Clive Cussler — [Cyclops] 01 Cyclops

THE GRANDMASTER OF ADVENTURE 


“cyv€ LOPS 


A DIRK PITT ADVENTURE 


Clive Cussler, marele maestru al romanului american de 
acţiune şi aventuri, a copilărit în Alhambra, California. 

A studiat la Colegiul Pasadena City timp de doi ani, după 
care s-a înrolat în trupele de Aviaţie pe timpul Războiului din 
Coreea, unde a lucrat ca mecanic de avion şi inginer de zbor 
în cadrul Serviciului de Transport Aerian al Armatei. 

După liberare, a devenit copywriter şi apoi director de 
creaţie pentru două mari agenţii de publicitate. La acea 
vreme, el a scris şi produs reclame pentru radio şi televiziune 
care au câştigat numeroase premii internaţionale, dintre care 
unul la Festivalul de Film de la Cannes. 

Clive are 3 copii: Teri, fiica născută în 1957, Dirk, născut în 
1961 şi Dayna, născută în 1964. 

Cussler a început să scrie în 1965 şi a publicat primul său 
roman cu Dirk Pitt în 1973, intitulat THE MEDITERANEAN 
CAPER. Prima lucrarea de non-ficțiune, THE SEA HUNTERS, a 
fost lansată în 1996. Datorită acestei lucrări, Consiliul 
Guvernatorilor Colegiului de Marina de la Universitatea de 
Stat din New York a considerat THE SEA HUNTERS a fi o teza 
de doctorat şi i-a acordat lui Cussler titlul de Doctor în 
Filosofie în luna Mai a anului 1997. 

A fost prima dată de la fondarea Colegiului în anul 1874 


când s-a acordat drept răsplată un astfel de titlu. 

Renumit colecţionar de automobile clasice, Cussler deţine 
85 de exemplare frumoase cu design interior lucrat manual 
dar şi automobile decapotabile din anii '50 lucrate în serie. 
Ele sunt adăpostite în apropierea localităţii Golden, Colorado. 
În prezent, Cussler îşi împarte timpul între munţii din 
Colorado şi deşerturile din Arizona. 

Romanele lui Clive Cussler sunt publicate în peste 40 de 
limbi străine în mai mult de 100 de ţări, cititorii săi depăşind 
cifra de 125 de milioane. 


Clive Cussler 


Cyclops 
Volumul 1 şi 2 


[ver. 2.0 - feb. 2014] 


Multumiri tuturor celor ce au contribuit la realizarea 
formatului electronic al acestei cărţi, de la scanare şi 
până la obținerea acestei versiuni! 


Enjoy it! 
Fane Babanu' 


9 martie 1918 
Marea Caraibilor 


Clipele mineralierului Cyc/ops erau numărate. 

Peste exact patruzeci şi opt de minute avea să devină 
groapa comună a celor trei sute nouă persoane aflate la 
bordul său, pasageri şi echipaj laolaltă, o tragedie cu 
neputinţă de închipuit nici în cele mai negre presimţiri, 
dezminţită de o mare cu apă lină şi un cer limpede ca de 
cristal. Până şi pescăruşii care-l însoţiseră în ultima 
săptămână ţâşneau din mare cu o leneşă indiferenţă şi-apoi 
se afundau, cu simţurile moleşite de vremea blândă. 

Briza uşoară de la sud-est abia unduia steagul american de 
la pupa. 

La ora trei şi jumătate în acea dimineaţă, cei mai mulţi 
dintre pasageri şi marinarii care ieşiseră din cart încă 
dormeau. Doar câţiva, incapabili să doarmă de căldura 
moleşitoare a vântului de flux, stăteau pe puntea superioară, 
aplecaţi peste balustradă, urmărind lunecarea lină a prorei şi 
înfundarea sa uşoară în hula care se rostogolea sub vas. 
Talazurile păreau să se mişte sub suprafaţa netedă a mării, în 
timp ce forţe înfricoşătoare se adunau în adâncuri. 

La timona vasului Cyclops, locotenentul John Church se uita 
distrat pe hublou. Fusese de cart de la miezul nopţii şi altceva 
nu avea de făcut ca să rămână treaz. Remarcă vag înălţimea 
valurilor, tot mai mari, dar, atâta timp cât erau blânde şi 
răzlețe, nu vedea nici un motiv să reducă viteza vasului. 

Mângâiat de un curent prietenos, mineralierul înainta cu 
nouă noduri, târându-se sub propria greutate. Cu maşinăria 
învechită şi neglijată de multă vreme, vasul era împins doar 
de motorul de la babord. La scurt timp după plecarea din Rio 
de Janeiro, motorul de la tribord se defectase, iar 
mecanicul-şef spusese că reparaţiile nu puteau fi făcute 
decât în Baltimore. 

Locotenentul Church trecuse mânat de ambiţie prin toate 
gradele marinăreşti până să ajungă ofiţer de vas. Era un 
tânăr subţirel, grizonat înainte de vreme şi mai avea doar 
câteva luni până să împlinească treizeci de ani. Navigase deja 
în jurul lumii de patru ori, pe o sumedenie de tipuri de vase. 


Cyclops era însă cel mai bizar vas cu care avusese de-a 
face în cei doisprezece ani petrecuţi în marină. 

Aceasta era prima lui călătorie pe vasul construit în urmă 
cu opt ani, o călătorie nu lipsită de întâmplări stranii. 

De la plecarea din port, un marinar căzuse peste bord şi 
fusese practic sfârtecat de elicea de la babord. Apoi, s-au 
ciocnit de crucişătorul Raleigh şi asta a produs uşoare avarii 
celor două nave. In arestul de la bord se aflau cinci prizonieri. 
Unul, condamnat pentru uciderea brutală a unui alt marinar, 
era transferat la închisoarea navală din Portsmouth, New 
Hampshire. La intrarea din portul Rio, a fost cât pe-aci ca 
vaporul să se izbească de un recif, iar când secundul l-a 
acuzat pe căpitan că pune în pericol vasul prin modificarea 
direcţiei, a fost arestat şi consemnat în cabina sa. În sfârşit, 
mai era şi nemulţumirea echipajului şi problema motorului de 
la tribord şi un căpitan care-şi bea minţile. Trecând în revistă 
toate aceste incidente Church avu presimţirea că ceva şi mai 
rău urma să se întâmple. 

Ingândurarea sa aproape deprimantă fu întrerupta de nişte 
paşi apăsaţi care se apropiau din hol. Se răsuci şi luă poziţie 
de drepţi la vederea căpitanului care intra în cabina timonei. 

Căpitanul George Worley, comandantul mineralierului era 
asemenea unui personaj ieşit din paginile cărţii Comoara din 
Insulă. Tot ce-i lipsea era peticul de pe ochi şi piciorul de 
lemn. Era zdravăn ca un taur, aproape că n-avea ceafă, iar 
capul masiv părea să-i ţâşnească direct din umeri. 

Mâinile îi atârnau pe lângă corp şi erau cele mai mari pe 
care le văzuse Church vreodată: lungi şi groase cât o 
enciclopedie. Veşnic certat cu regulamentul, Worley purta 
drept uniformă la bordul vasului său papuci de casă, pălărie 
tare şi izmene lungi. Church îl văzuse pe căpitan în uniformă 
doar atunci când Cyclops trăgea la mal şi Worley mergea în 
port cu niscaiva treburi oficiale. 

Mormăind un salut, Worley trecu pe lângă el şi plesni 
barometrul cu o lovitură zdravănă. Se uită la el şi dădu din 
cap: 

- Nu-i rău deloc, spuse el cu un uşor accent german. Totul 
pare în regulă pentru următoarele douăzeci şi patru de ore. 
Cu puţin noroc, o să fie o datorie liniştită, cel puţin până 


ajungem la Cap Latterass. 

- Toate navele dau de dracu lângă Cap Hatteras, spuse 
Church sec. 

Worley intră în sala hărților şi privi iscoditor linia trasată 
care însemna cursul navei Cyclops şi poziţia sa aproximativă. 

- Modifică direcția cinci grade nord, spuse œl 
îndreptându-se spre timonă. O să ocolim Bancul Beah 
Ana-Marie. 

- Ne-am abătut deja cu douăzeci de mile la vest de cursul 
principal, spuse Church. 

- Am eu motivele mele să evit cărările bătute, i-o întoarse 
Worley răspicat. 

Church se mulţumi să-i facă un semn cârmaciului, iar 
Cyclops fu pus pe noua direcţie. 

Uşoara răsucire lovi hula de la babord, iar cursul se 
schimbă. Vasul prinse să înainteze anevoie. 

- Nu mă prea impresionează marea asta, numai că valurile 
au devenit ceva cam prea mari, spuse Church. 

- Nu-i lucru neobişnuit în apele astea, replică Worley. Ne 
apropiem de zona unde se întâlnesc Curentul ecuatorial de 
nord şi cel al Golfului. Am văzut marea netedă ca o coală de 
hârtie, alteori cu valuri înalte de şase metri, rostogolindu-se 
frumuşel şi sfărâmându-se sub chilă. 

Church vru să spună ceva, dar se opri, ascultând. Un sunet 
de metal frecat de alt metal scrâşni şi invadă cabina. Worley 
se purtă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Church, însă, se 
îndreptă spre peretele din spate şi scrută puntea lungă a 
vasului. 

Era o navă mare pentru vremurile acelea, cu o lungime de 
o sută şaizeci şi doi de metri şi o traversă de douăzeci de 
metri. Construită la Philadelphia, în 1910, funcţionase în 
cadrul Serviciului naval auxiliar din Flota Atlanticului. Cele 
şapte cale imense puteau adăposti zece mii cinci sute de 
tone de cărbune, dar în călătoria asta transporta unsprezece 
mii de tone de mangan. Coca ei era instalată adânc în apă, la 
treizeci de centimetri sub linia de plutire. Pe cât putea să-şi 
dea seama Church, vasul era periculos de supraîncărcat. 

Privind spre pupa, Church văzu cele douăzeci de macarale 
de încărcare ivindu-se din întuneric, cu imensele gheare ale 


cupelor asigurate pentru vreme rea. Dar el mai desluşea şi 
altceva. 

Coverta din mijloc se legăna în ritmul valurilor ce lunecau 
sub chilă. 

- Dumnezeule! Coca se îndoaie după mare, mormăii 
Church. 

Worley nici măcar nu se sinchisi să privească. 

- N-ai de ce te frământa, fiule. Vasul meu va umbla multă 
vreme, cu puţină trudă. 

- N-am văzut în viaţa mea un vas chinuindu-se în felul ăsta, 
insistă Church. 

Worley se lăsă într-un fotoliu de răchită pe care îl ţinea pe 
punte şi-şi propti picioarele pe habitaclul busolei. 

„ = Fiule, n-ai de ce să-ţi faci griji pentru mineralierul Cyclops. 
Asta o să străbată marea-n lung şi în lat după ce noi n-om 
mai fi. 

Nepăsarea căpitanului nu reuşi să domolească neliniştea lui 
Church. Ba mai mult, simţul primejdiei se adânci. 

După ce predă cartul unui alt ofiţer, Church părăsii puntea 
şi se opri la cabina de transmisiuni, la o ceaşcă de cafea cu 
radiotelegrafistul. Sparks, nu dormea astfel ca toţi 
telegrafiştii de vas, Înălţă privirea spre mirarea lui Church. 

- 'Neaţa, domnule locotenent. 

- Ai vreo ştire interesantă de la vasele din împrejur? Sparks 
ridică căştile de pe urechi: 

- Poftim? Church repetă întrebarea. 

- Doar o pereche de radiofonişti de pe două nave 
comerciale care-şi transmit mutările de şah. 

- Ar trebui să li te alături ca să mai rupi monotonia. 

- Damele sunt sportul meu, spuse Sparks. 

- Cât de aproape sunt cele două vase? 

- Semnalele sunt destul de slabe... probabil se află la mai 
bine de o sută de mile de noi. 

Church încalecă un scaun şi-şi sprijini braţele şi bărbia pe 
spătar. 

- Cheamă-i şi-ntreabă-i cum e marea pe la ei. Sparks ridică 
neputincios din umeri: 

- Nu pot. 

- Ai probleme cu transmiţătorul? 


- E mai bun decât o târfă havaneză de şaisprezece ani. 

- Atunci, nu-nţeleg. 

- Ordinul căpitanului Worley, răspunse Sparks. Când am 
plecat din Rio, m-a chemat la el şi mi-a spus să nu transmit 
nici un mesaj fără ordinul lui precis, înainte de-a ancora la 
Baltimore. 

- Ţi-a dat vreo explicaţie? 

- Nu, domnule. 

- Al naibii de ciudat. 

- Bănuiala mea e că trebuie să aibă o legătură cu grangurul 
ăla pe care l-am văzut îmbarcându-se ca pasager la Rio. 

- Consulul general? 

- Am primit ordinul imediat după ce a urcat la bord. 

Sparks se-ntrerupse şi-şi apăsă căştile pe urechi. Apoi 
începu să mâzgălească mesajul primit pe o bucată de hârtie. 
După câteva clipe, întoarse spre Church o faţă îngrijorată: 

- Semnal de pericol. 

Church se ridică. 

- Care-i poziţia? 

- Douăzeci de mile sud de Reciful Anguilla. 

Church făcu iute un calcul mental: 

- Asta-nseamnă că sunt la cincizeci de mile de, noi. 
Altceva? 

- Numele vasului, Crogan Castle. Proră spartă. 
Suprastructură avariată. la apă. Cer ajutor imediat. 

- Proră spartă, repetă Church pe un ton mirat De la ce? 

- N-au spus, domnule locotenent. Church se-ndreptă spre 
uşă. 

- Mă duc să-i raportez căpitanului. Transmite navei Cast/e 
că ne-ndreptăm spre ei cu toată viteza. Chipul lui Sparks luă 
o expresie chinuită: 

- Vă rog, domnule locotenent, nu pot. 

- Fă-o! îi ordonă Church. Imi asum întreaga răspundere. 

Se răsuci, străbătu în fugă coridorul şi urcă rapid scara care 
ducea la timonă. Worley încă mai stătea în scaunul de 
răchită, balansându-se o dată cu legănarea vasului. 

Ochelarii îi alunecaseră pe vârful nasului şi citea din revista 
Liberty. 

- Sparks a interceptat un S.O.S. la mai puţin de cincizeci de 


mile de noi, anunţă Church. l-am ordonat să confirme 
recepţionarea şi să-i anunţe că schimbăm cursul să le venim 
în ajutor. 

Worley făcu ochii mari, sări din fotoliu şi-şi încleştă mâinile 
de braţele lui Church, care tresări, luând-ul prin surprindere. 

- Ai înnebunit? urlă el. Cine dracu ţi-a dat dreptul să 
contramandezi ordinele mele? Durerea ţâşni din braţele lui 
Church căci strânsoarea ca de menghină din mâinile acelea îl 
făceau să-şi simtă bicepşii storşi de orice vlagă. 

- Doamne Dumnezeule, căpitane, dar nu vei ignora un vas 
în pericol. 

- Ba putem dacă aşa spun eu! Locotenentul rămase 
buimăcit de ieşirea lui Worley. 

Ochii injectaţi, privirea rătăcită şi duhnea de la o poştă a 
whisky. 

- E o regulă de bază pe mare, nu se lăsă el. Trebuie să le 
sărim în ajutor. 

- Se scufundă? 

- Mesajul spune că iau apă. 

Worley îl împinse pe Church la o parte. 

- Pe dracu. Lasă-i pe nenorociţii ăia să dea la pompe până 
i-o salva vreun alt vapor, da’ în nici un caz Cyclops. 

Cârmaciul şi ofiţerul de cart priveau uluiţi scena în care 
Church şi Worley se înfruntau fără să clipească. Atmosfera din 
cabină se umplu de tensiune. Acum toate neînțelegerile 
trecute dintre ei răbufneau la suprafaţă. 

Ofiţerul de cart făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să 
intervină. Worley îşi întoarse capul şi mârâi: 

- Mai bine vezi-ţi de treaba ta şi ai grijă de timonă. 

Church îşi frecă braţul plin de vânătăi şi îl înfruntă pe 
căpitan: 

- Protestez împotriva refuzului dumitale de a răspunde la 
un S.O.S. şi insist să fie consemnat în jurnalul de bord. 

- Te previn... 

- Şi vreau să se consemneze că ai ordonat telegrafistului să 
nu transmită. 

- Ai întrecut măsura, domnule. Worley vorbea apăsat, cu 
buzele lipite într-o linie strânsă, subţire, cu faţa scăldată de 
sudoare. Consideră-te arestat şi consemnat în cabină. 


- Mai arestează pe mulţi din ofiţerii tăi, sări Church 
ieşindu-şi din fire, şi-ai să-ţi conduci singur vasul ăsta 
blestemat. 

Deodată, înainte ca Worley să poată răspunde, Cyclops 
plonja adânc între valuri. Instinctiv, căliţi de anii îndelungaţi 
pe mare, cei din cabină s-au agăţat de primul obiect aflat la 
îndemână, ca să-şi păstreze echilibrul. Grinzile navei gemură 
sub presiune, iar ei auziră câteva pârâituri. 

- Sfântă Fecioară, murmură cârmaciul, cu vocea ascuţită de 
spaimă. 

- Gura, mârâi Worley, în timp ce Cyclops îşi reîndreptă 
poziţia la normal. A trecut şi prin mări mai rele decât asta. 

Ingrozit, Church îşi dădu limpede seama ce li se 
întâmplase. 

- Cei de pe Crogan Castle, vasul care a trimis semnalul de 
pericol, spuneau că prora le e spartă şi suprastructura grav 
avariată. 

Worley se zgâi la el. 

- Ei şi? 

- Nu-nţelegji,... probabil că a fost lovit de un val uriaş. 

- Vorbeşti ca un nebun. Du-te în cabina ta, domnule. Nu 
vreau să-ţi mai văd mutra până în port. 

Church ezită, cu pumnii încleştaţi. Apoi, încet, mâinile i se 
relaxară, pe măsură ce-şi dădu seama că orice altă discuţie 
cu Worley era o pierdere de timp. Se răsuci şi, fără un cuvânt, 
părăsi cabina. 

Se opri pe punte şi privi înspre prora. Marea părea înşelător 
de calmă. Valurile scăzuseră sub trei metri şi apa nu mai urca 
pe punte. işi continuă drumul şi văzu parâmele legate de 
tambururi şi de echipamentul auxiliar frecându-se de 
parapet, în timp ce nava se legăna purtată pe valuri. 

Apoi Church cobori să verifice cele două cale cu minereu, 
scormonind întunericul cu lanterna spre parapetele instalate 
să împiedice manganul să se împrăştie. Gemeau şi scrâşneau 
sub presiune, dar păreau foarte rezistenți. Nu vedea nici un 
semn să se fi deplasat ceva. 

Şi totuşi simţi o nelinişte... şi, pe deasupra, mai era şi 
obosit. Cu un efort de voinţă, îşi reprimă dorinţa de a se 
îndrepta spre tihna cuşetei sale, căci tot ce-şi dorea acum era 


să nu mai ştie de urgia de afară. Mai avea de făcut un tur de 
inspecţie în sala maşinilor, să verifice dacă nava nu luase apă 
la santină. Drumul se dovedi lipsit de sens, părând să 
confirme încrederea lui Worley în Cyclops. 

Pe când străbătea coridorul îndreptându-se spre popotă să 
bea o cafea, uşa unei cabine se deschise şi-n prag apăru 
consulul general al Americii în Brazilia, Alfred Gottschalk, care 
se opri, vorbind cuiva din interior. Church iscodi peste umărul 
lui Gottschalk şi-l văzu pe doctorul vasului aplecat asupra 
unui bărbat întins într-o cuşetă. Faţa pacientului exprima 
oboseală; era un chip tânăr, bălai, care contrasta vădit cu 
coama de păr alb de pe creştet. Ochii-i erau larg deschişi şi 
reflectau teamă amestecată cu suferinţă, ochi care văzuseră 
prea multe nenorociri. Scena era încă un episod ciudat care 
se adăuga celorlalte din călătoria lui Cyc/ops înainte de 
plecarea din Rio, Church observase sosirea pe chei a unui 
convoi de maşini. Consulul general coborâse din maşina 
oficială şi-i dăduse şoferului instrucţiuni să-i fie încărcate pe 
vas cuferele şi geamantanele. Apoi, scrută vasul până la 
ultimul detaliu, de la prora cu linii greoaie, neinspirate, care 
urcau, coborau şi se opreau brusc, până la pupa graţioasă ca 
o cupă de şampanie. În ciuda staturii sale mici şi rubiconde, 
aproape comice, consulul general răspândea în jur aerul 
nedefinit al cuiva obişnuit cu cele mai înalte sfere ale puterii. 
Îşi purta părul blond-argintiu excesiv de scurt, în stil prusac, 
iar sprâncenele apropiate se potriveau perfect cu mustaţa 
tăiată scurt din foarfece. 

Cel de-al doilea vehicul din convoi era o ambulanţă. Church 
privi cum o persoană era scoasă pe targă şi transportată la 
bord, însă nu reuşi să zărească nici o trăsătură prin voalul des 
care-i acoperea faţa. Deşi persoana de pe brancardă făcea 
vădit parte din grupul consulului general, acesta nu-i dădu 
mare atenţie, concentrându-se în schimb asupra camionului 
cu copertină care trăsese cu spatele. 

Urmări cu îngrijorare cum o ladă dreptunghiulară fu ridicată 
de una din macarale, răsucită în aer şi depusă în 
compartimentul din faţă. 

Ca un făcut, Worley apăru pe neaşteptate să supravegheze 
personal încuierea calei. Apoi îl salută pe Gottschalk şi-l 


însoţi până la cabina sa. Aproape instantaneu, ancora fu 
ridicată, iar vasul porni la drum îndreptându-se spre larg. 

Gottschalk se-ntoarse şi-l zări pe Church stând pe culoar. 
Păşii afară din cabină şi trase uşa-n urma sa, cu ochii mijiţi a 
neîncredere. 

- Pot să vă ajut cu ceva, domnule locotenent...? 

- Church, domnule. Tocmai mi-am terminat turul de 
inspecţie pe vas şi mă-ndreptam spre popotă să beau o 
cafea. Doriţi să mă însoţiţi? O umbră de uşurare trecu peste 
faţa consulului, care-i zâmbi. 

- Aş putea. Niciodată nu dorm mai mult de-o oră. Asta o 
înnebuneşte pe soţia mea. 

- A rămas la Rio? 

- Nu, am trimis-o înaintea mea acasă, în Maryland. Mi-am 
terminat misiunea diplomatică în Brazilia. Sper să-mi închei 
cariera la Departamentul de Stat din Washington. 

Lui Church Gottschalk i se păru nefiresc de nervos. Ochii lui 
iscodeau culoarul de la un capăt la celălalt şi-şi tampona tot 
timpul gura mică cu o batistă de mătase. 

II luă pe Church de braţ. 

- Înainte de a bea o cafea, v-ar deranja, domnule 
locotenent, să mă-nsoţiţi până la cala bagajelor? Church făcu 
ochii mari. 

- Bineînţeles, domnule, dacă aşa doriţi. 

- Mulţumesc, spuse Gottschalk. Am nevoie de ceva dintr-un 
cufăr. 

Dacă Church găsi rugămintea neobişnuită, nu spuse totuşi 
nimic, doar încuviinţă din cap şi porni către pupa cu micuțul 
consul general gâfâind în urma sa. Ajunseră sus şi-şi croiră 
drum pe calea de acces care ducea de la cabina căpitanului 
dinspre pupa, până la puntea de la prora, trecând pe sub 
suprastructura covertei, stângaci susţinută de montanţi de 
oţel, ca nişte picioroange. Lumina aburită, suspendată între 
cele două catarge frontale, ca un suport pentru reţeaua 
scheletică care lega cele două macarale, arunca o strălucire 
spectrală reflectată de luciul straniu al talazurilor în mişcare. 

Ajungând la o trapă, Church deschise zăvorul şi-l invită pe 
Gottschalk în jos pe-o scară, luminându-i drumul cu lanterna. 
Când ajunseră pe puntea de jos a magaziei, Church căută 


comutatorul şi aprinse becul din tavan care scăldă încăperea 
într-o lumină gălbuie, nepământească. 

Gottschalk trecu pe lângă Church şi se-ndreptă spre lada 
asigurată cu lanţuri reunite la capete cu lacăte mari. Se opri 
acolo câteva clipe, privind-o cu o expresie plină de respect, 
cu gândurile aiurea, către alte lumi şi alte timpuri. 

Church se uita de-aproape pentru prima dată la această 
ladă. Pe laturile sale din lemn greu nu se afla nici un marcaj. 
Aprecie că aceasta avea o lungime de trei metri, o înălţime 
de un metru şi o lăţime de un metru şi treizeci de centimetri. 
Nu putea ghici cât cântăreşte, însă bănuia un conţinut foarte 
greu. Îşi aminti cum se-ntinsese vinciul când ridicase lada la 
bord. Curiozitatea răzbătu prin masca sa de nepăsare. 

- Vă deranjează dacă vă-ntreb ce conţine? Privirea lui 
Gottschalk rămase aţintită pe ladă. 

- O relicvă arheologică în drum spre muzeu, răspunse vag. 

- Trebuie să fie prețioasă, insistă Church. 

Gottschalk nu răspunse. Ceva de pe capac îi atrăsese 
privirea. Scoase o pereche de ochelari şi privi prin lentile. 
Mâinile începură să-i tremure şi trupul îi încremeni. 

- A fost forţat. 

- Imposibil. Capacul este atât de strâns de lanţuri, încât 
verigile au lăsat urme pe lemn. 

- Priveşte aici, spuse el, arătând un punct. Se văd urme 
acolo unde capacul a fost forţat. 

- Zgârieturile alea probabil au fost făcute la îmbarcarea 
lăzii. 

- Dar nu erau acolo acum două zile când am verificat-o, 
susţinu Gottschalk ferm. Cineva din echipajul dumitale a 
umblat la ea. 

- Vă faceţi griji degeaba. Ce marinar ar fi interesat de o 
relicvă care cântăreşte pe puţin două tone? Şi, apoi, cine, în 
afară de dumneavoastră, mai are cheile de la lacăt? 
Gottschalk se lăsă în genunchi, smuci de unul din lacăte şi 
rămase cu brida lui în mână. În loc să fie de oţel, era de lemn. 
Acum părea înfricoşat. Ca hipnotizat, se ridică încet, privi 
sălbatic prin compartiment şi nu rosti decât un cuvânt: 

- Zanona. 

Era ca şi cum s-ar fi declanşat un coşmar. 


Următoarele şaizeci de secunde au fost clipe de groază. 
Consulul general a fost ucis atât de rapid încât Church a 
rămas împietrit de spaimă, mintea neînţelegând nimic din ce 
vedea petrecându-se sub ochii săi. 

O siluetă sări din umbră pe capacul lăzii. 

Bărbatul era îmbrăcat în uniformă de marinar, dar nu 
puteai fi înşelat de trăsăturile rasei sale, păr negru aspru şi 
tepos, pomeţi proeminenţi, ochi negri, lipsiţi de orice 
expresie. 

Fără să scoată un sunet, amerindianul înfipse o lance în 
pieptul lui Gottschalk până ce vârful ei ieşi prin spate, cam de 
douăzeci şi cinci de centimetri. Consulul general nu căzu 
imediat. Îşi întoarse uşor capul spre Church, cu pupilele 
lărgite şi lipsite de orice viaţă. 

încercă să spună ceva, dar nici o vorbă nu ieşi, doar un soi 
de tuse gâlgâită care-i însângera buzele şi bărbia. Când 
începu să se prăbuşească, indianul îi puse un picior în piept şi 
smulse lancea din trupul său. 

Asta era prima oară când Church îl vedea pe ucigaş. 
Indianul nu făcea parte din echipajul vasului şi nu putea fi 
decât un pasager clandestin. Nu se citea pic de răutate pe 
faţa lui tuciurie, nici mânie, nici ură, doar o expresie ca aunei 
măşti tăiate în piatră. Prinse lancea aproape neglijent şi, 
tăcut, sări de pe ladă. 

Church îşi adună forţele pentru atacul sălbaticului. Sări în 
lături cu agilitate, evitând împunsătura suliţei şi zvârli cu 
putere lanterna în faţa indianului. Se auzi o bufnitură surdă 
când tubul metalic îi lovi falca dreaptă, zdrobindu-i osul şi 
făcând să sară câţiva dinţi. Apoi, îşi prăvăli pumnul în gâtlejul 
indianului. Lancea căzu pe podea, iar Church o înhaţă de 
vârful din lemn şi o ridică deasupra capului. 

Deodată, totul se învălmăşi cumplit în cală, iar Church se 
pomeni luptându-se să-şi ţină echilibrul pe podeaua care se 
înclinase cu aproape şaizeci de grade. Cumva reuşi să se 
menţină pe picioare, purtat în jos de gravitație, până când 
atinse peretele înclinat. Corpul inert al indianului se rostogoli 
şi i se opri la picioare. Apoi privi cu spaimă neputincioasă 
cum lada desfăcută din lacăt se prăvălea pe podea, zdrobind 
corpul indianului şi ţintuind piciorul lui Church de peretele de 


oţel. 

Izbitura deschisese pe jumătate capacul lăzii, dezvăluindu-i 
conţinutul. 

Church se uită uluit înăuntru. Priveliştea neaşteptată care-i 
apăru în lumina tremurătoare fu ultima imagine care-i rămase 
întipărită în timpul fracţiunilor de secundă care-l despărţeau 
de moarte. 

La timonă, George Worley asista neputincios la o scenă 
înfricoşătoare. Părea că deodată, vasul se prăbuşise într-o 
groapă fără fund. Işi prăvălise prora în hăul de dedesubt, iar 
pupa se năpustise în sus, cu elicele mult deasupra apei. În 
bezna clocotitoare de deasupra, luminile de drum se reflectau 
ca pe un zid întunecat care se ridica acoperind stelele. 

Adânc, din măruntaiele calei, veni un huruit îngrozitor care 
se simţi ca un cutremur, făcând nava să se zguduie de la 
prora până la pupa. Worley nu mai avu timp să dea glas 
panicii care-l străbătu într-o străfulgerare. Incărcătura se 
desprinse din chingi, iar minereul de mangan deschise în 
căderea sa drumul lui Cyc/ops spre adâncuri. 

Mut de uimire, cârmaciul privea înspre babord, unde stâlpul 
de susţinere, greu şi înalt cât o clădire de zece etaje, se 
prăvălea venind spre ei cu bubuit de avalanşă. Milioane de 
tone de apă sfărâmară violent temelia navei inundând 
complet prora şi suprastructura. Uşile dinspre covertă fură 
spulberate de apa care invada cabina. Cu mintea paralizată, 
Worley se prinse de balustradă, incapabil să înţeleagă că 
sfârşitul era inevitabil. 

Valul mătură nava. Prora se răsuci făcând să pârâie grinzile 
de oţel şi încovoind chila. Planşele straşnic nituite ale carenei 
fură smulse de parcă erau de hârtie. Cyclops se scufundă şi 
mai adânc sub imensa presiune a valului. Elicea lui muşcă 
apa din nou, străpungând şi mai mult adâncurile oceanului. 

Cyclops nu mai avea scăpare, Se prăbuşea tot mai afund, 
până ce trupul său zdrobit şi oamenii captivi se prăbuşiră pe 
nisipul de pe fundul mării, lăsând în urmă un stol de 
pescăruşi năuci, ca singur semn al sorții sale nefericite. 


Partea întâi 
PROSPERO 


1: 
10 octombrie 1989 
Key West, Florida 


Dirijabilul stătea suspendat în aerul tropical, tăcut şi 
nemişcat ca un peştişor în acvariu. Botul său se atingea uşor 
de catargul de ancorare, cu trenul de aterizare ca unic punct 
de sprijin. Era un Zeppelin îmbătrânit şi obosit, cu învelişul 
odată argintiu acum decolorat, zbârcit şi peticit. Cabina de 
control prinsă sub pântecul său aducea cu o barcă 
antediluviană, iar ochiurile de sticlă erau îngălbenite de 
vreme. Numai cele două motoare de propulsare de două sute 
de cai putere fiecare păreau a fi noi, pentru că fuseseră 
minuţios refăcute să arate ca odinioară. 

Faţă de mai tinerele sale surate care brăzdează cerul 
stadioanelor, învelişul său etanş era confecţionat din aluminiu 
şi nu din poliester cauciucat, fiind susţinut de douăsprezece 
cadre circulare care-l făceau să semene cu o spinare de 
peşte. In formă de trabuc, avea o lungime de cinci metri şi 
conţinea cinci mii de metri cubi de heliu, iar dacă vântul nu-i 
bătea din faţă, reuşea să se strecoare printre nori cu o viteză 
de şaizeci şi două de mile la oră. Zeppelinul metalic blindat 
numărul doi fusese construit la Detroit şi apoi preluat de 
marina americană, în 1929, unde funcţionase sub indicativul 
ZMC-2. Spre deosebire de majoritatea aeronavelor timpului, 
prevăzute cu patru stabilizatoare masive, Zeppelinul nostru 
avea opt aripioare mai mici amplasate pe coadă. Foarte 
modern pentru vremea sa, servise excelent până în 1924 
când fusese demontat şi apoi dat uitării. 

Timp de patruzeci şi şapte de ani, ZMC-2 zăcuse într-un 
hangar părăsit al unei baze aeronavale abandonate, de lângă 
Key West în Florida. Apoi, în 1988, guvernul a vândut 
proprietatea unui concern financiar în fruntea căruia se afla 
un mare proprietar de ziar, Raymond LeBaron, a cărui 
intenţie era să o transforme în bază de agrement. 

La scurt timp de la sosirea sa de la Chicago, unde se afla 


sediul corporației sale, în inspecţie pe noua proprietate, 
LeBaron dădu peste rămăşiţele prăfuite şi ruginite ale 
dirijabilului ZMC-2 care-i stârni pe dată interesul şi hotărî să o 
dedice publicităţii. Bătrâna navă fu recondiţionată, asamblată 
bucată cu bucată, motoarele fură complet refăcute iar, în 
final, fu botezată Prospero după numele revistei de afaceri 
care stătea la temelia imperiului său financiar. Numele său, 
scris cu litere mari, roşii, se odihnea ca un imens blazon pe o 
latură a carapacei. 

LeBaron învăţă să piloteze dirijabilul Prospero şi reuşi să 
ţină în frâu capriciile navei, s-o redreseze cu mână fermă, 
când era nevoie, şi să o menţină pe direcţie la orice 
schimbare a vântului. Pentru că Prospero nu avea pilot 
automat care să-i redreseze botul la o rafală neaşteptată sau 
să-l înalțe la o briză mai uşoară. Altminteri, foarte sprinten, se 
adapta cu uşurinţă oricărei schimbări atmosferice. O ploicică 
măruntă lipindu-i-se de carcasă, îi putea îngreuna volumul cu 
sute de kilograme, ştirbindu-i astfel din eleganța zborului, iar 
un curent de aer uscat suflându-i în pântece dinspre 
nord-vest punea la grea încercare măiestria pilotului, în luptă 
cu nava împinsă spre înălţimi nedorite. 

LeBaron era încântat de noua experienţă. Să ghicească cu 
o fracțiune de secundă înainte mişcările acelui burduf umplut 
cu gaze şi-apoi să lupte cu capriciile sale îl stimula nespus, 
depăşind cu mult plăcerea de a pilota oricare dintre cele cinci 
avioane cu reacţie ale corporației sale. Ori de câte ori avea 
ocazia să scape de la întrunirile corporației, LeBaron dădea o 
fugă la Key West şi survola insulele din Marea Caraibilor, 
astfel încât, curând, Prospero deveni o siluetă familiară 
deasupra Insulelor Bahama. Un lucrător de pe plantațiile de 
trestie de zahăr a descris odată dirijabilul foarte exact, 
comparându-l cu un porcuşor care merge înapoi. 

Dar, ca mai toţi întreprinzătorii de succes, LeBaron era 
asaltat de idei noi, veşnic frământat de dorinţa de a mai 
adăuga o reuşită palmaresului său şi, după nici un an, 
interesul său pentru dirijabil începu să se stingă. 

Şi iată că-ntr-o seară, fu abordat pe faleză, de un veteran al 
plajelor, pe nume Caesar, care, în fruntea firmei sale de 
epave pompos intitulată Companii Inc. organiza expediţii de 


recuperare a epavelor pierdute în larg. În timpul unei 
conversații la un pahar de rom cu gheaţă, dacă n-au fost 
chiar mai multe, Caesar rosti cuvântul magic care de cinci 
sute de ani încoace a înflăcărat imaginaţia omului, făcându-l 
uneori să-şi piardă minţile, şi pricinuind probabil mai multe 
nenorociri decât jumătate din războaiele de pe pământ. Acest 
cuvânt era comoară. 

Ascultând poveştile depănate de Caesar despre galerele 
spaniole care odinioară brăzdau în lung şi-n lat apele Mării 
Caraibilor, cu calele pline ochi de aur şi argint, nave acum 
pierdute printre corali, până şi un magnat al finanţelor atât 
de încercat în afaceri cum era LeBaron putea fi stârnit. Aşa că 
bătu palma cu Caesar şi aşa începu o nouă asociere. 

Interesul lui LeBaron pentru Prospero fu astfel trezit din 
nou. Dirijabilul era o perfectă platformă de observare pentru 
localizarea epavelor pierdute-n larg. 

Avioanele erau prea rapide pentru supraveghere aeriană, 
iar elicopterele, limitate ca timp de zbor, mai şi tulburau 
suprafaţa apei cu palele de aer stârnite de elice. În schimb, 
dirijabilul putea rămâne-n aer două zile în pas de croazieră. 
Un ochi ager ar fi putut detecta cu uşurinţă de la o sută 
treizeci de metri orice obiect făcut de mâna omenească aflat 
până la treizeci de metri sub apa calmă şi limpede a mării. 

XXX 

Zorile se ridicau deasupra Golfului Florida şi a celor zece 
bărbaţi din echipa de la sol care se învârteau în jurul lui 
Prospero, şi îl inspectau înaintea zborului. Soarele mângâia 
imensa carcasă acoperită de roua dimineţii şi ea părea un 
balon de săpun în razele strălucitoare. Dirijabilul era aşezat 
pe o pistă de beton din ale cărei crăpături se iţeau buruieni şi 
scaieţi. O uşoară briză adia dinspre Golf, răsucindu-l în jurul 
axei sale şi aşezându-l cu faţa la vânt. 

Majoritatea celor zece membri ai echipajului erau tineri, 
bronzaţi şi lejer îmbrăcaţi în şorturi, costume de baie sau 
jeans. Nu dădură mare atenţie limuzinei duble, un Cadillac, 
care traversă pista şi care se opri lângă un camion mare ce 
servea drept atelier de reparaţii, birou al şefului echipei şi 
cabină de transmisiuni totodată. 

Şoferul deschise portiera, iar LeBaron cobori din maşină, 


urmat de Buck Caesar care se îndreptă imediat spre nacela 
dirijabilului cu un sul de hărţi maritime sub braţ. ingrijit şi 
plesnind de sănătate la cei şaizeci şi cinci de ani ai săi, 
LeBaron îi domina pe cei din jur cu statura sa de un metru 
nouăzeci. 

Părul grizonat îl purta îngrijit pieptănat, iar ochii, 
căprui-deschis, aveau privirea preocupată a unei persoane cu 
mintea scrutând viitorul. 

Se aplecă şi vorbi preţ de câteva clipe unei femei 
atrăgătoare, tolănită pe bancheta din spate. O sărută uşor pe 
obraz, închise uşa şi se îndreptă spre Prospero. 

Cel de-al treilea membru al echipajului era Buck Caesar, un 
bărbat între două vârste, c-un nelipsit zâmbet blând pe faţa-i 
tăbăcită ca o piele de vițel. Privirea îi era însă şireată, iar 
corpul său păstra fermitatea caracteristică unui boxer. Stătea 
aplecat asupra unei măsuţe, contemplându-şi hărţile şi 
umplea cu pătrăţele un sector din preajma Canalului 
Bahama. 

Un fum albăstrui ţâşni din ţeava de eşapament când 
LeBaron porni motorul. Echipajul de la sol desfăcu câţiva saci 
de balast şi-i aruncă din nacelă. 

Unul din membrii echipei, vânătorul de fluturi, întinse un 
giroscop prins pe un băț lung pentru ca LeBaron să poată 
înregistra exact direcţia vântului. 

LeBaron dădu semnalul de pornire. Şeful echipei trase 
sabotul de lemn care împiedica roata de aterizare, botul fu 
eliberat de catargul de ancorare, iar oamenii care ţineau 
frânghiile la bot, traseră în lături şi-apoi le dădură drumul. 
Când nava se eliberă în sfârşit, LeBaron slăbi frânele şi băgă 
în vrilă roata de elevare de lângă scaunul său. 

Prospero fu împins în sus, la patruzeci şi cinci de grade, şi 
uşurel, se avântă spre cer. 

Echipa de la sol privi în urma sa până ce uriaşul aparat se 
pierdu în zare, deasupra apelor verzi-albăstrii ale golfului. 
Apoi îşi concentrară interesul asupra limuzinei şi a siluetei 
feminine din spatele geamurilor închise la culoare. 

Jessie LeBaron împărtăşea gustul de aventură în aer liber al 
soţului ei, dar, fiind socotită o femeie la locul ei, prefera să 
patroneze baluri de binefacere sau întruniri politice pentru 


strângerea de fonduri, mai degrabă decât să-şi piardă timpul 
în căutarea unor comori mai mult decât dubioase. Plină de 
viaţă, cu o gură expresivă, capabilă să etaleze o duzină de 
zâmbete la ocazie, era o femeie de cincizeci de ani care nu 
arăta să aibă mai mult de treizeci şi şapte. 

Jessie avea forme generoase, dar încă ferme şi o piele fină 
ca de catifea. Işi lăsase părul natural, cenuşiu. Ochii mari, 
negri, nu păstrau acea expresie fecală care rămâne de obicei 
după operaţiile de chirurgie plastică. 

Când dirijabilul dispăru în zare, Jessie rosti în interfon: 

- Angelo, te rog să mă conduci la hotel. 

Şoferul, un cubanez cu faţa tuciurie ca o gravură de pe 
timbre, duse două degete la cozoroc şi încuviinţă dând din 
cap. 

Lucrătorii priviră Cadillac-ul întorcând şi îndreptându-se 
spre poarta principală a fostei baze militare. Apoi cineva 
scoase o minge de volei. Curând apăru şi un fileu şi oamenii 
trasară cercul se împărţiră pe echipe, începură jocul pentru a 
le trece timpul în vederea aşteptării dirijabilului în interiorul 
camionului Şeful echipei şi radiofonistul primeau rapoartele 
transmise de pe dirijabil. LeBaron transmitea cu regularitate 
la interval de jumătate de Oră, descriind poziţia aproximativă, 
schimbările de vreme sau vapoarele care navigau sub ei. 

Apoi, la două şi jumătate după-amiază, transmisiunea 
încetă brusc. Radiofonistul încercă să localizeze dirijabilul, dar 
nu primi nici un răspuns. 

Trecu de ora cinci, şi nu recepționa nici un cuvânt. 

Afară, lucrătorii îşi încetară jocul şi se strânseră în faţa uşii 
cabinei de transmisiuni în timp ce, în interior, tensiunea 
creştea tot mai mult. La ora şase, neprimind încă nici un 
răspuns de pe dirijabil, şeful echipei alarmă paza de coastă. 

Ceea ce nimeni nu ştia, şi nici măcar nu bănuia, este că 
LeBaron şi prietenii lui de la bordul lui Prospero se topiseră 
misterios într-o aventură care depăşea orice închipuire şi 
întrecea dimensiunile unei simple vânători de comori. 


2. 


Zece zile mai târziu, preşedintele Statelor Unite privea 


gânditor de la fereastra limuzinei sale peisajul de afară şi 
bătea uşor darabana cu degetele pe genunchi. Nu vedea însă 
întinderile pitoreşti care se desfăşurau dinaintea ochilor, lui 
renumitul ţinut al cailor din Potomac, Maryland. Şi nu dădu 
nici o atenţie soarelui strălucitor care se oglindea pe pielea 
cailor pur sânge, hoinărind pe pajişti şi câmpii. 

Imaginile care i se perindau în minte se învârteau în jurul 
evenimentelor ciudate care îl propulsaseră la Casa Albă. 

Ca vicepreşedinte, a trebuit să depună jurământul pentru 
cel mai important post al naţiunii atunci când predecesorul 
său a fost obligat să demisioneze din cauza unei boli mintale. 
Din fericire, presa nu se lansase într-o campanie de 
investigaţii şi dezvăluiri. Sigur că fuseseră luate interviuri de 
rutină înalţilor demnitari de la Casa Albă, diverşilor lideri din 
Congres şi câtorva psihiatri celebri, însă nu ieşi nimic la 
suprafaţă care să aducă a intrigă ori a conspirație. Fostul 
preşedinte părăsi Washingtonul şi se retrase la ferma sa din 
New Mexico, foarte respectat şi privit cu compasiune de 
popor, în timp ce adevărul fu cu grijă ascuns publicului, 
rămânând cunoscut doar câtorva, puţini la număr. 

Noul şef al executivului era un bărbat energic, bine clădit, 
înalt de peste un metru optzeci şi cântărind cam o sută de 
kilograme. Faţa cu maxilare puternice exprima fermitate, iar 
atunci când era preocupat, îşi încrunta sprâncenele deasupra 
ochilor de un gri-cenuşiu intens care-şi păstrau o expresie 
înşelătoare de limpezime. Părul argintiu era tuns întotdeauna 
îngrijit, cu cărare pe dreapta, în stilul fermierilor din Kansas. 

Nu era privit ca un bărbat frumos sau cuceritor, însă 
exercita asupra celorlalţi un farmec şi atracţie nedefinite care 
emanau prin toţi porii. Deşi era politician de carieră, îşi 
construise o imagine oarecum naivă despre guvern, pe care-l 
percepea ca pe o mare echipă în fruntea căreia se afla el, 
antrenorul care lansează mingea-n joc. Foarte apreciat pentru 
ideile sale novatoare şi pentru energia sa, se înconjurase de 
un cabinet cu oameni bine pregătiţi, preocupaţi mai degrabă 
să lucreze în bună înţelegere cu Congresul şi nu de o bandă 
de oportunişti interesaţi de instalarea puterii personale şi de 
consolidarea propriei poziţii. 

Atenţia i se îndreptă acum spre ţinutul pe care-l străbăteau, 


iar şoferul, agent în Serviciile Secrete, încetini, viră şi, ieşind 
de pe şoseaua River Road North, trecu printr-o poartă masivă 
din piatră şi intră pe un domeniu înconjurat de un gard alb, 
metalic, Din gheretă, ieşiră un portar în uniforma gărzilor de 
securitate şi un agent secret în haine de lucru şi cu ochelari 
de soare. Aceştia aruncară o privire rapidă în maşină şi 
dădură din cap, semn că-l recunoscuseră. Agentul vorbi 
într-un radio transmiţător prins ca un ceas la încheietură: 

- Vine şeful. 

Limuzina rulă pe aleea mărginită de pomi care ducea la 
Clubul Congresului, lăsă pe stânga terenurile de tenis cu 
cohorta soțiilor de senatori uitându-se după ea şi trase la 
intrarea străjuită de coloane a clădirii clubului. 

Hoskins administratorul clubului se îndreptă spre maşină şi 
deschise uşa din spate 

- Pare o zi excelentă pentru golf, domnule preşedinte. 

- Am jucat şi pe timp mai prost, spuse Preşedintele ţării. 

- Ce n-aş lua de pomană şi eu optzeci de puncte. 

- AŞ vrea şi eu, spuse preşedintele urmându-l pe Hoskins 
spre vestiarele din spatele clubului. 

- N-am mai marcat cinci puncte de când m-am instalat în 
Biroul Oval. 

- Totuşi, nu-i rău deloc pentru cineva care joacă doar o dată 
pe săptămână. 

- Da, mai ales că-mi vine tot mai greu să mă concentrez 
asupra jocului. 

Monitorul clubului îşi făcu apariţia, se îndreptă spre ei şi 
strânse mâna preşedintelui: 

- Reggie vă aşteaptă cu crosele de golf la linia de plecare. 

Preşedintele făcu semn că a înţeles, urcă alături de el în 
cartul de golf şi, împreună, se îndreptară pe o potecă care 
ocolea un heleşteu spre cel mai mare teren de golf din ţară. 
Reggie Salazar, un sud-american mărunţel şi subţirel îi 
aştepta sprijinindu-se de un sac mare de piele burduşit cu 
crose de golf, care-i ajungeau până la piept. 

Aspectul lui Salazar ar fi putut înşela. Ca un asin din Munţii 
Anzi, putea să care după el un drug de fier de douăzeci şi 
cinci de kilograme, pe tot circuitul de golf, nu mai puţin de 
optsprezece porţi, fără să-şi piardă o clipă suflul şi fără un 


strop de sudoare. 

Când nu era decât un puşti de treisprezece ani, trecuse 
graniţa de la California Baja la treizeci de mile de San Diego, 
purtându-şi mama bolnavă pe braţe şi pe sora de trei ani în 
cârcă. Când, în 1985, toţi transfugii au fost amnistiaţi, Reggie 
Salazar a început să lucreze pe terenul de golf, pentru ca în 
final să ajungă băiat de mingi la turneele de golf profesionist. 
Intuia perfect terenul cu toate ondulările sale ca şi când ar fi 
fost făcuţi unul pentru altul şi alegea cu mult fler crosa 
potrivită pentru loviturile mai grele. Salazar era isteţ, chiar 
puţin filozof, ba uneori trântea câte o vorbă de duh care l-ar fi 
umplut de invidie chiar şi pe Casey Tengel. Cu cinci ani în 
urmă, preşedintele îl luase cu el la turneul congresmenilor şi 
de atunci rămăseseră buni prieteni. 

Salazar se îmbrăca simplu, ca un fermier; jeans, cămaşă 
western, cizme înalte cu botul ascuţit şi nelipsita pălărie de 
pai cu boruri imense. 

Îl recunoşteai dintr-o mie. 

- Saludos, domnule preşedinte, îl întâmpină el în engleza 
sa de graniţă, cu ochii lui căprui, de culoarea cafelei, lucind 
de plăcere. Vreţi să mergeţi pe jos sau cu electrocarul? 
Preşedintele strânse mâna întinsă de Salazar. 

- Nu mi-ar strica puţină mişcare, aşa că hai s-o luăm pe jos 
şi poate ne întoarcem cu electrocarul. 

Dădu prima lovitură, o minge luftată cu efect, care căzu la 
două sute de metri mai încolo, chiar lângă marginea pistei. Şi 
pe când se-ndepărta de primul stâlp, grijile legate de 
conducerea ţării se topiră şi-i ieşiră complet din minte, căci 
tot ce-l frământa acum era cum să-şi plănuiască următoarea 
lovitură. A jucat aşa, tăcut, minge după minge, până ce, cuo 
lovitură scurtă marcă un punct şi mingea se rostogoli în 
poartă. Abia acum se destinse şi-i întinse crosa scurtă lui 
Salazar. 

- la, spune, Reggie, ai vreo sugestie legată de Colina 
Capitoliului? 

- Prea multe termite negre, replică Salazar cu o schismă 
comică. 

- Termite negre? 

- Păi da, toţi poartă costum negru pe-acolo şi mişună ca 


apucaţii. Şi nu fac decât să scoată tone de hârtie şi să dea din 
gură. lo aş da o lege prin care aş interzice congresmenilor să 
se-ntâlnească mai mult de o dată pe an. Asta ar aduce mai 
puţine belele. 

Preşedintele râse. 

- Dacă mă gândesc bine, cred că te-ar aplauda pentru idee 
cam două sute de milioane de electori. 

Continuară circuitul urmaţi îndeaproape, discret, de doi 
agenţi speciali într-un electrocar şi de vreo duzină de indivizi 
care dădeau târcoale terenului de golf. Cât dură partida, 
atmosfera fu veselă şi destinsă. După ce a scos mingea din 
poarta de pe a noua porţiune de parcurs, scorul ajunsese la 
treizeci şi nouă de puncte, ceea ce nu era decât o victorie 
neînsemnată. 

- Hai să facem o pauză înainte de a ne concentra asupra 
porţii următoare, spuse preşedintele. Eu am de gând să 
sărbătoresc cu o bere, ce-ai zice să mă-nsoţeşti? 

- Nu, mulţumesc, domnule. Mai bine-n timpul ăsta curăţ 
crosele de iarbă şi de mizerie. 

Preşedintele îi întinse crosa. 

- Cum vrei. Dar insist să bem împreună un păhărel după 
cea de-a optsprezecea poartă. 

Salazar se lumină ca un far în noapte: 

- Sunt onorat, domnule preşedinte. 

Apoi plecă în trap spre baraca lui modestă. 

Douăzeci de minute mai târziu, după ce vorbise la telefon 
cu şeful de cabinet de la Casa Albă şi după ce dăduse pe gât 
o sticlă de Coors, preşedintele ieşi din clădirea clubului şi 
se-ndreptă spre Salazar, care şedea ghemuit în electrocar 
lângă stâlpul 9, cu pălăria adânc trasă peste ochi. Purta acum 
mănuşile de lucru din piele, iar mâinile se odihneau leneş pe 
volan. 

- Ei, hai să vedem dacă sar de optzeci de puncte, spuse 
preşedintele cu ochii scânteind la gândul unei partide bune. 

Fără să scoată un cuvânt, Salazar îi întinse o crosă 
universală. 

Preşedintele o luă şi o privi nedumerit: 

- Bine, dar e o lovitură scurtă. Nu crezi că ar fi mai potrivită 
crosa de lemn numărul trei? Privind în jos, cu pălăria 


ascunzându-i orice expresie de pe chip, Salazar scutură tăcut 
din cap. 

- Bine, tu ştii mai bine, spuse preşedintele dispus să fie de 
acord. 

Se apropie de minge, potrivi crosa bine cu ambele mâini, îşi 
arcui spatele pentru o lovitură prin pendulare, îşi înclină capul 
cu eleganţă, se pregăti să lovească, însă mişcarea pe care o 
imprimă crosei fu cam stângace. Mingea zbură peste gardul 
viu şi ateriză departe, în afara traseului. 

Faţa preşedintelui era mai mult decât surprinsă când îşi luă 
jalonul şi se urcă la locul lui în electrocar. 

- E prima dată când te văd alegând o crosă proastă. 

Salazar nu răspunse. Apăsă pedala electrică, trase de 
volan, cartul se îndreptă spre a zecea porţiune de parcurs 
acoperită cu iarbă. Cam pe la jumătatea drumului, băgă 
mâna în buzunar şi scoase un pacheţel pe care-l puse pe 
bord, chiar în faţa preşedintelui. 

- Ce, ţi-ai adus o gustare în caz că ţi se face foame? întrebă 
preşedintele bine dispus. 

- Nu, domnule, este o bombă. 

Sprâncenele preşedintelui se ridicară a iritare. 

- Nu e o glumă bună, Reggie... 

Dar rămase aşa, cu gândul nerostit până la capăt, căci 
pălăria se ridicase, iar preşedintele se pomeni privind în ochii 
albaştri-indigo ai unui necunoscut. 


3. 


- Vă rog să vă ţineţi mâinile acolo unde sunt, spuse străinul 
pe un ton detaşat, de conversaţie. Ştiu că aţi convenit să 
faceţi un semn către agenţii dumneavoastră când credeţi că 
viaţa vă este pusă în pericol. 

Preşedintele şedea ca un copac doborât, nevenindu-i să 
creadă ce i se întâmpla, mai mult curios decât înfricoşat. 
Tăcea, cântărindu-şi cuvintele înainte de a vorbi. Ochii îi 
rămaseră pironiţi pe pachet. 

- Este un act prostesc, rosti el în cele din urmă. N-ai să 
apuci să te bucuri de el. 

- Nu este vorba despre un asasinat. Nu vi se va întâmpla 


nimic dacă veţi respecta strict instrucţiunile mele. Acceptaţi? 

- Dar ştii că ai curaj, domnule! Necunoscutul trecu peste 
remarcă şi continuă pe tonul unui profesor care predă elevilor 
săi codul bunelor maniere: 

- Bomba pulverizează carne şi oase pe o distanţă de 
douăzeci de metri în jur. Dacă încercaţi să vă alertaţi gorilele 
am să  acţionez comanda electronică înfăşurată pe 
încheietura mâinii mele. Vă rog să continuaţi partida ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Opri cartul la câţiva paşi de minge, cobori, cătă prudent 
înspre agenţi, satisfăcut să-i vadă scrutând spre liziera care 
înconjura terenul. Apoi vâri mâna în sac, de unde scoase o 
crosă de oţel numărul 6. 

- E clar că n-ai habar de golf, spuse preşedintele simțind că 
aşa avea un avantaj, fie şi modest. Aici e nevoie de o lovitură 
descompusă, aşa că dă-mi o crosă numărul 9 din oţel. 

Intrusul se conformă şi se ţinu după preşedinte cât timp 
acesta căută prin iarbă mingea şi în final marcă. De-abia când 
porniră spre următoarea poartă, îl studie pe bărbatul aşezat 
lângă el. 

Cele câteva şuviţe de păr cărunt care ieşeau de sub borul 
pălăriei şi cearcănele negre de sub ochi spuneau că tipul 
avea cincizeci-şaizeci de ani. 

Corpul zvelt, aproape fragil, cu şolduri înguste, aducea 
perfect cu al lui Reggie Salazar, atâta doar că tipul avea trei 
centimetri mai mult. Trăsăturile erau fine şi vag nordice. 
Vocea educată, tonul controlat şi manierat şi felul în care-şi 
ţinea umerii laţi vorbeau despre o persoană obişnuită să 
comande, însă nu se simţea pic de răutate la el. 

- Am impresia nebunească, spuse calm preşedintele, că ai 
pus la cale toată înscenarea asta ca să obţii ceva. 

__= Nu e o impresie chiar greşită. Sunteţi foarte iute la minte. 
Insă nici nu mă aşteptam la altceva de la o persoană cu 
puterea dumneavoastră. 

- Cine naiba eşti dumneata? 

- De dragul discuţiei, spuneţi-mi Joe. O să vă scutesc de a 
mă întreba despre ce este vorba îndată ce ajungem la stâlp. 
E o toaletă acolo. Făcu o pauză şi scoase un dosar din sân, de 
sub cămaşă, pe care i-l strecură preşedintelui. 


- Intraţi acolo şi citiţi-l iute. Aveţi doar opt minute. Dacă 
zăboviţi mai mult o să  stârniţi bănuiala agenţilor 
dumneavoastră. Inutil să descriu consecinţele. 

Electrocarul se opri. Fără a scoate un cuvânt, preşedintele 
intră în cabina de toaletă, se aşeză pe scaunul de WC şi 
începu să citească. După fix opt minute ieşi din cabină cu o 
imensă nedumerire pe chip. 

- Ce-i toată nebunia asta? Ce şmecherie-i asta? 

- Nu-i nici o şmecherie. 

- Nu-nţeleg de ce a trebuit să pui la cale toată combinaţia 
asta ca să mă faci să-nghit aşa o braşoavă. O istorie ştiinţifi- 
co-fantastică, pe deasupra şi hilară. 

- N-am inventat nimic. 

- Atunci înseamnă că e un truc la mijloc. 

- Colonia Jersey există cu adevărat, spuse Joe răbdător. 

- Da, şi Atlantida există pe-aici pe undeva. 

Joe strâmbă din nas cu un surâs. 

- Tocmai aţi fost acceptat într-un club foarte select. Sunteţi 
al doilea preşedinte care aţi luat cunoştinţă de existenţa 
acestui proiect. Acum, îmi permit să vă sugerez să continuaţi 
partida, iar eu, în timpul ăsta, o să vă lămuresc despre ce 
este vorba. Nu vă pot oferi o imagine completă pentru că nu 
avem prea mult timp la dispoziţie. Pe de altă parte, sunt 
unele detalii pe care nu e nevoie să le ştiţi. 

- Înainte de asta, o întrebare. Îmi datorezi un răspuns. 

- Bine. 

- Reggie Salazar? 

- Doarme buştean în cabina lui. 

- Numai bunul Dumnezeu te poate ajuta dacă minţi. 

- Ce crosă? întrebă Joe plin de solicitudine. 

- Poartă mică. Dă-mi un 4 de oţel. 

Preşedintele îşi pregăti lovitura fără să se gândească, însă 
mingea zbură drept spre ţintă, rostogolindu-se la numai 
jumătate de metru de poartă. Îi zvârli crosa lui Joe şi se lăsă 
greoi în cart, aşteptând. 3 

- Ei bine, începu Joe accelerând spre fâşia cu iarbă. In 
1963, cu numai două luni înainte de moartea sa, preşedintele 
Kennedy s-a întâlnit cu un grup de nouă persoane la 
reşedinţa sa de la Hyannis Port. Aceştia s-au oferit să pună la 


punct un proiect ultrasecret în mai multe etape, pe care să-l 
dezvolte sub acoperirea programului de cercetare spaţială, 
pe atunci la începuturi. Aceste nouă persoane erau un grup 
de iniţiativă numit Creierul, format din tineri cercetători, 
oameni de afaceri, ingineri şi politicieni, având fiecare 
succese remarcabile în domeniul lui. 

Lui Kennedy îi plăcu ideea şi-o acceptă. Merse chiar mai 
departe propunând înfiinţarea unei agenţii guvernamentale 
cu scopul de a colecta taxele federale, iar suma strânsă urma 
să fie folosită de aşa-numită Colonie Jersey. Imprumutul urma 
să fie restituit de oamenii de afaceri, care au creat un cont 
special, strângând până la ultimul bănuţ suma iniţială 
împrumutată de la guvern. În clădirile existente, în general 
depozite vechi, răspândite în toată ţara, au fost instalate 
laboratoare de cercetare. 

Aşa s-au economisit milioane de dolari pentru pornire, 
nemaipomenind că s-au evitat şi întrebările curioşilor care 
n-ar fi ştiut ce să creadă dacă se construia un centru imens, 
complet nou, de cercetare. 

- Şi cum a fost posibilă păstrarea secretului? întrebă 
preşedintele. Precis au existat şi scurgeri de informaţie. 

Joe ridică nepăsător din umeri. 

- Am folosit o tehnică simplă. Fiecare echipă de cercetare 
lucra la propriul său proiect. Fiecare funcţiona în alt loc. Ştiţi 
dumneavoastră, mâna stângă care nu ştie ce face dreapta. 
Echipamentul, şi instalaţiile au fost date în lucru unor 
producători însemnați. Cam asta a fost. Partea cea mai grea 
însă era să ne coordonăm eforturile, chiar sub nasul celor de 
la NASA, fără ca ei să-şi dea seama ce se întâmpla de fapt. 
Aşa că am infiltrat la centrele aerospaţiale de la Cape 
Canaveral şi Houston falşi ofiţeri de armată, unul chiar la 
Pentagon, să blocheze probele compromiţătoare. 

- Vrei să spui că Departamentul Apărării nu are habar de 
asta? Joe zâmbi. 

- Asta a fost lucrul cel mai simplu. Unul din membrii 
Creierului este ofiţer de Stat Major, numele său nu prezintă 
importanţă. Pentru el nu era o problemă să încurce încă o 
misiune în hăţişul de la Pentagon. 

Joe se opri pentru că se apropiaseră de minge. 


Preşedintele mai execută o lovitură mişcându-se ca un 
somnambul. Se întoarse la cart şi-l privi pe Joe. 

- Pare de necrezut că cei de la NASA au fost traşi pe sfoară 
în felul ăsta. 

- Da, numai că una dintre  persoanele-cheie din 
administraţia aerospațială, director, face parte din creier. 
Ideea era de a avea pe cineva care să se poată mişca 
nestingherit şi să surprindă aselenizări de nave cu oameni la 
bord. El îşi dădu seama că NASA nu-şi permitea să pună la 
punct două programe complexe şi costisitoare în acelaşi timp, 
aşa că deveni membru al Coloniei Jersey. A fost păstrat un 
secret absolut asupra proiectului, astfel ca nimeni din 
executiv, Congres sau armată să nu poată interveni. După 
cum au evoluat lucrurile, hotărârea s-a dovedit a fi 
înţeleaptă. 

- lar concluzia este că Statele Unite au un picior pe lună. 

Joe încuviinţă solemn: 

- Da, domnule preşedinte. 

Preşedintelui îi era imposibil să înţeleagă pe deplin ideea. 

- Dar este imposibil ca un proiect atât de vast să se fi putut 
realiza în spatele unei cortine de securitate impenetrabilă, 
neştiut şi nedescoperit de nimeni timp de douăzeci şi şase de 
ani. 

Joe privi înainte la traseu. 

- Mi-ar lua o lună să vă povestesc despre problemele, 
impasurile şi chiar  tragediile prin care am trecut. 
Descoperirile făcute de echipele noastre de ingineri şi de 
oameni de ştiinţă, punerea la punct a procesului de reducţie 
a oxigenului, instalaţia de generare a energiei acționată cu 
azot lichid, sunt toate, o noutate absolută. Au urmat 
strângerea de materiale şi de echipamente şi lansarea lor pe 
o orbită fixă de către o agenţie spaţială particulară 
sponsorizată de creier. Constituirea unui vehicul de transfer 
lunar pentru transportarea acestora de pe orbita pământului 
în Colonia Jersey a generat multe probleme. 

- Şi toate astea au fost făcute chiar sub nasul celor de la 
programele spaţiale? 

- Ceea ce a fost prezentat drept sateliți de comunicaţie 
erau în realitate părţi ale vehiculului de transfer şi fiecare 


avea un om într-o capsulă proprie. 

Nu o să-ncerc să vă explic ce-au însemnat cei zece ani de 
planificare a acestui moment şi nici ce eforturi a presupus 
coordonarea echipelor între ele şi cu echipa care lucra la unul 
din laboratoarele spaţiale abandonate, laborator folosit ca 
bază pentru asamblarea vehiculului. Şi nici ce descoperire de 
excepţie a reprezentat realizarea motorului electric pe baterii 
solare care foloseşte drept combustibil de propulsie oxigenul. 
În sfârşit, ceea ce contează este că treaba a fost făcută. 

Joe se întrerupse şi-l lăsă pe preşedinte să mai dea o 
lovitură. 

- Tot ce a trebuit să facem la sfârşit a fost să recuperăm 
sistemele de conservare a vieţii şi materialele deja trimise pe 
orbită şi să le transportăm pe toate, practic prin remorcare, 
până la locul stabilit de pe Lună. Am dus în Colonia Jersey 
orice deşeu găsit în spaţiu, chiar şi un laborator sovietic 
dezafectat. Ştiam de la bun început că nu ne aşteaptă o 
treabă uşoară, de fapt ce-am făcut noi a fost treabă de 
pionierat şi a constituit cel mai important pas în evoluţia 
civilizaţiei umane de când, în urmă cu trei sute de milioane 
de ani, primul peşte s-a zbătut pe uscat. Dar, pe legea mea, 
am reuşit! Acum când stăm aici de vorbă, zece bărbaţi trăiesc 
şi lucrează în mediu ostil la două sute patruzeci de mii de 
mile de noi, în spaţiul cosmic. 

Pe măsură ce vorbea, ochii lui se umplură de o lumină 
profetică. Apoi, imaginea pe care o întrevăzuse se stinse, iar 
Joe privi la ceas. 

- Mai bine continuaţi partida, altfel oamenii dumneavoastră 
or să se-ntrebe de ce zăbovim atât. Oricum, cam asta ar fi în 
mare. Voi încerca să vă răspund la întrebări până la sfârşitul 
partidei. 

Preşedintele îl privi cu o teamă aproape respectuoasă. 

- Isuse Hristoase, murmură oftând. Nu cred că pot să diger 
toate astea. 

- Îmi cer scuze dacă v-am bombardat cu prea multe 
informaţii într-un timp atât de scurt, spuse Joe iute. Dar 
n-aveam de ales. 

- Unde anume pe Lună se află Colonia Jersey? 

- După ce am studiat fotografii ale Lunii făcute din capsule 


lansate pe orbita lunară şi de misiunile Apollo, am găsit un 
gheizer într-o regiune vulcanică pe emisfera sudică de pe faţa 
cealaltă a Lunii. La o privire mai atentă, aceasta s-a dovedit a 
fi de fapt o grotă imensă, un adăpost perfect pentru 
amplasarea instalaţiei. 

- Spuneai că sunt zece bărbaţi acolo sus? 

- Da. 

- Şi când au fost schimbaţi? . 

- Sunt aceiaşi. 

- Dumnezeule! Asta înseamnă că echipa care a pus la 
punct transportul pe lună este în cosmos de şase ani. 

- Aşa este, confirmă Joe. Unul dintre ei a murit şi alţi şapte 
s-au alăturat celorlalţi, când baza s-a extins şi a putut să 
găzduiască mai mulţi oameni. 

- Şi familiile lor? 

- Sunt toţi burlaci. Şi toţi ştiau ce-i aşteaptă şi şi-au asumat 
riscul. 

- Zici că sunt al doilea preşedinte care află de existenţa 
proiectului? 

- E-adevărat. 

- A nu permite şefului executivului unei naţiuni să ia parte 
la un astfel de proiect este o insultă la adresa instituţiei 
prezidenţiale. 

Ochii albastru-închis ai lui Joe se-ntunecară şi-l fixară pe 
preşedinte cu asprime. 

- Preşedinţii sunt animale politice. Pentru ei, voturile devin 
mai importante decât orice comoară, Nixon s-ar fi putut folosi 
de Colonia Jersey ca să arunce fum peste afacerea Watergate 
şi să iasă basma curată. La fel ar fi făcut Carter în afacerea 
ratată a ostaticilor din lran. Reagan - ca să-şi sporească 
prestigiul şi să-i impresioneze pe ruşi. Nici nu vreau să mă 
gândesc ce-ar fi făcut Congresul cu proiectul, poziţiile 
partizane şi nesfârşitele dezbateri ale politicienilor interesaţi 
să lămurească unde ar trebui să fie investiţi banii, în apărare 
sau în ajutorarea sărmanilor. Domnule preşedinte, eu îmi 
iubesc ţara şi mă consider un mai bun patriot decât 
majoritatea americanilor, însă, în guvern, eu nu mai am pic 
de încredere. 

- Dar aţi folosit bani din impozitele oamenilor. 


- Care vor fi restituiţi însutit din profitul pe care-l aduce 
ştiinţa. Dar nu uitaţi că jumătate din sumă a fost plătită de 
persoane particulare şi de corporaţiile lor şi, îmi permit să 
adaug, fără a se gândi la vreun profit sau la avantaje 
personale. Armata şi aerospaţialele nu au a se plânge din 
pricina asta. 

Preşedintele nu mai adăugă nimic. Aşeză mingea pe suport 
şi o trimise spre careul optsprezece. 

- Dacă ai atât de puţină încredere în preşedinţi, spuse el cu 
amărăciune, cum de m-ai ales tocmai pe mine să-mi spui 
toate astea? 

- Se pare că avem o problemă. Joe extrase o fotografie din 
dosar şi i-o întinse. Prin unul din oamenii noştri de legătură 
am obţinut o imagine luată dintr-un avion al Aviației aflat în 
misiune secretă de patrulare deasupra apelor cubaneze. 

Era inutil să întrebe cum pusese Joe mâna pe ea. 

- Ce-ar trebui să găsesc aici? 

- Vă rog să studiaţi zona de deasupra coastei nordice mai 
jos de Florida Keys. 

Preşedintele scoase o pereche de ochelari din buzunarul 
cămâşii şi se uită cu atenţie la imaginea din fotografie. 

- Seamănă cu dirijabilul Goodyear. 

- Nu, este Prospero, un aparat vechi, proprietatea lui 
Raymond LeBaron. 

- Dar ştiam că LeBaron a dispărut deasupra Mării Caraibilor 
acum două săptămâni. 

- Mai exact acum zece zile. Şi o dată cu el au dispărut şi 
dirijabilul şi cei doi oameni aflaţi la bord. 

- Inseamnă că fotografia asta a fost făcută înaintea 
dispariţiei lor. 

- Nu, asta este o imagine a avionului luată în urmă cu opt 
ore. 

- Asta înseamnă că LeBaron trăieşte. 

- Mi-ar plăcea să fie adevărat, însă, din păcate, toate 
apelurile transmise prin radio lui Prospero au rămas fără 
răspuns. 

- Ce legătură are LeBaron cu Colonia Jersey? 

- Era unul dintre membrii creierului. 

Preşedintele se aplecă spre Joe: 


- Şi, dumneata, Joe, faci parte din grupul celor nouă care au 
iniţiat proiectul? Joe nu răspunse. Nici nu era nevoie. Dintr-o 
privire, preşedintele ştiu. 

Mulţumit, se lăsă în scaun şi se destinse. 

- In regulă. Care-i problema? 

- Peste zece zile, sovieticii vor scoate din hangar un vehicul 
de mare portanță şi-l vor lansa în spaţiu împreună cu o 
capsulă de aselenizare cu om la bordul său. Capsula este de 
şase ori mai mare şi mai grea decât sonda folosită de 
cosmonauţii noştri în cadrul programului Apollo. Detaliile vă 
sunt, desigur, cunoscute din rapoartele CIA. 

- Mi s-a făcut un scurt rezumat al misiunii lor spaţiale, 
recunoscu preşedintele. 

- Atunci trebuie să ştiţi că, în ultimii doi ani, sovieticii au 
lansat pe orbită în jurul Lunii trei sonde-pilot cu misiunea de a 
examina şi fotografia topografia şi posibilele poziţii de 
aselenizare. Cea de-a treia şi ultima, de altfel, s-a zdrobit de 
suprafaţa Lunii. A doua a explodat din cauza unei defecţiuni 
la motor. Cu toate acestea, prima sondă s-a comportat 
perfect sau, cel puţin, aşa a fost la început. A făcut ocolul 
Lunii de douăsprezece ori. 

Apoi pesemne că s-a întâmplat ceva. După ce s-a înscris pe 
orbita Pământului, chiar înainte de a reveni la sol, brusc a 
încetat să asculte comenzile primite de la punctul de control. 
În următoarele optsprezece luni, dispecerii de zbor sovietici 
s-au străduit să aducă nava jos, intactă. N-avem cum şti dacă 
au recuperat sau nu materialul video. Cert e c-au reuşit să 
activeze motoarele din spate. Însă, în loc să aterizeze în 
Siberia, Se/enos 4, sonda lor lunară, s-a prăbuşit în Marea 
Caraibilor. 

- Şi ce-au a face toate astea cu LeBaron? 

- A plecat de fapt în căutarea sondei sovietice. 

O expresie de îndoială trecu pe faţa preşedintelui: 

- Bine, dar rapoartele CIA spun că sovieticii au recuperat 
sonda undeva în largul coastei cubaneze. 

- Praf în ochi. Au regizat o scenă-ntreagă, chiar şi ridicarea 
la suprafaţă a aparatului. În realitate, mai caută şi azi. 

- lar oamenii dumitale cred că ştiu unde se află? 

- Am calculat exact poziţia, domnule preşedinte. 


- De ce aţi vrea să vă bateţi cu ruşii pentru câteva imagini 
luate de pe Lună? Sunt atâtea mii de fotografii la îndemâna 
oricui vrea să le vadă. 

- Da. Numai că toate aceste fotografii au fost făcute înainte 
de înfiinţarea Coloniei Jersey, iar materialele noi iar putea 
ajuta pe ruşi să ne localizeze 

- Şi ce-ar fi rău în asta? Ce s-ar întâmpla? 

- Am ferma convingere că, dacă Kremlinul descoperă 
adevărul, prima misiune sovietică în cosmos va fi atacarea şi 
capturarea Coloniei, iar apoi utilizarea ei în propriile lor 
interese. Uitaţi, domnule preşedinte, că proiectul nostru este 
învăluit într-un secret absolut. Nimeni nu-i va putea acuza pe 
ruşi că ar fi furat ceva ce nici nu se bănuieşte că ar exista. 

- Dar e necinstit ce spui, îl repezi preşedintele pe un ton 
tăios. 

Ochii lui Joe deveniră parcă mai duri. 

- N-are a face. Cosmonauţii noştri sunt primii care au păşit 
pe Lună. Noi am fost primii colonişti. Luna aparţine Statelor 
Unite şi ne vom bate cu oricine ar încerca să ne-o ia. 

- Doar nu suntem în secolul al XIV-lea, spuse preşedintele 
şocat. Nu putem pune mâna pe arme pentru a nu-i lăsa nici 
pe sovietici şi nici pe oricine altcineva să se apropie de Lună. 
Şi-apoi, Naţiunile Unite au votat o lege conform căreia nici o 
ţară nu are jurisdicție asupra Lunii sau a altei planete. 

- Chiar credeţi Kremlinul în stare să respecte politica ONU? 
Eu sunt convins că nu. Joe se răsuci în scaun şi scoase o altă 
crosă din sac. Careul optsprezece, iarbă. Ultima rundă, 
domnule preşedinte. 

Năucit de tot ce aflase, preşedintele parcurse fâşia de iarbă 
şi marcă din nou. 

- Ştii că v-aş putea opri, spuse el. 

- Cum? Cei de la NASA n-au pregătit nici măcar o amărâtă 
de navă cu care să trimită pe Lună o mână de puşcaşi marini. 
Mulțumită nesocotinţei celor ca dumneavoastră şi, în special, 
a predecesorilor dumneavoastră, cu toate eforturile lor n-au 
reuşit să facă mai mult decât lansarea pe orbită. 

- Dar nici nu pot sta aici, cu braţele încrucişate, şi să permit 
declanşarea unui război care s-ar putea abate asupra 
Pământului. 


- Sunteţi cu mâinile legate. 

- S-ar putea să te înşeli în privinţa ruşilor. 

- Să sperăm că mă-nşel, spuse Joe. Dar bănuiala mea este 
că l-au omorât deja pe LeBaron. 

- Şi de aceea mai ales drept confident? 

- Dacă se-ntâmplă ceva grav, ireversibil, cel puţin v-am 
prevenit şi vă puteţi pregăti pentru balamucul care o să 
urmeze. 

- Şi dacă-i pun pe oamenii mei să te aresteze ca pe-un 
nebun care a atentat la viaţa mea şi-apoi fac publică afacerea 
Coloniei Jersey? 

- Dacă mă arestaţi, Reggie Salazar va fi omorât. lar dacă 
veţi dezvălui secretul proiectului nostru, atunci toate 
tratativele murdare, înşelăciunile, frauda şi minciunile, şi 
chiar şi morţii care ne-au ajutat să realizăm ce-am realizat vă 
vor fi aruncate în spate, ca balast politic, încă de la intrarea 
dumneavoastră în Senat. Veţi stârni o mai mare neîncredere 
decât Nixon şi veţi fi alungat de la Casa Albă, fireşte, dacă nu 
veţi muri până atunci. 

- Îndrăzneşti să mă şantajezi?! Până acum, preşedintele îşi 
păstrase calmul sau cel puţin încercase să se controleze, însă 
acum simţea că fierbe de manie. 

- Salazar este un preţ prea mic pentru scaunul de 
preşedinte. 

- Avem nevoie doar de două săptămâni, apoi puteţi să 
dezvăluiţi existenţa Coloniei Jersey. In surle şi trâmbiţe veţi fi 
privit drept marele erou politic. Doar două săptămâni şi veţi 
putea face dovada celei mai măreţe descoperiri ştiinţifice a 
secolului al XX-lea. 

- După atâta timp, de ce două săptămâni? 

- Pentru că atunci am planificat călătoria spre Pământ a 
echipei din Colonia Jersey. Ea va aduce cu sine roadele a 
două decenii de cercetare spaţială - rapoarte meteorologice 
şi probe ale solului lunar; rezultatele ştiinţifice a mii de 
experienţe biologice, chimice, atmosferice; nenumărate 
fotografii şi kilometri de înregistrări video ale primei aşezări 
omeneşti din civilizaţia planetară. Visul creierului va lua 
sfârşit. lar Colonia Jersey va aparţine poporului american. 

Preşedintele se jucă gânditor cu crosa. Apoi întrebă: 


- Cine eşti, de fapt? 

- Aduceţi-vă aminte, ne-am cunoscut în urmă cu mulţi ani. 

- Cum voi putea să iau legătura cu dumneata? 

- Voi aranja eu o nouă întrevedere când voi crede de 
cuviinţă. Joe trase crosele din portbagaj, o luă pe aleea 
îngustă către clădirea clubului, apoi se opri şi se întoarse din 
drum: 

- Bine că mi-am adus aminte. Am minţit. Acolo nu-i o 
bombă ci un cadou din partea creierului: o cutie cu mingi noi 
de golf. 

Preşedintele făcu ochii mari când auzi că fusese tras pe 
sfoară: 

- Lua-te-ar naiba, Joe! 

- Ah... şi încă ceva,... felicitări. 

- Felicitări? Joe îi întinse cartonaşul cu scorul. 

- Am ţinut socoteala. Aţi reuşit să faceţi şaptezeci şi nouă 
de puncte. 


4. 


Carena graţioasă a iahtului, în zbor avântat ca de săgeată, 
abia atingea marea-nvolburată, stârnind în urma sa o boare 
de spumă. Zveltă şi delicat arcuită, era plăcută vederii pe cât 
de iute-i era zborul peste valuri. Poate cel mai simplu dintre 
toate ambarcaţiunile cu pânze, iahtul avea carcasa din 
polietilenă turnată peste un miez din spumă de plastic rigidă 
care o făcea uşoară şi flexibilă. Chila minusculă ieşea ca o 
protuberanţă de sub pupa iar derivorul stătea pe mijloc, 
împiedicând-o să se lase pe-o parte, dacă vântul i-ar fi bătut 
dinspre unul din borduri. 

Vela purpurie cu dungă lată turcoaz era triunghiulară, 
prinsă de un catarg de aluminiu montat pe bord. O bară din 
lemn rotundă susţinea catargul şi vela şi era prinsă cu 
parâme lungi, bine fixate de bordaj. f 

Dirk Pitt era mai obosit decât ar fi dorit să recunoască. Işi 
simțea muşchii brațelor şi picioarelor grei ca plumbul, iar 
durerea din spate şi din ceafă se accentua la fiecare 
manevrare a iolei. Era pentru a treia oară în decurs de o oră 
că trebuia să-şi reprime dorinţa presantă de a vira spre mal 


ca să se întindă pe nisip. 

Prin pânza transparentă a velei, studie intens geamandura 
portocalie care marca ultima tură a regatei de treizeci de mile 
între Cape Florida şi farul de la Key Biscayne. Cumpăni cu 
grijă poziţia în care avea să ocolească geamandura. Alese 
cea mai graţioasă manevră în iahting, o întoarcere prin 
schimbare de pânze, se strecură cu agilitate printre 
ambarcaţiunile care împânzeau apa, trase cârma şi-mpinse 
iola pe noua direcţie. Apoi, prinzând catargul doar cu o mână, 
răsuci vela pe direcţia vântului, îşi transferă greutatea pe 
celălalt picior şi dădu drumul tangonului din cealaltă mână. 
Trase vela şi-o plasă împotriva vântului şi prinse tangonul 
exact când trebuia. Împinsă dinspre nord de-o briză de 
douăzeci de noduri, iola fu propulsată pe apa învolburată 
până ce atinse curând treizeci de mile pe oră. 

Abia acum Pitt putu să vadă că, dintre cei patruzeci de 
concurenţi, majoritatea având cu cincisprezece ani mai puţin 
decât el, reuşise să ajungă pe locul trei, la numai douăzeci de 
metri în spatele celor doi din frunte. 

Pânzele multicolore ale iolelor reflectate pe luciul 
albastru-verzui al apei păreau o explozie de culoare. Acum se 
putea vedea punctul de sosire de lângă far. Pitt urmări cu 
atenţie iahtul din faţa sa, pregătind cu grijă momentul cel mai 
bun de atac. 

Dar, înainte de a încerca o depăşire, adversarul său, 
calculând pesemne greşit mişcarea, fu răsturnat de un val. 
Acum Pitt ajunsese pe poziţia a doua şi doar o milă îl mai 
despărţea de sosire. 

Apoi, pe cerul senin, fără un nor, trecu o umbră întunecată, 
iar Pitt auzi foarte clar huruitul unui motor de avion, deasupra 
capului său, undeva uşor spre stânga. Ridică privirea şi nu-i 
veni să-şi creadă ochilor. 

La nici o sută de metri deasupra lui, acoperind soarele ca o 
eclipsă, un dirijabil se prăbuşea din cer, năpustindu-se 
ameninţător asupra concurenţilor. 

Cobora în derivă şi părea că scăpase de sub control. 

Motoarele abia dacă se învârteau, însă era purtat în aer de 
briza uşoară. Sportivii priveau neputincioşi intrusul care le 
tăia calea agresiv. 


Nacela se lovi de creasta unui val şi balonul ţopăi în aer 
ridicându-se la un metru deasupra apei, chiar în coasta 
primului concurent. Nereuşind să-şi redreseze barca la timp, 
tânărul sportiv de numai şaptesprezece ani plonja în apă, cu 
o fracțiune de secundă înainte ca vela şi catargul iolei sale să 
fie măcinate de elicea zimţată a balonului. 

Pitt trase cu putere de parâma velei şi-şi aşeză iola paralel 
cu balonul ieşit din minţi. Prinse cu coada ochiului numele 
său scris cu litere mari, purpurii: Prospero. Uşa dirijabilului 
era deschisă dar nu se zărea nici o mişcare în interior. Strigă, 
dar vorbele sale se pierdură în huruitul motoarelor şi fură 
duse de vânt. Nava îşi croise drum deasupra apei ca mânată 
de o voinţă puternică. 

Brusc, Pitt simţi cum îl trec fiori reci şi presimţi nenorocirea 
în străfundul fiinţei sale. Prospero se îndrepta spre plajă, 
direct spre terasa hotelului Sonesta Beach, la nici un sfert de 
milă depărtare. 

Ciocnirea dintre aparatul uşor şi zidul rezistent n-ar fi 
pricinuit prea mult rău, însă, cu siguranţă, ar fi dus la un 
incendiu care ar fi cuprins camerele hotelului sau s-ar fi 
răspândit spre curtea interioară. 

Pitt nesocoti valul de epuizare care-l străbătu aproape 
paralizându-l şi, răsucind iola, o aşeză chiar sub nasul bondoc 
al balonului. Nacela dansă din nou în aer, elicea sa atinse apa 
şi-l împroşcă pe Pitt .cu o spuzeală de apă sărată. Vederea i 
se-nceţoşă o clipă. Puțin lipsi să-şi piardă echilibrul. Se propti 
bine pe picioare, îşi redresa bărcuţa şi mai câştigă câţiva 
metri. Mulțimea de vilegiaturişti de pe plaja în coastă a 
hotelului începu să se agite, făcând semne spre ciudăţenia 
care se apropia. 

Dacă voia să reuşească, Pitt trebuia să îşi chibzuiască 
perfect fiecare mişcare, pentru că nu mai era timp pentru o 
altă încercare. Dacă rata, avea să sfârşească cu trupul 
sfârtecat de elice. Capul începu să-i vâjâie. Era aproape stors 
de vlagă, iar muşchii răspundeau cu-ntârziere la comenzile 
creierului. Se încorda din răsputeri când barca sa ajunse sub 
balon... 

Sări. 

Se prinse de parâma nacelei, dar mâinile-i alunecară pe 


suprafaţa udă, scrijelindu-şi palmele şi degetele. Cu disperare 
îşi trecu un picior pe după frânghie şi se încleşta de ea cu 
ultima fărâmă de putere care-i mai rămăsese. Se caţără pe 
ea până la capăt. Abia apoi trase cu nesaţ o gură de aer şi 
scuipă apă sărată care-i intrase în gură. Urmăritorul fusese 
luat ostatic. 

Dar Pitt astfel târât nu avea cum să stăvilească singur 
cursa nebunească a monstrului purtat de vânt. Era gata să-i 
dea drumul prăzii sale, când picioarele-i atinseră fundul. Fu 
tras prin valurile care se spărgeau de mal şi se simţi ca la o 
cursă de schi nautic. Işi ridică privirea, şi, la câţiva paşi în faţa 
sa, văzu peretele hotelului. j 

Dumnezeule, gândi el, până aici ne-a fost. In câteva 
secunde Prospero se va izbi de hotel şi va exploda. Şi mai era 
ceva. Elicele se vor face ţăndări, iar bucăţile de metal vor 
împroşca mulţimea paralizată cu forţa ucigătoare a unui foc 
de mitralieră. 

- Pentru Dumnezeu! Ajutor! urlă Pitt. 

Grămada de oameni de pe plajă rămase nemişcată, 
urmărind cu gurile căscate, aproape fascinaţi, spectacolul 
neobişnuit. Şi-apoi, două adolescente şi-un băiat ţâşniră 
înspre el şi apucară una din cele trei parâme. Sări apoi un 
tânăr de la punctul de salvare urmat de o doamnă în vârstă, 
mai dolofană. Şi, în sfârşit, vraja se rupse. Incă douăzeci de 
privitori ieşiră din amorţeală şi se prinseră de frânghiile de la 
remorcă. Scena arăta de parcă un trib, de sălbatici, pe 
jumătate despuiaţi, se luptau să învingă un brontozaur 
stârnit. 

Picioarele lor goale lăsară dare pe plajă, săpară brazde în 
nisip, căci fiara încăpăţânată de deasupra lor îi târa fără 
odihnă. Greutatea care-i atârna de coadă făcu balonul să se 
clatine până ce se răsucii la o sută optzeci de grade, se aşeză 
ca un indicator arătând spre hotel, iar roata de pe pântec şi 
elicea, la numai câţiva centimetri de zidul hotelului, crestară 
iedera, crengile şi frunzele din calea lor. 

Dinspre mare, se abătu asupra lui Prospero o rafală 
puternică de vânt, care-l împinse spre terasa hotelului, 
făcând să zboare mese şi umbrele, şi-l ridică de pupa în sus 
până la etajul al cincilea. lar când vântul le smulse parâmele 


din mâini, un val de neputinţă trecu peste mulţime. Lupta 
părea pierdută. 

Dar Pitt ţâşni în picioare şi, mai fugind, mai poticnindu-se, 
ajunse lângă un palmier. Cu un gest disperat, legă parâma de 
trunchiul fragil, rugându-se fierbinte ca acesta să nu cedeze. 

Frânghia pârâi, păru că se desface, apoi se-ntinse. 
Palmierul înalt de cincisprezece metri se scutură, se legănă, 
se-ncovoie preţ de câteva secunde. 

Întreaga asistenţă îşi tinu răsuflarea. Şi-apoi, cu o 
încetineală cumplită, pomul reveni la poziţia sa semeaţă. 
Rădăcinile viguroase rezistaseră, iar balonul fusese oprit, cu 
aripioara la numai un metru de zidul hotelului. 

Urale ţâşniră din două sute de piepturi, iar mulţimea începu 
să aplaude. Femeile ţopăiau de bucurie, iar bărbaţii făceau 
semnul victoriei. Poate că nici o echipă învingătoare nu a fost 
vreodată ovaţionată mai sincer şi mai spontan. Cei din paza 
hotelului îşi făcură în sfârşit apariţia şi-i ţinură la distanţă pe 
curioşi, departe de elicea care se învârtea încă. 

Pitt era acoperit din cap până-n picioare de nisip ud. Stătea 
acolo încercând să-şi recapete suflul şi doar acum simţi 
durerea din mâinile arse de parâmă. De-abia acum îl văzu pe 
Prospero mai bine şi fu fascinat de forma sa demodată. Se 
vedea clar că data de pe vremea dirijabilelor Goodyear. 

Îşi croi drum printre mesele şi scaunele răsturnate pe jos şi 
sui în nacelă. Cei dinăuntru nu apucaseră să se ridice de pe 
scaune şi nici să-şi desfacă centurile. Stăteau acolo nemişcaţi 
şi fără să scoată un cuvânt. Pitt se aplecă peste pilot spre 
bord, găsi contactul şi-l opri. Motoarele pocniră o dată sau de 
două ori, înainte de a muri complet, apoi tăcură, iar elicea se 
opri şi ea, cu o ultimă rotire. 

O linişte mormântală se aşternu peste ei. 

Cu o strâmbătură inconştientă, Pitt se porni să examineze 
interiorul cabinei. Nu era vizibil nici un semn de avarie, 
comenzile şi instrumentele păreau a fi în stare perfectă de 
funcţionare. Rămase uimit la vederea aparaturii electronice: 
gradiometre pentru detectarea fierului, sonare de scanare 
laterală, aparate de sondare a fundului mării şi tot ce era 
necesar unei expediţii moderne de cercetare subacvatică. 

Nu băgă de seamă că lumea se adunase în uşa nacelei şi 


nici nu auzi sunetul sirenelor care se apropiau. Pentru o clipă 
se simţi suspendat în spaţiu şi detaşat, poate puţin derutat. 
Aerul din nacelă era închis şi jilav, greu de un miros nedefinit, 
ca o duhoare de corp în putrefacție. 

Un bărbat din echipaj stătea trântit pe masă, cu capul 
odihnindu-i-se pe braţe, ca şi când ar fi dormit. Avea hainele 
jilave şi murdare. Pitt îşi lăsă mâna pe umărul lui şi-l scutură 
uşor. Simţi carnea nu tare, ci moale, flască. Il trecu un fior de 
gheaţă, pielea i se făcu ca de găină şi broboane de sudoare 
rece îl scăldară din cap până-n picioare. 

Se întoarse spre figurile înfricoşătoare aşezate la bordul de 
comandă. Feţele le erau acoperite de un nor de muşte, iar 
descompunerea făcuse să dispară tot ce fusese odată 
omenesc pe chipul lor. Pielea se desprindea de carne şi-şi 
arăta băşicile ca o arsură. 

Bărbiile le atârnau moi, lăsând să se vadă prin gura căscată 
limba arsă. Cu ochii larg deschişi priveau în gol cu pupile 
opace şi împăienjenite. Mâinile erau încă aşezate pe manete, 
însă unghiile se-nvineţiseră de mult. 

Nestingherite de enzime, bacteriile lucrau şi emanau gaze 
care-ţi întorceau stomacul pe dos. 

Aerul jilav şi temperatura mare de la tropice accelerau 
grotesc procesul de descompunere. 

Corpurile neînsufleţite de pe Prospero zburaseră ca nişte 
strigoi ieşiţi dintr-un mormânt neştiut spre o misiune 
macabră. 


5. 


Pe masa de disecţie, zăcea întins sub lumina orbitoare din 
sală cadavrul unei femei de culoare. 

Era perfect conservat şi nu purta urme vizibile de violenţă. 
Un ochi avizat şi-ar fi dat pe dată seama, după rigiditatea 
corpului, că moartea survenise în urmă cu şapte ore. Femeia 
părea să aibă între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Probabil 
că, odată, făcuse mulţi bărbaţi să-ntoarcă capul după ea, însă 
acum corpul ei zăcea slăbit de inaniţie, ofilit şi răvăşit de 
droguri. 

Doctor Calvin Rooney, medicul legist şef al districtului , nu 


prea era încântat că trebuia să facă disecţia. Mureau atâţia 
oameni în Miami, încât echipa lui trebuia să lucreze non stop. 
Lui îi plăcea să facă autopsia şi-apoi să ancheteze cauza 
morţii şi i se părea cu-atât mai palpitant cu cât cazul era mai 
încâlcit. O moarte prin supradoză la o petrecere oarecare nu 
era de natură a-i stârni interesul. 

Numai că moarta fusese găsită pe gazonul din faţa casei 
inspectorului-şef al districtului şi nu avea cum să scape de 
autopsie. 

Rooney, absolvent al Facultăţii de Medicină Harvard, 
veteran în armata S.U.A., născut şi crescut în Florida, purta în 
acea zi, ca-ntotdeauna, un halat albastru pentru că nu 
suporta halatele albe. Băgă o casetă nouă în reportofon şi 
începu să facă comentarii seci asupra stării generale a 
cadavrului. 

Alese un bisturiu, se aplecă asupra mesei şi începu să taie 
de sub bărbie, incizând mai departe spre osul pubian. 
Deodată se opri deasupra coşului pieptului, se aplecă mai 
mult, scrutând prin ochelarii mari, cu rame de baga. După 
cincisprezece minute reuşise să elibereze inima pe care o 
scoase şi-o examina vorbind fără-ntrerupere în microfon. 

Rooney tocmai făcea o ultimă observaţie când intră şeriful 
Tyler Sweat. Era un bărbat potrivit de înalt, cu umerii uşor 
aduşi. Mereu dus pe gânduri, purta întipărită pe chip o undă 
de melancolie amestecată cu o expresie de dârză 
încăpățânare. 

Ordonat şi extrem de cinstit, şeriful se bucura de mare 
prețuire din partea subalternilor. 

Aruncă o privire inexpresivă spre cadavrul deschis şi dădu 
din cap a salut spre Rooney: 

- O bucăţică nouă? 

- Femeia din curtea comisarului. 

- Intoxicată cu droguri? 

- N-am eu norocul ăsta: Cred că le dăm de lucru celor de la 
omucideri. A fost ucisă. Are trei împunsături în inimă. 

- Sărutul morţii? 

- Aşa se pare. 

Sweat privi spre creştetul pleşuv al micuţului medic legist şi 
se gândi că înfăţişarea sa se potrivea mai bine cu cea a unui 


preot de ţară. 

- Nimeni nu te poate trage pe sfoară, doctore. 

- Şi ce-l aduce pe cel mai mare îmblânzitor al răufăcătorilor 
în acest palat al plăcerilor? întrebă Rooney jovial. Pescuieşti 
în ape tulburi? 

- Nu. Identificarea unui mare ştab. Vreau să vii şi tu. 

- Corpurile găsite în dirijabil, deduse Rooney. 

Sweat încuviinţă dând din cap. 

- Doamna LeBaron este aici să identifice rămăşiţele 
pământeşti ale soţului ei. 

- Eu n-as sfătui-o s-o facă. Ce-a mai rămas din bărbatul ei 
nu-i o privelişte prea grozavă pentru cineva care nu vede 
moartea în fiecare zi. 

- Am încercat s-o conving că-i perfect legal dacă-i identifică 
doar obiectele personale, dar ea a insistat. L-a cărat după ea 
şi pe adjunctul guvernatorului, să-i netezească în felul acesta 
calea. 

- Unde sunt acum? 

- Aşteaptă în biroul de la morgă. 

- Ziariştii? 

- Un regiment întreg de reporteri TV şi jurnalişti se fâţâie 
pe-aici ca apucaţii. Le-am ordonat oamenilor mei să nu-i lase 
să treacă de intrare. 

- Ciudat mai merge lumea, spuse Rooney într-o dispoziţie 
filozofică. Celebrul LeBaron ocupă pagina întâi, iar amărâtei 
ăsteia îi dau doar câteva rânduri lângă coloana de publicitate. 

Apoi oftă, îşi scoase halatul şi-l aruncă pe-un scaun. 

- Hai să sfârşim odată. Mai am două autopsii de făcut în 
după-amiaza asta. 

Pe când vorbea, se stârni o furtună tropicală, iar tunetul, 
bubuind, făcu pereţii să se zguduie. 

Rooney îşi trase o jachetă sport şi-şi aranja cravata. 

Porniră, Sweat urmărind în timpul ăsta desenul de pe 
mochetă. 

- Ai vreo idee în legătură cu moartea lui LeBaron? întrebă 
şeriful. 

- Nu mă pot pronunţa încă. Rezultatele trimise de laborator 
sunt neconcludente. Vreau să repet nişte teste. Prea multe 
lucruri nu se potrivesc. Nu mă sfiiesc s-o spun, e-o treabă 


încurcată. 

- Vreo bănuială? 

- Încă nu pot s-o pun pe hârtie. Suspect e cât de rapid au 
intrat în putrefacție. În viaţa mea n-am văzut ţesuturi să se 
descompună atât de repede, poate doar o dată, în 1974. 

Înainte ca Sweat să apuce să-i pună o altă întrebare, 
ajunseră la birou, unde intrară. Adjunctul guvernatorului, un 
tip alunecos. Îmbrăcat la patru ace, ţâşni în picioare ca un 
arc. Înainte de a scoate o vorbă, Rooney îi puse eticheta: un 
vierme. 

- Putem începe, domnule şerif. Doamna LeBaron este într-o 
situaţie delicată şi-ar vrea să se întoarcă cât mai repede la 
hotel. 

- Are întreaga mea compasiune, rosti tărăgănat şeriful. 
Inutil să vă amintesc, dumneavoastră ca funcţionar public, că 
sunt legi care trebuie respectate. 

- Nici eu nu trebuie să vă repet că guvernatorul se aştepta 
ca departamentul dumneavoastră să aibă amabilitatea de a-i 
uşura doamnei LeBaron durerea. 

Rooney se minună de răbdarea de neclintit a lui Sweat. 
Şeriful trecu pe lângă el de parcă ar fi fost un gunoi de pe 
stradă. 

- Permiteţi-mi să vi-l prezint pe doctorul Rooney, 
criminalistul nostru şef. Va lua parte la identificare. 

Jessie LeBaron nu părea deloc stânjenită. 

Şedea dreaptă pe un scaun portocaliu din plastic, calmă şi 
cu capul semeţ ridicat. Şi totuşi, Rooney percepu la ea o 
fragilitate bine ţinută-n frâu de educaţie şi multă stăpânire 
de sine. Era hârşiit în şedinţe de identificare a cadavrelor de 
către rudele acestora. Trecuse, în cariera sa, de sute de ori 
prin această încercare neplăcută şi, instinctiv, vorbi măsurat 
şi cu blândeţe: 

- Doamnă LeBaron, înţeleg prin ce treceţi şi-am să încerc 
să uşurez lucrurile cât mai mult. Dar, în primul rând, vreau 
să-nţelegeţi că, după legile statului şi districtului nostru, e 
suficientă identificarea lucrurilor personale. În al doilea rând, 
ne-ar fi de mare folos, dacă v-aţi aminti ceva semne fizice 
particulare - cicatrice, lucrări dentare, fracturi ale oaselor, 
operaţii chirurgicale. În sfârşit, în al treilea rând, vă rog din 


suflet să nu vă uitaţi la corpurile neînsufleţite. Deşi trăsăturile 
faciale pot fi încă recunoscute, corpul este într-o fază 
avansată de putrefacție. Cred că este mai bine să vi-l amintiţi 
pe domnul LeBaron aşa cum era în viaţă şi nu cum arată azi 
la morgă. 

- Mulţumesc, domnule Rooney. Vă sunt recunoscătoare 
pentru grija pe care o manifestaţi faţă de mine, dar trebuie să 
mă conving că soţul meu e mort. 

Rooney dădu din cap cu tristeţe, apoi arătă o masă cu 
haine, portofele, ceasuri de mână şi alte obiecte personale. 

- Aţi recunoscut lucrurile domnului LeBaron? 

- Da, le-am pus deoparte. 

- Şi sunteţi convinsă că lui i-au aparţinut? 

- Nu am nici cea mai mică îndoială asupra borsetei şi a 
conţinutului său. lar ceasul i l-am făcut cadou la aniversarea 
primului nostru an de căsătorie. 

Rooney se îndreptă spre el şi-l trase dintre celelalte 
obiecte; 

- Un Cartier de aur cu brățară de aur şi, să-mi spuneţi dacă 
mă înşel,... cu cifre romane marcate în diamante. 

- Da, e-o formă de diamant negru. E piatra zodiei lui. 

- Aprilie, nu? Ea se mulţumi să dea din cap. 

- Doamnă LeBaron, în afara obiectelor personale ale soţului 
dumneavoastră, recunoaşteţi altceva care să fi aparţinut lui 
Buck Caesar sau lui Joe Cavilla? 

- Nu-mi amintesc ca ei să fi avut bijuterii, dar sunt sigură 
că lucrurile de pe masă erau purtate de Buck şi Joe când i-am 
văzut ultima oară. 

- Oamenii noştri n-au reuşit să dea de nici o rudă apropiată 
a lui Caesar sau Cavilla, spuse Sweat. Aşa că ne-aţi ajuta 
foarte mult dacă ne-aţi putea spune ce haine au aparţinut 
fiecăruia. 

Pentru prima dată, Jessie LeBaron avu o ezitare: 

- Nu sunt sigură. Cred că şortul de jeans şi cămaşa 
înflorată sunt ale lui Buck. Celelalte probabil că sunt ale lui 
Joe Cavilla. Făcu o pauză, apoi spuse: 

- Pot merge acum să văd corpul soţului meu? 

- Deci n-am cum să vă determin să vă răzgândiţi? întrebă 
Rooney pe un ton plin de compasiune. 


- Nu. Mă văd obligată să insist. 

- Mai bine-aţi face aşa cum cere doamna LeBaron, se băgă 
în vorbă adjunctul guvernatorului. 

Rooney se uită la Sweat şi ridică din umeri resemnat: 

- Vă rog să mă urmaţi. Rămăşiţele pământeşti se află în 
camera frigorifică. 

Toţi îl urmară ascultători până la o cameră cu pereţi dubli 
având un vizor la înălţimea ochilor. Se opriră în faţa unui ivăr 
impresionant pe care Ronney îl deschise în tăcerea generală. 
Îi izbi un val de aer rece, iar Jessie tremură fără să vrea când 
Rooney îi pofti înăuntru. Işi făcu apariţia un lucrător de la 
morgă care-i conduse până la una din uşile pătrate ce se 
înşirau de-a lungul pereţilor. O deschise, trase afară un panou 
glisant din oţel inoxidabil şi se dădu în lături. 

Rooney prinse un colţ al cearşafului care acoperea corpul, 
dar avu un moment de ezitare. Asta era partea pe care o ura 
cel mai mult în meseria sa. 

După reacţia pe care o aveau la vederea corpului 
neînsufleţit, Rooney gândea că oamenii sunt de patru feluri: 
cei care vărsau, cei care leşinau, cei care făceau o criză de 
isterie. Ultimul tip era însă cel care-l intriga cel mai mult pe 
Rooney. Cei care rămâneau ca împietriţi, nelăsând să apară la 
suprafaţă nici o emoție. Rooney şi-ar fi dat salariul pe o lună 
să ştie ce le trecea prin minte în acel moment. 

Ridică cearşaful. 

Adjunctului îi fu de-ajuns o privire, scoase un mormăit 
patetic şi căzu moale în braţele şerifului. 

Treaba dezgustătoare pe care o făcuse putrefacţia apărea 
în toată urâţenia ei. 

Rooney fu însă surprins de reacţia lui Jessie care aruncă o 
privire scrutătoare asupra obiectului grotesc întins pe masă. 
Işi ţinu respiraţia şi tot trupul său se încorda. Apoi, ridică ochii 
şi spuse, fără să clipească, pe un ton calm, controlat: 

- Acesta nu este soţul meu! 

- Sunteţi sigură? întrebă Rooney cu blândeţe. 

- Convingeţi-vă, spuse ea pe un ton neutru, detaşat. 
Cărarea nu e unde trebuia să fie. Oasele craniului sunt altfel. 
Raymond avea o faţă colţuroasă, aceasta este rotunjită. 

- Carnea în descompunere poate modifica faciesul, explică 


Rooney. 

- Uitaţi-vă cu atenţie la dantură. 

Rooney îşi cobori ochii. 

- Dinţii aceştia au plombe din argint. 

- Nu înţeleg. 

- Ale soţului meu erau din aur. 

Nu aveai cum s-o contrazici la punctul ăsta. Un om cu 
averea lui LeBaron, cu siguranţă nu şi-ar fi făcut o lucrare 
ieftină. 

- Dar ceasul, hainele?! Le-aţi recunoscut pe toate. 

- Nu dau nici o ceapă degerată pe ce-am spus, ţipă ea. 
Zbârcitura asta dezgustătoare nu este Raymond LeBaron. 

Văzând-o atât de furioasă, Rooney înmărmuri. 

Rămase acolo buimac, incapabil să scoată o vorbă, în timp 
ce ea ieşea ca o furie din camera îngheţată. 

Şeriful îl trecu pe adjunct în braţele omului de la morgă şi 
spuse întorcându-se spre medic: 

- De asta ce mai spui? Rooney clătină din cap: 

- Nu ştiu. 

- Eu cred că a făcut un şoc. Asta o fi fost prea mult pentru 
ea şi a-nceput să bată câmpii. Tu ştii mai bine decât mine că 
cei mai mulţi dintre noi acceptăm cu greu moartea celor 
dragi. S-o fi închis în ea şi-a refuzat să accepte adevărul. 

- Nu bătea câmpii. 

Sweat îl privi. 

- Atunci asta ce-a fost? 

- O interpretare de zile mari. 

- De unde ai mai scos-o şi pe asta? 

- Ceasul, răspunse Rooney. Unul din oamenii mei a lucrat 
noaptea ca bijutier să câştige bani ca să-şi termine şcoala. El 
şi-a dat seama că ceasul Cartier pe care doamna LeBaron l-a 
făcut cadou soţului ei de aniversare nu este unul scump ci un 
fals, o reproducere ieftină de felul celor care se fac ilegal în 
Taiwan sau în Mexic. 

- De ce ar oferi o imitație ieftină o femeie care poate 
oricând completa un cec de un milion de dolari? 

- Raymond LeBaron avea clasă şi mult gust şi nu putea fi 
păcălit uşor. Probabil că l-a acceptat aşa cum era. Intrebarea 
e, de ce să-l fi purtat? 


- Deci crezi că doamna LeBaron s-a prefăcut şi a minţit în 
privinţa cadavrului? 

- Mi-e teamă că era pregătită pentru ce avea să urmeze, 
replică Ronney. Ba, merg până acolo încât îmi pun la bătaie 
Mercedes-Benz-ul meu şi pariez că raportul FBl-ului, testele 
genetice, fişa stomatologică şi rezultatul mulajului făcut după 
ce-a mai rămas din amprente îi vor da dreptate doamnei 
LeBaron. 

Se-ntoarse şi privi cadavrul. 

- Pe masa asta nu este Raymond LeBaron. 


6. 


Locotenentul Harry Victor, detectiv şi şef al 
Departamentului de Investigații din cadrul Poliției 
Metropolitane a Districtului Dade, şedea răsturnat într-un 
scaun rotativ şi studia nişte fotografii făcute în interiorul 
cabinei de comandă a lui Prospero. 

După câteva minute îşi ridică ochelarii cu rame subţiri pe 
fruntea înaltă, sub o claie de păr blond, şi se frecă la ochi. 

Victor era o persoană meticuloasă. Fiecare lucru era bine 
pus la punct în colţişorul lui, bine ordonat după alfabet şi 
corect numerotat. De altfel, Victor era singurul copoi din 
istoria departamentului căruia îi făcea plăcere să scrie 
rapoarte. La sfârşit de săptămână, când majoritatea celorlalţi 
stăteau în faţa televizorului urmărind rubrica sportivă sau 
leneveau pe la bazin cu o carte polițistă de Rex Burns în 
mână, Victor revedea dosare şi cazuri nerezolvate. 

încăpățânat de felul lui, nu se lăsa până ce nu dădea de 
firul unei afaceri încâlcite şi asta îl interesa mai mult decât să 
obţină o condamnare pentru inculpat. 

Cazul Prospero nu semăna însă cu nici unul din cele pe care 
le întâlnise în cei optsprezece ani ai săi de serviciu în poliţie. 
Trei morţi picaţi din cer într-un balon din alte vremuri, ăsta 
chiar că nu era un caz obişnuit. N-avea nici cel mai mic 
indiciu, iar cele trei cadavre de la morgă nu ofereau nici unul 
dintre acele semne privind ascunzătoarea în care stătuseră o 
săptămână şi jumătate. 

Işi lăsă ochelarii pe nas, pregătindu-se să atace iar 


fotografiile, când se auzi zbârnâitul telefonului. 

Ridică receptorul şi spuse, dus pe gânduri: 

- Da? 

- Se află aici un martor care vrea să vă vadă în legătură cu 
o declaraţie, răspunse fata de la recepţie. 

- Trimite-l imediat, spuse Victor. 

Închise dosarul cu fotografii şi-l puse pe masa de metal, 
antiseptică pe toată suprafaţa, cu excepţia unei plăcuţe 
purtând numele său şi telefonul. Păstră receptorul la ureche 
de parcă aştepta să i se facă o legătură şi se roti cu scaunul, 
privind în acest timp spre uşa care dădea în coridor, în 
celălalt capăt al imensului birou care se ocupa cu Omucideri. 

În prag îşi făcu apariţia uniforma de la recepţie care arătă 
spre Victor. Bărbatul înalt de lângă ea dădu din cap, îşi făcu 
loc şi se apropie. Victor îi arătă scaunul din faţa biroului său şi 
începu să mormăie în receptor, deşi la celălalt capăt al firului 
venise tonul. Era un truc mai vechi pe care-l folosea în 
interogatorii, un minut care-i dădea timp să-l studieze 
nestingherit pe martor sau pe suspect şi să-şi facă o idee 
asupra personajului din faţa sa. Şi, foarte important, era o 
ocazie de a le observa ticurile şi obiceiurile pe care le-ar fi 
putut folosi mai târziu împotriva lor la anchetă. 

Bărbatul aşezat în faţa lui Victor avea treizeci şi 
şapte-patruzeci de ani, avea un metru optzeci şi optzeci şi 
trei de kilograme, iar părul său negru, cârlionţat, n-avea un fir 
alb. Pielea oacheşă era a unei persoane care stă în soare tot 
timpul anului. 

Sprâncenele îi erau închise la culoare şi stufoase. 

Nasul - drept, fin - şi buzele cărnoase cu colţurile răsucite-n 
sus se deschideau într-un veşnic surâs. 

Tipul purta sacou albastru deschis, pantaloni albi prespălaţi 
şi un tricou galben desfăcut la gât, îmbrăcăminte sport, de 
bun gust, însă nu din cea scumpă, probabil cumpărată de la 
Saks şi nu de la un magazin pentru cei de bani gata. Era 
nefumător, căci nu se vedea nici un pachet prin haină sau în 
buzunarul cămăşii. Cu braţele încrucişate, sugera calm şi 
indiferenţă, iar mâinile-i erau lungi, fine şi pârlite de soare. 
Nu purta inele şi nici alte bijuterii, doar un ceas antiacvatic cu 
cadran portocaliu şi cu brățară lată din oţel inoxidabil. 


Pe ăsta, Victor nu-l putea încadra în nici un tipar. Toţi cei 
care şezuseră în scaunul acela deveneau nervoşi mai 
devreme sau mai târziu. 

Unii-şi ascundeau nervozitatea sub o mască de nepăsare, 
majoritatea îşi roteau neliniştiţi ochii prin încăpere, se uitau 
pe fereastră, la tablourile de pe pereţi, la ceilalţi poliţişti din 
birou, se fâţâiau pe scaun, puneau picior peste picior. Pentru 
prima oară pe cât îşi aducea aminte, Victor nu se simţi în 
largul său. Rutina nu-l mai ajuta, iar jocul lui nu mai avea nici 
un farmec. i 

Vizitatorul nu părea deloc stânjenit. Il privea pe Victor şi-n 
ochii lui verzi-opalin, cu un magnetism aproape hipnotic, se 
citea un interes uşor amuzat. 

Privirea lui trecu prin detectiv şi, negăsind nimic interesant 
la el, urmări desenul de pe tapetul din spatele acestuia. Apoi 
ochii i se fixară pe telefon: 

- Majoritatea departamentelor de poliţie folosesc sistemul 
de comunicaţii direct, spuse el pe un ton egal. Dacă vreţi să 
vorbiţi cu cel de la capătul firului, apăsaţi pe buton şi va veni 
tonul. 

Victor îşi plecă ochii. Unul dintre butoane era aprins, dar nu 
fusese apăsat. 

- Sunteţi foarte perspicace, domnule... 

- Pitt, Dirk Pitt. Dacă dumneavoastră sunteţi locotenentul 
Victor, trebuia să ne întâlnim aici. 

- Eu sunt acela. Făcu o pauză şi aşeză receptorul la loc în 
furcă. Sunteţi prima persoană care a pus piciorul în cabina de 
comandă a lui Prospero. 

- E-adevărat. 

-Vă mulţumesc că aţi venit aşa devreme, duminică 
dimineaţa. V-aş fi recunoscător dacă ne-aţi ajuta să clarificăm 
câteva probleme. 

- Vă rog. Durează mult? 

- Douăzeci de minute, poate o jumătate de oră. Trebuie să 
ajungeţi undeva? 

- Am bilet la avionul de Washington peste două ore. 

Victor dădu din cap. 

- Avem destul timp. Deschise un sertar din care scoase un 
reportofon. Să mergem undeva unde-i mai multă linişte. 


Îl conduse pe Pitt pe un culoar lung până la o cameră 
minusculă care servea pentru interogatorii. 

Interiorul său era spartan: o masă, două scaune şi o 
scrumieră. 

- Vă deranjează dacă înregistrez discuţia noastră? Nu pot 
să iau notițe, iar secretarele nu-mi pot descifra scrisul. 

Pitt ridică din umeri cu nepăsare. 

Victor împinse obiectul spre mijlocul mesei şi apăsă butonul 
roşu de înregistrare. 

- Numele dumneavoastră? 

- Dirk Pitt. 

- Iniţiala celui de-al doilea nume? 

- E de la Eric. 

- Adresa? 

- Airport Place 266, Washington, D. C. 20001. 

- Un telefon la care vă putem găsi? Pitt îi dădu lui Victor 
numărul de la birou. 

- Ocupaţia? 

- Director de proiecte speciale la Agenţia Naţională de 
Studii Marine şi Subacvatice. 

- Puteţi descrie evenimentul la care aţi fost martor în seara 
zilei de sâmbătă 30 octombrie? Pitt îi relată lui Victor apariţia, 
în cursul regatei, a dirijabilului scăpat de sub control, cursa sa 
nebunească agăţat de frânghia de ancorare şi oprirea 
balonului, cu o clipă înainte de a se fi întâmplat un dezastru. 
Sfârşi cu urcarea sa în nacelă. 

- Aţi pus mâna pe ceva? 

- Numai pe contact şi pe butoanele bateriei. Şi am mai pus 
mâna pe umărul celui aşezat la masa navigatorului. 

- Pe nimic altceva? 

- Singurul loc pe care mi-aş mai fi putut lăsa amprentele 
este scăriţa care urcă în cabină. 

- Sau pe spătarul scaunului pilotului, spuse Victor încântat 
de sine. S-a întâmplat când v-aţi întins peste bord, să opriţi 
motoarele. 

- Bine lucrat. Data viitoare o să-mi pun mănuşi chirurgicale. 

- Ne-a dat o mână de ajutor şi FBl-ul. 

- Jos pălăria în faţa competenţei. 

- Aţi luat ceva? Pitt îi aruncă lui Victor o privire tăioasă. 


- Nu. 

- Altcineva ar fi putut să intre şi să ia ceva? Pitt scutură din 
cap. 
- După ce am coborât din balon, l-au luat în primire cei de 
la paza hotelului iar, după ei, a intrat un poliţist. 

- Ce-aţi făcut după aceea? 

- l-am dat bani unui tip de la punctul de salvare să înoate 
până la iahtul meu şi să-l aducă la mal. Avea şi-o camionetă 
de transport şi-a fost amabil să ne ducă, pe mine şi iola mea, 
până la casa în care locuiesc cu nişte prieteni. 

- În Miami? 

- Coral Globes. 

- Vă deranjează dacă vă întreb ce căutaţi în oraşul nostru? 

- Am terminat un proiect de explorare în larg pentru NUMA 
şi m-am hotărât să-mi iau o săptămână de vacanţă. 

- Aţi recunoscut vreunul dintre morţi? 

- Pe naiba. Nu prea. Nu l-aş fi recunoscut nici pe tata dacă 
era în halul ăla. 

- Aveţi idee cine sunt? 

- Presupun că unul dintre ei este Raymond LeBaron. 

- Aţi auzit de dispariţia lui Prospero? 

- Mass-media n-a scăpat ocazia şi a relatat dispariţia pe 
larg. Doar vreun pustnic într-un colţ uitat de lume n-ar fi avut 
cum să audă de asta. 

- V-aţi făcut o părere asupra locului unde ar fi putut să stea 
ascuns balonul şi echipajul său timp de zece zile? 

- N-am nici cea mai vagă idee. 

- Nici măcar una nebunească? insistă Victor. 

- Dispariţia ar putea fi o ştire senzaţională, ceva de felul 
unei şmecherii de proporţii, merită să facă publicitate 
imperiului lui LeBaron. 

În ochii lui Victor se putea citi un interes tot mai viu. 

- Continuati. 

- Sau poate fi o schemă ingenioasă de manevrare a 
acțiunilor lui LeBaron la Bursă. Le vinzi în bloc înainte de 
dispariţie, apoi le cumperi din nou când Bursa se clatină. Şi le 
vinzi încă o dată, mai scump, când LeBaron învie din morţi. 

- Cum vă explicaţi moartea lor? 

- S-a îngroşat gluma. 


- De ce? 

- Asta numai medicul legist v-o poate spune. 

- Euvă întreb pe dumneavoastră. 

- Or fi mâncat peşte stricat pe vreo insulă pustie, spuse Pitt 
începând să se sature de tot jocul ăsta. De unde să ştiu eu? 
Dacă aveţi nevoie de un scenariu, de ce nu căutaţi un 
scenarist? Interesul din ochii lui Victor se stinse. Se lăsă pe 
spate, inspiră şi expiră cu zgomot aerul afară din plămâni. 

- O clipă am crezut că ştiţi ceva, o aiureală care să ne ajute 
să ne agăţăm de ceva. Dar teoria dumneavoastră ne ajută la 
fel de puţin ca toate celelalte. 

- Nu mă surprinde, spuse Pitt cu un surâs nepăsător. 

- Cum de aţi reuşit să decuplaţi motorul la numai câteva 
secunde după ce aţi urcat la bord? întrebă Victor aducând 
interogatoriul pe făgaşul său normal. 

- După ce am zburat cu vreo douăzeci de avioane în 
armată, la Aviaţie, şi ca civil, sigur că am ştiut unde să mă 
uit. 

Victor păru satisfăcut. 

- Încă o întrebare, domnule Pitt. Când aţi văzut prima oară 
balonul, din ce parte zbura? 

- Era purtat de vânt dinspre nord-est. 

Victor se-ntinse şi opri reportofonul. 

- Cam asta ar fi. Pot să vă găsesc la birou astăzi? 

- Dacă nu sunt acolo, mă găseşte secretara. 

- Vă mulţumesc pentru ajutor. 

- Mi-e teamă că n-a fost prea mare, spuse Pitt. 

- Trebuie să ne agăţăm de orice fir. E mare tevatură cu 
LeBaron care a fost aşa de mare grangur. Cred că este cazul 
cel mai neobişnuit pe care l-a avut departamentul meu 
vreodată. 

- Nu vă invidiez deloc. Pitt aruncă o privire pe ceas şi se 
ridică de pe scaun. Ar fi mai bine să mă pun în mişcare. 
Trebuie să ajung la aeroport. 

Victor se ridică şi el şi-i întinse mâna peste masă. 

- Dacă vă mai trece prin minte vreo variantă, domnule Pitt, 
vă rog să mă sunaţi. Din totdeauna mi-a plăcut jocul minţii. 

Pitt se opri în prag şi se întoarse, cu o expresie şireată pe 
chip: 


- Aveţi nevoie de un fir, domnule locotenent? Prindeţi ideea 
asta din zbor. Aeronavele de tipul acesta au nevoie de heliu 
ca să se ţină în aer. Unui balon de tipul lui Prospero i-ar fi 
trebuit cam câteva zeci de mii de metri cubi de heliu ca să se 
ridice. După o săptămână, nu i-ar mai fi ajuns, şi asta l-ar fi 
ţinut la sol. Mă urmăriţi? 

- Depinde unde vreţi să ajungeţi. 

- Balonul nu avea cum să dispară din Miami, decât doar 
dacă un echipaj priceput i-ar fi făcut plinul, presupunând că 
ar fi avut suficient combustibil, în urmă cu patruzeci de ore. 

Victor îl privea de parcă atunci venise pe lume. 

- Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

- Să căutaţi o pompă de combustibil prin vecini în stare să 
pompeze câteva zeci de mii de metri cubi de heliu. 

Apoi Pitt porni înainte pe culoar şi dispăru. 


7. 


- Nu pot să sufăr apa, protestă Rooney. Habar n-am să înot, 
nu ştiu să mă ţin la suprafață şi mai am şi rău de mare numai 
dacă mă uit pe geamul unei maşini de spălat. 

Şeriful Sweat îi întinse un Martini dublu. 

- Bea asta. O să te lecuiască de greață. 

Rooney se uită înciudat la apele golfului şi dădu pe gât 
jumătate de pahar. 

- Sper că nu ieşi în larg. 

- Nu. Doar facem o plimbare de plăcere prin golf. 

Sweat se strecură în cabina bărcii sale albe de pescuit, care 
strălucea de curăţenie, şi porni motoarele. Motorul Diesel de 
două sute şaizeci de cai putere prinsese viaţă. Din coada 
ambarcaţiunii ieşi fum, iar podeaua se clătină sub picioarele 
lor. Apoi Sweat trase parâmele şi dezlegă barca de la mal şi 
porniră spre larg, croindu-şi drum prin marea de catarge a 
iahturilor ancorate în Biscayne Bay. 

Când barca a trecut de geamandurile de la capătul cheiului, 
Rooney căuta sticla pentru un alt pahar. 

- Unde-ţi ţii licoarea dătătoare de curaj? 

- Jos, în cabina din faţă. Poţi să te serveşti singur. Ai şi 
gheaţă în casca de scafandru. 


Când reveni pe punte, Rooney întrebă: 

- Ce-nseamnă toate astea, Tyler? Azi e duminică. Doar nu 
m-ai scos de la meciul meu de fotbal şi m-ai cărat până aici 
ca să-mi arăţi Miami Beach de pe mare? 

- Să-ţi spun drept, mi-a ajuns la urechi c-ai terminat 
azi-noapte raportul despre morţii din balon. 

- Mai precis, am terminat la trei, azi dimineaţă. 

- Mă gândeam că poate ai să-mi spui ceva. 

- Pentru Dumnezeu Tyler, ce, se apropie sfârşitul lumii că 
nu poţi să aştepţi până mâine dimineaţă? 

- Acum o oră, am primit un telefon de la un agent federal 
din Washington. Tyler se opri, îşi drese glasul şi-apoi continuă. 
Zicea că ar fi cu un agent secret local de care n-am auzit în 
viaţa mea. Nu vreau să te plictisesc spunându-ţi pe ce ton 
mi-a vorbit. Niciodată n-am putut să înţeleg de ce tipii ăştia 
din nord cred că pot să-i ducă de nas pe flăcăii noştri din sud. 
În concluzie, vor să-i predăm pe cei de pe dirijabil autorităţilor 
federale. 

- Care autorităţi federale? 

- A refuzat să spună, iar când am insistat m-a băgat 
complet în ceaţă. 

Rooney deveni brusc interesat. 

- Ţi-a dat vreo explicaţie de ce le trebuie morţii? 

- Zicea că e o problemă de securitate. 

- Şi? 

- l-am spus că o să mă mai gândesc. 

Turnura pe care o luaseră evenimentele, combinată cu 
ginul, îl făcu pe Rooney să uite teama sa de apă. Observă 
chiar şi linia elegantă a ambarcaţiunii din fibră de sticlă. Era 
al doilea sediu al şerifului Sweat, folosit ocazional să sprijine 
eforturile poliţiei dar, în special, ca vas de croazieră pentru 
oficialităţile districtului sau ale statului, venite la pescuit la 
sfârşit de săptămână. 

- Şi ce nume i-ai pus? 

- Cui? 

- Bărcii tale. 

- Ah! Liniştea Sudului! Are zece metri şi merge cu cincizeci 
de noduri. A fost construită în Australia, de o companie de 
echipament sportiv, numită Stebercraft. 


- Revenind la cazul LeBaron... ai de gând să te dai bătut? 
întrebă Rooney sorbind din pahar. 

- Imi cam surâde, spuse Sweat zâmbind. Cei de la 
Omucideri încă n-au aflat care-i mobilul crimei. Mass-media 
face un circ întreg. Şi-n general, toţi, de la guvernator până la 
ultimul funcţionar, fac presiuni asupra mea. Şi, ca să pună 
capac la toate, după toate aparențele, crima nici n-a fost 
comisă în circumscripţia mea. Da, domnule, chiar sunt tentat 
să-i pasez Washington-ului găina, numai că sunt suficient de 
încăpățânat să cred că putem găsi o soluţie în toată aiureala 
asta. 

- Bine, şi-atunci, ce vrei de la mine? Şeriful se întoarse 
către el şi-l privi intens, dând astfel greutate vorbelor sale. 

- Vreau să-mi spui ce-ai scris în raport. 

- Ce-am găsit eu încurcă şi mai mult treaba. 

Aproape să le taie faţa o iolă mică cu adolescenţi la bord, 
aşa că Sweat încetini şi îi lăsă să treacă. 

- Spune-mi ce scrie acolo. m, 

- Hai să-ncepem cu sfârşitul. Iti convine aşa? 

- Zi-i. 

- La-nceput, cazul mi-a dat mare bătaie de cap, pesemne 
pentru că nu-mi trecuse prin minte aşa ceva. Am avut un caz 
asemănător în urmă cu cincisprezece ani. Atunci a fost 
descoperit în grădina din spatele casei sale corpul unei femei 
aşezat într-un fotoliu. Soţul ei a susţinut că băuseră în 
noaptea aceea, că el se dusese la culcare înaintea ei şi că ea 
avea să-l urmeze. Când s-a trezit a doua zi, a căutat-o şi-a 
găsit-o stând în grădina din spate, exact acolo unde o lăsase. 
După toate aparențele, femeia murise de moarte naturală şi 
nu prezenta urme de violenţă, nici de otravă, doar alcool 
într-o cantitate considerabilă. Organele interne erau foarte 
sănătoase şi nu prezentau indicii ale unor boli sau dereglări 
anterioare. Pentru o femeie de patruzeci de ani, avea un corp 
de tânără de douăzeci şi cinci. A scos untul din mine. Apoi 
totul a început să se lege. 

Paloarea cadavrului, pielea decolorată, care datorită 
scurgerii sângelui este de obicei purpurie, la ea - era 
roz-vişiniu. Asta indică drept cauză a morţii otrăvirea cu 
cianură sau cu monoxid de carbon sau hipodermie. Am mai 


descoperit o hemoragie a pancreasului. Am procedat prin 
eliminare şi am renunţat la primele două ipoteze. Apoi, am 
pus degetul pe rană când am descoperit ocupaţia bărbatului. 
N-a fost chiar o probă zdrobitoare dar suficientă ca 
judecătorul să-i dea cincizeci de ani. 

- Cu ce se ocupa bărbatul ei? 

- Şofer pe un camion frigorific, la o firmă transportoare de 
alimente congelate. Planul a fost curăţel. A pompat băutură-n 
ea, până şi-a pierdut cunoştinţa. A aşezat-o în camionul pe 
care-l ţinea în faţa casei peste noapte sau la sfârşit de 
săptămână, a pornit instalaţia frigorifică şi-a aşteptat să i se 
întărească corpul. După ce biata femeie şi-a dat sufletul, a 
dus-o la loc pe scaunul din grădină, iar el s-a dus la culcare. 

Sweat se uită la el cu o privire goală. 

- Doar nu vrei să spui despre cei din balon că au fost ţinuţi 
într-un congelator până şi-au dat sufletul. 

- Ba exact asta vreau să spun. 

- Eşti sigur? 

- Pe o scară a probabilității de la unu la zece, eu aş alege 
opt. 

- Îţi dai seama cum sună asta? 

- Pare o nebunie. 

- Trei bărbaţi dispar în Marea Caraibilor la zece grade 
Celsius şi-apoi mor îngheţaţi? Sweat nu adresa cuiva anume 
întrebarea sa. N-o să se lege niciodată, doctore. Poate doar 
dacă am avea la îndemână un camion frigorific. 

- Oricum nimic nu se leagă. 

- Adică? 

- A sosit şi raportul FBl-ului. Jessie LeBaron a avut dreptate 
la identificare. Cel de la morgă nu e soţul ei, iar ceilalţi doi nu 
sunt Buck Caesar, nici Joe Cavilla. 

- Dumnezeule, ce mai e şi asta? Atunci cine sunt? 

- Nu au cazier la FBI şi deci nu i-au putut identifica după 
amprente. Se pare că sunt străini. 

- Ai găsit ceva care ne poate ajuta să le aflăm identitatea? 

- Pot să-ţi spun ce înălţime şi ce greutate au avut tipii ăştia. 
Pot să-ţi arăt radiografii dentare sau de fracturări ale oaselor. 
După mărimea ficatului, se pare că toţi trei au fost mari 
amatori de băutură. 


Plămânii le sunt plini de fum de ţigară, iar dinţii şi buricele 
degetelor vorbesc despre faptul că au fumat ţigări fără filtru. 
Au fost mari mâncăi. La ultima lor masă, au mâncat pâine 
neagră, fructe şi carne. Doi au în jur de treizeci de ani, iar al 
treilea a sărit puţin de patruzeci. În timpul vieţii, au fost într-o 
condiţie fizică medie. Ei, în afară de astea, nu prea mai am ce 
s-adaug ca să te-ajut să-i identifici. 

- E şi ăsta un început. 

- Dar asta-nseamnă că LeBaron, Caesar şi Cavilla sunt doar 
dispăruţi. 

Înainte ca Joe să poată răspunde, se auzi în microfonul 
staţiei radio o voce de femeie. Sweat răspunse şi mută pe 
altă frecvenţă după cum i se spusese. 

- Regret întreruperea, îi spuse el lui Rooney, dar am o 
urgenţă pe linia care ne leagă de țărm. 

Rooney dădu din cap. Intră în cabina din faţă şi-şi mai turnă 
un pahar. O căldură îi inundă corpul. Mai zăbovi câteva clipe 
înainte de a urca pe punte, iar când ajunse sus, Sweat, roşu 
la faţă de mânie, tocmai lăsa jos microfonul. 

- Nenorociţii! spuse el printre dinţi. 

- Care-i problema? întrebă Rooney. 

- l-au luat, spuse Sweat şi dădu un pumn în cârmă. 
Blestemaţii ăia de agenţi s-au dus la morgă şi au ridicat 
cadavrele din dirijabil. 

- Dar sunt anumite proceduri legale care iau timp, protestă 
Rooney. 

- Şase poliţişti în haine civile şi doi inspectori federali au 
apărut cu toată hârţogăria în regulă, au umflat corpurile, 
le-au băgat în nişte containere de tablă umplute cu gheaţă 
şi-au şters-o într-un elicopter al Marinei americane. 

- Când s-a întâmplat? 

- Nici cu zece minute în urmă. Harry Victor, inspectorul 
însărcinat cu rezolvarea cazului, spune că i-au cotrobăit prin 
birou cât s-a dus la toaletă şi i-au smuls filele din dosar. 

- Şi cu raportul meu ce-au făcut? 

- L-au luat şi pe-ăla. 

Ginul îl adusese pe Rooney într-o stare euforică. 

- Priveşte-o şi din unghiul acesta: v-au luat o belea de pe 
cap, ţie şi departamentului. 


Mânia lui Sweat se-mprăştie încet. 

- Nu neg că de fapt mi-au făcut un serviciu, numai că 
metoda lor mă scoate din minţi. 

- Mai e o mică consolare, se-mpletici Rooney. 

Deja începuse să-i fie greu să se ţină pe picioare. 

- Unchiul Sam n-a pus mâna chiar pe tot. 

- Ca de exemplu, ce? 

- Ceva ce nu apare în raport. Un rezultat de la laborator 
care-ar fi creat multă confuzie dacă-l aşterneam pe hârtie. Pe 
ăsta nu e bine să-l spui nici într-o casă de nebuni. 

- Despre ce e vorba? întrebă Sweat. 

- Cauza morţii. 

- Păi da spuneai că e hipodermie. 

- Aşa e, însă am omis cea mai tare poantă. Vezi tu, am 
uitat să precizez când s-a produs moartea. 

Rooney începu să articuleze tot mai greu. 

- Nu putea să fie decât în urmă cu câteva zile. 

- O, nu! Tipii ăia şi-au dat sufletul cu mult timp în urmă. 

- Cam când? 

- Păi, în urmă cu un an sau doi. 

Şeriful Sweat căscă ochii la Rooney, nevenindu-i să creadă 
ce auzea. Dar medicul legist stătea acolo rânjind perfid ca o 
hienă. Mai rânjea încă atunci când se aplecă peste bord şi 
începu să verse. 


8. 


Casa lui Dirk Pitt nu se afla nici pe o stradă de la periferie, 
nici în cartierul invadat de verdeață al bogătaşilor din 
Washington. Nu dădea spre nici o curte interioară şi nu avea 
nici vecini de felul celor cu o liotă de copii gălăgioşi şi de câini 
care latră tot timpul. De fapt, casa lui nici nu era o casă, ci un 
vechi hangar care se găsea chiar pe drumul ce ducea de la 
Aeroportul Internaţional în capitală. 

Dacă o priveai din stradă, părea nelocuită. 

Buruienele puseseră stăpânire pe clădire, iar zidurile din 
tablă ondulată erau mâncate de vreme şi nu mai păstrau nici 
urmă de tencuială. Singurul indiciu că ar fi fost locuită era un 
şir de ferestre plasate chiar sub brâul acoperişului vălurit. 


Deşi erau pătate, murdare şi pline de praf, ferestrele nu erau 
bătute-n cuie ca acelea ale unui depozit abandonat. 

Pitt îi mulţumi tipului de la întreţinerea aeroportului care îl 
adusese cu maşina de la punctul terminus până în faţa casei. 

Uitându-se în jur să vadă dacă nu fusese urmărit, scoase 
din buzunarul hainei un transmiţător minuscul şi dădu câteva 
comenzi scurte care blocară sistemul de alarmă făcând să se 
deschidă o uşă laterală ce părea că nu se mai învârtise în 
ţâţâni de cel puţin treizeci de ani. 

Intră şi păşii pe o podea de beton bine lustruită pe care se 
odihneau cam trei duzini de automobile clasice, lucind de 
curăţenie, un avion de pe vremea bunicii şi un vagon de cale 
ferată de la începutul secolului. Se opri în faţa unui coupe 
sport Talbot-Lago, o variantă franceză, şi se uită cu dragoste 
la saşiul ei pe care începuse să-l repare. 

Maşina fusese aproape complet distrusă de o explozie, iar 
el era hotărât să pună cap la cap rămăşiţele contorsionate şi 
să-i redea frumuseţea şi eleganța de odinioară. 

Işi cără bagajele în sus, pe o scară în spirală care ducea la 
apartamentul său construit în partea cealaltă a hangarului. 
Ceasul de la mână arăta ora două şi un sfert după-amiaza, 
dar mintea şi trupul le simţea obosite de parcă ar fi fost 
miezul nopţii. 

După ce-şi desfăcu bagajele se hotărî să-şi petreacă 
următoarele ore reparând maşina Talbot-Lago şi să facă un 
duş mai târziu. Işi trăsese deja pe el o salopetă veche şi 
tocmai deschisese un sertar de la lădiţa cu scule, când întreg 
hangarul răsună de un ţârâit puternic. Scoase un telefon fără 
fir din buzunarul larg al salopetei de lucru. 

- Alo! 

- Cu domnul Pitt, vă rog, rosti o voce de femeie. 

- La telefon. 

- O clipă. 

După ce aşteptă cam două minute, Pitt întrerupse legătura 
şi se-apucă să lucreze la distribuţia maşinii Talbot. Nu 
trecuseră nici cinci minute şi sunetul telefonului se auzi din 
nou. 

Ridică, dar nu spuse nimic. 

- Mai sunteţi pe fir, domnule? întrebă aceeaşi voce. 


- Da, răspunse Pitt detaşat, proptind telefonul de ureche cu 
umărul în timp ce mâinile-i lucrau. 

- Sunt Sandra Cabot, secretara particulară a doamnei 
LeBaron. Vorbesc cu domnul Dirk Pitt? 

- Chiar el. 

- Doamna LeBaron doreşte să vă vadă. Puteţi veni la 
reşedinţa sa la ora patru? 

- Drept la ţintă, nu-i aşa? 

- Poftim? 

- Regret, domnişoară Cabot, dar trebuie să îngrijesc o 
maşină bolnavă. Poate dacă doamna LeBaron ar putea să 
treacă pe la mine, am putea sta de vorbă. 

- Mie teamă că e imposibil. Dă o petrecere astă seară, un 
cocktail la care participă numai personalităţi, printre alţii şi 
secretarul de stat. Nu poate să lipsească. 

- Atunci poate altă dată. 

Se lăsă o linişte de gheaţă, apoi Miss Cabot interveni: 

- Cred că nu aţi înţeles. 

- Aşa e, ceva îmi scapă. 

- Numele LeBaron nu vă spune nimic? 

- Nu mai mult decât Shagnasty, Quagmire sau Smith, minţi 
Pitt jovial. 

Pentru o clipă, Miss Cabot se pierdu cu firea. 

- Domnul LeBaron... 

- Bine, să lăsăm gluma, o întrerupse Pitt. Ştiu foarte bine 
cine este domnul LeBaron. Şi nu ne-am mai pierde vremea 
nici unii, nici alţii, dacă v-aş spune că nu mai am nimic de 
adăugat în legătură cu misterul dispariţiei şi morţii sale. 
Transmiteţi-i doamnei LeBaron condoleanţele mele. E tot ce 
pot să fac pentru ea. 

Cabot trase adânc aer în piept şi o luă de la capăt: 

- Domnule Pitt, vă rog, vă va fi extrem de recunoscătoare 
dacă puteţi veni aici. 

Pitt aproape o văzu rostind cuvintele „vă rog” cu dinţii 
încleştaţi. 

- Bine, cred că o să pot veni. Care-i adresa? Cabot îşi regăsi 
aroganţa. 

- Trimit şoferul după dumneavoastră. 

- Dacă n-aveţi nimic împotrivă, prefer să vin cu maşina 


mea. Limuzinele îmi declanşează claustrofobia. 

- Dacă aşa doriţi, spuse ea băţos. Casa se află la capătul 
străzii Beacon Drive, în Great Falls Estates. 

- Am să mă uit pe o hartă a oraşului. 

- Apropo, ce maşină aveţi? 

- De ce vreţi să ştiţi? 

- Să anunţ paznicul de la poartă. 

Pitt ezită o clipă, apoi se uită în hangar şi privirea i se opri 
pe o maşină parcată lângă intrare. 

- O decapotabilă veche. 

- Veche? 

- Da, din 1951. 

- Atunci v-aş ruga să fiţi amabil şi s-o lăsaţi în parcarea de 
lângă casa personalului. Este pe alee în dreapta, când veniţi 
dinspre ghereta portarului. 

- Nu ţi-e niciodată ruşine de felul în care le comanzi 
oamenilor? 

- N-are de ce să-mi fie ruşine, domnule Pitt. Vă aşteptăm la 
ora patru. 

- Aţi vrea să terminaţi cu mine înainte de venirea 
oaspeţilor? întrebă Pitt cu vocea plină de sarcasm. Ştiţi, n-aş 
vrea să ofensez pe nimeni la vederea rablei mele care 
profanează domeniul. 

- Nu-i nici o problemă, nu se lăsă nici ea mai prejos. 
Petrecerea nu începe decât la opt. La revedere. 

După ce Sandra Cabot a închis, Pitt s-a îndreptat spre 
maşina decapotabilă şi s-a uitat la ea o vreme. Apoi a ridicat 
podeaua din faţa banchetei din spate şi a prins undeva 
dedesubt firele unui redresor de baterie. S-a întors apoi la 
Talbot-ul său şi, calm, a continuat să lucreze de unde 
rămăsese. 


KKK 


La opt şi jumătate fix, portarul de la intrarea pe domeniul 
LeBaron întâmpina o pereche de tineri într-un Ferrari galben, 
iar după ce verificase numele lor pe lista invitaţilor le făcu 
semn să intre. Sosi apoi o limuzină Chrysler în care se aflau 
consilierul preşedintelui, Daniel Fawcett, şi soția. 

Paznicul nu părea prea impresionat la vederea atâtor 


maşini extravagante şi a ocupanților lor celebri. 

Îşi ridică mâinile deasupra capului şi, plictisit, se-ntinse şi 
căscă. Mâinile-i rămaseră în aer, iar gura i se-nchise cu un 
pocnet sec căci se pomeni uitându-se cu ochii larg căscaţi la 
cea mai mare maşină pe care o văzuse în viaţa lui. 

Era monstruos de mare, cam şase metri din bară-n bară, şi 
părea să cântărească peste trei tone. 

Uşile şi capota erau gri argintiu, iar aripile castaniu 
metalizat. Era o maşină sport decapotabilă, iar capota, dacă 
era trasă, era complet ascunsă vederii. 

Avea o linie frumoasă şi elegantă de maşină de clasă, era 
un exemplu viu de măiestrie neasemuită. 

- Asta da maşină, spuse paznicul în cele din urmă. 

- Daimler, răspunse Pitt. 

- După nume, pare englezească. 

- Chiar este. 

Paznicul clătină din cap plin de admiraţie, apoi aruncă o 
privire pe lista invitaţilor. 

- Numele dumneavoastră, vă rog. 

- Pitt. 

- Nu vă găsesc. Aţi fost invitat? 

- Aveam o întâlnire cu doamna LeBaron mai devreme. 

Paznicul intră în căsuţa sa şi verifică o listă de pe un panou. 

- Da, domnule. Întâlnirea era pentru ora patru. 

- Când i-am telefonat să-i spun că voi întârzia, mi-a spus să 
vin la petrecere. 

- Ei bine, dacă tot vă aşteaptă, spuse paznicul încă adâncit 
în admirarea liniilor acelui Daimler, de partea mea cred că e 
în regulă. Puteţi să mergeţi. Distracţie plăcută. 

Pitt dădu din cap a mulţumire, apoi conduse maşina 
imensă, lin, pe aleea care şerpuia până în faţa reşedinţei 
LeBaron. Clădirea principală se ridica pe o colină, chiar 
deasupra unui teren de tenis şi a unei piscine. Arhitectura era 
specifică zonei, casă din cărămidă, în stil colonial, cu trei 
etaje şi coloane albe la intrare, care susțineau acoperişul 
deasupra unui portic frontal, aripile casei întinzându-se apoi 
lateral. La dreapta era un pâlc de pini care se întindea până 
la o casă stil vagon cu garaj la parter despre care Pitt 
presupuse că era locuinţa personalului. Vis-a-vis şi la stânga 


conacului se afla o construcţie imensă cu pereţi de sticlă, 
luminată de candelabre de cristal ce atârnau din tavan. Flori 
şi arbuşti exotici îşi împrăştiau mireasma printre cele 
douăzeci de mese, iar pe o scenă minusculă ridicată în faţa 
unei căderi de apă, cânta o orchestră mică. 

Pitt fu profund impresionat. Era o ambianţă perfectă pentru 
o petrecere într-o seară rece de octombrie. Raymond LeBaron 
luă notă maximă pentru originalitate. Pitt trase Daim/erul în 
faţa serei unde aştepta un lacheu îmbrăcat în livrea, cu 
expresia de teamă respectuoasă a unui tâmplar privind la un 
arbore Sequoia. 

Cât se strecură afară din maşină şi-şi îndreptă smochingul, 
Pitt remarcă un grup destul de numeros strângându-se în 
spatele peretelui transparent şi făcând semne spre maşină. |i 
dădu valetului instrucţiuni cum să oprească contactul, apoi 
intră pe uşa de sticlă. Orchestra interpreta motive muzicale 
din melodiile la modă ale lui John Barry, mai fin la alămuri, în 
forţă la instrumentele cu coarde. 

Chiar la intrare, stătea şi întâmpina oaspeţii o femeie 
elegantă, îmbrăcată după ultima modă a caselor de creaţie. 

Fără-ndoială, era Jessie LeBaron. Stăpână pe sine, 
întruchiparea însăşi a graţiei şi clasei, o dovadă vie că o 
femeie poate fi frumoasă şi după cincizeci de ani. Purta o 
tunică strălucitoare bătută în mărgele şi paiete verzi şi 
argintii peste o fustă strâmtă de catifea. 

Pitt se apropie şi făcu o uşoară reverență. 

- Bună seara, spuse el arborând cel mai seducător zâmbet 
al său. 

-Ce e maşina aceea senzaţională? îl întrebă Jessie 
uitându-se prin uşă. 

-O Daimler, comandă specială îmbunătăţită pentru 
consum de 5,4 litri, cu motor în opt cilindri şi lucrătură 
artizanală a caroseriei, marca Hooper. 

Ea îi zâmbi fermecător şi îi întinse mana. 

- Vă mulţumesc că aţi venit domnule... ezită ea, privindu-l 
întrebător. lertaţi-mă, dar nu-mi aduc aminte să vă fi 
cunoscut. 

- Asta-i pentru că n-am dat niciodată ochii unul cu altul, 
spuse el minunându-se de timbrul gutural al vocii lui Jessie, 


aproape răguşită, cu-o umbră de vulgaritate senzuală. 

- Mă numesc Pitt, Dirk Pitt. 

Ochii întunecaţi ai lui Jessie îl fixară pe Pitt într-un fel foarte 
special. 

- Aţi întârziat patru ore şi jumătate, domnule Pitt. A 
intervenit ceva neaşteptat? 

- Nimic de felul ăsta, doamnă LeBaron. Mi-am aranjat 
sosirea cu cea mai mare grijă. 

- Dar n-aţi fost invitat la petrecere, spuse ea calm. Aşa 
încât va trebui să plecaţi. 

- Ce păcat, spuse Pitt îmbufnat. Aşa de rar mi se oferă 
ocazia să-mi pun smochingul. 

Faţa lui Jessie exprimă dispreţ. Se-ntoarse spre o femeie 
cam înţepată, cu ochelari cu rame mari, care se ţinea puţin în 
spatele ei şi despre care Pitt îşi imagină că era secretara, 
Sandra Cabot. 

- Caută-l pe Angelo şi spune-i să-l conducă pe domnul. 

Ochii lui Pitt sclipiră răutăcios. 

- Se pare că am un adevărat talent de a stârni aversiune. 
Ce preferaţi, să plec de bunăvoie sau să provoc o scenă 
neplăcută? 

- Cred că ar fi mai bine să plecaţi de bunăvoie. 

- Atunci de ce mi-aţi mai cerut să mă vedeţi? 

- O chestiune legată de soţul meu. 

- Nu ne-am întâlnit niciodată, aşa că nu pot să vă spun 
nimic în plus faţă de ce ştiţi deja în legătură cu moartea sa. 

- Raymond n-a murit, spuse ea tranşant. 

- Când l-am văzut eu în balon făcea foarte bine pe mortul. 

- Acela nu era el. 

Pitt o privi sceptic, dar nu spuse nimic. 

- Nu mă credeţi, nu-i aşa? 

- De fapt, nu-mi pasă. 

- Speram să mă puteţi ajuta cu ceva. 

- Aveţi un fel foarte ciudat de-a cere ajutorul. 

- Sunteţi la un dineu de binefacere, domnule Pitt. Locul 
dumneavoastră nu este aici. Să stabilim o oră la care să 
ne-ntâlnim mâine. 

Pitt se hotărî să nu ţină seama de furia care-l cuprinsese. 

- Ce făcea soţul dumneavoastră când a dispărut? întrebă el 


fără nici un preambul. 

- Căuta comoara El Dorado, îi răspunse ea privind nervos 
spre oaspeţii dinăuntru. Era convins că s-a scufundat o dată 
cu Cyclops. 

Inainte ca Pitt să poată face vreun comentariu, Cabot se 
întorsese cu Angelo, şoferul cubanez. 

- La revedere, domnule Pitt, spuse Jessie concediindu-l şi 
întâmpinând o pereche de nou veniţi. 

Pitt ridică din umeri a nepăsare şi-i oferi braţul lui Angelo: 

- Hai, s-o facem cât mai oficial. Condu-mă tu afară. Apoi, 
se-ntoarse spre Jessie. Şi încă ceva, doamnă LeBaron. Nu-mi 
place să fiu tratat ca ultimul borfaş. Altă dată, nu vă mai 
deranjaţi să mă căutaţi. 

De-abia apoi Pitt îi permise lui Angelo să-l escorteze de la 
clădirea serei până la locul unde era parcat Daimler-ul său. 
Jessie se uită după el până când impunătoarea maşină 
dispăru în noapte. 

Se-ntoarse la oaspeţii săi şi se amestecă printre ei. 

Douglas Oates, secretarul de stat, o privi apropiindu-se 
peste umărul consilierului prezidenţial Daniel Fawcett. 

- Splendid, Jessie. 

- Intr-adevăr, sublinie Fawcett. Nimeni din Washington nu 
dă mese mai rafinate. 

Ochii lui Jessie se luminară, iar buzele sale se arcuiră 
într-un zâmbet cald. 

- Vă mulţumesc, domnilor. 

Oates arătă cu capul spre uşă: 

- A fost o-nchipuire, sau chiar l-am văzut pe Dirk Pitt dat pe 
uşă afară? Jessie îi aruncă lui Oates o privire goală: 

- II cunoşti?!... Intrebă ea surprinsă. 

- Sigur că da. Pitt este numărul doi la NUMA. El este cel 
care a adus Titanicul la suprafaţă pentru Departamentul 
Apărării. 

- Şi care i-a salvat preşedintelui viaţa, în Louisiana, 
completă Fawcett. 

Jessie păli imperceptibil. 

- N-am ştiut. 

- Sper că nu l-ai înfuriat. 

- Poate c-am fost puţin cam aspră, admise ea. 


- Nu vă interesează forările marine în larg de San Diego? 

- Ba da. Rapoartele seismice vorbesc despre un imens 
câmp de petrol încă neexplorat. Una dintre companiile 
noastre are uşă deschisă sus şi nu va fi nici o problemă să 
obţinem autorizaţia de forare. Dar de ce-ntrebaţi? 

- Chiar nu ştii cine este şeful comisiei senatoriale care 
acordă dreptul de exploatare a petrolului pe terenurile care 
aparţin statului? 

- Desigur, este... Vocea lui Jessie se pierdu, iar stăpânirea 
sa de sine se topi complet. 

- Tatăl lui Dirk, încheie Oates în locul ei. Senatorul de 
California - George Pitt. Fără sprijinul său şi fără 
binecuvântarea celor de la NUMA, pentru probleme de mediu, 
n-ai nici o şansă să capeţi drepturile de forare. 

- Se pare că uşa care-ţi era deschisă tocmai s-a închis, 
spuse Fawcett sarcastic. 


9- 


O jumătate de oră mai târziu, Pitt îşi parca maşina Daimler 
pe locul său din fața unei clădiri impunătoare, cu pereți de 
sticlă mată, care adăpostea sediul NUMA. Semnă în condica 
de la biroul pazei şi luă liftul până la etajul al zecelea. 

Când uşile s-au deschis, intră într-o încăpere imensă, un 
adevărat labirint electronic, unde se afla instalată reţeaua 
informatică şi de comunicaţii a agenţiei marine. 

Hiram Yaegger ridică privirea din spatele unui birou în 
formă de potcoavă a cărui suprafaţă era acoperită de o 
puzderie de computere şi-i zâmbi: 

- Salut, Dirk. S-au înţolit cu toţii dar n-au avut unde să 
meargă? 

- Gazda a hotărât că sunt persoană non grata, aşa că am 
fost debarcat. 

- Cineva cunoscut? Fu rândul lui Pitt să zâmbească. Se uită 
în jos la Yaegger. 

Electronistul-vrăjitor părea că descinde direct din vremurile 
hippy de la-nceputul anilor 70. Părul blond şi-l lăsase lung şi-l 
purta strâns la spate într-o coadă de cal. Barba-i era veşnic în 
neorânduială şi răsucită în cârlionţi rebeli. lar ţinuta sa la 


lucru sau acasă era o jachetă şi-o pereche de pantaloni Levis 
vârâţi în nişte cizme de cowboy scofâlcite şi cam trecute. 

Pitt spuse: 

-Nu mi te pot închipui alături de Jessie LeBaron, 
frecventând aceleaşi cercuri. 

Yaegger scoase un fluierat: 

- Te-a turtit un picior dat în dos de una ca Jessie LeBaron? 
Omule, da eşti un adevărat erou pentru cei oropsiţi. 

- Ai chef să faci nişte săpături? 

- Despre ea? 

- Despre el. 

- Bărbat-su? Cel care-a dispărut? 

- Raymond LeBaron. 

- Altă operaţie sub clar de lună? 

- Spune-i cum vrei. 

- Dirk, zise Yaegger fixându-l peste nişte ochelari cu rame 
de pe vremea bunicii, eşti un tip cam curios şi-ţi bagi nasul 
peste tot, da-mi placi şi-aşa. Eu sunt aici să fac reţele de 
calculatoare clasa întâi şi să arhivez datele de geografie şi 
istorie marină, da salivez la gândul că-ţi vei face apariţia 
cerându-mi să-mi folosesc sprijinul creator în scopuri obscure. 
De ce merg pe mâna ta?... O.K. Îţi spun de ce: fiindcă am 
sânge de coţcar, încă mai mult ca tine. Acum zi-i cât de 
adânc vrei să sap. 

- Până-n trecutul lui cel mai îndepărtat. De unde-a apărut, 
ce e cu banii care-au stat la baza imperiului său... 

- Raymond LeBaron era destul de secretos cu viaţa lui 
particulară. S-ar putea să-şi fi şters urmele. 

- Îmi dau seama de asta, da ai mai scos tu la lumină şi alte 
secrete de familie până acum. 

- Da. Familia Bougainville, cu câteva luni în urmă. l-am cam 
făcut-o, ca să zic aşa, amiralului. 

- Incă ceva. 

- Sunt numai urechi. 

- Un vapor numit Cyc/ops. Ai putea să-i afli povestea? 

- Fără probleme. Altceva? 

- Cam asta ar fi tot, răspunse Pitt. 

Yaegger îl privi. 

- Acum ce te-a mai supărat, bătrâne? Nu-mi vine-a crede 


că îl vânezi pe LeBaron numai pentru că ai fost azvârlit în 
stradă de la petrecere. De pildă eu... Am fost alungat de la 
cele mai spurcate adunături din oraşul ăsta. Şi asta e. 

Pitt râse. 

- Nu-i vorba de răzbunare. Sunt doar intrigat. Jessie 
LeBaron a zis ceva care mi s-a părut cam curios în legătură 
cu dispariţia soţului ei. 

- Am citit în Washington Post. Era un paragraf acolo în care 
se vorbea despre tine ca despre eroul zilei; cum ai recuperat 
balonul lui LeBaron cu-o şmecherie cu-o sfoară şi-un palmier. 
Care-i treaba? 

- Susţine că soţul ei nu e printre morţii care-au fost găsiţi în 
cabina de comandă. 

Yaegger tăcu, având acea privire care spunea că n-a-nţeles 
nimic. 

- Nu se leagă. Dacă bătrânul LeBaron a dispărut în sacul lui 
umflat cu gaze, e logic că tot el era acolo când a apărut 
balonul. 

- Nu, dacă e să ne luăm după spusele soţiei îndurerate. 

- Cred că priveşte lucrurile dintr-un anume unghi - financiar 
sau legat de asigurări. 

- Poate da, poate nu. Există însă posibilitatea ca NUMA să 
ia parte la anchetă atâta timp cât evenimentul învăluit în 
mister s-a petrecut deasupra mării. 

- Şi noi o să fim primii. 

- Ceva de felul ăsta. 

- Şi ce legătură are vasul Cyclops cu toată tărăşenia? 

- Ea mi-a spus că LeBaron căuta Cyclops când s-a topit în 
aer. 

Yaegger se ridică de pe scaun. 

- Bine. Să-i dăm bice. Cât timp pun eu la punct programul 
de căutare, tu uită-te prin fişiere după informaţii legate de 
vapor. 

II conduse pe Pitt într-un soi de amfiteatru cu un monitor 
imens, instalat pe peretele din faţă şi-l pofti să se aşeze la un 
pupitru pe care se afla tastatura computerului. Apăsă câteva 
butoane peste umărul lui Pitt şi aparatul răspunse comenzilor. 

- Săptămâna trecută am instalat un sistem nou. Terminalul 
este cuplat la un sintetizor de voce. 


- Un computer care vorbeşte, spuse Pitt. 

- Da. Înţelege peste zece mii de comenzi verbale, poate da 
tot atâtea răspunsuri corecte şi, de fapt, poate chiar să 
întreţină o discuţie. Vocea îi sună cam nefiresc, ceva în felul 
lui Hal, robotul uriaş din filmul 2001, dar o să te obişnuieşti. 
Noi îi spunem Speranța. 

- Speranţa? 

- Da, speranţa noastră că o să dea răspunsurile corecte. 

- Nostim. 

- Dacă ai nevoie de ceva, mă găseşti la terminal. Nu 
trebuie decât să ridici receptorul şi să formezi 47. 


KKK 


Pitt ridică ochii spre ecran. Avea o culoare gri albăstruie. 

Prinse destul de precaut microfonul şi vorbi în el: 

- Speranțo, mă numesc Dirk. Eşti gata să începi o 
investigaţie pentru mine? Doamne, se simţea ca un tâmpit. 
Era ca şi când s-ar fi adresat unui zid şi ar fi aşteptat să-i 
răspundă. 

- Bună, Dirk, îi spuse o voce vag feminină, care suna de 
parc-ar fi ieşit dintr-un burduf. Eu sunt gata. Spune tu când 
vrei să începem. 

Pitt trase adânc aer în piept şi porni: 

- Speranţo, aş vrea să-mi spui câte ceva despre un vapor 
numit Cyclops. 

Cam cinci secunde se lăsă tăcerea, apoi computerul 
răspunse: 

- Va trebui să faci precizări. Discurile mele de memorie 
conţin date despre cinci vase diferite cu numele Cyc/ops. 

- Al meu avea o comoară la bordul său. 

- Îmi pare rău, însă după documentele de îmbarcare nu 
rezultă că vreunul să fi avut vreo comoară la bord. 

- Îmi pare rău. Lui Pitt încă nu-i venea să creadă că face 
conversaţie cu o maşină. 

- Dacă-mi permiţi să mă abat o clipă de la discuţie, aş vrea 
să-ţi spun că eşti un computer foarte inteligent şi simpatic. 

- Îţi mulţumesc pentru compliment, Dirk. Să ştii că pot 
scoate efecte de sunet; pot imita animale, ştiu să cânt - deşi 
nu prea bine - şi să pronunt 


supercalifragelisticexplicalidosion, chiar dacă n-am fost 
programată pentru definiţia sa exactă. Vrei s-o spun şi de la 
sfârşit la-nceput? 

- Poate altă dată. Revenind la Cyclops... cel care mă 
interesează s-a scufundat în Caraibe. 

- Atunci ne rămân numai două. Un vapor cu aburi care s-a 
împotmolit în Golful Montentego din Jamaica, la 5 mai 1968 şi 
un mineralier al Marinei Statelor Unite care transporta 
minereu sau cărbune, dispărut fără urmă între 5 şi 10 
februarie 1918. 

Pitt se gândi că n-ar fi avut nici un rost ca Raymond 
LeBaron să caute un vas care eşuase într-un port aglomerat, 
doar cu douăzeci de ani în urmă. Îi reveni în minte povestea 
mineralierului Marinei. Dispariția sa fusese unanim 
considerată a fi unul dintre marile mistere ale deja 
legendarului Triunghi al Bermudelor. 

- Alegem transportorul Marinei, spuse Pitt. 

- Dacă vrei să tipăresc date, apasă pe tasta de comandă şi 
literele P.T. Dacă te uiţi pe ecran, îţi voi proiecta fotografiile 
de care dispunem. 

Pitt făcu ce i se ceruse, iar informaţiile începură să curgă 
din imprimantă. Speranţa se ţinu de cuvânt şi pe ecran apăru 
o fotografie a vasului Cyclops ancorat într-un port 
necunoscut. 

Deşi carena era zveltă, cu prora demodată urcând şi 
coborând şi cu pupa graţioasă ca o cupă de şampanie, 
suprastructura sa părea un joc de cuburi aruncate de un copil 
alandala. O îngrămădire de macarale, amestecate cu cabluri; 
un păienjeniş, cu o împletitură de suporturi la înălţimea unui 
stat de om, se ridica în mijlocul corăbiei, asemenea unei 
păduri moarte. Pe toată partea dinspre pupa, chiar peste sala 
motoarelor, se întindea o cabină lungă cu acoperişul 
împodobit cu două coşuri gemene şi câteva guri de aerisire, 
foarte înalte toate. În continuare, mai în faţă, stătea cocoţată 
cabina timonei, chiar deasupra punţii principale, aidoma unei 
măsuţe de toaletă aşezate pe patru picioare, cu numai un 
singur şir de hublouri complet deschise în partea de jos. Cele 
două catarge înalte şi grinda transversală ieşită mult în afara 
covertei aduceau perfect cu o poartă de fotbal. Nava era 


diformă şi greoaie, ca o gâscă urâtă care n-are nici o şansă să 
semene cu o lebădă. 

Plutea în jurul său ceva nedefinit, care-ţi dădea fiori. 
La-nceput, Pitt nu putu să desluşească ce, mai apoi îşi dădu 
seama: în mod bizar, pe punte nu se afla nici un marinar. 
Vasul arăta de parcă era părăsit. 

Pitt îşi mută privirea de la ecran la datele statistice ale 
navei pe care le cercetă amănunţit: Lansare: 7 mai 1910 - 
William Cramp Sons Shipbuilders, Philadelphia Tonaj: 
deplasament 19.360 Lungime: 162 m ( de fapt, mai lungă 
decât vasele de luptă din vremea sa) Traversă: 20 m Pescaj: 
8,5 m Viteză: 15 noduri (cu trei noduri mai rapidă decât 
vasele Liberty din cel de-al doilea război mondial) Armament: 
4 tunuri de 4 toli Echipaj: 246 oameni Comandant: G. W. 
Worley - serviciul auxiliar Naval. 

Pitt remarcă faptul că Worley fusese căpitan pe Cyclops de 
la lansarea sa la apă şi până-n ziua dispariţiei. Se sprijini de 
spătar şi-şi lăsă mintea să lucreze în timp ce el studia 
fotografia vasului. 

- Ai şi alte fotografii ale navei? o întrebă el pe Speranța. 

- Trei din acelaşi unghi; una înspre pupa şi patru ale 
echipajului. 

- Hai să vedem cum arăta echipajul. 

Monitorul se-ntunecă o clipă, apoi pe el apăru imaginea 
unui bărbat stând în picioare lângă balustradă şi ţinând de 
mână o fetiţă. 

- Căpitanul Worley cu fiica sa, explică Speranța. 

Bărbatul era masiv, cu părul rărit, o mustață îngrijită, tăiată 
şi mâini imense. Stătea acolo într-un costum închis, cu 
cravata strâmbă ieşindu-i din haină, cu pantofii bine lustruiţi. 
Se uita fix la aparatul care-i imortalizase chipul cu 75 de ani 
în urmă. Fetiţa blondă de lângă el purta un tricou care-i 
ajungea până la genunchi şi o pălăriuţă. Ţinea strâns în 
mânuţă o păpuşă care părea să fie tare, în formă de amforă. 

- Adevăratul lui nume este Johan Wichman, îl informă 
Speranța fără ca el să-i fi cerut. S-a născut în Germania şi a 
intrat ilegal în Statele Unite, în 1878, pe un vas comercial 
care nu-i aparţinea, pe care l-a deturnat până în San 
Francisco. Nu se ştie cum a reuşit să falsifice actele. În 


vremea cât a fost comandant pe Cyc/ops, a trăit la Norfolk, în 
Virginia, împreună cu fetiţa şi soţia. 

- Există vreo posibilitate să fi lucrat pentru nemți în 1918? 

- Nu există nici o dovadă în sensul acesta. Vrei să vezi 
raportul anchetei făcute în urma tragediei? 

- Tipăreşte-l. O să-l studiez mai târziu. 

- Următoarea fotografie este a secundului, locotenentul 
David Forbes, spuse Speranța. 

Aparatul îl surprinsese pe Forbes în uniformă, în picioare 
lângă o maşină care-i păru lui Pitt a fi un automobil Cadillac 
din 1916. 

Forbes avea o faţă de ogar, cu nasul lung, subţire, ochii 
deschişi a căror culoare nu se putea ghici din fotografia 
alb-negru. Obrajii-i erau proaspăt raşi, sprâncenele arcuite, 
iar dinţii îi avea uşor ieşiţi în afară. 

- Ce fel de om era? întrebă Pitt. 

- N-a avut o pată la dosar până în momentul în care Worley 
l-a consemnat la bord pentru nesupunere faţă de superiori. 

- Motivul? 

- Căpitanul Worley a schimbat cursul stabilit de Forbes, iar 
Cyclops a fost pe punctul să eşueze la intrarea în Rio. Când 
Forbes a vrut să ştie care a fost motivul pentru modificarea 
de curs, Worley s-a înfuriat şi l-a consemnat în cabină. 

- Forbes încă mai era arestat în ultimul voiaj al lui Cyc/ops? 

- Da. 

- Cine urmează? 

- Locotenentul John Church, ofiţer de cursă. 

Fotografia înfăţişa un bărbat mărunţel, aproape fragil, 
îmbrăcat în civil şi aşezat la o masă într-un restaurant. Chipul 
său purta întipărită acea expresie de oboseală pe care o au 
fermierii după o zi grea de muncă la câmp. Totuşi, ochii 
întunecaţi exprimau veselie şi vorbeau despre un om cu fire 
deschisă. 

Părul încărunţit din pricina căruia i se încrunta fruntea 
înaltă era dat peste cap şi pe după urechile mici. 

- Pare mai vârstnic decât ceilalţi, remarcă Pitt. 

- De fapt, nu are decât douăzeci şi nouă de ani, spuse 
Speranţa. A intrat în Marină când avea şaisprezece ani şi 
singur s-a zbătut să ajungă ofiţer. 


- A avut probleme cu Worley? 

- Nimic care să fie consemnat în fişa sa. 

În ultima fotografie erau prezenţi doi bărbaţi aşteptându-şi 
sentinţa într-o sală de tribunal. Nu se citea urmă de teamă pe 
faţa lor, iar dacă era ceva acolo, păreau mai degrabă 
neîncrezători şi sfidători. 

Cel din stânga era înalt şi voinic, cu braţele musculoase. 
Celălalt avea dimensiunile şi înfăţişarea unui urs grizli. 

- Fotografia a fost luată la Curtea Marţială. Apar în ea 
fochistul grad | James Coker şi fochistul grad Il Barney DeVoe, 
judecaţi pentru uciderea fochistului grad IIl Oscar Stewart. 
Toţi trei staţionau la bordul crucişătorului american 
Pittsburgh. Coker, cel din stânga, a fost condamnat la moarte 
prin spânzurătoare, iar sentinţa a fost executată în Brazilia. 
DeVoe, cel din dreapta, a fost condamnat la o pedeapsă între 
cincizeci şi nouăzeci şi nouă de ani, care urma să fie 
efectuată la închisoarea navală de la Portsmouth din New 
Hampshire. 

- Ce legătură au ei cu Cyclops? întrebă Pitt. 

- Vasul Pittsburgh se afla la Rio de Janeiro când s-a comis 
omorul. Când căpitanul Worley a ajuns în port i s-a ordonat 
să-i transporte pe DeVoe şi încă alţi patru condamnaţi în 
Statele Unite, în arestul de la bordul navei. 

- Deci ei erau la bord când a venit sfârşitul? 

- Da. 

- Nu-s alte poze cu membri ai echipajului? 

- Probabil că mai sunt în albumele de familie, sau pot fi 
procurate din alte surse particulare, însă asta este tot ce am 
în banca mea de date. 

- Vorbeşte-mi despre evenimentele care au dus la dispariţia 
lui Cyclops. 

- Vorbesc sau scriu? 

- Poţi vorbi şi scoate şi la imprimantă în acelaşi timp? 

- Îmi pare rău, însă nu le pot face pe amândouă deodată. 
Ce variantă preferi? 

- Vorbeşte. 

- Foarte bine. O clipă..., să adun datele. 

Pitt începea să simtă oboseala şi aproape picoti. Fusese o zi 
lungă şi-ncărcată. Folosi pauza şi-l sună pe Yaeger să-i ceară 


o ceaşcă de cafea. 

- Cum te înţelegi cu Speranța? 

- Aproape încep să cred că e adevărată, răspunse Pitt. 

- E bine, atât timp cât nu începi să-ţi imaginezi ce forme 
are. 

- Încă n-am ajuns în halul ăsta. 

- Cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o placi mai mult. 

- Tu cum te descurci cu Raymond LeBaron? 

- De ce ţi-e teamă..., spuse Yaeger. Şi-a îngropat bine 
trecutul. Nici o referire la viaţa personală, doar statistici 
făcute din momentul în care a ajuns marele vrăjitor din Wall 
Street. 

- Ceva interesant? 

- Nu tocmai. Se trage dintr-o familie înstărită. Taică-su avea 
o reţea de magazine de articole de fierărie. După câte miros 
eu, Raymond nu se prea avea bine cu taică-su. Nu apare nici 
o aluzie la familie în nici una din biografiile făcute de ziare 
după ce a devenit mare grangur în finanţe. 

- Ai aflat cum a făcut primele miare? 

- Zona asta e cam nebuloasă. A avut cu un asociat pe 
nume Kronberg, o firmă de recuperări de epave, pe la 
jumătatea anilor 50. Se pare că au tras targa pe uscat vreo 
câţiva ani, apoi au dat faliment. 

Doi ani mai târziu, Raymond îşi lansa propria publicaţie. 

- Prospero. 

- Corect. 

- Se spune pe undeva de unde i-au venit banii? 

- Deloc, răspunse Yaeger. Apropo, Jessie e a doua lui 
nevastă. Prima se numea Hillary şi a murit în urmă cu câţiva 
ani. N-avem nimic despre ea. 

- Bine, ţine-o aşa. 

Pitt închise telefonul chiar în momentul în care Speranța 
începu să vorbească: 

- Am pregătit datele pentru voiajul de pe urmă, şi atât de 
nefericit al lui Cyc/ops. 

- Să auzim. 

- A plecat din Rio de Janeiro pe 16 februarie 1918, cu 
destinaţia Baltimore, Maryland. La bordul său se aflau 15 
ofiţeri, 231 de marinari, alţi 57 de marinari de pe crucişătorul 


Pittsburgh care urmau să fie înlocuiţi la baza navală Norfolk şi 
trimişi pe alte vase, cei cinci condamnaţi, inclusiv Devoe, şi 
consulul general american la Rio, Alfred Morean Gottschalk 
care se întorcea la Washington. Vasul avea o încărcătură de 
11.000 tone de minereu de mangan. După o scurtă oprire în 
portul Bahia pentru ridicarea corespondenţei, vasul a mai 
făcut o escală, neprogramată, pe 4 martie, la intrarea în 
Golful Carlisle, în Insula Barbados unde a şi aruncat ancora. 
Aici Worley a încărcat provizii şi cărbune motivând că le sunt 
necesare pentru continuarea călătoriei, însă acest fapt a fost, 
mai apoi, socotit nejustificat. După ce vasul a dispărut în larg, 
consulul american din Barbados a raportat că circulaseră o 
seamă de zvonuri în legătură cu acţiunea neobişnuită a lui 
Worley, întâmplări ciudate la bordul vasului şi o posibilă 
revoltă a echipajului. Ultima oară când a fost văzut Cyc/ops, 
cu toţi oamenii de la bordul său, a fost în 4 martie, ziua în 
care a părăsit Insula Barbados. 

- Nu s-a mai stabilit după aceea niciodată legătura cu ei? 

- Douăzeci şi patru de ore mai târziu, un cargou care 
transporta cherestea, Crogan Castle, a semnalat că prova îi 
fusese zdrobită de un val uriaş, neaşteptat. Apelurile radio pe 
care le-au trimis cei de la bordul său au fost recepționate de 
Cyclops. 

Ultimele cuvinte venite de pe mineralier indicau frecvenţa 
lor şi anunțau o sosire grabnică: Suntem la 50 mile sud de 
voi. Venim cu toată viteza. 

- Altceva? 

- Asta a fost tot. 

- Crogan Castle şi-a dat poziţia? 

- Au raportat latitudine 23.30 N şi longitudine 79.21 V, 
ceea ce înseamnă că se afla la aproximativ 30 de mile 
sud-est de un recif de suprafaţă numit Anguilla Cays. 

- A dispărut şi Crogan Castle? 

- Nu. Rapoartele spun că a eşuat la Havana. 

- Vreo urmă că Cyclops a naufragiat? 

- Cu toate căutările febrile ale Marinei, nu s-a găsit nimic. 

Pitt se-ntrerupse, când Yaeger intră în sala de proiecţie; 
puse o ceaşcă de cafea pe pupitru şi se retrase în tăcere. Pitt 
luă câteva înghiţituri şi îi ceru Sperantei să-i arate încă o dată 


fotografia lui Cyclops. 

Vasul îşi făcu din nou apariţia pe ecran, iar el îl privi 
gânditor. 

Ridică receptorul, formă un număr şi aşteptă. 

Ceasul digital de pe consolă arăta ora 11 şi 55, însă vocea 
care răspunse sună proaspătă şi prietenoasă: 

- Dirk! explodă Dr. Raphael O'Meara. Ce coincidenţă! M-ai 
prins la ţanc. Azi dimineaţă m-am întors din Costa Rica, de la 
nişte săpături. 

- Să mai găseşti un vagon de cioburi? 

- Ciob? Doar cel mai bogat tezaur de artă precolumbiană 
descoperit până astăzi. Piese unice, unele datând din anul 
300 I.C. 

- Ce păcat că nu le poţi păstra! 

- Toate descoperirile mele merg la Muzeul Naţional din 
Costa Rica. 

- Eşti foarte generos, Raphael. 

- Dar eu nu le donez, Dirk. Aşa e înţelegerea, guvernul ţării 
unde găsesc relicvele le păstrează ca parte a patrimoniului 
naţional. Dar ce te plictisesc eu pe tine, un înrăit căutător de 
relicve la adâncime. Cărui fapt datorez onoarea de a-mi fi 
telefonat? 

- Am nevoie de cunoştinţele tale şi de ştiinţa ta în legătură 
cu o comoară. 

- Cred că ştii că nu trebuie să pronunţi un asemenea 
cuvânt înaintea unui arheolog respectabil, spuse O'Meara şi 
tonul său căpătă o nuanţă de seriozitate. 

- Fiecare cu păsărica lui, spuse Pitt. Vrei să ne-ntâlnim la un 
păhărel? 

- Acum?! Ai idee cât e ceasul? 

- Se-ntâmplă să ştiu ce pasăre de noapte eşti tu. Las-o mai 
moale. Undeva aproape de tine. 

- Ce zici de hanul O/d Angler de pe Bulevardul MacArthur? 
Să zicem, într-o jumătate de oră? 

- Perfect. 

- Poţi să-mi spui ce comoară te interesează? 

- Cea la care visează toţi. 

- Aha! Şi care să fie asta? 

- Îți spun când ne vedem. 


Pitt închise şi se uită la Cyc/ops. Nava părea însingurată, 
abandonată, dar într-un chip aproape neomenesc. Nu se 
putea opri să nu se-ntrebe ce secrete dusese cu ea în 
mormântul de pe fundul mării. 

- Vrei să-ţi mai dau şi alte informaţii? îl întrebă Speranța 
întrerupându-i gândurile morbide. Sau vrei să ne oprim? 

- Putem să-i zicem remiză, răspunse el. 

- Mulţumesc, Speranța. Aş vrea să-ţi pot da un pupic. 

- Îţi sunt recunoscătoare pentru compliment, Dirk, însă nu 
sunt fiziologic pregătită pentru a primi sărutări. 

- În sufletul meu, ai să rămâi o scumpă. 

- Mai vino şi foloseşte-te oricând de mine. 

Pitt râse. 

- La revedere, Speranța. 

- La revedere, Dirk. 

De-ar fi fost adevărată, gândi Pitt şi suspină visător. 


10. 


- Dă-mi un Jack Daniel fără apă, spuse vesel Raphael 
O'Meara. Cel mai bun medicament pe care-l ştiu să-ţi 
limpezească creierul după jungla aia nenorocită. 

- Cât ai stat în Costa Rica? întrebă Pitt. 

- Trei luni. Şi tot timpul a plouat. 

- Gin Bombay cu gheaţă şi cu poftă, îi spuse Pitt 
barmanului. 

- Deci te alături şi tu cohortei lacome a gunoierilor mării, 
spuse O'Meara, iar vorbele-i ieşiră din hăţişul bărbii pe care o 
purta stil Gabby Hayes şi care-i acoperea faţa de la nas în jos. 
Haida de...Dirk Pitt - căutător de comori. Nu credeam s-apuc 
vreodată ziua asta. 

- Interesul meu e pur academic. 

- Păi, sigur, aşa spun toţi. Ascultă sfatul meu şi las-o baltă. 
A fost un jaf cât s-a investit în căutarea de comori în mare, 
oricum... mai mult decât s-a găsit vreodată. lţi număr pe 
degete câteva descoperiri fericite care să fi meritat în ultimii 
optzeci de ani. Aventura, plăcerea, bogăţiile... nu sunt decât 
exagerări şi legendă. 

- De acord. 


Sprâncenele stufoase se-ncruntară. 

- În definitiv, ce vrei să afli? 

- Ai auzit de Raymond LeBaron? 

- Bătrânul neînfricat Raymond, geniul finanţelor care 
scoate Prospero? 

- Acelaşi. A dispărut în urmă cu două săptămâni în balonul 
său cu care zbura pe undeva pe lângă insulele Bahama. 

- Cum ar putea cineva să se facă nevăzut cu balon cu tot? 

- Cumva a reuşit. Trebuie să fi auzit sau să fi citit ceva 
despre asta. 

O'Meara clătină din cap: 

- Nu m-am uitat la televizor şi n-am văzut un ziar de 
nouăzeci de zile. 

Le fu adusă băutura, iar Pitt îi relată pe scurt împrejurările 
în care se produsese misterioasa dispariţie. La bar, lumea 
începuse să se rărească, aşa că rămăseseră acum aproape 
singuri. 

- Şi crezi că LeBaron se fâţâia prin aer într-un burduf umflat 
cu aer în căutarea unei epave pline ochi cu filoane de 
nestemate? 

- După cât spune soţia lui, Jessie... 

- Ce vas? 

- Cyclops. 

- Am auzit de Cyclops. Un mineralier al Marinei care s-a 
topit pur şi simplu în urmă cu şaptezeci şi unu de ani. Dar 
nu-mi aduc aminte să se fi spus ceva despre vreun tezaur 
aflat la bordul său. 

- Se pare că LeBaron aşa credea. 

- Ce fel de comoară? 

- El Dorado. 

- Pesemne că glumeşti. 

- Fac numai să repet ce mi s-a spus. 

O'Meara rămase tăcut vreme îndelungată, cu privirea 
pierdută în alte timpuri. 

- El hombre dorado, spuse el în cele din urmă. Aşa se 
spune în spaniolă la bărbatul de aur sau bărbatul aurit. 
Legenda - unii spun c-ar fi un blestem - a-nfierbântat 
imaginaţia oamenilor timp de patru sute cincizeci de ani. 

- Există o fărâmă de adevăr în ea? 


- Orice legendă e inspirată de-o întâmplare adevărată, dar, 
ca toate care au existat dinainte sau au apărut după ea, 
aceasta a fost denaturată şi înfrumuseţată până ce a ajuns 
un basm. El Dorado a stârnit cea mai îndelungată căutare 
neîntreruptă a comorii din toate timpurile. Mii de oameni 
şi-au dat viaţa numai pentru a o vedea. 

- Spune-mi, cum s-a născut legenda? Mai sosiră un Jack 
Daniel şi un gin Bombay. 

Pe Pitt îl pufni râsul când îl văzu pe O'Meara dând pe gât o 
duşcă de apă, aşa, ca să se dreagă. Apoi, arheologul se aşeză 
comod şi începu să povestească, cătând spre alte vremi. 

- Conchistadorii spanioli au fost primii care-au auzit 
vorbindu-se despre un bărbat de aur ce stăpânea un regat 
fabulos de bogat, undeva prin jungla din Munţii Anzi. Circula 
legenda că ar fi locuit într-un oraş izolat, construit numai din 
aur, cu străzile bătute-n smaralde şi apărat de o armată de 
frumoase amazoane neînfricate. Pe lângă el, Vrăjitorul din Oz 
e-o biată marionetă. Sigur că s-a exagerat. 

Adevărul este însă că au existat câţiva El Dorado dintr-o 
lungă descendență de regi care adorau o zeitate demon care 
trăia în Lacul Guatavita din Columbia. Când un nou rege 
prelua conducerea regatului tribal, corpul îi era acoperit cu 
răşină peste care se aşeza praf de aur, de unde şi numele său 
- bărbatul de aur. Apoi era aşezat pe o plută de ceremonie 
ticsită cu aur şi pietre preţioase, dus în mijlocul lacului unde 
se arunca toată acea bogăţie, drept ofrandă adusă zeului al 
cărui nume îmi scapă. 

- Comoara a fost recuperată vreodată? 

- S-au făcut multe încercări de drenare a lacului, însă toate 
au eşuat. In 1965, guvernul columbian a declarat Guatavita 
zonă de interes cultural şi a scos în afara legii orice operaţie 
de recuperare a comorii. Ce păcat, dacă te gândeşti la averea 
asta care zace pe fundul lacului, după unele evaluări - între o 
sută şi trei sute de milioane de dolari. 

- Dar oraşul de aur? 

- N-a fost găsit niciodată, spuse O'Meara, făcând semn 
barmanului să mai aducă un rând. Mulţi l-au căutat, mulţi 
şi-au găsit moartea. Nikolaus Federmann, Ambrosius 
Dalfinger, Sebastian de Belalcazar, Gonzalo şi Hernan 


Jimenez de Quesada, toţi au căutat El Dorado, dar nu s-au 
ales decât cu blestemul. La fel s-a întâmplat şi cu Sir Walter 
Raleigh. După cea de-a doua expediţie nereuşită, regele 
lacob i-a tăiat capul, la propriu. Legendarul oraş El Dorado şi 
cea mai mare comoară a tuturor timpurilor au rămas pe veci 
pierdute. 

- Să ne-ntoarcem o clipă, spuse Pitt. Comoara de pe fundul 
lacului încă nu e pierdută. 

- Nu sunt decât firimituri, explică O'Meara. 

Adevărata comoară, marele premiu, cea atât de 
inaccesibilă încât pare o himeră, a rămas ascunsă până-n 
zilele noastre. Poate cu două excepţii, nici un străin, 
vreodată, n-a reuşit s-o vadă. O singura descriere ne-a 
parvenit de la un călugăr misionar în junglă, care a ajuns la o 
aşezare spaniolă de pe fluviul Orinoco, pe la 1675. Inainte de 
a muri cu o săptămână, a spus că fusese în căutarea unor 
mine de diamant alături de o expediţie portugheză. El a fost 
singurul supravieţuitor păzit de un trib care-şi spunea 
Zanona. Au stat trei luni în oraş, dar, unul câte unul, s-au 
prăpădit cu toţii. Destul de târziu au descoperit că cei din 
tribul Zanona nu erau atât de prietenoşi pe cât voiau să pară. 
Erau canibali, îi otrăveau pe portughezi şi-apoi îi mâncau. Din 
toţi, singur călugărul a reuşit să scape. Aşa a putut să descrie 
temple şi clădiri imense, inscripţiile ciudate, dar şi comoara 
legendară care i-a trimis la moarte pe atât de mulţi dintre 
căutătorii săi. 

- Un bărbat din aur, speculă Pitt. O statuie. 

- Te apropii, spuse O'Meara. Eşti al naibii de aproape, dar 
te-ai înşelat asupra sexului. 

- Cum asupra sexului? 

- La mujer dorada, femeia de aur, îi răspunse O'Meara. Sau 
pe scurt, La Dorada. Vezi tu, numele s-a referit la-nceput la 
un bărbat şi o ceremonie, după aceea la un oraş, iar în cele 
din urmă la un imperiu. Cu timpul, s-a extins la orice loc de 
pe pământ unde se află bogății. Aşa cum s-a întâmplat cu 
atâtea legende pe care le urăsc misoginii, mitul masculin s-a 
generalizat, iar cel feminin a fost dat uitării. Eşti gata pentru 
încă un rând? 

- Nu, mulţumesc. Mai trag de ăsta. 


O'Meara mai comandă un Jack Daniel. 

- Cred că ştii povestea legată de Taj Mahal. Un rege mogul 
a ridicat acest mormânt împodobit ca monument pentru soţia 
sa. La fel a făcut şi un precolumbian, rege pe undeva prin 
America de Sud. 

Numele lui nu s-a păstrat, însă, după cum spune legenda, 
soţia sa a fost cea mai iubită dintre toate sutele de femei de 
la curtea sa. Apoi a apărut ceva pe cer. Probabil o eclipsă sau 
cometa Halley. lar preoţii i-au cerut s-o sacrifice ca să 
domolească mânia zeilor. Viaţa nu era aşa de uşoară pe 
vremea aceea. Aşa că a fost omorâtă, iar inima i-a fost 
smulsă din piept cu o întreagă ceremonie. 

- Credeam că numai aztecii cunoşteau asemenea practici. 

_ - Aztecii nu deţineau monopolul asupra sacrificiului uman. 
In concluzie, regele i-a strâns pe toţi artiştii şi le-a cerut să 
ridice o statuie după chipul ei pe care el avea să o închine 
unui zeu. 

- Călugărul a descris-o? 

- In culori vii şi până la ultimul detaliu, sigur, dac-ar fi să 
credem povestea lui. E complet goală şi stă pe un piedestal 
de cuarţ roz; totul are o înălţime de 1,80 m. Corpul e din aur 
pur. Dumnezeule, trebuie că are o tonă. Încrustat în piept, 
acolo unde ar trebui să stea inima, e un rubin imens evaluat 
la aproximativ 1.200 de carate. 

- Nu am pretenţia că mă pricep, spuse Pitt, dar ştiu că 
rubinele sunt cele mai nepreţuite pietre preţioase, iar unul de 
30 de carate e o raritate. E de neimaginat un rubin de 1.200 
de carate. 

- Stai, că ăsta e doar începutul, continuă O'Meara. Întregul 
cap al statuii este un imens smarald şlefuit fără cusur, în ape 
verzi-albastre închise. Nu-mi dau seama câte carate are, dar, 
în orice caz, bate orice record de greutate cu cele 135 de 
kilograme ale sale. 

- Poate chiar 180, dacă te gândeşti c-au trebuit să-i 
şlefuiască şi părul. 

- Care este cel mai mare smarald din lume? Pitt se gândi o 
clipă: 

- Cu siguranţă, nu are mai mult de 45 de kilograme. 

- Ţi-o imaginezi stând în holul Muzeului de istorie naturală 


din Washington, sub lumina reflectoarelor...? suspină O'Meara 
cu privirea pierdută. 

- Nu pot decât să mă minunez ce valoare ar avea pe piaţă. 

- Poţi spune fără a greşi că e nepreţuită. 

- A mai fost cineva care a văzut statuia? întrebă Pitt. 

- Colonelul Ralph Morehouse Sigler, un adevărat personaj, 
din şcoala veche de exploratori. Inginer în armata britanică, a 
colindat întregul imperiu, supraveghind zona de graniţă şi 
construind forturi în Africa şi-n India. Era şi geolog priceput 
aşa că-şi petrecea timpul liber cu prospecţiuni. A fost fie al 
naibii de norocos, fie prea bun, fiindcă a descoperit un imens 
zăcământ de cromit în Africa de Sud şi câteva filoane de 
pietre preţioase rare în Indochina. S-a-nbogăţit, dar nu a avut 
timp să se bucure. Kaiserul a intrat în Franţa şi el a primit 
ordin să plece pe frontul de vest şi să construiască fortificaţii. 

- Deci, n-a ajuns în America de Sud decât după război. 

- Ba nu. În vara anului 1916, a coborât de pe vapor la 
Georgetown, în ceea ce era atunci Guyana Britanică. Se pare 
că unui tip energic de la Trezoreria Angliei i-a venit ideea 
strălucită de a trimite expediţii în toată lumea pentru 
descoperirea şi deschiderea de mine de aur pentru finanţarea 
războiului. Sigler a fost chemat de pe front şi i s-a dat ordinul 
să plece în America de Sud. 

- Crezi că ştia povestea călugărului? întrebă Pitt. 

- Nimic găsit în jurnalele sau în însemnările lui nu arată că 
el ar fi crezut în povestea oraşului pierdut. Tipul nu era un 
căutător de comori pătimaş. Pe el îl interesau minereurile. 
Relicvele arheologice nu l-au pasionat niciodată. Ţi s-a făcut 
foame, Dirk? 

- Da, încep să mă gândesc la mâncare. Am fost alungat de 
la cină. 

- A trecut de mult ora cinei, dar dacă-i rugăm frumos sunt 
sigur că pot să pregătească rapid nişte gustări. 

O'Meara îi făcu semn chelneriţei şi, după ce-şi pleda cauza, 
o convinse să le servească o farfurie de creveţi cu sos 
asortat. 

- Pică bine, spuse Pitt. 

- Aş mânca drăcii de-astea mici cât e ziua de lungă, 
încuviinţă O'Meara. Aşa, unde rămăsesem? 


- Sigler - pe punctul de a găsi La Dorada. 

- A, da. După ce a format un grup de douăzeci de bărbaţi, 
majoritatea soldaţi britanici, Sigler s-a afundat în sălbăticia 
neexplorată înaintea lui. Luni de zile nu s-a mai auzit nimic 
despre ei. Englezii au început să presimtă că se întâmplase o 
tragedie şi-au trimis după ei câteva detaşamente de 
cercetaşi, însă nici unul nu a dat de urma celor dispăruţi. În 
cele din urmă, la doi ani de la această întâmplare, o echipă 
americană, care supraveghea lucrările de construire a unei 
căi ferate, a dat peste Sigler la cinci sute de mile la nord-est 
de Rio de Janeiro. Era singur - ultimul supravieţuitor. 

- Dar pare incredibil că a străbătut o asemenea distanţă... 
din Guyana Britanică. 

- Aproape două mii de mile de la punctul unde fuseseră 
lăsaţi, în linie dreaptă. 

- În ce stare era? 

- Mai mult mort decât viu, după spusele inginerilor care 
l-au găsit. L-au dus pe Sigler într-un sat unde se afla un spital 
mic şi-au transmis un mesaj celui mai apropiat consulat 
american. Câteva săptămâni mai târziu, a sosit de la Rio un 
grup care trebuia să-i dea ajutor. 

- Grupul era american sau britanic? 

- Lucrurile au luat o întorsătură ciudată în acest punct, îi 
răspunse O'Meara. Consulatul britanic a pretins că nu a fost 
anunţat niciodată că Sigler reapăruse. Gurile rele spun că 
însuşi consulul general al Americii şi-a făcut apariţia să-i pună 
întrebări. Orice s-ar fi întâmplat, Sigier a dispărut din nou. 
Povestea spune că a scăpat din spital şi s-a pierdut în junglă. 

- Greu de crezut să fii întors spatele civilizaţiei după doi ani 
de iad, spuse Pitt. 

O'Meara ridică din umeri: 

- Cine poate şti? 

- Sigler a vorbit despre expediţie înainte de a dispărea din 
nou? 

- Delira, mai tot timpul. Martorii au afirmat după aceea că 
spunea vorbe fără şir despre un oraş pierdut pe care-l găsise, 
înconjurat de stânci abrupte, invadat de vegetaţia junglei. 
Descrierea lui se asemăna foarte bine cu cea a călugărului 
portughez. A făcut chiar şi-o schiţă sumară a unei femei din 


aur. Schița a fost recuperată de o infirmieră, iar acum se află 
la Biblioteca Naţională a Braziliei. Am aruncat o privire peste 
ea pe când lucram la un alt proiect. Originalul trebuie să fie 
înspăimântător la vedere. 

- Deci a rămas îngropat în junglă. 

- Aici e greutatea! suspină O'Meara. Sigler a pretins că el şi 
oamenii lui au furat statuia şi au cărat-o douăzeci de mile 
până la un râu, luptându-se în răstimpul ăsta cu indienii 
Zanona. Când au reuşit să construiască, în sfârşit, o plută, să 
urce cu greutate La Dorada pe ea şi s-o pornească, nu mai 
rămăseseră decât trei din câţi fuseseră la început. Mai târziu, 
a mai murit unul de pe urma rănilor, iar altul într-o vâltoare. 

Pitt era fascinat de ce-i povestea O'Meara dar cu greu mai 
putea să-şi ţină ochii deschişi. 

- Întrebarea care se pune este: unde a ascuns Sigler femeia 
din aur? 

- Dac-aş ştii, răspunse O'Meara. 

- N-a dat de nici o cheie a enigmei? 

- infirmiera zicea că-şi aminteşte ca el să fi spus că pluta 
s-a rupt şi statuia a căzut în râu la câteva sute de metri de 
locul unde îl găsiseră lucrătorii. Nu-ţi face speranţe prea mari. 
Spunea prostii. Ani de zile, căutătorii de comori au plimbat în 
sus şi-n jos pe râu detectoare de metal şi ele n-au scos nici 
cel mai slab ticăit. 

Pitt învârti cuburile de gheaţă în pahar. Ştia, el ştia, ce li se 
întâmplase lui Ralph Morehouse Sigler şi La Doradei. 

- Consulul general american, rosti Pitt uşurel, a fost ultima 
persoană care l-a văzut în viaţă pe Sigler? 

- Enigma se-ncurcă şi mai mult în acest punct, dar, pe cât 
se pare, răspunsul este: da. 

- la să văd dacă pot pune cap la cap toate piesele. Totul s-a 
petrecut în  ianuarie-februarie 1918. Corect? O'Meara 
încuviinţă din cap şi-i aruncă lui Pitt o privire curioasă. 

- lar consulul general se numea Alfred Gottschalk, care a şi 
murit câteva săptămâni mai târziu la bordul lui Cyc/ops. 
Corect? 

- Ştii asta? spuse O'Meara, neînţelegând. 

- Gottschalk auzise probabil despre misiunea lui Sigler de 
la omologul său britanic. Când a primit mesajul de la 


lucrătorii de la calea ferată şi a aflat că Sigler trăieşte, a 
păstrat totul pentru sine şi a plecat spre interiorul ţării, 
sperând că-i va pune câteva întrebări lui Sigler şi le-o va lua 
înainte britanicilor cu informaţii preţioase pentru propriul său 
guvern. Ce a aflat, probabil că i-a zdruncinat orice urmă de 
etică care-i mai rămăsese. Gottschalk s-a hotărât să păstreze 
mina de aur peste care dăduse pentru sine. 

A găsit şi-a scos din râu statuia din aur şi-apoi a dus-o, cu 
Sigler cu tot, la Rio de Janeiro. Şi-a şters urmele cu bani grei 
cu care a cumpărat pe oricine ar fi putut să scoată un cuvânt 
despre Sigler, iar dacă presupunerea mea este corectă, i-a 
omorât pe cei care l-au ajutat să recupereze statuia. Apoi, 
folosindu-se de influenţa pe care o avea în marină, a urcat pe 
furiş, statuia şi pe Sigler, la bordul vasului Cyc/ops. Vasul a 
dispărut şi o dată cu el s-a pierdut şi secretul. 

Ochii lui O'Meara se-aprinseră de interes. 

- Ascultă, n-ai de unde să ştii, spuse el. 

- Atunci, ce sens ar fi avut ca LeBaron să caute, decât dacă 
ştia că este La Dorada. 

- Stă în picioare ce spui, admise O'Meara. Dar a mai rămas 
o întrebare la care n-ai răspuns încă. De ce Gottschalk nu l-a 
omorât pur şi simplu pe Sigler după ce a găsit statuia? De ce 
să-l ţină pe englez în viaţă? 

- Elementar. Consulul general a fost cuprins de febra 
aurului. O voia pe La Dorada, dar mai voia şi oraşul de 
smarald. Sigler era singura persoană care putea să-i spună 
unde e sau să-l conducă acolo. 

- Îmi place cum gândeşti, Dirk. Teoria ta dezlănţuită mai 
cere un pahar. 

- Prea târziu. Barul s-a închis. Cred c-ar vrea să plecăm, să 
plece şi ajutorul acasă. 

O'Meara mimă o mină plouată. 

- Asta era frumos la primitivi. Nu tu ora închiderii, nu tu 
stingere. Mai luă o ultimă înghiţitură din pahar. 

- Ei bine, ce-ai de gând să faci? 

- Nimic complicat, spuse Pitt zâmbind. Am să pornesc în 
căutarea navei Cyclops. 


11. 


Preşedintele era o persoană matinală. Se deştepta la şase 
dimineaţa, îşi făcea gimnastica de întreţinere o jumătate de 
oră, înainte de a face un duş şi de a lua un mic dejun frugal. 
După obiceiul său, pe care-l dobândise cam pe la sfârşitul 
lunii de miere, se dădu uşurel jos din pat şi se îmbrăcă tăcut, 
să nu-şi trezească soţia care mai dormea încă. Ea se culca 
târziu şi, orice-ar fi făcut, nu reuşea să se scoale înainte de 
şapte şi jumătate. 

Îşi trase pe el un trening, apoi scoase o servietă mică din 
piele dintr-un dulap aflat în camera de zi învecinată cu 
dormitorul. După ce-şi sărută cu tandreţe soţia pe obraz, 
cobori scara ce ducea la sala de sport a Casei Albe, care era 
chiar sub terasa dinspre apus. 

În încăperea spațioasă dotată cu echipamente sportive din 
cele mai diverse se afla un zdrahon de bărbat întins pe spate, 
pe o banchetă, făcând exerciţii de forţă cu o pereche de 
haltere. La fiecare ridicare gâfâia şi gemea ca o femeie în 
durerile facerii. Faţa îi era brobonată de sudoare, iar capul 
său rotund - acoperit de păr des şi sârmos ca o perie, ivoriu la 
culoare, era tuns scurt, milităreşte. 

Pântecul era imens şi plin de păr, iar braţele şi picioarele 
erau bine înfipte în trunchi, ca nişte ramuri groase de copac. 
Semăna cu un luptător de bâlci care şi-a pierdut de mult 
forma. 

- Bună dimineaţa, Ira, spuse preşedintele. Mă bucur că ai 
putut veni. 

Grăsanul aşeză halterele pe un suport aflat chiar deasupra 
capului său, se dădu jos de pe banchetă şi strânse cu putere 
mâna preşedintelui. 

- Îmi pare bine că te revăd, Vince. 

Preşedintele zâmbi. Nici urmă de reverență, de linguşeală, 
nici măcar obişnuitul domnule preşedinte în vorbele lui. Durul 
şi răbdătorul lra Hagen, gândi el. Bătrânul agent curajos care 
fusese în atâtea misiuni speciale nu lăsa pe nimeni să 
citească ce-i cu el. 

- Sper că nu te deranjează locul pe care l-am ales pentru 
întâlnirea noastră. 

Din gâtlejul lui Hagen ieşi un hohot de râs indecent de 


puternic care făcu să se zguduie pereţii sălii de sport. 

- Am fost poftit în locuri mai rele decât ăsta. 

- Cum îţi merge afacerea cu restaurantul? 

- Scot un profit frumuşel de când am trecut de la bucătăria 
fină europeană la mâncăruri specific americane. Ce plăteam 
pe alimente ne mânca de vii. Aveam douăzeci de gustări cu 
sosuri scumpe şi tot felul de mirodenii dar nu scoteam prea 
mult cu ele. Aşa că ne-am specializat în cinci meniuri pe care 
nu le oferă restaurantele cu multe stele: şuncă, pui, peşte la 
minut, ghiveci şi chifteluţe. 

- E ceva, spuse preşedintele. N-am mai gustat chiftele ca 
lumea de când eram mic. 

- Clienţilor noştri le place, mai ales că am păstrat serviciul 
bun şi atmosfera intimă. Toţi chelnerii mei poartă smoching, 
mesele sunt aranjate cu stil, au lumânări pe ele, iar 
mâncarea este prezentată în stil european. Partea cea mai 
bună e că se mănâncă mai repede şi seriile se schimbă mai 
rapid. 

- Încât nu mai ai probleme cu mâncarea, dar tragi tare pe 
băutură. Corect? Hagen râse din nou. 

- Vince, îmi placi tare mult. Nu-mi pasă ce spune 
mass-media despre tine. Când o să ajungi politician la pensie, 
caută-mă şi poate deschidem o reţea de bodegi. 

- Duci dorul anchetelor penale, Ira? 

- Câteodată. 

- Ştii c-ai fost cel mai bun agent secret operativ pe care l-a 
avut Departamentul Justiţiei, spuse preşedintele. Până s-a 
prăpădit Martha. 

- Din acel moment nu mi s-a părut că era important să 
strâng probe pentru guvern despre tot felul de neisprăviţi. 
Şi-apoi, mai erau şi cele trei fete pe care trebuia să le cresc, 
iar slujba mea mă ţinea departe de casă, câteodată şi câteva 
săptămâni la rând. 

- Fetele sunt bine? 

- Bine. După cum bine ştii, cele trei nepoate ale tale au 
toate căsnicii fericite şi m-au bucurat şi cu cinci nepoți. 

- Ce păcat că Martha n-a apucat să-i vadă. Dintre cele 
patru surori şi doi fraţi pe care îi am, ea a fost preferata mea. 

- Nu m-ai adus tu de la Denver cu reactorul Forţelor 


Aeriene doar ca să pălăvrăgim despre vremurile de altădată, 
spuse Hagen. Care-i problema? 

- Eşti încă în formă? 

- Dar tu? Ai uitat să mergi pe bicicletă? Fu rândul 
preşedintelui să râdă. 

- Aşa-i când pui o întrebare prostească... 

- Reflexele sunt poate o idee mai lente, materia cenuşie, 
însă, merge strună. 

Preşedintele îi aruncă servieta. 

- Citeşte ce-i acolo cu atenţie cât îmi fac eu cele două mile 
de alergare în jurul sălii. 

Hagen îşi şterse cu un prosop sudoarea de pe faţă şi 
se-aşeză pe cadrul unei biciclete ergonomice care ameninţa 
să se îndoaie sub greutatea corpului său. Deschise servieta 
de piele şi nu-şi ridică ochii de pe conţinutul ei decât atunci 
când preşedintele îşi încheiase tura de 1,6 mile. 

- Ei, ce părere ai? îl întrebă în cele din urmă preşedintele. 

Hagen ridică din umeri, dar nu-şi întrerupse lectura. 

- Ar fi un scenariu grozav pentru o emisiune TV; finanţare 
secretă, camuflare perfectă, activitate la o scară imensă fără 
putinţă de-a fi descoperită. Ce mai, genul de lucruri după 
care s-ar fi dat în vânt H. G. Wells. 

- Crezi că e o cacialma? 

- Să zicem că aşa aş vrea să cred. Şi ce cetăţean din ţara 
asta care-şi plăteşte conştiincios impozitele n-ar vrea să fie 
aşa, într-o situaţie de felul ăsta, cei de la informaţii apar ca o 
gaşcă de surdo-muţi. Dar, dac-ar fi o cacialma, nu văd ce-ar 
urmări cu asta? .În afara unei combinaţii, în stil mare, de a 
escroca guvernul, nu-mi dau seama ce-ar mai putea urmări. 

- Lasă-mă să termin de citit. Ultima filă este scrisă de 
mână. 

_ - Ce mi-am adus aminte din discuţia de pe terenul de golf. 
Imi cer scuze pentru mâzgăleala indescifrabilă, însă n-am fost 
în stare niciodată să învăţ să scriu la maşină. 

Hagen îl privi întrebător: 

- N-ai spus nimănui despre toate astea, nici măcar 
consiliului tău de securitate? 

- Poate am devenit şi eu puţin paranoic, dar personajul 
ăsta pe nume Joe s-a strecurat prin cordonul de agenţi 


secreţi ca o vulpe la coteţul cu găini. Din câte susţinea el, 
membri ai creierului sunt plasați în poziţii importante în NASA 
şi la Pentagon. 

E clar ca lumina zilei c-au infiltrat oameni de-ai lor în 
agenţiile de informaţii şi în personalul de la Casa Albă. 

Hagen studie raportul scris de preşedinte despre întâlnirea 
de pe terenul de golf, revenind când şi când la fila despre 
Colonia Jersey pentru o scurtă verificare. In cele din urmă îşi 
ridică trupul masiv de pe bicicletă şi se aşeză pe o bancă, 
fixându-l pe preşedinte. 

- Instantaneul ăsta în care apare un bărbat aşezat lângă 
tine în electrocar... Asta e Joe? 

- Da. Mă întorceam la clădirea clubului când am zărit un 
reporter de la Washington Post care fotografiase jocul meu de 
golf printr-un obiectiv telescopic. L-am rugat să-mi facă 
plăcerea şi să-mi trimită la Casa Albă o fotografie mărită, să 
i-o fac cadou cu dedicație băiatului meu de mingi. 

- Bine gândit. Hagen cercetă cu atenţie fotografia apoi o 
puse deoparte. Vince, ce trebuie să fac? 

- Să afli numele celor care fac parte din creier. 

- Doar atât? Nu vrei informaţii sau probe despre proiectul 
Colonia Jersey? 

- Când o să ştiu cine sunt, spuse preşedintele pe un ton 
liniştit, îi vom aduce aici şi-i vom interoga. De-abia atunci o 
să ştim cât de mult şi-au întins tentaculele. 

- Dacă te interesează părerea mea, eu i-aş prinde în piept 
fiecăruia dintre aceşti indivizi câte o medalie. 

- S-ar putea să fac acelaşi lucru, spuse preşedintele cu un 
zâmbet reţinut. Dar nu înainte de a-i opri să stârnească o 
luptă pe viaţă şi pe moarte pentru Lună. 

- Inseamnă că eşti într-o situaţie limită. N-ai încredere în 
nici unul din informatori şi m-ai ales pe mine să-ţi fiu propriul 
agent de informaţii pe teren. 

- Da. 

- Cât timp îmi dai? 

- Naveta spaţială rusă e programată să aselenizeze peste 
exact nouă zile. Am nevoie de fiecare clipă să împiedic lupta 
dintre cosmonauţii lor şi coloniştii noştri de pe Lună, care-ar 
putea să se transforme într-un conflict spaţial cu neputinţă de 


oprit nici de unii nici de ceilalţi. Creierul trebuie convins să 
stea liniştit. Trebuie să-i ascundem cu cel puţin douăzeci şi 
patru de ore înainte ca ruşii să pună piciorul pe Lună. 

- Opt zile nu-nseamnă prea mult timp pentru a descoperi 
nouă persoane. 

Preşedintele ridică neputincios din umeri. 

- Nimic nu ne vine de-a gata. 

- Ştii, un certificat care să ateste că sunt cumnatul tău nu 
va fi de-ajuns să mă facă să trec de tot hăţişul ăsta birocratic. 
Am nevoie de o acoperire - beton armat. 

- Te las pe tine să alegi ce identitate vrei. Eu am să-ţi dau 
un permis de liberă trecere A/pha 2 care-ţi va deschide 
practic toate uşile. 

- Nu-i rău deloc, când te gândeşti că vicepreşedintele nu 
are decât un A/pha 3, spuse Hagen. 

- Am să-ţi dau numărul unui post telefonic care nu este 
ascultat. Să mă ţii la curent cu ce afli, zi şi noapte! Ai înţeles? 

- Inţeles. 

- Întrebări? 

- Raymond LeBaron e viu sau mort? 

- Nu e sigur. Soţia lui nu a recunoscut cadavrul descoperit 
în dirijabil ca fiind al soţului ei. A avut dreptate. l-am cerut lui 
Sam Emmett, directorul FBl-ului, să intre în posesia 
rămăşiţelor pământeşti ale celor trei şi să le aducă din 
districtul Dade, Florida. 

- Aş putea să văd raportul medicului legist din Dade? 
Preşedintele dădu din cap admirativ: 

- Nimic nu-ţi scapă, Ira. 

- E clar că ar trebui să existe un astfel de raport. 

- Am să am grijă să-ţi parvină un exemplar. 

- Şi rezultatele analizelor de la Walter Reed? Hagen vâri la 
loc în servietă dosarul pe care-l citise, însă păstră fotografia 
făcută pe terenul de golf. 

- Sper că-ţi dai seama că s-ar putea să nu-l găsim niciodată 
pe Raymond LeBaron. 

- M-am gândit că există o astfel de posibilitate. 

- Nouă negri mititei, au rămas doar opt..., şi-n final doar 
şapte. 

- Şapte? Hagen îi vâri fotografia sub nas preşedintelui. 


- Nu-l recunoşti? 4 

- Să fiu sincer, nu. Insă, într-adevăr a spus că ne-am 
cunoscut cu mulţi ani în urmă. 

- Echipa de baseball a liceului nostru. Tu erai punct de 
pornire, eu jucător de câmp şi Leonard Hudson prindea. 

- Hudson! Preşedintele îl privi neîncrezător. Joe este Leo 
Hudson? Dar Leo era gras. Cântărea pe puţin o sută de 
kilograme. 

- Intre timp a început să-l preocupe sănătatea trupească. A 
slăbit cam douăzeci şi şapte de kilograme şi a început să 
participe la concursuri de maraton. Niciodată n-ai fost prea 
sentimental în privinţa găştii noastre din şcoală. Eu însă 
le-am urmărit evoluţia. A câştigat tot felul de premii pentru 
lucrările sale ştiinţifice. Mai târziu şi-a luat diploma cu 
felicitări la Stanford şi a devenit directorul Laboratorului 
Naţional de Fizică Harvey Pattenden din Oregon. A inventat 
rachete şi sisteme spaţiale şi-a fost un adevărat deschizător 
de drumuri în acest domeniu, într-o vreme când nimeni nu 
era încă preocupat de asta. 

- Adu-l aici, lra. Hudson este omul-cheie care ne va 
conduce la ceilalţi. 

- Mi-ar trebui o lopată. 

- Vrei să spui că trebuie să-l dezgropi? 

- Morţii se îngroapă, în general. 

- Când a murit? 

- În 1965, s-a prăbuşit cu un avion uşor, în fluviul Columbia. 

- Cine e Joe atunci? 

- Leonard Hudson. 

- Parcă spuneai... 

- Corpul lui n-a fost găsit niciodată. Convenabil, ce zici? 

- Şi-a înscenat moartea, spuse preşedintele de parcă 
tocmai avusese o revelaţie. Afurisitul şi-a înscenat propria 
moarte ca să poată lucra în taină la proiectul Colonia Jersey. 

- Dacă te gândeşti mai bine, e o idee strălucită. Nu dai 
nimănui socoteală de ceea ce faci, nu poţi fi acuzat că lucrezi 
la un program clandestin, poţi trece drept oricine când e în 
avantajul tău. O persoană care nu există îşi poate permite 
mult mai multe lucruri decât contribuabilii de rând ale căror 
nume, date personale şi obiceiuri proaste sunt consemnate în 


memoria a mii de computere. 

O clipă se lăsă tăcerea, apoi se auzi vocea înverşunată a 
preşedintelui: 

- Găseşte.-l, Ira. Găseşte-l şi adu-mi-l pe Leonard Hudson 
încoace, înainte să sară totul în aer. 


KKK 


Secretarul de Stat, Douglas Oates, iscodea prin ochelarii de 
vedere ultima din cele treizeci de pagini ale unei scrisori. 
Cercetă cu atenție alcătuirea fiecărui paragraf, încercând să 
citească printre rânduri. În cele din urmă, ridică privirea spre 
consilierul său, Victor Wykoff. 

- Mie mi se pare a fi autentică. 

- Experții noştri în problemă susțin acelaşi lucru. Semantica 
scrisului incoerent, propozițiile dezlânate, toate se potrivesc 
stilului cunoscut. 

- Ca să nu mai vorbim că e în maniera lui Fidel, spuse 
Oates simplu. Şi totuşi, tonul scrisorii mă intrigă. îți dă 
impresia că cerşeşte. 

- Eu n-aş zice asta. Mai degrabă pare că vrea să sublinieze 
caracterul secret al mesajului, dar îi adaugă şi-o doză 
zdravănă de urgenţă. 

- Consecințele propunerii lui sunt de natură să scoată din 
minţi pe oricine. 

- Oamenii mei au studiat mesajul pe toate feţele, spuse 
Wykoff. Castro n-ar avea nimic de câştigat de pe urma unei 
farse. 

- Spuneai că a ales căile cele mai ocolite pentru a face să 
ne parvină mesajul. 

Wykoff încuviinţă: 

- Oricât de nebunesc ar putea să sune, cei doi curieri care 
au adus documentul la biroul nostru din Miami pretind că au 
reuşit să fugă din Cuba şi să ajungă în Statele Unite la bordul 
unui dirijabil. 


12. 


Munţii arizi şi crestele întunecate ale craterelor de pe Lună 
ţâşniră dinaintea ochilor lui Anastas Rikov prin lentilele 


gemene ale  stereoscopului. Sub privirea atentă a 
geofizicianului sovietic, peisajul selenar dezolant de pustiu se 
aşternea în trei dimensiuni şi în culori vii. Fotografiate din 
cosmos, de la o distanţă de treizeci şi patru de mile, detaliile 
erau şocant de precise. Puteau fi percepute pietricele de 
numai doi centimetri. 

Rikov stătea întins cu faţa-n jos pe o canapea şi studia 
atent montajul de imagini care era apoi rulat pe cele două 
bobine mari ale stereoscopului de sub el. Procedeul era 
asemănător celui de vizionare a unui film de către 
producătorul său, doar că el stătea mai comod. Mâna lui era 
rezemată pe un mecanism mic de comandă care putea în 
acelaşi timp opri banda şi mări porţiunea de peliculă care îl 
interesa. 

Imaginile fuseseră preluate de pe o navetă spaţială rusă, 
care navigase în jurul Lunii, cu ajutorul unor dispozitive 
extrem de sofisticate pe o prismă amplasată pe suprafaţa 
Lunii, care apoi le descompunea în lungimi de undă ale 
spectrului, le prelucra digital în două sute şaizeci şi trei de 
nuanţe de gri: la numărul două sute şaizeci şi trei se afla 
negrul care se pierdea până la alb, aflat la zero. Apoi, 
computerul navetei le transforma într-un mozaic de elemente 
fotografice pe o bandă de mare concentraţie. După ce datele 
erau recuperate astfel de pe naveta spaţială plasată pe 
orbită, ele erau tipărite în alb-negru, roşu şi verde. Ceea ce se 
obținea era prelucrat color pe computer şi aşternut pe două 
coli de hârtie fotografică suprapuse pentru a fi interpretate 
de stereoscop. 

Rikov îşi scoase ochelarii şi-şi frecă ochii  înroşiţi de 
oboseală. Aruncă o privire ceasului de mână. Arăta 11 şi 57 
noaptea. Fusese atât de absorbit de studierea crestelor 
muntoase şi a văilor de pe Lună, încât nu dormise decât pe 
apucate în cele nouă zile şi nouă nopţi de lucru. Işi aşeză 
ochelarii înapoi pe nas şi-şi trecu mâinile prin coama de păr 
negru, încleiat, şi abia acum îşi dădu seama că nu se spălase 
şi nu se schimbase de la începutul misiunii. 

Işi alungă oboseala şi se întoarse conştiincios la lucru. 
Examina acum o porţiune mică de pe cealaltă faţă a Lunii 
care era de origine vulcanică. 


Nu mai erau înregistraţi decât cinci metri de peliculă după 
care imaginile se opreau în chip misterios. 

Superiorii lui nu-i explicaseră motivul acestei întreruperi 
bruşte, dar el presupunea că era vorba de o dereglare a 
mecanismului de scanare. 

Suprafaţa în studiu era ca ciupită de vărsat şi zbârcită 
asemeni pielii acoperite de coşuri privită printr-o lupă, iar 
culoarea ei părea a fi mai degrabă ca jirul şi nu cenuşie. 
Bombardamentul constant al meteoriţilor la care fusese 
supusă, de-a lungul veacurilor, lăsase crater peste crater şi o 
brăzdase cu cicatrice. 

Rikov aproape trecu peste imagine. Ochii lui detectară o 
ciudăţenie care nu se potrivea în cadru, însă mintea sa 
epuizată ignoră semnalul primit. 

Obosit, dădu înapoi imaginea şi mări un careu care înfăţişa 
marginea unei creste abrupte care ţâşnea dintr-un crater 
micuţ. Trei mogâldeţe apărură desluşit. 

Ce-i fu dat să vadă era de neconceput. Rikov lăsă 
stereoscopul, trase adânc aer în piept, încercând să scape de 
oboseala care-i înceţoşa creierul. De-abia apoi, privi din nou. 

Erau tot acolo, numai că unul dintre obiecte era o rocă. 
Celelalte două erau siluete omeneşti. 

Rikov rămase înmărmurit de ceea ce văzuse. 

Apoi starea de şoc puse stăpânire pe el, mâinile începură 
să-i tremure, iar în stomac simţi un nod. 

Cutremurat, se dădu jos de pe canapea, se îndreptă spre 
un birou şi deschise un carneţel cu numerele de telefon 
de-acasă ale membrilor comandamentului spaţial militar 
sovietic. Greşi de două ori numărul, dar în final îl formă 
corect: 

- Ce e? 

- General Maxim lasenin? 

- Da, cine-i acolo? 

-Nu mă cunoaşteţi. Mă numesc Anastas Rikov. Sunt 
geofizician şi lucrez la proiectul Luna şi cosmosul. 
Comandantul misiunilor militare spaţiale sovietice nu-şi dădu 
osteneala să ascundă iritarea provocată de faptul că Rikov îl 
deranjase acasă. 

- De ce dracu mă suni la ora asta din noapte? Rikov îşi 


dădea foarte bine seama că depăşise anumite limite, însă 
continuă: 

- Analizam nişte imagini preluate de pe Se/enos 4 şi am dat 
peste ceva care sfidează raţiunea. Mi-am zis că trebuie să fiţi 
informat primul. 

- Eşti beat, Rikov? 

- Nu, generale. Sunt obosit, e-adevărat, dar mă simt mai 
treaz decât un siberian. 

- Sper că-ţi dai seama, doar dacă nu ai înnebunit, că ai dat 
de mare bucluc trecând peste superiorii tăi ierarhici. 

- Este o chestiune prea importantă şi prea gravă ca să 
dezvălui acest lucru altcuiva decât dumneavoastră. 

- Mai bine trage un pui de somn şi poate mâine n-ai să fii 
atât de impertinent, spuse lasenin. |ţi fac un serviciu. |ţi 
promit să uit ce mi-ai spus. Noapte bună. 

- Nu-nchideţi! strigă Rikov, uitând orice prudenţă. Dacă nu 
mă ascultați, mă văd nevoit să-i prezint descoperirea mea lui 
Vladimir Polevoi. 

Afirmația lui Rikov se lovi de o tăcere de gheaţă. În cele din 
urmă, lasenin spuse: 

- Ce te face să crezi că şeful siguranţei statului va lua în 
seamă vorbele unui nebun? 

- După ce va fi studiat dosarul meu, va descoperi că sunt 
un membru de partid respectat şi un om de ştiinţă departe de 
a fi nebun. 

- A? spuse lasenin, iar iritarea lui se transformă în 
curiozitate. Se hotărî să-l asculte pe Rikov. Bine. Ce-i atât de 
important pentru Mama Rusie încât să nu parcurgi filiera 
stabilită? Rikov vorbi foarte calm şi apăsat: 

- Am dovezi că există oameni pe Lună. 


KKK 


- Da, răspunse Rikov simplu, însă pe un ton hotărât. 

Se priviră în tăcere şi nici unul nu făcu vreun gest spre 
celălalt. in sfârşit, Rikov îşi drese glasul şi-l conduse pe 
lasenin spre stereoscop. 

- Pe aici, generale, spuse el. Vă rog să vă întindeţi cu faţa 
în jos pe această canapea de piele şi să vă uitaţi pe ochean. 

Aşezându-se cu grijă deasupra montajului de fotografii, 


întrebă: 

- Ce trebuie să văd? 

- Concentraţi obiectivul pe zona încercuită, răspunse Rikov. 

Generalul regla imaginea să vadă mai bine şi privi în jos, cu 
o faţă inexpresivă. După un minut, se uită încruntat la Rikov, 
apoi se aplecă din nou asupra stereoscopului. In cele din 
urmă se ridică fără grabă şi se uită, cu ochii larg deschişi la 
Rikov, cu o surprindere nedisimulată. 

- Nu e vreo şmecherie fotografică? întrebă el prosteşte. 

- Nu, generale. Ce vedeţi e-adevărat. Două siluete 
omeneşti, îmbrăcate în costume încapsulate, agită un fel de 
dispozitiv înspre Se/enos 4. 

Mintea lui lasenin nu putea accepta că ceea ce văzuse cu 
ochii lui era adevărat. 

- Nu-i imposibil. De unde au apărut? Rikov ridică din umeri: 

- Dacă nu sunt cosmonauţi americani, nu pot să fie decât 
extratereştri. 

- Nu cred în poveşti supranaturale de adormit copiii. 

- Dar cum ar fi fost posibil ca americanii să lanseze oameni 
în spaţiu, fără ca ştirea să apară în presă şi la televiziune sau 
fără să fie descoperită de agenţii noştri de informaţii? 

- Să zicem c-au lăsat oameni pe Lună împreună cu 
materiale care să le ajungă multă vreme, poate în timpul 
programului Apollo. Ar fi putut să facă un asemenea efort. 

- Ultima aselenizare de care avem cunoştinţă a fost a lui 
Apollo 17 în 1972, preciza Rikov. Nici o fiinţă omenească n-ar 
fi rezistat la condiţiile aspre de pe Lună timp de 
şaptesprezece ani fără să i se trimită materialele necesare 
supravieţuirii. 

- Altceva nu-mi trece prin minte, insistă lasenin. 

Reveni la stereoscop şi studie cu mare atenţie siluetele 
omeneşti care stăteau în crater. Costumele pe care le purtau 
erau albe şi percepu ca pe ceva apropiat vizorul verde închis 
de pe căşti. Forma lor îi era complet necunoscută. lasenin 
distingea cu claritate urme de paşi care duceau până la 
umbra aruncată de vârful întunecat al muntelui pe buza 
craterului. 

- Ştiu ce cavităţi sunt acolo generale, spuse Rikov. Am 
examinat deja fundul craterului dar n-am dat peste nici un 


semn al prezenţei navetei lor spaţiale. 

- Poate că au coborât din vârful muntelui? 

- Asta ar însemna o coborâre de peste cinci sute de metri. 

- Recunosc că nu găsesc nici o altă explicaţie, spuse 
lasenin. 

- Vă rog să studiaţi îndeaproape dispozitivul pe care-l au 
cei doi şi pe care îl îndreaptă spre Se/enos 4. Pare a fi un 
aparat de fotografiat cu teleobiectiv impresionant de lung. 

- Nu, spuse lasenin. Acum ai intrat pe teritoriul meu. Nu e 
un aparat fotografic sau de filmat, este o armă. 

- Cu laser? 

- Nu e atât de avansată. Mai degrabă mi se pare a fi un 
sistem de lansare de proiectile sol-aer manual, de fabricaţie 
americană. Aş putea spune chiar că e de tip Lariat 40. Atinge 
ţinta cu ajutorul unei raze de ghidare cu o viteză de zece mile 
pe Pământ, probabil mult mai lent în atmosfera rarefiată de 
pe Lună. Dispozitivul a început să fie folosit de forţele NATO 
în urmă cu şase ani. Cam asta ar fi în legătură cu teoriile tale 
despre extratereştri. 

Rikov amuţi. 

- Fiecare gram devine important în cadrul unui zbor în 
cosmos. De ce să cari ceva atât de greu şi inutil, ca un 
lansator de rachete? 

- Tipii din crater au motivul lor. L-au folosit împotriva lui 
Selenos 4. 

Rikov cugetă câteva clipe. 

- Asta ar explica de ce s-au oprit scanerele un minut mai 
târziu. Erau avariate... 

- De un proiectil, sfârşi lasenin fraza în locul lui. 

- Asta înseamnă că am avut noroc că scanerele au 
transmis totuşi datele digital înainte de a se zdrobi pe Lună. 

- Păcat că echipajul n-a fost la fel de norocos. 

Rikov îl fixă pe general, neştiind dacă auzise bine. 

- La bordul lui Se/enos 4 nu se aflau oameni. 

lasenin scoase din tunică un portţigaret de aur şi alese o 
ţigară pe care o aprinse cu bricheta sprijinită de capac. Apoi 
vâri la loc portţigaretul în buzunarul de la piept. 

- Desigur, Se/enos 4 nu avea oameni la bord. 

- Dar, tocmai aţi spus... 


lasenin zâmbi să-ţi îngheţe sângele în vine: 

- N-am spus nimic. 

Mesajul era clar. Rikov ţinea prea mult la poziţia sa ca să 
continue discuţia. Se mulţumi să dea din cap. 

- Vreţi să fac un raport despre ce aţi văzut în noaptea asta? 
întrebă Rikov. 

- Originalul să fie mâine pe biroul meu la ora 10 dimineaţa. 
Fără copii. Şi, Rikov, te rog să consideri subiectul secret de 
stat de maximă importanţă. 

- N-am să vorbesc despre asta decât cu dumneavoastră, 
generale. 

- Bravo. S-ar putea ca partidul să-ţi ofere o distincţie. 

Rikov nu avea de gând să-şi ţină răsuflarea până avea să-i 
pice medalia, dar nu-şi putu înfrâna o pornire de mândrie 
profesională. 

lasenin reveni la stereoscop, absorbit de imaginea de pe 
Lună. 

- Deci, celebrul război al stelelor despre care s-a vorbit atât 
a început, murmură el ca pentru sine. lar americanii au tras 
primul foc. 


13. 


Renunțând la masa de prânz, Pitt deschise un baton de 
napolitane, din cele care se găseau tot timpul în sertarul său. 
Desfăcu ambalajul deasupra unui coş de hârtii, să nu se 
împrăştie pe jos firimiturile, fără să se uite la pachet pentru 
că întreaga atenţie îi era concentrată asupra unei hărţi 
maritime desfăşurate, cât era de mare, pe biroul său. Ca să 
nu se ruleze înapoi, aşezase pe ea o agendă şi două manuale 
despre epave deschise la capitolele care tratau despre 
Cyclops. Harta cuprindea o zonă întinsă a vechiului Canal 
Bahama, flancat, la sud, de Arhipeleagul Camaguey, un grup 
de insule răzlețe în largul coastei cubaneze, iar la nord, de 
apele puţin adânci ale Bancului Bahama Mare. Colţul din 
stânga sus al hărţii reprezenta Bancul Cay Sal care îngloba în 
partea sa de sud-est Bancul Anguilla Cays. 

Se lăsă pe spate şi muşcă din napolitană. Apoi, se aplecă 
din nou asupra hărţii, îşi ascuţi un creion şi luă de pe masă un 


compas distanţier. Aşeză vârful compasului pe scala tipărită 
în partea de jos a hărţii, calculă cât ar fi însemnat douăzeci 
de mile marine şi apoi marcă foarte atent întinderea Bancului 
Anguilla cu o linie punctată. Descrise un arc scurt de vreo 
cincizeci de mile înspre sud-est. În vârful arcului scrise 
Crogan Castle iar în extremitatea sa Cyclops, cu un mare 
semn de întrebare. 

Undeva în arcul ăsta s-a scufundat Cyclops, îşi spuse el. Era 
o presupunere logică, dacă luai în considerare poziţia 
transportorului de cherestea în momentul în care lansase 
apelul de avarie şi distanţa pe care o anunţase Cyc/ops în 
mesajul de răspuns. 

Singura problemă era că în această enigmă nu găsea locul 
lui Raymond LeBaron. 

Experienţa lui de căutător de epave îi spunea lui Pitt că 
LeBaron trebuie să fi făcut aceeaşi operaţie de sute de ori, 
doar că acesta studiase în profunzime curenţii, deținuse 
precis mai multe date despre condiţiile meteorologice din 
momentul  naufragiului şi ştia viteza cu care înainta 
mineralierul Marinei. Insă probabil că ajunsese la aceeaşi 
concluzie: mineralierul se scufundase în mijlocul Canalului, 
sub presiunea a patru sute şaptezeci de metri de apă, lao 
adâncime de patru sute cincizeci de metri sub nivelul mării. 
La o asemenea adâncime nimeni nu-l putea vedea, poate 
doar peştii. 

Pitt se lăsă în scaun şi privi marcajele de pe hartă. Dacă 
LeBaron nu era cumva în posesia unor informaţii pe care 
nimeni altcineva nu le deţinea, atunci ce putea să caute 
acolo? Cu siguranţă, nu nava, şi-n orice caz nu cu un dirijabil. 
O baleiere laterală de pe un vapor sau scufundări la 
adâncime de pe un submersibil ar fi fost poate mai potrivite 
pentru afacerea asta. 

În plus, zona cercetată se afla la numai douăzeci de mile de 
coasta cubaneză. Nu prea era locul potrivit pentru o croazieră 
în balon. 

Canonierele cubaneze abia aşteptau să deschidă focul 
asupra unei prăzi atât de uşoare. 

Stătea acolo cufundat în gânduri, ciugulind când şi când din 
napolitană şi încercând să găsească un motiv plauzibil 


acţiunii lui LeBaron, ceva care-i scăpase, când interfonul 
zbârnâi. Apăsă butonul. 

- Da? 

- Sandecker la telefon. Poţi să vii la mine în birou? 

- În cinci minute, domnule amiral. 

- Hai să zicem în două minute. 

Amiralul James Sandecker, directorul Agenţiei Naţionale de 
Studii Marine şi Subacvatice, era un bărbat mărunţel, cu corp 
subţire şi aţos, însă rezistent ca un cuirasat. Părul drept şi 
barba îi erau roşii ca focul. Adept al formei fizice perfecte, se 
ţinea de un regim strict de exerciţii. Cariera sa în Marină o 
datora mai mult abilității decât unor calităţi deosebite de 
tactician în lupta pe mare. Şi, deşi nu era prea simpatizat în 
cercurile politice de la Washington, politicienii îl respectau 
pentru integritatea şi talentul său organizatoric. 

Când Pitt intră în biroul lui, amiralul îl salută doar cu o 
înclinare scurtă din cap, apoi îi arătă o femeie care şedea 
într-un fotoliu de piele, în partea cealaltă a încăperii. 

- Dirk, înţeleg că ai cunoscut-o pe doamna Jessie LeBaron. 
Ea îşi ridică privirea şi-i zâmbi, numai că era un surâs 
îndatoritor. Pitt se înclină puţin şi-i strânse mâna. 

- Regret că trebuie s-o spun, însă aş prefera să uit că o 
cunosc pe doamna LeBaron, spuse el cu indiferenţă. 

Sprâncenele lui Sandecker se împreunară într-o linie: 

- E ceva ce nu mi s-a spus? 

- E vina mea, spuse Jessie, privindu-l pe Pitt drept în ochii 
verzi şi reci ca de gheaţă. Am fost cam aspră cu domnul Pitt 
ieri seară. Sper că-mi acceptă scuzele şi că mă iartă pentru 
impoliteţe. 

- Nu-i nevoie să luaţi o atitudine atât de oficială, doamnă 
LeBaron. Fiindcă tot suntem vechi prieteni, n-o să mă ofensez 
dacă-mi spuneţi Dirk. lar cât priveşte iertarea, vreau să ştiu 
cât are să mă coste? 

- Intenţionam să vă angajez, îi răspunse ea, ignorând tonul 
zeflemitor. 

Pitt îi aruncă lui Sandecker o privire mirată: 

- Ce ciudat. Şi eu care aveam impresia că lucrez la NUMA. 

- Amiralul Sandecker a fost amabil să consimtă ca 
dumneavoastră să fiţi eliberat de îndatoriri câteva zile, sigur, 


dacă sunteţi de acord, adăugă ea. 

- Şi ce-ar trebui să fac? 

- Să-l căutaţi pe soţul meu. 

- Nu facem târgul. 

- Pot să întreb de ce? 

- Lucrez la alte proiecte. 

- Nu vreţi să lucraţi pentru mine pentru că sunt femeie. 
Asta e, nu? 

- Sexul nu are nici o legătură cu hotărârea mea. Să zicem 
că nu-mi place să lucrez cu persoane pe care nu le respect. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Pitt îl privi pe amiral. Colţurile 
gurii i se lăsaseră în jos, dezaprobator, însă ochii îi scânteiau 
poznaş. 

Bătrânul se amuză copios, îşi zise Pitt. 

- Mă judeci greşit, Pitt. Jessie roşise de ruşine, însă privirea 
sa era tăioasă. 

- Vă rog! spuse Sandecker ridicând mâinile rugător. Ce-ar fi 
să cădeţi la pace? Ce-ar fi să luaţi într-o seară cina şi să 
clarificaţi toate astea amândoi? Pitt şi Jessie se priviră lung, în 
tăcere. Apoi gura lui Pitt se lăţi într-un zâmbet molipsitor. 

- De-acord,... cu condiţia să plătesc eu. 

Jessie zâmbi fără voia ei: 

- Puţină consideraţie. Să-mpărţim nota pe din două. 

- S-a făcut. 

- Şi-acum să ne-ntoarcem la treburile noastre, spuse 
Sandecker, pe un ton care nu suferea contrazicere. Până să 
vii tu, Dirk, noi am discutat câteva ipoteze asupra dispariţiei 
domnului LeBaron. 

Pitt o privi pe Jessie. 

- Sunteţi absolut sigură, fără urmă de îndoială, că cei găsiţi 
în dirijabil nu sunt domnul LeBaron şi echipajul său? Jessie 
dădu din cap: 

- Absolut sigură. 

- l-am văzut şi eu. Nu mai rămăsese mare lucru de 
recunoscut. 

- Cel de la morgă era mai voinic decât Raymond, explică 
Jessie. Mai mult, purta la mână o imitație Cartier de felul celor 
ieftine care se fabrică în Taiwan. Eu i-am făcut cadou soţului 
meu un ceas Cartier autentic, foarte scump, la aniversarea 


primului nostru an de căsnicie. 

- Între timp, am dat şi eu câteva telefoane, adăugă 
Sandecker. Medicul legist din Miami a întărit spusele lui 
Jessie. Caracteristicile fizice ale celor trei cadavre de la morgă 
nu se potrivesc cu ale celor care au decolat la bordul lui 
Prospero. 

Pitt privi de la Sandecker la Jessie LeBaron şi-şi dădu seama 
că se lasă atras în ceva ce-ar fi vrut să evite: implicarea 
sentimentală într-un proiect care presupunea studiu 
amănunţit, cunoştinţe tehnice solide, organizare riguroasă nu 
făcea decât să atragă complicaţii inutile. 

- Corpurile şi hainele se potriveau, spuse Pitt. Bijuteriile 
personale au fost înlocuite cu imitații. Aveţi idee care-ar fi 
motivul, doamnă LeBaron? 

- Nu ştiu ce să cred. 

- Ştiaţi că, între momentul în care dirijabilul a dispărut şi 
momentul reapariţiei sale, în Key Biscayne, combustibilul s-a 
terminat şi aparatul a trebuit alimentat din nou cu heliu? Ea 
îşi deschise poşeta, scoase un şerveţel Kleenex şi-şi tampona 
delicat nasul, ca să-şi ocupe mâinile cu ceva. 

- După ce poliţia a plecat de pe dirijabilul Prospero şeful 
echipajului l-a cercetat amănunţit. Am raportul lui, dacă vă 
interesează să-l vedeţi. Sunteţi intr-adevăr foarte perspicace. 
El şi-a dat seama că aparatul a fost alimentat încă o dată. Nu 
cu heliu, ci cu hidrogen. 

Pitt îşi ridică privirea surprins: 

- Hidrogen? Nu a mai fost folosit la aparatele de zbor de 
când a ars avionul Hinderburg. 

- Nu-ţi face griji, spuse Sandecker. Rezervorul aparatului 
Prospero era plin cu heliu. 

- Atunci, despre ce e vorba? întrebă Pitt cu prudenţă. 

Sandecker îi aruncă o privire aspră. 

- Aud că vrei să pleci în căutarea vasului Cyclops. 

- Nu e un secret, răspunse Pitt. 

- Ar fii bine să faci asta în timpul tău liber, fără să implici 
oameni şi echipamente de la NUMA. Nu le-ar place 
contribuabililor să afle că am autorizat căutarea unei comori 
cu banii guvernului. 

- Sunt conştient de asta. 


- Atunci vrei să auzi o altă propunere? 

- Ascult. 

- N-am de gând să-mi bat gura şi să-ţi explic ce mare 
deserviciu mi-ai face dacă n-ai păstra pentru tine ce vorbim 
aici. Dacă se-aude ceva, voi fi mâncat de viu, dar asta e 
treaba mea. Inţelegi? 

- Dacă spuneţi dumneavoastră. 

- Luna următoare trebuia să conduci un proiect de sondare 
a fundului mării, în Marea Bering, lângă Aleutine. O să-l 
numesc pe Jack Harris să te înlocuiască în acţiunea de 
cercetare la adâncime. Ca să prevenim orice întrebări sau 
eventualele anchete, dacă lucrurile merg prost, o să rup toate 
firele care-ar putea să dezvăluie legătura ta cu NUMA. In ceea 
ce te priveşte, eşti liber pentru o perioadă nelimitată până îl 
găseşti pe Raymond LeBaron. 

- Să-l găsesc pe Raymond LeBaron, repetă Pitt sarcastic. 
Asta-i dinamită curată. Urmele lui s-au pierdut acum două 
săptămâni şi cu fiecare clipă care trece îmi va fi tot mai greu. 
Nu există motive, urme şi nici un indiciu care să spună de ce 
a dispărut, cine l-a ajutat şi cum. Sunt optimist dacă spun că 
e o misiune imposibilă. 

- Cel puţin, faci o încercare? întrebă Sandecker. 

Pitt îşi lăsă privirea pe dalele din lemn de tek care alcătuiau 
parchetul din biroul amiralului, în timp ce ochii săi vedeau o 
mare la Tropice, cam la două mii de mile de-acolo. Nu-i plăcea 
să aibă de-a face cu o necunoscută, fără să îi poată calcula 
soluţia aproximativă. Dar el ştia că Sandecker pricepuse că el 
va accepta propunerea. Să alerge după o himeră care se 
arăta la orizont era o nadă căreia Pitt nu-i putuse niciodată 
rezista: 

- Dacă accept, am nevoie ca cea mai bună echipă de 
cercetători de la NUMA să participe la căutarea vasului. Toate 
vârfurile politice trebuie să mă sprijine. La nevoie, îmi trebuie 
şi sprijin militar. 

- Dirk, sunt cu mâinile legate. Nu-ţi pot oferi nimic. 

- Ce? 

- M-ai auzit foarte bine. Dată fiind situaţia, ancheta trebuie 
condusă foarte discret. Va trebui să te descurci fără vreun 
ajutor de la NUMA. 


- Vă daţi seama ce spuneţi? întrebă Pitt. Vreţi ca un singur 
om, care pe deasupra mai lucrează şi fără ajutor, să facă ce 
n-au reuşit jumătate din oamenii Marinei, Forţele Aeriene şi 
paza de coastă? Ce dracu ? N-au putut să găsească un 
dirijabil de patruzeci şi cinci de metri decât când acesta a 
apărut din nou. Eu ce trebuie să folosesc, un băț şi o canoe? 

- Ideea ar fi să parcurgi ultimul traseu pe care l-a străbătut 
LeBaron cu Prospero, explică răbdător Sandecker. 

Pitt se lăsă să cadă pe o canapea. 

- E cea mai stupidă idee pe care am auzit-o în viaţa mea, 
spuse el, nevenindu-i încă să creadă. Se întoarse spre Jessie. 
Eşti de acord cu toate astea? 

- Aş face orice să-l găsesc pe soţul meu, spuse ea fără 
şovăială. 

- Parc-aş fi într-o casă de nebuni, spuse Pitt cu seriozitate. 
Se ridică şi începu să măsoare cu paşi mari încăperea, 
frângându-şi mâinile. De ce trebuie să păstrăm secretul 
operaţiei? În definitiv, soţul tău era o persoană importantă, o 
celebritate, confident al bogaţilor şi al mărimilor, cu legături 
în cercurile guvernamentale, aproape un mentor pentru 
directorii marilor corporaţii financiare, care nu-i ieşeau din 
cuvânt. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce tocmai eu din 
toată ţara asta trebuie să-l caut? 

- Dirk, spuse Sandecker cu blândeţe, imperiul financiar al 
lui Raymond LeBaron are mai mult sau mai puţin legătură cu 
sute de mii de persoane. Pentru moment, e dat uitării, pentru 
că se crede că a dispărut. Incă nu se poate dovedi dacă e viu 
sau mort. Guvernul a interzis orice căutare a lui Raymond 
LeBaron pentru că până acum echipele militare sau de 
salvare au cheltuit peste cinci milioane de dolari fără a găsi 
cel mai mic indiciu unde ar fi putut să dispară. Congresmenii 
care ţin socoteala cheltuielilor vor lua pielea de pe noi dacă 
se cheltuiesc alţi bani de la buget fără nici un rezultat. 

- Ce-ai zice de particulari şi de asociaţii lui LeBaron? 

- Mulţi oameni de afaceri respectaţi îl preţuiau pe LeBaron, 
însă mai devreme sau mai târziu fiecare a fost desfiinţat de el 
în articolele sale. N-or să scoată un ban şi n-or să-şi lase 
treburile ca să-l caute. lar cei apropiaţi cred că au mai mult 
de câştigat decât de pierdut de pe urma morții sale. 


- Cred că asta e şi părerea lui Jessie, aici de faţă, spuse Pitt 
uitându-se la ea. 

Ea zâmbi aproape imperceptibil. 

- Nu te pot contrazice. Numai că mare parte din averea lui 
este destinată operelor de binefacere şi unor membri ai 
familiei. E-adevărat că şi eu voi moşteni o parte considerabilă 
din averea sa. 

- Probabil că aveţi propriul iaht, doamnă LeBaron. De ce nu 
strângi o echipă de investigaţie, să-ţi cauţi singură soţul? 

- Sunt anumite motive, Dirk, care mă fac să nu întreprind 
un asemenea efort în văzul lumii. Motive pe care nu trebuie 
să le cunoşti. Amiralul şi cu mine suntem convinşi că există o 
şansă, chiar dacă minimă, că trei oameni care refac zborul lui 
Prospero în exact aceleaşi condiţii să descopere ce i s-a 
întâmplat lui Raymond. 

- Dar, în definitiv, de ce m-aş osteni? În acţiunea de 
salvare, au fost cercetate, scotocite toate insulele şi bancurile 
de recif din zona pe care ar fi putut-o străbate dirijabilul cu 
combustibilul pe care-l avea. Eu n-aş face decât să reiau 
traseul. 

- Poate că le-a scăpat ceva. 

- Poate Cuba. 

Sandecker clătină din cap. 

- Există o posibilitate ca Fidel să pretindă la un moment dat 
că LeBaron a violat spaţiul aerian cubanez fiind trimis în 
misiune de CIA şi să fi anunţat într-un fel original lumii întregi 
prezenţa lui acolo. Dar nu, alta trebuie să fie explicaţia. 

Pitt se îndreptă spre colţul încăperii şi de la fereastră privi 
cu jind iahturile care participau la regată, împânzind apele 
râului Ancostia. Pânzele albe se reflectau în apa verde 
întunecată în cursa lor spre geamandurile care marcau 
traseul. 

- Cum ştiu care e zona asupra căreia trebuie să mă 
concentrez? întrebă el fără să se întoarcă. Sectorul pe care 
trebuie să-l acoperim are o mie de mile pătrate. Ne-ar trebui 
săptămâni întregi să scotocim zona cum se cuvine. 

- Am toate însemnările şi hărţile făcute de soţul meu, 
spuse Jessie. 

- Le-a lăsat acasă? 


- Nu. Au fost găsite în balon. N 

Pitt privi iahturile în tăcere, cu braţele încrucişate. Incercă 
să găsească motivații, să înţeleagă toată povestea. Incercă 
să ordoneze fiecare explicaţie în sertărelul ei. 

- Când trebuie să-ncepem? 

- Mâine la răsăritul soarelui, îi răspunse Sandecker. 

- Amândoi insistaţi să conduc eu expediţia? 

- Da, spuse Jessie hotărât. 

- Am nevoie de doi oameni care să mă ajute. Cei la care 
mă gândesc sunt angajaţi la NUMA. Dacă nu mi-i daţi, nu 
accept misiunea. 

Faţa lui Sandecker se întunecă. 

- Doar ţi-am spus o dată... 

- Vreţi luna de pe cer, domnule amiral. Ne cunoaştem de 
prea mult timp ca să nu ştiţi că nu-mi place să fiu descoperit 
când lucrez. De ce să nu-i lăsaţi şi pe ceilalţi doi să vină cu 
mine? Nu-mi pasă cum o rezolvaţi. 

Sandecker nu numai că nu se-nfurie dar nici măcar nu 
părea sâcâit de insistenţele lui Pitt. Dacă era cineva în toată 
ţara care să obţină de la el imposibilul, acela era Pitt. Amiralul 
nu mai avea nici o carte de jucat, aşa încât cedă. 

- Bine, spuse el. Ai tăi sunt. 

- Mai e încă ceva. 

- Ce mai e? Pitt se-ntoarse cu un zâmbet abătut. Privirea sa 
trecu de la Jessie la amiral, după care ridică neajutorat din 
umeri: 

- N-am pilotat în viaţa mea un dirijabil. 


14. 


- Am impresia că te fereşti de mine, spuse deschis Sam 
Emmett, şeful Biroului Federal de Investigaţii. 

Preşedintele îl privi peste masa de lucru din Biroul Oval, 
zâmbindu-i cu simpatie: 

- Ai perfectă dreptate, Sam. Chiar asta fac. 

- Am avut deplină încredere că mă vei ţine la curent. 

- Nu fi supărat, Sam. Nu-nseamnă că nu am încredere în 
tine sau în FBI. 

- Atunci de ce nu-mi spui despre ce este vorba? întrebă 


Emmett încercând să nu-şi arate indignarea. 

- Mai întâi de toate, e-o chestiune care priveşte Afacerile 
Externe. 

- Martin Brogan de la CIA... El a fost consultat? 

- Martin nu e cooptat. lţi dau cuvântul meu de onoare. 

- Şi-n al doilea rând? 

Preşedintele nu putea fi forţat să spună. 

- E treaba mea. 

Emmett spuse cu răceală: 

- Dacă domnul preşedinte aşteaptă demisia mea... 

- În nici un caz nu doresc asta, i-o tăie preşedintele. Eşti 
cea mai potrivită şi cea mai capabilă persoană să conducă 
Biroul. Ai făcut o treabă excelentă până acum, iar eu sunt 
unul dintre cei mai mari susţinători ai tăi. Dar dacă vrei să-ţi 
iei jucăriile şi să pleci pentru că simţi că orgoliul ţi-a fost 
călcat în picioare, eşti liber s-o faci. Poate ar fi însă mai bine 
să-mi dovedeşti că mă înşel. 

- Dar, dacă n-ai încredere... 

- Aşteaptă, Sam. Hai să nu spunem lucruri pe care mâine 
le-am putea regreta. Eu nu pun la îndoială loialitatea sau 
integritatea ta. Nu-ncearcă nimeni să te lovească pe la spate. 
Chestiunea în discuţie nu priveşte direct nici FBI-ul, nici vreo 
altă agenţie de informaţii. In concluzie, tu eşti cel care ar 
trebui să aibă încredere în mine, cel puţin în săptămâna care 
urmează. Faci asta pentru mine? Asta mai linişti puţin orgoliul 
lui Emmett. 

Ridică din umeri şi se înmuie. 

- Ai câştigat, domnule preşedinte. Status k.o. Merg pe 
mâna ta. 

Preşedintele scoase un oftat de uşurare. 

- Sam, îţi promit că nu te voi dezamăgi. 

- ţi mulţumesc. 

- Bun. Şi-acum s-o luăm de la-nceput. Ce informaţii deţii în 
legătură cu cei trei morţi găsiţi în Florida? Incordarea de pe 
chipul lui Emmett se risipi, iar el se simţi mai în largul său. 
Deschise servieta diplomat şi-i întinse preşedintelui un dosar 
legat în piele. 

- Găseşti aici raportul detaliat semnat de laboratorul 
patologic Walter Reed. Analizele făcute de ei ne-au ajutat 


enorm să identificăm cadavrele. 

Preşedintele îl privi surprins: 

- Aţi aflat cine sunt? 

- Ne-a ajutat să-i identificăm rezultatul analizei pastei de 
borş. 

- Ce borş? Ce-i aia borş? 

- Ţi-aminteşti că medicul legist din districtul Dade a stabilit 
că era vorba de moarte prin hipodermie sau congelare. 

- Da. 

- Ei bine, pasta de borş este un supliment alimentar 
îngrozitor care se dă cosmonauţilor ruşi. Stomacul celor trei 
cadavre era plin cu şmecheria asta. 

- Vrei să spui că LeBaron şi oamenii lui au fost schimbaţi cu 
cosmonauţi sovietici morţi? Emmett încuviinţă. 

- Am reuşit chiar să aflăm numele lor cu ajutorul unui 
transfug care-a trecut de partea noastră, fost medic de zbor 
pentru programul spaţial sovietic. El le-a făcut controlul 
medical în câteva rânduri. 

- Când a fugit din Rusia? 

- A trecut de partea noastră în august 1987. 

- Asta-nseamnă, cu mai puţin de doi ani în urmă. 

- Corect, aprobă Emmett. Numele cosmonauţilor găsiţi în 
dirijabilul lui LeBaron sunt Serghei Enko, Alexandr ludenici şi 
Ivan Ronski. ludenici este novice, însă Zocenko şi Ronski erau 
veterani, fiecare cu câte două zboruri în cosmos la activ. 

- Mi-aş da salariul pe un an să ştiu ce căutau în dirijabilul 
ăla afurisit. 

- Din păcate, n-am reuşit să aflăm mai nimic pe această 
latură a misterului. În prezent, singurii ruşi înscrişi pe orbita 
Pământului sunt cei doi cosmonauţi de la bordul staţiei 
spaţiale Saliut. Insă, cei de la NASA care supraveghează 
zborul spun că toţi sunt sănătoşi tun. 

Preşedintele dădu din cap. 

- Deci, asta i-ar exclude pe astronauții sovietici din spaţiu şi 
ne face să ne gândim la cei de pe pământ. 

- Aici lucrurile iau o întorsătură ciudată, continuă Emmett. 
După spusele patologilor de la Walter Reed, cei trei bărbaţi 
care au fost examinaţi au murit prin congelare în spaţiul 
extraterestru. 


Preşedintele ridică din sprâncene: 

- Pot să susţină cu dovezi? 

- Nu, însă ei afirmă că sunt câteva elemente care 
motivează această teorie, începând cu borşul şi cu analizarea 
în laborator a altor alimente condensate pe care le consumă 
sovieticii în timpul voiajelor în cosmos. Sunt semne fiziologice 
incontestabile că cei trei au respirat aer cu concentraţie mare 
de oxigen şi că au petrecut o perioadă de timp considerabilă 
într-un câmp antigravitaţional. 

- N-ar fi prima oară când sovieticii lansează oameni în 
spaţiu fără să-i poată recupera după aceea. Poate că au stat 
în cosmos ani de zile şi nu s-au prăbuşit de pe orbită decât în 
urmă cu câteva săptămâni. 

- Eu nu cunosc decât două situaţii în care sovieticii să fi 
suferit pierderi, spuse Emmett. Cosmonautul a cărui capsulă 
s-a încâlcit în şarturile paraşutei de revenire la sol, chiar la 
înscrierea pe orbită, şi care s-a zdrobit în cădere undeva prin 
Siberia, la o viteză de cinci sute mile la oră. Şi cei trei membri 
ai echipajului Soiuz care au murit din cauza pierderii 
oxigenului prin defectarea trapei. 

- Astea au fost tragediile pe care nu le-au putut 
muşamaliza, spuse preşedintele. CIA a consemnat moartea a 
cel puţin treizeci de cosmonauţi ruşi de la-nceputul misiunilor 
lor spaţiale. Nouă dintre ei încă se mai află în cosmos şi 
zboară în derivă. 

Desigur, nu putem da publicităţii datele pentru că asta i-ar 
compromite pe cei care ne furnizează informaţii. 

- Genul de afacere noi-ştim-dar-ei-nu-ştiu-că noi-ştim. 

- Exact. 

- Ceea ce ne face să ne întoarcem la cei trei cosmonauţi 
care se află aici la Washington, spuse Emmett aşezându-şi 
servieta pe genunchi. 

- Şi să ne punem o sută de întrebări, începând cu de 
unde-au apărut? 

- Am făcut câteva verificări la Comandamentul pentru 
apărare în spaţiul extraterestru. Inginerii lor susţin că 
singurele aparate trimise de ruşi în cosmos, suficient de mari 
să permită prezenţa oamenilor la bord, asta în afara staţiilor 
lansate pe orbită, sunt sondele lunare Selenos. 


La auzul cuvântului lunare ceva se aprinse în mintea 
preşedintelui. 

- Ce-i cu sondele Se/enos? 

- Trei au plecat în cosmos, dar nu s-a mai întors nici una. 
Băieţilor de la Comandamentul pentru apărare li se pare 
extrem de neobişnuit faptul că sovieticii repetă aceeaşi 
greşeală, la zboruri simple de înscriere pe orbita Lunii. 

- Tu crezi că sondele aveau oameni la bord? 

- Asta e convingerea mea, spuse Emmett. Doar ştii că 
sovieticilor le-a plăcut întotdeauna să mintă. 

După cum ai sugerat, ei nu recunosc niciodată că au suferit 
un eşec în spaţiul cosmic, iar faptul că au învăluit într-un 
mister absolut misiunile lor care vizau aselenizarea e doar o 
chestiune de rutină pentru ei. 

- Bine, să acceptăm ipoteza că cei trei provin de pe o 
capsulă Selenos. Dacă-i aşa, unde au aterizat? Sigur că nu au 
urmat traiectoria obişnuită şi nu au aterizat în stepele din 
Kazahstan. 

- Eu cred că undeva în Cuba sau în acea zonă. 

- Cuba? accentua preşedintele cele două silabe. 

Clătină din cap. Ruşii n-ar fi permis niciodată ca eroii lor 
naţionali să fie folosiţi, vii sau morţi, într-o combinaţie 
nebunească în stare să atragă atenţia agenţilor de informaţii 
din lumea întreagă. 

- Poate că ei nici nu ştiu. 

Preşedintele îl privi pe Emmett. 

- Să nu ştie? 

- De dragul conversaţiei să presupunem că naveta lor s-a 
defectat şi s-a prăbuşit în Cuba sau undeva în acea zonă 
chiar în momentul înscrierii pe orbita terestră. Cam în aceeaşi 
perioadă apar în zonă Raymond LeBaron şi echipa lui în 
căutarea unei comori care se află pe un vapor, însă sunt 
capturați. 

Apoi, dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem, cubanezii 
schimbă între ele corpurile cosmonauţilor cu ale lui Raymond 
LeBaron şi ale echipajului său şi trimit dirijabilul înapoi în 
Florida. 

- ţi dai seama ce ridicol sună? Emmett râse. 

- Sigur că da. Insă date fiind informaţiile pe care le deţinem 


este cea mai bună ipoteză pe care o pot formula. 

Preşedintele se aşeză mai comod în fotoliu şi contemplă 
tavanul bogat ornamentat. 

- Ştii ceva? S-ar putea să fi dat peste un filon inspirat când 
spui asta. 

Emmett îl privi neîncrezător. 

- Cum adică? 

- Urmăreşte-mă, să vezi dacă se potriveşte. Să 
presupunem, e doar o simplă supoziţie, că Fidel Castro 
încearcă să ne transmită ceva. 

- Şi-a ales o cale neobişnuită de a ne atrage atenţia. 

Preşedintele culese de pe masă un stilou şi-ncepu să 
mâzgălească, disperat, ceva în agendă. 

- Fidel nu s-a formalizat niciodată şi nu s-a-ntrecut în 
amabilităţi diplomatice. 

- Vrei să continuu ancheta? întrebă Emmett. 

- Nu. 

- Ţii în continuare şi insişti să nu dezvălui nimic Biroului? 

- Sam, nu e o afacere internă care să ţină de 
Departamentul de Justiţie. lţi sunt deosebit de recunoscător 
pentru ajutor, însă nu-ţi pot spune mai mult. 

Emmett trânti capacul servietei şi se ridică în picioare. 

- Pot să-ţi pun o întrebare incomodă? 

- Dă-i drumul. 

- Acum, că am dat de o pistă, fie ea şi neconvingătoare, 
care ne duce la o posibilă răpire a lui Raymond LeBaron, aş 
vrea să ştiu de ce preşedintele Statelor Unite ar ţine toate 
astea pentru el, interzicând agenţilor săi de investigaţii şi 
informaţii să facă ei cercetările? 

- Bună întrebare, Sam. Poate că în câteva zile, amândoi o 
să căpătăm un răspuns. 

Mult timp după ce Emmett părăsise Biroul Oval, 
preşedintele se foi în scaunul său şi medita uitându-se pe 
fereastră. Gura i se uscase şi transpirase abundent. Avea 
presentimentul de rău augur că între Colonia Jersey şi 
necazurile care se abătuseră asupra sondelor sovietice în 
drum spre Lună exista intr-adevăr o legătură. 


15. 


Ira Hagen opri maşina sa închiriată la poarta de control şi 
prezentă o legitimaţie emisă de guvern. 

Paznicul dădu un telefon la centrul pentru vizitatori al 
Laboratorului naţional de fizică Harvey Pattenden, apoi îi făcu 
semn lui Hagen să intre. 

O luă cu maşina în sus pe alee şi găsi un loc liber în 
parcarea imensă ticsită de maşini multicolore. Terenul din 
jurul Laboratorului era amenajat cu stânci acoperite de 
muşchi unde apăreau pâlcuri de pini plantați printre dâmburi 
şerpuitoare de iarbă. Clădirea era tipică centrelor de 
cercetare tehnică răsărite ca ciupercile în toată ţara. 

Construită după arhitectura contemporană, avea pereţi din 
cărămidă aparentă şi sticlă, ornamente de bronz şi colţurile 
rotunjite. 

O recepţioneră atrăgătoare, aşezată în spatele unui birou în 
formă de potcoavă, ridică privirea şi-i zâmbi în timp ce el 
străbătea holul. 

- Cu ce vă pot fi de folos? 

- Sunt Thomas Judge pentru doctor Mooney. 

Ea îndeplini ritualul ştiut cu telefoanele şi-apoi dădu spre el 
din cap. 

- Da, domnule Judge. Vă rog să vă prezentaţi la punctul de 
control. Vi se va spune acolo pe unde să o luaţi. 

- Înainte de a intra, pot să ştiu cum se ajunge la toaletă? 

- Sigur, spuse ea, şi-i arătă uşa din dreapta, în spatele 
frescei, 

Hagen îi mulţumi şi trecu pe lângă o pictură murală 
futuristă în care apărea o navetă spaţială trecând în zbor 
avântat printre două planete siderale, pictate în albastru şi 
verde. Intră într-o cabină, închise uşa şi se aşeză pe scaunul 
WC-ului. 

Umblă în servietă, scoase o agendă de lucru, de felul celor 
folosite de guvern, legată în piele şi o deschise la mijloc. 
Apoi, făcu pe colţul de sus al paginii, pe spatele ei, o seamă 
de însemnări mărunte şi diagrame în cod propriu despre 
sistemul de securitate şi amplasarea lui, aşa cum îl văzuse de 
când intrase în clădire. Un bun agent secret nu pune 
niciodată nimic pe hârtie, însă Hagen îşi putea permite să 


rişte şi să fie prins pentru că ştia că preşedintele va garanta 
pentru el dacă va fi descoperit. 

Câteva minute mai târziu, ieşi grăbit de la toaletă şi intră 
într-o încăpere cu pereţi de sticlă ocupată de patru oameni 
din paza clădirii îmbrăcaţi în uniformă, care supravegheau un 
şir de douăzeci de monitoare montate pe peretele din faţa lor. 
Unul dintre paznici se ridică de la consolă şi se apropie de 
tejghea. 

- Domnul? 

- Am întâlnire cu doctor Mooney. 

Paznicul trecu iute în revistă numele vizitatorilor înscrise pe 
o listă. 

- Da, domnule. Dumneavoastră trebuie să fiţi Thomas 
Judge. Îmi puteţi arăta, vă rog, o legitimaţie? Hagen îi arătă 
permisul de conducere şi legitimaţia de la guvern. 

Fu rugat politicos să-şi deschidă servieta. După o verificare 
sumară, paznicul îi făcu semn lui Hagen s-o închidă, îl rugă să 
semneze într-un registru de intrări/ieşiri şi-i întinse un ecuson 
pe care Hagen şi-l prinse pe buzunarul de la piept. 

- Biroul doctorului Mooney este în fundul coridorului, 
imediat ce treceţi de uşa dublă din capăt. 

Hagen se opri pe coridor, îşi puse ochelarii de vedere şi se 
uită la două plăci de bronz fixate pe perete. Fiecare 
reprezenta în basorelief portretul unui bărbat. Una era 
închinată memoriei doctorului Harvey Pattenden, fondatorul 
laboratorului, şi cuprindea o succintă prezentare a realizărilor 
sale din domeniul fizicii. 

Cealaltă placă îl intrigă pe Hagen pentru că pe ea stătea 
scris: În memoria Doctorului Leonard Hudson 1926-1965 al 
cărui geniu creator îi va inspira veşnic pe urmaşii săi. 

Nu era prea original, îşi spuse Hagen, însă trebuia să 
admită că Hudson ştia să facă pe mortul, nu-i scăpase nici cel 
mai mic amănunt. 

Intră în anticameră şi-i adresă un zâmbet călduros 
secretarei, o persoană mai trecută, foarte rezervată, 
îmbrăcată într-un costum bleumarin cu croială masculină. 

- Domnule Judge, vă rog să poftiţi. Doctor Mooney vă 
aşteaptă. 

- Mulţumesc. 


Earl J. Mooney era un bărbat de treizeci şi şase de ani, mult 
mai tânăr decât se aşteptase Hagen să fie după ce-i citise 
dosarul. ÎI izbise asemănarea dintre pregătirea lui 
profesională şi cea a lui Hudson: aceeaşi minte strălucitoare, 
acelaşi palmares universitar, absolvise până şi aceeaşi 
facultate. Un puşti gras care ajunsese directorul Laboratorului 
Pattenden... Doctorul Mooney îl privea cu ochii săi verzi ca 
smaraldul pe sub nişte sprâncene învolburate. Purta mustață 
ca mexicanii. 

îmbrăcat în tricou alb şi blue jeans, părea departe de 
imaginea intelectualului riguros. 

Veni din spatele biroului ticsit cu hârtii şi agende aruncate 
în neorânduială şi pline de sticle goale de pepsi şi strânse cu 
putere mâna lui Hagen. 

- Luaţi loc, domnule Judge şi spuneţi-mi ce pot face pentru 
dumneavoastră. 

Hagen se lăsă cu toată greutatea într-un scaun cu spătar 
drept şi spuse: 

- După cum v-am comunicat şi la telefon, lucrez pentru 
Biroul general de contabilitate care a primit o solicitare din 
partea legislativului de a verifica contabilitatea 
dumneavoastră. Urmează să trimitem o comisie de cenzori 
pentru a verifica cheltuielile din fondul de cercetare. 

- Care membru al legislativului a avansat o asemenea 
cerere? 

- Senatorul Henry Kaltenbach. 

- Sper că nu are impresia că Laboratorul Pattenden este 
amestecat într-o delapidare de fonduri, spuse Mooney 
adoptând o poziţie defensivă. 

- Nici vorbă. Cunoaşteţi reputaţia senatorului şi ştiţi ce 
miros are în privinţa folosirii improprii a fondurilor alocate de 
guvern. Vânătorii lui de vrăjitoare însă îi fac publicitate 
serioasă pentru campania electorală. Intre noi fie vorba, sunt 
mulţi cei de la B.G.C. care-şi doresc ca senatorul să pice, să 
nu ne mai trimită să căutăm cai verzi pe pereţi. Totuşi, 
trebuie să-i dau dreptate senatorului şi recunosc cu toată 
onestitatea că au fost locuri, din acestea unde se greşeşte, 
unde noi chiar am dat peste nereguli. 

Mooney se grăbi să-l corecteze: 


- Ne place să credem despre noi că suntem un institut de 
cercetare. 

- Desigur. Oricum, noi facem numai verificări prin sondaj. 

- Aş vrea să înţelegeţi că activitatea noastră este strict 
secretă. 

- Proiectaţi rachete nucleare şi arme nucleare de generaţia 
a treia a căror putere este concentrată într-o rază radioactivă 
foarte fină, care parcurge traiectoria cu viteza luminii şi poate 
distruge obiective îndepărtate din cosmos. 

Mooney îl privi pe Hagen bănuitor. 

- Sunteţi foarte bine informat. 

Hagen îl linişti: 

- Şeful meu mi-a făcut o descriere foarte generală. 
Doctore, eu sunt contabil, nu fizician. Mintea mea nu e 
obişnuită cu lucrurile abstracte. Am şi picat la examenul de 
matematică. Secretele dumneavoastră sunt în siguranţă în 
ceea ce mă priveşte. Treaba mea e să am grijă ca cetăţenii să 
nu plătească degeaba impozitele care le sunt percepute şi 
apoi investite în programe finanţate de guvern. 

- Eu cu ce vă pot ajuta? 

- AŞ dori să vorbesc cu revizorul, cu administratorul şi cu 
personalul care ţine evidenţele financiare. Echipa mea de 
cenzori va sosi de la Washington peste două săptămâni. V-aş 
fi recunoscător dacă ne-aţi pune la dispoziţie un birou unde 
să nu vă stăm în cale, de preferinţă lângă contabilitate. 

- Vă vom acorda tot sprijinul nostru. Bineînţeles, va trebui 
să obţin permise de trecere de la punctul nostru de control, 
pentru dumneavoastră şi pentru echipa dumneavoastră. Am 
să vă însoțesc personal şi am să vi-i prezint pe revizor şi 
personalul de la contabilitate. 

- Incă ceva, spuse Hagen. Se poate lucra după program? 
Mooney zâmbi. 

- Spre deosebire de funcţionarii care încep la nouă şi 
termină la cinci fix, fizicienii şi inginerii noştri nu au program 
stabil. Mulţi dintre noi lucrăm douăzeci şi patru de ore. Eu 
însumi am lucrat neîntrerupt timp de treizeci de ore. Asta 
ne-ajută să folosim la maximum computerele noastre. 

- Aş putea să fac o verificare preliminară, începând chiar 
de acum şi până la ora zece seara, să zicem? 


- Nu văd de ce n-aţi putea, fu de acord Mooney. Avem la 
subsol un bufet deschis toată noaptea şi puteţi merge acolo 
dacă doriţi să luaţi o gustare. Intotdeauna veţi găsi un om de 
la paza clădirii care să vă indice drumul. 

- Şi care să mă ţină departe de zona interzisă, rase Hagen. 

- Am convingerea că sunteţi obişnuit cu sistemele de 
securitate ale instituţiilor. 

- Adevărat, admise Hagen. Eram un om bogat dacă mi s-ar 
fi dat un bănuţ pentru fiecare oră pe care am petrecut-o 
verificând cu  cenzorii mei diversele departamente ale 
Pentagonului. 

- Vă rog să mă urmaţi, spuse Mooney, îndreptându-se spre 
uşă. 

- Doar aşa, din simplă curiozitate, spuse Hagen neridi- 
cându-se de pe scaun. Am auzit de Harvey Pattenden. 
Presupun că a lucrat cu Robert Goddard. 

- Da, doctor Pattenden a inventat câteva din primele 
motoare de rachetă. 

- Leonard Hudson nu-mi spune însă nimic. 

- Un tip strălucit, spuse Mooney. Un deschizător de 
drumuri. El a proiectat şi a realizat majoritatea aeronavelor 
noastre cu mult înainte ca ele să fie practic construite şi 
trimise în cosmos. Dacă n-ar fi murit prematur, nu se ştie ce 
alte lucruri ar fi realizat. 

- Cum a murit? 

- Accident de avion. Zbura cu doctor Gunnar Eriksen la un 
simpozion care se ţinea la Seattle când avionul a explodat la 
altitudine şi s-a prăbuşit în râul Columbia. 

- Cine era Eriksen? 

- Un gânditor de mare calibru. Poate cel mai strălucit 
astro-fizician pe care l-a avut ţara noastră vreodată. 

In mintea lui Hagen se aprinse beculeţul de alarmă. 

- Lucra la un proiect deosebit? 

- Da. Este vorba despre morfologia sinoptică geolunară 
pentru populare la scară industrială. 

- Aţi vrea să traduceţi? 

- Desigur, rase Mooney. Era obsedat de ideea de a înfiinţa o 
colonie pe Lună. 


16. 


La o distanţă de zece ore, adică la ora două noaptea, la 
Moscova, patru bărbaţi erau adunaţi în jurul unui şemineu 
care încălzea o cameră de zi din Kremlin. Incăperea era slab 
luminată şi în aer plutea ceva nesănătos. Fumul ţigărilor se 
amesteca cu fumul unui singur trabuc. 

Preşedintele sovietic, Gheorghi Antonov, fixa gânditor 
flăcările jucăuşe din cămin. Işi dezbrăcase haina după ce-şi 
terminase cina frugală şi o înlocuise cu un tricou vechi de 
marinar. Îşi scosese pantofii, iar picioarele încălţate numai în 
ciorapi şi le aşezase, fără multe fasoane, pe un otoman 
(otoman este numele dat unei canapele brodate). Vladimir 
Polevoi, şeful Comitetului pentru siguranţa Statului, şi Serghei 
Kornilov, responsabilul programelor spaţiale sovietice, purtau 
costume negre în stofă de lână comandate special la Londra, 
în timp ce generalul lasenin era îmbrăcat în uniforma sa, cu 
piepţii acoperiţi de medalii. 

Polevoi trânti raportul şi fotografiile pe o măsuţă joasă şi 
clătină din cap a uimire: 

- Nu-nţeleg cum de au reuşit fără ca nimeni să nu ştie? 

-Un progres atât de remarcabil, istoric, pare de 
neconceput, fu de acord Kornilov. Eu tot nu cred până nu mi 
se prezintă şi alte dovezi. 

- Dovada reiese clar din fotografii, spuse lasenin. Raportul 
lui Rikov nu lasă loc pentru îndoieli. Studiaţi detaliile. Cele 
două siluete de pe lună sunt reale. Nu sunt o iluzie creată de 
umbre sau de vreo defecţiune a scanerului. Ele există cu 
adevărat. 

- Costumele nu se potrivesc cu cele ale cosmonauţilor 
americani, îl contrazise Komilov. Căştile lor au un model 
diferit. 

- Nu o să vă contrazic în lucruri lipsite de importanţă, spuse 
lasenin. Însă eu nu mă-nşel în privinţa armelor pe care le ţin 
în mână. Certific eu că sunt lansatoare de rachete sol-aer de 
fabricaţie americană. 

- Şi-atunci, unde este naveta lor? insistă Kornilov. Unde 
este vehiculul de teren? Că doar nu au apărut, pur şi simplu, 
din neant. 


- Vă împărtăşesc îndoielile, spuse Polevoi. Este absolut 
imposibil ca americanii să fi trimis oameni şi echipament pe 
Lună fără ca reţeaua noastră de informaţii care urmăreşte ce 
fac ei să nu afle nimic. 

Stațiile noastre de urmărire ar fi detectat orice mişcare 
neobişnuită către spaţiul extraterestru sau către Pământ. 

- Ce e încă şi mai ciudat, spuse Antonov, este că americanii 
nu au dat niciodată publicităţii şi n-au anunţat o realizare 
epocală cum este aceasta. Ce-ar avea de câştigat dacă 
păstrează secretul? Komilov făcu un semn imperceptibil din 
cap: 

- Incă un motiv să contestăm raportul lui Rikov. 

- Pierdeţi cu toţii din vedere un factor important, spuse 
lasenin pe un ton măsurat. Se/enos 4 a dispărut imediat după 
ce scanerele de la bordul său au înregistrat siluetele care 
apar în fotografii. Susţin că naveta noastră spaţială a fost 
avariată cu focuri de rachetă, care i-au perforat carcasa 
depresurizând-o şi omorându-i astfel pe cosmonauţi. 

Polevoi îl privi fără să-şi ascundă mirarea: 

- Care, ce cosmonauţi? lasenin şi Kornilov schimbară priviri 
buimace. 

- Sunt lucruri pe care nici K.G.B.-ul nu trebuie să le ştie, 
spuse generalul. 

Polevoi se uită ameninţător la Kornilov. 

- Selenos 4 avea oameni la bord? 

- La fel şi Se/enos 5 şi Selenos 6. Fiecare aparat purta câte 
trei cosmonauţi. 

Se întoarse spre Antonov care îşi pufăia liniştit havana. 

- Aţi fost informat? Antonov dădu din cap: 

- Da. Mi s-a adus la cunoştinţă. Dar trebuie să reţii, 
Vladimir, că nu toate chestiunile legate de cosmos cad în 
sarcina siguranţei statului. 

- Nici unul dintre voi nu a ezitat să alerge la mine când 
preţioasa voastră capsulă lunară s-a prăbuşit şi-a dispărut în 
Indiile de Vest, spuse Polevoi furios. 

- O întâmplare neprevăzută, îi explică răbdător lasenin. 
După revenirea sa de pe Lună, nu s-au putut cupla comenzile 
pentru înscrierea ei pe orbita pământului. Inginerii noştri de 
la Comandamentul Aerospaţial au clasat Se/enos 4 drept 


capsulă lunară dispărută. După ce a gravitat în jurul 
Pământului aproape un an şi jumătate, s-a mai făcut încă o 
încercare pentru a restabili controlul. 

De data asta, sistemul de ghidare a reacţionat, numai că 
manevra de recuperare a reuşit doar parţial. Selenos 4 s-a 
prăbuşit la douăzeci de mii de mile de punctul de aşezare la 
sol. Era neapărat necesar să păstrăm secretul asupra morții 
cosmonauţilor noştri eroici. Bineînţeles că s-a apelat la K.G.B. 

- Şi câţi cosmonauţi morţi înseamnă asta? întrebă Polevoi. 

- Pentru a întări destinul istoric al Sovietelor, trebuie făcute 
sacrificii, murmură filozofic Antonov. 

- Şi pentru a ascunde prostiile pe care le facem cu 
programele noastre spaţiale, spuse Polevoi cu amărăciune. 

- Să nu ne certăm, interveni Antonov încercând să prevină 
o discuţie. Se/enos 4 şi-a adus contribuţia măreaţă la 
progresul ştiinţei înainte de a se prăbuşi în Marea Caraibelor. 

- Unde ar trebui s-o căutăm, completă Polevoi. 

- Adevărat, spuse lasenin. Dar cel puţin am reuşit să 
recuperăm informaţiile culese despre suprafaţa Lunii. Acesta 
a şi fost scopul principal al misiunii. 

-Nu credeți că americanii, cu sistemele lor de 
supraveghere a cosmosului, ar fi putut să detecteze 
traiectoria capsulei şi să stabilească precis locul unde s-a 
prăbuşit? Dacă şi-au pus în minte să captureze Se/enos 4, 
probabil că de-acum au ascuns-o într-un loc sigur şi neştiut 
de nimeni. 

- Bineînţeles că au detectat-o în timpul prăbuşirii, spuse 
lasenin. Numai că specialiştii lor în analizarea informaţiilor nu 
au de ce să creadă că Se/enos 4 e altceva decât o capsulă 
spaţială lansată în cosmos, dinainte programată să aterizeze 
în apele cubaneze. 

- E o fisură în scenariul pe care, cu-atâta grijă, l-ai pus la 
punct, îl contrazise Polevoi. Statele Unite şi-au desfăşurat 
forţele de salvare naţionale şi-au scotocit marea şi aerul în 
căutarea capitalistului Raymond LeBaron, cam în aceeaşi 
zonă - însă la câteva zile diferenţă - unde s-a prăbuşit de pe 
orbită Se/enos 4. Am bănuiala foarte puternică că a fost o 
înscenare, pentru că în realitate au încercat să recupereze 
naveta noastră. 


- Ţi-am citit raportul şi analiza pe care le-ai făcut în 
legătură cu dispariţia lui LeBaron, spuse Kornilov. N-am văzut 
scris nicăieri că ar fi făcut cercetări subacvatice. Misiunea de 
salvare a fost curând după aceea anulată. LeBaron şi oamenii 
lui sunt daţi dispăruţi, aşa scrie în presa americană, şi se 
presupune că au murit. Intâmplarea asta e o simplă 
coincidenţă. 

- Atunci, suntem cu toţii de acord că Se/enos 4 cu 
cosmonauţii săi zace pe undeva, pe fundul mării. Antonov se 
opri să facă un rotocol de fum. Problemele cu care ne 
confruntăm în continuare ar fi: acceptăm posibilitatea ca 
americanii să aibă o bază pe Lună şi, dacă da, ce vom 
întreprinde în acest sens? 

- Eu cred că o asemenea bază există, spuse lasenin cu 
convingere. 

- În orice caz nu putem ignora o asemenea posibilitate, 
întări Polevoi. 

Antonov se uită insistent la Kornilov: 

- Şi tu, Serghei? 

- Selenos 8, prima noastră misiune de aselenizare a unei 
capsule cu oameni la bord, va fi lansată conform programării 
peste exact şapte zile, răspunse el vorbind apăsat. Nu putem 
rata această misiune cum s-a-ntâmplat când americanii 
ne-au luat-o înainte cu programul Apollo. Conducătorii noştri 
au apreciat atunci că nu e nici o onoare să fii a doua naţiune 
care aşează oameni pe Lună, aşa că am băgat coada între 
picioare şi-am renunţat. A fost o greşeală enormă să aşezăm 
ideologia politică deasupra realizărilor ştiinţifice. Acum avem, 
gata testat, un vehicul de mare importanţă, capabil să 
plaseze o întreagă staţie spaţială şi un echipaj de opt 
persoane pe solul lunar. Avantajele în materie de propagandă 
şi profit militar sunt uriaşe. Dacă țelul nostru final este de a 
obţine supremaţia în cosmos şi de a o lua înainte 
americanilor pe Marte, nu ne rămâne altceva de făcut decât 
să mergem înainte. 

Supun la vot propunerea ca sistemul de orientare al lui 
Selenos să aşeze echipajul la câţiva paşi de locul unde se 
aflau cosmonauţii şi să-i elimine. 

- Sunt perfect de acord cu Kornilov, spuse lasenin. Faptele 


vorbesc de la sine. 

Americanii sunt angajaţi activ într-o acţiune de agresiune 
imperialistă în spaţiul cosmic. Fotografiile pe care le-am 
studiat dovedesc că ei ne-au distrus deja o navetă şi au 
omorât echipajul. Cred că şi cosmonauţii de pe Se/enos 5 şi 6 
au avut aceeaşi soartă. Şi-au dus realizările lor colonialiste pe 
Lună şi-acum cred că-i a lor. Dovada este incontestabilă. 
Cosmonauţii noştri vor fi atacați şi ucişi în momentul în care 
vor încerca să înfigă steaua roşie în solul lunar. 

Se lăsă o tăcere prelungită. Nimeni nu spunea ce gândeşte. 

Polevoi fu primul care întrerupse tăcerea. 

- Deci tu şi Kornilov propuneţi să-i atacăm noi primii. 

- Da, spuse lasenin, încălzindu-se pe măsură ce vorbea. 
Gândeşte-te ce chilipir. Să capturăm baza lor de pe Lună şi să 
punem mâna pe tehnologia lor intactă ar însemna un progres 
al programului nostru spaţial de zece ani. 

- Casa Albă va organiza o întreagă campanie împotriva 
noastră şi ne va condamna în faţa lumii întregi, aşa cum 
s-a-ntâmplat în incidentul legat de zborul KAL 007, protestă 
Polevoi. 

- Or să stea liniştiţi, îl asigură lasenin. Cum pot să ne acuze 
de capturarea a ceva ce nu se ştie că există. 

- Generalul are dreptate, spuse Antonov. 

- Vă daţi seama că ne-am putea face vinovaţi de lansarea 
unui război cosmic, spuse prudent Polevoi. 

- Statele Unite au tras primul foc. Este datoria noastră 
sfântă să răspundem prin forţă. lasenin se întoarse spre 
Antonov. Trebuie să luaţi o hotărâre. 

Preşedintele Uniunii Sovietice îşi întoarse din nou privirea 
spre foc. Apoi aşeză havana în scrumieră şi se uită lung la 
mâinile care-i tremurau. 

Faţa lui, de obicei rumenă, era acum palidă, de ceară şi nu 
prevestea nimic bun. Forţele Răului erau mai numeroase 
decât cele ale Binelui. O dată ce blestemata hotărâre va fi 
fost anunţată, lucrurile s-ar fi pus în mişcare şi-ar fi evoluat 
independent de voinţa lui. Şi totuşi, nu putea permite ca ţara 
lui să fie batjocorită de imperialişti. În cele din urmă, se 
întoarse spre cei prezenţi în încăpere şi spuse cu un aer 
obosit: 


- Pentru Mama Rusie şi partid, înarmaţi-i pe cosmonauţi şi 
daţi-le ordin să-i atace pe americani. 


17. 


După ce fusese prezentat de doctor Mooney la vreo opt 
persoane şi purtase trei discuţii plicticoase, Hagen era acum 
instalat într-un birou mic şi făcea frenetic calcule şi verificări 
pe o maşină de calculat. 

Savanţii se dau în vânt după computere, inginerii preferă 
calculatoarele digitale, însă  contabilii sunt o specie 
demodată. Incă preferă tradiţionalele maşini de calcul cu 
butoane după mărimea degetelor şi benzi de hârtie care scot 
totalul imprimat. 

Revizorul era absolvent al Universității Texas School of 
Business şi fost angajat în Marină. Dovadă a acestui fapt, pe 
peretele lambrisat în stejar din biroul lui erau agăţate toate 
diplomele şi fotografii ale vasului pe care fusese angajat. 
Hagen citi stânjeneală în ochii revizorului, dar nici nu se 
putea aştepta la altceva din partea unui director financiar de 
corporație când avea pe cap un cenzor trimis de guvern să-şi 
bage nasul în treburile lui. 

Nu distinse la el nici priviri iscoditoare, nici ezitări când îi 
ceru să verifice convorbirile telefonice din ultimii trei ani. Deşi 
toată experienţa sa contabilă la Departamentul de Justiţie se 
limita la fotografierea în miez de noapte a registrelor lor 
contabile, auzise destul vorbindu-se despre asta şi le prinsese 
limbajul, atât cât să facă faţă. 

Oricine ar fi intrat în încăpere şi l-ar fi văzut făcând de zor 
însemnări şi examinând atent cifrele care ieşeau din maşina 
de calcul l-ar fi luat drept un bătrân profesionist contabil. 

Cifrele de pe banda de hârtie nu erau decât... cifre. Însă 
notițele pe care le mâzgălea erau de fapt o diagramă 
ordonată a amplasării camerelor de luat vederi şi-a unghiului 
de urmărire între biroul în care lucra el şi cel al lui Mooney. 
Scrise două nume şi făcu câteva adnotări în dreptul fiecăruia. 
Primul era Raymond LeBaron, iar al doilea, Leonard Hudson. 

Acum apăruse şi-un al treilea: Gunnar Eriksen. 

Era sigur că Eriksen îşi înscenase moartea împreună cu 


Hudson şi dispăruse dintre cei vii ca să lucreze la proiectul 
Colonia Jersey. Mai ştia că Hudson şi Eriksen nu ar fi întrerupt 
niciodată complet legătura cu cei de la Laboratorul 
Pattenden. 

Dotările şi echipa de oameni de ştiinţă tineri şi foarte bine 
pregătiţi constituiau un potenţial prea important pentru a fi 
ignorat. Trebuia să existe un canal subteran care ducea la 
creier. 

Dosarele convorbirilor telefonice din acea instituţie cu trei 
mii de angajaţi umpleau câteva cutii de carton. Controlul lor 
era foarte riguros. 

Oricine folosea telefonul, indiferent în ce scop, personal sau 
de serviciu, trebuia să ţină o evidenţă a convorbirilor. Hagen 
nu avea de gând să le verifice pe toate. Efortul ar fi durat 
săptămâni întregi. Nu-l interesau decât convorbirile 
înregistrate în registrul lunar al lui Mooney, în special cele 
interurbane. 

Hagen nu avea calităţi paranormale şi nici flerul unora de a 
detecta imediat o neregulă, însă avea un instinct special de a 
asimila dintr-o ochire lucrurile pe care ceilalţi încercau să le 
ascundă, şi instinctul acesta nu-l înşelase niciodată. 

Copie şase numere de telefon pe care Mooney le formase 
de mai multe ori în ultimele nouăzeci de zile. Două erau 
clasate ca aparţinând unor persoane particulare, iar celelalte 
erau ale unor companii. 

Toate aveau o mulţime de cifre. Asta rămânea singura cale 
care l-ar fi putut conduce la un membru al creierului. 

O luă metodic, ridică receptorul şi formă numărul centralei 
Laboratorului Pattenden, cerând un fir şi promise centralistei 
că va nota toate telefoanele pe care le dă. Era târziu, iar 
majoritatea numerelor de pe lista sa aveau prefix de zonă din 
partea centrală a ţării sau de pe coasta de est. Exista un 
decalaj de fus orar de două-trei ore faţă de ora locală şi 
probabil că instituţiile îşi terminaseră programul pentru acea 
zi, însă el se încăpăţâna şi formă un număr nou. 

- Centennial Supply, răspunse o voce masculină plictisită. 

- Da. Bună seara. Mai este cineva acolo? 

- Biroul s-a închis. Vă adresaţi biroului de comenzi deschis 
permanent. 


- Mă numesc Judge şi lucrez pentru guvernul federal, spuse 
Hagen, folosind această identitate pentru cazul în care 
telefonul ar fi fost ascultat. Facem un control financiar la 
Laboratorul de Fizică Pattenden din Bend, Oregon. 

- Cred că va trebui să telefonaţi mâine dimineaţă când se 
deschide biroul. A 

- Da, aşa voi face. Insă îmi puteţi spune dumneavoastră cu 
ce fel de afaceri se ocupă Centennial Supply? 

- Furnizăm piese şi aparatură electronică specializată 
pentru sisteme de înregistrare de date. 

- Pentru ce aplicaţii? 

- În special afaceri. Aparatură video pentru înregistrarea 
şedinţelor de conducere, pentru experienţe de laborator, 
sisteme de securitate şi aparatură audio pentru secretariat. 
Ştiţi, lucruri de felul acesta. 

- Câţi angajaţi aveţi? 

- Vă mulţumesc foarte mult, spuse Hagen. Aţi fost foarte 
amabil că m-aţi ajutat. A! încă ceva. Primiţi multe comenzi de 
la Pattenden? 

- Nu prea. La două luni comandă o piesă pentru 
modernizarea sau modificarea sistemului lor video. 

- Mulţumesc încă o dată. La revedere. 

Hagen tăie numărul cu o linie şi încercă altul. 

La următoarele două apeluri răspunseră roboţi telefonici. 
La unul era un laborator de chimie de la Universitatea 
Brandeis din Waltham, iar la celălalt un birou necunoscut al 
Fundaţiei naţionale pentru ştiinţă din Washington. Pe acesta 
din urmă îl lăsă pentru a doua zi, după care formă numărul 
unei case particulare. 

- Alo? Hagen se uită la numele însemnat în registrul lui 
Mooney: 

- Doctor Donald Fremont? 

- Da. 

Hagen îşi spuse refrenul cu verificarea. 

- Ce-aţi dori să aflaţi, domnule Judge? Vocea lui Fremont 
părea a fi cea a unei persoane mai în vârstă. 

- Fac o verificare prin sondaj a convorbirilor interurbane. Aţi 
fost sunat de cineva de la Pattenden în ultimele nouăzeci de 
zile? întrebă Hagen uitându-se la data fiecărei convorbiri, 


apoi tăcu, aşteptând. 

- Desigur, doctor Earl Mooney. Mi-a fost student la Stanford. 
Am ieşit la pensie acum cinci ani, însă ţinem încă legătura. 

- Aţi avut din întâmplare un student pe nume Leonard 
Hudson? 

- Leonard Hudson? repetă el ca şi când încerca să-şi 
amintească. L-am întâlnit în două rânduri. Totuşi nu l-am avut 
la curs. Cred că a fost student acolo înaintea mea, adică, 
vreau să spun, înainte de a ajunge eu la catedră. Când era 
student, eu predam la University State of California. 

- Mulţumesc, domnule doctor. Nu vă mai rețin. 

- Cu plăcere. Mă bucur că v-am putut fi de folos. 

Tăie şi-al patrulea număr de pe listă. 

Următorul telefon de pe listă era al lui Anson Jones. 

Incercă din nou, dându-şi seama că numai dacă avea mult 
noroc putea să dea lovitura. 

- Alo? 

- Domnule Jones, numele meu este Judge. 

- Cum? 

- Thomas Judge. Lucrez pentru guvernul federal şi facem 
nişte verificări contabile la Laboratorul de Fizică Pattenden. 

- Nu cunosc nici un Pattenden. Probabil aţi greşit numărul. 

- Nu vă spune nimic numele doctor Earl Mooney? 

- N-am auzit în viaţa mea de el. 

- V-a sunat la acest număr de trei ori în ultimele şaizeci de 
zile. 

- Trebuie să fie o încurcătură cu numerele de telefon greşit 
formate la companie. 

- Sunteţi Anson Jones, prefix 303, numărul 547... 

- Nu, şi numărul e greşit. 

- Înainte de a închide, am un mesaj. 

- Ce mesaj? Hagen făcu o pauză, apoi i-o trânti scurt: 

- Spune-i lui Leo că Gunnar vrea să-i plătească pentru 
avion. Ai înţeles? La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea 
pentru câteva clipe. Apoi în cele din urmă se auzi: 

- Ce-i asta, dom-le, te ţii de bancuri? 

- La revedere, domnule Jones. 

Murdară treabă. 

Sună la cel de-al şaselea număr, ca să fie cu conştiinţa 


curată. Răspunse dispeceratul unei agenţii de bursă. O 
fundătură. 

Se simţea de parcă avea aripi. Deveni şi mai mândru când 
notă în carnet: Mooney nu era unul dintre membrii creierului, 
însă era în legătură cu ei, era unul dintre subalternii capilor. 

Hagen formă un număr de telefon la Chicago şi aşteptă. 
După patru apeluri, răspunse o voce caldă de femeie: 

- Hotelul Drake. 

- Mă numesc Thomas Judge şi aştept să-mi confirmaţi 
dacă-mi puteţi rezerva o cameră pentru mâine seară. 

- O clipă. Vă dau legătura la rezervări. 

Hagen repetă întrebarea funcţionarului care răspunsese. 
Când îi ceru numărul cărţii de credit ca garanţie pentru 
păstrarea camerei, în caz că întârzie, Hagen îi dădu numărul 
de telefon al lui Anson Jones. 

- Aveţi confirmarea, domnule. 


- Mulţumesc. 
Cât să fi fost ceasul? Aruncă o privire pe cadran şi văzu că 
mai erau doar zece minute până la miezul nopţii... Inchise 


servieta şi scotoci prin haină. Culese dintr-un buzunar o 
brichetă pe care o demontă, îi scoase capacul şi păstră 
partea din interior. Apoi desprinse de pe partea interioară a 
reverului hainei un ac metalic minuscul prevăzut la un capăt 
cu un fel de oglindă dentară. 

Hagen se-ndreptă spre uşă. Ţinând servieta strâns cu 
genunchii, se opri în prag şi mişcă oglinda de la un capăt la 
altul al coridorului. Apoi aşeză bricheta în aşa fel încât să nu 
treacă de cadrul uşii şi apăsă aprinzătorul. 

In cabina de pază din spatele holului de la intrare, imaginea 
de pe unul din monitoare se întrerupse şi pe ecran apărură 
purici. Paznicul de la consolă începu să verifice rapid 
circuitele. 

- Am o problemă cu monitorul zece, anunţă el. 

Şeful pazei se îndreptă spre el venind de la birou şi se uită 
la monitor. 

- Paraziţi. Deştepţii de la laboratorul de electrofizică au 
făcut iar ceva. 

Brusc, fenomenul încetă, dar se mută pe alt monitor. 

- Este de-a dreptul ciudat. N-am văzut să se-ntâmple în 


secvenţe până acum. 

După două secunde, ecranul se limpezi şi pe el apăru 
coridorul gol. Cei doi paznici se mulţumiră să se uite unul la 
altul şi să dea din umeri. 

Hagen întrerupse dispozitivul miniatural de dereglare a 
impulsurilor electronice imediat ce intră în biroul lui Mooney 
şi închise uşa în urma sa. Îşi trase o pereche de mănuşi şi 
aprinse lumina din tavan. 

Hagen era maestru în percheziţionarea unei încăperi. Nu se 
osteni să caute prin ce era la vedere - sertare, dosare, adrese 
şi liste cu numere de telefon. Se duse direct la bibliotecă şi 
găsi ceea ce spera să găsească în mai puţin de şapte minute. 

Putea Mooney să fie unul dintre cei mai mari fizicieni ai 
naţiunii, însă Hagen citise în el ca într-o carte deschisă. 
Agenda minusculă era ascunsă în interiorul unei cărţi 
intitulate Mecanica stelelor dintr-o perspectivă exactă, de 
Horace DeLiso. 

Conţinutul agendei era scris într-un cod care folosea 
ecuaţii. Pentru Hagen era ca şi scris în chineză, însă 
însemnătatea ei nu-i putea scăpa. In mod normal, ar fi 
fotografiat paginile şi le-ar fi pus la loc, de data asta însă, 
băgă agenda în buzunar, dându-şi seama că n-ar fi putut să 
le descifreze la timp. 

Paznicii încă îşi băteau capul cu monitoarele, când Hagen 
îşi făcu apariţia la tejghea. 

- Doriţi să semnez la plecare? întrebă el zâmbind. 

Şeful pazei se apropie, privindu-l bănuitor. 

- Veniţi direct de la financiar? 

- Da. 

- Nu v-am văzut pe monitorul de control. 

- N-am ce-i face, spuse Hagen cu nevinovăție. Am ieşit pe 
uşă şi-am trecut pe câteva coridoare până am ajuns aici. Nu 
ştiu ce altceva aş putea să vă spun. 

- V-aţi întâlnit cu cineva? | 

- N-am văzut pe nimeni. Însă lumina a pâlpâit şi s-a stins 
scurt de două ori. 

Paznicul dădu din cap. 

- Interferenţă de la laboratorul de electrofizică. Asta cred 
că s-a-ntâmplat. 


Hagen semnă de plecare şi ieşi în noaptea fără nori, 
fredonând uşor ca pentru sine. 


Partea a doua 
CYCLOPS 


18. 
25 octombrie 1989, 
Key West, Florida 


Pitt stătea întins pe betonul rece al pistei de aterizare şi 
privea în sus spre Prospero. Soarele se ridica la orizont şi 
acoperea uşurel cu razele sale bătrâna carcasă a dirijabilului 
într-o explozie de nuanţe de portocaliu. Plutea în jurul 
dirijabilului o atmosferă stranie, sau cel puţin aşa i se părea 
lui Pitt, o stafie din aluminiu care nu ştia înspre ce aventuri 
avea să pornească. 

În tot timpul zborului de la Washington la Key West, Pitt nu 
închisese ochii; îşi petrecuse vremea cu hărţile făcute de 
Buck Caesar despre vechiul Canal Bahama şi încercase să 
refacă traseul lui LeBaron însemnat cu mare grijă. Inchise 
ochii încercând să-şi imagineze pe unde rătăcise Prospero. 

Dacă rezervoarele de gaz din interiorul dirijabilului nu 
fuseseră umplute şi alimentate de pe un vapor, răspunsul cu 
privire la drumul lui Prospero nu se putea afla decât în Cuba. 

Ceva supărător îl sâcâia, un gând pe care după ce-l alunga 
din minte revenea inconştient, o frântură de imagine care 
devenea extrem de clară când se opri asupra ei. Şi, brusc, 
prinse contur. 

De fapt, zborul în care trebuiau să refacă traseul lui 
LeBaron era un aranjament. 

O concluzie logică, pentru o schiţă încă nedesluşită, ca 
învăluită într-o negură. Ideea e că ei trebuiau să-l aşeze 
într-un şablon. Mintea îi lucra febril încercând să stabilească 
ce trebuia de fapt să caute, când simţi că o umbră se lăţeşte 
deasupra lui. 

-la te uită, spuse o voce cunoscută. Parc-ar fi 
Albă-ca-Zăpada repetând povestea cu mărul. 

- Fie o stafie care hibernează, se auzi o altă voce pe care 
Pitt o recunoscu. 

Deschise ochii, îi feri de soare cu mâna şi privi în sus spre 
doi indivizi care rânjeau cu gura până la urechi şi se zgâiau în 


jos la el. Cel mai scund, un personaj voinic, cu pântecul cât 
un butoi şi părul creţ şi care semăna cu Mâncătorul de pietre, 
era un bun prieten de-al lui Pitt şi adjunctul lui de la NUMA, Al 
Giordino. 

Al se aplecă, prinse mâna pe care Pitt i-o întindea şi-l trase 
în picioare atât de uşor cum ridică un gunoier de pe jos din 
parc o cutie goală de bere. 

- Plecăm în douăsprezece minute. 

- Pilotul nostru misterios a venit? întrebă Pitt. 

Celălalt bărbat, puţin mai înalt şi mai slab decât Giordino, 
clătină din cap. 

- N-a dat nici un semn. 

Rudi Gunn îl privi cu ochii săi albaştri, imenşi din cauza 
lentilelor groase ale ochelarilor. Avea aerul unui ajutor de 
contabil subnutrit care pune bani la ciorap să-şi cumpere un 
ceas de aur. Numai că prima impresie era înşelătoare. Gunn 
era coordonatorul proiectelor oceanografice de la NUMA. 

In timp ce amiralul se lansa în bătălii decisive cu Congresul 
şi birocraţii federali, Gunn conducea NUMA, şi asta zi de zi. 
Pentru Pitt, faptul că-i suflase pe Giordino şi pe Gunn de sub 
nasul lui Sandecker era o victorie însemnată. 

- Dacă vrem să respectăm momentul plecării lui LeBaron, 
cred că va trebui să ne luptăm noi să înălţăm balonul ăsta, 
spuse Giordino neutru. 

- Cred că ne descurcăm. Te-ai uitat prin manualele de 
pilotare? Giordino dădu din cap. 

- Ai nevoie de cincizeci de ore de teorie şi de zbor pentru a 
primi permisul. Comenzile de bază nu sunt complicate, însă a 
menţine cârnatul ăsta umflat pe vânt puternic cere exerciţiu, 
nu glumă. 

Pitt nu putu să nu zâmbească la descrierea pe care o 
făcuse Giordino. 

- Echipamentul a fost încărcat? 

- Încărcat şi asigurat, îl linişti Gunn. 

- Atunci, presupun că putem s-o luăm din loc. 

Pe când se apropiau de Prospero, şeful de echipă al lui 
LeBaron cobora scăriţa care ducea în cabina de comandă. Îi 
adresă câteva cuvinte unuia din oamenii săi de la sol apoi 
făcu un gest prietenos spre ei: 


- Domnul LeBaron a zburat cu vânt din faţă, care bătea 
dinspre sud-est cu cinci mile la oră. Voi o să luaţi în faţă unul 
de opt mile la oră, aşa că gândiţi-vă ce trebuie să faceţi să 
recuperaţi. Mai e şi-un uragan întârziat pentru acest sezon. 
Se-ndreaptă spre Insulele Turks şi Caicos. Meteorologii l-au 
botezat Micuța Eva fiindcă e slab şi nu acoperă decât o rază 
de şaizeci de mile. 

Buletinele meteorologice spun că o să treacă spre nord, 
înspre Carolina. Dacă nu vă-ntoarceţi până la ora două, 
vântul care rămâne după Micuța Eva o să vă-mpingă zdravăn 
din pupa până acasă. 

- Şi dacă nu reuşim? 

- Ce? 

- Să revenim până la două? Şeful echipei abia dacă zâmbi: 

- Nu v-aş recomanda să vă lăsaţi prinşi de furtuna de la 
Tropice, cu vânt care suflă cu cincizeci de mile la oră, cel 
puţin nu într-un aparat vechi de şaizeci de ani cum e al 
vostru. 

- M-ai convins, aprobă Pitt. 

- Dacă ne lasă vântul frontal, spuse Gunn, nu vom ajunge 
la obiectivul nostru, zona de căutare, decât pe la zece şi 
jumătate. Nu prea avem timp să discutăm peisajul. 

- Da, spuse Giordino, dar ruta cunoscută a zborului lui 
LeBaron ar trebui să ne ducă drept la ţintă. 

- Bună treabă, prea bună, spuse Pitt ca pentru sine. 

Cei trei bărbaţi de la NUMA erau pe punctul de a urca la 
bord, când limuzina lui LeBaron trase chiar lângă dirijabil. 
Angelo cobori şi deschise elegant uşa din spate. Jessie apăru 
în soare şi se îndreptă spre ei cu alură sportivă. Era îmbrăcată 
într-un costum safari comandat, se vede pentru ea, iar părul 
îl purta strâns cu o eşarfă multicoloră, în stilul anilor 30. 

Avea o geantă de voiaj din piele de căprioară. 

- Suntem gata? întrebă vesel, trecând pe lângă ei, şi urcă 
sprinten scara care ducea la cabina de comandă. 

Gunn îi aruncă lui Pitt o privire cruntă: 

- Nu ne-ai spus că mergem la iarbă verde. 

- Nici eu nu ştiam, spuse Pitt uitându-se la Jessie care 
ajunsese sus şi stătea acum cu faţa la ei în cadrul uşii. 

- E vina mea. Am uitat să vă spun că eu sunt pilotul. 


Giordino şi Gunn o priviră de parcă înghiţiseră de vii nişte 
tipari. Pe faţa lui Pitt se putea citi că-i amuzat: 

- Pe bune? 

- Raymond m-a învăţat să-l pilotez pe Prospero. Am făcut 
80 de ore de zbor şi mi-am luat permisul. 

- Nu glumeşti? întrebă Pitt acum intrigat. 

Lui Giordino nu-i venea să râdă deloc. 

- Ştiţi să faceţi şi scufundări? 

- Ce fel, sky sau scuba? Am permis pentru amândouă. 

- Nu putem lua o femeie cu noi, spuse Gunn hotărât. 

- Vă rog, doamnă LeBaron, încercă să o convingă şi şeful 
echipei. Nu ştim încă ce i s-a întâmplat soţului 
dumneavoastră. Zborul ar putea fi periculos. 

- Vom folosi acelaşi tip de comunicare pe care l-a folosit şi 
Raymond, spuse ea, ignorându-l. Dacă descoperim ceva, vom 
transmite normal, de astă dată necodificat. 

- Bine, da e ridicol, trânti Gunn. 

Pitt ridică din umeri: 

- Ştiu şi eu... Eu sunt pentru. 

- Doar nu vorbeşti serios! 

- De ce nu? spuse Pitt cu un zâmbet sardonic. Eu sunt un 
adept convins al egalităţii în drepturi. În definitiv are şi ea 
dreptul, ca şi noi, să-şi piardă viaţa. 

Oamenii de la sol stăteau tăcuţi şi nemişcaţi, ca nişte ciocli, 
cu ochii la bătrânul dirijabil care se înălța spre soare. Brusc, 
începu să coboare. lşi ţinură respiraţia când trenul de 
aterizare atinse coama unui val. Apoi, se legănă uşor, ezită şi 
porni cu greu în sus abia căznindu-se să se ridice. 

Se auzi un murmur de îngrijorare iar cineva mormăi: 

- Hai, băiete, sus! Prospero câştigă cu greu câţiva metri, 
apoi iarăşi câţiva şi, în sfârşit, ajunse la o înălţime 
convenabilă. Cei de la sol îl urmăriră nemişcaţi până ce 
dirijabilul deveni doar o pată mică pierdută la orizont. 
Rămaseră acolo şi după ce se pierduse din vedere, 
neîndrăznind să scoată un cuvânt, căci teama li se 
cuibărise-n suflet. Astăzi nimeni nu mai avea să joace volei. 
Cu toţii s-au îngrămădit în rulotă, făcând astfel să meargă ca 
nebunul sistemul de aer condiţionat, strânşi ciorchine în jurul 
radio-transmiţătorului. 


Primul mesaj îl primiră la ora şapte. Pitt le explică tot ce 
însemnaseră acele ezitări de la plecare. 

Jessie încercase să compenseze cumva îngreunarea 
aparatului din cauza greutăţii suplimentare a lucrurilor aduse 
la bord de Giordino şi Gunn. 

Din acel moment şi până la ora paisprezece, Pitt rămase pe 
recepţie şi întreţinu un dialog permanent cu cei de la sol, 
comparând propriile observaţii cu însemnările făcute de 
LeBaron în timpul zborului său. 

Şeful echipei luă microfonul: Prospero, aici casa Bunicii. 
Terminat. 

- Spune, Bunico. 

- Poţi să-mi dai ultima ta poziţie prin satelit VIKOR? 

- Recepție. VIKOR H3608 cu 78090. 

Şeful echipei marcă imediat poziţia pe o diagramă. 

- Prospero, staţi bine. Sunteţi la cinci mile sud de Guichos 
Cay, pe Bancul Bahama. Terminat. 

- Aşa am calculat şi eu, Bunico. 

- Cum e vântul? 

- judecând după creasta valurilor, cred că a crescut la şase 
pe scara Beaufort. 

- Ascultă-mă, Prospero. Paza de coastă a transmis un nou 
buletin despre Micuța Eva. Şi-a dublat viteza şi s-a răsucit 
spre est. Sunt semne că vine uragan în toată zona, la sud de 
Insulele Bahama. Dacă-şi menţine cursul de-acum, o să 
atingă coasta estică a Cubei în astă seară. Repet, Micuța Eva 
a luat-o spre est şi se-ndreaptă acum spre voi. Prospero, zi că 
n-ai avut noroc astăzi şi revino la bază. 

- Bine, Bunico. Schimbăm cursul şi o luăm spre Keys. 

Pitt nu mai transmise nimic în următoarea jumătate de oră. 
La ora paisprezece şi treizeci şi cinci, şeful echipei îi chemă 
din nou pe cei de pe Prospero. 

- Prospero, eşti pe recepţie? Terminat. 

Nici un răspuns. 

- Răspunde Prospero. Aici Bunica. Mă auzi? Tot nimic. 

Aerul încins din rulotă păru brusc să devină de gheaţă. 
Neliniştea, îngrijorarea şi teama puneau încet-încet stăpânire 
pe echipaj. Secundele treceau greu, apoi minutele, iar şeful 
echipei încerca disperat să localizeze dirijabilul. 


De pe Prospero nu venea nici un răspuns. 

Şeful echipei trânti microfonul şi-şi făcu drum afară din 
rulotă printre oamenii săi care stăteau împietriţi. Alergă spre 
limuzina parcată în apropiere şi deschise precipitat portiera 
din spate. 

- Au dispărut! l-am pierdut la fel ca data trecută! Bărbatul 
aflat pe bancheta din spate dădu numai din cap: 

- Incearcă să-i localizezi, spuse el calm. 

lar în timp ce şeful echipei se-ndrepta grăbit către staţia 
radio, amiralul James Sandecker ridică receptorul unui telefon 
aşezat într-o nişă lăcuită şi formă un număr: 

- Domnule preşedinte. 

- Da, domnule amiral. 

- Au dispărut. 

- Inţeles. Am luat deja legătura cu amiralul Clyde Monfort 
de la Forţele de intervenţie reunite pentru Marea Caraibelor. 
Navele şi avioanele lui sunt deja în stare de alarmă în zona 
Insulelor Bahamas. Imediat ce închid îi voi da ordin să se 
lanseze în operaţia de căutare şi salvare. 

- Vă rog să-i explicaţi lui Monfort că e important să se mişte 
rapid. Mi s-a mai spus că Prospero a dispărut în zona în care 
se va abate un uragan. 

- Reveniţi la Washington, domnule amiral. Nu fiţi îngrijorat, 
oamenii dumneavoastră şi doamna LeBaron vor fi găsiţi şi 
salvaţi în câteva ore. 

- Am să încerc să vă împărtăşesc optimismul, domnule 
preşedinte. Dacă era vreo dogmă în care Sandecker credea 
cu toată convingerea, atunci aceea era: Să nu ai niciodată 
încredere în cuvântul unui politician. 

Formă încă un număr de la telefonul aflat în limuzină: 

- Aici amiralul James Sandecker. Aş dori să vorbesc cu 
amiralul Monfort. 

- Imediat, domnule. 

- Jim! eşti chiar tu? 

- Salut, Clyde. Imi pare bine că te-aud. 

- Doamne, au trecut aproape doi ani de când nu ne-am 
văzut. Ce-ai păţit? 

- Spune-mi Clyde, s-a dat alarma pentru o misiune de 
salvare în zona Bahama? 


- De unde ai mai scos-o şi pe asta? 

- Obişnuitele zvonuri. 

- E prima oară când aud. Mare parte a Forţelor din Caraibe 
sunt concentrate pentru exerciţii de aterizare pe amfibii, în 
zona Jamaica. 

- Jamaica?! 

- O mică demonstraţie de forţă. Vrem să-i impresionăm cu 
muşchii noştri pe sovietici şi pe cubanezi. Asta o să-l dea 
peste cap pe Castro. Cred c-o să creadă că vrem să-i invadăm 
zilele astea. 

- Da, chiar vrem? 

- La ce ne-ar folosi? Cuba ne face nouă cea mai bună 
reclamă, pentru că demonstrează ce-i comunismul - cel mai 
mare faliment economic. 

Şi-apoi, mai bine să arunce Uniunea Sovietică 
douăsprezece milioane de dolari pe apa sâmbetei în Cuba, 
decât noi. 

- N-ai primit ordin să supraveghezi un dirijabil care a plecat 
de la Keys în dimineaţa asta? La celălalt capăt al firului se 
lăsă tăcere. 

- Probabil n-ar fi trebuit să-ţi spun asta, Jim, însă 
într-adevăr am primit un ordin verbal în legătură cu dirijabilul. 
Mi s-a spus să-mi ţin departe navele şi avioanele de Bancul 
Bahamas şi să bruiez orice mesaj care vine din zona aceea. 

- Ordinul a venit direct de la Casa Albă? 

- Nu insista, Jim. 

- iți mulţumesc c-ai fost sincer cu mine, Clyde. 

- Oricând mai ai nevoie. Ce-ar fi să ne vedem data viitoare 
când vin la Washington? 

- De-abia aştept. 

Sandecker închise, roşu la faţă şi cu ochii scăpărându-i de 
mânie. 

- Dumnezeu să-i ajute, mormăi el printre dinţii încleştaţi. 
Am fost cu toţii traşi pe sfoară. 


19. 


Pe faţa cu pomeţi ridicaţi, netedă, fără nici un rid a lui 
Jessie se citea întreaga încordare a luptei cu rafalele de 


ploaie şi de vânt care se abăteau nemilos asupra dirijabilului. 

Îşi simţea braţele şi încheieturile amorţite de încleştarea pe 
manetele de comandă şi pe frână. Din cauza ploii, care se 
prinsese de carcasa dirijabilului, devenise aproape imposibil 
să-l mai menţină pe direcţie. Simţi cum o cuprinde frica. 

- Va trebui să ne-ndreptăm spre cel mai apropiat țărm, 
spuse ea aspru. 

Pitt se uită la ea: 

- Cel mai apropiat țărm e Cuba. 

- Mai bine să fim arestaţi decât morţi. 

- Încă nu e cazul, îi răspunse Pitt de pe scaunul pe care era 
aşezat, la dreapta ei şi puţin în spate. Ţine-o aşa încă puţin. 
Furtuna o să ne măture şi-o să ne împingă spre Key West. 

- Fără transmiţător n-or să ştie unde să ne caute dacă 
aterizăm forţat în mare. 

- Trebuia să te fi gândit la asta înainte de a vărsa cafeaua 
pe el. Nu mai făcea scurt-circuit. 

Îi aruncă o privire furişă. Doamne, să-ți ieşi din minţi, nu 
altceva, îşi spuse ea. El stătea mult aplecat în afară peste 
geamul din dreapta şi cerceta impasibil cu un binoclu marea 
de sub ei. Giordino supraveghea marea prin hubloul lateral, în 
timp ce Gunn, instalat în faţa computerului de navigaţie 
VIKOR, prelua poziţia lor de pe acesta şi însemna cursul 
dirijabilului pe o fişă de observaţie. La intervale egale de 
timp, Gunn examina calm marcajele acului de pe 
gradiometrul  Schnosteat, un instrument de detectare a 
fierului prin măsurarea intensității magnetice. Cei trei bărbaţi 
păreau să nu aibă nici o grijă. 

- N-aţi auzit ce-am spus? întrebă ea exasperată. 

- Am auzit, răspunse Pitt. 

- Nu-l mai pot stăpâni pe furtuna asta. A devenit prea 
greu. Dacă nu scăpăm de balast o să ne prăbuşim. 

- Ultimul lest l-am aruncat acum o jumătate de oră. 

- Atunci descotorosiţi-vă de calabalâcul ăla de colo pe care 
l-aţi adus la bord, spuse ea arătând spre un morman de lăzi 
de aluminiu îngrămădite unele peste altele şi prinse în chingi. 

- Regret, dar calabalâcul ăsta, cum îl numeşti, s-ar putea să 
ne fie de folos mai târziu. 

- Bine, dar pierdem din înălţime. 


- Fă un efort. 

Jessie arătă prin parbriz: 

- Insula care se vede în dreapta noastră e Cayo Santa 
Maria. lar porţiunea aceea imensă de uscat care începe după 
ea e Cuba. Am să aşez dirijabilul pe direcţia sud, să 
ne-ncercăm norocul la cubanezi. 

Pitt se răsuci spre ea de la fereastră şi, hotărât, se uită 
ţintă în ochii ei: 

- Tu te-ai oferit pentru misiunea asta, spuse el brutal. Ai 
vrut să fii cu băieţii, aşa că ţine aproape. 

- Pune-ţi mintea la contribuţie, Pitt, nu se lăsă ea. Dacă mai 
stăm pe aici încă vreo jumătate de oră, uraganul o să ne 
sfâşie în bucăţi. 

- Cred c-am văzut ceva, îi întrerupse Giordino. 

Pitt se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre centrul 
cabinei. 

- În ce direcţie? Giordino îi arătă: 

- Tocmai am trecut de el. Cam la două sute de metri în 
trenă. 

- E mare, spuse Gunn agitat. Nu-ncape pe cadran. 

- Întoarce! îi comandă Pitt lui Jessie. Du-ne înapoi pe 
acelaşi traseu. 

Jessie nu se-mpotrivi. Molipsită brusc de febra descoperirii, 
simţi cum îi dispare oboseala. Impinse cu putere maneta de 
frânare înainte şi întoarse dirijabilul spre stânga, aşteptând 
ca forţa vântului să-i devieze cursul şi s-o împingă înapoi pe 
ruta făcută înainte. Carcasa de aluminiu fu izbită de o rafală 
nemiloasă care zgudui dirijabilul din ţâţâni şi zgâlţâi cabina 
de comandă. 

Apoi zdruncinătura se potoli, iar dirijabilul îşi continuă 
zborul ajutat de cele opt stabilizatoare din coadă şi de vântul 
care-i sufla din spate. 

În carlingă se lăsă o linişte mormântală. Gunn derula sonda 
senzorului legat la gradiometru şi o lăsă să atârne la două 
sute de metri sub pântecul dirijabilului până ce aceasta 
atinse crestele înspumate ale mării. Işi concentra din nou 
atenţia asupra aparatului de înregistrare aşteptând ca acul să 
lase o dară orizontală pe diagramă. După scurt timp cursorul 
începu să tremure, oscilă şi trasă linii înainte şi înapoi. 


- Ne-apropiem de obiectiv, anunţă Gunn. 

Giordino şi Pitt nici nu băgară în seamă furtuna de afară şi 
se-aplecară mai mult pe fereastră. Marea tot mai învolburată 
îşi arunca în sus valurile înspumate, împiedicându-i să vadă 
limpede fundul. Jessie trecea prin clipe grele, luptându-se să 
menţină dirijabilul sub control şi să tempereze hurducăturile 
sale violente. 

Dirijabilul se opintea ca o balenă care încearcă să înoate 
împotriva curentului, în sus pe râul Colorado, printre vârtejuri. 

- L-am văzut, strigă Pitt deodată. E aşezat în direcţia 
nord-sud la circa o sută de metri în spatele nostru. 

Giordino trecu în partea cealaltă a cabinei de comandă şi 
privi încordat în jos. 

- In regulă. Il văd şi eu. 

- Se văd macaralele? întrebă Gunn. 

- Îi văd conturul clar, dar nu reuşesc să prind nici un 
detaliu. Aş zice că e la o adâncime de numai douăzeci şi 
patru de metri. 

- Mai degrabă la douăzeci şi şapte de metri, spuse Pitt. 

- E Cyclops? întrebă curioasă Jessie. 

- Încă nu putem şti. Pitt se-ntoarse spre Gunn. 

Notează poziţia de pe VIKOR. 

- Marcat, confirmă Gunn. 

Pitt îi făcu un semn lui Jessie: 

- În regulă, pilot. Hai să mai încercăm înc-o manevră. De 
data asta prinde vântul şi-ncearcă să te menţii deasupra 
obiectivului. 

- De ce nu-mi ceri să scot apă din piatră seacă? îi trânti ea 
drept răspuns. 

Pitt se apropie de ea şi-o sărută pe obraz. 

- Te descurci minunat. Mai rezistă puţin şi după aceea te 
înlocuiesc eu la comandă. 

- Nu mă trata ca pe-un copil, spuse ea îmbufnată, însă 
ochii ei străluceau plini de căldură, iar cutele de încordare de 
la colţurile gurii se îndulciră. Să-mi spui când să fac staţie. 

E foarte voluntară, gândi Pitt. Pentru prima oară simţi că îl 
invidiază pe Raymond LeBaron. 

Reveni în spate şi puse o mână pe umărul lui Gunn. 

- Foloseşte clinometrul şi vezi dacă poţi să-i calculezi cu 


aproximaţie dimensiunile. 

Gunn dădu din cap: 

- Aşa o să fac. 

- Dacă ăsta e Cyclops, înseamnă că aprecierea ta a fost al 
naibii de bună, spuse Giordino vesel. 

- Cu o doză mare de noroc şi ceva inconştienţă, recunoscu 
Pitt. Şi pe lângă asta, mai e şi ajutorul lui Raymond LeBaron şi 
al lui Buck Caesar care ne-au trimis exact unde trebuia. 
Nedumerirea mea e de ce Cyclops a eşuat atât de departe de 
ruta de navigaţie principală. 

Giordino clătină neştiutor din cap: 

- Probabil n-o să aflăm niciodată. 

- Suntem deasupra obiectivului, anunţă Jessie. 

Gunn regla distanţa pe clinometru, privi prin obiectiv şi 
măsură lungimea obiectului întunecat din mare. Reuşi să 
menţină fix aparatul, pe când Jessie se zbătea din răsputeri 
să domine urgia furtunii. 

- N-am cum să-i măsor cu precizie lăţimea pentru că nu 
reuşesc să-mi dau seama dacă e culcat pe fund sau pe o 
parte, spuse el studiind gradaţiile. 

- Dar lungimea totală? întrebă Pitt. 

- Între 159 şi 165 de metri. 

- E-o veste bună, spuse Pitt vizibil uşurat. 

Cyclops avea 162 de metri.. 

- Dacă ne lăsăm puţin mai jos, s-ar putea să fac o evaluare 
mai precisă, spuse Gunn. 

- Mai ai ceva de făcut, Jessie, strigă Pitt. 

- Nu cred. Ridică mâna de pe manetă şi arătă prin parbriz 
ceva care se afla în faţă. lată şi comitetul de întâmpinare. 

După expresie părea calmă, poate prea calmă. 

Bărbaţii priviră aproape fascinaţi un elicopter care apăruse 
din senin la treizeci de metri deasupra dirijabilului. Preţ de 
câteva clipe, păru să stea suspendat acolo, înţepenit în aer ca 
un şoim care fixează un porumbel. Apoi se lăsă pe-o parte, se 
apropie de ei şi se înscrise pe un curs paralel cu Prospero. 
Prin binoclu puteau vedea clar mutrele sumbre ale piloților şi 
cele patru mâini încleştate pe automate, scoase pe uşile 
laterale deschise. F 

- Au adus şi nişte prieteni cu ei, spuse scurt Gunn. Işi 


îndreptase binoclul spre un vas cubanez aflat la vreo patru 
mile de ei, care zbura lăsând în urmă o dară de spumă ca 
nişte aripi. 

Giordino nu spuse nimic. Rupse chingile cu care erau prinse 
lăzile şi începu să arunce conţinutul lor pe punte. Gunn i se 
alătură, în timp ce Pitt începu să asambleze un obiect ciudat 
care semăna cu un ecran. 

- Au scos un panou pe care scrie ceva în engleză, îi anunţă 
Jessie. 

- Ce scrie? întrebă Pitt fără să-şi ridice privirea. 

- Urmaţi-ne şi nu folosiți radio-transmițătorul citi ea tare. 
Ce-ar trebui să fac? 

- E clar că nu putem folosi radio-ul, aşa că zâmbeşte-le şi 
fă-le cu mâna. Să sperăm că n-o să tragă dacă văd că eşti 
femeie. 

- Eu n-aş băga mâna-n foc, mormăi Giordino. 

- Incearcă să te menţii deasupra epavei, adăugă Pitt. 

Jessie nu dădea semne că îi plăcea ce se-ntâmplă în 
cabină. Păli aproape imperceptibil. 

Spuse: 

- Mai bine-am face ce ne cer. 

- Dă-i dracu, spuse Pitt stăpânit. 

Desfăcu centura ei de siguranţă, o ridică pe braţe de la 
pupitrul de comandă. Giordino îi întinse două butelii de 
oxigen, iar Pitt îi potrivi rapid curele pe umeri. Gunn îi întinse 
ochelarii de scafandru, labele de înot şi-o vestă de 
compensare a presiunii. 

- Repede! comandă el. Pune-le! Ea rămase nemişcată, încă 
nedumerită. 

- Ce vreţi să faceţi? 

- Credeam că ţi-ai dat seama, spuse Pitt. Mergem să 
înotăm. 

- Ce să facem? Ochii ei negri ca smoala erau acum măriţi 
dar nu de spaimă cât mai ales de uimire. 

- N-avem timp de explicaţii, spuse Pitt stăpânit. Zi-i că e 
un plan nebunesc ca să rămânem în viaţă şi las-o aşa. Acum 
fă ce ţi se spune şi-ntinde-te pe podea, în spatele 
paravanului. 

Giordino privi neîncrezător ecranul subţire. 


- Să sperăm că o să-şi facă datoria. Nu mi-ar plăcea să fiu 
prin preajmă dacă vreun glonţ loveşte una din buteliile de 
oxigen. 

- Nu-ţi fie teamă, îi răspunse Pitt, în timp ce-şi punea 
costumul de scafandru. E făcut dintr-un plastic special extrem 
de rezistent. Garantat opreşte orice proiectil, până la calibrul 
de douăzeci de milimetri. 

Cu nimeni la cârmă care să-l piloteze, dirijabilul se înclina 
când într-o parte când în alta sub fiecare rafală înverşunată a 
furtunii şi-acum se îndrepta nebuneşte spre mare. Instinctiv, 
toţi se aruncară pe podea şi se prinseră de ce le căzu la 
îndemână. Lăzile în care fusese echipamentul alunecară pe 
podea şi se zdrobiră de scaunul pilotului. 

Fără pic de ezitare, fără a mai face o a doua tentativă de 
comunicare, comandantul cubanez al elicopterului, 
închipuindu-şi după mişcările dezordonate ale dirijabilului că 
voiau să fugă, ordonă oamenilor săi să deschidă focul. O 
ploaie de gloanţe se abătu asupra lui Prospero venind dinspre 
tribord, de la nici 30 de metri. Carlinga deveni în scurt timp 
teatrul unui măcel. Ferestrele îngălbenite zburară în toate 
părţile. O ploaie de cioburi mărunte căzu pe podea. Manetele 
şi bordul fură spulberate ca de suflul unei explozii iar cabina 
ciuruită se umplu curând de fum de la circuitele care ardeau. 

Pitt stătea peste Jessie, acoperind-o cu corpul său, cu Gunn 
şi Giordino deasupra ferindu-l pe el, ascultând gloanţele cu 
capăt de oţel care se loveau de ecranul antiglonţ şi ricoşau 
din el. Apoi, trăgătorii din elicopter părură că abandonează 
ţinta, însă se concentrară asupra motoarelor. Carenajul de 
aluminiu, mutilat de focul devastator, atârna în fâşii care fură 
smulse şi duse de furtună. Cu cilindrii smulşi de focul deschis 
asupra lor şi cu uleiul împroşcat printre valurile de fum negru 
şi gros, motoarele tuşiră o dată, scuipară şi apoi se opriră. 

- Rezervoarele de combustibil! se pomeni Jessie urlând 
peste vacarmul înnebunitor. Or să explodeze. 

- E ultima grijă pe care o avem, îi strigă Pitt în ureche. 
Cubanezii nu folosesc gloanţe incendiare, iar rezervoarele 
sunt îmbrăcate într-un strat izolator de neoprenol. 

Giordino se tari pe burtă şi pe coate până la ceea ce mai 
rămăsese din lăzi, un morman de bucăţi  sfâşiate 


şi-mprăştiate care-ncotro, şi scoase de acolo ceva ce lui 
Jessie i se păru că seamănă cu un container tubular. 

- Ai nevoie de ajutor? strigă Pitt. 

- Dac-ar putea Rudi să-mi prindă picioarele... 

Şi vocea i se pierdu. 

Lui Gunn nu-i trebuia manual de instrucţiuni să ştie ce să 
facă. Îşi propti picioarele într-unul dintre pereţii etanşi, şi-i 
prinse lui Giordino genunchii ca-ntr-un cleşte. 

Dirijabilul scăpase complet de sub control şi se plimba la 
voia întâmplării pe cer, cu faţa înclinată la 40 de grade şi 
botul îndreptat direct spre mare. Nu mai avea nici o şansă să 
se înalțe şi începu să se prăbuşească din cer, în timp ce 
cubanezii continuau să-mproaşte cu gloanţe carcasa lui 
neajutorată. 

Aripioarele stabilizatoare se zbăteau încă să redreseze 
dirijabilul, însă bătrânul Prospero se afla deja în ghearele 
morţii. 

Dar nu avea să moară singur. 

Giordino reuşi să desfacă cu greu tubul şi trase afară un 
lansator M-72 pentru care pregăti o rachetă de calibrul 66. 
Uşurel, cumpănindu-şi fiecare mişcare, împinse botul armei 
bazuka peste fragmentele de sticlă spartă, îl scoase pe 
fereastră, îl îndreptă spre ţintă şi ochi. 

Spre mirarea celor de pe şalupa de patrulare, aflaţi la nici o 
milă distanţă, elicopterul păru să se dezintegreze prins într-o 
vâlvătaie ca o ciupercă. 

Explozia se auzi ca un bubuit de tunet şi fu urmată de o 
ploaie incandescentă de bucăţi de metal ciopârţit care 
sfârâiră şi fumegară la atingerea cu apa. 

Dirijabilul era încă în aer, pivotând în jurul axei sale. Prin 
gurile căscate în carcasa sa începuse să se scurgă heliul. 
Cadrele circulare din interior începură să trosnească şi se 
frânseră ca nişte bețe de lemn uscat. Ca şi când şi-ar fi tras 
sufletul pentru ultima oară, Prospero se strânse puţin, apoi se 
prăbuşi ca o coajă de ou şi se pierdu în mare, în fierberea 
care-l aştepta. n 

Dezastrul se petrecuse pe negândite. In mai puţin de 
douăzeci de secunde, ambele motoare fuseseră smulse din 
lăcaşul lor, iar barele care susținuseră cabina de comandă se 


rupseseră urmate de un scrâşnet tânguitor. Dirijabilul se 
dezintegra asemeni unei jucării fragile zdrobită de asfalt de 
un copil rău; niturile care-l ţinuseră explodară în toate 
direcţiile, iar suprastructura se frânse urlând în agonie. 

Carlinga se prăbuşi spre adâncuri, iar apa o inundă prin 
ochiurile oarbe ale ferestrelor. Ca împins de un uriaş, 
Prospero alunecă tot mai adânc, până când dispăru de tot. 
Cabina se eliberă brusc şi căzu ca o frunză uscată urmată de 
o încâlceală de fire şi de cabluri. După ea veni carcasa de 
duraluminiu care fâlfâia ca o pasăre beată dând nebuneşte 
din aripile desfăcute. 

Un banc de peşti cu cozi galbene se feriră din calea 
monstrului în cădere, cu o clipă înainte de a atinge fundul 
mării, iar bufnitura stârni un nor fin de nisip. 

Apoi marea se potoli, liniştea de moarte fiind întreruptă de 
boscorodeala bulelor de aer. 

La suprafaţa învolburată a mării, echipajul de pe şalupa de 
pază, înmărmurit de neînţelegerea a ceea ce se întâmplase, 
începu să caute supraviețuitori printre talazurile înnebunite. 
Nu găsiră nimic altceva decât pete mari de ulei şi de 
combustibil. 

Vântul se înteţea, anunțând apropierea uraganului şi 
crescuse în intensitate la 8. Valurile ajunseseră de patru 
metri, făcând imposibilă orice căutare. Căpitanul nu mai avu 
încotro şi ordonă ca şalupa să se îndrepte spre cel mai 
apropiat port cubanez, lăsând în urma sa o mare învolburată 
neprietenoasă. 


20. 


Pâcla opacă de nisip şi mal care învăluia rămăşiţele bietului 
Prospero începu să se împrăştie uşor, purtată de curentul slab 
de pe fund. 

Proptindu-se în mâini, Pitt reuşi să se ridice în genunchi şi 
se uită în jur la ce mai rămăsese din carlingă iun trup 
sfârtecat. Îl zări pe Gunn stând în picioare pe podea, cu 
spatele rezemat de peretele etanş, acum deformat, al 
cabinei. Glezna stângă îi era umflată ca o găluşcă, dar trăgea 
aer din tubul de oxigen şi ridică în sus două degete în V, 


semn al victoriei. 

Giordino se căznea să se scoale de jos şi-şi apăsa uşurel 
mâna stângă pe piept. Probabil avea o gleznă şi câteva 
coaste rupte, se gândi Pitt. Ar fi putut fi şi mai rău. Se apleca 
deasupra lui Jessie şi-i înălţă capul. li văzu ochii privindu-l cu 
o expresie de goliciune prin lentilele măştii de scafandru. 
Fâsâitul slab aproape imperceptibil al furtunului de reglare a 
respirației şi felul în care se ridica şi cobora pieptul ei îl 
convinseră că respira normal, poate o idee prea iute. Işi trecu 
degetele peste braţele şi peste picioarele ei, dar nu găsi nici 
un semn că ar fi fost fracturate. In afara vânătăilor care 
aveau să apară în următoarele 24 de ore, Jessie părea să fie 
întreagă. 

Ca pentru a-l linişti, ea-l prinse de braţ şi-l strânse zdravăn. 

Mulţumit, Pitt îşi concentra atenţia asupra propriei 
persoane. Încheieturile erau întregi, muşchii funcționau 
perfect, totul părea să fie la locul lui. Şi totuşi, nu scăpase 
complet nevătămat. Pe frunte îi creştea un cucui violaceu, iar 
în ceafă simţea o înţepeneală ciudată. Pitt alungă însă 
neliniştea, consolându-se la gândul că nici unul din ei nu 
sângera. Fuseseră la un pas de moarte şi asta era de-ajuns 
pentru o singură zi, gândi el. Tot ce le mai lipsea acum era să 
fie atacați de rechini. 

Pitt îşi concentra atenţia asupra a ceea ce aveau de făcut 
în continuare: cum să iasă din carlingă. După bătaia pe care o 
luaseră, nu-i de mirare că uşa era înţepenită. Se aşeză în 
fund, îşi încleşta ambele mâini de tocul îndoit al uşii şi-şi 
repezi picioarele în ea. A spune că a izbit-o cu putere ar 
însemna să exagerăm. Sub presiunea apei care opunea 
rezistenţă, lovitura îşi pierdu efectul, iar Pitt avu senzaţia 
că-ncearcă să izbească fundul unui vas umplut cu clei. La a 
şasea încercare, când deja începuse să simtă că îl lasă 
genunchii şi că îl dor călcâiele, obstacolul din metal cedă, iar 
uşa se deschise în afară, ca-ntr-o scenă filmată cu 
încetinitorul. Giordino trecu primul, cu capul învăluit într-un 
norişor de bule care ieşeau din tubul de oxigen. Se întoarse 
cu faţa spre uşă, îşi înfipse bine picioarele în nisip, se pregăti 
sufleteşte pentru durerea din piept care avea să revină cu 
siguranţă şi trase o gură zdravănă de aer. Impins dinăuntru 


de Pitt şi de Gunn, îşi făcu apariţia un obiect voluminos care 
abia încăpu pe uşă şi căzu cu o bufnitură în nisip. Apoi fură 
trecute din mână în mână până la Giordino care aştepta afară 
încă opt butelii de oţel care conţineau 31 de metri cubi de 
oxigen. 

În interiorul cabinei de comandă zdrobite, Jessie se căznea 
din răsputeri să se obişnuiască cu presiunea apei. Işi simţea 
sângele pulsându-i în urechi şi capul vâjâindu-i de durere şi 
asta o făcea să uite complet de şocul prăbuşirii în adâncuri. 
Se pişcă de nas şi fornăi cu furie de câteva ori. La a cincea 
încercare, în fine, i se desfundară urechile, iar senzaţia de 
uşurare fu atât de minunată încât aproape că-i dădură 
lacrimile de bucurie. Îşi încleşta dinţii pe buşonul tubului de 
oxigen şi trase cu nesaţ o gură de aer. Ce minunat ar fi să mă 
trezesc în patul meu, gândi ea. Ceva îi atinse mana. Era o 
altă mână, Puternică şi aspră. Se uită în sus şi întâlni privirea 
lui Pitt care o fixa prin masca de scafandru şi-ar fi putut să 
jure, luându-se după cutele din jurul ochilor, că îi zâmbea. li 
făcu semn din cap să-l urmeze. 

O conduse în abisala întindere de ape de afară. 

Ridică ochii şi urmări jocul bulelor de aer care se-ncolăceau 
în vălătuci urcând spre suprafaţa agitată a mării. In pofida 
zbuciumului de deasupra, aici, pe fund, apa era atât de 
liniştită încât puteai distinge cu uşurinţă orice obiect aflat la 
60 de metri în jur şi ea văzu scheletul aparatului de zbor 
aruncat nu departe de carlingă. Insă pe Gunn şi pe Giordino 
nu-i zări nicăieri. 

Pitt îi făcu semn să nu plece de lângă buteliile de oxigen şi 
de lângă obiectul acela misterios. Işi alese direcţia după 
busola prinsă la încheietura mâinii stângi şi dispăru înot în 
necuprinsul de azur. 

Ameţită, Jessie se lăsă să plutească moale în voia apei, căci 
îşi simţea capul şi corpul uşoare ca un fulg. O învălui un 
sentiment copleşitor de singurătate repede risipit de apariţia 
lui Pitt. Îi făcu semn să vină după el, apoi se întoarse şi, 
mişcându-şi ritmic labele de scafandru, se îndepărtă din nou 
de ea. Jessie bătu apa nebuneşte zbătându-se din răsputeri 
să-i învingă împotrivirea, şi-l ajunse din urmă. 

Din nisipul lăptos de pe fund, se iveau acum bancuri de 


corali populate de cohorte de peşti cu forme dintre cele mai 
stranii. Culorile lor vii se estompau până la gri deschis în 
particulele care  filtrau şi absorbeau tonurile de roşu, 
portocaliu şi galben, lăsând să se vadă doar nuanțele mai 
mohorâte de verde şi albastru. Pitt şi Jessie îşi croiau drum 
anevoie, înaintând lent doar cu o lungime de braţ deasupra 
acestei jungle submarine spectrale, urmăriţi de o mulţime de 
peşti zburători, calcani şi căluţi de mare curioşi. 

Această scenă amuzantă îi aminti lui Pitt de copilăria lui 
când asista la parada de Ziua Recunoştinţei, cu personajele 
de desene animate imense de pe baloanele care defilau pe 
Broadway. 

Deodată, Jessie îşi înfipse degetele în piciorul lui Pitt şi-i 
arătă ceva ce-i urmărea de deasupra şi puţin în spate. La nici 
şase metri de ei înota leneş, parcă cuprins de apatie, un banc 
întreg de baracude. 

Probabil că erau cam două sute, nici unul mai mic de un 
metru. Ca la un semn şi ca mânaţi de o unică voinţă, îi 
încercuiră pe scafandri şi înotară în jurul lor fixându-i curioşi 
cu ochii ca de mărgică. Apoi, pesemne hotărând că Pitt şi 
Jessie nu erau o pradă demnă de ei, se-mprăştiară cât ai clipi 
din ochi şi dispărură. 

Când Pitt se-ntoarse, îl văzu pe Rudi Gunn apărând pe 
neaşteptate din pânza de apă fumurie. 

Gunn se opri şi, cu un gest, îi rugă să vină în grabă la el, 
după care făcu semnul victoriei. 

Inţelesul gestului său era clar. Gunn dădu energic dintr-un 
picior până se înălţă rapid la nouă metri deasupra întinderii 
de corali, îndeaproape urmat de Pitt şi de Jessie. 

Inaintaseră cam o sută de metri, când Gunn încetini brusc 
şi-şi îndreptă corpul la verticală, cu mâna întinsă în sus şi cu 
un deget îndoit arătând implacabil.... 

Asemeni unui castel bântuit de fantome, ivit din ceţurile 
mlaştinilor din Yorkshire, se ridică silueta spectrală a lui 
Cyclops, răsărind din aburul lăptos al apei, o formă rea şi 
sinistră, arătând de parcă o forţă înfricoşătoare îi frământase 
mădularele şi te pândea din măruntaiele ei. 


21. 


Pitt explorase de nenumărate ori marea în căutare de 
epave şi era primul om care pătrunsese pe Titanic, însă, la 
vederea vasului-fantomă intrat deja în legendă îl cuprinse o 
spaimă superstiţioasă care îl paraliza. lar gândul că Cyclops 
fusese mormântul a trei sute de oameni nu făcu decât să 
sporească aura sa malefică. 

Vasul scufundat zăcea răsturnat într-o rână, înclinat cam la 
douăzeci şi cinci de grade, cu prora înspre nord. Nu părea că 
s-a întins să se odihnească pe fundul mării, căci mama-natură 
îşi făcuse lucrarea şi aşternuse un obroc de sedimente şi de 
organisme marine peste musafirul nepoftit. 

Carena şi scheletul erau în întregime invadate de o faună 
şi-o floră greu de descris - bureţi de mare, crustacee, 
anemone, ferigi de mare şi alge graţioase şi zvelte care erau 
legănate de curent ca braţele unor dansatori. In mod 
surprinzător, în afara prorei deformate şi a trei macarale 
prăbuşite, vasul era intact. 

II găsiră pe Giordino răzuind o porţiune mică, chiar sub 
balustrada de la pupa. La apropierea lor se întoarse şi le 
arătă triumfător ce făcuse. Scosese la lumină literele care 
alcătuiau numele vasului Cyc/ops. 

Pitt aruncă o privire pe cadranul portocaliu al ceasului de 
scafandru Doxa. Părea că trecuse o veşnicie de la prăbuşirea 
dirijabilului în apă, însă se scurseseră doar nouă minute din 
clipa în care se eliberaseră din carlingă. Era foarte important 
să economisească oxigenul. Incă mai aveau de cercetat 
epava, iar aerul din buteliile de rezervă trebuia folosit la 
depresurizare. Aşa că rezerva se împuţina primejdios de 
repede. 

Verifică buşonul măştii lui Jessie şi se uită la ochii ei. Erau 
limpezi şi chiar veseli. Respira uşor, în ritm normal. Jessie 
ridică degetul mare, semn că totul era în regulă. li făcu chiar 
frivol cu ochiul. 

Uitase pentru moment că văzuse moartea cu ochii, pe 
Prospero. 

Pitt îi făcu şi el cu ochiul. Chiar se simte bine şi-o amuză, îşi 
zise Pitt în sinea lui. 

Folosindu-se de gesturi ca să se înţeleagă unii cu alţii, cei 


patru îşi făcură vânt, cu labele, se aşezară în şir indian 
înotând de-a lungul epavei chiar deasupra punţii de la pupa. 
Uşile cabinei de pe puntea din spate putreziseră de tot, iar 
lemnul de tek din care era făcută puntea fusese aproape 
complet mâncat de carii. Orice suprafaţă plată era acum 
invadată de sedimente care se încrustaseră pe ea dându-i 
aspectul unui linţoliu acoperit de praf. 

Bastonul pavilionului la prora stătea acum golaş, fără 
însemnele Statelor Unite, care putreziseră de mult. Cele două 
tunuri îşi îndreptaseră gurile mute spre pupa, iar coşurile 
gemene păzeau ca două santinele, dominându-le, gurile de 
aerisire, bolardurile şi balustradele putrede, colacii de sârme 
şi cabluri învechite care îmbrăţişau vinciurile acoperite de 
rugină. Nava îşi oferea cu generozitate fiecare părticică a ei 
drept adăpost aricilor ţepoşi, crabilor şi altor creaturi ale 
mării, aducând acum cu o mahala cu cocioabe mizere. 

Pitt studiase atent o schiţă a interiorului navei, aşa încât 
acum era convins că orice explorare a pupei ar fi fost o 
pierdere de vreme inutilă. Coşurile se aflau chiar deasupra 
sălii motoarelor şi a cabinelor echipajului. Deci, dacă voiau să 
găsească statuia La Doradei ar fi trebuit mai degrabă să 
caute în compartimentul de sub covertă şi teugă. Aşa că le 
făcu semn celorlalţi să continue căutarea spre prova. 

Înotară domol de-a lungul pasarelei care se întindea peste 
gurile căscate ale calelor umplute cu cărbune, ocoliră cu grijă 
ghearele cupelor de încărcare şi se strecurară pe sub 
macaralele acoperite de rugină, cu braţele întinse disperat în 
sus să prindă ceva din lumina care venea de la suprafaţă. Era 
clar că Cyclops pierise de-o moarte rapidă şi violentă. Ce mai 
rămăsese din bărcile de salvare putrezise în gruie şi mare 
parte din corpul navei arăta de parcă aceasta ar fi fost 
zdrobită cu furie de un pumn uriaş. 

Coverta se ivi ca un lădoi ciudat din marea întunecată 
verde-albastră. Cele două flancuri care susțineau tribordul se 
înţepeniseră, însă carena se înclinase spre babord şi asta 
compensa oarecum poziţia sa incomodă. Parcă răzvrătindu-se 
faţă de restul navei, coverta era culcată perfect la orizontală. 

Întunericul din cabina timonei îi întâmpină prin uşa 
deschisă. Pitt aprinse lanterna subacvatică, alunecă uşor 


înăuntru ferindu-se să nu agite nisipul fin de pe punte cu 
atingerea labelor lui. O lumină crepusculară se filtra prin 
hublourile acoperite de mal de pe peretele etanş exterior. 
Şterse nămolul care se lipise pe cadranul busolei navei. 
Limbile fără luciu se înţepeniseră la ora doisprezece şi 
douăzeci şi unu. Examina busola care rămăsese întreagă pe 
stativul ei. Apa nu pătrunsese în interior, iar acul magnetic 
plutea liber în cherosen, indicând credincios nordul. Pitt 
remarcă faptul că vasul era aşezat pe direcţie la trei sute 
patruzeci de grade. 

De-o parte şi de alta a busolei, acoperite de o întreagă 
colonie de bureţi de mare roşietici, se ridicau din podea, sub 
lumina lanternei lui Pitt, două obiecte de felul celor folosite 
odinioară de poştă, care se deschideau în evantai în partea 
de sus. Curios, Pitt şterse sedimentele depuse pe obiectul 
dinspre babord, dădu peste un cadran din sticlă şi, sub el, 
descoperi nişte cuvinte care se desluşeau cu greu: cu toată 
viteza înainte, viteza la jumătate, încet, foarte încet, stop şi 
motoarele au murit. Era telegraful de punte legat la sala 
maşinilor. Remarcă apoi că indicatorul din alamă rămăsese 
fixat pe cu toată viteza. Inotă spre telegraful dinspre tribord, 
curăţă geamul. 

Indicatorul se înţepenise pe motoarele au murit. 

Jessie era la numai douăzeci de metri în spatele lui, când 
scoase un strigăt sugrumat ce-i ridică lui Pitt părul măciucă. 
Se răsuci rapid, trecându-i prin minte că fusese poate prinsă 
de un rechin, însă ea-i arătă isterizată două obiecte care 
ieşeau din mâl. 

Două cranii omeneşti acoperite de mâl până la ceea ce 
fuseseră altădată nările se holbau la ei prin găvanele ochilor. 
li dădură lui Pitt senzaţia neplăcută că este urmărit. Scheletul 
unui alt marinar zăcea prăbuşit lângă cârmă, cu un braţ 
descărnat încă încleştat de spiţele ei. Pitt se întrebă care 
dintre ei era nefericitul căpitan Worley. 

Nu mai rămăsese nimic de văzut aici, aşa încât Pitt o trase 
pe Jessie afară din cabină şi o conduse spre o scară care 
ducea la cuşetele marinarilor şi ale pasagerilor. Aproape în 
acelaşi timp, Gunn şi Giordino dispărură pe o trapă care 
marca intrarea într-o cală mică, desenată ca o umbră. 


Stratul de mâl era foarte subţire aici, de numai treizeci de 
centimetri. Scara ducea spre un culoar lung cu cabine minus- 
cule de-o parte şi de alta. In fiecare se aflau obiecte din 
porțelan sparte, răspândite care-ncotro, lucruri împrăştiate şi 
relicve ale ocupanților lor. Pitt renunţă să mai numere morţii. 
Se opri, mai încarcă puţin aer în vesta de scufundare ca să-şi 
menţină corpul în stare de plutire la orizontală, pentru că cea 
mai uşoară atingere a labelor ar fi putut să stârnească 
vălătuci de mâl. 

Pitt o bătu pe Jessie pe umăr şi-i lumină, lângă intrare, o 
cadă şi două toalete. li făcu un semn întrebător spre ele. Gura 
lui Jessie se lăţi într-un zâmbet în jurul buşonului de aer şi 
făcu o grimasă comică de refuz. 

Lovi din greşeală conducta de abur care era prinsă pe 
tavan de la un capăt la celălalt al acestuia şi pentru moment 
lanterna se stinse. Întunericul total care se lăsă brusc asupra 
lor aproape că le tăie respiraţia; se simţiră ca şi când se aflau 
într-un coşciug căruia cineva îi trântise capacul deasupra lor. 
Pitt nu-şi dorea să rămână la nesfârşit în acest tărâm al 
umbrelor, care era Cyc/ops, şi, repede, aprinse lanterna care 
prinse în fascicolul ei o colonie de bureţi galben cu roşu 
agăţaţi de peretele culoarului. 

Era evident că nu era nici urmă de La Dorada aici. Făcură 
cale întoarsă pe culoarul morţii şi ieşiră pe puntea de la 
prora. Giordino îi aştepta făcându-le semne spre gura unei 
intrări care se-nţepenise pe jumătate deschisă. Pitt se 
strecură prin fantă, ciocnindu-şi tuburile de oxigen de tocul 
uşii şi se pomeni înotând pe lângă o scară cumplit de 
corodată. 

Înotă prin ceea ce părea a fi un compartiment de bagaje, 
dansând printre cuferele răsturnate unele peste altele, şi se 
îndreptă spre lumina difuză a lanternei lui Gunn. Trecu 
deasupra unui morman de oase dezarticulate cu mandibula 
larg deschisă; lui Pitt i se păru că tocmai scotea un strigăt de 
groază. 

ÎI găsi pe Gunn concentrat asupra unei lăzi de transport 
mari căreia îi examina cu zel conţinutul ruginit. Două schelete 
omeneşti înfricoşătoare la vedere zăceau prinse între ladă şi 
perete. 


O clipă inima lui Pitt bătu să-i spargă pieptul, anticipând cu 
emoție că cei doi fuseseră primii care găsiseră cea mai 
fabuloasă comoară din adâncuri. 

Apoi Gunn îşi ridică ochii, iar Pitt citi în privirea lui o cruntă 
dezamăgire. 

Lada era goală. 

Avură revelaţia zădărniciei faptei lor; căutarea şi cercetarea 
calei fuseseră inutile. In întunericul tenebros, zăcea, ca o 
păpuşă turtită de cauciuc, un costum de scafandru de mare 
adâncime. Braţele erau larg desfăcute, picioarele băgate în 
nişte ghete groteşti umflate de apă. O cască de scafandru din 
alamă, care-şi pierduse de mult strălucirea, şi o platoşă îi 
acopereau capul şi gâtul. Încolăcit lângă el ca un şarpe mort, 
zăcea cablul ombilical care conţinea furtunul de aer şi cablul 
de legătură-cu suprafaţa. Fuseseră smulse şi zăceau cam la 
doi metri de locul de pe cască unde ar fi trebuit să fie prinse. 

Stratul de nisip şi de mal care se aşternuse pe costum 
arăta că zăcea acolo de multă vreme. Pitt scoase pumnalul 
pe care-l ţinea prins în astfel de împrejurări la gamba dreaptă 
şi desfăcu şuruburile care strângeau viziera căştii. La-nceput 
merse mai greu, mai apoi piuliţele se slăbiră de-ajuns ca să 
poată fi scoase cu mana. Deschise complet viziera şi îndreptă 
fascicolul lanternei spre interior. Protejat de costumul de 
cauciuc şi de supapele de siguranţă ale căştii de ravagiile 
vieţii submarine, capul era încă acoperit de păr şi păstra 
urme de carne. 

Pitt şi amicii lui nu erau primii care sondaseră secretele 
tenebroase ale înspăimântătorului Cyc/ops. 

Mai trecuse cineva pe aici, iar acel cineva luase cu sine 
statuia prețioasă a La Doradei. 


22. 


Pitt se uită la cadranul bătrânului său ceas Doxa şi calculă 
câte opriri trebuiau să facă pentru depresurizare. Mai adăugă 
de la el câte un minut în plus de rezervă pentru eliminarea 
bulelor de aer din sânge şi din ţesuturi, asta ca să nu ajungă 
la coşmarul legării scafandrilor unii de alţii. 

După ce au părăsit vasul, au înlocuit tuburile de oxigen 


aproape golite cu rezervele pe care le dosiseră în spatele 
cabinei de control şi începură, fără grabă, să urce lent spre 
suprafaţă. 

La numai câţiva paşi de el, Gunn şi Giordino mai băgară aer 
în vestă cât să se menţină la adâncimea corectă, împovăraţi 
cum erau de bagajul incomod. 

Lăsau în urma lor Cyclops, culcat în apa tenebroasă, 
însingurat şi pe veci sortit uitării. In zece ani, pereţii ruginiţi 
aveau să se prăbuşească în interior, iar peste un secol apa în 
veşnică mişcare de pe fund avea să aştearnă peste 
rămăşiţele bietului vas un linţoliu de mal din care aveau să 
răsară doar câteva resturi acoperite de corali, ca unic semn 
că fusese îngropat acolo. 

Deasupra lor, marea se agita ca argintul viu. La următoarea 
oprire pentru depresurizare începură să simtă frământarea 
valurilor uriaşe spărgându-se peste ei şi făcură eforturi 
disperate să rămână împreună în golul pe care-l lăsau 
talazurile în urma lor. Nici vorbă să mai facă o oprire la şase 
metri de suprafaţă. Rezervele de oxigen erau pe sfârşite şi 
moartea abia îi aştepta, pândindu-i din adâncuri. 

N-aveau de ales, trebuiau să se ridice şi să-şi încerce 
norocul în furtuna de la suprafaţă. 

Jessie nu se arăta tulburată, dimpotrivă, era liniştită şi 
stăpânită. Pitt îşi dădu seama că ea nu bănuia pericolul care-i 
aştepta la suprafaţă, că singura ei dorinţă era să vadă din 
nou cerul deasupra capului. 

Pitt verifică pentru ultima dată cât timp făcuseră şi arătă în 
sus cu degetul mare. Începură să se ridice, Jessie atârnată de 
piciorul lui Pitt, Gunn şi Giordino trăgând după ei obiectul 
voluminos. Nu mai simțeau împotrivirea mării ca pe o 
apăsare, iar când Pitt ridică privirea fu surprins să vadă un 
vârtej de spumă la nici un metru deasupra capului său. 

Se lăsă ridicat la suprafaţă în covata unui val uriaş cât un 
zid de apă, care-l trase în sus şi-l aşeză pe creastă, 
jucându-se cu el ca şi când ar fi fost o jucărie de plastic 
într-un lighean. Vântul îl asurzi urlându-i în urechi şi stropi de 
apă îi şfichiuiră obrajii. Îşi trase masca de pe faţă şi miji ochii. 
Spre est, cerul era acoperit de nori învârtejiţi, negri ca 
tăciunele, trecând în zbor nebunesc deasupra mării 


verzi-cenuşii. Furtuna se apropia cu o viteză ameţitoare. 
Părea că dintr-un salt acoperise cerul de la un capăt la 
celălalt. 

Jessie ţâşni din apă lângă el ca un dop de sticlă şi privi cu 
ochii larg deschişi, înfricoşată, stihiile întunecate care se 
năpusteau asupra lor. 

Scuipă buşonul de la tubul de oxigen. 

- Ce se-ntâmplă? 

- Uraganul, urlă Pitt încercând să acopere iureşul vântului. 
Vine mai repede decât ne-am fi aşteptat. 

- O, Doamne, spuse ea, simțind că i se taie respiraţia. 

- Desfă-ţi centura de greutate şi tuburile de oxigen, spuse 
el. 

Nu trebui să le spună nimic celorlalţi. Deja se 
descotorosiseră de costume şi desfăceau acum pachetul 
acela ciudat. Norii se adunau deasupra capetelor lor, 
măturaţi pe un cer ca de sfârşit de lume, de pe care 
dispăruse orice culoare. Rămaseră înmărmuriţi de 
demonstraţia de forţă a naturii. 

Brusc vântul îşi dublă intensitatea, umplu aerul de spumă, 
făcu marea să mugească şi-i împroşcă cu stropi. 

Pachetul pe care-l căraseră cu ei cu atâtea eforturi tocmai 
de pe Prospero se desfăcu brusc făcând să apară o barcă 
pneumatică cu un motor incorporat de douăzeci de cai 
putere, ferit într-un înveliş de plastic impermeabil. Giordino 
se rostogoli în barcă urmat imediat de Gunn şi împreună se 
opintiră cu disperare să desfacă motorul. Vântul dezlănţuit 
târî barca departe de Pitt şi Jessie. 

Distanţa până la ea crescu alarmant de rapid. 

- Ancora plutitoare! zbieră Pitt ca scos din minţi. Aruncaţi 
ancora plutitoare! Gunn abia dacă-l auzi pe Pitt în urletul 
tânguitor al vântului. Se opinti să ridice un sac conic din 
pânză cauciucată deschis la gură şi-l aruncă peste un inel 
metalic. lute, dar cu mare efort, îl trecu peste o cange şi îl 
fixă pe binta de la prora. lar când ancora fu prinsă, barca se 
răsuci, cu pieptul împotrivindu-se vântului, şi-şi domoli cursa 
avântată; cât Gunn meşteri la motor, Giordino îi aruncă lui 
Pitt un cablu de remorcare pe care acesta i-l petrecu lui Jessie 
pe sub braţe. Şi-n timp ce era trasă înspre barcă, Pitt înotă 


după ea cu valurile imense spărgându-i-se deasupra capului. 
Masca îi fu smulsă de pe cap de o rafală puternică, iar spuma 
sărată îi biciui faţa şi-i intră în ochi. Işi dublă efortul când 
văzu că marea pornită târa barca tot mai departe de el, mai 
repede decât putea să înoate ca s-o ajungă. 

Giordino îşi vâri braţele vânjoase în apă, o prinse pe Jessie 
de încheieturi şi-o trase în barcă dintr-o dată cu uşurinţa cu 
care ar fi ridicat un biban de cinci kilograme. Pitt ţinea ochii 
abia întredeschişi, până ajunseră ca două linii subţiri. 

Simţi cablul pe umăr, dar nu-l văzu. Mai mult ghici faţa 
zâmbitoare a lui Giordino, aplecat peste barcă, cu mâinile lui 
uriaşe trăgând de cablu. Pitt zăcea acum pe podeaua bărcii 
care se clătina sălbatic, suflând din greu şi clipind des să-şi 
scoată sarea din ochi. 

- Încă un minut şi cablul n-ar mai fi ajuns la tine, strigă 
Giordino. 

- Cam iute trece timpul când te distrezi aşa de bine, urlă 
Pitt drept răspuns. 

Giordino îşi dădu ochii peste cap la auzul replicii curajoase 
a lui Pitt, fericit că acesta nu se dăduse bătut şi se întoarse să 
meşterească la motor. 

Pericolul cel mai mare era ca barca să se răstoarne. Până 
să pornească motorul care, sigur, le-ar fi dat puţină 
stabilitate, orice val putea să-i smucească şi cu un bobârnac 
să-i dea peste cap. Pitt şi Gunn trecură bagajele inutile peste 
bord şi lucrul ăsta mai calmă pentru o clipă ameninţarea. 

Forţa vântului sporise, iar vijelia devenise infernală. Muşca 
din trupurile lor şi le lipea de piele stropi de apă pe care-i 
simțeau zgrunţuroşi ca nisipul. Micuța lor barcă pneumatică, 
lipsită de orice apărare, se îndoia sub furia dezlănţuită a mării 
şi se clătina în ghearele furtunii afurisite, dar, printr-o 
minune, nu se lăsă răsturnată. 

Pitt îngenunche pe podeaua rezistentă de cauciuc, se agăţă 
cu mâna dreaptă de cablul de salvare, cu spatele la vânt. Era 
un truc pe care-l ştia de la un bătrân marinar şi care 
întotdeauna ţinuse. 

În emisfera nordică mâna stângă, liberă, ar fi putut să-i 
indice care e centrul furtunii. 

Încă nu au ieşit din centrul ei, gândi Pitt. 


N-aveau de ce să respire uşuraţi, păcăliţi de acalmia 
relativă a furtunii. Ruta ei principală trecea la o distanţă de 
patruzeci de mile bune înspre nord-vest. 

Ce era mai rău, abia acum venea. 

Un val se sparse peste ei, apoi un altul. Două valuri de 
asemenea mărime într-o succesiune atât de rapidă ar fi 
zdrobit un vas mai mare şi mai rigid. 

Numai că bărcuţa, aşa pipernicită cum era, se scutură de 
apă şi ieşi curajoasă la suprafaţă, ca o focă jucăuşă. Cu toţii 
se prinseră bine de ea, să nu fie măturaţi peste bord. 

In sfârşit, Giordino le făcu semn că reuşise să pornească 
motorul. Oricum, nimeni nu-l auzi în urletele vântului. Rapid, 
Pitt şi Gunn traseră în barcă ancora plutitoare şi sacii care-o 
îngreunaseră. 

Pitt îşi făcu căuş o mână şi strigă în urechea lui Giordino: 

- Lasă-te în voia furtunii! Era imposibil să se poată înscrie 
pe un curs lateral. Forţele reunite ale vântului şi ale mării i-ar 
fi azvârlit imediat. Să se vâre în mijlocul urgiei ar fi însemnat 
să fie măcinaţi fără scăpare. 

Singura lor şansă era să se lase purtaţi de ea, fără a opune 
nici cea mai slabă rezistenţă. 

Întunecat, Giordino încuviinţă şi eliberă maneta cârmei. 
Barca se răsuci scurt într-un gol şi se ridică pe creasta unui 
val luând-o înainte pe o mare complet albă acum, de spumă 
clocotitoare. In afara lui Giordino, cu toţii se lipiră de podea. 
Acesta îşi înfăşurase o mână pe cablul de salvare, iar pe 
cealaltă o încleştase pe maneta cârmei cuplată la motor. 

Umbrele serii apăreau anunțând lăsarea nopţii cam într-o 
oră. Aerul devenise sufocant de fierbinte, împiedicându-i 
aproape să respire. Zidul dur de apă ridicat de vânt făcea să 
nu mai vezi la trei sute de metri. Pitt luă masca lui Gunn şi 
înălţă capul peste bord. Era ca şi când s-ar fi aflat sub 
Cascada Niagara privind în sus la căderea apei. 

Giordino fu străbătut de un fior de disperare când uraganul 
se dezlănţui cu toată furia asupra lor. 

Supravieţuiseră atâta timp doar printr-o minune. El lupta cu 
marea care se prăvălea peste ei cu un fel de frenezie ţinută 
în frâu, încercând cu disperare să stăpânească mica lor oază 
plăpândă, să nu se lase acoperiţi de un val uriaş. Schimba în 


permanenţă poziţia frânei, încerca să încalece din spate 
talazurile, se uita peste umăr la intervale de câteva secunde 
la golul lăsat de val, care-i pândea la numai nouă metri din 
spate şi de dedesubt. 

Giordino ştia că sfârşitul era aproape - în câteva minute 
sau, cu puţin noroc, într-o oră totul avea să se termine. Ar fi 
fost atât de simplu să aşeze barca de-a curmezişul valului şi 
să sfârşească odată. 

Aruncă o privire rapidă în jos la ceilalţi şi văzu pe buzele lui 
Pitt un zâmbet larg de îmbărbătare. Dacă cel care-i era 
prieten de vreo treizeci de ani simţea apropierea morţii, în 
orice caz nu lăsa să se vadă nimic. Pitt se scutură vioi de un 
val şi se uită din nou peste bord. Giordino se întrebă la ce s-o 
fi uitat. 

Pitt studia valurile. Se îngrămădeau tot mai înalte şi mai 
abrupte, iar vântul le sufla spuma albă de pe coamă în hăul 
care se căsca în spate. Aprecie din ochi distanţa dintre 
crestele valurilor şi se gândi că se adunau tot mai aproape, 
ca flancurile unei coloane de soldaţi în marş care încetinesc. 

Fundul mării parcă se ridica venind spre ei. 

Hula îi trântea tot mai adânc. k 

Pitt făcu un efort să vadă prin zidul nebulos de apă. Incet, 
ca şi când ar fi developat un film alb-negru, începură să 
capete contur imagini nedesluşite ca nişte umbre. Prima 
viziune care-i trecu fulgerător prin faţa ochilor fu aceea a 
unor dinţi cariaţi, a unor măsele cavernoase frecate cu pastă 
albă. Imaginea deveni mai clară şi în faţa ochilor se profilară 
nişte stânci întunecate de care se spărgeau talazurile într-o 
uriaşă explozie de alb, fără sfârşit. Observă cum, izbindu-se, 
apa este proiectată spre cer, iar mişcarea ei declanşa 
semnalul de alarmă. Apoi, când hula se potoli, văzu cu 
precizie un banc de corali care se întindea paralel cu stâncile, 
un zid natural în faţa unei faleze late, abrupte. Probabil că era 
insula cubaneză Cayo Santa Maria, socoti el. 

Pitt realiză fără prea mare efort coşmarul care-i aştepta: 
trupurile lor aveau să fie sfârtecate în bucăţi de recif sau 
aveau să se zdrobească de stâncile colţuroase. Işi şterse 
sarea de pe ochelarii măştii şi privi din nou cu atenţie 
concentrată. Apoi realiză şansa de unu la o mie să scape din 


această vâltoare. k 

Şi Giordino îl văzuse - un intrând mic între stânci. Indreptă 
barca intr-acolo, conştient că mai simplu ar fi fost să caute 
acul în carul cu fân. 

În următoarele treizeci de secunde, marea agitată şi 
furtuna îi târâseră o sută de metri. 

Deasupra recifului, marea fierbea cu spumă murdară, iar 
viteza vântului sporise acolo unde apa învolburată şi 
întunericul făceau practic imposibil să vezi ceva. Jessie se 
albi; îngheţă. Ochii ei îi întâlniră pentru o clipă pe ai lui Pitt, 
speriaţi, dar încrezători. 

Pitt îi trecu braţul peste umeri şi-o prinse zdravăn. 

Un val care se spărgea de țărm îi strânse în încleştarea sa 
şi se prăvăli peste ei ca o avalanşă. 

Lovitura puse barca de-a-ndoaselea şi avură senzaţia că 
vor fi aruncaţi de pe coama valului. 

Huruitul de împotrivire al motorului fu înecat în zgomotul 
asurzitor al valurilor care se spărgeau de mal. Gunn deschise 
gura să-i avertizeze de pericol, însă nu ieşi nici un sunet de 
pe buzele lui. Valul în trombă se răsuci deasupra bărcii, se 
prăvăli peste ei cu o forţă fantastică. I| smulse pe Gunn de pe 
cablul de salvare şi Pitt îl văzu cum se răsuceşte în aer ca un 
zmeu cu sforile rupte. 

Barca fu împinsă pe recif şi înecată în spumă. 

Coralii străpunseră materialul cauciucat şi pătrunseră în 
compartimentul cu aer; un câmp acoperit cu lame n-ar fi 
făcut o treabă mai bună. 

Fundul acoperit de colţi rămase în urmă. Apoi, micuța barcă 
credincioasă ieşi la suprafaţă scăpându-i de corali; acum doar 
cincizeci de metri de apă limpede îi despărţeau de fortăreaţa 
de stânci care se ivea întunecată şi amenințătoare. 

Gunn ţâşni din apă la nici un metru mai încolo şi trase cu 
nesaţ aer în piept. Pitt se aplecă, îl înşfacă de cureaua de la 
umăr a vestei şi-l trase înapoi în barcă. Îl salvase în ultima 
secundă. 

Următorul val se năpusti mugind asupra bancului de corali 
ca o hoardă de animale sălbatice ce fuge din calea focului. 

Giordino se agăța cu încăpățânare de motorul care torcea 
cu ultimele puteri, tuşind gata să-şi scuipe pistoanele. Nu-ţi 


trebuia prea multă minte să-ţi dai seama că fragila bărcuţă 
fusese sfâşiată în bucăţi. Era ţinută la suprafaţă doar de aerul 
care nu ieşise complet din compartimentul pneumatic. 

Aproape să ajungă la limanul dintre stânci când fură prinşi 
de un nou val. Golul lăsat de cel dinainte alunecă sub baza 
celui nou, scobindu-l, înălţându-l peste doi metri. Viteza lui 
spori pe măsură ce se apropia de ţărmul stâncos. 

Pitt îşi ridică privirea. Vârfurile ascuţite se ridicau 
ameninţător deasupra lor, iar apa fierbea la bază ca o oală 
care dă în clocot. Barca fu aruncată în calea valului şi, pentru 
o clipă, Pitt speră că vor fi purtaţi pe creasta lui înainte, peste 
stâncile care flancau trecerea strâmtă, spărgându-se violent, 
cu bubuit de tunet; îi proiectă pe ocupanţii bărcii şi se 
retrase. 


23. 


Bărbatul care era forţa motrice în iniţierea şi punerea la 
punct a Coloniei Jersey stătea întins pe canapeaua din biroul 
său de la sediul secret de coordonare a proiectului. Ţinea 
ochii închişi şi se gândea la discuţia pe care o avusese cu 
preşedintele pe terenul de golf. 

Leonard Hudson ştia prea bine că preşedintele nu era omul 
care să stea cu braţele încrucişate aşteptând răbdător să fie 
din nou contactat în secret. Şeful executivului era o persoană 
hotărâtă şi nu lăsa nimic la voia întâmplării. Deşi sursele pe 
care Hudson le avea la Casa Albă şi la agenţiile de informaţii 
nu-i raportaseră ca preşedintele să fi iniţiat vreo anchetă, el 
era convins că acesta deja încercase o modalitate de a 
străpunge misterul în care era învăluit creierul. 

Aproape avea senzaţia fizică a plasei care se strângea în 
jurul lor. 

Secretara bătu discret la uşă, apoi o deschise: 

- Scuzaţi-mă că vă deranjez, însă domnul Steinmetz este 
pe monitor şi-ar dori să vă vorbească. 

- Vin imediat. 

Hudson îşi puse ordine în gânduri în timp ce-şi lega 
şireturile. Cu mintea organizată ca un computer, pe măsură 
ce clarifica o problemă, Hudson o nota în memorie, apoi 


trecea la următoarea. Nu prea avea chef să discute în 
contradictoriu cu Steinmetz, deşi omul era la o distanţă de un 
sfert de milion de mile de Pământ. 

Eli Steinmetz era genul de inginer căruia nici un obstacol 
nu-i stătea în cale; el însuşi proiecta soluţia tehnică, dacă era 
nevoie, apoi construia totul cu propriile-i mâini. Talentul lui de 
a improviza fusese motivul principal pentru care Hudson îl 
preferase ca şef al Coloniei Jersey. Steinmetz absolvise la 
Caltech, îşi luase diploma la Massachussets Institute of 
Technology, iar apoi condusese lucrări de construcţii în 
jumătate din ţările lumii, până şi în Rusia. 

Atunci când fusese abordat de creier şi i se propusese să 
construiască primul habitat pe Lună, lui Steinmetz îi trebuise 
o săptămână până să se hotărască. In timpul ăsta îşi 
frământase mintea cu propunerea neobişnuită şi şovăise 
asupra părţii de concepţie a unui asemenea proiect. In cele 
din urmă acceptă, dar îşi impuse propriile condiţii. 

El şi numai el avea să-i aleagă pe membrii expediției care 
urmau să trăiască pe Lună (nu acceptase drept rezidenţi piloţi 
sau cosmonauţi vedetă). Toate zborurile în cosmos aveau să 
fie dirijate de la sol sau prin computere. Urmau să facă parte 
din echipaj doar specialişti a căror pregătire era de 
importanţă vitală pentru construirea bazei selenare. In afara 
lui Steinmetz, primii trei oameni care aveau să înceapă 
ridicarea coloniei erau ingineri specializaţi în probleme ale 
sistemului solar şi ale structurii rocilor. La câteva luni după 
aceea au sosit la baza de pe Lună un medic-biolog, un inginer 
geochimist şi un inginer horticol. Au urmat alţi ingineri şi 
oameni de ştiinţă ale căror cunoştinţe erau absolut 
indispensabile. 

La început, unii l-au considerat pe Steinmetz prea bătrân 
pentru un asemenea experiment. Când a păşit pe Lună avea 
cincizeci şi trei de ani, iar acum cincizeci şi nouă. Insă Hudson 
şi ceilalţi membri ai creierului i-au prețuit de la bun început 
experienţa, nedând importanţă vârstei; niciodată de-atunci 
n-au regretat alegerea făcută. 

Acum Hudson se uita la imaginea de pe monitor care-l 
reprezenta pe Steinmetz ţinând în mână o sticlă pe care era 
lipită o etichetă scrisă de mână. Spre deosebire de ceilalţi 


colonişti, faţa lui Steinmetz avea o uşoară tentă închisă care 
se potrivea cu ochii negri ca tăciunele. Steinmetz era la a 
cincea generaţie de evrei stabiliţi în America, însă putea trece 
uşor neobservat într-o moschee musulmană. 

- Ce zici de asta? îţi dă un sentiment de mândrie, spuse 
Steinmetz. Chateau Lunar Chardonnay, 1989. Nu e chiar o 
recoltă de mâna întâi; n-am avut struguri decât pentru a 
scoate patru sticle. Ar fi trebuit să aşteptăm încă un an, să 
dăm timp viţei-de-vie din seră să se maturizeze, da n-am mai 
avut răbdare. 

- Văd că v-aţi confecţionat şi-o sticlă proprie, remarcă 
Hudson. 

- Da, uzina noastră chimică pilot funcţionează strună. 
Productivitatea a crescut în aşa măsură încât prin prelucrarea 
a două tone de materiale colectate de pe scoarţa lunară 
putem scoate nouăzeci de kilograme de metal artificial şi 
două sute şaisprezece kilograme de sticlă în doar 
cincisprezece zile. 

Steinmetz părea să fie aşezat la o masă lungă, netedă, în 
centrul unui fel de grotă. Purta o cămaşă subţire din bumbac 
şi un şort de sportiv. 

- Pare să fie răcoare şi plăcut acolo la voi. 

- Asta a fost prioritatea noastră la aselenizare, spuse 
Steinmetz zâmbind. Ţi-aminteşti? 

- Aţi blocat intrarea înspre grotă şi aţi presurizat-o în 
interior ca să puteţi lucra comod fără a fi împiedicaţi de 
greutatea costumelor încapsulate. 

- După ce-am trăit timp de opt luni vârâţi în costumele alea 
blestemate nu-ţi poţi închipui ce uşurare a fost pentru noi să 
revenim la hainele normale. 

- Murphy a supravegheat în permanenţă temperatura din 
interior. El spune că pereţii grotei şi-au accelerat ritmul de 
absorbţie a căldurii. Vă sugerează să trimiteţi pe cineva afară 
să reducă unghiul de captare a energiei solare cu jumătate 
de grad. 

- O să mă ocup de asta. 

Hudson făcu o pauză. 

- Mult a fost, puţin a rămas, Eli. 

- S-a mai schimbat ceva pe Pământ de când am plecat? 


- E cam tot aia, doar mai multă poluare, mai multe maşini, 
mai mulţi oameni. 

Steinmetz râse. 

- Încerci să-mi aminteşti că-mi fac datoria, Leo? 

- Nici nu mă gândesc. Toate universităţile or să-ţi ridice 
statuie şi ai să fi considerat cel mai mare om de la Lindbergh 
încoace când ai să descinzi din înaltul cerului. 

- O să împachetăm şi o să sigilăm toate rapoartele noastre 
şi o să le aşezăm în vehiculul de transfer cu douăzeci şi patru 
de ore înainte de decolare. 

- Sper că n-aveţi de gând să desfaceţi o sticlă din vinul 
vostru selenar în drum spre casă. 

- Nu... O să dăm petrecerea de adio cu multă vreme înainte 
de plecarea spre casă, ca să avem timp să eliminăm alcoolul. 

Hudson încercase să abordeze pe ocolite problema care-l 
frământa, dar se hotări că cel mai bine era s-o atace direct. 

- Veţi avea de-a face cu ruşii cu puţin înainte de a pleca de 
pe Lună, spuse el sec. 

-Am mai trecut prin asta, spuse Steinmetz hotărât. 
N-avem de ce să credem că vor aseleniza la mai puţin de 
două mii de mile de Colonia Jersey. 

- Atunci căutaţi-i voi şi distrugeţi-i. Aveţi şi armele şi 
echipamentele pentru asemenea vânătoare. Savanţii lor nu 
vor fi înarmaţi. Ultimul lucru la care se aşteaptă este să fie 
atacați de alţi oameni aflaţi pe Lună. 

- Băieţii şi cu mine o să fim mândri să ne apărăm 
gospodăria, dar n-o să atacăm nişte oameni neînarmaţi care 
nici nu se aşteaptă să fie ameninţaţi de cineva. 

- Ascultă-mă, Eli, îl imploră Hudson. Există o primejdie, şi 
încă una foarte reală. Dacă sovieticii descoperă într-un fel sau 
altul existenţa Coloniei Jersey, or să şi-o revendice imediat. 
După ce tu şi băieţii tăi veţi fi plecat deja spre Pământ, la nici 
douăzeci şi patru de ore după ce cosmonauţii lor 
aselenizează, colonia va fi pustie, şi să o ocupe - o joacă de 
copii. 

- Imi dau la fel de bine seama de asta ca şi tine, spuse 
Steinmetz aspru şi-mi displace ideea mai mult decât ţie. Dar 
nici nu ne putem amâna plecarea. Ne-am străduit din 
răsputeri să facem ce se poate aici şi chiar ne-am depăşit 


limitele. Nu le pot spune oamenilor nici să mai aşteptăm încă 
şase luni sau un an până când prietenii tăi vor fi în stare să 
trimită o altă navetă aici să ne preia şi să ne depună într-un 
loc călduţ de aterizare de pe Pământ. 

Pune totul pe seama neşansei şi a ruşilor care şi-au dat 
peste cap programul de aselenizare când pentru noi era deja 
prea târziu să ne modificăm zborul de întoarcere. 

- Luna ne aparţine. E de drept proprietatea noastră, îl 
contrazise Leo furios. Americanii sunt cei care-au păşit primii 
pe scoarţa Lunii şi tot noi suntem primii care-am colonizat-o. 
Pentru Dumnezeu, Eli, nu o să o dăm cadou unei hoarde de 
bandiți comunişti. 

- La naiba, Leo. E loc pe Lună pentru toată lumea. Şi-n plus, 
nu e chiar grădina Raiului pe-aici. 

În afara grotei noastre, diferenţele de temperatură între zi 
şi noapte pot ajunge la două sute cincizeci de grade Celsius. 
Nici măcar cu jocurile de noroc n-ai putea atrage oamenii să 
vină aici. Ascultă, chiar dacă cosmonauţii lor dau peste 
colonia noastră, tot n-or să dea peste un filon de informaţii. 
Toate datele pe care le-am strâns în anii ăştia vor ajunge o 
dată cu noi pe Pământ. lar ce lăsăm în urma noastră poate fi 
la nevoie distrus. 

- Nu fi prost. De ce să distrugeţi ceva ce-ar putea fi folosit 
de următorii colonişti, de cei permanenţi care - îţi dai seama - 
vor avea nevoie de cel mai mic avantaj. 

Uitându-se pe monitorul din faţa lui, Steinmetz văzu clar 
roşeaţa care cuprindea obrajii lui Hudson la două sute 
patruzeci de mii de mile depărtare. 

- Sper că m-am făcut înţeles, Leo. Vom apăra, dacă va fi 
nevoie, Colonia Jersey, dar nu te aştepta să ne constituim 
într-un detaşament de poliţie gata să omoare cosmonauţi 
nevinovaţi. Una e să tragi asupra unei navete spaţiale fără 
oameni la bord şi cu totul altceva să omori o altă fiinţă 
omenească pentru că a intrat pe un teren pe care are tot 
dreptul să calce. 

După această adevărată declaraţie de principii, se lăsă o 
tăcere apăsătoare, însă Hudson nici nu se aşteptase la 
altceva din partea lui Steinmetz. Tipul nu era laş. Departe de 
asta. Hudson citise rapoarte despre multe bătăi şi încăierări 


la care luase parte Steinmetz. Putea să o  încaseze până 
cădea lat, dar când se ridica în picioare, spumegând de furie, 
putea să se bată cât zece împieliţaţi la un loc. Cei care-i 
cunoşteau legenda deja pierduseră şirul patronilor de 
cârciumi din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării pe care 
Steinmetz le desfiinţase. 

Hudson rupse tăcerea: 

- Şi dacă astronauții sovietici aselenizează la numai 
cincizeci de mile de voi? Asta ar fi o dovadă suficientă pentru 
tine că vor să ocupe Colonia Jersey? Steinmetz se răsuci în 
scaunul său tăiat în rocă, evitând să facă vreo concesie. 

- Văzând şi făcând. 

- Nimeni n-a câştigat vreodată o bătălie aşezându-se pe o 
poziţie defensivă, încercă Hudson să-i explice. Dacă locul pe 
care se vor stabili este la o distanţă de la care pot să vă atace 
şi dacă vor exista semne că vor să se apropie de colonie 
accepti compromisul şi ataci? Steinmetz înclină capul în semn 
de consimţământ. 

- Dacă insişti să mă pui cu spatele la zid...Nu-mi dai nici o 
şansă. 

- Miza e prea mare, spuse Hudson. Mi-e teamă că n-ai de 
ales. 


24. 


Negura din capul lui Pitt se risipi şi, încet-încet, îşi reveni în 
simţiri aşa cum revin la viaţă pâlpâind luminiţele de pe un 
panou electric. 

Făcu un efort să-şi ridice pleoapele şi să întrezărească 
vreun obiect aflat prin preajmă. O jumătate bună de minut se 
uită, fără să înţeleagă nimic, la pielea propriei sale mâini 
stângi, crăpată de contactul cu apa sărată şi la cadranul 
portocaliu al ceasului de scafandru, ca şi când era pentru 
prima oară în viaţa lui când îl vedea. 

În lumina difuză a crepusculului, limbile fosforescente 
arătau ora şase şi treizeci şi patru. Nu trecuseră decât două 
ore de când se salvaseră din epava cabinei de comandă a lui 
Prospero. Parcă se scursese o veşnicie de atunci şi parcă 
nimic nu fusese aievea. 


Vântul urla răscolind marea cu viteza unui accelerat, iar 
valurile mării combinate cu ploaia îl izbeau în spate. Incercă 
să se ridice pe mâini în genunchi, numai că-şi simţi picioarele 
grele ca nişte stâlpi de beton. Se aplecă şi privi în jos. Erau pe 
jumătate îngropate în nisip de refluxul care muşcase adânc 
din mal. 

Pitt mai zăcu acolo câteva clipe, încercând să-şi refacă 
forţele, ca un balot zdrobit, aruncat la țărm în urma unui 
naufragiu. De-o parte şi de alta se ridicau blocuri de stancă 
erodate de mare ca nişte locuinţe mute care străjuiesc o alee. 
Primul lui gând conştient fu că Giordino făcuse asta. El îi 
mânase prin locul îngust care se deschidea ca un ochi de ac 
în bariera de stânci. 

Apoi desluşi venind de undeva din furtuna dezlănţuită 
vocea slabă a lui Jessie chemându-l. Işi desţeleni picioarele şi 
se căzni să se ridice în genunchi, împleticindu-se în furtuna 
afurisită, încercând să scuipe apa sărată care-i intrase în nas, 
în ochi şi pe gât. 

Mai târându-se, mai împiedicându-se în nisipul care-l rănea, 
ajunse la Jessie care şedea ameţită şi buimăcită, cu părul 
fuior căzându-i pe umeri; în poala ei se odihnea capul lui 
Gunn. Privi în sus pierdută, dar la vederea lui ochii i se măriră 
Şi i se limpeziră brusc de o uşurare enormă. 

- Îţi mulţumesc, Doamne, murmură ea, iar vorbele i se 
pierdură în furtună. 

Pitt îşi trecu braţele în jurul umerilor ei, a îmbărbătare. Apoi 
îşi întoarse privirea spre Gunn. 

Era semiconştient. Glezna ruptă se umflase acum cât o 
minge de fotbal. Avea o tăietură adâncă şi urâtă în creştet, 
iar corpul îi fusese străpuns de corali în vreo douăsprezece 
locuri, însă trăia şi respira profund şi regulat, iar asta era tot 
ce conta. 

Pitt se frecă la ochi şi scrută plaja. Giordino nu se vedea pe 
nicăieri. La început, Pitt refuză să se gândească la ce i s-ar fi 
putut întâmpla. Secundele treceau, iar el stătea neclintit 
acolo, încercând cu disperare să străpungă torentul 
întunecat. Într-o străfulgerare văzu ceva portocaliu în 
învolburarea unui val care-şi pierduse forţa şi murea la mal şi 
recunoscu imediat corpul ferfeniţit al bărcii pneumatice. 


Fusese prinsă în ghearele refluxului, trasă spre larg şi apoi 
împinsă la mal de următorul val Pitt stătea până la coapse în 
apă, clătinându-se, indiferent la valurile care se rostogoleau 
în jurul lui. Se scufundă sub barca zdrenţăroasă, îşi întinse 
mâinile înainte şi bâjbâi pipăind ca un orb. Degetele lui nu 
dădură decât de material ferfeniţit. Mânat de o dorinţă mai 
presus decât el de a se asigura, târî barca după el spre plajă. 

Un val puternic îl luă prin surprindere şi-l plesni în spate. 
Cum-necum reuşii să se ţină pe picioare şi să tragă barca 
într-un ochi de apă. Când stratul de spumă se risipi suflat de 
vânt, zări două picioare ieşind de sub barca distrusă. Şocat, 
neîncrezător, refuză să accepte moartea lui Giordino. 

înnebunit, ignorând uraganul nimicitor care-l asalta, s fâşie 
ce mai rămăsese din barcă şi dădu peste Giordino plutind cu 
capul în jos îngropat într-o vestă de salvare. Primul lucru pe 
care-l simţi Pitt fu speranţa, apoi îl invada un val de optimism 
pe care-l resimţi ca pe un ghem în stomac. 

Poate că Giordino încă mai trăia. 

Pitt îi sfâşie cămaşa şi se aplecă spre chipul învineţit al lui 
Giordino, disperat la gândul că prietenul lui ar putea să fie 
neînsufleţit. Mai avea culoare în obraji şi i se simţea respiraţia 
- poticnită şi cavernoasă - dar, în sfârşit, respira. Micuţul 
italian vânjos scăpase printr-o minune, respirând aerul care 
mai rămăsese în vestă. 

Pitt se simţi uşurat până în măduva oaselor. 

Fizic şi afectiv, fusese cruțat. Se clătină obosit sub rafalele 
de vânt care încercau să-l culce la pământ. 

Numai hotărârea neclintită de a-i salva pe ceilalţi îi dădu 
putere. Uşurel, înţepenit de mulţimea de răni şi de vânătăi, îşi 
strecura braţele sub Giordino şi-l ridică. Moale cum era, 
Giordino atârna cu cele optzeci de kilograme ale sale cât o 
tonă. 

Jessie şi Gunn se apropiară sprijinindu-se unul de celălalt. 
Ea ridică o privire întrebătoare spre Pitt care, sub apăsarea 
trupului inert al lui Giordino, se căznea să-l târască pe plaja 
măturată de vânt. 

- Trebuie să ne găsim un adăpost, urlă Pitt cu gâtlejul iritat 
de porţia de apă sărată. A 

- Eu îl ajut pe el, urlă Jessie drept răspuns. Işi încolăci 


braţele în jurul pieptului lui Gunn, îşi propti bine picioarele în 
nisip şi-l ajută să se ridice. 

Clătinându-se sub greutatea lui Giordino, Pitt o porni spre 
un pâlc de palmieri care mărgineau plaja. La fiecare metru se 
uita peste umăr înapoi. 

Jessie rămăsese cu masca pe faţă, aşa că era singura care 
îşi putea ţine ochii deschişi şi capul sus să vadă înainte. 
Preluase pe umerii ei jumătate din greutatea lui Gunn, care 
se împleticea alături de ea, cu ochii închişi să-i ferească de 
nisipul usturător, târându-şi piciorul umflat. 

Ajunseră la palmieri, însă uraganul nu-i cruţă nici aici. Cu 
toată forţa ei, furtuna încovoia pomii până aproape de 
pământ, cu frunzele răsfirate ca hârtia într-o maşină de tocat. 
Nucile de cocos smulse se zdrobeau de pământ cu viteza 
obuzelor şi erau poate la fel de mortale. Una atinse umărul lui 
Pitt şi-i sfâşie pielea goală. Cursa lor nebunească se asemăna 
cu fuga pe timp de război a unor răniţi pe fâşia neutră. 

Pitt îşi ţinea capul în jos, uşor răsucit într-o parte şi vedea 
doar terenul de sub ochii lui. Fără să-l observe, dăduse peste 
un gard de sârmă. Jessie şi Gunn îl ajunseră din urmă şi se 
opriră. Scrută în dreapta, apoi în stânga, dar nu zări nici o 
breşă în gard. Să-l fi sărit, nici nu încăpea discuţie. Gardul 
avea pe puţin trei metri înălţime, iar sus era sârmă ghimpată. 
Pitt mai văzu un izolator din porțelan şi-şi dădu seama că 
gardul era cuplat la curent electric. 

- Incotro? strigă Jessie. 

- la-o tu înainte, îi strigă Pitt în ureche. Eu nu văd nimic. 

Ea arătă cu capul spre stânga şi porni cu Gunn 
şchiopătându-i alături. Se opintiră înainte, loviți la fiecare pas 
de rafalele vântului neobosit. 

După zece minute nu parcurseseră decât patruzeci şi cinci 
de metri. Pitt simţi că nu mai poate continua. Braţele îi 
amorţiseră şi nu-l mai putea trage pe Giordino. Inchise ochii 
şi, fără să vadă nimic, începu să numere paşii. Mergea în linie 
dreaptă pentru că umărul drept atingea gardul, sigur că 
uraganul smulsese firele de electricitate. 

O auzi pe Jessie strigând ceva şi întredeschise ochii într-o 
linie îngustă. Îi arăta insistent ceva aflat în faţa lor. Pitt se 
lăsă în genunchi, îl aşeză pe Giordino cu grijă în nisip şi se 


uită spre ce îi arătase Jessie. Furtuna dezlănţuită smulsese 
din pământ un palmier care zbura ca o suliță aducătoare de 
moarte, dar spre norocul lor ateriza pe gard de unde ricoşa şi 
se zdrobi de pământ. 

Infricoşător de brusc, noaptea se lăsă peste ei, iar cerul 
deveni negru ca smoala. Orbecăind, trecură peste gardul 
turtit păşind ca nişte bondari lipsiţi de vedere, clătinându-se 
şi căzând, purtaţi mai mult de instinct şi de o disciplină 
interioară care nu le-ar fi permis să se întindă şi să se dea 
bătuţi. Jessie deschidea drumul ca într-un joc de copii. Pitt îl 
aşezase pe Giordino pe un umăr şi se prinsese de cordonul 
slipului lui Gunn, nu atât pentru sprijin, cât mai mult ca să nu 
se piardă unii de ceilalţi. 

Inaintară nouăzeci de metri şi încă nouăzeci de metri şi, 
deodată, Jessie şi Gunn dispărură de parcă fuseseră înghiţiţi 
de pământ. Pitt îi dădu drumul lui Gunn şi căzu pe spate, 
Giordino se prăbuşi cu toată greutatea pe pieptul lui, iar Pitt 
gemu sub apăsarea care-i scosese tot aerul din plămâni. Se 
căzni să iasă de sub Giordino, apoi, bâjbâind, întinse mâna în 
întuneric, dar nu dădu peste nimic. 

Jessie şi Gunn căzuseră într-un şanţ de doi metri adâncime 
săpat în mijlocul unui drum desfundat. Le distingea vag 
formele, aşa cum zăceau aruncaţi unul peste altul în groapa 
de sub el. 

- V-aţi lovit? strigă el. 

- La cât suntem de răniţi, n-aş putea să-ţi spun. Vocea lui 
Gunn se auzi ca un mormăit şi se pierdu în urletul furtunii; nu 
fu însă atât de nedesluşită încât Pitt să nu-şi dea seama că 
avea dinţii încleştaţi. 

- Jessie? 

- Sunt bine... cred. 

- Poţi să mă ajuţi cu Giordino? 

- Încerc. 

- Lasă-l jos, spuse Gunn. Ne descurcăm noi. 

Pitt îl trecu pe Giordino, moale cum era, peste buza gropii 
şi-l lăsă uşor în jos ţinându-l de braţe. 

Ceilalţi îl prinseră de picioare până ce Pitt se strecură jos 
lângă ei şi prelua trupul voluminos. 

Indată ce-l întinse pe Giordino pe pământ, Pitt privi în jur şi 


cercetă cu atenţie locul ca să-şi facă o idee cum stau. 

Adâncitura din mijlocul drumului îi ferea de forţele 
devastatoare ale furtunii. Vântul nu-i mai sufla nisip în faţă, 
iar Pitt putu în fine să-şi deschidă ochii. Drumul era format 
din cochilii de scoici bătătorite şi părea a fi rezistent, însă 
puţin folosit. 

Nu venea lumină din nici o direcţie, lucru nu tocmai 
surprinzător când se gândi că locuitorii probabil 
abandonaseră coasta Înainte ca uraganul să-i atace cu toată 
furia. 

Jessie şi Gunn se aflau aproape la capătul puterilor şi 
respirau gâfâind, în reprize scurte. Pitt îşi dădu seama că şi el 
respira greu şi foarte iute, iar inima îi bătea să-i spargă 
pieptul ca o locomotivă cu aburi care trage mai mult decât 
poate duce. Aşa epuizați şi zdrobiţi cum erau, era o 
adevărată fericire să stea acolo în spatele acestei baricade 
care reducea la jumătate forţa dezlănţuită a furtunii. 

Două minute mai târziu Giordino începu să geamă. Apoi se 
ridică, privi în jur, dar nu văzu mai nimic. 

- Isuse! Ce întuneric e, murmură el pentru sine cu mintea 
zbătându-se să iasă la lumină din pâcla încâlcită. 

Pitt îngenunche lângă el şi-i spuse: 

- Bine-ai venit înapoi în tărâmul umbrelor care mişcă. 

Giordino ridică mâna şi atinse faţa lui Pitt. 

- Dirk? 

- In carne şi oase. 

- Jessie şi Rudi? 

- Sunt amândoi aici. 

- Unde, aici? 

- Cam la o milă de plajă. Pitt nu se osteni să-i explice cum 
supravieţuiseră ciocnirii de mal şi nici cum dăduseră de acel 
drum. Putea s-o facă mai târziu. 

- Unde te doare? 

- Peste tot. Mă dor coastele de parcă ar fi puse pe jar. Cred 
că am umărul stâng dislocat, îmi simt unul din picioare de 
parcă ar fi fost răsucit, iar capul mă doare la ceafă şi 
pulsează ca nebunul. 

Trase o înjurătură plină de dezgust. 

- Dumnezeule, eu am aruncat totul în aer. Am crezut că pot 


s-o fac să se strecoare printre stânci. lertaţi-mă că am 
zbârcit-o. 

- M-ai crede dacă ţi-aş spune că am fi acum hrană la peşti 
dacă n-ai fi fost tu? Pitt zâmbi şi pipăi cu blândeţe genunchiul 
lui Giordino bănuind că durerea venea de la un tendon rupt. 
Apoi îşi întoarse atenţia asupra umărului său. N-am ce să-ţi 
fac în privinţa coastelor, genunchiului sau capului tău pătrat, 
însă umărul este intr-adevăr dislocat şi, dacă te simţi în stare 
să suporţi, pot să-l aşez înapoi la locul lui. 

- Parcă-mi amintesc cum ai făcut acelaşi lucru în liceu, la 
un meci de fotbal. Doctorul echipei a făcut mare tărăboi şi-a 
spus că trebuia să-l laşi pe el. 

- Asta fiindcă era sadic, spuse Pitt apucând braţul lui 
Giordino. Gata? 

- Dă-i drumul! Rupe-mi-l! Pitt se opinti, întinse piciorul şi 
articulaţia pocni aşezându-se la locul său cu un zgomot sec 
care se auzi distinct. Giordino scoase un icnet care se topi 
într-un oftat de uşurare. Pitt bâjbâi prin întuneric pe lângă 
drum, până ce dibui o creangă viguroasă pe care furtuna o 
smulsese dintr-un crâng de pini şi-i întinse ciotul lui Gunn să-l 
folosească drept cârjă. Jessie îl susţinu pe Gunn de braţul 
celălalt, în timp ce Pitt se opintea cu Giordino, ajutându-l să 
se ridice pe piciorul sănătos şi-l sprijinea cu braţul petrecut 
pe după talie. 

De data asta, Pitt a fost cel care i-a condus pe ceilalţi, 
practic luând-o înainte, la întâmplare, înspre dreapta. Mergea 
anevoie pe lângă taluzul înălţat care le proteja înaintarea de 
furtuna dezlănţuită ce părea că nu se mai domolea. Acum 
înaintarea era mai uşoară. Scăpaseră de pomii răsturnaţi de 
care să se împiedice, de ploaia repezită peste ei care să-i 
tortureze, pentru că taluzul şanţului trecea vântul peste 
capetele lor. Nu aveau înaintea lor decât drumul care se 
aşternea drept, nivelat, pierzându-se în noaptea tânguitoare. 

După o oră Pitt calculă că înaintaseră poticnit cam o milă. 
Se hotărâse să le propună o scurtă pauză de odihnă, când 
Giordino se opri brusc, atât de brusc încât Pitt îl scăpă, iar el 
se prăvăli peste buza şanţului. 

- Grătar! urlă el. Simţiţi? Cineva prăjeşte carne de vită. 

Pitt adulmecă. Se simţea un miros slab, dar era acolo. ÎI 


ridică pe Giordino şi-l împinse înainte. 

Mirosul de carne prăjită pe cărbune devenea tot mai 
pregnant cu fiecare pas pe care-l făceau. După alţi cincizeci 
de metri, dădură peste o poartă din fier masiv cu gratiile 
figurând nişte delfini. De-o parte şi de alta a porţii se întindea 
un zid cu geamurile sparte în partea de sus care înconjura o 
gheretă de portar. Nu-i de mirare că locuitorii ei o părăsiseră 
fugind din calea urgiei uraganului. 

Poarta se ridica la trei metri spre cerul de ebonită şi era 
încuiată, însă uşa de la intrarea în casa paznicului şi cele 
interioare erau deschise, aşa încât intrară. Nu departe de ei, 
drumul se sfârşea într-o alee circulară care trecea prin faţa a 
ceea ce se ghicea prin întunericul furtunii a fi un dâmb. 

Apropiindu-se de el îşi dădură seama că era o construcţie 
de forma unei fortărețe al cărei acoperiş, asemeni laturilor, 
era ascuns în solul nisipos. Pe el crescuseră palmieri pitici şi 
arbuşti piperniciţi. Doar latura din faţă a construcţiei era 
descoperită, complet despuiată. Nu avea nici o fereastră, 
doar o uşă masivă din mahon lucrată artistic, sculptată cu 
figuri de peşti în mărime naturală. 

- Îmi aminteşte de un templu egiptean îngropat, spuse 
Gunn. 

- Dacă uşa nu era împodobită, aş fi zis că e un buncăr, un 
depozit de arme, spuse Pitt. 

Jessie clarifică lucrurile: 

- E o casă îngropată în pământ cu izolare excelentă. Solul 
este un izolator ideal de climă şi oscilaţii de temperatură. 
Acelaşi principiu se întâlneşte şi la bordeiele din preria 
americană, de la începuturi. Cunosc un arhitect care s-a 
specializat în proiectarea unor astfel de locuinţe. 

- După cum arată, e părăsită, remarcă Giordino. 

Pitt încercă clanţa. Se răsuci. Deschise uşa. 

Mirosul de mâncare venea de undeva, din interiorul 
întunecat. 

- După miros, nu e, spuse Pitt. 

Pardoseala din gresie avea motive spaniole, iar holul era 
luminat de câteva sfeşnice mari aşezate pe un postament 
înalt. Pereţii erau ciopliţi din blocuri de rocă vulcanică neagră, 
iar singura lor podoabă era o pictură înfricoşătoare la vedere 


reprezentând un bărbat atârnat de colții unui monstru marin 
care aducea cu un şarpe. Intrară, iar Pitt închise uşa în urma 
lor. 

În mod bizar, urletul furtunii de afară şi respiraţia lor grea, 
sacadată, nu făceau decât să sporească liniştea mormântală 
a casei. 

- E cineva acasă? întrebă Pitt strigând. 

Repetă întrebarea de încă două ori, însă singurul răspuns 
pe care îl primi fu liniştea nefirească. Din hol, se deschidea un 
coridor, însă Pitt ezită. Un alt val de miros plăcut îi gâdilă 
nările. 

Fum de tutun. Mai tare decât mirosul aproape ucigător care 
ieşea din trabucurile amiralului Sandecker. Pitt nu era un 
cunoscător, însă ştia că trabucurile bune au miros mai greu 
decât cele proaste. Presupuse că fumul venea de la o havană 
de calitate. 

Se-ntoarse spre ceilalţi. 

- Ce părere aveţi? 

- Avem de ales? întrebă Giordino posac. 

- Da, răspunse Pitt. Putem fie să ne strecurăm afară şi să 
ne încercăm norocul în uragan, apoi, când se va potoli, putem 
fura o barcă cu care să ne îndreptăm spre Florida... 

- ... Fie să ne dăm pe mâna cubanezilor, îl întrerupse Gunn. 

- Cam astea ne sunt şansele. 

Jessie clătină din cap şi-l privi cu ochi calzi şi rugători: 

- Nu ne putem întoarce, spuse ea liniştită, fără o umbră de 
teamă. Furtuna o să se potolească în câteva zile şi nici unul 
dintre noi nu e în stare să supravieţuiască în urgia de afară 
nici măcar patru ore. Eu propun să ne-ncercăm norocul cu 
guvernul lui Castro. Cel mai rău lucru care ni se poate 
întâmpla este să ne arunce în puşcărie, dar în timpul ăsta 
Departamentul de Stat va face demersuri să fim eliberaţi. 

Pitt se uită la Gunn: 

- Rudi, tu ce zici? 

- Suntem sfârşiţi, Dirk. Logic e ce spune Jessie. 

- Al, tu cum vezi lucrurile? Giordino ridică din umeri: 

- Nu trebuie decât să spui un cuvânt şi sunt gata să înot 
până în Statele Unite. Dar adevărul adevărat e că nu mai 
putem rezista mult timp în felul ăsta. Mă doare s-o spun, dar 


cred c-ar trebui să lăsăm steagul. 

Pitt ştia că Giordino crede ce gândeşte. Se uită la toţi şi se 
gândi că nici nu putuse fi blagoslovit cu o echipă mai bună 
decât cea din faţa lui. Cu ei putea să înfrunte orice situaţie 
dificilă. Dar nici nu trebuia să fii profet ca să-ţi dai seama că 
lucrurile aveau să ia o turnură cel puţin neplăcută. 

- OK, spuse el cu un zâmbet întunecat. Să spargem gaşca. 

O luară pe coridor, trecură pe sub o arcadă şi intrară într-o 
cameră de zi spațioasă decorată cu antichităţi spaniole. Pe 
pereţi erau agăţate tapiserii uriaşe înfăţişând galioane 
navigând în apusul soarelui sau vase neajutorate aruncate pe 
bancuri de corali de furtuna dezlănţuită. Mobilierul avea o 
notă marină. Încăperea era luminată de lampioane de corabie 
din cupru cu sticlă colorată. Focul trosnea în cămin 
împrăştiind lumină şi o căldură înăbuşitoare. 

Nu era nici un suflet prin preajmă. 

- Parc-ar fi o casă bântuită, spuse Jessie. Gazda noastră are 
un gust morbid pentru decoraţiuni interioare. 

Pitt ridică o mână şi le ceru să facă tăcere. 

- Voci, spuse el încet. Vin dinspre arcada străjuită de cele 
două armuri. 

O luară pe alt coridor slab luminat de nişte sfeşnice cu 
lumânări plantate la trei metri unul de altul. Râsete şi glasuri 
înăbuşite de bărbaţi şi femei se auzeau tot mai tare pe 
măsură ce se apropiau de o draperie care se afla în faţa lor. 
Pe sub ea se vedea o geană de lumină. Ezitară o clipă, apoi 
traseră draperia şi intrară. 

Se pomeniră într-o sufragerie lungă în care erau aşezate la 
masă patruzeci de persoane; se opriră din discuţie pentru a-i 
privi pe Pitt şi pe ai lui cu gurile căscate şi cu acea expresie 
înspăimântată a unui grup de ţărani care văd pentru prima 
oară extratereştri. 

Femeile erau elegante, înveşmântate în rochii de seară, 
jumătate din bărbaţi purtau smoching, iar cealaltă jumătate 
erau îmbrăcaţi în uniforme militare. Câţiva chelneri se ţineau 
lângă masă, ţepeni ca-ntr-o peliculă de film la care s-a făcut 
stop-cadru. Liniştea apăsătoare era mai grea decât o pătură 
de lână. Parcă era o scenă ieşită dintr-o melodramă 
hollywoodiană a anilor '30. 


Pitt îşi dădu seama că el şi ai lui erau de fapt imaginea 
şocantă. Uzi până la piele, cu hainele sfâşiate atârnându-le în 
zdrenţe, plini de vânătăi şi cu pielea crăpată, muşchii sfâşiaţi 
şi oasele rupte, părul atârnând lipit de cap - probabil arătau 
ca nişte şobolani scăpaţi dintr-un râu poluat. 

Pitt îl privi pe Gunn şi întrebă: 

- Cum spui Scuzați deranjul în spaniolă? 

- N-am nici cea mai vagă idee. Eu am făcut franceza la 
şcoală. 

Şi deodată evidenţa îl frapa pe Pitt. Majoritatea bărbaţilor 
în uniformă militară erau ofiţeri sovietici de rang superior. 
Doar unul părea să fie din armata cubaneză. 

Jessie era în elementul ei. Lui Pitt nu putea să i se pară 
ţinuta ei mai majestuoasă, chit că acel costum safari îi atârna 
în zdrenţe pe lângă corp. 

- Există printre dumneavoastră un domn care să ofere un 
loc unei doamne? întrebă ea. 

Înainte de a i se da vreun răspuns, zece bărbaţi înarmaţi cu 
pistoale automate ruseşti năvăliră în încăpere şi-i încercuiră 
strâns, tipi cu feţe impenetrabile ale căror arme erau 
îndreptate spre stomacul celor patru. Aveau privirea 
îngheţată, iar buzele le ţineau strâns lipite. Pitt nu avu nici o 
îndoială că tipii erau antrenați să omoare la ordin. 

Giordino, arătând ca un om peste care tocmai a trecut 
maşina gunoierilor, se ridică în toată înălţimea lui şi le 
înfruntă privirea: 

- Ai văzut vreodată atâtea feţe zâmbitoare? întrebă el pe 
un ton de conversaţie. 

- Nu, spuse Pitt încercând să afişeze un rânjet de 
lua-v-ar-dracu-pe-toţi. În orice caz, nu de la Little Big Horn 
încoace . 

Jessie nu-i auzi. Ca în transă, trecu pe lângă gorilele 
înarmate şi se opri aproape de capul mesei, privind în jos la 
un bărbat îmbrăcat în haine de seară, care-o privea la rândul 
lui şocat. 

Jessie îşi netezi părul ud, în neorânduială, şi luă o atitudine 
de felină mondenă. Apoi vorbi pe un ton cald, dar care nu 
lăsa loc de replică: 

- Fii aşa drăguţ, Raymond, şi toarnă-i soţiei tale un pahar 


de vin. 
25. 


Hagen conduse pe autostrada 94, la nouăzeci de mile est 
de Colorado Springs, până ajunse la Enoch Road. Apoi viră la 
dreapta şi ajunse la intrarea principală a Centrului reunit de 
operaţiuni spaţiale. 

Proiectul de două miliarde de dolari căpătase formă pe un 
teren de şase sute patruzeci de acri, era deservit de cinci mii 
de angajaţi militari şi civili şi controla zborurile tuturor 
rachetelor şi navetelor spaţiale, inclusiv programele de 
supraveghere prin satelit. O întreagă comunitate spaţială 
răsărise în jurul Centrului, acoperind mii de acri cu cartiere 
rezidenţiale, parcuri de ştiinţă şi industrie, uzine de producţie 
şi instalaţii de cercetare a tehnicii de vârf şi, desigur, instalaţii 
de testare care aparţineau Aviației. In numai zece ani, ceea 
ce odinioară fusese doar o păşune întinsă ocupată de turme 
răzlețe de vite devenise acum capitala spaţială a lumii. 

Hagen flutură permisul de liberă trecere la poartă, trase în 
parcare, în faţa unei intrări laterale a unei clădiri 
impunătoare. Nu cobori din maşină, însă deschise servieta de 
unde scoase agenda sa uzată. Deschise la o pagină pe care 
se aflau trei nume cărora le mai adăugă un al patrulea. 

Raymond LeBaron, domiciliu actual necunoscut, Leonard 
Hudson idem, Gunnar Eriksen idem, General Clark Fischer, 
Colorado Springs. Telefonul pe care Hagen îl dăduse de la 
Pattenden la hotelul Drake îl alertase pe un vechi amic de la 
FBI care descoperise că numărul de telefon al lui Anson Jones 
era linia secretă a reşedinţei unui ofiţer de la Baza Peterson a 
Aviației, lângă Colorado Springs. Casa era ocupată de 
generalul cu patru stele Clark Fischer, şeful 
Comandamentului Forţelor Spațiale reunite. 

Dându-se drept inspector sanitar, Hagen obținuse de la 
soţia generalului permisiunea de a intra în casă. Din fericire, 
sosirea lui neaşteptată fu întâmpinată de aceasta ca o 
adevărată mână cerească şi ea i se plânse că o întreagă 
armată de păianjeni îi invadase dependinţele. O ascultă atent 
şi îi promise să atace insectele cu toate armele din arsenalul 


lui. Apoi, în timp ce ea se agita prin bucătărie pe lângă 
bucătarul angajat, încercând o nouă reţetă de sote de creveţi 
cu caise, Hagen percheziţionă biroul generalului. 

Nu descoperi decât că Fischer era un adept fervent al 
securităţii absolute. Hagen nu găsi în sertarele biroului, în 
dosare sau în agende nimic care i-ar fi putut fi de folos unui 
agent sovietic sau lui însuşi. Se hotărî să aştepte afară 
plecarea generalului spre casă şi apoi să caute şi-n biroul lui 
de la Centrul spaţial. Pe când Hagen ieşea pe uşa din spate, 
doamna Fischer vorbea la telefon şi se mulţumi să-i facă cu 
mâna în semn de bun-rămas. 

Hagen se opri în prag, trase cu urechea şi o surprinse 
spunându-i generalului să se oprească în drum spre casă să 
cumpere o sticlă cu vin de Xeres. 

Hagen îşi puse la loc agenda în servietă şi scoase o cutie 
de Coca dietetică şi un sandviş gros cu salam şi sos de 
muştar cu mărar înfăşurat într-o hârtie cerată pe care era 
tipărită o reclamă de delicatese. Vremea se răcise serios de 
când soarele se ascunsese în spatele Munţilor Stâncoşi. 
Umbra vârfului Pike se întindea peste câmpie, aruncând un 
văl întunecat peste peisajul arid. 

Hagen nu avusese timp să remarce frumuseţea peisajului 
din maşină. Ce-l deranja era că nu reuşise încă să pună mâna 
pe nici unul dintre membrii creierului. Trei dintre cei de pe 
listă erau ascunşi, Dumnezeu ştie pe unde, iar al patrulea era 
socotit nevinovat până avea să-i fie dovedită vinovăția. Nici o 
probă zdrobitoare, doar un număr de telefon şi bănuiala că 
Fischer făcea parte din conspirația Colonia Jersey. Trebuia să 
fie absolut sigur şi mai cu seamă să pună mâna pe un fir care 
să-l conducă la următorul membru. 

Hagen opri şirul speculațiilor şi se uită cu ochii aţintiţi pe 
oglinda retrovizoare. Un bărbat în uniformă bleumarin tocmai 
ieşea pe uşa laterală pe care i-o ţinea deschisă un sergent cu 
cinci trese, în orice caz un specialist gradat de la Aviaţie, sau 
ce-o fi fost el. Ofiţerul era înalt, atletic, avea patru stele pe 
umeri şi era un bărbat aproape frumos, în genul lui Gregory 
Peck. Sergentul îl însoţi pe o alee până la un Sedan albastru 
cu însemnele Forţelor Aeriene, care-i aştepta acolo, şi 
deschise, cu îndemânarea obişnuinţei, portiera din spate. 


Ceva în toată scena asta făcu să sune un clopoțel în mintea 
lui Hagen. Se ridică în scaun, se-ntoarse şi privi fără nici o 
reţinere pe fereastră. 

Fischer tocmai se apleca să urce în maşină şi Hagen văzu 
că ţinea o servietă în mână. Asta era! Nu ţinea servieta de 
mâner, cum se obişnuieşte, o strângea la piept cu o mână ca 
pe o minge de fotbal. 

Fără nici cea mai mică ezitare lăsă baltă planul pe care şi-l 
construise cu atâta grijă. Improviză pe loc, uitând complet 
că-şi propusese să percheziţioneze biroul comandantului 
Fischer. Dacă scânteia de inspiraţie pe care o avusese nu 
dădea roade putea să revină oricând la planul iniţial. Porni 
motorul şi trase maşina în parcare, chiar în spatele 
generalului. 

Şoferul lui Fischer traversă intersecţia, şi trecu pe galben 
înscriindu-se pe autostrada 94. Hagen trebui să oprească la 
semafor şi, când circulaţia se rări, trecu pe roşu şi acceleră 
până ce ajunse din urmă maşina aviaţiei. Se aşeză chiar în 
spatele ei, atât de aproape încât putea să-i vadă şoferului 
ochii prin oglinda retrovizoare. Îşi păstră poziţia încercând să-i 
prindă privirea. Nu era cazul. Sergentul nu era tipul acela de 
şofer bănuitor şi nu verifică nici o clipă dacă este urmărit. 
Deci Hagen făcuse o presupunere corectă: nu era antrenat 
împotriva unor posibile atacuri teroriste şi nu cunoştea 
manevre de apărare din maşină. 

După o curbă blândă a autostrăzii, se iviră luminile unui 
complex comercial. Hagen aruncă o privire pe vitezometru. 
Sergentul rula cu cinci mile sub limita permisă de viteză. 
Hagen se înscrise pe banda din stânga şi-l depăşi. Acceleră 
uşor, apoi încetini şi intră pe aleea din faţa complexului, 
presupunând că unul dintre magazine vindea băuturi şi că 
generalul Fischer nu uitase rugămintea soţiei sale de a 
cumpăra o sticlă de vin. 

Maşina Forţelor Aeriene trecu pe lângă el. 

- La naiba! mârâi Hagen supărat pe sine. Abia acum îi trecu 
prin minte că orice angajat al Centrului ar fi cumpărat 
băutură de la Magazinele Bazei la care lucra unde totul era 
pe cartelă, mai ieftin decât în orice alt magazin de vânzare cu 
amănuntul. 


Câteva secunde îi tăie calea, blocându-l, o femeie care 
încerca să-şi scoată maşina din parcare. 

Când, în sfârşit, drumul se eliberă, plecă în trombă, cu un 
puternic scrâşnet de roţi însoţit de mirosul de cauciuc ars. Se 
înscrise pe autostradă. Din fericire, şoferul lui Fischer trebui 
să oprească la semafor la următoarea intersecţie, astfel încât 
Hagen îi putu ajunge din urmă şi-i depăşi. 

Apăsă pedala accelerației până la fund încercând să se 
distanţeze cât mai mult de ei. După două mile, viră pe 
drumul îngust care ducea la poarta principală a Bazei 
Peterson a Forţelor Aeriene. li arătă permisul de liberă trecere 
poliţistului de la aviaţie care stătea ţeapăn - pe cap cu o 
beretă albastră, la gât cu o eşarfă asortată; la şold îi atârna 
un toc de armă din piele neagră în care se afla un revolver cu 
mâner de sidef. 

- Unde se află punctul de schimb şi de cumpărare al Bazei? 
întrebă Hagen. 

Polițistul arătă pe drum în sus: 

- Drept înainte, după al doilea panou cedează trecerea. 
Apoi faceţi la stânga spre turnul de apă şi daţi de o clădire 
cenuşie. Imposibil să vă scape. 

Hagen mulţumi şi demară chiar în momentul în care 
maşina lui Fischer îl ajungea din urmă şi trecea pe poartă la 
un semn al poliţistului care-i recunoscuse. Nu se grăbea. 
Menţinu viteza la limita impusă pe perimetrul Bazei şi intră 
încet în parcarea din faţa punctului de schimb, la numai un 
metru şi jumătate în faţa lui Fischer. Trase între un jeep-vagon 
şi o camionetă cu rulotă care practic îi ascundeau maşina. 
Cobori de la volan, stinse luminile, însă lăsă motorul să 
meargă. 

Maşina generalului tocmai oprise, iar Hagen se apropie de 
ea în linie dreaptă, întrebându-se dacă Fischer va fi cel care 
va cobori sau îl va trimite pe sergent după vin. 

Hagen îşi adresă un zâmbet în gând. Trebuia să-şi fi 
imaginat că totul era dinainte aranjat, după tipicul obişnuit. 
Sigur că generalul îl trimisese pe sergent. 

Hagen ajunse la maşină cam în acelaşi moment în care 
sergentul intra pe uşa clădirii. Aruncă o privire rapidă în jur să 
vadă dacă nu era vreun suflet în vreo maşină parcată prin 


preajmă, care să se uite plictisit în direcţia lui sau vreun 
cumpărător împingându-şi căruciorul cu cumpărături. Vechiul 
clişeu cale liberă îi fulgeră prin minte. 

Fără nici cea mai mică ezitare, fără risipă de mişcări, Hagen 
scoase dintr-un buzunar ascuns al hanoracului un fel de 
cazma grea din cauciuc, deschise cu o smucitură portiera din 
spate şi-şi roti braţul descriind un arc scurt. Fără vreo vorbă 
de prisos, cazmaua îl lovi pe general drept în falcă. 

Hagen înşfacă servieta din braţele generalului şi se-ndreptă 
mergând firesc înapoi spre maşină. De la început şi până la 
sfârşit acţiunea nu durase mai mult de patru secunde. 

In timp ce se îndepărta de magazin, mergând spre poarta 
principală, Hagen făcu iute un calcul mental. Fischer îşi 
pierduse cunoştinţa şi avea să rămână în starea asta 
douăzeci de minute, poate chiar o oră. li dădu sergentului 
patru-şase minute să găsească raftul cu vin, să plătească şi 
să se întoarcă la maşină; încă cinci minute până să dea 
alarma, asta în cazul în care şoferul şi-ar fi dat seama că 
generalul fusese atacat. 

Hagen se simţi încântat de propria-i persoană. 

Avea să treacă pe poarta principală şi va fi fost la 
jumătatea drumului spre aeroportul din Colorado Springs cu 
mult timp înainte ca poliţiştii Aviației să-şi fi dat seama ce 
se-ntâmplase. 


KKK 


În interiorul unui mic avion Lear fără însemne, tras tocmai 
la capătul pistei de lângă punctul terminus, Hagen era aşezat 
la o măsuţă şi studia conținutul servietei generalului Fischer. 
Mare parte din material era strict secret şi conţinea date 
despre operaţiunile curente ale Centrului spaţial. Unul dintre 
dosare se referea la zborul navetei spaţiale Gettysburg care 
fusese lansată de la Baza Vandenberg a aviaţiei din 
California, în urmă cu doar două zile. II amuză să găsească 
într-un compartiment al servietei o revistă pornografică. Fu 
răsplătit însă cu o agendă legată în piele care conţinea 
treizeci şi nouă de nume şi numere de telefon în dreptul 
fiecăruia. Nu erau alte însemnări, doar nume şi telefoane 
împărţite în trei secţiuni. In prima secţiune se găseau 


paisprezece, în a doua şaptesprezece şi-n cea de-a treia opt 
nume. 

Nici unul nu-i atrase atenţia în mod deosebit. 

Puteau fi pur şi simplu prieteni sau asociaţi de-ai lui Fischer. 
Se uită gânditor la cea de-a treia listă, iar literele începură 
să-i joace în faţa ochilor din cauza oboselii. 

Apoi, brusc, numele din capul listei îi sări în ochi. Nu 
numele de familie, ci prenumele. 

Uimit, aproape şocat că nu-i venise în minte ceva atât de 
simplu - codul era atât de evident încât nimeni nu s-ar fi 
gândit la asta - copie lista în agenda lui de lucru şi descoperi 
identitatea a trei dintre persoane adăugând în dreptul 
fiecăreia numele corect. 

La scurt timp după miezul nopţii începu să ningă peste 
sudul ținutului Colorado. La început, zăpada se topi la 
atingerea cu pământul, dar repede se formă o pojghiţă de 
gheaţă şi peste sol se aşternu un strat alb de nea. Mai la est, 
vântul se înteţi, iar patrula poliţiei trebuia să oprească 
circulaţia pe drumurile mici ale ținutului din cauza viscolului 
care se anunţa. 

Gunnar Monroe, Eriksen Irwin, Dupuy Leonard, Murphy 
Hudson, Daniel Klein, Steve Larson Ray, Sampson LeBaron, 
Dean Beagle, Clyde Ward. Opt nume în loc de nouă. Apoi 
Hagen clătină din cap, nemulţumit de încetineala cu care îşi 
dădea seama de un lucru evident - generalul Fischer n-ar fi 
avut de ce să-şi treacă propriul nume pe o listă cu numere de 
telefon. 

Acum venea de-acasă, însă entuziasmul său era umbrit de 
oboseală. Nu dormise deloc în ultimele douăzeci şi patru de 
ore. Riscase mult când îi suflase generalului servieta, însă 
efortul îi fusese răsplătit cu o pleaşcă neaşteptată. În locul 
unui singur fir, ţinea în mână cinci, deci cinci membri 
necunoscuţi ai creierului. Acum tot ce-i mai rămăsese de 
făcut era să găsească şi să potrivească numele cu numărul 
de telefon şi, în sfârşit, avea să aibă un pluton corect şi 
ordonat. 

Cel puţin, asta era tot ce-şi dorea. Comisese o greşeală de 
amator când vorbise de la Laboratorul Pattenden cu generalul 
Clark Fischer, alias Anson Jones. Incercase să se mintă că 


făcuse o mutare abilă menită să-i împingă pe conspiratori la o 
mişcare greşită, care lui ar fi trebuit să-i deschidă o uşă. 
Acum îşi dădea seama însă că de fapt dăduse dovadă de 
îngâmfare şi de foarte multă prostie. 

Fischer avea, cu siguranţă, să-i alerteze pe cei din creier, 
dacă n-o şi făcuse până acum. Dar Hagen nu mai putea 
schimba nimic. Făcuse prostia... Nu mai avea de ales, trebuia 
să se arunce cu capul înainte. 

Privea în gol, când pilotul intră în compartimentul principal 
al carlingii. 

- Scuzaţi-mă că vă întrerup din gânduri, domnule Hagen, 
dar se aşteaptă ca furtuna de zăpadă să se înteţească. Turnul 
de control tocmai m-a anunţat că vor să închidă aeroportul. 
Dacă nu decolăm acum, s-ar putea să nu ne dea voie până 
mâine după-masă. 

Hagen dădu din cap: 

- N-are rost să ne pierdem vremea pe-aici. 

- Imi spuneţi care-i destinaţia? Se lăsă tăcere; în timpul 
ăsta Hagen studie notițele scrise de mână în agenda sa. Se 
hotărî să-l lase pe Hudson la urmă. Oricum Hudson, Eriksen şi 
Daniel Klein, oricine o mai fi fost şi ăsta, aveau acelaşi prefix 
de regiune. Îşi aminti cărei zone îi aparţinea prefixul din 
dreptul numelui Clyde Ward şi se opri asupra lui pentru că 
locul era la numai câteva sute de mile la sud de Colorado 
Springs. 

- Albuquerque, rosti el în cele din urmă. 

- Da, domnule, îi răspunse pilotul. Vă rog să vă puneţi 
centura de siguranţă. Vom decola în cinci minute. 

De îndată ce pilotul dispăru în cabina sa, Hagen îşi puse 
centura şi se lăsă moale în fotoliu. 

Dormea buştean când roţile avionului s-au desprins de 
pista acoperită de zăpadă. 


26. 


Teama pe care o inspira la Casa Albă şeful personalului 
preşedintelui - Dan Fawcett - era imensă. Deţinea una din 
cele mai însemnate poziţii ale puterii la Washington. El era 
păstrătorul celor mai mari secrete. Practic, orice document 


sau raport care îi era adresat preşedintelui trebuia să treacă 
pe la el. Şi nimeni, nici măcar membrii Cabinetului sau lideri 
din Congres, nu obțineau intrarea în Biroul Oval fără 
aprobarea lui Fawcett. 

Niciodată până atunci nu i se întâmplase ca cineva, 
persoană importantă sau neînsemnată, să nu ia de bun 
refuzul lui. Aşa că nu ştia cum să reacționeze în faţa 
amiralului Sandecker pe care-l privea în ochii mocnind de 
mânie. Fawcett nu-şi amintea să fi văzut pe cineva clocotind 
de atâta furie şi simţea că amiralul făcea un mare efort de 
voinţă să se stăpânească. 

- Regret, domnule amiral, însă agenda preşedintelui este 
foarte încărcată. Nu am unde să vă mai strecor în ea. 

- Anunţaţi-mă, îi ceru Sandecker pe un ton poruncitor, 
rostind cuvintele printre buzele încleştate. 

- Imposibil, îi răspunse Fawcett ferm. 

Sandecker îşi aşeză mâinile aproape cu evlavie peste 
hârtiile care acopereau biroul din faţa lui şi se plecă mult 
peste el până când aproape atinse nasul lui Fawcett. 

- Să-i spui ticălosului, şuieră el printre dinţi arătându-şi 
colții, că tocmai mi-a omorât trei dintre cei mai dragi prieteni. 
Şi dacă nu-mi dă o explicaţie afurisit de clară, când ies de-aici 
am să ţin o conferinţă de presă şi-am să dau în vileag atâtea 
secrete murdare cât să-l păteze pe el şi pe toată 
administraţia lui până la sfârşitul mandatului. M-am exprimat 
clar, Dan? Şezând acolo, Fawcett simţi că, deşi ar fi trebuit să 
se înfurie, nu era decât şocat. 

- Nu o să faceţi altceva decât să vă distrugeţi cariera. Ce 
rost ar avea? 

-Nu m-ai ascultat atent. Să-ţi mai spun o dată. 
Preşedintele este răspunzător de moartea a trei dintre cei 
mai scumpi prieteni ai mei. Pe unul din ei l-ai cunoscut. Il 
cheamă Dirk Pitt. Dacă nu era Pitt, preşedintele ar fi zăcut 
acum pe fundul mării în loc să stea în fund aici la Casa Albă. 
Vreau să ştiu de ce a trebuit să moară Pitt. Chiar dacă mă 
costă cariera şi şefia mea la NUMA, tot vreau să ştiu. 

Faţa lui Sandecker era atât de aproape de a lui Fawcett 
încât acesta putea să jure că o vedea palpitând de o viaţă 
proprie. 


- Pitt e mort? întrebă el prostit. N-am auzit... 

- Tu spune-i preşedintelui că sunt aici, i-o tăie Sandecker. O 
să mă primească. 

Vestea venise atât de brusc şi pe nepregătite încât Fawcett 
era descumpănit. 

- O să-i spun preşedintelui despre Pitt, rosti el rar. 

- Nu te obosi. Dacă ştiu eu, ştie şi el. Avem aceleaşi surse 
de informare. 

- Am nevoie de timp, să văd despre ce e vorba, spuse 
Fawcett. 

- Nu mai ai timp, îi spuse neclintit. Legea energiei nucleare 
propusă de preşedinte va fi supusă la vot mâine în Senat. 
Gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă i se va spune senatorului 
George Pitt că preşedintele este amestecat în moartea fiului 
său. Nici nu încerc să-ţi descriu ce se va întâmpla când 
senatorul îşi va retrage tot sprijinul pe care-l acordă politicii 
preşedintelui şi va trece, cu arme şi bagaje, în tabăra 
adversă. 

Fawcett era suficient de inteligent să-şi dea seama ce 
încurcătură se profila la orizont. Se lăsă pe spate, îşi 
împreună mâinile şi le privi îndelung câteva clipe. Apoi se 
ridică şi se-ndreptă spre coridor. 

- Veniţi cu mine, domnule amiral. Preşedintele are o 
întrevedere cu secretarul pentru apărare Jess Simmons. Cred 
că e pe sfârşite. 

Sandecker aşteptă afară în timp ce Fawcett intră în Biroul 
Oval, se scuză şi-i şopti ceva la ureche preşedintelui. Două 
minute mai târziu, Jess Simmons ieşi din cabinet, schimbă un 
salut prietenos cu amiralul, urmat de Fawcett care-l pofti pe 
Sandecker să intre. 

Preşedintele se ridică de la birou şi veni spre Sandecker să-i 
strângă mana. Faţa lui era lipsită de orice expresie, corpul 
relaxat şi drept, iar ochii inteligenţi susţinură privirea 
încărcată, care te ardea, a oaspetelui. 

Se întoarse spre Fawcett. 

- Eşti bun să ne scuzi, Dan? Aş dori să vorbesc cu amiralul 
între patru ochi. 

Fără a scoate un cuvânt, Fawcett ieşi şi închise uşa după el. 

Preşedintele îi arătă un fotoliu şi-i zâmbi. 


- Haideţi să ne aşezăm şi să ne relaxăm. 

- Aş prefera să stau în picioare, răspunse Sandecker sec. 

- Cum doriţi. Preşedintele se lăsă într-un fotoliu adânc, 
instalându-se picior peste picior. Îmi pare rău pentru Pitt şi 
ceilalţi, spuse el fără altă introducere. Nimeni nu şi-a dorit să 
se întâmple acest lucru 

- Pot să vă întreb, cu tot respectul, ce dracu se petrece? 

- Spuneţi-mi, domnule amiral, mă credeţi când spun că 
atunci când v-am rugat să mă ajutaţi şi să trimiteţi o echipă 
pe dirijabil, de fapt nu era vorba doar despre căutarea unei 
persoane dispărute. 

- Vă cred doar dacă aveţi o explicaţie solidă care să susţină 
spusele dumneavoastră. 

- Mă credeţi că, în afară de a-şi căuta soţul dispărut, 
doamna LeBaron participă la un plan secret bine pus la punct 
de a deschide o linie de comunicare directă între mine şi Fidel 
Castro? Sandecker privi cu ochii măriţi la preşedinte, uitând 
pentru moment de furia sa. Amiralul nu era nici impresionat, 
nici înspăimântat la vederea unui preşedinte. Văzuse prea 
mulţi perindându-se la putere şi văzuse prea multe din 
slăbiciunile lor omeneşti. Nu-i venea în minte unul pe care 
să-l aşeze pe piedestal. 

- Nu, domnule preşedinte, nu mă puteţi face să înghit 
gogoaşa asta, spuse el pe un ton caustic. Dacă mă ajută încă 
memoria, aveţi un secretar de stat foarte capabil în Douglas 
Oates, care are în spatele lui un Departament de stat foarte 
eficient. Imi permit să spun că sunt mai bine dotați să 
comunice cu Castro prin canalele diplomatice obişnuite. 

Preşedintele zâmbi cu subiînţeles. 

- Sunt momente când tratativele dintre ţările cu relaţii mai 
încordate trebuie să se abată de la cursul obişnuit, la nivel de 
stat. Sigur, asta trebuie să credeţi. 

- Da. 

- Dumneavoastră nu v-aţi implicat în politică, în afaceri de 
stat, nici în clasele sociale de la Washington, în amiciţii sau 
clici, nu-i aşa, domnule amiral? 

- Aşa este. 

- Dar dacă v-aş da un ordin, l-aţi asculta? 

- Da, domnule, răspunse Sandecker fără să ezite. Sigur, 


doar dacă nu e imoral, ilegal sau neconstituţional. 

Preşedintele căzu o clipă pe gânduri. Apoi dădu din cap şi, 
cu un semn, îl pofti pe Sandecker să ia loc. 

- Vă rog, domnule amiral. Timpul meu este limitat, însă voi 
încerca să vă explic pe scurt despre ce este vorba. 

Făcu o pauză, aşteptând ca Sandecker să se aşeze. 

- Aşa. Acum cinci zile, a plecat clandestin din Havana un 
document strict secret scris de mâna lui Fidel Castro care a 
ajuns la Departamentul nostru de stat. În principiu, era o 
propunere de a deschide calea unor soluţii pozitive şi 
constructive între Cuba şi America. 

- Nu-i nimic de mirare în asta, spuse Sandecker. A-ncercat 
să strângă legăturile cu noi de când preşedintele Reagan l-a 
alungat cu un picior în fund din Grenada. 

- Aşa e, îl aprobă preşedintele. Până în prezent, singura 
înţelegere la care am ajuns la masa tratativelor a fost că au 
acceptat să sporim rata emigrării pentru dizidenţii cubanezi 
care cer azil în America. Această nouă cerere le întrece însă 
pe toate. Castro cere, nici mai mult nici mai puţin, decât 
ajutorul nostru în a se debarasa de jugul sovietic. 

Sandecker îl privi sceptic: 

- Ura pe care o nutreşte Castro la adresa Statelor Unite a 
devenit deja o obsesie pentru el. Ce Dumnezeu, încă mai face 
repetiţii pentru invadarea ţării noastre! Ruşii nu se lasă daţi la 
o parte cu una cu două. Cuba reprezintă singurul lor cap de 
pod în emisfera vestică. Chiar dacă s-ar lăsa furaţi de-o clipă 
de nebunie şi ar accepta grăbit ajutorul, insula se va prăbuşi 
într-un colaps economic. Cuba nu se poate ţine singură pe 
picioare, nu are resurse pentru aşa ceva. Eu n-aş da crezare 
acţiunii lui Fidel nici dacă l-aş auzi pe Isus lăudând-o. 

- Tipul este inconsecvent, sigur, nu te poţi bizui pe el, 
admise preşedintele. Dar nu-i subestima intenţiile. Sovieticii 
sunt prea ocupați cu propriul marasm economic. Teama 
paranoidă a Kremlinului faţă de lumea din exterior i-a împins 
la cheltuieli militare astronomice pe care nu şi le mai pot 
permite. Standardul de viaţă al cetăţeanului sovietic este mai 
prost decât al ultimului om dintr-o ţară industrializată. 
Recoltele lor, obiectivele industriale, exportul de petrol, cu 
toate au ajuns la fundul sacului. Nu mai au nici mijloace, nici 


resurse să pompeze ajutoare masive în ţările blocului estic. 
lar în cazul Cubei, ruşii au ajuns într-un punct în care cer mai 
mult decât pot să dea. S-a dus de mult vremea în care 
acordau garanţii de ajutoare, împrumuturi cu dobândă mică 
şi furnituri ieftine de arme. S-a sfârşit cu prietenia pe 
degeaba. 

Sandecker clătină din cap: 

- Şi totuşi, dacă aş fi în pielea lui Castro, aş considera un 
astfel de pas drept un târg prost. În nici un caz Congresul nu 
o să voteze acordarea de miliarde pentru subvenţionarea 
Cubei, iar cele douăsprezece milioane de cubanezi de pe 
insulă cu greu se pot descurca fără bunuri importate. 

Preşedintele aruncă o privire ceasului de pe consola 
şemineului: 

- Mi-au mai rămas doar zece minute. Oricum, teama cea 
mai mare a lui Castro nu este haosul economic sau 
contrarevoluţia. El se teme de infiltrarea constantă a 
influenţei sovietice până în colţurile cele mai ascunse ale 
guvernului. Oamenii Moscovei mai dau un bacşiş în dreapta, 
mai păcălesc şi fură în stânga, aşteptând răbdători să poată 
face mutarea corectă ca să domine guvernul şi să controleze 
resursele ţării. De-abia acum s-a trezit Castro la realitate şi 
şi-a dat seama că prietenii lui de la Kremlin încearcă să-i sufle 
ţara de sub nas. Fratele lui, Raul, s-a speriat rău când a fost 
prevenit că în corpurile lui de armată s-au infiltrat puternic 
ofiţeri cubanezi care au jurat credinţă Uniunii Sovietice. 

- Mă surprinde. Cubanezii îi detestă pe ruşi. Felul în care 
văd ei viaţa diferă total. 

- Sigur, Cuba nu a intenţionat niciodată să devină un pion 
al Moscovei, dar de la revoluţie încoace mii de studenţi 
cubanezi învaţă în universităţi din Rusia. Mulţi dintre ei, în loc 
să se întoarcă acasă la o slujbă de stat pe care ar fi ajuns s-o 
urască sau care nu i-ar fi dus nicăieri, s-au lăsat convinşi de 
ofertele de bani şi prestigiu ale ruşilor. 

Duplicitarii, care dau mai mare importanţă propriului viitor 
decât sentimentelor patriotice, l-au trădat pe Castro şi au 
jurat în secret ascultare Uniunii Sovietice. Trebuie să admiri 
că ruşii sunt tari. Ei s-au ţinut întotdeauna de cuvânt. 

Folosindu-se de influenţa pe care o au pe lângă guvernul 


cubanez ei şi-au impus noii protejaţi şi supuşi în poziţii cheie 
ale puterii. 

- Castro e încă iubit de poporul cubanez, spuse Sandecker. 
Nu cred că va suporta să stea cu braţele încrucişate, 
uitându-se cum e subjugat total Moscovei. 

Expresia preşedintelui deveni gravă: 

- Adevăratul pericol este ca ruşii să-i asasineze pe fraţii 
Castro şi să dea vina pe CIA. Treaba e uşor de făcut, când se 
ştie că agenţia e răspunzătoare pentru câteva atentate la 
viaţa lui Castro, de prin anii 60. 

- lar Kremlinul intră pe uşa din faţă şi instalează un 
guvern-marionetă. 

Preşedintele dădu din cap: 

- Aşa ajungem la propunerea lui de a pactiza cu Statele 
Unite. Castro nu vrea să-i sperie pe ruşi să-i împingă el să 
facă mişcarea până ce nu vom fi de acord să-l susţinem şi 
să-i alungăm pe sovietici din Caraibe. Din nefericire, după 
mutarea de început a partidei, a ridicat un zid de tăcere la 
toate răspunsurile venite din partea mea şi a lui Doug 

- Figura e veche. Incearcă să ne deschidă apetitul. 

- Aşa înţeleg şi eu lucrurile. 

- Şi care e locul celor doi LeBaron în toată treaba asta? 

- Au căzut în ea, spuse preşedintele cu o undă de ironie. 
Cunoşti povestea. LeBaron a plecat cu dirijabilul lui antic în 
căutarea unui vapor cu o comoară la bordul său. In realitate, 
scopul era altul, însă asta e o altă poveste care nu priveşte 
nici NUMA nici pe dumneavoastră personal. Aşa a vrut 
hazardul, ca Raul Castro să fie pe teren într-un tur de 
inspecţie la punctele comandamentului de apărare a insulei, 
când LeBaron a fost interceptat de sistemele lor de detectare 
în larg. S-a gândit că s-ar putea ca din acest contact să iasă 
ceva folositor. Aşa a ordonat forţelor sale de coastă să 
oprească dirijabilul şi să-l conducă sub escortă până la un 
aeroport de lângă oraşul Cardenas. 

- Îmi închipui ce s-a întâmplat după aceea, spuse 
Sandecker. Cubanezii au alimentat din nou dirijabilul, au 
trimis un curier la bord care se afla în posesia documentului 
de pact Statele Unite-Cuba şi l-au trimis în aer, imaginându-şi 
că vântul îl va împinge din spate înapoi în Statele Unite. 


- Vă apropiaţi, încuviinţă preşedintele cu un zâmbet. Numai 
că nu s-au lăsat în voia vântului. Un prieten apropiat al lui 
Fidel şi un pilot s-au furişat la bordul dirijabilului cu 
documentul. Au dus dirijabilul până la Miami şi, la câteva mile 
de coastă, au sărit în mare de unde au fost recuperaţi de un 
iaht care-i aştepta. 

- Aş fi curios să ştiu de unde au apărut cele trei cadavre din 
cabină? aruncă Sandecker. 

- O idee melodramatică pusă în scenă de Castro pentru a-şi 
dovedi bunele intenţii. Nu am timp acum să intru în detalii şi 
să vă povestesc. 

- Ruşii n-au devenit bănuitori? 

- Încă nu. Atitudinea lor de superioritate faţă de cubanezi îi 
împiedică pentru moment să înţeleagă ceva ce aduce atât de 
bine cu ingeniozitatea latină. 

- Deci Raymond LeBaron trăieşte şi se află pe undeva prin 
Cuba. 

Preşedintele desfăcu larg braţele. 

- Nu pot decât să sper că asta e situaţia. Surse din CIA 
susţin că serviciile de informaţii sovietice le-au cerut 
cubanezilor să-l predea pe Raymond LeBaron pentru anchetă. 
Cubanezii au fost amabili faţă de ruşi şi de-atunci nimeni nu 
l-a mai văzut pe LeBaron. 

- Nu vreţi măcar să încercaţi să negociaţi eliberarea lui 
LeBaron? întrebă Sandecker. 

- Situaţia e şi-aşa destul de delicată fără a mai fi nevoie 
să-l aruncăm şi pe el pe masa tratativelor. Când problema o 
să fie bătută-n cuie şi noi vom fi semnat pactul Statele 
Unite-Cuba, nu am nici cea mai mică îndoială că Fidel Castro 
îl va cere pe LeBaron ruşilor şi ni-l va da înapoi. 

Preşedintele făcu o pauză şi se uită din nou la ceasul de pe 
şemineu. 

- Am întârziat deja la întâlnirea cu cei de la buget. Se ridică 
şi se-ndreptă spre uşă. Apoi se întoarse spre Sandecker. Vă 
voi spune rapid Ce s-a întâmplat. Jessie LeBaron a fost 
instruită asupra situaţiei şi pusă să înveţe pe de rost 
răspunsul nostru către Castro. Planul era să se întoarcă cu 
dirijabilul aducându-l şi pe LeBaron la bord. | s-a transmis lui 
Castro un semnal de răspuns din partea mea în acelaşi fel în 


care mi-a făcut el propunerea. Ceva n-a mers cum trebuie. Aţi 
trecut pe lângă Jess Simmons când aţi intrat. M-a informat 
asupra fotografiilor făcute de aparatele noastre de 
recunoaştere în aer. În loc de a opri dirijabilul şi de a-l 
conduce sub escortă la Cardenas, elicopterul de patrulare 
cubanez a deschis focul asupra lor. Apoi, dintr-un motiv 
inexplicabil, elicopterul a explodat şi cu toţii s-au prăbuşit în 
mare. Trebuie să înţelegeţi, domnule amiral, că nu am putut 
să trimit echipe de salvare din cauză că misiunea este foarte 
delicată. Îmi pare sincer rău pentru Pitt. Îi datoram atât de 
mult şi-acum n-o să mă pot revanşa faţă de el niciodată. Nu 
ne rămâne decât să ne rugăm ca Pitt, Jessie LeBaron şi 
ceilalţi prieteni ai dumneavoastră să fi supravieţuit printr-o 
minune. 

- Nimeni n-ar fi avut cum să supravieţuiască după o 
asemenea prăbuşire în mare, chiar în calea uraganului, spuse 
Sandecker caustic. Să-mi fie iertat, domnule preşedinte, dar 
până şi Mickey Mouse ar fi fost în stare să pună la cale o 
combinaţie mai reuşită. 

O expresie de durere se citi pe chipul preşedintelui. Dădu 
să spună ceva, se gândi mai bine şi deschise uşa. 

- Regret, domnule amiral, însă am întârziat la conferinţă. 

Preşedintele nu mai spuse nimic. leşi din Biroul Oval unde-l 
lăsă pe Sandecker singur şi încurcat. 


27. 


Uraganul Micuța Eva trecu cu toată forţa pe lângă insulă şi 
apoi se răsuci spre nord-est abătându-se asupra Golfului 
Mexic. Vijelia se mai domoli, iar vântul scăzu la o viteză de 
patruzeci de mile la oră, însă mai aveau să treacă încă două 
zile până să fie înlocuit de vântul mai blând din sud al 
refluxului. 

Cayo Santa Maria părea pustie, nelocuită nici de oameni, 
nici de animale. Cu zece ani în urmă, într-un moment de 
generozitate camaraderească, Fidel Castro oferise insula 
aliaţilor săi comunişti ca semn al credinţei sale. Apoi dăduse 
o palmă Casei Albe proclamând insula teritoriu al Rusiei. 

Locuitorii au fost mutaţi forţat pe insula mare a Cubei, iar 


aici au sosit unităţi de constructori ai G.R.U., braţul înarmat al 
K.G.B-ului, care au început construirea în mare taină a unei 
instalaţii subterane strict secrete. S-a lucrat în etape şi numai 
la adăpostul întunericului. Şi încet complexul a început să 
capete formă sub stratul de nisip şi pâlcurile de palmieri. 
Avioanele de spionaj ale CIA au supravegheat insula, însă 
analizarea informaţiilor culese nu a scos la iveală existenţa 
unor instalaţii de apărare şi nici transporturi importante de 
armament pe mare sau pe calea aerului. La examinarea 
fotografiilor mărite nu s-au putut distinge decât câteva 
drumuri erodate care aveau aerul că nu duc nicăieri. Insula a 
fost atent studiată din rutină, însă nu a apărut niciodată nimic 
din care să reiasă că securitatea Statelor Unite ar fi fost 
ameninţată. 

Undeva în măruntaiele insulei bătute de vânturi, Pitt se 
trezi într-o cămăruţă sterilă, pe un pat cu saltea din puf de 
gâscă, în lumina unui neon care pâlpâia intermitent. Nu-şi 
aducea aminte să fi dormit vreodată într-un pat de puf, dar 
găsi că e foarte comod şi plăcut şi-şi promise să caute aşa 
ceva la Washington, dacă avea să se mai întoarcă vreodată 
acolo. 

In afara vânătăilor, a durerii din încheieturi şi vâjâielii din 
cap, se simţea destul de întreg după toate câte i se 
întâmplaseră. Rămase întins pe spate cu ochii aţintiţi pe 
tavanul zugrăvit în gri şi-şi aduse aminte ce se întâmplase cu 
o seară înainte: cum îl descoperise Jessie pe soţul ei; gorilele 
care-i conduseseră sub escortă pe Pitt, Giordino şi Gunn la o 
infirmerie unde un medic, o rusoaică clădită ca o bilă de 
popice, le îngrijise rănile; o masă cu un fel de ghiveci cu 
carne de miel servită într-o sală murdară căreia Pitt îi dădu cu 
şase puncte mai puţin decât oricărei crâşme texane pentru 
camionagii de pe margine; şi, în sfârşit, cum fusese închis 
într-o cameră cu o toaletă, o chiuvetă, un pat şi un dulap 
îngust de lemn. p 

Işi vârî mâna sub cearşaf şi şi-o trecu peste corp. In afara 
câtorva metri de leucoplast şi de tifon, trupul lui era complet 
gol. Se minună cât de mult îi plăceau bandajele medicului 
casei. Işi aşeză picioarele goale pe podeaua de beton şi 
rămase aşa, cântărind în minte cum să facă următoarea 


mişcare. 

O pulsaţie în băşica udului îi aminti că era în viaţă, aşa că 
se-ndreptă spre scaunul toaletei, gândindu-se cât de mult îşi 
dorea în acel moment să bea o cafea. 

Ei, oricine ar fi fost ei, îi lăsaseră totuşi ceasul Doxa. 

Pe cadran apărea ora unsprezece şi cincizeci şi cinci. 

Cum niciodată în viaţa lui nu dormise mai mult de nouă 
ore, presupuse că era a doua zi de dimineaţă şi nu se înşela. 

Un minut mai târziu se aplecă deasupra chiuvetei şi-şi 
stropi faţa cu apă rece. Unicul prosop din încăpere era aspru 
şi absorbea cu greu umezeala. Se îndreptă spre dulap, 
deschise larg uşile şi găsi înăuntru o cămaşă şi nişte 
pantaloni kaki aşezate pe un umeraş, iar alături era şi o 
pereche de sandale. Inainte de a se îmbrăca, scoase câteva 
bandaje de pe rănile care începuseră să se închidă şi putu să 
se bucure de libertatea de mişcare regăsită. După ce se 
îmbrăcă, încercă uşa masivă de fier. Zăvorul era pus, aşa că 
se aruncă în panoul gros de metal provocând un zgomot care 
făcu să rezoneze pereţii de beton. 

Un flăcău ce nu părea să aibă mai mult de nouăsprezece 
ani, îmbrăcat în uniformă sovietică deschise uşa şi se trase 
înapoi îndreptând spre stomacul lui Pitt un pistol automat cât 
un ciocan obişnuit de gospodărie. li făcu semn s-o ia în 
stânga pe culoar, iar Pitt nu avu încotro şi se supuse. 

Trecură pe lângă alte uşi din fier, iar Pitt se întrebă dacă 
Gunn şi Giordino nu erau cumva în spatele vreuneia dintre 
ele. 

Se opri în faţa unui lift ale cărui uşi erau ţinute de un alt 
soldat. Urcară şi Pitt simţi o uşoară presiune în tălpi când liftul 
porni în sus. Aruncă o privire deasupra uşii şi văzu că indica 
doar cinci niveluri. Un amplasament serios, îşi spuse el. Liftul 
se opri, iar uşile glisante se deschiseră în mod automat. 

Pitt şi gardianul său păşiră într-o încăpere mochetată cu 
plafon boltit. Cei doi pereţi din dreapta şi din stânga erau 
tapetaţi cu sute de cărţi. 

Majoritatea erau în engleză şi multe dintre ele erau scrise 
de autori americani contemporani de succes. 

Peretele din faţă era acoperit de o hartă imensă a Americii 
de Nord. Incăperea părea să servească drept cabinet de lucru 


particular. Se mai afla un birou imens cu lucrătură stil, 
acoperit cu marmură pe care erau împrăştiate ultimele 
numere ale ziarelor Washington Post, New York Times, Wall 
Street Journal şi USA Today. De fiecare parte a uşii se mai 
găseau două măsuţe ticsite cu mormane de reviste tehnice, 
inclusiv Computer Technology, Science Digest şi Air Force 
Journal. Covorul era roşu ca vinul de Burgundia, gros, şi pe el 
erau aşezate armonios şase scaune verzi din piele. 

La fel de tăcut, gardianul se retrase în lift şi-l lăsă pe Pitt 
singur în încăperea pustie. 

Probabil că a venit vremea să studiem maimuța, cugetă el. 
Pitt nu-şi dădu osteneala să cerceteze pereţii în căutarea de 
camere de luat vederi. N-avea nici o îndoială că erau pe 
undeva ascunse prin încăpere, supraveghindu-i fiecare 
mişcare. Se hotărî să le forţeze mâna şi să le provoace o 
reacţie. Se clătină ameţit o clipă, îşi dădu ochii peste cap şi 
apoi se prăbuşi pe covor. 

La nici cincisprezece secunde după aceea, se deschise o 
uşă ascunsă al cărei cadru se potrivea perfect pe liniile de 
latitudine şi longitudine ale hărţii imense de pe perete şi în 
încăpere intră un omuleţ cu o ţinută îngrijită, îmbrăcat într-o 
uniformă militară sovietică cu croială elegantă. îngenunche 
lângă el şi-l privi în ochii pe care Pitt îi ţinea pe jumătate 
deschişi. 

- Mă auziţi? întrebă el în engleză. 

- Da, murmură cu greutate Pitt. 

Rusul se îndreptă spre o măsuţă, ridică o carafă de cristal şi 
turnă într-un pahar din acelaşi serviciu. Se întoarse la Pitt şi-i 
ridică capul. 

- Beţi asta, spuse el poruncitor. 

- Ce este? 

- Coniac Courvoisier tare şi înţepător, spuse într-o 
americană cu accent impecabil. E numai bun să vă dea aripi. 

- Prefer un Remy Martin mai plin şi mai slab, spuse Pitt 
ridicând paharul. Noroc. 

Sorbi din coniac până-l termină, apoi se ridică lesne, fără 
efort, găsi un scaun şi se aşeză. 

Ofiţerul zâmbi amuzat. 

- V-aţi însănătoşit foarte rapid, domnule... 


- Snodgrass, Eimer Snodgrass din Moline, Illinois. 

- Are o plăcută rezonanţă de Vest Mijlociu, spuse rusul 
ducându-se la birou şi aşezându-se în spatele lui. Eu sunt 
Peter Velikov. 

- Generalul Velikov, dacă mă mai ajută încă memoria să-mi 
amintesc gradele militare ruseşti. 

- Corect, aprobă Velikov. Mai doriţi un coniac? Pitt clătină 
din cap şi-l studie pe bărbatul aşezat la birou. Aprecie din 
ochi că tipul nu avea mai mult de un metru cincizeci şi trei, o 
greutate de cincizeci şi opt de kilograme şi că se apropia de 
cincizeci de ani. 

Avea ceva prietenos care liniştea şi totuşi Pitt simţi răceala 
care se ascundea sub masca asta. 

Părul negru tuns scurt avea câteva fire albe pe la tâmple şi 
se ridica într-o coamă deasupra frunţii. 

Ochii îi erau albaştri, ca un lac de munte, iar pielea albă 
vorbea mai mult de o descendență română clasică decât de 
una slavă. Dacă-l îmbrăcai în togă şi-i puneai o cunună pe 
cap, îşi imagină Pitt, Velikov ar fi putut poza pentru un bust în 
marmură al lui lulius Cezar. 

- Sper că nu vă deranjez dacă vă pun câteva întrebări, 
spuse Velikov politicos. 

- Deloc. N-am nici o întâlnire care să nu sufere amânare 
pentru tot restul zilei. Timpul meu vă aparţine. 

O sclipire tăioasă, ca de gheaţă, trecu ca un fulger prin 
privirea lui Velikov şi dispăru imediat. 

- Să zicem c-aş vrea să-mi spuneţi cum aţi ajuns pe Cayo 
Santa Maria. 

Pitt îşi desfăcu braţele într-un gest de neajutorare: 

- N-are rost să vă pierdeţi vremea. Ar fi mai bine să 
recunosc deschis. Sunt preşedintele Agenţiei Centrale de 
Informaţii. Consiliul meu de administraţie şi cu mine ne-am 
gândit că ar fi o idee publicitară excelentă să închiriem un 
dirijabil şi să aruncăm deasupra Cubei resturi de documente 
spre a fi folosite drept hârtie igienică. Am aflat că e mare 
criză pe aici. Din păcate, cubanezii n-au fost de acord cu 
strategia noastră de marketing şi ne-au doborât. 

Generalul Velikov îi aruncă lui Pitt o privire tolerantă însă 
iritată. Işi aşeză pe nas o pereche de ochelari de citit şi 


deschise un dosar. 

- Citesc în dosarul dumneavoastră, domnule Pitt, Dirk Pitt 
dacă pronunţ corect, la profilul personalităţii, că aveţi o minte 
rece şi calculată. 

- Scrie acolo că sunt şi-un mincinos incurabil? 

- Nu, dar se pare că povestea vieţii dumneavoastră este 
fascinantă. Ce păcat că nu sunteţi de partea noastră. 

- Haide, generale, ce viitor ar putea să aibă un 
nonconformist ca mine la Moscova? 

- Mi-e teamă că nici unul. 

- Vă felicit pentru sinceritatea dumneavoastră. 

- De ce nu mi-aţi spune adevărul? 

- Doar dacă sunteţi dispus să-l credeţi. 

- Credeţi că nu sunt în stare? 

- Nu, dacă sunteţi atins de mania comunistă de a vedea un 
complot al CIA sub fiecare piatră. 

- Se pare că dispreţuiţi Uniunea Sovietică. 

- Numiţi un singur lucru pe care l-aţi făcut în ultimii 
şaptezeci de ani ca să câştigaţi un premiu pentru 
umanitarism. Ce mă zăpăceşte complet este cum de nu şi-au 
dat niciodată seama ruşii că au ajuns de râsul lumii. Imperiul 
vostru este farsa cea mai patetică a istoriei. Secolul XXI bate 
la uşă, iar guvernul vostru se poartă de parcă n-ar fi trecut 
niciodată de 1930. 

Velikov nu clipi, însă Pitt remarcă o uşoară roşeaţă pe faţa 
lui. Era clar că generalul nu era obişnuit să primească lecţii 
de la o persoană pe care-o dispreţuia considerând-o un 
duşman al statului. Ochii lui îl examinau pe Pitt cu privirea de 
neconfundat pe care o are un judecător care cântăreşte dacă 
să-l condamne sau nu la moarte pe un criminal înrăit. Apoi 
privirea lui deveni meditativă. 

- Am să mă îngrijesc ca afirmaţiile dumneavoastră să 
parvină la Politburo, spuse el sec. Acum, dacă v-aţi terminat 
discursul, domnule Pitt, m-ar interesa să aflu cum aţi ajuns 
aici, Pitt arătă spre masa cu carafa: 

- Cred că aş mai bea un coniac. 

- Serviţi-vă. 

Pitt îşi umplu paharul pe jumătate şi se întoarse la scaunul 
său. 


- Ce vă voi spune imediat este adevărul gol-goluţ. Aş vrea 
să înţelegeţi că nu am nici un motiv să vă mint. Din câte ştiu 
eu nu mă aflu în nici un fel de misiune trimis de guvernul 
meu. M-aţi înţeles acum, generale? 

- Da. 

- Aparatul de înregistrare ascuns pe undeva pe-aici este 
pus în funcţiune? Velikov avu amabilitatea de a recunoaşte: 

- Da. 

Pitt relată apoi cu lux de amănunte cum descoperise 
dirijabilul fugar, întâlnirea cu Jessie LeBaron din biroul 
amiralului Sandecker, ultimul zbor pe Prospero şi, în final, 
cum reuşise să scape ca prin minune din ghearele 
uraganului; omise să facă vreo menţiune asupra felului în 
care doborâse Giordino elicopterul de patrulare sau despre 
scufundarea lor pe Cyc/ops. 

Velikov nu-şi ridică privirea imediat ce Pitt termină ce 
avusese de spus. Răsfoi dosarul fără să-şi fi schimbat o clipă 
expresia. Generalul se purta de parcă era cu mintea la 
ani-lumină depărtare şi nu auzise un cuvânt. 

Şi Pitt ştia să facă jocul ăsta. Işi luă paharul de coniac şi se 
ridică de pe scaun. Culese un exemplar din Washington Post 
şi nu mică îi fu mirarea să vadă că manşeta ziarului oferea 
ştirea zilei. 

- Se vede treaba că aveţi un curier foarte eficient, spuse el. 

- Poftim? 

- Ziarele sunt de acum câteva ore. 

- Cinci ore, ca să fim mai exacti. 

Coniacul aproape arse stomacul gol al lui Pitt. 

După al treilea pahar se înmuie, gândindu-se la 
consecinţele funeste ale situaţiei primejdioase în care se afla. 
Se hotărî să atace. 

- De ce-l reţineţi pe Raymond LeBaron? întrebă el. 

- Pentru moment este oaspetele nostru. 

- Asta nu explică de ce, două săptămâni, aţi păstrat secret 
faptul că trăieşte. 

- Nu sunt obligat să vă dau nici o explicaţie, domnule Pitt. 

- Cum se face că LeBaron participă la banchete îmbrăcat în 
haine de seară, în timp ce prietenii mei şi cu mine trebuie să 
mâncăm şi să ne îmbrăcăm ca nişte puşcăriaşi de drept 


comun? 

- Pentru că asta sunteţi cu toţii, domnule Pitt. Puşcăriaşi de 
drept comun. Domnul LeBaron este un bărbat foarte bogat şi 
foarte puternic a cărui conversaţie este foarte instructivă. Voi, 
pe de altă parte, ne incomodaţi. V-am satisfăcut curiozitatea? 

- N-aţi satisfăcut nimic, spuse Pitt căscând. 

- Cum aţi distrus elicopterul patrulei? întrebă brusc Velikov. 

- Am aruncat cu pantofii în el, i-o întoarse Pitt cu 
îndărătnicie. La ce altceva v-aţi putea aştepta de la patru 
civili, dintre care unul e femeie, care zboară într-un balon 
umflat cu gaze vechi de patruzeci de ani? 

- Elicopterele nu explodează în aer din senin. 

- Poate că a fost trăsnit. 

- Bine, domnule Pitt. Dacă eraţi într-o simplă misiune de 
cercetare în căutarea vreunui indiciu al dispariţiei domnului 
LeBaron şi a existenţei unei comori, atunci cum vă explicaţi 
raportul căpitanului şalupei de patrulare care afirmă că 
dirijabilul avea cabina de comandă atât de distrusă de focul 
de armă încât nimeni n-ar fi putut să rămână în viaţă; că a 
văzut un fascicul luminos ţâşnind din dirijabil cu o clipă 
înainte de a exploda elicopterul; şi că, deşi a trecut la o 
cercetare amănunţită la locul accidentului, nu a găsit nici o 
urmă de supraviețuitori? Şi totuşi apăreţi ca prin minune pe o 
insulă aflată în cleştele uraganului, când patrulele de pază se 
adăposteau în port din calea furtunii. Exact la ţanc, ce ziceţi? 

- Dumneavoastră ce înţelegeţi din toată istoria asta? 

- Fie balonul era dirijat de la distanţă, fie la bordul lui se 
afla un echipaj care a fost omorât de trăgătorii din elicopter. 
Dumneavoastră şi doamna LeBaron aţi fost aduşi până 
aproape de mal de un submarin, numai că în timpul 
debarcării toţi aţi fost aruncaţi la țărm şi răniţi. 

- Din partea mea aţi trecut examenul de ingeniozitate, 
numai că vă lipseşte precizia. Doar partea cu debarcarea este 
corectă. Uitaţi însă ceea ce este important - motivul. De ce ar 
ataca patru naufragiaţi neînarmaţi ce-aţi avea voi pe aici? 

- Incă nu am găsit răspunsul, spuse Velikov cu un zâmbet 
dezarmant. 

- Dar aveţi de gând să-l obţineţi. 

- Eu nu sunt omul care să piardă, domnule Pitt. Povestea 


dumneavoastră, deşi plină de imaginaţie, nu stă în picioare. 
Apăsă pe un buton al interfonului de pe un birou. O să mai 
vorbim despre asta foarte curând. 

- Când trebuie să ne aşteptăm că veţi lua legătura cu 
guvernul american ca să începeţi tratativele pentru 
eliberarea noastră? Velikov îl privi pe Pitt de sus: 

- Scuzele mele. Am uitat să vă spun că guvernul 
dumneavoastră a fost încunoştinţat în urmă cu o oră. 

- Despre faptul că am scăpat? 

- Nu, că aţi murit. 

Pentru o secundă Pitt nu înţelese. Apoi încet îl cuprinse 
bănuiala. 

- Spune despre ce e vorba, generale. 

- Nimic mai simplu, rosti Velikov prietenos, de parcă îşi 
petrecea vremea la un taifas cu poştaşul. Fie printr-un 
accident, fie conform unui plan aţi dat peste cea mai 
importantă bază militară pe care o avem în afara graniţelor 
Uniunii Sovietice. Nu vă putem lăsa să plecaţi. După ce aflu 
adevărul, va trebui să muriţi cu toţii. 


28. 


Cea mai mare plăcere a lui Hagen era să mănânce, aşa 
că-şi îngădui să petreacă o oră la masă, luptându-se cu un 
prânz mexican compus din chiftele condimentate în sos 
picant cu un ou pregătit ca ochi deasupra, toate astea 
stropite cu tequilla iute. Achită nota, părăsi restaurantul şi 
merse cu maşina la adresa presupusă a fi a lui Clyde Ward. 

Sursa lui de la compania de telefoane dăduse de urma 
numărului din agenda neagră a generalului Fischer care 
corespundea unui telefon public de la o benzinărie. Calculă 
timpul. Peste şase minute, pilotul avionului cu care venise 
avea să sune de la aeroport la acest număr. 

Găsi staţia de benzină pe o platformă industrială chiar 
lângă un depou al căilor ferate. Era o staţie cu autoservire 
care punea în vânzare o marcă necunoscută de benzină a 
unui producător independent. Trase la o pompă a cărei 
vopsea era ascunsă sub un strat gros de funingine, băgă 
furtunul de alimentare în orificiul rezervorului de benzină al 


maşinii sale, încercând să se abţină de la a se uita spre 
telefonul public care se afla în interiorul staţiei. La scurt timp 
după aterizarea pe aeroportul din Albuquerque, Hagen 
închiriase o maşină şi scosese treizeci de litri de benzină din 
rezervor ca să pară cât mai veridică oprirea sa la pompă. 
Bulele de aer rămase în rezervor bolborosiră, aşa că strânse 
buşonul şi puse la loc furtunul de alimentare. Intră în 
benzinărie şi tocmai se scotocea în portofel când telefonul 
public din perete începu să sune. 

Unicul lucrător aflat în benzinărie, care tocmai repara un 
cauciuc spart, îşi şterse mâinile pe o cârpă şi ridică 
receptorul. Hagen ciuli urechile la conversaţia de la telefon. 

- Meis Service... Cine?... N-avem nici un Clyde pe-acilea... 
înî, mi-s sigur. Numărul îi greşit... Da, ăsta îi numărul, da 
lucrai p-acilea de şase ani şi nu auzii de nici un Clyde. 

Închise şi se-ndreptă spre casă zâmbindu-i lui Hagen: 

- Cât să fie? 

- Patruzeci de litri. Treisprezece dolari şi cincizeci şi şapte 
de centi. În timp ce vânzătorul îi dădu restul la o bancnotă 
de douăzeci de dolari, Hagen aruncă o privire iscoditoare în 
jur. Nu se putu împiedica să nu admire profesionalismul cu 
care era pus totul în scenă, pentru că asta era benzinăria - o 
faţadă. Biroul şi rampele pentru schimbul de ulei nu mai 
văzuseră o mătură de ani de zile. Din tavan atârnau pânze de 
păianjen, sculele erau pătate mai mult de rugină decât de 
ulei, iar palmele şi unghiile vânzătorului aveau aerul că nu 
atinseseră ulei în viaţa lor. Rămase înmărmurit de sistemul 
lor de supraveghere. Ochii lui antrenați descoperiră fire 
electrice bine ascunse care nu aveau ce căuta la o staţie de 
benzină obişnuită. Mai mult simţi decât văzu microfoanele şi 
camerele de luat vederi. 

- Eşti aşa bun să mă ajuţi? îl rugă Hagen pe vânzător cât 
acesta îi dădea restul. 

- Ce-aţi dori? 

- Am un zgomot ciudat la motor. Vrei să ridici capota şi să 
vezi ce nu e-n regulă? 

- Sigur, de ce nu. Şi-aşa n-am mare brânză de făcut. 

Hagen remarcă  tunsoarea modernă, pricopsită a 
vânzătorului şi se îndoi că şi-o făcuse la frizerul din colţ. Mai 


văzu şi o uşoară umflătură sub pantaloni, de pe piciorul drept 
în afară, în jos spre gleznă. 

Hagen îşi parcase maşina pe o parte dinspre şosea, în faţa 
celei de-a doua pompe, mai departe deci de clădirea 
benzinăriei. Porni motorul şi săltă capota. Vânzătorul îşi puse 
piciorul pe bara din faţă şi se uită la radiator. 

- N-auz nimic. 

- Vino pe partea asta, îi spuse Hagen. Se aude mai tare 
aici. Stătea cu spatele la stradă şi era acoperit de pompe, de 
maşină şi de capota ridicată aşa încât nu putea fi văzut din 
interior. 

Cu  vânzătorul aplecat peste aripă şi cu capul băgat în 
motor, Hagen scoase un pistol dintr-un toc pe care-l avea 
prins la spate în curele şi-i înfipse ţeava între fese. 

- E-un Magnum de luptă calibrul 357 cu butoiaş de 2,5 țoli 
şi gloanţe dum-dum care abia aşteaptă să te facă afiş. Ai 
înţeles? 

- Da, te-am citit, amice. 

- Şi ştii ce poate să facă un dum-dum de la asemenea 
distanţă. 

- Ştiu ce e un dum-dum. 

- Bun... Atunci ştii la fel de bine c-o să-ţi facă un tunel de la 
fundul tău nenorocit şi până la creier, dacă-mi vine mie să 
apăs pe trăgaci. 

- Ce vrei să ştii, amice? 

- Da, ce i s-a-ntâmplat accentului tău de şobolan? 

- Apare şi dispare. 

Hagen se aplecă şi cu mâna liberă trase de pe piciorul 
vânzătorului un automat Beretta de calibrul 38. 

- OK amice, unde îl găsesc pe Clyde? 

- N-am auzit în viaţa mea de el. 

Hagen  înfipse ţeava magnumului, până îi atinse şira 
spinării şi cu o asemenea forţă încât țesătura pantalonilor 
pocni, iar vânzătorul scoase un geamăt de durere. 

- Pentru cine lucrezi? întrebă el gâfâind. 

- Pentru creier, răspunse Hagen. 

- N-ai cum. 

Hagen vâri şi mai adânc ţeava. Faţa amicului se 
schimonosi, gemu şi scrâşni de durere. 


- Cine-i Clyde? întrebă Hagen poruncitor. 

- Clyde Booth, bâgui vânzătorul cu dinţii strânşi. 

- Nu te-am auzit, amice. 

- ÎI cheamă Clyde Booth. 

- Povesteşte-mi cine e. 

- Se pare că e un fel de geniu. Inventează şi face tot felul 
de mecanisme folosite în cosmos. Sisteme secrete pentru 
guvern. Nu ştiu precis, eu sunt cu paza. 

- Amplasamentul? 

- Fabrica e la zece mile la vest de Santa Fe. Se numeşte 
FD-Tech. 

- De la ce vine FD? 

- Fundaş, răspunse  vânzătorul. Booth a jucat pentru 
echipa statului Arizona în campionatul american de fotbal. 

- Ştiai c-am să apar? 

- Ni s-a spus să fim atenţi la un bărbat gras. 

- Câţi oameni de-ai voştri mai sunt plantați în jurul 
benzinăriei? întrebă Hagen. 

- Trei. Unul în josul străzii în camionul cu remorcă, unul pe 
acoperişul depozitului din spatele benzinăriei şi unul în 
camioneta din spatele barului de lângă noi. 

- De ce nu s-au mişcat? 

- Am primit ordin să te urmărim. 

Hagen slăbi apăsarea şi băgă pistolul la loc în toc. Apoi 
scoase cartuşele din automatul vânzătorului arunca arma jos 
şi o împinse cu piciorul sub maşină. 

-În regulă, spuse Hagen. Acum mergi încet spre 
benzinărie, dar nu în fugă. 

Înainte ca  vânzătorul să fi parcurs jumătatea distanţei 
dintre pompă şi clădirea benzinăriei, Hagen dăduse colţul, un 
bloc mai încolo. Mai luă câteva viraje scurte ca să scape de 
camion şi furgonetă şi goni cu toată viteza spre aeroport. 


29. 


Leonard Hudson coborî din liftul care-l adusese jos, în inima 
cartierului general al Coloniei Jersey. 

Ducea cu sine o umbrelă din care şiroiau stropi de ploaie şi 
o servietă de lux din lemn de nuc. 


Nu se uită nici în dreapta nici în stânga şi răspunse cu un 
gest scurt la saluturile adresate de angajaţi. Hudson nu era 
de felul lui un tip care să-şi facă probleme din nimic şi nici un 
luptător, dar de data asta era serios îngrijorat. Rapoartele 
care-i fuseseră adresate de ceilalţi membri ai creierului 
vorbeau despre un pericol real. Cineva îi căuta metodic şi le 
dăduse de urmă. Intrusul făcuse o breşă în planul lor secret 
atât de bine ticluit. 

Şi acum, toate eforturile pe care le depuseseră pentru 
realizarea bazei de pe Lună - ingeniozitatea, planurile, vieţile 
omeneşti, banii şi cunoştinţele investite în Colonia Jersey - 
totul era pe punctul de a fi compromis de un necunoscut. 

Intră în biroul său spaţios şi auster unde îl găsi pe Gunnar 
Eriksen. 

Eriksen era aşezat pe canapea, sorbea dintr-o ceaşcă de 
cafea fierbinte şi trăgea din pipă, Faţa rotundă, fără un rid, 
era preocupată, iar ochii exprimau bunătate. Era în ţinută 
neconvenţională, însă hainele îi erau îngrijite. Purta o jachetă 
sport din caşmir şi un pulover gălbui răscroit la gât şi tras 
peste nişte pantaloni largi din lână asortaţi. N-ar fi fost deloc 
deplasat într-un salon automobilistic ca vânzător de Jaguar 
sau Ferrari. 

- Ai vorbit cu Fischer şi Booth? întrebă Hudson agăţându-şi 
umbrela şi aşezând servieta jos, lângă birou. 

- Am vorbit. 

- Ai idee cine ar putea fi? 

- Nici una. 

- Ciudat e că niciodată nu lasă amprente, spuse Hudson 
luând loc pe canapea lângă Eriksen şi turnându-şi o ceaşcă 
de cafea dintr-o cafetieră. 

Eriksen suflă un nor de fum spre tavan. 

- Ce-i şi mai ciudat e că imaginea lui înregistrată pe casetă 
este bruiată. 

- Trebuie că poartă în permanenţă vreun aparat electronic 
de ştergere a imaginii. 

- E clar că nu-i vorba de un detectiv particular obişnuit, 
cugetă Eriksen. E un profesionist de mâna-ntâi susţinut de 
sus. 

- Ştie pe unde s-o apuce, prezintă acte de identitate şi 


permise de liberă trecere corect întocmite. Povestea pe care 
i-a servit-o lui Mooney cum c-ar fi fost cenzor pe lângă Biroul 
General de Contabilitate e de primă mână. Eu însumi aş fi 
înghiţit-o. 

- Ce ai aflat despre el? 

- Doar o grămadă de informaţii care se bat cap în cap. 
Concordă doar în privinţa gabaritului său. 

Toţi sunt de acord că este un tip gras. 

- Crezi că s-ar putea să fie preşedintele cel care a pus pe 
urma noastră o agenţie de informaţii? 

- Dacă lucrurile ar sta aşa, spuse Hudson cu îndoială, în 
momentul ăsta am fi asaltaţi de o armată de agenţi secreţi. 
Tipul ăsta pare să lucreze singur. 

- Te-ai gândit la posibilitatea ca preşedintele să fi angajat în 
taină un agent care nu lucrează pentru guvern? întrebă 
Eriksen. 

- Mi-a trecut prin minte, dar nu sunt încă sigur. Prietenul 
nostru de la Casa Albă poate să asculte ce se întâmplă în 
Biroul Oval. Oricine sună, intră sau iese din aripa aceea a 
clădirii trebuie să se prezinte. Sigur, mai e şi linia personală a 
preşedintelui, însă nu cred că asta e genul de misiune pe care 
s~o conducă prin telefon. 

- Interesant, spuse Eriksen. Grasul şi-a început cercetările 
chiar în locul unde s-a născut ideea Coloniei Jersey. 

- Chiar aşa, aprobă Hudson. A scotocit biroul lui Earl 
Mooney de la Laboratorul Pattenden şi-a dat de numărul de 
telefon al generalului Fischer; chiar a făcut o remarcă cum că 
tu ai vrea să-mi plăteşti pentru avion. 

- A fost o referire clară la moartea noastră şi la 
publicitatea care i s-a făcut, spuse Eriksen dus pe gânduri. 
Înseamnă că a făcut legătura. 

- Apoi a apărut în Colorado, l-a atacat pe Fischer şi i-a 
furat agenda cu numele şi telefoanele principalilor 
responsabili ai proiectului Colonia Jersey, inclusiv cele ale 
creierului. După aceea, parcă-ar fi mirosit capcana pe care 
i-am întins-o în New Mexico şi ne-a scăpat. Totuşi am aflat 
ceva de la unul din oamenii noştri de la securitate care 
supraveghează aeroportul din Albuquerque. El spune că l-a 
văzut sosind pe gras şi decolând la numai două ore după 


aceea într-un avion particular fără însemne. 

- Trebuie să fi închiriat o maşină, deci a folosit un act de 
identitate. 

Hudson clătină din cap. 

- Nimic care să ne ajute. A prezentat un permis de 
conducere şi o carte de credit pe numele unui oarecare 
George Goodfly din New Orleans care nici măcar nu există. 

Eriksen scutură scrumul pipei într-o scrumieră de sticlă. 

- E ciudat că nu s-a dus cu maşina până la Santa Fe să se 
lămurească ce-i cu operaţiunea lui Clyde Booth. 

- Părerea mea e că-l interesează numai să culeagă date. 

- Bine, dar de cine e plătit? De ruşi? 

- Cu siguranţă nu de K.G.B., spuse Hudson. Nu transmit ei 
prin telefon mesaje cu dublu înţeles şi nici nu bat în lung şi-n 
lat ţara într-un avion particular. Nu, tipul ăsta se mişcă iute. 
Aş spune că e în criză de timp. 

Eriksen privi gânditor ceaşca de cafea. 

- Misiunea sovietică pe Lună e programată să aselenizeze 
peste cinci zile. S-ar putea ca asta să fie scadenţa. 

- Cred că ai dreptate. 

Eriksen îl privi cu ochii mari. 

- Atunci îţi dai seama că puterea care-l susţine pe intrus nu 
poate fi decât preşedintele, spuse el calm. 

Hudson încuviinţă uşor din cap. 

- Am încercat să mă mint că nu asta este explicaţia, spuse 
el cu o voce rece, care părea să vină de departe. Mi-ar fi 
plăcut să cred că preşedintele va apăra Colonia Jersey de 
orice intruziune rusească. 

- Din câte mi-ai relatat despre întâlnirea voastră, părea că 
n-o să tolereze o luptă pe Lună între oamenii noştri şi 
cosmonauţii sovietici. Şi cred că n-ar muri de plăcere să afle 
că Steinmetz a doborât trei rachete sovietice. 

- Ce mă intrigă pe mine, spuse Hudson, este că, dacă 
suntem de acord că aici e mâna preşedintelui, de ce, din 
toate resursele de care dispune, a trimis după noi doar un 
singur om? 

- Pentru că, o dată ce a acceptat existenţa Coloniei Jersey, 
şi-a dat seama că susţinătorii noştri or să-i urmărească 
fiecare mişcare şi a presupus corect că o să facem o 


diversiune să-l punem pe o cale greşită. E un tip deştept, 
preşedintele. A scos în teren o rezervă care a spart zidul 
nostru de apărare înainte să ne dumirim ce se întâmplă. 

- Poate mai e încă timp să-l punem pe o pistă greşită. 

- Prea târziu. Grasul are agenda lui Fischer, spuse Eriksen. 
Ştie cine suntem şi unde ne găseşte. E o ameninţare serioasă 
la adresa noastră. A-nceput de la capăt şi-acum a luat-o 
înspre vârf. Când grasul o să între pe uşa asta, Leo, fii sigur 
că preşedintele va fi făcut mişcarea de a împiedica 
confruntarea dintre cosmonauţii sovietici şi oamenii noştri din 
Colonia Jersey. 

- Sugerezi să-l eliminăm pe gras? întrebă Hudson. 

- Nu, răspunse Eriksen. Ar fi mai bine să nu ne facem un 
duşman din preşedinte. Mai bine-l punem la păstrare câteva 
zile. 

- Mă întreb unde o să apară acum? cumpăni Hudson. 

Eriksen îşi umplu pipa metodic. 

- A pornit vânătoarea de vrăjitoare în Oregon, apoi a 
continuat în Colorado şi New Mexico. Cred că următoarea lui 
escală va fi în Texas, la biroul omului nostru de la NASA din 
Houston. 

Hudson formă un număr de la telefonul său de pe birou. 

- Ce păcat că n-o să fiu acolo când o să-l prindem în laţ pe 
ticălos. 


30. 


Pitt îşi petrecu următoarele două ore întins pe spate în pat, 
ascultând zgomotul făcut de uşile metalice închise şi 
deschise şi ciulind urechea la paşii care se auzeau pe culoar. 
Tânărul gardian îi aduse prânzul şi aşteptă până ce Pitt 
termină de mâncat, asigurându-se înainte de a ieşi din celulă 
că luase toate tacâmurile. De data asta gardianul părea să fie 
într-o dispoziţie mai bună şi era neînarmat. 

Lăsă chiar şi uşa deschisă cât dură masa, dându-i astfel lui 
Pitt ocazia de a examina zăvorul. 

Fu surprins să constate că era o broască obişnuită şi nu un 
zăvor special bine asigurat sau unul dublu cu siguranţă, care 
se îmbucă. Celula lui nu fusese construită să servească drept 


închisoare, mai degrabă era destinată a fi depozit. 

Pitt vâri lingura într-un bol cu o fiertură de peşte puturoasă 
şi dădu înapoi farfuria, interesat mai degrabă să vadă cum se 
închide uşa decât să mănânce zoaiele alea care erau un prim 
pas al războiului psihologic menit să-i amorţească 
mecanismele de apărare mentală. Gardianul făcu un pas 
înapoi şi închise grăbit uşa de fier. Pitt îşi ciuli urechile şi auzi 
un singur ţăcănit după ce se închisese uşa. 

Îngenunche şi examină atent fanta dintre uşă şi zăvor. 
Distanţa era de numai o şesime de ţol. Făcu turul celulei în 
căutarea unui obiect subţire pe care să-l poată strecura sub 
limbă ca pe o rangă şi să poată deschide astfel zăvorul. 

Patul de cazarmă pe care era aşezată salteaua era din 
lemn, iar părţile sale componente erau crestate la margine şi 
se îmbucau între ele. Nu avea nimic metalic sau din material 
mai rezistent. 

Robinetul şi bazinul chiuvetei erau din faianţă iar ţevile de 
sub rezervorul W.C.-ului nu ofereau nimic ce-ar fi putut fi 
îndoit cu mâna. Fu mai norocos cu dulapul de haine. Oricare 
dintre balamale putea să meargă perfect, atâta doar că 
n-avea cum să scoată şuruburile decât cu unghiile. 

Tocmai întorcea problema pe toate feţele, când gardianul 
deschise uşa şi apăru în prag. Cercetă cu atenţie din priviri 
celula. Apoi, brusc făcu semn lui Pitt să iasă, îl conduse 
printr-un labirint de coridoare întunecate din beton şi, în 
sfârşit, se opri în faţa uşii cu numărul şase. 

Pitt fu îmbrâncit brutal într-o cămăruţă cât o cutie de 
chibrituri care duhnea să-ţi întoarcă stomacul pe dos. 
Podeaua din ciment avea un canal de scurgere chiar în mijloc. 
Pereţii erau vopsiți într-un ton lugubru de roşu ca să ascundă 
petele împroşcate pe zid; nu prevesteau nimic bun. Singura 
sursă de lumină era un bec murdar care atârna de un fir 
direct din tavan. Era cea mai deprimantă încăpere în care 
intrase vreodată Pitt. 

Singura piesă de mobilier era un scaun ieftin din lemn, plin 
de crestături. Pitt îşi îndreptă însă atenţia asupra bărbatului 
aşezat pe el. Ochii care-i întoarseră privirea erau tot atât de 
lipsiţi de expresie ca şi un cub de gheaţă. Pitt nu-şi dădu 
seama ce înălţime putea să aibă necunoscutul, însă pieptul şi 


umerii erau atât de impresionante încât păreau deformate, 
genul de tip care-şi petrece mii de ore asudând şi făcând 
exerciţii fizice ca să-şi dezvolte muşchii. 

Avea scăfârlia rasă complet, iar după trăsături ai fi zis că-i 
chiar un tip frumos dacă n-ar fi avut înfipt în mijlocul feţei un 
nas borcănat ce nu se potrivea deloc cu restul. Nu purta 
decât o pereche de cizme de cauciuc şi un şort de plajă. Dacă 
nu era mustaţa a la Bismarck, Pitt ar fi putut jura că-l ştie de 
undeva. 

Fără să ridice ochii, dădu citire unui şir întreg de fărădelegi 
de care era acuzat Pitt. Incepea cu violarea spaţiului aerian 
cubanez, doborârea unui elicopter, uciderea echipajului său, 
faptul că lucra ca agent pentru Agenţia Centrală de Informaţii 
şi că intrase ilegal în Cuba. Acuzaţiile curseră tot aşa şi se 
încheiară cu pătrunderea ilegală într-o zonă militară interzisă. 
Tipul vorbea într-o americană get-beget, cu un uşor accent 
vestic. 

- Ce părere ai? 

- Sunt vinovat de toate păcatele lumii. 

O mână uriaşă îi întinse o bucată de hârtie şi un stilou. 

- Te rog să semnezi că recunoşti. 

Pitt lua stiloul, aşeză hârtia pe perete şi o semnă fără să 
citească ce scria. 

Anchetatorul privi semnătura atent. 

- Cred că ai făcut o greşeală. 

- Cum aşa? 

- Nu te cheamă Benedict Arnold. 

Pitt pocni din degete: 

- Dumnezeule, ai dreptate. Aşa mă chema săptămâna 
trecută. Săptămâna asta sunt Miliard Fillmore. 

- Foarte amuzant. 

- De vreme ce generalul Velikov i-a informat deja pe 
americani că am murit, spuse Pitt serios, nu văd la ce-ar mai 
folosi să vă spun ceva. E ca şi când ai face o injecție cu 
penicilină unui schelet. La ce-ar mai fi bună o mărturisire? 

- Asigurare împotriva unor incidente nedorite, propagandă, 
chiar şi un schimb, răspunse anchetatorul cu amabilitate. 
Ţi-aş mai putea da încă o mulţime de motive. Se întrerupse şi 
se uită într-un dosar aflat pe masă. Citesc în dosarul dat de 


generalul Velikov că ai condus operaţiunea de aducere la 
suprafaţă a vasului împărăteasa Irlandei naufragiat pe râul 
Saint Lawrence. 

- Corect. 

- Mi se pare că am fost şi eu pe-acolo. 

Pitt îl privi atent. Avea ceva cunoscut, dar nu-şi dădea 
seama ce. Clătină din cap: 

- Nu-mi aduc aminte să fi lucrat în echipa mea. 

Cum te cheamă? 

- Foss Gly, rosti el rar. Am lucrat pentru canadieni să 
sabotez operaţiunea voastră. 

În mintea lui Pitt ţâşni imaginea unui remorcher ancorat în 
portul Rimouski din Quebec. Îi salvase viaţa unui agent secret 
britanic pocnindu-l în cap pe Gly cu o cheie franceză. Işi mai 
aminti, uşurat, că Gly era cu spatele şi că nu-l văzuse 
apropiindu-se. 

- Deci nu ne-am întâlnit niciodată faţă-n faţă, spuse Pitt 
calm. 

Studie chipul lui Gly, dar tipul nu dădu nici un semn că l-ar 
fi recunoscut. 

- Probabil că nu. 

- Eşti cam departe de casă. 

Gly ridică din umeri: 

- Lucrez pentru cine plăteşte gras pentru serviciile mele 
speciale. 

- In cazul de faţă, maşina de bani scuipă ruble. 

- Transformate în aur, adăugă Gly. 

Oftă, se ridică în picioare şi se întinse. Pielea era aşa de 
întinsă, venele atât de pronunţate încât arătau grotesc. 
Ridicându-se de pe scaun se uită în sus pentru că scăfârlia 
goală ajungea numai până la bărbia lui Pitt. 

- Mi-ar plăcea să continuăm discuţia despre întâmplările 
din trecut, domnule Pitt, dar trebuie să capăt răspuns la 
câteva întrebări şi să-mi dai semnătura că recunoşti. 

- Discut orice subiect vrei dacă mă asiguri că nu vă veţi 
atinge de cuplul LeBaron şi de prietenii mei. 

Gly nu răspunse dar îl fixă cu o privire care friza 
indiferența. 

Pitt simţi că avea să urmeze o lovitură şi se încorda să o 


primească. Însă Gly nu coopera. În schimb ridică mâna şi o 
încleştă de gâtul lui Pitt, chiar la bază, acolo unde încep 
umerii. La-nceput apăsarea a fost slabă, apoi treptat s-a 
transformat într-o strângere de cleşte sub care ţâşni durerea. 

Pitt prinse încheietura lui Gly cu ambele mâini şi încercă să 
scape de cleştii aceia de fier, dar era ca şi când s-ar fi 
străduit să smulgă din rădăcină un stejar de şase metri. Işi 
strânse dinţii până simţi că-i crapă. Prin durerea care-i 
incendia creierul auzi vocea lui Gly care părea să vină de 
departe: 

- OK, Pitt, nu e nevoie să treci prin toate astea. Spune-mi 
doar cine-a avut ideea să tulburaţi liniştea acestei insule şi de 
ce. Nu-i nevoie să suferi, sau poate-i fi vreun masochist. 
Crede-mă pe cuvânt, experienţa n-o să ţi se pară amuzantă. 
Spune-i generalului ce vrea să ştie. Ce vrei să ascunzi n-o să 
schimbe cursul istoriei. Nici nu contează câteva mii de vieţi 
omeneşti. De ce să fii bătut ca un sac de carton până-ţi crapă 
oasele şi încheieturile şi până când tendoanele or să arate ca 
o gelatină? Pentru că asta e exact ce ţi se va întâmpla dacă 
nu vorbeşti. M-ai înţeles? Agonia se domoli când Gly îl eliberă 
din strânsoare. Pitt se clătină pe picioare şi-l privi cu ochii pe 
jumătate închişi pe torţionarul său, în timp ce cu o mână îşi 
masa vânătaia urâtă care-i apăruse pe un umăr. Işi dădu 
seama că n-ar fi fost crezut chiar dacă ar fi spus, adevărul 
sau o poveste inventată. 

Ingheţă la gândul că tortura avea să continue până la 
epuizarea tuturor resurselor sale fizice. 

Întrebă politicos: 

- Primeşti o primă pentru fiecare mărturisire? 

- Nu lucrez cu comision, îi răspunse Gly bine dispus. 

- Ai câştigat, spuse Pitt încet. Nu sunt o persoană 
rezistentă la durere. Ce vrei să mărturisesc, că am încercat 
să-l asasinez pe Castro sau că plănuiesc să scot din consilierii 
sovietici nişte adevăraţi democrați? 

- Purul adevăr, domnule Pitt. 

- | l-am spus deja generalului Velikov. 

- Da, am ascultat înregistrarea. 

- Atunci ştii deja că doamna LeBaron, Al Giordino, Rudi 
Gunn şi cu mine încercăm să găsim un indiciu al dispariţiei lui 


Raymond LeBaron, şi în acelaşi timp, căutăm o epavă pe care 
se crede că s-ar găsi o comoară. Ce găseşti că e atât de grav 
în asta? 

- Generalul Velikov crede că e o faţadă pentru o misiune 
secretă. 

- Ca de exemplu? 

- O încercare de a lua legătura cu fraţii Castro. 

- Ridicol! - este primul cuvânt care-mi vine în minte. Există 
căi mai simple pentru ca guvernele noastre să ducă tratative. 

- Gunn a recunoscut totul, spuse Gly. Tu trebuia să conduci 
operaţia de pătrundere în apele cubaneze de unde urma să 
fiţi capturați şi duşi sub pază până în Cuba. Odată ajunşi 
acolo trebuia să prezentaţi nişte informaţii vitale pentru 
relaţiile secrete dintre SUA şi Cuba. 

Pitt chiar nu mai înţelegea nimic. Parcă i se vorbea în 
chineză. 

- Asta-i cea mai stupidă poveste de adormit copiii pe care 
am auzit-o în viaţa mea. 

- Atunci de ce eraţi înarmaţi şi-aţi reuşit să doboraţi 
elicopterul de patrulare? 

- Nu am avut arme la noi, minţi Pitt. Elicopterul a explodat 
din senin în faţa noastră. Nu pot să-ţi dau nici o explicaţie. 

- Atunci explică-mi de ce nu a găsit paza de coastă nici un 
supravieţuitor la locul accidentului? 

- Eram în apă. Era întuneric şi marea era agitată. Nu ne-au 
văzut. 

- Şi totuşi, aţi reuşit să înotaţi şase mile în marea prinsă de 
furtună, toţi patru strânşi în grup şi să ajungeţi întregi pe 
Cayo Santa Maria. Cum aţi făcut? 

- Presupun c-am avut noroc. 

- Acum cine spune un basm de adormit copiii? Pitt nu mai 
avu cum să răspundă. Inainte să fie prevenit prin vreo 
mişcare a lui Gly, acesta se rotise şi-şi repezise pumnul în 
corpul lui Pitt, chiar lângă rinichiul stâng. 

Durerea şi înţelegerea bruscă a ceea ce se întâmplase 
ţâşniră în el în acelaşi timp. Şi cum zăcea căzut în stare de 
leşin o văzu pe Jessie, întinse mâna s-o prindă, dar ea râse şi 
nu făcu nici un gest spre el. 


31. 


Îi răsună în urechi o voce profundă care încerca să-i spună 
ceva. Vorbele erau nedesluşite şi veneau de departe. O 
cohortă de scorpioni se târa pe podea îndreptându-şi cozile 
înveninate înspre el. 

Deschise ochii. Neonul puternic de deasupra capului îl orbi, 
aşa că închise ochii la loc. Işi simţea corpul umed şi-şi spuse 
că probabil înota, aşa că întinse mâinile. Apoi vocea de lângă 
el rosti desluşit. 

- Stai liniştit, amice. Doar îţi şterg faţa. 

Pitt deschise ochii şi-i aţinti pe faţa unui bărbat mai în 
vârstă, cărunt, cu ochi calzi, însă îngrijoraţi şi cu expresia 
blajină a unui savant. 

- Te doare rău? 

- Mă ustură puţin. 

- Vrei apă? 

- Da, te rog. 

Când bărbatul se ridică, părul de pe creştet aproape atinse 
tavanul. Scoase dintr-o geantă mică de pânză o ceaşcă pe 
care o umplu la chiuvetă. 

Ţinându-se de partea rănită, Pitt se ridică încetişor în şezut. 
Se simţea lamentabil şi-şi dădu seama că avea o foame de 
lup. Când mâncase ultima dată? Mintea lui amorţită nu-l ajută 
să-şi amintească. Acceptă cu recunoştinţă apa şi bău toată 
ceaşca până la fund. Apoi, se uită la binefăcătorul său. 

- Presupun că eşti Raymond, bătrânul bogătaş nesocotit. 

LeBaron abia schiţă un zâmbet. 

- Nu e un titlu care să-mi placă. 

- Eşti greu de găsit. 

- Soţia mea mi-a spus cum i-ai salvat viaţa. 

Vreau să-ţi mulţumesc. 

- După spusele generalului Velikov, nu-i decât o situaţie 
temporară. 

LeBaron zâmbi pierdut. 

- Ce ţi-a spus? 

- A spus, aici îl citez: Veţi muri cu toţii. 

- Va explicat de ce? 

- Povestea pe care mi-a servit-o e că am dat peste o 


unitate militară sovietică foarte specială. 

Pe faţa lui LeBaron se aşternu o expresie gânditoare. Apoi 
spuse: 

- Minte. Planul iniţial era ca aici să se construiască o bază 
de interceptare a transmisiunilor de date prin microunde 
provenind din SUA, însă dezvoltarea rapidă a sateliților de 
interceptare a făcut ca proiectul să fie depăşit. 

- Cum se face că ştii toate astea? 

- Mi-au permis să mă plimb pe insulă. Lucru imposibil dacă 
zona era strict secretă. N-am văzut echipamente sofisticate 
de comunicare şi nici antene pe nicăieri. M-am împrietenit cu 
o seamă de cubanezi care vin pe insulă şi care-mi mai scapă 
frânturi de informaţii. Ce-mi imaginez eu este că locul ăsta e 
un fel de colţişor pentru oamenii de afaceri, o ascunzătoare 
unde vin să discute directorii de corporaţii şi să stabilească 
strategia firmei pentru anul următor. Probabil că aici se 
întâlnesc oficialități sovietice şi cubaneze de prim rang să 
stabilească strategia politică şi militară. 

Lui Pitt îi venea greu să se adune. İl durea îngrozitor 
rinichiul stâng şi se simţea amorţit. Se clatină până la toaletă. 
Urina îi era  înroşită de sânge, nu prea mult însă, semn că 
rana nu era gravă. 

- Poate ar fi mai bine să nu continuăm discuţia. S-ar putea 
ca celula mea să fie înţesată de ploşniţe. 

LeBaron clătină din cap: 

- Nu cred. Nivelul ăsta n-a fost construit pentru detenţie în 
condiţii de maximă securitate, pentru că n-ai cum să ieşi de 
aici. întocmai ca la vechiul penitenciar francez de pe insula 
Diavolului: e imposibil să fugi. Insula mare a Cubei se află la 
douăzeci de mile. Apa e înţesată de rechini, iar curenţii te 
împing în larg. În sens invers, cea mai apropiată fâşie de 
uscat sunt insulele Bahama, la o sută zece mile spre nord-est. 
Dacă ţi-a trecut prin minte să fugi, sfatul meu este s-o laşi 
baltă. 

Pitt se aşeză uşurel pe spate. 

- l-ai văzut pe ceilalţi? 

- Da. 

- În ce stare sunt? 

- Giordino şi cu Gunn sunt în aceeaşi cameră la nouă metri 


mai încolo pe coridor. Din cauza rănilor, au fost scutiţi de 
vizita la camera şase. până în prezent au fost trataţi destul 
de bine. 

- Jessie? Faţa lui LeBaron se încordă uşor. 

- Generalul Velikov a avut amabilitatea să ne ofere o 
cameră de oaspeţi. Ni s-a permis chiar să mâncăm cu ofiţerii. 

- Mă bucur să aflu că aţi fost cruţaţi de un drum la camera 
şase. 

- Da, Jessie şi cu mine am avut noroc să fim trataţi cât de 
cât decent. 

Vorbele lui LeBaron erau neconvingătoare, mai cu seamă 
că rostea cuvintele sec şi monoton. In ochi nu mai avea pic 
de lumină. Cel din faţa lui nu mai era bărbatul îndrăzneţ, 
renumit pentru aventurile sale cutezătoare şi succesele 
răsunătoare din lumea finanţelor sau din afara ei. Acest 
personaj nu mai aducea deloc cu extraordinarul bărbat 
energic al cărui sfat era dorit de oamenii de finanţe şi de 
conducătorii lumii întregi. | se păru lui Pitt că arăta ca un 
fermier alungat de pe pământul lui de un bancher lipsit de 
scrupule. 

- Ce se aude cu Buck Caesar şi Joe Cavilla? întrebă Pitt. 

LeBaron ridică trist din umeri: 

- Buck a scăpat de gardieni în timpul unor exerciţii în afara 
bazei şi a încercat să fugă înot până la trunchiul unui palmier 
căzut. Corpul lui, sau ce a mai rămas din el după ce l-au 
terminat rechinii, a fost aruncat la mal trei zile mai târziu. Cât 
despre Joe, după câteva şedinţe la camera şase, a intrat în 
comă şi a murit. Mare păcat. El nu avea de ce să nu 
coopereze cu generalul Velikov. 

- Nu i-ai făcut niciodată o vizită lui Foss Gly? 

- Nu, am fost scutit de experienţa asta. De ce, nu ştiu. 
Poate că generalul Velikov crede că sunt prea preţios drept 
monedă de schimb. 

- Ei bine, pe mine m-au ales, spuse Pitt crunt. 

- Aş dori atât de mult să te scap de asta, însă generalul 
Velikov nu mi-a ascultat rugăminţile de a-l lăsa în pace pe 
Joe. E la fel de neclintit şi-n cazul tău. 

Pitt se întrebă de ce, când LeBaron vorbea despre Velikov, îi 
amintea aproape respectuos şi gradul. 


- Nu-nţeleg de ce se pretează la un interogatoriu atât de 
brutal. Ce-au câştigat omorându-l pe Cavilla? Ce speră să 
scoată de la mine? 

- Adevărul, spuse LeBaron simplu. 

Pitt îi aruncă o privire tăioasă. 

- Adevărul, din cât îl cunosc eu, este că tu şi echipajul tău 
aţi plecat în căutarea vasului Cyc/ops şi că aţi dispărut. Soţia 
ta cu noi ceilalţi am pornit în căutarea epavei, în speranţa că 
vom afla ceva din ce ţi s-a-ntâmplat. Spune-mi, ce sună fals 
în toate astea? Cu mâneca hainei, LeBaron îşi şterse 
broboanele de sudoare care i se formaseră pe frunte. 

- N-are rost să te cerţi cu mine, Dirk. Nu eu sunt cel care nu 
te crede. Asta-i mentalitatea ruşilor, să creadă că în spatele 
fiecărui adevăr e o minciună. 

- Doar ai vorbit cu Jessie. Sigur ea ţi-a explicat cum s-a 
întâmplat să dăm peste Cyclops şi cum am ajuns pe insulă. 

LeBaron tresări vizibil când Pitt pronunţă numele Cyclops. 
Brusc, păru să nu-l mai intereseze Pitt. Işi luă geanta de 
pânză şi se îndreptă grăbit spre uşă care se deschisese 
aproape imediat şi dispăru. 

Foss Gly părea că-l aşteaptă când LeBaron intră în camera 
şase. Stătea acolo, răul personificat, o adevărată maşină de 
tocat oameni, imun la suferinţă sau la vederea morţii. Tipul 
puţea a carne intrată în putrefacție. 

LeBaron se apropie tremurând şi-i întinse geanta din pânză. 
Gly scotoci în ea, scoase dinăuntru un casetofon mic şi derula 
banda. Ascultă câteva secunde să se asigure că vocile se 
auzeau clar. 

- Are încredere în tine? întrebă Gly. 

- Da. Nu a încercat nici o clipă să ascundă ceva. 

- Lucrează pentru CIA? 

- Nu cred. Felul în care a ajuns pe insulă e un simplu 
accident. 

Gly se ridică din spatele mesei şi înşfacă pielea care-i 
atârna lui LeBaron la talie. Trase de ea şi-o răsuci. Magnatului 
îi ieşiră ochii din cap, nemaiputând să respire din pricina 
durerii care-i săgeta tot corpul. 

Uşor, se prăvăli în genunchi pe pardoseală. 

Gly se aplecă la câţiva centimetri de ochii lui LeBaron şi-i 


aruncă o privire cruntă. 

- Nu-ncerca să mă tragi pe sfoară, târâtură, spuse el 
ameninţător, că altfel iubita ta soţie o să fie prima care 
plăteşte pentru asta cu un corp mutilat. 


32. 


Daniel Klein, Leonard Hudson, Gunnar Eriksen, Raymond 
LeBaron, General Clark Fischer, Clyde Booth, Irwin Mitchell, 
Steve Busche, Dean Beagle. Ultima prezenţă semnalată în 
Cuba, Colorado Springs, Albuquerque, Houston, California, 
Philadelphia (identitatea şi adresa încă nu sunt sigure). 
Termenul limită se apropia. Mai rămăseseră doar şaizeci şi 
şase de ore. İl ţinuse la curent pe preşedinte cu tot ce aflase 
şi îl prevenise că laţul se strângea. Deja preşedintele adunase 
câţiva oameni de încredere care aveau să-i ridice pe membrii 
creierului şi să-i transporte într-un punct pe care preşedintele 
încă nul precizase. Asul lui Hagen era alăturarea ultimelor trei 
nume de pe listă şi faptul că se aflau la distanţă mică unii de 
alţii. Putea paria că erau în aceeaşi barcă. 

Hagen îşi modifică mişcările şi nu mai pierdu timp să 
închirieze o maşină când avionul său ateriza pe Aeroportul 
Internaţional din Philadelphia. Pilotul telefonase înainte de 
sosirea lor iar acum îi aştepta la scara avionului o limuzină 
Lincoln. Cât ţinu drumul cu maşina de la râul Schyulkill la 
parcul de stat Valley Forge, adică douăzeci şi patru de mile, 
lucră febril la raportul către preşedinte şi elabora un plan 
fulger pentru a-i descoperi pe Hudson şi pe Eriksen al căror 
număr comun de telefon se dovedi a fi un post suspendat 
dintr-o casă goală de lângă Washington. 

Când îşi închise servieta, maşina rula pe lângă parcul unde, 
în iarna anului 1777-1778, staţionaseră armatele lui George 
Washington. Pomii mai păstrau încă frunze brumării, iar 
colinele unduitoare nu rămăseseră de tot pleşuve. Şoferul 
viră pe drumul care ocolea un deal ce dădea spre parc, 
străjuit de ambele părţi de ziduri vechi de piatră. 

Istoricul han, Horse and Artillery fusese ridicat în 1790 ca 
staţie de poştalion şi tavernă pentru coloniştii rătăcitori între 
păşuni întinse şi dumbravă de copaci umbroşi. Era o clădire 


pitorească de trei etaje cu obloane albastre şi o verandă 
impunătoare la intrare. Hanul era un exemplu al arhitecturii 
originale rurale de început şi purta o placă care atesta că 
fusese înscris în Registrul naţional de situri istorice. 

Hagen cobori din limuzină, urcă treptele care duceau la 
veranda cu balansoare de modă veche şi intră în holul 
mobilat cu piese vechi strânse ciorchine în jurul unui foc de 
buşteni. Fu condus în restaurant şi invitat să ia loc la o masă 
de o tânără îmbrăcată în costum colonial. 

- Dean e pe-aici? întrebă el direct. 

- Da, domnule, răspunse fata cristalin. Domnul senator 
este în bucătărie. Doriţi să vorbiţi cu dansul? 

- l-aş fi recunoscător dacă mi-ar acorda câteva minute. 

- Între timp, doriţi să vedeţi meniul? 

- Da, te rog. 

Hagen aruncă o privire pe meniu şi fu tentat de felurile de 
mâncare americane tradiţionale. Numai că mintea nu-i stătea 
la mâncare. Oare era posibil, gândi el, ca Dean Beagle să fie 
senatorul Dean Porter, cel care odinioară fusese preşedintele 
puternicei comisii de relaţii externe şi care pierduse la câteva 
puncte în cursa pentru preşedinţie în faţa lui George 
McGovern? Membru al Senatului american timp de aproape 
treizeci de ani, Porter îşi lăsase amprenta personală de 
neuitat asupra vieţii politice americane până să se retragă în 
urmă cu doi ani. 

Pe uşa batantă care dădea spre bucătărie ieşi un bărbat 
pleşuv, care se apropia de optzeci de ani, ştergându-şi 
mâinile de partea de jos a unui şorţ. O figură care nu te 
impresiona prin ceva anume, mai degrabă aducea cu cea a 
unui bunic. Se opri la masa lui Hagen şi se uită la el de sus 
fără nici o expresie. 

- Vreţi să-mi vorbiţi? Hagen se ridică în picioare. 

- Domnule senator Porter. 

- Da. 

- Mă numesc lra Hagen. Sunt şi eu proprietarul unui 
restaurant specializat în mâncăruri americane, dar nu atât de 
inspirate ca reţetele dumneavoastră. 

- Leo m-a prevenit că s-ar putea să apari la uşa mea, spuse 
el scurt. 


- Nu vreţi să luaţi loc? 

- Rămâi la cină, domnule Hagen? 

- Aşa intenţionam. 

- Atunci permite-mi să-ţi ofer o sticlă de vin de regiune. Fac 
eu cinste. 

- Mulţumesc. 

Porter o strigă pe chelneriţă şi-i dădu comanda. 

Apoi se întoarse spre Hagen şi-i aruncă o privire 
pătrunzătoare. 

- De câţi dintre noi ai dat? 

- Cu dumneavoastră, şase. 

- Eşti norocos că nu te-ai dus la Houston. Leo pregătise un 
comitet de întâmpinare pentru dumneata. 

- Aţi fost membru al creierului de la bun început, domnule 
senator? 

- Am ajuns în consiliul de conducere în 1964 şi am pus la 
punct finanţarea secretă. 

- Vă felicit pentru o treabă excelent făcută. 

- Aud că lucrezi pentru preşedinte. 

- Corect. 

- Care-i sunt intenţiile în ceea ce ne priveşte? 

- În cele din urmă vă va acorda distincţiile pe care le 
meritaţi cu prisosinţă. Insă principala lui preocupare în acest 
moment este să-i împiedice pe oamenii dumneavoastră de pe 
Lună să declanşeze războiul. 

Porter făcu o pauză când chelneriţă aduse sticla de vin alb 
păstrat la rece. Cu mişcări de cunoscător scoase dopul şi 
turnă într-un singur pahar. Luă o înghiţitură zdravănă, plimbă 
licoarea prin gură şi încuviinţă. 

- Foarte bun. 

Apoi îi umplu paharul lui Hagen. 

- Domnule Hagen, în urmă cu cincisprezece ani, guvernul 
nostru a făcut o greşeală prostească şi a oferit pe tavă 
întreaga noastră tehnologie spaţială. Momentul a fost numit 
emblematic O mână întinsă în cosmos, dar n-a fost decât un 
gest infantil. Dacă-ţi aminteşti, s-a făcut mare valvă în jurul 
asocierii dintre programele spaţiale americane şi ruse care 
cerea cosmonauţilor de pe Apollo să se-ntâlnească şi să 
lucreze în echipă cu astronauții de pe Soiuz pe orbita 


Pământului. Eu am fost împotriva acestei idei încă de la 
început, însă evenimentul a survenit în perioada de 
destindere, iar vocea mea n-a fost decât un strigăt în deşert. 
N-am avut încredere în ruşi atunci - cum nu am încredere în 
ei nici acum. Intregul lor program spaţial se bizuia pe 
propagandă politică şi pe mult prea puţine realizări ştiinţifice. 
Le-am deschis ruşilor ochii asupra tehnologiei americane - şi 
noi eram cu douăzeci de ani înaintea lor. După toţi aceşti ani, 
rachetele sovietice, adică tăblăraia lor, e un gunoi pe lângă 
tot ce-am creat noi. Am aruncat patru sute de milioane de 
dolari ca să le dăm lor de pomană realizările noastre 
ştiinţifice. Faptul că noi i-am pupat pe ruşi în fund în timp ce 
ei îl ştergeau pe al nostru nu face decât să confirme încă o 
dată morala lui Barnum că în fiecare clipă se naşte un idiot. 
Atunci m-am hotărât să nu mai permit niciodată ca aşa ceva 
să se întâmple. D-aia n-am să stau cu mâinile-n sân să-i las 
pe ruşi să fure roadele Coloniei Jersey. Dacă ar fi avut o 
tehnică superioară celei de care dispunem noi sunt convins 
că ar fi pus gratii pe Lună să nu ne lase să punem piciorul 
acolo. 

- Deci sunteţi de acord cu Leo când spune că primii ruşi 
care vor aseleniza trebuie exterminați. 

- Or să facă tot ce le stă în putere să pună mâna pe fiecare 
dintre cuceririle noastre ştiinţifice de pe baza noastră 
selenară. Acceptaţi evidenţa, domnule Hagen. Îi vedeţi pe 
agenţii noştri secreţi furând tehnologie de vârf rusească şi 
aducând-o prin contrabandă în Vest? Sovieticii depind de 
tehnologia noastră fiindcă sunt prea proşti şi miopi pentru a 
crea ei înşişi una proprie. 

- Nu aveţi o părere prea bună despre ruşi, spuse Hagen. 

- Atunci când Kremlinul se va hotărî să construiască o lume 
mai bună în loc s-o dezbine şi s-o conducă pe asta, poate am 
să-mi schimb părerea. 

- Mă ajuţi să-l găsesc pe Leo? 

- Nu, spuse simplu senatorul. 

- Creierul ar putea cel puţin să-l asculte pe preşedinte 
pledându-şi cauza. 

- De-asta te-a trimis? 

- Speră să vă găsesc pe toţi cât mai e încă timp. 


- Timp pentru ce? 

- În mai puţin de patru zile primii cosmonauţi sovietici vor 
pune piciorul pe Lună. Dacă oamenii dumneavoastră din 
Colonia Jersey îi omoară, atunci guvernul lor s-ar putea simţi 
îndreptăţit să doboare o navetă spaţială sau laboratorul 
spaţial. 

Senatorul îl privi pe Hagen cu ochi de gheaţă. 

- O conjunctură foarte interesantă. Cred că n-avem altceva 
mai bun de făcut decât să aşteptăm să vedem ce se-ntâmplă, 
ce zici? 


33. 


Pitt se folosi de încuietoarea brăţării sale de ceas ca de o 
şurubelniţă şi scoase bolţurile care susțineau balamaua 
dulapului. Apoi vâri partea plată a balamalei între yala uşii şi 
limba zăvorului. Intră perfect. Acum tot ce-i mai rămânea de 
făcut era să aştepte până când gardianul avea să apară cu 
cina lui. 

Căscă şi se întinse în pat gândindu-se la Raymond LeBaron. 
Imaginea lui de celebru magnat al finanţelor se cam stricase 
şi i se vedeau fisurile. 

LeBaron nu se ridica la înălţimea reputației sale. 

Avea aerul unui bărbat înspăimântat. Nici măcar o dată, nu 
pomenise de Jessie, Al sau Rudi. Cu siguranţă că ei i-ar fi 
transmis un mesaj de încurajare. Era ceva foarte alunecos în 
atitudinea lui LeBaron. 

Se ridică la sunetul zăvorului deschis. 

Gardianul intră ducând o tavă în mână. l-o întinse lui Pitt 
care şi-o aşeză în poală. 

-Ce mâncare care să-mi gâdile papilele mi-ai adus 
astă-seară? întrebă Pitt vesel. 

Gardianul strâmbă buzele dezgustat şi ridică din umeri cu 
indiferenţă. Pitt nu-l putea acuza. Pe tavă se afla o bucată de 
pâine necoaptă, fără gust şi o fiertură îngrozitoare de pui. 

Lui Pitt îi era foame, însă mai presus de toate trebuia să 
mănânce să capete puteri. Înghiţi cu greu lăturile care i se 
aduseseră forţându-se să nu le scuipe. In cele din urmă îi 
dădu înapoi tava gardianului care o luă tăcut şi, păşind afară 


în coridor, trase uşa după el. 

Pitt sări din pat, se lăsă în genunchi şi vâri una din 
balamalele dulapului între toc şi zăvor, în aşa fel încât limba 
să nu se înţepenească. În acelaşi timp, împinse umărul în uşă 
şi vâri şi-a doua balama ca aceasta să imite pocnetul 
zăvorului. 

De îndată ce auzi paşii gardianului îndepărtându-se pe 
coridor, deschise uşa doar puţin, trase o bucată de leucoplast 
de pe bandajul care-i acoperea o tăietură de pe braţ şi îl lipi 
pe butoiaşul zăvorului ca uşa să nu se încuie. 

După ce-şi scoase sandalele şi le vâri la cingătoare, închise 
uşa uşurel în urma lui, băgă un fir de păr în fantă şi o luă în 
vârful picioarelor pe coridorul pustiu, lipindu-se de perete. Nu 
era nici urmă de gardieni sau de echipament de siguranţă. 

Intenţia lui Pitt era ca mai întâi să-şi găsească prietenii şi 
apoi să pună la cale un plan de evadare, însă douăzeci de 
metri mai încolo descoperi pe coridor un puț îngust de 
evacuare în caz de pericol cu o scară care ducea sus, spre 
întuneric. Se hotărî să vadă unde ajunge. Urcarea părea fără 
sfârşit, iar el îşi dădu seama că trecea de nivelurile 
superioare ale construcţiei subterane. În sfârşit, mâinile sale 
dibuiră un capac din lemn chiar deasupra capului său. Işi 
propti spatele de el şi-l împinse uşor în sus. 

Capacul scârţâi îngrozitor de tare. 

Pitt îşi ţinu respiraţia şi îngheţă. Trecură cinci minute şi nu 
se-ntâmplă nimic, nimeni nu apăru, nimeni nu ţipă şi când 
reuşi să ridice capacul văzu podeaua de beton a unui garaj în 
care se aflau câteva camioane militare şi câteva basculante. 

Incăperea era mare, douăzeci şi patru de metri pe treizeci, 
şi foarte înaltă, cam patru metri din podea până-n tavanul 
susţinut de şiruri de grinzi de oţel. 

Parcarea era întunecată, însă o lumină puternică venea de 
la biroul din celălalt capăt în care erau aşezaţi la o masă, 
jucând şah, doi ruşi îmbrăcaţi în uniformă militară. 

Pitt se târî afară din gura de evacuare şi se furişă prin 
spatele vehiculelor parcate, se strecură pe sub ferestrele 
biroului până ajunse la uşa principală. Până acum, drumul din 
celulă fusese surprinzător de uşor, dar acum marcă un eşec 
de unde se aştepta mai puţin. Uşa era electrificată. Nu avea 


cum s-o clintească fără să-i alerteze pe jucătorii de şah. 

La adăpostul întunericului, se furişă pe lângă ziduri în 
căutarea unei alte intrări. Ştia că luptă pentru o cauză 
pierdută. Dacă această clădire se afla la suprafaţă, probabil 
că era un alt dâmb cu o singură cale de acces - intrarea 
vehiculelor. 

Înconjură garajul de la un capăt la celălalt, furişându-se pe 
lângă ziduri şi se întoarse în locul din care pornise. 
Descurajat, aproape pe punctul de a renunţa, ridică într-o 
doară privirea şi zări o gură de aerisire pe acoperiş. Părea 
suficient de largă să se poată strecura prin ea. 

Fără a face cel mai mic zgomot Pitt se caţără pe acoperişul 
unui camion, întinse mâinile deasupra capului şi, făcând un 
salt, se prinse de o grindă. Se caţără pe ea, se strecură ca un 
şarpe prin gura de aerisire şi-şi croi drum afară. Valul de aer 
proaspăt, umed, îl învioră. Presupuse că vântul de furtună îşi 
domolise suflul şi bătea acum doar cu douăzeci de mile la 
oră. Cerul era doar parţial acoperit şi, fiind pătrar de lună, 
putea distinge cu uşurinţă lucruri aflate la treizeci de metri de 
el. 

Mai trebuia în continuare să sară peste zidul care 
împrejmuia baza. În ghereta de la poartă, acum se afla 
cineva, deci nu avea cum să repete intrarea de acum două 
nopţi. 

În cele din urmă, tot norocul îi sări în ajutor. 

Merse pe lângă o galerie de drenare a apei, mică, ce trecea 
chiar pe sub zid. Se lăsă sub ea, însă dădu peste un grilaj de 
fier. Din fericire, barele erau atât de ruginite de aerul de la 
Tropice, încât nu fu mare lucru să le îndoaie. 

Trei minute mai târziu, Pitt reuşise să iasă din bază şi alerga 
în pas uşor pe sub palmierii care se-nşirau pe marginea 
drumului desfundat. Nu se vedea nici un gardian prin preajmă 
şi nu păreau să existe camere de luat vederi, iar arbuştii pitici 
îi ascundeau silueta profilată pe nisipul deschis la culoare. 
Alergă furişat înspre plajă, până ce ajunse la gardul 
electrificat. 

Atinse în cele din urmă porţiunea de gard ruptă de furtună. 
Fusese reparată, însă ştia că acesta este locul pentru că 
palmierul zăcea răsturnat puţin mai încolo. Se lăsă în 


genunchi şi începu să sape în nisip, încercând să treacă pe 
sub gard. Inainta neobosit, dar pe măsură ce săpa, pereţii 
tunelului se surpau umplând cu nisip fundul gropii. După 
aproape o oră, reuşise să facă un crater suficient de adânc să 
se poată târî dincolo, pe spate. 

Îl dureau umărul şi rinichiul, iar apa curgea de pe el ca 
dintr-un burete stors. Încercă să refacă drumul până la locul 
de pe plajă, între stânci, unde debarcaseră. Peisajul părea 
parcă altul sub lumina slabă a lunii, deşi nu-şi aducea prea 
clar aminte cum arăta în noaptea în care fusese doborât de 
furtună, cu ochii atunci mai mult închişi din cauza vântului, 
Pitt rătăci încoace  şi-ncolo pe plajă căutând locul dintre 
stânci. Era pe punctul să se dea bătut şi să renunţe, când o 
rază de lună dezvălui privirii sale un obiect strălucind în nisip. 
Întinse mâinile spre el şi atinse rezervorul de combustibil al 
motorului bărcii pneumatice. Elicea şi arborele erau îngropate 
în nisip la nouă metri de limita fluxului. 

Săpă în nisipul ud până ce reuşi să scoată motorul. 

Apoi ridică greutatea pe umeri şi o porni pe plajă 
îndepărtându-se de baza ruşilor. 

Pitt n-ar fi putut spune spre ce se-ndrepta şi nici unde avea 
să ascundă motorul. Picioarele i se afundau în nisip pentru că 
povara de trei kilograme îi îngreuna mersul. Trebuia să se 
oprească şi să-şi tragă sufletul din timp în timp. 

Străbătuse deja două mile când dădu peste un drum 
năpădit de buruieni ce trecea printre nişte căsuțe jalnice şi 
părăsite. Mare parte din ele erau mici, ca nişte bojdeuci, şi 
erau adunate în jurul unei lagune. Pesemne că aici fusese 
odată un sat de pescari, gândi Pitt. Nu avea de unde să ştie 
că era una dintre acele aşezări ai cărei locuitori fuseseră 
smulşi cu forţa de la casele lor şi strămutați pe insula mare a 
Cubei când aceasta fusese trecută în stăpânirea Rusiei. 

Uşurat, lăsă motorul jos şi începu să scotocească prin 
căsuțe. Pereţii -erau confecţionaţi din tablă ondulată iar 
acoperişul din rumeguş presat. Din mobilier nu rămăsese 
mare lucru. Găsi o barcă trasă pe plajă, dar orice speranţă de 
a o folosi se nărui când îi văzu fundul distrus. 

Pitt se gândi să construiască o plută, dar efortul i-ar fi luat 
prea mult timp, şi-apoi nu putea risca să facă ceva pe 


întuneric şi fără nici o sculă. 

Ce-ar fi ieşit n-avea darul să-l liniştească dacă se gândea la 
eventualitatea c-ar fi străbătut poate o mare agitată. 

Ceasul fosforescent arăta că e ora unu şi treizeci. Dacă voia 
să-i găsească pe Giordino şi pe Gunn trebuia să se pună 
degrabă în mişcare. Se întrebă de unde ar fi putut să facă 
rost de combustibil pentru motorul bărcii, dar alungă gândul 
pentru moment - acum nu avea timp să caute. Calculă că-i 
trebuia o oră să ajungă înapoi la celula sa. 

Găsi o cadă veche din fier sub pereţii prăbuşiţi ai unei 
magazii. Aşeză motorul pe pământ şi cada răsturnată cu 
fundul în sus peste el. Aruncă nişte anvelope şi-o saltea 
veche peste toate, apoi, mergând cu spatele, şterse urmele 
lăsate de paşii săi pe nisip cu o foaie de palmier pe o porţiune 
cam de douăzeci şi unu de metri. 

Se furişă în cazarmă mai uşor decât ieşise. Nu trebuia să 
uite să îndoaie la loc barele galeriei de drenare. Cu întârziere 
se minună că baza nu era împânzită de trupe de pază şi de 
gardieni, însă-şi dădu seama că zona era în permanenţă 
survolată de avioane americane de supraveghere dotate cu 
aparate foarte avansate care puteau să fotografieze totul cu 
o asemenea acuratețe încât, de la douăzeci şi şapte de 
kilometri altitudine se putea citi cu uşurinţă, marca înscrisă 
pe o minge de golf. 

Sovieticii ştiau acest lucru şi preferaseră să renunţe la o 
pază straşnică pentru a da impresia că insula era părăsită şi 
că nu era nici ţipenie de om pe ea. Disidenţii cubanezi care 
fugeau din ţară din cauza regimului lui Castro îi ignorau 
existenţa, iar trupele de comando cubaneze care 
supravegheau ţărmul o luau cu uşurinţă drept insula mare a 
Cubei. Atâta timp cât nimeni nu putea să scape de aici şi 
nimeni nu avea cum să debarce pe insulă, nici ruşii nu aveau 
de ce să o păzească. 

Pitt se lăsă prin gura de aerisire şi, tiptil, traversă garajul 
până la puţul de evacuare; cobori. 

Pe coridor era linişte. Verifică uşa propriei celule şi constată 
că firul de păr era acolo unde-l lăsase. 

Planul lui era să-i găsească pe Gunn şi pe Giordino, însă 
parcă nici nu voia să-şi forţeze norocul. Deşi nu erau păziţi cu 


stricteţe, Pitt îşi dădea seama că nu-i putea găsi decât cu 
mult noroc. 

lar dacă Pitt era descoperit în afara celulei sale, atunci 
toate strădaniile sale ar fi fost compromise. 

Velikov şi Gly l-ar fi ţinut cu siguranţă sub strictă 
supraveghere, dacă nu cumva ar fi hotărât să-l execute pe 
loc. 

Însă el simţea că trebuia să rişte. Poate că asta era singura 
ocazie care i se oferea. Orice sunet rezona pe coridorul de 
beton. Aşa că avea timp, asta dacă nu ajungea prea departe, 
să se întoarcă la celula sa în cazul că ar fi auzit, la rândul său, 
paşi. 

încăperea care se afla lângă celula lui avea pereţii căptuşiţi 
cu dulapuri în care se aflau vopsele. 

O cercetă câteva minute, însă nu găsi nimic care să-i fie de 
folos. Alte două încăperi de vis-a-vis erau goale. A treia 
adăpostea tot felul de ţevi de instalaţii. 

Apoi deschise o altă uşă şi se pomeni privindu-i drept în 
faţă pe Giordino şi pe Gunn care-l priviră la rândul lor 
surprinşi. Se strecură rapid în încăpere având grijă să nu 
blocheze uşa care se încuia pe dinafară. 

- Dirk! strigă Giordino. 

- Mai încet, spuse Pitt în şoaptă. 

- Ce bine-mi pare să te văd, amice. 

- Aţi verificat dacă pereţii n-au urechi? întrebă Pitt. 

- Am făcut-o în următoarele treizeci de secunde după ce 
ne-au azvârilit aici, răspunse Gunn. Camera e curată. 

De-abia acum remarcă Pitt umbrele întunecate din jurul 
ochilor lui Giordino. 

- Văd că te-ai întâlnit cu Foss Gly la camera şase. 

- Amândoi am avut nişte discuţii interesante, deşi 
unilaterale. 

Pitt îl privi pe Gunn dar nu văzu urme pe faţa lui. 

- Şi tu? 

- E prea deştept să nu-şi dea seama că n-are rost să mă 
bată-n cap, spuse Gunn cu un zâmbet forţat. Arătă spre 
glezna lui ruptă. Ghipsul dispăruse. Cu mine îşi face treaba 
răsucindu-mi piciorul. 

- Jessie? Gunn şi Giordino schimbară priviri întunecate. 


- Ne temem de ce e mai rău, spuse Gunn. Al şi cu mine am 
auzit ţipete de femeie în după-amiaza asta când coboram din 
lift. 

- Ne întorceam de la interogatoriul pe care ni l-a luat 
ticălosul ăla de şarpe alunecos, Velikov. 

- Asta-i sistemul lor, le explică Pitt măsurând furios 
încăperea cu paşi mărunți. Generalul îşi pune mănuşile de 
catifea şi-apoi vă dă pe mâna lui Gly pentru tratamentul 
pumnilor de fier. Trebuie s-o găsim pe Jessie şi să scăpăm 
naibii de-aici. 

- Cum? întrebă Giordino. Ne-a vizitat LeBaron şi ne-a 
explicat că n-avem nici o şansă să fugim de-aici. 

- Am tot atâta încredere în bătrânul ăsta neisprăvit de 
LeBaron pe cât cred că pot s-arunc în aer hardughia asta, 
spuse Pitt acru. Cred că Gly l-a bătut până l-a făcut piftie. 

- De-acord. 

Gunn se răsuci pe-o parte în patul lui de campanie ca să 
nu-şi atingă piciorul rupt. 

- Şi cum vezi tu plecarea noastră de pe insulă? 

- Am găsit motorul bărcii şi l-am ascuns, asta în cazul în 
care nu putem fura o barcă. 

- Ce? întrebă Giordino uitându-se neîncrezător la Pitt. Ai 
ieşit de-aici? 

- N-a fost chiar o plimbare sub clar de lună răspunse Pitt, 
dar am cercetat terenul şi-am găsit o cale de evadare spre 
plajă. 

- E imposibil să furi o barcă, spuse Gunn sec. 

- Tu ştii ceva ce mie îmi scapă. 

- Slabele mele cunoştinţe de rusă s-au dovedit utile. Am 
început să trag cu urechea la ce spun gardienii. Chiar am 
aflat câteva detalii uitându-mă pe hârtiile lui Velikov, din 
biroul său. O informaţie foarte interesantă este aceea că 
insula este aprovizionată noaptea de un submarin. 

- De ce trebuie să fie atât de complicat? murmură Giordino. 
Mie mi se pare că transportul la suprafaţă ar fi mult mai 
eficient. 

- Asta presupune amenajarea unui port care poate fi văzut 
din aer, explică Gunn. Ei vor ca, indiferent ce-or fi ascunzând 
aici, să rămână cât se poate de secret. 


- Continui eu, spuse Pitt. Ruşii şi-au dat toată silinţa, au 
muncit din greu ca insula să pară pustie, nelocuită. 

- Nu-i de mirare că i-a şocat apariţia noastră pe uşa din 
faţă, spuse Giordino dus pe gânduri. Asta ar explica 
interogatoriile şi tortura. 

- E un motiv în plus să fugim şi să ne salvăm pielea. 

- Şi să alertăm serviciile noastre de informaţii, adăugă 
Gunn. 

- Când te-ai gândit să o iei din loc? întrebă Giordino. 

- Mâine seară, imediat după ce vine gardianul cu cina. 

Gunn îl privi lung pe Pitt, cu o expresie foarte hotărâtă. 

- Va trebui să pleci singur, Dirk. 

- Am venit împreună, vom pleca împreună. 

Giordino clătină din cap. 

- Dar nu poţi să ne cari pe Jessie şi pe noi doi în spate. 

- Are dreptate, spuse Gunn. Al şi cu mine suntem în aşa un 
hal încât nu putem face nici cincizeci de paşi. Mai bine 
rămânem decât să-ţi compromitem şansa. la-i pe cei doi 
LeBaron şi înoată ca turbatul până în State. 

- Nu vreau să risc dezvăluindu-i lui Raymond LeBaron ceva. 
Sunt sigur că o să ne toarne. Mi-a servit o groază de minciuni 
pretinzând că insula nu-i altceva decât un loc liniştit unde se 
retrag oamenii de afaceri. 

Gunn clătină din cap, la rândul lui neîncrezător: 

- Chiar aşa, cine a mai auzit de un refugiu păzit de militari 
şi ai cărui oaspeţi sunt torturați? 

- Lasă-l pe LeBaron. Ochii lui Giordino se întunecară de 
furie. Dar pentru numele lui Dumnezeu, salveaz-o pe Jessie 
înainte ca nenorocitul ăla de Gly s-o omoare. 

Pitt şedea acolo, neştiind ce să facă. 

- Dar nu pot să plec pur şi simplu şi să vă las pe voi doi în 
urmă să muriţi. 

- Dacă n-o faci, ai să mori şi tu, spuse Gunn grav, şi nimeni 
n-o să mai rămână în viaţă să povestească ce se întâmplă 
aici. 


34. 


Cerul era acoperit, însă atmosfera era liniştită. 


Nu se strânseseră decât o sută de persoane ca să asiste la 
ceremonia ce avea loc în acea zi, dis-de-dimineaţă. In ciuda 
prezenţei preşedintelui, doar o reţea de televiziune se 
ostenise să trimită o echipă la faţa locului. Mulțimea, 
modestă ca număr, stătea tăcută într-un colţ retras al 
parcului Rock Creek şi asculta cuvântul de încheiere al 
preşedintelui. 

de aceea ne-am adunat în această dimineață să ne 
exprimăm recunoştinţa tardivă față de opt sute de americani 
care au pierit la bordul vasului de luptă Leopoldville torpilat 
din largul portului Cherbourg, Franța, în Ajunul de Crăciun al 
anului 1944. 

Niciodată n-a fost o tragedie de război mai lipsită de 
cinstirea pe care o merită. Niciodată o asemenea tragedie n-a 
fost dată uitării ca aceasta. 

Făcu o pauză şi arătă spre o statuie acoperită de o pânză. 
Vălul fu tras de pe ea şi descoperi privirilor silueta solitară a 
unui soldat, stând neclintit în picioare, cu o expresie de 
hotărâre neînfricată în ochi, îmbrăcat într-o manta cazonă şi 
purtând echipament militar complet, cu o carabină 
Luptătorul de bronz sculptat în mărime naturală purta 
pecetea unei demnități îndurerate, pusă în relief parcă şi mai 
mult de apa care îi îmbrăţişa gleznele. 

După un minut de aplauze, preşedintele, care luptase ca 
locotenent în Coreea într-o companie de artilerie a Corpului 
de marină, începu să strângă mâinile supravieţuitorilor de pe 
Leopoldville şi altor veterani din divizia Panther. Pe când îşi 
croia drum spre limuzina Casei Albe, brusc înţepeni când 
strânse mâna celui de-al zecelea bărbat din şir. 

- A fost un discurs emoţionant, domnule preşedinte, rosti o 
voce pe care o recunoscu imediat. Am putea vorbi între patru 
ochi? Leonard Hudson zâmbea ironic cu buzele strânse. Nimic 
în ţinuta lui nu amintea de vreo asemănare cu Reggie 
Salazar, scutierul de golf. Părul era des, grizonat, ca şi ciocul 
pe care-l purta acum. 

Pe sub sacoul de tweed purta un pulover din lână cu col 
roule. Pantalonii de flanel erau cafeniu închis, iar pantofii 
englezeşti de piele erau impecabil lustruiţi. 

Arăta de parcă atunci descinsese dintr-o reclamă pentru 


coniac a revistei Town and Country. 

Preşedintele se întoarse şi se adresă unui agent secret care 
îl urma la nici un centimetru de el: 

- Bărbatul acesta mă va însoţi până la Casa Albă. 

- E-o mare cinste pentru mine, domnule, spuse Hudson. 

Preşedintele îl fixă pentru o clipă şi se hotărî să continue 
jocul. Faţa i se destinse într-un zâmbet prietenos. 

- Nu pot să scap ocazia de a depăna poveşti din timpul 
războiului cu un vechi tovarăş de arme, nu-i aşa Joe? Coloana 
prezidenţială o luă pe Massachussets Avenue cu luminile şi 
sirenele în funcţiune, acoperind zgomotul circulaţiei intense. 
Nici unul din bărbaţi nu scoase un cuvânt timp de aproape 
două minute. În cele din urmă, Hudson deschise discuţia. 

- V-aţi amintit unde ne-am întâlnit pentru prima oară? 

- Nu, minţi preşedintele. Nimic din persoana dumitale 
nu-mi aminteşte de cineva cunoscut. 

- Presupun că întâlniți atâta lume... 

- Cinstit vorbind, am lucruri mult mai importante pe cap. 

Hudson trecu peste umbra de ostilitate din glasul 
preşedintelui. 

- Ca de exemplu, să mă aruncaţi în puşcărie? 

- Nu-mi stă mintea acum la asta - să urzesc planuri în jurul 
dumitale. 

- Dar dumneavoastră nu sunteţi păianjenul, domnule 
preşedinte, iar eu nu sunt musca prinsă în plasă. S-ar putea 
crede că am intrat într-o capcană, în cazul de faţă o maşină 
înconjurată de o armată de gorile - agenţi secreţi, însă ieşirea 
mea, liniştit, din această situaţie este asigurată. 

- Din nou vechiul truc cu bomba care nu există? 

- De data asta lucrurile au luat o altă întorsătură. O bombă 
de plastic a fost fixată pe fundul unei mese într-unul din 
restaurantele de patru stele ale oraşului. In urmă cu exact opt 
minute, senatorul Adrian Gorman şi secretarul de stat 
Douglas Oates s-au aşezat la acea masă pentru o întâlnire la 
dejun. 

- Vrei să mă intimidezi. 

- Poate, dar dacă este adevărat ce spun, prinderea mea nu 
va justifica măcelul din interiorul unui restaurant plin. 

- De data asta ce mai vrei? 


- Chemaţi-vă înapoi copoiul care ne adulmecă urmele. 

- Explică-te, pentru Dumnezeu. 

- Luaţi-l pe Ira Hagen de pe mine cât mai are încă timp să 
respire. 

- Pe cine? 

- Pe lra Hagen, vechiul dumneavoastră coleg de şcoală 
care a lucrat la Departamentul de Justiţie. 

Preşedintele se uită visător pe geam, de parcă îşi aducea 
aminte. 

- Parc-a trecut o veşnicie de când n-am mai vorbit cu Ira. 

- Nu e nevoie să minţiţi, domnule preşedinte. L-aţi angajat 
să dea de urma creierului. 

- Ce-am făcut? mimă surpriza preşedintele, convingător. 
Apoi râse. Uiţi cine sunt. Cu un simplu telefon, aş fi putut 
pune pe urmele voastre toate forţele FBI, CIA şi a cel puţin 
încă cinci alte servicii de informaţii. 

- Şi de ce n-aţi făcut-o? 

- Fiindcă m-am consultat cu consilierii mei ştiinţifici şi cu 
câteva persoane respectabile care lucrează la programele 
noastre spaţiale. In unanimitate mi-au confirmat că proiectul 
Colonia Jersey este un vis care nu se poate realiza. Vorbeşti 
bine, Joe, dar nu eşti altceva decât un şarlatan care vinde 
himere. 

Hudson fu luat prin surprindere. 

- Jur în faţa lui Dumnezeu, Colonia Jersey este o realitate - 
ea există cu adevărat. 

- Aşa e, pe undeva pe la jumătatea drumului între ţara lui 
Oz şi Shangri-la. 

- Crede-mă, Vince, când primii noştri colonişti se vor fi 
întors de pe Lună şi tu vei fi anunţat evenimentul, ştirea va 
înflăcăra imaginaţia întregii lumi. 

Preşedintele ignoră îndrăzneala cu care Hudson i se 
adresase. 

- Ce-ai vrea să anunţ cu adevărat lumii întregi este o 
presupusă luptă cu ruşii pentru cucerirea Lunii. De fapt, din 
ce unghi priveşti lucrurile? Ce eşti, un exaltat care face 
publicitate la Hollywood pentru o superproducţie spaţială sau 
un pacient care a scăpat de la casa de nebuni? Hudson nu-şi 
putu stăpâni valul de furie oarbă. 


- Tâmpitule! trânti el. Nu poţi întoarce spatele celei mai 
măreţe realizări ştiinţifice a tuturor timpurilor. 

- Nu? Atunci uită-te bine la mine. 

Preşedintele luă telefonul din maşină. 

- Roger, opreşte. Oaspetele meu coboară. 

De partea cealaltă a peretelui despărțitor din sticlă, şoferul, 
şi el agent secret, ridică o mână de pe volan şi dădu din cap 
semn că a înţeles. Apoi transmise ordinul preşedintelui şi 
celorlalte vehicule. 

Un minut mai târziu, coloana viră pe o stradă laterală 
liniştită dintr-un cartier cu locuinţe şi trase lângă trotuar. 

Preşedintele se întinse spre uşă şi o deschise. 

- Capătul, Joe. Nu ştiu ce-i toată bazaconia asta despre lra 
Hagen, dar dacă aud ceva despre moartea sa, voi fi primul 
care depune mărturie la proces că l-ai ameninţat cu moartea. 
Asta, fireşte, dacă până atunci nu s-a dat o sentinţă împotriva 
ta pentru comiterea unei vărsări de sânge în masă într-un 
restaurant. 

Aproape ameţit de furie, Hudson cobori din limuzină. Ezită 
şi, aplecat pe jumătate înăuntru, pe jumătate afară, spuse 
acuzator: 

- Comiţi o gravă eroare. 

- Asta n-ar fi o experienţă nouă, spuse preşedintele 
concediindu-l. 

Preşedintele se lăsă pe banchetă, zâmbind mulţumit de 
sine. 

O reprezentație de maestru, îşi spuse el. 

Hudson fusese clătinat din convingerile sale, iar acum urma 
să-şi ridice baricade pe o altă stradă. 

Devansase cu o săptămână dezvelirea monumentului 
ridicat în memoria celor de pe Leopoldville şi asta fusese o 
mişcare inspirată şi abilă. 

Poate îi incomodase pe veteranii care asistaseră la 
ceremonie, însă bătrânei fantome de Hagen îi oferise un 
avantaj clar. 

Hudson rămăsese pe gazonul din parcare şi urmări 
dezorientat coloana prezidenţială micşorându-se în zare până 
ce dispăru la intersecţie. 

- Dracu să te ia de birocrat cu tărâţe în loc de creier, strigă 


el văzând că planurile îi fuseseră zădărnicite. 

O femeie care îşi plimba câinele pe alee îi aruncă o privire 
dezgustată. 

O furgonetă Ford fără nici un fel de însemne încetini şi opri 
lângă el, iar Hudson urcă în ea. Era capitonată cu pluş, iar 
scaunele cu spătar înalt erau aşezate în jurul unei mese din 
lemn de Sequoia, furniruită. Doi bărbaţi, impecabil îmbrăcaţi 
în costume de oameni de afaceri, îl priviră în tăcere 
aşteptând să vorbească, pe când el se lăsă obosit să alunece 
pe un scaun. 

- Cum a mers? întrebă unul dintre aceştia. 

- Tâmpitul ăla nenorocit m-a dat afară din maşină, spuse el 
exasperat. Susţine că nu l-a văzut pe Ira Hagen de ani de zile 
şi că-i pasă tot atât de puţin dacă-l omoram pe el sau 
aruncăm restaurantul în aer. 

-Nu mă miră, spuse celălalt bărbat, cu o privire 
pătrunzătoare, o faţă roşie, pătrată, şi nas acvilin. Tipul este 
al naibii de pragmatic. 

Gunnar Eriksen şedea la masă cu pipa stinsă înfiptă între 
buze. 

- Altceva? întrebă el. 

- Zicea că proiectul Colonia Jersey, după cât crede el, eo 
farsă. 

- Te-a recunoscut? 

- Nu cred. Mi-a spus tot Joe. 

- S-ar putea tot atât de bine să se fi prefăcut. 

- Atunci a fost foarte convingător. 

Eriksen se întoarse spre celălalt bărbat. 

- Tu ce părere ai? 

-Nu ştiu ce să cred despre Hagen. L-am urmărit 
îndeaproape pe preşedinte şi nu mi-am dat seama să fi 
stabilit vreun contact cu el. 

- Nu crezi că Hagen ar fi putut să fi fost adus de unul dintre 
directorii agenţiilor de informaţii? întrebă Eriksen. 

- Cu siguranţă nu, în orice caz, nu pe filiera obişnuită. 
Singura întrevedere pe care a avut-o preşedintele cu cineva 
de la informaţii a fost un scurt raport susţinut de Sam 
Emmett de la FBI. Eu n-am putut pune mâna pe raportul 
scris, dar probabil că s-a referit la cei trei găsiţi în dirijabilul 


lui LeBaron. În afară de asta, nu a întreprins nimic. 

- Nu, cu siguranţă trebuie să fi făcut ceva, spuse Hudson 
calm şi hotărât. Mi-e teamă că i-am subestimat ascuţimea 
minţii. 

- Cum adică? 

- Ştia că am să-l contactez din nou, să-i cer să întrerupă 
investigaţiile lui Hagen. 

- Ce te-a făcut să tragi concluzia asta? întrebă nasul de 
acvilă. 

- Hagen, răspunse Hudson. Niciodată un bun agent secret 
operativ nu atrage atenţia asupra sa. lar Hagen a fost unul 
dintre cei mai buni. Trebuie că a avut el un motiv întemeiat 
când şi-a anunţat prezenţa prin telefonul dat generalului 
Fischer şi când a avut discuţia între patru ochi cu senatorul 
Porter. 

- Şi care-ar putea fi motivul pentru care preşedintele ar 
dori să ne forţeze mana, pentru că de fapt el nu ne-a cerut 
nimic? întrebă Eriksen. 

Hudson clătină din cap: 

- Tocmai asta mă sperie, Gunnar. Să mă tai bucăţi, tot nu 
văd ce-ar avea de câştigat. 


KKK 


Ira Hagen era aşezat în spate la o măsuță, cu căştile 
înfundate pe urechi şi microfonul ataşat la ele şi tocmai 
scotea dopul unei sticle de Martin Ray Cabernet Sauvignon. 
Lăsă sticla deschisă pe masă în timp ce umblă la un buton de 
reglare a sunetului al unui aparat de recepţie pe unde scurte, 
montat pe un panou de ascultare-înregistrare pe bandă. 

Apoi îşi ridică de pe o ureche casca şi spuse: 

- Îi pierdem. Apropie-te încă puţin. 

Şoferul, purtând o barbă falsă jigărită, cu o şapcă de 
jucător de baseball din echipa Atlanta Braves pe cap, 
răspunse fără să mişte capul: 

- A trebuit să încetinesc când mi-a tăiat calea un taxi. 
Recuperez distanţa la următorul bloc. 

- Nu-i scăpa din ochi până nu parchează. 

- Da ce urmărim, o gaşcă de traficanţi? 

- Nu-i chiar atât de exotic, răspunse Hagen. Sunt bănuiţi 


c-au pus pe picioare o reţea de jocuri de poker itinerantă. 

- Mare chestie, mormăi şoferul fără să-şi dea seama că 
fusese un joc de cuvinte. 

- Jocurile de noroc sunt în continuare o afacere în afara 
legii. 

- Aşa-i şi prostituţia, da, al naibii să fiu, dacă nu e mult mai 
distractivă. 

- Mai bine ai sta cu ochii lipiţi pe furgonetă, spuse Hagen 
pe un ton oficial. Şi ai grijă să nu se-ndepărteze la mai mult 
de un bloc distanţă. 

Transmiţătorul pârâi. 

- ladeş, aici Casa Porter. 

- Te aud, Casa Porter. 

- Îl vedem pe Sirloin dar am prefera să zburăm mai jos. 
Dacă îl schimbă un alt vehicul asemănător colorat pe sub 
pomi sau în spatele unei clădiri s-ar putea să-l pierdem. 

Hagen se întoarse şi privi pe geamul din spate al rulotei la 
elicopterul de deasupra. 

- La ce altitudine eşti? Hagen avu o convorbire scurtă pe un 
telefon cu Celula şi reveni la pilotul elicopterului. 

- Aici e ladeş, mă auzi Casa Porter? Ai permisiunea să zbori 
la orice înălţime deasupra oraşului atâta timp cât nu pui în 
pericol vieţi omeneşti. Ai auzit? 

- Bărbate, se vede treaba că eşti blindat. 

- Şeful meu cunoaşte pe cine trebuie. Să nu-ți iei ochii de 
pe Sirloin. 

Hagen luă capacul unui coş de picnic foarte scump 
cumpărat de la Abercrombie Fitch şi deschise o cutie de pate 
de ficat de gâscă. Îşi turnă nişte vin şi continuă acum să 
asculte conversaţia. 

Nu avea nici o îndoială că unul din bărbaţii din furgonetă 
era Leonard Hudson. Lui Gunnar Eriksen i se adresase pe 
numele mic. Rămânea necunoscută identitatea celui de-al 
treilea bărbat învăluit în mister. 

Hagen era pe urmele lui. Opt bărbaţi care aparţineau 
creierului fuseseră descoperiţi, însă mai rămânea al nouălea 
care se păstra în umbră. Încotro se îndreptau cei din 
furgonetă? Ce fel de construcţie adăpostea cartierul general 
al proiectului Colonia Jersey? O denumire stupidă, Colonia 


Jersey. Ce semnificaţie avea? Putea să aibă vreo legătură cu 
statul New Jersey? Trebuia să fie ceva aici, un înţeles ascuns, 
o explicaţie a faptului că nici o informaţie referitoare la 
înfiinţarea bazei de pe Lună nu atrăsese atenţia vreunei 
oficialități importante din guvern. Cineva cu mult mai multă 
putere decât Hudson sau Eriksen trebuie că era cheia 
misterului. 

Poate ultimul nume de pe lista membrilor creierului. 

- Aici Casa Porter. Sirloin a luat-o spre nord-est pe Rhode 
Island Avenue. 

- Recepție. 

Hagen întinse pe masă o hartă a Districtului Columbia şi 
despături o alta a statului Maryland. 

Trase o linie cu un creion roşu gros, care se lungea pe 
măsură ce traversau Districtul şi intrau în comitatul Prince 
Georges. De pe Rhode Island Avenue intrară pe autostrada 1 
a Statelor Unite şi porniră spre nord înspre Baltimore. 

- Ai vreo idee încotro se-ndreaptă? întrebă şoferul. 

- Nici cea mai vagă idee, răspunse Hagen şi murmură 
pentru sine cu respiraţia tăiată: Doar dacă... 

Universitatea Maryland. La nici douăzeci de mile de centrul 
Washingtonului. Hudson şi Eriksen probabil s-au aşezat în 
preajma unui institut academic ca să profite de toată 
aparatura de cercetare. 

Hagen vorbi în microfon: 

- Casa Porter, fii cu ochii în patru. S-ar putea ca Sirloin să 
se îndrepte spre Universitate. 

- Înţeles, /adeș. 

Cinci minute mai târziu, furgoneta ieşi de pe autostradă şi 
trecu prin orăşelul College Park. Apoi, după nici o milă, opri în 
faţa unui centru comercial imens, flancat la ambele capete de 
magazine universale bine cunoscute. Cei câţiva acri pe care 
se-ntindea parcarea erau  împânziţi de maşinile 
cumpărătorilor. În interiorul furgonetei încetă brusc orice 
discuţie, ceea ce-l luă pe Hagen prin surprindere. 

- La naiba! înjură el. 

- Casa Porter, se auzi vocea pilotului. 

- Te ascult. 

- Sirloin tocmai s-a oprit la intrarea principală. Numai că e 


acoperit de o copertină şi nu-l pot vedea. 

- Aşteaptă până apare din nou şi-apoi ţine-te în urma lui, îi 
ordonă Hagen ridicându-se de la masă şi venind în spatele 
şoferului. Opreşte-te chiar în spatele lui. 

- N-am cum. Sunt cel puţin şase maşini între mine şi el. 

- A coborat şi-a intrat în magazin vreunul dintre ei? 

- E greu de spus în aglomeraţia asta. Dar, parcă două, 
poate trei capete să fi ieşit din maşină. 

- Te-ai uitat bine la tipul pe care l-am luat în urmărire din 
oraş? întrebă Hagen. 

- Păr cărunt şi barbă. Subţire, cam 1,76 metri. Pulover pe 
gat, sacou din tweed, pantalon maro. Da, cred că l-aş 
recunoaşte. 

- Fă tu un tur al parcării şi vezi dacă nu-l zăreşti. El şi cu 
amicii lui s-ar putea să schimbe maşina. Eu intru în complex. 

- Sirloin s-a pus în mişcare, anunţă pilotul elicopterului. 

- Nu te dezlipi de el, Casa Porter, spuse Hagen. Eu mă duc 
să iau aer. 

- Recepție. 

Hagen sări din maşina-caravană şi se amestecă grăbit 
printre cumpărătorii din interiorul centrului comercial. Era ca 
şi când ar fi pornit în căutarea a trei ace ascunse într-un car 
cu fan. Ştia cum arată Hudson, obținuse câteva instantanee 
ale lui Gunnar Eriksen, numai că oricare dintre ei, dacă nu 
chiar amândoi, puteau fi încă în furgonetă. 

Trecu în grabă de la un raion la altul, cercetând feţele celor 
din jur, uitându-se atent, la fiecare cap de bărbat care se 
ridica deasupra mulţimii de femei. De ce trebuie să fie 
week-end, se gândi el. Puteai să tragi cu tunul prin magazine 
în orice zi lucrătoare şi n-ai fi lovit pe nimeni. După aproape o 
oră de căutări zadarnice, ieşi şi se opri lângă maşină. 

- l-ai zărit? îl întrebă pe şofer, ştiind dinainte care avea să 
fie răspunsul. 

Acesta clătină din cap. 

- Mi-ar trebui zece minute să fac înconjurul parcării. Traficul 
e prea dens şi oricum conduc ca nişte zombi în căutarea unui 
spaţiu de parcare. Suspecţii tăi ar putea oricând să iasă prin 
altă parte şi să plece liniştiţi când eu sunt în partea cealaltă a 
clădirii. 


Hagen dădu un pumn, de necaz, în maşină. 
Era atât de aproape, al naibii de aproape, şi-acum eşuase 
ca înecatul la mal. 


35. 


Pitt se urcă pe dulap şi decuplă tuburile de neon, rezolvând 
astfel problema somnului fără chinul constant al luminii care 
îi bătea în ochi. Nu se trezi decât atunci când gardianul intră 
cu micul dejun. Se simţea refăcut şi se aruncă asupra fierturii 
groase de ovăz de parcă ar fi fost mâncarea lui preferată. 
Gardianul păru mirat să găsească camera în întuneric, însă 
Pitt se mulţumi să ridice neputincios din umeri, ca şi când 
n-ar fi ştiut despre ce era vorba, şi să-şi termine fiertura. 

Două ore mai târziu era condus sub pază la biroul 
generalului Velikov. Urmă obişnuita aşteptare nesfârşită care 
ar fi trebuit să-i învingă rezistenţa psihică. Numai că jocul 
ruşilor era transparent. Intră în joc şi bătu camera în lung şi-n 
lat, prefăcându-se că e nervos. 

Următoarele douăzeci şi patru de ore aveau să fie critice, 
ca să folosim o exprimare blândă. Era sigur că putea din nou 
să iasă din perimetrul împrejmuit, însă nu avea cum să ştie 
ce noi obstacole i se puteau ivi în cale, sau dacă ar mai fi 
reuşit să mişte un deget după un alt interviu cu Foss Gly. 

Nu trebuia să mai amâne nici o clipă şi nici să mai stea pe 
gânduri, ezitând. Intr-un fel sau altul, trebuia să fugă de pe 
insulă în noaptea asta. 

In cele din urmă, Velikov intră în încăpere şi-l studie lung pe 
Pitt înainte de a i se adresa. Se putea remarca în atitudinea 
generalului o anumită răceală şi-o duritate de neconfundat i 
se citea în priviri. li făcu semn lui Pitt să se aşeze pe un scaun 
tare, care nu fusese în încăpere în cursul întâlnirii anterioare. 

Când vorbi, tonul lui era ameninţător. 

- Semnezi hârtia prin care recunoşti că eşti spion? 

- Dacă asta te face fericit. 

- N-ai nimic de câştigat făcând pe deşteptul cu mine, 
domnule Pitt. 

Pitt nu-şi putu înfrâna mânia care-l făcu să uite de orice 
judecâtă sănătoasă: 


- N-am cum să fiu amabil cu o lepădătură care maltratează 
femei. 

Sprâncenele lui Velikov se ridicară: 

- Explică-te. 

Pitt repetă vorbele lui Gunn şi ale lui Giordino de parcă erau 
ale lui: 

- Sunetele sunt amplificate de zidurile de beton. Am auzit 
tipetele lui Jessie LeBaron. 

- Chiar le-ai auzit? Velikov îşi trecu degetele prin păr într-un 
gest de obişnuinţă. Mie mi se pare c-ar trebui să-ţi dai seama 
ce avantaje se ivesc dacă accepţi să colaborezi cu noi. 
Dacă-mi spui adevărul, s-ar putea să reuşesc să mai reduc 
puţin din necazurile prietenilor tăi. 

- Ştii care-i adevărul. De-aia nici nu mai ai cum s-o-ntorci. 
Patru persoane ţi-au oferit o istorie identică. Nu ţi se pare 
ciudat ca anchetator profesionist ce eşti? Patru persoane care 
au fost torturate fizic separat în şedinţe diferite şi care, cu 
toate acestea, dau aceleaşi răspunsuri la întrebările voastre. 
Lipsa totală de profunzime a mentalităţii ruseşti nu este 
egalată decât de dorinţa voastră nemăsurată de a obţine 
mărturisiri. Dacă aş semna o declaraţie prin care recunosc că 
sunt spion, mi-aţi cere încă una pentru crime împotriva 
iubitului vostru stat, urmată de o alta în care mărturisesc că 
am scuipat pe stradă. Tactica voastră e la fel de rudimentară 
pe cât vă sunt şi arhitectura şi mâncărurile. Cereţi un lucru şi 
apoi nu vă mai opriţi. Adevărul?! N-aţi accepta adevărul nici 
dac-ar răsări din pământ în faţa ochilor voştri şi v-ar strânge 
de nas. 

Velikov îl ascultă tăcut pe Pitt, uitându-se la el cu tot 
disprețul pe care un slav îl poate arăta unui mongol. 

- Iţi cer încă o dată să colaborezi cu noi. 

- Nu sunt decât inginer de marină. Nu cunosc nici un fel de 
secrete militare. 

- Singurul lucru care mă interesează este ce ţi-au spus 
superiorii tăi despre această insulă şi cum de-ai ajuns să te 
afli aici. 

- Acum ce comision îmi oferi? Doar te-ai exprimat destul de 
clar când ai spus că prietenii mei şi cu mine vom muri. 

- Cine ştie, poate îţi prelungeşti viaţa. 


Velikov bătu cu degetele în birou ca într-o tobă. 

- Continui să susţii că aţi ajuns pe insula Cayo Santa Maria 
printr-o simplă întâmplare? 

- Da. 

- Şi te aştepţi ca eu să cred că din toate insulele şi plajele 
din Cuba, doamna LeBaron a ajuns chiar în locul unde se afla 
soţul ei - şi asta fără să fi ştiut nimic dinainte, îmi permit să 
adaug? 

- Să fiu cinstit, nici mie nu mi-a venit să cred, dar exact aşa 
stau lucrurile. 

Velikov îl privi intens pe Pitt şi păru să întrevadă la el o 
hotărâre pe care nu se putea abţine să n-o admire. 

- Eu am timp, domnule Pitt, am tot timpul de pe lume. Sunt 
convins că-mi ascunzi informaţii de importanţă vitală. O să 
mai vorbim noi, când o să-ţi pierzi din aroganță. 

Apăsă pe un buton aflat pe birou, care chema gardianul. Un 
zâmbet îi apăruse pe faţă însă nu se citea nici urmă de 
satisfacţie sau de plăcere. Părea să fie mai degrabă un 
zâmbet trist. 

- Să mă scuzi că sunt aşa de direct, spuse Foss Gly. 
Experienţa mea îmi spune că acţiunile neprevăzute dau 
naştere unor rezultate mai bune decât aşteptarea. 

Când Pitt intrase în încăpere, nici un cuvânt nu fusese 
rostit. Nu făcuse decât un pas peste pragul camerei când Gly, 
care stătea în dosul uşii întredeschise, îl pocni în spate, chiar 
deasupra rinichiului. Se sufocă de durere şi aproape că-şi 
pierdu cunoştinţa, însă, printr-o minune, rămase în picioare. 

- Aşadar, domnule Pitt, acum că mă asculţi, poate că e 
ceva ce-ai vrea să-mi spui. 

- Ţi-a spus cineva vreodată că eşti nebun incurabil? mormăi 
Pitt printre dinţi. 

Văzu pumnul venind spre el, îl aşteptă şi prelua lovitura 
rostogolindu-se pregătit; se dădu de-a dura până la peretele 
din spate şi se prăbuşi pe podea, prefăcându-se că şi-a 
pierdut cunoştinţa. 

Simţi gustul de sânge în gură şi amorţeala cum îi cuprinde 
partea stângă a feţei. Ţinu ochii închişi şi rămase întins moale 
acolo. Trebuia să se adapteze tratamentului acestei matahale 
sadice, să vadă care e reacţia acestei lepădături la 


răspunsurile şi atitudinea sa, să prevadă momentul şi locul în 
care avea să-l atingă următoarea lovitură. Pentru că oricum 
nu avea cum să stăvilească brutalitatea lui dezlănţuită. 
Singura lui preocupare era să supravieţuiască anchetei şi să 
iasă, chiar dacă rănit, pe picioare. 

Gly merse la o chiuvetă murdară, umplu o găleată cu apă şi 
i-o trânti lui Pitt în cap. 

- Ei hai, domnule Pitt, dacă mă mai pricep încă la oameni, 
pot spune că eşti în stare să încasezi lovituri mai zdravene 
decât asta. 

Pitt se ridică cu greu pe mâini în genunchi, scuipă sânge pe 
podeaua de ciment şi gemu convingător, vrednic de milă. 

- N-am ce să-ţi spun mai mult decât ţi-am spus deja, rosti 
el cu greutate. 

Gly îl ridică ca pe un copil şi-l trânti într-un scaun. Cu colţul 
ochiului, Pitt înregistra rotirea periculoasă a pumnului drept al 
lui Gly venind spre el. Primi lovitura cât de bine putu, 
încasând-o chiar deasupra obrazului, sub tâmplă. Preţ de 
câteva secunde, încercă să-şi potolească durerea ucigătoare 
şi se prefăcu din nou că se prăbuşeşte leşinat. 

Încă o găleată de apă şi Pitt refăcu din nou scena cu 
gemetele. Gly se aplecă până ce îi atinse faţa. 

- Pentru cine lucrezi? Pitt îşi ridică mâinile şi-şi prinse capul 
care-i vibra de durere. 

- Am fost angajat de Jessie LeBaron să aflu ce a păţit soţul 
ei. 

- Aţi debarcat la bordul unui submarin. 

- Am plecat din Florida Keys pe un dirijabil. 

- Scopul venirii voastre aici era să strângeţi informaţii 
despre preluarea puterii în Cuba. 

Pitt ridică sprâncenele, neînţelegând nimic: 

- Preluarea de putere? Nu-nţeleg ce vrei să spui. 

De data asta Gly îl lovi drept în stomac, făcându-l să-şi 
piardă şi ultima fărâmă de suflu, apoi se aşeză calm şi-i 
urmări reacţia. 

Pitt înţepeni, luptându-se să respire. Simţea că parcă inima 
încetase să-i bată. Simţea gust de bilă în gat. Pereţii încăperii 
începură să-i joace dinaintea ochilor. Gly apărea la capătul 
unui tunel de unde-i zâmbea răutăcios. 


- Ce ordine aţi primit şi ce trebuia să faceţi odată ajunşi pe 
Cayo Santa Maria? 

- Nici un ordin, spuse Pitt şi vocea îi sună înfundat. 

Gly se ridică şi se pregăti să lovească din nou. 

Ameţit, Pitt se ridică în picioare, se clătină o clipă, cu capul 
atârnându-i moale într-o parte. Acum ştia ce-i poate pielea lui 
Gly. li găsise punctul slab. Ca majoritatea sadicilor, Gly era 
structural un laş. Ar fi bătut în retragere şi-ar fi fost scos din 
cursă dacă i te-ai fi opus în acelaşi fel. 

Gly se pregăti să-şi răsucească corpul, dar împietri de 
mirare. Ridicând pumnul de la podea şi răsucindu-şi umărul 
drept Pitt îi trânti un croşeu de dreapta cu toată forţa pe care 
reuşise s-o adune. 

Pumnul se izbi de nasul lui Gly, zdrobind cartilajul şi 
rupându-i osul. Apoi, îi înfipse două lovituri scurte şi-o lovitură 
laterală cu braţul îndoit, drept în triunghi. Ar fi putut la fel de 
bine să atace piatra de colţ a lui Empire State Building şi 
efectul ar fi fost acelaşi. 

Oricine altcineva ar fi căzut pe spate. Gly se împletici 
câţiva paşi şi rămase în picioare, cu faţa înroşită de furie. 
Sângele îi şiroia din nas, însă nici nu-l băgă în seamă. Ridică 
pumnul şi-l agită spre Pitt: 

- Pentru asta, am să te omor, spuse el. 

- Bagă-ţi pumnul în fund, spuse Pitt scârbit. 

Inşfacă scaunul şi-l aruncă până la Gly. Acesta îl dădu la o 
parte, zdrobindu-l, cu braţul. Pitt prinse sclipirea de răutate 
din ochii lui Gly şi-şi dădu seama că acesta nu mai avea să 
lovească cu iuţeala unui bici ci cu forţa unei brute 
dezlănţuite. 

Gly smulse chiuveta din perete, rupând pur şi simplu ţevile 
de care era prinsă, şi-o ridică deasupra capului. Făcu trei paşi 
şi-o aruncă înspre Pitt. Pitt sări în lături şi se feri de lovitură 
cu o eschivă. In timp ce chiuveta zbura spre el ca un safe 
prăbuşindu-se dintr-o clădire înaltă, ştiu că reacţionase cu o 
secundă mai târziu. Işi ridică mâinile instinctiv într-un gest 
disperat să pareze lovitura masei de fier şi faianţă. 

Salvarea lui Pitt fu uşa. Zăvorul prelua forţa cu care venise 
spre el chiuveta şi care-l agăţase cu un colţ al său, iar uşa fu 
smulsă din închizătoare şi se deschise violent. Pitt fu 


proiectat înapoi pe coridor unde se prăbuşi grămadă la 
picioarele gardianului speriat. Durerea îl săgeta în vintre şi în 
braţul drept, alăturându-se suferinţei cumplite provocate de 
loviturile în stomac şi în cap. Palid, valuri de greață 
asaltându-l, se scutură de ameţeala care ameninţa să se 
transforme în leşin şi reuşi să se ridice în picioare, 
sprijinindu-se cu mâinile de zid. 

Gly smulse chiuveta din uşă, unde se înţepenise, şi-l 
fulgeră pe Pitt cu o privire criminală: 

- Eşti un om mort, Pitt. Ai să mori încet, milimetru cu 
milimetru, şi-ai să ajungi să cerşeşti să pun capăt agoniei 
tale. Data viitoare când ne vedem, te zdrobesc os cu os şi-ţi 
smulg inima din piept. 

În ochii lui Pitt nu se citea însă nici un pic de teamă. 
Durerea începuse să-l lase, şi era acum înlocuită de exaltare. 
Reuşise să scape întreg. Era rănit, dar drumul era liber. 

- Data viitoare când ne-ntâlnim, am să vin cu o bâtă 
groasă. 


36. 


Pitt reuşi să doarmă după ce gardianul îl ajută să ajungă la 
celula sa. Se trezi trei ore mai târziu. 

Zăcu întins, până ce mintea începu să-i lucreze din nou. 
Corpul şi faţa îi erau acoperite de o mulţime de vânătăi, însă 
nu avea nici un os rupt. Supravieţuise. 

Se aşeză în şezut şi-şi lăsă picioarele pe pardoseală, 
aşteptând câteva clipe, să-i treacă ameţeala. Se săltă pe 
picioare şi începu să facă exerciţii să se dezmorţească. Un val 
de slăbiciune îl năpădi, însă, cu un efort de voinţă, îl alungă şi 
continuă să facă gimnastică până-şi simţi din nou muşchii şi 
încheieturile suple. 

Sosi şi gardianul aducându-i cina, iar Pitt înţepeni din nou 
cu îndemânare zăvorul, o manevră pe care o exersase în aşa 
fel încât să nu lase pe ultima clipă nici o posibilă greşeală. Se 
opri, ascultă şi, neauzind paşi şi nici voci pe coridor, ieşi din 
celulă. 

Timpul era extrem de preţios. Avea prea multe de făcut şi 
nu erau decât câteva ore de întuneric la adăpostul căruia 


putea să reuşească. Cu părere de rău se gândi că ar fi vrut 
să-şi ia rămas bun de la Giordino şi de la Gunn, însă orice 
clipă în plus, petrecută în bază, îi micşora serios şansele de 
reuşită. Primul lucru pe care-l avea de făcut era s-o găsească 
pe Jessie şi s-o ia cu el. 

O găsi în spatele celei de-a şasea uşi pe care o încercă, 
zăcând direct pe ciment doar cu o pătură murdară sub ea. Nu 
purta pe trupul dezgolit nici urmă de violență, însă fața sa, 
odinioară frumoasă, era grotesc acoperită de contuzii vinete. 
Gly lucrase cu pricepere, umilindu-i pudoarea şi brutalizând 
ceea ce o femeie are mai de preț - chipul său. 

Pitt se aplecă deasupra ei şi-i luă capul în mâini, privind-o 
cu o expresie plină de tandrețe, însă cu ochii încărcaţi de o 
furie nebunească. Simţea urcând în el dorința de răzbunare. Íl 
străbătu un fior de ură sălbatică care depăşea ca intensitate 
orice simţise până atunci. 

- Jessie, Jessie, mă auzi? Gura ei se deschise tremurând, iar 
ochii îl priviră ţintă: 

- Dirk, murmură ea, tu eşti? 

- Da, te scot de-aici. 

- Mă scoţi... Cum? 

- Am găsit o modalitate de a evada din baza asta 
împrejmuită. 

- Dar insula? Raymond spunea că este imposibil să evadezi 
de pe insulă. 

- Am ascuns motorul bărcii pneumatice. Dacă am putea 
construi o plută mică. 

- Nu! suspină ea hotărâtă. 

Se căzni să se ridice, cu o expresie de concentrare 
trecându-i peste chipul care era acum o mască. El o prinse 
delicat de umeri şi o susţinu. 

- Nu te mişca, spuse el. 

- Trebuie să pleci singur. 

- Nu te las în starea asta. 

Ea scutură slab din cap. 

- Nu. N-aş face decât să sporesc şansele ca tu să fii prins. 

- Imi pare rău, spuse Pitt sec. 

- iți place sau nu, vii cu mine. 

- Nu-nţelegi, pleda ea. Eşti singura noastră şansă de a ne 


salva pe toţi. Dacă reuşeşti să te întorci în Statele Unite şi-i 
spui preşedintelui ce se petrece aici, Velikov nu va avea 
încotro şi ne va ţine-n viaţă. 

- Ce legătură are preşedintele cu toate astea? 

- Mai mult decât crezi tu. 

- Deci Velikov a avut dreptate. La mijloc e o conspirație. 

- Nu-ţi pierde vremea cu speculaţii. Du-te, te rog, pleacă. 
Dacă scapi tu, ne salvezi şi pe noi. 

Pitt simţi un val copleşitor de admiraţie pentru Jessie. Arăta 
ca o păpuşă dezmembrată, bătută şi lipsită de apărare, însă 
îşi dădu seama că frumuseţea ei fizică era pe măsura unei 
frumuseți interioare - curajul şi hotărârea sa. Se aplecă şi-o 
sărută uşor pe buzele zdrobite. 

- Voi reuşi, spuse el plin de încredere. Promite-mi c-ai să 
rezişti până mă-ntorc. 

Încercă să-i zâmbească, însă buzele n-o ascultară. 

- Clovn nebun ce eşti. N-ai cum să te-ntorci în Cuba. 

- Uită-te la mine. 

- Noroc, murmură ea sfârşită. Şi iartă-mă că ţi-am încurcat 
viaţa. 

Pitt zâmbea, însă simţea că avea lacrimi în ochi. 

- Asta le şi place bărbaţilor la femei. Nu ne lăsaţi niciodată 
să ne plictisim. 

O sărută din nou pe frunte. 

Escaladarea puţului de evacuare stârni în Pitt nenumărate 
dureri, în special în braţe, iar când ajunse sus trebui să se 
oprească să-şi tragă sufletul câteva minute înainte de a 
deschide capacul şi de a se tari afară, în întunericul din garaj. 
Cei doi soldaţi erau în continuare prinşi într-un joc de şah. 
Părea să fie un lucru obişnuit pentru a omori plictiseala 
rondului de noapte. De-abia dacă se osteneau din când în 
când să arunce o privire spre vehiculele parcate în afara 
biroului în care se aflau. N-aveau nici un motiv să se 
gândească că se putea întâmpla ceva neprevăzut. Probabil că 
erau mecanici, nu soldaţi de pază, se gândi Pitt. 

Făcu o scurtă recunoaştere a garajului: bancuri cu scule, 
rampe de schimbare a uleiului, depozitul de piese de schimb 
şi de uleiuri, camioane şi echipament de construcţie. 
Camioanele aveau prinse pe cadru canistre de benzină de 


douăzeci de litri fiecare. Pitt scutură uşurel canistrele până ce 
găsi una plină. Restul erau pe jumătate sau aproape goale. 
Bâjbâi prin întuneric pe lângă o trusă cu scule şi-n cele din 
urmă găsi un furtun pe care-l folosi să tragă benzină din 
rezervorul unui camion. Două canistre cu patruzeci de litri era 
tot ce putea să care cu sine. Problema pe care o avea acum 
era să le treacă prin gura de aerisire de pe acoperiş. 

Pitt luă un cablu de remorcă agăţat şi-i legă capetele de 
mânerele canistrelor. Işi trecu pe umăr cablul, ca pe o 
cobiliţă, se caţără pe grinzile de susţinere. Uşurel, uitându-se 
spre mecanici să vadă dacă mai erau captivaţi de partida de 
şah, împinse canistrele pe acoperiş, una câte una, prin gura 
de aerisire. 

După alte două minute, le cărase până la galeria care 
trecea pe sub zid. Desfăcu barele şi ieşi zorit. 

Era senin, iar luna în pătrar plutea pe un cer spuzit de 
stele. Nu se simţea decât o boare de vânt, iar aerul nopţii era 
răcoros. 

Fără vreun motiv anume, de data asta merse pe partea 
cealaltă a drumului. Inainta cu dificultate. 

Sub greutatea  canistrelor, îşi simţi curând mâinile 
atârnându-i din încheieturi. Picioarele se afundau în nisipul 
afânat şi trebuia să scape de durerea tot mai pregnantă din 
braţe şi din mâini. 

Pitt se-mpiedică şi fu pe punctul să cadă la marginea unei 
dumbrăvi dese de palmieri cu trunchiurile atât de groase 
încât aproape că se atingeau. |ntinse mâinile şi bâjbâi în jurul 
lui. Atinse un obiect de metal afundat în nisip, aproape 
acoperit de acesta. 

Curios, lăsă jos canistrele de benzină şi se tari prudent pe 
marginea luminişului. O grilă de metal se ridica la şaizeci de 
centimetri de pământ şi se întindea pe toată suprafaţa 
poieniţei. Centrul ei cobora, până devenea concavă ca un bol. 
Îşi trecu degetele peste palmierii care înconjurau luminişul. 

Erau falşi. Trunchiurile şi frunzele erau făcute din tuburi de 
aluminiu învelite într-o membrană sablată din plastic care le 
imita perfect pe cele adevărate. Erau peste cincizeci de astfel 
de palmieri, bine camuflaţi şi vopsiți în culori naturale ca să 
păcălească avioanele trimise de americani în urmărire şi 


aparatele lor foto atât de sofisticate. 

Bolul nu era altceva decât o imensă antenă radio-TV de 
forma unei farfurii, iar falşii palmieri, nişte braţe hidraulice 
care o ridicau şi-o lăsau. Pitt împietri dându-şi seama de 
importanţa descoperirii sale accidentale. Acum ştia că, 
îngropat sub nisipul insulei, se afla un vast centru de 
comunicaţii. 

Dar, în ce scop? Pitt nu avea timp să se gândească, însă 
era mai hotărât ca oricând să fugă. Continuă să înainteze în 
întuneric. Satul era mai aproape decât ţinea el minte. Era lac 
de sudoare şi abia se mai împleticea de epuizare, când, în 
sfârşit, ajunse în curtea casei unde ascunsese, sub cadă, 
motorul bărcii. Uşurat, lăsă canistrele pe pământ, se întinse 
pe salteaua veche şi aţipi o oră. 

Deşi era în criză de timp, somnul scurt se dovedi a-l inviora 
considerabil. Îi lăsase mintea să lucreze. În vremea asta, 
prinsese contur o idee care era atât de simplă încât nu-i veni 
să creadă că nu se gândise la ea dinainte. 

Cără canistrele până la lagună. Apoi se-ntoarse să ia 
motorul. Căutând prin mormanele de gunoaie, descoperi o 
scândură care nu părea a fi putredă. 

Ultimul lucru pe care-l avea de făcut era şi cel mai greu. 
Însă nevoia te învaţă, îşi repeta Pitt neobosit. 

Folosind scândura ca pe un cadru al pupei, Pitt înfundă 
motorul în partea din spate a căzii. 

Următorul lucru fu să curețe filtrul de benzină şi să sufle 
nisipul de pe frânghii. O conservă pe care o îndoi în formă 
conică avea să fie folosită drept palnie de scurgere a benzinei 
în rezervorul motorului. În final, înainte de a astupa cu un dop 
încropit gura de scurgere a căzii rupse cele patru picioare ale 
ei, ca nişte labe, cu ajutorul unui drug de fier. 

Trase de frânghia starterului de douăsprezece ori înainte ca 
motorul să scuipe, să pornească şi, în sfârşit, să toarcă 
liniştit. Împinse cada spre apă mai adânc până ce pluti la 
suprafaţa ei. Apoi se caţără în ea. Greutatea propriului său 
corp şi a celor două canistre pline cu benzină o făceau să se 
menţină pe apă surprinzător de bine. Lăsă braţul elicei în apă 
şi împinse levierul vitezei la înainte. 

Strania ambarcaţiune de forma unei mingi ieşi în lagună 


spre larg şi se îndreptă spre cursul principal. Sub lumina lunii, 
marea părea calmă, iar valurile mai mici de un metru. Trebuia 
să-şi croiască drum prin valurile care se spărgeau la mal şi să 
se îndepărteze cât mai mult de insulă până la răsăritul 
soarelui. 

Încetini şi numără valurile, calculând frecvenţa cu care se 
spărgeau de țărm. Nouă valuri mai puternice se prăvăliră 
unul după celălalt lăsând un gol lung între ele şi următorul. 
Pitt împinse frâna până la fund şi stabiliză pupa căzii. 
Următorul val fu mic şi se zdrobi chiar în faţa lui. Prelua 
izbitura valului înspumat chiar în prova dar reuşi să înainteze. 
Cada se clătină, elicea bătu apa şi o împinse peste creasta 
următorului val înainte ca acesta să se spargă. 

Pitt trase un chiot de fericire că se vedea în sfârşit liber. Ce 
era mai greu, trecuse. Ştia că nu putea să fie găsit decât 
printr-o întâmplare. Cada era prea mică să poată fi detectată 
pe radar. Încetini puţin, pentru a cruța motorul şi a economisi 
benzină. Îşi lăsă mâna în apă şi aprecie că înainta cu patru 
noduri. Până a doua zi de dimineaţă avea să iasă din apele 
cubaneze. 

Înălţă privirea spre cer, îşi alese câteva repere şi o stea 
care să-l călăuzească şi se înscrise pe cursul care-l ducea 
spre Canalul Bahama. 


Sfârşit volumul 1. 


Volumul 2. 


Partea a treia 
SELENOS 8 


37. 
30 octombrie 1989 
Kazahstan, URSS 


Cu mingea de foc strălucind în coada sa mai luminoasă 
decât nopţile albe, Se/enos 8 se ridică spre cerul albastru în 
aerul răcoros ducând cu sine staţia lunară de o sută zece 
tone cu oameni la bord. 

Superracheta, prevăzută cu patru servomotoare cu o forţă 
de şase sute treizeci de mii de kilograme, lăsă în urma sa o 
coadă ca de cometă cu o lungime de trei sute de metri şi o 
lăţime de nouăzeci de metri. 

Un fum alb ţâşni şi învălui rampa de lansare, iar huruitul 
motoarelor făcu să se zgâlţâie ferestrele pe o distanţă de 
doisprezece mile înjur. La început se ridică atât de lin încât 
părea că nici nu se-nălţase. 

Apoi luă viteză şi dispăru ca fulgerul înspre înalturi. 

Preşedintele sovietic Antonov urmărea lansarea rachetei de 
la fereastra unui buncăr blindat printr-un binoclu montat pe 
un trepied. Serghei Comilov şi generalul lasenin se ţineau în 
picioare lângă el, urmărind cu atenţie comunicarea verbală 
dintre cosmonauţi şi cei de la centrul de control al zborurilor. 

- O privelişte impresionantă, rosti Antonov aproape cu 
venerație. 

- Şi o lansare ca la carte, spuse Cornilov. Vor atinge viteza 
de înscriere pe orbită în numai patru minute. 

- Totul funcționează perfect? 

- Da, tovarăşe preşedinte. Toate sistemele funcționează 
normal. Şi s-au înscris pe ruta corectă. 

Antonov urmări limba lungă de foc până ce se pierdu în 
cosmos. Doar atunci suspină şi se îndepărtă de telescop. 

- Ei bine, tovarăşi, acest adevărat spectacol spaţial ar 
trebui să abată atenţia lumii de la următorul zbor al navetei 
americane pe care ei vor s-o plaseze pe noua staţie orbitală. 


lasenin încuviinţă şi-l strânse de umăr pe Cornilov. 

- Felicitări, Serghei. Ai suflat yankeilor o nouă victorie, în 
favoarea Uniunii Sovietice. 

- Nu-i meritul meu, spuse Cornilov. Din cauza mecanicii 
spaţiului cosmic, s-a întâmplat că fereastra noastră spre Lună 
s-a deschis cu câteva ore înaintea celei programate de ei 
pentru lansare. 

Antonov privea aerul ca vrăjit. 

- Presupun că serviciile de informaţii americane nu sunt la 
curent cu faptul că astronauții noştri nu sunt ceea ce para fi. 

- Un şiretlic desăvârşit, spuse lasenin fără nici o rezervă. 
Schimbarea a cinci oameni de ştiinţă specialişti în probleme 
spaţiale cu soldaţi special antrenați, doar cu câteva clipe 
înaintea lansării, a trecut neobservată. 

- Sper că se poate spune acelaşi lucru şi despre programul 
de ultimă oră prin care am înlocuit echipamentul de cercetare 
cu armamentul, spuse Cornilov. Vestea a provocat aproape o 
revoltă în rândul oamenilor de ştiinţă ale căror experimente 
au fost anulate. lar inginerii cărora li s-a cerut să reproiecteze 
interiorul staţiei, s-o adapteze la noii factori de greutate şi s-o 
compartimenteze pentru păstrarea armelor, s-au înfuriat că 
nu li s-a explicat de ce era nevoie să aducă aceste modificări 
de ultimă oră. Sigur că ceva din nemulţumirea lor va ajunge 
la urechile americanilor. 

- Nu-ţi pierde cumpătul din pricina asta, spuse lasenin 
râzând. Autorităţile spaţiale americane nu vor bănui nimic 
până nu se-ntrerupe legătura cu preţioasa lor bază selenară. 

- Cine e comandantul trupei noastre de asalt? întrebă 
Antonov. 

- Maiorul Grigori Leucenko, expert în lupta de gherilă. 
Maiorul a repurtat nenumărate victorii împotriva rebelilor din 
Afganistan. Garantez personal pentru calităţile sale de soldat 
neînfricat şi devotat cauzei. 

Antonov încuviinţă îngândurat: 

- O alegere bună, generale. Suprafaţa Lunii nu i se va 
părea mult diferită de pământul din Afganistan. 

- Nu-ncape îndoială că maiorul Leucenko va conduce 
această operaţiune spre o reuşită totală. 

- Uiţi de astronauții americani, generale, spuse Cornilov. 


- Ce-i cu ei? 

- Fotografiile demonstrează că şi ei sunt înarmaţi. Mă rog 
să nu fie atât de fanatici încât să dezlănţuie o luptă serioasă 
în apărarea bazei lor de pe Lună. 

lasenin zâmbi indulgent: 

- Te rogi, Serghei? Şi la cine te rogi? Precis că nu lui 
Dumnezeu. N-o să-i ajute pe americani când or porni la atac 
Leucenko şi oamenii săi. Concluzia e evidentă. Oamenii de 
ştiinţă nu se pot măsura cu soldaţi profesionişti antrenați să 
ucidă. 

- Nu-i subestima. Asta a fost tot ce-am avut de spus. 

- Destul! spuse Antonov aproape ţipând. Să nu mai aud că 
vorbiţi ca nişte defetişti. Maiorul Leucenko are dublul avantaj 
al atacului-surpriză şi-al armamentului superior. Peste mai 
puţin de şaizeci de ore din acest moment, va începe 
adevărata bătălie în spaţiul cosmic. lar eu nu mă aştept ca 
Uniunea Sovietică să piardă. 

La Moscova, Vladimir Polevoi era aşezat la biroul său din 
centrala K.G.B-ului aflată în Piaţa Dzerjinski şi citea un raport 
primit de la generalul Velikov. Nu ridică privirea când îl auzi 
intrând cu paşi mari în încăpere pe Lev Maisky şi nici nu-l 
văzu cum ia loc fără a fi invitat. Maisky avea o faţă oarecare, 
lipsită de expresie şi unidimensională, ca şi personalitatea sa. 
Era adjunctul lui Polevoi în fruntea Directoratului principal, 
braţul operaţiunilor cu străinătatea din cadrul K.G.B-ului. 
Relaţiile dintre Maisky şi Polevoi erau rezervate, însă cei doi 
se completau unul pe altul. 

În cele din urmă, Polevoi ridică ochii şi privi plictisit la 
Maisky. 

- Vreau o explicaţie. 

- Prezenţa soţilor LeBaron nu a fost prevăzută, spuse 
Maisky concis. 

- Poate prezenţa doamnei LeBaron şi-a echipajului ei de 
căutători de comori. Dar cu LeBaron ce-a fost? De ce a trebuit 
Velikov să-l preia de la cubanezi? 

- Generalul s-a gândit că Raymond LeBaron ar putea fi un 
zălog util pe masa negocierilor cu Departamentul de Stat al 
SUA după îndepărtarea fraţilor Castro de la putere. 

- Bunele lui intenţii ne-au vârât într-un joc periculos, spuse 


Polevoi. 

- Velikov m-a asigurat că LeBaron este deţinut în cel mai 
strict secret şi că i se oferă numai informaţii false. 

- Şi totuşi, există eventualitatea, cât de mică, ca LeBaron 
să descopere adevărata destinaţie a insulei Cayo Santa 
Maria. 

- Atunci va fi îndepărtat. 

- Şi Jessie LeBaron? 

- Păi cred că ea şi prietenii săi s-ar putea dovedi utili când 
o să aruncăm vina aşa-zisului dezastru la poarta CIA. 

- Velikov sau unul dintre agenţii noştri secreţi de la 
Washington au descoperit vreun plan al americanilor de 
infiltrare a insulei? 

- Nu, răspunse Maisky. A fost verificat echipajul de pe 
dirijabil şi nici unul nu are legătură cu CIA. Sau cu cercurile 
militare. 

- Nu vreau nici un amestec nedorit, rosti Polevoi ferm. 
Ne-apropiem cu paşi mari de succes. Să-i transmiţi ce ţi-am 
spus lui Velikov. 

- O să primească întocmai instrucţiunile. 

Se auzi o bătaie în uşă, după care intră secretara lui 
Polevoi. Fără a scoate un cuvânt, îi întinse o hârtie şi ieşi din 
încăpere. 

Brusc, faţa lui Polevoi se înroşi de mânie. 

- La dracu! Vorbeşti de un pericol şi el devine realitate. 

- Poftim? 

- Un semnal urgent de la Velikov. Unul dintre prizonieri a 
evadat. Maisky făcu o mişcare nervoasă cu mâinile: 

- Imposibil. Nu există nici o barcă pe Cayo Santa Maria, iar 
dacă e suficient de nebun să plece înot, ori se va îneca, ori va 
pieri mâncat de rechini. Oricine ar fi, nu ajunge departe. 

- II cheamă Dirk Pitt şi, după părerea lui Velikov, e cel mai 
periculos din tot grupul. 

- Periculos sau nu... 

Polevoi îi făcu semn să tacă şi începu să măsoare camera, 
cu faţa reflectând o mare agitaţie. 

-Nu ne putem permite să avem surprize. Scadenţa 
aventurii noastre cubaneze trebuie devansată cu o 
săptămână. 


Maisky clătină capul, dezaprobator: 

- Vasele nu vor ajunge în Havana la timp. Pe de altă parte, 
nu putem schimba data sărbătoririi. 

Fidel va fi prezent la ceremonie împreună cu toate 
oficialităţile din guvernul său pentru a lua cuvântul. 

Roţile maşinăriei au fost puse în mişcare. Nimic nu mai 
poate modifica momentul stabilit. Rom şi Cola trebuie fie 
rechemaţi, fie lăsaţi să continue conform planului. 

Polevoi îşi frângea mâinile, nehotărât încă asupra deciziei. 

- Rom şi Cola, ce nume idiot pentru o operaţiune de 
asemenea anvergură. 

- Un motiv în plus să continuăm. Programul nostru de 
dezinformare s-a pus în mişcare şi au început deja să fie 
împrăştiate zvonuri despre un plan al CIA de distrugere a 
Cubei. Expresia Rom şi Cola este tipic americană. Nici un 
guvern străin nu va bănui că planul a fost elaborat în secret 
la Moscova. 

Polevoi ridică din umeri, semn că este de acord: 

- Foarte bine, însă nici nu vreau să mă gândesc ce urmări 
ar avea dacă acest individ Pitt scapă printr-un miracol şi 
ajunge înapoi în Statele Unite. 

- E deja mort, anunţă Maisky sigur pe sine. Sunt sigur de 
asta. 


38. 
Preşedintele băgă capul în biroul lui Daniel Fawcett şi schiţă 
un gest. 
- Nu te ridica. Am vrut doar să ştii că urc să iau prânzul cu 
soţia mea. 


- Nu uitaţi că avem o întâlnire importantă cu şefii agenţiilor 
de informaţii şi cu Doug Oates peste patruzeci şi cinci de 
minute, îi aminti Fawcett. 

- Promit că mă întorc la timp. 

Preşedintele se întoarse şi luă liftul până la locuinţa sa 
personală de la etajul doi al Casei Albe. 

Ira Hagen îl aştepta în apartamentul Lincoln. 

- Pari obosit, Ira; Hagen zâmbi. 

- Se apropie scadenţa. 


- Cum stăm? 

- Am descoperit identitatea tuturor celor nouă membri ai 
creierului. Şapte ştiu deja unde pot fi găsiţi. Doar Leonard 
Hudson şi Gunnar Eriksen rămân în afara plasei întinse de 
mine. 

- Nu le-ai luat urma după episodul de la centrul comercial? 
Hagen ezită. 

- Nimic de felul unei reuşite totale. 

- Staţia selenară sovietică a fost lansată în urmă cu opt 
ore, spuse preşedintele. Nu mai pot amâna lucrurile nici o 
clipă. Dau ordin ca în după-amiaza asta să fie strânşi membrii 
creierului, atâţia câţi vor putea fi găsiţi. 

- Cu armata sau cu FBI? 

- Nici unii, nici alţii. Un vechi tovarăş de arme din corpul de 
marină va avea onoarea. l-am dat deja lista noastră cu 
numele şi locul unde poate să-i găsească. Preşedintele se opri 
şi-l privi fix pe Hagen. Spuneai că ai descoperit identitatea 
tuturor celor nouă bărbaţi, Ira, dar în raportul pe care mi l-ai 
dat nu apar decât opt nume. 

Hagen păru că face asta împotriva voinţei lui, însă băgă 
mâna în buzunarul hainei şi scoase o bucată de hârtie 
împăturită. 

- N-am dezvăluit identitatea celui de-al nouălea bărbat, 
pentru că am vrut să fiu absolut sigur cine este. Un analizor 
de voce mi-a confirmat bănuielile. 

Preşedintele luă hârtia din mâna lui Hagen, o despături şi 
citi numele scris pe ea. Işi scoase ochelarii şi şterse 
preocupat lentilele, de parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor. 
Apoi, vâri hârtia în buzunar. 

- Presupun că am ştiut de la bun început, dar n-am putut să 
cred în complicitatea lui. 

- Nu-i judeca aspru, Vince. Oamenii ăştia sunt nişte 
adevăraţi patrioţi, nici vorbă să fie trădători. Singurul lucru de 
care se fac vinovaţi este tăcerea pe care au păstrat-o. În 
cazul lui Hudson şi al lui Eriksen. S-au prefăcut că sunt morţi 
în toţi aceşti ani. Gândeşte-te la durerea pe care au 
provocat-o rudelor şi prietenilor, lor. Națiunea americană nu-i 
va putea recompensa pentru sacrificiul lor şi nici nu va fi 
capabilă să înţeleagă deplin binefacerile realizărilor acestora. 


- Îmi dai lecţii, Ira? 

- Da, domnule, îţi dau lecţii. 

Preşedintele băgă de seamă abia acum lupta interioară a 
lui Hagen. Înţelese că în sufletul prietenului său se dădea o 
bătălie decisivă. Loialitatea lui Hagen era pe muchie de cuţit. 

- Îmi ascunzi ceva, Ira. 

- N-am să te mint, Vince. 

- Ştii unde se ascund Hudson şi Eriksen. 

- Să zicem că am o bănuială a naibii de solidă. 

- Pot să mă încred în tine că ai să-i aduci aici? 

- Da. 

- Eşti un bun cercetaş, Ira. 

- Unde vrei să ţi-i livrez şi când? 

- Camp David, răspunse preşedintele. Ora opt mâine 
dimineaţă. 

- Vom fi acolo. 

- Nu te pot include şi pe tine, Ira. 

- Lucrul pe care trebuie să-l faci tu, Vince, să zicem un fel 
de răsplată pentru efortul meu, este că-mi datorezi să fiu 
prezent în final. 

Preşedintele se gândi o clipă. 

- Ai dreptate. Măcar atât pot să fac. 


KKK 


Martin Brogan, director CIA; Sam Emmett de la FBI şi 
secretarul de stat Douglas Oates se ridicară în picioare la 
intrarea preşedintelui în sala de întruniri, cu Dan Fawcett 
venind în urma lui. 

- Vă rog, luaţi loc, domnilor, spuse preşedintele zâmbind. 

Urmară câteva minute de discuţii neînsemnate până ce 
Alan Mercier, consilierul în probleme de securitate, îşi făcu 
apariţia. 

- Îmi cer scuze pentru întârziere, spuse el, lăsându-se 
grăbit să alunece într-un scaun. N-am avut timp nici să mă 
gândesc la o scuză plauzibilă. 

- lată un bărbat sincer, spuse Brogan râzând. Mi-e silă. 

Preşedintele aşeză stiloul pe agendă. 

- Cum stăm cu pactul cubanez? întrebă el, privindu-l pe 
Oates. 


- Până nu reuşim să începem un dialog secret cu Castro, nu 
putem decât să aşteptăm, în priză. 

- Există vreo posibilitate, oricât de mică, ca Jessie LeBaron 
să fi ajuns la el cu ultimul nostru răspuns? Brogan clătină 
capul. 

- Cred că e foarte îndoielnic să fi stabilit legătura. Sursele 
noastre de informare n-au scos un cuvânt de când a fost 
doborat dirijabilul. Consemnul este că a murit. 

- Vreo ştire de la fraţii Castro? 

- Nici una. 

- De la Moscova ce veşti ai? 

- Lupta internă dintre Castro şi Antonov ameninţă ca în 
curând să devină făţişă, spuse Mercier. Oamenii noştri de la 
Ministerul cubanez de Război susţin că Fidel Castro ameninţă 
să-şi retragă trupele din Afganistan. 

- Aşa se mai leagă lucrurile, spuse Fawcett. Antonov n-o să 
stea cu mâinile în sân, să permită ca aşa ceva să se întâmple. 

Emmett se aplecă înainte peste masă şi-şi împreună 
mâinile. 

- Totul a început în urmă cu patru ani, când Castro s-a 
rugat umilindu-se să fie scutit de plata simbolică a celor zece 
miliarde de dolari pe care le datora Uniunii Sovietice şi care 
reprezentau împrumuturi întoarse şi răsîntoarse încă din anii 
60. A vrut să dea impresia că e un centru economic puternic 
într-un colţ de lume şi-a trebuit să-i cedeze lui Antonov când 
i-a cerut să trimită trupe în războiul din Afganistan. Nu doar 
câteva mici companii, ci aproape douăzeci de mii de oameni. 

- Câte victime a înregistrat CIA în rapoartele sale? întrebă 
preşedintele întorcându-se spre Brogan. 

- Cifrele pe care le deţinem indică aproape o mie şase sute 
de morţi, două sute de răniţi şi peste cinci sute de dispăruţi. 

- Doamne Dumnezeule, dar asta înseamnă peste douăzeci 
la sută. 

- Încă un motiv pentru cubanezi să-i deteste pe ruşi, 
continuă Brogan. Castro e ca un om care se plimbă cu o 
barcă care ia apă. lar dacă America îi aruncă frânghia de care 
să se agaţe, cei de la Kremlin or să-l spulbere. 

- De fapt, oricum vor să-l măture, adăugă Emmett. 

- Avem vreo idee când şi în ce fel va avea loc asasinarea 


lui? întrebă preşedintele. 

Brogan se răsuci în scaun neliniştit. 

- Sursele noastre nu au reuşit să descopere şi să decodifice 
nici una din datele preluate de pe sateliții noştri de ascultare 
care sunt concentrați asupra operaţiunii. Doar frânturi şi 
fragmente de informaţii care, puse cap la cap, nu ne ajută să 
ne facem o idee despre planurile lor. 

- Ştiţi cine răspunde de ea? insistă preşedintele. 

- Generalul Piotr Velikov, de la G.R.U., considerat a fi un 
expert în infiltrarea guvernelor Lumii a treia şi manipularea 
acestora. El a fost artizanul răsturnării guvernului din 
Nicaragua în urmă cu doi ani. Din fericire, guvernul marxist 
pe care l-a instalat nu a rezistat. 

- Lucrează lângă Havana? 

- E mai tăcut ca mormântul, răspunse Brogan. 

Imaginea perfectă a unui tip care se află nicăieri. Velikov nu 
a fost văzut în public în ultimii patru ani. Suntem al naibii de 
siguri că trage sforile dintr-un loc ascuns. 

Ochii preşedintelui se întunecară. 

- Deci, tot ce ştim este o teorie extrem de vagă cum că 
Kremlinul ar plănui să-i asasineze pe Fidel şi pe Raul Castro 
încercând să dea vina pe noi, apoi să preia conducerea 
folosind nişte marionete cubaneze care, de fapt, ar primi 
ordine de la Moscova. Să fim serioşi, domnilor, nu pot acţiona 
pe baza unui simplu scenariu . Am nevoie de dovezi. 

- E o poveste care se bazează pe fapte reale, explică 
Brogan. Avem numele cubanezilor care sunt plătiţi de 
sovietici şi care aşteaptă la rând să pună mâna pe putere. 
informaţiile noastre susţin clar intenţia Kremlinului de a-i 
asasina pe fraţii Castro. 

CIA e ţapul ispăşitor perfect, pentru că poporul cubanez nu 
a uitat încă ce s-a-ntâmplat la Bay of Pigs şi mici uneltirile 
soldate cu un eşec ale agenţiei de a-l ucide pe Fidel cu 
ajutorul Mafiei, în timpul administraţiei Kennedy. Vă asigur, 
domnule preşedinte, că eu consider chestiunea aceasta o 
prioritate. Şaizeci de agenţi la toate nivelurile fac eforturi de 
a străpunge vălul de mister de care s-a înconjurat Velikov. 

- Şi noi nu putem să ajungem până la Castro pentru un 
dialog deschis de întrajutorare... 


- Nu, domnule, răspund, e Oates. Se opune oricărui contact 
pe cale oficială. 

- Nu-şi dă seama că s-ar putea să nu mai aibă timp? 
întrebă preşedintele. 

- Cred că pluteşte în gol, îi răspunse Oates. Pe de-o parte, 
se simte în siguranţă, ştiind că marea masă a cubanezilor îl 
idolatrizează. De fapt puţini conducători de naţiune pot spune 
că se bucură de teama respectuoasă şi de afecțiunea de care 
se bucură el. Totuşi, pe de altă parte, nu e capabil să 
înţeleagă pe deplin ameninţarea gravă la adresa vieţii şi a 
guvernului său care vine din partea sovieticilor. 

- Deci, ce vreţi să-mi spuneţi, spuse preşedintele grav, este 
că dacă agenţii noştri nu reuşesc să străpungă zidul de 
securitate sau să strecoare pe cineva în vizuina lui Castro şi 
să-l facă să înţeleagă situaţia realist, n-avem altceva de făcut 
decât să stăm confortabil în fotoliu şi să urmărim cum se 
scufundă Cuba prinsă complet sub dominaţia sovietică. 

- Da, domnule preşedinte, spuse Brogan. Asta este exact 
ce încercam să vă spunem. 


39. 


Hagen hoinărea de parcă n-avea nici o treabă prin 
raioanele centrului comercial şi se uita cu coada ochiului la 
mărfurile de pe rafturi. Mirosul de alune prăjite îi aminti că-i 
era foame. Se opri lângă o gheretă vopsită în culori vii şi 
cumpără o pungă de arahide rumenite. 

Ca să-şi odihnească picioarele, se aşeză pe canapeaua 
dintr-un raion de aparatură electronică şi se uită la cele 
douăzeci de televizoare înşirate pe un perete, toate deschise 
pe acelaşi canal. Imaginile prezentau ştirea lansării, în urmă 
cu o oră, din California, a navetei spaţiale Gettysburg. De la 
primul zbor al rachetei din 1981, peste trei sute de oameni 
fuseseră lansați în cosmos, iar, în afara mediilor de informare, 
se părea că nimeni nu mai acordă atenţie acestui tip de 
informaţii. 

Hagen bătu magazinele în sus şi-n jos, oprindu-se să 
privească ca un gură-cască printr-o fereastră într-o cabină în 
care un disc-jokey schimba discurile pentru staţia-locală de 


radio a magazinului. 

Trecea pe lângă o mulţime de cumpărătoare, însă atenţia 
sa se concentra asupra puţinilor bărbaţi. 

Majoritatea păreau a fi în pauză de masă, căutând prin 
rafturile îngrijit aranjate, de obicei cumpărând primul lucru 
care le cădea în mână, spre deosebire de femei, care 
scotoceau peste tot, în dorinţa nebunească de a găsi ceva 
mai bun la un preţ convenabil. 

Zări doi bărbaţi care mâncau sandvişuri imense la un 
restaurant cu preparate la minut. Nu aveau nici o sacoşă de 
cumpărături şi nici nu erau îmbrăcaţi ca nişte angajaţi de 
magazin. Purtau acelaşi stil de îmbrăcăminte sport ca şi 
doctorul Mooney de la Laboratorul Pattenden. 

Hagen îi urmări până într-un magazin universal imens. 
Luară liftul spre subsol şi intrară într-un coridor în capătul 
căruia se afla un indicator pe care scria: Accesul interzis 
persoanelor străine. 

Un beculeţ de avertizare se aprinse în mintea lui Hagen. 
Reveni la o tejghea pe care se aflau aşezate în stivă o 
mulţime de cearşafuri, îşi scoase haina şi-şi puse un creion 
după ureche. Apoi aşteptă ca vânzătorul să fie ocupat cu un 
client şi după aceea luă o grămadă de cearşafuri şi se 
îndreptă spre coridor. 

Trei uşi dădeau înspre magazii, două spre camerele de 
odihnă, iar pe una scria pericol de electrocutare. Dădu de 
perete ultima uşă şi intră zorit în încăpere. Un paznic uimit 
aşezat la un birou ridică ochii. 

- Hei, nu ai voie să... 

Asta a fost tot ce-a apucat să spună înainte ca Hagen să-i 
arunce cearşafurile în cap şi să-i aplice în ceafă o lovitură de 
judo. Mai erau încă doi paznici de la securitatea clădirii în 
spatele unei a doua uşi, iar Hagen îi dobori pe amândoi în mai 
puţin de patru secunde. Se încorda şi intră rapid în altă 
încăpere, în aşteptarea unei ameninţări. 

O sută de perechi de ochi îl priveau cu o expresie de uimire 
făţişă. 

Hagen se afla într-o încăpere care părea că se lungeşte la 
infinit. De la un zid la altul, era plină de oameni, birouri, 
computere şi echipament de comunicaţii. O secundă bună 


rămase acolo, privind aproape fascinat hala imensă. Apoi 
făcu un pas înainte şi apucă de braţ o secretară îngrozită, 
ridicând-o din scaun. 

- Leonard Hudson! trânti el, unde îl găsesc? în ochi îi lucea 
teama, ca două luminiţe gemene. Arătă cu capul spre 
dreapta: 

- B-biroul c-cu uşa alb-albastră, se bâlbâi ea. 

- Mulţumesc foarte mult, spuse el cu un zâmbet larg. 

Hagen eliberă fata şi parcurse iute încăperea aglomerată. 
Faţa îi era încruntată de parcă încerca să prevină pe oricine ar 
fi încercat să-l oprească ce-l putea aştepta. 

Dar nimeni nu făcu nici cel mai mic gest. 

Mulțimea care se adunase se dădea la o parte din calea lui 
ca Marea Roşie în faţa lui Moise. 

Când ajunse la uşa albastră se opri, se-ntoarse şi îmbrăţişa 
dintr-o privire acest adevărat trust de inteligenţă care era 
centrul de comunicaţii al programului Colonia Jersey. Nu se 
putu opri să nu-l admire pe Hudson. Alesese un loc perfect şi 
ingenios. Hala fusese amenajată în timpul construirii centrului 
comercial şi, probabil, nu atrăsese nici o bănuială. Oamenii 
de ştiinţă, inginerii şi secretarele puteau intra şi ieşi 
nestingheriţi pierzându-se printre cumpărători, iar maşinile 
lor se confundau printre sutele de maşini parcate. Şi staţia de 
radio era o idee genială. Cine ar fi bănuit că transmiteau şi 
primeau cu ajutorul ei mesaje de pe Lună printre discursurile 
din Top patruzeci difuzate pentru Colegiul din apropiere? 
Hagen împinse uşa şi intră în ceea ce părea a fi cabina de 
comandă a unui studio. 

Hudson şi Eriksen erau aşezaţi cu spatele la el, privind în 
sus spre un video monitor imens pe care apărea imaginea 
unui bărbat cu faţa şi capul complet rase şi care se opri la 
jumătatea propoziției, iar apoi întrebă: 

- Cine e bărbatul din spatele vostru? Hudson aruncă o 
privire peste umăr: 

- Bună, Ira. Vocea sa, ca şi ochii, erau de gheaţă; Hagen 
avu senzaţia ciocnirii unor cuburi de gheaţă. Chiar mă 
întrebam când ai să apari. 

- Intră, spuse Eriksen pe un ton glacial. Ai picat la ţanc să 
vorbeşti cu omul nostru de pe Lună. 


40. 


Pitt ieşise deja din apele cubaneze şi se înscrisese pe 
drumul navigabil principal din Canalul Bahama. Însă norocul 
începea să-l părăsească. 

Puținele nave care-i apăruseră în câmpul vizual nu 
sesizaseră prezenţa sa. Un petrolier imens care arbora 
steagul panamez trecuse pe lângă el la nici o milă depărtare. 
Stătea ridicat atât cât putea să nu răstoarne cada şi flutură 
cămaşa, însă micuța lui ambarcaţiune trecu neobservată de 
echipaj. 

să crezi că un ofiţer de cart aflat pe punte şi-ar fi putut 
îndrepta binoclul exact spre acel loc şi exact în momentul în 
care cada se ridica din golul unui val pe creasta lui, chiar 
înainte de a dispărea din vedere, era un pariu pe care n-ar fi 
îndrăznit să-l facă nici un parior care se respectă. lar Pitt se 
văzu obligat să recunoască adevărul îngrozitor: îşi construise 
o ambarcaţiune care nu putea fi zărită decât cu mare 
greutate. 

Pitt începu să facă mişcările mecanic. 

Picioarele îi amorţiseră din pricina poziţiei în care se 
strânsese în cada îngustă şi-n care se afla de peste douăzeci 
de ore de călătorie pe mare; mai mult decât atât, fricţiunea 
permanentă de fundul dur al căzii nu făcuse altceva decât 
să-i producă băşici care-l usturau. Soarele arzător de la 
Tropice se abătuse asupra lui, însă, din fericire, era bine 
bronzat şi ultimul lucru de care se temea erau arsurile. 

Marea continua să fie calmă, însă el trebuia să facă eforturi 
permanente să menţină prora căzii deasupra valurilor şi-n 
acelaşi timp să scoată apa din ea. Scursese ultimele picături 
de benzină în motor şi acum umpluse canistrele cu apă de 
mare pentru a menţine constantă greutatea căzii. 

Motorul nu mai putea funcționa decât încă 
cincisprezece-douăzeci de minute înainte de a rămâne fără 
combustibil - mai mult nu mai putea spera. După care totul 
avea să se sfârşească. Lipsită de control, cada avea să ia 
apă, iar apoi să se scufunde. 

Incepu să picotească - nu dormise de treizeci şi şase de 


ore. Se luptă din răsputeri să rămână treaz, carmind şi 
scoțând apa din cadă, cu braţe ca de plumb, cu mâinile 
crăpate de apa sărată. Pitt scruta orizontul neobosit, însă 
părea că nu va trece nici un vapor prin partea asta a mării. 
Câţiva rechini se loviseră de fundul căzii care se mişca încet; 
unul făcu greşeala să se apropie prea mult de elice şi-şi 
prinse coada în ea; fu sfârtecată. Pitt îi privi cu detaşare. Se 
gândi prosteşte că putea să le ofere o masă bună - doar să 
deschidă gura şi să se arunce în mare; poate era mai bine 
dacă se îneca. Işi dădu seama ce gând nebunesc îi trecuse 
prin minte şi, pe dată, îl alungă. 

Vântul se pornise din nou. O rafală trecu deasupra sa şi 
depuse câţiva stropi de apă pe fundul căzii. Nu era tocmai 
curată, însă era mai bună decât nimic. Strânse în căuşul 
palmei atât cât să bea de câteva ori şi, lacom, înghiţi apa cu 
recunoştinţă. Se simţi înviorat. 

Pitt ridică privirea şi se uită la cer, înspre apus. 

Noaptea avea să se lase într-o oră. Ultima lui scânteie de 
speranţă se stingea o dată cu apusul soarelui. Chiar dacă, 
printr-o minune, s-ar fi menţinut la suprafaţă, oricum n-avea 
cum să fie văzut pe întuneric. 

- Dă-mi, Doamne, mintea de pe urmă, cugetă el. 

Măcar de s-ar fi gândit să fure o lanternă. 

Brusc, motorul se înecă şi apoi porni din nou. 

Eliberă cârma doar un pic, pe cât putea îndrăzni s-o facă, 
conştient că nu-i stătea în putere să amâne sfârşitul inevitabil 
decât cu un minut sau două. 

Pitt încercă să se scuture de deznădejdea care punea 
stăpânire pe el şi se întări, spunându-şi că trebuia să scoată 
apa atât cât l-ar mai ţine braţele sau până când sărmana 
ambarcaţiune, lipsită de apărare, avea să fie lovită de un val 
şi răsturnată. 

Goli una din canistre în mare. Când cada avea să se 
scufunde, îşi spuse el, n-avea decât să folosească canistra 
drept plută şi Era hotărât ca, atâta timp cât încă mai putea să 
mişte un deget, să nu se dea bătut. 

Credinciosul motor tuşi o dată, de două ori, apoi se stinse. 

După ce, toată noaptea dinainte, îi auzise huruitul, Pitt se 
simţi copleşit de liniştea care se lăsase brusc. Şedea acolo m 


micuța ambarcaţiune a cărei soartă erapecetluită, pe o mare 
nepăsătoare, sub cerul senin, fără nori. 

Menţinu cada la suprafaţă încă o oră sub lumina amurgului. 
Era atât de ostenit, de epuizat fizic, încât nici nu băgă de 
seamă că ceva se mişcase, la nici o sută cincizeci de metri de 
el. 


KKK 


Comandantul Kermit Fulton se trase de lângă periscopul 
aflat în cabina de comandă a submarinului de atac Denver, 
iar pe chip i se citi o expresie de profundă mirare. Privi spre 
secundul său: 

- Senzorii noştri au stabilit un contact? Secundul rosti 
într-unul din microfoanele aflate în cabină: 

- N-apare nimic pe radar, căpitane. Sonarul a stabilit un 
contact slab care a încetat în urmă cu un minut. 

- Ce părere aveţi? Răspunsul nu veni imediat, iar căpitanul 
repetă întrebarea. 

- Sonarul zice că sună ca un motor exterior de barcă de 
numai douăzeci de cai putere. 

- Se-ntâmplă ceva al naibii de ciudat acolo, spuse Fulton. 
Vreau să verific despre ce e vorba. Micşoraţi viteza la o 
treime şi viraţi stânga la cinci grade. 

Îşi lipi din nou fruntea de lentila periscopului şi apropie 
imaginea. După care rosti rar, încă şi mai mirat: 

- Dă ordin să ne ridicăm la suprafaţă. 

- Ai văzut ceva? îl întrebă secundul. 

Încuviinţă tăcut din cap. 

Toţi cei aflaţi în cabina de comandă îl priveau atent pe 
Fulton aşteptând să vorbească. Secundul avu iniţiativa: 

- Te deranjează dacă ne spui şi nouă despre ce este vorba, 
căpitane? 

- Douăzeci şi trei de ani pe mare - şi eu care credeam că 
am văzut tot ce se putea vedea, rosti Fulton. Da să mă ia 
naiba, dacă nu e un bărbat acolo, la o sută de mile de orice 
fâşie de uscat, care stă liniştit într-o cadă de baie. 


41. 


De la dispariţia dirijabilului, amiralul Sandecker îşi părăsise 
biroul. Se cufundase în lucru, însă curând munca îşi pierdu 
înţelesul. Părinţii săi, deşi destul de vârstnici, trăiau încă - la 
fel fratele şi sora. De fapt, Sandecker nu trecuse niciodată 
printr-o dramă personală. 

În toţi anii petrecuţi în Marină, se dăruise cu devotament 
carierei sale. Nu avusese timp pentru o relaţie serioasă cu o 
femeie şi avea puţini prieteni, majoritatea făcuţi printre cei 
cunoscuţi în Marină. 

Ridicase un zid între el şi superiori sau subalterni şi păstra 
o cale de mijloc. Ţinuse steagul sus până la cincizeci de ani, 
însă simţea că bate pasul pe loc. 

Când Congresul a aprobat numirea sa în fruntea Agenţiei 
naţionale de studii marine şi subacvatice a simţit că revine la 
viaţă. Atunci s-a înfiripat prietenia caldă cu trei bărbaţi 
neobişnuiţi care-l priveau cu cel mai mare respect, însă nu-l 
tratau altfel decât pe vecinul de la bar. 

Încercările prin care a trecut NUMA şi toate proiectele la 
care au lucrat i-au apropiat şi mai mult. 

Al Giordino, extrovertitul care simţea o plăcere nebună să 
se ofere voluntar pentru cele mai grele proiecte şi care-i fura 
trabucurile scumpe lui Sandecker. Rudi Gunn, hotărât, nici 
mai mult nici mai puţin, să atingă perfecțiunea cu harul lui 
organizatoric neegalat şi care, să se fi străduit, şi tot n-ar fi 
reuşit să-şi facă duşmani. Şi-apoi, mai era Pitt, cel care, mai 
mult decât oricine altcineva, reuşise să-i reînvie lui Sandecker 
spiritul creator. 

Curând se apropiaseră atât de mult încât prietenia lor avea 
ceva din relaţia tată-fiu. 

Pitt, cu atitudinea sa neconformistă faţă de viaţă, cu spiritul 
viu şi umorul sarcastic, lăsa o impresie vie în urma sa, ca 
trecerea impetuoasă a unei comete. De cum intra într-o 
încăpere, parcă o însufleţea. Sandecker încercă fără succes 
să alunge amintirile care-l asaltau şi să se desprindă de 
trecut. 

Se lăsă în scaunul de la birou, închise ochii şi se abandonă 
durerii. Îi pierduse pe toţi dintr-o lovitură şi asta-l tulbura 
dincolo de orice închipuire. 

Pe când stătea cu gândul la Pitt, se aprinse beculeţul de la 


linia sa personală şi, în încăpere, se auzi bâzâitul telefonului. 
Îşi masă scurt tâmplele şi ridică receptorul. 

- Jim, tu eşti? Am obţinut numărul tău de la un prieten 
comun din Pentagon. 

- Scuzaţi-mă, eram cu mintea în altă parte. Nu vă recunosc 
vocea. 

- Aici e Clyde, Clyde Monfort. 

Sandecker deveni atent. 

- Clyde, ce s-a-ntâmplat? 

- A ajuns pe biroul meu un mesaj de la submarinele noastre 
de atac plecate la manevre de debarcare în Jamaica. 

- Şi ce legătură au toate astea cu mine? 

- Comandantul submarinului raportează că a cules din 
mare în urmă cu douăzeci de minute un naufragiat. Nu stă 
tocmai în obiceiul forţelor noastre de pe submarinele 
nucleare să ia străini la bord, însă tipul pretinde că lucrează 
cu tine şi a-nceput să facă scandal când căpitanul nu i-a 
permis să-ţi transmită un mesaj. 

- Pitt! $ 

- Asta e, îi răspunse Monfort. Asta e numele pe care l-a dat. 
Dirk Pitt. De unde ştii? 

- Slavă Domnului! 

- E verificat odată? 

- Da, da, e bona Jide, răspunse Sandecker nerăbdător. Şi 
ceilalţi? 

- Alţii nu sunt. Pitt era singur în cadă. 

- Repetă. 

- Căpitanul s-a jurat că era într-o cadă de baie cu un motor 
de barcă. 

Cunoscându-l pe Pitt, Sandecker nu se îndoi o clipă de 
adevărul celor întâmplate. 

- Cât de repede poţi aranja să fie luat de un elicopter şi 
adus pe cel mai apropiat aeroport spre a fi transportat la 
Washington? 

- Ştii că nu pot face asta, Jim. Nu pot să-i dau drumul până 
când nu trage submarinul la chei în portul nostru din 
Charleston. 

- Aşteaptă la telefon, Clyde. Sun la Casa Albă de pe altă 
linie să obţin autorizaţia. 


- Ţinteşti aşa de sus? întrebă Monfort neîncrezător. 
- Acolo, şi chiar mai sus. 

- Poţi să-mi spui ce se petrece, Jim? 

- Crede-mă pe cuvânt. E mai bine să nu ştii. 


KKK 


Se adunaseră cu toții la Casa Albă pentru dineul dat în 
onoarea primului ministru al Indiei, Rajiv Gandhi, care se afla 
într-o călătorie neoficială în Statele Unite. Actori şi lideri 
politici, sportivi şi miliardari îşi împărtăşeau opiniile şi 
divergențele de opinii, amestecați ca nişte buni vecini care 
participă la o serbare câmpenească într-o zi de duminică. 

Foştii preşedinţi Ronald Reagan şi Jimmy Carter discutau şi 
se purtau cu atâta naturaleţe de parcă n-ar fi părăsit 
niciodată aripa de apus a Casei Albe. In picioare, într-un colţ 
al încăperii încărcate de flori, secretarul de stat Douglas 
Oates depăna întâmplări petrecute în timpul războiului cu 
Henry Kissinger, în timp ce fundaşul echipei Houston Oilers, 
campion în supercupă, se afla în faţa şemineului şi se uita fix 
în decolteul Sandrei Malone, vioaia prezentatoare de ştiri de 
la reţeaua de televiziune ABC. 

Preşedintele toasta cu primul ministru Gandhi căruia îi 
prezentă pe Charles Murphy, cel care de curând survolase 
Antarctica într-un balon cu aer cald. Soţia preşedintelui se 
îndreptă spre ei, îl luă de braţ pe soţul său şi-l antrena spre 
ringul de dans al sălii de recepţie. 

Un consilier de la Casa Albă prinse privirea lui Dan Fawcett 
şi-i făcu un semn arătând spre uşă. 

Fawcett se apropie de el, ascultă ce avea să-i spună, apoi 
se îndreptă spre preşedinte. Verigile erau bine unse. 

- Îmi cer scuze, domnule preşedinte, însă tocmai a sosit 
curierul cu un proiect de lege care trebuie semnat înainte de 
miezul nopţii. 

Preşedintele înclină capul, semn că a înţeles. 

Nu exista nici o lege care trebuia semnată. Era codul 
pentru mesaje de maximă urgenţă. Se scuză faţă de soţia sa 
şi străbătu holul spre un birou particular. 

Înainte de a ridica receptorul, aşteptă ca Fawcett să închidă 
uşa. 


- Aici e preşedintele. 

- Amiral Sandecker, domnule. 

- Da, domnule amiral, despre ce este vorba? 

- ÎI am pe comandantul Forţelor navale din Caraibe pe o 
altă linie. Tocmai m-a informat că unul dintre oamenii mei 
care a dispărut împreună cu Jessie LeBaron a fost salvat şi se 
află pe unul dintre submarinele sale. 

- A fost identificat? 

- E Dirk Pitt. 

- Omul ăsta, fie este indestructibil, fie foarte norocos, 
spuse preşedintele, iar în glasul său se simţi o notă de 
uşurare. Cât de repede poate să ajungă aici? 

- Amiralul Clyde Monfort aşteaptă la telefon pentru a primi 
autorizarea dumneavoastră pentru transportarea urgentă a 
lui Pitt. 

- Puteţi să-mi faceţi legătura cu el? 

- O clipă, domnule. Urmă o pauză de o secundă şi apoi un 
declic. 

Preşedintele spuse: 

- Domnule amiral Monfort, mă auziţi? 

- Vă aud. 

- Îmi recunoaşteţi vocea? 

- Da, domnule, o recunosc. 

- Vreau ca Pitt să ajungă la Washington cât mai repede 
posibil. M-aţi înţeles? 

- Am înţeles, domnule preşedinte. Am să mă ocup 
personal. Îi voi pune la dispoziţie un avion al Marinei care-l va 
aduce la Baza Andrews a Forţelor aeriene înainte de răsăritul 
soarelui. 

- Încă ceva, domnule amiral. Nu lăsaţi să se afle nimic 
despre afacerea asta. Ţineţi submarinul pe mare şi izolaţi-i pe 
piloţi timp de trei zile şi pe oricine se apropie de Pitt la o 
distanţă de o sută de metri. 

Urmă un moment de ezitare. 

- Ordinele dumneavoastră vor fi executate. 

- Vă mulţumesc. Acum aş vrea să vorbesc cu amiralul 
Sandecker. 

- Sunt aici, domnule preşedinte. 

- Aţi auzit? Amiralul Monfort va aranja ca Pitt să ajungă pe 


Andrews înainte de răsăritul soarelui. 

- Mă voi duce să-l întâmpin. 

- Perfect. Îl veţi aduce cu un elicopter la cartierul general al 
CIA de la Langley. Va fi aşteptat de Martin Brogan şi de 
reprezentanţi ai preşedinţiei şi ai parlamentului de stat 
pentru a relata ce s-a întâmplat. 

- S-ar putea să nu vină cu nimic care să arunce lumină 
asupra situaţiei. 

- Probabil că aveţi dreptate, spuse preşedintele obosit. 
Poate aştept prea mult. Presupun că întotdeauna mă aştept 
la prea mult. 

Închise şi oftă lung. Se adună puţin şi băgă toate aceste 
gânduri într-un sertar al minţii urmând să mediteze asupra lor 
mai târziu. Era o tehnică pe care orice preşedinte ajungea s-o 
stăpânească mai devreme sau mai târziu. A trece de la 
momente de criză la lucruri de rutină şi-apoi din nou la criză, 
ca şi când ai fi acţionat un buton era o necesitate care 
mergea mână în mână cu postul de preşedinte. 

_ Fawcett cunoştea stările preşedintelui şi aştepta răbdător. 
In cele din urmă, spuse: 

- Poate n-ar fi o idee rea dacă aş asista şi eu la întrevedere. 

Preşedintele ridică privirea spre el şi-l fixă cu tristeţe: 

- Ai să mergi cu mine la Camp David mâine în zori de zi. 

Fawcett păru surprins. 

- În agenda dumneavoastră nu se află nici o referire la un 
drum la Camp David. Mare parte a dimineţii este ocupată cu 
discuţiile fixate cu diverşi lideri ai Congresului asupra noului 
buget. 

- Vor trebui să aştepte. Mâine am o întâlnire mult mai 
importantă. 

- În calitatea mea de şef al personalului, îmi pot permite să 
întreb cu cine veţi purta discuţii? 

- Cu un grup de bărbaţi care-şi spun creierul. 

Fawcett făcu ochii mari şi-l privi fix pe preşedinte, iar gura i 
se strânse uşor. 

- Nu înţeleg. 

- Ar trebui să înţelegi, Dan. Dumneata eşti unul dintre ei. 

Înainte ca Fawcett să-şi revină din buimăceală şi să-i poată 
răspunde, preşedintele ieşise din birou şi se alătura invitaţilor 


la dineu. 
42. 


Zgomotul surd pe care-l făcu trenul de aterizare la 
contactul cu pista îl trezi pe Pitt. In afara avionului cu două 
motoare cu reacţie al Marinei cerul era încă întunecat. Prin 
hubloul mic, văzu prima geană de lumină străpungând 
întunericul şi anunțând o nouă zi. 

Băşicile pe care i le făcuse fricţiunea de cadă îl 
împiedicaseră să stea normal în scaun, aşa încât trebuise să 
doarmă încovrigat pe o parte. În general, se simţea îngrozitor 
şi îi era sete de altceva decât de cantităţile interminabile de 
suc de portocale care-i fuseseră pompate în stomac de 
medicul grijuliu de pe submarin. 

Se întrebă ce-ar fi făcut dacă s-ar fi întâmplat să se mai 
întâlnească vreodată cu Gly. Pedepsele îngrozitoare pe care şi 
le imagina pentru el i se păreau prea blânde. Il obseda gândul 
agoniei la care erau supuşi Jessie, Giordino şi Gunn. Avea un 
sentiment de vinovăţie că reuşise să evadeze. 

Zgomotul motoarelor cu reacţie încetă şi de-abia atunci se 
deschise uşa. Cobori ţeapăn scara avionului şi când ajunse 
jos fu îmbrăţişat de Sandecker. Amiralul dădea rareori mâna 
cu cineva, iar dovada asta neaşteptată de afecţiune îl luă pe 
Pitt prin surprindere. 

- Bănuiesc că vorba aia - aş da orice să ştiu ce gândeşti - 
este valabilă în cazul tău, spuse Sandecker răguşit, găsindu-şi 
cu greu cuvintele. 

- Bine că n-am murit, îi răspunse Pitt, zâmbind. 

Sandecker îl luă de braţ şi-l conduse la o maşină care-i 
aştepta. 

- Te aşteaptă la cartierul general al CIA de la Langley să-ţi 
pună întrebări. 

Pitt se opri brusc: 

- Toţi sunt în viaţă, anunţă el scurt. 

- În viaţă? întrebă uimit Sandecker. Toţi? 

- Sunt prizonieri ai ruşilor, torturați de unul care a trecut la 
ei. 
Pe faţa lui Sandecker se citea că nu înţelege nimic. 


- Ai fost în Cuba? 

- Pe una din insulele ei, explică Pitt. Trebuie să-i anunţăm 
pe ruşi că am scăpat cât mai repede şi să-i oprim să... 

- la-o mai încet, îl întrerupse Sandecker. Nu te mai pot 
urmări. Pentru moment, mai bine am aştepta să ajungi la 
Langley şi să le spui lor toată povestea. Cred c-ai dat peste o 
mină de aur şi te-ai întors cu braţele încărcate. 

Cât timp dură zborul, peste oraş începu să plouă. Pitt 
privea prin parbrizul de plexiglas la cei două sute 
nouăsprezece acri de teren împăduriţi care se întindeau în 
jurul clădirii imense de beton şi marmură gri, căminul armatei 
de muşchetari ai Americii. Privită de sus, clădirea părea 
pustie, nu se vedea nici ţipenie de om mişcându-se pe 
pământ. 

Până şi parcarea era pe sfert goală. Singura siluetă 
omenească pe care o zări Pitt era statuia celebrului spion al 
naţiunii, Nathan Hale, care făcuse greşeala de a se lăsa prins 
şi fusese spânzurât. 

Pe rampa de aterizare a elicopterului îi aşteptau, cu 
umbrelele deschise, doi oficiali de la CIA, mai în vârstă. 
Intrară cu toţii grăbiţi în clădire, iar Pitt şi Sandecker fură 
invitaţi într-o sală mare de întruniri. Erau prezenţi acolo şase 
bărbaţi şi o femeie. Martin Brogan se îndreptă spre Pitt, îi 
strânse mâna şi apoi făcu prezentările. Pitt dădu din cap în 
semn de salut când făcu cunoştinţă pe rând cu fiecare, însă 
uită pe loc numele lor. 

Brogan spuse: 

- Aud că aţi avut o călătorie plină de peripeții. 

- În nici un caz una pe care să o recomand turiştilor, 
răspunse Pitt. 

- Doriţi să mâncaţi sau să beţi ceva? îi propuse Brogan 
politicos. O cafea, poate chiar un mic dejun? 

- Dacă s-ar găsi o sticlă rece de bere... 

- Desigur. 

Brogan ridică receptorul şi rosti câteva cuvinte. 

- Soseşte imediat. 

Sala de conferinţe era amenajată simplu, după canoanele 
oricărui birou. Pereţii erau bej, o nuanţă oarecare, la fel şi 
covorul, dar mobila arăta de parcă ieşise dintr-un magazin cu 


reduceri de preţ. 

Incăperea nu era însufleţită de nici un tablou, de nici un 
obiect decorativ. O cameră a cărei unică destinaţie era aceea 
de a servi drept spaţiu de lucru. 

Lui Pitt i se oferi un scaun din capul mesei, însă refuză. Nu 
era încă pregătit să se aşeze. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui 
şi, curând, începu să se simtă ca un animal captiv la grădina 
zoologică într-o după-amiază de duminică. 

Brogan zâmbi destins. 

- Vă rugăm să o luaţi de la început şi să ne povestiţi ce-aţi 
remarcat şi ce-aţi auzit. Relatarea dumneavoastră va fi 
înregistrată şi apoi transcrisă. 

După aceea, vă vom pune câteva întrebări. Vă convine să 
procedăm aşa? Sosi şi berea. Pitt sorbi lung, se destinse la 
rândul lui şi începu să relateze faptele din momentul decolării 
de la Key West şi până când zărise, nebun de fericire, 
submarinul ieşind la suprafaţă la numai câţiva metri de cada 
care începuse să se scufunde. 

Nu omise nimic şi povesti de-a fir-a-păr, amintind toate 
amănuntele, indiferent cât de lipsite de importanţă puteau 
părea. Povestirea îi luă aproape o oră şi jumătate, însă a fost 
ascultat fără întreruperi şi nimeni nu i-a pus întrebări. Când, 
în sfârşit, termină se aşeză cu grijă pe un scaun, căci îl durea 
corpul peste tot, şi-i privi calm pe ceilalţi cum verifică notițele 
luate. 

Brogan propuse o scurtă pauză în care au fost aduse 
fotografii făcute din aer ale insulei Cayo Santa Maria, dosarul 
lui Velikov şi al lui Gly şi copii după transcrierea înregistrării. 
După ce le-au studiat preţ de patruzeci de minute, Brogan 
iniţie tirul de întrebări lansând-o pe prima: 

- Aţi avut arme cu voi pe dirijabil. De ce? 

- Planurile asupra locului în care se află epava Cyc/ops 
indică faptul că s-a scufundat în apele cubaneze. Ni s-a părut 
firesc să avem la noi un scut antiglonţ şi un lansator de 
proiectile în caz că trebuie să ne apărăm. 

- Desigur, vă daţi seama că atacul dumneavoastră neavizat 
asupra elicopterului-patrulă cubanez constituie o încălcare a 
politicii statului nostru. 

Cuvintele fuseseră rostite de un tip despre care Pitt îşi 


amintea că lucrează la Departamentul de stat. 

- Eu am respectat legea supremă, spuse Pitt zâmbind tăios. 

- Şi care ar fi legea asta, dacă-mi permiteţi să întreb? 

- Vine din vestul sălbatic, ceva ce se numeşte 
autoconservare. Dacă nu mă-nşel, cubanezii au deschis focul, 
au tras cam o sută de reprize, şi-abia apoi i-a spulberat Al 
Giordino. 

Brogan zâmbi. Pitt era un tip care-i mergea la suflet. 

- Ceea ce ne-ar interesa pe noi este să faceţi o descriere a 
instalaţiei ruseşti de pe insulă. 

Spuneţi că nu-i păzită. 

- Singurii gardieni pe care i-am văzut la sol sunt staţionaţi 
la intrarea în zona îngrădită. Nu patrulează nici un soldat pe 
drumuri sau pe plajă. 

Singura lor măsură de securitate e gardul electrificat. 

- Asta explică de ce în imaginile luate cu infraroşu nu apare 
nici un semn de activitate, spuse un analist care studia atent 
nişte fotografii. 

- Nu e în firea ruşilor să nu facă caz de ceva, rosti un alt 
personaj important de la CIA. Aproape invariabil transpiră 
câte un secret păzit cu străşnicie pentru că exagerează 
măsurile de securitate. 

- Nu e cazul acum, spuse Pitt. Au preferat extrema cealaltă 
şi asta s-a dovedit a fi în favoarea lor. Generalul Velikov a 
făcut afirmaţia că este cea mai importantă bază militară din 
afara graniţelor Uniunii Sovietice. Constat că nimeni de la 
agenţia voastră nu ştia nimic şi nici nu bănuia măcar 
existenţa ei. 

- Recunosc că am fost traşi pe sfoară, spuse Brogan. Cu 
condiţia ca tot ce ne-aţi relatat să fie adevărat. 

Pitt îi aruncă o privire glacială, apoi se ridică cu greutate de 
pe scaun şi se îndreptă spre uşă. 

- E-n regulă, fie cum spuneţi voi: eu am minţit. ŞI 
mulţumesc pentru bere. 

- Pot să vă întreb unde plecaţi? 

- Convoc o conferinţă de presă, spuse Pitt adresându-i-se 
lui Brogan direct. In fond, eu pierd timp să vă ajut pe voi. Cu 
cât anunţ mai repede că am evadat şi cer eliberarea soţilor 
LeBaron, a lui Gunn şi a lui Giordino, cu atât mai repede va fi 


obligat Velikov să oprească maltratarea şi executarea lor. 

Se aşternu o tăcere grea. Nici unuia din cei prezenţi la 
masa de discuţii nu-i venea să creadă că Pitt pleacă, nici 
unuia cu excepţia lui Sandecker. 

Amiralul şedea la masă şi zâmbea triumfător de parcă 
câştigase lozul cel mare. 

- Mai bine ţi-ai băga minţile în cap, Martin. Tocmai vi s-a 
servit pe tavă o informaţie de importanţă vitală, şi dacă 
nimeni din încăperea asta nu-şi dă seama despre ce e vorba, 
îmi permit să vă sugerez să schimbaţi tactica. 

Poate că Brogan era un tip plin de sine şi cam dur, însă 
prost nu era deloc. Se ridică grăbit şi-l opri pe Pitt la uşă. 

- Să iertaţi un bătrân irlandez care s-a prăjit de-atâtea ori 
în viaţa lui. După treizeci de ani în meseria asta, oricine poate 
să devină Toma Necredinciosul. Vă rugăm să ne ajutaţi să 
punem cap la cap piesele din povestirea dumneavoastră. 

Apoi, sigur, vom discuta ce se poate face pentru soţii 
LeBaron şi pentru prietenii dumneavoastră. 

- Are să vă coste încă o bere, spuse Pitt. 

Brogan şi ceilalţi începură să râdă. Gheaţa fusese spartă, 
iar întrebările începură să curgă în avalanşă. 

- Acesta e Velikov? întrebă un analist ridicând o fotografie. 

- Da, generalul Piotr Velikov. Vorbeşte o engleză cu accent 
american ca la carte. Aproape era să uit, are dosarul meu, 
până şi un profil al personalităţii. 

Sandecker se uită la Brogan. 

- Se pare că Sam Emmett are o cârtiţă la serviciul de 
dosare al FBI. 

Brogan zâmbi sarcastic. 

- Sam n-o să se bucure când o să afle. 

- S-ar putea scrie o carte despre isprăvile lui Velikov, spuse 
un bărbat vânjos aşezat în faţa lui Pitt. După ce o să 
terminăm, mi-ar plăcea să-mi faceţi o descriere a 
personalităţii lui. 

- De-abia aştept, spuse Pitt. 

- Şi acesta este anchetatorul cu pumn de fier, Foss Gly? Pitt 
dădu din cap la vederea celei de-a doua fotografii. 

- În poză pare cu zece ani mai tânăr, dar el este. 

- Mercenar american, născut în Arizona, spuse analistul. 


Spuneaţi că vă cunoaşteţi dinainte? 

- Da, în timpul proiectului împărăteasa Irlandei, în căutarea 
Tratatului nord-american. Cred că vă aduceţi aminte. 

Brogan încuviinţă dând din cap: 

- Într-adevăr, îmi amintesc. 

- Revenind la amplasarea instalaţiei, spuse femeia. Câte 
nivele are construcţia? 

- După indicatorul liftului, cinci, toate subterane. 

- Aveţi idee ce suprafaţă are? 

- Tot ce-am văzut au fost celula mea, coridorul, biroul lui 
Velikov şi garajul. Ah, da, şi mai este şi intrarea în încăperile 
de la nivelul solului, decorate în stil spaniol. 

- Grosimea pereţilor? 

- Cam jumătate de metru. 

- Starea construcţiei? 

- Bună. Nu există fisuri în beton. 

- Tipul vehiculelor din garaj? 

- Două camioane militare. Restul, vehicule pentru construc- 
ţii - un buldozer, o betonieră şi un elevator. 

Femeia ridică privirea de pe carnet. 

- Poftim? Ce e ultimul? 

- Un elevator, explică Pitt. Un camion special cu platformă 
telescopică pentru lucru la înălţime. E folosit de lucrătorii de 
la telefoane care repară firele şi de cei care taie crengile şi se 
caţără în pomi. 

- Dimensiunea aproximativă a antenei parabolice? 

- E greu de spus, era întuneric. Cu aproximaţie, lungimea 
- trei sute de metri, lăţimea - două sute. E ridicată la poziţia 
de funcţionare de nişte braţe hidraulice camuflate pentru a 
da impresia că sunt palmieri. 

- Grilaj sau solide? 

- Grilaj. 

- Conexiuni, branşamente, relee? 

- N-am văzut, însă asta nu înseamnă că nu există. 

Brogan urmărise dialogul fără să intervină. 

Acum ridică însă mâna şi se uită la un bărbat aşezat la 
jumătatea mesei. 

- Ce scoţi din asta, Charlie? 

- Nu am suficiente detalii tehnice ca să pot trage concluzia 


corectă. Însă există trei posibilităţi. 

Unu - poate fi o staţie de ascultare capabilă să intercepteze 
convorbiri telefonice, radiotransmisiuni şi semnale radar pe 
întreg teritoriul Statelor Unite. 

Doi - un dispozitiv foarte puternic de distrugere instalat 
acolo în aşteptarea momentului crucial, de felul unui 
distrugător dintr-o singură lovitură care acţionează imediat 
după ce este activat, capabil să spulbere sistemul nostru vital 
de comunicaţii militare şi comerciale. A treia posibilitate este 
că ar putea avea capacitatea să transmită informaţii false 
prin străpungerea sistemelor noastre de comunicaţii. 

Ceea ce mă nelinişteşte cel mai mult este că dimensiunile 
sale şi felul în care este construită ar putea foarte bine 
acoperi cele trei funcţii în acelaşi timp. 

Muşchii feţei lui Brogan se încordară. Faptul că o astfel de 
instalaţie şi o operaţiune de spionaj supersecretă fuseseră 
montate la nici două sute de mile de coasta Statelor Unite nu 
avea cum să-l încânte pe şeful Agenţiei Centrale de 
Informaţii. 

- Dacă tot vorbim despre ce-i mai rău, atunci, ce-ar putea 
să fie? 

- Mi-e teamă că avem de-a face cu o instalaţie electronică 
avansată şi extrem de puternică capabilă să intercepteze 
comunicațiile telefonice şi radio pe care le temporizează apoi 
pentru a permite sintetizorilor de ultimă generaţie să imite 
vocile vorbitorilor şi să modifice astfel mesajul. Ai fi uimit să 
vezi cum sunt manipulate propriile tale cuvinte la telefon şi 
cum ajung altfel la interlocutorul tău fără măcar să-ţi dai 
seama de schimbare. 

De fapt, Agenţia Naţională pentru Securitate are instalat 
acelaşi tip de echipament la bordul unui vas. 

- Deci, ruşii ne-au ajuns din urmă, spuse Brogan. 

- Tehnologia lor s-ar putea să fie mai puţin elaborată, dar 
se pare că ne-au luat-o cu un pas înainte în ceea ce priveşte 
scara la care au construit-o. 

Femeia ridică din nou ochii spre Pitt: 

- Spuneaţi că insula este aprovizionată de pe submarin. 

- Aşa mi-a spus Raymond LeBaron. Şi din puţinul pe care 
l-am văzut eu, se pare că la țărm nu e amenajat nici un port. 


Sandecker se juca cu un trabuc, însă nu-l aprinse. Îndreptă 
un capăt spre Brogan. 

- Se pare că sovieticii şi-au dat, de data asta, toată silinţa 
să-i pună pe-o pistă greşită pe oamenii tăi care 
supraveghează Cuba, Martin. 

- În timpul anchetei mi-am dat seama că ruşii se temeau că 
au fost descoperiţi. Velikov pretindea că suntem agenţi în 
solda voastră. 

- Nici nu pot să-l acuz pe ticălos, spuse Brogan. Probabil că 
apariţia voastră i-a şocat al naibii de rău. 

- Domnule Pitt, puteţi face o descriere a persoanelor care 
participau la dineu în momentul în care aţi intrat? întrebă un 
bărbat cu faţa blândă de persoană studioasă, îmbrăcat 
într-un pulover de culoarea argilei. 

- Pot spune cu aproximaţie că erau prezenţi şaisprezece 
femei şi două duzini de bărbaţi. 

- Am auzit eu bine? Aţi spus femei? 

- Da. 

- Ce tip de femei? întrebă femeia din încăpere. 

Pitt se văzu obligat să întrebe: 

- Ce înţelegeţi prin tip? 

- Ştiţi dumneavoastră, răspunse ea serios. Neveste, femei 
singure sau femei uşuratice. 

- Sigur nu erau prostituate. Majoritatea purtau uniformă, 
probabil făceau parte din personalul lui Velikov. lar cele care 
aveau verighete probabil erau nevestele civililor şi ofiţerilor 
cubanezi prezenţi la petrecere. 

- Oare ce dracu o fi în mintea lui Velikov? întrebă Brogan 
fără a se adresa cuiva anume. Cubanezii însoţiţi de nevestele 
lor la o instalaţie strict secretă? Nu mai înţeleg nimic. 

Sandecker îşi cobori gânditor privirea pe masă. 

- Ba eu înţeleg, dacă Velikov foloseşte insula Cayo Santa 
Maria în alt scop decât spionajul electronic. 

- Ce vrei să spui, Jim? întrebă Brogan. 

- Insula ar putea constitui o bază perfectă de acţiune în 
cazul în care ar vrea să înlăture guvernul lui Castro. 

Brogan îl privi mirat: 

- De unde ai mai scos-o şi pe asta? 

- M-a pus la curent preşedintele, spuse Sandecker semet. 


- Înţeleg. Era clar însă că Brogan nu pricepea nimic. 

- Ascultaţi, îmi dau seama că toate astea sunt de o 
extremă importanţă, spuse Pitt, însă fiecare minut pe care-l 
petrecem aici făcând speculaţii îi apropie pe Jessie, Al şi Rudi 
şi mai mult de moarte. Sper că aţi înţeles, oameni buni, că 
trebuie să-i salvăm. Puteţi să le transmiteţi ruşilor că sunteţi 
la curent cu detenţia lor pentru că eu am scăpat şi v-am spus 
totul. 

Cererea lui Pitt fu întâmpinată de o tăcere nefirească. 
Nimeni, în afara lui Sandecker, nu se uită la el. În special cei 
de la CIA îi evitau privirea. 

- Îmi pare rău, spuse Brogan rece, însă nu cred că ar fi o 
mişcare inteligentă. 

Sandecker îl fulgeră cu o privire încărcată de mânie: 

- Ai grijă ce spui, Martin. Ştiu că în mintea ta se naşte un 
plan machiavelic. Dar te previn, amice, îmi datorezi salvarea 
lor, eu n-o să-mi las prietenii să fie aruncaţi hrană la rechini. 

- Noi ne gândim la un joc cu miză mai mare, spuse Brogan. 
S-ar putea să fie în avantajul nostru să nu-i spunem lui 
Velikov nimic. 

- Şi astfel să sacrificați câteva vieţi omeneşti pentru o 
misiune riscantă de spionaj? spuse Pitt cu amărăciune. Nu 
sunt de acord. 

- Vă rog să mă ascultați o clipă, îşi pleda Brogan cauza. 
Sunt gata să lansez o poveste prin care să le spun ruşilor că 
ştiu că soţii LeBaron şi cei de la NUMA sunt în viaţă. Apoi îi 
vom acuza că-i ţin prizonieri la Havana. 

- Cum o să înghită Velikov o gogoaşă ca asta? O să miroasă 
imediat. 

- Nici nu mă aştept să creadă. Doar nu e cretin. Are el 
miros să-şi dea seama că e ceva putred aici; dar se va întreba 
cât ştim despre insulă. Dar asta-i tot ce poate să facă - să-şi 
pună întrebări. 

Vom tulbura şi mai mult apele pretinzând că informaţiile 
noastre sunt susţinute de fotografiile în care apare barca 
voastră pneumatică aruncată la mal la insula mare a Cubei. 

O să uite o vreme de captivii noştri pentru că va fi prea 
ocupat să facă pronosticuri. Piesa de rezistenţă va fi povestea 
cu descoperirea cadavrului lui Pitt de către un pescar. 


- Ce dracu vii să propui aici? întrebă Sandecker. 
- Nu m-am gândit încă foarte bine, recunoscu Brogan, însă 
ideea ar fi să-l trimitem din nou pe Pitt pe insulă. 


KKK 


De îndată ce luă sfârşit discuția cu Pitt, Brogan se întoarse 
în birou şi puse mâna pe telefon. Apelul lui trecu prin filiera 
obişnuită de legături tampon, însă în cele din urmă 
preşedintele răspunse la telefon. 

- Te rog să fii scurt, Martin. Tocmai plecam spre Camp 
David. 

- Am terminat interogatoriul lui Dirk Pitt. 

- A venit cu informaţii interesante? 

- Pitt ne-a dat datele care ne ajută să ne infiltrăm, aşa cum 
am discutat. 

- Cartierul general al lui Velikov? 

- Ne-a dus direct la sursă. 

- Aţi făcut o treabă bună. Acum oamenii dumitale pot lansa 
operaţiunea de infiltrare. 

- Cred că ar fi mai indicată o soluţie de durată. 

- Vrei să spui că veţi face cunoscută ameninţarea prin 
intermediul presei din întreaga lume? 

- Nu. Trebuie să mergem acolo şi să distrugem Baza. 


43. 


După ce a ajuns la Camp David, preşedintele a luat un 
scurt dejun frugal. Vremea era neobişnuit de caldă pentru 
acea perioadă a anului, aşa că era îmbrăcat doar în pantaloni 
din bumbac şi într-un tricou cu mâneci scurte. 

Stătea într-un scaun cu braţe şi ţinea în poală câteva 
bibliorafturi cu dosare conţinând povestea vieţii membrilor 
creierului. Studia totul atent. 

După ce citi ultimul dosar închise ochii, cântărind ce şi cum 
să le vorbească bărbaţilor care-l aşteptau în sufrageria 
principală. 

Hagen intră în încăpere şi aşteptă liniştit până ce 
preşedintele deschise ochii. 

- Eu sunt gata; aştept să-mi spui când începem, Vince. 


Preşedintele se ridică încet de pe scaun. 

- Poate c-ar fi mai bine să-i dăm drumul chiar acum. 

Aşteptau aşezaţi în jurul mesei mari după cum îi invitase să 
ia loc preşedintele. Nu erau păziţi pentru că nu era nevoie 
Erau toţi persoane respectabile fără nici o intenţie criminală. 
Se ridicară în picioare manifestându-şi respectul cuvenit la 
intrarea preşedintelui, însă acesta le făcu semn să ia loc. 

Erau de faţă opt persoane. Generalul Fischer, Booth, 
Mitchell şi Busche şedeau pe o latură a mesei în faţa lui 
Eriksen, a senatorului Porter şi a lui Dan Fawcett. Hudson era 
aşezat singur la capul mesei. 

Nu lipsea decât Raymond LeBaron. 

Erau îmbrăcaţi neconvențional şi stăteau aşezaţi comod şi 
relaxat de parcă erau nişte jucători de golf la clubul lor; nu se 
citea mici urmă de tensiune pe feţele lor şi păreau foarte 
siguri pe ei. 

- Bună dimineaţa, domnule preşedinte, îl salută bine dispus 
senatorul Porter. Cărui fapt datorăm onoarea acestei 
convocări misterioase? Preşedintele îşi drese vocea: 

- Cu toţii ştiţi de ce aţi fost aduşi aici. Aşa că nu trebuie să 
ne prefacem. 

- Nu cumva vreţi să ne felicitaţi? întrebă Clyde Booth 
sarcastic. 

- Onorurile vor fi sau nu acordate. Depinde. 

- De ce? întrebă brutal Gunnar Eriksen. 

- Eu cred că ştiu unde bate preşedintele, spuse Hudson. 
Vrea să ne ceară binecuvântarea pentru a le permite ruşilor 
să ceară o împărţire a Lunii. 

- Asta, şi să recunoaşteţi că aţi provocat o exterminare în 
masă. 

Zarurile fuseseră aruncate. Stăteau acolo cu ochii larg 
deschişi, ca nişte peşti în congelator, fixându-l pe preşedinte. 

Senatorul Porter, iute la minte, lansă primul atacul. 

- O execuţie în stilul gangsterilor sau ceva de felul otrăvire 
ca în Arsenic şi dantelă? Dacă-mi permiteţi o întrebare, 
domnule preşedinte, ce naiba vreţi să spuneţi? 

- O chestiune măruntă care se referă la moartea a nouă 
cosmonauţi sovietici. 

- Cei care au dispărut în primele misiuni Soiuz? întrebă Dan 


Fawcett. 

- Nu, răspunse preşedintele. Cei nouă ruşi care au fost ucişi 
pe sondele lunare Selenos. 

Hudson se prinse de tăblia mesei şi îl privi de parcă fusese 
electrocutat. 

- Navele Se/enos nu aveau oameni la bord. 

- Aşa au vrut ruşii să creadă întreaga lume, numai că în 
realitate fiecare avea câte trei oameni. Unul din echipaje se 
află în congelator la morga spitalului Walter Reed, asta dacă 
vă interesează să vedeţi ce a mai rămas din ei. 

Nici unul dintre ei nu se aşteptase la aşa ceva. 

Se considerau persoane cu o moralitate impecabilă, 
cetăţeni care nu făceau altceva decât să lucreze pentru 
binele ţării. Ultimul lucru pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă 
privindu-se în oglindă era imaginea unui ucigaş cu sânge 
rece. Deci a spune că preşedintele îi avea acum la degetul 
mic ar însemna o descriere palidă a situaţiei. 

Hagen asculta fascinat. Auzea acum pentru prima oară 
toate astea. 

- Dacă mă urmăriţi, continuă preşedintele, îmi voi permite 
să prezint faptele şi câteva speculaţii personale. Voi începe 
prin a spune că dumneavoastră şi coloniştii de pe Lună aţi 
pus la punct o operă incredibilă. vă felicit pentru 
perseverenţa şi geniul de care aţi dat dovadă şi sunt convins 
că întreaga lume o va face în săptămânile viitoare. Cu toate 
acestea, aţi comis din nesăbuinţă o eroare îngrozitoare care 
ar putea umbri şi păta realizarea dumneavoastră. 

In zelul dumneavoastră de a zbura printre stele şi 
constelații aţi uitat de existenţa Tratatului internaţional 
privind spaţiul cosmic care legiferează toate activităţile de pe 
Lună, ratificat de Statele Unite, Uniunea Sovietică şi încă alte 
trei ţări în 1984. Apoi aţi acţionat pe cont propriu pretinzând 
că Luna vă aparţine, că sunteţi suveranii ei şi, fireşte, vorbesc 
la figurât, aţi plantat indicatoare de felul Străinii vor fi 
împuşcaţi. Chiar v-aţi ţinut de cuvânt distrugând trei sonde 
lunare sovietice. Una dintre ele, Se/enos 4, a reuşit să revină 
pe Pământ în jurul căruia a gravitat timp de optsprezece luni 
până ce a fost restabilită legătura. Inginerii spaţiali sovietici 
au încercat s-o repună la sol în stepele din Kazahstan, însă 


naveta era avariată şi s-a prăbuşit undeva lângă Cuba. 

L-aţi trimis pe Raymond LeBaron deghizat în căutător de 
comori s-o găsească înaintea ruşilor. 

Trebuiau şterse urmele care puteau să vorbească despre 
amestecul coloniştilor dumneavoastră. 

Cubanezii v-au luat-o însă înainte, au găsit naveta 
scufundată şi au scos-o la suprafaţă. Nu v-aţi dat seama de 
asta decât acum, iar ruşii încă nu ştiu nimic. Doar dacă... 

Preşedintele făcu o pauză: 

- Doar dacă Raymond LeBaron nu a dezvăluit ruşilor sub 
tortură existenţa Coloniei Jersey. Sunt informat din surse 
sigure că a fost capturat de cubanezi şi predat serviciilor de 
spionaj militar, G.R.U. 

- Raymond n-o să sufle o vorbă, spuse Hudson cuprins de 
mânie. 

- Poate că nici nu e nevoie să vorbească, răspunse 
preşedintele. În urmă cu o oră, analiştii de informaţii cărora 
le-am cerut să examineze încă o dată semnalele sovietice 
primite din cosmos în cursul zborurilor de revenire pe orbită 
ale lui Selenos 4 au descoperit că s-au transmis date despre 
suprafaţa Lunii de pe navetă la o staţie de interceptare 
terestră de pe insula Socotra, de lângă Yemen. Inţelegeţi care 
ar putea fi consecinţele, domnilor? 

- Înţelegem ce vreţi să spuneţi. Vorbise generalul Fischer 
pe un ton preocupat. Sovieticii s-ar putea să aibă probe 
vizuale ale existenţei Coloniei Jersey. 

- Da, şi probabil că le-au pus cap la cap şi Şi-au imaginat că 
oamenii dumneavoastră de acolo au legătură cu distrugerea 
navetelor Selenos. Să fiţi siguri că vor plăti cu aceeaşi 
monedă. Nu vor exista convorbiri pe firul direct cu Moscova, 
mici mesaje strecurate pe canalele diplomatice, nici 
cuvântări prin TASS sau în Pravda. Lupta pentru cucerirea 
Lunii se va da în secret şi nici una din părţi nu va scoate o 
vorbă. Şi acum, dacă e să ţinem scorul, vă anunţ, domnilor, 
că aţi iniţiat un război pe care s-ar putea ca nimeni să nu-l 
mai poată opri. 

Bărbaţii aşezaţi în jurul mesei erau şocaţi şi tulburaţi, 
ameţiţi şi furioşi. Furioşi doar pentru că cântăriseră greşit un 
eveniment care depăşea puterea lor de previziune. Le 


trebuiră câteva minute ca să accepte adevărul teribil. 

- Vorbeaţi despre faptul că ruşii or să se răzbune, domnule 
preşedinte, spuse Fawcett. Aveţi informaţii că acest lucru se 
va întâmpla? 

- Puneţi-vă în pielea ruşilor. Staţia lor lunară Se/enos 8 a 
fost lansată cu o săptămână înaintea plecării voastre. Dacă 
eu aş fi preşedintele Antonov aş ordona ca misiunea să se 
transforme dintr-o explorare cu caracter ştiinţific într-o 
operaţiune militară. N-am nici cea mai mică îndoială că în 
momentul în care Selenos 8 atinge solul lunar, deci peste 
exact douăzeci de ore, o echipă specială de comando va 
încercui şi va ataca Colonia Jersey. 

Şi-acum, aş vrea să aflu de la dumneavoastră, domnilor, 
dacă baza are resurse să se apere. 

Generalul Fischer îl privi pe Hudson, apoi se întoarse spre 
preşedinte. 

- Nu-mi dau seama. Niciodată nu am luat în calcul 
eventualitatea unui atac armat asupra coloniei. Din câte 
mi-amintesc, singurele arme sunt două pistoale-mitralieră şi 
un lansator de rachete. 

- Şi când trebuie să părăsiţi dumneavoastră Luna? 

- Ar trebui să se ridice de la sol în treizeci şi şase de ore, 
răspunse Hudson. 

- Sunt curios să aflu cum intenţionează să între în 
atmosfera Pământului? spuse preşedintele. Cu siguranţă că 
vehiculul lor lunar nu are capacitatea asta. 

Hudson zâmbi. 

- Vor veni la baza spaţială Kennedy de la Cape Canaveral la 
bordul rachetei. 

Preşedintele oftă. 

- Gettysburg. Cum de nu m-am gândit la asta? E deja trasă 
pe rampa de lansare a staţiei noastre spaţiale. 

- Echipajului nu i s-a spus încă nimic, spuse Steve Busche 
de la NASA, însă după ce vor trece peste şocul provocat de 
apariţia în spaţiu a coloniştilor noştri pe un vehicul de 
transport lunar, cred că vor fi mai mult decât încântați să ia la 
bord câţiva pasageri în plus. 

Preşedintele tăcea şi-i privea acum pe membrii creierului 
cu o expresie brusc posomorâtă. 


- Chestiunea fierbinte cu care ne confruntăm, domnilor, 
este dacă coloniştii vor reuşi să scape cu viaţă şi să facă 
acest voiaj. 


44. 


- Şi credeţi că o să scăpaţi uşor din asta? Întrebă Pitt. 

Colonelul în rezervă Ramon Kleist de la Corpul de Marină al 
Statelor Unite se răsuci pe călcâie şi-şi frecă spatele cu un 
baston. 

- Da, atâta timp cât ne putem retrage toată unitatea, luând 
cu noi şi răniții, se cheamă că misiunea a fost dusă la bun 
sfârşit cu succes. 

- E o operaţiune prea complicată ca să ne facem iluzii că o 
să iasă ca la carte, spuse Pitt. 

Distrugerea bazei şi a antenei, plus uciderea lui Velikov şi a 
oamenilor săi sună că vrem să ne întindem mai mult decât ne 
e plapuma. 

- Observațiile dumneavoastră ca martor ocular şi probele 
oferite de fotografiile secrete luate de la bordul avioanelor 
noastre puse cap la cap ne vor ajuta să elaborăm cu uşurinţă 
un plan de apărare. 

- Din câţi oameni este formată echipa? întrebă Pitt. . 

- Treizeci şi unu, incluzându-vă şi pe dumneavoastră. 

- Ruşii or să descopere că cineva a aflat de existenţa bazei 
lor secrete şi o să vă treziţi într-un viespar. 

- Face parte din plan, spuse Kleist detaşat. 

Kleist se ţinea băţos, iar pieptul ameninţa să iasă prin 
cămaşa înflorată. Pitt presupuse că era un bărbat care se 
apropia de şaizeci de ani. Era un mulatru născut în Argentina. 
Unicul copil al unui fost ofiţer SS care fugise din Germania la 
terminarea . războiului şi-al fiicei unui diplomat libian. Trimis 
la o şcoală particulară din New York, se hotărâse să renunţe 
la studii în favoarea unei cariere în Marină. 

- Şi eu care credeam că există o înţelegere nescrisă între 
CIA şi K.G.B: noi îi cruţăm pe agenţii voştri atâta timp cât îi 
cruţaţi şi voi pe-ai noştri. 

Colonelul îi aruncă lui Pitt o privire nevinovată. 

- Oare ce v-a făcut să credeţi că noi vom face porcării? Pitt 


nu-i răspunse, însă îl fixă aşteptând. 

- Misiunea va fi condusă de Forţele speciale de securitate 
cubaneze, îi explică el. Echivalentul trupelor noastre SEAL. De 
fapt, ca să fiu cinstit, vor fi transfugi cubanezi antrenați serios 
pentru misiuni speciale îmbrăcaţi în uniforme de luptă 
cubaneze. 

Până şi lenjeria de corp şi şosetele lor sunt procurate din 
Cuba. Ceasurile, armele şi echipamentul de luptă sunt de 
fabricaţie sovietică. Şi ca să salvăm toate aparențele, 
debarcarea pe insulă se va face dinspre Cuba. 

- Totul e curat şi bine pus la punct. 

- Încercăm să fim eficienţi. 

- Şi dumneavoastră veţi conduce misiunea? Kleist zâmbi. 

- Nu, sunt prea bătrân să mai particip la astfel de aventuri. 
Echipa de asalt va fi condusă de maiorul Angelo Quintana. Il 
veţi întâlni la baza noastră de la San Salvador. Eu o să vă 
aştept prin apropiere pe un SPUT. 

- Vreţi să repetaţi? 

- Transportor subacvatic pentru misiuni speciale, îi 
răspunse Kleist. E un vas construit anume pentru operațiuni 
de acest fel. Puțini ştiu de existența lui. O să vedeți ce 
interesant este. 

- Dar eu nu sunt tocmai apt de luptă. 

- Ceea ce va trebui să faceți dumneavoastră este să-i 
introduceți pe oamenii mei în incinta bazei să le arătați gura 
de aerisire care duce în garaj. După care vă veţi întoarce pe 
plajă şi veţi sta ascuns până la încheierea misiunii. 

- Aţi calculat durata raidului? Faţa lui Kleist luă o expresie 
de sâcâială. 

- Să zicem că e o operaţiune acoperită. 

- Regret, dar n-am citit manualul dumneavoastră de 
terminologie, aşa că nu-nţeleg. 

- Drept răspuns la întrebarea dumneavoastră, tot ce vă pot 
spune este că pornim în larg la ora două, peste exact patru 
zile. 

- Patru zile ar putea însemna prea mult pentru a-mi salva 
prietenii. 

Kleist îl privi cu o expresie de sinceră compasiune. 

- Şi aşa suntem presaţi de timp şi am scurtat exerciţiile de 


teren cât am putut de mult. Însă avem nevoie de timp pentru 
a elimina toate necunoscutele şi orice eveniment neprevăzut. 
Planul nostru trebuie să fie atât de strâns pe cât îl pot elabora 
programele noastre tactice pe computer. 

- Şi dacă planul este dat peste cap de o fisură? Orice urmă 
de bunăvoință dispăru de pe faţa lui Kleist şi fu înlocuită de o 
căutătură rece şi încrâncenată. 

- Dacă există vreo fisură în tot planul nostru, acela sunteţi 
dumneavoastră, domnule Pitt. Excluzând intervenţia divină, 
reuşita sau eşecul acestei misiuni atârnă greu pe umerii 
dumneavoastră. 


KKK 


Cei de la CIA erau foarte meticuloşi. Pitt a fost târât 
dintr-un birou în altul, supus la nesfârşite interogatorii, toate 
cu o precizie de cronometru. 

Planul de neutralizare a insulei Cayo Santa Maria progresa 
cu viteza cu care un foc înaintează în preerie. Discuţia cu 
colonelul Kleist a avut loc la trei ore după interogatoriul pe 
care i-l luase Martin Brogan. Ajunse să descopere că fuseseră 
de mult elaborate nenumărate variante de invazie pentru 
fiecare insulă din Caraibe şi pentru fiecare stat din America 
Centrală şi de Sud. Existau programe cu jocuri de război 
computerizate care ofereau diverse alternative. Tot ce aveau 
de făcut experţii în operaţii fulger era să aleagă programul 
care se potrivea cel mai bine obiectivului şi să-l adapteze în 
consecinţă. 

Pitt trebui să treacă printr-un examen medical amănunţit 
înainte de a i se permite să ia masa. 

Medicul îl declară sănătos, băgă în el tone de vitamine 
superconcentrate şi-i prescrise să meargă la culcare 
devreme, înainte ca mintea lui să devină un talmeş-balmeş 
de impresii. 

O femeie înaltă cu pomeţi ridicaţi şi părul împletit într-o 
coadă fu desemnată să-l însoţească şi ea era aceea care-l 
conducea în încăperile în care era aşteptat, la timpul cuvenit. 
Se prezentă cu numele de Alice şi nu-şi dădu numele de 
familie, nici gradul. 

Purta un costum cafeniu peste o bluză brodată. Pitt o găsi 


destul de atrăgătoare şi se gândi cum ar fi arătat într-un pat 
cu aşternuturi de mătase. 

- Domnul Brogan a aranjat să mănânci în sufrageria 
executivului, îi spuse ea pe un ton perfect de ghid. Vom lua 
liftul până acolo. 

Pitt îşi aminti brusc ceva. 

- Aş dori să dau un telefon. 

- Imi pare rău, dar este imposibil. 

- Te deranjează dacă întreb de ce? 

- Ai uitat că toată lumea trebuie să ştie că ai murit? întrebă 
Alice doar ca să-i aducă aminte. Un telefon dat unui prieten 
sau iubitei - şi întreaga operaţiune va sări în aer. 

- Aşa e, cu un cuvânt poţi ucide un om, spuse Pitt cinic. 
Ascultă, vreau să obţin o informaţie de la un tip pe care nu-l 
cunosc. O să mă prezint sub un nume fals. 

- Îmi pare rău, e imposibil. 

Lui Pitt îi veni în minte o melodie de pe o placă veche de 
patefon. 

- Dă-mi un telefon că altfel fac o prostie. 

Ea îl privi amuzată. 

- Ca de pildă? 

- Plec acasă, îi răspunse el simplu. 

- Ordinul domnului Brogan. N-ai voie să părăseşti clădirea 
până când pleci la baza noastră din San Salvador. Te pune în 
cămaşă de forţă înainte să ajungi la intrare. 

Pitt se opri din mers pe culoarul pe care se aflau, apoi se 
întoarse brusc şi intră într-o anticameră pe a cărei uşă nu 
scria nimic. Trecu calm de secretara care-l privea uimită şi 
intră în birou. Un tip mărunţel cu păr alb des ca o perie și o 
ţigară aprinsă, atârnându-i din gură, făcea nişte însemnări 
ciudate pe un grafic, dar când Pitt intră, ridică privirea şi-l fixă 
cu o surprindere aproape amuzată. 

Pitt arboră cel mai seducător zâmbet de politician în 
campanie electorală şi spuse: 

- Îmi cer scuze pentru deranj, pot folosi telefonul 
dumneavoastră? 

- Dacă lucraţi aici ştiţi desigur că folosirea unui telefon fără 
autorizare prealabilă este o încălcare a regulamentului 
agenţiei. 


- Atunci am scăpat, spuse Pitt. Nu lucrez aici. 

- N-o să obţineţi legătura cu exteriorul, spuse Păr Alb. 

- Priviţi-mă. 

Pitt ridică receptorul şi ceru să i se facă legătura cu biroul 
lui Martin Brogan. In câteva secunde răspunse la telefon 
secretara personală a lui Brogan. 

- Numele meu este Dirk Pitt. Te rog să-i comunici domnului 
Brogan că dacă nu obţin un fir într-un minut o să fac un 
scandal monstru. 

- Cine sunteţi? 

- Ţi-am spus. 

Pitt era foarte încăpățânat. Nu cedă şi refuză să accepte un 
răspuns negativ; cam douăzeci de minute strigă, înjură şi-n 
general se purtă imposibil, până când, în cele din urmă, 
Brogan îl lăsă să dea un telefon în exterior dar numai cu Alice 
lângă el, să asculte şi să înregistreze conversaţia. 

Ea îl conduse într-un birou mic şi-i arătă un telefon. 

- O centralistă aşteaptă să-i dai numărul şi-ţi va face 
legătura. 

Pitt vorbi în microfon: 

- Eşti centralista? Cum te cheamă? 

- Jennie Murphy, răspunse o voce atrăgătoare. 

- Jennie, hai să cerem o informaţie la Baltimore. Vreau 
numărul de telefon al firmei Weehawken Marine Products. 

- O clipă. Îl obţin imediat. 

Jennie obţinu numărul de la informaţiile din Baltimore şi-i 
făcu legătura. 

După ce expuse problema pentru care sunase la patru 
persoane diferite, lui Pitt i se dădu legătura cu preşedintele 
consiliului de administraţie, o funcţie oferită cu titlu onorific 
celor mai vechi directori ai companiei care încet-încet erau 
îndepărtați de la deciziile importante ale corporației. 

- Bob Conde. Cu ce vă pot ajuta? Pitt se uită la Alice şi-i 
făcu cu ochiul. 

- Jack Farmer, domnule Conde. Particip la o cercetare 
arheologică federală şi am descoperit o cască veche de 
scafandru pe o epavă. Ceea ce v-aş ruga ar fi, dacă puteţi, să 
o identificaţi. 

- Am să încerc. Bunicul meu a pornit afacerea în urmă cu 


optzeci de ani. Am ţinut o evidenţă foarte strictă. Puteţi să-mi 
spuneţi seria? 

- Este scrisă într-un colţ, pe plăcuţa de pe piept. Pitt închise 
ochii şi vizualiza casca cadavrului din interiorul vasului 
Cyclops. Scria Weehawken Products Inc., Mark V., număr 
58-67-C. . 

- O cască de scafandru standard pentru Marină, spuse 
Conde fără mici cea mai mică ezitare. Le fabricăm din 1916. 
E din cupru turnat cu garnituri de bronz. Are patru viziere de 
sticlă etanşe. 

- Aţi vândut-o Marinei? 

- Majoritatea comenzilor noastre provin de la Marină. De 
fapt, lucrurile stau tot aşa şi acum. Mark V, model unu este 
încă folosit în unele scufundări cu alimentare de aer de la 
suprafaţă. Insă casca asta a fost vândută unei companii 
comerciale. 

- lertaţi-mă că vă întreb, dar, de unde ştiţi? 

- După număr. Cincizeci şi opt este anul fabricaţiei, şaizeci 
şi şapte este numărul produsului, lar C vine de la companie. 
Cu alte cuvinte este cel de-al şaizeci şi şaptelea produs 
fabricat în anul 1958 şi a fost vândut unei companii de 
recuperări de epave. 

- Avem vreo şansă că, dacă facem săpături, să dăm de 
compania care a cumpărat-o? 

- S-ar putea să dureze o jumătate de oră. Nu ne-am mai 
ostenit să stocăm pe discul computerului date atât de vechi. 
Vă sun eu. 

Alice clătină capul. 

- Statul îşi poate permite să plătească o convorbire 
telefonică, domnule Conde. Aştept la telefon. 

- Cum doriţi. 

Conde era un tip de cuvânt. Reveni la telefon peste treizeci 
şi unu de minute. 

- Domnule Farmer, unul dintre contabilii, noştri a găsit ce 
căutaţi. 

- Vă ascult. 

- Casca a fost vândută împreună cu întregul echipament de 
scafandru şi furtunurile de alimentare cu oxigen unei 
persoane particulare. Printr-o coincidenţă, l-am cunoscut. Se 


numea Hans Kronberg. Scafandru din şcoala veche. Avea 
microbul mai mult decât oricine altcineva. Hans era şchiop, 
dar asta nu l-a împiedicat niciodată să facă scufundări. 

- Ştiţi ce s-a întâmplat cu el? 

- Din câte îmi amintesc, a cumpărat echipamentul pentru a 
recupera ceva de pe o epavă, pe undeva pe lângă Cuba. 
Zvonurile spun că pasiunea lui l-a costat de data asta viaţa. 

- Nu vă amintiţi pentru cine lucra? 

- Nu, a trecut mult timp de atunci, spuse Conde. Cred că îşi 
găsise un partener care avea ceva bani. Costumul de 
scafandru pe care-l folosea Hans era vechi şi uzat. Cred că 
avea vreo cincizeci de petice. Lucra ca să trăiască de pe o zi 
pe alta. În ziua în care a venit aici, a cumpărat echipament 
nou şi a plătit pe loc. 

- Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Pitt. 

- Cu plăcere. Mă bucur că aţi sunat. E interesant că aţi 
sunat. Pot să vă întreb unde aţi găsit casca? 

- În interiorul unei bătrâne epave de aluminiu lângă 
insulele Bahama. 

Conde pricepu cum stau lucrurile. Tăcu câteva momente, 
apoi spuse: 

- Deci Hans n-a mai ieşit la suprafaţă. Ei bine, cred că 
oricum a preferat să moară aşa decât să se stingă în patul lui. 

- Cunoaşteţi pe cineva care îşi mai aminteşte de Hans? 

- Nu cred. Toţi scafandrii nărăviţi de pe vremea lui au murit 
de mult. Singura legătură pe care o pot face este văduva lui 
Hans. Încă îmi mai trimite felicitări de Crăciun. Locuieşte 
într-un cămin pentru bătrâni. 

- Ştiţi cum se numeşte casa sau măcar unde se află? 

- Cred că e la Leesburg în Virginia. N-am idee Cum se 
numeşte. Dar, pentru că tot vorbim de nume, al ei e Hilda. 

- Mulţumesc, domnule Conde. M-aţi ajutat enorm. 

- Dacă se-ntâmplă să veniţi la Baltimore, domnule Farmer, 
treceţi pe la mine să stăm de vorbă despre vremurile de 
altădată. Am timp destul de mult fii mei m-au îndepărtat de 
la conducerea companiei. 

- Mi-ar face mare plăcere, spuse Pitt. La revedere. 

Pitt apăsă în furcă şi o sună pe Jennie Murphy. 

Îi ceru să o caute pe Hilda Kronberg la toate casele de 


odihnă pentru adulţi din zona Leesburg. 

- De fapt, ce cauţi? îl întrebă Alice. 

Pitt zâmbi: 

- EI Dorado. 

- Foarte amuzant. 

- Asta-i necazul cu voi ăştia de la CIA, spuse Pitt. Nu gustaţi 
glumele. 


45. 


Furgoneta Ford rulă pe aleea care ducea la căminul pentru 
adulţi Winthrop Manor şi trase în faţa intrării de serviciu. Era 
vopsită într-o nuanţă veselă de albastru şi avea desenate 
aranjamente florale pe ambele părţi. Pe ea scria cu litere aurii 
cărei companii aparţine, Mothers House of Flowers. 

- Te rog să nu pierzi vremea, spuse Alice nervoasă. Trebuie 
să ajungi în San Salvador peste exact patru ore din acest 
moment. 

- O să mă străduiesc, spuse Pitt sărind din furgonetă. Era 
îmbrăcat în uniformă de şofer şi ducea un buchet de 
trandafiri. 

- Rămâne un mister pentru mine cum ai reuşit să-l convingi 
pe domnul Brogan să faci escapada asta. 

Pitt zâmbi pe când trântea portiera. 

- Trebuie să ai putere de convingere. 

Căminul Winthrop Manor era un loc idilic în care să te 
stabileşti spre sfârşitul vieţii. Avea teren de golf cu parcurs de 
nouă porţi, o piscină acoperită permanent, încălzită, o 
sufragerie elegantă şi grădini cu vegetaţie luxuriantă. 
Clădirea principală era astfel construită încât aducea mai 
degrabă a hotel de cinci stele decât a sanatoriu mohorât. 

Nu era un cămin şubred pentru bătrâni săraci, gândi Pitt. 
Winthrop Manor respira gust rafinat şi era făcut pentru 
bogaţii în vârstă. Incepu să se întrebe cum de reuşise văduva 
unui scafandru care abia-şi târa zilele să ajungă aici şi de 
unde avea bani să trăiască într-un asemenea lux. 

Intră pe o uşă laterală, se îndreptă spre recepţie şi arătă 
florile. 

- Fac o livrare pentru doamna Hilda Kronberg. 


Recepţionera îl privi pătrunzător şi-i zâmbi. Pitt o găsi 
foarte atrăgătoare, cu părul roşcat închis, lung şi lucios, şi 
ochi albaştri-gri aşezaţi pe o faţă mică. 

- Lăsaţi-le aici, îi spuse ea cu o voce caldă. Am să rog unul 
dintre însoțitori să i le dea. 

- Trebuie să i le înmânez personal, spuse Pitt. Am un mesaj 
verbal pe care trebuie să i-l transmit. 

Ea dădu din cap şi-i arătă o uşă laterală. 

- O s-o găsiţi pe doamna Kronberg lângă piscină. Nu vă 
aşteptaţi că are să înţeleagă mare lucru, mintea ei a luat-o 
razna. 

Pitt îi mulţumi şi regretă că n-avea cum să o invite la cină. 
Intră pe uşă, cobori pe o pasarelă şi se pomeni în piscina 
amenajată în afara clădirii în stil grădină havaneză cu roci 
vulcanice negre şi havuzuri, prinsă între pereţi de sticlă. 

După ce întrebă două femei în vârstă cine este Hilda 
Kronberg, o găsi şezând într-un cărucior fixând detaşată apa, 
cu mintea parcă în altă parte. 

- Doamna Kronberg? Ea îşi trecu mâna peste ochi şi ridică 
privirea: 

- Da? 

- Mă numesc Dirk Pitt şi aş vrea să vă pun câteva întrebări, 
dacă nu vă deranjează. 

- Aşa, domnule Pitt, spuse ea cu un ton cald. 

Se uită la uniformă şi la flori. 

- Ce întrebări ar putea să-mi pună un băiat de la florărie? 
Pitt zâmbi auzind-o pronunţând cuvântul băiat şi-i întinse 
florile. 

- Este vorba despre fostul dumneavoastră soţ, Hans. 

- Eşti cu el? întrebă bănuitoare. 

- Nu, sunt singur. 

Hilda era îngrozitor de slabă, iar pielea era transparentă ca 
o foiţă de hârtie de mătase. Era machiată violent, iar părul îl 
purta vopsit proaspăt. 

Cu inelele cu diamant pe care le purta la deget ar fi putut 
probabil cumpăra o droaie de maşini Rolls Royce. Pitt se 
gândi că era probabil cu cincisprezece ani mai tânără decât 
cei şaptezeci şi cinci de ani pe care-i arăta. Hilda Kronberg 
era o femeie care îşi dorea să moară. Şi totuşi, când Pitt 


aminti numele soţului său, ochii părură să-i râdă odată cu 
întreaga faţă. 

- Eşti prea tânăr să-l fi cunoscut pe Hans, spuse ea. 

- Domnul Conde de la Weehawken Marine mi-a vorbit 
despre el. 

- Sigur, Bob Conde. El şi Hans erau parteneri la poker. 

- Nu v-aţi recăsătorit după moartea lui. 

- Ba da, m-am recăsătorit. 

- Şi totuşi, purtaţi încă numele lui. 

- E o poveste veche care nu te interesează. 

- Când l-aţi văzut ultima oară pe Hans? 

- Era într-o joi. L-am văzut plecând pe vaporul Monterey, 
spre Havana, în 10 decembrie 1958. Hans a alergat 
întotdeauna după himere. El şi partenerul lui se îmbarcaseră 
din nou într-o expediţie de căutare de comori. A jurat că o să 
găsească atâta aur încât să-mi cumpere casa pe care mi-am 
visat-o. Din nefericire, nu s-a mai întors niciodată. 

- Vă amintiţi cine era partenerul său? Trăsăturile ei blânde 
se aspriră brusc. 

- De fapt, ce căutaţi, domnule Pitt. Cine v-a trimis? 

- Sunt coordonator de proiecte speciale la Agenţia 
naţională de studii marine şi subacvatice, răspunse el. In 
timpul unei scufundări pe epava Cyc/ops am descoperit ceva 
ce cred că reprezintă rămăşiţele pământeşti ale soţului 
dumneavoastră. 

- L-ai găsit pe Hans? întrebă ea surprinsă. 

- Nu s-a făcut o identificare a cadavrului, însă casca de 
scafandru ne-a trimis la el. 

- Hans a fost un om bun, spuse ea cu o privire plină de 
regret. Poate că nu a reuşit să câştige prea mulţi bani, dar am 
dus-o bine împreună până când... În sfârşit, până când a 
murit. 

- M-aţi întrebat dacă sunt cu el? nu se lăsă Pitt. 

- Un secret de familie, domnule Pitt. Sunt bine îngrijită. El 
are grijă de mine. N-am de ce să mă plâng. Izolarea mea de 
viaţa reală mi-am ales-o singură... Vocea i se pierdu, iar 
privirea se pierdu şi ea în depărtare. 

Pitt trebuia să n-o scape, să n-o lase să se retragă în 
cochilia ei. 


- El v-a spus că Hans a fost omorât? Ochii Hildei sclipiră o 
clipă, apoi clătină tăcută din cap. 

Pitt îngenunche lângă ea şi-o luă de mână. 

- Cordonul de asigurare şi furtunul de aer i-au fost tăiate în 
timp ce lucra la adâncime. 

Ea se cutremură. 

- De ce mi-ai spus toate astea? 

- Pentru că ăsta e adevărul, doamnă Kronberg. Vă dau 
cuvântul meu de onoare. Cel care a lucrat cu Hans probabil 
l-a omorât ca să-i fure partea din comoară. 

Hilda stătu ca-n transă aproape un minut. 

- Ai aflat despre comoara La Dorada, spuse ea în cele din 
urmă. 

- Da, răspunse Pitt. Ştiu şi cum a ajuns pe Cyclops. Mai ştiu 
că Hans şi partenerul lui au reuşit să recupereze ce era pe 
vas. 

Hilda începu să se joace cu unul dintre diamantele de pe 
deget. 

- Undeva în adâncul sufletului meu, l-am bănuit 
întotdeauna pe Ray că l-a omorât pe Hans. 

Pitt înţelese greu despre cine era vorba şi jucă cu prudenţă 
o carte nebunească. 

- Credeţi că Hans a fost omorât de Raymond LeBaron? Ea 
încuviinţă făcând un semn din cap. 

Revelația neaşteptată îl luă pe Pitt prin surprindere şi-i 
trebuiră câteva clipe să-şi revină. 

- Motivul a fost comoara? întrebă el uşurel. 

- Nu. Eu am fost motivul, clătină ea din cap. 

Pitt nu spuse nimic, doar aşteptă o explicaţie. 

- Se mai întâmplă şi aşa în viaţă, începu ea să povestească 
în şoaptă. Eram tânără şi frumoasă pe atunci. Poţi să-ţi 
imaginezi că am fost odată frumoasă, domnule Pitt? 

- Sunteţi încă frumoasă. 

- Cred că ar trebui să-ţi pui nişte ochelari, dar, oricum, îţi 
mulţumesc pentru compliment. 

- Aveţi şi-o inteligenţă vie. 

Ea arătă înspre clădirea principală. 

- Ţi-au spus că sunt puţin sărită? 

- Recepţionera a strecurat că nu sunteţi tocmai bine. 


- E un rol pe care-mi place să-l joc. Asta-i face pe toţi să-şi 
pună întrebări. Ochii îi străluciră scurt, iar apoi cătară undeva 
foarte departe. Hans era un tip de treabă, cu şaptesprezece 
ani mai bătrân decât mine. Dragostea mea pentru el era 
amestecată cu compasiune pentru corpul lui schilodit. Eram 
căsătoriţi de trei ani când, într-o seară, l-a adus pe Ray la 
cină. Ne-am împrietenit curând la cataramă toţi trei: bărbaţii 
s-au asociat înființând o firmă de lucruri vechi recuperate de 
pe epave pe care le vindeau apoi anticarilor sau 
colecționarilor de obiecte marine. Ray era chipeş pe atunci, 
iar în scurt timp noi doi am trăit o poveste de dragoste. Ezită 
şi îl privi pe Pitt. Aţi iubit vreodată din tot sufletul două femei 
în acelaşi timp, domnule Pitt? 

- Experienţa asta m-a ocolit. 

- Ce e ciudat, e că nu aveam nici un sentiment de 
vinovăţie. A-l înşela pe Hans devenise chiar o aventură 
palpitantă. Nu pentru că aş fi fost o persoană necinstită. Asta 
s-a petrecut pentru că nu mi se mai întâmplase să mint pe 
altcineva până atunci, aşa că n-am ştiut ce-s remuşcările. li 
mulţumesc lui Dumnezeu că Hans n-a aflat nimic înainte să 
moară. 

- Puteţi să-mi vorbiţi despre comoara La Dorada? 

- După ce a absolvit la Stanford, Ray a petrecut doi ani prin 
junglele din Brazilia în căutare de aur. 

Apoi a auzit prima oară despre La Dorada de la un 
supravieţuitor american. Nu-mi amintesc amănunte în acest 
moment, însă era sigur că se afla la bordul navei Cyclops 
când a dispărut. El şi Hans au târât după ei doi ani un 
instrument de detectare a fierului şi-au bătut apele Mării 
Caraibelor în lung şi-n lat. In cele din urmă, au găsit epava. 
Ray a împrumutat ceva bani de la mama lui să-şi cumpere 
echipament de scafandru şi o mică ambarcaţiune. El a plecat 
înainte în Cuba pentru a pune la punct o bază pentru 
operaţiune, în timp ce Hans îşi căuta o slujbă în New Jersey. 

- Aţi primit vreun telefon sau vreo scrisoare de la Hans 
după ce s-a îmbarcat pe Monterey? 

- A sunat o dată din Cuba. Tot ce mi-a spus a fost că el şi 
Ray urmau să plece în larg, spre locul unde se afla epava, 
chiar a doua zi de dimineaţă. 


Două săptămâni mai târziu, Ray s-a întors şi mi-a spus că 
Hans murise de aeroembolism şi că rămăsese în mare. 

- Şi comoara? 

- Ray a descris-o ca pe o statuie imensă din aur, răspunse 
ea. Nu ştiu cum a făcut, dar a reuşit s-o ridice în barcă şi a 
dus-o în Cuba. 

Pitt se ridică, se întinse şi apoi se lăsă din nou pe vine 
lângă Hilda. 

- Ciudat e că nu a adus statuia în State. 

- Îi era teamă că Brazilia, statul Florida, guvernul federal, 
alţi căutători de comori şi arheologi i-o vor confisca sau îl vor 
târî prin tribunale, iar în final va rămâne cu mâinile goale. 
Şi-apoi, mai era şi sistemul de impozitare. Ray n-ar fi suportat 
să arunce milioane de dolari pe taxe dacă putea să le evite. 
Aşa că nu mi-a spus decât mie despre descoperirea sa. 

- Ce s-a întâmplat cu statuia? 

- Ray a scos un rubin imens din inima statuii, l-a tăiat în 
pietre mici şi le-a vândut bucată cu bucată. 

- Şi aşa s-a născut imperiul financiar LeBaron, spuse Pitt. 

- Da, numai că înainte ca Ray să poată tăia smaraldul din 
care e făcut capul sau să topească aurul, puterea a fost 
preluată în Cuba de Castro, iar el a fost obligat să ascundă 
statuia. Nu mi-a spus niciodată unde e. 

- Înseamnă că La Dorada se află încă undeva în Cuba. 

- Sunt sigură că Ray nu a avut cum să se-ntoarcă acolo şi 
s-o ia. 

- L-aţi mai văzut pe domul LeBaron după aceea? 

- Oh, păi sigur că da, spuse ea veselă. Am fost căsătoriţi. 

- Dumneavoastră aţi fost prima doamnă LeBaron? întrebă 
Pitt uimit. 

- Timp de treizeci şi trei de ani. 

- Dar pe prima sa soţie o chema Hillary şi a murit cu câţiva 
ani în urmă. 

- Ray a preferat Hillary în loc de Hilda când s-a îmbogăţit. 
Zicea că numele are mai mult stil. Moartea mea era un 
aranjament perfect când m-am îmbolnăvit - n-ar fi suportat 
ideea de a divorța de o femeie bolnavă. Aşa că a 
înmormântat-o pe Hillary LeBaron, în timp ce Hilda Kronberg 
s-a retras aici. 


- Mi se pare că e o atitudine crudă, inumană. 

- Chiar dacă nu e un om simţitor, soţul meu este generos. 
Am dus două existenţe diferite. Dar nu-mi pasă. Jessie vine 
din când în când să mă viziteze. 

- Cea de-a doua doamnă LeBaron? 

- O persoană fermecătoare şi foarte grijulie. 

- Cum de s-a însurat cu ea când dumneavoastră trăiţi încă? 
Zâmbi vesel. 

- E singura oară în viaţa lui când Ray a făcut o afacere 
proastă. Doctorii i-au spus că mai am doar câteva luni de 
trăit. Dar eu i-am păcălit pe toţi şi mă agăţ de viaţă de şapte 
ani. 

- Asta face din el un bigam, un criminal şi un hoţ. 

Hilda nu-l contrazise. 

- Ray este un om foarte complicat. la cu mult mai mult 
decât oferă. 

- Dac-aş fi în locul dumneavoastră, l-aş bate în cuie pe 
prima cruce. 

- Eu nu mai am timp, domnule Pitt. Ridică privirea spre el, 
cu o sclipire în ochi. Dar poţi face dumneata ceva în locul 
meu. 

- Spuneţi. 

- Găseşte La Dorada, spuse ea febril. Găseşte statuia şi 
redă-o lumii. Ai grijă să fie expusă într-un loc public. Asta îl va 
răni pe Ray mai mult decât dacă ar pierde revista. Insă, ce-i 
mai important este că Hans şi-ar fi dorit asta. 

Pitt îi luă mâna şi i-o strânse. 

- Hilda, rosti el cu blândeţe, am să fac tot ce-mi stă în 
puteri. 


46. 


Hudson reglă imaginea şi dădu din cap a salut înspre chipul 
care-l privea de pe ecran. 

- Eli, e cineva aici care doreşte să-ţi vorbească. 

- Sunt întotdeauna încântat să cunosc feţe noi, răspunse 
vesel Steinmetz. 


Un bărbat se aşeză în faţa camerei video şi a monitorului în 
locul lui Hudson. Privi totul fascinat preţ de câteva secunde 
înainte de a vorbi. 

- Chiar vă aflaţi pe Lună? întrebă el în cele din urmă. 

- Nu, e doar un spectacol televizat, răspunse Steinmetz cu 
un zâmbet plăcut. 

Se îndepărtă, ieşi din cadru, luă camera video de pe 
trepiedul ei şi, îndreptând-o spre peisajul selenar, începu să 
transmită imagini filmate prin fereastra din cuarţ. 

- Îmi pare rău că nu pot să transmit imagini ale Pământului, 
însă ne aflăm pe partea cealaltă a Lunii. 

- Vă cred. 

Steinmetz aşeză camera la locul ei şi reveni în cadru. Se 
aplecă înspre monitor şi privi cu atenţie. 

Surâsul se topi, iar ochii exprimară o mirare interogativă. 

- Sunteţi cine cred că sunteţi? 

- Mă recunoaşteţi? 

- Arătaţi şi vorbiţi ca preşedintele. 

A fost rândul preşedintelui să zâmbească. 

- Nu eram sigur că sunteţi la curent. Mă ştiaţi senator când 
aţi plecat de pe Pământ şi ziarele nu prea ajung pe-acolo. 

- Când orbita Lunii în mişcarea sa în jurul Pământului se 
află în poziţia corectă putem prelua orice transmisie prin 
satelit. În timpul ultimei pauze de odihnă, echipajul meu a 
urmărit cel mai recent film de succes al lui Paul Newman. Ne 
plac programele de ştiri prin cablu pe care le devorăm ca 
nişte câini înfometați. 

- Colonia Jersey este o realizare extraordinară. Națiunea vă 
va fi veşnic recunoscătoare şi probabil nu vă vom putea 
răsplăti niciodată. 

- Mulţumesc, domnule preşedinte. Recunosc însă că m-a 
luat prin surprindere gestul lui Leo de a anunţa reuşita 
proiectului înainte de revenirea noastră pe Pământ. Nu făcea 
parte din planul iniţial. 

- Nu s-a făcut nici un anunţ public, spuse preşedintele 
devenind serios. În afara dumneavoastră, a coloniştilor şi a 
creierului sunt singura persoană din exterior care ştie de 
existenţa voastră; poate ruşii să mai ştie ceva. 

Steinmetz se zgâi la el de la două sute patruzeci de mii de 


mile din cosmos. 

- Cum ar putea să ştie ceva de colonia Jersey? Preşedintele 
făcu o pauză pentru a se uita la Hudson care stătea în afara 
câmpului vizual al camerei. Hudson, dădu din cap. 

- Fotografiile Lunii luate de Se/enos, răspunse preşedintele 
omiţând orice referire la faptul că navetele aveau oameni la 
bord. Una dintre sonde a reuşit să transmită datele în 
Uniunea Sovietică. Noi credem că în imagini apare Colonia 
Jersey. Suntem îndreptăţiţi să credem că ruşii vă bănuiesc de 
a fi distrus sondele lor de pe solul selenar. 

Expresia de pe faţa lui Steinmetz arăta că înţelesese. 

- Credeţi că plănuiesc să ne atace, asta e? 

- Da, Eli, aşa cred, spuse preşedintele. Se/enos 8, staţia 
lunară sovietică, s-a înscris pe orbită în jurul Lunii în urmă cu 
trei ore. Computerele de la NASA estimează că vor trece de 
locul de aselenizare de pe faţa Lunii, care e cel mai sigur, şi 
că se vor aşeza pe faţa întunecată, chiar în vecinătatea 
voastră. O poziţionare riscantă, asta dacă nu vizează un 
obiectiv anume. 

- Colonia Jersey. 

- Vehiculul lor de aselenizare conţine şapte oameni, 
continuă preşedintele. Naveta are nevoie pentru a fi dirijată 
la sol de doi ingineri piloţi. Asta înseamnă că ar fi cinci 
persoane pregătite de luptă. 

- Noi suntem zece, spuse Steinmetz. Doi la unu, nu-i rău 
deloc. 

- Doar că ei au avantajul că sunt înarmaţi şi antrenați 
pentru luptă. Sunt sigur că echipa asta e formată din cei mai 
buni oameni pe care i-au găsit ruşii. 

- Descrieţi lucrurile într-o lumină întunecată, domnule 
preşedinte. Ce aşteptaţi de la noi? 

- Aţi realizat mai mult decât ar fi sperat oricare dintre noi. 
Numai că acum sunteţi cu faţa la zid. Distrugeţi colonia şi 
plecaţi înainte de a se face vărsare de sânge. Vreau ca 
dumneavoastră şi oamenii pe care-i aveţi acolo să vă 
întoarceţi teferi pe Pământ pentru a primi onorurile pe care le 
meritaţi. 

- Nu cred că vă daţi cu adevărat seama cât ne-am chinuit 
să facem ce-am făcut. 


- Oricât de important este ce-aţi realizat acolo nu merită să 
plătiţi cu viaţa. 

- Am trăit cu toţii înfruntând moartea timp de şase ani de 
zile, rosti Steinmetz măsurat. Ce mai contează câteva ore în 
plus? 

- Nu daţi cu piciorul la tot ce aţi realizat pentru o luptă pe 
care o veţi pierde, îl contrazise preşedintele. 

- Îmi pare rău, domnule preşedinte, însă vă adresaţi unui 
bărbat care şi-a pierdut tatăl pe un dâmb cu nisip la Wake 
Island. Supun la vot propunerea dumneavoastră, dar cred că 
ştiu de pe acum rezultatul. Ceilalţi băieţi n-or să o rupă nici ei 
la fugă, ceea ce n-am să fac nici eu. Rămânem şi ne batem. 

Preşedintele se simţea în acelaşi timp mândru de ei şi 
înfrânt. 

- Ce arme aveţi? întrebă el îngrijorat. 

- Arsenalul nostru este format dintr-un lansator de rachete 
la care mai avem doar o rachetă, o armă M-14 National Match 
şi un pistol de tir calibrul 22. Le-am luat cu noi pentru o serie 
de experimente privind câmpul gravitațional. 

- Sunt depăşite, Eli, spuse preşedintele deznădăjduit. Nu vă 
daţi seama? 

- Nu, domnule, refuz să abandonez, pentru că există un 
mic detaliu de natură tehnică. 

- Ce detaliu? 

- Ruşii sunt oaspeţii. 

- Şi ce-i cu asta? 

- Asta înseamnă că noi suntem echipa gazdă, spuse 
Steinmetz cu şiretenie. lar echipa gazdă are avantajul 
terenului. 


KKK 


- Au aselenizat! exclamă Serghei Cornilov, trăgându-şi un 
pumn în palma deschisă. Se/enos 8 este pe Lună! Sub 
camera de observare pentru oficialități, inginerii şi oamenii 
de ştiinţă de la parterul Centrului sovietic de control al 
misiunilor spaţiale izbucniră în urale şi aplauze dezlănţuite. 

Preşedintele Antonov ridică un pahar de şampanie. 

- Intotdeauna un avantaj. 

- Pentru gloria Uniunii Sovietice şi a partidului. 


Toastul fu repetat de oficialităţile şi ofiţerii superiori de la 
Kremlin care se strânseseră în încăpere. 

- Inchin pentru piatra de temelie pe care am pus-o astăzi 
ca prim pas spre Marte, toastă generalul lasenin. 

- Hip, hip! îi răspunseră toţi în cor. Pentru Marte! Antonov 
aşeză paharul golit pe o tavă şi se întoarse spre lasenin, 
devenind brusc serios. 

- Cât de repede va ajunge maiorul Leucenko la baza de pe 
Lună? întrebă el. 

- Păi mai întâi va trebui să asigure sistemul navetei, apoi să 
facă o recunoaştere a terenului, să-şi plaseze oamenii pentru 
atac - cred că patru ore. 

- La ce distanţă se află locul de aselenizare? 

- Selenos 8 a fost programată să atingă solul în spatele 
unui şir mic de coline la mai puţin de trei kilometri de locul în 
care a detectat Se/enos 4 prezenţa astronauţilor americani, 
răspunse generalul. 

- Pare să fie destul de aproape, spuse Antonov. Dacă 
americanii au mirosit ceva în legătură cu descinderea 
noastră, Leucenko nu se va mai bucura de factorul surpriză. 

- Mă îndoiesc că au aflat ce-am pus la cale. 

- Deci nu eşti îngrijorat? 

- Avantajul nostru este experienţa lui Leucenko şi dotarea, 
tovarăşe preşedinte. Chipul lui lasenin luase expresia unui 
antrenor de box care şi-a trimis cel mai bun luptător în ring să 
lupte împotriva unui boxer, cu o singură mână. Americanii 
sunt într-o situaţie dezavantajoasă. 


47. 


Maiorul Leucenko stătea întins în praful cenuşiu, fin, de pe 
suprafaţa Lunii şi se uita la întinderea dezolant de pustie care 
se desfăşura dinaintea ochilor săi sub un cer negru ca 
smoala. 

Găsea că există o asemănare între acest peisaj tăcut, 
spectral, şi deşertul arid din Bazinul Seisan al Afganistanului. 
Câmpiile cu pietriş şi colinele şerpuitoare, mici ca nişte 
dâmburi, nu precizau prea bine relieful. li sugerau o mare 
nesfârşită de ipsos şi totuşi, în mod bizar, peisajul i se părea 


a fi cunoscut. 

Incercă să se stăpânească şi să nu vomite. El şi oamenii săi 
suferiseră îngrozitor din cauza greţei. 

Nu avuseseră timp să se antreneze pentru zborul în condiţii 
de imponderabilitate şi nici nu avuseseră la dispoziţie 
săptămânile şi lunile întregi de adaptare la mediu de care 
dispuneau cosmonauţii misiunilor Soiuz. Nu fuseseră instruiți 
decât câteva ore asupra felului în care trebuiau să folosească 
sistemele de prezervare a vieţii ataşate la costumele lunare şi 
li se spuseseră doar câteva cuvinte despre condiţiile pe care 
aveau să le găsească pe Lună şi, sigur, unde se afla 
amplasată colonia americană. 

Prin costumul său, simţi o mână cum îl strânge de umăr. 
Fără să se întoarcă, vorbi în transmiţătorul montat în 
interiorul căştii. 

- Ce-aţi găsit? Locotenentul Dimitri Petrov arătă spre un 
platou care se deschidea între pereţii înclinați a două cratere, 
la o mie de metri spre stânga. 

- Urme de vehicule şi de paşi care se concentrează în 
stânga, în umbra de la gura craterului. Disting trei, poate 
patru construcţii joase. 

- Sere presurizate, spuse Leucenko. Aşeză un binoclu de 
forma unei cutii pe un mic trepied şi potrivi partea mai lată a 
obiectivului pe viziera căştii sale. 

- Parcă s-ar vedea aburi ieşind de pe latura înclinată a 
craterului. Se opri pentru a regla imaginea. Da, acum se vede 
clar. E o intrare în stâncă, probabil o uşă de etanşeizare, o 
cale de acces ce duce în interiorul coloniei lor. Nu sunt semne 
de viaţă. Perimetrul exterior pare pustiu. 

- S-ar putea să stea ascunși, la pândă, spuse Petrov. 

- Unde să se ascundă? întrebă Leucenko, cercetând 
panorama care se deschidea dinaintea ochilor săi. Stâncile 
răzlețe sunt prea mici ca să ascundă un om. Nu sunt fisuri în 
teren şi nici urme că s-ar fi făcut lucrări pentru apărare. Un 
astronaut în costum lunar alb s-ar detaşa ca un om-de-nea pe 
un câmp acoperit de funingine. Nu, cred că s-au baricadat în 
interiorul grotei. 

- Nu e o bună poziţie defensivă, însă e în avantajul nostru. 

- Au totuşi un lansator de rachete. 


- Nu are efecte grave asupra unor luptători împrăştiaţi în 
formaţie de luptă. 

- Adevărat, numai că noi nu suntem acoperiţi şi nu putem 
şti sigur că n-au şi alte arme. 

- Focul concentrat asupra intrării în grotă - s-ar putea să le 
forţeze mâna, sugeră Petrov. 

- Ordinele pe care le-am primit spun că nu trebuie să 
producem distrugeri grave bazei lor dacă ele nu sunt 
necesare, spuse Leucenko. 

- Trebuie să pornim... 

- Se mişcă ceva afară! strigă Petrov. 

Leucenko privi prin binoclu. Un vehicul descoperit, foarte 
bizar ca înfăţişare apăruse din spatele uneia dintre sere şi se 
îndrepta spre ei. La antenă era ataşat un steag alb care 
atârna moale în atmosfera lipsită de aer. li urmări până se 
opri la cincizeci de metri de ei; din el cobori pe solul lunar o 
siluetă. 

- Interesant, spuse Leucenko gânditor. Americanii vor să 
parlamenteze. 

- Poate e o cursă. Poate e un şiretlic pentru a ne studia. 

- Nu cred. N-ar fi stabilit contactul cu un steag de armistițiu 
dacă acționau de pe o poziţie de forţă. Oamenii lor de la 
informaţii şi sistemele de interceptare de pe Pământ i-or fi 
prevenit de sosirea noastră şi şi-au dat seama că nu sunt 
înarmaţi cum se cuvine. Americanii sunt nişte capitalişti. 
Privesc lucrurile de pe poziţia unui om de afaceri. Dacă nu 
pot câştiga ceva prin luptă, atunci încearcă să încheie o 
înţelegere. 

- Te duci? întrebă Petrov. 

- N-o să murim dacă stăm puţin de vorbă. Nu pare a fi 
înarmat. Poate c-o să reuşim să-i convingem că le lăsăm viaţa 
în schimbul coloniei intacte. 

- Am primit ordin să nu luăm prizonieri. 

- N-am uitat, spuse Leucenko dur. N-avem decât să ne 
încălcăm cuvântul de îndată ce ne atingem scopul. Spune-le 
oamenilor să fie cu ochii pe american. Dacă ridic mâna 
stângă, dă ordin să deschidă focul. 

Îi întinse automatul său lui Petrov şi se ridică uşurel în 
picioare. Costumul său, arma şi echipamentul de prezervare a 


vieţii care conţinea un încărcător de rezervă cu oxigen şi unul 
cu apă de răcire adăugau optzeci şi şapte de kilograme 
greutăţii lui Leucenko şi asta însemna, în total, o sută şaizeci 
şi două de kilograme terestre. Numai că în atmosfera de pe 
Lună, Leucenko nu cântărea decât treizeci de kilograme. 

Se îndreptă spre vehiculul lunar, pe jumătate mergând, pe 
jumătate săltând din cauza câmpului gravitațional redus de 
pe Lună. Se apropie curând de vehicul şi se opri la cinci metri 
de el. 

Colonistul american de pe Lună se sprijinea fără nici o grijă 
de una din roţile din faţă. Se îndreptă, se lăsă pe un genunchi 
şi scrise o cifră în praful plumburiu. 

Leucenko înţelese şi schimbă pe frecvenţa indicată. Apoi 
dădu din cap. 

- Mă recepţionezi? întrebă americanul vorbind stricat 
ruseşte. 

- Vorbesc engleza, îi răspunse Leucenko. 

- Bun. Asta o să ne scutească de neînţelegeri. Mă numesc 
Eli Steinmetz. 

- Eşti şeful bazei americane de pe Lună? 

- Da, eu conduc proiectul. 

- Maior Grigori Leucenko, Uniunea Sovietică. 

Steinmetz se apropie şi schimbară o strângere de mână 
rece. 

- Se pare că avem o problemă, domnule maior. 

- Una pe care nici unul dintre noi nu o poate evita. 

- Poţi să te întorci înapoi la naveta spaţială care te-a adus 
aici, spuse Steinmetz. 

- Am primit anumite ordine, spuse Leucenko pe un ton 
hotărât. 

- Veţi ataca şi captura colonia mea. 

- Da. 

- Nu există nici o cale prin care să preîntâmpinăm vărsarea 
de sânge? 

- Vă puteţi preda. 

- Nostim, spuse Steinmetz. Eram pe punctul de a vă cere 
acelaşi lucru. 

Leucenko era sigur că Steinmetz joacă teatru, însă nu putu 
citi nimic pe chipul ascuns în spatele vizorului auriu opac. 


Singurul lucru pe care-l văzu Leucenko fu reflectarea 
propriului său chip. 

- Cred că-ţi dai seama că oamenii tăi n-or să reziste în faţa 
noastră. 

- Probabil aţi câştiga într-o luptă corp la corp sau într-o 
confruntare făţişă, îl aprobă Steinmetz. Insă nu puteţi rămâne 
în afara capsulei decât câteva ore, după care trebuie să vă 
întoarceţi şi să umpleţi din nou rezervoarele cu oxigen. 
Socotesc că aţi folosit deja două. 

- Ne mai rămâne suficient să terminăm ce-avem de făcut, 
spuse Leucenko sigur pe sine. 

- Trebuie să te previn, domnule maior. Avem o armă 
secretă. Tu şi oamenii tăi veţi muri cu siguranţă. 

- E un bluf, domnule Steinmetz. Mă aşteptam la mai mult 
de la un om de ştiinţă american. 

Steinmetz îl corectă: 

- Inginer. E o diferenţă. 

- Fie cum spui, răspunse Leucenko dând semne de 
nerăbdare. Fiind soldat se simţea stingher la tratative la care 
se vorbea atât. El era nerăbdător să pornească la acţiune. Nu 
are nici un rost să mai continuăm discuţia. Ar fi o dovadă de 
înţelepciune dacă ţi-ai chema oamenii afară şi ne-aţi preda 
baza. Vă garantez viaţa până la revenirea pe Pământ. 

- Minţi, domnule maior. Fie oamenii tăi, fie ai mei vor trebui 
să moară. Nici unii nici alţii nu ne permitem să acceptăm 
învinşi care ar spune lumii întregi ce s-a întâmplat aici. 

- Te-nşeli, domnule Steinmetz. Predaţi-vă şi veţi fi trataţi 
cum se cuvine. 

- Regret, nu facem târgul. 

- Bine, atunci n-o să umblăm cu jumătăţi de măsură. 

- Nici nu mă aşteptam la altceva, răspunse Steinmetz pe 
un ton mohorât. Atacaţi, şi responsabilitatea pentru pierderea 
de vieţi omeneşti o veţi purta voi. 

Leucenko se înfurie. 

- Ca persoană direct răspunzătoare de moartea a nouă 
cosmonauţi sovietici, nu cred că eşti în măsură să-mi dai mie 
lecţii despre valoarea unei vieţi omeneşti, domnule 
Steinmetz. 

Leucenko nu era sigur, dar ar fi putut jura că Steinmetz se 


încordase. Fără a mai aştepta răspunsul, se răsuci pe călcâie 
şi se îndepărtă săltând. Se uită peste umăr şi-l văzu pe 
Steinmetz zăbovind acolo câteva clipe înainte de a se urca în 
vehiculul de transport şi de a conduce înapoi la colonie; 
lăsase în urma sa un norişor de praf cenuşiu. 

Leucenko zâmbi în sinea sa. In două ore, cel mult trei, 
misiunea lui avea să fie dusă cu succes la îndeplinire. Când 
ajunse la oamenii săi, studie prin binoclu terenul bolovănos şi 
plin de stânci care se aşternea în faţa intrării în baza lunară. 
În cele din urmă, satisfăcut că nu vedea mici un colonist 
american ascuns printre stânci, Leucenko dădu ordin 
oamenilor săi să se împrăştie şi să înainteze. 

Echipa de luptători sovietici de elită se puse în mişcare fără 
a bănui o clipă că Steinmetz le întinsese o capcană 
ingenioasă care abia îi aştepta. 


48. 


Steinmetz se întoarse la intrarea în cartierul general al 
Coloniei Jersey, bine ascunsă sub nivelul solului, fără să se 
grăbească, parcă vehiculul şi intră târându-şi încet picioarele. 
Nu se grăbea, aproape simţea în spate ochii lui Leucenko 
urmărindu-i fiecare mişcare. De îndată ce ieşi din câmpul 
vizual al ruşilor, se opri brusc în faţa uşii de acces etanşe şi 
păşi scurt într-un tunel lateral care urca în trepte pe panta 
interioară a craterului. Trecerea lui stârnea norişori de praf în 
tunelul îngust şi trebui să-şi şteargă în permanenţă viziera 
pentru a vedea pe unde calcă. 

După ce făcuse cincizeci de paşi, adică după un minut, se 
aplecă şi se strecură printr-o gură care dădea într-o nişă 
camuflată cu o pânză gri ce imita perfect suprafaţa 
înconjurătoare. O altă persoană stătea întinsă pe burtă 
uitându-se prin cătarea unei puşti telescopice. 

Willie Shea, geofizicianul coloniei, nu remarcă prezenţa 
celuilalt până ce Steinmetz nu se lăsă uşurel lângă el. 

- Nu cred că ai făcut cine ştie ce impresie, spuse el 
nazalizând uşor cum vorbesc cei din Boston. Slavii sunt pe 
punctul de a ne ataca gospodăria. 

De pe poziţia lor avantajoasă de observaţie, Steinmetz îl 


vedea cu claritate pe Leucenko şi pe oamenii lui înaintând în 
vale. Se apropiau ca nişte hăitaşi care urmăreau să 
încolţească vânatul şi nu încercară nici o clipă să se apropie 
de terenul înălţat de la marginea craterului. Terenul plin de 
şisturi făcea imposibilă o înaintare rapidă, aşa că ei săreau în 
zig-zag, se aruncau pe burtă după câţiva metri, folosindu-se 
de fiecare bolovan, de fiecare denivelare a solului. Un 
trăgător de elită n-ar fi reuşit să-i nimerească cu toate 
răsucirile şi săriturile laterale pe care le făceau. 

- Trage un foc cam la trei metri în faţa conducătorului lor, 
spuse Steinmetz. Vreau să văd ce reacţie are. 

- Dac-au rămas pe frecvenţa noastră, o să compromitem 
mişcările pe care vrem să le facem, protestă Shea. 

- N-au timp să caute frecvenţa. Taci din gură şi trage. 

Shea se strânse în costumul său lunar, ochi prin cătare şi 
trase focul inaugural. Lovitura nu se auzi deloc pentru că pe 
Lună nu există aer care să poarte sunetele mai departe. 

Un norişor de praf se ridică în faţa lui Leucenko şi acesta, 
văzându-l, se aruncă imediat pe burtă. Oamenii săi îi urmară 
exemplul uitându-se prin cătarea automatelor lor în 
aşteptarea următorului foc. Insă nu se mai întâmplă nimic. 

- A văzut cineva din ce direcţie a venit? întrebă Leucenko. 

Toţi răspunseră negativ. 

- Işi potrivesc tirul, spuse sergentul Ivan Ostrovski. Veteran 
încercat în războiul din Afganistan, sergentului tot nu-i venea 
să creadă că se luptă pe Lună. Arătă cu degetul spre un loc 
care se afla cam la două sute de metri în faţa lor. 

- Oare ce-or fi pietrele alea colorate, domnule maior? 
Leucenko vedea pentru prima dată şi studie atent bolovanii 
împrăştiaţi în vale într-o linie, acoperiţi cu pete de vopsea 
portocaliu deschis. 

- Nu cred că focul a fost tras din unghiul de jos, spuse 
Petrov. 

Leucenko scoase binoclul din buzunarul de la şold, îl aşeză 
pe trepied şi studie atent partea laterală şi gura craterului: 
Soarele era ca o minge albă strălucitoare însă fără aerul care 
să-i împrăştie lumina nu aveau cum să vadă dacă se 
ascundea vreun astronaut după stânci. Practic, era invizibil. 

- Nu se vede nimic, spuse el în cele din urmă. 


- Dacă ne aşteaptă să strângem cercul, probabil o fac ca să 
economisească muniţia. 

- Vom afla după treizeci de metri ce fel de primire ne-au 
pregătit, mormăi Leucenko. Îndată ce ajungem la adăpostul 
serelor, nu vor avea cum să ne mai vadă de la intrarea în 
grotă. Se sprijini în genunchi şi-şi mişcă mâna înainte. 
Împrăştierea şi rămâneţi în alertă. 

Cei cinci luptători sovietici se ridicară în picioare Şi se 
împrăştiară. Când ajunseră lângă bolovanii portocalii, o altă 
lovitură făcu să se ridice pulberea fină din faţa lor, iar ei se 
aruncară din nou pe burtă formând o linie proeminentă de 
siluete albe cu vizierele strălucind în razele intense ale 
soarelui. 

Nu-i mai separau decât o sută de metri de sere, însă greaţa 
îi storcea de vlagă. Erau duri şi rezistenți ca toţi luptătorii din 
lume, dar acum trebuiau să se lupte cu răul de cosmos pe un 
teren extraterestru. 

Leucenko ştia că poate conta pe oamenii săi care erau gata 
să lupte peste puterea lor de rezistenţă. 

Insă dacă nu reuşeau să-şi croiască drum forţat în 
atmosfera normală din interiorul coloniei im următoarea oră, 
nu mai avea şanse să se întoarcă la vehiculul lor de 
aselenizare înainte de a li se termina resursele de prezervare 
a vieţii. Îi mai lăsă un minut să se odihnească, iar el examina 
terenul din faţa lui. 

Leucenko avea un simţ special şi mirosea când i se întindea 
o cursă. De trei ori fusese la un pas de a fi ucis în 
ambuscadele rebelilor afgani şi deprinsese o adevărată artă 
în a presimţi pericolele cele mai grave. 

Nu era vorba de ce putea să vadă; ceea ce nu vedea făcea 
să sune un clopoțel de alarmă în mintea lui. Cele două 
împuşcături nu se potriveau nici unei scheme de luptă. Il 
izbise faptul că păreau plasate acolo în mod deliberat. Să fi 
fost un avertisment de ageamiu? Nu, trebuie că aveau cu 
totul alt înţeles, se gândi el. Poate era un semnal? Spaţiul 
limitat la care-l constrângeau costumul presurizat şi casca îl 
irita. Tânjea după echipamentul lui comod de luptă, însă îşi 
dădea seama perfect că nu l-ar fi apărat de căldura toridă şi 
de razele cosmice. Pentru a patra oară simţi gustul de bilă 


ridicându-i-se în gâtlej şi gâlgâi încercând s-o înghită. 

Era un iad, gândi el înfuriat. Nimic nu-i era pe plac. Oamenii 
lui erau expuşi în câmp deschis. Nu i se furnizaseră nici un fel 
de informaţii în privinţa armelor folosite de americani, cu 
excepţia faptului că aveau un lansator de rachete. Acum erau 
atacați cu arme mici de foc. Singurul gând care-l consola pe 
Leucenko era că, după cât îşi dădea el seama, coloniştii 
păreau să folosească o puşcă, poate chiar un pistol. Dacă ar fi 
avut un automat, i-ar fi doborât pe sovietici cu o sută de 
metri în urmă. Şi lansatorul de rachete. De ce nu-l folosiseră 
până acum? Ce Dumnezeu aşteptau? Insă ceea ce-l neliniştea 
cel mai mult era faptul că americanii nu făcuseră încă nici o 
mişcare. 

Serele, echipamentul, micile module de laborator care se 
aflau parcate în jurul intrării în grotă, toate păreau a fi pustii. 

- Nu trageţi decât la ţintă, până ajungem într-un loc unde 
să ne putem ascunde, ordonă el. Apoi ne regrupăm şi intrăm 
cu forţa în stâncă. 

Leucenko aşteptă până ce toţi patru îi făcură semn că au 
înţeles şi-abia apoi porni. 

Caporalul Mihail luşciuk se găsea la trei metri în spatele 
tovarăşului său din stânga. Se ridică şi începu să alerge cu 
spinarea încovoiată. Nu făcuse decât câţiva paşi, când simţi o 
înţepătură în rinichi. 

Apoi, senzaţia bruscă de durere se repetă. Încercă să 
găsească un punct de sprijin, apoi se prinse cu mâinile de 
şale, chiar deasupra raniţei în care purta sistemul de 
prezervare a vieţii. Ochii i se înceţoşară şi începu să se sufoce 
pentru că costumul lui presurizat era fisurat. Căzu în 
genunchi şi îşi privi prostit mâinile. Mănuşa îi era înmuiată în 
sângele pe care îl pierdea şi care începuse să se coaguleze în 
căldura toridă a soarelui. 

luşciuk încercă să-l prevină pe Leucenko, însă vocea nu-l 
ascultă. Apoi căzu în pulberea cenuşie şi cu privirea 
înceţoşată, văzu pe cineva într-un costum spaţial foarte 
ciudat care stătea în picioare cu un cuţit. După care, lumea 
se întunecă. 


KKK 


Steinmetz asistă la moartea lui luşciuk din punctul său de 
observaţie de unde dădu o serie de comenzi scurte cu 
ajutorul transmiţătorului montat la cască. 

- OK, Dawson. Omul tău e zece paşi în stânga ta şi la opt 
paşi în faţă. Gallagher, al tău e la douăzeci de paşi în dreapta 
şi merge înainte. Uşurel, uşurel, se îndreaptă spre Dawson. 
OK, doboară.-l. 

Urmări cum doi dintre colonişti apar din neant ca printr-o 
vrajă şi-l atacă pe unul dintre sovietici, care rămăsese puţin 
în spatele tovarăşilor săi. 

- Doi doborâţi; au mai rămas trei. 

- Eu sunt cu cătarea fixată pe înaintare, spuse Shea. Însă 
nu promit că am să-l nimeresc dacă nu stă locului o secundă. 

- Mai trage încă o dată, mai aproape, să-i faci să se culce. 
Apoi, rămâi cu ochii pe el. Dacă se deşteaptă, s-ar putea să-i 
omoare pe oamenii noştri înainte să ajungă la el. Spulberă-l 
dacă întoarce capul. 

Shea tinti din nou şi trase încă un foc cu arma M-I4, care 
lovi solul la nici trei picioare în faţa cizmelor tipului din frunte. 

- Cooper! Snyder! urlă Steinmetz. Omul vostru e culcat la 
pământ la douăzeci de picioare în faţă, spre stânga. 
Terminaţi-l. Acum! Se opri să studieze poziţia celuilalt rus care 
mai rămăsese în viaţă. La fel, Russell şi Perry, treizeci de 
picioare fix în faţă. Start! 

Cel de-al treilea membru al echipei de luptă sovietice nu 
avea să afle niciodată ce-l lovise. Muri îmbrăţişând solul în 
căutarea unui loc unde să se ascundă. Cei opt colonişti se 
strângeau acum ca un cleşte în jurul ariergărzii ruse, care se 
concentra în exclusivitate asupra coloniei. 

Brusc, Steinmetz îngheţă. Tipul din spatele conducătorului 
se întoarse în momentul în care Russell şi Perry se repezeau 
asupra lui ca nişte jucători de rugby care plachează un 
adversar. 

Locotenentul Petrov zări cele două umbre în momentul în 
care se ridica în picioare pentru a parcurge ultima porţiune 
până la sere. Se întoarse instinctiv cu o mişcare bruscă în 
momentul în care Russell şi Perry se năpusteau asupra lui. Ca 
profesionist cu sânge rece, ar fi trebuit să tragă şi să-i 
doboare imediat. Secunda de ezitare provocată de uimire fu 


însă prea lungă. Americanii răsăriseră din sol ca nişte 
demoni. Reuşi să tragă la-ntâmplare un glonţ care străpunse 
braţul unuia dintre atacatori. Apoi văzu strălucind un cuţit. 

Leucenko îşi ţinea ochii fixaţi pe colonia din faţa lui. Habar 
n-avea de măcelul care se petrecea în spatele lui până în 
momentul în care Petrov scoase un gâjâit drept avertisment. 
Se răsuci şi rămase înmărmurit de groază. 

Toţi cei patru oameni ai săi zăceau cu braţele şi picioarele 
desfăcute în pulberea de pe Lună. Opt colonişti americani 
răsăriseră din neant şi îl încercuiau cu mişcări iuți. Îl invadă 
brusc ura şi îndreptă arma spre ei în poziţie de tragere. 

Un glonţ îl muşcă de coapsă şi-l făcu să se clatine. Se 
încordă din pricina durerii bruşte şi trase o rafală de douăzeci 
de gloanţe. Majoritatea se pierdură în spaţiu, însă două dintre 
ele îşi găsiră ţinta. Unul dintre colonişti se prăbuşi pe spate, 
iar celălalt căzu în genunchi cu mâna încleştată de umăr. 

Apoi, îi trecu un alt glonţ prin gât. Tinea mereu degetul 
apăsat pe trăgaci, iar automatul său împroşcă gloanţe în jur, 
când acestea se terminară continuă să ţăcăne m gol. 

Leucenko înjură şi căzu moale. 

- Lua-v-ar dracu de americani! strigă el. 

Blestemații nu respectaseră regula jocului, gândi el. 

Stătea întins pe spate uitându-se în sus la siluetele fără 
chip care erau aplecate asupra lui. 

Se dădură cu toţii la o parte la apariţia unui alt colonist 
care îngenunche lângă Leucenko. 

- Steinmetz? întrebă Leucenko pierit. Mă auzi? 

- Da, suntem pe aceeaşi lungime de undă. Te aud. 

- Arma ta secretă... cum au apărut oamenii tăi din senin? 
Steinmetz ştia că se adresa unui muribund şi că acesta avea 
să se stingă peste câteva secunde. 

- Trebuie să ştii să sapi, răspunse el. Cum toţi purtăm 
costumele presurizate cu sistemul de prezervare a vieţii 
incorporat, a fost foarte simplu să-i îngrop în solul moale. 

- Poziţia... era marcată cu pietre portocalii? 

- Da. Aşa i-am putut ghida de pe o platformă ascunsă 
privirilor voastre şi le-am spus când şi unde să atace, lovind 
din spate. 

- Nu vreau să fiu îngropat aici, murmură Leucenko. Spune 


poporului meu... spune-le să ne aducă acasă într-o bună zi. 
Sfârşitul se apropia şi Leucenko vorbise pierit, însă 
Steinmetz înţelesese. 
- Cu toţii vă veţi întoarce acasă, spuse el. Promit. 


KKK 


În Rusia, lasenin, negru de supărare, se întoarse spre 
preşedintele Antonov. 

- Aţi auzit, spuse el cu gura încleştată. Au murit. 

- Au murit, repetă Antonov mecanic. Leucenko a rostit 
ultimele cuvinte de parcă se afla în încăperea asta. 

- Aparatul lui de transmisie a fost racordat de cei doi piloţi 
de pe naveta de aselenizare direct la centrul nostru de 
comunicaţii, îi explică Cornilov. 

Antonov se îndepărtă de fereastra care dădea în sala de 
comandă a misiunii şi se lăsă greoi într-un scaun. Muntele 
acesta de bărbat se gârbovise şi arăta de parcă îmbătrânise 
brusc. Îşi privi mâinile şi clătină capul cu tristeţe. 

- Prost plan, spuse el încet. Am sacrificat degeaba vieţile 
maiorului Leucenko şi ale oamenilor săi. 

- Nici n-a fost timp să facem un plan ca lumea, spuse 
lasenin drept scuză. 

- În condiţiile date, nu se putea face mai mult, adăugă 
Cornilov. Ne-a rămas încă gloria că sovieticii sunt primii care 
au păşit pe Lună. 

- Glorie care s-a stins deja. Vocea lui Antonov era 
împovărată de supărarea înfrângerii. Ceea ce-au realizat 
americanii va umbri înfăptuirile noastre cu toată propaganda 
pe care-am făcut-o. 

- S-ar fi putut să-i mai putem opri, spuse lasenin cu 
amărăciune. 

Cornilov îl fixă pe general. 

- Cum? Trimiţând în spaţiu forţe de luptă mai bine 
pregătite? 

- Exact. 

- Poate c-ar fi mai bine să-i aşteptăm până se întorc. 

Antonov se uită la Comilov întrebător. 

- Ce propui? 

- Am vorbit cu Vladimir Polevoi. M-a informat că centrul de 


ascultare al G.R.U din Cuba a interceptat şi identificat o voce 
şi transmisiunea video de la colonia de pe Lună către un 
punct localizat lângă Washington. Trimite prin curier copii ale 
emisiei. Una din copii conţine referiri la momentul plecării 
coloniştilor spre Pământ. 

- Se întorc? întrebă Antonov. 

- Da, răspunse Cornilov. După spusele lui Polevoi, urmează 
să se cupleze la staţia spaţială americană peste 46 de ore 
şi-apoi vor reveni pe platforma de aterizare Kennedy de la 
Cape Canaveral la bordul navetei Gettysburg. 

Faţa lui Antonov se lumină. 

- Deci încă mai sunt şanse să-i oprim. 

lasenin încuviinţă. 

- Pot fi distruşi în spaţiu înainte de a ajunge la destinaţie. 
Americanii nu vor îndrăzni să dea o replică după ce-i vom 
confrunta cu crimele pe care le-au comis împotriva noastră. 

- Mai bine să-i pedepsim printr-o lovitură dată în forţă, 
spuse Comilov gânditor. 

- O lovitură? Comilov zâmbi enigmatic: 

- Americanii au o vorbă: mingea e în terenul nostru iar ei 
sunt acum pe poziţie de apărare. Probabil că la Casa Albă şi 
la Departamentul de stat se pregăteşte chiar în acest 
moment un proiect de răspuns la protestul nostru. Eu propun 
ca de data asta să eludăm rutina şi să păstrăm tăcerea; să nu 
jucăm rolul unei naţiuni lovite. În schimb, lovim în forţă şi 
provocăm noi un eveniment. 

- Ce fel de eveniment? întrebă Antonov, încordându-se de 
curiozitate. 

- Punem mâna pe cantitatea impresionantă de date cu care 
se întorc coloniştii de pe Lună. 

- Cum? întrebă lasenin. 

Zâmbetul pieri de pe faţa lui Cornilov şi el deveni brusc 
serios. 

- Provocăm aterizarea forţată a rachetei Gettysburg în 
Cuba. 


Partea a patra 
GETTYSBURG 


49. 
3 noiembrie 1989 
Insula San Salvador 


Pitt simţea că mai are puţin şi înnebuneşte. 

Cele două zile de inactivitate fuseseră cele mai chinuitoare 
din viaţa lui. Nu avea prea multe de făcut în afară de a 
mânca, a face câteva exerciţii fizice şi a dormi. Trebuise să ia 
parte la instrucţia militară. Oră după oră îl ocăra pe colonelul 
Kleist care suporta atacurile neobosite ale lui Pitt cu stoică 
indiferenţă, explicându-i cu răbdare şi cu buzele strânse că 
echipa sa, aşa-zisele forţe speciale cubaneze, nu putea lua. 
cu asalt Cayo Santa Maria până nu considera el că e pregătită 
pentru asta. Şi nu, el nu avea de gând să schimbe programul 
şi să sară etapele. 

Pitt încerca să-şi domolească nerăbdarea făcând lungi 
incursiuni înot în larg, până la bancul de corali şi escaladând 
o stâncă abruptă din al cărei vârf putea contempla marea 
care înconjura insula. 

San Salvador, cea mai mică insulă a arhipelagului 
Bahamas, era cunoscută de marinarii bătrâni sub denumirea 
de Insula Watling, botezată astfel după numele unui corsar 
habotnic care-şi biciuia marinarii dacă nu respectau ziua de 
Sabat. 

Se mai credea că aici ar fi pus Columb pentru prima oară 
piciorul pe uscat în Lumea Nouă. Cu portul său pitoresc şi 
interiorul cu vegetaţie luxuriantă îmbrăţişând lacuri albastre 
cu apă dulce, n-ar fi dat niciodată de bănuit turiştilor îmbătaţi 
de frumuseţea sa că aici se aflau un imens complex de 
pregătire militară şi o instalaţie de lansare de rachete. 

CIA îşi revendicase o plajă îndepărtată din extremitatea 
sudică a insulei, cunoscută sub numele de FfrenchBay. Nu 
erau drumuri de legătură între centrul de antrenament secret 
şi Cockburn Town sau aeroportul principal. Singura modalitate 
de a ajunge pe plajă era să vii cu o ambarcaţiune mică printre 
corali sau cu elicopterul. 


În a treia zi a şederii sale pe insulă, Pitt se trezi înainte de 
răsăritul soarelui şi înotă voiniceşte o jumătate de milă, iar 
apoi îşi croi drum înapoi spre țărm înotând şi scufundându-se 
printre corali. Două ore mai târziu ieşi din apa caldă a mării şi 
se întinse pe plajă, copleşit de un sentiment de neputinţă la 
vederea Cubei, care se ivea ceva mai departe din mare. 

Deasupra lui se profila o umbră care se opri chiar lângă el - 
un bărbat cu pielea oacheşă, îmbrăcat lejer în cămaşă şi 
pantaloni largi din bumbac. Părul îl avea lins, întunecat ca 
noaptea, la fel ca mustaţa impresionantă. De pe faţa 
acoperită de cute de prea mult stat în soare şi în bătaia 
vântului, îl priviră doi ochi trişti, iar când necunoscutul îi 
zâmbi lui Pitt, buzele aproape nu se desprinseră. 

- Domnul Pitt? 

- Da. 

- N-am fost încă prezentaţi unul altuia. Eu sunt maior 
Angelo Quintana. 

Pitt sări în picioare şi cei doi îşi strânseră mâinile. 

Quintana dădu din cap. 

- Colonelul Kleist îmi spunea că l-ai încălecat şi nu-l laşi 
deloc să răsufle. 

- Am lăsat acolo nişte prieteni care probabil luptă să 
rămână în viaţă. 

- Şi eu mi-am lăsat nişte prieteni în Cuba, domnule Pitt. 
Numai că ei au pierdut lupta pentru a rămâne în viaţă. Fratele 
meu şi tata au murit în puşcărie denunţaţi de un membru al 
comitetului de bloc, care datora bani familiei mele, şi care i-a 
acuzat de acţiuni contrarevoluţionare. Îţi înţeleg compasiunea 
şi ai toată înţelegerea mea, dar vezi, nu deţii monopolul 
durerii. 

Pitt nu-şi prezentă condoleanţele. Quintana îi făcea 
impresia unei persoane căreia nu-i place să insiste asupra 
necazurilor sale. 

- Atâta timp cât cred că mai există o speranţă, spuse el 
hotărât, eu nu mă las. 1 

Quintana îi zâmbi calm. li plăcea lumina pe care o vedea în 
ochii lui Pitt. Ăsta era un tip pe care te puteai bizui dacă 
lucrurile ar fi luat o întorsătură proastă. Un încăpățânat care 
nu ştie ce înseamnă să fii înfrânt. 


- Deci tu eşti cel care a reuşit să scape atât de ingenios din 
bârlogul lui Velikov. 

- Am avut şi mare noroc. 

- Ce poţi să spui despre moralul trupelor care păzesc 
incinta? 

- Dacă te referi la starea lor psihică, cred că se plictisesc de 
moarte. Ruşii nu sunt obişnuiţi cu umezeala de la Tropice. 
Impresia generală e că sunt cam apatici. 

- Câţi oameni patrulează pe insulă? 

- Nici unul, pe cât am văzut eu. 

- Câţi sunt la ghereta de la poartă? 

- Doar doi. 

- Un vulpoi bătrân, Velikov ăsta. 

- Presupun că-l respecţi pentru felul în care a aranjat 
lucrurile ca insula să pară nelocuită. 

- Ai ghicit. Mă aşteptam la o mică armată de pază şi la 
obişnuitele măsuri de securitate. Numai că Velikov nu 
gândeşte ca un rus. Intocmeşte un plan ca un american, îl 
perfecţionează ca un japonez şi-l pune în aplicare ca un 
neamt. Tipul e un om de acţiune foarte abil. 

- Aşa am auzit şi eu. 

- Mi s-a spus că l-ai cunoscut. 

- Am discutat de câteva ori. 

- Ce impresie ţi-a făcut? 

- Citeşte Wall Street Journal. 

- Asta-i tot? 

- Vorbeşte mai bine engleza decât mine. Are unghiile 
curățate şi îngrijite. lar dac-a citit jumătate din cărţile şi 
revistele din biblioteca pe care o are în birou ştie mai mult 
despre America şi americani decât jumătate din politicienii 
noştri de la Washington. 

- Probabil că eşti singurul fugar în Vest care l-a cunoscut 
personal. 

- N-a fost o plăcere, crede-mă. 

Quintana scurmă cu piciorul în nisip, dus pe gânduri. 

- Să laşi o instalaţie vitală nepăzită e-aproape o invitaţie 
deschisă la infiltrare. 

- În nici un caz, dacă Velikov ştie că vii, spuse Pitt. 

- OK, reţeaua de radare cubaneză şi sateliții de spionaj 


ruseşti pot detecta orice avion sau ambarcaţiune pe o rază de 
cincizeci de mile. Dar dacă ne apropiem de ei venind de sub 
apă, s-ar putea să păcălim grilele lor de detectare. Quintana 
se opri şi zâmbi. În cazul tău, ambarcaţiunea era prea mică 
ca să apară pe radarele lor. 

- Flota mea de iahturi oceanografice a fost cam restrânsă, 
spuse Pitt glumind, dar deveni imediat serios. Scapi din 
vedere un lucru. 

- Ce? 

- Mintea lui Velikov. E un organizator abil, tu ai spus-o. N-a 
construit o fortăreață împânzită de tranşee şi de buncăre din 
beton pentru simplul motiv că n-avea de ce s-o facă. Tu şi 
colonelul Kleist sunteţi nişte optimişti incurabili dacă vă 
imaginaţi că puteţi trece de reţeaua lor de securitate într-un 
submarin sau SPUT-ul ăla al vostru, sau cum l-o chema. 

Quintana se încruntă. 

- Continuă. 

- Senzori subacvatici, explică Pitt. Cred că a aşezat pe 
fundul mării un cerc strâns de senzori care înconjoară insula, 
iar ăştia pot detecta înaintarea unui submarin şi bătaia 
elicelor sale prin deplasarea masei de apă pe care o pune în 
mişcare. 

- Vasul nostru Sput a fost proiectat special pentru a scăpa 
nedetectat de astfel de sisteme. 

-Nu şi dacă inginerii marini ai lui Velikov au plantat 
senzorii la treizeci de metri unii de alţii. lţi dai seama că n-ar 
putea trece pe-acolo decât un banc de peşti. Am văzut 
camioanele din garaj. Dacă Velikov e avertizat de sosirea 
noastră cu numai zece minute înainte, are timp suficient să-şi 
desfăşoare trupele de securitate şi fii sigur că declanşează 
măcelul înainte ca oamenii tăi să apuce să scoată capul din 
apă. Eu v-aş sugera, ţie şi lui Kleist, să mai programaţi o dată 
jocurile voastre de-a războiul. 

Quintana căzu pe gânduri. Planul său de debarcare 
conceput cu atâta grijă până la ultimul detaliu începuse să se 
clatine sub ochii săi. 

- Computerele noastre ar fi trebuit să se gândească la asta, 
spuse el cu amărăciune. 

- Dar ele nu sunt capabile să creeze ceva ce nu li s-a spus 


să facă, răspunse Pitt filozofic. 

- Cred că-ţi dai seama că în acest caz trebuie să renunţăm 
la operaţiune. Fără elementul surpriză, n-avem nici cea mai 
slabă speranţă de a distruge instalaţia şi de a-i salva pe 
doamna LeBaron şi pe ceilalţi. 

- Eu nu sunt de acord. 

- Crezi că eşti mai isteţ decât computerele noastre care 
elaborează planuri de misiuni? 

- Eu am reuşit să scap de pe Cayo Santa Maria fără a fi 
reperat. Pot să-i duc pe insulă pe oamenii tăi în acelaşi fel. 

- Pe o flotă de căzi de baie? întrebă Quintana sarcastic. 

- Nu. Îmi trece prin minte o variantă mai modernă. 

Quintana îl cântări pe Pitt din ochi. 

- Ai o idee care-ar putea să ţină? 

- Şi ce idee. 

- Şi te încadrezi în program? 

- Da. 

- Crezi că reuşeşte? 

- Te-ai simţi mai bine dacă ţi-aş da o poliţă de asigurare? 
Quintana realiza că Pitt era convins de ceea ce spune. Se 
întoarse şi porni spre clădirea principală a taberei de 
instrucţie. 

- Haide, domnule Pitt. A venit vremea să te punem la 
treabă. 


50. 


Fidel Castro stătea aplecat în faţă pe scaunul de pescuit 
aflat pe puntea iahtului său de croazieră şi privea gânditor 
spre pupa. Umerii îi avea prinşi în nişte hăţuri care-l asigurau 
în timpul pescuitului iar mâinile înmănuşate ţineau neglijent 
undiţa grea din fibră de sticlă al cărei fir pornea de pe o 
mulinetă imensă şi atârna pierzându-se în marea 
scânteietoare. 

Carnea de delfin pe care o folosea drept momeală fu 
smulsă de o baracuda, dar Castro părea să nu fi băgat de 
seamă. Gândul nu-i era la pescuit. 

Corpul său vânjos care-i adusese titlul de prim atlet al 
Cubei se cam înmuiase şi lăţise cu trecerea anilor. Părul 


cârlionţat şi barba sârmoasă erau acum cenuşii, dar focul 
revoluţionar din ochii negri încă mai strălucea scânteietor, la 
fel ca-n urmă cu treizeci de ani când coborâse din Munţii 
Sierra Maestra. 

Tot ce purta era o şapcă de baseball, chiloţi de înot, o 
pereche de pantofi de tenis obosiţi şi ochelari de soare. In 
colţul gurii îi atârna un muc de havană. 

Se întoarse şi-şi duse mâna la ochi, să-i protejeze de 
lumina puternică a soarelui tropical. 

- Vrei să pun capăt internaţionalismului? întrebă el 
acoperind zgomotul celor două motoare Diesel. Să renunţ la 
politica de răspândire a influenţei Cubei în străinătate? Asta 
vrei? Raul Castro şedea într-un şezlong şi ţinea în mână o 
sticlă de bere. 

- Nu se renunţi, dar să pui capăt treptat angajamentelor 
noastre în străinătate. 

- Fratele meu - revoluţionarul înverşunat. Ce-a produs 
schimbarea asta? 

- S-au schimbat vremurile, spuse Raul cu simplitate. 

Rece şi distant în public, fratele mai mic al lui Fidel era 
vesel şi comunicativ în viaţa particulară. Işi purta părul negru 
şi neted îngrijit tăiat deasupra urechilor. Raul privea lumea 
prin nişte ochi negri ca mărgica aşezaţi pe o faţă ghiduşă. 
Deasupra buzei superioare se întindea o mustață îngustă 
care se termina exact la colţurile gurii. 

Fidel îndepărtă cu dosul palmei câteva broboane de 
transpiraţie care se adunaseră în sprâncene. 

- Nu pot şterge cu buretele cheltuielile băneşti imense pe 
care le-am făcut şi nici sângele vărsat de soldaţii noştri. Şi 
cum rămâne cu prietenii noştri din Africa şi din cele două 
Americi? Îi uit şi pe ei cum s-a-ntâmplat cu soldaţii noştri din 
Afganistan? 

- Preţul cu care a fost plătită Cuba pentru implicarea 
noastră în mişcările revoluţionare atârnă mai mult în balanţă 
decât câştigul. Ne-am făcut prieteni în Angola şi în Etiopia. 
Bun. Şi, ce-o să facă ei pentru noi? Amândoi ştim care-i 
răspunsul: nimic. Trebuie să privim realitatea în faţă, Fidel, 
am făcut greşeli. Eu sunt primul gata să-mi recunosc 
greşelile. Dar pentru numele lui Dumnezeu, să isprăvim odată 


cu pierderile astea şi să ne concentrăm asupra edificării 
Cubei ca naţiune socialistă măreaţă invidiată de toată Lumea 
a treia. O să realizăm mult mai mult dacă devenim un 
exemplu demn de a fi imitat decât dacă le dăm sângele 
poporului nostru. 

- Tu-mi ceri să întorc spatele onoarei şi principiilor mele. 

Raul lipi sticla rece de bere de tâmpla sa încinsă. 

- Să privim adevărul în faţă, Fidel. Am mai aruncat noi 
principii peste bord şi altădată, dacă lucrul acesta a fost în 
folosul revoluţiei. Dacă nu schimbăm direcţia rapid şi nu 
înviorăm economia care stagnează, nemulţumirea oamenilor 
ar putea da naştere la agitaţie, în ciuda dragostei pentru tine. 

Fidel  scuipă  mucul de trabuc peste balustrada 
ambarcaţiunii şi-i făcu semn unui marinar de pe punte să-i 
aducă altul. 

- Congresul american ar fi fericit să vadă că poporul se 
ridică împotriva mea. 

- Congresului îi pasă tot atât de puţin cît îi pasă şi 
Kremlinului, spuse Raul. Unde întorc capul, văd cîte un 
trădător care a fost cumpărat de Antonov. Nu mai pot să am 
încredere mici în oamenii mei de la securitate. 

- Indată ce preşedintele şi cu mine convenim şi semnăm 
pactul între SUA şi Cuba, prietenii noştri bălai o să fie obligaţi 
să-şi ia tentaculele din jurul gâtului nostru. 

- Cum putem să finalizăm ceva dacă tu stai şi refuzi să 
discuţi cu ei? Fidel îşi aprinse trabucul adus de marinar. 

- Până acum cred că s-a convins că propunerea mea de a 
rupe relaţiile cu Uniunea Sovietică în schimbul unor acorduri 
comerciale şi de ajutor economic american este autentică. 
Dacă dau impresia că de abia aştept să ne-ntâlnim, o să 
propună nişte condiţii preliminare imposibile pentru noi. 
Lasă-l să fiarbă o vreme. Când o să-şi dea seama că nu mă 
târăsc să cerşesc la uşa Casei Albe, o să mai coboare şi el 
pretenţiile. 

- Cred că preşedintele o să fie cel care-şi doreşte să ajungă 
la o înţelegere când o să afle de varianta cu uzurparea puterii 
de către cumetrii lui Antonov. 

Fidel ridică trabucul ca să dea şi mai mare greutate 
punctului său de vedere. 


- Tocmai de asta am stat liniştit şi-am permis să se 
întâmple aşa ceva. Dacă ştim să speculăm teama 
americanilor de planurile sovietice de a aduce la putere un 
guvern de marionete în serviciul Uniunii Sovietice atunci cred 
că n-ar fi decât în avantajul nostru. 

Raul goli sticla de bere şi-o puse jos, culcată. 

- Ai grijă, fratele meu, să n-aştepţi prea mult, că s-ar putea 
să ne pierdem scaunele. 

- Aşa ceva nu se va-ntâmpla niciodată. Faţa lui Fidel se 
încreţi sub un zâmbet ţanţoş. Eu sunt cel care face posibil ca 
revoluţia să continue. Tot ce trebuie să fac e să ies în faţa 
mulţimii şi să-i dezvălui pe trădători şi complotul sovieticilor 
de a submina suveranitatea noastră sacră. Şi-apoi, ca 
preşedinte al consiliului de miniştrii tu vei fi cel care va 
anunţa întreruperea legăturilor cu Kremlinul. Şi orice 
nemulţumire va fi înlocuită de bucurie naţională. Dintr-o 
singură lovitură, voi stinge datoria imensă pe care o avem 
faţă de Moscova şi voi ridica embargoul comercial al Statelor 
Unite. 

- Bine ar fi să faci asta repede. 

- În discursul meu de la aniversarea Zilei învățământului. 

Raul se uită la calendarul de la ceasul său. 

- Mai sunt cinci zile. 

- E o ocazie perfectă. 

- M-aş simţi mai bine dacă am şti cum vede preşedintele 
propunerea ta. 

- Te las pe tine să iei legătura cu Casa Albă şi să aranjezi o 
întâlnire cu reprezentanţi ai Statelor Unite în timpul festivităţii 
de Ziua învățământului. 

- Sper că înainte de discurs. 

- Bineînţeles. 

- Nu crezi că, dacă aştepţi în ultimul moment pur şi simplu 
te joci cu norocul tău? 

- Nu mă lasă el pe mine, spuse Fidel dintr-un nor de fum. 
Cred că greşeşti. Darul pe care l-am făcut cu cei trei 
cosmonauţi sovietici, cred că i-au dovedit bunele mele 
intenţii. 

Raul se încruntă. 

- Poate că ne-a trimis deja răspunsul său. 


Fidel se întoarse şi se uită la el. 

- Asta-i o noutate pentru mine. 

- N-am venit la tine pentru că e o simplă presupunere, 
spuse Raul nervos. Mă gândesc însă că preşedintele s-a 
folosit de dirijabilul lui LeBaron pentru a ne transmite ceva 
fără ca ruşii să-şi dea seama. 

- Dumnezeule! n-a fost distrus de unul din elicopterele 
noastre de patrulare? 

-O greşeală grosolană, recunoscu Raul. N-au fost 
supraviețuitori. 

Pe fața lui Fidel se citi nedumerire. 

- Şi-atunci de ce ne-acuză Departamentul de Stat că-i 
ţinem închişi pe doamna LeBaron şi echipajul ei? 

- Habar n-am. 

- De ce nu mi s-a spus nimic despre toate astea? 

- Ţi-am trimis raportul, dar nu l-ai citit, ca atâtea altele. 
Greu mai ajunge omul la tine de la o vreme, frăţioare. Nu ai 
dat atenţie amănuntelor cum făceai altădată. 

Fidel trase înfuriat undiţa din apă şi dezlegă chingile care îl 
ţinuseră prins de scaun. 

- Spune-i căpitanului să întoarcă barca spre țărm. 

- Ce-ai de gând să faci? Fidel zâmbi larg în spatele ţigării. 

- Mă duc să vânez rațe. 

- Acum? Azi? 

- Cum ajungem în port, o să mă retrag la casa mea de 
lângă Havana şi tu vii cu mine. Ne izolăm de restul lumii, fără 
telefoane, fără întâlniri până la Ziua învățământului. 

- Crezi că e o idee bună să-l laşi pe preşedinte să aştepte şi 
noi să fugim pur şi simplu când ruşii ameninţă securitatea 
noastră naţională? 

- Ce rău vezi în asta? Roţile diplomaţiei americane se 
învârtesc ca roţile unei căruţe trase de boi. Dacă tot i-au 
murit mesagerii, n-are decât să se uite pe pereţi şi să aştepte 
următoarea mea mişcare. Cât despre ruşi, încă nu cred că 
s-au copt lucrurile şi n-o să facă nici o mişcare. li trase uşor 
un pumn lui Raul în umăr. 

- Fruntea sus, frăţioare. Ce poate să se-ntâmple în 
următoarele cinci zile? Ceva ce tu şi cu mine să nu putem 
controla? Aceeaşi întrebare şi-o punea şi Raul. Şi se mai 


întreba cum era posibil, să-i fie frig de parcă se afla într-un 
mormânt şi nu sub soarele torid al Caraibelor. 


KKK 


La scurt timp după miezul nopţii, generalul Velikov stătea în 
poziţie de drepţi lângă biroul său aşteptând să se deschidă 
uşile liftului din care ieşi cu paşi mari, intrând în birou, Lev 
Maisky. 

Velikov îl salută rece. 

- Tovarăşe Maisky. Ce plăcere neaşteptată! 

- Tovarăşe general. 

- Pot să vă ofer ceva de băut? 

- Umezeala asta afurisită e ca un blestem, îi răspunse 
Maisky trecându-şi o mână peste sprâncene şi uitându-se 
apoi la picăturile de transpiraţie care-i rămăseseră pe degete. 
Cred că mi-ar trebui un pahar de vodcă cu gheaţă. 

Velikov puse mâna pe telefon şi dădu un ordin scurt. Apoi 
făcu un gest de invitaţie arătând un fotoliu. 

- Vă rog să vă faceţi comod. 

Maisky se lăsă să cadă într-un fotoliu moale de piele şi 
căscă obosit de zbor şi de decalajul orar. 

- Regret că n-ai fost informat despre sosirea mea, generale, 
însă tovarăşul Polevoi s-a gândit că-i mai bine aşa decât să 
fie interceptate şi decodificate noile instrucţiuni de instalaţiile 
de ascultare ale Agenţiei naţionale de informaţii a SUA. 

Velikov ridică sprâncenele cu o mişcare care era deja un tic 
şi-i aruncă lui Maisky o privire şireată. 

- Noi instrucţiuni? 

- Da, e vorba de o operaţiune mai complicată. 

- Sper că şeful K.G.B-ului nu-mi ordonă să contramandez 
proiectul de asasinare a lui Castro. 

- Nu, nu. Mi s-a cerut să-ţi comunic că vasele cu 
încărcătura pe care ai cerut-o vor sosi în portul Havana 
pentru treaba asta cu jumătate de zi înainte de momentul 
programat. 

Velikov dădu din cap mulţumit. 

- Putem folosi timpul suplimentar. 

- Au apărut probleme? întrebă Maisky. 

- Totul merge perfect. 


- Totul? repetă Maisky. Tovarăşul Polevoi n-a fost prea 
bucuros când a aflat că unul dintre prizonieri a evadat. 

- Nu trebuie să fie îngrijorat. Un pescar a descoperit corpul 
bărbatului care a fugit prins în plasa sa. Secretul instalaţiei 
noastre e în siguranţă. 

- Şi ceilalţi? Probabil că ştii că Departamentul de stat cere 
autorităţilor cubaneze să-i elibereze. 

- E un bluf, răspunse Velikov. CIA n-are nici o dovadă că 
intruşii sunt încă în viaţă. Faptul că Washingtonul cere 
eliberarea lor cubanezilor şi nu nouă, dovedeşte că pescuiesc 
în ape tulburi. 

- Problema e, ce vor să găsească? Maisky făcu o pauză şi 
scoase din buzunarul, de la piept un portţigaret din platină. 
Aprinse o ţigară lungă fără filtru şi suflă fumul spre tavan. 
Nimic nu trebuie să întârzie planul nostru Rom şi Cola. 

- Castro va vorbi după cum a promis. 

- Eşti sigur că n-o să se răzgândească brusc? 

- Istoria se repetă, aşa că suntem pe teren sigur. El jefe 
maximo, şeful suprem, n-a pierdut niciodată până acum o 
ocazie de a vorbi în public. 

- Dacă excludem accidentele, boala sau uraganul. 

- Sunt unele lucruri pe care nu le putem controla, dar, 
oricum, nu vreau să ratăm. 

Îşi făcu apariţia un soldat care aduse o sticlă de vodcă şi un 
pahar cu un strat gros de cuburi de gheaţă. 

- Un singur pahar, generale? Nu bei cu mine? 

- Poate-am să beau un coniac mai târziu. 

Velikov aşteptă răbdător cât Maisky bău un sfert din sticlă, 
iar apoi făcu primul pas. 

- Pot să-l rog pe adjunctul şefului Directoratului suprem să 
mă lămurească asupra noii operaţiuni? 

- Sigur, spuse Maisky prietenos. Trebuie să foloseşti 
sistemele electronice de care răspunzi şi să aduci forţat 
naveta spaţială a Statelor Unite pe teritoriul Cubei. 

- Am auzit bine? întrebă Velikov înmărmurit. 

- Dumitale ţi se ordonă, ordin direct de la tovarăşul 
Antonov, să străpungi sistemul de comandă prin computer 
care dirijează naveta spaţială Gettysburg şi, după intrarea ei 
pe orbită, să-i deviezi cursul când ajunge lângă Cape 


Canaveral şi să o deturnezi la aeroportul nostru militar de la 
Santa Clara. 

încurcat, aiurit, Velikov se uită la Maisky de parcă adjunctul 
şefului K.G.B-ului înnebunise. 

- Dacă-mi permiteţi, este cea mai nebunească combinaţie 
pe care a imaginat-o vreodată Directorul. 

- Şi totuşi, oamenii noştri de ştiinţă au reuşit să pună totul 
la punct, spuse Maisky detaşat. Işi aşeză piciorul pe o 
servietă burduşită. Ai aici toate datele pentru a programa 
computerele şi a-ţi pregăti oamenii. 

- Dar, oamenii mei sunt ingineri specializaţi în comunicaţii. 
Velikov părea să nu-nţeleagă nimic şi aşa şi vorbea. Nu ştiu 
nimic despre dinamica spaţială. 

- Nici nu trebuie. Computerele o să facă totul în locul lor. 
Important e că echipamentele de aici de pe insulă au 
capacitatea să se suprapună peste centrul de control spaţial 
de la Houston şi să preia comanda asupra navetei. 

- Când trebuie să se întâmple asta? 

- Din câte spune NASA, Gettysburg începe manevrele de 
intrare pe orbită în aproximativ 29 de ore din acest moment. 

Velikov se mulţumi să dea din cap, semn că a înţeles. 
Începuse să-i treacă starea de şoc şi-şi regăsea sângele rece, 
devenise iar profesionistul calm, cu mintea iute. 

- Se înţelege că vă voi sprijini pe cât îmi stă în putinţă, dar 
nu mă sfiiesc să spun că nici o minune nu ne poate ajuta să 
facem imposibilul. 

Maisky dădu pe gât încă un pahar de vodcă şi făcu un gest 
încercând să alunge pesimismul lui Velikov 

- Încrederea, generale, nu în miracole, ci în cunoştinţele 
savanților şi inginerilor sovietici. Asta o să doboare şi-o să 
aducă în Cuba naveta spaţială cea mai avansată a Americii. 


KKK 


- E-a treia zi de când caraghiosul ăla de la camera şase ne 
lasă în pace. Ceva pute. 

- Ce, ai prefera să-ţi mai rupă o coastă? mormăi Gunn 
printre două înghiţituri. 

Giordino încercă ouăle cu furculiţa, nu mai rezistă şi le 
gustă. 


- Probabil că ne-ngraşă ca să ne omoare. 

- Mă rog la Dumnezeu s-o fi lăsat în pace şi pe Jessie. 

- Sadici de felul lui Gly se-nfierbântă când bat femei. 

- Ţi-ai pus vreodată întrebarea de ce nu e niciodată de faţă 
Velikov în timpul partidelor de box ale lui Gly? 

- E tipic pentru ruşi să-i lase pe străini să facă treaba 
murdară în locul lor, sau poate, cine ştie, îl impresionează 
vederea sângelui. De unde vrei să ştiu eu? Uşa se dădu brusc 
de perete şi în celulă intră Foss Gly. Buzele lui cărnoase se 
deschiseră într-un rânjet, iar pupilele erau negre, întunecate, 
şi nu exprimau nimic. 

- Vă place cina, domnilor? 

- Ai uitat de vin, răspunse Giordino arogant. Şi-altă dată, să 
ai grijă ca muşchiul meu să fie în sânge. 

Gly se apropie şi, înainte ca Giordino să-şi dea seama ce 
intenţii are, îi trase un pumn teribil cu dosul palmei direct în 
coaste. 

Giordino simţi că se sufocă şi-ntregul corp i se convulsiona 
sub şocul loviturii. Faţa i se făcu galbenă ca ceara, sângele 
începu să-i şiroiască printre ţepii bărbii care începuse să-i 
crească, din locul în care îşi muşcase buza inferioară, dar, 
incredibil, reuşi să zâmbească strâmb. 

Gunn se ridică din pat sprijinindu-se într-o mână şi-i aruncă 
farfuria cu mâncare lui Gly în cap; ouăle se scurseră pe faţa 
torţionarului, iar carnea din mâncare care rămăsese pe 
jumătate nimeri drept la ţintă-n gură. 

- Asta a fost o reacţie tâmpită, spuse Gly gâfâind de furie. 
Ai să regreţi. Se aplecă, îi prinse lui Gunn glezna ruptă şi o 
răsuci turbat. 

Gunn îşi încleşta pumnii, cu ochii împăienjeniţi de durere, 
dar nu scoase un sunet. Gly se dădu un pas înapoi să-l 
studieze, aproape fascinat. 

- Eşti rezistent, chiar foarte rezistent pentru unul mic ca 
tine. 

- Târăşte-te înapoi în gaura ta, râmă, îi spuse Giordino încă 
ţinându-şi respiraţia. 

- Încăpăţânat, ce mai, încăpățânat, oftă Gly pe un ton 
plictisit. O clipă ochii lui luară o expresie gânditoare, dar 
imediat redeveniră goi, reci şi răi de parcă ar fi fost ai unei 


statui neînsufleţite. 

- A, da. Era să uit. Venisem să vă dau veşti despre prietenul 
vostru Dirk Pitt. 

- Ce-i cu el? 

- A-ncercat să evadeze şi s-a înecat. 

- Minţi, spuse Gunn. 

- L-a găsit un pescar din Bahamas. Consulatul american a 
identificat cadavrul său, în fine, ce-au mai lăsat rechinii din 
el. 

După care Gly îşi şterse oul de pe faţă, luă muşchiul din 
farfuria lui Giordino, îl lăsă să cadă pe pardoseală şi-l strivi cu 
cizma. 

- Bon appetitt domnilor. 

leşi din celulă şi încuie uşa în urma lui. 

Giordino şi Gunn se priviră în tăcere, începând să înţeleagă. 
Apoi, feţele li se luminară de un zâmbet larg care se 
transformă într-un hohot de râs nestăpânit. 

- A reuşit! strigă Giordino, fericirea descoperirii făcându-l să 
uite de durere. Dirk a ajuns acasă! 


51. 


Partea spectaculoasă a experimentelor care se făceau pe 
staţia spațială Columbus o constituiau fabricarea de 
medicamente noi, dezvoltarea cristalelor pure care urmau a fi 
folosite drept cipuri pentru semiconductorii computerelor şi 
observarea razelor gama. Insă activitatea de zi cu zi a 
stabilimentului de patruzeci de tone de la marginea frontierei 
celei mai îndepărtate cu Pământul erau repararea şi 
întreţinerea sateliților. 

Jack Sherman, comandantul staţiei, se afla în modulul 
cilindric de întreţinere ajutând o echipă de ingineri să dirijeze 
un satelit pe platforma suspendată pentru reparaţii, când auzi 
o voce la difuzorul central. 

- Eşti liber, Jack? 

- Sunt aici. 

- Poţi veni la modulul de comandă? 

- Ce s-a-ntâmplat? 

- E un glumeţ care-ncearcă să între pe canalul nostru de 


comunicaţii. 

- Şurubăresc pe-aici. 

- Mai bine ai veni. 

- Lasă-mă câteva minute. 

După ce asigurară satelitul şi închiseră uşa de presurizare, 
Sherman îşi scoase costumul şi-şi vâri cizmele într-un fel de 
schiuri scobite. Apoi înainta cu o mişcare de alunecare prin 
mediul antigravitaţional până la centrul de coordonare al 
staţiei. 

Inginerul şef, specialist în comunicaţii şi electronică, se 
mulţumi să încline capul la apropierea lui. 

- Ascultă asta. Vorbi într-un microfon montat pe un panou 
de comandă. Vă rog să vă identificaţi din nou. 

Urmă o scurtă pauză, după care se auzi: 

- Columbus, aici Colonia Jersey. Cerem permisiunea să ne 
cuplăm la staţia voastră. 

Inginerul se întoarse şi ridică privirea spre Sherman. 

- Ce părere ai? E vreo fantomă de pe Pământ? Sherman se 
aplecă peste panou. 

- Colonia Jersey, dacă ăsta ţi-e numele, ai intrat pe un 
canal de comunicaţii închis care aparţine NASA. Bruiezi 
comunicațiile spaţiale. Te rog să întrerupi. 

- Nu se poate, răspunse strania voce. Vehiculul nostru de 
transfer de pe Lună se întâlneşte cu voi peste două ore. 
Rugăm transmiteţi instrucţiunile de cuplare. 

- Ce Lună, domnule? Faţa lui Sherman se încordase de 
enervare. Houston, mă auzi? 

- Recepție, se auzi o voce venind de la Centrul de control 
spaţial de la Houston. 

- Tu ce-ai înţeles din asta? 

- Încercăm să-l localizăm, Columbus. Rămâi pe recepţie. 

- Nu ştiu cine eşti, jupâne, trânti Sherman, dar ştiu c-ai dat 
de necaz. 

- Mă numesc Eli Steinmetz. Vă rog să aveţi pregătită 
asistenţa medicală. Am doi răniţi la bord. 

Sherman dădu un pumn în spătarul scaunului pe care era 
inginerul. 

- E nebun. 

- Cu cine vorbesc? întrebă Steinmetz. 


- Aici Jack Sherman, comandantul staţiei Columbus. 

- Regret că am dat buzna aşa, dar credeam că aţi fost 
preveniţi de sosirea noastră. 

Înainte ca Sherman să poată răspunde ceva, turnul de 
control de la Huston intră din nou pe recepţie. 

- Columbus, semnalele nu sunt transmise de pe Pământ, 
repet, nu sunt transmise de pe Pământ. Vin din spaţiu, de sub 
voi. 

- În regulă, băieţi, care-i poanta? în acel moment se făcu 
auzită vocea directorului de zboruri de la NASA. 

- Nu-i nici o poantă, Jack. Aici Irwin Mitchell. Pregăteşte-ţi 
echipajul să-l primească pe Steinmetz şi pe coloniştii lui. 

- Ce colonişti? 

- Era şi timpul să apară cineva din creier, spuse Steinmetz. 
Pentru o clipă, am crezut că trebuie, să luăm cu asalt intrarea 
principală. 

- Îmi pare rău, Eli. Preşedintele a socotit că e mai bine să 
nu zicem nimic până nu ajungeţi lângă Columbus. 

- Îmi spune şi mie cineva ce se petrece? întrebă Sherman 
exasperat. 

- O să vă explice Eli când vă întâlniți, răspunse Mitchell. 
Apoi i se adresă lui Steinmetz. Cum se simt răniții? 

- Se odihnesc, numai că unul are nevoie de o intervenţie 
chirurgicală. Are un glonţ chiar la baza creierului. 

- Ai auzit, Jack, spuse Mitchell. Pune în stare de alertă 
echipajul de pe navetă. S-ar putea să-şi devanseze plecarea. 

- O să am grijă, spuse Sherman. Se mai potolise şi vocea 
era mai calmă, dar era prea inteligent să nu fie în continuare 
nedumerit. Şi, de unde dracu vine, asta,... Colonia Jersey? 

- Mă crezi dacă-ţi spun că de pe Lună? răspunse Mitchell. 

- Nu, răspunse Sherman sec. N-am cum să cred aşa ceva. 


KKK 


Camera Theodore Roosevelt din aripa vestică a Casei Albe 
fusese numită odinioară Camera cu peşti pentru că aici se 
aflau acvarii şi trofeele de pescuit ale lui Franklin Delano 
Roosevelt. Sub Richard Nixon, încăperea fusese decorată în 
stil Regina Anne şi Chippendale şi destinată întâlnirilor cu 
personalul şi, ocazional, conferinţelor de presă. 


Pereţii şi covorul erau în tonuri contrastante de terracota. 
Pe peretele estic atârna, chiar deasupra poliţei căminului din 
lemn sculptat, un tablou  înfăţişând declaraţia de 
independenţă. Supraveghea sever încăperea din portretul 
pictat la Paris de Tade Styka, de pe peretele dinspre sud, 
imaginea lui Teddy Roosevelt călare pe un cal. Preşedintele 
prefera această încăpere intimă Cabinetului, pe care-l găsea 
mai rece, şi aici ţinea întrunirile importante, în parte şi pentru 
că nu existau ferestre. 

Era aşezat în capul mesei de conferinţă şi nota ceva nervos 
într-un carnet. În stânga sa era aşezat secretarul pentru 
apărare, Jess Simmons. Lângă el venea directorul CIA, Martin 
Brogan, apoi Dan Fawcett şi Leonard Hudson. Douglas Oates, 
secretarul de stat, stătea imediat în dreapta preşedintelui, 
urmat de consilierul pentru probleme de securitate naţională 
Alan Mercier, şi generalul Forţelor aeriene Allan Post, care 
răspundea de programele militare spaţiale. 

Hudson îşi petrecuse o oră explicând oamenilor 
preşedintelui întreaga poveste a Coloniei Jersey. La început 
toţi ascultară tăcuţi nevenindu-le să creadă. 

Apoi îi cuprinse interesul, emoția puse stăpânire pe ei şi-l 
asaltară pe Hudson cu o mulţime de întrebări la care acesta 
răspunse până în momentul în care preşedintele ceru să le fie 
adus prânzul. 

Uimirea se transformă în entuziasm şi toţi îl felicitară pe 
Hudson şi prin el pe creier, însă curând reveniră la realitatea 
sumbră citind raportul despre conflictul cu cosmonauţii 
sovietici. 

- Îndată ce coloniştii Jersey ajung în siguranţă la Cape 
Canaveral, spuse preşedintele, încerc să-l potolesc pe 
Antonov oferindu-i o parte din imensitatea de date culese de 
Steinmetz şi echipa sa. 

- Şi de ce-ar trebui să le oferim ceva? întrebă Simmons. 
Şi-aşa ne-au furat destulă tehnologie până acum. 

- Nu vreau să neg furtul lor, spuse preşedintele. Dar dacă 
am fi noi în locul lor, eu nu i-aş lăsa să scape cu una cu două 
după ce mi-au omorât paisprezece astronauți. 

- Sunt de partea dumneavoastră, domnule preşedinte, 
spuse secretarul de stat Oates. Dar dacă aţi fi în pielea lor, 


cum aţi înţelege să vă faceţi dreptate? 

- Simplu, spuse generalul Post. Dacă aş fi în locul lui 
Antonov aş spulbera staţia Columbus. 

- O idee îngrozitoare, dar cred că ar fi mai bine s-o luăm în 
serios, spuse Brogan. Cred că şefii sovietici gândesc că li se 
cuvine prin drept divin să distrugă staţia şi pe toţi cei de la 
bordul său. 

- Sau poate numai racheta şi echipajul său, adăugă Post. 

Preşedintele îl fixă pe general. 

- Columbus şi Gettysburg pot fi apărate? Post clătină scurt 
din cap. 

- Sistemul nostru de apărare cu laser nu poate intra în 
funcţiune decât peste paisprezece luni. Atâta timp cât sunt în 
spaţiu, staţia şi naveta sunt vulnerabile în faţa sateliților 
sovietici de luptă 1400. Putem însă apăra naveta Gettysburg 
după ce intră în atmosfera terestră. 

Preşedintele se întoarse spre Brogan. 

- Martin, cum vezi dumneata situaţia? 

- Nu cred că or să vizeze Columbus. Ne-ar deschide calea 
să le dăm replica cu noua lor staţie Satelit 10. Eu cred că o 
să-ncerce cu naveta. 

O tăcere glacială se lăsă în Camera Roosevelt, fiecare 
încercând să-şi pună ordine în gânduri. Apoi, faţa lui Hudson 
se lumină şi spuse, trântind stiloul pe masă: 

- Scăpăm din vedere un lucru. 

- Care? întrebă Fawcett. 

- Adevăratul motiv al atacului lor asupra Coloniei Jersey. 

Brogan prelua ideea din zbor. 

- Să-şi salveze onoarea distrugând orice urmă a 
descoperirilor noastre cosmice. 

- Nu e vorba de a distruge, ci de a fura, spuse Hudson 
febril. Uciderea coloniştilor n-ar fi însemnat o pedeapsă de 
genul ochi pentru ochi. Jess Simmons a fost pe-aproape. In 
viziunea Kremlinului, este vital să capteze colonia intactă 
pentru a pune mâna pe tehnologie, pe date. şi pe rezultatele 
miliardelor de dolari investiţi şi a 25 de ani de muncă. Asta 
urmăreau de fapt. Răzbunarea vine pe planul doi. 

- Ce spuneţi pare a fi în regulă, susţinu Oates. Doar că 
acum coloniştii sunt în drum spre casă, iar Colonia Jersey e la 


dispoziţia oricui vrea să pună mâna pe ea. 

- Dacă folosim vehiculul nostru lunar putem trimite acolo o 
altă echipă peste două săptămâni, interveni Hudson. 

- Cei doi cosmonauţi de pe Se/enos 8, spuse Simmons, în 
fond ce i-ar putea opri să meargă până acolo şi să preia 
controlul asupra coloniei? 

- Scuze, îi răspunse Hudson. Am uitat să menţionez că 
Steinmetz i-a transportat pe cei cinci ruşi morţi înapoi la 
vehiculul de aselenizare şi i-a urcat la bord. Apoi i-a obligat 
pe cei doi supraviețuitori să se ridice şi să se întoarcă pe 
Pământ, sub ameninţarea că, dacă nu-l ascultă, îi va spulbera 
cu ultima rachetă care i-a mai rămas în lansator. 

- Şeriful care curăţă oraşul de răufăcători, spuse Brogan 
admirativ. De-abia aştept să-l cunosc pe tipul ăsta. 

- Numai că totul are un preţ, îl temperă Hudson. Steinmetz 
aduce cu el doi colonişti grav răniţi şi un mort. 

- Cum se numea cel care a murit? întrebă preşedintele. 

- Doctor Kurt Perry, un strălucit biochimist. 

Preşedintele se uită la Fawcett. 

- Să te îngrijeşti să i se facă o înmormântare cum se 
cuvine. 

Urmă un scurt moment de tăcere, apoi Post reluă discuţia. 

- OK, dacă ruşii n-au pus mâna pe Colonia Jersey, atunci ce 
le-a mai rămas? 

- Gettysburg, îi răspunse Hudson. Ruşii mai au o şansă 
dacă ne răpesc comoara cu date ştiinţifice. 

- Cum? Inşfacă naveta în aer? spuse Simmons cu sarcasm. 
Nu ştiam că-l au pe Buck Rogers de partea lor. 

- Nici n-au nevoie de el, i-o întoarse Hudson. Din punct de 
vedere tehnic, se poate programa o deviere a sistemelor de 
ghidare a zborului. Dacă intri în reţea poţi acţiona, prin 
comenzile date prin computer, motoarele de ridicare de la 
sol, cele de propulsare şi-n general echipamentele de 
comandă de pe Gettysburg. Există o mie de modalităţi 
diferite de a abate cu câteva grade o rachetă de la cursul pe 
care trebuie să se înscrie. În funcţie de distanţa dintre locul 
din care emiţi comenzile şi punctul de aşezare la sol, se poate 
devia cursul până la o mie de mile depărtare de aeroportul 
spaţial Kennedy de la Cape Canaveral. 


- Da, numai că piloţii pot renunţa la sistemul computerizat 
şi-n definitiv pot ateriza folosind comenzile manuale, protestă 
Post. 

- Nu şi dacă sunt convinşi că sunt dirijaţi spre culoarul de 
revenire pe Pământ de la Centrul din Houston. 

- Se poate aşa ceva? întrebă preşedintele parcă 
nevenindu-i să creadă. 

Alan Mercier dădu din cap. 

- Cu condiţia ca sovieticii să dispună de transmiţătoare 
locale mai puternice decât echipamentul electronic de pe 
navetă şi să poată bruia semnalele emise de turnul de control 
din Houston. 

Preşedintele şi Brogan schimbară priviri jalnice. 

- Cayo Santa Maria, rosti Brogan distrus. 

- O insulă la nord de Cuba pe care se află o puternică 
instalaţie de transmisiuni şi ascultare capabilă să facă treaba, 
le explică preşedintele celorlalţi. 

- Poate n-au aflat faptul că oamenii noştri au plecat de pe 
Lună, spuse Fawcett optimist. 

- Ştiu, îi răspunse Hudson. Odată ce sistemul lor de 
ascultare era cu urechile ciulite la ce se-ntâmplă pe Colonia 
Jersey, fii sigur că au interceptat toate mesajele noastre. 

- Trebuie să ne gândim la un plan de neutralizare a 
instalaţiei de pe insulă, sugeră Post. 

Brogan zâmbi. 

- Întâmplarea face că tocmai se desfăşoară o operaţiune de 
acest fel. 

Post îi întoarse zâmbetul. 

- Dacă baţi acolo unde mă gândesc eu, tot ce mă 
interesează e să ştiu când va avea loc atacul. 

- Se spune, îţi atrag atenţia că sunt numai zvonuri, că trupe 
militare cubaneze se vor lansa într-o misiune de asalt şi 
distrugere a instalaţiei chiar în noaptea asta. 

- Şi care e momentul plecării navetei spre casă? întrebă 
Alan Mercier. 

- Ora cinci mâine, răspunse Post. 

- Asta aranjează lucrurile, spuse preşedintele. Transmiteţi 
comandantului staţiei Columbus să ţină naveta Gettysburg pe 
platformă până când îi garantăm că se poate întoarce acasă 


în siguranţă. 

Toţi cei strânşi în jurul mesei păreau a fi satisfăcuţi pentru 
moment, toţi, în afară de Hudson. 

Arăta ca un băieţel căruia i-a fost ridicat căţeluşul de către 
hingheri. 

- Imi doresc din tot sufletul, spuse el neadresându-se cuiva 
în mod special, să fie atât de simplu pe cât pare. 


52. 


Velikov şi Maisky stăteau în balcon, la trei niveluri deasupra 
centrului de ascultare şi priveau de sus micuța armată de 
bărbaţi şi de femei care manevrau echipamentul electronic 
de recepţie atât de sofisticat. Antene uriaşe implantate în 
Cuba interceptau, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru, telefoanele particulare şi semnalele militare transmise 
prin radio în Statele Unite, pe care le transmiteau prin cablu 
pe insula Cayo Santa Maria unde erau preluate, decodificate 
şi analizate pe computer. 

- Ai făcut o treabă cu adevărat superbă, generale, spuse 
Maisky. Rapoartele despre instalaţie pe care le-ai transmis la 
Moscova sunt prea modeste. 

- Nu e zi să nu continuăm dezvoltarea bazei, spuse Velikov 
cu mândrie. În afara destinaţiei lucrative a complexului, mai 
avem pe insulă o sufragerie foarte bine aprovizionată, un 
centru dotat cu echipament pentru antrenament de 
întreţinerea condiţiei fizice şi o saună. Avem chiar şi o sală de 
spectacol şi-o frizerie. 

Ochii lui Maisky se opriră pe două ecrane de trei metri pe 
patru şi jumătate fiecare, amplasate pe pereţi diferiţi. Cel din 
stânga afişa imagini generate pe computer iar pe cel din 
dreapta rulau şiruri de date şi de grafice complicate. 

- Oamenii tăi au aflat ce s-a întâmplat cu coloniştii de pe 
Lună? Generalul încuviinţă din cap şi puse mâna pe telefon. 
Rosti câteva cuvinte în receptor urmărind în acelaşi timp 
forfota din sala echipamentelor. De la consolă, ridică privirea 
spre el un angajat şi-i făcu semn cu mâna. Apoi, cele două 
ecrane se întunecară un scurt moment şi-apoi se însufleţiră 
din nou, prezentând alte coloane de date. 


- Totul a mers ceas, spuse Velikov arătând cu degetul spre 
ecranul din stânga. Putem intercepta practic tot ce se 
transmite de la Houston, toate schimbările de mesaje cu 
astronauții. După cum puteţi vedea, transportul lunar cu care 
au circulat coloniştii de pe Lună s-a cuplat în urmă cu trei ore 
la platforma de pe staţia spaţială. 

Maisky era fascinat şi urmărea intens informaţiile afişate 
sub ochii lui. li venea greu să accepte că agenţii americani 
ştiau şi ei tot atât de mult dacă nu chiar mai mult, despre 
eforturile spaţiale sovietice. 

- Transmit codificat? întrebă el. 

- Uneori, dacă e vorba de o misiune militară, însă în mod 
curent, NASA discută cu astronauții săi deschis. 

- După cum puteţi observa din informaţiile expuse pe 
ecran, Centrul de control al zborului de la NASA a ordonat 
navetei Gettysburg să amâne plecarea pentru mâine 
dimineaţă. 

- Nu-mi place cum sună. 

- Nu văd nimic suspect. Preşedintele probabil are nevoie de 
timp să organizeze o campanie masivă pentru a anunţa noul 
triumf american în spaţiu. 

- Sau poate că s-au gândit ce intenţii am putea avea noi. 
Maisky tăcu brusc, pierdut în gânduri. 

Ochii lui exprimau îngrijorare şi-şi freca mâinile nervos. 

Velikov îl privi amuzat. 

- Dacă vă încurcă aşa de mult planurile, cred că pot să 
intru pe frecvenţa centrului din Houston şi să dau un ordin 
fals. 

- Poţi face asta? 

- Da, pot. 

- Să simulezi un ordin prin care anunţi staţiei spaţiale să 
plece spre Pământ? 

- Da. 

- Eşti sigur că-i poţi înşela pe comandantul staţiei şi pe cel 
al navetei şi că-i poţi face să creadă că aud voci cunoscute? 

- N-o să-şi dea niciodată seama de diferenţă. 

Sintetizatoarele noastre dispun de un număr suficient de 
înregistrări ca să poată imita perfect accentul, inflexiunile 
vocale şi ticurile verbale a douăzeci de persoane importante 


de la NASA. 

- Şi ce crezi că-i va opri pe cei de la Houston să 
contramandeze ordinul? 

- Pot să provoc o defecţiune la sistemul lor de transmisiuni 
până o să fie prea târziu să mai oprească racheta. Apoi, dacă 
instrucţiunile pe care le-aţi luat de la savanții sovietici sunt 
corecte, vom deregla sistemele de zbor ale navetei şi o vom 
dirija să coboare pe aeroportul Santa Clara. 

Maisky îl privi lung pe Velikov, parcă ar fi cântărit cele 
auzite, apoi spuse: 

- Fă-o! Preşedintele era  cufundat într-un somn 
profund,când telefonul de la capul patului sună încetişor. Se 
învârti pe partea cealaltă şi se uită la ceasul de la mână. Era 
ora unu şi două minute după miezul nopţii. Apoi răspunse la 
telefon. 

- Spuneţi. 

Vocea de la celălalt capăt al firului era a lui Dan Fawcett. 

- Îmi cer scuze că vă trezesc, domnule preşedinte, însă a 
apărut ceva neaşteptat şi m-am gândit că trebuie să aflaţi 
despre ce e vorba. 

- Ascult. Ce este? 

- Tocmai am primit un telefon de la Irwin Mitchell de la 
NASA. Spune că Gettysburg s-a desprins de Columbus şi se 
învârte pe orbită pentru revenirea pe Pământ. 

Preşedintele se ridică atât de brusc în picioare încât o trezi 
pe soţia lui. 

- Cine a dat ordinul? întrebă el. 

- Mitchell nu-şi dă seama cine ar putea fi. Linia de 
comunicare între Houston şi staţia spaţială a căzut din cauza 
unei bruieri inexplicabile. 

- Şi-atunci cum a avut confirmarea că naveta a plecat? 

- Generalul Fischer a urmărit în permanenţă stația 
Columbus de la Centrul său de operaţiuni spaţiale de la 
Colorado Springs începând din momentul în care Steinmetz a 
părăsit Colonia Jersey. Camerele senzoriale de la centru au 
înregistrat mişcarea navetei Gettysburg în momentul în care 
a părăsit platforma de cuplare. Mitchell mi-a telefonat îndată 
ce a fost informat. 

Preşedintele trânti un pumn în saltea, îngrozit; 


- La naiba! 

- Mi-am permis să-l alertez şi pe Jess Simmons. A trimis 
deja două escadrile de apărare tactică aparţinând Forţelor 
aeriene pentru a escorta naveta din momentul în care intră în 
atmosfera Pământului. 

- De cât timp dispunem până când naveta Gettysburg 
atinge solul? 

- De la pregătirea pentru coborâre şi până în momentul în 
care atinge solul, aproximativ două ore. 

- Ruşii sunt în spatele afacerii ăsteia. 

- Aşa credem toţi, încuviinţă Fawcett. Încă nu putem şti 
sigur, însă, după toate aparențele, se pare că la originea 
problemelor de bruiaj de la Houston este Cuba. 

- Când atacă echipa specială a lui Brogan Cayo Santa 
Maria? 

- La ora două. 

- Cine-i conduce pe insulă? 

- O clipă, să verific numele în raportul de ieri al CIA. 
Fawcett lăsă receptorul, dar nu lipsi mai mult de treizeci de 
secunde. Misiunea este condusă de colonelul de marină 
Ramon Kleist. 

- ÎI ştiu. Lui Kleist, Congresul i-a oferit medalia de onoare. 

- Mai e ceva. 

- Ce? 

- Oamenii lui Kleist sunt conduşi de Dirk Pitt. 

Preşedintele oftă cu mare tristeţe. 

- A făcut şi aşa destul până acum. Chiar era nevoie de el 
acolo? 

- S-a hotărât că ori pleacă Pitt ori anulează totul. 

- Pot distruge centrul de bruiere la timp? 

- Părerea mea sinceră e că totul e o loterie. 

- Spune-i te rog lui Jess Simmons să stea pregătit în Sala de 
război. Mi-e teamă că dacă lucrurile merg prost, singura 
alternativă pe care o avem pentru a-i împiedica pe ruşi să 
pună mâna pe Gettysburg şi pe încărcătura sa prețioasă este 
să doboram noi naveta. M-ai înţeles, Dan? 

_ - Da, domnule, răspunse Fawcett îngălbenindu-se ca ceara. 
li voi transmite mesajul dumneavoastră. 


53. 


- Oprirea! ordonă Kleist. Verifică din nou datele afişate pe 
instrumentul Navstar care prelua datele de pe satelit şi aşeză 
un compas pe o diagramă întinsă pe masă. Suntem la şapte 
mile est de cursul stabilit pentru Cayo Santa Maria. Mai mult 
nu îndrăznim să ne apropiem cu SPUT-ul. 

Maiorul Quintana, îmbrăcat într-un costum de luptă tărcat 
gri cu negru, privi marcajul galben de pe diagramă. 

- Ne-ar lua cam patruzeci de minute să ocolim insula pe la 
sud ca să putem debarca dinspre Cuba. 

- Vântul s-a potolit, iar valurile mării n-au nici un metru 
înălţime. Avem noroc că nu e lună. 

Deasupra noastră e o noapte neagră ca smoala. 

- E şi bine şi rău, spuse Quintana. Suntem imposibil de 
depistat, da nici n-o să vedem soldaţii dacă patrulează. După 
cum văd eu lucrurile, problema noastră este că s-ar putea să 
nu atingem fix baza. S-ar putea să debarcăm pe insulă la 
câteva mile de ea. 

Kleist se întoarse şi se uită lung la un tip înalt, autoritar 
care se sprijinea de perete. Era îmbrăcat în aceeaşi uniformă 
de luptă ca şi Quintana. Ochii săi verzi, pătrunzători, 
susţinură privirea lui Kleist. 

- Încă nu poţi localiza obiectivul? Pitt îşi îndreptă spinarea, 
surâse detaşat cu veşnicul lui zâmbet, înnăscut, şi spuse 
simplu: 

- Nu. 

- Nu e tocmai încurajant ce spui, zise Quintana acru. 

- Se poate, dar cel puţin sunt sincer. 

Kleist rosti cu multă îngăduinţă. 

- Regretăm cu toţii, domnule Pitt, că nu ai beneficiat de-o 
vizibilitate ideală în noaptea când ai evadat de pe insulă, însă 
ţi-am rămâne îndatoraţi dacă ai face câteva precizări. 

Zâmbetul dispăru de pe chipul lui Pitt. 

- Ştiţi ceva, am debarcat pe insulă în mijlocul furtunii şi am 
fugit în miez de noapte. Ambele întâmplări s-au petrecut pe 
partea insulei opusă celei unde trebuie să debarcăm noi. 
N-am măsurat distanţele şi nici n-am presărat firimituri ca să 
marchez urmele. Terenul este drept şi gol, fără coline sau 


cursuri de apă după care să ne ghidăm. E acoperit doar de 
palmieri, boschete şi nisip. Antena am descoperit-o la 
jumătate de milă la vest de sat. Baza am lăsat-o în spate cam 
la o milă depărtare. 

Când o să ajungem la drum, o să ştim că zona îngrădită se 
află în stânga noastră. Asta-i tot ce am să vă ofer. 

Quintana dădu din cap resemnat. 

- Cred că în condiţiile date, nici nu ne putem aştepta la mai 
mult. 

Un membru al echipajului, îmbrăcat în pantaloni jeans 
crestaţi şi maiou, intră pe tambuchi în camera de comandă. li 
întinse lui Kleist un mesaj descifrat şi ieşi fără să fi scos un 
cuvânt. 

- De n-ar anula misiunea în ultima clipă, spuse Pitt tăios. 

- Nici vorbă, mormăi Kleist. Se pare că lucrurile iau o nouă 
întorsătură. 

Citi mesajul pentru a doua oară, iar faţa lui, altminteri 
impasibilă, se încruntă. l-I dădu şi lui Quintana, care-i 
parcurse conţinutul strângând buzele de enervare, şi apoi îi 
întinse hârtia lui Pitt. E 

Pe bileţel scria: NAVETA SPAŢIALA GETTYSBURG A PARASIT 
STAȚIA ŞI GRAVITEAZĂ PE ORBITĂ AŞTEPTÂND REVENIREA PE 
PĂMÂNT. SISTEMUL ELECTRONIC AL OBIECTIVULUI S-A 
SUPRAPUS PESTE COMPUTERELE DE GHIDARE ŞI A PRELUAT 
COMANDA. PRESUPUNEM DEVIERE DE CURS PENTRU 
AŞEZAREA NAVETEI LA SOL ÎN CUBA LA ORA 03.40. CRIZA DE 
TIMP. SITUAȚIE CUMPLITA DACA OBIECTIVUL NU E DISTRUS LA 
TIMP. SUCCES. 

- Drăguţ din partea lor că ne-au anunţat în ultimul 
moment, spuse Pitt întunecat. Ora 03.40 înseamnă două ore 
din acest moment. 

Quintana îl privi pe Kleist încruntat. 

- Sovieticii chiar pot să facă chestia asta şi să scape basma 
curată? Kleist nu-l ascultă. Îşi concentra din nou atenţia 
asupra diagramei şi trasă o linie scurtă cu creionul care 
marca drumul spre sudul insulei Cayo Santa Maria. 

- Cu aproximaţie, unde crezi că e antena? Pitt luă creionul 
şi făcu un punct pe insula mică cât un viermişor, chiar lângă 
coada ei. 


- Sper c-am nimerit-o. 

- OK. iți dăm un  transmiţător-receptor minuscul, 
impermeabil, introduc poziţia pe diagramă şi-o programez în 
computerul Navstar şi apoi urmăresc semnalul şi te ghidez. 

- S-ar putea să nu fiţi singurii care mă urmăresc. 

- E riscant, însă aşa câştigăm timp preţios. 

S-ar putea să reuşeşti să le distrugi antena mai uşor şi să 
tai legătura cu Gettysburg, oricum în mai puţin timp decât 
dacă te-ai lupta să intri în incinta bazei şi să le distrugi 
centrul de coordonare. 

- E logic. 

- Acum, că ne-am pus cu toţii de acord, eu zic s-o ştergeţi, 
domnilor, spuse Kleist liniştit. 


KKK 


Transportorul subacvatic pentru misiuni speciale nu 
semăna cu nici un submarin văzut de Pitt până atunci. 
Ambarcaţiunea avea o lungime de peste nouă metri şi arăta 
ca o daltă răsturnată. 

Din prora ascuţită şi alungită ca o pană se lățea carena, 
aproape pătrată, care se termina brusc la pupa, parcă trântită 
acolo, fără nici o legătură cu restui vasului. Puntea superioară 
era perfect nivelată, mici o protuberanţă nu se ițea din ea. 

Nu stătea nimeni la cârmă. Vasul era complet automatizat, 
iar cele două motoare funcționau cu energie nucleară şi, la 
nevoie, era împins de pompe silenţioase care preluau apa şi-o 
expulzau prin nişte supape plasate lateral. 

SPUT-ul fusese special construit pentru CIA, care-l folosea 
în misiunile armate secrete pe teritoriu străin, la infiltrarea 
agenţilor secreţi şi la atacurile fulger. Vasul se putea scufunda 
până la două sute patruzeci de metri adâncime şi putea 
înainta cu cincizeci de noduri la oră, dar în acelaşi timp putea 
urca pe plajă eliberând din proră două sute de soldaţi cu 
câteva vehicule. 

Vasul se ridicase la suprafaţă, iar puntea sa dreaptă se 
ţinea la jumătate de metru deasupra apei întunecate. Echipa 
de transfugi cubanezi a lui Quintana se strecură afară din 
cală, începură iute să ridice hidromobilele care le erau trecute 
de jos prin tambuchi. 


Pitt condusese un hidromobil într-o staţiune din Mexic. Era 
un vehicul propulsat prin forţa apei, fabricat în Franţa pentru 
sport de agrement nautic. 

Denumită şi maşina sport a mărilor, micuța ambarcaţiune 
rapidă arăta ca două torpile ataşate lateral una de cealaltă. 
Cel care o conducea stătea pe spate cu picioarele întinse în 
faţă în cele două compartimente ale corpului ei şi îi controla 
mişcările cu ajutorul unui volan ca al unui automobil. Era 
propulsată prin forţa unei baterii de mare putere care putea 
să ţină trei ore înainte de a fi din nou încărcată şi înainta pe o 
mare calmă cu o viteză de douăzeci de noduri pe oră. 

După ce Pitt le propuse să folosească hidromobilul ca să se 
strecoare nevăzuţi prin reţeaua de radare cubaneze, Kleist se 
grăbi să comande un lot special la fabrică şi aranja să-i fie 
aduse la San Salvador la bordul unui avion al Forţelor Aeriene 
în cincisprezece ore. 

Aerul dimineţii era călduţ; o rafală scurtă de ploaie trecu 
peste ei. Pe măsură ce fiecare om se strecură în hidromobilul 
său, acesta era trecut peste puntea umedă, peste bordul liber 
şi coborât în mare. 

Fuseseră montate în spatele fiecărei ambarcaţiuni lumini 
albastre pentru ca fiecare să-l poată urma pe cel din faţa sa. 

Pitt se opri o clipă şi scrută întunericul în direcţia insulei 
Cayo Santa Maria, sperând cu disperare că nu ajunsese prea 
târziu ca să-şi salveze prietenii. Un pescăruş matinal trecu 
ţipând deasupra lui şi dispăru nevăzut pe cerul întunecat. 

Quintana îl prinse de braţ. 

- Tu urmezi. Se opri şi se zgâi prin beznă. Asta ce dracu mai 
e? Pitt ridică un obiect din lemn, pe care-l ţinea într-o mână. 

- Un bătător de baseball. 

- La ce-ţi trebuie aşa ceva? Ţi s-a dat un AK-74. 

- E un dar pentru un prieten. 

Quintana scutură capul încurcat. 

- Hai s-o luăm din loc. Tu conduci. Eu rămân în coadă să-i 
zoresc pe cei din urmă. 

Pitt făcu semn că a înţeles, se lăsă în hidromobilul său şi-şi 
potrivi un emiţător minuscul la ureche. Chiar înainte ca cei de 
pe SPUT să-l coboare peste bord, colonelul Kleist se aplecă 
şi-i strânse mâna lui Pitt. 


Pitt îi aruncă o privire încordată: 

- Asta e şi intenţia mea. 

Imediat hidromobilul lui atinse apa. Regla maneta ca să 
atingă doar jumătate din viteză şi se desprinse de 
transportor. N-avea rost să întoarcă capul şi să verifice dacă 
ceilalţi îl urmau. Oricum nu se vedea nimic. Doar stelele 
luminau noaptea, însă erau prea slabe să se reflecte în apa 
mării. 

Mări viteza şi privi cadranul fosforescent al busolei prins la 
încheietură. Menţinu cursul spre est până ce auzi în receptor 
vocea lui Kleist: 

- Păstrează cursul la două sute şaptezeci de grade. 

Pitt corectă traiectul şi menţinu cursul pe o distanţă de 
zece mile, mergând cu câteva noduri sub viteza maximă 
pentru a le da celorlalţi timp să recupereze dacă ar fi ieşit din 
rând. Era sigur că senzorii subacvatici detectaseră de mult 
apropierea grupului lor, însă conta pe faptul că ruşii nu vor da 
importanţă mesajului recepționat de aparatele lor, luându-i 
drept un banc de peşti. 

De la aproape patru mile depărtare de ei, ţâşni 
străpungând întunericul, venind de la sud dinspre Cuba, 
lumina proiectorului unei şalupe de patrulare, care mătură 
apa în căutarea de vase nepoftite. 

Fasciculul depărtat trecu peste ei, însă erau prea mici ca să 
poată fi văzuţi de la asemenea distanţă. 

Pitt primi un nou mesaj de la Kleist şi schimbă cursul spre 
nord. Era mai întuneric ca-ntr-o criptă, aşa că nu-i rămânea 
decât să spere că ceilalţi treizeci de oameni veneau strâns în 
urma lui. Cele două compartimente ale hidromobilului se 
scufundară în golul format de o suită de valuri care-l 
împroşcară cu stropi de apă sărată. 

Uşoara tulburare a apei pe care o năştea trecerea 
hidromobilului său pe valuri stârnea stropi scânteietori care 
sclipeau scurt, fosforescent, ca o armată de lămpaşe, şi se 
stingeau apoi în urma sa. 

Pitt începuse să se relaxeze, când auzi din nou vocea lui 
Kleist: 

- Sunteţi la aproximativ două sute de metri de țărm. 

Pitt încetini şi-şi îndreptă micuța ambarcaţiune înainte, cu 


mare prudenţă. Apoi opri, lăsându-se purtat de curent. 
Aşteptă, cu ochii scrutând întunericul, încordat şi cu urechile 
ciulite. După cinci minute; se profila, ieşind întunecată şi 
amenințătoare din noapte, silueta nedefinită a insulei Cayo 
Santa Maria. Aproape că nu erau valuri la mal şi singurul 
zgomot pe care-l auzea era plescăitul apei pe plajă. 

Apăsă uşor pedala şi înainta pe nesimţite, pregătit să 
vireze brusc şi s-o ia înapoi spre largul mării dacă ar fi văzut 
că fuseseră descoperiţi. Câteva secunde mai târziu, 
hidromobilul se lovi de nisip fără a scoate nici cel mai mic 
zgomot. Pitt sări jos şi trase ambarcaţiunea uşoară pe plajă 
până la un pâlc de palmieri unde o ascunse. Aşteptă până ce 
Quintana şi oamenii lui apărură ca nişte umbre şi se grupară 
strâns în jurul lui, siluete spectrale profilându-se în noapte, 
recunoscători bărbatului care-i ajuta să pună din nou piciorul 
pe pământ. 

Ca măsură de prevedere, Quintana zăbovi puţin să verifice 
dacă toți oamenii săi ajunseseră şi controla starea 
echipamentului de luptă. Satisfăcut, se întoarse, în sfârşit, 
spre Pitt. 

- După tine, amigo. 

Pitt aruncă o privire pe busolă şi deschise drumul spre 
interiorul insulei luând-o uşor înspre stânga. Tinea întins 
înainte bătătorul de baseball ca un orb care se ajuta de 
baston. La mai puţin de şaizeci de metri de locul unde 
ieşiseră din mare, bătătorul lui atinse gardul electrificat. Se 
opri brusc, iar cel din spatele lui se lovi de el. 

- Uşurel, şuieră Pitt. Spune-le şi celorlalţi, că am ajuns la 
gard. 

leşiră din rând doi bărbaţi cu lopeţi şi atacară pe loc nisipul 
moale. cât ai clipi, săpaseră deja o groapă atât de mare încât 
putea să treacă şi un asin prin ea. 

Pitt se strecură primul. O clipă, nu ştiu în ce direcţie s-o 
apuce. Se opri, adulmecând vântul. Apoi, deodată, ştiu unde 
se află. 

- Am încurcat-o, îi şopti el lui Quintana. Baza se află la 
numai câteva sute de metri în stânga noastră. Antena, la o 
distanţă de-o milă în sens opus. 

- De unde ştii? 


- Miroase şi tu. Se simt gaze arse de la motoarele Diesel 
care acţionează generatoarele. 

Quintana inspiră profund. 

- Aşa e. Le aduce briza dinspre nord-vest. 

- N-avem încotro, trebuie să luăm o decizie rapidă. 
Oamenilor tăi le ia o jumătate de oră să ajungă la antenă şi 
să pună explozibilul. 

- Şi noi ne-ndreptăm spre bază. 

- E mai bine să le facem pe amândouă deodată. 

Trimite-i pe cei mai buni alergători să arunce în aer antena 
şi noi ceilalţi o s-o luăm spre centrala electronică. 

Lui Quintana nu-i trebui nici o secundă să ia hotărârea. 
Trecu printre oamenii săi şi alese cinci dintre ei. Reveni cu un 
tip scund, cu chip nedesluşit, care abia-i ajungea lui Pitt până 
la umăr. 

- Sergentul Lopez. Trebuie să-i spui cum se ajunge la 
antenă. 

Pitt îşi scoase busola de la mână şi i-o întinse sergentului. 
Lopez nu vorbea engleza, aşa că Quintana trebui să facă pe 
interpretul. Micuţul sergent învăţa repede. Quintana repetă 
instrucţiunile lui Pitt într-o spaniolă cursivă. Pe chipul lui 
Lopez flutură un zâmbet, dădu un ordin scurt oamenilor săi şi 
se făcu nevăzut în noapte. 

Pitt şi restul trupelor lui Quintana o rupseră la fugă. Vremea 
începea să se strice. Nori groşi începură să acopere stelele şi 
stropi de ploaie împroşcară foile de palmier scoțând un sunet 
de darabană la atingerea lor. Şerpuiră strecurându-se printre 
palmierii îndoiţi de furia furtunii. La câţiva paşi câte cineva se 
împiedica şi cădea, ridicat imediat de ceilalţi. Curând, 
începură să răsufle tot mai greu, iar transpiraţia să li se 
scurgă pe corp îmbibându-se în uniforma de luptă. Pitt 
imprimase un ritm alert cursei purtat de disperarea gândului 
că trebuia să-i găsească pe Jessie, Giordino şi Gunn încă în 
viaţă. 

încercă să ignore epuizarea fizică care-l cuprindea şi să 
alunge din minte gândul chinuitor care nu-i dădea pace că 
prietenii lui în timpul ăsta erau chinuiţi îngrozitor de Foss Gly. 

Se întrerupse din gândurile sale morbide când ajunse la 
liziera pădurii de palmieri, pe drumul ce ducea la bază. 


O luă la stânga spre bază, folosind terenul stabil pentru a 
câştiga timp, fără a face nici o încercare de a se furişa sau de 
a se ascunde. Pitt începuse deja să recunoască terenul. 
Încetini mersul şi îl chemă în şoaptă pe Quintana. Când îi 
simţi mâna pe umăr, îi arătă o lumină difuză, abia cernută 
printre pomi care venea dinspre ghereta de la intrare în bază. 

Ghereta de pază de la poartă. 

Quintana îl atinse uşor pe Pitt pe spate, semn că a înţeles, 
şi-i dădu câteva ordine scurte celui din spatele lui, care 
lunecă îndreptându-se spre locul de unde venea lumina. 

Pitt îşi dădu seama că orice întrebare era inutilă. Ştia că 
soldaţii care păzeau intrarea nu mai aveau decât două 
minute de trăit. 

Se furişă pe lângă zid şi se strecură ca un şarpe în galerie, 
uşurat de vreme ce găsise barele îndoite aşa cum le lăsase. 
Se târâră cu toţii înăuntru şi se furişară spre gura de aerisire 
din garajul bazei. 

Conform planului, Pitt nu trebuia să meargă mai departe. 
Instrucţiunile ferme pe care i le dăduse Kleist erau ca el să-i 
conducă pe oamenii lui Quintana până la gura de aerisire şi 
acolo să se oprească. Aici înceta rolul lui şi trebuia să se 
întoarcă singur la locul în care debarcaseră şi să aştepte 
retragerea celorlalţi. 

Kleist ar fi trebuit să-şi dea seama că ceva nu e în regulă 
când Pitt nu protestase că nu-i va asculta ordinul, însă 
colonelul avea atâtea probleme pe cap încât nici o bănuială 
nu se născuse în mintea lui. lar drăguţul, bătrânul Pitt fusese 
un adevărat model de colaborare când făcuse schiţa intrării 
în bază. 

Inainte ca Quintana să aibă timp să întindă mâna după el şi 
să-l apuce, Pitt se lăsă prin gura de aerisire, în jos pe grinda 
de deasupra maşinilor parcate şi dispăru ca o umbră prin 
puţul de evacuare care ducea la celulele de dedesubt. 


54. 
Dave Jurgens, comandantul navetei Gettysburg, era uşor 


emoţionat. Impărtăşea entuziasmul tuturor celor de pe staţia 
spaţială la sosirea neaşteptată a lui Steinmetz şi a oamenilor 


săi de pe Lună. Aşa că nu găsi c-ar fi fost ceva în neregulă 
când primi ordinul neaşteptat de a-i transporta pe colonişti pe 
Pământ, de îndată ce bagajul lor ştiinţific avea să fie încărcat 
în cala navetei. Ce-l nedumerea însă era reacţia celor de la 
turnul de control din Houston care-i cereau, din senin, să facă 
o aterizare nocturnă la Cape Canaveral. Sugestia lui de a 
aştepta câteva ore până la răsăritul soarelui fu respinsă cu 
răceală. Nu i se oferise nici o explicaţie, nici un motiv pentru 
care autorităţile de la NASA îşi modificaseră dintr-o dată 
politica, pe care o respectau de altfel cu stricteţe de treizeci 
de ani; toate aterizările se făceau la lumina zilei. 

ÎI privi pe copilotul său, Cari Burkhart, un veteran al 
programului spaţial, cu douăzeci de ani de zboruri la activ. 

- De data asta n-o să vedem cine ştie ce din băltoacele 
Floridei. 

- Dacă vezi un crocodil e ca şi când i-ai fi văzut pe toţi, îi 
răspunse Burkhart laconic. 

- Pasagerii noştri sunt bine instalaţi? 

- Sunt mai înghesuiți ca boabele de porumb în hambar. 

- Computerele sunt programate pentru revenirea pe 
Pământ? 

- Programate ceas. 

Jurgens aruncă o privire scurtă pe cele trei monitoare aflate 
chiar în centrul panoului principal de comandă. Unul afişa 
starea tuturor sistemelor mecanice, iar celelalte două, datele 
referitoare la comenzile de menţinere pe traiectorie şi la 
dirijarea navetei. El şi Burkhart trecură scurt în revistă toate 
comenzile de ieşire pe orbită şi revenire în atmosfera 
terestră. 

- Noi suntem gata, Houston. Te aşteptăm pe tine. 

- OK, Don, îi răspunse turnul de control de la sol. Sunteţi 
gata să ţâşniţi? 

- Ochii care nu se văd se uită, spuse Jurgens. Aşa se zice, 
nu? 

- Nu s-a înţeles, repetă. 

- Când am plecat de pe Pământ mă chema Dave. 

- Scuze, Dave. 

- Cine-i acolo? întrebă Jurgens curios. 

- Merv Foley. Nu recunoşti vocalele mele sonore? 


- Să uiţi cum mă cheamă, după toate conversațiile noastre 
sclipitoare... Mai mare ruşinea. 

- O greşeală de pronunție, spuse vocea familiară a lui Foley. 
Şi-acum să lăsăm flecăreala şi să revenim la acţionarea 
navetei. 

- Cum spui tu, Houston. Jurgens apăsă scurt pe butonul 
interfonului de la bordul navetei sale. 

- Sunteţi pregătiţi să porniţi spre casă, domnule Steinmetz? 

- De-abia aşteptăm să facem călătoria asta, răspunse 
Steinmetz. 


KKK 


În cabinele de locuit spartane de sub puntea de zbor şi 
cabina pilotului, specialiştii navetei şi coloniştii se înghesuiră 
unii în alţii folosind fiecare centimetru de spaţiu liber. În 
spatele lor se deschidea cala de transport lungă de nouă 
metri, pe trei sferturi încărcată cu înregistrări de date, mostre 
de roci lunare, casete conţinând rezumatul a peste o mie de 
experienţe chimice şi medicale-o zestre impresionantă cu 
care reveneau coloniştii pe Pământ şi care oferea material de 
studiu amănunţit oamenilor de ştiinţă pentru douăzeci de ani 
de-acum încolo. În cală se mai afla şi corpul neînsufleţit al 
doctorului Kurt Perry. 

Naveta Gettysburg călătorea prin Cosmos răsturnată cu o 
viteză de 15.000 de noduri pe oră. 

Fuseseră activate reactoarele de control care scoaseră cu o 
zguduitură naveta spaţială de pe orbită, în timp ce 
servomotoarele o năpustiră cu botul în sus ca fuzelajul ei 
etanşeizat să preia cât mai puţin din frecarea cu atmosfera 
terestră. 

Deasupra Australiei activară încă două motoare pentru a 
micşora viteza pe care o avusese naveta pe orbită, de 
douăzeci şi cinci de ori mai mare decât cea a sunetului. O 
jumătate de oră mai târziu, se loviră de stratul atmosferic, cu 
puţin înainte de a ajunge deasupra Hawai-ului. 

Cu cât creştea densitatea atmosferei, cu atât creştea şi 
căldura care coloră fuzelajul navetei Gettysburg în portocaliu 
intens. Servomotoarele îşi pierdură din putere, iar cârmele de 
direcţie şi de profunzime fură frânate de aerul greu. 


Computerele controlau întregul zbor. Jurgens şi Burkhart nu 
aveau altceva de făcut decât să verifice datele afişate pe 
monitoare şi cele care indicau funcţionarea sistemelor. 

Deodată, auziră în căşti sunetul de alarmă şi imediat 
văzură lumina de alarmă a zborului pâlpâind. Pe loc, Jurgens 
reacţionă şi începu să apese tastatura computerului dând 
comenzi care cereau explicarea problemei, în timp ce 
Burkhart înştiinţa turnul de control de la sol. 

- Houston, avem semnal de avertisment. 

- Aici nu apare nimic, Gettysburg. Sistemele funcţionează 
perfect. 

- Houston, se întâmplă ceva, insistă Burkhart. 

- Nu poate fi decât o eroare a calculatorului. 

- Te contrazic. Avem confirmare de la computerele 
navigante şi de ghidare. 

- Am găsit, spuse Jurgens. E o eroare de curs. 

Vocea îndepărtată de la Centrul spaţial Johnson reveni: 

- Ignoră eroarea, Dave. Sunteţi pe drumul cel bun. Inţeles? 

- înţeles, Foley, dar ai puţină răbdare până verific pe 
computerul de rezervă. 

- Dacă asta te face fericit... Dar toate sistemele 
funcţionează perfect. 

Jurgens dădu nişte comenzi scurte ca să extragă date de 
curs din computerul de rezervă. 

După nici treizeci de secunde prelua din nou legătura cu 
Houston-ul. 

- Merv, e ceva suspect. Şi computerul de rezervă indică 
deviaţie de curs la patru sute mile sud şi cincizeci mile est de 
Canaveral. 

- Ai încredere în mine, Dave, spuse Foley pe un ton plictisit. 
Toate staţiile de urmărire a zborului arată că eşti înscris pe 
curs. 

Jurgens se uită pe fereastra laterală de lângă el, dar nu 
văzu decât întuneric dedesubt. Întrerupse legătura cu turnul 
de control şi se întoarse spre Burkhart: 

- Nu dau o ceapă degerată pe ce zice Houston-ul. Am ieşit 
de pe cursul de apropiere. Nu-i decât apă sub noi, când ar fi 
trebuit să vedem deja luminile de pe peninsula Baja 
California. 


-Mă depăşeşte, spuse Burkhart  răsucindu-se fără 
astâmpăr în scaun. Ce-ai de gând? 

- Ne pregătim să preluăm comanda manuală. Dacă n-aş şti 
cu cine vorbesc, aş jura că Houston-ul ne dirijează spre Cuba. 


KKK 


- Vine în jos ca un zmeu pe care-l tragem noi de sfoară, 
spuse Maisky cu o expresie de lăcomie. 

Velikov dădu din cap: 

- Încă trei minute şi Gettysburg va trece de punctul din 
care nu mai are cum să-nvie. 

- Cum să-nvie? repetă Maisky. 

- Păi da, după asta nu mai are cum să vireze şi să se 
întoarcă la Centrul spaţial Kennedy. 

Maisky îşi frecă mâinile nervos gândindu-se la ce avea să 
urmeze. 

- O navetă spaţială americană pe mâna sovieticilor. Asta o 
să fie lovitura cea mai mare a secolului dată de un serviciu de 
spionaj. 

- Washington-ul va ţipa ca un sat de fete violate, 
cerându-ne să le-o dăm înapoi. 

- O să le dăm supermaşinuţa de un miliard de dolari. Da nu 
înainte ca inginerii noştri să fi cercetat şi fotografiat fiecare 
milimetru al ei. 

- Să nu uităm bogăţia de informaţii pe care le-au adus 
coloniştii lor de pe Lună, îi aminti Velikov. 

- O faptă eroică incredibilă, generale. Precis ai să capeţi 
ordinul Lenin pentru asta. 

- Să nu zicem hop, până n-am sărit pârleazul, tovarăşe 
Maisky. Nu putem şti cum va reacţiona preşedintele. 

Maisky ridică din umeri indiferent. 

- Are mâinile legate dacă-i propunem să negociem. Singura 
noastră problemă, pe cât mi se pare mie, sunt cubanezii. 

- Nu vă faceţi griji, general-colonelul Kolceak a amplasat 
trupe în jurul pistei de la Santa Clara, o mie cinci sute de 
soldaţi. Şi, cum consilierii noştri îi controlează pe cei din 
apărarea aeriană a Cubei, naveta are cale liberă pentru 
aterizare. 

- Păi, e ca şi-n mâinile noastre. Velikov încuviinţă: 


- Cred că puteţi spune asta fără să greşiţi. 


KKK 


Preşedintele era aşezat în halat de baie la masa de lucru 
din Biroul Oval, absorbit în gânduri, cu coatele sprijinite pe 
braţele fotoliului. Era obosit şi tras la față. 

Ridică capul brusc şi spuse: 

- E absolut sigur că Houston nu poate să stabilească 
legătura cu Gettysburg? Martin Brogan dădu din cap: 

- Exact aşa ne-a spus Irwin Mitchell de la NASA. Semnalele 
lor sunt acoperite de un bruiaj care vine din afara centrului. 

- Jess Simmons e pregătit la Pentagon? 

- Avem legătura cu el pe o linie directă, răspunse Dan 
Fawcett. 

Preşedintele ezită, iar când vorbi se auzi o şoaptă: 

- Atunci, cred că ar trebui să-i spui să dea ordin piloților de 
pe avioanele de vânătoare să se pregătească de luptă. 

Fawcett dădu grav din cap şi puse mâna pe receptor. 

- Vreo veste de la oamenii tăi, Martin? 

- Ultima ştire e că au debarcat pe plajă, spuse Brogan 
neajutorat. După asta, nimic. 

Preşedintele se simţea doborât de disperare. 

- Dumnezeule, parc-am fi la poarta iadului. 

În încăpere răsună ţârâitul unuia din cele patru telefoane şi 
Fawcett înşfacă receptorul precipitat. 

- Da, da, e-aici. Da, îi spun. Aşeză la loc receptorul în furcă, 
iar pe faţa lui se aşternu o expresie de descurajare. 

- Era Irwin Mitchell. Gettysburg s-a abătut prea mult la sud 
ca să mai poată fi adusă la Cape Canaveral. 

- Încă ar mai putea să aterizeze pe mare, spuse Brogan 
fără pic de entuziasm. 

- Cu condiţia să fie preveniţi la timp, completă Fawcett. 

- N-ar ajuta la nimic. Viteza la aterizare va fi de peste două 
sute de mile la oră. S-ar face bucăţi. 

Ceilalţi  tăceau, încercând să-şi găsească cuvintele. 
Preşedintele se roti cu scaunul şi se întoarse spre fereastră, 
cu sufletul îngreunat de durere. 

După câteva clipe, se întoarse spre oamenii săi care 
aşteptau în picioare lângă birou. 


- Să mă ierte Dumnezeu pentru că semnez condamnarea la 
moarte a acestor bărbaţi de ispravă. 


55. 


Pitt sări din tunelul de evacuare şi o rupse la fugă pe 
coridor. Răsuci clanţa şi dădu de perete uşa celulei în care se 
aflau Giordino şi Gunn, cu atâta putere încât aproape că o 
desprinsese din balamale. 

Încăperea era goală. 

Sunetul paşilor săi îl dăduse de gol. Apăru în fugă după 
colţ, pe un culoar lateral, un soldat care se opri mirat la 
vederea lui Pitt. Secunda de ezitare îl costă. Chiar când ridica 
ţeava puştii Pitt îl lovi cu bătătorul de baseball peste tâmplă. 
Apoi îl prinse în braţe pe soldatul ghinionist, înainte să atingă 
podeaua şi, potrivindu-şi mâinile în jurul taliei sale, îl tari 
până la o celulă apropiată. Il aruncă pe pat, privind la chipul 
necopt al soldatului care-l însoţise în timpul detenţiei sale 
până la biroul lui Velikov. 

Băiatul respira normal, aşa că Pitt presupuse că singurul 
rău pe care i-l făcuse era un cucui. 

- Ai noroc, puştiule. Nu trag niciodată în cineva care n-a 
împlinit douăzeci şi unu de ani. 

Quintana tocmai ieşea pe gura puţului de evacuare când 
Pitt îl încuia pe soldat în celulă şi se îndepărta în fugă. Nu se 
osteni să-şi ascundă prezenţa. Era pregătit să lovească din 
nou dacă s-ar mai fi întâlnit cu alt gardian. Ajunse la uşa 
celulei lui Jessie şi-o deschise, trântind-o de perete. 

Nu era nici ea în celulă. 

Groaza îi străbătu întregul corp. O rupse la fugă pe coridor 
până ajunse în faţa camerei şase. Nu era nimic înăuntru, în 
afara mirosului greu de sânge. 

O furie rece, necontrolată, puse stăpânire pe el, luând locul 
groazei. Pitt deveni parcă o altă persoană, un bărbat care 
uitase ce-i aceea conştiinţă sau cod moral; incapabil să-şi mai 
controleze, stările, cineva pentru care pericolul era un lucru 
inexistent. 

Încetase să-i mai fie frică de moarte. 

Quintana se apropie în grabă de Pitt şi-l prinse de braţ. 


- Lua-te-ar naiba! Te întorci imediat pe plajă! Cunoşti 
ordinul... 

Nu ajunse să termine ce-avea de spus. Pitt înfipse gura 
armei AK-74 în stomacul lui Quintana şi-l împinse înapoi, 
până ce se lipi de perete. 

Quintana văzuse moartea de aproape de mai multe ori în 
viaţă însă, privind chipul împietrit din faţa sa, descoperi 
expresia rece ca gheaţa, încărcată de hotărâre criminală, din 
ochii verzi ai lui Pitt şi înţelese că, dacă se opune, şi-a bătut 
primul cui la coşciug. 

Pitt nu scoase un cuvânt. Trase arma înapoi, îşi puse 
bătătorul pe umăr şi trecu mai departe printre oamenii lui 
Quintana. Deodată, se opri şi se întoarse. 

- Liftul e în partea asta, spuse el liniştit. 

Quintana le făcu semn oamenilor săi să-l urmeze. Pitt făcu 
iute o socoteală. Cu el, erau douăzeci şi cinci. Se îndreptă 
grăbit spre liftul care urca la nivelurile superioare. Nu le mai 
tăie calea nici un gardian. Culoarele erau pustii. Pitt se gândi 
că, dacă prizonierii erau morţi, probabil Velikov nu mai avea 
nici un motiv să lase mai mult de un soldat de pază în zona 
magaziilor. 

Ajunseră la lift. Tocmai se pregătea să apese pe buton, 
când motorul începu să bâzâie. Le făcu celorlalţi semn să se 
lipească de perete. Aşteptară, auziră cum se opreşte liftul la 
etajul de deasupra şi detectară zvon de voci şi râsete 
înăbuşite. Rămaseră nemişcaţi şi văzură lumina din interiorul 
liftului apărând prin fanta dintre uşi când acesta ajunse la 
nivelul lor. 

Totul se petrecu în zece secunde. Uşile se deschiseră şi doi 
tehnicieni în halate albe păşiră afară din el şi muriră, fără a 
apuca să scoată cel mai mic sunet, datorită cuţitului înfipt 
drept în inimă. 

Pitt rămase uimit de rapiditatea şi eficienţa acţiunii. 

Nici unul dintre cubanezi nu părea să simtă vreo 
remuşcare. , 

- E timpul să luăm o hotărâre, spuse Pitt. In lift nu-ncap 
decât zece persoane. 

- Mai sunt paisprezece minute până la aterizarea navetei 
spaţiale, spuse Quintana zorit. Trebuie să descoperim unde 


este sursa de curent a bazei şi să întrerupem curentul. 

- Deasupra noastră mai sunt patru niveluri. Biroul lui 
Velikov se află la ultimul etaj. Tot acolo sunt şi încăperile unde 
se lucrează şi dormitoarele. Ai tu grijă de celelalte trei. 

- Vrei să arunc o privire rapidă? 

- Ce altceva ne rămâne de făcut? întrebă Pitt iute. Suntem 
înghesuiți de timp ca sardelele într-o conservă. Eu zic să ne 
împărţim în trei grupe şi fiecare să se ocupe de un nivel. 
Putem acoperi teritoriul mai rapid în felul ăsta. 

- Pare în regulă, îl aprobă Quintana grăbit. Am ajuns până 
aici fără să fi întâlnit pe cineva. N-o să se aştepte la vizitatori 
care dau buzna în acelaşi timp, în părţi diferite ale 
construcţiei. 

- Mă duc eu cu opt oameni până la nivelul doi şi trimit jos 
liftul, pentru următoarea grupă care va ataca nivelul trei şi 
aşa mai departe. 

- Bine. Quintana nu mai pierdu vremea cu discuţii. Alese în 
grabă opt oameni şi le ordonă să urce în lift, alături de Pitt. 
Chiar înainte de a se închide uşile îi trânti lui Pitt: 

- Ai grijă să nu mori, afurisitule! Ascensiunea liftului părea 
să nu se mai sfârşească. Nici unul dintre ei nu privea în ochii 
celorlalţi. Câţiva îşi ştergeau broboanele de sudoare care le 
curgea pe faţă, unii se scărpinau nervos, dar toţi aveau 
degetul lipit pe trăgaci. 

In cele din urmă, liftul se opri şi uşile se deschiseră. 
Cubanezii năvăliră într-o sală operativă în care se aflau 
douăzeci de ofiţeri G.R.U şi patru femei, îmbrăcate şi ele în 
uniformă. Majoritatea muriră la birou, răpuşi sub ploaia de 
gloanţe, prea uimiţi pentru a mai apuca să facă vreun gest. În 
câteva secunde, biroul arătă ca un cavou, iar sângele 
împroşcă pereţii. 

Pitt nu mai zăbovi să vadă ce se-ntâmplă. 

Apăsă pe butonul pentru nivelul unu şi urcă singur în lift 
spre biroul lui Velikov. Lipit cu spatele de peretele pe care se 
aflau uşile, cu arma pregătită să tragă, aruncă scurt o privire 
în încăpere prin uşile care se deschideau. Ceea ce văzu în 
birou stârni în el un sentiment amestecat de fericire şi de 
furie sălbatică. 

Şapte ofiţeri G.R.U stăteau strânşi în semicerc în jurul lui 


Foss Gly şi urmăreau fascinaţi spectacolul pe care-l oferea 
acesta cu o plăcere sadică. Păreau să fi nesocotit zgomotul 
înfundat al mitralierelor, de la etajul inferior, cu simţurile 
amorţite, gândi Pitt, din pricina conţinutului celor câteva 
sticle golite care zăceau răsturnate pe jos. 

Rudi Gunn stătea răsturnat pe-o parte, cu faţa făcută 
chiseliţă de la bătaia mâncată, încercând cu disperare, din 
mândrie, să-şi ţină capul sus, cu dispreţ. Un ofiţer îndreptase 
un pistol automat spre Al Giordino, legat de un scaun metalic, 
acoperit de sânge din cap până-n picioare. Micuţul italian 
îndesat atârna ca un sac, capul aproape atingându-i 
genunchii, şi se bălăbănea dintr-o parte în alta, de parcă voia 
să-şi scuture durerea şi să-şi limpezească mintea. Unul dintre 
bărbaţi ridică piciorul şi-l lovi pe Giordino între coaste, 
trântindu-l, cu scaun cu tot, pe podea. Raymond LeBaron era 
chiar lângă Gly, uşor în spatele lui. Dinamicul magnat al 
finanţelor arăta acum ca o umbră, un spectru al cărui suflet îi 
fusese smuls din trup. Privea înainte cu ochii goi, iar pe faţa 
sa nu se citea nimic. Gly îl tocase şi-l cotonogise până-l 
făcuse să arate ca o legumă veştedă. 

În centrul încăperii, stătea în genunchi Jessie LeBaron, 
privindu-l sfidător pe Gly. Strângea în jurul umerilor o pătură. 
Fusese bătută măr, iar pe picioare şi pe braţe purta urme şi 
vânătăi urâte. 

Părea să fi trecut dincolo de pragul suferinţei şi era 
detaşată de orice durere. In ciuda faptului că starea ei îţi 
stârnea milă, era, în acel moment, incredibil de frumoasă, 
avea o seninătate şi o ţinută remarcabile. 

Foss şi ceilalţi bărbaţi se întoarseră spre, lift când acesta se 
opri, dar văzând că, după toate aparențele, acesta era gol, se 
întoarseră concentrați la jucăriile lor. 

Chiar în momentul în care uşile începuseră să se închidă, 
Pitt păşi în încăpere cu un calm aproape neomenesc, cu 
puşca AK-74 la ochi, iar gura ţevii începu să scuipe foc. 

Ochi atent şi liniştit bărbatul care îl trântise pe Giordino la 
pământ. A doua lovitură atinse pieptul acoperit de medalii al 
ofițerului aşezat lângă Gunn şi-l azvârli de bibliotecă. Al 
treilea şi al patrulea foc spulberară trei bărbaţi care stăteau 
strânşi, în grup. 


Tocmai răsucea ţeava puştii spre Foss Gly, următoarea lui 
ţintă, numai că ticălosul, cu toată masivitatea sa, reacţiona 
mai rapid decât ceilalţi. 

Gly o ridică pe Jessie în faţa lui drept pavăză. 

Asta-l făcu pe Pitt să ezite şi-i dădu timp celui de-al 
şaptelea rus, care stătea atât de aproape de el încât mai că-i 
atingea cotul, să scoată din toc un pistol automat şi să tragă 
un foc disperat. 

Glonţul atinse obturatorul armei lui Pitt, i-o smulse din 
mână şi o făcu să ricoşeze în tavan. Pitt ridică arma şi sări în 
lături în acelaşi moment în care văzu scânteind al doilea foc 
la gura pistolului automat. Acum, totul păru să se desfăşoare 
cu încetinitorul. Chiar şi expresia de pe chipul înfricoşat al 
rusului când apăsa trăgaciul pentru a treia oară; glonţul însă 
nu mai apucă să plece. Focul pornit din arma AK-74 tăie aerul 
şi se opri în capul rusului, în care făcu o gaură adâncă. 

La-nceput, Pitt crezu că cel de-al doilea glonţ ratase ţinta, 
dar apoi simţi sângele prelingându-i-se pe gât din urechea 
stângă, de unde muşcase glonţul. 

Rămase nemişcat, urmărindu-l furios pe Gly cum o 
îmbrânceşte şi o trânteşte pe Jessie la pământ. 

Un rânjet diabolic se lăţi pe faţa răutăcioasă a lui Gly care 
exprima aşteptare încărcată de promisiuni necurate. 

- Te-ai întors. 

- Eşti foarte deştept pentru un cretin. 

- Ţi-am promis c-ai să mori în chinuri data viitoare când ne 
mai vedem, spuse Gly ameninţător. Mai ţii minte? 

- N-am uitat, spuse Pitt. Şi-am adus şi-un ciomag cu mine. 

Pitt n-avea nici o îndoială că Gly şi-ar fi dorit să-l omoare cu 
mâinile lui masive. Dar mai ştia că singurul lui avantaj real, în 
afara bătătorului, era că nu simţea nici un pic de teamă. Gly 
era obişnuit să-şi vadă victimele în toată goliciunea lor, 
neajutorate şi înfricoşate de forţa lui de brută. Pitt îi răspunse 
cu un rânjet la fel de diabolic şi începu să-l pândească pe Gly 
şi să-l hărţuiască de parcă îl vâna, urmărind cu satisfacţie 
detaşată privirea derutată care apăru în ochii adversarului 
său. 

Pitt făcu o fandare, se pregăti pentru o lovitură joasă, de 
baseball, răsuci bătătorul şi-l lovi pe Gly în genunchi. Lovitura 


zdrobi rotula lui Gly care icni de durere, dar ticălosul reuşi să 
se ţină pe picioare. Îşi reveni cât ai clipi din ochi şi se năpusti 
asupra lui Pitt, primind de data asta o nouă lovitură în coaste 
care-i tăie răsuflarea de durere. O clipă, rămase nemişcat, 
urmărindu-l prudent pe Pitt în timp ce-şi pipăia coastele rupte 
şi trăgea disperat aer în piept. 

Pitt se dădu înapoi şi lăsă în jos bătătorul. 

- Îţi spune ceva numele de Brian Shaw? întrebă el calm. 

Ura încrâncenată din priviri se transformă în perplexitate. 

- Agentul britanic. Îl cunoşti? 

- Acum şase luni i-am salvat viaţa pe o şalupă, pe Raul 
Saint Lawrence. Ţi-aminteşti? Il strângeai de gât, dar am 
venit eu din spate şi te-am pocnit în cap cu o cheie. 

Pitt savura privirea de furie sălbatică din ochii lui Gly. 

- Tu ai fost? 

- Asta o să fie ultimul gând pe care-l iei cu tine în mormânt, 
spuse Pitt zâmbind diabolic. A 

- A fost confesiunea unui om mort. In glasul lui Gly nu se 
simţea dispreț, sfidare sau insolenţă, ci o convingere 
neştirbită. 

Fără a mai scoate un cuvânt, cei doi începură să-şi dea 
târcoale, ca doi lupi, Pitt cu bătătorul ridicat, Gly târându-şi 
piciorul rănit. O tăcere nefirească se aşternu în încăpere. 
Gunn încercă să-şi învingă durerea insuportabilă şi se târi 
spre automatul căzut la podea, însă Gly prinse cu coada 
ochiului mişcarea şi, dintr-o lovitură, zvârli cu piciorul pistolul 
cât colo. Legat de scaun, Giordino încerca neputincios să se 
desfacă, în timp ce Jessie zăcea unde o aruncase Gly, 
urmărind scena cu o fascinaţie morbidă. 

Pitt făcu un pas înainte şi era pe punctul de a se răsuci 
pentru a-i aplica lui Gly o nouă lovitură, când alunecă pe 
sângele unuia dintre ruşii doborâţi. 

Lovitura ar fi trebuit să-l atingă pe Gly la tâmplă, dar devie 
şi trecu pe lângă el la milimetru. Din reflex, Gly întinse braţul 
şi prelua impactul cu toată forţa bicepşilor săi enormi. 

Bata se clătină în mâinile lui Pitt de parcă se lovise de bara 
de protecţie a unui camion. Gly întinse mâna liberă, înşfacă 
bătătorul de celălalt capăt şi-l ridică ca un halterofil. Pitt se 
prinse strâns de mâner simțind că de asta depindea viaţa lui; 


fu ridicat în aer ca un copil şi azvârlit în partea cealaltă a 
camerei unde se lovi de un raft de cărţi legate în piele care se 
prăvăliră ca o avalanşă în capul lui. 

Disperaţi, Jessie şi ceilalţi îşi dădură seama că Pitt nu avea 
cum să-şi revină din izbitura zdrobitoare de perete. Până şi 
Gly se relaxa o idee şi se apropie fără grabă de corpul întins 
la podea; pe faţa hidoasă de monstru îi apăruse o expresie 
victorioasă, iar buzele începură să se lăţească într-un rânjet 
la gândul plăcerii de a-l extermina pe Pitt. 

Numai că Gly se opri privindu-l prostit pe Pitt cum se ridică 
în picioare de sub muntele de cărţi, ca un fundaş care fusese 
trântit la pământ, uşor ameţit şi dezorientat, însă pregătit 
pentru următoarea lovitură. Ce ştia însă Pitt, iar ceilalţi 
ignorau, este că mormanul de cărţi amortizase lovitura. Il 
durea tot corpul, însă nu era rănit şi n-avea nici un os rupt. 

Ridicând bătătorul înainta în întâmpinarea omului de fier şi 
repezi cu toată forţa capătul gros al bâtei în faţa 
batjocoritoare a lui Gly. 

Numai că judecă greşit forţa neobişnuită a brutei. Gly făcu 
o fandare şi, dintr-un pumn, îi zbură din mână bâta; 
folosindu-se de mişcarea de înaintare a lui Pitt îşi încleşta 
braţele de fier în jurul trupului său. Pitt se răsuci violent şi-şi 
repezi genunchiul în vintrele lui Gly cu o lovitură atât de 
sălbatică încât ar fi doborât şi-un taur. Dar nu pe Gly. Acesta 
scoase un icnet, tresări de durere, dar imediat îl strânse şi 
mai tare într-o îmbrăţişare puternică ca a unui urs iar Pitt 
simţi cum se scurge toată vlaga din el. 

Gly îl fixă în ochi pe Pitt de la nici un centimetru, fără 
măcar să clipească. Pe faţa lui nu se citea nici urmă de efort. 
Doar surâsul batjocoritor era acolo, la locul lui. Il ridică pe Pitt 
în braţe, şi-l strânse, îl strânse tot mai tare, bucurându-se la 
gândul că, în ultimele clipe, chipul lui avea să fie desfigurat 
de groază. 

Pitt simţea cum rămâne fără aer şi căscă gura, 
sufocându-se. Incăperea începu să-şi piardă conturul sub 
privirea lui înceţoşată şi simţi cum îi ia foc pieptul de chinul 
insuportabil. O auzi ţipând pe Jessie, îl auzi pe Giordino 
strigându-i ceva, dar nu înţelese nimic. Cu toată durerea, 
mintea lui rămăsese limpede şi-i lucra febril. Refuză să se 


resemneze în faţa morţii şi, la rece, se gândi la o cale de a o 
alunga. 

O mână o avea liberă, cealaltă, care mai strângea încă 
bătătorul de baseball, era imobilizată sub încleştarea lui Gly. 
Vălul de întuneric începuse să i se lase peste ochi pentru 
ultima oară şi el îşi dădea seama că numai câteva secunde îl 
mai despărţeau de moarte, dar făcu un ultim efort disperat. 

Ridică mâna până ajunse la nivelul feţei lui Gly, şi-şi repezi 
cu forţă degetul mare în ochiul lui, apăsând, împingând şi-l 
răsuci adânc în creier. 

Şocul şterse rânjetul batjocoritor de pe faţa lui Gly un şoc 
îndoit de o durere atroce şi de surpriză. 

Faţa lui întunecată se contorsiona, transformându-se într-o 
mască a suferinţei şi, instinctiv, îl eliberă pe Pitt din 
strânsoare şi-şi duse mâinile la ochi, scoțând un urlet oribil, 
care făcu să se zguduie pereţii. 

Deşi fusese teribil rănit, Gly rămase în picioare, 
învârtindu-se prin cameră ca turbat, înnebunit de durere. Lui 
Pitt nu-i venea să creadă că monstrul încă mai sufla şi se 
gândi, o clipă, că, poate, e de neînvins, până când un bubuit 
asurzitor puse capăt urletelor lui de agonie. 

O dată, de două ori, de trei ori. Jessie apăsă pe trăgaciul 
armei pe care o ridicase de jos, calm şi cu sânge rece şi-l 
nimeri pe Gly drept în burtă. 

Gloanţele îi muşcară din trup, se dădu înapoi câţiva paşi 
clătinându-se şi rămase câteva clipe în picioare, ca o 
marionetă grotescă trasă de fire. In cele din urmă, se prăbuşi 
la pământ, ca un copac doborât. 

Ochiul teafăr îi rămăsese deschis, întunecat şi rău în 
moarte cum fusese şi-n viaţă. 


56. 


Maiorul Gus Hollyman pilota avionul său de vânătoare şi 
era înfricoşat. Era pilot de carieră în Aviaţie şi număra 
aproape trei mii de ore de zbor, însă, la zborul ăsta, îl chinuia 
îndoiala, şi îndoiala este cel mai de temut duşman al unui 
pilot. Lipsa de încredere în propriile forţe, în aparatul său de 
zbor sau în oamenii de la sol îi puteau fii fatale unui pilot. 


Parcă tot nu-i venea să creadă că misiunea lui era de-a 
dobori naveta spaţială Gettysburg şi-şi repeta întruna că nu 
putea fi altceva decât un exerciţiu tâmpit, imaginat de cine 
ştie ce general cu creier de bibilică, mort după jocuri de-a 
războiul pe cer. E doar un exerciţiu de simulare, îşi spuse el 
pentru a zecea oară, nu putea să fie decât o simulare, care 
avea să fie oprită în ultimul moment. 

Hollyman privi stelele care se zăreau din carlinga avionului 
său de vânătoare F-15E pentru atacuri nocturne, şi se 
întrebă: chiar, ce-ar fi făcut dacă ar fi primit cu-adevărat 
ordin să distrugă naveta, cu toți cei aflaţi la bordul ei? Privirea 
i se lăsă asupra aparatului care pâlpâia pe bordul din faţa sa. 
Se afla acum la o altitudine de patru mii cinci sute de metri. 
În mai puţin de trei minute, putea să se apropie de naveta 
spaţială, să ochească şi să o distrugă cu o rachetă Modoc, 
dirijată prin radar. Trecu în revistă, în mod automat, ce avea 
de făcut, sperând că n-avea să fie altceva decât o repetiţie 
mentală a misiunii. 

- Ceva nou? îl întrebă pe operatorul radar, locotenentul 
Regis Murphy, un tip care mesteca veşnic gumă. 

-Încă n-a apărut, răspunse Murphy. Ultimele ştiri de la 
centrul spaţial din Colorado o situează la douăzeci şi şase de 
mile de noi, viteză aproximativă şase mii, încetineşte. Ar 
trebui să între în sectorul nostru în cinci minute patruzeci de 
secunde, cu o viteză de o mie două sute. 

Hollyman se întoarse, scrută cerul întunecat din spatele lui 
şi zări scânteia slabă de la cele două aeronave care îl urmau. 

- FOX Two, eşti pe recepţie? 

- Recepție, Fox Leader. 

- Fox Three? 

- Recepție. 

Parcă şi aerul din carlinga în care se afla Hollyman era 
deprimant. Nu era în regulă. Doar nu-şi pusese viaţa în slujba 
apărării ţării şi nu petrecuse ani întregi de antrenament 
intens ca să arunce în aer o aeronavă la bordul căreia se 
aflau oameni de ştiinţă neînarmaţi care veneau din cosmos. 
Ceva chiar nu era în regulă. 

- Turnul de control Colorado, aici Fox Leader. 

- Dă-i drumul, Fox Leader. 


- Cer permisiunea să închei exerciţiul. Terminat. 

Urmă o pauză lungă şi după aceea: 

- Maior Hollyman, îţi vorbeşte generalul Allan Post. Mă 
auzi? Deci ăsta era generalul cu creier de găină, gândi 
Hollyman. 

- Da, domnule general, vă aud. 

- Acesta nu este un exerciţiu. Repet, nu este un exerciţiu. 

Hollyman nu reuşea să accepte mesajul. 

- Vă daţi seama ce-mi cereţi să fac, domnule? 

- Nu-ţi cer, maior. Îți dau ordinul direct de a dobori 
Gettysburg înainte să aterizeze în Cuba. 

N-avusese timp pentru un instructaj complet când primise 
ordin să se înalțe. Înţepeni, nevenindu-i să creadă ce îi 
spusese Post. 

- lertaţi-mă, domnule general, pentru întrebare, însă aţi 
primit ordin de la un grad superior? Terminat. 

- Te mulţumeşte ordinul comandantului de la Casa Albă? 

- Da, domnule, rosti el rar. Cred că da. 

Dumnezeule, îşi spuse Hollyman cu disperare, n-avea cum 
să iasă din situaţia asta. 

- Altitudinea douăzeci şi nouă de mile, nouă minute până la 
aşezarea la sol. Burkhart îi citea lui Jurgens datele care 
apăreau afişate pe instrumente. 

- Avem lumini în dreapta. 

- Houston, ce se-ntâmplă? Unde dracu vreţi să ne puneţi? 

- Ţine-ţi firea, îi răspunse vocea impasibilă a 
coordonatorului de zbor Foley. Staţi splendid, chiar pe 
traiectorie. Ţineţi-vă bine şi vă aducem jos. 

- Radarele şi instrumentele de navigaţie zic că ne aşezăm 
în mijlocul Cubei. Vă rog verificaţi. 

- Nu-i nevoie, Gettysburg, vă apropiaţi de ultima sută de 
metri.. 

- Houston, nu mă îndrept spre tine. Repet, unde vreţi să ne 
aşezaţi la sol? Nu veni nici un răspuns. 

- Ascultă-mă, spuse Jurgens la un pas de disperare. Trec pe 
comandă manuală. 

- Se respinge, Dave. Rămâi pe automat. Toate sistemele 
sunt acţionate pentru aterizare. 

Jurgens îşi încleşta pumnii de neputinţă. 


- De ce? ceru el socoteală. De ce ne faceţi asta? Nici un 
răspuns. 

Jurgens se uită la Burkhart. 

- Transferă dispozitivul de frânare înapoi pe zero la sută. 
Continuă, pe TAEM. Vreau să ţin nava asta în aer până 
primesc nişte răspunsuri clare. 

- Nu faci decât să amâni inevitabilul cu câteva minute, 
spuse Burkhart. 

- Da nici nu putem sta în fund să înghiţim asta. 

- N-avem ce face, răspunse Burkhart jalnic. N-avem unde 
ne duce în altă parte. 


KKK 


Adevăratul Merv Foley era aşezat la consola centrului din 
Houston, cuprins de o furie neputincioasă. Pe fața sa albă ca 
varul se citea că nu-i vine să creadă ce se-ntâmplă. Trânti 
pumnul de marginea consolei. 

- li scăpăm, spuse el deznădăjduit. 

Irwin Mitchell stătea chiar în spatele lui. 

- Oamenii noştri de la comunicaţii fac tot ce le stă în 
putinţă să restabilească legătura. 

- E prea târziu! izbucni Foley. Intră în porţiunea finală. 

Se întoarse şi-l apucă pe Mitchell de braţ. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, Irv, roagă-l pe preşedinte 
să-i lase să aterizeze. Daţi-le naveta ruşilor, lăsaţi-i să ia tot 
ce vor. Dar nu-i lăsaţi pe oamenii ăia să moară. 

Mitchell se uită undeva sus spre datele care erau afişate pe 
ecran fără să le vadă. 

- E mai bine aşa, spuse el cu o voce pierită. 

- Coloniştii de pe Lună - bine dar sunt oamenii tăi. După 
toate câte au făcut, după ce au luptat ani în şir să rămână în 
viaţă într-un mediu în care-şi puteau găsi moartea în orice 
clipă, nu se poate să-i condamni tocmai tu, când sunt atât de 
aproape de casă. 

- Tu nu-i cunoşti pe oamenii ăştia. N-ar permite niciodată ca 
rezultatul muncii lor să încapă pe mâinile unei ţări duşmane. 
Dacă aş fi fost eu acolo sus şi Eli Steinmetz aici, în locul meu, 
el n-ar fi ezitat o clipă să facă praf Gettysburg. 

Foley îl privi lung pe Mitchell, apoi se-ntoarse şi îşi luă capul 


în mâini, zdrobit de durere. 
57. 


Jessie ridică capul spre Pitt, iar ochii ei căprui ca nişte 
boabe de cafea se umeziră şi lacrimile începură să se 
rostogolească pe obraz, spălându-i rănile urâte. Tremura, 
realizând abia acum prezenţa morţii, dar şi o imensă uşurare. 
Pitt o strânse la piept fără nici o reţinere şi-i luă uşurel arma 
din mână. Apoi îi dădu drumul din braţe, îl dezlegă iute pe 
Giordino, îl strânse de umăr pe Gunn, a îmbărbătare, şi - se 
îndreptă grăbit, spre, harta imensă de pe perete. 

Lovi uşor cu degetul în ea, încercând să vadă dacă erau 
diferenţe de grosime a zidului, apoi făcu un pas şi lovi cu 
piciorul chiar în centrul Oceanului Indian. Uşa ascunsă sub 
hartă cedă sub lovitură, se desprinse din ţâţâni şi se izbi de 
perete. 

- Mă-ntorc imediat, spuse el şi dispăru. 

Uşa dădea într-un coridor puternic luminat şi mochetat. Se 
repezi înainte uitând de orice prudenţă, cu arma pregătită de 
atac. Deşi culoarul avea aer condiţionat, lui Pitt îi era cald şi 
valuri de transpiraţie îi ieşeau prin toţi porii, mai abundentă 
ca niciodată. Se şterse cu mâneca pe frunte, acoperindu-şi o 
clipă ochii şi asta era cât pe ce să îl coste viaţa. 

Chiar în acea secundă ajunse într-un punct în care culoarul 
lui se intersecta cu un altul şi, ca într-o comedie mută cu 
Mack Sennett, se ciocni de doi soldaţi care dădeau colţul. 

Pitt intră în ei şi-i împinse pe unul în dreapta, pe celălalt în 
stânga, făcu un salt şi ateriză pe podea. Avantajul era de 
partea lui. Paznicii nu s-ar fi aşteptat o clipă să se întâlnească 
cu un duşman atât de aproape de biroul lui Velikov şi asta-i 
luă prin surprindere. Pitt profită şi trase patru focuri unul 
după altul cu automatul din mâinile lui înainte ca soldaţii să fi 
apucat să apese pe trăgaci. 

Se ridică în picioare înainte ca soldaţii să cadă la pământ. 

Două secunde, poate chiar mai mult, care-i părură lungi cât 
o oră, nu-şi putu dezlipi privirea de pe chipurile lor îngheţate, 
în mod curios neafectat de moartea lor, dar încă uimit că 
totul se petrecuse atât de rapid. 


Era epuizat psihic, însă se simţea în plină formă fizică. 
Inspiră profund de câteva ori să-şi limpezească mintea 
buimăcită, îşi adună gândurile şi-şi concentra atenţia asupra 
drumului pe care trebuia să apuce, întrebându-se care culoar 
o fi ducând la centrul electronic al bazei. 

Culoarul pe care-l intersectase avea pardoseala de ciment, 
în timp ce acela pe care venise era mochetat, aşa că, fără să 
mai stea la îndoială, o luă la fugă înainte. După nici o sută 
cincizeci de metri, mintea începu să-i funcţioneze din nou, 
normal şi se ocări în gând că n-avusese inspiraţia să ia cu el 
una din puştile soldaţilor. Trase camera încărcătorului afară şi 
constată că era gol - nu mai avea decât un singur cartuş. Dar 
alungă orice părere de rău şi continuă cursa. In acel moment, 
lumina deveni mai puternică şi auzi murmur de voci. Incetini, 
se trase lângă zidul unui portal care se deschidea înaintea lui 
şi iscodi să vadă ce se află dincolo de el, ca un şoarece 
pândind la o gaură de zid, să nu fie prins de pisică. 

Văzu la doi metri în faţa lui balustrada unui balcon care 
domina o sală imensă, umplută la refuz cu calculatoare şi cu 
console, aşezate în şiruri ordonate milităreşte, sub două 
monitoare imense pe care rulau coloane întregi de date. Pe 
puţin zece tehnicieni şi ingineri erau aşezaţi în faţa 
computerelor şi alţi cinci sau şase discutau animat în 
picioare. 

Puţinii soldaţi în uniformă prezenţi în încăpere se 
strânseseră ciorchine în celălalt capăt al încăperii, cu armele 
aţinute pe o uşă masivă din oţel. De-afară se auzeau focuri 
de armă, iar Pitt ştiu că Quintana şi ai lui luaseră cu asalt uşa 
şi erau pe punctul să îşi croiască drum înăuntru. Acum chiar 
că-i părea rău că nu luase armele celor doi soldaţi morţi. Era 
cât pe ce să facă cale-ntoarsă să le aducă, când un bubuit 
îngrozitor umplu încăperea, uşa se curbă şi explodă în mii de 
bucăţi, acoperind totul cu o ploaie de moloz şi de praf. 

Înainte ca praful să se liniştească, cubanezii trecură deja 
prin deschizătură, cu mitralierele scuipând foc. Primii trei care 
au intrat în sală au căzut sub gloanţele soldaţilor, apoi fu 
rândul ruşilor să cadă seceraţi până la ultimul în acest măcel 
necruţător. Vacarmul dinăuntru începuse să se potolească, 
dar Pitt auzea încă ţipetele răniților. 


Majoritatea tehnicienilor se ascunseseră sub mese, însă au 
fost găsiţi şi împuşcaţi fără milă. 

Pitt ieşi în balcon, scurgându-se de-a lungul peretelui, cu 
spatele strâns lipit de el, şi văzu doi bărbaţi la nouă metri mai 
încolo, care urmăreau îngroziţi măcelul care se desfăşura sub 
ochii lor. 

Unul dintre ei era generalul Velikov. Pitt îl recunoscu şi se 
apropie pe furiş, fixându-şi vânatul. 

Nu făcuse decât câţiva paşi, când Velikov se trase de lângă 
balustradă şi se întoarse. Se pomeni uitându-se drept în ochii 
lui Pitt, pe care-l privi o clipă alb, cu ochii măriţi de spaimă 
când îl recunoscu, apoi zâmbi neaşteptat. Tipul părea să aibă 
nervi de oţel. 

Pitt ridică arma şi ochi pe îndelete. 

Cu agilitatea unei pisici, Velikov îl trase pe celălalt în faţa 
lui, cu o fracțiune de secundă înainte ca degetul lui Pitt să 
apese pe trăgaci. 

Glonţul îl nimeri pe Lev Maisky drept în piept. 

Adjunctul şefului de la K.G.B rămase nemişcat, împietrit, 
privindu-l şocat pe Pitt şi nevenindu-i să-şi creadă ochilor, 
apoi se clătină şi se răsturnă pe balustradă, iar în final ateriza 
pe podeaua sălii de sub ei. 

Pitt apăsă mecanic din nou pe trăgaci, numai că arma era 
goală. Cu un gest inutil, de neputinţă, aruncă mitraliera spre 
Velikov, care o pară cu uşurinţă cu un singur braţ. 

Velikov dădu din cap, iar pe faţa lui se putea citi mai 
degrabă curiozitate decât teamă. 

- Eşti un tip surprinzător, domnule Pitt. 

Inainte ca Pitt să poată răspunde sau să facă un pas 
înainte, generalul se strecură printr-o uşă laterală şi o trânti 
în urma sa. Pitt se aruncă asupra uşii; era prea târziu. Uşa era 
zăvorâtă pe dinăuntru. 

Pe asta nu mai avea cum s-o deschidă cu o lovitură. 

Zăvorul greu, masiv era bine prins într-un cadru metalic. Îşi 
ridică pumnul, a neputinţă, dar se gândi că avea ceva mai 
bun de făcut, se răsuci şi o porni în fugă pe o scară care 
ducea în sala de dedesubt. 

Traversă încăperea păşind peste cadavrele întinse pe jos, 
până la Quintana care-şi descărca arma AK-74 într-un şir de 


computere. 

- Las-o baltă! îi strigă Pitt în ureche. Arătă spre consola 
unde se afla staţia radio. Dacă oamenii tăi n-au distrus încă 
antena, lasă-mă să iau legătura cu naveta. 

Quintana îşi lăsă arma şi-l privi întrebător. 

- Comenzile sunt în rusă. Te descurci? 

- Habar n-am până nu încerc, spuse Pitt. Se aşeză la 
consola radio şi examina rapid mulţimea de luminiţe şi 
butoane încurcate pe care erau aşternute cuvinte în alfabetul 
chirilic. 

Quintana se aplecă peste umărul lui Pitt. 

- N-ai timp să găseşti frecvenţa. 

- Eşti catolic? 

- Da. 

- Atunci mai bine roagă-te sfinţilor patroni ai sufletelor 
pierdute ca obiectul ăsta să fie pe frecvenţa navetei. 

Pitt aşeză o cască minusculă la ureche şi apăsă o serie de 
butoane până ce auzi un ton. Apoi regla microfonul şi apăsă 
un buton, sperând cu ardoare să fie cel de transmitere. 

- Alo, Gettysburg, mă auzi? Apoi apăsă butonul care ştia 
sigur că este de recepţie. 

Nimic. 

Mai încercă o dată şi încă o dată. 

- Gettysburg, mă auzi? Terminat. 

Apăsă pe un al patrulea buton. 

- Gettysburg, Gettysburg, te rog, răspunde, imploră Pitt. Mă 
auzi? Terminat. 

Linişte şi apoi: 

- Aici Gettysburg. Voi cine dracu mai sunteţi? Terminat. 

Răspunsul neaşteptat, atât de clar, îl luă pe Pitt prin 
surprindere, aşa că-i trebuiră trei secunde până să poată 
răspunde. 

- Nu c-ar avea vreo importanţă, dar mă numesc Dirk Pitt. 
Pentru numele lui Dumnezeu, Gettysburg, taie-o. Repet, 
plecaţi. Vă aflaţi pe un culoar de coborâre în Cuba. 

- Ca să vezi ce noutate, spuse Jurgens. Nu pot să mai ţin 
pasărea asta în aer decât încă câteva minute; după aia 
trebuie să încerc să aterizez pe cea mai apropiată fâşie de 
pământ. Cam asta e tot ce pot să aleg. 


Pitt nu-i răspunse imediat. Închise ochii şi se concentra. Îi 
veni brusc o idee. 

- Gettysburg, poţi să ajungi până la Miami? 

- Imposibil. Terminat. 

- Fă o încercare - baza aeronavală Key West. E chiar la 
marginea recifului. 

- Am înţeles. Pe computere apare la o sută zece mile nord 
şi uşor la est de noi. Nu cred. Terminat. 

- Mai bine vă prăbuşiţi în mare decât să încăpeţi pe mâna 
ruşilor. 

- Ţie-ţi vine uşor să spui, dar noi avem doisprezece oameni 
la bord. Terminat. 

Pitt dădu pentru o clipă o luptă teribilă cu propria-i 
conştiinţă, întrebându-se dacă se cuvenea să-l substituie pe 
Dumnezeu. Apoi, rosti precipitat: 

- Gettysburg, fă-o! îndreptaţi-vă spre recif. 

N-avea de unde să ştie, însă Jurgens luase deja aceeaşi 
hotărâre. 

- Şi de ce nu? în definitiv ce avem de pierdut? O aeronavă 
de un miliard de dolari şi viaţa noastră. Ţine-ne pumnii. 

- Eu întrerup şi după aceea veţi restabili legătura cu 
Houston-ul, spuse Pitt. Succes, Gettysburg. Să ne vedem cu 
bine acasă. Incheiat. 

Pitt rămase locului, stors de vlagă. Se lăsase o linişte 
nefirească în încăperea devastată, o linişte parcă mai 
profundă sub gemetele răniților. Ridică privirea spre Quintana 
şi-i zâmbi moale. Rolul lui se încheiase, tot ce-i mai rămânea 
acum de făcut era să-şi ia prietenii şi să se întoarcă acasă. 

Dar, aproape imediat, îşi aminti de La Dorada. 


58. 


Gettysburg se profila ca o pasăre bondoacă în timp ce 
aluneca uşor prin noapte. Nu venea nici o scânteie de la cele 
două motoare stinse, însă era ca un licurici, acoperită din cap 
până-n picioare de luminiţele de navigaţie aprinse. Se afla la 
numai un sfert de milă înaintea avionului de vânătoare al lui 


Hollyman, poate uşor sub curs. El ştia că nimic nu mai poate 
salva naveta şi oamenii pe care-i purta la bordul său. Doar 
câteva secunde o mai despărţeau de sfârşitul său inevitabil. 

Hollyman recapitula încă o dată toate mişcările mecanice 
pe care trebuia să le facă pentru atac. 

Datele afişate pe panoul de comandă din faţa sa îi indicau 
viteza şi coordonatele de navigaţie, dar şi stadiul şi indicii de 
lansare ai rachetei cu care trebuia să distrugă naveta 
Gettysburg. Un computer digital urmărea naveta spaţială, aşa 
că lui nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să apese pe 
un buton şi să lanseze racheta aducătoare de moarte. 

- Turnul Colorado, sunt activat pe ţintă. 

- Recepție, Fox Leader. Patru minute până la aterizare. 
Lansează atacul. 

Pe Hollyman îl rodea îndoiala şi nehotărârea. 

Simţi un val de repulsie atât de puternic, încât o clipă fu 
incapabil să facă o mişcare, aproape bolnav la gândul actului 
înfricoşător pe care urma să-l comită. Nutrise speranţa 
nebunească că afacerea avea să se dovedească a nu fi 
altceva decât o greşeală îngrozitoare şi că Gettysburg, 
asemeni unui condamnat la moarte din filmele vechi, avea să 
fie grațiat în ultimul moment de preşedinte. 

Cariera remarcabilă pe care Hollyman şi-o croise în aviaţie 
era terminată, sfârşită. Chiar dacă nu făcea decât să execute 
nişte ordine, pe veci avea să fie pecetluit şi etichetat de 
ceilalţi drept pilotul care a doborât Gettysburg-ul şi echipajul 
său. Era şi înfricoşat şi furios în acelaşi timp, cum nu-şi 
amintea să mai fi fost vreodată. 

Nu reuşea să se resemneze, nu putea să accepte gândul că 
destinul îl alesese tocmai pe el să le fie călăul. li blestema în 
gând pe politicienii care luaseră această hotărâre, când 
decizia trebuia luată de militari şi care-l aduseseră pe el în 
situaţia de a face aşa ceva. 

- Repetă, Fox Leader. N-am înţeles mesajul. 

- N-am spus nimic. Nimic! 

- De ce întârzii? întrebă generalul Post. Porneşte imediat la 
atac. 

Degetele lui Hollyman se apropiară de buton. 

- Doamne, iartă-mă, murmură el. 


Brusc, coordonatele de zbor ale navetei afişate pe bordul 
său se modificară. Le studie scurt, mânat de curiozitate. Apoi, 
se uită concentrat la navetă. Părea că se mişcă. 

- Turnul Colorado! urlă el în microfon. Aici Fox Leader. 
Gettysburg şi-a modificat cursul de apropiere. Mă 
recepţionezi? Gettysburg s-a înclinat pe stânga şi o ia spre 
nord. 

- Am recepționat, Fox Leader, îi răspunse Post vădit uşurat. 
Şi pe dispozitivele noastre de urmărire apare modificare de 
curs. Redresează-te şi însoţeşte naveta. Băieţii ăştia or să 
aibă mare nevoie de sprijin moral. Să-i ajutăm. 

- Cu mare plăcere, spuse Hollyman înveselit. Cu mare 
plăcere. 

O tăcere de moarte se aşternuse asupra celor din turnul de 
control al centrului spaţial Johnson. 

Fără a bănui măcar o clipă drama care era cât pe ce să aibă 
loc sub ochii lor şi rolul pe care l-ar fi putut juca aviația, 
echipa de dispeceri de la sol, formată din patru coordonatori 
de zbor, la care se adăugase o mulţime tot mai mare de 
oameni de ştiinţă şi de directori de la NASA, urmărea 
aparatura cu sufletul la gură, ca în chinurile iadului. Reţeaua 
de computere care urmărea zborul afişa o răsucire bruscă a 
navetei către nord, dar s-ar fi putut tot atât de bine ca asta să 
indice finalul, o buclă de pregătire pentru aterizare. 

Apoi brusc, atât de neaşteptat încât îi făcu pe toţi să 
tresară, sparse liniştea vocea lui Jurgens. 

- Houston, aici Gettysburg. Mă interceptezi? Terminat. 

Toţi cei aflaţi în încăpere reacționară cuprinşi de frenezie, 
izbucnind în urale şi aplauze. Merv Foley răspunse prompt: 

- Recepție, Gettysburg. Bine ai venit în ogradă. 

- Vorbesc cu adevăratul Merv Foley? 

- Dacă cumva suntem doi, sper ca celălalt să fie prins 
înainte de a semna cecuri în numele nostru. 

- Bine, tu eşti Foley. 

- Unde te afli, Dave? Terminat. 

- Ne urmăriţi? 

- De când aţi plecat de pe staţia spaţială n-au fost moarte 
decât sistemele de contact şi comenzile de ghidare a 
zborului. 


- Păi atunci ştiţi că suntem la o altitudine de treisprezece 
mii două sute de metri, viteza o mie. Incercăm aterizarea la 
baza aeronavală Key West. 

Foley îl privi încordat pe Irwin Mitchell. 

Mitchell încuviinţă şi-l bătu uşurel pe Foley pe umăr. 

- Hai să ieşim din joc şi să-i lăsăm pe băieţii ăştia să se 
întoarcă acasă. 

- Da e la o distanţă prea mare, patru sute de mile de zona 
de aterizare, spuse Foley descurajat. Avem un aparat de o 
sută de tone, cu o viteză de coborâre de trei mii de metri pe 
minut, o înclinare de aterizare de zece ori mai mare decât 
cea a unui avion de linie. N-o să reuşim niciodată. 

- Niciodată să nu spui niciodată, îi răspunse Mitchell. Acum, 
spune-le că luăm noi legătura cu aeroportul. Şi încearcă să 
pari vesel. 

- Vesel? Foley zăbovi câteva secunde să se adune şi apoi 
apăsă pe butonul de transmisie. OK, Dave, la asta lucrăm 
acum. Încercăm să vă aducem la Key West. Sunteţi pe TAEM? 
Terminat. 

- Afirmativ. Facem tot ce putem să păstrăm altitudinea. 
Trebuie să renunţăm la schema obişnuită de apropiere şi să 
extindeţi zona. Terminat. 

- Înţeles. Alertăm toate unităţile de salvare aeriene şi 
navele din zonă. 

- N-ar fi o idee rea dacă i-aţi anunţa pe cei de la Marină că 
picăm peste ei la micul dejun. 

- Se face, spuse Foley. Rămâi pe recepţie. 

introduse datele de curs în computer şi ele au fost imediat 
afişate pe ecranul conectat la consolă. 

Gettysburg cobora cu peste unsprezece mii opt sute cinci 
zeci de metri şi mai avea încă optzeci de mile de străbătut. 

Mitchell se apropie şi se uită la traiectoria afişată pe 
monitorul imens de pe perete. Işi puse casca la ureche şi 
vorbi cu Jurgens. 

- Dave, aici Irwin Mitchell. Reveniţi pe pilot automat. M-ai 
recepționat? Terminat. 

- Recepţionat, Irv, dar nu-mi place. 

- Mai bine să lăsăm computerele să dirijeze faza asta a 
apropierii. Poţi reveni pe control manual la zece mile de locul 


de aterizare. 

- Bine, terminat. 

Foley se uită în sus la Mitchell. 

- Cât de aproape sunt? a fost tot ce-a întrebat. 

Mitchell trase în piept o porţie bună de aer. 

- La un fir de păr. 

- Pot s-o facă? 

- Dacă nu se-nteţeşte vântul, au o şansă infimă. Dacă 
vântul îşi schimbă direcţia şi bate doar cu cinci noduri mai 
mult, nu mai e nimic de făcut. 


KKK 


Cei din cabina navetei Gettysburg nu simțeau pic de 
teamă. Nici nu era timp pentru asta. Jurgens urmărea 
concentrat traiectoria descendentă a aeronavei pe 
monitoarele computerului. Îşi mişca degetele şi le mlădia ca 
un pianist înaintea concertului, aşteptând nerăbdător 
momentul în care avea să preia comanda manuală pentru 
manevrele de aterizare finală. 

- Avem escortă, spuse Burkhart. 

Pentru prima oară după stabilirea contactului cu 
Houston-ul, Jurgens îşi desprinse privirea de pe instrumente şi 
se uită afară pe geam. Distinse un avion de vânătoare F-15 
care zbura alături de el la nici două sute de metri distanţă. In 
timp ce-l privea, pilotul aprinse luminile de zbor şi clătină 
aripile. Alte două avioane în formaţie de luptă îl urmau. 
Jurgens schimbă frecvenţa aparatului radio pe una militară. 

- Voi, de unde aţi mai apărut, băieţi? 

- Eram şi noi în trecere prin vecini după fete şi v-am văzut 
maşinuţa înaripată, răspunse Hollyman. 

- Putem să vă ajutăm cu ceva? Terminat. 

- Aveţi un cablu de remorcare? Terminat. 

- Gata pregătit. 

- Mulţumim că sunteţi aici. Terminat. 

Jurgens se simţea mai liniştit. Măcar dacă se prăbuşeau 
lângă Key West şi trebuiau să moară, cel puţin avioanele 
ştiau de ei şi ar fi ghidat echipele de salvare până la locul 
unde căzuseră. Işi concentră din nou atenţia asupra 
indicatoarelor de zbor şi se întrebă, nedumerit, de ce nu-i 


pusese Houston-ul în legătură cu baza aeronavală de la Key 
West. 

- Pe dracu, cum adică Key West este închis? strigă Mitchell 
la un inginer alb la faţă ca o coală de hârtie, care stătea chiar 
lângă el cu un receptor în mână. Fără să mai aştepte 
răspunsul, Mitchell înşfacă telefonul. Cu cine vorbesc? ceru el 
socoteală. 

- Aici locotenentul Redfern, comandantul aeroportului. 

- Sunteţi pe deplin conştient de gravitatea acestei situaţii? 

- V-am explicat, domnule, nu se poate face nimic. Mai 
devreme, în seara asta, s-a prăbuşit un avion care transporta 
combustibil peste firele de electricitate, iar pista nu are 
curent. 

- Şi generatoarele de urgenţă? 

- Motorul Diesel care acţionează sursa de curent a mers 
perfect aproape şase ore, după care a căzut din cauza unei 
probleme mecanice. Se lucrează acum la repararea lui şi 
probabil că va funcţiona într-o oră. 

- E al naibii de târziu, trânti Mitchell. Gettysburg mai are 
două minute până la aterizare. Cum îi puteţi ghida să 
aterizeze pe pistă? 

- N-avem cum, răspunse comandantul. Nici un echipament 
nu funcţionează din cauza lipsei de curent. 

- Păi atunci marcați pista cu luminile de la camioanele şi 
maşinile pe care le aveţi sau, în sfârşit, cu orice ar putea-o 
lumina. 

- Vom încerca, domnule, dar cu numai patru oameni de 
serviciu la ora asta matinală, nu cred că facem mare lucru. 
Regret, dar asta e. 

- Nu sunteţi singurii care regretă, mârâi Mitchell şi trânti 
telefonul în furcă. 

- Ar fi trebuit să vedem deja pista, spuse Burkhart 
îngrijorat. Se văd luminile din Key West, dar nici urmă de 
bază aeriană. 

Pentru prima oară, pe fruntea lui Jurgens apărură broboane 
de transpiraţie. 

- Al naibii de ciudat că n-au stabilit cu noi legătura cei de la 
turnul de control. 

Chiar în acel moment, interveni vocea încordată a lui 


Mitchell şi-l întrerupse: 

- Gettysburg, baza. Key West are o pană de curent. Fac un 
efort şi încearcă să lumineze pista cu faruri de vehicule. Vă 
dirijăm apropierea dinspre est; să încercaţi o aterizare pe curs 
vestic. Pista pe care trebuie să aterizaţi are o lungime de 
două mii o sută de metri. Dacă rataţi, o să vă împingă vântul 
într-un parc de distracţii. Aţi recepționat? Terminat. 

- Recepţionat. 

- Vă lăsăm la 3.390 de metri, viteză patru sute zece, Dave. 
Un minut, zece secunde, şase mile până la aterizare. Intră pe 
comandă manuală. Terminat. 

- Recepţionat, trecem pe manual. 

- Vezi pista? 

- Încă nu. 

- Scuzaţi întreruperea, Gettysburg. Hollyman intrase pe 
frecvenţa Houston-ului. Cred că eu şi băieţii mei putem să 
ajutăm săniuţa voastră. V-o luăm înainte şi luminăm drumul. 
Terminat. 

-Vă rămânem îndatoraţi, amice, răspunse Jurgens cu 
recunoştinţă. 

Văzu cum cele trei avioane F-15 accelerară şi-i depăşiră, îşi 
lăsară boturile în jos îndreptându-le spre Key West. O luară în 
şir  urmându-şi conducătorul şi aprinseră luminile de 
aterizare. 

La-nceput, razele se reflectară doar pe apă, apoi luminară 
şi dezvăluiră privirilor o întindere de pământ searbădă la 
malul mării şi în sfârşit măturară pista bazei aeronavale. 

Pe chipul lui Jurgens se citea încordarea. 

Naveta se îndrepta spre locul spre care o dirija el, numai că 
nu fusese construită să se comporte ca un aparat de zbor 
uşor. Burkhart îi citea viteza şi altitudinea afişate pe 
calculator, astfel ca Jurgens să se poată concentra doar 
asupra zborului. 

- Gettysburg, eşti la numai nouăzeci de metri de limita de 
portanță, spuse Foley. 

- Dacă încerc s-o mai înalţ puţin, va intra în vrilă. 

Pista părea că n-o să se lăţească niciodată. 

Naveta nu era decât la patru mile de pistă, însă lui Jurgens i 
se părea că mai sunt o sută până acolo. 


Jurgens spera şi credea că o să reuşească. Trebuia să 
reuşească. Din toate puterile îşi dorea ca Getiysburg să 
reziste. 

- Viteză trei sute douăzeci, altitudine o mie şase sute, trei 
mile până la pistă, îi raporta Burkhart. Vocea lui părea mai 
răguşită acum. 

Jurgens văzu în sfârşit luminile vehiculelor de la sol şi 
semnalizatoarele echipei de intervenţie. 

Avioanele de vânătoare planau deasupra lor, luminând cu 
poziţiile de aterizare pista cu o lungime de o milă şi jumătate 
şi o lăţime de şaizeci de metri. 

Naveta mânca ultimele mile care-o mai despărţeau de 
punctul de aterizare. Jurgens aprinsese toate luminile de pe 
navetă; mai mult nici nu se putea. Luminile de aterizare se 
reflectau pe linia de coastă care nu se afla la nici douăzeci şi 
şapte de metri sub ei. Amână cât mai mult posibil momentul 
în care avea să apese pe buton şi să deschidă trenul de 
aterizare. Procedurile normale de aterizare prevedeau că 
roţile trebuiau să parcurgă opt sute optzeci şi opt de metri 
după ce atinseseră solul, însă Jurgens spera, ţinându-şi 
respiraţia, să atingă măcar pista de beton. 

Întinderea mării scânteie sub lumina orbitoare a 
fasciculelor şi se pierdu în urmă, în noaptea întunecată. 
Burkhart, prins strâns în centurile de siguranţă ale scaunului, 
citea monoton şi sacadat distanţa care se micşora. 

- Viteză două sute cinci... Trenul principal la trei metri,... doi 
metri, un metru... contact. 

Cele patru cauciucuri imense ale trenului principal de 
aterizare scrâşniră şi scoaseră fum la contactul cu suprafaţa 
dură. Măsurătorile ulterioare aveau să dovedească faptul că 
Jurgens aşezase naveta la sol la numai paisprezece metri de 
capătul pistei. Jurgens cobori cu blândeţe botul navetei până 
când roţile trenului din faţă atinseră solul şi împinse până la 
fund ambele pedale de frânare. Întoarse naveta, rulă pe pistă 
şi în sfârşit o opri; din acel punct pista mai avea încă nouă 
sute de metri. 

- Au reuşit! chiui Hollyman în aparatul său de radio. 

- Gettysburg către Houston, rosti Jurgens cu un suspin din 
toată inima. Roţile s-au oprit. 


- Minunat! Splendid! strigă Foley. 

- Felicitări, Dave, adăugă Mitchell. Nimeni n-ar fi reuşit s-o 
aşeze mai bine. 

Burkhart îi privi şi ridică degetul mare în semn de victorie, 
fără a fi capabil să rostească un cuvânt. 

Jurgens rămase pe scaun, încă tensionat, gustând din plin 
victoria pe care o repurtase, în pofida oricărei aşteptări. Îşi 
lăsă mintea obosită să hoinărească şi se întrebă cine putea fi 
acel Dirk Pitt. 

În cele din urmă apăsă pe butonul interfonului. 

- Domnule Steinmetz. 

- Da, domnule comandant. 

- Bine-aţi venit pe Pământ. Am ajuns acasă. 


59. 


Când Pitt păşi din nou în biroul lui Velikov, o privire fusese 
de-ajuns să-şi dea seama ce se-ntâmplă. Toţi cei pe care-i 
lăsase în încăpere erau adunaţi în genunchi în jurul lui 
Raymond LeBaron. 

Jessie îi luase mâna într-a sa şi-i spunea ceva în şoaptă. 
Când Pitt se apropie de ei, Gunn ridică privirea şi clătină din 
cap. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Pitt sec. 

- A sărit în picioare să-ţi vină în ajutor şi l-a atins glonţul 
care ţi-a ciupit urechea, răspunse Giordino. 

Inainte de-a se lăsa în genunchi, Pitt îl privi pe milionarul 
rănit mortal. Cămaşa care-i acoperea pieptul era înroşită. 
Ochii mai păstrau o ultimă scânteie de viaţă şi o fixau, 
pierdut, pe Jessie. Gâfâia şi respiraţia i se pierdea, întretăiată. 
Incercă să-şi ridice capul şi să-i spună ei ceva, însă efortul 
fusese prea mare şi îi căzu la loc. 

Uşurel, Pitt îngenunche lângă Jessie. Ea se întoarse spre el 
şi-l privi. Lacrimi mari îi scăldau obrajii tumefiaţi. Îi întoarse 
scurt privirea, fără să rostească nimic. Nu-i venea nici un 
cuvânt de îmbărbătare în minte, era depăşit de tot ce 
se-ntâmpla. 

- Raymond a încercat să-ţi salveze viaţa, rosti Jessie, cu o 
voce uscată; răguşită. Ştiam eu că n-au cum să-l dea complet 


peste cap şi-n cele din urmă a redevenit el însuşi. 

Raymond tuşi şi scoase un sunet ciudat, ca un hârâit. Se 
uită la Jessie cu o privire ştearsă, cu faţa albă ca hârtia, de pe 
care dispăruse orice urmă de viaţă. 3 

- Ai grijă de Hilda, şopti el. Las totul în mâinile tale. Inainte 
de-a mai apuca să spună ceva, camera se cutremură, 
umplându-se de huruitul exploziilor care urcau parcă din 
străfunduri. 

Echipa lui Quintana începuse distrugerea echipamentelor 
electronice din interiorul bazei. 

Trebuiau să părăsească locul cât mai repede şi nici vorbă 
nu putea fi să-l ia pe Raymond LeBaron cu ei. 

Pitt se gândi la toate articolele şi istorisirile din ziare şi 
reviste, care-l ridicau în slăvi pe bărbatul ce se stingea sub 
ochii lui pe covor; vorbeau elogios despre el şi-l prezentau 
drept omul de afaceri cu nervi şi voinţă de oţel, care putea să 
facă şi să desfacă posturi de directori în marile corporaţii sau 
de politicieni în guvern; era magnatul cu puteri 
impresionante, capabil să manevreze pieţele financiare din 
întreaga lume, bărbatul cu sânge rece, necruţător, care 
lăsase în urma lui cadavrele atator companii concurente, cu 
miile lor de angajaţi aruncaţi în stradă. Pitt citise despre toate 
aceste lucruri. Numai că vedea înaintea sa un bătrân care-şi 
dădea sfârşitul, imaginea paradoxală a slăbiciunilor umane, 
cel care-i furase soţia celui mai bun prieten al său şi pe care-l 
omorâse apoi pentru a face avere de pe urma comorii pe care 
o descoperiseră împreună. Pitt nu putea simţi nici un fel de 
milă pentru un asemenea om, nici cea mai slabă urmă de 
emoție. 

Şi-acum, firul fragil care-l mai lega încă de viaţă stătea gata 
să se rupă. Pitt se aplecă deasupra lui şi-şi apropie buzele de 
urechea bătrânului care se jucase cu puterea. 

- La Dorada, şopti Pitt. Ce-ai făcut cu ea? LeBaron ÎI privi şi, 
pentru o clipă, ochii îi sclipiră însufleţiţi de un ultim efort al 
minţii lui înceţoşate, de a privi în trecut. Vocea se pierdu 
într-o ultimă sforţare de a-şi aduna puterile şi a răspunde. 
Cuvintele le rosti cu ultimul suflu. 

- Ce-a spus? întrebă Giordino. 

- Nu sunt sigur, îi răspunse Pitt, cu o expresie de uimire 


totală pe faţă. Părea c-a spus: Caută pe strada principală. 

De partea cealaltă a golfului, în insula mare a Cubei, 
exploziile se auziră ca un bubuit înfundat de tunet şi 
cubanezii nu le dădură nici o atenţie. Nu stârniră curiozitatea 
lor nici o explozie puternică, asemenea unei erupții de 
vulcan, cu flăcări roşii şi portocalii şi nici o coloană de zeci de 
metri de flăcări şi fum pe cerul întunecat. Sunetele ieşeau 
înfundat pentru că baza era distrusă în interior, sub pământ. 

Până şi distrugerea întârziată a imensei antene parabolice 
trecu neobservată. 

Pitt o susţinu pe Jessie până ce ajunseră la locul de pe plajă 
unde debarcaseră, urmat de Giordino şi de Gunn, acesta din 
urmă cărat de cubanezi pe o targă. Quintana îi ajunse din 
urmă şi, lăsând la o parte orice prudenţă, aprinse o lanternă 
subţire cât un creion şi-i lumină lui Pitt faţa. 

- Ar trebui să-ţi bandajezi urechea. 

- Nu mor până ajungem pe SPUT. 

- A trebuit să abandonez doi oameni de-ai mei printre 
dărâmături. Nu-i va găsi nimeni niciodată acolo. Numai că 
acum tot o să fim mai mulţi decât la venire. Unii dintre voi vor 
trebui să mai ia pe încă cineva la bordul hidromobilului. Dirk, 
tu mergi cu doamna LeBaron. Domnul Gunn poate să vină cu 
mine. Sergentul Lopez poate să... 

- Sergentul poate să meargă singur, îl întrerupse Pitt. 

- Singur? 

- Şi noi am pierdut un om pe care l-am lăsat aici, spuse Pitt. 

Quintana trecu rapid lumina lanternei peste ceilalţi. 

- Raymond LeBaron? 

- El n-o să vină. 

Quintana ridică din umeri aproape nevăzut, înclină capul 
spre Jessie şi spuse simplu: 

- Îmi pare rău. 

Apoi le-ntoarse spatele şi-ncepu să-şi adune oamenii şi să-i 
organizeze pentru călătoria pe care o aveau de făcut înapoi la 
vasul care urma să-i ducă acasă. 

Pitt o ţinea pe Jessie strâns lipită de el şi-i vorbea cu 
blândeţe: 

- Ţi-a cerut să ai grijă de prima lui soţie, Hilda, care mai 
trăieşte. 


Nu-i putu vedea faţa ca să-şi dea seama dacă era 
surprinsă, dar îi simţi uşorul tremur care-i străbătu corpul. 

- Cum de-ai aflat? îl întrebă ea nevenindu-i să creadă. 

- Am cunoscut-o şi-am vorbit cu ea acum câteva zile. 

Ea părea să-i accepte explicaţia şi nu-l întrebă cum 
ajunsese să dea peste Hilda la căminul pentru adulţi. 

- Raymond şi cu mine am făcut cununia şi ne-am jucat 
rolurile de soţ şi soţie, dar el, de fapt, n-a reuşit niciodată să 
se despartă de Hilda cu adevărat. 

- Un bărbat care a iubit două femei în acelaşi timp. 

- Pe fiecare dintre noi ne-a iubit altfel, într-un mod foarte 
special. Un leu în afaceri şi un mieluşel blând în viaţa 
particulară, Raymond s-a simţit pierdut când mintea Hildei a 
început să o ia razna şi starea ei fizică s-a agravat. Avea 
disperată nevoie de o femeie pe care să se bizuie. A avut 
suficientă influenţă să facă să se creadă că Hilda a murit şi 
s-o interneze într-un cămin pentru adulţi sub numele pe 
care-l purta înainte de-a se căsători cu el. 

- Şi tu ai stat la coadă să intri în viaţa lui. Nu-i plăcea că 
era cinic, dar nici nu simţea vreo părere de rău. 

- De fapt, intrasem de mult în viaţa lui, spuse ea, fără să 
pară jignită. Eram unul din redactorii şefi ai publicaţiei sale 
Prospero. Raymond şi cu mine aveam o legătură de câţiva 
ani. El se simţea bine cu mine. Când m-a cerut în căsătorie, 
de fapt nu se gândea că-mi oferă altceva decât un contract, 
era o căsătorie de convenienţă care să salveze aparențele, 
însă, curând, ea a devenit mult mai mult decât atât. Mă crezi? 

- Nu mă pricep să dau verdicte, răspunse Pitt calm. 

Quintana apăru din întuneric şi-i atinse braţul lui Pitt. 

- Plecăm. lau eu radio-transmiţătorul şi merg în frunte. Se 
apropie de Jessie şi-i vorbi cu blândeţe. Într-o oră totul o să se 
termine şi veţi fi în siguranţă. Credeţi că mai rezistaţi încă 
puţin? 

- Mă descurc. Mulţumesc pentru grija pe care mi-o arătaţi. 

Traseră hidromobilele pe plajă, până la apă. La ordinul lui 
Quintana se urcară în ele şi porniră spre larg pe marea 
întunecată. De data asta, Pitt era ultimul, iar Quintana era cel 
care deschidea calea, conducându-i spre SPUT, după 
comenzile pe care i le transmitea colonelul Kleist prin 


transmiţător. 

Lăsară în urmă o insulă a morţii. Imensa bază fusese 
redusă la nişte dărâmături din beton, care se prăbuşiseră în 
interior şi o acopereau ca o lespede de mormânt. Vasta 
încrengătură de echipamente electronice şi mobilierul frumos 
decorat al instalaţiei rămăseseră să ardă mocnit, asemeni 
inimii unui vulcan stins, undeva în adâncuri, sub nisipul 
scăldat de soare. Imensa antenă zăcea în mii de bucăţi 
contorsionate, atât de zdrobită încât nu mai putea fi reparată 
niciodată. Peste câteva ore, sute de soldaţi ruşi conduşi de 
agenţi ai G.R.U-ului aveau să se târască printre ruine, 
scurmând nisipul în căutarea unor probe care să incrimineze 
responsabilii acestei distrugeri. Numai că singurele frânturi 
de dovezi pe care aveau să le strângă, în urma cercetărilor 
lor, aveau să-l indice pe Castro şi mintea lui şireată, 
netrimiţând nicidecum la CIA. 

Pitt îşi ţinea privirea aţintită pe luminiţele albăstrii ale 
hidromobilului din faţa sa. Inaintau acum împotriva mareei, 
iar micuța ambarcaţiune se avânta, cu botul direct în golurile 
lăsate de valuri şi se legăna apoi ţâşnind pe creasta lor ca o 
navă de coastă pe un brizant. Greutatea lui Jessie micşora din 
viteză şi Pitt ţinea apăsată pedala de acceleraţie ca să nu se 
răstoarne. 

Nu parcurseseră decât o milă şi Pitt observă că Jessie îşi 
descolăcise un braţ din jurului pieptului lui. 

- Eşti bine? o întrebă el. 

Răspunsul pe care-l primi fu gura rece a pistolului lipită de 
pieptul lui, chiar la subţioară. Îşi plecă uşor capul şi se uită să 
vadă ce-i sub braţul lui. Se profila într-adevăr silueta 
întunecată a unui pistol automat lipit de coaste, un Makarov 
de nouă milimetri, iar mâna care-l ţinea era sigură şi 
puternică. 

- Dacă nu sunt prea obraznic, aş putea să te întreb ce-ţi 
trece prin minte? rosti el, de-a dreptul surprins. 

- O schimbare de plan, răspunse ea pe un ton scăzut dar 
hotărât. N-am făcut decât jumătate din ce trebuia să facem. 

Kleist măsura nervos puntea SPUT-ului pe când echipa de 
corsari ai lui Quintana era ridicată la bord, iar hidromobilele 
trecute rapid printr-un tambuchi şi apoi coborâte pe o rampă, 


până în măruntaiele cavernoase ale calei. Quintana înconjură 
în hidromobilul său vasul, conducându-şi în continuare 
oamenii, până ce ultimul dintre ei urcă la bord. Abia atunci 
urcă şi el pe puntea de jos. 

- Cum a fost? întrebă Kleist neliniştit. 

- Cum se spune pe Broadway, succes răsunător. E distrusă 
complet. Poţi să anunţi la Langley că G.R.U-ul e în cer. 

- Bine lucrat, spuse Kleist. Ai să primeşti o primă grasă şi o 
vacanţă prelungită. Ca semn de mulţumire din partea lui 
Martin Brogan. 

- Cred că Pitt trebuie să primească partea leului. Ne-a dus 
direct în salon înainte ca ruşii să deschidă gura. Tot el a mers 
în sala de comunicaţii şi-a prevenit naveta spaţială despre ce 
e vorba. 

- Din păcate, nu se dau decoraţii celor care ne ajută drept 
colaboratori, ca să zic aşa, spuse Kleist confuz. Apoi, foarte 
precis, întrebă: Ce-i cu generalul Velikov? 

- Presupun că a murit îngropat printre ruine. 

- Noi avem morţi? 

- Am pierdut doi oameni. Făcu o pauză. A murit şi Raymond 
LeBaron. 

- Preşedintele n-o să se bucure când o să audă vestea asta. 

- A fost un accident. A încercat, foarte curajos, dar într-un 
act prostesc şi inutil, să-i salveze viaţa lui Pitt. A fost 
împuşcat pentru încercarea lui. 

- Deci bătrânul ticălos a murit ca un erou. 

Kleist se apropie de marginea SPUT-ului şi scrută 
întunericul. Ce-i cu Pitt? 

- A fost rănit uşor. Nu-i nimic grav. 

- Şi doamna LeBaron? 

- Dacă se odihneşte câteva zile şi-şi face tratament 
cosmetic ca să acopere contuziile, o să arate ca nouă. 

Kleist se întoarse iute spre Quintana. 

- Când i-ai văzut ultima dată? 

- Când am plecat de pe plajă. Pitt o urcase pe hidromobilul 
său. Am mers cu viteză mică ca să ne ajungă din urmă. 

Quintana nu avea cum să vadă, însă în privirea lui Kleist se 
citea teamă, teama de a-şi fi dat seama brusc că ceva nu era 
în regulă. 


- Pitt şi doamna LeBaron nu au urcat pe punte. 

- Cum să nu, spuse Quintana deodată neliniştit. Eu sunt 
ultimul care a urcat. 

- Nu i-am văzut pe nici unul dintre ei, spuse Kleist. Sunt 
încă undeva pe mare. Şi, cum Pitt nu mai are 
radiotransmiţătorul, nu avem cum să-i mai ghidăm spre casă, 
Quintana îşi duse mâna la frunte. 

- E vina mea. Eu sunt răspunzător de ce s-a întâmplat. 

- Poate, cine ştie. Da poate nu eşti. Dacă s-ar fi întâmplat 
ceva, vreau să spun dacă s-ar fi defectat hidromobilul, Pitt ar 
fi strigat, iar tu l-ai fi auzit, cu siguranţă. 

- Poate-i prindem pe radar, propuse Quintana încrezător. 

Kleist îşi strânse pumnii şi-i lovi uşor unul de celălalt. 

- Ar fi bine să ne grăbim. E-o adevărată sinucidere să mai 
zăbovim pe-aici. 

El şi Quintana coborâră în fugă până la cabina de comandă. 
Operatorul de la radar stătea în faţa unui periscop închis. 
Ridică ochii când cei doi ofiţeri îl flancară, privindu-l cu feţe 
încordate. 

- Ridică antena, îi ordonă Kleist. 

-O să fim detectaţi de toate radarele de pe coasta 
cubaneză, protestă operatorul. 

- Ridic-o! îi ordonă Kleist tăios. 

Deasupra lor se deschise o parte a punţii şi o antenă de 
direcţie se desprinse de pe ea şi se ridică în vârful unui catarg 
la cincisprezece metri deasupra mării. În interiorul SPUT-ului, 
şase perechi de ochi urmăreau să vadă tot ce mişcă deasupra 
lor. 

- Ce căutăm? întrebă operatorul. 

- Doi dintre oamenii noştri au dispărut, îi răspunse 
Quintana. 

- Sunt prea mici să apară pe ecran. 

- Ce-ar fi să foloseşti computerul şi să intensifici imaginea? 

- Putem încerca. 

- Fă-o! După treizeci de secunde, operatorul clătină din 
cap. 
- Nu se vede nimic pe o rază de două mile. 
- intensifică câmpul la cinci. 

- Nimic. 


- Dă pe zece. Operatorul nici nu se mai. uită pe periscop şi 
urmări doar ecranul computerului. 

- OK. Văd un obiect minuscul care-ar putea fi cel căutat de 
noi. La nouă mile sud-vest, la 2-2-2 grade. 

- Cred că i-am pierdut, murmură Kleist. 

Operatorul de la radar clătină din nou din cap. 

- Doar dacă sunt orbi sau proşti de-a binelea. Cerul e 
limpede ca un cristal. Ultimul cercetaş de şase ani ştie unde 
se află Steaua Sudului. 

Quintana şi Kleist îşi îndreptară spinările şi se priviră muţi 
de uimire, incapabili să accepte că ce vedeau era adevărat. 
Kleist fu primul care puse întrebarea ce se impunea. 

- De ce? întrebă el prostit. De ce să se îndrepte deliberat 
spre Cuba? 


Partea a cincea 
AMY BIGALOW 


60. 
6 noiembrie, 1989 
Coasta nordică a Cubei 


Pitt şi Jessie scăpară de o şalupă de patrulare cubaneză 

care le dăduse târcoale şi ajunseră la trei sute de metri de 
coasta cubaneză, când bateria hidromobilului pe care se aflau 
se termină. Pitt trase fişele de contact care se desprinseră 
lăsând micuța ambarcaţiune de agrement în voia sorții; se 
scufundă şi luă apă la bord. Cizmele de luptă pe care le purta 
Pitt erau atât de fixe încât apa nu intra în ele, aşa că Pitt nu le 
scoase dându-şi prea bine seama că aveau să-i fie de mare 
folos când avea să ajungă la mal. 
_ Apa era foarte bună, iar valurile nu se înălţaseră prea mult. 
incepea să se piardă la orizont luna în pătrar, lăsându-le încă 
două ore până la răsăritul soarelui. Sub lumina lunii, Pitt 
putea s-o urmărească uşor pe Jessie. Tuşea, de parcă 
înghiţise ceva apă, însă părea că se ţine la suprafaţă fără 
prea mare efort. 

- Cum te descurci dacă înoţi pe spate? o întrebă el. 

- Bine. Tuşi şi scuipă, apoi spuse: Am ieşit pe locul trei la 
proba asta într-o întrecere între state pe când eram la 


colegiu. 
- Şi tu în ce stat ai învăţat? 
- Wyoming. 
- Nu ştiam că cei din Wyoming au piscină. 
- Nostim. 


- Fluxul ne ajută, aşa că eu zic să ne mişcăm înainte de a 
se schimba. 

- O să se crape de ziuă foarte curând, spuse ea. 

- Incă un motiv să ne grăbim spre țărm şi să ne adăpostim. 

- Şi cu rechinii cum rămâne? 

- Nu mănâncă niciodată înainte de şase dimineaţa, spuse 
el zorit. Acum, haide, gata cu vorbăria. 

Se puseră în mişcare înotând pe spate în stilul clasic, 
aruncând braţele înapoi şi picioarele bătând apa energic. 


Fluxul îi împingea tot mai aproape de țărm şi se descurcară 
destul de bine să scoată un timp bun. Jessie era o foarte bună 
înotătoare. Ţinea ritmul impus de Pitt şi-şi arunca braţele 
înapoi, peste cap, o dată cu el, menţinându-se tot timpul 
aproape. Pitt se minună ce rezistenţă avea Jessie după tot ce 
îndurase în ultimele şase zile şi, într-un fel, îi era milă de ea, 
de suferinţele pe care precis le îndura şi de epuizarea pe care 
nu avea cum să n-o simtă. Insă, nici vorbă să slăbească 
ritmul până când n-aveau să ajungă la mal şi să-şi găsească 
un adăpost, oricât de precar. 

Ea nu-i oferise nici o explicaţie pentru faptul că-l obligase 
să o ia spre Cuba şi nici Pitt nu insistase. Nici nu era nevoie 
să fie clarvăzător pentru a-şi da seama că Jessie era stăpânită 
de o hotărâre neclintită, care aproape friza nebunia. Micuța 
doamnă ştia bine ce vrea, iar ideile ei limpezi erau dublate de 
o voinţă fără egal. Ar fi putut oricând s-o dezarmeze, doar să 
răsucească ambarcaţiunea pe creasta unui val şi era sigur că 
n-ar fi apăsat pe trăgaci dacă nu se supunea dorinţei ei. 

Numai că Pitt, prin firea lui, trebuia să se implice în 
afacerea asta, vorba ceea: Ai intrat în horă, trebuie să joci Cu 
multă dragoste, orice poţi. 

Sigur, el nu era îndrăgostit de Jessie; atras, da, însă nu 
îndrăgostit de ea. Intotdeauna, la el, curiozitatea era mai 
puternică decât orice pornire de iubire. Nu putuse niciodată 
rezista tentaţiei de a se arunca în necunoscut. Mai era şi 
ispita seducătoare pe care o exercita asupra lui doar gândul 
la comoara La Doradei. Indiciul pe care i-l dăduse LeBaron 
nu-l ajuta prea mult, însă La Dorada se afla cu adevărat pe 
undeva, prin Cuba, iar el trebuia să o găsească. 

Nimic nu-i mai putea sta în cale acum, doar dacă era 
omorât. 

Pitt se opri, se scufundă şi atinse fundul la trei metri sub ei. 
Se ridică la suprafaţă şi atinse din greşeală piciorul lui Jessie. 
Ea scoase un țipăt de spaimă, gândindu-se că fusese atacată 
de animalul marin cu coadă despicată, privire oarbă şi colţi 
puternici pe care un dentist i-ar fi apreciat cu siguranţă. 

- Nu face gălăgie! scrâşni el. Ai să alertezi toate patrulele 
de coastă pe o rază de câteva mile. 

- Offf, Doamne, tu erai! gemu ea, aproape îngheţată de 


spaimă. 

- Vorbeşte încet, îi şopti el la ureche. Apa duce mai departe 
orice sunet. O să ne odihnim şi-n timpul ăsta o să fim atenţi 
să nu apară semne de activitate la mal. 

Ea nu-i răspunse nimic, doar îl atinse uşor cu mâna pe 
umăr, în semn de încuviinţare. Călcară apa câteva minute, 
încercând să străpungă cu privirea întunericul. Luna îşi 
arunca lumina slabă peste linia coastei Cubei, pe care se 
desluşeau o fâşie îngustă de nisip şi umbrele întunecate ale 
vegetației din spate. La două mile în dreapta lor se vedeau 
farurile maşinilor care treceau pe un drum tăiat chiar lângă 
țărm, iar la cinci mile peste şosea, luminile strălucitoare ale 
unui orăşel portuar. 

Cât stătură aşa, Pitt nu putu desluşi nici o mişcare. li făcu 
semn lui Jessie şi se puse şi el în mişcare, de data asta 
înotând bras, cu ochii aţintiţi drept înainte. Pe măsură ce se 
apropiau, umbrele care se profilau ca nişte denivelări cu 
forme nedesluşite începură să prindă contur şi deveniră nişte 
siluete nebuloase. După cincizeci de metri, Pitt întinse 
picioarele în jos şi atinse nisipul de pe fund. 

Se opri şi apa îi ajungea până la piept. 

- Poţi să pui picioarele jos, spuse el încetişor. 

Urmă o pauză de o clipă, după care ea murmură obosită: 

- Slavă Cerului, braţele au început să-mi atârne de parcă ar 
fi de plumb. 

- Cum ajungem la mal te opreşti şi te odihneşti. Eu o să mă 
duc să cercetez locul. 

- Te rog, ai grijă. 

- Nu-ţi fă griji, spuse el, iar gura i se deschise într-un 
zâmbet larg. Vreau doar să văd care-i treaba. In fond, e a 
doua plajă a duşmanului pe care am poposit în noaptea asta. 

- Tu nu poţi să fii niciodată serios? 

- Doar când o cere situaţia. Ca acum. Dă-mi arma. 

Ea ezită. 

- Cred c-am pierdut-o. 

- Crezi? . 

- Când am intrat în apă... 

- Ai scăpat-o. 

- Am scăpat-o, repetă ea, cu nevinovăție. 


- Nici nu ştii ce plăcere este să am de-a face cu tine, spuse 
el exasperat. 

Parcurseră înot, tăcuţi, ultima porţiune care-i mai despărţea 
de mal, până când apa deveni tot mai mică, doar de câţiva 
centimetri adâncime. Îi făcu semn lui Jessie să rămână pe loc. 
Câteva secunde, Pitt se încordă, rămase nemişcat, apoi, 
brusc, fără să scoată un sunet, ţâşni în picioare, o rupse la 
fugă pe plajă şi se făcu nevăzut în întuneric. 

Jessie se lupta să rămână trează. Se simţea toropită şi 
parcă tot corpul îi era amorţit de oboseală; îşi dădu seama cu 
bucurie că suferinţa provocată de tortura la care o supusese 
Foss Gly se mai domolise. Mângâierea liniştitoare a apei 
calmase durerile care îi săgetau tot corpul şi acţionase ca un 
sedativ. 

Dar imediat, îngheţă, degetele i se înfipseră în nisipul umed 
şi-şi simţi inima bătându-i să-i spargă pieptul. 

Unul dintre tufişuri se mişcase. La zece, poate doisprezece 
metri mai încolo, din umbrele nedesluşite se desprinse o 
formă întunecată care înainta spre plajă, chiar spre ea. 

Nu era Pitt. 

Razele slabe ale lunii dezvăluiră privirii sale o siluetă 
îmbrăcată în uniformă, care purta o puşcă. 

Jessie  paraliză de spaimă, simțind aproape dureros 
neputinta sa. Îşi lipi trupul gol de nisip şi alunecă trăgându-se 
uşor înapoi, înspre apa mai adâncă, făcând prudent câte un 
centimetru o dată. 

Jessie se strânse cât putu mai bine, dorindu-şi să se facă 
cât mai mică, nevăzută, când fasciculul unei lanterne 
străpunse întunericul jucând pe plajă chiar la punctul de 
întâlnire cu apa. Santinela venea spre ea, măturând cu 
lumina lanternei plaja în sus şi-n jos, examinând cu mare 
atenţie nisipul. Cu spaimă, Jessie îşi dădu seama că 
grănicerul urmărea amprente de paşi şi, brusc, o cuprinse 
mânia gândindu-se la Pitt, care o părăsise singură acolo şi 
lăsase urmele ce duceau direct la ea. 

Cubanezul, se apropiase la nici zece metri şi, dacă ar fi 
privit în direcţia ei, i-ar fi văzut cu siguranţă corpul profilându- 
i-se deasupra apei. 

Fasciculul luminos îşi întrerupse cursa şi rămase nemişcat, 


aţintit asupra unei dâre lăsate de Pitt în alergarea sa pe plajă. 
Grănicerul se întoarse spre dreapta, se ghemui şi îndreptă 
fasciculul de lumină spre arbuştii care marcau marginea 
plajei. Apoi, în mod inexplicabil, se răsuci brusc spre stânga şi 
lanterna o prinse în plin pe Jessie. Lumina puternică o orbi. 

O clipă, cubanezul rămase nemişcat, împietrit de surpriză, 
apoi mâna lui liberă se îndreptă spre puşca automată pe care 
o purta atârnată pe umăr, o prinse şi-o îndreptă spre Jessie. 
Prea îngrozită să mai scoată un cuvânt, Jessie închise ochii, 
strâns, ca şi când asta ar fi putut alunga groaza care o 
paraliza şi opri gloanţele care aveau să se abată asupra ei. 

Auzi o bufnitură slabă urmată de un geamăt spasmodic. 
Aşteptă gloanţele, dar ele nu veniră. 

Urmă doar o linişte ciudată, iar apoi simţi că lumina se 
stinsese. Deschise ochii şi dădu peste două picioare înfundate 
până la glezne în apă, desfăcute chiar în faţa ei, printre care 
văzu corpul inert al grănicerului cubanez, întins, cât era de 
lung, pe plajă. í 

Pitt se aplecă şi-o ridică cu blândeţe pe Jessie în picioare. li 
dădu la o parte de pe față părul ud, care-i atârna rebel. 

- Se pare că nu mă pot întoarce cu spatele nici măcar 
pentru o clipă, fără ca tu să dai de bucluc. 

- Credeam c-am murit, spuse ea, simțind cum i se mai 
liniştesc bătăile inimii. 

- Gândul ăsta trebuie să-ți fi trecut prin minte de cel puțin 
douăzeci de ori, de când am plecat de la Key West. 

- Ştii, ia ceva timp până te obişnuieşti cu teama de 
apropierea morții. 

Pitt ridică lanterna cubanezului, o ascunse în palmă şi 
începu să-i descheie uniforma. 

- Din fericire, nenorocitul e destul de jigărit, cam de talia 
ta. Probabil că ai să înoţi în cizmele lui, da mai bine să fie 
largi decât strâmte. 

- E mort? 

- Are doar o gaură în cap de la lovitura pe care i-am dat-o 
cu piatra. O să-şi revină în câteva ore. 

Ea strâmbă din nas când prinse din zbor uniforma aruncată 
de Pitt. 

- Cred că nu s-a spălat în viaţa lui. 


- Clăteşte-o în mare şi îmbrac-o udă, spuse el energic. Ai 
grijă să faci totul rapid. Nu avem timp de fasoane de cucoană 
bogată, care vrea să fie în pas cu moda. Grănicerul de la 
următorul punct de pază o să se-ntrebe de ce nu se arată 
colegul lui. Curând o să apară schimbul lui şi sergentul de 
gardă. 

Cinci minute mai târziu, Jessie stătea pe plajă îmbrăcată în 
uniforma  grănicerului cubanez, cu  şiroaie de apă 
prelingându-se de pe ea. Pitt avusese dreptate, cizmele erau 
cu două numere mai mari. Îşi prinse părul ud şi-l adună 
împingându-l cu grijă sub bonetă. Se întoarse spre Pitt şi-l 
privi cum iese de sub pomi, târând după el puşca şi-o foaie 
de palmier. 

- Ce-ai făcut cu el? îl întrebă ea. 

- L-am ascuns într-un tufiş. În tonul lui Pitt se simţea o 
nuanţă de urgenţă - trebuia să se grăbească. Arăta spre o 
licărire de lumină care se zărea la un sfert de milă mai încolo, 
pe plajă. Vin. Nu mai avem timp pentru un schimb de mingi. 
S-o luăm din loc. 

O împinse brutal spre păduricea care începea chiar din 
marginea plajei şi o urmă, el mergând de-andăratelea, să 
şteargă urmele cu foaia de palmier. După şaptezeci de metri, 
aruncă frunza şi o luă la fugă alături de ea prin pădure, 
distanţându-se cât mai mult de plajă, astfel ca zorii zilei să-i 
găsească cât mai departe de acel loc. 

Parcurseră deja cinci mile, când cerul începu să se coloreze 
în portocaliu spre răsărit, spărgând întunericul nopţii. Din 
bezna care începea să se risipească, răsări dinaintea lor un 
câmp de trestie-de-zahăr şi merseră de-a lungul lui până 
dădură de un drum pavat, cu două benzi. Nu se zăreau faruri 
pe şosea venind din nici o direcţie. 

Merseră pe marginea drumului, umăr la umăr, 
ascunzându-se în tufişuri de câte ori se apropia vreo maşină 
sau vreun camion. Pitt observă că Jessie începuse să se 
poticnească şi să gâfâie. Se opri, aşeză o batistă pe lanternă 
şi o aprinse drept în faţa ei. Nu trebuia să fii medic acreditat 
pe lângă o echipă de sportivi să-ţi dai seama că era epuizată. 
işi petrecu mâna după talia ei, o susţinu şi continuară să 
meargă până ajunseră pe marginea unei râpe mici, dar 


abrupte. 

- Tu trage-ţi sufletul. Mă întorc îndată. 

Pitt cobori povârnişul şi ajunse la o albie de râuleţ secat 
care urma un curs întortocheat, înconjurând o colină pe care 
erau aruncaţi ici-colo bolovani şi pini pitici. Râul trecea 
printr-o conductă din beton cu diametrul de un metru, săpat 
chiar sub şosea, şi-apoi se elibera spre o păşune împrejmuită, 
care se deschidea în partea cealaltă. Se căţără în grabă, 
urcând râpa spre şosea, o prinse de mână pe Jessie, fără a 
rosti un cuvânt, şi o trase după el, mai împleticindu-se, mai 
alunecând, până pe fundul râpei. Aprinse lanterna şi lumină 
conducta. 

- E singura cameră liberă din oraş, spuse el cât de vesel 
putea în acele clipe. 

Locul nu era un adăpost ideal, însă fundul concav al 
conductei păstra câţiva centimetri de nisip moale şi limanul 
era cel mai sigur refugiu pe care sperase Pitt să-l găsească. 
Orice soldaţi care-i urmăreau, dacă ar fi dat în cele din urmă 
de urmele lor şi s-ar fi luat după ele până la şosea, ar fi văzut 
că se opresc şi ar fi presupus că intruşii se întâlniseră aici cu 
o maşină care-i aştepta, după cum se înţeleseseră dinainte. 

Reuşiră, în sfârşit, să-şi găsească o poziţie cât de cât 
comodă în locul strâmt, întunecat. Pitt îşi aşeză arma şi 
lanterna la îndemână şi, în sfârşit, reuşi şi el să se relaxeze. 

- Aşa, spuse el, iar vorbele fură purtate de ecou în locul 
închis din conductă. Cred că a venit vremea să-mi spui şi mie 
ce căutăm aici. 

Numai că Jessie nu-i răspunse. 

Uitând de uniforma udă, lipicioasă, care nici măcar nu i se 
potrivea, uitând până şi de durerea de picioare şi de mâini 
care-i rămăsese după cursa înot, Jessie se încolăcise ca o 
pisică şi dormea profund. 


61. 


- Morți? Cu toţii? spuse furios Antonov, liderul de la 
Kremlin. Baza a fost distrusă complet şi nu sunt 
supraviețuitori, nici unul? Polevoi încuviinţă dând din cap fără 
tragere de inimă. 


- Căpitanul submarinului care a detectat exploziile, 
împreună cu colonelul care comandă forţele speciale de 
securitate trimise pe insulă să facă o anchetă, au raportat că 
nu au găsit nici un supravieţuitor. Au scos de sub dărâmături 
corpul neînsufleţit al adjunctului meu, Lev Maisky, însă pe 
generalul Velikov nu l-au găsit încă. 

- Lipsesc coduri şi documente secrete? Polevoi nu avea nici 
cea mai mică intenţie să-şi pună singur capul pe butuc şi să 
se facă răspunzător pentru eşecul unei operaţiuni secrete 
care se dovedise a fi dezastruoasă. Şi-aşa era la un pas de 
a-şi pierde postul călduţ şi de-a ajunge un funcţionar uitat de 
toată lumea, numit cine ştie pe unde, în fruntea unui lagăr de 
muncă. 

- Toate informaţiile strict secrete au fost distruse de 
oamenii generalului Velikov înainte de a muri în luptă. 

Antonov acceptă minciuna. 

- Aici e la mijloc CIA, spuse el după ce se gândise la toate 
astea. Numai ei pot fi în spatele acestei provocări mârşave. 

- Nu cred că-i putem scoate pe cei de la CIA ţapi ispăşitori 
de data asta. Probele care au fost strânse până acum arată 
că e vorba de o operaţiune cubaneză. 

- Imposibil! trânti Antonov. Prietenii noştri, militarii din 
armata lui Castro, ne-ar fi prevenit cu mult timp înainte că se 
pune la cale un plan atât de serios de a ataca insula. Şi-apoi, 
o operaţiune de o asemenea amploare, care presupune şi 
curaj şi imaginaţie, depăşeşte mintea unui latin. 

- Se poate, însă cele mai ascuţite minţi ale noastre care 
lucrează în spionaj nu cred ca CIA să fi ştiut ceva de existenţa 
centrului nostru de interceptare şi comunicaţii de pe Cayo 
Santa Maria. Nu a fost depistat nici cel mai slab indiciu că 
americanii ar fi ţinut-o sub supraveghere. Sigur, cei de la CIA 
sunt buni, dar nu sunt nişte supraoameni. Nu aveau cum să 
pună la punct un plan, pe care să-l pregătească şi să-l ducă la 
bun sfârşit atacând insula, în cele câteva ore care s-au scurs 
din momentul în care naveta s-a desprins de staţia spaţială şi 
până când a părăsit, brusc, cursul pe care i-l imprimasem noi, 
pentru a ateriza în Cuba. 

- Ce, am pierdut şi naveta? 

- Aparatele noastre care supraveghează centrul spaţial 


Johnson au interceptat mesajul prin care se spune că naveta 
a reuşit să aterizeze la Key West. 

- Cu tot cu coloniştii americani de pe Lună, adăugă el sec. 

- Da, erau şi ei la bord. 

Preţ de câteva secunde, Antonov rămase aşa, prea furios 
să mai reacționeze, cu buzele strânse şi ochii pierduţi în gol. 

- Cum de-au reuşit? tună el. Cum au făcut să-şi salveze 
preţioasa navetă în ultimul moment? 

- Norocul prostului, spuse Polevoi, bizuindu-se din nou pe 
dogma comunistă de a arunca vina pe altcineva. Au fost 
salvaţi şi de amestecul viclean şi lăturalnic al fraţilor Castro. 

Antonov îşi fixă brusc ochii asupra lui Polevoi. 

- Cum ai ţinut de-atâtea ori să-mi aminteşti, tovarăşe 
director, fraţii Castro nu merg la toaletă fără ca K.G.B-ul să nu 
ştie câţi metri de hârtie folosesc. Acum, vii să mi-o spui că 
s-au târât la picioarele preşedintelui Statelor Unite şi că 
agenţii tăi nu şi-au dat seama de nimic? Din nesocotinţă, 
Polevoi se vârâse singur într-o încurcătură şi acum încerca să 
iasă din ea abătând cursul discuţiei. 

- Operaţiunea Rom şi Cola este însă în curs de desfăşurare. 
Om fi fost noi păcăliţi cu naveta spaţială, sigur, am pierdut o 
sursă bogată de date ştiinţifice, dar e o pierdere acceptabilă 
prin comparaţie cu planul nostru de a câştiga controlul total 
asupra Cubei. 

Antonov ascultă cuvintele lui Polevoi şi muşcă din 
momeală: 

- Am îndoieli. Fără Velikov în fruntea operaţiunii, cred că 
şansele de reuşită sunt înjumătăţite. 

- Generalul nu mai este crucial pentru Rom şi Cola. Planul a 
fost pus la punct în proporţie de 90 la sută. 

Vasele or să intre în portul Havana mâine seară, iar Castro 
şi-a programat discursul pentru a doua zi de dimineaţă. 
Generalul Velikov a făcut o treabă excelentă punând bazele 
operaţiunii. Au început deja să circule în Occident zvonuri 
despre un complot pus la cale de CIA pentru asasinarea lui 
Castro, iar noi avem gata pregătite dovezi că americanii sunt 
băgaţi până-n gât în asta. Tot ce mai avem de făcut este să 
apăsăm pe buton. 

- Au fost alertaţi oamenii noştri din Havana şi din Santiago? 


- Sunt pregătiţi să între în scenă şi să formeze un nou 
guvern de îndată ce se confirmă asasinarea. 

- Şi cine-o să fie noul guvernant? 

- Alicia Cordero. 

Antonov rămase cu gura căscată. 

- Adică, o femeie? Vrei să spui că numim o femeie în 
fruntea Cubei după moartea lui Fidel Castro? 

- E o alegere perfectă, spuse Polevoi cu fermitate. E 
secretara Comitetului Central şi a Consiliului de Stat. Un lucru 
foarte important este că se bucură de încrederea lui Fidel, a 
cărui confidentă este, şi că e, pur şi simplu, idolatrizată de 
popor pentru programele economice familiale, pe care le-a 
elaborat, şi discursurile sale înflăcărate. Are tot atâta farmec 
şi carismă ca şi Fidel. Devotamentul ei faţă de Uniunea 
Sovietică este indiscutabil şi se va bucura de sprijin total din 
partea forţelor armate cubaneze. 

- Care lucrează pentru tine. 

- Care ne aparţin, îl corectă Polevoi. 

- Deci suntem angajaţi în operaţiunea asta şi hotărâți să o 
ducem la bun sfârşit. 

- Da, tovarăşe preşedinte. 

- Şi, după aceea? întrebă Antonov mânat de curiozitate. 

- Nicaragua, Peru, Chile şi, sigur, Argentina, spuse Polevoi, 
încălzit de subiectul abordat. Fără revoluţii dezonorante 
pentru noi, fără mişcări sângeroase de gherilă. Le infiltrăm 
guvernele cu oameni de-ai noştri şi-i distrugem, fără să-şi dea 
seama, din interior, atenţi să nu stârnim ostilitatea Statelor 
Unite. Când se vor trezi într-un sfârşit, o să fie prea târziu. 
America Centrală şi de Sud vor fi un teren solid pe care s-a 
extins Uniunea Sovietică. 

- Şi partidul? îl întrebă Antonov cu reproş. Polevoi, ai uitat 
de moştenirea glorioasă a comunismului? 

- Partidul este fundamentul pe care clădim. Dar nu putem 
continua să ne lăsăm înlănţuiţi de o filozofie arhaică marxistă, 
căreia i-au trebuit o sută de ani să dovedească că e inutilă. 
Ne mai desparte numai un deceniu de începutul secolului al 
XXI-lea. 

A sosit vremea să dăm dovadă de un realism rece, calculat. 
Vă citez, tovarăşe preşedinte: în viziunea mea, se naşte o 


nouă epocă a socialismului care va mătura de pe faţa 
pământului duşmanul nostru cel mai mare, capitalismul 
asupritor. Cuba este primul pas în realizarea visului 
dumneavoastră pentru o lume dominată de Kremlin. 

- lar Fidel Castro este o piedică în calea noastră. 

- Da, spuse Polevoi, cu un zâmbet răutăcios. Dar pentru 
numai patruzeci şi opt de ore. 


KKK 


Avionul prezidenţial decola de la baza Andrews a Aviației şi 
o luă spre sud, zburând deasupra dealurilor istorice ale 
Virginiei. Cerul dimineţii era albastru şi senin, iar limpezimea 
lui era frântă ici şi colo de câţiva norişori răzleţi. Pilotul 
zborului Boeing, care condusese cu avionul trei preşedinţi 
până acum, colonel de aviaţie, se ridică zece mii de metri şi 
anunţă pasagerii, prin interfonul din carlingă, ora de sosire la 
Cape Canaveral. 

- Un mic dejun, domnilor? întrebă preşedintele arătând 
spre un mic compartiment, amenajat de curând în interiorul 
avionului special pentru a lua masa. Soţia lui avusese ideea 
de a agăța o lustră Tiffany deasupra unei mese art deco şi ele 
confereau compartimentului un aer relaxat, prietenos. În 
bucătăria noastră avem şi şampanie, dacă doriţi să 
sărbătorim evenimentul. 

- Mai c-aş bea o ceaşcă de cafea fierbinte, spuse Martin 
Brogan. Luă loc şi scoase un dosar din servieta pe care, apoi, 
o aşeză sub masă. 

Dan Fawcett îşi trase un scaun lângă el, în timp ce Douglas 
Oates era aşezat în faţa lui, lângă preşedinte. Un sergent de 
la Aviaţie îmbrăcat în uniformă albă servea suc de guava, 
băutura preferată a preşedintelui, şi cafea. Fiecare dintre cei 
prezenţi spuse ce dorea, după care se destinseră, aşteptând 
ca preşedintele să deschidă discuţia. 

- Ei bine, spuse acesta zâmbind, avem multe de povestit 
înainte de a ateriza la Cape şi a-i felicita pe toţi cei de acolo. 
Aşa că, să începem. Dan, spune-ne în ce stare se află 
Gettysburg şi coloniştii de pe Lună. 

- Am vorbit la telefon toată dimineaţa cu responsabilii de la 
NASA, spuse el, cu emoție evidentă în glas. După cum ştim, 


Dave Jurgens a izbutit să aşeze naveta la Key West, deşi nu 
credeam să reuşească. A făcut o treabă excelentă. Baza 
aeronavală a fost închisă, nici un avion nu mai poate ateriza 
sau decola şi este interzis accesul maşinilor în incinta sa. 
Porţile şi gardul care împrejmuieşte baza sunt păzite de 
soldaţi ai Marinei militare. 

Preşedintele a ordonat ca, pentru moment, să se păstreze 
secretul absolut asupra situaţiei până când va anunţa 
existenţa noii noastre baze de pe Lună. 

- Cred că reporterii urlă ca nişte păsări de pradă rănite, 
încercând să afle de ce a aterizat naveta spaţială la o 
depărtare atât de mare de cursul pe care trebuia să-l urmeze, 
spuse Oates. 

- E de la sine înţeles. 

- Când v-aţi gândit să faceţi publică existenţa bazei? 
întrebă Brogan. 

- Peste două zile, îi răspunse preşedintele. Avem nevoie de 
timp să descurcăm situaţia, până găsim toate implicaţiile 
imense pe care ea le presupune şi să-i ascultăm pe Steinmetz 
şi pe oamenii lui, apoi să sortăm informaţiile şi să vedem ce 
anunţăm mass-media. 

- Dacă amânăm prea mult momentul, adăugă Fawcett, se 
va găsi cineva din corpul de presă acreditat pe lângă Casa 
Albă, care să afle ceva şi să îl facă public. 

- Unde sunt coloniştii de pe Lună? 

- Sunt supuşi unor teste la punctul medical al centrului 
spaţial Kennedy, răspunse Fawcett. Au fost transportaţi acolo 
direct de la Key West, imediat după aterizarea navetei 
Gettysburg, împreună cu echipajul lui Jurgens. 

Brogan se uită la Oates. 

- Kremlinul a scos vreun cuvânt? 

- Linişte deplină până în prezent. 

- M-ar interesa să ştiu cum reacţionează la vestea uciderii 
conaţionalilor lor. 

- Antonov e un pişicher bătrân, spuse preşedintele. O să se 
lanseze într-un atac fulger şi ne va acuza că i-am omorât 
cosmonauţii. In schimbul tăcerii sale va cere convorbiri 
secrete în care va revendica o compensare sub forma 
împărţirii datelor ştiinţifice. 


- | le veţi da? 

- Preşedintele este obligat să se supună, spuse Oates. 

Brogan şi Fawcett îl priviră îngroziţi. 

- Bine, dar asta nu e o chestiune politică, spuse Brogan 
abia auzit. Nu scrie nicăieri că trebuie să dezvăluim secrete 
de importanţă vitală pentru apărarea ţării noastre. 

- De data asta suntem cu mâinile legate. Noi o să fim priviţi 
drept răufăcători, nu ruşii, protestă Oates. Mai avem puţin şi 
semnăm acordul SALT IV, tratatul de încetare a amplasării de 
rachete nucleare. Dacă preşedintele ignoră revendicările lui 
Antonov, negociatorii sovietici se vor ridica de la masa 
tratativelor cu câteva ore înainte de semnarea tratatului, în 
stilul lor obişnuit. 

- S-ar putea să ai dreptate, spuse Fawcett. Dar cei implicaţi 
în operaţiunea Colonia Jersey n-au muncit timp de două 
decenii ca să sfârşească prin a împărţi totul cu Kremlinul. 

Preşedintele urmărise acest schimb de păreri fără să 
intervină. Acum însă ridică mâna. 

- Domnilor, nu am de gând să divulg totul. Dar materialul 
este atât de bogat, încât ne putem permite să-l împărtăşim 
ruşilor şi lumii întregi, în interesul umanităţii. Descoperirile 
medicale, datele geologice şi astronomice trebuie să circule 
în întreaga lume. Vă rog însă să vă liniştiţi. Nu e intenţia mea 
să compromit programele noastre spaţiale şi de apărare. 
Acest domeniu va fi strict administrat de noi. Sper că m-am 
făcut înţeles. 

În  compartimentul-restaurant se lăsă tăcerea, cât 
stewardul aduse trei farfurii aburinde cu ouă, şuncă şi cornuri 
calde. Turnă cafea în ceştile care se goliseră. Indată ce se 
întoarse în bucătărie, preşedintele scoase un suspin adânc şi 
se uită la Brogan. 

- N-ai mâncat nimic, Martin. 

- De obicei, sar peste micul dejun. Prânzul e masa 
principală. 

- Nu ştii ce pierzi. Cornuleţele astea sunt foarte fine, chiar 
delicioase. 

- Nu, mulţumesc. Rămân la cafea. 

- Cât mâncăm, noi ceilalţi, ce-ar fi să ne spui ce 
s-a-ntâmplat cu operaţiunea Cayo Santa Maria. 


Brogan sorbi din cafea, deschise dosarul şi-i prezentă 
conţinutul, pe scurt. 

- Astăzi dimineaţă a debarcat pe insulă, la ora două după 
miezul nopţii, o trupă special antrenată pentru luptă, sub 
comanda colonelului Ramon Kleist, condusă la atac de 
maiorul Angelo Quintana. 

La ora patru şi jumătate, instalaţia de spionaj sovietică, 
întreaga bază, inclusiv antena, au fost distruse şi o dată cu 
ele a fost omorât întregul personal de pe insulă. A fost o 
cronometrare perfectă, pentru că ultima transmisie radio i-a 
avertizat pe cei de pe Gettysburg să schimbe cursul la doar 
câteva minute înainte de a ateriza pe teritoriul cubanez. 

- Cine a transmis avertismentul? interveni Fawcett. 

Brogan îi privi peste masă şi zâmbi: 

- S-a prezentat sub numele de Dirk Pitt. 

- Dumnezeule, tipul ăsta e peste tot, exclamă preşedintele. 

- Au fost salvaţi Jessie LeBaron şi cei doi oameni ai 
amiralului Sandecker de la NUMA, continuă Brogan. Raymond 
LeBaron a fost ucis. 

- Moartea lui a fost confirmată? întrebă preşedintele, cu o 
expresie gravă. 

- Da, domnule, a fost confirmată. 

- O mare pierdere. Merită întreaga noastră recunoştinţă 
pentru contribuţia pe care a adus-o la proiectul Coloniei 
Jersey. 

- Oricum, misiunea este o mare reuşită, spuse Brogan 
liniştit. Maiorul Quintana s-a întors cu un munte de informaţii 
secrete, inclusiv ultimele cifruri folosite de sovietici. Au sosit 
acum o oră şi analiştii de la Langley cern toate informaţiile în 
acest moment. 

- Constat că felicitările se ţin lanţ, spuse preşedintele. 
Oamenii dumitale au făcut o ispravă pe cinste. 

- N-ar trebui să vă grăbiţi cu laudele până ce nu ascultați 
povestea până la capăt, domnule preşedinte. 

- În regulă, Martin, să auzim. 

- Dirk Pitt şi Jessie LeBaron... Brogan se opri şi ridică abătut 
din umeri. Nu s-au întors la bordul vasului cu Quintana şi cu 
oamenii lui. 

- Au fost omorâţi pe insulă o dată cu Raymond LeBaron? 


- Nu, domnule, au plecat de pe insulă împreună cu ceilalţi, 
însă s-au despărţit de ei şi s-au îndreptat spre Cuba. 

- Cuba, repetă preşedintele moale. Se uită peste masă la 
Oates şi Fawcett care îşi întoarseră privirea nedumeriţi. 
Doamne Dumnezeule, Jessie încearcă să ajungă cu răspunsul 
nostru despre propunerea de pact americano-cubanez. 

- Are şanse să între cumva în legătură cu Castro? întrebă 
Fawcett. 

Brogan clătină capul, semn că avea mari îndoieli. 

- Insula geme de forţe de securitate, miliţie şi unităţi 
speciale care împânzesc ţara şi verifică practic fiecare milă 
de teren. Probabil că, în nici o oră, vor fi arestaţi, asta în cazul 
în care trec de grănicerii de coastă. 

- Cine ştie, poate că Pitt va fi norocos, murmură Fawcett 
plin de speranţă. 

- Nu, spuse preşedintele cu faţa abătută de îngrijorare. 
Cred că şi-a consumat până acum tot norocul pe care-l poate 
avea un om. 


KKK 


Într-un mic birou de la cartierul general al CIA de la 
Langley, stătea aşezat la biroul său, cu picioarele puse pe 
masă, şi răsfoind un teanc de dosare care tocmai îi 
parveniseră de la San Salvador, Bob Thornburg, analistul şef 
al documentelor secrete. Pufăia, nervos din pipă şi fumul 
albăstrui îl învăluise complet pe când traducea din rusă 
materialul bătut la maşina din faţa lui. 

Trecu iute în revistă trei dosare şi culese de pe masă un al 
patrulea dosar. İl intrigase titlul lui care, în mod ciudat, era 
scris în americană. Era o acţiune secretă denumită după o 
băutură cocktail. Aruncă o privire rapidă asupra conţinutului 
de la început şi până la capăt, iar când termină rămase cu 
dosarul pe genunchi, înmărmurit. Apoi, îşi trase jos picioarele 
de pe birou, puse pipa într-o scrumieră şi reciti dosarul cu 
mare atenţie, frază cu frază, făcând însemnări într-o agendă 
de lucru galbenă. 

Două ore mai târziu, Thornburg ridică receptorul şi formă 
un număr de telefon intern. 

Răspunse o voce de femeie, iar el ceru să vorbească cu 


directorul adjunct. 

- Eileen, aici Bob Thornburg. Pot vorbi cu Henri? 

- E la alt telefon. 

- Spune-i să mă sune imediat ce închide, e o urgenţă. 

- Îi spun. 

Thornburg îşi puse ordine în însemnări şi studia dosarul 
pentru a cincea oară, când fu întrerupt de bâzâitul 
telefonului. Oftă şi ridică receptorul. 

- Bob, aici Henri. Ce ai? 

- Ne putem întâlni acum? Am parcurs o parte a materialului 
secret adus după operaţiunea Cayo Santa Maria. 

- Ceva valoros? 

- Să zicem că-i o bombă de calibru. 

- Poţi să-mi dai un fir? 

- În legătură cu Fidel Castro. 

- Ce prostie a mai pus la cale de data asta? 

- Trebuie să moară poimâine. 


62. 


De îndată ce se trezi, Pitt se uită să vadă cât era ceasul. 
Era doisprezece şi optsprezece. Se simţea înviorat, în formă, 
ba chiar optimist. 

Când se gândi însă mai bine, găsi că era caraghios să fie 
atât de bine dispus când perspectivele erau sumbre. Nu era 
tocmai vesel viitorul care îl aştepta. Nu avea acte de 
identitate şi nici bani cubanezi. Se afla într-o ţară comunistă 
în care nu cunoştea pe nimeni, n-avea nici o persoană de 
legătură favorabilă lui şi nici măcar o explicaţie a prezenţei 
lor aici. Şi mai purta şi-o uniformă care nu se încadra în 
peisaj. Trebuia să aibă prea mult noroc să reziste fără a fi 
prins o zi întreagă sau să fie împuşcat ca spion. 

întinse mâna şi-o atinse cu blândeţe pe Jessie, pe umăr. 
Apoi, ieşi, târându-se pe burtă din canal, cercetând cu mare 
grijă zona şi începu să facă câteva mişcări, să-şi 
dezmorţească muşchii înţepeniţi. 

Jessie deschise ochii şi se trezi buimăcită, revenind cu greu 
la viaţă din somnul adânc, voluptuos; îi luă ceva timp să se 
adune şi să-şi aducă aminte unde se afla. Se descolăci şi-şi 


întinse braţele şi picioarele ca o pisică. Gemu uşor din pricina 
durerii pe care o mai simţea încă, dar era mulţumită că putea 
să-şi adune gândurile şi că mintea îi funcţiona. 

La-nceput îi trecură prin minte tot felul de lucruri prosteşti - 
pe cine să invite la următoarea sa petrecere, ce meniu să 
aleagă cu bucătarul şef, trebuia să-i amintească grădinarului 
să taie tufişurile care străjuiau aleile - şi-apoi începură s-o 
asalteze amintiri legate de soţul ei. Se întrebă cum de 
reuşeau femeile să trăiască şi să lucreze alături de un bărbat 
douăzeci de ani şi, după atâta timp, să nu se revolte în faţa 
stărilor interioare contradictorii ale acestuia. Şi totuşi, ea, mai 
mult decât oricine altcineva, îl considera pe Raymond 
LeBaron o fiinţă omenească ca oricare alta, nici mai bun, nici 
mai rău decât ceilalţi bărbaţi. Avusese o fire care radia 
compasiune, meschinărie, strălucire, inteligenţă sau lipsă de 
scrupule dintr-o singură răsuflare, la moment. 

inchise ochii şi încercă să alunge gândul morţii sale. 
Gândeşte-te la altcineva sau altceva, îşi spuse sieşi. 
Gândeşte-te cum poţi să supravieţuieşti în următoarele zile. 
Gândeşte-te la... Dirk Pitt. 

Cine era? se întrebă ea. Ce fel de om era, oare? îl privi prin 
deschizătura canalului, urmărindu-l cum se apleacă şi-şi 
răsuceşte corpul şi, pentru prima oară de când se cunoşteau, 
simţi că este atrasă fizic de el. Era ridicol, se gândi ea, era 
mai bătrână cu cincisprezece ani. Şi-apoi, niciodată n-o 
făcuse să înţeleagă că o găsea atrăgătoare ca femeie, nici 
măcar nu-i aruncase vreo sugestie insinuantă şi nici nu 
încercase să flirteze cu ea. Hotărî că Pitt era un adevărat 
mister, tipul de bărbat care ar intriga orice femeie şi ar face-o 
să se poarte uşuratic, dar care nu s-ar fi lăsat niciodată 
păcălit, cu atât mai puţin vrăjit de încercările ei. 

Jessie reveni brusc la realitate când Pitt intră în canal şi-i 
zâmbi. 

- Cum te simţi? Ea îi evită privirea, nervoasă. 

- La pământ, dar pregătită să înfrunt o nouă zi. 

- Imi cer scuze că micul dejun nu e gata, spuse el, iar ecoul 
îi amplifică vorbele, Serviciul în cameră cam lasă de dorit 
pe-aici. 

- Mi-aş da şi sufletul pentru o ceaşcă de cafea. 


- Dacă ne luăm după indicatorul de pe marginea drumului, 
pe care l-am zărit la vreo câteva sute de metri de noi, mai 
sunt zece kilometri până la următorul oraş. 

- Cât e ceasul? 

- Unu fără douăzeci. 

- Am pierdut jumătate de zi, spuse ea răsucindu-se şi 
ieşind pe mâini şi pe genunchi afară, la lumină. Trebuie să 
pornim. 

- Rămâi pe loc. 

- De ce? El nu-i răspunse, însă se întoarse şi se aşeză lângă 
ea. li luă cu tandreţe faţa în mâini şi o sărută pe gură. 

Jessie făcu ochii mari, însă imediat îi răspunse cu un sărut 
lacom. După o vreme, el se trase înapoi. 

Ea-l aşteptă răbdătoare, însă Pitt nu făcu alt gest, 
mulţumindu-se doar să stea lângă ea şi s-o privească lung. 

- Te doresc, îi spuse ea. 

- Da. 

- Acum. 

O trase spre el, lipind-o strâns de corpul lui, apoi o sărută 
din nou. Aproape imediat, o împinse de lângă el. 

- Mai întâi să lămurim ceva. 

Ea îi aruncă o privire curioasă, rănită. 

- Ce să lămurim? 

- Spre exemplu, de ce m-ai obligat să vin în Cuba? 

- Ai un fel ciudat de-aţi alege momentul. 

- Şi nici nu-mi stă în fire să conduc jocuri de societate prin 
canale. 

- Ce vrei să ştii? 

- Totul. 

- Şi dacă nu-ţi spun? El râse. 

- Ne strângem mâna şi ne vedem fiecare de treaba lui. 

Preţ de câteva clipe ea tăcu, cu spatele lipit de peretele 
conductei, gândindu-se ce-ar fi reuşit să facă fără ajutorul lui. 
Probabil că n-ar fi ajuns în cel mai apropiat oraş, n-ar fi trecut 
de primul miliţian sau securist bănuitor care i-ar fi apărut în 
cale. Pitt părea să fie un ins cu resurse nelimitate. O dovedise 
de atatea ori până acum. Nu avea cum să nu recunoască 
adevărul teribil că avea mai multă nevoie de el decât credea. 

Cumpăni bine, căutând vorbele cele mai potrivite, o 


explicaţie, o introducere care să aibă cât de cât un înţeles. 
Decise însă că era mai bine să-i spună de-a dreptul adevărul, 
şi-n final trânti: 

- M-a trimis preşedintele să-l întâlnesc pe Fidel Castro. 

Ochii lui verzi, adânci, o cercetară cu o curiozitate 
nedisimulată. 

- Ai început bine. Aş vrea s-aud şi restul. 

Jessie inspiră profund şi continuă. li povesti despre oferta 
lui Fidel Castro de a încheia un acord cu ei şi despre 
modalitatea neobişnuită de-a le-o transmite chiar sub nasul 
agenţilor sovietici vigilenţi. 

Îi relată întâlnirea secretă cu preşedintele după apariţia 
neaşteptată a lui Prospero şi rugămintea de a-i transmite 
răspunsul său lui Castro, refăcând zborul cu dirijabilul soţului 
ei, un pretext pe care cubanezul l-ar fi recunoscut imediat. 

Recunoscu că-i înşelase pe Pitt, Giordino şi Gunn atunci 
când îi atrăsese în jocul ăsta şi-i ceru lui Pitt s-o ierte pentru 
că planurile lor ieşiseră prost, când fuseseră atacați prin 
surprindere de elicopterul cubanez. 

Sfârşi prin a spune că generalul Velikov începuse să aibă 
bănuieli şi se apropiase foarte mult de adevăratul scop al 
călătoriei lor, o încercare improvizată de a ajunge la Castro, 
supunându-i la tortură, prin Foss Gly, pentru a scoate 
adevărul de la ei. 

Pitt ascultă povestirea ei fără a face vreun comentariu. 

Partea de care se temea ea cel mai mult era reacţia lui. li 
era frică să se gândească la ce-ar fi putut spune sau ce-ar fi 
făcut acum, când aflase cum fusese folosit, minţit şi înşelat, 
bătut la sânge şi aproape omorât în câteva rânduri, într-o 
misiune de care nu avea habar. Ea se gândea că avea 
dreptate s-o strângă de gat. 

Nu-i veni altceva în minte şi-i spuse: 

- Îmi cer iertare. 

Pitt n-o strânse de gat. Întinse mâna spre ea. 

Ea i-o prinse şi Pitt o trase spre el. 

- Deci te-ai folosit de mine tot timpul, spuse el. 

Doamne, ochii aceia verzi, gândi ea. Işi dorea să se 
scufunde în ei. 

- Ai dreptate să fii supărat. 


O ţinu strâns îmbrăţişată câteva clipe lungi. 

- Ei bine? 

- Ei bine, ce? 

- Nu spui nimic? îl întrebă ea, timid. Nu eşti furios? El îi 
descheie nasturii cămăşii de la uniformă şi-i atinse uşor sânii. 

- Ai noroc că nu sunt ranchiunos. 

Apoi, făcură dragoste, în timp ce maşinile treceau pe 
şoseaua de deasupra lor. 

O va ajuta să ajungă la Castro. lar acum, mergea 
urmându-l, iar el o conducea spre interiorul Cubei, cu o 
dezinvoltură de parcă era la el acasă. Jessie se simţea 
apărată şi liniştită după gustul plăcut pe care i-l lăsase 
interludiul intim. 

Pitt culese câteva fructe de mango, un ananas şi două roşii 
pe jumătate coapte, pe care le mâncară din mers. li depăşiră 
câteva vehicule, majoritatea camioane care transportau 
trestie-de-zahăr şi citrice. 

La intervale rare, trecea şi câte un camion militar plin cu 
milițieni. Jessie se strângea de spaimă uitându-se nervoasă la 
ghetele pe care şi le prinsese strâns în şireturi în timp ce Pitt 
ridica arma strigându-le: Saludos amigos! 

- E bine că nu pot să audă ce spui, rosti ea. 

- Cum aşa? întrebă el cu falsă indignare. 

- Ai un accent îngrozitor. 

- M-am descurcat întotdeauna la întrecerile de ogari de la 
Tijuana. 

- Aici n-o să ţină. Ai face mai bine să mă laşi pe mine să 
vorbesc. 

- Crezi că tu vorbeşti mai bine spaniola? 

- Ca şi când ar fi limba mea maternă. Vorbesc fluent rusa, 
franceza şi germana. 

- Continui să mă uimeşti cu câte ştii, spuse Pitt sincer. 
Velikov ştia că vorbeşti rusa? 

- Dacă afla, eram cu toţii morţi de mult. 

Pitt vru să spună ceva, dar se opri, arătând înainte pe 
şosea. Ajunseseră la o curbă şi, după colţ Pitt arătă o maşină 
parcată lângă drum. Capota era ridicată şi cineva era aplecat 
deasupra motorului, cu capul şi umerii complet ascunşi 
privirii. 


Jessie se opri, însă Pitt o luă de mână şi-o trase după el. 

- Preia tu discuţia, îi spuse el blând. Nu te speria. Amândoi 
avem uniforme militare, iar a mea aparţine unei trupe de atac 
de elită. 

- Bine, dar ce să spun? 

- Te descurci tu. S-ar putea să avem o şansă de-a merge cu 
maşina. 

Înainte ca ea să apuce să protesteze, şoferul le auzi paşii 
apropiindu-se pe pietriş şi se întoarse spre ei. Era un bărbat 
scund, cam de cincizeci de ani, cu păr des, negru şi pielea 
închisă la culoare. Nu purta cămaşă, n-avea decât un şort pe 
el şi o pereche de sandale. Uniformele militare erau un lucru 
obişnuit în Cuba, aşa că abia dacă le dădu atenţie. Le zâmbi 
larg şi le spuse: 

- Hola. 

- Ai probleme cu motorul? întrebă ea în spaniolă. 

- A treia oară în ultima lună. Ridică neputincios din umeri. 
Pur şi simplu s-a oprit. 

- Ştii ce are? Bărbatul ridică şi-i arătă un fir scurt de sârmă, 
mâncat de rugină în trei locuri, care se ţinea numai în banda 
izolantă. 

- E firul de la distribuitor. 

- Trebuia să-l schimbi. 

El o privi bănuitor. 

- E imposibil să găseşti piese pentru o maşină veche cum e 
asta. Ar trebui să ştii. 

Jessie îşi dădu seama că făcuse o gafă şi, zâmbindu-i cât 
mai dulce, imediat gâdilă coarda sensibilă a masculului latin. 

- Sunt o biată femeie. Ce mă pricep eu la mecanică? 

-A, spuse el zâmbindu-i binevoitor. Şi-ncă una 
fermecătoare. 

Pitt nu dădea atenţie discuţiei. Se învârtea în jurul maşinii, 
cercetând atent linia ei. Se aplecă deasupra motorului pe 
care-l studie o clipă. Apoi, îşi îndreptă spatele şi se dădu 
înapoi. 

- E un Chevrolet din 57, spuse el admirativ, în engleză. Un 
automobil dat naibii. Întreabă-l dacă are un cuţit şi-o bandă 
de leucoplast. 

Lui Jessie îi căzu faţa de surprindere şi spaimă. 


Şoferul îl privi neîncrezător, neştiind ce să facă. 

Apoi îl întrebă într-o engleză stricată. 

- Tu nu vorbit spaniolă? 

- Pe legea mea, care-i treaba? tună Pitt. N-ai mai văzut 
până acum un irlandez? 

- De ce irlandez purtat uniformă cubanez? 

- Maiorul Paddy O'Hara, Armata Republicană Irlandeză, 
numit consilier pe lângă miliția voastră populară. 

Faţa cubanezului se lumină ca un bliţ şi Pitt fu aproape 
mulţumit să vadă că individul îl privea profund impresionat. 

- Herberto Figueroa, spuse el, întinzându-i mana. Invăţat 
englez mulţi ani înainte, când americani fost aici. 

Pitt îi strânse mâna şi i-o arătă cu capul pe Jessie. 

- Caporal Maria Lopez, ajutorul şi ghidul meu, mă ajută să 
fiu înţeles în spaniolă. 

Figueroa înclină capul în semn de salut şi remarcă 
verigheta de pe inelarul lui Jessie. 

- Senora Lopez. Se întoarse spre Pitt. Ea înţeles englez? 
pronunţând ia înțeles ingles? 

- Puțin, îi răspunse Pitt. Şi-acum, dacă-mi dai un cuţit şi 
nişte leucoplast, cred că pot să te pun din nou în mişcare. 

- Sigur, sigur, spuse Figueroa. Scoase un briceag din 
torpedoul maşinii şi găsi o bandă de leucoplast în cutia de 
scule din portbagaj. 

Pitt se aplecă deasupra motorului, tăie câteva bucăţi de 
sârmă din firele lungi care duceau la baterie şi lipi capetele 
între ele. Făcu acelaşi lucru cu bucăţile de sârmă tăiate şi 
reuşi să încropească un fir destul de lung, care unea bobina şi 
distribuitorul. 

- OK, porneşte. 

Figueroa răsuci cheia în contact şi motorul V-8, de şapte 
sute centimetri cubi se opinti o dată, de două ori, până ce se 
scutură şi începu să se învârtească gâtuit. 

- Magnifico! strigă Figueroa fericit. Vrei să vă duc cu 
maşina undeva? 

- Până unde mergi? 

- Havana. Locuiesc acolo. Bărbatul surorii mele a murit 
şi-am fost la Nuevistas, s-o ajut cu înmormântarea. Acum mă 
întorceam acasă. 


Pitt îi făcu un semn lui Jessie. Hotărât lucru, asta era o zi 
norocoasă. Incercă să-şi aducă aminte harta Cubei şi calculă 
corect că, în linie dreaptă, spre nord-est, mai erau două sute 
de mile până la Havana, pe şosea, probabil trei sute. 

El se urcă în faţă alături de şofer, iar Jessie pe bancheta din 
spate. 

- Îţi mulţumim, Herberto. Maşina de serviciu a rămas în 
până la două mile în urmă, a pierdut uleiul şi s-a calat 
motorul. Ne duceam la o tabără de pregătire militară la est 
de Havana. Dacă ne poţi lăsa în faţă la Ministerul Apărării, o 
să avem grijă să fii plătit pentru deranj. 

Lui Jessie i se lungi faţa şi-l privi pe Pitt cu o expresie de 
dezgust. Pitt ştia că-l numea, în gând, ticălos nenorocit. 

- Ghinionul vostru a fost bafta mea, spuse Figueroa, fericit 
că mai poate ciupi câţiva pesos. 

Figueroa stârni pietrişul în urma sa, când trase maşina în 
viteză pe asfalt şi schimbă vitezele rapid până când micuța 
lui Chevy rulă cu iuţeală, la şaptezeci de mile la oră. Motorul 
torcea liniştit, însă tăblăria se zgâlţâia din toate încheieturile 
şi, prin găurile mâncate de rugină din podea, intra în cabină 
gaz de eşapament. 

Pitt se uită la Jessie prin oglinda retrovizoare. 

Părea stingheră, de parcă nu era în apele ei. O limuzină ar 
fi fost pe gustul ei. Pitt însă se simţea grozav pentru moment, 
pentru că afecțiunea pe care o simţea faţă de maşinile vechi 
reuşise să-l facă să uite orice gând al pericolelor care-i 
aşteptau. 

- Câte mile ai cu ea? întrebă el. 

- Peste 680.000 de kilometri, răspunse Figueroa. 

- Motorul e încă bun. 

- Dacă iancheii ridică embargoul, aş putea să cumpăr 
câteva piese de care are nevoie şi să mai merg cu ea. Dar, 
n-o să dureze o veşnicie. 

- Ai probleme la punctele de control? 

- Mi se dă cale liberă întotdeauna. 

- Probabil că eşti influent. Cu ce te ocupi la Havana? 
Figueroa râse. 

- Sunt şofer de taxi. 

Pitt nu se osteni să-şi ascundă zâmbetul. Era chiar mai bine 


decât ar fi putut spera. Se lăsă pe spătarul scaunului, relaxat, 
şi privi cu plăcere peisajul care se derula în faţa ochilor săi, 
bucurându-se ca un turist. Incercă să se gândească la ce 
voise să spună LeBaron despre locul unde era ascunsă La 
Dorada, numai că îl cuprinse remuşcarea. 

Ştia că, mai devreme sau mai târziu, aveau să oprească 
undeva pe drum şi să-i ia lui Figueroa bruma de bani pe care 
o avea şi maşina. Pitt spera că nu va fi nevoie să-l omoare pe 
micuțul bonom, în încercarea de a-l fura. 


63. 


Preşedintele se întoarse de la centrul spaţial Kennedy la 
Casa Albă târziu, în miez de noapte, şi se duse direct în Biroul 
Oval. După întâlnirea secretă cu Steinmetz şi coloniştii de pe 
Lună şi după ce îi ascultase deşertând cu entuziasm sacul cu 
poveşti despre cercetările făcute pe Lună, preşedintele era 
într-o stare de euforie, simțind că pluteşte de fericire. Uită de 
somn când păşi în biroul său, gândindu-se, deja inspirat, la 
lansarea unor noi programe de cercetare spaţială. 

Se aşeză la biroul imens şi deschise sertarul cel mai de jos, 
din care scoase o casetă din lemn de nuc pentru ţigări. O 
deschise şi alese un trabuc mare. li scoase celofanul, se uită 
fix, preţ de câteva clipe, la foita subţire maro închis, în care 
era învelit acesta şi inhala aroma ameţitoare. Era un 
Montecristo, cel mai fin trabuc care se fabrică în Cuba, un 
articol interzis la import de embargoul impus asupra 
mărfurilor cubaneze. 

Preşedintele îşi procura trabucurile printr-un fost coleg de 
şcoală, o persoană de încredere, care le trecea clandestin 
prin vamă din Canada, o cutie la două luni. Nici soţia şi nici 
consilierii săi de încredere nu aveau habar de secretul lui, pe 
care-l ţinea bine tăinuit. Tăie unul din capete şi aprinse 
trabucul la celălalt capăt ca un cunoscător, întrebându-se, ca 
de fiecare dată în asemenea situaţie, ce reacţie publică ar fi 
stârnit mica lui patimă clandestină şi oarecum ilegală. 

În seara asta, însă, nu-i păsa deloc. Se simţea plutind pe 
culmi înalte. Economia era într-o stare bună, Congresul 
reuşise, în sfârşit, să voteze o lege prin care se tăiau drastic 


din fondurile strânse pentru buget şi se stabilea o impozitare 
confortabilă pentru cetăţeni. Scena politicii internaţionale 
intrase într-o perioadă de dezgheţ, fie şi temporar, iar 
sondajele de opinie prezentau o creştere a popularității sale 
cu 5 procente. Şi acum, era pe punctul de a profita imens de 
pe urma prudenţei pe care o manifestaseră coloniştii faţă de 
predecesorii săi, aşa cum Nixon culesese roadele după 
reuşita programului Apollo. Succesul uriaş al coloniei de pe 
Lună avea să fie momentul culminant al administraţiei sale. 

Următorul obiectiv asupra căruia trebuia să-şi concentreze 
atenţia era consolidarea imaginii sale în relaţiile externe cu 
America Latină. Castro îi deschisese uşa, lansându-i 
propunerea pentru acel tratat. 

Tot ce trebuia să facă în continuare era să pună piciorul în 
prag înainte de a i se trânti uşa în nas. Asta era şansa lui de a 
lupta şi a neutraliza influenţa marxismului în cele două 
Americi. 

Pentru moment perspectiva era sumbră. Până acum, 
probabil că Jessie şi Pitt fuseseră deja arestaţi, dacă nu chiar 
împuşcaţi. Dacă nu se întâmplase încă asta, probabil că 
inevitabilul sfârşit avea să se producă în câteva ore. Singurul 
lucru pe care trebuia să-l facă acum era să strecoare pe 
cineva în Cuba care să încerce să ia legătura cu Castro. 

În încăpere, se auzi sunetul interfonului. 

- Da? 

- Îmi cer scuze că vă deranjez domnule preşedinte, spuse 
centralista de la Casa Albă, dar vă caută domnul Brogan, care 
insistă să vorbească cu dumneavoastră. Spune că e urgent. 

- E-n regulă. Te rog să-mi faci legătura. 

După un scurt declic, se auzi vocea lui Martin Brogan. 

- V-am trezit? 

- Nu, încă nu m-am culcat. Ce a apărut atât de urgent încât 
nu poate fi amânat pe mâine dimineaţă? 

- Mă aflu tot pe baza Andrews. Mă aştepta aici adjunctul 
meu cu o traducere după un document care ne-a parvenit de 
pe Cayo Santa Maria. Materialul e incendiar. 

- Poţi să-mi spui despre ce e vorba? 

- Ruşii au de gând să-l elimine pe Castro poimâine. 
Operaţiunea este intitulată codificat Rom şi Cola. Dosarul 


prezintă detaliat preluarea conducerii Cubei de către agenţi 
sovietici. 

Preşedintele urmări fumul albăstrui al havanei urcând spre 
plafon. 

- Dau lovitura mai repede decât ne aşteptam, spuse el dus 
pe gânduri. Cum intenţionează să-l elimine pe Castro? 

- Asta e partea cea mai tare a planului, spuse Brogan. 
G.R.U-ul, braţul înarmat al K.G.B-ului, intenţionează să arunce 
în aer oraşul deodată cu Castro. 

- Havana? 

- O bună parte a ei. 

- Sfinte Cristoase, vrei să spui, o bombă nucleară? 

- Vă spun cinstit că materialul nu face nici o referire exactă 
la mijloacele care vor fi folosite, dar este clar că vor intra în 
port, clandestin, la bordul unor vase, cu nişte materiale 
explozive care pot arunca totul în aer pe o rază de patru mile 
pătrate. 

Preşedintele fu cuprins de o stare de depresie, care alungă 
imediat buna sa dispoziţie de până atunci. 

- În document este menţionat numele vasului? 

- Se face referire la trei vase, dar nici unuia nu i se dă 
numele. 

- Şi când se crede că va avea loc explozia? 

- În cursul Zilei învățământului, la sărbătoarea organizată 
cu acest prilej. Ruşii ştiu că Fidel Castro va apărea pe nepusă 
masă şi va ţine unul din discursurile lui ditirambice de două 
ore. 

- Nu pot să cred că Antonov e părtaş la o asemenea oroare. 
De ce să nu trimită la faţa locului o echipă de comando care 
să-l împuşte pe Castro? Ce are de câştigat dacă ia vieţile a 
100.000 de oameni nevinovaţi? 

- Castro e adulat de cubanezi, îi explică Brogan. E o figură 
jalnică de comunist pentru noi, dar pentru cubanezi, un idol 
venerat. Un simplu asasinat ar declanşa un puternic val de 
ură îndreptat împotriva celor care, susținuți de sovietici, îi vor 
lua locul. Dacă însă se petrece un dezastru, asta le va da 
motiv noilor conducători să strige sus şi tare, mai ales dacă 
se strâng suficiente dovezi, că SUA e de vină, adică CIA, şi să 
incite poporul să strângă rândurile în jurul noului guvern. 


- Tot nu-mi vine să cred că s-au gândit la o combinaţie atât 
de mârşavă. 

- Vă asigur, domnule preşedinte, că totul e scris întocmai, 
negru pe alb. Brogan se opri să consulte o pagină a 
documentului. E foarte ciudat că nu dau detalii precise 
asupra desfăşurării în sine a operaţiunii, însă înşiră, pas cu 
pas, ampla campanie de blamare a ţării noastre. Apare aici o 
listă completă a celor aserviţi sovieticilor, care vor prelua 
conducerea cu numele, şi funcţia pe care o vor ocupa după 
ce pun mâna pe putere. Mă gândesc că v-ar interesa să ştiţi 
că noul preşedinte va fi Alicia Cordero. 

- Ferească Dumnezeu. E de două ori mai fanatică decât 
Fidel. 

- Oricum ar fi, sovieticii au de câştigat din asta, iar noi, de 
pierdut. 

Preşedintele aşeză trabucul într-o scrumieră şi închise 
ochii. Nu se mai sfârşesc odată problemele astea, gândi el. 
Din fiecare problemă se naşte o alta. 

Bucuria victoriei nu durase prea mult. Situaţiile grele şi 
grijile nu te lasă niciodată să respiri. 

- Marina ar putea să le oprească vasele? întrebă el. 

- Conform planului lor, două dintre ele au tras la chei în 
Havana, răspunse Brogan. Cel de-al treilea trebuie să între în 
port dintr-o clipă în alta. Şi mie mi-a venit aceeaşi idee, însă 
suntem la un milimetru înaintea lor şi totuşi am aflat prea 
târziu. 

- Trebuie să aflăm numele vaselor. 

- l-am pus deja pe oamenii mei să verifice toate intrările în 
portul Havana. Intr-o oră, le identifică sigur. 

- Şi tocmai acum şi-a găsit Castro să se ascundă de lume, 
spuse preşedintele exasperat. 

- L-am găsit. 

- Unde? 

- La reşedinţa lui de la ţară. A tăiat orice legătură cu lumea 
exterioară. Nici consilierii lui apropiaţi şi nici înalții funcţionari 
sovietici nu au cum să-l contacteze. 

- Cine, din echipa noastră, s-ar putea întâlni cu el între 
patru ochi? Brogan mormăi. 

- Nimeni. 


- Trebuie să fie cineva pe care să-l putem trimite la el. 

- Dacă Fidel Castro era într-o dispoziţie mai comunicativă, 
îmi vin în minte cel puţin zece persoane aflate în solda 
noastră care ar reuşi să treacă de intrare. Dar, după cum se 
prezintă lucrurile acum, nu văd pe nimeni. 

Preşedintele se jucă cu trabucul, căutând să găsească o 
idee inspirată. 

- Câţi cubanezi de încredere există la Havana care lucrează 
în port şi care au experienţă pe mare? 

- Va trebui să verific. 

- Incearcă acum. 

- Aşa, cu aproximaţie, poate cincisprezece sau douăzeci. 

- In regulă, spuse preşedintele. Adună.-i. Ajută-i să se urce 
la bordul vaselor ălora într-un fel sau altul şi să găsească 
bomba. 

- Ne va trebui un specialist care s-o dezamorseze după 
ce-o găsesc. 

- O să ne gândim la asta după ce aflăm unde e ascunsă. 

- O zi şi jumătate nu înseamnă prea mult, spuse Brogan 
posac. Mai bine ne-am gândi cum să scăpăm din încurcătura 
în care o să intrăm după aceea. 

- Mai bine dă-i drumul. Ţine-mă la curent cu ce se-ntâmplă 
din două-n două ore. Pune-i la treabă pe toţi cei din 
departamentul care se ocupă de Cuba. 

- Şi cum îl avertizăm pe Castro? 

- E treaba mea. Mă ocup eu de asta. 

- Succes, domnule preşedinte. 

- Şi vouă, Martin. e 

Preşedintele închise. Trabucul i se stinsese de mult. Il 
aprinse din nou, apoi ridică receptorul şi-l sună pe Ira Hagen. 


64. 


Soldatul de la punctul de control era doar un copil, n-avea 
mai mult de şaisprezece ani, dar era dedicat trup şi suflet lui 
Fidel Castro şi-şi făcea datoria cu zel neobosit şi vigilenţă 
revoluţionară. 

Când se apropie de geamul lăsat al maşinii, cu puşca 
prinsă strâns peste umăr şi le ceru să-i prezinte actele de 


identitate, emana prin toţi porii aroganță, că doar era 
persoană oficială. 

- Trebuia să se-ntâmple şi asta, îşi şopti Pitt în barbă. 

Soldaţii de la primele trei puncte de control, pe care le 
depăşiseră, îi făcuseră, plictisiţi, semn lui Figueroa să treacă, 
atunci când îşi scosese permisul de şofer de taxi. Erau 
campesinos şi preferaseră să între în armată decât să ducă o 
existenţă precară, fără nici o perspectivă ca muncitori într-o 
fabrică sau lucrători pe câmp. Şi, ca majoritatea soldaţilor din 
lumea întreagă, se plictiseau în post şi se relaxau, dar 
deveneau de îndată zeloşi şi vigilenţi când se anunțau 
superiorii în inspecţie. 

Figueroa îi întinse tinerelului permisul. 

- E valabil numai pentru oraşul Havana. Ce căutaţi aici? 

-A murit cumnatul meu, îi răspunse Figueroa răbdător. 
M-am dus la-nmormântare. 

Şoferul se aplecă şi se uită prin geamul lăsat spre locul de 
lângă şofer. 

- Ei cine sunt? 

- Eşti orb? Sunt militari ca şi tine. 

-Am primit ordin să căutăm un bărbat îmbrăcat în 
uniformă de miliţian. E bănuit c-ar fi spion imperialist; a intrat 
pe insulă la două sute de mile de-aici. 

- Pentru că ea poartă uniformă de miliţian, spuse Figueroa 
arătând în spate, înspre Jessie, crezi că imperialiştii yankei 
trimit acum femei să ne invadeze? 

- Vreau să le văd documentele, insistă soldatul. 

Jessie lăsă geamul din spate şi se aplecă în afară. 

- Dânsul e maiorul O'Hara din Armata Republicană 
Irlandeză, trimis în misiune specială pentru consultanţă 
militară. Eu sunt caporal Maria Lopez. Destul cu prostiile 
astea. Dă-te la o parte. 

Soldatul nu-şi lua ochii de la Pitt. 

- Dacă e maior, de ce nu-şi poartă gradele? Pentru prima 
oară îi trecu şi lui Figueroa prin minte că nu văzuse de fapt 
nici o tresă pe uniforma lui Pitt. Se uită la el şi o expresie de 
îndoială, bănuitoare, i se aşternu pe faţă. 

Pitt stătea liniştit la locul lui, părând să nu dea atenţie 
schimbului de cuvinte. Apoi, se întoarse spre soldat, îl privi 


drept în ochi şi-i aruncă un zâmbet prietenos. Când deschise 
gura, glasul lui era blând, însă avea o notă de autoritate 
căreia nu i te puteai împotrivi. 

- la numele şi gradul soldatului ăstuia. Doresc să fie 
felicitat pentru seriozitate în timpul serviciului. De câte ori n-a 
spus generalul Raul Castro că ţara are nevoie de bărbaţi de 
calibrul ăsta. 

Jessie traduse şi văzu cum soldatul îşi îndreaptă spinarea 
de mândrie şi zâmbeşte. 

Apoi, vocea lui Pitt deveni brusc glacială; la fel şi privirea 
sa. 

- Şi-acum spune-i să se dea la o parte că, de nu, aranjez să 
fie trimis în Afganistan. Tânărul soldat păru să între la apă 
când Jessie îi repetă în spaniolă vorbele lui Pitt. Stătea 
nemişcat, parcă pierdut, neștiind prea bine ce să facă, când o 
maşină lungă, neagră, trase şi opri în spatele taxiului 
hodorogit. Pitt recunoscu maşina - era Zil, o limuzină luxoasă 
cu şapte locuri, construită special în Rusia pentru 
conducătorii statului şi persoanele oficiale din armată. 

Şoferul Zir-ului apăsă nervos claxonul, în timp ce soldatul 
continua să stea pierdut, nehotărât. Se întoarse şi se uită 
rugător la un alt soldat, însă colegul lui era preocupat să 
verifice maşinile care treceau în cealaltă direcţie. Şoferul 
limuzinei claxona din nou şi strigă scoțând capul pe geam: 

- Mută maşina aia din drum şi fă-ne loc să trecem. 

Aici îşi făcu Figueroa intrarea în scenă şi începu să tipe la 
ruşi: 

- Ruşi împuţiţi ce sunteţi! Tacă-vă fleanca! Mai bine 
spălaţi-vă, că simt cum duhniţi de-aici! Şoferul sovietic 
deschise portiera, ţâşni afară din maşină şi-l îmbrânci pe 
soldat cât colo. Era bine clădit, vânjos, cu un trup imens şi 
capul mic cât o gămălie de ac. După grad, era sergent. |! fixă 
pe Figueroa şi ochii lui scăpărau scântei. 

- Idiotule! mârâi el. Mişcă-ţi rabla de-aici! Figueroa agită 
pumnul sub nasul rusului. 

- Plec când îmi spune un cubanez. 

- Te rog, te rog, insistă Jessie, trăgându-l de umăr pe 
Figueroa. N-avem nevoie de încurcături. 

- Tactul nu face parte din virtuțile cubaneze, murmură Pitt. 


Răsuci puşca în mână îndreptând ţeava spre rus şi deschise 
portiera. 

Jessie se trase la loc pe banchetă şi se uită prudent în 
spate la limuzină, prin oglinda retrovizoare, la ţanc să vadă 
coborând din ea un ofiţer sovietic urmat de doi gealaţi, care 
urmăreau cu un zâmbet amuzat meciul ce se desfăşura lângă 
taxi. 

Jessie rămase cu gura căscată şi simţi că i se taie 
răsuflarea. 

Generalul Velikov, obosit şi tras la faţă, îmbrăcat într-o 
uniformă de împrumut care nu-i venea pe măsură, se apropia 
de Chevrolet-ul lor, tocmai când Pitt cobori din maşină şi-o 
ocoli prin faţă; Jessie nu mai avu timp să-l prevină. 

Velikov era atent la şoferul lui şi la Figueroa şi nu-l băgă în 
seamă pe cel care coborâse de pe scaunul de lângă şofer. Nu 
părea altceva decât un soldat cubanez. 

- Ce se-ntâmplă? întrebă el, într-o spaniolă cursivă. 

Răspunsul nu veni de la şoferul lui ci de la cine se aştepta 
mai puţin. 

- Ceva ce putem rezolva ca între persoane bine crescute, 
spuse Pitt acid în engleză. 

Velikov îl privi lung pe Pitt, iar zâmbetul amuzat îi dispăru 
de pe buze şi faţa-i deveni impasibilă ca-ntotdeauna. Singurul 
semn că-l recunoscuse imediat era duritatea din ochii reci, 
fixaţi asupra lui Pitt. 

- Amândoi am supravieţuit, nu-i aşa, domnule Pitt? 
răspunse el. 

- Am avut noroc, asta e. Amândoi am avut noroc, răspunse 
Pitt calm. 

- Te felicit pentru felul în care ai fugit de pe insulă. Cum ai 
făcut? 

- O ambarcaţiune improvizată. Şi tu? 

- Pe un elicopter ascuns lângă bază. Din fericire, prietenii 
tăi n-au avut timp să-l descopere. 

- O scăpare. 

Velikov se uită pe furiş la cei doi din garda personală şi 
remarcă, iritat, atitudinea lor relaxată. 

- Ce cauţi în Cuba? Pitt îşi strânse mai bine mâna pe puşcă 
şi îndreptă gura ţevii undeva sus, deasupra capului lui 


Velikov, ţinând degetul pregătit pe trăgaci. 

- Ce te mai osteneşti să mă-ntrebi când ştii că sunt un 
mincinos nărăvit? 

- Ce mai ştiu e că minţi doar când ai un motiv întemeiat. 
Doar n-ai venit în Cuba să bei rom şi să te prăjeşti la soare. 

- Aşa, şi? 

- Priveşte în jurul tău, domnule Pitt. Nu cred că eşti în 
situaţia de a uza de forţă. Cubanezii nu se poartă frumos cu 
spionii. Cred c-ar fi mai înţelept să laşi arma şi să te pui sub 
protecţia mea. - 

- Mulţumesc, nu. Am văzut cum e sub protecţia ta. Il 
chema Foss Gly. Ţi-l aminteşti, nu? Murea de plăcere de câte 
ori avea ocazia să-şi îndese pumnii în carnea altuia. Sunt 
fericit să-ţi comunic că s-a lăsat de meseria asta. Una din 
victimele lui l-a împuşcat acolo unde doare cel mai rău. 

- Oamenii mei te pot omori pe loc. 

- E clar că nu-nţeleg o boabă de engleză, habar n-au ce 
vorbim noi acum. Nu-ncerca să-i previi. Să-ţi traduc - se 
cheamă că sunt neîncrezător ca un mexican. Încearcă tu să 
ridici mâna la nas şi ţi-l înfund cu un glonţ. 

Pitt se uită în jur. Cei doi soldaţi cubanezi şi şoferul sovietic 
ascultau, fără să-nţeleagă nimic din discuţia care se purta în 
engleză. Jessie se făcuse mică pe bancheta din spate a 
Chevrolet-ului şi nu i se vedea pe geam decât vârful bonetei 
militare. 

Gorilele lui Velikov stăteau relaxaţi, cu ochii şi cu mintea 
pierdute în peisaj, iar automatele erau la loc sigur, bine 
varate în tocurile lor. 

- Urcă în maşină, generale. Ai să faci o plimbare cu noi. 

Velikov îl fixă pe Pitt rece. 

- Şi dacă refuz? Pitt îi întoarse privirea de gheaţă. 

- N-apuci. Mai întâi mori tu, după aia gealaţii tăi. Apoi, 
soldaţii cubanezi. Sunt gata să ucid. Şi-acum dacă eşti 
amabil... 

Luate prin surprindere,  gorilele sovietice  rămaseră 
înmărmurite de surprindere şi-l urmăriră pe generalul Velikov 
cum dădea curs, tăcut, invitaţiei lui Pitt şi urca pe locul din 
faţă. Acesta se întoarse dintr-o mişcare şi se uită la Jessie. 

- Doamna LeBaron? 


- Da, generale. 

- Eşti cu această doamnă? 

- Da. 

- Bine, dar, de ce? Figueroa deschise gura să spună ceva, 
însă Pitt îl împinse brutal cu umărul pe şoferul sovietic la o 
parte, îl trase ferm de braţ pe soldatul cubanez şi ajunse la 
Figueroa, pe care-l scoase din maşină. 

- Până aici, amigo. Declară autorităţilor cubaneze că te-am 
ameninţat şi ţi-am furat taxiul. 

Apoi, îi trecu puşca lui Jessie prin geamul lăsat şi se 
strecură cât era de lung în spatele volanului. 

- Dacă generalul încearcă să clipească, împuşcă-l drept în 
cap. 

Jessie încuviinţă cu o mişcare a capului şi lipi ţeava puştii 
de ceafa lui Velikov. 

Pitt băgă maşina în viteza întâi şi acceleră treptat, de parcă 
mergea la plimbare într-o zi liberă, privind însă în acest timp 
feţele celor de la punctul de control prin oglinda retrovizoare. 
A fost mulţumit să constate cum se împrăştie derutaţi, 
neştiind prea bine ce era de făcut. Apoi, şoferul şi gealaţii lui 
Velikov se treziră, în sfârşit, din amorţeală şi se îndreptară în 
fugă spre limuzină, să se ia după ei. 

Pitt opri maşina şi luă arma din mâna lui Jessie. Trase 
câteva gloanţe în firele de telefon prinse în izolaţiile lor în 
vârful unui stâlp de pe margine. 

Înainte ca firele rupte să aibă timp să cadă pe asfalt, 
maşina fugea mâncând pământul. 

- Asta ne face să câştigăm un avans de o jumătate de oră, 
spuse el. 

- Limuzina e la o sută de metri în spatele nostru. O să ne 
ajungă din urmă. Vocea lui Jessie era stridentă şi se vedea că 
o cuprinsese panica. 

- Nu scapi de ei, spuse calm Velikov. Şoferul meu e expert 
în curse de viteză, iar maşina are aprindere în şapte timpi şi 
motor de patru sute douăzeci şi cinci de cai-putere. 

Pe lângă dezinvoltura lui Pitt şi felul lui degajat de-a fi se 
mai simţea la el un aer de încredere de nezdruncinat, de 
parcă ştia exact ce avea de făcut. 

Se-ntoarse spre Velikov zâmbindu-i nepăsător şi-i spuse: 


- N-au făcut încă ruşii maşina care să întreacă un Chevy din 
5i 

Ca pentru a pune punct discuţiei, apăsă până la fund 
pedala de acceleraţie, iar bătrâna maşină obosită îşi puse la 
bătaie toate piesele hodorogite şi-şi adună puterile pentru o 
cursă de viteză cum nu mai făcuse de treizeci de ani. 
Grămada de fier gemea din toate încheieturile, dar rezistă şi 
merse mai departe. Câştiga viteză şi mânca milă după milă, 
iar zgomotul asurzitor pe care-l scotea motorul voia să 
dovedească că-şi făcea din plin datoria. 

Pitt îşi concentrase întreaga atenţie asupra felului în care 
conducea maşina şi asupra drumului, anticipand ce-l aştepta 
cu trei curbe înainte. 

Zil-ul se ţinea încăpățânat pe urmele lor, abia vizibil prin 
norul de fum care ieşea pe ţeava de eşapament a 
Chevrolet-ului. Pitt conduse maşina fără s-o cruţe pe cele 
câteva serpentine strânse care urcau un şir de dealuri 
împădurite. Erau pe marginea prăpastiei. Frânele erau 
terminate şi nu făceau altceva decât să scoată fum când le 
apăsa Pitt. Erau mâncate de mult şi fierul se freca scrâşnind 
de fier. 

La nouăzeci de mile la oră, maşina prinse pe roţile din faţă 
o denivelare şi se zgudui cu un huruit înfiorător. Volanul se 
scutură în mâinile lui Pitt, mai să-i scape. Amortizoarele nu-şi 
mai făceau datoria, iar Chevrolet-ul se freca cu fundul de 
drum la fiecare cotitură, se înclina ameninţător, iar 
cauciucurile scoteau ţipete stridente ca un stol de gâşte 
sălbatice. 

Velikov se ţinea ţeapăn de parcă înghiţise un băț, cu ochii 
aţintiţi undeva înainte. Se prinsese atât de strâns de mânerul 
uşii iar încheieturile i se albiseră într-atât, de parcă era 
pregătit să sară la primul semn de accident, care i se părea 
oricum inevitabil. 

Jessie era de-a dreptul înspăimântată. Îşi închisese ochii să 
nu mai vadă cum se opintea maşina înainte şi cum se legăna, 
când pe o parte, când pe alta a drumului. Işi proptise 
genunchii în spătarul scaunului din faţă să nu fie aruncată 
dintr-o parte în alta şi ţinea arma îndreptată spre ceafa lui 
Velikov. 


Chiar dacă Pitt îşi dădea seama de supliciul îngrozitor la 
care-i supunea pe ocupanţii maşinii, nu lăsa să se vadă nimic. 
Avea un avans de jumătate de oră, mai mult nu putea spera, 
până când soldaţii cubanezi aveau să ia legătura cu superiorii 
lor şi să le comunice răpirea generalului sovietic. Primul semn 
că militarii cubanezi încercau să-i încercuiască întinzându-le o 
cursă avea să fie apariţia unui elicopter. Când şi unde aveau 
să blocheze drumul nu avea cum să ştie, putea doar să facă 
presupuneri. Când, după o curbă, aveau să le iasă neaşteptat 
în cale cu un camion sau maşini puse de-a curmezişul 
drumului, atunci puteau fi siguri că totul se sfârşise. Numai 
prezenţa lui Velikov avea să-mpiedice masacrarea lor. 

Şoferul Z;/rului nu se lăsa nici el mai prejos. Se apropia de 
Pitt tot mai mult după fiecare curbă, însă era bătut la drum 
întins şi pierdea teren pentru că Chevrolet-ul era mai 
puternic. Pitt întrezări cu coada ochiului un marcaj pe care 
scria că se apropiau de oraşul Cardenas. Pe marginea 
drumului începură să apară case şi dughene, iar circulaţia 
deveni mai intensă. 

Aruncă o privire pe vitezometru. Acum oscila în jurul vitezei 
de optzeci şi cinci de mile. Ridică doar puţin piciorul de pe 
acceleraţie până ce viteza scăzu la şaptezeci de mile, 
ţinându-i în şah pe cei din Zil. 

Se strecură printre maşini, cu mâna apăsată pe claxon. Un 
poliţist încercă zadarnic să-l oprească, făcându-i semn să 
tragă la bordură, când trecu prin Piaţa Colon, înconjurând 
statuia din bronz a lui Columb. Spre norocul lui, străzile erau 
destul de late, aşa că evita cu uşurinţă pietonii şi celelalte 
maşini. 

Oraşul era aşezat la gura unui golf care-l înconjura din trei 
laturi, iar Pitt îşi spuse că, atâta timp cât gonea pe lângă 
mare, era pe drumul cel bun spre Havana. Ca prin minune, 
rămase pe strada principală şi, după zece minute, maşina 
ieşea zburând din centrul oraşului şi-şi continua drumul prin 
ţară. 

Cat timp durase cursa îndrăcită pe străzile oraşului, Zil-ul 
se apropiase de ei la nici cincizeci de metri. Una din gorile se 
aplecă pe geam şi trase un foc de armă. 

- Trag în noi, anunţă Jessie, la capătul puterilor. 


- Nu în noi, îi răspunse Pitt. Ţintesc în cauciucuri. 

- Eşti ca şi prins, rosti Velikov pentru prima oară după 
cincizeci de mile. Renunţă. N-aveţi scăpare. 

- Nu mă las nici mort. 

Calmul desăvârşit al lui Pitt te descumpănea. 

Nu era tocmai răspunsul pe care-l aştepta Velikov. Dacă toţi 
americanii ar fi fost ca Pitt, gândi el, atunci Uniunea Sovietică 
şi-ar fi găsit naşul de mult. Velikov se socotea o persoană 
abilă şi se mândrea cu iscusinţa sa în manevrarea oamenilor, 
însă pe Pitt simţea că nu avea cum să-l îngenuncheze. 

Maşina zbură peste un povârniş şi ateriza cu o bufnitură pe 
partea cealaltă. Toba îi fu smulsă iar gazele de eşapament, 
eliberate, ţâşniră afară cu un bubuit asurzitor. Le lăcrimau 
ochii de la fum şi curând se simţiră în interiorul maşinii ca 
într-o saună din cauza căldurii degajate de motor şi-a aerului 
umed de afară. Podeaua era atât de încinsă încât puţin mai 
lipsea să se topească tălpile bocancilor lui Pitt. Dogoarea şi 
zgomotul erau teribile, iar Pitt avu senzaţia că se afla de ore 
întregi, asudând, într-o sală a cazanelor. 

Cu bătrânul Chevrolet care arăta acum ca o caricatură de 
maşină, păreau scăpaţi cu toţii de la casa de nebuni. Dinţii 
transmisiei erau mâncaţi de tot şi urlau împotrivindu-se 
rotaţiilor îndrăcite la care erau supuşi; din măruntaiele 
motorului începură să se audă bătăi ciudate, dar, deşi scotea 
sunete gâtuite de împotrivire, bătrânul Chevrolet tot nu se 
lăsa şi se opintea mai departe, parcă presimţind că acesta 
era ultimul drum pe care-l făcea. 

Pitt încetinise pe nesimţite lăsându-l pe şoferul rus să-l 
ajungă din urmă, la numai trei lungimi de maşină în spate. 
Conducea Chevrolet-ul în zigzag să-l ferească de gloanţele 
trase de gorila lui Velikov. 

Ridică o idee piciorul de pe acceleraţie, până când Zil-ul 
ajunse la şase metri de bara sa din spate. 

Atunci, apăsă frâna până la fund. 

Sergentul care conducea Zil-ul era un bun şofer, dar nu 
destul de bun pentru ce i se-ntâmpla acum. Trase de volan în 
dreapta şi fu cât pe ce să scape. Numai că nu mai avu timp şi 
distanţa era acum prea mică. Zilul intră în fundul 
Chevrolet-ului cu scrâşnet de fiare zdrobite şi explozie de 


sticlă spartă, radiatorul se înfundă în motor, iar izbitura îl 
întoarse de spate ca pe un titirez. 

Scăpat de sub control, Zilul deveni acum o grămadă 
neputincioasă de metal de trei tone care se îndrepta spre 
moarte sigură. Evită la milimetru un pom şi patină pe şosea 
până se izbi de un autobuz abandonat pe marginea drumului, 
la o viteză de optzeci de mile la oră. Din maşină ţâşniră limbi 
de foc cât se dădu peste cap de câteva ori, pentru a se opri 
răsturnată cu susu-n jos, cu roţile în sus, învârtindu-se mai 
departe. Ruşii erau prinşi înăuntru ca într-o capcană, din care 
nu mai aveau scăpare, iar pălălaia de foc portocalie se 
transformă curând într-un nor gros de fum. 

Bătrânul, credinciosul Chevrolet continua să meargă 
trepidând, aşa dezmembrat cum era. 

Motorul împroşca aburi şi ulei pe sub capotă, viteza a doua 
şi frânele se duseseră de mult, iar bara din spate, răsucită, se 
tara pe asfalt, aruncând în urmă o ploaie de scântei. 

Norul de fum avea să-i atragă curând pe urmăritori. După o 
milă, poate la următoarea curbă, puteau să se trezească în 
faţa unui baraj. Pitt aştepta dintr-o clipă-n alta să vadă 
apărând un elicopter deasupra pomilor care străjuiau 
şoseaua. 

Trebuia să scape, de maşină. Ar fi fost o nesăbuinţă să mai 
conteze pe bafta pe care o avusese până atunci. Venise 
vremea să schimbe caii, ca un tâlhar care fuge din faţa 
poterei. 

Se apropiau de oraşul Matanzas a cărui periferie se profila 
acum la orizont şi Pitt încetini la cincizeci de mile. Zări un 
combinat de îngrăşăminte şi intră în parcarea din faţa lui. 
Chevrolet-ul care se tânguia, pe ducă, şi-l trase sub un copac 
rămuros, se uită în jur şi, nevăzând pe nimeni, opri motorul. 

Pârâitul grămezii de metal încinse şi sfârâitul aburului luară 
locul bubuiturilor care le spărsese timpanul până atunci. 

- Ce plan ai? întrebă Jessie care, între timp, îşi venise în fire 
complet. Sper că ai un plan de rezervă. 

- Ucenicul Vrăjitor n-are putere asupra mea, spuse Pitt cu 
un zâmbet _liniştitor. Rămâi aici. Dacă prietenul nostru 
generalul îndrăzneşte să sughiţe, omoară-l. 

Cobori în parcare. Era zi lucrătoare, iar parcarea era plină 


de maşinile muncitorilor. 

Duhoarea grea care venea dinspre combinat umplea aerul 
cu miasme puturoase pe o rază de câteva mile. 

Se opri la poarta principală privind la coloanele de 
camioane încărcate cu sulfat de amoniu, clorură de potasiu şi 
bălegar, intrând în combinat şi cele care ieşeau cu 
îngrăşăminte ambalate în saci de hărtie. 

li veni o idee şi se îndreptă cu paşi mari spre un drum 
murdar care dădea în şosea. După un sfert de oră de 
aşteptare apăru un camion rusesc plin cu îngrăşăminte 
naturale care se îndrepta spre combinat. Se aşeză în mijlocul 
drumului şi îi făcu semn şoferului să oprească. 

Şoferul era singur în cabină. Se uită în jos spre Pitt cu o 
privire întrebătoare. Pitt îi făcu semn să iasă arătându-i ceva 
sub camion. 

Curios, şoferul sări afară din cabină şi se aplecă alături de 
Pitt care cerceta atent arborele de antrenare al camionului. 
Nevăzând nimic în neregulă, şoferul dădu să se întoarcă spre 
Pitt tocmai când acesta îi aplica o lovitură în ceafă. 

Şoferul se înmuie, iar Pitt îl prinse de umeri. Il înghesui pe 
cubanezul leşinat cum putu în cabină, apoi se sui şi el rapid. 
Motorul continua să meargă, iar Pitt băgă în viteză şi conduse 
camionul până la pomul care ascundea Chevrolet-ul de 
privirile urmăritorilor din aer. 

- Toată lumea sus, spuse el sărind din cabină. 

Jessie se strânse de scârbă. 

- Dumnezeule, ce e înăuntru? 

- Cuvântul cel mai elegant care-mi vine-n minte e bălegar. 

- Mă vezi pe mine bălăcindu-mă în mizeria asta? întrebă 
Velikov. 

- Nu numai că o să vă bălăciţi, da o să vă băgaţi până-n 
gât, spuse Pitt. Luă puşca din mâna lui Jessie şi-o înfipse 
brutal în spinarea generalului. Hai, hopa sus, domnule 
general. Să vezi şi tu ce simțeau victimele tale când le obligai 
să se târască în noroi. 

Velikov îi aruncă lui Pitt o uitătură cruntă, încărcată de ură, 
dar urcă în spatele camionului. 

Jessie îl urmări scârbită cât Pitt îl dezbrăcă pe şofer de 
haine. Erau cu câteva măsuri mai mici, aşa că trebui să lase 


cămaşa desfăcută şi pantalonii descheiaţi la fermoar ca să 
poată intra în ele. Il îmbrăcă rapid pe şoferul cubanez în 
uniforma lui şi-l târî până-n spatele camionului, trântindu-l 
alături de ceilalţi. Abia acum îi dădu înapoi puşca lui Jessie. 
Ea o luă fără a mai aştepta să i se spună ce are de făcut şi lipi 
gura ţevii de capul lui Velikov. Pitt găsi o lopată pe o poliţă, în 
spatele cabinei, şi se porni să arunce bălegar peste ei, să-i 
acopere. 

Jessie îşi astupă gura şi nările, căznindu-se să nu verse. 

- Asta nu cred s-o mai suport. 

- Bucură-te că e gunoi de grajd, de la cai şi vaci, şi nu de la 
canalizare. 

- Ţie ţi-e uşor să vorbeşti. Tu stai la volan. 

După ce-i acoperi pe toţi, lăsându-le loc cât să respire, Pitt 
urcă în cabină şi se întoarse la şosea. 

Se opri până când trecură de ei, rotindu-se ca nişte bondari 
deasupra lor, trei elicoptere militare şi făcu loc unui convoi de 
camioane pline cu soldaţi care se-ndreptau spre Zirul 
prefăcut într-un morman de fiare carbonizate. 

Aşteptă şi abia după aceea coti la stânga, înscriindu-se pe 
şosea. Aproape de intrarea în oraşul Matanzas opri în faţa 
unui baraj, o maşină blindată în jurul căreia stăteau cincizeci 
de soldaţi, toţi foarte încruntaţi şi hotărâți. 

Opri şi le arătă actele şoferului. Planul lui merse mai bine 
decât se aşteptase. Soldaţii nici gând n-aveau să se apropie 
de camionul uriît-mirositor. li făcură semn să treacă, bucuroşi 
să-l vadă îndepărtându-se, fericiţi că puteau din nou respira 
aer curat. 

O oră şi jumătate mai târziu, soarele dispăru la apus, iar în 
zare apărură strălucind luminile Havanei. Pitt intră în oraş şi o 
luă pe Via Blanca. Se simţea în siguranţă, pierdut în iureşul 
circulaţiei agitate, zgomotoase, a străzii la acea oră de vârf; 
poate doar miasma emanată de camion ar fi putut atrage 
atenţia asupra lor. Era oricum mai bine că intrau în oraş pe 
înserat. 

Fără paşaport şi fără bani oricum nu aveau de ales, trebuia 
să ia legătura cu misiunea diplomatică americană aflată în 
incinta Ambasadei Elveţiei. Doar ei puteau să-l ajute să scape 
de grija lui Jessie şi să-l ascundă până i se trimiteau prin 


curier de la Washington paşaportul şi documentele de intrare 
în Cuba în bună regulă. De îndată ce devenea în mod oficial 
turist, putea liniştit să caute să tălmăcească enigma La 
Doradei. 

Din partea lui Velikov nu erau probleme. Atâta timp cât 
trăia, generalul era o adevărată ameninţare pentru că ar fi 
continuat şirul de crime şi fărădelegi. 

Pitt hotărî să-l împuşte imediat pe o alee lăturalnică. 

Eventualii curioşi care s-ar fi mirat la auzul împuşcăturilor, 
în final, le-ar fi pus pe seama rateurilor camionului. 

Viră scurt pe un drum îngust care trecea printre două şiruri 
de depozite, în zona docurilor, şi opri camionul. Lăsă motorul 
să meargă şi seduse în spate. Când sări parapetul şi urcă în 
camion văzu ieşind afară din gunoaie capul şi mâinile lui 
Jessie. 

li curgea sânge dintr-o rană adâncă de la tâmplă, iar ochiul 
drept era umflat şi învineţit. Singurele semne ale prezenţei lui 
Velikov şi a şoferului cubanez erau nişte adâncituri, acolo 
unde Pitt îi îngropase. 

Dar ei dispăruseră. 

O scoase pe Jessie cu grijă din gunoi şi îi şterse faţa. Ea 
deschise ochii cu greutate şi-i aţinti asupra lui şi, după o 
vreme, începu să clatine uşor din cap, legănându-l dintr-o 
parte. În alta. 

- Îmi pare rău. Am încurcat iarăşi lucrurile. 

- Ce s-a-ntâmplat? o întrebă el. 

- Şoferul s-a repezit asupra mea şi m-a lovit. Nu te-am 
strigat să-mi vii în ajutor de teamă să nu stârnesc bănuieli şi 
să fim opriţi de poliţie. Ne-am luptat pe armă până a căzut 
din camion. Apoi, Velikov m-a ţinut de mâini şi şoferul m-a 
bătut până mi-am pierdut cunoştinţa. Deodată Jessie îşi dădu 
seama că ceva nu era în regulă. Unde sunt? 

- Probabil că au sărit din camion, îi răspunse el. Ţi-aduci 
aminte unde şi când s-a-ntâmplat? Pe faţa lui Jessie se vedea 
că face eforturi să se-adune. 

- Cred că atunci când am intrat în oraş. 

Mi-amintesc de zgomotul circulaţiei intense. 

- Cu mai puţin de douăzeci de minute în urmă. 

O susţinu până la marginea camionului şi-o ajută cu 


blândeţe să coboare. 

- Mai bine am lăsa camionul aici şi-am încerca să luăm un 
taxi. 

- Nu pot să merg nicăieri puţind în halul ăsta, spuse ea 
vădit surprinsă de propunerea lui Pitt. Uită-te la tine. Arăţi 
ridicol, aşa descheiat complet la cămaşă. 

Pitt ridică din umeri. 

- Ei, lasă, n-o să fiu arestat pentru ţinută indecentă. Totuşi 
am pantaloni pe mine. 

- Nu putem lua nici un taxi. N-avem nici un pesos, spuse ea 
cu exasperare. 

- Misiunea americană cantonată la Ambasada Elveţiei o să 
se îngrijească de toate. Ştii unde e? 

- Se numeşte Secţia de operaţiuni speciale. Cuba a trimis 
la Washington o misiune asemănătoare. 

Clădirea este situată pe Bulevardul Malecon şi faţada ei dă 
înspre mare. 

- O să ne ascundem până se-ntunecă. Poate găsim o 
cişmea să te speli. Velikov o să ordone ca oraşul să fie 
scotocit pe toate feţele. Probabil o să-şi pună oamenii să 
supravegheze ambasada, aşa că trebuie să ne gândim cum 
să ne strecurăm înăuntru. Te simţi în stare să mergi? 

- Ştii ceva, îi spuse ea cu un surâs mâhnit. Am obosit de 
întrebarea asta a ta stupidă. 


65. 


Ira Hagen cobori din avion şi intră în terminalul Aeroportului 
Jose Marti. Se aştepta şi se pregătise sufleteşte să rabde 
hărţuiala vameşilor, dar aceştia se mulţumiră să arunce o 
privire pe paşaportul lui diplomatic şi-l lăsară să treacă fără 
prea multe formalităţi. Pe când se îndrepta spre punctul de 
recuperare a bagajelor, se auzi strigat de un bărbat într-un 
costum în dungi albe şi albastre de bumbac. 

- Domnul Hagen? 

- Da, eu sunt Hagen. Ă 

- Tom Clark, şeful Secţiei de operaţiuni speciale. Insuşi 
Douglas Oates ne-a prevenit despre sosirea dumneavoastră. 

Hagen îl măsură pe Clark din cap până-n picioare. 


Diplomatul era un bărbat atletic, cam de treizeci şi cinci de 
ani, bronzat, cu o mustață a la Errol Flynn, cu părul roşcat, 
rărit, adus cu grijă spre frunte, să mai acopere din începutul 
de pleşuvie, cu ochi albaştri şi nasul rupt în câteva locuri. 
Scutură inimos mâna întinsă de Hagen de vreo şapte ori. 

- Cred că nu vin prea mulţi americani pe-aici, spuse Hagen. 

- Foarte puţini de când preşedintele Reagan a interzis 
intrarea turiştilor şi-a oamenilor de afaceri în Cuba. 

- Presupun că aţi fost prevenit asupra motivului vizitei 
mele. 

- Să aşteptăm până urcăm în maşină şi vorbim atunci, 
spuse Clark, arătându-i o femeie grasă care stătea discret 
puţin mai încolo, cu un geamantan aşezat pe genunchi. 

Lui Hagen nu-i trebuiau prea multe explicaţii - recunoscu 
imediat un radio-receptor care le înregistra fiecare vorbă. 

După aproape o oră, valiza lui Hagen ieşi în sfârşit din 
vamă şi ei se-ndreptară spre maşina lui Clark, o limuzină 
Lincoln, în care-i aştepta şoferul la volan. Incepu să burniţeze, 
dar Clark era pregătit cu o umbrelă la-ndemână. Şoferul 
aşeză geamantanul în portbagaj, după care porniră spre 
Ambasada Elveţiei care adăpostea Secţia de operaţiuni 
speciale a Statelor Unite. 

Hagen îşi petrecuse şapte ani buni din viaţă în Cuba înainte 
de revoluţie şi găsi Havana aproape neschimbată, întocmai 
cum şi-o amintea. Culorile pastelate ale clădirilor 
ornamentate cu stil, care însoțeau pline de farmec 
bulevardele, străjuite de palmieri, păreau uşor spălăcite, dar 
nu se schimbaseră prea mult. Era o revenire în timp, plină de 
nostalgie. Străzile erau înţesate de automobile din anii 50, 
mărci vechi care stârneau aduceri aminte - Kaiser, 
Studebaker, Packard, Hudson, chiar unul sau două £dsel. Erau 
amestecate printre mai noile Fiaturi şi Lada aduse din Italia şi 
din Rusia. 

Oraşul era însufleţit, dar nu de atmosfera exuberantă din 
anii când în fruntea ţării se afla Batista. Cerşetorii, 
prostituatele şi mahalalele sordide dispăruseră. Le luase 
acum locul o atmosferă de ponoseală şi sărăcie, semnul 
distinctiv al comunismului. Hotărât lucru, îşi spuse Hagen, 
marxismul era ca un furuncul pe fundul umanităţii. 


Se întoarse spre Clark. 

- De cât timp lucraţi în diplomaţie? 

- Nu lucrez. Sunt de la Agenţie. 

- CIA? Clark încuviinţă dând din cap. 

- Dacă vreţi să-i spuneţi aşa. 

- Şi-atunci, ce-a fost cu convorbirea cu Douglas Oates? 

- Asta a fost pentru cei care trag cu urechea la aeroport. 
De fapt Martin Brogan m-a informat despre misiune. 

- Cum staţi cu explozibilul? L-aţi găsit, l-aţi dezamorsat? 
Clark zâmbi sumbru. 

- Puteţi să-i spuneţi bombă, că asta e. Fără îndoială, una cu 
rază limitată de acţiune, dar cu destulă forţă să devasteze 
jumătate din oraş şi să stârnească un incendiu care va reduce 
la cenuşă toate şandramalele şi cocioabele de la mahala. Nu, 
n-am găsit-o. Am trimis o echipă formată din douăzeci de 
oameni - agenţi, siguri - să scotocească portul şi să cerceteze 
cele trei vase. N-au dat încă de nimic. Caută acul în carul cu 
fân. Ceremonia oficială şi parada încep în mai puţin de 
optsprezece ore. 

Doar o armată întreagă de vreo două mii de căutători ar 
putea găsi bomba la timp. Şi, de parcă asta nu era de-ajuns, 
forţele noastre modeste mai sunt handicapate şi de faptul că 
trebuie să înșele vigilenţa cubanezilor şi-a ruşilor care-au luat 
măsuri foarte drastice de securitate. După cum se prezintă 
lucrurile, mă văd obligat să spun că explozia este inevitabilă. 

- De-aş putea ajunge până la Castro să-i transmit mesajul 
preşedintelui... 

- Castro nu vrea să vorbească cu nimeni, spuse Clark. 
Cubanezii de încredere foarte bine plasați în guvern, şi sunt 
vreo cinci la număr, nu pot lua legătura cu el. Trebuie să spun 
că misiunea dumneavoastră este încă şi mai lipsită de 
speranţă decât a mea. 

- Aveţi de gând să vă evacuaţi oamenii? O umbră de 
tristeţe trecu prin ochii lui Clark. 

- Nu. Vom rămâne cu toţii aici până la capăt. 

Hagen tăcu, iar şoferul ieşi de pe Bulevardul Malecón şi se 
îndreptă spre intrarea a ceea ce fusese odinioară Ambasada 
Statelor Unite, acum sediul oficial al Ambasadei Elveţiei. Doi 
soldaţi în uniforma armatei elveţiene le deschiseră porţile 


metalice. 

Pe neaşteptate, ţâşni, nu se ştie de unde, un taxi care se 
aşeză drept în spatele limuzinei şi intră pe poartă în urma ei, 
înainte ca gardienii luaţi prin surprindere, să aibă timp să o 
închidă. Taxiul nu se oprise nici când săriră afară o femeie 
îmbrăcată în uniformă de miliţian şi un bărbat de pe care 
atârnau nişte zdrenţe. Soldaţii îşi reveniră iute şi alergară 
spre străinul care se postase în faţa lor gata să-i înfrunte, 
aşteptându-i într-o atitudine de box şi judo combinate. Se 
opriră căutându-şi pistoalele automate care se aflau în toc 
asupra lor. Întârziaseră însă suficient de mult să-i dea timp 
femeii să înhaţe şi să deschidă portiera din spate a 
Lincoln-ului. 

Femeia urcă în maşină. 

- Sunteţi americani sau elveţieni? întrebă ea. 

- Americani, răspunse Clark, înmărmurit de apariţia ei 
neaşteptată, dezgustat de putoarea pe care o emana. Ce 
doreşti? Nu se aşteptaseră la un asemenea răspuns din 
partea ei. Femeia se porni pe un râs isteric. 

- Americani sau elveţieni. Dumnezeule, sună de parcă v-aş 
întreba dacă aveţi ceva la desert. 

Şoferul se trezi în sfârşit din amorţeală, sări din maşină şi-o 
prinse pe Jessie de talie. 

- Aşteaptă, spuse Hagen pe un ton autoritar, văzând că 
faţa femeii era acoperită de contuzii. Despre ce e vorba? 

- Sunt cetăţean american, trânti ea după ce-şi veni în fire. 
Mă numesc Jessie LeBaron. Vă rog să m-ajutaţi. 

- Doamne Dumnezeule, şopti Hagen, sunteţi chiar soţia lui 
Raymond LeBaron? 

- Da, eu sunt. Le arătă înnebunită lupta care se dădea pe 
aleea ambasadei. Trebuie să-i opriţi. El este Dirk Pitt, director 
pentru proiecte speciale la NUMA. 

- Mă ocup eu, spuse Clark. Până să aibă timp să intervină, 
Pitt doborâse deja unul din paznici şi se lupta cu celălalt. 
Şoferul cubanez ţopăia ca un apucat în jurul lor, dădea din 
mâini şi ţipa să i se dea banii pentru cursă. Câţiva poliţişti în 
civil apăruţi din neant la poarta ambasadei sporiră zăpăceala 
generală cerând ca Pitt şi Jessie să le fie predaţi. Clark nu-i 
băgă în seamă pe poliţişti, plăti şoferul, apoi îl conduse pe 


Pitt la limuzină. 

- De unde dracu aţi apărut? întrebă Hagen. Preşedintele vă 
credea arestaţi sau împuşcaţi. 

- Nu acum, îl întrerupse Clark. Să dispărem până nu uită 
poliţiştii de imunitatea noastră diplomatică şi se înfurie rău de 
tot. 

Îi împinse zorit în incinta ambasadei şi-i însoţi pe un coridor 
care ducea în partea care aparţinea americanilor. Pitt a fost 
condus într-o cameră liberă să facă duş şi să se bărbierească. 
Unul dintre funcţionari care avea cam aceeaşi statură îi 
împrumută nişte haine comode. Uniforma lui Jessie a fost 
arsă la incinerator şi, recunoscătoare, ea se spălă şi în sfârşit 
scăpă de mirosul greu de bălegar. 

Un doctor de la Ambasada Elveţiei îi făcu un control 
medical amănunţit şi îi pansa rănile. li prescrise o masă 
copioasă şi dispuse să fie lăsată să doarmă câteva ore înainte 
de a fi audiată de funcţionarii de la Secţia de operaţiuni 
speciale. 

După care, Pitt a fost condus într-o sală mică de consiliu. La 
intrarea lui, Hagen şi Clark se ridicară în picioare şi se 
prezentară în sfârşit. Îl invitară să ia loc, şi toţi cei prezenţi se 
aşezară în jurul unei mese cu picioare masive, lucrată 
artizanal din lemn de pin. 

- N-avem vreme de explicaţii lungi, spuse Clark fără altă 
introducere. În urmă cu două zile, superiorii mei mi-au adus la 
cunoştinţă planul de atac secret al insulei Cayo Santa Maria. 
Contau pe mine să fiu pregătit să dau de urmele voastre la 
Havana în cazul în care operaţiunea ar fi eşuat. Am aflat că a 
reuşit când domnul Hagen... 

- Ira, i-o tăie scurt Hagen. 

- Când Ira mi-a arătat un document strict secret sustras de 
la instalaţia sovietică de pe insulă. Am primit prin el 
instrucţiuni de la Martin Brogan şi de la preşedinte să vă 
găsesc pe dumneavoastră şi pe doamna LeBaron. Mi s-a 
ordonat să-i anunţ imediat dac-aţi fost prinşi şi arestaţi. 

- Sau executaţi, completă Pitt. 

- Şi-n cazul ăsta, recunoscu Clark. 

- Atunci ştiţi de ce-am venit în Cuba eu şi cu Jessie. 

- Da, ea are un mesaj urgent pentru Castro din partea 


preşedintelui. 

Pitt se lăsă relaxat pe spate, sprijinindu-se pe spătar. 

- Bine. Deci rolul meu în această afacere s-a încheiat. V-aş 
rămâne îndatorat dacă mi-aţi găsi un loc la avionul pentru 
Washington peste câteva zile. În timpul ăsta eu am ceva 
personal de rezolvat. 

Clark şi Hagen avură un scurt schimb de priviri, dar nici 
unul nu îndrăzni să-l privească pe Pitt în ochi. 

- Regret că trebuie să vă dau planurile peste cap, spuse 
Clark. A picat o problemă din senin, iar priceperea 
dumneavoastră la vapoare s-ar putea să ne fie de folos. 

- N-am cum să vă ajut. Sunt rupt de oboseală. 

- Putem sta de vorbă câteva minute, doar cât să vă 
explicăm cu ce ne-am trezit pe cap. 

- Sunt gata să vă ascult. 

Clark dădu din cap mulţumit. 

- OK. Ira vine direct de la preşedinte. El ar putea să vă 
explice situaţia mai bine decât mine. Se întoarse spre Hagen. 
Ai cuvântul. 

Hagen se dezbrăcă de haină, îşi scoase o batistă dintr-un 
buzunar al pantalonilor şi-şi şterse fruntea năduşită. 

- Uite care-i treaba, Dirk. Nu te superi dacă-ţi spun Dirk? 

- De vreme ce aşa mă cheamă. 

Hagen se pricepea la oameni şi-i plăcea ce vedea în faţa 
ochilor lui. Tipul nu părea a fi un fraier, nu era genul pe care 
să-l duci cu preşul. Era ceva în persoana lui care inspira 
încredere. Hagen dădu cărţile pe faţă şi vorbi deschis despre 
planul ruşilor de a-i omori pe fraţii Castro şi de-a prelua 
conducerea asupra Cubei. Trecu în revistă detaliile mai 
importante în termeni concişi, explicând că explozibilul 
intrase clandestin în port şi când fusese programat momentul 
detonării. 

După ce Hagen sfârşi ce avea de spus, interveni Clark care 
preciza că erau în curs de desfăşurare operaţiunile de căutare 
a bombei. Că nu mai era timp să aducă o echipă specială 
pentru dezamorsarea bombelor nucleare şi că, oricum, 
cubanezii nu le-ar fi permis să pună piciorul în port. 

Nu avea la dispoziţie decât zece oameni care foloseau un 
echipament rudimentar de detectare a radiaţiilor. 


El purta responsabilitatea teribilă de a conduce cercetările 
şi nu trebuia să facă uz prea mare de imaginaţie să-şi dea 
seama de inutilitatea eforturilor pe care le depuneau. 

- Ai înţeles, Pitt? 

- Da, răspunse Pitt rar. Am înţeles. Mulţumesc pentru 
explicaţii. 

- Întrebări? 

- Câteva, însă una mă frământă cel mai mult. Ce se va 
întâmpla cu noi toţi dacă nu e găsit şi dezamorsat la timp 
dispozitivul acela? 

- Cred că ştii răspunsul, spuse Clark. 

- Păi vreau să-l aud de la tine. 

Când Clark răspunse, faţa lui era îndurerată ca a unei 
bocitoare la o înmormântare. 

- Vom muri cu toţii 

- Cât timp mai avem Clark ? 

- Nici o zi nu avem. 

- Ne ajuţi? Îl întrebă Hagen. 

Pitt se gândi la ore. Se ridică de pe scaun şi începu să 
măsoare camera în lung şi-n lat, cernând ca prin sită 
avalanşa de informaţii. Nici după un minut de tăcere, timp în 
care Hagen şi Clark l-au urmărit răbdători, Pitt se aplecă 
asupra mesei, sprijinindu-se cu mâinile de ea, şi spuse. 

- AŞ dori să văd o hartă a docurilor. 

Unul din oamenii lui Clark aduse imediat una. 

Pitt o întinse pe masă şi o cercetă atent. 

- Ziceaţi că nu puteţi să-i puneţi în gardă pe cubanezi 
spuse el studiind construcţiile de pe chei. 

- Nu, îi răspunse Hagen. Guvernul lor e împânzit de agenţi 
sovietici secreţi. Dacă i-am anunţa ar pune beţe-n roate 
oamenilor noştri; dacă nu îi prevenim, s-ar putea să îi ignore 
complet, pe cei care încearcă să găsească bombele. Intreaga 
vină o să cadă asupra Statelor Unite de asta serviciile 
sovietice depun eforturi considerabile să folosească canalul 
de lângă docuri. Clark îşi ridică sprâncenele a mirare. 

- De unde ştii? 

- E locul din care o bombă explodând ar face cele mai mari 
ravagii. Canalul ăsta ajunge până-n inima oraşului. 

- Bine gândit, spuse Clark. Două dintre vasele suspecte 


sunt ancorate acolo. Celălalt este de partea cealaltă a 
golfului. 

- Ai aflat ceva despre vase? Clark examina o pagină a unui 
document care făcea referiri la sosirea vaselor. 

- Două dintre ele aparţin flotei comerciale a Uniunii 
Sovietice. Al treilea navighează sub pavilion panamez şi 
aparţine unei firme conduse de exilați cubanezi anti-Castro. 

- Ultimul vas e doar un paravan în spatele căruia se afla 
K.G.B-ul, spuse Hagen. O să pretindă că transfugii cubanezi 
lucrează pentru CIA şi-or să ne facă răspunzători de dezastru. 
Nu cred să mai fie după aceea un stat pe faţa pământului 
care să ne creadă că nu noi am fost implicaţi. 

- Pare a fi un plan solid, spuse Clark. Nici nu era de crezut 
că or să transporte bomba pe un vas de-al lor. 

- Da, numai că de ce să distrugă două vase cu întreaga lor 
încărcătură dacă nu urmăresc ceva cu asta? întrebă Pitt. 

- Sunt de acord că nu are sens. 

- Numele vaselor şi încărcătura lor? Clark scoase o altă 
foaie a documentului şi citi din ea: 

- Ozero  Zaisan -cargou sovietic care transportă 
echipament militar şi alimente pentru armată. Ozero Baikai - 
petrolier de două sute de mii de tone. Falsul vas condus de 
cubanezi este Amy Bigalow, transportor de mărfuri în vrac, 
care are acum la bordul său douăzeci şi cinci de mii de tone 
de azotat de amoniu. 

Pitt ridică fascinat ochii spre tavan. 

- Petrolierul e vasul amarat în partea cealaltă a golfului? 

- Da, lângă rafinărie. 

- A fost descărcat vreunul dintre vase? Clark clătină din 
cap. 

- Nu am văzut nici un semn de activitate în jurul celor două 
cargouri, iar petrolierul pare a fi cu încărcătura intactă la 
bord. 

Pitt se aşeză din nou la masă şi le aruncă celor doi bărbaţi 
din încăpere o privire rece, dură. 

- Domnilor, aţi fost duşi de nas. 

Clark îl privea pe Pitt, dând semne că avea o bănuială 
teribilă. 

- Ce vrei să spui? 


- Aţi supraapreciat tactica ruşilor, dându-i o prea mare 
importanţă, dar le-aţi subestimat viclenia, spuse Pitt. Nu e 
nici un fel de bombă nucleară pe nici unul din vase. Pentru 
ce-au de gând să facă n-au nevoie de bombe nucleare. 


66. 


General-colonelul Viktor  Kolceak, comandantul celor 
cincisprezece mii de soldaţi şi consilieri militari sovietici 
staţionaţi pe teritoriul cubanez, se ridică din spatele biroului 
şi-l îmbrăţişă călduros pe Velikov 

- Domnule general, mici nu ştiţi Cât mă bucur să văd că 
sunteţi în viaţă. 

- Vă împărtăşesc bucuria, domnule general colonel, spuse 
Velikov întorcându-i lui Kolceak strânsoarea ca de urs. 

- Luaţi loc, luaţi loc, avem atâtea de discutat. Cei care se 
află în spatele distrugerii instalaţiei noastre de supraveghere 
de pe insulă vor trebui să plătească, oricine ar fi ei. Intr-un 
mesaj venit direct din partea preşedintelui Antonov, acesta 
mă asigură că nu va accepta ultragiul şi nu va sta cu mâinile 
în sân. 

- Eu, mai mult decât oricine, înţeleg lucrurile în acelaşi fel, 
spuse Velikov. Avem însă ceva urgent de discutat. 

- Doriţi un pahar de vodcă? 

- Mă descurc şi fără, îi răspunse Velikov răstit. Rom şi Cola 
trebuie să aibă loc mâine dimineaţă la ora zece şi jumătate. 
Aţi încheiat pregătirile? Kolceak îşi turnă un deget de vodcă în 
pahar. 

- Demnitarii sovietici şi prietenii noştri cubanezi părăsesc 
discret oraşul în grupuri mici. Majoritatea trupelor noastre 
sunt deja la patruzeci de mile de aici pentru nişte aşa-zise 
manevre. Până-n Zori, personalul, echipamentele, 
documentele noastre importante vor fi discret evacuate. 

- Lăsaţi ceva în urmă, îi spuse Velikov direct. 

Kolceak îl privi pe generalul Velikov peste ochelarii fără 
rame, ca o bunică care se uită la nepoţelul ei sugar. 

- Ce să lăsăm în urmă, domnule general? Velikov îi alungă 
privirea ironică din ochi. 

- Cincizeci de funcţionari sovietici împreună cu familiile lor, 


neveste şi copii, şi două sute dintre militarii noştri. 

- Sunteţi conştient de ceea ce-mi cereţi? 

- Tocmai că sunt conştient. Nu-i putem învinui pe cei de la 
CIA de a fi provocat moartea a o sută de mii de persoane fără 
să înregistrăm şi noi câteva victime. Ruşii mor alături de 
cubanezi. O să culegem astfel roadele propagandei noastre 
şi-o să netezim calea pentru instalarea noului guvern. 

- Nu pot să cred că trebuie să iau viaţa a două sute 
cincizeci de concetăţeni de-ai mei. 

- Tatăl dumneavoastră nu şi-a făcut prea mari procese de 
conştiinţă când a curăţat un câmp minat de germani 
trimiţându-şi oamenii să calce peste mine. 

- Era vreme de război. 

- Ca şi-acum, doar că s-au schimbat duşmanii, spuse 
Velikov rece. Suntem în război cu Statele Unite din 1945. 
Preţul pe care-l plătim cu propria noastră viaţă e mic dacă-l 
comparăm cu influenţa tot mai mare pe care o câştigăm în 
emisfera vestică. Nu se acceptă contraargumente, domnule 
general. Ţara aşteaptă să ne facem datoria. 

- N-avem nevoie de lecţii de la K.G.B să aflu ce-nseamnă 
să-mi fac datoria faţă de ţară, spuse Kolceak fără răutate. 

Velikov ridică nepăsător din umeri. 

- Fiecare îşi joacă rolul său. Să revenim la Rom şi Cola. 
După explozie, trupele dumneavoastră vor reveni în oraş şi 
vor acorda ajutor medical în sprijinul operaţiunilor de salvare 
şi stingere a incendiului. Oamenii mei vor avea grijă ca 
tranziţia la noua conducere să se facă fără incidente. O să 
aranjez o campanie în presa internaţională care să îi prezinte 
într-o lumină favorabilă pe soldaţii sovietici dând primul 
ajutor supravieţuitorilor răniţi. 

- Ca militar, mă văd obligat să spun că întreaga operaţiune 
mi se pare dezgustătoare. Nu-mi vine să cred că tovarăşul 
Antonov a fost de acord cu aşa ceva. 

- Ştie el ce face, iar eu nici nu mă gândesc să-i pun la 
îndoială motivele. 

Kolceak se sprijini de marginea biroului cu umerii căzuţi. 

- Voi face o listă cu cei care rămân. 

- Mulţumesc, domnule general-colonel. 

- Presupun că toate pregătirile s-au încheiat. 


Velikov încuviinţă dând din cap. 

- Dumneavoastră şi cu mine îi vom însoţi pe fraţii Castro la 
tribuna ridicată în vederea paradei. Am să am la mine un 
transmiţător de buzunar care va detona explozibilul de pe 
vasul principal. Când Castro o să se lanseze în discursul lui 
interminabil, o să părăsim pe nesimţite tribuna şi-o să 
ajungem la o maşină oficială care ne aşteaptă. Când o să 
ajungem destul de departe ca să fim în siguranţă - asta 
înseamnă la o distanţă de cincisprezece mile, adică treizeci 
de minute de mers - eu o să activez transmiţătorul şi după 
aceea va urma explozia. 

- Cum o să explicăm salvarea noastră miraculoasă? îl 
întrebă Kolceak sarcastic. 

- În primele rapoarte o să se spună că am dispărut, deci că 
suntem morţi, după aceea, că am fost descoperiţi printre 
răniţi. 

- Cât de grav răniţi? 

- Cât să pară convingător. Uniforme sfâşiate, ceva sânge, 
câteva răni false acoperite de bandaje. 

- Ca doi huligani care am dat spargere la garderoba unui 
teatru. 

- Nu e tocmai comparaţia care-mi vine acum în minte. 

Kolceak se întoarse spre fereastră şi privi oraşul aglomerat 
al Havanei. 

- Mi-e greu să cred că mâine, pe vremea asta, totul o să se 
transforme într-o întindere de cenuşă, o mare suferinţă şi 
moarte. 


KKK 


Preşedintele nu se culcase, lucra încă la biroul său. Nimic 
nu era clar, hotărât, alb sau negru. 

Munca şefului executivului presupunea un compromis după 
altul. Victoriile sale asupra Congresului erau subţiate de 
amendamente bătute-n cuie, politica lui externă disecată de 
şefii politici din lumea-ntreagă până nu mai rămânea nimic 
din propunerea sa originală. lar acum încerca să-i salveze 
viaţa unui bărbat care, timp de treizeci de ani, considerase 
Statele Unite duşmanul său principal. Se întreba ce 


importanţă aveau să aibă toate astea peste două sute de ani. 

Dan Fawcett intră cu o cafetieră aburindă şi nişte 
sandvişuri. 

- Biroul Oval veghează, spuse el, încercând să pară vesel. 
Sandvişurile dumneavoastră preferate, ton cu şuncă. li 
întinse preşedintelui o farfurie şi-i turnă nişte cafea. Vă mai 
pot ajuta cu ceva? 

- Nu, mulţumesc, Dan.  Redactez discursul pentru 
conferinţa de presă de mâine. 

- De-abia aştept să văd ce mutre or să facă cei din presă 
când o să dezvăluiţi existenţa coloniei de pe Lună şi-o să-i 
prezentaţi pe Steinmetz şi pe oamenii lui. Am vizionat câteva 
casete video aduse de pe Lună cu înregistrări de 
experimente. Sunt incredibile. 

Preşedintele aşeză sandvişul deoparte şi sorbi gânditor din 
cafea. 

- Lumea s-a întors cu fundu-n sus. 

Fawcett tocmai muşca dintr-un sandviş, dar se opri. 

- Poftim? e 

- Gândeşte-te cât e de absurd. In momentul în care eu 
anunţ lumii întregi cea mai măreaţă realizare a lumii 
moderne, Havana va fi rasă de pe faţa Pământului. 

- Aţi primit vreo veste de ultimă oră de la Brogan după 
apariţia neaşteptată a lui Pitt şi Jessie LeBaron la Secţia 
noastră de operaţiuni speciale? 

- De o oră n-am mai primit nici una. Brogan a rămas la 
birou peste noapte. 

- Nu contenesc să mă minunez cum de-au reuşit să scape. 

- Două sute de mile într-o ţară ostilă. Mă depăşeşte. 

Sună la telefonul direct cu Langley. 

- Da. 

- Martin Brogan, domnule preşedinte. Rapoartele trimise de 
Havana spun că nu a fost detectată nici urmă de reactivitate 
pe nici unul dintre vase. 

- Oamenii au reuşit să urce la bordul lor? 

- Nu. Securitatea e straşnică. N-au putut decât să treacă cu 
maşina pe lângă cele două vase ancorate în port. Celălalt 
vas, un petrolier, e amarat în golf. N-au reuşit decât să 
meargă-n jurul lui într-o ambarcaţiune. 


- Ce vrei să spui, Martin, că bomba n-a fost descărcată şi 
ascunsă undeva în oraş? 

- Vasele sunt strict supravegheate de la intrarea lor în port, 
N-au fost descărcate. 

- Poate că radiaţiile nu trec prin carena de oţel a navelor. 

- Experții de la Los Alamos mă asigură c-ar trebui să 
treacă. Problema e că oamenii noştri din Havana nu sunt 
profesionişti, experţi în depistarea radiaţiilor. Sunt cu mâinile 
legate, pentru că trebuie să folosească aparate Geiger care 
se găsesc în comerţ şi care nu sunt suficient de sensibile să 
măsoare micile oscilaţii. 

- De ce n-am trimis profesionişti calificaţi cu aparatură 
specială la faţa locului? întrebă preşedintele. 

-Una e să trimiţi un singur bărbat într-o misiune 
diplomatică, cu o singură valiză la el, cum e lra Hagen şi cu 
totul altceva să faci să treacă neobservată prin vamă o 
echipă înarmată cu două sute de kilograme de echipamente 
electronice. 

Paraşutările secrete sau debarcările n-au nici o şansă să 
treacă de sistemul de apărare cubanez. Să strecurăm un 
vapor ar fi cea mai bună soluţie, numai că-n cazul ăsta 
pregătirile ne-ar lua o lună. 

- Sună de parc-ai vorbi despre un bolnav care suferă de-o 
boală necunoscută, deci căruia nu i se poate prescrie nici un 
tratament. 

- In mare, despre asta este vorba, domnule preşedinte, 
spuse Brogan. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să stăm 
şi s-aşteptăm... şi să privim cum se petrec lucrurile. 

- Nu, nu pot să accept postura asta. In numele umanităţii, 
trebuie să facem ceva. Nu-i putem lăsa pe toţi oamenii aceia 
să piară. Făcu o pauză pentru că simţea cum i se pune un nod 
în stomac. Dumnezeule, tot nu-mi vine să cred că ruşii or să 
declanşeze o bombă nucleară într-un oraş. Antonov oare 
nu-şi dă seama că ne înfundă şi mai adânc într-un marasm 
din care n-o să ieşim niciodată? 

- Vă rog să mă credeţi, domnule preşedinte, analiştii noştri 
au studiat pe computer toate eventualităţile posibile. Nici 
unul din răspunsurile pe care le-au căpătat nu e încurajator. 
Dacă le cerem cubanezilor să evacueze zona prin posturile 


noastre de radio nu facem nimic. Pur şi simplu or să ignore 
orice avertisment venit din partea noastră. 

- Încă mai sper că Ira Hagen va ajunge la Castro la timp. 

- Credeţi că Fidel o să-l creadă pe Ira? Puțin probabil. O să 
creadă că e un complot de-al nostru, o încercare de a-l 
discredita. Regret, domnule preşedinte, trebuie să ne-ntărim 
în faţa nenorocirii, pentru că nu putem face absolut nimic s-o 
împiedicăm. 

Preşedintele nu-l mai asculta. Faţa lui reflectă o disperare 
întunecată. Trimitem oameni în Lună şi instalăm acolo o 
colonie, îşi spuse el, iar locuitorii Pământului nu se lasă şi se 
omoară între ei cu încăpățânare. 

- Convoc cabinetul într-o şedinţă mâine dimineaţă, înainte 
de a anunţa ştirea despre colonia de pe Lună, spuse el 
înfrânt. Trebuie să elaborăm un plan de contracarare a 
acuzațiilor sovietice şi cubaneze. Trebuie să respingem 
învinuirile lor şi să punem cap la cap bucăţile cum ne 
pricepem mai bine. 


67. 


leşiră din Ambasada elveţiană ridicol de uşor. 

În urmă cu douăzeci de ani fusese săpat un tunel care 
trecea la treizeci de metri pe sub străzi şi conductele de 
canalizare, prea adânc ca să fie ajunşi de securitatea 
cubaneză prin canalele pe unde se strecurau pe sub blocuri. 
Zidurile erau acoperite cu un strat special ca să reţină apa şi 
fuseseră instalate pompe  silenţioase care lucrau în 
permanenţă să prevină infiltraţiile. 

Clark îl conduse pe Pitt pe-o scară până jos, apoi printr-un 
culoar subteran care ţinea cât două blocuri, înainte de a se 
opri la o gură de evacuare. 

Urcară şi ajunseră într-o cabină de probă dintr-un magazin 
cu haine de damă. 

Magazinul se închisese în urmă cu şase ore, iar marfa 
etalată în vitrină îi ascundea de orice privire indiscretă. In 
depozitul magazinului stăteau trei bărbaţi care păreau obosiţi 
dar în acelaşi timp neîmblânziţi, înverşunaţi. Abia dacă 
catadicsiră să facă un semn de recunoaştere spre Clark când 


acesta intră cu Pitt. 

- Nu-i nevoie să ne ştim numele adevărate, spuse Clark. 
Dă-mi voie să ţii prezint pe Manny, Moe şi Jack. 

Manny, un negru musculos, bine clădit, cu o faţă brăzdată 
toată de cute adânci, îmbrăcat într-o veche cămaşă verde 
decolorată şi pantaloni kaki, îşi aprinse o ţigară şi abia de-i 
aruncă o privire detaşată de toate cele lumeşti lui Pitt. Arăta 
ca cineva care a trecut prin cele mai urâte întâmplări în viaţa 
sa, nu-şi mai făcea iluzii şi nu-i mai păsa de nimic. 

Moe purta ochelari de vedere şi citea dintr-un ghid de 
conversaţie în limba rusă. Avea aerul unei persoane pedante 
şi studioase - o expresie visătoare, păr rebel, o barbă îngrijit 
tăiată. Dădu liniştit din cap şi zâmbi degajat. 

Jack era tipul clasic de latin, parcă ieşit din anii 30, cu ochi 
scânteietori, bine adunat, cu dantură de vedetă, mustață pe 
oală. Tot ce-i lipsea ca să-mplinească acest portret era o tobă 
zgomotoasă. El, singur dintre toţi, rosti câteva cuvinte în 
semn că-l recunoscuse pe Clark. 

- Hola, Thomas. Ai venit să-ţi dădăceşti soldăţeii? 

- Domnilor, acesta e... ăăă... Sam. A venit cu un punct de 
vedere care aruncă o nouă lumină asupra căutărilor noastre. 

- Ar face bine să fie al naibii de valabil, să nu ne fi scos din 
port degeaba, mormăi Manny. Nu prea avem timp să ne 
pierdem vremea cu teorii tâmpite. 

- Norocul nu ne-a surâs în ultimele douăzeci şi patru de 
ore, aşa că vă sfătuiesc să-l ascultați, spuse Clark răbdător. 

- Să te ia dracu, spuse Manny. Acum ţi-ai găsit să ne 
întrerupi când am găsit şi noi o cale să ne strecurăm la bordul 
unuia din cargouri? 

- Puteţi să scotociţi vasul, milimetru cu milimetru, că tot 
n-o să daţi peste nici o bombă nucleară, spuse Pitt. 

Manny se întoarse cu toată atenţia spre Pitt, măsurându-l 
din cap până-n picioare, cum ar cântări un înaintaş pe 
mijlocaşul echipei adverse. 

- la zi, isteţule, unde e bomba pe care o căutăm? 

- Trei bombe, îl corectă Pitt, şi nici una nu e nucleară. 

În încăpere se lăsă tăcere. În afară de Clark, toţi păreau 
sceptici. Pe Pitt nu-l descumpăni în nici un fel lipsa de interes 
a grupului de agenţi CIA. Ştia că se găsea în faţa unor bărbaţi 


dinamici, meticuloşi şi competenţi. Era sigur că, toţi până la 
unul, ştiau o mulţime de lucruri şi că erau animați de o voinţă 
neclintită care nu-i lăsa să accepte prea uşor gândul unei 
înfrângeri. 

- Amy Bigalow este prima verigă din şirul de nenorociri 
care va aduce holocaustul. Are o încărcătură de douăzeci şi 
cinci de mii de tone de azotat de amoniu care... 

- „Nu-i altceva decât îngrăşământ chimic, spuse Manny. 

- ... este şi o substanţă chimică volatilă, continuă Pitt. Dacă 
explodează întreaga cantitate de azotat de amoniu, forţa sa 
va fi cu mult mai mare decât cea a bombelor lansate asupra 
oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Acelea au fost aruncate din 
avion şi mare parte a forţei lor pustiitoare s-a pierdut în aer. 
Dar dacă Amy Bigalow sare-n aer, explozia se va petrece la 
sol şi va devasta cu toată forţa sa Havana, măturând-o de pe 
faţa pământului, iar suflul ei va fi la fel de puternic ca un val 
de lavă topită. Ozero Zaisan, al cărui document de drum 
pretinde c-ar transporta furnituri militare, probabil că e plină 
ochi de muniţie. Când Amy Bigalow va exploda, se va 
dezlănţui şi el ca o furie. Va urma Ozero Baikai cu petrol la 
bord; acesta se va aprinde ca o torţă sporind încă şi mai mult 
efectul distrugător. 

Or să sară-n aer, o dată cu cele trei vase, rezervoarele de 
petrol, rafinăriile, combinatele chimice, fabricile care lucrează 
cu substanţe volatile, toate, absolut toate, iar focul o să ţină 
câteva zile-n şir. 

Când te uitai la ei, Manny, Moe şi Jack nu păreau a fi deloc 
impresionați, nu lăsau să se iţească nimic pe chipul lor. Dar în 
interior, erau cutremuraţi de grozăvia de neînchipuit pe care 
tocmai le-o descrisese Pitt, imaginea iadului pe pământ. 

Moe îl privi pe Clark. 

- Ştii că nu se potriveşte cu ce-au cei de la centru? 

- Sunt de acord. Langley a interpretat greşit intenţiile 
sovieticilor. Se pot obţine aceleaşi rezultate fără a se recurge 
la ameninţarea nucleară. 

Manny se ridică şi-l prinse pe Pitt de umeri cu mâinile sale 
imense ca două gheare de macara. 

- Băiete, mă văz obligat să-mi scot pălăria. Chiar ştii de 
unde bate vântul. 


Pentru prima oară de când se aflau împreună, Jack deschise 
gura. 

- Imposibil să descărcăm vasele până mâine înainte de 
sărbătoare. 

- Dar putem muta vasele, spuse Pitt. 

Manny se gândi la spusele lui Pitt câteva clipe. 

- Vasele comerciale pot fi scoase din port, da, n-aş băga 
mâna-n foc că putem face acelaşi lucru cu petrolierul. Ne-ar 
trebui un remorcher să-l împingem spre canal. 

- Cu fiecare milă pe care-o punem între vase şi port cresc 
şansele de a salva o sută de mii de vieţi, spuse Pitt. 

- Şi-am câştiga timp să căutăm detonatoarele, spuse Moe. 

- Dacă nu, mormăi Manny sumbru, înseamnă că ne 
sinucidem cu toţii. 

- Nevastă-ta n-o să mai dea bani pe-nmormântare, spuse 
Jack cu un rânjet. N-o să mai rămână nimic din tine 
de-ngropat. 

Moe îi privi plin de îndoială. 

- Suntem prea puţini. 

- Câţi ingineri constructori navali poţi să aduni la 
repezeală? întrebă Pitt. 

Din celălalt capăt al încăperii, Moe dădu din cap semn că e 
de acord cu Pitt. 

- Manny a fost inginer şef. Pe cine mai cunoşti, Manny? 

- Enrico ştie ce-are de făcut în sala motoarelor. 

La fel şi Hector când e treaz. 

- Asta-nseamnă trei, spuse Pitt. Pe punte? 

- Cincisprezece, şaptesprezece dacă-i socotim şi pe Moe cu 
Jack, răspunse Clark. 

- Asta fac douăzeci şi cu mine douăzeci şi unu, spuse 
Manny cu dispreţ. Cred că va trebui să scoatem singuri vasele 
din port. 

- Staţi aşa, interveni Moe. Chiar dacă trecem de trupele de 
securitate care păzesc docurile, tot avem de înfruntat 
echipajele vaselor. 

Pitt se întoarse spre Clark: 

- Dacă oamenii tăi se ocupă de soldaţii de pe chei, pot să 
scap eu de marinari. 

- Voi conduce un grup de luptători, îi răspunse Clark. Da-s 


tare curios să ştiu cum te-ai gândit tu să rezolvi partea ta. 

- E ca şi făcut, spuse Pitt cu un zâmbet larg. 

Vasele sunt pustii. iți garantez eu că echipajele vaselor au 
fost demult evacuate pe tăcute într-un loc sigur, undeva în 
afara razei de acţiune a exploziei. 

- Sovieticii pot să cruţe viaţa oamenilor lor, spuse Moe. Dar 
nu cred să le pese nici cât negru sub unghie de echipajul 
străin de pe Amy Bigalow. 

- E-adevărat, dar, pe de altă parte, nici nu pot risca să dea 
peste ei un marinar cu gură mare şi să-i surprindă chiar când 
amplasează dispozitivul de detonare. 

Jack se gândi o clipă, apoi spuse: 

- Doi şi cu doi fac patru. Tipul ăsta e iute la minte. 

Manny se uită cu respect la Pitt. 

- Lucrezi la Agenţie? 

- Nu, la NUMA. 

- S-o nimerească un amator, oftă Manny. Cred c-a venit 
vremea să ies la pensie. 

- Câţi oameni crezi că păzesc vasele? îl întrebă Clark. 

Manny scoase o batistă murdară şi-şi suflă nasul zgomotos 
înainte de a răspunde. 

- Vreo doişpe păzesc Bigalow, acelaşi număr pentru Zaisan 
şi-o mică şalupă de patrulare e amarată lângă petrolier. 
Probabil că nu sunt mai mult de şase, şapte marinari la bord. 

Clark măsură camera în lung şi-n lat cât timp vorbi: 

- Deci asta e. Strângeţi-vă oamenii. Oamenii mei or să vă 
scape de santinelele de pe chei şi vă vor apăra în timp ce voi 
operaţi. Manny, tu şi oamenii tăi puneţi în mişcare Amy 
Bigalow. Moe preia Ozero Zaisan. Şalupa e sectorul tău, Jack. 
Aveţi grijă să nu daţi alarma când le furaţi. Mai avem şase ore 
până-n zori. Să nu irosim nici un minut. Se opri şi se uită la ei. 
Intrebări? Moe ridică mâna: 

- După ce ieşim în larg, ce se-ntâmplă cu noi? 

- Luaţi şalupa cu motor de la bord şi-o ştergeţi cât mai 
departe şi cât de repede puteţi, înainte să înceapă exploziile. 

Nimeni nu făcu nici un comentariu. Toţi ştiau că nu aveau 
a-şi face prea mari speranţe. 

- Mă ofer să merg cu Manny, spuse Pitt. Mă descurc de 
minune la cârmă. 


Manny se ridică în picioare şi-i trase lui Pitt o palmă pe 
spate de-i tăie răsuflarea. 

- Pe Dumnezeul meu, Sam, începi să-mi placi tot mai mult. 

Pitt îi aruncă o privire îngrijorată. 

- Să sperăm că o s-avem zile să apucăm să vedem dacă 
mă placi sau nu. 


68. 


Amy Bigalow era trasă la chei, amarată paralel cu un 
debarcader modern construit de inginerii sovietici. Dicolo de 
el, la câteva sute de metri peste canalul navigabil din zona 
portuară, se profila din întuneric silueta lăptoasă a lui Ozero 
Zaisan, tăcut şi pustiu. Luminile oraşului aruncau reflexe pe 
oglinda întunecată a apei, în port. Câţiva norişori se lăsaseră 
din munţi asupra oraşului, dar trecură mai departe, spre larg. 

Maşina din frunte, de fabricaţie rusească, ieşi de pe 
Bulevardul Desemparados urmată de două camioane mari, 
militare. Convoiul se deplasa încet pe chei şi se opri la rampa 
de acces pe vasul Amy Bigalow. Din ghereta santinelei ieşi un 
soldat care se apropie prudent de maşina comandantului. 

- Aveţi permisiunea de acces în această zonă? întrebă el. 

Clark, în uniformă de colonel cubanez, îi aruncă soldatului o 
privire dispreţuitoare. 

- Cheamă-l pe ofiţerul de gardă, îi ordonă el tăios. Şi spune 
domnule când te adresezi unui ofiţer. 

Recunoscând gradele pe care le purta Clark, sub lumina 
gălbuie, aburită, care se reflecta în apă, santinela luă poziţie 
de drepţi şi salută. 

- Imediat, domnule. Îl chem imediat. 

Soldatul alergă înapoi la ghereta sa şi puse mâna pe un 
radio-transmiţător portabil. Clark se răsuci în scaun neliniștit. 
Era foarte important, vital, să-i păcălească, pentru că a uza 
de forţă în cazul ăsta le era fatal. Dacă deschideau focul 
asupra vaselor, imediat s-ar fi dat alarma în toate 
garnizoanele din oraş. Odată alertaţi şi puşi cu spatele la zid, 
ruşii n-aveau să ezite şi precis ar fi declanşat explozia înainte 
de momentul programat. 

Pe uşa unui depozit din apropiere ieşi un căpitan, care se 


opri să se uite o clipă la şirul de maşini parcate şi, în cele din 
urmă, se îndreptă spre locul din dreapta al maşinii din frunte 
şi i se adresă lui Clark: 

- Căpitan Roberto Herras, spuse el salutându-l. 

- Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

- Colonel Ernesto Perez, îi răspunse Clark. Am primit ordin 
să vă înlocuim. 

Herras păru surprins: 

- Eu am primit ordin să păzesc vasele până mâine la 
amiază. 

- Ordinul s-a schimbat, i-o tăie Clark. Strângeţi-vă oamenii 
şi pregătiţi-vă să vă întoarceţi la cazarmă. 

- Dacă nu vă supăraţi, domnule colonel, aş dori să primesc 
confirmare de la ofiţerul ierarhic superior. 

- lar el va trebui să-l sune pe generalul Melena care e în pat 
în acest moment. Clark îl privi rece, cu ochii îngustaţi. O 
scrisoare în care să se spună cum că nu v-aţi supus unui 
ordin n-o să facă o impresie prea bună când o să vă vină 
rândul să fiţi avansat la gradul de maior. 

- Vă rog, domnule, nu refuz să ascult ordinele unui 
superior. 

- Atunci, vă sugerez să ascultați de ordinul meu. 

- Da, domnule colonel. Eu... eu nu pun la îndoială ordinul 
dumneavoastră. Cedă. Imi adun oamenii. 

- Aşa să faceţi. 

Zece minute mai târziu, căpitanul Herras îşi adunase cei 
douăzeci şi patru de soldaţi din trupele de securitate, îi 
încolonase şi se pregătea de plecare. 

Cubanezii primiseră cu mare plăcere vestea înlocuirii lor în 
post. Toţi erau mulţumiţi că aveau să se întoarcă în cazarmă 
pentru o noapte de somn bun. Herras păru să nu remarce că 
oamenii colonelului rămâneau nevăzuţi în întunericul din 
interiorul camionului din frunte. 

- E toată unitatea dumneavoastră? îl întrebă Clark. 

- Da, domnule. Am strigat apelul şi sunt toţi. 

- Chiar şi cei care păzesc celălalt vas? 

- Imi pare rău, domnule colonel. Am lăsat câţiva de planton 
la rampa de acces pe vas până se împrăştie oamenii 
dumneavoastră, ca să fim siguri că nu urcă nimeni la bord. O 


să-i luăm când trecem pe lângă ei cu maşina. 

- Foarte bine, domnule căpitan. Al doilea camion e gol. Daţi 
ordin oamenilor dumneavoastră să se urce în el. Puteţi lua 
maşina mea pentru dumneavoastră. O să-i transmit 
aghiotantului meu s-o recupereze mai târziu de la cartierul 
general. 

- Sunteţi foarte amabil, domnule. Vă mulţumesc. 

Clark ţinea mâna strâns pe un automat cu surdină calibrul 
douăzeci şi cinci, pe care-l pusese la-ndemână în buzunarul 
de la pantaloni, însă nu trebui să-l folosească. Cubanezii 
urcau deja în camion, conduşi de un sergent. Clark îi oferi 
locul său lui Herras şi se-ndreptă cu paşi mari spre camionul 
de la care nu se vedea nici un semn de viaţă, dar în care se 
găseau Pitt şi marinarii cubanezi. 

Maşinile întorseseră deja şi tocmai părăseau zona docurilor, 
când, deodată, apăru o maşină oficială în care se afla un 
ofiţer rus, care se îndreptă spre grupul lui Clark şi se opri. 
Rusul se aplecă în afară pe fereastra din spate şi se uită la 
Clark încruntat şi bănuitor: 

- Ce se-ntâmplă aici? Clark se apropie de maşină, o ocoli 
prin faţă şi văzu că-n ea nu se aflau decât rusul şi şoferul lui. 

- Am schimbat garda. 

- Nu ştiu nimic despre un astfel de ordin. 

- A fost dat de generalul Velikov, spuse Clark oprindu-se la 
nici doi metri de portiera din spate. 

Acum văzu că rusul avea grad de colonel. 

- Vin de la cartierul general în inspecţie să văd cum se 
desfăşoară paza. Colonelul deschise portiera dând să coboare 
din maşină. Trebuie să fie o greşeală. 

- Nu-i nici o greşeală, spuse Clark. Trânti portiera cu 
genunchii şi-l împuşcă pe colonel drept în frunte. Apoi, trase 
imperturbabil două gloanţe în ceafa şoferului. 

Câteva minute mai târziu, băgă maşina în viteză şi o 
împinse în apele întunecate dintre pontoane. 

Puse mâna pe telefonul interior şi sună în hala maşinilor. 
Trecu un minut bun până să răspundă Manny. 

- Ce dracu vrei? 

- Verificam, spuse Pitt. Eu am terminat. Când eşti şi tu 
gata... 


- Ţi-a luat cam mult. 

Înainte ca Pitt să aibă timp să răspundă, în cabina timonei 
intră Clark. 

- Vorbeşti cu Manny? întrebă el. 

- Da. 

- Spune-i să urce imediat. 

Pitt îi transmise lui Manny comanda concisă a lui Clark şi, 
până să închidă, auzi un potop de cuvinte scurte. 

Nici un minut mai târziu, Manny dădu buzna pe uşă învăluit 
într-un miros de sudoare şi de motorină. 

- Hai, spune repede, îi trânti lui Clark. Am o problemă. 

- Moe are una şi mai gravă. 

- Am aflat. Motoarele au fost închise. 

- Ale tale sunt în stare de funcţionare? 

- De ce n-ar fi? 

- Echipajul sovietic de pe Ozero Zaisan a luat toate cheile 
de pe ventile, spuse Clark grav. Moe susţine că reparaţiile ar 
lua două săptămâni. 

- Jack va trebui să-l remorcheze şi să-l scoată în larg cu 
Şlepul, spuse Pitt categoric. 

Manny scuipă prin uşa deschisă a cabinei: 

- N-o să aibă niciodată timp să se întoarcă şi să tragă un 
petrolier. Doar n-or fi orbi ruşii. O să se prindă ce facem de 
cum răsare soarele. 

Clark încuviinţă, semn că înţelesese. 

- Mi-e teamă că are dreptate. 

- Dacă jucăria asta are motoare Diesel, pot s-o pornesc în 
două ore. Numai că are turbine cu abur. 

- Cât timp ai la dispoziţie? Manny se uită în jos la punte, cu 
mintea pierdută la manevrele complicate pe care le avea de 
făcut şi care i-ar fi luat timp îndelungat. 

- Suntem într-un punct mort. Primul lucru pe care l-am 
făcut a fost să pornim generatorul Diesel de avarie şi să dăm 
drumul la injectoarele din cazan pentru a încălzi motorina. 
Cablurile trebuie curățate de condens, boilerele aprinse şi 
motoarele auxiliare puse-n funcţiune. E-o treabă de patru ore 
- cu condiţia ca totul să meargă strună. 

- Patru ore? întrebă Clark ametit. 

- Asta-nseamnă că Amy Bigalow nu poate ieşi din port 


până mâine în zori, spuse Pitt. 

- Aici ne-am blocat. In tonul lui Clark se simţea oboseala. 

- Nu ne-am blocat deloc, spuse Pitt cu hotărâre. Dac-am 
reuşi să trecem măcar unul din vase dincolo de intrarea-n 
port, atunci cred c-am reduce numărul victimelor la o treime. 

- Dar o să murim cu toţi, adăugă Clark. N-avem scăpare. În 
urmă cu două ore credeam că mai avem o şansă de cinci la 
sută de a supravieţui. Acum nu mai gândesc aşa, când văd 
cum ne-a pregătit bătrânul nostru prieten Velikov planul 
monstruos care se apropie vertiginos de final. Să nu uităm de 
colonelul sovietic care zace pe fundul golfului; de dispariţia 
lui îşi vor da curând seama ai lui şi probabil că vor trimite un 
întreg regiment să-l caute. 

- Mai e şi căpitanul de securitate, spuse Manny. O să se 
trezească al naibii de iute când o să fie luat la frecat că a 
plecat din post fără ordin. 

Afară, se auzi apropiindu-se un zgomot înfundat de motor 
Diesel, iar vasul care se apropia de ei scoase trei semnale de 
sirenă reţinute. 

Pitt se holbă pe geamul care dădea spre pasarelă: 

- Vine Jack cu şalupa. 

Se întoarse şi privi luminile oraşului. Îi aduceau aminte de o 
imensă casetă cu bijuterii. Se gândi la nenumăraţii copii care 
se duseseră la culcare cu gândul la sărbătoarea de a doua zi. 
Se întrebă câţi din ei aveau să se trezească. 

- Mai avem o speranţă, spuse el în cele din urmă. Le 
explică rapid la ce se gândise, cea mai bună soluţie de a 
reduce ravagiile exploziei şi de a salva mare parte a Havanei. 
Când termină, privirea i se mută de la Manny la Clark. Ce 
ziceţi, se poate? 

- Dacă se poate? spuse Clark stupefiat. Adică eu şi încă trei 
oameni să ţinem pe loc jumătate din armata cubaneză timp 
de trei ore? E sinucidere curată. 

- Manny? Manny se uită la Pitt, încercând să distingă ceva 
din faţa abia luminată de stâlpii de pe ponton. 

De ce şi-ar fi dat viaţa un american pentru un popor care 
l-ar fi împuşcat pe loc? Ştiu că n-avea să afle răspunsul 
niciodată aici, în bezna cabinei de timonă a lui Amy Bigalow, 
şi se mulţumi să ridice nepăsător din umeri. 


- Ne pierdem vremea, spuse el întorcându-se şi plecând 
spre sala motoarelor. 


69. 


Limuzina neagră oficială încetini -şi se opri tăcută în faţa 
porţii principale a cabanei de vânătoare a lui Castro, de pe 
dealurile de la sud-estul oraşului. Unul dintre cele două 
steaguri prinse de banca din faţă era al Uniunii Sovietice, iar 
celălalt arăta că ocupantul maşinii era un înalt demnitar 
militar. 

Casa de oaspeţi de lângă gardul proprietăţii, aflată în afara 
acesteia, era de fapt cartierul general al elitei gărzii 
personale a lui Castro. Un bărbat îmbrăcat într-o uniformă 
croită pe măsură, însă fără nici un fel de trese, se apropie 
calm de maşină. Privi atent silueta ofițerului sovietic cu grad 
mare aşezat în obscuritatea de pe bancheta din spate şi 
documentul de identitate care-i era prezentat prin geamul 


uşor lăsat. 
- Domnul general-colonel Kolceak. Nu trebuie să vă 
legitimaţi. Il salută cu un gest neconvențional. Juan 


Fernandez, şeful gărzii personale a lui Fidel. 

- Nu dormi niciodată? 

- Sunt ca o cucuvea, spuse Fernandez. Ce vă aduce aici la 
ora asta imposibilă din noapte? 

- O urgenţă apărută pe neaşteptate. 

_ Fernandez aşteptă explicaţii, dar nu i se dădu nici una. 
Incepu să se simtă stingherit. Ştia că numai o situaţie critică 
l-ar fi adus acolo la ora trei şi jumătate dimineaţa pe ataşatul 
militar sovietic. 

Nu prea ştia cum să procedeze de data asta. 

- Imi pare rău, domnule, însă Fidel a dat ordin expres să nu 
fie deranjat de nimeni. 

- Respect dorinţa preşedintelui Castro. Numai că eu trebuie 
să stau de vorbă cu Raul. Te rog să-i comunici că sunt aici cu 
o problemă de extremă urgenţă pe care trebuie să i-o aduc la 
cunoştinţă personal. 

Fernandez stătu o clipă pe gânduri la auzul cererii 
general-colonelului, după care dădu afirmativ din cap. 


- Telefonez la cabană şi-l anunţ pe aghiotantul lui că 
vă-ndreptaţi spre el. 

- Mulţumesc. 

Fernandez îi făcu semn unei persoane nevăzute din 
interiorul casei de oaspeţi şi poarta acționată electronic se 
deschise. Limuzina urcă un drum care şerpuia printre dealuri 
şi străbătu cam două mile. 

Ajunseră în faţa unei vile construită în stil spaniol care 
domina un şir de dealuri întunecate însufleţite ici şi colo de 
luminiţe îndepărtate. 

Cizma şoferului scârţâi pe pietrişul de pe alee când cobori 
şi înconjură maşina până la uşa din dreapta. Nu deschise 
portiera, ci aşteptă lângă ea aproape cinci minute, urmărind 
în acest timp soldaţii care patrulau prin zonă. În cele din 
urmă, ieşi pe uşa de la intrare şeful de personal al lui Raul 
Castro. 

- Domnule general-colonel, ce plăcere neaşteptată, spuse 
el fără pic de entuziasm. Vă rog, poftiţi înăuntru. Raul vine 
imediat. 

Fără a scoate o vorbă, ofiţerul sovietic îşi extrase trupul 
voluminos din maşină şi-l urmă pe aghiotant trecând printr-o 
curte interioară până în salonul cabanei. Îşi ridică o batistă 
spre faţă şi fornăi în ea. Şoferul venea şi el, ţinându-se la 
câţiva paşi mai în spate. Aghiotantul lui Castro se dădu la o 
parte invitându-i în sala trofeelor: 

- Vă rog să vă simţiţi ca acasă. Am să cer să fie adusă nişte 
cafea. 

Lăsaţi singuri, cei doi rămaseră în picioare şi se uitară 
tăcuţi, cu spatele spre uşa deschisă, la o armată de capete de 
porci mistreți agăţaţi de perete şi păsări împăiate cocoţate 
peste tot de jur împrejurul camerei. 

Raul Castro veni destul de repede, în pijama şi halat de 
mătase. Rămase cu piciorul în aer la jumătatea drumului, 
când oaspeţii săi se întoarseră spre el şi-l priviră. Sprâncenele 
i se-mpreunară de surprindere şi de curiozitate. 

- Cine naiba sunteţi? 

- Mă numesc lra Hagen şi am un mesaj foarte important 
din partea preşedintelui Statelor Unite. 

Hagen se opri şi arătă spre şofer, care îşi scoase chipiul de 


pe cap, lăsând să i se reverse pe umeri o claie de păr. 
Permiteţi-mi să v-o prezint pe doamna Jessie LeBaron. A 
trecut prin încercări din cele mai dure pentru a aduce 
personal fratelui dumneavoastră răspunsul preşedintelui în 
legătură cu propunerea de pact americano-cubanez. 

Preţ de câteva clipe, liniştea din încăpere a fost atât de 
deplină încât Hagen auzi ticăitul unui ceas cu lucrătură veche 
de pe vremea bunicii, aşezat pe peretele opus. Privirea 
ochilor negri ai lui Raul se mută de la Hagen la Jessie, apoi se 
opri asupra ei: 

- Bine, dar Jessie LeBaron a murit, spuse el cu mirare 
reţinută. 

- Am scăpat după prăbuşirea dirijabilului şi-am supravieţuit 
torturii la care m-a supus generalul Velikov. Vocea ei era 
calmă şi autoritară. Avem la noi documentele care atestă 
intenţiile lui de a vă asasina împreună cu Fidel mâine 
dimineaţă, la sărbătoarea Zilei învăţământului. 

Felul direct în care i se adresase, tonul autoritar, făcură o 
impresie puternică asupra lui Raul. 

Ezită, gânditor. După care dădu din cap: 

- İl trezesc pe Fidel şi-l rog să vă asculte. 

Velikov urmărea cum era urcat într-un cărucior un fişet cu 
dosare din biroul lui şi-apoi dus jos cu liftul la subsolul blindat 
al Ambasadei sovietice. Adjunctul lui, ofiţer K.G.B, intră în 
camera în dezordine, împinse nişte hârtii jos de pe un scaun 
şi se aşeză. 

- Mare păcat că trebuie să ardem toate astea, spuse el 
obosit. 

- O clădire nouă şi cu mult mai mare se va ridica din 
cenuşă, spuse Velikov cu un zâmbet şiret. Ca dar al 
guvernului cubanez veşnic recunoscător. 

Sună telefonul şi Velikov răspunse iute: 

- Ce este? Se auzi vocea secretarei: 

- Maiorul Borcev doreşte să vă vorbească. 

- Fă-mi legătura. 

- Domnule general? 

- Da, Borcev, ce problemă aveţi? 

- Căpitanul însărcinat cu paza cheiurilor şi-a părăsit postul 
împreună cu oamenii săi şi s-a întors la cazarma din afara 


oraşului. 

- Au lăsat vasele nepăzite? 

- Nu... nu tocmai. 

- Au dezertat sau nu din post? 

- Zice că a fost înlocuit de o trupă de securitate sub 
comanda colonelului Ernesto Perez. 

- N-am dat un asemenea ordin. 

- Ştiu, domnule general, pentru că dacă ordinul ar fi venit 
de la dumneavoastră, cu siguranţă aş fi aflat şi eu. 

- Cine e acest Perez şi din ce unitate face parte? 

- Oamenii mei au verificat toate dosarele militarilor 
cubanezi. N-au găsit nici o menţiune despre el. 

- L-am trimis personal pe colonelul Mikoian să inspecteze 
cum se aplică măsurile de securitate în jurul vaselor. la 
legătura cu el şi vezi ce dracu se petrece acolo. 

- Incerc să dau de el de o jumătate de oră, spuse Borcev. 
Nu răspunde. 

Sună telefonul pe o altă linie şi Velikov îl lăsă pe Borcev să 
aştepte: 

- Ce e? trânti el. 

- Juan Fernandez, domnule general. M-am gândit că vă 
interesează să ştiţi că domnul general-colonel Kolceak tocmai 
a sosit la o întâlnire cu Raul Castro. 

- Tu mai dormi vreodată? 

- L-am verificat personal când a intrat pe poartă. 

Această nouă întorsătură îl puse şi mai mult pe jar pe 
Velikov. O expresie de profundă nedumerire puse stăpânire 
pe faţa lui şi expiră tot aerul din plămâni cu un şuierat 
puternic. Nu dormise decât patru ore în ultimele treizeci şi 
şase şi simţea că mintea îi este îmbâcsită. 

- Sunteţi la telefon, domnule general? întrebă Fernandez, 
îngrijorat de liniştea care se lăsase. 

- Da, da. Ascultă-mă, Fernandez. Du-te până la cabană şi 
încearcă să afli ce fac Castro şi Kolceak. 

Ascultă ce vorbesc şi raportează-mi peste două ore. 

Nu mai aştepta ca Fernandez să-i spună că a înţeles şi 
trecu imediat pe linia cu Borcev: 

- Domnule maior, strânge un detaşament şi du-te imediat 
la docuri. Vei conduce personal operaţiunea. Verifică cine 


sunt acest Perez şi trupele lui care-au intrat în post şi 
raportează-mi imediat ce afli despre ce e vorba. 

După care, Velikov o sună pe secretară. 

- Dă-mi legătura la cartierul general al general-colonelului 
Kolceak. 

Adjunctul lui îşi îndreptă spinarea pe scaun şi-l urmări cu 
mare curiozitate. Nu-l mai văzuse niciodată nervos pe Velikov. 

- S-a-ntâmplat ceva? 

- Încă nu ştiu, mormăi Velikov. 

Brusc, ţâşni de la celălalt capăt al firului vocea 
general-colonelului Kolceak: 

- Velikov, cum merge treaba la G.R.U şi la K.G.B? Velikov 
rămase înmărmurit câteva clipe, abia apoi îşi reveni: 

- Unde sunteţi? , 

- Unde sunt? repetă Kolceak. Incerc să clasez documentele 
şi echipamentele de la cartierul meu general, exact ce faceți 
şi dumneavoastră. Unde să fiu? 

- Tocmai mi-a parvenit un raport în care se spune că sunteți 
la o întâlnire cu Raul Castro la cabana de vânătoare. 

- Regret, n-am ajuns încă să fiu în două locuri deodată, 
spuse Kolceak imperturbabil. Agenţii dumneavoastră se pare 
c-au început să vadă fantome. 

- Foarte ciudat. Raportul vine de la o persoană foarte 
serioasă. 

- E cumva pusă în pericol operaţiunea Rom şi Cola? 

- Nu, continuă conform planului. 

- Bine. Deci înţeleg că operaţiunea se desfăşoară fără 
greutăţi. 

- Da, minţi Velikov cu un sentiment de teamă care devenea 
certitudine. Totul este sub control. 


70. 


Remorcherul se chema Pisto, după denumirea unui fel de 
mâncare specific spaniol preparat din gogoşari, ardei iute şi 
roşii înăbuşite. Numele i se potrivea pentru că era acoperită 
pe laturi de dungi roşii de rugină, iar metalul căpătase o 
culoare verde-gri. Şi totuşi, în ciuda stării jalnice a exteriorului 
său, motorul Diesel de trei mii de cai-putere, care pulsa de 


viaţă în măruntaiele lui era bine întreţinut, bine lustruit, 
strălucind de curăţenie ca o sculptură din bronz, bine şlefuită. 

Cu mâinile încolăcite strâns pe timona din lemn de tek, Jack 
se uita prin geamurile vârstate de umezeală la masa uriaşă 
care se ridica amenințătoare din bezna nopţii. Vasul era la fel 
de înfricoşător şi întunecat ca şi celelalte două cargouri 
aducătoare de moarte, legate la mal. Nu se vedea nici o 
luminiţă de navigare care să indice prezenţa lui în golf. Numai 
şalupa de patrulare, care îi dădea târcoale vasului cu o 
lungime de trei sute treizeci de metri şi o lăţime de patruzeci 
şi opt de metri, servea drept avertisment remorcherului, 
prevenindu-l parcă să nu se apropie. 

Jack aduse remorcherul în linie cu Ozero Baikai şi trase 
încet către lanţul ancorei de la pupa. 

Şalupa de patrulare îi zări imediat şi veni spre ei. 

Trei bărbaţi aflaţi pe punte se repeziră spre ei şi manevrară 
cu îndemânare, aţintind asupra lor o mitralieră instalată la 
prora. 

Jack sună sala maşinilor şi dădu ordin să fie oprite 
motoarele aşa, de ochii lumii, pentru că deja valul antrenat 
de şlep în înaintarea sa murise acum, luându-i locul un 
clipocit leneş. 

Un tânăr locotenent bărbos se aplecă peste timona şalupei 
şi tună printr-un portavoce. 

- Aţi intrat în zonă interzisă. N-aveţi ce căuta aici. Plecaţi. 

Jack îşi duse mâinile căuş la gură şi strigă: 

- Nu mai am curent în generatoare şi motorul Diesel a 
murit. Puteţi să mă remorcaţi? Locotenentul clătină din cap 
exasperat: 

- Suntem vas militar şi nu remorcăm pe nimeni. 

- Pot urca la bord să-l sun pe şeful meu? O să trimită el un 
remorcher să ne scoată de-aici. 

- Ce are bateria de avarie? 

- S-a uzat. Jack făcu un gest de neputinţă. N-avem cu ce 
s-o reparăm. Suntem pe lista de aşteptare, ştii cum e. 

Cele două ambarcaţiuni erau acum atât de aproape una de 
cealaltă încât mai că se atingeau. 

Locotenentul lăsă portavocele şi-i răspunse cu o voce 
hârâită: 


- Nu pot permite aşa ceva. 

- Păi, atunci cred c-o să arunc ancora aici până mâine 
dimineaţă, spuse Jack încăpățânat. 

Locotenentul ridică înfuriat mâinile, semn că cedase: 

- Urcă la bord şi dă-ţi telefonul. 

Jack cobori o scăriţă aruncată peste bord şi sări cam un 
metru de pe remorcherul său pe şalupă, cât despărţea cele 
două ambarcaţiuni. Se uită înjur încet, cu prefăcută 
indiferenţă, remarcând atitudinea degajată a celor trei soldaţi 
de la mitralieră, cârmaciul aşezat la timonă aprinzându-şi 
calm o ţigară, aerul obosit şi plictisit de pe faţa 
locotenentului. Singurul care lipsea de pe punte era inginerul 
care se afla, cu siguranţă, jos. 

Locotenentul veni spre el: 

- Grăbeşte-te, suntem în plină operaţiune militară. 

- lartă-mă, spuse Jack servil, dar nu eu am vrut să 
se-ntâmple aşa. 

înainta spre locotenent de parcă ar fi vrut să-i strângă 
mâna şi trase dintr-un automat cu surdină două gloanţe, 
drept în inima locotenentului. Apoi, îl împuşcă calm pe 
cârmaci. 

Trio-ul de la prora muri de trei săgeți trase precis în ţintă cu 
arbaleta de oamenii lui Jack. 

Inginerul nici nu avu timp să simtă glonţul care-l lovi drept 
în tâmplă. Căzu peste motor, încă ţinând în mână o cârpă şi o 
cheie. 

Jack şi oamenii lui cărară corpurile neînsufleţite jos şi apoi 
deschiseră rapid toate supapele de golire şi supapele care 
corespundeau în mare. Se întoarseră pe şlepul lor şi nu mai 
aruncară nici o privire spre şalupa-patrulă care se scufundă 
până când dispăru în întunecimea de sub apă. 

Nu era lăsată nici o schelă de coborâre de pe vas, aşa că 
aruncară o ancoră cu patru gheare peste balustrada punţii. 
Jack se caţără pe punte împreună cu alţi doi oameni de ai săi 
după care traseră sus nişte bidoane cu acetilenă şi o lampă 
de tăiat. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, lanţul ancorei era 
tăiat şi micuțul Pisto, asemeni unei furnicuţe care încearcă să 
mişte din loc un elefant, îşi lipi tranchetul de la proră, cu 


cablul, de pupa imensă a vasului Ozero Baikai. Centimetru cu 
centimetru, la-nceput aproape imperceptibil, apoi metru cu 
metru, remorcherul începu să mişte petrolierul, înghiontindu-l 
spre mijlocul golfului, departe de rafinărie. 

Pitt observă mişcarea leneşă a lui Ozero Baikai printr-un 
binoclu cu infraroşii. Din fericire, refluxul lucra în folosul lor, 
împingând monstrul departe de inima oraşului. 

Găsise un aparat cu oxigen şi mască de gaze de 
sine-stătător şi scotocise toate compartimentele în căutarea 
dispozitivului de detonare, dar nu găsise absolut nimic. 
Ajunse la concluzia că probabil era îngropat undeva în 
azotatul de amoniu, într-una din calele centrale. După 
aproape două ore de căutări, urcă pe puntea principală şi 
inhala plin de recunoştinţă briza răcoroasă a mării. 

Ceasul lui Pitt arăta patru şi jumătate când Pisto îşi făcu 
apariţia din nou, revenind în zona docurilor. Se îndreptă direct 
spre vasul cu muniţie. 

Jack se apropie de el până când oamenii lui Moe prinseră 
cablul de remorcare desfăşurat de pe troliul uriaş de la pupa 
Şlepului şi se grăbiră să-l prindă de bolardurile de la pupa lui 
Ozero Zaisan. Totul era gata de plecare şi Pisto pregătit să 
tragă când pe chei sosi huruind un convoi format din patru 
camioane militare. 

Pitt se lăsă rapid pe rampa de coborâre şi o luă la fugă 
într-o cursă disperată pe chei. Ocoli o macara de încărcare şi 
se opri lângă parâma de la pupa. Dezlegă odgonul gros, 
murdar, de pe baba de chei şi-l lăsă să cadă în apă. Nu avea 
timp să fileze parâma. Din camioane săreau bărbaţi înarmaţi 
până-n dinţi care se grupau în formaţie de luptă. 

Urcă în fugă rampa de acces la bord şi porni troliul electric 
care o ridica la nivelul punţii, gândindu-se că puteau fi atacați 
de trupele de pe chei. 

Inşfacă telefonul de punte şi sună în sala maşinilor. 

- Manny, au venit, a fost tot ce-a spus. 

- Am făcut vid şi avem destul abur într-unul din cazane ca 
să pot porni vasul. 

- Ai făcut treabă bună, prietene. Ai meşterit o oră şi 
jumătate. 

- Păi, hai să ne mişcăm fundul. 


Pitt se duse la telegraful vasului potrivit indicatoarelor pe 
Atenţțiune. Trase tare de cârmă ca să desprindă pupa de la 
chei şi s-o scoată din rândul vaselor aflate în dană. După care 
le transmise celor de jos: 

- Cu viteză mică înapoi. 

Manny îl sună din sala maşinilor şi Pitt simţi motoarele 
începând să duduie sub picioarele lui. 


KKK 


Clark îşi dădu seama îngrozit că micul lui grup era cu mult 
depăşit ca număr şi că orice posibilitate de scăpare le era 
tăiată. Mai descoperi că nu erau confruntaţi cu soldaţi 
cubanezi obişnuiţi ci cu puşcaşi marini din trupele de elită. In 
cel mai bun caz, putea să câştige câteva minute - suficient să 
le dea timp vaselor să plece de la chei. 

Vâri mâna într-un sac din pânză de prelată care-i atârna de 
centură şi scoase o grenadă. leşi din umbră şi aruncă 
grenada, ca pe-o minge, spre ultimul camion din convoi. 
Explozia se auzi ca un bufnet înfundat, urmată de o pălălaie 
de foc când rezervorul de benzină explodă. Camionul părea 
să înflorească sub explozie iar oamenii erau aruncaţi în toate 
părţile pe chei, ca nişte popice incandescente. 

Alergă printre ruşii stupefiaţi, derutaţi, dezorganizaţi, sărind 
peste trupurile răniților care scoteau urlete de durere şi se 
tăvăleau pe chei încercând cu disperare să-şi stingă hainele 
cuprinse de flăcări. 

Următoarele explozii se succedară foarte rapid, iar ecoul le 
amplifică prin tot golful, căci Clark mai aruncă trei grenade 
sub burta celorlalte camioane. 

Deasupra acoperişurilor depozitelor de pe chei se ridicară 
noi limbi de foc şi nori vârtoşi de fum. 

Puşcaşii marini îşi abandonaseră înnebuniţi maşinile, 
încercând să-şi salveze viaţa şi să scape de masacru. Câţiva 
au fost prinşi de foc şi începură să ardă ca nişte torţe 
străpungând întunericul, forme luminoase care aduceau vag 
cu o siluetă umană. 

Canonada distrugătoare se contopea cu sunetele de sticlă 
spartă, care zbura în toate direcţiile, de la ferestrele aruncate 
în aer ale depozitelor. 


Micul grup al lui Clark format numai din şase luptători îl 
acoperi deschizând focul. Puținele focuri de armă trase în 
direcţia lor le treceau peste cap. 

Aşteptară până când Clark se amestecă în învălmăşeală, 
fără a stârni măcar o bănuială în uniforma sa de ofiţer 
cubanez, trăgându-i o serie de înjurături într-o rusă cursivă şi 
ordonându-le puşcaşilor să strângă rândurile şi să atace 
pontonul. 

- Gruparea! Gruparea! striga el agitat. Fug. Mişcaţi-vă, 
lua-v-ar dracu înainte să ne scape trădătorii! Se opri brusc 
când dădu nas în nas cu Borcev. 

Maiorul sovietic rămase cu gura căscată de uimire, dar 
înainte să aibă timp s-o închidă, Clark îl înşfacă de braţ şi-i 
făcu vânt în apă. Norocul a făcut, în deruta generală, că 
nimeni nu a remarcat ce se-ntâmplase. 

- După mine! urlă Clark şi fugi în sus pe chei, luând-o 
printre două depozite. Câte unul sau grupuri de patru, cinci 
puşcaşi sovietici se luară după el, ba alergând în zigzag, ba 
ghemuindu-se pe ponton cu mişcări de profesionişti bine 
antrenați, apărându-se cu un scut de gloanţe pe care le 
trăgeau pe măsură ce înaintau. 

Păreau să fi depăşit starea de şoc paralizantă din primul 
moment, iar acum erau hotărâți să dea o replică inamicului 
nevăzut şi să-şi ia revanşa. 

N-aveau să afle niciodată că scăpau dintr-un coşmar ca să 
între în altul. Nimeni nu punea la îndoială ordinele lui Clark. 
Cum nu primeau alte ordine de la comandantul lor, subofiţerii 
îi îmboldeau pe oamenii lor să-l urmeze pe ofiţerul în 
uniformă cubaneză care conducea atacul. 

Când puşcaşii se strecurară deja între depozite, Clark se 
aruncă la pământ, ca şi când fusese rănit. 

Era semnalul pentru oamenii săi să deschidă focul. 

Sovieticii au fost atacați din toate părţile. Mulţi au fost 
seceraţi din picioare. Erau ţinte perfecte, siluetele lor 
profilându-se pe vâlvătaia de care erau cuprinse camioanele, 
arzând ca un rug în spatele lor. Cei care n-au fost doborâţi de 
ploaia gloanţelor ucigaşe au scăpat cu foc, la rândul lor. 
Ţăcănitul sacadat al gloanţelor lovindu-se de pereţii din lemn 
se amesteca tânguitor în noapte, asurzindu-te, cu urletele 


celor din ale căror trupuri muşcau gloanţele, ricoşând cu 
bucăţi de carne mai departe. 

Clark se aruncă rostogolindu-se spre adăpostul pe care i-l 
oferea o ladă de transport, numai că fu ajuns de un glonţ 
care-i intră în coapsă şi de încă unul care-i trecu prin ambele 
încheieturi. 

Zdrobiţi, dar încă luptând, puşcaşii marini începură să bată 
în retragere. Făcură o încercare inutilă să fugă din zona 
docurilor până la zidul din beton care îi despărţea de 
bulevardul principal, sperând că aveau să găsească scăparea 
acolo, însă doi din oamenii lui Clark îi opriră, împroşcându-i 
cu o ploaie de gloanţe. 

Clark zăcea în spatele lăzii, sângele i se scurgea în valuri 
din venele deschise şi, o dată cu el, şi viaţa lui, iar el ştia că 
nu avea cum să oprească sfârşitul. 

Mâinile îi atârnau moi ca nişte trunchiuri doborâte de 
copaci; nu-şi mai simţea degetele. Deja i se aşternea vălul 
morţii peste ochi când, cu o ultimă sforţare, se târî aproape 
de marginea danei şi se uită spre port. 

Ultimul lucru pe care aveau să-l vadă ochii lui a fost silueta 
celor două cargouri profilându-se pe luminile de pe celălalt 
mal. leşiseră din zona docurilor şi virau spre intrarea în port. 


71. 


În timp ce pe ponton se dădea cu furie lupta între cele 
două tabere, micuțul Pisto se aşeză la remorca lui Ozero 
Zaisan şi începu să-l împingă în port cu pupa înainte. Cu mare 
caznă, îşi înfundă singura elice în apa murdară de uleiuri şi 
motorină, stârnind o fierbere de spumă uleioasă. 

Vasul de douăzeci de mii de tone se puse în mişcare, iar 
forma sa masivă era însufleţită de flăcări portocalii, când 
alunecă spre larg. După ce Jack o scoase din zona docurilor, 
se răsuci la o sută optzeci de grade, învârtindu-se în jurul 
vasului cu muniţie până ce reuşi să-i orienteze prora cu faţa 
spre intrarea în port. Apoi, cablul de remorcă fu desfăcut şi 
rulat la loc pe vinclu. 

La timona lui Amy Bigalow, Pitt ţinea strâns cârma, sperând 
din toată inima că totul va merge bine. Era atât de încordat 


încât abia îndrăznea să respire. Parâma legată strâns la prora 
se întinse şi pârâi sub povara vasului din spate şi refuză, 
opunând rezistenţă, să cedeze. Asemeni unui câine care se 
împotriveşte lesei, Amy Bigalow se încorda uşor de prora, 
sporind şi mai mult tensiunea. 

Parâma nu cedă, numai că bolardul fu smuls, cu un trosnet 
puternic de lemn sfărâmat, din suportul în care era montat pe 
chei. 

Vasul se cutremură din tot corpul şi, treptat, începu să o ia 
cu spatele spre port. Pitt trase de cârmă şi prora se răsuci 
încet, până ajunse perpendicular pe linia docurilor care 
rămâneau în urmă. Vibraţiile motorului se domoliră până 
dispărură complet şi, curând, ei toţi alunecau uşor pe ape cu 
pupa înainte, o coloană subţire de fum ridicându-se pe coş. 

intreaga suprafaţă a apei părea să ardă cu vâlvătaie, iar 
limbile de foc ale camioanelor aprinse aruncau o lumină 
nefirească, nepământeană, care sclipea în cabina timonei. 
Toţi, cu excepţia lui Manny, urcară, din sala motoarelor, 
ţinându-se la prora. Acum că avea destul loc pentru 
manevrarea vasului, Pitt răsuci energic cârma la tribord şi 
transmise prin telegraful interior încet înainte. 

Manny îi răspunse şi Amy Bigalow se-ntoarse şi porni să se 
târască înainte. 

Stelele începură să-şi piardă din strălucire înspre răsărit, iar 
carena nedesluşită a lui Ozero Zaisan prindea contur lângă ei, 
lateral. Pitt dădu comanda Stop cât şlepul veni spre el, 
ocolindu-l până sub prora. Oamenii de pe Pisto aruncară în 
sus o parâmă de remorcare uşoară, legată de un şir întreg de 
odgoane mai groase. Pitt îi privi de pe punte cum le înnodau 
la bord. A fost ridicat apoi cablul gros de remorcare, legat de 
vinciul frontal şi asigurat. 

Aceeaşi operaţie se repetă la pupa, numai că locul cablului 
de remorcare a fost luat de cablul ancorei de amarare de pe 
vasul Ozero Zaisan, acum neputincios şi în derivă. 

După ce a fost trecut peste vinci, părţile de prisos au fost 
tăiate. 

Acum cargoul era prins din două părţi ca-ntr-o zăbală, iar 
cele trei vase erau priponite între ele, cu Amy Bigalow la 
mijloc. 


Jack, trase sirena de pe Pisto şi imediat remorcherul se 
mişcă încet înainte, întinzând uşor cablul, urmărit de Pitt care 
stătea pe punte şi privea în spate, spre el. Când unul dintre 
oamenii lui anunţă că, la pupa, cablul de remorcare era întins 
complet, Pitt trase la rândul lui sirena şi trecu indicatoarele 
telegrafului pe înainte. 

Ultima parte a planului conceput de Pitt fusese îndeplinită. 

Petrolierul rămăsese în urmă, plutind aproape de 
rezervoarele de depozitare a petrolului de pe malul celălalt, 
dar la o milă depărtare de centrul aglomerat al oraşului. Cele 
două vase şi încărcătura lor aducătoare de moarte îşi croiau 
drum, umăr la umăr, spre larg, micuțul remorcher şi Amy 
Bigalow unindu-şi forţele pentru a mări viteza convoiului 
marin. 

Lăsau în spatele lor coloana imensă de fum şi de foc care 
se-ncolăcea spre cerul albastru al dimineţii. Clark le oferise 
şansa să câştige destul timp, însă, pentru asta, plătise cu 
viaţa. 

Pitt nu se uită înapoi. Ochii lui erau atraşi ca de-un magnet 
de lumina de semnalizare a farului care se ridica deasupra 
zidurilor cenuşii ale castelului Morro, fortăreaţa sumbră care 
străjuia intrarea în portul Havana. Era la numai trei mile de ei, 
lui Pitt i se părea însă că aveau de străbătut treizeci. 

Zarurile fuseseră aruncate. Manny spori puterea celuilalt 
motor şi zbaturile duble bătură apa. 

Amy Bigalow începuse să ia viteză. Două noduri şi-apoi trei. 
Din trei, patru, se opintea pe canalul străjuit de far ca un 
Clydesdale (rasă viguroasă de cal de ham din Scoţia) la o 
întrecere. 

Doar patruzeci de minute îi mai despărţeau de zona în care 
aveau să fie în siguranţă. Numai că semnalul de alarmă 
fusese tras şi grozăvia abia acum începea. 


KKK 


Maiorul Borcev se strecura printre tăciunii aprinşi care 
zburau în jurul lui şi sfârâiau în contact cu apa. Plutind printre 
resturi sfârtecate auzea ţăcănitul puştilor automate şi vedea 
limbile de foc care ţâşneau spre cer. Apa murdară dintre dane 
era călduţă şi duhnea a peşte mort şi a motorină. Işi duse 


mâna la gură; vărsă gura de apă puturoasă pe care o 
înghiţise când îl împinsese în apă ciudatul colonel cubanez. 

notă, lui i se păru cale de-o milă, până dădu de-o scară pe 
care o urcă şi ajunse pe un ponton părăsit. Scuipă să scape 
de gustul greţos şi alergă cu pas mărunt spre convoiul în 
flăcări. 

Trupuri înnegrite ardeau mocnit, împrăştiate peste tot pe 
chei. Tirul se oprise după ce puţinii supraviețuitori din grupul 
lui Clark fugiseră pe o şalupă. Borcev păşi cu atenţie printre 
rămăşiţele acestui măcel. În afară de doi răniţi care se 
refugiaseră în spatele unui electrocar, restul erau morți. 
Intregul lui detaşament fusese curăţat. 

Nebun de furie, Borcev îşi croia drum printre cadavre, 
cercetător, până când dădu de corpul lui Clark. Îl răsuci pe 
spate şi privi în ochii lipsiţi de viaţă. 

- Cine eşti? întrebă el, fără nici o noimă. Pentru cine 
lucrezi? Răspunsurile muriseră odată cu Clark. 

Borcev îl prinse de centură şi tari corpul neînsufleţit spre 
marginea danei. Apoi! îl împinse cu piciorul în apă. 

- Să vezi şi tu cum e! strigă el, scos din minţi. 

Preţ de zece minute, Borcev se agită de colo-colo printre 
victimele masacrului până îşi regăsi stăpânirea de-sine. In 
cele din urmă, îşi dădu seama că trebuia să-i raporteze lui 
Velikov. Unicul radio-transmiţător pe care-l avea se topise o 
dată cu camionul din frunte, deci o rupse disperat la fugă pe 
marginea apei, în căutarea unui telefon. 

Găsi un semn de telefon pe o clădire, care părea că 
serveşte drept loc de recreere pentru docheri. Se repezi cu 
umărul în uşă şi o deschise la perete. Pipăi peretele, găsi 
comutatorul şi aprinse lumina. Incăperea era mobilată cu 
canapele vechi, pătate. Erau acolo jocuri de şah şi de domino, 
chiar şi-un frigider. De pe pereţi îl priveau fix afişe cu chipul 
lui Castro, Che Guevara fumând arogant un trabuc şi 
portretul unui Lenin cam posac. 

Borcev intră într-un birou care părea a fi al şefului şi înşfăcă 
telefonul de pe birou. Formă numărul de câteva ori, fără să 
obţină legătura. În sfârşit, răspunse centralista şi Borcev 
înjură ineficienta şi lentoarea sistemului de telefonie cubanez. 

Norii care se adunaseră deasupra dealurilor răsăritene ale 


oraşului începură să capete reflexe roşiatice, iar pe chei se 
strânseseră maşinile pompierilor, cu sirenele în funcţiune, 
când el reuşi, în sfârşit, să capete legătura cu Ambasada 
sovietică. 


KKK 


Căpitanul Manuel Pinon stătea pe latura dinspre punte a 
fregatei de patrulare pe care o comanda, o ambarcaţiune 
Riga, de construcție rusească, şi încerca să-şi potrivească 
binoclul. 

Fusese trezit din somn de secundul lui, imediat după ce 
izbucniseră lupta şi măcelul din partea comercială a docurilor. 
Din punctul unde se afla, nu vedea mare lucru prin binoclu 
pentru că vasul său era amarat într-un loc din care vederea 
era acoperită de nişte construcţii. 

- N-ar trebui să mergem să vedem despre ce e vorba? îl 
întrebă secundul. 

- Poliţia şi pompierii se descurcă singuri, răspunse Pinon. 

- Par a fi focuri de armă. 

- Cine ştie, o fi luat foc un depozit care a aprins muniţie. 
Mai bine să nu ne apropiem de vasele de luptă. li întinse 
binoclul secundului. Tu urmăreşte ce se-ntâmplă. Eu mă duc 
înapoi la culcare. 

Pinon era pe punctul de a se întoarce în cabina lui, când 
secundul veni în fugă spre el pe culoar. 

- Domnule, ar fi mai bine să vă întoarceţi pe punte. Două 
vase încearcă să iasă din port. 

- Fără permisiune? 

- Da, domnule. 

- Poate că merg să amareze în alt loc. 

Secundul clătină din cap. 

- Se-ndreaptă direct spre cursul navigabil principal. 

Pinon scoase un oftat. 

- Mi-e scris să nu pot dormi în noaptea asta. Aşa vrea 
Dumnezeu. 

Secundul rânji batjocoritor: 

- Un bun comunist nu crede în existenţa lui Dumnezeu. 

- Spune-i asta bătrânei mele mame. 

Pinon ajunse iar pe puntea principală, căscă şi privi atent 


încercând să vadă ceva prin abureala lăptoasă a zorilor. Două 
vase remorcate mai aveau puţin şi intrau în Canalul Entrada 
care avea ieşire spre larg. 

- Ce dracu... Pinon îşi regla binoclul. Nici un pavilion, nici o 
lumină de navigaţie, nici un semnal de avertisment pe 
punte... 

- Şi nici nu răspund la semnalele noastre radio prin care le 
cerem să-şi precizeze intenţiile. Au aerul că vor s-o şteargă. 

- Ticăloşi contrarevoluţionari care încearcă să ajungă în 
Statele Unite, mârâi Pinon. Păi, da, asta trebuie să fie. Altceva 
nu poate fi. 

- Să dau ordin să ridice ancora şi să pornim în larg? 

- Da, imediat. O să-i ocolim pînă ajungem sub bordaj şi le 
tăiem calea. 

Nu terminase încă ce avea de spus că secundul şi pusese 
mâna pe sirenă care dădea semnalul echipajului de a-şi 
ocupa locurile pentru a porni în acţiune. 

Zece minute mai târziu, vasul de treizeci de ani, retras din 
circulaţie de Marina sovietică după ce fusese înlocuit cu altul 
mai nou, de fapt alt tip de fregată, se puse în mişcare tăind 
apa cu babordul. 

Tunurile sale de patru țoli se rotiră ţintind orizontal spre 
vasele cufundate în întuneric, spectrale, care se apropiau. 

Pitt privi uimit semnalul luminos care licărea intermitent de 
pe fregată. O clipă a fost tentat să deschidă aparatul radio, 
dar căzuseră de acord, de la bun început, ca vasele lor, 
înaintând în convoi să păstreze tăcerea în cazul în care 
autorităţile portuare alertate sau un alt post de pază ar fi 
intrat pe frecvenţa lor. Pitt uitase codul Morse, dar reuşi să 
descifreze mesajul: Opriţi-vă imediat şi identificați-vă. 

Îşi ţinea privirea aţintită asupra lui Pisto ştiind că, dacă s-ar 
fi pus problema să se salveze, prima mişcare ar fi venit de la 
Jack. Pitt sună jos, în sala motoarelor, să-l prevină pe Manny 
asupra apariţiei fregatei care încerca să le blocheze calea, 
însă indicatoarele de bronz ale telegrafului de bord 
rămăseseră fixate pe înainte. 

Erau atât de aproape acum încât, în briza care bătea 
dinspre coastă, putea distinge cu claritate însemnele navale 
cubaneze. Lampa de semnalizare pâlpâi din nou, se aprinse şi 


se stinse, de data asta transmițând mesajul: Opriţi-vă 
imediat, altfel deschidem focul. 

La pupa lui Pisto se iviră doi oameni care începură să 
desfăşoare frenetic cablul. În acelaşi timp, remorcherul se 
opri, viră scurt spre tribord şi rămase aşa. Apoi Jack apăru de 
la timonă şi se adresă celor de pe fregată vorbind printr-o 
portavoce. 

- La o parte, tâmpiţilor. Nu vedeţi că am vase remorcate? 
Pinon trecu peste insultă. Nici nu se aştepta la altceva de la 
căpitanul de remorcher. 

- Nu aveţi autorizaţie. Trimit nişte oameni la bord. 

- Să mă ia dracu dacă las vreun neisprăvit de marinar să 
pună piciorul pe vasul meu. 

- Păi, dacă nu ne laşi, o să mori, îi răspunse Pinon bine 
dispus. 

Acum nu mai era la fel de sigur că era o încercare de fugă 
în masă a unor disidenţi, dar, oricum, mişcările ciudate ale 
remorcherului şi faptul că vasele nu aveau lumini cereau 
neapărat clarificarea situaţiei. 

Se aplecă peste balustrada punţii şi ordonă echipajului să 
fileze cuterul cu motor ai fregatei. 

Când se întoarse spre convoiul necunoscut îngheţă de 
spaimă. 

Prea târziu. Nu văzuse în bezna care-i înconjura că unul din 
vasele din spatele remorcherului avea motoarele pornite. Se 
îndrepta ţintă spre fregată cu o viteză de opt noduri. Il privi 
buimăcit câteva secunde bune înainte să priceapă despre ce 
e vorba. 

- Înainte! urlă el. Foc! Ordinul lui fu urmat de o canonadă 
asurzitoare de obuze trase spre vasul care se apropia; 
sfâşiară suprastructura şi bordajul lui Amy Bigalow, care a 
fost cuprinsă de flăcări, urmat, de o explozie de aşchii de 
oţel, zburând în toate părţile. Partea dinspre port a timonei 
păru să se topească, de parcă intrase într-o maşină de 
măcinat gunoiul. Sticlă şi resturi de cocă zburau ca alicele 
trase dintr-o armă. 

Pitt nu se lăsa şi înainta cu mâinile încleştate pe timonă cu 
o hotărâre care friza încăpăţânarea oarbă. Era norocos că 
scăpase doar cu câteva răni uşoare şi o coapsă învineţită. 


Cea de-a doua salvă smulse sala hărților şi despică catargul 
în două. Vârful său se prăvăli pe-o parte şi a mai fost târât 
încă o sută de metri înainte de-a se desprinde complet de 
cabluri şi a pluti liber. 

Coşul a fost zdrobit, făcut praf şi pulbere, iar un obuz 
nimeri în compartimentul în care era închisă ancora de la 
tribord, smulgând bucăţi de ochiuri de lanţ ruginit de la 
contactul cu sarea, care zburară ca şrapnelele, înnegurând 
totul. 

A treia salvă nu avea să mai vină. 

Pinon stătea nemişcat, cu mâinile încleştate de balustrada 
de pe punte. Privea în sus spre prova lui Amy Bigalow care se 
ridica amenințătoare deasupra fregatei, cu o faţă albă ca 
ceara şi ochii bolnavi de certitudinea că vasul lui avea să 
piară. 

Zbaturile fregatei băteau disperat apa, însă nu aveau cum 
s-o împingă din calea lui Amy Bigalow la timp. Nu era nici o 
îndoială că Amy Bigalow îşi va greşi ţinta sau că Pitt avea 
să-şi schimbe intenţiile. Câştiga teren şi tăia din distanţa 
care-l despărţea de burta fregatei. Marinarii aflaţi pe punte, 
care vedeau apropiindu-se dezastrul, se holbau muţi de 
neputinţă şi spaimă până să reacționeze în sfârşit şi să se 
arunce peste bord. 

Amy Bigalow intră în plin cu toată forţa celor optsprezece 
metri înălţime ai ei, străpunse fregata chiar în spate, unde se 
aflau tunurile, sfâşiind carena blindată pe care o pătrunse 
cam şase metri. 

Poate că vasul lui Pinon ar fi supravieţuit ciocnirii şi ar fi 
reuşit să ajungă la țărm înainte de a fi înghiţit de ape, dar, cu 
un scrâşnet îngrozitor de oţel măcinat, prora lui Amy Bigalow 
se ridică deasupra rănii care se căsca în corpul fregatei până 
când i se văzu chila. Rămase aşa agăţată în aer câteva clipe, 
iar apoi se prăvăli peste fregată pe care o zdrobi în două, 
târând resturile pupei adânc, sub suprafaţa apei. 

Pe loc, marea năvăli în pupa amputată, ducând cu ea 
acoperişuri şi pereţi îndoiţi şi inundând compartimentele 
expuse. Când talazurile invadară carena osândită să piară a 
fregatei, aceasta se lăsă rapid pe pupa. Agonia sa nu ţinu 
mult. Ozero Zaisan ajunsese, remorcat cum era, la locul 


prăpădului, şi fregata dispăruse, lăsând la suprafaţă câţiva 
marinari care se zbăteau neputincioşi în apă. 


72. 


- Ai intrat într-o capcană? Vocea lui Velikov se auzea la 
telefon seacă şi dură. R 

Borcev nu se simţea în largul lui. li venea greu să 
recunoască că era unul dintre cei trei supraviețuitori, că alți 
treizeci şi şapte de oameni muriseră iar el scăpase fără o 
zgârietură. 

- Forțe necunoscute formate din cel puțin două sute de 
cubanezi au deschis focul asupra noastră cu echipament 
greu, înainte să coborâm din camioane. 

- Eşti sigur că erau cubanezi? 

- Cine altcineva ar fi putut organiza şi duce la bun sfârşit 
un asemenea plan? Ofiţerul care-i conducea era îmbrăcat în 
uniforma armatei cubaneze. 

- Perez? 

- Nu ştiu. Ne ia timp să-l identificăm. 

- Poate că a fost o greşeală; poate că beretele verzi au 
deschis focul de panică. 3 

- Erau departe de-a fi proşti. Incă mai pot să recunosc 
trupe de luptă bine antrenate. Ştiau că venim şi ne-au întins o 
cursă pregătită dinainte. 

Faţa lui Velikov îşi pierdu culoarea, apoi, brusc, se înroşi. 
Atacul asupra insulei Cayo Santa Maria se petrecuse sub ochii 
lui. Abia dacă putea să-şi ţină în frâu furia. 

- Care era obiectivul lor? 

- O acţiune care trebuia să ne împiedice să punem din nou 
mâna pe vase. 

Răspunsul lui Borcev îl luă pe Velikov prin surprindere. Avea 
senzaţia că prin vene îi curgea gheaţă. Întrebările se 
succedară sacadat: 

- Au pus mâna pe vasele pentru operaţiunea Rom şi Cola? 
Sunt amarate la chei? 

- Nu, o şalupă a remorcat Ozero Zaisan. Amy Bigalow şi-a 
pornit motoarele şi-a plecat singură. 


Le-am pierdut din vedere după ce au trecut de 
promontoriu. Ceva mai târziu am auzit nişte zgomote care 
păreau a fi salve de tun, venind dinspre intrarea în canal. 

Şi Velikov auzise bubuitul tunurilor. Se uita la peretele gol 
din faţa sa şi nu-i venea să creadă. 

Încerca sa şi-i imagineze pe cei care îi dăduseră peste cap 
planurile atât de atent elaborate. Refuza să accepte ideea că 
unităţi de securitate loiale lui Castro aflaseră de operaţiune şi 
că erau capabile să facă aşa ceva. 

Numai braţul lung al americanilor, cu a lor Agenţie Centrală 
de Informaţii, ar fi putut distruge Cayo Santa Maria şi 
zădărnici planul lui de a pune capăt regimului Castro. O 
singură persoană putea fi răspunzătoare pentru scurgerea de 
informaţii. 

Dirk Pitt. 

O expresie de încordare se aşternu pe faţa lui Velikov. 
Apele se limpezeau. Ştia ce avea de făcut în puţinul timp 
care-i mai rămăsese la dispoziţie. 

- Vasele mai sunt încă în port? îl întrebă el pe Borcev. 

- Dacă încearcă să scape în larg, cred c-ar putea fi undeva 
în Canalul Entrada. 

- Găseşte-l pe amiralul Cekoldin şi spune-i că vreau să 
oprească vasele şi să le aducă înapoi în portul interior. 

- Credeam că toate vasele cu pavilion sovietic au plecat în 
larg. 

- Amiralul şi vasul lui amiral nu trebuie să plece decât la 
opt dimineaţa. Să nu dai telefon. Transmite personal cererea 
mea şi insistă asupra caracterului său urgent. 

Înainte ca Borcev să aibă timp să răspundă, Velikov trântise 
telefonul şi se îndrepta grăbit spre intrarea principală a 
Ambasadei, neluând în seamă agitația personalului care se 
pregătea de evacuare. 

Alergă afară până la limuzina ambasadei, se trânti pe locul 
şoferului care aştepta, în picioare, să-l ducă pe ambasadorul 
sovietic într-un loc ferit, sigur. 

Învârti cheia în contact şi o puse în mişcare exact în 
momentul în care pornise motorul. 

Cauciucurile din spate se învârtiră cu un scrâşnet furios, iar 
maşina ţâşni pe poarta ambasadei, ieşind în stradă. 


Două blocuri mai încolo, Velikov a fost oprit. 

Un convoi militar formase un baraj, blocându-i calea. De-a 
curmezişul bulevardului se aşezaseră două maşini blindate şi 
o companie de soldaţi cubanezi. Se apropie de maşină un 
ofiţer care lumină cu o lanternă interiorul ei. 

- Pot să văd actele dumneavoastră, vă rog? 

- Sunt generalul Piotr Velikov, ataşat militar pe lângă 
Ambasada sovietică. Mă grăbesc să ajung la cartierul general 
al general-colonelului Kolceak. Dă-te la o parte şi fă-mi loc să 
trec. 

Ofiţerul studie faţa lui Velikov câteva secunde, ca spre a se 
convinge. Închise lanterna şi le făcu semn la doi oameni de-ai 
săi să urce pe bancheta din spate. Apoi, veni şi el prin faţă, 
ocolind maşina şi se aşeză pe scaunul de lângă şofer. 

- Vă aşteptam, domnule general, spuse el pe un ton rece 
dar politicos. Vă rog să faceţi ce vă spun. Viraţi la stânga la 
următoarea intersecţie. 

Pitt stătea cu picioarele uşor depărtate, cu ambele mâini 
strânse încleştat pe timonă şi se uita cum trece pe lângă ei, 
cu o lentoare îngrozitoare, turnul farului de la intrarea în port. 
Îşi concentrase întreaga minte, corpul şi fiecare nerv, să ducă 
vasul cât mai departe de oraşul aglomerat, asta înainte ca 
azotatul de amoniu să fie detonat. 

Oglinda apei devenise, din verde-cenuşiu, verde de 
smarald, iar vasul începuse să se clatine uşor brăzdând 
valurile care veneau spre mal. Amy Bigalow lua apă prin 
carcasa ei blindată, care fusese despicată la prora, dar 
răspundea încă la comenzile date de la cârmă şi se ţinea pe 
cursul pe care i-l imprima, din spate, remorcherul. Pe Pitt îl 
durea tot corpul de epuizare. Se forţa să meargă înainte cu 
toată puterea sa de voinţă. Sângele care-i cursese din rănile 
făcute de focul tras de pe fregată se coagulase şi se 
transformase în dâre întărite care-i acopereau faţa. Uită de 
sudoare şi de hainele care i se lipeau de corp. 

închise ochii şi-şi dori să fie în acest moment în 
apartamentul lui din hangar cu un gin Bombay dinaintea sa, 
sub aburul binefăcător al unui duş cald. Doamne, ce obosit 
era. 

O rafală neaşteptată de vânt dădu buzna prin ochiurile de 


geam spart ale cabinei şi el deschise din nou ochii. Studie 
coasta în dreapta şi-n stânga. 

Tunurile amplasate în locuri ascunse rămâneau tăcute şi nu 
se iviseră încă semne de avioane sau vase de patrulare. În 
ciuda luptei pe care o dăduseră cu fregata Marinei, încă nu se 
dăduse alarma. 

Confuzia care domnea printre trupele de securitate 
cubaneze şi circulaţia proastă a informaţiei lucrau în favoarea 
lor. 

Oraşul încă adormit rămăsese în spate, de parcă se ţinea în 
urma pupei vasului. Soarele era sus pe cer, iar convoiul era 
descoperit, putând fi văzut din orice parte de pe coastă. 

Numai câteva minute, numai câteva minute, îşi repeta el în 
gând, la nesfârşit. 

Lui Velikov i se ordonă să oprească într-un colţ liniştit lângă 
Piaţa Catedralei, din partea veche a oraşului Havana. A fost 
condus într-o clădire dărăpănată cu ochiuri de geam spart, 
acoperite de praf, pe lângă nişte vitrine sub care se aflau 
afişe decolorate cu stele de cinema din anii 40, care-i 
urmăriră cu privirea până când se aşezară la barul dinăuntru. 

Odinioară un local celebru, care forfotea de lume, patronat 
de celebrităţi chivernisite din America, barul S/oppy Joe era 
acum o jalnică baracă pentru muncitori, demult pierdut în 
uitare; poate doar câţiva bătrâni să-şi mai fi adus aminte de 
el. 

Patru persoane stăteau de partea cealaltă a barului 
delăsat, care îşi pierduse de mult strălucirea. 

lnăuntru era întuneric şi mirosea a dezinfectant şi a 
putrefacție. Velikov nu-şi recunoscu gazdele până ce nu 
ajunse în mijlocul încăperii, pe podeaua nemăturată. Atunci 
se opri brusc, uitându-se la ei fără să-şi creadă ochilor şi simţi 
cum îl cuprinde ameţeala. 

Jessie LeBaron stătea între un necunoscut rotofei şi Raul 
Castro. Cel de-al patrulea personaj îl privea la rândul lui 
ameninţător. 

- Bună dimineaţa, domnule general, spuse Fidel Castro. Mă 
bucur c-aţi putut veni. 


73. 


Urechea lui Pitt prinse zumzetul unui avion. 

Dădu pentru o clipă drumul timonei şi ieşi în uşă, pe punte. 

Se apropiau dinspre nord, de-a lungul coastei, două 
elicoptere militare. Privirea îi alunecă spre intrarea în port. Un 
vas de război cenuşiu venea cu toată viteza pe canal în sus, 
hotărât să atace, stârnind în urma sa un val uriaş. De data 
asta era un distrugător sovietic, subţire cât un creion, cu 
tunurile aţintite asupra vaselor aducătoare de moarte, acum 
lipsite de apărare şi care de-abia se mai târau. Se pornise 
vânătoarea din care nimeni nu avea să iasă învingător, Jack 
ieşi pe coverta remorcherului şi se uită în sus la puntea 
spartă, sfărâmată, a lui Amy Bigalow. Tot se minuna că 
timonierul era încă în viaţă şi o mai manevra. Ridică mâna la 
ureche şi-l aştepta pe celălalt să-i facă semn că înţelesese. 

Urmări un marinar care alerga spre pupa cargoului şi-i făcu 
acelaşi semn lui Moe, care se afla la bordul lui Ozero Zaisan. 
Apoi reveni în cabină şi făcu un apel radio. 

- Aici Pisto. Mă auzi? Terminat. 

- Clar şi tare, îi răspunse Pitt. 

- Recepţia, adăugă Moe. 

- E vremea să blocaţi timona şi să părăsiţi corabia, spuse 
Jack. 

- Călătorie sprâncenată, râse Moe cu zgomot la să lăsăm 
hârdaiele astea împuţite să mai meargă şi singure. 

- Noi lăsăm motoarele la viteză maximă, spuse Pitt. Tu ce 
faci cu Pisto? 

- ÎI mai conduc câteva minute, să fiu sigur că vasele nu 
virează înapoi spre țărm, îi răspunse Jack. 

- Ai grijă, nu sta prea mult. Băieţii lui Castro ne-au luat 
urma. 

- Îi văd, spuse Jack. Succes. Terminat. 

Pitt blocă timona în poziţia înainte şi-l chemă pe Manny, 
Durul inginer şef nu avu nevoie să i se spună de două ori. 
Trei-minute mai târziu, Manny şi oamenii lui dăduseră 
motoarele la maximum şi alergau spre barca de salvare. Se 
suiră în ea şi începură s-o coboare, când Pitt sări peste 
balustradă şi se lăsă lângă ei. 

- Cât pe ce să te uităm aici, îi strigă Manny. 


- Am luat legătura cu distrugătorul şi i-am avertizat să nu 
se apropie că altfel arunc în aer vasul cu muniţie. 

Înainte ca Manny să-i poată răspunde se auzi un bubuit ca 
de tunet. Câteva secunde mai târziu, căzu în mare un obuz la 
cincizeci de metri în faţa lui Pisto. 

- N-au înghiţit povestea asta, mârâi Manny. Porni motorul 
bărcii şi potrivi, din cârmă, barca în paralel cu vasul, când 
atinseră suprafaţa apei. 

Tăiară apoi legăturile şi fură aruncaţi în valuri iar bărcuţa 
aproape se scufundă. Amy Bigalow trecu pe lângă ei în ultima 
sa călătorie, abandonată şi sortită distrugerii. 

Manny se întoarse şi văzu cum Moe şi oamenii lui lăsau la 
apă barca de pe Ozero Zaisan. Se prăvăli în apa prinsă de un 
val care-o izbi de peretele de oţel al vasului cu o asemenea 
forţă încât niturile au fost smulse de la tribord, cala invadată 
de apă şi motorul înecat. 

- Trebuie să-i ajungem, spuse Pitt. 

- Aşa e, fu Manny de acord. 

Înainte să aibă timp să se apropie, Jack văzuse cum stăteau 
lucrurile şi le strigă prin portavoce: 

- Lăsaţi-i acolo. li iau eu după ce părăsesc remorca. Aveţi 
grijă de voi şi luaţi-o spre mal. 

Pitt se aşeză pe scaunul pilotului, înlocuind un marinar 
care-şi zdrobise degetele când dăduse drumul bărcii prin 
gruie. Îndreptă şalupa spre clădirile înalte care se înşirau pe 
malul dinspre Malecon şi înfundă cârma în lăcaşul său. 

Manny se uita în urmă, la remorcher şi la barca care 
aluneca, purtându-i în derivă pe Moe şi oamenii lui. Faţa i se 
întunecă când distrugătorul, lansând un nou foc, stârni două 
valuri imense care se abătură asupra lui Pisto. Apa se prăvăli 
asupra remorcherului, dar el se scutură de puhoi şi-şi urmă 
drumul despicând apele. 

Moe îşi întoarse privirile cu un sentiment de groază pe care 
nu dorea să-l arate. Ştia că n-avea să-şi mai vadă niciodată 
prietenii în viaţă. 

În acest timp, Pitt măsura distanţa tot mai mare care 
separa vasele, încercând să fugă, de mal. 

Erau încă prea aproape de țărm şi o explozie ar fii devastat 
mare parte din Havana. 


- Preşedintele Antonov a fost de acord cu planul dumitale 
de a mă asasina? întrebă Fidel Castro. 

Velikov era în picioare cu braţele încrucişate. Nu i se 
oferise nici un scaun. Îi întoarse privirea lui Castro cu dispreţ 
rece. 

- Sunt ofiţer superior al Uniunii Sovietice. Cer să fiu tratat 
corespunzător gradului meu. 

Ochii negri ai lui Raul Castro sclipiră de mânie. 

- Suntem în Cuba. Aici nu ceri nimic. Nu eşti altceva decât 
o lichea K.G.B. 

- Destul, Raul, gata, îl tempera Fidel. Se uită la Velikov. Nu 
te juca cu noi, domnule general. Am studiat documentele 
dumitale. Nu mai e nici un secret ce-nseamnă Rom şi Cola. 

Velikov îşi desfăcu larg braţele. 

- Ştiu totul despre operaţiune. E încă o încercare 
duşmănoasă din partea CIA de-a submina prietenia dintre 
Cuba şi Uniunea Sovietică. 

- Dacă e aşa, de ce nu m-ai prevenit? 

- Nu era timp. 

- Da, ţi-ai găsit timp să-ţi evacuezi conaţionalii ruşi, trânti 
Raul. De ce fugeai şi unde, la ora asta a dimineţii? Pe faţa lui 
Velikov trecu o umbră de aroganță: 

- Nici nu mă obosesc să vă răspund la întrebări. Cred că nu 
e nevoie să vă aduc aminte că am imunitate diplomatică. 
N-aveţi nici un drept să mă supuneţi la un interogatoriu. 

- Cum intenţionezi să detonezi explozibilul? întrebă calm 
Fidel. 

Velikov nu scoase un cuvânt. Colţurile gurii i se ridicară 
într-un zâmbet la auzul bubuitului îndepărtat de tunuri. Fidel 
şi Raul schimbară priviri între ei, dar nu spuseră nimic. 

Jessie simţi cum o trec fiori văzând cum creşte tensiunea în 
interiorul barului. O clipă îşi dori din tot sufletul să fie bărbat 
şi să-l bată pe general până avea să scoată adevărul de la el. 
Deodată i se făcu rău şi-o cuprinse dorinţa să strige, simțind 
dureros cum se scurge timpul preţios. 

- Vă rog să le spuneţi ce ştiţi, îl imploră ea. Nu puteţi sta 
aici aşteptând ca mii de copii să moară pentru o cauză 
politică lipsită de sens. 

Velikov nu o contrazise. Rămase însă neclintit. 


- Tare mi-ar plăcea să-i trag o mamă de bătaie, spuse 
Hagen. 

- N-are rost să vă mânjiţi mâinile, domnule Hagen, spuse 
Fidel. Am experţi care se pricep la anchete şi care de-abia-l 
aşteaptă afară. 

- N-ai să-ndrăzneşti, trânti Velikov. 

- Găsesc că e de datoria mea să te previn că dacă nu 
opreşti explozia vei fi torturat. Nu simple injecții cum sunt 
trataţi deţinuţii politici de la spitalele voastre de psihiatrie din 
Rusia, ci tortură pe care nu vreau s-o descriu şi care nu se va 
mai sfârşii, zi şi noapte. Medicii noştri excepţionali te vor 
ţine-n viaţă. Nici un coşmar nu-ţi poate descrie ce-ai să 
pătimeşti, generale. Ai să strigi până n-o să mai ai putere s-o 
faci. Şi după ce-o să fii redus la starea de legumă veştedă - 
n-ai să mai vezi, n-ai să mai poţi vorbi sau auzi - o să te 
ducem undeva unde nimeni nu va încerca să ajute un biet 
cerşetor infirm care trăieşte în mizerie. Nimănui nu-i va fi 
milă de tine. Vei deveni ceea ce voi, ruşii, numiţi o persoană 
fără identitate. 

Carapacea în care se ascunsese Velikov se fisură, însă doar 
o idee. 

- Îţi pierzi vremea. Eşti un om mort. Şi eu sunt un om mort. 
Nici unul nu mai avem scăpare. 

- Aici greşeşti. Vasele care transportă muniţia şi azotatul de 
amoniu au fost scoase din port de cei pe care-i acuzi. Chiar în 
acest moment, agenţii CIA le conduc în larg, acolo unde 
explozibilul nu va omori decât peştii. 

Velikov profită rapid de micul, lui avantaj. 

- Nu, senor presidente, nu, greşeşti. Bubuitul de tun pe 
care l-ai auzit cu câteva minute mai-nainte venea de pe un 
vas sovietic care încearcă să oprească vasele şi să le aducă 
înapoi în port. Poate c-o să explodeze înaintea discursului 
sărbătoresc, dar încă o să-şi atingă ţinta. 

- Minţi, spuse Fidel stingher. 

- Gata, s-a încheiat cu domnia ta de mare părinte al 
revoluţiei, spuse Velikov cu voce de vulpoi bătrân care întinde 
momeala. Îmi dau bucuros viaţa pentru Mama Rusie. Tu eşti 
gata să-ţi sacrifici viaţa pentru Cuba? Poate când erai tânăr, 
dar acum, când îi ai pe alţii care să facă treaba murdară în 


locul tău şi când te-ai moleşit? Duci o viaţă bună şi n-ai de 
gând s-o laşi să-ţi scape. Dar, gata, s-a terminat. 

Mâine n-o sa fii altceva decât un alt portret agăţat pe un 
perete şi locul tău o să fie luat de un alt preşedinte. Unul care 
e cu-adevărat loial Kremlin-ului. 

Velikov făcu câţiva paşi înapoi şi scoase o mică casetă din 
buzunar. 

Hagen o recunoscu imediat: 

- Un  transmiţător electronic. Poate transmite de-aici 
semnalul care detonează explozibilul. 

- Offf, Doamne Dumnezeule! strigă Jessie disperată. 
Doamne, e-n stare s-o facă, chiar o s-o facă. 

- Nu te mai osteni să-ţi chemi gorilele, spuse Velikov. N-o 
să aibă timp să reacționeze. 

Fidel îl fixa cu o privire rece, tăioasă. 

- Adu-ţi aminte ce ţi-am spus. 

Velikov îi întoarse privirea dispreţuitor: 

- Chiar mă vezi pe mine urlând sub tortură într-una din 
închisorile tale împuţite? 

- Dă-mi transmiţătorul şi te las să părăseşti Cuba fără să-ţi 
fac nici un rău. 

- Şi să mă-ntorc la Moscova ca un personaj demn de milă? 

- De tine depinde, spuse Fidel cu o expresie amestecată de 
furie şi teamă. Ştii ce te aşteaptă dacă declanşezi explozia şi 
apuci să rămâi în viaţă. 

- Sunt prea mici şansele, râse Velikov în bătaie de joc. 
Clădirea asta e la nici cinci sute de metri de canalul portului. 
N-o să mai rămână nimic din noi. 

Făcu o pauză, iar expresia de pe faţa sa era aceea a unui 
gargui. Apoi rosti: Adio, senor presidente. 

- Ticălosule... Hagen se aruncă peste masă cu o agilitate 
neobişnuită pentru volumul lui imens şi nu era decât la câţiva 
centimetri de Velikov când rusul apăsă pe butonul care 
declanşa explozia. 


74. 


Amy Bigalow se pulveriza. 
Lui Ozero Zaisan nu-i trebui mai mult de o fracțiune de 


secundă să se transforme, la rândul Său, în praf şi pulbere. 
Cu forţă îndoită, încărcătura explozivă de pe cele două vase 
ţâşni o mie cinci sute de metri în sus pe cerul tropical, o 
uriaşă coloană de fum şi resturi incandescente. În apă se 
căscă un vârtej colosal, asemenea unui imens gheizer cu apă 
învolburată şi aburi vălătuciţi, contopiţi la-nceput cu fumul, 
care, frământându-se, ţâşniră la sfârşit spre înălţimi. 

O lumină orbitoare roşiatică, vârstată cu alb, explodă peste 
ape, strălucind cu intensitatea a zece sori, iar deflagraţia 
care-i urmă se abătu cu muget de tunet asupra ei, biciuind şi 
strivind crestele valurilor. 

in amintirea lui Pitt rămase întipărită pe veci imaginea 
curajosului Pisto, propulsat la şaizeci de metri în aer de suflul 
exploziei, asemenea unei rachete dezintegrate. Urmări 
împietrit de durere cum, ceea ce mai rămăsese din 
remorcher, cu Jack şi echipajul său laolaltă, a fost aruncat 
înapoi în vâltoare, pulverizat într-o ploaie incandescentă. 

Moe şi oamenii lui de pe bărcuţa în derivă au dispărut pur 
şi simplu, înghiţiţi de ape. 

Furia exploziei atinse şi cele două elicoptere blindate, care 
se topiră în aer. Pe o rază de două mile de la locul 
deflagraţiei, pescăruşii au fost zdrobiţi până la unul. Turbina 
lui Ozero Zaisan zbură peste apă şi zdrobi cabina de comandă 
a vasului sovietic, distrugându-i blindajul de oţel; nituri, zale 
de lanţuri, aparatură de bord, contorsionate, trecură prin 
acoperişuri şi prin ziduri ca nişte ghiulele de tun. 

Stâlpi şi felinare au fost. secerate şi smulse din rădăcini. 

Sute de oameni au pierit în paturile lor, încă adormiţi. Mulţi 
au fost sfârtecaţi de cioburi sau zdrobiţi sub plafoane 
prăbuşite. Pietonii şi muncitorii matinali au fost ridicaţi în aer 
şi apoi azvârliţi şi zdrobiţi de ziduri. 

Unda de şoc s-a abătut asupra oraşului cu forţă îndoită, 
mai mare decât a oricărui ciclon întâlnit până atunci, turtind 
şi strivind construcţiile de lemn de la țărm ca pe nişte jucării 
de hârtie, zdrobind faţade, pulverizând sute de mii de 
ferestre, azvârlind de pereţii clădirilor automobilele parcate în 
stradă. 

In incinta portului, ţâşni în aer maleficul, înspăimântătorul 
Ozero Baikai. 


La început, din carena lui sări o flamă, apoi întregul 
petrolier explodă ca o imensă minge de foc. 

Un val de petrol mătură ce mai rămăsese din clădirile de pe 
chei, asemenea unui val de lavă încinsă, şi stârni o reacţie în 
lanţ de explozii pe vasele pline cu combustibil, care aşteptau 
amarate în dană. Bucăţi de metal în flăcări aterizară pe 
cisternele de petrol şi de gaze aflate în partea de răsărit a 
portului. Una după alta, săriră toate în aer ca un foc de 
artificii, împroşcând oraşul cu nori groşi, uriaşi, de fum negru 
ca smoala. 

Explodă o rafinărie de petrol, apoi o fabrică chimică, 
urmate de o fabrică de vopsele şi una de îngrăşăminte. Două 
vase comerciale învecinate, care se îndreptau spre larg, se 
ciocniră, luară foc şi începură să ardă ca o torţă. O bucată de 
oţel smulsă din petrolierul distrus zbură, în flăcări, se înfipse 
într-unul dintre cele zece vagoane ale unui tren cu 
încărcătură de propan, îl aruncă în aer, urmat de celelalte, ca 
nişte petarde. _ 

O explozie... Încă una... şi încă una. 

Pe o distanţă de patru mile, coasta se transformă într-un 
peisaj apocaliptic. Cenuşă şi zgură se cernură asupra 
oraşului, ca o ninsoare murdară, acoperindu-l. Din fericire, 
rafinăriile şi combinatele chimice erau aproape pustii. Dacă 
n-ar fi fost zi de sărbătoare, pierderile de vieţi omeneşti ar fi 
fost, cu siguranţă, mai numeroase. 

Catastrofa care se abătuse asupra portului se apropia de 
sfârşit, însă calvarul prin care avea să treacă oraşul abea 
acum începea. 

Un imens val înalt de cincisprezece metri se ridică din 
inima vâltorii şi se năpusti asupra coastei. 

Pitt urmărea cu ceilalţi, paralizat, muntele verde cu alb care 
mugea pe urmele lor. Stăteau cu toţii nemişcaţi, aşteptându-l, 
fără să simtă nici un strop de panică, privindu-l neputincioşi, 
pregătiţi pentru momentul în care avea să le transforme în 
fărâme fragila bărcuţă neajutorată, iar pe ei aveau să-i 
înghită adâncurile. 

Doar douăzeci de metri îi mai despărţeau de ţărmul care se 
întindea de-a lungul Bulevardului Malecón, când avalanşa se 
năpusti, lacomă, asupra bărcuţei. Creasta valului se răsuci şi 


se prăvăli peste ei. Îi smulse pe Manny şi pe încă trei oameni 
de pe locurile lor, iar Pitt îi privi neputincios cum sunt 
proiectaţi în spuma învolburată, ca şindrila smulsă din 
acoperiş de uragan. Zidul de apă se năpusti asupra țărmului, 
iar micuța ambarcaţiune a fost ridicată pe coama unui val şi 
proiectată pe bulevardul larg. 

Pitt se-ncleştă de cârmă din răsputeri; a fost smuls şi 
proiectat o dată cu ea. şi zise că acesta e sfârşitul, dar se 
încorda din toate puterile şi, cu un efort de. voinţă, îşi luă o 
gură bună de aer şi-şi ţinu respiraţia când fu împins de val. 
Ca într-un vis, văzu defilând prin apa dezlănţuită ca o furie, 
însă ciudat de limpede, maşini răsucindu-se nebuneşte, ca 
azvârlite de o mână de uriaş. 

Împins adânc sub învolburarea clocotitoare, se simţea 
ciudat de detaşat. li trecu prin minte gândul absurd că avea 
să moară înecat pe o stradă a unui oraş. Se agăța de viaţă cu 
încăpățânare, însă, instinctiv, încerca să nu se împotrivească 
stihiei şi să nu risipească nici un strop din oxigenul atât de 
preţios. Se lăsă moale în voia valului, atent să vadă tot ce 
trecea pe lângă el prin spuma învolburată, cu mintea 
lucrându-i febril, cu o limpezime nefirească. 

Ştia că, dacă valul îl izbea de un zid de beton, tonele de 
apă asmuţite aveau să-l zdrobească sub forţa lor, lăsând din 
el ce-ar mai rămâne dintr-un pepene aruncat din avion. 

Groaza lui ar fi sporit dacă ar fi văzut bărcuţa zdrobindu-se 
de cel de-al doilea etaj, unde locuia corpul de tehnicieni ruşi. 
Şocul ciocnirii strivi carena ca pe-o coajă de ou. Motorul 
Diesel în patru cilindri a fost proiectat printr-o fereastră 
spartă şi a eşuat în casa scărilor. 

Din fericire pentru el, Pitt a fost măturat de ape pe o 
străduţă îngustă, ca un buştean împins în jos pe un tobogan. 
Potopul căra tot ce-i ieşea în cale, un talmeş-balmeş de 
sfărâmături. Dar chiar dacă se răsucea peste clădirile care 
încă mai rezistau asaltului său sălbatic, forţa valului începuse 
să scadă. In câteva secunde avea să. ajungă în punctul 
maxim, al încrâncenării sale, după care avea să se stingă 
treptat, iar torentul să care cu el, înapoi în mare, corpuri 
omeneşti şi sfărâmături. 

Rămas aproape fără oxigen, Pitt începu să vadă steluțe 


colorate. Simţurile i se blocară unul după altul. Simţi un şoc 
puternic când umărul său se izbi de un obiect fix. Incercă 
să-şi încolăcească braţele în jurul lui, să se prindă de el, dar a 
fost tras şi târât mai departe de forţa valului. Se izbi de o altă 
suprafaţă netedă; de data asta întinse mâna şi se încleştă de 
ea cu toată forţa pe care i-o dădea frica de moarte, fără să 
ştie că obiectul de care se agăţase era firmamentul unui 
magazin de bijuterii. 

Curând îşi pierdu cunoştinţa şi legătura cu propriul său 
corp, brusc, ca o răsucire a comutatorului. li vâjâia capul, iar 
steluţele care îi jucau dinaintea ochilor au fost acoperite de 
un văl de întuneric. Pitt exista numai prin instinct şi, curând, 
şi acesta avea să-l părăsească. 

Valul pustiitor ajunsese la apogeu şi începu să se replieze, 
retrăgându-se vijelios spre larg. Insă, pentru Pitt era prea 
târziu - îşi pierdea treptat cunoştinţa. În chip miraculos, 
creierul reuşi să transmită trupului său un ultim mesaj. Îşi vâri 
unul dintre braţe între firmă şi suportul ei, care ieşea mult în 
afara clădirii, şi rămase aşa, înţepenit acolo. 

După care, plămânii îi luară foc, ne mai rezistând presiunii, 
iar Pitt începu să se înece. 

Huruitul înfricoşător al exploziilor reverbera peste dealuri şi 
peste mare. Deasupra oraşului nu se vedea strălucind 
soarele; lumina sa nu reuşea să străpungă pâcla deasă, 
întunecată de fumul neobişnuit de compact. Intregul port 
părea a fi pustiit de flăcări: docurile, vasele, rezervoarele de 
combustibil şi trei mile pătrate de apă înecată în petrol, pe 
care dansau flăcări portocalii-albastre, brăzdând bolta unui 
cer plumburiu. 

Oraşul rănit de moarte începu să se scuture, să-şi revină 
din şoc şi se puse, clătinându-se, pe picioare. Valul se 
retrăsese în Golful Mexic, târând cu sine o îngrămădire uriaşă 
de sfărâmături şi de trupuri neajutorate. 

Cei rămaşi în viaţă se ridicară, împleticindu-se ameţiţi, 
clătinându-se răniţi, şi o porniră pe străzi ca nişte oiţe 
rătăcite, şocaţi de priveliştea dezastrului din jurul lor, atât de 
uluiţi încât nici nu-şi mai simțeau rănile. Alţii se uitau prostiţi 
la cârma imensă a vasului Amy Bigalow care se zdrobise de o 
staţie de autobuz, făcând praf patru maşini şi pe cei câţiva 


călători care aşteptau să urce. 

O bucată din catargul frontal al lui Ozero Zaisan a fost găsit 
îngropat în pământ, chiar în mijlocul Stadionului Havana, pe 
terenul de fotbal. 

Un vinci de o tonă a aterizat pe una din aripile Clinicii 
Universitare, strivind sub greutatea sa singurele trei paturi 
neocupate dintr-un salon de patruzeci. Episodul avea să fie 
îndelung comentat, mult timp după aceea, drept unul dintre 
sutele de miracole care se-ntâmplaseră în acea zi: era încă 
un semn al graţiei divine şi un pas înapoi pentru marxism. 

Curând, au început să se formeze echipe de prim ajutor, iar 
pe malul apei s-au adunat pompieri şi poliţişti. S-a apelat la 
unităţi de armată şi de miliţie. În haosul de la-nceput, a 
domnit panica. 

Forţele militare au abandonat operaţiunile de salvare şi, 
crezând în mod eronat că era vorba de o invazie americană, 
s-au concentrat asupra apărării insulei. 

Oraşul gemea de răniţi; unii urlau de durere, alţii se târau 
încercând să se îndepărteze de portul cuprins de flăcări. 

Pământul se cutremură sub unda de şoc a valului şi se 
linişti o dată cu retragerea lui. Plafonul barului S/oppy Joe se 
prăbuşise în interior, însă pereţii se mai ţineau încă în 
picioare. Incăperea barului era devastată - un talmeş-balmeş 
de dărâmături. Sub norul gros de praf şi de moloz zăceau 
împrăştiate grinzi de lemn, tencuială căzută, mobilă 
răsturnată şi sticle sparte. Uşa batantă fusese smulsă din 
ţâţâni şi atârna, agăţată în aer, deasupra agenţilor lui Castro 
prăbuşiţi la pământ, gemând sub o movilă de cărămizi. 

lra Hagen se ridică cu greu în picioare şi - şi scutură capul 
să alunge huruitul care-i vâjâia încă în urechi. Îşi şterse ochii 
încercând să distingă ceva prin norul gros de praf şi se sprijini 
de un perete. 

Privi în sus prin plafonul orb şi văzu, la etajul de deasupra, 
tablouri încă agăţate de pereţi. 

Primul lui gând a fost Jessie. Zăcea făcută ghem sub masa 
care era încă în picioare, în mijlocul încăperii. Hagen 
îngenunche lângă ea şi-o întoarse cu blândeţe. 

Zăcea nemişcată, parcă neînsufleţită sub norul alb de 
tencuială, dar nu purta urme de sânge sau răni grave. Ochii-i 


ţinea pe jumătate deschişi şi gemea uşor. Hagen zâmbi 
uşurat şi-şi scoase haina. 

O împături şi i-o aşeză sub cap. 

Ea întinse mâna spre el, îl prinse de încheietură, mai strâns 
decât s-ar fi aşteptat, şi-l privi. 

- Dirk a murit, şopti ea. 

- Poate că trăieşte, spuse Hagen blând, numai că-n vocea 
lui nu se simţea strop de optimism. 

- Dirk a murit, repetă ea. 

- Să nu te mişti, îi spuse el. Stai liniştită cât văd eu ce-i cu 
fraţii Castro. 

După care, se ridică greoi şi începu să-i caute printre 
dărâmături. Auzi pe cineva tuşind, spre stânga, trecu peste 
moloz şi se ciocni de bar. 

Ameţit şi şocat, Raul Castro stătea atârnat de o latură a 
barului şi încerca să scape de praful care-i intrase pe gat. Din 
nas i se scurgea sânge, iar pe bărbie avea o rană adâncă. 

Hagen nu se putu împiedica să nu se mire cât de departe îi 
proiectase explozia, după ce, la început stătuseră strâns, unii 
lângă alţii. Ridică un scaun răsturnat şi-l ajută pe Raul să se 
aşeze. 

- Vă simţiţi bine, domnule? îl întrebă Hagen vădit îngrijorat. 

Raul făcu un semn abia perceptibil cu capul: 

- Sunt bine. Fidel? Unde-i Fidel? 

- Rămâneţi aici. Îl caut eu. 

Hagen îşi croi drum prin moloz până ce-l găsi pe Fidel 
Castro. Conducătorul Cubei era întins pe burtă, uşor răsucit 
lateral, cu umerii ridicaţi de la sol, proptit într-o mână. Hagen 
urmări fascinat scena care se derula sub ochii lui, pe podea. 

Ochii lui Castro erau aţintiţi pe chipul celui care zăcea pe 
spate, la nici un metru de el. 

Generalul Velikov căzuse cu picioarele larg desfăcute; peste 
ele se prăbuşise o grindă mare, zdrobindu-i-le. Expresia feţei 
era un amestec de sfidare şi teamă. Se uita la Castro cu o 
privire în care se citea gustul amar al înfrângerii. 

Pe chipul lui Castro nu se citea însă pic de emoție. Praful de 
moloz care i se aşternuse pe faţă îl făcea să semene cu o 
statuie dăltuită în marmură. 

Rigiditatea trăsăturilor - o mască - şi concentrarea totală nu 


aveau nimic omenesc. 

- Trăim, generale, murmură el triumfător. Amândoi. 

- Nu-i drept, scrâşni Velikov. Ar fi trebuit să fim morţi cu 
toţii. 

- Dirk Pitt şi ceilalţi se vede că au reuşit să strecoare 
cumva vasele printre unităţile voastre de marină şi să le 
scoată-n larg, explică Hagen. Forţa pustiitoare a deflagraţiei 
nu a atins decât a zecea parte din ce-ar fi trebuit să fie, dacă 
vasele ar fi rămas în port. 

- Ai pierdut, spuse Castro. Cuba rămâne ce a fost - Cuba. 

- Atât de-aproape şi totuşi... Velikov clătină capul resemnat. 
Parcă te-ai jurat să te răzbuni pe mine. 

- Ai să mori câte puţin pentru fiecare cubanez pe care l-ai 
omorât, îi promise Castro pe un ton rece, implacabil. Chiar 
dacă ar fi vorba de o mie de morţi sau o sută de mii. Ai să 
pătimeşti ca şi când ai muri de tot atâtea ori. 

Velikov rânji strâmb. Părea că nimic nu e în stare să-l mişte. 

- Altcineva, altă dată, şi tot ai să fii omorât, Fidel. Pentru 
că, în cazul în care acest plan ar fi eşuat, K.G.B am elaborat 
încă cinci alternative ale lui. 


Partea a şasea 
EVRIKA ! LA DORADA 


75. 
8 noiembrie 1989 
Washington D.C. 


Martin Brogan sosi cu întârziere la întrunirea matinală a 
guvernului. Preşedintele, împreună cu bărbații aşezaţi în jurul 
mesei în formă de boabă de fasole, ridicară privirile spre el, 
întrebători. 

- Vasele au explodat cu patru ore înainte de momentul 
stabilit, îi informă el, încă stând în picioare. 

Vestea pe care le-o adusese a fost întâmpinată într-o tăcere 
deplină. Fiecăruia dintre cei aflaţi în jurul mesei i se adusese 
la cunoştinţă planul incredibil al ruşilor de a-l îndepărta pe 
Castro; primiseră ştirea mai mult ca pe o tragedie inevitabilă 
decât ca pe o catastrofă şocantă. 

- Ce spun rapoartele de ultimă oră? Câte victime? întrebă 
Douglas Oates. 

_ -E încă prea devreme să se ştie, îi răspunse Brogan. 
Intreaga zonă a portului este cuprinsă de flăcări. Numărul de 
morţi poate atinge şi câteva mii. 

Cu toate acestea, distrugerile nu sunt atât de mari pe cât 
ne-am aşteptat noi. Se pare că agenţii noştri din Havana au 
pus mâna pe două dintre vase şi le-au scos din port înainte 
de a exploda. 

Toţi cei prezenţi îl ascultară tăcuţi, atenţi, pe Brogan, dând 
citire primelor rapoarte trimise de Secţia de operaţiuni 
speciale de la Havana. Acesta relată în detaliu planul de a 
scoate vasele din port şi schiţă toate amănuntele desfăşurării 
reale a operaţiunii. Înainte de a termina, unul dintre 
ajutoarele lui intră în încăpere şi-i strecură un raport 
actualizat. Il parcurse tăcut, iar- apoi dădu citire primului rând 
al acestuia. 

- Fidel şi Raul Castro trăiesc. Făcu o pauză pentru a-l privi 
pe preşedinte. Omul dumneavoastră, Ira Hagen, spune că a 
stabilit contactul direct cu fraţii Castro, care ne solicită tot 
sprijinul pe care-l putem acorda pentru uşurarea urmărilor 


dezastrului, inclusiv ajutor medical, medici şi medicamente, 
echipament pentru stingerea incendiului, alimente şi haine, 
ca şi specialişti la morgă, pentru îmbălsămare. 

Preşedintele îl privi pe generalul Clayton Metcalf, şeful 
Statului Major. 

- Domnule general? După telefonul pe care mi l-aţi dat ieri 
noapte, am alertat Comandamentul transporturilor aeriene. 
Putem începe ridicarea de la sol de îndată ce sosesc oamenii 
şi furniturile pe aeroporturi şi sunt încărcate în avion. 

- Zborurile avioanelor noastre militare trebuie coordonate 
pentru că altfel, cubanezii, la apropierea lor, pot scăpa de sub 
control rachetele lor sol-aer, sublinie Secretarul pentru 
apărare Simmons. 

- Am să aranjez să rămână în permanenţă deschisă o linie 
directă de comunicaţii cu Ministerul lor de Externe, spuse 
secretarul de stat Oates. 

- Ar fi bine să-i explicaţi lui Castro că toate ajutoarele 
noastre sunt organizate sub patronajul Crucii Roşii, adăugă 
Dan Fawcett. N-am vrea să-l speriem şi să ne trezim cu o uşă 
trântită în nas. 

-E un aspect pe care nu-l putem neglija, spuse 
preşedintele. 

- E aproape o crimă să profităm în felul acesta de o 
calamitate îngrozitoare, gândi Oates cu voce tare. Şi totuşi, 
nu putem nega că e o adevărată mână cerească să putem 
astfel cimenta relaţiile cu Cuba şi să mai potolim febra 
revoluţionară care a cuprins cele două Americi. 

- Mă întreb dacă Fidel Castro l-a studiat vreodată pe Simon 
Bolivar, întrebă preşedintele, fără a se adresa cuiva anume. 

- Marele eliberator al Americii de Sud este unul dintre idolii 
la care se închină Castro, îi răspunse Brogan. De ce întrebaţi? 

- Atunci poate că a tras ceva învăţăminte din spusele lui 
Bolivar. 

- La ce vă referiţi, domnule preşedinte? Preşedintele îi privi, 
pe rând, pe cei aşezaţi în jurul mesei, înainte de a răspunde: 

- Cel care serveşte o cauză revoluţionară trebuie să 
înfrunte valurile. 


76. 


Haosul dispăru încetul cu încetul, iar operaţiunile de 
salvare începură să-şi urmeze cursul firesc, pe măsură ce 
populaţia Havanei îşi reveni din şoc. Au fost pornite 
procedeele obişnuite de acordare a ajutorului în caz de 
calamitate. Printre ruine au început căutările efectuate de 
unităţi de armată şi de miliţie, însoţite de medici care-i 
ridicau pe cei în viaţă şi-i duceau la ambulante, iar pe morţi la 
camioane, pentru a fi transportaţi la morgă. 

Mănăstirea Santa Clara, datând din 1943, a fost 
transformată pentru moment în spital şi s-a umplut rapid de 
răniţi. Curând, saloanele şi culoarele Clinicii Universitare 
gemeau până la refuz. 

Vechiul palat prezidenţial atât de elegant, acum Muzeul 
revoluţiei, a fost transformat în morgă. 

Răniţii bântuiau străzile, cu sângele curgându-le din rănile 
deschise, privind în gol sau căutându-i cu disperare pe cei 
dragi. Ceasul de pe o clădire din Piaţa Catedralei, în vechiul 
oraş Havana, înţepenise arătând ora 6:21. Câţiva locuitori, 
care îşi părăsiseră casele în timpul calamităţii, reveneau 
derutaţi. Alţii, care nu mai aveau unde să se întoarcă, 
pribegeau pe străzi, croindu-şi cu grijă drumul printre 
trupurile căzute, cărând cu ei bocceluţe în care-şi duceau ce 
mai putuseră salva. 

Toate unităţile de pompieri de pe o rază de o sută de mile 
se scurgeau spre Havana, încercând cu disperare să stingă 
focul care se împrăştia mistuitor, de la malul apei spre oraş. 
Explodă un rezervor de clor şi asta adăugă o emanaţie 
otrăvitoare la ravagiile pustiitoare ale incendiului. In două 
rânduri, sutele de pompieri au trebuit să se retragă şi să-şi 
caute adăpost, când schimbarea de vânt le-a trimis drept în 
faţă valul de căldură pârjolitor. 

Nici nu se terminase bine organizarea operaţiunilor de 
salvare, când Fidel Castro a lansat acţiunea de curăţire a 
guvernului şi a armatei de trădători. Raul personal a condus 
arestarea lor. 

Mulţi dintre ei părăsiseră deja oraşul, preveniţi dinainte de 
Velikov şi K.G.B despre operaţiunea Rom și Cola. Dar au fost 
toţi arestaţi pe rând, nevenindu-le să creadă că fraţii Castro 


nu muriseră încă. 

Au fost ridicaţi şi duşi cu sutele sub pază strictă la o 
închisoare militară secretă din munţi, de unde nu aveau să 
mai apară niciodată. 

La ora două după-amiaza, primul avion încărcat al Aviației 
Americane a aterizat pe aeroportul internaţional din Havana. 
Puțin după aceea au început să sosească constant şi celelalte 
aeronave. Fidel Castro a fost prezent acolo, să-i întâmpine pe 
medicii şi asistentele veniţi ca voluntari. S-a îngrijit personal 
ca ajutoarele să fie recepționate de comitetele de salvare şi 
de colaborarea cu nou-veniţii americani. 

Până la lăsarea serii începură să sosească, venind de la 
Miami, vase de luptă contra incendiului, ivindu-se ca nişte 
năluci din perdeaua de fum. Printre ruinele în flăcări din port 
apărură şi se puseră pe lucru buldozere, echipament greu şi 
specialişti în stingerea mareei de petrol, din Texas. 

In ciuda divergenţelor politice din trecut, americanii şi 
cubanezii păreau să nu scape ocazia de a lucra cot la cot 
pentru a stinge urmările calamităţii. 

Târziu, în cursul după-amiezii, amiralul Sandecker şi Al 
Giordino au coborât dintr-un avion cu reacţie al NUMA. Au 
luat primul camion care le-a ieşit în cale, încărcat cu 
aşternuturi, pături şi paturi de campanie, până la un depozit 
unde acestea se distribuiau. De aici, Giordino a împrumutat 
un Fiat abandonat. 

Falsul apus de soare al flăcărilor le colora, prin parbriz 
feţele în roşu aprins, iar ei priveau uluiţi norul uriaş de fum şi 
întinderea nesfârşită de foc mistuitor. 

După ce s-au învârtit o oră prin oraş dirijaţi de poliţiştii care 
le arătau pe unde să ocolească străzile blocate de dărâmături 
sau de maşinile descărcate cu ajutoare, au ajuns, în sfârşit, în 
faţa ambasadei Elveţiei. 

- Aici ne-am blocat, spuse Sandecker privind ruinele 
clădirilor şi tot molozul care umplea marele bulevard Malec. 

Giordino dădu trist din cap: 

- S-ar putea să nu-l găsim niciodată. 

- Şi totuşi îi datorăm măcar o încercare. 

- Da, spuse Giordino hotărât. l-o datorăm lui Dirk. 

Se întoarseră şi intrară pe uşa spulberată a ambasadei şi 


fură conduşi la camera de comunicaţii a Serviciului special. 

Incăperea gemea de specialişti care-şi aşteptau rândul să 
transmită ştiri despre catastrofă. 

Sandecker îşi făcu loc prin puzderia de reporteri şi găsi un 
bărbat corpolent, care-i dicta unui radiofonist. Când bărbatul 
termină ce avea de spus, Sandecker îl bătu pe braţ. 

- Sunteţi Ira Hagen? 

- Da, eu sunt Hagen. Vocea răguşită se potrivea cu faţa 
trasă a celui care vorbise. 

- Aşa mi-am zis şi eu, Preşedintele v-a descris cu lux de 
amănunte. Hagen se bătu pe burta rotunjoară. Încercând să 
zâmbească: 

- Cu greu pot trece neobservat în mulţime Apoi se opri şi-l 
privi bănuitor. Spui că preşedintele ... 

- L-am întâlnit în urmă cu patru ore la Casa Albă. Eu mă 
numesc Sandecker, iar el este Al Giordino. Lucrăm la NUMA. 

- Da, domnule amiral, vă ştiu după nume. Cu ce vă pot fi 
de folos? 

- Suntem prieteni de-ai lui Dirk Pitt şi Jessie LeBaron. 

O clipă, Hagen închise ochii, apoi se uită fix la Sandecker. 

- Doamna LeBaron e un drac de femeie. S-a ales de pe 
urma exploziei cu câteva răni şi vânătăi uşoare, în rest e-n 
formă. Dă o mână de ajutor într-un spital pentru copii, 
amenajat într-o veche catedrală. Dar dacă-l căutaţi pe Pitt, 
cred că vă pierdeţi vremea. El era la timona lui Amy Bigalow 
când acesta a explodat. 

Deodată, Sandecker se simţi copleşit de durere. 

- Nu e nici o şansă să fi scăpat? 

- Dintre cei care au ţinut piept ruşilor pe chei când plecau 
spre larg vasele lor, doar doi au scăpat cu viaţă. Toţi cei care 
se aflau la bordul vaselor şi al remorcherului au fost daţi 
dispăruţi. Sunt prea puţine speranţe ca vreunul să se fi salvat 
la timp. Şi dacă n-au fost omorâţi de explozie, sigur s-au 
înecat în valul de flux. 

Giordino îşi încleşta pumnii a neputinţă. Îşi întoarse faţa şi 
privi în lături, să nu-l vadă ceilalţi cum i se strâng lacrimi în 
colţurile ochilor. 

Sandecker clătină capul îndurerat: 

- Am dori, totuşi, să-l căutăm prin spitale. 


- Urăsc că trebuie să vă par lipsit de inimă, domnule 
amiral, dar cred c-ar fi mai bine să căutaţi la morgă. 

- O să căutăm şi-acolo. 

- O să-i rog pe elveţieni să vă dea un permis diplomatic, să 
vă puteţi mişca nestingheriţi prin oraş. 

- Vă mulţumesc. 

Hagen îi privi pe cei doi bărbaţi, plin de compasiune. 

- Dacă asta v-ar putea consola, aş vrea să ştiţi că 
prietenului dumneavoastră, Pitt, i se datorează salvarea a o 
sută de mii de vieţi. 

Sandecker îl privi, cu o expresie de mândrie întipărită pe 
faţă. 

- Dacă l-aţi fi cunoscut pe Dirk Pitt, domnule Hagen, nici nu 
v-aţi fi aşteptat la altceva. 


77. 


Fără a-şi face prea mari speranțe, Sandecker şi Giordino 
începură să-l caute pe Pitt prin spitale. 

Trecură peste şiruri nesfârşite de răniţi întinşi direct pe jos, 
surori care le acordau tot ajutorul pe care-l puteau da şi 
medici istoviţi care lucrau în sălile de operaţie. De 
nenumărate ori trebuiră să se oprească şi să ajute la 
transportarea brancardelor, înainte de a-şi continua căutările. 

Pe Pitt nu-l găsiră printre cei vii. 

Căutarea continuă prin sălile de morgă improvizate, cu 
camioane burduşite de cadavre, stivuite câte patru-cinci, 
unele peste altele, aşteptând la intrare. O adevărată armată 
de oameni se ocupau de îmbălsămarea lor, lucrând febril să 
prevină răspândirea vreunei molime. Morţii zăceau peste tot 
ca nişte vrejuri, cu trupurile goale, cu privirile aţintite spre 
tavan. Mulţi dintre ei erau atât de arşi şi de mutilaţi încât 
n-au mai putut fi identificaţi şi au fost înmormântați mai 
târziu, în cadrul unei ceremonii comune, în cimitirul Colon. 

Un lucrător istovit de la morgă le arătă rămăşiţele unui 
bărbat despre care se spunea că fusese aruncat de mare la 
țărm. Nu era Pitt, iar ei nu aveau cum să-l recunoască pe 
Manny, pentru că nu-l ştiau. 

Soarele se ridică în zorii celei de-a doua zi deasupra unui 


oraş pustiu, devastat. Au fost găsiţi şi aduşi la spital alţi 
răniţi, şi alţi morţi au fost duşi la morgă. Soldaţi cu baioneta 
la armă patrulau pe străzi, pentru a preveni jafurile. Flăcările 
încă bântuiau dezlănţuite zona docurilor, însă pompierii îşi 
croiseră deja drum printre ele şi le mai potoliseră. 

Norul uriaş de fum întuneca cerul, iar piloţii de pe avioane 
de linie aveau să raporteze mai târziu că vântul îl împinsese 
departe spre răsărit, până la Mexico City. 

Cutremuraţi de tot ce văzuseră în acea noapte, Sandecker 
şi Giordino s-au bucurat să vadă din nou lumina soarelui. 
S-au îndreptat cu maşina spre Piaţa Catedralei, dar s-au oprit 
trei blocuri înainte de a intra în ea, din cauza dărâmăturilor 
care blocau drumul. Au mers după Jessie până la spitalul, 
improvizat, pentru copii. 

Ea tocmai liniştea o fetiţă care plângea, în timp ce un 
medic încerca să-i pună în ghips piciorul slab, maroniu. Jessie 
ridică ochii la apropierea amiralului şi a lui Giordino. Privirea 
ei însă trecu peste feţele lor, prea obosită să-i recunoască. 

- Jessie, spuse Sandecker blând. Suntem Jim Sandecker şi 
Giordino. 

Ea îi privi câteva secunde, apoi înţelese cine sunt. P 

- Domnule amiral... Al! Offf, slavă cerului că ați venit. li 
şopti copilei ceva la ureche, după care se ridică şi se aruncă 
în brațele lor, izbucnind în hohote necontrolate de plâns. 

Doctorul făcu un semn spre Sandecker. 

- Munceşte fără-ntrerupere de douăzeci ore. Ce-ar fi să 
aveți grijă să ia o gură de aer? Cei doi o luară de braţ şi o 
conduseră afară. O ajutară cu delicateţe să se aşeze pe 
treptele catedralei. 3 

Giordino se aşeză lângă Jessie şi o privi. Incă mai era 
îmbrăcată în uniforma de luptă, acum pătată de sânge. Părul 
încâlcit îi atârna în şuviţe jilave, iar ochii îi erau înroşiţi de 
fumul pătrunzător. 

- Mă bucur atât de mult că m-aţi găsit, spuse ea într-un 
târziu. Aţi venit acum? 1 

- leri seară, îi răspunse Giordino. Îl căutăm pe Dirk....Ea se 
uită pierdută la norul gros de fum. 

- S-a prăpădit, spuse ea ca în transă. 

- Soiul rău nu piere niciodată, murmură Giordino absent. 


- Cu toţii s-au dus, soţul meu, Dirk, atâţia alţii. 

Vocea i se frânse. 

- Se găseşte pe undeva nişte cafea? spuse Sandecker, 
încercând să schimbe subiectul. Cred că putem bea cu toţii 
dintr-o ceaşcă. 

Jessie arătă slab cu capul spre intrarea catedralei. 

- O biată femeie ai cărei copii sunt grav răniţi face cafea 
pentru voluntari. 

- Mă duc s-aduc, spuse Giordino. Se ridică şi dispăru 
înăuntru. 

Jessie şi amiralul rămaseră tăcuţi câteva clipe ascultând 
sirenele şi privind flăcările cum se învălătuceau în depărtare. 

- După ce ne-ntoarcem la Washington, spuse Sandecker în 
cele din urmă, dacă te pot ajuta cu ceva... 

- Sunteţi foarte amabil, domnule amiral, dar cred că mă 
descurc şi singură. Ezită. Poate totuşi ar fi ceva. Credeţi că ar 
fi posibil să se găsească corpul lui Raymond şi să fie adus 
acasă pentru a fi înmormântat? 

- Sunt sigur că după tot ce-ai făcut, Castro o să facă o 
excepţie de la regulă. 

- Ce ciudat cum am fost toţi târâţi în aventura asta din 
cauza unei comori. 

- La Dorada? Privirea lui Jessie era aţintită pe un grup de 
persoane care se apropiau de ei, venind din depărtare, fără 
însă să-i vadă. 

- Oamenii s-au lăsat ademeniţi de ea de cinci sute de ani 
încoace şi majoritatea au pierit din cauza propriei lăcomii 
de-a o avea. Ce stupid... e stupid că s-au irosit atâtea vieţi 
pentru o statuie. 

- Incă e considerată a fi cea mai valoroasă comoară din 
lume. 

Jessie închise ochii, obosită. 

- Slavă cerului că e bine ascunsă. Cine poate şti câţi alţi 
oameni n-ar ucide pentru ea. 

- Dirk n-ar călca niciodată pe cadavre pentru bani, spuse 
Sandecker. Eu îl ştiu bine. S-a lansat în aventura asta de 
dragul ei şi stârnit de mister, nici o clipă pentru a scoate un 
profit. 

Jessie nu-i răspunse. Deschise ochii şi remarcă abia acum 


grupul care se apropia de ei. Nu-i vedea prea bine. Prin pâcla 
gălbuie care rămăsese în urma fumului, unul dintre cei din 
grup părea să aibă doi metri. Ceilalţi erau foarte mici. Toţi 
cântau, dar nu distingea melodia. 

Giordino se-ntoarse ducând o scândură subţire pe care 
aşezase trei ceşti. Se opri şi se uită şi el lung la grupul care 
înainta anevoie printre dărâmăturile din piaţă. 

Cel din mijloc nu avea doi metri; era un bărbat cu un 
copilaş pe umeri. Băieţelul părea înfricoşat şi se prinse strâns 
cu mâinile de capul bărbatului, acoperindu-i partea de sus a 
feţei. Pe unul din braţele sale vânjoase se ghemuise căutând 
apărare o fetiţă, în timp ce de cealaltă mână atârna o copilă 
de nici cinci ani. Un şir de zece, poate unsprezece copii 
veneau în urma lui. Păreau să cânte ceva în engleză, dar 
pronunţau cuvintele foarte prost. Trei câini ţopăiau în jurul lor 
şi lătrau drept acompaniament. 

Sandecker îl privi curios pe Giordino. ltalianul cu pântece 
cât un butoi clipi să scape de lacrimile pe care i le stârnise 
fumul şi se uita intens, uluit, la priveliştea ciudată şi patetică. 

Bărbatul arăta ca o fantomă, epuizat, îngrozitor de epuizat. 
Hainele îi atârnau în zdrenţe şi şchiopăta. Ochii îi erau duşi în 
fundul capului, iar faţa scofâlcită era brăzdată de dare de 
sânge închegat. Şi totuşi, bărbia lui exprima hotărâre şi-i 
conducea pe copii cântând cu o voce puternică. 

- Trebuie să mă-ntorc la treabă, spuse Jessie ridicându-se 
cu greu. Copiii ăştia au nevoie de îngrijire. 

Se apropiaseră destul de ei ca Giordino să prindă ce 
cântau. 

Sunt un yankeu obişnuit. 

Un yankeu obişnuit luptă sau moare... 

Lui Giordino îi căzu faţa şi făcu ochii mari, nevenindu-i să 
creadă ce vedea. Cu toată fiinţa lui, exprima încordare şi 
uluire. Apoi, aruncă ceştile de cafea peste umăr şi ţâşni ca un 
apucat pe scări în jos. 

- Ele! ţipă. 

Un adevărat nepot al Unchiului Sam. 

Născut pe patru iulie... 

- Ce-a fost asta? strigă Sandecker după el. 

- Ce-ai spus? Jessie ţâşni şi ea în picioare, uitând de 


oboseală şi o rupse la fugă pe urmele lui Giordino. 

- S-a-ntors! strigă ea. Sandecker o rupse şi el la fugă. 

Copiii se opriră din cântat şi se strânseră în jurul bărbatului 
din frunte, înspăimântați la apariţia celor trei adulţi care 
veneau în fugă spre ei, strigând în gura mare. Se agăţară de 
el cu disperare, pentru că la el era salvarea lor. Câinii 
strânseră rândurile la picioarele lui şi începură să latre mai 
tare. 

Giordino se opri la nici un metru în faţa lui, neştiind prea 
bine ce să spună. Zâmbea cu gura până la urechi, cu o 
imensă uşurare şi plăcere. In cele din urmă îşi găsi cuvintele: 

- Bine-ai venit, Lazăre. 

- Salut, amice. N-ai cumva, din întâmplare, vreo sticlă de 
Martini sec prin buzunar? 


78. 


Şase ore mai târziu, Pitt dormea buştean într-o firidă goală 
a catedralei. Nu a acceptat să se culce până când n-a fost 
sigur că li s-a dat îngrijire copiilor şi câinilor, după care insistă 
ca Jessie să se odihnească şi ea. 

Erau întinşi la câţiva metri unul de celălalt pe nişte pături 
duble aşezate pe pardoseala tare, în chip de saltele. 
Credinciosul Giordino era aşezat pe un scaun de răchită, chiar 
la intrarea în alcov, păzindu-i să nu le fie tulburat somnul, 
făcând semne să tacă câte unui grup de copii gălăgioşi care 
se jucau prea aproape de ei. 

Incremeni când îl văzu pe Sandecker apropiindu-se în 
fruntea unui grup de cubanezi în uniformă. Ira Hagen era şi el 
printre ei, arătând îmbătrânit şi cu mult mai obosit decât îl 
văzuse Giordino cu nici douăzeci de ore înainte. Giordino îl 
recunoscu imediat pe bărbatul de lângă Hagen, chiar în 
spatele amiralului. Se ridică în picioare când Sandecker îi făcu 
semn cu capul spre cei doi care dormeau cufundaţi într-un 
somn adânc. 

- Trezeşte-i, spuse el pe-un ton scăzut. 

Jessie se căzni să iasă din somnul adânc şi gemu. Giordino 
trebui s-o zgâlţâie de umeri de câteva ori să nu adoarmă la 
loc. Încă frântă de oboseală şi de somn, Jessie se ridică în 


picioare şi-şi scutură capul să alunge buimăceala. 

Pitt se trezi aproape instantaneu şi se cuplă cu realitatea cu 
precizia unui ceas deşteptător. Se răsuci şi se sprijini în coate 
să se ridice în şezut şi, cu o privire atentă, îi cercetă pe 
bărbaţii care se strânseseră cerc în jurul lui. 

- Dirk, spuse Sandecker. Acesta este preşedintele Fidel 
Castro. E într-un tur de inspecţie prin spitale şi a aflat că tu şi 
Jessie sunteţi aici. Ar dori să vă vorbească. 

Inainte ca Pitt să aibă timp să facă vreo remarcă, Castro 
făcu un pas înainte, îl prinse de mână şi-l trase în picioare cu 
o forţă surprinzătoare. 

Ochii săi căprui, magnetici, îi întâlniră pe cei verzi, ca de 
opal ai lui Pitt, care îl sfredelea cu privirea. 

Castro era îmbrăcat într-o uniformă oliv impecabilă, curată 
şi apretată, cu tresele comandantului suprem pe umeri, spre 
deosebire de Pitt care încă mai purta aceleaşi haine 
zdrenţăroase şi murdare pe care le avea când sosise în faţa 
catedralei. 

- Deci acesta este omul care i-a râs în nas poliţiei mele 
secrete şi a salvat oraşul, spuse Castro în spaniolă. 

Jessie îi traduse lui Pitt care făcu un gest de negare. 

__- Nu sunt decât unul dintre norocoşii care-au supravieţuit. 
Incă alţi cel puţin doisprezece bărbaţi au încercat să oprească 
tragedia. 

- Dacă navele ar fi explodat pe când erau încă trase la chei, 
mare parte din Havana n-ar fi fost altceva decât un teren 
pustiu. Propriul meu mormânt şi al altor cinci sute de mii de 
cubanezi. Cuba vă este recunoscătoare şi doreşte să vă ofere 
titlul de erou al revoluţiei. 

- Aşa-mi trebuie dacă mă bag în treburile vecinilor, mormăi 
Pitt. 

Jessie îi aruncă o privire de dojană şi nu traduse. 

- Ce-a spus? o întrebă Castro. 

Jessie îşi drese glasul: 

- A... spunea că este onorat să accepte. 

Castro îl rugă apoi pe Pitt să-i povestească despre modul 
cum capturaseră vasele. 

- Spuneţi-mi ce-aţi văzut, îi spuse el politicos. Tot ce ştiţi, 
tot ce s-a-ntâmplat, de la bun început. 


- Începând din momentul în care am părăsit Ambasada 
Elveţiei? întrebă Pitt cu ochii îngustaţi şiret, dar între timp 
mintea îi lucra febril. 

- Cum doriţi, îi răspunse Castro, înțelegând sensul privirii 
sale. 

Cât Pitt relată lupta disperată de pe chei şi calvarul prin 
care trecuseră să pună în mişcare Amy Bigalow şi Ozero 
Zaisan şi să le scoată afară din port, Castro îl întrerupse cu un 
adevărat tir de întrebări. Curiozitatea liderului cubanez era de 
neostoit. Povestirea ţinu aproape tot atât de mult cât 
întâmplarea în sine. 

Pitt relată faptele pe cât putu el de sec, la rece, ştiind că 
niciodată nu avea cum să redea la adevărata lor dimensiune 
curajul şi sacrificiul de sine al celor care-şi dăduseră viaţa 
pentru poporul unei alte ţări. Povesti despre bravura 
nemaipomenită şi felul în care ţinuse Clark piept trupelor 
care-i depăşeau cu mult ca număr; cum Manny şi Moe se 
zbătuseră împreună cu oamenii lor în măruntaiele întunecate 
ale vaselor să le pună în mişcare, conştienţi că, în orice clipă, 
puteau fi spulberaţi şi dezintegraţi de explozie. Le povesti 
cum au stat alături de ei, Jack şi echipajul său de pe 
remorcher şi cum au legat între ele vasele aducătoare de 
moarte şi le-au împins spre larg, până ce, pentru ei, a fost 
prea târziu să se mai poată salva. De-ar fi fost şi ei acolo să-şi 
spună singuri povestea... Se întrebă ce-ar fi relatat. Zâmbi în 
sinea sa gândindu-se cum ar fi întors Manny discuţia cu limba 
lui ascuţită şi felul său spurcat de-a vorbi. 

Pitt le povesti în final cum a fost azvârlit la mal de valul de 
flux şi cum şi-a pierdut cunoştinţa, pentru a-şi reveni 
trezindu-se atârnat cu capul în jos de firma unui magazin de 
bijuterii. Le relată cum, clătinându-se printre mormanele de 
moloz auzise plângând o fetiţă, cum îi scosese, pe ea şi pe 
fratele ei de sub dărâmăturile unui bloc care se prăbuşise. 

După aceea copiii au fost atraşi de el ca un magnet. 

Echipele de salvare au mai adăugat peste noapte câţiva 
grupului său. Când s-a stabilit că nu mai aveau pe cine să 
găsească în viaţă, poliţiştii l-au îndrumat pe Pitt spre spitalul 
pentru copii şi spre centrul de ajutor al sinistraţilor, unde a şi 
fost descoperit de prietenii săi. 


Brusc, vocea lui Pitt se stinse şi mâinile îi căzură moi pe 
lângă corp. 

- Cam asta ar fi de spus. 

Castro îl fixă pe Pitt cu privire fermă, însă pe faţa lui se 
citea emoția. Făcu un pas înainte şi îl îmbrăţişa. 

- Vă mulţumesc, murmură el cu o voce sugrumată. Apoi o 
sărută pe Jessie pe amândoi obrajii şi-i scutură mâna lui 
Hagen. Cuba vă mulţumeşte tuturor. N-o să vă uităm 
niciodată. 

Pitt se uită la Castro cu interes abia disimulat. 

- Mă gândeam dac-aş putea să vă cer un serviciu. 

- Numai să-l numiţi, îi răspunse Castro fără ezitare. 

Pitt şovăi o clipă, apoi spuse: 

- E vorba de şoferul de taxi Herberto Figueroa. Dac-aş găsi 
în Statele Unite un Chevrolet recondiționat din 57 şi l-aş 
trimite aici credeţi că aţi putea aranja să-l primească? 
Herberto şi cu mine v-am rămâne recunoscători. 

- Cum să nu. Mă ocup personal să-şi primească darul. 

- Ar mai fi ceva, spuse Pitt. 

- Nu-ţi forţa norocul, îi strecură Sandecker. 

- Despre ce e vorba? îl întrebă Castro binevoitor. 

- AŞ putea împrumuta o barcă şi o macara? 


79. 


Corpurile lui Manny şi a trei dintre oamenii săi au fost în 
cele din urmă identificate. Pe Clark l-a pescuit din canal o 
barcă de pescari. Rămăşiţele lor neînsufleţite au fost trimise 
la Washington, pe calea aerului, pentru a fi înmormântați. Nu 
s-a aflat niciodată nimic despre ce se-ntâmplase cu Jack, Moe 
şi restul oamenilor. 

Incendiul a fost în sfârşit neutralizat la patru zile după ce 
vasele morţii trecuseră în uitare. 

Flăcările n-au fost însă stinse complet decât după o 
săptămână. Aveau să mai treacă încă şase săptămâni până 
ce ultimul mort a fost găsit. Mulţi însă n-au mai fost găsiţi 
niciodată. 

Cubanezii şi-au numărat cu meticulozitate victimele şi, în 
final, au reuşit să facă o listă completă: numărul morţilor 


identificaţi sa ridicat la 732, răniții la 3.769, dispăruţii la 197. 

La cererea preşedintelui, Congresul a votat o lege de 
acordare a unui ajutor de urgenţă de patruzeci şi cinci de 
milioane de dolari pentru a-i sprijini pe cubanezi să refacă 
oraşul Havana. Tot preşedintele, într-un gest de bunăvoință, a 
ridicat embargoul comercial care funcţionase timp de treizeci 
şi cinci de ani. În sfârşit, americanii puteau, fără a comite o 
ilegalitate, să fumeze iarăşi trabucuri cubaneze veritabile. 

După ce ruşii au fost expulzați, singura lor reprezentanţă în 
Cuba a fost Serviciul de operaţiuni speciale găzduit de 
Ambasada poloneză. Nici un cubanez n-a vărsat lacrimi la 
plecarea lor. 

În adâncul sufletului, Castro rămânea un revoluţionar 
marxist, dar ideile lui au început să se mai îmblânzească. 
După ce a convenit în principiu asupra semnării tratatului de 
prietenie americano-cubanez, a acceptat, fără cea mai mică 
ezitare, invitaţia de a face o vizită preşedintelui la Casa Albă 
şi de a ţine o cuvântare în faţa Congresului; a cam strâmbat 
din nas când i s-a spus că discursul nu trebuia să depăşească 
douăzeci de minute. 

În zorii celei de-a treia zi de la exploziile vaselor, o bărcuţă 
jalnică, şi mâncată de vreme, coşcovită, aruncă ancora chiar 
în mijlocul portului. Vase pentru stingerea incendiilor şi 
ambarcaţiuni de salvare treceau în toate direcţiile pe lângă 
ea, ca o biată maşină rămasă în până în mijlocul autostrăzii. 

Era o ambarcaţiune bondoacă, lată, de vreo optsprezece 
metri lungime, cu o macara fixată la pupa al cărei braţ se 
întindea mult deasupra apei. 

Echipajul de pe punte părea străin de activitatea febrilă din 
jur. 

Majoritatea incendiilor din zona docurilor fuseseră deja 
localizate dar pompierii continuau să toarne mii de galoane 
de apă peste ruinele care mai ardeau mocnit în interiorul 
depozitelor a căror structură era contorsionată de dogoare. 
Câteva rezervoare de petrol afumate, din port, continuau cu 
încăpățânare să scuipe vâlvătăi, iar pala de fum înţepător 
mirosea groaznic a cauciuc şi petrol ars. 

Pitt stătea în picioare pe puntea decolorată a ambarcaţiunii 
şi privea cu ochii mijiţi prin pâcla gălbuie, deasă, epava 


petrolierului. Tot ce mai rămăsese din Ozero Baikal era 
scheletul pârjolit şi deformat al pupei care se ridica grotesc 
deasupra apei uleioase. Se concentra din nou asupra unei 
mici busole pe care-o ţinea în mână. 

- Asta-i locul? întrebă amiralul Sandeker. 

- Calculele noastre corespund jalonării îi răspunse Pitt. 

Giordino scoase capul pe geamul cabinei timonei. 

- Magnetometrul a luat-o razna Suntem chiar deasupra 
unui obiect metalic masiv. Jessie stătea pe marginea 
tambuchiului şi Arăta drăgălaşă ca-ntotdeauna, în şorţul gri şi 
bluza albastru-deschis. 

Îi aruncă lui Pitt o privire întrebătoare 

- Tot nu mi-ai spus de ce crezi că Raymond a ascuns La 
Dorada pe fundul mării, în port şi cum ştii unde anume s-o 
cauţi? 

- Ce idiot am fost să nu-mi dau seama imediat; răspunse 
Pitt. l-am interpretat greşit spusele....Am crezut că ultimele 
lui cuvinte au fost: Caută pe artera principală. Ceea ce 
încerca el să spună era Caută pe locul lui Maine. 

Jessie îl privi încurcată. 

- Locul lui Maine? 

- Aminteşte-ţi de Pearl Harbor, Alamo şi Maine. Chiar în 
locul ăsta sau undeva pe-aici a fost scufundat în 1898 vasul 
american de război Main, moment care a declanşat războiul 
cu Spania. 

Vorbele lui Pitt îi stârniră curiozitatea 

- Vrei să spui că Raymond a scufundat statuia pe o epavă 
veche? 

- Pe locul unde s-a scufundat vasul o corectă Pitt. Coca 
vasului Maine a fost ridicată la suprafaţă în 1912, remorcată 
în larg unde a fost scufundată cu onoruri militare. 

- Da, de ce să se fi descotorosit Raymond de comoară? 

- Totul a început când el şi partenerul lui, Hans Kronberg, 
asociat în afacerea de recuperări de obiecte de pe epave 
vechi, au descoperit Cyc/ops şi au ridicat la suprafaţă La 
Dorada. Asta ar fi putut însemna victoria a doi prieteni care 
au luptat umăr la umăr împotriva greutăților şi au răpit mării 
cea mai căutată comoară a tuturor timpurilor. Episodul ar fi 
trebuit să fie un final fericit. Numai că întreaga poveste a 


căpătat un gust amar. Raymond LeBaron o iubea pe soţia lui 
Kronberg. 

Faţa lui Jessie luă o expresie nouă, de înţelegere. 

- Hilda. 

- Da. Hilda. Raymond avea două motive să scape de Hans: 
comoara şi femeia lui. A făcut el cumva să-l convingă pe 
Hans să mai facă o scufundare după ce La Dorada fusese 
adusă la suprafaţă. După care i-a tăiat cordonul care-l lega de 
barcă şi cel de oxigen, lăsându-şi prietenul să piară de-o 
moarte îngrozitoare. Poţi să-ţi închipui ce chin trebuie să fie 
să mori asfixiat într-o criptă de oţel cum e Cyc/ops. 

Jessie nu-şi putea lua ochii de la el. 

- Refuz să cred ce-mi spui. 

- Doar ai văzut cu ochii tăi corpul lui Kronberg. 

Hilda a fost cheia misterului. Ea mi-a schiţat mare parte din 
această poveste sordidă, iar eu n-am făcut decât s-o 
completez cu câteva detalii. 

- Raymond n-ar fi fost capabil de crimă. 

- Ba a fost şi a şi făcut-o. Odată Hans eliminat, făcea un 
mare pas înainte. Evita fiscul american - dacă-ţi aduci aminte, 
pe la sfârşitul anilor 50, guvernul federal percepea impozit de 
80 din veniturile care depăşeau o sută cincizeci de mii de 
dolari - şi scăpă de un proces îndelungat pe care i l-ar fi 
intentat brazilienii; aceştia i-ar fi cerut, pe bună dreptate, să 
restituie statuia patrimoniului lor naţional. Aşa că, şi-a ţinut 
gura şi s-a îndreptat spre Cuba. Un bandit, iubitul ăsta al tău. 

Rămânea de rezolvat cum avea să valorifice statuia. Cine 
şi-ar fi putut permite să plătească fie şi-o parte, din suma de 
douăzeci-cincizeci de milioane de dolari pentru un obiect de 
artă? Se mai temea că, o dată ce ar fi aflat de existenţa ei, 
dictatorul cubanez al timpului, Fulgencio Batista, un gangster 
de primă mărime, ar fi pus imediat mâna pe ea. Şi chiar de 
n-ar fi înhăţat-o el, mulţimea de mafioţi pe care el i-a atras în 
Cuba după cel de-al II-lea război mondial cu siguranţă ar fi 
făcut-o. Aşa că Raymond s-a hotărât să taie La Dorada în 
bucăţi şi s-o vândă treptat. 

Ghinionul lui că şi-a făcut prost socotelile! A venit cu vasul 
lui de recuperări la Havana, chiar în ziua în care Castro şi 
rebelii au năvălit în oraş după răsturnarea guvernului corupt 


al lui Batista. 

Revoluţionarii au blocat imediat porturile şi aeroporturile 
pentru a-i împiedica pe oamenii lui Batista, să fugă din ţară 
cu bogății nenumărate. 

- Adică, LeBaron nu s-a ales cu nimic? întrebă Sandecker. A 
pierdut totul? 

- Nu chiar totul. Şi-a dat seama că era prins într-o cursă şi 
că, mai devreme sau mai târziu, revoluționarii aveau să-i 
percheziţioneze vasul şi să găsească La Dorada. Singura 
ieşire era să taie din ea atât cât putea să ducă şi să prindă 
următorul avion spre Statele Unite. La adăpostul nopţii, 
probabil că s-a strecurat cu barca lui în port, a răsturnat 
statuia peste bord; ea a căzut pe locul unde se scufundase cu 
şaptezeci de ani în urmă vasul de război Maine. 

Sigur că şi-a făcut socoteala ca, atunci când lucrurile se vor 
fi limpezit, să se întoarcă şi s-o recupereze, însă Castro i-a dat 
calculele peste cap. 

Idila dintre Cuba şi Statele Unite s-a sfârşit curând, iar 
Raymond LeBaron nu s-a mai putut întoarce niciodată să-şi 
recupereze cele trei tone de comoară nepreţuită de sub nasul 
forţelor de securitate ale lui Castro. 

- Ce parte a statuii a putut să ia? întrebă Jessie. 

- După spusele Hildei, i-a smuls inima de rubin. Apoi, după 
ce a reuşit s-o treacă peste graniţă şi s-o aducă acasă, a 
dus-o cu mare discreţie la tăiat şi şlefuit, vanzând-o apoi prin 
intermediari. Avea acum destule atuuri să ajungă în vârful 
marii finanţe, având-o şi pe Hilda alături. Raymond LeBaron 
devenise un mare magnat. 

Câtva timp, tăcură toţi, fiecare cufundat în propriile 
gânduri, imaginându-şi disperarea lui LeBaron când, în urmă 
cu treizeci de ani, a trebuit să arunce peste bord statuia de 
aur a femeii. 

- La Dorada, spuse Sandecker rupând tăcerea. 

Greutatea sa ar fi putut s-o afunde sub nisipul fin de pe 
fund. 

- Amiralul are dreptate, spuse Giordino. 

LeBaron nu s-a gândit că recuperarea ei va fi o operaţiune 
de anvergură. 

- Recunosc, gândul ăsta m-a sâcâit şi pe mine, spuse Pitt. 


Probabil el s-a aşteptat că, după ce inginerii armatei au 
dizlocat corpul navei Mâine şi l-au ridicat la suprafaţă, vor 
rămâne afundate în mâl sute de tone din resturile epavei, 
ceea ce ar fi făcut practic imposibilă depistarea statuii. 

Cele mai sofisticate detectoare de metal existente la ora 
actuală n-ar putea să distingă un obiect anume în cimitirul 
ăsta de fiare vechi. 

- Deci statuia va zăcea acolo pentru vecie, spuse 
Sandecker, doar dacă, într-o bună zi, o să apară cineva 
dispus să dragheze jumătate din port până ar detecta-o. 

- Poate că n-o să fie aşa, spuse Pitt meditativ, ca pentru 
sine. Raymond LeBaron a fost un tip prevăzător, un 
profesionist în recuperarea valorilor de pe epave. Şi mai cred 
că a ştiut bine ce face. 

- Unde vrei s-ajungi?.întrebă Sandecker. 

- De acord că a lăsat statuia peste bord. Dar pun pariucă a 
coborât-o încet în poziţie orizontală, aşa că ea a ajuns pe 
fund în picioare. 

Giordino privi în jos. 

- S-ar putea, spuse el. S-ar putea. Ce înălţime are? 

- Cam doi metri şi jumătate. 

- Ar trebui aproape treizeci de ani ca un obiect de trei tone 
să se afunde complet în mâl... calculă Sandecker. S-ar putea 
ca şaizeci de centimetri să mai fi rămas deasupra. 

Pitt zâmbi, dus pe gânduri. 

- O să ştim îndată ce Al şi cu mine ne vom scufunda şi vom 
porni căutările. 

Parcă în aşteptare, toţi deveniră tăcuţi privind peste bord la 
apa lucioasă de ulei, acoperită de cenuşă, întunecată şi plină 
de taine. Undeva în adâncurile verzi, sinistre, La Dorada îi 
aştepta. 


80. 


În costumul lui de scafandru, Pitt urmărea cum urcă bulele 
de aer din adâncuri şi se sparg la suprafaţă. Se uită la ceas 
cronometrând timpul scurs. Giordino coborâse de cincizeci de 
minute la o adâncime de doisprezece metri. Neluându-şi ochii 
de la apă, văzu cum bulele descriu un cerc. Ştia că lui 


Giordino îi mai rămăsese destul aer să mai facă o mişcare 
circulară în jurul cablului de coborâre la adâncime, legat de 
un balon aflat la aproximativ treizeci de metri de barcă. 

Cei câţiva marinari cubanezi pe care Sandecker îi recrutase 
erau tăcuţi. Pitt se uită spre ei şi-i văzu înşiraţi la balustradă 
lângă amiral, privind ca în transă bulele sclipind sub soare. 

Pitt se întoarse spre Jessie care stătea chiar lângă el. Ea nu 
scosese nici un cuvânt şi nu făcuse nici o mişcare în ultimele 
cinci minute, doar faţa trădând-o că e cufundată în gânduri, 
cu ochii scânteind de emoție. Era transportată la gândul că 
avea să vadă o legendă prinzând formă. Apoi, brusc, strigă: 

- Atenţie, priviţi! Din adâncuri, se ridică învăluită într-un 
nor de bule o formă nedefinită, iar capul lui Giordino ţâşni din 
apă chiar lângă geamandură. Inotă pe spate, mişcând uşor 
labele, şi se îndreptă spre scăriţa care urca pe punte. Le 
întinse vesta şi tuburile de oxigen înainte de a urca. Îşi trase 
masca de pe faţă şi scuipă peste bord. 

- Cum a mers? îl întrebă Pitt. 

- OK, răspunse Giordino. Uite cum stăm. M-am învârtit de 
opt ori în jurul punctului în care este ancorat cablul de 
adâncime. Nu se vede la mai mult de un metru. S-ar putea 
însă să avem puţin noroc. 

Pe fund este un amestec destul de solid de mal cu nisip. 
S-ar putea ca statuia să nu se fi afundat complet. 

- Curentul? 

- Cam un nod. Ne descurcăm. 

- Piedici? 

- Câteva resturi de metal ruginit ies din mal, deci, să avem 
grijă să nu agăţăm cablul. 

Sandecker se apropie din spate şi verifică pentru ultima 
oară costumul lui Pitt. Acesta păşi într-o deschizătură din 
balustradă, fixându-şi în gură buşonul de aer. 

Jessie îl strânse de braţ şi el simţi prin costumul uscat de 
protecţie tandreţea din gestul ei. 

- Succes, îi ură ea. 

El îi făcu cu ochiul de după mască şi întinse piciorul mult 
înainte pentru» plonjon. Lumina strălucitoare a soarelui se 
difuză cu explozie bruscă de bule când fu înghiţit de 
adâncurile verzi. |lnotă până la geamandură şi începu 


coborârea ţinându-se de cablu. Şnurul gălbui din nailon se 
pierdea pentru a dispărea apoi complet la câţiva metri sub 
întunecimea apei. 

Pitt se ţinu de cordon cu mare atenţie, fără să se 
grăbească. Făcu o singură oprire să-şi desfunde urechile. Nici 
un minut mai târziu, fundul mării păru să urce brusc spre el şi 
se lovi de mâna lui întinsă. Făcu din nou o pauză pentru a-şi 
regla vesta de presurizare, aruncă o privire pe ceas, apoi pe 
busolă pentru a verifica presiunea aerului. Prinse cablul de 
distanţare pe care-l fixase Giordino de cel de coborâre şi 
începu să înoate ţinându-se de el. 

După ce parcurse înot cam şapte metri, atinse cu mâna un 
nod pe care-l făcuse Giordino în şnur pentru a delimita 
perimetrul exterior al ultimei sale rotiri în jurul cablului. Pitt 
zări nu departe de el un jalon portocaliu care marca locul de 
unde trebuia el să înceapă căutările, rotindu-se în cerc. Mai 
făcu un pas până când cablul se întinse complet şi începu să 
înoate, uitându-se cu atenţie în dreapta şi-n stânga, 
încercând să vadă ceva prin bezna care se risipea doar la un 
metru de el. 

Nu era nici o mişcare în adâncuri, apa era pustie şi mirosea 
a chimicale. Trecu pe lângă colonii întregi de peşti morii, 
zdrobiţi de suflul exploziei de pe petrolier, cu corpurile plutind 
în voia apei pe fundul mării, ca nişte frunze moarte purtate 
de o adiere blândă de vânt. Pitt asudase în costumul lui de 
scafandru, sus, pe punte, sub căldura soarelui şi transpirase 
şi acum, la doisprezece metri adâncime. 

Ajungeau până la ei zgomotele făcute de bărcile de salvare 
care se vânzoleau deasupra lui, în port, uruitul de motoare şi 
vâjâitul elicelor, amplificate toate sub masa de apă. Metru 
după metru, Pitt cercetă fundul gol al mării, de sub port, până 
ce închise complet cercul. 

Mută jalonul puţin mai încolo şi începu să înoate în cerc, în 
sens invers. 

De cele mai multe ori, scafandrii care înoată în pustiul din 
adâncuri cufundat în linişte şi beznă totală, fără a vedea 
nimic la un metru de ei, se simt copleşiţi de un sentiment de 
însingurare. Lumea reală, cu oameni, la doisprezece metri 
deasupra lor, încetează parcă să existe. Uitând de orice 


prudenţă, ei trec atunci printr-o stare de abandon şi de 
indiferenţă faţă de necunoscut. Incep să perceapă lumea 
diferit, să vadă năluci şi să-şi imagineze tot felul de lucruri. 

Pitt nu simţea nimic din toate astea, poate doar tentaţia de 
a da frâu liber imaginaţiei. Era atât de îmbătat de căutare, 
absorbit de gândul că trebuia să vadă statuia prețioasă, 
imaginându-şi-o răsărindu-i în faţă strălucitoare de aur şi 
nestemate în apele verzi, încât era gata să treacă pe lângă 
forma nedesluşită care se ridica misterioasă din pâclă, 
undeva în dreapta lui. Bătu rapid apa cu labele şi înotă spre 
ea. 
Obiectul era rotunjit, neclar şi parţial îngropat în mal. Cele 
două picioare care se ridicau din nisip erau acoperite de mal 
şi invadate de vegetaţia marină care se unduia după curent. 

De sute de ori se întrebase Pitt ce avea să simtă, cum avea 
să reacționeze la vederea femeii de aur. Ceea ce simţi el 
cu-adevărat în acel moment a fost teama, aproape spaima că 
nu era decât o alarmă falsă, că cercetările lor n-aveau să se 
termine nicicând. 

Uşurel şi cu mare grijă, îndepărtă depunerile mâloase cu 
mâna sa înmănuşată. Particule mărunte de vegetaţie şi de 
nisip se-mprăştiară într-un nor maroniu, acoperind pentru 
moment obiectul. 

Aşteptă într-o linişte mormântală până când norişorul se 
dispersă în întunericul din adâncuri. Înotă în continuare, 
lăsându-se să plutească aproape de fund, până ce faţa lui 
ajunse la câţiva centimetri de obiectul misterios. Se uită 
atent prin viziera mâăştii, simţindu-şi gura uscată şi inima 
bătându-i să-i spargă pieptul. 

Cu un aer de melancolie atemporală îl priveau doi ochi 
verzi de smarald. 

Pitt găsise La Dorada. 


81. 
4 ianuarie 1990, 
Washington D. C 


Anunţul preşedintelui despre existența Coloniei Jersey şi a 
faptelor vitejeşti ale lui Eli Steinmetz şi ale coloniştilor de pe 


Lună a cutremurat şi a entuziasmat întreaga naţiune, 
provocând vâlvă în lumea întreagă. 

Timp de o săptămână, în fiecare seară, telespectatorii au 
putut urmări imagini spectaculoase ale peisajului selenar, 
niciodată văzut până atunci, nici măcar în emisiunile despre 
aselenizarea programelor Apollo. Lupta americanilor de a 
supravieţui încercând să-şi construiască pe Lună un habitat în 
condiţiile de viaţă de pe Pământ a fost prezentată dramatic, 
până în cele mai mici detalii. 

Steinmetz şi oamenii lui au devenit eroii zilei; au fost 
aclamaţi de toată ţara, sărbătoriţi şi prezentaţi în nenumărate 
interviuri de canalele de televiziune. Nu a lipsit nici 
tradiționala paradă cu fanfară şi onoruri de la New York. 

Ovaţiile cu care a fost întâmpinat triumful coloniştilor de pe 
Lună aveau ceva din patriotismul de modă veche, numai că 
impactul ştirii a fost mult mai profund şi mai plin de 
înţelesuri. Intrase în istorie ceva mult mai important decât o 
scurtă călătorie demonstrativă în atmosfera extraterestră, 
apăruse certitudinea unei permanenţe în spaţiu, dovada clară 
că oamenii puteau să trăiască departe de planeta pe care se 
născuseră. 

Preşedintele a fost fermecător şi s-a întrecut pe sine la 
dineul intim pe care l-a dat în cinstea creierului şi a 
coloniştilor de pe Lună. Era într-o dispoziţie total diferită de 
cea pe care o avusese în momentul primei confruntări cu cei 
care concepuseră şi lansaseră baza selenară. li întinse lui 
Hudson un pahar cu şampanie. Acesta privea absent camera 
plină de lume, de parcă nu se afla nimeni în ea şi era linişte. 

- Eşti pierdut în spaţiu, Leo? Privirea lui Hudson se opri 
asupra preşedintelui, o clipă, iar apoi clătină din cap. 

- Îmi cer scuze. Ăsta-i obiceiul meu. La petreceri mă 
detaşez de ce se întâmplă-n jur. 

- Pun pariu că iar pui la cale vreun plan despre o nouă 
aşezare pe Lună. 

Hudson zâmbi şiret. 

- De fapt, mă gândeam la Marte. 

- Deci, Colonia Jersey nu e sfârşitul. 

- N-o să existe niciodată un sfârşit, doar începutul unui 
lucru nou. 


- Congresul va trebui să asculte de glasul naţiunii şi va vota 
o lege de susţinere financiară a coloniei. Dar, o călătorie până 
pe Marte, asta presupune bani grei. 

- Chiar dacă n-o facem noi, cu siguranţă o va face 
următoarea generaţie. 

- Are şi-un nume acest proiect? Hudson clătină din cap. 

- De fapt, încă nu m-am gândit la asta. 

- Să ştii că mi-am pus de multe ori întrebarea cum ţi-a 
venit ideea să-i spui proiectului Colonia Jersey. 

- Şi n-ai aflat? 

- M-am gândit la Statul Jersey, la insulele Jersey din largul 
coastei franceze, la puloverele Jersey... 

- Mai este şi o rasă de vaci. 

- O ce? 

- Cântecul de leagăn. Hei, înşir-te poveste: Pisicuţa cu 
scripca şi văcuţa, ţâşti, peste Lună. 

Preşedintele îl privi prostit o clipă, după care izbucni în 
hohote de râs. 

- Dumnezeule! Dar ştiu că ai simţul umorului. 

Realizarea cea mai măreaţă a omenirii a fost denumită 
după un personaj dintr-un cântec de leagăn. 


XXX 


- E extraordinar de frumoasă, spuse Jessie. 

- Da, fabuloasă, a fost Pitt de acord. Nu-ţi vine să-ţi iei ochii 
de pe ea. 

Priveau pierduţi, fascinaţi statuia La Doradei care se afla 
acum expusă în holul central al aripii de răsărit al Galeriilor 
Naţionale de Artă de la Washington. Corpul său poleit în aur 
şi capul şlefuit dintr-un smarald imens aruncau sclipiri 
jucăuşe sub razele soarelui care strălucea pe cer. Efectul 
dramatic era extraordinar - statuia inspira un sentiment de 
venerație. Sculptorul indian necunoscut o făcuse irezistibil de 
frumoasă şi de graţioasă. Femeia stătea într-o poziţie 
relaxată, cu un picior înaintea celuilalt şi avea braţele uşor 
îndoite din coate, iar palmele răsucite în exterior. 

Piedestalul de cuarţ pe care era aşezată fusese ridicat pe 
un bloc masiv de lemn de trandafir brazilian, înalt de un 
metru şi jumătate. In locul inimii de rubin fusese aşezat un 


bloc de sticlă purpurie, măiestrit şlefuită, care imita 
splendoarea originalului. 

Lumea se îmbulzea să vadă statuia şi se uita fermecată la 
priveliştea ameţitoare pe care o oferea. 

In faţa galeriei se formase o coadă care se întindea până la 
promenadă, pe un sfert de milă. La Doraaa atrăsese atâta 
lume, încât bătuse recordul înregistrat la expunerea relicvelor 
regelui Tutankamon. 

Toţi înalții demnitari din capitală veniseră să-i prezinte 
omagiul. Preşedintele şi soţia sa au însoţit-o pe Hilda 
Kronberg-LeBaron într-un scaun cu rotile, o bătrână doamnă 
mulţumită, cu ochi scânteietori, care-i zâmbi preşedintelui 
când acesta vorbi despre cei doi bărbaţi din viaţa ei, în 
scurtul cuvânt de deschidere. Când preşedintele o ajută să se 
ridice din scaunul cu rotile, şi-o sprijini până la statuia pe care 
ea o atinse, nu era persoană în încăpere care să nu fi vărsat o 
lacrimă. 

- Ce ciudat, spuse Jessie, când te gândeşti cum a început 
totul cu naufragiul lui Cyclops pentru a se termina cu 
naufragiul lui Maine. 

- Asta e pentru noi, spuse Pitt cu gândurile pierdute în alt 
timp. Pentru ea, totul a început în urmă cu patru sute de ani 
într-o junglă din Brazilia. 

- Greu de închipuit că o frumuseţe desăvârşită ca a ei a 
putut provoca atâta moarte. 

El nu o mai asculta şi nu-i răspunse. 

Ea îi aruncă o privire întrebătoare. Pitt privea intens statuia 
cu mintea pierdută în alt timp, în alte locuri. 

- Bogată e comoara, dulce e plăcerea, spuse ea citându-l. 

El se întoarse lent spre ea şi o fixă, iar privirea reveni din 
nou în prezent. Vraja se rupsese. 

- Poftim? spuse el. 

Jessie nu se putu împiedica să nu zâmbească. 

- Când ai să pleci să faci o încercare? 

- Încercare? 

- Când o să dai fuga în căutarea oraşului pierdut al La 
Doradei? 

- Nu-i nevoie să dau fuga, îi răspunse Pitt izbucnind în râs. 
Nu pleacă nicăieri. 


Sfârşit. 


COKI