub Mări. M-am gândit că, 
dacă cineva ştie totul despre Nautilus, submarinul Căpitanului 
Nemo, acela eşti tu. 

Perlmutter se lăsă pe spate, privind tavanul ornamentat al 
bucătăriei. 

— Pentru că e o lucrare de ficţiune, nu am pus-o pe lista 
proiectelor mele de cercetare. Au trecut vreo câţiva ani de când 
am recitit cartea. Ideile lui Verne erau cu mult înaintea epocii 
sale, dacă nu cumva putea prevedea viitorul, fiindcă Nautilus 
este extrem de avansat din punct de vedere tehnic pentru anul 
1866. 

— S-ar putea ca vreo persoană particulară sau vreun stat să fi 


348 


construit un submarin măcar pe jumătate atât de eficient ca 
Nautilus? 

— Singurul despre care îmi amintesc că ar fi fost funcţional 
înainte de anii o mie opt sute nouăzeci e submarinul confederat 
H.L. Hunley. 

— Imi aduc aminte, zise Pitt. A scufundat o goeletă militară a 
unioniştilor, lângă Charleston, în Carolina de Sud, în 1864, 
devenind primul submarin din istorie care distrus un vas de 
război. 

Perlmutter îl aprobă dând din cap. 

— Da, evenimentul s-a repetat abia cu cincizeci de ani mai 
târziu, în august 1914, când U-21 a scufundat Pathfinder, o navă 
a coroanei britanice, în Marea Nordului. Submarinul Hun/ey a stat 
pe fundul oceanului, îngropat în mâl, vreme de o sută treizeci şi 
şase de ani, până ce a fost descoperit, ridicat la suprafaţă şi 
conservat într-o cuvă de laborator, ca să fie păstrat pentru a fi 
expus în public. Când a fost cercetat pentru prima oară, după ce 
s-au scos din interior nămolul şi rămăşiţele echipajului, s-a 
constatat că fusese conceput într-o manieră mult mai modernă 
decât se credea până atunci. Avea formă hidrodinamică, era 
prevăzut cu un sistem rudimentar de alimentare cu aer, cu foale 
pentru pompare, cu rezervoare de balast cu pompe, cu plane de 
imersie şi cu nituri cu cap înecat pentru a reduce rezistenţa 
hidrodinamică. Şi, apropo, cea din urmă e o idee pe care se 
credea că nu avut-o nimeni înainte ca Howard Hughes să fi 
folosit niturile cu cap înecat la construcţia avionului pe care l-a 
proiectat în jurul anului 1935. Pe Hunley s-au experimentat chiar 
şi motoarele electromagnetice, dar tehnologia nu era încă pusă 
la punct, aşa că, în interiorul submarinului, opt oameni învârteau 
o manivelă care rotea elicea de propulsie. După aceea, ştiinţa 
submarinelor a stagnat până când John Holland şi Simon Lake au 
început să facă experimente şi să construiască submarine care 
au fost acceptate de mai multe state, inclusiv de noi şi de nemti. 
Încercările acelea timpurii sunt rudimentare în comparaţie cu 
Nautilus, submarinul Căpitanului Nemo. 

Perlmutter îşi pierduse energia şi era gata să se întindă din 
nou după sticla de porto, când strălucirea unei revelații îi lumină 
în treacăt chipul. 

— Tocmai mi-a venit o idee, spuse, ridicându-şi cu uşurinţă 
numeroasele kilograme de pe scaun. 


349 


leşi pe coridor şi dispăru pentru câteva minute, revenind apoi 
cu o carte în mână. 

— O copie a notelor comisiei de anchetă referitoare la 
scufundarea fregatei Kearsarge din Flota Militară a Statelor 
Unite. 

— Nava care a scufundat faimosul vas pirat Alabama al 
Confederaţiei? 

— Chiar ea, îi răspunse Perlmutter lui Pitt. Uitasem în ce 
împrejurări stranii a eşuat pe reciful Roncador, în largul apelor 
Venezuelei, în 1894. 

— Stranii? făcu Pitt. 

— Da, conform relatării comandantului ei, căpitanul Leigh 
Hunt, a fost atacată de un obiect subacvatic, construit de mâna 
omului, care semăna cu o balenă. Obiectul a fost hăituit şi s-a 
scufundat în adâncuri înainte de a ieşi din nou la suprafaţă şi de 
a izbi vasul Kearsarge, căruia i-a făcut o gaură imensă în carenă. 
Fregata abia a reuşit să ajungă pe reciful Roncador înainte de a 
eşua. Membrii echipajului şi-au făcut tabăra pe recif, unde au 
stat până ce au fost salvaţi. 

— Se pare că bravul căpitan se luptase din greu cu lada cu 
rom, glumi Pitt. 

— Nu, vorbea al naibii de serios, ripostă Perlmutter şi ceea ce 
este important e că întregul echipaj i-a susţinut povestea. Nici 
unul dintre martorii oculari nu a schimbat o iotă. Mărturiile 
descriu un monstru imens de oţel care nu a putut fi penetrat de 
ghiulele pe care Kearsarge le-a tras asupra lui - au ricoşat, pur şi 
simplu. Cu toţii au pomenit şi de proeminenţă de formă 
piramidală de pe spatele obiectului, care părea să fi avut 
hublouri. Căpitanul Hunt a jurat că a văzut figura unui om cu 
barbă care îl privea printr-unul dintre ele. 

— Au spus ceva despre dimensiunile monstrului? 

— intreg echipajul a fost de acord că avea forma unei ţigări, 
fiind un cilindru cu capete conice. Aşa cum era de aşteptat, cu 
toţii au apreciat că avea lungimea între treizeci şi nouăzeci de 
metri, iar lăţimea între şase şi doisprezece. 

— Probabil adevărul e undeva la mijloc, spuse Pitt, dus pe 
gânduri. Poate ceva mai mult de şaizeci de metri lungime şi opt 
lăţime. Nu sunt dimensiunile unui submarin care ar fi putut fi 
construit cu uşurinţă în 1894. 

— Dacă mă gândesc bine, Kearsarge nu e singura navă despre 


350 


care s-a raportat că a fost scufundată de un monstru subacvatic. 

— Baleniera Essex a fost lovită şi scufundată de o balenă, 
lângă Nantuket, încercă Pitt. 

— Aia era o balenă adevărată, spuse Perlmutter, cu severitate. 
Vorbeam despre o altă navă a Marinei Militare a Statelor Unite, 
Abraham Lincoln, despre care s-a relatat că a fost izbită de un 
vas subacvatic, care i-a sfărâmat cârma. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— In 1866. 

— Deci cu douăzeci şi opt de ani mai înainte. 

Perlmutter privi lung sticla de porto, care era pe două treimi 
goală. 

— In vremea aia, multe vase au dispărut în împrejurări 
misterioase. Majoritatea erau nave britanice de luptă. 

Pitt îşi puse paharul pe masă, dar refuză să mai bea încă unul. 

— Nu pot să cred că o navă miraculoasă a fost construită de 
persoane particulare cu mai multe decenii înainte de timpul său. 

— Submarinul Hunley a fost construit de persoane particulare 
care au finanţat proiectul, relată Perlmutter. De fapt, era a treia 
navă construită de Horace Hunley şi de inginerii lui. Fiecare 
dintre ele era mai perfecționată decât precedenta. 

— Pare exagerată ideea că acel monstru misterios nu era 
construit de o naţiune industrializată, zise Pitt, încă sceptic. 

— Cine poate şti? făcu Perlmutter, ridicând din umeri cu 
nepăsare. Poate că Jules Verne a auzit de o astfel de navă şi i-a 
creat pe căpitanul Nemo şi pe Nautilus pornind de la ea. 

— E ciudat că un asemenea submarin, dacă a existat într- 
adevăr, a putut să călătorească în jurul lumii vreme de aproape 
treizeci de ani fără să fie văzut mai des, ori fără ca vreunul dintre 
membrii echipajului să dezerteze şi, odată ajuns la țărm, să 
povestească despre el. Şi dacă a navigat încoace şi încolo, lovind 
şi scufundând nave, cum se face că nu au existat mai mulţi 
supraviețuitori care să relateze cele întâmplate? 

— N-aş putea spune, zise Perlmutter, alene. Nu ştiu decât 
ceea ce am găsit în istoria navigaţiei. Insă asta nu înseamnă că, 
în numeroasele arhive din lume, nu există şi alte relatări, 
neexploatate de cercetători. 

— Dar Jules Verne? se interesă Pitt. Trebuie să existe un 
muzeu, o casă memorială sau nişte rude care i-au păstrat 
hârtiile, însemnările şi scrisorile. 


351 


— Există. Discipoli de-ai lui Verne sunt pretutindeni. Dar dr. 
Paul Hereoux, preşedintele societăţii Jules Verne din Amiens, din 
Franţa, care îşi sediul în casa în care a locuit scriitorul până la 
moartea sa din 1906, este considerat cel mai fin cunoscător al 
vieţii acestuia. 

— N-am putea lua legătura cu el? 

— Mai mult decât atât, spuse Perlmutter, intenţionez să plec la 
Paris peste câteva zile, ca să sap într-o arhivă după informaţii 
legate de Bonhomme Richard, nava lui John Paul Jones. O să mă 
reped până la Amiens şi o să discut cu doctorul Hereoux. 

— Nici nu mi-aş fi putut dori mai mult, zise Pitt, ridicându-se 
de pe scaun. Trebuie să fug ca să mă pun la punct. lau cina cu 
Al, cu Loren şi cu fiica doctorului Egan, Kelly. 

— Spune-le că le doresc să aibă parte numai de bine. 

Inainte ca Pitt să fi ieşit pe uşa din faţă, Perlmutter mai 
destupase încă o sticlă cu porto vechi. 


352 


Capitolul 38 


După ce reveni în apartamentul de la etajul superior al 
hangarului, Pitt îi telefonă amiralului Sandecker. Pe urmă făcu un 
duş, se bărbieri şi se îmbrăcă fără pretenţii, cu pantaloni largi şi 
cu o bluză tricotată. Când auzi claxonul Packard-ului, îşi puse şi o 
haină sport, dintr-o țesătură uşoară şi ieşi din hangar. Se lăsă să 
alunece pe scaunul de piele din partea pasagerului şi îl salută cu 
o înclinare a capului pe Giordino, care purta o ţinută 
asemănătoare, cu excepţia faptului că haina lui atârna pe 
spătarul scaunului, din cauza temperaturii de treizeci şi două de 
grade din acea seară călduroasă şi a umidității de nouăzeci şi 
cinci la sută din atmosfera Washington-ului. 

— Totul e pregătit? întrebă Giordino. 

Pitt dădu din cap. 

— Amiralul a aranjat o mică petrecere, pentru cazul că am 
avea vreo problemă. 

— Eşti înarmat? 

Pitt îşi desfăcu haina, dând la iveală tocul de umăr în care se 
afla vechiul lui Colt. 

— Dar tu? 

Giordino se răsuci în scaun ca să arate un revolver Ruger P94, 
de calibrul patruzeci, pe care îl avea suspendat sub braţ. 

— Să sperăm că am exagerat cu prudenţa. 

Giordino tăcu şi apăsă ambreiajul, împinse maneta lungă şi 
curbată, cu măciulie de onix, în viteza întâia, apoi eliberă încet 
ambreiajul, în timp ce călca pe pedala de acceleraţie. Uriaşul 
Packard începu să ruleze uşor pe drumul care ducea spre poarta 
aeroportului. 

Câteva minute mai târziu, Giordino îl opri în faţa casei lui 
Loren din Alexandria. Pitt se duse la intrarea din faţă şi sună. 
Peste două minute, femeile se iviră în uşă. Loren, care arăta 
extraordinar într-un pulover din imitație de bumbac, cu gulerul 
răsfrânt şi despicături laterale şi într-o fustă dreaptă care îi 
ajungea exact până deasupra gleznelor, era calmă şi radioasă. 
Kelly purta o rochie cu vestă brodată, din voal, care cădea în 
falduri şi îi dădea un aer foarte feminin. 

După ce se instalară în Packard, Kelly aşezându-se din nou în 


353 


faţă, alături de Giordino, acesta întrebă: 

— Incotro? 

— la-o pe Telegraph Road, spre localitatea Rose Hill. Acolo e 
un restaurant care se numeşte Knox Inn. E amenajat în stil 
țărănesc şi servesc mâncăruri gătite în casă, care îţi trimit 
papilele gustative în raiul gurmanzilor. 

— După o asemenea concentrare de forţe, spuse Loren, prefer 
să supraviețuiesc până culeg laurii. 

— Stilul țărănesc îmi sună bine, spuse Kelly, încântată. Sunt 
linnită de foame. 

In timpul drumului către han, vorbiră despre lucruri mărunte. 
Nu pomeniră nimic despre întâmplările prin care trecuseră şi nici 
corporaţia Cerber nu fu adusă în discuţie. Femeile amintiră 
numai despre locurile pe care le vizitaseră în timpul călătoriilor, 
în timp ce Pitt şi Giordino rămaseră tăcuţi, privind cu atenţie 
maşinile pe lângă care treceau şi drumul care li se aşternea 
înainte, gata să facă faţă oricărei încurcături neprevăzute. 

Soarele verii apunea seara târziu şi pasagerii din celelalte 
maşini se uitau la vechiul Packard, care mergea în josul şoselei 
cu demnitatea unei bătrâne văduve în drum spre balul de pe altă 
plantație. Nu era la fel de rapid ca automobilele moderne, dar 
Pitt ştia că nu era cu nimic mai prejos decât un camion dacă 
trebuia să azvârle de pe şosea o maşină de trei tone. Şi fusese 
construit ca un tanc. Saşiul şi caroseria imensă le ofereau 
pasagerilor o protecţie solidă în cazul unei coliziuni. 

Giordino opri în parcarea hanului şi femeile părăsiră 
automobilul sub ochii atenţi ai bărbaţilor. Aceştia din urmă îşi 
rotiră privirile prin parcarea care înconjura localul, dar nu 
descoperiră nici un semn de activitate suspectă. Intrară în hanul 
care fusese loc de popas pentru diligenţe încă din anul 1772, 
unde un chelner îi conduse imediat la o masă aranjată cu grijă, 
aflată în curte, sub un stejar gros. 

— Cât despre ceea ce avem de gând să comandăm, spuse 
Pitt, vă sfătuiesc să săriţi peste cocteil şi peste vin şi să alegeţi 
berea englezească, pe care o fabrică chiar aici. 

Pitt şi Giordino începură, în sfârşit, să se relaxeze şi timpul se 
scurse repede, pe măsură ce cel de-al doilea îşi punea la bătaie 
tot repertoriul de glume trăsnite, făcându-le pe femei să râdă în 
hohote. Pitt se mulţumi să zâmbească politicos, pentru că le 
auzea cel puţin a cincizecia oară. Scruta cu atenţie zidurile curții 


354 


şi îi examina pe ceilalţi clienţi ca o cameră TV de supraveghere, 
care se roteşte dintr-o parte în alta, dar nu zărea nimic care să-i 
stârnească interesul. 

Comandară friptură la grătar asortată, de porc şi de pui, crupe 
cu crevete şi crab, salată de varză şi ştiuleţi de porumb. Abia 
după ce terminară cina, când mâncau plăcinta cu lămâie care 
reprezenta desertul, Pitt se încordă. De masa lor se apropia un 
bărbat cu ten ars de soare şi păr castaniu roşcat, flancat de doi 
indivizi cu figuri inexpresive, care nu aveau nevoie să poarte 
ecusoane inscripţionate ucigași înarmați. Oaspetele nepoftit era 
îmbrăcat într-un costum scump şi purta pantofi solizi, de 
fabricaţie britanică, nu unii uşori, italieneşti. In timp ce traversa 
curtea, mergând printre mese, ochii de un albastru spălăcit se 
fixară asupra lui Pitt. Păşea cu eleganţă, dar cu o aroganță care 
sugera că stăpânea jumătate din lume. 

In creierul lui Pitt se declanşă alarma. Atinse gamba lui 
Giordino cu piciorul şi făcu un semn pe care italianul bondoc îl 
recunoscu imediat. 

Bărbatul veni direct la masa lor şi se opri. Se uită de la un chip 
la altul, ca şi cum ar fi vrut să şi le fixeze în memorie pentru 
totdeauna. Ochii îi zăboviră asupra lui Pitt. 

— Nu ne-am mai întâlnit niciodată, domnule Pitt, dar numele 
meu este Curtis Merlin Zale. 

Nici unul dintre cei de la masă nu-l recunoscuse, dar numele 
lui le era familiar tuturor. Fiecare reacţionă în alt fel la vederea 
monstrului legendar, în carne şi oase. Kelly îşi ţinu respiraţia şi 
ochii i se măriră. Loren îl studie curioasă şi amuzată, în timp ce 
atenţia lui Giordino se focaliza asupra celor doi bodyguarzi. Pitt îl 
privi ţintă pe Zale, cu o indiferenţă studiată, în ciuda fiorului rece 
din stomac. 

Dacă nu din alte motive, se simţea îngreţoşat numai la 
vederea omului care, după toate aparențele, dăduse dovadă de o 
cruzime sălbatică. Nu făcu efortul de a se ridica în picioare. 

Zale se înclină uşor, ca un aristocrat, când li se adresă 
femeilor. 

— Domnişoară Egan, doamnă Smith, e o plăcere să vă 
întâlnesc, în sfârşit. Pe urmă se întoarse către Pitt şi Giordino: 
Domnilor, sunteți neobişnuit de  încăpăţânaţi. Intervenţiile 
dumneavoastră inoportune au dejucat foarte multe dintre 
planurile companiei mele. 


355 


— Reputația dumneavoastră de psihopat rapace v-o ia 
întotdeauna înainte, zise Pitt, cu acreală. 

Bodyguarzii făcură un pas către el, dar un semn al lui Zale îi 
aduse înapoi. 

— Sperasem că am putea avea o conversaţie plăcută, în 
beneficiul tuturor, spuse, fără nici o urmă de maliţiozitate. 

Tipul e mieros, gândi Pitt, mieros şi alunecos ca un şarpe uns 
cu ulei. 

— Nu reuşesc să văd ce avem în comun. Tu omori bărbaţi, 
femei şi copii. Al şi cu mine suntem doar nişte simpli cetăţeni, 
care respectă legile şi îşi plătesc taxele, care s-au nimerit în 
calea planurilor tale nebuneşti de a crea un monopol autohton al 
petrolului. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată, zise Loren. 

Dacă Zale era consternat de faptul că Pitt şi Loren îi cunoşteau 
planurile, atunci nu o arătă. 

— Vă daţi, desigur, seama că resursele mele băneşti le 
depăşesc cu mult pe ale voastre. Ar fi trebuit să fie limpede chiar 
şi pentru voi până acum. 

— Te înşeli dacă te crezi mai presus decât guvernul Statelor 
Unite, interveni Loren. Congresul te va opri înainte ca vreunul 
dintre planurile tale să devină realitate. Primul lucru pe care îl voi 
face mâine dimineaţă va fi să solicit Congresului începerea unei 
investigaţii complete asupra implicării tale în dezastrele de pe 
Emerald Dolphin şi Golden Marlin. 

Zale o privi de sus, zâmbindu-i cu superioritate. 

— Eşti sigură că ar fi înţelept să o faci? Nici un politician nu e 
imun la scandal... sau la accidente. 

Loren sări în picioare atât de brusc încât îşi răsturnă scaunul 
pe spate. 

— Mă ameninţi? şuieră. 

Zale nu păşi înapoi şi continuă să-i zâmbească în acelaşi mod. 

— O, nu, doamnă Smith, subliniam doar nişte posibilităţi. Dacă 
eşti hotărâtă să distrugi Cerber, atunci trebuie să te pregăteşti să 
suporţi consecinţele. 

Loren începu să-şi iasă din fire. Nu-i venea să creadă că un 
oficial guvernamental ales era ameninţat cu o falsă dezonorare şi 
cu moartea. Se aşeză încet, după ce Pitt îi ridică scaunul şi îl fixă 
pe Zale cu asprime. Pitt era relaxat şi nu spunea nimic, dând 
impresia că savurează confruntarea. 


356 


— Eşti nebun! scuipă Loren către Zale. 

— De fapt, sunt foarte raţional. Ştiu întotdeauna exact cum 
stau. Crede-mă, doamnă Smith, nu trebuie să-ţi faci iluzii că vei fi 
susţinută de colegii tăi legislatori. Am mai mulţi prieteni la 
Capitoliu decât tine. 

— Fără îndoială, mituiţi şi şantajaţi ca să ţi se supună, adăugă 
Pitt. 

Ochii lui Loren fulgerară. 

— Da, iar când se va afla pe cine plăteşti şi cât de mult, tu şi 
complicii tăi veţi fi acuzaţi de mai multe crime decât John Gotti. 

Zale clătină din cap cu aroganță. 

— Eu nu cred asta. 

— Nimeni nu poate fi de acord cu domnul Zale mai mult decât 
mine, spuse Pitt, cu nonşalanţă. Nu va fi judecat niciodată. 

— Eşti mult mai inteligent decât credeam, spuse Zale. 

— Nu m-ai înţeles, continuă Pitt, fără nici o urmă de zâmbet 
sardonic. Nu o să fii niciodată condamnat pentru crimele tale 
pentru că e mai mult decât sigur că o să mori înainte de asta. 
Nici un om nu merită să moară mai mult decât tine, Zale şi decât 
toate lepădăturile criminale din banda ta de Năpârci. 

Ochii de un verde opalescent ai lui Pitt îl priveau cu atâta 
detaşare, încât în aplombul lui Zale apăru o fisură. 

— In privinţa asta o să am eu grijă, domnule Pitt. lar tu pari 
prea bine informat ca apuci să ajungi cetăţean de vârsta a treia. 

Vocea lui avea răceala tăioasă a unui aisberg. 

— Poate că te crezi imun la acuzaţiile legale, dar eşti cât se 
poate de vulnerabil în faţa celor care acţionează în afara legii. O 
grupare la fel de periculoasă ca Năpârcile tale a fost înfiinţată 
anume ca să te scoată din afaceri, Zale. Acum e rândul tău să 
priveşti peste umăr. 

Magnatul nu se aşteptase la aşa ceva. Se întrebă dacă Pitt şi 
Giordino puteau fi mai mult decât nişte ingineri oceanografi de la 
NUMA. Primul său gând fu că Pitt blufa. Chiar dacă era aşa, 
expresia feţei lui nu exprima nici un fel de teamă, ci mai degrabă 
o mânie rece. Se hotărî să lupte ripostând la fiecare lovitură. 

— Acum, când ştiu cum stau lucrurile, vă las să vă savuraţi 
desertul. Dar prietenii mei de aici mai rămân. 

— Ce vrea să spună? întrebă Kelly, înspăimântată. 

— Vrea să spună că imediat ce el va porni pe autostradă, 
ştiindu-se în siguranţă în limuzină, lacheii lui ne vor împuşca. 


357 


— Aici, în faţa atâtor oameni? întrebă Giordino. Şi fără să 
poarte mască? Talentul tău de dramaturg bate cam tare la ochi. 

Un semnal de alarmă se contura în ochii albaştri spălăciţi ai lui 
Zale. Ochii lui Pitt erau impenetrabili. Giordino, care, cu falsă 
modestie, îşi ţinea mâinile în poală, chemă chelnerul şi îi ceru un 
Remy Martin. Doar femeile păreau tensionate şi nervoase. 

Zale era descumpănit. Niciodată nu scăpase de sub control o 
situaţie, dar oamenii cu care avea de-a face acum nu reacţionau 
aşa cum se aşteptase. Nu se temeau de moarte. Rațiunea lui, de 
obicei fermă, ajunsese într-un impas şi nu gusta o asemenea 
experienţă. 

— Acum, după ce am văzut chipul inamicului, spuse Pitt, cu 
voce la fel de sinistră ca un mormânt, propun să părăsiţi hanul 
cât încă mai puteţi merge şi nici măcar să nu vă treacă prin gând 
să-i faceţi vreun rău domnişoarei Egan sau altcuiva de la această 
masă. 

Nu era o ameninţare intimidantă, ci doar o stare de fapt. 

Zale îşi ţinea cu eleganţă în frâu furia în creştere. 

— Deşi îmi displace amestecul vostru, vă respect, pe tine şi pe 
domnul Giordino, ca pe nişte adversari demni de admiraţie. Dar 
acum am văzut că sunteţi fraieri, mult mai fraieri decât mi-am 
imaginat vreodată. 

— Asta ce vrea să însemne? mormăi Giordino, cu răutate, 
uitându-se la Zale pe deasupra paharului cu brandy. 

Celălalt îi răspunse cu o privire în care sticlea răutatea unei 
reptile. li studie pe ocupanţii celorlalte mese, dar nici unul nu 
părea interesat de conversaţia care se desfăşura într-un colţ al 
curţii, între trei bărbaţi stând în picioare şi patru oameni aşezaţi. 
Făcu un semn afirmativ cu capul către cei doi bodyguarzi şi se 
întoarse ca să plece. 

— La revedere, doamnelor şi domnilor. Păcat că viitorul vostru 
este prea scurt. 

— Inainte de a scăpa cu fuga, zise Pitt, ar fi înţelept să-ţi iei cu 
tine şi camarazii, sau te vor urma într-o ambulanţă. 

Zale se răsuci pe călcâie şi se holbă la Pitt, în timp ce oamenii 
săi făcură un pas înainte şi îşi vârâră câte o mână sub haină. Ca 
şi cum ar fi exersat îndelung, Pitt şi Giordino îşi scoaseră armele 
de sub masă, unde le ţinuseră în poală, ascunse sub şerveţele. 

— La revedere, domnule Zale, susură Giordino, cu un zâmbet 
subţire. Data viitoare... 


358 


Şi vocea i se estompă. 

Asasinii se uitară, stânjeniţi, unul la altul. Nu mai era vorba de 
crima simplă pe care o puseseră la cale. Nu era nevoie să aibă 
inteligenţa celor din clubul Mensa ca să înţeleagă că aveau să fie 
morţi înainte de a-şi scoate pistoalele. 

— Imi cer scuze pentru că v-am făcut fraieri, spuse Zale, 
deschizându-şi mâinile cu inocenţă. Se pare că aţi venit la cină 
complet echipați. 

— Eu şi Al am fost cercetaşi, zise Pitt. Ne place să fim 
pregătiţi. Cu nonşalanţă, se întoarse cu spatele la Zale şi îşi 
înfipse furculiţa în plăcinta cu lămâie. Sper că, atunci când ne 
vom revedea, veţi fi legaţi de o masă ca să vi se facă injecţia 
letală. 

— Aţi fost avertizaţi, spuse Zale, ţinându-şi sub control 
expresia feţei, dar cu obrajii împurpuraţi de furie. 

Se întoarse şi ieşi cu paşi mari din grădină, trecând prin 
restaurantul din interior ca să ajungă în parcare, unde se urcă 
într-o limuzină Mercedes neagră. Cei doi pistolari plătiţi merseră 
cu câteva maşini mai încolo, apoi intrară într-un Lincoln 
Navigator, unde rămaseră în aşteptare. 

Loren se întinse peste masă şi atinse mâna lui Pitt. 

— Cum poţi fi atât de calm? Mie mi s-a făcut pielea de găină. 

— Omul ăsta e răutatea în persoană, şopti Kelly, cu ochii plini 
de spaimă. 

— Zale şi-a dat cărţile pe faţă când nu trebuia să o facă, spuse 
Pitt. Nu pot să nu mă întreb de ce. 

Loren rămăsese cu privirea aţintită asupra intrării în curte, ca 
şi cum s-ar fi aşteptat să-i vadă pe oamenii lui Zale întorcându- 
se. 

— Chiar, de ce s-ar înjosi deţinătorul unei corporaţii întâlnindu- 
se cu nişte simpli agitatori? 

— Din curiozitate, sugeră Giordino. Trebuia să vadă cu ochii lui 
mutrele celor care i-au dat planurile peste cap. 

— Plăcinta asta cu lămâie e excelentă, declară Pitt. 

— Nu mai mi-e foame, murmură Kelly. 

— Nu pot lăsa o mâncare bună să se irosească, spuse 
Giordino, terminând plăcinta lui Kelly. 

După cafea, Pitt achită nota. Giordino se cocoţă apoi pe scaun 
şi se uită în parcare pe deasupra zidului curţii hanului, ţinându-şi 
capul ascuns după un mănunchi de iederă. 


359 


— Hekyll şi Jekyll stau într-o maşină de teren imensă, sub un 
copac. 

— Ar trebui să chemăm poliţia, zise Loren. 

Pitt rânji. 

— Zarurile au fost deja aruncate. 

Scoase un celular din buzunarul hainei, formă un număr, 
spuse doar patru cuvinte şi îl închise. 

— Fetelor, voi aşteptaţi lângă poartă până aduce Al maşina. 

Loren smulse cheile Packard-ului din mâna lui Pitt. 

— Al s-ar putea afla într-o situaţie dificilă. Mai bine aduc eu 
maşina. N-or să tragă într-o biată femeie. 

— In locul tău, n-aş miza pe asta. 

Pitt era gata să o refuze, dar, în străfundul minţii lui, ştia că ea 
avea dreptate. Oamenii lui Zale erau doar ucigaşi, nu şi proştii 
satului. Nu aveau de ce să împuşte o femeie singură; îşi doreau 
să-i aibă pe toţi patru în bătaia armei. Dădu din cap. 

— OK, dar lasă-te în jos, între scaunele maşinii. Faţă de 
Packard, prietenii noştri sunt în partea opusă a parcării. Dacă 
pornesc motorul şi îşi deplasează maşina înainte ca tu să 
răsuceşti cheia în contact, eu şi Al venim în fugă. 

Loren alergase adesea împreună cu Pitt. Era foarte iute. Când 
se luau la întrecere, el nu o depăşea cu mai mult de şaizeci de 
centimetri la o sută de metri. O luă la fugă şi se pierdu ca o 
fantomă în noapte, ajungând la Packard în mai puţin de un 
minut. Fiind familiarizată cu comenzile maşinii, introduse cheia în 
contact şi apăsă butonul de demarare aproape din aceeaşi 
mişcare. lmensul motor cu doisprezece cilindri în V porni 
instantaneu. Cuplă maneta de viteze şi apăsă acceleraţia cam 
prea tare, răscolind prundişul cu cauciucurile mari. Opri în faţa 
restaurantului şi se trase pe locul pasagerului în timp ce Pitt, 
Giordino şi Kelly se urcau în maşină. 

Pitt apăsă pedala de acceleraţie până la podea şi uriaşul 
automobil intră fără zgomot pe şosea, accelerând lin când Pitt 
tură motorul şi schimbă viteza. Nu demara rapid, scoțând trâmbe 
de fum din cauciucuri. Fusese proiectat ca să fie elegant şi 
silențios, nu ca să participe la curse. Pitt avu nevoie de aproape 
opt sute de metri ca să ajungă la o viteză de o sută treizeci de 
kilometri pe oră. 

Drumul era drept, aşa că îşi permise să privească îndelung în 
oglinda retrovizoare, urmărind uriaşul Navigator care zvâcni 


360 


afară din parcare, cu vopseaua sa neagră strălucind în lumina 
felinarelor. Atât apucă să vadă înainte ca drumul de ţară să se 
piardă în întuneric. Navigator-ul se apropia cu viteză, cu farurile 
stinse. 

— Vin după noi, spuse, pe tonul monoton al unui şofer de 
autobuz care le cere pasagerilor să se îndepărteze de uşă. 

Şoseaua era aproape pustie, numai două maşini trecură pe 
lângă ei, venind din direcţia opusă. Tufişurile dese şi copacii de 
pe margine erau întunecaţi şi păreau ostili. Doar un om înnebunit 
de spaimă ar fi oprit ca să încerce să se ascundă printre ei. Pitt 
îşi aruncă de vreo două ori privirea spre Loren. Ochii ei scânteiau 
în lumina tabloului de bord şi buzele i se arcuiseră într-o imitație 
palidă a unui zâmbet senzual. Era limpede că se bucura de 
emoţiile şi de pericolul hăituirii. 

Navigator-ul câştiga repede teren, apropiindu-se de vechiul 
Packard. După ce restaurantul rămăsese cu opt kilometri în 
urmă, şoferul îl adusese, pe nesimţite, la o distanţa de numai o 
sută de metri. Era aproape invizibil, dar ieşea la iveală în razele 
farurilor maşinilor care veneau din sens opus şi care semnalizau 
ca să-i atragă atenţia că mergea cu luminile stinse. 

— Lăsaţi-vă pe podea, zise Pitt. In câteva minute vor fi lângă 
noi. 

Femeile făcură ceea ce li se ceruse. Giordino se ghemui doar 
şi, prin lunetă, îşi aţinti Ruger-ul automat către Navigator-ul care 
se apropia. Se îndreptau spre o curbă şi Pitt stoarse din vechiul 
automobil absolut toţi caii putere pe care îi putea da bătrânul 
motor robust, cu doisprezece cilindri în V. Navigator-ul venea pe 
urmele lor pe banda alăturată, şoferul conducându-l cu 
nesăbuinţă pe partea destinată traficului din sens opus. Treizeci 
de secunde mai târziu, Pitt luă curba şi cauciucurile uriaşe 
protestară în timp ce derapau pe pavaj. 

In momentul în care maşina intră pe drum drept a drumului, 
Pitt se uită în oglinda retrovizoare - exact la timp ca să poată 
vedea două Chevy Avalanches ieşind din pădure ca nişte stafii şi 
năpustindu-se în calea Navigator-ului care accelera. Apariţia 
celor două Avalanches, cu mitraliere montate şi cu platforma 
pentru marfă plină cu oameni, fusese tot atât de imprevizibilă pe 
cât de bruscă. 

Şoferul Navigator-ului fu luat complet prin surprindere şi smuci 
volanul într-o parte, făcând ca uriaşul SUV, scăpat de sub control, 


361 


să derapeze de-a curmezişul şoselei, ajungând pe iarba de pe 
acostament, unde, pierzându-şi aderenţa, se rostogoli de trei ori, 
dispărând dincolo de tufişurile dese într-un nor de praf şi 
azvârlind în jur frunze şi ramuri. Bărbaţi înarmaţi, în uniforme de 
camuflaj nocturn, săriră din cele două Avalanches şi înconjurară 
automobilul răsturnat. 

Pitt eliberă pedala de acceleraţie, încetinind până la optzeci de 
kilometri pe oră. 

— Urmărirea s-a încheiat, spuse. Puteţi să respiraţi uşuraţi şi 
să vă relaxaţi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Loren, holbându-se, prin lunetă, la 
luminile de farurilor încrucişate de-a curmezişul drumului şi la 
norul de praf care se împrăştia. 

— Amiralul Sandecker şi-a chemat câţiva prieteni şi a pus la 
cale o mică petrecere pentru asasinii plătiţi ai lui Zale. 

— Exact în ultima clipă, zise Giordino. 

— Trebuia să o facem într-o zonă în care se încrucişează două 
drumuri, pentru ca salvatorii noştri să ne poată lăsa să trecem 
înainte de a se deplasa ca să-i blocheze pe urmăritori. 

— Trebuie să recunosc că m-ai băgat în sperieţi pentru un 
minut, spuse Loren, trăgându-se mai aproape de Pitt şi 
apucându-l de braţ cu un aer posesiv. 

— Mai tare decât aş fi vrut. 

— Golani ce sunteţi, făcu ea, către Pitt şi Giordino. Nu ne-aţi 
spus că infanteria marină era pregătiră să ne salveze. 

— Pe neaşteptate, noaptea a devenit minunată, spuse Kelly, 
trăgând în piept aerul care pătrundea pe deasupra parbrizului şi 
prin fereastra deschisă a separatorului dintre locurile din faţă şi 
cele din spate. Trebuia să-mi închipui că ţineai totul sub control. 

— Vă duc pe toţi acasă, zise Pitt, cu ochii la luminile oraşului. 
Mâine pornim din nou la drum. 

— Unde plecaţi? întrebă Loren. 

— In timp ce tu alcătuieşti comisia de investigare a 
activităţilor criminale ale lui Cerber, care au dus la distrugerea 
navelor de croazieră, eu, Al şi Kelly o să ne îndreptăm spre 
Minnesota, unde o să studiem nişte pietre vechi, cu rune. 

— Ce speraţi să descoperiţi? 

— Dezlegarea unei enigme, zise Pitt, răspicat. O cheie care s- 
ar putea să deschidă mai multe uşi. 


362 


Capitolul 39 


Marlys Kaiser tocmai ieşise din bucătărie pe verandă, când 
auzi zgomotul înfundat al unui elicopter care se apropia de ferma 
ei de lângă Monticello, Minnesota. Casa era construită în stilul 
caracteristic al fermelor din vestul mijlociu: schelet şi pereţi 
laterali din lemn, un horn care se înălța din camera de zi, trecând 
prin dormitorul de la etaj şi un acoperiş ascuţit, cu două 
frontoane. De partea cealaltă a unei peluze largi, înverzite, se 
afla un grajd foarte curat, vopsit în roşu. Proprietatea fusese 
cândva o fermă de vaci în plină activitate, dar acum în grajd era 
biroul ei, iar cei trei sute de acri acoperiţi de grâu, porumb şi 
floarea soarelui fuseseră daţi în arendă. In spatele fermei, 
terenul cobora, în pantă, către malul lacului Bertram. Undele 
albastre-verzui ale acestuia erau înconjurate de copaci, iar apa 
umbrită de lângă țărm era acoperită cu petale de nufăr. Lacul 
era popular printre pescari, care veneau aici din Minneapolis, 
fiindcă era întotdeauna plin de plătică, peşte-lună, ştiucă şi 
biban. Exista şi un banc mare de somn pitic, care începea să 
muşte după apusul soarelui. 

Marlys îşi puse mâna streaşină la ochi, protejându-i de 
strălucirea soarelui dimineţii, în timp ce un elicopter turcoaz, pe 
ale cărui părţi laterale cuvântul NUMA era scris cu litere negre, 
cobori către acoperişul grajdului şi plană câteva minute deasupra 
curţii, înainte de a-şi lăsa pe iarbă roţile trenului de aterizare. 
Scâncetul turbinelor gemene se stinse treptat şi palele elicei 
înţepeniră. Prin uşa deschisă fu coborâtă o scară, a cărei treaptă 
de jos ajunse exact până la pământ. 

Marlys făcu un pas înainte când din interior cobori o femeie 
tânără, al cărei păr castaniu deschis strălucea în soare, urmată 
de un bărbat scund şi îndesat, cu părul negru şi cârlionţat, care, 
fără nici un dubiu, arăta a italian. Pe urmă apăru un bărbat înalt, 
cu părul negru ondulat şi cu un zâmbet larg întipărit pe chipul 
colţuros. Acesta din urmă traversă curtea cu paşi hotărâți, care îi 
amintiră de răposatul ei soţ. Când ajunse mai aproape, Marlys se 
pomeni privind în cei mai verzi ochi pe care îi văzuse vreodată. 

— Doamna Kaiser? întrebă el, cu voce domoală. Numele meu 
este Dirk Pitt. Am vorbit noaptea trecută despre venirea mea de 


363 


la Washington, pentru o întrevedere cu dumneavoastră. 

— Nu vă aşteptam atât de curând. 

— In a doua parte a nopţii, am zburat cu un avion cu reacţie 
până la Duluth, la staţia de cercetări NUMA de pe Lacul Superior. 
Acolo am împrumutat elicopterul lor şi am pornit către 
Monticello. 

— Văd că aţi găsit uşor locul. 

— Indicaţiile au fost extrem de precise. 

Pitt se întoarse către Al şi Kelly, pe care îi prezentă. 

Marlys îi dărui lui Kelly o îmbrăţişare maternă. 

— Fiica lui Elmore Egan. Sunt emoţionată. Şi sunt atât de 
fericită că te-am întâlnit. Tatăl tău şi cu mine am fost prieteni 
foarte buni. 

— Ştiu, zâmbi Kelly. Vorbea adesea despre dumneavoastră. 

Marlys îşi plimbă privirile de la un oaspete la altul. 

— Aţi luat micul dejun? 

— N-am mai mâncat de când am plecat din Washington, 
răspunse Pitt, cu deplină sinceritate. 

— In douăzeci de minute vor fi gata ouăle, slănina şi clătitele, 
spuse ea, cu căldură. Ce-ar fi să faceţi o plimbare ca să vedeţi 
ogoarele şi lacul? 

— Vă ocupați singură de fermă? întrebă Kelly. 

— O, nu, draga mea. Arendez unui vecin. El îmi dă un procent 
din încasări după ce recolta e vândută la preţul pieţei, care, în 
zilele noastre, este foarte scăzut. 

— judecând după poarta păşunii de dincolo de drum, după uşa 
de intrare de la primul nivel al grajdului şi după podul pentru fân 
de deasupra, aţi avut cândva o cireadă de vaci de lapte. 

— Sunteţi un observator foarte fin, domnule Pitt. Soţul meu s-a 
ocupat de creşterea vacilor de lapte în cea mai mare parte a 
vieţii sale. Şi dumneavoastră trebuie să aveţi ceva experienţă. 

— Am petrecut o vară întreagă la ferma unchiului meu din 
lowa. Am reuşit să-mi strâng ritmic degetele, cu scopul de a face 
laptele să ţâşnească într-o găleată, dar n-am izbutit să găsesc 
şmecheria prin care să mulg într-adevăr vaca. 

Marlys râse. 

— Vă strig când e gata cafeaua. 

Pitt, Giordino şi Kelly se plimbară de-a lungul câmpului, apoi 
coborâră până la debarcader, unde împrumutară una dintre 
bărcile pe care Marlys le închiria pescarilor şi, cu Pitt la vâsle, 


364 


ieşiră în largul lacului. Tocmai se întorceau când Marlys îi strigă 
de pe verandă. 

Se adunară cu toţii în jurul mesei din bucătăria demodată, de 
ţară. 

— Sunteţi foarte amabilă, doamnă Kaiser, spuse Kelly. 

— Marlys. Te rog să te gândeşti la mine ca la o veche prietenă 
de familie. 

In timpul mesei, se antrenară la taifas, vorbind vrute şi 
nevrute, începând de la vreme şi ajungând la pescuitul pe lac şi 
la problemele economice dificile cu care se confruntau fermierii 
din toată ţara. După ce vesela fu curățată, competenţa lui 
Giordino în ceea ce priveşte încărcarea în maşina de spălat vase 
fiind de un real ajutor, discuţia ajunse la pietrele cu rune. 

— Tata nu ne-a explicat niciodată de ce îl interesau inscripţiile 
de pe pietrele cu rune, spuse Kelly. Eu şi mama îl însoţeam în 
călătoriile pe care le făcea ca să le găsească, dar pe noi ne 
tentau mai mult drumeţiile şi popasurile, decât căutarea unor 
pietre vechi, pe care era scris ceva. 

— Biblioteca doctorului Egan e plină de cărţi despre vikingi, 
dar nu mai există nici una dintre notițele şi concluziile lui, zise 
Pitt. 

— Despre Oamenii Nordului, domnule Pitt, îl corectă Marlys. 
Viking este un termen referitor la nişte corsari care străbăteau 
mările la întâmplare, neînfricaţi şi neîndurători în luptă. Cu 
câteva secole mai târziu, ar fi fost numiţi pirați sau aventurieri. 
Epoca vikingă a început în 793, când au atacat mânăstirea 
Lindisfarne, din Anglia. S-au ivit din nord ca nişte fantome, 
prădând şi siluind în Scoţia şi în Anglia, până când Wilhelm 
Cuceritorul, un normand ai cărui strămoşi erau norvegieni, a 
câştigat bătălia de la Hastings şi a devenit regele Angliei. 
Incepând din anul 800, flotele vikingilor au cutreierat mările 
Europei şi Mediterana. Dominația lor a fost scurtă şi influenţa lor 
a dispărut în secolul al treisprezecelea. Ultimul episod al istoriei 
vikingilor a fost scris când cei din urmă dintre aceştia au părăsit 
Groenlanda, în 1450. 

— Ştiţi cumva de ce au fost găsite atât de multe pietre cu rune 
în centrul Statelor Unite? se interesă Giordino. 

— Multe saga nordice, mai ales cele din Islanda, povestesc 
despre marinari şi alţi locuitori din Islanda şi Groenlanda, care au 
încercat să colonizeze coasta de nord est a Statelor Unite între 


365 


anii 1000 şi 1015 d.Hr. Trebuie să presupunem că ei au pornind 
în expediţii de explorare către centru ţării. 

— Dar singura dovadă concludentă a sosirii lor în America este 
colonia lor de la LAnse aux Meadows, din Newfoundland, spuse 
Pitt. 

— De vreme ce au navigat şi şi-au înfiinţat colonii în Franţa, 
Rusia, Anglia, Irlanda şi în colţuri îndepărtate din zona 
mediteraneană, argumentă Marlys, se înţelege de la sine că ar fi 
putut ajunge foarte uşor în centrul Americii, înaintând pe fluviul 
St. Lawrence sau ocolind Florida, pătrunzând în golf şi navigând 
în susul fluviului Mississippi. S-ar fi putut folosi de fluviile 
interioare ca să exploreze zone vaste ale ţării. 

— Aşa cum indică pietrele cu inscripţii runice pe care le-au 
lăsat în urmă, aruncă Giordino. 

— Nu au fost lăsate numai de Oamenii Nordului, spuse Marlys. 
Mulţi oameni din Lumea Veche au vizitat America înaintea lui Leif 
Eriksson şi a lui Cristofor Columb. Navigatori aparţinând multor 
culturi antice au străbătut Atlanticul şi au explorat țărmurile 
noastre. Am găsit pietre pe care erau inscripţii cu hieroglife 
egiptene, cu scrierea cipriotă, cu litere şi numere nubiene, cu 
alfabetul punic al cartaginezilor şi cu scrierea iberică ogham. Au 
fost descoperite şi traduse peste două sute de pietre 
inscripţionate cu alfabetul ogham, care era folosit mai ales de 
celții din Scoţia, Irlanda şi Iberia. În teritoriu mai sunt împrăştiate 
încă o mulţime de pietre cu inscripţii care aşteaptă să fie 
identificate. Oamenii din antichitate au călătorit prin ţinuturile 
noastre încă de acum patru mii de ani. Se opri, pentru ca spusele 
ei să aibă efect. Şi pietrele pe care sunt inscripţionate reprezintă 
doar o jumătate din cele descoperite. 

Neîncrezătoare, Kelly făcu ochii mari. 

— Mai sunt şi altele? 

— Petroglifele, ghici Pitt. 

— Petroglifele, repetă Marlys, încuviinţând cu o înclinare a 
capului. Au fost înregistrate sute de exemple de imagini gravate 
pe pietre, reprezentând corăbii, animale, zei şi zeițe. Sunt chipuri 
bărboase, identice cu cele din Grecia Antică; figuri omeneşti care 
nu se deosebesc aproape deloc de cele gravate în jurul 
Mediteranei în epoca clasică. Există foarte multe păsări în zbor, 
dar şi cai şi ambarcaţiuni. Există chiar şi petroglife cu animale 
care nu au existat niciodată în America de Nord, cum ar fi 


366 


rinocerii, elefanții şi leii. O mare parte dintre imagini sunt 
astronomice, fiindcă reprezintă stele şi constelații, înfăţişate într- 
o poziţie identică cu aceea în care se vedeau pe cer cu mii de ani 
în urmă. 

— Aşa cum v-am povestit la telefon, spuse Pitt, cercetările 
noastre sunt legate de fascinația pe care o manifesta tatăl lui 
Kelly faţă de o serie de pietre cu rune descoperite şi studiate 
acum cincisprezece ani. 

Pentru o clipă, Marlys îşi înălţă ochii spre tavan, încercând să- 
şi aducă aminte. 

— Studiile doctorului Egan se refereau de treizeci şi cinci de 
inscripţii cu rune care povestesc despre un grup de Oameni ai 
Nordului care au explorat centrul Statelor Unite în anul 1035 
d.Hr. Imi amintesc că era obsedat de inscripţii în speranţa că 
aveau să-l conducă la o peşteră. Unde anume? Nu am nici o idee. 

— Aveţi vreo înregistrare de-a lor? 

Marlys îşi lovi palmele. 

— E ziua voastră norocoasă. Haideţi în biroul meu din grajd, 
unde le am îndosariate. 


Ceea ce fusese cândva un grajd construit pentru o cireadă de 
vaci de lapte se transformase într-un birou imens. Podul pentru 
fân dispăruse şi tavanul înalt era deschis. Jumătate din spaţiu era 
ocupat de şiruri de rafturi de bibliotecă. In mijlocul încăperii era o 
masă imensă, pătrată, având în centru o decupare în care se 
instalase Marlys, pentru a lucra la două computere. Pe masă 
erau îngrămădite fotografii, dosare, cărţi şi rapoarte legate 
laolaltă. De partea cealaltă a mesei se afla un monitor scump. 
Sub el erau rafturi pline de casete video şi de discuri. Vechea 
duşumea din scânduri de lemn fusese netezită, dar încă mai 
avea crăpături şi urme de lovituri de la copitele vacilor care 
intrau ca să fie mulse şi ieşeau după aceea. Prin cadrul unei uşi 
se putea zări un laborator ai cărui pereţi păreau să fie acoperiţi 
cu praf alb. 

O parte a acelei încăperi spaţioase era plină cu artefacte - 
vase de ceramică având forme de cupe, de figuri omeneşti şi de 
siluete de animale. Unele erau reprezentări inventive, aproape 
comice, ale unor oameni în poziţii bizare, uneori contorsionate. 
Intr-o vitrină mare erau păstrate cel puţin o sută de mici vestigii 
neidentificabile. Pitt se simţea atras mai ales de mai multe măşti 


367 


din piatră, foarte asemănătoare cu cele pe care le văzuse în 
Grecia, în muzeele din Atena. Nici una nu putuse fi sculptată de 
amerindienii care ar fi vrut să-i înfăţişeze pe membrii tribului lor. 
Toate basoreliefurile reprezentau oameni cu bărbi ondulate, un 
fenomen interesant, atâta vreme cât băştinaşii din America de 
Nord, Centrală şi de Sud aveau norocul de a nu trebui să se 
bărbierească niciodată. 

— Toate astea au fost descoperite în Statele Unite? întrebă 
Pitt. 

— În fiecare stat, începând din Colorado şi până în Oklahoma 
şi Georgia. 

— Şi artefactele? 

— S-au descoperit mai ales unelte, plus câteva monede antice 
şi arme. 

— Aveţi o colecţie uimitoare. 

— După moartea mea, tot ce vedeţi aici va intra în arhivele 
universitare şi în muzee. 

— E uimitor că atât de mulţi oameni au ajuns aici în 
antichitate, spuse Kelly, copleşită. 

— Strămoşii noştri erau tot atât de curioşi ca noi când era 
vorba de ceea ce se află dincolo de orizont. In timp ce căuta prin 
bibliotecă, Marlys îşi roti braţul arătând scaunele şi o canapea. 
Instalaţi-vă confortabil în timp ce caut înregistrările inscripţiilor 
care îl interesau pe tatăl tău. 

In mai puţin de un minut, găsi ceea ce vroia şi trase afară 
două dosare groase, prinse în legături de metal, pe care le puse 
pe masă. Intr-unul erau peste o sută de fotografii, iar celălalt era 
deformat din cauza numeroaselor hârtii pe care le conţinea. 

Marlys scoase fotografia unei pietre mari, alături de care se 
afla ea însăşi, pentru compararea dimensiunilor. 

— Aceasta este Piatra Bertram, descoperită pe malul celălalt 
al lacului, de către un vânător, în 1933. Se apropie de un dulap 
înalt şi dădu deoparte ceva care semăna cu o matriţă din ghips 
alb. De obicei, fac fotografiile după ce scot în evidenţă inscripţiile 
folosind pudră de talc sau cretă. Dar, dacă este posibil, le acopăr 
cu mai multe straturi de latex. După ce se usucă, fac o copie pe 
ozalid şi iluminez imaginile sau literele care mă interesează. 

Pitt privi cu atenţie semnele ca nişte rămurele. 

— Unele litere sunt identice cu cele din alfabetul nostru actual. 

— Scrierea lor era o combinaţie dintre vechiul alfabet 


368 


germanic Futhart şi cel scandinav, mai nou, numit Futhork. 
Primul folosea douăzeci şi patru de rune sau litere, iar cel de-al 
doilea numai şaisprezece. Există o uşoară asemănare cu 
alfabetul antic grec şi cu cel latin, dar specialiştii sunt de părere 
că bazele alfabetului runic au fost puse de către culturile 
germanice din secolul întâi, care l-au legat de limbajul teutonic al 
timpului lor. Prin secolul al treilea, acest alfabet a ajuns în ţările 
nordice. 

— De unde ştiţi că inscripţiile de pe pietre nu sunt false? 

Întrebarea venise de la Giordino, care era un sceptic înrăit. 

— Există o serie de considerente, răspunse Marlys, afabilă. In 
primul rând, experţii în contrafaceri ai poliţiei au examinat mai 
multe pietre şi au fost, în mod unanim, de acord că inscripţiile au 
fost gravate de aceeaşi mână. Toate caracteristicile sunt 
identice. În al doilea rând, cine ar fi călătorit trei mii de kilometri, 
prin toată ţara, gravând inscripţii runice referitoare la o expediţie 
care nu a avut loc niciodată? In ce scop ar fi făcut-o? De 
asemenea, dacă ar fi fost false, ar fi însemnat că sunt opera 
cuiva care stăpânea perfect limba şi alfabetul, pentru că experţii 
moderni în runologie au atestat lipsa oricărei greşeli. În al treilea 
rând, conform istoricilor locali, piatra cu rune Bertram a fost 
descoperită, pentru prima oară, de un trib al indienilor Ojibway, 
care, în 1820, le-au povestit despre ea coloniştilor stabiliţi de 
timpuriu în zonă. Mai târziu a fost pomenită de vânătorii francezi 
de blănuri. Este extrem de improbabil ca cineva să fi gravat 
inscripţii false înainte de începerea colonizării. Şi, în sfârşit, în al 
patrulea rând, pentru că datarea cu carbon este posibilă numai 
în cazul materialelor organice, nu şi în al pietrelor, singura 
metodă de a aprecia vechimea este evaluarea gradului de 
eroziune al pietrei. Degradarea inscripţiilor şi asprirea rocii 
datorită expunerii la intemperii ne pot indica, cu aproximaţie, 
data la care au fost gravate literele. judecând după uzura şi 
deteriorarea pietrei din cauza vântului, a ploii şi a zăpezii, s-a 
considerat că datează din perioada 1000-1150 d.Hr., ceea ce mi 
se pare rezonabil. 

— A fost găsit vreun artefact în interiorul sau în jurul pietrelor? 
insistă Giordino. 

— Nimic de genul ăsta nu putea supravieţui atâţia ani în aer 
liber. 

— Nu e ceva neobişnuit, zise Pitt. De-a lungul secolelor, pe 


369 


traseul parcurs de Coronado până în Kansas, au fost găsite foarte 
puţine artefacte, dacă nu cumva nici unul. 

— Acum urmează întrebarea de un milion de dolari, i se 
adresă Giordino lui Marlys. Care este mesajul de pe piatră? 

Ea luă un CD şi îl introduse în terminal. In secunda următoare, 
literele, scoase în evidenţă de latexul cu care fuseseră acoperite 
în matriţa de turnare, apărură pe monitor, în cele mai mici 
detalii. Erau aproape o sută patruzeci, înşiruite pe patru rânduri. 

— S-ar putea să nu ajungem niciodată la o traducere foarte 
exactă, spuse Marlys, dar şase runologi de aici şi din Scandinavia 
au fost de acord că inscripţia spune... 


Magnus Sigvatson a trecut prin aceste locuri în anul 1035 
şi a luat în stăpânire ţinutul aflat de această parte a fluviului 
în numele fratelui său, Bjarne Sigvatson, mai marele tribului 
nostru. Helgan Siggtrygg a fost ucis de skraelingi. 


Skraelingi se traduce prin barbari, păgâni trândavi sau, în 
vechiul dialect local, prin netrebnic. Trebuie să presupunem că 
acel Siggtrygg a fost ucis în urma unui conflict cu băştinaşii, 
respectiv cu strămoşii indienilor sioux şi ojibway. 

— Magnus  Sigvatson. Pitt rosti numele pe  îndelete, 
accentuând fiecare silabă. Fratele lui Bjarne. 

Marlys oftă, gânditoare. 

— Există o saga care aminteşte că Bjarne Sigvatson a plecat 
din Groenlanda, cu mai multe corăbii încărcate cu colonişti, 
îndreptându-se către vest. Alte saga, mai târzii, pretind că 
Sigvatson şi oamenii lui au fost înghiţiţi de ocean şi că nu au mai 
fost văzuţi niciodată. 

— Dar celelalte treizeci şi patru de pietre? întrebă Pitt. Ce 
anume scot la iveală? 

— Cele mai multe par să fi avut rolul de a marca hotarele. 
Magnus era foarte lacom. A revendicat un sfert din ceea ce avea 
să devină teritoriul Statelor Unite drept posesiune a fratelui său, 
Bjarne şi a tribului acestuia. Făcu o pauză ca să afişeze pe 
monitor o altă inscripţie evidenţiată în matriţă. Aceasta spune... 


Magnus Sigvatson a acostat aici. 
— Unde a fost găsită piatra? se interesă Giordino. 


370 


— Pe promontoriul Bark, care pătrunde în Golful Siskiwit. 

Pitt şi Giordino schimbară priviri amuzate. 

— Numele astea nu ne sunt cunoscute, spuse primul. 

Marlys râse. 

— lertaţi-mă. Golful Siskiwit e în Wisconsin, pe Lacul Superior. 

— Unde au fost descoperite celelalte pietre cu rune? vru să 
ştie Kelly. 

— Aceşti Oameni ai Nordului erau foarte prolicşi, dacă ne 
gândim că, probabil, mai puţin de un sfert dintre pietrele pe care 
au gravat rune au fost găsite şi traduse. Prima şi ultima au fost 
descoperite pe promontoriul Crown, în capătul sudic al lacului 
Champlain. Făcu o pauză şi se uită la Pitt cu un zâmbet mucalit. 
Asta e în partea de nord a statului New York. 

Pitt îi răspunse cu un surâs curtenitor. 

— Ştiu. 

— După aceea, continuă Marlys, au fost găsite trei pietre în 
diferite locaţii de lângă Marile Lacuri, ceea ce sugerează că s-au 
deplasat pe calea apei înspre nord, către fluviul St. Lawrence. Pe 
urmă au străbătut lacurile, până au ajuns pe țărm, în golful 
Siskiwit. De acolo, cred că şi-au cărat corăbiile de la o apă la alta, 
până ce au dat de fluviul Mississippi, pe care şi-au început 
călătoria către sud. 

— Dar Lacul Bertram nu e pe cursul fluviului, spuse Kelly. 

— Nu, dar se află la numai cinci kilometri distanţă. Presupun 
că Oamenii Nordului trebuie să fi tras la țărm, de unde au făcut 
scurte incursiuni prin împrejurimi, înainte de a-şi continua calea 
în josul fluviului. 

— Cât de departe au ajuns? întrebă Giordino. 

— Pietrele inscripţionate au fost descoperite pe un traseu 
sinuos, care străbate lowa, Missouri, Arkansas şi Kansas. Cea mai 
îndepărtată piatră a fost găsită în Colorado, lângă Sterling, de 
către un tânăr cercetaş. Suntem de părere că, de acolo, au pornit 
înapoi, spre Mississippi, unde îşi lăsaseră corăbiile. Pe o piatră 
aflată pe ţărmul vestic al fluviului, vizavi de Memphis, este scris: 


Corăbiile rămân aici, păzite de Olafson şi Tyggvason. 
Din punctul acela, continuă Marlys, trebuie să fi navigat în 
susul fluviului Ohio, intrând apoi pe fluviul Allegheny, de unde s- 
au îndreptat spre Lacul Erie, înainte de a regăsi drumul spre 


371 


Lacul Champlain, pe care veniseră. Kelly părea nedumerită. 

— Nu mi-e clar ce înţelegi prin prima şi ultima piatră. 

— După cât ne-am putut da seama, piatra cu rune găsită la 
Lacul Champlain a fost inscripționată la începutul expediției. 
Trebuie să mai fi fost şi altele, dar nici una nu a mai fost 
descoperită. Când sau întors, peste aproape un an, au făcut o a 
doua inscripţie sub prima, pe aceeaşi piatră. 

— Le-am putea vedea? întrebă Pitt. 

Marlys tastă ceva şi pe monitor apăru o piatră de mari 
dimensiuni. judecând după omul care stătea deasupra ei, trebuia 
să fi avut trei metri înălţime. Piatra se afla într-o viroagă adâncă. 

Deasupra celor zece rânduri de rune era gravată o petroglifă 
reprezentând o corabie vikingă, cu pânze şi vâsle şi cu scuturi în 
părţile laterale. 

— Textul e dificil, zise Marlys. Epigrafiştii care au studiat-o nu 
au căzut de acord sută la sută. Dar interpretările lor sunt destul 
de asemănătoare. Apoi începu să traducă inscripţia aceea lungă: 


După ce au urcat în susul fiordului cale de şase zile de la 
familiile şi aşezarea noastră, Magnus Sigvatson şi cei o sută 
de ortaci ai săi au poposit aici şi au luat în stăpânire tot 
ţinutul pe care-l pot vedea cu ochii în preajma apei pentru 
ruda mea de parte bărbătească şi mai marele tribului 
nostru, Bjarne Sigvatson şi pentru copiii noştri. 

Uscatul este mult mai întins decât aveam ştiinţă. Chiar 
mai întins decât mult iubitul nostru pământ de acasă. Avem 
merinde din belşug şi cele cinci mici corăbii ale noastre sunt 
puternice şi în bună stare. Nu vom face cale întoarsă înainte 
de a se scurge mai multe luni. Odin să ne apere de 
skraelingi. 


Trebuie să vă avertizez, continuă ea, că traducerile sunt foarte 
imprecise şi că, probabil, nu redau în mod corect mesajul 
original. A doua inscripţie, gravată la întoarcere, spune: 


La paisprezece luni după ce ne-am părăsit familiile, 
numai o cale de câteva zile ne mai desparte de grota de 
sub stâncile înalte şi de casele noastre. Din cei o sută, am 
rămas nouăzeci şi cinci. Binecuvântat fie Odin pentru că ne- 
a avut în pază. Pământul pe care l-am luat în stăpânire în 


372 


numele fratelui meu este mai întins decât am avut ştiinţă. 
Am găsit paradisul. Magnus Sigvatson. 


Apoi urmează data, anul 1036. 

— Cale de şase zile în josul fiordului, repetă Pitt, dus pe 
gânduri. Asta ar sugera că Oamenii Nordului îşi întemeiaseră o 
aşezare în Statele Unite. 

— A fost descoperit vreodată un astfel de sit? întrebă Giordino. 

Marlys clătină din cap. 

— Arheologii încă mai caută să scoată la lumină unul aflat sub 
Newfoundland. 

— Probabil că v-aţi întrebat cum de a dispărut cu desăvârşire. 

— Există legende indiene vechi, care povestesc despre o mare 
bătălie cu nişte oameni stranii şi sălbatici, cu păr lung în bărbie şi 
cu capete strălucitoare. 

Kelly avea un aer confuz. 

— Capete strălucitoare? 

— Coifuri, spuse Pitt, zâmbind. Probabil că se refereau la 
coifurile pe care le purtau vikingii în luptă. 

— E ciudat că niciodată nu a fost atestată arheologic vreo o 
aşezare, zise Kelly. 

Pitt se uită la ea. 

— Tatăl tău ştia unde se află. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Ce altceva l-ar fi putut face să caute pietre cu rune cu un 
asemenea fanatism? Presupun că dorea să descopere grota 
amintită în ultima inscripţie. Şi probabil că a renunţat atât de 
brusc la cercetări pentru că tocmai o găsise. 

— Fără fişierele şi fără hârtiile lui, zise Giordino, nu avem nici 
o indicație. Fără o direcţie spre care să ne orientăm cercetările, 
bâjbâim în întuneric. 

Pitt se întoarse spre Marlys. 

— De la doctorul Egan nu v-a rămas de nimic care ne-ar putea 
oferi un indiciu în legătură cu datele pe care le strânsese? 

— Nu era omul care să se ţină de corespondenţă şi de e-mail- 
uri. Nu am nici măcar un petec de hârtie cu semnătura lui. Toate 
schimburile noastre de informaţii se făceau prin telefon. 

— Asta nu mă surprinde, murmură Kelly, resemnată. 

— Proceda aşa cum era necesar, spuse Giordino, ţinând cont 
de problemele pe care le avea cu Cerber. 


373 


Pitt se uita în depărtare fără să vadă, cu ochii în gol. Apoi îşi 
focaliză privirea asupra lui Kelly. 

— Tu şi Josh spuneaţi că aţi căutat laboratorul secret al tatălui 
tău în interiorul fermei şi nu i-aţi dat de urmă. 

Ea dădu din cap. 

— Aşa e. Am cercetat fiecare centimetru pătrat de pe 
proprietatea noastră şi din fermele vecinilor din ambele părţi. 
Dar n-am găsit nimic. 

— Dar palisadele de lângă fluviu? 

— Au fost printre primele locuri în care ne-am uitat. Am 
chemat chiar şi alpinişti care au cercetat malurile abrupte şi 
stâncoase. Nu au găsit nici un fel de grote, nici un tunel şi nici o 
scară care să ducă de-a curmezişul stâncilor. 

— Dacă singura inscripţie despre o grotă e pe prima piatră cu 
rune, ce rost avea să alerge prin toată ţara, scotocind hăţişurile 
ca să caute mai multe mesaje care nu aveau nici o semnificaţie? 

— Nu avea de unde să ştie asta când şi-a început cercetările, 
presupuse Pitt. Probabil spera că alte pietre puteau să-i ofere 
mai multe indicii. Dar cercetarea s-a dovedit zadarnică şi toate 
pistele l-au condus înapoi, la prima piatră cu rune. 

— Cum i-a venit ideea să caute în primul loc? o întrebă 
Giordino pe Kelly. 

Ea scutură din cap. 

— Habar n-am. Niciodată nu ne-a spus, mamei şi mie, ce 
anume căuta să găsească. 

— Grota din stâncile înalte, zise Pitt, răspicat. 

— Crezi că asta căuta? 

— Da, aşa cred, răspunse Pitt, cu convingere. 

— Şi crezi că a găsit-o? 

— Da, aşa cred, repetă Pitt. 

— Dar nu există nici o grotă, protestă Kelly. 

— Problema e să o cauţi în locul potrivit. Şi dacă, la rândul 
nostru, o să o găsim şi noi, vom deschide uşa unei odăi pline cu 
mistere, printre care este inclus şi proiectul tatălui tău. 

— Aţi putea orienta cercetările într-o nouă direcţie, spuse 
Marlys. 

— Ce ne sugeraţi? întrebă Pitt. 

— Cred că v-ar fi de folos dacă v-aţi consulta cu doctorul Jerry 
Wednesday. 

— Care este?... 


374 


— Un expert de frunte în ceea ce priveşte triburile străvechi 
de indieni de pe valea fluviului Hudson. E posibil să reuşească să 
arunce o rază de lumină asupra contactelor lor cu Oamenii 
Nordului. 

— Unde îl putem găsi? 

— La Universitatea Marymount din Tarrytown, New York. 
Doctorul Wednesday e profesor, predă istoria culturii. 

— Am auzit de Marymount, zise Kelly. E o universitate catolică 
pentru femei, aflată de partea cealaltă a fluviului faţă de ferma 
tatei. 

Pitt se uită la Giordino. 

— Ce părere ai? 

— Atunci când cauţi o comoară cu caracter istoric, nu faci 
niciodată suficient de multe cercetări. 

— Exact asta am spus întotdeauna. 

— Mă gândeam eu că am auzit-o undeva. 

Pitt se întoarse şi strânse mâna lui Marlys. 

— Vă mulţumesc. Vă mulţumesc pentru ospitalitate şi pentru 
că ne-aţi ajutat atât de mult. 

— Nu ai pentru ce. Mi-aţi oferit un subiect de taclale cu vecinii. 

Apărându-şi cu mâna ochii de lumina soarelui, ea stătu să 
privească elicopterul NUMA care se înălţă spre cerul fără nici un 
nor, îndreptându-se spre nord-est, către Duluth. Gândurile i se 
întoarseră la Elmore Egan. Işi aminti că fusese un adevărat 
excentric, aiurit dar simpatic. Spera că le arătase celor trei o 
nouă direcţie în care să-şi orienteze cercetările şi că doctorul 
Wednesday putea să le ofere indiciul final de care aveau nevoie. 


375 


Capitolul 40 


Jeep-uri, Durangos-uri şi Chevrolet-uri prăfuite, cu tracţiune pe 
patru roţi, a căror înfăţişare nu era câtuşi de puţin bătătoare la 
ochi, se deplasau în josul drumului particular, îndreptându-se 
către cabana deţinută de Corporaţia Cerber lângă lacul Tohono. 
Nici una dintre maşini nu era nouă, toate aveau cel puţin opt ani 
vechime. Fuseseră anume alese ca să nu se deosebească de 
vehiculele conduse de locuitorii ținutului. Indreptându-se către 
lac, treceau prin localităţile învecinate fără ca nimeni să le 
acorde nici cea mai mică atenţie pasagerilor lor, care erau 
îmbrăcaţi ca nişte pescari. 

Sosiră la intervale de zece-cincisprezece minute şi intrară în 
cabană, cărând diverse unelte de pescuit, undiţe şi mulinete. În 
mod ciudat, nici unul nu aruncă nici măcar o privire în direcţia 
docului sau a bărcilor care fuseseră legate de ţăruşi. Odată 
dispăruţi în cabană, rămaseră înăuntru, fără a face vreo 
încercare de a pune vreo momeală în cârlig sau de a arunca vreo 
undiţă. Misiunea lor era cu mult mai presus decât singurătatea şi 
bucuria pescuitului. 

Nici nu se adunară, ca între prieteni, în salonul principal, cu 
şemineu placat cu piatră şi tavan înalt, din bârne. Nu aveau de 
gând să se relaxeze în fotoliile şi pe canapelele acoperite cu 
pături Navajo şi plasate într-un decor specific Vestului, amplificat 
de picturile şi sculpturile în bronz semnate de Russell şi 
Remington. Preferară să se adune într-o încăpere largă de la 
subsol, aflată sub cabană şi despărțită printr-o uşă de oţel masiv 
de un tunel de evacuare care ieşea la o distanţă de două sute de 
metri, în inima sigură a pădurii. 

De acolo, o potecă de vreo opt sute de metri ducea în câmp 
deschis, unde puteau ajunge elicopterele chemate printr-un 
mesaj laconic. Sistemele de securitate şi de alarmă 
supravegheau drumul şi terenul din jurul cabanei, depistând 
intruşii. Intrunirea părea lipsită de importanţă şi cât se poate de 
obişnuită, dar fuseseră luate toate măsurile pentru a se sustrage 
controlului agenţilor guvernamentali sau al reprezentanţilor 
poliţiei statale şi locale. 

Jos, în încăperea subterană opulent mobilată, şase bărbaţi şi 


376 


două femei stăteau, unii în faţa altora, la o masă de conferinţă 
din lemn de pin. Cea de-a noua persoană, Curtis Merlin Zale, era 
aşezată la unul dintre capete. Le întinse celorlalţi mai multe 
dosare legate în piele şi se lăsă pe spate în scaunul său, 
aşteptând ca ei să le studieze. 

— Memoraţi tot ce citiţi, le ordonă. Mâine seară, când vom 
pleca de aici, toate hârtiile vor fi distruse. 

Pentru interesele imperiului Cerber, era vital ca toate 
şedinţele de planificare a strategiei să fie strict secrete. Bărbaţii 
şi femeile din jurul mesei erau preşedinţii celor mai mari 
companii petroliere din emisfera nordică şi fuseseră convocați 
pentru a stabili strategia acestora pentru următoarele luni. 
Pentru economişti, pentru oficialii din Ministerul Comerţului şi 
pentru reporterii de la Wall Street Journal, aceşti magnați ai 
industriei petroliere coordonau operaţiunile de zi cu zi ale 
corporațiilor autonome aflate sub controlul lor. Doar ei ştiau că, 
în culise, erau dependenţi de Curtis Merlin Zale şi de braţul lung 
al lui Cerber. Fusese creat un monopol fără precedent în istorie. 
Condiţiile impuse erau foarte stricte. 

Ca urmare a alianţei lor clandestine cu Cerber, magnații 
petrolului câştigaseră miliarde şi nici unul dintre ei nu era în 
pericol să ajungă la închisoare în urma afacerilor ilegale. Deşi 
Ministerul de Justiție desfăşura o anchetă extinsă, cu 
convingerea că va descoperi imensul cartel format, încă din 
vremea lui Rockefeller şi Standard Oil, pentru a ascunde o 
anumită piaţă a petrolului, fuseseră luate măsuri care să-i 
oprească pe investigatori chiar înainte de a-şi începe activitatea. 
Singura ameninţare reală era ca unul dintre asociaţi să trădeze şi 
să aducă acţiunile criminale ale cartelului la cunoştinţa 
Ministerului de Justiţie. Dar potenţialii dezertori ştiau foarte bine 
că, odată ce ar fi rostit primul cuvânt deconspirator, atât ei cât şi 
familiile lor ar fi dispărut sau ar fi murit curând, în accidente 
regretabile. Pentru cei intraţi în joc, nu mai exista nici o cale de 
ieşire. 

Dacă riscurile păreau să fie imense, profiturile scontate erau 
astronomice. Oamenii aceia nu aveau nevoie de prea multă 
imaginaţie ca să-şi dea seama că, în final, beneficiul activităţilor 
lor infame avea să depăşească cu mult ordinul de mărime al 
miliardelor, ajungând la trilioane de dolari. Dincolo de bani, 
puterea câştigată odată cu succesul lor deplin nu putea fi 


377 


măsurată decât în gradul de control dobândit asupra guvernului 
Statelor Unite, asupra legiuitorilor şi a executivului. 

— Prognozele vă sunt cunoscute tuturor, spuse Zale, 
deschizând şedinţa. Mă grăbesc să adaug că cifrele sunt 
autentice. Intre anii 1975 şi 2000, populaţia globului a crescut cu 
cincizeci la sută. Cererea de petrol brut s-a mărit în mod 
corespunzător. In 2010, producţia mondială de petrol va atinge 
apogeul. Adică în mai puţin de şapte ani de acum înainte. Apoi, 
producţia va scădea, ajungând, până în 2050, la o mică fracțiune 
din cea de acum. 

Rick Sherman, preşedintele în vârstă de patruzeci şi şase de 
ani al companiei Zenna Oil, care, deşi avea aspectul unui 
profesor de matematică de şcoală primară, conducea firma 
producătoare aflată pe locul trei în topul celor mai mari din 
Statele Unite, se uită la Zale prin ochelarii săi groşi, fără ramă. 

— Statisticile sunt deja depăşite. Criza petrolului a şi început, 
cu zece ani înaintea datei prognozate. Cererea a depăşit deja 
producţia globală, care va cădea dintr-o dată. 

— Dacă producţia de petrol are perspective sumbre, atunci 
cele legate de căderea economiei mondiale sunt mai negre ca 
noaptea, zise Jesus Morales, preşedintele companiei petroliere 
CalTex. Şocul va fi paralizant şi permanent. Preţurile se vor înălța 
până la cer, urmate de o hiperinflaţie, chiar dacă se va recurge la 
raţionalizare. Mă cutremur când mă gândesc la ce nivel vor 
ajunge costurile de transport. 

— Sunt de acord. Sally Morse îşi lustrui lentilele ochelarilor de 
citit şi examină raportul lui Zale. Conducea Yucon Oil, cea mai 
mare companie producătoare de petrol din Canada, ultima care, 
fără prea multă tragere de inimă, intrase în clica aceea secretă 
cu cinci ani mai înainte, fapt pe care tocmai începea să-l regrete. 
Pe viitor, nu vor apărea noi zăcăminte majore. Începând din 
1980, în ciuda prognozelor geologice, s-au descoperit puţine 
bazine petrolifere care să producă mai mult de zece mii de barili. 
Cele o mie trei sute unsprezece zăcăminte importante furnizează 
nouăzeci şi patru la sută din producţia mondială de petrol. Dacă 
acestea secătuiesc, preţurile petrolului şi gazelor se vor ridica 
urmând o curbă abruptă, tinzând spre infinit. 

— Vestea proastă, spuse Zale, este că explorările conduc doar 
la descoperirea unui singur baril pentru fiecare zece barili 
consumati. 


378 


— Situaţie care nu poate decât să se înrăutăţească, adăugă 
Morales. 

Zale îl aprobă dând din cap. 

— Exact acesta este motivul pentru care am format asociaţia 
noastră. Ţinând cont că, în China şi în India, capacităţile 
industriale solicită din ce în ce mai mult petrol, competiţia dintre 
ele, Europa şi Statele Unite, va deveni curând o luptă acerbă, 
localizată în zona preţurilor. 

— Şi, din toate astea, va câştiga OPEC, spuse Sherman. Cu 
această creştere rapidă a cererii la nivel mondial, producătorii de 
petrol din OPEC vor stoarce fiecare cent pe care-l pot obţine 
pentru barilul de petrol. 

— Totuşi, întreaga situaţie va ajunge sub controlul nostru, 
spuse Zale, cu convingere. Cumulându-ne resursele, zăcămintele 
şi rafinăriile din America de Nord, ne putem impune condiţiile şi 
preţurile. Totodată, ne putem dubla producţia forând acolo unde 
guvernul nu ne-a permis până acum să o facem. Noul nostru 
sistem de conducte va transporta ţiţeiul pe uscat, fără să apelăm 
la serviciile costisitoare ale tancurilor petroliere. Dacă strategia 
noastră va funcţiona conform planului, la nord de Mexic nu se va 
mai vinde decât petrol şi gaz american sau canadian. Sau, ca să 
mă exprim cât mai simplu, nouăzeci şi şase la sută din câştiguri 
se vor adăuga profiturilor companiilor noastre. 

— Naţiunile din OPEC nu se vor întoarce pe partea cealaltă ca 
s-o facă pe mortul. Bătrânul petrolist Gunnar Machowsky îşi 
începuse cariera ca matisor şi, înainte de a descoperi un 
zăcământ imens în centrul Nevadei, dăduse faliment de cinci ori 
din cauza unor sonde secătuite. Era un bărbat voinic, cu pântecul 
rotund şi cu păr alb în jurul creştetului pleşuv. Fiind singurul 
deţinător al companiei Gunar Oil, conducea o firmă recunoscută 
drept foarte solidă, care reuşea întotdeauna să obţină un profit 
serios. Puteţi miza pe faptul că vor vinde mai ieftin ori de câte ori 
vom micşora noi preţul barilului. 

Zale rânji. 

— Nu mă îndoiesc de asta nici măcar o singură clipă. Am da cu 
toţii faliment dacă am încerca să ne aliniem la preţurile lor, dar 
ideea este să-i facem pe cetăţenii americani să-i deteste atât de 
mult pe străini, încât oficialităţile să fie nevoite să asculte 
vacarmul stârnit şi să pună un embargo asupra țițeiului străin. 

— Cât de mulţi legiuitori sunt la mâna noastră? întrebă Guy 


379 


Kruse, preşedintele companiei Eureka Offshore Oil Ventures, un 
bărbat cu ochelari şi voce groasă, care se lăsase pe spătarul 
scaunului. 

Zale se întoarse spre Sandra Delage, şefa consiliului de 
administraţie al cartelului. Infăţişarea ei atrăgătoare şi modestă 
era înşelătoare. Delage, o blondă cu părul de culoarea cenuşii şi 
ochi albaştri, catifelaţi, avea o minte sclipitoare şi aptitudini 
organizatorice ieşite din comun, admirate şi respectate de toţi 
cei din jurul mesei. Inainte de a-şi ridica privirile, studie pentru 
câteva clipe o agendă voluminoasă. 

— Incepând cu data de ieri, putem conta pe deplin pe treizeci 
şi nouă de senatori şi pe o sută zece membri ai Camerei 
Reprezentanţilor, care vor vota aşa cum le ordonaţi. 

Kruse zâmbi. 

— Se pare că dulceaţa banilor noştri a ajuns mai departe 
decât ne aşteptam. 

— Cred că putem spune, fără să greşim, că şi Casa Albă va 
ţine cont de sfaturile noastre, adăugă Delage. 

— Toate astea ignoră revendicările ecologiste şi pe acei 
membrii ai senatului şi ai congresului care vor să salveze 
castorii, spuse Machowsky, cu brutalitate. 

Zale se întinse de-a lungul mesei, răsucind un creion în mână. 

— Protestele lor vor fi anihilate de ţipetele oamenilor din 
stradă, când lipsa de petrol şi preţurile ridicate le vor afecta 
traiul. Deja avem destule voturi în favoarea înfiinţării unor noi 
exploatări petroliere, din Alaska până în Florida, în ciuda 
protestelor ecologiştilor. Guvernul american, ca şi cel canadian, 
nu are de ales, aşa că va trebui să ne permită accesul pe 
terenurile federale, în vederea forării în zonele în care geologii au 
descoperit rezerve bogate. 

— Ca să nu uit, guvernul şi-a săpat singur groapa când a 
permis folosirea rezervelor strategice de petrol. Le-au secătuit 
simţitor, în cinci rânduri, aşa că ceea ce a mai rămas nu mai 
poate acoperi decât necesarul de combustibilul pentru trei 
săptămâni. 

Chipul lui Machowsky se posomori pentru o clipă: 

— Toată treaba nu a fost decât o glumă politică răsuflată. 
Rafinăriile noastre funcționau deja la întreaga capacitate. Nu au 
realizat nimic, în afară de faptul că au păcălit populaţia credulă, 
care şi-a închipuit că guvernul îi făcea o favoare. 


380 


Sally Morse îi aprobă spusele cu o înclinare a capului. 

— Se pare că, fără s-o vrea, au nimerit exact în mâinile 
noastre. 

Sam Riley, preşedintele companiei Pioneer Oil, care deţinea 
zăcăminte vaste în întreg centrul ţării, vorbi pentru prima oară: 

— Nu am fi făcut un plan mai bun nici dacă am fi putut călători 
în viitor. 

— Da, spuse Zale, norocul şi previziunile noastre s-au îmbinat 
exact aşa cum trebuia. Se întoarse spre Dan Goodman, de la 
Diversified Oil Resources. Care e ultimul raport referitor la 
şisturile bituminoase din Colorado? 

Goodman, un fost general de armată care se ocupase de 
aprovizionarea cu combustibil, era cu zece ani buni mai în vârstă 
decât oricare dintre cei de la masă. Cântărea peste o sută zece 
kilograme, dar era încă viguros din punct de vedere fizic şi 
înzestrat cu un simţ brutal al umorului. 

— Pentru că şistul prezintă o fisură tehnologică, prima noastră 
operaţiune va începe abia peste o săptămână. Toate sistemele şi 
echipamentele de recuperare a şisturilor au fost supuse unor 
teste complexe şi sunt acum în stare de funcţionare. Putem 
afirma, cu uşurinţă, că suntem deja în posesia unei imense surse 
potenţiale de petrol, hidrocarburi gazoase şi combustibil solid 
care ar putea fi mai bun decât cărbunele. Producţia estimată, de 
patruzeci de galoane de ţiţei la o tonă de rocă, pare rezonabilă. 

— Cât de mare apreciaţi că este zăcământul? întrebă Kruse. 

— De două trilioane de barili. 

Zale se uită la Goodman. 

— Repetă. 

— Două trilioane de barili de petrol din şisturi bituminoase, iar 
asta este o evaluare moderată. 

— Doamne Sfinte, murmură Sherman. E cu mult peste 
evaluările raportate de Departamentul Energetic. 

— Alea erau măsluite, spuse Goodman, cu un aer viclean, 
făcând cu ochiul. 

Riley râse. 

— Dacă îţi poţi scădea costurile sub cincizeci de dolari pe baril, 
ne scoţi pe toţi din afaceri. 

— Nu încă. Azi evaluăm costurile la şaizeci de dolari barilul. 

Morales îşi lăsă scaunul pe spate, sprijinindu-l doar pe două 
picioare şi îşi duse mâinile la ceafă. 


381 


— Acum, tot ce a mai rămas de făcut înainte de a trece la 
acţiune este punerea la punct a sistemului de conducte. 

Zale nu ripostă imediat. Făcu un semn cu capul către Sandra 
Delage, care apăsă butonul unei telecomenzi, coborând un ecran 
imens. Acesta se acoperi, aproape instantaneu, cu o hartă mare 
a Alaskăi, a Canadei şi a celor patruzeci şi opt de state din sudul 
ei. O reţea de linii negre se întindea de-a lungul graniţelor 
naţionale şi dintre state, pornind de la zăcămintele petrolifere 
către rafinării şi apoi către cele mai importante oraşe. 

— Doamnelor şi domnilor, acesta este sistemul de transport al 
țițeiului. Şaizeci de mii de kilometri de conducte subterane. 
Ultima porţiune, care racordează câmpurile petrolifere ale 
companiei lui Sam Riley, Pioneer Oil, din Nebraska, Wyoming, 
Kansas şi Dakota, va fi amplasată şi dată în exploatare la 
sfârşitul acestei luni. 

— Instalarea conductelor subterane, pentru a-i şunta pe 
ecologişti, a fost o mişcare strălucită, zise Riley. 

— Utilajul realizat de inginerii de la Cerber pentru excavări şi 
pentru montarea conductelor le-a permis echipelor de 
constructori să lucreze douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru, instalând câte şaisprezece kilometri de conductă în fiecare 
zi. 

— A fost foarte ingenioasă ideea de a încheia un contract 
pentru prioritate de trecere cu Căile Ferate şi de a amplasa 
conductele de-a lungul traseelor lor, spuse Jesus Morales. 

— Trebuie să admit că am economisit nenumărate miliarde 
care s-ar fi pierdut în urma litigiilor şi a certurilor cu proprietarii 
particulari de terenuri şi cu statul, recunoscu Zale. Totodată, 
avem şi posibilitatea de a trimite produsele petroliere direct, în 
fiecare oraş important din cele două ţări, fără nici o restricţie şi 
fără să ne facem probleme din cauza reglementărilor 
guvernamentale prea stricte. 

— E un miracol că am ajuns atât de departe fără nici o 
intervenţie a Ministerului de Justiţie. 

— Ne-am acoperit bine urmele, spuse Zale. Oamenii noştri din 
Ministerul de Justiţie ne asigură că orice menţiune sau întrebare 
provenind de la vreunul dintre agenţii lor sau de la FBI este 
trecută sub tăcere şi rătăcită sau îndosariată şi amânată pentru 
o examinare ulterioară. 

Guy Kruse se uită la Zale. 


382 


— Am înţeles că o comisie a Congresului, condusă de Loren 
Smith, lansează o investigaţie asupra afacerilor tale de la Cerber. 

— Cercetările doamnei Smith nu conduc nicăieri, afirmă Zale, 
cu convingere. 

— Cum poţi fi atât de sigur? întrebă Morse. Loren Smith face 
parte dintre acei membri ai Congresului care, în mod cert, nu 
sunt de partea noastră. 

Zale o privi cu ochi reci. 

— Rezolvarea acestei probleme e pe mâini bune. 

— Cele care s-au ocupat de Emerald Dolphin şi Golden Marlin? 
murmură Machowsky, sarcastic. 

— Rezultatul final justifică mijloacele, ripostă Zale. Obiectivul 
principal a fost atins, pentru că dezastrul a fost pus pe seama 
proastei  funcţionări a motoarelor lui Elmore Egan. Toţi 
constructorii de nave care intenționau să le instaleze au anulat 
contractele. Şi, Egan fiind mort, obţinerea formulei super-uleiului 
său e doar o chestiune de zile. Odată ce îl vom introduce în 
fabricaţie, vom deţine controlul şi vom împărţi profiturile 
obţinute din construcţia şi vânzarea motoarelor. După cum 
vedeţi, acoperim toate sectoarele pieţei de combustibili lichizi. 

— Ne poţi asigura că NUMA stă de-o parte? întrebă Sherman. 

— E o situaţie de moment. Controlul afacerilor noastre nu este 
de competenţa lor. 

— Atacul pirateresc asupra navei de cercetare şi a echipajului 
ei nu a fost o idee bine chibzuită, spuse Riley. 

— Un amănunt s-a întors, pe neaşteptate, împotriva noastră. 
Dar asta e istorie. Nici o pistă nu conduce către Cerber. 

Dan Goodman îşi înălţă mâna. 

— Eu unul, îţi aplaud reuşita campanie de întărâtare a opiniei 
publice împotriva țițeiului de import care intră în Statele Unite. 
Vreme de zeci de ani, nimeni nu s-a sinchisit de unde provin 
combustibilii pe care îi foloseşte. Dar, după dezastrele abătute 
asupra  supertancurilor petroliere ca urmare a acţiunilor 
desfăşurate de grupul Năpârcilor la Fort Lauderdale, Newport 
Beach, Boston şi Vancouver, când milioane de galoane de petrol 
s-au împrăştiat, afectând zone foarte populate şi foarte bogate 
ale ţării, protestul zgomotos al mulţimii a luat amploare fără să 
mai aibă nevoie de vreun imbold. 

— Toate aceste accidente, aranjate pe durata a nouă luni, au 
făcut ca împrăştierea în Alaska a țițeiului de pe Exxon Valdez să 


383 


pară o melodramă minoră, încuviinţă Morales. 

Zale ridică din umeri cu indiferenţă. 

— O necesitate tragică. Cu cât prelungim această acţiune, cu 
atât mai mult va creşte cererea pentru petrolul de provenienţă 
internă. 

— Dar nu-i aşa că ne-am vândut sufletele diavolului ca să ne 
stabilizăm această conjunctură şi monopolul nostru? întrebă Sally 
Morse. 

— Scumpă doamnă, monopol e un cuvânt dezagreabil, zise 
Zale. Prefer să-i spun trust de piață. 

Morse îşi luă capul în mâini. 

— Când mă gândesc la toţi oamenii, păsările, animalele şi 
peştii care au trebuit să moară pentru ca noi să ne atingem ţinta, 
mi se face rău. 

— Acum nu avem timp pentru mustrări de conştiinţă, o 
admonestă Zale. Suntem în plin război economic. S-ar putea să 
nu avem nevoie de generali şi amirali, de tancuri, submarine şi 
bombe nucleare, dar nu putem câştiga dacă nu alimentăm 
nesăţiosul apetit de combustibil al maselor. Curând, chiar foarte 
curând, vom fi în măsură să-i spunem fiecărei persoane care 
locuieşte la nord de Mexic ce combustibil să cumpere, când să-l 
cumpere şi cât de mult să plătească pentru el. Nu va trebui să 
dăm explicaţii nimănui. Cu timpul, eforturile noastre vor înlocui 
statul condus de un guvern cu statul condus de o corporație. 
Sally, în momentul ăsta nu ne putem permite nici o slăbiciune. 

— O lume lipsită de politicieni, murmură, visător, Guy Kruse. 
Pare prea frumos ca să fie adevărat. 

— Ţara e la un pas de izbucnirea unor manifestații de masă 
împotriva petrolului de import, spuse Sherman. Nu mai avem 
nevoie decât de un singur incident ca să le facem să 
răbufnească. 

Un zâmbet plin de şiretenie modelă trăsăturile lui Zale. 

— Sunt cu un pas înaintea ta, Rick. Acest incident va avea loc 
de azi în trei zile. 

— O altă deversare a unui tanc petrolier? 

— Mult mai rău. 

— Ce poate fi mai rău decât atât? întrebă Morales, cu 
naivitate. 

— O deversare amplificată de o explozie. 

— În apropierea litoralului? 


384 


Zale clătină din cap. 

— In interiorul unuia dintre cele mai aglomerate porturi din 
lume. 

Urmară câteva momente de tăcere, timp în care conspiratorii 
înţeleseră cât de copleşitoare erau consecinţele unui astfel de 
eveniment. Pe urmă, Sandra Delgado se uită la Zale şi întrebă, 
cu voce scăzută: 

— Imi permiteţi? 

El se mulţumi să încuviinţeze cu o înclinare a capului. 

— Sâmbătă, în jurul orei patru şi jumătate după-amiază, 
Pacific Chimera, un cargou imens, plin cu ţiţei neprelucrat, având 
cinci sute de metri lungime şi şaptezeci lăţime - ceea ce 
înseamnă că este cel mai mare tanc petrolier din lume - va intra 
în golful San Francisco. Se va îndrepta spre dana San Petro, 
unde, în mod normal, ar trebui să acosteze ca să-şi descarce 
încărcătura. Numai că nu se va opri. Va continua să înainteze 
spre centrul oraşului în plină viteză, eşuând lângă staţia 
feribotului de la World Trade Center. Estimăm că va dărâma 
două cvartale de clădiri înainte de a se opri. Pe urmă vor fi 
detonaţi explozibilii şi Pacific Chimera va sări în aer, împreună cu 
încărcătura sa netă, de şase sute douăzeci de mii de tone de 
ţiţei, devastând întreaga zonă de coastă a oraşului. 

— O, Doamne, murmură Sally Morse, pălind dintr-o dată. Câţi 
oameni vor muri? 

— Probabil de ordinul miilor, de vreme de totul se va întâmpla 
la o oră de vârf, răspunse Kruse, cu nepăsare. 

— Ce importanţă are? întrebă Zale, cu indiferența unui medic 
legist care împinge un cadavru într-un compartiment frigorific de 
la morgă. Au murit mult mai mulţi în războaie în urma cărora nu 
s-a realizat nimic. Scopul nostru va fi atins şi, în final, cu toţii 
vom avea de câştigat. Se ridică de pe scaun. Cred că, pentru 
astăzi, am discutat destul. Vom continua mâine dimineaţă, apoi 
vom planifica modul în care veţi negocia fiecare cu guvernul şi 
ne vom definitiva planurile pentru anul viitor. 

Cei mai puternici moguli ai petrolului din două ţări se ridicară 
în picioare şi îl urmară pe Zale către lifturile care îi transportară 
în salonul cabanei, unde cocteilurile erau pregătite. 

Numai Sally Morse de la Yukon Oil rămase locului, 
imaginându-şi cumplita nenorocire care urma să se abată asupra 
a mii de bărbaţi, femei şi copiii nevinovaţi din San Francisco. 


385 


Stând astfel, singură, luă o decizie care ar fi putut pune capăt 
propriei ei vieţi. Dar părăsi încăperea fiind hotărâtă să o ducă la 
îndeplinire. 

După terminarea întrunirii, când şoferul jeep-ului opri în faţa 
avionului Lockheed al companiei ei, pilotul o aştepta pe treptele 
scării care urca la bord. 

— Sunteţi gata pentru călătoria spre Anchorage, doamnă 
Morse? 

— A intervenit o schimbare a planului. Trebuie să ajung la 
Washington pentru o altă conferinţă. 

— Fixez noua rută de zbor, spuse pilotul. Nu mai durează 
decât vreo câteva minute, apoi vom putea decola. 

Când se lăsă pe fotoliul prezidenţial, din piele, din spatele 
biroului pe care se aflau un computer, o serie de telefoane şi un 
fax, Sally ştia că intrase într-un labirint din care nu mai putea 
ieşi. Nu mai luase niciodată o decizie care să-i pună viaţa în 
pericol. Fiind o femeie descurcăreaţă, preluase conducerea 
operaţiunilor de la Yukon Oil după moartea soţului ei, dar asta 
era altceva - nu avea nici un fel de experienţă într-o asemenea 
privinţă. Ridică un receptor, cu intenţia de a da un telefon, dar 
realiză că exista pericolul ca agenţii lui Zale să-i intercepteze 
convorbirile. 

Ca să-şi întărească hotărârea, îi ceru însoţitorului de zbor un 
martini, apoi îşi aruncă cât colo pantofii şi începu să plănuiască 
cum să-l saboteze pe Curtis Merlin Zale, zădărnicindu-i planurile 
ticăloase. 


Pilotul Boeing-ului 727, avionul de serviciu al lui Zale, stătea în 
carlingă, citind o revistă şi aşteptând ca patronul său să-şi facă 
apariţia. Işi aruncă ochii dincolo de parbriz şi urmări nepăsător cu 
privirea avionul cu reacţie al companiei Yukon Oil, care rulă pe 
pistă pentru a se înălța spre cerul presărat cu nori albi şi firavi. 
Se uita încă în direcţia lui, când aparatul de zbor viră, 
îndreptându-se către sud. 

Ciudat, gândi. Se aşteptase ca pilotul să vireze spre nord-vest, 
către Alaska. Părăsi carlinga şi întră în cabina principală, oprindu- 
se în faţa unui bărbat care, cu picioarele încrucişate pe scaun, 
citea Wall Street Journal. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar m-am gândit că ar fi bine să ştiţi 
că avionul de la Yukon Oil a luat-o către sud, spre Washington, în 


386 


loc să se îndrepte către nord, înspre Alaska. 

Omo Kanai îşi puse ziarul alături şi zâmbi. 

— iți mulţumesc pentru că ai fost un observator atât de bun. 
Asta este o noutate interesantă. 


387 


Capitolul 41 


Adăpostit în districtul Westchester din statul New York, 
Tarrytown e unul dintre cele mai pitoreşti oraşe din valea intrată 
în istorie a fluviului Hudson. Decorul străzilor sale umbrite de 
copaci e completat de prăvălii vechi, cu coloniale, de restaurante 
mici, confortabile şi de magazine care comercializează piese de 
schimb pentru ambarcaţiuni, produse de industria locală. Zonele 
rezidenţiale găzduiesc căsuțe construite în stil gotic şi clădiri 
izolate, pline de grandoare. Simbolul său bine cunoscut este 
Sleepy Hollow, care a devenit celebră datorită povestirii clasice a 
lui Washington Irving, „The Legend of the Sleepy Hallow”. 

Pitt lenevea, moţăind, pe bancheta din spate a unei maşini 
închiriate, în timp ce Giordino şofa, iar Kelly admira decorul de 
pe locul pasagerului. Giordino conducea automobilul urmărind 
curbele drumului îngust care îi purta către campusul de douăzeci 
şi cinci de acri ai universităţii Marymount, situat pe dealul care 
domină fluviul Hudson şi podul Tappan Zee. 

Intemeiată în 1907, de către un ordin monahal catolic numit 
Călugăriţele  Sacrei Inimi a Fecioarei Maria, universitatea 
Marymount era cea mai importanţă din vasta reţea de şcoli 
Marymount răspândite în toată lumea. Fondatoarea sa, Maica 
Joseph Butler, îşi dedicase viaţa înfiinţării unor instituţii în care 
femeile să primească o educaţie care să le pregătească pentru 
ocuparea unor funcţii de răspundere, importante pentru orice 
naţiune de pe mapamond. Fiind o universitate independentă, 
dedicată ocupaţiilor liberale, care respecta tradiţia catolică, 
Marymount fusese una dintre instituţiile de cultură destinate 
femeilor care se bucuraseră de o dezvoltare rapidă. 

Clădirile universităţii erau austere şi, în marea lor majoritate, 
construite din cărămidă de culoare închisă. Giordino nu se putu 
abţine şi se uită îndelung la fetele atrăgătoare care se îmbulzeau 
în pragul sălilor de curs, în timp ce el vira, intrând pe strada 
principală din campus. Trecu pe lângă Butler Hall, o clădire mare, 
cu o cupolă deasupra căreia se afla o cruce şi se opri în parcarea 
de lângă Gerard Hall, în care primele două nivele erau ocupate 
de birourile facultăţii. 

Urcară treptele clădirii, îndreptându-se către ghişeul de 


388 


informaţii. Acolo, o studentă tânără, abia trecută de douăzeci de 
ani, îşi înălţă ochii spre Pitt când el o privi zâmbind. 

— Pot să vă îndrum într-o anumită direcţie? întrebă ea, cu 
amabilitate. 

— Către biroul doctorului Jerry Wednesday, de la catedra de 
antropologie. 

— Urcaţi pe scările din stânga dumneavoastră. Apoi luaţi-o la 
dreapta. Birourile catedrei se antropologie încep de dincolo de 
uşă şi se termină în capătul holului. 

— Vă mulţumim. 

— Vederea atâtor creaturi tinere şi superbe mă face să-mi 
doresc să fiu din nou la şcoală, spuse Giordino, când treceau pe 
lângă un grup de fete adunate pe scări. 

— N-ai nici o şansă, spuse Pitt. Universitatea asta e numai 
pentru fete. Accesul bărbaţilor nu este permis. 

— Poate aş avea şansa să ajung unul dintre profesorii lor. 

— După o săptămână, ai fi dat pe uşă afară, pentru purtare 
imorală. 

O altă studentă, care lucra la catedra de antropologie, îi 
conduse în biroul doctorului Wednesday. Bărbatul care se răsuci, 
scoțând o carte de pe un raft solid, zâmbi când cei trei străini se 
strecurară în biroul lui dezordonat, care mirosea a mucegai. 
Doctorul Jerry Wednesday nu era mai înalt decât Giordino, dar 
era mult mai subţire. Nu purta haină de tweed cu petece de piele 
la coate şi nici nu fuma pipă. Era îmbrăcat cu un pulover de 
bumbac, blugi Levi's şi pantofi sport. Faţa prelungă era proaspăt 
bărbierită, iar părul rar de pe frunte sugera că se apropia de 
cincizeci de ani. Avea ochi de un cenuşiu închis şi zâmbea 
arătându-şi dinţii uniformi şi albi, cu care s-ar fi mânarit orice 
dentist. 

— Unul dintre dumneavoastră, domnilor, trebuie să fie cel care 
m-a sunat, spuse el, jovial. 

— Eu am făcut-o, zise Pitt. Vi-i prezint pe Kelly Egan şi pe All 
Giordino, iar eu sunt Dirk Pitt. 

— N-aţi vrea să luaţi loc, vă rog? M-aţi prins într-un moment 
propice. Nu am nici un curs vreme de două ore. Apoi se întoarse 
spre Kelly. Este posibil ca doctorul Elmore Egan să fie tatăl 
dumneavoastră? 

— A fost tatăl meu, răspunse ea. 

— Mi-a părut foarte rău când am aflat că a murit, zise 


389 


Wednesday, cu sinceritate. Ştiţi, l-am întâlnit şi am corespondat 
cu el. Studia o expediţie a vikingilor, despre care credea că 
trecuse prin New York în anul... 1035, cred că ăsta era. 

— Da, tata era foarte interesat de pietrele cu rune pe care le- 
au lăsat în urmă. 

— Venim din Minnesota, de la Marlys Kaiser, spuse Pitt. Ea a 
fost cea care ne-a sugerat să ne întâlnim cu dumneavoastră. 

— O adevărată doamnă. Wednesday se aşeză în spatele 
biroului său dezordonat. Presupun că Marlys v-a povestit că 
doctorul Egan era de părere că vikingii care s-au stabilit în 
această zonă au fost masacrați de indienii din vale. 

Kelly dădu din cap. 

— A pomenit despre asta. 

Wednesday scotoci printr-unul dintre sertarele deschise ale 
biroului şi scoase un vraf de hârtii mototolite. 

— Se ştiu foarte puţine lucruri despre primii amerindieni din 
valea fluviului Hudson. Au fost menţionaţi şi descrişi pentru 
prima dată de Giovanni da Verrazano, în 1524. În timpul 
călătoriei sale în susul şi în josul Coastei de Est, a intrat în 
estuarul care este acum portul din New York, unde a ancorat şi a 
explorat ţinutul vreme de două săptămâni, înainte de a-şi 
continua drumul către nord, spre Newfoundland, de unde s-a 
întors în Franţa. 

Wednesday făcu cu pauză, timp în care îşi studie însemnările. 

— Verrazano i-a descris pe băştinaşii din America ca având 
chipuri ascuţite, păr lung şi negru şi ochi de aceeaşi culoare. 
Erau îmbrăcaţi în piei de vulpe şi de căprioară şi purtau podoabe 
din aramă. A observat că foloseau canoe cioplite din câte un 
singur buştean şi că locuiau în case rotunde sau de formă 
alungită, construite din trunchiuri despicate şi acoperite cu 
ierburi lungi şi cu ramuri de copac. Cu excepţia acestor relatări 
timpurii făcute de Verrazano, arheologii au descoperit, studiat şi 
înregistrat puţine urme ale străvechilor indieni. Despre cea mai 
mare parte a modului de viaţă a acestor locuitori timpurii ai 
continentului nu putem face decât presupuneri. 

— Aşa că istoria indienilor americani începe din 1524, spuse 
Giordino. 

— Istoria scrisă, da. Următorul explorator celebru care ne-a 
lăsat nişte înregistrări a fost Henry Hudson, în 1609. Ela intrat în 
estuar, de unde a navigat în susul fluviului care a primit numele 


390 


său. În mod surprinzător, a reuşit să ajungă până la Cohoes, la 
vreo şaisprezece kilometri de Albany, unde s-a oprit din cauza 
cascadelor. l-a descris pe indienii care locuiau în partea de jos a 
râului drept puternici şi agresivi, în timp ce aceia pe care i-a 
întâlnit în amonte erau prietenoşi şi îndatoritori. 

— Ce fel de arme foloseau? 

— Arcuri şi săgeți, cu vârfurile făcute din pietre ascuţite, fixate 
de coadă cu răşină întărită. Mai aveau şi bâte cioplite şi îşi 
făceau securi din bucăţi mari de cremene. 

— Cu ce se hrăneau? se interesă Kelly. 

— Cu vânat şi cu mai multe soiuri de peşte; găseau, din 
belşug, mai ales sturioni, somon şi stridii. Aveau ogoare întinse 
de porumb, pe care îl preparau punându-l la copt, de dovlecei, de 
floarea soarelui şi de fasole. Plantau şi tutun şi îl fumau în pipe 
de aramă. Aceasta se găsea din abundență în partea de nord, în 
jurul Marilor Lacuri şi era singurul metal din care puteau să 
fabrice obiecte. Fierul le era cunoscut, dar nu ştiau să-l 
prelucreze. 

— Inseamnă că aveau o existenţă prosperă. 

— Hudson nu a întâlnit, printre ei, nici un caz de inaniţie sau 
de subnutriţie, răspunse Wednesday. Apoi schiţă un zâmbet. 
Este interesant că nici unul dintre primii exploratori nu a povestit 
că ar fi văzut ceva care să-l ducă cu gândul la scalpări, prizonieri 
sau sclavi. Trebuie să presupunem că aceste practici 
respingătoare au fost introduse de străinii veniţi de dincolo de 
ocean. 

Pitt îşi împreună mâinile, gânditor. 

— A menţionat vreunul dintre aceşti exploratori timpurii 
existenţa vreunui semn care să denote că băştinaşii ar mai fi 
venit vreodată în contact cu europenii? 

— Hudson şi ceilalţi au remarcat câte ceva. În primul rând, 
indienii nu au părut surprinşi, aşa cum ar fi fost de aşteptat dacă 
ar fi văzut pentru prima oară ambarcaţiunii stranii şi oameni cu 
piele albă şi păr blond sau roşcat. Unul dintre marinarii din 
echipajul lui Verrazano a povestit despre nişte indieni care 
purtau podoabe din fier, semănând cu nişte lame ruginite de 
cuţit. Altul a pretins că ar fi văzut o secure din fier atârnând pe 
peretele casei unui indian. S-a zvonit şi că un marinar ar fi găsit 
un vas concav din fier, folosit drept castron. 

— Un coif de viking, cugetă Giordino. 


391 


Wednesday zâmbi, cu răbdare şi continuă: 

— După ce olandezii au început să se stabilească în vale, 
construind, în 1613, un fort lângă actualul Albany şi să înveţe 
limba băştinaşilor, miturile acestora au ieşit la lumină. 

— Şi ce anume au dezvăluit? 

— E greu să separi legenda de faptă, răspunse Wednesday. 
Poveştile transmise prin viu grai de-a lungul secolelor erau foarte 
vagi şi, bineînţeles, nu existau dovezi care să le susţină. Una 
dintre ele istorisea despre nişte bărbaţi violenţi, bărboşi, cu 
pielea albă şi capete tari, scânteietoare în lumina soarelui, care 
au venit şi şi-au construit o aşezare în vale. Când unii dintre ei au 
părăsit-o pentru un răstimp îndelungat... 

— Magnus Sigvatson şi cei o sută de oameni ai săi, care au 
plecat să exploreze vestul, îl întrerupse Kelly. 

— Da, am aflat despre runele descoperite de tatăl tău şi 
traducerea lor mi-e cunoscută, spuse, calm, Wednesday. 
Povestea continuă relatând că, după ce indienii, pentru care 
hoţia nu era un delict, au început să fure şi să taie vitele care 
fuseseră aduse de dincolo de ocean în corăbiile noilor veniţi, au 
urmat represaliile. Oamenii sălbatici cu faţa păroasă, aşa cum 
erau numiţi şi-au recuperat şeptelul şi au tăiat mâinile hoţilor. 
Din nefericire, unul dintre aceştia era fiul unei căpetenii locale. 
Mâniindu-se, acel şef al indienilor a adunat laolaltă mai multe 
triburi din vale. Unul era cel numit Munsee Lenape sau Delaware, 
care, din punct de vedere cultural, se înrudea cu Algonkienii. 
Unindu-şi forţele, băştinaşii au atacat aşezarea străinilor şi au 
distrus-o, măcelărindu-i pe toţi. După cum sugerează una dintre 
versiuni, câteva femei şi câţiva copii ar fi fost luaţi ca sclavi, dar 
obiceiul acesta a apărut mult mai târziu. 

— Magnus şi însoțitorii lui trebuie să fi avut un şoc la 
întoarcere, când şi-au găsit morţi prietenii şi rudele. 

Wednesday dădu din cap. 

— Nu putem face decât speculaţii. Dar atunci a fost rândul lor 
să ucidă. Legenda descrie o luptă cumplită, în care oamenii 
sălbatici cu capete strălucitoare au omorât mai bine de o mie de 
indieni înainte de a pieri până la unul. 

— Nu e o poveste frumoasă, murmură Kelly. 

Wednesday îşi ridică mâinile, eschivându-se cu un gest. 

— Cine ştie dacă este sau nu adevărată? 

— Pare ciudat că nu a fost descoperită nici o urmă a aşezării, 


392 


observă Pitt. 

— Legenda spune că indieni, care e uşor de înţeles că erau 
înnebuniţi de furie, au distrus şi au ars orice urmă a noilor veniţi, 
fără să lase nimic în urmă, pe suprafaţa pământului, pentru 
studiile arheologilor de mai târziu. 

— Există vreo referinţă la o peşteră? 

— Singura menţiune despre care am auzit este aceea 
descoperită de doctorul Egan pe o piatră cu rune. 

Fără să spună nimic, Pitt se uită la Wednesday, rămânând în 
aşteptare. 

Celălalt reluă firul. 

— Au existat, totuşi, câteva întâmplări inexplicabile. De 
exemplu, începând din jurul anului 1000 d.Hr., în valea fluviului 
Hudson au avut loc transformări semnificative. Locuitorii au 
descoperit dintr-o dată agricultura şi au început să-şi semene 
propriile lor plante. Cultivarea pământului a devenit un mijloc de 
subzistență, alături de vânătoare, pescuit şi cules. Cam în 
aceeaşi perioadă, au început să-şi fortifice satele, folosind pietre 
şi buşteni aşezaţi în poziţie verticală, consolidaţi cu valuri de 
pământ. De asemenea, au început să-şi construiască case 
lunguieţe, ovale, cu platforme pentru dormit încastrate în pereţi, 
ceea ce nu mai făcuseră niciodată până atunci. 

— Sugeraţi, aşadar, că vikingii le-au arătat indienilor cum să 
obţină recolte şi cum să-şi construiască case solide. Şi că, după 
acea mare bătălie, aceştia din urmă au început să înalțe palisade 
care să-i apere în cazul unui alt atac masiv al străinilor. 

— Eu sunt un om realist, domnule Pitt, zise Wednesday. Nu 
sugerez nimic. Toate cele pe care vi le-am relatat sunt vorbe 
transmise din gură-n gură şi supoziţii. Până când nu va fi 
descoperită o dovadă incontestabilă, mai presus decât inscripţiile 
de pe pietrele cu rune, asupra autenticităţii cărora cei mai mulţi 
dintre arheologi au dubii, nu putem accepta istorisirile decât ca 
legende şi mituri, atât şi nimic mai mult. 

— Cred că tata descoperise dovada existenţei unei aşezări a 
vikingilor, spuse Kelly, cu voce scăzută. Dar a murit înainte de a- 
şi face cunoscute cercetările şi nu reuşim să-i găsim însemnările 
sau jurnalele. 

— Sper, din toată inima, că veţi avea succes, spuse 
Wednesday, cu sinceritate. Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât 
să pot crede că valea fluviului Hudson a fost vizitată şi colonizată 


393 


cu şase sute de ani înaintea sosirii spaniolilor şi a olandezilor. Ar 
fi distractiv să rescriem cărţile de istorie. 

Pitt se ridică, se întinse pe deasupra biroului şi strânse mâna 
lui Wednesday. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. Vă suntem recunoscători 
pentru timpul pe care ni l-aţi acordat. N 

— Nu aveţi pentru ce, mi-a făcut plăcere. li zâmbi lui Kelly. Te 
rog să mă anunţi dacă descoperiţi ceva. 

— Ar mai fi încă o întrebare. 

— Da? 

— Au mai fost descoperite vreodată alte artefacte vikinge cu 
excepția celor menționate de primii exploratori? 

Wednesday căzu un moment pe gânduri. 

— Dacă mă gândesc bine, în secolul al nouăsprezecelea, un 
fermier a anunțat că a găsit nişte zale vechi, ruginite, dar nu ştiu 
ce s-a întâmplat cu ele şi dacă au fost examinate vreodată de 
vreun specialist. 

— Vă mulţumesc încă o dată. 

Îşi luară rămas bun şi părăsiră biroul lui Wednesday, 
îndreptându-se către parcare. Norii întunecaţi acoperiseră cerul 
şi ploaia părea gata să înceapă din clipă în clipă. Se urcară în 
maşină chiar în momentul în care cădeau primii stropi. Erau într- 
o dispoziţie sumbră când Giordino introduse cheia în contact şi 
porni motorul. 

— Tata a găsit aşezarea, spuse Kelly, absorbită de gânduri. 
Ştiu asta. 

— Problema mea, zise Giordino, este că nu pot face o legătura 
între aşezare şi peşteră. Mi se pare că, dacă nu există peştera, n- 
a existat nici aşezarea. 

— Deşi toate urmele aşezării au fost distruse, pun pariu că a 
existat o peşteră şi că ea mai există încă, declară Pitt. 

— AŞ fi vrut să ştiu unde anume, făcu Kelly, melancolică. Eu şi 
Josh nu am reuşit niciodată să o găsim. 

— S-ar putea ca indienii să-i fi astupat intrarea, îi atrase 
atenţia Giordino. 

Visătoare, Kelly privea, prin geamul maşinii, copacii care 
înconjurau parcarea. 

— Inseamnă că nu o s-o găsim niciodată. 

— Propun să facem o verificare a malurilor fluviului, sub 
faleză, spuse Pitt, cu încredere. O cavitate de sub suprafaţa apei 


394 


poate fi descoperită cu ajutorul unui sonar lateral. Putem face 
rost de o şalupă şi de un senzor de la NUMA, astfel încât să 
putem trece la treabă poimâine. 

Giordino schimbase viteza şi scotea maşina din parcarea 
universităţii, când celularul lui începu să sune. . 

— Giordino. Apoi, după o pauză: E chiar aici. li întinse telefonul 
lui Pitt, care stătea pe scaunul din spate. E Sandecker. 

— Da, domnule amiral, zise Pitt. Apoi, pentru următoarele trei 
minute, amuţi şi ascultă fără să răspundă. Şi, în cele din urmă: 
Da, domnule. Ne îndreptăm într-acolo. li înapoie telefonul lui 
Giordino. Vrea să ne întoarcem la Washington cât de repede 
putem. 

— Vreo problemă? 

— Mai degrabă o urgenţă. 

— N-a spus despre ce e vorba? întrebă Kelly. 

— După cum se pare, Curtis Merlin Zale şi amicii lui de la 
Cerber sunt pe punctul de a provoca o catastrofă şi mai cumplită 
decât aceea de pe Emerald Dolphin. 


395 


PARTEA A PATRA 
TRADAREA 


Capitolul 42 


8 August 2003 
Washington, D.C. 


Loren Smith, membră a Congresului, se simţea de parcă ar fi 
fost legată de un cal sălbatic şi târâtă prin deşert. Deşi directorii 
corporației Cerber fuseseră somaţi să se prezinte în faţa comisiei 
ei de Investigare a Practicilor Ilegale de Comerţ, nici unul nu 
apăruse. In loc de asta, erau reprezentaţi de o armată de avocaţi 
ai corporației, care aşternuseră un văl de fum impenetrabil 
asupra întregii proceduri. 

— Tactici de învăluire şi de eschivare, murmură, pentru sine, 
în timp ce anunţa, printr-o lovitură de ciocănel, încheierea 
audierii până în dimineaţa următoare. Nimic nu poate fi mai 
dezgustător decât ceea ce am văzut aici în dimineaţa asta. 

Rămăsese locului, total nemulțumită şi frustrată, când 
congresmanul Leonard Sturgis, un democrat din Dakota de Nord, 
se apropie şi îi puse mâna pe umăr. 

— Nu te descuraja, Loren. 

— Nu s-ar putea spune că m-ai ajutat prea mult astăzi, zise ea, 
cu voce tăioasă. Ai fost de acord cu tot ce ne-au servit, deşi ştiai 
foarte bine că nu sunt decât denaturări şi minciuni. 

— Nu poţi nega că toate afacerile pentru care au depus 
mărturiei erau perfect legale. 

— Vreau să-l văd în faţa comisiei pe Curtis Merlin Zale, 
împreună cu toţi directorii din comitetul lui de conducere. Nu 
şleahta asta de avocaţi corupți, care aruncă cu noroi în apă. 

— Sunt sigur că domnul Zale va apărea la momentul potrivit, 
spuse Sturgis. Cred că o să ţi se pară un om foarte rezonabil. 

Loren îi azvârli o privire nimicitoare. 

— Acum două nopţi, Zale mi-a întrerupt cina în mod grosolan 
şi mi s-a părut o adevărată scursoare a societăţii. 

Sturgis se încruntă, ceea ce nu-i stătea în obicei. Zâmbetul nu- 
i lipsea de pe chip aproape niciodată. In Congres era cunoscut 
drept pacifist convins. Avea aerul sănătos al omului care şi-a 


397 


petrecut la ţară cea mai mare parte a vieţii. Fraţii lui continuau 
să se ocupe de mica fermă pe care familia o avea în Buffalo, 
Dakota de Nord, iar el era reales mereu datorită luptei sale 
neostoite pentru păstrarea stilului de viaţă al fermierilor. Singura 
lui slăbiciune, după cum observase Loren, era acoperirea lui 
Curtis Merlin Zale. 

— L-ai întâlnit pe Zale? o întrebă, cu cea mai sinceră surpriză. 

— Omul ăsta rezonabil m-a ameninţat cu moartea dacă nu 
renunţ la investigaţii. 

— Asta mi se pare greu de crezut. 

— Fă bine şi crede-o! spuse Loren, pe un ton muşcător. 
Ascultă sfatul meu, Leo. Distanţează-te de Cerber. Se duce la 
fund, chiar zdravăn, iar Zale se va putea considera norocos dacă 
n-o să îngroaşe rândurile morţilor. 

Sturgis o privi întorcându-i spatele şi îndepărtându-se, arătând 
impecabil în costumul ei bej, de tweed, cu talia strânsă cu o 
curea din piele de căprioară. Ducea în mână o servietă a cărei 
piele era vopsită într-o culoare asortată cu a costumului. Era 
semnul ei distinctiv. 

Loren nu se întoarse în biroul ei. Era seara târziu, aşa că se 
duse direct la maşina pe care şi-o lăsase în parcarea subterană a 
Congresului din clădirea în care îşi avea biroul. In timp ce se 
strecura prin traficul aglomerat, de oră de vârf, gândurile îi 
hoinăreau printre întâmplările din ziua aceea. După patruzeci şi 
cinci de minute, ajunse în faţa casei ei din Alexandria. In timp ce 
se oprea şi apăsa butonul telecomenzii uşii garajului, o femeie 
ieşi în umbră şi se apropie de maşină dinspre partea şoferului. 
Fără nici o teamă, Loren se răsuci în scaun şi lăsă geamul în jos. 

— Doamnă Smith, iertaţi-mi imixtiunea, dar trebuie să vă 
vorbesc despre ceva care nu suferă amânare. 

— Cine sunteţi? 

— Mă numesc Sally Morse. Sunt preşedinta companiei Yukon 
Oil. 

Loren o privi cu atenţie pe femeia îmbrăcată doar cu nişte 
pantaloni de dril şi cu o bluză de bumbac, de culoare albastru 
deschis. Sinceritatea din ochii ei îi plăcu. 

— Intraţi în garaj. 

Loren parcă maşina şi închise uşa. 

— Vă rog să poftiţi înăuntru. 

O conduse în camera de primire. Decorul era ultramodern, 


398 


fiecare piesă de mobilier fiind un unicat realizat manual. 

— Luaţi loc, vă rog. Serviţi o cafea? 

— Mulţumesc, dar aş prefera ceva mai tare. 

— Spuneţi numele băuturii, zise Loren, deschizând un bar pe 
ale cărui uşi de sticlă erau gravate modele florale exotice. 

— Scotch cu gheaţă, fără sifon? 

— Vorbiţi ca un bărbat. 

Loren turnă scotch Cutty Sark peste cuburile de gheaţă şi îi 
întinse paharul lui Sally. Apoi îşi deschise o bere Coors şi se 
aşeză în faţa ei, la o măsuţă. 

— Acum, doamnă Morse, spuneţi-mi de ce aţi venit la mine. 

— Pentru că dumneavoastră conduceţi o investigaţie a 
Congresului asupra imperiului Cerber şi a impactului său pe piaţa 
țițeiului. 

Inima lui Loren îşi înteţi bătăile şi ea se sili să acţioneze cu 
calm. 

— Pot să presupun că aveţi informaţii pe care vreţi să mi le 
împărtăşiţi? 

Sally luă o înghiţitură zdravănă de scotch, apoi chipul i se 
posomori şi trase aer adânc în piept. 

— Sper că veţi înţelege un lucru. Din acest moment, viaţa mea 
este în cel mai mare pericol, proprietăţile mele sunt ca şi 
distruse, iar reputaţia mea, ca şi poziţia socială pe care m-am 
străduit atât de mult să o dobândesc, se vor duce pe apa 
sâmbetei. 

Loren nu încercă să o preseze, ci rămase în aşteptare. 

— Sunteţi o femeie foarte curajoasă. 

Sally clătină din cap cu tristeţe. 

— Nu tocmai. Sunt doar norocoasă, pentru că nu am o familie 
pe care să o amenințe sau să o ucidă Curtis Merlin Zale, aşa cum 
au făcut lacheii lui în multe alte cazuri. 

Adrenalina începu să pulseze în venele lui Loren. Simpla 
pronunțare a numelui lui Zale era ca un trăsnet care lovise 
acoperişul. 

— li cunoşti activităţile criminale secrete, riscă ea să afirme. 

— Incă de când m-a racolat şi a înfiinţat cartelul din care fac 
parte majoritatea companiilor petroliere importante. 

— Nu ştiam de existenţa unui cartel. 

Loren începea să aibă impresia că descoperise filonul 
principal. 


399 


— O, da, într-adevăr, spuse Sally. Planul lui Zale era să 
realizeze fuzionarea în secret a companiilor noastre, pentru ca 
ţara să nu fie dependentă de petrolul de import. La început, 
părea să fie vorba de o cauză nobilă. Dar apoi a devenit evident 
că intenţiile lui mergeau mult mai departe de simpla întrerupere 
a importurilor de ţiţei de la OPEC. 

— Care e ţinta finală? 

— Să devină mai puternic decât guvernul Statelor Unite. Să 
impună propriile sale programe unei ţări atât de dependente de 
preţurile atrăgătoare ale produselor lui petroliere şi de 
abundenta lor, încât să-i aplaude eforturile, fără să aibă habar 
că, într-o bună zi, după ce va obţine monopolul, iar importul de 
ţiţei va fi interzis, va retrage toate facilităţile acordate. 

— Nu-mi dau seama cum s-ar putea întâmpla aşa ceva, zise 
Loren, nereuşind să înţeleagă adevărata amploare a spuselor lui 
Sally. Cum să obţină monopolul fără să descopere nişte 
zăcăminte enorme de petrol în America de Nord? 

— Anulând, atât în Statele Unite cât şi în Canada, toate 
restricţiile referitoare la forarea şi exploatarea resurselor din 
trenurile aflate sub jurisdicție guvernamentală. Nesocotind toate 
considerentele legate de protecţia mediului. Mituind pentru a 
obţine controlul la Washington. Şi, ceea ce este cel mai rău, 
convingând populaţia americană să protesteze şi să treacă la 
revolte împotriva intrării în ţară a tancurilor cu petrol de import. 

— Imposibil! mârâi Loren. Nimeni nu poate dobândi atât de 
multă putere şi nu poate manipula atât de mulţi oameni. 

— Protestele au început deja, spuse Sally, posomorându-se. 
Revoltele bat la uşă. O să mă înţelegeţi când o să vă povestesc 
despre ultima catastrofă pe care a pus-o la cale. In momentul de 
faţă, nu-l mai desparte decât foarte puţin de obţinerea 
monopolului absolut pe piaţa petrolului. 

— E de necrezut. 

Sally îi adresă un zâmbet sinistru. 

— Pare un clişeu când spui că nimic nu-i poate sta în cale şi că 
nu va ezita să folosească orice mijloace, inclusiv uciderea în 
masă, ca să-şi atingă scopurile; dar ăsta e adevărul. 

— Emerald Dolphin şi Golden Marlin. 

Derutată, Sally se holbă la Loren. 

— Ştiţi despre amestecul lui în tragediile acelea? 

— De vreme ce îmi spuneţi tot ce ştiţi, cred că nu risc nimic 


400 


destăinuindu-vă că FBl-ul, colaborând îndeaproape cu NUMA, a 
stabilit că dezastrele nu s-au datorat unor accidente, ci au fost 
provocate de agenţii companiei Cerber, numiţi Năpârci. Conform 
dovezilor adunate, incendiul pachebotului şi scufundarea 
submarinului au fost puse la cale pentru a se da vina pe 
motoarele magnetohidrodinamice realizate de doctorul Elmore 
Egan. Zale vrea să oprească producţia acestora din cauza unui 
ulei cu adevărat revoluţionar, a cărui formulă a fost descoperită 
de Egan şi care, practic, elimină frecarea. Dacă ar fi scos pe 
piaţă, ar reduce vânzările produselor de acelaşi tip, reprezentând 
diferenţa dintre profit şi pierdere pentru corporaţiile axate pe 
rafinarea uleiurilor. 

— Nu aveam idee că existenţa grupării secrete de asasini 
plătiţi, înfiinţată de Zale, le este cunoscută investigatorilor 
guvernamentali, spuse Sally, surprinsă. 

— De vreme ce nici Zale nu ştie... 

Sally îşi desfăcu mâinile, exprimându-şi mâhnirea. 

— El ştie. 

Loren o privi cu scepticism. 

— De unde? Cercetările se desfăşoară în cel mai strict secret. 

— Curtis Merlin Zale a cheltuit mai bine de cinci miliarde de 
dolari ca să-i cumpere pe toţi membrii administraţiei de la 
Washington de pe urma cărora ar fi putut profita. Peste o sută de 
senatori şi deputaţi sunt în solda lui, alături de oficiali din toate 
ministerele, inclusiv din cel al justiţiei. 

— Mi-aţi putea da nume? întrebă Loren, preocupată. 

Cu o expresie aproape diabolică, Sally scoase din geantă un 
CD. 

— Totul se află aici. Două sute unsprezece nume. Pot să vă 
spun când şi câţi bani a primit fiecare. Am dat, din întâmplare, 
peste un fişier parolat, care mi-a fost trimis din greşeală şi care 
era destinat Sandrei Delage, şefa administraţiei cartelului secret. 
După ce am făcut copii, l-am reparolat şi i l-am expediat Sandrei. 
Din fericire, ea nu bănuia că m-am răzgândit în ceea ce priveşte 
asocierea cu Cerber şi cu planurile demenţiale ale lui Zale şi nu a 
fost câtuşi de puţin suspicioasă. 

— Imi puteţi spune câteva nume? 

— E suficient să spun că e vorba de liderii ambelor camere şi 
de trei oficialități de rang foarte înalt de la Casa Albă. 

— Dar congresmanul Leonard Sturgis? 


401 


— E pe listă. 

— De asta mă temeam, zise Loren, furioasă. Şi preşedintele? 

Sally clătină din cap. 

— După câte ştiu eu, nu vrea să aibă cu nimic de-a face cu 
Zale. Preşedintele nu e lipsit de cusururi, dar ştie destul de multe 
despre magnatul petrolului ca să-şi dea seama că e putred până- 
n măduva oaselor. 

Loren şi Sally continuară să stea de vorbă până la ora trei 
dimineaţa. Loren se îngrozi când Sally îi descrise planul lui Zale 
de a arunca un supertanc petrolier în aer în portul San Francisco. 
Introduseră CD-ul în computerul personal al lui Loren şi îi tipăriră 
cuprinsul până ce adunară un teanc de hârtii de dimensiunea 
manuscrisului unei cărţulii. Apoi ascunseră CD-ul şi copiile 
tipărite în seiful pe care Loren îl construise în podeaua garajului, 
sub un fişet pe roţi. 

— Poţi rămâne aici peste noapte, dar va trebui să-ţi găsim o 
ascunzătoare sigură, pe toată perioada desfăşurării anchetei. 
Imediat ce va descoperi că vrei să pui capăt acţiunilor lui perfide, 
Zale se va strădui din răsputeri să te reducă la tăcere. 

— Tăcere e un mod frumos de a spune crimă. 

— Au încercat deja să o tortureze pe Kelly, fiica doctorului 
Egan, ca să afle formula uleiului. 

— Şi au izbutit? 

— Nu, a fost salvată înainte ca Năpăârcile lui Zale să poată 
scoate ceva de la ea. 

— Mi-ar plăcea s-o cunosc. 

— Asta se poate. Stătea la mine, dar, după ce, acum câteva 
nopţi, Zale ne-a găsit împreună la restaurant, a trebuit să o 
ascund şi pe ea în altă parte. 

— Eu am plecat doar cu o geantă în care am câteva lucruri 
pentru noapte, nişte farduri, bijuterii şi două schimburi de 
lenjerie. 

Loren o măsură din priviri şi dădu din cap, mulţumită. 

— Avem cam aceleaşi măsuri. Poţi să împrumuţi din garderoba 
mea orice ţi se potriveşte. 

— O să fiu fericită când se va pune capăt acestei poveşti 
murdare. 

— ţi dai seama că, după ce ai făcut în seara asta, va trebui să 
fii citată ca să depui mărturie în faţa justiţiei şi a comisiei de 
investigare pe care o conduc. 


402 


— Accept să-mi asum riscurile, zise Sally, cu un aer solemn. 

Loren o înconjură cu braţul. 

— Trebuie s-o spun din nou. Eşti o femeie curajoasă. 

— Unde te-ai gândit să mă ascunzi, începând de mâine? 

— Pentru că Zale are prea multe cârtiţe în Ministerul de 
Justiţie, nu cred că e înţelept să te duc într-una dintre 
ascunzătorile guvernamentale. Loren zâmbi cu şiretenie. Am un 
prieten care te poate instala într-un vechi hangar pentru 
avioane, cu mai multe sisteme de securitate decât la Fort Knox. 
Numele lui e Dirk Pitt. 

— Se poate avea încredere în el? 

Loren râse. 

— Draga mea, dacă filosoful grec Diogene ar mai cutreiera 
încă lumea, căutând cu lumânarea un om cinstit şi-ar putea 
încheia peregrinările la uşa lui Dirk. 


403 


Capitolul 43 


După ce cobori din avion la Washington, Kelly fu escortată la o 
furgonetă fără nici un semn distinctiv, care o transportă într-un 
loc sigur din Arlington. Pitt şi Giordino o conduseră, apoi se 
urcară într-un Lincoln Navigator trimis de NUMA şi se destinseră 
în timp ce şoferul îi ducea spre Landover, Maryland. După 
douăzeci de minute, intrară pe Arena Drive şi se îndreptară spre 
imensa parcare de la FedEx Field, stadionul echipei de fotbal 
Redskins din Washington. Construit în 1997, acesta putea primi 
optzeci de mii o sută şaisprezece microbişti pe scaunele largi, 
confortabile. La restaurantele din zonele laterale se putea servi o 
mare varietate de mâncăruri exotice. Două ecrane enorme, 
pentru reluări şi patru tabele de marcaj permiteau suporterilor să 
savureze fazele cele mai fierbinţi ale jocului. 

Navigator-ul intră în parcarea subterană, în zona rezervată 
pentru VIP-uri şi opri în faţa unei uşi străjuite de doi bărbaţi în 
echipament de luptă, înarmaţi cu puşti automate. Santinelele îi 
opriră pe Pitt şi Giordino şi le comparară chipurile cu fotografiile 
pe care le primiseră de la departamentul de securitate din cadrul 
NUMA înainte de a le permite să intre pe coridorul lung care se 
întindea pe sub tribunele stadionului. 

— A patra uşă pe stânga, domnilor, îi informă unul dintre 
paznici. 

— Toată chestia asta nu ţi se pare exagerată? îl întrebă 
Giordino pe Pitt. 

— După cum îl ştiu eu pe amiral, trebuie să aibă un motiv 
întemeiat. 

Ajunseră la uşa indicată, în faţa căreia găsiră un alt paznic 
înarmat. Acesta se mulţumi să-i studieze câteva clipe, apoi le 
deschise uşa şi se dădu la o parte. 

— Credeam că Războiul Rece s-a terminat cu ani în urmă, 
murmură Giordino, cu voce scăzută. 

Faptul că se pomeniră într-unul dintre vestiarele destinate 
echipelor oaspeţilor îi surprinse într-o oarecare măsură. Mai 
multe persoane erau deja aşezate în biroul antrenorului echipei. 
Loren era acolo, împreună cu Sally Morse. Amiralul Sandecker, 
Rudi Gunn şi Hiram Yaeger reprezentau NUMA. Pitt îi recunoscu 


404 


pe amiralul Amos Dover de la Paza de Coastă, pe căpitanul 
Warren Garnet de la Infanteria Marină şi pe comandorul Miles 
Jacobs, un veteran al operaţiunilor SEAL. Pitt şi Giordino 
colaboraseră, în trecut, cu fiecare dintre ei. 

Singura figură care nu le era cunoscută era cea a unui bărbat 
înalt, cu înfăţişarea distinsă pe care o au de obicei căpitanii 
navelor de croazieră. Imaginea sa de marinar era întregită de 
plasturele negru care îi acoperea ochiul stâng. Pitt presupuse că 
se apropia de şaizeci de ani. 

Pe moment, îl exilă pe străin într-un cotlon al minţii, în timp ce 
îşi saluta colegii de la NUMA şi strângea mâinile militarilor pe 
care îi cunoştea din vremea unor vechi aventuri. Dover, un 
bărbat voinic ca un urs, colaborase cu Pitt la proiectul Deep Six. 
Garnet şi Jacobs fuseseră angajaţi într-o luptă fără sorţi de 
izbândă împotriva focului, în Antarctica, până când Pitt şi 
Giordino apăruseră exact la timp, cu imensul spărgător de 
gheaţă al amiralului Byrd. Abia după ce schimbară câteva glume 
îşi focaliză Pitt atenţia asupra bărbatului cu plasture pe ochi. 

— Dirk, spuse Sandecker, dă-mi voie să ţi-l prezint pe Wes 
Rader. E unul dintre vechii mei prieteni din Marină. Am fost 
împreună în Marea Baltică, stând cu ochii pe submarinele ruseşti 
care se îndreptau către Atlantic. Este director adjunct în 
Ministerul de Justiţie şi va coordona toate acţiunile din punct de 
vedere legal. 

In mintea lui Pitt se ridicară o serie de întrebări, dar aşteptă să 
le pună la momentul potrivit. Dacă ar fi fost singuri, ar fi 
îmbrăţişat-o pe Loren şi ar fi sărutat-o apăsat pe buze. Dar era 
vorba de o întâlnire oficială şi ea era membră a Congresului, aşa 
că se înclină uşor în faţa ei şi strânse mâna pe care i-o întinsese. 

— Mă bucur să vă revăd. 

— Şi eu de asemenea, răspunse ea, cu un licăr poznaş în 
privire. Apoi se întoarse spre Sally: El este cel despre care ţi-am 
vorbit. Sally Morse, fă cunoştinţă cu Dirk Pitt. 

Sally privi în adâncul verde opalescent al ochilor lui Pitt şi văzu 
ceea ce vedeau majoritatea femeilor care îl întâlneau: un bărbat 
pe care se puteau bizui. 

— Am auzit multe despre dumneavoastră. 

Pitt privi pieziş către Loren şi zâmbi. 

— Sper că dintr-o sursă care nu a exagerat peste măsură. 

— Dacă aveţi cu toţii amabilitatea de a găsi câte un scaun şi 


405 


de a vă aşeza confortabil, zise Sandecker, putem începe discuţia. 

Se aşeză şi scoase unul dintre trabucurile sale uriaşe, dar, din 
consideraţie faţă de doamne, nu îl aprinse. Probabil că femeile ar 
fi preferat să o facă, pentru a înlocui mirosul de sudoare care 
persista după ultimul meci şi încă mai plutea în aerul din vestiar. 

— Domnilor, după cum ştiu deja unii dintre dumneavoastră, 
doamna Sally Morse este preşedinta companiei Yukon Oil. 
Domnia sa vă va descrie o ameninţare gravă la adresa securităţii 
naţionale şi a cetăţenilor acestei ţări - care ne priveşte pe noi 
toţi. Se întoarse spre Sally. Aveţi cuvântul. 

— Scuză-mă că te întrerup, amirale, spuse Rader, dar nu văd 
de ce a fost nevoie de toate aceste măsuri de siguranţă. 
Organizarea unei întruniri în vestiarul unui stadion de fotbal pare 
o exagerare. 

— Vei primi un răspuns imediat ce doamna Morse îşi va 
prezenta expunerea. 

Făcu un semn cu capul către Sally. 

— Vă rog să începeţi. 

In următoarele două ore, ea redă, în detaliu, planul lui Curtis 
Merlin Zale de a crea un monopol al țițeiului şi de a câştiga o 
avere imensă impunându-şi condiţiile în faţa guvernului Statelor 
Unite. 

Când termină, neîncrederea plana în încăpere ca un nor gros. 

— Aveţi certitudinea că toate cele pe care ni le-aţi relatat sunt 
adevărate? rosti, într-un târziu, Wes Rader. 

— Cuvânt cu cuvânt, ripostă Sally, cu fermitate. 

Rader se întoarse către Sandecker. 

— O asemenea ameninţare depăşeşte cu mult competenţa 
celor strânşi în această cameră. Trebuie să o facem imediat 
cunoscută. Preşedintele, liderii Congresului, şefii de stat major, 
şeful meu de la Ministerul Justiţiei - pe aceştia trebuie să-i 
anunţăm mai întâi. 

— Nu putem, spuse Sandecker şi începu să împartă copiile 
listei cu nume ale membrilor Congresului, ale membrilor 
agenţiilor guvernamentale, ale componenților Ministerului 
Justiției şi ale oamenilor de încredere ai preşedintelui din Aripa 
de Vest. Acesta este motivul, care justifică, totodată şi secretul 
întrunirii noastre. Oamenii ale căror nume sunt pe listele din 
mâinile dumneavoastră au fost cumpăraţi şi plătiţi de Cerber şi 
de Curtis Merlin Zale. 


406 


— Imposibil, spuse Rader, trecând în revistă numele cu totală 
neîncredere. Ar fi trebuit să existe o sumedenie de hârtii 
incriminatoare. 

— Banii au fost plătiţi prin intermediul unor companii de 
dincolo de ocean, deţinute de alte companii, deţinute, la rândul 
lor, de Cerber, replică Sally. Sunt plasați în conturi din afara 
continentului, pentru a căror identificare  investigatorii 
Ministerului de Justiţie ar avea nevoie de ani de zile. 

— Cum e posibil ca un singur om să corupă un întreg sistem? 

— Acei membri ai Congresului care nu au putut refuza mita lui 
Zale nu sunt oameni bogaţi, răspunse Loren în locul lui Sally. 
Poate că nu şi-ar fi vândut idealurile şi cinstea pentru un milion 
de dolari, dar zece sau douăzeci de milioane reprezentau pentru 
ei o sumă mult prea mare, pe lângă care nu puteau trece cu 
nepăsare. Cei care au căzut în plasa cu Zale nu cunosc 
adevărata întindere a reţelei sale. Până acum suntem singurele 
persoane din afara cercului din jurul lui Cerber care, mulţumită 
lui Sally, au aflat despre influenţa excesivă dobândită de Zale 
asupra guvernului. 

— Să nu-i uităm pe iluştri reprezentanţi ai mass-media, 
adăugă Sally. Cei pe care Zale îi are la mână pot denatura ştirile 
în favoarea lui. Dacă i se opun, îi poate ameninţa cu demascarea, 
pentru că, odată lipsiţi de credibilitate, vor fi excluşi din branşă şi 
se vor trezi pe stradă în câteva ore. 

Rader clătină din cap. 

— Totuşi, nu pot să cred că un singur om e vinovatul, oricât de 
bogat ar fi. 

— Nu a acţionat de unul singur. S-a bucurat de sprijinul celor 
mai puternici magnați ai petrolului din Statele Unite şi din 
Canada. Banii nu au venit numai de la Cerber. 

— Au venit şi de la Yukon Oil? 

— Şi de la Yukon Oil, răspunse Sally, cu gravitate. Sunt la fel 
de vinovată ca toţi ceilalţi pentru că m-am lăsat vrăjită de Zale. 

— Venind la noi, ai făcut mai mult decât să te căieşti, spuse 
Loren, strângând mâna lui Sally. 

— De ce aţi apelat la mine? întrebă Rader. Sunt abia al treilea 
în ierarhia Ministerului de Justiţie. 

— După cum ai văzut, numele tău nu este pe listă, pe când 
cele ale superiorilor tăi direcţi sunt, răspunse Sandecker. lar eu 
vă cunosc pe tine şi pe soţia ta de ani de zile şi ştiu că eşti un om 


407 


cinstit, care nu poate fi cumpărat. 

— Probabil că şi dumneavoastră aţi fost abordat, spuse Loren. 

Rader îşi ridică ochii spre tavan, încercând să-şi amintească. 

Apoi dădu din cap, încuviinţând. 

— Acum doi ani. Imi plimbam cocker-ul spaniol prin preajma 
casei, când o femeie ciudată, da, era o femeie, mi s-a alăturat şi 
a început o conversaţie. 

Sally surâse. 

— Păr blond cenuşiu, ochi albaştri, cam un metru cinzeci şi 
cinci, şaizeci de kilograme. O femeie atrăgătoare, care intră 
direct în subiect? 

— Descrierea e fidelă. 

— Se numeşte Sandra Delage. E şefa administraţiei lui Zale. 

— Ţi-a oferit bani în mod făţiş? întrebă Sandecker. 

— Nu, nu a făcut nimic atât de grosolan, răspunse Rader. Din 
câte îmi amintesc, a pus întrebări mult mai vagi. Ce aş face dacă 
aş câştiga la loterie? Sunt mulţumit de slujba mea, de modul în 
care îmi sunt apreciate eforturile? Dacă aş putea locui oriunde în 
Washington, ce zonă aş alege? După toate aparențele, am picat 
la examen. M-a părăsit la o intersecţie, urcându-se într-o maşină 
care tocmai trecea şi care s-a oprit să o ia. După aceea n-am mai 
auzit niciodată nimic despre asta. 

— De tine depinde să pui lucrurile în mişcare. Zale şi bunii lui 
prieteni din cartelul Cerber trebuie opriţi şi daţi pe mâna justiţiei, 
spuse Sandecker. Ne confruntăm cu un scandal naţional de 
proporţii imense. 

— De unde să încep? întrebă Rader. Dacă lista de oficiali 
corupți a doamnei Morse e corectă, atunci pot, pur şi simplu, să 
intru în biroul procurorului general şi să-l anunţ că îl arestez 
pentru că primeşte mită. 

— Faceţi asta, zise Loren şi echipa de Năpârci a lui Zale se va 
asigura că o să vi se descopere cadavrul în fluviul Potomac. 

La semnul lui Sandecker, Hiram Yaeger deschise două cutii 
mari de carton şi începu să împartă seturi de documente legate 
în dosare groase de câţiva centimetri. 

— Pornind de la relatarea doamnei Morse şi de la propriile 
noastre cercetări asupra imperiului criminal al lui Zale, efectuate 
prin intermediul computerelor de la NUMA, am alcătuit un 
rechizitoriu complet, bazat pe dovezi suficient de solide şi de 
întemeiate pentru a-i convinge pe oficialii integri de ceea ce 


408 


trebuie făcut. Se uită în ochii lui Rader. Da, va trebui să alcătuiți 
o echipă de membri ai Ministerului de Justiţie pe a căror 
devotament vă puteţi baza pentru a clădi un caz solid. E nevoie 
de oameni care nu se tem de ameninţări, ca Incoruptibilii care i- 
au venit de hac lui Al Capone. Şi nimic nu trebuie să transpire. 
Dacă Zale capătă cel mai mic indiciu referitor la acţiunile 
dumneavoastră, va apela la banda lui de ucigaşi. 

— Nu-mi vine să cred că în America se poate întâmpla aşa 
ceva. 

— In culisele afacerilor şi în ale politicii se petrec multe lucruri 
abjecte, despre care populaţia nu ştie nimic, spuse Loren. 

Rader privea cu teamă raportul gros aflat pe masă, în faţa lui. 

— Sper că nu mă apuc de ceva care e peste puterile mele. 

— O să vă asigur tot ajutorul din partea Congresului, îi promise 
Loren. 

— Prima noastră prioritate este să împiedicăm acel tanc 
petrolier să distrugă jumătate din San Francisco, spuse 
Sandecker, apăsând butoanele unei telecomenzi şi coborând un 
monitor pe care apărea portul. Se întoarse ca să se uite spre 
Dover, Garnet şi Jacobs, care păstraseră tăcerea în timpul 
discuţiei. Şi aici, domnilor, intraţi în scenă dumneavoastră. 

— Paza de Coastă va împiedica tancul Pacific Chimera să intre 
în golf, spuse Dover, cu fermitate. 

Sandecker dădu din cap. 

— Pare simplu, Amos. Aţi oprit mii de nave, care transportau 
de toate, de la droguri până la imigranţi ilegali şi arme de 
contrabandă. Dar ca să opreşti unul dintre cele mai mari 
supertancuri petroliere din lume e nevoie de ceva mai mult decât 
câteva gloanţe trase în jurul provei şi un ordin dat prin 
portavoce. 

Dover zâmbi către Garnet şi Jacobs. 

— De asta stăm alături de comandourile SEAL şi de infanteria 
marină? 

— Bineînţeles că tu vei coordona operaţiunea, spuse 
Sandecker. Dar, dacă comandantul tancului vă ignoră ordinul şi 
îşi continuă drumul către golf, nu o să aveţi de ales. Nava va 
trebui oprită înainte de a trece de Golden Gate, dar nici nu poate 
fi vorba să trageţi asupra ei, riscând să provocaţi o scurgere 
colosală de petrol. In caz extrem, o echipă de comando va fi 
adusă cu elicopterul pe vas, pentru a scoate din luptă echipajul. 


409 


— Unde e Pacific Chimera acum? întrebă Dover. 

Sandecker apăsă un alt buton al telecomenzii şi imaginea se 
lărgi, cuprinzând şi oceanul de la vest de Golden Gate. Pe harta 
maritimă se zărea silueta minusculă a unei nave care se îndrepta 
spre coasta Californiei. 

— La aproximativ nouă sute de mile în larg. 

— Asta înseamnă că avem la dispoziţie mai puţin de patruzeci 
şi opt de ore. 

— Am aflat aceste noutăţi cumplite, de la doamna Morse şi 
doamna Smith, abia în primele ore ale dimineţii. 

— Le voi cere şalupelor Pazei de Coastă să aştepte şi să 
intercepteze tancul la cincizeci de mile de port, spuse Dover, 
hotărât. 

— O să am în aer un echipaj de luptă, care să te susţină, îl 
asigură Jacobs. 

— Un comando SEAL va fi gata de luptă pe mare, adăugă 
Garnet. 

Dover îl privi pe Garnet cu neîncredere. 

— Oamenii tăi pot aborda, de pe mare, un supertanc în mers? 

— E o manevră pe care am repetat-o de multe ori. 

— Asta trebuie s-o văd cu ochii mei, spuse Dover. 

— Ei bine, doamnelor şi domnilor, zise Sandecker, cu voce 
scăzută, NUMA nu poate face mai mult decât atât în legătură cu 
acest proiect. Vă vom ajuta în orice mod ne-o veţi cere şi vă vom 
furniza toate dovezile pe care le-am strâns în ceea ce priveşte 
incendiul Emera/d Dolphin, ştergerea urmelor prin scufundare şi 
tragedia care era să petreacă cu Go/den Marlin, dar noi suntem o 
agenţie de cercetări oceanografice, neautorizată să se implice în 
investigaţii. Las în seama lui Wes şi a lui Loren strângerea unei 
echipe demne de încredere, formată din patrioţi, care să pună 
prima întrebare în cadrul unei anchete secrete. 

— E o acţiune care ne va îndepărta de ceilalţi, îi spuse Loren 
lui Rader. 

— Da, făcu el, cu voce joasă. Unii dintre oamenii de pe listă 
îmi sunt prieteni. Voi fi un om singuratic când se va sfârşi totul. 

— Nu vei fi singurul proscris, replică ea, cu un zâmbet rece. Şi 
eu am prieteni pe listă. 

Dover se ridică împingându-şi scaunul în spate, apoi privi în 
jos, spre Sandecker. 

— Te voi ţine la curent, din oră în oră, cu stadiul în care se află 


410 


operaţiunea. N 

— ţi voi fi recunoscător pentru asta, Amos. Iți mulţumesc. 

Părăsiră pe rând vestiarul. Sandecker le ceru lui Pitt şi 
Giordino să mai rămână, împreună cu Rudi Gunn. Inainte de a 
pleca, Yaeger îşi puse mâna pe umărul lui Pitt şi îl rugă să treacă 
apoi pe la sediul NUMA şi să vină în sala computerului. 

Pe scaunul său, Sandecker se relaxă şi îşi aprinse trabucul 
uriaş. Se uită, nervos, către Giordino, aşteptându-se să îl vadă 
aprinzând, la rândul lui, unul dintre trabucurile speciale, dar Al se 
mulţumi să îi susţină privirea, cu un zâmbet de superioritate. 

— Se pare că voi, băieţi, sunteţi trecuţi în banca rezervelor 
pentru tot restul jocului. 

— Sunt sigur că dumneavoastră şi Rudi nu ne veţi lăsa să 
lâncezim prea mult, spuse Pitt, plimbându-şi privirea de la 
Sandecker la Gunn. 

Cel din urmă îşi aşeză mai bine ochelarii. 

— Trimitem o expediţie în atolul French Frigate Shoals din 
nord-vestul insulelor Hawaii, ca să treacă în revistă şi să studieze 
fenomenul morţii tot mai frecvente a coralilor. Mi-ar plăcea ca Al 
să conducă cercetările. 

— Şi eu? întrebă Pitt. 

— Sper că ţi-ai păstrat echipamentul pentru vreme rece din 
timpul proiectului Atlantida, spuse  Sandecker, zâmbind 
mânzeşte. O să te întorci în Antarctica pentru a face o încercare 
de a penetra gheaţa, căutând lacul imens despre care oamenii 
de ştiinţă cred că se află sub calota glaciară. 

O umbră de nemulţumire străbătu chipul lui Pitt. 

— Bineînţeles că vă voi urma instrucţiunile fără nici o obiecţie, 
domnule amiral. Dar, cu tot respectul, vă cer să ne acordaţi, mie 
şi lui Al, cinci zile în care să lămurim un mister legat de doctorul 
Egan. 

— E vorba de căutarea laboratorului lui secret? 

— Ştiaţi? 

— Am şi eu sursele mele. 

Kelly, gândi Pitt. Bătrânul pungaş jucase rolul unchiului 
cumsecade în timp ce o proteja de bandiții lui Zale. Ea trebuie 
să-i fi povestit despre cercetarea întreprinsă pe urmele 
oamenilor Nordului şi despre jocul de puzzle din spatele legendei 
peşterii ascunse. 

— Cred, cu toată convingerea, că a afla, înaintea lui Zale, la ce 


411 


anume lucra doctorul Egan când a murit e o problemă de 
securitate naţională. 

Sandecker se uită întrebător către Gunn. 

— Ce zici, Rudi? Le acordăm acestor doi derbedei cinci zile în 
care să umble după o iluzie? 

Gunn îi privi pe Pitt şi Giordino pe deasupra ochelarilor, ca o 
vulpe care pândeşte un cuplu de coioţi. 

— Cred că putem fi mărinimoşi, domnule amiral. Oricum voi 
avea nevoie de cel puţin cinci zile ca să termin echiparea şi 
aprovizionarea navelor de cercetare destinate pentru proiecte. 

Sandecker expiră un norişor de fum albastru şi aromat. 

— Atunci, asta e. Rudi o să vă anunţe unde şi când să vă 
prezentaţi la bordul navelor de cercetare. Pe urmă renunţă la 
tonul sever şi adăugă: Vă urez noroc. Şi eu sunt curios să aflu la 
ce formule magice lucra doctorul Egan. 

Când Pitt sosi de la stadionul de fotbal, Yaeger conversa cu 
Max, stând în faţa tastaturii, gârbovit pe scaun şi cu picioarele 
întinse. 

— De ce ai vrut să mă vezi, Hiram? 

— O să-ţi spun. Yaeger se întinse şi scoase dintr-un dulap 
servieta de piele a lui Egan. Ai sosit la timp pentru actul următor. 

— Act? 

— Mai sunt trei minute. 

— Nu te pot urmări. 

— La fiecare patruzeci şi opt de ore, fix la unu şi un sfert, 
servieta asta devine fermecată. 

— Se umple cu ulei, spuse Pitt, ezitând. 

— Exact. 

Yaeger deschise servieta şi îşi plimbă mâna prin interiorul ei 
gol, ca un magician. Apoi o închise, apăsându-i cu zgomot 
încuietorile. Işi privi ceasul de la încheietura mâinii, numărând 
secundele. Pe urmă spuse: 

— Ca să inversăm vechea formulă: Nu e popa - uite popa. 

O deschise cu grijă şi îi săltă capacul. Era plină cu ulei până la 
doi centimetri şi jumătate sub marginea superioară. 

— Ştiu că nu te ocupi cu magia neagră, zise Pitt, pentru că 
acelaşi lucru ni s-a întâmplat, mie şi lui Al, după ce Kelly Egan 
mi-a dat servieta pe Deep Encounter. 

— Trebuie să fie un soi de truc sau de iluzie, făcu Yaeger, 
năucit. 


412 


— Nu e o iluzie, spuse Pitt. E cât se poate de real. Îşi afundă 
arătătorul în ulei şi şi-l frecă de degetul mare. Pare lipsit de 
fricţiune. Presupun că e super-uleiul doctorului Egan. 

— lar întrebarea de un milion de dolari este: de unde a 
apărut? 

— Max nu are nici o explicaţie? întrebă Pitt, privind insistent 
silueta holografică aflată de cealaltă parte a biroului lui Yaeger. 

— Îmi pare rău, Dirk. Sunt la fel de nedumerită ca voi, zise 
Max. Am câteva idei, pe care aş vrea să le urmăresc dacă Hiram 
n-o să mă închidă deseară, când va pleca acasă. 

— Numai dacă îmi promiţi că nu intri pe site-uri confidenţiale 
sau personale. 

— Mă voi strădui să fiu fată de treabă. 

Cuvintele spuneau una, iar tonul sugera cu totul altceva. 

Lui Yaeger nu i se păru amuzant. Max îl mai băgase în belea şi 
înainte, intrând acolo unde nu îi era permis să o facă. Dar Pitt nu 
se putu abţine să nu râdă. 

— Ai regretat vreodată că nu l-ai făcut pe Max bărbat? 

Yaeger arăta ca un om care căzut într-o latrină îmbrăcat în 
smoching. 

— Consideră-te norocos, zise, cu un aer obosit. Eşti celibatar. 
Pe lângă disputele cu Max, eu am acasă o nevastă şi două fiice 
adolescente. 

— Poate că tu n-o ştii, Hiram, dar eşti un bărbat demn de 
invidiat. 

— Asta e uşor de spus. Tu nu ai primit niciodată o femeie în 
viaţa ta. 

— Nu, zise Pitt, meditativ. N-am făcut-o niciodată. 


413 


Capitolul 44 


Pitt nu ştia că traiul lui de burlac singuratic avea să fie 
întrerupt pentru o vreme. Se întoarse la hangarul său şi observă 
că Sandecker, şmecherul bătrân, trimisese o echipă de pază care 
patrula zona din jurul acestuia, până la marginea pustie a 
aeroportului. Nu-şi puse întrebări despre grija manifestată de 
amiral pentru siguranţa lui. In ciuda amenințărilor lui Zale, nu o 
considera necesară, dar asta nu-l împiedica să fie recunoscător. 
Nu înţelese care era adevăratul motiv decât după ce intră în 
hangar şi urcă în apartamentul său de la etaj. 

Melodiile care izvorau din difuzoarele lui stereo proveneau de 
la un post de muzică uşoară, nu de la cel preferat de el, de jazz 
modern. Apoi simţi aroma cafelei. Desluşi şi o vagă urmă de 
parfum specific feminin. Aruncă o privire în bucătărie şi o văzu 
pe Sally Morse mestecând în mai multe oale înşirate pe plită. Era 
desculţă şi nu purta decât o rochie de plajă. 

Cine te-a invitat? Cine a spus că-mi poţi invada domeniul 
personal ca şi cum ar fi al tău? Cine te-a ajutat să treci de 
sistemul de securitate? Toate aceste întrebări i se conturară în 
minte, dar, fiind un inginer oceanograf manierat, Pitt spuse doar: 

— Salut, ce avem la cină? 

— Muşchi Stroganoff, răspunse Sally, răsucindu-se şi 
zâmbindu-i dulce. lţi place? 

— E una dintre mâncărurile mele preferate. 

Expresia dezorientată a feţei lui o lămuri pe Sally că nu se 
aşteptase să o găsească acolo. 

— Doamna Smith s-a gândit că aş fi mai în siguranţă stând 
aici. Mai ales după ce amiralul Sandecker a plasat un cordon de 
securitate în jurul hangarului tău. 

Intrebările sale îşi primiseră răspunsul. Pitt deschise vitrina de 
deasupra barului ca să-şi toarne ceva de băut. 

— Loren mi-a spus că bei tequilla, aşa că mi-am permis să 
pregătesc o margarita. Sper că nu te deranjează. 

Deşi Pitt prefera să toarne tequilla lui scumpă direct peste 
cuburile de gheaţă, într-un pahar cu marginea garnisită cu 
lămâie şi sare, savura şi o margarita bine dozată. Totuşi, era mai 
bine să o prepari dintr-un sortiment mai ieftin de tequilla. După 


414 


părerea lui, era o crimă să diluezi o băutură de calitate 
superioară amestecând-o cu ceva dulce. Aruncă o privire de 
câine bătut către sticla pe jumătate goală cu tequilla Juan Julio 
argintie, sută la sută din agave albastre. Dar, ca să fie politicos, 
lăudă gusturile lui Sally înainte de a intra în dormitor ca să facă 
un duş şi ca să-şi schimbe hainele cu nişte pantaloni scurţi 
confortabili şi cu un tricou. 

Dormitorul arăta de parcă înăuntru ar fi explodat o bombă. Pe 
duşumeaua de lemn lustruit erau împrăştiaţi pantofi şi diverse 
haine femeieşti. Pe măsuţa de toaletă şi pe noptiere erau 
îngrămădite sticluţe cu ojă şi alte cosmetice. De ce îşi lasă 
femeile întotdeauna hainele să cadă pe podea? Bărbaţii şi le 
aruncă măcar pe un scaun. Nu-i venea să creadă că o singură 
femeie putuse crea un asemenea haos - când auzi deodată o 
voce fredonând în camera lui de baie. 

Uşa era întredeschisă, aşa că o deschise încet, pe jumătate, cu 
vârful pantofului. Infăşurată într-un prosop şi cu un altul, mai 
Mic, în jurul capului, Kelly se farda în faţa unei oglinzi pe 
jumătate aburite. Văzu imaginea reflectată a lui Pitt, care se 
holba, cu faţa lipsită de expresie şi îi adresă un zâmbet 
fermecător. 

— Bine ai venit acasă. Sper că nu ţi-am dat peste cap 
tabieturile. 

— Şi ţie ţi s-a propus să stai aici? întrebă el. 

— Loren s-a gândit că e mai sigur decât la ea. lar casele 
secrete ale guvernului nu mai prezintă siguranţă de când Zale s- 
a infiltrat în Ministerul de Justiţie. 

— Îmi pare rău că nu am decât un singur dormitor. Sper că pe 
tine şi pe doamna Morse nu vă deranjează că trebuie să împărţiţi 
acelaşi pat. 

— E foarte mare, spuse Kelly, continuând să se fardeze, de 
parcă ea şi Pitt ar fi locuit împreună de ani de zile. Aşa că n-o să 
ne deranjeze. Apoi adăugă ceea ce îi venise cam târziu în minte: 
Scuză-mă, vrei cumva să foloseşti baia? N 

— Nu-ţi face griji din cauza mea, spuse el, cu ipocrizie. Imi iau 
câteva haine şi fac un duş jos, în camera de oaspeţi. 

Sally ieşi din bucătărie. 

— Mă tem că te stânjenim. 

— Voi supravieţui, zise Pitt, aruncându-şi câteva lucruri într-o 
geantă. Simţiţi-vă ca acasă, doamnelor. 


415 


Din tonul lui sec, Sally şi Kelly înţeleseră că nu era din cale 
afară de încântat de apariţia lor neaşteptată. 

— Nu o să te deranjăm, promise Kelly. 

— Nu mă înţelegeţi greşit, zise el, simțind că erau stânjenite. 
Nu sunteţi primele persoane care stau aici şi dorm în patul meu. 
Idolatrizez femeile şi îmi plac obiceiurile lor ciudate. Fac parte din 
vechea şcoală, care le ridică pe un piedestal, aşa că nu mă 
consideraţi un urs bătrân şi urâcios. Se întrerupse şi rânji. De 
fapt, o să savurez faptul că două creaturi superbe, ca voi, gătesc 
şi fac curat pentru mine. 

Apoi ieşi din dormitor şi cobori la parter pe scara în spirală. 

Tăcute, Sally şi Kelly îl urmăriră cu privirea până ce dispăru 
din raza lor vizuală. Apoi se întoarseră, se uitară una la alta şi 
izbucniră în râs. 

— Dumnezeule! explodă Sally. Omul ăsta există în realitate? 

— Crede-mă pe cuvânt, zise Kelly. Nu întâlneşti unul ca el de 
două ori în viaţă. 


Pitt se instală în vagonul Pullman de la Manhattan Limited, 
care era aşezat pe şine, de-a lungul unui perete al hangarului. 
Era o amintire de la o operaţiune de cercetare desfăşurată de-a 
lungul fluviului Hudson, cu mai mulţi ani în urmă şi îl folosea 
drept apartament pentru oaspeţi când stăteau la el diverşi 
musafiri sau prieteni. Giordino îl împrumuta adesea, pentru o 
noapte, dacă ţinea să o impresioneze pe una dintre prietenele 
sale. Femeile găseau că acel vagon vechi şi luxos de cale ferată 
era un cadru extrem de exotic pentru o întâlnire romantică. 

Îşi terminase duşul şi se bărbierea, când sună telefonul 
suplimentar pe care îl avea în vagon. Ridică receptorul şi 
răspunse cu un simplu „alo”. 

— Dirk! bubui vocea lui St. Julien. Ce mai faci, băiete? 

— Excelent, St. Julien. Unde eşti? 

— In Franţa, la Amiens. Imi petrec ziua discutând cu 
admiratorii lui Jules Verne. Mâine am o întâlnire cu doctorul Paul 
Hereoux, preşedintele Societăţii Jules Verne. A avut amabilitatea 
de a-mi permite să-mi desfăşor cercetările în arhivele societăţii, 
aflate în casa în care a trăit şi a scris Verne, până la moartea sa 
din 1905. Era un om extraordinar, să ştii - eu n-am avut idee 
până acum. Un vizionar în toată puterea cuvântului. Bineînţeles 
că a pus bazele genului science-fiction; dar, pe lângă asta, a 


416 


anticipat zborul pe lună, submarinele care pot înconjura globul 
pe sub apă, încălzirea soarelui, scările şi benzile rulante, 
imaginile holografice tridimensionale - a fost primul care a făcut- 
o. A prevăzut şi posibilitatea ca asteroizii şi cometele să lovească 
Pământul, provocând distrugeri imense. 

— Ai descoperit ceva surprinzător legat de Nemo şi de 
Nautilus? 

— Nimic în plus față de ceea ce a scris în Douăzeci de Mii de 
Leghe sub Mări şi; în Insula Misterioasă. 

— A doua e continuarea, nu-i aşa? In care povesteşte ce s-a 
întâmplat cu Nemo după ce Nautilus s-a pierdut în maelstrom, în 
largul coastelor Norvegiei. 

— Da, Douăzeci de Mii de Leghe sub Mări a apărut în 1869, ca 
serial, într-o revistă. Apoi, în 1875, /nsula Misterioasă a dezvăluit 
povestea vieţii lui Nemo. 

— Din ceea ce am spicuit din cercetările doctorului Egan 
legate de Verne, am avut impresia că era fascinat de modul în 
care au fost creaţi Nemo şi submarinul său. Trebuie să fi fost de 
părere că Verne a avut la dispoziţie ceva mai mult decât 
imaginaţia sa sclipitoare. Cred că bănuia că povestea a fost 
construită în jurul unei persoane reale. 

— O să ştiu mai multe peste două zile, spuse Perlmutter. Dar 
nu-ţi face prea multe speranţe. Istorisirile lui Verne, oricând de 
ingenios ar fi concepute, nu sunt decât nişte poveşti. Căpitanul 
Nemo o fi fiind unul dintre cei mai celebri eroi din literatură, dar, 
în realitate, nu e nimic mai mult decât precursorul savantului 
nebun, care vrea să se răzbune pentru greşelile trecutului. Un 
geniu plin de nobleţe, căzut în greşeală. 

— Totuşi, insistă Pitt, e greu de crezut că Jules Verne a creat o 
minune a tehnicii, precum Nautilus, bazându-se numai pe 
inteligenţa sa. Dacă n-a fost cumva un Leonardo da Vinci al 
timpului său, trebuie să fi primit nişte indicaţii tehnice aflate mai 
presus şi dincolo de cunoştinţele generale disponibile în anul 
1869. 

— De la adevăratul căpitan Nemo? întrebă Perlmutter, cu 
cinism. 

— De la un geniu ingineresc, răspunse Pitt, cu seriozitate. 

— Nu apreciezi adevăratul geniu, zise Perlmutter. Poate aflu 
noi amănunte în arhive, dar nu mi-aş paria averea pe rezultat. 

— Au trecut mulţi ani de când am citit cărţile, spuse Pitt, dar 


417 


îmi amintesc că, în Douăzeci de Mii de Leghe sub Mări, Nemo era 
un personaj misterios. Dacă nu mă înşel, Verne pătrunde în viaţa 
lui abia către sfârşitul /nsulei Misterioase. 

— Capitolul şaisprezece, recită Perlmutter. Nemo s-a născut ca 
fiu al unui rajah din India. | se spunea Prinţul din Dakkar şi era un 
copil extraordinar de dotat şi de inteligent. Verne povesteşte că 
a crescut, ajungând un tânăr chipeş, extrem de bogat şi plin de 
ură faţă de englezii care îi cuceriseră ţara. După ce s-a 
maturizat, setea de răzbunare i-a întunecat judecata, mai ales 
după ce, în 1857, a luptat în Rebeliunea Cipailor, pe care a 
condus-o. Ca represalii, agenţii britanici i-au sechestrat şi i-au 
ucis tatăl, mama, soţia şi cei doi copii. 

In timpul anilor în care a meditat asupra pierderii familiei şi a 
ţării, s-a dedicat ingineriei navale. Şi-a folosit averea ca să 
construiască un şantier naval pe o insulă îndepărtată şi pustie 
din Pacific, unde a fost realizat Nautilus. Verne a scris că Nemo 
putea controla curentul electric cu mult înainte ca Tesla şi Edison 
să-şi fi construit generatoarele. Motoarele submarinului îl puteau 
propulsa pe timp nelimitat, fără să aibă nevoie de realimentare 
cu combustibil sau de regenerare. 

— Asta mă face să mă întreb dacă Verne nu a preconizat 
existenţa motoarelor magnetohidrodinamice ale doctorului Egan. 

— După ce a terminat construcţia navei subacvatice, continuă 
Perlmutter şi-a adunat un echipaj loial şi a dispărut în adâncuri. 
Pe urmă, în 1867, a luat la bord trei naufragiaţi, căzuţi de pe o 
fregată a Marinei Americane pe care submarinul o atacase. Cei 
trei au luat act de existenţa lui secretă şi au navigat alături de el 
în jurul lumii, pe sub apă. Naufragiaţii - un profesor, valetul său 
şi un pescar canadian - au evadat când Nautilus a intrat în 
maelstrom, iar Nemo a dispărut. După ce el a împlinit şaizeci de 
ani, membrii echipajului său au murit şi au fost înmormântați sub 
apă, într-un cimitir de corali. Singur pe mult iubitul său submarin, 
Nemo şi-a petrecut ultimii ani într-o peşteră de sub vulcanul de 
pe insula Lincoln. După ce i-a ajutat pe naufragiaţii de pe insulă 
să scape de pirați şi să ajungă apoi acasă, a murit de moarte 
bună. Vulcanul a erupt şi insula s-a scufundat, înmormântându-l 
pe căpitanul Nemo în adâncuri, împreună cu extraordinarul său 
Nautilus, iar amintirea le-a fost păstrată cu evlavie în istoria 
ficțională. 

— Dar a fost ficţiune? medită Pitt. Sau e bazată pe o non- 


418 


ficţiune? 

— Niciodată nu o să mă convingi că Nemo e mai mult decât o 
plăsmuire a imaginaţiei lui Verne, spuse Perlmutter, cu voce 
joasă, autoritară. 

Pitt tăcu câteva secunde. Nu se amăgea singur. Alerga după o 
himeră. 

— Măcar dacă aş şti ce descoperise doctorul Egan despre 
vikingi şi despre căpitanul Nemo, zise, în cele din urmă. 

Perlmutter oftă, răbdător. 

— Nu reuşesc să văd ce au în comun două subiecte atât de 
diferite. 

— Egan a fost obsedat de amândouă. Nu mă pot împiedica să 
am sentimentul că între ele există o anumită legătură. 

— Mă îndoiesc că a descoperit fapte necunoscute înainte sau 
orice altceva. Cu siguranţă, nu e vorba de nimic care să nu fi fost 
deja consemnat. 

— St. Julien, eşti un cinic bătrân. 

— Sunt istoric şi nici nu înregistrez, nici nu public nimic care 
nu e confirmat de un document. 

— Distracţie plăcută în arhivele alea vechi şi prăfuite, spuse 
Pitt, cu umor. 

— Nimic nu-mi încinge sângele mai tare decât descoperirea 
unei noi perspective de abordare a istoriei într-un jurnal uitat de 
bord sau într-o scrisoare. Cu excepţia unui vin bun, bineînţeles. 
Sau a unei mese rafinate, preparată de un maestru bucătar. 

— Desigur, făcu Pitt, zâmbind pentru sine însuşi în timp ce 
avea viziunea taliei groase a lui Perlmutter, care era rezultatul 
nemijlocit al slăbiciunii sale excesive pentru mâncare şi băutură. 

— Te sun dacă dau peste ceva interesant. 

— Mulţumesc. 

Pitt închise telefonul în timp ce, din balconul de deasupra, 
Sally Morse îi striga că cina e gata. li răspunse că a auzit-o, dar 
nu părăsi imediat vagonul Pullman, ca să se îndrepte spre scară. 

Acum, când fusese scos din acţiunea de contracarare a lui 
Curtis Merlin Zale, a organizaţiei Năpârcilor sale criminale şi a 
cartelului Cerber, se simţea pierdut, debusolat. Nu era în firea lui 
să stea pe tuşă, neajutorat şi să privească în teren. Se abătuse 
de la drum - şi şi-ar fi dorit din tot sufletul să o fi făcut mai 
devreme şi să fi observat ceva ce trecuse cu vederea. 


419 


Capitolul 45 


Membrii consiliului de conducere al corporației Cerber erau 
găzduiţi, la Washington, într-o vilă de mari dimensiuni, care 
fusese construită pentru un senator bogat din California, în 1910. 
Plasată pe un teren de zece acri de lângă Bethesda şi înconjurată 
de un zid de cărămidă acoperit de viţă de vie, locuinţa 
transformată în instituţie nu era plină de birouri spartane pentru 
inginerii, cercetători şi geologii din corporaţia conglomerat. 
Apartamentele spaţioase de pe cele patru nivele erau pline de 
avocaţi, de analişti politici, de negociatori la nivel înalt şi de foşti 
senatori şi congresmeni influenţi, care îşi uneau eforturile pentru 
a extinde dominaţia lui Zale asupra guvernului american. 

La ora unu dimineaţa, în faţa porţii apăru furgoneta unui 
furnizor de aparatură electrică, căreia i se permise să intre. Paza 
era riguroasă. In ghereta de la intrarea principală stăteau două 
santinele, în timp ce alte două patrulau prin curte, însoţite de 
câini de luptă. Furgoneta se opri în parcarea de lângă uşa din 
faţă. Un negru voinic porni către intrare, cărând o cutie mare, 
plină cu tuburi de neon. Se înregistră la paznicul de la recepţie şi 
luă liftul până la etajul patru, unde traversă holul cu duşumea din 
lemn de tec, acoperită cu carpete persane scumpe, tesute de 
mână. La capătul acestuia se afla un birou spaţios, în cărui 
anticameră nu era nici o secretară. Plecase acasă cu o oră mai 
înainte. Omul trecu pe lângă locul ei gol şi intră în imensul birou. 

instalat într-un fotoliu prezidenţial uriaş, din piele, Curtis 
Merlin Zale studia rapoartele prospecţiunilor seismice întocmite 
de geologi referitor la zăcămintele de petrol şi gaze încă 
neidentificate din Idaho. Nu-şi ridică privirea spre electricianul 
care intrase. În loc să instaleze tuburile de neon, bărbatul se 
aşeză, cu îndrăzneală, pe scaunul din faţa biroului. Abia apoi 
privi Zale în adâncul întunecat şi sinistru al ochilor lui Omo Kanai. 

— Bănuielile noastre au fost întemeiate? întrebă acesta. 

Zale zâmbi, plin de sine. 

— Peştişorul naiv a înghiţit momeala. 

— Pot să întreb cine e? 

— Sally Morse de la Yukon Oil. Am început să mă îndoiesc de 
devotamentul ei faţă de cauză când s-a apucat să pună sub 


420 


semnul îndoielii planul nostru de a zdrobi supertancul în inima 
oraşului San Francisco. 

— Credeţi că a luat legătura cu autorităţile? 

— Sunt sigur de asta. In loc să se întoarcă în Alaska, avionul ei 
s-a îndreptat spre Washington. 

— Când se desfăşoară în capitală, un atac scăpat de sub 
control poate fi periculos. 

Zale clătină din cap. 

— Nu are nici un document. Doar cuvântul ei. Nu poate dovedi 
nimic. Şi nici nu bănuieşte ce serviciu ne-a făcut renegându-ne şi 
trecând în tabăra cealaltă. 

— Dacă depune mărturie în faţa Congresului.... spuse Kanai, 
fără să-şi termine ideea. 

— Dacă-ţi duci treaba la bun sfârşit, s-ar putea să aibă un 
accident înainte de a apuca să o facă. 

— E într-una dintre casele sigure ale guvernului? 

— Informatori noştri din Ministerul de Justiţie spun că habar n- 
au unde se află. 

— Aveţi idee unde ar putea fi găsită? 

Zale ridică din umeri. 

— Pe moment, nu. Probabil se ascunde în vreo casă 
particulară. 

— Atunci nu va fi uşor de dibuit, făcu Kanai. 

— Am s-o localizez eu pentru tine, zise Zale, plin de încredere. 
Am pus mai bine de o sută dintre oamenii noştri s-o caute. E doar 
o chestiune de ore. 

— Când trebuie să depună mărturie în faţa comisiei? 

— Nu mai devreme de trei zile. 

Kanai păru mulţumit. 

— Presupun că totul e pregătit, spuse Zale. Nu trebuie să 
existe nici o omisiune, nici o problemă neprevăzută. 

— Nu mă aştept să apară vreuna. Planul dumneavoastră e 
genial. Operaţiunea e planificată până în cele mai mici 
amănunte. Nu văd nici un motiv de eşec. 

— Echipa ta de Năpârci e la bord? 

— Eu sunt singurul care lipseşte. Un elicopter e pregătit să mă 
ducă pe tanc când se va afla la o sută de mile în larg. Kanai îşi 
privi ceasul. Dacă vreau să coordonez ultimele pregătiri, trebuie 
să plec. 

— Sper că armata nu va putea opri tancul! spuse Zale, 


421 


însufleţit de speranţă. 

— Cei care vor încerca să o facă vor avea parte de o trezire 
bruscă la realitate. 

Se ridicară şi îşi strânseră mâinile. 

— Succes, Omo. Data viitoare când ne vom întâlni, hăţurile 
guvernului Statelor Unite vor fi în mâinile mele. 

— Unde vă veţi afla în timpul holocaustului de mâine? 

Buzele lui Zale se arcuiră într-un zâmbet subţire. 

— Voi depune mărturie în faţa comisiei doamnei Smith. 

— Credeţi că ne cunoaşte planurile legate de petrolul de pe 
teritoriul ţării? 

— Nu mă îndoiesc că Sally Morse i-a dezvăluit proiectele 
noastre. Zale se răsuci şi îşi aruncă ochii pe fereastră, către 
reclamele scânteietoare şi către monumentele scăldate în lumină 
ale capitalei. Dar, mâine pe vremea asta, nu va mai avea nici o 
importanţă. Protestele publice împotriva țițeiului şi a gazelor de 
import se vor năpusti ca un tsunami, cuprinzând întreaga naţiune 
şi spulberând rezistenţa faţă de Cerber. 


După ce îşi părăsi biroul din clădirea Congresului ca să intre în 
sala de audiere, Loren încremeni, cu ochii la masa rezervată 
celor citați să se prezinte înaintea comisiei. Lipsea şi armata 
avocaţilor  Corporaţiei Cerber şi plutonul directorilor şi 
reprezentanţilor oficiali ai acesteia. 

În spatele mesei nu stătea decât Curtis Merlin Zale. 

In faţa lui nu erau înşirate acte şi însemnări. Pe podea nu se 
zărea nici o servietă. Pe scaunul său, Zale stătea, pur şi simplu, 
neglijent şi relaxat, îmbrăcat cu un costum imaculat şi le zâmbea 
membrilor Congresului, care intrau şi se aşezau pe băncile 
plasate mai sus decât parterul sălii de audiere. Privirile lui 
rătăciră asupra lui Loren, în timp ce ea se aşeză şi puse un teanc 
de hârtii pe masa din faţa ei. Il surprinse uitându-se la ea şi se 
simţi, dintr-odată, pângărită. In ciuda înfăţişării atractive şi a 
ţinutei impecabile, Zale i se părea respingător, ca un şarpe 
veninos însorindu-se pe o piatră. 

Işi aruncă ochii în jur, verificând dacă ceilalţi membri ai 
Congresului se aşezaseră la locurile lor, fiind gata pentru 
începerea şedinţei. Schimbă o privire cu congresmanul Leonard 
Sturgis, care o salută înclinându-şi politicos capul, dar al cărui 
chip avea o expresie nefirească, exact ca şi cum ar fi bănuit că 


422 


trebuia să ducă la bun sfârşit interogarea dură a lui Zale. 

Loren deschise ancheta rostind câteva cuvinte introductive, 
apoi îi mulţumi lui Zale pentru că se prezentase. 

— Ştiţi, desigur, că aveţi dreptul de a fi însoţit de un consilier 
juridic, îi atrase ea atenţia. 

— Da, răspunse el, cu voce calmă, dar, în spiritul colaborării 
depline şi al transparenţei, stau aici, înaintea dumneavoastră, 
fiind gata să vă răspund, cu lux de amănunte, la toate 
întrebările, oricare ar fi ele. 

Loren se uită la ceasul imens de pe peretele opus al sălii de 
audiere, aflat la mare distanţă. Arăta ora nouă şi zece minute 
dimineaţa. 

— Şedinţa ar putea dura aproape toată ziua, îl informă pe 
Zale. 

— Vă stau la dispoziţie oricât de mult este necesar, spuse el, 
cu voce scăzută. 

Loren se întoarse către Lorraine Hope, o membră a 
Congresului care reprezenta Texasul. 

— Doamnă Hope, ne faceţi onoarea de a începe ancheta? 

Lorraine Hope, o negresă corpolentă de pe malul texan al 
golfului Galveston, dădu din cap şi adresă prima întrebare. Loren 
ştia că numele lui Hope nu se afla pe lista celor plătiţi de Cerber, 
dar nu putea fi sigură de părerea ei despre companie. Până 
atunci de dovedise a fi moderată şi aparent independentă. Dar 
asta se putea schimba în momentul în care se confrunta cu Zale 
în persoană. 

— Domnule Zale, este adevărat că, după părerea 
dumneavoastră, pentru Statele Unite ar fi mult mai avantajos 
dacă şi-ar acoperi necesarul de produse petroliere din producţia 
internă şi nu ar mai apela la importul de ţiţei brut din Orientul 
Mijlociu şi din America Latină? 

O, Dumnezeule, gândi Loren, asta joacă chiar cu cărţile lui! 

— Dependenţa faţă de petrolul din import, începu Zale, ne 
secătuieşte economia. In ultimii cincizeci de ani, am stat la mila 
OPEC-ului, care s-a jucat cu preţul de piaţă al țițeiului de parcă ar 
fi fost un yo-yo. Tactica lor perfidă stătea în ridicarea preţului 
barilului cu doi dolari, pentru ca apoi să-l scadă cu unul. 
Creşterea cu doi şi scăderea cu unu a făcut ca preţurile să urce 
încet, încet, până ce acum am ajuns să plătim câte şaizeci de 
dolari pentru fiecare baril de petrol importat. La pompă, benzina 


423 


a ajuns la preţuri de speculă. Companiile de transport şi şoferii 
care au propriile lor autovehicule nu se pot menţine pe linia de 
plutire. Preţurile biletelor de avion s-au scumpit exagerat de 
mult, din cauza costurilor combustibililor pentru avioanele cu 
reacţie. Singura metodă de a stopa acest delir, care, în cele din 
urmă, va duce la scindarea ţării, constă în extinderea propriilor 
noastre exploatări, pentru a nu mai fi nevoiţi să ne bazăm pe 
petrolul de import. 

— Există rezerve suficiente pentru a acoperi cererea pieţei 
americane şi, dacă da, pentru cât timp? întrebă Lorraine Hope. 

— Există, într-adevăr, spuse Zale, cu îndrăzneală. Rezervele 
din zona continentală a Statelor Unite şi a Canadei, ca şi în apele 
teritoriale, sunt mai mult decât suficiente pentru ca America să 
se descurce pe cont propriu în următorii cincizeci de ani. De 
asemenea, în acest moment pot să vă aduc la cunoştinţă că, din 
imensa zonă cu şisturi bituminoase din Colorado, Wyoming şi 
Montana, se va putea extrage petrol brut începând de anul viitor. 
Chiar şi numai această sursă ne va ajuta să nu mai fim niciodată 
dependenţi de ţiţeiul importat. Şi, probabil, pe la jumătatea 
acestui secol se vor perfecționa tehnologiile bazate pe 
combustibili alternativi. 

— Vrei să spuneţi că ar trebui să exploatăm toate 
zăcămintele, fără să ţinem cont de argumentele ecologiştilor? 
întrebă Loren. 

— Protestele lor sunt extraordinar de exagerate, ripostă Zale. 
Numărul animalelor care au murit din cauza instalaţiilor de forare 
şi a sistemului de conducte este foarte mic. Rutele de migraţie 
pot fi modificate de specialiştii care se ocupă de protejarea vieţii 
sălbatice. Forarea nu contaminează nici solul, nici aerul. Şi, ceea 
ce este cel mai important, ţinând petrolul de provenienţă străină 
departe de țărmurile noastre, putem evita tragediile de genul 
celor la care am asistat în cazul petrolierului Exxon Va/dez şi al 
celorlalte deversări de ţiţei de pe urma cărora națiunea noastră a 
avut de suferit în ultimii câţiva ani. Când nu va mai fi nevoie de 
tancuri care să aducă petrol în Statele Unite, această ameninţare 
va fi eliminată. 

— Vă  susţineţi cauza cu argumente puternice, spuse 
congresmanul Sturgis. Eu, cel puţin, mă simt atras de scenariul 
prezentat de dumneavoastră. Am fost întotdeauna împotriva 
şantajului practicat de companiile din străinătate. Dacă 


424 


societăţile petroliere americane pot acoperi cerinţele pieţei 
interne fără să părăsească ţărmul, eu vă acord un vot favorabil. 

— Ce aveţi de spus despre companiile care aduc ţiţei din toate 
colţurile lumii, transportându-l până în porturile şi în rafinăriile 
noastre? întrebă Loren. Dacă le anulăm cursele către Statele 
Unite, vor da, probabil, faliment. 

Zale nu fu pus în încurcătură nici măcar pentru o clipă. 

— Pur şi simplu îşi vor vinde produsele în alte ţări. 

Intrebările fuseseră puse şi primiseră răspuns. Loren îşi putea 
da seama că Zale nu se lăsa intimidat. Magnatul ştia foarte bine 
că trei dintre cei cinci membri ai Comisiei de Investigare a 
Afacerilor Necinstite erau oamenii săi şi simţea că deţine 
controlul. Cu excepţia privirilor furişe pe care şi le arunca, din 
când în când, către ceasul de la încheietura mâinii, era cât de 
poate de netulburat. 

Loren îşi ridica ochii către ceasul din perete aproape tot atât 
de des. li era aproape imposibil să-şi împiedice gândurile să 
alunece către dezastrul care se apropia de San Francisco şi să nu 
se întrebe dacă Paza de Coastă şi unităţile de comando aveau 
să-l oprească înainte de a fi prea târziu. Se simţea descurajată 
mai ales pentru că nu-l putea confrunta pe Zale cu planurile pe 
care i le aflase şi pentru că nu-l putea acuza, în avans, de 
tentativă de genocid. 


425 


Capitolul 46 


Suprafaţa oceanului se legăna într-un du-te vino fără de 
sfârşit. Valurile nu erau încununate de spumă şi golurile ondulate 
care le separau păreau brazdele unui ogor. De jur împrejur se 
aşternuse o linişte neobişnuită. Ceaţa uşoară care plutea 
deasupra talazurilor estompa zgomotul apei agitate, dar nu 
reuşea să ascundă pe deplin stelele din profunzimea orizontului 
vestic. Pe fundalul cerului întunecat dinspre est, strălucea norul 
de fildeş al luminilor din San Francisco. 

Cu o oră înainte de răsărit, deplasându-se cu toată viteza, 
vedeta Huron, aparţinând Pazei de Coastă, interceptă enormul 
supertanc Pacific Chimera la douăzeci de mile vest faţă de 
Golden Gate. Deasupra uriaşei nave se roteau două elicoptere 
ale Pazei de Coastă, însoţite de ultima achiziţie din dotarea 
aviatică a Marinei, un elicopter Goshawk, care îi transporta pe 
căpitanul Garnet şi pe cei treizeci de oameni din echipa sa. O 
şalupă rapidă, blindată, a armatei, se apropia de pupa tancului 
petrolier. La bord se aflau căpitanul Miles Jacobs şi grupul său 
SEAL, gata să arunce pe puntea imensă a tancului scări cu 
gheare de pisică. 

Amiralul Amos Dover, care conducea operaţiunea de 
abordare, nu-şi dezlipea binoclul de ochi. 

— E imens. Acoperă lungimea a cinci terenuri de fotbal, puse 
cap la cap şi ceva pe deasupra. 

— E un super-supertanc petrolier, remarcă comandantul 
vedetei, căpitanul Buck Compton. 

Era de douăzeci şi trei de ani în serviciul Pazei de Coastă şi îşi 
făcuse datoria pe toate mările lumii, comandând vedete care 
executau operaţiuni temerare de salvare pe ape zbuciumate de 
furtună şi oprind nave încărcate cu imigranţi clandestini sau cu 
droguri. 

— Puţini ştiu că optzeci la sută din corpul lui e sub linia de 
plutire. Conform datelor tehnice, poate transporta peste şase 
sute de mii de tone de ţiţei. 

— N-aş vrea să mă aflu la o distanţă mai mică de zece mile 
faţă de un asemenea cargou care explodează. 

— Mai bine aici decât în golful San Francisco. 


426 


— Căpitanul tancului nu încearcă să intre pe furiş în golf, 
spuse Dover, cu voce scăzută. De la prova până la pupa, toate 
luminile sunt aprinse. E aproape ca şi cum ar vrea să-şi anunţe 
sosirea. Lăsă binoclul în jos. E ciudat că atrage atenţia asupra sa 
într-un mod atât de izbitor. 

Compton, ale cărui priviri continuau să cerceteze cu atenţie 
cargoul, îl văzu limpede pe bucătarul acestuia, care arunca în 
mare conţinutul unei găleți cu resturi, în timp ce pescăruşii se 
năpusteau spre talazurile care năvăleau asupra bordajului imens. 

— Nu-mi place ce văd, spuse, categoric. 

Dover se întoarse către radiotelegrafist, care stătea alături de 
el, cu un radio portabil conectat la difuzorul punţii de navigaţie. 

— la legătura cu elicopterele şi întreabă dacă observă ceva 
care poate sugera o activitate ostilă. 

Radiotelegrafistul îndeplini ordinul şi aşteptă până când 
răspunsul răsună în difuzor. 

— Domnule amiral Dover, sunt locotenentul Hooker de pe 
Vânător Unu. Cu excepţia unui marinar care pare să verifice 
racordurile ţevilor şi a bucătarului, toate punţile sunt goale. 

— Dar la timonă? se interesă Dover. 

Mesajul fu transmis şi răspunsul veni repede. 

— Puntea de navigaţie e pustie. Prin parbriz nu desluşesc 
decât doi ofiţeri de cart. 

— Comunicaţi observaţiile dumneavoastră căpitanului Garnet 
şi comandorului Jacobs şi spuneţi-le să se menţină aproape în 
timp ce intru în legătură cu tancul. 

— Are un echipaj format din cincisprezece ofiţeri şi treizeci de 
marinari, spuse Compton, care examina datele despre tanc 
furnizate de computer. E un vas britanic. Ceea ce înseamnă că o 
să se dezlănţuie iadul dacă urcăm la bordul unei nave sub 
pavilion străin fără să ni se acorde permisiunea. 

— Asta e problema Washington-ului. Operaţiunea noastră de 
abordare se desfăşoară sub ordine stricte. 

— Doar atâta vreme cât noi doi nu dăm de belea. 

— Fă tu onorurile, Buck. 

Compton luă emițătorul de la radiotelegrafist. 

— Către căpitanul navei Pacific. Chimera. Sunt căpitanul 
vedetei Huron, de la Paza de Coastă. Incotro vă îndreptaţi? 

Căpitanul supertancului, care se afla lângă timonă de când 
ajunseseră în preajma coastei Statelor Unite, răspunse aproape 


427 


imediat: 

— Sunt căpitanul Don Walsh. Destinația noastră este instalaţia 
de descărcare a țițeiului aflată în largul promontoriului San Petro. 

— La răspunsul ăsta mă aşteptam, mormăi Dover. Spune-i să 
oprească nava. 

Compton dădu din cap, confirmând că înţelesese. 

— Domnule căpitan Walsh, aici căpitanul Compton. Vă rugăm 
să vă opriţi pentru o inspecţie la bord. 

— Chiar e necesar? întrebă Walsh. Oprirea iroseşte timpul şi 
banii companiei şi ne împiedică să respectăm orarul. 

— Vă rog să vă supuneţi, ripostă Compton, pe un ton autoritar. 

— E foarte lăsată în apă, comentă Dover. Probabil că are 
tancurile pline până la refuz. 

Nu primiră acordul verbal al căpitanului Walsh, dar, după un 
minut, Dover şi Compton observară că siajul provocat de elicele 
navei era în scădere. Gulerul de spumă din jurul provei nu 
dispăruse, însă cei doi ştiau că nava aceea imensă nu se putea 
opri complet decât după aproape o milă. 

— Ordonă-le comandantului Jacobs şi căpitanului Garnet să 
urce la bordul tancului cu grupele lor de comando. 

Compton îşi întoarse privirea spre Dover. 

— Nu vreţi să trimiteţi o echipă de abordaj de pe Huron? 

— Dacă li se va opun rezistenţă, pot face faţă mai bine decât 
băieţii noştri; sunt mai bine echipați pentru aşa ceva, răspunse 
Dover. 

Compton transmise ordinul priviră cum pilotul elicopterului 
Marinei cobori aparatul, rotindu-se în jurul pupei supertancului, 
cu palele elicei vâjâind deasupra suprastructurii, până ce depăşi 
antena radarului şi coşul. Pe urmă se opri pentru un minut, timp 
în care Garnet inspectă puntea, căutând orice semn de ostilitate. 
Mulţumit că imensa punte superioară era goală, îi făcu semn 
pilotului să coboare într-o zonă liberă, din partea din faţă a 
suprastructurii. 

Jos, pe apă, şalupa de patrulare a lui Jacobs se apropiase, fiind 
paralelă cu bordajul şi orientată către pupa. Un dispozitiv 
pneumatic lansă ghearele de pisică, care se prinseră de copastie. 
Membrii echipei SEAL se urcară cât ai clipi pe scările de frânghie 
şi se răspândiră pe punte, îndreptându-se către suprastructura 
principală, cu armele pregătite. Cu excepţia unui marinar uluit, 
nu observară nici un semn de viaţă. 


428 


Sub comanda lui Jacobs, câţiva bărbaţi găsiră bicicletele 
echipajului şi le folosiră ca să patruleze pe puntea imensă şi prin 
culoarele tancului petrolier, în căutarea explozibililor. 

Garnet îşi împărţi oamenii în două echipe; trimise una jos, în 
sala maşinilor şi o conduse pe cealaltă în interiorul 
suprastructurii de la pupa, unde trecură în revistă echipajul 
înainte de a se îndrepta către timonă. Imediat ce păşi pe puntea 
de navigaţie, căpitanul Walsh se dezlănţui asupra lui, cu 
indignarea întipărită pe faţă. 

— Ce înseamnă asta? vru el să afle. Nu sunteţi Paza de 
Coastă. 

Garnet îl ignoră şi rosti, în emițătorul staţiei sale radio: 

— Domnule amiral Dover, aici Echipa Unu. Cabinele 
echipajului şi timona sunt curate. 

— Domnule comandor Jacobs? întrebă Dover. Vreau raportul 
Echipei Doi. 

— Mai avem o suprafaţă foarte mare de acoperit, răspunse 
Jacobs. Dar n-am găsit nici urmă de explozibil în zona tancurilor, 
pe care am inspectat-o deja. 

Dover se întoarse spre Compton. 

— Eu trec dincolo. 

O barcă fu lăsată la apă, pentru a-l duce pe amiral până la 
petrolier, unde oamenii lui Garnet coborâseră peste bord scara 
cu trepte de lemn a pilotului. Dover se urcă pe punte şi sui apoi 
cele cinci grupuri de trepte care duceau către puntea de 
navigaţie, unde găsi un Walsh înfuriat. 

Căpitanul supertancului Pacific Chimera părea surprins de 
apariţia amiralului Pazei de Coastă la bordul navei sale. 

— Cer să mi se spună ce naiba se întâmplă aici, mârâi Walsh 
către Dover. 

— Am fost înştiinţaţi că această navă transportă explozibili, 
spuse amiralul. Verificarea impune o inspecţie de rutină. 

— Explozibili! izbucni Walsh. V-aţi pierdut minţile? Asta e un 
tanc petrolier. Nici un om zdravăn la cap nu ar aduce explozibili 
la bord. 

— Asta avem intenţia să aflăm, răspunse Dover, calm. 

— Informaţia pe care aţi primit-o e ridicolă. De unde provine? 

— De la un funcţionar de nivel înalt de la Cerber Oil. 

— Ce amestec are aici Cerber Oil? Pacific Chimera aparţine 
companiei Berwick Shipping din Marea Britanie. Transportăm 


429 


ţiţei şi produse chimice în toată lumea, pentru o grămadă de 
clienţi străini. 

— Al cui este petrolul din tancurile dumneavoastră? 

— De data aceasta, aparţine companiei Zandak Oil din 
Indonezia. 

— De câtă vreme transportă firma Berwick ţiţei pentru 
Zandak? 

— De peste douăzeci de ani. 

— Echipa Unu raportează, se auzi vocea lui Garnet din staţia 
radio aflată asupra lui Dover. 

— Aici amiralul Dover. Ascult. 

— Nu am găsit nici un fel de dispozitiv exploziv în sala 
maşinilor şi în suprastructura de la pupa. 

— OK, spuse Dover. Daţi-i o mână de ajutor comandantului 
Jacobs. Are de acoperit o suprafaţă mult mai mare. 

Trecu încă o oră, timp în care căpitanul Walsh fumă, măsurând 
puntea cu pasul, ca un om extrem de frustrat, ştiind că fiecare 
minut de întârziere a navei costa compania sa mii de dolari. 

Căpitanul Compton veni de pe Huron şi urcă pe puntea de 
navigaţie a tancului. 

— Sunt ros de nerăbdare, spuse, cu un zâmbet. Sper că nu vă 
supăraţi fiindcă am venit aici să văd ce se întâmplă. 

— Nu-i a bună, zise Dover, exasperat. Până acum, nici urmă 
de explozibili sau de dispozitive de detonare. Căpitanul şi 
echipajul nu se comportă ca nişte oameni în misiune sinucigaşă. 
Incep să mă tem că am fost păcăliţi. 

Peste douăzeci de minute, Jacobs îşi prezentă raportul. 

— E curată, domnule amiral. Nu am găsit nici un fel de 
material exploziv. 

— Poftim! tună Walsh. V-am spus că e aşa. Oameni buni, nu 
sunteţi în toate minţile. 

Dover nu încercă să-l calmeze pe căpitanul mânios al 
petrolierului. incepuse să aibă îndoieli serioase în ceea ce privea 
buna credinţă a lui Sally Morse. Pe de altă parte, simţise o mare 
uşurare aflând că echipajul navei nu avea nicidecum intenţia să 
arunce în aer jumătate din San Francisco. 

— Imi pare rău pentru deranj şi pentru întârzierea provocată, îi 
spuse lui Walsh. Nu vă mai stăm în cale. 

— Puteţi miza pe faptul că guvernul meu va lansa un protest 
împotriva guvernului dumneavoastră, spuse Walsh, furios. Nu aţi 


430 


avut nici un temei legal pentru a mă opri şi pentru a-mi aborda 
nava. 

— Imi cer scuze pentru toate inconvenientele, spuse Dover, 
regretând cu adevărat. 

Când părăseau puntea de navigaţie, se întoarse spre Compton 
şi zise, cu voce scăzută: 

— N-o să-mi placă să văd mutrele tuturor celor de la 
Washington când o să le spun că au fost traşi pe sfoară. 


431 


Capitolul 47 


Pe neaşteptate, Sandecker trecu pe lângă Zerry Pochinsky, 
secretara lui Pitt şi intră în biroul acestuia, care, aşezat la masa 
sa de lucru, îşi aranja hârtiile de la NUMA înainte de a lua avionul 
spre ferma lui Elmore Egan din New York. Pitt îl privi surprins. 
Când urma să discute problemele Agenţiei, amiralul insista 
aproape întotdeauna ca directorul său de proiecte speciale să 
vină la el în birou. Agitaţia lui Sandecker era evidentă. Sub barba 
roşcovană, îşi ţinea buzele strânse, iar ochii lui albaştri, 
autoritari, îi reflectau tulburarea. 

— Zale ne-a împins pe o pistă falsă, mârâi, înainte ca Pitt să fi 
rostit vreun cuvânt. 

— Poftim? făcu Pitt, nedumerit. 

— Pe Pacific Chimera nu s-a găsit nimic. Amiralul Dover tocmai 
şi-a prezentat raportul. Nu erau nici un fel de explozibili la bord. 
Nava era curată, iar căpitanul şi echipajul - complet nevinovaţi 
de orice complot care să distrugă partea dinspre apă a oraşului 
San Francisco. Sau am fost păcăliţi, sau Sally Morse a avut 
halucinaţii. 

— Eu am încredere în Sally. Prefer să cred că am fost păcăliţi. 

— Cu ce scop? 

Pitt căzu pe gânduri înainte de a răspunde. 

— Zale are o minte de şacal. E posibil să-i fi servit lui Sally o 
poveste inventată, ştiind că era gata să treacă în tabăra adversă 
şi să alerteze oficialităţile. A folosit vechiul truc al magicienilor, 
fluturându-şi o mână ca să distragă atenţia publicului în timp ce 
face o scamatorie cu cealaltă. Se uită în ochii lui Sandecker. Cred 
că are altă catastrofă în mânecă. 

— Aşa o fi, spuse Sandecker. Unde ajungem dacă mergem pe 
raţionamentul tău? 

— Pentru răspuns, contez pe Hiram Yaeger şi pe Max, spuse 
Pitt, ridicându-se în picioare şi ieşind în grabă din spatele 
biroului, ca să se îndrepte către uşă. 


Yaeger studia extrase din conturile bancare de peste ocean, în 
ale căror înregistrări computerizate pătrunsese Max, în timp ce 
urmărea plăţile ilegale făcute de Cerber şi mitele primite de 


432 


aproape o mie dintre membrii guvernului Statelor Unite. Despre 
suma totală nu se putea spune decât că era astronomică. 

— Max, eşti sigură că totalurile astea sunt corecte? întrebă 
Yaeger, uluit de rezultate. Par puţin cam ciudate. 

Imaginea holografică a lui Max ridică din umeri. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Probabil că au mai 
rămas cel puţin cincizeci, dacă nu chiar mai multe plăţi pe care 
nu le-am depistat încă. De ce întrebi? Te surprind totalurile? 

— Poate că douăzeci şi unu de miliarde două sute de milioane 
de dolari nu ţi se pare o sumă prea mare, dar pentru un pârlit de 
specialist în computere înseamnă o grămadă de parale. 

— E cam greu să fii considerat un pârlit. 

Cu Sandecker la doi paşi în urma lui, Pitt se năpusti în biroul 
lui Yaeger de parcă ar fi fost fugărit de un bizon sălbatic. 

— Hiram, domnul amiral şi cu mine avem nevoie ca tu şi Max 
să lansați o nouă cercetare cât mai curând posibil. Yaeger îşi 
ridică ochii şi văzu expresiile grave aşternute deopotrivă pe 
feţele celor doi. 

— Eu şi Max vă stăm la dispoziţie. Ce anume vreţi să căutăm? 

— Verificaţi toate navele care sunt programate să intre în 
principalele porturi din Statele Unite, începând din clipa asta şi 
până peste zece ore, concentrându-vă mai ales asupra 
supertancurilor petroliere. 

Yaeger dădu din cap şi se întoarse către Max. 

— Ai auzit? 

Max îi adresă un zâmbet fascinant. 

— Revin în şaizeci de secunde. 

— Atât de repede? întrebă Sandecker, uluit, ca întotdeauna, 
de posibilităţile lui Max. 

— Nu m-a dezamăgit niciodată, ripostă Yaeger, cu zâmbet de 
cunoscător. 

In timp ce Max dispărea încet, parcă evaporându-se, el îi 
întinse lui Sandecker rezultatele cercetărilor precedente. 

— Poftiţi. Incă nu sunt complete. Dar avem peste nouăzeci şi 
cinci la sută dintre numele celor plătiţi de Curtis Merlin Zale şi de 
asociaţii corporației Cerber, conturile lor bancare de dincolo de 
ocean, ca şi sumele depuse în acestea. 

Sandecker studie cifrele şi îşi ridică privirea uluită. 

— Nu e de mirare că Zale are la mână atât de multe oficialități 
de rang înalt. Sumele plătite ar putea acoperi bugetul NUMA pe o 


433 


sută de ani. 

— Paza de Coastă şi Forţele Speciale au reuşit să împiedice 
tancul petrolier să intre în golful San Francisco? întrebă Yaeger, 
care nu era la curent cu evenimentele. 

— Zale şi-a bătut joc de noi toţi, răspunse laconic Sandecker. 
Nava aducea într-adevăr un transport de petrol, dar nu existau 
nici un fel de explozibili. La bord nu s-a găsit nici unul şi 
petrolierul îşi continuă drumul către dana de acostare din zona 
sudică a golfului. 

Yaeger se uită spre Pitt. 

— Crezi că a fost o capcană? 

— Cred că ăsta e planul lui Zale. Ceea ce m-a deranjat de la 
bun început a fost pescajul extraordinar al unui vas de 
dimensiunile tancului Pacific Chimera, încărcat până la refuz. În 
preajma oraşului, fundul golfului este prea puţin adânc ca să 
permită trecerea unei astfel de nave. S-ar fi împotmolit cu mult 
înainte de a ajunge la țărm. 

— Aşa că luaţi în considerare posibilitatea ca Zale să fi trimis 
un alt tanc, într-un alt oraş portuar, insinuă Yaeger. 

Păstrară tăcerea în timp ce silueta feminină a lui Max se 
materializa pe micul ei podium. 

— Domnilor, cred că am găsit ceea ce vă interesează. 

— Ai verificat toate tancurile care urmează să intre în porturile 
noastre? întrebă Sandecker, nerăbdător. 

— Sunt mai multe petroliere foarte mari care vor sosi în 
diverse porturi, iar dintre cele cu adevărat imense face parte 
unul care vine din Arabia de Sud, cu destinaţia Louisiana, numai 
că dana sa de acostare se află la o sută de mile distanţă de cel 
mai apropiat oraş important. Un altul se îndreaptă spre o staţie 
de pompare situată în largul portului New Jersey, dar nu va sosi 
decât abia mâine şi, în sfârşit, un UULCC (Ultra, Ultra Large 
Crude Carrier), cu destinaţia Long Beach, California, se află la o 
distanţă de două zile de mers. Asta e tot. Se pare că prietenul 
vostru Zale a pierdut ocazia de a folosi un alt petrolier. 

— Aşa că totul nu a fost decât o pierdere de timp, murmură 
Sandecker. Zale nu a avut câtuşi de puţin intenţia de a devasta 
San Francisco sau vreun alt port cu populaţie numeroasă. 

— Aşa s-ar părea, spuse Pitt, descurajat. Dar, în cazul ăsta, la 
ce i-a folosit subterfugiul? Ce a avut de câştigat? 

— Poate că nu a vrut decât să ne pună la încercare? 


434 


— Nu se potriveşte cu stilul lui de acţiune. 

— Nu s-a strecurat nici o eroare? o întrebă Yaeger pe Max. 

— Am intrat în bazele de date ale tuturor autorităţilor portuare 
din cele patruzeci şi opt de state cu ieşire la ocean. 

Sandecker dădu să părăsească biroul, clătinând obosit din 
cap. 

— Cred că aşa se termină toată povestea. 

— Domnilor, nu v-aţi gândit să luaţi în considerare şi un alt tip 
de navă? întrebă Max. 

Pitt o privi plin de interes. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă gândeam şi eu, pe cont propriu. Un LNG ar provoca un 
dezastru mult mai mare decât un UULCC. 

Revelația îl izbi pe Pitt ca o lovitură de ciocan. 

— Un tanc cu gaze naturale lichefiate! 

— Unul a sărit în aer în Japonia, în anii patruzeci şi a avut 
aceeaşi putere explozivă ca bomba atomică de la Hiroshima. 
Moartea a secerat mai bine de o mie de oameni. 

— Ai verificat dacă se îndreaptă vreunul spre porturile 
noastre? întrebă Yaeger. 

Max se prefăcu supărată. 

— Nu pari să ai cine ştie ce respect pentru capacităţile mele 
intuitive. Bineînţeles că am verificat toate LNG-urile care se 
apropie. 

— Şi? făcu Yaeger. 

— Mongol Invader, care vine din Kuweit, e programat să 
acosteze la New York la zece şi jumătate. 

— Antemeridian sau postmeridian? întrebă Sandecker. 

— Antemeridian. 

Amiralul îşi privi ceasul. 

— Atunci îl putem şterge de pe listă. Trebuie să fi acostat 
acum douăzeci de minute. 

— Nu e chiar aşa, spuse Max. A avut probleme cu 
generatoarele şi a staționat pe durata efectuării reparațiilor. Are 
o întârziere de cinci ore. 

Pitt şi Sandecker se uitară unul la celălalt, cuprinşi de teroare. 

— Asta trebuie să fie planul lui Zale, spuse Pitt. Atac simulat 
pe Coasta de Vest, cu Pacific Chimera şi lovitură în est, la New 
York, cu Mongol Invader. 

Sandecker izbi cu pumnul în masă. 


435 


— Ne-a prins descoperiţi şi la fel de neajutoraţi ca nişte prunci. 

— Nu v-a mai rămas mult timp ca să-l opriţi înainte de a intra 
în apele joase ale golfului şi de a se îndrepta spre canal. 

— Cum arată Mongol Invader? o întrebă Yaeger pe Max. 

Ea transpuse imaginea navei pe ecranul unui monitor imens. 
Vasul părea desprins dintr-o carte science-fiction cu benzi 
desenate. Silueta aducea cu cea a unui tanc petrolier, cu 
motoarele şi suprastructura plasate la pupa, dar aceasta era 
singura asemănare. In locul unei singure punți largi, etajate, 
deasupra cocii se ridicau opt tancuri sferice, imense şi de sine 
stătătoare. 

Max începu să îi treacă în revistă caracteristicile. 

— E cel mai mare LNG care a fost construit vreodată. 
Lungimea totală este de cinci sute şaptezeci şi cinci de metri, iar 
lăţimea de o sută zece. Echipajul este format din opt ofiţeri şi 
cincisprezece marinari. Numărul lor este atât de mic pentru că 
nava e automatizată aproape în întregime. Turbinele ei cu două 
axe şi cu reductoare în două trepte dezvoltă o putere de şase mii 
de cai pentru fiecare din cele două elice gemene. Navighează 
sub pavilion argentinian. 

— Cine e proprietarul? se interesă Yaeger. 

— l-am căutat proveniența dincolo de faţada unei companii 
fantomă şi am ajuns la imperiul Cerber. 

— Ei, oare de ce cred eu că asta e ceea ce trebuia să găsiţi? 
rânji Yaeger. 

— Pescajul tancurilor cu gaze naturale lichefiate este mai mic 
decât al celor cu ţiţei, din cauza diferenţei dintre densitatea 
gazului şi a petrolului, spuse Sandecker. Ar putea urca foarte 
uşor în susul fluviului Hudson înainte de a vira ca să se îndrepte 
spre partea de jos a Manhattan-ului, pentru a se strecura apoi 
printre docuri fără să se împotmolească înainte de a lovi ţărmul. 

— Sally Morse spunea că Pacific Chimera ar fi trebuit să se 
izbească de uscat la cheiul de la World Trade. N-am putea 
presupune că Zale a făcut o analogie, referindu-se, de fapt, la 
World Trade Center din New York? 

— Este exact locul în care aş lovi centrul Manhattan-ului dacă 
aş vrea să produc cele mai mari pagube, îl aprobă Sandecker. 

— Ce cantitate de gaz transportă? o întrebă Pitt pe Max. 

— Şapte sute douăzeci şi trei de mii de metri cubi. 

— Asta e foarte rău, murmură Yaeger. 


436 


— Şi tipul gazului? 

— Propan. 

— Şi mai rău, gemu Yaeger. 

— Sfera de foc ar putea fi înfiorătoare, explică Max. O cisternă 
transportată pe calea ferată a explodat la Kingman, Arizona, în 
anii şaptezeci. Conţinea treizeci de mii de litri de propan şi 
mingea de foc s-a extins pe aproape o treime de kilometru. 
Dintr-un litru de propan lichid rezultă optzeci de litri de gaz. Deci, 
multiplicând această cantitate cu şapte sute douăzeci şi trei de 
mii, ne putem imagina că sfera de foc va acoperi o rază de peste 
trei kilometri. 

— Ce ne poţi spune despre pagubele materiale? o întrebă 
Sandecker pe Max. 

— Ar fi enorme, răspunse ea. Construcțiile importante, ca 
zgârie norii de la World Trade Center, ar rămâne în picioare, dar 
interiorul s-ar face praf. Majoritatea celorlalte clădiri din 
apropiere ar arde în întregime. La pierderile de vieți omeneşti 
nici măcar nu vreau să mă gândesc. 

— Şi toate astea numai pentru că dementul ăla de Zale şi 
cartelul Cerber vor să întărâte opinia publică americană 
împotriva petrolului din import, bodogăni Pitt, înfuriat. 

— Trebuie să oprim nava aia! spuse Sandecker pe un ton de 
gheaţă. De data asta nu ne putem permite nici o greşeală. 

— Echipajul ei nu va permite să fie abordată, ca Pacific 
Chimera, spuse Pitt, răspicat. Pun rămăşag pe salariul pe o lună 
că e condusă de Omo Kanai şi de grupul lui de Năpârci. Zale nu 
ar încredința o asemenea sarcină unor amatori. 

Sandecker îşi privi din nou ceasul. 

— Avem la dispoziţie patru ore şi jumătate, până când tancul 
intră în Manhattan, pe fluviul Hudson. Am să-i comunic amiralului 
Dover ce am descoperit şi o să-i cer să alerteze Paza de Coastă 
din zona New York-ului, ca să lanseze operaţiunea de 
interceptare. 

— Ar trebui să alertaţi şi trupele antitero din statul New York, 
sugeră Max. Se antrenează şi fac aplicaţii practice tocmai în 
vederea unor asemenea evenimente. 

— Mulţumesc, Max, spuse Sandecker, adresându-i-se, plin de 
căldură, creaţiei computerizate a lui Yaeger. Până atunci, fusese 
întotdeauna de părere că Max reprezenta doar o cheltuială în 
plus pentru bugetul NUMA, dar, în cele din urmă, înţelese că 


437 


justifica fiecare centimă investită şi chiar mai mult. O să mă ocup 
de asta. 

— İl chem aici pe Al. Cu Aquarius, noul avion cu reacţie şi aripi 
cu geometrie variabilă achiziţionat de NUMA, ajungem la docul 
nostru din New York în mai puţin de o oră. 

— Ce aveţi de gând să faceţi după ce ajungeţi acolo? întrebă 
Max, curioasă. 

Pitt o privi de parcă ea l-ar fi întrebat pe Dan Marino dacă ştie 
cum să lovească o minge de fotbal. 

— Să împiedicăm tancul Mongol Invader să distrugă jumătate 
din Manhattan. Ce altceva? 


438 


Capitolul 48 


Oricine ar fi văzut tancul cu gaz natural lichefiat ar fi fost 
sceptic, fiindcă nu i-ar fi venit să creadă că o navă cu o înfăţişare 
atât de caraghioasă putea traversa oceanele. Mongol Invader, cu 
cele opt tancuri ale sale răsărind ca nişte bulbi din partea 
superioară a cocii, era cel mai mare vas LNG construit vreodată 
şi nu părea să se afle în elementul său în timp ce străpungea 
valurile, urmându-şi cursul spre intrarea în portul New York. 
Strict utilitară şi vopsită în culoarea maronie a argilei, era una 
dintre cele mai urâte nave care pluteau pe apele planetei. 

Constructorii săi o proiectaseră ca să îmbrace, să susţină şi să 
protejeze cele opt imense tancuri sferice etanşe, din aluminiu, 
pline, în momentul acela, cu propan lichid, care ar fi trebuit să 
aibă o temperatura de minus o sută şaizeci şi cinci de grade 
Celsius. Dar, în timpul călătoriei dinspre Kuweit, temperatura 
fusese ridicată treptat, până când ajunsese la numai şase grade 
sub valoarea critică. 

Mongol Invader, bomba plutitoare care putea devasta 
jumătate din insula Manhattan, era purtată de-a curmezişul 
valurilor zbuciumate cu o viteză de douăzeci şi cinci de noduri 
datorită uriaşelor elice gemene, din bronz, iar partea subacvatică 
a provei sale despica apa cu o uşurinţă amăgitoare. Pescăruşii se 
apropiau în stoluri şi se roteau deasupra ei, dar, simţindu-i aura 
amenințătoare, rămâneau ciudat de tăcuţi şi îşi luau curând 
zborul, îndepărtându-se. 

Spre deosebire de Pacific Chimera, nici un membru al 
echipajului nu putea fi zărit inspectând tancurile sau mergând pe 
pasarela lungă de deasupra acoperişurilor boltite ale acestora. 
Erau, cu toţii, la posturile lor de lucru, ascunse vederii. Numai 
cincisprezece erau împrăştiaţi pe navă. Patru operau comenzile 
din timonă. Cinci supravegheau camera motoarelor, iar cei şase 
rămaşi erau înarmaţi cu rachete portabile care ar fi putut să 
scufunde cea mai mare vedetă a Pazei de Coastă sau să doboare 
orice aparat de zbor care i-ar fi atacat. Membrii grupului 
Năpârcilor erau cât se poate de conştienţi de costul lipsei de 
vigilenţă. Se simțeau în siguranţă, ştiind că puteau respinge cu 
uşurinţă orice încercare de abordare din partea profesioniştilor 


439 


din Forţele Speciale, din ale căror efective făcuseră parte cei mai 
mulţi dintre ei. Erau extrem de încrezători în posibilitatea lor de a 
împiedica orice încercare de oprire a navei înainte de a intra pe 
cursul fluviului, la periferia oraşului - şi, odată ce treceau de 
podul Verrazano, era evident că riscul izbucnirii unei mingi de foc 
l-ar fi ţinut în frâu pe comandantul operaţiunii de interceptare. 

Aplecat peste balustrada punţii de navigaţie de la tribord, 
Omo Kanai privea fix norii întunecaţi şi ameninţători care 
pluteau, în voia vântului, pe cerul mohorât. Era sigur că membrii 
oricăror forţe înarmate care ar fi venit împotriva lui nu puteau 
crede că cincisprezece oameni, care nu erau terorişti fanatici, ci 
doar mercenari foarte bine plătiţi, s-ar fi putut măcar gândi să se 
sinucidă de dragul patronului lor. Nu erau într-un film cu James 
Bond. Zâmbi pentru sine însuşi. Numai cei de la bord ştiau 
despre submarinul ataşat de cocă la treizeci de metri în faţa 
cârmei şi a elicelor gemene. Imediat ce nava avea să fie 
îndreptată către ţărmul Manhattan-ului, Kanai şi echipa sa de 
Năpârci aveau să se îmbarce pe submarinul ascuns, pornind 
către larg şi evitând atingerea sferei de foc. 

Reveni în interiorul punţii de navigaţie, îşi încrucişă braţele şi 
îşi lăsă ochii să alunece asupra cursului trasat pe hartă, urmărind 
linia roşie care trecea de promontoriul Rockaway, apoi de 
promontoriul Norton, la Seagate, înainte de a pătrunde sub podul 
Verrazano, care unea Brooklyn-ul cu insula Staten. De acolo, linia 
urca spre partea de sus a golfului, dincolo de Statuia Libertăţii şi 
de insula Ellis. După ce trecea de Battery Park, se frângea în 
unghi ascuţit, întorcându-se către țărm şi terminându-se la baza 
turnurilor gemene de la World Trade Center. 

Işi încovoie umerii musculoşi, acomodându-se cu viteza în 
creştere a navei de sub picioarele sale. Mongol Invader nu avea 
să fie oprit - nu trebuia să fie oprit înainte de a-şi împlini 
destinul. Vreme de o mie de ani de atunci înainte, trebuia să fie 
pomenit drept unealta celui mai mare dezastru provocat de 
mâna omului şi plănuit vreodată să se abată asupra Statelor 
Unite. 

Kanai privi în sus, prin parbrizul punţii de navigaţie şi zări 
maşinile care treceau pe podul de deasupra apei - care căpătase 
o tentă gri-verzuie din cauza norilor întunecaţi. In timpul 
traversării, caroseriile colorate ale automobilelor licăreau ca 
nişte insecte. Se aplecă asupra tabloului de bord şi sesiză că 


440 


vântul puternic bătea, dinspre sud-est, cu o viteză de douăzeci 
de noduri. Cu atât mai bine, cugetă, asta avea să mărească raza 
de acţiune a sferei ucigaşe de foc. 

Gândul la miile de victime incinerate nu-i trecuse niciodată 
prin minte. Kanai nu era capabil de nici o emoție. Era imun la 
faţă de ideea morţii şi era gata să o înfrunte fără ezitare atunci 
când urma să-i vină rândul. 

Secundul său la comanda navei, Harmon Kerry, un individ 
vânjos, cu braţele tatuate cruciş şi curmeziş, urcă pe puntea de 
navigaţie. Luă un binoclu şi se uită la un cargou care trecea pe 
lângă babordul lor, îndreptându-se spre largul oceanului. 

— De-acum nu mai durează mult, spuse, cu ceea ce nu era 
doar o vagă plăcere. Americanii vor avea parte de o surpriză 
urâtă. 

— Nu va fi o surpriză, mormăi Kanai, nu şi dacă şi-au dat deja 
seama că Pacific Chimera a fost o ţintă falsă. 

— Crezi că au mirosit ceva? 

— Zale a făcut un plan fără cusur, spuse Kanai, cu convingere. 
Dar anumite împrejurări neaşteptate şi neprevăzute l-au 
împiedicat să aibă un succes deplin. Tot ce am înfăptuit până 
acum a fost bine făcut. Dar cineva, poate chiar mai multe 
persoane din guvernul Statelor Unite, a pus lucrurile cap la cap. 
Cele câteva ore de întârziere datorate problemelor pe care le-am 
avut cu generatoarele ne costă scump. În loc să fi sosit chiar în 
momentul în care a fost abordat petrolierul Pacific Chimera, pe 
neaşteptate şi la adăpostul întunericului de dinaintea zorilor, s-ar 
putea să fim nevoiţi să înfruntăm toate forţele pe care le vor 
putea trimite asupra noastră. Şi poţi să pui rămăşag că, de data 
asta, vor fi mai bine pregătiţi. 

— Abia aştept să văd Statuia Libertăţii topită şi fumegândă, 
zise Kerry, cu un rânjet diabolic. 

— Peste patruzeci de minute ajungem la pod, raportă 
timonierul, care stătea la consola de comandă. 

Kanai se ridică în picioare şi privi podul care se apropia cu 
încetineală. 

— Dacă nu încearcă să ne oprească cât mai curând, nu vor 
mai avea altă şansă. 


La cincisprezece minute după ce Sandecker îl alertase, dându- 
i cumplita veste, amiralul Dover se urcase, de pe aeroportul 


441 


bazei navale Alameda, într-un avion de luptă al Marinei Militare. 
Pilotul său ceruse să i se permită să aterizeze de urgenţă, între 
două avioane comerciale, pe aeroportul internaţional John F. 
Kennedy. De acolo zbură cu un elicopter NYPD până la baza 
Sandy Hook a Pazei de Coastă, unde două vedete rapide de 
patrulare, de treizeci de metri, aşteptau sosirea sa ca să înceapă 
operaţiunea de interceptare a tancului Mongol Invader. 

Intră în sala de şedinţe a bazei, încleştându-şi şi descleştându- 
şi pumnii, chinuit de nelinişte şi de disperare. Se silea să 
raţioneze cu calm. Nu-şi putea permite nici să se lase copleşit de 
trucul lui Zale, nici să dea vina pe capacităţile sale de deducție 
pentru că scăpase ceva care, la o a doua vedere, părea evident. 
Totuşi, Sandecker s-ar fi putut înşela. Nu avea nici o dovadă 
solidă pe care să-şi bazeze cea de-a doua operaţiune de 
interceptare, erau doar nişte presupuneri, dar, cu toate acestea, 
era hotărât să ducă treaba până la capăt. Poate că Mongol 
Invader avea să se dovedească tot a alarmă falsă, dar nu aveau 
de ales. Nu le rămânea decât să continue cercetările până când 
aveau să dea peste adevărata navă minată. 

In timp ce se îndrepta spre scaunul din capul mesei de 
şedinţe, Dover îi salută fără vorbe, doar cu o mişcare a capului, 
pe cei zece bărbaţi şi două femei adunaţi în încăpere. Nu pierdu 
timpul cu nici un fel de subtilităţi. 

— Patrulele aeriene de poliţie au ajuns deasupra navei? 

De lângă perete, un căpitan de poliţie dădu din cap. 

— Sunt chiar acum în legătură cu un elicopter. Raportează că 
tancul se îndreaptă cu toată viteza spre port. 

Dover răsuflă uşurat, dar numai în parte. Dacă aceea era într- 
adevăr nava care urma să devasteze partea dinspre ocean a 
Manhattan-ului, atunci trebuia oprită. 

— Domnilor, aţi primit cu toţii, prin telefon sau prin fax, 
mesajul trimis din Washington de amiralul Sandecker şi ştiţi la ce 
vă puteţi aştepta. Dacă nu îl putem opri, trebuie scufundat. 

— Domnule, i se adresă un comandant al Pazei de Coastă, 
dacă tragem în tancuri, este foarte posibil să provocăm o 
explozie imensă. Probabil că întreaga flotilă de şalupe de 
intercepţie ar putea fi prinsă în sfera de foc, ca şi piloţii de pe 
elicopterele de patrulare ale poliţiei. 

— Mai bine o mie decât un milion, ripostă Dover, tăios. Dar, în 
nici un caz, nu trebuie să trageţi în suprastructura de la pupa. 


442 


Dacă echipajul nu se supune ordinului de a opri, atunci nu vom 
avea altă alternativă decât să chemăm avioanele de vânătoare 
ale Marinei Militare, ca să-l distrugă cu rachete aer-apă. In acest 
caz, toată lumea va fi avertizată în timp util, ca să se îndepărteze 
cât mai mult posibil de Mongol Invader înainte de explozie. 

— Ce şanse avem de a o aborda, de a înfrânge rezistenţa 
echipajului şi de a dezamorsa dispozitivele explozive? întrebă 
unul dintre poliţişti. 

— Nu prea multe, dacă, în loc să se oprească, continuă să se 
deplaseze cu toată viteza către port. Din nefericire, după ce am 
aflat că nu aceea era nava care trebuia oprită, forţelor militare 
cu care am colaborat la San Francisco li s-a ordonat să se retragă 
şi să se întoarcă la bazele lor. Nu avem timp să le reorganizăm 
sau să aducem, în timp util, pe calea aerului, alte echipe. Ştiu că 
brigăzile antitero din New York sunt antrenate exact pentru astfel 
de urgente, dar nu vreau să le folosim înainte de a fi sigur că 
echipajul va opune rezistenţă. Se opri ca să cerceteze cu privirea 
feţele celor prezenţi în încăpere. Dacă nu cumva ştiaţi deja, 
temperatura maximă a vaporilor aprinşi de propan este de o mie 
nouă sute optzeci de grade Celsius. 

Unul dintre cei doi căpitani ai şalupelor de incendiu din portul 
New York prezenţi în sală ridică mâna. 

— Domnule amiral, aş putea să adaug că, dacă încărcătura 
tancului va lua foc, vaporii rezultați în urma exploziei a şase sute 
şaptezeci de metri cubi de propan vor forma o sferă de foc cu un 
diametru de aproape zece kilometri. 

— Un motiv în plus ca să oprim tancul înainte de a se apropia 
de oraş, ripostă scurt Dover. Mai aveţi alte întrebări? 

Nu primi nici un răspuns. 

— Atunci propun să lansăm operaţiunea. Suntem în criză de 
timp. 

Dover încheie instructajul şi se duse direct la doc, unde urcă 
pe pasarela care ducea către William Shea, una dintre vedetele 
Pazei de Coastă. Se simţi cuprins de presimţiri sumbre. Timpul 
era prea scurt pentru a permite evacuarea locuitorilor din 
Manhattan, dacă Mongol Invader refuza să accepte să fie 
abordat, iar avioanele de luptă ale Marinei nu reuşeau să-l 
scufunde repede. Din nefericire, la ora aceea a zilei, străzile şi 
clădirile erau plin de funcţionari. Dacă tancurile de pe LNG 
săreau în aer, pagubele materiale şi pierderile de vieţi omeneşti 


443 


ar fi fost înspăimântătoare. 

Prin minte îi mai trecu, fulgerător şi gândul la Dirk Pitt şi Al 
Giordino, despre care amiralul spusese, în treacăt, că urmau să 
se implice în interceptarea navei. Dar Dover nu primise nici un 
semn de viaţă de la ei. Se întrebă ce-i făcuse să întârzie şi să nu 
ajungă la instructaj, deşi asta nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile. 
Dover se îndoia că cei doi ar fi putut avea o influenţă hotărâtoare 
asupra operaţiunii. 

Soarele încerca să răzbată printre nori când vedetele gemene 
William Shea şi Timothy Firme părăsiră portul îndreptându-se 
spre confruntarea cu Mongol Invader şi cu încărcătura sa mortală 
de propan. 


444 


Capitolul 49 


— Nu seamănă cu nici unul dintre submarinele pe care le-am 
văzut vreodată, remarcă Giordino, holbându-se la obiectul lucios 
care părea mai degrabă un iaht luxos decât o navă subacvatică. 

Pitt stătea pe docul din golful Sheepshead din Brooklyn, 
admirând vasul de douăzeci şi cinci de metri a cărui înfăţişare 
exterioară amintea de cea a unei ambarcaţiuni elegante, cu 
motor. Giordino avea dreptate; deasupra liniei de plutire era 
identic cu orice alt iaht costisitor. Singura diferenţă evidentă 
putea fi observată sub apă. Hublourile mari şi rotunde din partea 
din faţă a cocii erau mai mici, dar similare cu cele de pe Go/den 
Marlin. 

Putând găzdui unsprezece pasageri şi membri ai echipajului în 
condiţii extrem de confortabile, Cora/ Wanderer era cel mai mare 
tip de submarin din seria Ocean Diver construit pe şantierul 
naval Meridian din Massachusetts. Avea patru sute de tone şi era 
proiectat pentru a funcţiona la o adâncime de trei sute şaptezeci 
de metri, având o autonomie de două sute de mile marine. 

Căpitanul Jimmy Flett cobori scările care duceau de la punte la 
doc şi se apropie de Pitt cu mâna întinsă. Era scund şi îndesat, cu 
obrajii rumeni din cauza lungilor ani de devotament faţă de 
whisky-ul scoţian, dar ochii lui albaştri reuşiseră să rămână 
limpezi şi strălucitori. Braţele nu îi erau atât de bronzate cum ar 
fi fost de aşteptat pentru un om care călătorise multă vreme de- 
a lungul mărilor calde, scăldate în lumina soarelui. Flett îşi 
petrecuse cea mai mare parte a vieţii pe navele care navigau în 
Marea Nordului şi avea înfăţişarea aspră şi sălbatică a unui 
pescar care se întoarce acasă cu plasele pline, fără să se 
sinchisească de apele furtunoase. Primise mai multe lovituri 
dureroase decât ar fi trebuit şi supravieţuise de fiecare dată. 

Strânse mâna lui Pitt de parcă ar fi vrut să o facă terci. 

— Dirk, cât timp a trecut de când am păşit pe aceeaşi punte şi 
am băut whisky împreună? 

— Asta a fost pe Avor IlI, în optzeci şi opt. 

— Când eram în căutarea lui Bonhomme Richard, spuse Flett, 
cu o voce surprinzător de blândă. După câte îmi amintesc, nici nu 
l-am găsit. 

445 


— Nu, dar am dat peste un trauler rusesc în misiune de 
spionaj, care s-a dus la fund în timpul unei furtuni. 

— Imi aduc aminte. Marina Britanică ne-a ordonat să uităm că 
l-am văzut vreodată. Intotdeauna am fost de părere că s-au 
scufundat să-l caute la câteva ore la după ce le-am spus unde se 
afla. 

Pitt se întoarse spre Giordino. 

— Al, dă-mi voie să ţi-l prezint pe Jimmy Flett. Un prieten bun, 
din vremuri trecute. 

— Sunt încântat să vă cunosc, spuse Giordino. Dirk vorbeşte 
adesea despre dumneavoastră. 

— Sper că nu de bine. 

Jimmy râse, strivind mâna lui Giordino, care îi răspunse 
strivind-o pe a sa. 

— Deci te-ai înmuiat şi ai devenit căpitan de ambarcaţiuni de 
lux, spuse Pitt, cu căldură, arătând spre iahtul subacvatic. 

— Sunt un matelot care preferă suprafaţa oceanului. Nimic din 
ceea ce e sub apă nu mă interesează. 

— Atunci, de ce faci asta? 7 

— Salariul e bun şi munca uşoară. Incep să îmbătrânesc şi nu 
mai pot înfrunta furia naturii cum o făceam cândva. 

— Şefii tăi au fost de acord să folosim submarinul? întrebă Pitt. 

— Nu se dau în vânt după aşa ceva. E în stadiul experimental 
şi nu a fost încă omologat. Imediat ce trece toate probele, 
trebuie să traversez oceanul până la Monte Carlo, unde noii 
proprietari intenţionează să-l pună la dispoziţia europenilor 
bogaţi, care îl pot închiria. 

— Acum e vorba de o situaţie mai mult decât critică. 

Flett scrută adâncul verde al ochilor lui Pitt. 

— La ce vreţi să-l folosiţi? La telefon nu aţi spus decât că e 
vorba să-l închiriaţi pentru NUMA. 

— Intenţionăm să-l folosim drept navă-torpilă. 

Flett se holbă la Pitt de parcă i-ar fi văzut creierul scurgându-i- 
se printr-o ureche. 

— Inţeleg, murmură, în surdină, drept navă-torpilă. Şi ce vas 
aveţi de gând să trimiteţi la fund? 

— Un tanc cu gaze naturale lichefiate. 

De data asta, Flett putea să-şi imagineze că materia cenușie 
curgea, în aceeaşi măsură şi din cealaltă ureche a lui Pitt. 

— Şi dacă refuz să vă îndeplinesc cererea? 


446 


— Atunci vei avea pe conştiinţă mai mult de cinci sute de mii 
de morţi. 

Flett înţelese imediat cum stăteau lucrurile. 

— Tancul ăsta, unde au de gând teroriştii să îl arunce în aer? 

— Nu sunt terorişti în adevăratul sens al cuvântului. E vorba 
de un grup de criminali care au de gând să facă nava să eşueze 
lângă World Trade Center înainte de a da foc gazului inflamabil. 

Ezitările, întrebările şi protestele dispărură. 

— De vreme ce Wanderer nu are în dotare nici o torpilă, spuse 
simplu Flatt, cum ai de gând să procedezi? 

— Ai auzit vreodată de submarinul confederat Hunley? 

— Da. 

— Vom reînvia o pagină din istoria lui, zise Pitt, cu un zâmbet 
plin de încredere în sine, în timp ce Giordino începea să descarce 
camioneta parcată lângă doc. 


În următoarele douăzeci de minute, cei trei bărbaţi montară o 
ţeavă care putea acţiona ca o lance şi care ieşea cu nouă metri 
în afara provei submarinului. Incă două fuseseră fixate de-a 
lungul punţii, sub cabina supraînălţată. Se îmbarcară fără să mai 
piardă nici o secundă, în timp ce Flatt pornea cele două turbine 
diesel supraalimentate. Ocupat până peste cap cu amenajările 
de la prova, Giordino ataşă cutii magnetice cu explozive de cele 
două ţevi suplimentare. Cea care fusese deja montată avea o 
încărcătură de patruzeci şi cinci de kilograme de explozibil 
subacvatic, legată de un detonator. 

Flett trecu la cârmă, în timp ce Pitt şi Giordino desfăceau 
parâmele de la prova şi de la pupa. Bătrânul căpitan stătea în 
faţa unei console. Pe suprafaţa acesteia, mai multe sisteme de 
pârghii controlau aripile de la suprafaţă şi pe cele pentru 
scufundare, elicele de poziţionare şi regulatoarele de viteză. 

Atingând mai puţin de trei sferturi din viteza maximă, Coral 
Wanderer părăsi curând din golful Sheepshead, ieşind în larg şi 
îndreptându-se spre Podul Verrazano. Vedetele Pazei de Coastă 
şi flota de şalupe mai mici, de patrulare, prinseseră deja viteză, 
despicând apa din faţa provei submarinului. Privind în sus, 
observară două elicoptere ale Pazei de Coastă şi două ale poliţiei 
din New York, care se roteau, ca nişte vulturi, deasupra unei 
nave cu înfăţişare respingătoare, vopsită în culoarea murdară a 
pieii de bivol. 


447 


Flett împinse cele două manete de acceleraţie în punctul mort, 
ridicând prova deasupra apei. Se apropie de coasta de nord, 
traversând iute golful şi ocolind promontoriul Norton la Seagate, 
stabilind apoi un curs care îl trimitea pe Wanderer, sub unghi, 
către partea centrală a navei LNG. 

— Care e viteza maximă? îl întrebă Pitt. 

— Patruzeci şi cinci de noduri la suprafaţă. Douăzeci şi cinci 
dedesubt. 

— După ce intrăm în imersiune, avem nevoie de fiecare nod 
pe care îl poţi obţine. Viteza maximă a lui Mongol Invader e tot 
de douăzeci şi cinci de noduri. 

— Cum îi spune? întrebă Flatt, privind imensele tancuri turtite 
care se bulbucau deasupra navei uriaşe. Mongol Invader? 

— Într-un fel, i se potriveşte, spuse Pitt, sarcastic. 

— Ar trebui să ajungem lângă el înainte de a intra sub pod. 

— Odată ce ajunge la periferia oraşului, e greu să îl aruncăm 
în aer fără să se întâmple acelaşi lucru cu jumătate din Brooklyn 
şi cu insula Staten. 

— Dacă Paza de Coastă şi poliţia din New York vor da greş, 
planul tău tip Hunley va trebui neapărat să funcţioneze. 

Pitt arătă spre flota care se vedea prin parbriz. 

— Potera se apropie. 


La bordul lui William Shea, amiralul Dover intră în legătură cu 
tancul LNG Mongol Invader. 

— Aici Paza de Coastă din Statele Unite. Vă rugăm să vă opriți 
imediat şi să vă pregătiți pentru abordare. 

In absenței oricărei conversații, tensiunea de pe puntea de 
navigaţie a vedetei era tot mai intensă. Dover repetă mesajul, 
apoi îl reluă a treia oară, dar nu primi nici un răspuns. Mongol 
Invader continua să se îndrepte spre portul New York, fără ca 
nimic să indice că şi-ar fi redus viteza. Pe puntea de navigaţie, 
căpitanul şi echipajul se uitau ţintă la amiral, aşteptând ordinul 
de atac. Pe neaşteptate, o voce calmă şi fermă spulberă tăcerea: 

— Către Paza de Coastă. Aici căpitanul tancului Mongol 
Invader. Nu am nici cea mai mică intenţie de a opri nava. Vă 
avertizez că orice încercare de a o avaria va avea consecinţe 
cumplite. 

incertitudinea şi încordarea se spulberară dintr-o dată. Nu mai 
exista nici o îndoială. Pericolul era real. Dover ar fi putut continua 


448 


să discute cu căpitanul tancului LNG, dar nu era înţelept să o 
facă. Orice tactică bazată pe tragerea de timp era în 
dezavantajul său. Le ordonă elicopterelor să debarce echipele 
antitero pe puntea deschisă din faţa tancurilor. In acelaşi timp, le 
ceru vedetelor să treacă la abordaj, cu echipajul la posturile de 
luptă. 

Intrebându-se ce putea fi în mintea căpitanului său dement, îşi 
îndreptă binoclul spre puntea de navigaţie a tancului cu 
înfăţişare păgână, care tăia valurile îndreptându-se spre podul de 
la periferia New York-ului. Căpitanul nu putea fi decât nebun. Nici 
un om întreg la minte nu ar fi devastat un oraş, ucigând un 
milion de oameni, de dragul profitului. Nici măcar nu era un 
terorist fanatic, devotat unei cauze sau unei religii. 

Lui Dover îi venea greu să creadă că o fiinţă umană putea 
acţiona, în numele corupţiei, cu atât de mult sânge rece. Slavă 
Domnului că marea e calmă, gândi, în timp ce un elicopter se 
oprise deasupra tancului, pregătindu-se să aterizeze, iar 
vedetele se deplasau lin, descriind un arc de o sută optzeci de 
grade, ca să se poată apropia de nava imensă. 

Cele două elicoptere Dolphin, roşii-portocalii, ale Pazei de 
Coastă, staţionau deasupra pupei tancului LNG, iar unul dintre 
elicopterele Jayhawk ale poliţiei, vopsite în albastru şi negru, 
cobora către provă. Pilotul acceleră, mărind turaţia paletelor 
elicei, adaptându-şi viteza la cea a enormei nave, în timp ce 
devia spre balustrada de la prova, deasupra căreia plană câteva 
secunde, uitându-se după tambuchiuri, guri de ventilaţie sau 
lanţuri de ancoră, care l-ar fi putut împiedica să aterizeze în 
siguranţă. O antenă înaltă de radar era plasată între 
extremitatea superioară a provei şi primul tanc cu gaz. Mulţumit 
că avea loc suficient pentru o aterizare nestânjenită de 
obstacole, pilotul aduse elicopterul la numai opt metri deasupra 
provei. 

Fu ultimul lucru pe care apucă să îl facă. 

Prin binoclu, Dover văzu, îngrozit, cum o mică rachetă lansată 
de pe acoperişul primului tanc lovi elicopterul care explodă, 
desfăcându-se ca o cutie de conserve azvârlită în foc. Flăcările 
izbucnite din rezervoarele de benzină distruse cuprinseră 
aparatul, care, pentru o clipă, arse suspendat în văzduh, pentru a 
se prăbuşi apoi în mare, ducând cu sine brigada antitero a 
poliţiei. Se scufundă în numai câteva secunde, pierind din vedere 


449 


şi lăsând în urmă doar câteva sfărâmături purtate de valuri şi o 
spirală de fum lăţită pe cerul înseninat. 


450 


Capitolul 50 


Detaşat, Kanai privea cu nepăsare sfărâmăturile jalnice ale 
epavei elicopterului poliţiei, printre care îşi continua drumul 
Mongol Invader. Nu se simţea câtuşi de puţin vinovat fiindcă, în 
mai puţin de trei secunde, ştersese doisprezece oameni de pe 
suprafaţa pământului. 

Nu-l descurajau nici flotila de vedete ale Pazei de Coastă, nici 
şalupele de incendiu care îi înconjurau nava. Se simţea în 
siguranţă, ştiind că nu cutezau să-l atace cu arme de foc - cel 
puţin nu atâta vreme cât comandantul flotei nu era nici nebun, 
nici incredibil de tâmpit. Un glonte rătăcit care ar fi perforat unul 
dintre tancuri ar fi provocat un incendiu şi, pe o rază de o milă, 
toate navele şi aparatele de zbor ar fi fost distruse, odată cu 
automobilele aflate departe, sus, pe pod şi cu pasagerii acestora. 

Işi ridică privirea spre şoseaua de pe podul imens - unul dintre 
cele mai lungi din lume. Nava ajunsese suficient de aproape şi 
putea auzi zgomotul traficului de deasupra. Din ce în ce mai 
satisfăcut, observă că celălalt elicopter se îndepărta; piloţii săi 
înţeleseseră că erau expuşi şi lipsiţi de apărare în faţa tirului 
aruncătorului de rachete. Kanai îşi îndreptă atenţia asupra celor 
două vedete ale Pazei de Coastă, pe care sigla CG (Coast Guard - 
Paza de Coastă) era scoasă în relief de dungile subţiri şi albastre 
trasate deasupra celor portocalii, oblice şi groase, de pe 
suprastructura şi bordajul vopsite în alb. Vedetele se apropiau de 
flancurile tancului LNG venind din direcţii opuse. intenţiile le erau 
clare, dar armele lor păreau extrem de nepotrivite pentru a-i 
provoca o avarie majoră a lui Mongol Invader. 

Amuzat, se gândi că acum era rândul lui. Dar, înainte de a 
apuca să ordone echipei de Năpârci să lanseze rachete împotriva 
vedetelor, acestea deschiseră simultan focul cu mitralierele 
Bushmaster cu calibrul de douăzeci şi cinci de milimetri pe care 
le aveau montate la provă. Armele gemene, cu ţevi ghintuite, 
păreau total nepotrivite pentru sarcina pe care şi-o asumaseră, 
fiind prea minuscule ca să avarieze o navă de-a dreptul 
monstruoasă. 

Vedeta de la tribord îşi concentrase salva de proiectile 
perforante asupra bordajului de oţel, gros de opt milimetri, al 


451 


punţii de navigaţie şi al timonei, în timp ce aceea de la babord 
trăgea asupra părţii inferioare a bordajului de la pupa, încercând 
să penetreze tabla groasă de oţel care proteja sala maşinilor. 
Oamenii care mânuiau armele se străduiau să nu ţintească în 
apropierea tancurilor gigantice, pline cu propan ucigător. 

Kanai se aruncă pe burtă când gloanţele de douăzeci şi cinci 
de milimetri pătrunseră pe puntea de navigaţie, smulgând 
geamurile şi sfărâmând consola de comandă. Năpârca de la 
cârmă muri pe loc. O alta se prăbuşi, rănită mortal în acel atac 
neaşteptat. Ignorând grindina de gloanţe, Kanai se ridică în 
picioare, înhăţă staţia radio de pe calculatorul de bord şi zbieră: 

— Lansaţi rachetele sol-sol! Acum! 

Se aruncă din nou pe punte şi privi prin ferestrele sfărâmate. 
Mongol Invader mai avea aproape o milă până să ajungă sub 
pod. Observă şi că prova se rotea încet către tribord. Sfârtecată 
de gloanţe, consola de comandă se transformase într-un obiect 
inform, cu găuri zimţate, iar tastele legate la computer nu mai 
puteau transmite către cârmă comenzile de modificare a 
cursului. 

Kanai apelă sala maşinilor. 

— Raportaţi pagubele. 

Năpârca care îi răspunse, fără grabă, fusese cândva mecanic 
şef pe o navă folosită pentru operaţiuni secrete. 

— Tirul a scos din funcţiune generatorul de la babord, dar 
motoarele sunt neatinse. Am un mort şi un om grav rănit. 
Gloanţele au penetrat pereţii ca o grindină, dar îşi pierduseră în 
mare măsură viteza când au lovit maşinile, ceea ce a redus 
avariile la minimum. 

Kanai observă că tancul începea să vireze, ieşind din canalul 
de navigaţie şi îndreptându-se spre o baliză. 

— Comenzile de pe puntea de navigaţie au fost făcute praf de 
gloanţe. Cârmiţi nava de acolo, de jos. Aduceţi-o înapoi pe cursul 
trei-cinci-cinci babord sau o să ne lovim de piciorul podului. Şi 
menţineţi cursul până la noi ordine. 

Se târî până la marginea punţii de navigaţie, privi în jos şi văzu 
o Năpârcă aplecată peste balustrada de la tribord şi lansând, în 
linie dreaptă, rachete către prova lui Timothy Firme. Prima trecu 
prin tabla subţire a punţii şi prin bordaj şi explodă în apă. Dar cea 
de-a doua izbi parapetul navei şi schijele măturară puntea, 
secerându-l pe bărbatul care manevra Bushmaster-ul de calibrul 


452 


douăzeci şi cinci. Bucăţi de mitralieră zburară prin aer, ca nişte 
frunze în flăcări. 

Apoi, văzduhul din partea opusă a lui Mongol! Invader se 
tulbură când o altă rachetă găuri coşul de pe William Shrea. 
Lovise vedeta ca un ciocan gigantic, înclinând-o cu zece grade, 
azvârlind în aer o ploaie de sfărâmături şi generând un nor dens, 
de fum negru. Dar mitraliera Bushmaster de calibrul douăzeci şi 
cinci, acum rămasă fără pereche, continuă să împroaşte cu 
gloanţe bordajul care proteja sala maşinilor de pe Mongol 
Invader. 

Timothy Firmei fu izbit de o a doua rachetă. Coca i se 
cutremură şi pupa fu cuprinsă de flăcări. O clipă mai târziu, o altă 
rachetă sfărâmă suprastructura de sub puntea de navigaţie. 
Explozia împrăştie aşchii de oţel pe jumătatea din faţă a 
ambarcaţiunii. Spre deosebire de majoritatea navelor maritime, 
vedetele Pazei de Coastă nu erau blindate, aşa că pagubele erau 
serioase. Jumătate dintre ofiţeri zăceau pe puntea de navigaţie. 
Ambarcaţiunea îşi pierduse cârma şi începea să se îndepărteze 
de tancul LNG, având două zone în flăcări, fumegând, grav 
avariată şi plutind, neajutorată, în derivă. Alte lovituri sălbatice, 
urmate de explozii, nimeriră ambele vedete ale Pazei de Coastă, 
iar flăcările şi fumul se înălţară, vălătucindu-se, către cer. 

Kanai câştigase un avantaj tactic. 

Era încântat de faptul că lupta continua în favoarea lui. Aruncă 
o privire către pupa şi văzu că ambele vedete mari ale Pazei de 
Coastă erau avariate, fiind aproape transformate în epave arse, 
care pluteau în voia valurilor, lipsite de orice putere. Nu trebuia 
să-şi mai facă nici o grijă din pricina navelor de suprafaţă. 

Pentru că elicopterele poliţiei continuau să rămână deasupra 
golfului, Kanai îşi dădea seama că încă nu era în siguranţă. 
Mongol Invader se apropia de podul Verrazano, dar era sigur că, 
oricine ar fi fost comandantul operaţiunii de interceptare, acesta 
avea să cheme avioanele de luptă ale armatei înainte ca nava să 
ajungă în adăpostul relativ de sub şi de dincolo de pod. 


Dover se pipăi ca să vadă dacă era rănit. Sângera din 
tăieturile făcute de şrapnele la umărul stâng şi în partea laterală 
a capului. Işi căută urechea şi o găsi atârnând de o bucată de 
carne. Scos din fire mai mult de ciudă decât de durere şi-o 
smulse şi şi-o îndesă în buzunar, convins că un chirurg i-o putea 


453 


coase la loc mai târziu. Îşi croi drum de-a curmezişul timonei 
făcute praf. Puntea era plină de morţi şi de răniţi. Erau bărbaţi 
tineri, cărora n-ar fi trebuit să li se întâmple aşa ceva, cugetă, 
dus pe gânduri. Nu erau într-un război cu un inamic străin 
Statelor Unite. Era o luptă între interesele economice interne. 
Pentru el, era un măcel lipsit de sens. 

Vedetele fuseseră ţinta tirului concentrat a cel puţin patru 
lansatoare portabile de rachete teleghidate. Putea simţi scăderea 
vitezei vedetei. Avariile de sub linia de plutire erau grave şi nava 
începea să se scufunde. 

Neavând cum să aprecieze stricăciunile lui Timothy Firme, 
aflată de partea cealaltă a lui Mongol Invader, dar închipuindu-şi 
tot ce era mai rău, amiralul Dover îi ordonă singurului ofiţer de la 
bord care se mai ţinea pe picioare să îndrepte vedeta spre cel 
mai apropiat țărm. Lupta Pazei de Coastă împotriva navei de 
coşmar se încheiase. 

Urmează ultima aruncare a zarurilor, gândi Dover, înverşunat. 

Inhăţând staţia radio, ordonă intrarea în luptă a celor trei 
avioane F-16C ale Gărzii Naţionale Aeriene pe care le mobilizase 
şi care patrulau în larg, la câteva mile distanţă. Instinctiv, se lăsă 
brusc în jos când o rachetă trasă de pe tancul LNG fulgeră prin 
dreptul podului şi explodă, fără să facă nici un rău, în apă, lao 
sută de metri mai jos. Pe urmă se ghemui şi se uită pe deasupra 
copastiei, cu ochii către cer. 

Schimbă frecvenţa staţiei radio şi spuse, clar şi răspicat: 

— Stol Albastru, Stol Albastru, aici Golful Roşu. Dacă mă auziţi 
şi mă înţelegeţi, atacați tancul LNG. Repet, atacați nava. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu loviți tancurile cu propan. 

— Am înţeles, Golf roşu, răspunse comandantul flotilei 
aeriene. Ne vom concentra tirul asupra suprastructurii de la 
pupa. 

— Încercaţi să loviți şi sala maşinilor, sub coş, ordonă Dover. 
Faceţi tot posibilul ca s-o opriţi şi opriţi-o repede, fără să 
declanşaţi explozia gazului. 

— Am înţeles, Golf Roşu. Atacăm acum. 

Comandantul Stolului Albastru îşi trimise cei doi oameni la faţa 
locului, unul urmându-l pe celălalt la o distanţă de cinci sute de 
metri, în timp ce el survola zona ca să observe rezultatul luptei şi 
să o ducă la bun sfârşit dacă cei dinaintea lui greşeau ţinta. Se 
temea că, din prea multă prudenţă, piloţii săi aveau să ţintească 


454 


prea departe de pupa şi cât mai departe posibil de tancuri, 
ratând nava cu totul. Dar se dovedi că ar fi trebuit să se teamă 
de cu totul altceva. 

Primul pilot viră şi înclină aeronava, coborând în picaj aproape 
vertical. Indreptându-şi avionul de luptă drept către sala 
maşinilor, plasată foarte jos, cu mult sub coşul imens al tancului, 
îşi blocă sistemul de ghidare al proiectilelor pe direcţia țintei, 
care era ascunsă de fumul celor două vedete în flăcări ale Pazei 
de Coastă. Dar, cu o fracțiune de secundă înainte de a apăsa 
declanşatorul, o rachetă sol-aer trasă de pe tancul LNG distruse 
aeronava F-16, transformând-o într-un uriaş rug înflăcărat, care 
explodă ca un foc de artificii. Ceea ce fusese un avion strălucitor 
de luptă se transformase într-un morman diform de deşeuri 
cuprinse de flăcări, care rămase pentru o clipă suspendat în aer, 
pentru a se prăvăli apoi nebuneşte, împrăştiindu-se în mii de 
sfărâmături care se afundară în mare, împroşcând apa. 

— Intoarce-te! strigă comandantul flotilei către al doilea 
aparat de zbor. 

— E prea târziu! îl întrerupse pilotul. M-am fixat pe... 

Nu apucă să mai spună altceva. Nu avea timp pentru o 
manevră de evitare, nici nu mai putea să iasă din picaj. Şi nu avu 
timp să reacționeze. O altă rachetă erupse din lansator şi avionul 
său explodă într-o a doua minge de foc, care păru, de asemenea, 
să fie suspendată în văzduh înainte de a se afunda în braţele 
deschise ale mării nepăsătoare, la nu mai mult de o sută de 
metri de giulgiul de apă al primului F-16. 

Comandantul flotilei încremeni, neizbutind să-şi creadă 
ochilor. Doi dintre prietenii săi cei mai buni, piloţi din Garda 
Naţională care răspunseseră apelului de urgenţă, amândoi fiind 
oameni de afaceri şi taţi de familie, fuseseră carbonizaţi pe 
neaşteptate, la câteva secunde unul după celălalt şi acum 
zăceau, în epavele aparatelor lor de zbor, pe fundul puţin adânc 
al portului New York. Oripilat şi înmărmurit din cauza şocului, nu 
izbuti să lanseze un al alt atac. In loc de asta, îşi întoarse avionul, 
îndepărtându-l de moarte şi de distrugere şi zbură spre 
aerodromul Gărzii Naţionale de pe Long Island. 

Dover privi scena doborării celor două avioane împietrit de 
groază. Inţelese imediat ce însemna. Toţi cei de la bordul 
vedetelor, al bărcilor de salvare şi al elicopterelor o ştiau. 
Moartea celor doi piloţi era înspăimântătoare, dar eşecul misiunii 


455 


lor de a opri tancul LNG înainte de a intra în partea de susa 
portului era sinonim acum cu dezastrul. 

Işi înălţă brusc capul, cu teamă şi uimire, când, despicând apa 
cu toată viteza, una dintre micile bărci de salvare, de numai 10 
metri, ale Pazei de Coastă se năpusti dintr-o dată drept către 
pupa lui Mongol Invader. Membrii echipajului săriră peste 
copastie, cu mâinile încleştate de partea de sus a vestelor de 
salvare, în timp de căpitanul strângea în mâini cârma, menţinând 
prova bărcii pe un curs constant de coliziune cu tancul imens. 

„Sinucidere, gândi Dover, uluit. Curată sinucidere, dar 
Dumnezeu să-l binecuvânteze.” 

De pe Mongol Invader irupseră focuri de armă. Gloanţele 
formară un nor în jurul bărcii de salvare, roind ca nişte viespi şi 
şuierând în jurul tânărului de la cârmă. Cădeau în apă, acoperind 
cu stropi fiecare centimetru din jurul cocii din fibră de sticlă. 
Bărbatul de la cârmă putea fi văzut ştergându-şi cu o mână 
stropii de apă care îi ajungeau în ochi şi strângând cârma cu 
cealaltă. Micul drapel roşu, alb şi albastru se agita, ţeapăn, în 
briza dimineţii. 

După ce văzuseră avioanele de luptă prăbuşindu-se, oamenii 
îşi opriseră maşinile pe pod şi se îngrămădiseră de-a lungul 
balustradei, privind drama care se desfăşura sub picioarele lor. 
Ochii celor din elicopterele care mai rămăseseră erau aţintiţi tot 
asupra bărcii de salvare şi toată suflarea îl îndemna, în gând, pe 
comandantul ei să sară peste bord înainte de impact. 

— Un gest superb de sfidare, murmură Dover pentru sine 
însuşi. Eşti destul de aproape, strigă, deşi ştia că nu putea fi 
auzit. Sări! 

Dar nu era să fie. Tocmai când comandantul părea să aibă 
intenţia de a sări din cocpit, o grindină de gloanţe îi ciurui pieptul 
şi căzu pe spate, prăbuşindu-se pe punte. O mie de oameni 
priviră, fascinaţi, cum barca, cu motoarele ambalate la maximum 
şi cu elicele învolburând apa într-un vârtej de spumă, izbi uriaşa 
cârmă de la babord a tancului LNG. 

Nu urmă nici o explozie învăpăiată, nici o izbucnire de fum şi 
de foc. Mica barcă se dezintegră, pur şi simplu, în urma 
impactului cu masiva cârmă de oţel. Singura urmă vizibilă a 
coliziuni fu norişor de praf şi de sfărâmături, care pulverizară 
apa. Ilmensul vas ameninţător îşi văzu de drum, ca un elefant 
atacat de un ţânţar căruia nici măcar nu-i simţise muşcătura. 


456 


Dover se îndreptă, fără să observe sângele care îi izvora dintr- 
un pantof, de la o altă rană de şrapnel pe care o avea la glezna 
dreaptă. Urmărea cu privirea uriaşul tanc LNG, care continua să 
înainteze, nevătămat. Prova sa era pe punctul de intra sub pod. 

— Sfinte Dumnezeule, nu o lăsa să ne scape acum, murmură, 
disperat, cuprins de teamă şi de mânie. Dumnezeu să ne apere 
pe toţi dacă ajunge sub pod. 

Abia îşi terminase vorbele, când apa de sub pupa lui Mongol 
Invader fu tulburată de o explozie. Nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor, privi cum, încet şi implacabil, prova imensului vas 
începea să se rotească, îndepărtându-i babordul de pod. 
Mişcarea, mai întâi sacadată, devenea tot mai rapidă. 


457 


Capitolul 51 


— Cargoul ăsta imens, cu gaz natural lichefiat, seamănă cu un 
şir de opt femei gravide, întinse pe spate la plajă, spuse Jimmy 
Flett, care stătea la consola de comandă a cârmei în timp ce se 
apropiau de Mongol Invader. 

— Un elicopter, două vedete şi două F-16 transformate în fier 
vechi în douăzeci de minute, murmură Giordino, privind epavele 
care pluteau pretutindeni, împrăştiate printre valuri de bărcile 
mai mici care treceau în viteză. E foarte urât, dar e ucigător într- 
o mult mai mare măsură. 

— Acum nu mai au cum să-l oprească, spuse Pitt, uitându-se 
printr-un binoclu la nava imensă care se îndrepta cu înverşunare 
spre Manhattan, către întâlnirea cu catastrofa de coşmar. 

— E la vreo mie de metri faţă de pod, aprecie Flett. Avem timp 
suficient ca să intrăm în scenă, să ne scufundăm şi să-i aranjăm 
elicele şi cârma. 

— Putem face doar o singură trecere, spuse Giordino, care era 
de părere că acţiunea se desfăşura pe muchie de cuţit. Dacă 
dăm greş, nu mai avem timp să ne întoarcem şi să venim asupra 
lui încă o dată. Se deplasează prea repede. Nu putem să ne 
ridicăm la suprafaţă, să trecem înaintea lui şi să ne scufundăm 
pentru o a doua încercare înainte de a trece de pod. 

Pitt se uită la el şi rânji. 

— Atunci trebuie să mergem direct la ţintă de prima dată, nu-i 
aşa? 

Coral Wanderer sălta peste valuri ca o piatră plată, azvârlită 
de un aruncător profesionist. Pitt îşi îndreptă binoclul spre 
vedetele în flăcări ale Pazei de Coastă. William Shea se îndrepta 
spre ţărmul Brooklyn-ului, iar Timothy Firme era canarisită şi 
avea pupa lăsată în jos. Bărcile mici de salvare se adunaseră în 
jurul ei, fiindcă era nevoie de mai mulţi oameni pentru a ţine 
avariile sub control. Şi şalupele de incendiu din New York erau 
alături, cu conductele şi furtunurile aruncând jerbe de apă 
asupra porţiunilor cuprinse de flăcări. Ursul grizzly surclasase 
haita de câini de vânătoare, gândi Pitt. Regreta din tot sufletul că 
nu reuşiseră să ajungă mai devreme şi să împiedice dezastrul. 

Adresându-i-se cu optimism lui Giordino, se purtase ca şi cum 


458 


ar fi fost sigur de sine, dar, în adâncul sufletului său, simţea fiorii 
reci ai fricii de eşec. Era hotărât să stea în calea lui Mongol 
Invader şi să-l împiedice să intre în partea de sus a portului, chiar 
dacă asta însemna să rişte viaţa lui, a lui Giordino şi a lui Flett. 

Nu mai aveau de ales; trecuseră de punctul dincolo de care nu 
mai există întoarcere. Toate frământările şi incertitudinile 
rămăseseră în urmă. Un raţionament care nu putea da greş îi 
spunea că Omo Kanai se afla la bord. Avea un scor de egalat şi 
se simţea cuprins de un val de mânie din ce în ce mai cumplită. 

Studie cabina avariată a timonei, cu pereţii contorsionaţi, de 
pe tancul petrolier, dar nu văzu nici o siluetă mişcându-se 
înăuntru. Sub coş, bordajul avea mai multe găuri decât o 
strecurătoare, dar erau mici şi avariile păreau neînsemnate. 

Coral Wanderer părea să aibă nevoie de o jumătate de viaţă 
de om ca să se apropie de ţintă. Când mai aveau două sute de 
metri până la prova tribord a tancului LNG, Flett trase uşor înapoi 
de manetele de acceleraţie şi activă pompele rezervoarelor de 
balast. Mult mai repede decât şi-ar fi închipuit Pitt, submarinul de 
lux alunecă sub suprafaţa apei atât de lin încât părea manevrat 
de o mână uriaşă. După intrarea în imersiune, Flett acceleră din 
nou, deplasându-se cu viteză mai mare decât specificau 
instrucţiunile proiectanţilor. Din acel moment, nu-şi mai puteau 
permite nici cea mai mică greşeală. 

Giordino era pe puntea de navigaţie, alături de Flett, în timp 
ce Pitt cobori în cabina principală, unde se îndreptă către hubloul 
imens de la prova. Se instală confortabil pe o canapea din piele 
de căprioară şi ridică receptorul telefonului încastrat într-unul 
dintre braţele acesteia. 

— Suntem conectaţi? întrebă. 

— Te auzim în difuzoare, răspunse Giordino. 

Flett citi indicaţiile panoului de bord. 

— O sută cincizeci de metri şi ne apropiem. 

— Vizibilitatea e sub cincisprezece metri, anunţă Pitt. Urmăriţi 
cu atenţie radarul. 

— Computerul ne redă imaginea navei în timpul deplasării, 
spuse Giordino. O să specificăm cu ce porţiune a cocii venim în 
contact. 

Minutele se scurgeau cu o încetineală agonizantă în timp ce 
Flett anunţa distanţa, din ce în ce mai mică. 

— Incă o sută de metri, îi spuse lui Pitt. Umbra începe să i se 


459 


aştearnă pe suprafaţa apei. 

Pitt putea auzi trepidaţiile motoarelor lui Mongol Invader şi 
simţea mişcarea apei care năvălea sub chilă. Scrută 
semiîntunericul verzui şi desluşi cu greu spuma albă care 
aluneca de-a lungul cocii. Apoi îi zări tablele de bordaj 
materializându-se din beznă la zece metri în faţă şi la trei 
deasupra. 

— L-am prins! strigă, cu voce ascuţită. 

Cât ai clipi, Flett smuci manetele, intrând în marşarier şi opri 
submarinul înainte de a se izbi de Mongol Invader. 

— Poziţionează-ne cu trei metri mai jos, Jimmy. 

— Trei metri, am înţeles, confirmă Flett, imprimându-i lui Coral 
Wanderer un curs care ducea exact sub partea de la tribord a 
chilei tancului. 

Stând în cabina de observare de la prova, lui Pitt i se părea 
sinistră priveliştea coci enorme a acelui monstru mecanic imens, 
lipsit de voinţă proprie, care gonea pe deasupra submarinului ca 
vântul Chinook dinspre nord. Bătaia elicelor se auzea ca un puls 
îndepărtat, dar ajunse curând la intensitatea zgomotului unei 
batoze. Ceva îi atrase atenţia, un obiect uriaş care se bomba sub 
cocă, alături de chilă. Dar dispăru repede din vedere. 

Pitt era o extensie a ochilor lui Flett. Abia ce avusese timp să 
facă un raţionament de o jumătate de secundă, când văzu elicele 
imense de bronz. Din cauza deplasării tancului uriaş prin apă, 
imaginea era neclară. Se duse către provă şi se întinse pe 
covorul de pe podea, cu faţa la un centimetru de hublou, 
mijindu-şi ochii ca să străpungă spuma şi ceața verzuie, pentru a 
desluşi încărcătura de exploziv cu suport magnetic plasată la 
extremitatea lăncii care ieşea în afara provei submarinului; dar 
aceasta era ascunsă de apa agitată. 

— Eşti gata, Jimmy? 

— Aştept ordinul tău, răspunse Flett, cu vocea dură ca o 
stâncă. 

— Ar trebui să zăreşti elicea de la tribord la numai trei 
secunde după ce intră în raza mea vizuală, la provă. 

Tăcură, în timp ce tensiunea creştea. Mintea şi trupul lui Pitt 
erau la fel de încordate ca nişte corzi de banjo. Ţinea telefonul la 
numai un centimetru de buze, strângându-l atât de tare încât 
încheieturile i se albiseră. Apoi cortina verde se despică, 
transformându-se într-o explozie albă de bule. 


460 


— Acum! urlă Pitt. 

Reacţionând cu viteza fulgerului, Flett împinse manetele 
înainte până când simţi o trepidaţie în partea din faţă a navei; 
apoi, rugându-se ca sincronizarea să fi fost perfectă, le răsuci, 
intrând în marşarier. 

Pitt nu putea decât să privească, neajutorat şi expus 
pericolului, în timp ce încărcătura explozivă se lovea de tablele 
de oţel ale bordajului, dispozitivul său magnetic ataşându-se de 
acestea cu o secundă înainte ca Flett să intre în marşarier cu 
toată viteza. Elicea imensă păru să se transforme într-o morişcă 
scăpată de sub control, care lovea apa golfului, preschimbând-o 
într-o spumă strălucitoare. 

Pe puntea de navigaţie, Giordino şi Flett se holbau, fascinaţi şi 
îngroziţi, la palele puternice care se apropiau, lovind apa. Pentru 
o scurtă clipă, avură certitudinea că nu se vor putea îndepărta la 
timp şi că elicea va face ţăndări luxosul submarin şi, odată cu el, 
trupurile lor. Dar, în ultimul moment, motoarele diesel ale lui 
Coral Wanderer mugiră şi propriile lor elice începură să izbească 
apa cu frenezie. Submarinul făcu un salt către pupa şi începu să 
se clatine ca un copac biciuit de o tornadă în timp ce elicele de 
cincisprezece metri în diametru ale tancului LNG se zbăteau la 
nu mai mult de jumătate de metru de hubloul de la provă. 

intins pe punte, cu braţul ridicat şi ţinându-se, cu degetele 
încleştate, de balustrada unei scări în spirală, Pitt nu putea 
vedea prin hublou decât un vârtej de apă învolburată, împodobit 
cu paletele elicei, care se roteau lovindu-i urechile cu răpăitul lor 
de tobă. După treizeci de secunde, submarinul se linişti, 
rămânând în siajul lui Mongol Invader, unde apa se calmase, iar 
huruitul elicelor începu să se estompeze. 

— Al, acum e un moment la fel de bun ca oricare altul, spuse 
Pitt, ridicându-se în picioare. 

— Crezi că ne-am îndepărtat suficient de mult? 

— Dacă submarinul ăsta e proiectat ca să suporte presiunea 
apei la trei sute de metri adâncime, atunci poate suporta şi forţa 
unei explozii care are loc la o sută de metri distanţă. 

Giordino prinse cu amândouă mâinile o mică telecomandă 
neagră şi apăsă o pârghie minusculă. Se auzi un bubuit puternic, 
amplificat de apa dimprejur. Fu urmat de o undă de şoc, care îi 
izbi cu forţa unui val de şase metri, înainte de a-i înconjura şi de 
a trece peste ei. Apoi se îndepărtă şi apa se linişti din nou. 


461 


Creştetul lui Pitt se ivi deasupra punţii, în capul scării în 
spirală. 

— Ridică-l, Jimmy, ca să vedem dacă am făcut vreo ispravă. Se 
uită la Giordino. Să ataşăm încă o încărcătură, imediat ce ieşim 
la suprafaţă. 


Fără să poată înţelege cine era în spatele silenţioasei explozii 
subacvatice, amiralul Dover fu, pentru câteva clipe, cuprins de 
uşurare văzând că Mongol Invader se îndepărta de canalul de 
intrare, descriind un arc larg şi întorcându-se în direcţia din care 
venise. Nu avea de unde să ştie că asta li se datora lui Pitt şi 
Giordino, aflaţi pe un iaht subacvatic. La bordul lui William Shea, 
toţi cei care nu erau răniţi fuseseră prea ocupați ca să observe 
neobişnuita ambarcaţiune înainte ca acesta să alunece sub 
valuri, pentru a ataşa dispozitivul magnetic al încărcăturii 
explozive exact în faţa elicei de la tribord a lui Mongol Invader. 
Explozia făcuse o gaură de doi metri şi jumătate în cocă, sub 
punctul de fixare al axului elicei, pe care îl retezase, în timp ce 
suportul cârmei, deja afectat de sinuciderea eroică a căpitanului 
de la Paza de Coastă, se înţepenise la un unghi de patruzeci şi 
cinci de grade faţă de babord. 

Elicea se afunda oblic în apă, abia mai ţinându-se în ciotul 
exterior al arborelui retezat, în timp ce motorul din interiorul sălii 
maşinilor îşi triplase brusc viteza de rotaţie, scăpând de sub 
control până ce mecanicul şef reuşise să-l oprească. 

Cu elicea de la babord încă învârtindu-se cu viteza maximă şi 
cu tribordul grav avariat, prova navei se îndrepta, cu 
încetinitorul, către insula Staten, având un curs care, în cele din 
urmă, o putea aduce înapoi în larg sau o putea face să se 
rotească în cerc. 

Cea mai cumplită parte a dezastrului fusese evitată, gândi 
Dover. Dar căpitanul dement al tancului nu avea oare de gând 
să-şi ducă la îndeplinire planurile şi să-l arunce în aer, ştiind că 
putea încă provoca multe pierderi de vieţi omeneşti şi pagube de 
miliarde? 

După ce pierduse lupta, Dover se aşteptase la o catastrofă 
iminentă, dar acum, după ce se petrecuse un miracol nesperat, 
se ruga ca holocaustul să fie evitat cu desăvârşire. 


Dacă amiralul Dover fusese surprins văzând că imensa navă 


462 


îşi schimba pe neaşteptate cursul, Omo Kanai era de-a dreptul 
năucit. Deşi simţise şi auzise explozia care avusese loc în 
adâncime, sub pupa lui Mongol Invader, nu îşi făcuse nici o grijă, 
de vreme ce, pe o rază de douăzeci de mile, nici o navă şi nici un 
aparat de zbor nu mai îndrăznea să-l atace. Apoi, când tancul îşi 
începu întoarcerea neprogramată, zbieră către sala maşinilor: 

— Reveniţi la cursul anterior! Nu vedeţi că ne învârtim? 

— Am pierdut elicea de la tribord în urma unui soi de explozie, 
ripostă mecanicul şef, în a cărui voce neliniştea era evidentă. 
Înainte de a apuca să opresc motorul de la babord, elicea lui a 
rotit nava. 

— Compensaţi din cârmă! ordonă Kanai. 

— Imposibil. Mai înainte, ceva a lovit cârma de la babord. 
Poate că au fost nişte sfărâmături, dar au blocat-o şi asta 
contribuie la rotirea necontrolată. 

— Ce-mi tot spui acolo? întrebă Kanai, începând să-şi piardă 
calmul pentru prima dată. 

| se răspunse ferm, dar fără vlagă. 

— Fie continuăm să ne rotim în cerc, fie oprim toate motoarele 
şi plutim în derivă. Adevărul e că nu mai putem merge nicăieri. 

Ajunseseră la sfârşitul cursei, dar Kanai refuză să accepte 
înfrângerea. 

— Suntem prea aproape ca să renunţăm. Odată intraţi sub 
pod, nimeni nu ne mai poate opri. 

— Şi eu îţi spun că acum, când cârma de la tribord e blocată la 
patruzeci şi cinci de grade faţă de babord, iar elicea de la tribord 
are axul rupt şi e inutilizabilă, e cu atât mai bine cu cât părăsim 
mai repede canistra asta cu gaz. 

Kanai înţelese că nu avea rost să se mai certe cu mecanicul 
şef. Privi podul uriaş. Autostrada suspendată aproape că îi 
ajunsese deasupra capului, când începuseră să se îndepărteze, 
dând înapoi. In momentul în care Mongol Invader fusese deviat 
de explozia misterioasă, doar o sută de metri despărţeau 
triumful de cumplitul eşec. Ajunsese atât de aproape, sfidând 
soarta - şi crezuse că era imposibil ca victoria să-i fie smulsă în 
ultimul moment. N 

Privirile lui măturară apa. In clipa aceea, zări ceva care aducea 
a iaht particular navigând în siajul tancului. Are o înfăţişare 
ciudată, gândi. Era gata să se întoarcă cu spatele, dar, când 
ambarcaţiunea dispăru brusc sub valuri, făcu ochii mari, 


463 


înțelegând brusc şi fiind cuprins de mânie. 


— OK, Jimmy, îi spuse Pitt căpitanului submarinului. L-am 
răsucit. Acum trebuie să aşezăm sferele alea mari cu gaz pe 
fundul apei. 

— Sper doar că împieliţaţii n-or să declanşeze explozia, zise 
Flett, în timp ce acţiona comenzile ca să coboare vasul la nouă 
metri adâncime, pentru o nouă cursă spre tancul LNG. Dacă avea 
o cât de mică ezitare, asta nu se citea pe faţa rumenă a 
bătrânului lup de mare. Expresia feţei sale era a unui om care se 
distrează aşa cum n-o mai făcuse de un car de ani. 

Wanderer aluneca prin apă ca un peşte. Flett se simţea mult 
mai în largul lui acum, când părea că este posibil să nu-şi 
deterioreze preţiosul său submarin. Işi aţinti ochii pe ecranul 
radarului şi pe al GPS-ului, menţinând cursul direct spre Mongol 
Invader. 

— Unde vrei să-l lovim? îl întrebă pe Pitt. 

— Sub sala maşinilor, în partea dinspre babord a pupei, având 
grijă să nu declanşăm explozia bordajului sub unul din tancuri. 
Dacă plasăm încărcătura prea departe către prova, toată nava 
poate sări în aer, odată cu tot ce se află pe o rază de două mile. 

— Şi a treia şi ultima încărcătură? 

— İn aceeaşi zonă, dar în partea dinspre tribord. Dacă-i putem 
face o pereche de găuri mari în pupă, o se ducă repede la fund, 
pentru că are pescajul mic. 

— Fără nici o elice pe care s-o înfruntăm, cursa e floare la 
ureche pe lângă cea dinainte, spuse Giordino, cu o expresie 
stranie de mulţumire pe chip. 

— Să nu spui niciodată hop înainte de a sări, ripostă Pitt, aşa 
cum o mai făcuse şi cu alte ocazii. Incă n-a venit vremea să ne 
culcăm pe-o ureche. 


464 


Capitolul 52 


— „Cel mai norocos e acela care ştie când să se ridice şi să 
plece acasă”, a scris John Milton Hay, cită Jimmy Flett, când o 
rachetă lansată de pe Mongol Invader fulgeră pe lângă cabina de 
comandă care cobora sub valuri, explodând la impactul cu apa, 
la mai puţin de treizeci de metri faţă de pupa. Poate că ar fi 
trebuit să respectăm sfatul ăsta. 

— Dacă ne-au dibuit, să fie sănătoşi, spuse Pitt. 

— Trebuie să fie de-a dreptul turbaţi acum, când ştiu că noi le- 
am găurit vasul, zise Giordino, cu voce răguşită. 

— Arată ca şi cum ar fi în derivă. 

— Poate că echipajul de şobolani al tancului are de gând să-l 
abandoneze, spuse Giordino, în timp ce valurile treceau peste 
parbriz, dar nu-i văd coborând bărcile de salvare. 

In momentul acela, apa se închise deasupra plafonului cabinei 
şi Coral Wanderer pieri din raza vizuală a echipajului tancului 
LNG. Flett intră în imersiune cu toată viteza şi făcu o întoarcere 
în unghi ascuţit, către tribord. Fără nici o întârziere. O bufnitură 
căreia îi auziră zgomotul legănă submarinul de lux când o altă 
rachetă izbi apa exact acolo unde s-ar fi aflat dacă Flett n-ar fi 
făcut manevra aceea rapidă. 

Căpitanul îl redresă şi orientă prova pe un curs de coliziune cu 
babordul tancului LNG lipsit de guvernare. O altă rachetă 
explodă, dar mult mai departe. Năpârcile rataseră şansa de a 
distruge unealta răzbunării. La adăpostul apei, Wanderer era 
invizibil pentru cei de pe navă. Siajul elicelor sale se împrăştia 
aproape cu totul înainte de a răzbate la suprafaţă. 

Pitt se întoarse lângă hubloul de observare de la prova, 
reluându-şi postul de veghe. Pentru că uriaşa navă era oprită cu 
vântul în faţă, acel al doilea asalt nu era la fel de complicat şi de 
riscant ca primul. Probabil că echipajul de Năpârci se pregătea să 
fugă. Dar cum? Nu-şi lăsaseră bărcile la apă. Şi nu puteau să 
plece înot. Apoi, ceea ce văzuse mai devreme îi fulgeră prin 
minte. 

Nu era momentul să mediteze asupra alternativelor. Trebuia 
să-şi folosească fiecare celulă a creierului, să-şi focalizeze 
privirile şi să fie gata să-l avertizeze pe Flett din nou... Şi, în clipa 


465 


aceea, coca de dimensiuni monstruoase apăru de-a curmezişul 
hubloului. De data asta, totul era mai simplu. Flett nu se mai 
năpusti cu toată viteza, ca înainte; se apropiau de o navă care 
staţiona, fără să mai fie nevoiţi să se ferească de elicele 
acesteia. 

Trecu un minut, apoi două, pe urmă Pitt văzu coca acoperind 
hubloul. 

— Suntem lângă ea, Jimmy. 

Cu îndemânarea unui expert, Flett trecu motoarele pe viteza 
minimă şi aşeză submarinul paralel cu bordajul. Etalându-şi 
măiestria de lup de mare, îl apropie la nu mai mult de doi metri. 
Pe urmă acceleră, îndreptându-se către acea secţiune a pupei în 
care se afla sala maşinilor. 

In cabina de comandă, Giordino privea, încordat, ecranul 
radarului subacvatic computerizat. Fără grabă, îşi înălţă o mână, 
apoi o flutură. 

— Mai avem zece metri. 

Indatoritor, Flett răsuci submarinul, folosind marşarierul, până 
când prova şi încărcătura din vârful lăncii se îndreptară direct 
către tablele de bordaj din partea opusă sălii vulnerabile a 
maşinilor de pe Mongol Invader. 

Suportul magnetic al încărcăturii se fixă de cocă şi submarinul 
de lux se grăbi să se îndepărteze. Când ajunseră într-o zonă 
sigură, Giordino râniji. 

— Incă o dată, cu toată dragostea. 

Apoi apăsă comutatorul detonatorului. O altă detunătură se 
estompă în adâncuri, în timp ce Wanderer scăpa de unda de şoc. 

— A fost o lovitură mortală, spuse Flett. Materialul ăsta 
exploziv performant pe care l-aţi adus trebuie să-i fi făcut o 
gaură mai mare decât orice torpilă. 

Pitt urcă în cabina de comandă. 

— Jimmy, presupun că ai o cameră de evacuare în caz de 
pericol. 

Flett dădu din cap. 

— Bineînţeles. Reglementările maritime internaționale 
stipulează că toate ambarcaţiunile subacvatice trebuie să aibă. 

— Ai echipament de scufundare la bord? 

— Am, confirmă Flett. Am patru seturi de costume cu 
echipament pentru pasagerii care vor dori să facă scufundări de 
pe navă după ce va fi omologată. 


466 


Pitt se uită la Giordino. 

— Al, ce-ai zice dacă noi doi ne-am uda puţin? 

— Tocmai vroiam să-ţi propun acelaşi lucru, zise Giordino, ca 
şi cum abia ar fi aşteptat să o facă. Mai bine să reîncărcăm 
lancea sub apă decât să riscăm ca vreo rachetă să ne ia 
beregata. 

Nu mai pierdură timpul punându-şi costumele de cauciuc. 
Hotărâră că fiecare secundă conta şi că puteau suporta răceala 
apei purtându-şi doar şorturile în timpul necesar pentru 
amplasarea celei de-a treia încărcături în vârful lăncii. 

leşind prin sasul suficient de larg pentru a permite trecerea a 
doi oameni, ataşară încărcătura explozivă şi reveniră la bord în 
mai puţin de şapte minute, cu trupurile amorţite din cauză că 
apa nu avea decât optsprezece grade. 

Imediat ce se întoarseră în interiorul sasului, Flett îl trimise pe 
Coral Wanderer la al treilea atac. Până să ajungă Pitt şi Giordino 
în cabina de comandă, fixase deja încărcătura explozivă de 
bordaj şi fugea înapoi. 

Pitt îi puse mâna pe umăr. 

— Bună treabă, Jimmy. 

Flett zâmbi. 

— Nu-mi place să pierd timpul. 

Giordino îşi şterse trupul ud şi se aşeză pe scaun numai în 
şort. Luă telecomanda dispozitivului exploziv înainte de a se 
îmbrăca. La semnul lui Flett, smuci mica pârghie, detonând 
încărcătura şi făcând încă o gaură imensă în pupa lui Mongol 
Invader. 

— Riscăm o ridicare la suprafaţă ca să vedem rezultatele 
muncii voastre artizanale? îl întrebă Flett pe Pitt. 

— Incă nu. Inainte de asta vreau să mai verific ceva. 


Puntea timonei se clătină când cea de-a doua explozie făcu 
încă o gaură în bordajul tancului. Detunătura părea să vină chiar 
de sub tălpile lui Kanai. Suprastructura de la pupa se cutremură 
din cauza exploziei. Cei care priveau tancul de pe mal, din 
ambarcaţiuni şi de pe pod observară că prova începea să i se 
ridice din apă. 

Kanai credea că puteau supravieţui primei explozii şi că, într- 
un fel sau altul, puteau readuce nava către periferia oraşului. 
Cea de-a doua explozie pecetlui soarta tancului. Mongol Invader 


467 


se ducea la fundul golfului, sub şaizeci de metri de apă. Kanai se 
aşeză în scaunul căpitanului de pe puntea de navigaţie şi îşi 
şterse sângele care i se prelingea în ochi de pe fruntea 
spintecată până la os de un ciob de parbriz. 

Zgomotul motoarelor încetase de mai multe minute. Nu-i 
rămânea decât să se întrebe dacă mecanicul şef şi oamenii săi 
apucaseră să fugă din sala motoarelor înainte ca cele două 
explozii să deschidă drumul şuvoaielor de apă care năvăliseră 
înăuntru. Îşi roti privirea în jurul punţii de navigaţie, care arăta de 
parcă ar fi fost răscolită de o bandă de hoţi scoşi din minţi. 
Apăsându-şi un prosop pe frunte, se îndreptă spre un fişet, îi 
deschise uşa şi se uită lung la un panou plin de comutatoare. Cu 
mintea înceţoşată, setă temporizatorul la douăzeci de minute, 
fără să se gândească că era posibil ca nava să se scufunde 
înainte de aprinderea încărcăturilor explozive plasate sub 
tancurile monstruoase cu propan. Apoi fixă butonul de detonare 
pe poziţia activat. 

De pe scara din exteriorul suprastructurii îşi făcu apariţia 
Hermon Kerry. Sângele i se prelingea, încet, dintr-o jumătate de 
duzină de răni, dar el nu părea să fi băgat de seamă. Avea ochii 
sticloşi şi gâfâia ca după un efort extenuant. Se agăţă de un 
panou de navigaţie ca să-şi recapete răsuflarea. 

— N-ai luat liftul? îl întrebă Kanai, curios şi părând detaşat de 
dezastrul care îl înconjura. 

— Era avariat şi scos din funcţiune, spuse Kerry, cu voce 
tăioasă. A trebuit să mă caţăr pe zece rânduri de trepte. Un 
cablu se desprinsese, dar l-am reparat. Cred că o să ne ducă 
până pe puntea de jos, dacă nu-l suprasolicităm. 

— Trebuia să mergi direct la submarinul de evacuare. 

— Nu părăsesc nava fără tine. 

— iți mulţumesc pentru loialitate. 

— Ai activat explozibilii? 

— Vor sări în aer peste douăzeci de minute. 

— O să avem nevoie de noroc ca să ajungem la o distanţă 
sigură, spuse Kerry, citind pe chipul lui Kanai că înfrângerea îl 
durea. Arăta ca un om care fusese trişat la pocher. Ar fi mai bine 
s-o luăm din loc. 

Nava se clătină brusc şi puntea se înclină spre partea din 
spate. 

— Oamenii sunt pregătiţi? întrebă Kanai. 


468 


— Din câte ştiu eu şi-au părăsit toţi posturile şi au luat-o spre 
submarin. 

— Nu mai avem nimic de făcut aici. 

Kanai aruncă o ultimă privire spre cadavre. Un rănit încă mai 
respira, dar pentru Kanai era ca şi mort, aşa că pâşi peste el, 
luând-o către lift. intorcându-se spre puntea de navigaţie, mai 
privi o dată panoul pe care se afla temporizatorul dispozitivelor 
explozive. Cifrele de pe afişajul roşu al ceasului digital alergau 
spre momentul detonaţiei. Cel puţin, misiunea nu era un eşec 
total. Mai puţini morţi şi mai puţine pagube reprezentau, totuşi, 
mai mult decât nimic, gândi, cu cinism. 

După ce uşile liftului se  închiseră, apăsă butonul 
corespunzător punţii de jos, sperând că totul avea să meargă cât 
mai bine posibil. Liftul trepidă, pornind cu o smucitură, dar cobori 
lin şi se opri pe puntea din fundul calei, exact deasupra chilei. 

Până la trapa deschisă a submarinului de evacuare, care 
pătrundea înăuntru printr-un orificiu etanş al cocii, îşi croiră drum 
printr-un şuvoi de apă care le ajungea până la genunchi, stând 
aplecaţi înainte ca să compenseze înclinarea în unghi ascuţit a 
pupei care se scufunda. 

Mecanicul şef îi aştepta, plin de sudoare şi de ulei. 

— Dacă nu vă grăbiţi, submarinul va fi tras la fund. Nava se 
scufundă şi încă repede. 

Kanai era ultimul om care trebuia să treacă prin trapă, intrând 
în cabina principală a submarinului. Cei şase bărbaţi, dintre care 
trei răniţi, aşezaţi înăuntru, faţă în faţă, reprezentau tot ce mai 
rămăsese din întregul grup de Năpârci. 

După ce închise trapa, Kanai intră în camera de comandă 
împreună cu mecanicul şef, care se aşeză lângă el şi apăsă 
repede comutatoarele acumulatorilor. 

Deasupra lor, Mongol Invader se auzea trosnind şi şuierând, 
chinuit de forţa care îi sălta prova în aer. Doar câteva minute îl 
mai despărţeau de momentul în care avea să alunece sub apă, 
proptindu-se mai întâi pe fundul pupei. 

Kanai era gata să pornească motoarele, când, privind prin 
parbrizul ca un balon, zări în faţa ochilor o ambarcaţiune stranie 
care se apropia, desprinzându-se din apa întunecoasă. In prima 
clipă, crezu că era un iaht particular care fusese surprins la locul 
înfruntării şi care se scufunda; apoi realiză că era vasul pe care îl 
văzuse ceva mai devreme alunecând sub valuri. Când ajunse mai 


469 


aproape, desluşi o bară lungă de metal care ieşea în afara 
provei, fiind îndreptată pieziş, către coca navei de deasupra. Dar 
înţelese prea târziu care erau intenţiile navei misterioase. 

Acesta se ridică, apropiindu-se până când bara de metal izbi 
mecanismul care fixa submarinul de evacuare de fundul tancului 
LNG, strivind cu putere bolţurile de prindere. Chipul lui Kanai 
căpătă rigiditatea unei măşti mortuare din ipsos. Se agită, ca un 
nebun, străduindu-se să activeze mecanismul de desprindere. 
Dar acesta nu răspunse. Bolţurile refuzară să iasă din locaşurile 
lor, neîngăduindu-i submarinului să alunece pe ghidajul ataşat de 
fundul navei. 

— De ce nu ne desprindem? urlă inginerul şef, aproape 
copleşit de spaimă. Pentru Dumnezeu, omule, grăbeşte-te, până 
nu se prăbuşeşte nava peste noi! 

In timp ce trăgea cu disperare şi cu toată forţa de care era în 
stare de manetele mecanismului de eliberare, Kanai străbătu cu 
privirea pustietatea verde a apei şi îşi aţinti ochii asupra celuilalt 
submarin, care părea să atârne sub marginea rotunjită a cocii. 
Spre groaza sa crescândă, îl recunoscu pe omul aflat dincolo de 
hubloul amplu de la prova acestuia. Pentru că apa mărea 
imaginea, reuşi să-i distingă ochii verzi, părul negru şi zâmbetul 
drăcesc. 

— Pitt! bolborosi. 


Pitt susţinu privirea lui Kanai cu o curiozitate morbidă. Pupa 
tancului LNG care se scufunda atinse fundul sub un unghi ascuţit, 
bubuind ca tunetul şi stârnind un nor uriaş de nămol. Incet, restul 
corpului navei începu să se orizontalizeze, până nu mai lipsi 
decât o jumătate de metru pentru ca submarinul de evacuare să 
fie îngropat în noroi de greutatea colosală de deasupra sa. 

Expresia îngrozită de pe chipul lui Kanai se transformă brusc 
într-una de furie cumplită. Işi ridică pumnul către Pitt când coca 
imensă de deasupra începu să înfunde submarinul în mâlul de pe 
fund. Pitt trebuia să-i răspundă înainte de a fi prea târziu. Işi 
deschise buzele într-un zâmbet care îi dezvăluia toţi dinţii şi îşi 
flutură mâna în semn de rămas bun, în timp ce Jimmy Flett îl 
muta pe Coral Wanderer dincolo de pupa, ca să nu fie şi el 
îngropat sub greutatea navei uriaşe. 

O trombă de apă murdară înghiţi apoi submarinul de 
evacuare, odată cu tot ce mai rămăsese din grupul de Năpârci, 


470 


îngropându-l pentru vecie sub epava lui Mongol Invader. 

In înfiorătoarea beznă deplină, Kanai pieri, strivit, pentru a nu 
mai afla niciodată că încărcăturile explozive montate sub 
tancurile monstruoase de propan nu aveau să sară în aer. Muri 
fără să ştie că tirul mitralierelor de calibrul douăzeci şi cinci de 
pe vedeta Timothy Firme retezase firul principal care ducea spre 
detonatoare. 

Lupta eroică a membrilor Pazei de Coastă nu fusese zadarnică. 


471 


_ PARTEA A CINCEA 
INCHIDEREA CERCULUI 


EEE 


NA A AU 


Sa Spui Ep Sp 


Capitolul 53 


12 August 2003 
Amiens, Franţa 


Maiestuos ca un rege, Rolls-Royce-ul vopsit în argintiu şi verde 
rula fără zgomot pe străzile oraşului francez Amiens. Situată pe 
valea fluviului Somme, la nord de Paris, aşezarea existase cu 
mult înainte ca romanii să se stabilească în zonă. De-a lungul 
secolelor, în interiorul şi în împrejurimile oraşului se purtaseră 
lupte, mai întâi între celți şi legiunile romane, apoi în timpul 
războaielor napoleoniene şi, după aceea, în Primul şi al Doilea 
Război Mondial, când fusese ocupat de trupele germane. 

Automobilul trecu pe lângă splendida catedrală care fusese 
începută în 1220 şi terminată în 1270. Construită într-un stil 
deopotrivă romanic şi gotic, zidurile sale încadrau o faţadă cu 
ferestre ca petalele unui trandafir, care înconjura galeriile 
înfrumuseţate de trei portaluri şi de două turnuri gemene. 
Maşina îşi continuă drumul de-a lungul canalului navigabil pe 
care fermierii îşi vindeau fructele şi legumele aduse, în mici 
ambarcaţiuni, pe fluviul Somme. 

St. Julien Perlmutter nu călătorea împreună cu gloata fetidă, 
cum numea el oamenii de rând. Detesta avioanele şi 
aeroporturile, preferând să se deplaseze cu vaporul, luându-şi cu 
sine frumosul Rolls-Royce Silver Dawn din 1955, condus de Hugo 
Mulholland, şoferul său personal. 

Părăsind zona veche a Amiens-ului, Mulholland viră, întrând pe 
un drum îngust şi mai merse un kilometru şi jumătate înainte de 
a opri în faţa unei porţi de fier, încadrată de ziduri înalte din 
piatră, acoperite cu viţă de vie. Apăsă butonul unui interfon şi 
spuse ceva în receptor. Nu primi nici un răspuns, dar poarta 
începu să se deschidă încet. Hugo urmă drumul pietruit care 
făcea o buclă în faţa unei vile mari, construită în stilul caselor 
franţuzeşti de ţară. 

leşi din spatele volanului şi ţinu portiera deschisă până când 
Perlmutter îşi săltă trupul masiv de pe locul din spate, pentru a 


473 


se apropia, sprijinindu-se cu stângăcie într-un baston, de treptele 
uşii din faţă. La numai câteva clipe după ce trăsese de lanţul 
clopoţelului, uşa pe ale cărei panouri erau gravate siluetele unor 
vapoare fu deschisă de un bărbat înalt şi zvelt, cu o figură 
îngustă şi distinsă sub coama deasă de păr alb, dat pe spate. 
Ochii săi de un albastru catifelat îl priviră lung pe Perlmutter, 
apoi se înclină cu graţie şi îi întinse mâna. 

— Monsieur Perlmutter, sunt Paul Hereoux. 

— Domule doctor Hereoux, spuse Perlmutter, cuprinzând 
mâna subţire a celuilalt în palma sa mare şi cărnoasă. Este o 
adevărată onoare să-l întâlnesc, în sfârşit, pe distinsul preşedinte 
al Societăţii Jules Verne. 

— Eu sunt cel care are onoarea de a primi un istoric atât de 
renumit în casa domnului Verne. 

— Şi este o casă fermecătoare. 

Hereoux îl conduse pe Perlmutter, pe un coridor lung, către o 
bibliotecă imensă, care conţinea peste zece mii de volume. 

— Aici se află tot ce a scris Jules Verne şi tot ce s-a scris 
despre el până la moartea sa. Toate lucrările dedicate mai târziu 
personalităţii sale se găsesc în camera alăturată. 

Perlmutter se  prefăcu impresionat. Deşi dimensiunile 
bibliotecii erau ieşite din comun, reprezentau doar o treime din 
cele ale propriei sale colecţii de lucrări de istorie a navigaţiei. Se 
plimbă de-a lungul unei secţiuni cu manuscrise legate în dosare, 
fără să se întindă ca să atingă vreunul. 

— Lucrările sale nepublicate? 

— Sunteţi foarte perspicace. Da, acestea sunt manuscrisele pe 
care fie că nu le-a terminat, fie că nu le-a considerat demne de a 
fi publicate. Hereux îi arătă o canapea mare, foarte pufoasă, 
plasată în faţa unei ferestre prin care se zărea priveliştea 
superbă a unei grădini luxuriante. Pot să vă ofer o cafea sau un 
ceai? 

— O cafea ar fi excelentă. 

Hereoux dădu instrucţiuni printr-un interfon, apoi se aşeză 
vizavi de Perlmutter. 

— Ei, despre ce e vorba, St. Julien? Pot să-ţi spun pe numele 
de botez? 

— Te rog. Deşi ne-am întâlnit faţă în faţă abia acum câteva 
minute, ne cunoaştem de foarte multă vreme. 

— Aşadar, spune-mi cum te pot ajuta în cercetările tale. 


474 


Perlmutter îşi răsuci bastonul în faţa genunchilor desfăcuţi. 

— AŞ vrea să scormonesc printre materialele lui Verne despre 
căpitanul Nemo şi despre Nautilus. 

— Te referi, desigur, la Douăzeci de Mii de Leghe sub Mări. 

— Nu, la căpitanul Nemo şi la submarinul său. 

— Au fost creaţiile cele mai importante ale lui Verne. 

— Şi dacă am presupune că nu au fost doar nişte creaţii? 

Hereoux îşi ridică ochii spre el. 

— Mă tem că nu înţeleg. 

— Am un prieten care crede că Nemo nu este doar rodul 
imaginaţiei lui Verne. Îşi închipuie că l-a creat folosind un model 
din realitate. 

Hereoux nu-şi schimbă expresia feţei, dar Perlmutter sesiză 
uşoara tresărire din ochii săi albaştri. 

— Mă tem că nu te pot ajuta în ceea ce priveşte această 
teorie. 

— Nu poţi sau nu vrei? făcu Perlmutter. 

Intrebarea aducea a insultă, dar o însoţi cu un zâmbet 
condescendent. 

O undă de nemulţumire traversă chipul lui Hereoux. 

— Nu eşti singurul care a venit aici cu o sugestie atât de 
bizară. 

— Ridicolă? Poate, dar, cu toate astea, incitantă. 

— Cum te pot ajuta, dragul meu prieten? 

— Ingăduie-mi să cercetez aceste arhive. 

Hereoux se relaxă, de parcă ar fi primit o chintă regală. 

— Te rog, consideră că biblioteca îţi aparţine. 

— Mai am încă o rugăminte. Şoferul meu m-ar putea asista? 
Nu mă mai pot cocoţa pe scări ca să ajung la cărţile de pe 
rafturile de sus. 

— Bineînţeles. Sunt sigur că e o persoană demnă de încredere. 
Dar tu va trebui să răspunzi pentru toate inconvenientele. 

Un mod elegant de a te referi la stricăciunile şi la furtul 
cărţilor, gândi Perlmutter. 

— Asta se subînţelege, Paul. Te asigur că vom fi foarte grijulii. 

— Atunci vă las să vă descurcaţi singuri. Dacă ai vreo 
întrebare, mă găseşti în biroul meu de la etaj. 

— AŞ avea una. 

— Da? 

— Cine a aranjat cărţile pe rafturi? 


475 


Hereoux zâmbi. 

— Mai întrebi? Domnul Verne însuşi. Toate cărţile, 
manuscrisele şi dosarele se află exact acolo unde le-a lăsat 
înainte de a muri. Bineînţeles, aici vin multe persoane care, ca şi 
tine, fac cercetări, dar îi anunţ pe toţi că trebuie să reaşeze 
materialele acolo unde le-au găsit. 

— Foarte interesant, zise Perlmutter. Toate stau, de nouăzeci 
şi opt de ani, în acelaşi loc. Asta e ceva la care trebuie să 
meditez. 

Imediat ce Hereoux închise uşa în urma sa, Mulholland îşi 
îndreptă spre Perlmutter privirea circumspectă a ochilor 
îngânduraţi. 

— l-aţi observat reacţia atunci când aţi insinuat că Nemo şi 
Nautilus au existat într-adevăr? 

— Da, doctorul Hereoux părea descumpănit. Nu pot decât să 
mă întreb de ce, dar cred că, în cel mai bun caz, ascunde ceva. 


Hugo Mulholland, şoferul lui Perlmutter, era un om auster, ai 
cărui ochi trişti priveau lumea de sub o frunte pleşuvă. 

— V-aţi gândit de unde doriţi să începeţi? întrebă. Staţi şi vă 
uitaţi la cărţi de o jumătate de oră, fără să fi luat nici una de pe 
raft. 

— Ai răbdare, Hugo, răspunse Perlmutter, cu blândeţe. Ceea 
ce căutăm noi nu sare în ochi, pentru că, altminteri, ar fi fost 
descoperit de alţi cercetători, cu mult înainte. 

— Din câte am citit despre el, Verne era un tip sofisticat. 

— Nu sofisticat şi nu neapărat genial, dar a avea o minte 
inventivă. Ştii, este fondatorul literaturii science-fiction. El a 
inventat-o. 

— Nu H.G. Wells? 

— Wells a scris Maşina Timpului abia la treizeci de ani după ce 
Verne scrisese Cinci Săptămâni în Balon. Perlmutter îşi schimbă 
locul pe canapea şi continuă să studieze rafturile cu cărţi. Pentru 
un om de vârsta lui, era uimitor faptul că avea vederea unui 
puşti de zece-cincisprezece ani. Acuitatea lui vizuală îi uluia pe 
oculişti. Stând în centrul camerei, putea citi titlurile de pe 
cotoarele tuturor cărţilor, cu excepţia celor prea decolorate sau 
scrise cu litere minuscule. Privirea nu îi zăbovi asupra cărţilor şi a 
manuscriselor nepublicate. Il interesau mai ales numeroasele 
carnete cu notițe. 


476 


— Aşadar, sunteţi de părere că Verne se baza pe ceva real 
când a scris Douăzeci de Mii de Leghe sub Mări, spuse 
Mulholland, servindu-se cu una dintre ceştile de cafea pe care 
Hereoux le adusese personal în încăpere. 

— Verne iubea marea. A crescut în portul Nantes şi a fugit de 
acasă ca marinar pe un mic vas cu pânze, dar tatăl său l-a ajuns 
din urmă cu un vas cu aburi şi l-a adus înapoi. Fratele său, Paul, 
făcea parte din marina militară franceză, iar Verne era pasionat 
de navigaţie. După ce a devenit prosper, a fost proprietarul mai 
multor iahturi şi a navigat pe toate mările din jurul Europei. În 
tinereţe, a scris despre o călătorie făcută pe cel mai mare 
pachebot din epoca sa, Great Eastern. Mă obsedează ideea că, în 
timpul acelui voiaj, s-a întâmplat ceva care l-a inspirat să scrie 
Douăzeci de Mii de Leghe. 

— Dacă Nemo a existat într-adevăr în anii o mie opt sute 
şaizeci, de unde şi-a luat cunoştinţele ştiinţifice care i-au permis 
să construiască un submarin cu o sută de ani mai avansat decât 
navele din vremea sa? 

— Asta e ceea ce vreau să descopăr. Într-un fel sau altul, 
doctorul Elmore Egan ştia toată povestea. Dar de unde o aflase 
este un mister. 

— Se ştie ce s-a întâmplat cu căpitanul Nemo? întrebă 
Mulholland. 

— La şase ani după ce a fost publicată Dovăzeci de Mii de 
Leghe, Verne a scris o carte intitulată /nsu/a Misterioasă. Este 
povestea unui grup de naufragiaţi stabiliţi pe o insulă pustie, 
care sunt hărţuiţi de pirați. Un misterios binefăcător nevăzut le 
aduce coloniştilor hrană şi alte provizii. De asemenea, ucide 
echipajul de pirați care atacă aşezarea. Către sfârşit, coloniştii 
sunt conduşi la un tunel care ajunge într-o peşteră inundată din 
centrul vulcanului de pe insulă. Acolo îl descoperă pe Nautilus şi 
pe căpitanul Nemo, care este pe moarte. El îi avertizează că 
vulcanul e pe punctul de a erupe. Reuşesc să fugă la timp, dar 
insula este distrusă, căpitanul Nemo şi fabuloasa lui creaţie fiind 
îngropaţi pentru totdeauna. 

— E ciudat că Verne a avut nevoie de atât de mult timp ca să 
scrie sfârşitul poveștii. 

Perlmutter ridică din umeri. 

— Nimeni cu poate ştii ce era în mintea lui, dar e posibil să nu 
fi primit vestea morţii adevăratului căpitan Nemo decât după 


477 


câţiva ani. 

Cu ochii la miile de cărţi, Hugo se întoarse, descriind un cerc 
complet. 

— Deci, de care ac din carul cu fân e prinsă cheia? 

— Poţi elimina cărţile. Tot ceea ce a fost publicat a putut fi 
văzut şi citit de o lume întreagă. A fost deja cercetat de toţi cei 
care colecţionează poveştile lui Verne. Asta ne trimite la 
carnetele cu notițe. Dar şi ele au fost studiate şi puricate cu 
atenţie de cercetătorii operei lui Verne. 

— Şi asta unde ne trimite? întrebă Mulholland. 

— Acolo unde nu a mai căutat nimeni, spuse Perlmutter, 
preocupat. 

— Adică?... 

— Jules Verne nu era tipul de om care să-şi ascundă secretele 
într-un loc care să sară-n ochi. Ca toţi scriitorii valoroşi de 
ficţiune, avea o minte agitată şi întortocheată. Bătrânul meu 
prieten, unde ai ascunde ceva dacă ai vrea să nu fie găsit în 
biblioteca asta vreme de o sută de ani? 

— Deci eliminăm orice bucăţică de hârtie tipărită sau pe care 
a fost scris ceva. 

— Intocmai, zise Perlmutter, cu voce răsunătoare. O 
ascunzătoare care n-are nici o legătură cu cărţile şi cu rafturile. 

— Cum ar fi un compartiment secret în şemineu, spuse 
Mulholland, studiind cărămizile din jurul poliţei căminului. Asta ar 
fi un loc trainic. 

— Nu-l subestima pe Verne. Avea o imaginaţie ieşită din 
comun. Firidele secrete din şemineu erau la modă în poveştile cu 
mistere. 

— O mobilă sau un tablou de pe perete? 

— Mobila şi tablourile nu sunt destul de stabile. Pot fi mutate 
sau înlocuite. Gândeşte-te la ceva care rămâne pe loc. 

Mulholland cugetă o clipă. Apoi chipul său aspru prinse să 
strălucească când privi în jos. 

— Podeaua! 

— Trage  carpetele şi aruncă-le pe canapea, îl instrui 
Perlmutter. Examinează cu atenţie rosturile dintre scânduri. Uită- 
te la capete, după mici crestături care să indice că au mai fost 
ridicate. 

Mulholland stătu în patru labe aproape jumătate de oră, 
inspectând, pe rând, scândurile duşumelei. Apoi îşi ridică brusc 


478 


privirea, zâmbi şi scoase din buzunar o monedă de zece cenți. O 
strecură între capetele a două scânduri şi săltă una dintre ele. 

— Evrika! exclamă, emoţionat. 

Suficient de entuziasmat ca să-şi rotească trupul masiv, 
lăsându-se pe podea, Perlmutter se întinse alături de el şi se uită 
în deschizătura de sub scândură. In interior era un săculeţ de 
piele. Îl prinse, cu grijă, între degetul mare şi arătător şi îl scoase 
afară. Apoi, fără nici cel mai mic ajutor din partea lui Mulholland, 
se ridică în picioare şi se afundă din nou în moliciunea canapelei. 

Dezlegă, aproape cu venerație, micul şnur de catifea care 
strângea săculeţul pe care îl deschise. Scoase un carnet de 
notițe nu cu mult mai mare decât un mic teanc de cărţi poştale, 
dar gros de opt centimetri. Suflă praful care îl acoperea şi citi cu 
voce tare, traducând cuvintele franţuzeşti gravate pe coperta de 
piele: 

— Studiu asupra ingeniosului căpitan Amherst. 

Perlmutter începu să citească, fără nici o grabă, cuvintele 
caligrafiate cu precizie, cu litere a căror înălţime nu depăşea trei 
milimetri. Stăpânind foarte bine şase limbi, înţelese fără nici o 
dificultate relatarea lui Verne despre aventurile unui savant 
englez genial, numit căpitanul Cameron Amherst. 

În timp ce citea cuvintele, în minte i se contura imaginea unui 
om extraordinar, pe care Verne îl cunoscuse şi a cărui viaţă o 
consemnase. Două ore mai târziu, închise carneţelul şi se lăsă 
alene pe spătarul canapelei, având figura fericită a unui bărbat 
care tocmai îşi ceruse în căsătorie aleasa inimii şi a cărui cerere 
fusese acceptată. 

— Aţi găsit ceva interesant? întrebă Mulholland, curios. Ceva 
ce nu mai ştie nimeni? 

— Ai observat şnurul care strângea săculeţul? 

Mulholland dădu din cap. 

— Ar putea fi mai vechi de zece, doisprezece ani? Dacă Verne 
ar fi fost ultimul om care a umblat cu săculeţul, şnurul ar fi 
putrezit de mult. 

— Ceea ce ne conduce la concluzia că doctorul Hereux a aflat 
secretul lui Verne cu multă vreme în urmă. 

— Despre ce secret e vorba? 

Permutter privi în gol câteva secunde. Apoi vorbi cu voce 
lipsită de vlagă şi estompată, parcă venind de foarte departe: 

— Pitt a avut dreptate. 


479 


Pe urmă închise ochii, oftă prelung şi adormi imediat. 


480 


Capitolul 54 


După opt ore de audiere de către comisia Congresului, Curtis 
Merlin Zale se uita tot mai des la ceas şi se foia, nervos, pe 
scaun. Nu mai era omul plin de încredere în sine care, mai 
devreme, le ţinuse piept lui Loren Smith şi comisiei ei de 
anchetă. Zâmbetul plin de îngâmfare îi dispăruse pe faţă şi îşi 
ţinea strâns lipite buzele încordate. 

Veştile de la Omo Kanai şi raportul despre dezastrul din New 
York ar fi trebuit să ajungă în sala de audiere de câteva ore. 

Congresmanul William August din Oklahoma îl chestiona pe 
Zale în legătură cu preţurile în continuă creştere solicitate de 
rafinării, când Sandra Delage, purtând un taior bine ajustat, se 
apropie de acesta din urmă, venind din fundul încăperii şi îi lăsă 
pe masă o coală de hârtie. El îi citi conţinutul, după ce îşi ceruse 
scuze pentru că amâna răspunsul aşteptat de August. Pe 
neaşteptate, ochii i se măriră - şi şi-i ridică spre Delage. Expresia 
ei era la fel de severă precum aceea a unui antreprenor de 
pompe funebre. Zale acoperi microfonul cu mâna şi îi puse, în 
şoaptă, câteva întrebări la care ea răspunse cu voce atât de 
scăzută încât nici unul dintre cei aflaţi în apropiere nu auzi nimic. 
Apoi Delage se răsuci pe călcâie şi părăsi sala dezbaterilor. 

Zale nu era omul care să se lase zdruncinat cu uşurinţă de o 
înfrângere, dar, în momentul acela, arăta ca Napoleon după 
lupta de la Waterloo. 

— Scuzaţi-mă, murmură către August. Aţi putea repeta 
întrebarea? 

Loren era obosită. Nu mai era târziu după-amiază, ci seara 
devreme, dar nu avea de gând să-l lase pe Zale să părăsească 
audierea, nu încă. Asistenţii săi o ţinuseră la curent cu 
desfăşurarea operaţiunii de interceptare a tancului Pacific 
Chimera, ca şi cu faptul că nu fuseseră găsite încărcături 
explozive. Abia peste două ore aflase despre misiunea de 
interceptare a lui Mongol Invader. De la ora două, nu mai primise 
veşti nici de la Pitt, nici de la Sandecker şi, în timpul 
următoarelor patru ore, se luptase cu o spaimă sâcâitoare. 

Neliniştea îi era agravată de furia rece îndreptată împotriva lui 
Zale, care dădea răspunsuri hotărâte, bine calculate, fără să 


481 


ezite şi fără să pretindă că memoria îi juca feste. Reporterii care 
înregistrau audierea aveau impresia că el era cel care deţinea 
controlul şi care conducerea dezbaterile pentru a se potrivi cu 
propriile sale planuri. 

Loren ştia că şi Zale obosise şi se străduia să nu-şi piardă 
răbdarea. Aştepta, ca o leoaică la pândă, momentul potrivit 
pentru a da la iveală informaţiile letale primite de la Sally Morse. 
Işi scosese din servietă hârtiile dinainte pregătite, care 
cuprindeau întrebările şi acuzaţiile sale şi aştepta, cu stoicism, ca 
William August să îşi termine interogatoriul. 

In momentul acela, observă că uimirea se aşternuse, brusc, pe 
feţele publicului care se uita undeva, în spatele ei. Şoaptele 
începeau să umple încăperea. Apoi o mână o atinse pe umăr. Se 
răsuci şi nu-i veni să-şi creadă ochilor când se pomeni privind 
chipul lui Dirk Pitt. Bărbatul purta nişte blugi murdari şi un tricou 
şifonat de bumbac. Părea tot atât de extenuat ca şi când abia ar 
fi terminat de urcat un munte. Avea părul încâlcit şi faţa 
acoperită de miriştea neagră a unei bărbi nerase de trei zile. Un 
paznic îl înhăţase de braţ, străduindu-se să-l scoată din sală, dar 
el îl dădu la o parte cu încăpăţânarea unui Saint Bernard. 

— Dirk! şopti ea. Ce cauţi aici? 

El răspunse fără să o privească, adresându-i lui Zale un rânjet 
plin de superioritate şi, prin microfonul ei, vocea îi răsună în 
toată încăperea. 

— Am împiedicat tancul cu gaz natural lichefiat să arunce în 
aer portul New York. Nava se odihneşte acum pe fundul golfului. 
Vă rog să-l informaţi pe domnul Zale că întreaga sa echipă de 
Năpârci s-a scufundat odată cu nava şi că acum doamna Sally 
Morse, preşedinta concernului Yukon Oil, poate depune mărturie 
în faţa acestei comisii fără să se mai teamă de represalii. 

Apoi, înainte de a părăsi sala, palma lui Pitt mângâie uşor, ca 
din întâmplare, părul roşcat al lui Loren. 

De pe umerii ei se ridică brusc o greutate imensă. 

— Doamnelor şi domnilor, spuse ea, s-a făcut târziu şi, dacă 
nu există obiecţii, aş vrea să suspend audierea până mâine la ora 
nouă, când voi chema un martor important, a cărui depoziţie va 
da la iveală adevărul din spatele activităţilor criminale ale 
domnului Zale... 

— Nu sunteţi de părere că e o acuzaţie prea dură? o 
întrerupse congresmanul Sturgis. Aici nu am văzut şi nu am auzit 


482 


nimic care să dovedească vreo acţiune criminală... 

— Veţi auzi mâine, zise Loren, cu voce plată, fixându-l pe 
Sturgis cu o expresie de deplin triumf, când doamna Sally Morse 
vă va da numele tuturor oficialităților din Washington şi din restul 
ţării care au acceptat mită de la domnul Curtis Merlin Zale. Vă 
garantez că dovezile lipsei de scrupule şi ale corupţiei, ca şi 
cuantumul sumelor din conturile bancare de peste ocean vor 
zgudui din temelii guvernul şi vor şoca opinia publică aşa cum nu 
a mai făcut-o niciodată vreun scandal. 

— Ce are această Sally Morse în comun cu domnul Zale? 
întrebă Sturgis, dându-şi prea târziu seama că se avântase pe o 
gheaţă prea subţire. 

— E o fostă membră a consiliului secret de conducere al 
corporației Cerber. A ţinut evidenţa scrisă a întrunirilor, a plăţilor 
şi a crimelor. Pe listă se află multe nume care vă sunt familiare. 

Gheaţa pârâi şi crăpă, iar Sturgis căzu în copcă. Fără nici un 
cuvânt în plus, se ridică brusc şi părăsi sala, în timp ce Loren 
lovea masa cu ciocănelul, anunțând amânarea audierii pentru 
ziua următoare. 

Publicul păru să înnebunească. Reporterii principalelor canale 
de ştiri tălăzuiră în jurul lui Zale şi se grăbiră pe urmele lui Loren, 
dar Pitt o aştepta la uşă şi o strecură prin mulţimea gălăgioasă 
de ziarişti care îşi zbierau întrebările, încercând să-i blocheze 
drumul. Inconjurându-i talia cu braţul, reuşi să o conducă pe 
coridor şi în josul scărilor Capitoliului, până la un automobil de la 
NUMA, care aştepta lângă bordură. Giordino era lângă maşină şi 
ţinea uşile deschise. 

Acoperit de marea de jurnalişti şi scăldat în lumina camerelor 
de luat vederi, Curtis Merlin Zale rămăsese pe scaun, ca un om 
pierdut în tenebrele unui coşmar. 

Intr-un târziu, se ridică şi, clătinându-se pe picioare, se luptă 
să-şi croiască drum prin haosul din jur. Cu ajutorul poliţiei 
Capitoliului, reuşi să ajungă în adăpostul oferit de limuzina sa. 
Şoferul îl duse până în faţa clădirii care găzduia sediul general al 
corporației Cerber din Washington şi îl privi, apoi, păşind ca un 
om de vârsta a treia de-a lungul holului şi intrând în liftul care 
urca spre biroul său luxos. 

Nimeni nu mai era atât de singur. Zale nu avea nici un prieten 
apropiat, nici o rudă încă în viaţă. Omo Kanai, probabil unicul om 
cu care se simţea înrudit, murise. Rămăsese singur într-o lume în 


483 


care numele său era numai o firmă. 

Se aşeză în spatele biroului şi, privind prin fereastră curtea de 
sub el, îşi evaluă viitorul - şi îl găsi ameninţător de sumbru. Nu 
putea sfârşi decât într-o închisoare federală, indiferent cât de 
mult reuşea să reziste acolo. Când, ca să-şi salveze pielea, 
membrii cartelului Cerber aveau să se întoarcă împotriva lui, 
chiar şi cel mai versat şi cel mai costisitor avocat specializat în 
procese criminale avea să poarte o luptă pierdută înainte de a 
începe. Mărturia lor era suficientă pentru a-i aduce condamnarea 
la moarte. 

Averea urma să i se piardă, fără nici o îndoială, sub o avalanşă 
de procese, federale şi civile. Echipa lui devotată de Năpârci nu 
mai exista. Zăceau afundaţi în mâlul golfului New York. Nu mai 
puteau să-i elimine pe cei care erau gata să depună mărturie 
împotriva lui. 

Nu avea cum să scape, nu se putea ascunde în nici un loc de 
pe faţa pământului. Urmăritorii puteau găsi cu uşurinţă un om de 
talia lui, indiferent dacă se refugia în deşertul Sahara sau pe o 
insulă pustie din mijlocul oceanului. 

Oamenii care muriseră din cauza lăcomiei sale se întoarseră 
ca să-l bântuie, nu ca nişte spectre hidoase, ci ca un cortegiu de 
oameni obişnuiţi, proiectat pe un ecran. Când dispărură, îşi 
pierduse cu desăvârşire aplombul. Nu întrevedea nici o cale de 
scăpare. Nu-i veni greu să ia o decizie. 

Se ridică, se duse la bar, îşi turnă o duşcă de whisky scump, 
vechi de cincizeci de ani, o sorbi, se reaşeză pe scaunul biroului 
şi trase unul dintre sertarele laterale. Scoase ceva care semăna 
cu o mică cutie veche de tutun. lnăuntru erau două pilule pe care 
le păstra pentru eventualitatea unui accident urmat de paralizie 
sau a unei boli cumplite. Bău un ultim pahar de whisky, îşi puse 
pastilele sub limbă şi se relaxă în imensul fotoliu prezidenţial de 
piele. 

Curtis Merlin Zale fu găsit mort în dimineaţa zilei următoare, 
alături de biroul pe care nu era nici o hârtie. Nu lăsase nici un 
ultim bilet în care să-şi exprime ruşinea şi căinţa. 


484 


Capitolul 55 


Giordino opri maşina în faţa sediului NUMA. Pitt cobori pe 
trotuar, apoi se întoarse, se aplecă pe geamul lateral şi îi spuse 
lui Loren: 

— Armata de reporteri şi de camere de televiziune nu va avea 
nevoie de mult timp ca să-ţi înconjoare casa din Alexandria. Cred 
că cel mai bine ar fi ca Al să te ducă la hangar, cel puţin pentru 
noaptea asta. Poţi să împarţi cazarma cu celelalte doamne până 
la continuarea de mâine a audierii. Până atunci, asistenții tăi au 
timp să organizeze o echipă de protecţie. 

Loren se aplecă în afară şi îl sărută uşor pe buze. 

— Mulţumesc, spuse, cu tandrete. 

El zâmbi şi-i făcu semn cu mâna în timp ce Giordino 
desprindea maşina de trotuar, reintrând în trafic. 

Apoi se duse direct în biroul lui Sandecker, unde îi găsi pe 
amiral şi pe Rudi Gunn aşteptându-l. Sandecker era din nou bine 
dispus şi pufăia mulţumit dintr-unul dintre trabucurile lui mari. Se 
ridică şi scutură energic mâna lui Pitt. 

— Minunată treabă, minunată treabă, repetă. O idee 
strălucită, să foloseşti o bară de care să fixezi cutii magnetice cu 
exploziv subacvatic. Aţi aruncat în aer jumătate din pupa vasului 
fără să puneţi în pericol tancurile cu propan. 

— Am avut noroc că a mers, spuse Pitt, cu modestie. 

Şi Gunn strânse mâna lui Pitt. 

— Aţi lăsat în urmă o grămadă de mizerie pe care trebuie s-o 
curăţăm. 

— Ar fi putut fi mult mai rău. 

— Am început deja să luăm legătura cu companiile de 
recuperare, ca să se ocupe de îndepărtarea navei. Nu vrem să 
constituie un pericol pentru navigaţie, spuse Gunn. 

— Ce faceţi cu propanul? 

— Partea superioară a tancurilor e doar la zece metri sub 
suprafaţă, explică Sandecker. Scafandrilor n-o să le fie greu să 
conecteze conducte şi pompe la alte tancuri LNG ca să scoată 
gazul. 

— Paza de Coastă a plasat deja balize în jurul epavei şi la faţa 
locului staţionează far plutitor, ca avertisment pentru navele 


485 


care intră şi ies din port, adăugă Gunn. 

Sandecker se întoarse în spatele biroului său şi suflă înspre 
tavan un nor lăbărţat de fum albăstrui. 

— Cum a mers audierea organizată de Loren? 

— Prost - pentru Curtis Merlin Zale. 

Amiralul căpătă o înfăţişare plină de mulţumire. 

— Aud cumva uşa unei celule închizându-se? 

Buzele lui Pitt se arcuiră într-un zâmbet uşor. 

— Cred că, după ce va fi condamnat şi după punerea în 
aplicare a sentinţei, Curtis Merlin Zale îşi va petrece restul zilelor 
pe lumea cealaltă. 

Gunn încuviinţă dând din cap. 

— Un sfârşit potrivit pentru cineva care a ucis sute de oameni 
nevinovaţi în numele banului şi al puterii. 

— Nu a fost ultima dată când am avut de-a face cu unul de 
teapa lui Zale, spuse Pitt, posomorât. Ivirea unui alt sociopat nu 
e decât o chestiune de timp. 

— Ar fi mai bine să te duci acasă şi să te odihneşti, zise 
Sandecker, cu mărinimie. Pe urmă ia-ţi câteva zile libere pentru 
cercetările tale legate de Elmore Egan. 

— Asta-mi aduce aminte, interveni Gunn, că Hiram Yaeger 
vrea să te vadă. 


Pitt coborî până la etajul la care se afla calculatorul şi îl găsi pe 
Yaeger stând într-o mică magazie şi privind fix servieta de piele a 
lui Egan. Când intră Pitt, îşi săltă ochii şi îşi ridică mâna ca să 
arate spre interiorul servietei. 

— Excelentă sincronizare. Va începe să se umple cu ulei peste 
treizeci de secunde. 

— Există un orar? întrebă Pitt. 

— Umplerea are loc în secvenţe. Fiecare aflux are loc exact la 
paisprezece ore după precedentul. 

— Ai idee de ce sunt întotdeauna paisprezece ore? 

— Max lucrează la asta, răspunse Yaeger, închizând uşa grea, 
de oţel, care semăna cu a unei case de bani. Uite de ce am vrut 
să vii în magazie. E o zonă sigură, cu pereţi de oţel, destinată 
protecţiei înregistrărilor importante în caz de incendiu. Undele 
radio, microundele, undele sonore, undele luminoase - nimic nu 
trece prin pereţii ăştia. 

— Şi servieta se umple totuşi cu ulei? 


486 


— Priveşte şi vei vedea. Yaeger se uită la ceas, apoi începu să 
numere secundele mişcându-şi arătătorul. Acum! exclamă. 

In faţa ochilor lui Pitt, servieta de piele a lui Egan începu să se 
umple cu ulei, care părea să fie turnat de o mână nevăzută. 

— Trebuie să fie un soi de truc. 

— Nu e un truc, spuse Yaeger, închizând capacul. 

— Atunci? 

— Până la urmă, Max şi cu mine am găsi răspunsul. Servieta 
lui Egan e un receptor. 

— Asta nu-mi spune nimic, făcu Pitt, derutat. 

Yaeger deschise uşa grea de oţel şi îl conduse înapoi, în sala 
computerului său sofisticat. De pe piedestalul ei, Max îi 
întâmpină zâmbind. 

— Bună, Pitt. Ţi-am simţit lipsa. 

El râse. 

— Ar fi trebuit să-ţi aduc flori, dar nu le-ai fi putut ţine. 

— Nu e amuzant să fii lipsit de substanţă, crede-mă. 

— Max, zise Yaeger, spune-i lui Pitt ce am descoperit noi în 
legătură cu servieta de piele a lui Egan. 

— Găsirea soluţiei mi-a luat mai puţin de o oră, odată ce mi- 
am pus toate circuitele să rezolve problema. Max se uită la Pitt 
ca şi cum ar fi ar fi nutrit anumite sentimente faţă de el. Ţi-a 
spus Hiram că servieta e un receptor? 

— Da, dar ce fel de receptor? 

— De teleportare cuantică. 

Pitt se holbă la Max. 

— Imposibil. Teleportare depăşeşte domeniul fizicii actuale. 

— Eu şi Hiram au crezut acelaşi lucru când am început 
cercetarea. Dar e o realitate. Uleiul care apare în servietă este 
mai întâi plasat într-un recipient care contorizează fiecare atom 
şi fiecare moleculă. Pe urmă este transpus în stare cuantică, în 
care este transmis către unitatea receptoare, unde este refăcut, 
având exact numărul de atomi şi de molecule contorizat de 
recipientul emiţător. Bineînţeles că am dat o explicaţie extrem 
de simplistă a procesului. Ceea ce mă nedumereşte încă este 
modul în care uleiul poate fi transmis, cu viteza luminii, prin 
obiecte solide. Sper că, în timp, voi descoperi şi acest răspuns. 

— ţi dai seama ce spui? făcu Pitt, cât se poate de sceptic. 

— Sigur că da, zise Max, cu aplomb. Cu toate că e vorba de un 
progres ştiinţific incredibil, nu vă faceţi prea multe speranţe. 


487 


Oamenii nu vor putea fi teleportaţi niciodată. Chiar dacă ar fi 
posibil să expediezi şi să recepţionezi o persoană la mii de 
kilometri distanţă şi să-i recreezi apoi trupul, nu am reuşi să-i 
teleportăm conştiinţa şi toate datele pe care le-a acumulat până 
atunci. Ar ieşi din dispozitivul de recepţie având creierul unui nou 
născut. Pe de altă parte, uleiul este compus din hidrocarburi 
lichide şi din alte minerale. Comparativ cu o fiinţă umană, 
structura sa moleculară este mult mai puţin complicată. 

Pitt se aşeză, străduindu-se din răsputeri să pună toate datele 
cap la cap. 

— Faptul că doctorul Egan a creat un motor revoluţionar 
funcţional, aproape în acelaşi interval de timp în care a proiectat 
un sistem de teleportare viabil, pare de-a dreptul fantastic. 

— Omul ăsta a fost un geniu, spuse Max. Nu am nici o 
îndoială. Şi a făcut totul fără ajutorul unei armate de asistenţi şi 
fără să beneficieze de un laborator imens, sponsorizat de guvern, 
ceea ce e cu atât mai remarcabil. 

— E adevărat, aprobă Pitt. A lucrat singur, într-un laborator 
ascuns... pe care nu l-am depistat încă. 

— Sper că o să-l găsiţi, zise Yaeger. Importanţa descoperirii lui 
Egan e uluitoare. Substanțele cu structuri moleculare bazice, ca 
uleiul, cărbunele, fierul, minereul de cupru, sau ca o varietate de 
alte minerale, ar putea fi transportate fără să fie nevoie de nave, 
trenuri şi autocamioane. Sistemul său de teleportare poate 
transforma întregul domeniu al transportului de marfă. 

Pentru câteva clipe, Pitt luă în considerare tot acel potenţial 
imens. Apoi o fixă pe Max cu privirea. 

— Spune-mi, servieta lui Egan îţi oferă suficient de multe date 
pentru a putea recrea sistemul de teleportare? 

Ea îşi scutură cu tristeţe capul fantomatic. 

— Nu şi o spun cu părere de rău. Nu am destule date de 
intrare. Deşi am la dispoziţie recipientul receptor, pe care îl pot 
folosi ca model, partea fundamentală a sistemului e unitatea de 
expediere. Aş putea lucra la problema asta ani de zile fără să 
găsesc o soluţie. 

Yaeger îşi lăsă mâna pe umărul lui Pitt. 

— Mi-aş fi dorit ca eu şi Max să-ţi putem oferi o imagine mai 
detaliată. 

— Aţi făcut, amândoi, o treabă excelentă şi vă sunt 
recunoscător, spuse Pitt, cu sinceritate. Acum e rândul meu să 


488 


găsesc nişte răspunsuri. 


Înainte de a pleca spre hangar, Pitt se opri în biroul său, ca să- 
şi facă ordine pe birou, să-şi citească corespondenţa şi să 
răspundă mesajelor vocale. După o oră, descoperi că trebuia să 
facă eforturi ca să rămână treaz şi se hotărî să considere ziua 
încheiată. În momentul acela sună telefonul. 

— Alo. 

— Dirk! tună vocea lui St. Julien Perlmutter. Mă bucur că te-am 
prins. 

— St. Julien. Unde eşti? 

— In Franţa, la Amiens. Doctorul Hereoux a avut amabilitatea 
de a-mi permite să rămân în casa lui Jules Verne şi am studiat 
toată noaptea un carneţel pe care eu şi Hugo l-am găsit acolo 
unde îl ascunsese Verne acum aproape o sută de ani. 

— Şi, ţi-a oferit nişte răspunsuri? întrebă Pitt, căruia i se 
stârnise curiozitatea. 

— Tu erai pe pista corectă. Căpitanul Nemo a existat în 
realitate, numai că numele său adevărat era Cameron Amherst. 
Era căpitan în Marina Militară Regală. 

— Nu prinţ indian din Dakkar? 

— Nu, răspunse Perlmutter. După toate aparențele, Verne 
avea o aversiune faţă de englezi şi a schimbat şi numele lui 
Cameron şi ţara sa de baştină, din Anglia în India. 

— Care e povestea /u/? 

— Amherst provenea dintr-o familie bogată de constructori şi 
proprietari de nave. A intrat în marina militară regală şi a urcat 
rapid în rang, ajungând căpitan la douăzeci şi nouă de ani. 
Născut în 1930 şi binecuvântat cu o inteligenţă sclipitoare, a fost 
un copil minune şi a ajuns un geniu ingineresc. A creat, în 
permanenţă, tot felul de dispozitive ingenioase pentru nave şi 
pentru sistemele lor de propulsie. Din păcate, era cam iute din 
fire. Când bătrânii excesiv de conservatori din comandamentul 
marinei au refuzat să-i ia în considerare propunerile, s-a dus la 
ziare şi i-a denigrat, afirmând că erau ignoranţi şi că se temeau 
de progres. Fără nici un fel de ceremonie, a fost dat afară din 
marină pentru insubordonare. 

— Cam ca Billy Mitchell cu optzeci de ani mai târziu. 

— E o comparaţie corectă. Perlmutter continuă povestea: 
Verne l-a întâlnit pe Amherst în timpul unei traversări a 


489 


Atlanticului, pe pachebotul Great Eastern. Amherst l-a delectat 
pe Verne povestindu-i despre dorinţa sa de a construi o navă 
subacvatică, care să poată călători oriunde, pe sub suprafaţa 
oceanului. A făcut schiţe pe carnetul de notițe al lui Verne şi i-a 
descris cu lux de amănunte sistemul revoluţionar de propulsie pe 
care îl inventase pentru submarinul său ieşit din comun. Nu e 
nevoie să mai spun că Verne a fost fermecat. Vreme de patru 
ani, a purtat o corespondenţă masivă cu Amherst. Dar, dintr-o 
dată, nu a mai primit nici o scrisoare. Verne a început să scrie 
poveşti pline de fantezie, a devenit celebru şi-şi l-a scos pe 
Amherst din minte. Aşa cum ştii, Verne iubea marea şi era 
proprietarul mai multor iahturi, cu care naviga în jurul Europei. În 
timpul uneia dintre aceste călătorii, când se afla în largul apelor 
Danemarcei, un vas care semăna cu o balenă uriaşă s-a ridicat 
din mare, lăsându-se purtat de valuri alături de iahtul lui cu 
pânze. Năucit, Verne a văzut, împreună cu fiul său Michel, care îl 
însoțea, cum căpitanul Amherst a ieşit printr-un tambuchi aflat la 
prova şi l-a salutat, invitându-l să vină la bord. Lăsându-şi iahtul 
sub comanda lui Michel, scriitorul a trecut pe uluitoarea navă 
subacvatică a lui Amherst. 

— Deci Nautilus a existat într-adevăr. 

La celălalt capăt al firului, Perlmutter dădu din cap aproape cu 
venerație. 

— Verne a aflat că Amherst îşi construise submarinul pe 
ascuns, într-o peşteră subacvatică imensă, aflată sub stâncile 
deasupra cărora se afla domeniul familiei sale din Scoţia. După 
ce vasul a fost terminat şi după ce a trecut cu succes toate 
probele la care a fost supus, Amherst a adunat un echipaj format 
din marinari de profesie, necăsătoriți şi fără nici un fel de rude. 
impreună, au navigat de-a lungul oceanelor vreme de treizeci de 
ani. 

— Cât timp a rămas Verne la bord? întrebă Pitt. 

— l-a cerut fiului său să ducă iahtul înapoi în port şi să-l 
aştepte în hotelul de acolo. Se simţea măgulit fiindcă vechiul lui 
prieten îl căutase. A stat aproape două săptămâni la bordul lui 
Nautilus, acesta fiind numele real, dat de Amherst submarinului. 

— Nu doi ani, ca eroii romanului? 

— Timpul a fost mai mult decât suficient pentru ca Verne să 
studieze fiecare centimetru al vasului, pe care l-a descris cu 
fidelitate în cartea sa, permiţându-şi, pe alocuri, câteva libertăţi 


490 


scriitoriceşti. A scris Douăzeci de Mii de Leghe sub Mări peste 
câţiva ani. 

— Ce s-a întâmplat cu Amherst până la urmă? 

— Conform relatării din carnetul de notițe al lui Verne, în 1895, 
un mesager misterios i-a adus acasă o scrisoare de la Amherst. 
Cei mai mulţi dintre membrii echipajului său muriseră, iar el 
intenţiona să se întoarcă la căminul strămoşilor săi din Scoţia, 
dar acesta fusese distrus de un incendiu în care îi muriseră toate 
rudele. În plus, peştera dintre stânci, în care îl construise pe 
Nautilus, se surpase, deci nici măcar acolo nu se mai putea duce. 

— Aşa că a navigat spre Insula Misterioasă? 

— Nu, spuse Perlmutter. Verne a inventat-o pentru ca locul de 
odihnă veşnică al lui Amherst şi al submarinului său să nu fie 
descoperit. Cel puţin, nu înainte de a trece foarte, foarte mult 
timp. Scrisoarea pe care a primit-o spunea că Amherst găsise o 
peşteră similară pe cursul fluviului Hudson, la New York, care 
avea să le servească drept mormânt lui şi lui Nauti/us. 

Pitt încremeni şi nu reuşi să-şi reţină un strigăt de încântare. 

— Pe fluviul Hudson? 

— Aşa scrie în carnetul de notițe. 

— St. Julien. 

— Da. 

— Îmi vine să te strâng la piept. 

Perlmutter râse pe înfundate. 

— Dragul meu băiat, având în vedere trupul meu enorm, n-o 
să reuşeşti asta niciodată. 


491 


Capitolul 56 


În zorii zilei, pâcla atârna deasupra apei albastre a fluviului - 
ca în dimineaţa sosirii Oamenilor Nordului, cu aproape o mie de 
ani în urmă. Vizibilitatea nu depăşea o sută de metri şi flota de 
iahturi mărunte, cu pânze şi de şalupe cu motor, care se 
înghesuiau de obicei pe fluviu în majoritatea duminicilor de vară, 
încă nu părăsise docurile. Uşoară şi tandră ca atingerea unei 
fecioare, ceața se încolăcea în jurul micului vas care naviga de-a 
lungul țărmului, pe sub falezele stâncoase. Nu era o corabie 
graţioasă şi, spre deosebire de cele sosite cu multe veacuri în 
urmă, nu avea la prova nici un dragon cioplit cu măiestrie, care 
să se înalțe în ceaţă. Era o şalupă de lucru de la NUMA, lungă de 
opt metri, eficientă, destinată şi proiectată pentru cercetările 
efectuate în apropierea țărmului. 

Viteza era menţinută, cu meticulozitate, la patru noduri, 
pentru că trăgea o sondă galbenă, îngustă, aflată în siajul său, 
sub apă. Semnalele emise de aceasta erau transmise în unitatea 
de înregistrare a sonarului lateral, iar Giordino stătea în picioare, 
privind cu atenţie afişajul colorat, tridimensional, care înfăţişa 
fundul fluviului şi stâncile scufundate de la baza malurilor înalte. 
Nu exista nici o plajă, doar o fâşie scurtă de nisip şi de pietriş 
care dispărea imediat ce ajungea lângă apă. 

Kelly stătea la cârmă, pilotând cu băgare de seamă, cu ochii ei 
albaştri ca safirele aţintiţi între linia țărmului din stânga şi apa 
dinainte şi ţinând cont, cu precauţie, de toate stâncile 
subacvatice care ar fi putut sfârteca fundul bărcii. Mica 
ambarcaţiune părea că abia se târăşte. Acceleraţia puternicului 
motor exterior Yamaha, de două sute cincizeci de cai putere, 
plasat la pupa, era setată la prima gradaţie de deasupra 
ralantiului. 

Kelly era foarte puţin fardată, iar ceața condensa în picături 
minuscule, care străluceau ca nişte mărgăritare de-a lungul 
şuviţelor ondulate ale părului ei de culoarea arţarului, împletit şi 
lăsat pe spate. Albeaţa şortului ei scurt era accentuată de tricoul 
fără mâneci, de culoarea verzuie a spumei de mare, peste care 
purta o jachetă uşoară, din bumbac. Forma frumoasă a labelor 
picioarelor îi era evidenţiată de sandalele de o culoare asortată 


492 


cu a tricoului. Picioarele ei lungi, sculpturale, erau uşor 
depărtate, cu tălpile bine sprijinite pe punte, pentru a compensa 
tangajul datorat oricărui val provocat de vreo altă ambarcaţiune 
care ar fi putut trece pe lângă ei, ascunsă în ceaţă. 

Deşi îşi ţinea ochii pironiţi asupra înregistrărilor sonarului, 
Giordino nu putea rezista tentaţiei de a-şi arunca, din când în 
când, privirea spre fesele tari ale lui Kelly. Pitt nu avea această 
şansă. Stătea întins într-un şezlong confortabil, fixat la prova 
şalupei de cercetare. Nefiind omul care să se străduiască să 
impresioneze pe cineva, îşi lua adesea cu sine şezlongul preferat 
şi o perniţă groasă şi moale în expedițiile de genul aceleia, când 
nu avea nici un motiv să stea în picioare ore de-a rândul. Se 
întinse, luă o ceaşcă, al cărei fund evazat îi oferea stabilitate şi 
sorbi o gură de cafea. Apoi continuă să studieze faleza printr-un 
binoclu ale cărui lentile panoramice erau şlefuite pentru a 
permite observarea detaliilor. 

Cu excepţia porţiunilor în care peretele lanţului de stânci 
vulcanice era vertical, pantele abrupte erau acoperite cu tufişuri 
şi cu copaci piperniciţi. Făcând parte din ansamblul de rifturi din 
bazinul vulcanic Newark, care devenise inactiv în timpul 
Jurasicului, falezele erau alcătuite din gresie şi marnă, aveau o 
culoare maroniu-roşcată şi fuseseră folosite la construcţia 
locuinţelor cu pereţi din gresie din New York. Faleza abruptă era 
formată din rocă vulcanică, extrem de rezistentă la eroziune, 
care îi conferea peisajului o frumuseţe naturală deosebită. 

— Mai avem două sute de metri până când ajungem sub 
ferma tatei, îi anunţă Kelly. 

— Ceva indicii, Al? întrebă Pitt prin parbrizul coborât. 

— Bolovani şi nămol, răspunse scurt Giordino. Nămol şi 
bolovani. 

— Fii atent la orice semn de surpare a stâncilor. 

— Crezi că intrarea peşterii a fost astupată din cauze 
naturale? 

— Nu, presupun că de mâna omului. 

— De vreme ce Cameron şi-a adus submarinul în interiorul 
grotei, trebuie să fi existat o intrare subacvatică. 

— Întrebarea e dacă mai există încă, spuse Pitt, fără să-şi lase 
în jos binoclul. 

— S-ar putea crede că, până acum, scafandrii sportivi ar fi 
trebuit să dea peste ea, zise Kelly. 


493 


— Asta numai printr-un noroc. În apropiere nu sunt epave 
după care să se scufunde şi bancurile mai mari de peşte-lance 
stau în alte zone ale fluviului. 

— O sută de metri, îi avertiză Kelly. 

Pitt îşi îndreptă binoclul spre vârful stâncilor, aflat la o sută 
zece metri mai sus şi văzu acoperişurile casei şi bibliotecii lui 
Egan ridicându-se deasupra falezei. Având o presimţire, se 
aplecă înainte şi studie cu atenţie faleza. 

— Văd semnele unei prăbuşiri, spuse, arătând grămada de 
pietre împrăştiate care alunecaseră, căzând alături de stâncile 
abrupte. 

Vrând să vadă către ce anume arăta Pitt, Giordino trase cu 
ochiul spre geamul lateral, apoi se grăbi să-şi arunce din nou 
privirea asupra imaginilor de pe diagramă. 

— Incă nu a apărut nimic, raportă. 

— Îndepărtează-te cu încă şase metri de țărm, îi ceru Pitt lui 
Kelly. Asta o să-i permită sonarului să scaneze partea 
subacvatică a povârnişului sub un unghi mai favorabil. 

Kelly verifică indicaţiile sondei cu ultrasunete. 

— Inainte de a cobori în pantă spre mijlocul fluviului, fundul 
este foarte abrupt. 

— Incă nu se observă nimic, spuse Giordino cu voce scăzută. 
Stâncile par înfipte unele într-altele. 

— Am găsit ceva, spuse Pitt, aproape cu nepăsare. 

Giordino îşi ridică privirea. 

— Ce anume? 

— Ceva care seamănă cu nişte semne făcute pe piatră de 
mâna omului. 

Kelly se uită în sus, către stânci. 

— Ca nişte inscripţii? 

— Nu, răspunse Pitt. Mai degrabă ca nişte urme de daltă. 

— Sonarul nu indică nici o peşteră şi nici un tunel, mormăi 
Giordino. 

Pitt o luă de-a lungul marginii cabinei şi sări pe punte. 

— Să ridicăm sonda şi să ancorăm şalupa aproape de mal. 

— Crezi că ar trebui să ne scufundăm înainte de a avea o 
ţintă? întrebă Giordino. 

Pitt se lăsă pe spate şi privi în sus, spre faleza abruptă. 

— Suntem exact sub biblioteca doctorului Egan. Dacă există o 
peşteră ascunsă, trebuie să fie pe aici, pe undeva. O să meargă 


494 


mai repede dacă o căutăm cu ochii noştri, sub suprafaţa apei. 

Kelly făcu cu dexteritate un rondou cu rază mică, în timp ce 
Pitt trăgea sus sonda şi arunca ancora. Pe urmă, ea deplasă 
ambarcaţiunea încet, în marşarier, în sensul curentului fluviului, 
până când ghearele ancorei se prinseră de fund. Apoi opri 
motorul şi îşi scutură picăturile condensate pe coada lungă de 
păr împletit. 

— Asta e locul în care doreaţi să parcaţi? întrebă, cu un 
zâmbet drăgălaş. 

— E perfect, o lăudă Pitt. 

— Pot să vin şi eu? Mi-am luat atestatul de scufundător în 
Bahamas. 

— Mergem mai întâi noi. Dacă descoperim ceva, ies la 
suprafaţă şi-ţi fac semn să ni te alături. 

Era vară şi apa înviorătoare a fluviului avea douăzeci şi două 
de grade. Pitt alese un costum din neopren de 6 milimetri, cu 
întărituri la genunchi şi la coate. În jurul taliei, avea o centură cu 
mici greutăţi, care compensau flotabilitatea echipamentului de 
scufundare. Işi puse mânuşile, labele şi gluga înainte de a-şi 
lustrui lentilele din interiorul măştii şi de a-şi trage curelele ei pe 
deasupra capului, potrivindu-şi-o pe creştet, cu tubul de respirat 
bălăbănindu-se. Pentru că nu se scufundau la mai mult de trei 
metri, nu purta un compensator de flotabilitate, preferând să 
aibă mai multă mobilitate şi libertate de mişcare, ca să se 
deplaseze cu uşurinţă în jurul şi în interiorul stâncilor. 

— Facem o scufundare liberă ca să inspectăm împrejurimile 
înainte de a folosi tuburile de oxigen. 

Giordino dădu din cap în tăcere şi lăsă scara de frânghie cu 
trepte peste bord, la pupa. In loc să se arunce pe spate, peste 
copastie, cobori trei trepte, apoi păşi alături, în apă. Pitt îşi răsuci 
picioarele, trecându-le peste parapet şi se lăsă să alunece în 
unde, fără să împroaşte aproape nici un strop. 

Până la adâncimea de zece metri, apa era transparentă ca 
sticla, pentru ca apoi să se întunece treptat, căpătând o tentă 
verzuie, fiind presărată cu nori de alge minuscule. Temperatura 
era mai scăzută şi răceala te pătrundea până la oase. Pitt avea 
sângele cald şi prefera ca apa să aibă peste douăzeci şi două de 
grade. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să fie peşti, gândi, 
ne-ar fi făcut temperatura corpului de cincisprezece grade, nu de 
treizeci şi şapte. 


495 


Pitt inspiră profund şi se aplecă înainte, ridicându-şi picioarele 
pentru ca greutatea lor să-l ajute să se scufunde fără efort. 
Stâncile enorme, zimţate, erau îngrămădite unele într-altele, ca 
piesele prost îmbinate ale unui joc de puzzle. Unele cântăreau 
câteva tone, în timp ce altele nu erau mai mari decât o maşinuţă 
de jucărie. Inainte de a se ridica la suprafaţă ca să respire, se 
asigură că ghearele ancorei erau bine fixate în nisipul de pe 
fund. 

Curentul îi împingea pe Pitt şi pe Giordino şi ei îşi foloseau 
mâinile ca ancore, apucându-se strâns de stânci şi trăgându-se 
de-a lungul suprafeţei acoperite cu muşchi ale acestora, 
mulţumiţi că fuseseră prevăzători şi îşi puseseră mânuşi care le 
apere vârfurile degetelor de muchiile ascuţite. Işi dădură curând 
seama că nu se puteau afla în zona peşterii, pentru că panta 
cobora prea lin spre mijlocul fluviului. 

Se ridicară la suprafaţă ca să ia o gură de aer şi hotărâră să 
caute fiecare în altă parte. Pitt avea să se îndrepte în susul 
fluviului, iar Giordino trebuia să urmeze linia țărmului stâncos din 
aval. Pitt se uită spre cer, ca să pornească în direcţia clădirilor de 
pe creastă. Putea desluşi vârful hornului casei. Inotă împotriva 
curentului, paralel cu casa şi biblioteca lui Egan, aflate cu o sută 
douăzeci şi cinci de metri mai sus. 

Ceaţa se împrăştia şi soarele începea să scânteieze în apă, 
proiectând pete sclipitoare pe suprafaţa acoperită de mâl a 
stâncilor. Pitt văzu câţiva peşti puţin mai mari decât degetul lui 
mic. Aceştia săltau în jurul lui, fără să dea nici cel mai mic semn 
de teamă, parcă ştiind că bizara făptură masivă era mult prea 
înceată ca să-i poată prinde. Işi şerpui degetul înspre ei, dar 
peştişorii se spiralară în jurul lui ca şi cum ar fi împodobit un pom 
de arminden. Pitt continuă să-şi mişte alene labele, ridicându-se 
spre suprafaţă ca să respire prin tub, în timp ce privea fundul 
stâncos de dedesubt. 

Apoi, pe neaşteptate, se pomeni înotând deasupra unei 
porţiuni fără stânci. Fundul era neted şi plat, cu un canal tăiat 
prin prundiş. Aprecie că avea vreo zece metri înainte de a se 
îndrepta spre cealaltă margine zonei, unde  reîncepea 
harababura de stânci. Se reîntoarse, traversând spărtura şi 
socotind că avea o lăţime de vreo doisprezece metri. Canalul se 
îndrepta către țărm, unde bucăţi de stâncă alunecaseră şi 
căzuseră în apă. Işi umplu plămânii cu aer înainte de a-şi ţine 


496 


respiraţia, scufundându-se în căutarea unei deschideri printre 
colții pietroaielor prăvălite. Bolovanii care se acoperea unul pe 
altul păreau reci şi sumbri, ca şi cum o putere diabolică le-ar fi 
încredinţat un secret pe care nu aveau chef să-l dezvăluie. 

Purtate de curent, algele se legănau ca degetele lungi ale unei 
balerine. Pitt găsi o terasă lipsită de vegetaţie, pe a cărei 
suprafaţă dură erau dăltuite semne ciudate. Inima îi tresăltă 
când recunoscu forma grosolan trasată a unui câine. Plămânii i 
se goliseră şi se ridică spre suprafaţă, pentru încă o gură de aer. 
Apoi se scufundă din nou, înotând şi folosindu-şi din când în când 
mâinile ca să se tragă printre stânci. 

Văzu un biban ieşind de sub o lespede mare, suspendată. 
Peştele zări umbra lui Pitt şi dispăru imediat. El se îndreptă oblic 
în jos şi îi luă urma, intrând sub lespede. Un tunel întunecat 
străbătea stâncile, îndreptându-se către el. Simţi cum pielea 
cefei începea să-l furnice. Se ridică din nou ca să respire, apoi 
pătrunse cu prudenţă în deschidere. Odată scăpat de strălucirea 
orbitoare din exterior, putu vedea că, după vreo trei metri, 
deschiderea începea să se lărgească. Nu-şi propusese să 
înainteze mai mult decât atât. Expulzând aerul care îi mai 
rămăsese în plămâni, se ridică la suprafaţă. 

Al nu descoperise nimic interesant, aşa că se urcase din nou în 
şalupă. Kelly stătea pe acoperişul cabinei, cu picioarele pe 
puntea de la prova, uitându-se în direcţia lui Pitt. 

— Am găsit intrarea! strigă el, fluturându-şi amândouă 
mâinile. 

Kelly şi Giordino nu aveau nevoie de încă un semn. În mai 
puţin de trei minute, înotau alături de el împotriva curentului. Pitt 
nu-şi scoase din gură muştiucul tubului de respirat ca să le mai 
spună şi altceva. Emoţionat, le făcu semn să-l urmeze. Se opriră 
ca să-şi umple plămânii cu aer, apoi Giordino şi Kelly îşi croiră 
drum prin harababura de sfărâmături de stâncă, pe urma labelor 
lui Pitt. 

Străbătură porţiunea îngustă a tunelului periindu-i pereţii cu 
labele şi răvăşind algele, care formară un nor verzui, diafan. In 
cele din urmă, când Kelly începuse să se teamă că, peste câteva 
secunde, avea să deschidă gura ca să ia o înghiţitură zdravănă 
de apă, tunelul se lărgi şi ea se prinse de glezna stângă a lui Pitt, 
propulsându-se spre suprafaţă. 

Capetele li se ridicară deasupra apei în aceeaşi secundă. Îşi 


497 


scoaseră din gură muştiucurile tuburilor de respirat, îşi ridicară 
măştile de scafandru pe creştet şi realizară că se aflau într-o 
cavernă imensă, al cărei plafon se înălța la şaizeci de metri 
deasupra capetelor lor. Cât se poate de surprinşi, făcură ochii 
mari, încă neînţelegând pe deplin ce anume descoperiseră. 

Pitt îşi ridică privirea şi se uită, uluit, la capul unui şarpe cu 
colții dezgoliţi, care se holba în jos, către el. 


498 


Capitolul 57 


Capul grațios arcuit al şarpelui, a cărui gură căscată fusese 
minuţios sculptată, pironea, cu ochi goi, apa care intra în grotă - 
ca şi cum ar fi scrutat depărtările, în căutarea unui țărm. Pe o 
terasă enormă, aflată la un metru şi un sfert deasupra apei, şase 
corăbii fără punte, din lemn, sprijinite pe chilă şi înţepenite, cu 
furci din acelaşi material, în poziţie verticală, stăteau alături, 
pupă lângă provă. Şarpele se înălța deasupra provei celei mai 
mari dintre ele, aflată aproape de marginea terasei. 

Corăbiile erau construite în întregime din lemn de stejar, cea 
mai lungă având optsprezece metri. Străbătând apa tunelului, 
razele soarelui conturau, pe corpurile lor elegante, dâre de 
lumină tremurândă. Privind din apă, scufundătorii le puteau 
vedea chilele şi carenele largi, simetric arcuite, cu bordajul făurit 
din plăci suprapuse, pe care niturile ruginite de fier le mai ţineau 
încă una peste alta. Sub platforma pe care erau cândva plasate 
scuturile, vâslele încă mai ieşeau în afară prin mici deschizături 
rotunde. Inţepenite în mâini fantomatice, păreau suspendate, 
aşteptând doar un ordin ca să coboare în apă. Părea de necrezut 
că acele forme estetice, deosebit de rafinate, putuseră fi 
concepute cu o mie de ani în urmă. 

— Sunt corăbii vikinge, murmură Kelly, cu venerație şi 
surprindere. Au fost aici tot timpul şi nimeni nu a ştiut. 

— Tatăl tău ştia, spuse Pitt. Aflase din inscripţiile vikingilor că 
se stabiliseră deasupra falezelor de pe malurile fluviului Hudson, 
ceea ce l-a ajutat să descopere tunelul care coboară de sus către 
peşteră. 

— Sunt foarte bine conservate, observă Giordino, plimbându-şi 
ochii plini de admiraţie asupra corăbiilor vikinge. În ciuda 
umezelii, văd puţine urme de rugină. 

Pitt arătă spre catargele care stăteau încă în picioare, 
susţinând pânzele rulate, din postav de lână, roşu cu alb, apoi 
spre plafonul peşterii, boltit deasupra capetelor lor. 

— Le-au lăsat aşa pentru că tavanul e foarte înalt. 

— Arată de parcă n-ai avea de făcut altceva decât să le laşi la 
apă, să ridici pânzele şi să pleci, şopti Kelly, cu respiraţia tăiată 
de uimire. 


499 


— Haideţi să ne uităm mai de aproape, spuse Pitt. 

După ce îşi scoaseră labele, măştile şi centurile cu greutăţi, se 
urcară pe terasă pe o scară dăltuită în stâncă şi se suiră pe 
rampa de scânduri care ducea spre partea superioară a 
bordajului celei mai mari corăbii. Rampele erau solide şi era 
evident că fuseseră puse acolo de doctorul Egan. 

Lumina din interiorul peşterii era palidă, dar puteau 
recunoaşte obiectele împrăştiate pe punte. Ceva ce semăna cu 
un trup era învăluit într-un giulgiu funerar. De o parte şi de alta 
erau alte giulgiuri, care acopereau trupuri mai mărunte. În jurul 
leşurilor, un adevărat tezaur de artefacte fusese îngrămădit în 
dezordine. Erau acolo statuete de sfinţi poleite cu bronz, un 
morman de manuscrise religioase în limba latină şi relicvarii pline 
cu monezi şi potire de argint - probabil toate furate din mânăstiri 
în timpul expedițiilor de jaf din Anglia şi Irlanda. Coliere de 
chihlimbar, agrafe de aur şi de argint, lanţuri şi brățări 
confecţionate, cu migală, din argint şi bronz, stăteau grămadă în 
casete din lemn, artistic sculptate. Jur-împrejur, zăceau, de 
asemenea, alături de vase de bronz şi arzătoare de tămâie din 
Orient, piese de mobilier, ţesături şi pânzeturi şi o sanie frumos 
dăltuită în care erau transportate căpeteniile la vreme de iarnă. 

— Bănuiesc că acesta e Bjarne Sigvatson, spuse Pitt. 

Kelly privi cu tristeţe formele mai mici. 

— Ei trebuie să fi fost copii. 

— Probabil că a fost un războinic de seamă dacă a adunat 
atâtea bogății, murmură Giordino, privind fascinat comorile. 

— Din ceea ce am citit în notițele tatei, zise Kelly, am dedus 
că, după o moarte glorioasă, cele mai importante căpetenii erau 
trimise în Walhalla împreună cu toate bunurile lor lumești, dintre 
care făceau parte caii, alte animale şi slujitorii. Ar fi trebuit să 
aibă şi securea de luptă, sabia şi scutul. Nu le văd aici. 

— Înmormântarea a fost făcută în grabă, încuviinţă Giordino. 

Pitt arătă către rampa de lemn. 

— Haideţi să aruncăm o privire şi în celelalte corăbii. 

Spre groaza lui Kelly, corăbiile alăturate erau pline de oase 
amestecate cu obiecte casnice sparte şi sfărâmate. Foarte puţine 
schelete erau intacte. Cele mai multe păreau să fi fost tăiate în 
bucăţi. 

Pitt îngenunche şi studie un craniu cu o tăietură lungă şi 
zimţată în creştet. 


500 


— Cred că a avut loc un masacru cumplit. 

— E posibil să se fi luptat între ei? 

— Nu cred, spuse Giordino. Scoase o săgeată care fusese 
înţepenită între coastele dintr-un morman de oase şi o ridică. 
Asta ne spune că a fost vorba de indieni. 

— O saga sugerează că Sigvatson şi oamenii lui au plecat din 
Groenlanda pe mare şi că nu s-a mai auzit de ei niciodată, zise 
Pitt, încercând să-şi imagineze chipul celui căruia îi aparținuse 
craniul. Şi dă credibilitate legendei pe care ne-a povestit-o 
doctorul Wednesday, despre indienii care au măcelărit toţi 
locuitorii din aşezarea vikingă. 

— Ceea ce dovedeşte că nu era o legendă. 

Kelly se uită la Pitt. 

— Atunci aşezarea Oamenilor Nordului... 

— Era pe teritoriul fermei tatălui tău, completă el. El a găsit 
nişte artefacte şi asta l-a determinat să-şi înceapă cercetările. 

Kelly îşi frânse mâinile, cu tristeţe. 

— Dar de ce a făcut din asta un secret? De ce nu a chemat 
arheologii ca să coordoneze excavaţiile? De ce nu a arătat lumii 
întregi că vikingii au ajuns în zona în care e azi New York-ul şi că 
au încercat să întemeieze o colonie? 

— Tatăl tău era un geniu, spuse Giordino. Trebuie să fi avut un 
motiv întemeiat pentru a păstra secretul. E de la sine înţeles că 
nu dorea ca intimitatea să-i fie invadată, în timpul 
experimentelor, de o armată de arheologi şi de reporteri. 

Treizeci de minute mai târziu, în timp ce Kelly şi Giordino 
inspectau celelalte corăbii vikinge - ceea ce nu era o sarcină uşor 
de dus la îndeplinire în lumina palidă din peşteră - Pitt începu să 
hoinărească pe terasă. In semiîntuneric, observă o scară cioplită 
în stâncă care ducea într-un tunel. Urcase primele patru trepte 
plimbându-şi mâna de-a lungul peretelui ca să se sprijine, când 
degetele lui atinseră ceva care părea un comutator electric. Il 
pipăi cu grijă şi observă că se rotea în sensul acelor de ceasornic. 
II răsuci până când făcu clic. 

Dintr-o dată, întreaga peşteră se umplu de lumina 
strălucitoare a tuburilor cu neon fixate de pereţii stâncoşi. 

— Grozav, rosti Kelly, surprinsă. Acum putem vedea ceea ce 
facem. 

Pitt se apropie de locul în care ea şi Giordino scotoceau pe una 
dintre corăbii. 


501 


— Mai ştiu încă un motiv pentru care tatăl tău ţinea locul ăsta 

secret, spuse, tărăgănând intenţionat silabele. 
___Kelly nu se arătă foarte interesată, dar Giordino se holbă la el. 
II cunoştea pe Pitt de prea multă vreme ca să nu-şi dea seama 
când era pe punctul de a anunţa o revelaţie. Apoi văzu direcţia în 
care erau aţintiţi ochii lui Pitt şi se întoarse ca să privească într- 
acolo. 

O navă de fier, lungă şi cilindrică, era acostată la un doc din 
partea cea mai îndepărtată a peşterii. Corpul îi era acoperit cu un 
strat subţire de rugină. Singura sa proeminenţă observabilă era 
un mic tambuchi plasat la ceva mai mult de un metru în spatele 
provei. Nava nu fusese vizibilă în interiorul întunecat al cavernei 
înainte ca Pitt să aprindă lumina. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce e acolo? murmură Kelly. 

— Acolo, spuse Pitt, cu o notă de triumf în glas, e Nautilus. 


Uimirea cu care stăteau pe un doc construit de doctorul 
Elmore Egan, privind în jos, spre fabulosul submarin legendar 
Nautilus, era egală cu cea care îi cuprinsese când dăduseră cu 
ochii de corăbiile vikingilor. 

Descoperirea neaşteptată a unei minuni inginereşti din secolul 
al nouăsprezecelea, pe care toată lumea o crezuse o ficţiune, era 
ca un vis ce se transformase în realitate. 

La baza docului, ridicându-se de-a lungul marginii terasei de 
stâncă, era un morman de bolovani de forma unui sarcofag. O 
placă de lemn în care erau săpate litere dezvăluia că acela era 
locul de odihnă veşnică al creatorului submarinului: 


Aici zac rămăşiţele pământeşti ale căpitanului Cameron 
Amherst, devenit celebru graţie scrierilor lui Jules Verne, 
sub numele nemuritorului căpitan Nemo. Fie ca cei care vor 
descoperi cândva acest mormânt să-l  cinstească, 
acordându-i respectul binemeritat. 


— Stima pe care i-o port tatălui tău continuă să crească, îi 
spuse Pitt lui Kelly. Era un bărbat demn de invidiat. 

— Faptul că tata a construit acest monument cu mâinile lui mă 
face să mă simt mânară. 

Giordino, care rămăsese în urma lor ca să exploreze o peşteră 
laterală, se apropie de doc. 


502 


— Am găsit rezolvarea unei alte enigme care nu-mi dădea 
pace. Pitt îşi întoarse privirea spre el. 

— Ce enigmă? 

— Dacă doctorul Egan avea un laborator ascuns, atunci unde 
era sursa sa de energie electrică? Am găsit-o într-o grotă 
alăturată. Acolo sunt trei generatoare conectate la atât de multe 
baterii încât ar putea alimenta un întreg orăşel. Arătă în jos, 
către doc şi către numeroasele cabluri electrice întinse de-a 
lungul marginii acestuia, pentru a pătrunde prin tambuchiul 
submarinului. Laboratorul e în interior - mie la sută. 

— Acum, când îl văd pe Nautilus de aproape, zise Kelly, îmi 
dau seama că e mult mai mare decât mi l-am imaginat. 

— Nu prea seamănă cu versiunea Disney, medită Giordino. 
Exteriorul e simplu şi funcţional. 

Pitt dădu din cap, încuviinţând. Partea superioară a vasului se 
înălța cu un metru deasupra apei, oferind un vag indiciu referitor 
la dimensiunile porțiunii de dedesubt. 

— După câte îmi dau seama, are optzeci de metri lungime şi o 
lăţime de opt metri, adică ceva mai mult decât în descrierea lui 
Verne. Ca gabarit, se apropie de primul dintre submarinele cu 
design hidrodinamic modern folosit de Marina Militară, care a 
fost lansat în 1953. 

— Albacore, ripostă Giordino. L-am văzut navigând în josul 
fluviului York acum vreo zece ani. Ai dreptate. Există o 
asemănare. 

Apoi se îndreptă spre un panou electric montat pe doc, lângă 
o pasarelă care îl lega de puntea submarinului, oprindu-se lângă 
tambuchi. Apăsă două comutatoare. Interiorul vasului fu imediat 
inundat de lumină, care răzbătu printr-o serie de hublouri plasate 
în partea sa superioară, ca şi printr-unul mai amplu, aflat sub 
apă. 

Pitt se întoarse spre Kelly şi îi arătă trapa deschisă a 
tambuchiului. 

— Mai întâi doamnele. 

Ea îşi apăsă mâinile pe piept ca şi cum ar fi încercat să-şi 
încetinească bătăile inimii. Vroia să vadă atât unde lucrase tatăl 
ei vreme de atâţia ani, cât şi interiorul vestitului submarin, dar i 
se părea greu să facă primul pas. Avea impresia că se pregătea 
să intre pe tărâmul stafiilor. În cele din urmă, cu un mare efort 
de voinţă, intră în tambuchi şi cobori scara. 


503 


Primul compartiment avea dimensiuni reduse. Kelly aşteptă 
până când Pitt şi Giordino i se alăturară. In faţa lor se afla o uşă 
care se potrivea mai degrabă cu o casă decât cu un submarin. 
Pitt îi răsuci mânerul, o deschise şi păşi dincolo de prag. 

Străbătură în tăcere o sufragerie lungă de patru metri şi 
jumătate, plină cu mobilă bogat ornamentată, în centrul căreia 
trona o masă din lemn de tec, pentru zece persoane, având 
drept picioare nişte delfini sculptați în poziţie verticală. In capătul 
opus se afla o altă uşă, care dădea într-o bibliotecă pe ale cărei 
rafturi Pitt aprecie că se aflau mai bine de cinci mii de cărţi. 
Examină titlurile de pe cotoare. Pe una dintre laturi se aflau cărţi 
de inginerie şi ştiinţifice. Rafturile din partea opusă erau pline cu 
ediţii originale ale operelor clasicilor. Luă una scrisă de Jules 
Verne şi o deschise. Pe pagina de titlu erau câteva cuvinte 
caligrafiate de autor: „Celei mai strălucite minţi din univers”. O 
puse la loc cu grijă şi îşi continuă explorarea. 

Următorul compartiment era într-adevăr mare, întinzându-se 
pe mai mult de nouă metri. Pitt era sigur că acolo fusese imensul 
salon pe care Verne îl descrisese ca fiind plin cu comori de artă şi 
cu artefacte antice pe care Cameron le culesese de pe fundul 
oceanelor. Dar acum nu mai era o galerie de muzeu. Elmore 
Egan îl transformase în atelier de lucru şi în laborator de chimie. 
In încăperea lată de patru metri se aflau o serie de mese lungi, 
care susțineau un labirint de aparatură chimică de laborator şi de 
instalaţii mecanice, printre care se aflau un strung şi o maşină de 
găurit, ca şi trei staţii de lucru computerizate, independente una 
de cealaltă, înconjurate de o serie de imprimante şi de scanere. 
Doar orga mai era încă acolo; Elmore nu o mutase - era prea 
voluminoasă. Instrumentul la care Amherst interpretase operele 
marilor compozitori era o capodoperă a artei meşteşugăreşti, cu 
tevi din lemn şi alamă minunat finisate. 

Kelly se plimbă de-a lungul meselor pline de aparatură 
chimică şi atinse cu tandreţe mojarele şi eprubetele aruncate în 
dezordine, montându-le şi aranjându-le cu grijă pe stative şi pe 
rafturi. Zăbovi în laborator, impregnându-se de prezenţa tatălui 
ei, în timp ce Pitt şi Giordino merseră mai departe, trecând 
printr-un coridor lung, cu uşi etanşe, înainte de a intra în 
compartimentul următor. În sectorul acela fusese cândva cabina 
căpitanului Amherst. Egan o transformase în atelier de 
concepţie. Scheme şi desene de ansamblu şi de execuţie erau 


504 


îngrămădite, alături de aproape o sută de carnete de notițe, pe 
fiecare centimetru pătrat din jurul unei planşete de desen, pe 
care Egan îşi elabora proiectele. 

— Deci acesta este locul în care a trăit un geniu şi în care un 
alt geniu şi-a conceput creaţiile, filosofă Giordino. 

— Să mergem mai departe, spuse Pitt. Vreau să văd unde a 
construit unitatea de expediere prin teleportare. 

Trecură printr-o altă uşă etanşă şi ajunseră în compartimentul 
în care erau păstrate, odinioară, rezervoarele de oxigen ale 
submarinului. Egan le îndepărtase ca să facă loc pentru 
instrumentele şi echipamentele de teleportare. Era vorba de 
două panouri cu cadrane şi comutatoare, de un computer şi de o 
incintă închisă care conţinea staţia de transmisie. 

Pitt zâmbi când văzu, în interiorul acesteia din urmă, un bidon 
de două sute de litri pe care scria Super Alunecos. Era conectat 
la un temporizator şi la o serie de ţevi, care, la rândul lor, erau 
racordate la un recipient plasat pe podea. 

— Acum ştim de unde provine uleiul care tot umple servieta 
de piele a lui Egan. 

— Mă întreb cum funcţionează, spuse Giordino, examinând 
instalaţia de expediere. 

— E nevoie de cineva mai deştept decât mine ca să-i dea de 
capăt. 

— E uimitor că încă este în stare de funcţionare. 

— Ai în faţa ochilor o realizare a ştiinţei care, deşi pare 
primitivă şi nepusă la punct, va schimba odată pentru totdeauna 
sistemul de transport al viitorului. 

Pitt se apropie de panoul cu instrumente pe care era montat 
temporizatorul. Văzu că secvenţa de transmisie se repeta din 
paisprezece în paisprezece ore. El o reprogramă la zece. 

— Ce faci? îl întrebă Giordino, ros de curiozitate. 

Un zâmbet răutăcios săltă colţurile gurii lui Pitt. 

— Le trimit un mesaj lui Hiram Yaeger şi lui Max. 

Pentru că înaintaseră către provă atât de mult cât era posibil, 
Pitt şi Giordino reveniră, pe acelaşi drum, în salonul principal. 
Kelly era acolo, aşezată pe un scaun şi privind în jur de parcă ar 
fi fost în mijlocul unei experienţe extracorporale. 

Pitt îi strânse umărul cu delicateţe. 

— Noi ne îndreptăm spre sala maşinilor. Nu vrei să ne 
însoţeşti? 


505 


Ea îşi frecă obrazul de mâna lui. 

— Aţi descoperit ceva interesant? 

— Instalaţia de teleportare a tatălui tău. 

— Deci a proiectat şi a construit într-adevăr ceva care poate 
trimite obiectele oriunde în spaţiu. 

— Da, a făcut-o. 

Cuprinsă de euforie, ea se ridică de pe scaun şi îi urmă, în 
tăcere, pe cei doi bărbaţi în drumul lor către pupa. Odată ajunşi 
în partea opusă a sufrageriei şi a compartimentului de intrare, 
trecură printr-o cambuză care o făcu pe Kelly să se înfioare. Pe 
mese erau stivuite, unul peste altul, vase de bucătărie, chiuveta 
uriaşă era ticsită de veselă murdară şi de instrumente de gătit 
acoperite cu mucegai verde, iar într-un colţ era un teanc de 
coşuri mari, pline cu resturi şi de gunoaie strânse în pungi de 
plastic. 

— Tatăl tău avea multe calităţi, constată Pitt, dar ordinea nu 
făcea parte între ele. 

— Avea alte lucruri în minte, spuse Kelly, cu afecţiune. Păcat 
că nu a avut încredere în mine. l-aş fi putut servi drept secretară 
şi drept menajeră. 

Trecură dincolo de următoarea uşă şi ajunseră în zona 
cabinelor echipajului. Ceea ce descoperiră îi ului mai mult decât 
orice altceva. 

Elmore depozitase acolo toate comorile care împodobiseră 
cândva salonul principal şi biblioteca. Tablourile ar fi putut umble 
două săli din Muzeul Metropolitan. Operele lui Leonardo da Vinci, 
Tizian, Rafael şi ale altor treizeci de pictori erau înşiruite una 
lângă alta. In dulapuri şi în cabinele membrilor echipajului 
stăteau sculpturi vechi, din bronz şi din marmură. Şi mai erau 
comorile pe care Amherst le recuperase de pe epavele din 
antichitate: mormane de lingouri de aur şi de argint şi lăzi din 
care se revărsau monedele şi pietrele preţioase. Valoarea întregii 
colecţii le depăşea imaginaţia şi capacitatea de evaluare. 

— Mă simt ca Ali Baba după ce a descoperit peştera celor 
patruzeci de hoţi, zise Pitt, cu voce abia auzită. 

Kelly era la fel de şocată. 

— Nici măcar n-am visat vreodată că ar putea exista aşa ceva. 

Giordino îşi umplu mâna cu monede de aur şi le lăsă să-i 
alunece printre degete. 

— Dacă s-a întrebat cineva cum a reuşit doctorul Elmore să-şi 


506 


finanţeze experimentele, ceea ce avem în faţa ochilor îi poate 
spune totul. 

Petrecură aproape o oră scotocind prin imensa comoară 
înainte de a-şi continua turul. După ce trecură dincolo de o altă 
uşă etanşă, se pomeniră în sala maşinilor de pe Nautilus. Era cea 
mai extinsă secţiune a submarinului, măsurând optsprezece 
metri în lungime şi şase în lăţime. 

Labirintul de ţevi, rezervoare şi mecanisme cu aspect ciudat, 
pe care Pitt şi Giordino le recunoscură drept echipamente de 
generare a energiei, putea reprezenta coşmarul unui instalator. 
Partea dinspre pupa a încăperii era dominată de un sistem uriaş 
de angrenaje cu roţi dinţate din oţel. In timp ce umbla de colo- 
colo, fiind mai puţin fascinată de maşinării decât bărbaţii, Kelly 
ajunse la o masă înaltă, ca un pupitru, fără scaun, care susţinea 
o carte mare, legată în piele. O deschise şi examină caligrafia 
înflorată, de modă veche, a rândurilor scrise cu cerneală maro. 
Cartea se dovedi a fi jurnalul inginerului şef. Ultima notă era din 
10 iunie 1901 şi spunea... 


Opresc motorul pentru ultima oară. Las generatoarele în 
funcţiune, ca să furnizeze energie până la moartea mea. 
Nautilus, care m-a slujit cu atâta credinţă vreme de 
patruzeci de ani, îmi va servi acum drept mormânt. Aceasta 
e ultima mea însemnare. 


Era semnată Cameron Amherst. 

Intre timp, Pitt şi Giordino erau absorbiți de cercetarea 
motorului enorm, cu fitinguri şi supape caracteristice secolului al 
nouăsprezecelea şi cu mecanisme nefamiliare, multe dintre ele 
turnate şi prelucrate din bronz. 

Pitt se târî dedesubtul şi în jurul imensului motor, studiindu-l 
din toate unghiurile posibile. Intr-un târziu, se ridică în picioare şi 
îşi scărpină miriştea ţepoasă de pe bărbie. 

— Am studiat sute de motoare, de pe sute de nave maritime 
diferite, inclusiv de pe vechile vapoare cu abur, dar nu am văzut 
nimic care să se asemene cu ăsta. 

— Grupul motopropulsor nu provine de la un singur furnizor. 
Probabil că Amherst a apelat la treizeci de constructori diferiţi de 
motoare din Europa şi din America pentru construcţia 
componentelor acestui obiect, pe care l-a asamblat apoi 


507 


împreună cu propriul său echipaj, spuse Giordino, care verificase 
identitatea fabricantului, specificată de plăcuţele prinse cu 
şuruburi în diverse părţi ale maşinăriei. 

— Aşa a reuşit să construiască submarinul în taină. 

— Ce părere ai despre concepţia motorului? 

— Presupun că e o combinaţie între folosirea masivă a 
energiei electrice şi a unei forme rudimentare de energie 
magnetohidrodinamică. 

— Deci Amherst a creat acest concept cu o sută patruzeci de 
ani înainte de a fi redescoperit. 

— Nu dispunea de tehnologia necesară pentru a trece apa de 
mare printr-un miez magnetic ţinut la zero absolut, în heliu lichid 
- care avea să fie produs pe scară largă abia peste şaizeci de ani 
- aşa că a folosit un soi de convertizor pe bază de sodiu. Nu era 
la fel de eficient, dar era destul de bun pentru ceea ce vroia el să 
obţină. In compensație, Amherst a fost nevoit să se bazeze pe 
folosirea masivă a energiei electrice ca să genereze curentul 
necesar pentru acţionarea elicei şi pentru obţinerea unei 
acceleraţii eficiente. 

— In cazul ăsta, se pare că doctorul Egan a folosit motorul lui 
Amherst ca punct de plecare pentru propriul său proiect. 

— Probabil că, pentru el, s-a dovedit a fi o sursă de inspiraţie. 

—O lucrare  fenomenală, zise  Giordino, apreciind 
ingeniozitatea din spatele uriaşului motor. Mai ales când îţi dai 
seama că l-a propulsat pe Nautilus în toate cotloanele lumii 
subacvatice vreme de patruzeci de ani. 

Kelly veni spre ei, aducând jurnalul sălii maşinilor. Arăta de 
parcă ar fi avut în faţa ochilor o stafie. 

— Dacă, pentru astăzi, aţi terminat aici, aş vrea să găsim 
pasajul pe care tata trebuie să-l fi descoperit şi prin care ajungea 
din casă până aici şi înapoi. 

Pitt încuviinţă cu o înclinare a capului, apoi îi aruncă o privire 
lui Giordino. 

— Ar trebui să iei legătura cu amiralul şi să-i raportezi ce am 
descoperit. 

— Sunt sigur că s-ar bucura să afle, aprobă Giordino. 

Cinci minute, nici unul în plus, le fură suficiente ca să urce prin 
pasajul secret care ducea deasupra falezei. Pitt fu cuprins de o 
senzaţie stranie, ştiind că vikingii urmaseră acelaşi drum cu o 
mie de ani în urmă. Era aproape ca şi cum le-ar fi auzit vocile şi 


508 


le-ar fi simţit atingerea. 


Josh Thomas, care stătea în biblioteca lui Egan, citind o revistă 
de chimie, îngheţă de spaimă. Carpeta din mijlocul camerei se 
ridică brusc de pe duşumea şi zbură într-o parte, ca azvârlită de 
o stafie. O trapă se deschise rotindu-se în jurul balamalelor şi 
capul lui Pitt ţăşni deasupra, ca al unei jucării cu arc. 

— Imi cer scuze că vin neinvitat, spuse el, cu un zâmbet vesel. 
Dar s-a întâmplat să trec pe aici. 


509 


PARTEA A ŞASEA 
FANTOMELE TRECUTULUI 


Capitolul 58 


16 August 2003 
Washington, D.C. 


Pitt se trezi, cobori din pat, se strecură într-un halat de casă şi 
se servi cu o ceaşcă de cafea pregătită de Sally Morse. l-ar fi 
plăcut să rămână în aşternut pentru aproape tot restul dimineţii, 
dar Sally şi Kelly plecau. După ce Sally depusese mărturie în faţa 
comisiei Congresului şi după ce depoziţia ei fusese preluată de 
Ministerul de Justiţie, Loren îi mulţumise, plină de recunoştinţă şi 
îi permisese să zboare spre casă, pentru a-şi relua îndatoririle de 
preşedintă a companiei Yukon Oil, până când prezenţa ei avea să 
fie necesară pentru mărturii suplimentare. 

Când Pitt intră în bucătărie, clătinându-se şi cu ochii mijiţi de 
somn, ea fredona, golind maşina de spălat vase. 

— N-aş fi crezut că o să mă aud vreodată spunând asta, dar o 
să-mi fie dor să vă mai am pe tine şi pe Kelly sub papuc. 

Sally râse, înveselită. 

— Numai fiindcă va trebui să reîncepi să-ţi pregăteşti singur 
masa, să speli vasele, să-ţi faci patul şi să-ţi speli lenjeria. 

— Nu pot nega că mi-a făcut plăcere. 

Sally arăta bine într-un tricou gri, din mătase-melanj, cu glugă 
şi în pantaloni scurţi, din piele de căprioară. Părul blond, de 
culoarea cenușii, îi cădea liber pe umeri, unduindu-se. 

— Ar trebui să-ţi găseşti o femeie potrivită, care să-ţi poarte 
de grijă. 

— Loren e singura pe care mi-o doresc, dar ea e prea ocupată 
cu intrigile politice. Pitt se aşeză la masa recuperată de pe o 
veche navă cu aburi care navigase pe Marile Lacuri şi sorbi din 


510 


cafea. Dar tu? Eşti prea ocupată cu conducerea companiei 
petroliere ca să-ţi cauţi un bărbat cumsecade? 

— Nu, spuse ea, fără grabă. Sunt văduvă. După ce soţul meu a 
murit într-un accident de avion, eu am preluat afacerea pe care o 
pornisem împreună. De atunci, mai toţi bărbaţii se simt intimidaţi 
în preajma mea. 

— E preţul pe care trebuie să-l plătească o femeie când e 
preşedinta unei corporaţii. Dar nu-ţi face probleme. Norocul o să- 
ţi iasă în cale înainte de a se termina anul. 

— Nu ştiam că poţi citi viitorul, spuse ea, ştrengăreşte. 

— Marele Dirk Pitt vede tot, ştie tot - şi zăreşte un bărbat 
înalt, brunet şi chipeş, la fel de bogat şi cu acelaşi statut social, 
care te duce în Tahiti. 

— Abia aştept. 

Kelly dădu buzna în bucătărie, purtând un tricou scurt, fără 
mâneci, din lână de culoarea fildeşului şi un şort din bumbac 
albastru. 

— Aproape că îmi pare rău fiindcă părăsesc acest muzeu al 
nebuniei bărbăteşti, glumi ea. 

— Vei primi o notă de plată prin poştă, spuse Pitt, cu asprime. 
Ceea ce îmi aminteşte că aş face bine să număr prosoapele 
înainte ca voi, fetelor, să scăpaţi cu fuga. 

— li mulţumesc lui Sally, spuse Kelly, trăgând fermoarul genţii 
ei de călătorie. A avut amabilitatea de a se oferi să mă ducă cu 
avionul ei personal până pe aerodromul de lângă ferma tatei. 

— Eşti gata? o întrebă Sally. 

— Care-ţi sunt planurile? se interesă Pitt, ridicându-se de pe 
scaun. 

— Infiinţez o fundaţie filantropică în numele tatei. Pe urmă, am 
de gând să donez picturile şi celelalte comori artistice unor 
muzee bine alese. 

— Bravo ţie, o lăudă Sally. 

— Şi mormanul de aur şi argint? 

— Voi folosi o parte pentru construcţia şi finanţarea 
Laboratorului Ştiinţific Elmore Egan. Va fi condus de Josh 
Thomas, care intenţionează să recruteze cele mai strălucite minţi 
tinere din ţară. Restul este destinat mai ales pentru opere de 
binefacere. Şi, bineînţeles, tu şi Al aveţi partea voastră. 

Pitt clătină din cap şi îşi flutură mâinile. 

— Eu nu, te rog. Veniturile mele sunt frumuşele. S-ar putea să 


511 


accept un Ferrari nou, dar aş prefera să le dai o întrebuințare mai 
bună sumelor pe care ni le-ai repartizat, oricare ar fi ele. 

— Incep să înţeleg ceea ce spunea Loren despre tine, zise 
Sally, impresionată. 

— Da şi ce spunea? 

— Că eşti un om cinstit. 

— În momentele de acest gen mă urăsc pe mine însumi. 

Pitt le cără bagajele în limuzina care aştepta să le ducă până 
la avionul lui Sally, aflat pe un aeroport din apropiere. 

Sally veni către el, îl îmbrăţişă şi îl sărută pe obraz. 

— La revedere, Dirk Pitt. A fost o onoare să te cunosc. 

— La revedere, Sally. Sper să-l găseşti pe tipul ăla care te 
aşteaptă. 

Kelly îl sărută pe buze. 

— Când o să te revăd? 

— Nu foarte curând. Amiralul Sandecker are de gând să mă 
ţină ocupat şi să nu mă mai lase să zburd multă vreme. 

Rămase locului, făcându-le cu mâna, până când limuzina viră, 
îndreptându-se spre poarta aeroportului. Pe urmă închise încet 
uşa hangarului, urcă în apartamentul său şi intră din nou în pat. 

Când veni să petreacă weekend-ul împreună cu Pitt, Loren îl 
găsi aplecat sub capota Packard-ului verde din 1938. Părea 
obosită după o zi întreagă de audieri în legătură cu scandalul 
Zale, care făcuse să înceteze orice activitate a guvernului. Dar 
arăta splendid în taiorul negru, strâns pe corp. 

— Salut, uriaşule. Ce învârteşti acolo? 

— Carburatoarele astea vechi au fost construite ca să 
folosească benzină cu plumb. Noul sortiment, fără plumb, 
conţine tot felul de chimicale ciudate, care fac să li se ducă 
dracului toate măruntaiele. De câte ori conduc o maşină veche, 
trebuie să fac o revizie generală a carburatorului, altfel nu mai 
funcţionează. 

— Ce ţi-ar plăcea să mâncăm la cină? 

— Eşti sigură că nu vrei să cinăm în oraş? 

— Reporterii de la canalele de ştiri alimentează nebunia 
stârnită de scandal. Pe mine încă mă consideră o pradă uşoară. 
Coafeza mea m-a adus până aici în camioneta soţului ei, în care 
am stat culcată pe podea. 

— E bafta ta că eşti atât de populară. 

Loren făcu o mutră supărată. 


512 


— Ce-ai zice de nişte paste cu spanac şi prosciutto? 

— E perfect. 

Ea îl strigă peste o oră, când cina era gata. După ce se spălă, 
Pitt intră în bucătărie şi o găsi îmbrăcată numai în smochingul de 
mătase pe care ea i-l dăruise de Crăciun, iar el nu-l purtase 
niciodată, spunând că îl făcea să arate ca un gigolo de operetă. 
Aruncă o privire în oala cu paste fierte. 

— Au o aromă plăcută, de paste adevărate. 

— Aşa şi trebuie. Am turnat o jumătate de sticlă de 
Chardonnay înăuntru. 

— Atunci nu mai avem nevoie de cocteiluri la aperitiv. 

Se bucurară de cina simplă, ironizându-se şi împungându-se 
unul pe celălalt. Era ceva obişnuit între doi oameni la fel de 
inteligenţi şi de spirituali. Pitt şi Loren contraziceau vechea 
maximă care spune că atracţia există numai între contrarii. În 
ceea ce priveşte preferinţele şi antipatiile, erau atât de 
asemănători cât pot fi două fiinţe omeneşti. 

— Audierile tale urmează să se încheie? întrebă el. 

— Marţi e ultima zi. După aceea, Ministerul de Justiţie preia 
frâiele. Treaba mea s-a încheiat. 

— Ai avut noroc că ţi-a bătut Sally la uşă. 

Loren încuviinţă dând din cap, în timp ce-şi ridica paharul de 
Chardonnay. 

— Dacă n-ar fi fost ea, Zale ar fi continuat să facă umbră 
pământului, omorând şi provocând dezastre. Sinuciderea lui a 
rezolvat o grămadă de probleme. 

— Ce le rezervă justiţia complicilor săi? 

— Membrii cartelului Cerber vor fi puşi sub acuzare. Toţi 
angajaţii ministerului fac ore suplimentare ca să instrumenteze 
cazurile împotriva miilor de funcţionari şi de politicieni despre 
care se ştie că au primit mită. Urmările acestui scandal vor fi 
resimtite încă multă vreme. 

— Să sperăm că-i vor descuraja pe alţii, care ar fi tentaţi să 
facă orice pentru bani. 

— O echipă extrem de numeroasă e acum pe teren, luând 
urma investiţiilor şi a conturilor bancare de peste ocean ale 
vinovaţilor, care au fost descoperite de Hiram Yaeger. 

Pitt îşi pironi ochii asupra vinului pe care îl răsucea în pahar. 

— Şi noi, ce vom face de acum înainte? 

Ea îi atinse uşor mâna cu degetele. 


513 


— Continuăm ca şi până acum. 

— Tu în Congres şi eu în fundul mărilor, spuse el, tărăgănat. 

Ochii ei violeţi îl priviră cu blândeţe. 

— Cred că aşa a fost menit să fie. 

— Aşa se spulberă iluziile mele că voi deveni bunic. 

Ea îşi retrase mâna. 

— Nu mi-a fost uşor să concurez cu o fantomă. 

— Summer? 

Pitt rosti numele ca şi cum ar fi desluşit ceva hăt, departe, în 
zare. 

— Nu ai uitat-o niciodată cu desăvârşire. 

— O dată am crezut că da. 

— Maeve. 

— După ce Summer s-a pierdut în adâncul apelor şi Maeve mi- 
a murit în braţe, în sufletul meu a rămas un gol. Işi alungă 
amintirile ca un câine care se scutură după ce a ieşit din apă. 
Sunt prea sentimental şi asta nu-mi face nici un bine. Ocoli masa 
şi o sărută uşor pe buze. Am o femeie superbă, extraordinară şi 
nu o apreciez aşa cum ar trebui. 

Momentul de tandreţe fu tulburat de sunetul soneriei. Pitt 
ridică din sprâncene, se răsuci şi privi monitorul camerei de luat 
vederi ascunse în exteriorul hangarului. Imaginea a doi tineri - 
un bărbat şi o femeie - umplea ecranul. Stăteau în faţa uşii, 
alături de un morman de bagaje. 

— Se pare că au venit ca să rămână, spuse Loren, cu un 
zâmbet sardonic. 

— Oare cine or fi? 

Pitt vru să apese butonul interfonului, dar Loren îl prinse de 
mână. 

— Mi-am lăsat geanta pe aripa Packard-ului. Dau o fugă până 
jos, o iau şi scap şi de ei. 

— Mă întreb ce vor crede când te vor vedea aşa, zise el, 
îndreptându-şi arătătorul spre smochingul care abia dacă o 
acoperea. 

— O să stau după uşă. 

Pitt se relaxă şi îşi termină pastele. Tocmai lua o ultimă 
înghiţitură de vin când auzi în interfon vocea lui Loren. 

— Dirk, cred că ar trebui să cobori. 

Tonul ei neobişnuit îl izbi - era aproape ca şi cum ar fi ezitat să 
vorbească. Cobori scara în spirală şi trecu pe lângă colecţia de 


514 


maşini, îndreptându-se către uşa hangarului. Loren stătea pe 
jumătate ascunsă în spatele uşii pe trei sferturi deschise, 
discutând cu cei doi tineri. 

Nici unul nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani. 
Bărbatul era o prezenţă deosebită. Părul îi era negru şi ondulat şi 
era cu trei centimetri mai înalt decât Pitt. Dar avea, ca şi el, ochi 
de un verde opalescent, hipnotic. Pitt trase cu coada ochiului 
spre Loren, care se uita, vrăjită, la tânărul cuplu. Apoi privi cu 
mai multă atenţie chipul tânărului şi încremeni. Avea impresia că 
e în faţa unei oglinzi fermecate, care reflecta imaginea lui de 
când era cu douăzeci de ani mai tânăr. 

Se sili să-şi abată atenţia de la bărbat, concentrându-şi-o 
asupra femeii şi fu cuprins de o senzaţie stranie: simţi furnicături 
în tot corpul şi inima începu să-i bată cu putere. Era foarte 
frumoasă, înaltă şi zveltă, cu păr lung, de un roşu strălucitor. La 
rândul ei, îl privi pe Pitt cu ochi cenușii, ca nişte perle. Amintirile 
se întoarseră, potopindu-l şi fu nevoit să se agaţe de tocul uşii ca 
să nu i se înmoaie genunchii. 

— Domnul Pitt. 

Vocea profundă a tânărului făcuse o afirmaţie, nu rostise o 
întrebare. 

— Eu sunt Pitt. 

Loren se înfioră când văzu pe buzele tânărului un zâmbet pe 
care îl zărise de atâtea ori pe ale lui Pitt. 

— Eu şi sora mea aşteptăm de multă vreme să vă cunoaştem. 
Mai exact, de douăzeci şi trei de ani. 

— Acum, că m-aţi găsit, cu ce vă pot fi de folos? întrebă Pitt, 
parcă temându-se de răspuns. 

— Mama avea dreptate. Noi doi semănăm într-adevăr. 

— Mama dumneavoastră? 

— Se numea Summer Moran. Bunicul nostru a fost Frederick 
Moran. 

Pitt avu senzaţia că fălcile unei menghine în zdrobeau inima. 
Abia reuşi să mai vorbească: 

— Ea şi tatăl ei au murit în Hawaii, într-un cutremur 
subacvatic, cu mulţi ani în urmă. 

Tânăra scutură din cap. 

— Mama a supraviețuit, dar a fost foarte grav rănită. 
Picioarele şi spatele i-au fost strivite şi a fost desfigurată. Nu a 
mai putut merge niciodată şi a rămas ţintuită la pat tot restul 


515 


vieţii. 

— Nu pot, nu, nu am cum să cred asta. Cuvintele sunau de 
parcă ar fi fost rostite printr-un văl. Am pierdut-o în ocean, când 
s-a întors ca să-şi salveze tatăl. 

— Credeţi-mă, domnule, spuse tânăra. Este adevărat. După ce 
a fost grav rănită de prăbuşirea unor stânci subacvatice, mama a 
fost salvată de oamenii bunicului, care au scos-o la suprafaţă, de 
unde au fost preluaţi, după foarte scurt timp, de o barcă a 
pescarilor de pe insulă. A fost dusă imediat la un spital din 
Honolulu, unde s-a zbătut între viaţă şi moarte aproape o lună. 
Fiind inconştientă aproape mai tot timpul, nu le-a putut spune 
doctorilor şi asistentelor cine era. In cele din urmă, după un an, 
când s-a refăcut suficient de mult pentru a fi externată, s-a întors 
la reşedinţa familiei de pe insula Kauai, unde a rămas până la 
moarte. Din fericire, bunicul i-a lăsat o moştenire substanţială şi 
a fost foarte bine îngrijită de o mulţime de menajere şi de 
asistente medicale. 

— Tu şi fratele tău v-aţi născut înainte de a fi fost rănită? 
întrebă Loren, strângându-şi smochingul în jurul trupului. 

Tânăra clătină din cap. 

— Ne-a născut la spital, cu o săptămână înainte de a se împlini 
nouă luni de la internare. 

— Sunteţi gemeni? bolborosi Loren, uluită de lipsa lor de 
asemănare. 

Cealaltă zâmbi. 

— Suntem gemeni heterozigoţi. Nu e neobişnuit ca astfel de 
gemeni să arate diferit. Fratele meu seamănă cu tata. Eu, cu 
mama. 

— De ce nu a încercat niciodată să ia legătura cu mine? 
întrebă Pitt, îndurerat. 

— Mama era sigură că, dacă aţi fi ştiut, v-aţi fi grăbit să veniţi 
la ea. Nu dorea să-i vedeţi trupul strivit, vrednic de milă şi chipul 
desfigurat. Vroia să vă rămână în amintire aşa cum arăta înainte. 

Pitt se simţi cuprins de o vinovăţie nejustificată şi de o 
tulburare cumplită. 

— Doamne, numai dacă aş fi ştiut... 

Amintirile din Hawaii îl năpădiră. Summer era o femeie a cărei 
frumuseţe îţi tăia răsuflarea şi care încă îi bântuia visele. 

— Nu e vina ta, spuse Loren, strângându-l de braţ. Ea a 
considerat că avea un motiv întemeiat ca să păstreze secretul. 


516 


— Dacă mai trăieşte încă, unde se află? întrebă Pitt. Vreau să 
ştiu. 

— Mama a murit acum o lună, răspunse tânărul. A fost foarte 
bolnavă înainte de a se prăpădi. E îngropată pe un deal de la 
ţărmul oceanului. S-a încăpățânat să trăiască până când eu şi 
sora mea am terminat facultatea. Abia atunci ne-a povestit 
despre dumneavoastră. Ultima ei dorinţă a fost să vă cunoaştem. 

— De ce? întrebă Pitt, cu toate că era sigur că ştia răspunsul. 

— Eu am primit numele mamei, spuse tânăra. Mă numesc tot 
Summer. 

Tânărul zâmbi. 

— Eu l-am primit pe al tatei. Mă cheamă tot Dirk Pitt. 

Vestea că Summer, cu trupul zdrobit, îi născuse un fiu şi o 
fiică, pe care îi crescuse, fără ştirea lui, atâţia ani, sfâşie inima lui 
Pitt. Se simţea pustiit şi radios deopotrivă. j 

Reuşi să se adune şi făcu un pas înainte. Işi puse braţele în 
jurul umerilor lor şi îi îmbrăţişă. 

— Trebuie să mă iertaţi. Să descopăr pe neaşteptate că am 
doi copii mari şi frumoşi nu a fost o surpriză neînsemnată. 

— Nici nu ştiţi cât de fericiţi suntem că v-am găsit, în sfârşit, 
spuse Summer, cu vocea aproape înecată de suspine. 

Tuturor li se umplură ochii de lacrimi. Cei doi tineri plângeau 
fără să se ferească. Loren îşi îngropase faţa în mâini. Ochii lui Pitt 
păreau două fântâni revărsate. 

li luă pe amândoi de mână şi îi trase în hangar. Apoi făcu un 
pas înapoi şi spuse, cu un zâmbet larg: 

— Prefer să-mi spuneţi tată. Nu are rost să ne formalizăm, mai 
ales acum, când aţi venit la mine acasă. 

— Te superi dacă rămânem aici? întrebă Summer, cu 
nevinovăție. 

— Se supără cineva fiindcă există un dom deasupra 
Capitoliului? 

li ajută să-şi care bagajele şi îi conduse înăuntru. Le arătă 
uriaşul vagon Pullman, pe care scria, cu litere aurite, 
MANHATTAN LIMITED. Alegeţi oricare dintre cele patru cabine 
luxoase. 

— După ce vă instalaţi, veniţi cât mai repede sus. Avem foarte 
multe de recuperat. 

— La ce facultate aţi fost? întrebă Loren. 

— Summer şi-a obținut masteratul la Institutul de 


517 


Oceanografie Scripps. Eu mi l-am luat în inginerie navală, la 
Institutul de Marină din New York. 

— Bănuiesc că mama voastră a avut un cuvânt de spus când 
v-aţi ales cariera, zise Pitt. 

— Da, răspunse Summer. Ea ne-a trezit interesul faţă ocean. 

— A fost o femeie înţeleaptă. 

Pitt îşi dădea foarte bine seama că Summer îşi pregătise copiii 
pentru ca, după terminarea studiilor, să poată lucra împreună cu 
tatăl lor. 

Cei doi tineri se opriră şi priviră, uluiţi, colecţia de maşini 
clasice şi de aeronave din hangar. 

— Toate astea sunt ale tale? întrebă Summer. 

— Pentru moment. Pitt râse. Dar cred că pot afirma, fără să 
greşesc, că într-o zi vă vor aparţine vouă. 

Dirk privi îndelung, cu uimire, un automobil imens, vopsit în 
maro şi portocaliu. 

— E un Duesenberg? întrebă, cu voce scăzută. 

— Te pricepi la maşinile de epocă? 

— Mi-au plăcut automobilele vechi de când eram doar un 
băieţel. Prima mea maşină a fost un Ford decapotabil, din 1940. 

— Aşchia nu sare departe de trunchi, spuse Loren, ştergându- 
şi lacrimile. 

Pitt era de-a dreptul impresionat de vlăstarul pe care abia şi-l 
întâlnise. 

— Ai condus vreodată un Duesenberg? 

— A, nu, niciodată. 

Pitt îşi puse braţul în jurul umerilor fiului său şi spuse, cu 
mândrie: 

— Vei conduce unul, băiete. Chiar îl vei conduce. 


518 


Cuprins 


PIERDUTE ÎN UITARE 0300003333000 cut oaia alla Aa 6 
Iunie 1035 Undeva în America de Nord... 7 
MONSTRUL DIN ADÂNCURI... cena 20 
2 Februarie, 1894 Marea Caraibelor... eee 21 
PARTEA INTAI INFERNUI. esua ze aaa daia aia 30 
Capitolul Ii os te aaa 0000 n ăi A R aa 32 
15 lulie 2003 Pacificul de Sud... eee eee 32 
Capitolul 23 iei aa datele it i blat 3 42 
ie io] LU DEC 909 MEDION Ian RN E 49 
Capitolul A renren ORDER a 977 PIE ENE RR E 59 
Capitolúl 5 coacaze sia ie aae oc a atatea tu a e aaa a petala zi 69 
Capitolul Graso aa e e tt stat fani 0 Da AO 80 
Capitolul Psi ao 2 a a d el lt că a ti a za 86 
CEI DICOILIL 28 e ceea n e cada E ile leit stan ul lt atleta ale d data 92 
Capitõlül Q orrera s ia eetet a EE ERA EAE lit d EE E 101 
Capitolul TO. reese iiini a asalt A Sa aia i ua 109 
= fo) |n! 0 RX În EE E E S EEEE EEEE ETAN 115 
Capitólul- T2 si pensia aaa aaa ad aaa adi 120 
(O DI LOU, LD se iei ee 209 at otet Rece a ARAARA RARER ST 130 
Capitolul 14 cases sita 0 aa ai panta db ea e et 141 
Capitolul T.e bee caca sat fuel ale natalia aaa ad 146 
EA PICO LO e oc i ăi a aaa ai aaa 150 
Capitolul IZ CAIRO aA EEE EE ANANE NEE 158 
Capitolul Te Te e a pala dai aa a AATA 164 
Capitolul T Ora lt a 2 in Ra a a a ae la 174 
CADILOIIL 2O aaa a d i lui d da 0003 ae Eta 183 
PARTEA A DOUA STRĂJERUL LUI HADES... 190 
Caãäpitõoll 2 Toara A T AA Iu Pal ceai aaa 191 
25 lulie 2003 Nukualofa, Tonga... eee nea 191 
Capitólul 2 2 nean a Daca 0 dt d NSN pei 203 
CI PILONUIL:2 30 ceaal atata a 93 5 aa bol tepi Da a a eee ee io 212 


Capitolul 24 ceea aie aaa ii E a a aa 220 


Capitolul 2 Sarren E RDI PRR A ea o i i EEDS 233 
Capitolul 2 Gessos siuen oase ar dida a be at e 239 
Capitolul Z7 ce ata ama ata e aaa a nara tt bal le Dali 0 0 244 
Sa PIONUL 2 Espace ee a at 00 oaia Da dat 254 
Capitolul 29 A PRM 0 SPORI OR ARN PIRINEI aai 261 
Ezio] ide] LU IRA A Ea RI DER RO DE ARRAPAT R i CR 274 
Capitolul 3L. aria are tt aa Daia SR i ta ae ee 283 
CAPILONUL 325 ea Soia gi aa a e o na sosi ile TT 294 
PARTEA A TREIA CALEA CELOR O MIE DE ANI.......... 305 
Capitolúl 359 ee ei aaa iata a 0 RO re dul a ale ad ale li at 306 
31 lulie 2003, Lacul Tohono, New Jersey................... 306 
Capitolul 34sen ese co als d at gt ia 312 
ei= 3) de 10| EE ce PAIN RR RR APOI O CO a ENORM OI RR AAN 9 326 
Capitolul 3 Onsen enescu i EA IR a 334 
CGapitolül 37 moeonage co ba ze rita a E N ATTE la 342 
= io) jap! [8] EET o EE EEE AAEE EEEN 348 
Capitolül -39.a aae i A As aa e 3 al a 358 
Capitola AC) isa se ali E A e A A 371 
Capitolul ATi intens oarbă 0 a ea d bi Dat at ta sa 382 
PARTEA A PATRASTRADARE A, șosea oct doua a a 390 
Cai PILONII: 4 2 sooo casca REEE E A RT 9 aaa RE DDD ia 391 
8 August 2003 Washington, D.C... eee 391 
Capitolul 43 poti sei ata ea i a Ip d aa pati 398 
CADILONIL 44 ea e tata ea e DORIA pa a a A 408 
iz (n) |d| 10| IRC ina EPE E RSR NIN PO o PRI IDR SR Pee op ae e 414 
CapIiL Oul 46, secera ds Pool da ali i tt tt Ja 420 
Capitolu A mă ae ae) a dl ae ala lalea cea 426 
CA PILONUL: A 6 ss iesea Dă ara aaa da td RI 433 
Capitolul 49 oaie ocepuea ere ata te ta a aealaea te E iată dă 439 
Capitolul Ora cec coasta ls d a ca tată eale 444 
Capitolul 5 Issac ea ea BO Aaa i e 451 
Capitolül 52 cotit oo oase oa lu Oa EAA 0 008 458 
PARTEA A CINCEA ÎNCHIDEREA CERCULUI... 465 
CADILONUIl 53 zitien e a eat oile i e e a dle 0000 le ati 466 
12 August 2003 Amiens, Franța... eee 466 
Capitolul SA cae ga at atac 2500 ăia a a aia i a 473 


Capitoliul: 55: scosese ta aa aa Ace aaa caiet a e pata 477 


iz 1 o) o 10| Ilas o 9 OR PRI ROI IA IRENE PIE DE ee DN ga 484 
Capitolul SZ reserse 00 adn cal la ani aaa la a 491 
PARTEA A ŞASEA FANTOMELE TRECUTULUI............. 502 
Ca PILONUL 58 miste opinci lata a iata TA 502 
16 August 2003 Washington, D.C... eee 502 
CUPRINS ahh PRR AI PI PDA PR Aa e ORI E ENERG 511 


521