Steve Berry — Ultima colonie

STEVE 
BERRY 


ULIIMA 
COLONIE 


STEVE BERRY 


ULTIMA COLONIE 


Traducere din limba engleză GRAAL SOFT 
Titlul original: The 14th Colony, 2016 


RAO Distribuţie, 2019 


Versiune ebook: v1.0, iunie 2020 


Pentru Rafe, 

Larry și Sue Begyn, Brad și Kathleen Charon, 
Glenn și Kris Cox, John și Esther Garver, 
Peter Hedlund și Leah Barna, Jamie și Colleen kelly, 
Marianna McLoughlin, Terry și Lea Morse, 

Joe Perko, Diane și Alex Sherwood, 

Fritz si Debi Strobl, Warren și Taisley Weston. 


„Mandatele președintelui și vicepreședintelui vor lua 
sfârșit la amiază, în a douăzecea zi a lunii ianuarie.” 
CONSTITUȚIA STATELOR UNITE 

AL 20-LEA AMENDAMENT 


PROLOG 
VATICAN 
LUNI, 7 IUNIE 1982 


Ronald Reagan știa că mâna lui Dumnezeu îl adusese aici. 
Cum altfel se putea explica? Cu doi ani în urmă era blocat într- 
o luptă primară aprigă împotriva a zece candidaţi, concurând a 
treia oară pentru nominalizarea la prezidenţiale a partidului 
republican. Câștigase acea bătălie și alegerile, învingându-l pe 
democratul la putere Jimmy Carter și revendicând patruzeci și 
patru de state. Apoi, cu paisprezece luni în urmă, un asasin 
încercase să îl omoare, dar devenise primul președinte 
american care supravieţuise unei împușcături. Acum se afla 
aici, la etajul al treilea al Palatului Apostolic, în biroul privat al 
papei, unde liderul a aproape un miliard de catolici aștepta să 
vorbească cu el. 

Intră în cameră și se minună de modestia acesteia. Draperii 
grele împiedicau soarele de vară. Dar știa că de la acele 
ferestre, în fiecare duminică, papa se ruga împreună cu mii de 
vizitatori din Piaţa Sfântul Petru. Puţine piese de mobilier, 
printre care un birou simplu din lemn, semănând mai degrabă 
cu o masă, cu două fotolii tapițate, cu spătar înalt, așezate de o 
parte și de alta pe lungimea acestuia. Doar un ceas de aur, un 
crucifix și o sugativă din piele se aflau pe el. Sub el, se întindea 
peste podeaua de marmură un covor oriental. 

loan Paul al Il-lea stătea lângă birou, îmbrăcat în albele 
veșminte papale. De-a lungul ultimelor câteva luni, 
corespondaseră în secret prin intermediul a mai mult de 
douăsprezece scrisori, fiecare livrată printr-un agent-emisar 
secret, ambii vorbind despre ororile armelor nucleare și 
situaţia din Europa de Est. Cu șapte luni în urmă, sovieticii 
declaraseră legea marţială în Polonia și puseseră capăt oricăror 
discuţii despre reformă. Drept represalii, Statele Unite 
ordonaseră sancțiuni atât împotriva URSS, cât și a guvernului 
marionetă al Poloniei. Acele măsuri punitive aveau să rămână 
în vigoare până când legea marţială se va încheia, prizonierii 
politici vor fi eliberaţi și dialogul va fi reluat. Pentru a intra și 
mai mult în grațiile Vaticanului, îi ceruse emisarului său special 
să ofere un munte de informaţii secrete despre Polonia, 


menţinându-l pe papă complet informat, deși se îndoia că 
transmisese ceva ce nu era deja cunoscut. 

Dar învățase un lucru. 

Acest preot rezervat, care ajunsese într-una dintre cele mai 
influente poziţii din lume, credea, ca și el, că Uniunea Sovietică 
era destinată prăbușirii. 

Îi strânse mâna papei, schimbară politeţuri și pozară pentru 
aparatele de fotografiat. Ioan Paul îi făcu semn să ia loc la 
birou, unul în faţa celuilalt, un tablou al Fecioarei Maria 
privindu-i atent de pe peretele din spate. Fotografii se 
retraseră, la fel și consilierii. Ușile fură închise și, pentru prima 
dată în istorie, un papă și un președinte al Statelor Unite erau 
singuri. Ceruse acest gest extraordinar, iar loan Paul nu se 
împotrivise. Nimeni din personalul oficial nu fusese implicat în 
pregătirea acestei discuţii private. Doar emisarul său special 
lucrase discret pentru a-i pregăti terenul. 

Deci ambii bărbaţi știau de ce se aflau acolo. 

— Voi trece direct la subiect, Sfinţia Voastră. Vreau să pun 
capăt Acordului de la Ialta. 

Ioan Paul încuviinţă din cap. 

— Ca și mine. Acela a fost un concept nelegitim. O mare 
greșeală. Întotdeauna am considerat că graniţele stabilite la 
Ialta ar trebui desfiinţate. 

În privinţa acestui prim punct, emisarul său special îl citise 
pe papă corect. Ialta se întâmplase în februarie 1945. Stalin, 
Roosevelt și Churchill se întâlniseră pentru ultima dată, 
decizând cum va arăta și cum va fi guvernată Europa 
postbelică. Au fost trasate graniţe, unele arbitrar, altele 
intenţionat pentru a-i împăciui pe sovietici. Parte din acele 
concesiuni impuneau un acord prin care Polonia să rămână sub 
sfera de influență a URSS, iar Stalin promitea să organizeze 
alegeri libere. Bineînţeles, acest lucru nu s-a întâmplat 
niciodată, iar comuniștii au guvernat acolo de atunci încoace. 

— Ialta a creat hotare artificiale, spuse loan Paul. Eu și 
milioane de alți polonezi suntem profund nemulţumiţi de faptul 
că patria noastră a fost cedată. Am luptat și am murit în acel 
război și totuși, nu a contat pentru nimeni. Am îndurat 
brutalităţi timp de patruzeci de ani, începând cu naziștii, apoi 
cu sovieticii. 

Era de acord. 


— Cred, de asemenea, că Solidaritatea este metoda de a 
desfiinţa Ialta. 

Acea ruptură în Cortina de Fier avusese loc cu doi ani în 
urmă la șantierele navale Gdansk, unde era primul sindicat 
necontrolat de comuniști permis vreodată. În prezent peste 
nouă milioane de polonezi erau membri, o treime din forța de 
muncă. Un electrician bătăios numit Lech Walesa îi era lider. 
Mișcarea dobândise putere, forţă și atracţie. Atât de mult, că în 
luna decembrie a anului trecut guvernul polonez a impus legea 
marțială pentru a o potoli. 

— Au făcut o greșeală încercând să reprime Solidaritatea, 
spuse el. Nu poţi permite unui lucru să existe timp de 
șaisprezece luni ca apoi, imediat ce prinde avânt, să faci cale 
întoarsă și să îl scoţi în afara legii. Guvernul i-a subestimat 
amploarea. 

— Am făcut propuneri autorităţilor poloneze, spuse loan 
Paul. Trebuie să deschidem discuţii despre viitorul Solidarităţii 
și despre abrogarea legii marţiale. 

— De ce să ne luptăm cu ea? 

Și privi cum această propunere inedită fu înregistrată. 
Emisarul lui special îl îndemnase să abordeze subiectul, 
crezând că Vaticanul va fi receptiv. 

Un rânjet apăru pe faţa papei. 

— Înţeleg. Să-i lăsăm în pace. Tot ceea ce fac e să îi 
înstrăineze pe oameni. Deci de ce să o oprim? 

Încuviinţă din cap. 

— Orice respingere pe care guvernul o aduce față de 
Solidaritate este cancer. Să-l lăsăm să crească. Orice cuvânt pe 
care guvernul îl spune împotriva mișcării face ca aceasta să 
devină mai puternică. Singurul lucru de care are nevoie 
Solidaritatea sunt banii pentru a o ţine în viaţă, iar Statele 
Unite sunt gata să asigure asta. 

Papa încuviință, părând să se gândească la ceea ce 
propusese. Era mult mai mult decât oamenii lui Reagan 
fuseseră dispuși să facă. Departamentul de Stat fusese ferm 
împotriva tacticii, spunând că regimul polonez era stabil, solid 
și popular. Oferiseră o analiză asemănătoare pentru Moscova și 
URSS. 

Dar se înșelau. 

El spuse: 


— Presiunea crește în fiecare zi din interior, iar sovieticii nu 
au nicio idee despre cum să îi facă faţă. Comunismul nu este 
pregătit să facă faţă disidenţei, în afară de a apela la teroare și 
violență. Singura moralitate pe care Moscova o recunoaște este 
aceea care îi va servi propriei cauze. Comuniștii își rezervă 
dreptul de a comite orice crimă. De a minţi. De atrișa. Dea 
face orice își doresc. Niciun astfel de sistem politic nu a 
supravieţuit vreodată. Este inevitabil ca sistemul lor să se 
prăbușească. 

Făcu o pauză. 

— Dar noi putem grăbi asta. 

Ioan Paul încuviinţă. 

— Copacul este putred, este nevoie doar de o scuturătură 
zdravănă și merele rele vor cădea. Comunismul este diabolic. li 
împiedică pe oameni să fie liberi. 

Acesta fusese un alt sentiment pe care agentul său special îl 
raportase și pe care sperase să-l audă. Niciodată un papă și un 
președinte nu mai conspiraseră în acest fel și niciodată nu va 
putea niciunul dintre ei să admită că s-a întâmplat așa ceva. 
Biserica interzicea în mod deschis intervenţiile în politică. 
Recent lumea văzuse dovezi ale acestui lucru când Ioan Paul a 
mustrat un preot care s-a opus unui ordin papal de a-și da 
demisia dintr-o funcţie în guvern. Dar acest lucru nu însemna 
că biserica era oarbă faţă de asuprire. În special când era atât 
de aproape. Ceea ce dovedea și mai mult că era clar lucrarea 
lui Dumnezeu aici. În acest moment din istoria omenirii furtuna 
părea centrată asupra Poloniei. Pentru prima oară în 450 de ani 
un non-italian, un polonez, ocupa scaunul Sfântului Petru. Și 
aproape 90 la sută dintre polonezi erau catolici. 

Niciun scenarist nu și-ar fi putut imagina situaţia mai bine. 

Uniunea Sovietică era pe cale de a fi cuprinsă de o mare 
criză revoluţionară. El își dădea seama de asta. Acea naţiune nu 
era imună la revoltă, iar Polonia era punctul central din care ar 
fi pornit totul. Al naibii clișeu, dar exact la ţintă. Ca și în jocul 
de domino, cade o ţară - cad toate. Cehoslovacia, Bulgaria, 
Ungaria, România și toţi ceilalţi sateliți sovietici. Intregul bloc 
răsăritean. Una după alta. 

Deci de ce să nu dăm un impuls? 

— Dacă îmi permiteti, îi spuse lui loan Paul, am fost întrebat 
odată cum recunoști un comunist? Răspunsul este simplu. Este 


o persoană care citește Marx și Lenin. Dar cum recunoști un 
anti-comunist? 

Făcu o pauză. 

— Este o persoană care îi înțelege pe Marx și Lenin. 

Papa zâmbi. 

Dar era adevărat. 

— Am fost de acord cu această discuţie privată, spuse papa, 
pentru că am vrut să avem oportunitatea de a fi sinceri unul cu 
celălalt. Am considerat că a venit timpul pentru asta. Deci, 
trebuie să întreb, ce este cu rachetele de croazieră pe care 
doriţi să le instalaţi în Europa? În prezent, conduceţi o 
reînarmare fără precedent a Americii, cheltuind multe miliarde 
de dolari. Acest lucru mă îngrijorează. 

Emisarul său îl avertizase despre această reţinere, așa că era 
pregătit să răspundă. 

— Nu există nimeni în această lume care să urască războiul 
și armele nucleare mai mult ca mine. Trebuie să curățăm 
această planetă de nenorocirea ambelor. Ţelurile mele sunt 
pacea și dezarmarea. Dar pentru a le atinge trebuie să folosesc 
ceea ce am la îndemână. Da, ne reînarmăm. Susţin acest lucru 
nu doar pentru a face America puternică, ci și pentru a 
falimenta URSS. 

Observă că loan Paul asculta. 

— Aveţi dreptate. Cheltuim miliarde. Sovieticii nu vor avea 
de ales decât să se ridice la nivelul nostru, cheltuind la fel ca 
noi sau chiar mai mult. Diferenţa este că noi putem menţine 
această cheltuială, iar ei nu. Când Statele Unite cheltuie bani 
pe proiecte guvernamentale, acele fonduri se reîntorc în 
economia noastră prin salariile plătite și încasările făcute. Când 
sovieticii cheltuie, este doar o cheltuială din trezorerie. Nu 
există piaţă liberă. Banii pur și simplu ies și nu se reîntorc. 
Salariile sunt controlate, profiturile reglementate, deci trebuie 
să genereze constant bani pentru a-și plăti facturile. Noi le 
recirculăm pe ale noastre. Nu pot face faţă cursului dolar-rublă, 
an după an. Este imposibil. Vor imploda. 

Constată că papa este intrigat. 

— Comunismul nu a obţinut niciodată legitimitatea susţinerii 
publice. Guvernarea sa depinde strict de forţă, furnizată de 
teroare. Timpul a lucrat împotriva lor, la fel ca și lumea, care s- 
a schimbat. Comunismul este doar o formă modernă de robie, și 


nu văd să aibă vreun avantaj față de capitalism. Realizaţi, 
Sfinţia Voastră, că mai puţin de o familie din șapte deţine o 
mașină în URSS? Dacă o persoană dorește să cumpere o 
mașină, trebuie să aștepte zece ani pentru livrare. Spuneţi-mi 
dumneavoastră, cum poate un sistem ca acesta să fie numit 
stabil sau solid? 

Ioan Paul zâmbi. 

— Regimul stă pe o fundaţie crăpată. Așa a fost 
dintotdeauna, de la început. 

— Vreau să știți că nu sunt un aţâţător la război. Poporul 
american nu este pornit pe cotropire. Vrem o pace durabilă. 

Și chiar vorbise serios. În interiorul buzunarului hainei avea 
un card plastifiat cu coduri ce puteau fi folosite pentru a lansa 
un arsenal nuclear. Afară se afla un consilier militar, purtând o 
geantă din piele neagră, care putea face ca acest lucru să se 
întâmple. În total, Statele Unite deţineau 23.464 de focoase 
nucleare. Uniunea Sovietică stocase 32.049. El le numea 
uneltele Armaghedonului. Doar o cantitate cât încape într-un 
pumn ar putea distruge întreaga civilizaţie umană. 

Scopul lui era ca acestea să nu fie niciodată folosite. 

— Vă cred, spuse papa. Emisarul dumneavoastră a 
argumentat bine asupra acestui aspect. Este o femeie 
inteligentă. Aţi ales-o bine. 

Nici măcar nu o alesese el. Al Haig făcuse acea selecţie 
dintre atașaţii săi de la Departamentul de Stat. Ioan Paul avea 
dreptate, totuși. Era tânără, isteaţă și intuitivă - și ajunsese să 
se bazeze pe judecata ei când venea vorba de Vatican. 

— Şi dacă tot suntem sinceri, spuse el, daţi-mi voie să spun 
că vă subestimaţi. Vă angajaţi și într-un pic de viclenie. Acel 
preot pe care l-aţi certat pe pistă în Nicaragua, într-un așa 
spectacol de furie. l-aţi spus să își părăsească postul din 
guvern, dar v-a sfidat. Și încă vă sfidează. Suspectez că acel 
bărbat este acum o sursă excelentă de informaţii pentru 
Vatican despre ce fac sandiniștii. Şi cine l-ar suspecta, după așa 
o mustrare publică. 

Ioan Paul nu spuse nimic, dar el își dădu seama că deducţia 
sa era corectă. Sandiniștii nu erau altceva decât marionete 
sovietice. Oamenii săi lucrau deja la modalităţi de a scăpa 
America Centrală de ei, la fel precum se pare că făcea și loan 
Paul. 


— Trebuie să avem o politică vizionară, spuse papa. Una care 
să cuprindă tot globul și care să favorizeze justiţia, libertatea, 
dragostea și adevărul. Pacea trebuie să fie mereu țelul nostru. 

— Fără îndoială. Am o teorie. 

Şi crezu că este în regulă să o împărtășească. 

— Pentru mine, URSS este în esenţă o naţiune creștină. Rușii 
au fost creștini cu mult timp înainte de a fi comuniști. Dacă 
menţinem acest curs, cred că putem înclina balanţa în favoarea 
revenirii sovieticilor la creștinism, permițând acelor idealuri 
păstrate atâta timp să eclipseze comunismul. i 

Se întrebă dacă papa credea că încearcă să îl măgulească. În 
urma vizitelor emisarului său special, primise o analiză 
detaliată a personalităţii papei. loan Paul punea preţ pe ordine 
și securitate, preferând să negocieze cu entităţi cunoscute. Se 
ghida după rațiune și cugetare, în termeni clari, lipsiţi de 
incertitudine.  Respingea ambiguitatea,  impulsivitatea şi 
extremismul, analizând întotdeauna totul înainte de a decide. 
Dar dispreţuia în mod deosebit ca altcineva să îi spună ceea ce 
credea că voia el să audă. N 

— Crezi acest lucru? spuse papa. Din inima ta? In mintea ta? 
Din tot sufletul? 

— Trebuie să spun, Sfinția Voastră, că nu sunt un om care 
merge constant la biserică. Nici măcar nu mă consider religios 
în mod public. Dar sunt spiritual. Cred în Dumnezeu. Şi mă 
bazez pe aceste convingeri profunde. 

Credea cu adevărat în ceea ce spusese. 

— Dumneavoastră și cu mine împărtășim o legătură comună, 
spuse el. 

loan Paul realiză clar legătura. Anul trecut, în intervalul a 
două luni, ambii fuseseră împușcați. Toate cele trei gloanţe 
fuseseră trase de la mică distanţă, ratându-le aortele la 
milimetru, ceea ce ar fi însemnat moarte sigură. Al lui s-a oprit 
într-un plămân, în timp ce ale lui Ioan Paul au trecut prin el, 
ferind în mod miraculos organele vitale. 

— Dumnezeu ne-a salvat pe amândoi, spuse el, pentru a 
putea face ceea ce suntem pe cale să facem. Cum altfel poate fi 
explicat? 

Crezuse mult timp că orice persoană avea un scop divin. Un 
plan pentru lume în afara controlului oamenilor. Ştia că și acest 
papă credea în puterea actelor simbolice și în rolul providenţei. 


— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule președinte, 
spuse papa aproape în șoaptă. Trebuie să facem asta. 
Împreună. 

— În cazul meu, asasinul era pur și simplu nebun. Dar în al 
dumneavoastră, aș spune că se datorează sovieticilor. 

CIA descoperise o legătură între așa-zisul asasin al lui loan 
Paul și Bulgaria, legătură ce ducea direct la Moscova. Casa 
Albă oferise această informaţie Vaticanului. Adevărat, nu erau 
suficiente dovezi concludente, dar ideea fusese să distrugă 
Solidaritatea prin eliminarea liderului lor moral și spiritual. 
Desigur, sovieticii nu își puteau permite vreodată să fie 
implicaţi direct într-un complot de ucidere a liderului unui 
miliard de catolici. 

Dar erau implicați. 

— „Dacă este posibil, atât cât depinde de tine, fii pe pace cu 
toți oamenii”, spuse loan Paul. Răzbunarea ar fi un pic 
necreștină, nu? 

Decise să rămână la Biblie și Romani. 

— „Nu te răzbuna singur, ci lasă să se răzbune mânia lui 
Dumnezeu.” „Însă dacă dușmanul tău este flămând, dă-i de 
mâncare, iar dacă-i este sete, dă-i să bea, căci, făcând așa, vei 
îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui.” 

Asta aveau să facă. 

Acest preot a fost martorul atrocităților naziste. Karol 
Wojtyla a luptat alături de Rezistență când Polonia a suferit 
acea oroare inimaginabilă. După război făcuse tot ce putuse 
pentru a se împotrivi sovieticilor, care prelungeau suferinţa 
Poloniei. În toate privinţele Ioan Paul era o figură eroică, un om 
extraordinar, învăţat și curajos. 

Oamenii se simțeau îmbărbătaţi de el. 

Și a fost în locul potrivit, la momentul potrivit, cu gândurile 
potrivite. 

— În momentul în care am căzut în Piaţa Sfântul Petru, spuse 
papa, am avut un presentiment intens că voi fi salvat, iar 
această certitudine nu m-a părăsit niciodată. Fecioara Maria 
însăși a intervenit în acea zi și mi-a permis să supraviețuiesc. 
Cred acest lucru, din toată inima. Și, să mă ierte Dumnezeu, 
dar le sunt dator sovieticilor. Nu doar pentru ceea ce mi-au 
făcut mie, ci pentru ceea ce le-au făcut atâtor milioane de 
oameni atâta timp. L-am iertat pe așa-zisul meu asasin. Am fost 


în celula lui, am îngenuncheat și m-am rugat împreună cu el, 
iar el a plâns pentru păcatul său. Acum este timpul ca și aceia 
care l-au trimis să își cunoască păcatul. 

Văzu determinare în privirea lui loan Paul, care părea 
pregătit de luptă. Și el era. La șaptezeci și unu de ani, nu se 
simţise niciodată mai bine. Înfăţișarea i se înviorase după 
tentativa de asasinare, ca și cum ar fi renăscut cu adevărat. 
Citise ce spuseseră specialiștii. Perspectivele președinției sale 
păreau scăzute. În deceniile din urmă, greutatea funcţiei 
anihilase mulţi oameni buni. Kennedy murise. Vietnamul îl 
îndepărtase pe Johnson de birou. Nixon fusese forțat să 
demisioneze. Ford rezistase doar doi ani, iar Carter fusese 
trimis acasă după doar un mandat. Criticii îl numeau pe Ronald 
Reagan un cowboy nesăbuit, un actor bătrân, un bărbat care 
depindea de alţii ca să știe ce să facă. 

Dar se înșelau. 

Era un fost democrat care schimbase cu mult timp în urmă 
partidele, ceea ce însemna că nu se potrivea în niciun tipar 
politic clar. Mulţi se temeau și nu aveau încredere în el. Alţii îl 
dispreţuiau. Dar era al patruzecilea președinte al Statelor 
Unite, cu intenţia de a rămâne în funcţie încă șapte ani, și avea 
de gând să folosească acel timp pentru un singur scop. 

Acela de a pune capăt imperiului malefic. 

Asta era exact ceea ce Uniunea Republicilor Sovietice 
Socialiste reprezenta. Dar nu o putea face singur. Și nici nu va 
trebui. Avea acum un aliat. Unul cu două mii de ani de 
experienţă cu tiranii. 

— Voi menţine presiunea din partea mea, spuse el. Şi 
politică, și economică. lar dumneavoastră de cealaltă parte cu 
încurajare spirituală. Încă o călătorie în Polonia ar fi bună, dar 
nu încă. Într-un an, cam așa. 

loan Paul își vizitase deja patria o dată, în 1979. Trei 
milioane de oameni veniseră la slujbă în Piaţa Victoriei din 
Varşovia. În calitate de candidat pentru Casa Albă privise 
evenimentul la televizor, în timpul căruia bărbatul în alb 
coborâse din avionul papal și sărutase pământul. Își amintea 
clar ce spusese papa compatrioţilor săi iar și iar. 

Nu vă fie teamă! 

Şi realiză atunci ce poate liderul religios al unui miliard de 
oameni să înfăptuiască, în particular unul ce deţinea inimile și 


minţile a milioane de polonezi. Era unul dintre ei. Ei ar asculta 
ce avea el de spus. Dar papa nu putea fi niciodată evident. În 
schimb, mesajul de la Roma trebuie să fie mereu unul al 
adevărului, al dragostei și al păcii. Există un Dumnezeu și este 
dreptul inalienabil al oricui să I se închine acestuia. Moscova ar 
ignora asta la început, dar în cele din urmă ar răspunde cu 
ameninţări și violenţă, iar contrastul dintre cele două mesaje ar 
spune multe. Și în timp ce s-ar întâmpla asta, America ar 
încuraja reforma în blocul răsăritean, ar finanța reforme pentru 
piaţa liberă și ar izola Uniunea Sovietică atât economic, cât și 
tehnologic, încet, dar sigur, conducându-i spre faliment. S-ar 
juca cu paranoia și frica pe care comunismul iubea să le 
exploateze la alţii, dar cărora nu le putea face faţă. 

Un război perfect pe două fronturi. 

Verifică ceasul. 

Vorbeau cam de cincizeci de minute. 

Fiecare dintre ei părea că înţelege atât misiunea, cât și 
responsabilitățile individuale. Era timpul pentru mișcarea 
finală. Se ridică și întinse o mână peste masă. 

Papa, de asemenea, se ridică în picioare. 

Spuse: 

— Fie ca amândoi să ne putem duce până la capăt cu succes 
responsabilitățile față de omenire. 

Papa încuviinţă din cap și din nou își strânseră mâinile. 

— Împreună, spuse el. Vom elimina URSS. 


ÎN PREZENT 


CAPITOLUL UNU 
LACUL BAIKAL, SIBERIA 
VINERI, 18 IANUARIE 
ORA 15:00 


Experienţa amară îl învățase pe Cotton Malone că a te afla 
într-un loc necunoscut însemna să ai probleme. 

Iar astăzi nu era o excepţie. 

Intoarse avionul cu 180 de grade pentru a arunca o privire în 
jos înainte de a ateriza. Sfera palidă a unui soare alămiu atârna 
jos spre vest. Lacul Baikal era acoperit de gheaţa iernii, 
suficient de groasă pentru a-l traversa cu mașina. Observase 
deja camioane, autobuze și mașini cu pasageri, mergând cu 
viteză în toate direcţiile peste crăpăturile de un alb ca laptele, 
urmele roţilor lor delimitând autostrăzi temporare. Alte mașini 
erau parcate în jurul găurilor de pescuit. Își amintea din istorie 
că la începutul secolului XX fuseseră întinse linii de cale ferată 
peste gheaţă pentru a muta provizii spre est în timpul 
războiului ruso-japonez. 

Statisticile lacului păreau supranaturale. Format într-o 
depresiune tectonică în urmă cu treizeci de milioane de ani, e 
cunoscut drept cel mai vechi rezervor de apă dulce, deţinând o 
cincime din cantitatea de apă a planetei. Este alimentat de trei 
sute de râuri, dar numai unul curge mai departe din el. Are 
aproape 650 de kilometri în lungime și 80 de kilometri în lăţime 
și o adâncime de aproximativ 1.500 de metri. Linia țărmului 
măsoară în jur de 2.000 de kilometri și suprafaţa lui cristalină 
este presărată cu treizeci de insule. Pe hartă arată ca o 
semilună în sudul Siberiei, situată la 3.200 de kilometri la vest 
de Pacific și 5.100 de kilometri la est de Moscova, aproape de 
granița Mongoliei. Patrimoniu mondial. Ceea ce deopotrivă îl 
făcu să bată în retragere, pentru că și aceasta însemna 
probleme, de obicei. 

Iarna preluase puterea atât asupra apei, cât și a pământului. 
Temperatura stăruia exact la zero grade, era zăpadă peste tot, 
dar din fericire nu ningea momentan. Acţionă comenzile și 
cobori la 200 de metri. Aerul călduţ din sistemul de încălzire al 
cabinei îi bătea în picioare. Avionul fusese oferit de forțele 
aeriene rusești dintr-un mic aeroport din afara Irkutsk. De ce 
era atât de multă cooperare ruso-americană nu știa, dar 


Stephanie Nelle îi spusese să profite de ea. De obicei, erau 
necesare vize pentru intrarea în Rusia. Folosise vize false de 
multe ori pe vremea când era agent Magellan Billet. Vama 
putea fi de asemenea o problemă. Dar de data asta nu fusese 
niciun document, și nici nu îi împiedicase vreun oficial sosirea. 
În schimb, intrase în ţară în zbor, într-un avion de luptă rusesc 
Suhoi / HAL, o versiune nouă cu două locuri, spre o bază 
aeriană la nord de Irkutsk, unde erau aliniate pe pistă douăzeci 
și cinci de bombardiere cu rază medie Tupolev Tu-22M. Un 
petrolier Ilyushin II-78 făcuse realimentarea pe traseu. Un 
elicopter îl așteptase la baza aeriană și îl dusese către sud, 
unde era avionul. 

Avionul An-2 avea un singur motor, două perechi de aripi, o 
cabină de pilotaj închisă și o cabină în spate suficient de mare 
pentru a încăpea doisprezece pasageri. Fuzelajul subţire de 
aluminiu al acestuia tremura constant de la o elice cu patru 
lame care își crea o cale agitată prin aerul îngheţat. Ştia puţine 
despre acest cal de povară rusesc din al Doilea Război Mondial, 
care zbura încet și constant, cu nimic special la comenzi, acesta 
fiind echipat cu schiuri ce îi permiseseră să decoleze de pe un 
câmp înzăpezit. 

Finaliză întoarcerea și reajustă cursul către nord-est, ocolind 
o zonă împădurită. Bolovani mari, precum colții unui animal, 
ieșeau în afară neregulat de pe creste. De-a lungul unei pante 
îndepărtate, razele soarelui licăreau pe falange de linii 
electrice de înaltă tensiune. Dincolo de malul lacului, terenul 
varia de la pământ plat, punctat de mici case de lemn grupate 
împreună, la păduri de mesteacăn, brad și zadă și până la 
munţi acoperiţi de zăpadă. Observă chiar și niște vechi baterii 
de artilerie situate pe o culme muntoasă. Venise să examineze 
un grup de clădiri aproape de malul estic, imediat la nord, de 
unde râul Selenga își încheia lunga călătorie din Mongolia. 
Gura râului, plină de nisip, forma o deltă impresionantă cu 
canale, insule și trestie, toate îngheţate într-o dezordine rigidă. 

— Ce vezi? îl întrebă Stephanie Nelle prin cască. 

Sistemul de comunicaţii al lui An-2 era conectat prin 
telefonul său pentru a putea vorbi. Fosta lui șefa monitoriza 
lucrurile din Washington, D.C. 

— Multă gheaţă. E incredibil cum un lac atât de adânc poate 
fi îngheţat așa bocnă. 


Vapori de un albastru intens păreau încorporaţi în gheaţă. 
Un vârtej de zăpadă trecu peste suprafaţă, sclipind ca un 
diamant în soare. Reveni și studie clădirile de jos. Fusese 
informat despre locaţie cu imagini prin satelit. 

Acum avea o vedere de ansamblu. 

— Casa principală e departe de sat, poate la jumătate de 
kilometru la nord, spuse el. 

— Vreo activitate? 

Satul cu case din bușteni părea liniștit, doar fuioarele de fum 
ce ieșeau răsucindu-se din hornuri erau un indiciu că sunt 
locuite. Colonia se întindea fără să aibă un centru, un singur 
drum negru intrând și ieșind din ea, conturat de zăpadă. O 
biserică cu ziduri din plăci galbene și roz și două cupole în 
formă de ceapă dominau centrul. Era amplasată aproape de 
mal, o plajă cu pietricele separând casele de lac. I se spusese 
că malul de est era mai puţin vizitat și mai puţin populat. Doar 
80.000 de oameni locuiau în cincizeci și ceva de comunităţi. 
Zona de sud a lacului devenise o atracţie turistică, populară 
vara, dar restul țărmului, întinzându-se pe sute de kilometri, 
rămânea izolat. 

Acesta era și motivul pentru care locul de mai jos exista. 

Locuitorii lui numeau orășelul Chayaniye, care însemna 
„speranţă”. Singura lor dorinţă era să fie lăsaţi în pace, iar 
guvernul rus, timp de douăzeci de ani, îi găzduise. Ei erau 
Gărzile Roșii. Ultimul bastion de comuniști înfocaţi rămași în 
noua Rusie. 

Aflase că principala casă era o dacea! veche. Orice lider 
sovietic respectabil, până la Lenin, deținuse un loc la ţară, iar 
cei care administraseră provinciile din estul îndepărtat nu 
făcuseră excepţie. Cea de mai jos se afla pe niște stânci ce 
ieșeau din lacul îngheţat, la capătul unui drum negru 
întortocheat ce trecea printr-o reţea densă de pini acoperiţi de 
zăpadă. Și nu era deloc o cabană mică de lemn cu grădină. Cu o 
faţadă de culoare galben-brună, fusese construită din ceea ce 
părea a fi cărămidă și beton, cu două etaje și cu acoperiș de 
ardezie. Două vehicule cu patru roţi erau parcate într-o parte. 
Un fum gros se ridica din hornurile ei și ale altor câteva 
dependinţe din lemn. 

Nu se vedea nicio persoană. 


1 Dacea - tip de locuinţă folosită pe post de casă de vacanţă în Rusia. (n.red.) 


Își finaliză trecerea și se retrase la vest înapoi peste lac 
pentru încă un raid strâns. Îi plăcea să zboare și avea talent la 
manevrarea mașinilor în mișcare. În scurt timp avea să se 
folosească de schiuri și să aterizeze pe gheaţă opt kilometri la 
sud lângă orășelul Babushkin, apoi să îl conducă până la docul 
său, care, i se spusese, nu făcea faţă circulaţiei pe apă în 
perioada asta a anului. Acolo îl aștepta transportul pe pământ, 
așa încât putea să se îndrepte spre nord pentru o privire mai 
îndeaproape. 

Zbură peste Chayaniye și dacea încă o dată, coborând pentru 
o apropiere finală de Babushkin. Știa despre Marele Marș 
Siberian din timpul războiului civil din Rusia. Treizeci de mii de 
soldaţi se retrăseseră peste Baikalul îngheţat, cea mai mare 
parte din ei murind în această operaţiune, trupurile lor 
rămânând blocate în gheaţă până în primăvară, când în final au 
dispărut în apele adânci. Era un loc sălbatic, brutal. Ce spusese 
odată un scriitor? „Insolent cu străinii, răzbunător cu cei 
nepregătiţi.” 

Şi putea crede acest lucru. 

O sclipire îi distrase atenţia de la pinii și zadele înalte, ale 
căror ramuri verzi se aflau într-un contrast puternic cu 
pământul alb de sub ele. Ceva zbură din copaci, aruncat înspre 
el, lăsând o dâră de fum. 

O rachetă? 

— Am probleme, spuse el. Cineva trage în mine. 

O reacţie instinctivă din anii de experienţă îl puse pe pilot 
automat. Se înclină brusc dreapta și cobori mai mult, pierzând 
altitudine. An-2-ul era manevrat ca un tir, așa că se înclină mai 
abrupt pentru a crește picajul. Omul care îi înmânase avionul 
mai devreme îl avertizase să ţină strâns dispozitivele de 
comandă, și avusese dreptate. Avionul se zgâlţâia ca un taur la 
rodeo. Fiecare nit părea a fi pe cale de a se desface de la 
vibrații. Racheta bubui, tăind ambele aripi stângi. Fuzelajul se 
cutremură de la impact, dar reuși să-l oprească din picaj și 
analiză daunele. Doar ceva material acoperea suprafeţele de 
ridicare și multe dintre traverse erau acum expuse și avariate, 
margini zdrențuite fluturând în curentul de aer. 

Stabilitatea deveni imediat o problemă. 


Avionul se legănă, iar el se luptă să menţină controlul. Se 
îndrepta acum direct către un vânt nordic aspru, cu o viteză de 
zbor mai mică de 50 de noduri. Pericolul stagnării deveni real. 

— Ce se întâmplă? întrebă Stephanie. 

Manșa trepida în continuare, dar o ţinu strâns și câștigă 
altitudine. Motorul vuia ca un huruit de motociclete, iar elicea 
se învârtea luptându-se să îl ţină în zbor. 

Auzi un bolborosit. 

Apoi un rateu. 

Ştia ce se întâmplă. Elicea era suprasolicitată de motorul 
care i se împotrivea. 

Circuitele electrice ale comenzilor se întrerupeau. 

— Am fost lovit de o rachetă sol-aer, îi spuse lui Stephanie. 
Pierd controlul și mă duc în jos. 

Motorul muri. 

Toate instrumentele încetară să mai meargă. 

Ferestrele cabinei de pilotaj se dezmembrară, iar scaunul 
copilotului dispăru. Privi în jos și văzu doar gheaţa albastră a 
lacului Baikal. An-2-ul se transformă repede dintr-un avion în 
patru tone de fier contorsionat. 

Ingrozit se gândi: așa avea să moară? 


CAPITOLUL DOI 
WASHINGTON, D.C. 
ORA 2:20 


Stephanie Nelle se holba la difuzorul de pe birou. Legătura ei 
directă cu telefonul lui Cotton se întrerupse. 

— Ești acolo? întrebă ea din nou. 

Doar liniștea continua să îi răspundă. 

Ultimele cuvinte ale lui Cotton îi răsunau în urechi. 

„Pierd controlul și mă duc în jos.” 

Se holba peste birou la Bruce Litchfield, actualul procuror 
general și șeful ei pentru încă două zile. 

— Are probleme. Cineva i-a doborât avionul cu o rachetă sol- 
aer. A 

Lucra dintr-un birou din Departamentul de Justiţie. In mod 
normal ar fi fost ascunsă în interiorul propriului ei spaţiu 
securizat la sediul Magellan Billet în Atlanta. Dar acest lucru 
nu mai era posibil, căci odată cu învestirea iminentă a unui nou 
președinte, fusese trimisă în nord, în Washington, D.C. 

Şi știa de ce. 

Pentru ca Litchfield să poată fi cu ochii pe ea. 

În decembrie, Harriett Engle, care ocupase funcţia de al 
treilea procuror general al președintelui Danny Daniels, își 
înmânase demisia. Cele două mandate ale administraţiei 
Daniels se încheiaseră și nu numai că urma să vină un nou 
președinte, dar un nou partid preluase controlul atât asupra 
Casei Albe, cât și asupra Congresului. Danny se străduise din 
greu ca omul său să fie ales, dar eșuase. Părea că magia 
Daniels se aplica doar asupra propriei persoane. Litchfield era 
aici la această oră inumană pentru că era temporar la comanda 
atât a Departamentului de Justiţie, cât și a ceea ce mai 
rămăsese din Magellan Billet. 

Cu două luni în urmă, imediat după Ziua Recunoștinței, 
fusese informată nu doar că va fi demisă din poziţia de director 
al Magellan Billet, ci și că întreaga unitate avea să fie 
desființată. Noul procuror general, care urma să fie confirmat 
de Senat săptămâna următoare, declarase deja că el consideră 
Billet un duplicat al celorlalte nenumărate unităţi de informaţii 
și contrainformaţii care populau guvernul. Departamentul de 


Justiție nu mai avea nevoie de acele servicii, așa că Billet avea 
să fie desființată și agenţii ei, risipiţi. 

— Lasă-i pe ruși să se ocupe de asta, spuse Litchfield. Ne-au 
cerut ajutorul, tu l-ai oferit, acum e problema lor. 

— Doar nu vorbeşti serios. Avem un om la pământ. Nu ne 
bazăm pe alţii să aibă grijă de unul de-al nostru. 

— Așa facem noi aici. Și nu uita, tu l-ai trimis pe Malone 
acolo fără acordul meu. 

— Președintele Statelor Unite mi-a cerut s-o fac. 

Litchfield păru netulburat. 

— Tu și cu mine am căzut de acord că toate deciziile 
operaţionale vor fi luate de mine. Dar asta nu s-a întâmplat. Și 
știm amândoi de ce. Pentru că eu nu aș fi autorizat asta. 

— Nu aveam nevoie de autorizaţia ta. 

— În realitate, aveai. Știi că există un acord de lucru conform 
căruia administraţia actuală va ţine la curent noua 
administraţie cu toate informaţiile, toate deciziile operaţionale, 
începând cu săptămâna trecută, vor fi luate împreună. Este de 
datoria mea să informez în permanenţă noua administraţie. Cu 
toate acestea, din nu știu ce motive, această operaţiune a 
devenit unilaterală peste graniţă. 

Litchfield avea o carieră respectabilă în Justiţie de 
optsprezece ani. Era numit de către Daniels, confirmat de 
Senat, și fusese procuror general adjunct în ultimii cinci ani. 
Noul procuror general urma să decidă cine avea să fie păstrat 
la nivelul cel mai înalt. Stephanie știa că Litchfield făcea 
manevre pentru un post înalt, așa încât, atunci când procurorul 
general numit de noul președinte își exprimase dorința de a 
pune capăt Agenţiei Magellan Billet, Litchfield profitase de 
ocazie pentru a demonstra că poate juca cu noua echipă. În 
orice altă situaţie nu ar fi tolerat acest nivel de intervenție 
birocratică, dar cum învestirea era atât de aproape, totul 
devenise instabil. Autoritatea era în schimbare. Schimbarea era 
la ordinea zilei, nu consecventa. 

— Ai încercat să ţii treaba asta ascunsă, spuse Litchfield. Dar 
am aflat oricum. De aceea sunt aici la miezul nopţii ăsteia 
nenorocite. Cu sau fără permisiunea Casei Albe, s-a terminat. 

— Mai bine ai spera să nu scape Cotton, spuse ea, cu o egală 
nepăsare. 

— Asta ce vrea să mai însemne? 


— Nu vrei să știi. 

— Informează-i pe ruși despre ceea ce s-a întâmplat, spuse 
el. Lasă-i pe ei să se ocupe. Și nici nu ai explicat vreodată de ce 
președintele l-a vrut pe Malone acolo, în primul rând. 

Nu, nu explicase, deși Litchfield ar fi înţeles cu siguranţă 
importanţa faptului de a face cuiva o favoare. „Moneda 
regatului” o numeau în Washington, D.C. O favoare făcută este 
o favoare întoarsă. Așa funcționau lucrurile, în special cu ani în 
urmă, când înființase ea Billet. Pe atunci, cei doisprezece 
agenţi ai săi erau avocaţi, fiecare instruit în plus în informaţii și 
spionaj. Cotton fusese unul dintre primii ei angajaţi, adus din 
marină și ofițer de poliţie judiciară cu diplomă în drept de la 
Georgetown. Lucrase pentru ea doisprezece ani înainte de a se 
pensiona anticipat și de a se muta în Copenhaga, unde acum 
deţinea un anticariat. Periodic în ultimii ani, din cauza situaţiei 
financiare, revenise în lumea ei. Recent îl angajase pe bază de 
contract de colaborare. Sarcina de astăzi, o simplă misiune de 
recunoaștere, era una dintre acele angajări. 

Dar ceva nu a mers bine. 

— Fă să se întâmple, îi spuse el. 

Pe naiba. 

— Bruce, sunt deocamdată șefa acestei agenţii încă două zile. 
Până atunci, o conduc așa cum consider eu de cuviinţă. Dacă 
nu îți place, concediază-mă. Dar apoi va trebui să dai explicaţii 
la Casa Albă. 

Ştia că ameninţarea nu putea fi ignorată. Danny Daniels era 
încă președinte și Billet fusese agenţia sa preferată de ceva 
timp. Litchfield era un codoș tipic Washington, D.C. Singurul 
său scop era să supravieţuiască și să-și menţină slujba. Cum 
realiza acest lucru nu conta. Ea avusese de-a face cu el doar de 
câteva ori în trecut, dar auzise cum că era un oportunist. Așa 
că ultimul lucru pe care și-l dorea era o dispută cu președintele 
Statelor Unite, pe care nu numai că ar fi pierdut-o, dar ar fi 
atras atenţia. Dacă omul acesta voia să facă parte din noua 
administraţie, trebuia mai întâi să supraviețuiască celei vechi. 

— Uite ce e, nu mi-o lua în nume de rău, dar timpul tău s-a 
scurs, îi spuse el. La fel și al președintelui. Nu puteţi să o lăsaţi 
baltă? Da, ești la conducerea Billet. Dar nu mai lucrează niciun 
agent pentru tine. Toţi au plecat, doar tu ai mai rămas. Nu mai 


e nimic de făcut decât puţină curăţenie. Du-te acasă. 
Pensionează-te. Distrează-te. 

Se gândise la asta. Începuse să lucreze la stat în 
administraţia lui Reagan, apoi se mutase în Justiţie și în cele 
din urmă i se încredințase Magellan Billet. Condusese agenţia 
pentru mult timp, dar acum totul părea că s-a terminat. Sursele 
ei îi raportaseră că cele zece milioane de dolari necesare 
pentru a finanța Billet urmau să fie redirecţionate către 
informare socială, relaţii publice și alte mijloace pentru a 
consolida imaginea noului procuror general. Se pare că acest 
lucru era considerat mult mai important decât munca de 
spionaj sub acoperire. Justiţia avea să lase spionajul pe mâinile 
CIA, NSA și ale celorlalte agenţii importante. 

— Spune-mi, Bruce, cum e să fii al doilea? Niciodată 
căpitanul, mereu locotenentul. 

El clătină din cap. 

— Esti o jigodie bătrână și insolentă. 

Ea rânji. 

— Insolentă? Desigur. Jigodie? Probabil. Dar nu sunt bătrână. 
În schimb sunt directorul Magellan Billet, pentru încă două zile. 
Poate că sunt ultimul angajat rămas, dar sunt încă la 
conducere. Așa că ori mă concediezi, ori ieși naibii afară de 
aici. 

Și vorbea foarte serios. 

În special partea cu „nu bătrână”. Până în ziua de azi dosarul 
ei personal nu conţinea nicio referinţă la vârstă, doar 
menţiunea INDISPONIBIL în spaţiul desemnat pentru data 
nașterii. 

Litchfield se ridică. 

— Bine, Stephanie. O să facem ca tine. 

Nu o putea concedia acum și știau amândoi asta. Dar o putea 
face la amiază, pe 20 ianuarie. De aceea autorizase plecarea 
imediată a lui Cotton spre Rusia fără a cere permisiune. Noul 
procuror general se înșela. Departamentul de Justiţie avea 
nevoie de Magellan Billet. Obiectivul ei fusese diferit de al 
celorlalte agenții de informaţii. De aceea sediul ei se afla la 885 
kilometri la sud, în Atlanta, departe de politicile din 
Washington, D.C. Acea decizie, luată de ea cu ani în urmă, 
generase atât independenţă, cât și eficienţă, și era mândră de 
acea moștenire. 


Litchfield părăsi camera, dar avea dreptate în legătură cu un 
lucru. Toți agenţii ei plecaseră, iar birourile din Atlanta se 
închideau. 

Nu avea intenţia de a ocupa vreun alt post în Justiţie sau de a 
permite să fie concediată. În schimb, avea de gând să își dea 
demisia. Era timpul să încaseze pensia și să găsească altceva 
cu care să-și ocupe timpul. Nici vorbă să stea degeaba acasă 
toată ziua. 

Mintea ei lucra intens, analizând situaţia cu încredere. 
Cotton avea probleme și ea nu se baza pe ajutorul rușilor. Nu îi 
plăcuse în mod deosebit să aibă încredere în ei la început, dar 
nu avusese de ales. Toate riscurile îi fuseseră explicate lui 
Cotton, care o asigurase că va rămâne în alertă. Acum se pare 
că mai avea o singură variantă. 

Se întinse după telefonul mobil. 

Și trimise un mesaj. 


CAPITOLUL TREI 
VIRGINIA 
ORA 2:40 


Luke Daniels iubea luptele, dar ce băiat de la ţară din 
Tennessee nu le iubea? Se bucurase de multe în liceu, mai ales 
de cele pentru o fată, apoi le savurase și mai mult pe parcursul 
celor șase ani ca infanterist. În ultimul an fusese agent la 
Magellan Billet, dar din păcate acele zile se sfârșiseră. Primise 
deja ordinul de transfer la Agenţia de Informaţii a 
Departamentului Apărării, prima lui zi de muncă fiind lunea 
viitoare, la o zi după ce noul președinte prelua mandatul. 

Până atunci, era oficial în permisie. 

Și totuși, iată-l aici, în primele ore ale dimineţii, urmărind o 
altă mașină. 

Unchiul său, actualul președinte al Statelor Unite, îi ceruse 
personal ajutorul. De obicei, el și unchiul său nu cădeau de 
acord, dar, în ultima vreme, amândoi se străduiau să meargă 
bine relaţia dintre ei. Adevărul fie spus, era bucuros să ajute. 
Ținea la Magellan Billet și îi plăcea de Stephanie Nelle. Ei îi 
fusese atribuită o afacere nedreaptă de către o mână de 
politicieni care credeau că se pricep mai bine. Unchiul Danny 
era forţat să plece, cariera sa politică fiind încheiată. Și totuși, 
se pare că mai era o problemă, încă un lucru ce atrăsese 
atenţia atât președintelui, cât și a lui Stephanie. 

În mod caracteristic, nu îi fuseseră date prea multe explicaţii 
privind motivul pentru care urmărea mașina. Tinta sa era un 
cetățean rus numit Anya Petrova, o blondă voluptuoasă, cu 
trăsături fine, faţa în formă de migdală și pomeţi înalți. Avea 
picioare lungi și musculoase, ca de dansatoare, mișcări sigure 
și calculate. Costumul ei preferat părea să fie o pereche de 
Levi's băgaţi într-o pereche de ghete înalte până la genunchi. 
Fără machiaj, ceea ce îi dădea un ușor aer de severitate, poate 
intenţionat. Era destul de tulburătoare și și-ar fi dorit să o 
întâlnească în alte circumstanțe. Nu fusese chiar așa de 
neplăcut să o urmărească în ultimele două zile. 

Se pare că îi plăcea Cracker Barrel, vizitându-l de două ori 
azi, prima dată pentru prânz, iar a doua pentru cină, cu câteva 
ore în urmă. După masă își petrecuse timpul într-un motel din 
Virginia, la vest de Washington, D.C., chiar lângă autostrada 


66. Unchiul Danny îi oferise toate informaţiile pertinente. Avea 
treizeci și patru de ani, era iubita lui Aleksandr Zorin, un fost 
ofițer KGB în vârstă, care acum locuia în sudul Siberiei. Se pare 
că nimeni nu îi dăduse prea multă atenţie lui Zorin până acum 
o săptămână. Apoi ceva îi speriase atât pe ruși, cât și pe 
unchiul Danny, suficient cât Luke să fie trimis câine de 
vânătoare, iar Cotton Malone să fie trimis peste hotare ca agent 
de încredere. 

„Ai grijă să nu te vadă!”, îi spusese președintele. „Stai cu ea. 
Oriunde se duce. Poţi să te descurci?” 

Unchiul lui era ţâfnos, dar trebuia să admită că știa cum să 
conducă lucrurile. Ţara avea să-i ducă dorul, așa cum Luke 
avea să ducă dorul locului său de muncă anterior. Nu era 
nerăbdător în privința Agenţiei de Informaţii a Departamentului 
Apărării. După finalizarea liceului, a evitat facultatea, s-a 
înrolat în armată și în sfârșit găsise o casă la Billet. 

Din păcate, acum se terminase. 

Era cam la un kilometru și jumătate în spatele țintei, 
păstrând o distanţă respectabilă întrucât erau puține mașini pe 
autostradă, noaptea de iarnă fiind senină și calmă. În urmă cu 
jumătate de oră, în timp ce supraveghea motelul, Anya ieșise 
brusc cărând un topor și plecă, conducând spre vest spre 
Virginia. Erau acum lângă Manassas și ea semnaliză către o 
ieșire de pe autostradă. El o urmări, ajungând la capătul 
rampei după ce ea întoarse spre sud pe o autostradă rurală cu 
două benzi. Trebuia să lase un spaţiu mai mare între ei aici, din 
moment ce erau departe de o autostradă intens circulată. 

Unde oare se îndrepta în miezul nopţii? 

Cu un topor? _ 

Se gândi să îl sune pe unchiul Danny și să îl trezească. Li 
fusese pus la dispoziție un număr de telefon direct și i se 
ordonase să raporteze imediat orice, dar tot ce făcuseră până 
acum era să iasă la o plimbare cu mașina prin ţară. 

Anya, la 800 de metri mai în faţă, întoarse din nou. 

Nu venea nicio mașină din nicio direcţie, de jur-împrejur era 
întuneric beznă, așa că stinse farurile și se apropie de punctul 
în care mașina ei virase de pe autostradă. 

Se afla la volanul mândriei și bucuriei sale: un Mustang 
argintiu din 1967, un dar pe care și-l făcuse singur pe când era 
încă în armată. Îl ţinuse ascuns într-un garaj de lângă 


apartamentul său din Washington, D.C. și era unul dintre 
puţinele lucruri pe care le avea și la care ţinea cu adevărat. Îi 
plăcea să o conducă în timpul liber pe care Stephanie Nelle îi 
obliga pe toţi agenţii Magellan Billet să îl ia o dată la patru 
săptămâni. Plătise aproape 25.000 de dolari pentru ea unui tip 
disperat după bani gheaţă, un chilipir având în vedere cât se 
cerea pe piaţă. Venise în stare perfectă, cu o cutie de viteze 
manuală cu patru trepte și un motor V-8 îmbunătăţit de 320 
cai-putere. Nu era cel mai bun motor pe benzină, dar mașina 
asta fusese construită pentru a te bucura de ea pe vremea când 
combustibilul costa douăzeci și cinci de cenți pe galon. 

Văzu o alee, încadrată de piloni masivi de piatră, acoperită 
cu o arcadă din fier forjat. O poartă de fier atârna strâmb, iar 
dincolo de ea o alee pavată ducea spre niște copaci întunecaţi. 
Nici vorbă să poată conduce într-acolo, din moment ce nu avea 
nicio idee cât de departe ducea aleea sau ce îl aștepta acolo. 
Tactica cea mai bună era să meargă pe jos, așa că intră pe alee, 
trecu de intrare și parcă între copaci, neaprinzând niciun 
moment farurile. Cobori din Mustang și închise încet portiera. 
Era o noapte rece, dar nu geroasă. Statele Atlanticului mijlociu 
se bucurau de o iarnă neobișnuit de blândă, ninsorile grele din 
ultimii ani ocolindu-le până acum. Purta reiaţi groși și un 
pulover, o jachetă căptușită și mănuși. Pistolul său marca 
Beretta primit de la Magellan Billet era într-un toc la umăr. Nu 
avea lanternă, dar avea un telefon care era suficient în caz de 
nevoie. Se asigură totuși că telefonul era pe modul silențios. 

Porni cu pași mărunți și repezi. 

Drumul de vreo 200 de metri ducea la o casă uriașă cu două 
etaje, cu multe anexe și dependinţe. La stânga ei se întindea un 
câmp cu iarbă îngheţată acoperită de chiciură. O mișcare îi 
atrase atenţia și observă o bufniţă zburând peste câmp. Își 
amintea foarte bine de ele din copilăria lui în zona rurală a 
Tennessee. Stele ascuţite ca acele punctau cerul negru ca de 
catifea și doar un sfert de lună strălucea pe cer. Observă o 
mașină parcată în faţa casei și lumina unei lanterne lângă ușa 
principală. Se întrebă cine locuia aici, din moment ce nu era 
niciun nume, cutie poștală sau orice altceva care să identifice 
adresa. 

Continuă să meargă pe lângă copaci și își croi drum printre 
tufișurile încâlcite. Era un frig pătrunzător, dar efortul și 


emoţiile crescânde îl făceau să transpire. Numără peste treizeci 
de ferestre cu câte 16 ochiuri de-a lungul fațadei principale. Nu 
era aprinsă nicio lumină nicăieri. Auzi un zgomot, ca de metal 
pe metal, apoi ca de lemn care se rupe. Văzând lumina 
lanternei la o distanță de 50 de metri dispărând în casă, se 
rezemă de un copac și privi de după trunchiul lui. Se întrebă 
despre lipsa de politeţe cu care intrase, dar, apropiindu-se de 
casă, realiză că era în paragină și abandonată. Exteriorul era în 
stil victorian. Șindrilele erau în mare parte intacte, iar zidurile, 
pline de mucegai și scorojite de vreme. Câteva dintre ferestrele 
de la parter erau acoperite cu placaj, dar cele de la primul etaj 
erau expuse în totalitate. Era plin de buruieni și tufișuri, ca și 
cum nimeni nu îngrijise acest loc de multă vreme. 

Cu siguranţă și-ar fi dorit să știe cine o deținuse. Și de ce o 
vizita un cetăţean rus în miezul nopţii? Exista o singură 
modalitate de a afla, așa că ieși din păduricea de la marginea 
drumului și se apropie de intrarea din față, unde ușile din panel 
gros fuseseră deschise cu forţa. 

Își scoase pistolul, apoi intră, pășind cu grijă într-un hol 
spaţios, a cărui podea era încă acoperită de un covor. Erau și 
câteva piese de mobilier. O scară ducea în sus, iar ușile 
deschise conduceau către camere învecinate în care atârnau 
jaluzele. Vopseaua se cojise, tencuiala se fărâmiţase, tapetul 
era umflat în prea multe locuri pentru a le putea număra, 
rămășițele lui amintind cu greu de ceea ce fusese odată. 

In față se vedea un culoar. 

Ascultă, simțindu-se de parcă se afla într-un cavou, apoi auzi 
un sunet. 

Un pocnet, din partea cealaltă a parterului. 

Raze de lumină apărură pe culoar la 15 metri mai în faţă. 

Inaintă cu grijă, folosindu-se de zgomotele din camera 
îndepărtată ca acoperire pentru pașii săi. Lui Anya Petrova 
părea că nu îi pasă de zgomote. Cel mai probabil presupunea 
că nu era nimeni pe o distanţă de câţiva kilometri. Și în mod 
normal ar fi avut dreptate. 

Se îndreptă spre ușa deschisă de unde venea lumina. Cercetă 
cu atenţie pe după tocul ușii și văzu un birou mare cu lambriuri 
și o bibliotecă pe un perete de la podea până în tavan, cu 
rafturi goale prăbușite sau atârnând strâmb. Aruncă o privire 
asupra tavanului. Era un tavan casetat, cu decoraţiuni din 


ipsos. Nu exista mobilă. Anya părea concentrată pe peretele 
îndepărtat, unde făcea o scobitură în lambriu, și nu în mod 
subtil. Ştia cu siguranţă să folosească toporul. Lanterna ei se 
afla pe podea, împrăștiind suficientă lumină cât să poată 
aprecia progresul. 

Sarcina lui era să privească, nu să intervină. 

„Nu te lăsa văzut!” 

Ea continuă să lovească, rupând bucăţi de lemn până ce 
apăru o gaură. El observă că era un perete interior, în spatele 
lui existând un spaţiu deschis. Ea își folosi gheata dreaptă 
pentru a crăpa mai mult lemnul, mări spărtura și inspecta zona 
cu lanterna. 

Puse jos toporul, apoi dispăru prin gaură. 


CAPITOLUL PATRU 
GIVORS, FRANŢA 
ORA 8:50 


Cassiopeia Vitt realizase prea târziu că ceva nu era în regulă. 
Cu două zile în urmă, pietrarii ei făcuseră o serie de găuri în 
calcar, nu cu bormașinile și burghiele pentru beton, ci în modul 
în care se făcea acum 800 de ani. O daltă lungă de metal în 
formă de stea, cu tăișul la fel de gros ca degetul mare al unui 
bărbat, fusese bătută în piatră, apoi întoarsă și bătută din nou, 
procesul fiind repetat iar și iar, până ce fusese făcut un canal 
curat de câţiva centimetri în adâncime. Găurile fuseseră făcute 
la o palmă distanţă, pe o suprafaţă de 10 metri de-a lungul 
stâncii. Nu fusese folosită nicio ruletă. Ca pe vremuri, fusese 
folosită o funie lungă cu noduri în acest scop. Apoi, fiecare 
cavitate fusese umplută cu apă, acoperită și lăsată să îngheţe. 
Dacă ar fi fost vară, ar fi fost umplute cu lemn ud sau despicate 
cu pene de metal. Din fericire, temperatura scăzuse suficient 
de mult încât Mama Natură să poată da o mână de ajutor. 

Cariera de piatră se afla la trei kilometri de proprietatea ei 
franțuzească. De aproape un deceniu muncise din greu pentru 
a construi un castel folosind doar unelte, materiale și tehnici 
specifice secolului al XIII-lea. Terenul pe care îl cumpărase 
fusese deţinut mai întâi de singurul rege canonizat al Franţei, 
Ludovic al IX-lea. Cuprindea nu doar ruinele castelului, ci și un 
alt mic castel pe care îl transformase în propria casă. Își 
denumise proprietatea Royal Champagne, după unul dintre 
regimentele de cavalerie ale lui Ludovic al XV-lea. 

Un turn zidit fusese odată simbolul puterii unui nobil, iar 
castelul din Givors fusese conceput ca o fortăreață cu pereti- 
cortină, șanț cu apă, forturi la colţuri și un turn principal 
imens. Demolat cu aproape trei sute de ani în urmă, 
reconstrucţia lui devenise misiunea vieţii ei. Şi exact ca în 
vremurile medievale, împrejurimile încă ofereau din abundență 
apă, piatră, pământ, nisip și lemn, tot ce era necesar pentru 
construcţie. Pietrari, cioplitori, zidari, tâmplari, fierari și olari, 
toți pe statul ei de plată, munceau șase zile pe săptămână, 
trăind și îmbrăcându-se exact ca în urmă cu opt secole. Locul 
era deschis publicului și taxele de intrare o ajutau să acopere 
din costuri, dar cea mai mare parte a lucrărilor fuseseră 


finanţate din vastele ei resurse, cu un deviz actualizat pentru 
încă douăzeci de ani necesari finalizării. 

Pietrarii examinară găurile, apa din interior fiind îngheţată 
bocnă, iar fisurile de expansiune care radiau spre exterior 
semnalând că totul era gata. Stânca era înaltă, iar suprafaţa ei 
era acoperită de crăpături, crevase și proeminențe. Cu luni în 
urmă extrăseseră toate materialele utilizabile de la nivelul 
solului. Acum erau la douăzeci de metri înălțime, pe o schelă 
construită din lemn și funie. Trei bărbaţi cu ciocane începură să 
lovească în chase-masse?-uri. Uneltele de impact arătau ca 
niște ciocane, dar o parte era forjată în două muchii ascuţite 
unite printr-o curbă concavă. Acea parte era amplasată pe 
stâncă, apoi lovită cu un ciocan pentru a imprima o linie. 
Trecând chase-masse-ul peste acea linie și lovind iar și iar, 
unde de șoc pulsau prin piatră, provocând despicături de-a 
lungul fisurilor naturale. Un proces anost, desigur, dar 
funcţiona. 

Stătea și privea cum oamenii manevrau chase-masse-urile, 
metal ciocnind pe metal, într-un ritm aproape liric. O serie de 
crăpături lungi indicau că se provocaseră suficiente fisuri. 

— E gata să se rupă, avertiză unul dintre pietrari. 

Acesta era semnalul pentru ceilalți să se oprească. 

Cu toţii stătură liniștiți și studiară suprafaţa stâncii ce se 
ridica încă douăzeci de metri deasupra lor. Testele arătaseră că 
această piatră de culoare gri-alb conţinea magneziu, ceea ce o 
făcea extrem de dură, perfectă pentru construcţii. Sub ei, o 
căruţă plină cu fân aștepta să ia bucăţile mari, acelea pe care 
un bărbat le putea căra de unul singur, să le ducă direct pe 
șantier. Fânul acţiona ca o căptușeală naturală pentru a 
preveni spargerea. Piesele mai mari aveau să fie cioplite aici, 
apoi transportate. Acesta era punctul zero pentru întregul ei 
demers. 

Ea privi cum crăpăturile crescură în lungime și frecvenţă, 
gravitația fiind acum aliatul lor. În sfârșit, o bucată de mărimea 
unui Mercedes se rupse și căzu din stâncă, prăbușindu-se mai 
la vale. Bărbaţii păreau mulţumiţi de efortul lor. La fel și ea. 
Multe blocuri de piatră puteau fi extrase din acea bucată. O 


2 Instrument francez de tăiat piatra care funcţionează pe bază de trimitere 
de unde de șoc, asemănător unui ciocan, folosit ca unealtă în Franţa, în Evul 
Mediu. (n.red.) 


cavitate largă rămase în stâncă, prima lor excavaţie la acest 
nivel. Acum aveau să se mute la stânga și la dreapta și să 
scoată mai mult calcar înainte de a ridica schela mai sus. li 
plăcea să-și privească oamenii la muncă, toţi îmbrăcaţi ca 
bărbaţii de pe vremuri, cu excepţia jachetelor și mănușilor 
moderne. La fel cum erau și caschetele și ochelarii de 
protecţie, condiţii asupra cărora asigurătorul ei insistase și pe 
care istoria trebuia să le ierte. 

— Bună treabă aţi făcut toţi! spuse maistrul. 

Ea dădu din cap aprobator. 

Bărbaţii începură să coboare pe suporturile de lemn. Ea 
zăbovi un moment și admiră cariera de piatră. Cei mai mulţi 
dintre muncitori lucrau cu ea de ani de zile. Plătea salarii bune, 
tot anul, și le oferea cazare și masă. Universitățile franțuzești 
puneau la dispoziţie practicanți în mod constant, toţi fiind 
nerăbdători să facă parte dintr-un proiect inovator. În timpul 
verii angaja personal sezonier, dar acum, în mijlocul iernii, 
rămâneau doar cei duri. Își rezervase ziua de astăzi pentru a fi 
pe șantier, începând cu această extracție. 

Trei dintre cei patru pereţi-cortină erau aproape terminati, 
iar piatra pe care tocmai o obținuse avea să contribuie în mare 
măsură la finalizarea celui de-al patrulea. 

Auzi o trosnitură, urmată de o alta. 

Nimic neobișnuit, din moment ce afectaseră integritatea 
stâncii. 

Se întoarse cu faţa spre stâncă. O altă serie de rupturi și 
pocnituri de deasupra îi atrase atenţia. 

— Fugiţi cu toţii! strigă la muncitorii de jos. Acum. Fugiţi! 

Flutură braţele semnalându-le să fugă de pe schelă. Nu-și 
dădea seama ce se întâmpla, dar precauţia părea cea mai bună 
alegere. Rupturile se auziră mai tare și mai repede, asemănător 
rafalelor unor arme automate din depărtare, un zgomot pe care 
îl știa prea bine. Trebuia să plece de acolo și se îndreptă către 
partea îndepărtată a platformei de unde era mai ușor de 
coborât. Dar o bucată de calcar se desprinse de stâncă și se 
prăbuși pe platformele de la nivelul de sus. Schela de lemn se 
clătină sub picioarele ei. Nu era nimic de care să se poată ţine 
și balansul era mare, așa că se culcă pe lemnul rece și se apucă 
de margini până când legănatul se diminua. Turnul care o ţinea 
suspendată părea să fi supravieţuit asaltului, legăturile sale din 


funie rezistaseră. Câteva voci de jos o întrebară dacă era în 
regulă. 

Se ridică în genunchi și privi într-o parte. 

— Sunt bine. 

Se ridică și se scutură de praf și mizerie. 

— O să fie nevoie să examinăm schela, strigă în jos. A fost o 
lovitură zdravănă. 

O nouă pocnitură îi atrase atenţia. 

Privi în sus și realiză ce se întâmpla. O piatră de deasupra 
locului din care tocmai extrăseseră se disloca dintr-un strat 
sedimentar, gravitația devenindu-le dușman și exploatându-le 
fiecare punct slab. Cu toată duritatea ei aparentă, piatra putea 
fi la fel de delicată ca și lemnul. 

Două explozii cutremurară peretele de piatră. 

Praf și grohotiș căzură de deasupra și umplură aerul. Un 
bolovan imens căzu și trecu razant pe lângă schelă. Nu putea 
fugi înainte, din moment ce asta ar fi dus-o direct în locul 
periculos. Așa că se întoarse și se grăbi către celălalt capăt al 
platformei. În spatele ei, mai mult calcar lovi platformele și 
rupse o parte din suporturi. 

Văzu că toţi muncitorii plecaseră din calea pericolului. 

Doar ea rămăsese. E 

O altă bucată imensă se izbi de grinzile de lemn. Într-un 
moment avea să nu mai aibă pe ce să stea. Privi în jos și 
observă căruţa cu fân, încă la locul ei, la zece metri dedesubt. 
Grămada părea suficientă, dar nu avea cum să știe sigur. 

Din păcate, nu avea de ales. 

Se aruncă cu capul înainte și se răsuci în aer astfel încât să-și 
protejeze coloana vertebrală. După calculele ei, fânul ar fi 
trebuit să fie chiar sub ea. Auzi turnul de lemn prăbușindu-se 
sub asaltul pietrei. Închise ochii și aşteptă. O secundă mai 
târziu ateriza în fân, care îi amortiză impactul și o opri brusc. 
Deschise ochii, întinsă cu faţa în sus, și ascultă zgomotul 
puternic provocat de piatra și lemnul care se prăbușeau. 

Se ridică în șezut și cercetă cu privirea distrugerea. 

Nori de praf se răsuceau către cer. 

Angajaţii ei fugiră spre ea și o întrebară dacă era rănită. 
Încuviinţă din cap și se asigură încă o dată că toţi erau bine. 

— Se pare că avem un dezastru de curăţat, spuse ea. 


Se rostogoli din căruță, tremurând de nervi. Accidente se 
întâmplă, mai ales în proiecte de o asemenea amploare. Din 
fericire, până în acea zi, pagubele nu au fost semnificative. 

Deţinea o diplomă în arhitectură medievală de la Ecole 
pratique des hautes études? din Paris, cu o teză de masterat 
despre Pierre de Montreuil, reprezentant al stilului gotic din 
secolul al XIII-lea. li luase aproape un an să proiecteze castelul 
și spera să fie în viaţă când va fi gata. Nu avea încă patruzeci 
de ani, deci nu vârsta era o problemă, ci riscurile pe care și le 
asuma uneori, și nu doar cele provocate de căderea pietrelor. 
De-a lungul anilor fusese implicată în niște treburi 
înfricoșătoare.  Lucrase cu guverne străine, servicii de 
informaţii, chiar şi președinți,  nepermiţând niciodată 
inevitabilului de zi cu zi să o captureze. Dar dacă stăteai în 
preajma unor oameni cu arme prea mult timp, în cele din urmă 
ceva rău trebuia să se întâmple. Până acum, totuși, avusese 
noroc. 

Ca astăzi. 

Muncitorii se îndreptară către dărâmături. 

Telefonul mobil îi vibră în buzunarul hainei. 

În ultimele două săptămâni colaborase strâns cu corporațţia 
familiei ei, cu sediul în Barcelona. Părinţii ei îi lăsaseră 
moștenire compania, în calitate de unică moștenitoare și unică 
acţionară, activele ajungând la miliarde și extinzându-se pe 
șase continente. De obicei afacerea era una din sarcinile ei cele 
mai puţin preferate, operaţiunile de zi cu zi fiind lăsate pe 
mâna angajaţilor competenţi, dar munca din ultima vreme îi 
abătea gândurile de la alte lucruri. Presupuse că era un alt apel 
de la directorul executiv. Vorbiseră deja o dată azi. 

Dar alerta fusese pentru un mesaj. 

Apăsă pe iconiţă și văzu expeditorul. 

STEPHANIE NELLE. 

Şira spinării îi înțepeni, având în vedere că era ultima, ori 
aproape ultima persoană de care voia să audă. 

Citi mesajul. 


„Cotton e în bucluc și nu ţi-aș fi spus asta dacă nu ar fi fost 
grav.’ 


3 L'École pratique des hautes études Paris - instituție de învățământ 
superior în cadrul Universității Sorbona din Paris. (n.red.) 


CAPITOLUL CINCI 
LACUL BAIKAL, RUSIA 


Malone închise ochii într-o încercare de a-și limpezi mintea. 
Avea o singură încercare pentru a supravieţui, așa că ţinu de 
manșă și menţinu botul avionului direct în vântul frontal, 
încercând să-l încetinească. Tipul care îi dăduse avionul se 
lăudase că An-2 era capabil să zboare înapoi într-un vânt 
frontal de treizeci de noduri. Unii piloţi reușiseră chiar să-l 
manevreze ca pe o parașută. Se îndoia de această performanţă, 
dar era pe cale să afle dacă era adevărat. 

Avionul se zgudui în turbulenţe și el trase coloana de 
comenzi complet în spate, menţinând nivelul aripilor, ceea ce 
nu era ușor, având în vedere faptul că o mare parte din cele 
două din stânga era distrusă. Motorul era mort, instrumentele 
nu mai funcționau, cabina de pilotaj devenea rece din lipsa 
sistemului de încălzire, dovadă fiind aburii respirației. Din 
fericire, era îmbrăcat corespunzător. Haine termice pe piele, 
anti-vânt la exterior, cu căptușeală între ele, toate făcute de 
armata rusească. Mâinile îi erau protejate de mănuși, picioarele 
de bocanci și avea o glugă căptușită cu blană la haina sa din 
țesătură din fibră. 

Simti viteza aerului scăzând, avionul fiind menţinut în aer de 
vântul frontal. Îi atraseră atenţia două trosnituri zgomotoase. 
Presiunea pe aripi îndoise voleturile. Incepu să piardă 
altitudine și nu într-un ritm constant, ci mai degrabă într-un 
picaj abrupt. Umblă la suprafeţele portante și reuși să obţină 
ceva stabilitate, avionul echilibrându-se, dar rămânând în 
cădere. Aruncă o privire pe geam și văzu gheaţa albastră și 
suprafaţa lacului apropiindu-se. Avionul se legănă la dreapta, 
apoi la stânga, dar fu capabil să contracareze mișcarea și să 
ţină fuzelajul îndreptat spre vânt. Lumina soarelui se reflecta 
orbitor din geamuri. O explozie de aer rece suflă direct spre el, 
vântul puternic acţionând ca un motor și asigurând ridicarea, 
avionul îndreptându-se în jos cu spatele împotriva rafalelor. Nu 
avea nicio idee unde sau ce va lovi și realiză că aterizarea avea 
să fie oricum mai puţin lină, așa că se asigură rapid că hamul 
său era bine strâns. 

Ajunse pe pământ, întâi cu coada, schiurile de aterizare 
izbindu-se, apoi reculând, în timp ce curenţi puternici de 


suprafață asaltau An-2-ul. Un zăngănit puternic de oţel pe 
gheaţă îi indica faptul că nu mai era în aer. De la impactul 
puternic durerea îi străbătu capul, scurtcircuitându-i creierul 
într-o accelerare de scântei ce îi explodă în faţa ochilor. Simţi 
sânge pe limbă. Nu putea face nimic în afară de a spera că 
alunecarea se va termina curând. Greutatea avionului îi 
permise în sfârșit să se stabilizeze pe suprafaţă, derapând cu 
spatele și apoi rotindu-se ca într-un parc de distracţii. Doamne 
ajută, era suficient spaţiu. 

Se opri zgâlţâindu-se. 

Nimic în afară de sângele ce îi pulsa în urechi și suflul 
respirației nu întrerupea liniștea. 

Zâmbi. 

Asta era o premieră. 

Fusese odată pilot de luptă, instruit de marină, și își păstra 
încă licența comercială. Zburase cu o mare varietate de 
avioane, cu aproape orice tip. Dar se îndoia de faptul că ar 
exista prea mulţi piloţi cărora să li se fi oprit motorul, apoi să 
aterizeze cu spatele și să mai trăiască să spună povestea. 

Își desfăcu hamul și se uită cu ochii întredeschiși la platoul 
de un albastru strălucitor. Văzu apropiindu-se o camionetă 
veche, vopsită într-un roșu anost, cu urme de noroi pe capotă și 
pe părţile laterale. Observă lichid scurgându-se din fuzelaj pe 
gheaţă și simţi mirosul puternic de carburant în aerul îngheţat. 
Avea o scurgere, una mare. Camioneta accelera direct către el 
peste lac prin ceața care învăluia suprafața. Putea fi cineva 
care venea să-l ajute. Nu i-ar fi stricat un drum până la 
Babushkin, unde îl aștepta propriul său transport de suprafaţă. 
Trebuia nu doar să investigheze daceaua, ci și să descopere 
cine încercase să îl doboare. 

Camioneta continuă să se apropie, cauciucurile ei 
împrăștiind zăpada. Vântul izbea avionul și temperatura din 
interiorul cabinei de pilotaj cobori. Își trase gluga peste 
urechile îngheţate. Beretta lui de la Magellan Billet era băgată 
într-un portarm de umăr sub haină. Telefonul lui rămăsese 
conectat la echipamentul de comunicare al An-2-ului. Era gata 
să îl deconecteze când camioneta alunecă în oprire la treizeci 
de metri de el și doi bărbaţi ieșiră din ea, ţinând în mână puști 
automate și privind prin orificiile măștilor de schi. 

Nu era o primire prietenoasă. 


Se ghemuiră și ţintiră. 

Se rostogoli din scaun imediat cum izbucniră focurile de 
armă. 

Gloanţele  spulberară parbrizul, cioburile de sticlă 
revărsându-se peste el. Învelișul de aluminiu al avionului nu era 
pe măsura gloanţelor de mare calibru, care îl penetrau peste 
tot. Trebuia să plece. Acum. Se târi prin ușă în compartimentul 
din spatele avionului. 

Cam atât fusese cu simpla misiune de recunoaștere. 

Întinse mâna sub haină și își apucă arma, apoi realiză că ușa 
de ieșire din avion era pe partea opusă locului unde oprise 
camioneta. Trase de zăvor, îl deschise și se aruncă pe gheaţa 
albastră. Focurile de armă continuară să răsune și avionul fu 
ciuruit de gloanţe. Speră să aibă câteva secunde de libertate 
înainte ca atacatorii săi să realizeze că dispăruse. 

Fugi de-a lungul avionului și douăzeci de metri mai departe 
se opri și se întoarse. 

Focurile încetaseră. 

Îl văzu pe unul dintre bărbaţi lângă elice și pe celălalt lângă 
coadă, uitându-se spre avion, apoi la el. Carburantul continua 
să curgă din centrul fuzelajului, lichidul portocaliu prelingându- 
se pe suprafața îngheţată. În mod normal un glonţ nu ar 
aprinde nimic. Asta se întâmplă doar la televizor. Dar știa că 
acea regulă nu se aplica la benzina de aviaţie. Nu era nevoie de 
prea mult pentru a-l declanșa. 

Tinti în centru și trase două gloanţe. 

Niciunul dintre bărbaţi nu avusese vreo șansă să facă ceva. 

O explozie lumină cerul și suflul ei năvăli peste el. Fu azvârlit 
pe gheaţă și se simţi ca trântit pe beton. Se rostogoli de două 
ori și apoi se uită după avion, care dispăruse împreună cu cele 
două probleme, devenite acum două bucăţi negre de carne arsă 
și oase carbonizate. 

La fel era și telefonul său. 

Ceea ce însemna că nu avea nicio modalitate de a contacta 
pe cineva imediat. 

Păși în jurul vâlvătăilor de flăcări și fum și găsi camioneta. 
Din fericire, cheile rămăseseră în contact. Un aparat de 
radiorecepţie portabil se afla pe unul dintre scaune. Se urcă în 
interior, apăsă butonul „Trimite” și spuse: 

— Cine ascultă? 


— Eu, spuse o voce bărbătească într-o engleză perfectă. 

— Şi tu cine ești? 

— Ce-ar fi să spui tu primul? 

— Eu sunt tipul care tocmai a eliminat doi oameni înarmaţi 
cu puști. 

— Asta va fi o problemă. 

— Mi se spune des. De ce m-ai doborât? 

— De ce ești tu aici? 

Nu putea dezvălui adevăratul motiv, așa că se hotări asupra 
unei alte tactici. 

— Ce zici să ne întâlnim faţă în faţă și să avem o discuţie? 
Sunt american, nu rus, dacă asta contează pentru tine. 

— Imi spionai casa. 

Apoi realiză cu cine vorbea. 

— Numele meu este Cotton Malone. Tu trebuie să fii 
Aleksandr Zorin. 

Tăcerea însemna că avea dreptate. 

— Presupun că acum ai camioneta, spuse Zorin. 

Apăsă butonul microfonului - avea gura uscată - și îl lăsă pe 
bărbat să aștepte. În final, spuse: 

— Este toată numai a mea. 

— Îndreaptă-te spre est de acolo de unde te afli. leși de pe 
lac pe strada principală. Este un singur drum. Urmează-l spre 
nord până vezi observatorul. O să te aștept acolo. 


CAPITOLUL ȘASE 
CHAYANIYE, RUSIA 
ORA 16:20 


Aleksandr Zorin își lăsă hainele în intrarea joasă și se aplecă 
printr-o ușă acoperită cu blană. Spaţiul în care intrase era 
întunecat și sumbru. O lumânare înaltă ardea slab într-un colţ, 
producând suficientă lumină cât să definească o cameră 
circulară construită din bușteni ciopliţi. Pereţii lipsiţi de 
ferestre erau negri ca noaptea de la depunerile de funingine 
produse de focurile ce îi copseseră de decenii. În centru era o 
grămadă de pietre sub care ardeau cu o flacără puternică 
bușteni de mesteacăn. Un șir de bănci din pin coborau dintr-o 
parte în trepte. Sus, o gaură de horn permitea doar fumului să 
iasă, lăsând în urmă o căldură uscată emanată de pietre, care 
făcea respiraţia dureroasă și transpiraţia, o necesitate. 

— Îţi place baia mea neagră? îl întrebă el pe celălalt bărbat 
care stătea deja înăuntru pe una dintre bănci. 

— Mi-a fost dor de ea. 

Ambii bărbaţi erau dezbrăcaţi, niciunul dintre ei jenat de 
propriul corp. Al său era încă puternic și musculos, deși urma 
să împlinească șaizeci și doi de ani în acel an. Avea o singură 
cicatrice albă de-a lungul pieptului, în partea stângă, o rană 
veche de cuţit căpătată pe vremuri. Stătea drept cu o față ce 
încerca din greu să exprime o încredere permanentă. Părul lui 
ca o coamă neagră dezordonată părea că avea nevoie mereu de 
perie și foarfece. Avea trăsături băieţești pe care femeile le 
găsiseră mereu atractive, în special nasul subţire și buzele 
tatălui său. Ochiul drept era verde, cel stâng căprui sau gri, în 
funcţie de lumină, o trăsătură pe care o moștenea de la mama 
lui. Uneori chipul lui părea format din două feţe suprapuse, și 
de multe ori folosise această anomalie în avantajul lui. Se 
mândrea că era un om educat, atât formal, cât și autodidact. 
Trăise timp de decenii o viaţă de exil, dar învățase să își 
înăbușe nevoile și obiceiurile, acceptându-și decăderea pe un 
plan inferior, unde respira un aer considerabil diferit, 
asemenea unui pește aruncat pe nisip. 

Păși și se așeză pe o bancă cu scândurile umede și calde. 

— Am construit asta pentru a reproduce băile negre de pe 
vremuri. 


Fiecare sat oferea odată o banya similară cu aceasta, un loc 
pentru a scăpa de frigul ce dura aproape tot timpul anului din 
Siberia. Cele mai multe dintre acestea, ca și lumea de 
odinioară, nu mai existau acum. 

Oaspetele său era un rus solid, cu un aspect sălbatic, cu cel 
puţin zece ani mai bătrân, care avea o voce plăcută și dinţi 
îngălbeniţi în ani de nicotină. Părul blond ce chelea era dat pe 
spate de pe o frunte abruptă și nu îl ajuta la a-și îmbunătăţi 
aspectul firav. Numele lui era Vadim Belcenko și, spre 
deosebire de el, acest om nu fusese niciodată în exil. 

Dar Belcenko cunoștea respingerea și marginalizarea. 

Fusese odată o persoană foarte importantă, arhivist-șef 
pentru Direcţia 1, ramura KGB-ului pentru informaţii externe. 
Când Uniunea Sovietică a căzut și Războiul Rece s-a încheiat, 
slujba lui Belcenko devenise inutilă, din moment ce acele 
secrete nu mai contau. 

— Mă bucur că ai fost de acord să vii, îi spuse oaspetelui său. 
A trecut prea mult timp, iar lucrurile trebuie rezolvate. 

Belcenko era aproape orb, ochii săi purtând cataracta ca pe o 
înţelepciune dobândită. Îl adusese pe bătrân de la est cu două 
zile în urmă. O rugăminte care s-a transformat în ordin, dar 
care s-a dovedit a nu fi fost necesară. De când ajunsese, 
oaspetele său stătuse în interiorul băii negre aproape tot 
timpul, cufundat în liniște și căldură. 

— Am auzit un avion, spuse Belcenko. 

— Am avut un vizitator. Bănuiesc că te caută guvernul. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Le este teamă de ceea ce știu. 

— Şi au motive? 

El și Belcenko stătuseră de vorbă de multe ori. Aproape toate 
persoanele pe care le cunoscuseră vreodată sau pe care le 
respectaseră erau moarte, ascunse sau dezonorate. Dacă odată 
își spuneau cu mândrie sovietici, acum acel cuvânt devenise 
aproape obscen. În 1917 bolșevicii strigaseră cu mândrie Toată 
puterea e a sovieticilor, dar fraza astăzi ar fi privită ca înaltă 
trădare. Cum se schimbase lumea din 1991, când Uniunea 
Republicilor Sovietice Socialiste fusese dizolvată. Ce stat 
magnific fusese. Cel mai mare din lume, acoperind aproape o 
șesime din planetă. Peste 10.000 de kilometri de la est la vest, 
peste unsprezece fusuri orare. Şapte mii de kilometri de la nord 


la sud, străbătând tundră, taiga, stepe, deșert, munţi, râuri și 
lacuri. Tătari, țari și comuniști conduseseră acolo timp de 800 
de ani. Cincisprezece naţionalităţi, o sută de grupuri etnice, 
127 de limbi. Toate conduse de Partidul Comunist, de armată și 
de KGB. Acum se numea Federaţia Rusă, care devenise o 
umbră a ceea ce existase odată. Și în loc să încerce să schimbe 
inevitabilul și să ducă o bătălie ce nu putea fi câștigată, în 1992 
el și alţi o sută se retrăseseră la est de Baikal, unde locuiseră 
lângă lac de atunci încoace. O dacea veche sovietică le servea 
drept sediu, iar câteva case și magazine nu prea departe 
deveniseră Chayaniye. 

Speranţă. 

Era tot ce mai rămăsese. 

— Ce e cu avionul? întrebă Belcenko. 

— Am ordonat să fie doborât. 

Bătrânul râse. 

— Cu ce? Cu un Javelin britanic? MANPAD-uri? Sau unul din 
acele antice Redeye? 

Impresionant cum mintea bătrânului rămăsese ascuţită la 
detalii. 

— Am folosit ce am avut la dispoziţie. Dar ai dreptate, ce am 
folosit era deteriorat, însă a reușit să îndeplinească misiunea. 

Se întinse către o găleată cu apă rece și azvârli un polonic 
peste pietre. Șuieră ca o locomotivă, eliberând un abur 
binevenit. Lumânarea din partea cealaltă a camerei ardea cu o 
aureolă albastră. Temperatura crescu și mușchii lui se relaxară. 
Își închise ochii ca să nu-i ardă aburii. 

— Pilotul e în viaţă? întrebă Belcenko. 

— A supraviețuit aterizării. Un american. 

— Asta, da, e interesant. 

În deceniile trecute și-ar fi întins trupurile pe cele mai joase 
bănci din pin și servitorii i-ar fi udat cu apă fierbinte. Apoi ar fi 
fost curăţaţi, rostogoliţi, masaţi și scăldaţi în apă rece, apoi din 
nou cu apă fierbinte, iar mușchii lor ar fi fost loviți cu 
mănunchiuri de crengi de mesteacăn și spălaţi cu bucăţi de 
cânepă. Îmbăierile îndelungate în apă rece de la final îi făceau 
să se simtă curaţi și relaxaţi. 

Băile negre fuseseră un lucru minunat. 

— Ştii ce vreau să aflu, îi spuse lui Belcenko. Este timpul să 
îmi spui. Nu poţi lăsa acele cunoștințe să moară odată cu tine. 


— Nu putem lăsa în pace acest subiect? 

Se întrebase de multe ori acest lucru, răspunsul fiind mereu 
același, așa că îl verbaliză. 

— Nu. 

— Încă mai contează pentru tine? 

Încuviinţă din cap. 

Bătrânul stătu cu braţele întinse spre următorul nivel al 
băncii. 

— Mușchii mei se simt așa de vii aici. 

— Eşti pe moarte, Vadim. Știm amândoi asta. 

Observase deja respiraţia dureroasă, adâncă și neregulată. 
Trupul slăbit, horcăitul din gât și mâinile tremurânde. 

— Am ţinut atâtea secrete, spuse Belcenko în șoaptă. Au avut 
încredere totală în mine. Arhiviștii au fost odată foarte 
importanţi. lar eu cunoșteam America. Am studiat Statele 
Unite. l-am aflat punctele tari și pe cele slabe. Istoria m-a 
învăţat multe lucruri. 

Bătrânul își tinu ochii închiși în timp ce declamă: 

— Istoria contează, Aleksandr. Să nu uiţi niciodată asta! 

Ca și cum trebuia să i se spună. 

— De aceea nu o pot lăsa baltă. A venit timpul. Este 
momentul potrivit. Şi eu am studiat Statele Unite. li cunosc 
actualele puncte tari și slabe. Există o modalitate să obţinem un 
pic de satisfacţie, una pe care amândoi am râvnit-o mult timp. 
Le datorăm asta fraților noștri sovietici. 

Și îi spuse bătrânului său prieten exact ce avea în minte. 

— Deci ai rezolvat Matul Prostului? întrebă Belcenko. 

— Sunt aproape. Documentele pe care mi le-ai oferit anul 
trecut au fost de mare ajutor. Apoi am găsit mai multe. Anya e 
în Washington, D.C. chiar acum, încercând să localizeze o altă 
piesă importantă. 

Constată că arhivistul bătrân părea pe deplin conștient de 
influenţa pe care încă o mai avea. Cei patruzeci de ani în care a 
deţinut secretele KGB-ului îi conferiseră putere. Atât de multă, 
încât guvernul rus încă îl supraveghea. Ceea ce putea explica 
apariţia vizitatorului. 

Dar de ce un american? 

Asta îl punea în încurcătură. 

Timp de douăzeci de ani se luptase cu timpul și 
circumstanţele, ambele încercând să îl transforme într-un 


cadavru. Din fericire, asta nu se întâmplase. În schimb, 
răzbunarea îl ţinuse în viaţă. Ce îi rămăsese necunoscut era cât 
de multă ură persista încă în oaspetele său. 

— Am crezut că Matul Prostului este o fundătură, spuse 
Belcenko. 

Nici el nu era sigur, însă, din fericire, caracteristicile sale 
dominante fuseseră dintotdeauna energia fără limite și o voinţă 
de neclintit. Și exilul nu făcuse altceva decât să-i clarifice 
valoarea răbdării. Spera ca Anya să aibă succes și să poată 
merge mai departe. 

— Momentul să atacăm este aproape, spuse el. Nu va mai fi o 
altă oportunitate în următorii ani. 

— Dar mai este relevant? 

— Eziţi? 

Belcenko se încruntă. 

— Era doar o întrebare. 

— Contează pentru mine. 

— Amendamentul zero, mormăi oaspetele său. 

— Asta e doar o parte. Ştii chiar tu personal de ce am nevoie. 
Spune-mi, Vadim. Lasă-mă să fiu eu cel care folosește ce e 
acolo. 

Atât de mult timp se simţise ca un bărbat îngropat de viu, 
care se trezește brusc și împinge capacul sicriului, în tot acest 
timp realizând zădărnicia eforturilor sale. Dar acum, gata. 
Acum vedea ieșirea din acel sicriu. O modalitate de a fi liber. Și 
nu era vorba despre regăsirea propriei legende, ori politică, ori 
vreun plan specific. Nu avea nici un alt motiv pentru ce urma să 
facă în afară de răzbunare. 

Îi era dator lumii. 

— Bine, Aleksandr, îţi voi spune. El locuiește în Canada. 

— Mă poţi duce la el? 

Belcenko încuviinţă din cap. 

Ascultă toate explicaţiile, apoi se ridică de pe bancă și își 
verifică ceasul. Broboane de sudoare luceau pe pielea sa. 

Mai rămăseseră doar 56 de ore. 

Îl cuprinse un sentiment de nerăbdare care îi provoca 
spasme în mușchi și în creier, îndemnându-l la acţiune. Ani 
întregi de monotonie mistuitoare și neîmpliniri se puteau 
încheia în sfârșit. 

— Trebuie să plec. 


— Să afli de ce e americanul aici? întrebă Belcenko. 

— Ce te face să crezi că o să-l întâlnesc? 

— Unde altundeva te-ai putea duce? 

Într-adevăr, unde altundeva? Un american să fie aici în acest 
moment anume nu era o coincidenţă. 

— S-ar putea să îţi cer ajutorul în privinţa lui, spuse el. 

— O aventură? întrebă Belcenko cu o voce nesigură. 

Zâmbi. 

— Mai degrabă precauţie. 


CAPITOLUL SAPTE 
FRANȚA 


Cassiopeia se holbă la telefon și văzu un al doilea mesaj de la 
Stephanie Nelle, de această dată cu un număr de telefon și 
cuvintele „Sună-mă”. 

Ultimele câteva săptămâni nu fuseseră deloc liniștite. Viaţa 
ei se schimbase complet. Luase câteva decizii majore care îi 
afectaseră grav pe ceilalţi, în special pe Cotton. La început, 
după tot ceea ce se întâmplase în Utah, se considerase de 
partea dreptăţii, dar privind retrospectiv își dădea seama că se 
poate să se fi înșelat. Iar rezultatele? Un om de care îi păsase în 
tinerețe era mort, iar bărbatul pe care îl iubea acum fusese 
alungat. 

Se gândise mult la Cotton. Ultimul telefon de la el fusese cu 
câteva săptămâni în urmă, la care nu răspunsese. Răspunsul ei 
prin e-mail, „Lasă-mă în pace”, fusese evident receptat, din 
moment ce nu o mai contactase după aceea. Cotton era un om 
mândru, nu s-ar fi umilit vreodată, iar ea nici nu s-ar fi așteptat 
la așa ceva din partea lui. Îl lămurise în legătură cu 
sentimentele ei, iar el evident le respectase. 

Dar îi era dor de el. 

Totul atârna greu încă. O parte din mintea ei îi spunea că 
Stephanie și Cotton își făcuseră pur și simplu datoria și 
circumstanţele nu le dăduseră prea multe opţiuni. Dar cealaltă 
parte se săturase de minciunile care veneau odată cu 
operaţiunile de spionaj. Fusese folosită. Și, mai rău, se folosise 
pe ea însăși, crezând că poate ţine lucrurile sub control. Dar se 
înșelase, și muriseră oameni. 

Citi mesajul lui Stephanie din nou, sperând că ar putea fi 
diferit. Nicio greșeală totuși. Cotton avea probleme. Stephanie 
fusese cea care o adusese în Utah. O învinuia pe Stephanie mai 
mult decât pe Cotton pentru ce se întâmplase până la urmă. Ca 
urmare, întrerupsese orice legătură și cu Stephanie. Dacă nu 
avea să mai vorbească vreodată cu acea femeie, nu era nicio 
problemă din partea ei. Dar unde era Cotton? Ce făcea? Şi de 
ce simţise Stephanie nevoia să o sune pentru ajutor? Ar fi 
trebuit să își urmeze propriile instrucţiuni și să o lase baltă, dar 
realiză că asta nu era o opţiune. 


Se retrase din agitația de la carieră pe o alee încadrată de 
copaci, care ducea înspre castel. De pe un cer fără nori, razele 
strălucitoare ale soarelui de dimineaţă pătrundeau printre 
crengile golite de iarnă. Vara stejarii și ulmii înfrunziţi formau 
la înălțime o arcadă naturală care menținea o umbră de parcă 
ar fi fost permanent seară. Plante cu flori de culoare violet, 
arbuști și flori sălbatice acopereau ca un covor pământul negru 
pe ambele părţi. Dar nu acum. Totul era mort iarna, iar aerul, 
destul de rece încât să aibă nevoie de o haină, acum plină de 
praf de calcar. Știa ce trebuia făcut și selectă numărul albastru 
din mesaj, lăsând smartphone-ul să apeleze. 

— Ce mai faci? o întrebă Stephanie. 

Nu era interesată de a face conversaţie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cotton e în Rusia, să rezolve ceva pentru mine. Pilota un 
avion mic când a fost atacat de la sol. S-a prăbușit. 

Se opri din mers, închise ochii și își mușcă buza. 

— Am pierdut orice contact cu el. 

— E viu? 

— Nu am cum să știu. 

— Trimite un agent. 

— Nu mai am agenţi. Magellan Billet nu mai există. Toţi 
oamenii mei au plecat. Noul nostru președinte are alte 
priorităţi, care nu mă includ. 

— Şi atunci cum a ajuns Cotton în Rusia? 

— Avem o situaţie în curs aici, una care impunea măsuri. 
Casa Albă mi-a dat acordul pentru a-l angaja să arunce o 
privire. A făcut câteva treburi pentru mine de la Utah încoace. 
Dar ceva a mers prost. 

Aceasta părea o temă recurentă în viaţa ei, în special când 
era vorba de sfidarea sorții. Din fericire, nu se mai lăsa prostită 
acum. Ultimele săptămâni de reflecţie în liniște o făcuseră să 
vadă lucrurile mai clar. Știa acum că era la fel de responsabilă 
pentru ceea ce se întâmplase precum Stephanie și Cotton. Ceea 
ce, mai mult decât orice altceva, explica de ce sunase. 

— Rușii ne-au cerut ajutorul, spuse Stephanie. 

— Ajutorul cu ce? 

— O privire asupra unor relicve vii care ar putea face mari 
probleme. 

— Dacă vrei ajutorul meu, spune-mi tot. 


Și speră că de data asta Stephanie înţelesese ce nu fusese 
spus. Nu ca data trecută când ai ținut secret, apoi m-ai mințit. 

Stephanie îi povesti că, după destrămarea Uniunii Sovietice 
din 1991, cei mai mulţi dintre comuniștii ruși deveniseră 
discreţi și se retrăseseră. Un grup mic de fanatici, totuși, 
migrase către est și se stabilise pe țărmul lacului Baikal. 
Guvernul rus îi observa periodic, dar în general îi lăsa în pace, 
iar favoarea îi era răsplătită. Apoi ceva se schimbase. 

— Unul dintre ei se află aici, în Washington, D.C., spuse 
Stephanie. Luke Daniels e pe urmele ei, chiar în acest moment. 

Își aminti de agentul Magellan Billet tânăr și chipeș care 
fusese în Utah cu ei. 

— Parcă spuneai că nu mai ai agenți. 

— Președintele l-a recrutat. 

Ştia de legătura unchi-nepot. 

— De ce sunt rușii așa de cooperanţi? 

— Nu știu răspunsul la asta. Dar sunt pe cale de a afla. 

— Tu și cu mine avem o problemă, spuse ea. 

— Am înţeles asta. Dar am făcut ce trebuia făcut. Nu îmi cer 
scuze pentru ce s-a întâmplat în peștera aia. 

Nu că s-ar fi așteptat la vreo scuză. Stephanie Nelle era dură. 
Condusese Magellan Billet cu o eficiență dictatorială. Se 
întâlniseră pentru prima oară aici, pe proprietatea ei, cu câţiva 
ani în urmă. De atunci avusese de-a face cu Stephanie de 
câteva ori și niciodată nu regretase, până acum o lună. 

Nervii ei erau încă zdruncinaţi de la incidentul de pe schelă. 
Niciunul dintre oamenii care lucrau pentru ea nu știa 
amploarea activităţilor ei secrete. Nimeni nu cunoștea cât de 
bine mânuia ea o armă și cum putea rezolva problemele. Tinuse 
toate astea pentru sine. Acesta era un alt motiv pentru care 
Cotton fusese atât de special. Erau atât de asemănători. 

— De ce îmi spui asta? o întrebă pe Stephanie. Sunt departe 
de Rusia. 

Auzi ritmul îndepărtat de bariton al rotoarelor lovind aerul, 
sunetul devenind din în ce mai puternic. Privi printre copaci și 
văzu conturul unui elicopter militar venind dinspre nord peste 
dealurile din apropiere. 

— Ai trimis un elicopter aici? întrebă ea. 

— Există o bază militară franceză la nici douăzeci de 
kilometri de tine. Am dat un telefon și pot să te ducă în Rusia în 


cinci ore. Trebuie să iei o decizie. Ori te urci în acel elicopter, 
ori îl trimiţi înapoi. 

— De ce aș merge? 

— Pot să îţi înșir motivele practice. Eşti o profesionistă. Mai 
mult decât capabilă. Discretă. Şi vorbeşti rusă fluent. Dar 
amândouă știm adevăratul motiv. 

Un moment de liniște îi învălui urechile. 

— ÎI iubeşti, iar el are nevoie de tine. 


CAPITOLUL OPI 

Luke luă o decizie. Avea să urmeze ordinele și doar să 
observe. Malone îl învățase că agenţii de teren puteau să facă 
practic tot ce voiau, atâta timp cât aveau rezultate. 

Dar nu în noaptea asta. 

Asta era clar o operaţiune neoficială, ieșită din schemă, la 
cererea personală a președintelui Statelor Unite. Așa că stătu 
cuminte, în timp ce lumina juca pe ce se afla dincolo de gaura 
din perete. 

Auzi o serie de lovituri ușoare, ca și cum ceva lovea podeaua. 

O pauză. 

Apoi mai multe. 

Anya Petrova era aici evident pentru ceva anume. Până la 
urmă, călătorise mii de kilometri până în acel punct. Recunoscu 
că murea de curiozitate, dar rămase pe poziţii știind că ar 
putea veni înapoi mai târziu ca să vadă ce era acolo. 

Razele de lumină se reorientară spre intrarea improvizată și 
imediat Anya apăru și ieși prin gaură cu nimic altceva în mâini 
în afară de lanternă. El nu zăbovi. În schimb, se retrase într-o 
cameră de pe hol și speră ca ea să nu vină în direcţia lui. Auzi 
un clic și lumina lanternei se stinse, lăsând interiorul din nou în 
întuneric. Se lipi de perete și îi ascultă pașii hotărâți pe drumul 
spre ușa din faţă. Presupuse că purta aceeași pereche de ghete 
din piele din ultimele două zile. 

Ezită un moment, apoi privi în afară pentru a o vedea ieșind 
pe ușa din faţă. Mai aşteptă câteva secunde, apoi, fără să facă 
zgomot, se grăbi în aceeași direcţie, spre ușa de la intrare, 
așteptându-se să o vadă plecând. 

Dar nu era nimeni, iar mașina era încă acolo. 

Înainte să poată reacţiona, ea se năpusti asupra lui, 
aruncându-i-se în spate. Îi înfășură o coardă în jurul gâtului 
formând un ștreang pe care îl strânse, tăindu-i respiraţia. Se 
pare că răsucise funia în timp ce i-o aplicase, ca să-l sugrume 
mai ușor, și se descurcase destul de bine. 

Oxigenul din creierul său se epuiză rapid. 

Simţi că îi explodează capul și văzu lumini și cerculeţe negre 
învârtindu-se. 

Dar nu era un amator. 

Așa că renunţă să se mai comporte ca un gentleman din sud 
și își vâri bocancul drept în genunchiul ei, apropiindu-se de ea 


pentru a-i reduce avantajul, ceea ce împiedică funia să-și 
îndeplinească datoria fatală. 

Nu te îndepărta niciodată când cineva te sugrumă. 

Lecţie de autoapărare pentru începători. 

Ea rezistă primei lovituri, dar a doua o făcu să se oprească. 

Se întoarse și își înfipse cotul în umărul ei, împingând-o pe 
spate și luându-i funia din mâini. Ea se răsuci pe călcâie, se 
echilibră și râse. 

— Asta-i tot? întrebă ea. 

El se aruncă înainte răsucindu-și piciorul drept pentru o 
lovitură asupra corpului. Dar era rapidă ca o pasăre și se feri 
de atacul său, reușind să-i dea o lovitură în spate. 

Care îl duru. 

Încă își revenea din sufocare, respirând cât mai des posibil, 
dar ea simţi impasul și sărind în aer îl lovi în piept cu gheata 
dreaptă. Lovitura îl azvârli în spate și își pierdu echilibrul și 
căzu cu ceafa pe ceva dur. 

Totul apăru și dispăru. 

Ea fugi pe ușa din faţă. 

El se ridică în picioare. Femeia aceea era puternică și știa să 
se lupte. Se pare că ea chiar se bucurase de luptă și aparent 
ordinele ei erau diferite de ale lui. 

„Nu te lăsa văzut.” 

Se dăduse peste cap pentru a-l ataca. 

leși clătinându-se și auzi un motor huruind, apoi privi cum 
scăpa. Se adună și fugi după ea, își scoase pistolul și trase în 
cauciucuri și către lunetă, dar luminile farurilor din spate se 
îndepărtară ca niște meteoriți pe alee. 

Fugi către Mustang. 

Aerul rece îi ardea plămânii și gâtul, dar continuă să se 
miște, bucuros că își menţinuse un antrenament fizic constant, 
ce includea opt kilometri de alergare în fiecare săptămână. 
Corpul lui de treizeci de ani era construit în principal din 
mușchi și intenţiona să îl menţină așa atât cât îi permitea 
Dumnezeu. 

Ajunse la Mustang, se aruncă în interior și porni motorul. Era 
momentul să pună puterea aceea la lucru. Cauciucurile se 
învârtiră pe pământul rece în timp ce dădu cu spatele și porni 
în viteză prin intrarea din fier forjat către autostradă. Nu se 
vedea nicio mașină în nicio direcţie. Presupuse că o luase 


înapoi pe unde venise, așa că viră spre stânga și acceleră la 
maximum. Să fii într-un loc necunoscut în miezul nopţii era un 
avantaj, așa că prinse viteză încercând să o ajungă din urmă. 
Nu se vedea niciun far pe drumul din faţă și nici în oglinda 
retrovizoare. Își reaminti de mai devreme că șoseaua era destul 
de dreaptă până la autostradă. 

Deci unde era ea? 

Răspunsul veni brusc când ceva lovi în bara de protecţie din 
spate. Imediat, în oglinda sa retrovizoare se reflectară lumini 
de faruri și realiză că nenorocita îl așteptase. 

Nicio problemă. 

Eliberă acceleraţia și viră la stânga pe următoarea bandă. Ea 
îi urmă mișcarea și îi izbi din nou bara de protecţie. 

Era pe punctul de a se enerva. 

Cauciucurile scârțâiră și fu nevoit să treacă din nou pe 
partea dreaptă, trăgând puternic de volan. Alunecă prea 
departe și atinse marginea drumului, clătinându-se pe terenul 
moale. La viteza asta, acest lucru putea duce la un dezastru. 
Trase de volan stânga și ajunse din nou pe pavajul dur. Anya 
profită de acest moment de derută pentru a trece pe banda din 
stânga și a se poziționa paralel. El aruncă o privire într-acolo, 
dar nu putu vedea prea bine prin beznă. Lumina din interiorul 
mașinii ei se aprinse și îi văzu fața, holbându-se la el prin 
geamuri. 

Își țuguie buzele și îi trimise un sărut. 

Apoi luminile se stinseră, și ea viră brusc lovindu-i mașina. 

Acum chiar îl enervase. 

Mașina lui, un Mustang din 1967, fusese în stare perfectă, 
dar acum nu mai era. Așa că apăsă acceleratorul la podea, 
curios să vadă cât de repede voia ea să meargă. Își mută 
atenţia de la ea la drumul din faţă. Trecuseră deja pe sub I-66, 
îndreptându-se acum spre nord, către Virginia rurală. Drumul 
urca pe un mic deal. Ea conducea încă lângă el pe cealaltă 
bandă, părând nepreocupată de ceea ce se putea afla după 
acea pantă. 

Așa că se decise să îi facă și mai multe probleme. 

Smuci volanul și începu să o împingă în afara drumului. Ce 
mai conta? Oricum, partea aceea a mașinii avea nevoie deja de 
un service. 

Pe partea stângă o proteja un parapet. 


El auzi scrâșnitul metalului lovind alt metal și realiză că era 
țintuită. Cu coada ochiului sesiză o mișcare. Aruncă o privire 
spre mașina ei și văzu geamul din partea pasagerului coborând. 
Braţul drept al Anyei se întinse ţinând o armă. Nu avea timp să 
facă altceva în afară de a se feri, ceea ce și făcu, aplecându-se 
spre dreapta sub geam, în timp ce își ţinea piciorul pe 
acceleraţie și mâinile pe volan. 

Auzi o bubuitură, apoi geamul din partea șoferului explodă, 
închise ochii în timp ce sticla se împrăștie peste locurile din 
față. Cioburile îl zgâriară pe faţă și pe mâini. Piciorul îi alunecă 
de pe acceleraţie, ceea ce îi încetini mașina suficient cât ea s-o 
șteargă de lângă el. Se așeză înapoi în scaun și era cât pe ce să- 
i taie calea, dar ea viră pe banda lui și încetini, provocându-l s-o 
lovească din spate. 

Trase de volan spre stânga. 

Mustangul se repezi pe banda următoare și trecu de ea. 
Brusc, o ploaie de gloanţe bombardă partea dreaptă a mașinii, 
bufnind în tabla ușilor și spărgând unul dintre geamurile din 
spate. 

Două bubuituri puternice semnalară o nouă problemă. 

Cauciucuri explodate. 

Trase de volan brusc dreapta. Spatele mașinii se înclină 
dintr-o parte în alta. Se apropia o curbă în care știa că nu putea 
intra cu două cauciucuri. Riscul de a se răsturna era imens, iar 
mașina lui nu avea centuri de siguranţă. Il usturau ochii de la 
transpiraţie și ridică piciorul de pe acceleraţie, încercând să 
reechilibreze mașina în timp ce viteza scăzu. Roţile trepidară. 
Un zăngănit puternic de metal pe drum semnală capătul de 
linie. 

Anya acceleră, apoi se redresă după curbă și dispăru în 
noapte. 

Se opri, deschise ușa și cobori din mașină. 

Dădu ocol și văzu fum ieșind din cele două cauciucuri 
distruse. Găuri de gloanţe punctau toată partea laterală, alături 
de îndoituri masive, vopsea lipsă și un geam spulberat. 

Un Mustang grozav de primă generaţie, din 1967, distrus. 

Trase o palmă pe capotă și înjură. Lovi cu piciorul lateralul 
mașinii și mai înjură un pic. Slavă Domnului că mama lui nu era 
aici să îl audă. Nu îi plăcuseră niciodată gurile spurcate. 

„Nu te lăsa văzut!” 


Ultimul lucru pe care i-l spusese unchiul Danny. 
Nu funcţionase. 


CAPITOLUL NOUA 

Stephanie se îndreptă către parterul clădirii Departamentului 
de Justiţie. Nu putea face prea multe de aici cu o linie de 
telefon moartă ca unic mijloc de comunicare. Spera că telefonul 
lui Cotton era pur și simplu stricat sau fără semnal, nu distrus 
într-o prăbușire de avion. Își sunase omologul rus, omul care 
ceruse prima dată asistența americanilor și care o asigurase că 
va analiza situaţia. Fusese de acord, de asemenea, ca să vină și 
Cassiopeia, să fie ochii și urechile americanilor. În orice caz, 
ceea ce se întâmpla era cel puţin neobișnuit. Dar în curând nu 
o va mai interesa nimic din toate acestea. 

Își închise nasturii hainei și ieși pe ușa principală, trecând de 
un punct de securitate. Deși ceasul ei arăta 3:40 a.m., nu era 
nicidecum obosită. Se decise să se întoarcă la Mandarin 
Oriental și să aștepte vești în camera ei de hotel. Cel puţin 
scăpase de Litchfield, deși se îndoia că nu o va mai deranja din 
nou până va fi cu adevărat la putere. 

În mod normal ar fi așteptat-o o mașină care să o conducă, 
dar acest beneficiu dispăruse odată cu sfârșitul Magellan Billet. 
Era, din toate punctele de vedere, un cetăţean pe cont propriu, 
ceea ce nu era așa de rău. Învăţase cu mult timp în urmă cum 
să aibă grijă de sine. 

Sus în apropiere de Constitution Avenue zări trei taxiuri 
parcate în curbă. Unul dintre ele avea să fie caleașca ei. Aerul 
nopţii era rece, dar din fericire uscat. Işi îndesă mâinile în 
buzunarele hainei și se îndreptă spre taxiuri. Washingtonul era 
încă adormit, cu puţin zgomot în stradă și trafic ușor. Clădirile 
guvernului erau încă în întuneric, ziua lor de lucru începând 
abia peste câteva ore. Slujba ei, din păcate, nu respectase 
niciodată orele de program. Conducerea Magellan Billet fusese 
o sarcină de douăzeci și patru de ore pe zi și nu își putea aminti 
când își luase ultima dată o vacanţă. 

De multe ori se întrebase cum se vor termina toate acestea. 
Nu își imaginase vreodată că se va dezintegra pur și simplu. Nu 
că s-ar fi așteptat la vreo ceremonie, dar un simplu mulțumesc 
ar fi fost apreciat, și nu de la Danny - știa ce simţea el -, ci de 
la persoanele nou-venite. Ar fi fost un simplu gest de politeţe 
din partea reprezentantului procurorului general să îi transmită 
asta personal. Dar ticălosul o spusese în schimb presei și îl 
trimisese pe Litchfield să facă treaba murdară. Nu ar fi trebuit 


să fie surprinsă. Politica nu avea memorie și nimănui nu îi păsa 
că Magellan Billet nu mai era. Dacă e să spunem adevărul, 
celelalte agenţii de spionaj erau bucuroase să scape de ea. 
Relaţia ei cu Casa Albă fusese mult timp invidiată de ei. Dar 
câștigase acea încredere cu rezultate dovedite, dintre care 
foarte multe i se datorau lui Cotton. De aceea avea să se ocupe 
de această operaţiune până la sfârșit, până ce noul președinte 
își depunea jurământul și dădea mâna cu șeful Justiţiei. 

Un sedan Cadillac negru se opri lângă ea și geamul din spate 
cobori. O cuprinse o stare de panică, apoi recunoscu faţa. 

Era Nikolai Osin. 

Presupunându-se că lucra pentru misiunea comercială a 
Rusiei, responsabilitatea principală a lui Osin era Slujhba 
Vneșnei Razvedki, SVR, succesorul Direcţiei 1 a acum 
demascatului KGB, serviciu însărcinat cu toate operaţiunile 
străine de spionaj rusești. Osin conducea rezidentura? din 
Washington, D.C. Și, spre deosebire de vremea Războiului 
Rece, SVR și CIA acum își identificau în mod curent șefii, cu 
scopul de a lucra mai repede și mai bine împreună pentru 
contracararea terorismului global. Se presupunea că Rusia și 
Statele Unite erau aliate, dar tensiunile au rămas în mare 
măsură, vechea neîncredere nedispărând complet niciodată. 
Una dintre probleme provenea pur și simplu din definirea 
terorismului. Separatiștii caucazieni și cecenii erau consideraţi 
luptători pentru libertate din punctul de vedere al Statelor 
Unite, așa cum erau cei din Hamas și Hezbollah pentru Rusia. 
Păreau să existe mai mult dezacorduri decât cooperare. Ceea 
ce făcea cererea lui Osin, referitoare la plecarea lui Cotton spre 
lacul Baikal, cu atât mai neobișnuită. 

Se opri și îl privi. 

— Mă urmărești? 

El zâmbi. 

— Am venit aici după conversaţia noastră, sperând că o să 
pleci. Voiam să vorbesc cu tine în privat. 

Nu știa ca acest bărbat să fi acţionat vreodată repede și 
haotic. Reputația lui era una de om iscusit și precaut. 

— Despre ce? 

— Pasa Înainte. 


1 Rezidentura - parte a ambasadei ruse în altă ţară, care constituia nucleul 
central al reţelei de spioni locali. (n.red.) 


Câţi ani trecuseră de când auzise ultima dată acele cuvinte? 
Cel puţin douăzeci și cinci. Și nu departe de aici. Doar la un 
kilometru sau cam așa ceva la vest de Pennsylvania Avenue. Se 
întrebă dacă operaţiunea de spionaj numită Pasa Inainte 
rămăsese clasificată. Aproape toate documentele cândva 
secrete, din anii 1980, fuseseră publicate, trecerea a trei 
decenii și căderea Uniunii Sovietice transformându-le din 
secrete de stat în pagini de istorie. Au fost scrise nenumărate 
cărţi despre Reagan și războiul său împotriva comunismului. 
Chiar citise câteva dintre ele. Câteva drept la ţintă, altele pe 
aproape, majoritatea pe lângă. Dar niciodată nu văzuse 
cuvintele Pasa Inainte. 

— De unde știi despre asta? întrebă ea. 

— Ei, haide, Stephanie. Ronald Reagan însuși a dat 
operaţiunii tale numele ăsta. 


Se holba la președintele Statelor Unite, nemaifiind 
niciodată atât de aproape de cel mai puternic om din 
lume. 

— Al Haig îmi spune că sunteți un avocat deștept, 
spuse Reagan. Are mare încredere în dumneavoastră. 

Stăteau în Biroul Oval, ea pe o canapea mică, Reagan 
pe un fotoliu, cu corpul său înalt rezemat drept, capul 
sus, picioarele încrucișate, arătând ca actorul ce fusese 
odată. Un apel târziu în noapte de la secretarul de stat 
Haig îi spusese că era așteptată la Casa Albă și că trebuia 
să se ducă acolo imediat. Cam neobișnuit, cel puțin 
pentru un avocat de nivel inferior din Departamentul de 
Stat. Era acasă, gata de culcare, dar se imbrăcase și 
luase un taxi. Acum vorbea singură cu comandantul 
suprem. 

— Mi s-a spus, continuă Reagan, că ați venit la bord în 
timpul președintelui Carter. 

Încuviință din cap. 

— În 1979. Am decis că practica privată nu era pentru 
mine. Relațiile internaționale m-au interesat 
dintotdeauna, așa că am aplicat la Departamentul de Stat 
și am fost angajată. 

— Cyrus Vance spune că sunteți excelentă. 


Zâmbi la compliment. Fostul ei șef, secretar de stat în 
timpul administrației Carter, îi devenise prieten și 
mentor. Ca și ea, Vance considera serviciul public o 
datorie și o onoare. 

— Ați vorbit cu secretarul Vance? 

Reagan încuviinţă din cap. 

— Voiam opinia sa. Spune că ati putea fi chiar secretar 
de stat într-o bună zi. 

Nu știu ce să răspundă la asta, așa că tăcu. 

— Câţi ani aveți? întrebă Reagan. 

În mod normal se eschiva la întrebarea aceea, dar 
acum, nu. 

— Douăzeci și șapte. 

— Deci aţi trăit între anii 1960 și 1970. Stiti ce 
înseamnă Războiul Rece. 

Așa era. 

— Care este evaluarea dumneavoastră asupra Uniunii 
Sovietice? întrebă el. 

O întrebare pertinentă ținând cont că era repartizată la 
divizia sovietică la Departamentul de Stat. 

— Un sistem defectuos până la rădăcini. Tatăl meu 
obișnuia să spună că dacă trebuie să construiesti garduri 
ca să îi ţii pe oameni în interior, atunci ai o problemă 
serioasă. 

Reagan zâmbi. 

— Tatăl dumneavoastră avea dreptate. Am de gând să 
pun capăt Uniunii Sovietice. 

Cuvinte îndrăznețe, spuse cu nonșalanță. Dar nu ca 
laudă sau bravadă, ci doar o simplă afirmaţie a scopului 
în care părea să creadă cu adevărat. 

— Și dumneavoastră mă veti ajuta. 


Mintea ei reveni la chipul de la geamul mașinii. Nu se mai 
gândise la acea noapte de la Casa Albă de mult timp. Cei șapte 
ani de după aceea îi schimbaseră viaţa pentru totdeauna. 

— Stephanie, spuse Osin, am confirmarea că avionul pe care 
îl pilota omul tău a explodat pe lac. 

I se înmuiară picioarele. 

— Dar asta după ce a aterizat. Două cadavre au fost găsite, 
arse până la cenușă. Știm că sunt ruși. 


— Nici urmă de Malone? 

— Nimic. Dar acei doi bărbaţi probabil urmăriseră ceva. 

Fu de acord și se simţi mai bine. Cotton putea fi în mișcare. 

— Al doilea trimis al meu va avea mână liberă? întrebă ea. 

— Desigur, așa cum am spus. 

Toate acestea erau mai mult decât ciudate. La niciun 
kilometru depărtare, muncitorii ridicau schela și platforma 
pentru ceremonia învestirii. Cu ani în urmă, aceasta era ţinută 
pe partea de est a clădirii Capitoliului, dar Reagan voise să fie 
mutată spre vest, către California, așa că toţi președinții de 
atunci încoace îl urmaseră. În mod normal, aceasta era o 
perioadă mai relaxată pentru guvern, de tranziţie de la o 
administraţie la alta. Grupul vechi fără putere suficientă, cel 
nou învățând cum să o obţină. Nu era mai nimic de făcut în 
această situaţie incertă. Și totuși, Rusia părea să aibă nevoie de 
asistență americană. i 

Și acum menţionarea „Pasei Inainte”. 

— Vrei să faci o tură cu mine? întrebă el. 

— Nu mi-ai spus cum ai aflat numele ăla de cod. 

— Este treaba mea să știu astfel de lucruri. Ai fost acolo, 
Stephanie. Ochii și urechile lui Reagan la Vatican. Emisarul său 
special, care a ajutat la încheierea unei înţelegeri care a pus 
capăt URSS. Asta nu contează pentru mine. Sincer, mă bucur 
că regimul nu mai există. Dar contează pentru un alt om. 

In sfârșit, ceva cu substanţă. 

— Aleksandr Zorin. El vrea răzbunare. 


CAPITOLUL ZECE 

Zorin urmă drumul pietruit de-a lungul malului, apoi se 
întoarse și conduse spre observatorul de un gri-alb. Clădirea se 
ridica în unghiuri și planuri ascuţite cu un jgheab lung 
dreptunghiular îndreptat spre cer, arătând ca o modernă 
lucrare de artă. Fusese construită cu douăzeci de ani în urmă 
pentru cercetarea Soarelui, deoarece regiunea lacului Baikal 
avea parte de mai mult de două sute de zile cu soare în fiecare 
an. Un observator astronomic auxiliar cu o cupolă rotundă se 
afla la un kilometru depărtare, pe un deal învecinat. În acest 
moment al anului, nu ocupa nimeni vreuna dintre clădiri, 
soarele fiind prea jos pe cer, nopţile prea înnorate. De aceea 
alesese acest loc pentru a-l confrunta pe american. . 

Discuţia lui cu Vadim Belcenko fusese palpitantă. In afară de 
Anya, Belcenko era singurul care știa ce plănuia. Și era 
interesant să afle unde locuia acum omul pe care îl căuta. 

Canada. 

În ciuda puterii, a războaielor câștigate și a aroganţei lor, 
Canada era un eșec pentru Statele Unite. De două ori o 
invadaseră, de fiecare dată fiind înfrânți răsunător. Puţină 
inspiraţie, crezuse el mereu. Demonstra că așa-zisa măreaţă 
națiune nu era invincibilă. Pentru el, Canada era un teritoriu 
familiar. Servise acolo trei ani în anii ’80, la comanda unei 
reţele extinse de spionaj a KGB-ului, smulgând informaţii de la 
o întreagă armată de informatori, oficiali din guvern, jurnaliști, 
poliţie, muncitori din fabrică, de la oricine și de la toată lumea 
care putea oferi informaţii utile. Incredibil, majoritatea dintre 
ei lucrau fără să realizeze pe gratis, oferind informaţii în mod 
voluntar, dând simple răspunsuri la întrebări obișnuite. Canada 
de obicei rămânea neutră pe scena mondială, în special în 
timpul Războiului Rece, ceea ce explica ușurința cu care se 
strângeau informaţiile acolo. Oamenii păreau să vorbească 
mult mai liber într-un loc care nu era de nicio parte și, la fel ca 
Elveţia și Suedia, această detașare îl făcuse mediul perfect 
pentru spionaj. 

Fusese înființat în Ottawa, un sediu KGB de nivel mediu, 
deloc asemănător celor din Londra, Washington, D.C., Paris sau 
Bonn. Nu fusese niciodată numit un general maior, un simplu 
colonel ca el era suficient, dar nu neimportant. Canada se 
învecina cu cel mai mare adversar al URSS-ului. Și acest lucru 


o făcuse de mare interes pentru ambele părţi ale Războiului 
Rece. Fuseseră alocate resurse postului cu generozitate, iar 
misiunea lui se concentra pe pregătirile pentru războiul 
inevitabil cu America. Asemenea altor zeci de mii de ofiţeri 
KGB din întreaga lume, el devenise unul dintre cei de pe frontul 
invizibil. Bazele sale fuseseră ambasade, misiuni comerciale, 
birouri Aeroflot și multe alte companii sub acoperire. Şi spre 
deosebire de armată, care își petrecea timpul făcând exerciţii, 
studiind și instruind soldaţi, un agent secret KGB mergea la 
război din momentul în care punea piciorul pe pământ străin. 

Opri mașina și cobori în aerul rece. Niciun gard nu proteja 
perimetrul observatorului. De ce ar face asta? Nu era altceva 
aici în afară de câţiva oameni de știință și ceva echipament 
neimportant. Cornișa pe care se afla clădirea avea vedere peste 
lac, iar el privi întinderea albastră îngheţată. In lumina slabă a 
soarelui de iarnă zări o Lada veche venind cu viteză pe 
suprafaţa lacului. Din când în când se auzea simfonia familiară 
a pocniturilor și rupturilor de pe plăcile de gheaţă, care formau 
noi modele de linii albe. Deși îngheţată, apa rămânea vie, 
necedând niciodată, adaptându-se constant. 

Exact ca el. 

Purta palton, mănuși, ghete și o căciulă de blană. Avea un 
pulover gri tricotat pe gât și un fular. Iarna îl făcea mereu să se 
gândească la copilăria sa din Rusia Centrală. Părinţii săi nu 
făcuseră parte din elită, apparatcik-ii ale căror drepturi prin 
naștere le asigurau automat o viaţă de privilegii. Nu au 
beneficiat de niciun apartament de lux, dacele de vară sau 
acces la cele mai bune bunuri și servicii. Tatăl său lucrase ca 
tăietor de lemne, mama lui, într-o fermă. Era cel mai tânăr 
dintre cei trei fii, iar viaţa lui se schimbase fundamental la 
vârsta de șaisprezece ani, când un muncitor din fabrică îi 
dăduse literatură de partid. Pentru prima dată citise despre 
Lenin, sovietici și o utopie a muncitorilor, în care, de atunci și 
acolo, începuse să creadă. Se alăturase tineretului comunist, la 
început pentru jocurile organizate, dar se pregătea pentru 
politică. Odată cu destrămarea familiei sale, comuniștii 
deveniseră din ce în ce mai importanţi. Tatăl său locuise într-un 
alt oraș o mare parte din copilăria sa, vizitele lui acasă o dată la 
câteva săptămâni fiind încă amintiri vii. Obișnuia să vorbească 
despre Războiul cel Mare și despre viaţa sa de soldat 


supravieţuitor al Bătăliei de la Stalingrad, fapt cu care nu mulţi 
se puteau lăuda. O dată visase să meargă la război cu tatăl său, 
să lupte cot la cot, dar asta nu se întâmplase niciodată. 

Părinţii săi își făcuseră mereu cele mai mari speranţe pentru 
fiul lor cel mai mic. Își doriseră să fie școlit, spre deosebire de 
ceilalți doi fraţi mai mari ai săi care fuseseră nevoiţi să meargă 
la muncă de tineri. „O să te fac un om educat. Ce faci cu 
educaţia e alegerea ta.” Şi cu toate neajunsurile sale personale, 
tatăl său se ţinuse de acea promisiune, asigurându-se ca mai 
tânărul fiu al său să meargă la școala pregătitoare, unde, 
datorită conștiinciozităţii, comportamentului și talentelor sale 
organizatorice, atrăsese atenţia partidului. Devenise unul din 
nomenklatura, ai cărei membri erau răsplătiți cu favoruri 
politice de către cei de la putere. Apoi petrecuse șapte ani în 
școala militară, studiind marxismul, leninismul, partidul 
comunist, filozofia și economia. Dintr-un băiat sălbatic, 
impulsiv, oarecum arogant, care nu accepta niciodată o 
greșeală, se transformase într-un bărbat inteligent, răbdător și 
determinat. Așa cum spusese Lenin: „Daţi-ne copilul pentru opt 
ani și va fi bolșevic pe vecie”. 

În ultimul său an la școală, un colonel din GRU îl 
recomandase pentru serviciile de informaţii militare. Dăduse 
examenele de admitere și le trecuse, în cele din urmă fiind 
admis la Institutul Drapelul Roșu din Moscova al KGB-ului, 
deopotrivă tabără de instrucţie, universitate și școală de 
spionaj. Doar trei sute de candidaţi pe an erau acceptați. 
Absolvirea însemna să devii agent de informaţii externe cu 
posibile detașări în străinătate. Institutul îl învățase despre 
Occident și să vorbească engleza perfect. Studiase sistemul 
bancar, despre cardurile de credit, ipoteci, taxe, toate lucrurile 
inexistente în URSS, dar vitale pentru cineva care locuia în 
străinătate. Fusese învăţat, de asemenea, să acorde primul 
ajutor, să facă misiuni de recunoaștere, codul Morse, abilităţi 
de supravieţuire și cum să navigheze după soare și stele. 
Invăţase tehnici de apărare în cazul atacurilor nucleare, 
biologice şi chimice. Făcuse parașutism, scufundări și 
antrenamente de zbor. Acolo condusese pentru prima dată o 
mașină și stăpânise regulile de circulaţie, într-o vreme în care 
puţini dintre cei din vechiul regim deţineau vehicule. 


Cei mai mulţi dintre studenţi nu primiseră niciodată o notă 
de trecere, fiind puși să caute spioni în Uniunea Sovietică, ţara 
devenindu-le un culcuș cald și sigur. El primise o notă de 
trecere, fusese numit locotenent și repartizat râvnitului birou 
nord-american. Ca răsplată în plus primise un apartament 
lângă Kremlin, cu o baie privată, ce simboliza speranţele pe 
care și le puneau superiorii lui în el. În trei ani la rând fusese 
trimis în străinătate. Mai întâi în Europa de Vest, apoi în 
America de Nord. Şi acolo unde mulţi dintre colegii săi 
cedaseră tentaţiei, acel contrast uluitor dintre imaginea 
capitalismului predată acasă și realitatea de a trăi în Vest, el 
rezistase și rămăsese loial. 

Ministerul Fricii. 

Așa se referiseră cei mulți cândva la KGB. 

Cele douăzeci de directorate ale sale fuseseră 
atotcuprinzătoare și totuși nimic din toate acelea nu contase pe 
26 decembrie 1991, când Declaraţia 142-H recunoscuse 
independenţa celor douăsprezece republici din Uniunea 
Sovietică, creând Comunitatea Statelor Independente și 
punând capăt URSS. Mihail Gorbaciov declarase biroul 
secretarului general desființat și predase toată puterea noului 
președinte rus, Boris Elțîn. 

I se întoarse stomacul pe dos doar gândindu-se la Elțîn. 

Un betiv, incompetent și corupt, înconjurat de oameni care 
furaseră ţara ca să poată deveni miliardari. El și alte milioane 
de oameni se simţiseră trădaţi atât de Elțîn, cât și de oligarhii 
care au răsărit din cenușă, majoritatea ori rude, ori prieteni de- 
ai lui Elțîn, care luaseră caimacul și lăsaseră firimiturile pentru 
ceilalţi. Cel puţin în sistemul sovietic existase o ordine. Ceea ce 
nu exista deloc în Federaţia Rusă. Asasinatele deveniseră o 
mare afacere. Mafioţii controlau tot ce era de valoare, inclusiv 
băncile și multe corporaţii, fiind mult mai de temut decât KGB- 
ul vreodată. Prima naţiune socialistă din lume se transformase 
într-un stat criminal. Autoritarism, dar fără autoritate. Două 
revolte eșuate, una în 1991, cealaltă în 1993, îi scârbiseră pe 
oameni de comunism pe veci. 

Incă își amintea acea noapte de decembrie când steagul 
sovietic fusese coborât de pe Kremlin pentru ultima dată și 
înlocuit cu tricolorul rusesc. 

Războiul Rece se încheiase. 


Apoi începuse oroarea. 

Inflaţia crescuse cu 250%. Economia naţională scăzuse cu 
15%. Pensiile nu fuseseră plătite, salariile, amânate, banii 
deveniseră aproape inexistenţi. Sfârșitul pentru el venise într-o 
zi când ieșise să cumpere niște pâine. La magazin întâlnise un 
bătrân care își purta medaliile din cel de-al Doilea Război 
Mondial întrebând vânzătorul dacă poate cumpăra doar un 
sfert de pâine, pentru că doar atât își putea permite. 
Vânzătorul refuzase, așa că înaintase și se oferise să îi cumpere 
bătrânului o pâine întreagă, dar veteranul îl dăduse la o parte, 
spunând: „Incă mai am mândrie”. 

La fel și el. 

Așa că se mutase la est, unde nu trebuia să mai privească 
eșecul. 

Își frecă mâinile pentru a le încălzi și își verifică ceasul. 

Americanul ar fi trebuit să fie aici până acum. 

Douăzeci de ani muncise ca ofițer. Niciodată nu erau numiţi 
agenţi cei din KGB. Mereu era ori „ofițer”, ori „operativ”, ceea 
ce îi plăcuse. Fusese o slujbă onorabilă. Luptase pentru patrie 
fără discriminare sau prejudecăţi, pregătindu-se pentru lupta 
inevitabilă cu Statele Unite. De-a lungul secolului XX, 75 de 
milioane de sovietici muriseră din cauza revoluţiei, conflictelor, 
foamei sau terorii. Pământul american nu mai cunoscuse 
războiul din secolul al XIX-lea. Rușii fuseseră distruși în mod 
constant. Fusese învăţat că singura metodă de a învinge un 
dușman era de a duce războiul la el acasă, iar asta fusese o 
mare parte din misiunea lui. Noua Federație Rusă își crease în 
cele din urmă propria filială de informaţii externe, SVR-ul, dar 
nu se compara cu predecesorul său. Spionajul comercial și cel 
industrial înlocuiseră securitatea naţională ca prioritate. SVR-ul 
părea să existe doar pentru a-i face pe mafioţi bogaţi. El dorise 
să servească națiunea, nu pe criminali, așa că își dăduse 
demisia. Mulţi dintre colegii săi făcuseră la fel, mergând să 
muncească pentru sindicate, care le preţuiau abilităţile. Fusese 
și el tentat, dar rezistase, și pentru prima dată în viaţa lui 
devenise șomer. 

Fusese încântat când, în 1999, Elțîn își dăduse în sfârșit 
demisia. Privise la televizor cum prostul beţiv spusese: „Vreau 
să vă cer iertare pentru că visurile voastre nu au devenit 


niciodată realitate. Și aș vrea să vă cer iertare și pentru a nu vă 
fi împlinit speranţele”. 

Cam târziu. 

Daunele erau ireversibile. 

Până în ziua de astăzi deţinea un pașaport rusesc și umbla cu 
carnetul de partid și de pensionar KGB, deși nu văzuse nicio 
rublă la pensie. Doar câţiva înțelegeau cum fusese URSS 
îngenuncheată. Avusese grijă să fie unul dintre aceștia, citind 
absolut tot ce putuse. Și Vadim Belcenko, care-l aștepta în 
dacea, știa și el fiecare detaliu. 

Își verifică ceasul din nou și se gândea la Anya și la progresul 
ei din Virginia. Avea cu ea un telefon cu cartelă pe care îl 
cumpărase în Irkutsk. Avea și el unul și căzuseră de acord să ia 
legătura doar dacă era necesar. Tipul acela de tehnologie 
portabilă nu existase pe vremea lui, dar se pusese la curent, 
învățând să utilizeze calculatorul și internetul. 

Douăzeci și șapte de ani îi separau pe el și pe Anya. Prima lui 
soție murise de cancer, iar unicul său fiu murise înainte de asta 
de la o supradoză de droguri. Ambele decese îl afectaseră 
puternic. Fusese învățat toată viața să opereze cu fapte 
cunoscute și realităţi fictive. Ai grijă și fii pregătit. Stăpân pe 
sine? Absolut. Totuși, în esenţă era integru, ceea ce îl forțase 
mereu să fie sincer cu sine. 

Anya, de asemenea, era puternică, plină de dorinţă și furie, 
două sentimente pe care le înţelegea cu mare claritate. Intrase 
în viaţa lui cu câţiva ani în urmă, când avusese nevoie cu 
disperare de cineva care să îi împărtășească pasiunile. Din 
fericire, era atrasă de bărbaţii mai în vârstă, în special de aceia 
fără pretenţii. În ziua în care îi explicase în sfârșit scopul și 
dorinţa sa, răspunsul ei fusese imediat: „O vom face împreună”. 

Ceea ce îi fusese pe plac. 

Incă o verificare a ceasului. 

55 de ore rămase. 

Se gândise că americanul ar fi trebuit să apară, dar se pare 
că nu s-a întâmplat așa. 

Ceea ce era în regulă. 

Ca orice bun ofiţer, se așteptase la înșelăciune. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 

Stephanie voia să știe mai multe despre Zorin, așa că îi ceru 
lui Nikolai Osin să-i explice. 

— E fost KGB și GRU și a condus și o echipă spețnaz. 

Asta știa. Unităţi necruțătoare de specialiști paramilitari care 
conduseseră odată asasinate, raiduri și sabotaje. Fuseseră 
creaţi după al Doilea Război Mondial, când Uniunea Sovietică 
voise să imite succesul comandourile americane. În cele din 
urmă, Armata Roșie organizase „trupe cu destinaţie specială”, 
spetsialnoye nazranie, sau pe scurt spețnaz. Să fi condus una 
dintre acele echipe însemna că Zorin nu trebuia subestimat. 
ÎInsemna că era foarte bine antrenat, mult mai obișnuit cu 
atacul decât cu apărarea. 

— Şi pentru ce vrea Zorin răzbunare? 

— Tânjește după comunism. 

— Să se mute în China. 

— Mă îndoiesc că îi iubește prea tare pe chinezi. E mai 
degrabă un tradiţionalist leninist, și încă unul periculos. A făcut 
parte și din grupul pentru destinaţii speciale. 

Și asta știa. Sovieticii îi antrenaseră să se infiltreze în 
rândurile dușmanului fie înainte, fie imediat după ce un război 
începea. Treaba lor era să perturbe funcţionarea centralelor 
electrice, a reţelelor de comunicaţii, a barajelor, a autostrăzilor 
și a oricărei alte ţinte strategice. Erau experţi în arme, 
explozibili, mine și ucideri. Erau, de asemenea, piloţi cu toţii, 
obligaţi să fie fluenţi în cel puţin alte două limbi, engleza fiind 
una dintre ele aproape întotdeauna. 

— A servit în Afganistan în timpul războiului nostru acolo, 
spuse Osin. Şi destul de eficient. 

— Nikolai, spune-mi, te rog, ce se întâmplă aici de fapt. 

Spera că tonul ei conciliant va dezlega limba acestui spion. 
Toate aceste lucruri începuseră pentru ea odată cu apelul de la 
Osin. Întrebarea iniţială venise cu câteva zile înainte de la 
Kremlin către Casa Albă, chestiunea fiindu-i mai apoi transmisă 
de către președintele Danny Daniels. 

Faptele, așa cum fuseseră expuse la început, erau relativ 
simple. Un fost arhivist KGB, un bătrân numit Vadim Belcenko, 
dispăruse. Securitatea internă rusească era cu ochii pe 
Belcenko, de când învăţaseră cu mult timp în urmă că arhiviștii 
puteau fi cea mai mare problemă a lor de securitate. Arhiviștii 


se hbucuraseră odată de acces neîngrădit atât la cele mai 
importante informaţii, cât și la cele mai delicate documente 
strategice. Ei știau totul, așa că ignorarea lor putea fi fatală. 
Lecţia aceea fusese predată de unul pe nume Mitrokhin, care 
strecurase afară 25.000 de pagini de documente sensibile, care 
în 1992 ajunseseră în Vest, oferind cea mai clară imagine 
asupra spionajului sovietic și dovedind că KGB devenise cel mai 
mare serviciu de informaţii din lume. 

„Săbii ascuţite, scuturi dure.” 

Acesta fusese mottoul lor. 

Și principalul mod prin care Vestul știuse orice despre cât de 
periculos devenise KGB provenise de la arhiviști. Așa că 
înţelese de ce Belcenko era pe o listă de urmărire. Ce rămânea 
neclar era de ce acest om era atât de important acum și cum se 
potrivea Zorin acolo. 

— Este un om profund tulburat, spuse Osin. A fugit în est 
după prăbușirea sovietică, împreună cu alţi o sută și ceva de 
emigranţi. Trăiesc de mult timp lângă lacul Baikal fără 
incidente. În ultimul timp, totuși, acest calm s-a schimbat. Zorin 
îl știe pe Belcenko. Au comunicat de multe ori de-a lungul 
anilor. Dar niciodată nu s-a dus Belcenko însuși în est. 

Asta fusese misiunea lui Cotton. Să verifice daceaua și satul 
și să vadă dacă îl poate localiza pe Belcenko. 

— De ce nu vă trimiteţi propriii oameni? spuse ea. De ce m-ai 
sunat pe mine? 

— Sunt câteva motive pentru asta. Dar cel mai relevant e 
acela că asta nu are nimic de-a face cu Rusia. E o problemă 
externă. 

— Ai vrea să explici asta? 

— Dacă emisarul tău îl găsește pe Belcenko, o voi face cu 
plăcere. Deocamdată, să spunem doar că îmi place să cred că 
nu suntem dușmani, deși uneori e greu să știi sigur. Mi s-a spus 
să vă implic ca un semn al bunei noastre credinţe. 

Și, realiză ea, pentru a da Moscovei șansa de a nega 
implicarea dacă lucrurile nu mergeau bine. „Cel puţin v-am 
adus și pe voi de la început”, ar fi replica lor. Şi avea dreptate 
în legătură cu trecutul lor ca dușmani. Rusia și Statele Unite nu 
mai erau adversari pe faţă. Dar, deși Războiul Rece fusese 
încheiat de multă vreme, o variantă mai îngheţată se născuse. 


Simţea, totuși, că problema asta semăna mai mult cu cele din 
trecut. 

— Deocamdată, zise el, pot să spun că asta e o luptă care s-ar 
putea să includă doar pe Zorin și Statele Unite. Sau cel puţin 
așa sperăm. Așa că am crezut că e prudent să știi despre asta. 
Nu vrem să vă vedem pierzând. 

Un comentariu ciudat, pe care îl adăugă pe lista în creștere 
de ciudăţenii. 

Se holbă la ea cu ochi surprinzător de prietenoși. 

— Ştii despre Stanislav Lunev? 

Desigur. Un fost ofiţer militar sovietic și cel mai înalt plasat 
agent de informaţii care dezertase vreodată în Statele Unite. Se 
întorsese în 1992 și rămăsese ascuns până în ziua de azi. 
Scrisese, totuși, un memoriu. „Prin ochii dușmanului”. Il citise 
de câteva ori. Un comentariu din carte îi rămăsese în minte. 
„Cel mai bun spion va fi cel mai bun prieten al tuturor, nu o 
figură obscură ascunsă într-un colț.” 

— Afirmațiile lui Lunev sunt adevărate, spuse Osin. 

Ştia la ce se referă. În memoriul său, Lunev scosese la iveală 
ceva șocant. Scrisese despre o armă sovietică identificată ca 
RA-115. În Statele Unite le numeau bombe nucleare servietă. 
Fiecare cântărea aproximativ douăzeci de kilograme și elibera 
o energie de șase kilotone de TNI, care după standardele 
Hiroshima și Nagasaki era mică. Acele bombe aveau o 
încărcătură de 16 și 20 kilotone. Totuși, pe rază scurtă, șase 
kilotone puteau provoca daune severe. Congresul a scos arma 
în afara legii în 1994, dar această prevedere a fost abrogată în 
2004. Din câte știa ea, totuși, Statele Unite nu aveau niciuna în 
arsenalul lor nuclear. Vechea Uniune Sovietică și noua Rusie 
erau o altă poveste. Își aminti de îngrijorările din 1997 când un 
consilier rus al securităţii naţionale afirmase în cadrul 
programului de televiziune 60 de minute că mai mult de o sută 
de bombe RA-115 rămăseseră neînregistrate în inventar. 
Nimeni nu știa dacă fuseseră distruse sau furate. Congresul 
organizase audieri, în urma cărora experţii nu putuseră decide 
dacă arma existase cu adevărat. 

— Vrei să spui că RA-115 sunt reale? 

Încuviinţă din cap. 

— Sovieticii au produs 250. Sunt cam atât de mari. 


Își folosi mâinile pentru a descrie un pachet lung cam de 
șaizeci de centimetri, lat de patruzeci de centimetri și înalt de 
douăzeci de centimetri. 

— Fuseseră distribuite unităţilor de servicii secrete militare 
ale KGB și GRU, marcate pentru operaţiuni speciale. După 
colapsul sovieticilor, au revenit sub jurisdicția SVR. Acolo au 
rămas de atunci. 

Se mira de francheţea lui. Acesta nu era tipul de informaţii 
pe care naţiunile le împart unele cu altele. Avertizări despre 
securitatea îndoielnică privind armele nucleare rusești 
apăruseră încă din 1990. Un act emis de Congres în 1991 
prevedea ajutor tehnic american pentru eliminarea focoaselor 
rusești și realizarea unui raport despre materialele lor 
nucleare. Din fericire, până azi, nu a apărut nicio bombă. În 
cele din urmă, nebunia legată de existenţa unor potenţiale 
probleme a dispărut și armele nucleare servietă au intrat pe 
tărâmul filmelor și al televiziunii. Niciuna nu fusese văzută în 
realitate. Acum tocmai i se spusese că au existat 250. 

— Unităţile noastre de contraspionaj au muncit din greu 
pentru a minimaliza orice ameninţare și pentru a distrage 
atenţia presei de la potenţiala problemă de siguranţă, spuse el. 
Am dezamorsat toată acea publicitate. 

Așa și era. Își aminti umbra aruncată asupra acelei știri de la 
60 de minute în care fusese dezvăluit faptul că, la momentul 
difuzării, producătorul scrisese și promova o carte despre 
pericolele terorismului nuclear. Același producător fusese 
implicat într-un film proaspăt lansat numit Impăciuitorul, în 
care era vorba despre lipsa unei arme nucleare sovietice, 
folosită pentru terorism. Că veni vorba de manipularea 
credibilităţii. 

— Voi chiar nu staţi degeaba, spuse ea. Mereu puneţi ceva la 
cale. 

El zâmbi. 

— Aș putea spune același lucru despre voi. 

— Ce legătură are asta cu Vadim Belcenko? 

— Optzeci și patru dintre acele RA-115 au rămas dispărute. 

Asta era o informaţie surprinzătoare, dar își menţinu calmul 
și spuse simplu: 

— Şi abia acum menţionezi asta? 


— Sunt părți bune și părţi rele în această realitate. Partea 
bună e că acele arme sunt ascunse în locuri despre care doar 
câţiva oameni știu. Partea rea e că unul dintre acești oameni 
este Vadim Belcenko. 

Acum înţelese urgenţa. 

— Şi crezi că Aleksandr Zorin e pe urmele uneia dintre 
aceste bombe nucleare servietă? 

— Este o posibilitate. 

Conduceau pe străzile goale ale Washingtonului, trecând pe 
lângă clădiri închise și trotuare goale. Se gândise că ceva era 
cu adevărat în neregulă, din momentul în care Osin sunase 
prima oară. Un al doilea apel de la Osin o alertase cu privire la 
faptul că o femeie era în Statele Unite, cineva care necesita 
urmărire atentă. 

— Spune-mi mai multe despre Anya Petrova. 

— Așa cum ţi-am spus mai înainte, este iubita lui Zorin. Cam 
cu douăzeci și cinci de ani mai tânără, instruită de poliţie, și 
pare să împărtășească pasiunea lui Zorin pentru răzbunare. A 
trimis-o aici cu un motiv. Să sperăm că vei afla care este acela. 

Gândul îi fugi la Luke Daniels, care fusese recrutat ca umbră 
a lui Petrova. El putea gestiona lucrurile. 

— O bombă RA-115, spuse Osin, este proiectată să reziste 
ani, atâta timp cât este legată la o sursă de energie. În cazul în 
care energia este întreruptă, e prevăzută cu o baterie de 
rezervă. Dacă bateria se descarcă, arma are un transmițător 
care trimite un mesaj codat prin satelit către o ambasadă 
rusească sau un consulat. 

— A fost vreun astfel de semnal primit vreodată? 

Încuviinţă din cap. 

— Șaptezeci și nouă. Niciunul nu a mai urmat apoi. 

— Ceea ce înseamnă că sunt epuizate și inofensive. 

Încuviinţă din nou. 

— Așa este. Şi apoi mai sunt celelalte cinci. Niciun semnal nu 
a fost primit vreodată de la acele arme. 

— Este posibil să aibă încă energie? Ea făcu o pauză. După 
mai mult de douăzeci de ani. 

— Se pare că Zorin așa crede. 

— Du-te după ele. 

— Nu știu unde să căutăm. Orice înregistrări legate de ele au 
dispărut. Credem că Vadim Belcenko le-a șters. 


— Asigurare pentru o viață lungă? 

Osin zâmbi. 

— Probabil. Din păcate, Zorin se poate să fi descoperit ce știe 
Belcenko. 

Ceea ce explica graba de a-l găsi pe bătrân. 

Telefonul ei vibră. 

În mod normal, l-ar ignora, dar din moment ce doar Casa 
Albă mai era în cercul ei de comunicaţii, decise să verifice 
ecranul. 

„Luke Daniels.” 

Ceea ce declanșa mai multe alarme. 

— Acest apel ar putea fi relevant pentru ceea ce discutăm. 

— Te rog, răspunde. 

Răspunse și ascultă cum Luke îi explică ce se întâmplase în 
Virginia, încheind cu: 

— Presupun că știi ce fac, așa că am decis să te sun pe tine în 
loc să-l sun pe el. Nu vreau să aud cum îmi reproșează că am 
dat-o-n bară. Dar știu că așa va fi. Femeia aia a dispărut de 
mult. 

— Unde ești? 

— Am chemat o remorcă și mi-au tractat Mustangul până la 
un parc auto chiar lângă I-66. 

Îi spuse unde. 

— În casa aia, spuse el, merită aruncată încă o privire. Nu 
vreau să stea acolo deschisă larg pentru mult timp. 

Și nici ea, așa că spuse: 

— Așteaptă. 

Se întoarse spre Osin. Fusese direct cu ea și din moment ce 
ducea lipsă de resurse și nu voia ca Bruce Litchfield să afle de 
treaba ei, nu avea de ales. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să mergem în Virginia. 
Are legătură cu Anya Petrova. 

— Spune-mi unde și o să-i cer șoferului să ne ducă. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 

Malone nu avusese de gând să-l întâlnească pe Zorin la vreun 
observator. Asta ar fi fost definiţia exactă a stupidităţii. Așa că 
evitase clădirea ciudată de pe dealul stâncos și condusese încă 
24 de kilometri la nord către dacea. Șoseaua cu două benzi 
încadrată de zăpadă mergea paralel cu malul lacului și nu 
trecuse nicio mașină din direcţia opusă, ceea ce îl făcu să se 
întrebe și mai tare despre Zorin. Mai mult ca sigur, la acel 
observator îl așteptau probleme. Așa că hotărâse să se arunce 
pur și simplu în gura lupului. 

Avea un simţul al orientării excelent, datorat în mare parte 
memoriei fotografice, o binecuvântare ce i se acordase din 
pântec. De multe ori se întrebase de la cine îl moștenise 
genetic și mama lui îi spusese într-un final că tatăl său fusese la 
fel de binecuvântat. Se obișnuise, de fapt, cu această abilitate 
de a nu uita niciodată niciun detaliu. Își putea aminti cuvânt cu 
cuvânt eseuri pe care le scrisese la școala de gramatică, și 
exact ce se întâmplase la fiecare Crăciun. li fusese cu siguranţă 
de folos ca avocat, și mai târziu, când lucrase pentru Magellan 
Billet. Acum îl ajuta să ţină inventarul cărţilor rare din 
magazinul lui din Copenhaga. Dar și la păstrarea amintirilor cu 
Cassiopeia Vitt. Işi amintea fiecare detaliu al timpului petrecut 
împreună, dar asta nu era neapărat un lucru bun. 

Găsi strada întortocheată pe care își aminti că o văzuse din 
aer, care ducea în sus spre cornișa unde era daceaua. leși cu 
camioneta de pe șosea înspre copaci, oprind pe un petic 
înzăpezit de pământ. Parcă și urcă spre casă, chinuindu-se de 
la un trunchi de copac la altul printre nămeţi, cu ghetele 
scârțâind pe zăpada uscată. Ramuri veșnic verzi și tentacule 
ţepoase de copaci desfrunziți se întindeau spre cerul veșnic 
întunecat. Ochii îi lăcrimau de la vânt și frig. Un antrenament 
zilnic cu genuflexiuni și abdomene îi menţinuse cu siguranţă 
mușchii  tonifiaţi, dar urcarea prin gerul siberian îl 
suprasolicitase. 

Ajunse la capăt și, aruncând o privire înapoi, observă cum 
urmele pașilor imprimate în zăpada îi dădeau de gol prezenţa. 
Un gard din sârmă ruginită înalt până la talie îi bloca drumul 
înainte. Un curent de aer îngheţat ce venea dinspre lacul din 
apropiere îi tăia răsuflarea. Se așeză în spatele unui pin gros și 
privi spre dacea. Din trei hornuri se ridica spre cer fum. Unul 


dintre cele două vehicule care fuseseră acolo mai devreme 
lipsea. Prin aerul rece pluteau acorduri de muzică populară. 
Localiză sursa. O clădire anexă rotundă, toată din lemn, fără 
ferestre și cu o singură ușă, din care ieșea constant o coloană 
subţire de aburi prin vârful acoperișului conic. 

Misiunea sa era să îl caute pe Vadim Belcenko. I se arătase o 
fotografie făcută cu câţiva ani în urmă. Bărbatul era un fel de 
fost arhivist KGB. Dacă îl găsea, avea să se retragă și să 
raporteze locaţia. Prima parte ar fi relativ simplă, a doua, nu 
chiar la fel, din moment ce telefonul său fusese distrus. Dar 
avea camioneta și putea găsi un telefon altundeva. 

Păși peste gard și fugi peste o zonă asfaltată ce se întindea 
de la capătul străzii până la clădirea rotundă ce scotea fum și 
din care se auzea muzică, situată într-o parte. Traversă pavajul 
cu grijă întrucât nu își permitea o cădere pe gheaţa neagră. 
Ajunse la intrarea clădirii rotunde prin care se strecură rapid, 
unde fu asaltat de un val de aer cald uscat bine-venit. O altă 
ușă care ducea mai departe în interior era blocată de o pătură 
de blană ce atârna agăţată pe toc. Dădu la o parte puţin pătura, 
suficient cât să-și dea seama că era un fel de saună. În centru 
ardea focul sub un pat de pietre fierbinţi. Un bătrân stătea pe 
nivelul cel mai de jos al unui șir de bănci din pin ce se ridica pe 
peretele îndepărtat. Era gol, așezat cu picioarele întinse, cu 
mâinile noduroase încrucișate sub cap. Trăsăturile lui se 
potriveau cu imaginea ce îi fusese arătată. 

Era Vadim Belcenko. 

Muzica se auzea dintr-un mic CD-player ce se afla pe bancă. 
Se strecură înăuntru și se apropie de bătrân. Faţa arăta exact 
ca o mască fadă, lată și netedă, cu pielea de culoarea zăpezii 
murdare. Ochii închiși păreau așezați în cupe ridate de carne 
pliată. Un păr blonziu ud îi acoperea scalpul, iar singurele 
indicii ale vârstei înaintate erau pieptul și obrajii scofâlciţi. 
Bătrânul fuma o ţigară puternic mirositoare. 

Duse mâna în jos și opri muzica. 

Belcenko deschise ochii și se ridică. Ambele pupile erau 
acoperite de cataractă. 

— Numele meu este Cotton Malone, spuse el în engleză. 

Belcenko se holbă la el. 

— Şi ce faci aici? 

— Am venit să văd dacă sunteţi în regulă. 


— De ce nu aș fi? 

— Aţi dispărut și oamenii se întrebau. 

— Vrei să spui că securitatea de stat rusă se întreba. Şi de ce 
ar trimite un american să mă caute? 

Avea o vocea groasă și guturală, fără nicio inflexiune, emoție 
sau neliniște. 

— Asta e o întrebare la care m-am gândit și eu. 

Belcenko expiră un nor de fum albastru ce pluti în sus. 

— Eşti spion? 

— Nu mai sunt. 

Aerul fierbinte îi usca nările, așa că respira puţin și pe gură. 
Transpiraţia începu să îi curgă pe spate, lăsând o urmă rece. 

— Să spunem că sunt un spion cu jumătate de normă. 

— Am avut și noi câţiva din ăștia pe vremea mea. Nu mi-a 
păsat de ei niciodată. 

— Unde e Zorin? 

— A plecat să se întâlnească cu tine. 

Nu venise să facă conversaţie. De fapt, misiunea lui era 
încheiată. Îl găsise pe Belcenko și acum trebuia să raporteze. 
Dar era greu să scapi de obiceiurile vechi, așa că trebuia să mai 
pună încă o întrebare. 

— De ce îi pasă guvernului rus de ce faceţi? 

— Pentru că știu lucruri, domnule Malone. Și vor să afle 
acele lucruri înainte să mor. 

Acum înţelegea. 

— Şi le-aţi promis să le spuneţi. 

— Se pare că e un preţ mic pentru a rămâne în viaţă. Odată 
ce vor afla, nu voi avea nicio valoare. Chiar nu înţelegi în ce ai 
fost aruncat, nu-i așa? 

— Nicio idee. Vreţi să-mi spuneţi? 

Belcenko râse. 

— De ce aș face asta? 

Bună întrebare, una pe care decise să o lase pe altă dată. 

— Trebuie să plec. Mi-a părut bine. 

— Ştiai că orice poveste concepută vreodată de mintea 
umană poate fi redusă la trei părţi? 

Nu îi plăcea cum suna acea afirmaţie ciudată. 

— Începutul. Mijlocul. Apoi, finalul, spuse Belcenko. Există o 
simetrie și o satisfacţie ce apare atunci când acele trei părţi se 
unesc în cele din urmă pentru a forma o poveste completă. E cu 


adevărat magic. Am avut deja începutul, apoi un mijloc lung. 
Acum, domnule Malone, este timpul pentru finalul poveștii. 

Nimic din toate astea nu părea în regulă. Se crezuse isteţ 
evitându-l pe Zorin, venind direct aici, dar ceva îi spunea că 
mișcarea îi fusese anticipată. În mâna stângă bătrânul ţinea 
ţigara, dar își întinse braţul drept în spatele băncii și scoase o 
armă. 

— Să nu crezi, domnule Malone, ca nu pot să văd suficient de 
bine pentru a trage. 

O mișcare îi atrase atenţia. Pătura de blană de pe toc fusese 
dată la o parte. Se întoarse și văzu doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
haine de iarnă, ambii având puști automate. 

— Şi de ce m-aţi împușca? întrebă. 

Belcenko ridică din umeri. 

— Pentru că Zorin spune că nu ai nicio șansă să ieși de aici în 
viaţă. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 

Cassiopeia nu-și găsea locul pe bancheta din spate a unui 
avion francez de luptă. Zburase cu elicopterul de pe 
proprietatea sa până la baza aeriană, unde o așteptase un avion 
cu reacţie de înaltă performanţă. Zburau cu 2.200 kilometri pe 
oră la aproape opt kilometri înălțime, urmând aceeași rută pe 
care o avusese Cotton cu mai puţin de douăsprezece ore în 
urmă. 

Avea rău de înălțime, evitând pe cât posibil astfel de situaţii. 
Să se afle pe schelă mai devreme fusese destul de neplăcut, dar 
acum să zboare era un rău necesar pe care îl îndura. În acel 
moment era îmbrăcată într-un costum de zbor nepotrivit ca 
mărime și înghesuită într-o cabină de pilotaj cu foarte puţin 
spaţiu de manevră. Coborâseră deja la o altitudine mai joasă și 
se alimentaseră cu carburant de la un petrolier aeropurtat cu 
care se întâlniseră pe drum. Nu văzuse niciodată operaţiunea 
pe viu și fusese fascinant de privit. O ajutase, de asemenea, să 
își ia gândul de la faptul că se afla la foarte mare înălțime în 
aer. 

Călătoria din Franţa în Siberia avea să dureze puţin mai mult 
de patru ore, ceea ce era incredibil. Lumea se micșorase cu 
adevărat. Stephanie o citise perfect, știind că încă îl iubea într- 
adevăr pe Cotton. Se perindaseră mulţi bărbaţi în viaţa ei, cu 
câţiva avusese relaţii foarte serioase, dar niciunul nu fusese 
Cotton Malone. Se cunoscuseră la castelul ei cu câţiva ani în 
urmă, în același timp în care îi fusese prezentată lui Stephanie 
Nelle. Un prieten comun, Henrik Thorvaldsen, făcuse posibile 
toate acestea. Din păcate, Henrik nu mai era, fiind ucis în Paris, 
încă una dintre împrejurările nefericite ce păreau să o 
urmărească în viaţă. 

Când tăiase orice contact cu Cotton, știuse chiar de atunci că 
nu avea să fie permanent. Era legată foarte mult de el. Se 
simţea confortabil în prezenţa lui. O trata ca pe un egal și o 
respecta ca persoană. E adevărat, uneori era un măgar, dar nici 
ea nu era un înger. Asta era treaba cu relaţiile. Un schimb 
permanent de concesii. Se întrebase cum ar putea relua 
legătura. Amândoi erau mândri și fusese multă amărăciune 
între ei. Trecuseră multe luni până să-și spună cuvântul care 
începe cu I. Dar într-un final fusese spus și urmat de acţiuni. 


Spera ca distanța dintre ei să nu fi depășit punctul de 
întoarcere. 

Stephanie spusese că o va anunţa dacă apărea ceva nou. Îi 
spusese, de asemenea, și despre o dacea și un sat numit 
Chayaniye. Speranţă. O denumire interesantă, dar potrivită 
pentru expatriaţii care creaseră locul. 

Comunismul era cu adevărat o teologie moartă. Nu exista așa 
un paradis al muncitorilor fără clase sociale, unde toată lumea 
deţinea totul. Tot ce crease vechea URSS fusese o iluzie, un loc 
în care frica și forța fuseseră singurele mijloace prin care 
supravieţuia. Acea așa-zisă societate fără clase era împărţită în 
două categorii: a celor sărmani și a celor avuti. Privilegiaţii de 
la putere se bucurau de ce era mai bun, iar toţi ceilalţi se 
luptau pentru resturi. Nici vorbă de proprietate comună, câţiva 
aleși se bucuraseră de tot. Doar minciunile opriseră masele de 
la revoltă, împreună cu dozele zilnice de teroare și violenţă. În 
final, totuși, nimic nu putuse opri adevărul să-i provoace 
prăbușirea. 

Şi se prăbușise. 

Avea cincisprezece ani când se întâmplase și locuia în casa 
părinţilor ei din Spania. Tatăl ei rămăsese mereu apolitic, dar 
își amintea bucuria lui imensă la desfiinţarea Uniunii Sovietice. 
Şi ceea ce spusese. Un citat al americanului Thomas Jefferson: 
„Un guvern suficient de mare pentru a-ţi da tot ce vrei este 
suficient de puternic să-ţi ia tot ce ai”. 

Nu uitase asta niciodată. 

intreaga ei viață de adult fusese lipsită de presiunile 
Războiului Rece. În prezent, în schimb, amenințările și teroarea 
veneau din alte locuri, Estul și Vestul având un numitor comun, 
din moment ce noii dușmani nu făceau discriminare între ruși și 
americani. 

Deci în ce fusese băgat Cotton? 

„L-am angajat să arunce o privire. A îndeplinit câteva misiuni 
pentru mine de la Utah încoace.” 

Asta spusese Stephanie la telefon. Deci Cotton devenise un 
agent cu contract. „De la Utah încoace.” Poate acesta era 
modul lui de a uita. Ea încercase cu afacerile și castelul, 
niciunul dintre ele nereușind să îi domolească anxietatea. De-a 
lungul celor aproape patruzeci de ani ai săi se crezuse 


îndrăgostită de câteva ori. Dar acum știa că doar una dintre 
acele relaţii însemnase ceva. 

„Ceva a mers prost acolo.” 

La auzul cuvintelor lui Stephanie îi stătuse inima în loc. 
Cotton era rănit? Sau mort? Spera că niciuna dintre ele, 
dorindu-și doar ca avionul acesta să zboare mai repede. 

— Cât mai e? îl întrebă pe pilot în franceză prin cască. 

— Mai puţin de două ore. Ne mișcăm repede. 

Gândurile îi zburară înapoi la prima conversaţie pe care ea și 
Cotton o avuseseră, pe proprietatea ei, într-o după-amiază 
caldă de iunie. Înainte de asta întâlnirile lor fuseseră scurte și 
violente, fiecare trăgând gloanţe în celălalt, ea supraveghindu-l, 
iar el neștiind sigur cine era ea. În acea zi îl urmase afară în 
lumina puternică a soarelui, plimbându-se cu el pe aceeași alee 
umbrită de copaci pe care mersese mai devreme spre șantier. 


— Când voi termina, spuse ea, va fi ridicat un castel din 
secolul al XIII-lea exact cum a fost acum opt sute de ani. 

— Un demers impresionant. 

— Prosper prin demersuri impresionante. 

Continuară să meargă și intrară în șantier printr-o 
poartă largă de lemn și străbătură un grajd cu pereți de 
gresie ce găzduia un centru de primire a vizitatorilor. Mai 
departe se simțea mirosul de praf, cai și moloz, unde o 
sută și ceva de vizitatori se perindau. 

— Intreaga fundaţie a perimetrului a fost așezată și 
peretele-cortină din vest iese bine, spuse ea, arătând cu 
degetul. Suntem pe punctul de a începe turnurile din 
colțuri și clădirile centrale. 

Il conduse prin șantier și în sus pe panta unui deal 
către un promontoriu modest, de unde totul putea fi văzut 
clar. 

— Vin des aici și privesc. O sută douăzeci de bărbați și 
femei sunt angajați acolo jos cu normă întreagă. 

— Asta da stat de plată. 

— Un preț mic pentru ca istoria să fie văzută. 

— Porecla ta, Ingenieur, spuse el. Așa te strigă? 
Inginer? 

Ea zâmbi. 


— Personalul mi-a dat numele ăsta. Eu am realizat 
proiectul în totalitate. 

— Stii, pe de-o parte, ești teribil de arogantă. Dar, pe 
de alta, poti fi destul de interesantă. 

Nu se simți jignită de observația lui, care conţinea un 
adevăr, și îl întrebă: 

— Te-ai pensionat de la guvern? 

— Nu iți dai demisia cu adevărat niciodată. Pur și 
simplu stai departe de linia de foc de cele mai multe ori. 

— Deci o ajuţi pe Stephanie Nelle doar ca prieten? 

— Socant, nu-i așa? 

— Deloc. De fapt, e în concordanță cu personalitatea 
ta. 

— De unde știi despre personalitatea mea? 

— Am aflat foarte multe despre tine. Am prieteni în 
profesia ta anterioară. Toţi au vorbit numai de bine 
despre tine. 

— Mă bucur să aud că oamenii își amintesc. 

— Tu știi multe despre mine? întrebă ea. 

— Doar o scurtă descriere. 

— Am multe ciudățenii. 


Așa era, cea mai rea dintre ele fiind inabilitatea de a spune 
ce simte. Cotton suferea de aceeași neputinţă, ceea ce explica 
de ce se simțeau mereu înstrăinaţi. Ţineau mult unul la celălalt, 
dar niciunul dintre ei nu era dispus să o admită. Fusese totuși 
acel moment în munţii Chinei, după o grea încercare, când 
amândoi își adunaseră curajul să spună ce simțeau. 


— Gata cu jocurile, spuse ea. 

El încuviinţă din cap și o luă de mână. 

— Cotton... 

El îi puse două degete pe buze, făcând-o să tacă. 
— Și eu. 

Și o sărută. 


Își aminti acel moment în care amândoi știau, dar nu 
pronunţau cuvântul iubesc. Dar îl iubea pe Cotton. In ultima 
lună acest lucru era extrem de clar. 

Era prea târziu? 


Spera din toată inima că nu. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 
VIRGINIA 


Luke stătea rezemat de Mustang, privind cum un SUV negru 
intră pe poarta deschisă în parcul de tractări auto. Tocmai își 
verificase ceasul, care arăta puţin după 5:00 a.m. Aerul de 
dinainte de răsărit era îngheţat, dar el nu simţea decât furie, pe 
de o parte pentru că fusese învins de un străin, pe de alta, 
pentru că bunul său cel mai de preţ fusese distrus. Operatorul 
remorcii doar clătinase din cap când ajunsese la faţa locului, 
urcând matahala de Mustang pe platforma din spatele 
camionetei lui, aducându-l aici într-o grămadă de alte mașini 
care avuseseră cu siguranţă zile mai bune. 

SUV-ul se opri și Stephanie cobori dintr-o parte și un alt 
bărbat într-o haină neagră din partea opusă. 

— O noapte grea? întrebă ea. 

Mustangul stătea cu partea pasagerului către exterior, care 
purta dovezile confruntării lui. 

— Anya Petrova, spuse celălalt bărbat, este destul de 
periculoasă. A fost instruită de poliţie și a lucrat ca poliţist 
câţiva ani. 

Ceea ce explica în parte ceea ce se întâmplase. Ştia cu 
siguranţă cum să se descurce. 

— Şi dumneavoastră cine sunteţi? 

Bărbatul se prezentă ca Nikolai Osin, apoi Stephanie adăugă: 

— E șeful filialei SVR. 

— Oficial, sunt atașat comercial și nu știu nimic despre 
niciun SVR. 

— Îmi place asta, spuse Luke. S-o lăsăm așa. Dar aţi vrea să- 
mi spuneţi mai multe despre Anya Petrova? 

Stăteau singuri în parcarea luminată, printre grămezile de 
mașini părăsite. 

— Are legătură cu un bărbat car ar putea cauza acestei ţări 
multe probleme. A trimis-o aici cu un scop, motiv pentru care 
am sfătuit-o pe Stephanie să o urmărească atent. Se pare că 
Petrova nu a apreciat asta. 

Luke încerca încă să își dea seama cum îl prinsese. Avusese 
mare grijă, dar uneori se mai întâmplă și porcării. Și deși nui 


se răspunsese complet la întrebare, se decise să o lase baltă și 
spuse: 

— Trebuie să verificăm casa aia. 

Conduseră înapoi spre sud în Virginia rurală și găsiră 
intrarea cu arcada din fier forjat. Altădată, sediul Magellan 
Billet ar fi putut să găsească proprietarul în câteva minute, dar 
știa că acum era imposibil. Desigur, Casa Albă putea realiza 
același lucru, dar asta însemna să-i raporteze. Stephanie 
sugerase să aștepte înainte de a face acel apel și el nu se 
împotrivise. Poate că vor putea afla ceva suficient cât să mai 
tempereze criticile ce aveau să vină sigur de la unchiul Danny 
pentru că o dăduse în bară cu singurul lucru pe care i-l ceruse 
să nu îl facă. 

SUV-ul se opri în faţa locuinţei abandonate și coborâră. 

— Virginia e plină de relicve ca asta, spuse Stephanie. 

— O casă așa de mare, spuse Nikolai. 

— Şi se pare că a fost abandonată de ceva timp, spuse ea. 

Pe drum Luke aflase că Malone ar putea avea probleme, iar 
Cassiopeia fusese trimisă după el, ceea ce era și bine, și rău. 
Spera că totul era în regulă, dar aliatul lor SVR nu fusese 
capabil să obţină prea multe informaţii noi de la oamenii din 
Siberia. Desigur, întrebarea de 64.000 de dolari la care nimeni 
nu răspundea era de ce ar fi doborât cineva avionul lui Malone. 
Oricine ar fi fost ei, deţineau rachete aer-sol, ceea ce însemna 
că era vorba despre mult mai mult decât voiau rusnacii să 
admită și decât dezvăluise unchiul Danny. 

Şoferul lor scoase o lanternă cu un bec cu halogen. Zorii zilei 
începeau să se vadă spre est, dar mai erau încă două ore până 
la răsăritul soarelui. 

Luke apucă lanterna și îi conduse în interior, care arăta ca 
un mausoleu. 

— A venit direct aici și știa exact unde se duce. 

— Vreo idee despre ce căuta? îl întrebă pe Osin. 

— Pot să vă dau acest răspuns după ce aruncăm o privire? 
Voi încerca să fiu cât de direct posibil. 

Luke se îndoia de acea observaţie. După cele câteva dăți în 
care îi întâlnise pe cei de la SVR, evazivi era cel mai generos 
cuvânt pe care l-ar fi folosit ca să îi descrie. Complet nedemni 
de încredere? Mincinoși? Ambele li se potriveau mănușă. Dar 


înţelese că asta era un fel de operaţiune comună, din care voia 
să facă parte, așa că își păstră comentariile pentru el. 

Îl urmăriră pe hol și în birou, unde lumina dezvălui gaura din 
peretele cu lambriuri. 

— Ştia să folosească toporul ăla, spuse Luke, arătând spre el 
pe podea. 

Era nerăbdător să vadă ce era dincolo de deschizătură, așa 
că îndreptă lumina spre interior. Camera era mică, poate de 
zece metri pătraţi, plină de la podea la tavan pe trei părți cu 
rafturi. Dar spre deosebire de cele din birou, care rămăseseră 
goale și strâmbe, acestea erau pline cu cărţi. În centru era o 
masă pe care se afla un suport din lemn, sub sticlă, pe care era 
expus un volum deschis. Un candlabru mic atârna din tavan, 
lucind în lumină, cu becurile lui prăfuite, inutile fără curent. 

— Un fel de cameră ascunsă, murmură el. Despre care 
drăguţa de Anya știa totul. A spart exact acolo unde trebuia. 

Păși înăuntru, urmat de Stephanie și de Osin. Analiză 
rafturile cu lanterna, studiind cotoarele expuse. Majoritatea 
erau cărți, altele, manuscrise legate și erau și niște cutii din 
lemn pentru dosare cu foi libere. Se uită la câteva dintre 
etichete.  „Corespondenţa conducerii militare. Bătălia din 
Princeton. Asediul Bostonului. Capturarea Ticonderoga.” Scană 
întreaga cameră și citi mai multe cotoare. 

O temă suna clar. 

— E o bibliotecă despre Războiul Revoluționar”, spuse el. 

— Mai mult decât atât, adăugă Stephanie. Sunt cărţi de 
istorie de la finalul secolului al XVIII-lea și începutul secolelor 
al XIX-lea și al XX-lea, până la Războiul din 1812. 

Estimă că erau câteva sute de volume, fiecare acoperit cu un 
strat gros de praf. Era evident că nu fusese nimeni pe acolo de 
multă vreme. Ici-colo, părţi din rafturi erau goale, cărțile care 
fuseseră acolo fiind împrăștiate pe podea și praful deranjat. 

— Asta am auzit, spuse Luke. Multe bufnituri. Dărâma astea. 

— Spune-ne, Nikolai, ce căuta? întrebă Stephanie. 

Osin nu răspunse. În schimb, dădu la o parte cupola de sticlă 
ce proteja cartea de pe suport și o răsfoi cu grijă. Apoi închise 
cartea astfel încât coperta să îi poată fi citită. 

Coperta de piele neagră era tipărită cu litere aurite. 


5 Războiul Revoluționar - Războiul de Independenţă al Statelor Unite ale 
Americii (1775-1783) (n.red.) 


CONSTITUIREA ORIGINALĂ 
A 
SOCIETĂȚII GENERALE A 
CINCINNATI 
AȘA CUM A FOST EA FORMATĂ DE OFIŢERII 
ARMATEI STATELOR UNITE 
i LA FINALIZAREA 
RAZBOIULUI REVOLUTIONAR 
CARE A OFERIT INDEPENDENȚĂ 
AMERICII 


Stephanie se apropie și redeschise cartea, citind câteva 
dintre pagini. 

— E o istorie a societăţii. Procedurile ei generale, procese- 
verbale ale întâlnirilor și constituirea. Drepturile de autor sunt 
din 1847. 

— Ce este Cincinnati? o întrebă Luke. 

Îl ignoră și reanaliză rafturile ce îi înconjurau. 

— Asta e o arhivă, una de care pun pariu că Societatea 
Cincinnati habar nu are că mai există. 

Făcu o pauză. 

— Altfel ar fi fost recuperată. 

Stephanie se îndreptă spre Osin. 

— De ce e Anya Petrova interesată de așa ceva? 

Niciun răspuns. 

— Mai devreme ai menţionat Pasa Înainte, încercă ea. Din 
câte știu eu, acea operaţiune e încă clasificată. Singurul mod 
prin care puteai să afli ceva despre ea este din propriile tale 
evidente. 

— Ştim exact ce s-a făcut, spuse Osin. 

Ceea ce Luke dori imediat să afle și el. 

— Asta înseamnă că Aleksandr Zorin știe? întrebă ea. 

— Sunt sigur că știe. Iar Belcenko știe și mai multe. 

— Inclusiv unde sunt localizate acele bombe nucleare 
dispărute? 

Luke rămase liniştit şi permise luptei să continue 
neîntreruptă. 

Dar auzise corect? „Bombe nucleare dispărute”? Se gândi că 
Stephanie îl va pune în temă la timpul potrivit. 


Ea se întoarse către el. 

— Petrova a plecat cu ceva de aici? 

Clătină din cap. 

— Nimic din ce am văzut. 

— Atunci aici a fost o fundătură pentru ea. Nikolai, ai spus că 
vei fi direct. De ce a venit aici? 

Într-un mod necaracteristic, Stephanie ridicase vocea. 

— Voi răspunde după ce vorbesc cu Moscova. Unele lucruri 
trebuie discutate în privat mai întâi. 

— Mi-am trimis omul în Siberia la cererea ta, spuse ea. A 
mers acolo orbește și acum a dispărut. 

— V-am permis să trimiteţi un alt agent să investigheze. 

— Nu e suficient. Ce se întâmplă? 

— Nu pot spune. Cel puţin pentru moment. 

Luke simţi îngrijorare în voce, care părea sinceră și 
neobișnuită pentru SVR. 

— Trebuie să raportez toate astea președintelui, spuse ea. El 
va decide ce e de făcut mai departe. 

— Înţeleg. 

Rusul părăsi camera secretă fără să mai scoată un cuvânt. 

Luke se holbă la fosta lui șefă. 

— Asta e o mare grămadă de rahat, nu-i așa? 

Ea rearanjă cupola de sticlă peste carte și suport. Praful se 
revărsă în toate părțile și pe masă, sclipind în lumină. 

— Ăsta ar fi un mod bun de a o descrie, șopti ea. 

— Ştii ce este Cincinnati? întrebă el din nou. 

Ea încuviinţă încet din cap. 

— Poţi să-mi spui? 

Se întoarse să plece. 

— Nu aici. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 
LACUL BAIKAL 
ORA 19:50 


Zorin se întoarse la dacea și se îndreptă imediat spre casa 
principală. Fu anunţat când a ajuns că americanul, Malone, 
fusese capturat. Așa că nu se grăbi să-și dea jos haina și 
mănușile. Ar fi bucuros să scape de această vreme. Vara era 
atât de trecătoare în partea asta a lumii și ducea dorul unei 
brize calde constante. Ce urma pentru el în următoarele zile 
era greu de spus. Tot ce putea spera era ca amintirile lui să fie 
corecte, cercetarea precisă, planificarea amănunţită și 
determinarea intactă. Stătuse degeaba prea mult timp și îi 
plăcea sentimentul de a fi în mișcare din nou. Din punctul lui de 
vedere, totul era funcţional și pregătit. Doar această sifonare, 
prezenţa unui american, se dovedise a fi neașteptată. 

Dar până și asta îl entuziasma. 

Trecu prin camera imensă, cu tavan înalt și vedere liberă 
către lacul îngheţat. Un foc binevenit ardea în vatră. Găsi scara 
către subsol și cobori acolo unde Malone stătea prins cu cătușe 
de o ţeavă groasă de metal. Lumina venea de la becurile 
închise în grilaje de oţel ce formau umbre ascuţite. 
Americanului îi fusese scoasă haina, precum și arma, se pare, 
din moment ce tocul de la umăr atârna gol. 

— Mi-ai omorât doi din oameni, spuse el. 

Malone ridică din umeri. 

— Asta se întâmplă când începi să tragi în cineva. 

— De ce ești aici? 

— Ca să-l găsesc pe bătrân, Belcenko, care e clar că nu vrea 
să fie găsit. Greșeala mea. 

— Şi doi dintre oamenii mei sunt morți. 

— Pe care i-ai trimis să mă omoare. 

— Eşti spion? 

— Sunt librar. 

Râse. 

— Mi-ai spus prin stație că eşti Cotton Malone. De unde ai 
căpătat un așa nume? Cotton®. 

— E o poveste lungă, dar, din moment ce avem timp, aş fi 
bucuros să ţi-o spun. 


6 Cotton în limba engleză înseamnă bumbac. (n.red.) 


— Trebuie să plec. 

— Eşti parte din Gărzile Roșii? 

Acest om era informat. 

— Mi-am servit țara până în ziua în care s-a destrămat. 

— Şi apoi ai ajuns aici, în mijlocul a nicăieri. 

— Am venit de bunăvoie, împreună cu alţii care au crezut ca 
mine. Am fondat acest loc și am trăit aici în pace multă vreme. 
Nu am deranjat pe nimeni, și totuși guvernul simte nevoia să ne 
spioneze. 

— Îmi imaginez că milioane de oameni inocenți morţi ar fi 
spus același lucru despre URSS. 

— Presupun că așa ar fi făcut. Am avut tendinţa de a exagera 
lucrurile un pic. 

Ceea ce suna a eufemism. Tortura și moartea fuseseră pilonii 
de bază ai sovieticilor. El și toți ceilalţi ofițeri KGB fuseseră 
antrenați în subtilităţile acestora. Milioane pieriseră într- 
adevăr. Când începuse el la KGB, durerea și violenţa fuseseră 
uneltele sale principale de convingere. Fusese antrenat intens 
să se joace cu nervii lor până ce mintea le-o lua razna. Apoi 
drogurile deveniseră unealta cea mai folosită pentru a deschide 
gurile închise. După aceea, trucurile psihologice au preluat 
controlul. Către final, stresul fizic crescuse în popularitate. 
Citise totul despre „tehnicile îmbunătăţite de interogare” ale 
CIA-ului. Doar un mod pompos de a spune tortură. Care, 
personal, nu îl deranja. Dar judecând după înfățișarea acestui 
american, care părea puternic și încrezător, ar fi nevoie de 
efort pentru a-l face să cedeze. 

Şi pur și simplu nu avea timp. 

— America nu are idee ce înseamnă să fii sovietic, spuse el. 
Șaptezeci și cinci de milioane dintre noi au murit în secolul XX 
și nu i-a păsat nimănui. 

— Dintre care cei mai mulţi au fost uciși de lideri corupti ori 
proști. Naziștii erau mici copii când venea vorba de măcelărit 
oameni. Voi comuniștii ați devenit adevărații profesioniști. Ce 
erati voi, KGB? 

Încuviinţă din cap. 

— Am condus o unitate spețnaz, pregătindu-ne de război cu 
Statele Unite. 

Ceea ce îi plăcea să spună. 

— Toate astea s-au terminat, spuse Malone. 


— Poate că nu. 

Își amintea clar acea zi groaznică de august în 1991, privind 
din sediul KGB cum o mulţime de oameni luaseră cu asalt Piaţa 
Lubianka, scriind cu spray „CĂLĂU, MĂCELAR” și desenând 
svastici pe clădire. Își scuturaseră pumnii și înjuraseră, apoi 
încercaseră să răstoarne statuia lui Dzerjinski”, dar nu putuseră 
să-l doboare pe Felix cel de fier. Într-un final aduseseră o 
macara și îndepliniseră misiunea, lăsând în urmă piedestalul 
gol. Nici măcar unei persoane nu îi fusese teamă în acea zi de 
pedeapsă pentru profanarea amintirii celui care fusese odată 
temutul șef al poliţiei de stat. 

Mesajul lor era puternic și clar. 

Vremea voastră s-a încheiat. 

Își aminti groaza paralizantă care îl cuprinsese. Strigătele, 
îndemnurile la calm, apoi zgomot de sirene și haos. Pentru 
prima dată în viaţă simţise frică, acel fior de gheaţă din ceafă, 
acel ceva pe care el îl provocase altora și cu care făcuse 
carieră. Posibilităţile de neînchipuit din viitor îi provocaseră un 
val de îndoială în corp, care se opri într-un final în vezică, care 
se goli. Stătuse la fereastră, privind jos, simțind rușinea urinei 
calde udându-i pantalonii și picioarele. 

Un moment oribil. 

Pe care nu îl povestise nimănui. 

— Reagan a fost destul de isteţ, spuse el. Mult mai mult 
decât Gorbaciov. Și-a propus să ne distrugă și a îndeplinit 
sarcina. 

Slavă Domnului, americanii credeau în deschidere. 
Democraţia izbândea datorită confruntării de idei, toleranţei 
faţă de puncte de vedere diferite și dezbaterii puternice. 
Susţinătorii ei credeau prostește că adevărul va triumfa 
întotdeauna și că oamenii erau cei mai buni arbitri ai acestuia. 
Circulaţia pe scară largă a informaţiei era considerată bună. 
Multe documente americane, cândva clasificate, ieșiseră la 
lumină datorită simplei treceri a timpului. Fuseseră scrise cărți, 
pe care le citise, care lăsau să se înțeleagă cum Casa Albă și 
Vaticanul lucraseră împreună pentru a îngenunchea Moscova. 
Pe când acele cărți făceau doar speculaţii și presupuneri, el știa 


7 Felix Edmundovici Dzerjinski (1877-1926) - revoluționar comunist, 


fondator și conducător al poliţiei politice bolșevice, supranumit Felix cel de 
fier. (n.red.) 


lucruri pe care acei autori nu le știuseră. Existase într-adevăr 
un plan, o conspirație, un efort comun de a submina Uniunea 
Sovietică. 

Și funcţionase. 

Îi știa chiar și numele. 

Pasa Înainte. 

— America nu are idee ce haos a creat, spuse el. Când aţi 
distrus sistemul politic sovietic toată ordinea s-a dus, ceea ce a 
permis criminalilor să preia puterea. Tot ceea ce eu și mulţi 
alții am făcut o viaţă întreagă pentru a o apăra a dispărut. Și v- 
a păsat? 

Nu așteptă un răspuns. 

— Nimănui nu i-a păsat. Am fost lăsaţi să ne zvârcolim 
singuri în eșec. 

Indreptă un deget spre el. 

— Așa că suntem datori Americii. Şi cred că a venit timpul să 
plătim datoria. 

Se simţise grozav să spună acele vorbe, care-i stătuseră prea 
mult pe suflet. Și deși acum trecuse de șaizeci de ani, nu uitase 
lecţiile pe care le învățase în tinereţe. De fapt, acele amintiri îl 
ajutaseră să reziste în ultimii douăzeci și ceva de ani. Din acest 
punct acţiunile lui vor veni rapid și fără nicio ezitare. Nu va mai 
sta pe gânduri și nu va avea mustrări de conștiință. 

Doar rezultate. 

Şi îi plăcea prospeţimea acelei libertăţi. 

În ultimul timp, se gândise din ce în ce mai mult la perioada 
când fusese în academia de infanterie, unde învățase să fie 
soldat înainte de a deveni spion. Instructorul lui preferat, un 
locotenent-colonel, băgase în cap tuturor studenţilor săi că 
Statele Unite erau glavny protivnik, principalul adversar. 

„Dacă uitaţi acest lucru, asta va însemna moartea voastră.” 

Și nu uitase asta. 

De multe ori în cariera sa fusese chemat să ucidă un agent 
străin și, de fiecare dată, îndeplinise misiunea. 

„Urăște-ţi vecinii, colegii de clasă, chiar și prietenii, dar 
niciodată camarazii de arme. Amintiţi-vă, când războiul va 
începe, veţi avea cu toţii un dușman comun. Trebuie să 
cunoaşteţi și să respectaţi dușmanul. Învăţaţi cum este 
organizată America. Cum funcţionează. Să îi știți punctele tari 


și punctele slabe, iar America face din asta o treabă ușoară. Își 
fac nemulţumirile publice lumii. Fiţi atenţi la ele.” 

Şi acel război venise. A 

Dar nu de la principalul adversar pe care și-l imaginaseră. În 
schimb, bătăliile fuseseră duse pe ascuns, puţini realizând că 
existaseră. Doi generali, Reagan și blestematul de papă 
polonez, conduseseră armatele. Armele lor nu fuseseră gloanţe 
și bombe. Mai degrabă Dumnezeu, moralitatea și banii la un loc 
se combinaseră pentru a ţintui Uniunea Sovietică într-un colţ 
politic și economic din care nu mai putuse să iasă. 

Nimeni nu realizase asta, până când fusese deja prea târziu. 

„Comuniștii trebuie să exploateze în detaliu, cu grijă, cu 
atenţie și cu pricepere orice fisură, oricât de mică, printre 
dușmanii săi.” 

Cuvintele lui Lenin din anii 1920, pe care Statele Unite ale 
Americii le urmaseră cu îndemânare desăvârșită. 

Acum era rândul lui să urmeze această pistă. 

— Ştii, spuse Malone, că acea lume s-a schimbat? Războiul 
Rece s-a încheiat. 

— Pentru tine, poate, dar nu pentru mine. Am o datorie de 
plătit și intenţionez să o plătesc. 

În exact 52 de ore, dar asta o ţinu pentru el. 

Viaţa lui ca spion fusese pe cât de provocatoare, pe atât de 
extenuantă. Călătorise prin toată lumea, intrând în ţări cu acte 
false, ascunzându-și adevărata identitate și gândurile, fiecare 
acţiune a sa având ca scop manipularea, exploatarea și 
trădarea. Departe de cultura, limba și familia sa, se adaptase, 
dar nu  cedase niciodată  tentaţiilor capitalismului. 
Supravieţuirea fusese principala lui grijă, și trăise în fiecare zi 
cu frica de a fi descoperit, ceea ce putea veni din locuri 
îndepărtate și neașteptate. Doar o loialitate invincibilă pentru 
cauza sovieticilor depășise acea anxietate zilnică. 

Pe care încă o avea. 

Purta mândria trecutului său ca pe o manta peste umeri. Un 
ofițer KGB trebuie să aibă mâinile curate, o inimă înflăcărată și 
o minte limpede. Îi ura pe toţi cei care îi furaseră acea mândrie, 
atât conaţionali, cât și străini. Cândva îi fusese spus că singurul 
mod onorabil de a părăsi KGB era prin moarte și ajunsese să 
creadă că acest lucru e adevărat. 

Se îndreptă spre scară. 


— Voi trimite jos oamenii pe care i-ai întâlnit mai devreme în 
baia neagră. Au ceva treabă cu tine și sunt deosebit de 
motivaţi, din moment ce acei doi bărbaţi pe care i-ai ucis erau 
camarazii lor. 

— Să nu te faci prea comod, strigă Malone. 

Se opri, se întoarse și îi oferi un zâmbet discret, mulţumit de 
sine. 

— Niciodată. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 
WASHINGTON, D.C. 
ORA 8:30 


Stephanie îl conduse pe Luke înăuntrul Mandarin Oriental, 
hotelul pe care îl frecventa mereu când era în Washington, D.C. 
Fuseseră lăsaţi acolo de Nikolai Osin, care rămăsese tăcut tot 
drumul înapoi din Virginia. Observase că Luke voise să îl 
preseze pentru a obține mai multe răspunsuri, dar îi transmise 
din priviri că nu era momentul. Era bine să îl aibă pe tânărul 
Daniels înapoi în echipa ei. Iniţial, îl angajase pentru a-i face o 
favoare unchiului lui, cu condiţia de a avea libertatea să-l 
concedieze în cazul în care nu s-ar fi potrivit. Danny nu avea 
nicio problemă cu nepotismul, dar dispreţuia incompetenţa 
indiferent de sursă. Nimeni nu primea o plimbare gratuită. Nici 
măcar el. Din fericire, Luke se dovedise a fi un agent excelent, 
pregătirea lui ca infanterist fiind valoroasă, împreună cu o 
personalitate îndrăzneață, un aspect chipeș și o atitudine 
nepăsătoare. Îi plăcea de asemenea că își suna mama în fiecare 
duminică, indiferent unde era sau ce făcea. Un bărbat de 
treizeci de ani care își respectă un părinte atât de mult era de 
admirat pentru ea. 

— La un moment dat, spuse Luke, mi se va spune ce se 
întâmplă? Am auzit ceva acolo despre arme nucleare dispărute. 
Și tocmai am pierdut o mașină. 

Merseră rapid prin aerul rece de dimineaţă și intrară în holul 
elegant, unde oameni îmbrăcaţi cu paltoane se agitau încoace 
și încolo, la începutul unei noi zile de lucru de vineri. 

— Şi, apropo, spuse el, l-ai lăsat ușor pe rusnac. 

— E clar că are o problemă. Trebuie să îi dăm timp săo 
rezolve. 

Își întoarse capul spre lifturi. 

— Unde mergem? 

— In camera mea. 

— Nu sunt genul ăla de tip, dacă înţelegi ce vreau să spun. Și 
nici măcar nu mai lucrez pentru tine. 

Ea zâmbi și continuă să meargă. 

Urcară în lift și apăsă butonul pentru etajul al patrulea. 
Putea simpatiza cu Osin. Moscova implicase intenţionat 
Washingtonul într-o treabă internă. Cu siguranţă aveau un 


motiv bun, dar era posibil ca asta să se fi schimbat în ultimele 
câteva ore. Faptul că existaseră 250 de bombe RA-115 era 
destul de îngrijorător, dar că cinci dintre ele rămăseseră 
neînregistrate era la limita unei crize. Își reaminti că trecuseră 
peste douăzeci și cinci de ani, și se îndoia că una din acele 
bombe mai era viabilă. Ceva atât de periculos, atât de valoros 
nu stă ascuns atâta timp. Așa că simplul fapt că niciuna dintre 
aceste potenţiale probleme nu ieșise la suprafață îi aducea 
puţină consolare. Trebuia să raporteze asta la Casa Albă. 

Dar să înceapă cu începutul. 

Părăsiră liftul și ea îl conduse pe holul liniștit către 
apartamentul ei. Inăuntru, se așeză în faţa laptopului și trimise 
un e-mail în care descria ţinutul și casa din Virginia, împreună 
cu o poză a exteriorului pe care o făcuse cu telefonul ei. 

— Asta e către Casa Albă? întrebă Luke. 

Încuviinţă din cap. 

— Ei sunt tot ce ne-a mai rămas. Oficial, conform 
Departamentului de Justiţie, nici nu ar trebui să fac ce fac 
acum. 

— Pappy spune că urmezi regulile cam la fel de bine ca și el. 

Ştia porecla pe care Luke o folosea pentru Malone, folosită 
mai mult pentru a-l enerva și nu pentru altceva. Favoarea îi 
fusese întoarsă de Cotton cu eticheta băiat de frăţie, Luke fiind 
orice, mai puţin asta. 

— Trebuie să stai departe de el, spuse ea. E o influenţă rea. 

— Cât de rău e pentru el acum? 

Incercase să nu se gândească la asta. 

— Suficient încât am fost nevoită să o implic pe Cassiopeia. 
Nu i-a plăcut, dar nici nu a refuzat. Ar trebui să ajungă acolo 
curând, dacă nu a și ajuns deja. 

— Ai idee dacă Malone e mort sau viu? 

Scutură din cap. 

— E bun, așa că trebuie să presupunem că e în regulă. 
Realizezi, totuși, că îţi riști cariera ajutându-mă pe mine aici. 

Luke ridică din umeri. 

— Ar putea fi și mai rău. 

Era exact ca unchiul său. Ambii bărbaţi iubeau fala și 
bravada, și amândoi le puteau susţine cu acţiuni. Cu ani în 
urmă, la începutul primului mandat al lui Danny, ei și 
președintelui nu le păsase prea tare unul de celălalt. Dar o 


serie de crize îi aduseseră în cele din urmă împreună până când 
realizaseră amândoi într-un final că existau sentimente între ei. 
Doar Cassiopeia știa adevărul complet. Cotton poate bănuia 
ceva, dar nu insinuase niciodată nimic. Era un subiect pe care 
niciunul dintre ei nu l-ar fi abordat vreodată. Ştia că Danny 
avea să devină în curând primul președinte al Americii, fie 
actual sau fost, care divorța, după o căsătorie îndelungată, soţii 
Daniels căzând deja de acord să meargă fiecare pe drumul său 
după ce părăseau Casa Albă. Pauline își găsise deja dragostea 
în altă parte și soţul ei fusese fericit pentru ea. „O merită”, 
spusese el de multe ori. Și Danny merita, și ar fi putut găsi acea 
fericire cu ea. 

Dar asta rămânea de văzut. 

— Din moment ce presupun că nu o să-mi spui nimic despre 
bombele alea nucleare, ce este Cincinnati? întrebă Luke. În 
casă ai zis că nu îmi spui acolo. Ce zici să-mi spui aici? 

— A fost primul club al băieţilor crescuţi acasă în America. 
Există de mult timp, nederanjând niciun suflet. 

Dar dintr-un motiv oarecare iubita unui fost spion comunist 
venise tocmai din Siberia să scotocească printr-una dintre 
arhivele uitate ale societăţii. Cum ajunsese până și Petrova să 
afle de existența depozitului? Stephanie cunoștea suficient 
Societatea Cincinnati pentru a ști că ţineau lucrurile în secret, 
așa că se întreba dacă grupul era informat despre arhivă. 

Laptopul indică un mesaj primit. 

Ea și Luke citiră răspunsul de la Edwin Davis pe ecran, șeful 
personalului de la Casa Albă. 


„Proprietatea din Virginia aparţine lui Bradley Charon. A 
murit în mod neașteptat într-un accident de avion în 2002. 
O căutare pe internet arată că a doua nevastă și copiii nu 
s-au înţeles niciodată. E în curs o luptă în instanţă pentru 
succesiune, cu multe procese și recursuri, proprietatea 
fiind aproape falimentară. Un incendiu de acum șase ani a 
distrus o parte din casă. Cu siguranţă incendiere, probabil 
de către unul dintre copii, dar nu a putut fi dovedit nimic. 
De aceea nu a fost plătită nicio poliţă de asigurare, iar 
locul a căzut în paragină. Impozite neplătite în valoare de 
sute de mii de dolari. Districtul a decis recent să vândă 
proprietatea într-o licitaţie publică. Sper că e de ajutor.” 


Era de mare ajutor, având în vedere că oferea un punct de 
pornire atât de necesar. Așa că tastă „Bradley Charon” pe 
Google și așteptă. 42.800 de rezultate. 

Restrânse căutarea adăugând „Virginia”, „luptă pentru 
succesiune” și „Cincinnati”. 

Prima pagină de rezultate afișă câteva articole din ziare. 

Charon deținuse un doctorat în științe politice și era ultimul 
descendent al unei familii bogate înainte de revoluţie. Servise 
fie ca rector, decan sau președinte în trei colegii diferite și se 
bucurase de o reputaţie de om învăţat. Fusese căsătorit de 
două ori, prima oară timp de patruzeci de ani, din care au 
rezultat trei copii, a doua oară, mai puţin de cinci ani, care se 
pare că nu-i adusese altceva decât suferință, din moment ce 
văduva pretindea că avea dreptul la tot. 

— Aia da târfa lacomă, spuse Luke peste umăr. 

Şi ea era de acord. 

— Nimeni în afară de avocaţi nu câștigă luptele de felul ăsta. 

— Cam asta e lumea, nu-i așa? 

— Așa poate fi, când oamenii pierd din vedere anumite 
lucruri. 

Şi pierderea părea a fi o trăsătură a familiei Charon. Nimeni 
nu câștigase nimic din războiul legal, cazul mutându-se de la 
instanța locală de succesiune la curtea de apel din Virginia. 
Până acum obținuse patru opinii juridice și nicio soluţionare. 

— După ce a ars casa, spuse ea, toată lumea se pare că a 
abandonat-o. Compania de asigurări a refuzat cu siguranţă să 
plătească poliţa și niciunul dintre beneficiari nu avea de gând 
să bage vreun ban în acel loc. Nimeni nu știa despre arhivă, ori 
fusese luată. Acele cărţi și manuscrise valorează o avere. 

— Şi deci cum de știe vizitatorul nostru străin? 

Asta era întrebarea momentului. 

Un alt rezultat de pe pagina Google îi atrase atenţia și îl 
accesă. Necrologul lui Charon. 

Fusese îngropat nu departe de proprietate, într-un loc de 
veci al familiei, lângă Manassas. Vorbea de familia sa și de 
legăturile sale cu comunitatea, dar ultimul paragraf îi atrase 
atenţia. 


„A fost un membru onorabil al Societăţii Cincinnati, 
responsabil cu extinderea bibliotecii de cercetare a 
societății. Munca sa de o viaţă urmărise să amintească 
Americii de datoria pe care o avea faţă de eroii Revoluţiei. 
Printre purtătorii de onoare ai sicriului la înmormântarea 
sa va fi inclus actualul președinte general al societăţii.” 


— Se pare că toate drumurile duc la această Societate 
Cincinnati, spuse Luke. 

Ea era de acord. 

— Presupun că știi încotro ne îndreptăm mai departe? 


Așa era. 
Dar, mai important, voia să știe ce se întâmpla în Siberia. 


CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE 

Lui Malone nu îi plăcea situaţia. Zorin părea destul de 
încrezător, evident, din chibzuinţa și sfidarea ce se citeau pe 
chipul bărbatului mai în vârstă. Observase de asemenea și pașii 
ușori și fermi de-a lungul subsolului, indiciu inconfundabil 
pentru un erou. lar vocea plină de amărăciune indica o energie 
care îi sfida vârsta, întărită de un aspect fizic impresionant ce 
includea umeri ca de urs, un piept puternic și mâini imense, cu 
vene proeminente. 

„Am o datorie de plătit și intenţionez să o plătesc.” 

Acele cuvinte fuseseră rostite cu o privire dură și un rânjet 
macabru, ambele pline de sfidare. La exterior, Zorin dădea 
impresia unui bărbat grosolan, needucat. Și deși Malone 
petrecuse doar câteva momente cu el, nu avea nicio îndoială că 
se afla în fața unui veteran cutezător și experimentat al 
Războiului Rece. Cel mai probabil un sociopat periculos, de 
asemenea. Cunoștea genul. Executanţi extrem de motivaţi, 
alarmant de eficienţi, fără elemente de conștiință, cea mai mare 
greșeală a lor datorându-se unor acţiuni guvernate de un 
raționament defectuos. 

Iar acesta părea exemplul perfect. 

Zorin încă lupta în Războiul Rece. 

Care se terminase cu mult timp în urmă. 

Fusese adus în casă sub ameninţarea armei, Belcenko 
rămânând în saună. Cei doi paznici ai săi îl forțaseră în subsolul 
rece, un spaţiu fără ferestre, cu pereţi din piatră cioplită. li 
scoseseră haina și arma, legându-i ambele mâini cu cătușe de 
oţel de o ţeavă de fier. Nu se atinseseră de portofelul din 
buzunarul de la spate, iar acea omisiune îi dădea speranţă. 

Avea nevoie doar de puţină intimitate. 

Pe care acum o avea. 

Zorin plecase înapoi la parter. Zgomotul unei uși închizându- 
se deasupra îi semnală oportunitatea, așa că își răsuci corpul, 
își cobori mâinile încătușate în jos pe ţeavă și folosi puţinul 
spaţiu de mișcare pe care îl avea pentru a-și lua portofelul. 
Înăuntru găsi repede sârma. Cătușele aveau o închizătoare 
simplă care ar fi trebuit să fie simplu de desfăcut. 

Aparent, Zorin manifesta o atracţie față de Statele Unite. Era 
ciudat că tânjea după vechea Uniune Sovietică. Rata 
mortalităţii la ei fusese de aproape 50 la sută, iar speranţa de 


viață sumbră. Dacă regimul comunist nu ar fi implodat, ar fi 
murit mai mult ca sigur de uzură. Lipsa de bunuri și servicii se 
generalizase. Alcoolismul crescuse. Preţurile rămăseseră 
constante, în timp ce salariile se prăbușiseră, iar corupţia era la 
tot pasul. Promisiunea lui Lenin de egalitate și autonomie 
pentru toţi nu se îndeplinise niciodată. În schimb, apăruse un 
sistem ce generase o succesiune de tiranii, fiecare existând 
doar pentru a se perpetua atât pe sine, cât și pe puţinii 
privilegiați care o conduceau. 

Deci ce lipsea de acolo? 

Mai mult din acel „raţionament periculos” și sociopat, 
presupuse. 

Continuă să lucreze la închizătoarea de pe încheietura sa 
dreaptă, a naibii chestie fiind mai încăpăţânată decât crezuse. 
li veni în minte ceva ce Oscar Wilde spusese: „Adevărul e 
rareori pur și niciodată simplu”. Totuși așa părea pentru Zorin, 
care se pare că se bucurase pervers în fosta sa viaţă. 

Incotro se îndrepta? Despre ce era toată treaba asta? 

Stephanie trebuia să știe totul. 

Auzi o ușă deschizându-se, apoi zgomot de pași în jos pe scări 
și cei doi bărbaţi de mai devreme apărură. Ambii erau solizi și 
nebărbieriţi, cu feţe mongoloide și umeri puternici ca de 
plugari. 

Scoase sârma din închizătoare și o puse în palma dreaptă. 

Cei doi nu pierdură timpul, năpustindu-se asupra lui, 
trăgându-i pumni în abdomen. Nimic nu i se rupse, ceea ce 
fusese probabil intenționat. Așa cum menţionase Zorin, băieţii 
ăștia nu voiau ca distracţia să se încheie prea curând. Se 
pregătise pentru lovituri, dar tot îl dureau. Bărbaţii își dădură 
jos hainele, apoi își suflecară mânecile puloverelor până la cot, 
gata să treacă la treabă. Amândoi zâmbiră, știind că el nu putea 
face nimic. Trase câteva guri din aerul infect, ce mirosea a praf 
și ulei pentru încălzire. 

— Voi, băieţi, sunteţi destul de duri cu mine cu mâinile 
încătușate, încercă el. Eliberaţi-mă și hai să facem asta ca între 
bărbaţi. 

Pulover Roșu îi aruncă un pumn de mărimea unui jambon mic 
în stomac. 

Se decise, ce naiba!, și pivotă cu șira spinării de pe ţeava de 
oțel, lovind cu piciorul drept în genunchiul lui Roșu, 


deformându-i articulaţia și punându-l pe rus la pământ ţipând. 
Cel în negru se repezi și încercă să-i dea încă un pumn. Dar 
Malone repetă mișcarea, de data aceasta folosind ţeava de oţel 
ca pe o pârghie pentru a lovi cu ambele picioare în pieptul 
atacatorului, împingându-l pe Negru clătinându-se înapoi. 

Cel în roșu se ridică și își frecă genunchiul. Furia i se citea în 
ochi. 

Se îndoia că putea câștiga suficient timp cât să își dea 
cătușele jos. Ambii bărbaţi se pregătiră să atace în același timp. 
Deci nu erau nicidecum atât de proști pe cât păreau. Își dădu 
seama că, după câteva lovituri, nu va mai vedea altceva în afară 
de stele, ameţindu-l suficient cât ei să poată lovi liber. Iar 
băieţii ăștia nu mai păreau interesaţi de subtilităţi. 

Îl voiau mort. 

Două bubuituri puternice zguduiră pivniţa. 

Cei doi bărbaţi gemură cu ochii larg deschiși. Din gura celui 
în roșu se scurgea sânge. Apoi căzură la pământ ca niște 
marionete din sfori. În spatele lor, la capătul treptelor, stătea 
Vadim Belcenko. Bătrânul era îmbrăcat într-o cămașă cu 
mânecă lungă și blugi ce ar fi căzut de pe el dacă nu ar fi avut o 
curea strânsă bine în jurul taliei. In mâna dreaptă ţinea Beretta 
lui Malone. 

Belcenko păși peste cele două cadavre. Avea fața mai palidă 
și mai pătată decât în baie, și ochii decoloraţi lipsiţi de 
expresie. 

— 'Ţi-am zis că încă pot să trag. 

— Şi motivul pentru care i-ai omorât? întrebă el. 

Belcenko scoase o cheie din buzunar și i-o aruncă. 

— Ca să te ajut pe tine. De ce altceva? 

Prinse cheia și își eliberă încheieturile din cătușe. 

— Am auzit ce ţi-a spus Zorin, spuse Belcenko. Realizezi că e 
dement. 

Se simţea ca un fluturaș într-un joc de badminton. Confuzia îl 
copleși. Nu era sigur de ce se întâmpla. 

— Am crezut că voi doi sunteţi de aceeași parte... 

Arma era încă îndreptată spre el, așa că arătă spre ea și 
spuse: 

— O să mă împuști și pe mine? 

Belcenko îi dădu Beretta. 


— Am găsit-o la etaj. Sper că nu te deranjează că am 
împrumutat-o. 

— Chiar deloc. De fapt, ești binevenit să o folosești oricând. 
Nu eram foarte sigur de cum o să scap de ăia doi. 

— Oamenii ăștia sunt toți fanatici. Locuiesc jos în sat și îl 
venerează pe Zorin. El e seniorul aici. Împreună, se agaţă de un 
ideal ce nu a existat de fapt niciodată. 

— Şi tu? 

— Cum ar putea cineva să creadă că un sistem politic ar 
putea oferi toate bunurile și serviciile de care are nevoie un 
popor fără niciun cost? O recompensă zilnică ce ar elimina 
lăcomia, egoismul, zgârcenia și infidelitatea. Un loc unde omul 
ar putea deveni nobil, puternic și curajos. Crima, violenţa și 
relele societăţii ar dispărea. E absurd. Experimentul numit 
Uniunea Sovietică nu a dovedit decât că nimic din toate acestea 
nu e posibil. 

Ar fi trebuit să plece. Misiunea lui era încheiată. Dar apărea 
o nouă situaţie ce includea un comunist obsedat. 

— Ce urmărește Zorin? A zis că are o datorie de plătit. 

Belcenko încuviinţă. 

— Așa e, are. În mintea lui, simte că datorează ceva Statelor 
Unite. 

Stephanie îi spusese că Belcenko era un fost arhivist KGB. 
Așa că întrebă: 

— Ce i-ai spus? 

— Dacă nu i-aș fi spus lui Zorin ce voia să știe, m-ar fi 
omorât. Dacă aș fi minţit, s-ar fi dus, ar fi descoperit adevărul, 
apoi s-ar fi întors și m-ar fi omorât. Așa că am optat să îi spun 
adevărul. Dar mă îndoiesc că mai contează. Atâta timp a trecut. 
Nu mai e nimic de găsit. 

Avea mai multe întrebări, dar una părea cea mai importantă. 

— Şi de ce îmi spui mie? 

— Pentru că nu am fost niciodată un idealist. Mai degrabă m- 
am născut, pur și simplu, într-un sistem malefic și corupt și am 
învăţat să supraviețuiesc. In cele din urmă, am devenit 
gardianul secretelor comuniste, importante pentru cei 
privilegiați. Au avut încredere în mine, iar eu le-am menţinut 
încrederea. Dar acum s-au dus toţi. Așa cum i-ai spus lui Zorin. 
Războiul Rece s-a încheiat și lumea e diferită. Doar câţiva, ca 
aceștia doi de aici, morţi pe podea, și Zorin cred altceva. Ce 


vrea el să facă e o nebunie. Nu va realiza nimic. Deci în 
eventualitatea, puţin probabilă, că pericolul există încă, am 
decis să îţi salvez viaţa și să îţi spun și ţie adevărul. 

Belcenko făcu o pauză. 

— Ai întrebat ce urmărește Zorin. 

Așteptă. 

— Arme nucleare, despre care nu știe nimeni că există. 


CAPITOLUL OPISPREZECE 

Stephanie și Luke coborâră din taxi în faţa Casei Anderson. 
Conacul Beaux-Arts se afla pe Massachusetts Avenue, la câteva 
străzi de Dupont Circle, în inima Embassy Row. Ştia totul 
despre clădirea somptuoasă. Fusese construită în timpul epocii 
de aur, pe la finalul secolului al XIX-lea, de către un diplomat 
american numit Anderson, fiind una dintre cele mai mari și mai 
scumpe reședințe din Washington, D.C. Fusese reședința de 
iarnă a familiei sale, proiectată atât pentru divertisment, cât și 
pentru expunerea unei colecţii de artă și piese de mobilier. 
Când Anderson a murit în 1937, soţia sa a oferit casa unui grup 
apropiat și drag inimii lui. 

Societatea Cincinnati. 

Comportamentul urât al Americii față de veteranii de război 
părea să rămână de actualitate. Dar această rușine nu era ceva 
nou. Începuse de fapt în 1783, când Războiul Revoluționar se 
încheiase. La acea vreme, ofiţerii armatei Continental nu 
fuseseră plătiţi de patru ani. Inutil de spus că nemulțumirea se 
răspândise. Circulau zvonuri conform cărora armata ar fi fost 
curând desființată din cauza datoriilor neplătite. Existau 
discuţii serioase despre o lovitură de stat a armatei, care ar fi 
avut succes din moment ce națiunea tânără nu avea niciun mod 
de a se apăra. George Washington fusese nevoit să intervină 
personal și să domolească orice febră revoluţionară. Apoi 
generalul Henry Knox se concentrase pe ideea de a forma o 
societate fraternă care să se ocupe de interesele colective ale 
ofiţerilor, chiar și după destrămarea armatei. Își imaginase 
gruparea ca pe un mod de a transforma furia într-o discuţie 
constructivă și ideea fusese acceptată. 

Numele ei a venit de la sine. 

Clasicii latini fuseseră baza educaţiei pentru orice erudit din 
secolul al XVIII-lea. Lucius Quinctius Cincinnatus trăise ca un 
aristocrat roman în secolul al V-lea, alungat în sărăcie la ferma 
lui. Când războiul ameninţase, Senatul Roman îl votase 
autoritatea supremă pentru o perioadă de șase luni pentru a se 
ocupa de criză. Victoria venise în două săptămâni, iar 
Cincinnatus, invocând binele suprem, virtutea civică și 
modestia personală, își dăduse demisia din postul dictatorial și 
se întorsese la ferma lui. Acel exemplu se potrivea perfect cu 
ofiţerii Continental, din moment ce și ei se îndreptau înapoi 


spre parcelele lor. Și, precum Cincinnatus, posibilitatea 
sărăciei devenise uriașă. Mottoul de lungă durată al societăţii 
reflecta un simţ altruist de îndeplinire a serviciului. 

„Omnia relinquit servare rempublicam.” 

A renunta la tot pentru a salva republica. 

Aproape jumătate dintre cei 5.500 de ofițeri eligibili intraseră 
inițial în societate. Washington fusese ales primul său 
preşedinte general, o poziție pe care o păstrase până la 
moartea sa în 1799. Fusese urmat de Alexander Hamilton. 
Douăzeci și trei dintre semnatarii Constituţiei deveniseră 
membri. Orașul Cincinnati, Ohio, fusese denumit în onoarea 
societăţii, din moment ce primul guvernator al acelui teritoriu 
fusese membru și sperase ca și alții să vină spre vest și să se 
stabilească acolo. Acceptarea ca membru  depinsese 
întotdeauna de sex și ereditate. Iniţial, orice ofiţer bărbat al 
armatei continentale putea să adere. După ce acel ofițer murea, 
putea fi reprezentat în societate de un singur descendent 
masculin o dată. Un moștenitor colateral își putea asuma rolul 
dacă linia directă masculină dispărea. 

Și acea tradiţie se păstrase până astăzi. 

Ea știa toate acestea pentru că soţul ei decedat fusese 
membru al filialei din Maryland. Iniţial, fiecare dintre cele 
treisprezece colonii organizase un grup local. Strămoșii 
paternali ai lui Lars Nelle luptaseră în Războiul Revoluționar 
din Maryland, iar unul dintre ei fusese un membru fondator al 
societăţii. Mai devreme, când văzuse cartea sub cupola de 
sticlă, amintirile îi reveniseră cu putere. Soţul ei nu fusese un 
tip entuziast. li acceptase comportamentul de om ursuz, apoi îl 
regretase după ce el își luase viaţa. Lars nu fusese entuziasmat 
de prea multe lucruri, dar ceea ce îi adusese mereu bucurie 
fusese Societatea Cincinnati. Își verifică ceasul. 

9:50 a.m. 

Inainte de a părăsi hotelul cercetase site-ul societăţii și aflase 
că librăria și casa se deschideau la nouă, dar vizitarea casei 
începea după prânz. Vila funcţiona ca muzeu de câteva decenii, 
dar și ca sediu naţional al grupării. Sala sa de bal era de 
asemenea disponibilă pentru închiriere pentru evenimente 
externe, iar de-a lungul anilor ea participase la câteva. 

Mai ales la una, cu mult timp în urmă. 

August 1982. 


Era impresionată de pereții albi, înalţi cât două etaje, 
ai sălii de bal, acoperiţi cu picturi murale, luminaţi cald 
de o pereche de candelabre magnifice de sticlă. 
Douăsprezece mese ovale cu fețe de masă albe stăteau 
pregătite pe o podea din parchet de stejar. In mod 
deosebit era de remarcat scara suspendată, cu o 
balustradă de fier, ce ducea către un balcon deschis. 
Coloane baroc răsucite susțineau cornisa, creând o 
galerie a muzicienilor la etaj, care în seara aceasta 
găzduia un trio clasic. 

Trecuseră șase luni de la discuția ei cu președintele 
Reagan. Vizitase deja Roma de patru ori, întâlnindu-l pe 
papă, stabilind o relație. Ea și loan Paul al II-lea găsiseră 
un numitor comun, discutând despre operă și muzică 
clasică, pe care amândoi le apreciau. Reagan fusese de 
asemenea un subiect constant pentru ei. Papa era Curios 
în legătură cu președintele american, punând multe 
întrebări și demonstrând că are vaste cunoștințe care o 
surprinseseră. Raportase toate acestea președintelui, și 
el fiind fascinat de a ști cât mai multe despre pontiful 
roman. 

Cu două luni în urmă, președintele și papa se 
întâlniseră în privat la Vatican. Ea pusese bazele acelei 
discuții, și era mulțumită că se încheiase cu o înţelegere. 
Nu fusese prezentă în iunie. În schimb, așteptase la un 
hotel din apropiere până când președintele și anturajul 
său plecaseră. Apoi lucrase în liniște cu omologii ei din 
Roma pentru a finaliza detaliile a ceea ce ambele părți 
aveau să facă în următoarele luni. Multe se întâmplau în 
Europa de Est, lumea schimbându-se în fiecare zi, iar ea 
fusese încântată să facă parte din asta. 

In seara asta fusese invitată la o recepție a 
Departamentului de Stat. Invitatia era o surpriză. Când se 
întorsese de la masa de prânz găsise pe birou un plic prin 
care i se solicita prezența la Casa Anderson, lângă 
Dupont Circle, la 6:00 p.m. Convocarea creă o problemă 
urgentă privind ținuta, pe care o rezolvă oprindu-se puțin 
la un magazin local. Se întrebă în legătură cu invitația, 


puține dintre fețele prezente fiindu-i familiare. Pe una 
totuși o știa. George Shultz. Secretarul de stat însuși. 

Primise postul doar de o lună, după ce Al Haig fusese 
dat afară cu forța. Existaseră diferențe de opinie legate 
de cum ar fi trebuit să continue politica externă a 
administrației. Secretarului Haig îi plăcuse o anume 
direcție, dar Casa Albă voia o alta. 

— Văd că ai primit invitația mea, îi spuse Shultz 
apropiindu-se. 

Seful ei era economist și academician și își crease 
singur o reputaţie în sectorul privat. hReușise, de 
asemenea, să ocupe trei posturi de nivel de cabinet 
pentru Nixon, acum al patrulea cu Reagan, ca secretar de 
stat. Era îmbrăcat într-un smoching negru dichisit ce îi 
venea turnat pe corpul robust. 

— Nu știam că invitația a venit de la dumneavoastră, 
spuse ea. 

Cu șase luni în urmă, tot acest scenariu ar fi fost 
intimidant, dar recrutarea ei de către președinte și 
misiunile sub acoperire în Italia îi întăriseră încrederea în 
sine. Era acum un jucător la nivel înalt. Din păcate, doar 
Alexander Haig și președintele știau asta. 

— Să mergem la o plimbare în grădina de iarnă, spuse 
el, făcându-i semn să o ia înainte. 

Ușile franceze de pe un perete al sălii lungi de bal le 
permiteau oamenilor să iasă firesc în ceea ce fusese 
odată o orangerie cu vedere la o terasă ornată cu statui și 
un iaz. Galeria îngustă dreptunghiulară era acoperită cu 
picturi murale de grădină, spaliere aurite și coloane de 
marmură. Podeaua era din marmură  șlefuită și 
alunecoasă ca sticla și tavanul, pictat ca un cer fals. li 
făcu un semn și intrară într-o cameră mică ce avea într- 
un capăt o masă și scaune. _ 

— Vreau să știi că Pasa Inainte va continua, spuse el, 
cu vocea scăzută. De fapt, lucrurile acum se vor înteți. 

Aparent, noul ei șef fusese informat. 

Doar cu câteva zile în urmă Shultz proclamase public 
că cea mai importantă sarcină a Departamentului de Stat 
va fi diplomația sovietică și europeană. Inainte de a pleca, 
Haig provocase ceva panică sugerând deschis că o 


lovitură nucleară de avertizare în Europa ar putea fi o 
metodă bună de a descuraja Uniunea Sovietică. O 
asemenea declarație venea în contradicţie cu ce îşi dorea 
președintele Reagan să realizeze. Ronald Reagan ura 
armele nucleare. Deși publicul poate nu realizase acel 
fapt, cei apropiați lui realizaseră cu siguranță. Pe 
parcursul ultimelor luni, relațiile deveniseră încordate nu 
doar între Washington și Moscova, ci și între Washington 
și capitale străine cheie. Ca răspuns la legea marţială din 
Polonia, Statele Unite  interziseseră companiilor 
americane și subsidiarelor lor europene să participe la 
construcția conductei de gaz natural din Siberia până în 
Germania de Vest. Liderii europeni protestaseră viguros 
împotriva acelor sancțiuni întrucât le afectau propriile 
interese financiare. Haig nu făcuse mai nimic să calmeze 
acele tensiuni. Așa că presupunea că acum îi revenea 
omului din fața ei datoria de a se ocupa de această 
problemă. 

— Președintele însuși mi-a spus despre sarcina ta 
specială, spuse Shultz. Are un plan mare, nu-i așa?, 

Haig îi vorbise o singură dată despre Pasa Inainte, 
încercând să o tragă de limbă. Se eschivase cu politețe, 
ceea ce crease o oarecare tensiune între ei. 

— Președintele caută ajutor, spuse Shultz. Vrea 
parteneri. Nu cere dezbateri legate de cum să continuăm, 
ci doar să îl urmăm. Intenţionez să fac asta. Vreau să știi 
că mă aștept ca și tu să faci la fel. 

— Stiti scopul? 

Încuviință din cap. 

— Și cred că putem ajunge acolo. Trebuie să spun că, 
înainte de a fi ales pentru postul acesta, nu am fost 
neapărat un admirator al lui Ronald Reagan. Am crezut 
că el, ca și mulţi alţii, nu este calificat pentru această 
poziție. A fost actor, pentru numele lui Dumnezeu! Dar m- 
am înșelat. Omul ăsta este perspicace și deștept. Știe ce 
vrea și intenționează să obțină. Imi place asta. E 
revigorant. Mi-a spus că va lua el însuși majoritatea 
deciziilor majore pentru politicile externe, dar detaliile 
acelor decizii, adevărata diplomație îmi vor reveni mie. 

Shultz făcu o pauză. 


— În special în ceea ce privește Pasa Înainte. Tu și cu 
mine avem o treabă grea de acum. 

— Și vă raportez dumneavoastră? 

Nu voia să pornească pe picior greșit cu acest om. Din 
tot ce citise și auzise, acesta știa cum să facă jocurile 
politice. Cum altfel ar fi ocupat de patru ori funcţii în 
cabinet? 

Clătină din cap. 

— De ce te-as strânge în acea menghină? Fă-ţi treaba și 
include-mă atunci când trebuie sau când e nevoie. 
Amândoi lucrăm pentru președintele Statelor Unite. El 
este șeful. De aceea te-am chemat aici în seara asta. Am 
vrut să auzi asta de la mine personal. 

Se aplecă și șopti: 

— Și am considerat că e cel mai bine să nu fim văzuți 
împreună vorbind la Departamentul de Stat. 

Zâmbi forțat ca răspuns atât la zâmbetul lui, cât și la 
tonul conspirativ. 

— Îndrăznesc să spun, preciză el, că următorii câțiva 
ani ar trebui să fie interesanți cu siguranță. 


Și fuseseră. 

Papa și președintele nu se mai întâlniseră față în faţă din nou 
până în 1984. În acea perioadă ea devenise principalul canal de 
informaţii între Washington și Roma. Călătorise în toată lumea, 
parcurgând zeci de mii de kilometri. Venise și plecase din 
Vatican și Washington cu ușurință, în tot acel timp ajutând la 
coordonarea acţiunii de distrugere a Uniunii Sovietice. 

Acum era din nou în Casa Anderson, pentru prima dată de la 
acea seară de vară din 1982. 

După ce vorbise cu Shultz, acesta o condusese înapoi unde 
mesele, pline cu flori, așteptau mesenii. Se bucuraseră cu toţii 
de o cină încântătoare, de o sală de bal zgomotoasă, cu muzică, 
discuţii și clinchet de porțelan fin. Anecdote nostime 
fluturaseră de colo colo. Totul din acea noapte păruse 
reconfortant, sunetele armonioase rămânându-i în siguranță în 
memoria ei. Încă păstra pe undeva cartonașul cu margini aurii 
pe care era scris meniul, semnat de Shultz, un suvenir de pe 
vremea când fusese personal recrutată de președintele Statelor 
Unite, iar secretarul de stat fusese aliatul ei confidenţial. 


Spre deosebire de acum, când nu mai era considerată utilă. 

Il conduse pe Luke către casă printr-o intrare cu arcadă, 
poarta de oţel deschisă oferind acces către o curte pentru 
trăsuri, ferită de soarele dimineţii de un portic cu coloane. De 
ambele părţi ale porticului erau două aripi de clădire cu mai 
multe etaje. Aproape treizeci și cinci de ani trecuseră de la 
acea seară. George Shultz nu mai era. Reagan și loan Paul erau 
amândoi morți. Doar ea mai rămăsese, devenită acum un agent 
de informaţii de clasă mondială, privită de unii ca fiind printre 
cei mai buni din domeniu. Din păcate, nimic din toate acestea 
nu conta pentru noul președinte sau următorul procuror 
general. În scurt timp avea să fie șomeră. Dar ceva nu-i dădea 
pace de când fusese cu mașina în Virginia și îl auzise pe Nikolai 
Osin spunându-i despre focoasele dispărute și despre un 
comunist fanatic numit Zorin. 

„Vrea răzbunare.” 

O putea simţi. 

O certitudine născută din experienţă. 

Lucrurile de atunci aveau legătură cu cele de acum. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 
LACUL BAIKAL 


Malone îl urmărise atent pe Belcenko și realiză că bătrânul 
vorbea foarte serios. Nu se așteptase la așa o dezvăluire, astfel 
că îl privi cu uimire. 

— Ce arme nucleare de care nu știe nimeni că există? 

— Am fost învăţaţi de la naștere că America este dușmanul 
nostru. Că tot ce era legat de America era împotriva modului 
nostru de viață. Datoria noastră era să fim pregătiţi să ne 
luptăm cu adversarul principal. Asta a fost toată viaţa noastră. 

— Şi noi am fost învăţaţi același lucru despre voi. 

— Şi ne întrebăm de ce nu am avut încredere unii în alţii? De 
ce nu am putut trăi împreună ca prietenii? Nu a existat nicio 
șansă ca asta să se întâmple. În baie ţi-am spus că toate 
poveștile au un început, un mijloc și un final. Povestea 
comunistă a început în 1918 cu revoluţia bolșevică. Mijlocul a 
durat de atunci până acum. Pe parcurs, i-am văzut pe Stalin, 
Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțîn și pe Putin. Guvernul actual 
nu e mai bun. Un dezastru după altul. Oamenii ca Zorin nu au 
uitat ce au fost învăţaţi. Pentru el America rămâne principalul 
adversar. Doar că acum motivaţia este mai mult personală. 
Pentru el, finalul poveștii nu a fost atunci. Este acum. 

— Mi-a spus că a condus o echipă spețnaz. 

Belcenko încuviinţă din cap. 

— Are abilităţi, unele care au stat în hibernare peste 
douăzeci de ani, dar care nu se uită niciodată. Va fi un oponent 
dur. 

Ştia că forţele speciale sovietice fuseseră odată unele dintre 
cele mai bune din lume. Luptaseră din greu în războiul afgan în 
anii 1980. Așa că îl întrebă: 

— A fost în Afganistan? 

— Aproape cinci ani. A considerat retragerea noastră ca pe o 
trădare a tuturor celor care muriseră. Cu asta nu sunt de 
acord. Războiul trebuia să se încheie. Dar când Uniunea 
Sovietică a căzut, am văzut amândoi ce a însemnat cu adevărat 
trădarea. Spetnaz a suferit de corupţie, moral scăzut și lipsă de 
bani, la fel ca toată lumea. Mulţi dintre acei agenţi operativi au 
plecat să lucreze pentru mafioţi, care plăteau scump pentru 
serviciile lor. 


— Dar nu Zorin. 

— Nu atunci, dar a lucrat pentru ei un pic în cele din urmă. 
Toată lumea a trebuit să o facă la un moment dat. Ei aveau toţi 
banii. Dar, în general, Zorin și-a servit ţara, nu rubla. Când nu a 
mai existat ţara, a dispărut pur și simplu. 

Și evitase, realiză Malone, dezastrele ce veniseră după 1991. 
În timpul războiului cecen, spetnaz îşi pierduse în sfârșit 
reputaţia feroce, din cauza înfrângerilor majore suferite de 
luptătorii de gherilă. Își aminti că aflase despre o întreagă 
unitate care fusese masacrată. Apoi urmaseră teatrul din 
Moscova din 2002 și asedierea școlii Beslan din 2004. In prima, 
trupele spețnaz făcuseră o treabă de mântuială cu salvarea, 
costându-i sute de vieţi, în cealaltă folosiseră rachete și tancuri 
pentru a-și croi drum, provocând multe victime. Nicio fineţe. 
Nicio abilitate. Doar o desconsiderare dură a vieţii, în special 
aceea a concetăţenilor lor. 

— Aleksandr este un om împins de un ţel, spuse Belcenko. A 
trăit aici, în această casă, mult timp. Amărăciunea lui a crescut 
și s-a maturat. Și, precum trupele speciale de pe vremea lui, 
încă are multă iniţiativă și propriile opinii. 

Trebuia să afle mai multe despre acele arme nucleare, așa că 
se concentră pe lucrurile esenţiale. 

— Trebuie să-mi spui ce se întâmplă aici. 

Belcenko se sprijini de unul dintre pilonii de fier care 
susțineau casa. 

— Nu cunosc toate detaliile. Știu că poate asta ţi se va părea 
ciudat, luând în considerare fosta mea carieră. Dar spețnaz au 
avut acces la dispozitive nucleare mici, portabile. Le-am numit 
RA-115. Au fost ascunse în depozite de arme necunoscute. 

Despre depozite știa că erau răspândite în Europa Centrală și 
de Vest, Israel, Turcia, Japonia și chiar și America de Nord. 
Depozite de arme și echipamente radio destinate unităţilor 
trimise la înaintare. 

— Îmi amintesc de unul din Elveţia, spuse el. Când a fost 
găsit, au tras cu un tun de apă și a explodat. Avea capcane. 

— Dezvăluirile lui Mitrokhin îi conduseseră la acel depozit și 
la altele. Știi doar că îl consider pe acel om un trădător. Nu 
avea niciun drept să dezvăluie tot ce a dezvăluit. Treaba 
noastră era să păstrăm acele secrete. 

— De ce a contat? 


— A contat mult. Pentru mine. Pentru oameni ca Zorin. Noi 
credeam în ceea ce făceam. Și chiar și atunci când ţara noastră 
se destrămase, sarcina noastră rămăsese. Era datoria noastră 
să păstrăm acele secrete. 

— Şi atunci de ce vorbeşti cu mine? De ce tocmai ai omorât 
doi oameni? Ce s-a schimbat? 

— Zorin a pierdut din vedere lucrul pentru care ne-am luptat. 
S-a coborât la nivelul celor care ne-au cauzat în cele din urmă 
prăbușirea. Oameni ca Stalin, Beria, Brejnev, Andropov și toţi 
ceilalți așa-ziși lideri de partid. Au fost oportuniști care nu 
credeau în altceva decât în ei înșiși. Zorin a devenit ca ei, deși 
mă îndoiesc că realizează. 

— Și vrei să-mi spui că unul din acele depozite ascunse 
conţine arme nucleare? 

— Îţi spun că multe au conţinut arme nucleare. Dar tu 
trebuie să te preocupi numai de unul dintre acele depozite. 
Restul sunt inofensive. 

— Spune-mi ce trebuie să știu. 

— Zorin se îndreaptă spre Canada. 

Noi informaţii. În sfârșit. 

— E pe urmele unui bărbat numit Jamie Kelly, un american 
care a lucrat odată pentru KGB. Când totul s-a încheiat, în 
1991, Kelly a dispărut, la fel ca mulţi alţi ofițeri din întreaga 
lume. Dar el știe locaţia unui depozit în care s-ar putea să fie 
cinci bombe RA-115, care ar putea fi încă funcţionale. 

Cum era posibil? 

— Chestiile alea nu au nevoie de energie constantă pentru a 
rămâne funcţionale? 

— Ba da. Dar dacă acea sursă a fost constantă, nimic nu le 
poate împiedica să funcționeze. Inginerii noștri le-au proiectat 
pentru a rezista mult timp, ascunse. 

Malone deveni brusc bănuitor, și pe bună dreptate. Acest om 
petrecuse o viaţă întreagă minţind, deci de ce ar fi acum 
diferit? 

— Ce vrea Zorin să facă cu această armă? 

— Din păcate, nu mi-a spus nimic despre asta, ceea ce e de 
înţeles, doar m-a asigurat că datoria față de America va fi 
plătită. 

— Deci ce a vrut de la tine? 


— A avut nevoie de numele lui Kelly și locaţia lui. Vezi tu, 
după ce s-a terminat cu Uniunea Sovietică, s-a luat decizia de a 
nu se dezvălui nimic despre acele depozite de arme. Am hotărât 
să rămână ascunse. Dacă una ar fi fost găsită, mecanismele 
explozive capcane le-ar fi protejat secretele. Trădători ca 
Mitrokhin au ruinat acea strategie. Ceea ce doar câţiva au știut 
totuși, iar asta nu l-a inclus pe Mitrokhin, a fost că unele dintre 
acele depozite adăposteau capacitate nucleară. 

— Şi nu știi unde este localizat acest depozit? 

— Nu am aflat niciodată acea informaţie. Dar Jamie Kelly 
știe. Mi s-a spus că e încă în viaţă. 

Se auzi un zgomot de deasupra. 

— Răsună ca un vehicul, spuse Malone, îndreptându-se spre 
trepte cu arma în mână. 

Belcenko îl urmă, dar nu înainte de a lua una dintre puștile 
bărbaţilor morti. 

— O să ai nevoie de aia? întrebă Malone. 

— Este foarte posibil. 

Își luă haina, punând-o pe el în timp ce urcară treptele ce 
duceau la o bucătărie echipată cu un aragaz de oţel și un 
șemineu. Pe un perete se afla un dulap cu cești de porțelan 
care atârnau de cârlige. Mirosea oribil de la podelele și vasele 
murdare. Afară erau becuri aprinse. Printr-una dintre ferestrele 
exterioare văzu trei oameni cu cagule de lână ieșind dintr-un 
vehicul de teren, asemănător cu un jeep Wrangler. 

Înaintară la lumina becurilor. 

Auzi sunetele rapide, familiare ale armelor. 


CAPITOLUL DOUAZECI 

Stephanie îl conduse pe Luke în Casa Anderson. Societatea 
Cincinnati avusese sediul acolo din anii 1930, deși existenţa ei 
era mai puţin clară. Casa servise la acea vreme drept muzeu 
pentru colecţia privată de artă și statui a familiei Anderson, 
vestigiu al epocii de aur de care te puteai bucura gratis, iar 
birourile societăţii erau la subsol. Știa toate acestea de mult 
timp și de pe vremea soțului ei. Așa cum îi spusese lui Luke, 
acesta era cel mai vechi grup patriotic privat din ţară, prima 
organizație ereditară a naţiunii, care și-a asumat sarcina de a 
păstra amintirea Războiului de Independenţă. 

Și știa că membrii ei își luaseră acea sarcină în serios. 

La parter exista una dintre cele mai valoroase colecţii de 
cărţi și manuscrise din acea eră. Atât Războiul Revoluționar, 
cât și Războiul din 1812 o fascinaseră dintotdeauna și aflase cu 
ani în urmă despre colecţia extinsă de documente a societăţii 
din surse directe și secundare. Depozitul din Virginia i se 
păruse deosebit de preţios și se întreba dacă cineva de aici știa 
de existenţa lui. Exista un singur mod de a afla, așa că îi arătă 
insigna Magellan Billet unei recepţionere din interior și fu 
direcționată către birourile de la subsol. 

Pe drumul spre scările ce duceau jos observă că nu se 
schimbaseră prea multe. Holul de la intrare ducea într-o 
anticameră și o scară elegantă în sus, unde se aflau sala de bal 
și biblioteca drept în faţă. Exista în continuare acea expoziţie 
uimitoare de obiecte de artă, mobilă, marmură și picturi 
murale. Chiar și același iz de mucegai de pe vremuri. 

Deși astăzi societatea era pur și simplu o organizaţie 
nonprofit, începuturile ei nu fuseseră tocmai inofensive. În anii 
1780, mulţi văzuseră ordinul de fraternitate militar ca pe o 
ameninţare. Nimic bun nu putea veni de la niște bărbaţi 
veterani de război care se uneau. O frică de înţeles, având în 
vedere aroganţa impertinentă a armatei britanice, care până 
atunci fusese singura pe care o știuseră coloniștii. Apoi era 
aspectul ereditar al apartenenţei, care amintea de nobilime. 
Nobilimea era un concept pe care noua naţiune îl considera 
obscen. Constituţia în sine interzicea acordarea titlurilor 
nobiliare. Câteva state, și chiar și Congresul, se gândiseră să 
interzică societatea. Doar prezența lui George Washington 
însuși calmase temerile. 


Își aminti cum răposatului ei soț îi plăcea să participe la 
întâlnirile anuale ținute în sala de bal. Fusese student la istorie 
și închegase o bibliotecă colonială impresionantă. Incă mai 
avea cărţile, expuse pe rafturi în casa ei din Georgia. Ar fi 
trebuit să fie acolo acum și să se hotărască ce să facă cu restul 
vieţii sale. În schimb, era aici, încălcând un ordin direct de la 
superiorul ei imediat, coborând mai adânc cu fiecare minut 
într-o gaură fără fund. 

— Locul ăsta e incredibil, mormăi Luke. Se pare că îl cunoști 
bine. 

Zâmbi la încercarea lui de a vâna informaţii. 

— Asta înseamnă să fii prin preajmă multă vreme. 

— Ok, am prins mesajul. O să vorbești când ești pregătită. 

Jos găsiră biblioteca, un spaţiu construit pentru a fi practic, 
cu un covor căptușit, tavan acustic și rafturi dure de metal ce 
susțineau sute de cărți și manuscrise. În centru se aflau trei 
mese din lemn masiv, iar aerul era plin de mirosul dulce de 
hârtie veche și legături de carte. Luminile fluorescente aveau o 
strălucire albastră. Acolo îi aștepta un bărbat scund și slab, ce 
părea să aibă aproape cincizeci de ani, afișând un zâmbet 
binevoitor, care se prezentă ca fiind Fritz Strobl, custodele 
societăţii. La gât îi atârna o pereche de ochelari agăţaţi de un 
lanţ. Ea îi explică ce găsiseră în Virginia. 

— Proprietarul acelei case, Brad Charon, spuse Strobl, a fost 
un membru al societăţii toată viaţa sa. Nu mă surprinde că a 
strâns o asemenea colecţie. 

— Şi că a ascuns-o, menţionă Luke. 

Strobl zâmbi. 

— Domnul Charon a fost un pic excentric. Dar a iubit 
America și această societate. 

— A murit brusc? întrebă ea, deși știa deja răspunsul, cu 
intenţia de a-l testa un pic. 

— Într-un accident de avion. Am fost la înmormântarea 
dumnealui. A fost un moment foarte trist. Am citit apoi despre o 
luptă pentru succesiune între moștenitori, dar asta a fost cu 
ceva timp în urmă. 

Douăzeci și ceva de ani în domeniul serviciilor secrete o 
învățaseră multe lucruri. Printre acestea, politica dură, 
diplomaţia, complicitatea și, dacă era nevoie, duplicitatea. 
Avusese de-a face cu o varietate infinită de oameni din toată 


lumea, buni și răi, și luase prea multe decizii de viaţă și de 
moarte pentru a le putea număra. Pe parcurs își dezvoltase 
multe abilităţi, printre care și aceea de a da atenție detaliilor. O 
uimea cât de puţin îi observau oamenii pe ceilalţi. În general, 
nu era vorba despre ego sau narcisism. Indiferenţa părea cea 
mai comună explicaţie, dar ea se antrenase să observe totul. 

Precum ușorul tremurat al mâinilor lui Strobl. Nu doar 
stânga sau dreapta, ce ar fi putut semnala o problemă fizică. 
Ambele îi tremurau. Şi mai era și linia subţire de transpiraţie 
de deasupra sprâncenelor, care strălucea în luminile 
candelabrului. Temperatura camerei era destul de confortabilă, 
suficient de răcoare, de fapt, încât nici ea, nici Luke nu își 
dăduseră jos hainele. Ciudat fusese însă mușcatul buzei, lucru 
pe care, după numărătoarea ei, Strobl îl făcuse de patru ori, 
poate pentru a-și stăpâni tremurul vizibil. 

— De la ce agenţie spuneaţi că sunteţi? 

— Departamentul de Justiţie. 

— Şi de ce sunteţi aici mai exact? 

Hotări să se eschiveze. 

— Pentru a raporta arhiva pe care am găsit-o. Există acolo o 
carte rară, expusă sub sticlă, care detaliază fondarea societăţii, 
ceea ce ne-a adus aici. 

Îi arătă o poză făcută cu telefonul ei chiar înainte de a pleca 
din Virginia. 

— Aceea este o ediţie originală a jurnalului fondării societăţii 
noastre, spuse Strobl. Doar câţiva membri mai deţin una. Nu 
știam că domnul Charon a deținut-o pe aceasta. 

— Poate fi a dumneavoastră acum? întrebă Luke. 

Strobl le aruncă amândurora o privire ciudată, care însemna 
că nu era de acord. 

— Apreciez informaţiile pe care mi le-aţi oferit. Acum, dacă 
îmi permiteţi, există câteva treburi care îmi solicită atenţia. 
Găzduim o recepţie inaugurală luni-seară și sala noastră de bal 
este în pregătire. 

— Eveniment mare? întrebă ea. 

— Nu îl va include pe președinte, dar ni s-a spus că 
vicepreședintele și câţiva membri ai noului cabinet vor 
participa. 

Își ascunse dezgustul și decise să nu îl lase pe acest om să 
scape așa de ușor. Luke se retrăsese într-un capăt îndepărtat al 


camerei, în spatele lui Strobl, pretinzând că examinează cărțile. 
Dar îi aruncă o privire cunoscătoare ce îi confirmă suspiciunile. 

Strobl minţea. 

Ea analiză camera și observă un glob mic întunecat atașat de 
plăcile din tavan într-un colţ. O cameră de supraveghere. Nicio 
surpriză. Presupunea că toată vila era conectată la sistemul de 
supraveghere, având în vedere valoarea obiectelor de artă și a 
antichităţilor răspândite la etajele superioare. 

— Răposatul meu soţ, Lars Nelle, a fost un membru al 
societăţii. 

Speră ca acea mică informaţie să îl relaxeze pe Strobl un pic, 
dar se pare că nu avusese niciun efect. 

— A fost activ în filiala Maryland, spuse ea. El și cu mine am 
vizitat locul acesta, Casa Anderson, de câteva ori. 

Din nou, nimic. 

Dar Luke prinse informaţia. 

— Poate doriţi să mergeţi să recuperaţi acele cărți din casa 
lui Charon, îi spuse ea lui Strobl. 

— Cum ar fi posibil? După cum spuneţi, se află în interiorul 
proprietăţii. Ar fi furt. 

— Doar dacă sunteţi prins, spuse Luke. Dar nu cred că va 
deranja pe cineva. Sunt acolo de multă vreme. Poate fi micul 
nostru secret. 

— Mi-e teamă că nu așa procedăm noi. Deloc. 

Acea tensiune evidentă din vocea lui Strobl putea fi explicată 
de faptul că cineva de la Departamentul de Justiţie apăruse 
într-o dimineaţă de vineri neanunţat, fluturând o insignă și 
punând întrebări. 

Dar poate că nu. 

— De fapt, dacă stau să mă gândesc, spuse Strobl deodată, 
poate că aveţi dreptate. Acea bibliotecă ar putea fi importantă. 
Domnul Charon a finanţat achiziţia a multe cărți și lucrări pe 
care le vedeţi aici în jurul dumneavoastră. Dumnealui însuși a 
fost un colecţionar înfocat. Dumnealui ar vrea ca noi să avem 
ceea ce a strâns. 

Interesantă schimbarea de ton. 

Mai încrezător. Mai puţin anxios. Chiar sugestiv. 

Scrobi se întinse după un carnet și un pix aflat pe una dintre 
mese. 

— Spuneţi-mi locaţia din nou. 


Ea îi repetă, iar el scrise în același timp. 
— Este corect? întrebă el, întinzându-i carnetul. 
Ea citi: 


E o rusoaică la etajul doi, în biroul securității, imediat 
după oficiu, cu o armă/. V-a văzut venind. Mi-a spus să 
scap de voi, altfel îl va omori pe omul care lucrează acolo. 


Încuviinţă din cap și returnă carnetul. 

— Așa este. Este o casă veche în pădure. M-aș îndrepta într- 
acolo imediat. Iarna nu va fi blândă cu acele cărți. 

— Așa vom face. 

li mulțumi pentru timpul acordat, iar ea și Luke părăsiră 
biblioteca, ieșind într-un coridor fără ferestre și fără camere de 
supraveghere ce ducea la scări. 

— Anya Petrova e aici, spuse ea. La etajul doi, în biroul 
securităţii, imediat după oficiu. Când ajungem la parter ne 
despărțţim. Va ști că vii. Sunt camere peste tot. 

— Nicio problemă. li sunt dator. 

Prinse mesajul. Nu avea să facă nicio greșeală de data 
aceasta. 

Urcară înapoi și intrară în galeria stilată. Aceeași 
recepţionistă de la biroul din foaierul de la intrare era încă 
acolo. Stephanie se întoarse spre dreapta și se duse direct la 
ea. Luke se grăbi către scara de la celălalt capăt al galeriei. 

Recepţionistă se ridică și strigă: 

— Îmi pare rău, nu puteţi merge... 

Stephanie își dădu haina într-o parte încet pentru ca femeia 
să vadă Beretta din toc. 

Aceasta rămase șocată. 

Stephanie continuă să meargă și își duse degetul arătător la 
buze, dându-i de înţeles să facă liniște. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI UNU 

Malone trebuia să-i raporteze lui Stephanie Nelle. Situaţia 
asta era mult mai complicată decât credea, mult mai 
complicată decât realizase însăși Stephanie, din moment ce 
atunci când îl sunase pentru a-l angaja recunoscuse deschis că 
știa doar că rușii ceruseră ajutorul americanilor pentru a-l găsi 
pe Belcenko și că era posibil să dea de Zorin. Din păcate, nu 
avea telefon, iar trei bărbaţi cu puști automate blocau acum 
ieșirea din dacea. 

Belcenko păru neperturbat de ce se întâmpla afară. 

— Acela e un Kozlik. Înseamnă Capră. O poreclă pentru 
vehicul. E doar pentru armată. Oamenii ăștia au venit sigur cu 
ordine de la Kremlin. Au venit după mine. 

— Ai idee de ce? 

— Presupun că guvernul a decis că utilitatea mea a pălit. 
Trebuie să pleci. Asta nu te privește pe tine. O să mă ocup eu 
de problema asta. Este o ușă în spate, la capătul acelui hol. Du- 
te și caută-l pe Jamie Kelly în Canada. 

— Nu ai menţionat niciodată exact unde. 

— Charlottetown. Insula Prince Edward. E încă angajat cu 
jumătate de normă la colegiul local. 

— Să mergem amândoi să-l găsim, spuse el. 

Dar Belcenko îi ignoră oferta, deschise brusc ușa de la 
exterior și începu să tragă cu pușca. 

Se auziră replici prin casă. 

Se îndoia că vederea bătrânului era pe atât de bună pe cât ar 
fi vrut el să creadă oamenii, iar cu patruzeci și ceva de gloanţe 
trase pe minut, nu avea să treacă prea mult până să se 
golească încărcătorul. 

Şi se goli. 

Malone se aruncă înfășurându-și braţele în jurul bătrânului și 
împingându-l din ușă în timp ce o nouă rafală de gloanţe veni 
spre ei. Se izbiră de podeaua de lemn, iar el resimţi șocul 
căderii. 

— Ce naiba, ai înnebunit? strigă el. 

O grindină de gloanţe lovi pereţii. Fațada de piatră oferea 
ceva protecţie, dar nu și ferestrele, care începură să explodeze, 
bombardate de gloanţe. Așchii de lemn și cioburi de sticlă se 
ciocneau prin cameră. Stătu la pământ și așteptă un moment 
prielnic. 


— L-am doborât pe unul dintre ei, spuse Belcenko. 

Întunericul învăluise totul afară, noaptea venind repede în 
iarna siberiană. Ceea ce ar fi trebuit să-i ajute în încercarea de 
a scăpa. Problema era cum să iasă din dacea fără a fi împușcați. 

Focurile de afară se opriră. 

Ştia ce se întâmpla. 

Era o pauză pentru reîncărcarea armelor, care nu avea să 
dureze mult, așa că profită de moment ca să îl ridice pe 
Belcenko în picioare și se grăbiră către un hol ce ducea mai 
adânc în casă, ghemuindu-se, dar mișcându-se repede. 

Unul dintre bărbaţi dădu buzna prin ușa bucătăriei. 

Malone se răsuci și trase. 

O gaură se formă în fața bărbatului când glonţul străpunse 
creierul. Învăţase cu mult timp în urmă să tragă, dacă era 
posibil, spre cap sau picioare. Prea multe veste antiglonţ zilele 
astea. Și deși se pensionase, rămăsese un trăgător excelent. 
Bărbatul căzu la pământ, în convulsii. Pușca ce căzuse într-o 
parte îi putea fi utilă, așa că pre- luă rapid arma AK-47 și 
observă că avea un încărcător nou. 

Oh, da. Asta avea să-i fie cu siguranţă utilă. 

Păși înapoi în hol așteptându-se să îl găsească pe Belcenko 
acolo, dar bătrânul vânjos nu era nicăieri. Doar câteva lumini 
ardeau la parterul dacelei, ferestrele fiind toate întunecate. 
Băgă Beretta în ham sub haină și îndreptă pușca drept înainte, 
așezând bine arma pe umărul său drept. Holul se întindea pe 
șase metri, terminându-se într-o altă cameră la capătul opus. 

Casa răsuna a gol. 

Se concentră pe bătăile inimii și încercă să rămână calm. De 
câte ori se mai confruntase cu astfel de situaţii? 

Prea multe pentru a le număra. 

Aerul rece intra prin ușa de la exterior deschisă și prin 
ferestrele explodate, transformându-i respiraţia în nori pufoși. 
Se pensionase din Magellan Billet ca să evite exact riscurile 
astea, demisionase din funcţia de comandant naval, plecase din 
Departamentul de Justiţie, își vânduse casa și se mutase în 
Copenhaga, deschizându-și un anticariat. Douăzeci de ani în 
marină și zece ani ca agent la Billet încheiaţi. Ideea fusese să-și 
schimbe total stilul de viaţă. Din păcate, vechea lume îl găsise 
și îl implicase în atâtea controverse de la pensionare, încât 
decisese în cele din urmă că era cazul măcar să fie plătit pentru 


deranjul său. Sarcina la început fusese o simplă întâlnire și 
salut. În schimb, dăduse peste un cuib de viespi internaţional, 
care acum roiau nervoase în toate direcţiile. 

Continuă să meargă pe hol, pe podeaua care scârțâia, 
acoperită de un preș uzat care nu atenua zgomotul pașilor. li 
veniră în minte gânduri despre Gary. Fiul său crescuse repede, 
aproape termina liceul, și începea să se gândească ce voia să 
facă în viitor. Din discuţiile despre marină aflase că-și dorea să 
meargă pe urmele tatălui și ale bunicului său. Fosta lui soţie nu 
fusese prea încântată de idee, dar căzuseră de acord să îl lase 
pe băiat să se hotărască singur. Viața era suficient de grea și 
fără ca părinţii să impună alegerile. 

Și apoi era Cassiopeia. 

Se întrebă unde era, ce făcea. Se gândea la ea din ce în ce 
mai mult în ultimul timp. Povestea lor de dragoste părea 
încheiată, la ultima încercare de a lua legătura cu ea îi 
răspunsese tăios: „Lasă-mă în pace”. 

Și o lăsase în pace. 

Dar îi era dor de ea. 

Cum altfel, având în vedere că o iubea. 

Holul se termină. A 

Își sprijini spatele de perete și se balansă pe călcâie. Își reglă 
respiraţia, controlându-și ritmul plămânilor separat de cel al 
picioarelor. Acest truc îi salvase pielea de mai multe ori. Apoi 
își îndoi coatele și își ridică antebraţele, aplicând o ușoară 
tensiune încheieturii, cu degetele strânse pe pușcă și trăgaci, 
dar nu încleștate. 

Privi cu grijă pe după tocul ușii. 

Spaţiul de dincolo era un fel de cameră mare cu un tavan 
înalt în formă de boltă și un șemineu în care fumegau niște 
bușteni negri în jăratec. Spre lac era un perete de ferestre 
întunecate. Pe o masă îndepărtată ardea o lumânare ce arunca 
o lumină galbenă firavă, colțurile camerei fiind învăluite în 
întuneric. Mobila din pin era austeră și includea o canapea și 
scaune așezate cu faţa spre ferestre. În mod normal, acesta ar 
fi fost un cuibușor confortabil pe vremea asta friguroasă. În 
noaptea asta însă părea o capcană. In partea cea mai 
îndepărtată, se afla o ușă închisă lângă care stătea Belcenko. 

— Pe acolo este ieșirea? întrebă el. 

Belcenko încuviinţă din cap. 


— Te aşteptam. 

Bătrânul rus stătea parțial în umbră, restul camerei fiind în 
întuneric. Privirea lui tensionată semnala probleme. Ceva nu 
era în regulă. 

Apoi îi pică fisa. 

Belcenko nu mai avea pușca. 

— Unde ţi-e arma? întrebă el, rămânând în spatele ușii. 

— Nu mai e nevoie de ea. 

Rostise cuvintele cu voce joasă și încet. Pisica îi mâncase 
limba sau... 

— Să ieșim prin partea cealaltă, îi spuse lui Belcenko. 

— Asta nu e posibil... 

Un foc de armă se auzi din interiorul camerei mari, zgomotul 
bubuind în tavanul înalt. Malone se aruncă cu corpul întins în 
afară și ateriza pe podeaua de lemn, alunecând până în faţa 
canapelei, lângă ferestre. Tinu ferm pușca și observă o mișcare 
în întuneric și o umbră ieșind. Apăsă trăgaciul și trimise o 
rafală de focuri în acea direcţie. Corpul se trase înapoi și se 
trânti de perete, apoi se cutremură și zvâcni înainte de a 
aluneca în jos într-un petic de umbră, pierzând orice formă și 
identitate. Se întinse după o masă grea de lemn și o ridică, 
ţinând-o ca pe un scut. 

Ascultă. 

Niciun sunet, doar șuieratul vântului pe-afară. Trei bărbaţi 
fuseseră în camionetă. Trei erau acum la pământ. Se ridică 
încet în picioare, ţinând pușca aţintită, cu degetul pe trăgaci. 

Auzi un geamăt și un urlet de durere din partea îndepărtată 
și se grăbi într-acolo. 

Belcenko stătea întins pe podea. 

Observă o masă neagră cu multiple răni de glonţ, din care 
sângele curgea, în cercuri tot mai largi. Se pare că primele 
împușcături fuseseră îndreptate către bătrân. 

Se aplecă. 

— Te aștepta pe tine? 

— Din păcate, reuși să spună Belcenko. Şi chiar... voiam să 
ies de aici. 

Dar se întrebase în legătură cu acea observaţie, având în 
vedere că trăsese cu pușca și își asumase riscul cu avertizarea: 

„Asta nu e posibil.” 


Panica de pe faţa lui Belcenko o oglindea pe a lui. Durerea 
preluă controlul și bătrânul făcu o grimasă, închizându-și ochii 
în agonie. 

— Se pare că nu mai sunt... util pentru ei, spuse bătrânul. Se 
pare că s-au prins de lucruri... fără ajutorul meu. 

Rănile erau grave. 

— Nu pot să fac nimic, spuse el. 

— Ştiu, du-te. Lasă-mă să mor în pace. 

Belcenko îl privi sfârșit, cu buzele întredeschise, cu 
respiraţia grea, tușind și grohăind ca un animal rănit, iar din 
gură îi curgeau firișoare de sânge. Nu era de bine. Plămânii îi 
fuseseră perforaţi. 

— Am minţit... mai devreme. Știu planul lui Zorin. 

O spumă roz îi apăru în colțul gurii, iar corpul îi tremură de 
durere. 

— Am petrecut decenii... căutând puncte slabe. America... a 
făcut la fel cu noi. Am găsit una. Matul... Prostului. Dar nu am 
avut niciodată șansa... să o folosim. A... amendamentul zero. 
E... slăbiciunea voastră. 

Belcenko încercă să vorbească din nou, dar scoase un sunet 
ca un orăcăit, ca o gargară, cuvinte incoerente. li apăru salivă 
pe buze, iar ochii i se bulbucară. Ce spusese părea important. 
Dar cuvintele nu mai veniseră. Rămăseseră capturate pentru 
totdeauna între limbă și dinţi, în timp ce ochii i se dilataseră și 
mușchii i se înmuiaseră. 

Îi verifică pulsul. Nimic. 

În repaus, faţa îi arăta surprinzător de bătrână. 

Matul Prostului? Amendamentul zero? 

„Slăbiciunea voastră”? 

Ce însemnau toate astea? 

Nu avea timp să se gândească la nimic pe moment. Mintea 
lui trecu înapoi pe modul supravieţuire. Păși spre ușă, o 
deschise încet și văzu că ducea afară către zona pavată ce se 
întindea în fața dacelei, același spaţiu pe care îl verificase mai 
devreme, înainte de a intra în baia fierbinte. Inainte de a pleca, 
se opri un moment să îl examineze pe bărbatul pe care îl 
împușcase. Vârstă mijlocie. Uniformă verde. Pulover negru. 
Ghete. Nicio vestă antiglont. Probabil crezuseră că aveau să fie 
o pradă ușoară. Controlă cadavrul, dar nu găsi nimic care să îl 
identifice pe bărbat sau pe angajatorul său. 


Băieţii ăștia erau din armată, așa cum declarase Belcenko? 

Părăsi casa, atent la orice mișcare. Frigul cumplit îi înțepă 
faţa și o briză dinspre lac îi dizolvă respiraţiile albe, vaporoase. 
În lumina becurilor văzu Capra de mai devreme parcată la 
cincisprezece metri distanţă. Își strânse lucrurile și se gândi să 
caute un telefon printre morți, dar decise că nu ar fi fost un 
lucru isteţ. Văzu gardul, scheletele întunecate ale copacilor și 
colina ce ducea în jos către locul unde aștepta camioneta pe 
care o condusese mai devreme, apoi își spuse: „De ce să mă 
duc acolo și să îngheţ pe drum? E un vehicul chiar aici”. 

Porni într-acolo, văzu cheile în contact, așa că urcă în 
interior sub un acoperiș de pânză și porni motorul. Băgă în 
viteză și acceleră. Cauciucurile scuipară zăpadă și camioneta se 
săltă înainte, cu farurile străpungând întunericul, în timp ce 
daceaua rămânea în urmă. 

Urmări drumul negru întortocheat către șoseaua principală, 
lăsând în urmă o dâră de gaze de eșapament. La jumătatea 
drumului, din direcţia opusă apărură niște faruri, care îl orbiră 
pe moment. Viră la dreapta și evită vehiculul, care era similar 
cu al lui, și văzu două forme întunecate prin parbrizul 
înceţoșat. Găsi șoseaua și întoarse spre sud, mașina clătinându- 
se în viteză cu motorul la turație maximă. In oglinda 
retrovizoare apăru un alt set de faruri din stradă prin mijlocul 
unui nor de zăpadă și se legănă de la stânga la dreapta într-o 
arcuire controlată. 

Cealaltă Capră se îndrepta spre el. 

Văzu o figură ieșind pe fereastra din partea pasagerului. 

Apoi răpăitul focurilor de arme automate începu. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI DOI 

Zorin conduse către est pe șoseaua întunecată, lăsând în 
urmă lacul Baikal și îndreptându-se către Ulan-Ude. Orășelul se 
afla lângă râul Uda din secolul al XVIII-lea, la început fiind 
locuit de cazaci, apoi de mongoli. Îi plăcea numele, care 
însemna „Uda roşie”, intenţionat reflectând ideologia 
comunistă. Calea ferată transsiberiană adusese prosperitate 
locului, la fel și drumurile principale, care se întâlneau toate 
acolo. Până în 1991, cei 400.000 de locuitori vieţuiseră dincolo 
de limitele la care ajungeau străinii, ceea ce explica de ce 
multe dintre vechile obiceiuri încă se păstrau. 

După ce s-a desfiinţat Uniunea Sovietică, a existat o grabă 
naţională de a eradica trecutul. Orice statuie sau bust al 
vreunui lider comunist fusese ori distrus, ori profanat. Fuseseră 
discuţii chiar despre închiderea mausoleului lui Lenin și a-i 
îngropa în sfârșit cadavrul, dar, din fericire, acea mișcare nu 
prinsese niciodată putere. Spre deosebire de restul Rusiei, care 
părea nerăbdătoare să uite, oamenii din Ulan-Ude își aminteau. 
În piaţa centrală încă trona unul dintre cele mai mari busturi 
ale lui Lenin din lume, de aproape opt metri înălțime, cântărind 
peste patruzeci de tone de bronz, cu imaginea lui dramatică. 
Datorită unui înveliș special, patina sa închisă supravieţuise 
intemperiilor, zona din jurul bazei fiind un punct de întâlnire 
favorit. Condusese de multe ori cei o sută de kilometri doar 
pentru a bea o cafea neagră prin împrejurimi și pentru a-și 
reaminti. 

Ulan-Ude avea, de asemenea, și cel mai apropiat aeroport 
internaţional, de unde va putea pleca în Canada. Nu era bogat. 
Cât timp lucrase în KGB fusese plătit foarte puţin. După ce 
slujba se încheiase, nu avusese parte de nicio compensație, 
pensie sau beneficii. Ceea ce explica de ce majoritatea 
operativilor aleseseră să meargă să muncească pentru 
sindicatele crimei. Acestea oferiseră mulţi bani, iar pentru 
oamenii care își riscaseră vieţile pentru aproape nimic, tentaţia 
fusese prea mare pentru a-i rezista. Chiar și el cedase, 
angajându-se pe plan local, în principiu în Irkutsk și prin 
împrejurimi, având grijă să nu își vândă sufletul. Il trataseră 
corect și îl plătiseră bine, suficient cât să strângă douăsprezece 
milioane de ruble, aproximativ 330.000 de dolari americani 
bani gheaţă, pe care îi ţinuse ascunși în dacea. O parte dintre ei 


fuseseră folosiți pentru a plăti călătoria Anyei, iar pe restul 
avea să îi folosească acum. 

Aruncă o privire la ceas. 

Americanul ar fi trebuit să fie mort până acum. 

Lăsase instrucţiuni ca trupul să nu fie găsit. Cei care îl 
trimiseseră pe Malone urmau să vină să-l caute. 

Cu trei zile în urmă făcuse un aranjament pentru un avion 
privat, totul depinzând de conversaţia lui cu Belcenko. Avionul 
aștepta acum în Ulan-Ude. Ştia în sfârșit destinaţia, cu excepţia 
faptului că era necesară viza de intrare în Canada. Desigur, nu 
o putea obţine legal și nici nu avea timp. In schimb, elaborase o 
alternativă, iar promisiunea de a oferi mai mulţi bani gheaţă 
companiei de care aparținea avionul îi asigurase cooperarea 
atât de necesară. Nu putea spera decât că Belcenko îi spusese 
adevărul. 

Dar de ce nu ar fi făcut-o? 

Continuă să conducă, asfaltul îngheţat huruind sub lumina 
farurilor. Vremea aici era la fel de străină ca spaţiul 
extraterestru. Pentru el iarna părea pur și simplu o închisoare 
de frig cristalizat. Cea din acest an fusese totuși suportabilă. 
Era poate un semn de bun augur? Un semn care prevestea că 
această misiune ar putea fi un succes? 

Trăise cu nervii întinși la maximum mult prea mult timp. Se 
întrebase des dacă era unicul comunist adevărat rămas în lume. 
Ideologia în forma ei cea mai pură dispăruse de mult, sau poate 
că nici nu existase vreodată, cel puţin nu așa cum intenţionase 
Karl Marx. Versiunea chinezească era de nerecunoscut, iar 
micile regimuri variate din întreaga lume erau comuniste doar 
cu numele. Din toate punctele de vedere, filozofia care i se 
predase cândva fusese uitată. 

Inhală aerul fierbinte ce ieșea din caloriferul mașinii. 

lataganul pal al lunii trăgea cu ochiul dintre nori. Gura îi era 
uscată din cauza tensiunii, instinctele vechi îl chinuiau într-un 
mod cunoscut. Nu avea de gând să mai irosească șansele. Și cu 
toate că nu mai era decât o umbră a ceea ce fusese odată, 
scăpase de acea teamă pe care o simţise în acea zi din 1991, 
când mulţimea luase cu asalt Lubyanka. În schimb, își întărise 
convingerile, și acest lucru îi adusese starea de calm. 

Anxietatea îl afectase prea mult timp. Nimic nu îi adusese 
pace. Nu-și putea stăpâni furia, dar se calma cu sex și alcool. 


Din fericire, nu devenise dependent de niciuna dintre ele. 
Acestea erau slăbiciuni pe care nu și le-ar fi permis niciodată. 
Se considera un om inimos și cu conștiință. Stătuse liniștit, se 
certase rar și evitase disputele. Viaţa încercase să îl transforme 
într-un zombi, înăbușindu-i orice sentiment, dar în final nu 
făcuse decât să îi hrănească răzbunarea. Faptul că realiza acest 
lucru era o dovadă că își păstrase controlul asupra propriei 
persoane. Nu era doar o bucată de carne cu dinţi și stomac. Nu 
era o relicvă și nici lipsit de importanţă. 

In schimb, era un bărbat. 

Își aminti de ziua în care vorbise pentru prima dată cu Anya. 

Călătorise pe aceeași șosea către Ulan-Ude pentru a savura 
sunetele orașului - motoare, claxoane, sirene -, pentru a privi 
bunicuţele - babushka - cocoșate, cu batic și fuste fără formă, 
și pentru a sta jos alături de bărbaţi în paltoane din stofă aspră 
decolorată, tolăniţi pe bănci, cei mai mulţi fiind obosiţi, palizi și 
încordaţi. lubea bazarul, o stradă largă, pavată și umbrită de 
copaci, plină de oameni. Tarabe deschise din lemn, de culoare 
maronie, înnegrite de vreme, erau aliniate pe fiecare parte. 
Cele mai multe expuneau cereale, sare grunjoasă, condimente 
și produse locale. Câteva ofereau haine și diverse mărfuri, 
altele vindeau produse conservate și lumânări. li plăceau 
mirosurile mulțimii, un amestec ciudat de transpiraţie, lână 
umedă, usturoi, varză și piele. 

Cafeneaua lui preferată era într-o clădire văruită, cu un 
acoperiș ascuţit și o terasă largă din lemn, ce se afla nu foarte 
departe de bustul lui Lenin. Un zid scund de bolovani o separa 
de bazar. Mesele masive de lemn stăteau pe o podea de pământ 
acoperită cu grinzi negre de lemn. Interiorul era decorat cu 
desene  înrămate. Lumina slabă și separeurile ofereau 
intimitate. Primăvara și vara zidul exterior era acoperit de flori. 
Ocazional, putea fi auzit și tropotul copitelor de cai pe pavaj. 

Anya intrase pentru niște apă rece, îmbrăcată în uniforma 
poliției locale. Avea o față curată, naturală, fără machiaj și un 
râs gutural fermecător. Pielea palidă era acoperită de pistrui, 
iar dinţii cu strungăreaţă i se întrezăreau printre buzele subțiri. 
Nimic din aspectul ei nu arăta că ar fi proastă sau distantă, și 
nici nu părea preocupată de tinereţea ei. Dimpotrivă chiar. 
Ochii îi erau plini de mister și entuziasm. Se prezentase, iar ea 


îi vorbise cu o candoare și o sinceritate de care nu se îndoise 
niciodată. 

Totul arăta că e puternică. 

De câteva ori o văzuse prin oraș și aflase că era un membru 
respectat al poliţiei. Oamenii povesteau cum o bandă dăduse 
năvală într-un club local, intrând cu mașina direct prin uși și 
ferestre și apoi bătuse pe toată lumea. Anya fusese printre 
primii ajunși la faţa locului și pusese la pământ patru bărbaţi, 
aproape omorându-i pe doi dintre ei. Oamenii îi pronunţau 
numele cu respect. 

Așa cum făcuseră și în privinţa lui, odată. 

Își aminti aroma îmbietoare a frigăruilor de vită ce se făceau 
pe un grătar de metal. Carnea fusese moale și suculentă, cu o 
aromă afumată delicioasă. 

Se bucuraseră împreună de acea masă. 


— Tatăl meu a fost lider de partid, îi spuse ea. A fost un 
om important în acest oraș. 

— Mai este încă? 

Ea clătină din cap în semn că nu. 

— A băut până a murit. 

— Și mama ta? 

— E încă în viaţă și își dorește ca fiica ei să se 
căsătorească și să facă copii. 

El zâmbi. 

— Și de ce fiica ei nu vrea asta? 

— Pentru că vrea mai mult de la viaţă. 

El putea înțelege asta. 

— Când eram mică, îi spuse ea, în casa noastră era un 
afiș din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei’. 
O mamă și copilul ei îmbrățișându-se strâns în fața unei 
baionete naziste însângerate. Si sloganul dedesubt. 
LUPTĂTORI Al ARMATEI ROȘII  SALVAȚI-NE. Îmi 
amintesc fiecare detaliu al acelui afiș și îmi dorisem să fiu 
unul din acei luptători. 

Și el îsi reaminti un afiș de unde fusese crescut. 
Imaginea unei femei înalte, puternice, cu capul învelit 


5 Marele Război pentru Apărarea Patriei - denumire dată de Uniunea 
Sovietică războiului purtat pe frontul de est împotriva puterilor Axei (22 
iunie 1941 - 9 mai 1945). (n.red.) 


într-o basma, cu gura deschisă ce strigă rugămintea 
eternă: PATRIA-MAMĂ TE CHEAMĂ! 

— Eram doar o adolescentă când a venit prăbușirea, 
spuse ea. Dar îmi amintesc de zilele de dinainte de Elțîn. 
Majoritatea oamenilor din acest oraș încă și le amintesc, 
de asemenea. De aceea locuiesc aici. Noi nu am uitat. 

Era intrigat. Părea să fie într-o condiție fizică 
extraordinară și conversa într-un mod calm, calculat ce îi 
atrase atenția. Ea nu știa nimic despre el. Erau străini, și 
totuși simţi o legătură. Așa că întrebă: 

— Stii despre Chayaniye, lângă lac? 

— Am auzit despre el. Acolo locuiești? 

Încuviință din cap. 

— Poate că ai vrea să vii în vizită. 


Ceea ce se și întâmplase, și după mai multe vizite, într-un 


final, Anya își dăduse demisia și venise să locuiască cu el. 


Atunci când primise de lucru de la sindicatele din Irkutsk, ea se 


dusese cu el. Împreună câștigaseră banii. Lupta lui devenise și 
lupta ei. Cu el ea găsise acel „mai mult de la viaţă” pe care îl 


căutase. lar el găsise un partener. 
Se eliberă forțat de gânduri și încetini la o intersecţie pentru 
a întoarce. Aeroportul se afla doar la câţiva kilometri. 


Își verifică ceasul pentru ultima dată. 
10:25 p.m. 
Mai rămăseseră 50 de ore. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI TREI 

Luke se grăbi către scara lungă ce ocupa un întreg perete 
interior, cu trepte late acoperite cu un covor roșu. Urcă două 
trepte deodată, cu o mână ţinându-se de balustrada din lemn 
lustruit, cu cealaltă scoţându-și pistolul. Vorbise serios. Îi era 
dator Anyei Petrova și avea de gând să își plătească datoria. 

Ajunse pe un palier din care porneau câteva trepte acoperite 
cu un covor roșu. La capătul lor se întindea o altă galerie 
asemănătoare celei de dedesubt, care se întindea, de 
asemenea, până în partea îndepărtată a vilei în formă de H. 
Pereţii din lambriuri închise la culoare erau acoperiţi cu 
mucegai și contrastau în mod surprinzător cu tavanul de 
culoare crem, bogat ornamentat. Pe un perete erau tablouri 
mari, pe celălalt, tapiţerii. Trei candelabre de cristal atârnau 
neaprinse. Observă mai multe sculpturi, drapele și săbii și 
obiecte de origine asiatică. Își aminti ce spusese Stephanie, că 
biroul securităţii era adiacent oficiului, care trebuia să fie lângă 
sufragerie, pe care acum o observă în stânga lui printr-o ușă 
deschisă. 

Iși pregăti arma și intră în sufragerie, pereţii acesteia având 
de asemenea lambriuri de culoare închisă, iar podeaua, un 
desen complex din mozaic. Erau expuse mai multe tapiţerii, iar 
pe peretele exterior domina un șemineu. În mijloc era o masă 
strălucitoare de mahon cu scaune elegante de jur-împrejur, 
deasupra căreia atârna un candelabru. 

O ușă deschisă în partea stângă ducea către o cameră 
mobilată cu dulapuri simple albe, cu blaturi negre și multe 
sertare. Un afiș din interior o identifica drept oficiu. Intră și 
observă o altă ușă întredeschisă la capătul opus. Se repezi într- 
acolo și găsi un hol scurt ce ducea către o încăpere fără 
ferestre, plină cu monitoare video. Un bărbat se afla întins pe 
podea. Se aplecă, nu văzu nicio rană evidentă și încercă să-l 
trezească. 

— Ești bine? 

Tipul își recăpătă cunoștința, clipi și încercă să se 
dezmeticească. 

— Da. Târfa aia m-a pocnit în cap. 

— A plecat? 

Păru că își recăpătă vederea. 

— Da. V-a văzut pe ecran, apoi m-a lovit. 


Nu era nimeni afară și nici lângă scara pe care urcase. Dar 
într-o casă atât de mare ca asta erau cu siguranţă multe căi de 
acces în sus și în jos. Putea doar să spere că Petrova cunoștea 
la fel de puţin locul acesta ca și el. 

— Stai aici, spuse el. 

Părăsi camera de securitate și păși înapoi în oficiu, oprindu- 
se la ușa către sufragerie. Simţea că fusese acolo și că îl 
aștepta. Ca data trecută, credea că e cu un pas înaintea lui. 

Se strecură spre ieșirea către galeria de la etajul al doilea. 

Doar liniște. 

O altă podea impresionantă cu inserții de mozaic se întindea 
de la un capăt la celălalt al galeriei de aproape cinci metri. 
Brusc apăru Anya într-o ușă de la capătul celălalt, îndreptă 
arma spre el și trase. El se retrase în sufragerie. Un glonţ intră 
în lemn la doar câţiva centimetri de faţa lui. Un alt glonţ veni și 
făcu mai multe daune. 

Apoi un altul. 

Așteptă un moment și hotări că era mai bine să se 
poziționeze de cealaltă parte a camerei, ca masa să fie între ei. 
Această femeie era îndrăzneață și îi plăcea ofensiva. Aștepta 
intenționat pentru a-l înfrunta. Deci, dacă venea după el, cel 
puţin era pregătit. Inconjură masa și luă poziţie de tragere, cu 
arma aţintită spre ușă. 

— Cum spuneţi voi? strigă Anya. Vino și prinde-mă! 

El clătină din cap. 

Chiar credea că nu e un pericol pentru ea? 

Își spuse că aceea era poate ideea, să îl tachineze până face o 
greșeală. Ce ar spune Malone? „Intră în bucluc mergând, nu 
alergând.” Al naibii de adevărat. Își părăsi poziţia și se apropie 
de ușa dinspre galerie. 

Nici urmă de draga Anya. 

Ieși ţinând arma îndreptată înainte. 

Constată rapid că erau patru intrări și ieșiri din galerie. 
Scara pe care venise la început, sufrageria în care fusese, ușa 
de la capătul celălalt de unde apăruse Anya și o ieșire la trei 
metri. 

Se apropie și văzu că dădea către o galerie îngustă, cu 
vedere spre sala de bal de dedesubt. O altă scară lungă ocupa 
un perete interior și ducea în jos către o podea din lemn 
lustruit plină cu mese goale. Ce spusese Strobl? Că se 


pregăteau de un eveniment inaugural. Ușile de sticlă și 
ferestrele înalte permiteau soarelui să umple spaţiul cavernos, 
ce părea mai luminos și datorită pereţilor albi. O balustradă 
decorativă din fier proteja marginea exterioară a balconului 
semicircular ce se întindea în faţa lui. 

Era aici. 

Fără îndoială. 

„Așa că du-te după ea.” 

Anya apăru. 

În stânga lui, din spatele unei uși cu panouri de sticlă. 

Talpa ghetei ei stângi lovi mâna lui dreaptă, azvârlindu-i 
Beretta din mână. Reacţionă printr-o răsucire imediat ce ea se 
aruncă în afară și se poziționă cu faţa către el. Ea nu avea nicio 
armă. Se pare că voia să rezolve prin luptă corp la corp. N-avea 
nimic împotrivă. Își aminti ce spusese omul SVR mai devreme, 
cum fusese instruită oficial. 

Din nou, foarte bine. La fel fusese și el. 

Ea se aruncă și pivotă pe un picior, împingându-l cu celălalt. 
Balconul era îngust, poate de un metru, un metru și jumătate 
lățime. 

Nu avea prea mult loc de manevră, dar suficient. Se feri și o 
lovi cu un șut zdravăn în stomac, împingând-o înapoi, unde 
căzu peste un rând de scaune de lemn așezate de-a lungul 
peretelui. Se rostogoli rapid și își reveni. Observă că era un pic 
şocată de neîndemânarea ei. 

— Ce s-a întâmplat? spuse el. Nu faci față? 

Un rânjet sfidător apăru pe buzele ei. 

Ochii ei mari erau plini de furie. 

Sări ca o pisică, apucându-l de gât, cu degetele înfipte în 
carnea lui. Își puse braţul în jurul gâtului său și, folosindu-și 
cealaltă mână, formă o menghină încercând să îi taie respiraţia. 
El se răsuci și o trânti cu spatele de perete. O dată. De două 
ori. A treia oară scoase un icnet și se eliberă din strânsoare. El 
se întoarse, răsucindu-i braţul cu putere, apoi o lovi cu pumnul 
în mandibulă. 

Dar ea rămase pe poziţie. 

Primi un cot în ceafă care îl împinse cu faţa în perete. Braţele 
îi fură strânse dureros la spate și îl forță să stea pe vârfuri, cu 
faţa și pieptul înfipte în perete. În filme și la televizor era 
normal să vezi o femeie dură, agresivă punând la pământ un 


bărbat mai mare, cu câteva șuturi și pumni bine plasați. În 
realitate, dimensiunea conta, iar el avea avantajul atât al 
greutăţii, cât și al razei de acţiune. 

Se lăsă să alunece în jos ca să se elibereze, apoi se roti și o 
izbi cu antebraţul în genunchi, lovind-o în picioare. Ea încercă 
să evite mișcarea, dar fusese prea târziu și căzu. 

Se ridică cu agilitatea unui acrobat, dar el o lovi cu podul 
palmei peste nas. 

Ea se clătină dezorientată. 

„Păcălește-mă o dată, rușine, să-ţi fie rușine! Păcălește-mă 
de două ori, rușine...” 

O lovi cu pumnul din nou și ea se prăbuși peste rândul de 
scaune de lemn, care huruiră, rupându-și un picior. O dâră 
subţire de sânge se prelinse din colţul gurii ei. 

— Mai vrei? o întrebă el, respirând greu și rapid. Haide, vino, 
și o să-ți mai dau. 

Era negru la față de mânie. Fusese învăţat din copilărie că nu 
este bine să lovești o femeie. Dar părinţii lui nu întâlniseră 
niciodată prădători ca Anya Petrova. Suficiente doze de 
testosteron curgeau prin ea pentru a o descalifica de la regula 
„Să nu lovești vreodată o femeie”. 

Și mai era și problema cu mașina lui iubită, pe care 
descreierata asta o distrusese complet. 

Ea rămase la pământ, lipsită de vlagă. 

El își găsi arma, apoi o apăsă cu genunchiul pe spate, 
țintuind-o la podea. 

— Eşti arestată. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU 
RUSIA 


Cassiopeia ura elicopterele mai tare decât avioanele. Cele în 
care fusese întotdeauna obligată să urce păreau că își croiesc 
drum prin aer cu scrâșnete și zdruncinături, ca o mașină pe o 
șosea cu gropi, iar toate acestea în sunetul asurzitor al 
rotoarelor puternice. În plus, se adăugau întunericul beznă, 
frigul și temerile în legătură cu ce i se putuse întâmpla lui 
Cotton. Stephanie nu îi trimisese nicio veste nouă, iar 
informarea rapidă pe care o primise la aterizare în baza aeriană 
nu-i alungase teama. Nu primise nicio informaţie despre Cotton 
de când avionul lui se prăbușise, sau autorităţile nu erau 
dispuse să o împărtășească. 

Se hotărâse să meargă întâi la locul prăbușirii avionului, așa 
că un elicopter militar o ducea către est spre lacul Baikal. 
Apreciase totuși echipamentul pentru vreme rece, care cu 
siguranţă era de folos, iar ofițerul responsabil părea destul de 
curtenitor. Dacă nu se înșela, chiar flirta cu ea, ceea ce era 
ultimul lucru de care avea nevoie în acel moment. 

Norii erau ca un giulgiu îngheţat ce cobora până sub 
acoperiș. La distanţă se vedea un contur de lumini înceţoșate 
ce încadrau ca o aură orașul Irkutsk către sud. De-a lungul 
anilor învățase să doarmă pe apucate și reușise să se 
odihnească un pic și în avionul de luptă cu care zburase către 
est. Încercă din nou acum, sperând să își poată lua gândul de la 
faptul că se afla la sute de metri deasupra pământului, într-o 
mașinărie care nu ar fi putut sta în aer. Ca bondarii, citise ea 
odată. Niciunul nu ar fi trebuit să zboare și totuși ambii cumva 
reușiseră. Ora locală era aproape 11:00 p.m., dar corpul ei 
funcţiona după ora din Franţa. 

— Locul accidentului este la douăzeci de kilometri în faţă, îi 
spuse o voce prin cască. 

— Cât de departe este daceaua de acea locaţie? 

— Zece kilometri la nord. 

Încuviință din cap către ofiţerul care stătea în faţa ei. Doi 
piloți mânuiau comenzile. Vorbeau în engleză, Stephanie 
sugerându-i ca abilităţile sale lingvistice să fie ţinute secret. 
Învăţase rusa în facultate și alte câteva limbi, gândindu-se că 
într-o zi aveau să-i fie de folos. La acel moment nici nu avusese 


idee cât de mult. Îi plăcuse acţiunea și se bucura de o luptă 
serioasă. Pentru cea mai mare parte a acţiunilor la care 
participase avusese o motivaţie personală, în principal datorită 
vechiului său prieten Henrik Thorvaldsen. Dumnezeu să-l 
odihnească. După ce Henrik murise, ocazional lucrase pur și 
simplu pentru Stephanie Nelle. Niciodată pentru bani, mai mult 
ca o favoare, de la prieten la prieten. 

Dar Utah schimbase asta. 

Și totuși, iat-o aici, zburând prin Rusia, îndreptându-se către 
cine știe unde. 

De data asta din dragoste. 


* 


Malone apucă schimbătorul de viteze, apoi băgă maneta în 
treapta a doua și trase de volan. Spatele mașinii se legănă larg, 
viteza inferioară învingând drumul îngheţat. Apăsă acceleraţia 
până la podea și mări turaţiile imediat înainte de a schimba 
viteza într-o curbă. 

Gloanţe șuierară pe lângă el. 

Drumul șerpuia de-a lungul unui deal, mărginit de pâlcuri de 
copaci înghesuiți de-a lungul terasamentelor înguste. Mașina 
aluneca dintr-o parte în alta pe dâmburile de gheaţă și zăpadă 
îngheţată. Scoase din viteză. Vântul izbi mașina, făcând-o să se 
balanseze și toate lucrurile se zdruncinară. 

O fereastră laterală explodă de la un glonţ. 

Fragmente de sticlă îl înţepară în ceafă și gât. 

Se străduise să fie o ţintă dificilă, dar nu avu prea mult 
noroc. Drumul coborî pe teren plat și ieși dintre copaci. În 
dreapta se întindea lacul îngheţat care nu-i oferea acoperire. 
Indreptă botul mașinii spre dreapta, ieși de pe drum printre 
tufișuri, lăsând în urmă un culoar zdrențuit, și ajunse pe 
gheaţă. 

Ţăcănitul armelor continuă și un glonţ trecu prin interiorul 
Caprei. Schimbă într-o treaptă de viteză inferioară și trase 
vehiculul spre stânga. Cu piciorul pe ambreiaj, cauciucurile 
alunecară ușor pe gheaţă și efectuă o răsucire lină de 180 de 
grade. Apoi băgă în viteza a doua și acceleră direct către 
urmăritorul său. 


Acţiunea îi luă pe cei doi bărbaţi din spatele lui prin 
surprindere. Viră la stânga și la dreapta pentru a contracara 
orice împușcătură îndreptată spre parbrizul din spate. Celălalt 
vehicul viră puternic la stânga pentru a evita o ciocnire, ceea 
ce îi demonstra că urmăritorii săi nu aveau destul curaj pentru 
această luptă. Se întoarse într-un arc larg și își aranjă vizorul 
pe parbrizul celuilalt vehicul. 

Lumini de faruri îi invadară oglinda retrovizoare. 

Un nou jucător. 

Mai multe focuri de armă veniră spre el. 


x 


Cassiopeia se uită fix la rămășițele de pe jos. O pereche de 
ochelari cu vedere nocturnă îi ofereau o imagine asupra 
matahalei de avion și a celor două corpuri arse. Rușii deja îi 
raportaseră lui Stephanie că nu fusese un al treilea cadavru. Ar 
fi trebuit să se uite în cabina de pilotaj. Stephanie era 
interesată să ştie dacă telefonul lui Cotton era acolo, din 
moment ce nu existase semnal de la el de ore întregi. Magellan 
Billet îşi urmărea telefoanele cu un software sofisticat, iar 
Stephanie solicitase o recuperare a informatiilor, dacă era 
posibil. 

— S-au raportat focuri de armă pe lac, auzi în rusă prin 
căștile ei. 

— Unde? întrebă ofițerul responsabil. 

— Şase kilometri la nord. 

Planau la treizeci de metri deasupra gheții. 

Se prefăcu în continuare că nu înţelegea rusa și întrebă în 
engleză: 

— Ce se întâmplă? 

Ofiţerul explică. 

— Ar putea fi el, spuse ea. 

Ofiţerul le făcu semn piloților să zboare într-acolo. 


x 


Malone numără încă trei Capre, vehiculele fiind răspândite 
într-o formaţiune de atac ca avioanele de luptă. 
Tot spaţiul de pe lac putea fi folosit în ambele sensuri. 


Avea cu siguranță o problemă similară cu cea pe care o 
avusese la dacea cu cătușele și ţeava de oţel. Ar fi putut să 
meargă în continuare până dădea de malul vestic, dar acesta 
putea fi la mulţi kilometri depărtare. Cel puţin de data asta era 
înarmat, întrucât își luase pușca. 

Una dintre Capre încercă să îl flancheze pe partea stângă și 
să-l depășească. Se gândi că puţină ofensivă nu strica, așa că 
viră în direcţia ei, tăindu-i faţa și făcându-l pe celălalt șofer să 
ia o decizie rapidă. 

Malone apăsă pe frână, apucă volanul și începu să derapeze 
pe gheaţă. 

Celălalt jeep viră la stânga prea repede, se răsuci în aer și se 
izbi de pământ cu partea din spate, alunecând cu un scrâșnet 
metalic pe gheaţă. 

Unul era la pământ. 

Indreptă volanul și continuă să meargă. 


x 


Cassiopeia văzu mai multe faruri străpungând întunericul 
noptii. Mai exact, patru perechi de faruri care urmăreau o altă 
pereche, toate mişcându-se repede. Prin ochelarii cu vedere 
nocturnă văzu că erau vehicule de teren, asemănătoare 
jeepurilor. Unul încercă să-i taie calea celui din față, dar se 
răsturnă pe o parte și alunecă pe lac. Simți ușurare, 
neîncredere, anticipare și exaltare. 

Ştia cine conducea vehiculul din față. 

Elicopterul se avântă către nord, planând la înălţime mică 
peste lac. Îl privi pe ofițerul din faţa ei în timp ce acesta 
urmărea scenariul. Ştia că suprafaţa îngheţată de dedesubt se 
întindea pe mulţi kilometri, iar dacă ea nu ar fi venit, Cotton ar 
fi putut să aibă ceva greutăţi în a ieși din această încurcătură. 

Ultimul lucru pe care i-l datora era să-l salveze. 

— Să ne asigurăm că e el, spuse ea în engleză. 

Elicopterul se răsuci ca să zboare în paralel cu urmărirea. 
Prin ochelarii cu vedere nocturnă văzu o față cunoscută. 

Una pe care îi plăcea să o vadă. 

— El este, spuse ea. 

Prin ochelari văzu, de asemenea, și două figuri ieșind din 
jeepurile care îl urmăreau. 


Ambele își îndreptară puștile. 

— Ăia sunt Kozliks. Armată, îl auzi pe pilot spunându-i 
ofițerului în rusă. 

— Ştiu, răspunse el. Ceea ce e o problemă. Să tragem în ai 
noștri? 

Ea le observă confuzia, dar nu putea dezvălui că le înţelegea 
grija, așa că spuse simplu în engleză: 

— Trebuie să facem ceva. 


* 


_ Malone nu avea altă alegere decât să meargă în continuare. 
li era frig din cauza ferestrei lipsă, încălzitorul Caprei 
nereușind să facă faţă nopţii îngheţate. Auzi pocnituri și realiză 
că începuseră să tragă din nou, gloanţele șuierând în rafale 
repetate pe suprafaţa netedă a lacului. 

Câteva guri de aer rece îi împrospătară creierul. 

Văzu niște lumini pe cer în faţa lui, coborând rapid la vreo 
treizeci și ceva de metri deasupra solului. În întunericul beznă 
era greu de deslușit exact ce era. Dar zgomotul asemănător 
unei bătăi de inimă puternice semnala un elicopter. 

Spera că Zorin nu avea acces la un elicopter. 

Luminile se apropiară rapid și auzi sunetul distinct al focului 
de tun. Din moment ce niciunul dintre focuri nu venise spre el, 
presupuse că acestea fuseseră pentru urmăritorii săi. În 
oglinda retrovizoare văzu luminile farurilor împrăștiindu-se și 
Caprele rupând formaţia. Întoarse capul și privi prin lunetă. 
Elicopterul se pregătea pentru încă o tragere, iar Caprele 
încercau să scape. 

Mai multe focuri de tun făcură ca farurile să se îndepărteze. 

Derapă cu roţile din faţă și se opri, dar lăsă motorul pornit. 
Elicopterul își încheie asaltul și părând mulțumit că problema 
era rezolvată, întoarse și se îndreptă spre el. Presupuse că 
armata îi venise în ajutor, ceea ce îl nedumerea, având în 
vedere că tot ea fusese mai devreme pe urmele lui. 

O navă de război imensă umplu cerul. O lumină apăru în 
cabina din spate și un om cu cască se ghemui într-o trapă 
deschisă. Malone se uită cu ochii întredeschiși din cauza 
luminii orbitoare a aurorei. Huruitul rotoarelor provocă un 


vacarm insuportabil în timp ce elicopterul cobora și suflul elicei 
răscoli un munte de zăpadă. 

Tălpile elicopterului atinseră gheaţa. 

O persoană cobori și se grăbi către el. 

În penumbra farurilor începu să vadă că persoana era slabă 
și înaltă, îmbrăcată într-o haină groasă cu glugă. La trei metri 
de jeep văzu părul închis și trăsăturile delicate ce trădau 
originile spaniole. 

Apoi faţa. 

Cassiopeia. 

Ea se opri la botul Caprei și se holbă la el prin parbriz. Ochii 
ei negri îl priveau cu dragoste și grijă. Bucuria pură de a o 
vedea îi făcu inima să palpite. Ea păși împrejur spre portiera 
din partea șoferului, pe care el o deschise. Erau atâtea lucruri 
de spus, dar primul cuvânt care îi veni în minte părea cel mai 
evident: 

Mersi. 

Cobori din camionetă și, înainte ca vreun sunet să îi scape 
din gură, ea îi atinse buzele cu degetele acoperite de mănuși și 
spuse cu o voce blândă: 

— Nu vorbi. 

Apoi îl sărută. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI 
WASHINGTON, D.C. 


Luke o azvârli pe Anya Petrova într-unul dintre scaunele de 
la masă și o prinse de el cu mai multă bandă adezivă. În Casa 
Anderson folosise o rolă să îi lege mâinile la spate, apoi o 
conduse afară din clădire, reușind să fugă chiar înainte ca 
poliţia din Washington să ajungă. Stephanie rămăsese să se 
ocupe de autorităţi, din cauza cuiva care dăduse un telefon de 
urgenţă. Nu era tocmai ceea ce își doriseră să se întâmple, dar 
era de înţeles, având în vedere că s-au tras focuri de armă. El și 
Petrova părăsiseră sala de bal printr-o curte din spate care 
avea ieșire într-o altă stradă. Acolo găsise un taxi care îi dusese 
prin oraș până la apartamentul lui, graţie insignei lui de la 
Agenţia de Informaţii a Departamentului Apărării și a unui 
bacșiș de 20 de dolari care calmaseră nervii taximetristului. 

Locuia lângă Georgetown, într-o clădire de cărămidă cu 
iederă, alături de oameni de șaptezeci și ceva de ani. li plăcea 
liniștea și aprecia faptul că fiecare părea să își vadă de treabă. 
Petrecea doar câteva zile aici în fiecare lună, între misiuni, 
bucurându-se de acel loc. 

— Aia e familia ta? întrebă Anya arătând cu capul către o 
fotografie înrămată. 

Se născuse și crescuse în Blount County, Tennessee, unde 
tatăl și unchiul său fuseseră cunoscuţi, în special unchiul său, 
care activase în biroul politic local, apoi ca guvernator al 
Statelor Unite înainte de a deveni președinte. Tatăl său murise 
de cancer când el avea șaptesprezece ani. Luke împreună cu 
cei trei fraţi îi stătuseră alături. Mama lui nu suportase bine 
pierderea. Fuseseră căsătoriți multă vreme. Soţul ei fusese 
totul pentru ea și apoi, deodată, nu mai era. De aceea Luke o 
suna în fiecare duminică. Niciodată nu uita. Chiar și atunci 
când era în misiune. Putea fi noaptea târziu la ea, dar tot o 
suna. Tatăl lui spunea mereu că cel mai bun lucru pe care îl 
făcuse vreodată a fost să se căsătorească cu ea. Ambii părinți 
fuseseră evlavioși, baptiști din sud, așa că își numiseră fiii după 
Noul Testament. Cei doi fraţi mai mari se numeau Matthew și 
Mark, iar fratele mai mic, John. El era al treilea și primise 
numele Luke. 


Fotografia de familie fusese făcută cu doar câteva săptămâni 
înainte ca tatăl lui să moară. 

— Da, ei sunt, spuse el. 

Se miră de interesul ei. Cel mai probabil se juca cu el, 
încercând să relaxeze atmosfera suficient cât să poată fi 
capabilă să facă o mișcare. Ar fi trebuit să-i lege picioarele, dar 
ar fi putut fi periculos din moment ce putea primi niște lovituri. 
Dar acum ea realiza că și el putea să-i dea niște lovituri, 
vânătaia de pe faţa ei fiind dovada că nu era de subestimat. 

— Îmi place locul ăsta. Casa ta, spuse ea. A mea e destul de 
diferită. 

Nu avusese multe conversații faţă în faţă cu ruși, în special 
cu unii care nu puneau nimic bun la cale, ca Anya Petrova. 

Trase un alt scaun, îl răsuci și îl așeză în spatele ei, cu 
spătarul în dreptul gâtului. 

— Ce căutai în casa din Virginia? 

Ea râse. 

— Te aștepți să răspund? 

— Mă aștept să te ajuţi singură. Nu o să te mai întorci acasă. 
O să mergi într-una dintre închisorile noastre, unde sunt sigur 
că o să fii foarte simpatizată. 

Părul blond tuns în scări îi ajungea exact până la umeri. Nu 
era extrem de atrăgătoare, ci seducătoare într-un fel ciudat. 
Poate că se datora încrederii în sine pe care o afișa - nu dădea 
semne de îndoială sau că ar avea emoţii sau griji. Sau poate 
datorită unui amestec de feminitate și aspect atletic. li plăceau 
toate astea cu siguranţă. 

— Tu și Zorin sunteţi căsătoriţi? 

— Cine e Zorin? 

El pufni în râs. 

— Nu mă jigni. 

Ea privi către fotografia de familie din partea cealaltă a 
camerei, nefăcând niciun efort să se întoarcă spre el. 

— Eşti apropiat de fraţii săi? 

— Fraţi mai apropiaţi de atât nu există. 

— Eu nu am fraţi sau surori. Sunt singură. 

— Poate explica de ce nu te joci așa bine cu alţii. 

— Ai fost vreodată în Siberia? 

— Nu. 

— Atunci nu ai nicio idee despre ce poate însemna dificil. 


Nu-i păsa câtuși de puţin. 

— Ce căutai în casa aia? 

Ea râse din nou gutural. 

— Lucruri pe care ţi-ai dori să nu le găsesc niciodată. 


* 


Stephanie era gata să plece, dar poliția din Washington nu 
terminase cu ea. Le răspunsese la întrebări pe cât de vag 
posibil, dar având în vedere evenimentul inaugural programat 
în Casa Anderson peste trei zile, erau multe întrebări. Ultimul 
lucru pe care și-l doreau oamenii din Cincinnati era să li se 
interzică accesul și să li se retragă autorizaţia de securitate. 
Asta ar fi însemnat că evenimentul nu ar mai fi avut loc, iar 
toată lumea voia să se laude cu găzduirea unui asemenea 
eveniment pentru noua administraţie. În cele din urmă, dădu 
un telefon lui Edwin Davis și intervenţia șefului personalului de 
la Casa Albă trimisese poliţia la plimbare. Edwin, desigur, 
dorise mai multe detalii, la fel ca și președintele, dar ea se 
scuzase. 

Cel puţin pentru moment. 

Totul ar fi fost bine, cu excepţia apariţiei lui Bruce Litchfield, 
care venise cu o mașină a Departamentului de Justiţie. 

— Vrei să-mi spui ce ai mai făcut? spuse el, fără măcar a 
încerca să vorbească încet. 

Stăteau afară, dincolo de porticul principal, imediat după una 
din porţile de fler ce duceau afară în stradă. Personalul Casei 
Anderson se retrăsese în interior. 

— Când ţi-ai scos insigna, spuse el, poliţia locală a sunat la 
Justiţie să vadă ce facem. Din moment ce implica Magellan 
Billet, apelul a venit la mine. Mi s-a spus că s-a tras înăuntru și 
că a fost o luptă, iar tu ai fluturat o armă. Apoi că ai preluat 
controlul asupra unei femei care ameninţase pe toată lumea din 
casă. Ai prins-o? 

Ea încuviinţă din cap. 

El îi spuse dezgustat: 

— Ti-am spus să lași toate astea. Ce tot faci? 

Lucrase pentru mai mulţi procurori generali, unii buni, alții 
răi, dar toţi o trataseră cu respect. 

— Imi fac treaba, îi spuse ea. 


— Nu și de acum încolo. 

Ea prinse privirea rece, satisfăcută din ochii lui. 

— S-a terminat. Ești concediată. Din acest moment. 

Ea trecu pe lângă el, pornită să îl ignore. 

El o apucă de braţ. 

— Am spus că ești concediată. Dă-mi insigna și arma. 

— Ştii ce să faci cu concedierea ta. Și dă-mi drumul. 

Îi dădu drumul și zâmbi. 

— Speram să mergi pe drumul ăsta. 

Făcu un semn cu mâna și trei bărbaţi ieșiră din vehiculul 
parcat în stradă, toţi de vârstă mijlocie, cu părul scurt și 
îmbrăcaţi în costume închise la culoare. 

Agenti ai Departamentului de Justiţie. 

— l-am adus cu mine, spuse el, din moment ce știam că o să 
fie dificil cu tine. Acum poţi ori să îmi dai mie insigna și arma, 
ori să mergi cu acești oameni sub arest. Te asigur, Casa Albă 
nu va fi capabilă să te ajute. 

Ceea ce însemna că prostul acesta primise liber de la 
administraţia ce urma să vină să intervină. Incredibilă lipsa de 
loialitate faţă de președintele care îi dăduse acest loc de 
muncă. Vorbele păreau adevărate. Nu era altceva decât un 
oportunist. Totodată nu mai era atât de nesigur pe el ca înainte. 
În schimb, deborda de încredere. Știind că nu avea cum să 
păţească nimic rău pentru ceea ce urma să facă, indiferent de 
ce credea actuala administraţie de la Casa Albă. 

O prinsese. 

Sfârșitul jocului. 

Fusese autorizată să investigheze o situaţie, fiind încurajată 
de Casa Albă, și scotocise suficient cât să demonstreze că e 
reală, iar acea autorizaţie fusese acum revocată. 

Își scoase arma și insigna și i le dădu pe amândouă. 

— Mergi acasă în Atlanta, Stephanie. Cariera ta s-a încheiat. 
Și fă ce vrei cu femeia aia. Nimănui de aici nu-i pasă. 

El începu să se îndepărteze. 

— Bruce, îl strigă ea. 

Se întoarse și se uită la semnul pe care-l făcu ea cu degetul 
mijlociu ridicat, care îi spunea exact ce credea. 

— Partea grozavă e că opinia ta nu mai contează acum, îi 
răspunse el clătinând din cap. 

Apoi se îndreptă spre mașină și urcă în ea. 


Ea privi cum mașina plecă. 

Treizeci și șapte de ani de muncă pentru guvern, cu tot ce 
văzuse, făcuse și în ce fusese implicată. Așa se termina totul? 
Auzi ușa din faţă a Casei Anderson deschizându-se și-l văzu pe 
Fritz Strobl ieșind în aerul rece al dimineţii târzii, care se 
apropie și îi spuse: 

— Asta nu a sunat bine. 

— Spionaţi? 

— Îmi cer scuze, dar așteptam ca toată lumea să plece ca să 
pot vorbi cu dumneavoastră. Deci, da, priveam. 

Nu avea dispoziția necesară. 

— Despre ce este vorba, domnule Strobl? 

— Ce aţi făcut acolo cu acea femeie... Noi apreciem. Nu 
avem astfel de incidente aici. A fost o premieră, de fapt. A fost 
foarte supărător. Păreţi o persoană onestă. 

Făcu o pauză. 

— Mă tem că v-am minţit. Când aţi menţionat arhiva găsită 
pe proprietatea Charon. Stiam de ea și am vrut să o recuperăm 
de ceva timp. 

— Dar nu aţi vrut să vă amestecați într-o ceartă în familie. 

— Întocmai. Numai noi am ştiut despre existenţa ei. 
Dumnezeu știe că nu ne-am putut apropia de familia Charon. 
Câţiva dintre membrii noștri știau de camera secretă a lui Brad, 
inclusiv actualul nostru istoric. Am avut de gând chiar și ce aţi 
sugerat dumneavoastră, să ne-o însușim. 

Îi plăcea cu câtă grijă se referise el la furt. 

— Acea femeie pe care aţi dus-o de aici a întrebat în special 
despre acea arhivă. Căuta ceva anume din ea. 

Își reaminti cărțile împrăștiate pe podea. 

— Ce căuta? 

— Asta nu a precizat, dar voia să vorbească cu istoricul 
nostru. 

Strobl ezită. 

— Asta este un pic rușinos. Vedeţi, o organizaţie așa de 
veche ca a noastră are cu siguranţă... secrete. Majoritatea 
inofensive. Aproape toate nesemnificative în imaginea de 
ansamblu a lucrurilor. Avem și noi o contribuţie la toate astea. 

— Aţi spus poliţiei asta? 

— Nimeni nu a întrebat. Mă gândeam, dacă vă direcţionez 
către istoricul nostru, ați putea recupera acea arhivă? 


Voia o înţelegere? se gândi ea și continuă zâmbind. 

— Cred, domnule Strobl, că miros puţină hoţie în sângele 
dumneavoastră. 

— Doamne fereşte, nu. Doar că acele cărți și înregistrări sunt 
importante. Ne aparţin. Le puteţi procura? 

— Absolut. 

Ascultă cum bărbatul îi dădu un nume și o adresă, aceleași 
care îi fuseseră date și lui Petrova. În timp ce el vorbea, își făcu 
un plan, așa că îl întrebă: 

— Aveţi o mașină? 

Strobl încuviință. 

— Am nevoie să o împrumut. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE 
RUSIA 


Zorin aștepta la bordul avionului care pleca din Ulan-Ude cu 
o întârziere de treizeci de minute. Închiriase avionul pe 
internet, stabilind înţelegerea printr-un telefon dat mai 
devreme, după discuţia cu Belcenko în baia neagră. Trebuia să 
zboare nonstop de la Ulan-Ude până în Insula Prince Edward, 
în Canada, unde se presupunea că locuia Jamie Kelly. Calculase 
distanța și erau mai puţin de nouă mii o sută de kilometri. 
Compania de închiriere îi înţelesese nevoile și îi recomandase 
un Gulfsteam G550, pe care l-ar fi putut avea în Ulan-Ude până 
la căderea nopţii, gata de plecare. 

Era din nou la datorie, detașat și în alertă, gata să-și 
folosească instruirea. Odată ajuns, verificase în amănunt nava 
de zbor. Cam de treizeci de metri lungime, zbura cu o viteză 
maximă de aproape un Mach I cu o rază de 12.600 de kilometri. 
Cabina sa de pilotaj presurizată permitea o altitudine de până 
la 15.500 de metri, mult peste traficul comercial și orice alte 
probleme de vreme sau curenţi de aer. Ar fi trebuit să poată 
face o coborâre directă în cam zece ore și jumătate. Asta 
însemna că ajungea în Canada, compensând fusul orar de 
douăsprezece ore, cu puţin înainte de ora 11:00 p.m., ora 
locală, adică vineri noaptea. 

Un reprezentant al companiei avea să îl întâlnească la 
aeroportul Ulan-Ude, ceea ce explica întârzierea, din moment 
ce nimeni nu îl așteptase, în afară de cei doi piloţi. Unul avea să 
piloteze, în timp ce al doilea se odihnea. Compania 
recomandase patru, dar el nu fusese de acord. 

Mult prea mulţi martori. 

Interiorul avionului era luxos și spaţios, decorat cu pahare de 
vin din cristal și lambriuri de nuc. Pe fiecare latură erau opt 
ferestre ovale ca niște pete negre pe pereţii de culoare bej-pal. 
Pe una dintre laturi erau nouă scaune confortabile din piele și 
două canapele lungi. Existau bucătării în faţă și în spate. Nu 
mâncase nimic toată ziua și avea nevoie să înghită ceva. Exista 
o rețea WI-FI și de comunicare prin satelit și avea nevoie de 
amândouă pentru a-și verifica destinaţia și pentru a comunica 
cu Anya. 


Sistemul de încălzire ţinea la distanţă gerul iernii, iar lumina 
era difuză și liniștitoare. Un bărbat înfofolit într-o haină groasă 
de lână intră. Era robust și avea o claie de păr negru sârmos 
lipită de cap, asemănătoare unei turele de tanc, iar pomeţii îi 
erau roșii de la frig. Purta un costum simplu și se prezentă ca 
fiind reprezentantul companiei, trimis pentru a încheia 
afacerea înainte de decolare. Purta la o mână un Rolex cu 
nestemate, iar la cealaltă un inel cu diamant pe degetul mic. 

Niciunul nu îl impresiona. 

— Ai întârziat, spuse el în rusă. 

— Am fost la cină. 

— Şi m-ai lăsat să aştept aici? 

Ochii întunecațţi ai bărbatului comunicau un respect fals. 

— Realizez că te grăbești, dar trebuie să înţelegi că eu fac 
afaceri cu oameni ca tine în fiecare zi. 

— Ştii ce vreau eu? întrebă în timp ce bărbatul se așeză într- 
unul dintre scaunele de piele cu faţa spre el. 

— Mi s-a spus că vrei să ajungi din punctul A în punctul B 
fără să știe nimeni, spuse bărbatul rânjind, ceea ce îl enervă. 
Asta era problema cu noua Rusie. Toată lumea credea despre 
toată lumea că e coruptă. Nimeni nu credea că datoria și 
onoarea puteau fi factori motivaţionali. Se hotărî să își 
controleze iritarea și să adopte o atitudine relaxată, ceea ce 
pentru el era neobișnuit, de vreme ce el nu fusese niciodată un 
om relaxat. 

— Compania mi-a spus să închei afacerea înainte să pleci. 

Auzi în gând cuvintele nespuse: „Pentru că nu te cunoaștem”. 

Se aplecă și apucă rucsacul pe care îl adusese de la dacea. 

Înăuntru erau trei teancuri de bancnote de 5.000 de ruble, 
legate cu elastice. Le aruncă pe masa din nuc ce se afla între ei. 

— Zece milioane de ruble. 

Reprezentantul nu schiţă niciun gest. 

— Ești într-adevăr un om curajos dacă te plimbi de colo colo 
cu atâţia bani. 

— Sunt un om cu care nu vrei să te pui, răspunse el, hotărât 
să clarifice lucrurile. 

Reprezentantul se lăsă pe spate în scaun și îi aruncă o privire 
încrezătoare și un zâmbet sec. 

— Avem de-a face cu oameni periculoși tot timpul. Acest 
avion a costat trei sute de miliarde de ruble. Poate zbura 


oriunde pe glob. Oamenii periculoși ca tine apreciază astfel de 
mijloace. 

— Şi mi-am arătat aprecierea plătindu-te mai mult decât 
valorează drumul. 

— Da, asta ai făcut. Deci, pentru acele servicii speciale pe 
care le ceri vom completa un plan de zbor pentru New York. 
Acea rută ne va duce direct pe deasupra Insulei Prince Edward. 
Cum plănuiești să ajungi la sol? 

Luase în considerare mai multe posibilităţi. Fără viză și 
documente false însemna fără o debarcare obișnuită. O urgenţă 
falsă ar fi putut permite avionului să facă o aterizare 
neplanificată, caz în care ar fi putut să scape. Dar asta implica 
o multitudine de riscuri. În momentul de faţă, nimeni nu știa că 
se îndreaptă către vest și așa trebuia să rămână, așa că se 
hotări asupra singurului mod care ar fi funcţionat. 

— Plănuiesc să sar. 

— Atât am priceput și eu, răspunse reprezentantul râzând. 
Ești într-adevăr un om periculos. Să sari dintr-un avion, la mare 
altitudine, noaptea? 

Dar o mai făcuse înainte, de multe ori. Instruirea lui ca 
spețnaz indusese saltul cu parașuta cu risc înalt. În Afganistan 
sărise de două ori noaptea în teritorii mult mai periculoase 
decât Canada. 

— Va trebui să micșorăm altitudinea, odată ajunși acolo, 
spuse el. Presupun că putem găsi un motiv potrivit. 

Reprezentantul se aplecă și își trecu mâinile peste bani. 

— Pentru toată această generozitate, bănuiesc că putem face 
asta. Vei informa piloţii atunci când vei vrea să sari? 

Arătă cu degetul spre calculatorul de pe una dintre celelalte 
mese, amenajat ca un birou. 

— Voi găsi o locaţie acolo. Voi avea nevoie și de diagrame. 
Compania ta are diagrame pentru acea locaţie? 

— Avem, pentru fiecare punct de pe glob. 

Reprezentantul adună bancnotele de pe masă și îndesă 
mănunchiurile în buzunarele hainei. 

Nu se putu abţine și adăugă: 

— Aș avea mai multă grijă să umblu cu atâţia bani de colo 
colo. 

— Te asigur, am oameni la fel de periculoși ca tine care mă 
așteaptă afară. 


—A fost o plăcere să fac afaceri cu tine, spuse 
reprezentantul ridicându-se. Zbor plăcut! 

Niciun nume nu fusese pronunţat între ei. Nu era necesar. 
Planul de zbor avea să evidenţieze doar prezenţa celor doi 
piloţi, zborul în direcţia New York pentru a lua un client. 
Nimeni altcineva nu avea să fie înregistrat la bord. Aceasta 
fusese o altă condiţie a închirierii. 

— Parașuta pe care ai cerut-o este în spate, spuse 
reprezentantul, într-un compartiment marcat, împreună cu 
ochelarii cu vedere de noapte. 

Le ceruse pe amândouă, mulţumit că acești oameni știau cum 
să își satisfacă clienţii. Spre deosebire de odinioară, în ziua de 
azi aproape orice putea fi procurat de către oricine. 

— Piloții nu te vor deranja. Au propriul lor compartiment 
pentru odihnă în faţă. Li s-a spus să nu pună nicio întrebare, 
doar să îţi urmeze instrucţiunile. Sunt convins că știi cum să le 
dai. 

Reprezentantul plecă. 

Deși mult mai permisiv cu sine decât îi plăcea lui Zorin, omul 
părea bun la ce făcea. 

Ceea ce apreciase. 

Această călătorie aproape îl secase de bani gheaţă. Avea 
doar câteva mii de ruble și câţiva dolari americani rămași în 
rucsac, dar era în regulă. Putea obţine orice ar fi avut nevoie de 
pe drum. Instrucţia spețnaz îl învățase și metode de 
supravieţuire. Spera doar că o rămășiță din vremurile trecute 
supravieţuise, așteptându-l undeva în America de Nord. 

Dar toate acestea depindeau de găsirea lui Jamie Kelly. 

Piloții urcară la bord și unul îl informă că vor fi în aer în mai 
puţin de cincisprezece minute. 

Își verifică ceasul. Mai erau 49 de ore. 


CAPITOLUL DOUAZECI ȘI ȘAPTE 

Pe drumul înapoi, în elicopter, Malone o ascultase pe 
Cassiopeia cum îi explica despre telefonul de la Stephanie 
Nelle și călătoria ei către est din Franţa. Părea cea pe care o 
știa pe vremuri, stăpână pe ea, nu mai avea limba ascuţită, iar 
ochii aveau o strălucire familiară zburdalnică. Toată lumea se 
așteptase la ce putea fi mai rău din momentul în care fusese 
pierdut contactul cu el. Moscova îi permisese oficial să vină și 
să investigheze, iar el era la fel de derutat de asta precum era 
de propria prezenţă. Dar își ţinu îndoielile pentru el, întrucât 
vorbeau printr-o linie de comunicaţii deschisă. 

li fuseseră oferite mănuși în elicopter, pe care le acceptase 
repede. Cassiopeia îl privea cu atenţie. Evident, timpul 
adăugase o nouă perspectivă asupra lucrurilor, suficient cât să 
vină să îl salveze. Era o femeie dinamică, de asta era sigur, dar 
nu era invincibilă, după cum dovedise Utah. În ultimii doi ani se 
văzuseră unul cu celălalt în momentele lor cele mai vulnerabile, 
niciunul dintre ei nejudecându-l pe celălalt, doar ajutându-se. 
Se simţea confortabil cu ea, sau cel puţin atât de confortabil cât 
putea fi un bărbat care avea probleme în a-și exprima 
sentimentele. Cu siguranță nu simţise niciodată asta pentru 
fosta lui soţie. Pam fusese dură, dar altfel. Diferența majoră 
dintre cele două femei era cât de mult îl lăsa în pace 
Cassiopeia. Mult mai mult decât îi permisese Pam vreodată. 
Poate fiindcă el și Cassiopeia se asemănau foarte tare și pentru 
că el îi întorcea întotdeauna favoarea. 

Elicopterul ateriză înapoi la bază și intrară în grabă într-o 
clădire gri de granit, înconjurată de un gard înalt. li aștepta un 
ofițer care se prezentase ca fiind comandantul bazei. 

— Trebuie să vă informez că suntem bucuroși că aţi 
supravieţuit calvarului, le spuse el amândurora. Apreciem 
ajutorul pe care ni l-aţi oferit, dar nu mai avem nevoie de 
implicarea voastră. Problema va fi rezolvată intern de aici 
încolo. 

— I s-a spus și șefei mele asta? întrebă Malone. 

— Asta nu știu. Am primit instrucţiuni de la superiorii mei să 
vă trimit în zbor către vest, oriunde veţi cere. 

— Şi dacă nu vrem să mergem? întrebă el. 

— Nu aveţi de ales. Am două avioane de luptă alimentate și 
pregătite. Costumele de zbor așteaptă în camera următoare, le 


răspunse indicând către o ușă. Lucrurile se schimbaseră cu 
siguranţă. 

Se gândi dacă să îi spună acestui om ce știa despre focoasele 
nucleare rusești dispărute, despre fostul spion sovietic care 
trăia acum în Canada și despre faptul că Aleksandr Zorin se 
putea îndrepta într-acolo. În plus, fuseseră și acei presupuși 
militari de la dacea care îl omorâseră pe Vadim Belcenko. 

Ceva îi spunea că acești oameni știau despre toate acestea, 
așa că tăcu. 

Malone simţi forța gravitaţională când avionul de luptă 
Suhoi/ HAL se lansă spre cer. Îi lipsise acel sentiment și spera 
să mai piloteze un astfel de avion în mod regulat. Cariera lui ar 
fi trebuit să fie aceea de pilot de avion de luptă, dar prietenii 
din marină ai răposatului său tată avuseseră alte idei și 
ajunsese la facultatea de drept, apoi în justiţia militară. 
Muncise din greu și își făcuse un renume, apoi se mutase în 
Justiţie și la Magellan Billet. Acum era librar, un liber 
profesionist, sau altceva, nici el nu știa sigur ce anume. 

Cassiopeia nu avea să fie foarte fericită pe scaunul din spate 
al celui de-al doilea avion de luptă ce decolă imediat în spatele 
lui. Ura să zboare la înălţime, în special cu avioane capabile să 
depășească o viteză de Mach 2. Rușii se grăbiseră să scape de 
ei, și acum se îndreptau spre Europa. 

— Mă auzi? întrebă el în microfon. 

— Te aud, spuse Cassiopeia. 

— Totul e bine? 

— Tu ce crezi? 

— Trage un pui de somn. Te trezesc eu când ne apropiem. 

Hotărâseră să meargă la baza aeriană franceză din 
apropierea proprietăţii Cassiopeiei. De acolo avea să o 
contacteze pe Stephanie. Voise să facă asta înainte de a părăsi 
Siberia, dar nimeni nu i-ar fi permis să dea telefon, și cu 
siguranţă nu i-ar fi permis nimeni să folosească liniile lor de 
comunicare din aer. Așa că orice raportare avea de așteptat 
câteva ore. 

Îi răsunară în urechi discuţiile dintre piloţi și cei de la sol. 
Desigur, nu înţelegea o iotă, dar Cassiopeia putea. 

— Ţi-au găsit amicul, îi spuse ea în daneză. 


Fată isteaţă. Era destul de intuitivă cât să ţină legătura cu el, 
în speranţa că nu știa nimeni limba. Iar el știa la cine se 
referise ea. Zorin. 

— E într-un avion privat prin apropiere și zboară spre vest. 
Piloţilor li s-a spus să-l intercepteze. 

Avionul de luptă își schimbă direcţia către sud. 

Panoul de comandă al avionului începu să clipească. Totul 
era în alfabetul chirilic și, deși cunoștea majoritatea 
instrumentelor, multe dintre butoane rămâneau un mister. 
Nava de zbor era un avion cu două locuri și două seturi de 
comenzi în față și în spate. Erau încă în acel spaţiu dintre 
pământ și orbită. Un teritoriu familiar. Prin cupola de plexiglas 
vedea miliardele de stele strălucind deasupra capului. 

Avionul se aplecă înainte și începu să se răsucească. 

Celălalt avion de luptă veni în formaţie la doar șase kilometri 
mai jos. Mici urme de gheaţă acopereau marginile cupolei. 
Verifică presiunea oxigenului, aerul de afară fiind foarte 
rarefiat. Niciunuia dintre cei doi piloţi nu îi plăcea să vorbească 
prea mult. Cei doi nu schimbaseră o vorbă în ultimele câteva 
minute. Nu auzea în căști decât un bâzâit și atâta tot. 

Încercă să își pună ordine în gânduri. 

Erau oare dispozitive nucleare portabile ascunse undeva 
acolo, după douăzeci și ceva de ani? Unele pe care Zorin le 
putea găsi? Belcenko cu siguranţă așa crezuse. Şi de ce 
veniseră acei militari la dacea? Şi chiar și Zorin? Din păcate, 
bătrânul arhivist nu trăise suficient de mult cât să îi spună prea 
multe despre planul lui Zorin. 

Doar Matul Prostului și Amendamentul zero, orice ar fi 
însemnat asta. 

Condensul din interiorul măștii îi umezi obrajii. Un gust de 
metal îi persista în gură și simțea un miros de plastic încins de 
la componentele electronice. În mod clar, aerul de la bord nu 
era foarte curat. 

Belcenko fiind mort, acum doar Zorin îl putea conduce la 
bombe. Fostul ofițer KGB părea înverșunat și cinic. Dar era 
suficient de înverșunat ca să facă ceva la scară mare cu un 
dispozitiv nuclear? Poate că omul din Canada, Jamie Kelly, 
putea oferi răspunsuri, dar astea puteau fi doar minciuni. Nu-și 
dădea seama cât adevăr era în tot ceea ce aflase pe parcursul 


ultimelor ore, așa că o mișcare isteaţă era să-l urmărească pe 
Zorin. 

Auzi o conversaţie prin căști. 

— Ţinta este Zorin, în faţă, spuse Cassiopeia în daneză în 
continuare, dar e aproape de granița mongoleză. Vor să 
doboare avionul înainte să treacă dincolo. 

Celălalt avion trecu pe sub ei și cobori cam un kilometru și 
jumătate către stânga. Privi panoul de bord, căutând un mod de 
a comuta controlul zborului către carlinga din spate, dar nu se 
putea decide asupra butonului potrivit. Avionul trepidă în timp 
ce botul avionului se îndreptă în jos. Ştia ce se întâmplă. Pilotul 
se pregătea să atace. 

Privi ecranul sistemelor de bord și constată că zburau spre 
sud și pierdeau altitudine, oprindu-se pe la aproximativ nouă 
kilometri. Căută pe cerul plin de stele și văzu celălalt avion de 
luptă în care era Cassiopeia la trei kilometri de aripa stângă. Se 
uită spre sud, cu pupilele dilatate la maximum, și observă două 
puncte de lumină licărind, marcând marginile unei alte nave de 
zbor. Punctele creșteau pe măsură ce se apropiau. 

Era avionul lui Zorin. 

Mai multe cuvinte îi răsunară în urechi. 

Pe panoul de comandă apărură niște numere, care apoi se 
blocară. Nu avea nevoie să citească în alfabetul chirilic ca să-și 
dea seama că radarul găsise o ţintă. Inainte de a părăsi solul 
numărase șase locașuri pentru armament pe burta avionului, 
niciunul dintre ele cu rachete aer-aer. Dar avionul avea două 
tunuri de 30 mm. 

— Așteaptă ordine de la sol, spuse Cassiopeia. 

Putea să lase să se întâmple asta și să se termine totul. Dar 
ceva ce spusese Zorin în subsol continua să îi stăruie în minte. 
Ceva din perioada căderii URSS. „Nimănui nu i-a păsat. Am fost 
lăsaţi pe cont propriu să ne zvârcolim în eșec. Așa că suntem 
datori Americii și cred că a venit timpul să plătim datoria.” 

Noi? 

Era Zorin unica ameninţare? 

Sau uciderea lui avea doar să împuternicească pe altul? 

Ambele avioane se apropiară și centrară pe ţintă pentru a 
trage rapid cu tunurile ca să nu atragă atenţia radarelor. 
Conturul avionului din față era cel al unui Learjet sau 
Gulfstream. Gloanţele de treizeci de milimetri bine plasate l-ar 


fi pus ușor la pământ. Hotări să acţioneze, dar era o problemă. 
Trebuia să perturbe ambele avioane simultan. 

— Analizează instrumentele din faţa ta, spuse în microfon în 
daneză. Este vreunul marcat anulare? Control anulat, sau ceva 
de genul ăsta. 

— Sus în dreapta. Scrie CONTROL SPATE. 

Văzu butonul, protejat de un capac roșu. Se îndoia că cineva 
de aici ar ști că el putea pilota un avion de înaltă performanţă, 
așa că deschise capacul de plastic și se hotărî. Ce naiba, dă-i 
bătaie! 

În momentul în care apăsă butonul, maneta din faţa lui se 
activă. Pilotul realiză imediat problema, dar el nu îi lăsă timp să 
reacționeze. Impinse maneta în faţă, apoi se înclină puternic 
către celălalt avion de luptă. Plonjară pe cer și coborâră în 
altitudine. Simţi cum corpul îi este împins în scaun, în timp ce 
vibrații și pocnituri acompaniară căderea abruptă. Celălalt 
avion de luptă trecu ca fulgerul pe lângă ei, foarte aproape 
dedesubt, jetul de la postcombustie cauzând mari turbulenţe 
încât celălalt pilot nu avusese de ales decât să se îndepărteze. 

Ambele avioane se retrăgeau în picaj. 

Niciunul dintre ele nu putea trage. 

Se gândi la Cassiopeia care nu era prea fericită acum, 
zburând cu o asemenea viteză prin aer, în timp ce pilotul 
încerca să recapete controlul printr-o serie de răsuciri și 
întoarceri abrupte. Malone ridică avionul într-o urcare abruptă, 
ca un lift, cu motorul supraalimentat cu aer. Va dura doar un 
moment până ce gazda sa va prelua controlul. Făcu o buclă 
perfectă și porni înapoi în jos către celălalt avion. Privi 
instrumentele și văzu că ţinta de pe radar dispăruse. li 
răsunară în urechi mai multe discuţii nervoase între piloţi, și nu 
era nevoie să cunoști limbi străine pentru a le înțelege esenţa. 

Acești oameni erau nervoși. _ 

Slăbi maneta și își relaxă corpul în scaun. În partea dreaptă 
celălalt avion se ridică, aripă la aripă. Tensiunea din corp îi 
scăzu. Comenzile fură preluate de către pilotul din faţă. 

Avionul lui Zorin dispăruse. 

— Presupun că treaba asta a fost necesară, întrebă 
Cassiopeia. Aproape mi-am vărsat maţele. 

— Mie mi-a plăcut, îi spuse el. 

— Normal. 


— Nu îi puteam lăsa să tragă. 

— Şi presupun că o să explici toate astea mai târziu? 

— Fiecare detaliu. 

Auzi mai multe conversații între piloţi și sol. Presupuse că 
aveau să fie și mai multe discuţii asupra problemei odată ce 
aterizau, ceea ce era în regulă. 

— Nu sunt bucuroși, spuse ea. 

— Unde e amicul meu? 

— Peste graniţă. Li s-a ordonat să nu-l urmărească. 

Asta îl făcu să se întrebe cât de mult știau rușii? 

Exista un singur mod de a afla. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI OPT 
WASHINGTON, D.C. 


Luke încercase să o forţeze pe Anya Petrova să vorbească 
mai mult, dar fără succes. Ea rămase calmă, cu mâinile legate 
la spate și corpul legat de scaun cu o bandă adezivă. Vânătaia 
de pe faţă probabil că o durea, dar ochii îi erau lipsiţi de 
expresie, cu o privire fixă, impersonală. 

El stătea în partea opusă a camerei, în afara razei ei de 
acţiune, afundat într-unul dintre fotoliile dinspre ferestre. Îi 
plăcea acest loc, era poate locul lui preferat, locul în care se 
relaxa mereu. Întreg apartamentul era ca un sanctuar pentru 
el. Petrova fiind aici, de fapt îi încălca regula „fără femei”. 
Desigur, avusese parte de întâlniri și de vizite peste noapte, dar 
niciodată aici, tot timpul la ele acasă, la hotel sau în afara 
orașului. Nu era sigur de ce sau cum apăruse regula, ci doar că 
apăruse și că făcuse tot posibilul să o respecte. Nici măcar 
mama lui nu îl vizitase, doar Stephanie o singură dată, înainte 
de Utah. 

În mod obișnuit, îi plăcea liniștea, dar astăzi lipsa zgomotului 
era stresantă. Nu era sigur ce plănuiau să facă cu Petrova, în 
afară de a stoarce informaţii de la ea. Era o străină și 
operaţiunea lor era neoficială, așa că opţiunile lor legale erau 
limitate. Amenințarea lui cu închisoarea nu fusese mare lucru, 
ba mai rău, se dovedea a fi o persoană greu de convins. Din 
fericire, toate acele decizii rămâneau la Casa Albă, dar timpul 
era limitat pentru unchiul Danny. 

Un ciocănit rupse tăcerea. 

Se ridică și răspunse la ușă, așteptându-se să o vadă pe 
Stephanie. În schimb, spionul SVR din mașină, Nikolai Osin, 
stătea afară, împreună cu alţi doi oameni. Niciunul dintre ei nu 
părea fericit. 

— Am venit după Anya Petrova, spuse Osin. 

— Şi cum ai știut că e aici? 

— Şefa ta mi-a spus. l-am spus că ne vom ocupa noi înșine de 
domnișoara Petrova. Din moment ce nimeni nu vrea un incident 
internaţional din asta, a fost de acord. 

Osin privi în spatele lui, către Petrova. 

— Ce i-ai făcut, ai bătut-o? 


— Te asigur, oferă la fel de mult pe cât primește. Nu te 
deranjează dacă îţi verific povestea, nu-i așa? 

Intenţionat nu îl invitase pe niciunul dintre ei în interior. 

— Fă ce vrei, dar o luăm pe domnișoara Petrova cu noi. 

Aruncă o privire și observă că Anya nu era atât de încântată. 

Chiar și așa, de ce să cauţi calul de dar la dinţi? Urma să 
plece, ceea ce era un lucru bun. Era clar, totuși, că nu avea 
niciun pic de dragoste pentru salvatorul ei. 

Găsi telefonul și apelă numărul lui Stephanie. Ea răspunse 
imediat, o ascultă pentru câteva momente, încheie apelul, apoi 
le făcu semn să intre. 

— E a voastră. 


Æx 


Stephanie nu fusese niciodată concediată. Fusese de multe 
ori avertizată de-a lungul carierei ei în guvern, atât de la 
procurori generali, cât și de la președinți, dar niciuna nu se 
materializase într-o demitere reală. 

Până astăzi. 

Bruce Litchfield evident primise binecuvântarea 
administraţiei următoare să facă cum dorește. In niciun caz nu 
ar fi fost atât de încrezător fără acel ok. L-a auzit pe noul 
reprezentant al procurorului general cum îl respingea pe 
Danny Daniels ca pe un om care, în doar câteva ore, nu avea să 
mai conteze. Asta fusese o mare greșeală. Învăţase că Danny 
avea să conteze mereu, indiferent de statusul politic. Credea în 
ce făcuse și își susținea acele convingeri, și la naiba cu politica. 
Era un om pe care îl respecta și îl admira, iar noua 
administraţie ar fi putut lua lecţii de la el. 

Ea se afla lângă o ușă, cam la treizeci de metri de clădirea de 
apartamente a lui Luke. Vântul bătea în rafale reci. Clădirea cu 
patru etaje din cărămidă roșie era înconjurată de o peluză maro 
amenajată și de copaci înalţi, desfrunziţi. Se afla pe un 
bulevard aglomerat la nord-vest de Washington, D.C. și nu 
venise nimeni în ultimele cincisprezece minute, cu excepţia 
unei mașini. Un sedan Cadillac negru, din care coborâseră 
Nikolai Osin și alţi doi bărbaţi. 

Luke tocmai o sunase și îi spusese că avea să îi dea drumul 
Anyei Petrova și că avea să îl lase pe Osin să o ia. Ştia că Osin 


avea să își joace partea perfect, de aceea îi dăduse un telefon 
imediat după ce părăsise Casa Anderson, explicându-i exact ce 
avea în minte. Colegul ei viclean o complimentase pentru plan 
și îi spusese că avea să se îndrepte direct către apartament și 
să pretindă că revendică problema. 

Anya apăru în ușa principală a clădirii, flancată de doi 
bărbaţi în paltoane. Osin îi urmă în soarele după-amiezii. Privi 
cum grupul se îndreaptă spre Cadillac, apoi dispăru pe aleea 
scurtă, pe după un gard înalt. Își imagină că Anya Petrova era 
cel puţin confuză. 

Luke ieși din clădire. 

Ea își părăsi locul din umbră și ieși în plin soare. 

Luke traversă parcarea din faţă cu mers de atlet și îi spuse: 

— Ai lăsat să se întâmple asta, pur și simplu? 

— Eu am făcut să se întâmple asta. 

— Vrei să-mi explici? Fiindcă mi-a fost greu s-o ţin în loc pe 
femeia aia. 

— Fritz Strobl mi-a spus ceva interesant. Brad Charon a fost 
odată Păstrătorul de secrete al societăţii. 

Işi aminti ce aflase: 


— Am creat postul cu mult timp în urmă, spuse Strobl. 
A fost abolit oficial la mijlocul secolului douăzeci, sau cel 
puțin așa am crezut. Cam cu zece ani în urmă, am 
descoperit că încă exista ca parte din responsabilităţile 
istoricului. 

— Ce are asta de-a face cu femeia pe care am prins-o? 

— Stia că domnul Charon deținuse poziția de Păstrător. 
Doar o mână de oameni, cu funcții înalte în conducerea 
societății, știau asta. Nici măcar eu nu știusem. Și totuși 
ea știa. 

Acest lucru ridica un set de noi întrebări, cea mai 
urgentă dintre ele fiind: 

— De ce sunt toate astea importante? 

— A vrut să știe cine este istoricul actual și m-a 
amenințat că mă va ucide dacă nu îi spun. 


— Strobl i-a spus numele omului și unde să îl găsească, îi 
spuse ea lui Luke. Locuiește în Maryland, în afara Annapolis. 


— Şi a precizat dragul de Fritz de ce naiba era Petrova așa 
de interesată de secretele de mult pierdute ale societăţii? 

— Mi-a zis că nu știe sincer. Şi îl cred. 

— Te-am prins. Ai un plan, nu-i așa? spuse el arătând cu 
degetul spre ea. 

— Am, dar trebuie să te avertizez mai întâi. Acum o oră, 
procurorul general interimar m-a concediat. Nu mai am acest 
loc de muncă, deci tot ce facem din acest moment este fără 
sancţiuni. 

— Exact așa cum îmi place, zise Luke zâmbind. 


CAPITOLUL DOUAZECI SI NOUA 

Zorin se hotări să se odihnească înainte de a plănui serios ce 
avea să urmeze odată ce ajungea în Canada. Oboseala îi curgea 
prin oase și prin mușchi. Nu mai era tânăr. Din fericire, avea 
câteva ore de liniște pentru a se revigora. 

În mod ciudat, se gândea la mama lui. Ciudat, având în 
vedere că murise de mult timp. Muncise toată viața ca fermier, 
îngenunchind pe pământul negru mănos, cu soarele fierbinte în 
spate, printre rândurile de castraveți, roșii și cartofi ce se 
legănau în vânt ca valurile apei. „Model de ordine desăvârșită 
și eficienţă”, le descria Moscova. Mama lui le spunea în felul ei. 
El iubise câmpurile, aerul de acolo niciodată fără funingine, 
cărbune, chimicale sau gaze de eșapament. Probabil că acesta 
fusese încă un motiv pentru care fugise în est, în Siberia, unde 
putea fi încă găsit același aer curat. 

Mama lui fusese o femeie naivă, bună, blândă, care nu se 
considerase niciodată sovietică. Era rusoaică. Dar fusese 
suficient de isteaţă cât să nu provoace niciodată probleme sau 
să fie instigatoare, păstrându-și opiniile pentru ea. A avut o 
viaţă lungă și a murit pur și simplu de bătrâneţe. În copilărie se 
ducea cu ea la biserică pentru că îi plăcea cum se cânta. 
Realizase atunci că era ateu, un lucru pe care mama lui nu l-a 
știut niciodată. Ceea ce fusese un lucru bun, având în vedere că 
Dumnezeu ocupase o mare parte din viaţa ei. Perseverentă, 
grijulie, muncitoare și loială, așa fusese mama lui. 

Își aminti că îi plăcea să fredoneze cântece. 

Unul dintre ele ei îi rămăsese în minte, un cântec din 
copilăria ei, pe care îl învăţaseră și fiii ei: 


Un iepure de câmp ieși la plimbare 
Deodată un vânător apăru 

Și-l împușcă pe iepurele de câmp 
Bang, bang, oh, oh, oh, 

Iepurele meu o să moară. 

A fost adus acasă 

Și s-a dovedit a fi viu. 


lubise acest cântecel și, precum iepurele de câmp, și el 
plecase la plimbare, o plimbare care durase mai mult de 


douăzeci și cinci de ani. Fusese împușcat și lăsat să moară, la 
figurat. Dar asemeni iepurelui de câmp, și el revenea la viaţă. 

Se întrebase adesea cum de ajunsese un om atât de violent. 
Cu siguranţă, nu din cauza mamei lui, iar tatăl lui, deși fusese 
odată soldat, se dovedise a fi slab și dependent, lipsit de curaj. 

Cu toate acestea, violenţa nu îi fusese străină. Omorâse și nu 
avusese nicio remușcare. Ordonase moartea americanului la 
dacea fără nicio ezitare. Dacă avusese vreodată conștiință, 
orice urmă de ea dispăruse. 

Ca fraţii săi, care se căsătoriseră, avuseseră copii și muriseră 
tineri. 

Şi soţia lui și fiul, morți și ei. 

Nimic nu îi mai rămăsese, în afară de Anya. Dar nu era 
dragoste între ei, ci mai degrabă o nevoie de a-și ţine companie 
unul celuilalt. Ce făcea oare în America? Poate că va afla în 
curând. 

Mâncase una din mesele oferite de compania de închiriat, 
bucuros că mâncarea fusese suficientă. Avionul era acum cu 
siguranţă în afara spaţiului aerian rus, pe o rută către vest 
peste Federaţia Centrală Asiatică, apoi spre Europa și Atlantic. 
Era mulțumit să lucreze din nou, concentrându-se pe frontul 
invizibil și pe principalul adversar. Fusese un luptător bun, 
luptând pentru patria-mamă, protejând Uniunea Sovietică. Nu 
își încălcase niciodată jurământul. Nu se pusese niciodată pe 
sine înaintea ţării. Nu făcuse niciodată greșeli stupide, spre 
deosebire de superiorii săi, care refuzaseră să vadă ce se afla 
clar în faţa lor. 

Își reaminti prima lui întâlnire cu adevărul, într-o zi de iarnă, 
în ianuarie 1989. 


— Tovarășe Zorin, acesta este omul de care ţi-am spus. 

Il studie pe străin, care încerca în mod ciudat să își 
ascundă înălțimea cu o ușoară încovoiere. Linia groasă a 
unei mustăți negre colora spațiul de sub nasul borcănat, 
roșu ca focul. De obicei nu se întâlnea față în faţă cu 
sursele recrutate. Asta era treaba subordonaților săi. A 
lui era să evalueze și să raporteze ce aflaseră la Moscova. 
Dar ce spusese această sursă îl intrigase atât de tare, 
încât trebuia să judece credibilitatea informației el însuși. 

— Numele meu este... 


Ridică o mână pentru a întrerupe prezentarea și 
observă un pic de îngrijorare în jurul buzelor celuilalt om. 

— Numele nu sunt importante. Doar ce urmează să 
spui contează. 

Operativul său îl numise pe om „Aladin“, un fel discret 
de a-l distinge de celelalte surse nenumărate pe care le 
plantaseră prin Canada și Statele Unite. Aladin lucra 
pentru un subcontractor al apărării cu sediul în 
California. Călătorise în Quebec, se presupunea că în 
vacanță pentru a se bucura de carnavalul de iarnă, dar 
adevăratul scop fusese această întâlnire. 

Stăteau într-un apartament în hotelul Frontnac, la 
înălțime, deasupra râului St. Lawrence blocat de gheață. 
Aladin rezervase și plătise pentru cameră el însuși. 
Oamenii lui Zorin petrecuseră două zile asigurându-se că 
omul venise singur, iar camera tocmai fusese verificată 
electronic pentru dispozitive de ascultare. Zorin își asuma 
un risc cu această întâlnire, dar decisese că merita. 

— Mi s-a spus, zise el, că detii informații legate de 
Inițiativa strategică de apărare - ISA. 

— Pe care le-am transmis și pentru care m-ati plătit. 

— Vreau să aud informația din nou, eu însumi. 

— Nu mă crezi? 

— Nu contează dacă te cred sau nu. Vreau doar să aud 
din nou. 

Aladin părea tulburat, din moment ce nu i se spusese 
de ce fusese necesar să vină în Quebec. Fusese plantat 
inițial la o universitate din Canada, ca fizician specializat 
în cercetarea laser avansată. Munca lui atrăsese atenţia 
americanilor, care îl recrutaseră. Dar Zorin păstrase 
liniile de comunicare deschise, culegând mai multe 
informații, plătindu-l pe Aladin cu câteva mii de dolari 
pentru eforturile sale continue. Cu două săptămâni în 
urmă, Aladin transmisese ceva extraordinar. 

— Așa cum i-am spus omului tău aici, ISA este o iluzie. 

Inițiativa strategică de apărare fusese anunțată de 
Reagan cu șase ani în urmă. Președintele american 
spusese lumii că intenționa să construiască un scut ce 
putea respinge rachetele nucleare, distrugându-le în 
zbor, astfel reducându-le eficiența la zero. „Soluţia este 


foarte aproape în mâinile noastre”, declarase el. De 
atunci, miliarde fuseseră cheltuite pe cercetare si 
dezvoltare, din care Aladin făcea parte. Obiectivul 
principal al lui Zorin și al oricărui alt ofițer KGB fusese să 
obțină oricât de multe informaţii despre ISA. Nicio 
problemă nu era mai importantă pentru Moscova. 

— Și de ce crezi un asemenea lucru? întrebă el. 

— Am fost în ședințe. Am auzit discuții. Tehnologia, pur 
și simplu, nu există pentru a realiza asta. Suntem la 
decenii distanță de momentul în care să putem dobori o 
rachetă. Au fost făcute cercetări intense. Nu se poate. 
Plătitorul de taxe american nici nu are idee câți bani sunt 
risipiţi. 

Moscova se temea de ISA atât de tare, încât abolirea ei 
devenise baza tuturor discutiilor recente despre armelor 
nucleare cu Statele Unite. Reducerea armelor de atac 
trebuia să includă si sfârsitul armelor strategice 
defensive. Bineînțeles, America se împotrivise unei 
asemenea condiții, ceea ce explica de ce discuțiile despre 
armament stagnaseră în ultimii ani. Ca acum să audă că 
întreaga treabă fusese o escrocherie? 

Dar se întreba dacă într-adevăr așa stăteau lucrurile, 
sau această sursă era escrocheria? 

— Dezvoltăm, spuse Aladin, interceptoare de rachete, 
lasere cu raze X, fascicule de particule, lasere chimice, 
tunuri de mare viteză, sisteme de detecție și 
supraveghere. Ai auzit vreodată de pietricele 
strălucitoare? 

Îl ascultă pe Aladin care îi vorbea despre un 
interceptor de sateliți dotat cu proiectile din tungsten, de 
mărimea unui pepene, care puteau atinge viteze foarte 
mari și care funcționau ca niște focoase cinetice, capabile 
să distrugă un satelit sau o rachetă. 

— Totul sună grozav, spuse Aladin, și ar fi grozav dacă 
ar funcţiona. Dar e doar o reclamă exagerată. Aceste 
sisteme există doar pe hârtie. In realitate nu există 
tehnologia prin care să poată fi realizate. 

— Spune-mi despre Departamentul Apărării, spuse el. 

Asta fusese cea mai șocantă revelaţie pe care ofițerul 
său o raportase, cel mai important lucru pe care îl auzise. 


— Ei știu că totul e un truc, dar vor ca noi să continuăm 
și vor băga mai departe miliarde de dolari în asta. Nu 
vezi? Singura noastră treabă este să convingem publicul 
că totul este real. 

— Reagan însuși a spus că misiunea va fi formidabilă și 
că s-ar putea să fie îndeplinită până la finalul secolului. 

— Una e să spui că ceva e dificil și că va necesita mult 
timp și alta că e imposibil de realizat. ISA este exact așa. 
Nu poate fi făcută, sau mai corect spus nu poate fi 
îndeplinită în viitorul apropiat, și Washingtonul știe asta. 
Acest program nu va duce niciodată la nimic concret, în 
afară de umplerea buzunarelor contractorilor, care sunt 
plătiți să dezvolte ceva ce nu e posibil. 


Sursele erau clasificate în funcţie de gradul de încredere în 
informaţiile pe care le ofereau. 

„Extrem de bine plasat” însemna acces direct la informaţia 
despre care el sau ea vorbea. „Nedovedit” însemna ori un 
începător, ori o informaţie care trebuia să fie verificată. 
„Neconfirmat” era întotdeauna ceva suspect, dar odată ce 
sursa stabilea un istoric, confirmat sau nu, deveneau „de 
încredere”. 

Găsirea țintelor fusese specialitatea lui, regulile jocului fiind 
evidente. Ele trebuiau să merite mai întâi efortul și să aibă 
acces la informaţiile vitale. Dacă era așa, ţinta era mai întâi 
contactată - de obicei neoficial și întâmplător -, apoi se cultiva 
o prietenie. Pericolul unui spion infiltrat era mare totuși. Putea 
fi un agent al adversarului prefăcându-se că este interesat în a 
spiona. Exact asta crezuse la început despre Aladin. Asemenea 
situaţii se întâmplau des și era sinucidere curată pentru orice 
carieră în KGB. Într-un final, dacă ţintele treceau de o 
verificare amănunţită a trecutului și dacă cel puţin șapte 
întâlniri în persoană păreau sincere, atunci li se dădea un nume 
de cod și deveneau operaționali. 

Aladin trecuse fiecare test, devenind „foarte de încredere”. 

În fiecare zi, ofiţerii de teren trebuiau să se lupte cu 
suspiciunile lor naturale și cu consecinţele ce puteau apărea 
din faptul că credeau ce li se spunea. Îi fusese dată o informaţie 
care, în cel mai bun caz, putea fi fantastică și, în cel mai rău 


caz, o minciună, dar raportase informaţia doar pentru a fi aspru 
pedepsit de superiorii săi. 

Moscova vedea programul ISA ca pe o mișcare a Statelor 
Unite de a neutraliza armata sovietică și de a prelua iniţiativa 
în controlul armelor. Pentru Kremlin, apărarea cu rachete 
spaţiale făcea războiul nuclear inevitabil. Așa că răspunsul lor 
nu fusese niciodată pus la îndoială. O iniţiativă sovietică 
similară trebuia să fie desfășurată și era treaba KGB-ului să 
scurteze acel proces de dezvoltare prin spionaj. Cu toate 
acestea, în loc să ofere informaţii utile, Zorin raportase că 
întreaga problemă putea fi o păcăleală. De multe ori, chiar și 
informaţia de la surse „foarte de încredere” era lipsită de 
importanţă. Rareori era ceva ce compromitea o naţiune, dar 
uneori norocul le ieșea în cale. 

Se agită în scaunul de piele al avionului și își reaminti 
răspunsul oficial la raportul lui despre Aladin. 

„Uită de o asemenea absurditate și treci înapoi la treabă.” 

Şi totuși, istoria dovedise că avusese dreptate. 

Nu existase nicăieri în lume niciun sistem de apărare 
antirachetă. 

URSS-ul cheltuise până la urmă miliarde de ruble încercând 
să creeze un astfel de sistem, crezând în tot acest timp că 
America făcea același lucru. Adevărat, miliarde de dolari 
americani fuseseră cheltuiţi, așa cum spusese Aladin, dar totul 
fusese un șiretlic pe care Ronald Reagan însuși îl pusese la 
cale. Un mod de a-i face pe dușmanii săi de a se învinge 
singuri, care funcţionase. Economia sovietică implodase din 
cauza inflaţiei, ducând la colapsul comunismului. 

Il durea stomacul de fiecare dată când se gândea la cum ar fi 
putut fi evitat totul dacă Moscova ar fi ascultat atunci când atât 
el, cât și alţi ofiţeri KGB raportaseră ce aflaseră fiecare 
independent de ceilalţi. Ignoranţa părea a fi cea mai mare 
slăbiciune a conformităţii. Câţiva luaseră deciziile, iar toţi 
ceilalţi îi urmaseră, indiferent dacă acele decizii erau greșite. 

Inchise ochii și permise somnului să pună stăpânire pe el. 

Armata Roșie nu mai mărșăluia într-o falangă? minunată, 
pășind săltăreţ cu ghetele lucioase pe pavajul din Piaţa Roșie, 
cu armele lipite pe piept și cu capetele înclinate către vârful 
mausoleului lui Lenin, unde stătuseră proștii. 


” Formatie de luptă (n.red.) 


Acele zile se duseseră. 

Acum, se afla aici, decenii mai târziu, singur, dar nu 
neputincios. Avea puterea și sângele unui țăran cu hotărârea 
unui comunist și, din fericire, corpul lui nu fusese afectat grav 
de alcool, ţigări sau un trai nesăbuit. 

Îi veni în minte un alt cântec din copilărie. 


Taci tu, șoarece, pisica e pe lângă noi. 
Ne poate vedea, ne poate auzi. 

Și ce dacă e la dietă? 

Chiar și atunci ar trebui să faci liniște. 


Excelent sfat. 

Decenii de reflecţie îl învăţaseră că întregul sistem sovietic 
funcţionase pe neîncredere  instituţionalizată, armata și 
serviciile de informaţii nefiind niciodată apropiate. Ideea fusese 
ca ambele să fie împiedicate să devină arogante sau prea 
puternice, dar efectul real fusese transformarea lor în instituţii 
ineficiente. Niciuna nu ascultase sau nu îi păsase de ce credea 
cealaltă. Ambele fuseseră maestre în a strânge informaţii, dar 
niciuna bună în a le analiza. Așa că, atunci când li s-a spus 
adevărul în faţă, și anume că erau angajate într-o cursă amară 
și disperată pe care America o crease, ambele au respins 
concluzia și au rămas pe drumul spre finalul lor colectiv. 

El nu avea să fie la fel de prost. 

Acesta era războiul lui și avea să fie dus în condiţiile lui. 

Il străbătu brusc un fior de anxietate. Nu era ceva 
neobișnuit. Orice agent de teren cunoștea frica. Cei mai buni 
învățaseră să o îmblânzească. 

Principalul adversar, Statele Unite ale Americii, îi furase 
trecutul, reputaţia, credibilitatea, realizările, chiar și 
integritatea, gradul și onoarea. 

Dar nu și viaţa. 

Deși creierul său era măcinat de crize alternante de 
optimism și îndoială, calmate uneori de propriile convingeri, 
dar aproape întotdeauna însoţite de sentimentul de vinovăţie, 
de această dată... 

Nu vor mai exista greșeli. 


CAPITOLUL TREIZECI 

Luke conducea Fordul Escape care, după cum îi spusese 
Stephanie, aparţinea lui Fritz Strobl. Nu-și putea imagina cum 
reușise să împrumute mașina de la un om complet străin. Se 
îndreptau spre est, pe autostrada US 301 către Annapolis. 

— Ai auzit mai devreme despre focoasele nucleare care 
lipsesc, îi spuse ea. Rușii cred că mai sunt încă cinci undeva. 
De mărimea unei serviete. 

— Ca în 24? 

— Ştiu. Sună a fantezie. Dar cred că Osin e sincer cu noi. Noi 
am crezut tot timpul că sovieticii au creat arme nucleare 
compacte. Fiecare bombă avea, poate, șase kilotone, dar nimic 
nu a putut fi verificat vreodată. Desigur, și noi am făcut la fel. 

— Şi le avem încă? 

— Nu cred. Au fost scoase în afara legii în anii 1990. Acea 
decizie a fost anulată după atentatele din 2001, dar nu am auzit 
să avem ceva de genul ăla în arsenal. 

Apoi ascultă cum ea îi spuse mai multe despre Aleksandr 
Zorin, care se presupunea că purta pică Statelor Unite, și 
despre un arhivist KGB, Vadim Belcenko. 

— Cotton investiga din perspectiva lui Belcenko. 

Motorul micului Escape se ambala surprinzător de bine, așa 
că făceau un timp bun pe autostradă, traficul de vineri după- 
masă fiind liber. 

— Vreo veste de la Cassiopeia? întrebă el. 

— Niciun cuvânt, îi spuse ea clătinând din cap. 

Ceea ce nu era bine. 

— Ce crezi, Cotton e bine? 

— Așa sper. 

Telefonul ei sună și se uitară unul la celălalt. 

— E Osin, spuse ea privind ecranul. 

Răspunse și, după doar câteva momente, când termină 
convorbirea, îi spuse: 

— Petrova e în mișcare. 

Ea îi explicase deja că Osin o dusese pe Petrova la Dulles 
Internaţional, oferindu-i un bilet pentru un zbor KLM direct 
către Moscova. Oamenii lui Osin o escortaseră până la terminal 
și o lăsaseră la punctul de control. Desigur, nu exista nicio 
îndoială că se întorsese rapid și fugise cu un taxi care o lăsase 


pe o stradă, la două blocuri depărtare de Casa Anderson, unde 
era parcată mașina ei închiriată și lovită. 

— S-a dus direct spre mașină, spuse Stephanie. Asta 
înseamnă că nu e prea departe în urma noastră. O să vină în 
Annapolis. 

— Mereu ai dreptate când vine vorba de oameni? 

— De cele mai multe ori. 

— Şi ce-i cu focoasele alea nucleare dispărute? 

— E puţin probabil să existe și, chiar dacă ar exista, e și mai 
puţin probabil că sunt funcţionale. Și totuși, Zorin e clar 
concentrat pe ele. 

— Eşti bine? 

O cunoștea suficient de bine să știe că era supărată din cauza 
a ceea ce se întâmplase cu Bruce Litchfield. 

— Nu am crezut niciodată că așa se va încheia cariera mea, 
spuse ea cu voce scăzută. Treizeci și șapte de ani. 

— Eu nici nu existam acum treizeci și șapte de ani. 

Ea zâmbi, iar el o lăsă cu gândurile ei, conducând în liniște 
câteva minute. 

— Au fost momente interesante pe vremuri, spuse ea, mai 
mult pentru sine decât pentru el. Reagan plănuia să schimbe 
lumea. La început, am crezut cu toţii că e nebun. Dar exact asta 
a făcut. 

Luke nu știa multe despre anii optzeci, fiind concentrat mai 
mult pe ce se întâmpla în prezent. Se considera demn de 
încredere, dur și pragmatic. Infrunta viaţa așa cum era ea, 
reveria, nostalgia și farmecele lumii nefiind importante pentru 
el. Istoria însemna pentru el trecutul, nu tocmai de ignorat, dar 
nici ceva de care să fii obsedat. 

— Am făcut parte din acea mare schimbare, spuse ea. 

Işi dădu seama că ea simţea nevoia să vorbească, ceea ce era 
neobișnuit. Dar tot ce se întâmplase în această zi era 
neobișnuit. Așa că își tinu gura și o ascultă. 


Stephanie il urmă pe papă într-o curte, cu ocazia celei 
de-a douăzeci și noua vizită a ei la Roma. loan Paul 
ceruse în mod special această întâlnire. Se întâmplau 
multe în Statele Unite. Cel de-al doilea mandat al lui 
Reagan se apropia de sfârșit. Vicepresedintele Bush și 
guvernatorul statului Massachusetts, Michael Dukakis, 


erau angajați în lupta pentru Casa Albă, al cărei rezultat 
rămânea incert. Papa era îngrijorat în legătură cu 
viitorul, așa că ea venise să îi liniștească temerile. Erau 
înconjurați de o vilă de marmură cu două etaje și logie, 
iar curtea era plină de statui, bănci goale și o fântână. 
Erau în interiorul Vaticanului, într-un spațiu rezervat 
rezidenților, foarte puțini, de altfel. 

— Președintele Reagan va părăsi postul în curând, îi 
spuse el. Acest lucru va însemna și sfârșitul serviciului 
tău? 

Se hotări să fie directă. 

— Cel mai probabil. Fiecare parte îşi va selecta oamenii 
cu care să continue. 

Din câte știa, președintele Bush nu făcuse niciodată 
parte din Pasa Înainte și înverșunarea creștea între 
taberele Bush și Reagan. La Convenţia Naţională 
Republicană, la acceptarea nominalizării partidului, Bush 
le spusese delegaților că îşi dorea o națiune mai bună, 
mai blândă. Acest lucru îi adusese din partea oamenilor 
lui Reagan un reproș rapid de genul: „Și noi ce naiba 
suntem?” 

— Cei noi îi elimină pe cei vechi, spuse papa. La fel se 
întâmplă și aici, și peste tot în lume. Și dacă nu vei mai fii 
aici, ce se va întâmpla cu tot ce am făcut în acești ultimi 
șase ani? Și asta se va termina? 

O întrebare bună. 

— Nu cred că ceea ce a fost început poate fi oprit, zise 
ea. A mers prea departe. Prea multe componente sunt în 
mișcare. Oamenii noștri cred că va mai dura doi sau trei 
ani, cel mult, până URSS se va sfârși. 


— Asta a fost în octombrie 1988, ultima dată când Ioan Paul 
și cu mine am vorbit, zise ea. Dar am avut dreptate. Bush a 
câștigat și noua echipă a preluat instituţiile statului, o echipă 
care nu m-a inclus, și alți oameni au terminat ce am început eu. 
Atunci m-am mutat la Justiţie. Câţiva ani mai târziu mi s-a dat 
Magellan Billet. 

— Ce grozav, la naiba, spuse el. Ai fost acolo? Chiar în 
mijlocul evenimentelor, când a căzut Zidul Berlinului? 


— Pentru care Bush a primit toate meritele, spuse ea. Dar 
până să fie el instalat în funcţie, sfârșitul sovieticilor era o 
concluzie știută dinainte. 

— Nu l-a ajutat să fie reales, menţionă el, sperând să o facă 
să se simtă mai bine. Nu era complet nepăsător faţă de istorie. 

— Nu. Nu l-a ajutat, încuviință ea zâmbind. 

— Cum ai făcut-o? întrebă el. 

— Asta e o întrebare complicată. Până la finalul anilor 
optzeci existau presiuni asupra Moscovei din aproape toate 
părţile, atât pe plan intern, cât și din exterior. Acea presiune se 
construise de multă vreme. Este meritul lui Reagan de a fi 
dezvoltat un mod de a o exploata. Mi-a spus odată că tot ce 
trebuia să facem era să umplem paharul până la ultima 
picătură ce avea să ducă la căderea comunismului. Și asta am 
făcut. Operaţiunea s-a numit Pasa Inainte. 


Care începuse cu amiralul John Poindexter, un 
membru-cheie al Consiliului Securităţii Naţionale în 
timpul lui Reagan. Alţii postulaseră conceptul înainte, dar 
Poindexter transformase ideea de strategie de apărare 
într-un concept funcţional. De ce să îi egaleze pe sovietici 
în privința bombelor, așa cum fusese politica americană 
timp de zeci de ani? Cu asta nu se obținea mai nimic, cu 
excepția distrugerii reciproce. 

MAD. 

O etichetă potrivită. 

În schimb, avantajul Americii era economia sa 
puternică și tehnologia inovatoare. Deci de ce să nu facă 
un schimb de resurse - o schimbare de la ofensivă la 
defensivă. Statele Unite dețineau zeci de mii de focoase 
nucleare pentru a le lansa în est. De ce să nu dezvolte un 
mod de a opri focoasele rusești trimise către vest? Ideea 
lui Poindexter fusese prezentată Casei Albe la finalul 
anului 1982 și președintele o acceptase imediat. Reagan 
spusese de multe ori că MAD era imoral și că îi plăcea 
ideea de a trece la o strategie defensivă. Toată treaba 
fusese ținută secretă până în martie 1983, când 
președintele anunţase schimbarea, la televizor, în fața 
lumii. 


Inițial, ideea fusese să dezvolte ISA cu adevărat. Dar 
provocările tehnologice începuseră să depășească 
eforturile. Simultan cu ISA apăruse o acumulare masivă 
de arme convenționale și echipament de apărare. Noi 
avioane, nave și submarine. Miliarde peste miliarde de 
dolari curseseră în Departamentul Apărării, 
înregistrându-se cea mai mare creștere, pe timp de pace, 
înregistrată vreodată de pregătirea armatei americane. 

Pe care sovieticii nu aveau de ales decât să o egaleze. 

Și o egalaseră. 

Sovieticii fuseseră cu adevărat șocați de conceptul de 
apărare strategică. Moscova numise planul o încercare de 
a dezarma URSS, susținând că Statele Unite urmăreau 
supremația mondială. Dar pentru sovietici adevăratul 
pericol al ISA venea mai mult din efortul tehnologic în 
sine, unul ce ar fi putut duce la noi arme ofensive, inovații 
pe care nu le-ar fi putut contracara fără propria inițiativă 
de apărare strategică. 

Așa că vărsaseră miliarde în dezvoltare, pe care nu și le 
permiteau și umplând paharul care a dus la căderea 
comunismului. 


— Vrei să-mi spui că Statele Unite au dat lovitura 
comuniștilor printr-o escrocherie? 

— Nu chiar o escrocherie, ci mai degrabă am exploatat 
slăbiciunea celeilalte părţi, folosindu-ne punctele tari pentru a 
avea un avantaj maxim. 

— Cum am spus, o escrocherie, spuse el râzând. 

— A fost mai complicat de atât. Vaticanul a susţinut inimile și 
minţile celor din blocul răsăritean, menţinând oamenii motivaţi, 
în timp ce noi am aplicat presiune politică și economică. Asta a 
creat haos la Moscova. Apoi apare ISA și le aruncă o minge cu 
efect. Dar odată ce sovieticii au crezut că apărarea strategică 
era un pericol real, au avut două opţiuni. Să ne egaleze 
eforturile sau să le eludeze. Le-au încercat pe amândouă. KGB- 
ul urmărea tot despre ISA, încercând să afle fiecare detaliu. 
CIA a fost cu un pas înainte, dându-le informaţii false și 
exploatându-le excesul de zel. Reagan și-a jucat mâna perfect. 
Nicio șansă ca Moscova să câștige. 


Menţinu o viteză constantă pe autostradă spre Annapolis, 
ţinând permanent privirea în oglinda retrovizoare. 

— Trebuie să fii mândră de tine, spuse el. Să fi avut așa un 
rol mare în asta. 

— Cărţile de istorie nu spun multe din ce s-a întâmplat cu 
adevărat. Când l-am întâlnit pe Reagan pentru prima dată în 
1982, mi-a spus de ideea lui de a folosi banii și moralitatea ca 
arme, de a angaja Vaticanul ca pe un aliat activ. Era obsedat de 
faptul că și el, și loan Paul supravieţuiseră unor atentate de 
asasinare. Credea că era un semn divin. La început, am crezut 
că tot planul era un pic tras de păr. Dar el era hotărât. Am fost 
acolo când a călătorit la Roma, în iunie 1982, și s-a prezentat 
ideea, faţă în faţă, lui loan Paul. Pentru asta ai nevoie de curaj. 

Asta da. 

— Apoi papa a făcut ce face un papă cel mai bine. A apelat la 
credință și la Dumnezeu și le-a cerut polonezilor să nu le fie 
frică. Şi nu le era. Așa că Solidaritatea a supraviețuit. Moscova 
a crezut că legea marțială avea să îi potolească pe polonezi, dar 
au greșit și acolo. În schimb, un apel la libertate s-a răspândit 
prin tot blocul răsăritean și a slăbit încet guvernele marionetă. 
Când prăbușirea a venit, într-un final, totul a căzut. Împreună, 
Reagan și papa au fost de neînvins. Dar Reagan a fost cel 
deștept, care a pus la cale înțelegerea. 

— Cum am spus, a naibii escrocherie. 

— Numește-o cum vrei. Tot ce știu e că a funcţionat. Şi 
Uniunea Sovietică, și Războiul Rece și-au găsit sfârșitul. 
Mulțumită unui actor pe care mulţi l-au dat la o parte ca fiind 
incompetent și ineficace. Dar actorul a știut valoarea unui 
spectacol bun. Comunismul nu mai este important. In schimb, 
militanti și fanatici religioși au preluat scena principală. 

— Care nu au nici ţară, nici vreo loialitate față de altceva în 
afară de propria nebunie. Nu mai e un Război Rece, ci mai 
degrabă un Război Nebun. 

— Astăzi, spuse ea, o eroare, o singură omisiune, un mic 
ghinion, și următorul pas sunt măsuri drastice. Băieţii răi chiar 
acţionează în ziua de azi. Pe vremuri era doar de fațadă. 

Işi reaminti de focoasele nucleare. 

— Dar o rămășiță de pe vremuri s-ar putea să mai fie pe aici 
încă. 

Văzu că ea era de acord. 


— O ultimă lovitură de despărţire. 
— De care să ne ocupăm noi, încuviinţă ea. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI UNU 
SUDUL FRANTEI 
ORA 20:40 


Cassiopeia cobori din avionul rusesc. Ea și Cotton doar ce 
aterizaseră la baza aeriană, nu departe de castelul ei, după 
zborul lung din Siberia. Piloții nu spuseseră aproape nimic pe 
parcurs, cel mai probabil pentru a nu implica pasagerii. Se pare 
că acrobaţia lui Cotton pentru zădărnicirea atacului lor asupra 
lui Zorin nu fusese anticipată. Se așteptase oarecum ca 
avioanele să primească ordin de a se întoarce imediat la 
Irkutsk, dar asta nu se întâmplase. Se bucura să fie înapoi pe 
sol francez. 

Cotton cobori din taxiul lui de mare viteză și merse către ea. 

— Trebuie să o sun pe Stephanie. 

— Presupun că e vorba de mult mai multe în povestea asta 
decât știu eu. 

— E adevărat. 

Intrară într-una dintre clădiri și cerură un birou privat. Se 
pare că personalul bazei îi aștepta, din moment ce nu în fiecare 
zi vedeai două avioane rusești aterizând pe o bază NATO. 
Ofiţerul responsabil le arătă drumul către o cameră mică de 
conferinţe. Înăuntru, Cassiopeia își scoase telefonul, pe care nu 
avusese permisiunea să îl folosească în Siberia, și reapelă 
numărul lui Stephanie. 

Apoi apăsă pe difuzor. 

— E în jur de ora trei în Washington, D.C., spuse Cotton. 

La celălalt capăt al liniei se auzea sunând. 

— Încotro se îndreaptă Zorin? îl întrebă Cassiopeia. 

— Insula Prince Edward, Canada. Am făcut deja calculele. O 
să fie la sol în jur de 11:00 p.m., ora locală. 

Telefonul sună de încă două ori. 

— Trebuie să mergem acolo? 

Înainte să-i poată răspunde Cotton, se auzi o voce la telefon. 
Nu a lui Stephanie, ci de bărbat, pe care o recunoscu imediat: 
Danny Daniels. 

— Am fost îngrijoraţi, spuse președintele. 

— Şi eu am fost, spuse Cotton. Au fost câteva ore 
interesante. Şi cum de-am dat de tine? Stephanie e acolo? 


— E indisponibilă momentan, se ocupă de iubita lui Zorin, 
care s-a dovedit a fi o mare bătaie de cap. Poate vrei să știi că 
nepotul meu și-a luat-o în freză. 

Cotton zâmbi. 

— Sunt sigur că nu e atât de rău pe cât spui. 

— Ştii ceva, mai am mai puţin de o zi și jumătate pe post. 
Lasă-mă să-ţi spun, un președinte nu mai face prea multe în 
ultimele sale două zile în afară de bagaje. Așa că spune-mi ceva 
care să mă înveselească. 

— Zorin se îndreaptă spre Canada. E în căutare de arme 
nucleare. 

— Stephanie a raportat același lucru de aici. 

Daniels le spuse tot ce știa. Apoi ea ascultă cum Cotton îi 
povesti tot ce se întâmplase la lacul Baikal, apoi la dacea, 
culminând cu moartea lui Vadim Belcenko. 

— Acel arhivist a crezut că oamenii ăia erau trimiși de 
armată să îl omoare. Ai vreo idee la ce s-a referit prin Matul 
Prostului sau Amendamentul zero? 

— Câtuși de puţin, dar mi-ai dat ceva de făcut, ceea ce 
apreciez nespus. Stephanie desfășoară o mică operaţiune 
proprie și a redirecționat toate apelurile către ea aici, la Casa 
Albă. Aștept vești de la ea. Între timp, de ce ai nevoie de la noi? 

— O cursă rapidă spre Canada. 

Cotton îi spuse președintelui unde se aflau. 

— Se aranjează chiar acum. Doar rămâneţi pe loc. 

— Urmărirea avionului lui Zorin ar fi, de asemenea, o idee 
bună. 

— M-am gândit deja la asta. Te ţinem la curent cu ruta lui. 

— Trebuie să aflăm dacă toate astea sunt reale sau doar o 
iluzie de-a lui Zorin, spuse Cotton. Nu știm dacă lucrează 
singur sau nu. Cu siguranţă avea ajutoare la dacea. Apoi mai 
sunt și rușii. Cu siguranţă l-au vrut pe arhivistul ăla mort. 

— Pe lac, în elicopter, spuse ea, oamenii au recunoscut 
vehiculele care îl urmăreau pe Cotton ca fiind armata. Acest 
fapt a părut să fie o problemă pentru ei. 

— Alo, domnișoara Vitt? întrebă Daniels. Nu ne-am mai văzut 
de mult. 

— A trecut ceva timp, domnule președinte. 


Ultima oară fuseseră împreună la etajul doi al Casei Albe, 
imediat după un alt calvar în care și ea, și președintele 
descoperiseră niște lucruri surprinzătoare despre ei înșiși. 

— Toată treaba asta pute, spuse președintele. Moscova ne-a 
cerut în mod special ajutorul. I-am îndatorat și te-am trimis pe 
tine, Cotton. Apoi ne-au avertizat cu privire la Anya Petrova, 
care a venit aici pentru Zorin, așa că l-am trimis pe Luke să o 
urmărească. l-au permis și Cassiopeiei să intre în ţară și să afle 
de tine. 

— Apoi ceva s-a schimbat, spuse Cotton. Ne-au zis să o 
ștergem cât mai repede. 

Daniels râse. 

— Pe asta n-am mai auzit-o de ceva timp. Dar sunt de acord. 
Lucrurile s-au schimbat repede. Lasă-mă să fac niște 
investigaţii. Poate că mă îndrept spre pensionare, dar încă mai 
pot lovi. 

De asta ea nu se îndoia. 

— Avem nevoie și de informaţiile pe care CIA le are despre 
un om numit Jamie Kelly, spuse Cotton. Se presupune că e 
american și acum locuiește pe Insula Prince Edward. Lucrează 
la un colegiu de acolo. Belcenko mi-a spus că tipul ăsta a fost 
odată un agent sovietic. Pe urmele lui e Zorin. 

Făcuse calculele pe drumul înapoi. Niciun avion privat nu 
putea egala viteza unui avion de luptă militar. Deci ar fi trebuit 
să îl poată întrece pe Zorin peste Atlantic cu cel puţin o oră. 

— Mi s-a spus că zborurile voastre sunt în curs de pregătire, 
spuse Daniels. Ţineţi-ne la curent. 

Apelul se încheie. 

Ea se uită fix la Cotton. Era prima dată când rămâneau 
singuri ca să poată vorbi unul cu celălalt. 

— M-am înșelat, spuse ea. Am gestionat lucrurile oribil în 
Utah. _ 

— A fost greu pentru noi toţi. Îmi pare rău că a ieșit cum a 
ieșit. 

Credea sincer că el vorbea serios. Omul ăsta nu era un 
ucigaș cu sânge rece. Ca să apese trăgaciul însemna că nu 
avusese de ales, și nu avusese. 

— Am hotărât că nu vreau să-mi trăiesc viaţa fără tine. 

Voia să fie sinceră cu el și, măcar o dată, să nu se ascundă 
după deget. Spera ca el să-i întoarcă favoarea. 


— Atunci suntem doi, spuse el. Am nevoie de tine. 

Realiză cât de mult însemna ca el să admită acest lucru. 
Amândoi erau firi independente. 

— Putem să uităm ce s-a întâmplat, spuse ea, și să reluăm de 
unde am rămas? 

— Pot face asta. 

Ea zâmbi. Şi ea putea. 

Amândoi purtau încă echipamentul de zbor rusesc. Ea își 
desfăcu fermoarul ca să scape de al ei. 

— Presupun că trebuie să fim îmbarcaţi într-un alt avion de 
luptă și să zburăm peste Atlantic? 

— Asta ar fi varianta cea mai rapidă. 

— Şi ce facem odată ajunși acolo? 

— Îl găsim pe un tip numit Jamie Kelly înaintea lui Zorin. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI DOI 
ANNAPOLIS, MARYLAND 
ORA 15:20 


Stephanie admiră casa ce-i aparținea lui Peter Hedlund, 
actualul istoric al Societăţii Cincinnati. Așa cum i se explicase, 
conacul din cărămidă, în stil colonial, fusese construit la 
mijlocul secolului al XVIII-lea și administrat de mai mulţi 
proprietari. Mare parte din ce se vedea acum era ca urmare a 
unei restaurări făcute la jumătatea secolului XX. lubea 
combinaţia de marmură, nuc și ipsos, și culorile îndrăzneţe 
îmbinate armonios, toate reamintindu-i de casa pe care ea și 
soțul ei o deţinuseră, care nu era așa de departe. 

Annapolis era un teritoriu familiar pentru ea. Deși în prezent 
era capitala statului Maryland, pentru scurt timp după Războiul 
Revoluționar fusese capitală naţională. Cu o populaţie de mai 
puţin de 40.000 de locuitori, nu crescuse mult de când venise 
aici ultima dată, la sfârșitul anilor '80. Fritz Strobl sunase 
înainte și îl avertizase pe Hedlund cu privire la vizita lor. Ea și 
Luke stăteau acum într-un birou încântător, cu un șemineu de 
cărămidă, în care ardea un foc trosnind. Hedlund aflase deja 
care era scopul lor acolo și fusese de acord cu tot ce ea îi 
ceruse. 

— Soţia mea e plecată pentru câteva ore, le spuse el. 

— Ceea ce va face totul mai ușor, spuse ea. Cu cât sunt mai 
puţini oameni aici, cu atât mai bine. 

— Femeia asta e periculoasă? 

— Cu siguranţă, spuse ea. Dar nu cred că vine aici să vă facă 
rău. Caută ceva anume și trebuie să aflăm ce este. Nu se 
întâmplă să știți, nu-i așa? 

Îl privi cu atenţie, încercând să descifreze efectul întrebării 
ei asupra lui. Strobl nu-i spusese aproape nimic despre 
Hedlund, care putea fi evaziv sau pur și simplu nu știa. Ea 
optase pentru a doua variantă, sperând că răspunsurile pe care 
le căuta se aflau la acest om. 

— Realizez că am și titlul onorific de Păstrătorul secretelor, 
spuse el zâmbind. Dar vă asigur că este un titlu rămas de 
demult, când poate chiar ar fi existat secrete. Astăzi, societatea 
noastră este una filantropică, o organizaţie publică și, din câte 
știu eu, total transparentă. 


Hedlund le arătase deja biblioteca sa privată, o cameră 
separată destinată istoriei americane timpurii, în special primii 
cincizeci de ani ai republicii. Le spusese că colecţionase cărţi 
de istorie colonială toată viața sa de adult, fiind încântat că 
devenise istoricul societăţii. 

— Îl cunoșteaţi pe Bradley Charon? întrebă ea. 

Hedlund încuviinţă din cap. 

— Brad și cu mine am fost prieteni apropiaţi. Când a murit, 
ceea ce s-a întâmplat brusc, fulgerător, mi s-a rupt inima. 
Prăbușirea avionului a fost ceva total neașteptat. 

— Ştiaţi că ţinea o bibliotecă secretă? întrebă Luke. 

Tânărul Daniels rămăsese neobișnuit de tăcut în ultima oră și 
ceva. 

— Ştiam doar de colecţia pe care o avea la proprietatea sa, în 
biroul său, similar cu al meu. Dar toate acele cărți au revenit 
societăţii la moartea lui. Din fericire, a avut inspiraţia de a ni le 
face cadou în scris. Cu toată lupta aceea pentru succesiune, nu 
am mai fi văzut acele volume niciodată. Toate sunt acum în 
siguranţă, în Casa Anderson. 

Ea îi spuse ce găsiseră pe proprietatea din Virginia. 

— Mi-ar plăcea să văd acea cameră ascunsă, spuse Hedlund. 

Pentru asta trebuia să mai aștepte. Işi verifică ceasul, 
întrebându-se ce se întâmpla în Rusia. Voia cu disperare să 
știe. Redirecţionase toate apelurile către Casa Albă ca Edwin 
Davis să se poată ocupa de ele, în timp ce ea se ocupa de 
treburile de aici. Îi spusese pe scurt lui Edwin despre 
concediere, iar el empatizase cu ea, dar știa că el nu putea face 
nimic. Ea și Edwin se hotărâseră că cel mai bine era să meargă 
mai departe cu ce se întâmpla, atât aici, cât și în afară. Ceva 
important se întâmpla, ceva de care nici rușii înșiși nu erau 
siguri, din moment ce nepăsarea lui Osin de la proprietatea lui 
Charon fusese rapid înlocuită cu o cooperare activă când venise 
vorba de Anya Petrova. 

Soneria sună. 

Le făcu semn lui Hedlund și Luke să urce la etaj. Ambii se 
retraseră din birou. Se ridică și își scutură bluza și pantalonii, 
calmându-și respiraţia și recăpătându-și controlul. 

Soneria sună din nou. 

Ileși din birou într-un hol cu podea de marmură. Două picturi 
în ulei ale orașului Annapolis dominau pereţii de culoare 


albastru-închis. La ușa de la intrare deschise zăvorul și zâmbi 
către femeia ce stătea în frig pe treptele de la intrare. 

— Sunteţi doamna Hedlund? întrebă Anya Petrova. 

— Eu sunt, răspunse Stephanie. 


* 


Luke asculta ce se întâmpla dedesubt, ascuns într-unul dintre 
dormitoarele de la etaj, a cărui ușă dădea către un balcon de la 
etajul doi cu vedere la holul de la intrare. 

Anya Petrova nu o văzuse niciodată pe Stephanie, nici nu știa 
că exista, de aceea șiretlicul avea să meargă. Părea cel mai 
rapid mod de a afla despre ce era vorba în toată treaba asta. E 
adevărat, exista un pericol, din moment ce nu știa ce ar putea 
face Petrova, dar de aceea era el acolo, pentru a urmări cu 
atenţie ce se întâmplă. 


* 


Stephanie o invită pe Petrova înăuntru și închise ușa. 

— Ce aţi păţit? își întrebă oaspetele, arătând către vânătaia 
de pe faţa femeii. 

— Sunt neîndemânatică și am căzut. Arată mai rău decât se 
simte. _ 

— Sunteţi rusoaică? Îmi dau seama după accent. 

— Am fost născută acolo, dar locuiesc aici acum. Soţul 
dumneavoastră e acasă? 

— Mă tem că nu. 

— Când se întoarce? 

— Nu am nicio idee. 

Minciuna avea scopul de a-i forța mâna lui Petrova și de a nu- 
| pune inutil pe Peter Hedlund în pericol, deși ar fi fost de 
preferat ca el să aibă această conversaţie. 

— Am bătut cale lungă ca să vorbesc cu el. Trebuie să pun 
întrebări. Despre Societatea Cincinnati. Este istoricul societăţii, 
nu-i așa? 

— De ceva timp, încuviinţă Stephanie. 

— Are bibliotecă aici, în casă? 

— Una încântătoare, cu multe cărţi, răspunse Stephanie 
făcându-i semn către holul mic ce pornea de la intrare. 


— Pot să o văd? 

Stephanie ezită, suficient cât Petrova să nu suspecteze ceva. 

— De ce vrei să o vezi? 

Tânăra femeie îi aruncă o privire iritată. Se întreba câtă 
răbdare avea de gând Petrova să arate. O dezarmaseră la Casa 
Anderson, dar fusese și problema cu mașina ei, și putea foarte 
bine să aibă o armă de rezervă. 

Petrova scoase de sub jachetă un revolver de calibru mic. 

— Vreau să văd cărți. Acum! 

Dacă Luke nu ar fi fost la etaj, gata să acţioneze, ar fi fost 
îngrijorată. Anya Petrova avea privirea precaută a cuiva de care 
să îţi fie teamă. Ceea ce avea sens, ea fiind produsul unui loc 
unde frica devenise un bun de larg consum. Cuvintele ei sunau 
simplu și direct, fără nici cel mai mic indiciu de bravadă falsă. 
Pur și simplu, pragmatic. Înţelesul lor fiind foarte clar: 

Te... Voi... Răni! 

— Eu... începu Stephanie, simulând îngrijorare, nu am avut 
niciodată... o armă îndreptată spre mine până acum. 

Petrova nu răspunse, ceea ce spunea multe. 

Era timpul să cedeze. 

— Bine, spuse Stephanie. Urmaţi-mă... către bibliotecă. 


* 


Luke privi printr-o ușă crăpată cum Stephanie și Petrova 
părăsiră holul de la intrare. Ar fi trebuit să coboare și să 
găsească un punct de observaţie mai apropiat de unde să 
asculte, dar, înainte de asta, trebuia să îl verifice rapid pe 
Hedlund. Gazda lor fugise într-un alt dormitor la capătul 
holului de la etajul al doilea. Se târî pe un preș către ușa pe 
jumătate deschisă, având grijă ca nimic să nu îi dea de gol 
prezenţa. 

La ușă se opri. Auzi o voce de partea cealaltă, joasă și 
guturală. 

Aruncă o privire cu grijă în dormitor și îl văzu pe Hedlund 
stând pe un scaun, privind pe fereastră și vorbind la telefon. 
Ciudat, având în vedere ce se întâmpla jos. Mai devreme, 
Hedlund păruse cinstit, sincer surprins, disponibil să ajute. 


— Asta trebuie să fie, spuse Hedlund. Am crezut că toate 
astea au fost date uitării, dar se pare că ne-am înșelat. Începe 
iar. 

Trecură câteva secunde de tăcere, cât timp Hedlund ascultă 
ce îi era spus la telefon. 

— Nu e nimic de găsit aici. M-am asigurat de asta cu mulţi 
ani de zile în urmă, spuse Hedlund. 

Mai multă liniște. 

— O să vă ţin la curent. 

Auzi un bip când apelul se încheie. 

„Nu e nimic de găsit aici”? 

Treaba asta devenea din ce în ce mai interesantă. 

Ceea ce însemna că Stephanie avea pe cap o problemă reală. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI TREI 

Zorin aţipi și se trezi neliniștit, deși întregul zbor peste 
Atlantic fusese lin. Reușise să prindă sporadic câteva ore de 
somn, recunoscător că cei doi piloţi stătuseră în faţă separat. 
Folosise calculatorul și găsise un loc potrivit pentru aterizare, 
un parc naţional pe coasta de nord, ceea ce ar fi trebuit să-i 
asigure mai multă siguranţă. Vremea nu ar fi trebuit să fie o 
problemă. Nordul Canadei avea o iarnă blândă, ninsese puţin, 
cerul în noaptea aceasta era lipsit de nori. Săritura avea să fie 
complicată oricum, dar avea să îi facă faţă. Dacă totul mergea 
conform planului, avea să fie la patruzeci de kilometri nord-vest 
de Charlottetown, capitala insulei, unde se afla universitatea. 
Găsise website-ul colegiului și aflase că Jamie Kelly încă lucra 
acolo cu jumătate de normă. Făcuse mai multe verificări pe 
internet și găsise și o adresă de la domiciliu. 

Matul Prostului. 

Il pusese cap la cap, timp de mai bine de zece ani, extrăgând 
frânturi și bucăţi din vechi înregistrări. Dar discuţiile sale cu 
Belcenko fuseseră cele mai productive, deși arhivistul 
considerase acest lucru doar niște dorinţe deșarte. 

Ştia că nu era cazul. 


Bărbatul înalt care intră în apartament era trecut de 
șaizeci de ani, avea părul cărunt și bogat pieptănat pe 
spate, și fața palidă. Purta ochelari fără rame, prin care 
se vedeau ochii negri obosiţi. Căutară rapid celelalte 
camere, apoi se retraseră afară, închizând ușa după ei. 
Apartamentul era o casă conspirativă a KGB, aflată 
constant sub supraveghere. În noaptea aceasta îl găzduia 
pe Iuri Vladimirovici Andropov. _ 

Nu avusese loc nicio prezentare. In schimb, Andropov 
stătea în capătul unei mese de lemn unde fusese aranjată 
o cină rece și pahare umplute cu vodcă. Zorin stătea la 
masă și el, precum și alţi trei ofițeri KGB. Pe doi îi știa, 
celălalt îi era necunoscut. Nu fusese niciodată atât de 
aproape de Andropov. Ca și el, omul acesta provenea 
dintr-o familie modestă, fiul unui muncitor la căile ferate, 
ce lucrase ca încărcător, funcţionar la telegraf și marinar 
și care a luptat în Finlanda în timpul Marelui Război 
Patriotic. După aceea, începuse o urcare constantă în 


ierarhia partidului, în cele din urmă devenind directorul 
KGB-ului. În noiembrie anul trecut, la două zile după ce 
Brejnev murise, Andropov fusese ales al patrulea secretar 
general al partidului de la Stalin încoace. 

— Plănuiesc să fac ceva extraordinar, le spuse 
Andropov în șoaptă. Mâine voi anunța că oprim munca la 
sistemele noastre de apărare cu rachete spațiale. 

Zorin era şocat. Din martie, de când Reagan anunţase 
că America avea să creeze un sistem strategic de 
apărare, toate eforturile de cercetare sovietice fuseseră 
redirecționate. Pentru a susține acel efort, toate 
operațiunile de spionaj fuseseră și ele reorientate, ideea 
fiind să afle tot ce era posibil despre ISA. 

— Domnul Reagan ne crede un imperiu malefic, spuse 
Andropov. Îi voi arăta că nu este cazul. Vom spune lumii 
că ne oprim. 

Nimeni nu scoase niciun cuvânt. 

— Am primit o scrisoare de la un copil american de 
zece ani, spuse Andropov. M-a întrebat de ce vrem să 
cucerim lumea? De ce vrem un război? l-am spus că nu 
vrem nici una, nici alta. Asta plănuiesc să spun lumii 
mâine. După ce această problemă va fi rezolvată, voi intra 
în spital. 

Zorin ascultase atent. Secretarul general suferise de 
insuficiență renală totală, viata lui fiind acum menținută 
prin dializă. În mod caracteristic, nimic nu se divulgase în 
public. Era extraordinar ca Andropov să spună așa ceva. 

— Vă spun asta cu un motiv, spuse Andropov. Voi patru 
ați fost selectaţi personal de mine pentru a îndeplini o 
sarcină specială. Am venit aici, în această noapte, să vă 
instruiesc personal. Aceasta este o misiune pe care am 
conceput-o eu însumi. Fiecare operațiune va avea un 
nume. Tot eu le-am ales și pe acestea. Din șah, un joc pe 
care îl iubesc. Joacă vreunul dintre voi? 

Toţi clătinară din cap. 

Andropov arătă cu degetul și spuse fiecăruia, 
individual: 

— Țintuirea Absolută. Pionul Înapoi. Mutare Tăcută. 
Matul Prostului. 


Asta fusese în august 1983, prima dată când Zorin auzise 
acele cuvinte. Nu le pricepuse înţelesul, dar învățase rapid. 

Țintuirea Absolută. Un rege încolţit atât de tare încât nu se 
poate mișca legal, fără să fie expus la șah. 

Pionul Înapoi. Un pion în spatele altuia de aceeași culoare, ce 
nu poate avansa fără ajutorul unui alt pion. 

Mutarea Tăcută. Ceva ce nu atacă sau nu capturează o piesă 
inamică. 

Matul Prostului. Cel mai scurt joc posibil. Două mutări și 
gata. 


— Fiecare dintre aceste sarcini este vitală pentru 
cealaltă, spuse Andropov. Odată folosite impreună, vor 
schimba lumea. 

— Acestea sunt operațiuni complet independente? 
întrebă unul dintre ei. 

— Exact. Patru eforturi separate și distincte, despre ale 
căror rezultate doar eu voi ști. Niciunul dintre voi nu va 
comunica cu ceilalţi, decât dacă vă este ordonat în mod 
special să faceţi asta. Este clar? 

Cu toții încuviințară din cap, știind că Andropov nu 
putea fi contrazis. Acesta era omul care îl convinsese pe 
Hrușciov să îi distrugă pe rebelii ungari. Ca director al 
KGB răspândise frică și teroare, încercând din greu să 
restaureze legitimitatea pierdută a partidului. Amintea de 
Stalin mai mult decât oricare dintre ultimii așa-ziși 
reformatori. Ordinul lui de a nu comunica între ei nu era 
ceva neobișnuit. Zorin știa cum cei slabi intrau în grațiile 
superiorilor informându-i despre ceilalți. Soţțiile îi spionau 
pe soți, copiii își spionau părinţii, vecinii pe vecini. Mai 
bine să nu pui niciodată întrebări și să ai o memorie 
proastă. Fiecare cuvânt, fiecare acțiune trebuie alese cu 
grijă. Mai bine de atât, așa cum Andropov tocmai 
ordonase, era să nu spui și să nu faci nimic. 

— Sub farfuriile voastre e un plic, spuse Andropov. 
Ordinele din interior detaliază misiunea voastră specială. 
Metoda de raportare a succesului este de asemenea 
detaliată. Nu vă abateţi de la acele ordine. 

Observă că nu fusese menţionat eșecul. Acela nu era o 
opțiune. 


Unul dintre ofițeri întinse mâna după farfurie. 

Andropov îl opri. 

— Nu încă. Rupeți sigiliul doar după ce plecați de aici. 
Astfel nu va exista tentatia de a discuta între voi. 

Toată lumea rămase nemișcată. 

Zorin ințelesese nevoia de a-și crea o imagine de 
încredere în sine și nu îi displăcuse subordonarea clară 
impusă de Andropov. Și el avea darul de a intimida și 
jucase același joc cu cei din subordine de multe ori. 

— Vreau să știți, camarazi, că ceea ce suntem pe cale 
să realizăm va lovi America direct în inimă. Se cred atât 
de corecti, de perfecţi. Dar au slăbiciuni. Eu am 
descoperit două dintre ele, iar împreună, la timpul 
potrivit, vom da Americii o lecţie. 

Îi plăcea cum suna asta. 

Și îi plăcea să fie parte din ea. 

— Efort minim, efect maxim. Asta vrem, și exact asta 
veți realiza voi. Aceasta va fi cea mai importantă 
operațiune pe care am desfășurat-o. Deci, camarazi, 
trebuie să fim pregătiți pentru când va veni momentul. 

Andropov făcu semn către masă. 

— Acum mâncaţi. Bucuraţți-vă. Apoi vom începe munca. 


Încet, pe parcursul ultimelor două decenii, pusese cap la cap 
fiecare dintre celelalte trei operațiuni.  Declasificarea 
înregistrărilor şi simplul fapt că Uniunea Sovietică nu mai 
exista îi făcuse sarcina mai ușoară. Dar fusese foarte puţin de 
găsit. Partea lui, Mutarea Tăcută, implicase șase ani de 
devotament, începând cu anul 1983, odată cu primirea sarcinii 
de la Andropov și încheindu-se funcţional în 1989. 

Imediat după întâlnire, Andropov intrase într-adevăr în 
spital. 

Fetița americancă de zece ani pe care o menţionase vizitase 
cu adevărat Uniunea Sovietică, la invitaţia personală a lui 
Andropov, oferind o oportunitate perfectă de propagandă pe 
care media din Vest o devorase. Andropov însuși fusese prea 
bolnav pentru a o întâlni. Din păcate, câţiva ani mai târziu, 
murise într-un accident de avion, ceea ce generase multe 
semne de întrebare. Andropov însuși murise la șase luni după 
întâlnirea din casa conspirativă, servind doar treisprezece luni 


ca secretar general. Fusese urmat de Cernenko, un om slab, 
firav care rezistase doar treisprezece luni. Apoi Gromîko fusese 
interimar până ce Gorbaciov a ajuns la putere în cele din urmă, 
în anul 1985. 

Una peste alta, câţiva ani agitaţi, după standarde sovietice. 
Multă confuzie și lipsă de coordonare. Cu toate astea, cele 
patru misiuni continuaseră. Niciodată nu fusese emis un ordin 
pentru a le opri. Stând în avion și ascultând zumzetul monoton 
al motoarelor, absorbit de liniștea și tăcerea stranie, știa acum 
ce realizaseră toţi cei trei oameni. 

Andropov făcuse exact cum spusese, anunțând întreaga lume 
că Uniunea Sovietică avea să oprească dezvoltarea unui sistem 
de apărare strategică cu rachete spaţiale. Ceea ce, desigur, nu 
se întâmplase niciodată. În secret, cercetarea nu încetase, 
cheltuindu-se miliarde de ruble. Zorin și toţi ceilalți agenţi KGB 
continuaseră să își stoarcă sursele de fiecare fărâmă de 
informaţie pe care o puteau descoperi despre ISA. 

Țintuirea Absolută. 

Pionul Înapoi. 

Ambii agenti își îndepliniseră sarcinile atribuite. 

Asta știa cu siguranţă. 

Se mândrea cu faptul că nu prea avea conștiință. Niciun bun 
ofiţer nu își putea permite o asemenea slăbiciune, dar ultimii 
douăzeci și cinci de ani îl făcuseră să reanalizeze lucrurile. 

Era asta vinovăţie? Greu de spus. 

Îi zbură gândul la acea noapte în Maryland. 

Și la ultima dată când ucisese un om. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI PATRU 
MARYLAND 


Stephanie menţinu iluzia de a fi doamna Peter Hedlund, 
condu- când-o pe Anya Petrova în bibliotecă. 

— Ce anume cauţi? o întrebă pe Petrova cu grijă. 

— Doar fă cum îţi spun, apoi voi pleca. 

Intrară în bibliotecă. Soarele după-amiezii pătrundea prin 
jaluzelele de lemn deschise și prin perdelele ce acopereau cele 
două uși glasvand. Pe doi pereţi erau rafturi din lemn de nuc 
pline cu cărți. 

Petrova îi făcu semn: 

— Stai jos aici, ca să te văd. 

Stephanie se retrase pe o canapea și privi cum Petrova 
examina rafturile cu grijă, căutând ceva anume. 

Examinarea nu dură mult. 

— Nu e aici. Trebuie să găsesc cartea despre care știe soțul 
tău. O carte veche, de la Cincinnati. Este Păstrător de secrete 
și trebuie să aflu unul dintre ele. 

Speranţa ei fusese că nu avea să fie nevoie de implicarea lui 
Hedlund. Acum asta părea imposibil de evitat. 

Petrova îndreptă arma către ea. 

— Unde e soţul tău? 

— Ar trebui să ajungă acasă curând. 


* 


Luke se retrăsese de lângă ușa dormitorului lui Hustler 
înapoi în camera unde se ascunsese la început. Așteptă câteva 
secunde, apoi se furișă către dormitorul principal, unde crăpă 
ușa și îi făcu semn lui Hedlund. Bătrânul încă stătea pe scaun 
lângă fereastră și terminase de vorbit. 

Hedlund se ridică și păși încet spre el. 

— Trebuie să mergem jos, șopti Luke. 

Își croiră drum pe holul de la etajul doi până în capătul 
scărilor. Trebuia să afle de la cine fusese apelul acela mai 
devreme, fără ca Hedlund să suspecteze ceva, așa că șopti: 

— Ai un telefon? 

Hedlund încuviinţă. 

— Dă-mi-l. 


Hedlund i-l dădu repede. 

Găsi butonul în lateral și activă modul silențios. Se 
îndreptară către parter și le auzi pe Petrova și Stephanie 
vorbind în birou. Observă că Petrova nu găsise lucrul pentru 
care venise. Când Stephanie menţionase că soţul ei va ajunge 
acasă curând, acela era codul pe care îl stabiliseră pentru pasul 
următor, dacă era necesar. 

Hedlund trebuia să apară. 

Il apucă pe bătrân de braţ și îl conduse la ușa de la intrare, 
unde șopti: î 

— Trebuie să afli ce vrea femeia asta. Îţi acopăr eu spatele de 
aici. Bine? Stephanie va fi cu tine. Așa cum am vorbit mai 
devreme, doar află ce poţi fără să o provoci. 

Arătă spre telefonul pe care îl ţinea. 

— Voi ţine ăsta aici pentru a nu avea întreruperi. 

Hedlund încuviinţă din cap. 

— Nu ar trebui să sunăm la poliţie? 

— Noi suntem poliţia. 

Apucă clanţa și șopti: 

— Eşti acasă. 

Deschise, apoi trânti uşa de la intrare, ascunzându-se într-un 
dulap din apropiere între haine grele. 

— Eu sunt, Îl auzi pe Hedlund spunând cu voce tare. 


* 


Stephanie realiză ce se întâmplase. Luke se hotărâse să-l 
implice pe Hedlund și făcuse asta într-un mod discret. Bună 
treabă. Nici nu se așteptase la altceva. Aruncă o privire către 
Petrova, care îi făcu semn să îi spună soțului unde îl aștepta. 

— Sunt în bibliotecă. 

Hedlund apăru în ușă. 

— Avem un oaspete, îi spuse ea. Această femeie caută ceva al 
societăţii. O carte. Nu vrea să spună ce ar putea fi. A ameninţat 
că mă va răni dacă nu cooperez. 

Petrova avea arma ascunsă în spatele coapsei, pe care acum 
o descoperi. Hedlund rămase șocat. 

— Eşti bine? o întrebă el pe Stephanie, continuând jocul. 

— Sunt bine. Serios. Bine. 


— Suficient, spuse Petrova, ridicând vocea. Am nevoie de 
jurnalul Tallmadge. 

— De unde știi de asta? întrebă Hedlund. 

O întrebare îndrăzneață. 

Şi nu făcea parte din plan. 

— Nu e treaba ta. Am nevoie de jurnal. Unde este? 

— Nu există. Este un mit. Am auzit cu siguranţă de el, dar nu 
l-am văzut niciodată. Și mă întreb din nou de unde ai aflat tu de 
el. Este ceva de care doar câţiva din societate știu. 

— Acum mult timp oamenii au vorbit, spuse Petrova. Noi am 
ascultat. Noi știm. 

— Rușii? întrebă el. 

— Sovieticii. Spune-mi, ce știi de jurnal? 

Stephanie voia să audă și ea răspunsul. 

— A fost scris de unul dintre membrii noștri fondatori, 
Benjamin Tallmadge din New York. A fost un maestru spion din 
Războiul Revoluționar, unul dintre primii din ţară. Colonelul 
Tallmadge a avut un rol esenţial în victoria asupra britanicilor. 
După aceea, a activat în cadrul societăţii până la moartea sa, în 
1835, dacă nu mă înșel. A ţinut un jurnal, care se presupune că 
făcea parte dintre primele înregistrări ale societăţii, dar a 
dispărut acum mai bine de un secol. 

— Minţi, strigă Petrova. Nu mă minţi. Eu știu adevăr. A fost 
acolo acum treizeci de ani. Sovieticii l-au văzut. Tu știi adevăr. 
Charon a știut adevăr. Unde e acel jurnal? 

— Ti-am spus... 

Petrova se repezi și puse arma la tâmpla lui Stephanie. 

— O s-o împușc pe soția ta, dacă tu nu spui adevăr. 

Se auzi pârghia pistolului pocnind. 

Ceea ce indica mai multe probleme. 


* 


Luke auzise ce spusese Anya Împreună cu clicul specific unei 
arme pregătite de tragere. Era destul de rău că îl implicaseră 
pe Hedlund în joc. Acum nu se putea ști ce avea să facă 
Petrova. Era cu siguranță agitată și neliniștită. Stephanie îi 
spusese să își folosească judecata ca să oprească toată șarada, 
dar îl îndemnase să le ofere cât mai mult timp posibil. Asta 


părea a fi cea mai bună modalitate de a afla ce se întâmpla și 
trebuia să reușească. 

Dar acum știau ce urmărea Petrova. Jurnalul Tallmadge. 

Își apucă arma. 

Și auzi din nou ultimul ordin al lui Stephanie de mai 
devreme. 

Pentru numele lui Dumnezeu, nu o omori. 

Asta era mai ușor de zis decât de făcut. 


x 


Stephanie îşi păstrase calmul, dar realiză că doamna Peter 
Hedlund nu ar fi fost atât de calmă. 

— Te rog, spuse ea. Te rog ia arma aia de pe mine. 

Dar ţeava rămase presată de scalpul ei. 

— Unde este jurnalul Tallmadge? întrebă Petrova din nou. A 
fost la Charon acum ani de zile. Asta eu ştiu. Tu eşti acum 
Păstrător de secrete. Spune-mi, sau o împușc. 

Stephanie se uită direct la Hedlund, care era de un calm 
remarcabil. 

— Ştii ce am făcut înainte de a mă pensiona? o întrebă el pe 
Petrova. Treizeci și doi de ani cu FBl-ul. 

Ceea ce era o noutate pentru Stephanie, dar explica modul 
precaut în care o privea. Petrova păru să înţeleagă și ea ce 
însemna asta, retrăgând pistolul de la capul lui Stephanie și 
îndreptându-l către Hedlund. 

— Îmi displace faptul că ai venit în casa mea și ne-ai 
ameninţat, spuse el. Ti-am zis, jurnalul nu există. 

— Tu minţi. 

— Şi de unde știi tu asta? 

Provocarea acestei femei nu era neapărat o idee bună. 

Asta trebuia să se încheie. 

Apoi auzi ciocănituri la ușa de la intrare. 


x 


Luke ciocăni cu degetele în lambriuri. 

Nu fusese o idee bună să dea buzna cu arma în bibliotecă. 
Era foarte probabil ca vreunul dintre ei să fie împușcat. Așa că 
hotări să încerce s-o atragă pe Petrova înspre el și să își creeze 


ceva loc de manevră. Ascultase ce avusese de zis Hedlund și 
realizase că acest bărbat cu siguranţă ţinea totul ascuns. 
Așa că trebuia să facă ceva. 


x 


Stephanie o văzu pe Petrova reacționând la posibilitatea 
apariției unui vizitator. 

— Cine e? întrebă rusoaica. 

Hedlund ridică din umeri. 

— De unde să știu? Vrei să răspund? 

Ea remarcă tonul condescendent, care sunase mai mult ca o 
provocare și care nu-i conveni. 

Rămase cu arma îndreptată către Hedlund. 

— Du-te vezi, veni ordinul. Şi tu, spuse Petrova făcându-i 
semn lui Stephanie cu arma să îl urmeze. 

Hedlund dispăru pe ușa bibliotecii. 

Ea observă că Petrova ezită în hol, imediat după ușă, și 
realiză ce plănuia femeia să facă. Ușile cu glasvand din 
bibliotecă ofereau o ieșire rapidă, iar vizitatorul de la ușa de la 
intrare putea s-o distragă așa încât ea să poată evada în grabă. 
Din păcate, Stephanie era neînarmată, arma ei fiind în haina 
din biroul unde îl întâlnise pentru prima oară pe Hedlund. 

— Continuă să mergi, ordonă Petrova. 

Hedlund își croi drum spre holul de la intrare. 

Trebuia să îl avertizeze pe Luke, dar, înainte să poată face 
asta, Hedlund se opri și se răsuci brusc... 

Cu o armă în mână. 


x 


Luke se dusese la un nivel mai sus, retrăgându-se pe holul de 
la etajul al doilea, care oferea o vedere clară asupra etajului de 
dedesubt. Speranţa lui era ca posibilitatea de a o întrerupe pe 
Petrova să fie suficientă pentru a-i forța mâna. Din moment ce 
știa că nu era nimic de găsit aici, trebuia să încheie această 
întâlnire fără focuri de armă și s-o reţină pe Petrova. 

Dar acum asta părea a fi o problemă. 

Hedlund se înarmase singur, cu o armă ascunsă undeva în 
dormitorul principal. Auzise ce spusese omul, cum că era fost 


agent FBI, dar asta nu avea să îi fie de mare folos împotriva 
unei profesioniste ca Petrova. 

Aroganţa te poate ucide. 

Iar el ar fi trebuit să știe asta. Propria aroganță îl adusese 
aproape în situaţia de a fi omorât de câteva ori. Dar, la naiba, 
avea treizeci de ani și asta era o scuză. Hedlund primea pensie 
și asistenţă socială, și totuși se purta ca și cum era încă în joc. 

Optiunile erau limitate. 

De fapt, nu putea proceda decât într-un singur mod. 


x 


Stephanie se aruncă pe preș, lipindu-și corpul de podea și 
întrebându-se cine avea să tragă primul. Răspunsul veni de la 
Hedlund, care trase direct pe lângă ea. Se rostogoli pe spate și 
văzu că Petrova dispăruse. 

— Stai la pământ, strigă Hedlund. 

Privi înapoi și îl văzu pe Hedlund apucând arma cu ambele 
mâini, potrivindu-și ţinta, îndreptându-și atenţia cu totul 
înainte. 

— Treci înapoi, idiotule, îi spuse ea. Acum. 

Petrova reapăru și trase de două ori, ambele gloanţe lovindu- 
Il pe Hedlund; bărbatul strigă de durere, apoi se prăbuși la 
podea. 


Æx 


Luke auzi împușcăturile și porni într-acolo, alunecând pe 
balustrada curbată și lucioasă ce proteja marginea exterioară a 
scării și coborând de pe ea când se apropie de capăt. 

Îl văzu pe Hedlund prăbușindu-se la pământ. 

Se aplecă spre stânga, ridică arma și trimise două gloanţe în 
direcția Petrovei, dar femeia vânjoasă se retrăsese deja în 
bibliotecă. Cu arma încă aţintită se adăposti acolo unde holul 
dădea în foaier. Hedlund gemea pe podea. Trebuia să se 
îngrijească de el, dar atenţia îi fu atrasă de Stephanie, care 
stătea întinsă pe spate de-a lungul holului. 

Fusese lovită și ea? 

Auzi uși deschizându-se și simţi un curent de aer rece. 
Stephanie se ridică în picioare. 


— A ieșit afară prin bibliotecă. Du-te și prinde-o. 

Se uită din nou la Hedlund. 

— Am eu grijă de el, spuse ea. Oprește-o pe scorpia aia. 
Nu era nevoie să i se spună de două ori. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI CINCI 

Zorin se  încovoie din pricina frigului din zona 
Atlanticului mijlociu. Deși trăise și lucrase în temperaturi 
scăzute toată viața, tot le ura. Vesticii își imaginau că în 
timp oamenii căpătau un fel de imunitate la frig, dar 
acesta era cel mai îndepărtat lucru de adevăr. Aștepta de 
aproape jumătate de oră în întuneric, iar răbdarea lui fu 
răsplătită în sfârșit când un vehicul apăru în jos pe 
stradă. Fordul veni în curbă, iar el urcă în mașina 
încălzită. Soferul avea, ca și Zorin, în jur de treizeci și 
cinci de ani, o barbă de trei zile pe un gât și o bărbie 
cărnoasă, o șapcă cu Chicago Bears pe cap. Mașina porni 
din loc, roțile scuipând zăpadă și gheață. 

Cincisprezece minute mai târziu ajunseră într-un bar 
greu de descris în partea de nord a orașului Baltimore, o 
reclamă din neon prezentând o dansatoare goală, sub 
care se putea citi NO COVER”. Trăise în vest suficient de 
mult cât să știe că în interior aștepta un bordel decadent. 
Soferul alesese locul, ceea ce era de înțeles, având în 
vedere că acesta era teritoriul lui. 

Așa că nu se împotrivise. 

Acum bărbatul locuia și muncea aici, în Baltimore, și 
era cunoscut ca Joe Perko. Zorin își asumase și el un 
nume fals, unul dintre cele câteva pe care le avea, 
folosind noua identitate pentru a obține ușor intrarea în 
Statele Unite. Cu toată vorbăria lui despre Războiul Rece, 
granițele Americii erau mai degrabă niște ecrane poroase 
decât ziduri solide. Ambii bărbaţi vorbeau o engleză 
perfectă, mulțumită unei școli de instrucție KGB pe care o 
urmaseră. 

Se grăbiră înăuntru. 

Totul era învelit în umbre, mai puțin barul și scena 
luminată, unde o blondă ridicol de slabă, cu sâni mari, 
dansa și se dezbrăca. Nu îi plăcuseră niciodată femeile 
suple sau fripturile slabe, preferând în ambele cazuri mai 
multă carne pe os. li plăceau, de asemenea, femeile 
blonde natural, spre deosebire de cele care creaseră 
iluzia dintr-o sticlă de vopsea. Mișcările femeii nu erau în 


10 Fără acoperire (n. red.) 


ton cu muzica ce se auzea. De fapt, părea agitată și 
plictisită. 

Chelnerițe la bustul gol serveau la mesele ce 
înconjurau scena. 

— Îmi place aici, spuse Perko. Toţi se uită la femei și 
nimeni nu e atent la tine. 

Văzu înțelepciunea din acea observație. 

Se așezară la o masă de lângă scenă și comandară 
băuturi la una dintre chelnerițe. 

— Am terminat, spuse Perko incet. Partea mea s-a 
terminat. 

Stia ce însemna asta. O altă parte din planul lui 
Andropov, Pionul Înapoi, responsabilitatea lui Perko, 
fusese finalizată. 

— A durat cinci ani, dar am făcut-o, spuse Perko. Greu 
de crezut că a trecut atâta timp de când am stat cu 
Andropov la masă. Atât de multe s-au schimbat. 

Cât de adevărat. Era 1988. Andropov murise cu ani în 
urmă, iar Gorbaciov conducea acum URSS. Perestroika și 
glasnost dominau. Restructurarea si deschiderea 
deveniseră țeluri naţionale. Vechile obiceiuri dispăreau 
pe zi ce trecea. 

— Ordinele pe care le-am primit eu, din plicul care mi-a 
fost dat, erau să îți raportez, spuse Perko. Odată ce 
misiunea era gata. Așa că asta fac. 

Primise vești deja de la omul care completase un alt 
sfert din misiune, [intuirea Absolută, cu aproape doi ani 
în urmă. Exact ca în această seară, se întâlnise și cu acel 
ofițer, doar că în New York City, aflând pentru prima dată 
mai mult decăt ar fi trebuit să știe. 

Chelneriţa le aduse comanda și el dădu pe gât o 
înghițitură de votcă. Nu era mare băutor, dar se pricepea 
să se prefacă. Perko părea că se bucură de băutura lui, 
dând-o pe toată pe gât dintr-o înghițitură. 

— Zubrowka. Nu se compară cu aia de acasă, șopti 
Perko în timp ce puse paharul pe masă. 

Era de acord. Votca poloneză părea un substitut prost. 

— Tu ai terminat partea ta? întrebă Perko. 

Clătină din cap. 

— Nu încă. 


Ceea ce era adevărat. 

După ce Andropov părăsise adăpostul în acea noapte, 
mâncaseră cina,  plicurile cu ordinele respective 
rămânând sub farfurii. După ce terminaseră de mâncat 
plecaseră toți patru, fiecare așteptând, desigur, până 
ajunsese în siguranță departe inainte de a citi mesajele. 
Faptul că secretarul general îi alesese personal avea o 
semnificație deosebită, și în mare se învoiseră cu toții să 
păstreze secretul. Niciunul, din câte știa el nu 
comunicase cu ceilalţi. Doar cu el, odată ce terminau. 
Conform ordinelor din plicuri. 

— I-am prins în sfârșit, spuse Perko. Sunt toți aici. 

Prostituata blondă de pe scenă terminase să se 
dezbrace, acum oferindu-și goliciunea clienților, pentru 
câteva atingeri și frecușuri. Câţiva dintre clienți părură 
că apreciau proaspătul ei entuziasm și o recompensară cu 
bani azvârliţi spre scenă. 

Zorin mai bău puțină votcă. 

— Au venit prin Mexic, trecând prin Cuba, spuse Perko. 
A trebuit să mă asigur că nu vor fi detectaţi. Am avut un 
om care să-i conducă peste graniță, l-am preluat în Texas 
și i-am adus în nord eu însumi. 

Afla mai mult decât ar fi trebuit, dar devenise din ce în 
ce mai curios în legătură cu întreaga operațiune, așa că 
întrebă: 

— Toate în siguranță? 

Perko încuviință din cap. 

— Sunt toate in carcasele lor, alimentate. Toate 
funcționează potrivit standardelor. 

— Fără probleme? 

— Nimic. Dar sunt lucruri înfricoșătoare, se auzi vocea 
lui Perko ca o șoaptă peste muzică. Incredibil cum ceva 
atât de mic poate conține atâta putere nucleară. 

Asta era. 

Unitatea lui  Spetnaz fusese instruită pentru 
implementarea pe teren a armelor RA-115. Stia de 
depozite de arme în Europa și în Estul îndepărtat pe care 
le aveau, dar acum era pentru prima dată când aflase 
exact de unul în Statele Unite. Aparent, Andropov pusese 
la cale într-adevăr o schemă măreață. 


— L-am predat lui Matul Prostului, așa cum au cerut 
ordinele mele, spuse Perko. Ai idee ce trebuie să facă cu 
ele? 

Clătină din cap. 

— Asta ne depășește atât pe tine, cât și pe mine. 

Perko își termină băutura și făcu semn uneia dintre 
chelnerițe să mai aducă una. 

— Am fost chemat înapoi. Plec în două zile. 

Ceea ce știa deja. 

Dar spuse totuși: 

— Atunci să-ți sărbătorim întoarcerea acasă. 


Şi așa făcuseră. 

Timp de câteva ore, în timp ce muzica răsuna și dansatoarele 
se fâțâiau pe scenă. Și-o amintea pe una dintre ele. Micuţă și cu 
pielea închisă, cu ochi asiatici, cu un nas lat și păr negru ca de 
corb. Perko o plăcuse și el și voise să o cunoască mai bine, dar 
îl descurajase și în cele din urmă îl condusese pe ofițerul beat 
din bar înapoi în mașină. El băuse puţin și încă avea controlul 
asupra tuturor simţurilor. Odată ajunși la mașină, asigurându- 
se că nimeni nu se afla prin preajmă, pusese mâna peste gura 
lui Perko, îi răsucise capul într-o parte, apoi în cealaltă, 
frângându-i gâtul. Carnea cedase. Osul trosnise. Moartea 
venise instant. Un alt talent al lui deprins de la KGB-ul. 

Două treimi din misiune fuseseră îndeplinite. 

Ordinele sale fuseseră simple. La completare și raportare, 
elimină-i pe ceilalţi trei ofiţeri. 

Mutarea Tăcută. 

Doi erau morţi acum. 

Și din moment ce niciunul dintre bărbaţi nu avea să fie prin 
preajmă pentru a-i crea probleme, nu îi descurajase din a vorbi. 
De la Ţintuirea Absolută aflate despre crearea a cinci RA-115, 
special construite pentru viaţă lungă și rezultat maxim. De la 
Perko și Pionul înapoi aflase că acele RA-115 fuseseră 
strecurate în America. Doar Matul Prostului rămăsese un 
mister. Dar putea intui o parte din el. Conservare și păstrare. 

Și ofiţerul căruia i se atribuise acea misiune? 

Numele îl aflase de la Vadim Belcenko. 


Un om instruit, ca și el, într-ale Vestului, integrat în Statele 
Unite, care preluase în cele din urmă numele Jamie Kelly, acum 
locuind în Canada. 

Stând în liniștea interiorului slab luminat al Gulfstreamului, 
se gândi din nou la cei doi oameni pe care îi omorâse și care nu 
își făcuseră altceva decât treaba, servind cu loialitate patria- 
mamă. Era în natura umană să își dorească să vorbească 
despre ceea ce făcuseră, în special cu cineva pe care îl 
crezuseră odată parte din misiunea lor. Dar Andropov 
anticipase acele guri sparte, exact motivul pentru care Mutarea 
Tăcută existase ca parte din plan. 

Așa că își făcuse și el treaba. 

Dar cele două ucideri fuseseră mereu o povară pentru el. 

Ce le datora, în schimb? 

Ca morțile lor să fi însemnat ceva. 


CAPITOLULTREIZECI SI ȘASE 

Luke o luă la goană pe ușile cu glasvand și o văzu pe Anya 
Petrova dispărând peste un gard înalt până la brâu. Fugi după 
ea, sărind peste tufe ca un atlet la o cursă de garduri într-o 
întrecere olimpică. Înconjură prin lateral casa lui Hedlund și, 
odată ajuns în curtea din faţă, o văzu pe Petrova fugind către 
aceeași mașină ce purta urmele întâlnirii lor din Virginia. 

— Nu o să scapi, strigă spre ea. 

Petrova întoarse capul și privirile li se întâlniră. Se gândi să 
tragă, dar ea era la nouăzeci de metri depărtare, acum 
aruncându-se în scaunul șoferului și pornind motorul. 

Și auzi ultimul ordin al lui Stephanie. 

„Adu-o înapoi în viaţă.” 

Așa că optă pentru Escape-ul care îi adusese pe el și pe 
Stephanie în est din Washington, D.C. Se aruncă în el și porni 
motorul, ieșind cu spatele de pe alee și pornind în viteză în 
direcţia în care se dusese Petrova. Cartierul rezidenţial avea 
străzi largi, în genul celor construite cu multă vreme în urmă, 
când parcarea în curbă era încă permisă. Câteva mașini 
profitaseră de această oportunitate și își croi drum printre ele 
mărind viteza. În faţă, o văzu pe Petrova ignorând un semafor 
și virând brusc la dreapta. O urmă, cauciucurile Escape-ului 
alunecând pe pavajul rece. Își spuse să aibă grijă. Nu ar fi fost 
greu să se răstoarne. 

Își azvârlise arma pe locul pasagerului, la îndemână. 

Dacă ar fi putut-o prinde, ar fi oprit-o. 

Petrova își schimbă direcţia de mers ieșind din nou printr-o 
bretea pe care, din fericire, rulau puţine mașini. El văzu un 
bulevard aglomerat. Ea încetini instant, apoi hurui prin trafic, 
ţâșnind din banda ei și traversă linia dublă, trecând pe 
contrasens. Claxoane urlară și auzi scârțâitul cauciucului pe 
asfalt de la mașinile ce îi fugeau din cale. Își croi drum 
înăuntrul și în afara benzii cu manevre executate cu grijă astfel 
încât să poată înainta în continuare. Trebuie să ţină pasul sau 
să o piardă, dar nu voia să supună pe cineva unui risc inutil. 
Așa că se apropie de intersecţie cu grijă, analiză situaţia, apoi 
trecu în viteză pe lângă traficul dens, folosind colţul din stânga 
pentru maxim de avantaj. 

Petrova conducea dur, dar nu părea obișnuită cu viteza în 
astfel de limite înguste, făcând mici greșeli, folosind mai mult 


frâna decât acceleraţia, judecând prost colţurile, corectând 
prea mult derapajul roţilor din spate. Escape-ul lui se 
cutremura ca și cum ar fi mers pe un drum pietruit, nefiind 
construit pentru astfel de raliu intens. 

Dar el era. 

Pe o bucată de drum deschis apăsă acceleraţia în podea. 
Drumul aici se desfășura pe patru benzi și pe două sensuri. O 
zări atunci când ieși din rând, la aproape un kilometru mai în 
faţă. 

Apoi problemele apărură. 

Girofaruri albastre, punându-se pe poziţie în spatele lui 
Petrova. 

Poliţia statală din Maryland o găsise. 

În oglinda retrovizoare văzu că și el avea o escortă proprie, 
aproape de bara din spate, cu luminile aprinse și sirenele 
urlând. 

Își scoase insigna de la Agenţia de Informaţii a 
Departamentului Apărării din buzunar. Cu o mână ţinea strâns 
de volan și cu cealaltă trase un pumn într-un buton pentru a 
deschise fereastra dinspre șofer și ținu insigna afară, pentru ca 
idiotul din spatele lui să poată vedea. Polițistul viră în banda de 
pe stânga și acceleră paralel cu el, coborând fereastra din 
dreptul pasagerului în mașina de patrulă. 

Luke arătă către înainte și strigă: 

— Opriţi-o. 

Polițistul încuviinţă și prinse mai multă viteză, apropiindu-se 
de colegul său care o urmărea pe Petrova. Ei, desigur, aveau 
avantajul unui radio, așa că spera ca măcar o dată ajutorul 
local să se dovedească a fi util. 

Ambele mâini reveniră pe volan și ţinu pasul cu polițiștii. 
Mașinile le făcură loc mutându-se în stânga și în dreapta spre 
margini, creând o cale largă. Se îndreptau către est, în afara 
orașului. Clădiri care flancau ambele părţi ale drumului păreau 
guvernamentale. Ştia că Academia Navală era undeva mai în 
faţă, în vecinătate cu Chesapeake Bay. 

Continuară pentru încă trei kilometri buni, apoi polițiștii din 
față ajunseră în paralel unul cu celălalt, câte o mașină pe 
fiecare bandă, și încetiniră. Asta îi făcu loc Petrovei, care se 
grăbi înainte. Ştia ce făceau. Ca hăitașii împingând un animal 


direct spre arme. Un blocaj rutier, o metodă de a limita traficul 
din spatele lor. 

Realiză ce însemna asta. 

Smuci volanul către dreapta, forțând Escape-ul pe marginea 
îngustă asfaltată, unde avea suficient loc să îi depășească pe 
polițiști. Trase de volan tare la stânga și se încadră înapoi pe 
șosea. Nimic nu stătea acum între el și Petrova, polițiștii 
încetinind și blocând orice se apropia din spate. Traficul se 
desfășura încă pe patru benzi separate de o linie de mijloc. 
Clădirile rămăseseră în urmă, iar șoseaua dreaptă, ușor în 
pantă, ducea către o întindere la deal și un pod masiv. 

Apoi îi văzu. 

Încă patru mașini de poliție pe panta podului, cam pe la 
jumătate, blocând drumul pe ambele sensuri. 

Ai naibii. Oamenii ăștia se mișcă repede. 

Pe sensul opus traficul fusese oprit, iar ofiţerii permiteau 
mașinilor din fața lui să treacă, pregătiţi să închidă tot când 
doar Petrova va fi rămas. 

Ceea ce se și întâmplă. 

Nu avea altă soluţie decât să meargă direct înainte prin 
blocadă sau să facă o întoarcere de 180 de grade, trecând peste 
linia de mijloc, înapoi pe banda opusă, unde doi polițiști din 
spatele lui aveau să îi taie calea cu siguranţă. 

Văzu arme ridicate. 

Nu era chiar ce voia. Avea nevoie de ea în viaţă, dar nu putea 
opri ceea ce era pe cale să se întâmple. Totul se derula ca într- 
un film. Aici, și totuși departe, ireal. Dar era incredibil de real. 
Realiză că poliția locală doar simulase astfel de scenarii. Şi că 
acum era implicat, cu adevărat, într-unul cât se poate de real. 
Nicio șansă să lase oportunitatea să treacă. Auzi focuri de 
armă. Aparent în cauciucuri, căci vehiculul Petrovei viră 
deodată la stânga, apoi la dreapta, apoi se izbi direct de 
balustrada podului. 

Săriră scântei. 

Inerţia fu suficientă pentru a ridica greutatea de pe axa din 
spate, ceea ce azvârli mașina în sus, transformând-o într-un 
proiectil, supus legilor mișcării și gravităţii. 

Căzu dincolo de margine. 

Trase de maneta de frână la maxim, opri în alunecare și ţâșni 
din mașină. Urmări peste balustrada distrusă cum mașina 


Petrovei ajunse la primul rând de copaci ce ducea către un râu. 
Nimic nu putea opri asaltul. Vehiculul greu se prăbuși cu o 
bubuitură ca de tun, răsucindu-se în sus și rotindu-se complet. 
Petrova fu azvârlită afară. Auzi fărâme de urlete, apoi încă o 
bufnitură. Mașina se îndoi ca un telescop, cu partea din faţă 
dusă, și în cele din urmă se opri pe plafon, cu roţile încă 
învârtindu-se, și motorul huruind într-un spasm final. Petrova fu 
aruncată aproape de apă, la câţiva metri de mal. 

Sări balustrada și se zbătu printre buruienile încâlcite, 
tâărându-se în jos pe terasamentul abrupt, aproape pierzându-și 
stabilitatea. Se folosi de rădăcinile expuse pentru a se propti cu 
ghetele în ele și a-și menţine echilibrul până ajungea la câţiva 
metri de ea. Soarele ieșea și intra în nori, aruncând umbre 
ascuţite, mișcătoare. Ea plutea pe jumătate scufundată într-un 
amestec de noroi, apă, gheaţă, cu toracele răsucit într-o parte. 

Doi polițiști îl urmară în jos. 

— Stai departe, strigă unul dintre ei. 

Nu avea chef, așa că își scoase insigna: 

— Proștilor făcuţi grămadă. Cine v-a spus să faceţi asta? 

Poliţiştii se opriră la câţiva metri distanţă. 

Privi în jos către Petrova. Poziţia gâtului și picioarelor 
semnala că era moartă. 

— Tu cine naiba ești? întrebă unul dintre polițiști. 

Se întoarse către ei și clătină din cap a dezgust. 

— Eu sunt emisarul federal care o să vă tăbăcească fundurile 
alea ratate pentru că aţi omorât singura pistă pe care o aveam. 


CAPITOLULIREIZECI ȘI ŞAPTE 
INSULA PRINCE EDWARD, CANADA 
ORA 10:49 


Zorin strânse curelele parașutei. Pe vremea când el se 
instruise pentru prima dată, în anii '70, echipamentul era 
rudimentar, nesigur și de multe ori periculos. Mai mulţi colegi 
ai săi fuseseră răniţi sau uciși. Parașutismul nu fusese popular 
printre recruţii KGB, dar lui îi plăcuse, ajungând la un record 
de aproape o sută de sărituri. Ceruse anume o parașută 
proiectată pentru altitudini mai mari și cu manevrabilitate mai 
bună. Nu chiar de calitate militară, dar pe aproape. Săritul 
noaptea era problematic de la bun început, dar odată ce 
parașuta se deschidea, era ca orice altă săritură, mai ales odată 
cu apariţia ochelarilor cu vedere nocturnă, un lux pe care nu 
avusese șansa să îl încerce prea mult în trecut. 

Gulfstreamul trecuse peste Atlantic într-un timp bun. 
Ajunseseră în America de Nord, la Newfoundland, cursul fiind 
ajustat de la vest la sud, drept către New York. Peste golful St. 
Lawrence piloţii anunţaseră controlul aerian canadian prin 
radio că aveau probleme cu presurizarea și ceruseră 
permisiunea să coboare la sub trei mii de metri timp de câteva 
minute pentru a se putea ocupa de problemă. Cei de la sol se 
împotriviseră inițial, dar apoi consimţiseră, cel mai probabil 
fiind îngrijoraţi că refuzul ar fi putut duce la dezastru. 

Își puse casca pe cap. 

Arma lui era bine pusă într-un rucsac, sub costumul de zbor 
negru ce-l așteptase împreună cu parașuta, la fel ca și ultimii 
săi bani. Nu mulţi. Poate 5.000 de dolari americani, care ar fi 
trebuit să fie suficienţi. Rublele rusești le lăsase la bord, fiindu-i 
inutile de aici încolo. Google Maps oferise o locaţie pentru 
săritură de-a lungul malului nordic. Insula Prince Edward era 
imensă, întinzându-se la 220 de kilometri de la est la vest, 64 
de kilometri în punctul cel mai lat de la nord la sud. Cunoștea 
locul. O ridicătură de pământ de gresie roșie și sol fertil, era 
casa a 140.000 de oameni, mulți descendenţi ai coloniștilor 
francezi și britanici, din secolul al XVIII-lea. Vizitase capitala, 
Charlottetown, pe vremea când fusese în KGB. 

— Ne apropiem de mal, îi spuse pilotul prin mesagerie. 


Doar un sfert de lună lumina în noaptea aceasta. Cabina 
fusese deja depresurizată, luminile stinse. Ideea era să se abată 
doar un pic de la rută, care în mod normal ar fi trecut pe 
deasupra Nova Scoţia, mergând cincizeci de kilometri la vest 
direct pe deasupra insulei Prince Edward. Odată ce el sărea, 
piloţii aveau să corecteze devierea, dând vina pentru abatere 
pe problema presurizării și sperând că nu avea să pună nimeni 
asta la îndoială. 

— Mai puţin de un minut, spuse pilotul. 

Apucă mânerul ușii și trase de el. Panoul greu veni spre 
interior pe balamale, sub un unghi de exact nouăzeci de grade. 
Aerul rece dădu năvală în interior, dar el purta trei straturi de 
protecție, care includeau o haină pe sub costumul de zbor, 
mănuși, o cagulă și o cască cu ochelari. Unul dintre piloţi apăru 
în ușa cabinei de zbor și ridică mâinile, arătând zece degete. 
Obișnuinţa îl făcu să verifice încă o dată închizătorile parașutei 
în toate punctele de control. 

Totul părea în regulă. 

Trei. 

Doi. 

Unu. 

Iși puse braţele pe piept. 

Şi sări. 

Aerul amar și rece îl asalta, dar straturile își făceau treaba. 
Ştia calculele. La trei secunde de la săritură se mișca cu 
optzeci de kilometri pe oră. Şase secunde mai târziu viteza lui 
avea să crească la două sute de kilometri pe oră. Toată săritura 
nu ar fi trebuit să dureze mai mult de trei minute, maxim. Totul 
în aer se petrecea atât de repede, o experienţă asemănătoare 
cu a cădea cu faţa înainte într-un tunel de vânt. Fruntea i se 
strânse. Obrajii pe sub cagula de lemn păreau că îi fug de pe 
faţă. 

Nu mai simţise de mult timp acele senzaţii. 

Dar îi plăceau. 

Prin ochelarii cu vedere nocturnă observă că se afla încă 
deasupra golfului St. Lawrence, dar viteza frontală îl împingea 
cu rapiditate spre mal. Nu avea niciun altimetru, dar fusese 
instruit în stilul vechi. Cunoaște-ţi punctul de start, apoi 
numără la coborâre, ideea fiind să deschizi parașuta la 1.500 de 


metri, apoi să te stabilizezi într-o planare lină și să continui 
către o aterizare rezonabilă în siguranţă. 

Işi extinse braţele și picioarele, oprindu-și corpul din a se 
răsuci, conducând cu pieptul. Atât de multe puteau merge 
prost. Frânghii încâlcite. Vânturi înalte. Rupturi în copertină. 
Majoritatea erau redresabile, dat fiind că ar fi putut fi rezolvate 
înainte de a atinge ultimii 500 de metri. După aceea, nimic nu 
mai conta, din moment ce nu era suficient timp de a face 
altceva în afară de a muri. 

Săritura mergea grozav. 

În faţă, dincolo de o plajă îngustă, văzu în ceaţă creste și 
stânci, apoi contururile zimţate ale vârfurilor copacilor ce 
înnegreau malul. Bolovani mari, ca dinţii unui animal, ieșeau în 
afară într-o linie neregulată în josul dealurilor. Trebuia să evite 
toate acestea. Ceea ce căuta cu privirea era o pajiște care se 
deschidea imediat la dreapta, o zonă pe care harta satelit pe 
care o accesase online o estimase ca fiind de aproximativ 
10.000 de metri pătraţi, mai mult decât suficient pentru o 
aterizare. 

Alarma din creierul lui sună. 

1.500 de metri. 

Trase de funii și parașuta explodă deasupra. 

O smucitură violentă și un pocnet zgomotos semnalară 

imediat probleme. 
_ Ideea era să aibă un acoperiș pătrat, stabil, ușor de mânuit. 
În schimb, al lui se împăturise ca un balon spart, iar corzile se 
răsuciseră și se încâlciseră. Corpul lui se învârti ca o marionetă 
pe sfori. O parașută în deschidere însemna o coborâre mai 
lentă, mai ușor de controlat. Dar el cădea mai repede, 
răsucindu-se pe parcurs, sângele ducându-i-se în picioare din 
cauza efectului de centrifugă. Dacă nu se oprea din învârtit, 
avea să leșine. Avea cu el o parașută de rezervă, dar se putea 
dovedi inutilă, din moment ce corzile se puteau încâlci cu cele 
avariate ale parașutei principale. 

Trebuia să o elimine pe cea principală. 

Se întinse după mânerul de desprindere, dar forța defecţiunii 
îl trăsese în sus și nu mai ajungea la el. 

Ceasul intern îi spunea că limita de 500 de metri se apropia. 

Doar câteva secunde până ce avea să întâlnească pământul. 


Din fericire, fusese instruit cum să se lupte cu panica și să 
gândească clar. Decise că exista o singură opţiune. 

Indiferent de risc. 

Eliberă parașuta de rezervă. 

Pachetul se ridică, deschizându-se complet, minim afectat de 
corzile principale încâlcite. Căderea lui încetini suficient, la fel 
și răsucirea, cât să se poată orienta și să manevreze corzile. 
Două parașute, numai una înfometată de aer, se legănau 
deasupra sa în părţi opuse, ducându-l în zbor într-o coborâre 
abruptă către sol. 

Și mult prea rapidă. 

Răsuci corzile de rezervă și începu să își orienteze căderea, 
îndreptându-se către pajiște. Google Maps dezvăluise că parcul 
naţional se întindea 40 de kilometri de-a lungul malului nordic. 
Nicio lumină nu ardea la vedere, nimic în afară de sălbăticie 
împădurită împrejur, ceea ce înainte i se păruse un lucru bun. 
Acum, dacă s-ar fi rănit, ar fi avut nevoie de zile sau săptămâni 
până să fie găsit. 

Incă trei sute de metri. 

Traversă plaja, planând acum peste sol, apropiindu-se de 
pajiște. 

Două sute de metri. 

Se luptă cu senzaţia de panică dată de apropierea de 
pământ, acel sentiment alarmant de a simţi cum solul vine 
către tine inevitabil. 

Cincizeci de metri. 

Copacii erau chiar dedesubt. Aceasta era o pădure seculară, 
cu copaci înalţi și groși. Decise rapid că ar trebui să aterizeze 
folosindu-și întregul corp, nu doar picioarele, din moment ce se 
mișca suficient de rapid pentru a-și disloca un genunchi. Trase 
de corzi și încercă să creeze mai multă rezistenţă. 

Pajiștea apăru în faţă. 

Plată, deschisă, îmbietoare. 

Dar și amenințătoare, din moment ce pământul era bocnă. 

Decise să se folosească de copaci, trăgând de corzile 
parașutei și ajustându-și căderea astfel încât să șteargă 
vârfurile celor aproape de marginea pajiștii. Indreptă parașuta 
mai tare în jos și cobori mai mult, ghetele sale atingând pe rând 
ramurile, ceea ce îi afecta abilitatea de a menţine controlul. 
Dar odată ce trecu de ultimii câţiva copaci și ajunse la pajiște, 


se mișcă suficient de încet cât să fie capabil de a cobori ultimii 
câţiva metri și să își folosească picioarele pentru a atenua 
impactul. 

Corpul său se prăbuși la pământ, parașutele fluturând până 
la oprire în urma sa. 

Se holbă spre cer, de unde venise. 

Gulfstreamul era de mult dus. 

Cu siguranță nenorocitul de la compania de închirieri îi 
sabotase parașuta principală. Accidentele de sărituri erau rare. 
Compania de închirieri cel mai probabil se temuse de ce avea el 
în minte odată ajuns la sol și nu voia nimic care să ducă înapoi 
la ei. Așa că îi luaseră banii, îl duseseră în zbor pe partea 
cealaltă a globului, apoi se asiguraseră că nu avea să 
supravieţuiască. Niciun suflet nu și-ar fi putut da seama 
vreodată. Doar un cadavru pe pământ sau, și mai bine, în apă. 
Cum ar fi ajuns acolo nu ar fi fost explicat niciodată. Cel puţin îi 
permiseseră să sară în locul corect. Cel mai probabil 
presupunând că nu avea să conteze. Avea să moară oricum. În 
orice altă situaţie s-ar fi întors să îi omoare pe toţi, dar acest 
lucru nu mai era posibil. 

Avea o misiune. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI OPT 
ANNAPOLIS 
ORA 10:00 


Stephanie se afla în sala de așteptare, unde stătuse în 
ultimele câteva ore. O ambulanţă îl dusese pe Peter Hedlund în 
grabă de acasă la spital. O minciună, cum că era de la 
Departamentul de Justiţie, îi permisese să meargă cu Hedlund. 
Poliţia locală ajunsese exact când plecaseră ei și îi urmase până 
la camera de urgenţă. Le explicase despre Anya Petrova și Luke 
Daniels, iar ofițerii raportaseră o urmărire pe un drum local. Cu 
două ore în urmă i se spusese că Petrova era moartă. Când 
poliția locală începuse să pună mai multe întrebări, Stephanie îi 
redirecţionase către Casa Albă și biroul șefului de personal. 
Oamenii de acolo, spusese ea, vor fi mai mult decât bucuroși să 
ofere răspunsuri. 

Evenimentele zilei îi apăsau umerii. 

Cotton în bucluc. Faptul că vorbise cu Cassiopeia din nou. 
Ruși. Sovietici. Litchfield. Concedierea. Hedlund împușcat. 
Acum Petrova moartă. 

Partea bună venise când luase legătura cu Casa Albă și 
Edwin îi spusese că Cotton și Cassiopeia erau în mișcare, 
îndreptându-se spre Canada, pe urmele lui Aleksandr Zorin. 
Slavă Domnului, el era bine. Putea mereu conta pe Cotton de 
câte ori avea nevoie de el. La fel și Cassiopeia, care acum părea 
să fie complet înapoi la treabă. Edwin îi explicase, de 
asemenea, și tot ce raportase Cotton, ceea ce umplu golurile 
din ceea ce știa deja. O imagine începea să se formeze, una 
incompletă, dar se contura totuși ceva. 

Auzi un zgomot cunoscut de ghete pe gresie și ridică privirea 
pentru a-l vedea pe Luke apropiindu-se pe hol. Și el părea 
înfrânt. 

— Îmi pare rău pentru asta, spuse el. 

Erau singuri în camera de așteptare. 

— Poliţia locală a făcut exces de zel. Dar am obţinut asta. 
Scoase la iveală un telefon. Pare a fi un telefon preplătit 
cumpărat din avion, adăugă el. Era închis. 

Ea îi spuse ce aflase despre Cotton și Zorin și armele 
nucleare. 

— Pare că toţi jucătorii se îndreaptă spre noi, spuse el. 


Așa părea. 

— Cum e Hedlund? întrebă el. 

Ea îi spuse că un glonţ îi pătrunsese în cutia toracică, celălalt 
zgâriindu-i umărul drept. Fusese norocos, glonţul din piept i-ar 
fi putut fi fatal. Fusese băgat direct în operaţie, soţia lui 
apărând cu două ore în urmă. Era acum cu soţul ei la 
reanimare. 

— Ce surpriză că Hedlund e fost agent FBI, spuse Luke. A 
luat arma aia când s-a dus sus în dormitorul lui. 

El clătină din cap. 

— Călărețul singuratic încercând să salveze ziua. 

— E un miracol că nu e mort. 

— Este și un mincinos. 

Asta îi atrase atenţia. 

Luke scoase un alt telefon din buzunar. 

— E al lui Hedlund. I l-am luat înainte de a intra în bibliotecă. 
A sunat de pe el cât a fost la etaj. 

Ea ascultă în timp ce el povesti ce se întâmplase - „Nimic de 
găsit aici” -, apoi puse întrebarea evidentă: 

— Pe cine a sunat? 

— Am găsit numărul în memoria telefonului. Este cu cod 
local 703. 

Virginia. Lângă Washington, D.C. 

— În contactele sale e trecut ca Larry Begyn. 

— Presupun că ai verificat cine este? întrebă ea. 

— Lawrence Paul Begyn este actualul președinte general al 
Societăţii Cincinnati. 

— Mă întreb ce ascund, mormăi ea cu voce tare. 

— Suficient cât fostul G-man!! Hedlund să se înarmeze 
pentru o luptă. 

Privi către Luke și încuviinţă. 

— Acum știm că nu e nimic în casa lui Hedlund, spuse el. Dar 
exista cu siguranță ceva de găsit. Acel jurnal Tallmadge. 
Petrova știa exact ce să ceară. 

— E timpul să scoatem armele mari. 

Văzu că Luke înţelese ce voia să spună. 

— Presupun că unchiul Danny știe deja detaliile de până 
acum. 

Ea încuviinţă. 


11 Government Man, om al guvernului, în argou. (n. red.) 


— Ne vom îndrepta înapoi spre Washington, D.C., imediat 
după ce mai facem un singur lucru. 

Ştia clar ce însemna și asta. 

— După tine. Abia aștept să aud ce are de spus. 

Îl găsiră pe Peter Hedlund treaz, șezând în pat cu soţia 
alături, prezentată ca Leah, lângă el. 

— Realizezi că ai făcut prostie, îi spuse Stephanie. 

— Am fost în situaţii și mai rele. 

— Cu mine la mijloc? 

— Ştii cum să te descurci singură. 

Îi înapoie telefonul. 

— Spune-mi ce știe Larry Begyn. Și nu am timp pentru mai 
multe minciuni. 

O privire înțelegătoare apăru în ochii lui Hedlund, ce părea 
să semnaleze cooperare. 

— Asta nu poate aștepta? întrebă soţia lui. A fost împușcat. 

— Mi-aș dori, dar nu se poate. Și dacă soţul dumneavoastră 
ar fi fost sincer cu mine de la început, nu am fi aici. Dar, la 
urma urmei, el este Păstrătorul secretelor. 


Nu avea chef de mai multe tâmpenii. 

— Femeia care te-a împușcat e moartă. Dar știa despre acel 
jurnal Tallmadge. Am nevoie să îmi spui ce este. 

— Cum a murit? 

— Comportându-se ca o idioată, spuse Luke. 

Hedlund prinse mesajul și ridică o mână în semn de 
conciliere. 

— Bun. Am înţeles ideea. Vă voi spune. 


* 


Zorin strânse parașutele, apoi ieși din costumul de zbor. Pe 
dedesubt avea o haină, pantaloni și o helancă neagră. Trebuia 
să ascundă grămada pentru a nu fi găsită curând și decise că 
undeva în pădure ar fi cel mai bine. Așa că porni printre copaci 
și găsi un loc sub un trunchi căzut. Lăsă în urmă și casca, și 
ochelarii cu vedere nocturnă, din moment ce niciunul dintre 
lucruri nu avea să-i mai fie necesar. Tot ce avea nevoie căra în 
buzunare sau în rucsac. Dacă ar fi fost nevoie de altceva, avea 
să găsească pe drum. La acel moment, transportul era ultima 


grijă de pe lista sa. În cădere observase o serie de cabane la nu 
foarte mare depărtare, toate întunecate în noapte, ceea ce 
putea însemna că erau goale. Dar decise să le verifice oricum și 
porni în direcţia lor. 

Deplasarea noaptea presupunea o multitudine de provocări. 
Fusese învăţat să atingă pământul întâi cu degetele de la 
picioare înainte de a pune călcâiul, fără a deranja ceva pe 
drum. Pașii aveau să fie mici, picioarele ușor înclinate, o mână 
ușor întinsă înainte. Nu scosese arma, dar, în caz de nevoie, 
avea să o ţină strâns la piept, cu degetul pe trăgaci. Ideea era 
să fie conștient și atent, capul mobil ca o mașinărie bine unsă, 
cu regularitate și amănunţit, gata de orice. 

Găsi drumul care mergea în paralel cu malul și îl urmă spre 
est pentru câţiva kilometri, până ajunse la un grup de cabane 
dintr-un luminiș. Un iz ascuţit de sare îi umplu nările. Cel mai 
mult se temea de câini, care să avertizeze pe cineva din 
apropiere de prezenţa lui, dar aerul rece rămase tăcut, deranjat 
doar de sunetele înfundate ale valurilor ce se spărgeau în 
depărtare, pe o plajă nevăzută. După standarde siberiene, 
frigul de aici aducea mai mult a primăvară. 

Numără opt cabane dreptunghiulare, din lemn și cu acoperiș 
în două ape. Toate erau întunecate. Trei aveau vehicule parcate 
într-o parte, unul atrăgându-i atenţia în mod deosebit. O 
camionetă veche. Pierduse contactul cu lumea în mare măsură 
timp de douăzeci și cinci de ani. Multe se schimbaseră la 
mașini față de vremurile când putea să pornească una legând 
firele în mai puţin de un minut. Pornire electrică, computere, 
cipuri de securitate, tehnologie necunoscută pe vremea lui. Dar 
acea camionetă veche putea fi exact ceea ce căuta. 

Se grăbi într-acolo și văzu că portiera era descuiată. O 
deschise cu grijă și întinse mâna sub coloana de direcţie, 
scoțând la iveală cilindrul cheii. În întuneric nu putea vedea 
prea multe, dar nu avea nevoie. Simţul tactil îi era perfect 
funcțional și găsi obișnuitele seturi de trei fire. Smulse 
perechile și le desfăcu, ţinându-le separat. Fiecare reprezenta o 
poziţie diferită a cheii. Una doar pentru lumini, alta pentru 
radio, ultima pereche pornind motorul. Dar care era cea bună? 
Aici interveneau încercarea și eroarea. Găsi cuțitul utilitar pe 
care îl adusese cu el și tăie capetele tuturor celor șase fire. 


Prima pereche pe care o conectă aprinse farurile, pe care le 
opri rapid întrerupând legătura. Următoarea pereche scoase 
scântei la atingere, apoi porni demarorul, care aduse motorul la 
viaţă cu un huruit. Ştia că un contact între cabluri prezenta un 
risc de șoc, unul foarte primejdios, așa că separă cu grijă firele 
și le îndepărtă unele de altele pe cât posibil. Nu avea timp 
pentru a le izola. Trebuia doar să aibă grijă. 

Totul bine până acum. 

Se urcă în camionetă și porni în viteză. 

O privire rapidă la ceas aduse la zi numărătoarea inversă. 

38 de ore rămase. 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI NOUA 

Revoluția Americană s-a încheiat oficial în 1783, dar 
ostilitățile cu Anglia au continuat pentru multe decenii. 
Britanicii au sprijinit pe ascuns agresiunea indienilor de-a 
lungul granițelor Americii, încercând să prevină 
extinderea Vestului. Au interzis câteva exporturi către 
coloniile lor din Indiile de Vest. Când Anglia și Franța au 
pornit la război, Statele Unite și-au proclamat 
neutralitatea, chiar dacă Franța a continuat să ocupe un 
loc important în inimile americanilor datorită sprijinului 
oferit în timpul Revoluției. Dar când Marea Britanie a 
blocat în cele din urmă porturile franțuzesti, Actul 
Embargoului din 1807 a oprit comerţul cu Anglia. Ca 
răspuns, Marina Regală a început să urce pe navele 
americane forțându-i pe marinari să treacă în serviciul ei. 

Atunci a deveni Canada din nou importantă. 

În timpul Revoluţiei, armata continentală invadase 
Canada, ideea fiind aceea de a-i convinge pe canadienii 
vorbitori de franceză să li se alăture în lupta împotriva 
britanicilor. Dar americanii au fost clar înfrânți în 1775 în 
timpul Bătăliei din Quebec. La discuţiile de pace din 1783 
la Paris, negociatorii au încercat în van să obțină cedarea 
întregii provincii Quebec ca pradă de război, căci acel 
efort a dat greș. Dorința Americii de a obține Canada era 
așa de puternică încât, în Articolele Confederaţiei, 
adoptate în 1781, o dispoziție prevedea că partea 
britanică a Canadei putea intra, dacă dorea, în noua 
Uniune automat, fără un vot de la celelalte state. 

Tensiunile au atins într-un final un punct de fierbere în 
1812, când Statele Unite au declarat război Angliei. 
Președintele James Madison și vulturii războiului din 
Congres au insistat că venise timpul de a apăra recent 
obținută independență a țării. Dar votul de a merge la 
război a fost câștigat la limită. Criticii au condamnat 
„Războiul domnului Madison” drept o aventură nesăbuită, 
motivată mai puțin de patriotism și mai degrabă de 
expansionism. 

Și ofensiva a început cu o invazie a Canadei. 

Partidul democratic-republican al lui Madison atrăgea 
mare parte din sprijin din sudul rural, împreună cu 


teritoriile ce se întindeau în sus spre bazinul Mississippi, 
până la Marile Lacuri. Locuitorii frontierelor erau dornici 
să revendice Canada pentru că bănuiau că britanicii de 
acolo dădeau arme triburilor indiene. La acel moment 
oamenii credeau că invazia avea să fie ușoară, că aveau 
să fie bine primiţi de către canadieni, drept niște 
salvatori. Thomas Jefferson presupusese că întreaga 
campanie „0 să fie un simplu marș". 

Dar s-a dovedit a nu fi cazul. 

Forțele americane erau prost echipate și în număr mic 
de luptători, cu mai puțin de 7.000 bărbaţi, majoritatea 
neinstruiți și lipsiţi de disciplină. Au fost conduși de un 
general în vârstă, William Hull, ai cărui subordonați îl 
considerau un imbecil. După o incursiune nereușită peste 
râul Detroit în Canada, Hull a fost păcălit și convins să 
creadă că un vast detașament indian de război se 
îndrepta spre el. Așa că s-a predat cu cele 2.500 de trupe 
în fața unei forțe britanice mult mai mici. Cu războiul 
început de doar câteva luni, întregul teritoriu Michigan a 
căzut în mâinile inamicului. 

Și pentru a doua oară, o invazie în nord a dat greș. 

După 1815, America a abandonat speranța că și 
Canada va deveni parte din Statele Unite. Pacea a dăinuit 
între cele două state vecine. Până în secolul XX, pe o 
lungime de 8.887 de kilometri, Canada și Statele Unite 
împărțeau cea mai lungă graniță demilitarizată din lume. 
Niciuna nu avea vreun gând rău pentru cealaltă. 

Mai puțin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Cu Bătălia Britaniei făcând ravagii la finalul anilor '40, 
posibilitatea ca Hitler să învingă Anglia era mare. Statele 
Unite promiseseră neutralitate, din moment ce atât 
americanii, cât și Congresul nu voiau să se implice în 
război. Dar Roosevelt vedea altfel situaţia. El considera 
că intrarea Americii în bătălie era inevitabilă. Rapoartele 
secrete de la acel moment arătau că un plan pe care și-l 
imaginase Hitler era să îl pună pe Eduard al VIII-lea, care 
abdicase, înapoi pe tronul britanic, pentru a-l manipula 
apoi ca pe o marionetă nazistă. Simpatiile lui Eduard faţă 
de Germania nu erau un secret. Hitler voia și control 
asupra Comunităţii Naţiunilor a Britaniei, Australiei, Noii 


Zeelande, Africii de Sud, Indiei, Canadei și altor colonii 
de pe glob. Deși până în 1931, printr-un act al 
parlamentului, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa 
de Sud și Irlanda erau independente de controlul britanic, 
păstraseră multe legături cu Londra. 

Pentru Statele Unite, obținerea Canadei devenise o 
prioritate, pentru a preveni ca aceasta să devină o zonă 
de pregătire a unui atac german. Plajele ce puteau fi 
folosite pentru debarcări amfibii fuseseră identificate. O 
strategie de preluare preventivă fusese formulată. Un 
document de 94 de pagini contura planuri pentru a opri 
întăririle din străinătate prin preluarea portului din 
Halifax, apoi confiscarea centralelor hidroelectrice de la 
cascada Niagara, în timp ce marina bloca toate porturile 
Canadei din Atlantic și Pacific. Marina avea să preia 
puterea asupra Marilor Lacuri, de asemenea. Armata 
avea să invadeze pe trei fronturi, avansând din Dakota de 
Nord către Winnipeg, mișcându-se din Vermont pentru a 
cuprinde Montreal și Quebec, apoi avansând din nord- 
vest pentru a prelua minele de sare din Ontario. Un 
convoi militar avea să călătorească spre Vancouver și, 
simultan, toate coloniile britanice din Caraibe aveau să 
fie preluate. Scopul era să se revendice Canada, 
pregătind provinciile să devină teritorii și state printr-o 
declarație de pace. 


Stephanie îl ascultă pe Peter Hedlund cu uimire. 

— Societatea a creat planurile de invazie în 1812, spuse 
Hedlund. Am fost însărcinaţi cu misiunea aceea de către James 
Madison. Voia să fie făcută în secret. La acel moment, 
majoritatea membrilor noștri erau veterani ai Războiului 
Revoluționar. Câţiva luptaseră chiar și în campania canadiană 
din 1775. Planul era fezabil, dar armata și marina erau pur și 
simplu incapabile de a-l executa. Chiar nu eram puterea 
militară care credeam că suntem. 

— Asta e istorie antică, spuse Luke. Ce e cu invazia Canadei 
în anii '40? 

— Am pregătit și acel plan, pentru Departamentul de Război, 
în secret. Roosevelt era familiar cu societatea. Câţiva dintre 
consilierii săi cei mai apropiaţi erau membri. li plăcuse faptul 


că menținusem Războiul Revoluționar viu prin urmași. Fusese 
informat despre munca noastră de la Războiul din 1812. Ca și 
Madison, Roosevelt voia să fie pregătit și nu dorea 
Departamentul de Război implicat în crearea planurilor de a 
invada un aliat. Așa că a venit la noi și am făcut o strategie 
funcţională în afara luminii reflectoarelor. 

Devenea nerăbdătoare. 

— Ce este jurnalul Tallmadge? 

Hedlund se foi ușor în pat. Soţia lui se afla pe partea opusă 
lui Stephanie și lui Luke, privirea ei atentă fiind lipsită de 
teamă. Stephanie se întreba cât de multe știa ea deja, din 
moment ce Hedlund nu îi ceruse să plece din cameră. 

Mai devreme, când Hedlund îi explicase Petrovei despre 
Benjamin Tallmadge, recunoscuse numele imediat. Servise în 
armata continentală și condusese ceea ce ajunsese să fie 
cunoscut sub numele de Culper Ring (Reţeaua Culper), o reţea 
de spioni ce operau cu succes în New Yorkul ocupat de 
britanici. În cele din urmă devenise șeful serviciului de 
informaţii al lui George Washington, în esenţă primul maestru 
spion american. După război servise în Congres, iar acum 
Stephanie știa că fusese și un membru fondator al Societăţii 
Cincinnati. 

— Tallmadge a fost în fruntea eforturilor din 1812 de a 
proiecta planurile de invazie canadiană pentru Madison, spuse 
Hedlund. Și-a înregistrat munca într-un jurnal. Este doar unul 
dintre doar cele câteva documente sensibile pe care societatea 
le-a deţinut vreodată, date mai departe prin Păstrătorul de 
secrete. Nimic sinistru, serios. Doar ne-am gândit că e cel mai 
bine să nu fie disponibile pentru documentare publică. 

Și putea înţelege de ce. 

— Acea imagine a unei societăţi inocente de ofițeri militari ar 
fi distrusă dacă publicul ar afla că făceaţi planuri de război. 

Hedlund încuviinţă. 

— Exact. Toată lumea la acel moment a considerat că e cel 
mai bine să ținem asta pentru noi. 

— Asta o să devină o emisiune grozavă pe History Channel 
într-o bună zi, spuse Luke. Dar la telefon, în dormitor, înainte 
să acţionezi ca nebunul de unul singur, i-ai spus unui tip pe 
nume Begyn că „începe din nou”. Ce ai vrut să spui? 

Hedlund zâmbi. 


— Ești un agent bun. Printre altele. Perspicace. 

— Mi-am propus să devin cercetaș până la vară. Doar câteva 
medalii de merit rămase. 

În mod normal nu ar fi tolerat acel sarcasm de Tennessee, 
dar putea înţelege cum se simţea. Petrova era moartă, iar acest 
om evaziv era singura lor pistă. 

— Am avut o problemă cu Brad Charon, spuse Hedlund. Brad 
a fost un tip grozav. Mi-a plăcut de el, dar avea tendinţa de a 
vorbi prea mult. 

— Ceea ce nu e un lucru bun pentru un Păstrător de secrete, 
spuse ea. 

— Deloc. În urmă cu treizeci de ani a avut loc un incident. 
Am aflat că Brad deschisese arhivele noastre secrete unui terțţ. 
Crede-mă când spun asta, nu știu detaliile. Știu doar că s-a 
întâmplat și că Brad a fost eliberat din funcţie. Şi dacă ăsta ar fi 
fost finalul poveștii, totul ar fi fost bine. În schimb, am avut o 
altă breșă. Una care am crezut că a fost uitată. Dar, aparent, nu 
a fost. 

— Şi Begyn? îl întrebă Luke pe Hedlund din nou. 

— El știe tot. 

Nu era suficient. 

— Ce anume să îl întrebăm? 

— E destul de simplu. Întrebaţi-l ce au vrut Părinţii fondatori 
să devină Canada după revoluţie. Ce nume de cod am dat 
planului de invazie de la Războiul din 1812. Și cum și-a numit 
Roosevelt planul invaziei în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Toate trei au purtat aceeași denumire. 

Ea așteptă. 

— A 14-a colonie. 


CAPITOLUL PATRUZECI 
INSULA PRINCE EDWARD 


Zorin avea un ritm foarte bun. 

Era familiarizat cu smartphone-urile și hărţile GPS, chiar și 
cu aplicaţiile de pe telefon care veneau cu indicaţii precise, dar 
tot prefera metodele vechi. Se oprise la un motel de pe mal și 
obținuse o hartă a insulei, care oferea indicaţii către 
Charlottetown. Drumurile erau în beznă totală și puţin 
circulate, drumul către sud-est durând mai puţin de o oră. Era 
grijuliu cu condusul, menţinând limita de viteză și respectând 
toate semnele. Ultimul lucru de care avea nevoie era să se 
amestece vreun poliţist băgăcios. 

Avea o adresă pentru Jamie Kelly și localizase strada pe 
hartă. Din fericire, insula nu îi era străină. Jumătatea estică era 
puternic cultivată și cea mai populată, zonele de coastă fiind 
presărate cu porturi de pescuit nenumărate. Jumătatea vestică 
era ceva mai sălbatică, mai împădurită, mai puţin ocupată. 
Fâșia centrală, îngustă, în care se afla Charlottetown era cea 
mai dezvoltată. Uniunea Canadei se născuse aici, confederaţia 
luând ființă într-o conferinţă faimoasă la 1864. Vizitase Casa 
Province, în centrul Charlottetownului, unde aceasta avusese 
loc. 

Petrecuse trei ani lucrând din Ottawa, apoi din Quebec, fiind 
unul dintre cei treisprezece ofițeri desemnaţi ai Societăţii 
Prieteniei  Sovietico-Canadiene, aparent creată pentru a 
promova bunăvoința reciprocă și schimburile culturale, în 
realitate o acoperire pentru KGB. Furtul secretelor naţionale 
ale Canadei nu fusese niciodată o prioritate pentru sovietici. Ar 
fi fost o sarcină relativ simplă, dată fiind incompetenţa 
serviciilor canadiene de informaţii. Pe vremea sa acea agenţie 
avea mai puţin de un deceniu, un bebeluș în domeniul 
spionajului, de necomparat cu mult mai maturul KGB. Pe 
deasupra, fusese ușor să-i exploateze pe nenumăraţii canadieni 
care urau Statele Unite. Dăduse lovitura de câteva ori, aflând 
despre activităţi ale Americii în Arctic, despre metodele pe care 
Statele Unite și Canada le foloseau pentru a urmări submarine 
sovietice de clasa Taifun și obţinând hărţi subacvatice ale 
fundului mării la nord, de nepreţuit pentru submarinele 
sovietice. Își făcuse treaba cu sârguinţă, locuind acolo singur, 


soţia și fiul său rămânând în Uniunea Sovietică. Spre deosebire 
de alte femei, care își urmau soţii peste hotare, soţia lui nu 
avusese nicio dorinţă de a trăi în Vest. 

Incetini camioneta când intră în districtul istoric al 
Charlottetown. Copaci goliți de iarnă se aliniau de-a lungul 
străzilor. Biserici frapante, arhitectură victoriană și case cu 
șindrilă reflectau moștenirea britanică, dominate acum de 
cafenele la modă și magazine moderne. Locul arăta altfel decât 
la ultima lui vizită, cu atât de mult timp în urmă. Reflectând 
vremurile schimbătoare, gândi el, ceea ce îl făcu brusc să se 
simtă bătrân. 

Multe dintre restaurante rămăseseră deschise, bucurându-se 
de activitatea vioaie de vineri seara. leși de pe bulevardul 
principal și trecu de Great George, hotelul unde stătuse în anii 
'80. Observă că un alt bulevard era numit University, ceea ce 
însemna că era important, dar nu era interesat de colegiu. Doar 
de unul dintre angajaţii săi cu jumătate de normă, iar Jamie 
Kelly locuia în Stratford, un oraș din apropiere, imediat peste 
râul Hillsborough. 

Urmă harta peste un pod lung, trecând de o fâșie întunecată 
și lată de apă ce se întindea drept ca o șosea. Apoi viră către 
sud pe un drum cu două benzi și se îndreptă spre adresă. 
Conducea ca un robot, cu mintea amorţită și corpul reacţionând 
automat la circumstanţe. 

Cartierul pastoral pe care îl găsi avea mai multe case 
victoriene stilate pe loturi împădurite spaţioase. Lumini erau 
aprinse doar la câteva ferestre. Adresa pe care o căuta se afla 
la capătul străzii, o casă pătrată cu două etaje și faţadă din 
cărămidă, cu ferestre rotunde sus și jos. Se orientă și 
determină că era îndreptată spre est, cu râul poate la câteva 
sute de metri în spate, la vest, printre copaci. 

Parcase camioneta pe stradă și observă că luminile erau 
aprinse în casa lui Kelly la ambele etaje. Nicio cutie poștală și 
nimic altceva nu identifica locatarul. Doar un număr al casei. 
Cobori din camionetă și apucă rucsacul, decizând să nu îl lase 
afară nesupravegheat. 

Nu știa dacă îl așteptau necazuri sau nu. 

Dar era pregătit. 


Malone absorbi fiecare detaliu al camionetei ce se opri în 
faţa reședinței lui Jamie Kelly. Cassiopeia stătea lângă el în 
mașina care îi așteptase la aeroportul local când avioanele lor 
franţuzești aterizaseră. Edwin Davis, ţinându-se de cuvânt, se 
ocupase de toate pregătirile de la sol. Fuseseră întârziaţi un pic 
în aer de vremea de deasupra Groenlandei, dar tot ajunseseră 
cu mai bine de jumătate de oră înainte ca avionul lui Zorin să 
treacă peste insulă. 

Controlorii de trafic aerian, lucrând cu Poliția Regală 
Canadiană, urmăriseră avionul cu grijă, observând o abatere de 
la traiectoria de zbor, căci aparatul evitase Nova Scoţia și se 
dusese spre coasta de nord a Insulei Prince Edward. Era 
imposibil de spus dacă Zorin sărise, dar Malone presupusese în 
tot acest timp că acela avea să îi fie traseul. Mai puţine șanse 
de a fi descoperit în acel fel, deși o săritură noaptea dintr-un 
avion de mare viteză necesita toate abilităţile unui luptător 
instruit de spețnaz, plus un pic de noroc. Dacă săritura l-ar fi 
omorât cumva pe Zorin, atunci toate acestea s-ar fi încheiat. 
Dacă nu, fostul agent KGB avea să vină aici. 

Și exact asta se și întâmplase. 

— El e, îi spuse el Cassiopeiei, analizându-l pe Zorin prin 
binoclul cu vedere nocturnă care așteptase în mașină, 
împreună cu două Beretta și cartușe de rezervă. 

Parcaseră pe una dintre aleile de-a lungul străzii, sperând că 
locatarii casei întunecate nu erau acasă. În acest fel era doar o 
mașină neobservată, una printre altele de pe alte alei, nimic 
care să-i dea lui Zorin de bănuit. O deschizătură mică într-un 
geam lăsa aerul rece în interior și ţinea geamurile din a se 
aburi. 

— Şi acum? întrebă ea. 

Malone alunecă în scaun, sprijinindu-și capul de cadrul 
portierei. 

— Aşteptăm. 


* 
Zorin se apropie de ușa din față, luminată de ambele părţi 


din lateral de becurile de după perdele. Prispa avea coloane și 
era acoperită de o extensie ce ieșea din etajul al doilea, cele opt 


ferestre pe trei părţi de deasupra fiind luminate de becurile de 
la interior, răspândind o strălucire de culoarea chihlimbarului 
ars. Ceva ce suna a operă se auzea de dincolo de ușă. 

Ciocăni suficient de tare cât să fie auzit. 

Muzica se opri. 

Auzi foșnetul tălpilor pe o podea dură și sunetul unui zăvor 
tras. Omul care aruncă o privire prin fâșia dreptunghiulară de 
lumină dintre ușă și prag avea în jur de șaizeci și cinci de ani, o 
barbă scurtă, gri, decorându-i bărbia. Ultima oară când văzuse 
chipul acela, în adăpost cu Andropov, avea părul negru. Acum 
era subțire, gri și rar. Fălcile erau nerase cam de două zile, 
încă având un mic spaţiu între cei doi dinţi din faţă, așa cum își 
amintea. 

— Salut, tovarășe, spuse el. 

Rusul care preluase aliasul vestic Jamie Kelly îl analiză cu o 
privire studioasă. 

Apoi un zâmbet înfricoșător apăru pe buzele subţiri ale lui 
Kelly. 

Unul care semnala recunoaștere. 

— Aleksandr Zorin. Te aştept de multă vreme. 


* 


Cassiopeia privi cum Zorin intră în casă și ușa se închise în 
noapte. Se bucura să fie din nou cu Cotton. Aici era locul ei. 
Încă nu avuseseră ocazia să povestească pe îndelete, doar 
schimbul sumar de informaţii din Franţa. Totul se întâmplase 
atât de rapid și nu fuseseră singuri, cu excepţia ultimei 
jumătăţi de oră, aici, în mașină. Așa că nu îi oferise nicio scuză, 
nu ceruse compasiune sau îngăduință, doar admisese din nou 
că greșise, pregătindu-se pentru eventualitatea unei respingeri 
pe care el i-ar fi putut-o arăta cu ușurință. 

Dar nu o făcuse. 

În schimb, îi acceptase mărturisirile cu graţie și își 
recunoscuse propriile greșeli. 

— Se pare că s-a strâns toată gașca, spuse Cotton. 

Ştia exact cu ce aveau de-a face, mulțumită apelului lui 
Cotton către Casa Albă. Ca o vânătoare, se gândise ea. Ca 
aceea de care se bucura odată tatăl ei. De câteva ori o luase cu 
el să privească cum îi dădea căprioarei o dană largă, urmărind, 


dar nu de prea aproape, suficient cât să știe ce ar fi putut face 
animalul, așteptând momentul potrivit pentru a trage. Și deși 
jocul de vânătoare nu era pentru ea, iubise timpul petrecut cu 
tatăl ei. Ea și Cotton o urmăriseră pe această căprioară din 
Siberia, chiar oprind un alt vânător din a o ucide. 

— Presupun că nu o să stăm degeaba aici, spuse ea. 

El zâmbi. 

— Nerăbdătoare ca întotdeauna. 

— Ne-am putea săruta. 

— Ar fi o idee. Dar oricât de tentant ar suna, avem o treabă 
de făcut. 

Întinse mâna spre bancheta din spate și apucă o geantă care 
fusese acolo când urcaseră în mașină. 

— Nu eram sigur ce se va întâmpla, dar am decis să fiu 
pregătit. 

Desfăcu fermoarul și umblă prin ea, scoțând un mic aparat 
electronic, împreună cu un cablu. 

— O să fie nevoie să atașăm microfonul ăsta de una dintre 
ferestre. Ca să pot asculta în interior. Nu e tocmai tehnologie 
de ultimă generaţie, dar ar trebui să-și facă treaba. 

— Presupun că unul dintre noi se va ocupa de atașare? 

— Pare treaba perfectă pentru tine. 

— Şi tu? 

— Eu o să-ţi păzesc spatele. 

Îi aruncă și ea un zâmbet răutăcios. 

— Pun pariu că asta o să faci. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI UNU 

Luke conducea Escape-ul, el și Stephanie părăsind 
Annapolis. Peter Hedlund avea să rămână în spital pentru încă 
vreo două zile. 

— M-am asigurat ca moartea Petrovei rămâne un secret, îi 
spuse el. Poliţia din Maryland a fost de acord să coopereze, 
după ce au intervenit serviciile secrete și au numit securitate 
naţională toată treaba. 

li plăcea să aibă Casa Albă drept aliat. 

— Vor spune public doar că victima este neidentificată. 

Observase că fosta lui șefă era obosită și o putea înţelege. Se 
apropia miezul nopţii și avuseseră o zi lungă. 

— l-am promis lui Franz Strobl că îi returnez mașina într-o 
bucată, spuse ea. Apreciez că nu ai distrus-o. 

— Presupun că mergem să-l vedem pe Larry Begyn? întrebă 
el. 

— Mâine la prima oră. Cred că amândoi avem nevoie de 
somn. Cotton îl are pe Zorin sub control, iar lucrurile sunt într- 
un impas. L-am sunat pe Edwin și i-am spus că niște odihnă 
pare justificată. 

Nu o putea contrazice. 

Telefonul ei vibră. 

Privi ecranul și o auzi spunând: 

— Asta nu o să fie de bine. 

Răspunse la telefon. 

— Mă ignori, spuse Danny Daniels prin difuzor. 

— Șeful personalului tău știe tot. 

— Vreau să aud de la tine. Direct. 

— Nu o să-ţi placă. 

— Nu ai idee cât de tare nu îmi place chiar acum. 

Luke ascultă în timp ce ea îi povesti întâmplările din ultimele 
câteva ore, încheind cu moartea Petrovei și dezvăluirile lui 
Hedlund. Unchiul său le dădu apoi detalii despre Cotton, care 
era în Canada pe urmele lui Zorin. Pentru Luke, orice om care 
putea face o săritură noaptea într-un teritoriu necunoscut dintr- 
un avion de mare viteză merita un mare respect. O făcuse de 
două ori ca soldat, ambele experienţe fiind dificile. 

— Dar avem o nouă problemă, spuse președintele. 

Nu îi plăcea tonul solemn. 

— Moscova a luat-o razna. 


K 


Malone o luă înainte când el și Cassiopeia traversară strada 
întunecată către casa lui Jamie Kelly. Edwin Davis localizase 
adresa și le oferise niște informații dubioase. 

Kelly avea şaizeci și patru de ani și lucrase odată pentru 
Universitatea Georgetown ca asistent al decanului facultății, 
servind universitatea cu distincție din 1993 până în 2005. Se 
mutase apoi în Canada, stabilindu-se pe Insula Prince Edward, 
găsind de lucru cu jumătate de normă la universitatea locală. 
Niciun antecedent penal. Istoricul său de credit era exemplar și 
nu apăruse niciodată pe niciun radar sau listă de urmărire. 
Dacă Kelly era într-adevăr o cârtiță sovietică, aparent era 
extrem de bun la ce făcea, din moment ce nici măcar o urmă de 
suspiciune nu planase asupra lui vreodată. Odată cu încheierea 
Războiului Rece, istoricii aflaseră că KGB se infiltrase în 
aproape toate societăţile din lume. Statele Unite fuseseră 
prioritatea lor numărul unu, așa că nu erau dubii că existaseră 
agenţi acolo. Ocazional, un nume apărea, o identitate era 
descoperită, dar în mare agenţii sovietici veniseră și plecaseră 
nedetectaţi. Puțin din toate acestea mai conta acum, din 
moment ce, în teorie, Rusia și Statele Unite nu mai erau 
inamici. Uneori, totuși, acea amiciţie nu era deloc evidentă, 
vechile obiceiuri murind greu. 

Aerul rece al nopţii îi îngheţă nările și îi uscă gâtul. Atât el, 
cât și Cassiopeia purtau haine din Gore-Tex pe care francezii le 
furnizaseră. Întunericul oferea o acoperire excelentă, căci 
cartierul rural se băgase la culcare pentru noapte și era tăcut. 

Găsiră capătul unui gard viu ce înconjura casa și își croiră 
drum cu grijă pe o alee îngustă, printre tufișuri și zid, către 
lumina de la o fereastră de la parter. Un murmur de voci putea 
fi auzit din interior. Riscă o privire rapidă și îi văzu pe Zorin și 
pe un alt bărbat cu cioc stând într-o sufragerie. Încuviinţă din 
cap și privi cum Cassiopeia găsi dispozitivul de ascultare și 
prinse cu grijă ventuza acestuia de colţul din jos stânga al 
ferestrei. Cablul era deja băgat în receptor. 

Își puse o cască și făcu semn că totul era bine. 

El se retrase. 

Dar rămase atent în caz că apăreau probleme. 


Æ 


Zorin admiră casa lui Kelly, care avea camere dispuse 
simetric pe fiecare parte a holului central. Detaliile din lemn, 
precum rozete pe tavan, cornișe, stucaturi și arcade, păreau 
create cu pricepere și precizie. Decorul era la fel de 
impresionant, cu multe tablouri atârnate pe pereţi și sculpturi 
pe mese. Camera în care stăteau în scaune comode avea o 
fereastră către fața casei și una în lateral. Rucsacul său se afla 
pe podea lângă picioare. Radiatoare și un foc aprins într-o vatră 
veche ofereau o căldură binevenită, iar el prinse un iz fin de 
eucalipt în aerul cald. 

— A trecut ceva vreme, spuse Kelly într-o engleză perfectă. 

Nu îl interesa pălăvrăgeala. 

— De ce m-ai așteptat? 

— Mi-e dor de vremurile trecute. ie ţi-e dor? 

Își spuse că acest om nu era un amator. În schimb, fusese 
adânc plantat cu succes în societatea vestică, ceea ce necesita 
răbdare și pricepere. Dintre cei trei, știuse dintotdeauna că 
acesta avea să fie cea mai mare provocare. 

— Vremurile trecute sunt motivul pentru care mă aflu aici. 

— Am crezut că ești mort, spuse Kelly. Aproape toată lumea 
e dusă. Mă întristează când mă gândesc la ei. Am făcut niște 
lucruri măreţe, Aleksandr. 

— Locuiești aici singur? 

Kelly încuviinţă din cap. 

— Este unicul meu regret. Nu m-am căsătorit niciodată. Prea 
riscant. Au fost multe fete, majoritatea deloc isteţțe sau drăguţe, 
dar dornice. Diversiuni de moment. Însă sunt un pic cam bătrân 
pentru asta acum. Dar tu? Ai găsit pe cineva? 

— Soţia mea a murit, spuse el, ţinând-o pe Anya pentru el. 

— Nu e bine pentru niciunul dintre noi că nu avem pe nimeni. 
Îmi petrec majoritatea timpului citind. 

— De ce locuiești în Canada? 

— Am vizitat acest loc o dată acum mult timp și am decis că 
dacă supraviețuiesc și nu sunt împușcat sau închis, aici voi veni 
să mă pensionez. Înţelegi ce spun, nu? Nu ai de unde să știi 
când sau dacă vor veni după tine. Nu ai de unde să știi cine te-a 
compromis sau te-a dat de gol. Ei doar apar, cu arme și insigne, 


apoi tu dispari. Incredibil, mie asta nu mi s-a întâmplat. Dar 
trebuie să recunosc, să te aud bătând la ușă mai devreme mi-a 
dat fiori prin tot trupul. E un pic cam târziu pentru vizitatori. 

— O duci bine, spuse el, arătând în jur prin camera care 
trăda o anume prosperitate în care trăia. 

Şi ceea ce nu spusese plutea în aer. 

Ca un capitalist. 

— Atunci când Uniunea Sovietică a dispărut, m-am gândit că 
e timpul pentru mine să mă adaptez cu totul Occidentului. 

— Ai fi putut reveni acasă. 

— La ce? Nimic din ce știam nu mai exista. 

Cu asta erau amândoi de acord. 

— Așa că ai devenit inamicul? 

Kelly zâmbi. 

— Aș fi vrut să fie atât de simplu, Aleksandr. Pentru toţi cei 
din jurul meu eram american, așa că am continuat pur și simplu 
să îmi joc rolul. 

— Ai fost trimis să spionezi. 

Kelly ridică din umeri. 

— Asta era misiunea mea iniţială, iar poziţia de la 
universitatea din Washington mi-a oferit acces la mulţi oameni. 
Cunoșteam un asistent al directorului Comitetului Select de 
Informaţii al Senatului, un altul la Rand Corporation, un prieten 
lucra la Institutul Brookings și am avut mulţi colegi în 
Departamentul de Stat. Am fost cârtiţa perfectă, ultima 
persoană pe care ai suspecta-o că ar fi spion. Mi-am făcut 
treaba, până când nu a mai contat. 

Timpul de a trece la subiect. 

— Matul Prostului. L-ai completat? 

— Și dacă da, ai venit să mă ucizi și pe mine? 

Mâna dreaptă a lui Kelly dispăru la spate, sub o cămașă 
scoasă din pantaloni, apoi reapăru ţinând un pistol. 

— Doar nu crezi că aș răspunde la ușă atât de târziu în 
noapte fără armă. Te asigur, tovarășe, nu va fi la fel de simplu 
cu mine precum cu ceilalţi doi. 

Zorin rămase pe loc și încercând să își ordoneze gândurile și 
să evalueze corect situaţia. Asta trebuia să meargă bine. 

— De unde ai știut? 

— Pentru că sunt un ofițer instruit al KGB-ului, exact ca și 
tine, spuse Kelly în rusă. Sunt atent. 


Doar aici, la ora aceasta târzie și în perimetrul acestei casei, 
învăluit în întunericul beznă de afară, putea oricare dintre ei să 
vorbească în limba nativă. Părea locul potrivit, așa că Zorin 
continuă și spuse: 

— Nu am venit aici să te ucid. 

— Atunci? 

— Vreau să termin ce a intenţionat Andropov. Acel plan a 
rămas inactiv pentru mult prea mult timp. 

— Ordinele mele au fost clare. Nu aveam să raportez nimic, 
mai puţin lui Andropov. 

— Ordinele mele indicau că aveai să îmi raportezi mie. 

Kelly râse. 

— Presupun că asta avea să fie în detrimentul tău. 

Atunci realiză. Odată ce ar fi raportat succesul Ţintuirii 
Absolute și al Pionului Înapoi, ar fi fost eliminat. 

Lăsându-i la urmă doar pe Kelly și pe Andropov. 

Cu bombele. 

— Am raportat a doua ucidere, spuse el. Dar nimeni la 
vremea aceea nu mai știa despre ce vorbesc. 

— Pentru că Andropov nu mai era și nu mai conta pentru 
nimeni altcineva. Desigur, tovarășe, poţi vedea că toate acelea 
s-au dus de mult, se auzi vocea lui Kelly plutind în derivă, parcă 
obosită după un turnir cu teorii perimate și idealuri uitate. 
Nimic din ce am știut vreodată tu și cu mine nu mai există. De 
fapt, tot ce a mai rămas am putea fi doar tu și cu mine. Suntem 
probabil ultimii pe planeta asta care mai știu măcar ce 
presupune Matul Prostului. 

— Am așteptat mult timp să mă răzbun pe Occident, spuse el. 
Ne-au distrus și am căutat din greu un mod de răzbunare. Până 
ieri nu am știut că ești în viaţă. Așa că am bătut un drum lung 
pentru a-ţi cere ajutorul. Tu ai metoda, iar eu pot oferi 
mijloacele. Împreună, putem implementa Matul Prostului. 

Kelly asculta, asta era clar. 

Așa că întrebă: 

— Îţi mai amintești ce a spus Andropov în noaptea aceea, la 
final, în adăpost? 

Kelly încuviinţă din cap. 

— Fiecare cuvânt. 

La fel și el. 


— Vreau să știți, camarazi, că ceea ce suntem pe cale 
să realizăm va lovi America direct în nucleul ei. Se cred 
atât de corecti, de perfecti. Dar au slăbiciuni. Eu am 
descoperit două dintre ele, iar împreună, la timpul 
potrivit, vom da Americii o lecţie. Efort minim, efect 
maxim. Asta vrem, și exact asta veți aduce voi. Aceasta va 
fi cea mai importantă operațiune pe care am desfășurat-o. 
Deci, camarazi, trebuie să fim pregătiți pentru când va 
veni momentul. 


— Acel moment a venit, spuse el. Nu știu tot, dar știu 
suficient. 

Kelly rămase tăcut, dar cobori arma. 

Un gest de încredere? 

— Realizezi că s-ar putea să nu mai fie posibil, spuse Kelly. 

Își controlă optimismul, dar zise clar: 

— Eu sunt dispus să risc. Tu ești? 


* 


Cassiopeia ascultase cu atenţie, observând trecerea de la 
engleză la rusă. Tonul celor doi se schimbase, de asemenea, de 
la precaut la conspirativ. Riscase să arunce o privire și îl văzuse 
pe Kelly coborând arma pe care o îndreptase către Zorin. 
Realiză acum că Cotton îi atribuise ei datoria de a asculta 
tocmai în eventualitatea în care cei doi ar fi vorbit în rusă. 

Era mereu prevăzător. 

Acesta era un alt lucru pe care îl iubea la el. 

— Sunt gata de mai bine de douăzeci de ani, spuse Kelly. Mi- 
am făcut datoria. 

— Atunci, tovarășe, spune-mi ce trebuie să știu. 


* 


Malone o supraveghea pe Cassiopeia între tufele de lângă 
casă și celelalte de pe stradă. Stătea pe pajiștea din faţă. 
Aburul respirației îi plutea în faţă în aerul rece. Zorin cu 
siguranţă nu se aștepta să fie urmărit și cu siguranţă nu de 
același agent american pe care îl văzuse ultima oară prins cu 
cătușe de o ţeavă de fier în subsolul său. Drumul lor către 


această casă canadiană luase două cursuri complet diferite. 
Cinci dispozitive nucleare de mărimea unei serviete se 
ascundeau undeva pe sol american? Nu își putea imagina cum 
un asemenea lucru putuse să scape nedetectat, dar din păcate 
securitatea la graniță în anii 1980 și 1990 nici nu se putea 
compara cu cea din ziua de azi. Guvernele nu urmăreau 
lucrurile cu intensitatea cu care războiul împotriva terorismului 
le învățase că e necesar. Raportase tot ce știuse la Casa Albă și 
presupunea că lucrurile continuau să se desfășoare sub 
privirile lui Stephanie. Despre ruta cea mai rapidă către acele 
focoase ascunse putea afla doar urmărindu-i pe cei doi din casa 
lui Jamie Kelly. 

Își verifică ceasul. 

Ziua de vineri venise și se dusese. 

Era acum sâmbătă dimineaţa devreme. Ora Canadei. 

Auzi un zgomot și se întoarse să vadă o mașină venind pe 
strada întunecată. Niciun far nu lumina. Asta nu era niciodată 
un lucru bun. El era ascuns în spatele unui stejar robust, a 
cărui circumferință îi indica vârsta. Terenul chiar în spatele lui 
cobora ușor de la casă către râu, printre pâlcuri de copaci ici, 
colo. 

Mașina se opri imediat lângă aleea din faţă, exact în spatele 
camionetei lui Zorin. 

Patru siluete întunecate ieșiră. 

Fiecare căra o pușcă automată cu ţeavă scurtă. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI DOI 
WASHINGTON, D.C. 


Stephanie o luă înainte spre Biroul Oval, cu Luke pe urmele 
ei. Danny le spusese să vină direct aici de la Annapolis. Somnul 
mai putea aștepta. În interior îi așteptau președintele și șeful 
personalului, împreună cu un alt vizitator. 

Nikolai Osin. 

— Închide ușa, îi spuse Danny lui Luke. 

Ea observă că biroul se schimbase, pereţii erau goi ici, colo, 
nenumăratele fotografii și suveniruri cu care Danny decorase 
camera peste tot dispăruseră. În treizeci și șapte de ore timpul 
său în spatele Biroului Deciziilor avea să expire și un nou 
președinte avea să preia puterea, urmând să decoreze Biroul 
Oval după propriul gust. 

— Cam deprimant, nu-i așa? spuse Danny, care observase că 
ea analiza camera. 

— E ceea ce face această ţară grozavă, spuse ea. 

Alte naţiuni se chinuiau cu tranziţia puterii, dar aici avea loc 
fără probleme. Iniţial, Constituţia prevedea ca președintele să 
fie ales în noiembrie și să își înceapă mandatul la 4 martie anul 
următor. In cele din urmă, acele patru luni se dovediseră a fi o 
problemă. Șapte state se separaseră în timpul dintre plecarea 
lui Buchanan și venirea lui Lincoln. Marea Criză Economică se 
agravase în timp ce Roosevelt aștepta să preia controlul de la 
Hoover. Un președinte lame duck”, în mod corect sau greșit, 
ajunsese să fie perceput ca nimic mai mult decât un lider de 
formă, opinia sa fiind irelevantă, în timp ce noul președinte 
suferea de a nu fi fost încă împuternicit legal să facă nimic. 

Amendamentul 20 schimbase această regulă, punând capăt 
mandatului unui președinte exact la prânz pe 20 ianuarie. 
Congresul votase legi prin care i se asigurau următorului 
președinte o echipă completă de tranziţie, acces la toate 
serviciile guvernului, instruire pentru personalul nou și fonduri 
pentru a se ocupa de orice și care acopereau toate costurile. Ea 
știa ce avea să se întâmple la 12:01 p.m., duminică, imediat 
după ce președintele Warner Scott Fox depunea jurământul. 
Fișiere și înregistrări care nu fuseseră încă securizate aveau să 


12 Poreclă folosită pentru un președinte american ce urmează să își încheie 
mandatul. (n.red.) 


fie imediat șterse. Coduri de acces și parole urmau să fie 
schimbate. Noi fețe aveau să intre buluc în Casa Albă și să își 
preia îndatoririle. Chiar și arhivele cu discursurile, declaraţiile 
de presă, anunţurile și videourile din ultimii opt ani ai 
administraţiei Daniels aveau să dispară de pe webiste-ul oficial 
al Casei Albe. Până la 12:05 tranziţia avea să fie completă, fără 
ca guvernul să irosească vreun moment. 

— Asta e treaba cu noi, spuse Danny. Atât de civilizaţi. Dar 
tot e al naibii de deprimant. Și le-am zis oamenilor mei, fără 
farse. 

Devenise o rutină ca vechea echipă să plaseze câteva 
surprize pentru cea nouă. Cea mai faimoasă fusese atunci când 
oamenii lui Clinton scoseseră clapa W din tastaturi înainte ca 
tânărul George Bush să depună jurământul. 

Se așeză pe o canapea cu Luke, faţă în faţă cu Osin și Edwin 
Davis. Danny se afla într-un balansoar de Tennessee cu spătar 
înalt. De câte ori fusese aici? De prea multe ori pentru a 
număra. Câte crize? Mai multe decât ar fi trebuit. 

Iar asta putea fi ultima. 

— Realizezi că nu mai am autorizaţie de securitate, spuse ea. 
Sunt oficial un civil. 

— Şi Edwin caută un loc de muncă, Osin e posibil să fie ucis, 
Luke, care stă acolo, trebuie să se ducă luni să lucreze pentru 
altcineva, iar eu sunt lame duck. Cu toţii avem problemele 
noastre. 

Prinsese ideea și zise: 

— Ce se întâmplă, Nikolai? 

— Există o diviziune în guvernul meu. E acolo de ceva timp, 
dar ce se întâmplă în acest moment pare să fi accelerat 
lucrurile. 

Ea ascultă cu atenţie în timp ce el îi dezvăluia cum fusese 
însărcinat să implice Statele Unite în căutarea arhivistului 
Vadim Belcenko. Ordinul venise direct de la Kremlin. 

— S-a crezut că, implicându-vă, va fi o dovadă clară că nu 
avem nimic de-a face cu ce ar putea întreprinde Zorin. Oamenii 
care au dat acel ordin voiau ca America să știe că asta nu avea 
nimic de-a face cu Rusia. Cel mai probabil, ce caută Zorin nici 
nu mai există, așa că au presupus că nu e nimic rău În a vă 
implica în această problemă. L-aţi găsi pe Belcenko, l-aţi oprit 
pe Zorin, toate la cererea noastră. 


— Un mod de a ne arăta că putem avea încredere în voi? 
întrebă Luke. 

Osin încuviinţă. 

— Exact. Dar mai este o grupare în guvern care nu a fost de 
acord cu acest curs. 

— Problema este că ceea ce urmărește Zorin, la naiba, ar 
putea să fie încă pe undeva, spuse Danny. 

— Şi acea grupare vrea să pună mâna pe ce ar mai putea fi 
acolo, spuse Osin. 

Mai devreme, în mașină, Osin îi spusese o parte din asta. Şi 
Edwin fusese martor la cele două convorbiri telefonice care 
avuseseră loc de atunci. Asta putea înţelege, să nu vrea să 
spună ceva printr-o linie de telefonie deschisă. Dar aici, în unul 
dintre cele mai sigure locuri de pe pământ, trebuia să afle. Așa 
că privi către Osin și întrebă: 

— Spune-mi exact ce anume e încă pe undeva. 

— Cinci dispozitive nucleare portabile, plantate de KGB în 
anii '80. Partea finală a unei operaţiuni numite Matul Prostului. 
Care ar putea fi încă funcţionale. 

Nimic din toate astea nu suna bine. 

— Acea grupare din guvernul meu, spuse Osin. Gruparea 
principală controlează mare parte din SVR și înaltul 
comandament militar. Nu sunt progresivi sau comuniști, ci ceva 
mai rău. Nu le pasă de nimic altceva în afară de propriile 
scopuri. Trăiesc bine în noua Rusie. Odată ce au aflat de Matul 
Prostului și de faptul că ar putea fi încă activ, au ordonat ca 
acei doi agenţi ai tăi să dispară. Apoi au ordonat ca avionul lui 
Zorin să fie pus la pământ. Dar domnul Malone al tău a 
intervenit la timp și i-a permis lui Zorin să scape. 

— Cotton și Cassiopeia sunt acum pe insula Prince Edward, 
spuse Danny. Se ocupă de Zorin. Le-am spus să-l urmărească. 
Să stea la distanţă, dar să vadă încotro se îndreaptă. Am 
verificat, vechiul agent KGB pe care îl caută Zorin locuiește 
acolo. Un spion inactiv al naibii, care a muncit chiar aici, în 
orașul ăsta, ani întregi, nedetectat. 

— Problema, spuse Osin, este că cei care sunt partea mea în 
acest conflict intern nu mai controlează lucrurile. Ceilalţi au 
preluat controlul și e greu de prevăzut ce ar urma să facă. 
Consideră că ar fi un avantaj pentru ei ceea ce face Zorin, într- 
un mod pervers. 


— Ce anume mai exact este Matul Prostului? întrebă ea. 

— Sincer nu știu. Dar orice ar fi, e suficient să atragă o mai 
mare atenţie. 

— Treaba rea este că se pare că nu mai au nevoie de Zorin, 
ordinul de ucidere face asta clar, spuse Danny. Asta înseamnă 
că ei cred că știu suficient. Dar noi avem nevoie de el. 

— S-ar putea ca acest om Kelly să fie cheia, zise Osin. 
Probabil că doar el știe locaţia bombelor. Până acum, nu am 
niciun indiciu cum că Moscova ar avea acea informaţie. 

— Cât de gravă e diviziunea din cadrul guvernului? întrebă 
ea. 

— Suficient de gravă cât să încalc un ordin direct și să vă 
spun totul. Este o nebunie completă și totală. Ce cred ei că pot 
obţine ţinând toate astea secret, nu am nicio idee. 

— Zorin aparent știe, spuse Luke. S-a fixat pe asta cu un 
motiv. Omul ăla are un plan. A trimis-o pe Petrova aici cu un 
scop anume. Zorin știe mult mai multe decât cred ei că știe. 

Osin părea să fie de acord. 

— Păcat că Petrova a fost ucisă. Aveţi un plan alternativ de a 
descoperi ce anume căuta? 

Deși acest bărbat părea deschis și sincer, treizeci de ani în 
serviciile de informaţii o învăţaseră să nu-și dea drumul la gură. 
Crezi, dar verifică. Acesta fusese mottoul lui Reagan și nu îl 
dezaproba. Şi observase că nimeni altcineva nu mai menţionase 
jurnalul Tallmadge. 

— Înainte să ajungeţi, spuse Edwin, domnul Osin m-a 
informat că agenţi SVR de aici și din Canada au fost puși în 
alertă maximă. 

— Intenţionează să îl oprească pe Zorin, spuse Osin. Apoi, eu 
cred că îl vor lua pentru ei pe Kelly, împreună cu orice ar fi de 
găsit. Asta înseamnă că toată lumea e în pericol. 

Mintea ei se duse către Canada. 

— I s-a spus lui Cotton? 

— Am încercat, spuse Edwin. Dar am dat doar de căsuţa 
vocală la telefonul lui. 

Un gând îi fulgeră prin creier. 

Era de bine sau de rău? 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI TREI 
Malone analiză situaţia și înțelese că era necesară 
intervenţia imediată. Fără întârziere. Fără grijă. Să facă ceva. 
Acum. 
Apucă arma, tinti către geamul sub care Cassiopeia se afla 
între tufe și trase un glonţ, asigurându-se că avea traiectoria în 
sus, astfel încât, odată pătruns în casă, să ajungă în tavan. 


* 


Zorin reacţionă la zgomotul sticlei sparte aruncându-se din 
scaun la pământ și acoperindu-și instinctiv capul. Văzu că și 
Kelly făcuse la fel, ambii bărbaţi fiind evident surprinși. Fusese 
păcălit de calmul și liniștea de dinainte. La urma urmei, în 
drumul spre casă nu văzuse ori simţise nimic ieșit din comun. 

Și totuși erau atacați. 


* 


Cassiopeia băgă microfonul și receptorul în buzunar și apucă 
arma. Împușcătura, apoi fereastra spărgându-se o luaseră pe 
nepregătite. Se culcă la pământ și privi printre tufe, văzându-l 
pe Cotton lipit de un stejar gros și patru umbre apropiindu-se 
de casă, apoi împrăștiindu-se în mai multe direcţii, fiecare cu o 
armă. Presupuse că prima împușcătură fusese modul lui Cotton 
de a-i avertiza și pe ea, și pe Zorin. 

Dar cine erau noii jucători? 

Momentan nu era timp pentru a afla. 

Faptul că Cotton nu o strigase însemna că voia ca prezenţa ei 
să rămână secret, din moment ce împușcătura lui anunţase clar 
atacatorii că ceva se afla în calea lor. 

Impușcături de arme automate răsunară în noapte. 

Gloanţele loviră copacul unde se afla Cotton. Din fericire 
trunchiul gros părea la fel de dur ca o vestă antiglont. Dar nu 
avea de gând să stea degeaba și să îl lase să încaseze toate 
focurile. Ochii ei ageri analizară cele patru umbre, mișcându-se 
la treizeci de metri depărtare. 

Crengi goale deasupra lor se mișcară în vânt. 

Două umbre ieșiră în câmp deschis, îndreptându-se către alţi 
copaci pentru a-i folosi ca acoperire. 


Era timpul să intre în această luptă. 


Æx 


Malone spera că glonțul său înspre casă funcționase. Cel 
puţin Zorin și Kelly știau acum că ceva se întâmpla afară, ceva 
ce îi implica în mod sigur. Dușmanul dușmanului său îi era 
prieten. Sau cel puţin spera că așa era cazul. Indiferent de asta, 
nu mai erau ţinte sigure. Cineva din stânga lui trăgea înspre el, 
cu siguranţă pentru a-l ţine în loc, în timp ce unul sau mai mulţi 
lucrau în spatele său. Din păcate, nu avea cum să arunce o 
privire ca să vadă ce se întâmpla. 

Dar distrugerea ferestrei o alertase și pe Cassiopeia. 

Care acum începu să tragă dintre tufe. 


x 


Zorin făcu semn că el și Kelly ar fi trebuit să fugă din 
sufragerie aplecaţi la podea. 

Rămâi la pământ, i se citi pe buze. 

Se târâră pe burtă către o arcadă deschisă ce ducea direct în 
holul de la intrare. Mai multe împușcături se auziră de afară, 
dar niciunul dintre gloanţe nu ajunsese în interior. Auzi atât foc 
automat, cât și focuri disparate. 

Doi trăgători diferiți? 

Trăgând unii în alţii? 


Æx 


Malone văzu una dintre umbre aplecându-se pe spate, apoi 
căzând la pământ ca și cum articulațiile i-ar fi dispărut. 

Un punct pentru Cassiopeia. 

Tot timpul putea vedea bine în întuneric. Oportunitatea pe 
care ea o crease îi permise să vadă că doi dintre trăgători 
flancaseră pe dreapta, în timp ce unul se ducea la stânga, către 
ușa de la intrare. 

Optă pentru cei doi din dreapta sa. 

Apoi umbra de la stânga sa pulveriză un val de gloanţe spre 
tufele în care se ascundea Cassiopeia. 


x 


Zorin se rostogoli în holul de la intrare imediat ce gloanțele 
loviră zidul exterior. Şindrila nu oferea multă rezistență 
împotriva gloanțelor puternice și multe reușiseră să ajungă în 
interior, spărgând mai multă sticlă, sfâșiind material textil, 
intrând în rigips. 

Una dintre lămpi explodă într-o ploaie de scântei. 

Iși acoperi capul din nou. 

Kelly stătea culcat în spatele unui perete ce susținea o 
arcadă de deasupra. Deși situaţia era periculoasă, Zorin era în 
elementul său, extrem de conștient de orice sunet sau mișcare. 
Mintea sa analiză opţiunile în timp ce își băgă mâna în rucsac și 
scoase arma. 

— Încă o am pe a mea, îi spuse Kelly. 

Cineva lovi cu piciorul ușa de la intrare. 

Ridică privirea alarmat, apoi sări în picioare și se postă în 
cadrul ușii. Aceasta se deschise într-o explozie de frânturi de 
lemn, cu închizătoarea smulsă din carcasă. Un bărbat îmbrăcat 
într-un costum negru intră în grabă și lumină parţial intrarea, 
cu ambele mâini strânse pe o pușcă automată. Zorin își flexă 
umerii și se răsuci din talie, lovindu-l pe bărbat cu braţul drept 
în față. Respirația acestuia explodă și intrusul se aplecă în faţă, 
cu mâinile încleștate pe armă, dar cu braţele zbătându-se 
pentru echilibru. Un genunchi în mandibulă îl trimise pe bărbat 
în perete, unde corpul alunecă în jos ca dansul unei marionete 
înainte de a se izbi de podeaua dură din lemn. Adrenalina 
curgea prin Zorin și îi crease un nod un stomac. Nu mai făcuse 
asta de mult timp. Capul intrusului atârna nemișcat, cu gura 
deschisă, respirând cu suflări scurte, rapide. Trebuia să știe 
cine sunt acești oameni. Se aplecă și își trase prada departe de 
ușa de la intrare, cu arma înfiptă în gâtul bărbatului. 

— Cine te-a trimis? întrebă el. 

Nicio urmă de frică nu se citea în ochii bărbatului, dar faţa i 
se contorsionă într-o furie neajutorată. 

Kelly preluase o poziţie lângă ușă, cu arma pregătită, așa 
cum învăţaseră la instrucție. Se bucurau să constate că timpul 
nu le alterase niciun instinct. 

— Cine? întrebă el din nou, smucindu-l pe bărbat în poziţie 
verticală. 


— Du-te naibii, trădătorule. 

Îl cuprinse furia. 

Trădător? El? Niciodată. 

Apăsă trăgaciul și trimise un glonţ direct prin mandibula 
bărbatului, craniul explodându-i într-o ploaie stacojie. 

Primise răspunsul. 

Acești oameni erau agenţi. 

Probabil SVR. 

Dar cine trăgea în ei? 


x 


Cassiopeia anticipase ce avea să se întâmple odată ce 
prezența ei devenea cunoscută și părăsise poziția dintre tufe, 
imediat după ce-l doborâse pe unul dintre trăgători. Bună 
treabă. O explozie de focuri izbucni de la una dintre umbre, 
toate gloanțele fiind îndreptate spre poziția ei anterioară. Era 
acum în spatele casei, ghemuită, așteptând o oportunitate de a- 
l ajuta pe Cotton, care rămăsese în câmp deschis și vulnerabil. 
Focul în direcția ei se oprise și întrezări o umbră dispărând 
către ușa de la intrare. 

Asta avea să fie problema lui Zorin. 

A ei era să se ocupe de cei doi care își îndreptaseră atenţia 
către Cotton. 


x 


_ Malone fugi către stânga și decise să flancheze și el. 
Intunericul era și dușman, și aliat, dar oponenții săi aveau arme 
ce scuipau gloanţe cu sutele. El avea o Beretta cu un cartuș 
plin, dar dacă nu își folosea mintea, nu se compara cu puterea 
lor de foc. 

Se ascunse în spatele unui brad fusiform, cu urechile 
chinuindu-se să prindă sunete și cu ochii urmărind fiecare 
mișcare, orice ar fi putut să le dea de gol poziţiile. Își ţintui 
privirea pe oameni și urechile pe tufele din care ar fi trebuit să 
iasă Cassiopeia. Spera că ea anticipase și ieșise naibii de acolo. 
Era isteață și capabilă și nu ar fi făcut niciodată o astfel de 
greșeală de începător. Deci trebuia să presupună că era undeva 
în spatele casei. Una dintre umbre se grăbise către ușa de la 


intrare și auzise lemnul deschis forțat, apoi un singur glonţ din 
interior, ceea ce putea însemna că ori Zorin, ori Kelly reușiseră 
o lovitură. 

Merse în jurul copacului, menţinând trunchiul între el și locul 
unde credea că se putea afla pericolul. Se făcuse o liniște de 
mormânt, ceea ce nu era neapărat un lucru bun. Câteva lumini 
apăruseră la ferestrele celorlalte case de pe stradă și se întrebă 
dacă poliţia fusese chemată. 

Una din umbre ieși la iveală la nouă metri distanţă, în spatele 
unui alt copac. 

Un punct luminos apăru în timp ce gloanţe zburară în 
direcţia sa. 

Își lipi trupul de trunchiul gros, numără până la trei, apoi se 
răsuci și trase de două ori, doborându-l pe trăgător. 

— Lasă arma la pământ, spuse o voce de bărbat din spatele 
lui. 

Rămase nemișcat. 

— Nu o să repet. Arma la pământ. 

Nu avea de ales, așa că dădu drumul armei, care căzu în 
iarbă. Se întoarse să îl vadă pe al patrulea trăgător, cu pușca 
ridicată și îndreptată spre el. 


x 


Zorin auzi mai multe împușcături de afară, aceeași secvență 
de foc rapid, apoi gloanțe disparate. 

— Trebuie să plecăm, îi spuse lui Kelly. 

— Trebuie să mă duc la etaj pentru un moment. Acolo sunt 
lucrurile de care vom avea nevoie. 

Încuviință din cap și Kelly porni în grabă. 

Pentru prima dată în mult timp era confuz. Nimeni nu ar fi 
trebuit să știe că se afla aici. Doar Belcenko l-ar fi putut trăda și 
se îndoia că era cazul. Şi cui? Belcenko ura noua Rusie la fel de 
tare ca el și nu fusese niciun indiciu cum că Moscova era 
conștientă de ce făcea el. Doar americanul Malone fusese o 
problemă, care ridicase semne de întrebare, dar era cu 
siguranţă mort de mult. 

Deci cine era afară? 

Rămase cu ochii pe ușa de la intrare, acum deschisă, gata să 
tragă în orice mișca. Kelly reapăru pe scări și se grăbi jos, 


ţinând într-o mână o geantă mică de călătorie. Ca orice bun 
agent, se pregătise pentru o urgenţă. La fel ca și el, cu rucsacul 
lui. 

— Bani, pașaport, cartușe de rezervă, șopti Kelly. Și câteva 
alte lucruri de care o să avem nevoie. 

— Unde mergem? 

— Să încheiem Matul Prostului. 


* 


Cassiopeia realiză că Cotton rămăsese vulnerabil. Auzise mai 
multe trageri, în special cele două gloanţe disparate. Apoi auzi 
o voce care nu era a lui Cotton ordonând ca o armă să fie pusă 
la pământ. Se folosi de acel moment pentru a porni înapoi în 
jurul casei și pentru a urmări linia gardului viu până la locul în 
care stăteau cele două umbre, una cu faţa spre ea, cealaltă cu 
spatele în direcţia ei. Rămase jos și înaintă cu arma în faţă, 
menținându-și pașii ușori. O adiere revigorantă, care scutură 
crengile de deasupra, îi acoperi pașii și o ajută să se apropie. 

— Pentru cine lucrezi? spuse vocea. 

— Aș putea să te întreb același lucru. 

Cotton răspunsese. 

Se auzi mai tare, ceea ce însemna că el era cel cu faţa spre 
ea. 

— Realizezi că ești probabil singur aici, spuse Cotton. 

— La fel ești și tu. 

— Atunci hai să ne dăm seama de ce suntem amândoi aici. 
Am putea afla fiecare câte ceva. 

Cotton o putea vedea cu siguranţă, așa că trăgea de timp. 
Bun. Ţine-o tot așa. Câţiva metri încă. 

— Zorin e în casa aia. Spuse Cotton. 

— Nu o să ajungă departe. 


Malone o putea vedea pe Cassiopeia apropiindu-se de 
bărbatul ce se afla la trei metri distanţă. Incerca din greu să îi 
câștige timp. 


— Ştiu de ce voi, băieţi, sunteţi pe urmele lui Zorin, spuse el. 
Și dacă eu știu, ghici cine altcineva mai știe? Oamenii din 
Washington sunt băgaţi cu totul în toată treaba asta. 

— Odată ce Zorin e mort, nu va conta ce știi tu. 

Un motor de mașină porni deodată. 

Sunetul venea dinspre extrema stângă a casei lui Kelly. 

Apoi o pereche de faruri luminară strada și dispărură în mare 
viteză. Umbra cu pușca se răsuci către stânga și trimise o 
rundă de gloanţe în direcţia mașinii, cu siguranţă sperând să 
lovească măcar din întâmplare ţinta. 


* 


Cassiopeia ridică arma și trase în bărbatul ce ţintea către 
mașina în mers, doborându-l la pământ. 

Focul de armă se opri. 

Liniștea reveni. 

— Speram că încă mai respiri, spuse Cotton. 

Ea lăsă în jos arma. 

— Parcă se presupunea că tu îmi păzești mie spatele. 

El începu să fugă către vehiculul lor parcat. 

— Oricât de plăcută ar fi perspectiva aceea, trebuie să 
mergem după mașina aia. Presupun că Zorin și Kelly sunt în ea. 

Şi ea era de acord. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI PATRU 

Stephanie rămăsese singură cu Danny Daniels în Biroul Oval. 
Osin plecase cu promisiunea că discuţia lor nu avusese loc 
niciodată. Edwin Davis se retrăsese în biroul său, iar Luke se 
îndreptase către apartamentul său pentru a dormi un pic. 
Miezul nopţii trecuse, ceea ce însemna că Danny se afla acum 
în ultima sa zi ca președinte al Statelor Unite. 

— Aproape s-a terminat, îi spuse ea. 

Danny se legănă în scaun, tăcut, neobișnuit de posomorât. 

— Nu vreau să plec. 

Ea zâmbi. 

— Cine vrea? 

— Mulţi au ajuns atât de departe fără să aibă habar ce 
făceau. Așa că au fost nerăbdători să se termine. Mie mi-a 
plăcut munca asta. 

— Ai fost un președinte bun. Istoria va fi blândă. 

Și vorbise serios. 

— Cum e să fii șomeră? spuse el. O să mă alătur ţie foarte 
curând. 

— Nu e tocmai cum mi-am imaginat că o să ies din sistem. 

— Nici eu, dar știi că nu am putut interveni. Pe lângă asta, ce 
bine ar fi făcut? Billet s-a dus. Băieţii ăia cred că știu mai multe 
ca tine sau ca mine sau ca oricine altcineva. Amintește-ţi, Fox a 
fost guvernator. 

Prinse sarcasmul. Noul președinte venea direct din casa unui 
guvernator cu ceva experienţă administrativă, dar cu aproape 
niciun pic de expunere internaţională. Își construise campania 
pe o platformă de semi-izolaționism, simțind că ţara se săturase 
să facă pe polițistul întregii lumi. Câștigase cu o majoritate 
solidă votul de popularitate și cu o diferenţă și mai mare în 
colegiul electoral, ceea ce o făcuse pe Stephanie să se întrebe 
dacă opinia publică era în schimbare într-adevăr. Să crezi că 
America putea exista independent de ceea ce se întâmpla pe 
glob, indiferent de cât de îndepărtate sau izolate păreau 
lucrurile, era la limita idioţeniei. 

Acele zile trecuseră. 

— Îţi iei privirea de la cineva pentru mai mult de un minut, îi 
spuse Danny, și te înjunghie pe la spate. Orientul Mijlociu, Asia, 
China, acum Rusia. Toţi scot capetele alea urâte. Și aliaţii 


noștri? La naiba, de cele mai multe ori sunt mai răi ca 
dușmanii. Dă-mi, du-mă, cumpără-mi, adu-mi. Asta e tot ce vor. 

Stephanie zâmbi, amintindu-și de prima dată când îl auzise 
spunând acea frază. Cu ani în urmă, în timpul unei bătălii, una 
dintre primele pe care le duseseră, înainte ca amândoi să 
realizeze ce simțeau unul pentru celălalt. 

— Unde e Pauline? întrebă ea. 

— Plecată. Dar va reveni luni pentru jurământul de pe 
Capitol Hill. Ultima noastră apariţie publică împreună ca soţ și 
soţie. 

Auzi sentimentul eșecului în vocea lui. 

— Totul la etaj a fost împachetat și trimis înapoi în 
Tennessee. Pauline a plecat acum câteva zile, se presupune că 
pentru a se ocupa de mutare. E nerăbdătoare să își înceapă 
noua viaţă și, trebuie să spun, eram dornic să o văd plecată. E 
timpul să trecem peste. 

— Când veţi divorța? 

— În câteva luni. Odată ce-o să doară pe toată lumea-n fund 
de mine sau de ea. Frumos și în liniște. Așa cum a făcut Al 
Gore. Rahaturi se mai întâmplă, iar oamenii înţeleg. Nimănui 
nu-i pasă de vreun fost vicepreședinte sau președinte. 

Îi înţelegea remușcările. Cu decenii în urmă propriul ei 
mariaj se destrămase până în punctul în care ea și Lars trăiseră 
separat timp de ani întregi. Ar fi continuat așa până în prezent 
dacă nu s-ar fi spânzurat de acel pod din Franţa. În cele din 
urmă, cu ajutorul lui Cotton și al Cassiopeiei, ajunsese să 
înţeleagă de ce se întâmplase asta, dar finalul tot îi aducea o 
mare tristeţe în inimă. 

— Nu ar trebui să dormi? îi spuse ea. 

— Sunt o pasăre de noapte. Ştii asta. Și n-am dormit niciun 
pic în ultima lună și ceva. Nu îmi place direcţia în care se 
îndreaptă ţara asta. E înspăimântător. Şi mă întreb dacă e vina 
mea. 

— Pentru că ai făcut o treabă bună protejând pe toată lumea? 

— Am făcut să pară prea ușor. 

Ceea ce ea știa că nu era adevărat. Noul președinte părea a 
fi la polul opus faţă de Danny. Dar asta era politica americană. 
Pendulul său se legăna cu o regularitate previzibilă ca și cum 
ţării îi plăcea să încerce continuu lucruri noi, și totuși se 
plângea constant că totul rămânea la fel. Nu exista niciun mod 


de a mulțumi masele și se întreba de ce ar face cineva asta 
vreodată. Dar Danny nu doar că încercase, ci și reușise. 

— Ţi-ai făcut treaba, spuse ea. Și ai ţinut ţara asta în 
siguranţă, fără a încălca drepturile civile. 

— Am avut parte de câteva provocări, nu-i așa? 

Ea îi zâmbi. 

— Ştii doar că poţi fi încă de folos, nu? Viaţa ta nu s-a 
încheiat. 

El clătină din cap. 

— Succesorul meu e un începător. 

— În treizeci de ore va fi președintele Statelor Unite. 

— Nu a avut niciodată de-a face cu așa ceva. Şi oamenii pe 
care îi angajează nu-s cei mai străluciți. Și asta mă sperie. 

— Nu e problema noastră, spuse ea. 

— Urăsc că ți s-a întâmplat ţie asta, spuse el. Nu te-aș fi 
implicat vreodată dacă aș fi știut că te vor concedia. 

Suna ca și cum vorbea serios. 

— Nu ai fost altfel decât sincer din ziua în care ne-am 
întâlnit, spuse ea. Şi hai să clarificăm o treabă. Eu fac numai ce 
vreau să fac, iar tu știi asta. Eu am ales mișcările pe care le-am 
făcut, așa că plătesc preţul. 

El zâmbi în timp ce continuă să se legene. 

— Mustangul lui Luke e distrus complet? întrebă el. 

— Doar piese de schimb acum. 

— lubea mașina aia. 

Stephanie se întrebă cu cine vorbea el acum. Părea la 
milioane de kilometri distanţă. 

— Eşti obosit. 

— Nu, sunt îngrijorat. Ceva se întâmplă aici. O simt. Şi nu e 
de bine. Nu vezi în fiecare zi un șef de stație SVR intrând în 
Casa Albă și divulgând secrete de stat. Cinci arme nucleare 
sunt ascunse pe aici pe undeva. 

— Nu e ca-n filme. Trebuie avut grijă de lucrurile astea și a 
trecut mult timp de atunci. 

— Şi totuşi Zorin ăsta merge-nainte. Asta mă îngrijorează. 

— Rușii nu au fost recunoscuţi niciodată pentru inteligenţă. 

— Dar au fost odată un competitor dur. 

Stephanie lăsă un moment de liniște să treacă înainte de a 
încălca protocolul și a întreba: 

— Cum rămâne cu noi? 


Privirea lui se focusă pe ea. 

— Există un noi? 

— Dacă vrei să existe. 

— Vreau. 

Câţiva nervi tresăriră de-a lungul antebraţelor ei. Ceva cel 
puţin neobișnuit. Era bucuroasă să audă acea mărturisire și 
spera ca posibilităţile create de ea să îl înveselească un pic 
pentru următoarea zi și jumătate. 

— După jurământ, mă întorc în Tennessee, spuse el. La 
căsuţa mea mică din pădure. Eşti binevenită să mi te alături. 

— Ce-ai zice să divorţezi mai întâi? 

El râse. 

— M-am gândit că o să spui asta. Dar poţi veni în vizită, nu? 

— Şi să ajung pe prima pagină a vreunui tabloid? Nu mersi. 
O să aștept până o să fii un bărbat liber. 

— Ce o să faci acum? 

Nu se gândise mult la asta. 

— Am o pensie care o să vină spre mine, așa că o să o iau. 
Apoi o să văd cine ar putea avea nevoie de serviciile unui fost 
ofițer de informaţii cu experienţă. 

— Îmi imaginez că vor fi mulţi pretendenți care vor face o 
ofertă. Ce zici de asta? Să nu iei o decizie înainte să te consulţi 
cu mine mai întâi. 

Putea vedea că punea ceva la cale. Dar nici nu se aștepta la 
altceva. Acest bărbat era un jucător. Fusese mereu, avea să fie 
pentru totdeauna. 

— Nu îndrăznesc să întreb, nu? 

El zâmbi cu șiretenie și spuse: 

— Nu îndrăzni. Cel puţin pentru moment. 

Apoi văzu altceva în ochii lui. 

El știa ceva ce ea nu știa. 

Ceva important. 

— Ce este? întrebă ea. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI CINCI 

Zorin stătea pe scaunul din dreapta șoferului, iar Kelly la 
volanul unei mici berline coupe. Fugiseră din casă pe ușa din 
bucătărie și găsiseră mașina în garaj, reușind să plece fără 
incidente. Era confuz încă din cauza cacofoniei de focuri de 
armă din jurul casei. Trecuseră pe lângă două mașini de poliţie 
pe un pod de peste râu, ambele îndreptându-se către est, în 
timp ce ei conduceau către vest. Dar niciuna nu venise către ei 
în timp ce traversaseră Charlottetown, apoi ajunseseră la un 
drum principal. 

— Unde mergem? întrebă el. 

— Înapoi la glavny protivnik. 

Adversarul principal. America. 

— Ai ascuns RA-115 într-un loc sigur? 

— Ordinele mele au fost clare. Găsește o locaţie unde să nu 
poată fi detectate, dar să rămână viabile. Asta nu a fost ușor de 
îndeplinit. Dar am reușit. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă el. După ce l-am părăsit 
pe Andropov în noaptea aceea? 

— M-am întors la viaţa mea. Spre deosebire de tine, 
Aleksandr, eu nu am fost născut în patria-mamă. Părinţii mei au 
fost agenţi plasați în Statele Unite. Sunt un cetăţean al Statelor 
Unite cu pașaport. Am venit la Moscova în noaptea aceea cu un 
grup turistic. În anii '80, îndrăznesc să spun că Rusia nu era o 
destinație turistică, dar americanii tot mergeau. Mi s-a ordonat 
să mă întorc pentru o întâlnire faţă în faţă, așa că am rezervat 
excursia. In acea noapte, m-am strecurat din hotel și am venit 
la adăpost. 

Ştia totul despre Intourist, deținută de guvern și, pe vremuri, 
singura agenţie de turism permisă în Uniunea Sovietică. Stalin 
însuși o înființase. Împreună cu toţi angajaţii KGB, gestionase 
odată accesul tuturor străinilor în Uniunea Sovietică. Oficial, 
lucrase în mai multe birouri Intourist. Deci putea înțelege cum 
Kelly ajunsese atât în Moscova, cât și la întâlnire. 

— După noaptea aceea cu Andropov, am reintrat în grupul 
turistic și m-am întors la Washington. Am rămas la locul meu 
de muncă, mi-am urmat ordinele pentru Matul Prostului și am 
ascultat mult. 

Ceea ce se dovedise mereu a fi cel mai eficient mod de a 
aduna informaţii. Își jucase rolul în timpul câtorva delegări în 


străinătate, dar specializarea sa nu era socializarea. Era mai 
mult un om al acţiunii, al implementării. 

— După decembrie 1991 nimic din toate acelea nu a mai prea 
contat, spuse Kelly. Totul s-a terminat pur și simplu. Nu am mai 
fost contactat niciodată de KGB sau SVR. Dar ţie, Aleksandr, ce 
ţi s-a întâmplat? 

— Am gustat puţin din noua Rusie. Prea mulţi mafioţi pentru 
mine. Așa că m-am mutat în est, în Siberia. Soţia și fiul meu au 
murit, așa că am locuit singur, așteptând oportunitatea 
perfectă. 

Se apropiau de Podul Confederaţiei, care se întindea 
treisprezece kilometri peste strâmtoarea Northumberland, ce 
separa insula Prince Edward de Canada continentală. Cu 
treizeci de ani în urmă, pentru el unica variantă de a traversa 
fusese cu feribotul. 

Kelly se opri și plăti taxa, apoi acceleră pe banda luminată. 

— Şi eu m-am întrebat dacă oportunitatea va mai apărea 
vreodată, spuse Kelly. Pentru mult timp am crezut că toate 
astea s-au încheiat. Andropov a murit în '84. Ordinele mele ar fi 
trebuit să vină direct de la el. Dar nu mi s-a spus niciodată să 
mă retrag, așa că am continuat să îmi fac treaba. 

— Şi eu am făcut la fel. 

Se holbă prin întuneric la șoferul său. 

— Le suntem datori tuturor să terminăm. Nu am avut 
niciodată șansa de a duce marea bătălie împotriva adversarului 
principal. În schimb, acel adversar ne-a distrus. 

— Așa a făcut. Dar ne-am rănit mult și singuri. Am petrecut 
decenii citind despre ce s-a întâmplat. Atât de multe greșeli. 
Istoria m-a învăţat multe lecţii. 

Așa cum fusese și în cazul lui. Mai important, nu avea să 
existe nicio ezitare, nicio reţinere, nicio milă. Politica nu conta. 
Compasiunea și moralitatea nu erau luate în considerare aici 
nicăieri. Acele concepte nu opriseră pe nimeni din a distruge 
Uniunea Sovietică. Așa că trebuia să știe: 

— Matul Prostului implică două mutări până la șah mat. 
Andropov însuși a numit misiunea. Este relevant acel 
simbolism? 

— Oh, da. Iar succesul oricărui Mat al Prostului depinde de 
oponentul tău, care trebuie să joace extraordinar de prostește. 
În acest caz, America ne-a ajutat. 


— Eu am fost Mutarea Tăcută, spuse el. 

Kelly chicoti. 

— Cât de potrivit. Un act ce nu ameninţă nimic altceva de pe 
tablă. Andropov a fost ironic, zău. 

— Ai știut despre ceilalți doi că au murit? 

Continuară să meargă pe podul cu două benzi, traficul fiind 
aproape inexistent în ambele direcţii. Nimic ciudat, având în 
vedere că era miezul nopții. 

— Am aflat de morţile lor premature. Nu e greu de înţeles de 
ce s-au întâmplat. Cu cât mai puţini știau, cu atât mai bine. Am 
presupus că ideea era ca eu să fiu lăsat ultimul, gata de a 
implementa Matul Prostului la ordin. Cum m-ai găsit tu pe 
mine? 

— Numele tău există în înregistrări vechi. Locaţia ta am aflat- 
o de la cineva care a avut acces la informaţii secrete. 

— Ai avut ajutorul unui arhivist? 

Încuviinţă din cap. 

— Sunt probabil singurii care știu unde să se uite, spuse 
Kelly. Înregistrări ale plasării mele trebuie să fi existat. 
Arhiviștii au făcut mari daune. Am citit cartea lui Mitrokhin 
când a fost publicată în anii '90. A fost o chestiune de 
supraviețuire, din moment ce am fost îngrozit ca nu cumva 
trădătorul să mă fi numit acolo. 

— Moscova probabil citește acum aceleași înregistrări pe 
care le-a citit și arhivistul meu. 

— Sunt de acord. Acel om din casă trebuie să fi fost din SVR. 

Se gândi că era momentul să întrebe: 

— Prima mutare pe care ai făcut-o a fost să ascunzi armele. 
Care era a doua mutare din Matul Prostului? Cea care câștigă. 

— Punctul de convergenţă. 

Asta fusese ceea ce Belcenko nu fusese capabil să determine, 
sau nu fusese dispus să împărtășească. Andropov spusese în 
acea noapte că aveau să „lovească America direct în inimă”. 
Două slăbiciuni fuseseră descoperite și, „la timpul potrivit, vom 
da Americii o lecţie. Efort minim, efect maxim”. 

— Am aflat despre amendamentul zero, spuse Zorin. Mai 
mult din înregistrările alea vechi și de la arhivist. Așa că știu că 
momentul este acum. 

Își ascunse entuziasmul și invocă o răbdare antrenată mult 
timp pentru a-și ţine emoţiile sub control. 


— Dar știi care este punctul de convergenţă? 

— Misiunea mea a fost să îl determin. Își amintești ce ne-a 
spus Andropov. Kelly ridică două degete. Două slăbiciuni. Plicul 
de sub farfuria mea în acea noapte le-a descris pe amândouă. 
Amendamentul zero este una dintre ele. 

Pe care Belcenko i-o explicase. 

— A doua este locul de detonare în sine. 

Ajunseră la capătul podului și conduseră în continuare prin 
Canada continentală. 

Kelly spuse: 

— Sunt singurul care știe acea locaţie. 


* 


Malone conducea și Cassiopeia privea înainte, folosind 
binoclul cu vedere nocturnă. Erau la mai bine de un kilometru 
și jumătate în spatele lui Zorin, încercând să se amestece 
printre cele câteva mașini de pe drum. Până acum nu credea că 
fuseseră descoperiţi. Cum s-ar fi putut? Părăsiseră cartierul lui 
Kelly la două minute după Zorin, ajutaţi să îi prindă din urmă 
de vehiculele poliţiei care trecuseră în viteză peste podul râului 
Hillsborough și Zorin încetinise, încercând în mod evident să nu 
atragă atenţia. Menţinuseră ritmul, conducând spre vest, apoi 
spre sud, trecând peste ceea ce se numea Podul Confederaţiei. 
Pe drum Cassiopeia îi spusese tot ce auzise în casa lui Kelly. 

— Suntem în New Brunswick, îi spuse ea. 

— Ai mai fost aici? 

Cobori binoclul. 

— De câteva ori. Drăguţ loc. 

— Ai vreo idee încotro se îndreaptă? 

Scoase telefonul și apăsă pe ecran. 

— Sunt două aeroporturi mai în faţă, în Moncton și în St. 
John. Ar putea fi într-acolo. Şi urmează o alegere între drumuri. 
La vest către New Brunswick sau la est către Nova Scoţia. 

— Bănuiesc că va trebui să așteptăm să vedem. 

— Cine crezi că erau băieţii ăia de la casa lui Kelly? întrebă 
ea. 

— Trebuie să fi fost ruși. Cine altcineva? 

— De acord. 

Duse din nou binoclul la ochi. 


— Se îndreaptă spre vest, către Moncton. Telefonul meu 
spune că e cam la cincizeci de kilometri distanţă. 

Acceleră, gata de a vira și el. 

Două lucruri trebuiau evitate. 

Nu puteau fi descoperiţi și nu puteau pierde acea mașină. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI ȘASE 

Stephanie stătea în Biroul Oval, holbându-se la două dosare. 
Unul era gros și marcat clar TOP SECRET - PASA ÎNAINTE cu 
litere roșii. Marginile sale erau uzate, ștampila cu TOP SECRET 
era datată 1989 și autorizată de Casa Albă. Sigiliul fusese rupt, 
paginile din interior deranjate, dar recunoștea toate scrisorile, 
notițele, opiniile legale și comunicatele internaționale. Multe 
dintre ele fuseseră scrise de ea. 

— Cum era Reagan? întrebă Danny. 

— Inteligent, isteţ, intuitiv. Savura modul în care ceilalţi îl 
subestimau. Dar putea citi oamenii, în special pe sovietici. A 
petrecut mult timp gândindu-se la pieirea lor. 

Intoarse paginile, scoțând la iveală un cuprins, data cea mai 
îndepărtată fiind din februarie 1982, anul primei ei întâlniri cu 
Reagan. Ultima era din noiembrie 1989, când fusese anunţată 
că nu mai era nevoie de serviciile ei. Nimic nu părea să se fi 
întâmplat după plecarea ei. Dar ce să se fi întâmplat? Zarurile 
fuseseră aruncate mult înainte ca Bush să preia postul. Își 
reaminti toate întâlnirile ce avuseseră loc aici, majoritatea 
târziu în noapte, când doar puţini oameni erau prin preajmă. 
Ajunsese chiar să o cunoască pe Nancy Reagan, care i se 
păruse extrem de graţioasă, împărtășind aceleași aspirații cu 
soțul ei. Fuseseră cu adevărat o echipă. Invidiase acea relaţie, 
în timp ce mariajul ei pe atunci se dezintegra. 

— Reagan a avut o intuiţie despre Uniunea Sovietică și a fost 
răbdător, spuse ea. A așteptat pe cineva ca Gorbaciov și, când a 
apărut, a profitat la maxim. Poate că a fost actorul din el, 
judecând momentul potrivit pentru a arunca replica perfectă 
pentru maxim efect. Nu grăbea niciodată nimic. Imi spunea 
mereu să o fac cum trebuie, nu repede. 

— Întotdeauna am fost norocoși să avem omul potrivit la 
momentul potrivit. Washington a fost prezent la început. 
Lincoln când ţara se destrăma. Wilson și Roosevelt, când Criza 
Economică și războaiele mondiale amenințau totul. Apoi 
Reagan, cu Războiul Rece. L-a deranjat că totul s-a încheiat de 
fapt după mandatul său, când Bush a preluat? 

— Absolut deloc. Nu era un om căruia să îi pese de merite, ci 
numai de rezultate. Voia să lase lumea un loc mai sigur decât o 
găsise și exact asta a făcut. L-am văzut pentru ultima oară în 
1992, în biblioteca prezidenţială. Ne-am întâlnit singuri și mi-a 


mulțumit din nou pentru tot ce am făcut. A fost un om 
extraordinar, iar istoria va scrie că Ronald Reagan a câștigat 
Războiul Rece. 

— Ai făcut bine, îi spuse Danny. Tare bine. Trebuie să fii al 
naibii de mândră de ceea ce ai realizat. 

Însemna mult să audă laudele lui. Nu era un om care să 
împartă ușor complimente. Esenţa domeniului spionajului 
spunea că recunoașterea nu venea aproape niciodată. 
Rezolvarea treburilor trebuia să fie suficientă, deși uneori 
putea fi un substituent prost. Ea era mândră. Mai mult decât 
putea spune vreodată. Fusese acolo când Europa de Est 
interzisese sistemul unui unic partid, dăduse la o parte o 
economie planificată și alesese libertatea și statul de drept. li 
ajutase pe cei mai puternici doi oameni din lume să cauzeze 
distrugerea unui imperiu malefic. 

Multe se întâmplaseră de atunci, dar nimic ca asta. 

— Au fost vremuri remarcabile, spuse ea. Dar ca și acum, 
administrația Bush a decis că nu mai era nevoie de mine. 
Atunci m-am mutat în Justiţie. 

— „De la Stettin în Baltic la Trieste în Adriatic, Cortina de 
Fier a coborât peste continent. În spatele acelei linii se află 
toate capitalele statelor antice ale Europei Centrale și de Est. 
Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și 
Sofia, toate aceste orașe faimoase și populaţiile din jurul lor se 
află în ceea ce trebuie să numesc sfera sovietică.” 

Era impresionată. 

— Discursul lui Churchill. Spus în Fulton, Missouri, în 1946, 
după ce a ratat încercarea de a fi reales ca prim-ministru. Nu 
am realizat niciodată că ai fost un specialist în Războiul Rece. 

Arătă cu degetul spre ea. 

— Ce ai vrut să spui este că nu ai știut niciodată că îmi pot 
aminti lucruri. O să descoperi despre mine multe lucruri pe 
care nu le știai. 

De asta era sigură. 

— Truman a fost acolo în public când a vorbit Churchill, 
spuse el. A spus apoi că era de acord cu fiecare cuvânt, în 
special cu sintagma creată în acea zi. Cortina de Fier. Churchill 
a avut dreptate în legătură cu Stalin și cu rușii. 

— Şi ne-a luat încă patruzeci și cinci de ani să câştigăm acel 
Război Rece. 


— Dar am câștigat. Victorie completă și totală. 

— Cum ai aflat? întrebă ea. Doar o mână de oameni au știut 
de Pasa Inainte. 

— Osin mi-a spus ieri. 

— Şi nu ai zis nimic? 

— Pot să ţin un secret. 

Ea zâmbi. Putea fi chiar adorabil, când voia să fie. 

— Zorin, ca și tine, este un Luptător Rece, spuse el. Dar spre 
deosebire de tine, el nu a trecut mai departe. Zorin este una 
dintre problemele noastre, dar împărţirea de la Kremlin e o cu 
totul altă problemă. Osin, în apărarea lui, încearcă să facă ce e 
drept. Dar sunt mai mulţi ţăcăniţi în guvernul rus decât Osini. 
Nu fanatici, de genul Lenin, Karl Marx. Nu, ăștia sunt criminali 
puri, care luptă pentru nimic altceva în afară de ei înșiși. Partea 
bună e că nu sunt genul care vor să domine lumea. Dar cinci 
arme nucleare ascunse aici? Asta e ceea ce ar putea să le fie de 
folos. Un ciocan bun să ne ţină sub control. 

Arătă cu degetul către celălalt fișier de pe biroul aproape gol. 

— Pe ăla l-am pus pe Edwin să-l asimileze. 

Se întinse după el, dar el îi prinse ușor mâna, oprind-o. Un 
fior nefamiliar o cutremură. 

Telefonul de pe birou sună, întrerupând momentul. 

— Avem o problemă în Canada, spuse Edwin. 

Ascultară amândoi ce găsiseră polițiștii din insula Prince 
Edward. Patru cadavre la reședința unui om numit Jamie Kelly, 
la ieșirea din Charlottetown. Niciun act de identificare asupra 
niciunuia dintre ei. 

— Vreo veste de la Cotton? întrebă ea. 

— Nimic. Dar măcar știm că a fost ocupat. 

Asta da. 

— O să sune când o să aibă nevoie, îi spuse ea lui Edwin. Poţi 
să le spui canadienilor să stea afară din calea lor? 

— Am rezolvat deja. 

— "Ţine-mă la curent, spuse Danny, închizând apelul. 

Văzu îngrijorare în ochii lui. 

— Ce aveai de gând să îmi arăţi? întrebă ea. 

— Cotton a raportat că arhivistul, Belcenko, a menţionat 
două lucruri înainte să moară. Matul Prostului și 
amendamentul zero. Osin a promis că se ocupă de primul lucru. 
De al doilea, în schimb, ne putem ocupa noi. 


Făcu semn spre celălalt dosar. 

— E totul acolo. 

Ea privi către dosar. 

— Acolo sunt copii ale documentelor pe care Edwin le-a găsit 
într-un vechi dosar al CIA clasificat. Cuvintele amendamentul 
zero ne-au dus direct acolo. Se pare că avem lucruri indexate 
digital în Langley acum, ceea ce e un lucru bun. Oamenii de 
acolo mi-au spus că din anii 1980 nu au mai auzit cuvintele 
astea asociate cu Uniunea Sovietică. Ia dosarul sus și citește-l. 
Apoi dormi un pic. Alege orice dormitor vrei. 

— Inclusiv al tău? 

El rânji. 

— Cum ai spus și tu, nu până nu sunt un bărbat liber. 

Întinse mâna după dosar. Deși un somn ar fi fost grozav, era 
extrem de curioasă despre ce se întâmpla. 

— Vom vorbi mai multe despre asta la micul dejun, spuse el. 

Ea se îndreptă către ușă. 

— Sovieticii îl numeau amendamentul zero, îi spuse el. Noi îl 
numim al 20-lea Amendament din Constituţie. 


Æ 


Cassiopeia ținu binoclul la ochi și imaginile gri ale drumului 
din față fură uşor de văzut. Tehnologia vederii nocturne 
avansase mult de la varianta cadrelor în nuanțe de verde. De 
fapt, imaginea prin binoclu era la fel de clară ca amurgul unei 
zile de vară. Urmărise traseul pe smartphone, observând că se 
îndreptau către teritoriile din afara Canadei. Granița cu Maine 
era la mai puţin de optzeci de kilometri depărtare. 

— Are de gând să treacă în Statele Unite ale Americii? 
întrebă ea. 

— Kelly ar putea să o facă cu ușurință. Edwin mi-a zis că e 
cetățean al Statelor Unite ale Americii și are pașaport. Dar 
Zorin? Nicio șansă. A aterizat cu o parașută. Chiar dacă a adus 
cu el vreun card de identitate fals, ar avea nevoie de viză ca să 
intre legal în Statele Unite cu un paşaport rusesc. Mă îndoiesc 
și că are pașaport. Dar asta nu o să-l oprească. 

Rămăseseră mult în spate, chiar prea departe, dar din 
fericire mașina din faţă nu virase deloc. 


— Urmează un orășel, Digdeguash, spuse ea, verificând harta 
din telefon. 

Cotton făcuse o treabă bună folosind ca acoperire puţinele 
mașini pe care le întâlniseră. Ea își verifică ceasul. Era aproape 
3:00 a.m. 

— Nu o să conducă peste graniţă, spuse Cotton. 

Era de acord. Folosi degetul pentru a mișca harta din telefon. 
Mutând imaginea la nord și sud, apoi la est și la vest. 

— Suntem la nord de Maine, în imediata apropiere și de 
partea opusă a portului Passamaquoddy. Probabil că sunt 
treizeci de kilometri până acolo. 

— Așa are de gând să o facă, spuse Cotton. Pe apă. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI ȘAPTE 

Zorin nu îl întrebase pe Kelly ce descoperise. Orice detonare 
avea sens, doar armele supravieţuiau. 

Toate la timpul lor. 

Merseseră în liniște pentru un timp. Trecură de orașul St. 
John și se îndreptau înspre sud. Drumul cu patru benzi se 
îngustă la două, mergând paralel cu ţărmul. Şoferul său părea 
că știe exact încotro se îndreaptă. 

Intrară într-o comunitate liniștită, unde toată lumea dormea. 
Kelly frână într-o intersecţie, apoi viră spre sud, pe o altă șosea 
întunecată. 

— Imediat înainte urmează un orășel micut și drăguţ numit 
St. Andrews by the Sea, spuse Kelly. L-am vizitat de multe ori. 
Doar vreo două mii de oameni locuiesc acolo, iar Maine este 
imediat peste râul St. Croix. Îmi place navigatul și au bărci de 
închiriat. Putem fura una la ora asta și vom fi deja plecaţi când 
cineva își va da seama. Vom evita râul și ne vom îndrepta prin 
golf direct către Eastport din Maine. Nu e departe. Sunt doar 
vreo cincizeci de kilometri. Pe acolo ne putem strecura ușor în 
Statele Unite ale Americii. 

Zorin trebuia să aibă încredere că acest om știa ce face. 

— Am venit aici vara. Privitul balenelor e o afacere mare în 
St. Andrews. Îmi place orășelul. A fost fondat de susţinătorii 
britanicilor care au părăsit coloniile după Războiul de 
Independenţă. Nu aveau niciun pic de dragoste pentru noua 
Americă. O să fie o navigare friguroasă în briza rece, dar e cel 
mai inteligent mod de a traversa. 

— De ce trebuie să mergem prin golf și nu traversăm pur și 
simplu râul? Ai zis că graniţa e la mai puţin de trei kilometri în 
direcţia aia. 

— E patrulată zi și noapte. Cel mai simplu mod de a ajunge în 
America este peste golf. Este un fel de ușă principală. Am 
planificat scenariul ăsta acum mult timp, deși nu am crezut că 
îl voi folosi vreodată. 

Un indicator stradal le semnală că intraseră în St. Andrews. 
Alte indicatoare arătau oamenilor drumul către un acvarium și 
către centru orașului. 

— Hotelul Algonquin este minunat, spuse Kelly. Amenajat în 
stilul lumii vechi. Se află acolo, pe un deal, iar debarcaderele 
sunt în direcţia asta. 


Trecură printr-un micuţ centru în care se găseau clădiri 
acoperite cu scândură orizontală colorată. Majoritatea erau 
magazine, cafenele și galerii de artă. Un steag canadian 
iluminat flutura deasupra uneia. Kelly parcă pe faleză și 
părăsiră imediat mașina. Fiecare își căra geanta. Aerul nopţii 
înțepa. Feţele lor umede se strângeau și îngheţau ca în Siberia. 
Nu era nimeni în jur. Era liniște, cu excepţia valurilor blânde ce 
loveau malul din apropiere. 

Merseră de-a lungul unui debarcader care ducea spre golf. 
Erau bărci legate pe ambele părţi. Kelly părea să aleagă. Intr- 
un final, alese o barcă cu un singur catarg de vreo șase metri 
lungime și sări la bordul ei. 

— Dezleag-o de la tacheţi. Până trecem de doc, o să plutim; 
apoi ridicăm vela. Nu ești cine știe ce marinar, nu-i așa? 

— Deloc, spuse el. 

— Atunci ai noroc că eu sunt. 

Desfăcu sforile și sări în barcă. Adevărul fie spus, nu era 
deloc un fan al apei, dar aprecia ideile propuse de Kelly. Barca 
începu imediat să se îndepărteze de doc; curentul îi trăgea spre 
golf. Kelly era ocupat cu eliberarea velei principale pe catarg și 
se pregătea să prindă o adiere constantă dinspre nord. Culoarul 
îngust din față părea a avea vreo doi kilometri. Era împădurit 
pe ambele margini ale apei. 

Ce spusese Kelly? Cincizeci de kilometri? 

Putea să facă faţă. 

Își verifică ceasul. 

Era aproape 4:00 a.m. 

36 de ore rămase. 


* 


Când Malone remarcă furtul unei bărci cu un singur catarg, 
Zorin și Kelly pluteau departe de mal. Ajunseră în oraș la 
câteva minute după ruși și se opriră câteva momente în faţa 
falezei, folosind întunericul ca acoperire. Luă de la ochi 
binoclul cu vedere nocturnă și i-l dădu Cassiopeiei. Se aflau la 
patru sute de metri distanţă de faleză, printre puţinele clădiri 
de pe strada principală. 


— Nu îi putem urma, spuse ea, în timp ce observa prin lentile 
ce se întâmplă pe apa întunecată. Pe frigul acesta, nu mai este 
nicio barcă acolo. 

— Pot să-mi împrumuţi telefonul? 

Îi dădu telefonul și el sună din noul la Casa Albă - același 
număr folosit mai devreme pentru a raporta parţial. Răspunse 
Edwin Davis. li detalie șefului personalului ce se întâmpla și 
apoi spuse: 

— Presupun că avem capacitatea de a folosi drone aici... 

— Așteaptă un pic și o să aflu. 

Două minute mai târziu telefonul sună și Edwin spuse: 

— Absolut!  Canadienilor nu le convine, dar avem 
permisiunea. Am ordonat să fie trimisă o dronă în aer. Ar trebui 
să ajungă la locaţia voastră în mai puţin de treizeci de minute. 

Privi către Cassiopeia, care putea auzi conversaţia, deși nu 
era pe difuzor. 

Ea încuviinţă și spuse: 

— Putem controla câmpul vizual în acest timp, dar nu mai 
mult. Se îndreaptă spre sud-est, către Maine. 

— Ai auzit asta? îl întrebă el pe Edwin. 

— O să îi urmărim tot drumul. Voi ce o să faceţi? 

— O să așteptăm apelul tău în care ne vei spune că i-ai găsit. 
Apoi o să ne întoarcem cu mașina și o să coborâm spre sud, pe 
partea graniței cu Maine. Astfel, o să fim pe aproape când 
ajung la mal. Să ne asigurăm că nu îi deranjează nimeni. Niciun 
ofiţer de frontieră. 

— Mi s-a spus că treaba e ușoară acolo. Funcţionează 
sistemul de intrare în ţară bazat pe încredere, spuse Davis. 

— Cam atât a fost cu graniţele sigure. 

— Dacă ar ști lumea... Măcar patrulăm cu dronele. 

— Dar să nu-l pierdeţi! Am ajuns până aici... 

— N-o să-l pierdem. 

Intrerupse apelul. 

Cassiopeia continuă să analizeze largul golfului. 

El stătu lângă ea în frig. 

— Noroc că cei doi nu mai sunt la curent de ceva timp. Nu 
existau drone cu camere de filmat la rezoluţie înaltă pe vremea 
lor. 

Ea puse jos binoclul. 

— Care crezi că e sfârșitul jocului? 


Nu știa sincer. 
— Să sperăm că Stephanie va descoperi asta doar pentru noi. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI OPT 

Problema succesiunii președinției Statelor Unite a fost un 
subiect spinos încă de la crearea Constituţiei în 1787. Articolul II, 
Secţiunea 1, Alineatul 4 spune că pentru a fi eligibil pentru 
președinte, o persoană trebuie să fie un cetățean născut pe 
teritoriul Statelor Unite, să aibă cel puţin treizeci și cinci de ani 
și să fi locuit în Statele Unite pentru cel puţin paisprezece ani. În 
cazul demiterii din funcţie, a decesului, a demisiei sau a 
imposibilității de a-și exercita puterile de președinte, Articolul II, 
Secțiunea 1, Alineatul 5 îl numește pe vicepreședinte primul în 
linia de succesiune. 

Șapte președinți americani au murit în funcţie și 
vicepreședintele a depus jurământul și a condus în perioada 
rămasă a mandatului. Dacă acel vicepreședinte devenea cu 
adevărat președinte sau era doar președinte interimar, a fost 
pentru mult timp o problemă de dezbatere constituţională. 
Nimeni nu știe sigur. Problema a fost într-un final rezolvată prin 
ratificarea din 1967 a celui de-al 25-lea Amendament, care a 
clarificat Articolul II, Secţiunea 1, Clauza 5, desemnându-l 
președinte pe vicepreședintele în funcţie dacă primul moare, 
demisionează sau este demis din funcţie. Acel amendament 
prevedea, de asemenea, ca orice post vacant de vicepreședinte 
să fie ocupat de câtre președinte și confirmat de Congres. 
Inainte de această schimbare, când un vicepreședinte urma la 
președinție (sau părăsea funcţia în alt mod), postul de 
vicepreședinte rămânea vacant până la următoarele alegeri 
prezidenţiale. In 1974, Gerald Ford a fost primul care a devenit 
vicepreședinte și în cele din urmă președinte prin al 25-lea 
Amendament. Toate aceste legi americane sunt bine stabilite, 
iar mare parte din confuzia care a existat vreodată în legătură 
cu ascensiunea unui vicepreședinte la președinție a dispărut. 

Dar ce se întâmplă cu succesiunea la președinție când nu 
există niciun vicepreședinte la dispoziţie? 

Al 20-lea Amendament este acela care se ocupă de acest 
scenariu, Acel amendament aduce în discuţie, de asemenea, 
problema succesiunii care apare înainte ca un președinte și un 
vicepreședinte să fie învestiți în funcţie. 

lată aici textul: 


Mandatele președintelui și ale vicepreședintelui vor lua 
sfârșit la amiază, în a douăzecea zi a lunii ianuarie. Dacă 
la data fixată pentru intrarea în funcţie a președintelui 
președintele ales a decedat, vicepreședintele ales va 
deveni președinte. Dacă un președinte nu a fost ales 
înainte de data fixată pentru începerea mandatului său 
sau dacă președintele ales nu îndeplinește condiţiile 
cerute, vicepreședintele ales va îndeplini atunci funcţia de 
președinte până ce un nou președinte va îndeplini 
condiţiile cerute; Congresul va putea, prin lege, să 
prevadă cazul concomitent de incapacitate a președintelui 
ales și a vicepreședintelui, desemnând persoana care va 
trebui atunci să îndeplinească funcţia de președinte sau 
modul de a o alege, iar respectiva persoană va acţiona în 
această calitate până ce un președinte sau un 
vicepreședinte nou va îndeplini condiţiile cerute. 


În primul rând, este clar din acest amendament constituțional 
că mandatul unui președinte se încheie exact la amiaza zilei de 
20 ianuarie, când ar începe simultan mandatul următorului 
președinte. In al doilea rând, dacă președintele ales moare 
înainte ca mandatul să înceapă, vicepreședintele ales va deveni 
președinte pe 20 ianuarie și va servi mandatul întreg pentru 
care noul președinte fusese ales. În al treilea rând, dacă pe 20 
ianuarie niciun președinte nu a fost ales, ori președintele ales nu 
îndeplinește condiţiile pentru a intra în funcţie, vicepreședintele 
ales va acţiona în calitate de președinte până ce un președinte 
va fi ales sau președintele ales va îndeplini condiţiile. În ultimul 
rând, Congresul poate prevedea prin lege cazuri în care niciun 
președinte, niciun vicepreședinte nu sunt eligibili sau disponibili 
pentru a servi. 

Acest ultim scenariu fusese expus de către Congres în Actul 
de Succesiune la Președinţie din anul 1947, care prezintă linia 
de succesiune în cazurile în care nu există niciun președinte sau 
vicepreședinte înainte sau după învestitură. Primul la rând este 
președintele Camerei Reprezentanţilor, apoi președintele pro 
tempore al Senatului. După aceea sunt câţiva oficiali din cabinet 
într-o ordine clară, începând cu secretarul de stat, apoi 
finanţele, apărarea, procurorul general, iar la final, secretarul 


pentru problemele veteranilor este al XVI-lea în linia de 
succesiune. 

Pentru a putea accede la succesiune, un oficial al cabinetului 
trebuie să îndeplinească condiţiile constituționale de a fi 
președinte și trebuie să fi fost numit de și cu consilierea și 
acordul Senatului. Odată depus jurământul, statutul prevede că 
oficialul este automat retras din postul său din cabinet, 
devenind președinte pentru perioada rămasă din mandat sau 
până când o persoană de pe o poziţie mai avansată în linia de 
succesiune este în măsură să conducă. Această lege nu a fost 
invocată niciodată, dar există probleme legale fără răspuns cu 
privire la constituţionalitatea acesteia. 

În primul rând, luaţi în considerare textul exact a statutului în 
sine: Secţiunea (a)(l) prevede: 


Dacă, din cauză de deces, demisie, destituire, 
incapacitate sau eșecul de a se califica, nu există nici 
președinte, nici vicepreședinte care să îndeplinească 
prerogativele funcţiei de președinte, atunci președintele 
Camerei Reprezentanţilor, odată ce își dă demisia ca 
președinte al Camerei Reprezentanţilor în Congres, va 
acționa ca președinte. 


Inițial întrebarea este: poate fi un membru al Congresului 
plasat în linia de succesiune? Articolul II, Secțiunea 1, Alineatul 6 
din Constituţie specifică faptul că doar un „oficial” al Statelor 
Unite poate fi desemnat succesor prezidenţial. Aproape orice 
specialist juridic care s-a gândit la această problemă, inclusiv 
unul dintre fondatorii Americii, James Madison, a concluzionat că 
un astfel de termen exclude membrii Congresului. Acest lucru 
este întărit de Articolul I, Secţiunea 6, Alineatul 2 (Clauza 
Incompatibilităţii), care stipulează: 


Niciun senator sau reprezentant nu va putea fi numit în 
timpul exercitării mandatului său într-o funcţie civilă sub 
autoritatea Statelor Unite, funcţie care a fost creată sau a 
cărei retribuţie a crescut în timpul mandatului; și nicio 
persoană care deţine o funcţie sub autoritatea Statelor 
Unite nu va putea fi membru în vreuna din Camere atâta 
timp cât își continuă exercitarea funcţiei. 


Sub sistemul constituţional american, cele două ramuri ale 
guvernului, legislativul și executivul, trebuie să rămână 
separate. Actul de Succesiune din 1947 vizează această 
interdicţie, impunând ca preşedintele Camerei și/ sau 
președintele pro tempore al Senatului să demisioneze din 
posturile lor din Congres înainte de a fi învestiți ca președinte. 
Dar cum ar fi putut să fie oricare dintre ei eligibil de a fi 
președinte din moment ce, odată demisionaţi, nu ar mai fi 
președintele Camerei sau președinte pro tempore; prin urmare, 
sunt neeligibili pentru a succeda în temeiul statutului. 

Când un oficial al cabinetului succedă în temeiul statutului 
există un text în subsecţiunea (d)(3) a actului care prevede în 
mod expres: 


Depunerea jurământului funcţiei de către un [oficial al 
cabinetului] va constitui demisia acestuia din funcţie în 
virtutea deținerii a ceea ce îl face să îndeplinească 
condițiile de a acţiona ca președinte. 


Nicio astfel de clauză nu apare în subsecţiunea legii care 
prevede succesiunea președintelui Camerei sau a președintelui 
pro tempore al Senatului. 

Mai multe probleme legale există, de asemenea, când un 
membru al cabinetului este plasat în linia de succesiune. Actul 
din 1947 prevede în mod expres că orice oficial din cabinet 
poate succede ca „Președinte Interimar” până când un nou 
președinte al Camerei sau un nou președinte pro tempore al 
Senatului este ales, l-ar înlocui apoi pe acel oficial din cabinet ca 
președinte interimar. Specialiştii numesc acest lucru 
„înghionteală”, dar acest limbaj legal se află în conflict cu 
Articolul II, Secţiunea 1, Alineatul 6 al Constituţiei, care spune că 
atunci când un oficial al Statelor Unite succede la președinție, 
„un astfel de oficial trebuie să acţioneze în conformitate până ce 
invalidarea [președintelui] va fi retrasă sau un președinte va fi 
ales”. 

Experții au căzut de acord că nu există nicio sancţiune 
constituțională pentru înghiontirea unui oficial în folosul altuia, 
ceea ce are sens, din moment ce interdicţia previne confuzia ce 
ar apărea cu siguranță dacă președinția americană ar fi 


transferată mai multor oameni diferiţi într-o perioadă atât de 
scurtă de timp. Ar preveni, de asemenea, o exercitare a 
influenţei Congresul asupra ramurii executive (încălcând 
separarea puterilor) prin ameninţarea de a înlocui un membru al 
cabinetului ce acţionează ca președinte cu un nou președinte 
ales al Camerei. 

Pe scurt, Actul de Succesiune la Președinţie din 1947 este un 
statut defectuos. Un observator îl numește „un accident 
iminent”. Dacă dispoziţiile sale legale ar fi aplicate, nu ar genera 
altceva decât litigiu. În apendicele atașat la prezentul se află o 
listă lungă de reviste juridice și alte articole academice (din 
1947 până în prezent) care au ajuns la aceeași concluzie. Și 
totuși, Congresul Statelor Unite nu a făcut nicio încercare de a-i 
repara deficienţele. 

Deci, ţineţi cont de asta: dacă un președinte moare în funcţie, 
conform celui de-al 25-lea Amendament, este clar că 
vicepreședintele devine președinte și servește mandatul rămas. 
Dacă un vicepreședinte moare în funcţie, conform aceluiași 
amendament, președintele și Congresul aleg un înlocuitor, care 
servește mandatul rămas. Dacă președintele ales moare înainte 
de a depune jurământul, al 20-lea Amendament prevede ca 
vicepreședintele ales să devină președinte. 

Dar ce se întâmplă când atât președintele ales, cât și 
vicepreședintele ales mor înainte de amiază pe 20 ianuarie? 

Al 20-lea Amendament nu abordează această posibilitate. In 
schimb, amendamentul împuternicește Congresul să ofere un 
răspuns, care a devenit Actul de Succesiune la Președinţie din 
1947. Dar acel act nu rezolvă nimic legat de acest scenariu 
catastrofic. În schimb, în temeiul statutului, așa cum este el 
acum elaborat, Statele Unite ar plonja în haos politic și legal. 


Stephanie termină a doua citire a memorandumului. 

O altă foaie din dosar menţiona că documentul fusese 
interceptat pe 9 aprilie 1982, făcând parte dintr-un depozit 
confiscat de la un spion sovietic prins în Germania de Vest. 
Autorul era necunoscut. KGB-ul se chinuise mult pentru a aflat 
despre Actul de Succesiune la Președinţie din 1947, un aspect 
relativ obscur al legii americane. 

Se retrăsese la etajul al treilea al Casei Albe, în interiorul 
unui dormitor amenajat simplu, cu două paturi matrimoniale și 


o masă de mahon între ele, pe care era o veioză aprinsă. Danny 
se afla la un etaj inferior, în dormitorul prezidenţial. Încercase 
să doarmă, dar nu fusese capabilă. Decise să citească din nou 
memoul. Se considera o bună cunoscătoare a Constituţiei și era 
conștientă de câteva dintre deficienţele celui de-al 20-lea 
Amendament. Defectele Actului de Succesiune din 1947 o 
surprinseseră, la fel ca și indiferența Congresului de a le 
corecta. 

Putea înțelege acea ezitare. 

Care erau șansele ca actul să intre vreodată în joc? 

Doar în două momente guvernul american era adunat într-un 
singur loc. Unul era discursul anual despre Starea Națiunii, 
care avea loc în luna ianuarie a fiecărui an în Camera 
Reprezentanţilor din Capitol Hill. Celălalt era instaurarea 
președintelui. Toți jucătorii importanţi erau prezenţi la ambele 
evenimente. 

Cu excepţia unuia. 

Supravieţuitorul desemnat. 

De obicei, un membru al cabinetului era ales în secret de 
șeful personalului Casei Albe înainte de eveniment și ascuns 
într-o zonă retrasă și nedezvăluită, beneficiind de securitate și 
de transport prezidenţial. Un consilier îi ducea o „minge de 
fotbal” nucleară”? ce putea fi folosită de supravieţuitor pentru a 
autoriza un contraatac. In cazul unei catastrofe totale, acea 
persoană, în linie directă de succesiune prin Actul de 
Succesiune din 1947, avea să devină președinte interimar. Însă, 
toate aceste planuri legate de succesiune nu presupuneau vreo 
problemă politică sau constituțională. 

Totuși, era posibil să nu fie cazul. 

De fapt, toată construcţia Actului de Succesiune din 1947 
părea acum suspectă. 

Dar ce legătură are cu Aleksandr Zorin și cu armele nucleare 
rusești dispărute? Era Zorin conștient de această informaţie și 
acum plănuia un atac la inaugurare? Părea concluzia logică, 
având în vedere ce raportase Cotton despre Zorin și 
amendamentul zero. Luni, tot guvernul, în afară de 
supravieţuitorul desemnat, avea să fie prezent în partea de vest 
a Capitoliului pentru a participa la începutul administraţiei 
Warner Fox. 


13 Servietă ce conţine codurile nucleare. (n. trad.) 


Dar ce ar fi de câștigat dintr-un asemenea act necugetat? 
„Numele lui este Aleksandr Zorin și vrea răzbunare”. Asta îi 
spusese Osin. 

Apoi, mai erau afirmaţiile lui Cotton. 

Matul Prostului. 

Ca și Danny, spera și ea ca Osin să spună mai multe despre 
asta. 

Dar ea știa un mod mai rapid prin care informaţia aceea 
putea fi aflată. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI NOUA 

Zorin privi peste apă către Eastport, Maine. Naviga 
împreună cu Kelly dinspre partea canadiană a golfului de mai 
puţin de două ore. Într-un final, coborâră vela și aruncară 
ancora la aproximativ jumătate de kilometru de larg. În cabina 
de sub punte se aflau două paturi, câteva aparate de rezervă și 
veste de salvare. Se înghesuiră în interior și traseră perdelele 
hublourilor. Apoi privi printr-unul și văzu un doc și 
debarcaderul ce găzduia diverse bărci. Eastport părea un mic 
orășel demodat; Kelly îi explicase că era renumit doar pentru 
statutul de cel mai estic oraș din Statele Unite. 

— Acesta este un port de intrare oficial, spuse Kelly. De 
obicei, un feribot pornește de aici către insula Deer din New 
Brunswick, dar numai vara. În această perioadă a anului 
intrările și ieșirile sunt neoficiale. 

— Nu putem fi reținuți. 

— Nu vom fi. Am testat acest traseu înainte. Ce-am fost 
învăţaţi, Aleksandr? Fii gata sau mori! 

Urcă pe mica punte de la pupa și ascultă șuieratul îndepărtat 
al micilor valuri ce loveau malul stâncos. Se afla deasupra apei 
și nimic nu bloca vântul ce aducea tăiosul aer nordic. Era ca 
într-o altă zi friguroasă din peninsula Kamceatka când, cu mult 
timp în urmă, șase soldaţi dependenţi de opium sechestraseră 
un avion Tu-134 destinat câmpurilor petrolifere siberiene. Doi 
dintre cei 74 de pasageri fuseseră omorâţi, iar avionul avariat - 
o piedică de moment în planul lor de a-l pilota spre Vest, unde 
soldaţii sperau să ajungă. În acea zi, stătuse cam la o jumătate 
de kilometru în larg, așteptând o oportunitate și un alt vânt 
arctic dur îi îngheţase oasele. Într-un final, împreună cu alţi trei 
membri din unitatea spețnaz merseră pe țărm și năvăliră în 
avion, omorându-i pe cei șase care doreau deturnarea 
aparatului de zbor. 

Fusese bun în meseria lui. 

Respectat. 

De temut. 

Și răsplătit. 

Autobuze neidentificate traversau Moscova în fiecare zi 
oferind transport gratuit angajaţilor KGB. Nici el și niciun ofițer 
de informaţii nu fusese privat de lucruri care să îl afecteze. 
Magazinele alimentare destinate KGB-ului erau mereu 


aprovizionate cu somon, cârnaţi, brânză, și chiar cu caviar. 
Haine de provenienţă vestică se găseau mereu. Existau săli de 
sport, saune, piscine și terenuri de tenis. Un echipaj medical 
destinat lor lucra nonstop. O clinică modernă angajase dentiști. 
Chiar și maseuri puteau fi angajaţi. Sediul Primului Directorat, 
ce se afla imediat în afara Moscovei, avea o securitate mai bună 
decât cea a Kremlinului. Și ce loc! Materialele de construcție 
fuseseră importate din Japonia și Europa. Finlandezii 
furnizaseră toată mobila interioară. Fiecare colț invita la 
fascinaţie. Fațada de marmură lucea în soare, podelele din 
lemn erau lustruite până semănau cu o oglindă. Niciun cost nu 
era prea mare; tot locul fusese proiectat pentru a reaminti 
celor care lucrau acolo că erau speciali. 

Pentru cei mai buni se oferea doar ce era mai bun. 

Ofițerii ca și el, care lucrau în Departamentul Americii de 
Nord, fuseseră clasificați drept cei mai importanți. 

Apoi, totul dispăruse. 

— Ai văzut ce i s-a întâmplat „pădurii”? întrebă el. 

Așa numeau ei sediul Directoratului numărul 1. 

Kelly clătină din cap. 

— Nu m-am mai întors după acea noapte cu Andropov. Nu 
am avut niciodată ocazia. 

— Ai avut noroc. Te-ar fi umilit. Eu am fost în '94. Clădirea se 
prăbușea, vopseaua era uscată și scorojită, interiorul mizerabil, 
iar majoritatea oamenilor erau beţi până la amiază. Mobila 
finlandeză, pe care o admiram atât de mult, fusese luată sau 
distrusă. În băi se găseau duzini de sticle cu alcool. Totul puţea 
a alcool și tutun. Nu era pic de hârtie igienică sau șerveţele. 
Oameni le furau imediat ce erau puse acolo. Foloseai un ziar 
vechi ca să te ștergi la fund. Locul, ca și noi, fusese lăsat să 
putrezească. 

Îi făcea rău să se gândească la asta. Oamenii inteligenţi, 
loiali și încrezători fuseseră făcuţi bucăţi. Dar el avea nevoie să 
nu uite niciodată. Ura era un combustibil puternic pentru 
emoţiile sale îmbătrânite. Fiind un ofiţer străin ce locuia într-o 
țară străină, descoperise că totul era temporar. Învăţase să își 
închidă mintea în faţa suprarealismului din jurul său. Casa lui 
fusese mereu în familiara și confortabila Moscovă, dar când 
acea lume încetase să mai existe, toată logica și raţiunea îl 
părăsise. 


Se simţise cu adevărat abandonat și singur. 

— Aproape că îmi doream să fiu ca tine, spuse el. Locuind 
aici, aș fi putut evita eșecul. 

— Dar nu am uitat niciodată că sunt un ofițer al KGB. Nici 
măcar o dată. Și că am primit o misiune chiar de la Andropov. 
Acest lucru a însemnat ceva pentru mine, Aleksandr. 

La fel și pentru el. 

Ascultă zgomotul apei care lovea carena. Spre est, cerul de 
culoarea somonului anunţa amurgul. Vântul nu se domolise, iar 
suprafaţa apei părea o folie mototolită. Kelly băgă mâna în 
geantă și scoase o lanternă și o hartă, pe care o despături și o 
întinse pe punte. Zorin văzu că reprezenta partea de est a 
Statelor Unite, dintre Maine și Florida. 

— Suntem aici, arătă Kelly cu lanterna către vârful nord-estic 
al statului Maine. O să mergem cu mașina spre Bangor, înspre 
vest, apoi o să o luăm pe Interstatala 95 spre sud. După ce vom 
ajunge pe autostradă, vom putea să scoatem un timp bun. Ar 
trebui să fim la destinaţie până la noapte. 

— Presupun că nu plănuiești să îmi spui mai multe detalii. 

— Ce-ai zice să descoperim lucrurile împreună, pas cu pas? 

Nu era în măsură să se certe, așa că rămase tăcut. Kelly 
făcea ce voia el, așa că nu se putea plânge. Privi peste doc 
către orașul de la mal. Câţiva oameni se mișcau de colo colo pe 
doc, lângă debarcader. Se vedeau faruri care se deplasau 
înainte și înapoi pe o stradă paralelă cu malul; apoi se 
întorceau cu spatele la apă, luminând clădirile de pe ambele 
părti. 

Statele Unite ale Americii. 

Trecuse mult timp de la ultima sa vizită. 

— Cum ajungem pe acele drumuri şi pornim către sud? 
întrebă el. Furtul unei mașini ar putea fi o problemă. 

— De aceea o să alegem metoda ușoară și o să închiriem una. 
Sunt cetăţean al Statelor Unite și am permis de conducere 
canadian. Nu ar trebui să fie vreo problemă. Te cunoaște cineva 
din America? 

Clătină din cap. 

— Nu, din câte știu. Moscova e doar aparent cu ochii pe noi, 
pentru că habar nu au unde suntem acum. 


Își aminti de Anya și se întrebă ce mai face. Avea încă 
telefonul mobil asociat cu al ei și se gândi să încerce să o 
contacteze la noapte. 

— Dar SVR? întrebă Kelly. Este evident că au știut că tu 
veneai la mine. 

Se gândi din nou la Belcenko. Ce spusese arhivistul în baia 
neagră fusese auzit și la Moscova? 

— Ai dreptate. Au știut. 

— Atunci, de ce nu ne-au contactat până acum? întrebă Kelly. 

— Pentru că nu au avut niciun motiv să o facă sau poate, pur 
și simplu, nu au știut totul până acum. 

— Ei știu de Matul Prostului? 

— E posibil. Acele vechi înregistrări pe care le-am găsit eu le 
pot găsi și ei. Alţi arhiviști ar putea să afle ce mi s-a spus mie. 
Dar ai zis că nu ai spus nimănui despre succesul tău. Nu a fost 
făcut niciun raport. E adevărat? 

Kelly încuviinţă din cap. 

Încă nu îi venea să creadă că Belcenko vorbise. 

— Probabil că ei bâjbâie prin întuneric, sperând ca tu și cu 
mine să îi conducem la depozit. 

Aruncă încă o privire peste apă. Eastport oferea o imagine 
sobră și misterioasă care deși era liniștită, părea neprielnică. 

Se întrebă. 

Era SVR-ul aici? 

Așteptând? 


x 


Malone încetini mașina când intră împreună cu Cassiopeia în 
Eastport, Maine. Orașul aflat pe insula Moore era legat de 
continent printr-o șosea amenajată pe un dig. Continuaseră să 
urmărească de la St. Andrews ambarcaţiunea care cobora și 
urca pe valuri. Vântul o împingea în timp ce apa ceda sub 
presiunea velei. După ce dispăruse din câmpul lor vizual, 
părăsiră partea de coastă canadiană și se îndreptară spre sud. 
Intrară în Statele Unite prin U.S.I. Trecură printr-o staţie de 
frontieră și continuară să meargă mai mult spre sud, paralel cu 
râul St. Croix. Cassiopeia descoperi cu smartphone-ul ei că 
Eastport era punctul cel mai estic. 

Luară o pauză. 


Drona care supraveghea barca o arăta ancorată în părțile 
mai sudice ale golfului, imediat lângă Eastport. 

Una peste alta, merseseră într-un ritm susţinut și eficace. 

Centrul orașului Eastport era mic și eclectic. Pe strada 
principală se găseau numeroase clădiri scunde din lemn, unele 
având balustrade din fier forjat și grilaje decorative. Un drapel 
american flutura în aerul rece la capătul unui stâlp rigid ce 
avea un vultur deasupra. Cu orașul Portland aflat la mai puţin 
de 400 de kilometri spre sud, locul părea perfect pentru o 
escapadă de weekend. Edwin Davis tocmai raportase că totul 
era liniștit pe barcă și că cei doi ocupanţi se aflau încă la bord. 

— Cum intră în ţară? întrebă Cassiopeia. 

— Crezi sau nu, în această perioada a anului aici 
funcţionează sistemul de încredere. Undeva, jos, lângă docuri, 
există o cabină cu telefon și cameră video. Probabil că trebuie 
mai întâi să stai acolo pentru ca imaginea ta să fie trimisă 
inspectorilor. Apoi apelezi din interior și îţi pun câteva 
întrebări. Dacă totul este în regulă, primești permisiunea de a 
intra; dacă nu, te întorci de unde ai venit. Inspectorii speră ca 
poliția locală să rezolve problemele în locul lor și să le 
raporteze. 

— Glumești, nu-i așa? 

— Am dat și eu acest telefon din alte locuri. Păzirea unei 
graniţe de 9.000 de kilometri e dificilă și costisitoare. Imi 
imaginez că Kelly știa cât de ușoare sunt chestiunile în Canada. 
La urma urmei, a venit direct aici. 

Opri mașina în fața unei pensiuni. 

— Zorin mă cunoaște, deci va trebui să mă ascund. Dar cu 
tine stă altfel treaba. Vom lăsa drona să-i urmărească, până 
când va fi nevoie de prezenţă personală. Acolo vei fi tu. 

Îl salută în glumă. 

— Da, Căpitane. Sunt gata de acţiune. 

El zâmbi. 

— Mi-a fost dor de atitudinea asta. 

— Foarte bine! 

Telefonul ei sună. 

Răspunse și îl puse pe modul difuzor. 

— Părăsesc barca cu o șalupă, spuse Edwin Davis. 

— Este totul OK aici? Dacă sună cineva, Patrula de coastă o 
să-i reducă la tăcere. 


— Totul e gata! Ar trebui să aibă parte de un drum liber. Mi 
s-a spus că avem camere ascunse peste tot pe doc. E un loc 
aglomerat vara. 

— Ai aflat ceva despre Matul Prostului și amendamentul 
zero? 

— Oh, da! N-o să-ţi placă niciunul dintre ele. 


CAPITOLUL CINCIZECI 
WASHINGTON, D.C. 
ORA 8:05 


Stephanie părăsi Casa Albă și merse cu un taxi la hotelul 
Mandarin Oriental. Făcu duș, își schimbă hainele și mâncă 
ceva. Reuși să doarmă doar câteva ore pentru că mintea îi era 
zdruncinată de ceea ce citise în dosarul pe care i-l dăduse 
Danny. 

Uniunea Sovietică fusese foarte interesată de al 20-lea 
Amendament din Constituţie. Atât de interesată, încât îi 
oferiseră o poreclă. 

Amendamentul zero. 

Nota nu dădea explicaţii, dar altele din dosar arătau că 
existau trimiteri la termen în mod repetat în comunicatele 
sovietice de la sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80. Toate 
erau legate direct de Iuri Andropov. 

Apoi, în 1984, trimiterile dispăruseră în totalitate. 

Spionajul american urmărea cu atenţie orice subiect care se 
năștea sau se stingea, ambele momente fiind semnificative. 
Cariere întregi de analiști se epuizau căutând răspunsuri la 
întrebări despre cum începuse ceva, apoi un timp la fel de 
îndelungat era alocat motivului pentru care încetase să existe. 
Stabilirea unor legături între subiecte era Sfântul Graal al 
muncii de spionaj - în acel caz, conexiunea îi fusese oferită lui 
Cotton în momentul în care Vadim Belcenko, la ultima lui 
suflare, spusese Matul Prostului și Amendamentul zero. 
Stephanie dorea să știe mai multe despre Matul Prostului și 
știa exact unde să se ducă. 

Kristina Cox locuia în apropierea catedralei Sfinţilor Petru și 
Pavel din Washington, oraș și dieceză. Majoritatea oamenilor o 
denumeau Catedrala Naţională, așa cum cei mai mulţi o strigau 
Kris pe Kristina. Soţul ei, Glenn, fusese un preot în biserica 
episcopală. Era un bărbat înalt, cu o voce răsunătoare. Timp de 
treizeci și unu de ani slujise bisericii, lucrând din catedrală, 
pentru a deveni episcop al diecezei din Washington, D.C. Dar, 
într-o tristă duminică, muri în amvon din cauza unui atac de 
cord. 

În semn de mulţumire pentru serviciul său îndelungat, Kris 
primise o casă mică pentru cât va mai fi avut trăit. Avea două 


etaje, se afla în spatele străzii, iar pe faţada crem dominau 
ferestrele înalte a căror simetrie era viciată de o unitate de aer 
condiționat, poziționată sub cea din stânga-jos. Nimeni nu 
găsise ciudat faptul că soția episcopului diecezei de 
Washington fusese și spion. De fapt, nimeni nu se preocupase 
de acest subiect, deoarece viața ei profesională și cea 
personală nu se amestecaseră niciodată. Această delimitare era 
unul dintre primele lucruri pe care le învățase Stephanie de la 
Kris Cox și o singură dată încălcase regula. 

Ridică ziarul de sâmbătă dimineaţa la capătul scurtei 
plimbări până la ușa de la intrare. Un gard viu înalt până la 
umeri separa o mică grădină de stradă. Sunase de la hotel și 
știa că Kris o aștepta. Ciocăni și primi un răspuns imediat. Kris, 
îmbrăcată într-un halat flaușat, o întâmpină cu o îmbrăţișare. 
Nu își vizitase vechea prietenă de luni de zile, deși vorbeau 
ocazional la telefon. Kris fusese mereu slabă, într-o formă fizică 
de admirat, cu păr scurt argintiu și ochi albaștri luminoși. Se 
apropia de optzeci de ani și timp de cincizeci de ani lucrase 
pentru CIA, mai întâi ca analist, dar ajunsese să se pensioneze 
ca director adjunct. La crearea departamentului Magellan 
Billet, Kris ajutase cu formularea instrucţiunilor și tot ea fusese 
cea care încurajase unitatea să fie independentă de influenţele 
de la Washington. Stephanie se străduise toată cariera ei să 
menţină acea autonomie, dar, într-un final, influenţele capitalei 
fuseseră cele care conduseseră la distrugerea departamentului. 

— Spune-mi ce e în neregulă, spuse Kris. Ti-aş oferi cafea, 
dar știu că nu îţi place și nu ai venit aici pentru asta. 

— Nu. 

Se așezară în bucătărie și povesti tot ce se întâmplase în 
ultimele zile. În încheiere, o întrebă: 

— Trebuie să știu ce înseamnă Matul Prostului. 

Niciuna dintre ele nu stăruise asupra faptului că ea fusese 
concediată. Era cursul lumii politice pe care amândouă îl 
cunoșteau și nimeni nu înţelegea mai bine acea dinamică decât 
Kris. Fără neînţelegeri, la subiect, rezolvă treaba - trei calităţi 
pe care le admirase la această femeie și trei calităţi pe care le 
practicase în fiecare zi ca director al Magellan Billet. Din 
păcate, în combinaţie cu  enervantele presiuni de la 
Washington, cele trei calități o aduseseră în punctul de a fi 
concediată. 


— Îmi amintesc de Matul Prostului. Era un nume de cod care 
am crezut că era asociat cu o operaţiune sovietică sub 
acoperire, una în care Andropov ar fi fost implicat personal. 

Se putea ca ultimul dintre vechii comuniști, Iuri Andropov, să 
fi fost cel mai periculos dintre toţi sovieticii. Era inteligent, 
viclean și rar făcea o mișcare greșită. Cu siguranţă că, dacă ar 
fi comparat vremurile lui Lenin cu corupţia din timpul 
regimului lui Brejnev, Andropov ar fi fost îngrozit. Stephanie își 
aminti de investigaţiile și de arestările care avuseseră loc după 
ce Andropov devenise secretar general. Mulţi oameni din fostul 
anturaj al lui Brejnev fuseseră executaţi. 

— Andropov nu ne-a fost niciodată prieten, spuse Kris. A 
încercat tot timpul să se prezinte ca un reformator, dar a fost 
un extremist. Din fericire, a servit ca secretar general doar o 
scurtă perioadă și a fost bolnav mai tot timpul. 

Se gândi că acesta putea să fie locul potrivit în care să 
meargă, decât să stea ca să îi aștepte pe Osin, Danny sau 
Edwin să o informeze. De aceea plecase de la Casa Albă 
devreme, convinsă că ar putea fi de folos să afle răspunsurile 
înaintea întrebărilor pe care avea să le pună. 

— Suntem în 1983, spuse Kris. După cum știi, popularitatea 
lui Reagan creștea vertiginos. Evitase glonţul unui asasin și 
provocase Uniunea Sovietică pe toate fronturile. Europa de Est 
fierbea. Polonia exploda. Cortina de Fier începuse să cadă. 
Brejnev a murit în noiembrie 1982 și Andropov a preluat 
conducerea. Nimeni nu a crezut că asta avea să fie de bine. 
Înăbușise revolta ungurească din '56 și Primăvara de la Praga 
din '68. Ca director al KGB reprimase disidenţii, apoi pledase 
pentru invadarea Afganistanului. Era un adevărat dur. Uniunea 
Sovietică nu avea să se schimbe sub el, iar Războiul Rece s-a 
încins de când a devenit secretar general. Așa că ne-am dublat 
eforturile și am sporit operaţiunile de spionaj. Am petrecut 
mult timp în Capitol Hill făcând presiuni asupra Congresului, 
cerând mai mulţi bani. Apoi, într-o zi, Matul Prostului a ajuns 
pe biroul meu. 

— E adevărat ce mi-a zis Osin? Au existat depozite sovietice 
de arme în ţara noastră? 

— Nu poate fi verificat vreodată. Dar unităţile spetnaz erau 
bune. KGB-ul era bun. Iar securitatea naţională de atunci nu se 


poate compara cu cea de astăzi. Puteai strecura chestii în 
interior. 

Ascultă cum Kris relată mai multe despre Andropov. 

— Îl ura pe Reagan, iar lui Reagan îi era greu să îl abordeze 
pe Andropov. Aveam un agent la Kremlin pe atunci. Unul bun. 
De pus în seif. Ne-a spus că Andropov pregătea ceva. Dacă 
Europa de Est nu se potolea, în special Polonia, Andropov 
plănuia să nu mai existe un al doilea mandat Reagan. Dacă e s- 
o spunem pe-aia dreaptă, comunistului bătrân îi era frică de 
acel actor. 

Își reaminti tensiunea din Departamentul de Stat când fusese 
anunţat că Andropov devenise secretar general. Lui George 
Shultz nu îi plăcuse ideea, dar se ocupase de situaţie. Nimic nu 
s-a schimbat cu Pasa Înainte'*. Totul a continuat să meargă mai 
departe. Papa loan Paul al II-lea a vizitat din nou Polonia în 
iunie 1983; șapte zile ieșite din comun care au condus la 
revigorarea tuturor disidenţilor. Ea ajutase la coordonarea 
acelei vizite pentru a provoca în mod direct influenţa lui 
Andropov. 

— Amenințarea că Reagan nu avea să câștige un al doilea 
mandat nu a tras niciun semnal de alarmă? întrebă ea. 

— Sovieticii de atunci amenințau cu astfel de lucruri tot 
timpul. Nimeni nu credea că URSS voia un război cu noi. Așa ar 
fi trebuit să fie, dacă ar fi făcut ceva. Nu era nicio șansă ca ei 
să câștige acea bătălie. 

Poate că da, dar astăzi o astfel de ameninţare ar fi fost luată 
mult mai în serios. 

Pe bună dreptate. 

— Când ai sunat mai devreme și mi-ai zis de Matul Prostului, 
a trebui să mă gândesc mult și bine. Am auzit că patru agenţi 
au fost trimiși într-o misiune specială. Îmi amintesc pentru că 
fiecare avea drept nume de cod o mutare din șah. Ultima parte 
a misiunii era numită Matul Prostului. Dar nu am aflat niciodată 
mare lucru despre ea... Doar părticele ici-colo, fără conţinut. 
Andropov a murit în februarie 1984 și nu s-a mai auzit nimic 
despre el vreodată. M-am gândit că, dacă ar fi fost ceva de care 
să ne îngrijorăm, a murit odată cu el. 


14 Termen preluat din fotbalul american care înseamnă aruncarea mingii la 
mare distanță către atacant. Aici cu sensul de a „transfera sarcinile“. 
(n.red.) 


— Se poate să nu fi murit, spuse ea. 

Kris primise cea mai mare autoritate de securitate pe care o 
putea deţine cineva din guvern, așa că Stephanie se simţea în 
siguranţă discutând cu ea. Dar ce mai conta? Autoritatea ei de 
securitate se încheiase cu câteva ore în urmă. 

— Cu toţii am crezut că, dacă ar fi trăit, Andropov ar fi 
plănuit să oprească reformele, spuse Kris. Ar fi pus la pământ și 
Europa de Est. Totul s-ar fi desfășurat în acest mod. Dar apoi s- 
a îmbolnăvit și a murit. Problema a fost rezolvată. Un an mai 
târziu, l-am avut pe Gorbaciov, care a fost un pisoiaș, iar restul 
e istorie. 

— Reagan a știut exact cum să se ocupe de el. 

— Da. Dar sunt serios îngrijorată de fractura actuală între 
membrii guvernului rus, de care mi-ai zis. Oamenii lui Daniels 
știau să se ocupe cu chestii de genul ăsta. Nu știm cum o să se 
descurce băieţii noi. Perioada de tranziție e tot timpul 
înșelătoare. Știu că tu îţi dai seama, dar sper că își vor da 
seama și oamenii lui Fox că noii ruși joacă pe bune. 

— Ce bănuiești despre toată treaba asta? 

Kris păru să analizeze cu atenţie întrebarea, în special cu ce 
îi spusese ea despre al 20-lea Amendament. 

— Momentul inaugurării e doar la câteva ore distanţă, spuse 
Kris. Imi amintesc de fascinația sovieticilor pentru succesiunea 
la președinție. E o vraiște, fără îndoială. Ai zice că după 11 
septembrie Congresul ar fi fost mai vigilent, dar nimic nu s-a 
schimbat. Desigur, logica ne spune că Zorin vrea să saboteze 
inaugurarea. Așa pare. Dar mai întâi trebuie să găsească o 
bombă nucleară într-o servietă, veche de peste douăzeci și cinci 
de ani, care să și funcţioneze. Apoi, dacă merge, armele trebuie 
poziţionate foarte aproape de ţintă. E o bombă nucleară, dar 
mică. Detectoare de radiaţii, câini și aparatură de monitorizare 
a mediului verifică totul chiar acum în Washington. Şansele ca 
el să se apropie suficient cât să omoare pe toată lumea sunt 
practic imposibile. 

— Şi totuși, Zorin nu se oprește. 

Kris se lăsă în scaun. 

— Ştiu. Asta mă obsedează și pe mine. 

— Deci, ce știe el și noi nu știm? 

Kris ridică din umeri. 

— Imposibil de spus, dar trebuie să fie bun. 


Sunete de clopoței le întrerupse intimitatea. Era telefonul lui 
Kris de pe masă. Întinse mâna după el. 

— Așteptam apelul ăsta. 

— Vrei să aștept în altă cameră? 

— Dimpotrivă. Te privește direct. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI UNU 

Luke conduse către nord-vest, din Washington către 
Maryland. Mașina lui Fritz Strobl fusese returnată Serviciilor 
Secrete și lui îi fusese furnizat un model sedan fără elemente 
de identificare asigurat de guvern. Mustangul său se afla în 
cimitirul de mașini din Virginia, unde, cel mai probabil, avea să 
rămână, din moment ce nu prea avusese asigurare. Plătise o 
taxă minimă, neanticipând că într-o zi avea să fie implicat într-o 
luptă cu mașini. Reparaţiile pentru a-l reface ar fi fost de 
ordinul miilor de dolari, mult mai mult decât și-ar fi putut 
permite să bage într-un vehicul vechi de aproape de cincizeci 
de ani. Păcat. A fost o mașină grozavă cât a ţinut. 

Dormise câteva ore și chiar luase micul dejun. Stephanie îl 
sună imediat după 7:00 a.m. Și îi spuse ce voia ca el să facă, 
dându-i o adresă din Germantown, Maryland, unde se afla 
Lawrence Begyn, actualul președinte general al Societăţii 
Cincinnati. 

— Avem nevoie de informaţii despre a 14-a Colonie, îi 
spusese Stephanie. Toate detaliile și fără tâmpenii. Ai 
permisiunea mea să fii cât poţi de fermecător și de direct. 

Zâmbise la ultima parte a ordinului. În mod normal, s-ar fi 
cerut diplomaţie. Nu și de data asta. Simţise că lucrurile se 
mișcau accelerat. Îi spuse că Cotton și Cassiopeia se 
întorseseră în Statele Unite prin nord, trecând granița cu 
Canada, și se ocupau de Zorin. Stephanie avea telefonul Anyei 
încă pornit, dar încă nu sunase. Îl asigurase că erau pregătiţi 
pentru cazul în care ar fi fost apelat. 

De asta nu se îndoia. 

Stephanie Nelle nu intra niciodată într-o luptă nepregătită. 
Concedierea din ziua precedentă nu părea să o încetinească. 
Dar faptul că îl avea pe președintele Statelor Unite de partea 
sa, chiar și numai pentru câteva ore, ar fi trebuit să o ajute. 

leși din Germantown și identifică adresa într-o suburbie 
înconjurată de copaci. Pe un mic deal, printre casele mari și 
spaţioase se afla și cea a lui Begyn: albă, dreptunghiulară, cu 
faţada din lemn. Locul îi amintea de casa lui Charon din 
Virginia. O poartă din fier forjat semnaliza intrarea pe o alee cu 
pietriș. Viră spre interiorul curţii și urmă drumul până la casă 
printre copacii desfrunziţi. 


Două lucruri îi captară imediat atenţia: o mașină parcată în 
pădure, chiar în capătul aleii și ușa de la intrare spartă, 
jumătate deschisă. 

Opri mașina, își luă pistolul Beretta și se grăbi către intrare. 
Se opri, încercând să prindă vreun zgomot. Nimic. Aruncă o 
privire înăuntru și descoperi un vestibul amenajat cu mobilier 
de epocă. Ce era familia Cincinnati? Toţi păreau putred de 
bogaţi. Mai întâi vila lui Charon, acum a lui Begyn. 

Se strecură și rămase lângă intrare pentru siguranţă. Analiză 
interiorul luminat de soare. Aruncă o privire în celelalte camere 
și imediat observă mobila răsturnată, tapiţeria sfâșiată, fotoliile 
spintecate. O grămadă de cărţi dărâmate de pe rafturi zăceau 
împrăștiate pe podea. Birouri erau răscolite, sertare smulse, 
conținuturile răsturnate și împrăștiate peste tot. Parcă trecuse 
uraganul. Cineva cu siguranţă căutase ceva. 

Atenţia lui se mută către scară. 

Un trup se afla întins la capătul unei scări cu trepte din lemn. 
Sângele scurs din trup se închegase în pete mari maronii. Urcă 
scările ocolind bălțile și rostogoli corpul. Sub el se afla o pușcă 
automată. Căzu pe scară zăngănind. Intră în stare de alertă și 
privi în jur pentru a vedea dacă zgomotul atrăsese atenţia 
cuiva. 

Nimic. 

Faţa cadavrului era a unui bărbat în jur de treizeci și cinci de 
ani. Avea păr scurt și trăsături dure. O tăietură adâncă îi 
secţionase gâtul dintr-o parte în alta, explicând cauza morţii. 

Auzi un sunet. 

De la etajul inferior. 

Ceva mișca. 

Se furișă înapoi la parter și se întoarse în direcția sunetului. 
Mintea sa era atentă doar la detaliile din jurul său. În stânga lui 
văzu o sală de mese, unde un alt corp se afla pe podeaua din 
lemn. Gâtul bărbatului era tăiat aproape identic cu al primului. 
În faţă se afla o ușă care presupuse că ducea la bucătărie. Se 
legăna înainte și înapoi. Se apropie și își lipi corpul de perete, 
aruncând o privire prin spaţiul de un centimetru dintre toc și 
ușă. Avea dreptate. O bucătărie se afla de partea cealaltă a ușii. 
Cu mâna stângă împinse ușa spre interior și dădu buzna 
înăuntru. 

Gol. 


Lumina soarelui trecea prin ferestre, strălucind în aparatura 
de oţel inoxidabil și hiaturile de marmură. 

Ce se întâmplase aici? 

Se pregătea să verifice restul casei când auzi un alt zgomot. 
Din spatele său. Se răsuci și fu întâmpinat cu o lovitură 
puternică în trahee, care declanșă imediat o reacție de înecare. 
Cunoștea mișcarea, o învățase în armată, dar nu o 
experimentase personal. 

Se zbătu să respire, dar nu avu nicio șansă. 

Ceva îl izbi în tâmpla stângă. 

Ultimul lucru pe care îl văzu înainte ca totul să devină negru 
fu lama strălucitoare a unui cuţit. 


* 


Malone stătea Într-o cafenea localizată în centrul oraşului 
Eastport. Își termina porția de ouă cu bacon, pâinea prăjită și 
cafeaua. Zorin și Kelly plecaseră cu peste două ore în urmă. El 
și Cassiopeia urmăriră cum cei doi bărbaţi ajunseră la mal cu o 
șalupă mică, trecând pe lângă cabina de imigrări aflată lângă 
docuri. Așa cum era de așteptat, intraseră în oraș și chemară 
un taxi de pe un telefon pe care îl avea Kelly. Mașina ajunse 
câteva minute mai târziu. El şi Cassiopeia nu îi urmăriră. În 
schimb, drona de deasupra lor continuase să îi observe de la 
distanţă, iar o linie telefonică deschisă le oferea informaţii în 
direct. 

Taxiul îi lăsase pe cei doi la aeroportul municipal Eastport, 
care nu se afla prea departe de districtul central de afaceri. 
Intraseră în micul terminalul și ieșiseră câteva minute mai 
târziu, mergând către un rând de mașini parcate. Plecară cu 
una dintre ele. Malone știa ce se întâmplase. Kelly închiriase un 
vehicul - un lucru ușor de făcut pentru el. 

În sfârșit, avură o pauză. 

În timp ce drona continua să îi observe, se decise să o trimită 
pe Cassiopeia pe urmele lor, avertizând-o să păstreze distanţa. 
Fusese anunţat că timpul de emisie al dronei era pe terminate, 
deci Cassiopeia avea să o înlocuiască. El o va prinde din urmă 
mai târziu. Important era să nu îl piardă pe Zorin. 


Îl sunase deja pe Edwin Davis și îi vorbise mai mult din 
memorie. Așa că în timpul de așteptare, un mic dejun cald 
picase bine. 

Chelneriţa îi strânse farfuria. 

Afară, Eastport rămăsese în liniște... de înţeles, având în 
vedere că iarna era la putere. Cerul dimineţii devenea rapid o 
masă solidă de culoare gri-deschis. Părea că urma să ningă. El 
spera să se plece către sud înainte ca asta să se întâmple. 
Cafeneaua se bucura de puţină activitate, fiind sâmbătă și ora 
nici măcar 10:00 a.m. Un Ford Taurus alb se opri pe un loc de 
parcare din faţă și văzu doi bărbaţi coborând din el. Ambii erau 
îmbrăcaţi în uniformele albastre ale poliţiei de stat din Maine. 

Intrară în cafenea, îl găsiră și se prezentară. 

— Ni s-a spus că aveţi nevoie de ajutorul nostru, spuse unul 
dintre ei. Securitatea naţională. 

Inţelese scepticismul. 

— Vă îndoiţi de mine? 

Ofiţerul zâmbi. 

— Nu contează. Când șeful poliţiei statale mă sună personal 
într-o sâmbătă-dimineaţă și spune că trebuie să venim aici și să 
ne conformăm ordinelor dumneavoastră, eu trebuie să execut. 

Trebuia să îi recunoască meritele lui Edwin, omul care știa 
cum să rezolve lucrurile. Malone le explicase că cel mai bun 
mod de a-i ţine sub supraveghere pe Zorin și pe Kelly ar fi fost 
sistemul coadă. O mașină îi urmărește pentru câteva sute de 
kilometri, apoi îi preia o alta, apoi încă alta și tot așa. Aplicând 
această procedură, ar fi fost dificil să-și dea seama că sunt 
urmăriţi. În acel moment, era implicat doar statul Maine, deci 
Edwin ceruse ajutorul poliţiei statale. Cel mai probabil, Zorin și 
Kelly se îndreptau mai repede către sud, înspre New England, 
deci mai multe cozi ar fi trebuit să fie pregătite în alte state. 
Era mult mai ușor să pună o dronă să urmărească mașina, dar 
știa că existau multe și complicate probleme legale în privinţa 
acestei metode pe teritoriul Statelor Unite. 

Indiferent de situaţie, metoda clasică ar fi trebuit să meargă 
bine. 

Împreună cu un plan de rezervă. 

Își termină sucul și spuse: 

— Trebuie să mergem la aeroport. 


Drumul fu scurt - puţin peste un kilometru și jumătate, iar în 
interiorul terminalului găsi un singur loc pentru închiriat 
mașini. Le ceruse ofițerilor să intre cu el doar în cazul în care 
avea probleme. Nu era nimic care să intimideze mai tare decât 
uniformele, insignele și armele din tocuri lor. 

Se apropiară de tejghea și spuse: 

— Acum două ore aţi închiriat o mașină unor bărbaţi. Doi la 
număr. Avem nevoie să vedem documentele. 

Angajatul părea că era gata să se împotrivească, așa că arătă 
cu degetul și spuse: 

— Iar unicul răspuns corect aici este: Da, domnule, poftiți! 

Privirea lui serioasă și cei doi ofiţeri de lângă el ușuraseră 
conversaţia. Angajatul le dădu contractul de închiriere, care 
era pe numele lui Jamie Kelly. Fusese întocmit în baza unui 
permis de conducere canadian. Plătise cu bani cash. Nu era 
trecut niciun punct de returnare. 

— Mașina aia se va întoarce aici? întrebă el. 

Angajatul încuviinţă din cap. 

— Așa au spus. 

Ştia că nu era adevărat. 

Așa că întrebă ce voia cu adevărat să știe. 

— Aveţi GPS în toate vehiculele? 

— Desigur! Le putem găsi, dacă este nevoie. 

Făcu semn cu contractul de închiriere. 

— Avem nevoie de frecvența GPS a acestei mașini. Acum! 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI DOI 

Stephanie ascultă vocea masculină din telefon care îi spunea 
lucruri pe care nu le știuse niciodată. Era un glas aspru, 
precum foșnetul unei creaturi mișcându-se într-o grămadă de 
frunze uscate. În anii 1980, în timp ce ea fusese implicată în 
Pasa Înainte lucrând sub acoperire cu Reagan și cu papa, și 
alţii lucraseră intens pentru a submina regimul sovietic prin 
mai multe măsuri destinate să îl destabilizeze. 

— Ce vremuri! spuse vocea. Trebuie să-ți amintesc că 
Andropov era directorul KGB-ului când au încercat să-l omoare 
pe papa loan Paul. El ar fi permis operaţiunea. 

Ascultă vocea care îi explica cum Andropov fusese convins că 
alegerea papei loan Paul fusese aranjată de Vatican pentru a 
submina controlul sovietic în Polonia. Ar fi fost o parte dintr-un 
plan elaborat pentru a distruge Uniunea Sovietică. Părea 
ridicol, dar în cele din urmă, mulţumită circumstanțelor 
apărute în afara bisericii - în principal de alegerea lui Ronald 
Reagan ca președinte al Statelor Unite, exact asta se 
întâmplase. 

— Credea cu fermitate că papa era periculos mari ales 
datorită carismei lui în faţa jurnaliștilor. Imi amintesc de o notă 
scrisă în care Andropov o ţinea una și bună că papa ar fi apelat 
la nenumărate trucuri ieftine: purtase o pălărie Highlander în 
Anglia, strânsese mâinilor oamenilor, sărutase copii. După el, 
totul arăta ca și cum ar fi candidat la președinție. 

Și pe bună dreptate, din moment ce Ioan Paul își orchestrase 
acţiunile conform instrucțiunilor unui director de scenă 
american. Totuși, este interesant că Reagan sau papa nu o 
avertizaseră nici măcar o dată despre Andropov. 

— KGB-ul a apelat la bulgari ca să-l împuște pe Ioan Paul, 
spuse vocea. Este singurul lucru sigur pe care îl știm. Şi-au ales 
asasinul cu grijă. Ali Agca le oferea acoperirea perfectă. Era 
slab, prost și nu știa nimic. Tot ce putea să facă era un 
bolborosit fără sens. Asta a și făcut. Imi amintesc când papa s-a 
dus la închisoare și l-a iertat pe Agca. O mișcare briliantă! 

Una la care ea ajutase să fie realizată. 

Ioan Paul luase decizia, iar Reagan fusese de acord. 

Așa că, în 1983, la doi ani de la tentativa de asasinare, papa 
s-a întâlnit în privat cu Ağca. Acesta, plin de emoție, plânsese și 
îi sărutase inelul. Presa, plină cu fotografii și povestiri despre 


eveniment, împrăștiase subiectul peste tot în lume, împreună 
cu posibile teorii care legau tentativa asasinării de Moscova. 
Toată treaba fusese îndrăzneață și impunătoare. Un exemplu 
perfect de cum să răstorni o situaţie delicată într-o imagine 
lăudabilă. 

Cel puţin, așa descrisese Reagan acel moment. 

— Când Andropov a preluat postul de secretar general, spuse 
vocea, a găsit numeroase probleme. Ştia ce făceam noi în 
blocul răsăritean: dirijam bani către disidențţi, ofeream suport 
logistic, trimiteam informaţii secrete despre guvernele lor. S-a 
ocupat de una sau două dintre ele. 

Ştia ce însemna asta. 

Oameni muriseră. 

— Apoi Andropov s-a îmbolnăvit și a știut că s-a terminat 
pentru el. Doctorii i-au dat opt luni. Atunci ne-am speriat. Nu 
avea nimic de pierdut și existau oameni la Kremlin care l-ar fi 
urmat până la moarte. Când Kris a sunat mai devreme ca să mă 
întrebe de Matul Prostului, mi-am amintit de el imediat. Cu toţii 
am crezut că avea să fie ultima mișcare a rușilor din vechiul 
sistem. 

Se întreba cui îi aparţinea vocea îmbătrânită, deși nu avea 
sens. Dacă ar fi întrebat-o, Kris i-ar fi spus. Cel mai probabil 
fusese CIA. O funcţie înaltă. Ştia cum stătea treaba. Nici 
succesele, nici eșecurile nu erau făcute publice. Agenţia era 
intenţionat compartimentată, iar trecutul său fusese învăluit în 
atât de multe secrete, încât nimeni nu le putea afla pe toate. 
Dar ce se întâmplase cu cele mai importante, care contaseră cu 
adevărat? Nu fuseseră niciodată consemnate. Asta nu însemna 
că nu erau cunoscute. 

— Andropov l-a urât pe Reagan. Cu toţii am crezut că KGB-ul 
avea să încerce ceva legat de el. Incercase să îl omoare pe papă 
- de ce nu ar fi atentat și la un președinte. Treaba era clară la 
finalul lui 1983. Uniunea Sovietică se confrunta cu probleme 
economice serioase. Aveau și o problemă de conducere. Toată 
ţara era în continuă schimbare. Kremlinul devenise fascinat de 
succesiunea președinților americani. Kris a spus că ai citit un 
comunicat pe care îl confiscasem. Au fost câteva de felul ăla. 
Amendamentul zero. Așa îl denumeau ei pe cel de-al 20-lea 
Amendament. 

— Ştii de ce? 


— Pentru că, în cazul unui atac minuţios și bine pus în 
practică, nu ar mai fi rămas nimeni la putere. 

— Cum e posibil? 

— Nu sunt specialist în problema asta, dar îmi amintesc că 
mi s-a spus că dacă scapi simultan de președinte și de 
vicepreședinte, de directorul Casei Reprezentanţilor și de 
președintele pro tempore al Senatului, înainte ca noul 
președinte și noul vicepreședinte să depună jurământul, rămân 
membrii cabinetului care preiau puterea printr-un act al 
Congresului. Acea lege e plină de probleme. Nu e clar dacă 
oficialii din cabinet pot servi în mod constituţional. S-ar fi 
născut o luptă internă și nimeni nu ar fi rămas la conducere. 
Luptă internă pe care KGB-ul ar fi alimentat-o. Băieţii ăia erau 
maeștri ai mișcărilor de genul ăla. Ne-au manipulat presa de o 
mie de ori și la fel ar fi făcut și în acel caz. 

— Care era scopul în toată treaba asta? întrebă ea. A 

— Acela ar fi fost momentul în care URSS ar fi atacat. În 
vidul de putere creat, nimeni n-ar fi știut sigur cine ar fi fost 
îndreptăţit a da ordine militare. Ar fi fost o confuzie totală. 
Tancurile ar fi traversat Europa. Am fi fost prea ocupați 
luptându-ne între noi pentru cine ar trebui să fie la conducere. 
Unii ar fi susținut pe cineva, iar alţii pe altcineva. Nimeni nu ar 
fi fost sigur. 

Tactica avea sens. 

— Am obţinut informaţii cum că lucrau la niște planuri ce 
priveau Actul de Succesiune la Președinţie din 1947. Pentru a 
face așa ceva să meargă, ar fi trebuit să atace la o ceremonie 
de învestitură. Unii dintre noi credeau că asul din mâneca lui 
Andropov ar fi fost a doua numire a lui Reagan din 1985. Din 
fericire, rinichii bătrânului au cedat mai devreme, în '84. Apoi 
totul a fost uitat, din moment ce oamenii care au preluat 
conducerea nu mai erau interesaţi de un al treilea război 
mondial. Toată loialitatea pentru Andropov dispăruse. 

Privi peste masă către Kris Cox, care o ţintuia cu ochii de 
culoarea unui ghețar. Expresia prietenei sale îi confirma că 
spusele cuiva pe care nu îl cunoștea erau adevărate. 

— Câţi oameni știu de treaba asta? întrebă vocea. 

— Nu prea mulţi. A fost unul dintre scenariile care nu s-au 
întâmplat niciodată, așa că a fost dat uitării. Au fost multe în 
acea vreme. KGB-ul sau altcineva rămăsese concentrat. În 


fiecare zi era ceva nou. Acum este important doar pentru că tu 
se pare că ai o problemă. Îmi amintesc de Aleksandr Zorin. Era 
un ofițer KGB competent. Oamenii noștri îl respectau. E 
incredibil că este încă în viaţă. 

Decise să afle tot ce se putea. 

— Ce e cu servieta RA-115? 

— Nu am mai auzit numele ăsta de ceva timp, cu excepţia 
filmelor de la televizor. Au existat. Eu sunt sigur. În schimb, 
alții nu au fost de acord. Problema e că niciuna nu a fost găsită 
vreodată în lume, deși s-ar zice că una ar fi apărut. Unii au 
crezut că fac parte dintr-o campanie de dezinformare a KGB- 
ului. Așa cum am spus, erau buni la asta. Era o tehnică dea ne 
face să ne urmărim propriile umbre. 

— SVR spune acum că ele au existat și că sunt încă cinci 
dispărute. 

— Atunci ar trebui să îi asculţi. Asta este cu adevărat o 
dezvăluire demnă de luat în seamă. 

Una pe care Nikolai Osin nu ar fi trebuit să o facă niciodată, 
luând în considerare fragmentarea din ce în ce mai mare a 
echipei sale de comandă. Ultimul lucru pe care îl voiau 
extremiștii ruși ar fi fost ca Statele Unite să știe ceva despre 
posibile arme nucleare tip servietă. 

— Ar putea fi aici? întrebă ea. În Statele Unite? 

— Absolut! KGB-ul a fost cea mai numeroasă și cea mai 
extinsă agenţie de spionaj pe care a văzut-o lumea vreodată. 
Miliarde și miliarde de ruble au fost cheltuite pentru a se 
pregăti de război cu noi. Băieţii ăia au făcut tot ce le-a stat în 
putinţă. Pentru ei nimic nu era în afara limitelor. Chiar nimic. 
Știm sigur că au fost plasate depozite de arme peste tot în 
Europa și Asia. De ce am fi fost noi excluși? 

Avea dreptate. 

— Se pare că Zorin încearcă să implementeze Matul 
Prostului, spuse ea. Aparent, a fost implicat în ce plănuia 
Andropov. 

— Patru ofițeri KGB au fost alocati operaţiunii. Nu le-am aflat 
niciodată numele. Așadar, ar putea fi unul dintre ei. 

— Dar a trecut mult timp, spuse Kris. De ce acum? 

Ştia răspunsul. 

— E supărat pe tot ceea ce s-a întâmplat de la sfârșitul 
Uniunii Sovietice încoace. A fost un idealist. Unul care a crezut 


cu adevărat. Osin mi-a spus că ne învinovăţește pentru tot ce e 
rău în viaţa lui și a fost obsedat de asta multă vreme. 

— Ceea ce îl face deosebit de periculos, spuse vocea din 
telefon. Bănuiesc că vrea să se folosească de al 20-lea 
Amendament pentru a genera haos politic aici, precum cel pe 
care l-am cauzat noi rușilor. Dar are nevoie de o bombă RA-115 
funcțională ca să facă asta. Ar trebui să omoare mulţi oameni 
deodată. 

Este o problemă. Dar Zorin părea să fi început să o rezolve. 

— Vom avea un nou președinte în puţin peste douăzeci și 
patru de ore, spuse vocea. 

Ştia ce însemna. 

Următoarea șansă de a face Matul Prostului. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI TREI 

Luke deschise ochii. 

Stătea pe un scaun de lemn și era legat cu bandă adezivă la 
fel cum o legase pe Anya Petrova. Braţele și picioarele fuseseră 
strânse bine, blocându-i mișcarea în orice direcţie. Gâtul era 
liber și gura neobstrucţionată. Îl durea capul de la lovitură și 
totul era încă în ceaţă. Clipi de câteva ori pentru a-și limpezi 
privirea și văzu că se afla în bucătăria lui Begyn. 

O femeie se afla în partea opusă a camerei. 

Era scundă, masivă și nu avea pic de grăsime. Purta un 
costum de alergare mulat ce îi scotea la iveală mușchi puternic 
tonifiaţi. El se întrebă de câte ore de flotări, tracţiuni și ridicări 
de haltere ar fi avut nevoie pentru a arăta așa de bine. Era 
invidios pe determinarea ei. El avea nevoie de toată voința 
posibilă pentru a merge la sală. O pereche de ochi căprui- 
închis, lucioși, îl analizau atent. Părul ei castaniu era tuns 
scurt, la nivelul urechilor - probabil un stil militar. Ultima 
presupunere fusese întărită de comportamentul ei ulterior. Era 
atractivă și cu faţa lipsită de răutate, dar trăsăturile ei nu 
transmiteau prea multă compasiune. În schimb, îl privea ca un 
elefant: calm, singur, atent, dar învăluit într-o linişte 
periculoasă. Ținea în mână o lamă din oţel inoxidabil de 
optsprezece centimetri, nu foarte diferită de cea pe care o 
avusese el ca soldat. 

— Ești din armată? întrebă el. 

— Riverini. 

Ştia acea unitate. Făceau parte din marină; erau axaţi pe 
lupta corp la corp și pe operaţiuni militare fluviale. Forţele 
Riverine fuseseră cele mai decorate în Vietnam, dar și cu cele 
mai multe victime. Femeile făceau parte din ele de câţiva ani 
deja. 

— În serviciu activ? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Momentan, în permisie. 

Privi cum ea continuă să răsucească lama; vârful împingea în 
degetul arătător al mâinii stângi, iar mâna dreaptă rotea ușor 
mânerul negru. 

— Cine ești? întrebă ea. 

Mintea și tensiunea îi reveneau la normal. 

— Sunt sigur că deja știi asta. 


Ea păși pe pardoseala amenajată sub formă de tablă de șah, 
alb-negru, se apropie de el și îl apăsă pe gât cu latul lamei. 

— Ştii că nu e adevărat că femeile nu au mărul lui Adam. De 
fapt, avem. Doar că versiunea bărbaţilor e mai vizibilă ca a 
noastră. Ceea ce e bine, pentru că pot să văd bine unde să tai. 

I se făcu pielea ca de găină. Nu era normal pentru el. Ea 
avea calmul unui preot și ochii unui jaguar - o combinaţie 
înspăimântătoare. Nu îi plăcea sentimentul de neputinţă pe 
care îl experimenta. Această femeie îi putea tăia gâtul și el nu 
putea face nimic pentru a o opri. De fapt, o mișcare greșită, un 
sughiț sau un strănut ar fi condus la zâmbet rece pe faţa ei și la 
o tăietură adâncă pe gâtul lui. 

— O să întreb pentru ultima dată, spuse ea. I-ai văzut pe 
ceilalți doi. Înţelegi de ce sunt capabilă. 

— Am înţeles. 

— Pentru cine lucrezi? 

Calmul îi revenea pe măsură ce simţea că această femeie nu 
intenţiona să îl rănească. De fapt, ea nu era sigură în legătură 
cu el. Părea extrem de diferit fată de cele două cadavre pe care 
le văzuse deja. Despre acelea nu avusese niciun dubiu. Lama 
încă îi înţepa pielea într-un punct vulnerabil. O răsucire și... 

— Agenţia de Informaţii a Departamentului Apărării. Sunt 
într-o misiune de la Casa Albă. Dar știi deja asta, nu-i așa? Mi-ai 
luat insigna. 

Ghicise. Ea retrase lama și își duse mâna la buzunarul de la 
spate. Scoase portofelul de piele și i-l aruncă în poală. 

— Ce vrea Casa Albă de aici? 

— E rândul tău. Cine ești? 

— Ar trebui să știi că am răbdarea unui copil de doi ani și un 
temperament asemănător. 

— E în regulă. Majoritatea oamenilor îmi spun că sunt un 
măgar arogant. 

— Ești? 

— Pot fi. Dar am calităţile mele. 

Continuă să o analizeze pe femeie. Vorbea simplu și acţiona 
dur. Observă pantofii de alergare din picioarele puternice. 

— Ai fost la alergat? 

— Am ieșit pentru cei opt kilometri zilnici. Când m-am întors, 
băieţii răscoleau casa. 

— Au ales locul greșit. 


Ea ridică din umeri. 

— Așa mi se pare și mie. 

— Ai idee pentru cine lucrează? 

— Asta e singurul motiv pentru care încă respiri. Spre 
deosebire de tine, băieţii ăia erau ruși. 

Acum era curios. _ 

— De unde știi asta? Imi imaginez că nu aveau cu ei carduri 
de identitate scrise în chirilică. 

— Mai ușor decât atât. Vorbeau unii cu alţii. I-am auzit, după 
care m-am strecurat înăuntru. 

Interesant. Nu sunase la poliţie și nici nu stătuse deoparte. 
Femeia asta intra direct în luptă. 

— Care este rangul tău? 

— Locotenent inferior. 

— Foarte bine, locotenente! Ce ai zice să îmi dai drumul? 

Ea nu se mișcă. 

— De ce ești aici? 

— Trebuie să vorbesc cu Larry Begyn. 

— Numele lui este Lawrence. 

— Cum de știi tu asta? 

— Sunt fiica lui. De ce trebuie să vorbești cu el? 

Se gândi dacă să fie evaziv și își dădu seama că asta l-ar fi 
ținut lipit de scaun mai mult timp. 

— A preluat un apel acum câteva ore de la un bărbat numit 
Peter Hedlund. Trebuie să vorbesc cu el despre asta. 

— Pe ce subiect? 

— A 14-a colonie. Societatea Cincinnati. Situaţia păcii 
mondiale. Alege tu! 

Păși către el și folosi cuțitul pentru a-i tăia legăturile. El își 
frecă braţele și picioarele pentru a stimula circulaţia. Încă îl 
durea capul. 

— Cu ce m-ai lovit? 

li arătă mânerul din oţel inoxidabil al cuţitului. 

— Funcţionează bine. 

Altă parte din instrucţia militară. 

— Așa e. 

Ea îl analiză cu ochi confuzi. 

— Trebuie să vezi ceva. 

Din bucătărie, o urmă prin sala de mese, apoi printr-un 
coridor scurt ce ducea la partea din față a casei. Un al treilea 


corp se afla pe podea. Era lipsit de răni pe piept sau pe gât, iar 
gura îi rămăsese deschisă, înțepenită de moarte. 

Făcu un semn cu cuțitul. 

— Înainte să moară, ăsta mi-a spus că sunt în căutarea unui 
jurnal. A menţionat și cuvintele A paisprezecea colonie. De ce 
vreți voi același lucru? 

O întrebare excelentă. 

Vocea ei rămase constantă și calmă, precum atmosfera 
camerei. Părea să fie tot timpul în gardă. Dar avea dreptate. 
Acești oameni veniseră aici, ceea ce însemna că cei din tabăra 
opusă știau mai mult decât credea Stephanie că ei știu. 

— Ucizi cu mare ușurință, îi spuse el. 

Stăteau în hol aproape unul de celălalt. Ea nu făcea niciun 
efort pentru a lăsa un spaţiu intim între ei. 

— Nu mi-au dat de ales. 

El își menţinu privirea ţintuită asupra ei, dar făcu semn către 
cadavru. 

— Se întâmplă să fi spus cumva exact ce căutau? 

— L-a numit jurnalul Tallmadge. 

Însemna că rușii erau nu doar cu doi pași înainte, ci cu mai 
mult de un kilometru. 

— Trebuie să vorbesc cu tatăl tău. 

— Nu e aici. 

— Du-mă la el! 

— De ce? 

— Pentru că băieţii ăștia nu pleacă nicăieri și, dacă nu cumva 
plănuiești să mai tai niște gâturi, va trebui să mă ocup eu de 
treaba asta. 

O mică și dificilă înţelegere se stabili între ei. Ea părea să îl 
creadă. Cu tot calmul afișat, femeia avea un aer tenace care lui 
îi plăcea. 

— Foarte bine! spuse ea. Te pot duce la el. 

— Va trebui să raportez cadavrele astea, îi spuse el. 
Serviciile Secrete o să aibă grijă de curăţenie. Frumos și în 
liniște. Nu ne putem permite să atragem atenţia chiar acum. 

— Norocul meu. 

El rânji. 

— Da! Așa aș zice. 

Ea se întoarse către sala de mese și bucătărie și se 
îndepărtă. 


Voia să știe... 

— De ce nu m-ai omorât și pe mine? 

Ea se opri și se întoarse către el. 

— Miroși încă a armată. 

— Ai vorbit exact ca un ofițer din marină. 

— Mi-am ratat cariera, spuse ea. 

Nu se putea decide dacă vorbea serios sau nu. Asta era 
problema cu ea. Pur și simplu nu știai. 

— Mi-ai aflat numele, îi spuse el. Care-i al tău? 

— Susan Begyn. Mi se spune Sue. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI PATRU 

Malone plecă cu mașina împreună cu cei doi ofițeri statali din 
Maine. Părăsiseră Eastport și se îndreptaseră spre continent pe 
drumul amenajat pe dig, apoi către vest. Zorin și Kelly se aflau 
pe autostrada 95, spre sud, și aveau deja două ore avans. 
Frecvența GPS a mașinii închiriate trimitea date în timp real 
către Serviciile Secrete, ceea ce le permitea să o urmărească 
cu maximă precizie. Pentru a fi siguri, ei plasaseră o coadă pe 
șosea la mai mult de trei kilometri în urmă, care era imposibil 
de observat în trafic. 

— Băieţii ăștia pe care-i urmărești nu sunt foarte deștepţi, 
spuse unul dintre ofiţeri, aflat pe locul din faţă. 

Observă că afirmaţia conţinea o momeală. Cine nu ar fi 
curios? Nu era specific polițiștilor să vină și să întrebe direct. 
În schimb, le plăcea să pescuiască, să tragă concluzii ce 
stârneau disensiuni în speranţa de a obţine informaţii fără 
efort. Nu era prima oară când trecea prin asta. 

Așa că nu complică lucrurile. 

— Băieţii ăștia nu au avut multe variante. Ar fi fost stupid să 
fure o mașină. 

— Dar să fure o barcă? Asta a fost în regulă? 

— Nici acolo nu au avut de ales. Au avut nevoie de ea doar 
pentru a ajunge în Maine. Câteva ore din noapte pe apă. Risc 
minor. Dar să furi o mașină și să conduci spre sud? Asta ar fi 
putut să fie o problemă. 

— Nu au auzit de GPS? 

Simţi că era în regulă să clarifice. 

— Niciunul dintre ei nu mai e la curent de ceva vreme cu 
noutăţile. 

Așa era. 

Ultima oară când Zorin fusese pe teren, GPS-ul nu se 
inventase. Kelly probabil că știa de utilitatea acestuia, dar 
niciunul dintre ei nu crezuse că Statelor Unite le păsa de ce 
făceau ei. Ce se întâmplase acasă la Kelly le arăta că și alţii 
erau interesaţi, dar Zorin concluzionase că aceia ar fi fost 
conaţionalii săi. 

Cassiopeia se ocupase de coadă până la Bangor, apoi 
preluaseră urmărirea ofițerii din Maine, ce conduceau o mașină 
fără semne de identificare. Aveau să stea după ei până în 
Massachusetts, apoi Serviciile Secrete preluau sarcina. Nu 


putea ghici nimeni unde avea să se încheie traseul, dar 
trebuiau să îl ţină pe Zorin într-o lesă lungă. Răspunsurile 
aveau să vină doar că era nevoie de răbdare. Existau riscuri? 
Absolut! Dar, pentru moment, aveau situaţia sub control. 

Sună un telefon. Ofițerul din dreapta șoferului răspunse și 
pasă telefonul în spate. 

— E pentru tine. 

Luă telefonul. 

— Cotton? Aici, Danny Daniels! 


* 


Cassiopeia se afla la aeroportul internaţional Bangor. Primise 
instrucțiuni să aștepte direct de la Edwin Davis, imediat ce 
poliția din Maine semnalase că sunt pe urmele lui Zorin. lubea 
să fie înapoi pe teren. Simţea că era născută pentru asta. În 
ultima lună încercase să se convingă că era altceva, dar 
focurile de armă din Canada îi reactivaseră nervii. Faptul că 
fusese acolo pentru Cotton conta pentru amândoi. Alţi bărbaţi 
pe care-i cunoscuse nu ar fi apreciat faptul că i-ar fi salvat, dar 
Cotton nu avea prejudecăţi. Toată lumea avea nevoie de ajutor 
din când în când. Așa făcuse el în Utah. Încercase să o ajute, 
dar ea se opusese. El era o parte lipsă din ea și doar când erau 
împreună se simţea cu adevărat completă. Acel lucru devenise 
limpede în ultima lună. 

Stătea în faţa unui terminal cu un singur etaj, departe de 
aglomeraţia obișnuită a aeroportului, unde se aflau avioane 
private și publice. În urmă cu zece minute, aterizase un avion 
cu două motoare ce avea însemnele guvernului american. Când 
se oprise, piloţii coborâră din avion și intrară în terminal. 

Este cursa lor, presupuse ea. 

Se gândi la Stephanie Nelle și știa că trebuia să facă pace și 
în acel loc. Dar asta nu ar fi trebuit să fie prea greu. Stephanie 
nu era genul care ţinea ranchiună, în special atunci când și ea 
era responsabilă pentru haos. Dar nu avea să-i reamintească de 
asta. 

Nu era nevoie. 

Toată lumea știa părerea ei. 


Malone îl ascultă pe președintele Statelor Unite. Vorbea mai 
neliniștit decât de obicei. 

— Cred că Zorin vrea să încerce ceva în timpul învestiturii, 
spuse Daniels prin telefon. 

El era de acord, dar trebuia să dea un răspuns încurajator. 

— Ar fi aproape imposibil. Nimeni nu s-ar putea apropia 
suficient ca să provoace daunele necesare. 

Mai devreme, în Eastport, Edwin Davis îi spusese la telefon 
despre lacunele conţinute de al 20-lea Amendament și despre 
Actul de Succesiune la Președinţie din 1947. 

— Expertii spun că una dintre chestiile alea, dacă există, ar 
avea în jur de șase kilotone, spuse Daniels. Pentru a produce 
pagube maxime trebuie să fie detonată de la înălțime, pentru că 
presiunea cea mai puternică vine de deasupra. Explozia ar 
distruge totul pe o rază de un kilometru și jumătate. Vorbim de 
o minge de foc cu diametrul de nouă sute de metri. Desigur, 
dacă s-ar afla la câteva zeci de metri de locul evenimentului, ar 
avea cam același efect. Dar sunt de acord cu tine că nu are cum 
să ajungă atât de aproape. 

— Cât de sus trebuie să fie ca să producă daune maxime? 

— Câteva zeci de metri. Asta ar putea însemna un avion, un 
elicopter sau o dronă. 

— Băieţii ăștia nu ar putea avea acces la drone. 

— Dar rușii au. 

— Doar nu crezi că Moscova vrea să pornească un război. 

— Nu sunt sigur că Moscova are ceva de-a face cu toată 
treaba asta. Vreau ca tu și Cassiopeia să vă întoarceţi aici. 
Repede. E timpul să avem o discuţie cu noua administraţie și aș 
vrea ca voi doi să fiți prezenți. 

— Pentru ce? 

— Nu vor crede nimic din ce le voi spune eu. 

Nu era obișnuit cu scepticismul acelui președinte. 

— Acum știu ce însemnă să fii neputincios, spuse Daniels. Pot 
să fac câte ceva, dar nici pe departe ce puteam face odată. 
Oamenii știu că timpul meu s-a terminat. 

— Ce vrei să faci? 

— Trebuie să schimbăm locul depunerii jurământului. E 
singura modalitate. 


x 


Stephanie se reîntoarse la Mandarin Oriental. În mod normal 
ar fi lucrat de la Departamentul de Justiție din Washington, dar 
în situaţia ei „dintre joburi”, hotelul părea unica opţiune. Vizita 
la casa lui Kris Cox îi furnizase câteva noutăți și avea nevoie de 
timp pentru a digera tot ceea ce aflase. 

Intră în hol. Înainte de a se întoarce către lifturi îl observă pe 
Nikolai Osin stând într-o parte. Era îmbrăcat cu o haină neagră 
de lână, de calitate. 

El nu spuse nimic în timp ce ea se apropie. 

— Ce te aduce aici? întrebă ea. 

Faţa sa rămase stoică; trăsăturile lui erau la fel de îngheţate 
ca aerul de afară. 

— Sunt câțiva oameni care ar dori să vorbească cu tine în 
privat. Nu fac parte din guvern. Sunt... antreprenori. 

Ştia ce însemna metafora asta. 

Mafioţi. 

— Deși sunt aici în numele unora din guvern, spuse el. Dintre 
oamenii despre care am discutat mai devreme. Acest obiectiv 
explică prezența mea aici. 

Își dădu seama. Nu avea de ales. 

— Bine. 

— E o mașină afară, cu ușa din spate deschisă. Te așteaptă. 

— Tu vii? 

El clătină din cap. 

— Discuţia asta se dorește numai cu tine. 


CAPITOLUL PATRUZECI ȘI CINCI 

Zorin stătea pe scaunul pasagerului din faţă, în timp ce Kelly 
conducea. Deciseră să împartă îndatoririle, fiecare odihnindu- 
se pentru câteva ore. Kelly spusese că ruta era simplă. Rulau 
spre sud fără a schimba șoseaua, până ajungeau în Virginia, 
apoi aveau să se îndrepte spre vest. Ar fi ajuns în zona rurală, 
cam la optzeci de kilometri distanță de Washington, D.C. 

Se gândea la vremurile în care lucrase pentru KGB. În trecut, 
Canada fusese baza de înaintare pentru operaţiunile militare 
ale Uniunii Sovietice. Cercetase personal câteva puncte de 
trecere în Minnesota și din Dakota de Nord. Barajul Flathead 
din Montana era una dintre primele lor ţinte de distrus dintr-un 
atac total al infrastructurii, proiectat și coordonat pentru a 
slăbi Statele Unite din interior. Între timp, Canada devenise o 
ţintă importantă. Petrecuse doi ani strângând informaţii despre 
rafinăriile sale de petrol și despre gazoducte, identificând cel 
mai bun mod de a le sabota. Totul era raportat cu grijă și în 
detaliu la Moscova. 

Aproape toate provinciile canadiene și toate statele 
americane fuseseră împărţite în „zone de operare”. Fiecare 
avea o bază centrală plasată într-o zonă rurală, echipată cu un 
loc pentru aterizarea parașutiștilor, fără clădiri în vecinătate pe 
o rază de doi kilometri și cu adăposturi adiacente pentru 
urgente. Numiseră aceste locuri pentru aterizare dorozhka, iar 
casele uley, stupi de alpine. Regulile KGB impuneau ca terenul 
acestora să aparţină cuiva în care puteau avea încredere. Uley- 
urile erau dotate cu un radio, bani, mâncare și apă. La acestea 
se mai adăugau uniforme de poliţist, de armată, de muncitori 
de cale ferată și de pădurari, împreună cu haine autohtone. 
Fișierele criptate din acele locuri conţineau hărţile liniilor de 
energie cercetate - conductele de petrol și gaz -, cu poduri, 
tuneluri și baze militare pe o rază de 120 de kilometri. 

Apoi erau arme. 

Depozite cu arme de foc și explozibil, strecurate în ţară sau 
procurate local. Se întâmpla în special în Statele Unite, unde 
armele puteau fi ușor de achiziţionat. 

— Ai pregătit personal uley-ul pentru Matul Prostului? îl 
întrebă pe Kelly. 

— Am crezut că dormi. 

— Dormeam. 


— Da, Aleksandr, este al meu. 

— A fost riscant? 

— Au fost ordinele lui Andropov. Nu puteam implica pe 
altcineva. A vrut să am control exclusiv. 

— A trecut atâta timp... Cum ar putea să mai existe ceva? 

— Ţine de ordinele mele. Trebuiau să reziste. Nu a fost 
niciodată menţionată o dată exactă pentru acţiune. Am 
presupus că va fi mai devreme decât mai târziu, dar a fost 
nevoie de aranjamente speciale pentru că erau armele 
neconvenţionale la mijloc. 

Ştia ce însemna asta. 

— O sursă constantă de energie. 

— Exact! Pot să spun că s-a dovedit a fi o provocare. 

— Sunt capcane? 

Kelly încuviinţă. 

— Unul dintre dispozitive este proiectat să explodeze în 
momentul în care depozitul este spart. A fost tot unul dintre 
ordinele mele. Fără a lăsa urme. 

Riscul asumat acolo fusese enorm. Dacă ar fi existat o 
intruziune, intenționată sau întâmplătoare, iar explozia 
nucleară de șase kilotone ar fi avut loc? Asta ar fi fost greu de 
explicat. 

— Când ai aflat ce plănuia Andropov? întrebă Kelly. 

— Câteva informaţii le-am primit de la ceilalţi doi ofițeri. Apoi 
am căutat prin vechile înregistrări și am strâns mai multe. Dar 
și acel arhivist știa ceva. 

Belcenko îl atrăsese mulţi ani cu Matul Prostului, spunându-i 
despre amendamentul zero. Acea informaţie fusese preluată 
din dosarele private ale lui Andropov, care rămăseseră sigilate 
până atunci. În cele din urmă, aflase suficient de mult pentru a 
înţelege planul lui Andropov în legătură cu Reagan. De fiecare 
dată când un nou președinte american era ales, cerea mai 
multe detalii, dar de fiecare dată Belcenko se împotrivea. Dar 
nu și de data aceea. În sfârșit, vechiul său prieten cedase și îl 
trimisese pe drumul cel bun. 

Pe care Moscova părea să îl urmeze. 

— 'Ţi-e foame? întrebă Kelly. 

— Trebuie să continuăm să mergem. 

— Trebuie și să mâncăm. Putem cumpăra ceva de mâncare 
pe drum. Sunt câteva locuri mai în faţă. 


Ceva de mâncare ar fi prins bine și avea să piardă doar 
câteva minute. Își verifică ceasul. 

1:16 p.m. 

Rămaseră 22 de ore. 


* 


Malone privi pe fereastra laterală a avionului în jos, către 
pământul pe deasupra căruia zburau. Probabil New York sau 
New Jersey. Se îndreptau spre sud la bordul unui avion 
Gulfstream C-37A deţinut de forţele aeriene. Mergând cu opt 
sute de kilometri pe oră, aveau să ajungă la Washington înainte 
de ora 2:00 p.m. 

Cassiopeia se afla în fața lui. O ajunsese din urmă la 
aeroportul Bangor și urcaseră la bord imediat, lăsându-i pe cei 
doi ofițeri în urmă cu întrebările lor fără răspuns. O pusese la 
curent cu tot ce știa și cu reținerea lui Danny Daniels legată de 
învestitura ce urma. 

— Zorin e acolo, spuse el. Se îndreaptă spre sud. 

Întoarse capul de la fereastră. 

— Din fericire, îl ţinem atent sub observaţie. Fizic și 
electronic. 

— Așadar, îl lăsăm să ne ducă acolo și apoi îl prindem. 

— Asta e ideea. Dar avem o problemă în plus cu rușii care 
sunt cu fundu-n sus. 

Ea zâmbi. 

— Altă expresie uzuală din sud? 

— Doar constatarea unui fapt. 

Se gândi pe moment la mai multe lucruri. 

— Bănuiala mea este că Zorin se duce undeva în sau pe lângă 
Washington. Așa că vom aștepta să vină el la noi. Dacă nu, o să 
mergem noi la el. Scuză-mă pentru toate zborurile astea! 

Ştia că zburatul nu era activitatea ei preferată. 

— Nu e așa de rău, spuse ea. Ai suficient spaţiu de mișcare în 
avion. În schimb, cele de luptă sunt complet diferite. Pur și 
simplu, nu le văd farmecul. 

Dar el îl vedea. De fapt, dacă nu ar fi avut parte de câteva 
răsturnări de situaţie, ar fi devenit pilot al marinei și în acel 
moment s-ar fi bucurat de pensie după o carieră de numai 
douăzeci de ani. Suna atât de banal. Erau puţini cei care aveau 


șansa de a pilota un avion de război care costa multe milioane 
de dolari, însă experienţa sa din Magellan Billet și de după 
pensionare era mult mai impresionantă. Fusese implicat în 
câteva aventuri incredibile, iar cea de-acum nu făcea excepţie. 

— Trebuie să o sun pe Stephanie, spuse el. 

Avionul era echipat cu propriul sistem de comunicare, pe 
care îl activă ridicând un telefon dintr-o consolă apropiată. 
Apelă numărul de telefon al lui Stephanie, cel pe care ea i-l 
dăduse cu două zile în urmă. 

Telefonul sună. 

De două ori. 

De trei ori. 

După al patrulea ton, intră cutia poștală și un mesaj robotic 
spuse că apelatul nu era disponibil și că îl roagă să lase un 
mesaj. Decise să nu lase un mesaj și încheie apelul. 

— Mi-a spus că vrea să știe când avem totul sub control, 
spuse el închizând telefonul. Deci, unde o fi? 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI SASE 

Stephanie ocupa singură locul din spate al Escalade-ului. Doi 
oameni fără identitate stăteau în faţă. Mașina de teren își croi 
drum prin trafic, chiar dacă era weekend și străzile erau pline 
cu vizitatori sosiți pentru învestitură. Următoarele două zile 
aveau să fie pline cu serbări. Prea multe pentru a fi numărate. 
Peste un milion de oameni din toată ţara aveau să fie în oraș. 
Securitatea trebuia să fie mai strictă decât de obicei. Casa 
Albă, Naţional Mall și capătul vestic al zonei Capitol Hill ar fi 
trebuit să fie închise deja pentru vizitatori. Scena pentru 
depunerea jurământului avea să fie patrulată nonstop. Toate 
muzeele ce se întindeau pe ambele părţi ale Mall-ului, de la 
Capitol până la Monumentul Washington, aveau să fie ocupate 
de echipe de securitate. Ușile lor urmau să fie închise cu câteva 
ore înaintea ceremoniei. Își aminti că în 1989 se suise în turnul 
nordic al Castelului Smithsonian și îl privise pe George Bush 
care își prelua mandatul. Acest lucru nu mai era permis astăzi. 
Ar fi fost un punct prea înalt, cu o vedere ideală de tragere. În 
schimb, o santinelă militară sau Serviciile Secrete aveau să se 
bucure de acel cuib. 

Nu era sigură ce se întâmpla și nu îi plăcu privirea lui Osin 
din holul hotelului. Dar nu avusese de ales. Ce ar spune Danny? 
„A cunoaște înseamnă a ști că roșia este un fruct, a fi lipsit de 
înţelepciune înseamnă a o pune într-o salată de fructe”. Ea era 
în căutarea înţelepciunii. Era interesant că reușea să intre în 
bucluc și ca șomeră. 

Pentru prima oară îl compătimea pe Cotton; se afla exact în 
situaţia în care el se regăsise de atâtea ori din cauza ei. 

Își adună gândurile și văzu că se îndreptau către nord, spre 
Columbia Heights, pe 7th Street. Mașina viră pe o stradă 
laterală. Nu reuși să vadă numele străzii. Un mic parc de 
cartier apăru pe dreapta. Vehiculul opri. Bărbatul din locul 
pasagerului cobori și îi deschise portiera. 

Un gentleman? 

Coborî din mașină în frig. 

Din fericire, purta haină groasă, mănuși și fular. Parcul era 
gol, cu excepţia unui bărbat care stătea singuratic pe o bancă. 

Porni înspre el. 

— Îmi cer scuze pentru intrigă, spuse el când ea se apropie. 
Dar era important ca noi să vorbim. 


Era scund și plinuţ. Purta o haina închisă la culoare, lungă 
aproape cât el, o pălărie model trilby și un fular Louis Vuitton. 
Între degetele de la mâna dreaptă, acoperite cu o mănușă, se 
legăna o ţigară aprinsă. Pufăia din ea în frig. 

— Ai un nume? întrebă ea. 

— Poţi să-mi spui Ishmael. 

Ea zâmbi, pentru că folosise fraza de început din Moby-Dick. 

— Numele nu sunt importante, spuse el, dar ceea ce trebuie 
să discutăm este vital. Te rog, ia loc! 

Pentru a găsi înţelepciunea, trebuia să îi facă pe plac; se 
așeză pe bancă, iar frigul din stinghiile de lemn îi trecu prin 
haine. 

— Nu vorbești ca un rus, spuse ea. 

— Sunt doar un emisar, angajat de un grup de cetăţeni 
străini interesaţi. În Rusia, se întâmplă lucruri tulburătoare 
care îi îngrijorează. 

Făcu conexiunea cu ce îi spusese Osin în holul hotelului. 

— Ai venit aici pentru oligarhi sau pentru mafie? Ah, am 
uitat... sunt unul și același lucru. 

— E interesant cum uităm că și noi am trecut printr-o 
perioadă asemănătoare de maturizare. Rusia de astăzi nu este 
foarte diferită de America secolului al XIX-lea. Chiar și până în 
1930. Corupţia a fost un mod de viaţă. La ce să ne așteptam 
când un regim politic autoritar vechi de 800 de ani este 
răsturnat? Să înflorească democraţia în Rusia? Să fie totul în 
regulă? Asta este naivitate. 

Avea dreptate. Toate fuseseră discutate în detaliu de Reagan 
și consilierii săi în timp ce Pasa Înainte era activă. Toată lumea 
se întreba ce avea să se întâmple după comunism. Nu se 
gândiseră la alternative. Încheierea Războiului Rece fusese tot 
ceea ce contase. După douăzeci și cinci de ani, Rusia părea mai 
autoritară și mai coruptă ca niciodată. Economia era slabă, 
instituţiile politice erau aproape dispărute, reformele, moarte. 

— Oamenii pe care îi reprezint mi-au dat autorizaţie de a 
vorbi sincer cu tine. Vor ca tu să știi că există grupări în 
guvernul rus care își doresc lucruri periculoase. Poate chiar un 
război. Ei urăsc Statele Unite mai mult decât au făcut-o 
comuniștii. Dar cel mai mult urăsc ce a devenit Rusia. 

— Adică? 


Trase lung din ţigară, savură și expiră un vârtej albastru de 
fum. 

— Amândoi știm că nu mai este o ameninţare globală. Este 
adevărat că a pornit războiul din Georgia, că îi intimidează pe 
baltici și că a invadat o parte din Ucraina. Şi ce? Lucruri 
minore. Este prea săracă și prea slabă pentru a face mai mult 
decât să-și arate mușchii. Washington știe. Moscova știe. Tu 
știi. 

Într-adevăr știa. 

Toate rapoartele de spionaj spuneau același lucru. Armata 
rusă era complet demoralizată, cu majoritatea soldaţilor 
neinstruiţi și neplătiţi. În medie, într-o lună se sinucideau 
doisprezece dintre ei. În timp ce noua Rusie reușise să producă 
niște avioane de război formidabile, nu putea produce în serie 
submarine supersilențioase și torpile ultrarapide. Arsenalul său 
nuclear impunea respect, dar două treimi din el era învechit. 
Nu exista nicio posibilitate pentru ei de a ataca primii. 
Întinderea sa globală dispăruse și chiar capacităţile sale 
regionale erau limitate. 

Tot ce puteau face era să amenințe. 

— Se pare că anumite întâmplări de pe parcursul ultimilor 
ani au declanșat renașterea unui sentiment de mândrie în 
guvernul rus, spuse el. În ciuda a ceea ce credeţi voi, CIA sau 
NSA, nu toată lumea din Rusia este coruptă și de vânzare. 
Ideologii există încă. Fanaticii nu au dispărut. lar ei sunt cei 
mai periculoși dintre toti. 

Ea înţelese problema. 

— Războiul nu e bun pentru afaceri. 

— Poţi spune asta. Oamenii părăsesc Rusia în fiecare an cu 
sutele de mii. Nu sunt cei săraci și lipsiţi de abilităţi. Sunt 
antreprenori inteligenţi, profesioniști instruiți, ingineri, oameni 
de știință. Ne costă. 

Ştia și ea că acel lucru era adevărat. Corupţia, birocraţia și 
lipsa statului de drept îi împingeau pe oameni către medii mai 
sigure. Dar știa și altceva. 

— Intră mai mulţi decât pleacă. Nu sunteţi în pericol, spuse 
ea. 

— Din fericire, oamenii se îngrămădesc la multele slujbe 
disponibile. Reprezintă un motiv în plus pentru care Rusia nu 
își poate permite tot acest nonsens fanatic. Ar trebui să 


construiască pe ceea ce are, să diversifice de la petrol și gaz, 
extinzându-și economia. Nu trebuie să se pregătească de un 
război pe care nu poate să îl câștige. Sper ca tu și cu mine să 
vedem împreună aceste adevăruri. 

— Nu mai lucrez pentru guvernul Statelor Unite. Am fost 
concediată. 

— Dar președintele Statelor Unite încă ascultă de tine. Osin 
ne-a spus asta. Spune că ești singura persoană care poate vorbi 
cu Daniels. 

— Şi ce să-i spun? 

— Suntem aici pentru a ajuta. 

Ea râse. 

— Glumești, nu? Oligarhi ruși. Mafioţi. Să ajute aici? Ce 
plănuiţi? 

— Ce nu puteţi voi. Eliminarea fanaticilor din guvern. 
Întoarcerea la comportamentul sovietic trebuie să se încheie. 
Există tentative de a suspenda înțelegerile despre controlul 
armamentului, testarea spaţiului NATO cu bombe aeriene, 
reînarmare și reorientarea rachetelor spre Europa și Statele 
Unite. Asta vă doriţi? 

Putea vedea că acestui bărbat îi era teamă. Era interesant de 
văzut de ce era nevoie pentru a călca pe nervi pe cineva care 
avea de-a face cu oameni fără conștiință. 

— Nimeni nu vrea un nou Război Rece, spuse el. E rău nu 
doar pentru patronii mei, dar și pentru lume. li consideri 
criminali pe cei pe care îi reprezint. Bine! Pot trăi cu asta. Dar 
ei nu vă deranjează. De fapt, ei fac afaceri cu voi. Nu au armată 
și nici rachete. 

— Dar exportă crimă. 

Suflă un nor de fum spre cer și ridică din umeri. 

— Nimic nu poate fi perfect. Ar spune că e un preţ mai mic 
de plătit, luând în considerare alternativa. 

Era intrigată. 

— Oamenii tăi vor scăpa de toate problemele? 

— Vor fi multe înmormântări în Moscova. 

Statele Unite nu sancţionase oficial asasinări niciodată, dar 
realitatea era cu mult diferită. Se întâmpla tot timpul. 

— Ce vreţi de la noi? 

— Opriţi-l pe Aleksandr Zorin. 

— Ştiţi ce plănuiește? 


— Știm ce vrea. 

— Ce? 

Voia să audă cu urechile ei. 

— Să facă din învestitura următoare cel mai memorabil 
eveniment din istorie. Nu îi permiteţi să facă asta! 

In sfârșit, era confirmarea sfârșitului jocului. 

Fuseseră multe discuţii în ultimii ani despre un nou Război 
Rece. Toţi căzuseră de acord că, dacă avea să se întâmple, ar fi 
fost bazat pe bani, petrol și în special pe propaganda reţelelor 
de socializare. Jumătăţi de adevăruri susținute doar de dovezi 
suficiente pentru a le face interesante și justificabile. Ușor de 
făcut în ziua de azi. Internetul și știrile nonstop schimbaseră 
totul. Regulile vechi erau distruse. Marile societăţi închise erau 
aproape imposibil de menţinut. China eșuase lamentabil. 
Sovieticii crezuseră că disciplina necruțătoare funcţiona cel 
mai bine, că Vestul putea fi pus la pământ pur și simplu 
rămânând fermi și fără să clipească. Din păcate, acea filozofie 
eșuase, din moment ce comunismul nu generase decât sărăcie 
și represiune. Ambele erau greu de vândut. Așa că, în cele din 
urmă, URSS fusese forțată să clipească. Apoi să se 
prăbușească. 

Părţi din ea păreau că vor o reînviere. 

Nu dori să întrebe, dar totuși o făcu. 

— Când vor acţiona? 

Își termină ţigara și azvârli chiștocul. 

— În câteva ore. Sunt pregătiri de făcut. Ar fi mai bine dacă 
ar părea totul ca o luptă internă pentru putere, care îi 
discreditează atât pe cei morţi, cât și pe cei vii. Într-o 
planificare precisă, se vor distruge singuri. 

— Iar tu și patronii tăi veţi continua să faceţi bani. 

— Capitalism în adevăratul sens al cuvântului. Nu văd de ce 
cineva de aici ar avea o problemă cu asta. 

Un lucru trebuia să știe. 

— Zorin urmărește ceva? 

— Fanaticii cred că da. Când a început să-l caute pe Vadim 
Belcenko, le-a atras atenţia. Ei urmăresc în mod deosebit 
arhiviștii. Au trimis armata să îl omoare pe Belcenko în Siberia. 
Au reușit să-l prindă, dar agentul tău a omorât cinci ruși, dintre 
care trei soldaţi, în casa de lângă lacul Baikal. Sper că este la 
fel de bun pentru a-l opri pe Zorin. 


— Există aici arme nucleare tip servietă? 

El zâmbi. 

— Știm că Osin ţi-a spus despre ele. E în regulă. Trebuie să 
știi. Este legat de Andropov. Cu toată bravada lui, credea sincer 
că URSS-ul ar fi pierdut războiul ideologic și economic cu 
Vestul dacă nu erau luate măsuri drastice. Așa că le-a luat. Le-a 
numit Matul Prostului. Toată lumea a dat uitării aceste măsuri 
și pe Andropov. Acum, iată-l! Ridicat din morţi pentru a crea 
haos! Deci, da, există arme aici. 

Se simţi un pic amorţită; oboseala și frigul începeau să o 
afecteze. Faptul că făcea parte dintr-o conspirație ilegală nu îi 
aducea vreun confort. Bărbatul care stătea lângă ea nu încerca 
un bluf. Patronii săi nu lucraseră din greu pentru a lăsa niște 
idioţi să distrugă totul. Probabil că aveau de gând să acţioneze 
cu sau fără ea. Aveau să fie înmormântări la Moscova, dar 
posibil și aici. 

Anya Petrova murise. 

Câţi alţii aveau să urmeze? 

— SVR-ul a acţionat asupra lui Zorin în Canada, spuse ea. 
Cât de multe știu acești oameni nebuni din guvern? 

— Mi s-a spus că destul de mult. Au acces nelimitat la arhive 
clasificate KGB, inclusiv la hârtiile personale ale lui Andropov. 
Astea sunt înregistrări pe care puţini le-au văzut. Când Zorin l- 
a adus pe Belcenko în est și când trimisului tău i-a fost permisă 
intrarea în ţară s-au născut suspiciuni. Se pare că știau de 
Matul Prostului, dar nu de întregul său potenţial. Așa că s-au 
perfecţionat și au aflat despre Jamie Kelly. Atunci au decis să-l 
omoare pe Zorin și pe Belcenko, pentru a ţine totul secret. 
Trimisul tău le-a împiedicat încercarea de a-l dobori pe Zorin în 
aer. Ar fi încheiat totul. Nu au fost bucuroși. Acum au venit aici 
pentru a pune în ordine toate lucrurile neterminate, care îl 
includ pe Zorin, pe Kelly și pe trimisul tău. Așa că fiți pregătiţi. 

— Ei știu unde sunt focoasele nucleare? 

Clătină din cap. 

— Acela este singurul lucru în favoarea noastră. Au nevoie de 
Kelly să îi ducă acolo. La fel ca Zorin. 

Auzise suficiente lucruri. Se ridică de pe bancă. 

— O să ne ocupăm noi de treburile de aici. 

— Fii atentă și la televizor. Posturile de știri prin cablu vă vor 
anunţa când începe pe partea cealaltă. 


Porni din loc. 

— Aș putea să te conduc înapoi la hotel, strigă el. 
Gândul îi întoarse stomacul pe dos. 

— Mersi, dar mă descurc singură. 

Ea plecă mai departe. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI SAPTE 

Luke cobori din mașină urmând-o pe Sue Begyn. Merseseră 
două ore spre est, către Annapolis, apoi spre sud, pe lângă 
malul golfului Chesapeake. Sue nu spusese mare lucru pe 
drum, iar el o lăsase cu gândurile ei. Instinctul și 
antrenamentul îl avertizau să nu-i dezvăluie prea multe. In 
schimb, încercase o minimă conversaţie pentru a-i vedea 
reacţiile. 

Care nu existaseră. 

Casa Albă îl asigurase de curăţenie în casa Begyn - fără a 
lăsa vreo urmă de cadavru. Sue își schimbase hainele sport 
mulate cu blugi, cămașă în dungi cu mânecă lungă, haină, 
mănuși și ghete. Se înarmase din biroul tatălui ei plin cu arme 
cu o pușcă de vânătoare și cu un pistol. Aparent, Lawrence 
Begyn credea în al 2-lea Amendament. 

Ploaia începuse pe la jumătatea traseului lor. O burniţă rece 
și monotonă le reducea vizibilitatea. Ea îl conduse pe o serie de 
drumuri până în orășelul de coastă Long Beach. Tatăl său 
deţinea o casă în zonă, unde, menţionase ea, se retrăgea din 
când în când. Din fericire, Begyn alesese singurătatea cu o zi 
înaintea sosirii vizitatorilor neașteptaţi. Luke își punea 
întrebări despre acea sincronizare. Era o coincidenţă prea 
mare cu apelul lui Peter Hedlund. 

— Azi trebuia să mă întorc la bază, spuse ea în timp ce 
mergeau prin ploaie. 

Crengile fără frunze se scuturară deasupra lor, picurându-le 
stropi reci pe ceafă. 

— O să intri în bucluc? 

— Oficial, până mâine nu sunt la datorie. 

Maximum paisprezece cuvinte. Atât vorbise de când se 
urcaseră în mașină. În faţa sa se ridica o casă albă cu lungi 
terase laterale care dădea înspre curte și un acoperiș făcut din 
lemn de pin. La o mică distanţă de casă se afla un garaj pentru 
două mașini. Era ascuns între arţari fără frunze și fagi ce 
creșteau pe malul golfului. Sue îi telefonase mai devreme 
tatălui să îi explice situaţia. 

Pe terasă îi aștepta un bărbat înalt, cu o faţă pătrăţoasă și 
păr gri-maroniu. Purta haine de vânătoare și ţinea o pușcă 
Browning cu încărcare manuală. Luke și fraţii săi deţinuseră 


câte una. Și tatăl său fusese un mare susţinător al celui de-al 2- 
lea Amendament. 

— Eşti bine? o întrebă Begyn pe fiica sa. 

— A tăiat gâturile a trei bărbaţi, răspunse Luke. 

Begyn senior îl privi cu un amestec de curiozitate și dispreţ. 

— Fiica mea este soldat, spuse el. Ştie cum să se apere. 

Luke trecu din ploaie pe terasa acoperită. 

— Cu asta suntem de acord. 

— Abia te-am cunoscut, spuse Begyn, dar nu îmi place de 
tine. 

— Mi se spune des. Dar, uitaţi care-i treaba: ori o facem 
drăguţ și simplu, ori complicat, cu o groază de agenţi federali 
în jur. Personal, nu îmi pasă ce alegeţi, dar am nevoie acum de 
răspunsuri. 

Begyn ţinea arma cu ţeava îndreptată spre cer. Amenințarea 
rămânea, pentru că avea degetul arătător fixat pe trăgaci. 

— Vă asigur, domnule Begyn, că nu veţi avea ocazia să o 
folosiți. Ştiu cum să mă apăr. 

— Vom fi doi, spuse Sue. 

El o înfruntă. 

— Să te văd, dragă! Pot să îţi fac faţă. 

Ea nu spuse nimic, analizându-l cu ochi de marmură. Cine o 
instruise pe femeia asta ar fi trebuit să fie mândru. Părea să fi 
luat în serios fiecare lecţie. În special cea despre ascultat, pe 
care el nu reușise niciodată să o stăpânească, și spre deosebire 
de cea despre vorbit. Dar Stephanie îi spusese să obţină 
răspunsuri prin orice mijloace. 

— Ce vrei? întrebă Begyn. 

— A paisprezecea colonie. Hedlund a zis să te întreb despre 
ea. 

Bătrânul se uită la el cu o privire analitică. 

— Hedlund te-a sunat ieri. Ţi-a spus: „Trebuie să fie asta. Am 
crezut că toate au fost date uitării, dar aparent ne-am înșelat. 
Începe iar”. „Asta” trebuie să se refere la a paisprezecea 
colonie. Așa că vreau să știu ce, de ce, când, cum. Totul. 

— Peter mi-a spus că e posibil să dau de tine. 

— Îmi place când oamenii mă așteaptă. Face treaba mult mai 
ușoară. 


Observă ceva în ploaie, după garaj, în lângă locul în care 
începea linia copacilor. Era un morman de bulgări îngheţaţi de 
pământ și o lopată înfiptă în ei. 

— Ai făcut săpături? îl întrebă pe Begyn. 

— Ce-ai zice să taci din gură și să intri. 


* 


Stephanie merse pe trotuar până pe 7th Street, viră și o luă 
spre sud, către centrul orașului. Zgomotul motoarelor de 
mașini polua fonic aerul. Cerul era plin de nori denși și joși, 
venind cu viteză dinspre nord-est. O ploaie rece și o ninsoare 
păreau iminente. Ea se afla departe de orice loc cald. 

Iti ţinea mâinile acoperite cu mănuși în buzunarele hainei și 
căuta cu privirea un taxi. Dar Washington nu era New York, 
unde taxiuri umblau peste tot la orice oră din zi și din noapte. 
Ar fi putut să folosească telefonul ca să cheme unul. Nu prea 
mersese cu taxiul în ultimul deceniu, pentru că transportul la 
sol și paza îi fuseseră asigurate. Începea să simtă efectele 
rămasului fără slujbă, dar putea să se obișnuiască. 

Cotton încercase să dea de ea. Telefonul înregistrase un apel 
pierdut. Trebuia să îl sune și avea să facă asta imediat. Intre 
timp, își modifică telefonul din modul silențios. 

Nu-i plăcuse atitudinea lui Ishmael. Păreau doi aliaţi 
abandonaţi, fiecare luptând pentru o cauză dreaptă. Sindicatele 
criminale rusești erau unele dintre cele mai complexe, violente 
și periculoase din lume, pentru că activităţile lor din interiorul 
Rusiei erau aproape instituționalizate. Nu era mare diferenţă, 
după cum spusese Ishmael, față de începuturile crimei 
organizate din America. Totuși, nu era deloc plăcut să aibă 
parteneri hoţi și delincvenţi. Presupuse că oligarhii și armatele 
lor private - crima organizată, erau singurii care ar fi putut să 
rezolve problemele din guvernul rus. 

Telefonul din buzunar sună. 

Il scoase și răspunse. 

— Am nevoie din nou de tine aici și acum, spuse Danny 
Daniels. Unde ești? 

— Nu o să mă crezi dacă-ţi spun. 

— Încearcă-mă! 

Așa că îl încercă. 


— Ai dreptate. E de necrezut. 

— Şi totuși, s-a întâmplat. 

— Este un bun motiv să fii aici. Stai acolo! Trimit o mașină să 
vină să te ia. 

— Ce se întâmplă? 

— O să avem o discuţie cu următorul președinte al Statelor 
Unite. 


* 


Luke intră în casă imediat, fiind uimit de înfățișarea rustică și 
de confortul acesteia. Bănuia că avea o suprafață de o mie 
patru sute de metri pătraţi pe ambele etaje. Begyn își sprijini 
pușca de un fotoliu, îngenunche în faţa șemineului și aprinse 
focul. Flăcările cuprinseră vreascurile, apoi arseră buștenii 
sparți, generând o lumină portocalie în cameră. 

— Am ţinut focul ăsta până să ajungeţi, spuse Begyn. E frig 
afară. 

Și ploua, dar nu asta era ideea. 

— Fiica dumneavoastră a spus că aţi părăsit casa ieri-seară 
pentru a veni aici, spuse Luke. Asta nu e o coincidenţă. 

— Nu am știut că urma să mi se devasteze casa. 

— Nu am spus asta. Dar acum că aţi adus vorba, spuneţi-mi 
despre jurnalul Tallmadge. 

Sue se retrăsese lângă fereastră și privea printre obloanele 
venețiene ca și cum stătea de pază. Pe el îl deranja. 

Işi dădu jos haina. 

— E un coșmar, spuse bătrânul. Unul care credeam că s-a 
terminat de mult. 

Din nou o trimitere la ceva din trecut. 

— Poate nu am fost destul de clar, spuse Luke. Am nevoie de 
informaţii și am nevoie de ele rapid. 

— Ce o să faci? întrebă Sue. O să ne arestezi? 

— Desigur! De ce nu? Putem începe cu cei trei oameni pe 
care i-ai omorât. Autoapărare sau nu, o să lăsăm juraţii să 
decidă. Doar acuzaţiile, totuși, îţi vor încheia cariera militară. 

— Nu e nevoie să ameninţi, spuse Begyn. 

— Ce e atât de important încât Peter Hedlund a încercat să 
protejeze cu propria viață? Şi de ce ai săpat afară? 


Până acum pusese patru întrebări și nu primise niciun 
răspuns. 

— Domnule Daniels... 

— Spuneţi-mi Luke, zise el, încercând să elimine tensiunea. 

Begyn îl privi dur. 

— Domnule Daniels, sunt chestiuni delicate pentru noi. 
Implică societatea și asta înseamnă ceva privat. Sunt 
președintele general al societăţii. Directorul său. Îi sunt dator 
cu supunerea mea. 

— Atunci puteţi explica toate acestea FBl-ului, Serviciilor 
Secrete și CIA-ului, care vor dori să vă interogheze și să 
examineze toate înregistrările societăţii. 

Permise acelei ameninţări să fie procesată. 

— Tată, trebuie să-i spui! spuse Sue. Nu are niciun sens să 
mai ţii vreun secret. Uite unde te-a adus asta. 

Begyn privi către fiica sa. Era o gândire cu care Luke chiar 
era de acord. Poate că realitatea devenea în sfârșit clară. Să 
ucizi nu era niciodată ușor, indiferent de cine erai. 

Gazda făcu semn către o ușă și îl conduse prin ea. Pășiră 
într-o bucătărie lungă, îngustă cu ferestre spre golf. O cameră 
mică se deschidea la dreapta, iar o ușă de sticlă ducea afară. 
Vântul uruia dincolo de cadrul său; ploaia continua să cadă. 

Un antreu. 

Casa lui din copilărie din Tennessee avusese unul, pe care el 
și fraţii lui îl folosiseră mult. Pe podeaua din lemn masiv, 
deasupra unui strat de ziare, se afla o cutie de plastic plină de 
noroi. 

— Eu am dezgropat-o, spuse Begyn. 

Luke se aplecă și o deschise. Înăuntru se aflau pachete 
înfășurate ermetic cu plastic. Păreau a fi cărți și hârtii. 

— Ce sunt astea? 

— Secrete pe care Peter Hedlund a crezut că trebuia să le 
apere. 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI OPI 

Stephanie se așeză pe un scaun din jurul mesei ovale din 
biroul cabinetului Casei Albe. Mai erau încă nouăsprezece, dar 
doar câteva erau ocupate. Erau prezenţi președintele actual și 
președintele ales, împreună cu reprezentantul procurorului 
general și Bruce Litchfield, actualul procuror general interimar. 
Edwin Davis era și el acolo, împreună cu Cotton și Cassiopeia. 
Era bucuroasă să îi vadă. Nu avuseseră timp pentru politeţuri. 
Venise cu o mașină care o transportase de pe 7th Street la sala 
de conferinţe. 

Intra pentru prima dată în această cameră, în care, timp de 
decenii, președinții se întâlniseră cu cabinetul. Ştia povestea 
mesei, cumpărată de Nixon și donată Casei Albe. Președintele 
stătea tot timpul într-un vârf al ovalului. Scaunul său, cu câţiva 
centimetri mai înalt decât celelalte, se afla la polul opus faţă de 
al vicepreședintelui, având în spate Rose Garden. Membrii 
cabinetului fuseseră așezați în ordine, cel mai în vârstă stând 
lângă președinte. Fiecare administraţie alegea portrete pentru 
a decora pereţii și pentru a oferi inspirație angajaţilor. Atunci 
vegheau Harry Truman, George Washington, Thomas Jefferson 
și Theodore Roosevelt. Știa că aceia aveau să fie schimbaţi cel 
mai probabil săptămâna următoare. 

Fără niciun vicepreședinte prezent, președintele ales Fox 
stătea faţă în faţă cu Danny. Fiecare își alesese locul la masă în 
funcţie de șeful lor. Ea se mută spre capăt, la dreapta lui 
Danny. Între ea și președinte se afla Litchfield, în timp ce 
Cotton și Cassiopeia se așezaseră pe teren neutru, în capătul 
celălalt al mesei ovale. 

După scurtele prezentări, Fox spuse: 

— Ai menţionat că e urgent. 

Ea înţelese din tonul dispreţuitor o frază de genul: Cum ar 
putea fi ceva urgent în ultimul moment din mandatul tău. 
Inţelese și din comportamentul lui, ca al unui director de școală 
ce își încurajează un elev rămas în urmă. Danny părea să își 
păstreze calmul. Ştia că el și Fox nu semănau deloc. Fizic, 
Danny era înalt, cu umeri laţi, păr gros bogat și ochi 
pătrunzători. Cum îl descrisese un observator? O matahală de 
bărbat cu ochi pătrunzători. Fox era scund, slab, cu riduri, 
solemn, cu părul gri-cenușiu și ochi albaștri. Din ce citise, se 
considera un intelectual din nord-est, un progresist al 


finanţelor, dar conservator în planul socialului. Danny era 
sudist până în măduva oaselor și foarte pragmatic. 
Comentatorii încercaseră să îl ia peste picior ani la rând, dar 
niciunul nu reușise. Din câte știa ea, cei doi bărbaţi nu se 
cunoșteau, iar faptul că erau din partide rivale adăuga o 
barieră. Niciunul nu era dator celuilalt. 

— Avem o problemă în desfășurare, spuse Danny. Una de 
care idiotul care stă lângă mine a fost conștient, dar a decis că 
nu ne privește. 

Ea zâmbi la acuza lui către Litchfield, care nu putea spune 
nimic. 

— Înţeleg că ești iritat de faptul că ne-am dat acordul pentru 
concedierea domnișoarei Nelle, spuse Fox, dar am avut o 
înţelegere că totul va fi aprobat de oamenii mei în aceste ultime 
momente. 

— Ultima oară când am verificat, Litchfield lucra pentru 
mine. lar câinele tău de vânătoare s-a băgat peste tot, 
aruncând ordine de retragere. Aș putea chiar adăuga că în 
contradicţie cu instrucţiunile mele directe. 

Litchfield stătea plin de încredere în scaunul său. 

—A făcut ce i-am spus să facă, zise reprezentantul 
procurorului general. Aș fi concediat-o oricum săptămâna 
viitoare. 

— Du-te naibii! spuse Stephanie. 

Fox, Litchfield și noul reprezentant al procurorului general 
priviră spre ea. Chiar și Cotton părea un pic șocat. Cassiopeia 
zâmbi. 

— Rănile se vindecă mai repede atunci când nu sunt 
redeschise, îi spuse Fox. Îmi cer scuze pentru acel comentariu. 

Chiar dacă lipsa ei de respect îl jignise, Fox nu arăta. În 
schimb, își redirecţionă atenţia spre cel care stătea simetric de 
partea cealaltă a mesei. 

— De ce suntem aici? 

Danny le prezentă tot ce știa despre Zorin, Matul Prostului și 
al 20-lea Amendament. Stephanie adăugă ce aflase acasă la 
Kris Cox, iar Cotton îi informă despre ce se întâmplase în 
Siberia și în Canada. Deoarece Danny nu spunea nimic despre 
întâlnirea ce abia avusese loc în parc, Stephanie păstră acea 
informaţie doar pentru ea. 

Când terminară, Fox se sprijini de spătar. 


— Nimic din toate astea nu sună bine. 

— Bun venit în lumea mea, spuse Danny. 

Fox privi către reprezentantul procurorului său general, apoi 
către Litchfield, cerând opinia oricăruia dintre ei. 

— Nu știm prea multe, spuse Litchfield. Mare parte sunt 
speculaţii. Probabil că întrebările importante care necesită 
răspuns sunt dacă dispozitivele nucleare de treizeci de ani mai 
sunt aici și dacă sunt funcţionale. 

— Rușii cred că bombele sunt aici, spuse ea. Au proiectat 
chestiile alea să reziste. Nu putem risca presupunând că nu 
sunt funcţionale. 

— Dar nu știi dacă există, spuse noul procuror general. Ar 
putea fi o nălucă, o vânătoare de gâște sălbatice. O 
dezinformare creată de Moscova pentru altceva. 

— Nu ne putem asuma acel risc, spuse Danny. 

Fox părea intrigat. 

— Ce vrei să fac eu? 

— Hai să mutăm învestitura într-o locaţie secretă. Tu depui 
jurământul acolo la prânz, cum cere Constituţia, apoi nu mai 
avem nicio problemă. 

Nimeni nu spuse un cuvânt. 

Într-un final, Fox clătină din cap. 

— Apreciez ceea ce spui, dar mutarea învestiturii din scurt 
nu va face decât să ridice milioane de semne de întrebare și nu 
avem cum să ţinem toată treaba asta în secret. La momentul 
ăsta nici măcar nu știm dacă este o ameninţare credibilă. Prima 
lună a administraţiei mele va fi mistuită cu analize făcute la 
posturile de știri și speculaţii despre ce am făcut. Nu mă voi 
putea face auzit niciodată. Nu îmi pot începe președinția așa. 

— Ai prefera să fii mort? întrebă Edwin. 

O întrebare corectă ce venea de la un om cu o minte tăioasă 
ca un diamant. Care ar fi trebuit să fie luată în serios. 

— Toţi cei care lucrează pentru tine sunt atât de 
insubordonaţi? îl întrebă Fox pe Danny. 

— Faţă de mine nu. 

Fox zâmbi. 

— Te rog ca măcar jurământul vicepreședintelui să îl muţi în 
altă locaţie, spuse Danny. Să nu fiți amândoi în același loc. 


— Şi cum facem asta fără a ridica aceleași semne de 
întrebare? Totul e programat pentru mâine la amiază, cu 
amândoi depunând jurământul împreună. 

Cotton fusese neobișnuit de tăcut. li privea pe cei doi giganți 
luptându-se. Realiză că deciziile pe care le aștepta Danny să fie 
luate nu erau susţinute de dovezi clare. Pe bună dreptate, Fox 
analiza în detaliu, în căutare de argumente care i-ar fi putut 
întări convingerea că o modificare de plan în scenariul său nu 
ar fi necesară. Dar voia evaluarea lui Cotton, așa că îl întrebă: 

— Ai vorbit cu Zorin. Ai fost acolo cu Vadim Belcenko. E real? 

— Oamenii ăștia sunt într-o misiune. Fără îndoială. 

— Atunci, vă rog, spuse Fox, să mergeţi până la capăt. 
Faceţi-vă treaba, dar nu vom amâna sau schimba învestitura 
până nu aveţi ceva concret. O ameninţare adevărată, autentică, 
verificabilă. Cu siguranţă că înţelegeţi cu toţii precauţia. Totul 
se va întâmpla mâine chiar aici, în Casa Albă. Unde ar fi putea 
fi cineva mai în siguranţă? 

Ştia ce voia să spună. 

Constituţia impunea ca președintele aflat la sfârșit de 
mandat să și-l depună exact la amiază pe 20 ianuarie. In 
general, acest lucru nu era o problemă. Ceremonia avea loc în 
public, în afara Capitoliului, sus pe podium, cu milioane de 
privitori. Dar dacă 20 ianuarie cădea duminica, lucrurile 
stăteau cu totul diferit. Noul președinte și vicepreședintele 
depuneau jurământul duminică, așa cum cerea Constituţia, iar 
în ziua următoare avea loc o ceremonie, care includea o 
redepunere a jurământului într-un cadru mai restrâns în afara 
Capitoliului. 

— Am verificat, spuse Fox. Din 1937, de când a intrat în 
vigoare al 20-lea amendament, de trei ori s-a întâmplat să pice 
duminica. Mâine va fi a patra oară. Nu pot să controlez 
calendarul sau să schimb Constituţia, dar pot să mă ţin de plan. 
Și asta vom face, mai puţin în cazul în care se descoperă ceva 
grav. 

— Spectacolul ăla e atât de important pentru tine? întrebă 
Danny. 

— Nu e corect. Tu ai avut două învestituri, ambele 
extravagante, aș putea spune. Acum e rândul meu. 

— Greșești. 


— Asta presupunând că ai dreptate în legătură cu treaba 
asta. Dacă te înșeli și eu mă iau după tine, atunci voi arăta ca 
un prost, urmându-te pe tine, urmărind umbre. Cu siguranță 
poţi înţelege asta. Și, apropo, nu ești atât de popular printre 
susținătorii mei. 

Stephanie era mândră de Danny. Nu își pierduse cumpătul 
sau calmul. De înţeles, având în vedere că se strecurase cu 
ușurință prin labirinturi politice mare parte din viaţă. Niciodată 
nu îl văzuse tulburat de confruntări. În schimb, reacţiona bine 
sub presiune, ba chiar părea să-i alimenteze puterea. 

— O să fac asta, totuși, spuse Fox. Bruce, pregătește-mi 
temeiul legal pentru al 20-lea Amendament și pentru linia de 
succesiune prezidenţială. Mărturisesc că nu sunt un expert în 
niciuna dintre ele. In acest fel, dacă toată treaba se va 
materializa în ceva credibil, vom fi pregătiţi să luăm decizii în 
cunoștință de cauză. 

Litchfield încuviință din cap. 

— Între timp, voi ceilalți continuaţi să lucraţi în continuare, 
spuse Fox, și să vedem ce se mai întâmplă. Nu sunt nepăsător 
faţă de ceea ce spui. Pur și simplu vreau mai multe date înainte 
de a acţiona. Și avem timp să facem schimbări, dacă va fi 
nevoie. 

Fox își împinse scaunul în spate, iar el și procurorul său 
general desemnat se ridicară. 

Danny arătă cu degetul spre Litchfield. 

— Pe ăsta ia-l cu tine. Mi se face rău numai când îl văd. 

Litchfield se ridică. 

— Dar înainte de a pleca, spuse Danny, trebuie să remediezi 
ceva. 

Litchfield aruncă o privire spre Fox. 

— De ce naiba te uiţi la el? spuse Danny. Să nu cumva să 
crezi vreun moment că nu te voi concedia chiar aici, chiar 
acum. Că veni vorba de atras atenţia asupra lucrurilor. 

Litchfield înțepeni în faţa tonului jignitor, dar dovedi 
înţelepciune și se abţinu să răspundă. 

— Gândește-te la conferința aia de presă, îi spuse Danny lui 
Fox. 

— Ar fi o grozăvie. 


Reporterii de la Casa Albă erau o specie aparte, nu cei mai 
inteligenţi și tenace. Cu siguranţă nu era un loc bun pentru un 
nou președinte să fie contestat în ajunul învestirii. 

Așa că Fox încuviinţă din cap. 

Litchfield se îndreptă spre ea. 

— Eşti repusă în funcţie. 

Băgă mâna în buzunar, îi găsi insigna și merse către ea să i-o 
dea. 

Apoi cei trei părăsiră biroul cabinetului. 

— Eu i-am zis să o aducă, îi spuse Danny. 

— Mă bucur că locuiesc în Danemarca, zise Cotton. Oamenii 
ăștia sunt nesăbuiţi. 

— Ceea ce li s-a cerut a fost perfect rezonabil, spuse Edwin, 
având în vedere posibila ameninţare. 

— Primul lucru pe care vrea să îl știe un mergător pe aripă 
este cine pilotează avionul, spuse Danny. Fox a venit să afle 
asta și are dreptate în legătură cu un lucru. Nu avem nici 
măcar un scuipat ca dovadă. Ultima dată când am auzit de ei, 
Zorin și amicul său erau încă pe I-95 spre sud. Se îndreaptă 
încoace, dar pentru ce și unde? 

— Cu toţii vor fi într-un singur loc mâine, spuse Edwin. 
Președintele ales, vicepreședintele ales, președintele Camerei, 
președintele Senatului și toţi cei din cabinet, mai puţin unul. 
Chiar aici, în Casa Albă, la amiază. Să presupunem că 
inimaginabilul se întâmplă și toţi sunt făcuţi bucăţi de explozie, 
asta înseamnă că supravieţuitorul desemnat ar prelua 
comanda. 

— Cine ar fi de data asta? întrebă Danny. 

Ştia că șeful personalului de la Casa Albă făcuse alegerea. 

— Secretarul transporturilor. 

— Care e grozav la construcţia de autostrăzi, dar nu știe o 
boabă despre cum se conduce o ţară, spuse Danny. Să nu mai 
vorbim de problemele constituționale cu acea lege a 
succesiunii. Am dat-o la verificat. 

— Litchfield? îl întrebă Stephanie. 

— La naiba, nu. Consilierul Casei Albe s-a ocupat de asta. Al 
20-lea Amendament și legea succesiunii sunt un dezastru. După 
ce s-ar așeza praful, după o bombă, ar urma acţiuni în instanţă, 
lupte politice, haos. 


Își aminti avertismentul vocii de la telefon de acasă de la 
Kris: 

— Și mai multe, posibil alimentate de SVR într-o campanie de 
dezinformare. 

— Ar face asta, spuse Danny. 

Ea îl privi, iar el încuviinţă. 

— Mai avem o altă complicatie. 

Și le raportă lui Cotton, Cassiopeia și Edwin ceea ce tocmai 
se întâmplase în parcul din nordul Washingtonului. 

— M-am gândit că cel mai bine e să ținem asta pentru noi, 
spuse Danny. 

— A confirmat că bombele există, spuse ea. Dar nu avem 
nicio posibilitate de a verifica dacă este adevărat. Niciuna. 

— Nu încă, cel puţin, spuse Cotton. Dar Zorin se apropie cu 
Kelly și cu siguranţă se îndreaptă direct spre ele. 

— Guvernul rus e pe cale să experimenteze și el haosul, 
spuse ea. Oamenilor care fac bani acolo le plac lucrurile exact 
așa cum sunt. Nu au visuri pentru o nouă Uniune Sovietică. 

Danny se întoarse spre Edwin. 

— Pune Departamentul de Stat să lucreze la asta. Vreau o 
listă cu cei pe care e posibil să îi elimine. Informează CIA și 
vezi dacă ei pot afla ceva. Din moment ce am fost avertizaţi, hai 
să nu fim luaţi prin surprindere. 

Edwin încuviinţă și părăsi camera. 

— Ce petrecere o să fie aici mâine, spuse ea. 

— Ultima pentru mine. Acum montează aparatura video în 
Camera Albastră. Nu va dura mult. Poate treizeci de minute. 
Vom avea o mică recepţie pentru cei din staff, care începe la 
10:30. Vor fi plecat toţi de aici până la ora 13:00. 

— Deci ar fi o perioadă de două ore și jumătate în care 
scenariul Matul Prostului se poate desfășura, spuse Cotton. 

— Nu chiar. Fox și vicepreședintele lui nu vor ajunge înainte 
de 11:30. Deci rămân nouăzeci de minute, cel mult, pentru care 
trebuie să ne îngrijorăm. Dar la ora 12:00 este perfect. Toată 
lumea va fi garantat în faţă, în centru. 

După ceremonia publică de duminică la amiază, știa că alte 
festivități prin oraș nu se mai organizau până luni. După 
părăsirea podiumului și încheierea discursului inaugural, Fox 
avea să se îndrepte spre Capitoliu unde avea să semneze 
documentele necesare depunerii nominalizărilor sale pentru 


cabinet, astfel încât Senatul să poată obţine confirmarea. Apoi 
avea să ia prânzul cu liderii Congresului înainte de parada 
inaugurală. Seara aveau să fie baluri de sărbătorire, iar noul 
președinte și noul vicepreședinte vor face vizite. 

— Odată ce vor pleca toţi de aici, spuse Danny, nu va mai 
conta. Toată lumea va fi împrăștiată. Nu. Momentul critic este 
mâine la amiază. Unde e Luke? 

Schimbarea bruscă de subiect o luă prin surprindere. 

— Verifică niște piste cu Societatea Cincinnati, spuse ea. 
Zorin a trimis-o pe Anya Petrova acolo cu un motiv. Vreau să 
știu care anume este acela. 

— La fel și eu, spuse Danny. Ceea ce ridică o întrebare 
fascinantă. Ce legătură are cu URSS o organizaţie din timpul 
Războiului Revoluționar, care are o vechime de peste 200 de 
ani? 


CAPITOLUL CINCIZECI ȘI NOUA 

Luke stătea la masa de la bucătărie. Apa fierbea într-un 
ceainic pe aragaz, în care Begyn pregătea un ceai fierbinte. Sue 
stătea lângă el, iar Luke se întrebă cât din toate acestea le știa 
deja și câte descoperea acum pentru prima oară. Comentariile 
ei de mai devreme păreau să indice că era mai mult decât un 
observator pasiv. Era curios să știe despre mama ei, dar realiză 
că nu e cazul să întrebe. Observase niște portrete de familie în 
celelalte camere, tatăl și fiica doar, care îl făcuseră să se 
gândească mai degrabă la divorţ decât că ar fi văduv. 

Un ceas antic din alamă de pe perete arăta aproape 5:00 
p.m. Ziua trecuse atât de repede. Zăpada începuse să cearnă 
dintr-un cer care se întuneca din ce în ce mai mult, iar vântul 
continua să zguduie geamurile. În șemineu încă mai ardea 
focul, împrăștiind o lumină aurie, dar nu mai erau bușteni în 
cutia de lemn și cei de afară ar fi fost prea uzi pentru a arde. 
Observase deja un termostat, ceea ce însemna că exista 
încălzire centrală în casă. 

Begyn aduse ceainicul la masă și turnă pentru fiecare o cană 
de apă fierbinte. Lui Luke îi plăcea ceaiul verde, o preferinţă 
dobândită în armată de la un camarad. Fără nimic altceva. Nici 
fructe, nici mirodenii sau frișcă. Prefera un amestec banal, 
simplu, fără cofeină, dacă era posibil. 

Gazda sa se așeză la masă. In faţa lor erau unele peste altele 
pachetele din plastic din cutia din antreu. Descoperise că erau 
pungi vidate, iar conţinutul era ascuns datorită învelișului opac. 

— Astea s-ar putea să nu ţi se pară importante, spuse Begyn. 
Dar unele lucruri legate de Societatea Cincinnati sunt 
importante pentru mine. Am fost membru toată viața mea de 
adult. Unul dintre strămoșii noștri a luptau în Războiul 
Revoluționar și a fost un membru fondator. 

— Ești primul moștenitor care îi este lider? 

Bătrânul încuviinţă din cap. 

— Corect. 

— Şi stai să ghicesc. Eşti ultimul, până când domnișoara Jim 
Bowie, aici de faţă, se căsătorește și naște un fiu, din moment 
ce femeile nu pot deveni membri. 

— Ești așa nemernic de fel? întrebă Sue. 

— Numai când sunt jucat pe degete, ceea ce, apropo, voi 
amândoi se pare că faceţi. 


— Peter Hedlund ţi-a spus de a paisprezecea colonie, spuse 
Begyn. 

El încuviinţă. 

— Planurile Americii de a cuceri Canada. Asta a fost acum 
mult timp. Cui îi pasă? 

— Nouă. 

Begyn ridică vocea, ceea păru să îl surprindă pe bătrân. Așa 
că Luke tăcu și ascultă povestea despre cum stătuseră lucrurile 
imediat după Războiul Revoluționar. O nouă ţară care se 
dezvolta pe timp de criză, cu o conducere minimă și o economie 
practic inexistentă. Nu exista coordonare. Atât ofițerii, cât și 
soldaţii obișnuiți fuseseră trimiși acasă fără plată după ani de 
serviciu loial. Se vorbea de o nouă revoluţie, de data asta un 
război civil. 

Societatea Cincinnati, formată în 1793, apăruse din acea 
criză. La început, nimeni nu îi dăduse atenţie. Dar când au fost 
organizate filiale în toate cele treisprezece state, iar vistieria ei 
ajunsese la peste 200.000 de dolari, oamenilor li s-a făcut 
teamă. Societatea avea mai mulţi bani decât ţara, iar soldaţii, 
organizându-se, trăseseră semnale de alarmă. Faptul că 
apartenenţa se dobândea ereditar însemna că se forma o nouă 
nobilime și o naţiune împărțită în clase. 

— Patricieni și plebei, spuse Begyn. Așa au văzut criticii noua 
naţiune. Ca în Roma antică, unde s-a întâmplat același lucru. 
Intre 1783, sfârșitul revoluţiei, și 1787, începutul Constituţiei, 
acestei țări i-a fost teamă. Au fost ani grei peste care cărţile de 
istorie au trecut cu ușurință. 

Atunci când, după cum explică Begyn, ofiţerii francezi, 
cărora le fusese permis să intre în societate, începuseră să 
doneze bani, apăruse o nouă problemă, influenţa străină și 
înclinația către monarhie. Intr-un final, când societatea a 
început să exercite un control atât asupra legislativului, cât și 
asupra Congresului, făcând presiuni pentru cauzele în care 
credea, solicitările pentru a o desființa deveniseră foarte 
puternice. 

— Ne-au catalogat ca fiind „contrar spiritului unui guvern 
liber. O violare a Articolelor Confederaţiei. O ameninţare 
pentru pacea, libertatea, siguranţa Statelor Unite”. Dacă nu ar 
fi fost intervenţia personală a lui George Washington, 
societatea ar fi fost desființată. Dar, în 1784, Washington a 


propus schimbări masive, care au fost acceptate în cele din 
urmă, iar pericolul s-a diminuat. 

Prin urmare, fără presiuni. Fără politici sau titluri ereditare. 
Fără străini sau bani străini. Și, pentru a potoli teama de 
complot, adunările generale aveau să fie ţinute doar o dată la 
trei ani. 

— Toată lumea părea satisfăcută cu noua și îmbunătăţită 
societate, apoi am fost daţi uitării. 

— Şi de ce nu e ăsta finalul poveștii? 

— În timpul războiului din 1812, am fost chemaţi să ajutăm 
ţara, spuse Begyn. Într-o poziţie care era... în conflict cu noul 
nostru act constitutiv. Mulţi din membrii noștri luptaseră la 
revoluţie. James Madison era președintele Statelor Unite. A 
vrut un război cu Marea Britanie și l-a obţinut. Apoi a vrut să 
invadeze Canada. Acela era cel mai apropiat teritoriu britanic, 
așa că a cerut societăţii să creeze un plan de invazie. 

Așa cum spusese și Hedlund. 

— Asta n-a fost un lucru bun. 

— Ai putea spune asta. Câteva dintre jurnalele de aici de pe 
masă, sigilate, conţin în de-amănunt acele planuri de război din 
1812, numite, după cum știi, A paisprezecea colonie. Sunt 
destul de detaliate. Cei care le-au creat știau ce fac. Din păcate, 
cei care au condus războiul au fost incompetenti. Invazia a fost 
un dezastru. După aceea, am ascuns aceste planuri. Acum 
treizeci de ani aproximativ le-am eliminat din arhivele noastre 
oficiale. Am considerat că e cel mai bine ca nimeni să nu afle 
niciodată ce am făcut. Mi s-a spus să le distrug, dar nu am 
putut să o fac. Rușinoase sau nu, contradictorii sau nu, sunt 
totuși parte din istorie. 

Işi amintea mai multe din ce spusese Hedlund. 

— Charon știa despre aceste jurnale? 

— Desigur, el era Păstrătorul secretelor la acea vreme. Le-a 
avut în posesia sa. Dar și-a încălcat datoria și a permis unui 
străin să le vadă. 

In sfârșit, partea bună. 

— Ştii cine? 

Begyn sorbi din ceai. 

— Doar că era un sovietic, care lucra la ambasada sovietică 
din D.C. Nu îmi amintesc numele lui și nici titlul. S-a întâmplat 
la finalul anilor 1970 sau la începutul anilor 1980. Brad i-a 


permis accesul la arhivele noastre sigilate, ceea ce a fost o 
încălcare absolută a protocolului. Nu am făcut nimic prima 
dată, dar când s-a întâmplat a doua oară, cam zece ani mai 
târziu, cu un alt personaj, un american de data asta, 
președintele l-a demis. 

— Ai un nume acolo? 

Begyn clătină din cap. 

— Nu mi s-a spus niciodată. 

— Deci dacă deschidem aceste pachete, tot ce vom găsi sunt 
planurile de invazie a Canadei de la Războiul din 1812? 

Begyn puse jos cana și începu să umble prin cele zece 
pachete de pe masă. 

— E incredibil că lucrurile astea au supravieţuit. Pungile 
astea vidate funcţionează. Imi amintesc că am cumpărat 
aparatul, folosit pentru mâncare, și l-am adaptat. Nu m-am mai 
gândit la ele pentru mult timp. 

— Până a sunat Hedlund. 

— Corect. Mi-a spus cum o rusoaică a venit la el acasă și 
despre schimbul de focuri. 

„Am crezut că toate astea au fost date uitării, dar aparent ne- 
am înșelat.” 

— Președintele care l-a concediat pe Charon mai e în viață? 

Begyn clătină din cap. 

— A murit acum mulţi ani. 

— Hedlund spune că tu știi tot. Dar se pare că îţi lipsesc 
multe piese din acest puzzle. 

— Societatea noastră este una închisă. Ţinem totul pentru 
noi și nu deranjăm pe nimeni. În prezent suntem filantropici. E 
important pentru noi să fim mai presus de politici. Am încălcat 
acea misiune în 1812, dar nu a fost singura dată. Am mai ajutat 
președinți și armata de câteva ori după aceea. Ceea ce 
înseamnă că am încălcat misiunea pe care George Washington 
și fondatorii societăţii au stabilit-o. Și, așa cum am spus mai 
devreme, asta s-ar putea să nu însemne nimic pentru tine, dar 
înseamnă pentru noi. Brad a agravat lucrurile permiţând celor 
din afară, străinilor, să afle despre asta. 

Luke era confuz. 

— Şi totuși nimic nu a ieșit din toate astea. 

— Niciun cuvânt, până ieri. 

„Incepe din nou”, așa cum spusese Hedlund la telefon. 


Sue stătuse tăcută, sorbindu-și ceaiul și ascultând. Tatăl 
probabil nu discutase aceste lucruri cu fiica sa. Majoritatea 
erau tâmpenii. Dar parte din ele trebuie să fi fost importante 
din moment ce Anya Petrova venise tocmai din Siberia pentru a 
se ocupa de ele. 

Begyn umblă prin jurnalele de pe masă, apoi îi întinse unul 
dintre pachetele sigilate. 

— Am mai făcut și altceva. Mai recent. 

Acceptă pachetul. 

— ȚŢii în mână un plan operaţional al Statelor Unite de a 
invada Canada, spuse Begyn. Datat 1903. 


CAPITOLUL ȘAIZECI 

Zorin văzu indicatorul care îi anunţa că părăseau statul 
Pennsylvania și intrau în Maryland. Nu se bărbierise și nu 
făcuse duș de mai bine de o zi, iar în gură avea un gust oribil. 
Dormise pe apucate, dar, în mod ciudat, nu era obosit. În 
schimb, un sentiment de succes îi răscolea stomacul, iar corpul 
îi era invadat de o senzaţie de împlinire la gândul că era 
probabil ultima lui șansă de a-și răscumpăra greșelile. 

Se gândi la Anya, întrebându-se ce făcea. Pornise telefonul 
cu multe ore în urmă, sperând că va suna. Se hotărâse să nu 
sune până nu afla ce realizase Kelly. 

Și Anya, și soţia lui îi aduseseră bucurie, fiecare în felul ei. 
Fusese norocos să le găsească, în special pe Anya, care era 
mult mai aventuroasă decât fusese vreodată soţia lui. 

Soţia lui, totuși, fusese o femeie minunată. 

Se întâlniseră când el era încă în perioada de instrucție și se 
căsătoriseră în secret, familia ei nefiind de acord cu alegerea 
lui ca soţ. Dar faptul că el era în KGB potolise orice obiecţie din 
partea lor. Trăiseră împreună aproape treizeci de ani, până să 
fie răpusă de un cancer ovarian. Din păcate, trăise suficient 
pentru a-l vedea pe fiul lor murind, iar tristeţea nu îi părăsise 
pe niciunul dintre ei niciodată. Soţia lui îl înţelesese, îl 
acceptase așa cum era, locuind singuri pe parcursul mariajului 
lor, el fiind nevoit să se mute dintr-un loc în altul. Pentru 
căsnicia lor ea înfruntase totul, până se îmbolnăvise foarte rău. 

Dar chiar și atunci, ea rămăsese puternică. 


Trebuie să asculti de mine, spuse ea, de pe patul îngust 
de spital. 

Întinsă pe spate, cu brațele pe lângă corp și cu 
degetele de la picioare îndreptate în sus, ea forma o mică 
grămăjoară sub cearșafuri. În cea mai mare parte a 
timpului era sedată, dar erau momente, ca acum, când își 
recăpăta cunoștința în pofida medicamentelor și era 
lucidă. Clinica, de la periferia Irkutsk, trata doar pe cei 
din elita partidului și pe familiile lor. Camera era mare, 
cu tavan înalt, dar cu un aer sumbru. Reușise să o 
interneze și, deși nu vorbiseră niciodată despre asta, 
unde se afla ea, în această parte din clădire, erau 
internați doar pacienții în stare terminală. 


Sterse un strat subțire de transpiratie de pe fruntea ei 
gri, palidă. Părul îi era plin de ulei. Nu era murdară, 
asistentele o spălau în fiecare zi, dar mirosul mortii pe 
care il emana era de neconfundat. Doctorii îi spuseseră 
deja că nu mai putea fi ajutată. Tot ce puteau face era să 
îi aline durerea și să se asigure că el nu avea de ce să se 
plângă. Deși nu mai era în KGB, atât KGB-ul, cât și slujba 
lui încetând cu ani în urmă, rămăsese cu reputația. 

— Vreau să faci ceea ce ai așteptat să faci, îi spuse ea. 

Fața lui reflectă durerea ei, dar era totuși surprins de 
comentariu. 

— Ce crezi că este acel lucru? 

— Nu mă lua de fraieră. Știu că sunt pe moarte, deși nu 
ești în stare să-mi spui. Și nici doctorii. Știu și că ești 
tulburat de multe lucruri. Te-am urmărit în acești ultimi 
ani. E o tristețe în tine, Aleksandr. A existat dinainte ca 
fiul nostru drag să moară, și rămâne încă. 

Durerea începu să se întețească și ea nu mai putea sta 
întinsă drept în pat, întorcându-se de pe o parte pe alta și 
trăgând de cearșaful ce o acoperea. Curând aveau să vină 
cu o altă injecție și avea să doarmă pentru alte câteva 
ore. I se spusese deja că în cele din urmă nu avea să se 
mai trezească. 

li cuprinse mâna. 

O simtea ca pe o pasăre mică, delicată și firavă. 

— Orice ar fi ceea ce te frământă, spuse ea, Llă-o. 
Fliberează-ţi furia. Că asta ai fost Aleksandr. Furios. Mai 
mult decât ai fost vreodată în viața ta. Ceva a rămas 
neterminat. 

EI stătu lângă ea și îşi aminti viața pe care o avuseseră 
împreună. Era o femeie simplă care vorbise mereu despre 
el cu respect. Atât de multe alte soții pe care le știa își 
obosiseră soții, unele chiar înșelându-i, făcând din ei niște 
proști geloși, suspicioși, în agonie, a căror muncă avusese 
de suferit și care își pierduseră reputația. Asta lui nu i se 
întâmplase. Ea nu ceruse prea multe niciodată, nici nu 
așteptase mai mult decât îi putea el oferi. Căsătoria cu ea 
fusese cea mai inteligentă mișcare din viața lui. 


Deveni neliniștită și strigă. Asistenta de serviciu apăru, 
dar el o trimise înapoi. Voia doar să fie singur cu ea 
câteva momente. 

Ochii ei se deschiseră și îl privi direct. 

— Nu... îți irosi... viața, spuse ea. 


Își reaminti cum ochii ei rămăseseră deschiși, buzele curbate 
pe jumătate de zâmbet și strânsoarea degetelor dispărând. 
Văzuse moartea suficient cât să știe cum arată, dar stătuse 
acolo câteva minute sperând că se înșelase. Într-un final, îi 
sărutase fruntea rece înainte de a-i trage cearșaful peste cap. 
Pentru atât de mulţi ani ea fusese implicată în dilema lui, 
orbește, ca și el. Ştiuse de furia lui și își dorise să scape de ea. 

La fel și el. 

Își reaminti cum se simţise sufocat de mâhnire. Mintea îi 
amorțise cu un sentiment brusc de singurătate. Nu se mai 
putea gândi la ea sau despre ea. Ea și fiul lui erau duși 
amândoi. Părinţii lui, morţi. Fraţii lui locuiau departe și 
comunicau rar. Era practic singur, cu o viață lungă, goală, 
lipsită de scop. Sănătatea fizică îi rămăsese, dar stabilitatea 
mentală îi era pusă la încercare. 

„Nu îţi irosi viaţa.” 

Și atunci fusese momentul când gândul îi revenise în minte 
pentru prima oară. 

Matul Prostului. 

— A venit timpul să fim sinceri unul cu celălalt, spuse Kelly. 

Privi prin interiorul întunecat al mașinii și reveni în prezent. 

Afară ningea, nu tare și fără să se depună, dar cu siguranţă 
zăpadă era în aer. 

— Plicul pe care l-am primit în acea noapte de la Andropov, 
zise Kelly. Mi s-a spus că la sfârșitul anilor 1970 KGB-ul a aflat 
niște informaţii vitale de la ambasada sovietică din Washington, 
D.C. Se pare că unul dintre angajaţi se împrietenise cu un 
bărbat care știa niște lucruri neobișnuite. 

Toţi diplomaţii străini sovietici și ofițerii KGB fuseseră 
instruiți să smulgă informaţii fără ca sursa să știe vreodată de 
interesul lor. De fapt, informaţiile proveneau în cea mai mare 
parte din astfel de interacțiuni inocente. Aveau un risc scăzut 
de expunere din moment ce nimeni nu suspecta nimic. Doar 
simple conversații între prieteni și cunoștințe. Cum era acea 


vorbă americană și britanică din Marele Război Patriotic? O 
învățase la școala profesională. „Vorba multă, sărăcia omului.” 

— Această informaţie neobișnuită avea de-a face cu Canada, 
spuse Kelly. 

Ascultă cum Kelly povesti despre Societatea Cincinnati și 
despre cum aceasta crease planuri de invadare a vecinului 
nordic al americanilor. 

— Detaliile lucrării sunt remarcabile, spuse Kelly. Planul 
iniţial din 1812 a fost scris de un anume Benjamin Tallmadge, 
care a fost un spion pentru americani în timpul Războiului 
Revoluționar. Planul de mai târziu, pentru secolul al XX-lea, a 
fost elaborat de mai mulți membri ai societăţii specialiști în 
război. Le-am citit pe amândouă. Uimitor ce a avut America în 
plan pentru Canada. Sursa originală a lui Andropov a aflat 
despre acest lucru și a anunţat mai departe, împreună cu 
altceva, ceva mult mai important, care a trebuit reverificat de 
mine. Este a doua mutare din Matul Prostului, Aleksandr. Cea 
despre care ai întrebat, cea care câștigă jocul. 

Se simţi entuziasmat. 

— Am reluat contactul cu același membru din societate care 
vorbise inițial cu oficialul de la ambasada noastră. Numele lui 
era Bradley Charon și ne-am împrietenit. Faptul că societatea 
plănuise de două ori invazia Canadei era un secret păzit. Doar 
câțiva membri știau. Şi sincer, nici măcar nu conta. Dar 
cealaltă informaţie. Aceea făcea diferenţa. Şi totuși rămânea o 
întrebare. 

El știa. 

— Informaţia era corectă? 

— Exact. Şi era, Aleksandr, în fiecare detaliu al ei. 

Se simţi nevoit să spună: 

— Acea societate, știu de ea. Au existat trimiteri la ea în 
înregistrările KGB vechi. De asemenea, în legătură cu numele 
acela, Tallmadge, există un jurnal asociat cu el, pe care 
societatea l-a deţinut. Am aflat că Andropov era interesat de 
acel jurnal, așa că am presupus că parte din misiunea ta era să 
îl obţii. 

— Excelentă treabă. Este corect. 

— Acel contact sovietic din ambasada noastră, spuse el, a 
raportat lui Andropov despre o cameră secretă în casa acelui 
om, Charon. Cu câteva zile în urmă am trimis pe cineva să 


găsească acea cameră, în speranţa că jurnalul ar putea fi acolo. 
E aici de aproape o săptămână, căutându-l. La un moment dat 
trebuie să o contactez. 

— Ştie unde se află jurnalul? 

— Asta trebuie să aflu de la ea. 

— Nu e nevoie, Aleksandr. Știu exact ce scrie acolo. 

Bine de știut. 

— E destul de grozav și ironic, de fapt. Și te asigur, ce 
conţine acel jurnal este catastrofic. 

Dar mai era un lucru. 

— Să presupunem că o bombă RA-115 funcţională e prin 
zonă. 

— O zici de parcă nu ar fi posibil. 

— Este? 

— Vei afla, în cam trei ore. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI UNU 
Rezumat al opțiunilor militare într-un război cu Canada 
Datat: 4 lunie 1903 


În timpul verii lui 1898, Statele Unite au purtat o luptă 
împotriva Spaniei. A durat doar trei luni și jumătate și s-a 
încheiat cu o victorie americană răsunătoare. Regatul Unit a 
rămas neutru, dar apoi a devenit tot mai îngrijorat cu privire la 
Statele Unite. Deţinerea și controlul Canalului Panama au agitat 
relaţiile. America evoluează într-o putere globală, o forță 
puternică pe mare, iar Regatul Unit, care momentan deține cea 
mai mare armată și cea mai puternică marină din lume, se teme 
de această competiţie. 

De câteva decenii încoace relaţiile canadiano-americane au 
fost încordate din cauza disputei constante pentru graniţa din 
regiunea nord-vestică. Descoperirea aurului în Yukon a agravat 
mai tare acest conflict. Regatul Unit doar ce a ieșit dintr-un 
război costisitor din Africa de Sud și nu este dispus momentan 
să ofere Canadei asistenţă militară în disputa lor pentru graniţă. 
Atât Statele Unite, cât și Canada și-au mutat trupele în regiunea 
Yukon. 

Acest document secret a fost cerut de Departamentul de 
Război și detaliază un plan privind o invazie a Canadei la scară 
completă. Interesul Americii faţă de obţinerea Canadei datează 
de la Războiul Revoluționar și de la Războiul din 1812. Tratatul 
din Paris din 1783 respectă independenţa Canadei (sau, așa 
cum era cunoscută la acel moment, Provincia Quebec). Recent, 
interesul Americii față de Canada a trecut din nou de la scânteie 
la o flacără intensă. Anexarea teritoriului prin metode 
nonviolente este de preferat, dar Canada este considerată o 
componentă valoroasă a Commonwealth, una pe care Marea 
Britanie o va apăra cu siguranţă. Este a doua ţară industrializată 
din imperiul britanic, Ontario și Quebec fiind cele mai 
importante centre industriale. Tensiunile dintre Statele Unite și 
Marea Britanie fiind în creștere, Canada devine din ce în ce mai 
importantă din punct de vedere strategic și vitală pentru 
securitatea naţională a Americii. Succesele militare recente de 
peste graniţă și achiziţia de noi teritorii în Pacific și Caraibe au 
încurajat un interes reînnoit pentru expansiunea Americii la 
nord. 


Următoarele pagini conţin o analiză detaliată, împreună cu 
toate datele relevante ce afectează operaţiunea militară 
împotriva Canadei. Dar iată aici un rezumat al planului propus. 

(1) O primă lovitură în Bermuda pentru a elimina insula ca un 
posibil port sau bază de aprovizionare pentru Marina Regală; 

(2) O preluare a Halifax. Apărarea portului din și din jurul 
Halifax a fost supusă unor noi fortificări, dar armamentul său 
rămâne înapoiat. Fără Bermuda, acel port ar deveni principalul 
punct de intrare pentru orice întăriri britanice de peste ocean. O 
vizită pe teren la acel port (făcută pentru pregătirea acestui 
studiu) a arătat că șantierul naval în sine a părut un loc al 
ruginei și al fantomelor, incapabil de a menţine vreo operaţiune 
militară pe termen lung. Dar acea situaţie ar putea fi remediată, 
deci portul ar trebui asigurat; 

(3) Obţinerea de puncte de intrare vestice. Aici scopul este de 
a întrerupe comunicarea cu estul Canadei și prevenirea 
întăririlor din Australia, Noua Zeelandă și India. Aceeași situaţie 
a portului-epavă din Halifax există pe coasta de vest a Canadei, 
în Esquimalt, unde forțele terestre americane ar putea fi cu 
ușurință trimise la țărm. O altă vizită pe teren a arătat că 
această fostă bază britanică, acum canadiană, este prost 
echipată și prost coordonată, docul aflându-se în prezent în 
condiţii oribile; 

(4) Alte porturi la ocean din Yartmouth, St. John, Montreal, 
Quebec, Prince Rupert, Vancouver, Victoria, Churchill, Three 
Rivers, Windsor și New Westminster vor fi, de asemenea, ori 
preluate, ori blocate; 

(5) O înaintare iniţială a trupelor terestre va tăia comunicarea 
pe toate liniile feroviare, cu un front în Maine, altul în Montana și 
un al treilea, coloana principală, în sus pe Marile Lacuri, unde 
vor fi preluate canalele râului St. Lawrence; 

(6) Controlul Marilor Lacuri și al râului St. Lawrence este vital, 
dar podul din Cornwall oferă cel mai rapid mod de transport al 
trupelor și al echipamentului spre nord peste graniță. 

(7) Marile Căi Ferate Nordice ce conectează Quebecul cu 
vestul trebuie luate. Acest lucru ar include terminalul Pacific din 
Prince Rupert. Din punct de vedere militar, aceste căi ferate 
oferă transport excelent. Odată capturate, fermierii canadieni 
din prerie localizaţi de-a lungul liniilor de cale ferată, incapabili 
de a-și exporta recoltele, vor fi nevoiţi să facă afaceri exclusiv 


cu Statele Unite. Acest lucru ar paraliza economia canadiană 
prin penuria de alimente larg răspândită. 

(8) Drumurile vor trebui să fie controlate. Deși sunt multe 
regiuni din ţară, în special în porţiunea nordică, cu puţine 
drumuri sau niciunul, porțiunea sudică este bine construită. 
Există aproximativ 153.000 de kilometri de drumuri, majoritatea 
din pietriș, macadam și construcții de beton. Drumurile cu 
pietriș vor necesita întreţinere amplă primăvara. 

Planul complet anticipează un posibil răspuns ofensiv cu 
trupele canadiene și britanice învăluind New England și alte 
operaţiuni direcționate către Michigan, Pennsylvania și Pacific, 
ideea fiind de a crea un atac pe mai multe fronturi. Cel mai 
eficient mod de a contracara aceste mișcări este acela de a 
atrage forțele canadiene și/sau britanice mai adânc în teritoriul 
american, închizându-le rutele de aprovizionare, mărindu-le 
liniile de comunicare și izolându-le. 

În opinia noastră, totuși, Canada cel mai probabil va elabora o 
poziție defensivă, similar cu ce s-a întâmplat în timpul ambelor 
invazii americane din 1725 și 1812, unde patrioţii locali au 
purtat un război de gherilă eficient. Montreal și Quebec vor 
trebui apărate puternic, cel mai probabil de către armata 
canadiană obișnuită, în timp ce atacul marinei britanice va 
începe în Atlantic. Aceasta a fost o altă tactică utilizată în timpul 
conflictului din 1812. Puterea navală americană, totuși, este 
mult diferită astăzi față de începutul secolului al XIX-lea. Flota 
noastră este acum complet capabilă de a ataca omologul 
britanic. 

Conform estimărilor, Canada ar putea menţine o apărare 
eficientă doar pentru câteva săptămâni. Orice forţă militară 
trimisă din Regatul Unit ca suport ar putea apăra puncte 
determinate pentru un timp limitat, dar ar fi până la urmă 
copleșite prin număr. Chiar dacă marina regală ar reuși să 
stăpânească apele, războiul va fi pierdut pe uscat. Canada se va 
concentra cel mai probabil pe apărarea Halifax și pe linia 
Montreal-Quebec pentru a-și menţine bazale de operaţiuni 
actuale. 

Concluzia noastră este că operaţiunile militare ale 
canadienilor ar fi limitate. Menţionăm că, în timpul vizitelor pe 
teren (pretinzând că suntem simpli turiști), franco-canadienilor 
le-a plăcut să se laude că „i-am mai bătut pe americani înainte 


și o putem face din nou”. Dar un ofiţer britanic a spus că 
apărarea Canadei ar fi mult mai dificilă decât protejarea Indiei. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI DOI 

Luke citi rezumatul invaziei, apoi răsfoi paginile cu fapte și 
cifre folosite pentru a susţine tacticile sugerate. Sue se uită și 
ea pe rezumat acum, citind cu la fel de multă atenţie ca el. 

— Erau alte vremuri, spuse Begyn. Destinul evident” 
acaparase totul. Controlam Cuba, Puerto Rico și Filipine. In 
faţa lumii aveam o imagine de imperiu în devenire. Era în 
perioada lui Teddy Roosevelt când ne-am încordat mușchii 
pentru prima dată pe scena globală. 

În momente ca acesta își dorea să fi studiat istoria mai de 
aproape. Ştia câte ceva din cele menţionate de Begyn, dar nu 
detalii. 

— Cum a ajuns societatea să pregătească acest plan? 

— Observă data, 1903. În acel punct, Colegiul Militar de 
Război fusese format, dar primul grup de studenţi nu fusese 
pregătit până în 1904. Deci Statele Unite nu plănuiau un război 
undeva, real sau fictiv. Nimeni nu se gândea la posibilităţi, 
făcând scenarii. Teddy Roosevelt susţinea societatea. Avea 
nevoie ca un plan să fie elaborat, în secret, fără a atrage 
atenţia. Noi puteam oferi acel serviciu. 

— Exceptând faptul că acest lucru nu avea nicio treabă cu 
imaginea unei ordini sociale liniștite, inofensive. 

Sue termină de citit. 

— Sună de parcă chiar aveau de gând să facă asta. 

— Pe 21 mai 1916, Colegiul Militar de Război a realizat 
propriul plan pentru invazia Canadei. Mare parte din el 
urmărea acest document inițial. Din 1903 până în 1916, Statele 
Unite au cheltuit 71 de milioane de dolari, o sumă imensă de 
bani la vremea aceea, pentru fortificări de-a lungul coastelor 
Pacificului și Atlanticului, care fuseseră recomandări făcute de 
noi. Raportul din 1916 a ajuns să existe din cauza legăturilor 
strânse ale Angliei cu Japonia și din cauza a ceea ce ar fi putut 
britanicii permite japonezilor să facă în Canada. Mare parte era 
isterie, dar era genul de isterie în care oamenii credeau la acea 
vreme. 

— Apoi Primul Război Mondial a schimbat totul? întrebă Sue. 


15 Manifest Destiny sau credinţa că Statele Unite ale Americii erau destinate 
să se întindă între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. (n.red.) 


— Corect. Canada a devenit un aliat, nu o ameninţare sau un 
premiu. Cu toţii aveam un dușman comun, Germania. Dar 
trebuie să mai știi un lucru. 

Luke ascultă cum Begyn explică faptul că, în anii 1930, 
Colegiul de Război încă o dată își îndreptase atenţia către 
Canada. Planul de Război Roșu fusese aprobat în mai 1930, 
similar în multe feluri cu ceea ce fusese formulat ani înainte. 
Incredibil, în 1934, planul fusese modificat pentru a autoriza 
utilizarea gazului otrăvitor împotriva  canadienilor şi 
bombardarea strategică a Halifax, dacă portul nu putea fi 
capturat de forțele terestre. 

— Apoi, spuse Begyn, în februarie 1935, Departamentul de 
Război a aranjat un credit al congresului pentru 57 de milioane 
de dolari pentru a construi trei baze aeriene la graniță, de unde 
să poată fi lansate atacuri-surpriză preventive asupra spațiului 
aerian canadian. Baza din regiunea Marilor Lacuri avea să fie 
camuflată ca un aeroport civil capabil de a ataca inima 
industriei din Canada și din peninsula Ontario. Acestea nu sunt 
cuvintele mele. Le-am citit în procesele-verbale din ședințele 
Comitetului Camerei Reprezentanților pentru Probleme 
Militare. Acel document ar fi trebui să fie secret, dar a fost 
publicat din greşeală. 

— Nu am auzit niciodată nimic despre toate astea, spuse 
Luke. 

— Asta pentru că a fost strict secret până în 1974. Societatea 
a fost menţionată în acele ședințe de la casă, din moment ce 
analizaseră raportul nostru din 1903. Am fost însărcinat cu 
revizuirea tuturor acelor materiale declasificate pentru a mă 
asigura că nu era acolo nimic care să ne cauzeze probleme. 

Luke simţi nevoia să spună: 

— Realizezi că Colegiul de Război se implică în multe 
exerciţii ipotetice, multe dintre ele neavând loc. 

Begyn păru neafectat. 

— În august 1935 am organizat ceea ce au fost, până la acel 
moment, cele mai mari manevre militare pe timp de pace din 
istorie. Treizeci și șase de mii de trupe s-au îndreptat către 
granița cu Canada, la sud de Ottawa. Alte 15.000 au fost ţinute 
în rezervă în Pennsylvania. A fost considerat un exerciţiu de 
război, o invazie monitorizată a Canadei. 

— Şi probabil exact asta a și fost, spuse Luke. 


— Nu, nu a fost. Exerciţiul ăla de război a devenit baza 
operaţională pentru planul final de invazie a Canadei. Odată ce 
Franţa a cedat în fața Germaniei în 1940, izolaţionismul nostru 
s-a dus pe apa sâmbetei. În august 1940, Roosevelt a făcut un 
pact comun de apărare cu Canada. Dacă Hitler ar fi preluat 
Marea Britanie în toamna lui 1940, prima lui incursiune în 
America de Nord ar fi fost în Canada. Obiectivul nostru era să 
apărăm Canada ocupând-o. Așa că planul nostru din 1903, 
planul Colegiului de Război, și multe altele au fost adunate 
pentru a crea ultima directivă operaţională căreia i-au dat, de 
asemenea, numele de cod A 14-a colonie. Societatea a crezut că 
era interesant cum se întorseseră la denumirea noastră inițială 
din Războiul din 1812, dar intenţia și simbolismul nu puteau fi 
negate. Acel plan rămâne clasificat până în ziua de azi. Dar am 
vorbit cu câţiva dintre membrii noștri care au fost acolo și care 
au ajutat la formularea lui. Ideea era clară. Odată ajunși în 
Canada pentru a o apăra, nu aveam să mai plecăm. 

Afară era întuneric. Vântul se potolise, iar lucrurile 
deveniseră mult mai calme și mai liniștite. Inclusiv Sue. Stătuse 
la masă ca o fiică ascultătoare, ţinându-și gândurile pentru 
sine. Majoritatea femeilor pe care le atrăgea erau exact opusul 
ei. Încrezătoare, zgomotoase și agresive. Adevărul fie spus, îi 
plăceau așa, dar era ceva cu cele tăcute. În special cele care se 
puteau descurca singure cu atâta abilitate ca această riverană 
atrăgătoare. 

— Eşti mereu așa atentă? o întrebă el. 

— Afli mult mai multe dacă îţi ţii gura. 

El râse. 

— Asta nu e o lecţie pe care mi-am însușit-o. 

Se apropia ora 8:00 p.m. Şi nu raportase toată ziua. Trebuia 
să afle ce se întâmpla. Dar mai întâi trebuia să afle încă un 
lucru. 

— Cum se leagă toate astea de gura mare a lui Brad Charon? 

— Asta-i treaba, spuse Begyn. Brad știa de toate astea când a 
servit ca Păstrător al secretelor. Asta e ceea ce le-a permis el 
diplomatului sovietic și celuilalt străin să citească, împreună cu 
altceva. 

Acum știa. 

— Acel jurnal Tallmadge. 

Begyn încuviinţă. 


— Exact. Şi fie că mă crezi sau nu, nu știu ce e în el. Brada 
ținut acel jurnal pentru el. 

Nu în totalitate, totuși, din moment ce sovieticii, rușii și Anya 
Petrova știau cu toţii despre el. 

Begyn se lăsă pe spate în scaun. 

— Brad a considerat aceste secrete prostești mai mult decât 
orice altceva. Istorie antică, îi plăcea să spună. Nu a părut 
niciodată să înțeleagă că noi le consideram importante și că am 
fi preferat să rămână secrete. Ştiu câte ceva despre jurnal. 
Tallmadge a coordonat elaborarea planului iniţial al celei de-a 
paisprezecea colonii pentru Războiul din 1812. Supraveghease, 
de asemenea, alte favoruri pe care le făcusem guvernului la 
începutul secolului al XIX-lea. Le înregistrase în jurnal. Când 
Brad a fost demis, nu a fost găsit în arhive. A fost confruntat și 
nu a recunoscut niciodată că îl avea, dar îl avea. 

— De ce să îl ţină? întrebă Sue. 

— Așa era Brad. Modul lui de a se răzbuna. Dificil, cum am 
spus. Am decis să o lăsăm baltă. Un mod de a menţine pacea. 
Când a murit, ne-am gândit să îl recuperăm, dar lupta în 
instanţă a făcut acest lucru imposibil. Fritz Strobl mi-a spus că 
aţi descoperit o arhivă ascunsă acasă la Brad. Ştiam de ea. 
Brad promisese să lase acele cărți societăţii, dar asta fusese 
înainte de scandal. Nu au fost menţionate în donația pe care a 
oferit-o bibliotecii noastre principale, așa că doar am presupus 
că s-a răzgândit. Din nou, nu am depus niciun efort de a 
recupera ceva din ea. Înţeleg, totuși, că superiorul tău a promis 
să ajute. 

Ceea ce putea fi acum mai dificil de făcut decât își 
imaginaseră inițial, din moment ce Stephanie Nelle era acum 
șomeră și susținătorul ei avea să nu mai fie președintele 
Statelor Unite în curând. 

Revizui în liniște ceea ce știa. 

Societatea Cincinnati fusese implicată într-un plan inițial de 
a invada Canada, un plan care apoi a fost extins și care a fost 
pus în aplicare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A 
14-a colonie. Nimic nu ieșise din el, cu excepţia unui interes din 
partea sovieticilor, la finalul anilor 1970, apoi al unui american 
care aruncase o privire din nou, în anii 1980, ambele lucruri 
ducând la demiterea Păstrătorului de secrete al societăţii. 
Același bărbat păstrase un document vechi, jurnalul Tallmadge, 


care detalia mai mult din ceea ce ar fi făcut societatea sub 
acoperire în primii ani ai Statelor Unite. Din nou, așa cum 
spusese Charon însuși, mai mult istorie antică decât altceva. 
Sau nu? Anya Petrova venise special pentru a-l căuta, mergând 
direct pe proprietatea lui Charon și spărgând acea cameră 
ascunsă. 

Și nu găsise nimic. Ceea ce o conduse la Peter Hedlund și îl 
dusese pe el la Lawrence Begyn. 

Se ridică de la masă și se apropie de ferestre. Lumini de 
securitate montate de-a lungul streșinilor aruncau umbre 
purpurii peste ninsoare. 

— Ai spus că bărbaţii de acasă, înainte să îi omori, au 
menţionat jurnalul Tallmadge, îi spuse lui Sue. 

— Da. 

Ceea ce însemna că și Moscova știa de acest presupus 
secret. 

— Știu sigur că jurnalul nu era în camera secretă de pe 
proprietatea lui Charon, le spuse el. 

— Dar ar putea fi acolo, în casă, spuse Begyn. 

— Ce te face să spui asta? 

— II știu pe Brad. 

O văzu în ochii bătrânului. 

— Ştii unde, nu-i așa? 

— Așa cred. Mai avea un ascunziș. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI TREI 

Malone o luase pe drumuri lăturalnice. El și Cassiopeia 
părăsiseră Casa Albă, de mai bine de o oră, conducând către 
vest în Virginia spre Front Rozal, apoi spre nord pe I-66 în zona 
rurală Warren County. Serviciile Secrete urmăriseră prin GPS 
mașina închiriată a lui Zorin până într-un punct în apropiere, 
unde se oprise. O dronă cu vizibilitate nocturnă ar fi fost 
grozavă, dar vremea făcea acest lucru aproape imposibil. 
Începuse viscolul, zăpada se lipea de parbriz, iar farurile 
luminau slab în întuneric. 

— Asta o să fie o noapte urâtă, spuse Cassiopeia. 

El era încă deranjat de întâlnirea cu noul președinte. Cu 
siguranță Warner Fox nu era un idiot, până la urmă reușise să 
fie ales în cea mai puternică poziţie politică din lume. Să nu 
facă mișcări îndrăzneţe până nu erau siguri părea ceva 
rezonabil, dar refuzul de a muta măcar jurământul 
vicepreședintelui în altă locaţie aducea a meschinărie, aroganță 
sau prostie. 

Greu de spus care dintre ele. 

El și Cassiopeia primiseră o informare amănunţită și de la 
Daniels, și de la Stephanie înainte ca Serviciile Secrete să îi 
alerteze că Zorin și Kelly se mutaseră spre vest, de pe I-95 pe 
I-66, și se îndreptaseră spre Virginia. Asta fusese cu o oră în 
urmă. Acum conduceau către un punct de întâlnire cu agenţii 
care fuseseră pe urmele lui Zorin aproape toată după-amiaza. 

— Trebuie să încheiem aici treaba asta, spuse el. Unde o 
avem sub control. 

Acesta era unicul lor avantaj. Zorin nu avea nicio idee că îi 
urmărea cineva, cu atât mai puţin americanul care trebuia să 
fie mort lângă lacul Baikal. 

Reușiseră să mănânce ceva repede și să facă un duș - 
începuse să se simtă murdar -, și se și bărbierise, totul din 
amabilitatea Casei Albe. Cassiopeia părea reîmprospătată și ea. 
Cel puţin treceau prin toate astea împreună, ceea ce îi plăcea. 

— Şi ţie, și mie ne place să evităm emoţiile, îi spuse ea. 

Așa era. 

— Ce zici de asta? Hai să facem o regulă: fără prostii. De 
acum încolo, între noi doi. Deloc. Bine? 

Îi plăcea ideea. 

— Ne-am înţeles. 


— Foarte bine. Eu prima. Am fost îndesată în destule avioane 
supersonice în ultimele douăzeci și patru de ore, cât pentru o 
viaţă întreagă. 

El zâmbi. 

— Nu a fost așa de rău. 

— Dacă ar fi fost invers, și ai fi fost închisă la subsol într-un 
spaţiu micuţ, micut de tot, unde să nu te poţi mișca? 

Se cutremură doar gândindu-se. 

Toată lumea avea propriile temeri. El putea îndura aproape 
orice, mai puţin ceea ce tocmai descrisese ea. Avea des un vis 
în care era prins într-un astfel de loc, fără ieșire, înconjurat pe 
toate părţile de pământ solid. Cu cât mai strâns locul, cu atât 
mai rău coșmarul. O dată visul îl pusese într-o cutie sigilată, în 
care nu se putea ridica sau întinde, și abia respira. Acela fusese 
cel mai rău coșmar pe care îl produsese subconștientul său. Din 
fericire, fusese singur în acea noapte în care se trezise într-o 
sudoare rece. Vorbea rar despre fobia sa, preferând pur și 
simplu să nu se gândească la ea. Câteodată se simţise închis, 
dar din fericire niciodată la extrem, întotdeauna avusese spațiu 
de manevră. Nu îi spusese niciodată lui Stephanie despre 
temerea sa și, din fericire, agenţii Magellan Billet nu fuseseră 
nevoiţi niciodată să depună profiluri psihologice detaliate. Lui 
Stephanie nu îi păsa de așa ceva. Prefera propriile evaluări. 

— Ştii cum să treci la subiect, nu-i așa? spuse el. 

— Ai prins ideea? 

— Da, doamnă. Am înţeles. 

— Nu ţi-am zis asta mai devreme, spuse ea. Dar când ai pus 
acel avion de luptă în picaj și l-ai lăsat pe Zorin să scape, au 
fost multe discuţii prin radio despre ce să facă. Piloții au vrut 
să ne catapulteze pe amândoi. 

— Şi ce i-a oprit? 

— Un ordin de la sol. Li s-a spus să ne ducă mai departe și să 
nu lase să pară că ceea ce se întâmplase îi deranjase. 

— Deci acea grupare din guvern preluase deja controlul. 

— Așa s-ar părea. Știau exact unde locuia acest Kelly. Şi 
odată ce au realizat încotro se îndrepta Zorin, au mers și ei 
direct acolo. 

Și acum știau, mulțumită lui Stephanie și noului ei prieten 
Ishmael, că scopul fusese să îl ucidă pe Zorin, apoi să îl prindă 
pe Kelly viu pentru a-i conduce la acel depozit. 


— Doar fiindcă au dat greș în Canada, spuse el, nu înseamnă 
că nu vor fi aici. 

— Pun pariu că știu de un depozit pe aici pe undeva, poate 
chiar mai mult de unul. S-ar putea chiar să știe proprietăţile în 
care se află, dar nu știu exact unde pe acele proprietăţi. Mult 
timp a trecut de când acele locuri au fost considerate utile. Să 
nu mai vorbim de capcane. 

— Deci te gândești că s-ar putea să stea la pândă în locaţiile 
astea? 

— E o presupunere întemeiată. 

Era de acord. 

Ceea ce însemna că trebuiau să rămână în alertă. 

— Să ataci învestirea unui nou președinte, spuse ea. E 
nebunie curată! Nici măcar extremiștii nu ar fi atât de proști. 
Statele Unite i-ar anihila. Partea isteață e că vor treaba asta 
ţinută sub control, între ei, și vor să păstreze acele bombe 
pentru viitor. 

În față văzu McDonald's-ul spre care fusese direcționat și 
trase în parcare. Înăuntru, doi agenţi ai Serviciilor Secrete, 
îmbrăcaţi ca niște bărbaţi gata de a ieși la o vânătoare de iarnă, 
aveau fiecare câte o cană de cafea fierbinte. 

— Mașina s-a oprit acum câteva minute, spuse unul dintre 
agenţi. Cam la șaisprezece kilometri de aici. 

— Ăștia suntem toţi? întrebă Malone. 

— Așa cum ai cerut. Doar noi patru. 

Ultimul lucru pe care îl voia era ca toate agenţiile de spionaj 
și forţele de ordine de pe o rază de o sută șaizeci de kilometri 
să vină aici, speriindu-l pe Zorin, fiecare pornită să își asume 
meritul pentru oprirea amenințării. 

Aici nu era vorba de laude. Era vorba de rezultate. 

— l-am urmărit din Pennsylvania, spuse agentul. Au făcut o 
oprire la un supermarket Target din Maryland. Am trimis 
agenţi înăuntru după ce erau de mult plecaţi. Din înregistrările 
de securitate și înregistrările din casa de marcat știm că au 
cumpărat o lopată, un târnăcop, două lanterne, clești, o 
închizătoare și cinci baterii puternice de șase volţi. 

O listă interesantă, ultimul articol din listă atrăgându-le 
atenţia. Edwin Davis îi informase despre RA-115. Aveau nevoie 
de baterii pentru a fi transportate. Zorin cu siguranţă venea 
pregătit. 


— Avem un elicopter în așteptare în Dulles. Poate ajunge aici 
repede, îi spuse unul dintre agenți. 

— Ţine-l acolo, momentan. Nu va fi de mare ajutor pe vremea 
asta. 

— Voi doi o să vă ocupați de toată treaba asta singuri? 
întrebă sceptic un agent. 

— Ăsta-i planul. Cât mai simplu. Avem nevoie să ne conducă 
la ceea ce trebuie găsit, apoi îi vom prinde pe amândoi. De 
preferat în viață, din moment ce avem multe întrebări. 

— Ce anume căutăm? 

Cu cât știau mai puţini, cu atât mai bine, mai ales luând în 
considerare panica pe care ar fi putut-o cauza o astfel de 
informaţie. Focoase nucleare pe pământ american? Asta da zi 
cu vești proaste. 

Așa că ignoră întrebarea. 

— Spune-mi unde e Zorin. 


CAPITOLUL ȘAIZECI SI PATRU 

Zorin stătea în mașina parcată, ascultând răpăitul zloatei pe 
acoperiș. Cu ploaia de mai devreme se întrebase dacă va fi 
gheaţă, aceasta deja formându-se pe parbriz, iar ștergătoarele 
răzuiau din greu suprafața dură. Simţea nevoia să își întindă 
picioarele după drum, dar îl aștepta pe Kelly să ia niște decizii. 
De când ajunseseră, Kelly analiză o hartă pe care o adusese în 
geanta sa de călătorie. Îi plăcea acest scenariu. Fără 
echipamente de ultimă generaţie, fără electronice. Nimic care 
să conducă pe cineva la locul în care se aflau. Doar măiestrie 
dovedită, cea din care își făcuse o reputaţie. 

— Ce așteptăm? întrebă el. 

— Devii nerăbdător la vârsta ta înaintată. 

— Vremea se înrăutățește. 

— Ceea ce este în avantajul nostru. 

Kelly împături harta. 

— Când Pionul Înapoi mi-a spus că armele ajunseseră, nu 
eram complet pregătit. l-am spus ofițerului că eram, dar nu 
eram. Parametrii pe care îi stabilise Andropov erau greu de 
respectat. Ordinele mele erau să fiu gata la timp pentru 
învestirea președintelui din 1985. Dar Andropov a murit cu un 
an înainte. După aceea, s-a așternut liniștea. Apoi, trei ani mai 
târziu, în 1988, apelul a venit brusc că bombele erau în 
America. Am fost șocat că lucrurile încă mergeau înainte. A 
trebuit să mă grăbesc să am partea mea gata. 

— Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă Andropov ar fi trăit. 

Kelly clătină din cap. 

— Nu a fost momentul atunci. 

Se miră de acea afirmaţie. 

— De ce spui asta? 

— Răspunsul lumii ar fi fost unanim și devastator. Uciderea 
unui președinte american? Detonarea unei explozii nucleare în 
Washington, D.C.? Liderii sovietici și-au supraestimat foarte 
tare atât puterea, cât și importanţa. Nu ar fi putut învinge 
întreaga lume. 

Ura să audă de mai multe slăbiciuni. 

— Istoria a confirmat asta, Aleksandr. Până la finalul anilor 
1980, URSS se sfârșise. A fost pur și simplu o problemă de timp 
înainte ca totul să se prăbușească. Apoi în 1991 s-a întâmplat 
într-un final. 


Și văzu cealaltă diferenţă dintre atunci și acum. 

— De data asta suntem doar tu și cu mine. Nu va fi nicio 
răzbunare din moment ce nu au pe cine să se răzbune. Vom 
obţine efectul pe care și l-a dorit Andropov, dar fără 
repercusiunile globale. 

— Exact. Momentul este perfect. Ca și tine, m-am gândit la 
acest lucru mult timp, niciodată acţionând, doar gândindu-mă. 
Statele Unite au ieșit din Războiul Rece ca putere mondială 
dominantă, iar în ultimii treizeci de ani au devenit un monstru 
arogant. Îi vom pune în sfârșit la locul lor. Îţi amintești de acel 
jurământ pe care l-am făcut ca KGB-iști? 

Vag. Atât de mult timp în urmă. 

Kelly își scoase portofelul. Din interior scoase o bucată de 
hârtie, ale cărei îndoituri și culori arătau că o păstrase mult 
timp. 

Sub lumina din mașină, Zorin citi în gând cuvintele tipărite. 

Despre a fi un cetățean sovietic și a intra în rândurile 
Armatei Roșii a muncitorilor și țăranilor, angajându-se să fie un 
luptător onest, curajos, disciplinat și vigilent, să protejeze toate 
secretele și să se supună tuturor ordinelor. 

Apoi, partea importantă. 

Să fie pregătit de a veni în apărarea patriei-mamă și să o 
apere într-un mod curajos, cu pricepere, lăudabil și onorabil, 
fără a-și cruța viaţa sau sângele pentru a obţine victoria. 

Şi ultima propoziţie. 

„Dacă încalc acest jurământ cu rea intenţie, atunci fie ca 
pedeapsa dură a legii sovietice și ura și disprețul universal al 
clasei muncitoare să coboare asupra mea.” 

Camaradul său îi oferi o mână de strâns, pe care el o acceptă 
bucuros. Un sentiment de mândrie îl cuprinse gândindu-se la 
faptul că își recăpătase simţul datoriei și crezul, pe care le 
credea pierdute. Trăise pentru mult timp doar cu frică și 
izolare, ambele distrugându-l, lăsându-i doar o dorinţă oarbă 
pentru vreun fel de acţiune. 

Ca și Kelly. 

Dar iată-l din nou aici, lucrând împotriva adversarului 
principal, apărând patria-mamă. Respectându-și jurământul. 
Atât de mulţi își dedicaseră viaţa acestui efort. Alte zeci de 
milioane își dăduseră viața pentru același motiv. 

Nu putea fi totul în van. 


Auzi din nou rugămintea soţiei sale. 

„Nu îţi irosi viaţa.” 

— Vom face asta împreună, îi spuse lui Kelly. 
— Așa vom face, tovarășe. 


x 


Cassiopeia credea că e o persoană independentă. Părinţii ei o 
crescuseră astfel încât să fie puternică. Dar unei părți din ea îi 
plăcea faptul că se simţea în siguranţă și confortabil cu Cotton. 

Era asta o slăbiciune? 

Nu, pentru ea. 

Îl salvase pe Cotton în Canada, așa cum și el o salvase de 
multe ori înainte. Era vorba despre încredere, un element care 
lipsise cu desăvârșire în relaţiile ei anterioare. Presupunea că 
și Cotton experimentase o lipsă de încredere similară cu fosta 
lui soţie, despre care aflase că fusese odată foarte dificilă, dar 
care era acum mult mai ușor de gestionat. l-ar fi plăcut să o 
cunoască pe acea femeie într-o zi. Aveau multe lucruri despre 
care să vorbească și i-ar fi plăcut să știe mai multe despre 
trecutul lui Cotton, un subiect despre care el discuta doar în 
doze mici. 

Să o vadă pe Stephanie Nelle în Casa Albă fusese, la început, 
dificil, dar amândoi făcuseră pace. Era ușurată că ruptura 
dintre ei nu ajunsese încă la stadiul de prăpastie. Se întâmplau 
prea multe aici pentru a permite unor lucruri ce nu puteau fi 
schimbate să le afecteze gândirea clară. 

Ce-a fost a trecut. Acum conta ce se întâmpla în prezent. 

Îi plăcea să creadă că era o profesionistă. Cu siguranţă avea 
experienţă. Și în timp ce ea și Cotton intrau mai adânc în zona 
rurală întunecată din Virginia, se întreba ce îi aștepta. 

Succes? Sau dezastru? 

Era problema cu asumarea riscurilor sperând la un pic de 
noroc. 

Cele mai bune șanse pe care le aveau erau de cincizeci- 
cincizeci. 


Zorin simţi zăpada lovindu-i faţa, apoi gâdilându-l. Era multă 
umezeală de partea aceasta a Oceanului Atlantic. Era obișnuit 
cu clima mai uscată, siberiană, ce se simţea din plin, de la 
jumătatea lui septembrie până la începutul lui mai. Nu era cine 
știe ce vară în zona lacului Baikal, dar se bucurase mereu de 
cele câteva săptămâni de căldură trecătoare. 

Ura senzaţia de îmbătrânire, dar nu putea ascunde semnele 
pe care corpul începuse să le lase asupra lui. Săritura din avion 
îl afectase puternic. Din fericire, nu va fi nevoit să facă acel 
lucru din nou. Multă vreme, luminile pe care se bazase ambitia 
lui străluciseră în izolare. În ultimele câteva zile se 
preschimbaseră în becuri puternice, luminoase, el fiind cablul 
care le menținea aprinse. 

Dar nu putea scăpa de îndoieli. 

Acesta era un alt lucru pe care vârsta îl adusese și pe care 
tinerețea îl ignora. 

Reflecţia. 

Ţinu pasul cu Kelly în timp ce merseră pe o porţiune cu 
pietriș, în care i se afundau ghetele, obosindu-i picioarele. Își 
purta haina și mănușile și ţinea lopata pe care o cumpăraseră 
mai devreme. Era grijuliu când pășea, conștient de fragilitatea 
gleznelor și de preţul pe care l-ar fi plătit împiedicându-se. 
Kelly căra o sacoșă cu o parte din lucrurile pe care le 
cumpăraseră. 'Târnăcopul, cleștii și închizătoarea fuseseră 
lăsate în mașină. Aparent, nu erau necesare aici. Fiecare ţinea 
câte o lanternă. 

— Am preluat controlul asupra acestei proprietăţi acum mult 
timp, spuse Kelly. Era destul de izolată la acel moment, nu era 
nimic în jur pe kilometri întregi. Încă este, dar în anii 1980 erau 
și mai puţine în jur. 

Văzuse doar câteva ferme și foarte puţine lumini pe drum. 

— E pe alt nume, desigur. Dar eu plătesc taxele și factura la 
electricitate. 

Ultima parte îi atrase atenţia. 

— În tot acest timp? întrebă el, continuând să meargă. 

— A fost datoria mea, Aleksandr. Nu e vorba de mulţi bani. 
Energia abia dacă este folosită. 

Kelly se opri. 


În față văzu un loc în care copacii făceau loc unui luminiș 
întunecat, unde puteau fi văzute formele a ceea ce păreau o 
fermă și un hambar. 

— Nu e în cea mai bună stare, spuse Kelly. Dar se poate trăi. 
Ce m-a atras a fost ceva instalat de proprietarul anterior. A fost 
un veteran al ultimului război mondial, un pic excentric. O 
mare figură. 

Simţea aerul rece prin tot corpul, dar îl trase adânc în piept 
și permise frigului să îi curețe plămânii. 

— Era terifiat de războiul nuclear, spuse Kelly. Așa că a 
construit un buncăr. 

Acum realiză de ce aveau nevoie de o lopată. 

— Acel bătrân a murit acum ani de zile. KGB-ul a preluat 
titlul de proprietate sub acoperire de la el și a plănuit să îl 
folosească pe post de depozit obișnuit. Dar odată ce l-am văzut, 
am știut că e perfect pentru Matul Prostului. Așa că mi s-a dat 
controlul. 

Sunete de alarmă îi sunară în minte. 

— Atunci ar putea exista înregistrări despre acest loc. 

Kelly se gândi la asta un moment. 

— Presupun că e posibil. 

Îi reveniră în minte amintiri cu ce se întâmplase pe Insula 
Prince Edward. Intră în stare de alertă și își duse mâna la 
armă. 

Kelly încuviinţă, înțelegând implicaţiile, și puse și el mâna pe 
arma sa. 

— A fost cu atâta timp în urmă, Aleksandr. Poate că a fost dat 
uitării. Și chiar dacă ar ști de proprietate, nu vor găsi adăpostul 
ascuns. 

Asta nu îl liniștea. Îl găsiseră pe Kelly, deci de ce să nu poată 
găsi și acest loc? 

— Şi nu uita de capcane, spuse Kelly. 

Zorin îi făcu semn să avanseze, verificându-și ceasul: 10:40 
p.m. 

Ar trebui să se grăbească. 

Doar 13 ore rămăseseră. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI CINCI 

Stephanie intră în Departamentul de Justiţie, ușile fiind ca de 
obicei păzite de echipele de securitate. Venise și plecase de o 
mie de ori la orice oră și personalul de acolo o știa din vedere. 
Se întrebase despre Litchfield. Nenorocitul stătuse îngâmfat în 
timpul întâlnirii președinților, vorbise doar când cineva i se 
adresase, dar demonstrase exact unde se afla loialitatea lui. 
Danny, deși nu mai fusese reales, stabilise clar cine era încă la 
putere. După ce Cotton și Cassiopeia plecaseră, ea îl întrebase 
de ce nu îl concediase pur și simplu pe Litchfield ca să încheie 
cu asta. 

Răspunsul fusese tipic Danny Daniels: 

„E întotdeauna mai bine să ai dușmanul în cort urinând în 
afară, decât să ai dușmanul afară urinând înăuntru.” 

Două ore mai târziu când venise un apel de la Litchfield, 
cerându-i să se vadă cu el, începuse să înţeleagă acea 
înţelepciune. Ce mai voia acum? Dar Danny insistase să se 
ducă, spunând „Nu te certa cu un idiot, o să te bată cu 
experiența”. Oricum nu se întâmpla mare lucru momentan. 
Cotton și Cassiopeia plecaseră spre Virginia să se ocupe de 
Zorin, iar Luke era undeva, nu era sigură unde, din moment ce 
nu raportase. Încercase o dată să îl contacteze, dar fusese 
imediat redirecţionată către cutia poștală. Era curioasă ce avea 
de spus președintele general al Societății Cincinnati. 
Întrebarea lui Danny despre interesul Uniunii Sovietice faţă de 
grupare era una bună. 

Îl găsi pe Litchfield în biroul său, singur, lucrând în faţa unui 
teanc de cărţi și hârtii. Interesant, aici purta ochelari fără rame 
care îi dădeau ochilor o privire mai intensă. 

— Te rog, ia loc, îi spuse el pe un ton clar diferit. 

Ea acceptă oferta. 

— Vreau să îmi cer scuze, spuse el. Am fost un măgar. 
Realizez asta. Președintele m-a pus la punct în Casa Albă, și pe 
bună dreptate. 

Ea își verifică ceasul. 

— La 10:00 p.m., într-o noapte de sâmbătă, în ultima zi a 
administraţiei, ai realizat în sfârșit cine e la putere? 

— Președintele Fox m-a pus și el la colț. Mi-a spus că ori 
lucrez cu echipa, ori îmi iau zborul. Iar echipa încă îl include pe 
Daniels. 


— Deci ai fost forţat să ai remușcări. 

— Bun, Stephanie, merit și asta. Am înţeles. Am fost dur cu 
tine. Dar avem o problemă serioasă aici, una la care cred că pot 
ajuta. Suntem, până la urmă, de aceeași parte. 

Ar fi putut-o păcăli. Dar Danny îi spusese, de asemenea, 
„Pornește aspiratorul, aspiră mai multe informaţii decât lași să 
iasă”. 

— Am citit despre al 20-lea Amendament și Actul de 
Succesiune din 1947, spuse el. Dacă președintele și 
vicepreședintele ales mor amândoi înainte de a depune 
jurământul și nu există niciun director al Casei sau vreun 
președinte pro tempore al Senatului, ar putea într-adevăr 
apărea o serie de probleme inedite. Nu am realizat, dar sunt 
chiar în linia de succesiune. Nu sunt procurorul general actual, 
dar în funcţia de procuror general interimar am fost numit de 
președinte și aprobat de Senat, deci conform actului din 1947, 
ca procuror general interimar, sunt eligibil ca președinte, 
presupunând, desigur, că alţi șase oameni sunt morți. 

— Ceea ce este perfect posibil aici, datorită refuzului lui Fox 
de a ceda. 

— Mi-a spus după ce am plecat că, dacă se concretizează 
dovezi credibile despre ameninţări iminente, va face schimbări 
la învestire. Pur și simplu nu voia să recunoască în faţa lui 
Daniels. Vrea ca tu și cu mine să analizăm lucrurile și să 
determinăm dacă ameninţarea e reală. 

Acum se prinsese. Acesta era modul lor de a o trage în cortul 
lor. 

— Ştii deja tot ce știu. Nu mai sunt secrete. 

Ceea ce nu era întru totul adevărat, din moment ce nu știa 
încă ce reușise Luke să afle și odată ce îi ascunsese lui Fox 
ceea ce avea să se întâmple în Moscova. 

— Trebuie să te întreb ceva, spuse el. 

Ea așteptă. 

— Ai fi dispusă să vorbești cu cineva? 

Aproape că zâmbi, dar se abţinu. Danny îi spusese să se 
aștepte la o încercare de „dezbină și cucerește”. Unul dintre 
vechile trucuri politice care, în mod surprinzător, nu se 
demodase. Și pe bună dreptate. Funcţiona. Oamenii care 
ajungeau în cele mai înalte poziţii din guvern erau, în mare 
parte, extrem de ambiţioși. Momentan, acei oameni erau și 


foarte neliniștiți. Deși mulţi erau în servicii civile și erau imuni 
din punct de vedere legal la demitere sau la o tăiere de salariu 
de către următoarea administraţie, asta nu însemna că aveau 
să își menţină poziţiile sau aceleași responsabilităţi. Relocările 
erau obișnuite și de temut. Pentru numiții politici precum 
Litchfield, lucrurile stăteau și mai rău. Locurile lor de muncă 
depindeau de noii oameni care trebuiau să îi dorească. Nu 
exista nicio siguranţă. Slujbele lor se încheiau la amiază pe 20 
ianuarie, dacă nu erau realeși de noii oameni. Danny forțase 
reinstalarea ei în funcţie. Acum cealaltă parte încerca să afle 
cât de tare își dorea ea să o păstreze. 

— Desigur, spuse ea. 

„Doar nu te preface prea agreabilă”, o avertizase Danny. 

Așa că adăugă: 

— Ştii că mă doare undeva dacă rămân sau nu. 

— Înţeleg asta. Loialitatea ta e pentru Daniels. Fox admiră 
asta. 

Litchfield folosi rapid tastatura laptopului din faţa sa. Auzi 
sunetul specific activării Skype-ului, apoi pe cel specific 
apelării. Apăsă touchpad-ul, apoi întoarse aparatul și îl îndreptă 
spre ea. Ecranul prinse viaţă și îl văzu pe procurorul general. 

— Stephanie, vreau să îmi cer sincer scuze pentru 
comentariul meu de mai devreme. Am întrecut limita. Da, ai 
fost insubordonată și am fost de acord cu concedierea ta, dar 
niște scuze de la tine ar fi rezolvat lucrurile. 

Inţelesese. Era rândul ei să fie pusă la punct. Josnic, dar știa 
ce are de făcut. Așa că privi către Litchfield și spuse: 

— Are dreptate. Am greșit procedând cum am procedat. A 
fost total neprofesionist. 

El acceptă gestul cu o încuviințare. 

— Mă bucur că putem da toate astea la o parte, spuse 
procurorul general. Este important să lucrăm împreună. 

Voia să îi spună că el nu avea nicio idee de ce era nevoie 
pentru a conduce o operaţiune de spionaj în desfășurare, în 
special una care implica ceva atât de volatil precum noua 
Rusie. Orice ar fi învăţat acest om la firma lui de avocatură din 
New York, nimic nu avea să îi fie de folos în ceea ce era pe cale 
să experimenteze. De aceea procurorii generali aveau nevoie 
de oameni ca ea. Dar își ţinu gândurile pentru sine și spuse 
doar: 


— Am încălcat un ordin direct. Ce a făcut Bruce a fost 
justificat. Aș fi făcut același lucru cu unul din oamenii mei. 

I se întorcea stomacul pe dos. 

— Lăsând asta la o parte, pot să te întreb de ce ai cerut să 
vorbești cu mine? 

— Vreau să rămâi și să lucrezi cu noi. 

— Să fac ce? Magellan Billet nu mai există. 

— O vom aduce înapoi. 

Încă o premoniţie corectă a lui Danny. 

— Încep să văd că Departamentul de Justiţie are nevoie de 
acea unitate, spuse procurorul general. Dar, Stephanie, am 
nevoie de ceva de la tine. 

În sfârșit, subiectul principal. 

— Nu vrem să fim luaţi pe nepregătite. Vrem să o auzim de la 
tine, o persoană care plănuiește să fie parte din următorii patru 
ani. Este asta o ameninţare reală? 

— Este, dar președintele Fox a avut dreptate, nu avem toate 
piesele. E multă speculație. Acele părți lipsă sunt adunate, 
totuși, chiar în acest moment. 

— Am presupus că așa este. Vrem să fim ţinuţi la curent, 
imediat, pe măsură ce se întâmplă lucrurile. Fără filtre. 
Informaţie directă. Vei face asta pentru noi? 

Ea încuviinţă. 

— Voi fi ochi și urechi și voi raporta ce se întâmplă. 

— Aici nu e vorba de a trăda pe nimeni, spuse procurorul 
general. E vorba doar ca noi să obținem cele mai bune 
informaţii pe baza cărora să luăm decizii. Tot ce își dorește 
fiecare dintre noi este să fie sigur în legătură cu asta. 

Interesant cum făcea înșelăciunea să sune atât de rezonabil. 

— Comunică direct cu Bruce. El va pasa lucrurile la mine și 
la președintele ales. Asta te va ţine în afara problemelor. Fox 
nu e nesăbuit. Va face ce este necesar, dar doar asta. 
Administraţia Daniels s-a terminat. Este important ca mâine să 
începem curat, mergând toţi pe ritmul unei noi melodii. Nu 
aceeași melodie. Dar nu vrem nici să facem o greșeală stupidă. 

— Asta nu ar fi bine, pentru nimeni. _ 

— Voiam ca tu să auzi asta direct de la mine, spuse el. În 
acest fel nu există nicio interpretare greșită a ceea ce a fost 
spus. Ești cu noi? 


Deodată nu îi mai păsa că Magellan Billet nu mai era, și nu 
mai era, indiferent ce ar fi spus acest avocat. Acest om nu avea 
nicio intenţie să facă nici mai mult, nici mai puţin decât fusese 
deja făcut. Ceea ce îi lipsise era un spion credibil în interior și, 
în mintea lui, tocmai recrutase unul. O credeau atât de slabă și 
superficială? Clar acea descriere i se potrivea lui Bruce 
Litchfield. Și, în mintea procurorului general, aparent i se 
potrivea și ei. 

Notă pentru sine. 

Dă-ţi demisia mâine la 12:01. 

Dar pentru moment... 

— Poţi conta pe mine. Mă voi asigura că nu veţi fi luaţi pe 
nepregătite. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI ȘASE 

Zorin folosi lanterna când găsiră bucăţi curate de pământ pe 
care zăpada încă nu le acoperise. Temperatura rămăsese 
scăzută, dar se întrebă dacă era suficient de frig pentru o 
acumulare reală. Solul și ramurile goale ale copacilor de 
deasupra lor erau doar ușor acoperite. Respirația sa scotea 
aburi la fiecare suflare și era nedumerit de ce nu merseseră cu 
mașina până la casă. Apoi văzu de ce. Drumul din faţă era 
blocat de copaci doborâțţi. 

Kelly păși peste ei. 

— l-am doborât pe ăștia acum mulţi ani pentru a descuraja 
vizitatorii. 

Inteligent. Până acum acest fost ofiţer KGB dovedise că își 
făcuse bine treaba. Era incredibil că timpul nu îi atenuase 
niciuna dintre abilităţi. Dar nici pe ale lui nu le afectase. 

— Când locuiam în Washington, spuse Kelly, veneam aici 
mereu. Acum, doar o dată pe an, dar de obicei numai vara. 
Unele lucruri au nevoie de întreţinere. Am fost aici chiar în 
august anul acesta. 

Singurul sunet era acela al pașilor pe solul dur ca piatra, iar 
unica mișcare, zăpada coborând răsfirat. Nu era niciun semn că 
ar fi fost alţi vizitatori până acum. In faţă erau mai multe 
porţiuni întunecate, prinse doar de lanternele lor. Auzul lui se 
mută de la bătăile propriei inimi, încercând să capteze tot ceea 
ce îl înconjura, căutând orice pericol, dar nu găsi decât multă 
liniște. 

Ajunseră la casă și văzu că zidurile și acoperișul erau intacte, 
ferestrele întregi, ușa închisă. Un horn de cărămidă se ridica 
într-o parte. 

— E într-o formă bunicică, spuse Kelly. Stau aici când vin. Nu 
e o cazare de cinci stele, dar își servește scopul. M-am gândit 
că e important să nu se părăginească. 

Kelly făcu semn cu lanterna. 

— Aici. 

Ocoliră casa și merseră încă cincizeci de metri până la 
pădure. O matahală neagră, dreptunghiulară, sinistră și parcă 
plină de funingine se afla în întuneric, cam de zece metri 
lungime și cinci lăţime. 

— Un grajd, spuse Kelly. Construit acolo cu un motiv. 


Merseră acolo și Kelly folosi o cheie din buzunar pentru a 
desface un lacăt de la uși. Interiorul mirosea a mucezeală. 
Grinzi goale se întindeau deasupra. Nicio fereastră. Unelte, o 
roabă și o mașină de tuns iarba erau aliniate pe o parte. Pe 
peretele opus erau rânduri de bușteni tăiaţi, așezați în teancuri. 
Un topor era înfipt cu lama în lemn. În Siberia și el avusese o 
provizie constantă de lemne, mare parte din ele uscate și 
păstrate un an sau mai mult, gata de a arde în vetrele dacelei. 

— E dedesubt, spuse Kelly, răzuind podeaua murdară cu 
pantoful. Nimeni nu ar avea nicio idee. 

Zorin observă o instalaţie incandescentă deasupra și păși 
înapoi afară pentru a verifica lucrurile. Folosindu-și lanterna, 
analiză partea de deasupra și observă un cablu de curent deja 
îngroșat și albit de gheaţă ducând până la acoperișul casei. 

— Proprietarul anterior a avut un generator acolo jos. Am 
avut nevoie de curent constant, așa că am tras un cablu de la 
casă prin zidul grajdului. Nu a fost niciodată nicio problemă cu 
energia. Desigur, e posibil să se întrerupă din când în când de 
la furtuni, dar există baterii de rezervă. 

Kelly puse sacoșa de cumpărături deoparte și își lăsă 
lanterna pe pământ. Nu încercă să aprindă lumina de deasupra. 

— Trebuie să îndepărtăm o parte din lemn. 


* 


Malone și Cassiopeia studiară mașina închiriată, parcată în 
centrul unei alei înguste, între rândurile de copaci goi. 
Monitorul GPS îi adusese direct aici. Niciunul dintre ei nu 
vorbea, știind că prada lor era prin apropiere. În faţă, cam la 
jumătate de kilometru depărtare, el văzu luminile sporadice ale 
lanternelor. 

Își aduse aminte de depozitele de arme KGB din arhivele lui 
Mitrokhin, publicate în anii 1990, și de capcane. Până în 
prezent, SVR nu recunoscuse public niciodată că aceste 
depozite existau, cu atât mai puţin să ofere ajutor în eliminarea 
lor. Toate cele de care auzise vreodată conţinuseră doar 
echipamente de comunicare. Deci își putea doar imagina ce 
măsuri de siguranţă fuseseră luate pentru a păzi cinci RA-115. 
Kelly și Zorin mergeau înainte, așa că presupuse că știau ce 


fac. Asta însemna că el și Cassiopeia trebuiau să le dea timp 
pentru a neutraliza terenul. 

Observă ceva pe bancheta din spate a mașinii. 

O geantă din nailon albastru. N 

Deschise portiera și desfăcu fermoarul genții. In interior se 
aflau un târnăcop, o închizătoare și clești. Agenţii din 
McDonald's menționaseră că toate trei fuseseră achiziționate în 
Target, împreună cu alte câteva lucruri, inclusiv o lopată, care 
nu era pe nicăieri. 

Închise ușor portiera și îi făcu semn să meargă înainte. 

Avansară mai adânc în întuneric. 


* 


Zorin aruncă deoparte un alt buștean spart, alunecos, plin de 
licheni. 

— Tu ai tăiat lemnele astea? 

— Fiecare bucată. Poate că îmbătrânesc, dar sunt încă în 
formă bună. Ca și tine, Aleksandr. 

Eliminaseră o parte din lemnul stivuit lângă centrul rândului 
lung, scoțând la iveală pământul dur de dedesubt. Kelly apucă 
lopata și începu să dezgroape cu grijă, părând să știe exact 
unde să sape. Loviturile lui cu lama erau aproape ca de chirurg, 
băgând vârful doar câţiva centimetri în pământ și formând un 
cerc cam de un metru în diametru. 

— Închide ușa, îi spuse Kelly. 

Păși într-acolo și închise cele două panouri. 

Singura lumină venea de la cele două lanterne ale lor 
îndreptate către cerc. Cu lopata, Kelly desprinse cu grijă 
pământul lipit de pe margine. Apoi puse lopata deoparte. 

— Asta trebuie făcut cu grijă. 

Privi cum Kelly îngenunche și începu să dea la o parte 
pământul, care, mulțumită frigului, se îndepărta în cocoloașe. 
Metalul închis la culoare deveni vizibil. Mai mult pământ fu 
îndepărtat pentru a dezvălui o trapă. 

— Niciun lacăt? 

Kelly privi în sus spre el. 

— Nu l-am considerat necesar. Dacă asta nu e deschisă 
corect, șase kilotone de explozibil nuclear va fi declanșat. 

Coloana îi înțepeni de frică. 


Kelly analiză trapa. 

— Pare în regulă. Nimic nu a deranjat-o. Poţi să-mi dai 
lopata? 

I-o dădu, iar Kelly rămase în genunchi, folosind-o pentru a 
desface o cale la jumătate de metru depărtare de poartă. Kelly 
azvârli deoparte lopata și întinse mâna după una dintre 
lanterne, dând la o parte mai mult pământ până găsi o mică 
cutie de plastic. O scutură cu grijă, suflând ultimele urme de 
pământ de pe forma sa ca de cupolă. Kelly puse apoi mâna într- 
o parte a cutiei și răsuci, eliberând capacul, care se deschise pe 
o balama. În interior erau trei seturi de fire, fiecare legat 
separat cu un conector colorat. 

Roșu. Galben. Negru. 

— Trebuie să îl deconectezi pe cel corect, spuse Kelly, sau 
explodează. Le deconectezi pe toate trei și explodează, de 
asemenea. 

Isteţ, trebuia să recunoască. 

Kelly desprinse piulița roșie. 

— Schimb culoarea de fiecare dată, ca să mă asigur. Roșu a 
fost cea de anul ăsta. 

Kelly separă firele de cupru expuse, îndepărtându-le unul de 
celălalt. Apoi duse mâna înapoi și deschise trapa, balamalele de 
metal opunând rezistență minimă. Dedesubt se afla o scară 
montată în lateral, care se întindea în jos trei metri. 

— După tine, spuse Kelly. E un întrerupător la capătul de jos. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI SAPTE 

Luke conducea cât de repede îi permiteau condiţiile, 
mergând spre vest pe I-66, trecând din Washington în Virginia, 
cu Sue și tatăl ei. Lawrence Begyn îi spusese de o altă 
ascunzătoare din vila lui Charon, una pe care Begyn 
presupunea că Charon o folosise pentru a ascunde jurnalul 
Tallmadge. 

— Am văzut locul o dată, îi spusese Begyn. Atunci când eu și 
Brad ne înțelegeam încă. 

— Deci nu ai cum să știi dacă jurnalul e acolo? 

— Brad a fost un sclav al obișnuinței. Odată ce incepea ceva, 
se tinea de acel lucru. E rezonabil să presupunem că ar fi tinut 
acel jurnal în siguranță, ascuns și pe aproape. 

Deci merita să arunce o privire. 

— E ceva ce nu înţeleg, îi spuse el lui Begyn. Dacă Charon a 
fost o gură spartă și a compromis arhivele voastre cu doi 
străini, de ce i s-a permis să ţină jurnalul? 

— Brad a fost un om ciudat în multe sensuri. Păstrarea acelui 
jurnal a fost poate felul lui de a ne arăta că putea într-adevăr să 
ţină un secret. Că puteam avea încredere în el. Am decis să nu 
insistăm cu această problemă. Şi nu am mai auzit de el 
niciodată, motiv pentru care am crezut că s-a terminat de mult. 

Ceasul lui arăta 11:00 p.m. Ar fi trebuit să o sune pe 
Stephanie. Ea încercase să îl sune mai devreme și îi lăsase un 
mesaj, dar el nu avea nimic de raportat și decise să continue cu 
treaba asta încă un pic. Noaptea încă nu devenise oribilă, 
vântul, frigul și zăpada nu erau însoţite până acum de gheaţă, 
ceea ce era un lucru bun. Autostrada rămăsese udă, fulgii de 
zăpadă topindu-se pe suprafaţa sa. Simţea că dăduse peste 
ceva. Dar mergea în orb fără întăriri. Doar el singur. Ceea ce îi 
plăcea. Dar o avea pe Sue, care stătea pe locul din spate, cu 
pușca de vânătoare a tatălui ei în braţele încrucișate. Begyn nu 
voise, la început, ca ea să vină, dar cedase când ea îi amintise 
că tocmai omorâse trei oameni și că acea decizie nu avea să fie 
luată de el. Era bucuros că era cu ei. 

Găsi ieșirea și viră la stânga din nou pe același drum cu două 
benzi unde el și Petrova se înfruntaseră. Câţiva kilometri mai 
târziu trecu pe sub intrarea din fier forjat și se grăbi prin 
pădure către casa lui Charon. 

Coborâră în întuneric. 


Begyn adusese două lanterne și deschise drumul mergând 
înainte. 

— Nu am mai fost aici de mult timp. Ce epavă a devenit locul 
ăsta. A fost odată o casă grandioasă. 

— Asta se întâmplă când oamenii nu se înțeleg, menţionă 
Luke. 

— Pot să văd mai întâi arhiva pe care ai găsit-o? întrebă 
Begyn. 

Nu voia să piardă timpul, dar decise că o privire aruncată 
rapid nu era ceva rău. Lumina lanternei pe care o ţinea indică 
drumul și intrară în birou, pășind prin gaura din perete. 
Toporul lui Petrova încă se afla pe podea, unde îl aruncase. Sue 
rămase afară în hol, stând de pază cu pușca. 

El și Begyn analizară camera secretă. 

— Incredibile lucruri, spuse Begyn. Trebuie să le luăm din 
frigul ăsta. 

— Şefa mea a spus că le va obţine pentru voi. Poţi să te 
bazezi pe asta. 

Begyn studie cartea de sub carcasa de sticlă. 

— Acesta e un volum rar, în valoare de aproximativ 25.000 de 
dolari. Ştiu câţiva membri ai societăţii care ar plăti atât, și 
chiar mai mult. 

Era ceva de care nu îi păsa deloc. 

— Ai terminat? 

Tonul său transmise că trebuiau să meargă mai departe, așa 
că părăsiră biroul. Bătrânul preluă conducerea în sus pe scări 
către etajul al doilea, unde un coridor lung se termina la un set 
de uși cu lambriuri. Luke inspiră adânc aerul îngheţat și își 
calmă nervii, urmându-i pe cei doi Begyn în dormitorul mare. 

— Am citit că celălalt capăt al casei este cel care a ars, spuse 
Begyn. 

Dormitorul mare era intact cu toată mobila acolo, patul chiar 
făcut cu cearșafuri, dar totul mirosea a mucegai și condens. 

— Acolo, spuse Begyn, făcând semn către o ușă pe jumătate 
deschisă. 

— Mergeţi voi doi, spuse Sue. Eu voi sta de pază. 

Se miră de nervii ei încordațţi. 

— Ceva e în neregulă? 

— Nu îmi place locul ăsta. 


Nici lui în mod deosebit, dar nimic până în acel moment nu îi 
dăduse de gândit. 

— Vreun detaliu pe care ai vrea să-l împărtășești? 

— Pur și simplu nu pare în regulă. 

Se hotări să îi respecte instinctele așa că le făcu semn să se 
grăbească. El și Begyn intrară într-o garderobă mai mare ca 
dormitorul din apartamentul său. Nimic nu atârna de barele 
goale, camera fără ferestre era plină de cuiere goale, dulapuri 
de lemn și rafturi. 

— Era acolo, spuse Begyn, indicând către ultimul dulap, un 
dreptunghi de mahon ce avea o bară de un metru pentru haine 
și rafturi deasupra. Se afla la finalul unui rând pe peretele lung, 
dulapurile de pe peretele scurt intrând strâns în el la un unghi 
potrivit. 

— Am avut o petrecere aici într-o noapte, spuse Begyn. Brad 
fiind Brad, se lăuda. Ne-a adus pe câţiva aici sus și a apucat 
această bară, de care atunci atârnau cămăși. 

Begyn îi întinse lanterna și apucă bara de metal. 

— A răsucit-o în felul ăsta. 

Auziră un clic și dulapul se mută la dreapta, dezvăluind că un 
colț al acestuia cu celălalt dulap era doar o iluzie. Begyn 
împinse întreg dulapul mai tare la dreapta, scoțând la iveală o 
crăpătură întunecată în spate. 

— Pun pariu că lui Charon îi plăcea Harry Potter, spuse 
Luke. 

Begyn râse. 

— Sunt sigur. lubea misterele. Era și un pic actor. Tot timpul 
îl juca pe Bob Cratchit în producţia societăţii la „Colindul de 
Crăciun”. Era chiar bun la asta. 

Îndreptă lumina prin întuneric și descoperi un spaţiu mic, de 
aproape un metru pătrat. Unicul lucru din interior era un dulap 
negru cu patru sertare. În colţul din dreapta sus era un lacăt. 
Speră că nu avea să fie un impediment și fu mulţumit când 
primul sertar se deschise. 

— Care e scopul de a-l încuia, spuse Begyn, când e ascuns. 

Era de acord, recunoscător că Charon nu era exagerat de 
obsesiv-compulsiv. În interiorul sertarului de sus erau hârtii, 
majoritatea înregistrări de la bancă, declaraţii financiare și 
achiziții de acţiuni. Al doilea sertar era plin de documente 
pentru imobiliare, multe acte de proprietate și sondaje. 


— Brad era destul de bogat, spuse Begyn. Valora poate 20- 
30 de milioane de dolari. 

— Iar copiii săi și văduva nu au putut găsi o modalitate de a 
le împărți? 

— Aparent nu. 

Al treilea sertar era gol, dar ultimul conţinea premiul cel 
mare. 

Un tom mare din piele. 

Begyn îl ridică și deschise prima pagină. Luke puse lanterna 
și amândoi citiră paragraful scris de mână. 


O relatare adevărată a fiecărei și a tuturor activităților 
Societății Cincinnati, așa cum au fost efectuate de Statele 
Unite și de guvernele celor câtorva state, în timpul 
ultimului și celui mai mare război cu Britania, ce a ținut 
din 8 iunie 1812 până în 17 februarie 1815, menită de a 
înregistra și a comemora acele evenimente, pentru ca o 
înțelegere completă a intentiilor și scopurilor acestora să 
fie clară pentru toți cei ce le-ar putea pune la îndoială.. 
De menţionat că toți membrii din această societate sunt 
niște patrioți adevărați și loiali, iar unica noastră dorinţă 
a fost de a ne servi ţara cu onoare și distincție. 

Benjamin Tallmadge 8 August 1817 


— Ăsta e, spuse Begyn. 

O bucată de hârtie ieșea de sus din capătul jurnalului, 
marcând o pagină. Decise să înceapă examinarea acolo și îi 
făcu semn lui Begyn să deschidă la acel punct, cam pe la 
jumătate. 


În seara de 24 august 1814, un lucru rușinos s-a 
întâmplat, unul pe care sunt trist să spun că am trăit să-l 
văd. In capitală focuri de tun urlaseră mai toată ziua, iar 
când exploziile se opriseră, emoțiile rezidenţilor locali 
fuseseră lăsate în fluctuații îngrozitoare, sperând din 
inimă că conaţionalii învinseseră, apoi temându-se teribil 
că totul era pierdut. Descoperiseră repede că praful ce 
începuse să se ridice deasupra pădurilor în nori grosi, 
avansând rapid, venea de la forțele terestre. Din păcate, 
soldații americani părăsiseră capitala. Strigătul „bandiții 


se apropie” putea fi auzit de la bărbaţi ce se îndepărtau 
călare. Poliția rămasă pusese la pământ armele și fugise 
ca o turmă de oi speriate în toate direcțiile, mai puțin cea 
a dușmanului. Și deși exclamaseră că duseseră o luptă 
bună cu britanicii și că își folosiseră toată muniția, cei 
care aruncaseră o privire la cutiile de cartușe putuseră 
observa că nu fusese folosit nici măcar un glonț. 

În Conacul Executiv, Dolly Madison aștepta întoarcerea 
soțului ei, Președintele James Madison, care plecase cu 
două zile mai inainte pentru a vizita frontul. Trebuia să se 
întoarcă până la căderea nopții și o masă fusese pregătită 
pentru el și oamenii lui. Dar priveliștea britanicilor 
intrând în oraș schimbase acele planuri. I-a fost sugerat, 
doamnei Madison ca o urmă de praf de pușcă să fie 
întinsă pentru a exploda în cazul în care britanicii ar fi 
încercat să intre în Conacul Executiv, dar a refuzat să 
permită să se facă acest lucru. Când i s-a spus să plece, a 
ezitat până anumite lucruri au fost pregătite pentru 
transport, multe dintre ele comori naționale. Una era o 
pictură măreaţă cu George Washington, pe care le ceruse 
celorlalți să o salveze. O mare teamă exista că doamna 
Madison putea fi blocată în conac fără nicio modalitate de 
a scăpa. Într-un final, părăsise orașul într-o trăsură 
imediat înaintea trupelor britanice ce înaintaseră și care 
apoi preluaseră orașul după amurg. 

Au intrat mai întâi în clădirea Capitoliului, iar George 
Cockburn, comandantul britanic, s-a așezat pe scaunul 
vorbitorului și a pus în batjocură întrebarea „Ar trebui 
ars acest port al democrației yankeilor? Toţi în favoare 
vor spune Da.” Trupele sale au strigat aprobarea, așa că 
a declarat moţiunea unanim votată. Scaune, mobilă, cărți, 
hărți și hârtii au fost puse unele peste altele și li s-a dat 
foc. Curând toată casa era în flăcări. Focul a ars atât de 
puternic încât coloanele de marmură s-au transformat în 
calcar și s-au prăbușit. Focul a explodat prin ferestre și a 
aprins casele din bătaia vântului, dintre care unele 
conțineau înregistrări ale Congresului depozitate acolo 
pentru păstrare în siguranţă. Capitoliul a fost învăluit în 
cele din urmă de un giulgiu de foc care a distrus clădirea. 


Luke se întrebă de ce fusese marcat acest pasaj. 

— Cu toţii știm că am luat bătaie în Războiul din 1812. 

— Așa este. Tallmadge a trăit acele timpuri. Aceasta e o 
relatare directă importantă a lucrurilor. 

Și era al naibii de importantă pentru Anya Petrova... 

Patru pocnituri răsunară prin casă. 

Sunetul de neconfundat. 

Foc de armă. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI OPI 

Zorin deschise larg ușa grea de metal pe care o găsi la 
capătul scării. Aerul care veni din interior era surprinzător de 
cald, dar stătut. Apăsă întrerupătorul și becuri fluorescente 
iluminară un spaţiu închis, fără ferestre, în formă cilindrică, 
lung de zece metri și lat cam jumătate. Rafturi de metal erau 
aliniate pe o parte și conţineau provizii de apă potabilă, 
conserve de mâncare, pături, haine, unelte, fire și arme, 
împreună cu pistoale mici și puști și muniţie de rezervă. 
Recunoscu, de asemenea, și radiourile portabile, standard, 
marca KGB, pe care el însuși le instalase în diferite locaţii 
odată. Totul era aranjat, curat și în ordine, o curăţenie perfectă 
în acel loc, una ce semnala un îngrijitor devotat. 

Kelly termină coborârea și intră în adăpost. 

Observă că un strat de plastic gros acoperea pereţii din 
interior. Arătă spre el și întrebă: 

— Controlul umezelii? 

— Acest adăpost a fost construit din beton și a fost 
hidroizolat, dar m-am gândit că niște protecţie în plus nu strică. 

Apoi le văzu, pe o masă de metal în partea opusă rafturilor cu 
provizii. Cinci serviete mici, fiecare cu capacul aproape închis, 
un fir ieșind din capacul parțial închis către o linie principală ce 
forma un traseu către capătul îndepărtat, apoi în sus și afară. 

— O aerisire de acolo a permis aerului să circule. Am sigilat- 
o, dar era locul perfect de a furniza curent. Electricitatea 
încarcă unităţile și generează suficientă căldură cât să ţină cald 
aerul din interior. 

Era impresionat. Multă grijă fusese pusă în treaba asta. 

Păși către RA-115 și deschise complet capacul primeia. 
Servieta era din aluminiu ușor. Nici măcar o urmă de 
deteriorare nu exista la exterior. Înăuntru erau trei canistre 
alăturate într-un cilindru cam de jumătate de metru. Era așezat 
pe diagonală cu o baterie deasupra și un întrerupător dedesubt, 
firele ducând de la întrerupător la baterie, la un mic 
transmițător, apoi la cilindru. Își reaminti instrucţia. Activai 
întrerupătorul și bateria declanșa o mică explozie ce împingea 
înainte o pastilă de uraniu, acolo intra în coliziune cu mai mult 
uraniu și provoca o reacţie în lanţ, cauzând o explozie 
echivalentă a 5.000 de tone de TNT. 

Le verifică pe celelalte patru. 


Totul părea în stare perfectă. 

— Le  întreţin anual, spuse Kelly. Noi baterii, noi fire. 
Desigur, cilindrii sunt din oţel inoxidabil, iar toate părțile din 
interior sunt făcute din materiale necorozive. 

Ştia că nu existau părți care să se miște și nimic nu depindea 
de rotițe sau de arcuri. Odată ce sarcina electrică activa 
întrerupătorul, avea loc reacţia, generând un coșciug de 
căldură și flacără solară ce putea vaporiza totul pe o rază de un 
kilometru. 

— Vor exploda? 

— Absolut. 'Toate sunt perfect funcționale. 

— Înţelegi că învestirea de anul ăsta are loc în Casa Albă, îi 
spuse el lui Kelly. 

— La fel ca și cea din 1985. 

Asta nu realizase. 

— Asta a fost ideea, Aleksandr. De aceea a fost creat Matul 
Prostului inițial. La al doilea jurământ al lui Ronald Reagan cu 
toții s-au adunat în Casa Albă, la amiază, pe 20 ianuarie, 
duminică. Dar Andropov era mort de mult atunci, iar bombele 
nu erau aici. Am regândit toată treaba până a venit acel apel de 
la Pionul Înapoi. Apoi totul a părut valabil din nou. Dar, totuși, 
nu fusese dat niciun ordin direct de a acţiona. Păcat, serios. 
Americanii văd Casa Albă ca fiind ultrasigură, deși 11 
Septembrie le-a dat probabil de gândit la asta. 

Dar prinse și altceva pe lângă ton. Siguranţă? Mândrie? 

— Ce anume știi? 

Kelly zâmbi. 

— Și-au uitat propria istorie. 


* 


Cassiopeia veni mai aproape de trunchiul unui pin înalt, 
privind către forma întunecată a unei case și a unui grajd. Zorin 
și Kelly dispăruseră în interiorul grajdului, cu cincisprezece 
minute în urmă, iar totul rămăsese în liniște de atunci. Cotton 
se dusese în spatele casei și ar fi trebuit să fie, acum, lângă 
intrarea în grajd. Își asumase o poziţie de acoperire pentru a fi 
cu ochii pe imaginea de ansamblu și pentru a se asigura că nu 
erau onoraţi de vizitatori neinvitați. 


Noaptea de iarnă era rece, dar suportabilă. Renunţase la 
echipamentul franțuzesc pentru vreme rece în favoarea unuia 
american, pe care i-l furnizaseră Serviciile Secrete. Avea și un 
pistol automat, cu încărcătorul plin, cartușe de rezervă în 
buzunar. Cotton era și el îmbrăcat corespunzător, armat și 
pregătit. 

Şi era de acord cu el. 

Zorin și Kelly trebuiau opriţi aici. 


* 


Malone se furișă înspre grajd, având grijă să nu se împiedice 
de vreo creangă, rădăcină sau piatră alunecoasă. Ușa fusese 
închisă cu câteva minute în urmă, marcată pentru un timp de 
un strop de lumină slabă, acum dispărută. Când se apropie, 
observă că nu fusese zăvorâtă, nici încuiată, doar închisă. 

Trebuia să vadă în interior. 

Dar deja cercetase întreg exteriorul și grajdul nu avea nicio 
fereastră. 

Exista o singură cale. 


* 


Zorin realiză că ceea ce Kelly era pe cale să-i spună 
reprezenta elementul lipsă pe care îl căutase, cel pe care Anya 
venise să-l afle. 

A doua mișcare din Matul Prostului. 

— Nu poţi să te duci pur și simplu la gardul Casei Albe și să 
lași o servietă, spuse el. 

Kelly zâmbi. 

— Nu trebuie să facem asta. Există o cale mai ușoară. 

Se holbă la cele cinci arme, aproape treizeci de kilotone de 
putere nucleară. 

— Tot ce trebuie să fac este să încarc bateria în una dintre 
astea și e gata de transport, spuse Kelly. Bateriile nu au decât 
câteva luni, dar nu are sens să ne asumăm riscuri. 

Ceea ce explica achiziţia de către Kelly a surselor de curent 
de șase volţi. Ştia cum funcţiona. Activează întrerupătorul din 
interiorul carcasei și bateria trimite o sarcină către detonator. 
Singurul dezavantaj era tensiunea joasă, care avea nevoie de 


timp pentru a genera suficientă căldură pentru a activa 
declanșarea, provocând coliziunea uraniului. Cam 
cincisprezece minute, dacă își amintea bine, și îl întrebă pe 
Kelly dacă era adevărat. 

— Mai mult sau mai puţin, în funcţie de temperatura din 
jurul carcasei. 

Ceea ce însemna că întrerupătorul trebuia să fie apăsat nu 
mai târziu de 11:45 în dimineaţa următoare. 

Dar mai întâi. 

— Unde este punctul de convergenţă? 

Kelly zâmbi. 

— E o poveste fascinantă, Aleksandr. Care a început cu mult 
timp în urmă, atunci când a ars Casa Albă. 


CAPITOLUL ȘAIZECI ȘI NOUA 

Luke ieși în grabă din garderobă, spunându-i lui Begyn să 
rămână înăuntru, dar bătrânul ignoră ordinul și fugi cu el. Mai 
multe focuri de armă răsunară de dincolo de dormitor, în 
coridorul extern, de data aceasta focuri de pușcă. Sue aparent 
riposta. 

Dar faţă de cine? 

Luke opri înaintarea la ușile duble, luând o poziţie de-o parte 
a tocului cu Begyn lângă el, și strigă: 

— Ce se întâmplă? 

— Avem companie, strigă Sue. Am văzut doi. Sunt jos, dar 
încearcă să urce aici. 

— Stai aici, îi spuse lui Begyn, care avea și el un revolver. 

Își părăsi poziția și se duse mai departe pe coridor, stând 
aproape de perete. În faţă, dincolo de locul unde se termina 
scara, după balustrada ornată, în capătul opus o văzu pe Sue, 
ghemuită, cu pușca în mână. 

Un foc automat explodă de dedesubt, iar axurile ce sprijineau 
balustrada de la etajul al doilea fură distruse, metalul sfâșiind 
lemnul. Apoi două obiecte zburară pe deasupra și zăngăniră pe 
podea. 

Ştia acel sunet. 

Grenade. 

Se aruncă înapoi și lovi podeaua, acoperindu-și capul, 
sperând că și Sue făcuse la fel. 

Amândouă explodară. 


x 


Malone deschise uşa grajdului cu grijă ca niciun sunet să nu 
îi dea de gol prezența. Se strecură în interiorul liniştit, 
mişcându-se încet, dar atinse cu piciorul de o roabă. Ceva se 
mișcă, speriindu-l. Aerul mirosea a vechi și ud. Singura lumină 
venea dintr-o gaură circulară în pământ aflată într-o grămadă 
lungă de lemn. 

O trapă. 

Din interior se auzea un amestec de voci. 

O analiză rapidă a interiorului îl liniștise că era singur. 
Aparent, atât Kelly, cât și Zorin erau dedesubt. 


Se furișă lângă trapă și văzu că nu avea nicio închizătoare, 
niciun mod de a o sigila și închide. Păcat, asta ar fi fost perfect. 
Dar asta nu însemna că nu îi putea închide cumva acolo. Era 
suficient lemn adunat deasupra pentru a-i ţine închiși. 

Dar asta depindea de existența unei singure căi de acces și 
ieșire. 

O presupunere pe care trebuia să o facă. 

Observă și trei fire în apropiere într-o cutie dezgropată, un 
set fiind deconectat. 

Capcana. 

Acum dezarmată. 

Perfect. 

Îi avea exact unde voia. 


* 


Luke se rostogoli pe spate și privi la flacăra portocalie 
fierbinte și la norul de fum și praf ce se ridica. 

— Sue. 

— Sunt bine, răspunse ea. 

Privi înapoi spre dormitor și îl văzu pe Begyn, care se grăbea 
spre el. 

— Vin sus pe scări, avertiză Sue. 

Sări în picioare și se aruncă în nor, privind la stânga unde își 
amintea că se terminau scările, și văzu o formă neagră fugind 
pe scări. 

Trase de două ori și văzu corpul rostogolindu-se înapoi pe 
trepte până la parter. 

Era prea ușor. 

Apoi văzu de ce. 

Focuri ţâșniră din nou dintr-o pușcă automată și gloanţele 
șuierară prin aer. Se aruncă înapoi la pământ și folosi peretele 
apropiat ca acoperire, dar nu înainte de a-l vedea pe bărbatul 
pe care îl împușcase ridicându-se în picioare și începând să 
urce din nou. 

A naibii vestă antiglont. 

Data viitoare trage la cap. 

Ceva solid lovi peretele la trei metri depărtare. 

Apoi încă ceva, și încă ceva. 


Auzi același zăngănit cunoscut pe podeaua de lemn și se 
aruncă spre Begyn, punându-l la pământ odată cu cele trei 
explozii care generară o lumină strălucitoare ce alungă 
întunericul. Focul erupse cu furie, lemnul uscat al casei și 
tencuiala cedând repede. Mai mult fum ieși, iar flăcări 
portocalii se ridicau către tavan. 

O siluetă neagră apăru prin fum, îmbrăcată în culori închise, 
purtând o vestă de protecţie și ţintind pușca în direcţia unde 
era întins pe podea. Speră din toată inima că Begyn avea 
suficientă minte să nu facă pe eroul ca Peter Hedlund. Bărbatul 
veni deasupra lor, cu arma îndreptată direct în jos. În cercul de 
lumină căută faţa aceea plină de nervi, reţinere și îndoială. Nu 
văzu nimic din toate acestea, propria armă fiind ascunsă sub 
corpul său parțial rostogolit. 

Decise să simuleze durere și se zbătu. 

— Stai potolit, avertiză bărbatul. 

Atacatorul stătea aplecat, cu umerii îndoiţi și capul înclinat, 
privind în jos de-a lungul armei sale într-un efort de intimidare. 
Luke se răsuci încă un pic, cu ochii spre Begyn. 

Strânse din ochi, ca și când l-ar fi durut. 

— Am prins pe doi din ei, strigă bărbatul. 

Luke se răsuci invers, rămânând pe spate, cu arma la vedere, 
cu care trase în coapsa bărbatului, doborându-l la podea. Sări 
în picioare și apucă pușca. Simţi un moment compasiune, apoi 
îi trecu. Nu era timp de prosteală. Îl împușcă pe bărbat în cap. 

Focul și fumul se înteţiseră, ajungând pe hol spre dormitorul 
principal. 

— Sue, strigă el. Sue. 

Niciun răspuns. 

Nu era bine. 

— Unde e? întrebă Begyn. 

— Se descurcă. Trebuie să plecăm. 

Se retraseră în dormitor. Fereastra din capătul opus explodă 
când ceva solid trecu prin ea. O altă fereastră se sparse în 
cioburi când un al doilea proiectil zbură înăuntru. El și Begyn 
se aruncară către patul greu cu baldachin. 

Grenadele explodară. 

Tavanul camerei începu să cadă și un nou foc izbucni, 
înghițind podeaua și mobila, blocându-le drumul spre 
garderoba unde fusese lăsat jurnalul Tallmadge. Asta era 


ultima sa grijă, totuși. Fumul și monoxidul de carbon consumau 
aerul. Atât el, cât și Begyn începură să tușească. Simţea o 
slăbiciune în plămâni pe măsură ce oxigenul din cameră se 
diminua. Făcu semn spre ferestrele sparte, dar îl apucă pe 
bătrân înainte ca acesta să scoată capul afară. În schimb, apucă 
o pernă de pe pat și o aruncă pe fereastră. 

Se auziră replici afară. 

Exact așa cum bănuia. 

Ideea fusese ori să îi ucidă cu grenadele, ori să îi atragă la 
ferestre pentru a-i face ţinte ușoare. 

Rămâneau repede fără opţiuni. 


x 


Cassiopeia cronometră de cât timp stătea Cotton în interiorul 
grajdului. Nu era o structură mare, deci nu puteau fi atât de 
multe locuri în care să se ascundă. Aparent considerase că era 
suficient de sigur pentru a intra, ceea ce o făcuse să se întrebe 
ce anume mai exact se întâmplă. 

Trecuseră cinci minute. î 

Frigul îi înţepenise degetele. Își frecă încheieturile prin 
mănuși. Și picioarele îi înţepeniseră. Un zgomot veni din 
dreapta ei. În întuneric văzu zăpada căzând de pe crengile unui 
pin. Foșnetul unui animal speriat? Pe vremea asta? Se îndoia. 
Stătu în ascunzișul ei și rămase nemișcată, cu arma pregătită. 

O umbră ieși la vedere. 

Urmată de o alta. 

Ambele aveau puști strânse la piept. 


Æx 


Luke fugi spre fereastră, dar rămase într-o parte, conștient 
de trăgătorii de jos. Ușa din dormitor spre hol era complet în 
flăcări, iar dormitorul și el aproape în aceeași stare. Begyn 
luase o poziţie lângă cealaltă fereastră spartă, așa că puteau 
amândoi să respire, cel puţin pentru moment. 

Aruncă o privire jos. 

Focuri de armă se auziră, dar nu în direcţia lui. 

Două, înainte de focurile de răspuns, apoi încă trei. 

— Luke. 


Își auzi numele strigat de mai de jos odată ce focurile 
încetară. Se uită într-acolo și o văzu pe Sue privind în sus. 
Aparent, reușise să scape de foc și ieșise din casă. 

— Sunt toţi la pământ. Trebuie să ieșiţi de acolo. 

Își scoase capul pe fereastră și analiză căderea. Cinci sau 
șase metri. Suficient pentru a-și rupe un os sau mai rău. El ar fi 
putut reuși, dar nu și Begyn. Apoi observă un jgheab pe o altă 
fereastră la colţul clădirii. Gros. Cupru, cel mai probabil. 
Suficient pentru a se ţine de el. 

Se aruncă pe fereastră și îl apucă. 

— Vino aici, strigă el spre Begyn. 

Bătrânul se apropie, crize de tuse chinuindu-i plămânii. 

— Astm. Treaba asta nu îmi face bine. 

Nu făcea bine niciunuia dintre ei. 

— Folosește ţeava. Apucă-te de ea, arcuiește-ţi corpul în 
afară și lasă-te în jos folosindu-ţi picioarele pe post de frâne. 

El mimă ce avea în minte. 

Begyn încuviinţă și nu comentă, ieșind în afară și apucând 
ţeava rotundă. Bătrânul își înfipse picioarele și se înclină, 
eliberând strânsoarea de pe ţeavă și alunecând spre pământ. 

Sue îl așteptă jos la capăt. 

Tusea îl opri din coborâre. 

Begyn păru că se chinuie, inspirând și expirând cu greu, apoi 
înecându-se. Era o luptă pentru aer. Își lăsă capul pe spate și 
privi direct către Luke. 

— Poţi s-o faci. Continuă. 

— Sunt... plămânii... mei. Nu... pot să respir. 

Begyn păru că își pierde cunoștința și dădu drumul ţevii. 
Căzu repede, dar se lovi cu capul de ţeavă și de zidul exterior. 
Sue aruncă într-o parte pușca și se pregăti să îl prindă, 
atenuând căderea, dar greutatea lui îi dobori pe amândoi la 
pământ. 

— Eşti bine? strigă el către ea. 

O văzu ieșind de sub tatăl ei. 

— L-am prins, dar e inconștient. 

— Du-l la mașină. 

Analiză dormitorul. Trebuia să recupereze acel jurnal. 
Flăcările atingeau peretele unde se deschidea garderoba, totul 
era portocaliu și cuprins de foc. Era posibil să se poată strecura 
în interior, să apuce chestia și să iasă. Citiseră doar o porţiune 


din paginile marcate și trebuia să știe ce alte informaţii se aflau 
înăuntru. Analiză camera, dar nu putu găsi nimic care să îi facă 
treaba mai ușoară. 

Era timpul să strângă din dinţi și să își facă treaba. 

— Luke, strigă Sue de jos. Să mergem. 

Scoase capul afară și urlă: 

— Am zis să pleci de aici. Sună la 911. Mă duc după jurnalul 
ăla. 

— Lasă-l acolo, strigă ea. 

El îi făcu semn cu mâna să plece. 

— Ar putea fi mai multe probleme în pădure. Rămâi în alertă 
și pleacă, locotenent. 

Apoi își îndreptă atenţia către garderobă. 

Devenise dificil să vadă, ochii îl usturau de la fum, flăcările 
licărind printr-un nor ce creștea și se rotea continuu. 

Ceva crăpă deasupra. 

Tare. Îngrijorător. 

Privi în sus, când tavanul începu să se facă negru, ars 
dinspre pod de flăcări. Brusc nu mai era o idee bună să se 
îndrepte spre garderoba aia, dar un moment de ezitare era 
suficient ca totul să cedeze. 

Lemnul arzând se revărsă, umplând camera. 

Se aruncă spre pat, care părea a fi singura acoperire. 

Pieptul îl apăsa, inima îi bătea puternic și deveni deodată 
conștient că se sufoca cu fum. Înainte ca lumea să dispară și ca 
totul să devină liniște, ultimul său gând era despre căldura 
imensă ce îl cuprinsese. 


CAPITOLUL ȘAPTEZECI 

Trupele britanice au părăsit clădirea Capitoliului în 
jurul orei 10:00 p.m., în noaptea de 24 august 1814, 
mărșăluind în formație, pe două rânduri, pe Pennsylvania 
Avenue. Doar câteva case din lemn înconjurau strada 
largă, ultimul kilometru înainte de Casa Albă fiind plin cu 
copaci. In jurul orei 11:00 p.m., un detașament de 150 de 
soldați a traversat strada și s-a apropiat de Casa Albă, ce 
stătea în întuneric, părăsită și neprotejată. Clădirea era 
cea mai măreață casă din oraș, proiectată de George 
Washington însuși. Al patrulea președinte al Statelor 
Unite, James Madison, nu era de găsit nicăieri, acesta 
fugise călare cu ore în urmă. Britanicii au crezut că putea 
fi o capcană, fiind greu de crezut că americanii le-ar 
permite pur și simplu să avanseze în capitală după cum 
voiau. 

Dar nu fusese opusă rezistenţă de nicăieri. 

Britanicii au intrat în Casa Albă nederanjați de nimeni 
pe ușa principală, explorând camerele elegante cu 
felinarele, cu nările pline de mirosurile mâncării gătite. În 
sala de mese de la parter au găsit o masă aranjată pentru 
patruzeci de persoane cu o față de masă de damasc, 
servetele asortate, argint și pahare delicate. Câteva tipuri 
de vin erau la rece în gheaţă pe o servantă. Totul era 
aranjat, gata de folosit. In bucătărie au văzut țepușe cu 
carne răsucindu-se în fața unui foc, împreună cu cratițe 
cu legume și sosuri. Aparent o cină pregătită pentru 
președinte, nu pentru a fi savurată. Așa că s-au așezat, au 
băut vinul și au mâncat mâncarea, toastând repetat 
pentru „Pace cu America, război cu Madison”. 

După aceea, soldaţii se serviseră cu amintiri și 
suvenire, nimic de mare valoare care să ducă la acuzaţii 
de jefuire. Și erau multe de valoare acolo. Canapele, 
birouri și fotolii cu perne umpleau camerele, unele aduse 
de Jefferson din Franţa, altele aparținând lui Washington 
și lui John Adams. Majoritatea bunurilor personale ale lui 
Madison fuseseră și ele lăsate în urmă. Un portret al lui 
Dolly Madison a fost smuls de pe perete de către un 
soldat și a fost confiscat pentru a fi expus mai târziu în 
Londra. Sabia împodobită a președintelui a ajuns în 


posesia unui tânăr locotenent scoțian. Un amiral a luat o 
pălărie veche a lui Madison împreună cu un fotoliu cu 
perne, și a declarat că îl va ajuta să își amintească de 
„scaunul doamnei Madison”. 

Odată ce au terminat cu ospățul, plimbatul și prăduitul, 
scaunele au fost puse grămadă pe mese, iar mobila 
rămasă a fost înghesuită la un loc. Ferestrele au fost 
sparte, lenjeriile de pat și draperiile îmbibate în ulei de 
lampă. Apoi cincizeci de oameni s-au poziționat afară în 
jurul casei, cărând stâlpi lungi care aveau fixate mingi de 
cârpe îmbibate în ulei la capete. Toate erau aprinse și, la 
comandă, stâlpii au fost aruncaţi ca sulițele prin 
ferestrele sparte. 

Incendierea a fost instantanee. 

Întreaga clădire a ars în întregime, învăluită de flăcări 
și fum. Doar o ploaie puternică, mai târziu, în acea 
noapte, a stins infernul și a salvat zidurile de piatră 
exterioare de la prăbușire, lăsând doar o carapace goală. 


Zorin știa puţine despre istoria americană, deși li se ceruse 
să studieze aspecte ale acesteia când erau tineri, în timpul 
instrucției KGB. Nu mai auzise niciodată povestea despre 
britanicii care dăduseră foc Casei Albe pe care Kelly tocmai o 
spusese. 

Dar îi plăcea. 

— Unul dintre soldaţi a scris mai târziu că au fost artiști la 
lucru, spuse Kelly. Erau destul de mândri de ce făcuseră. 
Raidul fusese gândit pentru a transmite un mesaj lui Madison. 
Madison și acoliţii săi fuseseră cei care își doriseră război în 
primul rând. La acel moment, Marea Britanie era ocupată cu 
Napoleon și considera o luptă cu America o distragere 
nenecesară, una pe care o urau. Dar fusese și un element de 
răzbunare. Nu doar pentru înfrângerea de la Revoluţia 
Americană, ci și pentru ce se întâmplase mai înainte în acel 
război, când America invadase Canada și dăduse foc orașului 
Toronto. Le întorseseră favoarea. 

Şi toate acestea îi plăceau. 

— A durat doi ani să fie reconstruită Casa Albă și multe alte 
zeci de ani după aceea pentru a termina totul. Imaginează-ţi, 
Aleksandr, britanicii i-au umilit total. 


Impresionant, dar: 

— Ce are asta de-a face cu prezentul? 

— Totul, pentru că, vezi tu, și altceva a luat ființă în timp ce 
Casa Albă era reconstruită. 


Până în 1814, Districtul Columbia devenise sediul 
guvernului naţional. Deși existau un Conac Executiv, o 
clădire a Capitoliului și alte edificii guvernamentale, viața 
în district devenise limitată. Orașele din jur, Georgetown 
și Alexandria, erau mult mai confortabile. Drumurile erau 
puține și nepavate, praful și noroiul punând probleme 
constant, la fel ca și mlaștinile și inundațiile provocate de 
pârâuri si râul Potomac. Se dezvoltau ușor cartiere 
rezidenţiale, totuși, și au început să reapară case. 
Oamenii s-au stabilit și locuiau acolo. Serviciile religioase 
erau ținute în Capitoliu propriu-zis, în trezorerie sau în 
una dintre celelalte clădiri din ramura executivă. 

Într-un final, totuși, au apărut bisericile de sine 
stătătoare. Două erau episcopale, una lângă Capitol Hill, 
cealaltă mai departe în Georgetown. După distrugerea 
provocată de britanici, un strigăt apăru pentru a cere ca 
o a treia biserică episcopală să fie construită în capătul 
vestic. Pe 14 septembrie 1815, fundaţia a fost pusă 
pentru acea biserică, pe Square 200, direct la nord de 
Casa Albă. 

Designul său era simplu. O cruce grecească pe patru 
laturi egale, fără turlă, prispă sau naos. Inăuntru se ridica 
o galerie susținută de coloane. Stranele se întindeau pe 
podeaua din cărămidă. În centru erau un dom cu o cupolă 
și o lampă. Ferestre în formă de semilună la capătul celor 
patru transepturi ofereau lumina soarelui. Prezbiteriul nu 
era adânc, aducând altarul mai aproape de enoriași. 

Consacrarea clădirii a venit în decembrie 1816. 

Biserica există încă, extinsă în timp, pe străzile 16th și 
H, în Piaţa Lafayette, la câteva sute de metri de Casa 
Albă. 

Episcopala St. John. 

Fațada ei galbenă, porticul cu coloane și clopotnița 
înaltă au devenit repere locale. Fiecare președinte de la 
James Madison încoace a participat la cel puțin o slujbă. 


Madison a stabilit tradiția „Strana Președintelui“. John 
Tyler a plătit pentru utilizarea acesteia pentru eternitate, 
iar strana 54 încă îl găzduiește pe președinte. 


— St. John, spuse Kelly, este cheia. 

— Asta ai aflat din jurnalul Tallmadge? 

Kelly încuviinţă. 

— Biserica oferă tururi publice tot timpul. Am avut grijă să 
aflu cine este îngrijitorul și mi-a arătat fiecare ungher și 
crăpătură. Atunci am verificat ce a scris Tallmadge în jurnalul 
său acum 200 de ani. KGB-ul a căutat tot timpul legende 
americane. Apoi Andropov însuși a reușit să găsească una din 
Războiul din 1812, una despre care oamenii de aici au uitat pur 
și simplu. 

Văzu entuziasmul de pe faţa lui Kelly. 

— Spune-mi. 


x 


Malone încercase să asculte vocile de dedesubt, dar nu 
reușise să audă nimic. Nu putea risca să coboare mai aproape, 
așa că decise să preia comanda situației și trânti trapa de 
metal, închizând-o. 

Puse apoi o grămadă de lemne tăiate, mai mult decât 
suficiente pentru a face imposibil împinsul trapei în sus. 

Erau acum șuncă la conservă, sigilată bine. 


Æ 


Cassiopeia aşteptă cât putu de mult, privind cele două pete 
negre, ascultându-le scârțâitul tălpilor pe pământul plin de 
zăpadă când se apropiară de grajd. 

Îl putea înfrunta pe unul, dar probabil nu pe amândoi. 

Aşa că optă pentru a juca inteligent. 

— Cotton, strigă ea. Ai companie. 

Ambele forme se opriră și se răsuciră. 

Apoi unul se îndreptă spre ea, iar celălalt spre grajd. 

Exact cum sperase. 


Malone reacţionă la avertizarea Cassiopeiei și fugi spre 
capătul teancurilor de lemne, folosindu-le pe post de acoperire 
faţă de ușă, care se deschise violent. 

Focul de armă începu. 

Un zgomot de la o pușcă automată. 

Se ghemui bine în spatele lemnului care, din fericire, oferea 
protecţie amplă, gloanţele șuierând pe lângă, lovind în zidurile 
exterioare, sfâșiind buștenii. Acel bărbat trăgea fără ţintă în 
întuneric, încercând să omoare orice și pe oricine, ceea ce 
însemna că nu voiau pe nimeni în viaţă. 

Inclusiv el. 


CAPITOLUL ȘAPIEZECI ȘI UNU 

Zorin auzi trapa trântindu-se, apoi un huruit de obiecte grele 
lovind-o la exterior. Bănui că îi închisese cineva acolo 
acoperind trapa cu lemnul, se urcă pe scară și constată că 
fuseseră blocaţi. Se mustră că fusese atât de neglijent, dar 
entuziasmul momentului îi întrecuse firea precaută de fel. 

Cobori înapoi unde era Kelly și întrebă: 

— Presupun că nu există nici o altă ieșire? 

Kelly clătină din cap, dar nicio urmă îngrijorare nu se văzu 
pe faţa tovarăşului său. 

— Am PVV-5A. 

Zâmbi. Explozibil din plastic. 

Perfect. 

Kelly se duse spre rafturi unde se aflau două cutii frigorifice, 
cu capacele sigilate cu bandă adezivă. Indepărtă legăturile, iar 
în interior se aflau câteva cărămizi dintr-un material verde ca 
de măslină, învelite în plastic gros. 

— Au fost aici multă vreme, spuse Zorin. Mai sunt bune? 

— Le-am păstrat așa de la început. Mi s-a spus că materialul 
are o viaţă lungă la raft, dacă e protejat cum trebuie. Suntem 
pe cale de a afla dacă așa este. 


* 


Cassiopeia rămase în spatele trunchiului de copac, realizând 
că bărbatul care se îndrepta spre ea nu avea nicio idee unde se 
afla ea. În jur nu era nimic altceva în afară de o pădure deasă, 
deci avantaj pentru ea. Cotton, pe de altă parte, era sub focuri 
de armă. Putea auzi grajdul atacat de gloanţe. Trebuia să se 
îndrepte într-acolo, dar mai întâi era problema cu urmăritorul 
ei. 

Se aplecă și găsi o piatră cât palma dreaptă. Umbra era la 
douăzeci de metri distanţă, în drum spre copacii de la stânga 
ei. Aruncă piatra în sus, în fața bărbatului, care lovi crengile, 
trimițând parte din zăpada acumulată la pământ într-o ploaie 
tăcută. 

Trăgătorul nu ezită și deschise focul în direcţia agitaţiei. 

Proastă mișcare. 

Ea se răsuci, își sprijini arma de copac și apăsă trăgaciul. 


x 


Zorin urcă pe scară spre trapa de ieşire, cărând una dintre 
cărămizile verzi. Trecuse mult timp de când folosise explozibil 
ultima oară. O cărămidă întreagă părea prea mult, dar nu era 
timp pentru a-şi face griji de putere sau de efect. 

Kelly găsise o bobină cu sârmă de cupru și clești. Din 
fericire, depozitul era aprovizionat cu toate uneltele necesare. 
Dar asta și fusese ideea. Totul trebuia să fie acolo, gata de a fi 
folosit. 

Nu putu găsi niciun loc bun pentru a plasa cărămida, cu 
excepţia unui spațiu de deasupra ultimei trepte, câţiva 
centimetri sub trapa închisă. Presupuse că oricine i-ar fi închis 
ar fi pus o grămadă de lemne peste ea, fiind imposibil s-o 
împingă în sus, dar asta nu avea să fie o problemă pentru forța 
pe care era pe cale să o provoace. 

Salve de focuri de armă se auzeau de deasupra. 

Ciudat. 

La fel ca acasă la Kelly. Ceva se întâmpla în fermă. Dar nu îi 
păsa pentru moment, până nu se elibera din cușcă. 

Kelly urcă pe scară lângă el pentru a-i da două capete 
descoperite de sârmă de cupru. Le înfășură pe amândouă în 
jurul cărămizii, apoi băgă vârfurile metalice prin plasticul ce 
acoperea explozibilul. Apoi reașeză grămada aproape de trapă 
și cobori, cu grijă să nu deranjeze firele. Kelly le trăsese deja 
de-a lungul adăpostului până în capătul opus. 

— Închide ușor ușa, îi spuse Kelly. Cât de bine poti, fără a 
afecta firele. 

Înţelegea înţelepciunea. Explozia avea să distrugă cu 
siguranţă în sus, dar avea să facă același lucru și în jos, și era 
important ca RA-115-urile să rămână protejate. Să nu mai 
vorbim de el și de Kelly. Reuși să închidă aproape de tot ușa 
care se deschidea spre exterior. Explozia nu avea decât să o 
închidă mai tare. Dar exista încă problema comprimării aerului 
în spaţiul închis. Kelly se gândise și la asta, apucând două 
pături de lână și aruncând una în direcţia lui. 

Pentru cap și urechi. 

Nu era protecţie sută la sută, dar era suficient. 

Se retraseră după rafturi și masa cu cele cinci dispozitive 
nucleare și se ghemuiră într-un colţ îndepărtat. Celălalt capăt 


al sârmelor de cupru se aflau în faţa lor, precum și o baterie de 
șase volţi. 

Atingeai capetele expuse de bornele bateriei și sarcina ar fi 
trebui să fie mai mult decât suficientă pentru a aprinde 
noaptea. 


x 


Malone aşteptă ca focul să se oprească, stând întins nemișcat 
în spatele grămezii de lemne, în afara razei de observaţie a 
omului din ușă. Asta era problema cu datul buzna fără să 
gândești. Altcineva în interior era posibil să gândească. În 
special după o avertizare. Dar acestui tip nu părea să îi pese, 
alegând să vadă dacă putea omori totul repede. 

Focul se opri. 

Pentru un moment. 

Malone se ridică în genunchi, găsi ţinta în întuneric și trase 
trei gloanţe, doborându-l pe bărbat la pământ. Repede, avansă 
spre ușă, cu arma ridicată, lovind cu piciorul pușca, apoi 
verificându-i pulsul la gât. 

Mort. 


x 


Cassiopeia auzi focurile și îl văzu pe bărbatul de la grajd 
căzând la pământ. Aparent, Cotton fusese pregătit pentru el. O 
formă ieşi din grajd, cu un contur de neconfundat. 

Fugi peste o porțiune de iarbă neîngrijită, strigând: 

— Eşti bine? 

— Mai sunt și alții? 

— L-am doborât pe celălalt. 

Ea se afla la zece metri distanță. 


* 


Zorin ţinu un fir, Kelly pe celălalt, bateria aflându-se pe 
podea între ei, cu păturile înfășurate în jurul capului, izolându- 
le urechile de explozia din închisoarea lor subterană. Pentru 
asta trăiau ofițerii KGB, pentru asta fuseseră instruiți ani de 
zile. Într-un final, se trezise dintr-o transă chinuitoare 


autoindusă. Pentru atâta timp rătăcise prin jur ca un beţiv, 
clătinându-se prin viață, cu stomacul plin de dezgust și 
dezamăgire, dar acum reușise din nou să se miște. 

Se mișca. Inainte. 

Și nu îl putea opri nimic. 

Încuviinţă către Kelly. 

Atinseră firele de borne. 

Scântei. 


x 


Malone porni spre Cassiopeia, pe cale să îi spună că îi 
închisese pe Zorin și Kelly, când grajdul explodă. 

Totul sări în aer, suflul azvârlindu-i pe el și pe Cassiopeia în 
spate, apoi trântindu-i la pământ. Capul îl duru brusc și își 
pierdu echilibrul. Se ridică și încercă să o găsească pe 
Cassiopeia. Era întinsă la câţiva metri depărtare. Se târi spre 
ea, forțându-și mușchii să funcționeze. Începu să plouă cu 
rămășițe din grajd. Adună orice urmă de putere îi mai rămăsese 
și își aruncă corpul peste al ei. 

Mușchii săi erau amorțţiţi de durere. 

Apoi realitatea dispăru. 


x 


Zorin dădu la o parte pătura din jurul capului, la fel și Kelly. 
Explozia trimisese aproape tot suflul în sus, uşile adăpostului 
fiind forțat închise, împreunând metal dur cu metal dur și 
tinând majoritatea forței departe de ei. Un bubuit adânc 
subteran zguduise pereții, venind în șocuri și valuri, dar care 
acum se potolise. Totul rezistase. Electricitatea încă funcţiona 
și luminile erau încă aprinse deasupra. 

Se ridicară în picioare. 

Toate cele cinci arme erau pe masă și păreau a fi bine. 

Se duse către ușă și o deschise. Scara era și ea în regulă, iar 
trapa de deasupra era spulberată. Ascultă și nu auzi nimic. 
Grajdul de deasupra nu mai acoperea nimic. Zăpada cădea. 

— Pregătește de plecare una din arme, îi spuse lui Kelly. Eu o 
să verific deasupra. 


Apucă o lanternă, arma și se urcă la nivelul solului. Cam doar 
jumătate din grajd mai rămăsese, restul era împrăștiat pe o 
rază de douăzeci de metri în toate direcţiile. Bârna slăbită 
tremură când el sări deasupra rămășițelor. Trecu lumina peste 
pământ și văzu un corp. Rostogoli corpul și văzu urmele de 
gloanţe de pe piept. 

Ăsta murise înainte. 

În focurile de arme pe care le auzise. 

Trecu cu lumina peste ce mai rămăsese din grajd și observă 
încă un corp. Se apropie și se ghemui, dând la o parte bucăţile 
de lemn vechi. Nu. Două corpuri. Unul peste celălalt. Il 
rostogoli pe cel de deasupra. In lumină văzu o faţă pe care o 
recunoștea. 

Americanul. Malone. 

Aici? 

O femeie lungită sub el. 

Fu cuprins de îngrijorare. 

Cum era posibil? 

— Aleksandr. 

Kelly ieșise din adăpost cu o servietă în mână. 

Celălalt bărbat mort era cu Malone? Sau împotrivă? Focul de 
armă pe care îl auzise mai devreme părea să fi indicat o luptă. 
Celălalt era SVR? Posibil. Nu, foarte probabil. Mintea lui fu 
deodată plină de îndoială, un sentiment că existau capcane 
plasate, dar nedeclanșate. 

Kelly se apropie. 

— Sunt americani? 

— Ăsta da. 

— De unde știi? 

— Trebuia să fi murit în Siberia. Ala de acolo ar putea fi rus, 
ca la tine acasă. 

— Mașina închiriată, spuse Kelly. E posibil să ne fi găsit prin 
ea. Tehnologia permite asta. Am presupus pur și simplu că 
nimeni de aici nu ne urmărea. Ar fi trebuit să-mi spui totul la 
mine acasă. Aș fi făcut altfel lucrurile. 

Prea târziu acum. 

Se ridică, neauzind nimic în întunericul din jur. Cu siguranţă 
explozia ar fi atras întăriri. 

Dar nimic. 

Poate că ăștia erau singurii. 


— E gata, spuse Kelly, scuturând servieta. Bateria se va 
ocupa de tot pentru cel puţin câteva zile. Mai mult decât 
suficient timp pentru mâine. 

Mintea lui născoci noi posibilități. Erau planuri pentru 
situații neprevăzute în care se ocupa de americani, ceea ce ar fi 
putut asigura succesul. Pentru orice eventualitate. 

Improvizează. Gândește. 

— Luăm toate cele cinci arme. 

— Sunt grele, Aleksandr. 

Işi reaminti. Cam douăzeci de kilograme fiecare. 

— Ne descurcăm. 

Și ar fi trebuit să plece cu un alt vehicul. Căută în buzunarele 
lui Malone și găsi niște chei. 

— O să avem nevoie de lucrurile care sunt în mașina noastră, 
spuse Kelly. 

Și își voia rucsacul. 

— Mă duc eu să le iau. Pregătește celelalte arme. O să mă 
întorc să ajut la căratul lor. 

Încă un lucru. 

Kelly nu avusese șansa să explice despre Biserica St. John, 
Casa Albă și ce dezvăluise jurnalul Tallmadge. 

— Trebuie să termini de povestit ce ai început acolo jos. 

— Iar tu trebuie să explici despre Siberia și americani. 


CAPITOLUL SȘAPIEZECI ȘI DOI 

Malone deschise ochii. 

Zăpada îi acoperea faţa și i se scurgea pe guler. Cineva îl 
scutură, strigându-i numele. Recunoscu faţa. Unul dintre 
agenţii de la McDonald's. Frigul îi strângea tâmplele și se lupta 
cu simțurile amorțţite, dar faptul că simţea ceva era bine, având 
în vedere ce își amintea că se întâmplase. 

Grajdul explodase, afectându-i pe el și pe Cassiopeia. Stătea 
culcat lângă ea, celălalt agent trezind-o. Se împinse pentru a se 
ridica, îl durea capul, gâtul îi era ţeapăn. Era complet 
dezorientat. Gura îi era uscată, așa că înghiţi puţină zăpadă. 
Respira greu de durere, dar și de ușurare. Își verifică ceasul. 
Puțin peste 5:00 a.m. Fuseseră inconștienţi câteva ore. 

— Am așteptat cât am putut de mult, spuse unul dintre 
agenţi. Apoi am venit și v-am găsit. 

Cassiopeia se ridică în șezut și se uită spre el. 

— Asta a durut. 

— Asta așa e. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă un agent. 

Se chinui să se ridice în picioare și trase în piept mai mult 
aer rece, încercând să scape de râncezeala din plămâni. 

— Zorin nu a apreciat faptul că era închis sub pământ. Așa că 
a aruncat totul în aer. Nu aţi auzit? 

— Am fost la șaisprezece kilometri, într-o clădire. 

— Ceilalţi doi pe care i-am doborât? întrebă Cassiopeia. 

— Morți amândoi, raportă un agent. Încercăm încă să ne dăm 
seama cum au dat de Zorin. 

Nu era așa de greu, sincer. Așa cum bănuise Cassiopeia mai 
devreme, știau în general de depozitele de arme, doar că nu 
știau detaliile, în special de capcane. Așa că stătuseră de pază 
și avuseseră noroc. Dar nu mai erau ei problema acum. 

Privi către locul în care fusese grajdul. 

— Trebuie să ne uităm la ceva. : 

Adrenalina îl aduse pe Malone în stare de alertă. Imprumută 
una dintre lanternele agentului și-și continuă drumul prin 
întuneric, găsind intrarea subterană cu capacul acum înlăturat, 
care lăsa să se vadă o gaură adâncă în pământ. 

— Trapa aia de metal a ţinut explozia înăuntru, spuse el. 
Altfel am fi fost morţi. 


Trebuia să fi fost vreun fel de buncăr sau poate o facilitate 
construită special de KGB. Își simţea capul greu încă, așa că se 
opri un moment și așteptă să i se limpezească mintea. 

— Voi doi fiţi cu ochii în patru aici sus, strigă el. Și n-a auzit 
nimeni explozia? 

— Aici e pustiu. Următoarea fermă e la kilometri depărtare. 

Cobori în întuneric, sperând că nu mai erau alte capcane. La 
capăt găsi o ușă de metal pe jumătate deschisă, pe care o 
examină îndeaproape. Nimic nu părea ieșit din comun. 

Deschise ușor ușa și îndreptă lanterna spre interior. 

Pe peretele exterior se afla un întrerupător, de la care 
pornea un cablu spre becurile de deasupra. Se gândi dacă să îl 
apese sau nu și, în cele din urmă, se hotărî să o facă. 

Tuburile luminară puternic. 

Stinse lanterna. 

Cassiopeia îl urmă în interior. 

Era impresionat de varietatea materialelor depozitate. 
Absolut tot ce îi trebuia unui spion întreprinzător. În interiorul 
unei lăzi frigorifice se aflau cărămizi de explozibil artizanal, 
ceea ce explica cum reușise Zorin să se elibereze. Făcu 
inventarul pistoalelor, puștilor și muniției, împreună cu 
proviziile pentru supravieţuire. 

Dar nicio armă RA-115. 

Pe o latură a adăpostului se afla o masă goală. Nu era nimic 
care să indice că ar fi fost arme nucleare vreodată acolo. 

— Grozav, bombăni el. E bun dus și noi tot nu avem habar 
dacă e o ameninţare sau nu. 

Incapacitatea de a auzi conversaţia de mai devreme devenea 
acum o mare problemă. Lovi peretele cu palmele, simțindu-se 
gâtuit de furie. O dăduse în bară. Rău. Cei doi agenţi de la faţa 
locului ar fi trebuit implicaţi ca întăriri. Dar încercase să 
păstreze secrete informaţiile. Farsa din adăpost era evidentă, 
și, deși acesta era spaţios, nu îi plăcea sentimentul de izolare. 
Neaflând nimic altceva acolo, urcară înapoi. 

— Cealaltă mașină e încă acolo pe drum? îl întrebă pe unul 
dintre agenţi. 

I se spuse că era, așa că el și Cassiopeia o luară la fugă, 
găsind-o parcată pe aleea unde copacii blocau calea. Ea părea 
să știe ce anume căuta și amândoi priviră pe geamurile din 


spate. Geanta de nailon, care era acolo mai devreme, 
dispăruse. 

— După câte se pare, au avut nevoie de un târnăcop, de 
clești și de o închizătoare, spuse ea. 

Așa era. 

Ceilalţi doi agenti îi prinseră din urmă. 

— Mașina noastră e aici, lângă șosea? îl întrebă pe unul 
dintre ei. 

— Nu am văzut niciuna. 

Minunat. 

— Are câteva ore avans, spuse Cassiopeia. Deci e cu 
siguranţă deja acolo unde plănuise să fie. 

— Mai rău, nimeni nu l-a mai urmărit. 

Era timpul să raporteze veștile proaste. 


Æ 


Stephanie se așeză la biroul mic din camera ei de hotel. Se 
întorsese aici de la Departamentul de Justiţie, după ce îl sunase 
pe Danny să îi spună că ar trebui să își deschidă o afacere de 
prezis viitorul. El doar râsese și spusese că nu era nevoie de un 
clarvăzător ca să îi citească pe oamenii ăștia. li fusese imposibil 
să doarmă. Afară, patru etaje mai jos, lumini ca de chihlimbar 
iluminau intrarea principală a hotelului, unde taxiuri și mașini 
de închiriat veneau și plecau. O ninsoare ușoară căzuse peste 
noapte, nelăsând urme, în afară de puţină gheaţă. Asta nu era 
bine pentru mai târziu. Vremea bună însemna mai multă lume, 
mai multe distrageri, mai multe oportunităţi pentru Zorin. 

Telefonul ei sună. 

— Sper că sunt vești bune, spuse ea, răspunzând. 

— Nu sunt, spuse Cotton. 

Și ascultă ce se întâmplase. 

— Avem camere peste tot în oraș, îi spuse ea. O să cer să fie 
verificate înregistrările. Mașina aia trebuie să apară undeva. 

— Presupunând că Zorin vine în Washington, ar putea 
planifica un atac aerian din exterior. 

— Avem cerul acoperit mai bine decât solul. 

— O să las asta în seama ta. Ne îndreptăm înapoi spre Casa 
Albă. 


Închise apelul și hotărî să își joace înţelegerea cu Fox, 
apelând telefonul lui Litchfield. Idiotul răspunse rapid și îi 
spuse că nu aveau nimic și că Zorin era încă liber. 

— Nicio dovadă că are o bombă nucleară? 

— Mi-e teamă că nu. 

— Fox o să vrea să păstreze programul. 

— Înţeleg. 

— O să fiu la Casa Albă pe la zece, îi spuse el. Dacă se 
schimbă ceva, să îmi spui și mă voi asigura că acţionăm 
imediat. 

— Vei fi primul pe care îl sun. 

Lăsă telefonul deoparte, urându-se pentru că trebuia să 
simuleze cooperarea. Încă plănuia să își dea demisia mai târziu. 
Gândul de a munci pentru oamenii aceștia îi întorcea stomacul 
pe dos. La naiba, Litchfield singur era suficient de rău. Putea 
găsi altceva de făcut în altă parte. Poate avea să îl urmeze pe 
Cotton și să se mute în străinătate. li surâsese mereu ideea. 

Telefonul ei sună din nou. 

Luke. 

În sfârșit. 

Răspunse și o salută o voce de femeie. 

— Numele meu este Sue Begyn. Tatăl meu este Lawrence 
Begyn. Luke Daniels a venit să vorbească cu el. 

Nimic din toate astea nu suna bine. 

— Cum de telefonul lui Luke e la tine? 

— A fost rănit. Doar ce am reușit să îi iau telefonul de la o 
asistentă. Tu ești ultima persoană apelată din listă, așa că doar 
am sunat înapoi. Il știi pe Luke? 

O cuprinse groaza. 

— Sunt șefa lui. Spune-mi unde ești. 


CAPITOLUL ȘAPIEZECI ȘI TREI 

Zorin se simţea mai bine. Reușiseră să fure mașina lui 
Malone și ajunseseră în Washington fără incidente. Zorii 
veniseră cu o lumină slabă a soarelui și cu un vânt ce adusese 
nori de plumb. Luaseră toate cele cinci arme și toate dovezile 
electrice că bombele existaseră vreodată în adăpost. Pe drum 
spre oraș îi explicase lui Kelly ce se întâmplase la dacea, 
nelăsând la o parte nimic despre americanul Malone. Kelly îi 
dăduse apoi niște informaţii uluitoare și acum putea înţelege 
ușor de ce fusese Andropov entuziasmat de un amănunt istoric 
al unei societăți obscure din Războiul Revoluționar american, 
peste care dăduse cu patruzeci de ani în urmă un diplomat 
sovietic perspicace. 

Un adevăr, cum spusese Kelly, pe care oamenii pur și simplu 
îl uitaseră. 

Parcaseră într-un garaj adiacent Union Station printre un 
milion de alte mașini. Sperau că nimeni nu o căuta pe a lor sau, 
dacă o căutau, nu s-ar fi gândit să o caute aici. În portbagaj se 
aflau patru bombe RA-115, gata de a fi activate. li venise o idee 
la adăpost în legătură cu modul de a le distrage atenţia și de a-i 
ţine ocupați pe americani, azvârlindu-le un ultim sentiment fals 
de siguranţă. 

Inainte de a găsi un restaurant deschis, cercetaseră Biserica 
St. John și descoperiseră ceva uimitor. Clădirea era închisă 
pentru renovări și fusese așa de un an de zile, o renovare amplă 
ce implica schele până la vârful turnului cu clopot. Nu avea să 
se ţină nicio slujbă astăzi acolo. Kelly își făcuse griji, gândindu- 
se că ar fi trebuit să își facă intrarea devreme, înainte ca 
oamenii să ajungă. Acum acest lucru nu mai era necesar, 
întregul perimetru fiind închis temporar cu un gard înalt. Odată 
ce trecea de el, nu ar fi trebuit să fie deranjat. Lipsa oamenilor 
în împrejurimi îi oferise și o oportunitate de a ascunde, printre 
molozuri, geanta de nailon pe care o recuperaseră din mașina 
închiriată. 

Parcul Lafayette se afla imediat pe partea opusă a bisericii. 
Dincolo de el se afla Casa Albă, la doar trei sute de metri 
depărtare. Clădirea impresionantă fusese iluminată devreme de 
dimineaţă, pregătită pentru momentul în care noul președinte 
avea să preia mandatul. Terminând cercetarea, se retrăseseră 


repede la câteva blocuri distanţă în restaurant și comandaseră 
micul dejun, care tocmai le fusese servit. 

— Mai e ceva ce trebuie să discutăm, spuse Kelly, cu vocea 
joasă. 

Mesele se umpleau repede cu clienţi nerăbdători să fie 
serviţi. Zorin prinse porțiuni din conversații de turiști, 
dezbateri politice și bârfe. Incă o dată era înconjurat de 
adversarul principal. Dar aceasta nu era o dimineaţă obișnuită 
de duminică. Istoria era pe cale de a fi scrisă. 

Și în mai multe feluri. 

Mâncă din ouă, cârnat și pâinea prăjită. 

— Nu vom mai părăsi acest loc astăzi, nu? întrebă Kelly cu 
voce joasă. 

Îl privi pe tovarășul său. Nu avea niciun sens să mintă. 

— Eu nu. 

— Din momentul în care am deschis ușa și te-am văzut, spuse 
Kelly, am știut că mi-a venit și mie timpul. Că acel incident de 
la mine de acasă mi-a spus ceva. Sunt prea bătrân pentru a 
fugi, privind în spate la fiecare secundă, întrebându-mă dacă 
astăzi este ziua în care mă vor găsi în sfârșit. 

Înţelegea acea paranoia. Fiecare ofiţer din serviciile secrete 
o trăise. Să trăieşti în minciună presupune să-ți asumi adevărul. 
Dar existase mereu un plan de salvare. În caz de expunere, sau 
necazuri, tot ce trebuia să facă era să se întoarcă înapoi acasă 
în URSS. 

Dar acea opţiune nu mai exista. 

— Nu avem unde să ne ducem, mormăi el. 

Kelly încuviinţă. 

— Nimeni nu ne vrea, Aleksandr. Suntem tot ce a mai rămas 
din ce a existat odată. 

Se gândi la școala militară, apoi la centrul de instrucţie KGB. 
Niciodată nu și-ar fi imaginat atunci că avea să fie ultimul care 
a rezistat. 

— Mi-am dat seama, spuse Kelly, că asta a fost o misiune cu 
sens unic pentru tine. Vreau să știi că și pentru mine e un bilet 
doar dus. Când va fi, voi merge cu el. 

— Eşti un ofiţer bun și loial. 

— M-am născut în KGB, spuse Kelly. Părinţii mei au fost 
amândoi ofiţeri și m-au crescut să fiu și eu unul. Nu am 


cunoscut altă viaţă, deși am trăit o ficţiune pentru mult, mult 
timp. 

Și el trăise acea contradicţie. 

Care nu era bună. 

Îi era surprinzător de foame, iar restaurantul era plin de un 
miros îmbietor de cafea proaspăt preparată. Așa că făcu semn 
chelneriţei că voia să comande din nou. 

Kelly zâmbi. 

— Condamnaţii par întotdeauna capabili să mănânce. 

— Acum înțeleg de ce. Eşti împăcat cu gândul că totul se va 
termina curând. 

— Unicul meu regret, spuse Kelly, este că nu m-am căsătorit 
niciodată. Mi-ar fi plăcut să experimentez asta. 

— Soţia mea a fost o femeie bună care a murit mult prea 
tânără. Dar acum mă bucur că s-a dus. Poate că nu aș fi avut 
curajul să fac ce trebuie făcut dacă ar fi fost încă în viaţă. 

Și apoi mai era Anya. 

Ar fi trebuit să sune să spună adio. Tot amânase asta, știind 
că nu îi putea spune adevărul. Ea se oferise să caute acel 
jurnal. Faptul că era acum irelevant conta și ar fi trebuit să i se 
spună. Încă avea telefonul pe care îl cumpărase în Irkutsk, 
deschis de câteva ore încoace, dar nici ea nu încercase, până 
acum, să îl contacteze. 

— Le-ai adus pe toate cinci cu un motiv, spuse Kelly. 

Așa era, iar una se afla la picioarele sale, sub masă, în 
siguranţă în interiorul carcasei de aluminiu. 

— E timpul să îmi spui de ce. 

— Trebuie să ne asigurăm că americanii sunt ţinuţi ocupati, 
spuse el. Acum că îţi știu intenţiile, este ceva ce poţi face 
pentru a ne asigura succesul. O penultimă surpriză pentru 
adversarul principal. 

Lui Kelly părea că îi plăcea asta. 

— Spune-mi. 


* 


Cassiopeia intră în Camera Albastră. Ea și Cotton veniseră 
din Virginia direct aici, la Casa Albă. Spaţiul în formă de oval își 
merita numele, ornat cu covoare de un albastru uluitor și 
draperii asortate. Din acest spaţiu erau uși deschise spre 


camerele adiacente și un alt grup de uși din sticlă dădea spre 
peluza de sud, unde putea fi văzută o porţiune din Grădina cu 
Trandafiri, alături de magnolii care ascundeau un soare palid. 
Mobila fusese scoasă și înlocuită cu rânduri de scaune 
acoperite cu perne, îndreptate spre podium aflat în faţa 
unicului șemineu din cameră. O cameră de televiziune se afla în 
partea opusă a podiumului lângă ușile exterioare. Nimeni nu 
era în interior, toate ușile fiind blocate de cordoane de catifea. 

— Multe se vor întâmpla aici în curând. 

Se întoarse și îl văzu pe Danny Daniels. 

— Nu am apucat să vorbim prea multe când aţi fost aici acum 
câteva ore, spuse el. 

— Mă bucur să te văd din nou, spuse ea. 

— Cotton vorbește cu Edwin, spuse ea. Eu am decis să vin 
aici să arunc o privire. 

—E un spaţiu impresionant. Astăzi va primi un nou 
președinte. 

— Nu pari foarte încântat. 

— O să îmi fie dor de slujba asta. 

— Şi planurile tale de viitor? 

Ştia despre el și Stephanie, una dintre puţinii care știau 
adevărul. Din acel cerc închis făceau parte doar președintele, 
prima doamnă și Edwin Davis. Aflase din greșeală în timpul 
unei alte crize, cu câteva luni în urmă. Cotton simţise că ea știa 
ceva, dar rezistase tuturor eforturilor lui de afla mai multe. Un 
lucru era cert, putea cu siguranţă să ţină un secret. 

— Pauline și cu mine ne-am luat rămas-bun. O să trecem unul 
pe lângă celălalt, îi spuse el în șoaptă. Dar, așa cum se spune, 
„ce nu te omoară, te face mai puternic”. 

— Tot timpul ai văzut lucrurile din perspectiva care trebuie. 
O să îmi fie dor de asta. 

El ridică din umeri. 

— Nostalgia nu mai e ce a fost odată. 

— Cotton e destul de supărat. 

__— Nu e vina lui că Zorin a hotărât să arunce totul în aer. 
Intrebarea este dacă există ceva de care să ne temem? 

Când ajunseseră, li se spusese că serviciile secrete 
verificaseră radiaţiile în buncăr și nu detectaseră un nivel 
suficient pentru a trage vreo concluzie. Li se spusese și că Luke 
Daniels fusese rănit și era în spital. 


— Vreo veste despre Luke? întrebă ea. 

— Stephanie e acolo. Ar trebui să aflăm ceva în curând. 

Îl privi în timp ce studia camera goală. 

— Durează mult jurământul? 

El clătină din cap. 

— Șeful justiției se va ocupa de jurământ, întâi 
vicepreședintele, apoi președintele. Noi toţi stăm acolo și ne 
uităm prostește la camere. Cincisprezece, douăzeci de minute 
maxim. Fără discursuri. Astea toate sunt pentru mâine și 
ceremonia publică în afara Capitoliului. Jumătate de oră și am 
terminat. Dar Fox are de gând să mai rămână pe aici un pic 
după aceea. 

Trebuia să spună: 

— Încă nu avem dovezi clare că bombele nucleare sunt aici. 

— Sunt aici. O simt. 

Și instinctele ei vibrau. 

— O să avem nevoie de tine aici să stai de pază, spuse el. Tu 
și Cotton sunteţi singurii care îi pot identifica pe Zorin și Kelly. 

Amândoi aruncaseră o privire prin fereastra de pe Insula 
Prince Edward. 

— Te întorci în Tennessee mâine? 

El încuviinţă. 

— Înapoi acasă. 

El părea dus pe gânduri, altundeva, departe. 

— Am o presimţire rea în legătură cu asta, mormăi el. O 
presimţire foarte rea. 


* 


Zorin termină de explicat planul său, mulțumit că Kelly 
fusese de acord cu tactica pe care se hotărâse să o abordeze. 

Chelneriţa le aduse a doua comandă. 

— Realizezi, spuse Kelly, că vom fi primii care au reușit un 
atac direct asupra adversarului principal. 

Așa avea să fie, ceea ce însemna ceva pentru el. 

Un sentiment de realizare. 

În sfârșit. 

Se întinse pentru a da mâna cu Kelly. 

— Împreună, vom face asta pentru patria-mamă. 


Își strânseră puternic mâinile. Camarazi, amândoi părând 
bucuroși că avea să se termine astfel. 

— Termină-ţi mâncarea, îi spuse lui Kelly. Trebuie să dau un 
telefon. 

Se întinse după rucsac și scoase telefonul. 

— Nu durează decât un moment, și o să ies afară. 

Se ridică de la masă și zări un ceas de perete în spatele 
tejghelei. 7:50 a.m. 

Rămăseseră patru ore. 


CAPITOLUL ȘAPTEZECI ȘI PATRU 

Stephanie ajunsese la spitalul din Manassas, Virginia, 
folosind o mașină furnizată de Casa Albă. Aflând de Luke, îl 
sunase pe Danny, care o grăbise să se îndrepte într-acolo 
imediat. La venire o întâlnise pe Sue Begyn și aflase că Luke 
suferise o contuzie și făcuse bronșită din cauza inhalării 
excesive de fum. Era inconștient, iar plămânii lui erau în curs 
de curăţare cu oxigen. Din fericire, nu avea nicio arsură. Se 
aruncase sub un pat greu, care se prăbușise, protejându-l 
suficient cât Sue să îl poată scoate de acolo. Aparent, femeia își 
riscase viaţa pentru a-l salva. Grozav, până Stephanie descoperi 
că era o Riverină. 

Stephanie stătu lângă patul lui Luke și îl privi. Fusese o idee 
bună, să-l angajeze unchiul său, și își demonstrase calităţile 
printr-o performanţă exemplară. Chiar și Cotton vorbea frumos 
despre el. Doctorul îi spusese că avea să fie bine, dar că va fi 
scos din joc pentru câteva zile. Ce trebuia să știe era ce va face 
când se va întoarce acasă, în primul rând. 

Sue fusese chemată în camera tatălui ei. În timp ce încercau 
să scape, bătrânul suferise un sever atac de astm și era acum 
într-o semicomă, dar avea să iasă din ea. Din fericire, 
paramedicii și pompierii din regiune ajunseseră la faţa locului 
la timp, transportându-i rapid pe ambii bărbaţi direct la spital. 
Nu făcuse presiuni asupra lui Sue și voise să îl verifice pe Luke 
mai întâi. 

Dar timpul se scurgea. 

Amiaza venea repede. 

O descriere și o plăcuţă de înmatriculare a mașinii 
guvernului furată în Virginia fuseseră distribuite tuturor 
polițiștilor pe o rază de opizeci de kilometri de Washington. 
Înregistrările camerelor de vederi din trafic erau analizate în 
eventualitatea că vehiculul ar fi putut să apară. Dar știa că acel 
tip de noroc se întâmpla numai la televizor. Atât de mulţi 
oameni erau în oraș. Prea multe mașini. Şi erau sute de camere 
și mai multe ore de filmări ce ar fi trebuit analizate. 

Serviciile secrete aveau controlul depozitului de arme, dar nu 
fusese detectată nicio urmă de armă RA-115. Și, mai rău, nu 
aveau nici cea mai vagă idee cum arăta Zorin. Nu exista nicio 
poză cu el în bazele de date ale Statelor Unite, iar rușii nu 
fuseseră dispuși să ofere una, presupunând că ar fi deţinut o 


poză recentă. Bărbatul nu fusese un jucător pentru multă 
vreme. Dar Cotton și Cassiopeia îl puteau recunoaște pe loc. Cu 
Kelly, la fel, se dovedise a fi dificil din moment ce știau atât de 
puţine despre el. Nici pașaport american, nici permis de 
conducere canadian nu exista pe numele Kelly. Nimic 
neobișnuit, din moment ce acest bărbat fusese antrenat să fie 
invizibil. Autorităţile canadiene îi interogaseră vecinii și 
angajatorul, negăsind nicio poză recentă de-a sa. Se pare că era 
timid în fața aparatelor de fotografiat. 

Ușa se deschise și Sue intră în camera lui Luke. 

— Cum e tatăl tău? 

— O să fie bine, dar va mai sta aici câteva zile. 

— Trebuie să știu ce s-a întâmplat. 

— Trei bărbaţi au atacat casa cu grenade incendiare. Eu am 
reușit să scap pe o fereastră. Am auzit câteva focuri de armă în 
interior. Pompierii mi-au spus că au găsit un cadavru, deci Luke 
probabil că l-a doborât pe unul dintre ei. Eu i-am împușcat pe 
ceilalți doi. L-am scos afară pe tatăl meu, dar apoi a suferit un 
atac. Luke a rămas înăuntru. 

— Ştii de ce? 

Sue clătină din cap. 

— Nu am fost acolo unde s-au dus tatăl meu și Luke. Am stat 
de pază în afara dormitorului. Căutau jurnalul Tallmadge, dar 
nu știu ce au găsit, dacă au găsit ceva. 

Și totuși Luke își riscase viața rămânând într-o casă în 
flăcări. Un telefon sună. 

Nu al ei. 

Al lui Petrova. 

Ceea ce-i trimise un fior pe șira spinării. 

— Poţi aștepta afară un minut? întrebă ea. 

În timp ce Sue plecă, apucă telefonul din buzunar, pe care îl 
cărase de când Luke îl recuperase din mașina distrusă a lui 
Petrova. 

— Anya, spuse o voce de bărbat când răspunse. 

— Nu, tovarășe Zorin, nu este Anya. 

Liniște. 

— Numele meu este Stephanie Nelle. Lucrez pentru 
Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. Ştim ce pui la cale. 

— Mă îndoiesc. 

— Poţi fi atât de sigur? Am acest telefon. 


— Unde este Anya? 

— E moartă. 

Mai multă liniște. 

— Cum a murit? 

— Într-un accident de mașină, încercând să scape de noi. 

Se hotări să extindă cacealmaua. 

— Știm că ești în Washington și că ai o armă. Avem acum sub 
control depozitul din Virginia. 

— Nu are nicio importanţă. După cum aţi văzut, e gol. 

— Le-ai luat pe toate cinci cu tine? 

— Cinci ce? 

Nu ceda. Dar la ce se așteptase? Acesta era un om care 
jucase jocul pe vremea când chiar existase un joc. 

— Nu vei ajunge la Casa Albă, spuse ea. 

— Sunt deja acolo, spuse el și închise. 

Adevăr sau ficțiune? Imposibil de spus. Făcuse tot posibilul 
să îl facă să vorbească, dar el își păstrase calmul, chiar și 
atunci când aflase că iubita lui era moartă. Dar nu avea nicio 
idee cât de apropiată fusese acea relaţie. Și chiar dacă fusese 
ceva special, un om ca Zorin nu ar fi cedat pentru nimic. 

Privi în jos către Luke. 

Ce știa el devenise brusc și mai important. 

De fapt, el era unica pistă pe care o mai aveau. 


* 


Zorin stătu în fața cafenelei, în frig, încercând să își menţină 
calmul. 

Închise telefonul. 

Anya, moartă? 

Nu mai simţise un astfel de sentiment de pierdere de când 
murise soţia sa, dar acum îi revenise binecunoscuta durere în 
stomac. Anya se alăturase de bunăvoie acestei cauze, 
asumându-și-o, devenind un partener activ. Se iubiseră? Asta 
era greu de spus, din moment ce niciunul dintre ei nu 
exprimase prea multă emoție vreodată. Dar relaţia fusese 
satisfăcătoare. Aflarea faptului că nu mai era în viaţă nu făcu 
decât să-i întărească decizia. 

Aceasta avea să fie ultima lui misiune. 


Femeia de la telefon, Stephanie Nelle, nu știa decât o mică 
parte din toate astea. Avea destulă experienţă cât să 
recunoască o cacealma. Ştia de RA-115, dar nu avea nicio idee 
dacă fusese vreuna în acel buncăr. Și cu siguranță nu avea 
nicio idee unde se afla el acum. 

Dar știa ținta. 

Casa Albă. 

Din păcate, nu avea să îi fie de folos. 

Nu îl vor vedea niciodată. 


* 


Stephanie nu știa nicio modalitate de a restabili contactul. 
Zorin dispăruse și era încă liber pe undeva, iar telefonul sigur 
închis și în curând distrus. 

— Sue, strigă ea. 

Femeia mai tânără intră din nou în camera de spital. 

— Nu există nicio cale de a vorbi cu tatăl tău? 

— Va fi inconștient până mâine cel puţin. Doctorul a spus că 
e norocos că fumul nu l-a ucis. 

Ceea ce îi reducea opţiunile. 

Pe ecranul monitorului de lângă patul lui Luke linia verde 
continua să pulseze, iar bipul încet se auzea ca ticăitul unui 
ceas. Se aplecă și apăsă butonul pentru a chema pe cineva. Era 
timpul să se folosească de poziţia ei. Asistenta apăru și îi spuse 
să îl găsească pe doctorul lui Luke. Când i se răspunse cu un 
refuz, îi prezentă insigna ceea ce însemna că nu era vorba de o 
rugăminte. În cele din urmă, asistenta cedă și părăsi camera. 

— Spune-mi tot ce știi, îi spuse lui Sue. După cum vezi, nu 
am chef de tâmpenii. 

— Tata i-a spus lui Luke despre un jurnal al societăţii, scris 
de Benjamin Tallmadge. A spus că Charon probabil îl avea 
ascuns pe undeva prin casă. Tata a crezut că știe unde ar fi 
putut fi, așa că s-a dus să verifice. 

Petrova căutase același lucru, deci acum înţelese de ce Luke 
își riscase viața. 

— Şi nu ai nicio idee de importanţa acestuia. 

— Tata nu a vorbit niciodată de el, mai puţin în ultimele două 
zile. Dar i-a spus lui Luke că acum mult timp un sovietic văzuse 
jurnalul. 


Ceea ce raportase și Peter Hedlund. 

Doctorul intră în cameră, iar ea îi spuse că îl voia pe Luke 
trezit. 

— Este imposibil, spuse el. Mult prea periculos. Trebuie să 
iasă singur din această stare. 

Știuse că acela avea să fie răspunsul, așa că scoase insigna 
din nou și spuse: 

— Pot doar să spun, domnule doctor, că miza în joc aici este 
vitală pentru această ţară. Am mai puţin de trei ore să rezolv o 
treabă și trebuie să vorbesc cu agentul meu. Vă asigur, Luke ar 
vrea să faceţi asta. 

Bărbatul clătină din cap, rămânând ferm. 

Trebuia să știe. 

— Există un stimul pe care să i-l puteţi da și care să îl 
trezească? 

— Există, dar nu îl voi administra. 

Sue păși spre pat și îl ridică pe Luke în șezut, pălmuindu-l 
peste faţă. 

Bun. Şi asta ar merge. 

Doctorul dădu să o oprească, dar Stephanie îl opri cu arma 
scoasă. 

— Ieși afară, spuse ea. 

Bărbatul fugi șocat. 

Sue îl plesni pe Luke din nou, apoi îl scutură. Luke începu să 
tușească, deschizând ochii ca și cum tocmai s-ar fi trezit din 
somn, concentrându-se cu greu și cu cearcăne sub ochi. O 
barbă nerasă de mai bine de două zile îi acoperea bărbia. Nu 
arăta și nici nu se purta ca de obicei. 

— Funcţionează pe teren, spuse Sue. 

Stephanie zâmbi. Așa era. 

— Luke, trebuie să te trezești. 

Ea observă că el încerca din greu să facă exact asta. 

— Trebuie să știu dacă e ceva de găsit în casa aia. 

Aruncă o privire către Sue și decise că nu aveau de ales, așa 
că încuviinţă și o altă palmă îi trecu peste faţă. 

O privi mirat pe Sue. 

— M-ai... plesnit? 

Ea zâmbi forțat. 

— Doar cu cel mai mare respect. 

— A durut, spuse el frecându-și obrajii. 


— Ai auzit ce am întrebat? întrebă Stephanie. 

— Da, am auzit, dar nu pot să respir cum trebuie. 

Tuburile de oxigen erau înfășurate în jurul capului și îi 
furnizau oxigen direct în nări. Îl lăsă un moment pentru a trage 
câteva guri de aer curat. 

— Acoperișul s-a prăbușit, spuse el. Cum am ieșit? 

Stephanie arătă spre Sue. 

— Ea ţi-a salvat fundul. 

— Se pare că-ți rămân dator. 

Stephanie apucă telefonul și apelă. Când conexiunea se 
stabili, apăsă pe DIFUZOR. Danny așteptase telefonul, știind că 
erau într-un punct mort, sperând să afle ceva de la Luke. 

— Jurnalul Tallmadge e... în casă, spuse Luke. Îl citeam. 
Begyn și cu mine. 

Işi duse mâna la tâmple. 

— Dar... nu am terminat... înainte să înceapă focurile. 

— Casa a ars rău, spuse Sue. Dar e încă în picioare. 

— Deci jurnalul s-a dus, spuse o nouă voce. 

Era Danny la telefon. 

Luke văzu telefonul în mâna ei. 

— Nu, nu s-a dus. 

— Spune-ne, Luke, continuă Danny. Tot guvernul Statelor 
Unite va intra pe porți. Trebuie să-i scot de aici? 

— Jurnalul ăla, spuse Luke, e în interiorul unui dulap ignifug 
în garderoba dormitorului principal. O cameră secretă de care 
știa Begyn. 

Părea că fusese nevoie de toată vlaga care-i mai rămăsese 
pentru a scoate asta. 

Îi făcu semn să o ia ușor. 

— Stephanie, tu ești cel mai aproape, spuse Danny. Petrova 
voia acel jurnal cu disperare. Avem nevoie de el. 

„lar Zorin nu îl are și totuși merge înainte”. 

— Mă îndrept într-acolo chiar acum. 

— O să trimit ajutoare cu elicopterul, dar du-te acolo înainte 
și verifică. 


* 


Malone se holbă la Danny Daniels. Când primi apelul de la 
Stephanie, președintele mersese de-a lungul holului de la etajul 


doi până în camera în care el și Edwin Davis își stabiliseră 
sediul. La parter era prea mare agitaţie, prea mulţi oameni ca 
să poată avea un pic de intimitate. Personalul nou începuse să 
își preia posturile cu mare entuziasm, iar cel vechi își închidea 
birourile. 

— Ar trebui să mă duc la casa aceea, îi spuse Malone 
președintelui. 

Daniels clătină din cap. 

— Tu și Cassiopeia sunteţi singurii care știu exact cum arată 
Zorin și Kelly. O să am nevoie de voi amândoi în centrul de 
securitate. Avem camere peste tot. Vedeţi dacă puteţi zări pe 
oricare dintre ei în afara gardului. 

— Asta nu e cine știe ce apărare. 

— E tot ce avem. 

— Nu ar trebui să fii jos și să întâmpini invitaţii? 

— De parcă îmi pasă. Și, apropo, îi doare în cot de mine. Eu 
sunt pâinea prăjită de ieri. 

Până acum nu reușiseră să localizeze mașina pe care o furase 
Zorin, dar agenţii încă examinau înregistrările camerelor din 
trafic. Fusese emisă o alertă către toate forțele de ordine, dar 
se estima că vor fi în jur de un milion de oameni în oraș astăzi 
și mâine. 

— Are o bombă, spuse Daniels. Noi doi știm asta. 

Malone era de acord. 

— S-ar putea să aibă chiar mai mult de una. 

— O să încerce să arunce totul în aer, spuse Daniels. Și nu 
putem face absolut nimic în afară de a micșora panica. Şi dacă 
ne înșelăm? O să avem mult de furcă. 

Daniels se uită la el cu o privire resemnată. 

Lipsa de dovezi concrete privind o ameninţare continua să le 
facă pledoaria aproape imposibil de susţinut. 

— Nu știu de ce nu facem acest nenorocit de jurământ la 
Capitoliu, duminică sau în altă zi. Dacă ideea e de a respecta 
ziua Domnului, muncim mai mult azi decât mâine. 

Malone auzi frustrarea. 

— Experții îmi spun că Zorin trebuie să fie aproape, spuse 
Daniels. Ceea ce înseamnă că trebuie să care acea bombă cu el. 

Împreună cu un târnăcop, clești și o închizătoare, pe care 
Zorin se dusese special să le recupereze. Daniels avea dreptate. 


Monitorizarea camerelor din perimetru părea un lucru 
inteligent. 

Se ridică. 

La fel și președintele, îmbrăcat în costum și cravată. Mâine 
avea să poarte cravată neagră și frac pentru ultima sa apariţie 
pe platformă în faţa Capitoliului. 

— Îmi mai spun și că nu e ca la televizor, spuse Daniels. Nu 
există niciun cronometru digital care să piuie pe chestiile astea. 
Au fost făcute cu mult înainte să existe așa ceva. De fapt, nue 
niciun cronometru, sunt multe piese în mișcare. Au făcut totul 
simplu. Pentru a o opri, doar apasă un întrerupător înăuntru și 
smulge firele din baterie. Astfel oprește sarcina electrică, se 
creează căldura și se declanșează reacţia. Dar dacă este 
suficientă căldură și acel întrerupător crapă, nu mai există nicio 
posibilitate de a opri explozia. 

Nu îi plăcea cum suna asta. 

— M-am gândit că ar fi bine să știi, spuse Daniels. Pentru 
orice eventualitate. Voi fi jos. Să fac ce face un lame duck. 

Malone se uită la ceas. 

10:20 a.m. 

Mai rămăseseră 1 oră și 40 de minute. 


CAPITOLUL ȘAPTEZECI ȘI CINCI 

Zorin ajunse la St. John. 

Își croise drum către biserică pe mai multe străzi lăturalnice, 
la câteva blocuri distanță de Casa Albă, ţinându-se departe de 
artera aglomerată din fața porţilor principale. Se cocoșase de 
frig în haină și rămăsese în alertă, uitându-se după camerele de 
supraveghere sau dacă îl urmărește cineva extrem de conștient 
de vulnerabilitatea sa. În special după apelul cu americanca. 
Acesta era cu siguranță momentul cel mai dificil. 

Din fericire, zona din spatele bisericii era plină de copaci și 
garduri vii care îi ofereau suficientă acoperire. Mai devreme, 
când fusese încă întuneric, el și Kelly ascunseseră geanta cu 
unelte. Acum căra servieta din aluminiu, care ar fi putut atrage 
atenţia, dar reușise să meargă repede în jos pe o alee, în 
spatele unei clădiri învecinate, apoi să se strecoare neobservat 
printr-un gard în șantier. 

Făcu o pauză și privi către Parcul Lafayette, la mai puţin de o 
sută de metri distanţă, o mare de zgomote ridicându-se din 
mulțimile de acolo și umplând porţiunea închisă din 
Pennsylvania Avenue din faţa Casei Albe. Traficul auto nu mai 
fusese permis acolo de douăzeci de ani, dar pietonii erau liberi 
să vină și să plece. 

Astăzi avea să fie un loc aglomerat. 

Gardul ce înconjura biserica oferea acoperirea perfectă, fiind 
învelit cu un plastic negru care împiedica vizibilitatea din 
exterior. Pe anumite porţiuni, copacii goi flancau bariera cu 
trunchiurile lor negre ca fierul. Considera un semn faptul că 
biserica era închisă pentru reparaţii, nu divin, căci Dumnezeu 
nu fusese niciodată parte din viaţa sa, ci mai mult de la destin. 
Poate un dar de la tovarășii căzuţi, care îl priveau și îl 
încurajau. 

Kelly îi spusese tot ce trebuia să știe despre biserică și se 
mișcă repede spre partea de nord a clădirii, cărând servieta 
grea de aluminiu și geanta de nailon. Făcea cu grijă fiecare pas, 
întrucât îi alunecau ghetele pe zăpadă. Sub schele, printre 
copaci și tufe, dincolo de un grilaj din fier, observă intrarea în 
subsol. Culcă servieta și geanta și apucă cleștii. Calea de 
intrare era blocată de două plăcuţe metalice rabatabile, prinse 
cu un lacăt lucios. Kelly îi spusese despre turnul înalt al 
bisericii și cum custodele îl dusese în subsol. Spaţiul subteran 


era surprinzător de mare, adăugat clădirii cam la douăzeci de 
ani după ce biserica fusese construită. 

Sparse închizătoarea și lacătul căzu. 

Puse cleștii înapoi în geantă, apoi deschise cele două 
panouri, dezvăluind un șir de trepte din beton. Iniţial, Kelly 
înlocuise închizătoarea cu cea nouă cumpărată mai devreme, 
încuindu-l înăuntru. Slujbele de duminică fiind în desfășurare, 
era posibil să nu-și dea seama nimeni că era dedesubt. Ar fi 
intrat cu câteva ore înainte și ar fi așteptat pur și simplu să 
vină amiaza. Faptul că biserica era închisă schimbase lucrurile 
și îi permisese lui Kelly să facă ceva mult mai important. 

Totuși, își spuse că puţină viclenie ar fi fost înțeleaptă. 

Mai întâi cără jos bomba și geanta de nailon. Apoi atașă noua 
închizătoare unui panou, împreunând apoi ambele panouri și 
închizându-le unul peste celălalt din partea de jos. Doar de 
aproape se putea vedea că închizătoarea nu era prinsă de 
ambele panouri. 

Cobori treptele și găsi un întrerupător ce aprinse luminile de 
deasupra. Spaţiul puternic luminat avea cam cincisprezece 
metri pătraţi, era plin de instalaţii și de conducte, ţevi, cabluri 
și valve. Cele mai multe păreau a fi pentru sistemul electric, de 
încălzire și de răcire. Mașinăriile torceau, trimițând aer cald 
sus în biserică, parte din el încălzind și subsolul. 

Își scoase haina și mănușile. 

Și privi dincolo de perete. 


Stephanie porni cu mașina din Manassas și, folosind 
navigarea smartphone-ului, găsi proprietatea Charon. Sue 
avusese dreptate. Focul distrusese casa. Mare parte din 
acoperiș era făcut scrum, o aripă era prăbușită, dar secţiunea 
centrală și o a doua aripă încă rămăseseră în picioare pe două 
etaje. Totul devenise un haos carbonizat, care mocnea și 
bogăţia dispăruse. 

Pompierii plecaseră, peisajul era aproape funebru. Ramele 
ferestrelor fuseseră distruse și rămăseseră agăţate ca niște 
umbre întunecate pe fațada acoperită de funingine. Norii aduși 
de vânt acopereau lumină palidă a soarelui și amenințau cu mai 
multă zăpadă. Se grăbi către construcţie, ridicându-și gulerul 


în vântul rece. O bandă galbenă înconjura perimetrul, 

delimitând scena crimei - de înţeles, având în vedere că trei 

oameni muriseră acolo noaptea trecută. Anchetatorii aveau să 

se întoarcă probabil astăzi, așa că trebuia să se grăbească. 
Timpul se scurgea. 


x 


Malone și Cassiopeia ieșiră din Casa Albă pe Pennsylvania 
Avenue. Segmentul străzii rezervat pietonilor, ce se întindea în 
fața peluzei de nord, era plin de oameni, atât de mulți încât 
camerele din perimetru se dovediseră a fi inutile. În mod 
normal, această poartă era rar folosită și de obicei închisă din 
motive de securitate. La televizor și în filme, totuși, era mereu 
cea filmată, presupusa intrare și ieșire. I se spusese că distanţa 
de aici de la gard la ușa de intrare a Casei Albe era de doar 55 
de metri. Nu era departe deloc. Partea opusă a clădirii era 
baricadată de câţiva acri ce formau Peluza de Sud, de Est și 
Aripile de Vest protejate de Executive Avenue. Traficul auto 
folosea alte porţi localizate în părţile de est și de vest ale 
proprietăţii, departe de clădirea în sine. 

Hotărâseră să patruleze împreună din moment ce nu puteau 
ști cum aveau să se apropie Zorin și Kelly. Agenţii analizau 
camerele video în căutarea a ceva suspect, întreaga securitate 
a Casei Albe fiind în alertă maximă. Să se apropie cu o mașină 
era aproape imposibil. Aici, în partea de nord, o mare de 
oameni oferea o baricadă solidă, străzile din jurul Parcului 
Lafayette fiind închise traficului. Partea din sud avea 
numeroase porţi, toate echipate cu sisteme elaborate pentru a 
opri orice incursiune. Dar cu o armă nucleară de șase kilotone 
se rezolva totul. 

Își reaminti ce îi spusese Daniels. Dacă închidea 
întrerupătorul din interior, și căldura nu ajungea la masa 
critică, totul avea să fie bine. Dacă nu? Atunci... bum! 

— Atât de mulţi oameni, mormăi Cassiopeia. 

— Dar trebuie să care servieta, deci concentrează-te pe asta. 

Toată lumea era înfofolită în haine de iarnă din cauza 
frigului, puţini cărând mai mult decât o geantă peste umăr. 
Mulţi copii stăteau pe umerii părinţilor, aruncând o privire la 
emblematica clădire albă de dincolo de gardul negru de fier. 


Vorbeau despre entuziasmul și bucuria de a fi acolo. Ştia că 
prin partea de sud a clădirii veneau în valuri demnitarii. 
Puterea era pe cale să se schimbe, la fel și loialităţile. 

Telefonul său vibră. 

Il apucă și răspunse. 

— Avem mașina. 

Se opri. 

— Vorbește. 

— Pe 15th Street, înspre sud. Camerele au prins-o. 

Ştia că imensa clădire a Trezoreriei separa Casa Albă de 15th 
Street, dar imediat după acea clădire emblematică, drumul 
ducea direct pe lângă Peluza de Sud și la Ellipse. O poartă 
permitea accesul vehiculelor în perimetru. 

— Eşti sigur? 

— Tocmai am prins o imagine a plăcuței. E maşina aia. Se 
mişcă repede. 


* 


Stephanie își croi drum prin casa arsă și văzu că scara 
dispăruse, dar o scăriță fusese lăsată acolo pentru acces la 
etajul al doilea. Asta însemna că anchetatorii aveau să revină 
cu siguranţă. 

Urcă pe treptele din aluminiu, realizând că asta era prima 
oară când urca pe o scară în ultimele decenii. Interesant cum în 
ultima zi a carierei sale devenise un agent de teren, făcând ce 
făcuseră bărbaţii și femeile care lucraseră pentru ea. Părea a fi 
o ironie în acest final, una care ar fi sperat să nu apară 
niciodată. 

Acel balcon de la etajul al doilea ce dădea odată spre holul de 
la intrare și conecta aripile nu mai era, scara era îndreptată în 
sus spre un coridor prin care încă se putea trece și care ducea 
dincolo de ușile arse către o altă cameră în capăt. Luke îi 
spusese că acela era dormitorul principal. Sue spusese că 
pompierii ajunseseră la timp pentru a potoli flăcările înainte ca 
acestea să distrugă acea parte din casă. Aproape totul era 
acum expus intemperiilor, acoperișul era aproape căzut, 
zăpada depunându-se pe porțiunile răcite suficient pentru a nu 
se topi. 

Işi verifică ceasul: 10:46 p.m. 


74 de minute rămăseseră până la amiază. 

Deși podeaua părea sigură și pereţii păreau relativ intacţi, 
făcu fiecare pas cu grijă, lemnul scârțâind de la curent. Ajunse 
în dormitor fără probleme și văzu că nu mai exista tavanul, 
majoritatea pieselor de mobilier fiind acum bucăţi carbonizate. 
Ajunse la ușa garderobei și intră, sărind peste grinzile înnegrite 
căzute din tavan care blocau drumul. Fumul încă se ridica din 
câteva porţiuni fierbinţi. Zări compartimentul secret pe care îl 
descrisese Luke, împreună cu dulapul de dosare, care părea 
intact. Îi spusese că atunci când începuse să se tragă, aruncase 
jurnalul în sertarul cel mai de jos și îl închisese. 

O mișcare bună făcută de o minte limpede. 

Păși peste mai multe rămășițe și reuși să apuce și să tragă de 
mânerul sertarului de jos. 

Premiul se afla înăuntru. 

Nicio zgârietură. 

Aprecierea lui Luke că dulapul era ignifug fusese corectă. 

Scoase jurnalul și păși înapoi în dormitor unde era mai multă 
lumină. O bucată de hârtie marca un loc, așa cum spusese 
Luke. Deschise și citi despre incendierea Capitoliului și a Casei 
Albe de către britanici în 1815. Tallmadge părea îngrozit de 
faptul că infanteria americană își abandonase posturile și 
părăsise orașul, lăsând și orașul, și rezidenții lipsiţi de apărare. 
Continuă să analizeze scrisul de mână masculin care nu se 
estompase mai deloc timp de două secole. 

Răsfoi foile și un pasaj îi atrase atenţia. 


Conacul executiv va fi reconstruit, dar președintele 
Madison insistă să fie luate măsuri pentru protecția 
ocupanților. Doamna Madison fusese aproape captivă în 
interiorul conacului și în pericol să fie luată prizonieră de 
către britanici. Doar cerurile și norocul o salvaseră. 
Președintele a dat ordin să fie asigurate căi mai sigure de 
salvare și mi-a cerut mie să proiectez aceste căi și să le 
construiesc. 


Citi, de data asta totul, savurând fiecare cuvânt ce fusese 
scris de maestrul spion. Orice agent de securitate american știa 
despre Benjamin Tallmadge. Iat-o acum citindu-i gândurile 
secrete. Cu grijă, își spuse ea. Fă-o cum trebuie. 


Trecu cu privirea până la sfârșitul paginii. 

Intoarse paginile și informaţia se cristaliză. 

— Dumnezeule! șopti ea. 

Auzi zgomotul de bariton al elicelor învârtindu-se în aer și 
știu că elicopterul pe care îl promisese Danny se apropia. 

Citind mai departe, implicaţiile îi deveniră clare. 

Ştia acum ce plănuia Zorin. 

Elicopterul veni pe deasupra copacilor, zgomotul elicelor 
învăluind-o. Se îndreptă către o pajiște din faţa casei. 

Trebuia să plece. 

Acum. 

Și avea să sune din zbor. 


CAPITOLUL ȘAPIEZECI ȘI ȘASE 

Malone ţâșni peste peluza Casei Albe, cu Cassiopeia lângă el. 
Intraseră prin poarta de nord și fugiseră peste peluza 
îngheţată, îndreptându-se spre partea de est unde clădirea 
Trezoreriei cu coloanele sale imense și porticul putea fi văzută. 
De partea cealaltă a acelei monstruozităţi se întindea 15th 
Street. Continuară să se miște printre copaci peste secara de 
iarnă, mergând spre o poartă ce oferea acces traficului auto în 
Ellipse. Încă avea telefonul la el și primea rapoarte cum că 
mașina se îndrepta spre intersecţia 15th Street cu Pennsylvania 
Avenue. Mai devreme, paznicii de peste tot din perimetru 
fuseseră avertizaţi de prezenţa lor, iar Edwin Davis le spusese 
să nu îi încurce în niciun fel, în special pe lunetiștii și 
observatorii de pe acoperiș care fuseseră puși în alertă maximă 
din moment ce nu știau încă dacă ameninţarea avea să vină 
prin aer. 

Fugiră pe o alee numită Executive Avenue, apoi o tăiară prin 
iarbă din nou, pe după un monument al generalului William 
Sherman despre care Malone știa de mult că era acolo. 
Deasupra, norii neregulaţi continuau să fugă pe cerul 
întunecat. Intrarea vehiculelor de pe 15th Street se afla drept 
înainte. 

— E aproape la poartă, spuse vocea din telefon. Unităţile 
locale îi interceptează. 

Sirenele puteau fi auzite acum, clădirea Trezoreriei 
nemaiacoperind nimic. Aici drumul era mai aproape și paralel 
cu gardul Casei Albe. 

Ajunseră la poartă. 

Mașina lor guvernamentală de mai devreme, furată de Zorin, 
intră zgomotos în intersecţie, punând frână, spatele mașinii 
răsucindu-se aproape într-un cerc perfect. Apoi trecu bordura 
și zbură spre Parcul Pershing de peste drum. 

— E un patinoar acolo, spuse Malone. Mulţi oameni. 

Mașinile cu sirenă apărură și blocară intersecţia, cu luminile 
albastre învârtindu-se. El și Cassiopeia fugiră prin poartă spre 
înfruntare. Mașina furată era înclinată pe un trotuar pavat cu 
cărămizi lângă bordură, departe de patinoar. Doamne ajută. Nu 
vedea nicio victimă, ceea ce era bine. 

Totul se liniști. 


Cele trei mașini de poliție erau poziţionate în jurul mașinii, la 
cincisprezece metri, ofițerii stând cu armele ridicate și ţintite. 
El și Cassiopeia se apropiară din spate. 

— Daţi-vă înapoi, strigă ofiţerul, menținându-și privirea către 
partea cealaltă a străzii. 

— Acum. Daţi-vă înapoi. 

Malone ridică telefonul. 

— Aici serviciile secrete, spuse vocea prin difuzor. Vă rog să 
faceţi exact cum spune. 

— Fii serios, spuse ofiţerul. 

Doi agenţi în uniformă ai Serviciilor secrete traversaseră 
strada și fugiseră spre ei, scoțând insignele, dând ordine 
poliției locale să se dea la o parte. 

— Ai înţeles? îl întrebă Malone pe poliţist. 

Bărbatul cobori arma și se răsuci. 

— Da, am înţeles. 

— Domnilor, strigă Malone. Noi ne vom ocupa de asta. Nu 
voi. Deci toată lumea să rămână calmă. 

Portiera din partea șoferului a mașinii furate se deschise. 

Un bărbat ieși. 

Recunoscu faţa. 

Era Kelly. 


* 


Zorin scoase târnăcopul din geantă. Pereţii subsolului erau 
formaţi din cărămidă veche, întărită cu mortar. Podeaua de 
beton vopsită părea mult mai nouă. Obiectivul său era peretele 
de sud, cam la trei metri depărtare de colțul sud-vestic, un 
dreptunghi de mărimea și forma unei uși supradimensionate, 
cu cărămida un pic diferită de celelalte. Exact cum descrisese 
Kelly. Diferenţa, totuși, nu era suficient de mare pentru a stârni 
suspiciuni. Arăta mai degrabă ca o bucată din perete. 

Acolo. Dar nu era important. 

Se apropie, își înfipse picioarele în podea, apucă mânerul de 
lemn și își luă avânt, lovind cu târnăcopul în cărămidă. 

Care absorbi lovitura cu un tremur. 

O altă lovitură făcu să se formeze crăpături. 

Încă două lovituri, și începură să cadă bucăţi. 


După spusele lui Kelly, subsolul nu existase acolo iniţial. 
Fusese adăugat ani după ce biserica fusese terminată, când un 
naos mai mare fusese necesar. Așa că se săpase o groapă 
dedesubt pentru a instala o centrală, înlocuindu-se sobele vechi 
care încălziseră interiorul. Înainte de asta întreaga biserică 
stătuse pe pământ solid. Încă stătea, doar că acum sub fundaţie 
se construise subsolul. 

Mai multe lovituri și o secţiune din perete se sfărâmă și se 
prăbuși la pământ, împrăștiind praf și bucăţi. 

Își făcu drum. 

Transpiraţia îi se scurgea pe faţă. 

Puse jos ciocanul. 

În faţa lui, dincolo de perete, se deschidea un abis întunecat. 


x 


Stephanie se urcă în elicopterul marinei, care porni imediat 
și se ridică în aer. Avea cu ea jurnalul și îi spuse pilotului să se 
îndrepte spre Casa Albă. 

— Vom avea nevoie de permisiune, îi spuse el. 

— Obţine-o. Să mergem. 

Trebuia să fie absolut sigură, așa că aruncă o ultimă privire 
în jurnal. 


Ianuarie 1817, președintele Madison a venit în 
inspecție astăzi și ne-a lăudat inventivitatea, mulțumit că 
solicitarea sa fusese onorată. Menţiunile sale ceruseră o 
cale de scăpare ascunsă de la Conacul Executiv care să 
ducă la un punct sigur, ușor de apărat. Sarcina noastră 
fusese să localizăm, să proiectăm și să construim o astfel 
de rută. Mai multe opțiuni au fost luate în considerare, 
dar cea mai viabilă a venit atunci când am putut lega 
Conacul Executiv reconstruit de recent consacrata 
biserică St. John. Distanţa era rezonabilă, iar tunelul era 
ușor de ascuns ca un sistem de drenaj pentru Peluza de 
Nord și o mlaștină din apropiere. Nu s-a ridicat nicio 
întrebare în timpul săpării sale. Există alte structuri 
similare prin capitală. Am ales o fațadă de cărămidă atât 
pentru longevitate, cât și pentru a ține apa să nu inunde 
locul. Intrarea din interiorul Conacului Executiv este 


ascunsă sub o piesă de mobilier ce poate fi mutată. În 
biserică, ieșirea se deschide printr-o secțiune a podelei 
de cărămidă de lângă colțul sud-vestic al clădirii. Doar 
președintele și personalul său apropiat cunosc locațiile 
exacte. Trei persoane din societate sunt și ele la curent. 
Sunt făcute menţiuni aici, împreună cu o hartă și o schiță 
a locației exacte, pentru utilizări viitoare. Întreţinerea și 
reparațiile s-ar putea să fie necesare din când în când, iar 
președintele ne-a cerut să ne asumăm acea sarcină. 
Această rută de scăpare va oferi șefului executiv o 
măsură de protecție care a lipsit până acum. Considerăm 
o onoare faptul că ni s-a cerut să ajutăm. 


Deci un tunel existase odată între Casa Albă și Biserica St. 
John. Ştia clădirea, localizată la câteva sute de metri depărtare, 
la nord de Parcul Lafayette. Casa Albă însăși fusese renovată 
de multe ori, noi camere și subsoluri fuseseră săpate sub ea, și 
totuși nu își amintea să fi citit vreodată ceva despre cineva care 
ar fi descoperit un tunel astupat cu cărămidă. 

Dar era acolo. 

Zorin trebuia să fie la St. John. 

Ceasul ei arăta 11:05 a.m. 

Apelă telefonul, încercând să dea de Edwin Davis. Fără 
noroc. lIncercă telefonul lui Danny. Doar căsuţa poștală. 
Amândoi erau probabil implicaţi în recepţie și pregătirile 
pentru sosirea iminentă a președintelui ales și a 
vicepreședintelui ales. Deci de ce să nu treacă peste 
intermediari și să nu meargă direct la sursă? 

Apelă numărul lui Litchfield. 

Telefonul sună de două ori și el răspunse. 

Puse telefonul strâns la ureche și strigă peste zgomotul 
rotorului: 

— Bruce, o bombă o să fie plantată sub Casa Albă. Zorin e în 
Biserica St. John, peste stradă. E un tunel acolo undeva. 
Trimite agenţii, acum. Probabil că ţintește fix la amiază. 
Găsește-l. 

— Te aud, Stephanie. Unde ești? 

— Pe drum, cu elicopterul, strigă ea. Scoate-i pe toţi din Casa 
Albă. S-ar putea să mai avem timp. 

— Mă ocup eu, spuse el. 


Ea încheie apelul. 
Și îl sună pe Cotton. 


* 


Malone își puse telefonul pe capota mașinii de poliţie și păși 
înainte, atrăgând atenţia lui Kelly. Zăpada scorţoasă, plină de 
funingine de pe stradă, îi scârţâi sub picioare, iar aerul era rece 
și plin cu gaze de eșapament. 

Își găsi arma și o scoase la suprafaţă. 

— Putem să te ajutăm? 

— Deșteptule, spuse Kelly. Nimănui nu-i plac. 

— Mâna lui dreaptă, îl auzi pe unul dintre agenţi spunând din 
spatele lui. 

Observase deja braţul lui Kelly unduindu-se pe după coapsă, 
mâna nefiind la vedere, între el și portieră, ca și cum ţinea 
ceva. 

— Bun, spuse Malone, să încercăm altfel. Acești polițiști nu 
și-ar dori nimic mai tare decât să te împuște. Dă-mi un motiv 
pentru care nu ar trebui să facă asta. 

Kelly ridică din umeri, un gest ce denota dispreţ, dezinteres 
și respingere. 

— Nu-mi vine niciunul în minte. 

Bratul drept se răsuci și scoase la iveală o armă. Malone, 
totuși, reacţionă cu o secundă înaintea lui Kelly și ţinti spre 
picioare. Aveau nevoie de acest bărbat în viaţă. 

Dar ceilalţi ofițeri avură o altă idee. 

Un vacarm de focuri de armă erupse. 

Gloanţele se înfipseră în Kelly, găurindu-i haina, zgâlțâindu-l 
ca și cum avea convulsii. Kelly încercă să se îndepărteze, dar 
eșuă, corpul prăbușindu-se pe pavaj și rămânând întins pe 
zăpadă. 

Malone clătină din cap și privi către Cassiopeia. Doar ei 
realizau cât de proastă tocmai devenise situaţia. 

Cea mai bună pista a lor era moartă. 


* 


Zorin apucă lanterna pe care o pusese în geanta de nailon și 
o îndreptă către deschidere. Se întindea cam doi metri, până 


acolo unde podeaua se termina și un alt abis negru se 
deschidea. Investigă și văzu cum tunelul venise odată până aici, 
în biserică, apoi se extinsese către Casa Albă cam la un metru 
mai jos. 

Apucă bomba, intră și păși în jos cu grijă. Drumul din faţă era 
în formă de U, placat cu cărămidă și mortar, inclusiv podeaua. 
Trebuia să se aplece pentru a merge, tavanul având mai puţin 
de doi metri înălțime. Dar calea era destul de curată. Estimase 
mai devreme distanţa de la biserică la gardul Casei Albe. Tot ce 
trebuia să facă acum era să ţină cont de numărul de pași. Dacă 
greșea un pic, nu conta. Avea să fie mai mult decât suficient de 
aproape pentru a nimici pe toată lumea. 

Și toţi erau adversarul principal. 

Începu să meargă. 

Și să numere. 


* 


Cassiopeia se grăbi cu Cotton spre corpul lui Kelly. Vântul 
ridică zăpada afânată într-o ceaţă cristalizată. Nu era nevoie să 
verifice semnele vitale. 

Cotton era furios. 

— Vi s-a spus să nu trageţi. Ce parte din ordinul ăla nu aţi 
înţeles? 

— Ti-am salvat fundul, spuse unul dintre ofițeri. 

— Nu aveam nevoie de salvarea voastră. Aveam totul sub 
control. Aveam nevoie de el în viaţă. 

Serviciile secrete raportau prin staţie. 

Se uită la ceas. 

11:20. 

Cassiopeia verifică interiorul mașinii. 

Nimic. 

Apoi găsi mânerul și deschise portbagajul. 

Cotton se duse către spatele mașinii. Ea îl urmă. Patru 
serviete de aluminiu se aflau în interior. Cotton nu ezită. 
Scoase una, o puse pe pământ și o deschise, scoțând la iveală 
un întrerupător, o baterie și un cilindru din oţel inoxidabil pus 
pe diagonală. Toate cele trei obiecte erau legate cu fire și 
căptușite cu burete negru pentru a nu se mișca. Eticheta era în 
alfabetul chirilic, pe care îl putea citi. 


— E oprită, spuse ea. 

Cotton atinse bateria și cilindrul. 

— Reci. 

— Alea-s bombe? întrebă unul dintre polițiști. 

— Duceţi-i naibii de aici, spuse Cotton agenţilor de la 
Serviciile Secrete. 

Poliţia fu îndepărtată. 

— Kelly voia să moară, spuse ea. 

— Ştiu. Și a adus aceste patru jucării ca să ne ţină ocupati. 

Își aminti ce aflase Stephanie. Cinci RA-115 erau dispărute. 
Asta însemna că Zorin o avea pe ultima. 

Dar unde? 

— Malone, îl strigă un poliţist. Cineva la telefon spune că-i 
urgent. 

Lăsase telefonul pe capota uneia dintre mașinile de poliţie. 
Fugiră peste stradă, încă blocată pentru mașini, și Cotton 
preluă apelul. Ascultă un moment, apoi încheie conversaţia. 

— Era Stephanie, îi spuse el. Zorin e în Biserica St. John cu a 
cincea bombă. Du-te înapoi la Casa Albă și asigură-te că scot 
toată lumea de acolo repede. Stephanie a spus că deja l-a 
anunţat pe Litchfield. Ajută-l. Aș spune că avem cam douăzeci, 
poate douăzeci și cinci de minute cel mult. 

— Am nevoie de mașina asta, îi spuse poliţistului. 

Se aruncă pe locul șoferului. 

— Unde te duci? întrebă ea. 

— Să-l opresc pe nenorocit. 


CAPITOLUL ȘAPTEZECI ȘI ȘAPTE 

Zorin își numărase pașii și era mulţumit că era acum exact 
sub perimetrul Casei Albe. Era acoperit de pământ, tunelul 
îngustându-se treptat pe măsură ce înaintase mai mult și mai 
mult în pământ. 

Dar găsise punctul de convergenţă al lui Kelly. 

Andropov ar fi fost mândru. 

Viziunea sa era pe cale să devină realitate. 

Era culcat pe burtă, tavanul de aici având doar câţiva 
centimetri, cu lanterna de lângă el luminând servieta de 
aluminiu. Desfăcu închizătorile servietei doar pe jumătate. Ştia 
că odată ce întrerupătorul era activat, rămâneau cam 
cincisprezece minute până ce declanșatorul intra în funcţiune, 
poate puţin mai mult din cauza frigului din subteran. 

Își verifică ceasul. 

11:40. 

Kelly ar fi trebuit să reușească diversiunea până acum, care, 
pentru câteva minute, cel puţin, avea să îi ţină pe oameni 
surprinși, confuzi, derutaţi și, cel mai important, inactivi. 
Găsirea a patru RA-115 ar fi trebuit să îi calmeze suficient de 
mult timp pentru ca a cincea să dea lovitura. 

Toată lumea ar fi trebuit să fie în Casa Albă până acum, gata 
de ceremonia ce avea să înceapă cu promptitudine la amiază. 
Citise suficient despre tradiția americană pentru a ști că acest 
lucru nu avea să fie schimbat. Constituţia Statelor Unite spunea 
pe 20 ianuarie la amiază, deci la amiază, astăzi, avea să fie. 

Un tremur îi trecu prin braţe și umerii obosiţi. Işi simţea 
coapsele și gambele slăbite. Și totuși, stând întins aici, 
înconjurat de pământ, se simţea împăcat. Sfârșitul lui era clar. 
Potrivise totul și ajunsese aici. Poate că cenușa lui va fertiliza o 
nouă sămânță, o nouă luptă, poate o nouă naţiune. Ranchiuna 
pe care o simţise atâta timp părea să fi dispărut și fusese 
înlocuită de ușurare. Nu mai era un bărbat obosit, îmbătrânit și 
învins. 

În schimb, reușise. 

Matul Prostului. 

Două mutări până la victorie. 

Kelly probabil era mort deja. 

O mutare era gata. 

Băgă mâna dreaptă în servietă și ajunse la întrerupător. 


Câţi alţii vor mai părăsi lumea astăzi? Zeci de mii? Mai 
degrabă sute de mii. Era și timpul ca adversarul principal să 
simtă ce fuseseră comuniștii obișnuiți să simtă cu mult timp în 
urmă. 

Înfrângere. 

Puse două degete pe întrerupător. Un val de exaltare trecu 
prin el. Această scânteie avea să dea foc lumii. 

— Pentru patria-mamă. 

Apăsă întrerupătorul. 


* 


Malone băgă acceleraţia în podea și smuci volanul, grăbindu- 
se cu mașina de poliţie spre nord pe 15th Street, pe lângă 
clădirea Trezoreriei, făcând slalom prin trafic, folosind sirena și 
luminile pentru a-și face drum. Pe H Street, care era cu sens 
unic în direcţia greșită, viră la stânga oricum și merse cu 
viteză, patru sute de metri, printre câteva mașini ce veneau 
spre el, până acolo unde Biserica St. John avea vedere la Parcul 
Lafayette. Urcă mașina pe trotuar și parţial în parc, cât de mult 
putu, înainte ca o barieră de piloni de fier înfipţi în pământ să 
blocheze calea. Ieşi din vehicul. Erau oameni peste tot între 
parc și Pennsylvania Avenue. Stephanie îi spusese despre un 
tunel de aici și până la Casă Albă, cel mai probabil chiar 
dedesubtul aleii pe unde trecea acum, pe lângă un colţ din 
partea din față a bisericii. Tot perimetrul era închis, în 
construcţie, cu un gard împrejur, dar el sări peste. Oamenii de 
pe trotuar îi aruncară câteva priviri ciudate, dar nu avea timp 
să explice nimic. 

Și nici timp să îi evacueze. 

Singura șansă era să oprească chestia aia înainte să 
explodeze. 


* 


Cassiopeia fugi înapoi la Casa Albă, împreună cu ea fiind 
unul dintre agenţii serviciilor secrete care fuseseră cu ea la 
locul împușcării lui Kelly. Imediat observă că nimeni nu părea 
să plece. Intrară prin Aripa de Est și agenţii din interior le 
spuseră că ceremonia era pe cale de a începe. 


— De ce nu evacuează? întrebă ea. 

O privire perplexă apăru pe faţa bărbatului. 

— Pentru ce? 

Trecu pe lângă el, cu intenţia de a se duce în clădirea 
principală. 

Doi agenţi neinformaţi îi blocară calea. 

— Nu puteţi intra acolo, spuse unul dintre ei. 

— Trebuie să evacuăm locul ăsta. Nu ai habar de nimic? 
Procurorul general. Litchfield. Găsește-l. 

Agentul folosi radioul și spuse numele. 

Un moment mai târziu o privi și spuse: 

— Domnul Litchfield a părăsit clădirea acum o jumătate de 
oră. 


* 


Zorin voia doar să stea cu dispozitivul și să moară în 
explozie, dar decise că era mai inteligent să se îndrepte înapoi 
spre biserică și să stea de pază, să se asigure că nimic nu avea 
să întrerupă totul. Tot avea să moară, fiind doar la câteva sute 
de metri de epicentrul exploziei nucleare, dar cel puţin avea să 
își facă treaba până la sfârșit. 

Se ghemui și își croi drum afară din tunelul vechi, care 
mirosea oribil, dar care rezistase remarcabil pentru vechimea 
lui. Lumina lanternei cădea pe drumul întunecat cu podea din 
cărămidă. Doar acolo unde se afla arma se prăbușise tunelul, 
deci se îndoia că ruta până la Casa Albă mai exista. 

Ajunse la capăt și se ridică din poziţia ghemuită, intrând 
înapoi în subsolul bisericii. 

Ceasul său arăta 11:47. 

Trecuseră cinci minute de când activase dispozitivul. 


* 


Malone verifică pe tot terenul, unde o grămadă de moloz și 
un strat subțire de zăpadă prezentau mici urme de trecere. 
Observă două uși metalice ce duceau cu siguranţă sub biserică. 
Fugi într-acolo și văzu o închizătoare ţinându-le închise, dar se 
apropie și observă că închizătoarea nu ţinea nimic, fiind doar 
atașată de una din uși. 


Smuci mânerele, nu simţi nicio opoziţie, apoi le deschise larg 
și fugi în jos pe treptele abrupte de beton. În faţă se întindea un 
subsol luminat, plin de aparate electrice și instalaţii de 
ventilaţie și climatizare. 

În capătul opus stătea Zorin, ţinând o lanternă. 

Se grăbi și se aruncă peste bărbatul masiv, folosindu-și 
umerii ca un fundaș pentru a-l ridica pe Zorin, dar și pe sine, în 
aer. 


x 


Zorin fusese inițial surprins, apoi șocat să îl vadă pe Malone. 
Americanul părea rezistent la moarte. De două ori deja 
reînviase. Zăngănitul ușilor de metal deschizându-se îi atrăsese 
atenţia. Nu avea arma cu el, o lăsase în haina care se afla la 
câţiva metri distanţă. 

Dar Malone nu îi lăsă timp de reacţie. 

Fu trântit pe podeaua de beton. 


Æx 


Cassiopeia rămase şocată. Se pare că, în loc să tragă alarma, 
Litchfield fugise, salvându-se doar pe sine. 

Era acum prea târziu pentru a mai face ceva aici. 

Iar explicaţiile ar fi consumat timp preţios. 

— Unde e Biserica St. John? întrebă ea. 

Unul dintre agenti îi spuse. 

Fugi pe uşa pe care intrase, strigând: 

— Spune porții de nord că trebuie să mă lase să ies. 


* 


Malone trebuia să încheie asta repede. 

Nu văzuse nicio servietă de aluminiu, iar peretele de 
cărămidă distrus putea însemna un singur lucru, că bomba era 
la locul ei, iar declanșatorul se încălzea. 

Zorin se eliberă și se ridică în picioare. 

La fel făcu și el, dar primi un pumn care îi răsuci capul și îi 
trimise un fulger prin mandibulă. Un alt pumn în plexul solar îl 
dezechilibră. Dar trecu peste lovitură și lovi cu capul în nasul 


lui Zorin, auzi un geamăt, apoi continuă cu un pumn cu mâna 
dreaptă. 

Zorin se clătină înapoi, dar își recăpătă rapid controlul și îi 
dădu lovituri rapide ca o cobră. Pe un bloc de beton se afla un 
lanţ gros de oţel, pe care Zorin îl apucă rapid și îl trosni în 
direcţia lui. Se feri, metalul vâjâind atât de aproape de el încât 
îi simţi urma. Bucăţi de cărămidă se desprinseră din peretele 
unde lovise lanţul, împrăștiind o ploaie de praf. Zorin trosni din 
nou lanţul într-un arc larg, pe care îl evită cu sărituri înapoi. 

Acest bărbat știa să se lupte. 

Dar la fel și el. 

Își înfipse picioarele în podea și începu să dea pumni, 
lovitură după lovitură. Zorin încercă să-și adune puterea ca să 
lanseze lanţul din nou, dar o palmă înfiptă de jos în mandibulă 
îl năuci pe bărbatul masiv, apoi două lovituri la rinichi îl făcură 
să-și piardă controlul și să scape lanţul. 

Malone continuă să-l lovească în faţă cu pumnii și îi provocă 
o rană deasupra unui ochi. Sângele continuă să curgă din nasul 
lui Zorin. Simţi că oponentul său se înmuia, așa că se concentră 
pe zona de mijloc și îi trimise un pumn în stomac, azvârlindu-l 
pe Zorin prin aer la podea. 

Malone se aruncă jos și își înfășură braţul drept în jurul 
gâtului lui, apoi își aduse și mâna stângă strangulându-l. 
Transpiraţia îi cobora pe frunte. Clipi printre stropi și mări 
presiunea. Zorin încercă să se elibereze, dar el îl ţinu strâns. 

Strânse mai tare. 

Respirația lui Zorin deveni sacadată, apoi grea. 

Incleștarea mâinilor lui Zorin, care erau prinse de braţele lui 
în încercarea de a rupe strânsoarea, slăbi ușor. Sângele îi 
pompa în urechi ca și cum ar fi auzit bătaia inimii lui Zorin în 
loc de a sa. Nu omorâse niciodată un om cu mâinile goale, dar 
situaţia îl obligase. Zorin trebuia eliminat. Fără îndoială, fără 
remușcare, fără întârziere. Mintea lui știa doar că mai avea 
câteva minute rămase. 

Mușchii lui Zorin se încordară, iar degetele tremurânde 
scăpară lanţul de fier. Auzi un horcăit, apoi picioarele i se 
zbătură ca unui spânzurat. Capul îi căzu într-o parte, apoi 
deveni flasc. 


FEliberă strânsoarea și se târî de lângă corpul lui în patru 
labe, gâfâind. Zorin stătea nemișcat, cu gura deschisă, sângele 
curgându-i din nas pe fața acoperită de adâncituri și umbre. 

Verifică pulsul. 

Nimic. 

Apoi realiză. 

Zorin făcuse un spectacol de protest, chinuindu-se, dar 
numai de formă. Ca și Kelly, acest ofițer KGB rezervase un bilet 
doar dus. 

Plănuise să moară aici în explozie, deci murind strangulat de 
către el realizase un singur lucru. Mai mult timp ca bomba să 
se activeze. 

Își blestemă prostia. 

Se scurseseră secunde periculoase. 

Își limpezi mintea și ţâșni în picioare, grăbindu-se spre gaura 
din peretele beciului. Simţea o durere ascuţită în coaste și în 
spate. Apucă lanterna pe care Zorin o aruncase, apoi cobori 
înspre intrarea în tunel. 

Grăbește-te, își spuse el. 

Intră în întuneric. 


CAPITOLUL ȘAPIEZECI ȘI OPT 

Stephanie putea vedea centrul Washingtonului în faţă. 
Elicopterul zbura dinspre vest, pe lângă Pentagon și peste 
Memorialul Lincoln. Multe mii de oameni umpleau National 
Mall, toţi aflându-se în raza exploziei. Nu era nicio modalitate 
de a-i pune în siguranță. Putea doar spera că Litchfield îi 
evacuase din Casa Albă pe Fox și pe vicepreședintele lui. 
Știindu-l pe Danny, el nu plecase nicăieri. 

— Avem aprobare? îl întrebă ea pe pilot prin cască. 

— Da, doamnă. Direct la Peluza de Nord. 

— Grăbește-te. 

Zări Casa Albă. 


* 


Cassiopeia fugi pe poarta de nord spre aglomerata 
Pennsylvania Avenue, unde hărmălaia a mii de voci imposibil de 
distins se ridica dintre oamenii ce așteptau amiaza. Dar peste 
toate auzi zgomotul unui elicopter venind prin aer. Răsucindu- 
se, văzu o versiune militară dând buzna peste Casa Albă și 
coborând rapid, împrăștiind zăpada cu curentul său de aer 
înainte de a ateriza. Ușa din spate se deschise și o văzu pe 
Stephanie coborând, ţinând în mână ceva ce arăta ca o carte. 
Fugi înapoi la poartă, pe care paznicii o redeschiseră, strigând 
și atrăgând atenţia lui Stephanie. 

— Litchfield nu a spus nimănui și a părăsit perimetrul, spuse 
ea apropiindu-se. 

Stephanie rămase șocată 

— Sunt toţi acolo încă? 

Ea încuviinţă. 

— Cotton s-a dus după Zorin la biserică. Mă duc într-acolo 
acum. 

— O să fac ce pot înăuntru. 

Porniră în grabă în direcţii opuse. 


* 
Malone continuă să avanseze, lumina slabă de la lanternă 


abia dezvăluind calea. Tunelul, deşi îngust, rămânea relativ 
neobstrucționat. Ce nu îi plăcea era faptul că trebuia să meargă 


câteva sute de metri sub pământ, pe un drum lung, nimic 
înainte sau în urmă în afară de un întuneric absolut. Dacă ar fi 
stins lumina, nu și-ar fi putut vedea degetul atingându-i nasul. 

Ceasul arăta 11:50. 

Zorin probabil activase declanșatorul cu aproximativ cinci, 
zece minute în urmă, cu siguranţă plănuind să provoace 
explozia cât mai aproape de amiază posibil. Încercă să se 
concentreze pe acea urgenţă, luptându-se cu un val de panică 
în creștere care prelua rapid controlul minţii și corpului său. 
Niciodată nu suferise astfel de probleme într-un lift, în uși 
rotative sau într-o baie mică. Nici măcar în interiorul cabinei de 
pilotaj a unui avion de luptă, înghesuit într-un spaţiu strâmt, 
incapabil de a vedea pământul. Imediat dincolo de copertină 
fusese mereu cerul deschis, iar forța accelerației la viteză 
maximă nu-i  declanșase niciodată vreo senzație de 
claustrofobie. 

Chiar se simţise bine, de fapt. 

Acolo simţise libertate. 

Citise mult despre claustrofobie. Cum adrenalina ce curgea 
prin corp declanșa ori fuga, ori un impuls de rezistenţă. Dar 
cum niciuna dintre acţiuni nu era posibilă, rezulta doar panică. 

Ca acum. 

Se opri și așteptă câteva secunde în liniște fără a respira. 
Întunericul părea și mai profund, aerul era rece și posomorât. 

Își amintea că prima dată simţise acest sentiment în 
adolescenţă. El și un alt prieten se ascunseseră în portbagajul 
unei mașini, furișându-se într-un cinema în aer liber. Se 
panicase, lovind cu picioarele bancheta din spate și scăpând. 
După ani de revenire ocazională a panicii realiză că nu era o 
frică de spaţii închise. Nu. Mai degrabă o frică de 
restricționare. De a fi blocat. Nu îi plăcuse niciodată locul de la 
geam într-un zbor comercial. Și deși o tachinase pe Cassiopeia 
pentru frica ei de zbor, știuse dintotdeauna că slăbiciunea lui 
era mai mult decât o frică. Fricile puteau fi depășite. Fobiile 
erau paralizante. 

Simţi un gust amar. 

Tentacule de aer infect se răsuceau în nările sale. 

Se îndoia că acest tunel avusese parte de prea multă aerisire 
în ultimul timp. 

Începu să se miște din nou. 


Dar o minge de foc ţâșni în sus din stomac și îi asaltă 
creierul. 
Teroarea începea. 


x 


Stephanie intră în Casa Albă pe uşile dinspre nord. Clădirea 
bâzâia de conversații în liniște și o aură de aşteptare. 
Jurământul era la doar câteva minute distanță. Edwin Davis o 
aștepta, cu siguranță atenționat de sosirea elicopterului. 

— E sub noi, spuse ea. Un tunel săpat de Societatea 
Cincinnati, după Războiul din 1812. 

Făcu semn cu jurnalul pe care îl avea în mână. 

— E totul aici- L-am avertizat pe Litchfield, dar a plecat, fără 
să spună nimănui. 

Și atunci realiză. 

— Nenorocitul. Mi-a zis că, conform Actului 1947, este în 
linia de succesiune. Pun pariu că procurorul general e mai sus 
pe linie decât supravieţuitorul desemnat de astăzi. Dacă locul 
ăsta explodează, Litchfield ajunge președinte. 

— Atunci să ne asigurăm că nu explodează. 

Privi prin ușile de sticlă, dincolo de portic, peste Peluza de 
Nord, la gard și la oamenii de după el. Când îl sunase pe 
Litchfield, existase o șansă de a-l proteja pe Fox și pe cel puţin 
o parte din ei. 

Acum nimic nu mai putea fi făcut. 

Explozia unei bombe de șase kilotone ar fi anihilat totul pe o 
rază de un kilometru și jumătate. 

— Totul e în mâinile lui Cotton acum. 


x 


Malone nu se putea opri. Trebuia să meargă mai departe. 
Dar un sentiment îngrozitor de spaimă îi invadase mintea și îi 
înceţoșase gândurile. 

Scapă. Ă 

Slăbiciunea își făcu apariţia în fiecare mușchi. Inchise strâns 
ochii, încercând să potolească creșterea iraţională a panicii. Nu 
mai trecuse prin așa neputinţă de mult timp. 

Dar panica familiară reveni. 


O sufocare, ca și cum hainele îi erau prea strâmte. Ameţeală. 
Dezorientare. Pereţii închizându-se, comprimându-se cu fiecare 
secundă. Cineva îi spusese odată că era o problemă de control. 

Prostii. 

Era ca o cușcă, într-o cușcă, într-o cușcă. 

Oribil. 

Singura consolare era faptul că nimeni nu îl putea vedea așa. 

Tunelul începu să se îngusteze, tavanul coborând din ce în ce 
mai jos. Nu își numărase pașii, dar era departe, cu siguranţă 
trecuse de Parcul Lafayette, poate și de Pennsylvania Avenue. 
Cum reușise chestia asta să rămână nedetectată atâţia ani? 
Incredibil. Şi iată-l aici, totuși. Intact. Cu cât înainta mai mult, 
cu atât vedea mai multă deteriorare. IÎncercă să se concentreze 
pe asta și să își păcălească mintea, dar fără succes. Tunelul 
părea ca un piton care storcea luciditatea din el. Teroarea sări 
din întuneric și îl lovi ca o săgeată. 

În faţă văzu unde calea se surpase, spaţiul nu era mai mare 
de un metru pătrat. Trecuse de la mersul cocoșat la ghemuit, 
iar acum se târa în patru labe. Dar în faţa lui, la doar câteva 
zeci de centimetri distanţă, se întindea un spaţiu unde avea să 
fie nevoit să se miște pe burtă. 

Ca o tăietură în pământ. 

Puse lumina în interior. 

Și văzu o servietă de aluminiu. 

La trei metri distanţă. 

Dumnezeule. 

Dar să ajungă la ea? 

Din toate coșmarurile pe care le avusese, acesta era cel mai 
rău. Cel care îl trezea mereu într-o sudoare rece. 

Dar nu avea de ales. 


* 


Cassiopeia ajunse la Biserica St. John, la perimetrul 
înconjurat de un gard înalt de construcţii, pe care îl sări rapid. 
De cealaltă parte porni spre capătul nordic și zări panouri 
metalice deschise larg. Porni spre ele, apoi în jos pe treptele de 
beton, printr-o ușă deschisă, în subsolul bisericii. Un miros 
călduţ, greţos îi făcu stomacul să se strângă instantaneu. Zări 
sursa. Un cadavru în capătul opus. 


Fugi într-acolo. 

Zorin. 

Mort. 

Cotton nu era nicăieri, ceea ce însemna că intrase în tunel. 
Așa că intră și ea. 


* 


Malone înaintă câte un pic pe burtă, cu mâinile întinse 
înainte, împingând lanterna. Locul era atât de strâmt că nici nu 
își putea aduce braţele înapoi pe lângă corp. Își făcea loc către 
servietă, bucăţi de pământ desprinzându-se în mâinile lui cu 
fiecare centimetru. I se puse un nod în gât, simțindu-și plămânii 
de parcă erau umpluţi cu lichid. Tuși, încercând să respire. 
Pământul din tavan căzu în valuri și îl făcu să se oprească. Se 
întrebă dacă eforturile lui puteau cauza o prăbușire. 

Acel gând îl paraliză. 

Își reaminti că o bombă nucleară se afla la doar câteva sute 
de centimetri distanță. Dacă exploda, avea să fie vaporizat 
complet. Singura consolare ar fi că această tortură, căci asta 
era, s-ar fi încheiat. Dar nu putea permite să se întâmple acest 
lucru. Prea mulţi oameni de deasupra contau pe el. Așa că se 
târi în continuare, pe coate, împingându-se cu degetele de la 
picioare. 

Ajunsese la bombă. 

Tunelul aici avea cel mult șaizeci de centimetri. Nu era prea 
mult spaţiu, nici măcar cât să deschidă complet servieta. Să o 
răsucească și să o tragă înapoi pentru mai mult spaţiu de lucru 
ar fi luat timp și ar fi putut fi catastrofal. Văzu că închizătorile 
erau deschise. Puse lanterna pentru a lumina servieta și 
deschise cu grijă capacul suficient cât să poată băga mâna. 

Simti cilindrul de oţel inoxidabil. 

Fierbinte. 

Își reaminti ce îi spusese Daniels și apăsă întrerupătorul, dar, 
pentru a fi sigur, pipăi cu degetele și găsi firele ieșind din 
bornele bateriei. 

Le smulse de acolo. 

Apărură scântei în interior. 

Ochii i se deschiseră larg. 


Așteptă o explozie la fel de fierbinte și luminoasă ca soarele, 
o lumină orbitoare pe care ar fi văzut-o doar pentru o 
milisecundă. 

Dar nimic. 

Câteva secunde încă. 

Tot nimic. 

Închisoarea lui era rece ca gheaţa, iar aerul aproape 
imposibil de respirat. Era cu adevărat în măruntaiele 
pământului. Stătu nemișcat și privi servieta, mâna odihnindu-i- 
se în interior. Își mișcă degetele și din nou găsi cilindrul. Deja 
nu mai era la fel de fierbinte. Doar cald, răcindu-se repede. 
Continuă să-l atingă, apoi să-l apuce. Să-l atingă, să-l apuce. 

Cilindrul se răcea cu siguranţă. 

Reușise. 

A naibii chestie era dezarmată. 

Era timpul să plece. 

Încercă să se tragă înapoi, dar nu putu. Încercă din nou, dar 
spaţiul foarte strâmt îi limita mișcările. Când încercă să îl 
forțeze, pământul căzu, blocând intrarea aerului. Deodată totul 
în jurul lui păru că se contractează și mai tare, coborând, 
strivindu-l. 

Mai mult pământ îi căzu pe spinare. 

Se pare că tunelul nu mai rezista. 

Era blocat. 

Maica Domnului! 

Ce nai... 

Tunelul se prăbuși. 

Iar el ţipă. 


x 


Cassiopeia se grăbi cât de repede îi permitea tunelul, 
folosindu-și telefonul pentru a lumina drumul. Işi putea doar 
imagina prin ce trecea Cotton. El ura spaţiile strâmte. Era greu 
chiar și pentru ea, iar pe ea nu o deranjau în mod deosebit. 
Avansase mult în interior, poate o sută de metri, tunelul 
devenind treptat mai mic, când auzi un țipăt. 

Mai în faţă. 

Nu departe. 


Mări ritmul și văzu într-un final locul unde tunelul devenea 
mai degrabă o deschizătură, prăbușită. 

Văzu mișcare. 

Raze de lumină răzbăteau afară. 

Oh, Doamne! 

Cotton era îngropat. 


Malone se pierdu. 

Nu își putu aminti când ţipase ultima oară, dacă o făcuse 
vreodată. Se simţea prost și slab. Propria frică îl împinsese la 
supunere, închise ochii în timp ce realitatea situaţiei veni peste 
el. Ii veni să vomite iar corpul îi era ca de plumb, și îl dureau 
braţele și picioarele. Era îngropat, abia putea să respire, iar 
mintea blocată pe un singur gând. 

leși afară. 

Cum se putea... 

— Cotton! 

Se adună. 

Auzi o voce. 

Fermă, răsunătoare, autoritară. 

Și cunoscută. 

Cassiopeia. 

Doar auzind-o se simţi smuls din prăpastie. 

— Sunt aici, spuse el, încercând să menţină controlul. 

li simţi mâinile apucându-l de pantofi. Senzaţia atingerii ei îl 
calmă. Strânsoarea dublă de pe gleznele lui îi spunea creierului 
său zăpăcit că putea fi bine. 

Așteaptă. la-o ușor. Ajutorul e aici. 

— Sunt înţepenit. Eu... nu pot să ies. 

— Poţi acum, spuse ea. 


* 


Cassiopeia își făcuse drum săpând, azvârlind pământul de 
sub ea, scurmând cu furie până dăduse de picioarele lui Cotton. 
Acum îi apucase strâns gleznele și se împingea afară din tunel. 
Faptul că era mai mică îi dădea câţiva centimetri preţioși în 
plus în care să manevreze. 


Ţipătul fusese al lui, iar ea știa de ce. 
Dacă exista iadul, în care ea nu credea neapărat, acesta ar fi 
fost al lui Cotton. 


x 


Malone se mișcă înapoi, Cassiopeia ajutându-l și trăgându-l 
puternic de picioare. Doar câţiva centimetri și avea să fie 
eliberat din coșciug. Lăsase servieta și lanterna. Alţii le puteau 
recupera mai târziu. El doar voia să iasă. Picioarele îi ieșiseră 
din tunel, în porţiunea îngustă, de un metru pe un metru, care 
arăta ca gara Grand Central în comparaţie cu locul unde 
fusese. 

Stătea în genunchi, cu respiraţia greoaie, dar era în curs de 
calmare. O lumină veni de la un telefon și văzu fața Cassiopeiei. 
Ca a unui înger. 

— Bomba? întrebă ea. 

— Am rezolvat-o. 

— Ești bine? 

Îi auzi îngrijorarea și încuviinţă. 

Dar nu era bine. 

Trase aer în plămâni și se luptă cu o criză de tuse, tot corpul 
opintindu-i-se, iar gâtul fiindu-i încă plin cu fiere și frică. 

Întinse o mână spre el și îi apucă încheietura. 

— Vorbesc serios. Eşti bine? Suntem doar tu și cu mine aici. 

— Eram... îngropat. 

Ştia că faţa lui murdară reflecta durere și implorare, 
trăsăturile îi erau sfâșiate de teroare, dar nu încerca să 
ascundă nimic din toate astea. De ce? Ea îi auzise ţipătul, 
dezvăluind o vulnerabilitate pe care cineva ca el nu ar fi vrut-o 
niciodată divulgată. Dar făcuseră un pact. Fără prostii. 

Așa că decise să îl onoreze. 

O privi în ochi, recunoscător pentru ce făcuse, și spuse ce 
simţea. 

— Te iubesc. 


CAPITOLUL ȘAPTEZECI ȘI NOUA 
CASA ALBĂ 
LUNI, 21 IANUARIE 
ORA 17:45 


Stephanie analiză Biroul Oval, camera fiind acum lipsită de 
orice avusese de-a face cu administraţia lui Robert Edward 
Daniels Jr. Warner Scott Fox depusese jurământul, așa cum se 
stipula în Constituţie, ieri la 12:00. Stătuse imediat în afara 
Camerei Albastre și privise, totul fiind transmis în direct 
întregii lumi. În tot acel timp ea și Edwin se întrebaseră dacă 
vor fi cu toţii aruncaţi în aer de o explozie nucleară subterană, 
dar nu se întâmplase nimic. 

Cotton își făcuse treaba. 

Ceea ce făcuse posibilă a doua ceremonie de astăzi în afara 
Capitoliului. Fox vorbise în frig timp de jumătate de oră cu o 
elocinţă, o energie și un curaj surprinzător. Noul președinte se 
bucurase de parada inaugurală, apoi se întorsese la Casa Blair 
pentru a se pregăti de o seară în oraș, el și soţia sa ducându-se 
de la un bal la altul. Dar mai întâi Danny ceruse să vorbească 
cu el, alegând acest loc, fosta lui vizuină, pentru o ultimă 
conversaţie. 

Gașca era toată acolo. 

Cotton, Cassiopeia, Edwin Davis și ea însăși. 

Raportase totul lui Danny ieri, imediat după jurământ. Voise 
să îi spună și lui Fox, dar Danny se opusese ideii. 

„Nu încă”, spusese el. 

Un raport parţial, din câte știa ea, fusese furnizat despre 
incidentul cu Jamie Kelly și cele patru serviete care fuseseră 
găsite. Işi imagina că acea informaţie probabil trimisese fiori pe 
șira spinării lui Fox. Luke era bine, vrând să iasă din spital, dar 
doctorii îi spuseseră să mai stea încă o zi. Tânărul Daniels 
fusese informat, totuși, despre ce se întâmplase și era mulțumit 
că lucrurile fuseseră rezolvate. 

Ușa se deschise și președintele Fox intră în birou singur, în 
frac cu o cravată neagră, arătând foarte dichisit. 

— Ştii, îi spuse Fox lui Danny zâmbind, va trebui să pleci la 
un moment dat. 

Agitaţia cu ziua de duminică făcuse din plecarea obișnuită a 
președintelui ceva obișnuit, care își încheiase activitatea cu un 


eveniment nedemn de știri. De obicei, imediat după ceremonia 
de la Capitoliu, fostul președinte putea fi văzut făcând cu mâna 
reporterilor și zburând din Baza Andrews a Forțelor Aeriene. 
Danny îl privise pe Fox depunând jurământul ieri, petrecând o 
ultimă noapte în Casa Albă, apoi se uită în jur încă o dată, 
înainte de a pleca cu lucrurile sale. 

— Sunt în drum spre ușă, spuse Danny. Dar mai întâi trebuie 
să avem o discuţie. 

— Mă simt un pic depășit numeric, spuse Fox. Să cer 
personalului meu să ni se alăture? 

— Să ţinem asta doar între noi. 

— Am senzaţia că toată lumea de aici știe ceva ce ar trebui 
să știu și eu. 

— Am încercat să îți spunem că lucrurile stăteau prost, dar 
nu ai vrut să asculţi, spuse Danny. In schimb, oamenii tăi au 
acţionat pe la spate și au încercat să o recruteze pe fata mea 
aici de faţă pe post de spion. Și da, la ordinele mele, ea i-a jucat 
pe degete. 

Fox nu spuse nimic. Dar oamenii ca el nu apreciau să fie 
încolţiți. De fapt, își petreceau toată viaţa încercând să evite 
unghiurile drepte. Acesta era clasicul Danny Daniels, totuși. 
Tortura Tennessee, așa cum îl numiseră membri ai Congresului 
și ai cabinetului. 

— Te referi la cele patru bombe confiscate ieri? întrebă Fox. 
Am fost informat. Nu au fost nici măcar activate. 

— Acelea au fost momeală, spuse Danny. 

lar Serviciile Secrete făcuseră o treabă grozavă distrăgând 
atenţia publicului de la ele, numindu-l pe Jamie Kelly un fel de 
exhibitionist, încercând să demonstreze ceva, care a sfârșit prin 
a muri. „Bombele” găsite erau false. „Echipele de securitate și- 
au făcut treaba” - fusese, de asemenea, explicaţia folosită 
pentru aterizarea elicopterului pe Peluza de Nord. 

— A fost o bombă, spuse Danny. De șase kilotone, plasate 
direct sub Casa Albă într-un tunel vechi. 

— Şi nu mi s-a spus? întrebă Fox. 

— Am vrut eu acel privilegiu. 

— Va trebui să vorbesc cu Serviciile Secrete despre 
loialitatea lor. De ieri de la amiază, eu sunt cel responsabil aici. 

— Nu în operaţiunea asta. Ne-ai zis să ne ocupăm noi. Așa 
am făcut. Acum că s-a terminat, dăm raportul, așa cum ai cerut. 


Greu de contrazis acea logică, din moment ce totul era 
adevărat. 

— Bine, Danny. Am înţeles ideea. Cât despre recrutarea lui 
Stephanie, aceea a fost o eroare de judecată din partea 
procurorului meu general. Când mi-a spus ce făcuse, nu am fost 
încântat. Nu așa lucrez eu. 

Danny încuviinţă. 

— Înţeleg asta. Am avut și eu călăreţi singuratici. 

Un cuplu chiar a încercat să-l ucidă, gândi ea. 

— Dar mă întreb, spuse Fox, cum de nimeni nu știa că exista 
un tunel sub clădirea asta. 

Stephanie aproape zâmbi. Fox încercă și el să marcheze 
câteva puncte. 

Danny îndreptă mâna spre birou și luă jurnalul Tallmadge pe 
care ea i-l dăduse ieri. 

— Asta e o lectură interesantă. 

Iar Danny îi spuse lui Fox despre Societatea Cincinnati: 

— Totul a început cu Războiul din 1812. Noi voiam Canada să 
fie a 14-a colonie a noastră, să fie parte din Statele Unite. Dar 
britanicii nu acceptau. Am incendiat orașul Toronto, așa că ei 
au venit și au incendiat Washingtonul. Am făcut câteva 
verificări și am descoperit că, acum mult timp, se știa despre 
tunel. Înregistrările arată că a fost închis în timpul Războiului 
Civil. Până la acel moment se prăbușise sub Casa Albă, deci l- 
au închis la capătul de aici, apoi s-au dus la St. John, l-au 
dezgropat din subsol și l-au acoperit cu cărămidă. Nimeni de la 
biserică nici nu a știut măcar că există. Nevrând să atragă 
atenţia asupra existenţei lui în timpul unui război civil, pur și 
simplu s-au descotorosit de el în liniște. Dacă nu ar fi fost faptul 
că Societatea Cincinnati l-ar fi înregistrat undeva, ar fi rămas 
uitat. Și dacă nu ar fi fost munca excelentă a oamenilor din 
această cameră, împreună cu nepotul meu, care e în spital 
mulțumită tuturor acestor lucruri, am fi morţi acum. Cotton a 
oprit bomba poate cu câteva secunde înainte să explodeze. 

Fox îl privi pe Malone, dar nu spuse nimic. 

Danny continuă. 

— Şi colac peste pupăză, omul pe care l-ai vrut anume pe 
post de intermediar care să te ţină la curent voia să fie el 
președinte. Așa că nu ţi-a spus că era o bombă acolo. In 
schimb, a fugit mâncând pământul cât mai departe de aici. 


— Ce vrei să spui? întrebă Fox surprins. 

— Am sunat din elicopter și i-am spus lui Litchfield să te 
avertizeze pe tine și pe toţi ceilalţi, îi spuse Stephanie. Era timp 
atunci pentru a putea scăpa. Dar Litchfield a folosit acel timp 
pentru el. Dacă am fi murit cu toţii într-o explozie nucleară, el 
ar fi președinte acum. A fost la jurământ, a văzut că secretarul 
de stat, secretarul trezoreriei și cel al apărării erau toţi acolo, 
fiecare dintre ei în faţa lui în linia de succesiune, așa că atunci 
când am sunat și i-am spus ce se întâmpla, a plecat pur și 
simplu. 

Realiză implicaţiile. 

— Al naibii ticălos! 

— Imaginează-ţi, spuse Danny, bucurându-se vădit de 
moment. Supravieţuitorul desemnat apare din ascunzătoare, 
gata să conducă, apoi Litchfield apare și spune: „Scuză-mă, eu 
sunt încă aici și nu ești tu alesul. Procurorul General e peste 
tine în listă, iar legea succesiunii spune că cea mai calificată 
persoană din ierarhie câștigă”. Bănuiesc că s-o fi gândit că așa 
se răzbună pe noi amândoi. 

— E concediat. 

Danny râse. 

— E mai rău de atât. 

Fox păru derutat. _ 

— Cotton l-a găsit acum câteva ore, spuse Danny. Li era dator 
pentru că a vrut să-l lase să putrezească în Siberia, așa că l-am 
rugat să îi transmită atât neplăcerea lui, cât și pe a noastră 
colectivă. Câte coaste rupte? 

— Cel puţin una, spuse Cotton. Am avut o discuţie plină de 
entuziasm despre succesiunea prezidenţială. Pe parcurs, 
domnul Litchfield a decis că va urma alte oportunităţi de 
carieră și și-a înmânat demisia. Apoi s-a dus să caute un doctor. 

— L-ai luat la bătaie? îl întrebă Fox pe Cotton. 

— Absolut. 

Noul președinte părea mulțumit. 

— Atunci asta e tot. Totul s-a rezolvat. 

— Nu chiar, spuse Danny. Stephanie aici de faţă și-a dat 
demisia ieri, s-ar putea deja să știi sau nu. 

— Mi s-a spus. 

— Ai nevoie de ea, Warner. 


Tonul profund al lui Danny se schimbase. Mai jos. Mai 
împăciuitor. 

— Ăsta e șantaj? întrebă Fox. 

Și ea se întreba același lucru. 

Danny ridică din umeri. 

— Numește-l cum vrei. Dar nu cred că vrei să mă apuc să 
spun lumii că am fost la un pas de a avea mii de oameni 
vaporizaţi, totul din cauză că ai vrut tu să depui jurământul în 
direct la televizor, în Casa Albă la amiază. Să nu mai zic că 
oamenii tăi au încercat în mod activ să se amestece într-o 
investigaţie în curs, care se străduia să dezvăluie complotul. 
Apoi, dacă adaug conspirația cu Litchfield și trădarea lui, avem 
un adevărat serial de televiziune. O să fie difuzat săptămâni 
întregi pe fiecare canal de știri din ţară. Ce ziceai tu sâmbătă? 
„Nu o să ne facem auziţi niciodată.” 

Danny nu explicase ce plănuia, dar ea bănuia. 

— Cotton, spuse Danny, Litchfield va fi disponibil pentru 
interviuri, corect? 

— M-a asigurat că imediat ce durerea i se va diminua, va fi la 
dispoziția noastră. 

— Vezi? lată. Avem chiar și un martor. 

Fox zâmbi. 

— Mi s-a spus că poţi fi teribil de convingător, atunci când 
vrei. 

— O să afli că e o abilitate valoroasă necesară pe aici. 

Fox se gândi un pic și spuse: 

— Deci, să fie clar, nu am intrat în bâlciul vostru sâmbătă, 
pentru că nu aţi oferit nicio dovadă concretă pentru nimic. Nu 
am fost indiferent la riscuri, ci doar nu eram pregătit să pariez 
totul pe instinctele voastre. Dar eram gata să mă mișc atunci 
când, și dacă, aveaţi dovezi. Acum, cu Litchfield, a fost greșeala 
mea. L-am ascultat. Procurorul meu general s-a înșelat complet 
și, așa cum descrie domnul Malone, am avut o discuţie plină de 
entuziasm, doar că fără violenţă. 

Fox se uită la Stephanie. 

— Litchfield ne-a convins că erai altceva decât ceea ce este 
clar că ești. Scuzele mele pentru acea presupunere greșită. 
Magellan Billet va fi reinstituit, fără nicio intervenţie din partea 
mea sau a noului procuror general. Și deși știm cu toţii că 


această idee mi-a fost sugerată cu viclenie și insistenţă, sunt 
complet de acord cu Danny. Vreau ca tu să îmi păzești spatele. 

— Voi face tot ce pot, domnule președinte, spuse ea, 
hotărându-se că o mică concesie din partea ei era în regulă. 
Veţi afla că sunt un soldat loial. 

— Şi cine sunt eu să mă cert cu un om care își încheie 
mandatul cu un procent de popularitate de 65%? spuse Fox. 

— Nu am realizat că erai un fan, spuse Danny. 

— Din moment ce suntem doar noi aici, spuse Fox. Dă-mi 
voie să spun că eu consider că ai făcut o treabă grozavă cât 
timp ai condus această ţară. Chiar te-am votat. De două ori. 
Desigur, corectitudinea politică nu îmi permite să spun nimic 
din toate astea în public. Acea întâlnire de-aici de sâmbătă a 
fost un spectacol pentru oamenii mei. Cu toţii trebuie să o 
facem, din când în când. Dar vreau să menţin această ţară în 
siguranţă, așa cum a fost în ultimii opt ani. Pentru mine, 
aceasta e treaba cea mai importantă a acestui mandat. Știu că 
sunt nou în această ligă, dar învăţ repede. 

Ea aprecie atitudinea lui de mea culpa, neobișnuită pentru 
președinți. 

Warner Fox cu siguranţă nu era Danny Daniels. 

Dar numai timpul avea să spună dacă asta era de bine sau de 
Tău. 

— Vouă tuturor, spuse Fox, vă mulţumesc. Bună treabă. 

Fox arătă înspre Cotton și Cassiopeia. 

— În special dumneavoastră, domnule Malone. Ar trebui să 
primiţi o medalie. 

Cotton clătină din cap. 

— Doar plătiți-mă pentru munca mea și lăsaţi-mă să mă 
odihnesc câteva zile. Asta va fi mai mult decât suficient. 


x 


Malone ieşi din Casa Albă pe sub porticul din nord. Razele 
soarelui treceau prin norii reci în retragere. Orașul vibra încă 
de febra învestirii, Parcul Lafayette şi zonele pietonale de 
dincolo de gard fiind pline de vizitatori cu aparate foto. 
Cassiopeia mergea în dreptul lui, Danny și Stephanie urmându-i 
imediat în spate. 


— Nu am vrut să zic nimic înăuntru, spuse Danny, din 
moment ce ăsta e micul nostru secret. Dar amicul lui Stephanie 
din parc a avut dreptate. Oamenii mor repede în Moscova. A 
început ieri. Trei crime. O alta acum câteva ore. Câţiva miniștri, 
unii la nivel înalt, alţii de mijloc. Îmi imaginez că mesajul 
răsună acolo tare și clar. 

Danny îi cuprinse cu braţele pe Malone și pe Cassiopeia, 
bătându-i cu afecţiune pe umeri. 

— Mulţumesc amândurora pentru ce aţi făcut. Bună treabă. 
Și nu am vorbit tâmpenii acolo. Această nouă administraţie are 
nevoie de voi toţi. Ajutaţi-i, dacă puteți. 

Un sedan închis la culoare aștepta sub portic. 

Danny scoase un set de chei. A 

— L-am împrumutat. Am așteptat multă vreme asta. În sfârșit 
pot să conduc. 

— Ce vor avea Serviciile Secrete de spus despre asta? 
întrebă Stephanie. Ai un agent de pază alocat, nu? 

— M-am luat după George Bush și am refuzat orice fel de 
protecţie. N-o vreau. Nu-mi trebuie. Doar eu singur de acum 
înainte. 

Stephanie clătină din cap. 

— Ajută-ne, Doamne. Este liber în lume fără o supraveghere 
serioasă. 

— Nu aș spune asta, zise el. Ești tu. 

El făcu semn spre mașină. 

— Pornim? 

— Unde mergem? 

— Spitalul din Virginia, să-l vedem pe Luke. Poţi începe să 
reconstruiești Magellan Billet de mâine. Trebuie, de asemenea, 
să strâng mâna unui locotenent de marină foarte curajos numit 
Sue Begyn. 

Stephanie ţinea în mână jurnalul Tallmadge, pe care el îi 
spusese să îl ia din Biroul Oval. Danny arătă spre el și spuse: 

— Trebuie să returnăm ăsta lui Begyn cel în vârstă. Oamenii 
noștri au trecut prin el și nu au mai găsit nici un alt secret care 
să ne provoace probleme. 

Era ușurată să audă asta. 

— Şi datorez Societăţii Cincinnati acea bibliotecă de pe 
proprietatea lui Charon. 


— Deja cineva se ocupă, spuse el. Mi s-a spus că, în mod 
spectaculos, a supravieţuit incendiului. 

Danny întinse mâna spre portiera mașinii. 

— Şi am un cadou pentru nepotul meu. O să îi repar mașina, 
ca nouă. Pe banii mei. 

Ştia că lui Luke avea să îi placă asta. 

Se urcară și porni motorul. Dar înainte de a porni, Danny 
cobori geamul și spuse: 

— Voi doi aveţi grijă. Să nu vă înstrăinaţi. 

Mașina porni și se îndreptă spre porţile dinspre sud, 
dispărând în curbă și după copaci. 

— Ce a vrut să spună, o întrebă el pe Cassiopeia, când i-a zis 
lui Stephanie „Ești tu”? 

— E o poveste lungă. Dar cred că e în regulă să îţi spun 
acum. 

Era intrigat. 

— Mă îndoiesc că asta e ultima oară când vom auzi de Danny 
Daniels, spuse ea. 

El era de acord. Nicio șansă. 

Merseră pe jos de la clădire spre poarta pentru pietoni de la 
gardul de nord. Bomba fusese recuperată din tunel și experții 
confirmaseră că, așa cum spusese Danny înăuntru, fusese la 
doar câteva secunde de declanșare. Frigul din subteran 
prelungise procesul pentru suficiente momente cât să le 
permită dezarmarea. Inspecţia dezvăluise și că arma, împreună 
cu celelalte patru, era complet funcţională. Serviciile Secrete 
sigilaseră deja intrarea tunelului de sub biserică cu tone de 
beton și plănuiau să umple complet rămășițele de sub Peluza de 
Nord. 

Se plimbară pe trotuarul pavat spre postul de pază. Nu se 
putu abţine să nu se uite la peluza perfectă de secară de iarnă. 
Ieri, fusese captiv sub ea. Niciunul dintre ei nu raportase mai 
mult decât că bomba fusese găsită și dezactivată. Deci numai el 
și Cassiopeia știau ce se întâmplase cu adevărat. 

— Ştii că poţi să-mi spui orice, spuse ea. Sper că știi că e 
adevărat. 

Se uită la ea. 

— Intotdeauna. E 

Se văzuseră în cele mai vulnerabile momente. În Asia 
Centrală, apoi din nou în Utah. Și ieri, în pământul de sub 


picioarele lor. Un sentiment de rușine îl cuprinse gândindu-se 
la asta. Dar era bucuros că singurul martor fusese Cassiopeia 
cea care îl auzise. Putea simţi încă strânsoarea reconfortantă 
pe glezne, pământul înconjurându-l ca pe o mumie. Nimic nu îl 
liniștise mai tare. Era surprins de cât de sentimentale 
deveniseră gândurile sale. Dar ea avea acel efect asupra lui. 

Așa cum spusese. O iubea. 

Şi ce era greșit în asta? 

Arătă înspre Lafayette Park dincolo de poartă. 

— Hotelul Hay-Adams e imediat după copaci, peste drum de 
biserica St. John. Mereu am vrut să stau acolo. Robert Ludlum 
iubea să folosească locul acela în romanele sale, un spion bând 
mereu ceva la bar în Hay-Adams. Suna așa misterios. 

— Am auzit și că sexul de împăcare e destul de bun. 

El zâmbi. Ştia exact cum să îl stârnească. Dar era în regulă. 
Îi plăcea să fie stârnit de ea. 

— Cum plănuiești să obţii o cameră? întrebă ea. E ziua 
învestirii. 

— Avem prieteni sus-puși. Când am ieșit din Biroul Oval, Fox 
mi-a pasat asta. 

Scoase la iveală un card-cheie de la Hay-Adams. 

— Deschide Suita Federală. A zis că e cea mai bună cameră 
din clădire. O avem pentru două nopţi, din partea noului 
președinte al Statelor Unite, care, chiar în acest moment, își 
mută hainele de acolo în Casa Albă. Hotelul a fost sediul său 
temporar în ultimele câteva zile. 

Ei îi plăcea propunerea, dar trebui să spună: 

— Ești destul de sigur pe tine, fiind de acord cu toate astea, 
fără să mă întrebi. 

El îi întinse braţul, pe care ea îl acceptă. 

— Așa este. 


NOTA AUTORULUI 

Pentru acest roman, eu și Elizabeth am făcut o călătorie 
memorabilă în Insula Prince Edward, Canada, trei drumuri în 
Washington, D.C. și o excursie în nord-vestul rural al Virginiei. 

Acum este momentul de a separa faptele de ficțiune. 

Intâlnirea dintre Ronald Reagan și Ioan Paul al II-lea a avut 
loc la data menţionată în prolog, prima oară când un papă și un 
preşedinte au vorbit în privat. Singura schimbare pe care am 
făcut-o a fost modificarea perioadei de timp în care Ioan Paul l- 
a mustrat pe preotul nicaraguan, care, în viața reală, nu a avut 
loc până după iunie 1982. Mare parte din dialogul din prolog 
descrie cu acuratețe gândurile și sentimentele respective ale 
acestor doi oameni. Au vorbit singuri timp de cincizeci de 
minute și, până în ziua de azi, nimeni nu știe despre ce au 
discutat. Cât despre o conspirație reală între ei pentru a 
distruge Uniunea Sovietică, nu avem nicio dovadă că un astfel 
de acord a fost vreodată încheiat. Dar nu există niciun dubiu că 
s-a dezvoltat o cooperare tacită, fiecare aplicând presiune 
asupra URSS în moduri diferite (capitolul 30). Emisarii speciali 
au existat într-adevăr, trimițând mesaje, dar operațiunea Pasa 
Inainte este întru totul invenția mea. Iar zecile de mii de arme 
nucleare pe care fiecare națiune le deținea în 1982 (așa cum au 
fost numărate în prolog) au existat. 

Avionul An-2 este cu adevărat un biplan cu un singur motor 
şi are capacitatea de a zbura înapoi într-un vânt frontal 
puternic (capitolele 1, 5). Lacul Baikal (capitolul 1) este cel mai 
mare rezervor de apă dulce din lume, iar în fiecare iarnă 
gheața sa devine un drum excelent pentru maşini şi camioane. 
Decesele a sute de soldați în timpul Marșului cel Lung și 
construirea unei căi ferate peste suprafața de iarnă în timpul 
Războiului ruso-japonez s-au întâmplat (capitolul 1). 
Observatorul menționat în capitolul 10 este real, deşi l-am 
mutat de pe malul de vest pe malul de est. Orăşelul Chayaniye 
este în întregime invenția mea. Dar Kozlikurile, poreclite 
Capre, sunt într-adevăr vehicule militare ruseşti (capitolul 21). 

Reconstrucția castelului  Cassiopeiei (capitolul 4) este 
descrisă după modelul a două castele din viața reală. Unul este 
Guedelon în Franța, celălalt este Fortăreața Medievală Ozark 
din Arkansas. Ambele au website-uri unde puteți afla mai 
multe. 


Băile negre au existat din abundență peste tot în Siberia. Cea 
din capitolul 6 este descrisă dintr-o relatare istorică. Clădirile 
abandonate sunt ceva obișnuit în Virginia (capitolul 8), deși cea 
a lui Brad Charon este pur imaginară. 

Există o varietate de locaţii pe parcursul romanului: 
Annapolis, Germantown, St. Andrews by the Sea, Eastport, 
Maine și Long Beach, Maryland. Fiecare este descris corect. 
Mandarin Oriental este un hotel superb din Washington, D.C. 
Atât eu, cât și Stephanie ne bucurăm de el când și când. Orașul 
Ulan-Ude se află în Siberia, împreună cu un bust imens al lui 
Lenin (capitolul 22). Insula Prince Edward, Charlottetown și 
Stratford sunt locaţii uluitoare din Canada, iar un parc naţional 
se întinde într-adevăr de-a lungul malului nordic al insulei 
(capitolele 37, 38). Podul Confederaţiei, care conectează insula 
de continent (capitolele 40 și 45), este și el real. 

Unităţile Speţnaz (capitolul 11) încă există astăzi, iar 
informaţiile despre ele menţionate în capitolul 19 sunt corecte. 
Săriturile din avioane de la mare altitudine în mijlocul nopţii 
sunt ceva ce orice agent spefnaz ar putea face. Săritura 
descrisă în capitolul 37 este preluată din experienţe din viaţa 
reală. Planurile sovietice de atac direct împotriva dușmanului, 
folosind aceste unităţi speciale (capitolul 55), au existat. 

Agenţii KGB au devenit maeștri atât în acţiuni de spionaj 
active, cât și în cele pasive, tentaculele lor întinzându-se în 
fiecare colţ al lumii. În special în Statele Unite, care era glavny 
protivnik-ul (adversarul principal) al URSS-ului. Cea mai mare 
parte a activităţilor de spionaj sovietice a avut ca scop 
pregătirea unui conflict inevitabil cu America (capitolul 10). 
Pădurea (capitolul 49), în care cel mai temut Prim Directorat și- 
a stabilit sediul, a fost o clădire magnifică. Ridicarea și căderea 
sa, așa cum au fost descrise în poveste, sunt adevărate. 
Angajaţii KGB au avut parte într-adevăr de o multitudine de 
privilegii speciale, devenind izolaţi de suferinţele sovieticilor de 
rând (capitolul 49). Acele privilegii explică și cum a putut 
provoca durere multora dintre oameni cu atâta ușurință. 
Intourist încă există (capitolul 45), deși acum este privatizat, 
nemaifiind agenţia de turism oficială a statului. 

Societatea Cincinnati continuă să fie cea mai veche 
organizaţie  frăţească autohtonă (capitolele 14, 18). 
Inceputurile sale și temerile legate de ea descrise pe parcursul 


poveștii sunt preluate din realitate. George Washington însuși a 
salvat-o în cele din urmă de la desființare. Benjamin Tallmadge, 
primul maestru spion al Americii (capitolul 34), a fost un 
membru original, dar ţinerea unui jurnal și implicarea sa cu 
orice plan de război al Statelor Unite și cu un tunel secret 
dedesubtul Casei Albe sunt adăugirile mele la istorie (capitolele 
14, 18, 20, 23, 34, 39 și 60). Casa Anderson, totuși, este reală și 
poate fi vizitată (capitolele 18, 20). Încă servește drept sediu 
naţional al societăţii. Biblioteca de la subsol este acolo și 
conține una dintre cele mai frumoase colecţii ale Războiului 
Revoluționar din lume. Sala de bal și orangeria sunt superbe, 
dar camera video de la etajul al doilea (capitolul 23) este 
fictivă. 

Iuri Andropov a existat așa cum a fost descris (capitolul 33), 
cu excepţia Matul Prostului. I-a urât și pe Reagan, și pe loan 
Paul al Il-lea (capitolul 52). Vestului i-a fost teamă de el 
(capitolul 50), dar, din fericire, a murit după doar cincisprezece 
luni ca secretar general. Fetița americancă de cincisprezece 
ani menţionată în capitolul 33, care i-a scris o scrisoare lui Iuri 
Andropov, publicată în Pravda, a fost Samantha Smith. 
Acţiunile ei și răspunsul lui Andropov au devenit un circ 
mediatic în 1982. Andropov a folosit într-adevăr oportunitatea 
pentru a minţi Vestul, proclamând că oprește toate lucrările la 
un sistem de apărare împotriva rachetelor (capitolul 33). 
Minciuni ca aceea, parte dintr-o campanie de dezinformare și 
propagandă mai larg răspândită, erau ceva obișnuit pentru 
Uniunea Sovietică. În 1983, Samantha a vizitat Uniunea 
Sovietică, dar Andropov a fost prea bolnav pentru a o întâlni. 
Din păcate, ea a murit într-un accident de avion în 19865. 

Iniţiativa Strategică de Apărare (ISA) a existat (capitolul 29), 
creată la fel de detaliat ca în capitolul 30. Istoricii se contrazic, 
dar unii afirmă că scopul principal al acesteia nu era de a 
dezvolta un scut antirachete funcţional, din moment ce acel 
lucru era mult peste capacitatea tehnologiei de la acea vreme. 
În schimb, ideea fusese de a convinge Uniunea Sovietică de 
faptul că ar putea fi posibil, împingând-o să cheltuiască 
miliarde de ruble pe care nu și le putea permite (capitolul 30). 

Și exact asta s-a și întâmplat. 

Ceea ce nu a făcut decât să urgenteze căderea regimului. 


Pe parcurs, Statele Unite au înregistrat o multitudine de 
progrese tehnologice inovatoare, dar un scut de apărare 
antirachetă complet și funcţional rămâne doar un vis. 

Escadronul Riverin al Marinei Statelor Unite a fost una 
dintre cele mai decorate unităţi din Războiul din Vietnam, 
înregistrând cele mai multe victime. Faptul că femeile pot face 
parte din unitate a devenit doar recent o realitate (capitolul 
53). George Shultz (capitolul 18) și Cyrus Vance (capitolul 9) au 
servit ca secretari de stat. loan Paul al II-lea și-a vizitat și iertat 
asasinul (capitolul 52), iar URSS este până în ziua de astăzi cel 
mai probabil cea care a ordonat asasinarea papei în 1981. 

Perimetrul Casei Albe, Parcul Lafayette și Parcul Pershing 
(capitolul 76) sunt corect descrise. Camera Cabinetului din 
Casa Albe există, iar Nixon chiar a cumpărat și donat masa 
(capitolul 58). Incendierea Capitoliului și cea a Casei Albe de 
către britanici în 1815 s-au întâmplat amândouă (capitolele 59 
și 70). Războiul din 1812 a fost văzut ca „Războiul lui 
Madison”, iar britanicii au urât faptul că au fost forțați să ia 
parte la el (capitolul 39). In august 1815, trupele americane 
chiar au fugit din districtul federal fără a opune rezistenţă. 
Contrar legendei, în acea zi Dolly Madison nu a salvat faimoasa 
pictură cu George Washington a lui Gilbert Stuart (care acum 
se află la Galeria Naţională de Portrete Smithsonian) (capitolul 
67). In schimb, acel lucru a fost realizat de alţii. 

Biserica St. John a fost ridicată în același timp cu 
reconstrucţia Casei Albe (capitolul 70). Am aflat acest fapt în 
timpul unui tur al bisericii (pe care oricine îl poate face) și 
imediat am decis că o legătură între cele două avea sens. 
Strana Președintelui din interiorul bisericii este reală (capitolul 
70). Am putut, de asemenea, să mă aventurez în subsolul 
bisericii (care nu face parte din tur), care este descris cu 
acuratețe în capitolele 75 și 76, cu o singură excepţie. Există 
într-adevăr o diferență în perete, dar nu din cărămidă în 
contrast. În schimb, bucata în sine este din beton, unde se 
presupune că a existat un jgheab pentru cărbuni pentru 
alimentarea centralelor, acum sigilat. Prezenţa lui, totuși, mi-a 
stimulat imaginaţia, așa că am adăugat un tunel de acolo până 
la Casa Albă. De asemenea, pe parcursul celor două sute de ani 
de existenţă, biserica a fost închisă pentru renovări, la fel ca în 
roman (capitolele 73 și 75). 


Această poveste tratează Al 20-lea Amendament al 
Constituţiei, precum și Actul de Succesiune la Președinţie din 
1947. Ambele sunt pline de defecte și incoerenţe juridice, 
creând probleme demne de Curtea Supremă pe care Congresul 
nu a fost dispus să le abordeze (capitolele 42 și 48). Fascinaţia 
URSS-ului faţă de acele probleme este adăugirea mea, dar 
fosta Uniune Sovietică chiar a studiat fiecare aspect al 
societăţii noastre, căutând slăbiciuni. Zilele de 20 ianuarie care 
cad duminica au fost dintotdeauna tratate diferit, fiind ţinute 
două ceremonii de învestire (capitolul 58), una duminică, 
cealaltă luni. Așa a fost cazul cu a doua învestire a lui Ronald 
Reagan, în 1985. Supravieţuitorul desemnat este real (capitolul 
58), el sau ea fiind aleși de șeful personalului de la Casa Albă. 
Este de asemenea adevărat că persoana cu funcţia cea mai 
înaltă în linia de succesiune (conform actului din 1947) care 
supraviețuiește unui atac devine președinte, indiferent dacă 
acea persoană este  supravieţuitorul desemnat sau nu 
(capitolele 48 și 79). De asemenea, spre deosebire de roman, în 
acele ocazii rare de duminică, vicepreședintele este învestit 
separat și într-o locaţie diferită. 

Bombele RA-115 rămân un mister. Nimeni nu a văzut 

vreodată o armă nucleară de mărimea unei serviete, produsă 
de Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, Stanislav Lunev 
(capitolul 11), un fost ofițer de armată al Uniunii Sovietice și 
spion de cel mai înalt rang care a dezertat în Statele Unite, le 
descrie în memoriile sale, Prin ochii inamicului. În anii 1990, 
Congresul a ținut ședințe despre existenţa lor, iar descrierea 
folosită aici pentru armă a fost preluată din acele ședințe 
(capitolul 68). Aspectul legat de declanșarea prin încălzire 
(capitolul 68) este adăugirea mea. Şi a existat un episod 60 de 
minute, așa cum se menţionează în capitolul 11, pe care 
sovieticii au încercat să îl discrediteze cu informaţii false 
despre producătorul acestuia. 
__ Depozite de arme KGB au fost găsite prin Europa și Orientul 
Îndepărtat (capitolul 19), dar niciunul nu a fost vreodată găsit 
în această ţară (capitolele 66 și 68). Foștii arhiviști s-au dovedit 
a fi cea mai bună sursă de informaţii. Relatarea clară este 
Sabia și Scutul: Arhiva lui Mitrokhin și Istoria secretă a KGB- 
ului, publicată în 1999 (capitolul 11). 


Într-un final, mai rămâne Canada. Părinţii fondatori au vrut 
cu disperare ca ea să devină cea de-a 14-a colonie a Statelor 
Unite. Articolele Confederaţiei au conţinut texte ce i-ar fi 
permis să se alăture automat noii naţiuni (capitolul 39). 

Dar asta nu s-a întâmplat niciodată. 

Iar două tentative de invazie au dat greș. 

Canada a apărut din nou pe radarul nostru la începutul 
secolului al XX-lea. Planul de invazie din 1903 este real 
(capitolele 59, 61, 62), iar multe din faptele povestite în 
capitolul 61 sunt citate cuvânt cu cuvânt. Pe 21 mai 1916, 
Colegiul de Război a creat propriul plan de invazie, iar toţi 
banii cheltuiţi și toate pregătirile detaliate în capitolul 62 s-au 
întâmplat. Exerciţiul masiv de război de la granița Canadei din 
august 1935 a avut loc. Mai multe îngrijorări legate de Canada 
au apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în special 
dacă Anglia ar fi căzut în mâinile Germaniei, iar un document 
de nouăzeci și patru de pagini despre cum să asigure cel mai 
bine controlul a fost pregătit. Există chiar și o carte din 1977 
pe acest subiect: Apărarea graniței fără apărare de Richard A. 
Preston. Desigur, faptul că Societatea Cincinnati ar fi avut ceva 
de-a face cu toate acestea este ficţiune. 

Spre deosebire de celelalte romane ale mele, acesta 
abordează o perioadă istorică mai recentă, Războiul Rece. A 
fost fascinant să aflu parte dintre secretele acestuia, care abia 
acum încep să iasă complet la lumină. La apogeu, KGB-ul avea 
peste 700.000 de oameni în peste douăzeci de direcţii. 

„Săbii ascuţite, scuturi dure.” 

Acesta fusese mottoul lui. 

Atât CIA, cât și NSA au fost create ca un răspuns direct la 
existența lui. Agenţii KGB se prezentau drept diplomaţi, 
reporteri, oameni de afaceri, profesori, chiar și cetăţeni 
obișnuiți, infiltrându-se peste tot. Nimic nu era de neatins. 
Chiar și acordorul de piane al guvernatorului din New York 
avea reputaţia de agent KGB. In memoriile menţionate mai sus, 
Stanislav Lubev a făcut un comentariu pe care Stephanie Nelle 
l-a considerat suficient de profund cât să nu îl uite niciodată 
(capitolul 11). 

Este un sfat bun. 

Atât înspăimântător, cât și instructiv. 


„Cel mai bun spion va fi prietenul tuturor, nu o figură 
obscură într-un colț.” 


MULTUMIRI 

Sincere mulțumiri lui John Sargent, director al Macmillan, lui 
Sally Richardson din fruntea St. Martin, și publicistului meu, 
Andrew Martin. De asemenea, sunt profund recunoscător lui 
Hector Dejean de la publicitate; lui Jeff Dodes şi tuturor celor 
din marketing și vânzări, în special lui Paul Hochman; lui Jen 
Enderlin, înțeleptul tuturor volumelor broșate; lui David 
Rotstein, care a creat coperta; lui Steven Seighman pentru 
prezentarea grafică excelentă și lui Mary Beth Roche și 
oamenilor săi de la audio. 

Ca întotdeauna, o plecăciune în faţa lui Simon Lipskar pentru 
încă o realizare excelentă. 

Și editorului meu, Kelley Ragland, îi mulţumesc. 

Câteva  extra-menţiuni: Meryl Moss și echipa sa 
extraordinară de publicitate (în special Deb Zipf și Jeriann 
Geller); Jessica Johns și Esther Garver care continuă să facă 
Steve Berry Enterprises să meargă ca pe roate; colonelul Barry 
King pentru ajutorul cu echipamentul militar; Hayden Bryan de 
la biserica episcopală St. John pentru că mi-a deschis ușile și 
mi-a arătat împrejurimile și Doug Scofield pentru că mi-a 
prezentat Matul Prostului. 

Obligatoriu, soţiei mele, Elizabeth, care e genială. 

În 2013, Elizabeth și cu mine am organizat o croazieră pe 
fluviul Dunărea cu fanii mei. Nu știam ce ne așteaptă, fiind 
prinși timp de opt zile pe o ambarcaţiune fluvială cu un grup de 
străini. Oricine ar fi un pic reticent. Dar experienţa a fost 
minunată și am rămas din acea excursie cu douăzeci de 
prieteni. Pe parcursul croazierei, în timp ce vizitam diverse 
locuri, o urmam toţi pe Elizabeth, care căra cu ea o vâslă 
portocalie. După un timp, am început să o strigăm Mama Raţă. 
Firește, noi am devenit puii de rață. De atunci ne-am vizitat cu 
toţi cei 20 de noi prieteni, cu unii mai mult de o singură dată. 
Câteva dintre personajele din această poveste sunt chiar 
numite după ei. Pentru aceia dintre voi pe care i-am uitat, nu vă 
faceți griji, va veni și vremea voastră. 

Deci aceasta este pentru Rate. 

Din care Elizabeth și cu mine facem parte cu mândrie. 


STEVE BERRY s-a născut și a crescut în Georgia, Statele 
Unite, și a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea Merce. 
A profesat ca avocat timp de 30 de ani și este membru fondator 
al Internaţional Thriller Writers - un grup de aproape 6.000 de 
scriitori de thrillere din întreaga lume. 

Conform New York Times, este cel mai bine vândut autor de 
bestselleruri. Cărţile sale au fost traduse în 40 de limbi, 
aproximativ 25.000.000 de exemplare în 51 de ţări. 


În cel de-al 11-lea roman din seria cărţilor care îl au ca personaj pe 


Cotton Malone, fostul agent al Departamentului de Justiție smulge 
o dată SUA din prăpastia anihilării 

Complotul este familiar - băieţii buni ii urmăresc pe băieții răi 
pentru a evita crizele majore —, dar Berry, de data aceasta, complică 
scenariul cu o a doua poveste ce implică societatea din Cincinnati, o 
fraternitate fondată ie Războiul de Independenţă al SUA de către 
și pentru descendenţii bărbați ai veteranilor. Cum dorința acestei 
organizații era, de ie vreme, intemeierea unei a 14-a colonii 
Canada -, rezolvarea acestei situaţii este lăsată în seama lui Malone și a 


colegilor de la Magellan. 


„Cotton Malone, faimosul agent de la Magellan Billet, 
grupul de informaţii de elită al Departamentului de Justiţie, 
smulge încă o dată SUA din prăpastia anihilănii 


KIRKUS REVIEW 


Ca și romanele anterioare ale lui Berry, 
acesta este un thriller istoric și politic. Steve Berry impleteste bine 
istoria, politica, acţiunea, suspansul și evoluţia Spiana 


SAN FRANCISCO BOOK REVIEW 


„Cel de-al 11-lea thriller al lui Steve Berry 
oferă o variație inteligentă pe tema cursei contracronometru 
pentru evitarea unui dezastru național.” 


PUBLISHERS WEEKLY 


9*786060*062820 


wwwraobooks. com