Steve Berry — [Cotton Malone] 07 Codul Jefferson

Steve Berry 


Codul Jefferson 


Traducere din limba engleza de 


Carmen lon 


Editura LITERA 
Bucureşti, 2016 


Steve Berry este un scriitor, profesor şi fost avocat 
american, absolvent al Facultăţii de Drept Walter F. 
George din cadrul Mercer University, statul Georgia. A 
practicat o vreme avocatura, dar a început să scrie încă 
din anii 1990. După doisprezece ani de încercări, în care 
lucrările lui au fost respinse de 85 de ori, a debutat în 
2003 cu thrillerul istoric Camera de chihlimbar, care a 
devenit rapid un bestseller în Statele Unite. Romanele din 
seria ce îl are ca personaj principal pe Cotton Malone, 
fost agent în cadrul Departamentului de Justiţie, au urcat 
pe primele locuri în topurile New York Times, USA Today 
şi Publishers Weekly. Cărţile sale au fost traduse în 40 de 
limbi şi publicate în 51 de ţări. 


Lui Zachary şi Alex, generaţia următoare 


Congresul va avea puterea să... acorde autorizaţii de 
capturare şi ripostă armată şi să elaboreze reglementări 
cu privire la capturile pe mare şi pe uscat... 

CONSTITUŢIA STATELOR UNITE ALE AMERICII 

Articolul 1, Secţiunea 8 

Corsarii sunt pepiniera din care răsar piraţii. 

CĂPITANUL CHARLES JOHNSON (1724) 


Prolog 


Washington, D.C. 
30 ianuarie 1835 
Ora 11.00 


Preşedintele Andrew Jackson a privit pistolul îndreptat 
către pieptul său. O imagine ciudată, dar nu complet 
nefamiliară, cel puţin pentru un bărbat care îşi petrecuse 
mai toată viaţa în războaie. Plecase din Rotonda 
Capitoliului către Porticul de Est şi starea lui de spirit 
sumbră se potrivea perfect cu aspectul vremii. Secretarul 
de stat al Trezoreriei, Levi Woodbury, îl susţinea în timp 
ce mergea, şi la fel şi credinciosul său baston. Iarna 
fusese foarte crudă în anul acela, mai ales pentru un corp 
sfrijit ca al lui, la cei şaizeci de ani pe care îi avea; 
muşchii îi erau neobişnuit de înţepeniţi, şi plămânii, 
permanent congestionaţi. 

Se aventurase afară din Casa Albă numai pentru a-şi 
lua rămas-bun de la un fost prieten, Warren Davis, din 
Carolina de Sud, ales de două ori în Congres, prima dată 
ca aliat, ca democrat jacksonian, a doua oară ca membru 


al Partidului Nullifier. Inamicul lui Jackson, fostul 


vicepreşedinte John C. Calhoun, fusese cel care înființase 
Partidul Nullifier, iar membrii săi credeau că statele 
aveau dreptul să-şi aleagă legile federale la care doreau 
să adere. „E mâna diavolului”, aşa descria preşedintele 
prostiile lor. Dacă nullifierii ar prelua puterea, Statele 
Unite nici n-ar mai exista - şi exact asta şi intenționau, 
după părerea lui. Din fericire, Constituţia făcea referire la 
un guvern unificat, nu la o ligă bazată pe înţelegeri vagi şi 
în care fiecare era liber să facă tot ce-i trecea prin cap. 

Prioritate avea poporul, şi nu statele. 

Nu avusese de gând să participe la funeralii, dar se 
răzgândise cu o zi înainte. În ciuda divergenţelor politice 
care îi despărţiseră, îl plăcuse pe Warren Davis, aşa că 
suportase predica deprimantă a capelanului: „Soarta e 
capricioasă, în special cu cei vârstnici”, după care trecuse 
prin faţa sicriului deschis, murmurase o rugăciune şi 
coborâse în Rotondă. 

Mulțimea venită să asiste era impresionantă. 

Sute de oameni sosiseră pentru a-l vedea pe preşedinte. 
Nu le dăduse atenţie. Atunci când se afla în mijlocul unei 
mulţimi se simţea ca un părinte înconjurat de copii, 
bucurându-se de afecțiunea lor şi iubindu-i aşa cum 


trebuie să o facă orice tată iubitor. Şi avea cu ce să se 


mândrească. Reuşise imposibilul - să achite complet 
datoria naţională în cel de-al cincizeci şi optulea an de 
existenţă a republicii - şi în cel de-al şaselea an de când 
se afla la conducere, aşa încât mai mulţi oameni din 
mulţime îl aclamaseră. Sus, la etaj, unul din secretarii săi 
de cabinet îl informase că spectatorii înfruntaseră gerul 
îndeosebi cu scopul de a-l vedea pe Bătrânul Hickory.. 

Zâmbise la auzul poreclei care făcea trimitere la 
duritatea sa recunoscută, însă se arătase circumspect faţă 
de compliment. 

Ştia că mulţi se temeau ca el să nu încalce 
reglementările în vigoare şi să caute să obţină un al 
treilea mandat?, şi că printre ei se numărau şi unii 
membri ai propriului partid, care nutreau ambiţii 
prezidenţiale. Duşmanii păreau să îl pândească la tot 
pasul, şi mai ales aici, în Capitoliu, unde reprezentanţii 
Sudului deveneau tot mai îndrăzneţi, iar legiuitorii din 
Nord, tot mai aroganti. 


Păstrarea unui simulacru de ordine devenise o sarcină 


1 Hicori este un arbore de esenţă tare originar din America de Nord, 
China şi Indochina. (n.trad.). 


2 Preşedintele Statelor Unite ale Americii este ales de un Colegiu 
Electoral pentru un mandat de patru ani. Cel de-al 22-lea amendament 
din Constituţie interzice oricui să fie ales preşedinte pentru al treilea 
mandat. (n.red.). 


dificilă chiar şi pentru o mână forte, aşa cum se considera 
el. 

Mai rău, în ultima vreme începuse să-şi piardă interesul 
pentru politică. 

Toate bătăliile majore păreau să fi fost date. 

Mai avea doar doi ani până la sfârşitul celui de-al doilea 
mandat, după care cariera sa avea să ia sfârşit. De aceea 
se arătase atât de rezervat şi de secretos în legătură cu 
posibilitatea unui al treilea mandat. Dacă nu din alt motiv, 
măcar perspectiva unei noi candidaturi putea să-i ţină pe 
duşmani la distanţă. 

În realitate, nu avea nici cea mai mică intenţie de a 
candida din nou. Avea să se întoarcă în Nashville. Acasă, 
în Tennessee, la preaiubita sa plantație Hermitage. 

Dar deocamdată avea o armă îndreptată asupra sa. 

Străinul bine îmbrăcat care îl ţintea cu un pistol din 
alamă cu un singur glonţ se ivise dintre privitori şi avea 
faţa acoperită cu o barbă neagră stufoasă. În calitate de 
general, Jackson învinsese armate britanice, spaniole şi 
indiene. Ca duelist, ucisese o dată în numele onoarei. Nu-i 
era frică de nimeni. Cu siguranţă, nu de acest nebun cu 
buze palide care-i tremurau, la fel ca pistolul din mâna 


lui. 


Tânărul a apăsat pe trăgaci. 

Percutorul a pocnit. 

Capsa a detonat. 

Un bubuit a reverberat între zidurile Rotondei. Dar 
nicio scânteie nu aprinsese pulberea. 

Pistolul nu a luat foc. 

Atacatorul părea şocat. 

Jackson şi-a dat seama ce se întâmplase. Aerul rece şi 
umed. Se luptase de multe ori pe timp de ploaie şi 
cunoştea importanţa păstrării prafului de puşcă uscat. 

Un val de furie l-a cuprins. 

A înşfăcat bastonul cu amândouă mâinile, ca pe o 
spadă, şi s-a repezit asupra atacatorului. 

Un al doilea pistol de alamă şi-a făcut apariţia, cu ţeava 
la numai câţiva centimetri de pieptul lui Jackson. 

Pistolarul a apăsat pe trăgaci. 

Capsa detonantă a răspuns din nou, dar iarăşi nu a 
făcut scânteie. 

Alt rateu. 

Înainte ca bastonul să împungă burta atacatorului, 
Woodbury l-a prins pe preşedinte de un braţ, iar 
secretarul de stat de la Forţele Navale, de celălalt. Un om 


în uniformă a sărit asupra pistolarului, la fel şi câţiva 


membri ai Congresului, printre care Davy Crockett, din 
Tennessee. 

— Daţi-mi drumul, a strigat Jackson. Lăsaţi-mă să-l 
lovesc. Ştiu cine l-a trimis. 

Dar cei doi bărbaţi nu l-au eliberat din strânsoare. 

Braţele asasinului s-au zbătut în aer, pe deasupra mării 
de capete, după care omul a fost doborât la podea. 

— Dati-mi drumul, a strigat Jackson din nou. Pot să mă 
apăr şi singur. 

Poliţia şi-a făcut apariţia şi bărbatul a fost smucit şi 
săltat în picioare. Crockett l-a predat poliţiştilor, 
declamând: 

— Dintotdeauna mi-am dorit să stau faţă în faţă cu cel 
mai ticălos om de pe pământ, şi acum am avut ocazia. 

Pistolarul a bolborosit cum că e regele Angliei şi că va 
avea mai mulţi bani după moartea lui Jackson. 

— Trebuie să plecăm, domnule, i-a şoptit Woodbury 
preşedintelui. Omul ăsta nu e în toate minţile. 

Jackson a scuturat din cap, fără să accepte scuza. 

— Nu e nebun. E vorba de un complot, şi bărbatul 
acesta este o unealtă. 

— Haideţi să mergem, domnule, vă rog, a insistat 


secretarul Trezoreriei, conducându-l afară, în dimineaţa 


ceţoasă, spre trăsura care îi aştepta. 

Jackson s-a conformat, dar mintea continua să îi lucreze 
febril. 

Îi dădea dreptate lui Richard Wilde, un congresman din 
Georgia care îi spusese odată că „Zvonurile sunt purtate 
de sute de limbi şi nasc cel puţin tot atâtea poveşti”. 
Spera să fie aşa. Îşi înfruntase asasinul fără urmă de 
teamă. Mai mult, nici măcar două pistoale nu îl făcuseră 
să dea înapoi. Toţi cei prezenţi aveau să depună mărturie 
despre vitejia sa. 

Şi, slavă Domnului atotputernic, providenţa fusese de 
partea lui. 

Părea, într-adevăr, omul destinat să ţină sus stindardul 
glorios al ţării sale şi să susţină cauza poporului. 

A urcat în trăsură. Woodbury îl urmă şi caii au pornit 
prin ploaie. Nu-i mai era frig, nu se mai simţea bătrân sau 
obosit. Senzaţia de putere creştea în el. La fel ca ultima 
oară. În urmă cu doi ani. În timpul unei călătorii cu 
vaporul cu aburi până la Fredericksburg. Un fost ofiţer 
naval cu probleme mintale, pe care îl concediase, îi 
umpluse faţa de sânge; fusese primul atac asupra unui 
preşedinte american. Refuzase să depună plângere pentru 


a-l aduce în faţa justiţiei şi respinsese propunerea 


consilierilor săi de a fi în permanenţă însoţit de o gardă 
militară. Presa îl etichetase deja drept rege la curtea 
Casei Albe. Nu voia să le mai dea apă la moară. 

Acum cineva încercase să-l omoare. 

O altă premieră pentru un preşedinte american. 

Asasinarea. 

Un gest mai degrabă specific Europei şi Romei antice, 
şi-a zis el. Un gest folosit de obicei împotriva despoţilor, 
monarhilor şi aristocraților, nu împotriva unor lideri aleşi 
de popor. 

S-a încruntat la Woodbury. 

— Ştiu cine a ordonat atacul. Nu au curajul să mă 
înfrunte direct, aşa că au trimis un nebun ca să le facă 
treaba. 

— La cine vă referiţi? 

— La trădători, a fost singurul cuvânt pe care s-a 
mulţumit să îl rostească preşedintele. 


Care vor plăti cu vârf şi îndesat. 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


New York 
Sâmbătă, 8 septembrie, în prezent 


Ora 6.13 după-amiaza 


O greşeală nu a fost de ajuns pentru Cotton Malone. 

Făcuse două. 

Greşeala numărul unu a fost aceea de a se afla la etajul 
cincisprezece al hotelului Grand Hyatt. Cererea venise din 
partea fostei lui şefe, Stephanie Nelle, prin intermediul 
unui e-mail trimis cu două zile înainte. Stephanie voia să-l 
întâlnească sâmbătă la New York. Aparent, era vorba 
despre ceva ce nu se putea discuta decât faţă în faţă. Şi 
tot aparent, un subiect important. Malone încercase totuşi 
s-o sune la sediul central al Magellan Billet, din Atlanta, 
însă asistenta ei îl informase: 

— E plecată de şase zile şi a lăsat vorbă: COC. 

N-avea niciun rost să întrebe unde plecase. 

COC. Evitaţi orice contact. 

Asta însemna: „Nu mă suna. O să te caut eu”. 

Trecuse şi el prin situaţii similare - agentul de teren 


care decide de unul singur momentul când să raporteze. 


Statutul acesta era însă un lucru un pic neobişnuit pentru 
şefa de la Magellan Billet. Stephanie era responsabilă 
pentru toţi cei doisprezece agenţi sub acoperire ai 
departamentului. Sarcina ei era să-i supravegheze. COC 
însemna în cazul ei că ceva extraordinar se întâmplase. 

Malone decisese împreună cu Cassiopeia Vitt să 
transforme călătoria într-un weekend la New York, cu un 
spectacol urmat de cină, asta după ce avea să descopere 
ce voia Stephanie de la el. Zburaseră din Copenhaga cu o 
zi înainte şi se cazaseră la St. Regis, la câteva străzi 
distanţă, spre nord, de locul unde se afla acum. 
Cassiopeia alesese hotelul, şi cum tot ea era cea care 
plătea, el nu protestase. În plus, ce-ar fi putut avea 
împotriva ambianţei regale, a unei panorame care îţi tăia 
pur şi simplu respiraţia, şi a unei camere mai mari decât 
apartamentul lui din Danemarca? 

Răspunsese  e-mailului primit de la Stephanie, 
informând-o unde avea să stea. Dimineaţa, după micul 
dejun, la biroul de recepţie de la St. Regis îl aşteptau un 
card de acces împreună cu numărul unei camere de la 
hotelul Grand Hyatt şi cu un bilet. 

ÎNTÂLNIRE DISEARĂ LA 6.15 FIX 


Cuvântul „fix” îl intrigase un pic, dar apoi îşi dăduse 


seama că fosta lui şefă suferea de comportament obsesiv 
incurabil, fapt periculos în sine, dar care o făcea să fie un 
manager eficient. Mai ştia şi că Stephanie nu l-ar fi 
contactat dacă n-ar fi fost vorba despre ceva realmente 
important. 

A introdus cardul de acces, remarcând şi ignorând 
totodată anunţul NU DERANJAŢI. 

Lumina indicatoare de pe încuietoarea electronică a 
devenit verde şi uşa s-a deschis. 

Interiorul era spaţios, cu un pat matrimonial acoperit 
de perne purpurii pufoase. Un birou cu blat din lemn de 
stejar şi un scaun ergonomic formau spaţiul de lucru. 
Camera se afla pe colţul clădirii, o fereastră dând spre 
East 42nd Street, iar cealaltă oferind o privelişte spre 
vest, către 5th Avenue. Restul decorului corespundea 
întru totul aşteptărilor în ceea ce priveşte un hotel bun 
din centrul Manhattanului. 

Cu excepţia a două lucruri. 

Malone şi-a fixat privirea asupra primului: un soi de 
drăcie făcută din ceea ce păreau a fi nişte bare din 
aluminiu, montate ca într-un Erector Set’. Obiectul se afla 


în dreptul uneia dintre ferestrele din faţă, în stânga 


3 Marcă înregistrată de truse de construcţie pentru copii constând din 
piese metalice diverse, prevăzute cu găuri pentru asamblare. (n.red.). 


patului, îndreptat spre exterior. Deasupra structurii 
metalice masive se afla o cutie dreptunghiulară, cam de 
60 pe 90 de centimetri, din acelaşi aluminiu mat, cu 
laturile asamblate şi poziţionate centrat pe fereastră. Mai 
multe bare se întindeau până la peretele din faţă şi din 
spate; un alt set era împrăştiat pe podea şi un al treilea 
fusese montat la câţiva centimetri deasupra, aparent 
pentru a ancora construcţia la locul său. 

Oare la asta se referise Stephanie atunci când îl 
anunţase că era vorba despre un lucru important? 

Un tambur scurt ieşea în exterior din partea frontală a 
cutiei. Obiectul nu părea a putea fi cercetat decât dacă 
desfăceai părţile laterale. Seturi de mecanisme 
împodobeau atât cutia, cât şi cadrul. Pe toată lungimea 
suporturilor observă lanţuri, ca şi cum întregul ansamblu 
fusese conceput pentru a se deplasa. 

A întins mâna către a doua anomalie. 

Un plic. Sigilat. Cu numele său înscris pe el. 

S-a uitat la ceas. 6.17 după-amiaza. 

Unde era Stephanie? 

A auzit alarma unor sirene venind de afară. 

Cu plicul în mână, a păşit spre una din ferestrele 


camerei şi s-a uitat în jos, de la înălţimea etajului 


cincisprezece. East 42nd Street era complet pustie. 
Traficul fusese deviat. Remarcase prezenţa poliţiei afară, 
atunci când sosise la hotel, cu câteva minute în urmă. 

Se întâmpla ceva. 

Cunoştea renumele clădirii Cipriani, aflată vizavi. 
Fusese înăuntru şi-şi amintea coloanele de marmură, 
pardoselile încrustate şi candelabrele din cristal - o fostă 
bancă în stil renascentist italian, care era acum închiriată 
elitelor sociale, pentru întruniri. Probabil că un asemenea 
eveniment avea loc chiar atunci, un eveniment suficient 
de important pentru a reclama blocarea traficului şi 
îndepărtarea pietonilor de pe trotuare, locul lor fiind luat 
de o jumătate de duzină dintre cei mai buni poliţişti din 
New York, care stăteau în faţa intrării elegante. 

Două maşini de poliţie s-au apropiat dinspre vest, cu 
girofarurile aprinse, urmate de un Cadillac DIS negru, 
supradimensionat. lar în spatele său, o altă maşină a 
poliţiei din New York. Două steguleţe flancau capota 
Cadillac-ului. Unul era drapelul american, iar celălalt 
purta însemnele prezidenţiale. 

O singură persoană avea dreptul să circule în maşina 
aceea. 


Preşedintele Danny Daniels. 


Coloana a luat curba către Cipriani. Portierele au fost 
deschise. Trei agenţi ai Serviciului Secret au sărit din 
maşină, au studiat împrejurimile şi au făcut semn că totul 
era în regulă. Danny Daniels a coborât. Era înalt şi solid şi 
purta un costum închis la culoare şi o cămaşă albă cu 
cravată bleu. 

Malone a auzit un huruit. 

A reperat sursa zgomotului. 

Drăcia prinsese viaţă. 

Două pocnete, şi geamul de pe cealaltă latură a 
încăperii s-a spart, cioburile căzând de la înălţime pe 
trotuar. Aerul rece a pătruns în cameră, însoţit de larma 
unui oraş vibrant. Mecanismele se învârtiseră şi 
dispozitivul se telescopase prin cadrul ferestrei, rămasă 
acum goală. 

Malone a aruncat o privire în jos. 

Zgomotul de geam spart atrăsese atenţia oamenilor din 
Serviciile Secrete. Capetele erau ridicate înspre Grand 
Hyatt. 

Ceea ce a urmat s-a petrecut în câteva secunde. 

Ferestre sparte. Dispozitiv pus în funcțiune. Şi apoi... 

„Rat-tattat”. 


Gloanţe trase înspre preşedintele Statelor Unite. 


Agenţii l-au trântit pe Daniels pe trotuar, acoperindu-l 
ca să-l protejeze. 

Malone şi-a vârât plicul în buzunar şi a traversat în fugă 
încăperea, a înşfăcat acel cadru din aluminiu şi a încercat 
să-l disloce din dispozitiv. 

Cadrul nu s-a clintit. 

A căutat din ochi, fără a găsi, cabluri electrice. Din câte 
se părea, mecanismul era o armă de mare putere, 
manevrată de la distanţă şi care continua să tragă. I-a 
văzut pe agenţii care încercau să-l împingă pe preşedinte 
înapoi în maşină. Ştia că imediat ce acesta se va afla în 
interior, geamurile şi caroseria blindate aveau să-i 
asigure protecţia. 

Dispozitivul a tras alte focuri. 

Malone s-a năpustit la fereastră, s-a urcat pe rama de la 
geam şi s-a prins de cutia de aluminiu. Dacă o balansa 
dintr-o parte în alta sau de sus în jos, putea să îndrepte 
focul în altă direcţie. 

A reuşit să deplaseze tamburul spre stânga, însă 
motoarele dinăuntru au compensat imediat. 

Pe trotuar, cu focul momentan deviat, agenţii îl 
împinseseră pe Daniels înapoi în maşină, care a pornit 


instantaneu. Trei dintre agenţi au rămas pe loc, alături de 


poliţiştii care aşteptaseră în faţă la Cipriani. 

Au scos cu toţii pistoalele. 

A doua greşeală comisă de Malone era de acum 
evidentă. 

Au început să tragă. 


În el. 


Capitolul 2 


Carolina de Nord, în largul țărmului 


Ora 6.25 după-amiaza 


Puţine lucruri îi produceau lui Quentin Hale mai multă 
plăcere decât să brăzdeze valurile înspumate, alunecând 
pe barca cu pânzele înălțate. Dacă prin venele cuiva ar 
putea curge apă de mare în loc de sânge, cu siguranţă el 
ar fi acela. 

Slupurile fuseseră caii de povară ai oceanelor în 
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Mici şi cu un singur 
catarg, anvergura velelor le transformase în vase iuți şi 
uşor de manevrat. Carena puţin adâncă şi rapiditatea le 
făcuseră să servească şi mai bine scopului pentru care 
fuseseră construite. Majoritatea transportau şaptezeci şi 
cinci de oameni şi paisprezece tunuri. Varianta modernă, 
aflată în posesia lui Hale, era de dimensiuni mai mari, de 
optzeci şi cinci de metri, iar lemnul fusese înlocuit cu 
materiale compozite de ultimă generaţie, care îi asigurau 
o greutate mai scăzută şi îi confereau un aspect 
aerodinamic. Niciun tun nu împovăra această bijuterie. În 


schimb, era o plăcere pentru ochi şi o alinare pentru 


suflet - un vas de ape adânci, conceput special pentru 
agrement şi plin de jucării. Doisprezece oaspeţi se puteau 
bucura de cabinele luxoase, şi şaisprezece oameni formau 
echipajul, mulţi dintre ei descendenţi ai celor care 
serviseră familia Hale începând de la Revoluția 
Americană. 

— De ce faci asta? a strigat victima sa. De ce, Quentin? 

Hale s-a holbat la bărbatul care zăcea pe punte, 
încătuşat în lanţuri grele, captiv într-o cuşcă făcută din 
bare de fier late de şapte centimetri şi jumătate. O 
secţiune rotundă înconjura pieptul şi capul omului, în 
timp ce coapsele şi picioarele îi erau blocate separat. Cu 
secole în urmă, asemenea cuşti erau confecţionate la 
comandă, în funcţie de dimensiunile victimei, dar aceasta 
fusese de-a gata. Bărbatul nu-şi putea mişca niciun 
muşchi, în afară de cap şi de maxilar, şi gura nu îi fusese 
deliberat acoperită cu un căluş. 

— Ai înnebunit? a urlat el. Ce vrei să faci? Să mă 
omori? 

Hale s-a arătat jignit de acuzaţia adusă. 

— Uciderea unui trădător nu înseamnă asasinat. 

Omul legat în lanţuri era cel care, asemenea tatălui şi 


bunicului său înainte, ţinea registrele familiei Hale. Un 


contabil care locuia pe ţărmul Virginiei, pe un domeniu 
superb. Hale Enterprises Ltd. Opera pe tot globul şi avea 
aproape trei sute de angajaţi. Pe statul de plată al 
companiei se aflau mulţi contabili, însă bărbatul de pe vas 
lucra în afara acelei birocraţii şi răspundea numai în faţa 
lui Hale. 

— Îți jur, Quentin, a strigat omul, nu le-am dat decât 
informaţii primare. 

— Nu mă minţi, căci viaţa ta atârnă de asta, a răspuns 
el strecurând dinadins un dram de speranţă în glas. Voia 
să-l facă să vorbească. Pentru a şti cu certitudine. 

— Au venit cu citaţii. Ştiau dinainte răspunsurile la 
întrebările pe care mi le-au pus. Mi-au spus că, dacă nu 
cooperez, voi merge la închisoare şi voi pierde tot ce am. 

Contabilul a izbucnit în lacrimi. 

Din nou. 

Oamenii despre care vorbea erau de la fisc. Agenţi de la 
divizia de fraude, care descinseseră într-o dimineaţă la 
Hale Enterprises. Şi care îşi făcuseră apariţia şi la cinci 
bănci, răspândite prin toată ţara, cerând informaţii 
despre conturile firmei şi ale lui Hale. Şi toate băncile 
americane se supuseseră. Deloc surprinzător. Prea puţine 


legi care să garanteze confidenţialitatea. Motiv pentru 


care toate operaţiunile bancare erau înregistrate cu 
meticulozitate şi pe hârtie. Nu la fel se întâmpla cu 
băncile străine, şi în special cu cele elveţiene, ţară unde 
secretul operaţiunilor financiare era de mult o adevărată 
obsesie la nivel naţional. 

— Ştiau de conturile de la UBS, a răcnit contabilul 
pentru a acoperi vuietul vântului şi mării. N-am discutat 
cu ei decât despre ele. Jur. Numai despre ele. 

Hale s-au uitat peste balustradă, în largul mării agitate. 
Victima lui se afla pe puntea dinspre pupă, lângă jacuzzi 
şi piscină, ferită de ochii oricăror curioşi, cu toate că, 
după ce navigaseră aproape toată dimineaţa, nu zăriseră 
niciun vas. 

— Ce era să fac? a implorat mai departe contabilul. 
Banca a cedat în faţa presiunilor 

Într-adevăr, United Bank of Switzerland cedase 
presiunilor americane şi acceptase într-un târziu ca 
pentru prima oară, peste cincizeci de mii de conturi să fie 
cercetate în baza unor citaţii venite din străinătate. 
Desigur, decizia fusese facilitată de amenințările cu 
urmărirea pentru evaziune fiscală a directorilor filialelor 
americane ale băncii. Spusele contabilului erau corecte. 


Hale verificase. Numai conturile de la UBS erau cercetate 


de fisc. Niciunul dintre conturile din celelalte şapte ţări 
nu fusese atins. 

— Nu am avut de ales. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Quentin. Ce-aş fi putut să fac? 

— Să respecţi Articolele. 

De la echipajul slupului până la personalul de 
întreţinere a casei şi domeniului, toată lumea trebuia să 
respecte Articolele. 

— Ai depus un jurământ şi ţi-ai dat cuvântul, a strigat el 
de lângă balustradă. Ai semnat. 

Semnarea documentului fusese gândită pentru a 
garanta loialitatea angajaţilor. Din când în când, 
jurămintele erau însă încălcate, şi atunci se luau măsuri. 
Ca acum. 

Hale s-a uitat din nou pe deasupra apelor albastru- 
cenuşii. Adventure prinsese o briză aspră dinspre sud-est. 
Se aflau la cincizeci de mile de țărm şi se îndreptau către 
sud, înapoi în Virginia. Sistemul de navigare Dyna Rig 
funcţiona perfect. Cincisprezece vele pătrate alcătuiau 
versiunea modernă a vasului cu greement pătrat de pe 
vremuri, diferenţa fiind că acum pânzele nu mai fluturau 
în jurul unui catarg fix. Ele erau ataşate permanent, şi 


catargele se roteau odată cu vântul. Niciun matelot nu 


era nevoit să desfacă greementul. Mulțumită progreselor 
tehnologice, velele erau strânse în interiorul catargului şi 
erau desfăşurate cu ajutorul unui motor electric în mai 
puţin de şase minute. Computerele controlau fiecare 
unghi, păstrând velele umflate. 

A tras în piept aerul sărat, pentru a-şi limpezi mintea. 

— Spune-mi ceva, a strigat el. Orice, Quentin. Doar 
scoate-mă din cuşcă, te rog. 

— Registrul. Aţi discutat şi despre el? 

Bărbatul a negat din cap. 

— Niciun cuvânt. Nimic. Au luat dosarele UBS şi atât. 
Nici n-au adus vorba de registru. 

— E totul în regulă cu el? 

— Da, e acolo unde îl ţinem dintotdeauna. Tu şi cu 
mine. Noi suntem singurii care ştim de el. 

L-a crezut. Deocamdată nimeni nu se interesase de 
registru, ceea ce l-a mai liniştit. 

Dar nu de tot. 

Vijeliile care se anunțau la orizont aveau să fie cu mult 
mai puternice decât furtuna pe care o zărise apropiindu- 
se dinspre est. Întreaga comunitate a serviciilor secrete 
americane, împreună cu fiscul şi cu Departamentul de 


Justiţie erau pe urmele lui. O situaţie nu tocmai diferită 


de cea cu care se confruntaseră străbunii săi atunci când 
regii, reginele şi preşedinţii trimiseseră flote întregi 
pentru a vâna slupuri şi a-i spânzura pe căpitanii lor. 

S-a întors către nefericitul aflat în cuşca metalică şi a 
păşit în faţă. 

— Te rog, Quentin. Te implor, mai gândeşte-te. Vocea 
bărbatului era înecată în hohote de plâns. Niciodată nu ti- 
am pus întrebări despre afacerile astea. Nu m-au 
interesat niciodată. N-am făcut decât să ţin registrul. La 
fel ca tata. Şi ca tatăl lui. Nu m-am atins de niciun ban. 
Niciunul din noi nu a făcut-o vreodată. 

Nu, strămoşii lui fuseseră oameni cinstiţi. 

Totuşi, Articolul 6 era cât se poate de limpede. 

„Cel care se va face vinovat de încălcarea 
reglementărilor Companiei va fi împuşcat”. 

Commonwealth-ul nu fusese nicicând supus unor 
ameninţări atât de grave. Dac-ar putea găsi codul şi 
dezlega cifrul. În felul acesta ar pune capăt tărăşeniei şi 
ceea ce se pregătea să facă acum ar deveni inutil. Din 
păcate, uneori, îndatoririle unui căpitan presupuneau şi 
luarea de decizii neplăcute. 

A făcut semn şi trei bărbaţi au ridicat cuşca, 


îndreptându-se cu ea către balustradă. 


Omul încătuşat a început să zbiere. 

— Te rog. Am crezut că te cunosc. Am crezut că suntem 
prieteni. De ce te porţi ca un pirat nenorocit? 

Cei trei bărbaţi au şovăit o clipă, în aşteptarea unui 
semn din partea lui. 

A dat din cap în semn de confirmare. 

Cuşca a fost azvârlită peste bord şi marea a înghiţit 
instantaneu ofranda. 

Membrii echipajului s-au întors la posturile lor. 

A rămas singur pe punte, cu faţa măturată de vânt, 
meditând la ultima insultă aruncată de fostul său contabil. 

„Te porţi ca un nenorocit de pirat”. 

Monştrii mărilor, câinii diavolului, tâlhari, duşmani, 
corsari, aventurieri, violatori ai legilor umane şi divine, 
încarnarea diavolului, copii ai Necuratului. 

Etichete puse piraţilor. 

Oare şi el se putea numi pirat? 

„Dacă asta cred ei despre mine”, a şoptit el, „atunci, de 


ce nu?” 


Capitolul 3 


New York 


Jonathan Wyatt urmărea scena ce se desfăşura sub 
ochii lui. Stătea singur la o masă de lângă fereastră în 
restaurantul principal de la Grand Hyatt, un atrium cu 
pereţi de sticlă ce oferea o panoramă directă şi 
neobstrucţionată spre East 42nd Street, aflată la două 
etaje mai jos. Surprinsese momentul când traficul fusese 
blocat şi trotuarele degajate pentru a face loc convoiului 
prezidenţial care se oprise în faţă la Cipriani. Auzise 
pocnetul venit de sus, apoi zgomotul făcut de sticla spartă 
şi căzută pe trotuar. lar când începuseră împuşcăturile, 
ştiuse că dispozitivul intrase în funcţiune. 

Alesese acea masă din restaurant cu atenţie, şi a 
observat că la fel procedaseră şi alţi doi bărbaţi. Erau 
agenţi ai Serviciului Secret, şi puseseră stăpânire pe zona 
din capătul îndepărtat al sălii, postându-se la o fereastră 
care de asemenea le oferea vedere la stradă. Ambii aveau 
căşti în urechi, şi personalul restaurantului nu lăsase 
intenţionat pe nimeni să se aşeze în apropierea lor. 


Wyatt le cunoştea procedurile. 


Securitatea prezidenţială se baza pe ideea creării unui 
perimetru controlat, de obicei la trei niveluri, începând cu 
lunetiştii de pe acoperişurile clădirilor învecinate şi 
terminând cu agenţii amplasați la câţiva paşi distanţă de 
obiectiv. Aducerea unui preşedinte într-un loc atât de 
aglomerat precum New York reprezenta o provocare 
extraordinară. Clădiri peste tot, fiecare din ele cu câte o 
mare de ferestre şi acoperişuri expuse. Gran Hyatt era 
exemplul perfect. Peste douăzeci de etaje şi două turnuri 
cu pereţi din sticlă. 

Jos, în stradă, agenţii răspundeau împuşcăturilor, 
sărind să-l apere pe Danny Daniels şi implementând o altă 
practică venerabilă - „acoperă şi evacuează”. Desigur, 
arma automată fusese poziționată atât de sus, încât să 
poată trage pe deasupra vehiculelor aşa că Wyatt i-a 
urmărit pe poliţişti şi pe agenţii rămaşi cum se deplasau 
în stânga şi în dreapta, pentru a se feri de focuri. 

Oare Daniels fusese rănit? Greu de spus. 

A observat cum cei doi agenţi aflaţi la cincizeci de paşi 
distanţă de locul incidentului reacţionau la haosul creat, 
făcându-şi datoria şi acţionând ca ochii şi urechile 
Serviciului Secret, în mod clar frustraţi de faptul că se 


găseau atât de departe. Ştia că oamenii din stradă erau 


echipați cu staţii radio şi căşti. Şi că erau bine antrenați. 
Din nefericire pentru ei, realitatea de pe teren nu 
seamănă decât rareori cu scenariile pregătite în taberele 
de instrucţie. Şi ceea ce vedea el acum demonstra cu 
prisosinţă lucrul acesta. O armă automată controlată de la 
distanţă prin circuite TV închise? Era gata să pună pariu 
că nu se mai confruntaseră niciodată cu o asemenea 
situaţie. 

Treizeci de alţi clienţi au umplut restaurantul şi atenţia 
tuturor s-a îndreptat către stradă. 

Dinspre clădire au răsunat alte Împuşcături. 

Preşedintele a fost împins în interiorul limuzinei. 

Cadillac One - sau Bestia, după cum o porecliseră cei 
de la Serviciul Secret - era dotată cu blindaj de tip 
militar, de treisprezece centimetri grosime, şi cu roţi cu 
anvelope ce rămâneau funcţionale chiar şi dezumflate. 
Ingeniozitate marca General Motors, în valoare de trei 
sute de mii de dolari. Wyatt ştia că, după asasinatul de la 
Dallas din 1963, maşina era adusă întotdeauna cu avionul 
oriunde preşedintele avea nevoie de transport rutier. 
Sosise cu trei ore în urmă pe aeroportul JFK, cu un avion 
militar, şi aşteptase cuminte pe pistă aterizarea lui Air 


Force One. Încălcând procedura, niciun alt vehicul nu o 


însoţise pe calea aerului. În mod uzual, mai multe maşini 
de securitate însoțeau Cadillac One. 

A aruncat o privire spre cei doi agenţi agitaţi, rămaşi pe 
poziţie. 

„Nu vă faceţi griji”, şi-a spus în sinea lui. „Curând veţi 
avea şi voi parte de puţină acţiune”. 

S-a concentrat din nou asupra cinei sale, compuse 
dintr-o salată Cobb delicioasă. Stomacul îi fierbea de 
nelinişte. Aşteptase mult timp momentul. „Fă-ţi tabăra pe 
malul râului”. Un sfat primit cu ani în urmă şi rămas la fel 
de valabil. Dacă aveai răbdare să aştepţi pe malul râului 
suficient de mult timp, ajungeai, în cele din urmă, să-ţi 
vezi duşmanii plutind pe apă. 

A savurat o nouă îmbucătură din salata condimentată şi 
a dat-o pe gât cu un strop de vin roşu dulce. Pe limbă i-a 
rămas un gust plăcut de fructe şi lemn. S-a gândit că ar fi 
trebuit să arate mai mult interes faţă de ceea ce se 
întâmpla afară, însă nimeni din jur nu părea să îl bage în 
seamă. Şi de ar fi făcut-o? Preşedintele Statelor Unite era 
ţinta unui atac armat şi oamenii şocaţi din restaurant 
aveau fotolii în primul rând. Câţiva dintre ei urmau să se 
trezească, în curând, la CNN sau la Fox News şi să 


devină, preţ de câteva minute preţioase, nişte celebrităţi. 


Ar trebui să-i fie recunoscători pentru o asemenea şansă. 

Cei doi agenţi au ridicat glasurile. 

S-a uitat pe fereastră şi a văzut cum Cadillac One lua 
curba cu un scrâşnet de roţi. 

Agenţii secreţi aflaţi în faţă la Cipriani au sărit în 
picioare, arătând în sus spre Grand Hyatt. 

Au fost scoase pistoalele. 

Obiectivul a fost luat în vizor. 

S-au tras focuri. 

Wyatt a zâmbit. 

Cotton Malone procedase exact aşa cum se aşteptase. 

Păcat că lucrurile aveau să ia o întorsătură urâtă 
pentru el. 

* 

Malone a auzit gloanțe şuierând prin panourile de sticlă 
din stânga şi din dreapta lui. Armăsarul din aluminiu pe 
care îl călărea continua să scuipe foc. A smucit din nou 
mecanismul, însă angrenajele interne l-au readus în 
poziţia iniţială. 

Ar fi trebuit să se retragă înăuntrul camerei. 

Daniles se afla în maşina pregătită să pornească. N- 
avea niciun rost să încerce să strige. Nimeni nu avea să-l 


audă prin zgomotul de împuşcături şi prin vaietul 


discordant al străzii newyorkeze. 

O altă fereastră a explodat, de data aceasta în capătul 
opus al hotelului Grand Hyatt, la trei sute de metri de 
locul unde stătea el cocoţat. 

Altă cutie din aluminiu s-a telescopat în noapte. 

A remarcat imediat că ţeava ei era mai largă decât cea 
pe care încerca el să o îmblânzească. Nu era o puşcă, ci 
un soi de mortier sau lansator de rachete. 

Agenţii şi poliţiştii care trăgeau în el l-au zărit şi ei pe 
nou-venit şi şi-au îndreptat atenţia către acea ameninţare. 
Malone şi-a dat seama pe loc că cel care plasase 
dispozitivele contase pe faptul că Daniels avea să fie 
împins înapoi în maşină şi îndepărtat de la faţa locului. 
Chiar îşi pusese întrebări în legătură cu acurateţea unei 
puşti automate, controlate de la distanţă - cât de bună 
putea fi? - , dar acum realiza că nu lovirea țintei contase. 
Ideea fusese aceea de a scoate ţinta din acel loc şi de a o 
direcţiona către un altul, unde putea fi mai uşor de 
nimerit. 

Ca de pildă, un Cadillac supradimensionat. 

Ştia că limuzina prezidenţială era blindată. Dar putea 
face faţă unui atac cu rachete lansate de la numai câteva 


sute de metri distanţă? Şi cu ce fel de focoase era echipat 


proiectilul? 

Agenţii şi poliţiştii aflaţi pe stradă au început să alerge, 
încercând să găsească un unghi mai bun de tragere spre 
noua ameninţare. 

Limuzina lui Daniels s-a apropiat de intersecţia dintre 
East 42nd şi Lexington Avenue. 

Lansatorul de rachete a pivotat. 

Trebuia neapărat să facă ceva. 

Puşca pe care o călărea continua să tragă foc după foc, 
la fiecare cinci secunde. Gloanţele loveau, şuierând, în 
clădirea de vizavi şi pe stradă. Şi-a întins şi mai mult 
corpul pe suprastructura din aluminiu şi şi-a înfăşurat 
braţul în jurul ţevii, smucind mecanismul spre stânga. 
Angrenajele interioare astfel forţate s-au desprins şi a 
putut să aducă ţeava într-o poziţie paralelă cu peretele 
hotelului. 

Gloanţele zburau acum prin aer către lansatorul de 
rachete. 

A fixat mai bine linia de ochire, în căutarea celei mai 
bune traiectorii. 

O lovitură şi-a atins ţinta, plesnind suprafaţa din 
aluminiu. 


Cutia pe care o ţinea Malone în braţe părea 


confecţionată dintr-o foaie de aluminiu subţire, pliabilă. 
Spera ca celălalt mecanism să fie din acelaşi material. 

Două alte lovituri puternice şi-au găsit ţinta. 

Al treilea glonţ a penetrat dispozitivul. 

Au explodat scântei albastre. 

Flăcări au izbucnit când o rachetă a părăsit lansatorul. 

* 

Wyatt şi-a terminat salata în clipa când Cadillac-ul a 
accelerat spre intersecție. A auzit cum se spulberă cea de- 
a doua fereastră. Bărbaţii din stradă alergau pe trotuar şi 
trăgeau acum în sus. Însă pistoalele P229 Sig Sauer cu 
care erau echipați agenţii Serviciului Secret nu puteau 
face faţă, iar pistoalele-mitralieră care asigurau de obicei 
protecţia preşedintelui din celelalte maşini din escortă 
fuseseră lăsate la Washington. La fel şi lunetiştii. 

Greşeală după greşeală. 

A auzit o explozie. 

Zgomot de rachetă. 

S-a şters la gură cu un şerveţel şi s-a uitat jos, în 
stradă. Maşina lui Daniels părăsea intersecția, 
îndreptându-se spre clădirea Naţiunilor Unite, de pe East 
River. Avea să o ia probabil pe Roosevelt Drive, pentru a 


ajunge fie la un spital, fie la aeroport. Îşi amintea că, pe 


vremuri, un tren subteran special era ţinut în aşteptare pe 
o linie dedicată, în apropierea hotelului Waldorf Astoria, 
pregătit să-l scoată fără întârziere pe preşedinte din 
Manhattan. 

Nu şi acum. 

O măsură considerată inutilă. 

Cei doi agenţi în costum au ieşit în goană din 
restaurant, îndreptându-se spre o scară învecinată, care 
cobora în spirală către intrarea principală a hotelului. 

Şi-a lăsat şerveţelul să cadă pe masă şi s-a ridicat în 
picioare. 

Toţi chelnerii, împreună cu fata de la intrare, ba chiar 
şi personalul de la bucătărie, se adunaseră la ferestre. Se 
îndoia că cineva avea să vină să-i aducă nota. Şi-a amintit 
preţul salatei, l-a estimat pe cel al vinului, a adăugat un 
bacşiş de 30 la sută - întotdeauna se mândrise cu 
generozitatea sa - şi a aşezat o bancnotă de cincizeci de 
dolari pe masă. Era probabil prea mult, dar n-avea timp 
să aştepte să i se dea restul. 

Racheta nu a ajuns să atingă pământul, iar o a doua şi a 
treia nu au mai fost trase. Se vede treaba că eroul îşi 
făcuse numărul până la capăt. 


Sosise momentul ca norocul să îl părăsească pe Cotton 


Malone. 


Capitolul 4 


Clifford Knox a întrerupt legătura radio şi a închis 
laptopul. Lansatorul de rachete trăsese numai o dată, şi 
proiectilul nu nimerise limuzina prezidenţială. Imaginile 
obţinute prin sistemele de televiziune cu circuit închis, 
instalate în camerele de filmare din ambele dispozitive 
automate, fuseseră tremurătoare, deplasându-se în stânga 
şi în dreapta. Avusese probleme repetate în a menţine 
puşca îndreptată în jos, deoarece dispozitivul nu 
răspunsese la comenzile sale. Comandase combustibil şi 
explozive modificate, cu scopul precis ca cele trei focoase 
să poată străpunge vehiculul blindat. 

Totul păruse să funcţioneze perfect în dimineaţa aceea. 

Şi atunci ce se întâmplase? 

Imaginea de pe ecranul televizorului aflat în partea 
cealaltă a camerei sale de hotel i-a oferit explicaţia. 

Telefoanele mobile din stradă surprinseseră fotografii şi 
filme, care fuseseră deja transmise posturilor de 
televiziune prin e-mail. Un bărbat se balansa pe o 
fereastră spartă de la Grand Hyatt, la mare înălţime, 
deasupra East 42nd Street. Stătea călare pe o structură 


metalică şi smucea mecanismul într-o parte şi în cealaltă, 


direcţionând, în cele din urmă, ţeava spre lansatorul de 
rachete şi distrugându-i angrenajul electronic chiar în 
momentul când arma trăsese. 

Knox dăduse comanda de tragere. Trei rachete ar fi 
trebuit să fie lansate, una după alta. Dar numai una 
fusese proiectată, şi aceea dispăruse pe cer, înspre sud. 

Telefonul din cameră a sunat. 

A răspuns, şi o voce răguşită a rostit de la celălalt capăt 
al firului: 

— E un dezastru. 

Knox nu şi-a luat ochii de pe ecranul televizorului. 
Acum erau difuzate imagini în care cele două mecanisme 
îşi schimbaseră direcţia îndepărtându-se de 
dreptunghiurile întunecate de sticlă ce alcătuiau faţada 
hotelului Grand Hyatt. Informaţiile afişate în partea de jos 
a ecranului îi anunțau pe privitori că încă nu se cunoşteau 
date cu privire la starea în care se afla preşedintele. 

— Cine e bărbatul care a intervenit? i-a răsunat în 
ureche vocea necunoscută. 

În acel moment şi-a imaginat scena ce se desfăşura la 
celălalt capăt al firului. Într-un salon elegant, trei bărbaţi, 
cu toţii trecuţi de cincizeci de ani, îmbrăcaţi lejer, erau 


aşezaţi în jurul telefonului pus pe speaker. 


Commonwealth-ul. 

Cu un membru lipsă. 

— N-am idee, a răspuns el în telefon. Evident, nu m-am 
aşteptat să se amestece careva. 

Mare lucru nu se putea descifra din imaginea 
intrusului, în afară de faptul că era caucazian, cu păr 
nisipiu şi îmbrăcat cu o jachetă în nuanţă închisă la 
culoare şi cu pantaloni de culoare deschisă. Imposibil să i 
se distingă trăsăturile, şi asta din cauza rezoluţiei scăzute 
a camerei foto a telefonului şi a deplasării lentilelor. Pe 
ecran se afişase acum o altă informaţie: bărbatul îşi 
făcuse apariţia, deviase direcţia celor două arme, 
îndreptându-le una împotriva celeilalte, după care 
dispăruse în interiorul hotelului. 

— Cum e posibil ca cineva să fi aflat de planurile 
noastre? a auzit Knox o nouă întrebare. Şi mai ales cum 
de a reuşit să le dejoace? 

— E limpede. Avem scurgeri de informaţii. 

Tăcerea aşternută la celălalt capăt al firului i-a 
confirmat că cei trei bărbaţi erau de acord cu el. 

— Intendent, i s-a adresat cu titlul său oficial unul 
dintre bărbaţi, era sarcina ta să te ocupi de această 


operaţiune. E vina ta că a eşuat. 


Ştia şi singur asta. 

La fel cum se întâmpla odinioară cu căpitanii de vas, 
intendentul era ales de echipaj şi însărcinat să apere 
interesele membrilor companiei. În timp ce căpitanul 
deţinea autoritatea absolută în timpul unui conflict, 
administrarea de zi cu zi a treburilor îi revenea 
intendentului. El era cel care împărțea proviziile şi 
prăzile, care aplana scandalurile şi impunea disciplina. 
Căpitanul îşi permitea rareori să ia decizii fără a se 
consulta cu intendentul. Sistemul se păstrase până în ziua 
de azi, cu excepţia complicaţiei ivite ca urmare a faptului 
că, acum, Commonwealth-ul era comandat de patru 
căpitani. Knox le raporta fiecăruia dintre ei, atât 
individual, cât şi colectiv. De asemenea, supraveghea 
echipajul, format din oamenii care lucrau direct pentru 
Commonwealth. 

— Avem un spion printre noi, a repetat el. 

— Îţi dai seama de urmări? Consecințele vor fi 
dezastruoase. 

Knox a profitat de situaţie. 

— Cea mai gravă e excluderea căpitanului Hale de la 
luarea deciziilor. 


Comentariul său nu putea fi luat drept o dovadă de 


insubordonare. Un intendent bun îşi expunea deschis 
opiniile, căci puterea pe care o deţinea îi fusese conferită 
de echipaj, nu de căpitan. Îi avertizase cu o săptămână 
înainte că planul nu era bine pus la punct. Păstrase însă 
pentru sine părerea că planul friza disperarea. Dar atunci 
când trei din cei patru căpitani emiteau un ordin, era de 
datoria lui să se supună. 

— Atât sfatul, cât şi obiecţia ta au fost consemnate, a 
spus unul dintre bărbaţi. Dar rămânem la decizia noastră. 

Asta nu avea să fie totuşi de ajuns în clipa când Quentin 
Hale îşi va da seama ce făcuseră ceilalţi. Cursul pe care îl 
luaseră acum lucrurile era unul pe care Commonwealth-ul 
mai navigase, dar cu decenii în urmă. Tatăl lui Knox 
fusese ultimul care se încumetase la o asemenea ispravă, 
şi o făcuse cu succes. Dar vremurile fuseseră altele, iar 
regulile, diferite. 

— Poate c-ar trebui să fie înştiinţat căpitanul Hale, a 
recomandat el. 

— Ca şi cum n-ar şti deja, a replicat unul dintre bărbaţi. 
O s-auzim de el nu peste multă vreme. Întrebarea e: ce 
vom face între timp? 

Knox se gândise deja la asta. Nimeni nu putea 


descoperi proveniența mecanismelor din cele două 


camere de hotel. Fuseseră confecţionate în secret de 
către membrii echipajului şi fiecărei piese i se ştersese 
urma. Indiferent cu ce rezultat avea să se soldeze 
operaţiunea, fuseseră conştienţi că dispozitivele urmau să 
fie găsite, aşa încât îşi luaseră măsuri de precauţie. Cele 
două camere de la Grand Hyatt fuseseră închiriate pe 
nume fictive - de către membri ai echipajului deghizați, 
care plătiseră la recepţie cu carduri emise pe nume false. 
Piesele fuseseră transportate în valize, iar el fusese cel 
care le asamblase personal în cursul nopţii, bucată cu 
bucată. În timpul zilei, plăcuţa NU DERANJAŢI îi 
îndepărtase pe posibilii intruşi. Controlase prin radio 
ambele arme, de aici, din hotelul situat la câteva străzi 
distanţă, iar acum semnalul fusese tăiat. 

Totul fusese planificat cu mare grijă. 

În secolele trecute, intendentului i se permisese uneori 
să preia cârma şi să stabilească el cursul. Commonwealth- 
ul tocmai îi predase comanda. 

— Mă ocup eu. 

* 

Malone nu se putea hotărî. Îi văzuse pe agenţii care se 

îndreptau către intrarea principală a hotelului. Serviciul 


Secret opera în mod conştiincios, ceea ce însemna că, cel 


mai probabil, în hotel se aflau deja agenţi, staţionaţi în 
locuri de unde puteau supraveghea ceea ce se întâmpla în 
stradă. În mod cert fuseseră contactaţi şi li se ordonase să 
meargă în cele două camere. Ce să facă? Să plece ori să-i 
aştepte? 

Şi-a amintit apoi de plicul pe care îl vârâse în buzunar. 


L-a deschis şi a găsit un bilet scris la maşină. 


Am vrut să vezi mecanismele cu ochii tăi. 
Dezasamblează-le înainte să ajungă preşedintele. Treaba 
asta nu se putea face mai devreme. O să-ţi explic eu mai 
încolo de ce. Să n-ai încredere în nimeni, şi mai ales, nu în 
agenţii Serviciului Secret. Conspirația asta e cu bătaie 
lungă. leşi din hotel şi te voi contacta eu la telefon până în 
miezul nopţii. 


Stephanie 


Decizia fusese luată de altcineva în locul său. 

Era momentul să plece. 

Se părea că Stephanie făcuse o descoperire importantă. 
Îi va urma instrucţiile. 

Cel puţin deocamdată. 


A realizat că telefoanele celulare aveau camere foto şi 


că trotuarele erau înţesate de lume. Imaginea lui avea să 
fie în curând răspândită prin intermediul tuturor 
mijloacelor de informare în masă. Nu fusese expus decât 
preţ de câteva minute, aşa că putea să spere că imaginile 
surprinse nu erau de cea mai bună calitate. 

A deschis uşa, fără să se obosească să-şi şteargă 
urmele. Amprentele lui erau oricum pe tot mecanismul 
proiectat în afara ferestrei. 

A păşit calm de-a lungul holului pustiu, spre lift. Un 
miros slab de nicotină i-a amintit că se afla la etajul 
rezervat fumătorilor. Nimeni nu şi-a făcut apariţia din 
camerele dispuse de o parte şi de alta a coridorului. 

A cotit la capătul holului. 

Zece lifturi deserveau hotelul. Nu existau indicatoare 
care să arate la ce nivel se aflau cabinele în acel moment. 
A decis că liftul nu era soluţia cea mai bună. S-a uitat în 
stânga, apoi în dreapta, şi a zărit scara de serviciu. 

A deschis uşa metalică, a ascultat, n-a auzit nimic, după 
care s-a strecurat afară. 

A urcat două etaje şi a ajuns la etajul şaptesprezece, 
unde a ezitat din nou. Linişte totală. A pătruns într-un alt 
hol cu lifturi, aproape identic cu cel aflat cu două niveluri 


mai jos. O măsuţă similară, cu un aranjament floral şi o 


oglindă ce decora peretele. 

S-a holbat la propria imagine. 

Ce Dumnezeu se întâmplase? 

Cineva tocmai încercase să îl asasineze pe preşedintele 
Statelor Unite şi, pentru moment, el era cel mai căutat 
personaj. 

Şi-a scos jacheta, dând la iveală o cămaşă bleu. Agenţii 
şi poliţiştii căutau un bărbat într-o jachetă de culoare 
închisă. Între două uşi de lift a văzut un coş de gunoi pe 
care erau aşezate alte flori artificiale, şi şi-a îndesat 
jacheta înăuntru. 

Pe hol, o familie s-a apropiat de el venind dinspre 
stânga. Mama, tata şi trei copii. Păreau cu toţii 
entuziasmați de ceva şi discutau despre Times Square şi 
despre una dintre reclamele luminoase din piaţă. Tatăl a 
apăsat pe butonul marcat SUS, chemând liftul. Malone a 
rămas răbdător lângă ei, aşteptând liftul. Oamenii aceştia 
rataseră, dintr-un motiv sau altul, seria de întâmplări 
extraordinare petrecute în hotel. În mod normal, era greu 
să-ţi închipui că cineva putuse ignora o rachetă lansată pe 
cer şi care lăsa o dâră de fum în urmă. Turiştii fuseseră 
însă întotdeauna o enigmă pentru el. Højbro Plads, locul 


din Copenhaga unde se afla librăria lui, era mereu plin de 


ei. 

Liftul a sosit, şi Malone a permis membrilor familiei să 
urce primii în cabină. Tatăl a introdus o cartelă de acces 
într-o fantă, fapt ce le permitea intrarea la etajul treizeci 
şi unu. Aparent, era etajul rezervat oaspeţilor speciali, 
probabil zona exclusivistă care asigura servicii de 
concierge“*. Malone şi-a zis că e un loc la fel de bun ca 
oricare altul, ca să mediteze. 

— O, şi eu tot acolo merg, a spus el. 

Au urcat cu toţii în linişte cele paisprezece etaje, după 
care au ieşit din lift. Aşa cum se aşteptase, era vorba de 
un hol unde se ofereau servicii de concierge, disponibile 
numai pentru cei dispuşi să plătească în plus pentru acest 
privilegiu. L-a lăsat pe tată să iasă primul, şi tipul a 
introdus cartela într-o altă fantă şi a deschis uşile cu 
panouri din sticlă. 

A intrat în salon în urma familiei. 

Încăperea în formă de L era înţesată de oameni care 
savurau delicatesele unui bufet rece - carne, brânzeturi şi 
fructe. A cercetat locul dintr-o privire şi a zărit imediat 
doi tipi în costum, cu căşti în urechi şi microfoane prinse 


de reverul hainei, care stăteau cu feţele lipite de 


* Angajat al unui hotel, responsabil cu asigurarea serviciilor de cea mai 
înaltă calitate către fiecare client (n.red.). 


ferestrele care dădeau spre East 42nd Street. 

Serviciul Secret. 

A luat un măr dintr-un bol de lemn aşezat pe masă şi un 
exemplar din New York Times din ziua aceea. S-a retras 
în capătul îndepărtat al salonului şi s-a aşezat, ronţăind 
din măr şi uitându-se cu un ochi în ziar şi cu celălalt la 
agenţi. 


Spera că nu făcuse cea de-a treia greşeală. 


Capitolul 5 


Laguna Pamlico, Carolina de Nord 


Stând în salonul principal de pe Adventure, Hale a 
observat că viraseră spre vest, lăsând largul oceanului în 
spate pentru a pătrunde în lagună. Apele albastre-cenuşii 
căpătaseră acum culoarea cafelei, mulţumită unui flux 
constant de sedimente, deplasate înspre est de cursul 
sinuos al râului Pamlico. Canoe din buşteni, pirogi 
împinse de prăjini şi vase cu aburi, cu carene puţin 
adânci, brăzdau cândva aceste ape. Dar şi slupuri, corăbii 
ale corsarilor şi fregate, mânuite de oportunişti care se 
consideraseră acasă pe malurile bogat împădurite ale 
izolatei colonii Carolina. În Pamlico se aflau unele dintre 
cele mai complexe căi navigabile de pe planetă. Insuliţe 
cu stânci de care se lipesc sepii, mlaştini mângâiate de 
maree, movile şi bălți. Coastele cele mai îndepărtate erau 
mărginite de capuri periculoase, ale căror nume - Atenţie 
şi Spaimă - avertizau asupra tragediilor întâmplate în 
acele locuri, iar marea ce se deschidea dincolo de ele era 
atât de înşelătoare, încât fusese poreclită Cimitirul 


Atlanticului. 


Hale se născuse şi crescuse în apropiere, la fel ca toţi 
străbunii săi, începând cu secolul al XVIII-lea. Învăţase să 
navigheze de copil, să evite nisipurile mişcătoare şi cum 
să facă faţă curenților primejdioşi. În Golful Ocracoke, pe 
care tocmai îl traversaseră, îşi aflase sfârşitul însuşi 
Barbă Neagră, în noiembrie 1718. Localnicii mai 
povesteau şi acum cu venerație despre el şi despre 
comoara sa pierdută. 

Hale s-a holbat la masa din faţa lui, pe care se aflau 
cele două documente. 

Le adusese cu sine, ştiind că de îndată ce avea să 
rezolve problema cu contabilul, îşi va îndrepta atenţia 
înapoi în timp, spre greşeala comisă de către Abner Hale, 
stră-străbunicul său, care încercase, pe data de 20 
ianuarie 1835, să îl asasineze pe Andrew Jackson. 

Fusese pentru prima oară în istorie când viaţa unui 
preşedinte în funcţie fusese pusă în mod direct sub 
ameninţare. 

lar răspunsul lui Jackson la această tentativă - o 
epistolă scrisă de mână şi adresată lui Abner, învelită 
acum într-o folie de plastic - îi chinuise de atunci fără 


încetare pe bărbaţii din familia Hale. 


Aşadar ai cedat până la urmă pornirilor trădătoare. Nu 
ţi-ai mai ţinut în frâu nerăbdarea. Mă bucur pentru asta. 
Va fi război, un război la fel de aprig precum cele în care 
armatele marţiale ale naţiunii noastre sunt chemate pe 
câmpul de bătălie. Ai vrut război, şi acum, că primul glonţ 
a fost tras, nu mă voi ascunde în cine ştie ce cotlon. 
Pentru că nu am cedat avansurilor tale, nu am consimţit 
cu privire la cererile tale şi nu am acceptat să mă înclin în 
faţa ta, viaţa mea nu mai are valoare pentru tine? Ai 
îndrăznit să trimiţi un asasin? A ignora o astfel de ofensă 
grosolană ar fi ruşinos din partea mea. Sentimentele mele 
sunt cât se poate de vii, aşa cum, te asigur, e şi fiinţa 
mea. Asasinul tău îşi petrece zilele bolborosind prostii. Ţi- 
ai ales bine servitorul. Va fi declarat nebun şi va fi închis 
într-un loc izolat, şi nimeni nu va crede niciun cuvânt din 
ce va spune. Nu există nicio dovadă a conspirației, dar 
amândoi ştim că tu eşti cel care l-a convins pe bărbatul pe 
nume Richard Lawrence să tragă cu pistoalele. În clipa 
asta, când sentimentele mele sunt atât de puternice, ar 
trebui să le reprim, pentru a-ţi grăbi ţie sfârşitul. Şi 
totuşi, am fost consternat şi am amânat răspunsul. Aşa că, 
după ce am căutat sfat şi îndrumare la oameni mai 


înţelepţi decât mine, am hotărât care este calea de urmat. 


Scopul acestei epistole este acela de a te anunţa că de 
acum înainte nu vei mai dispune de autoritatea legală la 
adăpostul căreia să-ţi tăinuieşti tâlhăriile. Am îndepărtat 
din rapoartele oficiale toate menţiunile referitoare la 
autorizaţiile tale de capturare a navelor Congresului. 
Atunci când vei aborda un alt preşedinte, pentru a cere 
respectarea acestor autorizaţii, el nu va mai fi obligat prin 
lege să te asculte, aşa cum am fost eu. Pentru a-ţi mări 
chinul şi a prelungi astfel situaţia fără ieşire în care te 
afli, nu am distrus autorizaţia. Am fost tentat să o fac, 
recunosc, dar alţii m-au convins că o asemenea 
certitudine ţi-ar îngreuna poziţia şi te-ar putea împinge la 
alte acte disperate. Cum ştiu că-ţi plac secretele şi ai ales 
să mergi pe o cale umbrită, îţi ofer o provocare pe măsura 
ta. Foaia ataşată acestei scrisori conţine un cod formulat 
de mult-stimatul Thomas Jefferson. Mi s-a spus că îl 
considera cifrul perfect. Dacă vei reuşi să-l descifrezi, vei 
afla unde am ascuns lucrul după care tânjeşti. Dacă nu vei 
izbuti, tu şi ceilalţi veţi rămâne aceiaşi trădători jalnici 
care sunteţi acum. Mărturisesc că planul acesta îmi place 
mult mai mult. Curând, mă voi retrage acasă, în 
Tennessee, ca să-mi aştept sfârşitul şi să mă pot odihni 


alături de draga mea Rachel. Sper sincer că drumul laş pe 


care ai pornit îţi va aduce distrugerea şi că voi trăi 
suficient cât să mă bucur de ziua aceea. 


Andrew Jackson 


Hale s-a holbat la a doua foaie de hârtie, învelită şi ea 
într-o folie de plastic. 

De o sută şaptezeci şi cinci de ani, familia sa încerca să 
descifreze codul Jefferson. Fuseseră angajaţi experţi. Se 
cheltuiseră bani. 

Dar fără folos. 

A auzit paşi apropiindu-se dinspre proră şi secretarul 
său personal a pătruns în salon. 

— Deschideţi televizorul. 

A observat privirea îngrijorată a bărbatului. 

— E de rău. 

A luat telecomanda şi a pornit televizorul. 

* 

Malone a terminat de mâncat mărul şi a continuat să 
ţină ziarul deschis în faţa lui. A remarcat că nu apăruse 
niciun articol cu privire la vizita prezidenţială la New 
York. Ciudat. Prezenţa preşedinţilor era, de obicei, 
anunţată cu surle şi trâmbiţe. Trebuia să părăsească 


hotelul, şi asta cât mai repede cu putinţă. Cu cât întârzia 


mai mult, cu cât avea să-i fie mai greu. Ştia că Grand 
Hyatt era demn de renumele său; un complex masiv, 
înălţat pe multe etaje, cu un flux continuu de mii de 
oameni zilnic. Puțin probabil ca poliţia ori Serviciul Secret 
să poată bloca toate căile de acces, cel puţin nu aşa de 
iute. În salon erau două televizoare, la care a putut vedea 
că telefoanele mobile surprinseseră într-adevăr imagini, 
însă, din fericire, neclare. Nicio ştire, pentru moment, cu 
privire la starea de sănătate a preşedintelui Daniels. 
Oamenii începuseră să sporovăiască despre atentat şi să 
se mire că se desfăşurase sub ochii lor, în stradă. Câţiva 
auziseră împuşcăturile şi zăriseră racheta. Cei doi tipi în 
costum din partea opusă a salonului stăteau cu ochii 
aţintiţi în stradă şi vorbeau în emițătoare. 

S-a ridicat în picioare. 

Agenţii s-au îndepărtat de fereastră şi s-au grăbit spre 
el. S-a pregătit să reacționeze şi a observat că masa din 
lemn masiv pe care se aflau merele şi ziarele putea fi 
folosită pentru a le încetini înaintarea. 

Desigur, ei erau înarmaţi, iar el, nu, aşa că masa nu-i 
putea fi de prea mare ajutor. 

Cei doi agenţi au trecut însă pe lângă el, s-au năpustit 


afară pe uşă, direct către lifturi, şi au intrat în prima 


cabină care a urcat la etaj. 

Malone a scos un oftat tăcut de uşurare, apoi a ieşit din 
salon, a apăsat butonul JOS şi s-a decis să aleagă 
abordarea cea mai directă. 


Va ieşi pe uşa principală. 


Capitolul 6 


Wyatt aştepta în holul de recepţie al hotelului Grand 
Hyatt, înţesat de turişti veniţi pentru a-şi petrece 
weekendul în Big Apple”, weekend devenit şi mai 
palpitant acum, când cineva încercase să-l ucidă pe 
preşedintele Statelor Unite. A tras cu urechea la 
crâmpeiele de conversaţie venite dinspre nişte fotolii şi a 
înţeles că nimeni nu ştia în ce stare se afla Daniels, ci 
doar că fusese îndepărtat în mare grabă de la locul faptei. 
O persoană şi-a amintit că, la atentatul asupra lui Reagan 
din 1981, comunicatul oficial fusese emis numai după ce 
preşedintele fusese spitalizat pentru intervenția 
chirurgicală. 

Cel puţin o duzină de poliţişti newyorkezi şi o jumătate 
de duzină de agenţi ai Serviciului Secret alergau acum 
prin holul de recepţie înălţat pe două niveluri. Se vorbea 
cu voce tare şi se puneau santinele în apropierea scărilor 
rulante şi a ieşirilor. Greu de anticipat ce mişcare avea să 
facă Malone, însă căile de ieşire din hotel se limitau la uşa 
aflată cu un etaj mai jos, în stânga lui Wyatt, care dădea 


în East 42nd Street - dar şi la două uşi de sticlă 


5 „Marele Măr“, porecla dată oraşului New York (n.red.). 


învecinate, care dădeau în Grand Central Station, şi la 
alte două uşi de sticlă, situate cu un etaj mai sus şi pe 
care Wyatt le ţinea sub supraveghere din punctul său de 
observaţie. Dacă îşi cunoştea adversarul atât de bine 
precum presupunea el, Malone avea să iasă, pur şi 
simplu, pe uşa principală. Şi de ce nu? Nimeni nu îl 
văzuse la faţă, şi ascunzătoarea cea mai bună este 
întotdeauna la vedere. 

Wyatt ştia că autorităţile ar fi dorit să evacueze hotelul, 
sarcină care se putea dovedi imposibilă. Şi asta pentru 
simplul motiv că cele peste douăzeci de niveluri 
adăposteau prea multă lume. Dacă ar fi avut la dispoziţie 
şase luni, timpul uzual de pregătire a unei vizite 
prezidenţiale, cei din Serviciul Secret ar fi luat măsurile 
necesare. Dar aşa, în numai opt săptămâni, fuseseră 
nevoiţi să-şi limiteze tactica la secretizare, astfel că 
anunţul deplasării fusese făcut abia în acea dimineaţă, 
când Casa Albă informase că preşedintele avea să se afle 
la New York, într-o vizită neoficială. Precedentul exista: 
un fost preşedinte se dusese neanunţat, împreună cu 
soţia, la un spectacol pe Broadway. Fusese o escapadă 
lipsită de urmări, în timp ce, în clipa asta, Danny Daniels 


îşi dădea probabil cu pumnii în cap, dacă nu cumva 


organele interne îl lăsaseră de izbelişte sau nu pierduse 
mult sânge. 

Lui Wyatt îi plăcea la nebunie când oamenii o dădeau în 
bară. 

Asta îi uşura mult munca. 

Mai mult ca sigur că Malone se refugiase, cel puţin 
iniţial, la etajele superioare. Şi, prin urmare, avea să 
coboare dintr-unul din lifturile aflate în raza vizuală a lui 
Wyatt. Folosirea scărilor era exclusă, căci primul lucru pe 
care îl făcuse în mod cert poliţia fusese să le blocheze. 
Însă biletul pe care Wyatt îl lăsase în camera de hotel 
avea să îl împingă pe Malone să acţioneze în chip de 
Călărețul Singuratic, aşa cum făcuse dintotdeauna. Mereu 
credincios nepreţuitei sale Stephanie Nelle. 

Lui Wyatt îi făcea mare plăcere să se arunce din nou în 
luptă. 

Trecuse ceva vreme de când primise un contract. În 
ultimii ani avusese de lucru mai rar şi ducea lipsa slujbei 
de agent cu normă întreagă. Trecuseră opt ani de când 
fusese obligat să demisioneze. Continuase însă să-şi 
câştige existenţa vânzându-şi serviciile, şi ăsta se pare că 
era viitorul celor ce se ocupaseră cu spionajul. Mai puţini 


agenţi pe statele de plată, mai mulţi angajaţi pe bază de 


contract - prestatori de servicii capabili să nege orice 
implicare a angajatorului, şi care, în plus, nu cereau 
pensie. Wyatt avea cincizeci de ani şi ar fi trebuit ca până 
la această vârstă să fi ajuns la rang de director adjunct, 
dacă nu, chiar director general al unei agenţii. Fusese 
considerat unul dintre cei mai buni agenţi din toate 
timpurile. 

Până când... 

— Ce vrei să faci? l-a întrebat Cotton Malone. 

Erau prinşi în capcană. Doi puşcaşi îi ţineau la respect 
de sus şi alţi doi stăteau poziţionaţi în cotloanele 
întunecate ce se întindeau în faţa lor. Wyatt se aşteptase 
la o capcană, şi suspiciunile îi erau acum confirmate. Din 
fericire, el şi Malone veniseră pregătiţi. 

A întins mâna după aparatul de radiorecepţie. 

Malone l-a prins de braţ. 

— Nu e bine. 

— De ce? 

— Noi ştim ce e acolo, afară. Ei nu. 

Fi erau cei trei agenţi cărora li se ordonase să 
supravegheze perimetrul. 

— N-avem idee câţi oameni sunt, a continuat Malone. 


Ştim de patru, dar s-ar putea să fie mai mulţi. 


Wyatt a căutat butonul de transmisie. 

— N-avem de ales. 

Malone i-a smuls aparatul din mână. 

— Nu pot fi de acord. Dacă te las să faci asta, o să 
murim amândoi. 

Alte focuri au fost trase în direcţia lor. Au rămas pitiţi 
la adăpostul containerelor. 

— Hai să ne despărţim, a zis Malone. Eu o s-o iau în 
stânga, tu în dreapta, şi ne întâlnim la mijloc. Staţia de 
emisie rămâne la mine. 

Wyatt nu i-a răspuns. 

Malone s-a holbat îndelung în întuneric, evaluând 
pericolul şi pregătindu-se de asalt. 

Wyatt avea însă alte gânduri. 

O lovitură cu puşca în tâmplă, şi Malone a căzut pe 
suprafaţa de beton, inconştient. 

Wyatt a luat staţia de emisie şi le-a ordonat celor trei 
agenţi să intervină. 

O voce a răsunat tare, readucându-l în prezent. 

Un alt val de poliţişti invadase holul de la recepţie. 
Oaspeţii erau acum conduşi spre ieşiri, cu ajutorul 
personalului hotelului. Din câte se părea, cineva luase 


într-un final o decizie. 


Wyatt a măturat cu privirea scena haotică. 

Lifturile principale s-au deschis la parter şi mulţimea a 
năvălit afară. Printre oameni l-a zărit pe Malone. 

A zâmbit. 

Malone scăpase de jachetă, exact aşa cum anticipase 
Wyatt. Jacheta era unul din lucrurile după care aveau să 
se uite agenţii. L-a urmărit cum se amesteca în mulţime şi 
se îmbulzea spre scările rulante, ca să le coboare şi să o 
apuce în direcţia uşii principale. Wyatt a rămas pe loc, 
ascuns în spatele unei draperii înalte. Agenţii şi poliţiştii 
îşi croiau drum spre locul unde se afla, făcând semn 
tuturor să părăsească clădirea. 

Malone a coborât de pe scara rulantă şi, în loc să iasă 
prin uşile centrale, a cotit la dreapta şi s-a îndreptat către 
ieşirea care dădea în Grand Central Station. Wyatt s-a 
strecurat spre una din sălile de conferinţă ale hotelului, 
închisă în acea seară, după care a scos din buzunar 
radioemiţătorul, setat dinainte pe frecvenţa utilizată de 
Serviciul Secret. 

— Alertă către toţi agenţii. Suspectul poartă o cămaşă 
bleu, pantaloni de culoare deschisă şi nu mai poartă 
jachetă. Iese acum din holul principal de la Grand Hyatt şi 


intră în tunelul de acces ce duce spre gara centrală. 


Pornesc în direcţia aceea. 

A aşteptat o clipă, a băgat aparatul la loc în buzunar, 
apoi a revenit în holul de recepţie. 

Malone s-a făcut nevăzut prin uşile de ieşire. 

Agenţii Serviciul Secret s-au aruncat în mulţime, 


pornind în urmărirea lui. 


Capitolul 7 


Knox a ieşit din hotelul Plaza. Cel puţin trei membri ai 
Commonwealth-ului erau acum în pragul unei crize de 
panică. Aşa şi trebuia, de fapt. Operaţiunea pe care o 
comandaseră implicase multe riscuri. Prea multe chiar, 
după părerea lui. Înainte, lucraseră întotdeauna cu 
încurajarea şi binecuvântarea guvernului, acţiunile şi 
autoritatea fiindu-le sprijinite. Acum se găseau în poziţia 
de renegaţi care navigau pe ape furtunoase, netrecute pe 
hartă. 

A traversat strada şi a intrat în Central Park. Sirenele 
urlau în depărtare, şi aşa aveau să facă multe ore de 
acum încolo. În continuare, nicio vorbă despre starea de 
sănătate a preşedintelui, dar totul se întâmplase cu mai 
puţin de o oră în urmă. 

Îi plăcea Central Park. Trei sute douăzeci de hectare de 
vegetaţie bogată, copaci, iarbă, lacuri şi alei. O curte ce 
servea întregului oraş. Fără parc, Manhattanul ar fi un 
monobloc de beton şi clădiri. 

Sunase de la Plaza şi solicitase o întrevedere. Omul său 
de legătură voia şi el să îi vorbească - nimic neobişnuit 


până aici - şi se afla în zonă, aşa că s-au aşezat pe aceeaşi 


bancă de dincolo de peluza Sheep Meadow, lângă 
Fântâna Bethesda, unde mai stătuseră şi altă dată. 

Bărbatul care îl aştepta avea o înfăţişare banală din 
aproape toate punctele de vedere, începând cu trăsăturile 
cu nimic deosebite, şi terminând cu modul simplu în care 
se îmbrăca. Knox s-a apropiat şi s-a aşezat, cu o grimasă 
pe chip la vederea privirii arogante a lui Scott Parrott. 

— Bărbatul care stătea atârnat pe fereastră era unul 
dintre oamenii tăi? l-a întrebat el pe Parrott. 

— Nu mi s-a spus cum va fi oprit focul, doar că avea să 
se declanşeze. 

Răspunsul mai degrabă ridica alte semne de întrebare, 
dar Knox a ales să treacă peste. 

— Şi acum? 

— Vrem să le transmiţi un mesaj căpitanilor, a spus 
Parrott. Vrem să afle că ştim tot ce e de ştiut despre 
Commonwealth. Ştim cine sunt angajaţii... 

— Vrei să spui echipajul. 

— Poftim? 

— Echipajul e cel care conduce compania. 

Parrott a scos un hohot de râs. 

— Sunteţi cu toţii nişte nenorociţi de pirați. 


— Corsari. 


— Care naiba e diferenţa? Furaţi de pe unde apucaţi. 

— Nu, numai de la duşmanii ţării. 

— Mă rog, nu contează ce sunteţi, a zis Parrott. Se 
presupune că suntem de aceeaşi parte a baricadei. 

— Din perspectiva noastră, lucrurile nu arată aşa. 

— Şi îi compătimesc pe şefii voştri. Ştiu că sunt sub 
presiune. Înţeleg asta. Dar există nişte limite. Trebuie să 
pricepi. Şi ei trebuie să înţeleagă că nu le vom permite 
niciodată să îl asasineze pe preşedinte. Sunt şocat la 
gândul că au putut să creadă aşa ceva. Repet, ăsta e 
mesajul care dorim să fie transmis. 

Mesaj pe care, din câte se părea, Naţional Intelligence 
Agency dorea ca Knox să îl transmită personal. Parrott 
era omul de legătură al lui Knox din cadrul NIA. Cu un an 
înainte, când facțiunile din cadrul comunităţii de spionaj 
se deciseseră să distrugă Commonwealth-ul, NIA fusese 
singura agenţie care le rămăsese aproape. 

— Căpitanii se vor întreba de ce le trimiteţi mesaje. De 
ce interveniţi. 

— Atunci spune-le că am veşti bune pentru ei. Atât de 
bune, încât ar trebui să ne fie recunoscători pentru ceea 
ce am făcut astăzi. 


Knox se îndoia, dar s-a abținut să comenteze. 


— Soluţia la codul Jefferson se încarcă pe laptopul meu 
chiar în acest moment. Oamenii noştri l-au descifrat. 

Să-l fi înşelat auzul? Cheia cifrului? Găsită? După o sută 
şaptezeci şi cinci de ani? Parrott avea dreptate; căpitanii 
aveau să jubileze. Totuşi, mai rămânea chestiunea prostiei 
pe care o făcuseră. Nu putea decât să spere că le 
acoperise el urmele, fără a comite greşeli. Dacă nu, 
problema cifrului nici nu se mai punea. 

— Dacă există vreun lucru care să îi ajute să iasă din 
groapa pe care şi-au săpat-o singuri, atunci asta e, a spus 
Parrott. 

— Şi de ce nu le spuneţi, pur şi simplu? 

Agentul a chicotit. 

— Asta nu e treaba mea. Mă îndoiesc că ai lăsat vreo 
urmă care să ducă undeva, şi oricum eram acolo, gata să 
dejucăm atentatul, aşa că nu contează. 

Knox şi-a păstrat sângele rece şi şi-a repetat în gând 
decizia luată pe drumul către parc. 

Era un lucru inevitabil. 

— M-am gândit c-o să-mi faci cinste cu cina, a spus 
Parrott. Doar îţi permiţi. Şi pe urmă ne putem întoarce la 
mine la hotel, ca să vezi ce a avut de zis Andrew Jackson. 


Oare din tot dezastrul ăsta se puteau alege cu ceva 


bun? Până şi Quentin Hale, care avea fără îndoială să 
spumege de furie la aflarea veştii despre eşuarea 
atentatului, va fi în al nouălea cer când va auzi că cifrul 
fusese decodat. 

Knox servea ca intendent de aproape cincisprezece ani, 
post pe care tatăl său îl ocupase înaintea lui. Zâmbea 
întotdeauna când urmărea filme cu pirați în care 
căpitanul, prezentat caricatural, era cel care îşi supunea, 
fără milă, la chinuri echipajul. Nimic mai puţin adevărat. 
Comunitățile de pirați funcționau ca nişte democraţii în 
care membrii decideau liber cine să îi conducă şi pentru 
cât timp. Faptul că atât căpitanul, cât şi intendentul erau 
aleşi garanta un tratament corect şi rezonabil al celor 
aflaţi sub comanda lor. Pentru a păstra echilibrul şi a 
controla şi mai bine situaţia, alegerile puteau fi oricând 
repetate, pentru ambele funcţii. Şi mulţi căpitani care 
merseseră prea departe s-au trezit debarcaţi pe prima 
palmă de pământ aflată în calea vasului, în timp ce un alt 
bărbat prelua rangul de comandant. Cât despre intendent 
acesta patina pe o pojghiţă încă şi mai subţire, căci 
răspundea atât în faţa echipajului, cât şi a căpitanului. 

Doar cei mai buni erau capabili de asemenea 


performanţe. 


Iar Knox ştia de acum ce avea de făcut. 

— În regulă, a spus el zâmbind. Fac cinste cu o friptură. 
A întins braţul şi l-a bătut pe Parrott de două ori pe umăr. 
Am priceput. Voi, ăştia, sunteţi şefii. O să transmit 
mesajul mai departe. 

— Aşa speram şi eu. 

Knox şi-a retras mâna şi a bătut uşurel pielea dezgolită 
de pe gâtul lui Parrott, apoi a înfipt acul scurt. A aplicat 
un pic mai multă presiune, a strâns pielea, şi conţinutul 
seringii a pătruns în corp. 

— Hei, a zis Parrott ridicând instinctiv braţul spre locul 
unde simţise durerea. 

Unu. Doi. Trei. 

Corpul lui Parrott s-a prăbuşit moale în braţele lui. 

Knox l-a sprijini, ţinându-l drept, apoi l-a întins încet pe 
bancă. Amestecul pe care îl folosise fusese preparat din 
pulberea obţinută prin macerarea cărnii unui peşte de 
recif din Caraibe, Karenia annulatus. O toxină cu acţiune 
rapidă şi letală. Cu secole în urmă, în vremurile de glorie, 
când slupurile brăzdau mările Sudului, mulţi duşmani 
fuseseră înlăturați cu ajutorul acestei toxine cu efect 
aproape instantaneu. 


Ce păcat că fusese nevoit să îl ucidă pe Parrott. 


Dar n-avusese altă opţiune. 

Absolut niciuna. 

l-a aşezat cu grijă lui Parrott mâinile sub obraz, ca şi 
cum omul aţipise. O scenă deloc neobişnuită pentru o 
bancă din Central Park. A pipăit pantalonii lui Parrott şi a 
dat peste o cheie de la hotelul Helmsley Park Lane. Un loc 
destul de drăguţ, în care stătuse şi el de câteva ori. 


Apoi a plecat. 


Capitolul 8 


Malone a străbătut calm pasajul cu tavan jos ce leagă 
hotelul Grand Hyatt de Grand Central Station. Odată 
ajuns pe peronul aglomerat, putea lua metroul înapoi spre 
St. Regis, unde îl aştepta Cassiopeia. Aveau să decidă 
împreună ce vor face mai departe. 

Interesant că gândea astfel. 

„Împreună”. 

Ani de zile locuise şi muncise de unul singur. O 
cunoscuse pe Cassiopeia cu doi ani înainte, dar abia în 
urmă cu câteva luni, în China, îşi mărturisiseră 
sentimentele. La început el crezuse că relaţia mai strânsă 
care se legase între ei nu era decât rezultatul acţiunilor 
comune pe care le desfăşuraseră. 

Se înşelase. 

Fuseseră combatanți, competitori, apoi prieteni. Acum 
erau iubiţi. Cassiopeia era o femeie sigură pe ea, 
inteligentă şi frumoasă. Împărtăşeau o relaţie intimă 
plăcută, bazată pe încredere, fiecare din ei fiind conştient 
că celălalt putea răspunde nevoilor sale. Ca acum, când 
poliţiştii, dispuşi să apese în orice moment pe trăgaci, 


după cum o dovedeau faptele, porniseră să-l vâneze. 


Nu i-ar strica un pic de ajutor. 

Dacă nu chiar mai mult. 

A ieşit din tunel, trecând dincolo de nişte uşi din sticlă 
care dădeau pe un culoar mărginit de magazine 
aglomerate. O ieşire în stradă se profila la 45 de metri în 
dreapta sa. A cotit la stânga şi a pătruns în cel mai 
cunoscut terminal din lume, lung aproape cât un teren de 
fotbal american şi lat cât o treime din el. Faimosul tavan - 
cu semnele zodiacale şi stelele aplicate în foiţă de aur pe 
fundalul cerului de un albastru azuriu - se înălța la 
treizeci de metri deasupra capului său. Deasupra unuia 
dintre ghişeele de informaţii se afla celebrul ceas din 
alamă cu patru cadrane. Malone i-a aruncat o privire. 
7.20 după-amiaza. Holuri şi pasaje se deschideau în toate 
direcţiile, ducând spre peroane. Scări rulante urcau şi 
coborau către alte niveluri, neprevăzute cu platforme. 
Sub picioarele lui, Malone ştia că se afla un soţiu imens, 
înţesat cu cafenele, brutării şi localuri fast-food. Iar mai 
jos se găseau liniile de metrou. Destinația lui. 

A cercetat din ochi restaurantele amenajate în spaţii 
deschise care dominau două din laturile holului cavernos, 
situat cu un etaj mai sus. A tras cu urechea la 


conversațiile navetiştilor care treceau pe lângă el. 


Deocamdată nu se ştia nimic despre starea de sănătate a 
lui Daniels. 

Doi tipi în costum au pătruns în staţie prin acelaşi pasaj 
prin care intrase şi el. 

Urmati de alţi trei. 

Malone şi-a impus să-şi păstreze calmul. Imposibil să-i 
fi luat urma. N-aveau niciun indiciu. Agenţii se aflau, pur 
şi simplu, în recunoaştere. Explorau împrejurimile. În 
speranţa de a da peste ceva. 

Trei poliţişti newyorkezi au dat buzna înăuntru dintr-o 
ieşire care dădea în stradă. Alţi câţiva şi-au făcut apariţia 
în dreapta lui, de pe scările rulante care urcau spre 45th 
Street. 

Judecase greşit. Oamenii ăştia nu se aflau aici în mod 
întâmplător, ci în căutarea cuiva anume. Ce-i scrisese 
Stephanie în bilet? „Să n-ai încredere în nimeni”. Ar fi 
trebuit să coboare două niveluri pentru a ajunge la 
metrou. Dar, din păcate, acum nu-i mai rămăsese decât 
varianta ieşirii pe 42nd Street. 

Oare la asta se gândiseră şi urmăritorii lui? 

A traversat o pasarelă lată, pe deasupra unei platforme 
din beton. Un poliţist a ieşit de după capătul îndepărtat al 


ghişeului de informaţii şi a pornit în grabă în direcţia lui. 


A continuat să meargă. 

Niciun poliţist sau tip în costum în faţă. 

O balustradă din marmură înaltă până în dreptul taliei 
proteja capetele pasarelei. A zărit o bordură îngustă în 
capătul celălalt al balustradei, acolo unde pasarela se 
termina, coborând spre platforma de dedesubt. 

Reacţiile care îl iau pe un adversar prin surprindere 
sunt întotdeauna cele mai eficiente, numai că trebuia să 
se mişte iute. Polițistul care îl urmărea se afla, în mod 
cert, la numai câţiva paşi în spate. 

A făcut un pas în lateral, s-a răsucit şi l-a lovit pe 
poliţist cu genunchiul în vintre, dărâmându-l. Spera să 
câştige suficient timp încât să dispară din raza vizuală a 
celorlalţi urmăritori. 

S-a săltat pe balustrada din marmură şi s-a lăsat să 
alunece pe bordură, atent să evite căderea de la cel puţin 
zece metri. Înălţime prea mare pentru o săritură. A 
continuat să coboare alunecând cu braţele întinse în 
lături, pentru a-şi păstra echilibrul, şi când a ajuns la mai 
puţin de trei metri de sol, a sărit. 

Deasupra capului său au apărut agenţi şi poliţişti. 

Au scos pistoalele. 


La vederea armelor, panica s-a răspândit printre 


oamenii aflaţi pe platforma de jos, care au început să se 
împrăştie în grabă. Malone s-a folosit de haosul creat şi s- 
a avântat înainte, pe sub pasarelă, ieşind din raza focului. 
Poliţiştilor de la nivelul de deasupra avea să le ia câteva 
secunde până să se repeadă către capătul opus al 
pasarelei, ceea ce îi va permite să scape. În stânga avea 
restaurantul Oyster Bar, în dreapta restul zonei principale 
de fast-fooduri. Ştia că o duzină, dacă nu mai multe ieşiri 
din zona de restaurante dădeau spre căi de acces, 
peroane, scări, lifturi şi rampe. Putea să se arunce în 
primul tren care sosea la linie şi să cumpere biletul la 
bord. 

S-a repezit în dreapta şi a luat-o către una din ieşirile 
situate în capătul opus. Între el şi ieşire se intercala un 
labirint de localuri, mese, scaune şi clienţi. 

Mai mult decât suficient ca să-i asigure acoperirea. 

Doi bărbaţi şi-au făcut apariţia. Aşteptaseră ascunşi 
după o coloană centrală. Au îndreptat armele spre el şi un 
vechi clişeu i-a răsărit în clipa aceea în minte. 

„Cu staţiile radio n-ai cum să te pui”. 

A ridicat ambele mâini. 

S-au auzit strigăte care îi ordonau să se arunce la 


podea. 


S-a lăsat să cadă în genunchi. 


Capitolul 9 


Cassiopeia Vitt a ieşit din duş şi a întins mâna după 
halatul cu mâneci largi. Înainte să-şi acopere pielea 
umedă cu faldurile sale moi, a făcut ceea ce făcea de 
obicei după baie, sau ori de câte ori avea posibilitatea - s- 
a cântărit. Testase cântarul digital cu o zi înainte, după ce 
scăpase de oboseala zborului transatlantic cu ajutorul 
unui alt duş fierbinte prelungit. Ştia că zborul cu avionul 
adăuga kilograme. De ce? Era ceva legat de deshidratare 
şi de retenţia de apă. Nu era obsedată de controlul 
greutăţii. Ci mai degrabă curioasă. Se apropia de vârsta 
mijlocie şi ceea ce mânca şi făcea, în general, părea să 
conteze acum cu mult mai mult decât cu cinci ani în 
urmă. 

A studiat afişajul LCD al cântarului. 

56,7 kilograme. 

Deloc rău. 

Şi-a legat halatul şi şi-a strâns părul ud într-un prosop. 
Din CD-playerul aflat în cealaltă cameră răzbătea un 
potpuriu de muzică clasică. Cassiopeia adora St. Regis, un 
punct de reper legendar din inima Manhattanului, aflat la 


doar o aruncătură de băț de Central Park. Era locul unde 


părinţii ei stăteau atunci când veneau la New York, şi 
unde se instala şi ea întotdeauna când se afla în oraş. Aşa 
că atunci când Cotton îi propusese să petreacă împreună 
un weekend de cealaltă parte a Atlanticului, se oferise 
imediat să facă aranjamentele de cazare. 

Alesese Apartamentul Guvernatorului nu numai pentru 
vederea panoramică, ci şi pentru că dispunea de două 
dormitoare. Cu toate că făcuseră progrese importante, ea 
şi Cotton încă mai tatonau terenul în relaţia lor incipientă. 
Aşa cum se aşteptase, al doilea dormitor rămăsese 
deocamdată nefolosit, dar era acolo, în caz de nevoie. 

De la întoarcerea din China, ei doi petrecuseră mult 
timp împreună, atât la Copenhaga, cât şi la château-ul ei 
din Franţa. Pentru moment, plonjonul emoţional pe care-l 
făcuseră, o senzaţie complet nouă pentru amândoi, părea 
de bun augur. Cassiopeia se simţea în siguranţă lângă 
Cotton - era o relaţie tihnită între oameni egali. Cotton 
pretindea că nu se pricepea la femei, dar adevărul e că se 
subestima. lar călătoria asta părea să o dovedească din 
plin. Cu toate că scopul primordial era întâlnirea lui 
Cotton cu Stephanie Nelle, Cassiopeia apreciase faptul că 
o invitase şi pe ea. 


Dar şi ea combinase plăcerea cu ceva afaceri. 


Una din sarcinile care îi displăceau cel mai mult era 
aceea de a se ocupa de treburile familiei. Era unica 
moştenitoare a imperiului financiar construit de tatăl ei, 
care totaliza miliarde şi se întindea pe şase continente. 
Echipa managerială, care-şi avea sediul central în 
Barcelona, administra operaţiunile curente. I se înaintau 
săptămânal rapoarte, însă, ocazional, era şi consultată, în 
calitate de asociat unic. Aşa că în după-amiaza anterioară 
şi din nou în ziua aceea se întâlnise cu managerii ei 
americani. Cassiopeia se pricepea la afaceri, dar era 
totodată suficient de inteligentă pentru a le acorda 
încredere angajaţilor. Tatăl ei o învățase să investească în 
oamenii pe care îi punea în funcţii de conducere, 
acordându-le un procent din profit, oricât de mic, şi 
avusese dreptate. Cassiopeia avusese norocul de o echipă 
care îi trata compania ca pe propria lor firmă şi care, 
practic, îi multiplicase veniturile. 

Cotton părăsise hotelul în urmă cu circa două ore. 
Hotărâse să se deplaseze pe jos pe 42nd Street, până la 
Grand Hyatt. Asta era problema cu New York-ul şi pace - 
traficul era aşa de aglomerat, încât era mai convenabil să 
parcurgi pe jos cele treisprezece străzi. Diseară aveau să 


meargă la un spectacol, şi apoi să ia cina. La alegerea ei, 


declarase Cotton. Cassiopeia cumpărase biletele cu 
câteva zile în urmă şi făcuse rezervare pentru cină la unul 
dintre restaurantele ei preferate. Se oprise şi la Bergdorf 
Goodman ca să-şi cumpere o rochie. 

De ce nu? O fată trebuie să se răsfeţe şi ea, din când în 
când. 

Avusese noroc. Modelul Armani pe care îl alesese îi 
venise ca turnat, fără a fi necesare ajustări. Mătase 
neagră, fără spate, decadentă. 

Exact lucrul de care aveau amândoi nevoie. 

Era încântată că putea să facă o surpriză plăcută cuiva. 
În cea mai mare parte a vieţii ei, astfel de gânduri îi 
fuseseră străine. Să fie dragoste la mijloc? Poate că asta 
era una din manifestările iubirii. Cel puţin aşa spera. 

A auzit soneria. 

A zâmbit amintindu-şi de ziua precedentă, când 
sosiseră la hotel. 

„Acum multă vreme mi-am dat seama de ceva”, îi 
spusese Cotton. „Dacă ai uşi duble la camera de hotel, 
ceva destul de bun te aşteaptă de partea cealaltă. Şi dacă 
ai sonerie e tot un semn bun. Dar dacă ai şi sonerie, şi uşi 
duble, atunci la naiba, trebuie să ai mare grijă”. 


Cassiopeia comandase vin şi o gustare rece, căci până 


la cină mai aveau câteva ore bune. Cotton nu bea alcool - 
nu băuse niciodată, după cum pretindea -, aşa că pentru 
el înlocuise vinul cu sirop de coacăze. Cât de curând, avea 
să se întoarcă. Întâlnirea cu Stephanie fusese fixată 
pentru 6.15 după-amiaza, şi acum era aproape ora 8. 
Trebuiau să se grăbească. 

Soneria s-a făcut din nou auzită. 

A ieşit din baie şi a traversat livingul spaţios, 
îndreptându-se către uşile duble. A răsucit butonul 
încuietorii, însă uşa i-a fost împinsă brusc în faţă, mişcare 
neaşteptată care a dezechilibrat-o. 

Doi bărbaţi au năvălit înăuntru. 

Cassiopeia a reacţionat şi s-a răsucit pe călcâie, 
înfigând un picior în stomacul unuia din ei şi 
catapultându-şi pumnul drept în faţă, înspre gâtului 
celuilalt. Lovitura de picior şi-a nimerit ţinta şi bărbatul s- 
a îndoit de mijloc, dar pe al doilea atacator l-a ratat. S-a 
răsucit din nou, părul revărsându-i-se de sub prosop, 
moment în care a dat cu ochii de pistol. 

Aţintit direct către ea. 

Alţi trei bărbaţi înarmaţi şi-au făcut apariţia. 

A încremenit şi şi-a dat seama că halatul i se desfăcuse, 


oferindu-le atacatorilor o privelişte interesantă. Îşi ţinea 


în continuare pumnii ridicaţi şi era cu nervii întinşi la 
maximum. 

— Cine sunteţi? 

— Serviciul Secret, a răspuns unul dintre bărbaţi. 
Sunteţi arestată. 

Ce Dumnezeu mai făcuse Cotton? 

— Pentru ce? 

— Asasinarea preşedintelui Statelor Unite. 

Cassiopeia se lăsa rareori luată prin surprindere. I se 
mai întâmplase, dar nu prea des. Dar asasinarea 
preşedintelui Statelor Unite? 

Asta era, într-adevăr, ceva nou. 

— Lăsaţi braţele jos şi duceţi-le la spate, a rostit calm 
agentul. Şi poate că n-ar fi rău să vă legaţi halatul. 

S-a conformat şi a încercat să-şi regăsească stăpânirea 
de sine. 

— Îmi daţi voie să mă îmbrac înainte să mă luaţi pe 
sus? 

— Nu singură în cameră. 

A ridicat din umeri. 


— Pot să fac şi asta, dacă altfel nu se poate. 


Capitolul 10 


Malone a văzut că nu se îndreptau spre nicio secţie de 
poliţie. Fusese încătuşat şi scos rapid din gară. Îi 
confiscaseră portofelul şi cheia de la St. Regis, aşa încât 
se gândea la iubita lui Cassiopeia avea să se trezească 
probabil cu nişte vizitatori la uşă. Păcat de cină şi de 
spectacol. Ar fi putut să se distreze pe cinste. Îşi 
cumpărase un costum nou pentru această ocazie. 

Nu i se permisese să deschidă gura. Fusese, în schimb, 
împins într-o maşină care îi aştepta, lăsat de unul singur 
preţ de câteva minute, după care maşina demarase. Acum 
traversau East River şi intrau în Queens, îndepărtându-se 
de Manhattan. Maşinile de poliţie aflate în faţă degajau 
drumul. Ar fi putut să jure că se îndreptau către 
Aeroportul JFK. Oare îl transportau către un loc aflat sub 
strictă supraveghere? 

„Să n-ai încredere în nimeni”. 

Avertizarea venită din partea lui Stephanie. 

Poate că avea dreptate. 

Se îndoia că vreunul din cei aflaţi cu el în maşină avea 
să deschidă discuţia. Exista însă un lucru pe care dorea 


să-l precizeze. 


— Hei, băieţi, ştiţi cum mă cheamă şi, deci ştiţi cine 
sunt şi cu ce mă ocup. N-am atentat la viaţa nimănui. 

Nici cei doi agenţi aşezaţi în faţă şi nici cel aflat lângă 
el, pe bancheta din spate, nu i-au răspuns. A încercat o 
altă abordare. 

— Daniels e bine? a întrebat el. 

Din nou niciun răspuns. 

Individul de lângă el era tânăr şi zelos. Era, probabil, 
prima lui misiune de acest fel. 

— Trebuie să iau legătura cu cineva de la Magellan 
Billet, a spus Malone schimbând tonul din prietenos în 
unul iritat. 

Agentul aşezat în faţă, pe scaunul pasagerului, s-a 
răsucit spre el. 

— Ba trebuie să stai liniştit şi să-ţi ţii gura. 

— Ce-ar fi să-ţi bagi un băț în fund? 

Omul a clătinat din cap. 

— Uite ce-i, Malone, fă-ţi o favoare şi taci naibii! Ne-am 
înţeles? 

„Conspirația asta e cu bătaie lungă”. 

Alt avertisment al lui Stephanie. 

De care aflaseră şi agenţii în momentul în care îi 


găsiseră biletul, cu ocazia percheziţiei corporale. Prin 


urmare, ştiau că el ştie. 

Fantastic. 

Au continuat să înainteze în linişte alte zece minute, 
după care maşina a pătruns pe JFK, trecând printr-o 
poartă ce ducea direct spre locul unde avioanele decolau 
şi aterizau. În toată mulţimea aceea de avioane se 
distingea totuşi unul retras şi înconjurat de forţele de 
ordine. Un Boeing 747 vopsit în albastru şi alb, cu steagul 
american pe coadă, având cuvintele STATELE UNITE ALE 
AMERICII inscripţionate cu auriu pe fuzelaj. 

Air Force One. 

O jachetă bleumarin i-a fost azvârlită în poală de pe 
scaunul din faţă. 

— Pune-ţi-o, i s-a ordonat. 

Malone a remarcat cele trei litere aurii inscripţionate 
pe spate şi pe piept. 

FBI. 

Maşina a tras la scara avionului. Cătuşele i-au fost 
scoase şi Malone a ieşit din maşină, trăgându-şi jacheta 
pe el. Un bărbat a apărut în capul scării. Înalt şi slab, cu 
un păr grizonant şi rar şi cu o expresie calmă pe chip. 

Edwin Davis. 


— Suntem urmăriţi, a spus Davis. Din terminal. Toate 


televiziunile au aici câte o cameră de filmat cu lentile 
telescopice. Şi fii atent ce vorbeşti. Au angajat oameni 
care ştiu să citească pe buze. 

— Am auzit că ai fost promovat. 

Ultima oară se întâlniseră la Veneţia. Pe vremea aceea, 
Davis era consilier adjunct pe probleme de securitate. 
Acum lucra ca şef al administraţiei de la Casa Albă. 

Davis s-a îndreptat spre scări. 

— Ce noroc pe capul meu! Hai să urcăm. 

— Care-i treaba cu Daniels? 

— O să vezi. 

* 

Hale se uita la televizor. Adventure se apropia de casă 
pe întunecatul râu Pamlico şi nu mai înainta spre vest cu 
aceeaşi viteză. Dăduse volumul mai încet, sătul de 
speculațiile prezentatorilor de ştiri care sperau să atragă, 
cu bălmăjelile lor, atenţia privitorilor, în timp ce aceleaşi 
imagini pixelate cu cele două arme care trăgeau din 
Grand Hyatt erau derulate la nesfârşit. Programele astea 
de ştiri non-stop erau bine-venite în primele treizeci de 
minute ale unei crize, dar după aceea deveneau 
plictisitoare. 


Hale a scuturat din cap, cu gândul la camarazii săi, 


căpitanii. 

Proştii naibii. 

Era conştient că aveau dreptul să facă ce doreau - votul 
majorităţii era cel care prima în cadrul Commonwealth- 
ului -, dar îl excluseseră de la vot, lucru contrar 
dispoziţiilor din Articole. Din nefericire, situaţiile 
disperate duc la acte disperate, şi el le înţelegea 
frustrarea. Riscau cu toţii închisoarea şi confiscarea a tot 
ceea ce familiile lor acumulaseră în decursul a trei secole. 
Singura lor speranţă se afla în foaia de hârtie învelită în 
folie de plastic, pe care el o ţinea în mână. 

A doua pagină din scrisoarea distrugătoare a lui 
Andrew Jackson. 

Cum ştiu că-ţi plac secretele şi ai ales să mergi pe o 
cale umbrită, îţi ofer o provocare pe măsura ta. Foaia 
ataşată acestei scrisori conţine un cod formulat de mult- 
stimatul Thomas Jefferson. Mi s-a spus că îl considera 
cifrul perfect. Dacă vei reuşi să-l descifrezi, vei afla unde 
am ascuns lucrul după care tânjeşti. Dacă nu vei izbuti, tu 
şi ceilalţi veţi rămâne aceiaşi trădători jalnici care sunteţi 
acum. 

S-a holbat la foaia de hârtie. 


Nouă rânduri de litere şi simboluri aruncate la 


întâmplare. 

XQXFEETH 

APKLJHXREHNJF 

TSYOL: 

EJWIWM 

PZKLRIELCPA 

FESZR 

OPPOBOUQDX 

MLZKRGVKO 

EPRISZXNOXEE 

Un nonsens. 

Sper sincer că drumul laş pe care ai pornit îţi va aduce 
distrugerea şi că voi trăi suficient cât să mă bucur de ziua 
aceea. 

De o sută şaptezeci şi cinci de ani, eşecul descifrării 
codului lui Jefferson constituia o sursă de mare 
îngrijorare. De patru ori sursa aceea aproape că dusese la 
ruină, şi tot de patru ori situaţia fusese rezolvată. 

Şi acum se ivise o a cincea situaţie. 

Însă contrar părerilor colegilor săi, Hale nu stătuse cu 
mâinile în sân. Lucrase la găsirea unei soluţii. Mai precis, 
la două variante. Ambele puse, probabil, din nefericire, în 


pericol de compatrioţii săi. 


O imagine nouă s-a ivit pe ecranul televizorului. 

Air Force One pe pista Aeroportului International John 
F. Kennedy. În partea de jos a ecranului se anunţa că un 
suspect fusese reţinut în timp ce încerca să fugă din 
hotelul Grand Hyatt, dar că fusese ulterior eliberat. 

Confuzie de identitate. 

NICIO VESTE DEOCAMDATĂ CU PRIVIRE LA STAREA 
PREŞEDINTELUI. AM AFLAT CĂ ACESTA A FOST 
TRANSPORTAT DIRECT LA BORDUL AIR FORCE ONE. 

Trebuia să ia neapărat legătura cu Clifford Knox. 

* 

Malone a intrat în Air Force One. Ştia că avionul 
cuprindea 4.000 de metri pătraţi de spaţiu atent 
proiectat, întins pe trei niveluri, inclusiv un apartament 
pentru preşedinte, un birou, paturi pentru echipaj, chiar 
şi o sală de operațiuni. De obicei, atunci când 
preşedintele călătorea, era însoțit de un medic, de 
consilieri superiori, de oameni din Serviciul Secret şi din 
presă. 

La bord însă nu era nimeni. 

S-a întrebat dacă îl aduseseră aici pe Daniels, pentru a 
fi tratat, în timp ce toţi ceilalţi fuseseră îndepărtați. 


L-a urmat pe Davis, care a traversat zona pustie dintre 


primul şi al doilea nivel şi s-a oprit în faţa unei uşi. Uşa s- 
a deschis spre o sală de conferinţe elegantă, cu geamurile 
acoperite de obloane. La capătul îndepărtat al unei mese 
lungi stătea Daniels. Teafăr şi nevătămat. 

— Am auzit că ai încercat să mă ucizi, a spus 
preşedintele. 

— Dacă aş fi încercat, acum aţi fi mort. 

Bărbatul mai vârstnic a chicotit. 

— Probabil că ai dreptate. 

Davis a închis uşa. 

— Sunteţi bine? a întrebat Malone. 

— Da, nu m-au găurit. Dar m-am lovit la cap când m-au 
împins în maşină. Norocul meu e că sunt tare de cap, aşa 
cum mulţi au remarcat de-a lungul anilor. 

Malone a observat că biletul scris la maşină pe care îl 
găsise în camera de hotel de la Grand Hyatt se afla pe 
masă. 

Daniels s-a ridicat din fotoliul de piele. 

— Mersi pentru ce ai făcut. Se pare că îţi rămân mereu 
dator. Dar imediat ce am aflat pe cine au luat în custodie 
şi am citit biletul pe care îl aveai asupra ta, primit, 
chipurile, de la Stephanie, am ştiut că avem necazuri. 


Lui Malone nu i-a plăcut tonul folosit de preşedinte. 


Conversaţia asta părea să ducă undeva anume. 
— Cotton, a spus Daniels, avem o problemă. 
— Avem, domnule preşedinte? 


— Mda. Tu şi eu. 


Capitolul 11 


Wyatt a ieşit din staţia de metrou şi a păşit în Union 
Square. Fără a fi la fel de animată ca Times sau Herald, 
ori elegantă ca Washington, piaţa aceasta avea, din 
punctul lui de vedere, o personalitate distinctă şi atrăgea 
o mulţime mai eclectică. 

Urmărise cum Cotton Malone fusese reţinut în Grand 
Central şi scos apoi din gară. Era însă convins că nu avea 
să rămână mult timp în arest. Nu după ce Danny Daniels 
avea să afle că unul din băieţii lui blonzi fusese implicat - 
şi Malone era în mod cert membru al acelui club select. 

A traversat 14th Street şi s-a îndreptat spre sud pe 
Broadway, către Ştrand - patru etaje pline cu cărţi aflate 
în suprastoc, volume uzate sau rare, dar şi ultime apariţii. 
Alesese acest loc de întâlnire în semn de respect faţă de 
adversarul său, despre care ştia că era un mare iubitor de 
cărţi. El, unul, le dispreţuia. Nu citise în viaţa lui un 
roman. De ce să-şi piardă vremea cu minciuni? Din când 
în când i se mai întâmpla să consulte câte un volum de 
nonficţiune, însă, în general, prefera internetul său, pur şi 
simplu, întreba pe cineva. Nu înţelesese niciodată 


fascinația exercitată de cuvintele înşiruite pe o pagină. Şi 


i se părea complet lipsit de sens faptul că oamenii adunau 
chestiile acelea cu tonele şi le colecţionau de parcă ar fi 
fost cine ştie ce metale preţioase. 

A zărit persoana pe care o aştepta. 

Femeia stătea pe trotuar, răsfoind cărţile cu reduceri 
de pe tejghelele din faţa librăriei. Avea reputaţia de a fi 
un fin observator şi o persoană distantă şi rezervată. 
Genul cu care era dificil de colaborat. Fapt aflat într-un 
contrast puternic cu aspectul ei fizic, cu faţa alungită, 
părul negru, ochii închişi la culoare şi tenul smead, care îi 
trăda ascendenţa cubaneză. 

Andrea Carbonell conducea NIA de mai bine de un 
deceniu. Agenţia era o relicvă din timpul administraţiei 
Reagan, când se mândrise cu organizarea unora dintre 
cele mai reuşite lovituri date de comunitatea de spionaj 
americană. CIA, Agenţia Naţională de Securitate şi mai 
toate celelalte servicii de informaţii o detestau. Însă 
epoca ei de glorie apusese, şi NIA ajunsese acum un 
simplu nume enervant pe lista lungă de alocaţii de 
milioane de dolari din bugetul federal, pentru operaţiuni 
sub acoperire. 

Danny Daniels prefera Magellan Billet, condusă de o 


altă favorită blondă de-a lui, Stephanie Nelle. Cei 


doisprezece agenţi pe care îi avea ea în subordine se 
puteau mândri cu multe dintre cele mai recente succese 
ale ţării - deconspirarea trădării primului vicepreşedinte 
al lui Daniels, blocarea Federaţiei Asiei Centrale, 
eliminarea Clubului de la Paris, chiar şi sprijinirea 
tranziţiei paşnice de putere în China. Şi toate acestea, 
fără a contracta serviciile lui Wyatt. Magellan Billet se 
baza exclusiv pe forţe proprii şi nu recurgea la ajutor din 
afară. 

Evident, cu excepţia lui Cotton Malone. 

Pe Nelle nu o deranja să apeleze, atunci când era cazul, 
la băiatul ei de aur. Wyatt ştia că Malone fusese implicat 
în mai toate reuşitele notabile ale lui Magellan Billet. Şi 
că, potrivit surselor sale, lucrase de fiecare dată gratis. 

Idiotul. 

Wyatt primise telefonul de la Andrea Carbonell în urmă 
cu trei săptămâni. 

— Te interesează jobul? îl întrebase ea. 

— Ceea ce vrei tu s-ar putea să fie imposibil, 
răspunsese el. 

— Imposibil pentru tine? Nu se poate. Totul e posibil 
pentru Sfinx. 


Wyatt ura porecla aceea, care făcea aluzie la felul lui 


tăcut de a fi. Se autoeducase de mult timp să ia parte la o 
conversaţie fără a spune nimic, dar părând că urmăreşte 
totul cu maxim interes. Tactica aceasta îi deconcerta pe 
mulţi ascultători, făcându-i să vorbească mai mult decât 
de obicei. 

— E acceptabil preţul meu? întrebase. 

— Absolut. 

A continuat să meargă, trecând de tejghelele cu cărţi la 
preţ redus, convins că va fi urmat de Carbonell. A dat 
colţul şi a pornit spre est, pe 12th Street, cale de o 
jumătate de stradă, după care s-a adăpostit în pragul unui 
magazin aflat în lichidare. 

— Daniels e bine, l-a informat Carbonell. 

Era bucuros să audă asta. Misiune îndeplinită. 

— Cât de aproape ai fost de anularea misiunii? a 
întrebat ea. 

— Unde e Daniels? 

A văzut că întrebarea nu picase bine, însă şi el era 
deranjat de tonul cu care i se adresase Carbonell. 

— La JFK. În Air Force One. Am auzit că va face o 
declaraţie. Ca să arate lumii că e teafăr. 

Wyatt a decis să-i răspundă acum la întrebare. 


— Mi-am făcut treaba. 


— Cum? Implicându-l pe Cotton Malone? Serviciul 
Secret l-a arestat în gară. Cineva le-a transmis pontul prin 
staţia radio. Presupun că nu ştii cine le-a oferit 
informaţia, nu-i aşa? 

— De ce pui întrebări la care cunoşti dinainte 
răspunsul? 

— Şi dacă Malone ar fi dat greş? 

— Dar n-a făcut-o. 

Carbonell îl angajase pentru a opri atentatul, spunându- 
i că nu avea încredere să dea misiunea nimănui din cadrul 
agenţiei. Îi mai spusese că agenţia era pe butuci şi se 
zvonea că, în următorul an fiscal, avea să fie eliminată 
complet de pe listă. Lui Wyatt nu-i păsa. El fusese 
eliminat cu opt ani fiscali înainte. 

— Am făcut ce mi-ai cerut, a ripostat. 

— Nu tocmai, dar pe-aproape. 

— E cazul s-o şterg. 

— Nu vrei să mai rămâi, să vezi ce se întâmplă? Sper 
că-ţi dai seama, Jonathan, că dacă NIA va fi tăiată de la 
buget, şi tu vei pierde bani. Cred că sunt singura care mai 
apelează regulat la serviciile tale. 

Nu conta. Avea să supravieţuiască. Aşa cum reuşise 


întotdeauna. 


Carbonell a arătat spre ceasul lui de la mână. Un Rolex 
Submariner. 

— Îţi place? 

Cum să nu-i placă? Placat cu aur. Cifre încrustate cu 
aur. Precis până la zecimea de secundă. Un dar pe care 
şi-l făcuse cu câţiva ani în urmă, după o misiune deosebit 
de profitabilă. 

Şi-a fixat privirea asupra ochilor ei întunecaţi. 

— Ai idee cum de au ajuns elveţienii să fabrice 
asemenea ceasuri superbe? a întrebat ea. 

A rămas tăcut. 

— În 1541, atelierele de bijuterii au fost scoase în afara 
legii la Geneva, pe considerente de ordin religios, aşa că 
bijutierii au fost nevoiţi să deprindă un nou meşteşug - cel 
al fabricării ceasurilor. Şi, de-a lungul timpului, au 
devenit tot mai pricepuţi. În timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial, când fabricile competitorilor străini au 
fost confiscate sau distruse, elveţienii au prosperat. 
Astăzi, Elveţia produce jumătate din ceasurile de mână la 
nivel mondial. „Fabricat în Geneva” a devenit standardul 
de aur după care sunt judecaţi toţi ceilalţi. 

Aşa, şi? 


— Jonathan, tu şi cu mine nu mai suntem standardul de 


aur. Femeia l-a străpuns cu privirea. Însă la fel ca 
bijutierii elveţieni, şi eu am o strategie de ieşire. 

— Îţi doresc succes. Eu o să mă retrag. 

— Vrei să abandonezi jocul cu Malone? 

Wyatt a ridicat din umeri. 

— Cum n-a fost împuşcat, o să mai amân chestia asta. 

— Eşti o mare pacoste la casa omului. Aşa spun despre 
tine toate agenţiile. 

— Şi totuşi, vin la mine atunci când îşi dau cu stângu-n 
dreptul. 

— Poate că ai dreptate. Întoarce-te în Florida, Jonathan. 
Distrează-te. Joacă golf. Plimbă-te pe plajă. Lasă afacerile 
pe seama adulţilor. 

I-a ignorat insultele. Îi luase banii şi îşi făcuse treaba. 
Polemicile nu însemnau nimic pentru el. Ceea ce însă îl 
interesa era faptul că erau urmăriţi. Îl zărise pe bărbat la 
metrou, şi suspiciunile îi fuseseră confirmate atunci când 
individul apăruse în Union Square. În clipa aceea se afla 
vizavi, pe Broadway, la vreo nouăzeci de metri distanţă. 

Şi nu încerca să treacă neobservat. 

— Noroc, Andrea. Poate că te vei descurca mai bine 
decât mine. 


A lăsat-o în pragul uşii şi a plecat, fără a întoarce capul. 


A făcut vreo douăzeci de paşi când o maşină a cotit şi s- 
a îndreptat direct spre el. 

A oprit şi doi bărbaţi au coborât. 

— Poartă-te ca un băiat cuminte şi vino cu noi, i-a spus 
unul dintre ei. 

Wyatt era neînarmat. O armă n-ar fi făcut decât să-i 
creeze probleme, mai ales în atmosfera încărcată de 
tensiune care, era sigur, avea să urmeze atentatului. 

— Cineva vrea să discute cu tine, a spus bărbatul. 

Wyatt s-a răsucit pe călcâie. 

Carbonell dispăruse. 

— Nu suntem oamenii ei, a precizat unul dintre bărbaţi. 


De fapt, chiar despre ea am vrea să discutăm cu tine. 


Capitolul 12 


Malone aştepta împreună cu Edwin Davis în interiorul 
lui Air Force One şi urmărea spectacolul ce se desfăşura 
mai jos. Presei i se permisese accesul pe pistă şi 
reporterii se înghesuiau acum în spatele unui cordon 
instalat în grabă, iar camerele de filmat erau îndreptate 
către mulţimea de microfoane răsărite în faţa lui Danny 
Daniels. Preşedintele, înalt şi impunător, se adresa lumii 
cu vocea sa baritonală tunătoare. 

— Ce-a vrut să spună când a zis că avem o problemă? l- 
a întrebat Malone pe Davis. 

— Adevărul e că ultimele câteva luni au fost cam 
plictisitoare. Ultimul an din al doilea mandat al unui 
preşedinte seamănă cu ultimele luni de viaţă ale unui 
papă. Toată lumea aşteaptă ca tipul cel vechi să se ducă, 
şi cel nou să-i ia locul. Şi acum, uite, avem o ştire, a 
adăugat Davis arătând spre oamenii de presă. 

Ziariştii se adunaseră în faţa unui geam al avionului 
situat în afara razei lor vizuale. Pe un televizor aflat în 
dreapta era prezentat reportajul realizat de CNN, iar 
sonorul fusese reglat mai încet, dar suficient cât să-i 


permită lui Malone să îl audă pe Daniels cum îi asigura pe 


ziarişti că nu fusese rănit. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Davis a gesticulat spre geam. 

— Mi-a cerut să nu-ţi dau explicaţii până ce nu termină 
cu declaraţia. 

— Şi faci întotdeauna aşa cum îţi spune? 

— Rar. După cum ştii prea bine. 

Malone s-a întors cu faţa spre monitor şi l-a auzit pe 
Daniels declarând: 

— Doresc să subliniez că, în opinia mea, Serviciul 
Secret şi forţele de ordine din New York şi-au îndeplinit 
cu cinste datoria, şi le mulţumesc pe această cale pentru 
tot ce au făcut pe parcursul acestui incident neplăcut. M- 
am aflat la New York într-o călătorie neoficială, pentru a- 
mi vizita un vechi prieten. Incidentul nu mă va împiedica 
sub nicio formă să călătoresc în continuare prin America 
şi prin lume. Este regretabil că încă există indivizi care îşi 
închipuie că asasinatele reprezintă un mod de a aduce o 
schimbare. 

— Domnule preşedinte, a strigat un reporter, ne puteţi 
descrie ce aţi văzut şi aţi simţit în acele momente? 

— Nu sunt sigur că ar trebui să descriu ceea ce-am 


văzut în afară de ferestrele sparte şi de apariţia unui 


dispozitiv mecanic. După care am remarcat acţiunile 
întreprinse, cu rapiditate şi eficienţă, de către membrii 
Serviciului Secret. 

— Şi ce anume aţi gândit în acele clipe? 

— Că le sunt recunoscător celor din Serviciul Secret 
pentru treaba excelentă pe care o făceau. 

— În urmă cu câteva clipe, când v-aţi referit la atentat, 
aţi folosit termenul „indivizi”. De ce aţi utilizat pluralul? 

— Credeţi că o singură persoană este capabilă să 
fabrice maşinăria aceea? 

— Aveţi în vedere anumiţi indivizi? 

— Acest aspect se va afla în centrul unei investigaţii 
amănunțite, pe cale să demareze chiar acum. 

Davis a gesticulat către ecranul plat. 

— Trebuie să fie atent la ce declară. Bine ar fi să se 
limiteze la a transmite un mesaj. 

— Ce naiba se petrece aici? a întrebat Malone. 

Davis nu i-a răspuns. Bărbatul pedant, în a cărui dungă 
de la pantaloni te puteai tăia, s-a mulţumit să se holbeze 
tăcut la ecranul televizorului în timp ce Daniels se 
retrăgea din faţa microfoanelor, iar secretarul său de 
presă continua să răspundă altor întrebări. Preşedintele a 


urcat pe scări iar camerele de filmat l-au urmărit. Peste 


câteva secunde avea să intre pe uşa aflată la câţiva paşi 
de ei. 

— E vorba de Stephanie, a şoptit Davis într-un târziu. 
Are nevoie de ajutorul nostru. 

x 

Cassiopeia stătea aşezată pe bancheta din spate a unui 
SUV, cu un agent alături şi cu alți doi în față. I se 
permisese să se îmbrace, apoi să împacheteze atât 
lucrurile ei, cât şi pe cele ale lui Cotton, şi să le ia cu ea. 

Se părea că aveau o destinaţie anume. 

Părăsiseră în linişte St. Regis şi merseseră pe şosea 
fără escortă, ieşind din Manhattan, traversând East River 
şi pătrunzând apoi în Queens. Nimeni nu scosese o vorbă, 
iar ea nu întrebase nimic. 

Nici nu era cazul. 

Radioul din maşină îi oferea întreaga poveste. 

Cineva încercase să-l asasineze pe Danny Daniels, şi 
preşedintele tocmai apăruse în faţa presei pentru a 
asigura pe toată lumea că scăpase nevătămat. Cotton era 
în mod sigur implicat, într-un fel sau altul, şi Cassiopeia s- 
a întrebat dacă în legătură cu asta voise Stephanie Nelle 
să discute cu el. 


Stephanie şi Cotton erau prieteni apropiaţi de 


cincisprezece ani. În această perioadă, Cotton îi fusese 
subaltern timp de doisprezece ani la Magellan Billet, o 
unitate de informaţii sub acoperire, aflată în subordinea 
Departamentului de Justiţie al SUA. Înainte, Cotton fusese 
comandant de navă. Avea pregătire de avocat şi, totodată, 
de pilot. Stephanie îl recrutase personal şi, cât lucrase 
pentru ea, Cotton se ocupase de unele dintre cele mai 
delicate operaţiuni ale agenţiei. Se retrăsese înainte de 
termen, în urmă cu trei ani, după care se mutase la 
Copenhaga şi îşi deschisese un anticariat. 

Cassiopeia spera că iubitul ei era teafăr şi nevătămat. 

Amândoi  consideraseră straniu e-mailul de la 
Stephanie, dar preferaseră să ignore semnalele de 
alarmă. Un weekend în New York se anunţa a fi un bun 
prilej de distracţie. Din nefericire, în clipa asta nu stătea 
îmbrăcată într-o rochie Armani, în mijlocul unui public 
numeros, într-un teatru. În schimb, fusese săltată de nişte 
agenţi federali, pentru a fi dusă cine ştie unde. 

Părul ei lung şi negru era în continuare ud şi se 
cârlionţa pe măsură ce se usca. Nu se fardase, dar oricum 
nu o făcea decât arareori. Se îmbrăcase şic, cu o pereche 
de pantaloni de piele de culoare maro, o bluză de caşmir 


crem şi un blazer din piele de cămilă dublat. Fără a fio 


persoană vanitoasă din fire, era totuşi conştientă de 
fizicul ei. 

— Scuze că te-am lovit, i-a spus agentului care stătea 
lângă ea. Bărbatul fusese primul care năvălise în 
apartamentul de hotel. 

Omul a acceptat scuza dând din cap, dar s-a abținut de 
la orice comentarii. Cassiopeia s-a gândit că prizonierilor 
nu li se permitea, în general, să-şi ia cu ei bagajele. Din 
câte se părea, după ce identitatea ei fusese stabilită, 
agenţii primiseră noi instrucţii. 

În faţă se profila suprafaţa vastă a Aeroportului 
International John F. Kennedy. Au trecut printr-o poartă 
deschisă şi Cassiopeia a zărit avionul Air Force One, 
parcat pe pistă. O mulţime de oameni erau conduşi 
departe de el. 

— Vom aştepta până ce va pleca presa, a spus agentul 
aflat pe scaunul din faţă al pasagerului. 

— Şi după aceea? a întrebat ea. 


— După aceea vei urca la bord. 


Capitolul 13 


Râul Pamlico, Carolina De Nord 


Hale continua să urmărească reportajul TV. Adventure 
mai avea treizeci de minute până să ajungă acasă. Vasul 
îşi încetinise înaintarea şi, practic, se târa acum, căci 
Pamlico, în ciuda lungimii sale, nu depăşea în adâncime 
şase metri. Şi-a amintit ce-i povestise bunicul său despre 
balizele de pe canal - pe vremuri erau doar nişte cioturi 
de cedru mutate deseori de piloţii locali pentru a-i face pe 
căpitanii vaselor care treceau pe acolo să-i angajeze. 
Slavă Domnului că zilele de plutit în mijlocul râului, 
departe de maluri şi ferindu-te de nisipurile mişcătoare, 
inexistente cu o zi înainte, erau istorie. Motoarele 
făcuseră diferenţa. Hale dăduse volumul televizorului pe 
mut şi asculta acum plescăitul apelor râului, ce se loveau 
de carena bine lustruită a vasului. 

Aştepta. 

Cu douăzeci de minute înainte dăduse un telefon şi 
lăsase un mesaj. 

Apariţia lui Danny Daniels în faţa presei fusese 


impresionantă. Hale  înţelesese mesajul nerostit al 


preşedintelui. Investigația urma deja să demareze. S-a 
întrebat cât de bine se descurcase intendentul. Din 
fericire, ce-i drept, Knox nu lăsa nimic la voia întâmplării. 
Tatăl lui Knox făcuse la fel în timpul cât îl servise pe tatăl 
lui Hale. Numai că situaţia în care se aflau acum era cel 
puţin neobişnuită. 

Telefonul a ţârâit. 

A răspuns şi l-a auzit pe Knox spunând: 

— l-am prevenit să n-o facă, dar n-au vrut să m-asculte. 

— Ar fi trebuit să mă informezi. 

— Nu e nicio diferenţă faţă de ceea ce am făcut pentru 
tine, lucru de care ei n-au habar. Nu ţi-am înşelat 
niciodată încrederea, aşa că nu te poţi aştepta să o înşel 
pe a lor. 

Adevărat, cu numai câteva zile în urmă, Knox 
îndeplinise o misiune clandestină pentru Hale. Una de 
mare importanţă. 

Şi la fel de adevărat era că nu înşelase niciodată 
încrederea vreunuia din ei. 

Din cele patru familii, a lui Hale era de departe cea mai 
bogată, cu o avere egală cu suma celorlalte trei. 
Superioritatea aceasta dăduse deseori naştere unor 


resentimente, manifestate când şi când prin izbucniri de 


independenţă, un mod pentru ceilalţi de a încerca să se 
afirme, aşa încât evenimentele din ziua aceea nu 
reprezentau nimic surprinzător pentru Hale. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

L-a ascultat pe intendent dând raportul, fără a omite 
intervenţia NIA şi eliminarea agentului. 

— Dar de ce au intervenit? a întrebat Hale. Ei au fost 
singurii care ne-au sprijinit. 

— Se pare că am mers prea departe. Agentul lor nu mi- 
a oferit nicio altă explicaţie. A vrut cu tot dinadinsul să ne 
transmită un mesaj. lar eu am considerat important să 
afle că l-am recepționat şi că nu apreciem felul în care au 
acţionat. 

Hale nu a avut nimic de obiectat la această concluzie. 

O companie de pirați punea întotdeauna pe primul loc 
misiunea pe care urma să o îndeplinească, şi de aceea 
echipa era mai importantă decât orice individ luat în 
parte. Tatăl lui îl învățase că misiunea implica scopuri şi 
recompense şi că participanţii erau legaţi între ei printr- 
un ţel unic. Aşa procedaseră pe vremuri strămoşii săi, şi 
chiar şi acum, un bun căpitan de vas ştia că o misiune clar 
definită îi transformă pe cei vânaţi în vânători. 


Aşa că s-a decis să nu-l critice pe Knox şi s-a mulţumit 


să-i spună: 

— De acum înainte vreau să fiu informat. 

Intendentul nu a obiectat. 

— Voi recupera laptopul lui Parrott. 

Hale şi-a simţit inima bubuind în piept. Perspectiva 
descifrării codului lui Jefferson îl excita. Era oare posibil? 
Şi totuşi... 

— În locul tău, aş proceda cu mare băgare de seamă. 

— Aşa şi intenţionez. 

— Să mă anunţi când pui mâna pe laptop. Şi încă ceva, 
Clifford. Nu vreau să se repete ceea ce s-a întâmplat azi. 

— Presupun că vei lua legătura cu ceilalţi trei? 

— De îndată ce acostăm. 

A închis telefonul. 

Măcar ceva bun tot ieşise din aventura asta. 

Şi-a aruncat privirea pe cele două coli de hârtie învelite 
în folie de plastic. 

În 1835, când stră-străbunicul său încercase să-l 
asasineze pe Andrew Jackson, consecinţele fuseseră 
dezastruoase. Şi, exact ca acum, în interiorul 
Commonwealth-ului existaseră disensiuni. Numai că 
atunci, un Hale fusese cel care ordonase intendentului să 


îl ucidă pe preşedintele Statelor Unite. 


Richard Lawrence, un zugrav rămas pe drumuri, fusese 
recrutat pe ascuns în acest scop. Înaintea tentativei de 
asasinat, Lawrence încercase să-şi împuşte sora şi 
ameninţase pe faţă alte două persoane. Era convins că 
Jackson îi omorâse tatăl. Se credea regele Angliei şi 
declara solemn că Jackson îi submina autoritatea regală. 
Îl considera pe preşedinte responsabil pentru faptul că 
nu-şi găsea de lucru, ca şi pentru toată sărăcia din ţară. 

Nu constituise o dificultate să fie impulsionat să 
acţioneze. 

Problema fusese Jackson, care pe tot parcursul iernii 
aspre din 1834 se baricadase în interiorul Casei Albe. O 
înmormântare la Capitoliu îl scosese, în cele din urmă, 
afară, iar Lawrence fusese trimis la Washington, echipat 
cu două pistoale. Se ascunsese în mulţime într-o zi rece şi 
ploioasă şi-şi înfruntase adversarul. 

Numai că soarta îi fusese favorabilă lui Jackson. 

Din cauza prafului de puşcă umed, niciunul dintre 
pistoale nu luase foc. 

Jackson îl acuzase imediat pe George Poindexter, 
senator de Mississippi, de presupusa conspirație. Senatul 
lansase o anchetă oficială, şi Poindexter fusese exonerat. 


Jackson îşi pregătise însă în secret răzbunarea. 


Bunicul lui Hale îi povestise toate astea. 

Cei şase preşedinţi de dinaintea lui Jackson fuseseră 
oameni cu care se putea colabora. Washington ştia ce 
făcuse Commonwealth-ul pentru ţară în timpul Revoluţiei. 
La fel şi Adams. Până şi Jefferson îi tolerase, şi ajutorul 
acordat de Commonwealth în timpul războaielor berberes 
înlăturase orice ostilitate. Pe urmă, Madison, Monroe şi al 
doilea Adams nu le mai puseseră probleme. 

Însă nebunul acela din Tennessee era hotărât să 
schimbe situaţia. 

Jackson se războise cu Congresul, cu cei de la Curtea 
Supremă, cu presa - cu toată lumea. Era primul 
preşedinte nominalizat de un partid politic, şi nu de către 
şefii politici, primul care făcuse campanie adresându-se 
direct poporului şi care câştigase exclusiv, mulţumită 
votului popular. Ura elita politică şi, de cum ajunsese la 
putere, încercase să-i ştirbească influenţa. În plus, 
avusese de-a face cu piraţii şi înainte, ca general în 
războiul din 1812, atunci când încheiase o înţelegere cu 
Jean Laffitte, pentru a salva New Orleansul din ghearele 
britanicilor. Jackson îl plăcea pe Laffitte, dar după mai 
mulţi ani, când ajunsese preşedinte, o dispută se născuse 


5 Războaie dintre marina militară americană şi bandele de pirați nord- 
africani (n.red.). 


în cadrul Commonwealth-ului, o dispută care, în mod 
normal, ar fi fost uşor de rezolvat, numai că Jackson 
refuzase să cedeze. Ceilalţi căpitani de la vremea aceea 
doriseră să menţină pacea, aşa că votaseră să renunţe. 

Cei din familia Hale nu se împăcaseră însă cu decizia 
lor. 

Şi îl trimiseseră pe Richard Lawrence la înaintare. 

Însă, la fel ca acum, atentatul eşuase. Din fericire, 
Lawrence fusese declarat nebun şi internat într-un azil. 
Murise în 1861, fără a mai putea rosti vreun cuvânt 
inteligibil. 

Oare era posibil ca norocul să-i surâdă astăzi, după tot 
acest fiasco? 

Hale s-a uitat pe geamul din salon şi a văzut feribotul 
de Bayview traversând Pamlico, la sud de Aurora, într-una 
din cursele sale zilnice. 

Nu mai avea mult până acasă. 

Mintea continua să-i lucreze febril. 

Calea aleasă de stră-străbunicul lui rămânea la fel de 
anevoioasă. Andrew Jackson lăsase pe Commonwealth o 
cicatrice care, în alte patru ocazii, ameninţase să se 
transforme într-o rană deschisă. 


„Sper sincer că drumul laş pe care ai pornit îţi va aduce 


distrugerea”. 

Poate că nu, nenorocitule. 

Secretarul său personal a intrat în salon. Îl însărcinase 
cu găsirea celorlalţi trei căpitani. 

— Sunt adunaţi acasă la Cogburn. 

— Anunţă-i că vreau să ne întâlnim la mine, în casa 
mare, într-o oră. 

Secretarul a ieşit. 

Hale s-a uitat din nou la râul agitat şi a zărit o aripioară 
de rechin în siajul vasului. Un lucru neobişnuit, având în 
vedere că se aflau la cincizeci de mile de țărm. În ultima 
vreme observase tot mai mulţi prădători pândind în apele 
râului. Cu câteva zile în urmă, unul înşfăcase momeala 
din undiţa lui şi aproape că îl răsturnase în apă. 

A zâmbit. 

Erau duri, agresivi şi neobosiţi. 


La fel ca el. 


Capitolul 14 


Air Force One 


Malone începuse să se impacienteze. Ideea că 
Stephanie Nelle avea necazuri îl îngrijora, în plus reţinuse 
şi ceea ce-i spusese preşedintele atunci când se 
întâlniseră. 

„Am citit biletul primit - chipurile - de la Stephanie”. 

Stephanie nu era numai fosta lui şefă, ci şi o prietenă 
apropiată. Lucraseră împreună timp de doisprezece ani. 
Atunci când Malone o anunţase că intenţionează să se 
retragă înainte de termen, Stephanie încercase să-l facă 
să se răzgândească. În cele din urmă, îl înţelesese şi îi 
dorise numai bine. Însă în ultimii trei ani săriseră de mai 
multe ori unul în ajutorul celuilalt. Malone se putea baza 
pe ea, iar ea se putea baza pe el. 

Acesta fusese singurul motiv pentru care dăduse curs 
cererii exprimate de ea în e-mail. 

Preşedintele a reintrat în avion şi s-a îndreptat spre 
locul unde Malone stătea alături de Davis. L-au urmat 
amândoi în sala de conferinţe. Cabina a rămas goală. Trei 


LCD-uri afişau imagini preluate de pe canalele Fox, CNN 


şi un post local din New York în care era înfăţişat 
exteriorul  Boeingului 747, în timp ce presa era 
îndepărtată. Daniels şi-a scos haina de la costum şi şi-a 
lărgit cravata, descheindu-şi nasturele de sus al cămăşii. 

— Ia loc, Cotton. 

— Aş prefera să-mi explicaţi ce se petrece. 

Daniels a scos un oftat. 

— E destul de complicat. 

Davis s-a aşezat pe un scaun. 

Malone s-a hotărât să se aşeze şi el şi să asculte ce 
aveau de spus. 

— Planeta ar trebui să ofteze uşurată, acum după ce a 
aflat că liderul lumii libere este în viaţă, a comentat 
Daniels pe un ton vădit sarcastic. 

— A fost un lucru care trebuia făcut, a subliniat Davis. 

Daniels s-a lăsat să cadă într-un fotoliu. Se afla în 
ultimele şaisprezece luni de mandat şi Malone s-a întrebat 
ce va face după ce nu va mai sta în capul mesei. A fi 
expreşedinte era probabil dificil. Patru ani în care toate 
greutăţile lumii să te apese pe umeri. Pentru ca, începând 
cu data de 20 ianuarie, la amiază, nimănui să nu-i mai 
pese de tine nici cât negru sub unghie. 


Daniels s-a frecat la ochi şi pe obraji. 


— Zilele trecute mi-am amintit de o poveste pe care mi- 
a spus-o cineva mai demult. Doi tauri stăteau pe culmea 
unui deal şi se uitau în jos, la o cireadă de vaci frumoase. 
Cel mai tânăr zice: „O să mă reped acolo jos şi o să-mi fac 
de cap cu una din bunăciunile alea”. Taurul mai vârstnic 
nu a muşcat momeala. S-a mulţumit să stea pe deal 
nemişcat. Taurul cel tânăr l-a tot aţâţat, punându-i la 
îndoială abilităţile fizice şi îndemnându-l: „Hai să ne 
repezim şi să ne facem de cap cu câte o bunăciune din 
alea”. La care taurul cel bătrân a clătinat din cap şi i-a 
răspuns mai tânărului său prieten: „Ce-ar fi să coborâm 
încet şi să ne facem de cap cu toate?” 

Malone a zâmbit. Empatiza cu taurul cel tânăr. 

Pe ecranele televizoarelor a apărut o imagine neclară, 
luată de la distanţă, cu avionul în care se aflau şi cu două 
maşini care se apropiau de scările aeronavei. Din maşină 
au coborât trei agenţi, purtând jachete inscripţionate cu 
literele FBI, la fel precum cea pe care Malone o purta în 
continuare, şi cu şepci pe cap. 

Unul dintre ei a urcat scara. 

Malone a simţit că preşedintele şi Davis aşteptau ceva, 
dar, cu gândul la povestea cu taurii şi la metaforă, a 
întrebat: 


— Cui vreţi să i-o plătiţi? 

Preşedintele a arătat cu degetul spre el şi Davis. 

— Voi doi v-aţi familiarizat din nou unul cu celălalt? 

— Suntem ca o familie, a replicat Malone. Simt 
dragostea plutind în aer. Dar tu, Edwin? 

Davis a clătinat din cap. 

— Crede-ne, Cotton, ne pare foarte rău că suntem 
nevoiţi să facem asta. 

Uşa sălii de conferinţă s-a deschis şi Cassiopeia a 
pătruns înăuntru. Şi-a scos jacheta bleumarin şi şapca, 
dând la iveală părul ei negru şi ud. 

Arăta de milioane, ca întotdeauna. 

— Nu-i tocmai o cină la un restaurant şi un spectacol, a 
spus Malone. Dar este totuşi Air Force One. 

Cassiopeia a zâmbit. 

— Niciun moment de plictiseală. 

— Bun, acum că toată gaşca e prezentă, putem trece la 
treabă, a anunţat Daniels. 

— Şi cam despre ce fel de treabă ar fi vorba? s-a 
interesat Cassiopeia. 

— Şi eu mă bucur să te revăd, a răspuns, în schimb 
preşedintele. 

Malone ştia că iubita lui mai lucrase pentru Daniels 


înainte, la o operaţiune căreia i se alăturase şi el, 
împreună cu Stephanie. Ele două erau prietene apropiate. 
Se cunoscuseră încă de pe vremea când soţul lui 
Stephanie mai trăia. Lars. Aşa încât şi Cassiopeia îşi 
făcea, probabil, griji în legătură cu Stephanie. 

Cassiopeia a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu dacă e cazul să mă bucur sau nu. Sunt 
acuzată că am încercat să vă ucid. Din moment ce, după 
cum se poate observa cu ochiul liber, sunteţi încă în viaţă, 
puteţi să-mi explicaţi de ce ne aflăm aici? 

Chipul lui Daniels s-a înăsprit. 


— Nu e vorba despre ceva plăcut. Chiar deloc. 


Capitolul 15 


Bath, Carolina de Nord 


Hale a coborât de pe Adventure şi a păşit pe doc. 
Echipajul se ocupa de amararea slupului în capătul 
digului lung de şaizeci de metri. Soarele de sfârşit de vară 
apunea spre vest iar în aer începuse să plutească acea 
răcoare care îi era atât de familiară. Tot terenul care se 
întindea pe malul râului, aproape trei kilometri pătraţi, 
aparţinea  Commonwealth-ului, şi suprafața fusese 
împărțită în mod egal, cu secole în urmă, între cele patru 
familii. Bath se afla la trei kilometri spre est şi era un sat 
adormit, cu numai 267 de rezidenți şi constând, în 
general, din case de weekend sau cabane presărate de-a 
lungul malului. Nimic nu mai rămăsese din gloria sa de 
altă dată. Sfertul de teren deținut de familia Hale fusese 
întotdeauna întreținut cu meticulozitate. Patru case erau 
răspândite prin pădurile dimprejur, câte una pentru 
fiecare dintre copii şi una pentru Hale însuşi. Acesta îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului aici, deplasându- 
se la New York, Londra, Paris şi Hong Kong numai atunci 


când era absolut necesar. Celelalte clanuri procedau şi 


ele la fel. Aşa era din 1793, de când luase naştere 
Commonwealth-ul. 

O maşinuţă electrică îl aştepta şi a străbătut crângurile 
de stejari, pini şi chiparoşi până la locuinţa sa, un conac 
în stil Queen Anne, ridicat în 1883, cu forme neregulate şi 
acoperişuri spectaculoase. Balcoane şi verande 
împrejmuiau toate cele trei niveluri cuprinzând douăzeci 
şi două de încăperi. Căldura şi personalitatea puternică a 
casei răzbăteau din pereţii oliv, din şindrilele din ardezie 
alternând roşul-pal cu griul, din vitraliile şi din uşile 
vopsite în culoarea lemnului de mahon. Lucrătura 
elaborată în lemn fusese executată în Philadelphia, apoi 
încărcată pe vapor cu direcţia sud şi transportată pe 
uscat până la destinaţie de un car cu boi. 

Strămoşii săi ştiuseră cu siguranţă să se bucure de 
viaţă. Construiseră un imperiu pe care îl lăsaseră 
moştenire copiilor lor. Fapt care făcea cu atât mai greu de 
suportat situaţia dificilă cu care se confrunta el acum. 

Cu niciun chip nu avea să fie ultimul dintr-un lung şir 
de Hale. 

A oprit maşinuţa şi a aruncat o privire în jur. 

Crângul era tăcut ca o biserică şi punctat de umbre, iar 


micile poieni fuseseră inundate de lumina albă a apusului. 


Personalul întreținea proprietatea într-o stare perfectă. 
Lăptăria cu acoperiş ţuguiat fusese transformată în 
atelier de lucru. Fosta afumătoare conţinea acum un 
centru de comunicaţii şi securitate. Toaletele exterioare 
dispăruseră de mult, însă şoproanele din buşteni îmbinaţi 
rămăseseră, şi fiecare adăpostea câte o magazie cu unelte 
agricole. Hale se mândrea în mod deosebit cu butucii de 
viță-de-vie şi cu strugurii din soiul tămâioasă, printre cei 
mai dulci din tot statul. S-a întrebat dacă vreunul dintre 
copiii săi se afla acolo. Crescuseră şi erau cu toţii 
căsătoriţi, dar, deocamdată, niciunul nu avea copii. Erau 
implicaţi în afacerile legale ale familiei, conştienţi de 
moştenirea lor, dar nu şi de responsabilităţile care le 
reveneau. Responsabilităţi care rămâneau întotdeauna un 
secret între tată şi vlăstarul pe care el îl alegea. Sora şi 
fratele lui Quentin nu aflaseră niciodată de existenţa 
Commonwealth-ului. Se apropia vremea când avea să fie 
nevoit şi el să îşi aleagă succesorul şi să înceapă procesul 
de pregătire a acestuia, aşa cum făcuse şi tatăl lui cu el. 
Şi-a imaginat ce se petrecea la un kilometru distanţă, 
unde ceilalţi trei căpitani, capii familiilor lor, se 
adunaseră, la cererea sa. Şi-a impus să-şi păstreze calmul. 


În 1835, familia Hale acţionase unilateral, în detrimentul 


celorlalţi. Acum situaţia se inversase. 

A apăsat pe accelerator şi şi-a continuat drumul. 

Aleea de pietriş mergea paralel cu unul dintre cele mai 
productive câmpuri ale lui, cultivat cu soia, iar de partea 
cealaltă se întindea pădurea deasă, plină cu căprioare. În 
depărtare se auzeau notele înalte scoase de o mierlă care 
intona ultimele strofe ale unei balade. Hale preferase 
întotdeauna viaţa în aer liber. Familia lui venise din 
Anglia în America în 1700, traversând după o călătorie 
lungă Atlanticul, încât iepurii de companie avuseseră timp 
să nască de trei ori. 

De fiecare dată îi făcea plăcere să-şi amintească 
descrierea făcută primului bărbat din neamul Hale. 

„Un bărbat viguros şi inteligent, plin de spirit şi farmec, 
dotat cu diverse abilităţi”. 

John Hale sosise în Charles Town, Carolina de Sud, într- 
o zi de Crăciun. Trei zile mai târziu se aventurase spre 
nord, pe cărări cunoscute numai băştinaşilor. Peste două 
săptămâni ajunsese la râul Pamlico şi la un golf albastru, 
înconjurat pe trei laturi de uscat, unde şi-a ridicat o casă. 
După care şi-a amenajat un port greu de atacat din cauza 
apelor învolburate, dar navigabil pe partea de est. îl 


numise Bath Town, şi după cinci ani naşterea localităţii 


fusese consemnată oficial. 

Ambiţios din naştere, John Hale construise vapoare şi-şi 
clădise averea din comerţul cu sclavi. Pe măsură ce 
averea şi reputaţia i s-au extins, Bath a prosperat şi el, 
devenind un centru al activităţilor nautice şi o pepinieră 
de pirați. Aşa încât, în mod firesc, Hale a ajuns şi el pirat 
şi a pornit să prăduiască vase britanice, franceze şi 
spaniole. În 1717, când regele George a semnat Legea 
Amnistierii, prin care bărbaţilor care jurau că renunţă la 
piraterie li se garanta absolvirea de pedepse, Hale 
depusese jurământul, devenind un plantator respectabil, 
membru în consiliul oraşului Bath. Dar, în secret, navele 
sale au continuat să facă prăpăd, atacându-i însă numai 
pe spanioli, de care britanicilor nu le păsa. Coloniile 
deveniseră o piaţă ideală de desfacere a mărfurilor 
ilegale. În timpul guvernării britanice, produsele 
americane puteau fi exportate numai pe vapoare sub 
pavilion englezesc şi cu echipaje englezeşti - un adevărat 
coşmar din punctul de vedere al costurilor şi al 
aprovizionării pe timpul traversării oceanului. Negustorii 
şi guvernatorii coloniali îi întâmpinau pe pirați cu braţele 
deschise, căci numai ei le puteau procura bunurile de 


care aveau nevoie, la un preţ corect. Multe porturi 


americane s-au transformat astfel în adevărate bârloguri 
ale piraţilor, Bath fiind cel mai mare şi mai productiv 
dintre ele. În cele din urmă, Războiul de Independenţă a 
dus la formarea altor alianţe şi a Commonwealth-ului. 

De atunci, cele patru familii au rămas legate între ele. 

„Pentru a jura credinţă Unităţii noastre şi a ne afirma 
Cauza, fiecare Bărbat are Dreptul la un Vot în toate 
Chestiunile Momentului; are Dreptul la Raţie Egală de 
provizii proaspete sau la Băuturi tari, indiferent când au 
fost ele confiscate, şi le poate folosi după bunul său Plac. 
Niciunul dintre Bărbaţi nu este mai presus de Ceilalţi, şi 
fiecare se va ridica în Apărarea Celorlalţi”. 

Cuvinte înscrise în Articole şi care îi rămăseseră la 
suflet. 

A oprit maşinuţa electrică în faţa unei alte clădiri de pe 
domeniu, o construcţie diferită, cu acoperiş în pantă, 
frontoane cu ferestre şi un turn într-un capăt. Se înălța pe 
două niveluri, cu o scară în consolă. Exteriorul încântător 
masca funcţia sa de închisoare. 

Ajuns în faţa uşii masive din stejar, a format un cod şi a 
descuiat-o. Pereţii fuseseră iniţial construiți numai din 
cărămidă şi cherestea. Acum erau izolaţi fonic cu ajutorul 


tehnologiei de ultima oră. Înăuntru fuseseră amenajate 


opt celule. Nu cine ştie ce, dar o închisoare totuşi. Şi care 
se dovedise a fi foarte la îndemână. 

Ca în urmă cu câteva zile, când Knox atacase ţinta. 

A urcat la al doilea nivel şi s-a apropiat de grilajul din 
fier. Prizonierul s-a sculat de pe banca de lemn din 
capătul opus al încăperii şi a venit către el. 

— Te simţi bine? l-a întrebat Hale. Celula avea circa 
trei metri pătraţi şi era, în fapt, destul de spațioasă, 
comparativ cu ceea ce fuseseră nevoiţi să îndure 
strămoşii săi. Ai tot ce-ţi trebuie? 

— Îmi lipseşte cheia. 

Hale a zâmbit. 

— Chiar dacă ai avea-o, n-ai unde să fugi. 

— Au dreptate cei care mi-au spus că nu eşti un patriot, 
ci un pirat şi un hoţ. 

— E pentru a doua oară pe ziua de azi când mi se spune 
asta. 

Prizonierul a păşit mai aproape. Hale a rămas de 
cealaltă parte a grilajului, la numai un metru distanţă. I-a 
observat hainele murdare şi faţa obosită. I se spusese că 
prizonierul mâncase puţin în ultimele trei zile. 

— Nu-i pasă nimănui că m-ai închis aici. 


— N-aş fi aşa de sigur. Deocamdată nu şi-au dat seama 


că eşti în pericol. 

— Se pot lipsi uşor de mine. 

— Iulius Caesar a fost o dată capturat de piraţii 
sicilieni, a început el să povestească. Au cerut drept 
răscumpărare 25 de talanţi din aur. Caesar a considerat 
că valorează mai mult şi le-a cerut să ridice suma la 50 de 
talanţi, care au fost plătiţi. După ce a fost eliberat, i-a 
vânat pe cei care îl ţinuseră captiv şi i-a măcelărit unul 
câte unul. A rămas tăcut preţ de câteva clipe. Tu cât crezi 
că valorezi? 

Un scuipat a zburat printre bare, împroşcându-l în faţă. 

Halle a închis ochii şi şi-a vârât mâna încet în buzunar, 
în căutarea unei batiste, cu care s-a şters. 

— Să te ia dracu', i-a urat prizonierul. 

Hale a scos din celălalt buzunar o brichetă placată cu 
argint nemţesc şi gravată cu numele său, cadou primit din 
partea copiilor în urmă cu două Crăciunuri. A dat foc 
batistei şi a aruncat bucata de pânză aprinsă printre bare, 
drept către prizonier. 

Stephanie Nelle a dat înapoi împleticindu-se şi a lăsat 
şomoiogul arzând să cadă pe podea, unde l-a stins 
apăsând cu piciorul şi fără a-şi lua ochii de pe Hale. 


O capturase pentru a face o favoare altcuiva, însă în 


ultimele două zile începuse să se gândească la 
posibilitatea de a o folosi în propriul interes. Dacă vestea 
aflată de Knox la New York - că cifrul putea fi dezlegat - 
se adeverea, poate că prizoniera lui era, într-adevăr, uşor 
de înlocuit. 

Având în vedere cele petrecute, chiar asta şi spera. 


— Te asigur că vei regreta ce ai făcut, i-a spus el. 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 16 


Malone a rămas în fotoliu, cu centura legată, cât timp 
Air Force One s-a ridicat de pe pistă şi a pornit înapoi 
spre sud, către Washington, D.C. Nimeni nu a părăsit sala 
de conferinţe. 

— Ai avut o zi grea la serviciu, dragă? l-a întrebat 
Cassiopeia. 

l-a prins privirea jucăuşă. Orice altă femeie s-ar fi 
arătat iritată, însă (Cassiopeia se descurca în faţa 
neprevăzutului mai bine decât oricine. Rece, calculată, 
permanent concentrată. Îşi amintea împrejurările în care 
se întâlniseră pentru întâia oară - în sudul Franţei, la 
Rennes-le-Château, într-o noapte întunecată, când ea 
trăsese în el şi apoi sfârşiseră prin a pleca împreună cu 
motocicleta. 

— Nimic deosebit, a replicat Malone. Am fost în locul 
nepotrivit la momentul nepotrivit. 

Cassiopeia a zâmbit. 

— Ai ratat o ţinută fabuloasă. 

Îi spusese, înainte ca el să plece din hotel, despre 
oprirea pe care o făcuse la Bergdorf Goodman. Şi el 


aşteptase cu nerăbdare să-i admire achiziţia. 


— Îmi pare rău că am ratat întâlnirea, a repetat 
Malone. 

Femeia a ridicat din umeri. 

— Şi uite unde am ajuns. 

— Mă bucur să te cunosc în sfârşit, i s-a adresat Edwin 
Davis Cassiopeei. În Europa a fost cât pe-aci să ne 
întâlnim. 

— Călătoria mea la New York a fost un soi de escapadă, 
a intervenit Danny Daniels. Mă rog, în măsura în care 
unui preşedinte i se permite o escapadă. 

Malone l-a ascultat pe Daniels explicând cum un 
prieten apropiat şi suporter de o viaţă de-al lui îşi 
organizase o petrecere de retragere. Îl invitase şi pe 
Daniels, care însă nu se decisese să participe decât cu 
două luni în urmă. Nimeni din afara Casei Albe nu fusese 
pus la curent cu călătoria, până cu o zi înainte, când presa 
fusese doar informată că preşedintele avea să se afle în 
vizită la New York. Nu se oferiseră date cu privire la locul 
şi ora întâlnirii, sau la durata vizitei. Odată intraţi la 
Cipriani, participanţii urmau să fie supuşi unui control cu 
detectorul de metale. Cum nu prevenise pe nimeni şi 
ținuse până şi presa în beznă, Serviciul Secret a 


considerat că securizase călătoria în mod rezonabil. 


— Lucrurile se repetă, a spus Daniels. Toate asasinatele 
sau tentativele de asasinat s-au întâmplat din cauza 
neglijenţei. Lincoln, McKinley şi Garfield nu au avut gărzi 
de corp. Nimic mai simplu decât să te apropii şi să le tragi 
un glonţ în cap. În cazul lui Kennedy, protecţia a fost 
lăsată deoparte din considerente politice. Pentru că au 
vrut ca preşedintele să stea cât mai aproape de popor. 
Aşa că au anunţat că va străbate strada plină de mulţime 
într-o maşină deschisă. „Veniţi să-l vedeţi pe preşedinte”, 
şi-a amintit Daniels clătinând din cap. Reagan a încasat 
un glonţ pentru unicul motiv că măsurile de protecţie au 
fost străpunse rând pe rând. De fiecare dată a intervenit 
factorul de neglijenţă pe care de data asta mi-l asum. 

Malone a fost surprins că preşedintele îşi recunoştea 
greşeala. 

— Am insistat că vreau să vin. I-am asigurat pe toţi că 
nu se va întâmpla nimic. Au luat câteva măsuri de 
protecţie şi au vrut să ia şi altele suplimentare. Dar eu m- 
am opus. 

Avionul a atins viteza de croazieră. Malone şi-a reglat 
auzul la altitudinea nouă. 

— Atunci când aţi decis să faceţi călătoria cine a ştiut? 


a întrebat Cassiopeia. 


— Nu suficient de mulţi oameni, a răspuns Daniels. 

Lui Malone răspunsul i s-a părut ciudat. 

— Cum ai ajuns în camera aceea de hotel? l-a întrebat 
preşedintele. 

l-a povestit despre e-mailul lui Stephanie, despre 
cartela de acces care îl aştepta la St. Regis şi despre ceea 
ce găsise la intrarea în camera de la Grand Hyatt. 
Cassiopeia a luat şi a citit şi ea biletul. 

Daniels a făcut un gest către Davis, care a scos un 
reportofon şi l-a împins în faţă pe masă. 

— Este o înregistrare audio de pe o frecvenţă 
securizată, imediat după împuşcături, în timp ce încercai 
să te strecori afară de la Grand Hyatt, a spus Davis. 

Daniels a dat drumul înregistrării. 

„Alertă către toţi agenţii. Suspectul poartă o cămaşă 
bleu, pantaloni de culoare deschisă şi nu mai poartă 
jachetă. Iese acum din holul principal de la Grand Hyatt şi 
intră în tunelul de acces ce duce spre gara centrală. 
Pornesc în direcţia aceea”. 

Preşedintele a oprit magnetofonul. 

— E imposibil ca cineva să fi ştiut toate astea, a 
remarcat Malone. 


— Niciunul dintre agenţii noştri nu a trimis alerta, a 


spus Davis. Şi, aşa cum ştii, frecvențele acelea nu sunt 
disponibile pentru marele public. 

— Recunoşti vocea? a întrebat Daniels. 

— Greu de spus. Paraziţii şi transmisia radio 
denaturează glasurile. Am totuşi impresia că îmi e 
familiară. 

— Se pare că te-ai pricopsit cu un admirator, a spus 
Cassiopeia. 

— Şi c-ai fost tras pe sfoară, a concluzionat Daniels. La 
fel ca şi noi. 

* 

Wyatt a fost dus cu maşina, trecând pe lângă Columbus 
Circle în drum spre Upper West Side din Manhattan, o 
zonă mai puţin comercială, mai puţin aglomerată şi 
înţesată cu prăvălii ciudate şi apartamente cu faţade din 
cărămidă. A urcat alături de însoțitorii săi până la etajul 
întâi al uneia dintre numeroasele clădiri din cărămidă, 
unde a fost invitat să intre într-o locuinţă spațioasă, 
sumar mobilată şi cu obloane din lemn care acopereau 
ferestrele. A presupus că se afla într-un soi de casă 
conspirativă. 

Doi bărbaţi îl aşteptau. 


Ambii erau directori adjuncţi - unul la CIA, celălalt la 


NSA. Pe omul de la Agenţia Naţională de Securitate îl 
ştia, pe celălalt l-a recunoscut după faţă. Niciunul dintre 
cei doi nu părea bucuros să-l vadă. A fost lăsat singur cu 
ei în încăpere, şi cei doi bărbaţi care îl escortaseră au 
aşteptat afară, în holul din faţa ascensorului. 

— Vrei să ne spui ce-ai făcut astăzi? a întrebat omul de 
la CIA. Nu cumva te-ai aflat întâmplător la Grand Hyatt? 

Wyatt ura tot ce avea legătură cu CIA. Nu acceptase să 
lucreze ocazional pentru ei decât pentru că plăteau bine. 

— Cine zice că am fost acolo? 

Omul de la CIA a început să se plimbe nervos prin 
cameră. 

— Lasă prostiile, Wyatt. Ştim că ai fost acolo. De ce? 

Curios era faptul că cei doi aveau în mod evident 
cunoştinţă măcar despre o parte din activităţile sale. 

— Tu eşti responsabil de apariţia lui Malone? a întrebat 
bărbatul de la NSA. 

— De ce aţi crede aşa ceva? 

Omul de la CIA a scos la iveală un reportofon, pe care l- 
a deschis. Wyatt s-a auzit vorbind în staţie, în timp ce 
informa Serviciul Secret că Malone se îndrepta către gara 
centrală. 


— Repet întrebarea. Tu eşti responsabil de apariţia lui 


Malone? 

— Din câte am văzut, se pare că aţi avut noroc că s-a 
aflat acolo. 

— Şi dacă n-ar fi reuşit să oprească dezastrul? a 
întrebat omul de la NSA. 

I-a răspuns la fel cum a făcut-o în cazul lui Carbonell. 

— Dar a reuşit. N-avea de gând să le mai explice nimic 
idioţilor ălora. Era totuşi curios. De ce nu aţi intervenit? 
Doar erati de faţă. 

— Ba n-am avut habar de nimic, a urlat la el CIA. Toată 
ziua ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea. 

— Şi, până la urmă, v-aţi lăsat prinşi pe picior greşit, a 
ridicat Wyatt din umeri. 

—  Nenorocitule, a ripostat CIA, păstrându-şi totuşi 
vocea joasă. Tu şi cu Carbonell v-aţi băgat nasul în 
treburile noastre. Amândoi încercaţi să-i faceţi scăpaţi pe 
ticăloşii ăia din Commonwealth. 

— Mă confunzi cu altcineva. 

Se decisese să urmeze sfatul lui Carbonell şi, a doua zi, 
să joace golf. Cu timpul ajunsese să-i placă golful, şi 
terenul din complexul împrejmuit în care locuia era chiar 
spectaculos. 


— Ştim de povestea aia a ta cu Malone, a lătrat la el 


NSA. 

Tipul era ceva mai calm decât CIA, dar tot nervos. 
Wyatt ştia că NSA avea alocate miliarde din bugetul 
anual, destinate serviciilor de informații. Erau 
omniprezenți şi se ocupau inclusiv cu monitorizarea 
secretă a aproape tuturor convorbirilor telefonice purtate 
între străinătate şi Statele Unite, şi viceversa. 

— Malone a fost martorul principal împotriva ta la o 
audiere, a spus omul de la NSA. L-ai adus în stare de 
inconştienţă şi ai ordonat altor trei oameni să intervină în 
luptă. Doi dintre ei au murit. Malone a depus plângere 
împotriva ta. La ce concluzii au ajuns anchetatorii? 
„Riscuri inutile asumate cu riscul vieţii celorlalţi”. Ai fost 
concediat. Douăzeci de ani de carieră aruncaţi pe apa 
sâmbetei. Fără pensie, fără nimic. Aş zice că ai toate 
motivele să-i porţi ranchiună lui Cotton Malone. 

CIA a arătat cu degetul spre el. 

— Ce-a făcut Carbonell? Te-a angajat să îi ajuţi pe cei 
din Commonwealth? Să îi acoperi? 

Wyatt cunoştea prea puţine lucruri cu privire la 
Commonwealth, cu excepţia informaţiilor sumare din 
dosarul pus la dispoziţie de Carbonell, toate referindu-se 


la atentat fără a-i oferi nici pe departe o imagine de 


ansamblu cuprinzătoare. Fusese pus la curent în legătură 
cu activitatea lui Clifford Knox, intendentul organizaţiei şi 
omul însărcinat cu atentatul asupra lui Daniels. În 
ultimele zile urmărise mişcările lui Knox în interiorul 
hotelului Grand Hyatt în timp ce acesta pregătise 
maşinăriile, apoi îl aşteptase să plece, pentru a inspecta 
lucrarea şi a-i lăsa biletul lui Malone. 

— Piraţii ăia sunt cei care au încercat să-l ucidă pe 
Daniels? a întrebat NSA. Ştii cine a plasat mecanismele în 
camerele de hotel, nu-i aşa? 

Cum Wyatt se îndoia că urma armelor automate ducea 
undeva în afara hotelului Grand Hyatt, nu avea niciun 
chef să se transforme în acuzatorul-şef al celor din 
Commonwealth. Problema imediată cu care se confrunta 
era însă una cu mult mai presantă. Era limpede că, într- 
un fel sau altul, se trezise amestecat în mijlocul unui 
război civil între agenţiile de spionaj. Din câte se părea, 
CIA şi cu NSA erau certaţi cu NIA, iar Commonwealth-ul 
se afla în centrul disputei. Nimic nou. Agenţiile de 
informaţii nu colaborau decât rareori între ele. 

Totuşi, conflictul acesta era cumva diferit. 

De natură oarecum personală. 


Lucru care îl îngrijora. 


Capitolul 17 


Bath, Carolina de Nord 


Hale a intrat în locuinţa sa clocotind în continuare de 
furie, după insulta aruncată de Stephanie Nelle. Încă un 
exemplu al infinitei nerecunoştinţe americane. După tot 
ce făcuse Commonwealth-ul pentru ţară, în timpul 
Revoluţiei Americane, iată că el ajunsese să fie scuipat în 
faţă! 

S-a oprit în holul de la intrare, la baza scării principale, 
şi şi-a adunat gândurile. Afară, secretarul său îi spusese 
că ceilalţi trei căpitani sosiseră deja şi-l aşteptau. Trebuia 
să-i abordeze cu multă precauţie. S-a uitat în sus la una 
din pânzele care împodobeau pereţii acoperiţi cu 
lambriuri din lemn de stejar. Îl înfăţişa pe stră-străbunicul 
său, care locuise pe aceleaşi pământuri şi încercase şi el 
să ucidă un preşedinte american. 

Abner Hale. 

Supravieţuirea fusese însă un lucru mult mai uşor de 
realizat la jumătatea secolului al XIX-lea, când lumea era 
un spaţiu infinit mai mare. Un spaţiu în care puteai 


efectiv să te faci nevăzut. Se gândise adesea cum ar fi fost 


să străbată oceanele în vremurile acelea, precum „leii 
care rag în căutarea hranei pe care să o devoreze”, după 
cum se exprimase un cronicar. O viaţă imprevizibilă, 
legănat de valurile mării, fără casă, fără obligaţii şi cu 
doar câteva reguli de respectat, în afara celor convenite 
de echipaj şi consemnate în Articole. 

A răsuflat adânc de câteva ori, şi-a aranjat ţinuta, apoi a 
traversat coridorul şi a intrat în bibliotecă, un spaţiu 
generos în formă de dreptunghi, cu tavan boltit şi cu un 
perete ocupat în întregime de ferestre cu vedere spre 
livezi. Renovase încăperea cu un deceniu în urmă, 
îndepărtând majoritatea lucrurilor legate de tatăl său şi 
recreând deliberat atmosfera unui conac de ţară 
englezesc. 

A închis uşa în urma lui şi s-a întors cu faţa spre cei trei 
bărbaţi aşezaţi în fotoliile de pluş de culoare roşu-închis şi 
cu ciucuri. 

Charles Cogburn, Edward Bolton şi John Surcouf. 

Erau cu toţii uscăţivi, şi doi dintre ei aveau mustață. 
Pentru a se apăra de soare, se obişnuiseră să-şi ţină 
pleoapele pe jumătate închise. Erau oameni ai mării, la fel 
ca el, semnatari ai  Articolelor în vigoare ale 


Commonwealth-ului şi capi de familie, legaţi unii de alţii 


printr-un jurământ sfânt. Şi-a imaginat că aveau şi ei 
stomacurile ghem, precum Abner Hale în 1835, atunci 
când acţionase prosteşte. 

A decis să deschidă discuţia cu o întrebare la care 
cunoştea deja răspunsul. 

— Unde e intendentul? 

— La New York, a răspuns Cogburn. Încearcă să 
limiteze daunele. 

Bun. Măcar aveau de gând să se poarte rezonabil de 
cinstit cu el. Cu două luni în urmă, el fusese cel care îi 
informase de vizita neanunţată a lui Daniels la New York, 
în ideea că ar putea fi o bună oportunitate. Dezbătuseră 
problema şi apoi votaseră. 

— De prisos să v-amintesc ce am hotărât împreună. Şi 
anume să nu facem nimic. 

— Ne-am răzgândit, a replicat Bolton. 

— Şi sunt convins că tu ai venit cu propunerea. 

Boltonii fuseseră dintotdeauna irațional de agresivi. 
Strămoşii lui Edward se număraseră printre întemeietorii 
Jamestownului în 1607, după care familia făcuse avere 
aprovizionând noua colonie. Într-una din călătoriile lor pe 
mare importaseră un nou soi de tutun care se dovedise a 


fi o binecuvântare pentru colonie, adaptându-se perfect la 


solul nisipos şi devenind cu timpul cea mai valoroasă 
marfă de export a Virginiei. Descendenții familiei se 
stabiliseră în cele din urmă în Carolina, la Bath, şi din 
unele ramuri se desprinseseră piraţii, şi mai apoi corsarii. 

— Am crezut că în felul ăsta puteam rezolva problema, 
a spus Bolton. Vicepreşedintele ne-ar fi lăsat în pace. 

Hale nu s-a putut abţine. 

— Nici prin cap nu vă trece ce s-ar fi întâmplat dacă 
atentatul ar fi avut succes. 

— Tot ce ştiu eu, Quentin, a intervenit John Surcouf, 
este că risc să ajung la închisoare şi să pierd tot ce a 
adunat familia mea. Şi că n-am de gând să stau deoparte 
şi să las să se întâmple aşa ceva. Chiar dacă am dat greş, 
astăzi am reuşit să transmitem un mesaj. 

— Cui? Cui aţi transmis mesajul? Chiar aveţi de gând să 
vă asumaţi responsabilitatea? E cineva la Casa Albă care 
ştie că voi trei sunteţi aceia care aţi pus la cale 
asasinatul? Şi dacă e aşa, cât credeţi c-o să treacă până 
ce veţi fi arestaţi? 

Niciun răspuns. 

— A fost o prostie din partea voastră, a continuat Hale. 
Nu suntem în 1865, nici măcar în 1963. Trăim într-o lume 


nouă, cu reguli noi. 


Şi-a amintit că istoria familiei Surcouf diferea de a 
celorlalţi. Surcoufii emigraseră în Carolina la puţin timp 
după ce John Hale fondase Bath, şi, iniţial, fuseseră 
constructori de vapoare. Cu timpul, ajunseseră să 
finanţeze în bună măsură expansiunea oraşului, 
reinvestind profiturile în comunitate şi contribuind la 
dezvoltarea aşezării. Mai mulţi dintre bărbaţii familiei 
ajunseseră guvernatori coloniali. Alții luaseră calea mării, 
navigând pe slupuri. Începuturile secolului al XVIII-lea 
reprezentaseră epoca de aur a pirateriei pentru Surcoufii 
care adunaseră averi din jafuri. În cele din urmă, la fel ca 
mulţi alţii, deveniseră corsari şi se apucaseră de afaceri 
legale. Despre ei circula o poveste interesantă. În zorii 
secolului al XIX-lea, banii lor ar fi ajutat la finanţarea 
războaielor lui Napoleon. Acei membri ai familiei care 
locuiau la Paris erau în relaţii amicale cu împăratul, 
întrebându-l dacă nu voia să construiască pe unul dintre 
domeniile sale o terasă placată cu monede franţuzeşti. 
Napoleon a respins propunerea, pentru a nu-şi întina 
imaginea. Surcoufii nu au renunţat la idee şi au construit 
ei terasa, dar cu monede aşezate vertical, cu marginile 
înspre exterior. Din nefericire, descendenții lor 


continuaseră să-şi cheltuiască banii într-un mod la fel de 


nechibzuit. 

— Uite ce-i! şi-a îndulcit glasul Hale. Vă înţeleg 
îngrijorarea. Şi eu îmi fac griji. Dar suntem băgaţi cu toţii 
în povestea asta. 

— Au acces la toate conturile mele, a mormăit Cogburn. 
Toate băncile elveţiene unde am bani au cedat 
presiunilor. 

— La fel şi ale mele, a adăugat Bolton. 

Împreună, cei patru aveau depozitate mai multe 
miliarde de dolari în bănci din străinătate, miliarde pentru 
care nu plătiseră în viaţa lor un cent taxă pe venit. 
Fiecare dintre ei primise o scrisoare de la procurorul 
general al SUA, prin care era înştiinţat că făcea obiectul 
unei anchete federale de evaziune fiscală. Hale 
presupunea că dosarele fuseseră disjunse şi erau 
instrumentate separat, pentru a putea fi citați ca martori 
unii împotriva celorlalţi. 

Procurorii subestimaseră însă puterea Articolelor. 

Commonwealth-ul îşi trăgea rădăcinile din societatea 
piraterească, neîndoielnic dură, neînfricată, rapace, dar 
guvernată de legi. Comunitățile de pirați erau 
disciplinate, orientate spre profit şi spre avantaj mutual şi 


dedicate expansiunii. Aveau suficientă înțelepciune 


pentru a adera la ceea ce Adam Smith descrisese astfel: 
„Dacă hoţii şi ucigaşii îşi au formate propriile grupări, 
atunci trebuie să se abţină măcar de la a se tâlhări şi 
omori între ei”. 

Şi exact aşa se comportaseră piraţii. 

Ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de taxă 
de coastă necesitase formularea Articolelor înaintea 
fiecărui voiaj pe mare, cu specificarea regulilor de 
comportament, a tuturor pedepselor aplicate şi a 
obligativităţii împărţirii prăzii între ofiţeri şi echipaj. 
Fiecare trebuia să jure pe Biblie că va respecta Articolele. 
În timp ce sorbeau hulpav câte o înghiţitură de rom 
amestecat cu praf de puşcă, semnau pe marginile foii, 
niciodată sub ultimul rând, fapt de natură să arate că 
nimeni, nici măcar căpitanul, nu era mai presus de 
ceilalţi. Pentru aprobarea Articolelor era nevoie de un 
acord unanim, iar cei care nu acceptau prevederile erau 
liberi să meargă să caute în altă parte condiţii 
contractuale mai convenabile. Atunci când mai multe 
vapoare participau la operaţiuni comune, se formulau 
Articole suplimentare cu referire la acel parteneriat, şi 
astfel luase naştere Commonwealth-ul. Patru familii, unite 


într-un singur ţel. 


„Trădarea Echipajului, a celorlalţi, părăsirea vasului 
sau abandonarea luptei vor fi pedepsite aşa cum va 
considera de cuviinţă intendentul sau majoritatea”. 

Nimeni nu era lăsat să se ridice împotriva celorlalţi. 

Sau cel puţin nimeni nu fusese lăsat să supravieţuiască 
suficient de mult timp pentru a culege roadele trădării. 

— Contabilii mei sunt sub asediu, a spus Bolton. 

— Ocupă-te de ei, a replicat Hale. În loc să încerci să-l 
omori pe preşedinte, ar fi trebuit să-i ucizi pe ei. 

— Nu e deloc uşor, a zis Cogburn. 

Hale s-a uitat lung la partenerul său. 

— Niciodată nu e uşor să ucizi, Charles. Dar trebuie s-o 
faci uneori. Ideea e să alegi momentul şi calea potrivite. 

Cogburn n-a comentat. El şi cu ceilalţi făcuseră, de 
bună seamă, o alegere greşită. 

— Sunt sigur că intendentul şi-a făcut bine treaba, a 
declarat Surcouf în încercarea de a mai detensiona 
atmosfera. Nu se poate să fi lăsat urme care să ducă la 
noi. Ceea ce nu înseamnă că n-am avea probleme. 

Hale s-a apropiat de un pupitru englezesc din lemn de 
bambus, lipit de unul dintre pereţii cu lambriuri din pin. 
Lucrurile nu ar fi trebuit să se întâmple aşa. Dar poate că, 


într-un fel, era mai bine să nu iei în seamă ameninţarea cu 


urmărirea în justiţie, şi pe urmă să aştepţi să vezi ce se 
întâmplă atunci când frica se instalează. Poate că 
adversarii lor crezuseră că aveau să se distrugă singuri, 
scutind astfel pe toată lumea de tevatura proceselor şi a 
aruncării în închisoare. Sigur era însă că nimeni nu 
prevăzuse posibilitatea unui atac asupra preşedintelui 
Statelor Unite. 

El, unul, încercase fără succes calea diplomaţiei. 
Umilinţa pe care o trăise în cursul acelei vizite la Casa 
Albă era încă vie în memoria sa. La fel se petrecuseră 
lucrurile şi cu Abner Hale, care făcuse şi el o vizită eşuată 
la Washington, în 1834. Quentin Hale intenţiona însă să 
înveţe din greşelile strămoşilor, şi nu să le repete. 

— Ce ne facem? a întrebat Cogburn. Am cam ajuns la 
capătul scândurii. 

Hale a zâmbit la auzul expresiei în care se făcea 
referire la omul legat la ochi şi forţat să intre în mare 
aşezat la capătul unei scânduri. În realitate, pedeapsa 
aceea fusese aplicată numai de către căpitanii laşi, care 
evitau vărsarea de sânge sau voiau să se convingă pe ei 
înşişi că nu se făceau responsabili de moartea cuiva. 
Aventurierii îndrăzneţi şi lipsiţi de scrupule, cei care 


dăduseră naştere unor legende ce continuau să fie şi 


acum povestite în cărţi şi filme, nu se temeau să îşi 
înfrunte din priviri adversarii nici măcar în faţa morţii. 


— Vom arbora steagul, a spus el. 


Capitolul 18 


Air Force One 


Cassiopeia îl asculta pe Danny Daniels explicând de ce 
vocea înregistrată pe reportofon le semnalase agenţilor 
unde să caute. 

— Cel care a trimis mesajul prin staţie nu putea să se 
afle decât acolo, în holul recepţiei de la Grand Hyatt, a 
spus Malone. Numai de acolo ar fi putut să vadă încotro 
mă îndreptam. Când am ieşit eu, începuseră să evacueze 
locul. 

— Omul nostru cel misterios a ştiut exact ce şi cum să 
spună, a remarcat Daniels. 

Cassiopeia a înţeles aluzia. Era implicat unul dintre ai 
lor, sau cel puţin cineva care cunoştea procedurile. A 
prins cu coada ochiului o privire anume aruncată de 
Daniels, una pe care avusese ocazia să o mai vadă la 
Camp David, când fusese cu Stephanie Nelle, şi care 
sugera că preşedintele ştia mai mult decât era dispus să 
recunoască. 

Daniels a dat din cap aprobator spre şeful 


administraţiei sale. 


— Poţi să le spui. 

— În urmă cu vreo şase luni am primit o vizită la Casa 
Albă. 

Davis l-a studiat îndelung pe bărbatul aşezat de cealaltă 
parte a biroului său. Ştia că avea cincizeci şi şase de ani, 
că era american la a patra generaţie, cu ascendență de 
dinainte de Revoluţia Americană. Era un individ înalt, cu 
ochi verzi şi luminoşi şi cu o umbră de barbă ce părea la 
fel de aspră precum o armură dură. Creştetul chel era 
încununat de fire lungi şi dese de păr grizonant, pieptănat 
pe spate ca o coamă de leu bătrân. Dinţii îi străluceau ca 
nişte perle şi armonia lor era stricată doar de 
strungăreaţa mare dintre cei doi din faţă. Era îmbrăcat 
într-un costum scump în care se simţea în largul lui, aşa 
după cum o demonstra şi vocea cu care i se adresa. 

Quentin Hale conducea un vast imperiu corporatist 
care cuprindea linii de producţie, bănci şi afaceri în 
domeniul comerţului cu amănuntul. Deţinea de asemenea 
proprietăţi imobiliare importante, în majoritate malluri şi 
clădiri de birouri presărate în mai toate oraşele 
importante. Averea sa era de ordinul miliardelor de dolari 
şi numele său apărea în mod constant pe lista Forbes a 


celor mai bogaţi americani. Era un susţinător al 


preşedintelui, contribuind cu mai multe sute de mii de 
dolari la ambele campanii prezidenţiale, fapt care îi 
garantase dreptul de a se întâlni personal cu şeful 
administraţiei de la Casa Albă. 

Ceea ce îi spusese el acum îl luase prin surprindere pe 
oficial. 

— Vreţi să spuneţi că sunteţi pirat? 

— Corsar. 

Davis cunoştea diferenţa. Piratul era un infractor, în 
timp ce corsarul acţiona în limitele legii, pe baza unei 
învoiri guvernamentale, pentru atacarea inamicilor. 

— În timpul Revoluţiei Americane, a continuat Hale, 
Marina Continentală” nu cuprindea decât 64 de nave de 
război. Navele acelea au capturat 196 de vase inamice. În 
acelaşi timp, au existat 792 de corsari agreaţi de 
Congresul Continental, care au capturat şi distrus 600 de 
corăbii britanice. Diferenţa a devenit şi mai dramatică pe 
parcursul Războiului din 18128. Flota era formată din 


numai 23 de nave, care au capturat 254 de vase inamice. 


7 Denumirea flotei americane în timpul Războiului de Independenţă 
(n.trad.). 


3 Conflictul (1812-1815) dintre Statele Unite, susţinute de o mică parte 
din triburile amerindiene, pe de o parte, şi Marea Britanie, Canada, 
majoritatea triburilor locale, precum şi, începând din 1814, Spania, de 
cealaltă parte. (n.trad.). 


În paralel, 517 corsari autorizaţi de Congres au capturat 
şi distrus 1.300 de corăbii inamice. Sper că realizaţi ce 
servicii am făcut noi ţării. 

Davis îşi dădea seama, dar nu înţelegea unde bătea 
Hale. 

— Nu Flota Continentală a fost cea care a câştigat 
Războiul de Independenţă, a spus Hale. Distrugerea 
comerţului britanic a dat englezilor lovitura de graţie. 
Corsarii au dus războiul peste Atlantic, spre țărmurile 
Angliei, şi au aruncat coastele britanice în haos. Le-am 
pus în pericol transporturile maritime, începând chiar din 
porturi, şi aproape că le-am anulat posibilităţile de a face 
comerţ. Fapt care i-a făcut pe negustori să se răscoale. 
Costurile de asigurare a mărfurilor transportate pe apă au 
crescut atât de mult, încât britanicii au fost nevoiţi să 
recurgă la corăbii franceze, lucru nemaiintâlnit până 
atunci. 

Davis a sesizat o notă de mândrie în glasul 
interlocutorului său. 

— Negustorii au făcut presiuni asupra regelui George 
ca să renunţe să mai lupte împotriva Americii. De asta s-a 
sfârşit războiul. Istoria dovedeşte cu claritate că revoluţia 


n-ar fi izbândit fără ajutorul corsarilor. George 


Washington însuşi a recunoscut în mod public acest lucru 
cu mai multe ocazii. 

— Şi ce legătură au toate acestea cu dumneavoastră? a 
întrebat Davis. 

— Strămoşul meu a fost unul dintre acei corsari. 
Împreună cu alte trei familii, am scufundat multe vapoare 
inamice în timpul revoluţiei şi i-am organizat pe ceilalţi 
într-o forţă de luptă bine închegată. Cineva trebuia să 
coordoneze atacurile. Noi suntem cei care au făcut-o. 

Davis şi-a stors creierii, încercând să-şi amintească 
ceea ce ştia. Hale spunea adevărul. Corsarii posedau 
scrisori care îi autorizau să-i jefuiască pe duşmanii naţiei 
fără a se teme că vor fi deferiţi justiţiei. A întrebat: 

— Să înţeleg că familia dumneavoastră s-a aflat în 
posesia unei astfel de scrisori de împuternicire? 

Hale a confirmat dând din cap. 

— Da, şi o avem şi acum. Am adus-o cu mine. 

Oaspetele a scos din buzunarul de la haină o foaie de 
hârtie împăturită. Davis a deschis-o şi a dat peste o 
fotocopie a unui document vechi de peste două sute de 
ani. În cea mai mare parte documentul era tipărit, restul 


fiind scris de mână: 


George Washington, preşedintele Statelor Unite ale 
Americii 

Către toţi cei interesaţi: 

Se aduce la cunoştinţă că, în conformitate cu o lege a 
Congresului Statelor Unite, votată în ziua a Noua, luna 
Februarie, anul Una Mie Şapte Sute Nouăzeci şi Trei, am 
autorizat, şi confirm prin prezenta că l-am autorizat pe 
Archibald Hale, şi permit persoanei sus-numite, precum şi 
locotenenţilor, ofiţerilor şi echipajelor sale să subjuge, să 
captureze şi să-şi însuşească toate posesiunile şi averile 
oricăror duşmani ai Statelor Unite ale Americii. Toate 
bunurile sechestrate, inclusiv echipamentul de război, 
armele, bunurile anexe, mărfurile, obiectele personale şi 
lucrurile de valoare vor aparţine posesorului acestei 
scrisori de împuternicire după plata către guvernul 
Statelor Unite ale Americii a unei sume egale cu douăzeci 
la sută din valoarea celor capturate. Pentru a încuraja şi 
mai mult un atac asiduu şi continuu asupra inamicilor sus- 
numiţi, de natură similară cu cea de care am beneficiat în 
recent încheiatul conflict, sus-numitul Archibald Hale va fi 
scutit să se supună actelor normative şi legilor fiscale ale 
Statelor Unite, în toate Statele, prevederi care pot afecta 


sau descuraja oricare acţiune agresivă de acest fel, cu 


excepţia celei de crimă cu premeditare. Decizia aceasta 
va rămâne în vigoare de la data prezentei pentru 
totdeauna şi se va prelungi asupra tuturor moştenitorilor 
sus-numitului Archibald Hale. 

Scrisă de mână şi pecetluită cu sigiliul Statelor Unite 
ale Americii, în Philadelphia, în ziua a Noua, luna 
Februarie, anul Domnului Una Mie Şapte Sute Nouăzeci 
şi Trei şi în al Douăzeci şi Şaptelea An al Independenţei 
noastre. 


George Washington 


Davis şi-a ridicat privirea de pe pagină. 

— Să înţeleg că familia dumneavoastră deţine o 
autorizaţie din partea statului pentru a face prăpăd 
printre duşmanii ţării, fără a se supune legilor? 

Hale a confirmat cu un gest din cap. 

— O autorizaţie acordată de națiunea recunoscătoare în 
semn de mulţumire pentru serviciile aduse. Celelalte trei 
familii deţin şi ele scrisori de împuternicire din partea 
preşedintelui Washington. 

— Şi ce aţi făcut cu aceste autorizaţii? 

— Ne-am implicat în Războiul din 1812 şi am contribuit 


la ducerea lui la bun sfârşit. Ne-am implicat în Războiul 


Civil, în Războiul hispano-american şi în ambele războaie 
mondiale. După al Doilea Război Mondial, când s-a 
constituit comunitatea naţională de informaţii, am fost 
recrutaţi pentru a oferi asistenţă. În ultimii douăzeci de 
ani am fost prezenţi în Orientul Mijlociu, unde am 
împiedicat desfăşurarea de operaţiuni financiare, accesul 
la fonduri şi obţinerea de profit, şi am subtilizat active. 
Am făcut orice a fost nevoie. Evident, astăzi nu mai avem 
slupuri şi nave de tip corsar. Aşa încât, în loc să navigăm 
pe corăbii echipate cu oameni şi tunuri, navigăm pe 
internet sau lucrăm prin intermediul sistemelor financiare 
acreditate. Dar, după cum puteţi observa, scrisoarea de 
împuternicire nu face referire la vapoare în mod explicit. 

Remarca era corectă. 

— Şi nici nu stabileşte o limită în timp a valabilităţii 
deciziei. 

Davis s-a ridicat şi a întins mâna spre o cărţulie ţinută 
la îndemână pe un raft şi intitulată Constituţia Statelor 
Unite. 

Hale a văzut coperta şi a spus: 

— Articolul 1, Secţiunea 8. 

Îi citise gândurile. Davis voia într-adevăr să verifice 


documentul, iar textul se afla exact acolo unde îi indicase 


Hale. 

Congresul va avea puterea să declare război, să acorde 
autorizaţii de capturare şi ripostă militară şi să elaboreze 
reglementări cu privire la capturile pe mare şi pe uscat. 

— Scrisorile de împuternicire există din anii 1200, a 
continuat Hale. Cea mai veche care s-a păstrat datează 
din 1354 şi a fost semnată de Edward al III-lea. Corsarii 
erau consideraţi oameni cu vocaţie nobilă, ei îmbinând 
patriotismul cu profitul, spre deosebire de pirați, care nu 
erau decât nişte hoţi. 

Ce raţionament interesant. 

— Corsarii au prosperat timp de 500 de ani, a adăugat 
Hale. Francis Drake a fost unul dintre cei mai faimoşi. A 
atacat şi distrus vase spaniole în numele Elisabetei I. 
Guvernele europene emiteau în mod uzual scrisori de 
împuternicire nu numai în vremuri de război, ci şi de 
pace. A devenit o practică atât de comună, încât Părinţii 
Fondatori au acordat în mod specific Congresului puterea 
de a emite astfel de scrisori, iar poporul a aprobat 
ratificarea Constituţiei. De douăzeci şi şapte de ori s-au 
adus amendamente Constituţiei, şi niciodată valabilitatea 
documentelor noastre nu a fost pusă în discuţie sau 


negată. 


Hale părea nu atât că revendică ceva, ci că încearcă să- 
şi convingă interlocutorul. În loc să tune şi să fulgere, la 
acel moment şi-a coborât glasul, privindu-l intens pe 
Davis. 

Davis a dat să ridice braţul, cu palma pe jumătate 
deschisă, însă s-a răzgândit şi latura pragmatică din el a 
avut câştig de cauză. 

— Şi ce anume doriţi? 

— O scrisoare de împuternicire care să-i garanteze 
posesorului protecţia legală. Aşa după cum o precizează 
documentul. Nu vrem decât ca guvernul să-şi onoreze 
promisiunea. 

— E un nenorocit de pirat, a izbucnit Daniels. La fel şi 
ceilalţi trei. 

Malone a încuviinţat dând din cap. 

— Corsarii sunt pepiniera din care răsar piraţii. Nu eu 
am spus asta, ci căpitanul Charles Johnson, în secolul al 
XVIII-lea. Johnson a scris o carte - O istorie generală a 
jafurilor şi crimelor comise de cei mai însemnați pirați - 
care s-a vândut foarte bine la vremea ei şi se reeditează şi 
astăzi. Un volum din ediţia princeps valorează acum o 
avere. E una dintre cele mai bune relatări despre viaţa 


piraţilor. 


Cassiopeia a clătinat din cap. 

— N-am ştiut că te interesează subiectul. 

— Cui nu-i plac piraţii? Au declarat război lumii întregi. 
Timp de un secol au atacat şi au jefuit după bunul plac, 
după aceea au dispărut, fără să lase aproape nicio urmă. 
Hale are dreptate într-o anumită privinţă. Fără corsari, 
probabil că America nici n-ar fi existat astăzi. 

— Recunosc că n-am ştiut până acum cât au făcut 
oportuniştii ăştia pentru ţară, a spus Daniels. Mulţi 
bărbaţi viteji şi cinstiţi au pornit pe mare şi au luptat 
pentru noi. Unii şi-au dat viaţa, şi Washington a simţit, 
fără îndoială, că are o obligaţie faţă de ei. Numai că ceata 
noastră cea veselă din ziua de azi nu mai e atât de nobilă. 
N-au decât să-şi zică ei cum vor, tot pirați rămân. Şi 
totuşi, oricât de incredibil al părea, Congresul le-a 
recunoscut existenţa în 1793. Pun pariu că puţini 
americani ştiu că în Constituţie este prevăzut acest lucru. 

Au rămas cu toţii tăcuţi preţ de câteva clipe, 
preşedintele părând a fi pierdut în gânduri. 

— Spune-le şi restul, l-a îndemnat el într-un târziu pe 
Davis. 

— După revoluţie, Archibald Hale şi cei trei compatrioți 


ai săi au format un Commonwealth. Şi cu ajutorul 


scrisorilor de împuternicire şi-au umflat buzunarele. Dar 
au contribuit şi la veniturile trezoreriei, vărsând cei 
douăzeci la sută specificaţi în document către noul guvern 
naţional. Nici despre asta, sunt convins, majoritatea 
americanilor nu ştie nimic. Că statul a făcut bani prin 
contribuţiile acestor hoţi. Dacă ar fi să mă iau după 
declaraţiile lor de venituri, astea nu prea concordă cu 
stilul lor de viaţă. Dar da, în ultimele două decenii şi ceva, 
talentele le-au fost exploatate de către comunitatea 
naţională de informaţii. Au făcut într-adevăr stricăciuni în 
Orientul Mijlociu; au dat iama în conturi, au furat active, 
au devalizat companii care alimentau cu bani grupările 
extremiste. Se pricep foarte bine. Chiar prea bine. Şi nu 
ştiu când să se oprească. 

— Lasă-mă să ghicesc, a intervenit Malone. S-au apucat 
să fure de la tipi pe care noi preferăm să îi lăsăm în pace. 

— Ceva de genul ăsta, a spus Daniels. Nu prea ascultă 
de instrucţii, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Între Commonwealth şi CIA a izbucnit o dispută, a 
continuat Davis. Şi paharul s-a umplut odată cu 
problemele apărute în Dubai şi cu căderea pieţei. CIA a 
descoperit că haosul financiar fusese produs în mare 


parte de Commonwealth. În timp ce datoria naţională a 


Dubaiului a explodat, Commonwealth-ul a profitat şi şi-a 
însuşit cele mai valoroase active, cumpărându-le cu câţiva 
cenți la dolar. Au zădărnicit şi planurile de eşalonare a 
unor împrumuturi pe care unele naţiuni din zonă erau 
dispuse să le acorde Dubaiului pentru ieşirea din criză. Şi 
s-au dovedit, în general, o pacoste. Nu ne permitem să 
lăsăm Dubaiul să se scufunde. Este printre puţinele state 
cu o politică moderată din regiune. Un fel de aliat de-al 
nostru. Prin urmare, li s-a pus în vedere să înceteze şi au 
promis că aşa vor face, numai că nu s-au ţinut de cuvânt. 
Aşa că CIA le-a trimis pe cap fiscul. Fiscul a făcut presiuni 
asupra băncilor elveţiene, care au cedat şi le-au pus la 
dispoziţie documentele financiare ale celor patru membri 
care formează în prezent Commonwealth-ul. Şi s-a stabilit 
că, împreună, datorează statului sute de milioane de 
dolari de pe urma taxelor neplătite. Dacă procedăm ca la 
carte, le putem confisca toate bunurile, care totalizează 
miliarde. 

— Nu-i de mirare că piraţilor le-a sărit ţandăra, a spus 
Cotton. 

Davis a dat din cap în semn de încuviinţare. 

— Hale a venit la mine ca să ceară protecţie în numele 


scrisorii aceleia de împuternicire. Şi are dreptate. În 


limbajul epocii, ei sunt, practic, declaraţi imuni la orice 
lege, cu excepţia eventualelor acuze de crimă. Consilierii 
juridici de la Casa Albă ne-au confirmat că scrisoarea 
constituie o dispoziţie cu caracter obligatoriu din punct 
de vedere legal, autorizată direct prin Constituţia Statelor 
Unite, iar scrisoarea însăşi face trimitere la aprobarea 
dată de Congres. 

— Şi atunci de ce nu este pusă în aplicare? a întrebat 
Cassiopeia. 

— Pentru că Andrew Jackson a făcut imposibil acest 


lucru, a răspuns preşedintele. 


Capitolul 19 


New York 


Lui Wyatt nu i-a convenit că i se amintise de episodul 
cu Malone. Adevărat, Malone îl reclamase şi fusese 
chemat la o audiere unde trei birocraţi din eşaloanele doi 
şi trei, niciunul dintre ei agent de teren, decretaseră că 
acţiunile sale nu fuseseră justificate. 

„Ce era să fac? Să trag? întrebase el la tribunal. Eu şi 
cu Malone să deschidem focul şi să sperăm că vom scăpa, 
în timp ce trei agenţi aşteptau afară?” 

Considerase îndreptăţită întrebarea - cam la atât se 
rezumase în fapt întreaga lui depoziţie -, însă completul 
de judecată decisese să accepte mărturia lui Malone cum 
că agenţii fuseseră folosiţi drept ţinte, şi nu pentru 
protecţie. Incredibil. Wyatt cunoştea o jumătate de duzină 
de agenţi care se sacrificaseră pentru motive mai puţin 
întemeiate. Deloc de mirare că serviciile de informaţii 
dădeau pe dinafară de atâtea probleme. Toată lumea îşi 
îndrepta atenţia mai mult spre găsirea de justificări decât 
spre îndeplinirea misiunilor. 


Nu prea avusese de ales, aşa că-şi acceptase soarta şi-şi 


văzuse mai departe de treabă. 

Dar asta nu însemna că-l dăduse uitării pe acuzator. 
Oamenii de la CIA ŞI NSA nu se înşelaseră. Avea toate 
motivele să-i poarte ranchiună lui Malone. 

Şi astăzi, încercase să se răzbune. 

— Sper că-ţi dai seama că agentul tău de legătură, 
Carbonell, e terminată, a spus NSA. Iar NIA e şi ea pe 
ducă. Nimeni nu mai are nevoie de ele. 

— Şi Commonwealth-ul nu mai are nici el mult de trăit, 
a pus degetul pe rană CIA. Piraţii noştri moderni îşi vor 
sfârşi zilele într-o închisoare federală, acolo unde le este 
locul. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Piraţii sunt 
cei care au încercat să-l ucidă pe Daniels? 

Dosarul despre Commonwealth primit de Wyatt de la 
Carbonell conţinea o scurtă prezentare a celor patru 
căpitani şi sublinia faptul că aceştia erau tot ce mai 
rămăsese din aventurierii secolului al XVIII-lea, fiind 
descendenţi direcţi ai piraţilor şi corsarilor. Un fragment 
dintr-o evaluare psihologică explica modul în care un 
marinar ajungea să se îmbarce pe vasele lor, ştiind că 
dacă lupta bine şi ieşea învingător, avea să fie răsplătit cu 
laude şi promovări. Şi chiar dacă dădea greş, istoria avea 


să-i consemneze faptele de vitejie. Dar numai o persoană 


înzestrată cu un curaj deosebit era capabilă să înfrunte 
pericolele, conştientă fiind că nimeni nu avea să afle de 
isprăvile sale. Cu atât mai mult cu cât, în caz de eşec, 
mulţi s-ar fi bucurat. 

Corsarii avuseseră parte de ambele variante. 

Dacă aveau succes, primeau drept recompensă o parte 
din pradă. Se abăteau de la prevederile scrisorii de 
împuternicire, deveneau pirați şi sfârşeau spânzurați. De 
multe ori fapta unui corsar ce capturase un vas de război 
dintre cele mai formidabile ale regelui Angliei trecea 
neobservată. Dacă pe parcurs îşi pierdea viaţa ori un 
mădular, cu atât mai rău pentru el. 

Erau pe cont propriu. 

Deloc surprinzător, concluziona raportul, că ajungeau 
să îşi încalce promisiunile. 

Omul de la NSA s-a tras mai aproape. 

— I-ai înscenat totul lui Malone şi l-ai aruncat în gura 
leului. Ştiai ce o să se întâmple astăzi. Ai vrut să fie 
împuşcat, nu-i aşa? Ce e cu tine, Wyatt, ţi-ai pierdut 
gustul pentru crimă? 

Wyatt şi-a păstrat calmul. 

— Aţi terminat? 


— Mda. Am terminat, a răspuns omul de la CIA. Dar 


pentru că se pare că n-ai de gând să ne zici nimic, avem 
oameni mai pricepuţi, în stare să te facă să vorbeşti. 

Wyatt i-a privit pe cei doi cum îşi mutau greutatea de 
pe un picior pe celălalt, aşteptând ca el să le recunoască 
superioritatea. Probabil credeau că ameninţarea cu 
interogarea mai dură avea să-l sperie. Se întrebă ce era în 
capul lor de îşi închipuiau că o asemenea tactică putea da 
roade. Din fericire, pusese deoparte în bănci străine 
suficienţi bani neimpozitaţi pentru a trăi confortabil până 
la sfârşitul vieţii. Şi nu avea nevoie de nimic de la oamenii 
aceia. Ăsta era avantajul de a fi plătit din operaţiuni sub 
acoperire - nu trebuia să completezi formularele de 
declaraţie de venituri. 

S-a gândit ce opţiuni avea. 

Presupunea că cei doi bărbaţi care îl escortaseră 
stăteau plantați în faţa uşii. Dincolo de fereastra cu 
obloane aflată în capătul opus al încăperii se afla în mod 
cert o scară de incendiu. Toate clădirile vechi aveau aşa 
ceva. 

Să acţioneze în linişte şi să-i doboare pe omul de la CIA 
şi pe cel de la NSA sau să rişte să facă ceva zgomot, dar 
să-i scoată din circulaţie pe toţi patru? 


— Vii cu noi, a zis NSA. Carbonell are de dat o mulţime 


de explicaţii, iar tu vei fi principalul martor al acuzării. 
Omul care o poate contrazice s-a decis să mintă. 

— Şi chiar credeţi că sunt dispus să fac aşa ceva? 

— Vei face tot ce este necesar ca să îţi aperi pielea. 

De mirare cât de puţin îl cunoşteau. 

Un mecanism lăuntric s-a declanşat în el, şi Wyatt s-a 
lăsat luat de val. 

O răsucire a corpului şi pumnul său drept a găsit gâtul 
omului de la CIA, după care l-a făcut pe cel de la NSA să 
se frângă de mijloc, aplicându-i o lovitură cu piciorul în 
piept, mişcându-se atent ca să nu se dezechilibreze. În 
timp ce CIA încerca să-şi recapete suflul, l-a pocnit scurt 
pe NSA în gât, l-a prins după aceea în braţe ca să nu cadă 
şi l-a aşezat încet pe podea. 

S-a postat apoi în spatele omului de la CIA şi şi-a 
înfăşurat un braţ în jurul gâtului său. 

— Aş putea să te sugrum, i-a şoptit la ureche. 

A scrâşnit din dinţi şi a mărit presiunea pe trahee. 

— Chiar mi-ar face plăcere să te văd cum îţi dai ultima 
suflare. 

A apăsat şi mai tare. 

— Ascultă-mă, a şuierat. Lăsaţi-mă. Naibii. În Pace. 


CIA a încercat să-l înşface de braţ. 


Wyatt nu a slăbit strânsoarea. 

— M-ai auzit? 

Într-un târziu, omul a dat din cap în semn că da, şi lipsa 
de oxigen i-a curmat orice împotrivire. 

Wyatt i-a dat drumul. 

Corpul a alunecat îndoit pe podea, aproape fără 
zgomot. 

Wyatt i-a verificat pulsul. Era slab, dar prezent. 
Respirație şuierătoare, dar regulată. 

S-a apropiat de fereastră, a deschis-o şi a păşit afară. 

* 

Malone aştepta în continuare ca Daniels şi Davis să îi 
ofere explicaţii cu privire la Stephanie. În acelaşi timp, îşi 
dădea seama că preşedintele mai are multe completări de 
făcut. Şi, cum se aflau de 10.000 de metri altitudine şi n- 
avea unde să se ducă, s-a hotărât să se relaxeze şi să îl 
lase pe Daniels să povestească cele petrecute în 
primăvara anului 1835. 

— Jackson s-a înfuriat din cauza atentatului, a spus 
preşedintele. L-a acuzat în mod direct pe Poindexter, un 
senator de Mississippi, şi a susţinut că atentatul fusese 
rezultatul unei conspirații a nullifierilor. Îl ura pe John 


Calhoun. Calhoun îl numise trădător al Uniunii. Nu mă 


mir că Jackson s-a înfuriat foarte tare. 

Calhoun fusese vicepreşedintele lui Jackson şi, iniţial, 
un adept înfocat al acestuia. Dar, cum începuse să se 
bucure de simpatia statelor din sud, se întorsese 
împotriva binefăcătorului său şi fondase Partidul Nullifier, 
care susţinea drepturilor statelor Uniunii - şi, în special, 
pe cele ale Sudului. Daniels avusese şi el parte de 
trădarea unui vicepreşedinte. 

— Jackson se mai confruntase şi înainte cu pirați, a 
continuat Daniels. În New Orleans îl cunoscuse pe Jean 
Laffitte şi chiar îl plăcuse. Şi în timpul Războiului din 
1812 ei doi colaboraseră şi, împreună, salvaseră oraşul. 

— De ce spuneţi că erau pirați? a întrebat Cassiopeia. 
Nu erau, de fapt, corsari? Oameni autorizaţi de statul 
american să îi atace pe duşmani? 

— Ba da, şi dacă s-ar fi limitat la asta, totul ar fi fost în 
regulă. Însă după ce au primit scrisorile de împuternicire 
care le garantau protecţie pe vecie, au început să facă 
prăpăd pe mare. 

Daniels le-a povestit cum, pe parcursul Războiului Civil, 
Commonwealth-ul se comportase în mod duplicitar. 

— Am văzut documente clasificate din acea epocă, a 


explicat el. Lincoln ura Commonwealth-ul. Voia să-i aducă 


pe toţi în faţa justiţiei. La acel moment, mulţumită 
Declaraţiei de la Paris, pirateria fusese scoasă în afara 
legii. Necazul e că numai cincizeci şi două de naţiuni 
semnaseră tratatul. Iar Statele Unite şi Spania refuzaseră. 

— Şi  Commonwealth-ul ce-a făcut? a întrebat 
Cassiopeia. A continuat să-şi vadă de hoţii, trăgând 
foloase de pe urma acestui eşec al ţării? 

Daniels a confirmat dând din cap. 

— Constituția permitea acordarea de scrisori de 
împuternicire. Cum Statele Unite nu au denunţat 
niciodată pirateria, semnând tratatul, aceasta era legală 
la noi. Dar, cu toate că nu am semnat tratatul, în timpul 
Războiului hispano-american, noi şi spaniolii am convenit 
să-i respectăm principiile. Commonwealth-ul a ales însă 
să ignore înţelegerea noastră şi a continuat să atace 
vasele spaniole, fapt care l-a înfuriat atât de tare pe 
preşedintele William McKinley, încât a forţat Congresul 
ca, în 1899, să adopte o lege prin care capturarea 
corăbiilor şi împărţirea prăzilor erau declarate ilegale. 

— Lucru de care Commonwealth-ul nu s-a sinchisit, a 
spus Malone. Scrisorile de împuternicire le confereau 
imunitate în faţa legii. 


Daniels a arătat cu degetul spre el. 


— Ei, vezi c-ai început să înţelegi unde bat? 

— Unii preşedinţi, a intervenit Davis, s-au folosit de 
Commonwealth pentru a-şi urmări propriul interes, alţii 1l- 
au înfruntat, şi cei mai mulţi s-au prefăcut că nu ştiu 
nimic despre existenţa lui. Niciunul nu a dorit ca opinia 
publică să afle că George Washington şi guvernul 
american aprobaseră acţiunile unor pirați. Ori că 
Trezoreria SUA profita de pe urma lor. Majoritatea 
conducătorilor noştri au preferat să lase Commonwealth- 
ul în pace. 

— Şi cu asta să revenim la Andrew Jackson, a spus 
Daniels. El e singurul care le-a dat piraţilor peste nas. 

Davis a întins mâna şi a luat de sub masă o borsetă din 
piele. A scos din ea o foaie de hârtie şi a întins-o spre 
Malone şi Cassiopeia. 

— Asta e o scrisoare adresată în 1835 de Andrew 
Jackson lui Abner Hale, unul dintre cei patru membri de 
la acea vreme ai Commonwealth-ului. O copie a 
documentului a fost păstrată într-un seif secret în care se 
aflau şi alte acte prezidenţiale, care au rămas sigilate la 
Arhivele de Stat. Sunt hârtii la care numai o mână de 
oameni au acces. Edwin a descoperit documentul. 


— Nu am ştiut de existenţa unui asemenea seif, a spus 


Malone. 

— Nici eu, până ce nu l-am căutat, a răspuns Daniels. Şi 
n-am fost primul care a citit documentul. La arhive se ţine 
un registru. Mulţi preşedinţi au studiat scrisoarea. Dar 
niciunul mai recent. Kennedy a fost ultimul. L-a trimis pe 
fratele lui, Bobby, ca să arunce o privire. După cum vezi, 
Abner Hale a fost cel care a comandat asasinatul, sau cel 
puţin aşa a crezut Jackson, a adăugat preşedintele 
arătând spre pagină. 

Malone a citit documentul, apoi i l-a dat Cassiopeei şi a 
întrebat: 

— Abner e rudă cu Quentin Hale? 

— E stră-străbunicul lui, a răspuns Daniels. Quentin are 
ditamai arborele genealogic. 

Malone a zâmbit. 

— Andrew Jackson, a continuat preşedintele, s-a 
înfuriat aşa de tare pe Commonwealth, încât a smuls 
paginile din registrele Casei Albe şi Senatului, din locul 
unde se aflau scrisorile de împuternicire emise de 
Congres pentru cele patru familii. Am văzut cu ochii mei 
registrele. Câte o foaie smulsă din fiecare. 

— Şi ăsta e motivul pentru care nu puteţi revoca, pur şi 


simplu, scrisorile? 


Malone ştia deja răspunsul. 

— Având în vedere că nu s-au păstrat documente care 
să ateste aprobarea de către Congres a acestor scrisori, 
nu există temei legal privind onorarea prevederilor 
cuprinse în ele. Preşedinţii nu pot semna scrisori de 
împuternicire decât cu acceptul Congresului, care nu 
apare să fi fost consemnat oficial. 

— Şi preşedinţii nu pot lua decizia unilateral? a întrebat 
Cassiopeia. 

Daniels a clătinat din cap. 

— Constituţia interzice acest lucru. 

— Iar dacă aţi lua atitudine şi aţi revoca scrisorile de 
împuternicire, a intervenit Malone, ar însemna că le-aţi 
recunoaşte valabilitatea. În plus, revocarea nu s-ar aplica 
asupra faptelor din trecut. Commonwealth-ul nu ar trebui 
să răspundă pentru faptele comise deja, şi exact asta îşi 
doresc. 

Daniels a dat din cap aprobator. 

— Întocmai. O situaţie fără ieşire absolut clasică. Ar fi 
fost mai bine dacă Jackson ar fi distrus scrisorile. Dar, al 
naibii ticălos, le-a ascuns. A vrut să-i chinuie, aşa cum a şi 
recunoscut, de altfel. Să le dea motive de îngrijorare, 


altele decât asasinarea unui preşedinte. Şi ceea ce a 


făcut, de fapt, a fost să ne paseze nouă problema. 

— Dacă aţi avea cele două pagini, ce-aţi face? a întrebat 
Cassiopeia. 

— Asta e o parte din sarcina pe care şi-a asumat-o 
Stephanie. Analizarea acestor posibilităţi. Nu-mi place 
ideea de a lăsa succesorului meu pe cap o chestiune 
nerezolvată. 

— Şi ce s-a întâmplat mai departe? a întrebat Malone. 

Daniels a scos un oftat. 

— Lucrurile s-au complicat. Vizita făcută de Hale lui 
Edwin ne-a stârnit curiozitatea. Am început să punem 
întrebări în stânga şi în dreapta. Am descoperit că şefa 
NIA, Andrea Carbonell, are legături cu Commonwealth-ul. 

Malone ştia de Carbonell din vremea când lucrase la 
Magellan Billet. Americancă de origine cubaneză. O tipă 
dură. Rezervată din fire. Care nu-şi pierdea vremea cu 
nimicuri. Înţelesese şi ce voia să spună preşedintele. 

— Legături prea strânse? 

— Nu ştim încă, a răspuns Davis. A fost o descoperire 
neaşteptată. Care ne-a îngrijorat. Atât de mult, încât am 
decis că vrem să cercetăm lucrurile în amănunţime. 

— Şi Stephanie s-a oferit să se ocupe, a spus Daniels. A 


luat chestiunea pe cont propriu. 


— De ce tocmai ea? a întrebat Malone. 

— Pentru că s-a oferit. Pentru că am încredere în ea. În 
problema Commonwealth-ului, NIA e la cuțite cu restul 
comunităţii serviciilor secrete. Ei vor să-i arunce pe pirați 
în închisoare, dar Carbonell se opune. Dacă am fi implicat 
o altă agenţie, conflictul ar fi escaladat. Am avut o 
discuţie cu Stephanie pe tema asta săptămâna trecută. A 
fost de acord să se ocupe singură de chestiune. S-a 
întâlnit pe ascuns cu nişte foşti agenţi NIA, ca să afle mai 
multe despre Carbonell şi relaţia ei cu Commonwealth-ul. 
Urma să-i raporteze lui Edwin acum patru zile. Nu s-a 
prezentat şi, din nefericire, nu ştim ce s-a întâmplat cu ea. 
Putem doar presupune că a fost prinsă şi e ţinută 
prizonieră. 

Dacă nu mai rău, şi-a zis Malone. 

— Strângeţi-o pe Carbonell cu uşa. Puneti 
Commonwealth-ul sub supraveghere. 

Davis a scuturat din cap. 

— Nu ştim cu certitudine că ei au capturat-o. Şi n-avem 
nicio probă împotriva lui Carbonell. Dacă am acuza-o, ar 
nega pur şi simplu totul şi s-ar da la fund. Toţi cei patru 
membri ai Commonwealth-ului sunt oameni de afaceri 


respectabili, fără condamnări la activ. Dacă îi acuzăm de 


piraterie, vor ieşi public şi ne vom trezi pe cap cu un 
coşmar. 

— Cui îi pasă? a spus Malone. 

— Nouă, a răspuns Daniels. Suntem nevoiţi să ne pese. 

Frustrarea din glasul lui era evidentă. 

Altceva îl preocupa însă pe Malone. 

„Patru zile de când nu se mai ştie nimic despre ea”. 

— Dacă nu Stephanie, atunci cine mi-a trimis e-mailul 
acela acum două zile şi cine mi-a lăsat biletul în camera 
de la Grand Hyatt? 


Capitolul 20 


Bath, Carolina de Nord 


Hale îi urmărea pe ceilalţi trei căpitani, care meditau la 
propunerea lui de arborare a steagului. Semnificaţia 
expresiei le era cunoscută. În zilele de glorie, piraţii şi 
corsarii supravieţuiseră mulţumită reputației lor. Cu toate 
că violenţa reprezenta, fără îndoială, pentru ei un mod de 
viaţă, preferau să captureze corăbiile fără luptă. Atacurile 
se soldau cu consecinţe neplăcute. Răni, oameni morţi, 
stricăciuni ale vasului său, şi mai rău, ale prăzii. Bătăliile 
inutile măreau costurile de operare şi, inevitabil, 
reduceau profitul. În plus, majoritatea membrilor 
echipajului nici măcar nu ştiau să înoate. 

Aşa că au găsit o cale mai bună. 

Arborarea steagului. 

Afişarea identităţii şi afirmarea intentiilor. 

Dacă vasul duşman se preda, atunci vieţile tuturor erau 
cruţate. Dacă marinarii opuneau rezistenţă, atunci erau 
măcelăriți până la unul. 

Metoda funcţionase cu succes. 


lar piraţii căpătaseră o reputaţie infamă. Faptele de 


cruzime ale lui George Lowther, Bartholomew Roberts şi 
Edward Low erau legendare. Cu timpul, la simpla vedere 
a lui Jolly Roger”, lucrurile erau clare. Negustorii care 
zăreau steagul de la distanţă ştiau deja ce opţiuni au. 

Să se predea ori să moară. 

— Foştii noştri amici din comunitatea serviciilor de 
informaţii trebuie să afle că nu intenţionăm să tratăm 
lucrurile cu indiferenţă, a spus Hale. 

— Au aflat că am atentat la viaţa lui Daniels, a răspuns 
Cogburn. Intendentul le-a raportat deja. NIA ne-a dejucat 
planul. 

— Şi asta ridică mai multe semne de întrebare 
îngrijorătoare, a zis Hale, iar cea mai importantă 
întrebare este: Ce a intervenit? De ce ultimul nostru aliat 
s-a întors împotriva noastră? 

— O să avem parte numai de necazuri, a spus Bolton. 

— Ce e, Edward? Iarăşi ai luat o decizie proastă? 

Nu putuse rezista tentaţiei de a-l înţepa un pic. 
Familiile Hale şi Bolton nu fuseseră niciodată în cele mai 
bune relaţii. 

— Te crezi invulnerabil, a replicat Bolton. Tu, cu averea 
” Denumirea englezească a steagului pirateresc (reprezentat, de 


obicei, printr-un craniu şi două oase încrucişate), consemnată pentru 
întâia oară în cartea căpitanului Charles Johnson (n.trad.). 


şi influenţa ta. Care nu fac doi bani acum, nu? 

— N-am fost o gazdă prea bună, a răspuns Hale 
ignorând insulta. Pot să vă servesc cu ceva de băut? 

— Nu vrem nimic de băut. Vrem rezultate, a spus 
Bolton. 

— Şi asasinarea preşedintelui Statelor Unite ar fi fost 
răspunsul? 

— Dar tu ce-ai fi făcut? Te-ai fi întors la Casa Albă, ca 
să te mai milogeşti un pic? 

Nu, niciodată. Îi displăcuse profund că fusese nevoit să 
stea la discuţii cu şeful administraţiei, după ce întâlnirea 
faţă în faţă cu Daniels îi fusese refuzată. Iar telefonul 
primit o săptămână mai târziu fusese un gest încă şi mai 
sfidător. 

— Guvernul american nu vă poate permite să încălcaţi 
legea, îl informase Davis. 

— Dar asta fac corsarii. Îi jefuim pe duşmanii ţării, cu 
binecuvântarea guvernului. 

— Poate acum două sute de ani. 

— Nu s-au schimbat prea multe de atunci. Ameninţări 
există şi acum. Poate mai grave ca înainte. N-am făcut 
niciodată altceva decât să venim în sprijinul naţiunii. Am 


făcut toate eforturile pentru a-i nimici pe duşmani. Şi 


acum suntem persecutați. 

— Cunosc problemele voastre, a spus Davis. 

— Atunci ştiţi şi în ce dilemă ne găsim. 

— Ştiu că serviciile de informaţii s-au săturat de voi. 
Ceea ce aţi făcut în Dubai aproape că a distrus întreaga 
regiune. 

— Nu am făcut decât să punem piedici inamicilor şi să îi 
atacăm atunci şi acolo unde erau mai vulnerabili. 

— Dar nu sunt inamicii noştri. 

— Asta e discutabil. 

— Domnule Hale, dacă aţi fi continuat şi aţi fi ajuns să 
falimentaţi Dubaiul, lucru foarte plauzibil, aţi fi aruncat în 
aer toată politica americană în Orientul Mijlociu. 
Pierderea unui asemenea aliat-cheie ar fi fost un adevărat 
dezastru. Avem atât de puţini prieteni în regiune. Ne-ar fi 
luat decenii la rând ca să cultivăm o nouă astfel de relaţie. 
Ceea ce aţi făcut a fost total contraproductiv şi opus 
oricărei logici şi raţiuni. 

— Nu sunt prietenii noştri, şi dumneavoastră cunoaşte- 
ţi acest lucru foarte bine. 

— Tot ce se poate. Dar Dubaiul are nevoie de noi, şi noi 
de el. Aşa că lăsăm divergenţele deoparte şi conlucrăm. 


— Şi de ce nu procedaţi la fel şi în privinţa noastră? 


— Sincer să fiu, domnule Hale, situaţia dumneavoastră 
nu interesează de niciun fel Casa Albă. 

— Dar ar trebui. Primul preşedinte şi al doilea Congres 
ales al acestei ţări ne-au garantat legal autoritatea de a 
acţiona, atâta timp cât o făceam împotriva duşmanilor 
naţiunii. 

— Cu un amendament, a spus Davis. Autoritatea legală 
conferită de scrisoarea de împuternicire nu există. Chiar 
dacă am vrea să-i dăm curs, n-am avea cum. Registrele 
Congresului nu conţin nicio menţiune scrisă referitoare la 
aceste scrisori. Lipsesc două pagini, lucru de care 
bănuiesc că sunteţi conştient. Secretul ascunzătorii este 
apărat de codul lui Jefferson. Am citit asta în scrisoarea 
adresată de Andrew Jackson  stră-străbunicului 
dumneavoastră. 

— Ce trebuie să înţeleg? Că dacă descifrăm codul şi 
găsim paginile lipsă, preşedintele va da curs celor 
stipulate în scrisoare? 

— Puteţi să înţelegeţi că poziţia dumneavoastră va fi 
atunci mult mai puternică din punct de vedere juridic, 
ceea ce nici n-ar fi de mirare, având în vedere că, la 
momentul acesta, nu dispuneţi de nicio autoritate legală. 


— Domnilor, s-a adresat Hale celorlalţi trei, mi-am 


amintit de o istorie pe care mi-a povestit-o mai de mult 
bunicul. Mateloţii de pe un vas comercial britanic au zărit 
la orizont un vapor cu identitate şi intenţii necunoscute. 
L-au urmărit aproape o oră în timp ce se apropia 
ameninţător. Căpitanul a întrebat echipajul dacă erau 
dispuşi să lupte şi să-şi apere corabia. „Dacă sunt 
spanioli”, au răspuns ei, „vom lupta. Dar dacă sunt pirați, 
nu”. Şi de cum au aflat că vasul duşman era condus de 
însuşi Barbă Neagră, şi-au abandonat propria navă, 
convinşi că vor fi omorâţi. 

Cei trei s-au holbat la Hale. 

— A venit vremea să arborăm steagul. Să-i dăm de ştire 
duşmanului că intenţionăm să-l înfruntăm. 

— Şi de ce te dai aşa mare? a întrebat Cogburn. Ştii 
ceva ce noi nu ştim? Ce-ai făcut? 

Hale a zâmbit. 

Charles îl citise; îl cunoştea mult prea bine. 

— Ceva care poate va fi de ajuns ca să ne salveze pe 
toţi. 


Capitolul 21 


New York 


Knox a intrat în Helmsley Park Lane, luxosul hotel 
situat în capătul sudic al Central Park. Deşi avea cheie, nu 
ştia de la ce cameră este. Ăsta era necazul cu cardurile de 
plastic. Nu conţin informaţii. A traversat holul şi a ajuns 
în faţa biroului de recepţie. Acolo, o domnişoară cu ochi 
luminoşi, puţin trecută de douăzeci de ani, l-a întrebat 
dacă-i putea fi de folos. 

— Scott Parrott. Doresc să fac check-outul, a spus el 
adăugând un zâmbet şi întinzându-i cheia. 

Spera ca Parrott să nu se fi făcut remarcat la hotel. 
Dacă, întâmplător, tipa de la recepţie îi reţinuse figura, 
avea pregătită o poveste. „Eu sunt cel care plăteşte 
facturile. Scott lucrează pentru mine”. Dar niciun cuvânt 
nu a fost rostit cât timp fata a tastat la computer şi a 
printat factura. 

— Plecaţi cu o zi mai devreme? a întrebat ea. 

A încuviinţat dând din cap. 

— N-am încotro. 


Fata a scos pagina printată din imprimantă şi i-a întins- 


o. Knox s-a prefăcut că o studiază, concentrându-se însă 
exclusiv pe numărul camerei. 

— O, nu, a exclamat el. Tocmai mi-am dat seama că am 
uitat ceva în cameră. Mă întorc imediat. ineţi aici 
factura, vă rog. O achit când cobor. 

I-a mulţumit fetei, s-a îndreptat spre ascensor şi a urcat 
într-o cabină goală care l-a dus până la etajul cinci. A 
introdus cartela şi a deschis uşa. Apartamentul era 
spaţios, şi patul matrimonial nu fusese făcut. Ferestre 
largi ocupau peretele dinspre nord, oferind o privelişte 
impresionantă asupra copacilor din Central Park, cu 
vârfuri ale căror culori anunțau venirea toamnei, dar şi 
asupra clădirilor din Upper West Side. 

Knox şi-a plimbat privirea prin cameră până ce a dat cu 
ochii de laptopul aşezat pe birou. S-a apropiat şi a scos 
cablul din priză. 

— Cine eşti? a răsunat o voce feminină. 

S-a răsucit pe călcâie. 

O femeie stătea în pragul uşii de la baie. Era mică de 
statură şi zveltă, cu păr castaniu drept şi îmbrăcată într-o 
pereche de jeanşi şi un pulover. 

În mâna dreaptă ţinea un revolver. 


— M-a trimis Scott să iau computerul. 


— Asta e tot ce poţi? Ori e cel mai bun răspuns pe care 
l-ai putut scorni pe moment? 

Knox a ridicat din umeri, arătând spre laptopul din 
mână. 

— Cel mai bun răspuns. 

— Unde-i Scott? 

— Hm, asta e tot ce poţi tu? 

— Nu ştiu ce să zic, Knox. Dar se pare că sunt singura 
de aici cu o armă în mână, aşa că ai face bine să răspunzi. 

Asta îi mai lipsea - o nouă încurcătură. De parcă nu 
avusese destule pe ziua aceea. Suspiciunile îi erau însă 
acum confirmate. 

I se întinsese o capcană. 

În care n-avusese încotro şi se lăsase să cadă. 

Femeia s-a apropiat, ţinând arma îndreptată asupra lui. 
A scos un telefon mobil din buzunarul de la spate al 
pantalonilor. A apăsat pe o tastă şi a spus: „Piratul nostru 
a sosit”. 

Din ce în ce mai bine. 

Se poziţionase prea departe, cam la trei metri distanţă, 
pentru ca Knox să încerce să facă ceva fără a risca să fie 
împuşcat. A remarcat că revolverul avea amortizor. Era 


limpede, NIA nu voia să atragă atenţia, fapt pe care îl 


putea specula. Trebuia să acţioneze într-un fel sau altul, şi 
cât mai repede, căci nu ştia cât de aproape se aflau 
ajutoarele alertate de femeie. 

A văzut-o cum aruncă deoparte telefonul. 

— Pune laptopul pe pat, i-a cerut ea. 

Knox a dat din cap în semn de acceptare şi a mimat 
gestul de aruncare a laptopului pe saltea. În ultima clipă a 
răsucit obiectul spre femeie, azvârlindu-l de partea 
cealaltă a încăperii. 

Femeia s-a ferit, iar Knox s-a aruncat înainte şi i-a 
îndepărtat arma din mână cu o lovitură de picior. Ea s-a 
învârtit pe loc, şi-a ridicat braţele în aer şi a atacat. Knox 
a pocnit-o cu pumnul drept în faţă, dezechilibrând-o şi 
făcând-o să cadă pe pat. Năucită de lovitură, ea şi-a pipăit 
nasul însângerat. 

Knox a ridicat arma de pe podea. 

Cu degetul pe trăgaci, a luat o pernă de pe pat, a 
poziţionat-o între armă şi capul femeii, apoi a apăsat pe 
trăgaci. 

Femeia a rămas nemişcată. 

Perna a înăbuşit aproape complet zgomotul armei, şi 
aşa prevăzută cu amortizor. 


La naiba. Nu îi făcea deloc plăcere să ucidă. Dar nu el 


fusese cel care întinsese capcana asta nenorocită. 

A aruncat perna deoparte. 

„Gândeşte”. 

Nu atinsese decât laptopul, cablul lui de alimentare şi 
mânerul uşii. 

A luat laptopul de pe jos. Aterizase pe unul din scaunele 
tapiţate şi părea să nu se fi stricat. Arma avea s-o 
păstreze. A găsit în baie un prosop mic, şi-a înfăşurat 
mâna în el şi a deschis uşa, după care a şters mânerul pe 
ambele părţi. A îndesat prosopul în buzunar şi s-a 
îndreptat spre lift. 

A cotit pe coridor chiar în clipa când un sunet anunţa 
sosirea liftului la etaj. 

Doi bărbaţi au ieşit din cabină, ambii tineri şi bine 
făcuţi. Asistenţii chemaţi de femeie, fără îndoială. A trecut 
pe lângă ei cu un aer nonşalant. În mai puţin de un minut 
aveau să descopere cadavrul şi să pornească în urmărire. 
Nu neapărat ei îl îngrijorau, ci ajutoarele pe care cei doi 
ar fi putut să le anunţe prin radio. 

A apăsat pe butonul de la lift cu cotul braţului vârât în 
jacheta costumului şi a aşteptat. 

— Hei! a strigat o voce. 


S-a întors. 


Cei doi bărbaţi se repeziseră în direcţia lui. 
„La dracu'!” 

Avea mâna dreaptă în buzunar, cu degetele înfăşurate 
în jurul armei. 


A scos revolverul. 


Capitolul 22 


New York 


Wyatt a sărit de pe ultima treaptă a scării de incendiu 
pe trotuar, şi-a luat lucrurile şi a decis să meargă pe jos 
înspre est şi Central Park preţ de câteva străzi, în 
căutarea unui taxi. Strada lăturalnică liniştită, mărginită 
de copaci, nu era foarte circulată, dar era înţesată de 
maşini parcate. Câteva dintre ele aveau tichete de amenzi 
vârâte în parbrize. Noaptea sosise, şi răcoarea ei rezona 
cu starea lui de spirit. Nu-i plăcea să fie folosit ori 
manipulat. 

Aşa cum procedase Andrea Carbonell cu el. 

Femeia aceea era o pacoste. 

Ca agent operativ de carieră, se ridicase din poziţia de 
analist de nivel inferior la cea de şef şi reuşise să facă din 
NIA o structură utilă chiar şi în vremurile acelea dificile. 
Wyatt avusese de-a face cu ea în diverse situaţii - 
prestase ocazional câteva joburi bine plătite -, şi niciodată 
nu apăruseră probleme deosebite. 

Şi atunci de ce erau lucrurile atât de diferite de această 


dată? 


Nu că treburile astea l-ar fi privit în vreun fel. Era 
totuşi curios. Vechile lui metehne de agent operativ 
ieşeau la suprafaţă. 

S-a apropiat de o intersecţie şi tocmai dădea să 
traverseze strada, când a observat un sedan negru parcat 
la vreo douăzeci de metri distanţă. Faţa care se holba la 
el de după geamul deschis din spate îi era familiară. 

— Patruzeci şi două de minute, i-a strigat Carbonell. 
Am fost convinsă c-o să-i rezolvi în patruzeci şi cinci. I-ai 
scos din circulaţie? 

— Vor avea nevoie de îngrijiri medicale. 

Femeia a zâmbit. 

— Urcă. Te duc cu maşina. 

— Mai întâi m-ai concediat, şi pe urmă le-ai permis 
idioţilor ălora doi să mă ia pe sus. M-am săturat. Mă 
întorc acasă. 

— M-am pripit în ambele situaţii. 

Curiozitatea l-a copleşit pe Wyatt. Ştia că nu face bine, 
dar a acceptat oferta. A traversat strada şi sedanul a 
pornit imediat ce s-a aşezat pe bancheta din spate. 

— L-am găsit pe Scott Parrott, a spus Carbonell. Mort 
în Central Park. Piraţii ăştia sunt nişte tipi foarte 


previzibili, asta e limpede. 


Wyatt lucrase cu Parrott în ultima lună. Parrott era 
omul însărcinat cu comunicarea în cadrul NIA şi sursa 
tuturor informaţiilor lui cu privire la Commonwealth. 
Desigur, Wyatt nu suflase o vorbă despre asta la NSA ori 
la CIA. Nu era treaba lor. 

— Ştiam eu că Clifford Knox va acţiona cumva, a spus 
Carbonell. Nu avea cum să stea deoparte. 

— De ce? 

— E o chestie legată de codul piraţilor. I-am jignit 
băgându-ne nasul în afacerile lor, aşa că au trebuit să ne- 
o plătească. Au principiile lor. 

— Şi l-ai sacrificat pe Parrott pentru asta? 

— E un mod cam dur de a pune problema. Cum te-ai 
exprimat la audierea aceea administrativă? Că orice 
misiune presupune riscuri. Uneori mai şi mor oameni. 

Da, aşa spusese. Dar nu vedea legătura dintre 
comentariul său, care se referea la agenţi aflaţi sub focul 
inamic şi care aveau nevoie de ajutor, şi trimiterea unui 
om la o întâlnire cu cineva despre care ştiai cu certitudine 
că avea să-l omoare. 

— Parrott s-a purtat neglijent, a subliniat Carbonell. A 
avut prea multă încredere în Knox. Ar fi trebuit să se 


protejeze. 


— Iar tu ai fi putut să-l avertizezi sau să-i păzeşti 
spatele. 

Femeia i-a întins un dosar. 

— Nu aşa funcţionează lucrurile. E vremea să afli mai 
multe despre Commonwealth. 

Wyatt i-a înapoiat dosarul. 

— Nu mă interesează. 

— Îţi dai seama, sper, că ceea ce ai făcut va avea 
repercusiuni. 

Wyatt a ridicat din umeri. 

— N-am omorât pe nimeni. 

— Nu aşa vor privi ei lucrurile. Ce au urmărit? Să te 
facă să te întorci împotriva mea? Să abandonezi 
Commonwealth-ul şi să renunţi la asasinat? 

— Cam aşa ceva. 

— Tu eşti un tip deştept, Jonathan. Şi singurul capabil 
să ducă la bun sfârşit misiunea asta. Ştiu că sunt pe 
urmele mele, a zâmbit Carbonell. O ştiu de ceva vreme. 
Îşi închipuie că iau mită de la Commonwealth. 

— Şi iei? 

— Nici vorbă. N-am niciun amestec în afacerile lor 
murdare. 


— Dar te foloseşti de ei. 


— Sunt o supraviețuitoare, Jonathan. Sunt sigură că tu 
nu-ţi faci griji din pricina banilor. Ai milioane puse 
deoparte şi nu e niciun pericol ca cineva să afle de ei. Eu 
n-am norocul ăsta. Sunt nevoită să muncesc din greu. 

Asta nu era adevărat. Lui Carbonell munca îi plăcea la 
nebunie. 

— Chir şi pe piaţa asta schimbătoare a locurilor de 
muncă, generată de tăierile de buget cerute de 
preşedinte, oportunităţi încă mai există, a continuat 
Carbonell. lar eu nu vreau decât o asemenea 
oportunitate. Nimic mai mult. Nu şpăgi. Nu mită. Doar un 
job. 

Cum nimeni de la NSA ori CIA nu avea să-i ofere aşa 
ceva, iar ea nu se putea mulţumi decât cu un post de 
administrator sau director adjunct, opţiunile îi erau 
limitate. În plus, îşi va dori un job lipsit de riscuri. Nimic 
care să o aducă cu capul pe butuc. De ce să sară din lac în 
put? 

Wyatt i-a surprins privirea. 

Carbonell i-a citit gândurile. 

— Da, aşa e, vreau Magellan Billet. 


x 


Knox s-a răsucit iute şi cei doi bărbaţi au încremenit la 


vederea revolverului cu amortizor din mâna lui. 

— 'Ţineţi-vă braţele în lături, le-a poruncit el. Şi daţi-vă 
înapoi. 

S-au conformat şi s-au retras încet de-a lungul 
coridorului. 

Un alt lift a urcat şi uşa s-a deschis. 

Două alte prezenţe amenințătoare, asemănătoare la 
înfăţişare cu prima pereche, se aflau în cabină. Revolverul 
lui Wyatt i-a prins pe picior greşit, căci niciunul dintre 
bărbaţi nu ţinea o armă în mână. Wyatt a tras de două ori 
în direcţia liftului, ţintind în sus pentru a nu nimeri pe 
nimeni şi pentru a-i înspăimânta cu zgomotul. 

Uşile liftului s-au închis în clipa când cei doi s-au 
aruncat la podea, apărându-şi capetele cu braţele şi 
încercând să se ferească de gloanţe. Numai că cele câteva 
secunde folosite pentru a-i descuraja i-au stimulat pe 
ceilalţi doi şi un corp s-a izbit de Knox cu toată forţa. 

Acesta s-a prăbuşit pe covor şi a scăpat laptopul din 
mână. 

S-a proptit în picioare, s-a ridicat şi s-a răsucit, 
îmbrâncindu-l pe atacator. S-a învârtit spre dreapta şi a 
tras în al doilea agent, doborându-l la pământ. 


Primul bărbat şi-a revenit şi şi-a lansat pumnul în 


direcţia lui. 
Pumn care a făcut contact cu faţa lui Knox. 
* 

Wyatt a meditat la cele spuse de Carbonell. 

Magellan Billet. 

— Pare un loc bun, a zis ea. Lui Daniels îi place agentia. 
Sunt şanse ca partidul lui să se menţină la Casa Albă, 
după alegerile de anul viitor. Pare jobul perfect pentru o 
femeie de carieră ca mine. 

— Dar, pe moment, Stephanie Nelle e la conducere. 

Şi-a dat seama că maşina se îndrepta spre Times 
Square, în direcția hotelului său, al cărui nume nu-l 
menţionase în conversaţia cu Andrea Carbonell. 

— Mi-e teamă că Stephanie a dat de greu, a spus ea. 
Commonwealth-ul a luat-o prizonieră acum câteva zile. 

Ceea ce explica succesul imediat al e-mailul pe care el 
i-l trimisese lui Malone pe când rivalul său se afla la 
Copenhaga. Wyatt deschisese un cont pe Gmail pe numele 
lui Stephanie Nelle. Lucru care n-ar fi avut cum să 
trezească suspiciunile lui Malone. Agenţii de teren 
foloseau frecvent provideri obişnuiţi de e-mail, care nu 
atrăgeau atenția şi nu  dezvăluiau identitatea 


expeditorului de mesaje, aşa încât se puteau amesteca 


perfect printre celelalte miliarde de utilizatori. Dacă 
Malone n-ar fi muşcat momeala sau ar fi comunicat cu 
Nelle altfel decât pe e-mail, Wyatt ar fi fost nevoit să 
aştepte un alt moment pentru a se răzbuna. Din fericire, 
nu fusese cazul. 

Era totuşi curios. 

— Commonwealth-ul te ajută să capeţi slujba asta 
nouă? 

— Or să o facă în curând. 

— De ce? Ai ceva ce îi interesează? 

Carbonell i-a aşezat dosarul în poală. 

— Toate explicaţiile sunt aici. 

A ascultat-o povestind despre corsari, scrisori de 
împuternicire emise de George Washington, atentatul 
asupra lui Andrew Jackson şi cifrul pe care Thomas 
Jefferson îl considera imposibil de dezlegat. 

— Un prieten al lui Jefferson, un profesor de 
matematică pe nume Robert Patterson, este cel care a 
conceput ceea ce preşedintele a descris drept cifrul 
perfect, a continuat Carbonell. Jefferson era fascinat de 
coduri. lar cel al lui Patterson i-a plăcut atât de mult, 
încât i l-a transmis ambasadorului american la Paris, 


pentru a fi folosit în chestiuni oficiale. Din păcate, nu s-a 


păstrat niciun document care să consemneze cheia pentru 
descifrarea codului. Andrew Jackson l-a numit pe un alt 
Robert Patterson, fiul profesorului, director al Monetăriei 
Naţionale. Probabil că de la el a aflat Jackson de cifru şi 
de soluţia lui. E logic să presupunem că fiul era la curent. 
Bătrânul Hickory era un fan declarat al lui Thomas 
Jefferson. 

I-a arătat lui Wyatt o copie a paginii scrise de mână, ce 
conţinea nouă rânduri de litere înşirate aparent 
întâmplător. 

— Lumea nu ştie că puţine înregistrări de dinainte de 
1834 ale lucrărilor Congresului s-au păstrat. Ceea ce a 
fost aşternut pe hârtie a fost consemnat în două registre 
separate ale Camerei şi Senatului. În 1836, Jackson a 
ordonat compilarea Dezbaterilor şi lucrărilor Congresului 
Statelor Unite, proiect ce a necesitat douăzeci de ani 
pentru a fi finalizat. Pentru crearea acestei arhive oficiale 
s-a făcut apel la registre, articole din ziare, martori 
oculari, orice şi oricine putea fi de folos. În mare parte era 
vorba de informaţii la mâna a doua, dar care s-au 
transformat în Analele Congresului, rămase şi acum în 
arhiva oficială a Congresului. 


Carbonell a adăugat că în Anale nu se găsea nicio 


menţiune referitoare la cele patru scrisori de 
împuternicire acordate vreunui membru al familiilor Hale, 
Bolton, Cogburn sau Surcouf. În schimb, din registrele 
oficiale ale Camerei şi Senatului lipseau două pagini din 
sesiunea parlamentară din anul 1793. 

— Jackson a rupt foile şi le-a ascuns, folosindu-se de 
codul lui Jefferson. Metoda a funcţionat, protejând 
ascunzătoarea... Până în urmă cu câteva ore, a adăugat 
Carbonell după o scurtă pauză. 

Wyatt a zărit la distanţă hotelul său de pe Broadway. 

— Acum câteva luni am angajat un expert, a continuat 
Carbonell. Un individ foarte inteligent, care era convins 
că poate descifra codul. Commonwealth-ul a încercat şi el 
să afle soluţia, dar pistolarii lor plătiţi nu au avut succes. 
Omul nostru e un sudist din Maryland, un specialist în 
programele de computer pe care le folosim în Orientul 
Mijlociu şi care se pare că a izbutit să dezlege misterul. 
Vreau să te duci la el şi să faci rost de cheia cifrului. 

— Nu poate fi trimisă prin e-mail sau poştă? 

Carbonell a scuturat din cap. 

— Ar fi prea riscant. În plus, s-a ivit şi o altă 
complicaţie. 


Wyatt a ghicit despre ce era vorba. 


— Mai ştiu şi alţii de descifrarea codului? 

— Din păcate, da. Pe doi dintre ei i-ai băgat tu în spital, 
dar şi la Casa Albă s-a aflat. 

— De unde ştii? 


— Pentru că le-am spus eu. 


Capitolul 23 


Air Force One 


Malone aştepta un răspuns la întrebarea lui - „Cine m-a 
contactat în urmă cu două zile şi mi-a lăsat biletul în 
camera de hotel?” -, dar în zadar. În schimb, Edwin Davis 
i-a întins o altă foaie de hârtie, de data aceasta conţinând 
nouă rânduri de litere înşiruite la întâmplare, cu acelaşi 
scris ce apărea în epistola trimisă de Andrew Jackson lui 
Abner Hale. 

— Ăsta e codul Jefferson, a spus Davis. Commonwealth- 
ul încearcă să-l spargă din 1835. Experții mi-au spus că 
nu e vorba de o simplă substituție, adică de înlocuirea 
unei litere din alfabet cu alta. Ci de o transpoziţie, ceea ce 
presupune aşezarea literelor într-o ordine anume. Pentru 
a afla ordinea, trebuie să ştii cheia codului. Există în jur 
de 100.000 de posibilităţi. 

Malone a studiat literele şi simbolurile. 

XQXFEETH 

APKLJHXREHNJF 

TSYOL: 

EJWIWM 


PZKLRIELCPA 

FESZR 

OPPOBOUQDX 

MLZKRGVKO 

EPRISZXNOXEO 

— Cineva a descifrat codul, a spus el. Cum altfel ar fi 
compus Jackson mesajul ăsta? 

— Jackson a avut inspiraţia de a-l numi pe fiul 
creatorului cifrului la conducerea Monetăriei Naţionale, a 
răspuns Davis. Presupunem că tatăl i-a spus secretul 
fiului, care, la rândul său, i l-a spus lui Jackson. Dar 
Jackson a murit în 1845, iar fiul în 1854. Ambii au luat 
soluţia cu ei în mormânt. 

— Credeţi că cei din Commonwealth au încercat să vă 
omoare? l-a întrebat Cassiopeia pe Daniels. 

— Nu ştiu. 

Malone era însă mai îngrijorat din pricina lui 
Stephanie. 

— Nu putem sta cu braţele încrucişate. 

— Nici nu intenţionez aşa ceva, a spus Daniels. 

— Aveţi mii de agenţi la dispoziţie. Puneţi-i la treabă. 

— Nu e chiar atât de simplu, şi preşedintele ţi-a 


explicat deja asta, a intervenit Davis. CIA şi alte agenţii 


vor punerea sub acuzare a Commonwealth-ului. NIA vrea 
să-i scape basma curată. Cât despre noi, vrem ca în anul 
fiscal următor să eliminăm NIA şi alte încă circa cincizeci 
de agenţii secrete redundante. 

— Şi Carbonell e la curent? a întrebat Malone. 

— Mai mult ca sigur, a răspuns Daniels. 

— Atrăgând atenţia asupra Commonwealth-ului, nu vom 
face decât să escaladăm situaţia, a precizat Davis. Sunt 
mulţi care ar jubila dacă ar avea parte de un spectacol 
public. Poate chiar ne momesc spre aşa ceva. 

Daniels a clătinat din cap. 

— Lucrurile trebuie tratate cu discreţie, Cotton. Fii 
convins de asta. Oamenii noştri din serviciile de informaţii 
sunt precum cocoşii pe care i-am văzut eu mai demult la o 
fermă. Nu fac decât să se certe între ei, ca să vadă care e 
mai forţos. Şi se macină pe dinăuntru, aşa că nu e mare 
lucru de capul nici unuia dintre ei. 

Malone cunoştea din experienţă personală războaiele 
pentru supremație dintre agenţii, care constituiseră unul 
dintre motivele pentru care alesese să se retragă înainte 
de vreme. 

— Băieţii cei mari au decis să facă una cu pământul cu 


Commonwealth-ul, a spus Daniels. Nu am nimic 


împotrivă. Şi nu-mi pasă. Dar dacă ne implicăm şi noi în 
mod public, lupta devine a noastră. Şi atunci am avea 
parte de tot felul de probleme, inclusiv dintre acelea care 
mie îmi displac cel mai tare. Cele legale, a clătinat din cap 
preşedintele. Nu, noi trebuie să tratăm lucrurile cu 
maximă discreţie. 

Malone nu era de acord. 

— Naiba să le ia pe CIA şi pe NIA. Lăsaţi-mă să mă 
ocup de Commonwealth. 

— Ca să faci ce? a întrebat Cassiopeia. 

— Ai tu o idee mai bună? Stephanie are nevoie de 
ajutorul nostru. Nu putem să stăm cu mâinile în sân, fără 
să facem nimic. 

— Dar nici măcar nu suntem siguri că a fost luată 
prizonieră de către Commonwealth, a obiectat Cassiopeia. 
După părerea mea, Carbonell e o pistă mai bună. 

Vechea lui prietenă, Stephanie, dăduse de necaz. 
Malone se simţea frustrat şi furios, la fel ca la Paris, cu un 
Crăciun în urmă, când un alt prieten se aflase în pericol. 
Atunci, ajunsese cu două minute prea târziu, lucru pe 
care îl regreta şi acum. 

Situaţia nu avea să se repete. Nu de această dată. 


Daniels a arătat spre foaia de hârtie. 


— Avem un atu în mânecă. Cifrul a fost dezlegat în 
urmă cu câteva ore. 

Informaţia a fost primită cu mare interes atât de 
Malone, cât şi de Cassiopeia. 

— Cum de aţi aflat? a întrebat Malone. 

— Mi-a spus Carbonell. 

Acum, lucrurile deveneau din ce în ce mai clare. 

— Vă dă informaţii. Joacă la ambele capete. Ca să se 
facă utilă. 

— Ceea ce mă irită e faptul că mă consideră prea prost 
ca să-mi dau seama ce pune la cale, a spus Daniels. 

— Ştie că Stephanie făcea cercetări în privinţa ei? a 
întrebat Cassiopeia. 

— N-am idee, a răspuns Daniels căzând pe gânduri. 
Sper că nu. Pentru că, dacă ar şti, Stephanie ar fi în mare 
pericol. 

„Dacă nu chiar moartă”, şi-a zis Malone. În lumea 
serviciilor secrete, loviturile se dădeau cu maximă putere 
şi viteză. Mizele erau mari, şi moartea era un lucru 
comun. 

Şi, prin urmare, găsirea lui Stephanie constituia 
prioritatea numărul unu. 


— Cu privire la documentele acelea prezidenţiale din 


Arhivele de Stat, despre care v-am vorbit, a spus Daniels, 
v-am explicat că puţini oameni au acces la ele. Printre 
care şefii de agenţii. 

— Carbonell figurează pe lista celor care le-au văzut? a 
întrebat Malone. 

Davis a încuviinţat cu o mişcare din cap. 

— Şi tot ea l-a contactat pe expertul care trebuia să 
descifreze codul. 

— Îmi aminteşte de cocoşii ăia de care vă spuneam, a 
zis Daniels. Carbonell e ca o pasăre costelivă care stă 
deoparte şi le urmăreşte pe celelalte cum se bat, în 
speranţa că va deveni cea mai tare, pentru simplul motiv 
că va fi ultima rămasă în picioare. Eu sunt cel care i-am 
dat misiunea lui Stephanie, a adăugat preşedintele după o 
scurtă ezitare. E vina mea că a dispărut. N-am la cine 
altcineva să apelez pentru treaba asta, Cotton. Am nevoie 
de tine. 

Malone a văzut-o pe Cassiopeia uitându-se la cele trei 
ecrane de televizor, pe care imaginile cu tentativa de 
asasinat erau repetate, fără sonor, la nesfârşit. 

— Dacă cifrul a fost dezlegat şi cunoaştem cheia, a spus 
Davis, atunci avem ceva ce îşi doresc atât 


Commonwealth-ul, cât şi Carbonell. Şi putem negocia de 


pe o poziţie de forţă. 

Şi-a luat apoi seama. 

— Carbonell ne-a dat informaţia. A vrut să avem cheia 
cifrului. 

Daniels a dat din cap aprobator. 

— Absolut. Presupun că a făcut-o pentru a-i ţine la 
distanţă pe colegii din celelalte agenţii, care ar prefera să 
distrugă cifrul. Validarea scrisorilor de împuternicire le-ar 
zădărnici eforturile de a pune sub acuzare 
Commonwealth-ul. Dacă am avea cheia cifrului, atunci am 
păstra-o în siguranţă. Problema este, Cotton, că în acest 
moment n-am nici măcar o pereche de dolari în mână ca 
să merg la cacealma, aşa că sunt dispus să ascult orice 
propunere. 

— Şi nu uita, i-a spus Cassiopeia lui Malone, că ai fost 
invitat. Ai primit o invitaţie gravată cu numele tău. [i s-a 
solicitat în mod expres prezenţa. 

Malone s-a holbat la ea. 

— Cineva te vrea cu tot dinadinsul pe tine. 

— Au vrut să te facă să pleci din Grand Hyatt, a spus 
Daniels ridicând bileţelul de pe masă. Nu Stephanie a 
scris biletul ăsta, care a fost gândit cu scopul de a te face 


să părăseşti hotelul. Cu toate că cel care l-a trimis şi-ar fi 


dorit, în acelaşi timp, ca vreun poliţist sau agent să te 
împuşte mortal... 

Ideea tocmai îi venise. 

— Du-te la Institutul Garver, în Maryland, şi ia soluţia 
cifrului, a spus preşedintele. Carbonell mi-a spus că eşti 
aşteptat. Ne-a dat şi o parolă de acces. 

Malone nu era un prost. 

— Cred că ne întinde o cursă. 

Daniels l-a aprobat. 

— Foarte posibil. Oamenii care vor să pună 
Commonwealth-ul sub acuzare nu doresc descifrarea 
codului. 

— Dar nu sunteţi preşedintele lor? N-ar trebui cu toţii 
să lucreze pentru dumneavoastră? 

— Mai am puţin peste un an de mandat şi atât. Aşa că 
nu le mai pasă de ceea ce cred sau fac eu. Sunt mai 
interesaţi de următoarea persoană care va sta pe acest 
scaun. 

— Dar s-ar putea ca, în felul ăsta, să pierdem timp 
preţios, a obiectat Malone. Cei care au capturat-o pe 
Stephanie ar putea să o omoare, şi gata. N-avem cum să 
ştim ce e în capul lor. 


— Uciderea ei nu le-ar fi de niciun folos, a subliniat 


Davis. 

— Şi asasinarea preşedintelui le-ar fi fost? a întrebat 
Cassiopeia. 

— Ai dreptate, a rostit Daniels. Dar n-avem încotro şi 
mergem pe ghicite. Şi dacă e să ghicesc, atunci aş zice că 
Stephanie e în viaţă. 

Malone nu agrea abordarea pasivă, dar trebuia să 
recunoască totuşi că cele spuse de preşedinte aveau sens. 
Şi oricum, era deja destul de târziu, şi o vizită la Institutul 
Garver părea pentru moment cea mai bună soluţie. Dacă 
intrau în posesia cheii cifrului, într-adevăr puteau negocia 
de pe o poziţie de forţă. 

— Şi pe mine de ce m-aţi adus aici? l-a întrebat 
Cassiopeia pe preşedinte. 

— Dacă aş zice că pentru a mă bucura de frumuseţea 
ta, presupun că nu m-ai crede, nu-i aşa? 

— Nu acum. Poate altă dată. 

Daniels s-a aşezat mai comod în fotoliu, care a gemut 
sub greutatea lui. 

— Drăciile acelea care au tras în mine nu s-au putut 
meşteri peste noapte. Toată povestea a necesitat o 
planificare al naibii de riguroasă. 


De asta nu se îndoia nimeni. 


— O jumătate de duzină de oameni de la Casa Albă a 
ştiut de vizita la New York a preşedintelui, din momentul 
în care a fost planificată, cu două luni în urmă, a precizat 
Davis. Sunt cu toţii consilieri de rang superior sau agenţi 
din Serviciul Secret. Vor fi intervievaţi şi investigaţi, dar 
îmi pun capul pentru ei. Alţi câţiva au fost înştiinţaţi acum 
două zile, dar Serviciul Secret ne-a informat că cele două 
camere de la Grand Hyatt au fost rezervate în urmă cu 
cinci zile, cu carduri de credit falsificate. 

Malone a remarcat o umbră neobişnuită de îngrijorare 
pe faţa lui Daniels. 

— Trebuie să cercetăm fiecare pistă, a spus Davis. E o 
problemă de care ar trebui să se ocupe Cassiopeia. Nu 
vrem să implicăm Serviciul Secret sau FBl-ul în cercetări. 

— Credeţi că ar putea fi vorba de vreo scurgere de 
informaţii? 

— Mda, a răspuns Daniels. Şi mai e ceva ciudat. 

Malone a aşteptat continuarea. 


— Are legătură cu soţia mea. Cu prima doamnă. 


Capitolul 24 


New York 


Knox ţinea în continuare arma în mână, dar îi era de 
prea puţin folos, având în vedere că bărbatul care îl 
călărea îi strângea cu putere braţul. Trebuia neapărat să 
scape. Cei doi tipi din lift ieşiseră, fără îndoială, din 
cabină la un etaj mai sus ori mai jos şi acum se întorceau 
la el. 

S-a rostogolit şi a inversat poziţia, însă bărbatul aflat 
acum sub el a continuat să-i ţină braţul încătuşat. A 
pivotat şi i-a înfipt genunchiul în vintre. A repetat lovitura, 
şi adversarul său a rămas fără suflare, iar Knox a profitat 
pentru a-şi smulge braţul drept din strânsoare, a balansat 
arma şi a tras de aproape în pieptul omului. 

Un urlet agonizant a spart tăcerea. 

Knox s-a retras. 

Corpul bărbatului s-a zvârcolit şi s-a încolăcit, apoi a 
rămas nemişcat. 

Knox a înşfăcat laptopul şi a sărit în picioare. 

Uşa uneia dintre camere s-a deschis. A plantat un glonţ 


în ramă şi uşa s-a trântit la loc. Ultimul lucru de pe lume 


pe care şi-l dorea era implicarea unui oaspete al hotelului. 

A evaluat din ochi situaţia. 

În mod cert, nimeni nu avea să vină cu liftul la etajul la 
care se afla. Mult prea riscant. Aşa că a apăsat pe buton 
şi l-a tras iute pe agentul rănit din raza vizuală a oricui ar 
fi coborât din ascensor. Celălalt agent zăcea în nesimţire 
în capătul îndepărtat al coridorului. Scara se găsea la trei 
metri distanţă, imediat după colţ. 

Dar acolo s-ar fi putut ascunde agenţi înarmaţi. 

Liftul a sosit. 

Şi-a îndesat arma în buzunar, ţinând însă degetul pe 
trăgaci. 

În cabina ascensorului se găseau trei persoane. Două 
femei şi un bărbat, îmbrăcaţi elegant, ca şi cum s-ar fi 
întors din oraş. Una dintre femei ţinea în mână o sacoşă 
de cumpărături. Knox şi-a compus o faţă calmă şi a păşit 
înăuntru. Cabina cobora şi s-a oprit la etajul doi, unde cei 
trei au ieşit din lift. 

La fel a procedat şi el. 

De acum era clar. Parrott intenţionase să-l aburească la 
cină, şi apoi să-l atragă într-o cursă. Reuşise să nu-i cadă 
în plasă, dar totul era o imensă prostie, de care se făceau 


vinovaţi şefii săi. Ucisese cu siguranţă doi oameni, poate 


încă doi. Niciodată o operaţiune de-a lui nu scăpase de 
sub control într-un asemenea hal. 

A străbătut coridorul şi a cotit. A zărit un cărucior de 
menajeră oprit în faţa unei uşi deschise. A observat 
iţindu-se din punga de gunoi o sacoşă inscripționată cu 
sigla Saks Fifth Avenue. A luat sacoşa, a îndesat laptopul 
în ea şi a continuat să meargă. 

Fusese prins la înghesuială. 

Câţi agenţi erau oare împrăştiaţi prin hotel? Şi câtă 
atenţie erau dispuşi să atragă asupra lor? Cu patru 
oameni de-ai lor scoşi din circulaţie, foarte probabil că nu 
aveau să se dea în lături de la nimic. 

A decis că nu avea încotro. 

Va ieşi pe uşa din faţă. 

Cât mai iute cu putinţă. 

* 

Wyatt a pătruns în camera lui de hotel şi şi-a făcut 
rapid bagajul. Luase puţine haine cu el; cu mult timp în 
urmă, înţelesese avantajele unei călătorii lejere. A pornit 
televizorul şi a urmărit reportajele despre tentativa de 
asasinat. Postul informa că Danny Daniels se afla în drum 
spre Washington, la bordul Air Force One. 


Fără îndoială însoţit de un alt pasager. 


Cotton Malone. 

Asta însemna că, din moment ce Casa Albă ştia de 
descifrarea codului lui Jefferson, aşa cum îi spusese 
Carbonell, Malone era şi el la curent. 

— Doi oameni au murit din cauza ta, îi spusese Malone. 

Audierea administrativă se încheiase, verdictul fusese 
dat, şi pentru prima oară după mult timp Wyatt se trezise 
în postura de şomer. 

— Şi câţi sunt în morminte din cauza ta? întrebase el. 

Malone răspunsese netulburat: 

— Niciunul din cauză că am vrut eu să-mi salvez fundul. 

Wyatt îşi lipise adversarul de zid şi cu o mână îi găsise 
gâtul. În chip ciudat, gestul său nu provocase nicio reacţie 
defensivă. Malone se mulţumise să se holbeze la el, şi, în 
ochii lui, nu detectase nici urmă de teamă sau de 
îngrijorare. Wyatt îşi încleştase degetele. Ce mult ar fi 
vrut să-i ardă un pumn în faţă. În schimb, spusese: 

— Am fost un agent bun. 

— Tocmai aici e buba. Ai fost într-adevăr un agent bun. 

Îl strânsese şi mai tare de gât, dar Malone continuase 
să nu reacționeze. Era un bărbat care ştia cum să-şi 
gestioneze frica. Cum s-o înăbuşe şi să o ţină în frâu, fără 


a da vreun semn. 


Avea să ţină minte asta. 

— S-a sfârşit, îi spusese Malone. Eşti un om terminat. 

Nu, nu sunt, şi-a zis el acum. 

Carbonell îi relatase cu mare plăcere despre Institutul 
Garver, oferindu-i detalii despre amplasament şi parola de 
acces. Un om avea să-l aştepte acolo, îl asigurase ea, şi, 
de cum punea mâna pe cheia cifrului, urma să o 
contacteze. 

— Şi ce vei face cu cheia? o întrebase el. 

— Am s-o salvez pe Stephanie Nelle. 

Wyatt se îndoia. Nu se putea aştepta la aşa ceva din 
partea unei femei care tocmai îşi sacrificase unul dintre 
agenţi. 

— În schimbul acestui serviciu îţi voi dubla tariful, îl 
încurajase ea. 

Asta însemna o groază de bani pentru o misiune pe care 
şefa NIA ar fi putut să o dea oricăruia dintre oamenii ei 
sau, şi mai bine, să o ducă ea însăşi la îndeplinire. După 
care lui Wyatt i-a picat fisa. 

— Cine altcineva va fi acolo? 

Carbonell ridicase din umeri. 

— Greu de spus, din moment ce toţi sunt la curent. ŞI 


CIA, şi NSA, şi alţi câţiva care nu vor ca cifrul să fie 


dezlegat, sau ca paginile lipsă să fie găsite. 

Wyatt încă mai şovăia. 

Ochii ei se îmblânziseră. Era o femeie al naibii de 
atrăgătoare, lucru de care era perfect conştientă. 

— Te duc eu în Maryland, spusese ea. Am un elicopter 
la dispoziţie. Pe drum o să transfer tariful dublu în oricare 
cont offshore vei dori. Ce zici? Accepti? 

Îi cunoştea slăbiciunile. De ce nu? Banii erau bani. 

— Mai există un avantaj în plus, a subliniat ea. Cotton 
Malone se află la bordul Air Force One. Cum Casa Albă a 
intrat şi ea, mulţumită mie, în posesia informaţiei, 
bănuiesc că Malone se va implica. Poate că cineva va 
sfârşi ceea ce ai început tu astăzi, adăugase Carbonell 
zâmbind. 

Poate că da, şi-a zis Wyatt. 

k 

Knox a ieşit din ascensor în holul recepţiei de la 
Helmsley Park Lane. Din fericire, cu toate că se apropia 
de 9.30 seara, locul era în continuare aglomerat. A 
scrutat din mers fețele, în căutarea unor pericole, dar nu 
a sesizat niciunul. A traversat calm holul spre uşa din 
faţă, ţinând într-o mână sacoşa de cumpărături cu 


laptopul în ea, iar pe cealaltă afundată în buzunarul de la 


jachetă, acolo unde se afla revolverul. La nevoie, era 
dispus să-şi croiască drum cu ajutorul gloanţelor. 

A ieşit în Central Park South. 

Trotuarul era înţesat de oameni şi mai însufleţiţi, şi s-a 
amestecat în mulţimea care se scurgea către Fifth Avenue 
şi hotelul Plaza. Trebuia să-şi ia lucrurile şi să părăsească 
New York-ul. Toţi ceilalţi agenţi din Helmsley Park erau, 
fără îndoială, foarte ocupați acum cu descoperirea 
dimensiunii carnagiului şi curăţarea mizeriei. NIA va dori 
să stăpânească situaţia. Fără a implica poliţia locală sau 
presa. Nu putea decât să spere că asta le va lua suficient 
timp cât să-i permită lui să plece din oraş. 

Toată povestea trebuia să se încheie, însă coşmarul nu 
dădea semne că s-ar apropia de sfârşit. Căpitanii erau 
bine mersi în siguranţă pe domeniile lor din Carolina de 
Nord. El era vârful lor de lance, omul care încasa pumnii 
şi se lupta să rămână în viaţă. 

Dar dacă totul nu fusese decât o simplă păcăleală? Oare 
codul fusese realmente descifrat? 

Trebuia neapărat să afle. 

Ajuns la Plaza, a luat ascensorul până la etajul său şi, 
de cum a intrat în cameră, a pornit laptopul. Nu i-a luat 


decât o clipă pentru a-şi da seama că maşinăria nu 


conţinea nimic. Doar câteva programe standard, cu care 
era echipat din fabricaţie orice computer. 

A dat clic pe programul de e-mail şi a văzut că în căsuţa 
poştală nu se găseau mesaje. 

Laptopul era nou-nouţ. 

O momeală. 

Pentru el. 

Ceea ce însemna că ziua, care şi aşa începuse prost, 


avea să se termine şi mai rău. 


Capitolul 25 


Casa Albă 
Ora 10.20 seara 


Cassiopeia se afla în maşină. Călătoriseră în coloană - 
ea, Edwin Davis şi Danny Daniels - direct de la baza 
Andrews a Forţelor Aeriene. Lui Cotton i se puseseră la 
dispoziţie un mijloc de transport şi indicaţii cum să ajungă 
la Institutul Garver, aflat la circa patruzeci şi cinci de 
minute de mers cu maşina spre sud, în Maryland. 
Cassiopeei nu-i plăcuse ideea ca Malone să se deplaseze 
acolo singur, mai ales în perspectiva unor posibile 
confruntări, însă acceptase că părea unica soluţie. O 
considera prietenă pe Stephanie Nelle şi-şi făcea griji 
pentru ea. Fiecare trebuia să contribuie cu ce se pricepea 
mai bine. 

— Vreau să tratezi situaţia cu maximă prudenţă, i s-a 
adresat Daniels în timp ce pătrundeau pe terenul ce 
împrejmuia Casa Albă. 

Întrebarea trebuia pusă. 

— De ce eu? 


— Pentru că eşti aici, eşti bună la ceea ce faci şi eşti un 


outsider. 

— Şi pe deasupra femeie, nu-i aşa? 

Preşedintele a încuviinţat din cap. 

— Ar putea fi de ajutor. Pauline are hachiţele ei. 

Cassiopeia a încercat să-şi amintească ceea ce ştia 
despre prima doamnă, dar informaţiile pe care le deţinea 
erau aproape egale cu zero. Nu se pricepea foarte bine la 
politica americană, căci interesele ei de afaceri erau 
legate, în mare măsură, de zone din afara Americii de 
Nord. Prima oară avusese de-a face cu administraţia 
Daniels în urmă cu doi ani - şi tot atunci vizitase pentru 
întâia dată Casa Albă, împreună cu Stephanie -, vizită 
care îi deschisese ochii în mai multe privinţe. 

— Ce vă face să bănuiţi că soţia se află în spatele 
scurgerii de informaţii? 

— Am spus eu că o suspectez? 

— Aşa am avut impresia. 

— Prima doamnă este singura care a ştiut de la început 
de vizita la New York, în afară de mine, de preşedinte şi 
de câţiva membri ai personalului Casei Albe, a precizat 
Davis. 

— O acuză atât de grav este totuşi un pas uriaş. 


— Nu atât atât de uriaş pe cât s-ar crede, a mormăit 


Daniels. 

Atât Daniels, cât şi Davis îi ascundeau ceva, ceea ce o 
irita pe Cassiopeia. 

Coloana s-a oprit sub un portic. A zărit un grup de 
persoane care aşteptau în faţa intrării iluminate. Daniels 
a ieşit din maşină în acompaniament de urale şi aplauze. 

— Măcar există câţiva oameni care mă iubesc, l-a auzit 
ea murmurând. 

Daniels a primit urările de bine cu strângeri de mâini şi 
zâmbete. 

— De fapt e o plăcere să lucrezi pentru el, a spus Davis 
în timp ce-l urmăreau amândoi pe preşedinte din maşină. 
După ce am preluat postul de şef al administraţiei, am 
aflat repede că starea de spirit generală la Casa Albă e 
acum una pozitivă. 

Cassiopeia a fost nevoită să admită că bucuria 
comitetului de primire părea sinceră. 

— Nu se întâmplă în fiecare zi ca cineva să încerce să-l 
asasineze pe preşedintele Statelor Unite, a spus Davis. 

Cassiopeia s-a uitat lung la şeful administraţiei de la 
Casa Albă. Davis era un tip rece şi calculat, cu o minte 
care nu înceta nicio clipă să lucreze. Omul cel mai indicat 


să-l apere pe preşedinte, şi-a zis ea. 


— Ai observat ceva? a întrebat-o Davis pe un ton calm. 

Da, observase. 

Printre cele circa patruzeci de persoane care 
aşteptaseră în întuneric sosirea lu' Danny Daniels nu se 
număra prima doamnă. 

k 

Hale se plimba în sus şi în jos prin biroul său. Ceilalţi 
trei căpitani plecaseră în urmă cu o oră. Cu puţin noroc, 
până dimineaţă, codul avea să fie descifrat şi aveau să-şi 
recâştige imunitatea constituţională. Şi atunci procurorii 
federali, cu tot cu acuzele lor de evaziune fiscală, n-aveau 
decât să se ducă dracului. 

A privit în depărtare, de-a lungul râului Pamlico, acum 
întunecat. Solitudinea era unul dintre lucrurile pe care le 
aprecia cel mai mult la acest refugiu al familiei. S-a uitat 
la ceasul de la mână. Aproape 10.30 seara. Knox ar fi 
trebuit să-i raporteze. 

Îi displăcea să fie numit pirat. De către contabilul său. 
De către Stephanie Nelle. De către oricine nu-i înţelegea 
moştenirea. Adevărat, Commonwealth-ul îşi trăgea seva 
din societatea piraţilor, şi folosea politici şi practici puse 
pentru prima oară în aplicare în secolul al XVII-lea şi 


începutul secolului al XVIII-lea. Însă oamenii aceia nu 


fuseseră nişte proşti, şi îl învăţaseră o lecţie durabilă, pe 
care Hale nu o uitase niciodată. 

Că totul se reducea, în ultimă instanţă, la bani. 

Politica, moralitatea, etica - nimic din toate acestea nu 
conta. Ceea ce conta era profitul. Ce-l învățase tatăl lui? 
„Nu prin bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului 
ne câştigăm pâinea, ci respectându-le interesele”. 
Lăcomia era cea care punea în mişcare orice afacere, cea 
care îi determina pe negustori să-şi servească bine 
clienţii. Şi care garanta obţinerea celor mai bune produse 
la cele mai bune preţuri. 

Lucru la fel de valabil şi în cazul corsarilor. Dacă 
îndepărtezi ispita bogățiilor, îi lipseşti pe oameni de orice 
motivaţie. Toată lumea îşi doreşte să o ducă mai bine. 

Ce-i rău în asta? 

Totul, din câte se părea acum. 

Nebunia era că nimic din toată această filosofie nu avea 
ceva revoluţionar. Scrisorile de împuternicire existau de 
şapte sute de ani. Primii corsari se trăgeau din familii de 
negustori cu şcoală sau chiar de nobili. Erau descrişi cu 
respect drept „navigatori gentlemani”. Mottoul lor? „Nu 
te întoarce niciodată de pe mare cu mâna goală”. Prăzile 


lor umflaseră trezoreriile regale, fapt ce le permisese 


regilor să scadă taxele impuse populaţiei. Corsarii 
asigurau protecție împotriva duşmanilor naţiunii şi 
ajutaseră guvernele în vremuri de război. Ca instituţie, 
pirateria luase sfârşit prin anii 1720, însă activitatea de 
corsar continuase alţi încă o sută şi cincizeci de ani. Acum 
se pare că Statele Unite voiau să şteargă de pe faţa 
pământului şi ultimele sale vestigii. 

Se putea considera pirat? 

Poate. 

Eticheta nu-i deranjase pe tatăl şi pe bunicul său. Mai 
mult, se mândriseră cu ea. Şi atunci, el de ce nu putea fi 
la fel ca ei? 

Telefonul a sunat. 

— Am câteva veşti proaste, a spus Knox când Hale a 
răspuns la telefon. Mi-au întins o cursă. 

Hale l-a ascultat povestind ce se întâmplase la New 
York şi anxietatea i-a revenit. Salvarea părea să-l 
ocolească din nou. 

— Vreau să te întorci. Acum. 

— Sunt deja pe drum. De asta am întârziat să te sun. 
Am vrut să plec mai întâi din New York. 

— Vino direct la mine acasă. Şi nu le raporta celorlalţi 


trei. Nu deocamdată. 


A încheiat convorbirea. 


Şi a format imediat un număr de telefon. 


Capitolul 26 


La Plata, Maryland 
Ora 11.20 seara 


Wyatt studia campusul împădurit ce împrejmuia 
Institutul Garver. Mănunchiul de cinci clădiri din 
cărămidă, toate cu câte două etaje, era aşezat într-o 
vâlcea înconjurată de copaci, la o jumătate de kilometru 
de o autostradă statală. Norii se rostogoleau pe cerul 
negru, acoperind semiluna. O ploicică îl însoţise de la 
micul aeroport situat la câţiva kilometri distanţă de locul 
unde îl lăsase Andrea Carbonell. În depărtare se auzeau 
tunete. 

Deliberat nu intrase cu maşina într-una dintre parcările 
iluminate, cu vreo sută de locuri, toate acum goale. De 
fapt, lăsase maşina pusă la dispoziţie de Carbonell pe 
autostradă şi mersese pe jos. Pregătit de orice. 

Urmărise elicopterul lui Carbonell decolând şi 
îndreptându-se spre sud, în direcţia Potomacului şi a 
statului Virginia. Washingtonul se afla la nord. Unde 
Dumnezeu se ducea? 


A înaintat la adăpostul unor pini ce mărgineau peluza şi 


şi-a croit drum încet către singura clădire unde luminile 
erau aprinse la primul etaj. Carbonell îi spusese că acolo 
îşi avea biroul doctor Gary Voccio, un soi de matematician 
de geniu. Bunul doctor fusese informat să aştepte sosirea 
unui agent înarmat cu parola corectă şi să-i ofere numai 
lui toate datele şi informaţiile referitoare la codul 
Jefferson. 

Wyatt a scrutat bezna şi gradul lui de alertă s-a ridicat 
de la galben la portocaliu. Răceala i-a cuprins corpul. Nu 
era singur. Deocamdată nu îi vedea, dar le simţise 
prezenţa. Carbonell îl prevenise. De ce nu intraseră deja 
în institut? Răspunsul era clar. 

Îl aşteptaseră pe el. 

Sau pe altcineva. 

Experienţa îi cerea să acţioneze cu prudenţă, dar a 
decis să nu-şi asculte instinctele. 

A ieşit din umbră şi s-a îndreptat direct către clădirea 
iluminată. 

* 

Hale a ascultat ţârâitul telefonului. 

Un ţâr. Două. Trei. 

— Ce-i, Quentin? a răspuns într-un târziu Andrea 


Carbonell. N-ai somn? 


— De parcă nu mi-ai fi aşteptat telefonul. 

— Knox a făcut o porcărie la Helmsley Park Lane. Un 
agent mort, doi răniţi şi un altul mort în Central Park. Nu 
pot lăsa lucrurile astea nepedepsite. 

Un zgomot de fond s-a auzit pe linie, ceva asemănător 
unui rotor de elicopter, semn că femeia se deplasa. 

— Ce-ai de gând să faci? Să ne arestezi? Mult noroc, 
dar nu uita că eşti vârâtă până-n gât şi tu. Grozav mi-ar 
plăcea să dau un interviu la televizor şi să explic ce căţea 
mincinoasă eşti. 

— Eşti cam nervos în seara asta. 

— Nici n-ai idee. 

— Cred în sistemul de justiţie la fel de mult ca tine, a 
precizat Carbonell. Şi la fel ca tine, prefer să aplic 
pedepsele aşa cum cred eu de cuviinţă. 

— Am crezut că suntem aliaţi. 

— Am fost, asta până ce ai decis să faci prostia aia la 
New York. 

— Nu eu am făcut-o. 

— Nimeni n-o să te creadă. 

— Ai descifrat codul Jefferson? Sau a fost tot o 
minciună de-a ta? 


— Înainte de a-ţi răspunde, vreau să ştii ceva. 


Perspectiva de a sta mult la discuţii cu femeia nu îl 
încânta, dar avea de ales? 

— Dă-i drumul. 

— Cât timp crezi că o să mai poţi proceda după bunul 
plac? 

lată o temă pe care Hale era dispus să o discute. 

— Avem din partea Congresului şi a primului 
preşedinte al Statelor Unite o împuternicire care, prin 
Constituţie, ne autorizează să atacăm duşmanii ţării aşa 
cum considerăm noi că este potrivit şi pe perioadă 
nelimitată. 

— Eşti anacronic, Quentin. O relicvă a trecutului care 
nu-şi mai găseşte locul în societatea de acum. 

— Commonwealth-ul nostru a reuşit lucruri care nu ar 
fi putut fi niciodată înfăptuite prin metode convenţionale. 
Aţi vrut haos economic în anumite ţări din Orientul 
Mijlociu. Am făcut-o. Aţi vrut devalizarea unor bunuri ale 
unor persoane de interes. Am făcut-o. Politicieni care nu 
cooperau au început să coopereze după intervenţia 
noastră. Hale ştia că femeia nu dorea ca informaţiile 
acestea să ajungă la opinia publică, aşa încât, dacă cineva 
le asculta convorbirea, avea parte de ştiri de senzaţie. 

— Şi în tot acest timp aţi furat pentru voi şi aţi păstrat 


cu mult peste cele optzeci de procente care vi se 
cuveneau, a ripostat ea. 

— O poţi dovedi? An de an plătim sume considerabile, 
de ordinul milioanelor de dolari, către agenţii de 
informaţii, inclusiv cea pe care o conduci. Şi mă întreb, 
Andrea dragă, dacă toţi banii aceia ajung în Trezoreria 
statului. 

Carbonell a scos un hohot de râs. 

— De parcă noi am primi tot ce ni se cuvine. Voi, piraţii 
şi corsarii, aveţi propriile metode de a ţine socoteala. Cu 
secole în urmă asta se întâmpla în largul mării, când 
prăzile erau împărţite conform  Articolelor voastre 
nepreţuite, înainte ca cineva să-şi dea seama de 
adevărata dimensiune a jafului. Cum i se spunea? Straţă? 
Sunt sigură că se ţineau două rânduri de straţe. Una care 
era arătată guvernului, ca să îl facă fericit, şi a doua, 
pentru ca niciunul dintre semnatarii Articolelor să n-aibă 
motive să se plângă. 

— Am ajuns într-un impas, a spus Hale. Nu foloseşte la 
nimic să ne certăm. 

— Dar explică de ce stăm de vorbă la ora asta aşa de 
înaintată. 


Hale nu s-a dat bătut. 


— Deci ai dezlegat cifrul? 

— Avem cheia. 

Nu ştia dacă să o creadă sau nu. 

— O vreau. 

— Nu mă îndoiesc. Dar, pe moment, nu mă aflu în 
poziţia de a ţi-o oferi. Recunosc că am avut intenţia să-l 
iau pe Knox ostatic şi să-l dau la schimb. Poate chiar să-l 
ucid, şi cu asta basta. Numai că intendentul tău s-a mişcat 
mai iute decât am crezut şi ne-a provocat pierderi. Ăsta e 
preţul plătit de oamenii mei pentru nepriceperea lor. 

Dacă vreun pirat sau corsar şi-ar fi tratat echipajul cu 
acelaşi dispreţ făţiş, ar fi fost debarcat pe prima insulă 
pustie întâlnită în cale. 

Şi mai avea tupeul să-i spună lui pirat. 

— Nu uita că am ceea ce îţi doreşti, a spus Hale. 

O luase captivă pe Stephanie Nelle numai la 
insistenţele lui Carbonell. Dacă era să-i dea crezare, 
femeia cu care discuta acum la telefon era cercetată de 
Nelle, care investiga relaţiile ei cu Commonwealth-ul, mai 
precis legătura cu Hale. Niciunul dintre ceilalţi trei 
căpitani nu ştia de existenţa lui Carbonell, sau cel puţin 
aşa i se spusese lui Hale. Carbonell aflase de o întâlnire 


dintre Nelle şi un agent NIA demisionat, lipsit total de 


loialitate faţă de fosta lui şefă. Carbonell îi furnizase lui 
Hale date despre locul unde se afla Nelle, iar Knox o 
capturase acolo, la adăpostul întunericului şi fără martori, 
totul fiind executat iute şi bine. Carbonell îi ceruse să o 
ţină ostatică preţ de câteva zile. Lui Hale nu-i păsa nici 
cât negru sub unghie. Era un serviciu pe care i-l făcuse şi 
atâta tot. Dar în lumina celor petrecute în ultimele câteva 
ore, circumstanţele se schimbaseră. 

NIA nu le mai era aliat. 

— Ce mai face oaspetele tău? a întrebat Carbonell. 

— E bine. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Ce vrei să faci cu ea? 

— Are ceva ce îmi doresc, şi nu vrea să-mi cedeze acest 
lucru de bunăvoie. 

— Deci ai crezut că o să ţi-o dau pe Nelle la schimb cu 
Knox? 

— A meritat să încerc. 

— Vreau cheia cifrului, a subliniat Hale încă o dată. 
Dacă treaba asta nu te interesează, pot să fac nişte 
aranjamente cu Stephanie Nelle. Sunt sigur că i-ar plăcea 
să afle de ce am luat-o ostatică. Şi pare genul dispus la 


negocieri. 


Tăcerea aşternută la celălalt capăt al firului i-a 
confirmat  bănuielile. Femeia se temea de acea 
posibilitate. 

— În regulă, Quentin. Am înţeles. Situaţia s-a schimbat. 
Hai să vedem cum putem cădea acum de acord. 

* 

Malone a ieşit de pe autostradă şi a pătruns în 
campusul de la Institutul Garver. Edwin Davis Îl informase 
că în cadrul institutului funcţiona un grup de experți 
specializaţi în criptologie, implicaţi în elaborarea unor 
programe de criptare extrem de sofisticate. 

Parcursese cei şaizeci de kilometri de la D.C. Spre sud, 
în ţinutul rural din Maryland, în ceva mai mult timp decât 
prevăzuse. O furtună se deplasa din Virginia spre nord. 
Vântul smulgea cu furie crengile copacilor. Intrarea în 
campus nu era supravegheată şi niciun agent de pază nu 
se zărea în parcările iluminate. Liziera pădurii oferea un 
dram de protecţie faţă de autostradă. Davis îi explicase că 
absenţa măsurilor vizibile de securitate garanta 
anonimatul locului. Din cele cinci dreptunghiuri banale 
care formau campusul, patru se conturau pe cerul noptii 
ca nişte pete negre, şi în unul se vedeau lumini aprinse. 


Daniels îl asigurase că avea să fie aşteptat de un oarecare 


doctor Gary Voccio. NIA furnizase parola care urma să-i 
asigure accesul la cheia codului. 

A pătruns în parcare şi a oprit motorul, apoi a ieşit în 
tăcerea nopţii, spartă numai de tunetul ce bubuia în 
depărtare. 

Revenise în luptă. Aparent, asta îi era soarta. 

O maşină a ţâşnit brusc, în scrâşnet de roţi, din capătul 
opus al clădirilor. Cu farurile stinse şi cu motorul turat. 
Vehiculul a virat la dreapta, sărind peste o alee mediană 
în curbă, şi a traversat, derapând, parcarea goală. 

Îndreptându-se direct către el. 

Un braţ a ieşit pe geamul dinspre şofer. 


Un braţ înarmat. 


Capitolul 27 


Casa Albă 


Cassiopeia a fost condusă de Edwin Davis la etaj, unde 
se aflau apartamentele private ale familiei prezidenţiale. 
„Un refugiu sigur”, aşa îl caracterizase Davis, un loc păzit 
de Serviciul Secret. „Şi singurul probabil în care pot fi ei 
înşişi”. Cassiopeia încă îl evalua pe Davis. Îl urmărise în 
timp ce personalul Casei Albe îl ovaţiona pe preşedinte. 
Se ţinuse deoparte. În umbră. Prezent, dar fără a face 
valuri. 

Au ajuns în capul scărilor şi s-au oprit pe un coridor 
iluminat care se întindea dintr-un capăt al clădirii în 
celălalt. De o parte şi de alta se înşirau uşi. Una era 
păzită de o femeie care stătea dreaptă, cu spatele la 
peretele bogat ornamentat. Davis a condus-o într-o 
cameră situată vizavi. Au intrat, şi şeful administraţiei a 
închis uşa în spatele său. Pereţii pali şi draperiile simple 
erau însufleţite de licărul auriu al lămpilor. Un birou 
magnific în stil victorian era aşezat pe covorul viu colorat. 

— Asta e Sala Tratatelor, a spus Davis. Majoritatea 


preşedinţilor au folosit-o ca birou privat. Când James 


Garfield a fost împuşcat, l-au adus aici şi au transformat 
încăperea într-un soi de gheţărie, cu ajutorul unor 
maşinării rudimentare de aer condiţionat, încercând să-l 
facă să se simtă confortabil în ultimele clipe de viaţă. 

Cassiopeia şi-a dat seama că bărbatul era îngrijorat. 

Ciudat. 

— Războiul hispano-americano a luat sfârşit aici, odată 
cu semnarea tratatului de pace de către preşedintele 
McKinley, acolo, pe masa aceea. 

Cassiopeia s-a răsucit către Davis. 

— Ai ceva să-mi spui? 

Bărbatul a dat din cap. 

— Mi s-a spus că eşti o persoană foarte directă. 

— Văd că stai ca pe ace şi, în plus, n-am venit aici ca să- 
mi faci turul Casei Albe. 

— Da, am ceva să-ţi spun. 

Danny Daniels s-a trezit dintr-un somn adânc. În 
cameră mirosea a fum. 

În dormitorul întunecat plutea o ceaţă groasă 
înţepătoare cu care s-a înecat atunci când a încercat să 
respire. A tuşit şi a dat afară o gură de fum negru. A 
zgâlţâit-o pe Pauline, trezind-o din somn, apoi a dat 


pătura la o parte. Mintea a pornit să-i lucreze febril de 


cum şi-a dat seama de situaţie. 

Casa luase foc. 

A auzit flăcările şi scândurile vechi pârâind în timp ce 
cedau. Dormitorul lor se afla la etajul întâi, la fel şi 
camera fetiţei. 

— Dumnezeule, a strigat Pauline. Mary! 

— Mary! a strigat Daniels prin uşa deschisă. Mary! 

Etajul era înghiţit de flăcări şi scara ce ducea la parter 
era cuprinsă de foc. Aparent, toată casa fusese înghițită 
de flăcări, cu excepţia dormitorului lor. 

— Mary! a strigat el din nou. Răspunde, Mary! 

Pauline era acum lângă el şi o striga pe fetiţa de nouă 
ani. 

— Mă duc după ea, a spus femeia. 

Daniels a prins-o de braţ. 

— N-ai cum. Nu poţi să ajungi la ea. Podeaua s-a 
prăbuşit. 

— N-o să stau aici în timp ce fiica noastră e dincolo. 

Nici el, numai că intenţiona să acţioneze cu judecată. 

— Mary! a ţipat Pauline. Mary, răspunde-mi! 

Soţia lui era în pragul unei crize de nervi. Fumul 
continua să se adune. Daniels s-a repezit la fereastră şi a 


deschis-o. Ceasul de pe noptieră arăta ora 3.15 dimineaţa. 


Nu se auzeau sirenele pompierilor. Ferma se afla la cinci 
kilometri în afara oraşului, pe terenul ce aparţinea 
familiei lui, şi cel mai apropiat vecin locuia la o jumătate 
de kilometru distanţă. 

A tras în piept o gură de aer proaspăt. 

— La naiba, Danny, a izbucnit Pauline. Fă ceva! 

A luat o decizie. 

A păşit înapoi în cameră, şi-a înşfăcat soţia de braţ şi a 
târât-o spre fereastră. Până jos erau vreo cinci metri şi 
jumătate şi sub fereastră se înşirau mai mulţi arbuşti. Pe 
uşa dormitorului n-aveau nicio şansă să scape. Singura 
soluţie era să sară pe geam, şi Daniels ştia că soţia sa nu 
avea să facă asta de bunăvoie. 

— Du-te să iei un pic de aer, i-a spus el. 

Femeia tuşea rău şi sfatul i s-a părut înţelept. S-a 
aplecat peste fereastră pentru a-şi curăța gâtul. Daniels a 
prins-o de picioare şi a azvârlit-o prin geamul deschis, 
răsucind-o pentru a o face să aterizeze pe o parte în 
tufişuri. Chiar dacă îşi rupea nişte oase, măcar nu-şi 
pierdea viaţa. Dacă rămânea lângă el nu-i putea fi de 
niciun ajutor. Trebuia să se descurce singur. 

A observat că tufişul atenuase căzătura şi că soţia lui 


sărise în picioare. 


— Îndepărtează-te de casă, i-a strigat. 

S-a repezit înapoi în dormitor. 

— Ajutor, tati! 

Vocea lui Mary. 

— Sunt aici, scumpo, a strigat el. Unde eşti? La tine în 
cameră? 

— Ce se întâmplă, tati? E foc peste tot. Nu pot să 
respir. 

Trebuia să ajungă la ea, dar n-avea cum. Holul de la 
etaj era distrus, şi între uşa dormitorului său şi cea a 
camerei fetiţei se întindeau cincisprezece metri de aer. În 
câteva minute camera lui avea să dispară. Fumul şi 
căldura începeau să devină de nesuportat, îi înţepau ochii 
şi îi blocau plămânii. 

— Mary! mai eşti acolo? A aşteptat. Mary! 

Trebuia neapărat să ajungă la ea. 

S-a năpustit la fereastră şi s-a uitat în jos. Pauline nu se 
zărea nicăieri. Poate că avea şanse mai mari să o ajute pe 
Mary din afară. În hambar era o scară. 

S-a căţărat pe fereastră şi s-a întins în jos, cât era de 
lung, apucându-se cu mâinile de rama geamului. Şi-a dat 
drumul şi s-a lăsat să cadă restul de trei metri, prin 


tufişuri, aterizând în picioare. Şi-a croit drum printre 


crengi şi a alergat spre capătul opus al clădirii. Cele mai 
negre presimţiri i s-au confirmat. Etajul era în întregime 
cuprins de flăcări, inclusiv camera fiicei sale. Flăcările se 
prelingeau de-a lungul zidurilor exterioare şi distrugeau 
acoperişul. 

Pauline stătea cu faţa spre casă, uitându-se în sus şi 
ţinându-şi un braţ cu celălalt. 

— S-a dus, s-a tânguit soţia sa cu lacrimi în voce. Copila 
mea s-a dus. 

— Noaptea aceea îl bântuie de treizeci de ani, a 
adăugat Davis în şoaptă. Unicul copil al familiei Daniels a 
murit, şi Pauline nu a mai putut avea alţii. 

Cassiopeia nu ştia ce să răspundă. 

— Cauza incendiului a fost o ţigară uitată în scrumieră. 
La vremea aceea, Daniels era consilier municipal şi îi 
plăcea să fumeze din când în când câte o ţigară bună. 
Pauline îl implorase să renunţe, dar el n-o ascultase. 
Detectoarele de fum erau un lucru rar pe atunci. Raportul 
oficial întocmit de pompieri a subliniat că incendiul putea 
fi prevenit. 

Cassiopeia a priceput întreaga gravitate a concluziei. 

— În condiţiile astea, cum a rezistat căsnicia lor? a 


întrebat ea. 


— N-a rezistat. 

* 

Wyatt a intrat în biroul de la etaj al doctorului Gary 
Voccio, care Îi răspunsese la interfon şi operase 
mecanismul de deschidere electronică numai după ce îi 
dăduse parola. Doctorul l-a salutat din spatele unui birou 
încărcat de hârtii şi de trei monitoare LCD, toate în 
funcțiune. Era un bărbat de aproape patruzeci de ani de o 
robusteţe spartană, cu păr roşcat tuns cu breton băieţesc. 
Era ciufulit, îşi suflecase mânecile de la cămaşă şi avea 
ochii obosiţi. 

Nu-i genul care stă prea mult în aer liber! a conchis 
Wyatt. 

— Nu-mi place să-mi pierd nopţile, a spus Voccio în 
timp ce-şi strângeau mâinile. Dar NIA plăteşte şi vrem s-o 
mulţumim. Aşa că te-am aşteptat. 

— Vreau să-mi dai tot ce ai. 

— Codul a fost foarte dificil. Aproape două luni le-a luat 
computerelor să îl spargă. Şi chiar şi atunci a fost mai 
degrabă o chestie de noroc. 

Pe Wyatt nu-l interesau amănuntele. A traversat 
încăperea aglomerată până la geamurile din sticlă cu 


vedere spre parcarea din faţă, unde asfaltul umed 


strălucea în lumina lămpilor cu vapori de sodiu. 

— S-a întâmplat ceva? a întrebat Voccio. 

Asta rămânea de văzut. Wyatt a continuat să se uite pe 
geam. 

Au apărut nişte faruri. 

O maşină s-a ivit dinspre intrarea în campus şi a 
pătruns în parcarea goală, unde a oprit. 

Un bărbat a coborât din maşină. 

Cotton Malone. 

Carbonell avusese dreptate. 

O altă maşină s-a arătat dinspre stânga. Cu farurile 
stinse. Şi îndreptându-se drept către Malone. 

Au răsunat împuşcături. 

x 

Hale o asculta pe Andrea Carbonell. Femeia nu vorbea 
pe un ton de om încolţit, ci mai degrabă pe unul relaxat, 
dând impresia că era realmente derutată. 

— Îţi dai seama, sper, cât de uşor mi-ar fi să o eliberez 
pe Stephanie Nelle după ce o să ajung la un aranjament 
cu ea. La urma urmei, e şefa unei agenţii de informaţii 
respectabile. 

— Vei vedea că e o femeie dificilă. 

— Mai dificilă decât tine? 


— Quentin, sunt singura care controlează cheia cifrului. 

— O fi sau nu adevărat, n-am idee. Ne-ai minţit deja o 
dată. 

— Te referi la povestea aceea nefericită cu Knox? N-am 
făcut decât să-mi iau măsuri de siguranţă. Bine, ai 
dreptate, am mers prea departe. Dar ce zici de asta? O să- 
ţi dau cheia. Şi de cum vei fi în posesia celor două pagini 
lipsă, vom putea negocia. 

— Şi presupun că vei dori la schimb eliminarea a ceea 
ce deţin? 

— Cred că nu-i nicio problemă pentru tine. 

— Chiar dacă intru în posesia paginilor lipsă, asta nu 
mă face imun la o anumită acuză. Şefa NIA era, fără 
îndoială, la curent cu faptul că scrisoarea de 
împuternicire nu îl proteja împotriva crimei cu 
premeditare. 

— Până acum asta nu te-a împiedicat, şi pe fundul 
Oceanului Atlantic e un om care ar putea fi de acord cu 
mine. 

Comentariul l-a prins pe Hale pe picior greşit, dar după 
câteva clipe i-a picat fisa. 

— Era informatorul tău? 


— E uşor să găseşti spioni. 


Femeia îi aruncase totuşi un os. Hale ştia acum unde să 
caute. lar ea ştia ce va face el. 

— Ce-ai de gând? Îţi faci ordine în lucruri? 

Carbonell a izbucnit în râs. 

— Hai să zicem că pot fi destul de generoasă atunci 
când vreau. la-o ca pe o demonstraţie a bunei mele 
credinţe. 

Naiba s-o ia pe Stephanie Nelle, şi-a zis Hale. Poate că 
moartă îi era de mai mare folos. 

— Dă-mi cheia. Şi imediat cum voi pune mâna pe 


pagini, problemele tale vor dispărea. 


Capitolul 28 


Casa Albă 


Cassiopeia a pătruns în  intrândul amenajat 
neprotocolar de lângă dormitorul principal, o încăpere 
confortabilă. Pauline stătea pe o canapea tapiţată cu 
creton imprimat în culori vii. 

Agenta din Serviciul Secret a închis uşa. 

Cele două femei erau singure. 

Părul de un blond închis al primei doamne cădea în 
şuviţe peste urechile ei delicate şi peste fruntea îngustă. 
Părea mai tânără decât cei şaizeci şi cinci de ani pe care îi 
avea. Ochelarii octogonali fără rame îi acopereau ochii 
albaştri atrăgători. Era aşezată într-o poziţie nenaturală, 
cu spinarea perfect dreaptă şi mâinile cu vene umflate 
strânse în poală, şi purta o ţinută formală, compusă dintr- 
un taior din lână şi balerini Chanel fără toc. 

— Am înţeles că vrei să mă interoghezi. 

— Aş prefera să stăm de vorbă. 

— Cine ziceai că eşti? 

A sesizat nuanţa defensivă din voce. 


— Cineva care nu doreşte să se afle aici. 


— Ei, atunci suntem două. 

Prima doamnă a făcut un gest de invitaţie şi Cassiopeia 
s-a aşezat pe un scaun din faţa canapelei, situat la doi 
metri distanţă, ca un soi de zonă demilitarizată. Situaţia 
era incomodă pentru Cassiopeia din mai multe puncte de 
vedere, unul dintre ele, şi nu cel mai puţin important, 
fiind faptul că Edwin Davis îi povestise despre Mary 
Daniels. 

S-a prezentat, apoi a întrebat: 

— Unde vă aflaţi la momentul când a avut loc atentatul 
asupra preşedintelui? 

Femeia mai vârstnică s-a uitat în jos, la covorul care 
acoperea podeaua din lemn. 

— E un mod impersonal de a pune problema. E soţul 
meu. 

— Trebuie să vă pun această întrebare şi sunt convinsă 
că înţelegeţi asta. 

— Mda. Danny s-a dus la New York fără mine. Mi-a zis 
că nu va lipsi decât câteva ore. Că se va întoarce până la 
miezul nopţii. N-am acordat prea mare atenţie. 

Vocea rămăsese distantă şi rezervată. 

— Cum aţi reacţionat când aţi auzit de atentat? 


Prima doamnă şi-a ridicat privirea spre ea şi a privit-o 


intens. 

— Vrei să întrebi dacă m-am bucurat? 

Cassiopeia s-a mirat de duritatea întrebării şi şi-a 
scotocit prin memorie, dar fără a găsi nicio informaţie 
apărută în presă în legătură cu vreo animozitate, reală 
sau doar presupusă, în familia preşedintelui. Căsnicia lor 
fusese întotdeauna percepută ca fiind solidă. Dar dacă 
femeia voia să îndrepte discuţia în direcţia aceea, de ce 
nu? 

— Şi v-aţi bucurat? 

— N-am ştiut ce să cred, mai ales în acele prime minute 
de după, când nu apăruse informaţia că era teafăr şi 
nevătămat. Atunci mi-au trecut prin cap tot felul de 
gânduri... confuze. 

O tăcere apăsătoare s-a aşternut între cele două femei. 

— Ai aflat, nu-i aşa? a întrebat prima doamnă. Ai aflat 
despre Mary? 

Cassiopeia a aprobat dând din cap. 

Faţa femeii mai vârstnice era în continuare împietrită, o 
mască a indiferenţei. 

— De ce aţi rămas lângă el? 

— E soţul meu. Am jurat să fim împreună la bine şi la 


rău. Mama m-a învăţat că vorbele astea înseamnă ceva, a 


spus prima doamnă trăgând apoi aer în piept, ca pentru a 
se pregăti de confruntarea finală. Ceea ce vrei în realitate 
să afli este dacă am spus cuiva despre vizita lui la New 
York. 
Cassiopeia a rămas în aşteptare. 
— Răspunsul este da. 
x 

Malone s-a ascuns în spatele maşinii sale parcate şi a 
întins mâna după pistolul semiautomat primit de la 
Serviciul Secret. Se aşteptase să aibă probleme, dar nu 
atât de devreme. Maşina care accelera apropiindu-se a 
fost nevoită să încetinească în timp ce şoferul a tras de 
trei ori, cu arma scoasă pe geam. Arma era prevăzută cu 
amortizor, şi zgomotul făcut semăna cu cel scos de un 
pistol cu capse, şi nu de o armă de mare calibru. 

Maşina s-a oprit la patruzeci şi cinci de metri de el. 

Doi bărbaţi au coborât, primul de pe scaunul şoferului, 
al doilea de pe bancheta din spate. Ambii înarmaţi. 
Malone s-a decis să nu le lase timp să acţioneze şi a tras 
în coapsa celui mai apropiat dintre ei. Corpul s-a prăbuşit 
la pământ şi victima a scos un urlet de durere. Celălalt 
bărbat a luat poziţie defensivă, la adăpostul maşinii. 


Ploaia s-a întețit şi stropii au început să-i lovească faţa. 


Malone s-a uitat în jur, în căutarea altor pericole, dar 
nu a observat nimic. 

Aşa încât, în loc să-l ia la ţintă pe al doilea bărbat, a 
îndreptat arma spre uşa şoferului şi a tras în maşină. 

* 

Hale a încheiat conversaţia telefonică. Evident, nu 
credea o vorbă din cele spuse de Andrea Carbonell. 
Femeia nu făcea decât să tragă de timp. 

La fel ca el. 

Era iritat de faptul că şefa NIA aflase de crima comisă 
pe mare. Printre ei era cu certitudine un spion. 

De care trebuia să se ocupe. 

A trecut în revistă echipajul de pe Adventure. Mulţi 
dintre oamenii lui prestau şi alte munci pe domeniul său, 
unii în atelierul metalurgic unde, mai mult ca sigur, Knox 
confecţionase armele controlate de la distanță. Fiecare 
angajat avea dreptul la o cotă din prăzile adunate anual 
de Commonwealth, şi ideea că unul dintre ei trădase 
compania îl îndurera. 

Trebuia să ia măsuri. 

Conform Articolelor, un acuzat avea dreptul la proces. 
Procesul era prezidat de intendent, cu echipajul şi 


căpitanul pe post de juriu. Soarta învinuitului era decisă 


de votul cu majoritate simplă şi, dacă era găsit vinovat, 
pedeapsa era pecetluită. 

Moartea. 

Lentă şi dureroasă. 

Şi-a amintit de o poveste istorisită de tatăl său, o 
poveste de-acum câteva decenii, despre un trădător 
condamnat. Atunci se recursese la o metodă veche. Circa 
o sută de membri ai echipajului se strânseseră pentru a-i 
aplica fiecare câte o lovitură de bici cu curele împletite. 
Dar numai jumătate au apucat să-l şfichiuiască înainte ca 
bărbatul să moară. 

S-a decis să nu-l aştepte pe intendent. 

Se apropia miezul nopţii, dar ştia că secretarul său era 
treaz şi se afla într-o cameră mai jos, pe hol. Nu se culca 
niciodată înaintea lui Hale. 

A strigat după el şi peste câteva clipe uşa s-a deschis. 

— Adună imediat echipajul. 

* 

Cassiopeia şi-a păstrat calmul. Danny Daniels părea să 
fi intuit corect. 

— Eşti măritată? a întrebat-o prima doamnă. 

A clătinat din cap. 


— Dar ai pe cineva? 


A dat din cap în semn de aprobare, cu toate că i s-a 
părut ciudat să recunoască. 

— ÎI iubeşti? 

— Da, şi i-am spus-o. 

— Şi ai vorbit serios? 

— Sigur. Altfel nu i-aş fi spus. 

Un rânjet viclean s-a strecurat pe buzele subţiri ale 
femeii mai vârstnice. 

— Nu-i aşa simplu. El te iubeşte? 

A confirmat dând din cap. 

— L-am cunoscut pe Danny când aveam şaptesprezece 
ani. Ne-am căsătorit un an mai târziu. l-am declarat că-l 
iubesc la a doua întâlnire. Iar el mi-a mărturisit iubirea la 
a treia. Întotdeauna a reacţionat mai lent. l-am stat 
alături în tot timpul cât a urcat în ierarhia politică. Din 
consilier municipal a ajuns preşedinte. Dacă nu mi-ar fi 
omorât fetiţa, probabil că l-aş venera. 

— Nu el a ucis-o. 

— Ba da. L-am implorat să nu fumeze în casă şi să aibă 
grijă cum îşi stinge ţigara. Pe vremea aceea nu se ştia de 
fumatul pasiv, dar nu-mi plăcea să-l văd fumând, a rostit 
Pauline dintr-o suflare, ca şi cum erau cuvinte ce trebuiau 


neapărat spuse. Retrăiesc zilnic noaptea aceea. Şi când 


mi s-a spus că cineva a încercat să-l asasineze pe Danny, 
mi-am amintit-o din nou. L-am urât pentru că m-a aruncat 
pe fereastră. L-am urât pentru că a fost atât de 
încăpățânat şi nu m-a ascultat. L-am urât pentru că nu a 
salvat-o pe Mary. Dar, în acelaşi timp, îl iubesc, a adăugat 
femeia venindu-şi un pic în fire. 

Cassiopeia a continuat s-o asculte tăcută. 

— Pun pariu că mă crezi nebună, a spus prima doamnă. 
Dar când mi s-a spus că cineva va veni ca să mă 
interogheze, cineva din afara Casei Albe, am ştiut că 
trebuie să-i vorbesc cu sinceritate. Mă crezi că sunt 
sinceră? 

Cassiopeia nu se îndoia. 

— Cui i-aţi spus despre vizita la New York? a întrebat 
ea, încercând să o readucă pe femeie cu picioarele pe 
pământ. 

Expresia de pe faţa lui Pauline Daniels era una de 
simpatie profundă. Ochii albaştri păreau pe punctul de a 
izbucni în plâns, şi Cassiopeia s-a întrebat ce gânduri se 
învălmăşeau prin mintea tulburată a femeii. Din ceea ce 
ştia ea, prima doamnă era o persoană echilibrată şi 
respectată, pe care nimeni nu-şi permisese vreodată să o 


vorbească de rău. Se comporta întotdeauna ireproşabil, 


însă, din câte vedea acum, îşi controla emoţiile, închise 
între zidurile relativ sigure ale casei unde locuia de şapte 
ani şi care era singurul loc unde le putea da frâu liber. 

— Unei prietene. Unei prietene apropiate. Ei i-am spus. 

Ochii primei doamne spuneau mai mult. 

— Unei prietene cu care nu vreau ca soţul meu să 


vorbească. 


Capitolul 29 


Maryland 


Wyatt l-a urmărit pe Malone parând atacul şi trăgând în 
maşina oprită la patruzeci şi cinci de metri distanţă. 

Carbonell avusese dreptate şi în privinţa apariţiei 
celorlalţi. 

— Ce se întâmplă afară? a spus Voccio apropiindu-se de 
geam. 

Wyatt s-a întors pre el. 

— Trebuie să plecăm de aici. 

Alte împuşcături au răsunat de jos. Îngrijorarea s-a 
aşternut pe faţa doctorului, iar ochii au început să-i alerge 
de colo-colo, ca ai unui animal hăituit. 

— Să sunăm la poliţie, a zis el. 

— Ai salvat toate datele? 

Bărbatul a încuviinţat cu o mişcare a capului şi a arătat 
spre un stick USB. 

— Da, pe ăsta. 

— Dă-mi-l. 

Specialistul i-a întins dispozitivul. 


— De ce ai venit să-l iei? 


Ce întrebare ciudată. 

— Am trimis datele pe e-mailul directorului de la NIA 
acum câteva ore. 

Serios? Carbonell uitase să menţioneze asta. Deşi n-ar 
fi trebuit să-l mire. 

— Ai maşină? 

— Da, e în parcarea din spate. 

Wyatt a gesticulat spre uşă. 

— Ia cheile şi hai să mergem. 

Încăperea s-a întunecat brusc. 

Toate luminile s-au stins cu o pocnitură zgomotoasă, cu 
excepţia celor trei monitoare. Până şi zumzăitul 
sistemului de ventilaţie s-a oprit. Nivelul de alarmă al lui 
Wyatt a trecut de la portocaliu la roşu. 

Atacul îi ţintea şi pe ei. 

— Computerele au un sistem de alimentare de rezervă, 
pe baterii, a explicat  Voccio. Lumina difuză a 
monitoarelor i se reflecta pe faţă. Ce Dumnezeu se 
petrece? 

Nu putea să-i spună că bărbaţii aflaţi în parcare 
veniseră probabil ca să-i ucidă. 

S-a limitat la un enunţ simplu. 


— Trebuie să plecăm. 


* 


Malone nu intenţiona să ucidă pe nimeni, ci doar să-l 
facă pe şofer să mute maşina trăgând cât mai în 
apropiere. 

Manevra i-a reuşit. 

Motorul a prins viaţă, roţile au început să se învârtă şi 
vehiculul s-a îndepărtat în viteză. 

Pistolarul aflat de cealaltă parte a maşinii a realizat că 
adăpostul său nu mai exista. Stătea acum în mijlocul unei 
parcări goale, în lumina puternică a lămpilor, şi n-avea 
unde să se ascundă. Aşa că s-a apucat să tragă la 
întâmplare în maşina lui Malone, spărgând geamurile şi 
împrăştiind cioburile pe jos. 

Malone s-a ascuns, ascultând răpăitul plumbului ce 
pătrundea în caroseria metalică şi aşteptând momentul 
potrivit. Când focul a încetat, s-a ridicat, a ţintit şi, cu un 
glonţ în umăr, l-a făcut pe pistolar să cadă clătinându-se 
la pământ şi să scape arma din mână. 

S-a repezit şi a îndepărtat-o cu o lovitură de picior. 

Bărbatul s-a chircit de durere pe asfaltul umed şi 
sângele i-a ţâşnit din rană. 

Furtuna s-a pornit şi mai tare şi rafalele de vânt au 


prins să scuture copacii. Malone şi-a plimbat privirea 


peste întunericul din campus şi a observat ceva. 
Toate luminile din clădire se stinseseră. 
* 

Knox a coborât din avion în Aeroportul Greenville, 
Carolina de Nord. Zburase la New York cu avionul cu 
reacție al Commonwealth-ului, pilotând singur jetul cu 
douăsprezece locuri. Învăţase să piloteze pe vremea când 
lucrase în forţele aeriene. Tatăl său fusese cel care îl 
încurajase să se înroleze în armată, şi cei şase ani 
petrecuţi în serviciul activ fuseseră o perioadă bună 
pentru el. Fiii săi îi urmaseră exemplul: cel mare tocmai 
se întorsese dintr-o misiune în Orientul Mijlociu, iar 
celălalt se pregătea să se înroleze. Era mândru că fiii lui 
voiau să-şi servească ţara. Ca nişte buni americani, aşa 
cum era şi el. 

Micul aeroport regional se afla la vest de Bath, la 
patruzeci de minute de mers cu maşina, şi Knox s-a grăbit 
spre Lincolnul Navigator parcat lângă hangarul privat al 
Commonwealth-ului. De ochii lumii, atât avionul, cât şi 
clădirea figurau ca aparţinând unuia dintre concernurile 
familiei Hale, fiind folosit pentru deplasările în interes de 
afaceri ale directorilor. Trei piloţi se aflau pe statul de 


plată, însă Knox nu apela niciodată la ei. Călătoriile sale 


trebuiau făcute cu discreţie, şi cu cât existau mai puţini 
martori, cu atât mai bine. Era în continuare îngrijorat de 
ceea ce se petrecuse la New York. Dar măcar reuşise să 
scape teafăr. 

A descuiat portiera din spate şi şi-a azvârlit sacul de 
voiaj înăuntru. Era sâmbătă noaptea târziu şi locul părea 
complet pustiu. O mişcare pe care a prins-o cu coada 
ochiului i-a atras atenţia. O siluetă s-a ivit din întuneric şi 
a rostit: 

— Te-am aşteptat. 

S-a holbat la umbra fără faţă, ca o pată de cerneală în 
negrul nopţii, şi a răspuns: 

— Ar trebui să te ucid. 

Femeia a chicotit. 

— Ce drăguţ. Exact asta mă gândeam şi eu să-ţi fac. 

— Înțelegerea noastră a picat. 

Andrea Carbonell a făcut un pas în faţă. 

— Te înşeli. Mai avem o groază de lucruri de făcut 
împreună. 

* 

Malone a luat armele celor doi bărbaţi doborâţi şi s-a 

îndreptat în fugă spre intrarea în clădire. A observat că 


uşile din sticlă fuseseră sparte şi încuietoarea electronică 


distrusă. A pătruns în hol şi s-a refugiat imediat în spatele 
unei canapele cu fotolii. Un birou de recepţie fusese 
postat în faţa unuia dintre pereţi, iar vizavi se aflau două 
ascensoare. Trei rânduri de uşi din sticlă dădeau spre 
ceea ce a presupus a fi un coridor pe care se înşirau 
camere de lucru, toate cufundate în beznă. O altă uşă din 
sticlă, situată în capătul îndepărtat al holului, se 
deschidea spre spatele clădirii. A zărit scările şi semnul 
de IEŞIRE de culoare roşie licărind slab de la alimentarea 
cu baterii. 

S-a furişat mai aproape şi a crăpat uşa. 

A auzit o mişcare. 

Sunet de paşi. 

Deasupra capului său. 

* 

Wyatt l-a condus pe Voccio afară din birou, de-a lungul 
unui coridor, pe lângă uşi închise sau deschise. Luminile 
de urgență i-au semnalizat drumul spre scară şi, în 
pâlpâirea slabă a panoului indicator, a zărit uşa de ieşire. 

Care în clipa aceea se crăpa. 

L-a înşfăcat de braţ pe Voccio, făcându-i semn să tacă, 
apoi s-au ascuns amândoi în cel mai apropiat spaţiu 


deschis. Un fel de sală de conferinţe, având pe peretele 


opus ferestre cu geamuri lovite de ploaie şi iluminate de 
felinarele din parcare. L-a împins pe doctor într-un colţ, 
după care a aruncat o privire pe hol, mijind ochii pentru a 
distinge formele. 

Două siluete se profilau în întuneric, ambele mişcându- 
se în faţa lui, cu arme automate în mâini. A avut impresia 
că bărbaţii erau echipați cu ochelari de vedere pe timp de 
noapte. Lucru care i s-a părut normal. 

Slavă Domnului că şi el îşi luase măsuri de precauţie. 

* 

Knox se săturase de bufoneriile lui Carbonell. Îşi 
vânduse sufletul ei, un lucru ce contravenea fiecărei fibre 
din ființa lui. 

Dar ceea ce-i spusese femeia era cât se poate de 
convingător. 

Commonwealth-ul era terminat. 

Toţi cei patru căpitani aveau să petreacă minimum un 
deceniu într-o închisoare federală. Fiecare bănuţ făcut de 
ei şi fiecare bun tangibil urma să le fie confiscat de 
guvern. Gata cu echipajele. Gata cu scrisorile de 
împuternicire. Gata cu intendenţii. 

Knox avea de ales între a supravieţui dezastrului ori a 


face parte din el. 


Şi, Dumnezeu să-l ajute, prefera să supravieţuiască. 

NIA ştia totul despre tentativa de asasinat din cauză că 
el le povestise. Pe asta şi mizase, dându-le un pont despre 
care nici NIA şi nici oricine altcineva n-avusese nici cea 
mai mică idee. 

Atuul lui. 

Carbonell îl ascultase cu toată atenţia. 

— Vor să-l omoare pe Danny Daniels? întrebase ea. 

— Trei dintre căpitani cred că asta e cea mai bună 
soluţie. 

— Dar tu ce crezi? 

— Că sunt nebuni de legat şi disperaţi. Şi de asta m-am 
şi decis să iau legătura cu tine. 

— Ce vrei în schimb? 

— Să-mi văd copiii terminând colegiul. Să mă bucur de 
nepoți. Nu vreau să-mi petrec restul vieţii în închisoare. 

— Pot să te ajut. 

Da, putea, şi-a zis el. 

— Lasă lucrurile aşa cum sunt. Fereşte-te să faci ceva 
neobişnuit. Şi ţine-mă la curent. 

Se detesta pentru că se vânduse. Îi detesta pe căpitani 
pentru că îl forţaseră să facă asta. 


— Încă ceva, a spus femeia. Dacă ţii secrete unele 


lucruri sau îmi dai informaţii eronate, înţelegerea noastră 
pică. Dar n-o să ai parte de aceeaşi soartă ca ei. 

Knox înţelesese imediat ce voia să zică. 

— O să le spun că i-ai trădat şi o să te las pe mâna lor. 

Ştia că era în stare de aşa ceva. 

Aşa încât confecţionase armele, le dusese la New York 
şi îi dăduse lui Carbonell, la cerere, cartelele de intrare în 
ambele camere de hotel. După care ea îi spusese să 
continue cu atentatul, exact aşa cum fusese planificat. 

Knox se mirase. 

— A fost cât pe-aci, i-a spus el acum femeii. Nu am ştiut 
dacă vrei să duci atentatul până la capăt sau nu. Tipul 
care s-a cocoţat pe fereastră era unul dintre oamenii tăi? 

— Nu, a fost o complicaţie de ultima oră, dar totul s-a 
terminat, până la urmă, cu bine. Şi tu ai făcut treabă bună 
cu Scott Parrott. 

Îl ucisese pe Parrott numai pentru că asta aşteptau 
căpitanii din partea intendentului. Orice formă de 
duplicitate ieşea din discuţie. Şi orice altă reacţie decât în 
forţă ar fi părut suspectă. 

— Ai renunţat foarte uşor la Parrott, a ripostat el. 

— Ai fi preferat încă un martor în viaţă care să te poată 


trăda? 


Nu, evident. Şi ăsta fusese un alt motiv pentru care 
procedase aşa cum procedase. 

— Şi chiar aveai de gând să mă ucizi la New York? 

Femeia a izbucnit în râs. 

— Nici vorbă. L-am considerat un serviciu. Pentru 
eventualitatea în care, din cine ştie ce motive, nu ai fi luat 
singur măsuri împotriva lui Parrott. 

Knox a privit-o nedumerit. 

Carbonell s-a explicat: 

— Ce alt mod mai bun de a ascunde faptul că eşti un 
trădător decât acela de a te pune într-o stare de pericol, 
din care ai reuşit să scapi? 

— Vrei să zici că totul n-a fost decât o înscenare? 

— Nu şi din punctul de vedere al agenţilor. Ei n-au ştiut 
nimic, cu excepţia faptului că trebuiau să te oprească. Dar 
eu am fost convinsă că te vei descurca. 

— Şi atunci i-ai sacrificat pe ei? Îţi pasă în vreun fel de 
oamenii care lucrează pentru tine? 

Carbonell a ridicat din umeri. 

— Au avut o şansă mai mult decât rezonabilă ca să te 
înfrângă. Au fost cinci împotriva ta. Nu-i vina mea că au 
dat greş. 


Naiba s-o ia pe afurisita asta de femeie. Nimic inutil în 


tot ceea ce făcea. 

Sau poate că se înşela? 

Ambele incidente îi ofereau, într-adevăr, o acoperire 
excelentă. 

— Căpitanul Hale şi restul Commonwealth-ului au intrat 
cu siguranţă în panică, a continuat Carbonell. Dar 
căpitanii par să colaboreze cam la fel de eficient ca şi 
serviciile secrete. 

Knox nu putea decât să fie de acord. Aşa era, cu toţii 
deveniseră mai combativi şi mai iraţionali. Aflase ce 
făcuse Hale mai devreme în ziua aceea, când îşi omorâse 
contabilul pe care îl avea de atâţia ani. Cine urma acum? 

— Hale vrea cheia cifrului, a spus Carbonell. Dar nu 
sunt foarte dornică să i-o ofer. 

— Atunci nu i-o oferi şi gata. 

— Nu-i aşa simplu. 

— Repet. Am terminat-o cu tine. Mi-am onorat partea 
din înţelegere. 

— Am înregistrat conversațiile noastre. Şi te înregistrez 
şi acum. Căpitanii tăi ar putea să fie interesaţi să le 
asculte. 

— Şi eu aş putea să te ucid pe loc. 


— N-am venit singură aici. 


Knox a privit lung în bezna din jur şi a realizat că dacă 
şefii săi aflau de trădare, niciun loc pe planetă nu l-ar fi 
putut ascunde. Deşi se prezentau drept corsari, aveau cu 
toţii ceva de pirat în ei. Trădarea nu fusese nicicând 
tolerată în rândurile organizaţiei, şi cu cât erai cocoţat 
mai sus pe catarg, cu atât pedeapsa aplicată era mai 
aspră. 

— Nu-ţi face griji, Clifford, a spus într-un sfârşit 
Carbonell. Ţi-am mai făcut o favoare. 

A tăcut şi a ascultat-o. 

— Am cultivat un al doilea informator. Unul care mi-a 
oferit informaţii independent de tine. 

Altă noutate. 

— Şi tocmai i-am vândut sursa aceasta lui Hale. 

Knox chiar se întrebase cum avea să răspundă 
solicitării căpitanilor privind depistarea spionului. 

— Drept recunoştinţă, nu-ţi cer să faci decât un lucru, 
unul mărunt, a continuat femeia. 

Orice gest din partea ei avea un preţ, şi-a dat seama 
Knox. 


— Să o ucizi pe Stephanie Nelle. 


Capitolul 30 


Washington, D.C. Duminică, 9 septembrie 


Ora12.10 noaptea 


Cassiopeia a turat la maximum motocicleta, intrând cu 
viteză pe autostrada interstatală 95 pentru a se îndrepta 
spre sud, în direcţia Virginia. Edwin Davis îi oferise 
posibilitatea de a-şi alege mijlocul de transport, şi ea 
optase pentru unul pe două roţi, aflat în proprietatea 
Serviciului Secret. Îşi schimbase ţinuta şi acum arbora o 
pereche de jeanşi, cizme din piele şi un pulover negru. 

Încă era tulburată după discuţia cu prima doamnă. 

Pauline Daniels era o femeie cu trăiri puternice şi 
contradictorii. 

— Nu-mi urăsc soţul, îi declarase ea. 

— Dar aveţi resentimente faţă de el, resentimente pe 
care le ţineţi ascunse de treizeci de ani. 

— Politica este un drog puternic, ripostase femeia mai 
vârstnică. Dacă ai succes, funcţionează ca un fel de 
sedativ asupra ta. Adoraţie. Respect. Nevoie. Toate astea 
te pot face să uiţi. Şi, uneori, aceia dintre noi care se 


îmbuibă cu acest drog încep să creadă că toţi îi iubesc, că 


lumea va deveni un loc mai rău dacă n-ar fi ei cei care să 
o conducă. Începem să ne considerăm îndreptăţiţi să 
gândim aşa. Şi aici nu mă refer numai la preşedintele 
Statelor Unite. Lumile politicienilor pot fi mari sau mici, 
după cum şi le creează fiecare. 

Cassiopeia şi-a continuat drumul cu şi mai mare viteză, 
pe autostrada întunecată. Traficul era destul de limitat la 
acea oră, cu excepţia tirurilor care profitau de carosabilul 
neaglomerat. 

— La moartea lui Mary, continuase prima doamnă, 
Danny era consilier municipal. În anul următor a fost ales 
primar, după aceea senator în statul nostru, şi apoi 
guvernator. Tragedia noastră cumplită pare să se fi aflat 
la originea succesului său. Şi-a suprimat durerea prin 
politică. S-a lăsat în voia sedativului. Eu, una, n-am avut 
acest noroc. 

— Aţi discutat cu el despre Mary? Aţi încercat să treceţi 
împreună peste tragedie? 

Pauline a clătinat din cap. 

— Nu-i stă în fire să facă astfel de lucruri. După 
înmormântare n-a mai adus vorba niciodată despre Mary. 
Ca şi cum nici n-ar fi existat. 


— Spre deosebire de dumneavoastră. 


— Da. Deşi nici eu n-am fost imună la politică. I-am stat 
alături lui Danny în drumul spre afirmare, şi puterea m-a 
îmbătat şi pe mine. Vocea primei doamne s-a stins şi 
Cassiopeia s-a întrebat dacă i se adresa ei sau vorbea cu 
ea însăşi. Dumnezeu să mă ajute, dar asta am făcut; am 
încercat să-mi uit fiica, a spus cu ochii în lacrimi femeia 
mai vârstnică. Am încercat, dar n-am reuşit. 

— De ce îmi spuneţi toate astea? 

— Când Edwin mi-a spus că voi fi interogată de cineva 
din afara Casei Albe, a precizat că sunteţi un om bun. Am 
încredere în el. E bine intenţionat. Poate că a sosit 
momentul să mă eliberez de povară. M-am săturat de 
suferinţă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

O tăcere încordată s-a aşternut preţ de câteva clipe. 

— M-am obişnuit ca Danny să-mi fie prin preajmă, a 
rostit prima doamnă cu un glas monoton. Aşa a fost 
dintotdeauna. 

Cassiopeia a sesizat însă subtextul. Încă îl învinovăţeşti 
pentru moartea lui Mary. N-ai încetat nicio clipă. 

— Dar când mi-au spus că cineva a încercat să îl 
asasineze... 


A aşteptat-o să continue. 


— M-am bucurat. 

Cassiopeia a depăşit în trombă o maşină şi a trecut în 
statul Virginia, în direcţia Fredericksburg, aflat la circa 
patruzeci de kilometri. 

— Traiul cu Danny nu a fost uşor, a spus Pauline. Totul 
la el e compartimentat. Trece de la un lucru la altul fără 
nicio problemă. Presupun că de asta este un bun 
conducător. Şi nu se implică emoţional. 

Nu neapărat, şi-a zis Cassiopeia. Acelaşi lucru se 
spunea şi despre ea - până şi Cotton o dojenise o dată 
pentru lipsa ei de implicare. Dar faptul că nu-ți 
exteriorizezi sentimentele nu însemna că nu le ai. 

— Nu a fost niciodată la ea la cimitir, a continuat prima 
doamnă. Niciodată. Am pierdut totul în incendiu. Camera 
lui Mary şi tot restul casei s-au făcut scrum. Nu ne-a 
rămas nici măcar o fotografie de-a ei. Ceea ce cred că i-a 
convenit. A vrut să-şi şteargă orice amintire. 

— lar dumneavoastră v-aţi dorit să păstraţi prea multe. 

Ochii plini de durere s-au întors spre ea. 

— Poate. 

Cerul întunecat era acoperit de nori. Nu se vedea nicio 
stea. Asfaltul era ud. Ploaia venise şi trecuse. Se îndrepta 


către un loc unde nu ar fi vrut să ajungă. Însă Pauline 


Daniels îi făcuse confidenţe şi îi spusese ceva ce numai 
doi oameni ştiau - printre care nu se număra şi Danny 
Daniels. Înaintea plecării, preşedintele o întrebase asupra 
destinaţiei, dar Cassiopeia refuzase să-i răspundă. 

— Aţi vrut să mă ocup de povestea asta, obiectase ea, 
aşa că lăsaţi-mă să mă ocup. 

k 

Wyatt a băgat mâna în buzunar şi a scos grenada de 
diversiune, o veche invenţie proprie. Luase în serios 
avertismentul lui Carbonell şi anticipase prezenţa altor 
vizitatori la institut, oameni deloc prietenoşi, foarte 
probabil echipați cu ochelari de vedere pe timp de noapte. 

— Închide ochii, i-a şoptit el lui Voccio. 

A scos cuiul şi a aruncat cilindrul învelit în hârtie pe 
coridor. 

O lumină orbitoare s-a aprins în spatele pleoapelor lui 
închise, a rămas acolo câteva secunde, apoi s-a stins. 

S-au auzit urlete. 

Ştia ce se întâmplase. 

Cei doi atacatori, luaţi prin surprindere, orbiseră pe 
moment şi pupilele lor, dilatate din cauza ochelarilor, se 
închiseseră brusc în faţa luminii strălucitoare, ivită pe 


neaşteptate. 


După asta avea să se instaleze durerea, apoi deruta. 
A luat arma, s-a răsucit spre ei în pragul uşii şi a tras. 
* 

Malone a auzit cele două împuşcături. Se afla pe scară, 
aşteptând lângă o uşă de metal care dădea spre etaj. Au 
răsunat pocnete şi a văzut o explozie puternică, imediat 
înăbuşită. Pe hol au şuierat gloanţe, după care uşa s-a 
izbit de perete şi două siluete au dat buzna pe casa 
scărilor, ambele ţinându-se cu mâinile de cap, înjurând şi 
smulgându-şi ochelarii de pe faţă. Malone a folosit 
momentul de confuzie pentru a se strecura în sus şi a se 
ascunde pe palierul de la etaj. 

— Nenorocitul dracului, a gâfâit unul dintre bărbaţi. 

Au urmat câteva clipe de tăcere, timp în care cei doi au 
încercat să-şi revină din şoc şi şi-au pregătit armele. 

— Nu-ţi mai pune ochelarii, a spus unul. 

Malone i-a auzit cum crăpau uşa. 

— Cred că au luat-o spre capătul opus. 

— Coboară probabil pe scara cealaltă. 

— Trei, aici Doi, a rostit încet un bărbat. Pauză. 
Subiecţii se îndreaptă spre tine. Altă pauză. Terminat. 

— Hai să sfârşim odată ce am început. 


Un clic uşor a semnalizat închiderea uşii metalice. 


Malone a aruncat o privire în întuneric. 
Cei doi bărbaţi dispăruseră. 
* 

— Şi de ce aş ucide-o pe Stephanie Nelle? a întrebat-o 
Knox pe Carbonell. 

— Pentru că n-ai de ales. Dacă află căpitanii de 
trădarea ta, cât crezi că o să mai rezişti? Uciderea cuiva e 
o misiune simplă. N-ar trebui să fie o problemă pentru 
tine. 

— Cu asta crezi tu că mă ocup? Crezi că ucid oameni? 

— E ceea ce ai făcut în ultimele ore. Drept dovadă, am 
doi agenţi morţi şi alţi doi în spital. 

— Numai din cauza ta. Knox era curios să ştie ce anume 
o făcuse să-şi schimbe părerea. Ştii că Hale s-a străduit 
mult ca să-ţi facă pe plac. Şi ai dat instrucţii precise ca 
Nelle să nu păţească nimic. 

Carbonell a ridicat din umeri. 

— Abia aştepta să-mi facă o favoare. Am înţeles asta. 
Dar situaţia s-a schimbat între timp. Şi Nelle a devenit o 
problemă. 

— Presupun că n-ai de gând să-mi explici de ce. 

— Clifford, ai vrut să ieşi din combinaţie. Ți-am oferit o 


cale. Şi acum ai aflat care e preţul. 


Nici urmă de supărare, dispreţ sau amuzament în tonul 
femeii. 

— Din momentul în care Commonwealth-ul va înceta să 
existe, lucru de care poţi să fii sigur, vei fi liber să faci ce 
vrei, a continuat ea. Vei putea să-ţi vezi de viaţa ta. Ba 
chiar să te şi bucuri de ceea ce ai acumulat. Nimeni nu va 
afla. Mai mult, dacă vei dori, o să te angajez la mine. 

Trebuia să afle. 

— E adevărat că ai descifrat codul Jefferson? 

— Are vreo importanţă? 

— Vreau să ştiu. 

Carbonell a ezitat o clipă înainte de a răspunde. 

— Da, am reuşit. 

— Şi atunci, de ce n-ai omorât-o pe Nelle cu mâna ta? 
De ce ne-ai băgat pe noi la mijloc? 

— În primul rând, la momentul când i-am cerut lui Hale 
s-o ia ostatică nu aveam cheia cifrului. Acum o am. În al 
doilea rând, contrar celor prezentate în filme, eliminarea 
țintelor nu e un lucru chiar aşa de uşor în meseria mea. 
Oamenii dispuşi să facă aşa ceva cer prea mult în 
schimbul tăcerii lor. 

— În timp ce eu nu? 


Femeia a ridicat din umeri. 


— Nimic din ceea ce nu ţi-aş putea da. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce te faci dacă 
Hale nu vrea s-o omoare pe Nelle? 

— Sunt oricum aproape sigură că nu vrea, cel puţin nu 
acum. Dar eu vreau. Aşa că fă bine şi găseşte o soluţie. Şi 
cât mai repede. 

Knox se săturase. Era prea mult. 

— Mi-ai spus că ai vândut o altă sursă. Hale îi cunoaşte 
identitatea? 

— Ştie de unde să înceapă să caute, şi sunt convinsă că 
asta face chiar acum. Şi cât de curând o să-ţi predea 
problema ţie, servitorul lui credincios, întors de pe 
câmpul de bătălie din New York. Vezi câte am făcut eu 
pentru imaginea ta? Eşti un erou. Ce altceva ţi-ai putea 
dori? Şi, pentru a-ţi demonstra buna mea credinţă, ca să- 
ti dovedesc că suntem toţi pentru unul şi unul pentru toţi, 
o să-ţi dau numele sursei şi o să-ţi spun cum să procedezi 
ca să arăţi că este trădător. 

Asta îşi dorise să afle. Căpitanii aveau să ceară ca tipul 
să fie judecat, condamnat şi pedepsit pe loc. Dacă reuşea 
să rezolve problema de unul singur, aprecierea de care 
avea să se bucure va creşte în chip nemăsurat. 


Şi, mai presus de orice, asta va abate atenţia de la el 


însuşi. 
Naiba s-o ia pe afurisita asta de femeie. 
— Dă-mi numele şi îţi promit că nu vei mai avea 


probleme cu Stephanie Nelle. 


Capitolul 31 


Fredericksburg, Virginia 


Cassiopeia a salutat-o pe femeia care îi deschisese uşa. 
Casa în stil georgian, mare şi aerisită, era plină de plante, 
trei pisici şi obiecte vechi de valoare. Exteriorul era 
scăldat într-o lumină gălbuie şi poarta din fier care bloca 
accesul la aleea pavată cu cărămidă fusese lăsată 
deschisă. Gazda sa purta un trening Nike larg şi o 
pereche de tenişi Coach. Era de aceeaşi vârstă ca prima 
doamnă şi semăna destul de mult cu ea, cu excepţia 
faptului că părul ondulat şi lung al lui Shirley Kaiser era 
vopsit într-o nuanţă discretă de roşu-auriu. 

Şi atitudinile celor două difereau. 

În timp ce faţa lui Pauline Daniels era palidă şi trasă, 
cea a lui Kaiser deborda de energie, trăsăturile animate 
fiind puse în valoare de pomeţii fermi şi de ochii căprui 
strălucitori. Au intrat într-o încăpere luminată de aplice 
din cristal fixate pe perete şi lămpi Tiffany. Cassiopeei i s- 
a oferit o băutură pe care a refuzat-o, cu toate că un 
pahar de apă ar fi fost binevenit. 


— Înţeleg că ai să-mi pui nişte întrebări. Pauline mi-a 


spus că eşti o persoană demnă de încredere. Nu ştiu ce să 
zic. Putem avea într-adevăr încredere în tine? 

Cassiopeia a sesizat folosirea persoanei întâi plural şi s- 
a decis să o abordeze pe femeie cu mai multă grijă decât 
o făcuse cu Pauline. 

— De când vă cunoaşteţi cu prima doamnă? 

Faţa lui Kaiser s-a încreţit. Părea amuzată. 

— Eşti o tipă isteaţă, nu-i aşa? Începi prin a mă face să 
vorbesc despre mine. 

— Nu-i prima oară când fac aşa ceva. 

Femeia a părut şi mai amuzată. 

— Sunt convinsă. De unde eşti? Serviciul Secret? FBI? 

— Nici, nici. 

— Mda, n-ai faţă. 

Cassiopeia s-a întrebat ce voia să zică. 

— Hai să spunem că sunt o prietenă de familie. 

Kaiser a schiţat un zâmbet. 

— Ei, asta îmi place mai mult. OK, prieteno. Pauline şi 
cu mine ne ştim de douăzeci de ani. 

— Înseamnă că v-aţi cunoscut la un deceniu după 
moartea fiicei ei. 

— Cam aşa ceva. 


Ghicise deja că Shirley Kaiser era o persoană nocturnă. 


Ochii, care ar fi trebuit să fie ceţoşi, sclipeau de viaţă. Din 
păcate, femeia beneficiase de două ore pentru pregătire. 
Prima doamnă nu ar fi acceptat o vizită neanunţată. 
Telefonul mobil fusese folosit pentru a transmite un scurt 
mesaj. 

— Pe preşedinte îl cunoaşteţi tot de douăzeci de ani? a 
încercat Cassiopeia marea cu degetul. 

— Din nefericire. 

— Presupun că nu l-aţi votat. 

— Nici vorbă. Şi nici nu m-aş fi căsătorit cu el. 

Pauline voise să scape de suferinţă confensându-se, 
însă prietena ei părea mai degrabă dispusă să arunce paie 
pe foc. Cassiopeia nu avea însă timp să se enerveze. 

— Ce-ar fi să lăsăm joculeţele astea deoparte şi să-mi 
spuneţi exact ce credeţi? 

— Cu mare plăcere. Pauline e moartă pe dinăuntru. N- 
ai observat asta? 

Ba da, sigur că observase. 

— Danny şi-a dat seama de asta din ziua când au 
înmormântat-o pe Mary. Şi i-a păsat în vreun fel? Nu, nici 
cât negru sub unghie. S-a întrebat careva cum îşi tratează 
duşmanii, din moment ce cu soţia se poartă cu o 


asemenea cruzime? Şi atunci de ce m-aş mira că cineva a 


încercat să-l omoare? 

— Dar de unde ştiţi ce simte el? 

— Pentru că-l ştiu de douăzeci de ani. O dată nu l-am 
auzit rostind numele lui Mary. Niciodată nu a recunoscut 
că ar fi avut o fiică. Ca şi cum Mary nici n-ar fi existat. 

— Poate că ăsta-i felul lui de a-şi masca suferinţa, s-a 
simţit Casiopeea obligată să comenteze. 

— Ei vezi, aici e buba. Omul ăsta nu suferă deloc. 

x 

Wyatt a profitat de momentele de derută de după 
aruncarea grenadei de diversiune pentru a înainta 
împreună cu Voccio spre o scară despre care doctorul îi 
spusese că se afla în capătul îndepărtat de la etaj şi era 
folosită de personal drept cale de acces rapidă spre 
cantina de la parter. Omul pe care îl luase în grija lui se 
panicase şi era clar că nu se aflase niciodată în mijlocul 
unei asemenea lupte. 

Din fericire, Wyatt mai avusese de-a face cu astfel de 
situaţii. 

Cineva fusese trimis pentru „a mătura şi curăța”, aşa 
cum se spunea în argoul meseriei lui. Făcuse şi el astfel 
de lucruri. S-a întrebat dacă erau de la CIA, NSA, o altă 


agenţie, sau dacă cea care îi trimisese fusese însăşi 


Carbonell. 

Ceea ce i se părea cel mai plauzibil. 

A alergat de-a lungul coridorului şi a deschis uşa de 
ieşire în caz de urgenţă, a tras cu urechea şi i-a făcut 
semn lui Voccio să-l urmeze. A luat-o în jos pe scara 
întunecată, folosind balustrada metalică pentru a-şi găsi 
drumul şi ţinându-l pe Voccio aproape, în spate. 

S-a oprit chiar înainte de a ajunge la parter. 

— Unde ţi-ai lăsat maşina? a şoptit el. 

A auzit icnete, neregulate, dar niciun răspuns. 

— Doctore, am nevoie de ajutorul tău ca să scăpăm de 
aici. 

— Nu e departe... imediat în faţa uşii de ieşire în caz de 
urgenţă din spate. La dreapta... după ce ajungem la 
parter şi ieşim din recepţie. 

Au coborât încet ultimele trepte. Wyatt a bâjbâit şi a 
găsit uşa, apoi a crăpat-o. 

Holul părea pustiu. 

I-a făcut semn lui Voccio să se aplece şi să pornească 
după el. 

S-au îndepărtat de uşă. 


Împuşcăturile au început. 


Malone i-a urmărit de după uşă pe cei doi pistolari care 
traversaseră holul curbat şi cotiseră cam la cincisprezece 
metri distanţă. A remarcat o lumină ambientală ivindu-se 
dintr-un birou. I s-a părut ciudat, având în vedere că 
alimentarea cu energie electrică fusese tăiată. 

S-a repezit înainte şi a aruncat o privire înăuntru. 

Ecranele calculatoarelor pâlpâiau. Pe plăcuţa de pe uşă 
stătea scris numele VOCCIO. Omul cu care ar fi trebuit să 
se întâlnească. 

A început să cerceteze biroul, dar un zgomot de 
împuşcături a răsunat la parter. 

* 

Cassiopeia simţea nevoia să-i ia apărarea lui Danny 
Daniels. Nu ştia de ce, poate pentru că femeia părea 
necruțătoare în judecăţile pe care le emitea. 

— Ceea ce simte Danny e vinovăţie, nu suferinţă, a spus 
Kaiser. Cu un an înaintea morţii lui Mary, acasă la ei a 
izbucnit un mic incendiu din cauza unei ţigări. Pauline l-a 
implorat atunci să renunţe la fumat ori să fumeze afară 
sau oriunde altundeva, numai în casă nu. Şi a ascultat-o o 
vreme. După care a procedat ca de obicei. A făcut ce a 
vrut. Incendiul ăla nu ar fi trebuit să aibă loc, şi el o ştie 


foarte bine. 


Cassiopeia a hotărât să atace problema frontal. 

— Când aţi discutat cu prima doamnă despre vizita 
preşedintelui la New York? 

— Nu vrei să-mi mai asculţi opiniile? 

— Vreau să-mi răspundeţi la întrebare. 

— Ca să vezi dacă răspunsul meu concordă cu cel dat 
de Pauline? 

— Ceva de genul ăsta. Cu toate că, din moment ce 
dumneavoastră două aţi luat deja legătura, asta nu mai 
contează foarte mult. 

Kaiser a clătinat din cap. 

— Uite ce-i, domnişoară, Pauline şi cu mine vorbim 
zilnic, uneori de mai multe ori pe zi. Discutăm despre 
orice. Mi-a spus de vizita lui Danny la New York acum 
vreo două luni. Era singură la Casa Albă. Oamenii 
probabil că nu au remarcat, dar apariţiile ei publice sunt 
tot mai rare. M-am dus la ea. 

Cassiopeia ştia deja aceste lucruri. Prima doamnă îi mai 
spusese că niciodată nu folosea un telefon mobil sau fără 
fir atunci când vorbea cu Kaiser. Ci numai telefonul fix. 
Aşa că acum a verificat şi a primit acelaşi răspuns şi de la 
amica ei. 


— Mesajul pe care l-am primit mai devreme a fost o 


premieră în relaţia noastră, a precizat Kaiser. Ei, ce zici, 
am trecut testul? 

Cassiopeia s-a ridicat în picioare. 

— Vreau să verific dacă aveţi plantate microfoane în 
casă. 

— Păi de-asta am stat trează până la ora asta târzie. Fă 
ce ai de făcut. 

Cassiopeia a scos din buzunar un detector 
electromagnetic primit de la Serviciul Secret. Se îndoia că 
toată casa era supravegheată electronic. Pentru asta ar fi 
trebuit ca fiecare centimetru pătrat al locuinţei să se afle 
în raza de acţiune a unui dispozitiv de ascultare. Aşa că a 
început controlul cu telefoanele. 

— Unde anume în exterior se află tabloul electric, de 
cablu şi de telefon? 

Kaiser a rămas aşezată. 

— Pe partea cu garajul. În spatele gardului viu. Am 
lăsat lumina aprinsă afară. Ca să te ajut. 

Cassiopeia a ieşit din casă şi i-a dat ocol pe aleea 
pavată cu cărămidă. Nu ajunsese la întrebările cele mai 
incomode, care însă trebuiau puse, fie de ea, fie de 
oameni cu care niciuna dintre cele două femei nu dorea 


să stea de vorbă. Şi-a impus să-şi păstreze răbdarea. La 


mijloc era un trecut îndelungat, un trecut în mare parte 
urât. 

A localizat cutiile de racord de unde utilităţile erau 
legate de casă. S-a strecurat pe lângă clădire, printre 
tufişurile pline de umezeala ploii şi înalte până la piept, 
apoi a activat detectorul electromagnetic. Nu era un 
dispozitiv de o precizie totală, dar era suficient de bun 
pentru a depista orice emisie electromagnetică ce ar fi 
necesitat o inspecţie mai amănunţită. 

A îndreptat detectorul către panourile metalice. 

Nimic. 

Cablurile porneau de la panoul telefonic, traversau 
scara şi pătrundeau în casă, alimentând fiecare jack. Va 
trebui să le verifice rând pe rând, căci ceea ce căuta 
putea fi foarte bine ascuns în interiorul aparatelor 
telefonice. 

— Ai găsit ceva? a răsunat o voce. 

A tresărit şi a scăpat din mână detectorul, care s-a 
rostogolit pe jos. 

S-a răsucit pe călcâie. 

Kaiser o urmărea din colţul casei, din locul unde se 
terminau tufişurile. 


— Scuze, n-am vrut să te sperii. 


Vezi să nu! 

Detectorul a prins să pulseze şi lumina indicatoare a 
trecut de la verde la roşu, clipind într-un ritm mai alert. 
Dacă nu ar fi pus dispozitivul pe mut, acum, un bip ar fi 
spart tăcerea nopţii. S-a aplecat şi a îndreptat detectorul 
în mai multe direcţii, pentru a descoperi că cea corectă 
era în jos. A scormonit în solul umed şi a dat cu degetele 
de un obiect dur. A dat la o parte noroiul şi a scos la 
iveală o cutiuţă din plastic, un pătrat cu latura de 
aproximativ opt centimetri, prin care cablul telefonic 
subteran trecea dintr-un capăt în celălalt. 

Detectorul a continuat să piuie. 

O situaţie şi aşa neplăcută se înrăutăţise acum. 

Convorbirile telefonice ale lui Shirley Kaiser fuseseră 


ascultate. 


Capitolul 32 


Wyatt s-a trântit pe podeaua din gresie, trăgându-l pe 
Voccio după el. 

Gloanţele continuau să lovească în pereţi. 

Nu-şi dădea seama cu câţi trăgători avea de-a face. 
Holul de la recepţie rămăsese cufundat în beznă şi numai 
o licărire slabă venită dinspre parcare îi oferea un pic de 
ajutor. Două fotolii încăpătoare constituiau singurul lor 
adăpost din calea pistolarilor, aflaţi la circa cincisprezece 
metri distanţă. 

L-a tras pe Voccio mai aproape. 

— Stai pitit, i-a şoptit. 

Uşile din sticlă despre care Voccio îi spusese că dădeau 
spre parcarea din spate se aflau la vreo şase metri, în 
capătul unui mic intrând. Wyatt era hotărât să scape, şi 
el, şi să-l scoată pe Voccio din clădirea institutului. Inima 
îi bătea cu putere în piept, un sunet de alarmă care îi era 
familiar, în timp ce tăcerea care îl înconjura era 
întreruptă doar de respiraţia şuierătoare a doctorului. Şi- 
a lăsat mâna să-i cadă, în chip de încurajare, pe braţul 
însoţitorului său, şi a clătinat din cap, semnalându-i să-şi 


păstreze calmul. Dacă îşi auzeau unul altuia respiraţia, 


atunci şi atacatorii o puteau auzi. 

Era curios în privinţa lui Malone. Cum se descurcase 
adversarul său? Nu urmărise finalul confruntării din 
parcare şi nu ştia dacă nu cumva Captain America fusese 
rănit, ucis sau dimpotrivă, trăgea acum în ei din capătul 
opus al încăperii. 

Afară, ploaia se mai domolise. 

— Nu cred că mai rezist, a spus Voccio. 

Wyatt n-avea niciun chef de manifestări defetiste. 

— Ai răbdare. Crede-mă, ştiu ce fac. 

w 

Malone a coborât scara până la parter, revenind pe 
urmele propriilor paşi şi apropiindu-se şi mai mult de 
bubuiturile puternice. A ajuns la uşa de ieşire în caz de 
urgență, a întredeschis-o şi a zărit siluetele care traversau 
holul de la recepţie. Lumina era slabă, dar suficientă 
pentru a discerne doi bărbaţi cu arme automate în mână, 
concentrați asupra unei ţinte aflate în capătul îndepărtat 
al încăperii. Nu erau în mod cert aceiaşi bărbaţi pe care îi 
văzuse înainte. Aceia dispăruseră pe coridorul de la etaj, 
în direcţia capătului opus al clădirii, către o altă scară. 

Bărbaţii aflaţi acum în raza lui vizuală erau probabil cei 


cu care primii discutaseră prin staţia de emisie. 


Indiferent cine erau cu toţii, îşi prinseseră prada la 
mijloc, între cele două echipe. Nu putea să-şi facă, pur şi 
simplu, apariţia, anonimatul fiind în continuare cea mai 
bună armă de apărare de care dispunea, dar nici nu putea 
să stea să aştepte, fără a face nimic, pentru a vedea ce se 
întâmplă. 

Aşa că i-a luat pe atacatori la ţintă şi a tras. 

x 

Wyatt a auzit Împuşcături şi a zărit fulgere de lumină 
explodând din gura unei arme de foc aflată dincolo de 
cele două siluete care înaintau către el. 

Cineva se afla în spatele atacatorilor. 

Malone? 

Numai el putea să fie. 

Malone a tras din nou şi a nimerit una dintre siluete în 
umăr. Glonţul a catapultat-o în perete, de care s-a izbit cu 
un zgomot înăbuşit. Cealaltă siluetă a reacţionat, 
răsucindu-se pe călcâie pentru a lansa un rând de 
gloanţe. Malone s-a tras repede înapoi, la adăpostul casei 
scărilor, şi a lăsat uşa metalică să se închidă. 

Împuşcături au răsunat în capătul opus. 


Prezenţa lui nu fusese, aparent, aşteptată. 


x 


Wyatt a auzit deschizându-se uşa din casa scărilor - din 
spatele locului unde se aflau el şi Voccio - şi s-a întors. A 
remarcat o mişcare în întuneric. 

Şi în spatele lui erau oameni. 

Trăgătorul despre care presupunea că e Malone îl 
doborâse pe unul dintre bărbaţii din hol, iar al doilea 
trăgea acum la a doua ieşire luminată. S-a răsucit pe 
podea, cu spinarea în jos, şi a tras în uşa situată la mai 
puţin de trei metri. 

Trebuia neapărat să iasă de acolo. 

Voccio era probabil de aceeaşi părere. Doctorul se târa 
spre ieşire. 

Un gest deloc înţelept. 

Între cele două puncte exista prea puţină acoperire, cu 
toate că principalele ameninţări păreau să vină dinspre 
hol. 

L-A urmărit pe Voccio, care a ajuns la uşa din sticlă, a 
apăsat iute pe clanţă şi s-a strecurat afară. Celălalt 
pistolar, cel care trăgea în Malone, l-a auzit, s-a întors şi a 
ţintit în direcţia uşii. Înainte să apuce să tragă, Wyatt a 
expediat trei gloanţe spre el. Silueta s-a răsucit, s-a dat 
înapoi, clătinându-se pe picioare, şi a căzut. 


Doi atacatori scoşi din luptă. 


Voccio a luat-o la goană. 

După o clipă, amândoi bărbaţii doborâţi au sărit în 
picioare, cu armele în mâini. 

Abia atunci a înţeles Wyatt. 

Cei doi purtau armuri de corp antiglonţ. 

Nici el şi nici Malone nu îi opriseră. 

k 

Malone a abandonat uşa dinspre casa scărilor şi a urcat 
înapoi la etaj, a traversat un hol aproape identic cu cel de 
la parter şi a găsit a doua scară în capătul său îndepărtat. 
Intenţiona să-i fenteze pe cei doi bărbaţi văzuţi mai 
devreme, însă în clipa când a cotit spre ieşire, uşa dinspre 
casa scărilor s-a deschis. 

S-a năpustit în prima cameră de lucru întâlnită în cale 
şi a aruncat cu mare grijă o privire pe după tocul uşii. Un 
tip cu o armă în mână măsura din ochi coridorul, după 
care, mulţumit că totul era în regulă, şi-a făcut apariţia. 
Malone şi-a lăsat arma jos, pe mochetă, şi s-a pregătit de 
atac stând cu spatele la perete şi aşteptându-l pe bărbat 
să treacă pe lângă el. lar când asta s-a întâmplat, s-a 
aruncat asupra lui, l-a înlănţuit prin spate cu un braţ în 
jurul gâtului, şi cu celălalt i-a căutat arma. 


I-a smuls-o din mână, l-a răsucit pe bărbat cu faţa spre 


el şi i-a plantat un genunchi în vintre. Îi simţise armura şi 
ştia că orice lovitură dată mai sus de talie ar fi fost inutilă. 

Adversarul s-a îndoit de mijloc şi a scos un urlet de 
durere. 

După un alt genunchi în maxilar, corpul moale s-a 
retras cu o smucitură. În clipa când Malone şi-a pregătit a 
treia lovitură, de data aceasta un pumn în faţă, bărbatul l- 
a pocnit brusc cu piciorul în plămânul stâng. 

De durere, o ceaţă deasă i s-a pus pe ochi. 

Adversarul a lăsat arma acolo unde se afla, pe mochetă, 
şi a bătut în retragere spre uşa casei scărilor. 

Malone şi-a revenit şi a pornit în urmărirea lui. 

Silueta aflată în mişcare s-a întors spre el, cu un pistol 
în mână. 

O a doua armă, de rezervă. 

Cu care a tras. 

sie 

Wyatt s-a lăsat pe vine şi s-a îndreptat spre uşa de 
ieşire în caz de urgenţă. Când s-a apropiat de geam, s-a 
întors, pregătit să tragă, dar n-a zărit pe nimeni. 

În tăcere, s-a repezit, a deschis uşa şi a fugit afară în 
noapte. A luat imediat poziţie lângă ieşire, folosind zidul 


exterior din cărămidă drept acoperire şi aruncând 


prudent o privire înăuntru, pe coridor. 

Trei bărbaţi s-au năpustit afară din clădire pe uşa 
principală. 

La început a crezut că vor da ocol construcţiei, 
pregătiţi de un atac din exterior, însă apoi a zărit farurile 
aprinse în parcare şi pe cei trei repezindu-se spre un 
vehicul care îi aştepta. 

Imposibil ca tipii să fie nişte trăgători atât de slabi. 

Îi aşteptaseră pe el şi pe Malone, pregătiţi şi echipați 
de luptă, şi totuşi nu izbutiseră decât să facă mult zgomot 
şi să tragă în neştire prin holul recepţiei. 

O altă împuşcătură a spart tăcerea. 

Răsunase dinăuntru, de la etaj. 

Unde era Voccio? 

A scrutat întunericul şi l-a zărit pe doctor la 
cincisprezece metri de el. Se grăbea către o maşină 
parcată. Wyatt a smuls încărcătorul din armă şi l-a 
înlocuit cu altul. A aruncat o privire înăuntru şi a văzut un 
alt bărbat. Acesta a ieşit din casa scării, a traversat holul 
şi s-a repezit afară prin uşa din faţă. 

Petrecerea părea să se fi încheiat. 

Ceva era în neregulă. 


S-a uitat înspre locul din parcare unde Voccio se urca în 


maşină. Ar trebui să plece şi el împreună cu doctorul. 
După care i-a picat fisa. 
Exact asta îşi doreau ei să facă. Rotiţele i s-au învârtit 
febril în cap şi concluzia la care a ajuns l-a năucit. 
Un huruit i-a semnalat că motorul rece pornise. 
A deschis gura ca să scoată un urlet. 


Maşina lui Voccio a explodat. 


Capitolul 33 


Fredericksburg, Virginia 


Cassiopeia a examinat obiectul dezgropat. Cineva 
făcuse eforturi mari pentru a putea asculta convorbirile 
telefonice ale lui Kaiser. Cineva care ştia cu exactitate 
unde şi ce să asculte. 

— Cine ştie că obişnuiţi să discutaţi la telefon cu prima 
doamnă? a întrebat-o Cassiopeia pe Kaiser. E vorba 
despre cineva care ştie că vorbiţi des şi vă spuneţi lucruri 
intime. 

— Danny Daniels. Cine altcineva? 

Cassiopeia s-a ridicat din locul unde scormonise în 
pământul ud, a ieşit dintre tufişurile care înconjurau 
garajul şi s-a apropiat de femeia mai vârstnică. 

— Nu e vorba de preşedinte, i-a spus ea în şoaptă. 

— El este cel care ştie că Pauline şi cu mine suntem 
prietene apropiate. 

— Sunteţi căsătorită? 

Întrebarea a luat-o prin surprindere pe Kaiser. Edwin 
Davis îi povestise Cassiopeei despre casa lui Kaiser şi 


împrejurimile locului, ca şi despre apariţiile gazdei sale 


pe scena socială a statului Virginia şi a capitalei federale. 
Femeia se implica în numeroase acţiuni de caritate şi 
figura, printre altele, în consiliul de administraţie al 
Bibliotecii Virginia şi în mai multe consilii consultative din 
stat. Omisese însă să-i povestească despre viaţa ei 
personală. 

— Sunt văduvă. 

— Doamnă Kaiser, cineva a încercat astăzi să îl 
asasineze pe preşedintele Statelor Unite. Cineva care a 
ştiut cu exactitate unde şi când se va afla el la New York. 
lar dumneavoastră aveţi telefoanele ascultate. Vă rog să- 
mi răspundeţi la întrebări. Cine ar fi capabil de aşa ceva? 
Fie vorbiţi cu mine, fie sun la Serviciul Secret şi n-aveţi 
decât să discutaţi cu ei. 

— Pauline este în pragul unei căderi nervoase, a spus 
Kaiser. Am simţit asta în vocea ei de câteva săptămâni. 
Trăieşte un adevărat coşmar de prea mult timp. Şi ceea 
ce s-a întâmplat astăzi cu Daniels ar putea s-o facă să 
cedeze. Dacă va mai sta mult sub presiune, va claca. 

— Are nevoie de consiliere de specialitate. 

— Asta nu e prea uşor de făcut atunci când eşti prima 
doamnă a ţării. 


— Nu e prea uşor pentru o femeie care îşi învinovăţeşte 


soţul pentru moartea tragică a fiicei lor. O femeie care nu 
a avut curajul să-şi părăsească soţul şi a rămas cu el, care 
a ţinut totul în ea şi îl blamează pe el pentru viaţa pe care 
o duce. 

— Înţeleg că eşti un fan al lui Danny. 

— Mda. Îmi plac bărbaţii puternici. Mă excită. 

Kaiser a sesizat sarcasmul. 

— Nu asta am vrut să spun. Danny are priză la femei. 
Acum câţiva ani s-a făcut un sondaj şi s-a constatat că 
aproape optzeci la sută dintre femei îl plac. Şi cum 
femeile constituie majoritatea electoratului, e uşor de 
înţeles de ce nu a pierdut niciun tip de alegeri. 

— De ce îl urâţi? 

— Nu îl urăsc. Dar o ador pe Pauline şi ştiu că nu-i pasă 
de ea. 

— Tot nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Nici tu n-ai răspuns la întrebarea mea. 

Cassiopeei îi plăceau femeile puternice. Aşa ca ea. A 
presupus că marele atu al lui Kaiser consta în faptul că 
era întotdeauna ea însăşi - genul care se comportă 
natural şi cu care e uşor de stat la discuţii -, o persoană 
care accepta totul fără a pune întrebări şi fără a se gândi 


prea mult la altceva decât la momentul prezent. Sperase 


să nu apară complicaţii cu Kaiser. Să fie o fundătură. Din 
păcate, se înşelase. 

— Pauline a avut mereu nevoie de cineva cu care să 
stea de vorbă, a spus Kaiser. O persoană în care să aibă 
încredere. Şi asta am devenit eu pentru ea cu mult timp în 
urmă. lar de când s-a mutat la Casa Albă, relaţia noastră 
a devenit şi mai strânsă. 

— Numai că nu sunteţi demnă de încrederea ei. 

Şi-a dat seama că pentru întâia oară Kaiser pricepea 
implicaţiile a ceea ce găsise în pământ, la un metru sau 
doi distanţă de locul unde stăteau acum. 

— Cine altcineva a ştiut de vizita preşedintelui la New 
York? a repetat Cassiopeia întrebarea. 

— Nu pot să-ţi răspund. 

— În regulă. Pot să aflu şi altfel. 

A scos telefonul mobil şi a apăsat butonul de apelare 
rapidă pentru Casa Albă. Telefonul a ţârâit de două ori, 
apoi o voce masculină a răspuns. 

— Fă-o, a rostit Cassiopeia, apoi a închis telefonul. S-a 
întors spre Kaiser. Un agent de la Serviciul Secret a luat 
legătura cu cei doi furnizori de telefonie, atât fixă, cât şi 
mobilă. Li s-a trimis citaţie şi au deja pregătite 


informaţiile. Nu am considerat însă necesar să vă 


invadăm intimitatea decât dacă nu aveam încotro. 

Telefonul mobil al Cassiopeiei a sunat. A răspuns, a 
ascultat şi a închis. 

Sentimentul înfrângerii era acum vizibil pe faţa lui 
Kaiser. 

Aşa şi trebuia. 

— Povestiţi-mi despre cele o sută treizeci şi cinci de 
conversații telefonice avute cu Quentin Hale. 

* 

Hale a intrat în clădirea care adăpostise cândva 
bucătăria de vară şi afumătoarea. Acum, construcția cu 
pereți din lemn de pin, ferestre glisante şi acoperiş din 
cărămidă smălțuită servea drept sală de întrunire şi era 
folosită de toate cele patru familii. Cei şaisprezece 
membri ai echipajului iahtului Adventure, inclusiv 
căpitanul, fuseseră sculaţi din pat. Majoritatea locuiau la 
o distanță de maxim o jumătate de oră de mers cu maşina 
de domeniul lui Hale, pe terenuri cumpărate de strămoşii 
lor cu generaţii în urmă. Hale nu-şi închipuise niciodată 
că vreunul dintre ei era capabil să-şi trădeze moştenirea. 

Şi totuşi, realitatea părea să-l contrazică. 

Toţi cei şaisprezece bărbaţi care stăteau acum în 


picioare în faţa lui semnaseră Articolele curente şi 


juraseră credinţă şi supunere, în schimbul unei cote 
specificate din prada adunată de Commonwealth. 
Adevărat, procentele la care aveau dreptul erau mici, dar 
combinate cu asigurarea de sănătate, asigurarea de 
răspundere civilă şi plăţile compensatorii în caz de 
invaliditate, asigurau un trai decent. 

Hale a remarcat aerul de nesiguranţă de pe feţele lor. 
Nu era nimic neobişnuit ca anumite situaţii să se precipite 
în mijlocul nopţii, însă era pentru prima oară când era 
implicat întreg personalul. 

— Avem o problemă, a anunţat el. 

Le-a urmărit chipurile, cântărindu-le reacţiile şi 
amintindu-şi de cei patru oameni care ridicaseră cuşca şi 
îl aruncaseră pe contabilul care urla de spaimă în mare. 

— Avem un trădător printre noi. 

Ştia că prin aceste cuvinte le captase în întregime 
atenţia. 

— Astăzi am fost implicaţi într-o misiune de maximă 
importanţă pentru companie. Un trădător a murit, şi unul 
dintre voi a rupt tăcerea pe care am jurat cu toţii s-o 
păstrăm. 

Niciunul dintre cei şaisprezece oameni nu s-a hazardat 


să răspundă. Ştiau că nu se cuvine. Căpitanul era cel care 


termina ce avea de spus, şi abia apoi îi anunţa că era gata 
să-i asculte. 

— Mă îndurerează gândul că unul dintre voi ne-a 
trădat. 

Da, aşa vedea el lucrurile. „Noi”. O comunitate 
măreaţă, clădită pe principiile loialității şi succesului. 
Echipajele de pirați învăţaseră cu mult timp în urmă să 
lovească iute, cu abilitate şi fermitate, şi să funcţioneze ca 
o forţă strâns unită şi coezivă. Lenea, incompetenţa, lipsa 
de loialitate şi laşitatea nu fuseseră nicicând tolerate, căci 
puneau în pericol vieţile tuturor. Tatăl lui îl învățase că 
planurile cele mai bune erau cele simple, uşor de înţeles 
şi suficient de flexibile pentru a putea fi adaptate oricărei 
împrejurări. 

Şi avusese dreptate. 

Hale a pornit să se plimbe de colo-colo prin încăpere. 

Căpitanii trebuiau să fie tacticieni îndrăzneţi şi curajoşi. 
Echipajele erau cele care îi alegeau, spre deosebire de 
tradiţia navală prin care conducerea era acordată fără a 
se ţine cont de competenţa persoanei. 

Dar acum, căpitanii nu mai erau aleşi. 

Ereditatea era cea care conta. Hale se imagina adesea 


la cârma unui vas din vechime, care îşi urmărea prada 


zile în şir de la distanţe convenabile, evaluând slăbiciunile 
şi punctele forte ale adversarului. Dacă ţinta se dovedea a 
fi un războinic puternic, vira şi pornea în căutarea unei 
prăzi mai uşoare. Dacă părea vulnerabilă, era atacată fie 
pe neaşteptate, fie frontal. 

Alegeri. 

Toate făcute cu răbdare. 

Răbdare de care intenţiona să se prevaleze şi acum. 

— Nimeni nu va părăsi încăperea până ce nu voi 
descoperi trădătorul. Mâine dimineaţă conturile voastre 
bancare vor fi examinate, casele vă vor fi percheziţionate 
şi se vor verifica desfăşurătoarele convorbirilor telefonice. 
Veţi semna toate autorizaţiile şi consimţămintele necesare 
ŞI... 

— Nu va fi cazul. 

Hale a fost luat prin surprindere de intervenţie, după 
care a realizat că vocea îi aparţinea lui Clifford Knox, care 
tocmai intrase. 

Intendenţii aveau dreptul să ia cuvântul şi să-l 
întrerupă pe căpitan. 


— Ştiu cine e trădătorul. 


Capitolul 34 


Maryland 


Malone a făcut un salt spre camera aflată la mai puţin 
de doi metri distanţă de el. Glonţul tras asupra lui s-a 
înfipt în tapet. Alte gloanţe au şuierat zgomotos prin aer. 
Şi-a pregătit arma şi s-a ascuns în spatele biroului. A auzit 
însă pocnetul unei uşi trântite pe coridor. 

Bărbatul se îndepărtase. 

O explozie a făcut să zdrăngăne geamurile şi un foc a 
prins să pâlpâie afară, semn că ceva ardea. 

S-a apropiat de fereastră, stând aplecat de mijloc şi 
împărţindu-şi atenţia între uşa din spatele său şi maşina 
cuprinsă de flăcări din parcare. În reflexia din geamul 
unui alt birou, situat de cealaltă parte a holului, a 
surprins un licăr de lumină. S-a îndreptat iute într-acolo şi 
a văzut un bărbat sărind în maşina parcată în faţa clădirii 
şi demarând în trombă. Şi el trebuia să plece, şi cât mai 
iute. Cu toate că institutul se afla în mijlocul câmpului, 
era posibil ca cineva să fi auzit schimbul de focuri sau 
explozia, şi să fi alertat poliţia. 


Dar înainte de asta... 


S-a repezit înapoi în biroul lui Voccio şi a constatat că 
cele trei monitoare erau încă aprinse. A mijit ochii la 
primul dintre ele şi a icnit. 

Fişierul afişat pe ecran explica soluţia la codul 
Jefferson. 

Voccio părăsise, se pare, în grabă biroul. 

A închis fişierul, a căutat programul de e-mail, a ataşat 
documentul la un mesaj şi i-a dat Forward la propria 
adresă. A şters apoi mesajul şi fişierul din computer. 

Nu era cine ştie ce măsură de precauţie, dar avea să 
câştige ceva timp. 

A aruncat o privire la pătratul întunecat al nopţii, vizibil 
prin fereastră. 

Maşina continua să ardă. 

Picăturile de ploaie râcâiau în geam. În dreapta lui, la 
treizeci de metri de haosul cuprins de flăcări, a zărit o 
siluetă întunecată. 

Care fugea. 

Îndepărtându-se. 

* 

Wyatt a decis că o retragere elegantă era cea mai bună 

opțiune. Voccio era mort. Îi spusese tâmpitului ăluia 


înfricoşat de moarte să stea pe lângă el, şi dacă l-ar fi 


ascultat, ar fi rămas în viaţă. 

Prin urmare, n-avea de ce să se simtă prost. Şi totuşi, 
se simţea. 

A continuat să alerge. 

Carbonell îl ademenise aici cu promisiunea unui tarif 
dublu, dar cu intenţia de a nu-l lăsa să scape. Aia erau 
oamenii ei. 

Trebuia neapărat să aibă o conversaţie cu ea. 

În condiţii stabilite de el. 

Şi ştia precis cum să procedeze. 

* 

Knox a intrat în sală şi s-a holbat la echipajul de pe 
Adventure. Hale a rămas tăcut, în aşteptarea a ceea ce 
avea de zis intendentul. 

— Căpitane Hale, când am discutat mai devreme la 
telefon, nu am putut să-ţi spun tot ce ştiam, pentru că 
vorbeam pe o linie nesecurizată. 

Punea în aplicare, chiar dacă împingând lucrurile la 
limită, una dintre strategiile învăţate de la tatăl său. „Să 
ai întotdeauna pregătit un plan”. Contrar opiniei larg 
răspândite,  corsarii nu atacau niciodată orbeşte. 
Indiferent dacă prada se afla pe uscat sau pe apă, pentru 


a asigura succesul misiunii, la început se făcea o 


recunoaştere pe teren. Preferau ca moment al atacului 
zorii, o zi de duminică sau una de sărbătoare, ori, ca în 
cazul de faţă, toiul nopţii, folosind elementul-surpriză 
pentru a împiedica fuga oponenților şi a le înăbuşi 
rezistenţa. 

— Obişnuiesc să fac periodic verificări, a continuat 
Knox. Caut orice iese din tipare. Achiziţii de valoare mare. 
Un stil de viaţă prea opulent. Necazuri în familie. Ciudat 
cum o femeie poate să aducă un bărbat în pragul 
nebuniei. 

A lăsat ultimele cuvinte să plutească în aer şi a urmărit 
reacţiile echipajului. A avut grijă să-şi mute privirea de la 
unul la altul, fără să o lase să zăbovească asupra unei feţe 
anume. 

Nu pe moment. 

Juca teatru în beneficiul unui unic spectator. Quentin 
Hale. Atâta timp cât îl convingea pe el, nimic altceva nu 
conta. 

S-a concentrat şi mai tare. 

„Susţine-ţi cauza”. 

Şi după aceea gândeşte-te cum s-o elimini pe Stephanie 
Nelle. 


Malone a ieşit din clădire şi a inspectat rapid maşina 
distrusă. Aşa cum se aştepta, cineva se afla în spatele 
volanului şi corpul acela ardea acum cu furie. Plăcuța de 
înmatriculare era arsă, dar încă lizibilă, şi şi-a introdus 
numărul în memoria lui prodigioasă. 

A dat ocol clădirii şi a găsit sedanul pus la dispoziţie de 
guvern. Geamul din spate, la fel ca majoritatea celorlalte 
geamuri, era făcut ţăndări, iar aripile, ciuruite. Totuşi, nu 
existau scurgeri de motorină, şi cauciucurile rămăseseră 
intacte, aşa că cel puţin două lucruri erau în regulă. Cât 
de curând, locul avea să fie împânzit de poliţie şi de 
girofaruri albastre şi roşii. 

Vântul murmura printre copaci, ca şi cum îl atenţiona 
că trebuia să plece. S-a uitat în sus spre cerul ce se 
curăţase de nori şi de ploaie, afişând acum stele pe 
jumătate aprinse. 

Avea dreptate vântul. 


Era momentul să o ia din loc. 


Capitolul 35 


Cassiopeia stătea aşezată în livingul lui Kaiser. Părinţii 
ei avuseseră un salon asemănător în casa de la Barcelona. 
Deşi erau miliardari, păstraseră un stil de viaţă simplu, 
reciproce şi afacerilor familiei. Niciodată nu auzise de 
vreun scandal legat de ei. Duseseră o viaţă exemplară şi 
muriseră amândoi la şaptezeci şi ceva de ani, la câteva 
luni distanţă. Cassiopeia spera să găsească şi ea într-o 
bună zi pe cineva căruia să i se dedice la fel. 

Poate că deja îl găsise, în persoana lui Cotton Malone. 

Pentru moment însă, ceea ce o interesa era persoana 
aşezată vizavi de ea şi care, spre deosebire de părinţii ei, 
avea o mulţime de secrete. 

Începând cu cele 135 de convorbiri telefonice. 

— Quentin Hale şi cu mine suntem amanți, a spus 
Kaiser. 

— De cât timp? 

— De circa un an. 

A lăsat-o pe Kaiser să îi dea detalii. Hale era un bărbat 
însurat şi avea trei copii mari. Se despărţise de soţie cu 


un deceniu în urmă - ea locuia în Anglia, el, în Carolina de 


Nord. Kaiser şi cu el se cunoscuseră cu ocazia unui 
eveniment şi se plăcuseră pe loc. 

— A insistat să fim discreţi, a continuat Kaiser. Mi-am 
închipuit că-şi făcea griji pentru reputaţia mea. Acum îmi 
dau seama că e posibil să fi fost cu totul altceva la mijloc. 

Cassiopeia era de acord cu ea. 

— Ce proastă am fost, s-a plâns Kaiser. Am intrat de 
bunăvoie într-o mare încurcătură. 

Din nou, n-avea cum să o contrazică. 

— N-am avut copii. Soţul meu... nu a putut. Nu m-a 
deranjat asta. N-am avut niciodată instincte materne prea 
pronunţate. O umbră de regret s-a aşternut pe chipul lui 
Kaiser. Dar pe măsură ce am început să îmbătrânesc, mi- 
am reconsiderat atitudinea faţă de copii. Uneori e foarte 
greu să fii singur. 

Cassiopeia empatiza cu ea. Era cu douăzeci de ani mai 
tânără decât interlocutoarea ei, însă şi ea avea din când 
în când porniri materne. 

— Vrei să-mi explici în ce fel relaţia mea cu Quentin se 
leagă de ceea ce ai descoperit afară, îngropat în pământ? 
a întrebat Kaiser. Aş vrea să ştiu. 

Răspunsul implica o serie de dificultăţi. Cum însă era 


sigură de necesitatea colaborării cu femeia, Cassiopeia a 


hotărât să îi vorbească sincer. 

— E posibil ca Hale să fi fost amestecat în atentatul 
asupra preşedintelui. 

Kaiser nu a reacţionat. A continuat să o privească lung, 
impasibilă. 

— Am discutat frecvent despre politică, a precizat ea. 
Dar n-am avut impresia că l-ar interesa prea mult. A fost 
un susţinător al lui Danny şi a contribuit cu sume mari la 
ambele lui campanii prezidenţiale. Niciodată nu a avut 
ceva de zis împotriva lui. Spre deosebire de mine. 
Cuvintele se înşirau, rostite fără expresie, de parcă 
femeia vorbea cu ea însăşi, punându-şi gândurile în 
ordine şi pregătindu-se să adreseze următoarea întrebare. 
Şi de ce l-ar fi vorbit de rău? La urma urmei, ceea ce îl 
interesa era să-mi câştige mie încrederea. 

— Aţi mai spus şi altcuiva despre vizita lui Daniels la 
New York? 

— Nu, numai lui Quentin, a răspuns Kaiser holbându-se 
la Cassiopeia cu o spaimă nedisimulată. Am discutat 
deseori cu el despre Pauline. Te rog să mă înţelegi. 
Pauline şi Quentin sunt cei mai apropiaţi prieteni ai mei. 

La propoziţia asta exista şi un comentariu rămas 


nerostit. 


„Şi unul dintre ei m-a trădat”. 

— Am discutat acum vreo două luni, imediat după ce 
Pauline mi-a spus de vizita lui Danny la New York. N-am 
dat prea mare atenţie. Pauline nu m-a prevenit că era o 
călătorie făcută în secret. N-am avut idee că nu fusese 
anunţată public. Tot ce mi-a spus a fost că Danny se va 
duce la un dineu organizat de un prieten vechi, cu ocazia 
retragerii din activitate. 

Hale îşi dăduse, probabil, seama de semnificaţia 
faptului că informaţia nu fusese difuzată de Casa Albă şi 
se decisese să acţioneze. 

— Trebuie să ştiu mai multe despre relația 
dumneavoastră cu Hale, a spus Cassiopeia. Serviciul 
Secret va dori să afle toate detaliile. 

— Nu e nimic complicat la mijloc. Quentin e o figură 
binecunoscută în cercurile sociale. Este un navigator 
pasionat. A participat de două ori la Cupa Americii. E un 
bărbat bogat, plăcut şi fermecător. 

— l-aţi povestit despre el lui Pauline? 

Kaiser a clătinat din cap. 

— Nu, am ţinut povestea asta secretă. Am considerat că 
n-avea niciun rost să-i spun despre el lui Pauline. 


Atitudinea trufaşă a lui Kaiser începuse să dispară, şi 


vocea îi devenea tot mai pocăită pe măsură ce realiza 
impactul celor petrecute. 

— S-a folosit de dumneavoastră. 

Nu putea decât să-şi imagineze ce sentimente o 
încercau acum pe femeia mai vârstnică. 

— Doamnă Kaiser... 

— Nu crezi c-ar trebui să ne spunem pe nume? Presimt 
că ne vom vedea mai des, de acum încolo. 

Cassiopeia avea aceeaşi presimţire. 

— Voi raporta tot ce am discutat, dar informaţiile vor 
rămâne confidenţiale deocamdată. De aceea am fost 
trimisă eu aici, şi nu cineva de la Serviciul Secret. Dar am 
o propunere pentru tine. N-ai vrea să i-o plăteşti lui Hale 
cu aceeaşi monedă? 

Se gândise la asta, căci acum aveau metoda de a-l 
scoate pe Hale la lumină. Şi ce altă cale era mai bună 
decât prin intermediul unei surse pe care el credea că o 
controlează? 

— Mi-ar plăcea, a răspuns Kaiser. Chiar foarte mult. 

Ceva o sâcâia totuşi pe Cassiopeia. Ceva ce îi spusese 
Pauline Daniels. „O prietenă cu care nu vreau ca soţul 
meu să vorbească”. Pauline se temea de ceea ce Kaiser 


ştia despre ea. Lucruri care poate că n-ar fi rămas 


secrete, dacă amica sa era interogată. 

Şi-a dat dintr-odată seama despre ce era vorba. 

— Prima doamnă are o aventură, nu-i aşa? 

Întrebarea nu a prins-o pe Kaiser nepregătită. Părea să 
o fi aşteptat. 

— Nu tocmai, dar eşti pe aproape. 

* 

Malone a ieşit din maşina oprită sub intrarea acoperită 
de la The Jefferson, Richmond, cel mai impresionant hotel 
din Virginia. Clădirea în stil Beaux-Arts, construită la 
sfârşitul secolului al XIX-lea, se afla la câteva străzi 
distanță de capitoliul statului. Holul recepţiei grandios, în 
care piesa de rezistenţă era statuia din marmură albă a 
lui Jefferson însuşi, amintea de Epoca de Aur”? americană. 
Malone locuise la acest hotel de mai multe ori. Locul îi 
plăcea. Şi i-a plăcut şi privirea ciudată aruncată de valet 
atunci când i-a întins bancnota de cinci dolari şi cheile 
maşinii ciuruite de gloanţe. 

— M-a prins viitoarea fostă soţie. 

Tipul a părut să dea din cap înţelegător. 

Cu toate că era aproape ora 3.00 noaptea la recepţie 
1 „The Gilded Age“ (cca 1877-1890), perioadă de mare dezvoltare 


industrială, de creştere masivă a populaţiei, dar şi de puternică 
polarizare a societăţii americane (n.trad.). 


era cineva de serviciu şi check-in-ul s-a desfăşurat normal 
şi rapid. Aveau o cameră disponibilă, însă înainte de a 
urca, a obţinut cu ajutorul unei bancnote de douăzeci de 
dolari acces la centrul de conferinţe, care nu funcţiona la 
acea oră. Imediat după ce uşa s-a închis în urma lui, şi-a 
masat fruntea, a închis ochii şi a încercat să-şi golească 
mintea. Era sfârşit de oboseală, dar, chiar dacă ştia ce 
riscuri îşi asumă, era conştient că n-avea încotro. 

A introdus parola în computer şi a găsit e-mailul pe 
care şi-l trimisese singur. 

* 

Hale s-a holbat la trădătorul acuzat. Era un membru al 
echipajului de pe Adventure venit în cadrul companiei de 
numai opt ani. Nu-şi câştigase acest drept în chip 
ereditar, dar era un asociat în care avusese încredere. 
Tribunalul a fost convocat imediat - prezidat, aşa cum 
stipulau Articolele, de către intendent. Iar Hale, alături de 
ceilalţi oameni din echipaj, şi-a ocupat locul în juriu. 

— Omul meu de legătură de la NIA s-a lăudat în faţa 
mea că avem un spion printre noi, a spus Knox. Ştia totul 
despre execuţia care a avut loc azi la bordul lui 
Adventure. 


— Şi ce anume ştie, mai precis? a întrebat Hale. 


— Ştie de contabil că şi-a găsit sfârşitul pe fundul 
Atlanticului. Cunoaşte numele membrilor echipajului care 
l-au aruncat în apă şi pe ale celorlalţi, aflaţi la bord. Cu 
toţii, inclusiv tu, sunteţi vinovaţi de crimă cu premeditare. 

A observat cum vorbele lui au dat fiori juriului, membrii 
săi fiind acum cu toţii implicaţi. Era o demonstraţie a 
exercitării ideii de justiţie în forma sa cea mai pură. 
Oameni care locuiau, luptau, mureau împreună şi 
împărțeau dreptatea între ei. 

— Cum pledezi? l-a întrebat Knox pe acuzat. Negi 
acuzaţiile ce ţi se aduc? 

Bărbatul nu a răspuns. Dar nu se aflau într-o curte de 
justiţie. Şi  acuzatul nu putea invoca al Cincilea 
Amendament. Tăcerea putea fi folosită împotriva lui, şi 
aşa avea să se întâmple. 

Knox a explicat juriului că acuzatul avea probleme în 
căsnicie şi că întreținea relaţii cu o altă femeie, pe care o 
lăsase însărcinată. Îi oferise bani ca să avorteze, dar ea 
refuzase şi îi spusese că voia să păstreze copilul. Îl 
ameninţase totodată că avea să-i mărturisească totul 
soţiei, dacă nu găsea sprijin la el. 

— Cei de la NIA i-au propus bani în schimbul 


informaţiilor, a spus Knox. Şi el a acceptat. 


— Cum de ştii asta? a întrebat un membru al 
echipajului. 

Întrebările erau oricând binevenite pe parcursul 
procesului. 

— Pentru că l-am ucis pe individul care a făcut târgul 
cu el. Knox s-a întors cu faţa spre acuzat. Pe Scott 
Parrott. Un agent NIA. Mort acum. 

Acuzatul a rămas stoic în aşteptare. 

— Am discutat pe îndelete cu Parrott, a continuat Knox. 
De asta au reuşit să dejoace astăzi atentatul asupra lui 
Daniels. Parrott a ştiut exact unde şi când se va afla 
preşedintele. Plănuia să mă ucidă şi pe mine, şi de aceea 
nu s-a ferit să-mi dea informaţii. Din fericire, a eşuat. 

Hale s-a uitat în ochii acuzatului şi l-a întrebat: 

— Ne-ai vândut? 

Omul s-a repezit spre uşă. 

Doi bărbaţi i-au tăiat calea şi l-au doborât la podea, 
unde a început să se zbată. 

Knox s-a întors spre juriu. 

— E suficient ceea ce aţi văzut şi auzit? 

Au confirmat cu toţii. 

— Acuzatul e vinovat, a strigat un jurat. 


Knox a întrebat: 


— E cineva de altă părere? 

Nimeni. 

Prizonierul a continuat să se zvârcolească şi să ţipe: 

— Nu. Nu a fost aşa. 

Hale cunoştea prevederile din Articole. „Trădarea 
echipajului, a celorlalţi, părăsirea vasului sau 
abandonarea luptei vor fi pedepsite aşa cum va considera 
de cuviinţă intendentul sau majoritatea”. 

— Aduceţi-l aici, le-a ordonat el oamenilor. 

Bărbatul a fost smucit şi săltat în picioare. 

Omul acela amărât şi de nimic îl pusese pe Hale într-o 
poziţie de neconceput faţă de Andrea Carbonell. Şi nu era 
deloc de mirare că femeia se purtase cu atâta aroganță. 
Ştia tot ce era de ştiut despre el. Planurile lui erau acum 
mai mult ca sigur compromise. Moartea în chinuri 
groaznice îl aştepta pe trădător. Un exemplu pentru 
ceilalţi. 

Knox a scos o armă. 

— Ce faci? l-a întrebat Hale pe intendent. 

— Pun în aplicare pedeapsa. 

Panica s-a instalat pe faţa acuzatului în clipa când şi-a 
înţeles soarta. A reînceput să se zbată în braţele celor doi 


bărbaţi care îl ţineau. 


— Va fi pedepsit aşa cum va considera de cuviinţă 
intendentul sau „majoritatea”, a citat Hale din Articole. 
Ce spune majoritatea? 

l-a urmărit pe membrii echipajului, care, pricepând 
aluzia, au strigat într-un glas: 

— Cum porunceşti tu, Căpitane. Cu toţii erau fericiţi că 
nu se aflau în locul celui care urma să moară. În mod 
normal, căpitanul nu punea niciodată la îndoială decizia 
intendentului, şi viceversa, în faţa echipajului. Dar erau 
vremuri de război, şi cuvântul căpitanului era literă de 
lege. 

— Va muri mâine, la 7.00 dimineaţa, de faţă cu întreaga 


companie. 


Capitolul 36 


Ora 3.14 noaptea 


Cassiopeia a părăsit casa lui Shirley Kaiser pe bolidul 
cu două roţi, a găsit o parcare pustie la un mall şi a 
telefonat la Casa Albă. 

— N-o să-ţi placă ce o să-ţi spun, l-a prevenit ea pe 
Edwin Davis. 

I-a relatat tot, cu excepţia ultimului subiect discutat cu 
Kaiser. 

— Ceea ce am aflat are, totuşi, potenţial, a comentat ea 
la final. Dacă ne vom juca bine cărţile, vom putea să-l 
scoatem pe Hale din vizuină. 

— Da, m-am gândit şi eu la asta. 

Mai erau destule de spus, dar Cassiopeia era obosită, şi 
amănuntele mai puteau aştepta. 

— Mă duc la culcare. Vorbim dimineaţă. 

După o clipă de tăcere, Davis a răspuns: 

— Voi fi aici. 

Cassiopeia a încheiat convorbirea. 

Înainte de a reporni motocicleta şi a pleca în căutarea 


unui motel, mobilul a ţârâit. A verificat numele 


apelantului. Cotton. Era şi cazul. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. 

— Încă o noapte cu peripeții. Am nevoie ca cei de la 
Serviciul Secret să verifice o plăcuţă de înmatriculare. 
Deşi cred că ştiu deja cui îi aparţine maşina. 

I-a dat numărul de Maryland. 

— Dar e şi o parte bună în toată povestea asta, a 
adăugat el. 

I-ar prinde bine aşa ceva, şi-a zis Cassiopeia. 

— Cifrul a fost spart. Ştiu acum ce mesaj a lăsat 
Andrew Jackson Commonwealth-ului. 

— Unde eşti? a întrebat Cassiopeia. 

— În Richmond. La un hotel bun - The Jefferson. 

— Eu sunt în Fredericksburg. E aproape de tine? 

— Cam la o oră distanţă. 

— Vin acolo. 

* 

În cursul cercetărilor mele preliminare la Arhivele 
Statului am găsit corespondența trimisă în decembrie 
1801 lui Thomas Jefferson de către Robert Patterson, 
profesor de matematică la Universitatea din Pennsylvania. 
La momentul acela, Jefferson era preşedintele Statelor 


Unite. Atât Patterson, cât şi Jefferson făceau parte din 


Societatea Americană de Filosofie, un grup ce promova 
cercetarea metodică în domeniul ştiinţelor naturale şi 
umaniste. Amândoi erau, de asemenea, pasionaţi de 
cifruri şi coduri şi îşi împărtăşeau deseori ideile pe 
această temă. Patterson a notat în epistola sa: „Arta 
scrierii secrete stă de multe secole în atenţia oamenilor 
de stat şi a filosofilor”. În acelaşi timp, el remarca însă şi 
că majoritatea cifrurilor „nu ating perfecțiunea”. În opinia 
sa, codul perfect trebuia să însumeze patru calităţi: (1) Să 
fie adaptabil tuturor limbilor; (2) să fie uşor de învăţat şi 
memorat; (3) să fie uşor de citit şi scris; şi (4), cea mai 
importantă calitate, „să fie absolut inaccesibil celor 
nefamiliarizaţi cu cheia sau secretul descifrării sale”. 

Odată cu această scrisoare, Patterson i-a trimis lui 
Jefferson şi un exemplu de cifru atât de dificil de decodat, 
încât „ar pune la grea încercare inteligenţa întregii rase 
umane”. Cuvinte îndrăzneţe din partea unui om al 
secolului al XIX-lea, dar asta se întâmpla înaintea 
implementării pe computere a algoritmilor de mare 
viteză. 

Patterson s-a străduit să îngreuneze şi mai mult 
descifrarea codului şi a explicat în scrisoare că mai întâi 


scrisese un text vertical, pe coloane, de la stânga la 


dreapta, folosind litere sau spaţii, în rânduri de câte cinci 
litere. Apoi adăugase fiecărui rând litere alese aleatoriu. 
Pentru a descifra codul trebuia să cunoşti numărul de 
rânduri, ordinea în care fuseseră transcrise acestea şi 
numărul de litere adăugate în mod aleatoriu fiecărui rând. 

Iată literele din mesajul lui Andrew Jackson: 

XQXFEETH 

APKLJHXREHNJF 

TSYOL: 

EJWIWM 

PZKLRIELCPA 

FESZR 

OPPOBOUQDX 

MLZKRGVKO 

EPRISZXNOXEE 

Cheia descifrării acestui cod constă dintr-o serie de 
perechi de numere alcătuite din două cifre. Patterson a 
explicat în scrisoare că prima cifră din fiecare pereche 
indica numărul rândului din cadrul unui paragraf, iar a 
doua cifră, numărul de litere adăugate la începutul 
rândului. El nu a dezvăluit niciodată cheile numerice, fapt 
care a făcut ca cifrul să rămână nedezlegat timp de 175 


de ani. Pentru a descoperi această cheie numerică, am 


folosit teoria probabilităților, analizând diverse diagrame. 
Anumite perechi de litere, ca de exemplu dx, pur şi simplu 
nu există în limba engleză, în timp ce altele apar aproape 
întotdeauna împreună, ca de pildă cu. Pentru a evalua 
tiparele de limbaj din epoca lui Patterson şi Jefferson, am 
studiat cele 80.000 de caractere de litere conţinute în 
discursurile privind Starea Națiunii, susţinute de 
Jefferson, şi am stabilit frecvenţa acestora. După care am 
făcut o serie de supoziţii fondate, referitoare la numărul 
de rânduri dintr-un paragraf, câte două dispuse unul în 
completarea celuilalt, şi la numărul de litere aleatorii 
înserate într-un rând. Pentru a-mi verifica supoziţiile am 
folosit un algoritm generat de computer, precum şi 
metoda aşa-numitei programări dinamice, care rezolvă o 
multitudine de probleme complicate desfăcând puzzle-ul 
în părţi componente şi corelând soluţiile. În urma 
calculelor, au rezultat mai puţin de 100.000 de soluţii de 
analizat, ceea ce nu e nici pe departe supărător. Ajuns la 
această fază, este important să subliniez că programele 
pe care le rulez eu nu sunt accesibile publicului larg, 
acesta fiind, probabil, şi motivul pentru care cifrul a 
rămas nedezlegat atâta vreme. După o săptămână de 


procesat codul, computerul a descoperit cheia numerică. 


33,28,71,11,56,40,85,64,97. 

Pentru a utiliza cheia, să ne întoarcem acum la 
rândurile de cifre şi să le aşezăm unul după altul, aşa cum 
ne-a instruit Patterson: 

XQXFEETHAPKLJHXREHNJFTSYOL: 

EJWIWMPZKLRIELCPAFESZROPPOB 

OUQDXMLZKRGVKOEPRISZXNOXEO 

Dacă aplicăm prima cheie numerică, şi anume 33, 
găsim litera a treia de pe primul rând, după care 
identificăm următoarele 5 litere ca fiind FEETH. 
Următoarea cifră, 3, indică poziţia iniţială a acestui rând 
de litere. Trecând apoi la următorul număr, 28, numărăm 
alte 8 litere şi identificăm 5 litere ce urmează a fi plasate 
pe rândul 2. Aplicând cheile rămase, rezultă următoarea 
grilă: 

JWIWM 

EHNJF 

FEETH 

FESZR 

ELCPA 

RGVKO 

SYOL: 

OUQDX 


NOXEO 

Mesajul poate fi citit pe verticală, pe cele 5 coloane, 
începând de la stânga la dreapta, astfel: 

JEFFERSONWHEEL!! 

GYUOINESCVOQXWJIZPKLDEMFHR 

AC: XO 

Malone a recitit raportul lui Voccio şi mesajul codificat 
compus de Andrew Jackson. 

Cilindrul Jefferson. 

Urmat de douăzeci şi şase de litere şi cinci simboluri 
înşirate aleatoriu. 

Navigase deja pe internet pentru a afla ce înseamnă 
„Cilindrul Jefferson”. Roata de criptare era formată din 26 
de discuri din lemn pe muchiile cărora erau înscrise 
literele alfabetului într-o ordine aleatorie. Fiecare disc era 
numerotat de la 1 la 26 şi, în funcţie de ordinea în care 
discurile erau introduse printr-un tambur metalic şi de 
modul în care erau aliniate, se puteau transmite mesaje 
încriptate. Singura cerință era ca expeditorul şi 
destinatarul să posede aceeaşi colecţie de discuri şi să le 
aranjeze în aceeaşi ordine. Jefferson însuşi concepuse 
11 Cilindrul Jefferson-dispozitiv mecanic inventat de Thomas Jefferson 


în perioada când a lucrat ca secretar de stat, cu scopul de a securiza 
corespondenţa cu aliaţii străini, în special cu cei francezi (n.trad.). 


sistemul, inspirându-se din sistemele de criptare despre 
care citise în reviste franţuzeşti. 

Care era atunci problema? 

Un singur cilindru Jefferson supravieţuise. 

Cel care aparținuse fostului preşedinte. 

Pierdut timp de decenii, acesta era acum expus la 
Monticello, reşedinţa din Virginia a lui Jefferson. Malone 
bănuia că cele douăzeci şi şase de litere dispuse aleatoriu 
din mesajul lui Jackson vor alinia discurile. 

Dar în ce ordine ar trebui să se poziţioneze discurile? 

Cum nicio ordine nu era precizată, avea să plece de la 
ideea că trebuiau aşezate în ordine numerică. Aşa încât, 
atunci când discurile aveau să fie introduse prin tambur 
în ordinea corectă, şi apoi aranjate aşa cum trebuia, 
aveau să rezulte douăzeci şi cinci de rânduri fără sens. 

Şi unul care să dezvăluie un mesaj coerent. 

Nu-i povestise Cassiopeei despre descoperirea sa. 

Se ferise să o facă la telefon. 

Monticello se afla spre vest, la mai puţin de o oră de 
mers cu maşina. 

Vor merge acolo împreună, mâine. 


* 


Wyatt a găsit un hotel chiar la intrarea în Washington, 


mai precis un boutique hotel cu computer în cameră. S-a 
gândit că, în viitorul nu foarte îndepărtat, acel accesoriu 
avea să devină la fel de obişnuit în spaţiile de cazare 
precum uscătorul de păr şi televizorul. 

A înserat stickul USB şi a citit ce descoperise Voccio. 

Isteţ tip. 

Păcat că era mort, dar vina îi aparținuse în totalitate. 
Indivizii ăia veniseră la institut cu scopul de a-i atrage, pe 
el şi pe Voccio, spre maşina din parcare a doctorului. 
Trăseseră câteva gloanţe, atât cât să-l determine să 
riposteze şi să-şi închipuie că i-a alungat, pentru ca apoi 
să stea şi să aştepte ca bomba să rezolve două probleme 
deodată. 

Carbonell îşi acoperea urmele. Faptul că NSA ŞI CIA 
încercau să-l prindă o speriase probabil. Un martor mai 
puţin nu era niciodată un lucru de lepădat. 

Wyatt era însă furios pe el însuşi. Ar fi trebuit să ştie la 
ce să se aştepte. Dar voise să pună mâna pe bani şi fusese 
convins că putea să fie mereu cu un pas înaintea femeii. 

Din fericire, avusese un dram de noroc. 

Pe un website consacrat reşedinţei de la Monticello a 
citit despre Cilindrul Jefferson şi a văzut că era expus în 


interiorul vilei. Reşedinţa nu se afla departe. A decis să 


meargă acolo a doua zi şi să facă tot ce-i stătea în putinţă 
pentru a obţine cilindrul. 

S-a uitat la ceasul de la mână. 

4.10 dimineaţa. 

După alte câteva clicuri a aflat că domeniul Monticello 
era deschis pentru public începând de la ora 9.00 
dimineaţa. 

Avea la dispoziţie un răgaz de cinci ore pentru a se 


ocupa de Andrea Carbonell. 


PARIEA A TREIA 


Capitolul 37 


Washington, D.C. 


Ora 5.00 dimineaţa 


Wyatt admira apartamentul spaţios, stilat şi scump. 
Intrase fără probleme, uşa fiind protejată doar de o 
încuietoare simplă. Fără sistem de alarmă, fără câini, fără 
reflectoare. Proprietatea se afla într-un complex 
atrăgător, cu porţi din fier, situat în afara şoselei de 
centură care înconjura Washingtonul, într-un cartier de 
lux, plin de magazine la modă şi de localuri elegante. 
Wyatt a presupus că o intrare cu sistem electronic de 
control la distanţă reprezenta un atu în faţa potenţialilor 
chiriaşi, încântați de posibilitatea de a-şi face musafirii să 
aştepte deschiderea barierei. Apartamentul pe care îl 
ocupa el în Florida avea porţi şi paznic, care îi costau pe 
el şi pe mai multe mii de locatari câteva sute de dolari pe 
lună. 

Dar merita. Îi ţinea pe golani la distanţă. 

A studiat decorul, un amestec ciudat de stil minimalist 
şi influenţe din insulele Caraibe, manifestate prin obiecte 


din onix, fier forjat şi teracotă. Lumina difuză care se 


strecura prin ferestre dădea la iveală o combinaţie 
vibrantă de tonuri şi culori. A găsit un vraf de CD-uri şi a 
sesizat o temă recurentă - predominau ritmurile de 
mambo, salsa şi jazz latino. Nimic pe gustul său, dar 
muzica se potrivea, fără îndoială, cu personalitatea 
proprietarului. 

Andrea Carbonell. 

Apelase la cunoştinţe vechi pentru a afla unde 
locuieşte. Spre deosebire de majoritatea colegilor săi, 
Carbonell îşi alesese reşedinţa în afara limitelor 
Washingtonului, fiind transportată zilnic la serviciu şi 
înapoi de o maşină guvernamentală cu şofer. Aceeaşi 
sursă îl informase că femeia se afla la acel moment la 
bordul unui elicopter NIA care urma să aterizeze la Dulles 
în treizeci de minute, şi că deja lăsase instrucţii că nu 
avea să ajungă la birou înainte de ora 8.00 dimineaţa. 
Wyatt spera că îşi planificase o scurtă oprire acasă. 
Fusese plecată toată noaptea, călătorind undeva spre sud, 
după ce îl lăsase pe el în Maryland. Având în vedere cu 
câtă grijă îşi ordona ea gândurile şi planurile, Wyatt s-a 
mirat de neglijenţa de care dăduse dovadă în alcătuirea 
programului. Îşi punea întrebări şi în legătură cu atacul 


din Maryland. Oare Carbonell era la curent cu moartea 


doctorului Voccio? Cu siguranţă că da. 

Fusese cu un pas înaintea lui pe tot parcursul zilei 
precedente. 

Acum venise rândul lui să iasă în faţă. 

A observat că în apartament nu se afla nimic personal 
sau intim. Nicio fotografie, niciun suvenir, absolut nimic. 
Din câte se părea, Carbonell nu avea nici soţ şi nici iubit, 
copii, prietenă sau animal de companie. 

Dar cine era el să o judece? 

Nici el nu avea aşa ceva. Trăia singur, şi aşa fusese 
dintotdeauna. De ani de zile nicio femeie nu exista în viaţa 
lui. Mai multe candidate - divorţate, văduve sau chiar 
măritate - îşi arătaseră interesul, dar nu le răspunsese. 
Simpla idee de a se oferi cuiva pe tavă pentru a-şi însuşi 
la schimb vulnerabilităţile celeilalte persoane îi întorcea 
stomacul pe dos. Prefera singurătatea şi liniştea care îl 
învăluia acum. 

Linişte întreruptă brusc de un sunet. 

Privirea i-a fugit spre uşa de la intrare. 

Un râcâit. 

Nu era zgomotul făcut de cineva care întorcea cheia în 
broască, ci de cineva care umbla la mecanismul de 


deschidere. 


Wyatt a scos arma şi s-a retras într-unul dintre 
dormitoare, poziţionându-se astfel încât să-l poată zări pe 
intrus pe după tocul uşii. 

Uşa s-a crăpat încet şi o siluetă întunecată a păşit 
înăuntru. 

Un bărbat. Cam de înălţimea şi cu alura lui Wyatt, 
îmbrăcat în haine negre şi mişcându-se în tăcere. 

Nu era singura persoană interesată de Carbonell. 

* 

Knox s-a oprit acasă pentru a face un duş şi a-şi 
schimba hainele. Soția l-a întâmpinat cu buna dispoziție 
obişnuită, fără a-l întreba unde fusese şi ce făcuse. 
Conveniseră asupra acestui lucru cu multă vreme în 
urmă. Munca lui pentru Commonwealth era confidențială. 
Desigur, ea îşi închipuia că motivul avea de-a face cu 
probleme corporatist legale şi cu secretele de afaceri. În 
niciun caz cu atentatele asupra preşedintelui ţării, cu 
răpiri, crime şi o varietate de alte infracţiuni pe care el le 
comitea aproape zilnic. Tot ce ştia ea era că soţul o iubea, 
că avea grijă de copii şi că erau cu toţii fericiţi. 
Secretomania în care trăia Knox îi oferise nenumărate 
oportunităţi de a face orice voia. Învăţase de la tatăl său, 


fost intendent şi el, că odată cu riscurile veneau şi 


recompensele. 

E incorect faţă de mama ta, îi spusese tatăl lui, că-mi 
fac de cap cu alte femei? La naiba, sigur că da. Dar eu 
sunt cel care-mi asum toate riscurile. Riscul de a merge la 
închisoare, de a fi prins. Nu ea. Şi întotdeauna mă întorc 
acasă. Eu întreţin familia. Şi voi îmbătrâni lângă mama ta. 
Dar atâta timp cât mă vor mai ţine puterile, am dreptul să 
trăiesc aşa cum îmi place. 

Nu înţelesese atitudinea aceea egoistă până ce nu-i 
venise şi lui rândul şi nu trăise pe pielea lui experienţa 
unei munci extrem de solicitante. Cele patru familii aveau 
la momentul actual două sute paisprezece angajaţi. Knox 
trebuia să le stea la dispoziţie, iar familiile contau pe el. 
Dar căpitanii se aşteptau din partea lui să le apere şi 
interesele. Şi cu toate că nu-l puteau concedia, aveau 
puterea de a-i face viaţa un chin. 

Indiferent pe care dintre ei i-ar fi dezamăgit, pedeapsa 
ar fi fost severă. 

Un bun intendent era cel care ajungea să înţeleagă 
acest echilibru fragil. Şi da, câte o tăvăleală din când în 
când cu câte o femeie nou întâlnită ar fi putut să-l mai 
scape de stres. Dar nu cedase niciodată tentaţiei. Îşi iubea 


soţia şi familia. Nu putea să-i înşele. Tatăl lui nu avusese 


dreptate în toate privinţele. Nu în privinţa căsniciei - şi a 
Commonwealth-ului. Din vremurile acelea şi până în 
prezent lucrurile se schimbaseră, şi Knox se întreba 
adesea cum ar fi reacţionat bătrânul dacă s-ar fi 
confruntat cu noile provocări. Căpitanii luptau între ei cu 
tot mai mare înverşunare, ceea ce punea în pericol însăşi 
existenţa companiei. Legăturile prin tradiţie care îi uneau 
păreau gata să se rupă. Chiar şi aşa, făcuse o greşeală de 
neiertat  încurcându-se cu Andrea Carbonell. Slavă 
Domnului că trădătorul pe care îl deconspirase se 
implicase în mizeria asta mai presus de orice îndoială. 
Ciudat, dar chiar simţea un soi de simpatie faţă de acel 
suflet rătăcit. 

Prins în capcană. Fără scăpare. 

La mila celorlalţi. 

— Pari obosit, i-a spus soţia din uşa băii. 

Knox se pregătea să facă duş şi să se bărbierească. 

— A fost o noapte lungă. 

— În weekendul viitor poate mergem la plajă, ca să ne 
relaxăm. 

Aveau o cabană în apropiere de Cape Hatteras, 
moştenită de la tatăl lui. 


— Sună bine, a spus el. Numai noi doi. În weekendul 


viitor. 

Femeia a zâmbit şi l-a îmbrăţişat pe la spate. 

Knox i-a studiat chipul în oglinda din baie. 

Erau împreună de douăzeci şi cinci de ani. Se 
căsătoriseră de tineri şi aveau trei copii. Soţia era 
prietena lui cea mai bună. Din păcate, o parte uriaşă din 
viaţa lui rămânea secretă pentru ea. În timp ce tatăl lui 
păstrase secretele şi înşelase, el se limitase doar la a avea 
secrete. S-a întrebat ce ar fi zis ea dacă ar fi ştiut cu ce se 
ocupă. 

Dacă ar fi ştiut că e un ucigaş. 

— Cred că vremea va fi bună, a spus ea. Răcoroasă şi 
plăcută. 

Knox s-a răsucit cu faţa la ea şi a sărutat-o. 

— Te iubesc. 

A fost răsplătit cu un zâmbet. 

— Nu mă mai satur să aud asta. Şi eu te iubesc. 

— Îmi pare rău că trebuie să mă întorc pe domeniu. 

Şi-a dat seama că soţia lui înţelesese ce voia să spună. 

— Atunci, poate rămâne pe diseară. 

Propunerea i-a adus un surâs pe buze. 

— În regulă. Aşa rămâne. 


Soţia l-a sărutat din nou, apoi s-a retras. 


Gândurile lui s-au îndreptat din nou spre problema care 
îl apăsa. 

Trebuia să rezolve o dată pentru totdeauna chestiunea 
cu trădătorul. Şi să domolească temerile căpitanului. Nu 
lăsase în urmă niciun indiciu care să conducă spre el. 
Acum ştia de ce Carbonell îl lăsase să-l ucidă pe Scott 
Parrott. De ce nu? Sigur, faptul că făcuse ceea ce era de 
aşteptat din partea unui intendent îl ajuta în relaţia cu 
căpitanii, însă moartea lui Parrott însemnase şi eliminarea 
unicei persoane de la NIA cu care avusese el contact. 

Şi astfel, devenise total dependent de Carbonell. 

Asta nu era bine. 

A încercat să se îmbărbăteze singur. 

Încă două ore şi avea să scape. 

x 

Wyatt îl urmărea pe nou-venit. Intrusul nu cercetase 
apartamentul; părea sigur că nimeni altcineva nu se afla 
acolo. Adusese cu el un sac închis la culoare, pe care îl 
aşezase pe podea şi-i deşertase conținutul cu repeziciune. 
Trăsese apoi înspre uşă un scaun din zona de luat masa. A 
prins în cleme de rezemătoare ceva ce părea a fi o armă, 
iar picioarele scaunului le-a fixat de canapeaua târâtă 


aproape. A instalat şuruburi cu urechi în plafon, în glaf şi 


în uşă, prin care a trecut, rând pe rând, până la clanţă, un 
fir prins de cocoşul armei. 

A înţeles ce meşterea individul. 

O capcană cu armă de foc. 

Un dispozitiv folosit pe vremuri pentru apărarea 
proprietăţilor aflate în locuri izolate. Prins de o uşă sau de 
o fereastră, astfel încât să detoneze în clipa când cineva 
le deschidea. Un mecanism scos de mulţi ani în afara 
legii. Demodat şi caduc. 

Dar eficient. 

Omul şi-a terminat treaba, a testat soliditatea firului, 
apoi a deschis cu grijă uşa şi s-a strecurat afară. 

Wyatt s-a întrebat cine altcineva îşi pierduse răbdarea. 


Capitolul 38 


Bath, Carolina de Nord 


Hale nu reuşea să adoarmă. Sperase să aibă un somn 
bun după proces, şi de asta se întorsese acasă şi se 
retrăsese în dormitor. Dar prea multe gânduri negre i se 
învălmăşeau prin cap. Măcar problema trădătorului era 
ca şi rezolvată. Knox se ocupase de ea exact aşa cum era 
de aşteptat din partea unui intendent. În scurt timp, 
căpitanii aveau să le arate tuturor ce se întâmpla cu cei 
care nu respectau Articolele. Asemenea demonstraţii de 
forţă erau binevenite. Dar ceea ce îl îngrijora cel mai tare 
era chestiunea descifrării cifrului. 

Oare Andrea Carbonell avea cheia? 

Parrott îl minţise pe Knox. 

Dacă femeia îl minţea pe el? 

Oare avea să reuşească acolo unde tatăl, bunicul, 
străbunicul şi stră-străbunicul său dăduseră greş? 

— Este indescifrabil, îi spusese tatăl lui. Nişte litere 
înşirate pe o pagină. Fără nicio ordine şi fără noimă. 

— Dar de ce avem nevoie de cifru? întrebase el cu 


inocenţa unui băiat care nu împlinise douăzeci de ani. 


Doar scrisoarea de împuternicire este respectată. 

— Adevărat. Preşedintele actual s-a purtat cu noi cu 
multă consideraţie, la fel şi majoritatea preşedinţilor de 
dinaintea lui. În timpul Primului Război Mondial, Wilson a 
răspuns eforturilor noastre cu recunoştinţă. Roosevelt a 
făcut acelaşi lucru în al Doilea Război Mondial. Însă de 
patru ori guvernul a ales să nu-şi respecte angajamentele, 
sub pretextul inexistenţei unei aprobări exprese a 
scrisorii de către Congres. Ne-au râs în nas. Asta a făcut 
Andrew Jackson, care ştia că, din punct de vedere legal, 
scrisoarea noastră nu avea caracter executoriu. Aceşti 
patru oameni au devenit o problemă pentru noi. 

Tatăl său nu-i mai vorbise niciodată despre asta. 

— Cine au fost cei patru? 

— Oameni care şi-au găsit sfârşitul împuşcaţi. 

Să nu fi auzit el bine? 

— Quentin, fratele şi sora ta nu ştiu nimic despre 
Commonwealth, cu excepţia faptului că deţinem şi 
controlăm mai multe afaceri. Bineînţeles, la fel ca tine, 
cunosc şi ei trecutul nostru naval şi sunt mândri de rolul 
pe care l-am jucat în făurirea acestei ţări. Dar nu ştiu ce a 
făcut familia Hale după aceea. 


Nici el nu ştia, însă tatăl său îl învăţa zi după zi. 


— În timpul Războiului Civil, Uniunea ne-a cerut să 
întrerupem aprovizionarea pe mare a Confederaţiei. Am 
fost încurajați să atacăm navele de transport franceze şi 
engleze. În timp ce flota Uniunii bloca porturile din sud, 
noi distrugeam vasele aflate în larg. Totuşi, nu am uitat 
niciodată că suntem sudişti. Aşa că am lăsat unele corăbii 
să se strecoare prin blocadă. Atât cât să permitem 
Confederaţiei să dureze mai mult decât ar fi fost cu 
putinţă. 

Era pentru întâia oară când Quentin auzea povestea. 

— Lincoln s-a înfuriat. În timpul războiului avusese 
nevoie de noi. Ştia ce făcuse Andrew Jackson - şi că 
scrisorile noastre de împuternicire erau lipsite de 
fundament -, dar nu-i păsase şi ne dăduse mână liberă. 
După câştigarea războiului, a întors foaia. Au fost emise 
mandate de arestare pe numele noastre şi 
Commonwealth-ul a fost acuzat de acte de piraterie. Tatăl 
lui Quentin se oprise şi-şi privise intens fiul, cu ochii lui 
întunecaţi. Îmi amintesc perfect momentul când tata mi-a 
povestit ceea ce am să-ţi povestesc şi eu acum. 

Tatăl lui Quentin se apropia de şaptezeci de ani şi 
sănătatea i se şubrezise. Quentin era cel mai mic dintre 


copii. Venise pe lume când tatăl lui mai avea puţin până la 


împlinirea vârstei de cincizeci de ani. Fratele şi sora lui 
mai mari erau oameni cu mult mai realizaţi şi mai de 
succes, şi totuşi el fusese alesul. 

— Lincoln era conştient că cele două pagini lipsă din 
registrele Congresului puneau sub semnul îndoielii 
scrisoarea noastră de împuternicire. Din păcate, 
avuseserăm încredere în el. Dacă eram trimişi în judecată, 
nu aveam nimic cu care să ne putem apăra. Căpitanii 
aveau să înfunde puşcăria sau să fie împuşcaţi ca 
trădători de ţară. 

— Dar niciun Hale nu a ajuns în închisoare. 

Tatăl lui îl aprobase dând din cap. 

— Pentru că am avut grijă ca Abraham Lincoln să 
moară. 

Quentin îşi amintea şi acum uimirea cu care primise 
informaţia despre intervenția Commonwealth-ului şi 
făcuse legătura între Andrew Jackson şi Abraham Lincoln. 

— Abner Hale a încercat să îl asasineze pe Andrew 
Jackson. L-a recrutat în acest scop pe un oarecare 
Richard Lawrence. Jackson şi-a dat seama imediat cine 
era în spatele atentatului. Şi ne-a plătit cu aceeaşi 
monedă, invalidând scrisorile de împuternicire. Motivul 


pentru care Abner a pus la cale atentatul a fost acela că 


Jackson a refuzat să graţieze doi pirați condamnaţi pentru 
jefuirea unui vas american. A fost un proces care a stârnit 
multă vâlvă la vremea lui, cu toate ingredientele specifice 
cazurilor de o asemenea notorietate: avocaţi celebri, 
personalităţi importante, acuzații de manipulare 
formulate împotriva oficialităților.  Verdictele de 
condamnare au fost atât de controversate, încât Jackson a 
început să primească ameninţări cu moartea. Una dintre 
ele a venit din partea unui actor shakespearian 
extravagant, care i-a trimis o scrisoare în care îl desfiinţa 
şi îl ameninţa că o să-i taie gâtul în somn sau o să-l ardă 
pe rug în Washington, D.C., dacă nu îi graţia pe pirați. 
Omul care a scris aceste vorbe se numea Junius Brutus 
Booth. Şi era tatăl lui John Wilkes, cel care, douăzeci de 
ani mai târziu, a fost folosit de Commonwealth la 
asasinarea lui Abraham Lincoln, adăugase tatăl lui 
Quentin după o scurtă pauză. 

Şi astfel, Quentin a aflat cum scăpaseră de acuzare 
căpitanii, în 1865. 

— Am pus capăt acelei ameninţări, continuase tatăl său, 
recrutându-l pe tânărul Booth, lucru care n-a fost deloc 
greu. Oameni dispuşi să lupte pentru o cauză se găsesc pe 


toate drumurile. Majoritatea sunt instabili emoţional şi 


uşor de manipulat. Asasinarea lui Lincoln a aruncat 
guvernul în haos. Toate discuţiile despre posibile arestări 
au încetat. Încă şi mai bine, Booth a murit în timp ce 
încerca să evadeze. Patru alţi conspiratori au fost arestaţi 
la scurtă vreme, judecaţi şi spânzurați. Alţi cinci au fost 
aruncaţi după gratii. Cei nouă nu ştiau nimic de noi. Aşa 
am supravieţuit. 

Şi aşa avea să supravieţuiască şi de această dată 
Commonwealth-ul. 

Dar totul depindea de Andrea Carbonell şi de cât de 
disperat îşi dorea aceasta să o vadă moartă pe Stephanie. 

Trebuia însă să-şi joace cărţile cu mare băgare de 
seamă. 

Un ciocănit în uşă i-a distras atenţia. 

Secretarul lui personal a intrat în cameră. 

— Am văzut lumina aprinsă şi mi-am permis să vă 
deranjez. 

Hale a rămas tăcut, în aşteptare. 

— Prizonierul vrea să vă vorbească. 

— Ce prizonier? 

— Trădătorul. 

— De ce? 


— N-a spus motivul. A zis doar că vrea să discute cu 


dumneavoastră. În particular. 
* 

Malone s-a trezit şi s-a uitat la ceas. 

6.50 dimineaţa. 

Cassiopeia dormea întinsă lângă el. Nu apucaseră să 
aţipească decât vreo două ore şi ceva. Malone era 
îmbrăcat în maiou şi boxeri. Ea dormea dezbrăcată, asta 
fiind lenjeria cu care îi plăcea să meargă la culcare. Iar 
Malone n-avea nimic împotrivă. l-a admirat curbele bine 
definite. Pielea ei smeadă n-avea niciun cusur. Cassiopeia 
era o femeie frumoasă. 

Păcat că n-aveau timp. 

Şi-a azvârlit picioarele peste marginea patului. 

— Ce faci? a întrebat ea. 

Malone ştia deja că iubita lui dormea iepureşte. 

— Trebuie s-o luăm din loc. 

— Ce s-a întâmplat noaptea trecută? 

Îi promisese o explicaţie imediat după ce se trezeau. 
Aşa că i-a oferit-o, după care a adăugat: 

— Am şters cheia cifrului de pe serverul de la Garver, 
dar asta nu-i va întârzia pe cei care au fost la institut azi- 
noapte decât vreo câteva ore. Probabil că au aflat deja că 


mi-am trimis pe e-mail o copie. 


A lăsat-o să priceapă semnificaţia celor spuse. 

— Asta înseamnă că ştiu că eşti aici, a concluzionat ea. 

— Am folosit un nume fals la cazare şi am plătit cash. 
M-a costat un bacşiş de o sută de dolari, dar recepţionerul 
nu mi-a cerut niciun act de identitate. l-am spus că nu 
vreau ca soţia să afle unde sunt, a spus Malone adunân 
du-şi hainele. Azi-noapte, când mi-am accesat căsuţa 
poştală electronică, am ştiut că îmi vor putea lua urma. 
Dar trebuie să aflu cine sunt. Pentru că e posibil ca tipii 
ăştia să ne ducă la Stephanie. 

— Crezi că vor intra în joc? 

— Sunt convins. Cel mai probabil mă aşteaptă deja jos, 
în hol. Întrebarea e în ce măsură sunt dispuşi să atragă 
atenţia asupra lor. Avem totuşi un atu. Un atu de care ei 
n-au habar. 

Cassiopeia a înţeles imediat. 


— Exact. Tu eşti atuul. 


Capitolul 39 


Washington, D.C. 


Wyatt s-a uitat pe fereastră şi a văzut un SUV care 
pătrundea în parcare. Niciun alt vizitator nu intrase 
deocamdată în apartamentul lui Carbonell, şi capcana cu 
armă de foc rămăsese la locul ei. Inspectase gadgetul şi 
se întrebase dacă cel care îl plantase făcea parte din 
Commonwealth. Dispozitivul se potrivea, fără îndoială, cu 
modul lor de operare. Şi poate că tocmai din această 
cauză altcineva recursese la această metodă. Evident, 
Carbonell trăsese pe sfoară mai mulţi participanţi la 
dispută, şi nici Commonwealth-ul, nici serviciile de 
informaţii nu puteau fi mulţumiţi de implicarea ei. Pe de 
altă parte, nu avea cum să nu se întrebe dacă nu cumva 
Carbonell însăşi ordonase instalarea maşinăriei, aşa cum 
făcuse cu o noapte înainte. 

Ce Dumnezeu o fi în capul ei? 

A urmărit-o ieşind din maşină şi lumina din interiorul 
vehicului i-a arătat-o purtând aceleaşi haine ca în ziua 
precedentă. l-a spus ceva şoferului, apoi s-a îndreptat 
către intrarea în clădire. Apartamentul ei se afla la etajul 


întâi şi, pentru a ajunge la el, trebuia să treacă de o uşă 
neîncuiată de la parter. SUV-ul a aşteptat în parcare, cu 
farurile stinse. 

Wyatt s-a apropiat de armă. 

Şuruburile cu urechi fuseseră instalate geometric, cu 
multă ingeniozitate, astfel încât uşa, atunci când era 
deschisă, să strângă treptat firele şi să elibereze 
trăgaciul. Arma era o puşcă automată. Verificase deja 
asta. Încărcată complet, cu gloanţe mai mult decât 
suficiente pentru a spulbera orice fărâmă de piele şi os 
aflată la mai puţin de şaizeci de centimetri distanţă. 

A testat încă o dată firul de nailon. 

Întins precum o coardă de chitară. 

Oare avea vreo importanţă dacă Andrea Carbonell 
murea? 

* 

Cassiopeia a ieşit din lift în holul recepţiei de la hotelul 
Jefferson. Sunase şi ceruse ca motocicleta să-i fie adusă la 
uşa de la intrare. La sosire, îi dăduse cheile valetului, ca 
s-o parcheze. 

Patru poliţişti stăteau în aşteptare în partea stângă a 
holului, lângă statuia din marmură a lui Thomas Jefferson, 


care domina sala. 


Întâlnirea se anunţa a fi lipsită de subtilităţi. 

S-a îndreptat cu un pas nonşalant către ei şi tropăitul 
cizmelor i-a anunţat prezenţa. Prin uşile exterioare din 
sticlă a zărit trei maşini ale poliţiei din Richmond. Cei 
care îl atacaseră pe Cotton cu o noapte înainte păreau să 
fi decis să rămână în umbră şi să lase problema pe seama 
autorităţilor locale. A sesizat privirile tulburate de pe 
feţele oaspeţilor hotelului care treceau pe lângă ea cu 
ziarele de dimineaţă, sau cu servietele în mâini, ori 
cărând după ei trolere. 

Cassiopeia nu le-a dat însă atenţie şi s-a concentrat pe 
evaluarea topografiei. 

Holul imens al recepţiei era în formă de L. În stânga, o 
scară grandioasă cobora către un atrium de-a lungul 
căruia se înşirau coloane aparent din marmură - dar care, 
la o verificare mai atentă s-au dovedit a fi din imitație de 
marmură vopsită. Tavanul se înălța la peste douăzeci de 
metri, fiind încununat de un luminator din sticlă colorată. 
Tapiseriile şi mobilierul victorian contribuiau şi ele la 
crearea unei atmosfere ce amintea de Lumea Veche. În 
capătul atriumului întins pe două niveluri a zărit un alt 
rând de uşi de ieşire în caz de urgenţă din sticlă, aflate 


alături de un restaurant. 


A conceput iute un plan. 

Oare putea să-l ducă la îndeplinire? 

Absolut. 

Avea un spaţiu de manevră mare. 

x 

Hale a intrat în închisoarea amenajată în fostele 
grajduri. Stephanie Nelle era ținută într-o celulă la etaj, 
trădătorul, la parter. Ordonase expres ca cei doi să nu se 
vadă, şi cu atât mai puţin să aibă posibilitatea să-şi 
vorbească. La început rezistase dorinţei de a se întâlni cu 
condamnatul, însă era prea curios să afle ce avea de zis 
omul. 

Acuzatul stătea pe un pat mic şi a rămas aşezat când 
Hale şi-a făcut apariţia. Hale a ales să rămână afară, pe 
hol, şi să-i vorbească printre gratii. Poruncise ca uşa care 
dădea spre etaj să fie închisă şi să fie dat drumul la radio, 
pentru ca nimic din conversaţie să nu răzbată până la 
Nelle. 

— Ce doreşti? a întrebat el liniştit. 

— Sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le ştii. 

În vorbele prizonierului nu se întrezărea nici urmă de 
teamă. Bărbatul părea să îşi înfrunte curajos destinul. 


Fapt care i-a plăcut lui Hale. Echipajul său era format din 


oameni duri. Se prăpădea de râs când auzea poveşti 
despre marinari recrutaţi cu forţa de pirați, puşi să 
muncească împotriva voinţei lor pe vapor şi care se 
opuneau, dând din picioare şi ţipând. În realitate, atunci 
când un căpitan dădea sfară în ţară că „pleca pe mare”, 
toate cârciumile, bordelurile şi ulițele dosnice fremătau 
de nerăbdare. Dacă respectivul avusese succes în 
călătoriile anterioare, foştii membri ai echipajului erau, 
de obicei, primii care se înrolau. Urmau cei care voiau şi 
ei să ia parte la o afacere atât de lucrativă. Pirateria 
aducea mulţi bani şi, în epoca aceea, oamenii erau 
interesaţi să scoată cât mai mult profit din investiţia lor 
riscantă. Niciunul nu era dispus să-şi dea viaţa. Cu toţii îşi 
doreau să se întoarcă teferi în port, pentru a se bucura de 
cota ce le revenea din jafuri. Totuşi, căpitanii trebuiau să 
fie foarte grijulii cu alegerea oamenilor - odată ce 
Articolele erau semnate şi vasul ridica pânzele, puteau fi 
revocaţi oricând de echipaj. Desigur, acum nu mai era 
cazul. Căpitanii nu mai era aleşi, ci moşteneau funcţia. 
Dar riscuri încă mai existau, iar condamnatul pe care 
Hale îl avea în faţă era exemplul perfect. 
— Am venit. Te ascult. 


— Am povestit celor de la NIA despre crima de pe 


Adventure. Recunosc. Mi-au oferit bani şi am acceptat. 

Hale ştia deja toate astea, dar voia să afle detalii. 

— Eşti mândru de ceea ce ai făcut? 

— Înţeleg că toată chestia asta cu compania e ceva 
important pentru tine. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi 
şi aşa mai departe. Dar hai să fim serioşi, tu-ţi tragi 
partea leului, în timp ce noi ne alegem cu firimiturile. 

— Firimiturile astea sunt mai mult decât ai căpăta 
oriunde în altă parte. 

— Aşa e. Dar niciodată n-am dat doi bani pe povestea 
asta cu solidaritatea. 

Recrutarea oamenilor cădea dintotdeauna în sarcina 
intendentului. Erau aleşi de obicei din rândurile familiilor 
dovedite a fi loiale şi care mai lucraseră pentru 
Commonwealth. La fel ca pe vremuri, şi acum echipajele 
erau, în general, alcătuite din oameni lipsiţi de educaţie, 
proveniţi din medii sărace sau modeste. Totuşi... 

— Cuvântul dat nu valorează nimic pentru tine? a 
întrebat Hale. Ai semnat Articolele şi ai depus un 
jurământ. Asta nu înseamnă nimic? 

Bărbatul a ridicat din umeri. 

— M-am angajat aici pentru bani. Şi pentru că Knox m- 


a ajutat să ies dintr-un bucluc. Lucru pe care l-am 


apreciat. Mă pricep să lucrez cu metale. Aşa că atunci 
când mi-a oferit o slujbă, am acceptat. 

— Şi nu ai apreciat ce ţi s-a oferit, din moment ce nu ți- 
ai respectat cuvântul şi nu ne-ai fost loial. 

— Tu l-ai ucis pe tipul ăla, pe vas. Era o ameninţare 
pentru tine, nu pentru mine şi nici pentru ceilalţi. Pe tine 
te-am trădat, nu pe ei. 

— De asta ai vrut să mă vezi? 

A surprins expresia de dezgust de pe faţa omului. 

— Am vrut să ştii că n-am avut nimic de-a face cu 
atentatul ăla nenorocit. Am auzit de el la televizor, după 
ce se întâmplase. Adevărat, am lucrat la armă în atelier şi 
am recunoscut-o când am văzut-o la ştiri. Dar nu mi s-a 
spus când şi unde avea să fie folosită. N-am avut nici cea 
mai vagă idee şi nu le-am zis nimic despre asta celor de la 
NIA. 

— Eşti un mincinos şi un trădător. Nu te cred. 

Bărbatul a ridicat din umeri. 

— Treaba ta. Dar află că în compania ta cea prețioasă 
sunt doi trădători, şi unul dintre ei e şi acum în libertate. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Din două motive. Primul, pentru că nu mi-am trădat 


niciodată prietenii şi este dreptul lor să afle că au un 


spion printre ei. Şi al doilea, pentru că n-am nicio şansă 
să scap cu viaţă, aşa că atunci când îmi va suna ceasul, 


sper să ai puţină milă de mine. 


Capitolul 40 
Richmond, Virginia 


Malone a intrat în ascensor. Cassiopeia făcuse 
recunoaşterea primului nivel subteran al hotelului 
Jefferson şi remarcase că cele trei maşini de poliţie cu 
numere de Richmond păzeau intrarea principală, dar nu şi 
cea de-a doua uşă, din capătul sudic al holului, care dădea 
în West Main Street. Îi raportase apoi la telefon că 
operaţiunea părea una de amploare strict locală, ceea ce 
însemna că nu merita să se plimbe pe acolo pentru a afla 
mai multe. Malone spera că scopul intervenţiei 
poliţieneşti se va dezvălui de la sine. Cunoaşterea soluţiei 
la codul Jefferson îl punea într-o poziţie de negociere 
privilegiată şi aşteptase ocazia de a o fructifica. Cum însă 
ocazia nu se ivise, deplasarea la Monticello părea acum o 
variantă mai promițătoare. 

Din nefericire, mai avea de rezolvat chestiunea poliţiei. 

Cassiopeia  coborâse trei şiruri lungi de trepte 
mochetate până într-un hol din imitație de marmură de 
treizeci de metri, pe care l-a traversat, îndreptându-se 


către uşile de sticlă din capătul sudic. A găsit uşile 


încuiate şi o tânără care primea clienţii în restaurantul 
aflat alături i-a explicat că rămâneau astfel până la ora 9, 
în fiecare zi. Poliţiştii păreau să fi decis că uşile încuiate 
ofereau suficientă protecţie, motiv pentru care se 
concentraseră pe paza holului de recepţie de la parter, a 
scărilor şi a intrării principale. Malone nu-şi folosise 
numele real la check-in, aşa că cercetarea fiecărei camere 
ar fi fost un lucru dificil de pus în practică. Era cu mult 
mai convenabil să îl aştepte să iasă din ascensor şi să le 
cadă în braţe. 

Numai că nu o cunoşteau pe Cassiopeia Vitt. 

Îi explicase planul la telefon lui Cotton. El clătinase din 
cap, apoi spusese: 

— În regulă. De ce nu? 

Uşa ascensorului s-a deschis. 

Malone a ieşit din lift, a cotit la stânga şi s-a îndreptat 
spre biroul de recepţie, cu intenţia de a coti din nou la 
stânga şi de a cobori scările spre etajul inferior. Şi-a dat 
seama că nu va ajunge atât de departe când a văzut, aşa 
cum prevăzuse de altfel, trei poliţişti în uniformă care au 
apărut din dreapta lui şi i-au strigat să se oprească. 

S-a conformat. 


— Cotton Malone, a rostit şeful lor, care părea să aibă 


grad de căpitan. Avem un mandat de arestare pe numele 
tău. 

— Ştiu că am o mulţime de amenzi pentru parcare în 
locuri interzise neachitate. Le rup. N-ar trebui, dar... 

— Du mâinile la spate, i-a ordonat un al doilea ofiţer. 

* 

Cassiopeia l-a urmărit pe valetul care îi călărea 
motocicleta. Honda NT700V cu motor de 680 capacitate 
cilindrică, sistem de răcire cu lichid şi opt valve pornise 
uşor, şi tânărul părea să se bucure de scurta plimbare de 
la parcare la intrarea în hotel. A coborât, lăsând motorul 
să meargă, şi a ţinut dreaptă maşinăria de peste două 
sute de kilograme cât timp Cassiopeia a urcat pe ea. 

I-a întins o bancnotă de cincizeci de dolari. 

Valetul a dat din cap în semn de apreciere. 

Două maşini de poliţie erau parcate în faţa ei, dincolo 
de poarta de intrare a vehiculelor, în timp ce o alta era 
poziționată în spatele Cassiopeei. În toate, şoferul se afla 
la volan. L-a surprins pe polițistul din apropiere studiindu- 
i fundul. Jeanşii strâmţi îşi făcuseră datoria. 

— Am să-ţi cer o favoare, i-a spus ea valetului. 

— Spuneţi. 


A arătat spre una dintre intrările în holul cu recepţia. 


— Poţi să-mi ţii deschisă uşa aceea? 

se 

Malone s-a întors şi s-a conformat ordinului dat de 
poliţist. Lucrul cel mai important era ca pistoalele să 
rămână în tocuri, şi, cel puţin deocamdată, aşa se 
întâmplase. 

— Despre ce este vorba? a întrebat. 

— Eşti considerat persoană de interes într-un caz, l-a 
informat primul poliţist în timp ce l-a prins de 
încheieturile mâinii. Federalii vor să stea de vorbă cu tine. 

— Şi de ce nu au venit ei să mă aresteze? 

Bărbatul l-a strâns şi mai tare de încheieturi. 

— Cotton, a rostit unul dintre ceilalţi poliţişti. Ce nume 
mai e şi ăsta? 

Huruitul puternic al unei motociclete care se pregătea 
să ţâşnească înăuntru prin uşile de sticlă deschise, aflate 
la cincisprezece metri în stânga, le-a întrerupt discuţia. 

— E o poveste lungă, a răspuns Malone aruncând o 
privire afară, la Cassiopeia, care călărea motocicleta. 

A rânjit. 

Cum să n-o iubeşti? 

x 


Cassiopeia a turat motorul de şaizeci şi cinci de cai 


putere şi a observat în oglinda retrovizoare că polițistul 
din spate era în continuare mai interesat de fundul ei 
decât de locul spre care se îndrepta. În mod cert, omul 
nu-i dăduse nicio atenţie valetului postat la zece metri 
distanţă, care ţinea acum uşa deschisă pentru ea. 

A smucit ghidonul motocicletei spre dreapta, a cuplat în 
viteza întâi şi a ambalat motorul. Cauciucurile au scrâşnit, 
a tras dreapta, apoi a redresat motocicleta şi a pătruns în 
viteză prin uşa deschisă, în holul de la recepţie. 

* 

Knox stătea în faţa echipajului adunat în curtea din faţa 
închisorii la ora 7.00 fix dimineaţa. Două sute patru din 
totalul de două sute paisprezece oameni erau prezenţi, iar 
absenţele fuseseră motivate doar pentru cei care lipseau 
din oraş. Regula era cât se poate de clară. Nimeni nu-şi 
permitea să ignore o astfel de convocare. 

Cum niciunul dintre cei trei copii ai lui Hale nu se afla 
pe domeniu, adunarea se putea ţine în taină. Porţile de 
intrare fuseseră încuiate şi erau monitorizate din 
gheretele lor de gardieni, care urmăreau electronic 
ritualul pedepsei. Se aflau pe pământ sfânt. Un loc unde 
compania se adunase încă de la crearea Commonwealth- 


ului. În cei 250 de ani scurşi de atunci, mii de oameni 


ascultaseră în picioare verdicte, arseseră pe rug căpitani, 
aleseseră intendenţi sau, ca în ziua aceea, fuseseră 
martori la aplicarea pedepselor. 

Knox supraveghease personal pregătirea prizonierului, 
asigurându-se că mâinile îi erau bine legate şi gura 
acoperită cu un căluş. Nu-şi dorea crize de isterie sau 
discursuri. Chestiunea trebuia rezolvată în mod eficient. 

Era totuşi tulburat de ceea ce îi relataseră paznicii 
închisorii. Prizonierul ceruse să discute în particular cu 
Hale, şi acesta acceptase şi petrecuse câteva minute 
singur cu bărbatul. 

Îngrijorător. Fără îndoială. 

Privirea i-a căzut pe cei patru căpitani, strânşi în 
capătul îndepărtat al curţii. Prizonierul era legat de un 
rug din lemn de pin aflat în centru, iar echipajul se 
adunase în capătul celălalt. 

Knox a făcut un pas în faţă. 

— Omul acesta a fost judecat şi condamnat pentru 
trădare. I s-a hotărât pedeapsa cu moartea. 

A lăsat vorbele să plutească în aer. Pentru ca toţi să se 
lase pătrunşi de importanţa ideii de disciplină. 

S-a răsucit apoi cu faţa spre căpitani. 


— Ce decideţi în privinţa metodei? 


În secolele trecute existaseră opţiuni. Încătuşarea şi 
prinderea în lanţuri, apoi aruncarea într-o celulă, fără 
mâncare şi apă. Chinul se putea prelungi zile în şir. 
Atârnarea de catarg până ce expunerea la soare şi foamea 
îi veneau de hac. lată o metodă mai rapidă. Şfichiuirea cu 
biciul cu curele împletite. Şi mai rapidă, căci fâşiile de 
piele înnodate provocau moartea în doar câteva minute. 

Şi astăzi existau opţiuni. 

Spânzurarea. Împuşcarea. Înecarea. 


— Woodling, a strigat Hale. 


Capitolul 41 


Washington, D.C. 


Wyatt aştepta lângă capcana cu armă când cheia a fost 
introdusă în broască pe partea cealaltă a uşii. 

A văzut mânerul învârtindu-se. 

Andrea Carbonell se pregătea să intre în apartament. 
Nu-şi dădea seama că simplul gest al întoarcerii acasă 
avea să-i curme viaţa? 

Uşa s-a deschis. 

Nailonul a scârţâit în timp ce se încorda, întins la 
maximum, prin urechile şuruburilor. 

Balamalele s-au rotit la treizeci, patruzeci, patruzeci şi 
cinci de grade. 

Calculase dinainte că pentru deblocarea trăgaciului, 
era nevoie de un unghi de minim şaizeci de grade. 

Bărbatul a oprit mişcarea uşii cu piciorul şi a tăiat firul 
cu o foarfecă. 

Şi-a retras apoi piciorul şi a lăsat uşa să se deschidă 
complet. 

Carbonell s-a holbat la el, şi pe urmă la arma cu firul de 


nailon fluturând în lumina difuză. Pe faţa ei nu se citea 


nici urmă de surpriză. 

— Ţi-a fost greu să te decizi? a întrebat ea. 

Wyatt ţinea în continuare foarfeca în mâini. 

— Mai greu decât am crezut. 

— Nu tu ai făcut asta. Atunci cine? 

Wyatt a ridicat din umeri. 

— Un tip care a venit, a instalat arma şi după aia a 
plecat. 

— Şi pe care nu l-ai oprit. 

A ridicat din nou din umeri. 

— Nu era treaba mea. 

— Presupun că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru 
că eşti aici. 

— Mai degrabă pentru că am tăiat firul. 

Carbonell a păşit înăuntru şi a închis uşa în urma ei. 

— De ce l-ai tăiat? Cred că eşti furios pe mine pentru 
ceea ce s-a întâmplat azi-noapte. 

— Sigur că sunt. Ai vrut să mă ucizi. 

— Zău aşa, Jonathan, doar mă cunoşti. Ştii ce respect 
am pentru abilităţile tale. 

S-a repezit la ea, a prins-o cu mâna dreaptă pe după gât 
şi i-a lipit cu o bufnitură corpul micuţ de perete. 


Tablourile înrămate, fixate alături, au zăngănit în cuie. 


— Ai vrut să te foloseşti de abilităţile mele ca să mă 
omori. Ai vrut să-l scot pe Voccio de acolo. Ca să ne 
aruncăm în maşina lui şi să o faci să explodeze, cu noi 
înăuntru. 

— Ai venit ca să mă ucizi? a reuşit femeia să articuleze 
în ciuda strânsorii. Nici pic de îngrijorare pe faţa ei. 

Wyatt îşi subliniase punctul de vedere. A eliberat-o din 
strânsoare. 

Carbonell s-a îndreptat de spate şi s-a uitat la el, 
trăgând aer în piept ca să-şi revină. A mângâiat apoi 
capcana cu armă, admirând lucrătura. 

— Calibru mare, foc automat. Câte cartuşe? Treizeci? 
Patruzeci? M-ar fi făcut zob. 

Pe Wyatt nu-l interesa discuţia. 

— Ai soluţia cifrului. 

— Voccio mi-a trimis-o pe e-mail cu câteva ore înainte 
de sosirea ta. Dar presupun că deja ai aflat. Şi de asta eşti 
furios pe mine. 

— Am mai multe motive să fiu furios. 

Femeia l-a privit îndelung, cântărindu-l din ochi. 

— Probabil că da. 

— Soluţia nu va rămâne mult timp secretă. 


— Jonathan, tu ai atât de puţină încredere în abilităţile 


mele. Voccio mi-a trimis-o de pe o adresă din afara 
institutului. Numai el ştia de unde. Şi acum e mort. 

— Ce convenabil, nu-i aşa? 

Carbonell a înţeles aluzia. 

— Crezi că cei care v-au atacat azi-noapte erau oamenii 
mei. Şi că pe asta am plantat-o eu, a spus ea arătând spre 
capcana cu armă. 

— Ambele teorii sunt perfect valabile. 

— Atunci nu are niciun rost să neg. Tot nu m-ai crede. 
Aşa că o să mă abtin. I-a luat foarfeca din mâini. De unde 
ai făcut rost de asta? De pe biroul meu? 

Wyatt nu a răspuns. 

— Jonathan, să ştii că eu te plac. Te-am plăcut 
dintotdeauna. 

— N-am ştiut că fumezi trabuc. Mai devreme sesizase 
mirosul care rămăsese impregnat în cameră şi 
descoperise trei cutii speciale, vechi, toate pline cu 
trabucuri. 

— Tata le fabrica pe vremuri. Familia mea a locuit în 
Ybor City, Tampa. În anii 1960, mulţi cubanezi s-au 
stabilit acolo. Florida e casa mea. Cândva era un loc 
deosebit. Ai fost vreodată pe acolo? 


Wyatt a clătinat din cap. 


— Spanioli, cubanezi, italieni, germani, evrei, chinezi. 
Am coexistat şi am prosperat împreună. Un loc interesant. 
Atât de plin de viaţă. Şi pe urmă totul s-a terminat. Au 
construit o autostradă interstatală chiar prin mijlocul 
oraşului. 

Wyatt a tăcut şi a lăsat-o să vorbească. Femeia voia să 
câştige timp. Din partea lui, n-avea decât. 

— Tata a deschis o fabrică de trabucuri. l-a mers bine. 
În anii 1920, înaintea Marii Crize, în Ybor existau multe 
fabrici dintr-astea, dar treptat dispăruseră. Tata era 
hotărât să reînvie afacerea. Nimic mecanizat. Toate 
trabucurile erau rulate manual. Le-am prins gustul din 
tinereţe. 

Wyatt ştia că părinţii lui Carbonell se refugiaseră în 
SUA în anii 1960, după venirea la putere a lui Castro, şi 
că ea se născuse şi crescuse în America. Dar în afară de 
asta, femeia din faţa lui rămăsese un mister. 

— Întotdeauna ai fost aşa de taciturn? 

— Vorbesc atunci când am ceva de zis. 

Carbonell a dat ocol capcanei şi s-a apropiat de el. 

— Părinţii mei erau oameni destul de bogaţi în Cuba. 
Capitalişti, iar Castro îi ura pe capitalişti. Au lăsat acolo 


tot ce agonisiseră şi au venit aici, gata să o ia de la capăt. 


lubeau America şi, la început, ea le-a oferit a doua şansă. 
După care, conjunctura economică şi opţiunile greşite pe 
care le-au făcut le-au stricat socotelile. Au pierdut totul. 
Femeia a făcut o pauză şi s-a holbat la el în întunericul 
camerei. Au murit faliţi, a adăugat ea apoi. 

Wyatt s-a întrebat de ce îi povestea toate astea. 

— Oportuniştii care au fugit din Cuba în anii 1980? 
Exodul din Mariel??? Ăştia au fost oameni care au încercat 
să parvină în vremea lui Castro şi, când au văzut că nu 
reuşesc, au decis să vină aici. Şi n-au făcut decât să 
îngreuneze viaţa celorlalţi cubanezi, inclusiv a părinţilor 
mei. Ar trebui trimişi înapoi, ca să trăiască în regimul pe 
care l-au acceptat ani în şir. Eu mi-am croit singură drum 
în viaţă, a continuat Carbonell după o pauză. Pas cu pas. 
Fără niciun ajutor. Înainte să moară, i-am jurat tatii că n-o 
să repet greşelile lui. Că voi fi atentă. Dar, din nefericire, 
astăzi am făcut o greşeală, a spus ea sfredelindu-l acum 
cu privirea. Şi totuşi, tu m-ai păsuit. De ce? Ca să mă ucizi 
cu mâna ta? 

— Vreau să pun mâna pe Cilindrul Jefferson, a răspuns 
Wyatt. Şi dacă încerci să mă opreşti, îi voi ucide pe toţi 
12 Între aprilie şi octombrie 1980, un val uriaş de emigranţi a părăsit 


portul cubanez Mariel ca urmare a înrăutăţirii situaţiei economice din 
ţară. Circa 125 000 s-au stabilit în Florida. (n.trad.). 


cei pe care îi vei trimite după mine, şi pe urmă o să te 
ucid şi pe tine. 

— Dar ce-ţi pasă? Nu e treaba ta. 

— Azi-noapte, un om a murit doar pentru că-şi făcea 
meseria. 

Carbonell a scos un hohot de râs. 

— Şi asta te-a afectat? 

— Te afectează pe tine. 

A văzut că femeia înţelesese. Înţelesese că-i putea crea 
probleme. Că-i putea pune bete în roate. Şi distruge viaţa. 

— Malone are şi el cheia cifrului, a adăugat Wyatt. Azi- 
noapte a trimis-o prin e-mail de pe computerul lui Voccio 
pe adresa lui, şi pe urmă a şters mesajul de pe serverul 
institutului. Nimeni altcineva nu are soluţia decât el, tu şi 
cu mine. 

— Se va duce direct la Monticello. 

Wyatt a ocolit-o şi s-a îndreptat către uşă. 

Carbonell l-a prins de braţ şi l-a răsucit spre ea. Faţa ei 
era acum la doar câţiva centimetri de a lui. 

— Ştii bine că nu te vei putea descurca singur. 

Adevărat. Prea multe necunoscute la mijloc. Prea multe 
riscuri. Şi el nu era suficient de bine pregătit. 


— Uite ce-i, Jonathan, nu încerca să mă prosteşti. 


Chestia asta n-are de-a face cu mine sau cu ceea ce s-a 
întâmplat azi-noapte. Are de-a face cu Malone. Nu vrei să- 
l laşi să pună mâna pe cilindru. Văd asta în ochii tăi. 

— Poate că vreau ca tu să dai greş. 

— Du-te la Monticello. Ca să obţii ceea ce ne dorim 
amândoi. Ceea ce vei face mai departe cu Malone nu e 
treaba mea. Ceea ce facem fiecare dintre noi rămâne 
între noi. Pun pariu că eşti în stare să separi lucrurile. Ai 
nevoie de mine. Şi de asta sunt încă în viaţă. 

Avea dreptate. 

Ăsta era, într-adevăr, singurul motiv. 

— Du-te şi pune mâna pe cilindru, a spus ea. 

— De ce nu te duci tu? 

— Aşa cum ţi-am spus în New York, prefer să-ţi rămân 
datoare numai ţie. 

Asta însemna că femeia se apropia de țelul pe care şi-l 
propusese, oricare era acela. Şi că implicarea unor agenţi 
de-ai ei nu ar fi făcut decât să complice şi mai mult 
lucrurile. 

— De fapt, ai vrut să-l vezi mort pe Scott Parrott, nu-i 
aşa? 

— Dacă şi-ar fi făcut bine treaba, acum n-ar fi mort. 


— Nu a avut nicio şansă. 


— Spre deosebire de cei trei agenţi cărora tu le-ai dat 
ordin să intervină, după ce l-ai pocnit pe Malone în cap cu 
puşca? Vrei să zici că ei au avut o şansă? 

Degetele de la mâna dreaptă a lui Wyatt s-au încordat, 
dar şi-a recăpătat autocontrolul. Asta era exact reacţia pe 
care şi-ar fi dorit-o Carbonell. 

— Du-te şi pune mâna pe cilindru, Jonathan. Şi pe urmă 
o să stăm de vorbă. 

* 

Malone s-a răsucit pe călcâie şi l-a pocnit cu piciorul în 
tibie pe unul dintre poliţiştii din Richmond. După care a 
aplicat un croşeu de dreapta altuia şi un genunchi în 
vintre celui de-al treilea. 

Toţi trei s-au prăbuşit la podea. 

Huruitul motocicletei care intrase în trombă în holul 
recepţiei îi oferise cele câteva clipe de distragere a 
atenţiei, de care avusese nevoie. 

Cassiopeia s-a îndreptat în viteză spre el, traversând 
încăperea cu podea din marmură. A încetinit atât cât să-i 
permită să sară în şa, după care a ambalat motorul, a 
cotit la stânga şi a pornit spre scara aflată la 
cincisprezece metri distanţă. Malone şi-a încolăcit un braţ 


pe după mijlocul ei, iar cu celălalt şi-a scos arma. A întors 


capul şi i-a zărit pe poliţişti, care se ridicau în picioare şi 
dădeau să-şi scoată pistoalele din tocuri. 

Motocicleta a încetinit pe măsură ce s-a apropiat de 
scară. 

Două platforme late despărţeau şirul de trepte în trei 
segmente, distanţa de sus şi până jos fiind de aproximativ 
treizeci de metri. 

Asta era partea care pe Malone nu-l încânta deloc. 

— Am ajuns la scară, l-a prevenit Cassiopeia. 

Malone a tras un glonţ pe deasupra capetelor 
poliţiştilor. 

Poliţiştii s-au aruncat la podea şi s-au ascuns în spatele 
statuii lui Jefferson. 

* 

Cassiopeia nu mai coborâse niciodată o scară cu 
motocicleta. Mocheta ar fi trebuit să ajute la tracțiune, 
dar oricum aveau să fie serios zgâlțâiți. 

A băgat motorul în viteza a doua şi s-a avântat înainte. 

Suspensia a rezistat în timp ce ea şi cu Malone se 
luptau să-şi păstreze echilibrul. A manevrat ghidonul, 
aducându-l într-o poziţie stabilă. Cunoştea bine 
motocicleta. Centrul de gravitație jos o făcea uşor de 


mânuit. Poliţiile din Europa o foloseau cu succes de ani de 


zile. O variantă mai veche stătea parcată în garajul din 
castelul franțuzesc al Cassiopeei. Tocmai datorită faptului 
că era familiarizată cu modelul alesese motocicleta pentru 
drumul spre Fredericksburg, în detrimentul maşinilor 
oferite de Serviciul Secret. 

Cotton o ţinea strâns pe după mijloc, iar ea strângea la 
fel de ferm mânerele ghidonului motocicletei. 

Au ajuns la primul palier. 

Cassiopeia a apăsat şi mai mult pe acceleraţie, a împins 
în discurile de frână şi au coborât alte două trepte. După 
al doilea palier, scara cotea brusc la stânga. Cassiopeia a 
smucit imediat de ghidon spre dreapta, şi roata din faţă a 
atacat ultimul segment de trepte, forţa gravitaţiei 
continuând să îi trimită în jos. 

— Avem companie, l-a auzit ea spunând pe Malone. 

A urmat o împuşcătură. 

Cotton era cel care trăsese. 

Alţi câţiva metri de săltat pe trepte până să ajungă la 
suprafaţa plană. 

Cassiopeia a ambalat motorul şi s-au repezit înainte, 
croindu-şi drum pe carpete printre scaune şi canapele, 
traversând holul din imitație de marmură, pe sub tavanul 


din sticlă colorată. 


Oamenii care stăteau pe fotolii şi canapele s-au ferit din 
calea lor. 

Uşa spre ieşire îi aştepta la cincisprezece metri în faţă. 

Malone era uimit că reuşiseră să ajungă până aici. 
Considerase că şansele lor de reuşită nu depăşeau 
treizeci de procente. Îi luaseră însă pe poliţişti prin 
surprindere, şi acum constata cu bucurie că drumul ce li 
se deschidea în faţă era liber. Cu coada ochiului i-a zărit 
pe poliţişti, care coborau mai multe trepte odată. Au ajuns 
la primul palier şi se pregăteau să tragă. Malone a ţintit 
de trei ori înspre al doilea segment de trepte, iar 
gloanţele au ricoşat din marmură, împrăştiindu-i pe aşa- 
zişii atacatori. 

Spera ca niciun glonţ să nu-şi fi atins ţinta. 

— Cotton, a auzit-o el pe Cassiopeia rostind. 

S-a răsucit cu faţa înainte. 

Uşile din sticlă încuiate până la ora 9.00 dimineaţa, aşa 
cum îi spusese ea, le blocau ieşirea. Dincolo de ele, 
soarele strălucitor al dimineţii le promitea libertatea. 

Doisprezece metri îi mai despărţeau de ea. 

— Mai avem un pic, a spus Cassiopeia în timp ce se 
avânta înainte. 


Malone a tras de trei ori pe deasupra umărului ei şi a 


spulberat un set de uşi. 

Cassiopeia a îndreptat motocicleta spre centrul 
deschizăturii ivite în uşă. 

Au ieşit din clădire în scrâşnet din roţi, după care 
Cassiopeia a pus frână. 

Amândoi şi-au sprijinit picioarele pe caldarâm. 

O stradă intens circulată, perpendiculară pe hotel. 

Malone a studiat-o câteva clipe, a sesizat o pauză în 
trafic şi a spus: 


— Hai să plecăm de-aici. 


Capitolul 42 


Bath, Carolina de Nord 


Hale era mulţumit de felul în care decurgeau lucrurile. 
Alegerea woodling-ului îl surprinsese în mod evident pe 
Knox, care ezitase făţiş înainte de a încuviinţa din cap şi a 
cere timp suplimentar de pregătire. Hale a remarcat 
nervozitatea celorlalţi trei căpitani. El fusese cel care 
alesese pedeapsa, dar ei votaseră cu toţii pentru. 

— Mare prostie ai făcut omorându-ţi contabilul, a spus 
Surcouf. 

— M-a dezamăgit, la fel ca omul ăsta. 

— Îţi asumi prea multe riscuri, a remarcat Cogburn. 
Mult prea multe. 

— Îmi asum orice risc, ca să rezist. 

Niciun căpitan nu le era dator cu explicații celorlalți, 
atâta timp cât chestiunea în discuție era de ordin strict 
personal, iar moartea contabilului familiei se încadra, fără 
îndoială, în această categorie. Situația nu diferea cu nimic 
de cea în care fiecare căpitan era stăpân pe nava sa, 
opiniile sale fiind relevante pentru ceilalţi numai atunci 


când operau împreună. 


Knox i-a făcut semn că totul era pregătit. 

Hale a păşit în faţă şi s-a adresat mulţimii adunate în 
lumina soarelui de dimineaţă. 

— Am jurat cu toţii să respectăm Articolele. Voi toţi 
aveţi o viaţă bună şi îndestulată. Compania noastră 
funcţionează, pentru că lucrăm împreună. A arătat spre 
bărbatul legat de rug. Omul ăsta a scuipat pe tot ce avem 
noi mai scump pe lume şi ne-a pus în pericol pe fiecare 
dintre noi. 

Un freamăt a străbătut mulţimea. 

— Trădătorii îşi merită pedeapsa, a strigat Hale. 

Un murmur puternic s-a răspândit, semn că cei prezenţi 
îi dădeau dreptate. Un fior rece i-a coborât pe şira 
spinării. Ce senzaţie formidabilă era să fii la comandă! Nu 
lipseau decât mirosul de apă sărată şi legănatul punţii. 

— Fiţi martorii pedepsei! a strigat el. 

Knox stătea lângă omul legat şi cu căluş la gură, iar 
Hale l-a urmărit pe intendent cum îi instruia pe doi 
membri ai echipajului. Pedeapsa aleasă era deosebit de 
crudă, deşi nu presupunea nimic complicat. Două 
scânduri erau legate între ele la capete cu curele de piele 
de circa un metru lungime. Capul prizonierului era băgat 


între cele două curele, iar cei doi marinari stăteau de o 


parte şi de alta, ţinând scândurile cu ambele mâini. 

Hale spera ca Stephanie Nelle să urmărească scena. O 
mutase dintr-o celulă fără ferestre într-una cu vedere spre 
curte. Voia ca femeia să ştie de ce era el capabil. 
Deocamdată nu primise nicio veste de la Andrea 
Carbonell şi nu ştia dacă cifrul fusese spart sau nu, aşa 
încât soarta lui Nelle rămânea indecisă. 

Cei doi marinari au început să rotească scândurile, 
răsucind curelele până ce au ajuns să înfăşoare craniul 
prizonierului. Acesta smucea din cap, încercând să le 
zădărnicească eforturile, dar zbaterea sa era inutilă. 

Knox i-a aruncat o ultimă privire lui Hale. 

S-a uitat şi în direcţia celorlalţi trei căpitani, care au 
aprobat cu toţii printr-un gest din cap. 

S-a uitat din nou la Hale, apoi a încuviinţat şi el din cap. 

Comanda continuării  supliciului fusese dată, şi 
scândurile au fost învârtite mai departe. Preţ de câteva 
rotiri, cât curelele s-au strâns, craniul a rezistat. La a 
şasea rotire, presiunea a devenit tot mai mare. Corpul 
prizonierului a început să se zbată, împotrivindu-se 
constrângerii. Dacă gura nu i-ar fi fost astupată de căluş, 
ar fi urlat, fără îndoială, de durere. 


Scândurile au continuat să se învârtă. 


Pupilele omului s-au mărit şi globii oculari i s-au 
bombat în chip nefiresc. Hale ştia ce se petrecea. 
Presiunea din interiorul craniului comprimat era cea care 
îi forţa literalmente în afară. 

Şi ceilalţi trei căpitani au observat fenomenul. 

Hale ştia că nu erau obişnuiţi cu scene violente. Erau în 
stare să ordone pedepse fără să clipească. Dar a le urmări 
pe viu era cu totul altceva. 

Alte rotiri. 

Faţa bărbatului a devenit stacojie din cauza presiunii. 

Un glob ocular a ieşit din orbită. 

Sângele a ţâşnit din gaura formată. 

Operaţiunea de învârtire a continuat, dar mai lent, căci 
curelele ajunseseră să fie strânse aproape la maximum. 

Tatăl lui era cel care îi povestise lui Hale despre 
woodling. Îi explicase că ultimele secunde erau cele mai 
îngrozitoare. După ce ochii cedau, nu rămânea mult până 
ce craniul să se sfărâme. Din păcate pentru victimă, 
oasele craniul erau dure. Şi tocmai de aceea era pedeapsa 
aceasta atât de specială - de multe ori victima nu era 
ucisă. 

Celălalt glob ocular a ieşit şi el din orbită şi o cantitate 


şi mai mare de sânge a împroşcat faţa condamnatului. 


Hale s-a îndreptat spre centrul curţii. 

Prizonierul încetase orice rezistenţă, corpul îi atârna 
flasc, iar capul îi era ţinut drept doar de curelele din 
piele. 

Knox a ordonat să se pună capăt torturii. 

— Află că în compania ta cea prețioasă sunt doi 
trădători. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Atunci când îmi va suna ceasul, sper să ai puţină 
milă de mine. 

Cuvintele rostite de prizonier în urmă cu mai puţin de o 
oră nu-i ieşeau din minte lui Hale. 

Doi trădători în compania ta prețioasă. 

Cu toate că omul recunoscuse că nu dădea doi bani pe 
mentalitatea din cadrul companiei, adevărul era că se 
înşelase. 

Pe tine te-am trădat, nu pe ei. 

Ţinea la confrații lui. 

Şi asta îl făcuse pe Hale să îl creadă. 

S-a holbat la faţa plină de sânge. A întins mâna şi a scos 
din jachetă un pistol, apoi i-a tras un glonţ în cap. 

— Pedeapsa a fost administrată, a strigat el. Sunteţi 


liberi. 


Membrii echipajului au început să se împrăştie. 

Hale s-a întors spre Knox. 

— Ordonă ca trupul să fie aruncat în mare. Şi pe urmă, 
vino la mine acasă. Avem de vorbit. 

* 

Cassiopeia a băgat motorul în viteza a cincea şi a 
continuat să înainteze pe autostrada U.S. 250. Evitaseră 
dinadins autostrada interstatală 64 Vest, optând pentru o 
autostradă secundară, cu gândul că era posibil ca alarma 
să fi fost dată şi în districtele învecinate. Asta deşi Cotton 
avea, probabil, dreptate. După ce eşuaseră în misiunea, 
aparent uşoară, de a-i prinde în hotel, cei care ordonaseră 
arestarea nu aveau să mai recurgă la alţi agenţi, ci vor 
încerca să rezolve singuri problema, aşa cum ştiau ei mai 
bine. 

Cotton a bătut-o uşor pe burtă şi i-a strigat în ureche: 

— Trage pe dreapta. 

Cassiopeia a virat înspre un restaurant abandonat, cu 
clădirea gata să se prăbuşească şi cu asfaltul din parcare 
năpădit de buruieni şi iarbă. A ocolit construcţia şi a oprit 
motocicleta. 

— Se pare că nu ne urmăreşte nimeni, a spus Malone 


coborând din şa. Trebuie să luăm din nou legătura cu 


Edwin Davis. 

Cassiopeia a scos telefonul şi a sunat. Davis a răspuns 
după al doilea ţârâit. Cassiopeia a comutat pe speaker. 
Discutaseră cu Davis mai devreme, înainte ca ea să plece 
în misiunea de recunoaştere în holul recepţiei hotelului. 

— Mă bucur c-aţi scăpat, a spus Davis. Sper că n-aţi 
produs prea mari stricăciuni în hotel. 

— Sunt asiguraţi, a răspuns Cotton. 

— Tipul mort din maşina aflată în parcarea de la 
Institutul Garver era doctorul Gary Voccio, i-a informat 
Davis. Corpul a fost identificat şi maşina era a lui. 

L-au ascultat pe Davis povestind cum FBI ŞI CIA 
descinseseră la institut. Alimentarea cu energie electrică 
şi comunicațiile telefonice fuseseră deliberat tăiate, holul 
de la parterul uneia dintre clădiri era distrus şi gloanţele 
ciuruiseră pereţii de pe două niveluri, umplându-i de 
găuri. 

— Şeful nu e deloc încântat, a remarcat Davis. Tot mai 
multe victime colaterale şi stricăciuni. 

— Ne ducem la Monticello, l-a anunţat Cotton. 

— Atunci când ai şters cheia cifrului de pe serverul 
institutului, ai eliminat-o cu totul, a spus Davis. Voccio nu 


o salvase în altă parte. S-a dus. Fişierul acela conţinea 


toate notele lui şi rezultatul cercetării. 

— Măcar am pus mâna pe cheia cifrului, a intervenit 
Cassiopeia. 

— Da, dar trebuie să ne gândim cine altcineva a mai 
reuşit acest lucru. 

— Ne trebuie acces la Cilindrul Jefferson, a spus 
Cotton. Pe site-ul domeniului este specificat că cilindrul 
este expus în cabinetul de lucru al lui Jefferson, lângă 
bibliotecă şi dormitor. 

— Voi fi şi eu la Monticello, a zis Davis. O să vă aştept 
la centrul pentru vizitatori. 

Cotton a zâmbit. 

— Văd că eşti pe fază. 

— E o chestiune ce trebuie rezolvată, la fel ca şi 
cealaltă situaţie descoperită de Cassiopeia, cu telefoanele 
ascultate. 

Câtă dreptate avea, chiar fără să cunoască toate 
amănuntele, şi-a spus Cassiopeia în sinea ei. 

— Ajungem în patruzeci şi cinci de minute. 

A încheiat convorbirea. 

— Care-i problema? a întrebat-o Cotton. 

— Ce te face să crezi că există o problemă? 


— Să zicem că am o intuiţie. Eşti iubita mea şi te 


cunosc. i se citeşte pe faţă. Ce s-a întâmplat cu prima 
doamnă? Nu mi-ai făcut decât un rezumat. 

Adevărat. Cassiopeia prezentase succint evenimentele 
şi sărise peste ultima parte a conversaţiei cu Shirley 
Kaiser. 

— Prima Doamnă are o aventură, nu-i aşa? 

— Nu tocmai, dar eşti pe aproape. 

— Mă gândeam cum să folosim în propriul avantaj 
treaba aia cu ascultatul telefoanelor, a răspuns ea. E 
metoda cea mai rapidă de a-l da în vileag pe Hale. 

Malone a prins-o cu blândeţe de braţ. 

— E altceva la mijloc. Ceva ce nu vrei să-mi spui. Nu 
mă supăr. Mi se întâmplă şi mie să nu-ți spun totul. Dar 
indiferent ce este, dacă vei simţi la un moment dat că ai 
nevoie de ajutor, poţi să contezi pe mine. 

Cassiopeei i-a plăcut faptul că iubitul ei nu încerca să 
rezolve de unul singur situaţia. Şi că se comporta ca un 
partener al ei, omul care îi păzea spatele. 

Poate că avea să-i accepte oferta la un moment dat. 


Dar deocamdată acel „altceva” rămânea problema ei. 


Capitolul 43 


Bath, Carolina de Nord 


Ora 8.30 dimineaţa 


Knox era îngrijorat. Hale se întâlnise în particular cu 
trădătorul înaintea execuţiei şi acum i se ordonase să se 
prezinte acasă la căpitan, fără a i se da explicaţii. 
Cadavrul se afla în drum spre mare, unde avea să fie 
aruncat peste bord, în Curentul Golfului. Poate că 
bărbatul îi spusese lui Hale că Knox compromisese 
omorul, dar nu şi atentatul. Dar de ce l-ar fi crezut Hale? 
Chiar dacă avea unele îndoieli, nimic nu justifica 
îndreptarea lor asupra lui Knox, cu excepţia faptului că 
intendentul era unul dintre cei patru oameni care 
cunoşteau de la bun început toate detaliile, ceilalţi trei 
fiind cu toţii căpitani. Pe de altă parte, cel puţin o duzină 
de oameni munciseră în atelier la confecţionarea armelor, 
numai că nu li se spusese în ce scop aveau să fie 
întrebuințate. Erau şi ei suspecți? Sigur că da, numai că 
nu dintre cei mai serioşi. 

Knox a pătruns în casa familiei Hale şi a mers direct 


spre camera de lucru. Toţi cei patru căpitani erau 


prezenţi şi îl aşteptau, fapt care i-a ridicat imediat nivelul 
de alertă. 

— Bun, a rostit Hale în timp ce Knox închidea uşa. 
Tocmai voiam să pun o înregistrare. 

Pe masă se afla un reportofon. 

Hale l-a pornit. 

— Căsnicia mea e în dificultate de mulţi ani, Shirley. 
Ştii asta foarte bine. 

— Eşti prima doamnă a ţării şi divorţul iese din 
discuţie. 

— Dar pot să ridic problema imediat ce i se va termina 
mandatul, şi până atunci mai este doar un an şi jumătate. 

— Pauline, îţi dai seama ce spui? Te-ai gândit bine? 

— Aproape că nici nu mă gândesc la altceva. Danny a 
îndeplinit diverse funcţii publice pe parcursul căsniciei 
noastre. Şi asta ne-a abătut atenţia amândurora. Niciunul 
dintre noi nu a dorit să înfrunte realitatea. Dar peste 
douăzeci de luni, cariera lui va lua sfârşit. Şi atunci nu 
vom mai fi decât el şi cu mine. Nimic care să ne distragă. 
Şi nu cred că voi mai putea suporta. 

— E vorba de lucrul celălalt, nu-i aşa? 

— Vorbeşti de parcă ar fi ceva murdar. 


— Îţi umbreşte judecata. 


— Nu. De fapt, el este omul care mă ajută să-mi 
limpezesc mintea. Pentru prima oară după mulţi ani mă 
simt capabilă să văd. Să gândesc. Să simt. 

— Ştie că noi două discutăm despre el? 

— Da, i-am spus. 

Hale a închis aparatul. 

— Se pare că prima doamnă are un iubit. 

— Cum de-ai înregistrat discuţia asta? a întrebat 
Surcouf. 

— Cam cu un an În urmă am început să cultiv o relație 
despre care am sperat că ne va oferi informatii valoroase. 
Şi nu m-am înşelat, a adăugat Hale după o pauză. 

Knox făcuse cercetări în legătură cu Shirley Kaiser şi 
aflase de prietenia ei îndelungată cu Pauline Daniels. 
Printr-un noroc, Kaiser era o femeie de lume, atrăgătoare 
şi liberă. Aşa că a fost pus la punct un plan ce prevedea o 
întâlnire întâmplătoare, în urma căreia relaţia înflorise. 
Totuşi, nici el şi nici Hale nu îşi dăduseră seama de 
ruptura profundă din familia Daniels. Asta venise ca un 
bonus neaşteptat. 

— De ce nu ne-ai informat şi pe noi? a întrebat 
Cogburn. 

— La asta e uşor de răspuns, Charles, a zis Bolton. Ca 


să fie salvatorul nostru şi să-i rămânem îndatoraţi. 

Destul de aproape de adevăr, şi-a zis Knox. 

— Ne-ai criticat că am acţionat fără să-ţi spunem, a 
continuat Bolton. Dar şi tu ai făcut acelaşi lucru, şi de 
mult timp. 

— Diferenţa e că eu am acţionat calculat şi în 
particular. În timp ce voi v-aţi manifestat prosteşte şi în 
public. 

Bolton s-a repezit direct spre Hale, cu pumnul încleştat 
şi cu braţul dat pe spate, pregătit de atac. Hale a vârât 
mâna dreaptă în jachetă şi a scos pistolul pe care îl 
folosise pentru a curma suferinţa prizonierului. 

Bolton s-a oprit. 

Cei doi s-au înfruntat din priviri. 

Cogburn şi Surcouf urmăreau tăcuţi scena. 

Knox era încântat. O ceartă - încă una - între cei doi 
însemna distragerea atenţiei de la el. Dar, pe de altă 
parte, ea îi confirma concluzia la care ajunsese înainte de 
a se încurca cu cei de la NIA. Şi anume că cei patru 
căpitani nu aveau să supravieţuiască valului ce urma să le 
măture punţile. Conflictele dintre ei erau prea vechi, 
egourile, prea puternice, iar cooperarea, deficitară. 


— Rămâne pe altă dată, Quentin, a spus Bolton. 


— Ce ai de gând? Să mă asasinezi? 

— Mi-ar face mare plăcere. 

— O să descoperi că-i mult mai greu să mă ucizi pe 
mine decât pe orice preşedinte. 

* 

Wyatt ajunsese la Monticello. Parcursese cei o sută 
douăzeci de kilometri de la Washington în mai puțin de 
două ore şi parcase într-un spațiu mărginit de copaci, 
lângă un complex atrăgător de clădiri joase, identificate 
ca fiind Centrul pentru Vizitatori Thomas Jefferson şi 
Centrul Educaţional Smith. Liniile acoperişurilor urmau 
conturul dealurilor dimprejur, şi zidurile din lemn se 
încadrau natural în peisajul forestier. Clădirile cuprindeau 
o cafenea, un magazin de suvenire, o sală de spectacole, 
săli de clasă şi o sală de expoziţii. 

Avusese dreptate Carbonell. Nu putea să-i permită lui 
Malone să aibă ultimul cuvânt. La New York îşi pusese 
adversarul în pericol, sperând să fie eliminat, şi altă şansă 
nu i se ivise de atunci, pentru a scăpa definitiv de el. 

Carbonell mai avusese dreptate şi într-o altă privinţă. 

Avea nevoie de ea. Cel puţin pe termen scurt. 

Femeia îi oferise câteva informaţii utile despre 


Monticello, inclusiv date despre topografia locului, 


sistemul de securitate şi hărţi ale împrejurimilor. Wyatt a 
suit din parcare o scară care dădea într-o curte 
înconjurată de salcâmi. A cumpărat de la ghişeu un bilet 
la primul tur al zilei, programat peste mai puţin de 
douăzeci de minute, adică la 9.00 dimineaţa, atunci când 
se deschidea complexul. 

S-a plimbat prin jur şi a citit ce era scris pe panouri. A 
aflat că Jefferson muncise patruzeci de ani la domeniul 
său, pe care îl denumise Monticello, adică „micul munte” 
în italiană, în ambiția de a face din el „eseul său de 
arhitectură”. 

Fusese o fermă productivă. Unde se crescuseră vaci, 
porci şi oi. Cu un gater în care se tăia cherestea. Cu două 
mori pentru porumb şi grâu. Într-un atelier se produceau 
butoaie pentru păstrarea făinii. Din pădurile din jur se 
aduna lemn de foc, care apoi se vindea. Jefferson 
cultivase tutun, pe care îl vindea scoţienilor, după care 
trecuse la secară, trifoi, cartofi şi mazăre. La un moment 
dat putea călări cincisprezece kilometri în orice direcţie, 
fără a-şi părăsi domeniul. 

Wyatt îi invidia independenţa. 

Însă în sala de expoziţii a aflat că Jefferson murise falit, 


cu datorii de mii de dolari, şi că moştenitorii săi fuseseră 


nevoiţi să vândă tot, inclusiv sclavii, pentru a-i satisface 
pe creditori. Casa trecuse prin mai multe mâini, pentru 
ca, în 1923, să fie răscumpărată de o fundaţie care 
muncise din greu pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A studiat alte exponate pentru a afla mai multe. 
Parterul cuprindea unsprezece încăperi, toate incluse în 
turul oficial. Utilizarea bine chibzuită a spaţiului şi a 
luminii naturale, trecerea dintr-o cameră într-alta, cândva 
marcată de uşi din sticlă, fiind făcută acum în mod direct, 
era menită să dea senzaţia de viaţă liberă şi deschisă - 
nimic secret, totul la vedere. Etajul întâi şi al doilea erau 
inaccesibile vizitatorilor, dar pivnițele erau deschise 
publicului. 

Wyatt a studiat schiţa reşedinţei. 

Satisfăcut, a ieşit din nou în ambianța plăcută a 
dimineţii de vară târzie şi a decis că o operaţiune rapidă 
era singura modalitate de a duce misiunea la bun sfârşit. 

S-a îndreptat spre locul de unde un microbuz avea să-i 
ducă pe el şi pe ceilalţi membri ai primului grup de 
vizitatori sus, pe munte, la circa trei sute de metri 
altitudine. Printre cei în jur de cincizeci de oameni se 
numărau mulţi adolescenţi. O statuie din bronz în mărime 


naturală a lui Thomas Jefferson îi aştepta lângă bordura 


trotuarului. Jefferson fusese un bărbat înalt, de peste un 
metru optzeci şi trei, a remarcat Wyatt. A studiat 
asemănarea statuii cu câţiva dintre tineri. 

— Cred că va fi frumos, a spus unul dintre ei. 

Wyatt i-a dat dreptate. 

Un pic de distracţie. 

Ca-n vremurile bune de altă dată. 

k 

Malone şi Cassiopeia au ajuns cu motocicleta la centrul 
pentru vizitatori de la Monticello. Edwin Davis îi aştepta 
la baza scărilor. Cassiopeia l-a ignorat pe funcţionarul 
însărcinat cu parcarea, care o îndruma spre o zonă liberă, 
şi a tras motocicleta lângă bordură, după care a oprit 
motorul. 

— Am aranjat să ne fie arătat cilindrul, a spus Davis. 
Am vorbit cu conducerea fundației, şi administratorul 
domeniului o să vină să ne conducă. 

Malone nu _ vizitase niciodată reşedinţa unui fost 
preşedinte. Îşi propusese de multe ori să vină aici şi să 
urce pe muntele Vernon, dar nu reuşise să-şi facă timp. 
Într-o excursie dintr-acelea, numai tată şi fiu. S-a întrebat 
ce mai făcea Gary, fiul său în vârstă de şaisprezece ani. Îl 


sunase vineri, când ajunsese la New York, şi discutase cu 


el la telefon o jumătate de oră. Gary creştea repede. 
Părea un puşti echilibrat şi se declarase foarte mulţumit 
când tatăl lui îşi arătase, în cele din urmă, sentimentele 
faţă de Casiopeea. 

„E sexy”, îi spusese băiatul. 

Avea dreptate. 

— Administratorul ne aşteaptă cu maşina lângă 
microbuz, a spus Davis. Numai vehiculele domeniului au 
dreptul să circule pe aici. Putem să intrăm împreună cu 
primul grup de vizitatori ca să vedem cilindrul. Este expus 
la parter. Pe urmă putem să-l ducem la etaj, ca să-l 
studiem în linişte. 

— Cotton poate să meargă singur, a spus Cassiopeia. 
Noi doi trebuie să discutăm. 

Malone a surprins privirea din ochii ei - o îngrijorare 
vădită -, plus încă ceva. 

Era o propunere care nu suporta vreo dezbatere. 

— În regulă, a răspuns Davis. Tu şi cu mine vom 


rămâne aici. 


Capitolul 44 


Bath, Carolina de Nord 


Hale a aşteptat ca Bolton să se ploconească în faţa lui, 
şi, într-un târziu, bietul om s-a retras, aşa cum era de 
aşteptat, în capătul celălalt al încăperii. 

Tensiunea s-a mai atenuat, dar fără să dispară. 

— Preşedintele Daniels nu va dori ca viaţa lui privată să 
fie adusă în atenţia publicului, a spus Hale. Nici el şi nici 
soţia lui nu s-au aflat vreodată în centrul unui scandal. 
Americanii îi consideră cuplul perfect. Vă imaginaţi cum 
vor exploata situaţia canalele de ştiri şi internetul? 
Daniels va ajunge să fie etichetat pentru totdeauna drept 
preşedintele încornorat. Nu va permite aşa ceva. Şi, 
domnilor, noi vom profita de situaţia asta. 

A remarcat că ceilalţi trei căpitani nu păreau de acord 
cu el. 

— Când aveai de gând să ne spui şi nouă? a întrebat din 
nou Cogburn. Edward are dreptate să fie supărat. Noi toţi 
suntem supăraţi pe tine, Quentin. 

— N-avea niciun rost să vă povestesc despre asta până 


ce nu aveam să fiu sigur că puteam folosi împrejurarea în 


beneficiul nostru. Acum sunt sigur. 

Surcouf s-a apropiat de bar şi şi-a turnat un pahar de 
bourbon. Hale ar fi avut şi el poftă de o băutură, dar a 
decis că era mai bine să-şi păstreze mintea limpede. 

— Putem să facem presiuni în taină, ca să punem capăt 
persecuțiilor, a spus el. Aşa după cum v-am spus acum o 
lună, nu avem de ce să-l ucidem pe preşedinte. 
Prezentatorii de ştiri TV şi bloggerii de pe internet îi vor 
da lovitura de graţie. Preşedintele acesta s-a purtat cu noi 
fără pic de amabilitate. Nu-i datorăm nimic, asta dacă nu 
cumva va dori să-şi schimbe din acest moment atitudinea. 

— Cine e femeia pe care o ţii prizonieră? a spus 
Cogburn. 

Chiar se întrebase când aveau să îl chestioneze. 

— Stephanie Nelle, şefa unei unităţi de informaţii din 
cadrul Departamentului de Justiţie pe nume Magellan 
Billet. 

— Şi de ce e închisă la noi? 

Nu putea să le mărturisească adevărul. 

— Începuse să ne facă probleme cu investigaţiile ei. 

— Nu s-a băgat pe fir prea târziu? a întrebat Bolton. 
Deja suntem cercetaţi de alţii. 


— Am văzut-o cum a urmărit execuţia de la fereastră, a 


intervenit Cogburn. 

În fine, cineva fusese atent la ceea ce se petrecea în jur. 

— Am sperat să-i transmit un mesaj în acest fel. 

— Quentin, a spus Surcouf, ce-i în capul tău? Parcă te 
mişti în trei direcţii. Luarea unui ostatic ne va aduce şi 
mai multe necazuri. 

— Mai multe decât uciderea unui preşedinte? Şi oricât 
de puţin mi-ar plăcea să revin asupra chestiei ăsteia, 
subliniez că, în afară de noi, nimeni nu ştie că o ţinem 
prizonieră aici. Din punctul lor de vedere, Nelle e 
deocamdată doar dispărută. 

Desigur, aici nu o includea şi pe Andrea Carbonell. Iar 
asta i-a readus în minte chestiunea celui de-al doilea 
trădător. Căci dacă acesta exista, era foarte posibil să 
aibă cunoştinţă de prezenţa lui Nelle în închisoarea de pe 
domeniu. Şi totuşi, dacă aşa stăteau lucrurile, de ce nu 
acţionase nimeni ca să o salveze? 

Răspunsul la această întrebare l-a mai liniştit. 

Surcouf a arătat spre reportofon. 

— Probabil că ai dreptate, Quentin. Daniels nu va dori 
ca povestea să fie făcută publică. 

— Şi preţul pe care îl vom cere pentru a păstra tăcerea 


este destul de rezonabil, a spus Quentin. Nu vrem decât 


ca guvernul american să-şi ţină promisiunea. 

— Pe de altă parte, e posibil ca lui Daniels să nu-i pese 
de scandal, a intervenit Bolton. Şi să-ţi spună să te duci 
dracului, aşa cum s-a întâmplat când te-ai dus prima oară 
să te milogeşti. 

Lui Hale i-a displăcut comentariul, dar altceva îl 
frământa acum. 

— N-aţi observat că lipseşte ceva în conversaţia 
înregistrată? 

— Ba da, a răspuns Cogburn. Nu s-a menţionat niciun 
nume. Cine e bărbatul cu care îşi face de cap prima 
doamnă? 

Hale a zâmbit. 

— Ei, aici lucrurile devin cu adevărat interesante. 

* 

Wyatt a pătruns în reşedinţa de la Monticello împreună 
cu primul grup de vizitatori din ziua aceea. Aflase că 
grupurile erau formate din treizeci de persoane şi că erau 
însoţite de un ghid care le explica ce se găsea în fiecare 
încăpere răspunzându-le la întrebări. A observat că ghizii 
erau în general oameni mai în vârstă, voluntari, a 
presupus el, şi că grupurile porneau în tur cam la cinci 


minute distanţă. 


Acum se afla în ceea ce ghidul numise holul de la 
intrare, imediat în interiorul porticului estic. Încăperea 
spațioasă, întinsă pe două niveluri, dădea impresia unui 
muzeu - asta şi fusese intenţia lui Jefferson, le explicase 
ghidul - în care erau expuse hărţi, coarne de cerb, 
sculpturi, picturi şi artefacte. Etajul se vedea printr-un 
balcon  semioctogonal.  Parapete înguste şi dese, 
îmbrăcate în partea superioară în lemn de mahon, 
protejau marginile dinspre exterior. Atenţia tuturor era 
îndreptată către ceasul de perete cu dublă faţă al lui 
Jefferson, care arăta ora şi ziua săptămânii. Greutățile în 
formă de ghiulele se deplasau, prin găuri făcute în podea, 
până în pivniţă. Wyatt s-a prefăcut interesat de două 
tablouri al Vechilor Maeştri şi de busturile lui Voltaire, 
Turgot şi Alexander Hamilton, studiind în tot acest timp 
amplasamentul. 

Au trecut în camera de zi de lângă hol. 

Martha, fiica lui Jefferson, şi familia acesteia folosiseră 
spaţiul înghesuit ca parte a apartamentelor lor private. 
Wyatt s-a retras într-un colţ pentru a permite grupului să 
intre în camera următoare înaintea lui. A observat că 
ghidul îi aştepta pe vizitatori şi închidea de fiecare dată 


uşa încăperii precedente înainte de a prezenta camera 


următoare. A presupus că făcea asta pentru ca grupul 
care venea după ei să se poată bucura de tur fără a fi 
deranjat. 

— Acesta este sanctum sanctorum-ul!'* lui Jefferson. 
Locul său intim, a anunţat ghidul când au pătruns în 
spaţiul următor. 

Wyatt a studiat biblioteca. 

Mulţi pereţi erau în continuare acoperiţi de rafturi. Pe 
vremea lui Jefferson, a explicat ghidul, în faţa lor erau 
aşezate cutii din lemn de pin, una peste alta - ediţiile folio 
în partea cea mai de jos, urmate de cele inquarto, in- 
octavo, induodecimo!f, şi deasupra, cărţile petit-format??. 
La apogeul său, biblioteca lui Jefferson cuprinsese 
aproape 6.700 de volume, care fuseseră vândute, în cele 
din urmă, Statelor Unite pentru înfiinţarea Bibliotecii 
Congresului, asta după ce britanicii  incendiaseră 
Capitoliul în 1814, distrugând prima colecţie de cărţi a 
naţiunii. Ferestre înalte, care se deschideau precum uşile, 
13 Denumirea latinească a „Sfintei Sfintelor“, locul cel mai sacru din 


Templul iudaic, unde era ţinut Chivotul legii. Prin extensie, expresia a 
ajuns să desemneze şi un loc retras, de odihnă şi meditaţie (n.trad.). 


14 Denumirea veche a unor formate de carte rezultate din împărţirea 
unei coli tipografice în 4, 8, respectiv 12 file (n.trad.). 


15 Format tip carte de buzunar, în general de 13x19 cm (n.trad.). 


dădeau către un portic venețian şi o seră. 

Ceea ce îl interesa însă cu adevărat pe Wyatt se afla în 
capătul îndepărtat al încăperii. 

Un semioctogon înconjurat de ferestre. 

Cabinetul lui Jefferson, după cum i-a informat ghidul. 

Wyatt a remarcat biroul de lucru, scaunul din piele 
rotitor, ceasul astronomic şi celebrul poligraf care copia 
epistolele pe măsură ce acestea erau scrise. În faţa unei 
ferestre era aşezată o planşetă de arhitect. Printre 
numeroasele instrumente ştiinţifice expuse pe o masă 
laterală se afla şi roata de criptare. Avea aproape o 
jumătate de metru lungime. Discurile sculptate în lemn, 
cu diametrul de circa cincisprezece centimetri, erau 
protejate sub un capac din sticlă. Ghidul continua să 
trăncăne despre cât de mult timp petrecea Jefferson în 
camera de lucru, dimineaţa şi până seara târziu, citind şi 
răspunzând la scrisori, înconjurat de cărţi şi instrumente 
ştiinţifice. Puţini oameni aveau acces în încăpere, cu 
excepţia persoanelor apropiate fostului preşedinte. Wyatt 
şi-a amintit cele citite la centrul pentru vizitatori despre 
uşile din sticlă, despre deschiderea totală şi lipsa de 
secrete, dându-şi seama că totul nu fusese decât o iluzie. 


În realitate, în casă se găseau o mulţime de locuri 


ascunse, mai ales în aripa sudică, acolo unde se afla el 
acum. 

Lucru care urma să-i fie de folos. 

Turul a continuat cu vizitarea dormitorului lui Jefferson, 
întins până la luminator pe două niveluri cu înălţimea de 
minimum cinci metri şi jumătate. Alcovul în care se afla 
patul făcea legătura dintre dormitor şi cabinetul de lucru. 
Următoarea încăpere era salonul, foarte spaţios, amenajat 
în centrul parterului, cu ferestre şi uşi care se deschideau 
spre intrarea din spate şi porticul vestic. Ghidul a avut 
grijă să închidă uşa de la dormitor după ce ultimul 
vizitator a pătruns în salon. Portrete în ulei dominau aici 
pereţii vopsiți în culoarea crem. Draperii stacojii 
încununau ferestrele înalte. Mobilierul era un amestec 
englezesc, francez şi american. 

Wyatt a scotocit cu mâna în buzunar după o grenadă de 
diversiune. A eliberat discret cuiul şi, în timp ce ghidul 
oferea detalii despre lucrările de artă înşirate pe pereţi şi 
despre admiraţia lui Jefferson faţă de John Locke, Isaac 
Newton şi Francis Bacon, s-a aplecat şi a lăsat 
încărcătura explozivă să se rostogolească pe podea. 

Unu, doi, trei. 


A închis ochii, şi o explozie de lumină şi fum a cuprins 


încăperea. 

Mai avea pregătită o a doua surpriză, aşa că a scos 
cuiul şi a lăsat-o să cadă, întinzând mâna spre mânerul 
uşii în clipa în care un nou „fâs” s-a auzit în aerul îngroşat 
deja de fum, gonindu-i pe cei aflaţi în salon. 

K 

Însoţit de administratorul domeniului, Malone urca cu 
maşina şoseaua în pantă pe două benzi, care înainta 
şerpuit pe munte. Traficul se desfăşura într-o singură 
direcţie, ocolind casa din vârful muntelui, apoi coborând, 
pe lângă mormântul lui Jefferson, până la centrul pentru 
vizitatori. 

— Am avut noroc c-am reuşit să recuperăm cilindrul, a 
spus administratorul. Aproape tot ce i-a aparţinut lui 
Jefferson a fost vândut după moartea lui, pentru a-i plăti 
pe creditori. Robert Patterson, fiul vechiului prieten al 
preşedintelui, a fost cel care a cumpărat roata de 
criptare. Tatăl său îl ajutase pe Jefferson să o 
confecţioneze, aşa că se ataşase emoţional de obiect. 
Patterson-tatăl şi Jefferson aveau o pasiune comună: 
codurile. 

Malone a făcut legătura cu cele aflate de la Daniels. 


Robert Patterson-fiul lucrase pentru guvern şi îi dăduse 


cifrul conceput de tatăl său lui Andrew Jackson. Din câte 
se părea, tot el sugerase includerea roții de criptare în 
procesul de decodificare. Cum nu exista decât un singur 
astfel de cilindru, şi acesta se afla în posesia lui Patterson 
însuşi, Bătrânul Hickory murise probabil împăcat la 
gândul că cei din Commonwealth nu aveau să descifreze 
niciodată codul. 

— Jefferson a încetat să folosească roata de criptare în 
anul 1802, a continuat administratorul. Instrumentul a 
fost redescoperit în 1890 de un oficial al guvernului 
francez şi întrebuințat din nou pentru o vreme. Apoi, în 
timpul Primului Război Mondial, americanii l-au 
răscumpărat şi utilizat până la izbucnirea celui de-al 
Doilea Război Mondial. 

Drumul a cotit şi maşina s-a îndreptat spre o parcare 
mică pavată şi pustie. Un microbuz tocmai se îndepărta 
după ce adusese mai mulţi vizitatori. Intrarea principală a 
casei se afla la circa treizeci de metri. 

— Mă bucur să stau de vorbă cu o persoană avizată, a 
spus Malone. Chiar am sentimentul că mă aflu în miezul 
problemei. 

— Nu se întâmplă în fiecare zi să fii sunat de şeful 


administraţiei de la Casa Albă şi de cel al Serviciului 


Secret. 

Administratorul a oprit motorul. 

Malone a păşit în lumina plăcută a dimineţii unui sfârşit 
de vară cu aer uscat şi cald. S-a uitat în sus la conac şi la 
cupola sa distinctă, prima, din câte ştia el, de acest fel, 
construită pe o casă din America. 

O sclipire a luminat pentru scurt timp câteva dintre 
ferestrele reşedinţei. 

Dinăuntru s-au auzit strigăte. 

Altă sclipire. 

O siluetă a ţâşnit afară pe uşă. 


— Fugiţi! Cineva a aruncat înăuntru cu bombă. 


Capitolul 45 


Cassiopeia şi Edwin Davis stăteau singuri în capătul 
îndepărtat al parcării, dincolo de care vizitatorii 
continuau să sosească în grupuri mari. 

— Vreau să-mi povesteşti totul despre tine şi prima 
doamnă, a spus Cassiopeia. 

Sentimentul înfrângerii a întunecat faţa lui Davis. 

— Acum înţelegi de ce era nevoie ca tu, şi nimeni 
altcineva, să se ocupe de chestiunea asta? 

Cassiopeia pricepuse deja. 

— Când cei de la Serviciul Secret ne-au informat pe 
cine luaseră în custodie, l-am convins pe preşedinte să vă 
implice pe amândoi. N-a fost deloc greu. Avea oricum 
mare încredere atât în tine, cât şi în Cotton. Nu a uitat ce 
ai făcut pentru el ultima oară. Am bănuit imediat că 
Pauline va deveni suspectă, pentru că numai o mână de 
oameni au ştiut cu atâta timp în avans de vizita lui Daniels 
la New York, şi, prin urmare, trebuia să ţin sub control 
orice investigaţie asupra ei. 

— Ai ştiut de la început că ea era sursa scurgerii de 
informaţii? 


— Faptul că a simţit nevoia să povestească despre noi 


cuiva mi s-a părut normal. 

— Când a început relaţia dintre tine şi prima doamnă? 

O stare de stânjeneală s-a instalat între ei. Cassiopeia 
ştia că urmau momente dificile. Dar Davis o implicase în 
afacere, şi Cassiopeia intenţiona să-şi facă treaba. 

— Am ajuns la Casa Albă în urmă cu trei ani, în calitate 
de consilier naţional adjunct pe probleme de securitate. 
Şi... atunci... am cunoscut-o pe prima doamnă. 

— Nu-ţi face griji, a spus Cassiopeia. Tot ce-mi vei 
spune va rămâne între noi. Continuă. 

— Ba îmi fac griji, a ripostat Davis şi un val de furie i-a 
umbrit faţa. Sunt supărat pe mine însumi. Niciodată nu m- 
am mai comportat aşa. Am şaizeci de ani şi niciodată nu 
m-am aflat într-o situaţie aşa de penibilă. Nu ştiu cum de 
s-a întâmplat. 

— Nu eşti singurul care a păţit-o. Ai fost căsătorit 
vreodată? 

Davis a clătinat din cap. 

— Am avut foarte puţine relaţii. Munca a fost 
întotdeauna pe primul plan pentru mine. Am fost genul de 
om către care se îndreptau ceilalţi, atunci când aveau o 
problemă. Un sprijin de nădejde. Şi dintr-odată... 


Cassiopeia a întins mâna şi l-a prins de braţ cu 


blândeţe. 

— Povesteşte-mi cum s-a întâmplat. 

Atitudinea defensivă a părut că începe să-l părăsească 
pe Davis. 

— Pauline e o femeie îngrozitor de nefericită, şi asta de 
mult timp. Mare păcat, pentru că e un om bun. A fost 
profund afectată de ceea ce i s-a întâmplat fiicei ei. Dar 
niciodată nu a înfruntat realitatea. 

Nici Danny Daniels, şi-a spus Cassiopeia. 

— Acum nu-l mai însoţeşte pe preşedinte decât rareori 
în vizite, a continuat Davis. Au programe diferite, ceea ce 
nu e deloc în regulă. Aşa încât se întâmpla des ca el să fie 
plecat, şi atunci ne vizitam. Dar reţine, între noi nu s-a 
petrecut nimic necuviincios. Niciodată. Am luat prânzul 
sau cina împreună şi am stat de vorbă, atâta tot. Lui 
Pauline îi place să citească, mai ales romane de dragoste. 
E un lucru pe care puţini îl ştiu. Adoră poveştile 
pasionale. Shirley obişnuieşte să i le strecoare pe furiş, a 
adăugat Davis zâmbind. Cărţile astea îi aduc bucurie, şi 
nu din cauza scenelor de sex. Nu astea o atrag. Ci happy- 
end-urile. Romanele astea se sfârşesc cu bine, şi ei îi 
place asta. 


Davis începuse să se relaxeze şi să-şi deschidă sufletul, 


de parcă discuţia ar fi atins o coardă sensibilă adânc 
îngropată în el. 

— Am discutat despre cărţi, despre lume şi despre Casa 
Albă. Cu mine n-avea niciun rost să se prefacă. Eram 
persoana cea mai apropiată de preşedinte. Ştiam totul. Şi 
uite aşa am ajuns, în cele din urmă, să discutăm despre 
Mary, despre soţul ei şi căsnicia lor. 

— Mi-a explicat foarte clar că îl consideră vinovat pe 
preşedinte pentru tot ce s-a petrecut. 

— Nu-i adevărat, s-a grăbit să o contrazică Davis. Nu în 
sensul în care te gândeşti tu. Poate că la început l-a 
învinovăţit. Dar cred că, în timp, şi-a dat seama că asta 
era o prostie. Din păcate, o parte din ea a murit în 
noaptea aceea, odată cu Mary. O parte pe care n-o va 
putea recupera niciodată, şi i-a luat decenii întregi ca să 
înţeleagă ce pierdere a suferit. 

— Iar tu ai ajutat-o să înţeleagă? 

Davis a părut să perceapă nota critică din întrebarea ei. 

— Am încercat din greu să nu mă implic. Dar după ce 
am fost avansat şi am ajuns şef al administraţiei 
prezidenţiale, am început să petrecem şi mai mult timp 
împreună. Şi discuţiile noastre au abordat subiecte din ce 


în ce mai profunde. Avea încredere în mine. Sunt un om 


care ştie să asculte, a adăugat el după o scurtă ezitare. 

— Dar ai făcut mai mult decât s-o asculţi, a spus 
Cassiopeia. Ai empatizat cu ea. Ai relaţionat. Ai încercat 
să obţii, la rândul tău, beneficii de pe urma ei. 

Davis a aprobat dând din cap. 

— A fost o relaţie bazată pe reciprocitate. Şi Pauline a 
ajuns să priceapă asta. 

Cassiopeia se lovise şi ea de aceeaşi problemă. A 
împărtăşi trăiri era un lucru dificil. 

— Pauline e mai mare decât mine cu un an, a spus 
Davis pe un ton care sugera că argumentul acesta avea 
importanţă. Face glume pe seama asta şi zice că sunt 
tinerelul ei. Şi mărturisesc că-mi face plăcere să o aud 
când îmi zice aşa. 

— Daniels are idee de ceea ce se întâmplă? 

— Nu, Doamne fereşte. Dar, aşa cum ţi-am zis, nu e 
nimic necuviincios la mijloc. 

— În afară de faptul că voi doi v-aţi îndrăgostit. 

Resemnarea a pus stăpânire pe faţa lui. 

— Presupun că ai dreptate. Exact asta s-a întâmplat. Ea 
şi cu preşedintele nu se mai comportă de mult timp ca soţ 
şi soţie, şi amândoi par să fi acceptat situaţia. Intimitatea 


a dispărut din relaţia lor. Şi nu mă refer aici la aspectul 


fizic. Nu-şi mai împărtăşesc nimic. Nu-şi mai recunosc 
vulnerabilităţile unul în faţa celuilalt. De parcă ar fi colegi 
de apartament şi atât. Despărţiţi de un zid fizic. Nicio 
căsnicie nu poate rezista în asemenea condiţii. 

Cassiopeia îl înţelegea perfect. Niciodată înaintea lui 
Cotton nu fusese atât de intimă cu cineva. În viaţa ei 
existaseră bărbaţi cu care împărţise o parte din ea însăşi, 
dar fără a se dărui în întregime. A-ţi mărturisi speranţele 
şi temerile, având convingerea că celălalt nu va abuza, 
implica un salt uriaş, în termeni de încredere. 

Şi nu numai din partea ei, ci şi din a lui Cotton. 

Davis avea dreptate. 

Intimitatea era mortarul care cimenta o relaţie de 
dragoste. 

— Aveai idee de relaţia dintre Quentin Hale şi Shirley 
Kaiser? a întrebat ea. 

— Bineînţeles că nu. N-am întâlnit-o pe Shirley decât o 
dată, când a venit la Casa Albă. Dar ştiu că ea şi cu 
Pauline discută zilnic la telefon. Dacă n-ar fi fost Shirley, 
Pauline ar fi clacat de mult. Dacă e ca Pauline să fi 
povestit cuiva despre călătoria lui Daniels la New York, 
atunci acel cineva n-ar fi putut fi decât Shirley. În plus, 


Shirley ştie despre mine. De asta am vrut neapărat ca tu 


să te ocupi de chestiune. Mi-am închipuit că lucrurile ar 
putea să scape repede de sub control. 

Şi exact aşa se întâmplase. 

— Acum a aflat şi Quentin Hale de tine şi de Pauline 
Daniels. Şi totuşi, interesant e că deocamdată nu a făcut 
nimic ca să profite de pe urma informaţiei. 

— În ziua aceea când a venit la Casa Albă şi ne-am 
întâlnit, ştia cu siguranţă. A fost, probabil, pentru el un fel 
de test, ca să vadă dacă e cazul să-şi joace atuurile. 

Cassiopeia era de aceeaşi părere. Ideea avea sens. La 
fel şi altceva. 

— Sunt convinsă că el e cel care o ţine captivă pe 
Stephanie Nelle. Când Stephanie a început să facă 
cercetări cu privire la Carbonell, iţele au dus-o către 
Commonwealth. De asta nu mă îndoiesc câtuşi de puţin. 

— Dar dacă acum acţionăm imprudent, riscăm nu 
numai dezvăluiri jenante pentru toţi cei implicaţi, ci şi 
viaţa lui Stephanie. 

— Adevărat, dar... 

Un sunet de alarmă s-a auzit dinspre centrul pentru 
vizitatori. 

— Ce-i asta? a întrebat Cassiopeia. 


Au pornit în fugă înapoi către grupul de clădiri şi au dat 


buzna în biroul administraţiei. 
Pe faţa administratorului adjunct se citea îngrijorarea. 


— O bombă se pare că a explodat în clădirea principală. 


Capitolul 46 


Jucăriile lui Wyatt îşi făcuseră treaba. Panica domnea în 
interiorul casei. Oamenii strigau şi se îmbrânceau, 
încercând să scape. Folosise un amestec modificat, care 
producea mai mult fum, ceea ce sporea efectul de panică. 
Slavă Domnului că expediase o cantitate suficientă la New 
York, căci nu ştiuse cum aveau să decurgă lucrurile după 
intrarea în scenă a lui Cotton Malone. 

Se retrăsese în dormitorul lui Jefferson şi proptise un 
scaun sub mânerul uşii. Ştia că un alt grup urma să treacă 
prin camera de zi, apoi prin bibliotecă şi cabinet. A 
traversat în linişte încăperea şi s-a apropiat de pat. Şi-a 
amintit de trăncănelile ghidului, cum că Jefferson 
obişnuia să se scoale imediat ce vedea limbile de la ceasul 
în formă de obelisc, aflat vizavi de pat. O cuvertură din 
mătase stacojie - cusută conform indicaţiilor lui Jefferson, 
după cum subliniase ghidul - acoperea salteaua din 
alcovul situat între dormitor şi cabinetul de lucru. Wyatt 
s-a târât pe pat şi a aruncat prudent o privire dincolo de 
marginile lui şi de arcele alcovului, pentru a descoperi 
mulţimea strânsă în bibliotecă, la circa şase metri 


distanţă. Ghidul părea să evalueze situaţia neobişnuită şi, 


la auzul strigătelor venite dinspre capătul opus al clădirii, 
a cerut tuturor să-şi păstreze calmul. 

Wyatt a aruncat o grenadă de diversiune în direcţia lor, 
trăgându-şi capul înapoi la apariţia fulgerului de lumină şi 
a fumului. 

Groaza s-a instalat printre oameni şi au urmat ţipete. 

— Pe aici, a auzit Wyatt o voce ce răzbătuse pe 
deasupra freamătului mulţimii. 

S-a uitat din nou şi l-a zărit pe ghid, care conducea 
grupul prin fum către uşile venețiene şi aerul proaspăt 
din sera învecinată. 

Şi-a îndreptat atenţia către roata de criptare. 

Aflată la şaizeci de centimetri de el. 

* 

Malone stătea în holul pe două niveluri al intrării în 
reşedinţa Monticello. Fumul se ridica în valuri din capătul 
opus al clădirii, însoţit de ţipete şi urlete care demonstrau 
că ceva se întâmpla în stânga lui. 

Administratorul era lângă el. 

Cu câteva clipe în urmă, un val de oameni părăsise în 
fugă casa prin uşa principală, aflată în spatele lui. Strigau 
şi aveau ochii plini de spaimă. 


— Ce e în partea asta? l-a întrebat Malone pe 


administrator în timp ce se deplasa spre stânga, locul de 
unde părea să pornească toată agitatia. 

— Camerele private ale lui Jefferson. Biblioteca, 
cabinetul de lucru, dormitorul. 

— Acolo e expus cilindrul? 

Omul a încuviinţat din cap. 

Malone a scos arma. 

— Scoate-i pe toţi afară. Şi nu mai da voie nimănui să 
intre. 

Şi-a dat seama că nu existase, practic, nicio bombă. 
Doar o explozie şi panică. O diversiune. Acelaşi şuierat ca 
la atacul din seara precedentă asupra tipilor echipați cu 
ochelari de vedere pe timp de noapte. 

Cine naiba pusese totul la cale? 

* 

Wyatt a scos din buzunarul de la pantaloni sacul din 
nailon pe care îl adusese. Cilindrul era mai voluminos 
decât se aşteptase, dar încăpea în sacul subţire. Trebuia 
să-l manevreze cu atenţie, căci discurile din lemn păreau 
fragile. Lucru de înţeles, având în vedere că aveau peste 
două sute de ani vechime. 

A coborât de pe pat în cabinetul de lucru, a ridicat 


capacul de sticlă şi a scos discurile alungite. Cu mare 


grijă, a vârât dispozitivul în sacul de nailon. A luat şi cele 
două discuri care erau expuse separat şi le-a aşezat în 
sac. Va fi nevoit să care sacul în braţe, lipit de piept, 
pentru a evita orice posibile stricăciuni. 

I-a evaluat greutatea. 

Puțin peste două kilograme. 

Nicio problemă. 

* 

Malone a traversat o încăpere cu pereți vopsiți într-o 
nuanţă pală de verde şi cu şemineu. O plăcuță anunţa că 
se afla în Camera Sudică Pătrată. Deasupra căminului de 
culoare albă era atârnat un portret de femeie. O altă uşă 
dădea spre ceea ce şi-a amintit din ce citise ca fiind 
sanctum sanctorum-ul lui Jefferson, care ocupa întreg 
capătul sudic al clădirii. 

Cu arma în mână, a deschis uşa şi a fost întâmpinat de 
un zid de fum. 

S-a holbat prin ceaţă. S-a uitat prin ferestrele care se 
întindeau din podea până în tavan şi se deschideau 
precum uşile înspre o verandă însorită, plină cu ghivece, 
şi a zărit acolo oameni. A tras aer în piept şi a plonjat în 
ceaţă, ţinându-se aproape de pereţi şi ascunzându-se în 


spatele unui birou din lemn. În faţa lui, spre stânga, se 


înălţau rafturi înguste, încărcate de volume vechi, legate 
în piele. Dincolo de arcade, în capătul celălalt al încăperii, 
într-un alcov semioctogonal, a văzut un bărbat care vâra 
cilindrul într-un sac. 

S-a concentrat asupra feţei lui. 

Pe care a recunoscut-o. 

Şi totul a căpătat sens. 

k 

Wyatt a surprins o mişcare în ceaţă. Cineva pătrunsese 
în bibliotecă prin capătul îndepărtat al încăperii. 

A terminat de vârât cilindrul în sac, pe care l-a strâns la 
piept cu un braţ, în timp ce cu celălalt şi-a scos arma. 

Un bărbat se holba la el. 

Cotton Malone. 

A tras spre el. 

k 

Malone s-a ascuns în spatele biroului din lemn în 
momentul când împuşcătura a răsunat. Cât timp trecuse? 
Opt ani. Pe puţin. Nu ştia ce se întâmplase cu Wyatt după 
ce fusese forţat să demisioneze, dar auzise că lucra pe 
cont propriu. 

El era omul care îi întinsese cursa, folosind-o pe 


Stephanie Nelle drept momeală şi ademenindu-l în 


camera de hotel. Autorul biletului pe care îl găsise acolo. 
Şi vocea care transmisese prin emiţător informaţia despre 
el către agenţii aflaţi în holul de la Grand Hyatt, 
manipulând astfel poliţia şi Serviciul Secret. 

Tipic pentru Wyatt. 

Un obiect a zburat prin ceaţă şi a aterizat pe podea. 

Un obiect mic şi rotund, care se rostogolea înspre el. 

Ştia ce avea să urmeze, aşa că şi-a răsucit capul spre 
dreapta şi a închis ochii. 

* 

Wyatt a ieşit din cabinet, apoi din dormitor, şi şi-a croit 
drum înapoi către salon, îndepărtându-se de Malone. 
Oricât de mult l-ar fi tentat ideea de a rămâne pe loc 
pentru a continua jocul, nu putea. 

Confruntarea trebuia amânată. 

Pusese mâna pe cilindru şi asta era tot ce conta pe 
moment. Îl putea folosi pentru a merge mai departe în 
căutarea celor două pagini lipsă din arhivele Congresului. 
Sau îl putea distruge, pentru a termina odată pentru 
totdeauna cu el. 

În felul ăsta, nimeni n-avea să câştige. 


Deocamdată nu era hotărât ce să facă. 


* 


Malone a decis să nu plece în urmărirea lui Wyatt. Ştia 
că încăperile de la parter dădeau toate spre centru, aşa că 
a deschis uşa din dreapta sa, care dădea într-un mic 
coridor ce se termina, la circa şase metri în faţă, cu holul 
de la intrarea principală. 

Fumul plutea înspre el. 

Vizibilitatea nu era bună şi mai mult ca sigur că Wyatt 
nu avea să rişte să iasă pe uşa principală. Imediat în 
dreapta lui a zărit un şir de trepte înguste, în formă 
triunghiulară, care urcau în spirală până la etaj. Un lanţ 
oprea accesul. A revăzut în minte planul holului de la 
intrare şi parapetul şi a decis că etajul oferea o şansă mai 
bună, aşa că a sărit peste lanţ şi a început să urce. 

* 

Wyatt intenționa să părăsească clădirea, dar nu pe la 
parter. Planul lui era să coboare în pivniţă şi să iasă prin 
uşa dinspre nord, situată la cel mai de jos nivel, pentru a 
ajunge în pădurea aflată dincolo de şosea. Era calea de 
scăpare cea mai sigură, având în vedere că toată agitația 
avea să se concentreze asupra laturii estice a casei. 
Malone se afla însă la numai câţiva paşi în urma lui şi 
încerca, probabil, să revină în holul de la intrare. 


S-a oprit în salon şi a tras cu urechea. 


Fumul era în continuare gros. Nimeni în jur. Malone 
ceruse pesemne ca toate ieşirile să fie blocate. Dintr- 
odată i-a venit o idee şi s-a uitat în sus, spre tavan. 

Desigur. 


Asta trebuia să facă. 


Capitolul 47 


Bath, Carolina de Nord 


Knox îi urmărea pe cei trei căpitani în timp ce Quentin 
Hale savura momentul. Într-adevăr, şi el rămăsese 
impresionat atunci când ascultase înregistrarea pentru 
prima oară. Faptele erau absolut uluitoare. Prima doamnă 
a Statelor Unite implicată într-o relaţie amoroasă cu şeful 
administraţiei de la Casa Albă? 

— De când durează povestea asta a lor? l-a întrebat 
Cogburn pe Hale. 

— De suficient timp pentru ca niciunul dintre ei să n-o 
poată nega.  Conversaţiile sunt cel puţin jenante. 
Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva în istoria politicii 
americane. Simpla noutate a întregii afaceri va atrage 
presa ca un magnet şi va isteriza publicul. Daniels va fi 
legat de mâini şi de picioare pe tot restul mandatului. 

Până şi Edward Bolton, care de regulă respingea orice 
propunere venită din partea lui Hale, desfiinţând-o pe 
motiv că servea exclusiv intereselor acestuia, că era 
ineficace sau, pur şi simplu, stupidă, rămăsese acum 


tăcut, realizând, fără îndoială, uriaşele oportunităţi care li 


se deschideau. 

— Hai să exploatăm situaţia, a spus Surcouf. Acum. De 
ce să mai aşteptăm? 

— Trebuie să ne alegem bine momentul, a replicat 
Hale. Aşa cum vă place vouă să-mi tot amintiţi, atunci 
când m-am dus la Casa Albă ca să cerşesc, cunoşteam 
deja situaţia. Şi m-am dus tocmai ca să văd dacă era cazul 
să ne folosim de informaţie sau nu. Am cerut să ni se 
respecte drepturile stipulate în scrisorile de 
împuternicire, şi cererea mi-a fost respinsă. Aşa încât 
acum nu prea mai avem de ales. Totuşi, ar fi 
contraproductiv să mergem direct la preşedinte cu 
înregistrările astea. Cel mai bine ar fi să facem presiuni 
asupra celor doi implicaţi în poveste şi să le permitem să 
evalueze toate consecinţele acţiunilor lor, după care să 
aşteptăm să ne facă ei treaba. 

Knox era de acord. Prima doamnă şi şeful 
administraţiei erau, în mod cert, oamenii cu cea mai mare 
influenţă asupra preşedintelui Daniels. Dar vor accepta ei 
să fie purtătorii de cuvânt ai Commonwealth-ului? Se 
îndoia. Asta era o mostră de gândire iraţională. De genul 
celei care îl făcuse pe el să încheie un târg cu NIA, în loc 


să vâslească de unul singur în barca lui, chiar dacă se 


scufunda. 

— N-au decât să aleagă ei ce îi vor spune lui Daniels, a 
continuat Hale. Pe noi nu ne interesează. Tot ce vrem e ca 
guvernul american să-şi asume prevederile din scrisorile 
de împuternicire. 

— Cum ai pus mâna pe înregistrări? a întrebat Bolt. Ai 
lăsat indicii în urmă care să conducă la noi? Dacă suntem 
jucaţi pe degete? Toată povestea asta pare fantastică. 
Prea a picat la ţanc. Poate că ni s-a întins o cursă. 

— Ai dreptate, a remarcat Cogburn. E suspect de 
convenabil pentru noi. 

Hale a clătinat din cap. 

— Domnilor, de ce sunteţi atât de suspicioşi? Am o 
relaţie cu femeia asta de peste un an. Şi ea îmi 
împărtăşeşte lucruri pe care ar trebui realmente să le ţină 
secrete. 

— Şi atunci de ce te-ai mai obosit să-i interceptezi 
convorbirile telefonice? l-a întrebat Bolt pe Hale. 

— Pentru că, dragul meu Edward, chiar crezi că îmi 
spune tot? În plus, pentru ca planul nostru să funcţioneze, 
este nevoie ca prima doamnă în persoană să depună 
mărturie, cum s-ar zice. Aşa că am riscat şi i-am 


monitorizat convorbirile telefonice. Şi bine am făcut, 


pentru că, altfel, nu am fi pus mâna pe asemenea dovezi 
incontestabile. 

— Tot nu m-ai convins, a ripostat Cogburn. Dacă eo 
capcană? 

— Atunci e una al naibii de elaborată, a scuturat Hale 
din cap. Nu, domnilor, avem de-a face cu o situaţie cât se 
poate de reală. Pot să-mi pun capul. 

— Întrebarea e dacă noi suntem dispuşi să ne punem 
capul, a spus Bolton. 

* 

Malone a traversat tiptil coridorul ce se întindea de la 
nord la sud, dintr-un capăt al etajului la celălalt. Cu toate 
că nu mai vizitase Monticello, ştia îndeajuns de multe 
amănunte despre Jefferson pentru a fi sigur că în capătul 
îndepărtat se găsea o altă scară. Jefferson era un mare 
admirator al civilizaţiei franceze. Încăperile pe două 
niveluri, cupolele, paturile din alcovuri, camerele de 
toaletă amenajate în interiorul clădirii, scările înguste - 
toate erau elemente specifice arhitecturii franceze. La fel 
şi simetria. Ceea ce însemna că în capătul nordic al 
etajului se afla o a doua scară ce cobora la parter. Dar 
între cele două exista un balcon care se deschidea înspre 


holul mare de la intrare, iar fumul care îl învăluia acum îi 


confirma presupunerile. 

A ajuns în capătul coridorului şi s-a uitat în jos, spre 
holul de intrare. A surprins o mişcare dincolo de parapet. 
Fumul era în continuare gros, dar se împrăştia pe măsură 
ce plutea în sus. S-a ţinut departe de parapet, lipit de zid, 
şi a traversat balconul. În faţă, la câţiva metri distanţă, în 
capătul altui coridor, a zărit a doua scară, care ducea la 
parter şi la etajul doi. 

Ceva a zburat în sus de pe acea scară şi a sărit pe 
pardoseala de lemn a holului. Rostogolindu-se înspre el. 
S-a adăpostit înapoi în balcon exact în clipa când grenada 
a explodat într-un val de lumină şi fum. 

A ridicat capul şi a strecurat o privire în jos, pe 
deasupra balustradei. 

Wyatt era acolo, cu arma îndreptată asupra lui. 

* 

Hale s-a încruntat la Bolton. 

— Aş zice că nu prea avem de ales şi că nu ne rămâne 
decât să sperăm că vom obţine rezultatele dorite... de noi 
toţi, a adăugat după o pauză. Asta, bineînţeles, dacă n-ai 
tu o idee mai bună. 

— N-am încredere în tine, a spus Bolton. 


Charles Cogburn a făcut un pas în faţă. 


— Sunt de acord cu el, Quentin. Povestea asta poate 
sfârşi la fel de prost precum ceea ce am încercat noi. 

— Chestia cu atentatul n-a fost deloc o prostie, s-a 
grăbit să-l contrazică Bolton. În trecut a funcţionat. 
Amintiţi-vă de McKinley. Şi el era era hotărât să ne dea 
pe mâna justiţiei. 

Tatăl lui Hale îi povestise despre William McKinley, 
care, la fel ca Lincoln, la început acceptase serviciile 
Commonwealth-ului şi le folosise. Mulțumită Tratatului de 
la Paris din 1856, la momentul declanşării Războiului 
hispano-american, peste cincizeci de naţiuni scoseseră 
pirateria în afara legii. Şi cu toate că nici spaniolii, şi nici 
americanii nu semnaseră tratatul, în conflictul lor de la 
sfârşitul secolului al XIX-lea căzuseră de acord să nu 
apeleze la acte de piraterie. Neconstrâns de legile 
internaţionale, Commonwealth-ul atacase navele spaniole. 
Din nefericire, războiul nu durase decât patru luni. După 
încheierea păcii, spaniolii ceruseră plata daunelor, 
contestând  lealitatea americanilor, care  încălcaseră 
înţelegerea făcută înainte de izbucnirea războiului. 
KeKinley recursese la presiuni şi autorizase urmărirea în 
justiţie a Commonwealth-ului, bazându-se pe faptul că 


scrisorile de împuternicire nu erau documente executorii 


din punct de vedere juridic. Aşa încât un anarhist cu 
probleme mintale fusese recrutat şi încurajat să îl 
asasineze pe McKinley, ceea ce a şi făcut pe data de 6 
septembrie 1901. Asasinul fusese prins la locul crimei. 
După şaptesprezece zile a fost judecat şi condamnat. Şi 
electrocutat, la cinci săptămâni distanţă. Următorul 
preşedinte, Theodore Roosevelt, nu şi-a făcut griji în 
legătură cu atacurile comise de Commonwealth şi nu a 
manifestat nicio dorinţă de a le face pe plac spaniolilor. 

Aşa că toate persecuțiile încetaseră. 

Desigur, nici Rossevelt şi nici altcineva nu a aflat o iotă 
despre implicarea Commonwealth-ului în asasinarea lui 
McKinley. 

— Uite, asta e diferența între mine şi tine, i-a răspuns 
Hale lui Bolton. Eu învăţ din greşelile trecutului nostru. În 
timp ce tu insişti să le repeţi. Aşa cum am spus, nu cu 
gloanţe şi violenţă îndepărtezi un preşedinte. Ruşinea şi 
umilinţa pot face aceeaşi treabă, şi, în plus, ai avantajul 
că altcineva munceşte pentru tine. Nouă nu ne rămâne 
decât să aprindem focul. 

— Familia ta nenorocită, ea ne-a băgat pe toţi în 
porcăria asta, a spus Bolton. Voi ne-aţi creat probleme 


încă din 1835, când ne mergea atât de bine. Nimeni nu ne 


deranja. Făcuserăm servicii mari ţării şi guvernul ne lăsa 
în pace. Dar în loc să accepte decizia lui Jackson de a nu-i 
graţia pe pirați, stră-străbunicul tău a luat hotărârea să îl 
asasineze pe preşedintele Statelor Unite. O decizie 
aproape la fel de proastă precum cea pe care am luat-o 
noi, a adăugat Bolton arătând cu degetul spre Hale. 
Numai că noi n-am fost prinşi. 

Hale n-a rezistat să spună. 

— Nu încă. 

— Ce vrei să spui? 

A ridicat din umeri. 

— Doar că ancheta e abia la început. Nu fi aşa de sigur 
că n-ai lăsat nicio urmă. 

Bolton s-a repezit înainte, luându-i vorbele drept o 
ameninţare, după care s-a oprit când şi-a dat seama că 
Hale ţinea în continuare arma în mână, deşi o lăsase în 
jos. 

— Eşti gata să ne vinzi, a spus Bolton. Doar ca să-ţi 
salvezi pielea. 

— Niciodată, a ripostat Hale. Eu îmi iau în serios 
jurământul şi respect Articolele. Pe tine nu te iau în 
serios. 


Bolton s-a întors cu faţa la Surcouf şi Cogburn. 


— Ce aveţi de gând să faceţi? Să staţi cu mâinile în sân 
şi să-l lăsaţi să ne vorbească în halul ăsta? Chiar nu aveţi 
nimic de zis? 

* 

Cassiopeia a urcat pe motocicletă, împreună cu Davis, 
pe drumul în pantă care ducea la clădirea principală de 
pe domeniul Monticello. Toate microbuzele către şi 
dinspre reşedinţă fuseseră oprite, îi anunţase şeriful local. 
Au pătruns în parcarea din faţa clădirii. Administratorul îi 
aştepta la capătul unei alei pavate, care ducea către 
porticul cu coloane. La douăzeci de metri de ei, oamenii 
erau îmbarcaţi în grabă într-un alt autocar. 

— Unde e Cotton? a întrebat Cassiopeia. 

— Înăuntru. Mi-a spus să închid clădirea şi să nu permit 
nimănui să intre. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Davis. 

Un şuierat s-au auzit dinăuntru, urmat de o explozie 
care a luminat o parte dintre ferestre. 

— Ce-a fost asta? a spus Cassiopeia. 

— Au mai fost şi alte explozii, a răspuns 
administratorul. 

Cassiopeia a luat-o la fugă pe alee, spre casă. 


— Mi-a spus să nu dau voie nimănui să intre, a strigat 


după ea administratorul. 
Cassiopeia şi-a scos arma. 
— Interdicţia nu mi se aplică şi mie. 
Un zgomot puternic a răsunat înăuntru. 
Era un sunet pe care Cassiopeia îl cunoştea foarte bine. 


Un sunet de împuşcătură. 


Capitolul 48 


Malone s-a aruncat la podea exact în clipa când Wyatt a 
tras, iar glonţul a spulberat unul dintre picioarele 
balustradei din lemn. S-a retras în grabă în patru labe 
spre peretele din spate, îndepărtându-se de parapet şi 
folosind unghiul pentru a se apăra. Altă împuşcătură şi un 
glonţ s-a ivit printre scândurile podelei, la câţiva zeci de 
centimetri distanţă, cheresteaua veche de două sute de 
ani opunând prea puţină rezistenţă. 

A treia împuşcătură. 

Şi mai aproape. 

Wyatt îl vâna. 

Un obiect s-a arcuit prin aer şi a sărit pe podeaua 
balconului. Malone mai văzuse o asemenea imagine, aşa 
că şi-a ferit iute capul în timp ce grenada de diversiune şi- 
a făcut treaba, ridicând un nou strat de fum peste cel deja 
existent. 

A sărit în picioare şi a alergat de-a lungul coridorului 
care ducea înapoi spre scările pe care suise mai devreme. 
A surprins o mişcare la parter şi s-a uitat în sus, spre 
etajul al doilea, hotărând că venise momentul să schimbe 


rolurile. 


Adică el să fie pisica, iar Wyatt, şoarecele. 
* 

Wyatt s-a strecurat în sus pe scări, cu braţul înarmat 
întins în faţă, căutându-l din ochi pe Malone prin ceața 
deasă. 

Două lucruri s-au petrecut simultan. 

A auzit cum se deschide uşa principală şi un glas de 
femeie a strigat: 

— Cotton! 

După care l-a zărit pe Malone deasupra capului său. 

Urcând la al doilea etaj. 

* 

Knox aştepta ca Surcouf şi Cogburn să răspundă 
întrebării lui Bolton. 

— Nu ştiu, Edward, a spus Surcouf într-un târziu. Nu 
mai ştiu ce să cred. Am intrat într-o mare încurcătură. 
Sincer să fiu, nu-mi place ce susţineţi niciunul dintre voi. 
Totuşi, Quentin, nu pot să nu mă întreb dacă e bine să ne 
bazăm total pe dorinţa lui Daniels de a evita scandalul. 

— Dacă ar fi după mine, a spus Cogburn, aş declara că 
nevastă-mea e o târfă mincinoasă şi aş lăsa-o după aia în 
plata Domnului. Nimeni nu va simpatiza cu ea. 


Tipic pentru el, şi-a zis Knox. Cogburn vedea lumea în 


alb şi negru. Păcat că lucrurile nu erau atât de simple. 
Dacă ar fi fost aşa, atunci niciunul dintre ei n-ar mai fi 
avut acum probleme. Dar, pe de altă parte, şi el se îndoia 
că tactica, şi numai ea avea să pună presiune asupra 
Casei Albe, pentru a le face lor pe plac. 

— O am pe Stephanie Nelle. Nu uitaţi asta, a spus Hale. 

— Şi ce ai de gând să faci cu ea? 

Knox era şi el curios să afle. 

— Încă nu m-am decis. Dar ar putea să ne fie de folos. 

— Şi mai zici că noi trăim în trecut, a izbucnit Bolton. 
N-auzi ce prostii spui? O răpire? În secolul al XXI-lea? 
Este exact ca atunci când ne-ai acuzat pe noi pentru 
tentativa de asasinat. Ce o să faci? O să suni la Casa Albă 
ca să anunţi că o ţii ostatică? Şi o să le propui un târg? N- 
ai ce să faci cu Nelle. E o persoană lipsită de importanţă. 
Şi care nu ne poate fi de folos. 

Asta dacă nu i-ar arăta cadavrul ei lui Carbonell, şi-a 
spus Knox. Atunci Nelle ar valora foarte mult. 

Cel puţin pentru el. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji în privinţa asta, a zis 
Hale. 

Cogburn a îndreptat un deget acuzator spre el. 


— Pui tu la cale ceva. Ce anume, Quentin? Spune-ne 


sau, pe Dumnezeul meu, o să trec de partea lui Edward şi 
împreună o să-ţi facem viaţa un chin. 
* 

Cassiopeia nu distingea mare lucru prin fumul gros. 
Holul de intrare întins pe două niveluri era învăluit într-o 
ceaţă cenușie. A căutat adăpost în apropierea peretelui, în 
spatele unei mese din lemn de pin, sub un zid împodobit 
cu coarne de cerb. 

A priceput ce avea de făcut. 

Nu era cea mai inteligentă mişcare, dar altă opţiune nu 
avea. 

— Cotton, a strigat ea. 

* 

Malone a ajuns în capul scărilor de la etajul doi. Nu 
încercase să se camufleze. Cu certitudine, Wyatt îl văzuse 
sau îl auzise, şi acum se îndrepta către el. 

Cel puţin aşa spera. 

Şi-a auzit numele strigat. 

Cassiopeia. 

* 

Wyatt n-avea nicio idee privind identitatea femeii, dar 

era clar că tipa avea legături cu Malone. Ar fi trebuit să 


coboare în pivniță şi să părăsească clădirea, dar şi-a 


amintit că scara din faţa lui ducea în jos, nu într-un spaţiu 
public, ci într-o încăpere privată, folosită exclusiv de către 
personal. S-a întrebat dacă vreun membru al personalului 
se afla acolo sau fuseseră cu toţii evacuaţi. Nu voia să 
împuşte pe nimeni. Şi să provoace suferinţă. Prefera să 
rămână un simplu hoţ şi să nu aducă alte daune decât 
proprietăţii. 

Şi-a ridicat privirea. 

La etajul al doilea se afla camera din spatele cupolei. 
Numai scările dinspre nord şi sud duceau într-acolo. 
Malone încerca să-l atragă într-un spaţiu închis. 

„Rămâne pe altă dată, Cotton”. 

S-a furişat departe de scări, spre capătul coridorului, şi 
a aruncat o privire în holul de la intrare. Femeia se 
adăpostise pe aceeaşi latură a sălii pe care se afla el, în 
spatele unei mese, lângă ferestrele şi uşa frontale. A ţintit 
deasupra capului ei şi a spulberat un set de geamuri cu 
optsprezece ochiuri, situat exact în spatele femeii. 

* 

Hale se gândea cum să răspundă amenințării lui 
Cogburn. Pentru prima oară a întrezărit ceva tărie de 
caracter la unul dintre colegii săi. 


A optat pentru adevăr. 


— Sunt pe cale să rezolv cifrul, a spus el. 

— Cum aşa? a întrebat Cogburn, vădit neimpresionat. 

— Am făcut un târg cu şefa de la NIA. 

* 

Malone se ascunsese în camera octogonală, cu pereţi 
vopsiți într-un galben-deschis şi cu o cupolă şi un 
luminator din sticlă pe post de tavan. Ferestrele cu 
ochiuri circulare montate în şase dintre pereţi permiteau 
pătrunderea razelor strălucitoare ale soarelui de 
dimineaţă. Deocamdată, puţin fum răzbise până acolo. 

Nu reuşea să se decidă cum să-l înfrunte pe Wyatt. 

De jos a răzbătut zgomot de împuşcături. 

* 

Knox şi-a păstrat calmul, cu toate că ceea ce auzise Îi 
trimisese fiori reci pe şira spinării. 

Carbonell juca la mai multe capete. Pe el îl presa. Cu 
şeful lui încheia înțelegeri. Oare fusese compromis? De 
asta fusese chemat aici? Şi-a spus că ar fi bine să fie 
pregătit să reacționeze, însă Hale era înarmat, iar el nu. 

— Ce fel de târg? l-a întrebat Bolt pe Hale. 

— Cei de la NIA au descifrat codul. 

— Şi atunci care-i problema? a întrebat Surcouf. 


— Cer un preţ. 


Cei trei căpitani au aşteptat explicaţiile. 

— Stephanie Nelle trebuie să moară, pentru ca noi să 
intrăm în posesia cheii. 

— Omoar-o atunci, a spus Cogburn. Mereu ne critici că 
ne ferim să vărsăm sânge. Ce mai aştepţi? 

— Directoarea NIA nu e un om de încredere. Şi, 
evident, pe domnişoara Nelle nu o putem ucide decât o 
dată. Aşa încât momentul trebuie bine ales, pentru a 
produce efectele scontate. 

Bolton a clătinat din cap. 

— Vrei să zici că poţi să ne rezolvi toate problemele 
doar ucigând-o pe femeia aia pe care o ţii în închisoare? 
Şi că după asta vom fi cu toţii în siguranţă? Şi că 
scrisorile de împuternicire ne vor fi recunoscute? Ce faci? 
Ce jocuri joci? 

— Ceea ce intenţionez eu să fac, Edward, este să obţin 
garanţia că, după ce toate astea se vor petrece, vom fi cu 
toţii în siguranţă. 

— Nu, Quentin, a ripostat Bolt. Ceea ce urmăreşti este 
ca tu să fii în siguranţă. 

* 
Cassiopeia s-a ghemuit la adăpostul mesei. 


Două detunături. 


Aproape de ea. 

Şi ferestrele din spate spulberate. 

S-a ridicat şi a ripostat cu un foc de armă tras în 
direcţia exploziei înăbuşite. 

x 

Prin distrugerea ferestrelor din spatele femeii, Wyatt îi 
oferise o cale de scăpare uşoară. Înalte de peste un metru 
optzeci, se putea trece prin ele fără probleme. 

Totuşi femeia nu plecase. 

Wyatt a ţintit de această dată masa în spatele căreia se 
adăpostea ea. 

La a patra rundă poate că nu avea să mai fie la fel de 
generos. 

* 

Malone trebuia să revină la parter şi să vadă ce se 
întâmpla cu Cassiopeia. Ea şi cu Wyatt se implicaseră 
într-un schimb de focuri. Dar nu avea să folosească scara 
sudică, aflată în dreapta sa, cea pe care urcase. A decis să 
se îndrepte către latura nordică a clădirii, spre ce de-al 
doilea şir de trepte. 

A dat repede de ele şi a început să coboare. 


* 


Cassiopeia a hotărât să se retragă. Prea multe gloanţe, 


prea mult fum. 

Câţi atacatori erau? 

Şi de ce nu ripostase Cotton? 

A tras încă un rând de gloanţe, apoi a sprintat de pe 
coridorul boltit şi a sărit direct prin rama goală a 
ferestrelor. 

* 

Wyatt a zărit-o pe femeie părăsind locul şi a decis s-o 
imite. 

Cu certitudine, Malone cobora acum înapoi la parter. 

Se săturase. 

* 

Malone se afla la parter. Coridorul scurt din stânga lui 
ducea înapoi în holul de la intrare, însă l-a ignorat şi a 
păşit în ceea ce părea a fi o sufragerie. 

Un salon spaţios se deschidea înspre o altă uşă. În 
interior, pe pereţi erau atârnate tablouri, în timp ce la 
exterior se aflau ferestre acoperite de draperii şi un set 
de uşi. Înăuntru, aerul se îmbâcsise de atâta fum. 

Malone a intrat în salon şi, printr-un alt set de uşi de 
sticlă a aruncat o privire înapoi, spre holul de la intrare. 


* 


Cassiopeia s-a ghemuit şi a înaintat pe sub porticul 


boltit, apropiiindu-se de ferestrele sparte. 

Trebuia să se întoarcă înăuntru. 

S-a ridicat în picioare şi s-a lipit de cărămizile 
exterioare, apoi s-a strecurat în holul plin de fum. 

Şi-a plimbat privirea peste scena înceţoşată. 

A surprins o mişcare în capătul opus, dincolo de un set 
de uşi din sticlă, într-o altă încăpere plină de fum, de 
ferestre şi de portrete. 


A ţintit şi a tras. 


Capitolul 49 


Bath, Carolina de Nord 


Hale îşi pierduse răbdarea. Cei trei imbecili din faţa lui 
n-aveau nici cea mai vagă idee cu privire la ce trebuia 
făcut pentru a câştiga războiul. Aşa stătuseră lucrurile de 
la bun început. Familia Hale dominase dintotdeauna 
Commonwealth-ul. Ei fuseseră cei care îl abordaseră pe 
George Washington şi, mai apoi, Congresul Continental, 
cu propunerea de coordonare a eforturilor ofensive ale 
corsarilor. Înainte de asta, navele operau independent şi 
acționau cum voiau şi când voiau. Sigur, înregistraseră 
succese, dar nu atât de mari ca atunci când se uniseră 
sub o comandă unică. lar pentru eforturile lor, cei din 
familia Hale fuseseră răsplătiți, aşa cum se şi cuvenea, cu 
o cotă mai mare, dinainte stabilită, din prăzile obţinute 
prin parteneriatele cu corsari din Massachusetts până în 
Georgia şi prin continuarea neabătută a atacurilor asupra 
britanicilor. Familiile Surcouf, Cogburn şi, mai ales, 
Bolton le stătuseră alături, dar fără a se implica nici pe 
departe la fel de mult ca ei. Tatăl lui Quentin îl sfătuise să 


colaboreze cu colegii săi căpitani, dar în acelaşi timp să 


păstreze distanţa şi să-şi cultive propriile relaţii. 

„Să n-ai încredere în ei, fiule”. 

Câtă dreptate avusese. 

— M-am săturat să tot fiu acuzat şi ameninţat. 

— Şi noi ne-am săturat să fim ţinuţi în beznă, a spus 
Bolton. Faci înţelegeri peste capul nostru, cu aceiaşi 
oameni care încearcă să ne arunce în închisoare. 

— NIA e aliatul nostru. 

— Ce mai aliat! a comentat Cogburn. Nu au făcut nimic 
ca să ne ajute. Şi, pe urmă, au recrutat un spion din 
interiorul companiei şi s-au amestecat în atentatul nostru 
asupra lui Daniels. 

— Au găsit cheia cifrului. 

— Pe care nu ne-au dat-o deocamdată, a spus Bolton. 
Halal prieten! 

— Ce efect a avut intervenţia trădătorului asupra 
înțelegerilor noastre cu NIA? a vrut să afle Cogburn. De 
ce au simţit nevoia să atragă serviciile unui spion? 

Era prima întrebare cu adevărat pertinentă pe care 
Hale o auzea. Răspunsul rămânea neclar, în afara faptului 
că: 

— Directoarea de la NIA o vrea pe Stephanie Nelle 


moartă... 


— Bine, dar de ce? a insistat Cogburn. 

— E vorba de o chestiune de ordin personal. Nu mi-a 
dat alte explicaţii, decât că Nelle o investiga atât pe ea, 
cât şi pe noi. Era în interesul nostru s-o oprim. Aşa încât 
atunci când m-a rugat, i-am făcut serviciul ăsta. Aşa fac 
prietenii, se ajută între ei. 

— Dar de ce a avut nevoie de un spion printre noi, din 
moment ce beneficia de colaborarea ta? a întrebat 
Surcouf. 

— Pentru că Hale e un mincinos, un hoţ şi un criminal, 
de-asta, a lătrat Bolton. Un pirat jegos şi necinstit, în care 
nu putem avea încredere. Stră-străbunicul lui ar fi tare 
mândru de el. 

Hale s-a încordat. 

— Mi s-a făcut lehamite de insultele tale, Edward. Te 
provoc. Aici şi acum. 

Era dreptul lui să o facă. 

În trecut, atunci când navele se uneau în jurul unui 
obiectiv comun, probabilitatea izbucnirii unor conflicte 
era mare. Prin natura poziţiei lor, căpitanii erau oameni 
independenţi, care se îngrijeau de echipajele lor, fără să 
le pese de nimeni altcineva. Considerau războaiele civile 


ca fiind contraproductive. Ţelul lor era prădarea vaselor 


comerciale, motiv pentru care nu agreau luptele interne 
Disputele nu erau niciodată rezolvate pe mare, căci 
echipajele rareori riscau să-şi dea viaţa sau să provoace 
stricăciuni vaselor din cauza unor neînţelegeri prosteşti. 

Aşa se face că se ajunsese la o altă modalitate de 
rezolvare a problemelor. 

Provocarea. 

Prin intermediul provocării, căpitanii aveau 
posibilitatea de a-şi dovedi curajul fără a pune în pericol 
echipajul sau navele, ci numai propriile vieţi. 

Un simplu test de bravură. 

Bolton a rămas tăcut, holbându-se la Hale. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva, a spus Hale. Nu eşti 
suficient de bărbat pentru o confruntare. 

— Accept provocarea. 

Hale s-a întors spre Knox. 

— Ocupă-te de pregătiri. 

x 

Malone a auzit împuşcătura şi s-a trântit la podea, 
târându-se sub o masă înconjurată de scaune. 

Uşile de sticlă aflate la mai puţin de doi metri de ei s-au 
spart. 


Alte gloanţe au şuierat în apropiere, ţinându-l lipit de 


pardoseală. 
* 

Cassiopeia s-a decis să atace. A tras o dată, a doua 
oară, a treia oară şi, hotărâtă să nu rişte, a început să 
înainteze spre ținta vie. 

x 

Malone şi-a ferit capul şi a aşteptat ca tirul să înceteze. 
Trebuia să-l doboare pe Wyatt dintr-o singură mişcare 
bine chibzuită. A rămas întins la podea, sub masă, şi a 
strâns arma în mână, pregătit de atac. 

O siluetă se îndrepta către el prin fum. 

Înaintând din holul ce dădea înspre salon. 

A aşteptat ca ţinta să se apropie. 

Abia atunci îl va dobori pe Wyatt cu câteva gloanţe bine 
plasate. 

* 

Wyatt a ajuns la pivniţă şi a constatat cu mulțumire că 
niciun membru al personalului nu se afla în cămăruţa de 
la baza scărilor. O serie de încăperi cu pereţi din 
cărămidă formau atât fundaţia clădirii, cât şi depozitele 
subterane. Se înşirau de o parte şi de alta a unui coridor 
ce se întindea pe toată lungimea clădirii, iluminat de 


aplice cu neon, fixate pe zidurile din piatră aspră. Din cele 


aflate la centrul pentru vizitatori, şi-a amintit că 
încăperile serveau la depozitarea mâncării, berii şi 
vinului. S-a uitat înspre capătul coridorului, aflat la 
aproape douăzeci şi cinci de metri distanţă, dincolo de 
care se întrezărea soarele dimineţii. 

Drumul era liber. 

S-a repezit înainte. 

Ştia că în spatele său se aflau ceea ce Jefferson numise 
dependinţe. În partea sudică erau bucătăria, afumătoarea, 
lăptăria şi o parte din camerele destinate sclavilor. În 
partea dinspre nord, acolo unde se găsea el, se aflau 
adăpostul pentru trăsuri, grajdurile şi gheţăria. A ajuns în 
capătul coridorului şi a ezitat în faţa unei uşi marcate 
drept latrina-nord. 

Bun amplasament, şi-a spus în sinea lui. La nivelul 
solului, în afara zidurilor, un loc cu adevărat intim. 

A scos telefonul mobil şi a apăsat pe butonul TRIMITE 
pentru a expedia mesajul pregătit dinainte. 

GATA DE PRELUARE. LATURA DE NORD. 

Totul mergea conform planului. 

Dacă ar fi intervenit o modificare, mesajul trebuia 
schimbat. 


Wyatt ştiuse de la început că intrarea la Monticello 


avea să fie floare la ureche. Ieşirea însă era o cu totul altă 
poveste. Şi de aceea acceptase ajutorul oferit de Andrea 
Carbonell. 

A părăsit zona dependinţelor dinspre latura nordică şi a 
traversat drumul asfaltat. Locul unde se afla acum, în 
capătul opus faţă de intrarea principală, printre copaci şi 
tufişuri, îi garanta un bun adăpost. Ceva mai devreme 
cercetase Google Maps şi descoperise un teren deschis, 
situat la aproape trei sute de metri nord-est de casă. 

Un loc de aterizare perfect. 

A auzit trei împuşcături în interiorul reşedinţei şi a 
zâmbit. 

Cu puţin noroc, femeia avea să-i facă treaba şi să-l 
ucidă pe Malone. 

x 

Cassiopeia ştia că în camera următoare se afla cineva. 
Înainte de a declanşa tirul, zărise o mişcare înăuntru, dar 
după aceea nu mai desluşise nimic prin ceața deasă. Îşi 
făcea în continuare griji pentru Cotton. 

Unde era? 

Cine trăsese asupra ei? 

În dreapta se deschidea un hol în care fumul se 


adunase în cantitate mai mică. Prin el a reuşit să 


întrezărească baza scărilor. 

Persoana aflată în camera alăturată ştia că ea era 
acolo. 

Dar stătea ascunsă. În aşteptare. 

În aşteptarea ei. 

* 

Malone a luat la țintă pata întunecată care se mişca 
prin fum. 

Nu-i lipseau decât câțiva centimetri pentru un unghi de 
ochire perfect. Nu voia să rateze. Încercase să-l atragă pe 
Wyatt la etaj. Şi eşuase. 

Acum îl avea însă în bătaia armei. 

Şi-a ţinut respiraţia, cu degetul strâns pe trăgaci. 

Unu. 

Doi. 

Cassiopeia avansase prea mult. 

Era expusă, şi o ştia. 

S-a aruncat în dreapta, folosind holul pentru a se 
adăposti, apoi a strigat: 

— Cotton, unde eşti? 

* 
Malone a expirat aerul ținut în plămâni. 


A lăsat jos brațul înarmat. 


— Aici, a răspuns el. 

— leşi de acolo, i-a strigat Cassiopeia. 

Malone s-a ridicat şi a ieşit din salon. Cassiopeia a 
apărut din fum, în stânga lui. 

— A fost cât pe-aci, a spus Malone. 

A văzut în ochii ei că îi împărtăşea părerea. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. 

— Ştiu cine se face vinovat pentru toate astea. 

Un sunet nou a spart tăcerea. Huruitul ritmic, pe tonuri 
joase, de bas, al unui obiect care izbea aerul cu putere. 
Zgomotul se apropia. 

Un elicopter. 

x 

Wyatt ţinea cu grijă în braţe roata de criptare, atent să 
nu o lovească. A aruncat de câteva ori priviri în spate şi a 
văzut că nu era urmărit. A dispărut printre copaci şi a 
început să coboare panta către terenul deschis. 

Un elicopter s-a năpustit dinspre vest, pe deasupra 
copacilor ce mărgineau terenul, apoi a aterizat. 

Wyatt a sărit înăuntru prin uşa deschisă a cabinei. 

x 
Malone şi Cassiopeia au ieşit pe uşa dinspre est a 


clădirii şi au zărit un elicopter care ateriza la circa patru 


sute de metri distanţă. 

Mult prea departe pentru a face ceva. 

După numai un minut petrecut sub coroana copacilor, 
huruitul rotoarelor s-a amplificat şi elicopterul a urcat 
înapoi pe cerul dimineţii, îndepărtându-se spre vest. 

Malone a realizat că, fără roata de criptare, nu puteau 
afla cum acţionase Andrew Jackson. Şi cum nu exista 
decât o roată, soluţia codului îşi luase zborul. 

— Putem să-l dăm în urmărire, nu-i aşa? a întrebat 
Cassiopeia. 

— Da, dar nu suficient de repede. Va ateriza undeva pe 
aproape, ca să debarce pasagerul. 

— Persoana care a tras în mine? 

Malone a dat afirmativ din cap. 

Administratorul domeniului s-a apropiat în grabă de ei, 
însoţit de Edwin Davis. Malone a intrat înapoi în clădire şi 
s-a îndreptat direct către cabinetul de lucru al lui 
Jefferson. 

Ceilalţi l-au urmat. 

Pe masă au găsit capacul de sticlă care acum nu mai 
acoperea nimic. 

— Ferestrele alea erau dintr-o sticlă fabricată în secolul 


al XIX-lea, s-a plâns administratorul. lar ramele, de pe 


vremea lui Jefferson. O pierdere ireparabilă. 

— Presupun că domeniul nu face parte din 
Patrimoniului Mondial, a spus Malone încercând să 
detensioneze atmosfera. 

— Ba da, şi încă din 1987. 

Malone a zâmbit. Dacă ar şti, Stephanie s-ar distra de 
minune pe tema asta. Câte ferestre dintr-astea spărsese? 
Patru? Cinci? 

A auzit când cineva a deschis geamurile şi a văzut cum 
fumul începea să se împrăştie. O nouă prezenţă s-a făcut 
simțită. O femeie între două vârste, cu păr roşcat-închis şi 
cu pielea pistruiată. Administratorul a prezentat-o drept 
curatorul principal, însărcinat cu artefactele de pe 
domeniu. Femeia era vizibil supărată de dispariţia 
cilindrului. 

— E singurul obiect de acest fel din lume, a precizat ea. 

— Cine a fost atacatorul? l-a întrebat Davis pe Malone. 

— Un vechi prieten, care se pare că are ceva împotriva 
mea. 

Le-a făcut semn lui Davis şi Cassiopeei să-l urmeze în 
bibliotecă, în timp ce curatorul şi administratorul au 
rămas să discute în cabinet. Le-a povestit despre Jonathan 


Wyatt, apoi a adăugat: 


— Ultima oară când ne-am întâlnit a fost la audierea 
administrativă, când a fost concediat. 

Davis şi-a scos imediat telefonul, a sunat, a ascultat 
preţ de câteva clipe ce i se spunea, după care a încheiat 
convorbirea. 

— Acum lucrează pe cont propriu, a spus el. Pentru 
oricine e dispus să-l angajeze. Locuieşte în Florida. 

Malone şi-a reamintit mesajul codificat de pe foaia 
scrisă de Jackson. Douăzeci şi şase de litere şi cinci 
simboluri: 

GYUOINESCVOQXWJIZPKLDEMFHR 

AC: XO 

— Fără roata de criptare, mesajul va rămâne de 
nedescifrat, a subliniat el. N-avem ce face. Acum trebuie 
să ne concentrăm pe găsirea lui Stephanie. 

— Domnule Malone, a strigat o voce feminină. 

S-a răsucit spre direcţia din care auzise vocea. 

Curatorul. 

— Înţeleg că ceea ce vă interesa era roata de criptare, a 
rostit femeia apropiindu-se de el pe sub portic. 

A dat aprobator din cap. 

— De asta ne aflăm aici. Aveam nevoie de ea, dar, aşa 


cum aţi spus, e unicul obiect de acest fel din lume. 


— E unicul obiect original, a precizat femeia. Nu unica 
roată de criptare. 

Malone a ascultat-o cu atenţie. 

— Am vrut ca, la secţia educativă din cadrul centrului 
nostru pentru vizitatori, copiii să beneficieze de 
experimente interactive. Aşa că am recreat multe dintre 
invențiile şi dispozitivele concepute de Thomas Jefferson. 
Ca să le poată atinge şi pipăi. Şi acolo avem o roată. Eu 
însămi m-am ocupat de ea. Este din plastic şi seamănă 
într-o oarecare măsură cu originalul. Are douăzeci şi şase 
de discuri, fiecare cu câte douăzeci şi şase de litere 
înscrise pe muchii. Nu am avut la dispoziţie alte 
informaţii şi am cerut firmei care a confecţionat-o să 
copieze discurile exact aşa cum au fost făcute de 


Jefferson. 


Capitolul 50 


Bath, Carolina de Nord 


Hale îl urmărea pe Knox, care făcea pregătirile 
necesare. Şase pahare au fost aduse de la bar şi aşezate 
în şir pe una dintre mese. În fiecare s-a turnat câte o 
înghiţitură de whiskey. Knox a scos o sticluţă în care se 
afla un lichid gălbui. Căpitanii s-au holbat îndelung la 
conţinutul ei. Bolton a dat din cap, în semn de acceptare a 
procedurii. Un căpitan provocat putea oricând să se 
retragă, declarându-se înfrânt. 

Nu însă şi în acea zi. 

Knox a vărsat câteva picături din lichidul gălbui într- 
unul dintre pahare. Otrava provenea de la un peşte din 
Caraibe. Era inodoră, insipidă şi fatală, în câteva secunde. 
Un produs pe care Commonwealth-ul îl folosea de secole. 

— Totul e gata, a anunţat Knox. 

Hale a păşit spre masă, cu ochii fixaţi pe cel de-al 
treilea pahar din stânga, care conţinea otrava vărsată în 
whisky-ul chihlimbariu. 

Bolton s-a apropiat şi el. 


— Confirmi că accepţi provocarea? l-a întrebat Hale. 


— Eu nu mă tem de moarte, Quentin. Dar tu? 

Nu asta era ideea. Ideea era să îi înveţe minte pe cei 
trei - să le dea o lecţie pe care să n-o uite toată viaţa. 
Fără să-şi ia ochii de la Bolton, i-a spus lui Knox: 

— Amestecă paharele. 

A auzit zgomotul făcut de alunecarea fundurilor de 
pahar pe masă în timp ce Konx rearanja recipientele, 
astfel încât cel care conţinea otrava să nu poată fi 
reperat. Tradiţia cerea ca cei doi căpitani să stea cu 
privirile aţintite unul asupra celuilalt pe perioada 
confruntării. Cu secole în urmă, echipajele obişnuiau să 
urmărească atent amestecarea paharelor şi să parieze pe 
căpitanul care avea să facă alegerea greşită. 

— Am terminat, a spus Knox. 

Cele şase pahare aşteptau înşirate, iar conținuturile lor 
se aşezau, după ce fuseseră agitate. Cum Hale fusese cel 
care lansase provocarea, prima încercare trebuia să-i 
aparţină. 

Şansele erau de unu la şase. 

Mai bune de atât nu avea cum să fie. 

Hale a întins mâna după cel de-al patrulea pahar, l-a 
ridicat la buze şi l-a golit dintr-o înghiţitură. 


Lichidul i-a ars gâtlejul. 


L-a sfredelit pe Bolton din priviri şi a aşteptat. 

Nimic. 

A zâmbit. 

— E rândul tău. 

* 

Wyatt s-a instalat în elicopter în compartimentul 
destinat pasagerilor. Îşi făcuse ieşirea exact aşa cum 
planificase, lăsându-l pe Malone cu buza umflată. Acum 
nu mai exista nicio cale de a afla partea următoare a 
mesajului lui Andrew Jackson. 

Misiune îndeplinită. 

Şi-a aşezat arma pe scaunul de alături şi a aranjat sacul 
de nailon în poală. Din el a scos cu mare grijă dispozitivul, 
ţinând rama metalică în echilibru pe genunchi. Elicopterul 
se înălţase şi zbura acum către vest, îndepărtându-se de 
Monticello în aerul limpede şi calm al dimineţii însorite. 

A luat cele două discuri scoase din dispozitiv şi a 
studiat locul unde trebuiau plasate. Un ax metalic 
străbătea centrul celorlalte douăzeci şi patru de discuri, 
fiind prins de ramă şi ţinut la locul său de un ac. A 
observat că discurile, late de circa şase milimetri, 
pătrundeau etanş, fără a lăsa spaţiu liber, cu excepţia 


părţii din capăt, unde mai era loc pentru încă două. 


A examinat cele două discuri separate. Conţineau, ca şi 
celelalte douăzeci şi patru, literele alfabetului înscrise pe 
muchii, întrerupte de linii curbate, plasate deasupra şi 
dedesubt. Se documentase suficient pentru a şti că 
discurile trebuiau fixate pe ax într-o anumită ordine. 
Jackson nu lăsase însă instrucţii cu privire la acest lucru, 
doar cele cinci simboluri ciudate de la sfârşit. A încercat 
varianta evidentă şi a rotit pe ax primul disc vizibil. A 
zărit cifra 3 înscrisă pe faţa sa interioară. Cele două 
discuri separate conţineau cifrele 1 şi 2, plasate în acelaşi 
loc. 

Poate că ordinea era pur şi simplu numerică. 

A scos axul din ramă, ţinându-l ferm, pentru ca 
discurile rămase să nu cadă, şi a introdus cele două 
discuri separate pe ax, în ordinea corectă. 

A ataşat din nou axul şi a luat foaia pe care îşi notase 
dinainte mesajul lui Andrew Jackson. 

x 

Hale simțea atmosfera încărcată de tensiune care se 
instalase în cameră după prima încercare. 

Acum era rândul lui Bolton. 

Adversarul său s-a uitat încruntat la cele cinci pahare 


rămase. Surcouf şi Cogburn urmăreau scena, parcă 


nevenindu-le să-şi creadă ochilor. Foarte bine. Ei doi 
trebuiau să înţeleagă că Hale nu era omul cu care să te 
pui. 

Bolton s-a concentrat asupra paharelor. 

Interesant era că individul ăsta, altminteri un amărât, 
nu dădea acum semne de teamă. Acţiona sub imperiul 
furiei? Sau al nechibzuinţei? 

Bolton a ales un pahar, l-a ridicat la buze şi a sorbit 
conţinutul. 

O secundă. Două. Trei. 

Nimic. 

A zâmbit. 

— E din nou rândul tău, Quentin. 

* 

Wyatt studia secvența de douăzeci şi şase de litere, 
ascunsă de Andrew Jackson în spatele codului Jefferson. 

GYUOINESCVOQXWJTZPKLDEMFHR 

A început din stânga, de la discul cu numărul 1, pe care 
l-a rotit până a dat de litera G. Următorul disc l-a plasat în 
dreptul literei Y. A continuat aşezând discurile conform 
secvenţei lui Jackson. 

Elicopterul a survolat periferia oraşului Charlottesville, 


pe deasupra Universității Virginia. Carbonell îl aştepta la 


câţiva kilometri distanţă. Conveniseră ca pe perioada 
zborului să nu-şi telefoneze şi să nu ia legătura prin 
intermediul staţiilor radio, pentru a reduce riscul de a fi 
ascultați sau urmăriţi. Pilotul era un angajat al NIA loial 
şefei sale. Lucrând, Wyatt a început să înţeleagă de ce 
discurile erau atât de strânse pe ax. Fricţiunea le 
împiedica să se mişte, odată ce erau aduse în dreptul 
literei corespunzătoare. 

O întindere de vegetaţie se vedea dedesubt. Au înaintat 
spre vest, în direcţia altor copaci. 

Mai avea doar puţin timp la dispoziţie. 

A continuat să caute literele. 

* 

Hale a dat pe gât al doilea pahar de whiskey fără a 
pierde vremea cu alegerea lui. A aşteptat cinci secunde, 
de ajuns pentru ca otrava să-şi facă, eventual, efectul. 

Tatăl lui îi povestise despre o altă provocare, cu mult 
mai veche, al cărei protagonist fusese Abner Hale. După 
eşecul atentatului asupra lui Andrew Jackson şi 
nerecunoaşterea scrisorilor de împuternicire, tensiunea 
dintre cei patru căpitani ajunsese la apogeu şi un Surcouf 
îl provocase pe Abner. Băutura aleasă atunci fusese 


bourbonul de Kentucky. La a doua rundă, după ce a 


înghiţit lichidul, Abner îşi dăduse ochii peste cap şi picase 
mort. Scena nu se petrecuse în încăperea în care se aflau 
ei acum, ci undeva în spaţiul ocupat de actuala clădire, 
într-un salon nu foarte diferit de cel unde se înfruntau 
Quentin Hale şi Edward Bolton. Moartea lui Abner 
detensionase atmosfera în Commonwealth. Succesorul 
său, străbunicul lui Quentin, era o persoană mai moderată 
şi, în plus, nestigmatizată, aşa cum fusese Abner. 

Acesta era încă un element caracteristic societăţii 
piratereşti. 

Fiecare om trebuia să-şi dovedească bărbăţia. 

Whiskey-ul i s-a aşezat în stomac. 

Nu conţinea otravă. 

Şansele scăzuseră acum pentru Bolton. 

Ajunseseră la una din trei. 

x 

Wyatt a zărit destinația la circa un kilometru distanță. 
Un parc industrial neterminat, cu un spaţiu de parcare 
vast, în faţa a două clădiri metalice dărăpănate. Două 
SUV-uri stăteau în aşteptare. O singură persoană pe 
suprafaţa de asfalt, cu capul îndreptat în direcţia 
elicopterului. 


Andrea Carbonell. 


A găsit cea de-a douăzeci şi şasea literă. 

Un R. 

A apăsat vârfurile degetelor pe discurile aflate în 
capătul din dreapta şi din stânga şi a rotit la unison cele 
douăzeci şi şase de discuri. Ştia că undeva, în cerc, 
printre cele douăzeci şi şase de aranjamente de litere, se 
afla un mesaj coerent, întins pe toată lungimea discurilor. 

După un sfert de rotaţie l-a zărit. 

Mesajul conţinea cinci cuvinte. 

Le-a memorat, apoi a readus discurile în poziţia iniţială. 

x 

Knox a sesizat indecizia lui Bolton atunci când i-a venit 
din nou rândul, şi pentru prima oară a surprins o umbră 
de ezitare pe chipul căpitanului care încerca să aleagă din 
cele trei pahare rămase. 

Nervii lui Knox erau încordaţi la maximum, şi asta doar 
urmărind scena. 

Niciodată nu-i trecuse prin cap că avea să fie martorul 
unei provocări. Tatăl lui îi povestise despre ele, dar 
niciodată nu se ajunsese atât de departe. Tocmai asta era 
şi ideea unui lucru atât de imprevizibil şi cu un mesaj aşa 
de clar. Nu te împotrivi. Rezolvă situaţiile. Cum însă ambii 


căpitani se fereau să dea semne de laşitate, Edward 


Bolton rămăsese şi el ferm pe poziţie, deşi ştia că unul 
dintre cele trei pahare rămase conţinea otrava. 

Ochii întunecaţi, alunecoşi şi vioi ai lui Hale se holbau 
fără să clipească. 

Bolton a dus un pahar la buze. 

Cu gura deschisă, a dat paharul peste cap şi a înghiţit. 

Au trecut cinci secunde. 

Nimic. 

Surcouf şi Cogburn au expirat în acelaşi timp. 

Bolton a rânjit, şi colţurile gurii i s-au încreţit un pic de 
uşurare. 

Nu-i rău, şi-a zis Knox. 


Nu-i rău deloc. 


Capitolul 51 


Hale a studiat cele două pahare rămase. Despărţite de 
cincisprezece centimetri de lemn lăcuit. 

Moartea stătea la pândă într-unul din ele. 

— Ajunge, a declarat Cogburn. V-aţi susţinut amândoi 
punctele de vedere. În regulă, am înţeles. Sunteţi nişte 
bărbaţi adevăraţi. Haide să terminăm cu asta. 

Bolton a clătinat din cap. 

— Nici nu mă gândesc. E rândul lui acum. 

— Şi dacă greşesc, o să scapi de mine, a intervenit 
Hale. 

— Tu m-ai provocat. Nu ne oprim aici. Alege naibii un 
pahar! 

Hale s-a holbat spre masă. Lichidul chihlimbariu plutea 
liniştit ca un lac în ambele pahare. A ridicat unul şi l-a 
învârtit între palme. 

Apoi pe celălalt. 

Bolton îl urmărea concentrat. 

Hale a întins mâna după un pahar. 

— Ăsta. 

L-a ridicat la buze. 


Cei trei căpitani şi Knox îl priveau cu atenţie. Hale îşi 


tinea ochii fixaţi pe feţele lor, pentru a-i face să priceapă 
că era un om de mare curaj. A vărsat conţinutul paharului 
în gură, a plimbat licoarea printre gingii, apoi a înghiţit-o. 

A căscat ochii mari şi a început să respire cu greutate. 

S-a înecat şi muşchii feţei i s-au contractat. 

A dus mâna la piept. 

După care a căzut. 

* 

Wyatt a aşteptat în timp ce elicopterul ateriza. Băgase 
cilindrul înapoi în sacul de nailon. Lucra în domeniul 
informatiilor secrete de la terminarea colegiului, fiind 
recrutat în perioada cât activase în armată. Nu era nici 
liberal şi nici conservator, nici republican şi nici 
democrat. Era doar un american care îşi servise patria 
până ce fusese etichetat drept indisciplinat pentru a fi 
scos de pe statele de plată. Contribuise la strângerea de 
informații vitale din unele dintre cele mai fierbinți puncte 
de pe glob. Avusese un aport esenţial la deconspirarea a 
doi agenţi în conservare din cadrul CIA, ambii judecaţi şi 
condamnaţi drept spioni. Jucase şi rol de agent dublu şi 
îndeplinise clandestin un ordin de ucidere a unui om, cu 
toate că, oficial, America nu era un stat criminal. 


Niciodată nu încălcase ordinele primite. 


Nici măcar în ziua aceea, cu Malone, când doi bărbaţi 
îşi găsiseră sfârşitul. Acum însă nu mai era constrâns de 
niciun fel de reguli ori norme etice. 

Putea face orice voia. 

Acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care nu îşi 
abandonase meseria. 

S-a îndepărtat de elicopter, care s-a ridicat imediat de 
la sol şi şi-a luat zborul. Cel mai probabil, aparatul avea 
cât de curând să se adăpostească într-un hambar, ferit de 
ochii curioşilor. 

Carbonell îl aştepta singură. SUV-ul nu avea şofer. 

— Văd că ai reuşit, a constatat ea. 

Îşi schimbase ţinuta şi acum era îmbrăcată într-o fustă 
bleumarin scurtă şi o jachetă albă care i se mula pe talie. 
În picioare purta sandale cu tocuri de înălţime medie. 
Wyatt a rămas la câţiva paşi distanţă, ţinând în braţe 
cilindrul învelit în sac. Avea arma lipită de şira spinării, 
vârâtă la spate în curea. 

— Şi acum? a întrebat el. 

Femeia a arătat spre unul dintre vehicule. 

— Cheile sunt în contact. Poţi să îl iei şi să pleci unde 
vrei tu. 


S-a prefăcut interesat. 


— Pot să păstrez SUV-ul? 

Carbonell a chicotit. 

— Cum vrei. 

S-a întors cu faţa spre ea. 

— Te-ai prins cum funcţionează roata şi ai aflat deja 
locul, nu-i aşa? l-a întrebat Carbonell. 

— Da. 

— Şi poţi să găseşti cele două pagini lipsă? 

— Sunt singurul om de pe lume care poate să facă asta. 

Şi, odată cu aceste vorbe, a realizat în ce postură unică 
se afla. Stând acolo şi ţinând în braţe lucrul pe care 
femeia şi-l dorea mai mult ca orice. Cu ajutorul lui, ea 
putea da de urma celor două pagini lipsă, pentru a-şi duce 
la îndeplinire planul pus la cale. Fără cilindru, rămânea o 
persoană ca oricare alta. 

Wyatt a trântit sacul de nailon pe asfalt şi a auzit 
zăngănitul discurilor din lemn vechi de două sute de ani. 

— N-ai decât să le lipeşti la loc. Îţi va lua o săptămână 
sau cam aşa ceva. Mult noroc. 

După care s-a îndreptat spre SUV. 

* 
Knox şi-a aţintit privirea asupra corpului lui Quentin 


Hale, care zăcea întins pe podea. Nici Surcouf şi nici 


Cogburn nu schiţaseră un gest. 

Bolton s-a holbat în jos cu un sentiment vădit de 
uşurare, înainte de a exclama: 

— Cale bătută! 

Pe masă rămăsese un pahar. 

Învingătorul a întins mâna după el. 

— Familia Hale se face vinovată pentru toată porcăria 
asta. Ar fi trebuit să ne ia în seamă. Propun s-o folosim pe 
femeia din închisoare în avantajul nostru şi să începem 
negocierile. 

— Nu prea cred c-o să meargă, a spus Cogburn. 

— Ai tu o idee mai bună, Charles? a întrebat Bolton. 
Dar tu, John? Sau tu, intendentule? 

Lui Knox nici că-i păsa. Tot ce voia el era să se salveze, 
acum mai mult ca niciodată. Oamenii ăştia erau nu doar 
nesăbuiţi, ci idioţi de-a binelea. Niciunul dintre ei nu ştia 
ce face. 

Bolton a ridicat ultimul pahar pentru a ţine un toast. 

— Pentru căpitanul nostru căzut la datorie. Fie să aibă 
o viaţă plăcută acolo, în iad. 

Knox s-a auncat înainte şi l-a plesnit peste mână. 
Paharul s-a rostogolit zdrăngănind pe podea şi conţinutul 


s-a vărsat. 


Bolton s-a holbat la el, şocat. 

— Ce mama naibii...? 

— Fir-ar să fie, Clifford, a rostit Hale ridicându-se în 
picioare. 

Cei trei căpitani s-au zgâit la el uluiţi. 

— L-am adus acolo unde voiam, a continuat Hale. Ar fi 
băut paharul şi ar fi căzut mort. 

Bolton arăta vizibil zdruncinat. 

— Aşa e, Edward. O secundă, şi ai fi fost un om mort. 

— Nenorocitule şi pungaşule! a lătrat Bolton. 

— Eu, pungaş? la spune-mi, dacă nu m-aş fi prefăcut 
mort, ai fi băut ultimul pahar, ştiind că în el se afla 
otrava? 

Asta ar fi trebuit, într-adevăr, să se întâmple, pentru a 
duce provocarea la bun sfârşit. Pe de altă parte, dacă 
ultimul pahar ar fi fost cel care conţinea otrava, căpitanul 
rămas în luptă ar fi putut să se retragă şi adversarul său 
ar fi fost declarat câştigător. 

— Spune-mi, Edward. L-ai fi băut sau nu? 

Tăcere. 

Hale a început să chicotească. 

— Mă gândeam eu. Nu sunt un pungaş şi nu te-am 


păcălit. N-am vrut decât să te ajut să mergi pe un drum 


pe care singur n-ai fi îndrăznit să o apuci. 

Knox îşi dăduse repede seama că Hale nu murise. Şi 
asta pentru că Hale reacţionase atipic la aşa-zisa otravă. 
Knox se folosise suficient de des de acest produs, Scott 
Parrott fiind ultimul exemplu, dovedit cu numai câteva ore 
înainte, pentru a cunoaşte în amănunt modul în care 
acţiona asupra corpului uman. 

Hale i-a privit încruntat pe ceilalţi trei căpitani. 

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt. Şi să nu vă prind 
că vă mai puneţi vreodată cu mine. 

Nimeni nu a răspuns. 

Knox era mulţumit de deznodământ, şi asta din două 
motive. 

Primul, pentru că Edward Bolton ştia că îi salvase viaţa. 
Al doilea, pentru că şi ceilalţi doi căpitani ştiau. 


Ambele considerente îi puteau fi de folos cândva. 


Capitolul 52 


Monticello 


Malone a intrat în Griffin Discovery Room, situată la 
parterul centrului pentru vizitatori. Curatorul îi explicase 
că sala fusese concepută ca centru interactiv pentru copii, 
având menirea de a-i învăţa pe aceştia despre Jefferson şi 
domeniul Monticello, ca şi despre viaţa societăţii 
americane la finele secolului al XVIII-lea şi începutul 
secolului al XIX-lea. În spaţiul organizat erau amplasate 
fotografii ale domeniului, facsimilul unui desen al patului 
cu alcov al lui Jefferson, un atelier de producţie a cuielor, 
o locuinţă de sclav, un atelier de ţesut, exponate ce 
permiteau mânuirea unui ciocan de fierar şi o copie a 
poligrafului conceput de Jefferson. Mai mulţi copii se 
delectau cu activităţile independente, sub supravegherea 
părinţilor. 

— E un loc popular, i-a spus curatorul. 

Cassiopeia, Edwin Davis şi administratorul li s-au 
alăturat şi ei. 

Malone a zărit roata de criptare. Trei copii învârteau 


discurile de culoarea bronzului. 


— E făcută dintr-un material plastic, a explicat 
curatorul. Originalul este mult mai fragil, iar discurile au 
fost sculptate în lemn, au peste două sute de ani vechime, 
şase milimetri lăţime şi se sfărâmă uşor. 

A sesizat îngrijorarea din vocea femeii. 

— Sunt sigur că hoţul le va mânui cu grijă. 

„Cel puţin până ce va descifra mesajul”, a adăugat 
Malone în sinea lui. 

Copiii au lăsat deoparte roata şi s-au îndreptat spre un 
nou exponat. Malone s-a apropiat şi a examinat cele 
douăzeci şi şase de discuri prinse de axul metalic. Pe 
muchia fiecăruia erau înscrise litere, despărțite între ele 
prin linii negre. 

— Aveţi notată secvenţa de litere? a întrebat curatorul. 

— N-a avut nevoie s-o noteze, a răspuns Cassiopeia 
zâmbind. 

Aşa era. 

Memoria lui vizuală o reţinuse. 

GYUOINESCVOQXWJIZPKLDEMFHR 

A învârtit discurile, aranjându-le în ordinea corectă. 

Wyatt a continuat să se îndrepte spre maşină. 

— Ştiam eu că o să citeşti mesajul, a strigat femeia 


după el. 


* 

Wyatt s-a oprit şi s-a întors spre ea. 

Carbonell stătea în soare, cu faţa impasibilă ca o 
mască. Sacul de nailon rămăsese trântit pe jos. Wyatt a 
realizat că mintea calculată a femeii evaluase rapid 
opţiunile şi ajunsese la concluzia că jocurile se sfârşiseră, 
şi el câştigase partida. Faptul că distrusese discurile îi 
salvase viaţa, căci acum era unica persoană care 
descifrase codul. 

Carbonell a pornit către el, apropiindu-se tot mai mult, 
pentru a se opri la numai câţiva centimetri distanţă. 

— Îţi triplez onorariul. Jumătate în avans, virat în 
următoarele două ore, în orice bancă vei dori. Restul, 
atunci când îmi vei preda cele două documente intacte. 

— Commonwealth-ul va fi dispus să plătească mai mult, 
a replicat el aducând un argument indiscutabil. 

— Desigur. Numai că, aşa cum s-a dovedit şi azi- 
dimineaţă, înţeleg că ai nevoie de ceva ce numai eu îţi pot 
oferi. Şi de aceea stai acum de vorbă cu mine, în loc să 
urci în SUV. 

Avea dreptate. Pentru a da curs mesajului lui Andrew 
Jackson, avea nevoie de câteva lucruri, şi nu dispunea de 


timpul necesar pentru a le procura. 


— Am nevoie de un paşaport beton. 

— Unde vrei să ajungi? 

Cum Wyatt se îndoia că putea păstra secretă destinaţia, 
i-a spus de Paw Island, Noua Scoţie. După care a 
subliniat: 

— Numai tu şi cu mine ştim locul. Deci ceilalţi nu pot 
afla decât de la mine sau de la tine. 

— Şi cum ai de gând să procedezi, ca să te asiguri că nu 
voi sufla o vorbă? 

— Dacă văd pe altcineva acolo, dau foc la tot. Iar tu şi 
Commonwealth-ul n-aveţi decât să vă duceţi la dracu”. 

— Aşa vrei tu să demonstrezi că eşti mai bun decât 
mine? 

Wyatt a scuturat din cap. 

— Aşa vreau eu să procedez, şi gata. 

Carbonell i-a aruncat un rânjet înţelegător. 

— Asta îmi place mie la tine, Jonathan. Ştii exact ce 
vrei. În regulă. O să facem aşa cum ai spus. 

* 

Cassiopeia s-a uitat peste umărul lui Cotton, care 
aranja discurile. Nu apucase să termine conversaţia cu 
Edwin Davis şi mai erau multe de spus, dar lucrurile mai 


puteau să aştepte. Şi când te gândeşti că venise la New 


York doar pentru un weekend romantic. Acum era vârâtă 
până în gât într-o situaţie aparent fără portiţă de scăpare. 
A zâmbit amintindu-şi de expresie, una dintre preferatele 
tatălui ei, care făcea referire la portiţele de cricket. El 
iubise cricketul şi sponsorizase de mai multe ori echipa 
naţională a Spaniei. Sportul era important pentru el. Din 
păcate, ea nu îi moştenise pasiunea. Dar, într-adevăr, nu 
se întrezărea nicio portiţă de scăpare, căci totul o putea 
lua razna, exact aşa cum se întâmplă cu o minge de 
cricket, care putea sări în orice direcţie atunci când 
întâlnea o bucată de pământ întărit peste o suprafaţă de 
teren umed. Prea multe secrete, ambiţii şi egouri erau la 
mijloc. Şi, în plus, doi dintre cei implicaţi se numărau 
printre personalităţile cele mai cunoscute din lume. 

Cotton şi-a terminat treaba. 

— Cele cinci simboluri de la finele mesajului lui Jackson 
nu apar pe discuri. Presupun că fac parte din altceva. 

A ţinut ferm cele douăzeci şi şase de discuri la locurile 
lor şi le-a rotit împreună. 

— Gata, a spus el. 

Cassiopeia şi-a concentrat privirea pe literele negre. Un 
rând format din cuvinte fără spaţii între ele. 

PAWISLANDMAHONEBAYDOMINION 


— Ne trebuie un computer, a zis Cotton. 

Curatorul i-a condus spre o cameră de lucru de la 
ieşirea din sala de expoziţii. Un computer era aşezat pe 
birou. Cassiopeia a preluat iniţiativa şi a tastat PAW 
ISLAND, MAHONE BAY. 

Ecranul s-a umplut de linkuri. A ales unul. 

Coordonatele geografice ale golfului Mahone erau 
44*30'N, 64*15'V. Acesta se afla pe coasta Noii Scoţii, o 
peninsulă de dimensiuni apreciabile din Oceanul Atlantic. 
Numele golfului provenea din franţuzescul mahonne, un 
tip de barcă folosită pe vremuri de localnici. Arhipelagul 
cuprindea aproape 400 de insule, cea mai cunoscută fiind 
Oak Island, un loc în care, de peste două sute de ani, 
căutătorii de comori săpau fără succes pentru a găsi aur, 
reuşind să facă o groapă adâncă în stâncă. Paw Island se 
afla la sud de Oak, şi pe teritoriul său era un fort britanic 
abandonat de mult timp, pe nume Dominion. 

— Jackson şi-a ales bine ascunzătoarea, a remarcat 
Cotton. Greu de găsit un loc mai izolat. Dar n-ar trebui să 
ne mire. Zona a fost mult timp asociată cu pirateria. A 
fost un adăpost important pentru pirați în secolul al XVIII- 
lea. S-a răsucit spre Davis. Trebuie să plec. 


— De acord. Să facem tot ce putem pentru Stephanie. 


Haide să punem mâna pe paginile acelea lipsă. 

Cassiopeia ghicise deja ce planuri avea Cotton pentru 
ea. 

— Iar eu o să mă ocup de Commonwealth. Vom folosi 
faptul că ascultă convorbirile telefonice şi o să-l ducem de 
nas pe Hale. 

Cotton a încuviinţat din cap. 

— Aşa să faci. Wyatt a pus mâna pe cilindru şi pun 
pariu că acum e deja în drum spre nord. 

— O găsesc eu pe Stephanie, l-a asigurat Cassiopeia. 

Cotton s-a întors spre curator. 

— Aţi spus că v-aţi ocupat personal de confecţionarea 
copiei roții. Aţi anunţat că s-a făcut o copie după original? 

Femeia a clătinat din cap. 

— Producătorul şi cu mine suntem singurii care ştim. 
Nici măcar administratorul nu a avut habar până acum 
câteva minute. Nu i-am spus, pentru că n-am considerat 
că era un lucru important. 

Cassiopeia şi-a dat seama imediat de implicaţii. 

— Wyatt e convins că e singurul care ştie de Mahone 
Bay. 

Cotton a aprobat-o. 


— Mda. Ceea ce înseamnă că, pentru prima oară, 


suntem cu un pas înaintea lui. 


PARIEA A PATRA 


Capitolul 53 


Bath, Carolina de Nord 
Ora 11.15 


Knox se plimba de colo-colo pe iarbă, pe sub o cunună 
de stejari şi pini. După învierea lui Hale fusese invitat să 
părăsească întrunirea căpitanilor şi să aştepte afară. Nu 
era nimic neobişnuit în faptul că cei patru căpitani 
discutau în absenţa lui, însă îngrijorarea cu privire la 
conversaţia privată dintre Hale şi trădător persista. 

Despre ce discutau căpitanii? 

Adventure traversase, probabil, canalul Ocracoke şi se 
îndrepta acum către largul apelor Atlanticului, în ale cărui 
ape avea să fie aruncat trupul trădătorului. 

Ce putea să facă? 

Uşa de la intrare s-a deschis. 

Bolton, Surcouf şi Cogburn au ieşit în soarele amiezii. 
Au coborât de pe verandă şi s-au apropiat de o maşină 
electrică. Bolton l-a zărit şi s-a apropiat de el, pe când 
ceilalţi şi-au continuat drumul. 

— Am vrut să-ţi mulţumesc, a spus Bolton. 


— E de datoria mea să am grijă de toţi căpitanii. 


— Hale face o mare greşeală. N-o să-i meargă cu noul 
plan. Ştiu, ceea ce am încercat noi a fost un gest disperat, 
poate chiar mai rău. Dar Hale nu e nici el mai breaz. 

Knox a ridicat din umeri. 

— Nu cred că vreunul dintre noi ştie cu precizie ce-ar 
trebui făcut mai departe. 

Norul înfrângerii a întunecat faţa celuilalt bărbat. 
Bolton i-a întins mâna, şi Knox i-a strâns-o. 

— Mulţumesc din nou. 

Era un amănunt de reţinut faptul că intervenţia lui 
fusese apreciată. Poate că va avea nevoie de sprijinul lui 
Edward Bolton în toată povestea asta. 

S-a întors cu spatele. 

Secretarul particular al lui Hale îl aştepta pe verandă. 

— Căpitanul vrea să-ţi vorbească. 

x 

Hale îşi turna ceva de băut în clipa când Knox a reintrat 
în camera de lucru. Era acelaşi whiskey ca cel folosit în 
timpul provocării. A bătut cu degetul în pahar şi i-a spus 
intendentului: 

— Măcar de ăsta sunt sigur că nu mă va ucide. 

Paharul fără picior pe care Knox îl smulsese din mâna 


lui Bolton zăcea în continuare pe podeaua din lemn de 


esenţă tare, otrava lichidă fiind deja scursă printre 
scânduri. 

— Nimeni n-ar trebui să se atingă de pata aceea, a 
precizat Knox. Trebuie lăsată să se evapore. 

— O să o las acolo, necurăţată, ca un memento al 
triumfului meu asupra idioţeniei. Ar fi trebuit să-l laşi să 
crape. 

— Ştii bine că nu puteam face asta. 

— Mda. Îndatoririle tale şi aşa mai departe. Intendentul 
cel loial, omul-tampon între căpitani şi echipaj. Ales de un 
grup, dar obligat să dea ascultare celuilalt. Chiar aşa, 
cum Dumnezeu te descurci? 

Knox a sesizat sarcasmul. 

— Au priceput ce-ai avut de zis? a întrebat el calm. 

— Vrei să afli ce-am discutat în absenţa ta, nu-i aşa? 

— O să îmi spui singur, când va veni momentul. 

Hale a aruncat whiskey-ul pe gâtlej şi a înghiţit 
licoarea. 

După care a trântit paharul pe masă, a scos pistolul şi l- 
a îndreptat spre Knox. 

* 
Malone şi-a ocupat locul în Gulfstream şi a aprins 


ecranul LCD de lângă scaunul îmbrăcat în piele albă. Era 


singur în cabina spațioasă, aşteptând pe pista de la 
Aeroportul Internaţional Reagan şi pregătindu-se pentru 
zborul care urma să îl ducă la 1.200 de kilometri 
depărtare spre nord, dincolo de graniţa cu Canada. 

Avea nevoie de conexiune la internet şi, slavă 
Domnului, nu era nevoit să aştepte ca avionul să urce 
până la 10.000 de metri altitudine, pentru a putea folosi 
vreun dispozitiv electronic dintre cele permise la bord. A 
accesat câteva site-uri şi a citit despre Noua Scoţie, o 
peninsulă canadiană îngustă, abia legată de continent în 
zona New Brunswick şi înconjurată de Oceanul Atlantic. 
450 de kilometri lungime, 75 de kilometri lăţime, 7.200 de 
kilometri de țărm. Un amestec de nou şi vechi, de 
golfuleţe stâncoase, plaje nisipoase şi văi fertile. Ţărmul 
sudic, între Halifax şi Shelburne, cuprindea nenumărate 
canale, cel mai larg dintre ele fiind Mahone. Francezii 
fuseseră cei care descoperiseră golful, în 1534, însă 
britanicii preluaseră controlul asupra lui în 1713. 

De pe un site a aflat ceva ce nu ştia. 

În timpul Revoluţiei Americane, forţele coloniale 
ocupaseră regiunea, în încercarea de a face din Canada a 
paisprezecea colonie. Ideea de a-i convinge pe numeroşii 


francezi stabiliţi în zonă să devină aliaţii americanilor 


împotriva englezilor nu avusese succes. Canada rămăsese 
colonie britanică şi, mai mult decât atât, după revoluţie, 
mulţi loialişti migraseră spre nord, fugind din Statele 
Unite, națiunea nou apărută pe harta lumii. 

Memoria nu îl înşelase pe Malone. 

Mahone Bay devenise într-adevăr un adăpost pentru 
pirați. 

Construcţia de nave luase amploare în golf şi se 
transformase într-o industrie înfloritoare. Ceţurile groase 
şi mlaştinile mareice sinistre ofereau un adăpost ideal în 
mai multe sute de insule. Peisajul nu diferea mult de cel 
din Port Royal, Jamaica, ori din Bath, Carolina de Nord, şi 
ele bârloguri de pirați celebre. 

Oak Island, situată în Mahone Bay, era prezentată în 
multe pagini de web, aşa că Malone a citit toate 
informaţiile pe care i-au căzut ochii. Istoria insulei 
începea în anul 1795, când un tânăr cu puţin trecut de 
douăzeci de ani, pe nume Daniel McGinnis, descoperise 
un luminiş în care copacii fuseseră tăiaţi, lăsând în urmă 
numai cioturi. În mijlocul luminişului se afla o adâncitură 
de formă circulară, lată cam de trei metri şi jumătate. O 
creangă groasă se ivea deasupra ei. O versiune a legendei 


spunea că troliul unei nave fusese ataşat de această 


creangă. Într-o alta, pe copac apăreau nişte semne 
ciudate. Iar într-o a treia versiune, luminişul care i se 
dezvăluise tânărului era acoperit cu un covor de trifoi 
roşu, plantă care nu creştea pe insulă. Indiferent pentru 
care variantă a legendei optai, indiscutabil a fost ceea ce 
s-a petrecut ulterior. 

Şi anume faptul că oamenii au început să sape. 

Mai întâi McGinnis şi prietenii lui, apoi alţii, iar mai 
târziu consorţii specializate în căutarea de comori. Au 
excavat până la aproape şaizeci de metri adâncime şi au 
găsit straturi de cărbune de lemn, cherestea, fibre de 
cocos, lespezi de piatră şi argilă. Dacă era să dai crezare 
poveştilor, dezgropaseră şi o piatră scrijelită cu însemne 
bizare. Două galerii inundate, ingenios concepute, se 
întâlneau în puț, astfel încât cei care săpau adânc să nu 
dea de altceva decât de apă. 

Şi exact asta găsiseră. 

Apa zădărnicise toate încercările de rezolvare a 
misterului. 

Se răspândiseră, în schimb, nenumărate teorii. 

Unii susțineau că locul era o tainiţă pentru pirati, 
săpată de însuşi căpitanul William Kidd. Alţii, că 


aparținuse corsarului Sir Francis Drake sau spaniolilor, 


care îl folosiseră pe post de depozit secret pentru 
comorile lor. În fine, cei înzestrați cu spirit pragmatic 
bănuiau o implicare militară şi menţionau cufere cu bani 
ascunse de francezi sau de britanici, în luptele lor pentru 
supremaţia asupra Noii Scoţii, lupte în care balanţa 
înclinase ba către unii, ba către ceilalţi. 

În ecuaţie apăruseră şi personaje mai excentrice. 

Antediluvieni, locuitorii Atlantidei, călători 
interplanetari, masoni, templieri, egipteni, greci, celți. 

Destui îşi pierduseră viaţa, şi mai mulţi averile, dar 
nicio comoară nu fusese nicicând dezgropată. 

Oak Island nici nu mai era, practic, o insulă. Un dig 
îngust, construit cu scopul de a permite transportul 
echipamentelor grele, o lega acum de continent. Într-un 
articol recent se arăta că guvernul provinciei lua în 
considerare ideea cumpărării terenului, pentru a 
transforma locul într-o atracţie turistică. 

Şi-n felul ăsta, insula chiar ar putea deveni o comoară, 
şi-a zis Malone. 

A găsit şi câteva referiri la Paw Island, situată la câţiva 
kilometri sud-est de Oak. Insula avea circa un kilometru 


lungime şi o jumătate de kilometru lăţime, iar numele i se 


trăgea de la forma sa!®. Două golfuri, amplasate cu faţa 
spre nord, crestau centrul insulei, iar altele mai mici 
zimţuiau restul țărmului. Latura rotunjită dinspre vest era 
acoperită de păduri, în timp ce pante stâncoase dominau 
coastele de est şi de sud. Francezii exploraseră zona în 
secolul al XVII-lea, în căutare de blănuri, însă englezii 
fuseseră cei care ridicaseră un fort pe insulă, numit 
Wildwood, cu faţa spre Atlantic, pentru a apăra golful. 
Malone a citit că în Noua Scoţie nu se prea găseau ruine. 
Nimic nu se arunca. Casele erau demolate buştean cu 
buştean, şi balamalele, clanţele de uşi, cuiele, cărămizile, 
mortarul şi cimentul erau cu toate refolosite. „Scânduri 
din secolul al XXI-lea, bătute în cuie în secolul al XVIII-lea 
şi prinse în îmbinări în secolul al XIX-lea”, aşa descria 
situaţia un site. 

Fortul din calcar era însă o excepţie. 

Iar explicaţia a găsit-o în istorie. 

În 1775, când armata americană continentală invadase 
insula, preluând controlul asupra fortăreţelor britanice, 
Wildwood fusese printre primele forturi cucerite, fiind 
redenumit Dominion. Însă americanii fuseseră înfrânți la 


scurt timp după aceea, în bătălia de la Quebec, şi se 


16 Paw, „labă, gheară“, în limba engleză (n.trad.). 


retrăseseră din Canada în 1776. Dar înainte de a părăsi 
Paw Island, incendiaseră fortul. Care nu fusese 
reconstruit, ci părăsit în voia forţelor naturii, zidurile 
înnegrite de foc fiind unica mărturie rămasă în picioare. 

Acum fortăreaţa era locuită numai de păsări. 

— Domnule Malone, s-a auzit o voce la intercom. Va 
trebui să întârziem din cauza vremii. Ni s-a spus să 
rămânem pe pistă. 

— Nu credeam că regulile se aplică şi în cazul 
Serviciului Secret. 

— Din păcate, de aici până în Maine e o furtună urâtă şi 
până şi Serviciul Secret e nevoit să se încline în faţa ei. 

— Nu uita totuşi că ne grăbim. 

— Vom întârzia ceva vreme. Veştile nu sunt deloc 
încurajatoare. 

Malone a apăsat pe tastatură pentru a studia harta 
golfului Mahone şi a alege calea cea mai potrivită de 
acces pe Paw Island. Urmau să aterizeze pe o pistă 
îngustă, situată în partea de sud a insulei, evitând 
deliberat Halifax şi aeroportul său internaţional, în care 
avea să descindă Wyatt. Serviciul Secret verificase toate 
zborurile cu destinaţia Noua Scoţie şi nu găsise nicio 


rezervare pe numele Wyatt. Nimic surprinzător până aici. 


Călătorea, fără îndoială, sub un alt nume, cu un paşaport 
curat, sau poate cu un charter. 

Oricum nu conta. 

Malone îşi dorea ca adversarul său să ajungă cu bine pe 
insulă. 


Pentru a se afla din nou faţă în faţă cu el. 


Capitolul 54 


Casa Albă 


Cassiopeia l-a urmat pe Edwin Davis într-o încăpere nu 
cu mult mai mare decât o debara. Înăuntru se afla o 
măsuţă, iar pe ea o consolă cu un monitor LCD. Pe ecran 
era înfăţişată o cameră cu portrete în ulei atârnate pe 
pereţi şi dominată de o masă de conferinţe înconjurată de 
scaune care erau rapid ocupate de bărbaţi şi femei. Ei doi 
se întorseseră împreună la Washington. Mai târziu, 
Cassiopeia urma să revină la Fredericksburg, pentru a se 
folosi de dispozitivul de interceptare a convorbirilor 
telefonice de lângă casa lui Kaiser. 

— M-a pus să-i adun pe toţi aici, a spus Davis arătând 
spre ecran. Sunt şefii celor mai mari optsprezece agenţii 
de informaţii. CIA, NSA, NIA, Agenţia de Informaţii 
Militare, Agenția Națională pentru  Contraterorism, 
Agenţia de Securitate Internă, Centrul de Depistare a 
Ameninţărilor Teroriste Externe, Agenţia Naţională de 
Informaţii Geospaţiale, Centrul de Analiză a Facilităţilor 
Subterane - orice îţi trece prin cap, organizaţii pe care 


cheltuim o groază de bani. 


— Şi cu toţii se întreabă ce se petrece. 

Davis a zâmbit. 

— Oamenilor ăstora nu le plac surprizele şi detestă să 
colaboreze între ei. 

Cassiopeia l-a văzut pe ecran pe preşedintele Statelor 
Unite, care a dat buzna în sală şi s-a deplasat în afara 
razei vizuale, luând loc în capul mesei. Camera de filmare 
fusese, se pare, amplasată în spatele scaunului său, aşa 
încât imaginile nu-i imortalizau decât pe ceilalţi 
participanţi la întrunire. 

Toată lumea s-a aşezat. 

— Ne bucurăm să vă vedem teafăr, domnule 
preşedinte, a spus unul dintre participanţi. 

— Şi eu mă bucur că am scăpat cu bine. 

— Domnule preşedinte, am fost prea puţin avertizaţi în 
legătură cu deplasarea dumneavoastră la New York, aşa 
încât nu ne-am putut pregăti. Nici măcar nu ni s-a 
comunicat scopul întâlnirii. 

— E şeful CIA, i-a explicat Davis  Cassiopeei. 
Preşedintele îmi datorează cinci dolari. Am făcut un pariu 
referitor la cine va fi primul care va sonda terenul. 
Preşedintele a zis că NSA. 


— Vă tot lăudaţi ce buni sunteţi, a spus Daniels. Şi 


susţineţi că ţara asta ar fi în mare pericol dacă n-am 
cheltui miliarde de dolari anual pe voi. Vă place şi să vă 
ascundeţi în spatele secretomaniei, pe care altminteri o 
cereţi pe drept cuvânt. Eu, unul, n-am parte de luxul de a 
lucra în secret. Trebuie să-mi văd de treabă cu o mulţime 
de reporteri staţionaţi la mai puţin de o sută de metri de 
biroul meu. La naiba, în cazul a jumătate dintre voi nici n- 
am habar unde vă sunt sediile, şi cu atât mai puţin cu ce 
vă ocupați, de fapt. 

— Oamenii ăştia ştiu că-i urmărim? a întrebat 
Cassiopeia. 

Davis a scuturat din cap. 

— E o cameră de filmat îngropată în perete. Serviciul 
Secret a instalat-o în urmă cu câţiva ani. Numai 
personalul de rang superior ştie de existenţa ei. 

—  Monstruozitatea asta de comunitate a serviciilor 
secrete este un lucru absurd, a continuat preşedintele. Nu 
ştiu cine cunoaşte cu exactitate cât de mult ne costă ea, 
câţi oameni are angajaţi, câte programe derulează şi, mai 
ales, ce servicii se suprapun. Pot, totuşi, să vă spun că 
sunt aproape 1.300 de organizaţii distincte care se ocupă 
cu securitatea internă sau culegerea de informaţii 


externe. Asta pe lângă cei 2000 de prestatori de servicii 


privaţi. Aproape 900.000 de oameni au acces la informaţii 
top secret. Şi atunci cum se poate ţine secret ceva în ţara 
asta? 

Nimeni nu s-a aventurat să răspundă. 

— După 11 septembrie, toată lumea s-a angajat să-şi 
reorganizeze şi să-şi eficientizeze activitatea. Aţi jurat să 
vă puneţi realmente pe treabă. Dar ceea ce aţi făcut a fost 
să înfiinţaţi alte 300 de organizaţii. Produceţi anual peste 
50.000 de rapoarte de informaţii. Cine le citeşte? 

Niciun răspuns. 

— Exact. Nu le citeşte nimeni. Şi atunci la ce ne sunt de 
folos? 

— I-a luat de beregată, a comentat Cassiopeia. 

— Altfel nu înţeleg, a răspuns Davis. 

— Vreau să ştiu care dintre voi l-a angajat pe Jonathan 
Wyatt pentru acţiunea de ieri, de la New York, a spus 
preşedintele, rupând tăcerea. 

— Eu. 

— Ea €...? a întrebat Cassiopeia. 

Davis a dat din cap în semn de încuviinţare. 

— Andrea Carbonell. Şefa NIA. 

Încă de la intrare, Cassiopeia îi remarcase tenul 


măsliniu, părul întunecat la culoare şi trăsăturile 


hispanice, asemănătoare cu ale ei. 

— Ce ştii despre ea? 

— E fiica unor imigranţi cubanezi. Născută aici. A urcat 
treaptă cu treaptă în ierarhie, până a pus mâna pe postul 
de şef la NIA. Are referinţe extraordinare, cu excepţia 
legăturilor cu Commonwealth-ul. 

Carbonell stătea dreaptă, cu mâinile sprijinite de masă 
şi ochii aţintiţi atent asupra preşedintelui. Trăsăturile îi 
rămăseseră  impasibile, chiar şi în faţa furiei 
comandantului suprem. 

— De ce l-ai chemat pe Wyatt la New York? a întrebat 
Daniels. 

— Am avut nevoie de asistenţă din afară pentru a 
contracara presiunile făcute asupra mea de către CIA ŞI 
NSA. 

— Explică-te. 

— În urmă cu câteva ore am fost ţinta unui atac ucigaş. 

Şoaptele au umplut sala. 

Carbonell şi-a dres glasul. 

— Nu aveam de gând să aduc în discuţie acest lucru în 
cadrul întrunirii, însă o armă automată m-a aşteptat în 
apartament. 


Daniels a şovăit preţ de numai o clipă. 


— Şi ce importanţă are asta? În afara faptului că ai fi 
putut muri? 

— Wyatt s-a aflat la New York pentru a mă ajuta să pun 
cap la cap o parte dintre acţiunile recente ale unor colegi 
de-ai mei. Urma să ne întâlnim pentru a discuta situaţia. 
Însă directorul adjunct de la CIA şi un alt adjunct de la 
NSA ne-au întrerupt şi l-au răpit pe Wyatt. Aş vrea să aflu 
care a fost scopul acelui demers. 

Tipa era foarte bună, şi-a spus (Cassiopeia. Nu 
răspunsese întrebării, însă deviase atenţia de la ea. 
Întrebarea ei prezenta în mod evident interes pentru unii 
participanţi din jurul mesei, care se uitau acum la omul de 
la CIA şi la un alt individ, identificat de Davis drept 
directorul de la NSA. 

— Domnule preşedinte, a rostit şeful CIA. Femeia asta 
conspiră cu Commonwealth-ul. Şi foarte probabil e 
implicată în atentatul asupra dumneavoastră. 

— Ai vreo dovadă în acest sens? a întrebat calm 
Carbonell. 

— Nu am nevoie de dovezi, i-a răspuns Daniels. Trebuie 
doar să fiu convins. Aşa că spune-mi, ai fost implicată în 
vreun fel în atentat? 


— Nu, nu am fost. 


— Atunci cum se face că Wyatt s-a trezit drept în 
mijlocul evenimentelor? S-a aflat acolo, la Grand Hyatt. 
Ştim asta. Şi i-a direcționat pe agenţi spre Cotton Malone. 
L-a vârât şi pe Malone în toată afacerea. 

— E vorba de o vendetă personală a lui cu Malone, a 
răspuns Carbonell. I-a întins o cursă lui Malone şi l-a 
implicat, fără ştiinţa mea, în atentat. L-am concediat chiar 
înainte de a fi răpit de CIA ŞI NSA. 

— Wyatt s-a angajat cu puţin timp în urmă într-un 
schimb de focuri la Monticello, a spus Daniels. A furat un 
artefact de acolo. O roată de criptare. Tu eşti cea care a 
pus totul la cale? 

— Ce anume? Împuşcăturile sau furtul? 

— Ambele. Şi, apropo, nu mă dau deloc în vânt după 
tupeişti. 

— Aşa după cum am mai spus, domnule preşedinte, l- 
am concediat pe Wyatt ieri. Nu mai lucrează pentru mine. 
Cred că CIA sau NSA se află într-o poziţie mai bună decât 
mine pentru a vă răspunde cu privire la ce s-a petrecut 
ieri, după ce eu l-am concediat pe Wyatt. 

— Are vreunul dintre voi cunoştinţă de faptul că a 
existat un complot având ca scop asasinarea mea? a 


întrebat preşedintele. 


Cei adunaţi în jurul mesei au tresărit la auzul întrebării 
tranşante. 

— Nu, n-am ştiut că a existat un asemenea complot, a 
replicat cineva. 

— Poţi să fii sigur că a existat, a spus Daniels. Dar v-am 
pus o întrebare, domnişoară Carbonell, şi încă mai aştept 
răspunsul. 

— Nu am ştiut de niciun complot având ca scop 
asasinarea dumneavoastră. 

— Minti, a ripostat omul de la CIA. 

Carbonell nu s-a pierdut cu firea. 

— Tot ce ştiu e că Wyatt l-a ademenit pe Cotton Malone 
la Grand Hyatt, în speranţa că Malone va opri atentatul. 
După care i-a îndreptat pe agenţi împotriva lui Malone, 
probabil în ideea că unul dintre ei avea să-l împuşte. Mi-a 
raportat toate astea după tot ce s-a întâmplat. Mi-am dat 
seama imediat că lucrurile scăpaseră de sub control. Aşa 
că am întrerupt orice legătură cu el. 

— Ar fi trebuit să-l arestezi, a obiectat unul dintre cei 
aşezaţi în jurul mesei. 

— Aşa cum am spus, după ce am discutat cu el a fost 
luat în custodie de CIA ŞI NSA. Mi se pare că ei ar trebui 


să explice de ce nu a fost arestat. 


— E bună, a repetat Cassiopeia. 

— Şi nu dă înapoi deloc, a constatat Davis. 

În ochii Cassiopeei se citea exact ce gândea. 

— Da, ştiu, şi eu simt la fel, a spus Davis. Dar n-am 
putea să-i mai urmărim un pic? 

— Pentru ce? 

— Habar n-am. 

— Unde se află Wyatt acum? i-a întrebat Daniels pe cei 
prezenţi. 

— I-a atacat pe cei doi oameni pe care i-am trimis ca să- 
l interogheze, a răspuns şeful CIA. Şi a scăpat. 

— Aveai de gând să-mi raportezi asta? 

Tăcere. 

— Cine a trimis poliţia după Cotton Malone în 
Richmond, Virginia? 

— Noi, a răspuns omul de la CIA. Am constatat că şi-a 
trimis pe e-mailul personal un document clasificat. Şi-a 
accesat apoi mesajul dintr-un hotel din Richmond. Aşa că 
am cerut poliţiei locale să îl reţină, pentru a fi interogat. 

— De acum încolo să-l lăsaţi în pace, a ordonat Daniels. 
Domnişoară Carbonell, ţineţi legătura cu Commonwealth- 
ul? 


Femeia a negat. 


— Omul meu de legătură a fost găsit mort aseară în 
Central Park, la fel şi un alt agent, într-un hotel din 
apropiere. Iar alţi doi au fost răniţi grav. Se pare că au 
fost împuşcaţi de un agent operativ al Commonwealth-ului 
în timp ce încercau să-l prindă. 

— Ai pierdut doi oameni? a întrebat-o şeful CIA. 

— Da, ştiu, e tragic. Am preluat imediat controlul 
asupra situaţiei şi am reuşit să îl menţinem. În acest 
moment îl căutăm pe omul Commonwealth-ului. Şi îl vom 
găsi. 

— De ce au dorit CIA ŞI NSA să discute cu Wyatt? a 
întrebat Daniels. 

— Şi noi am fost curioşi să aflăm mai multe despre 
implicarea lui în cele petrecute la New York, a răspuns 
şeful CIA. 

— De ce? 

Întrebarea scurtă a preşedintelui a fost întâmpinată din 
nou cu tăcere. 

— Nu e decât o întrebare, a precizat Daniels. Cum de 
aţi ştiut că Wyatt se afla la New York? 

Tăcerea s-a prelungit. 

După care a intervenit şeful NSA. 


— Pentru că urmăream activitatea NIA şi a lui 


Carbonell. 

— De ce? 

— Îi joacă pe degete, i-a explicat Davis Cassiopeei. Şi 
cu mine procedează tot timpul la fel. Pune aceeaşi 
întrebare la nesfârşit, până te aduce unde vrea el. Şi te 
aşteaptă să îl prinzi din urmă. 

— Pentru că Andrea Carbonell a intervenit în ancheta 
noastră asupra Commonwealth-ului. Gruparea aceasta ne 
este bine cunoscută tuturor şi reprezintă un pericol la 
adresa siguranţei naţionale. Aşa că s-a decis eliminarea 
ei. NIA şi domnişoara Carbonell s-au opus deciziei. Ne 
întrebăm de ce. Având în vedere circumstanţele, credem 
că prea multă loialitate strică. Ştiam despre Carbonell că 
îl angajase pe Wyatt, dar nu am prevăzut ce se va 
întâmpla. Dacă am fi ştiut, am fi luat măsuri preventive. 

— Mă bucur să aud asta, a spus Daniels pe un ton vădit 
sarcastic. 

— Când am aflat că Malone era bărbatul surprins în 
imaginile video, ne-am dat seama că ceva ciudat se 
întâmplase, a intervenit şeful CIA. 

— În regulă. Hai să văd dacă am înţeles exact, a spus 
preşedintele. O persoană rămasă deocamdată 


neidentificată încearcă să mă arunce în aer. Un agent 


angajat pe bază de contract, şi anume Wyatt, e implicat. 
Cel puţin trei agenţii erau la curent cu faptul că Wyatt se 
afla la New York în acel moment, nu se ştie în ce scop. 
Două dintre ele investigau NIA şi pe directorul Carbonell. 
Niciunul dintre voi nu e dispus să recunoască ce căuta 
Wyatt în New York. Dar doi dintre voi sunteţi suficient de 
curioşi pentru a-l lua în custodie, însă el se sustrage 
interogării. Şi, lucrul cel mai important, patru agenţi sunt 
doborâţi. 

Nicio reacţie 

— Oameni buni, sunteţi la fel de utili precum ţâţele la 
un vier. Dar hai să auzim răspunsul la o altă întrebare. 
Care dintre voi a trimis oameni azi-noapte la Institutul 
Garver şi l-a ucis pe un membru al personalului? 

Tăcere. 

— Nimeni nu se grăbeşte să revendice acţiunea? Nici 
nu mă aşteptam la altceva. 

— Presupun că a fost mâna lui Carbonell. 

Davis a dat din cap aprobator. 

— Da, ar avea sens. 

— Vreau să ştiţi cu toţii că investigăm povestea asta, 
independent de voi. Dacă Wyatt l-a ademenit pe Malone la 


New York, înseamnă că ştia ce urma să se întâmple. Dacă 


el ştia, înseamnă că ştiau şi alţii. Şi că a fost un complot. 

— Trebuie să-l găsim pe Wyatt, a spus unul dintre 
participanţii la întrunire. 

— E directorul de la FBI, a lămurit-o Davis pe 
Cassiopeia. Singul om de acolo în care putem avea 
încredere. Un tip cinstit. 

— Asta ar trebui să se afle pe lista voastră de priorităţi, 
a spus Daniels. Ce se aude cu cele două arme automate 
din camerele de hotel? Ce aţi aflat despre ele? 

— Sunt exemple de inginerie sofisticată, a răspuns 
directorul FBI. Bine confecţionate. Malone a dezactivat 
primul mecanism, îndreptându-l pe al doilea asupra lui. 
Ambele erau controlate de la distanţă, Dar n-avem cum să 
aflăm de unde - e vorba de o rază de acţiune de vreo cinci 
kilometri. 

— O zonă foarte extinsă pentru New York, a remarcat 
Daniels. Ar însemna circa 30.000 de camere de hotel de 
verificat, nu-i aşa? 

— Aproximativ. 

— Cum, din câte se pare, Wyatt era, la momentul 
respectiv, singurul în cunoştinţă de cauză, el reprezintă 
pista cea mai bună, a spus preşedintele. Măcar l-a trimis 


pe Malone în cameră. Ceea ce e mai mult decât aş putea 


spune despre oricare dintre voi. 

— Cotton Malone e cel care conduce ancheta 
dumneavoastră? a întrebat şeful de la NSA. 

— De ce? Are vreo importanţă? 

— Nu. Am întrebat de curiozitate. 

— Repet, lăsaţi-l în pace pe Malone. Băgaţi de seamă, e 
un ordin. Omul lucrează pentru mine. Tipii care l-au ucis 
aseară pe doctor Gary Voccio au încercat să-l omoare şi 
pe Malone, ba chiar şi pe Wyatt. Ceea ce înseamnă că e 
posibil ca Wyatt să nu-mi fie duşman. Sunt decis să aflu 
cine a ordonat atentatul. 

Nimeni nu a comentat. 

— Trebuie să mai ştiţi că Stephanie Nelle e dată 
dispărută de câteva zile. 

— Unde e? a întrebat directorul CIA. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu nu e de găsit. 

— Veţi da publicităţii informaţiile acestea? a întrebat 
cineva. 

— Nu am de gând să dau publicităţii nimic, a replicat 
preşedintele ridicându-se în picioare. Nu până ce voi nu 
vă veţi face treaba pentru care sunteţi plătiţi şi nu-mi veţi 
furniza informaţii relevante. 


Daniels a reapărut în raza camerei de filmare în timp ce 


se îndrepta către uşă. 

Oamenii adunaţi în jurul mesei s-au ridicat şi ei. 

— Domnule preşedinte. 

Directorul NSA. 

Daniels s-a oprit în faţa uşii. 

— Percepția pe care o aveţi asupra eficienţei noastre 
este greşită. În ceea ce priveşte agenţia pe care o conduc, 
noi interceptăm zilnic aproape două miliarde de e-mailuri, 
convorbiri telefonice şi alte mesaje transmise prin diverse 
căi de comunicaţie internaţionale. Cineva le ascultă. Aşa 
aflăm despre amenințările la adresa ţării noastre. Şi aşa 
am ajuns să o suspectăm pe domnişoara Carbonell şi 
relaţiile ei cu Commonwealth-ul. Noi furnizăm un serviciu 
vital ţării. 

— Şi cine triază cele două miliarde de mesaje 
comunicate zilnic? a întrebat Daniels. 

Directorul NSA a dat să răspundă, dar preşedintele l-a 
oprit cu un gest al mâinii. 

— Nu te obosi. Ştiu răspunsul. Nimeni. Nu triaţi decât o 
mică parte. Şi din când în când aveţi noroc şi nimeriţi 
peste o chestie precum legăturile NIA cu Commonwealth- 
ul, şi atunci vă daţi şi mai mare importanţă. Să ne 


amintim cum, în ciuda banilor pe care îi cheltuim pe voi, a 


personalului şi a echipamentului de care dispuneţi, un 
grup de  terorişti, nişte ciobani din  pustietăţile 
Afghanistanului, au reuşit să înfigă două avioane în World 
Trade Center şi alte două în clădirea Pentagonului. Şi 
dacă n-ar fi fost curajul unor americani de rând, un altul 
ar fi distrus Casa Albă. Habar n-aveţi pe ce lume trăiţi. 

— Cu tot respectul domnule, mă simt jignit de această 
insultă. 

— Cu tot respectul, eu mă simt jignit că arunc 75 de 
miliarde de dolari pe an - sau cel puţin despre suma asta 
am cunoştinţă - pe prostiile voastre. Mă simt jignit că 
avioanele acelea au fost lăsate să ajungă unde au ajuns. 
Avem nevoie de o comunitate a serviciilor de informaţii 
care să lucreze ca o echipă în toată puterea cuvântului. La 
naiba, dacă al Doilea Război Mondial ar fi fost purtat în 
halul ăsta, l-am fi pierdut. Nu aveam de gând să mă ocup 
de agenţiile voastre, dar vă promit că înainte să-mi închei 
mandatul o să zgâlţâi din rădăcini copacul ăsta putrezit. 
Vă anunţ, ca să fiţi pregătiţi. Mai aveţi ceva de spus? 

Tăcere. 

— Găsiţi-o pe Stephanie Nelle, a spus preşedintele. 

— Înaintea asasinilor? a întrebat cineva. 


— Găsiţi-l pe unul dintre ei şi vă va duce la celălalt. 


Şi cu asta, Daniels a ieşit din sală. 
Ceilalţi au mai zăbovit un pic, apoi au început să 
părăsească şi ei încăperea. 


— În regulă, a spus Davis. Acum e rândul nostru. 


Capitolul 55 


Bath, Carolina de Nord 


Knox l-a aşteptat pe Hale să tragă. Arma era una de 
calibru modest şi glonţul urma, cu certitudine, să treacă 
prin el. 

Totuşi, avea să îl doară. 

Trădătorul îl vânduse, din câte se părea. 

Hale şi-a lăsat în jos braţul înarmat. 

— Sper ca nici tu să nu-mi mai dai de furcă. N-ar fi 
trebuit să te amesteci în confruntare. 

Knox a dat afară aerul din plămâni. 

—  Uciderea căpitanului Bolton nu ar fi rezolvat 
problema. 

Hale a aşezat pistolul pe masă, şi-a luat paharul gol şi l- 
a umplut din nou cu whiskey. 

— Răspunsul la problema noastră a venit cu puţin timp 
în urmă. M-a sunat şefa de la NIA. 

Knox şi-a impus să asculte atent. Carbonell revenise la 
vechea meteahnă a manipulării. La fel şi Hale. 

— NIA a dezlegat cifrul. S-a aflat unde a ascuns 


nemermicul acela de Andrew Jackson cele două pagini 


lipsă. Carbonell mi-a dezvăluit locul. 

— Şi ai crezut-o? 

— De ce nu? 

— Ne-au împiedicat să mergem până la capăt cu 
atentatul şi au cultivat un spion în rândurile noastre. 

Hale l-a aprobat cu un gest din cap. 

— Ştiu. Dar la momentul ăsta, şefa de la NIA vrea ceva 
de la mine. Ceva ce numai eu îi pot oferi. 

— Îl vrea pe oaspetele nostru. 

Hale a sorbit din pahar şi a încuviinţat din cap. 

— Faptul că NIA m-a informat asupra locului unde sunt 
ascunse documentele e modul lor de a-şi demonstra buna- 
credinţă. Au angajat un agent cu contract care să 
recupereze paginile lipsă. Numai că individul nu 
intenţionează să le predea ceea ce va descoperi. 
Directoarea mi-a explicat foarte clar acest lucru. Şi îl vrea 
mort pe tip. Locul e unul îndepărtat şi izolat, tocmai 
potrivit pentru aşa ceva. În schimbul uciderii lui, NIA ne 
garantează că putem păstra documentele. 

Knox l-a ascultat pe Hale, care i-a povestit despre Noua 
Scoţie şi despre individul pe nume Jonathan Wyatt. 

— Carbonell mi-a dat toate informaţiile pe care le 


deţine cu privire la Paw Island şi Fortul Dominion. 


— Ce ne împiedică să încercăm să punem singuri mâna 
pe cele două pagini, şi să facem abstracţie de Wyatt? 

— Nimic, cu condiţia ca Wyatt să nu ne stea în cale. Din 
câte mi-a spus Carbonell, individul va trebui să fie ucis, 
pentru a fi îndepărtat. E genul care nu se dă în lături de la 
nimic. 

Treaba se anunța periculoasă. 

Hale a arătat spre biroul său. 

— Ai acolo o fotografie şi un dosar cu date despre 
Wyatt. Tot el e omul care a împiedicat atentatul. Aşa că 
îmi închipui că ai şi o poliţă să-i plăteşti. 

Poate, deşi, pe moment, Knox nu era foarte sigur. 

— Ia dosarul cu tine. Şi foloseşte jetul. Mi s-a spus că 
Wyatt va zbura pe o rută comercială din Boston. 
Deocamdată însă zborul a fost amânat din cauza 
condiţiilor meteo. Încearcă să ajungi acolo înaintea lui şi 
pregăteşte-te să-l întâmpini. 

Situaţia se schimbase, iar Carbonell părea dispusă să 
ofere Commonwealth-ului ceea ce îşi dorea. 

Sau poate nu? 

— Ar putea fi o capcană. 

— Sunt dispus să-mi încerc norocul. 


Nu, Hale era dispus să lase pe altcineva să-şi încerce 


norocul. Numai că Knox nu avea de ales. Trebuia să plece 
în Canada. Dacă ajungea înaintea lui Wyatt, uciderea lui 
nu avea să-i pună probleme. Încă o demonstraţie a 
loialității sale faţă de căpitani, lucru de natură să-l ajute 
să mai câştige timp. 

Trădătorul nu-l compromisese cu totul. 

— Uite ce-i, Clifford, a rostit Hale pe un ton conciliant. 
De ce ne-ar fi oferit informaţia asta, dacă intenţiona să ne 
ducă de nas? 

— Ca să facem treaba murdară în locul ei. Omul pe care 
l-a trimis să recupereze documentele nu e de încredere, 
aşa că vrea să îl eliminăm. 

La fel cum se întâmplase cu Scott Parrott. 

— Şi dacă asta o face fericită, ce contează? Iar dacă se 
dovedeşte că ne-a minţit, o avem pe Stephanie Nelle, pe 
care o putem folosi aşa cum credem de cuviinţă. 

Knox a priceput mesajul. „Ce-am avea de pierdut?” Prin 
urmare, ştia şi care era răspunsul potrivit. 

— Pornesc imediat într-acolo. 

— Mai am ceva de discutat cu tine înainte de a pleca. 
Bolton a avut dreptate într-o anumită privinţă. E vorba 
despre echipamentul pe care l-am ascuns la locuinţa lui 


Shirley Kaiser. E momentul să-l îndepărtăm de acolo, 


înainte de a fi găsit de alţii. Nu mai avem nevoie de el. Ai 
nişte oameni capabili să facă asta? 

Knox a încuviinţat. 

— Am doi oameni pe care i-am antrenat personal. Şi 
care m-au ajutat de mai multe ori. Vor face treabă bună. 

— Am vorbit cu Kaiser ieri sau alaltăieri şi mi-a spus că 
astă-seară nu va fi acasă, ci la un eveniment în Richmond, 
o strângere de fonduri. Cred că ar fi o bună ocazie. 

A sorbit din nou din pahar. 

— Clifford, ceilalţi căpitani nu ştiu nimic despre relaţia 
mea cu NIA, în afara celor câteva detalii pe care le-am 
menţionat în faţa lor mai devreme. Şi nici nu vreau să le 
împărtăşesc alte informaţii, înainte să rezolvăm problema. 
Aşa încât îţi cer ca, pentru moment, toată povestea asta 
să rămână între noi. În ciuda a ceea ce cred ei despre 
mine, nu am de gând să îi abandonez, deşi, slavă 
Domnului, aş avea destule motive. Sunt nişte proşti 
nerecunoscători. Dar jurământul pe care l-am depus mă 
obligă să iau în serios Articolele. Aşa că, dacă vom reuşi, 
va fi bine pentru toţi. 

Lui Knox nu-i păsa, dar s-a prefăcut interesat. 

— Am o curiozitate. Cum de-ai ştiut ce pahar să alegi? 


— De ce crezi că am ştiut? 


— Eşti un om curajos, dar nu nesăbuit. Ai lansat 
provocarea, ştiind că vei câştiga. 

— Tata m-a învăţat un mic truc, a răspuns Hale. Dacă 
scuturi paharul un pic, otrava aflată în suspensie se agită 
şi lichidul nu mai e aşa de limpede. Treaba durează doar o 
secundă, dar dacă eşti foarte atent, poţi s-o observi. 
Înainte de fiecare rundă am rotit paharul. Nu e o chestie 
sută la sută sigură, dar, oricum, mai bună decât să te 
bazezi doar pe noroc. 

— Ai avut mare curaj. 

Hale a zâmbit. 

— Poţi să fii sigur de asta. 

x 

Wyatt a păşit în avionul companiei Air Canada de pe 
pista Aeroportului International Logan din Boston. 
Zburase aici din Richmond, Virginia, şi fusese nevoit să 
aştepte la sol aproape două ore. O furtună puternică 
întârziase toate cursele şi se întreba când avea să ajungă 
la destinaţie. Zborul până la Halifax, Noua Scoţie, dura 
două ore, ceea ce însemna că va ateriza după-amiaza 
târziu, asta cu condiţia să nu mai existe şi alte întârzieri. 
Cu puţin noroc, avea să pună piciorul pe Paw Island pe la 


5.00 după-amiaza.  Verificase starea vremii, şi 


temperatura estimată era de circa douăzeci şi unu de 
grade. Regiunea fusese lovită de un val de căldură şi 
secetă. Dacă nu o să aibă încotro, urma să doarmă 
noaptea pe insulă şi să-şi termine treaba a doua zi. Într-un 
fel sau altul, nu va pleca fără cele două pagini. 

Venise la New York pregătit cu grenade de diversiune, 
cu pistoale şi muniţie, însă paşaportul pe care îl deţinea 
nu îi putea fi de folos. Lista pasagerilor putea fi verificată 
de organele de aplicare a legii cu un simplu clic pe 
mouse. 

Avea nevoie de o nouă identitate. 

Şi din cauza asta fusese obligat să apeleze la Carbonell. 

Jumătate din tariful său triplat ajunsese în contul 
deschis în Liechtenstein, aşa cum i se promisese. O 
grămadă de bani neimpozabili. Pe de altă parte, îşi 
asumase şi multe riscuri. Cel mai mare fiind acela că avea 
de-a face cu Carbonell. Tipa îl scosese din sărite. Îl 
incitase, redeşteptând în el sentimente pe care le crezuse 
de mult suprimate. Wyatt se considera în continuare un 
agent al serviciilor secrete americane. Aşa fusese 
dintotdeauna, şi aşa avea să moară. 

Era un lucru foarte important pentru el. 


Deşi Carbonell părea să creadă altceva. 


Îi displăcea atitudinea ei nemiloasă şi egoistă. Nu era 
persoana potrivită pentru a conduce o agenţie de 
informaţii. Agenţii care lucrau pe teren aveau nevoie să 
ştie că superiorii le păzeau spatele. Situaţiile la care se 
expuneau erau şi aşa suficient de periculoase pentru a nu 
trebui să se întrebe dacă nu cumva şefii le puneau, în mod 
inutil, vieţile în pericol. 

Carbonell trebuia oprită. 

Şi de aceea Wyatt decisese să rămână în luptă. 

Malone? Ei bine, treaba cu Captain America se 
terminase la Monticello. Malone fusese scos din joc. Iar 
răzbunarea putea să mai aştepte. 

Victoria avea să-i aparţină numai lui. 

Optase pentru o cursă comercială, ca să nu atragă 
atenţia. După aterizare urma să închirieze o maşină şi să 
parcurgă cei şaptezeci şi cinci de kilometri până la 
Mahone Bay. Îşi cumpărase haine adecvate pentru stat 
afară. Şi orice altceva îi mai trebuia putea să-şi cumpere, 
odată ajuns la destinaţie. Noua Scoţie era o adevărată 
Meca pentru entuziaştii activităţilor în aer liber, ciclişti, 
jucători de golf, excursionişti, caiacişti, navigatori şi 
ornitologi amatori. Având în vedere că era o zi de 


duminică, programul magazinelor putea să îi pună 


probleme. Dar se va descurca. Din nefericire, era 
neînarmat. Şi nu avea nicio modalitate de a face rost de o 
armă.  Citise cu atenţie informaţiile furnizate de 
Carbonell, în special pe cele referitoare la ultimul cuvânt 
conţinut în mesajul cifrat - „Dominion” - şi aflase că era 
vorba despre Fortul Dominion, situat în partea de sud a 
insulei Paw. 

O ruină nu numai în ziua de azi, ci chiar de pe vremea 
lui Andrew Jackson. 

Un loc cu o istorie zbuciumată. 

În timpul Revoluţiei Americane, după ce fortul fusese 
cucerit de armata continentală, şaptezeci şi patru de 
prizonieri britanici îşi găsiseră acolo sfârşitul. Fuseseră 
închişi temporar în subsol, într-un soi de carceră săpată în 
fundaţia stâncoasă, şi se înecaseră odată cu inundarea 
sălii, atunci când nivelul mării crescuse. Trei ofiţeri 
coloniali fuseseră deferiţi curţii marţiale din cauza 
incidentului şi acuzaţi de faptul că, preveniţi fiind de 
posibilitatea ca sala să fie inundată, nu luaseră în seamă 
avertismentele. În cele din urmă, obţinuseră achitarea, 
căci mărturiile privitoare la faptul că avuseseră sau nu 
cunoştinţă de pericol fuseseră, în cel mai bun caz, 


contradictorii. 


Wyatt simpatiza cu acei ofiţeri. 

Erau nişte oameni care-şi făcuseră pur şi simplu datoria 
în vreme de război, la mare depărtare de orice autoritate 
de comandă. Şi care nu beneficiaseră de luxul 
comunicaţiilor instantanee. Fiind nevoiţi, în schimb, să ia 
decizii pe cont propriu. După care, la distanţă de câteva 
luni, cineva venise şi le pusese la îndoială judecata. Spre 
deosebire de el, oamenii aceia scăpaseră de pedeapsă, 
însă, din câte îşi imagina Wyatt, cariera lor militară se 
oprise odată cu procesul. 

La fel ca în cazul lui. 

Povestea de la Fortul Dominion rămăsese o chestiune 
delicată în cadrul relaţiilor dintre America şi Marea 
Britanie, asta până la războiul din 1812, în urma căruia 
cele două naţiuni şi-au rezolvat, în fine, divergenţele. 
Wyatt s-a întrebat dacă exista vreo legătură între faptele 
petrecute pe Paw Island şi decizia luată de Andrew 
Jackson, la şaizeci de ani distanţă. 

Jackson alesese Fortul Dominion. 

De ce? 

Wyatt revăzuse şi scrisoarea adresată Commonwealth- 
ului de fostul preşedinte, ca şi mesajul ascuns în spatele 


codului Jefferson. Cele cinci simboluri rămăseseră 


neexplicate. 

AbP:X0 

Carbonell nu îi putuse da nicio lămurire în privinţa lor. 
Sfatul ei? Să se ocupe de simboluri, odată ajuns pe 
pământ canadian. 

Îl asigurase încă o dată că misiunea pe care o 
acceptase avea să rămână un secret între ei doi. Numai că 
minciunile, chiar şi cele redundante, îi veneau mai la 
îndemână lui Carbonell decât adevărul. 

Totuşi, sosise momentul ca Wyatt să tragă linie. 

Dacă încerca şi acum să îl mintă, oricât de puţin... 


Nu va ezita nicio secundă şi o va ucide. 


Capitolul 56 


Casa Albă 


Cassiopeia stătea pe o canapea tapiţată din Biroul Oval, 
alături de Edwin Davis. Mai fusese aici cu o altă ocazie şi 
a constatat că, între timp, nu se schimbaseră prea multe. 
Două lucrări de Norman Rockwell împodobeau şi acum un 
perete. Acelaşi portret al lui George Washington stătea 
atârnat deasupra şemineului. Câteva ghivece cu iederă 
suedeză se odihneau pe poliţa de deasupra căminului, o 
tradiţie începută pe vremea administraţiei Kennedy, după 
cum i-a explicat Davis. Două scaune cu spătare înalte 
încadrau şemineul, scenă pe care a recunoscut-o din 
fotografiile oficiale în care preşedintele american era 
înfăţişat stând în stânga, iar şeful de stat aflat în vizită, în 
partea dreaptă. Şi asta era tot o tradiţie, i-a explicat din 
nou Davis, o tradiţie inaugurată de Franklin Roosevelt, 
care îşi dorise ca oaspeţii săi să stea aşezaţi, la fel ca el, 
pentru a-şi masca handicapul. 

Uşa s-a deschis şi Daniels a pătruns în încăpere. 

S-a aşezat pe unul dintre scaunele din faţa şemineului. 


— Presa o să apară aici din clipă în clipă. Trebuie să fac 


nişte fotografii cu noul ambasador al Finlandei. În astfel 
de circumstanţe, jurnaliştii n-ar trebui în mod normal să 
pună întrebări, dar sunt convins că o vor face. La naiba, 
mintea le stă numai la atentat, pentru că trebuie să ţină 
treaz interesul publicului. 

Cassiopeia a sesizat tonul lui exasperat. 

— Tentativa de asasinat va rămâne o vreme subiectul 
numărul unu, a continuat preşedintele. Şi dacă le-am 
povesti ce s-a petrecut cu adevărat, sigur nu ne-ar crede 
nimeni. Ce părere aveţi de mica noastră întrunire? 

— Cred că i-aţi pus pe jar, a răspuns Davis. 

— Nenorociţii ăştia m-au scos din minţi, a spus Daniels. 
L-aţi auzit şi pe arogantul ăla de la NSA ce-a zis când 
eram pe picior de plecare? 

— Carbonell e foarte bună, trebuie să recunoaştem, a 
comentat Davis. A ţinut-o tot timpul pe a ei. 

— Plus că are tupeu. Şi boaşe. Ea e ţinta noastră. N-am 
nicio îndoială. În Naşul - mi-au plăcut la nebunie şi 
cartea, şi filmul -, Don Corleone îl învaţă pe Michael că 
„cel care vine la tine să-ţi ofere ajutor e acela care te va 
trăda”. Da, ştiu, e ficţiune. Dar cred că e un sâmbure de 
adevăr aici. 


— De ce le-aţi spus despre Stephanie? a întrebat 


Cassiopeia. 

— N-avea ce să strice. Măcar aşa au aflat că doresc cu 
tot dinadinsul să fie găsită, şi îmi imaginez că majoritatea 
vor să-mi facă pe plac. Poate că vreuna dintre agenţii mă 
va surprinde şi va face ceva în privinţa asta. Ce se aude 
de Cotton? A plecat? 

Davis l-a pus la curent cu faptul că avionul Serviciului 
Secret fusese reţinut la sol din cauza condiţiilor 
meteorologice nefavorabile. Apoi a adăugat: 

— N-avem idee cum sau când va ajunge Wyatt acolo. 

— Dar va ajunge, a completat Daniels. Ce ai aflat 
despre zonă? 

— Am descoperit la Arhivele Naţionale o scrisoare 
adresată lui George Washington de un grup din 
Cumberland, Noua Scoţie. În ea, localnicii îşi exprimau 
simpatia pentru cauza revoluționară americană, 
pronunţându-se împotriva britanicilor şi invitându-i, 
practic, pe preşedinte şi armata continentală să invadeze 
Noua Scoţie, să incendieze Halifaxul şi să le scoată 
maţele britanicilor. Noi n-am dat curs în întregime cererii, 
dar am capturat câteva puncte strategice. Fortul 
Dominion a fost unul dintre ele. Era un loc bun de apărare 


a flancurilor noastre şi ţinea vasele britanice departe de 


Mahone Bay, în timp ce forţele noastre înaintau spre 
Montreal şi Quebec. După ce britanicii ne-au înfrânt la 
Quebec, am abandonat Dominionul şi l-am incendiat. 
Fiind militar de carieră, Jackson a ştiut mai mult ca sigur 
de existenţa Fortului Dominion şi nu ar fi folosit în mesaj 
numele său britanic - Wildwood. 

Cassiopeia l-a urmărit pe Davis povestind despre cei 
şaptezeci şi patru de soldaţi britanici morţi în fortăreață 
în condiţii suspecte, în timpul ocupaţiei americane. 
Ofițerii coloniali implicaţi în afacere fuseseră deferiţi 
curţii marţiale, fiind însă achitaţi. După revoluţie, Canada 
încetase să mai fie o ţintă militară, transformându-se mai 
degrabă într-un adăpost pentru piraţii şi  corsarii 
ambiţioşi. lar Noua Scoţie atrăsese circa 30.000 de 
loialişti britanici din nou formatele State Unite, din care o 
zecime erau sclavi fugari. 

— Dar în războiul din 1812 am încercat din nou să 
cucerim Canada, şi am eşuat iarăşi, a adăugat Davis. 

— Şi ce am fi putut face cu ea? a clătinat din cap 
Daniels. Ar fi fost o idee nebunească. E la fel ca povestea 
asta cu cocoşii noştri, pe care i-aţi văzut în sala de 
întruniri. Aceştia nu fac altceva decât să-şi apere 


fundurile. Ce-ai aflat despre cele cinci simboluri din 


mesajul lui Jackson? 

Davis a întins mâna după o coală de hârtie pe care o 
ţinea în poală. 

— l-am pus pe cei de la Serviciul Secret să facă 
cercetări. Sunt oameni pe care ne putem baza, de aici, din 
interiorul Casei Albe. Nu au găsit nimic. Însă unul dintre 
membrii personalului nostru este un bun cunoscător al 
teoriilor conspiraţioniste. E vorba, de fapt, de o femeie 
care se pricepe la chestiile tip New Age şi care a 
recunoscut simbolurile. 

Davis a împins foaia către Cassiopeia şi preşedinte. 

— Piatra aceasta se spune că ar fi fost găsită în groapa 
cu comori de pe Oak Island, la o adâncime de circa doi 
metri şi şaptezeci şi cinci de centimetri. Atunci când au 
ajuns cu săpăturile la lespede, au crezut că au dat peste 
ceva valoros fie înăuntru, fie sub ea. Din păcate pentru ei, 
s-au înşelat. 

— Ce semnificație are inscripţia? a întrebat 
preşedintele. 

— E vorba de un cifru de transpoziţie simplu. 

Davis le-a întins o altă foaie de hârtie. 

— Se pare că inscripţia zice: „La doisprezece metri mai 


jos, două milioane de lire sunt îngropate”. E totuşi o mică 


problemă, a continuat Davis după o pauză. Nimeni nu a 
văzut vreodată piatra asta. Nimeni nu ştie dacă a existat 
cu adevărat. Dar este menţionată în toate cărţile despre 
Oak Island. 

Le-a explicat proveniența lespezii. 

Fusese găsită în jurul anului 1805 de unul dintre 
consorţiile care făceau săpături pe insulă, în căutare de 
comori. Un rezident local pe nume John Smith ar fi folosit- 
o ulterior pentru a-şi împodobi şemineul. Piatra rămăsese 
acolo timp de aproape cincizeci de ani, până la moartea 
lui Smith. După care dispăruse. 

— Şi atunci, de unde să ştim cum arată? a întrebat 
Daniels. 

— Excelentă întrebare. La care nu există însă niciun 
răspuns valabil. Imaginea la care vă uitaţi este cea care 
se regăseşte în toate cărţile. 

— Cine a descifrat inscripţia? 

— Nici asta nu se ştie. Circulă tot felul de poveşti. 

Daniels s-a rezemat de speteaza scaunului, cu cele două 
pagini în mână. 

— O piatră pe care n-a văzut-o nimeni, cu o inscripţie 
descifrată de nu se ştie cine, şi totuşi, Andrew Jackson a 


folosit simboluri aproape identice cu cele din inscripţie, 


pentru a ascunde două pagini din arhivele Congresului? 

— E posibil ca Jackson să fi auzit istoriile vehiculate 
despre Oak Island, a răspuns Davis. În 1835, vânătorii de 
comori săpau deja de ani buni pe insulă. lar Mahone Bay 
era recunoscut ca adăpost al piraţilor. Poate că Jackson a 
vrut să adauge o tentă de ironie alegând această 
ascunzătoare. 

— Eşti foarte tăcută, a remarcat preşedintele 
întorcându-se către Cassiopeia. 

— Trebuie să discutăm cu soţia dumneavoastră. 

— Eşti nerăbdătoare să foloseşti capcana cu ascultarea 
convorbirilor telefonice? 

— Sunt nerăbdătoare s-o găsim pe Stephanie. 

— Am pus sub supraveghere video casa lui Kaiser, a 
spus Davis. Doi agenţi de-ai noştri s-au strecurat acolo 
înainte de ivirea zorilor şi au instalat o cameră de filmare. 

— Trebuie să-i transmitem un mesaj lui Hale, a adăugat 
Cassiopeia. Un mesaj suficient de puternic, încât să-l 
facem să se retragă complet. 

Preşedintele înţelegea importanţa acţiunii. 

— Ştiu. Şi totuşi mă întreb dacă nenorociţii ăia de pirați 
chiar au intenţionat să mă omoare. 


— Tot ce-i posibil, a răspuns Davis. 


— Mă refer la ceea ce le-am spus şefilor de agenţii cu 
câteva minute în urmă, a continuat Daniels. Că o să dau 
de pământ cu toţi. 

Cassiopeia ştia că preşedintele avea o dilemă. Că nu 
putea permite ca povestea să se transforme într-un 
scandal public. A pune în balanţă comunitatea de 
informaţii şi interesele ţării ar fi dăunat Casei Albe. 
Indiferent ce decizie avea să ia, totul trebuia să se 
desfăşoare în secret. Şi tocmai de aceea, presupunea ea, 
Daniels apelase la Cotton şi la ea. Desigur, numai ea şi cu 
Davis erau la curent cu ceea ce ştia Quentin Hale. Şi ei 
doi căzuseră de acord că nu era momentul să aducă în 
discuţie cele aflate. 

— Cotton trebuie neapărat să dea de urma celor două 
pagini, a spus Daniels. 

— S-ar putea să nu conteze foarte mult dacă le avem 
sau nu, a replicat Cassiopeia. Putem folosi capcana cu 
ascultarea convorbirilor telefonice pentru a-i transmite lui 
Hale orice mesaj vrem. Şi îl putem convinge că deţinem 
deja paginile. 

— Lucru care i-ar fi de folos lui Stephanie, a spus 
Daniels. Asta în cazul în care e ţinută prizonieră de pirati. 


— Carbonell ar putea să ceară ca Stephanie să... 


Daniels a întrerupt-o, ridicând o mână în aer. 

— Da, ştiu. Şi am precizat la întâlnire că viaţa lui 
Stephanie e importantă pentru mine. Dacă piraţii sunt cu 
ochii pe noi, aşa cum credem, atunci mesajul le va parveni 
şi lor. Să sperăm că-l vor înţelege. 

Cassiopeia l-a aprobat dând din cap. 

— Pauline e la ea în birou, a precizat Daniels. Dar 
curând va pleca, deoarece are de onorat un angajament. 
Am rugat-o să aştepte, ca să vorbească mai întâi cu voi. 

Davis s-a ridicat în picioare. La fel şi Cassiopeia. 

Preşedintele a rămas cu ochii aţintiţi în jos şi cu o 
expresie solemnă întipărită pe faţă. 

— Găsiţi-o pe Stephanie, a spus el. Faceţi tot ce e de 
făcut pentru asta. Minţiţi, trişaţi, furaţi. Nu-mi pasă. 
Orice, numai să o găsiţi. 

x 

Cassiopeia şi Edwin Davis au intrat în biroul primei 
doamne. Pauline Daniels şedea la masa de lucru şi s-a 
ridicat ca să-i întâmpine pe un ton cordial. După ce uşa s- 
a închis în urma lor, s-au aşezat cu toţii pe scaunele 
grupate în jurul mesei de lucru ornate în stil franțuzesc. 

Cassiopeia se simţea oarecum ca o intrusă, dar a 


preluat iniţiativa. 


— În seara asta vom înscena o convorbire pe telefonul 
dumneavoastră. Am aflat că doamna Kaiser va fi plecată 
de acasă, la un eveniment, până pe la 20.30. Înainte să se 
întoarcă, voi pregăti un text pentru dumneavoastră. O să 
vă rog să memoraţi esenţa lui şi să o exprimaţi cu 
propriile cuvinte. Edwin va fi aici, cu dumneavoastră. lar 
eu voi fi la celălalt capăt al firului. 

Prima doamnă l-a privit pe Davis. 

— Îmi pare foarte rău. N-am avut idee ce se întâmplă. 

— Nu e vina ta. 

— Danny crede că l-am trădat. 

— "Ţi-a spus el asta? a întrebat Davis. 

— Nu. De fapt, nu mi-a spus niciun cuvânt. Şi tocmai de 
aici am tras concluzia. A fost îngrozitor de afectat, a 
adăugat Pauline clătinând din cap. 

— Acum n-avem timp pentru asta, a întrerupt-o 
Cassiopeia pe un ton tăios. 

— N-ai pic de simpatie faţă de noi, nu-i aşa? 

— Viaţa unei femei este în cumpănă. 

Prima doamnă a dat din cap. 

— Mi s-a spus. Stephanie Nelle. O cunoşti? 

— Suntem prietene. 


— Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Shirley şi cu mine 


am discutat despre o mulţime de lucruri. Eu nu sunt 
foarte implicată în ceea ce se petrece aici, la Casa Albă. 
Aşa cum ţi-ai dat probabil seama, preşedintele şi cu mine 
avem vieţi separate. Despre călătoria lui la New York nu 
am aflat decât dintr-o remarcă făcută în trecere. Şi nu i- 
am dat importanţă. Nu era vorba decât de o scurtă 
călătorie dus-întors în aceeaşi zi. 

Cassiopeia a simţit tonul implorator din vocea femeii. 

— Ce proastă am fost, a spus femeia mai vârstnică. 

Cassiopeia era de acord, dar şi-a ţinut gura. La fel şi 
Davis. 

— Sunt sigură că Edwin ţi-a explicat că între noi nu s-a 
întâmplat nimic. 

— În repetate rânduri. 

Pauline i-a aruncat un zâmbet abia schiţat. 

— Nu ştiu dacă tu, domnişoară Vitt, ai trecut prin aşa 
ceva, dar pentru mine este o experienţă nouă. Şi nu prea 
ştiu ce să fac. 

— Să spuneţi adevărul. Tot adevărul. 

Cassiopeia a aşteptat ca cei doi să-şi însuşească întreg 
mesajul. 

— Cred că a venit vremea ca Danny şi cu mine să 


discutăm despre Mary. N-am mai făcut-o de mult timp. 


— De acord. Însă în clipa asta, doi oameni la care ţin 
enorm sunt în pericol şi au nevoie de ajutorul nostru. Mă 
întorc la Fredericksburg, a spus Cassiopeia ridicându-se 
în picioare. O să îl sun pe Edwin pe la şapte ca să-i 
transmit mesajul pe care vreau să-l memorati. 

S-a îndreptat spre uşă, dar s-a oprit şi s-a întors. Mai 
era o chestiune pe care prima doamnă şi cu Davis nu o 
luaseră în considerare. 

— Soţul dumneavoastră mi-a spus o dată ceva: „Să nu 
tai niciodată coada câinelui bucată cu bucată. Dacă tot e 
să schelălăie şi să urle, e mai bine să termini dintr-odată”. 


Vă recomand să urmaţi amândoi acest sfat. 


Capitolul 57 


Bath, Carolina de Nord 


Hale îşi asculta tatăl, care îi dezvăluia din nou date 
inedite. 

— James Garfield a fost singurul membru în funcţiune 
al Camerei Reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii, 
care a fost ales preşedinte. A servit optsprezece ani în 
Congres, înainte de a se muta la Casa Albă. 

Tatăl lui îi povestise despre uciderea lui Lincoln şi a lui 
McKinley, dar nu adusese până atunci vorba despre crima 
petrecută între cele două asasinate. 

— Garfield era general-maior în 1863, în mijlocul 
Războiului Civil, când a fost ales în Congres. Şi-a dat 
demisia din armată pentru a se dedica politicii. S-a 
numărat printre cei care au insistat pe lângă Lincoln ca să 
ne persecute. Ura  Commonwealth-ul şi tot ce 
reprezentam noi. Lucru ciudat, având în vedere că era un 
tip belicos. 

— Dar noi am ajutat Sudul, nu-i aşa? 

Tatăl lui dăduse din cap în semn de aprobare. 


— Sigur că da. Cum să-l fi abandonat? se întrebase el. 


După care începuse să tuşească. I se întâmpla tot mai 
des în ultima vreme. Se apropia de optzeci de ani, şi cei 
şaizeci de ani de fumat intens şi de băut zdravăn îl 
ajungeau acum din urmă. Era pe ducă. Îşi redactase 
testamentul, avocaţii revizuiseră toate dispoziţiile, iar 
copiii fuseseră informaţi în legătură cu ceea ce se aştepta 
din partea lor după moartea lui. Le lăsase tuturor averi 
substanţiale, acţionând cu generozitatea specifică unui 
patriarh al familiei Hale. Quentin era însă beneficiarul 
unei moşteniri private speciale, pe care un singur Hale 
era îndrituit să o primească. 

Şi anume, apartenenţa la Commonwealth. 

Cuplată cu casa şi terenul din Bath. 

— La moartea lui Lincoln, a continuat tatăl său, ţara a 
fost aruncată în haos. Facţiunile politice au pornit să se 
lupte acerb între ele, fără a lăsa loc de compromis. 
Andrew Johnson, care i-a succedat lui Lincoln, a fost prins 
la mijloc în acest conflict, şi Congresul a iniţiat procedura 
de punere sub acuzare. Corupţia şi scandalul au afectat 
negativ guvernarea federală timp de decenii în şir. 
Garfield a fost preşedinte în această perioadă. În 1880, el 
a fost ales la convenţia republicană, la al treizeci şi 


şaselea tur de scrutin, drept candidat la preşedinţie din 


partea partidului. 

Tatăl lui Hale clătinase din cap. 

— Mare ghinion pe capul nostru. În alegerile generale 
noi am luptat împotriva lui. Am cheltuit timp şi bani. 
Winfield Hancock a candidat din partea democratilor şi a 
câştigat toate statele aflate la sud de linia Mason-Dixon”. 
Garfield a câştigat nordul şi vestul mijlociu. În luna 
noiembrie a acelui an au votat nouă milioane de oameni, 
şi Garfield l-a învins pe Hancock cu numai 1.898 de 
voturi. A rămas până în ziua de azi cel mai strâns rezultat 
din toată istoria alegerilor noastre prezidenţiale. Fiecare 
dintre candidaţi şi-a adjudecat câte 19 state, dar cele 
câştigate de Garfield i-au adus cu 59 de voturi mai mult 
din partea marilor electori, devenind astfel preşedinte. 

Tatăl lui Quentin i-a explicat ce se petrecuse mai 
departe. 

Garfield depusese jurământul de investitură pe data de 
4 martie 1881 şi demarase imediat procedurile de 


17 Granița, lungă de 375 kilometri, ce desparte statele Pennsylvania şi 
Maryland. A fost stabilită prin măsurătorile efectuate între anii 1763- 
1767 pentru a regla disputele dintre familiile Penn din Pennsylvania şi 
Calvert din Maryland asupra unor terenuri cartografiate în mod eronat. 
De măsurători s-au ocupat astronomul englez Charles Mason şi 
geodezul englez Jeremiah Dixon. Termenul „linia Mason-Dixon“ a fost 
folosit pentru prima oară în anul 1820 în Congres cu referire la hotarul 
dintre statele sclavagiste din sud şi cele industriale din nord. (n.trad.). 


investigare a Commonwealth-ului. Era hotărât să îi trimită 
în faţa justiţiei pe cei patru căpitani, care erau cu toţii în 
viaţă, la şaisprezece ani de la terminarea Războiului Civil. 
A convocat o curte marţială specială şi a ales cu mare 
băgare de seamă completul de judecată. Cei patru 
căpitani se aşteptaseră însă la asta şi folosiseră răgazul 
dintre alegerile din 1880 şi investitura din luna martie a 
anului următor, pentru a se pregăti. L-au recrutat pe 
Charles Guiteau, un avocat dement din Illinois, convins că 
era unicul responsabil pentru alegerea lui Garfield. 
Cererile sale de a fi numit într-o funcţie guvernamentală, 
adresate noului preşedinte, fuseseră respinse. Guiteau 
bătuse timp de câteva luni la porţile Casei Albe şi ale 
Departamentului de Stat, în căutarea unei recompense. 
Devenise atât de insistent, încât, la un moment dat, i s-a 
interzis accesul. În cele din urmă, ajunsese să creadă că 
Dumnezeu însuşi îi poruncise să-l asasineze pe 
preşedinte. După ce i s-au oferit bani, a cumpărat un 
revolver Webley British Bulldog de calibrul 44 mm, cu 
mâner de fildeş, despre care era sigur că avea să arate 
bine ca exponat într-un muzeu, după asasinat. 

Pe tot parcursul lunii iunie 1881 l-a urmărit neobosit pe 
Garfield. 


— Pe vremea aceea, preşedinţii nu beneficiau de pază 
specială, îi explicase tatăl său lui Quentin. Se plimbau 
prin mulţime ca orice persoană. Foloseau transportul în 
comun. Fapt surprinzător, căci deja un preşedinte 
american fusese asasinat. Dar încă ne aflam într-o eră a 
inocenţei. 

În cele din urmă, pe data de 2 iulie 1881, Guiteau şi-a 
făcut apariţia în faţa lui Garfield într-o gară din 
Washington. L-a împuşcat de două ori. Martori oculari au 
fost cei doi fii ai lui Garfield, secretarul de stat, James 
Blaine, şi secretarul de război, Robert Todd Lincoln. 

Un glonţ a zgâriat umărul preşedintelui, dar celălalt s-a 
oprit în şira spinării. 

— Dementul ăla l-a împuşcat de la mică distanţă şi tot 
n-a reuşit să-l ucidă, îi spusese tatăl său lui Quentin. 
Garfield a zăcut unsprezece săptămâni până să moară. Şi 
Guiteau a fost spânzurat după nouă luni. 

Hale a zâmbit gândindu-se la acel succes al 
Commonwealth-ului. 

O acţiune strălucită şi îndrăzneață. 

Guiteau fusese alegerea perfectă. În cursul procesului, 


individul recitase poeme epice şi intonase John Brown's 


Body!f.  Solicitase consiliere legală din partea 
spectatorilor şi îşi dictase autobiografia corespondenţilor 
de la The New York Herald. În aceste condiţii, chiar dacă 
Guiteau ar fi arătat cu degetul spre alţii, nimeni nu l-ar fi 
luat în serios. 

Tatăl lui Hale murise la trei luni după ce îi povestise 
fiului despre preşedintele Garfield. Avusese parte de o 
înmormântare fastuoasă, în prezenţa întregii companii. 
Imediat după aceea, Quentin fusese înscăunat căpitan. 

Se întâmplase în urmă cu treizeci de ani. 

Oamenii încă îşi aminteau cu reverență de tatăl său. Şi 
acum, Quentin era pe cale să obţină ceea ce tatăl lui nu 
reuşise niciodată. 

Salvarea lor. 

Un ciocănit în uşă i-a întrerupt şirul gândurilor. 

Stând pe scaun, Hale şi-a ridicat privirea spre 
secretarul său. 

— Doamna e la telefon, domnule, l-a anunţat acesta. 

Hale a întins mâna spre telefonul fix. Era o linie 
securizată şi verificată zilnic. 

— Ce e, Andrea? 


— Wyatt întârzie la Boston din cauza condiţiilor 


18 Celebru cântec de marş american. A fost compus în 1861, în 
memoria aboliţionistului John Brown. (n.trad.). 


meteorologice. Avionul lui a fost redirecționat către 
terminal. Mi s-a spus că va decola în următoarele două 
ore. Presupun că omul tău a plecat deja. 

— Da. 

— În mod normal va ajunge acolo primul, deşi zborul lui 
va dura mai mult, şi îl va aştepta, probabil, în fort pe 
Wyatt. Vezi şi tu, Quentin, cât de mult mă străduiesc să 
fiu cooperantă. 

— Înţeleg că e ceva nou pentru tine, nu? 

Carbonell a chicotit. 

— Knox va rezolva situaţia, a spus Hale. E foarte 
capabil. Dar mai e ceva ce vreau neapărat să aflu. Ai 
plantat un al doilea spion în compania mea? 

— Ce-ar fi să-ţi răspund după ce vom şti dacă 
intendentul tău va avea succes? 

— În regulă, să aşteptăm. Vom avea veşti în câteva ore. 
Dar după aia, voi insista să primesc răspuns. 

— Presupun, Quentin, că după ce vei avea cele două 
pagini lipsă, şi scrisorile voastre de împuternicire vor fi 
recunoscute, te vei ocupa de cealaltă chestiune pe care 
am discutat-o. 

Uciderea lui Stephanie Nelle. 


— Să n-o eliberezi, a spus Carbonell. 


Nu, nu putea să o elibereze. Dar putea să-i răspundă 
interlocutoarei cu aceeaşi monedă. 

— Ce-ar fi să-ţi răspund după ce îmi răspunzi tu mie? 

* 

Wyatt începuse să se impacienteze. Ploaia potopea 
aeroportul din Boston, şi personalul de la poarta de 
îmbarcare îi informase pe toţi pasagerii că vremea rea 
avea să treacă peste o oră, imediat după aceea cursele 
urmând să fie reluate. Asta însemna că nu va ajunge pe 
insulă decât aproape de miezul nopții. 

Nu conta. Lucrurile pe care avea să le găsească acolo 
rămăseseră în aşteptare timp de o sută şaptezeci şi cinci 
de ani, aşa că ce importanță mai avea o întârziere de 
câteva ore? 

Telefonul celular i-a vibrat în buzunar. L-a deschis în 
momentul când a fost îndrumat să revină în terminal. Era 
un telefon de unică folosinţă, cu cartelă preplătită, pe 
care îl cumpărase cu o zi înainte din New York. O singură 
persoană cunoştea numărul. 

— Înţeleg că vremea e proastă pe acolo, a spus 
Carbonell. 

— Cam aşa ceva. 


— Tocmai m-am întors de la Casa Albă. Preşedintele a 


aflat despre tine. 

Nici nu era de mirare. Fusese zărit de Malone. 

— Din fericire, călătoresc sub un alt nume, a răspuns 
Wyatt pe un ton jos în timp ce traversa holul către o 
poartă goală. 

— Cei de la CIA ŞI NSA nu au habar de nimic, a 
continuat Carbonell. Malone a şters copia soluţiei de pe e- 
mailul său, şi serverul lui din Danemarca nu face 
backupuri. Problema lui e că n-are roata de criptare. 

— Ai lipit-o înapoi? 

— De ce să mă obosesc? Doar te am pe tine. 

— Şi de ce m-ai sunat? 

— M-am gândit că e bine să ştii în ce situaţie te afli, 
având în vedere problema aia cu vremea. Aşadar, chiar 
dacă ai fost pus sub investigare de Casa Albă, ai drum 
liber. 

Nici prin cap nu-i trecea să o creadă. Lucrurile nu erau 
niciodată atât de simple. 

— Altceva? a întrebat el. 

— Mult succes. 


A încheiat convorbirea. 


Capitolul 58 


Halifax, Noua Scoţie 


Ora 4.10 după-amiaza 


Malone a intrat la volanul unei maşini închiriate în 
oraşul Mahone Bay, fondat, aşa cum anunţa panoul de la 
intrare, în anul 1754. Cuibărit în golful cu acelaşi nume, 
cuprindea străzi întortocheate, mărginite de case cu 
arhitectură victoriană. Trei turle înalte de biserică 
dominau aşezarea. lahturi şi bărci cu vele se înşirau la 
țărm. Soarele de sfârşit de după-amiază arunca raze slabe 
de lumină fumurie în aerul revigorant de răcoros. 

Înainte de a ateriza la câţiva kilometri sud de oraş, 
survolase zona, fapt care îi permisese să studieze golful. 
Recunoscuse Paw Island din aer, o masă stâncoasă de 
culoare întunecată, acoperită cu smocuri de iarbă 
neîngrijită, cu stejari şi molizi. Roci de calcar străjuiau 
ţărmul pe care se înălța fortul. Malone a zărit pe ţărmul 
sudic câteva locuri pentru acostarea bărcilor şi a văzut şi 
păsările. Erau cu miile, răspândite pe zidurile în ruină, pe 
stânci, în copaci. Gâştele-de-mare, pescăruşii cu trei 


degete, pescarii-de-mare, rândunicile-de-mare şi 


guilemotele cu cioc subţire se îngrămădeau atât de tare 
unele în altele, încât, din loc în loc, acopereau complet 
pământul. 

A parcat lângă un complex de magazine, galerii de artă 
şi cafenele. Cu toate că era după-amiaza târziu, într-o zi 
de duminică, a remarcat cu bucurie că majoritatea 
proprietarilor ţineau deschis. O brutărie i-a atras atenţia 
şi s-a gândit că merita să facă o oprire acolo şi la piaţa de 
fructe din apropiere, înainte de a pleca. Era bine să ia cu 
el ceva de mâncare. Nu avea nici cea mai mică idee cât 
timp urma să petreacă pe insulă. 

Clădirile oraşului se ridicau pe blocurile de piatră ce 
mărgineau ţărmul şi îl apărau de mareele nemiloase. 
Caiace, bărci cu motor şi cu vele - puteai închiria orice, şi 
şi-a zis că o barcă cu motor rapidă şi robustă era cea mai 
nimerită alegere. Paw Island se afla la circa nouă 
kilometri de continent. 

Nişte informaţii despre zonă îi puteau fi utile. 

Aşa că s-a decis să facă cercetări despre fort, înainte de 
a porni către insulă. 

k 
Cassiopeia şi-a îndesat lucrurile murdare în sacul de 


umăr. Îşi luase puține haine cu ea pentru weekendul la 


New York. Davis îi pusese la dispoziţie aşa-numita 
Cameră Albastră de la etajul întâi. Avea baie proprie, aşa 
că putuse să facă un duş. În timp ce se spălase şi se 
odihnise - lipsa somnului o ajunsese din urmă -, 
personalul de la Casa Albă îi spălase şi îi călcase hainele. 
Nu avea de ce să se grăbească cu întoarcerea la 
Fredericksburg. Shirley Kaiser nu urma să revină acasă 
decât peste patru ore. Fusese prevenită să nu facă nimic 
neobişnuit. Să stea la eveniment atât cât o făcea în mod 
uzual. Şi să se comporte cât mai natural. 

A auzit un ciocănit uşor în uşă şi a traversat încăperea. 

A deschis uşa şi a dat cu ochii de Danny Daniels. 

S-a pus imediat în gardă. 

— Trebuie să vorbim, a şoptit preşedintele. 

A intrat şi s-a aşezat pe unul dintre cele două paturi 
identice, alăturate. 

— Întotdeauna mi-a plăcut camera asta. Mary Lincoln a 
stat întinsă aici după şocul asasinării lui Abe. N-a vrut să 
mai pună piciorul în dormitorul lor. Reagan a folosit 
încăperea ca sală de gimnastică. Alţi preşedinţi au 
transformat-o în cameră pentru copii. 

Cassiopeia a aşteptat să-i mărturisească scopul vizitei. 


— Soţia m-a trădat, nu-i aşa? 


Cassiopeia a meditat asupra întrebării. 

— În ce sens? 

— Edwin mi-a povestit despre Shirley. A vrut să mă 
convingă că Pauline a avut un comportament decent. Nu 
ştiu dacă să-l cred sau nu, a adăugat Daniels după o 
pauză. 

Cassiopeia nu ştia ce să-i răspundă. 

— Edwin ţi-a povestit despre Mary? 

A dat din cap în semn de încuviinţare. 

— Eu i-am cerut să-ţi spună. Nu obişnuiesc să vorbesc 
niciodată despre ea. Nu pot. Mă înţelegi, nu-i aşa? 

— De ce îmi spuneţi toate astea? 

— Pentru că n-am pe nimeni altcineva cu care să 
vorbesc. 

— Ar trebui să discutaţi cu soţia. 

Daniels i-a aruncat o privire glacială. 

— Mi-e teamă că nu prea mai avem ce să ne spunem. 
Vremea noastră a trecut. 

— O mai iubiţi? 

— Nu. 

Răspunsul tranşant a şocat-o. 

— N-o mai iubesc de multă vreme. La mijloc nu e 


ranchiună, ură sau supărare. Pur şi simplu, nu mai simt 


nimic pentru ea. 

Tonul blând cu care îi vorbea a descumpănit-o. Era 
obişnuită cu vocea lui tunătoare. 

— Ea ştie? 

— Cum să nu-şi dea seama? 

— De ce îmi spuneţi toate astea? a repetat ea 
întrebarea. 

— Pentru că unica persoană cu care aş putea discuta 
despre asta a dat de necaz şi are nevoie de ajutorul tău. 

— Stephanie? 

Daniels a încuviinţat din cap. 

— Crăciunul trecut, după toate câte s-au întâmplat cu 
tatăl lui Cotton, noi doi am devenit apropiaţi. Şi am 
început să discutăm. E o femeie extraordinară şi a avut o 
viaţă foarte grea. 

Cassiopeia îl cunoscuse pe soţul decedat al lui 
Stephanie şi fusese de faţă în Languedoc, cu câţiva ani 
înainte, atunci când se petrecuseră evenimentele tragice. 

— Stephanie mi-a povestit despre soţul şi fiul ei. Cred 
că voia să mă facă să discut despre Mary, dar n-am putut. 

Durerea a întunecat chipul preşedintelui. 

— Stephanie e acolo unde e, nu se ştie unde, numai din 


cauza mea. Trebuie să o găsim. Prima mea pornire a fost 


să trimit o sută de agenţi FBI la reşedinţa din Bath a 
piraţilor. Presupun că acolo e ţinută ostatică. Dar mi-am 
dat seama că ar fi o prostie. Planul tău e cu mult mai bun. 

— E ceva... între dumneavoastră şi Stephanie? 

Spera ca întrebarea să nu-l jignească. Trebuia totuşi să 
o pună. Mai ales având în vedere ceea ce aflase deja. 

— Nici vorbă. Mă îndoiesc că Stephanie s-a gândit prea 
mult la discuţiile noastre. Ceea ce mi-a plăcut e că m-a 
ascultat. Stephanie te respectă mult. Nu ştiu dacă ţi-ai dat 
seama de asta. Şi tocmai din acest motiv am căzut de 
acord cu Edwin că avem nevoie de implicarea voastră, a 
amândurora. 

S-a aşternut o tăcere apăsătoare. 

— Stephanie mi-a spus că tu şi cu Cotton sunteţi 
împreună. E adevărat? 

Era, fără îndoială, o conversaţie ciudată cea pe care o 
avea acum cu preşedintele Statelor Unite. 

— Aşa se pare. 

— E un băiat bun. Şi, apropo de asta: ce credeţi că se 
va întâmpla în Noua Scoţie? 

— Şi Cotton, şi Wyatt vor fi acolo. Vom vedea dacă-şi va 
face apariţia şi un om al Commonwealth-ului. E foarte 


posibil, în cazul în care Carbonell i-a ţinut la curent. 


Cotton e un tip dur. Sunt convins că se va descurca. 
Accepţi un sfat de la un prost bătrân? a întrebat Daniels 
ridicându-se de pe pat. 

— Sigur. Nu că aţi fi un prost. 

— Ba da, şi încă unul dintre cei mai mari. Ascultă-ţi 
inima. Inima rareori se înşală. Nu sta atâta pe gânduri. 


Gândurile sunt cele care ne bagă în belea. 


Capitolul 59 


Mahone Bay 


Malone a preferat să închirieze o barcă cu chilă în V, de 
trei metri lungime, cu o singură punte şi două rezervoare 
de motorină suplimentare. Era aproape cinci după- 
amiaza. Se afla în întârziere din cauza condiţiilor 
atmosferice din Washington, dar spera că Wyatt avusese 
aceleaşi probleme. I se spusese că zborurile de pe tot 
ţărmul de est fuseseră amânate. 

Fusese la brutărie şi la piaţa de fructe. Barca era 
echipată cu reflectoare de mare putere şi cu baterii de 
rezervă. O noapte petrecută pe Paw Island părea aproape 
inevitabilă. Ca urmare a faptului că fusese adus de un 
avion al Serviciului Secret, care primise undă verde 
pentru zbor din partea autorităţilor canadiene, din fericire 
era înarmat. Nimeni nu întrebase nimic. Wyatt nu avea să 
beneficieze de aceleaşi condiţii, dacă folosise o cursă de 
linie, sau chiar şi un charter, pentru că la vamă atât 
avionul, cât şi bunurile lui personale ar fi fost verificate. 

Înainte de a părăsi oraşul intrase într-o librărie care i 


se ivise în drum. Pe vremea când lucra pentru Stephanie 


Nelle în cadrul Departamentului de Justiţie, după fiecare 
misiune obişnuia să intre în câte o librărie, oriunde se 
afla. Librăria din Mahone Bay era amenajată într-o casă 
viu colorată şi cu acoperiş din şindrilă, iar decoraţiunile 
aveau tematică nautică: hărţi, funii, chiar şi o machetă de 
galion. Rafturile bătute în pereţi erau pline cu poveşti 
despre golf, despre aşezările din zonă şi Oak Island. Davis 
îi dăduse explicaţii cu privire la posibila legătură dintre 
cele cinci simboluri din mesajul lui Jackson şi o lespede 
misterioasă descoperită la doi metri şi şaptezeci şi cinci 
de centimetri sub pământ de către căutătorii de comori, 
pe Oak Island. Malone a găsit într-una dintre cărţi 
desenul cu inscripţia de pe lespede şi i l-a arătat femeii 
din spatele tejghelei. Era vârstnică şi avea un păr 
castaniu înspicat cu roşu. 

— Desenul ăsta, a spus Malone. Cel cu lespedea 
inscripționată. Unde e lespedea? 

— Nu departe. E o copie după original şi e expusă 
pentru public. Te interesează căutarea de comori pe Oak 
Island? 

— Nu prea. Se pare că singura comoară de acolo e 
averea care se poate face de pe urma turiştilor veniţi să 


viziteze locul. 


— Nu-i cazul să fii atât de cinic. Nu se ştie niciodată. S- 
ar putea să fie totuşi ceva la mijloc. 

Nu putea să o contrazică. 

— Simbolurile astea sunt deosebite. Există vreo 
explicaţie privind proveniența lor? 

— Se regăsesc pe mai multe insule din golf. 

Asta era ceva nou. 

— Sunt ceva comun în zonă. Apar scrijelite în stâncă, pe 
copaci. Dar, desigur, nu se ştie de când datează. 

Malone a prins ideea din zbor. Ce fusese mai întâi? 
Lespedea de pe Oak Island, pe care nu o văzuse nimeni, 
sau celelalte simboluri? Davis îi spusese că, potrivit unor 
cercetători, lespedea fusese descoperită în anul 1805, aşa 
încât, dacă lespedea exista cu adevărat, simbolurile din 
alte locuri ar fi putut apărea ulterior. Şi-a amintit de micul 
sat Rennes-le-Château, din Franţa, şi de legenda asociată 
acestuia, în mare parte o invenţie a unui proprietar de 
hotel, care urmărise să atragă turişti. 

— Paw Island e unul dintre locurile unde se găsesc 
aceste simboluri? a întrebat Malone. 

Femeia a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Sunt câteva seturi de simboluri, răspândite în jurul 


fortului. 


— Am ajuns aici cu avionul. Şi am văzut din aero 
mulţime de păsări. 

— Aşa e, şi află că nu le plac intruşii. Vrei să ajungi 
acolo? 

Malone a închis cartea. 

— Nu ştiu. M-am gândit să fac mai întâi un tur al 
golfului, ca să văd despre ce este vorba. 

— Accesul pe Paw e restricţionat, l-a prevenit femeia. E 
rezervaţie naturală. Trebuie să obţii un permis ca să 
ajungi acolo. 

— Bun, dacă nu pot să merg acolo, atunci aveţi nişte 
cărţi despre insulă? 

Femeia a arătat spre un raft aflat în partea opusă a 
librăriei. 

— Două sau trei. Cărţi ilustrate, cu fotografii din fort. 
Care-i treaba cu tine? a întrebat ea cântărindu-l 
suspicioasă din ochi. Eşti unul dintre ornitologii ăia, nu-i 
aşa? Vin o mulţime pe aici. Paw Island e un fel de 
Disneyland pentru ei. 

Malone a zâmbit. 

— M-ai prins. Şi zici c-o să dau de necaz dacă mă duc 
pe insulă? 


— Şi ce necaz! Paza de coastă patrulează permanent 


zona. 

— Ştii unde pot să găsesc simbolurile pe insulă? 

— O să sfârşeşti în puşcărie. 

— Sunt dispus să-mi asum riscul, a spus Malone 
întinzându-i trei bancnote de o sută de dolari. 

Femeia a acceptat banii şi i-a înmânat un card de 
cumpărături. 

— O să-ţi povestesc despre simboluri. Dar cunosc şi un 
avocat, ca să ştii. Pentru că o să ai nevoie de el, după ce 
or să te arunce în închisoare. 

* 

Wyatt s-a strecurat printre copacii de pe Paw Island, 
îndreptându-se spre sud faţă de locul unde îşi ascunsese 
barca, pe ţărmul nordic. 

Ajunsese în cele din urmă la Halifax, după mai multe 
întârzieri. Apoi, îşi închiriase o maşină şi pornise spre sud 
către Chester, un orăşel pitoresc ce se întindea înspre 
marginea de nord a golfului Mahone, unde cele două 
porturi naturale erau împânzite de bărci cu vele şi iahturi 
scumpe. Alte dovezi de bogăţie erau casele bine 
întreţinute, viu colorate şi cu acoperişuri de şindrilă, care 
stăteau agăţate pe ţărmul stâncos, un peisaj stradal 


descins parcă direct din secolul al XVIII-lea. 


Era trecut de ora 6 după-amiaza şi majoritatea 
magazinelor se închiseseră. Se plimbase de-a lungul 
docului pustiu şi spionase bărcile cu motor acostate. Una 
dintre ele, de trei metri şi jumătate lungime şi cu o punte 
de dimensiuni respectabile, i s-a părut alegerea potrivită. 
Aşa că-şi folosise vechile cunoştinţe - cum să porneşti un 
motor fără cheie - şi o furase. 

Traversase golful rapid, apele fiind  liniştite. 
Deocamdată nu auzise şi nu văzuse nimic altceva pe 
insulă decât păsări. Spera să poată localiza iute ceea ce 
era de găsit. Sigur, obiectul respectiv rămăsese ascuns 
mult timp, însă era prima persoană care îl căuta, înarmat 
cu informaţiile corespunzătoare. 

Pădurea de stejar s-a terminat şi o luncă acoperită cu 
iarbă s-a aşternut în faţa lui. 

În capătul îndepărtat, la aproape o sută de metri 
distanţă, se înălța Fortul Dominion, în toată splendoarea 
sa abandonată. Păsări stăteau de pază. A zărit ceea ce 
părea a fi poarta principală, încadrată de ziduri pe 
jumătate prăbuşite, şi şi-a strâns mai bine rucsacul pe 
spate. 

Apoi s-a întrebat: 


Cine mai era pe insulă? 


* 


Hale traversa domeniul în  maşinuţa electrică, 
bucurându-se de încă o seară plăcută de sfârşit de vară în 
Carolina de Nord. Voia să pescuiască de pe ponton şi să 
se relaxeze vreo două ore. Nu prea avea ce face până ce 
primea veşti de la Knox. Perioada aceasta a zilei, când 
apele gri-maronii se linişteau înainte de venirea nopţii şi 
de apariţia prădătorilor, se dovedise a fi prielnică pentru 
pescuit. Se echipase cu o pereche de cizme solide, 
pantaloni largi, o jachetă din piele şi o şapcă. Avea nevoie 
de momeală, dar spera să găsească pe ponton. 

Telefonul mobil a sunat. 

A oprit maşina electrică şi a verificat pe ecran numele 
apelantului. 

Shirley Kaiser. 

Nu putea să ignore apelul, aşa că a răspuns. 

— Voiam să te sun mai târziu. Credeam că te duci la o 
strângere de fonduri în seara asta. 

— Nu m-am dus. 

— De ce? Te simţi rău? 

— Nu, deloc. Chiar dimpotrivă. Mă simt atât de bine, 
încât m-am gândit să plec într-o excursie. Sunt aici, în 


Carolina de Nord, în faţa porţii tale. Crezi că poţi veni să- 


mi deschizi? 


Capitolul 60 


Noua Scoţie 


Knox era mulţumit. 

Ajunsese pe Paw Island înaintea lui Wyatt şi, împreună 
cu două ajutoare, ocupase poziţii strategice în vârful 
zidurilor dărâmate ale Fortului Dominion. Furaseră o 
barcă de pe un doc privat din faţa unei case nelocuite, 
situată pe ţărmul nordic al golfului, evitând deliberat 
oraşul Chester, acolo unde bănuia că îşi va face apariţia 
Wyatt. Barca era prevăzută cu reflectoare. Reuşise să 
strecoare trei arme la bordul avionului corporatist. La 
vamă nu li se puseseră prea multe întrebări. 

Insula era atât izolată, cât şi pustie, cu excepţia a mii 
de păsări împuţite. Noaptea, care se apropia cu paşi 
repezi, avea să le ofere adăpostul ideal. Una peste alta, 
misiunea ucigaşă nu-i va crea probleme. Spera ca găsirea 
paginilor lipsă să nu dureze prea mult, cu toate că 
informaţiile furnizate lui Hale de către Carbonell puteau fi 
considerate în cel mai bun caz vagi. Cinci simboluri. 
Carbonell susţinuse că nu avea alte amănunte şi sugerase 


că semnificaţia lor avea să fie descoperită la faţa locului. 


Knox abia aştepta să se termine coşmarul. Şi să petreacă 
weekendul următor cu soţia, la plajă. Puţină relaxare avea 
să-i prindă bine. 

Adusese cu el un binoclu cu care supraveghea zona 
unde se sfârşea pădurea şi începea lunca. O sută de metri 
de teren deschis, neîngrădit, se întindea de la copaci până 
la poarta principală de acces în fort. Sosirea lor iscase 
rumoare în rândurile rezidenţilor, dar acum lucrurile se 
liniştiseră în regatul păsăresc. 

A surprins o mişcare în lumina slabă. 

A zărit prin binoclu o siluetă care se ivise dintre copaci. 

A focalizat pe faţa individului. 

Jonathan Wyatt. 

— A făcut semn unuia dintre oamenii lui, cocoţat pe un 
alt meterez. 

Ţinta lor îşi făcuse apariţia. 

sie 

Hale a condus-o pe Shirley Kaiser în locuinţa sa. Îl mai 
vizitase cu alte două ocazii şi de fiecare dată el avusese 
grijă ca nimic neobişnuit să nu se ivească. Comuta atunci 
pe ceea ce el numea „modul pentru vizitatori”. Desigur, 
oaspeţii nu erau invitaţi în anumite zone, precum cea în 


care se afla închisoarea, o clădire care, de altfel, aducea 


foarte bine a hambar cu etaj, şi nu erau încurajați să 
hălăduiască în voie. 

Se întreba totuşi de ce venise Kaiser. 

— Cărui fapt datorez surpriza aceasta atât de plăcută? 
a întrebat-o. 

Femeia arăta foarte bine. Deşi se apropia de şaizeci de 
ani - poate chiar de şaizeci şi cinci, chiar nu ştia -, părea 
cu puţin trecută de cincizeci. Îi făcuse plăcere să o 
seducă, iar ea se lăsase sedusă de bunăvoie. Relaţia lor, 
deşi cultivată de el cu un scop anume, nu fusese deloc 
dezagreabilă. Îi stârnise pasiunea, şi Kaiser se dovedise 
surprinzător de  dezinhibată, pentru o femeie din 
generaţia ei. Mai era şi un izvor nesecat de informaţii 
despre familia prezidenţială. În plus, se  arătase 
emoţionată de faptul că el părea sincer interesat de viaţa 
ei. Asta era cheia către inima unei femei, aşa îi spusese 
tatăl lui. Să le faci să creadă că-ţi pasă. 

— Mi-a fost dor de tine, a spus ea. 

— Stabiliserăm că ne vedem peste câteva zile. 

— N-am putut să mai aştept, aşa că am închiriat un 
avion, şi iată-mă. 

Hale a zâmbit. Momentul nu era, de fapt, prost ales. 


Seara se anunţa liniştită. Verificase ce făceau ceilalţi trei 


căpitani. Se retrăseseră la casele lor, obosiţi după o zi 
plină de evenimente. 

— După cum vezi, mă pregăteam să merg la pescuit, a 
spus el. Dar presupun că nu vrei să mă însoţeşti. 

— Nu prea, a răspuns ea arătând spre o mică geantă de 
voiaj. Mi-am adus lenjeria specială. 

Mai avusese prilejul să o vadă purtând-o. 

— Nu crezi c-ar fi mai interesantă decât pescuitul? 

* 

Wyatt şi-a spus că Fortul Dominion, cu zidurile sale din 
calcar strâmbe la bază şi întărite cândva prin turnuri cu 
bastioane dărăpănate, dar încă relativ intacte, s-ar fi 
încadrat mai bine în peisajul din Scoţia sau Irlanda. 
Lucrări de terasamente erodate şi un şanţ de apărare 
secat împiedicau accesul dinspre nord, vest sau est, în 
timp ce oceanul proteja fortul spre sud. Soarele aflat la 
apus arunca umbre rozalii pe piatra cenuşie, însă orice 
impresie de invulnerabilitate era stricată de paragină. Din 
câte citise Wyatt, locul fusese scena unor evenimente 
importante, şi fortul fusese construit pentru protecţia 
golfului Mahone în beneficiul regelui George, însă acum, 
totul căzuse în ruină. 


Păsări de mare se înşirau pe crestele zidurilor. Alte 


sute pluteau pe cerul serii. Când se apropiase, auzise 
murmurul pescarilor-de-mare, pescăruşilor, gâştelor-de- 
mare şi pescăruşilor cu trei degete - un zgomot puternic, 
senzual, hipnotic, intens ca un tunet. Mii de păsări 
colorau pietrişul, şi ţipetele lor urcau şi apoi coborau într- 
o armonie stăruitoare, în timp ce zidurile păreau să fi 
prins viaţă în acea mişcare haotică. 

A traversat suprafaţa acoperită cu iarbă şi s-a apropiat 
de poarta principală. 

Peste tot păsări moarte. 

Aparent, în zonă nu existau alţi mâncători de hoituri în 
afara bacteriilor. Vântul, care abia dacă adiase în crâng, 
acum prinsese forţă. Aerul era îmbibat de mirosul 
înecăcios de corpuri multe strânse laolaltă, de izul 
bolnăvicios al vieţii, morţii şi excrementelor. 

A ajuns lângă poartă. 

Un pod din scânduri de lemn mai noi, prinse cu nişte 
cuie galvanizate, se înălța peste un şanţ de apărare secat. 

Un freamăt de protest s-a iscat la sosirea sa. 

A trecut prin poartă, pe sub un şir de arce din piatră 
paralele. 

Lumina soarelui devenea din ce în ce mai slabă. 


A pătruns într-o curte interioară peste care întunericul 


pusese deja stăpânire, cu excepţia unor raze de lumină 
albăstrie ce se strecurau prin găurile din ziduri. Trei 
niveluri de piatră bătută de vreme se înălţau în faţa sa. 
Înspre exterior se înşirau clădiri de forme diverse, 
zidurile interioare fiind sparte de ferestre care nu mai 
serveau la nimic, decât pentru plantele căţărătoare. 

Sentimentul care îl învăluia acum era unul de maximă 
siguranţă, combinat cu senzaţia de a se fi lăsat atras într- 
o capcană. 

Trebuia să arunce o privire în jur. 

Aşa că a continuat să înainteze. 

* 

Malone a tras barca la ţărmul sudic de pe Paw Island. 
În aerul înserării plutea un miros de sare şi copaci, dar şi 
de altceva - acid şi astringent. Cerul căpătase nuanţa 
ardeziei, şi pădurea arunca umbre violete asupra 
golfuleţului nisipos.  Pescăruşii împodobeau crengile 
copacilor. 

Tălpile de cauciuc ale pantofilor lui zdrobeau carapace 
de crabi şi corpuri de arici de mare uscați. Temperatura 
scăzuse şi se bucura că îşi luase cu el o haină căptuşită. 
Rânduri dese de stejari se întindeau în faţă, mărginite de 


ferigi şi buruieni. S-a răsucit şi s-a uitat spre mare, 


căutând din ochi alte bărci. Pete stacojii de raze de soare 
la asfinţit colorau din loc în loc orizontul. Care rămăsese 
pustiu. 

Proprietara librăriei îi spusese unde anume în fort se 
găseau simbolurile. Ce erau? Inscripţii? Graffiti? Erau noi 
sau vechi? În timpul lunilor de vară, când accesul era 
permis pe insulă, peste cincizeci de oameni se plimbau 
zilnic pe acolo, ceea ce însemna, conform spuselor femeii, 
că „simbolurile puteau avea orice origine”. Însă Malone 
ştia că Andrew Jackson avea cunoştinţă de existenţa lor 
încă din 1835. 

Poate că preşedintele însuşi le plasase aici? 

Cine ştie? 

* 

Cassiopeia şi-a parcat motocicleta în fața unui motel 
Confort Inn situat chiar la intrarea în Fredericksburg. Pe 
drum avusese timp să se gândească la conversaţia 
telefonică pe care urma s-o însceneze pentru urechile lui 
Quentin Hale. Conversaţia trebuia să fie subtilă şi 
inteligentă, şi să transmită doar atât cât să-l atenţioneze 
pe Hale că preşedintele avea probabil în posesie ceea ce- 
şi dorea el. 


Serviciul Secret închiriase mai devreme o cameră aici, 


la circa trei kilometri distanţă de reşedinţa lui Kaiser, de 
unde puteau supraveghea de la depărtare camera de 
filmat care fusese instalată anterior într-unul dintre 
dormitoarele de la etaj, amplasat cu faţa spre garaj. 

Cassiopeia a bătut la uşă şi a fost poftită înăuntru. 

Doi agenţi erau de serviciu, un bărbat şi o femeie. 

— Kaiser a plecat acum trei ore, a informat-o agenta. 
Avea o valiză mică şi o geantă de voiaj. 

Ştiau că Shirley Kaiser era aşteptată la un eveniment în 
Richmond, legat de o strângere de fonduri. Nu i se 
agăţase nicio escortă sau coadă. Era mai bine să nu se 
facă nimic care să-l pună în alertă pe Hale. Şi aşa îşi 
asumaseră un mare risc cu instalarea camerei de filmat, 
dar trebuiau să se asigure că locul era permanent ţinut 
sub supraveghere. Micul monitor LCD transmitea, de la 
înălţime, imagini cu garajul lui Kaiser şi cu gardul viu 
care împrejmuia zidul exterior. Soarele era la apus; 
Cassiopeia l-a urmărit pe agent, care trecea camera pe 
modul de filmare pe timp de noapte. Imaginile au căpătat 
o tentă verzuie, dar clădirea şi gardul viu erau în 
continuare vizibile. 

Cassiopeia intenţiona să aibă o conversaţie inocentă, ca 


de la femeie la femeie, cu Kaiser, la întoarcerea ei acasă. 


Era şi acum tulburată de discuţia avută cu Danny Daniels. 
Căsnicia familiei Daniels era, fără îndoială, istorie, iar 
preşedintele îi vorbise despre Stephanie pe un ton ciudat. 
Cassiopeia se întreba dacă lumea bănuia ceva în legătură 
cu ei doi. Oricum, nu-i era deloc greu să înţeleagă de ce 
preşedintele îşi găsise alinare în relaţia cu Stephanie. 
Viaţa prietenei ei fusese şi ea marcată de tragedii - 
sinuciderea soţului, dispariţia fiului şi împăcarea târzie cu 
trecutul ei dureros. 

Preşedinţii erau şi ei oameni. Aveau nevoi, dorinţe, 
temeri, la fel ca toată lumea. Şi un bagaj emoţional pe 
care, din nefericire, erau nevoiţi să-l ţină ascuns. 

Din păcate pentru Danny şi Pauline Daniels, bagajul lor 
emoţional ieşise la iveală din cauza unor comentarii 
nechibzuite şi a unor fapte de trădare. 

—  Uită-te aici, a atenţionat-o agenta arătând spre 
ecran. 

Cassiopeia s-a concentrat pe ceea ce se întâmpla sub 
ochii ei. 

Doi bărbaţi se aflau lângă garajul lui Shirley Kaiser. Au 
studiat împrejurimile, după care s-au strecurat în spaţiul 
dintre gardul viu şi clădire. 


— Se pare că avem vizitatori, a spus agentul. Sun să ne 


trimită întăriri. 

— Nu, a spus Cassiopeia. 

— Nu asta e procedura, a replicat bărbatul. 

— N-am respectat procedura standard pe tot parcursul 
operaţiunii, a obiectat Cassiopeia. S-a întors spre femeie. 
Cum te numeşti? 

— Jessica. 


— Bine, Jessica. Tu şi cu mine vom rezolva situaţia. 


Capitolul 61 


Wyatt a mângâiat pietrele înnegrite şi şi-a imaginat 
soldaţii căţărându-se pe ziduri şi tunurile pregătite să 
tragă. A auzit clopotele bătând şi a simţit mirosul de peşte 
făcut la frigare. Viaţa în acest avanpost îndepărtat fusese 
în mod cert extrem de grea în urmă cu două sute treizeci 
de ani. Nu îi era greu să-şi închipuie că şaptezeci şi patru 
de oameni îşi găsiseră aici sfârşitul. 

A remarcat o scară care urca în unghi drept. 

Era o idee bună să observe locul de la mai mare 
înălţime, aşa că a suit treptele abrupte şi a pătruns în 
ceea ce fusese cândva un hol de mari dimensiuni. De o 
parte şi de alta, zidurile erau ocupate de ferestre cu 
grilaje şi geamuri lipsă. Tavanul dispăruse şi încăperea 
era expusă intemperiilor, în timp ce mult deasupra 
capului său, pe porțiunile dintre parapeţi, zidurile 
rămăseseră circulabile. Bălţi de apă stătută hrăneau fire 
de iarbă maronie, care creşteau ca o mirişte. Aerul era la 
fel de îmbibat de duhoarea păsărilor ce zburau în număr 
mare în jur. 

Atenţia i-a fost atrasă de vatră şi şi-a croit drum printre 


blocurile de piatră răspândite ici-colo. Vatra era suficient 


de mare pentru a putea da căldură unei duzini de oameni 
care ar fi stat în picioare unul lângă altul. A remarcat că, 
în unele locuri, scânduri acopereau pardoseala din piatră, 
o parte dintre ele şlefuite şi, cu siguranţă, provenind 
dintr-o producție mai recentă, altele putrezite şi 
periculoase. 

Dincolo de un coridor întunecat a zărit o altă încăpere. 
A traversat un hol scurt şi a pătruns în spaţiul gol. Oa 
doua scară urca la etaj. Probabil spre zidurile circulabile 
dintre parapeţii pe care îi remarcase înainte şi care 
înconjurau clădirea. 

Ceva în dreapta lui, în apropierea unei grămezi de 
dărâmături printre care creşteau fire de iarbă, i-a atras 
atenţia. 

Nişte pete pe pardoseala din piatră. 

Paşi. Care urcau a doua scară. 

Alte pete colorau treptele. Pete proaspete, umede. 

Cineva se afla mai sus. 

* 

Knox aştepta pe parapeţi ca Wyatt să iasă din 
îngrămădeala de clădiri în ruină. Cu toate că tavanele 
dispăruseră, la fel ca majoritatea zidurilor, rămăseseră o 


mulţime de ascunzători. Îl urmărise pe Wyatt când intrase 


în fort. Înainte de a-l ucide spera ca Wyatt să-i arate 
drumul spre cele două pagini lipsă. Avea asupra lui textul 
complet al mesajului lui Jackson, inclusiv cele cinci 
simboluri ciudate. În loc să îşi piardă toată noaptea 
căutându-le, prefera să-l lase pe Wyatt să-l conducă direct 
la ele. 

Numai că adversarul său umbla de colo-colo, de parcă 
se rătăcise. 

Din câte se părea, omul n-avea nici el habar unde să 
caute ceea ce ascunsese Andrew Jackson. 

Nu îi mai rămânea decât să îl ucidă şi să termine odată 
cu el. 

x 

Wyatt învățase cu multă vreme în urmă că atunci când 
adversarul tău se aşteaptă la ceva, e bine să nu-l 
dezamăgeşti. De aceea intrase cu nonşalanţă în Institutul 
Garver pe uşa din faţă. La baza scării, unde alte urme de 
picioare întipărite în noroi şi excremente duceau în sus, o 
fereastră goală se deschidea spre zidul exterior, cu 
vedere spre mare. S-a furişat până acolo şi a strecurat cu 
grijă o privire în sus. 

Până pe creasta zidului mai erau vreo trei metri, şi a 


văzut că în piatra mâncată de vreme existau suficiente 


crăpături de care să se agate. 

S-a uitat în jos la hăul de treizeci de metri ce se termina 
în ţărmul stâncos, lovit de valuri. Păsări ţopăiau pe 
zidurile cu aspect de stânci şi se lăsau purtate de vânt. 
Ţipetele pe jumătate înăbuşite ale pescăruşilor le 
acompaniau valsul. S-a retras în interiorul zidurilor şi a 
găsit o piatră de mărimea unei mingi de softball. Parapeţii 
de deasupra capului său erau şi ei, în mod sigur, populaţi 
de păsări. S-a căţărat cu mare atenţie pe prima treaptă şi 
s-a uitat în sus, spre cerul tot mai întunecat. 

A aruncat piatra în sus prin deschizătură, dar fără să 
aştepte să aterizeze. 

S-a retras, în schimb, în spatele ferestrei. 

* 

Knox era poziționat vizavi de Wyatt, pe zidul nordic al 
fortului. Unul dintre oamenii lui aştepta pe parapetul 
sudic, unde se afla şi Wyatt, celălalt, pe zidul vestic. 
Tăcerea apăsătoare era întreruptă doar de valuri şi de 
vântul care şuiera neîntrerupt, acoperind orice zgomot. 

Dintr-odată, un stol de păsări şi-a luat zborul de pe 
zidul sudic într-o masă compactă, plutind în sus şi 
lovindu-şi aripile una de alta în aer. 


Ce le făcuse să intre în panică? 


Şi-a fixat ochii pe parapet. 

* 

Wyatt s-a prins de suprafaţa de calcar cenuşie, folosind 
crăpăturile ca să se agaţe. Piatra pe care o azvârlise în 
sus împrăştiase păsările şi crease suficientă zarvă cât să-i 
acopere mişcările. Era suspendat în aer, şi în spate nu se 
întindea decât oceanul. Noaptea se lăsa iute. Şi-a fixat 
ferm pantofii într-o adâncitură în zid. Cu o mână s-a prins 
de creasta zidului. S-a tras în sus şi s-a uitat peste 
margine. 

Un bărbat stătea la patru metri şi jumătate distanţă, cu 
spatele spre el, în apropiere de locul unde scara pe care o 
ocolise cobora de pe parapet. 

În mână ţinea o armă. 

Era exact aşa cum presupusese. 

Îl aşteptau. 

* 

Cassiopeia şi noua ei parteneră, Jessica, se apropiau de 
casa lui Shirley Kaiser. Luaseră maşina Serviciului Secret, 
o parcaseră pe stradă, apoi înaintaseră în grabă până la 
zidul din fier forjat care înconjura proprietatea, sărindu-l 
cu uşurinţă. 


S-au strecurat spre garaj. 


— Ai mai făcut asta vreodată? a întrebat-o Cassiopeia 
pe tânăra agentă. 

— Numai la cursurile de la academie. 

— Fii calmă. Gândeşte. Şi nu încerca să faci pe viteaza. 

— Da, doamnă. Mai aveţi şi alte sfaturi înțelepte? 

— Nu te lăsa împuşcată. 

De data asta n-a mai primit un răspuns isteţ. 

Jessica a ezitat, ascultând ceva în cască. Rămăseseră în 
legătură cu agentul staționat la Confort Inn. 

— Cei doi tipi sunt în continuare aici. 

Asta pentru că erau convinşi că nu vor fi întrerupţi, şi-a 
spus Cassiopeia. Hale părea să fie la curent cu faptul că 
Shirley Kaiser nu se afla acasă în seara aceea, dar 
întrebarea era de ce se hotărâse să înlăture dispozitivul 
de ascultare. Aflase că fusese descoperit? Dacă ar fi aflat, 
nu s-ar fi apropiat de casa lui Kaiser. Nicio probă fizică nu 
îl lega de dispozitiv. Nu, oamenii lui îi acopereau acum 
urmele. Poate că Hale punea altceva la cale. 

— A făcut semn Jessicăi să ocolească clădirea, pentru a 
ajunge în spatele garajului. Ea urma să vină din faţă şi să- 
i înfrunte direct pe cei doi. 

Elementul-surpriză avea să acţioneze în favoarea lor. 


Sau cel puţin aşa spera. 


x 


Knox s-a holbat spre zidul sudic, acolo unde era 
staționat omul său. Păsările se liniştiseră, unele se 
întorseseră la cornişele lor, altele îşi luaseră zborul pe 
cerul tot mai întunecat. O siluetă s-a ivit brusc dinspre 
porțiunea exterioară a zidului, cea îndreptată spre ocean, 
stând în echilibru pe parapet. 

Identitatea lui Îi era cât se poate de clară. 

Wyatt s-a repezit în faţă la atac. Lupta a fost scurtă şi 
tăcută din punctul de vedere al lui Knox, şi asta din cauza 
distanţei şi a vântului. 

O armă a apărut în mâna lui Wyatt. 

O împuşcătură înăbuşită de amortizor, asemănătoare 
cu zgomotul unei bătăi din palme, şi un om a fost doborât 
la pământ. 


Knox şi-a ridicat arma, a ţintit şi a tras. 


Capitolul 62 


Malone a remarcat zborul neaşteptat al păsărilor de pe 
creasta fortului. Se afla în faţa porţii principale şi se 
furişa la adăpostul întunericului, nesigur dacă locul mai 
avea şi alţi vizitatori. 

A auzit o pocnitură, apoi o a doua, şi a ştiut că nu era 
singur. 

Trebuia să pătrundă în fort, dar asta însemna să 
traverseze o zonă deschisă de aproape cincisprezece 
metri, singurul adăpost fiind o grămadă de dărâmături 
situată la vreo trei metri distanţă. A înaintat în fugă şi a 
sărit peste morman, ascunzându-se de partea cealaltă a 
sa. 

Două gloanţe s-au înfipt în zidul de calcar din spatele 
lui. 

Două gloanţe venite de pe parapet. 

Şi-a ţinut capul jos şi a aruncat o privire printr-o 
deschizătură dintre pietre. A sesizat mişcare sus, pe 
parapet, în stânga uşii pe care intenţiona să intre. 
Aşteptarea n-avea decât să-l ajute pe atacatorul său să se 
pregătească. Aşa că a ţintit de două ori spre locul din zid 


unde zărise ultima dată o mişcare, după care a profitat de 


momentul de confuzie şi s-a năpustit pe uşă. 

Nu a fost urmărit de gloanţe. 

Baza scărilor se afla în stânga, şi un coridor ce 
pătrundea adânc în fort se deschidea în faţă. Iar un spaţiu 
gol se desluşea drept înainte. Un turn în ruină, fără 
acoperiş. 

S-a uitat în sus. 

Zidurile erau complet expuse. 

O presimţire neagră l-a cuprins. 

Care îi semnala că ajunsese până acolo mult prea uşor. 

* 

Wyatt s-a aruncat înainte, ferindu-se în clipa când 
bărbatul aflat de partea cealaltă a zidurilor a tras spre el. 
Îl zărise pe acest al doilea atacator cu o secundă înainte 
de a-l ucide pe primul - şi îi recunoscuse faţa. 

Clifford Knox. 

Omul lui Carbonell în interiorul Commonwealth-ului. 

Şi-a impus să-şi păstreze calmul şi să se ocupe de asta 
mai târziu. 

Aşchii de piatră s-au desprins din zid la câţiva 
centimetri de el, pe măsură ce gloanţele străpungeau 
întunericul, căutându-l. Din fericire, parapeţii ofereau 


suficientă protecţie, şi acum avea arma luată de la 


atacatorul mort. 
Lucru ce nu îl descuraja însă pe Knox. 
Care continua să tragă. 
* 

Cassiopeia a traversat aleea pavată. Dacă ele două îşi 
sincronizau acțiunile, aveau să-i ia pe cei doi intruşi prin 
surprindere şi să-i reţină fără probleme. Decizia lui Hale 
de îndepărtare a dispozitivului de ascultare îi schimbase 
planurile. Dovada directă a infracţiunii avea să ofere 
Casei Albe un plus de putere în negociere, iar Hale va 
intra în panică. Şi poate că o va elibera pe Stephanie. 
Adevărat, deocamdată nu existau probe tangibile ale 
implicării Commonwealth-ului în tentativa de asasinat sau 
în răpirea lui Stephanie. Însă prinderea intruşilor ar 
însemna confirmarea unei încercări de jaf şi a violării 
legilor privind ascultarea convorbirilor telefonice, şi nicio 
scrisoare de împuternicire, fie ea valabilă sau nu, nu ar 
putea proteja Commonwealth-ul, căci Shirley Kaiser nu 
era un duşman al Statelor Unite. 

Un obiect metalic a zăngănit la contactul cu o suprafaţă 
dură. 

Mişcările care au urmat de partea cealaltă a garajului i- 


au semnalat că cei doi bărbaţi auziseră şi ei zgomotul. 


— Nu mişcaţi! a strigat Jessica. 
O împuşcătură a răsunat. 
* 

Malone a studiat turnul. O scară deschisă urca în 
spirală, dar numai până la jumătatea înălțimii turnului, 
restul fiind prăbuşit. Scândurile de lemn care formau 
palierele dintre niveluri dispăruseră şi ele, la fel şi 
acoperişul din bârne. Cerul nopţii se profila prin 
deschizătură. Lumina lunii începuse să se împrăştie ca un 
fum printre ruine. 

O siluetă şi-a făcut apariţia sus, pe parapet. Zidurile 
turnului, expuse, acoperite de licheni şi erodate de vânt şi 
de ploi, încercuiau o suprafaţă lungă de circa nouă metri. 
Înălţimea turnului crea un unghi de protecţie care îl 
apăra de orice glonţ, atâta timp cât rămânea în spatele 
uşii. 

A evaluat rapid situaţia. 

Dacă se retrăgea, singura cale era drumul pe care 
venise şi pe care atacatorul aflat mai sus de el îl 
descoperise. Dacă înainta prin turnul fără acoperiş, avea 
să dea de necaz cu certitudine. A observat că stătea pe o 
scândură de lemn de circa nouăzeci de centimetri lăţime 


şi un metru şi jumătate lungime. 


S-a aplecat şi a pipăit uşor suprafaţa. 

La fel de dură ca piatra. 

Şi-a strecurat degetele între lemn şi pardoseala din 
pământ şi a tras în sus de scândură. Era destul de grea, 
dar putea să o salte. Nu putea decât să spere că 
atacatorul său folosea o armă de calibru mic. 

Şi-a îndesat arma în buzunarul de la jachetă, a ridicat 
scândura deasupra capului şi a balansat-o pe lungimea 
palmelor. S-a răsucit cu faţa spre arcadă şi turn şi şi-a 
îndreptat scutul în jos, în ideea că îi va oferi suficientă 
protecţie împotriva gloanţelor ricoşate. 

A scrâşnit din dinţi, a inspirat adânc, apoi s-a năpustit 
prin arcadă, având grijă să-şi ţină scândura în echilibru. 

Nu trebuia să traverseze decât vreo nouă metri. 

Împuşcăturile au răsunat imediat şi un zgomot de lemn 
rupt s-a auzit în clipa când plumbul a muşcat din partea 
superioară a scândurii. A văzut uşa în faţă, însă şi-a dat 
seama că scândura era prea lată şi că nu putea intra 
folosind-o drept scut. 

Şuieratul a continuat pe măsură ce gloanţele se 
înfigeau în lemn, deasupra capului său. Orice glonţ care 
nimerea o porţiune mai moale putea însemna pentru el 


sfârşitul. 


Totuşi, nu avea de ales. 

A lăsat scândura să-i alunece din mâini şi s-a repezit 
înainte, sărind prin deschizătura uşii. 

Scândura s-a prăbuşit la pământ. 

Malone şi-a scos arma din buzunar. 

* 

Cassiopeia s-a năpustit în faţă, folosind drept acoperire 
latura cea mai apropiată a garajului. Un bărbat a pornit 
să alerge în direcția ei, mai atent însă la ceea ce se afla în 
spatele lui decât în faţă. Ar fi vrut să ştie dacă Jessica era 
în regulă, însă prioritatea era prinderea individului. A 
aşteptat, a întins piciorul şi i-a pus piedică. Omul a căzut 
pe iarbă. 

A îndreptat arma în jos şi i-a şoptit: 

— Rămâi nemişcat şi nu scoate o vorbă. 

Bărbatul i s-a împotrivit din priviri. 

Aşa că şi-a subliniat spusele pocnindu-l cu pistolul în 
tâmpla stângă şi lăsându-l inconştient. 

S-a întors şi a avansat spre colţul garajului. Jessica 
stătea cu arma aţintită în jos şi cu ambele mâini pe 
trăgaci. Al doilea bărbat zăcea întins pe iarbă, 
zvârcolindu-se de la o rană în coapsă. 


— N-am avut încotro, a spus Jessica în timp ce lăsa în 


jos braţul înarmat. M-am împiedicat de o lopată şi am fost 
nevoită să-l somez. l-am spus să stea nemişcat, dar n-a 
vrut să asculte. Cred că s-a gândit că n-o să trag în el. 


— L-am dezarmat şi pe celălalt. Sună la ambulanţă. 


Capitolul 63 


Knox a tras câteva gloanţe, încercând să-l scoată pe 
Wyatt din ascunzătoarea pe care şi-o găsise în capătul 
îndepărtat al zidului. 

— Unde eşti? l-a întrebat pe al doilea om al său în 
microfonul prins de rever. 

— Mai e cineva aici, i-a răsunat vocea acestuia în 
ureche. E înarmat, dar îl ţin la distanţă, acolo jos. 

Doi bărbaţi? 

Nu se aşteptase decât la Wyatt. Nu i se spusese că avea 
să vină cu ajutoare. 

— Doboară-l, a ordonat el. 

* 

Malone a pornit să urce treptele din piatră în unghi 
drept. De acum îi era clar că în fort se aflau mai multe 
persoane, căci gloanţe fuseseră trase şi din stânga, şi din 
dreapta lui. Noaptea învăluise între timp fortul, şi 
întunericul devenise principalul lui aliat. În buzunarul de 
la spate avea o lanternă, pe care însă nu avea cum să o 
folosească. 

A ajuns sus pe creastă şi a pândit o mişcare. 


Dacă ieşea din casa scării, se expunea, şi cu toate că 


era recunoscut în lumea sa ca fiind genul ocazional 
capabil de acţiuni nebuneşti, acum nu era convins de 
utilitatea unei asemenea manevre. 

A studiat locul. 

O latură a casei scării, cea care forma zidul exterior al 
fortului, era distrusă. A zărit prin beznă o serie de arce 
care sprijineau parapetul de deasupra. Dacă se mişca 
iute, putea să se strecoare printre ele. Şi-a îndesat arma 
în cureaua pantalonilor şi a urcat afară. La cincisprezece 
metri mai jos, valurile izbeau cu putere în stâncă. Mirosul 
ca de mosc al păsărilor penetra prin aerul sărat de mare. 
Mai jos, tipetele lor se amestecau cu fâlfâitul bătăilor de 
aripi. A păşit pe primul arc, balansându-se pentru a-şi 
păstra echilibrul, apoi a trecut la al doilea, agăţându-se cu 
braţele şi cu mâinile de suprafaţa umedă şi rugoasă. 

A înaintat la al treilea arc, după care la următorul. 

Încă unul, şi avea să ajungă suficient de departe de 
intrarea în casa scărilor, aflată deasupra, pentru a-şi lua 
atacatorul pe nepregătite. 

A întins mâna şi s-a prins de vârful zidului. 

S-a ridicat în braţe şi a aruncat o privire pe deasupra 
crestei. 


O siluetă întunecată stătea ghemuită la şase metri 


distanţă, cu spatele la el şi cu faţa întoarsă spre casa 
scării. Dacă încerca să urce, ar fi atras atenţia asupra lui. 
Aşa că a revenit pe arc şi şi-a scos arma. A pipăit zidul de 
deasupra şi a dat peste mai multe crăpături. A ridicat un 
braţ şi s-a prins de creasta zidului, apoi şi-a tras corpul în 
sus. A găsit o crăpătură suficient de adâncă în zid pentru 
a-şi fixa în ea piciorul drept, s-a răsucit în sus, a ţintit şi a 
tras o dată. 
* 

Wyatt a auzit împuşcătura venită din capătul celălalt al 
fortului, dar nu din direcţia lui Knox. Asta însemna că 
altcineva se afla colo, o persoană a cărei prezenţă nu era 
privită cu ochi buni de oamenii lui Knox. S-a decis să 
profite de situaţie şi s-a târât înapoi pe burtă, la individul 
pe care îl împuşcase. După o căutare sumară, a dat de 
două magazii cu muniţie de rezervă. 

Exact ceea ce-i trebuia. 

Un alt glonţ a şuierat în direcţia lui, zdrelind zidul aflat 
la câţiva zeci de centimetri distanţă. 

Păsările îşi luaseră zborul de la prima rafală, însă 
duhoarea persista, iar pietrele rămăseseră alunecoase din 
cauza excrementelor. 


A găsit o deschizătură prin care putea cobori. Nu erau 


trepte, doar o gaură în parapet. S-a prins de marginea 
aspră a pietrei de calcar şi s-a lăsat să cadă, ajungând la 
un alt nivel, pentru moment la adăpost. 

Şi-a dat jos rucsacul. 

x 

Malone şi-a săltat corpul, mai întâi atingând cu tălpile 
pantofilor piatra ascuţită, apoi prinzându-se bine de ea. 
Ţinta s-a rostogolit la pământ şi a scăpat arma din mână. 
Înainte să încerce să o apuce, Malone l-a împuşcat în 
piept. După care a coborât de pe zid şi s-a repezit în faţă, 
cu arma pregătită. 

A răsucit corpul cu faţa în sus. Nu a recunoscut chipul. 
A verificat pulsul. Zero. I-a luat pistolul şi l-a vârât în 
buzunar. L-a percheziţionat rapid şi a dat de un 
încărcător de rezervă şi de un portofel. Le-a îndesat şi pe 
ele în buzunar, apoi şi-a luat sacul. 

Se afla pe vârful fațadei vestice a fortului. 

Dinspre zidul sudic au şuierat gloanţe. 

* 

Knox nu se aşteptase la atac. 

Wyatt reapăruse la cincisprezece metri de el, pe un alt 
zid, şi începuse să tragă, gloanţele împroşcând cu precizie 


în jurul lui. 


Cu prea mare precizie chiar, având în vedere 

întunericul beznă. 
* 

Wyatt venise pregătit. Carbonell îi pusese la dispoziție 
o pereche de ochelari de vedere pe timp de noapte, fapt 
care Îi permisese să-l descopere pe Knox ascuns printre 
dărâmături. Din păcate pentru el, ţinta lui nu se 
aventurase prea departe de adăpost, pentru a încerca o 
lovitură fatală. A surprins o mişcare în vârful unui alt zid 
şi a auzit o împuşcătură. A scanat iute meterezele şi a dat 
cu ochii de un bărbat înarmat care îl percheziţiona pe un 
altul, întins pe podea cu faţa în jos. Înălţimea, conformaţia 
fizică, totul corespundea. 

Malone. Cum era cu putinţă? 

Şi-a îndreptat din nou atenţia către propriul adversar. 

— Knox, a strigat el. Ştiu că Andrea Carbonell ţi-a 
indicat locul. Numai ea putea să ţi-l dea. Te-a trimis ca să 
mă ucizi, nu-i aşa? 

* 

Knox a auzit întrebarea şi şi-a dat seama că situaţia nu 
era deloc roză. Pierduse în mod cert un om, iar pe celălalt 
nu reuşea să-l contacteze prin radio. Schimbul de focuri 


din alte părţi ale fortului nu anunţa nimic bun. Misiunea 


facilă la care sperase se transformase în ceva complet 
diferit. Nu riscase totul pentru a-şi da viaţa în locul ăsta 
uitat de Dumnezeu, de dragul lui Quentin Hale sau al 
oricăruia dintre ceilalţi trei căpitani. 

— Mai e cineva aici, a strigat Wyatt. E Cotton Malone. 
Şi nu ţi-e prieten. 

* 

Malone a auzit discursul. Tipic pentru Wyatt. 

Câtă aroganță. 

De un lucru era sigur - că nu avea să se bage în 
conversaţie. 

Cel puţin, nu pentru moment. 

* 

Wyatt a zâmbit. 

— Knox, presupun că Malone n-o să vrea să se arate. Şi 
vreau să ştii că n-am nimic de împărţit cu tine. 

— Dar eu am. 

— Ce? A, atentatul ăla tâmpit? Ar trebui să-mi fii 
recunoscător pentru că l-am oprit. Carbonell ne-a jucat pe 
amândoi pe degete. Aşa că îţi voi da o şansă să te retragi. 
Vreau să-i transmiţi un mesaj din partea mea lui Quentin 
Hale. Spune-i că o să pun mâna pe ceea ce-şi doreşte atât 


de mult şi că o să i-l dau. Sigur, îl va costa, dar nu va fi un 


preţ pe care să nu şi-l poată permite. Spune-i că o să-l 
caut eu. 

A aşteptat răspunsul. 

— Carbonell mi-a zis că n-o să vrei să-i predai ei 
paginile, a strigat Knox. 

— Asta depindea de ea, dacă-şi ţinea sau nu 
promisiunea. Şi evident, nu şi-a ţinut-o. A apelat la tine ca 
să mă ucizi. Suntem doi contra unu, Knox. Malone vrea şi 
el paginile. Dacă le găseşte, ţie nu-ţi vor mai fi de folos. 
Malone lucrează pentru Dumnezeu şi patrie. 

— Şi eşti sigur că o să le găseşti? 

— Malone şi cu mine avem de rezolvat nişte probleme. 
Imediat ce termin cu el, o să pun mâna pe ceea ce-ţi 
trebuie ţie. 

— Şi dacă nu plec? 

— Atunci o să mori. Garantat. Unul dintre noi o să te 
ucidă. 

x 

Knox şi-a cântărit opțiunile. Era singur împotriva a doi 
urmăritori. Unul aparent prietenos, celălalt, care nu se 
arătase încă. 

Cine era Cotton Malone? 


Pe urmă mai era şi chestiunea echipajului. 


Şi a pierderilor de vieţi omeneşti. 

O situaţie nu tocmai frecventă. 

De ani de zile nu mai pierduseră niciun om. Knox 
acceptase să vină aici pentru că părea singura soluţie. 
Hale era încântat, iar ceilalţi trei căpitani mulţumiţi. 
Carbonell fusese cea care le furnizase informaţiile, cu 
gândul că Knox va ajunge pe insulă. 

Se săturase. 

Îşi risca viaţa degeaba. 

— Plec, a strigat el. 

* 

Malone s-a ghemuit şi a scrutat bezna. Cea mai 
apropiată sursă de lumină se afla la kilometri distanţă, pe 
o insulă învecinată. Valurile îşi continuau neabătute 
atacul asupra stâncilor. Wyatt îl pândea în întuneric. Îi 
era imposibil să încerce să-l doboare pe al treilea tip. Pe 
Knox. Wyatt avea să riposteze. 

Trebuia să aibă răbdare. 

— În regulă, Malone, a strigat Wyatt. Înţeleg că ai avut 
acces la aceleaşi informaţii ca şi mine. Unul dintre noi va 


câştiga lupta. E momentul să aflăm cine. 


Capitolul 64 


Bath, Carolina de Nord 


Vântul izbea puntea cu suficientă forţă pentru a mişca 
tunurile din loc. Ţinea strâns timona, cu prora îndreptată 
spre nord-est. Se aflau la marginea nisipului ce se 
întindea dincolo de țărm, un culoar îngust prin care 
trebuia să te strecori păstrând cu atenţie cursul. 
Gabierele terţarolate se umflau purtându-i înainte. 

Un vas şi-a făcut brusc apariţia. 

Pe un curs paralel, cu catargele apropiindu-se periculos 
de velele lui. Ce căuta aici? Reuşiseră să stea ascunşi cea 
mai mare parte a zilei, iar el sperase să se poată furişa, la 
adăpostul furtunii. 

A sunat alarma. 

Zgomotul s-a întețit pe măsură ce marinarii apăreau de 
sub punte drept în mijlocul furtunii. Pericolul a fost 
repede sesizat, iar armele au început să fie agitate, 
pregătite de atac. Tunarii n-au mai aşteptat ordinul şi au 
pornit să tragă salve în flancurile navei inamice. A 
continuat să ţină cursul, mândru de vasul său, care 


aparţinea casei Hale, din Carolina de Nord. 


Nimeni nu avea să-i captureze ori scufunde nava. 

O nouă pală de vânt a pus la încercare cârma. 

S-a zbătut din greu să păstreze controlul. 

Nişte bărbaţi se căţărau acum de pe celălalt vas pe al 
lui. Piraţi, la fel ca el. Ştia cine erau. Casa Bolton. Tot din 
Carolina de Nord. Veniţi cu gândul unei lupte în larg, pe 
timp de furtună, atunci când el avea să coboare garda. 

Sau cel puţin aşa crezuseră ei. 

Era un atac total nesăbuit. Care încălca toate principiile 
după care se conduceau ei în viaţă. Dar Boltonii fuseseră 
dintotdeauna nişte proşti. 

— Quentin. 

Numele său rostit în vânt. 

O voce de femeie. 

Alţi oameni s-au ivit pe punte, înarmaţi cu săbii. Unul 
dintre ei a făcut o săritură prin aer şi a aterizat la câţiva 
centimetri de el. 

O femeie. 

Izbitor de frumoasă, cu păr blond, piele albă şi ochi 
care îl priveau intens. 

A sărit pe el şi l-a îndepărtat de la timonă. Când vasul 
şi-a schimbat cursul, l-a simţit mişcându-se haotic. 


— Quentin, Quentin. 


Hale a deschis ochii. 

Se afla în dormitorul său. 

O furtună se dezlănţuise afară. Ploaia bătea cu furie în 
geamuri şi vântul urla, smulgând crengile copacilor. 

Acum îşi amintea. 

Se retrăsese împreună cu Shirley Kaiser, ademenit de 
promisiunea lenjeriei speciale pe care ea o adusese. 

Care fusese într-adevăr deosebită. 

Dantela de culoarea levănţicii ce îi înconjura silueta 
minionă fusese suficient de diafană pentru a-i distrage o 
vreme atenţia. Ea se apropiase de pat şi îl dezbrăcase. 
După aproape o oră de plăcere, bărbatul aţipise, 
satisfăcut, mulţumit de apariţia ei inopinată. Fusese exact 
divertismentul de care avea nevoie, după ce se ocupase 
de cei trei căpitani. 

— Quentin. 

Şi-a alungat somnul clipind din ochi şi şi-a concentrat 
privirea pe tavanul cofrat al dormitorului, confecţionat din 
carena unui slup din secolul al XVIII-lea care străbătea pe 
vremuri strâmtoarea Pamlico. A simţit atingerea plăcută a 
cearşafurilor fine şi fermitatea saltelei de mărimea unui 
pat matrimonial. Dormea într-un pat cu baldachin, solid şi 


înalt, la care se putea ajunge numai de pe taburetul 


aşezat alături. Cu ani în urmă, îşi răsucise o dată glezna 
atunci când încercase să coboare în grabă. 

— Quentin. 

Vocea lui Shirley. 

Desigur. Doar fusese aici, lângă el, în pat. Poate că era 
pregătită pentru mai mult. Cu atât mai bine. Şi el era 
pregătit. 

S-a răsucit cu faţa în sus. 

Femeia se holba la el cu o expresie în care nu se 
întrezărea nici pic de zâmbet sau dorinţă. Doar o privire 
dură şi plină de furie. 

După care a văzut arma. 

Cu butoiaşul la numai câţiva centimetri de faţa lui. 

* 

Cassiopeia a urmărit vehiculul ambulanţei care îl lua pe 
tâlharul rănit. Celălalt intrus, pe care ea îl doborâse 
pocnindu-l în cap cu pistolul, fusese luat în custodie, şi 
acum îşi apăsa o pungă cu gheaţă pe cucuiul de mărimea 
unui ou. Niciunul dintre cei doi nu avea acte asupra lui şi 
nu se arătase dispus să coopereze. 

— Cu fiecare clipă care trece, Stephanie se va afla şi 
mai mult în pericol, îi spusese Danny Daniels. 


Stătea în faţa uşii de la Camera Albastră. 


— Recunosc simptomele, domnule preşedinte. E un iad 
să ţii la cineva şi să-ţi faci griji din cauza lui. 

Bărbatul a priceput unde bate. 

— Tu şi cu Cotton? 

Cassiopeia confirmase cu un gest din cap. 

— E bine şi e rău, totodată. De pildă, ca acum. Te 
întrebi: E teafăr? Are nevoie de ajutor? Până în urmă cu 
câteva luni, n-aveam de ce să-mi fac probleme. 

— Eu sunt singur de multă vreme, a spus Daniels. 

Din tonul lui sumbru a înţeles că regreta fiecare clipă. 

— Pauline şi cu mine trebuie să punem la punct 
lucrurile. Nu mai putem aştepta. 

— Aveţi grijă. Nu vă grăbiţi cu deciziile. Miza e foarte 
mare. 

Privirea lui a coborât spre ea, aprobatoare. 

— Mi-am servit ţara. Politica a fost viaţa mea timp de 
patruzeci de ani. În tot acest răstimp m-am comportat ca 
un băiat cuminte. N-am luat un ban de la nimeni, n-am 
încălcat niciodată legea. Nu m-am vândut nimănui. Nu am 
iscat scandaluri. Am rămas fidel conştiinţei şi principiilor 
mele, cu toate că uneori am plătit scump. Mi-am făcut 
datoria cum m-am priceput mai bine. Am rămas cu puţine 


regrete în suflet. Dar acum a sosit vremea să mă ocup şi 


de mine. Măcar pentru un timp. 

— Stephanie ştie ce simţiţi? 

Daniels nu a răspuns imediat, şi asta a făcut-o să se 
întrebe dacă bărbatul cunoştea realmente răspunsul. Însă 
ceea ce i-a spus, în cele din urmă, a luat-o prin 
surprindere. 

— Da, cred că ştie. 

O maşină a apărut pe aleea din faţa casei lui Kaiser şi 
Edwin Davis a coborât de pe locul pasagerului. Ambii 
intruşi fuseseră amprentaţi cu mai bine de o oră în urmă 
şi i se promisese identificarea lor. În momentul acela 
discutase cu Davis la telefon, însă, din câte se părea, omul 
se pusese în mişcare. Cartierul se umpluse de vecini ieşiţi 
să vadă ce se întâmplă şi de maşini de poliţie. 

Incidentul nu putea fi ţinut secret. 

— Maşina pe care au folosit-o a fost găsită la câteva 
străzi de aici, i-a explicat Davis Cassiopeei pe măsură ce 
se apropia de ea. Avea numere de înregistrare din 
Carolina de Nord furate, la fel ca maşina, care aparţinea 
unei femei din Virginia de Vest. Încă aşteptăm rezultatele 
amprentării. Deşi asta ar presupune fie că au avut de-a 
face cu sistemul nostru judiciar, fie că şi-au cumpărat 


legal arme, că au predat în şcoli sau au depus orice altă 


activitate care implică luarea amprentelor. Eu, unul, sper 
că au servit cândva în armată. Dacă avem noroc, aşa ne- 
am alege cu o mulţime de informaţii. 

Davis arăta obosit şi vorbea ca un om ajuns la capătul 
puterilor. 

— Cum se simt preşedintele şi prima doamnă? a 
întrebat Cassiopeia. 

— Am auzit că ţi-a făcut o vizită înainte să pleci. 

Cassiopeia nu avea de gând să înşele încrederea pe 
care i-o acordase Daniels. 

— Era supărat din cauza lui Stephanie. Se simte 
responsabil. 

— Ca noi toţi. 

— Vreo veste de la Cotton? 

— Nu direct. 

A înţeles aluzia. 

— De la cine? 

— Cotton nu a dorit să-i asigurăm întăriri. 

— Şi i-ai respectat dorinţa? 

— Nu tocmai. 

* 
Hale a realizat că, pentru prima oară în viaţă, avea o 


armă îndreptată direct asupra lui. Era o scenă cel puțin 


bizară, cu atât mai mult cu cât zăcea întins gol în pat. 
Kaiser părea să ştie cum să mânuiască arma. 

— Am învăţat să trag când eram mică, a spus ea. Tata 
m-a învăţat. M-ai folosit, Quentin. M-ai minţit. Ai fost un 
băiat rău. 

Hale s-a întrebat dacă femeia juca vreun joc. Dacă da, 
atunci putea fi ceva al naibii de incitant. 

— Ce vrei de la mine? a întrebat-o. 

Femeia a mutat ţinta de la faţa la vintrele lui. Numai 
pătura despărţea trupul gol al lui Hale de armă. 


— Să te văd cum suferi. 


Capitolul 65 


Paw Island, Noua Scoţie 


Malone a studiat preţ de o clipă crenelurile zidurilor pe 
jumătate prăbuşite. A simţit un ghem în stomac. Inima i-a 
luat-o la goană. 

Ca pe vremuri. 

S-a retras pe casa scării şi a coborât rapid la nivelul 
solului. Cu arma automată ţinută în faţă, a înaintat 
ghemuit prin întunericul curţii interioare. S-a oprit în 
umbră, pentru a permite ochilor să se adapteze. 

Un fior rece i-a străbătut şira spinării. 

Un fior care îi avertiza toţi nervii să fie pregătiţi. 

Fortul era ca un labirint pe trei niveluri, cu încăperi 
care dădeau dintr-una într-alta. Şi-a amintit ceea ce citise 
despre nivelul inferior şi despre cei şaptezeci şi patru de 
prizonieri britanici care se înecaseră acolo. În cadrul 
procesului judecat la curtea marţială apăruse informaţia 
că fundaţia fortului se sprijinea pe un hăţiş de tuneluri 
tăiate în stâncă, inundate la flux şi golite de apă în timpul 
refluxului. Ofițerii coloniali susţinuseră cu un aveau 


cunoştinţă de acest lucru şi că aleseseră subsolul pentru 


că era locul cel mai sigur pentru încarcerare. Desigur, 
niciun britanic nu supravieţuise pentru a-i contrazice şi 
niciunul dintre cei circa o sută de soldaţi coloniali nu 
dezminţise mărturiile. 

A auzit o mişcare deasupra. 

Paşi. 

Şi-a îndreptat iute privirea spre tavan. 

* 

Cassiopeia a aşteptat ca Edwin Davis să-i ofere mai 
multe explicații. 

— Cotton a insistat să nu trimitem pe nimeni acolo, în 
afară de el, a spus Davis. Chestie care mie mi s-a părut o 
prostie. 

Cassiopeia i-a dat dreptate. 

— Aşa că le-am cerut celor doi piloți de la Serviciul 
Secret, care l-au adus cu avionul, să supravegheze 
situația de pe mal. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? 

— M-au sunat chiar înainte să ajung aici. Pe Paw Island 
s-au semnalat schimburi de focuri. 

Era exact ceea ce Cassiopeia nu voia să audă. 

— Aştept date noi, ca să decid ce e de făcut. 


Cassiopeia s-a uitat la ceasul de la mână. 9.20 seara. 


— Kaiser ar trebui să se întoarcă din clipă în clipă. Ne-a 
spus că, de obicei, nu ajunge înapoi acasă mai târziu de 
opt şi jumătate. 

— A verificat cineva casa în interior? 

— Cu puţină vreme în urmă, a confirmat Cassiopeia. 

— Şi prizonierul? Tot aşa tăcut? 

— Da, n-a scos o vorbă. 

— Mâine o să ne trezim pe cap cu un avocat spilcuit şi 
cu relaţii, care o să ceară eliberarea pe cauţiune. Şi o va 
obţine. Commonwealth-ul are grijă de oamenii săi. 

O melodie în surdină s-a auzit din interiorul hainei lui 
Davis. A scos telefonul mobil şi s-a îndepărtat la câţiva 
paşi de Cassiopeia. 

Un agent a ieşit pe uşa din faţă a casei lui Kaiser şi s-a 
apropiat de ea. 

— Cred c-ar trebui să intraţi să vedeţi ceva. 

sie 

Hale fusese prins cu garda jos. Îi permisese femeii din 
faţa lui să îl seducă, amăgindu-se în tot acest timp că o 
domina. 

— De când îmi asculţi convorbirile telefonice? l-a 
întrebat ea. 


Arma aţintită spre vintrele lui nu lăsa loc de 


interpretări; minciuna nu era cea mai bună idee. 

— De câteva luni. 

— De asta te-ai combinat cu mine? Ca să afli mai multe 
amănunte despre preşedinte? 

— La început. Dar asta s-a schimbat cu timpul. Şi 
recunosc, relaţia noastră a devenit tot mai plăcută. 

— Nu te mai obosi cu vrăjeala. 

— Shirley, eşti o femeie în toată firea. Nu te-ai folosit 
niciodată de cineva pentru a obţine ce doreşti? 

— Şi ce anume doreşti tu, Quentin? 

Afară, furtuna continua neabătută. 

— Ca familia mea să păstreze ceea ce a obţinut prin 
muncă timp de trei sute de ani. 

x 

Malone a pătruns în ceea ce părea a fi fost cândva un 
hol vast, din care tavanul şi cea mai mare parte a 
pereților dispăruseră. S-a uitat în sus, spre porțiunea 
expusă dintre doi parapeţi, şi nu a zărit pe nimeni. Cerul 
strălucea de lumina tot mai puternică a lunii şi un vânt 
rece bătea dinspre est spre vest. 

Avea gura uscată de atâta încordare şi un fir subţire de 
sudoare îi aluneca pe piept. 

A avansat pe furiş spre capătul opus al încăperii, unde 


se afla şi vatra masivă, încadrată de o poliţă de piatră 
sfărâmată. O crăpătură dreptunghiulară, de circa trei 
metri lăţime şi doi metri şi jumătate adâncime, se 
deschidea în centrul ei, sub coşul de fum. Ştia că gaura 
era pentru tăciuni, care erau măturaţi acolo, jos, pentru a 
fi înlăturați mai uşor. Hornul vertical împingea fumul spre 
acoperiş. A păşit în interiorul vetrei şi s-a holbat prin 
gaura deschisă în jos. Nu se întrezărea nimic altceva 
decât bezna, deşi zgomotul valurilor era mai puternic. 
Putea să aprindă lanterna pentru a vedea mai bine, dar n- 
ar fi fost o soluţie prea inteligentă. 

Putea folosi coşul, pentru a urca pe ascuns pe acoperiş. 

S-a uitat în sus. 

Talpa unui pantof l-a izbit în frunte. 

S-a clătinat, dându-se înapoi sub impactul loviturii, dar 
n-a scăpat arma din mână. 

A clipit, încercând să-şi focalizeze privirea, şi a reuşit să 
vadă o siluetă întunecată care se lăsase să alunece pe 
horn în jos. 

Silueta s-a năpustit asupra lui şi s-au prăbuşit amândoi 
într-un morman de dărâmături. 

O durere ascuţită i-a străfulgerat braţul drept şi 


degetele lui au eliberat arma. 


* 


Cassiopeia a intrat în casa bine luminată a lui Shirley 
Kaiser şi l-a urmat pe agent prin holul de la intrare şi 
bucătărie, de unde se deschidea o mică zonă de lucru 
care ducea la spălătorie şi garaj. Pe un birou zidit în 
perete, cu blat din granit, se aflau un computer, o 
imprimantă şi un modem wireless, alături de diverse 
obiecte de papetărie, creioane, pixuri şi alte accesorii de 
birou, toate decorate cu acelaşi model floral. 

— Am decis să scoatem camera de filmat de la etaj şi 
am intrat în casă, i-a explicat agentul. Linia noastră de 
transmisie era prin conexiunea la internet. Şi atunci am 
văzut asta. 

A arătat spre computer. 

Cassiopeia s-a uitat pe ecran şi a zărit cuvintele 
CHARTERE GAUL DIN. 

La o examinare mai atentă, s-a dovedit că firma opera 
zboruri private din Richmond spre diverse destinaţii de pe 
coasta de est. 

— Am verificat, a continuat agentul. Kaiser a închiriat 
astăzi un avion care a decolat în urmă cu câteva ore. 

— În ce direcţie? 


— Aeroportul Pitt-Greenville. În Carolina de Nord. 


Teama a cuprins-o pe Cassiopeia. 

Nu ştia cât de departe se afla Bath de Greenville, dar 
bănuia că nu foarte departe. 

* 

Wyatt reuşise până la urmă să-l prindă pe Malone pe 
picior greşit. Îl urmărise înaintând printre ruine, avantajat 
fiind de ochelarii de vedere pe timp de noapte. Atunci 
când îşi văzuse ţinta intrând în hol, coborâse fără 
dificultate pe horn. Faptul că Malone se oprise chiar în 
centrul vetrei uşurase şi mai mult lucrurile. 

L-a prins de gât şi l-a strâns cu putere. 

S-au rostogolit de pe piatră pe podeaua dură şi au 
continuat să se rostogolească până ce s-au lovit de un alt 
morman de dărâmături. 

Wyatt l-a pocnit cu pumnul în coaste şi a început să îl 
izbească în rinichi. Malone s-a clătinat, dar nu i-a dat 
drumul. 

L-a lovit şi mai tare. 

Malone s-a rostogolit pe o parte şi a sărit în picioare. 

La fel şi el. 

Şi-au dat ocol unul altuia, cu mâinile goale şi armele 
pregătite. 

— Tu şi cu mine, faţă în faţă, a mârâit Wyatt. 


* 

Cassiopeia Îl aştepta pe Edwin Davis în bucătărie. 
Agentul de la Serviciul Secret se oferise să-l aducă să 
vadă şi el. Iniţiativa lui Shirley Kaiser pusese, probabil, în 
pericol întreaga operaţiune. Unde i-o fi fost capul? 
Bărbatul cu care se încurcase era un pirat, un om dispus 
să facă orice pentru a-şi scăpa pielea şi pentru care 
uciderea unei femei pe care o jucase deja pe degete nu 
reprezenta nicio problemă. 

Davis a intrat în încăpere. Îngrijorarea i se citea pe 
faţă. Îşi dăduse singur seama de implicaţiile gestului lui 
Kaiser. 

— Aeroportul din Greenville e pista cea mai apropiată 
de Bath. Femeia asta e nebună. 

— Plec într-acolo, a spus Cassiopeia. 

— Nu ştiu dacă pot permite aşa ceva. 

— Deci e în regulă să mă vâri, fără să mă întrebi, în 
toată porcăria aia de la Casa Albă, dar nu mă laşi să-mi 
continui treaba? 

— Aia a fost o chestiune strict personală. Spre 
deosebire de situaţia de acum. Tu nu eşti pe statele de 
plată. 


— Şi tocmai de asta mă voi duce. Şi apropo, faptul că 


nu mă aflu pe statele de plată nu v-a împiedicat să apelaţi 
la mine ultima oară, când Daniels a avut probleme. Davis 
a părut că înţelege aluzia, aşa încât Cassiopeia a 
continuat: lasă-mi câteva ore la dispoziţie şi, dacă până 
atunci nu primeşti veşti de la mine, trimite Serviciul 
Secret. 

Davis a rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a dat din 
cap în semn de încuviinţare. 

— Ai dreptate. E cea mai bună soluţie. 

— Ce mai ştii de Cotton? Apelul ăla la care ai răspuns 
afară era în legătură cu el, nu-i aşa? 

— Erau agenţii. Mi-au raportat că sunt pe țărm, la 
câţiva kilometri distanţă de insulă. Au însă echipament 
telescopic pentru vedere pe timp de noapte. În urmă cu 
puţin timp, o barcă a părăsit ţărmul. Un singur ocupant. 
S-a îndreptat spre nord, îndepărtându-se de ei. După care 
au urmat mai multe schimburi de focuri. Acum, situaţia 
pare să se fi calmat. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nimic, a răspuns Davis. Aşa cum am promis, îi voi 
acorda lui Cotton timpul necesar pentru a pune lucrurile 


la punct. 


Capitolul 66 


Malone s-a năpustit asupra lui Wyatt, care, cu mare 
agilitate, a întors situaţia în favoarea lui şi l-a izbit cu 
capul de piatră. 

Totul în jur s-a întunecat şi s-a luminat iar. 

Greaţa i s-a ridicat în gât. 

Wyatt s-a strecurat pe lângă el, şi Malone a zărit cu 
colţul ochiului imaginea înceţoşată a unei arme răsărite în 
mâna dreaptă a adversarului său. 

S-a zbătut să se ridice într-un genunchi. 

Capul îi zvâcnea la fiecare bătaie a inimii. S-a frecat pe 
scalp şi a încercat să se salte în picioare. 

— Sper că înţelegi că nişte oameni poziţionaţi foarte 
sus în lanţul de comandă ştiu că tu şi cu mine suntem aici. 

Wyatt a aruncat arma deoparte. 

— Hai să terminăm odată. 

— Ai vreun motiv anume? A pus întrebarea pentru a 
permite stomacului să se mai liniştească. Şi ce ai urmărit 
acolo, la hotel? Să fiu ucis de poliţiştii din New York? Sau 
de vreun agent al Serviciului Secret? 

— Cam aşa ceva. 


A încercat să străpungă din ochi întunericul, dar 


dincolo de mormanele de ziduri dărâmate şi de lemn vechi 
putrezit nu a putut distinge mare lucru. Duhoarea de 
pasăre plutea în continuare în aer, fapt care nu-l ajuta să 
scape de senzaţia de greață. 

— Am o prietenă care are probleme mari, i-a spus el lui 
Wyatt. Stephanie Nelle. Tipul pe care l-ai lăsat să plece de 
aici lucrează pentru cei care o ţin, probabil, ostatică. 

— Nu-i treaba mea. 

Furia a umflat pieptul lui Malone. S-a repezit înainte, l- 
a înşfăcat pe Wyatt, şi în plin avânt, s-au prăbuşit 
amândoi la podea. 

Însă în loc să se lovească de piatra dură, un pârâit le-a 
atras atenţia că aterizaseră pe o suprafaţă din lemn 
putrezit care nu opunea rezistenţă. Cu greutatea lor 
combinată apăsând tare lemnul, s-au prăvălit în jos. 

Şi au tot continuat să cadă. 

* 

Hale trăgea de timp, încercând să găsească o cale de 
acces spre psihicul lui Kaiser. Poate apelând la 
sentimentele ei de compasiune. 

— Familia mea a servit națiunea aceasta încă de 
dinainte de a se forma, a spus el. Şi totuşi, acum guvernul 


ne consideră, pe mine şi pe asociații mei, criminali şi vrea 


să ne dea pe mâna justiţiei. 

— De ce? 

Arma continua să fie aţintită spre vintrele lui, dar şi-a 
impus să nu-şi arate teama. 

— Noi am fost mai întâi pirați, şi pe urmă corsari. Trăim 
în locurile astea de aproape trei sute de ani. Am devenit 
flota forţelor coloniale aflate la începuturi şi am scufundat 
nave britanice în timpul Revoluţiei Americane. Fără noi, 
Statele Unite nu ar fi existat. Şi de atunci am îndeplinit 
misiuni similare pentru multe administrații. Suntem 
patrioţi, Shirley. Oameni care ne servim ţara. 

— Şi ce legătură are asta cu mine? Spune-mi de ce m-ai 
folosit în tentativa de asasinat asupra lui Danny Daniels. 

— Nu eu sunt responsabil pentru atentat, s-a apărat 
Hale. Ci asociaţii mei, care au acţionat fără ştiinţa mea. 
M-am înfuriat foarte tare când am aflat ce au făcut. 

— Deci ei mi-au plantat dispozitivul de ascultare? 

Atenţie. Trebuia să aibă mare grijă ce spune. Femeia nu 
era proastă. 

— Nu, eu l-am plantat. Căutam soluţii la problemele 
noastre. Am aflat de relaţia ta cu prima doamnă înainte de 
a face cunoştinţă cu tine. 


— Atunci dă-mi un motiv ca să nu te transform într-o 


soprană. 

— Ai duce dorul baritonului. 

— Te-am rugat să termini cu vrăjeala. Văd că nu 
renunţi. 

Hale s-a mişcat pe pat. 

Femeia a strâns şi mai tare arma în mână. 

— Linişteşte-te, i-a cerut el. Mi-am dezmorţit un pic 
muşchii ăştia bătrâni. 

— Ce ai făcut cu informaţiile obţinute în urma 
interceptării convorbirilor mele telefonice? 

— Cu majoritatea nu am făcut nimic. Dar când am auzit 
de călătoria la New York, mi-am informat asociaţii. Cum 
Casa Albă nu anunţase public deplasarea, am considerat 
că se ivise o oportunitate. Am discutat chestiunea şi am 
decis să nu acţionăm. Din păcate, asociaţii mei s-au 
răzgândit şi nu s-au obosit să mă înştiinţeze şi pe mine. 

— Dintotdeauna te-ai priceput aşa de bine la minciuni? 

— Nu mint. 

— M-ai folosit, Quentin, a rostit femeia pe un ton care 
nu trăda nici furie, nici dispreţ. 

— Şi atunci ai venit şi m-ai ademenit în pat ca să mă 
împuşti? 


— M-am gândit să mă folosesc şi eu un pic de tine. 


— Shirley, soţia mea şi cu mine suntem despărțiți de 
multă vreme. Ştii asta. Tu şi cu mine am avut o relaţie 
destul de sănătoasă. Chiar în clipa asta, oamenii mei 
înlătură dispozitivul de ascultare de la tine de acasă. S-a 
terminat. Ce-ar fi s-o lăsăm baltă? Putem să ne bucurăm 
de o relaţie şi mai bună acum, că... 

— Că am aflat ce mare mincinos şi trădător eşti. 

— Shirley, a insistat el pe un ton blând, nu fi naivă. 
Viaţa e grea, şi fiecare dintre noi face ce poate pentru a 
supravieţui. Gândeşte-te că mă aflu într-o situaţie aproape 
disperată, aşa că am ales metodele care am crezut că-mi 
vor aduce rezultate. Recunosc, te-am minţit. La început. 
Dar după ce am ajuns să ne cunoaştem mai bine, asta s-a 
schimbat. Ştii bine că n-aş putea să mă prefac în toate 
cele - aminteşte-ţi ce am făcut noi doi în noaptea asta. 
Eşti o femeie incitantă, plină de viaţă. 

Arma nu s-a clintit. 

— Mi-ai distrus relaţia cu prima doamnă. 

— Femeia aia are nevoie de consiliere de specialitate. 
Ştii asta. Sau, şi mai bine, are nevoie de domnul Davis pe 
post de confident. Se pare că îl place. 

— Nimic murdar nu s-a petrecut între ei. 


— Sunt sigur. Dar asta nu înseamnă că între ei nu e 


ceva. Ceva ce niciunul dintre ei nu şi-ar dori să devină 
informaţie publică. 

— Ce aveai de gând? Să-i şantajezi? 

— M-am gândit la asta. Din fericire, se pare că au 
apărut soluţii mai avantajoase. Aşa încât secretul lor este 
în siguranţă. 

— Ce încurajator! 

— De ce nu laşi arma din mână, ca să sărbătorim noua 
noastră relaţie? Una bazată pe încredere şi respect 
reciproc. 

Îi plăceau ochii ei, de un albastru atât de intens, încât 
uneori păreau violeţi. Trăsăturile ascuţite nu-i trădau 
vârsta. Avea graţia mlădioasă a unei dansatoare - curbe 
frumoase, talie subţire, sâni plini. Şi îşi dădea cu un 
parfum special, cu aromă de citrice, care persista mult 
timp după plecarea ei. 

— Nu cred că între noi mai poate exista o relaţie, a spus 
femeia într-un târziu. 

Şi a apăsat pe trăgaci. 

* 

Knox a abandonat barca pe mal şi s-a grăbit să se 

întoarcă la maşina pe care o lăsase parcată în apropierea 


unui mic şir de prăvălii închise. Se bucura să plece de pe 


Paw Island. 

Din punctul lui de vedere, moartea pe insula aceea nu 
intra în ecuaţie. 

În jur nu se vedea nici ţipenie de om. Trebuia să 
părăsească iute Canada. Barca furată avea să fie 
descoperită de cineva a doua zi. Iar cele două ajutoare ale 
sale vor fi şi ele găsite în interiorul Fortului Dominion. 
Primul era cu certitudine mort, al doilea, aproape sigur. 
Niciunul dintre ei nu avea acte de identitate asupra sa, 
deşi amândoi locuiau înspre Nags Head, pe ţărmul 
Atlanticului. Knox îşi încurajase de mai mult timp o parte 
din echipaj să se mute din Bath în comunităţile 
învecinate, cu cât mai departe, cu atât mai bine, dar 
undeva suficient de aproape ca să poată ajunge pe 
domeniu în două ore. Mulţi dintre subordonații săi, 
printre care şi cei doi, erau necăsătoriți şi nu întreţineau 
relaţii strânse cu multă lume. După ce corpurile aveau să 
fie identificate şi se va afla că oamenii lucraseră pe 
domeniul de la Bath, forţele de ordine aveau să-şi facă 
apariţia. Şi să declanşeze o anchetă. Dar tocmai de aceea, 
Commonwealth-ul plătea o armată de avocaţi. Nicio 
problemă. 


Pe de altă parte, mai era şi Andrea Carbonell. 


Iar ea era o problemă. 

Knox se săturase să-i tot fie teamă. Se săturase să se 
tot uite peste umăr. Şi să-şi facă griji. Un bun intendent 
nu s-ar fi pus niciodată într-un asemenea pericol. 

Şi totuşi, el aşa făcuse. 

Cu un an în urmă, ar fi rămas probabil în Fortul 
Dominion, ca să se lupte cu Jonathan Wyatt. Însă alesese 
deja un alt drum, un drum care nu avea nimic de-a face cu 
simţul datoriei ori cu moştenirea pe care o primise. Voia 
pur şi simplu să scape şi să nu se lase ucis de guvern sau 
de Commonwealth. 

Era un supravieţuitor. 

Iar Jonathan Wyatt nu era duşmanul lui. Şi nici Quentin 
Hale sau ceilalţi trei căpitani. 

Care nu ştiau nimic despre ceea ce făcuse el. 


Numai Andrea Carbonell cunoştea totul. 


Capitolul 67 


Bath, Carolina de Nord 


Hale a auzit pocnetul scos de trăgaci, dar nu şi 
detunătura. 

Kaiser a zâmbit. 

— A doua oară va fi pe bune. 

Nici nu se îndoia. 

— N-ai idee în ce situaţie m-ai pus, a spus femeia. 
Pauline Daniels nu va mai vrea, probabil, să vorbească 
niciodată cu mine. 

— Au aflat că ţi-am ascultat convorbirile telefonice? 

— Au descoperit dispozitivul ăla micuţ în curtea din 
spatele casei. 

Panica l-a cuprins pe Hale la gândul celor doi oameni 
trimişi să recupereze echipamentul. Oare agenții 
stătuseră la pândă, în aşteptarea lor? 

— Shirley, ascultă-mă cu atenţie. E în joc ceva cu mult 
mai important decât mândria ta. Eu şi cu asociaţii mei 
ţinem pe umeri întreaga greutate a guvernării SUA. Am 
nevoie de aliaţi, nu de duşmani. A sosit momentul să 


divorţez. Ar fi foarte plăcut să te am tot timpul lângă 


mine. Şi pentru mine, şi pentru tine, eu aşa sper, a 
adăugat el după o pauză. 

Trebuia să ia legătura cu Knox şi să se ocupe de 
situaţia ivită în Virginia. Care devenise mai critică acum 
decât ceea ce se petrecea în Noua Scoţie. 

— Chiar îţi închipui c-o să mă convingi cu asta? a 
întrebat Kaiser. Cu promisiunea că o să mă iei în 
căsătorie? N-am nevoie de niciun soţ, Quentin. 

— Dar de ce ai nevoie? 

— De pildă, de răspunsul la o întrebare. Ţii cumva 
ostatică aici o femeie pe nume Stephanie Nelle? 

Primul lui impuls a fost să mintă, dar s-a răzgândit din 
nou. 

— Femeia ne este şi ea duşman. A fost trimisă aici ca să 
ne distrugă. Am capturat-o ca să mă apăr. 

— Nu-ţi cer să te justifici, Quentin. Vreau doar să aflu 
dacă e aici. 

Un clopoțel de alarmă i-a sunat în cap. 

Cum de ştiuse Shirley să-i pună o asemenea întrebare? 

Nu exista decât o singură explicaţie. Cineva o instruise. 
Cineva aflat în cunoştinţă de cauză. Dacă Shirley n-ar fi 
fost dezbrăcată, ar fi bănuit-o că purta microfon. Nu-şi 


făcea griji în legătură cu îmbrăcămintea şi cu geanta ei de 


voiaj, căci ambele se aflau în camera alăturată, de care îi 
despărţea o uşă închisă. 

— Shirley, înţelege că trăim vremuri ieşite din comun. 
Am făcut ceea ce trebuia să fac. Dacă ai fi fost în locul 
meu, ai fi făcut la fel. Şi nu asta şi faci, de fapt, acum? Îţi 
cauţi justificări cu orice preţ? 

* 

Cassiopeia ar fi vrut să-l contrazică pe Edwin Davis, dar 
ştia că era mai bine să asculte de instinctele lui, ca şi de 
ale lui Cotton. 

Totuşi, rămânea o problemă. 

— Trebuie să luăm legătura cu Kaiser, i-a spus ea lui 
Davis. 

— Nu cred că e posibil. Ce am putea să facem? S-o 
sunăm? 

— Nu noi. Ci altcineva. 

A văzut că Davis înţelesese aluzia. 

Şi l-a urmărit cum îşi scotea telefonul şi forma un 
număr. 

Hale aştepta răspunsul lui Shirley. Femeia părea să-i 
cântărească argumentele. 

— Te-ai folosit de mine, a spus ea într-un final. 


O nouă pală de vânt şi un răpăit puternic de ploaie în 


geam au zdruncinat casa. 
Făcând-o să tresară. 
Hale a profitat şi a lovit-o cu pumnul în faţă. 
* 

Cassiopeia îl asculta pe Davis, care o informa pe 
Pauline Daniels cu privire la ceea ce făcuse Shirley 
Kaiser. 

— Nu pot să cred că s-a dus la el, a spus prima doamnă. 

Se retrăseseră în sufragerie şi le ceruseră agenţilor să 
părăsească reşedinţa, pentru a putea discuta în linişte la 
telefon. 

— Se simte vinovată pentru cele întâmplate, a continuat 
prima doamnă. Şi e foarte supărată pentru că s-a lăsat 
folosită. Totuşi, n-ar fi trebuit să se ducă la el acasă. 

Aveau însă probleme şi mai grave. Împuşcătura urma 
să atragă atenţia presei locale. Şi când Hale avea să afle 
de soarta oamenilor săi, va şti că plecarea lui Shirley 
Kaiser de acasă fusese descoperită. Şi femeia va deveni o 
povară pentru el. 

— Pauline, a spus Davis. Sun-o. Acum. Să vedem dacă 
răspunde. 

— Nu închide. 


— N-avem cum să ţinem secret incidentul, i-a şoptit 


Cassiopeia lui Davis. 

— Ştiu. Zilele lui Shirley Kaiser sunt de acum 
numărate. 

— Edwin, a rostit Pauline în speaker. Nu-mi răspunde. 
Telefonul a intrat pe căsuţa vocală. M-am gândit că nu 
doreşti să-i las un mesaj. 

— Trebuie să închid, a spus Davis. 

Cassiopeia a sesizat frustrarea din tonul lui. 

— Edwin, n-am vrut să... 

Davis a încheiat convorbirea. 

— Cam nepoliticos din partea ta, a comentat 
Cassiopeia. 

— Nu i-ar fi plăcut să audă ce aveam de zis. La un 
moment dat trebuie să încetăm cu toţii să facem greşeli 
prosteşti. Inclusiv eu, a adăugat Davis. 

— Viaţa femeii ăleia e în pericol. Du-mă acolo cât mai 
repede. 

Bărbatul nu a avut nimic de obiectat. 

* 

Hale s-a ridicat de pe pat. 

Kaiser zăcea în stare de inconştienţă după lovitura 
încasată în plină figură. 


Îl durea mâna. Oare îi spărsese maxilarul? I-a luat arma 


şi a verificat-o. Într-adevăr, a doua rundă i-ar fi creat mari 
probleme. 

Mintea îi lucra febril. 

Oare oamenii lui fuseseră prinşi la reşedinţa lui Kaiser? 
Trebuia neapărat să afle. Cu Knox nu putea lua legătura, 
căci încă se afla, probabil, pe Paw Island. 

Şi-a tras halatul pe el. 

A aruncat o privire spre ceasul de pe noptieră. 9.35 
seara. A luat telefonul şi a sunat la intercom. Secretarul a 
răspuns la al doilea apel. 

— Cheamă imediat doi oameni la mine în dormitor. Am 


un nou oaspete pentru închisoarea noastră. 


Capitolul 68 


Noua Scoţie 
Ora 10.20 seara 


Malone a deschis ochii. Îl durea tot corpul. Inclusiv 
picioarele. Stătea întins pe spate, cu privirea aţintită în 
sus spre gaura căscată în lemnul putrezit, prin care se 
prăbuşise împreună cu Wyatt. 

Şi-a mişcat membrele şi a descoperit că nu-şi fracturase 
nimic. 

Luna arunca raze firave de lumină, atât cât să-şi dea 
seama că se prăvăliseră de la circa nouă metri. Lemnul 
spongios le atenuase căderea. Sub el era acum piatră. 

Şi apă rece. 

Zidurile din jur sclipeau într-o tentă argintie în lumina 
slabă, semnalându-i că erau umede. 

A auzit zgomotul valurilor şi a simțit din nou duhoarea 
de pasăre. 

Unde era Wyatt? 

S-a ridicat în şezut. O lumină s-a aprins. Strălucitoare, 
singulară, la câțiva zeci de centimetri distanță. Şi-a 


acoperit ochii cu brațul. 


Lumina s-a mişcat, îndepărtându-se de faţa lui. 

La licărirea ei l-a văzut pe Wyatt, care ţinea în mână o 
lanternă. 

x 

Knox a ajuns pe pista particulară unde aterizase cu 
avionul corporatist aparţinând firmei Hale Enterprises. 
Pista era situată imediat la sud de Halifax şi era destinată 
turiştilor care îşi permiteau luxul de a deţine avioane 
private. 

leşise din Mahone Bay şi se îndreptase înapoi spre nord 
fără niciun incident. 

Telefonul mobil i-a vibrat în buzunar. S-a uitat pe ecran. 
Hale. Era un moment la fel de bun ca oricare altul pentru 
a pune lucrurile la punct. 

A răspuns, i-a povestit căpitanului cele întâmplate, apoi 
a continuat: 

— Carbonell te-a minţit. Din nou. A mai fost cineva în 
fort. Wyatt l-a strigat pe nume. Cotton Malone. Cu 
siguranţă nu era de partea noastră. Din câte am înţeles de 
la Wyatt, fusese trimis de guvern. Nu-mi pot asuma 
răspunderea pentru toate aceste... 

— Înţeleg, l-a întrerupt Hale. 


Intervenţia l-a luat pe Knox prin surprindere. În 


general, Hale nu se arăta înţelegător decât în faţa 
succesului. 

— Carbonell e o mincinoasă, a rostit Hale cu 
amărăciune în glas. Joacă la mai multe capete. Ai avut 
dreptate, şi încep să mă întreb dacă informaţia pe care 
ne-a dat-o despre cifru e reală. 

— E totuşi posibil. Wyatt mi-a cerut să-ţi spun că, după 
ce va pune mâna pe cele două pagini lipsă, e dispus să ţi 
le vândă. A ţinut neapărat să-ţi transmit mesajul. 

— Atunci nu putem decât să sperăm că renegatul ăsta, 
pe care Carbonell cu siguranţă nu îl agreează şi în care 
nu are încredere, nu se înşală şi va dori să coopereze cu 
noi. 

— Avem doi oameni morţi în fort, a subliniat Knox. 

— Plus o problemă şi mai gravă. 

L-a ascultat pe Hale povestindu-i despre Shirley Kaiser 
şi despre posibilitatea unui incident nefericit la reşedinţa 
ei. 

A decis să-şi încerce norocul. 

— Căpitane Hale, Carbonell se foloseşte de noi. Nu face 
decât să complice o situaţie şi aşa suficient de complicată. 
Ne-a asigurat că numai ea şi cu Wyatt ştiau de locul unde 


sunt ascunse paginile, dar individul ăla, Cotton Malone, 


era şi el acolo. Tot ea l-a trimis şi pe el? Dacă nu, atunci 
cine altcineva mai ştie de treaba asta? Câte riscuri o să ne 
mai asumăm? Cât timp o să-mi mai pun viaţa în joc? 

Tăcerea de la celălalt capăt al firului i-a spus că Hale se 
gândea la întrebările pe care i le pusese. 

— De acord, a rostit acesta într-un final. Carbonell 
trebuie să plătească. 

Excelent. Moartea ei avea să îndrepte toate greşelile 
comise de el. Şi avea să-l readucă acolo unde îi era locul. 

— Mai întâi află dacă avem o problemă în Virginia, a 
ordonat Hale. E ceva ce trebuie neapărat să ştim. Şi pe 
urmă ai permisiunea mea să te ocupi de tipa de la NIA aşa 
cum vei considera de cuviinţă. 

În sfârşit. 

Libertate deplină de acţiune. 

A încheiat convorbirea şi s-a grăbit să ajungă la avion. 
De cum va urca la bord, va verifica starea vremii şi va 
obţine permisiunea de decolare. Aeroportul nu avea turn 
de control. Aterizările şi decolările erau coordonate de la 
Halifax. A dat la o parte capacul de la tambuchi şi a urcat 
în cabina spațioasă. 

— Lasă luminile stinse, s-a auzit din interior o voce de 


femeie. 


A încremenit. 

A cercetat cu privirea scena cufundată în întuneric. La 
lumina reflectoarelor de pe pistă a desluşit trei siluete 
aşezate în scaunele de piele. 

A recunoscut imediat vocea. 

Andrea Carbonell. 

— După cum vezi, nu am venit singură, a spus femeia. 
Aşa că fii băiat cuminte şi închide uşa cabinei. 

* 

Cassiopeia stătea aşezată în compartimentul destinat 
pasagerilor dintr-un elicopter de transport al forţelor 
aeriene, care se deplasa în direcţia sud, dinspre Virginia 
către coasta Carolinei de Nord. Edwin Davis o însoțea. Cu 
săptămâni în urmă, acesta ceruse să se efectueze o 
recunoaştere a domeniului Commonwealth-ului, motiv 
pentru care acum era în măsură să-i prezinte o imagine 
detaliată, luată din satelit, a terenului. Serviciul Secret 
făcuse apel la biroul statal al FBl-ului pentru a-i pune la 
dispoziţie o barcă ce o aştepta pe malul sudic al râului 
Pamlico. De acolo, Cassiopeia urma să ia o motocicletă 
pentru a ajunge pe malul nordic, pe domeniul lui Hale. 
Pentru moment nu doriseră să ceară sprijin de la organele 


locale de poliţie, căci nu ştiau cât de departe se întindea 


braţul Commonwealth-ului. 

Se apropia de miezul nopţii. Presa locală din 
Fredericksburg avea să difuzeze ştirea despre focurile 
auzite la reşedinţa lui Kaiser a doua zi dimineaţa. 
Presupunând că Hale nu trimisese şi pe altcineva care să-i 
fi raportat dezastrul, asta însemna că aveau un avantaj de 
câteva ore în faţa lui. 

Domeniul  Commonwealth-ului era, fără îndoială, 
monitorizat cu mijloace electronice, camerele de 
supraveghere oferind modalităţi de apărare mult mai 
bune decât paznicii. Din păcate, Davis nu îi putuse furniza 
prea multe informaţii referitoare la ceea ce o aştepta 
acolo. I se spusese totuşi că o furtună puternică se 
abătuse asupra întregii zone de coastă, ceea ce ea spera 
că îi va asigura suficientă acoperire. 

Agenţii Serviciului Secret care urmăreau evenimentele 
de pe Paw Island raportaseră că în ultima oră totul se 
liniştise. 

Ce făcea Cotton? 

Cassiopeia nu-şi putea alunga sentimentul că iubitul ei 
se afla în dificultate. 


* 


Wyatt s-a holbat în jos la Malone, care se ridica încet în 


picioare. Îşi venise în simţiri înaintea lui Malone şi găsise 
lanterna pe care acesta o avea asupra lui şi care rezistase 
căderii. 

— Eşti mulţumit acum? l-a întrebat Malone. 

Nu a răspuns. 

— O, am uitat. Nu eşti prea vorbăreţ din fire. Cum ţi se 
spunea? Sfinxul, nu? Urai porecla asta. 

— O urăsc şi acum. 

Malone s-a săltat în picioare în apa înaltă până la 
glezne, şi-a masat umărul, unde simţea cârcei, şi şi-a 
dezmorţit spinarea. Wyatt studiase deja locul. Încăperea 
în care se aflau avea circa nouă metri înălţime şi patru 
metri şi jumătate lăţime. Pereţii erau din calcar umed, în 
timp ce podeaua din piatră era acoperită de un strat de 
apă în care, la lumina lanternei, se întrezăreau pietricele 
de agat şi jasp. 

— Au fost aduse dinspre golf, a spus el arătând spre 
pietre. 

— De unde naiba ar fi putut să vină din altă parte? 

L-a lăsat pe Malone să pătrundă întreaga semnificaţie a 
spuselor sale. Şi el citise, din câte se părea, despre istoria 
fortului. Şaptezeci şi patru de soldaţi britanici îşi găsiseră 


acolo sfârşitul, în subteranele inundate de apă. 


— Mda, asta e, a confirmat el. Suntem prinşi aici, exact 


ca ei. 


Capitolul 69 


Bath, Carolina de Nord 


Hale i-a urmărit pe cei doi oameni ai săi care o scoteau 
pe Shirley Kaiser din maşinuţa electrică şi o târau prin 
ploaie până în clădirea închisorii. Sunase înainte şi 
dăduse ordin să fie pregătită o nouă celulă. Kaiser era 
încă ameţită după lovitura puternică încasată şi avea pe 
obrazul stâng o vânătaie urâtă. 

Femeia se zbătea în mâinile celor doi, care o 
îmbrânceau înăuntru. 

Hale a intrat după ei şi a trântit uşa în urma lui. 

Poruncise ca Nelle să fie sculată din somn şi adusă la 
parter, în noua celulă. Voia să le ţină pe cele două femei 
în acelaşi loc, căci cine ştie ce discuţie puteau încropi 
între ele. Şi mijloacele electronice de ascultare nu aveau 
să scape o vorbă. 

Nelle aştepta în picioare în noua celulă. Uşa a fost 
descuiată şi Kaiser a fost împinsă înăuntru. 

— E noua ta colegă de cameră, i-a spus Hale lui Nelle. 

Femeia mai tânără a început să examineze vânătaia de 


pe faţa lui Kaiser. 


— Tu i-ai făcut-o? a întrebat ea. 

— S-a purtat foarte urât. M-a ameninţat cu un pistol. 

— Ar fi trebuit să te împuşc, a lătrat Kaiser. 

— Ai avut o şansă şi ai ratat-o, a răspuns Hale. M-ai 
întrebat de Stephanie Nelle. Uite-o, ea e. S-a răsucit spre 
Nelle. Cunoşti un bărbat pe nume Cotton Malone? 

— De ce mă întrebi? 

— Fără niciun motiv. Atâta doar că a apărut undeva pe 
neaşteptate. 

— Atunci chiar ai o problemă, a replicat Nelle. 

Hale a ridicat din umeri. 

— Mă îndoiesc. 

— Crezi că ai putea să-i dai o pungă cu gheaţă? Are o 
vânătaie urâtă, a spus Nelle. 

Era o cerere rezonabilă, aşa că a acceptat-o şi a dat un 
ordin. 

— La urma urmei, trebuie să arate cât se poate de bine. 

— Ce vrei să spui cu asta? a întrebat Nelle. 

— Că imediat ce va înceta furtuna, tu şi cu ea vă veţi 
îmbarca într-o călătorie. Ultima. În largul mării, acolo 
unde veţi şi rămâne. 

* 


Cassiopeia traversa apele întunecate şi agitate ale 


râului Pamlico. Se deplasase dinspre vest, după ce 
elicopterul o lăsase la un kilometru sau doi distanţă de 
malul sudic. Agenţii FBI din Carolina de Nord care o 
aşteptaseră pe ea şi pe Davis le arătaseră întinderea 
neagră, de aproape trei kilometri. Nu se desluşea nimic, 
însă Cassiopeei i se spusese de pontonul care înainta în 
râu, la capătul căruia urma să găsească acostat un iaht de 
şaizeci de metri lungime, Adventure, proprietatea lui 
Hale. Era locul cel mai indicat pentru a pătrunde pe 
domeniu. Trebuia doar să se ţină aproape de malul drept 
- lucru care se dovedea a fi dificil. O furtună izbucnise în 
largul Atlanticului. Nu tocmai una tropicală, dar suficient 
de puternică - vânt tare şi ploaie în rafale. Ultimele 
minute petrecute în elicopter nu fuseseră deloc plăcute. 
Davis avea să fie în apropiere, aşteptând fie un semn de la 
ea, fie ivirea zorilor, în ce ordine aveau să vină. După 
aceea, agenţii Serviciului Secret, care începuseră să se 
adune la nord de Bath, urmau să pătrundă în forţă pe 
domeniu. 

Ploaia o bombarda. 

A oprit motorul şi a lăsat barca să se apropie de 
pontonul lui Hale. Îl găsise exact în locul unde i se 


spusese. Valurile se înălţau la peste un metru şi trebuia să 


fie atentă să nu se izbească de ceva. lahtul acostat la doc 
era într-adevăr impresionant. Trei catarge de dimensiuni 
considerabile, ale căror forme sugerau că adăposteau 
unul dintre acele sisteme de navigare automată pe care 
Cassiopeia avusese şansa să le mai vadă cu alte ocazii. 
Nicio lumină nu era aprinsă, lucru neobişnuit. Dar poate 
că din cauza furtunii, alimentarea cu energie fusese 
afectată. 

Prin stropii de ploaie a zărit mişcare pe punte. 

Şi pe ponton. 

Mai mulţi bărbaţi. 

Care alergau spre mal. 

x 

Malone l-a întrebat pe Wyatt: 

— De ce toate astea? Ce s-a petrecut între noi a fost cu 
mult timp în urmă. 

— N-am vrut să îţi rămân dator. 

— Şi pentru asta m-ai implicat în atentat? Dacă nu 
reuşeam să opresc maşinăriile? 

— Am fost convins că vei face ceva. Şi după aia, fie erai 
acuzat, fie împuşcat. 

Îi venea să-l pocnească pe nenorocitul ăla drept în 


bărbie, dar şi-a dat seama că nu i-ar fi folosit la nimic. S-a 


uitat în jur. Nivelul apei nu crescuse deocamdată mai sus 
de glezne. 

— Dar de ce nu m-ai ucis? De ce ai făcut atâta teatru? 

— Nu mai contează. 

— Înseamnă că eşti dator şi altcuiva, mai mult decât îmi 
eşti mie. 

— Înseamnă că nu mai contează. 

Malone a clătinat din cap. 

— Eşti un tip tare ciudat. Mereu ai fost aşa. 

— Mai bine uită-te ce am găsit în timp ce tu zăceai 
leşinat, a spus Wyatt. 

A îndreptat lanterna spre coridorul săpat în stâncă. La 
şase metri de ei, scrijelit în piatră, sclipind de umezeală şi 
încrustat cu alge, se afla un simbol. 

© 

Malone l-a recunoscut pe loc ca fiind unul dintre cele 
conținute în mesajul lui Jackson. 

— Mai sunt şi altele? 

— Hai să vedem. 

Malone s-a uitat în sus. N-aveau cum să urce prin 
spărtură. Deasupra se iscase un gol de nouă metri, iar 
zidurile erau acoperite de o masă alunecoasă de mâl. N- 


aveau de ce să se agate. 


Şi atunci, de ce nu? Ce altceva le rămânea de făcut? 
— Ia-o înainte, a spus. 
* 

Hale s-a decis să prindă câteva ore de somn. Pe vremea 
asta nu puteau porni în larg. Adventure era o navă bună, 
dar orice vas are limitele sale. Ordonase ca maşina 
închiriată de Kaiser să fie luată de acolo şi dusă mai 
departe, într-un loc unde să nu fie găsită. Încă nu primise 
raportul de la cei doi oameni trimişi la reşedinţa lui 
Kaiser, şi bănuia că fuseseră fie ucişi, fie capturați. Dar 
dacă fuseseră capturați, cum de forţele de ordine nu 
descinseseră deja pe domeniu? 

A ieşit din clădirea închisorii şi s-a îndreptat spre 
maşina electrică. 

A răsunat o alarmă. 

Şi-a plimbat privirea peste copacii întunecaţi care îl 
înconjurau, în direcţia casei. Nu se zărea nicio lumină. 

Un om s-a repezit afară din închisoare şi s-a grăbit să 
înainteze către el, împroşcând apa din băltoacele formate. 

— Căpitane Hale, cineva a pătruns pe domeniu. 

* 
Cassiopeia a auzit alarma, după care sunetul sacadat al 


unor arme automate. 


Ce se întâmpla? 

A sărit din barcă, luând cu ea funia, pe care a legat-o de 
un pilon. 

Ajunsă în capul scărilor, a scos arma şi a pornit să 
alerge pe mal. 

* 

Hale a dat buzna înapoi în clădirea închisorii. Auzise şi 
el împuşcăturile în depărtare. Un sunet deloc liniştitor în 
fortăreaţa sa solitară. A luat telefonul şi a sunat la centrul 
de pază şi control. 

— Zece oameni au pătruns pe domeniu venind dinspre 
nord, a fost el informat. Au declanşat senzorii de mişcare 
şi i-am văzut pe camerele de supraveghere. 

— Poliţia? FBl-ul? Cine sunt? 

— Nu ştim. Dar sunt aici şi trag. Nu par să fie de la 
poliţie. Au oprit curentul la clădirea principală şi pe doc. 

Hale ştia cine sunt. 

NIA. 

Andrea Carbonell. 

Cine altcineva? 

* 
Knox ardea de nerăbdare să părăsească Noua Scoţie, 


însă Carbonell şi cei doi însoțitori ai săi păreau să nu se 


grăbească. A decis să nu aţâţe spiritele, cel puţin pentru 
moment, şi s-a aşezat pe scaun. 

— Ai găsit ceea ce căutai? l-a întrebat femeia. 

N-avea de gând să-i răspundă. 

— Doi oameni de-ai mei au murit acolo, în fort. L-am 
lăsat pe omul tău, Wyatt, să se bată cu un alt tip, pe nume 
Cotton Malone. Tu l-ai trimis şi pe el? 

— Malone a ajuns şi el în fort? Interesant. Nu, el a fost 
trimis de Casa Albă. 

Dintr-odată, Knox a înţeles de ce se afla femeia acolo. 

— Voiai să iei de la mine ceea ce găseam în fort. Nu 
aveai de gând să le dai soluţia căpitanilor. 

— Îmi trebuie cele două pagini lipsă. 

— Tot nu pricepi, nu-i aşa? Commonwealth-ul nu ţi-a 
fost niciodată duşman. Dar te-ai dat peste cap ca să ne 
întorci împotriva ta. 

— Commonwealth-ul a devenit un subiect extrem de 
sensibil. CIA, NSA, Casa Albă, cu toţii strâng laţul în jurul 
gâtului vostru. 

Lui Knox nu i-au plăcut cele auzite. 

— Trebuie să ne întoarcem pe Paw Island, a spus 
Carbonell. 


— Eu plec de aici. 


— N-ai unde să te duci. 

Ce voia să spună? 

— Commonwealth-ul tău cel preţios se află chiar în 
clipa asta sub asediu. 

— Cine îl atacă? Tu? 

Femeia a încuviinţat din cap. 

— M-am hotărât să o salvez pe Stephanie Nelle. Şi 
dacă, pe parcurs, Hale sau unul ori doi dintre căpitani 
sunt ucişi, atunci cu atât mai bine pentru noi toţi, nu-i 
aşa? 

Braţul ei drept s-a mişcat şi Knox a zărit o armă 
apărând în mâna femeii. 

— Ceea ce mă aduce la al doilea motiv pentru care mă 
aflu aici. 

Knox a auzit o pocnitură, apoi a simţit cum ceva îi 
pătrunde în piept. 

Ceva ascuţit. 

Şi dureros. 

O clipă mai târziu, lumea a dispărut din faţa ochilor săi. 


Capitolul 70 


Noua Scoţie 

Malone şi-a amintit ce-i povestise despre simboluri 
proprietara librăriei. Şi anume că se găseau în diverse 
puncte în interiorul fortului, precum şi scrijelite în piatră 
şi sub forma altor însemne, peste tot pe suprafaţa insulei. 
Nicio vorbă însă despre subterane. Lucru de înţeles, 
având în vedere că încăperile acestea nu erau accesibile. 

Coridorul în care se aflau prinşi în capcană părea să se 
întindă dintr-un capăt al fortului până în celălalt. 
Deschizături se căscau din loc în loc în pereţi, la diverse 
înălţimi. Niciuna dintre ele nu era naturală, ci tăiată în 
stâncă de mâna omului. A examinat o deschizătură şi a 
observat că şi jgheabul dreptunghiular, care se prelungea 
mai departe în întuneric, fusese săpat de mână. Din 
deschizăturile poziţionate în unele locuri la circa patru 
metri şi jumătate înălţime picura apa rămasă de la ultimul 
flux. Şi-a dat seama la ce serveau. 

Erau ventile şi canale de scurgere. 

— Cei care au construit fortul au vrut să se asigure că 
subteranele erau complet inundabile, i-a explicat el lui 


Wyatt. Deschizăturile sunt singura cale de ieşire. 


A început să înţeleagă ce simţiseră cei şaptezeci şi 
patru de soldaţi britanici. Subteranele nu erau nici pe 
departe locurile sale preferate. Şi cu atât mai puţin cele 
îngrădite. 

— N-am vrut să îi sacrific pe agenţii ăia doi, a spus 
Wyatt. 

— Nici n-am crezut o clipă asta. Dar m-am gândit că ai 
acţionat necugetat. 

— Aveam de îndeplinit o misiune. Şi am îndeplinit-o. 

— Ce importanţă are asta acum? 

— Uite că are. 

Abia atunci a înţeles. Wyatt regreta cu adevărat 
moartea celor doi. La momentul când se petrecuse 
tragedia nu gândise aşa, dar, între timp, ajunsese să vadă 
lucrurile altfel. 

— Te sâcâie moartea lor. 

— Întotdeauna m-a sâcâit. 

— Ar fi trebuit să-mi spui. 

— Nu-mi stă în fire. 

Asta aşa era. 

— Ce s-a întâmplat aici, în fort? a întrebat Malone. A 
venit Commowealthul să te ucidă? 


— NIA a trimis Commowealthul ca să mă ucidă. 


— Carbonell? 

— O să regrete toată viaţa. 

Au ajuns într-un loc unde alte două tuneluri se 
deschideau în stâncă, formând o întretăiere de canale în 
formă de Y. Cu ajutorul lanternei, Wyatt a examinat un 
nou jgheab tăiat în zid, aflat cam la înălţimea umărului. 

— Se aude apa curgând în capătul celălalt. 

— Se vede ceva? 

Wyatt a scuturat din cap. 

— N-am de gând să stau aici şi să aştept fluxul. 
Canalele astea dau în mare. E momentul să vedem despre 
ce e vorba - înainte să se umple cu apă. 

Malone s-a declarat de acord. 

Wyatt a lăsat lanterna din mână şi şi-a scos jacheta. 
Malone a luat lanterna şi a luminat locul unde jgheaburile 
se intersectau. Dacă tot ajunseseră până acolo, puteau să 
facă o recunoaştere completă. 

Ceva i-a atras atenţia. 

Un alt simbol, săpat în piatră în stânga punctului unde 
coridorul principal se bifurca. 

® 

Şi-a amintit că văzuse simbolul în mesajul lui Jackson. A 


studiat ceilalţi pereţi şi a zărit un al doilea simbol, 


poziţionat vizavi de primul. 


După care, în partea opusă a primului coridor, în 
capătul îndepărtat, alte două simboluri, la distanţă de 
circa un metru şi jumătate unul de celălalt. 

XO 

Descoperise, aşadar, patru dintre cele cinci simboluri 
conţinute în mesajul lui Jackson. Şi încă ceva: faptul că 
erau amplasate într-o anumită poziţie unul faţă de 
celelalte. 

Wyatt a sesizat ce îl preocupa. 

— Sunt toate aici. 

Nu tocmai. 

A înaintat prin apă până în centrul intersecţiei celor trei 
tuneluri. Era înconjurat de patru însemne. Unde era al 
cincilea? Mai jos? Se îndoia. A ridicat lanterna şi a 
luminat tavanul. 

A 

— Triunghiul este cel care marchează locul, a spus el. 

Un şuvoi de apă a ţâşnit în încăpere din canalele aflate 
la mai mică înălţime, inundând podeaua cu un val rece. 

S-a întors spre Wyatt şi şi-a trecut lanterna din mâna 


dreaptă în stânga. 


Şi-a ridicat iute braţul drept şi l-a pocnit pe Wyatt cu 
pumnul în bărbie. 

Wyatt s-a clătinat şi a căzut, împroşcând apa. 

— Acum suntem chit? a întrebat Malone. 

Wyatt nu a răspuns. S-a mulţumit să se salte în 
picioare, să pătrundă în cel mai apropiat canal şi să 
dispară în beznă. 

* 

Cassiopeia s-a adăpostit sub un şir de copaci şi a 
examinat casa situată la cincizeci de metri de ea. Mai 
multe morişti de vânt se roteau într-o simfonie de tonuri 
înalte. A desluşit nişte siluete întunecate care alergau 
dintr-o parte în alta a casei şi a auzit alte Împuşcături. A 
decis să profite de situaţia confuză, şi-a scos telefonul şi a 
format numărul lui Davis. 

— Ce se întâmplă acolo? a întrebat-o el imediat. 

— Locul e sub asediu. 

— Da, am auzit şi noi împuşcăturile. Şi am verificat deja 
la Washington. Nimeni dintre cei pe care îi cunoaştem. 

— E o acoperire bună, a spus Cassiopeia. Ai răbdare şi 
ţine-te de plan. 

Parcă era Cotton. Încerca să o perie. 


— Nu-mi place, a ripostat Davis. 


— Nici mie. Dar dacă tot sunt aici... a spus Cassiopeia. 
Şi a închis telefonul. 
* 

Wyatt înainta aplecat de-a lungul tunelului îngust, înalt 
de mai puţin de un metru şi doar un pic mai lat. Apa rece 
continua să se scurgă de afară spre el cu un debit tot mai 
mare şi cu iureşul venit dinspre sursă tot mai distinct. 

Se apropia de capăt. 

În mai multe sensuri. 

Îi îngăduise lui Malone să îl trateze cu dispreţ. Dacă 
rolurile ar fi fost inversate, s-ar fi purtat şi el la fel, dacă 
nu mai rău. După gustul lui, Malone se dădea prea mare, 
dar, pe de altă parte, nenorocitul ăla plin de ifose nu îl 
minţise niciodată. 

Şi asta însemna ceva. 

Andrea Carbonell îl trimisese în Canada, asigurându-l 
că totul va rămâne între ei. După care se grăbise să 
informeze Commonwealth-ul. 

Îşi putea imagina cu uşurinţă ce târg încheiase. 

„Ucideţi-l pe Jonathan Wyatt şi vă las să păstraţi ce va 
descoperi el”. 

Chestie care îl scotea din sărite mai mult decât 
prezenţa lui Cotton Malone. 


Se descurcase foarte bine în ultimele câteva zile. 
Blocase tentativa de asasinare a preşedintelui Statelor 
Unite şi se apropiase cel mai mult de descifrarea puzzle- 
ului creat cu multă vreme în urmă de Andrew Jackson. Ar 
fi salvat şi viaţa lui Gary Voccio, dacă tipul n-ar fi intrat în 
panică. Confruntarea fizică pe care o avusese cu Malone 
părea să fi înăbuşit orice urmă din mânia care zăcuse 
îngropată în adâncul sufletului său timp de opt ani. 

În schimb, o nouă furie se născuse. 

Raze slabe de lumină şi-au făcut apariţia undeva, în 
faţă. 

În bezna aceea absolută, orice licărire, oricât de vagă, 
era binevenită. Apa rece îi ajungea acum până la coate. A 
continuat să înainteze de-a buşilea. Capătul tunelului s-a 
ivit şi a zărit o baltă formată în interiorul unei grote 
stâncoase. Valurile o izbeau în părţile laterale şi nivelul 
apei se înălța prin canal. Dincolo de intrarea în grotă a 
văzut întinderea de mare pe a cărei suprafaţă, în 
permanentă mişcare, lumina lunii arunca  dâre 
strălucitoare. 

A început să înţeleagă sistemul de construcţie. 
Tunelurile fuseseră tăiate în stâncă la înălţimi diferite, şi 


apa era deversată sub fort. La vremea fluxului, balta 


subterană se umplea şi inunda pe rând fiecare tunel, 
forțând pătrunderea apei în încăperi. La reflux, apa se 
retrăgea. Un mecanism simplu, bazat pe gravitație şi pe 
legile naturii, şi totuşi s-a întrebat la ce servise iniţial. 

Dar cui îi mai păsa? 


Era liber. 


Capitolul 71 


Knox s-a trezit. 

Vântul sufla în unde reci peste el. Capul îl durea şi 
vedea ca prin ceaţă. A auzit zumzetul monoton al unui 
motor în timp ce era aruncat în sus şi în jos. Şi atunci şi-a 
dat seama. Se întorsese în Mahone Bay. Pe o barcă. 
Alături de alţi trei oameni. 

Doi bărbaţi şi Andrea Carbonell. 

S-a ridicat cu greu în picioare. 

— Ţi-a plăcut mica mea săgeată? a strigat Carbonell. 

Şi-a amintit de arma apărută în mâna ei, de pocnitură şi 
de înţepătura pe care o simţise în piept. Îl tranchilizase. 
Nu avea de ce să întrebe încotro se îndreptau. Ştia. Paw 
Island. 

— Suntem pe barca pe care ai furat-o tu mai devreme, a 
spus femeia. 

Knox s-a frecat pe fruntea care îi pulsa dureros. Ar fi 
dat orice pentru o înghiţitură de bourbon. 

— De ce ne întoarcem acolo? 

— Ca să terminăm ce ai început tu. 

Knox s-a îndreptat de spate. Totul în jur se învârtea, şi 


nu din cauza bărcii. 


— Wyatt nu va fi deloc încântat să te vadă. 
— Pe asta mă şi bazez. 
* 

Cassiopeia urmărea asaltul asupra reşedinței lui Hale. 
Atacatorii, oricine ar fi fost ei, nu erau subtili. 
Împuşcăturile se mai domoliseră, însă mişcările de trupe 
continuau în ritm frenetic, ambele părţi încercând să 
ocupe o poziție mai bună. A clipit ca să îndepărteze 
stropii de ploaie de pe pleoape şi şi-a concentrat privirea 
asupra casei, cu toate ferestrele întunecate. Mai mult, din 
câte vedea ea, nicio lumină nu se zărea în jur. 

Cineva s-a strecurat afară pe o uşă laterală. 

Un bărbat, care s-a ghemuit imediat şi s-a îndreptat pe 
furiş spre treptele de pe verandă, dând să le coboare, în 
timp ce stătea aplecat. Nu avea nicio armă în mână. Să fie 
Hale? A urmărit silueta care alerga prin ploaie către şirul 
de copaci, folosind vântul şi trunchiurile groase pe post 
de acoperire şi avansând în direcţia pontonului pe care se 
afla ea. 

Alte pocnete semnalând schimburi de focuri au răsunat 
în depărtare. 

Cassiopeia s-a îndreptat tiptil spre locul unde se găsea 


bărbatul. Frunzele umede, rădăcinile şi crengile doborâte 


de vânt îi puneau la încercare simţul echilibrului. Din 
fericire, solul părea alcătuit mai mult din nisip decât din 
pământ şi înghiţea repede apa. Deşi ploua zdravăn, nu se 
formase noroi. A ajuns la aleea cu pietriş care ducea la 
ponton, cea pe care avansase şi ea paralel cu casa, şi şi-a 
zărit prada, care înainta cu paşi repezi pe partea dreaptă 
a drumului, la vreo douăzeci de metri în faţa sa. 

A luat-o la fugă şi abia când a ajuns la zece metri în 
spatele lui, omul şi-a dat seama că era urmărit. A întors 
capul spre ea şi Cassiopeia a ridicat arma şi i-a ordonat: 

— Nu mişca. 

Bărbatul a îngheţat. 

— Cine eşti? a întrebat el. 

Nu avea glasul unui bărbat de vârsta lui Hale. 
Cassiopeia i-a răspuns cu o altă întrebare: 

— Cine eşti tu? 

— Secretarul domnului Hale. Nu sunt pirat sau corsar. 
Nu-mi plac armele şi nu vreau să mor împuşcat. 

— Atunci să faci bine să-mi răspunzi la întrebări, dacă 
nu vrei să vezi ce înseamnă o rană de glonţ. 

* 
Malone a ieşit înot din grotă în golful Mahone. Marea 


era rece. A scuturat din cap ca să alunge stropii de apă 


din ochi şi s-a uitat în sus, la Fortul Dominion. Canalul pe 
care îl traversase se vărsa într-o crăpătură stâncoasă. S-a 
întrebat ce se întâmplase cu Wyatt. Nu mai ştia nimic de 
el. Tunelul ales de el dădea, probabil, într-o altă grotă. 
Dacă reuşise să iasă din subteran, era şi el acolo, undeva, 
înotând în apa mării, însă Malone nu vedea şi nu auzea 
mare lucru în afara zonei unde plutea el. Ar fi trebuit să 
se simtă al naibii de supărat pe Wyatt. Totuşi, dacă 
adversarul lui nu l-ar fi implicat în toată povestea cu 
atentatul, acum nu s-ar fi aflat în situaţia de a o ajuta pe 
Stephanie. 

Lucru ciudat, dar îi era recunoscător pentru asta. 

Trebuia să iasă cât mai repede din apă, aşa că a înotat 
către o porţiune plată a insulei, situată la sud de fort. A 
găsit o plajă mică şi a ieşit pe mal. Frigul nopţii i-a 
pătruns în oase. Îşi lăsase jacheta în încăperea subterană, 
la fel ca Wyatt, căci greutatea ei l-ar fi tras în jos. Din 
fericire, venise echipat cu un schimb de haine. 

Duhoarea de păsăret a revenit pe măsură ce înainta în 
interiorul insulei, către locul unde îşi lăsase barca pe mal. 
Şi-a amintit că la bord avea un colac de frânghie din 
nailon, pe care o putea folosi pentru a pătrunde din nou în 


încăperea subterană. Avea să aştepte refluxul, pentru a 


beneficia de câteva ore de explorare în siguranţă. Era 
convins că Andrew Jackson ştia de Fortul Dominion şi 
avea cunoştinţă de ceea ce se petrecuse aici în timpul 
Revoluţiei Americane. Cum altfel ar fi putut să aleagă un 
loc atât de îndepărtat şi izolat? Poate se gândise că, 
indiferent dacă cifrul născocit de Jefferson era spart şi 
cineva descoperea roata de criptare, natura tot avea să 
stea de pază, gata să-i descurajeze până şi pe cei mai 
isteţi căutători. 

A înaintat prin ultimul şir de arbuşti şi a ajuns la barcă. 
O briză dinspre răsărit stârnea mici nori de nisip în 
apropierea apei. Şi-a scos cămaşa îmbibată de apă. 
Înainte de a-şi schimba hainele, şi-a verificat mobilul. 
Edwin Davis încercase să ia legătura cu el de patru ori. L- 
a sunat. 

— Cum merge treaba pe acolo? a întrebat Davis. 

I-a raportat atât dezastrul, cât şi succesul. 

— Avem o problemă, a spus Davis. 

Malone l-a ascultat povestindu-i despre Cassiopeia, apoi 
a întrebat: 

— Şi ai lăsat-o să se ducă acolo singură? 

— Am considerat că este cea mai bună soluţie. Furtuna 


îi oferă o acoperire excelentă. Numai că, din câte se pare, 


nu suntem singurii care am gândit aşa. 

— Vin acolo. 

— N-ar trebui mai întâi să pui mâna pe pagini? 

— N-o să stau cu mâinile în sân şi să aştept refluxul în 
timp ce Stephanie şi Cassiopeia sunt în pericol. 

— Nu ştim asta cu certitudine. Şi oricum, Cassiopeia e 
capabilă să se descurce şi singură. 

— Sunt multe lucruri care o pot lua razna. O să te sun 
din avion. Ţine-mă la curent. 

A încheiat convorbirea, şi-a scos de pe el restul de 
haine ude şi le-a înlocuit cu cele uscate, pe care le lăsase 
în barcă. Înainte de a părăsi plaja i-a sunat pe piloţii de la 
Serviciul Secret, anunţându-i să fie pregătiţi, căci pornea 
spre ei. 

* 

Wyatt a găsit barca pe care o lăsase pe ţărmul nordic al 
insulei. Îi era frig şi avea hainele ude, după ce înotase în 
apa rece a mării. Prevăzuse posibilitatea de a petrece o 
noapte pe insulă şi, neştiind la ce să se aştepte, îşi 
adusese cu el o cămaşă şi o pereche de pantaloni de 
schimb. Îndesase în rucsac şi câteva provizii, inclusiv o 
cutie de chibrituri. A folosit beţele pentru a aprinde un 


foc imediat în spatele plajei. 


Ce se întâmplase cu Malone? 

N-avea idee. Nu văzuse şi nu auzise nimic în timpul 
petrecut în apele agitate ale golfului. Obosise după ce 
înotase cu toate hainele pe el, muşchii nefiindu-i obişnuiţi 
cu acest gen de efort. S-a culcuşit mai aproape de foc, 
aţâţându-l cu alte crengi şi bețe. Spera ca Knox să fi ajuns 
înapoi şi să-i fi transmis mesajul căpitanilor. Nu intenţiona 
să-şi respecte promisiunea de a le vinde cele două pagini 
lipsă. 

Un singur lucru îl interesa acum. 

Să o omoare pe Andrea Carbonell. 

Şi-a schimbat hainele, cu regretul că nu adusese cu el 
decât o jachetă, pe care o lăsase în subteran. Avea să 
traverseze înapoi golful rapid. I s-a făcut foame şi a scos 
din rucsac două batoane energizante şi o sticlă cu apă. La 
întoarcerea pe continent, urma să abandoneze barca într- 
un loc unde să nu fie găsită în următoarele câteva zile. 

S-a uitat la ceas. 

11.50 seara. 

Nişte lumini în largul golfului i-au atras atenţia. A zărit 
o barcă ce înainta în viteză spre insulă, venind dinspre 
Chester. La ora asta? S-a întrebat dacă nu cumva erau 


forţele de ordine, alertate de zgomotul împuşcăturilor. 


A stins iute focul şi s-a ascuns în tufişuri. 

Barca a schimbat cursul şi s-a îndreptat spre locul unde 
se afla el. 

* 

Knox stătea la pupă şi încerca să-şi limpezească mintea. 

— Ce speri să obţii pe insulă? a strigat el către 
Carbonell. 

Femeia s-a apropiat de el. 

— Mai întâi va trebui să curăţăm mizeria pe care ai 
lăsat-o în urmă. Ai doi oameni morţi în fort. Înţeleg că la 
asta nu te-ai gândit. Sau erai aşa de pornit pe ideea de a 
mă ucide, încât nu ţi-a mai păsat? 

Cum naiba de-i citea gândurile? 

— Da, da, Clifford. Să ştii că te-am auzit când vorbeai 
cu Wyatt. Am avut un om acolo, la faţa locului, care v-a 
urmărit tot timpul. Ce ţi-ai zis? Că cel mai bine era să-l 
asculţi pe Wyatt şi să pleci. După care să mă ucizi. Odată 
cu moartea mea, ai fi fost curat ca lacrima, fiindcă nimeni 
altcineva nu ştia de micul nostru... aranjament. Am 
dreptate sau nu? 

— De ce te-ai hotărât să ne ataci domeniul? 

— Să zicem că m-am gândit că moartea lui Stephanie 


Nelle nu ne-ar mai fi acum de folos nici unuia dintre noi. 


lar dacă reuşesc să pun mâna pe cele două pagini lipsă, 
voi avea şi mai multe atuuri. Dacă eşti băiat cuminte şi 
faci ce-ţi spun, ai o şansă să supravieţuieşti. S-ar putea 
chiar să-ţi dau slujba aia de care am pomenit. Cât despre 
căpitani... Ei bine, ei vor ajunge oricum la închisoare, a 
adăugat femeia după o pauză. 

Knox a simţit nevoia s-o contrazică. 

— Deocamdată n-ai paginile. 

— Da, dar Wyatt sau Malone, unul dintre ei, le are sau 
le va avea. Îi cunosc bine pe amândoi. Sarcina noastră 
este să descoperim care dintre ei a găsit paginile, şi apoi 
să-i ucidem pe amândoi. 

Unul dintre oamenii lui Carbonell i-a semnalat ceva în 
mijlocul porțiunii plate din insulă. Preţ de o clipă au zărit 
o lumină, ca de foc arzând, care s-a stins apoi imediat. 


— Ce ţi-am spus? Unul dintre ei e acolo, a zis Carbonell. 


Capitolul 72 


Carolina de Nord 


Hale ţinea situaţia sub control. Avea permanent la 
dispoziţie circa o duzină de oameni care păzeau domeniul, 
fiecare dintre ei perfect capabil să se apere. Ordonase ca 
toţi să aibă acces la dulapul cu arme. Asediatorii păreau 
interesaţi cu precădere de clădirea principală şi de 
închisoare. Cel puţin patru oameni înarmaţi se aflau 
afară, cocoţaţi în copaci, şi trăgeau asupra închisorii. Şi 
acolo curentul fusese tăiat, la fel ca în clădirea principală, 
numai că închisoarea era echipată cu un generator de 
rezervă. 

— Încătuşaţi prizonierele. Şi puneţi-le căluş la gură. 

Gardianul s-a grăbit să-i execute ordinul. 

Păstra contactul permanent prin staţia radio cu centrul 
de pază şi supraveghere. Ceruse să fie rechemaţi de acasă 
mai mulţi oameni şi decisese, din prudenţă, să mute 
prizonierele pe Adventure. S-a întors cu faţa către celălalt 
gardian. 

— Vreau să-i ţinem ocupați pe atacatorii din prima linie. 


Culcaţi-i la pământ. 


Omul a dat din cap în semn de încuviinţare. 

Hale a mers în partea din spate a clădirii, unde se afla o 
a doua intrare, folosită pentru a aduce mâncare 
prizonierilor. Fusese construită în zidul exterior în aşa fel 
încât să fie invizibilă pentru cei care nu ştiau de existenţa 
ei. Un om pe care îl lăsase acolo de pază i-a raportat că în 
zonă era linişte. Nimic de mirare, având în vedere că nu 
existau ferestre, şi intrarea era camuflată. Din câte 
înţelegea el, Carbonell se decisese să se ocupe personal 
de Stephanie Nelle. Era oare vorba de o misiune de 
salvare? Pentru că altceva n-avea sens. N-ar fi avut de ce 
să procedeze atât de zgomotos şi pe faţă, dacă ar fi 
intenţionat s-o ucidă pe Nelle. 

Intervenise o schimbare. 

Alta. 

Foarte bine. Era în stare să se adapteze. 

Nelle şi Kaiser au fost scoase din celulă, cu mâinile şi 
picioarele legate cu bandă adezivă, şi cu căluşuri în gură. 
Ambele încercau să opună rezistenţă. 

Hale a ridicat un braţ şi a oprit micul convoi. 

S-a apropiat de Stephanie Nelle, care continua să se 
zbată, şi şi-a lipit pistolul de capul ei. 


— Stai liniştită, dacă nu vrei să vă împuşc pe 


amândouă. 

Nelle a încetat să se mişte. Ochii îi sticleau de ură. 

— Uite ce-i, poţi să priveşti chestiunea din unghiul ăsta: 
cu cât vei respira mai mult, cu atât şansele de a 
supravieţui îţi vor creşte. În schimb, un glonţ în cap ar 
pune capăt oricăror speranţe. 

Nelle a aprobat din cap, a privit-o drept în ochi pe 
Kaiser şi i-a semnalat că trebuiau să înceteze. „Ajunge”. 

— Bun, a spus Hale. Am ştiut eu că eşti un om 
rezonabil. 

Le-a făcut loc ambelor să iasă. O maşină electrică 
aştepta în ploaie. Cele două femei au fost întinse pe 
bancheta umedă. Doi oameni înarmaţi cu puşti stăteau de 
pază, cu ochii pe copaci şi atenţi la furtună. 

Totul părea în regulă. 

Cei doi bărbaţi înarmaţi au sărit în maşină. 

Hale îi instruise să evite drumul principal către doc şi 
să o ia pe aleea secundară, folosită mai ales de utilajele 
agricole cu care se lucra pământul. 

Le mai spusese şi să se grăbească. 

Maşina a pornit în viteză. 

Hale a revenit rapid în clădirea închisorii. În calitate de 


căpitan, era de datoria lui să stea alături de oamenii săi. 


Ceea ce şi intenţiona să facă. 
* 

Cassiopeia s-a apropiat de clădirea care, conform 
spuselor secretarului lui Hale, adăpostea închisoarea. 
Aflase de la individul înspăimântat că atât Stephanie 
Nelle, cât şi Shirley Kaiser erau ţinute captive acolo. Mai 
aflase şi că închisoarea se afla sub asediu, aşa că se 
apropiase prin spatele clădirii, dinspre latura estică, 
furişându-se la adăpostul copacilor. Deocamdată nu 
văzuse pe nimeni. Dar asta nu însemna nimic. Furtuna 
oferea o acoperire excelentă nu numai pentru ea, ci şi 
pentru ceilalţi. 

O uşă s-a deschis în spatele închisorii. În raza slabă de 
lumină a zărit două femei care erau scoase afară pe sus. 

Inima i-a sărit din piept. 

Dar apoi şi-a dat seama că femeile aveau mâinile şi 
picioarele legate. Cadavrele nu aveau de ce să fie legate. 

Doi bărbaţi înarmaţi cu puşti stăteau de pază, şi un al 
treilea părea să fie şeful. Ambele prizoniere au fost întinse 
pe bancheta din spate a unui vehicul de mărimea unei 
maşinuţe de golf. Cei doi bărbaţi cu puşti în mâini s-au 
căţărat pe locurile din faţă. 

Restul oamenilor s-au adăpostit în clădire. 


Maşina a pornit prin beznă. 
Acum avea, în sfârşit, o certitudine. 
* 

Wyatt s-a retras şi mai mult la adăpostul copacilor care 
străjuiau ţărmul nordic al insulei Paw, pentru a urmări 
barca ce se apropia de mal. 

Cine se afla în ea? Fără îndoială, focul îi atrăsese. A 
zărit patru siluete pe micul vas. Una dintre ele era mai 
subţire şi avea părul lung. O femeie. 

Prora a atins plaja. 

Femeia şi unul dintre bărbaţi au sărit din barcă, ambii 
cu pistoale în mâini. Un al doilea bărbat, aflat la timonă, 
îşi etala şi el arma. Cu ajutorul unei lanterne au examinat 
barca pe care o furase. După aceea au avansat cu 
prudenţă în interior, spre locul unde Wyatt stinsese focul. 

— E aici, a auzit-o el pe femeie spunând. 

Carbonell. 

Poate că norocul îi surâdea şi lui, în sfârşit. Pe de altă 
parte, sorții păreau împotriva sa. Erau patru contra unu, 
şi muniţia de care beneficia era limitată. În încărcător mai 
avea doar cinci gloanţe. 

Aşa încât a preferat să rămână nemişcat. 


— În regulă, Jonathan, a strigat Carbonell. Noi mergem 


în fort ca să curăţăm după tine. Sunt convinsă că poţi să 
ajungi acolo înaintea noastră. Dacă vrei să ne jucăm, 
acolo o să mă găseşti. 

* 

Lui Knox nu-i plăcea deloc situaţia. Nu voia să fie acolo. 
Era o nebunie. Carbonell îl provoca deliberat pe Wyatt. Şi 
Cotton Malone? Era şi el pe acolo? A văzut-o pe Carbonell 
scoțând telefonul, apăsând un buton, ascultând şi 
încheind apoi convorbirea. 

— Jonathan, a strigat ea. Mi s-a spus că Malone a 
părăsit insula. Am rămas numai noi. 

Knox s-a uitat la ceasul de la mână. Se apropia de 
miezul nopţii. 

Până în zori mai erau doar câteva ore. 

Trebuia să plece de pe insulă. 

Carbonell s-a întors la barcă şi a părut să-i sesizeze 
starea de nervozitate. 

— Linişteşte-te, Clifford. De câte ori în viaţă ai ocazia să 
te înfrunţi cu un profesionist desăvârşit? Pentru că 
Jonathan asta e. Un profesionist. 

* 
Wyatt a auzit complimentul, care nu-l încălzea cu nimic. 


Individa îl întărâta. Ceea ce nu-l deranja. În noaptea asta 


avea s-o ucidă, în interiorul Fortului Dominion. 

Totuşi, mai era ceva. 

Carbonell venise aici ca să-l anunţe ce intenţii avea. 

Preluase iniţiativa. Şi îl împingea înainte. 

Spre fort. 

A zâmbit. 

k 

Cassiopeia avansa rapid printr-o pădure de chiparoşi 
acoperiți cu mănunchiuri de muşchi din care picura apă. 
Maşina electrică ce le transporta pe Stephanie şi pe 
Shirley îşi croia drum spre o alee cu pietriş care tăia în 
două terenul dintre casa lui Hale şi râu. Nu era drumul 
principal pe care sosise ea, ci unul secundar, folosit acum, 
mai mult ca sigur, pentru a-i evita pe vizitatorii veniţi 
nepoftiţi pe domeniu, în noaptea aceea furtunoasă. 

Maşina a continuat să se deplaseze înainte prin ploaie 
împroşcând apa din bălți, cu motorul electric scoțând un 
sunet ascuţit în momentul când a cotit la stânga pe un 
aliniament ce ducea direct în pădure. Cassiopeia s-a 
apropiat prudentă, cu ambele mâini goale, dând la o parte 
frunzişul, scuturând din cap pentru a nu-i intra apă în 
ochi şi pregătindu-se de atac. 


A zărit maşina în stânga ei, intrând şi ieşind succesiv 


dintre copaci şi îndreptându-se spre ea. 

A aşteptat până ce maşina a ajuns perpendicular pe 
poteca pe care se mişca ea, apoi a sărit din ascunzătoare 
şi s-a aruncat cu toată greutatea asupra bărbatului care 


stătea pe scaunul pasagerului. 


Capitolul 73 


Luni, 10 septembrie 


Ora 12.20 noaptea 


Hale a primit vestea pe care o aştepta; sosiseră 
întăririle, şi oamenii săi se aflau pe poziţii, în faţa clădirii 
închisorii. Acum, îi prinseseră pe atacatori ca într-o 
menghină. La fel ca pe vremuri, când corsarii îşi 
încercuiau prada, dându-i ocol, strângând laţul, fiecare 
dintre ei apărând spatele celorlalţi până ce ţinta era 
capturată. 

S-a întors cu faţa spre cei şase membri ai echipajului, 
aflaţi în interiorul închisorii. 

— Să-i lovim tare şi să-i respingem. Şi ceilalţi oameni ai 
noştri or să-i preia. 

Marinarii l-au aprobat dând din cap. 

Nu îi ştia după nume, însă ei îl cunoşteau, şi asta era 
tot ce conta. Mai devreme, fuseseră cu toţii martori la 
demonstraţia de forţă pe care le-o oferise împreună cu 
ceilalţi trei căpitani, atunci când se răzbunaseră pe 
trădător, şi acum păreau nerăbdători să îi facă pe plac. 


Nu le cerea însă nimic din ceea ce nu era dispus să facă 


şi el. 

Se hotărâse deja că prea multă linişte şi pace stricau. 

Sosise vremea să-şi lovească personal duşmanii, pentru 
a le da de înţeles că nu glumea. 

— Nu-l vreau decât pe unul dintre ei viu, a subliniat el. 

* 

Cassiopeia a văzut că şoferul maşinuţei fusese azvârlit 
pe acostamentul umed. Bărbatul aşezat pe scaunul 
pasagerului fusese împins pe locul şoferului şi mâinile lui 
strângeau acum volanul. Cu un croşeu de dreapta l-a 
aruncat din maşină ca pe un buştean. S-a îndreptat de 
spate. Maşina s-a oprit. 

Şi-a luat arma şi s-a răsucit, ochind. 

Cei doi bărbaţi îşi reveneau şi-şi căutau bâjbâind 
puştile. 

I-a doborât pe fiecare cu un glonţ în burtă. 

A înaintat spre siluetele care zăceau inerte în drum, 
ţinând arma ferm cu ambele mâini, şi a îndepărtat puştile 
cu piciorul. 

Niciunul dintre cei doi bărbaţi n-a mişcat. 

Unul zăcea cu faţa în sus, cu buzele deschise, şi gura i 
se umplea de ploaie. Celălalt era întins pe o parte, cu 


picioarele îndoite într-un unghi nefiresc. 


Cassiopeia a fugit înapoi la maşină. 

sie 

Knox a reintrat în Fortul Dominion, de data aceasta ca 
prizonier al Andreei Carbonell. 

— Câţi oameni ai adus cu tine? a întrebat-o. 

— Numai pe ăştia doi. Celorlalţi le-am dat ordin să 
plece. 

De ce să o creadă? Sigur, cu cât existau mai puţini 
martori la ceea ce avea să se întâmple, cu atât mai bine, 
dar Knox nu-şi făcea iluzii. Nu numai Jonathan Wyatt se 
afla pe lista ei neagră, ci şi el. Oricât încercase Carbonell 
să-l convingă că erau aliaţi şi aveau interese comune - „S- 
ar putea chiar să-ţi dau slujba aia de care am pomenit” -, 
Knox nu se lăsa dus de nas. 

În plus, acum o vedea pentru prima oară în acţiune. 

Şi cu o armă în mână. 

A observat că femeia se oprise în interiorul fortului, 
înconjurată de clădiri în ruină şi de ziduri prăbuşite, în 
timp ce duhoarea pătrunzătoare de păsăret se ridicase 
iarăşi în aerul rece. Şi-a reamintit topografia locului şi s-a 
întrebat cât de bine cunoştea Carbonell fortul. 

Oare putea profita de pe urma acestui mic avantaj? 


Oamenii lui zăceau morţi la vreo cincisprezece metri 


deasupra capului său. Fuseseră înarmaţi. Trebuia să pună 
mâna pe pistoalele lor. 

Avea o singură şansă. 

Şi nu-şi permitea s-o rateze. 

x 

Malone era în avion şi zbura spre sud, părăsind Canada 
şi îndreptându-se spre Statele Unite. Îşi făcea griji pentru 
Cassiopeia şi regreta că fusese lăsată să acţioneze 
singură pe domeniul Commonwealth-ului. Sigur, era o 
femeie curajoasă, iar Malone ştia că era prietenă cu 
Stephanie. Şi da, erau cu toţii frustraţi şi nerăbdători să 
facă ceva. Dar de aici şi până la a acţiona singură... Poate 
că, dacă ar fi fost în locul ei, ar fi procedat la fel, dar asta 
nu însemna că agrea ideea. 

Telefonul din avion a ţârâit. 

— Aici e furtună, a anunţat Edwin Davis din Carolina de 
Nord. E un haos. S-ar putea să aveţi probleme la 
aterizare. 

— O să ne facem griji pentru asta peste trei ore. Ce se 
întâmplă dincolo de râu? 

— Au reînceput împuşcăturile. 


* 


Cassiopeia a smuls banda adezivă de pe gura lui Shirely 


Kaiser, şi femeia mai vârstnică a exclamat imediat: 
— Doamne, cât mă bucur să te văd! 
— Nici tu nu arăţi prea rău. 


A smuls banda şi de pe faţa lui Stephanie şi a întrebat- 


O: 

— Cum te simţi? 

— O să-mi revin. Scoate-mi porcăria asta de la mâini şi 
picioare. 


După ce amândouă femeile au fost eliberate, Stephanie 
a alergat înapoi şi s-a întors cu cele două puşti. I-a întins 
una lui Kaiser. 

— Ştii să o foloseşti? 

— Pe fundul tău cel mic şi drăguţ, sigur că ştiu. 

Cassiopeia a zâmbit. 

— Sunteţi gata? 

Ploaia continua să cadă în averse. 

— Trebuie să ajungem la ponton, a spus Cassiopeia. Am 
acolo acostată o barcă. Edwin ne aşteaptă pe malul 
celălalt al lui Pamlico, şi de partea asta a râului, în Bath, 
sunt agenţi ai Serviciului Secret. 

— Ia-o înainte, i-a cerut Stephanie. 

— Pe Hale lăsaţi-mi-l mie. Vreau să-l omor, a zis Shirley 
Kaiser. 


— Stai la coadă, a replicat Stephanie. Dar, oricum, va 
trebui să aştepţi. Cassiopeia, vrei să zici că schimbul de 
focuri n-are nimic de-a face cu tine? 

— Absolut nimic. A început exact când am ajuns eu aici. 

— Atunci ce se întâmplă? 

— Habar n-am. 

k 

În timp ce părăseau închisoarea, Hale şi-a condus 
oamenii afară pe uşa secretă din spate, după care au 
început să ocolească clădirea, pentru a ajunge în faţă, 
unde Îi aşteptau atacatorii. Multe dintre geamuri fuseseră 
sparte, însă lemnul vechi al ramelor rezistase. Hale păstra 
în continuare legătura radio cu oamenii săi, care îi flancau 
pe asediatori şi îi aşteptau ordinul, înainte de a-şi face 
simțită prezenţa. 

A ajuns în colţul clădirii şi s-a ghemuit. 

Furtuna nu se domolise în ultima oră. Ochii îi erau 
înceţoşaţi de la picăturile de ploaie. S-a adăpostit sub 
cornişă şi s-a concentrat asupra lizierii pădurii. Curtea în 
care trădătorul îşi găsise sfârşitul, mai devreme în acea 
zi, era salvarea lor, căci intruşii ezitau să traverseze 
spaţiul expus. 

O explozie a lovit clădirea. 


A auzit o bufnitură în apropiere şi a zărit imediat un 
corp prăvălit la pământ, împroşcând cu apă în jur. 

Bubuitul s-a repetat. 

— Aruncă-te la pământ, căpitane! a strigat unul dintre 
oamenii săi. 

k 

Cassiopeia a auzit bubuiturile de la cele două explozii, 
ce veneau din direcția închisorii, şi s-a răsucit pe călcâie. 

— Oricine ar fi atacatorii, mă bucur că sunt aici, a spus 
Stephanie. 

I-a dat dreptate. 

— Trebuie totuşi să înaintăm pe furiş printre copaci. 
Sunt oameni peste tot, iar până la ponton avem de mers 
mai bine de douăzeci de minute. 

x 

Hale s-a ridicat de pe pământul umed şi a examinat 
dezastrul. Cele două grenade distruseseră uşa din față a 
închisorii şi spărseseră toate geamurile. 

Zidurile rămăseseră însă intacte. 

A luat staţia de emisie şi a ordonat: 

— Ucideţi-i, dar lăsaţi-le un om în viaţă. 

Oamenii de lângă el ştiau ce au de făcut şi au început 


să tragă, distrăgând atenţia atacatorilor. 


A urmat un schimb de focuri. 

Hale s-a adăpostit în spatele trunchiului unui stejar 
înalt. 

A auzit strigăte. 

Focul de arme automate a continuat regulat, apoi a mai 
slăbit în intensitate şi s-a stins treptat, până ce nu a mai 
rămas decât zgomotul făcut de vânt şi de ploaie. 

— l-am terminat, a raportat o voce în staţia radio. Sunt 
morţi cu toţii, cu excepţia unuia. 


— Aduceţi-l încoace. 


Capitolul 74 


Noua Scoţie 


Wyatt a ajuns înapoi la Fortul Dominion înaintea lui 
Carbonell şi a contingentului ei. Situaţia în care se afla îi 
amintea într-un fel de noaptea aceea, din urmă cu mulţi 
ani, când rămăsese prins în capcană, în depozit, împreună 
cu Malone. Numai că, de data aceasta, el era pisica, şi nu 
şoarecele. A ocupat o poziţie similară cu cea adoptată de 
oamenii Commonwealth-ului la sosirea lui, utilizând la 
maximum avantajul conferit de meterezele circulare. Şi-a 
găsit şi rucsacul, de care se debarasase înaintea 
confruntării cu Malone, şi şi-a recuperat ochelarii de 
vedere pe timp de noapte. Păcat că nu mai avea la el 
grenade de diversiune. l-ar fi fost de mare folos. 

I-a văzut pe Carbonell şi pe cei trei bărbaţi mai jos. Doi 
dintre ei erau înarmaţi. Al treilea era Clifford Knox, care 
nu ţinea nicio armă în mână. 

A decis să dea prima lovitură. 

L-a luat la ţintă pe unul dintre tipii înarmaţi şi, 
bazându-se pe ochelarii de noapte care îi ofereau o 


vizibilitate excelentă, a tras. 


x 


Knox a auzit pocnetul împuşcăturii care a răsunat în 
noapte. 

Omul aflat la un metru şi jumătate de el a scos un urlet 
de durere şi s-a prăbuşit. 

Celălalt tip înarmat a reacţionat, căutând să se 
adăpostească. 

La fel şi Carbonell. 

Knox s-a făcut nevăzut. 

A dispărut printr-o uşă situată la câţiva metri distanţă 
şi a pornit să urce pe acoperiş. 

* 

Cassiopeia a luat-o înainte, încercând să se ţină cât mai 
departe posibil de casa lui Hale. Nu mai urmaseră şi alte 
explozii, iar schimbul de focuri se domolise. 

— Vrei să zici că Edwin nu ştie cine sunt atacatorii? a 
întrebat-o Stephanie în şoaptă. 

— Aşa mi-a spus. Dar cel mai probabil, sunt oamenii de 
la NIA. Bănuim că directoarea lor e vârâtă până în gât în 
povestea asta. 

— Nu poţi să ai deloc încredere în ceea ce spune sau 
face Andrea Carbonell. 


— În clipa asta mă bucur totuşi că a intervenit. Atacul 


pe care presupun că l-a ordonat mi-a făcut munca de o 
mie de ori mai uşoară. 

Au continuat să înainteze, cu armele pregătite şi atente 
la pădurea care le înconjura. Ceva în dreapta ei i-a atras 
atenţia Cassiopeei. A prins-o de braţ pe Stephanie şi i-a 
făcut semn lui Kaiser să se oprească. Un om zăcea 
nemişcat pe pământul umed. S-a furişat până aproape de 
el şi a văzut că jumătate din craniul individului fusese 
spulberat. 

Celelalte două femei s-au apropiat şi ele. 

Stephanie s-a aplecat şi a examinat cadavrul. 

— Vestă antiglonţ. Ochelari de vedere pe timp de 
noapte. 

Un transmiţător căzut alături. 

Stephanie l-a ridicat şi l-a testat. 

— Mă aude cineva? 

Tăcere. 

— Sunt Stephanie Nelle, şefa de la Magellan Billet. 
Repet, mă aude cineva? 

* 

Hale i-a studiat pe atacatorii morți, cu toții echipați cu 

veste antiglonţ, ochelari de vedere pe timp de noapte, 


grenade şi arme automate. Atârnau de crengile copacilor 


şi ploaia le îmbiba trupurile. Purtau aparate de emisie- 
recepţie şi căşti, şi acum ţinea şi el în mână un astfel de 
dispozitiv. 

— Unde l-aţi dus pe prizonier? l-a întrebat pe unul 
dintre membrii echipajului. 

— E înăuntru. Vă aşteaptă. 

Nu a dat drumul armei. Rapoartele venite din clădirea 
principală confirmau că alţi atacatori fuseseră ucişi acolo. 
Erau nouă cu toţii. Niciunul dintre oamenii lui nu fusese 
rănit. Oare Carbonell îl crezuse atât de incapabil? De la 
centrul de pază şi supraveghere a fost anunţat că 
domeniul se afla din nou în siguranţă şi că cele două 
vehicule în care sosiseră atacatorii fuseseră găsite la 
circa o jumătate de kilometru nord de perimetru. Furtuna 
atenuase masiv zgomotul împuşcăturilor, şi izolarea 
domeniului avea să ajute la curăţarea terenului. Oamenii 
lui verificaseră şi situaţia celorlalţi trei căpitani. Niciunul 
nu fusese atacat, în afară de el, şi niciunul nu trimisese 
oameni să-l sprijine. 

— Mă aude cineva? 

Cuvintele l-au făcut să tresară. O voce feminină. Venită 
din casca pe care şi-o pusese în ureche în urmă cu un 


minut, în ideea că ar putea surprinde vreo conversaţie. 


— Sunt Stephanie Nelle, şefa de la Magellan Billet. 
Repet, mă aude cineva? 

* 

Knox a ieşit pe metereze, dar a rămas ghemuit. S-a 
strecurat până la unul dintre ajutoarele sale moarte şi nu 
a descoperit nicio armă în apropiere. Fie Wyatt, fie 
Malone o luase. Singura armă pe care o putea recupera 
era de la omul pe care Wyatt îl doborâse cu câteva clipe 
înainte. Numai că avea să fie dificil. 

Un glonţ a şuierat undeva în noapte. 

Un al doilea a fost tras în direcţia lui. 

* 

Cassiopeia a urmărit-o pe Stephanie, care aruncase 
stația de emisie pe jos. 

— E inutilă. 

— N-ar trebui să o luăm din loc? a întrebat Kaiser. 

Cassiopeia i-a dat dreptate. 

— N-am străbătut decât jumătate din distanță şi se pare 
că situaţia s-a calmat dincolo. În scurt timp îşi vor da 
seama că aţi dispărut. 

Stephanie a gesticulat cu arma. 

— Hai să mergem. Dar o să mă întorc, să mă ocup de 


ticăloşii ăştia. 


x 


Hale a alergat spre clădirea închisorii şi a sunat de pe 
un telefon fix la bordul lui Adventure. 

— A ajuns o maşină la voi cu două prizoniere? l-a 
întrebat el pe omul aflat la capătul celălalt al firului. 

— Nu, căpitane. Nu e nimic pe aici în afară de ploaie şi 
vânt. 

Hale a încheiat convorbirea şi a făcut semn oamenilor 


sal. 


— Voi doi veniţi cu mine. 


Wyatt era mulţumit. 

Doborâse un om. Mai rămâneau trei. 

În timp ce alergase dinspre barcă se gândise că Andrea 
Carbonell nu avea să-şi facă o intrare ca la paradă în fort. 
Femeia ştia că el avea să fie prezent şi că intenţiona s-o 
omoare. Şi, prin urmare, bănuia că tipa îşi făcuse un plan 
de rezervă. Aşa că intrase pe furiş în fort, evitând 
intenţionat poarta principală şi strecurându-se printr-o 
porţiune prăbuşită a zidului exterior. 

— Hai odată, i-a şoptit el în gând. Nu mă dezamăgi. Fii 
la fel de arogantă ca întotdeauna. 


Hale a dat peste maşina electrică goală şi peste 


cadavrele celor doi oameni ai săi la vreo nouăzeci de 
metri distanţă de închisoare. 

La naiba. 

I se spusese că toţi intruşii fuseseră anihilaţi, însă se 
vede treaba că oamenii lui se înşelaseră. Unde erau Nelle 
şi Kaiser? Nu aveau cum să fi ajuns prea departe. Până la 
cel mai apropiat gard împrejmuitor era mai mult de un 
kilometru şi, în funcţie de direcţia pe care o aleseseră, ar 
fi ajuns oricum pe domeniul unuia dintre ceilalţi trei 
căpitani sau la râu. 

Râul. 

Exact. 

Fusese dintotdeauna cel mai serios pericol pentru ei, cu 
ţărmul său împădurit aproape imposibil de patrulat. 

Mobilul i-a vibrat în buzunar. 

Centrul de pază. 

— Căpitane, a spus gardianul, am revăzut înregistrările 
şi am observat că un intrus a pătruns pe ponton în urmă 
cu circa nouăzeci de minute. Rezoluţia înregistrării e 
slabă din cauza vremii proaste, dar se pare că e o femeie. 

— Şi acum nu apare pe camere? 

— În seara asta am avut probleme cu toate camerele de 


filmat, dar nu, nici urmă de ea. 


— Dar barca ei e încă acolo? 
— Da, legată de un piron. Vreţi să dezlegăm funia? 
Hale a căzut o clipă pe gânduri. 


— Nu, am o idee mai bună. 


Capitolul 75 


Malone abia aştepta să aterizeze. Reveniseră în spaţiul 
aerian american şi survolau coasta nord-estică, în drum 
spre Carolina de Nord. Piloții îl informaseră că mai aveau 
în jur de două ore până la aterizare şi că în ultimele 
treizeci de minute de zbor aveau să fie zgâlţâiţi serios din 
cauza unei furtuni de sfârşit de sezon, ce bătea dinspre 
Oceanul Atlantic. Între timp, nu avea altceva de făcut 
decât să stea şi să-şi facă griji. 

Relaţia cu Cassiopeia adăugase, cu certitudine, o nouă 
dimensiune vieţii sale. Malone fusese mult timp căsătorit 
cu Pam, fosta lui soţie. Părăsiseră marina pentru 
facultatea de drept şi pe urmă fuseseră recrutaţi de 
Magellan Billet. Avuseseră un fiu, pe Gary, şi îl crescuseră 
împreună. Pam ajunsese avocată, fapt care ar fi trebuit 
să-i apropie, dar, de fapt, îi îndepărtase. 

Niciunul dintre ei nu fusese un sfânt. 

Ea aflase de indiscreţiile lui încă de la început. 
Indiscreţiile ei, în schimb, nu ieşiseră la lumină decât 
mulţi ani mai târziu. Din fericire, cu timpul făcuseră pace, 
însă ambii plătiseră un preţ mare. Şi acum o altă femeie 


intrase în viaţa lui. Diferită. Incitantă. Imprevizibilă. În 


timp ce Pam fusese întruchiparea răbdării, Cassiopeia era 
aidoma unui fluture care zbura de la un lucru la altul cu o 
graţie şi o agilitate pe care el ajunsese să le aprecieze. 
Avea, desigur, defecte, dar nimic ieşit din comun. Malone 
fusese atras de ea din prima clipă când se cunoscuseră, în 
Franţa. Şi acum, Cassiopeia avea probabil probleme mari, 
luptând de una singură împotriva unei companii de pirați. 

Naiba s-o ia de treabă, nu mai ajungeau odată? 

Telefonul din cabină a sunat. 

— Cotton, m-am gândit că ai vrea să afli că pe domeniul 
lui Hale s-a aşternut liniştea. 

Vocea adâncă de la capătul celălalt al firului era 
inconfundabilă. 

— Daţi ordin să-i atace, i-a spus Malone preşedintelui 
Statelor Unite. Cassiopeei nu ar fi trebuit să i se permită 
să meargă singură acolo. 

— A fost decizia ei, şi încă una justă, iar tu ştii asta. 
Cineva trebuia să o facă. Dar înţeleg perfect ce simţi. Şi 
eu îmi fac griji mari pentru Stephanie. Şi pentru Shirley 
Kaiser. A fost o mare prostie din partea ei să se vâre în 
gura lupului. 

— Cât o să mai aşteptaţi? 


— Cassiopeia a zis că până în zori. O să-i acordăm acest 


răgaz. Am trimis deja suficienţi oameni în apropierea 
domeniului. În plus, nu ştim ce se întâmplă acolo. Poate 
că face progrese. 

— Eu voi ajunge la Bath în mai puţin de două ore, a 
spus Malone. 

— Ai găsit paginile? 

— Aşa cred, dar va trebui să mă întorc să le iau. 

— Wyatt e în continuare în Fortul Dominion. La fel şi 
Carbonell. A ajuns pe insulă imediat după plecarea ta. 

— Presupun că Edwin a lăsat nişte oameni acolo, ca să 
supravegheze lucrurile. 

— Am insistat eu. Unul dintre piloţii de la Serviciul 
Secret cu care ai zburat a rămas ca să vadă ce se 
întâmplă. 

Nu asta îl preocupa cel mai mult pe Malone acum. 

— Pentru mine, lucrul cel mai important este să aflu ce 
se întâmplă la Bath. 

— Vom intra în acţiune imediat ce vom avea probele 
incriminatorii. Altfel, de acum peste două ore, terenul îţi 
aparţine. 

* 
Cassiopeia studia reşedinţa lui Hale. Alimentarea cu 


energie fusese refăcută şi oameni înarmaţi patrulau pe 


veranda acoperită. 

— Staţi ghemuite în spatele copacilor, a şoptit ea. Vom 
ocoli casa, şi de acolo nu mai avem mult până la ponton. 

Furtuna continua şi vremea nu dădea semne de 
ameliorare. Traversarea râului avea să fie dificilă. 

— Ce rău îmi pare că nu pot să mă întorc chiar acum ca 
să-l ucid pe ticălosul ăla, a murmurat Shirley. 

— Mai bine gândeşte-te să depui mărturie împotriva lui, 
i-a şoptit Cassiopeia. Ar fi de ajuns. Să o luăm pe aici, a 
adăugat făcând semn în faţă. 

Au pornit. 

La cincizeci de metri după ce depăşiseră casa s-au auzit 
strigăte. 

S-a întors şi, prin frunziş, a zărit oameni care ieşeau în 
fugă din casă şi coborau de pe verandă. Ceva se 
întâmplase. Niciunul nu s-a îndreptat direct către ele. 
Majoritatea au dat ocol clădirii spre intrarea din faţă, în 
partea opusă direcţiei unde se afla râul. 

— Trebuie să ne grăbim, le-a îndemnat Cassiopeia pe 
cele două femei. 

* 
Wyatt îl urmărea pe Knox, care încerca să se ascundă. 


Gloanţele veniseră dinspre Carbonell şi omul ei. Prin 


ochelarii de vedere pe timp de noapte a zărit un bărbat 
care ieşea din casa scării pe care Knox tocmai o folosise 
pentru a urca pe metereze. 

Unul dintre oamenii lui Carbonell primise misiunea de 
a-l lichida pe Knox. 

Wyatt s-a decis să intervină. 

A ţintit şi a tras, doborându-l de pe stâncă. 

Knox a părut să sesizeze oportunitatea. S-a târât pe 
burtă până la cadavru şi i-a luat arma. Carbonell ştia 
probabil ce făcea el, şi-a zis Wyatt. Şi că era înarmat. În 
plus, atunci când trăsese, îşi dezvăluise poziţia. Acum, 
individa vorbea probabil la staţia de emisie-recepţie, 
încercând să ia legătura cu unul dintre cei doi oameni pe 
care îi staţionase anterior în fort. 

Atuul ei din mânecă. 

Planul ei de rezervă. 

În timp ce ea şi cu cei doi oameni cu care venise în fort 
aveau să-i distragă atenţia, ceilalţi doi urmau să-l ucidă. 
Din câte bănuia, femeia îl luase prizonier pe Knox şi-l 
adusese înapoi pe insulă, pentru a rezolva şi această 
problemă. 

Biata Andrea. 


Trebuia să mai aştepte. 


* 

Cassiopeia a ieşit dintre stejarii din apropiere de 
ponton. Întinderea lungă de lemn rămăsese neluminată, 
cu slupul lui Hale legat în continuare în capăt. Pe vas 
erau cu siguranţă staţionaţi oameni. Puțin probabil să fi 
lăsat un iaht atât de mare nesupravegheat pe timp de 
furtună. A făcut un semn către celelalte femei şi au 
alergat împreună spre scara pe care Cassiopeia intrase pe 
domeniu. Barca ei aştepta în capătul de jos al scării, 
legănându-se pe valurile înalte. Au coborât, şi Cassiopeia 
a dezlegat funia. 

Deocamdată totul mersese bine. 

Va trebui să pornească motorul, dar nu înainte ca 
vântul şi curentul să le tragă departe de uscat. 

O lumină a apărut pe punte. 

Strălucitoare ca soarele. Orbitoare. 

A ridicat un braţ ca să-şi ferească pupilele arzânde. 

Şi-a căutat arma şi a văzut că Stephanie şi Shirley 
făceau acelaşi lucru. 

— Nu încercaţi să faceţi vreo prostie, a acoperit vântul 
o voce masculină venită prin megafon. Am oameni 
antrenati să tragă. V-am scos din funcţiune motorul şi v- 


am legat barca de ponton pe sub apă. O să muriţi aici, 


dacă aşa vreţi. Ori... 

— E Hale, a spus Shirley. 

— Ori puteţi reveni pe mal. 

— Hai să sărim în apă, a propus Cassiopeia. 

Însă o altă luminiţă s-a făcut zărită pe râu, îndreptându- 
se către ele. 

Neliniştea li s-a transformat în spaimă. 

— Oamenii mei sunt marinari destoinici, a spus Hale. 
Care ştiu să înfrunte o furtună. N-aveţi unde să fugiţi. 

w 

Knox s-a târât până la individul mort şi i-a găsit arma, 
precum şi încărcătorul de rezervă în buzunarul jachetei. 

Se simţea mult mai bine acum, că era înarmat. 

A coborât înapoi în fort, dar a evitat contactul direct cu 
solul, ieşind printr-un coridor întunecat situat deasupra. A 
traversat un hol scurt şi a pătruns într-un spaţiu îngust 
unde zidul exterior, dinspre mare, se prăbuşise. Pentru o 
clipă a lăsat briza să-i mai aline starea de anxietate. 
Numai mirosul infect de guano tulbura liniştea locului. 
Era pe punctul de a pleca, când ceva în dreapta sa, în 
spatele unui morman de dărâmături, i-a atras atenţia. 

Un picior. 


S-a târât înainte. 


Dinspre păsările agitate s-a înălţat un croncănit de 
nemulţumire. 

Două picioare întinse. O pereche de pantofi cu tălpi de 
cauciuc. 

A strecurat o privire pe deasupra mormanului de 
dărâmături. 

Doi bărbaţi zăceau la pământ, cu braţele şi picioarele 
desfăcute. Aveau gâturile rupte, capetele răsucite în 
unghiuri nefireşti, gurile căscate. Lângă ei, o lanternă. 
Acum înţelegea de ce Wyatt avea atâta tupeu. 

FEliminase cele două supape de siguranţă ale lui 
Carbonell. 


Şi acum, în fort nu rămăseseră decât ei trei. 


Capitolul 76 


Carolina de Nord 


Capcana întinsă de Hale funcţionase, şi acum, cele trei 
fugare erau ţinute prizoniere în închisoare. Ploaia se mai 
domolise, dar continua să cadă, şi vântul care sufla 
puternic dinspre sud-est împingea picăturile de apă prin 
geamurile sparte. Membrii echipajului erau ocupați cu 
baterea în cuie a unor placaje în ferestre. Un placaj 
fusese deja fixat în uşă. Întreg domeniul se afla în stare de 
alertă. Aproape o sută de oameni răspunseseră apelului 
transmis târziu în noapte. Se instituiseră patrule. Hale a 
ordonat ca individul luat prizonier să fie pregătit pentru a 
fi chestionat. Le vârâse pe cele trei femei într-o celulă din 
apropiere, pentru a asista la interogatoriu. 

A pătruns în celula prizonierului, urmat de doi dintre 
oamenii săi. 

— Vreau să-mi răspunzi la o întrebare simplă. Cine te-a 
trimis? 

Bărbatul, un individ solid, cu mustață şi cu păr negru 
ud şi atârnând în laţe, s-a holbat la el. 


—  Camarazii tăi sunt morţi cu toţii. Vrei să le 


împărtăşeşti soarta? 

Niciun răspuns. 

Aproape că sperase la un asemenea comportament 
prostesc. 

— Cu secole în urmă, atunci când strămoşii mei aveau 
de-a face cu prizonieri încăpăţânaţi, recurgeau la o 
metodă simplă de a le smulge mărturisirile. Vrei să-ţi 
explic cum funcţionează? 

* 

Cassiopeia îl urmărea pe Hale, ai cărui ochi sticleau de 
furie. Ţinea în mână o armă pe care o flutura prin faţa 
prizonierului ca pe un hanger. 

— Ia în serios porcăriile alea despre pirați, a murmurat 
Stephanie. L-am văzut torturând un alt bărbat. 

Hale s-a răsucit către cele trei femei. 

— Ce tot şuşotiţi voi acolo? De ce nu vorbiţi tare, ca să 
auzim şi noi? 

— Am spus că te-am văzut cum ai mutilat un bărbat, 
după care l-ai împuşcat în cap. 

— Aşa îi pedepsim noi pe trădători. Poate că ştii tu 
răspunsul la întrebarea legată de ce le făceau strămoşii 
mei prizonierilor? 


— Cunoştinţele mele privitoare la arborele genealogic 


al familiei tale se limitează la Piraţii din Caraibe, aşa că 
de ce nu ne luminezi tu? 

Shirley Kaiser asista tăcută la discuţie, însă Cassiopeia 
a surprins licărul de ură din ochii ei. Femeia nu dăduse 
deocamdată niciun semn de teamă. Fapt surprinzător. Nu 
se aşteptase să dea dovadă de atâta curaj. 

Hale s-a întors spre ele. 

— Există o carte pe care nu o agreez deloc. Scrisă cu 
mult timp în urmă. O istorie generală a jafurilor şi 
crimelor comise de cei mai însemnați pirați. În mare parte 
un gunoi - ficţiune -, dar cu una dintre afirmaţiile de 
acolo sunt de acord: „La fel precum patronul lor spiritual, 
şi anume diavolul, piraţii transformă răutatea în meserie, 
cruzimea în plăcere şi îşi condamnă cu bucurie sufletele 
la pierzanie”. 

— Şi eu, care te credeam un corsar virtuos, un salvator 
al Americii, a spus Shirley. 

Hale s-a uitat încruntat la ea. 

— Sunt cine sunt. Şi nu mi-e deloc ruşine cu moştenirea 
mea. A făcut un gest spre bărbatul în celula căruia se afla. 
El e duşmanul, un om trimis de guvern. Iorturarea 
oficialilor guvernamentali era un lucru acceptabil atunci, 


şi aşa a rămas până în ziua de azi. S-a răsucit din nou 


către prizonier. Aştept răspunsul. 

Tăcere. 

— Atunci, îţi datorez o explicaţie. Luaţi-l. 

Cei doi oameni ai lui Hale l-au târât pe prizonier afară, 
pe coridorul din faţa celulelor. Trei buşteni solizi, ridicaţi 
la circa zece metri unul de altul, sprijineau etajul 
superior. Pe stâlpul central, în colţare de fier amplasate 
sus, erau prinse lumânări. 

Placajul care acoperea intrarea din faţă a fost deschis şi 
şapte bărbaţi au pătruns în clădire. Şase dintre ei ţineau 
în ambele mâini cuțite, furci şi lopeţi. Al şaptelea avea o 
scripcă. Prizonierul a fost împins spre stâlpul central, pe 
care fuseseră montate de jur-împrejur lumânări aprinse. 
Cei şase bărbaţi l-au încercuit, stând la circa un metru 
distanţă de stâlp şi împiedicându-l pe prizonier să fugă. 

Hale a spus: 

— Se numeşte „sudoarea”. În vremurile de glorie, 
lumânările erau aşezate pe arborele mare al vaporului. 
Bărbaţii îl încercuiau, ţinând în ambele mâini săbii, 
bricege,  furculiţe, orice obiect ascuțit.  Acuzatul 
pătrundea în cerc. Scripcarul cânta o melodie veselă şi 
acuzatul trebuia să alerge în cerc în timp ce era împuns 


de ceilalţi cu vârfurile obiectelor ascuţite. Căldura de la 


lumânări avea efect asupra lui. Începea să transpire. Şi să 
obosească. Oamenii care îl încercuiau preluau treptat 
iniţiativa şi îl străpungeau tot mai adânc cu obiectele lor 
ascuţite. Până ce, într-un final... 

— Nu vreau să văd aşa ceva, a spus Stephanie. 

— Ba ai să vezi, a contrazis-o Hale. Altfel, tu vei fi 
următoarea. 

k 

Wyatt o aştepta pe Carbonell să comunice prin radio cu 
cei doi oameni pe care îi staționase mai devreme în fort. 
Poate că indivizii îşi primiseră deja ordinele şi ştiau ce 
aveau de făcut. Ambii erau înarmaţi şi purtau staţii de 
emisie-recepţie, lucru pe care îl aflase când le 
percheziţionase trupurile, imediat după ce le rupsese 
gâturile. Acum avea asupra sa un radio, însă în cască nu 
se auzea nimic. De multă vreme nu mai omorâse pe 
cineva într-un mod atât de direct. Din păcate nu avusese 
de ales. Ascunsese cadavrele în apropierea locului unde 
se făcuse nevăzut Knox. Poate că acesta le găsise. 

„Duşmanul duşmanului meu e prietenul meu”. 

Un clişeu, dar unul valabil acum, având în vedere 
circumstanţele. 


Carbonell va fi nevoită la un moment dat să-şi 


părăsească ascunzătoarea. Wyatt începuse să cerceteze 
locul unde se adăpostise. Femeia aştepta pesemne o 
confirmare radio din partea oamenilor ei. 

Cum asta nu mai era posibil, s-a decis să facă ceva 
pentru a precipita lucrurile. 

— Andrea, a strigat el. 

Niciun răspuns. 

— Ştiu că mă auzi. 

— Hai să discutăm, a rostit Carbonell cu calmul ei 
obişnuit. leşi de acolo. Să stăm de vorbă faţă în faţă. Tu şi 
cu mine. 

Lui Wyatt i-a venit să râdă. 

Tipa habar n-avea pe ce lume trăieşte. 

— În regulă. Ies acum. 

x 

Hale îl urmărea pe prizonier, care încerca să se 
ferească de împunsăturile şi înţepăturile aplicate de cei 
şase oameni care îl încercuiau. Individul dădea ocol 
stâlpului de lemn şi flăcările lumânărilor dansau, la fel ca 
el, pe melodia cântată de scripcar. A luat în braţe stâlpul, 
însă  mateloţii nu erau dispuşi la niciun gest de 
compasiune. Aşa şi trebuia. Individul le atacase 


sanctuarul. Era unul dintre duşmanii care urmăreau să-i 


arunce pe toţi în închisoare. Hale le explicase asta mai 
devreme, şi fiecare din subalternii săi înţelesese ce sarcini 
avea de îndeplinit. 

Unul dintre oameni şi-a împins în faţă lopata şi un 
geamăt le-a semnalat că lama ei ascuţită pătrunsese 
adânc. Prizonierul s-a clătinat în faţă şi şi-a prins coapsa 
stângă cu mâinile, împleticindu-se în jurul stâlpului şi 
încercând să-i evite pe ceilalţi atacatori. Hale îi avertizase 
să nu-l termine prea curând. Tocmai în asta consta 
farmecul metodei sudorii. Faptul că tortura continua atâta 
timp cât dorea căpitanul. 

Sângele a murdărit pantalonii prizonierului, ţâşnindu-i 
printre degetele cu care încerca să apese pe rană. 

Ceara a prins să se prelingă din lumânări. Transpiraţia 
se adunase pe fruntea victimei. Hale a ridicat braţul, 
oprind tortura. 

Muzica s-a oprit şi ea. 

Oamenii lui au încetat atacul. 

— Acum eşti gata să-mi răspunzi la întrebări? a zis 
Hale. 

Prizonierul a  icnit, în încercarea de a-şi trage 
răsuflarea. 


— NIA, a rostit el în cele din urmă. 


Exact aşa cum bănuise. 

A făcut semn unui om de-al său, care ţinea un cuţit în 
mână. Alţi doi membri ai echipajului şi-au abandonat 
uneltele şi l-au înşfăcat pe prizonier de umeri şi braţe, 
forțându-l să cadă în genunchi. Un al treilea l-a prins de 
păr şi i-a tras capul pe spate. Omul cu cuțitul s-a apropiat 
şi, dintr-o singură mişcare, i-a tăiat urechea dreaptă. 

Un urlet a umplut închisoarea. 

Hale a păşi în faţă, a smuls urechea din scalp şi a 
ordonat: 

— Deschideţi-i gura. 

Oamenii lui s-au conformat. 

Hale a îndesat urechea în gura prizonierului, încercând 
s-o împingă dincolo de dinţii din faţă şi de limba cu care 
omul se împotrivea. 

— Mănânc-o, sau îţi tai şi cealaltă ureche, a lătrat el. 

Omul l-a privit cu ochi înnebuniţi de spaimă. 

— Mestec-o, a ţipat Hale. 

Prizonierul a clătinat din cap şi s-a înecat în timp ce 
încerca să tragă aer în piept. 

Hale a făcut un semn şi oamenii lui l-au eliberat. 

A ridicat pistolul şi l-a împuşcat pe prizonier drept în 
faţă. 


* 


Cassiopeia mai văzuse oameni murind, dar scena tot i-a 
făcut greață. Bănuia că Stephanie era şi ea obişnuită. Însă 
Shirley Kaiser asista probabil pentru întâia oară la o 
crimă. A auzit-o icnind şi a văzut-o întorcându-se cu 
spatele. 

Stephanie a încercat s-o aline. 

Cassiopeia nu şi-a luat ochii de la Hale, care s-a holbat 
la ea printre gratii, apoi a gesticulat cu arma. 

— Şi acum, micuță doamnă, a venit rândul tău să 


răspunzi la întrebări. 


Capitolul 77 


Era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu barbă neagră lungă, 
legată cu funde. Pe umeri avea înfăşurată o bandulieră în 
care ţinea o pereche de pistoale. Un om inteligent, versat 
în politică şi îndrăzneţ peste măsură. Nimeni nu-i 
cunoştea adevăratul nume. Thatch? Tache? Se prezenta 
drept Edward Teach, însă toţi îl ştiau după poreclă. 

Barbă Neagră. 

Născut în Bristol, dar crescut în Indiile de Vest, servise 
alături de corsarii din Jamaica în vremea războiului 
pentru succesiunea la tronul Spaniei!”. După aceea sosise 
în Bahamas şi se înrolase sub comanda piratului 
Hornigold, ajungând cu timpul să deţină propriul vas. În 
ianuarie 1718, a ajuns la Bath, unde a înfiinţat o bază la 
gurile râului Pamlico, pe Ocracoke Island. De aici pleca în 
acţiuni de jefuire a navelor şi îi mituia pe guvernatorii 
locali pentru a obţine protecţie. A traversat Marea 


Caraibilor şi a instituit blocada asupra portului din 


1% Conflict desfăşurat în perioada 1701-1714 între mai multe puteri 
europene, în principal spaniolii loiali arhiducelui Carol, Sfântul Imperiu 
Roman, regatul Marii Britanii, republica Ţărilor de Jos, Portugalia şi 
ducatul de Savoia, pe de o parte, respectiv spaniolii loiali lui Filip al V- 
lea, Franţa şi electoratul Bavariei, pe de altă parte (n.trad.). 


Charles Town”. Pe urmă s-a retras, şi-a vândut averile 
adunate prin jaf, a cumpărat o casă în Bath şi a obţinut 
graţierea regală pentru faptele sale. Mai mult, i-a fost 
recunoscut dreptul de proprietate asupra vaselor 
capturate. Toate acestea i-au înfuriat şi tulburat pe 
oamenii din colonia învecinată, Virginia. Şi încă în 
asemenea măsură, încât guvernatorul său a jurat că va 
distruge bârlogul piraţilor din oraşul Bath. 

Pe data de 21 noiembrie 1718, două slupuri echipate cu 
tunuri s-au oprit pe înserat la intrarea în Golful Ocracoke, 
suficient de departe însă pentru ca bancurile de nisip şi 
canalele nefamiliare să nu le pună în pericol. Luptători 
din marina regală formau echipajele aflate sub comanda 
locotenentului Robert Maynard, un ofiţer experimentat şi 
un om de mare curaj şi determinare. 

La bordul vasului său ancorat, Adventure, Barbă 
Neagră nu a acordat prea mare atenţie slupurilor. 
Terminase cu luptele. Timp de şase luni străbătuse apele 
din zonă fără a fi atacat. Echipajul său fusese redus 


drastic, căci asocierea cu un bărbat care încetase cu 


2 În 1718, flota piratului Barbă Neagră a blocat timp de câteva 
săptămâni portul din Charleston, cunoscut la acea vreme sub numele 
de Charles Town, împiedicând intrarea şi ieşirea vaselor şi jefuindu-le. 
(n.trad.). 


jefuirea vapoarelor nu mai era productivă. Majoritatea 
mateloţilor plecaseră de mult spre alte zări ori se 
stabiliseră în Bath. Cei rămaşi la bord erau puşti de 
douăzeci şi ceva de ani, o treime dintre ei negri. 

Câteva măsuri de precauţie fuseseră totuşi luate. 

Praful de puşcă, ghiulelele şi alicele fuseseră adunate 
lângă cele opt tunuri. Pături fuseseră înmuiate în apă şi 
atârnate în jurul depozitului de muniţie, pentru a fi 
folosite la stingerea oricărui incendiu iscat pe punte. În 
apropierea staţiilor de luptă se strânseseră pistoalele şi 
hangerele. Toate, măsuri de rutină. Pentru orice 
eventualitate. Deşi Barbă Neagră se lăuda că nimeni nu 
va îndrăzni vreodată să-l atace. 

Atacul a început devreme, în lumina cenuşie a zorilor. 

Oamenii lui Maynard îi întreceau numeric pe cei ai lui 
Barbă Neagră, proporţia fiind de trei la unu. Însă în graba 
lor de a câştiga avantaj, slupurile lui Maynard dăduseră 
cu fundurile de uscat în apele puţin adânci ale golfului. 
Barbă Neagră ar fi putut să fugă cu mare uşurinţă spre 
nord, dar nu era laş. Aşa că a ridicat un urcior cu tărie şi 
a zbierat peste întinderea de apă: 

— Blestemul să mă ajungă dacă o să-ţi cedez ori să îţi 


iau vreun cent. 


Maynard a urlat la rândul său: 

— Nu aştept niciun cent de la tine, şi nici nu-ţi voi ceda 
vreunul. 

Barbă Nagră şi-a aţintit cele opt tunuri asupra celor 
două slupuri inamice şi a pornit focul de mortiere. Un 
slup a fost scos din luptă, iar celălalt a fost serios avariat. 
Însă efortul a adus şi vasul Adventure pe nisip. Văzându-şi 
adversarul prins la înghesuială, Maynard a ordonat 
deschiderea tuturor butoaielor cu apă şi aruncarea peste 
bord a balastului. Pe urmă a intervenit mâna providenţei, 
căci un vânt puternic a pornit să sufle dinspre mare, 
împingând slupul său departe de bancul de nisip şi 
trimiţându-l în direcţia vasului Adventure. 

Maynard a ordonat tuturor oamenilor săi să coboare 
sub punte şi să îşi pregătească pistoalele şi săbiile pentru 
lupta corp la corp. El însuşi s-a ascuns sub punte, alături 
de ei, lăsând un aspirant la cârmă. Ideea era de a atrage 
adversarul la bord. 

Barbă Neagră le-a spus oamenilor săi să-şi pregătească 
armele de foc, şi nu numai. A recurs şi la o invenţie 
proprie. Sticle umplute cu pulbere de puşcă, alice şi 
bucăţi de fier şi plumb, aprinse cu fitile plasate în centru. 


Generaţiile viitoare aveau să le denumească grenade. Le 


folosea pentru a crea haos şi confuzie. 

Explozivii au aterizat pe slupul lui Maynard şi au 
învăluit puntea într-un nor dens de fum. Dar cum 
majoritatea mateloţilor se aflau sub punte, efectul lor a 
fost limitat. Văzând atât de puţini oameni la bord, Barbă 
Neagră a strigat: 

— Au fost cu toţii loviți în cap, cu excepţia a trei sau 
patru. Mergeţi peste ei şi tăiaţi-i în bucăţi. 

Vasele s-au lipit. Căngile de ancorare au fost aruncate 
peste parapet. 

Barbă Neagră a urcat primul pe punte. 

A fost urmat de zece oameni. 

S-a tras în orice mişca. 

Maynard şi-a ales momentul ripostei cu mare precizie. 
A aşteptat ca aproape toţi oamenii adversarului său să se 
afle la bord şi abia apoi le-a permis mateloţilor săi să iasă 
din ascunzătoare. 

Haosul s-a instalat pe vas. 

Atacul prin surprindere a dat roade. 

Barbă Neagră şi-a dat seama de gravitatea situaţiei şi 
şi-a regrupat oamenii. Au început luptele corp la corp. 
Puntea a fost scăldată în sânge. Maynard şi-a vânat 


personal prada şi a îndreptat un pistol asupra lui Barbă 


Neagră. Adversarul său a răspuns la fel. Piratul a ratat, 
însă locotenentul a nimerit ţinta. 

Glonţul nu l-a oprit însă pe renegat. 

Cu o lovitură puternică, el a smuls lama pumnalului lui 
Maynard. Acesta a aruncat deoparte coada hangerului şi 
a făcut un pas în spate, pentru a scoate un alt pistol. 
Barbă Neagră s-a apropiat pentru a-i da lovitura finală, 
însă în clipa când îşi ridica pumnalul, un marinar i-a 
retezat capul. 

Sângele a ţâşnit din gâtul său. 

Britanicii, care până atunci se ţinuseră departe, au 
sesizat vulnerabilitatea lui şi s-au năpustit. 

Edward Teach şi-a sfârşit viaţa în mod violent. 

Cinci răni de pistol. Douăzeci de tăieturi aplicate pe 
corp. 

Maynard a ordonat să i se reteze capul cu totul şi să fie 
atârnat pe slup, în catargul din vârful prorei. Restul 
corpului a fost azvârlit în mare. Legenda spune că trupul 
fără cap s-a încăpățânat să dea ocol înot vasului, de 
câteva ori, înainte de a se scufunda. 

Malone s-a oprit din citit. 

Încercase să-şi abată gândul de la situaţia în care se 


afla Cassiopeia, navigând pe internet şi lecturând articole 


despre pirați, un subiect care îl fascinase dintotdeauna, şi 
aşa dăduse peste povestea lui Barbă Neagră. 

Craniul piratului fusese agăţat de un stâlp, pe malul 
vestic al râului Hampton din Virginia, şi lăsat acolo timp 
de mai mulţi ani. Locul este şi astăzi cunoscut sub numele 
de Capul lui Barbă Neagră. După un timp, cineva avusese 
ideea de a modela capul şi a-l transforma în baza unui vas 
de punch, care fusese folosit într-o tavernă din 
Williamsburg. Ulterior, fusese lărgit prin placare cu 
argint, pentru a dispărea la un moment dat pentru 
totdeauna. Malone s-a întrebat dacă Commonwealth-ul 
avusese vreun amestec. La urma urmei, nu era o 
coincidenţă faptul că Hale îşi botezase propriul slup 
Adventure. 

Şi-a privit ceasul de la mână. Mai puţin de o oră până la 
aterizare. 

Greşise citind despre pirați. Asta nu făcuse decât să-i 
sporească anxietatea. În ciuda romantismului asociat cu 
ei, adevărul e că piraţii erau oameni cruzi şi răi. Viaţa 
omenească nu prea conta pentru ei. Duceau o existenţă 
bazată exclusiv pe profit şi supravieţuire, şi nu avea 
niciun motiv să creadă că varianta modernă diferea cu 


mult. Avea de-a face cu oameni disperaţi, aflaţi într-o 


situaţie disperată. Singurul lor scop era obţinerea 
succesului, şi răul pe care îl puteau cauza altora nu 
însemna nimic pentru ei. 

Se simţea aproape ca Robert Maynard în clipa când 
pornise să-l înfrunte pe Barbă Neagră. 

Miza fusese şi era şi acum mare. 

— Ce e cu tine? a şoptit Malone cu gândul la 
Cassiopeia. 

* 

Knox şi-a schimbat poziția, dar a rămas la nivelul de 
deasupra solului, lipit de zidul exterior şi folosind 
dărâmăturile ca paravan. Găurile erau răspândite peste 
tot în zid, dând la iveală golful luminat de lună. Vântul 
puternic îi crăpa buzele, dar măcar alunga în bună parte 
duhoarea de păsăret. Ascultase schimbul de replici dintre 
Carbonell şi Wyatt, şi acum încerca să găsească un punct 
de observație mai bun, de unde să urmărească întâlnirea 
celor doi. Poate, cu puţin noroc, reuşea să-i doboare pe 
amândoi. 

— Knox! 

S-a oprit. Wyatt îl striga. 

— Ştiu unde sunt ascunse cele două pagini. 


Un mesaj. Limpede şi clar. „Dacă ţi-ai pus în cap să mă 


ucizi, mai gândeşte-te o dată”. 

— Nu fi prost, a strigat Wyatt. 

A înţeles ce voia să-i spună: 

„Avem un duşman comun. Hai să rezolvăm mai întâi 
problema asta. De ce crezi că te-am lăsat să capturezi o 
armă?” 

În regulă. Era o idee cu care putea fi de acord. 

Pentru moment. 

x 

Hale s-a apropiat de celula în care erau ţinute cele trei 
prizoniere. Părul lui Kaiser se încâlcise şi îi stătea lipit de 
cap, hainele îi erau ude de ploaie, dar femeia încă mai 
avea ceva atrăgător în ea - o frumuseţe venită din 
experienţa căpătată odată cu vârsta şi care avea să-i 
lipsească. 

La fel şi lenjeria ei de corp specială. 

— Deci înţeleg că ai venit aici ca să mă tragi de limbă? 
Şi s-o găseşti pe doamna Nelle? 

— Am venit ca să încerc să-mi îndrept greşeala. 

— Admirabilă iniţiativă. Dar prostească. 

Hale a tras cu urechea şi a constatat mulţumit că ploaia 
şi vântul se mai domoliseră. Poate că furtuna depăşise 


punctul culminant. Problema lui imediată nu era însă 


asta, ci una cu mult mai presantă. 

S-a răsucit cu faţa spre femeia necunoscută. 

Subţirică, bine făcută şi în formă, cu păr negru şi piele 
smeadă. O frumuseţe. Şi, în plus, foarte curajoasă. Îi 
amintea de Andrea Carbonell, ceea ce nu era un lucru 
bun. 

— Cine eşti? a întrebat el. 

— Cassiopeia Vitt. 

— Ai venit aici ca salvatoare a lor? 

— Una printre mulți alții. 

Hale a priceput aluzia. 

— S-a sfârşit, i-a spus Stephanie Nelle. Eşti un om 
terminat. 

— Aşa crezi? 

A băgat mâna în buzunar şi a scos telefonul celular pe 
care oamenii săi îl găsiseră asupra Cassiopeei. Interesant 
dispozitiv. Nu conţinea un jurnal cu apelurile, contacte 
sau numere salvate. Aparent, fusese conceput exclusiv 
pentru a primi şi a transmite câte un singur apel pe rând. 
Presupunea că era genul de echipament folosit de 
comunitatea serviciilor secrete. 

Ceea ce însemna că Vitt se număra printre duşmanii 


ve 


sal. 


Deja bănuia că ceilalţi oameni fuseseră trimişi cu 
scopul de a crea o diversiune, în timp ce Vitt le scotea de 
pe domeniu pe cele două prizoniere. 

Şi planul aproape că reuşise. 

— Şi tu lucrezi pentru NIA? a întrebat Hale. 

— Lucrez pentru mine. 

Hale a cântărit răspunsul şi a ajuns la concluzia că 
aprecierile sale anterioare fuseseră corecte. Femeia asta 
nu avea să-i spună nimic, decât impulsionată zdravăn. 

— Tocmai ai văzut ce le fac celor care refuză să-mi 
răspundă la întrebări. 

— 'Ţi-am răspuns la întrebare, a ripostat Vitt. 

— Dar mai am una. Cu mult mai importantă. A scos la 
iveală telefonul. Cui îi dai raportul? 

Vitt nu a răspuns. 

Hale a spus: 

— Ştiu că Andrea Carbonell îţi aşteaptă raportul. Vreau 
să-i comunici că Stephanie Nelle nu-i aici. Şi că ai dat 
greş. 

— N-ai cum să mă obligi. 

Hale şi-a dat seama că femeia avea dreptate. O luase 
deja prizonieră şi era convins că femeia avea să rişte. 


Dacă bănuielile lui se adevereau şi mai erau şi alţii care îi 


monitorizau lui Vitt progresele, atunci când ea nu avea să 
raporteze, aceştia vor fi nevoiţi să intre în acţiune. Tot ce 
trebuia ea să facă era să reziste în continuare. 

— Nu am de gând să-ţi fac nimic, i-a explicat el. 

A arătat spre Kaiser. 


— Dar cu ea e altă poveste. 


Capitolul 78 


Noua Scoţie 


Wyatt spera ca Knox să-i fi luat în considerare 
avertismentul. Avea nevoie de câteva minute în care să se 
ocupe de Carbonell în linişte şi nederanjat de nimeni. 
După care, el şi cu Knox puteau să-şi regleze conturile 
între ei. Se îndoia că Knox avea să plece, pur şi simplu, în 
momentul când va realiza că avea şanse egale cu el. Oare 
rivalul său descoperise cele două cadavre? Probabil. Dar 
chiar dacă nu le găsise, nu avea motive să presupună că 
în fort se mai aflau şi alte persoane, în afară de ei trei. 

A coborât la nivelul solului, măsurându-şi cu grijă 
fiecare pas, ajutat să străbată colţurile întunecate de 
ochelarii de vedere pe timp de noapte. A ajuns la baza 
scărilor, apoi la o uşă care se deschidea în curtea 
interioară unde îl aştepta Carbonell. 

S-a uitat la ceas. 

Aproape trei ore trecuseră de când el şi Malone se 
aflaseră în încăperea subterană. Şase ore. Acesta era 
ritmul de trecere de la flux la reflux. 


— Sunt aici, Andrea, a strigat. 


— Ştiu. 

Au rămas amândoi ascunși. 

— M-ai minţit, a spus el. 

— La ce altceva te aşteptai? 

— N-ai de gând să renunti, nu-i aşa? 

A auzit-o cum chicoteşte. 

— Zău aşa, Jonathan. Doar nu eşti un ageamiu. Ci un 
agent cu experienţă. Ştii cum merg lucrurile. 

Într-adevăr, ştia. Duplicitatea era un mod de viaţă în 
lumea serviciilor secrete. Numai că femeia asta întinsese 
prea mult coarda. Îl folosise. Nici mai mult, nici mai puţin. 
El n-avea nimic sau aproape nimic de-a face cu țelul 
urmărit de tipă. Nu era decât un mijloc prin care ea 
intenţiona să-şi atingă scopul. Şi chiar dacă era bine 
plătit, asta nu îi dădea dreptul lui Carbonell să-l 
manipuleze după bunul plac. În plus, femeia venise aici ca 
să-l ucidă şi nu intenţionase de la bun început să-l lase să 
se bucure de banii ei. 

— Care-i treaba? a întrebat el. Vrei să mă împiedici să 
ciripesc? Ştiu prea multe despre tine? 

— Mă îndoiesc că ai ciripi. Totuşi, e bine să fii sută la 
sută sigur. Chiar ai găsit paginile? 


— Da. Nu era întru totul adevărat, dar pe aproape. 


— Ce motiv aş avea să te cred? 

— Niciunul. 

Ştia că individa urmărea să-l ţină de vorbă, astfel încât 
oamenii ei să aibă timp să-l depisteze şi să-l termine. 

— Nu e cazul să existe atâta ostilitate între noi, a spus 
Carbonell. 

— Atunci ieşi din ascunzătoare şi vino aici. 

Şi-a scos ochelarii de vedere pe timp de noapte. 

Ştia că Knox se afla prin apropiere şi că era înarmat. Îi 
simţea prezenţa. Spera ca rivalul lui să se limiteze la a 
asculta conversaţia, fără a interveni, căci şi el îşi dorea să 
găsească ceea ce Andrew Jackson ascunsese în fort. 

* 

Cassiopeia era neputincioasă. Doi mateloţi o luaseră cu 
forţa pe sus din celulă pe Shirley Kaiser, care tipa şi se 
zbătea, în timp ce alţi trei îşi ţineau puştile aţintite asupra 
ei şi a lui Stephanie. Shirley a fost târâtă cu două celule 
mai încolo pe coridor, accesibilă vederii prin gratiile care 
ţineau loc de pereţi. Încheieturile mâinilor şi gleznele îi 
fuseseră legate de un scaun greu din lemn de stejar, în 
gură i se vârâse un căluş, şi acum scutura din cap în semn 
de protest. 


Cei doi bărbaţi înarmaţi se retrăseseră apoi din celula 


lor. 

Ea şi Stephanie erau acum singure. 

— Ce facem? a şoptit Stephanie. 

— Dacă nu sun, vor da undă verde cavaleriei. 

— Dar nu putem şti ce-i vor face lui Shirley. Cât timp 
mai avem la dispoziţie? 

— Cam o oră până în zori. 

Un alt bărbat şi-a făcut apariţia, cărând o geantă 
neagră de piele. 

— E doctorul nostru, a spus Hale. Omul care se ocupă 
de oamenii mei, atunci când sunt răniţi. 

Doctorul era un tip solid, cu un chip banal şi cu părul 
lipit de scalp. Avea hainele ude leoarcă. Şi-a aşezat 
geanta pe o masă din lemn din faţa lui Shirley. A scos din 
ea o foarfecă din oţel inoxidabil. 

— Medicul este un membru important în orice echipaj, 
a explicat Hale. Pe vremuri, deşi nu participa la lupte şi 
nu apăra nava, primea întotdeauna o cotă mai mare din 
pradă decât mateloţii obişnuiţi, iar ei i-o cedau de 
bunăvoie. Lucru care a rămas valabil până în ziua de azi. 

Doctorul stătea în picioare lângă Shirley, cu foarfeca în 
mână. 


— Domnişoară Vitt? Domnişoară Nelle? Răbdarea mea 


a ajuns la limită. Am fost minţit şi s-a tot încercat să fiu 
tras pe sfoară, şi adevărul e că m-am săturat. Nu doresc 
decât să fiu lăsat în pace, dar se pare că guvernul 
american nu acceptă asta. Acum, mi-au atacat casa... 

Placajul care acoperea uşa închisorii a fost brusc dat la 
o parte şi trei bărbaţi au pătruns în clădire, scuturându-şi 
picăturile de ploaie de pe haine. 

Erau cu toţii de vârstă apropiată cu Hale. 

— Ceilalţi căpitani, a şoptit Stephanie. 

* 

Knox s-a strecurat mai aproape de locul unde se 
înfruntau Wyatt şi Carbonell. S-a întrebat dacă femeia îşi 
dădea seama că Wyatt o păcălea, făcând-o să creadă că 
încă se afla în avantaj. A auzit crâmpeie de discuție în 
timp ce se deplasa către un punct situat exact deasupra 
capetelor lor. Pietrele şi molozul îi încetineau mişcarea, 
păsările care rătăceau de colo-colo erau şi ele o bătaie de 
cap, căci trebuia să aibă grijă să nu le deranjeze, orice 
schimbare intervenită în uguitul lor ritmic putând să-i 
semnaleze prezenţa. 

Wyatt spusese că găsise paginile. Să fie adevărat? Şi 
oricum, mai avea importanţă? 


Hm, poate că da. 


Dacă reuşea să se întoarcă la Bath cu cele două pagini 
lipsă, după ce îi ucidea pe Wyatt şi pe Carbonell, 
prestigiul lui în ochii căpitanilor avea să crească însutit. 
Nu numai că le va oferi acestora protecţia legală de care 
aveau nevoie, ci le va salva şi viaţa. 

O perspectivă foarte îmbietoare. 

A strâns şi mai tare arma în mâini. 

Ţintele se aflau acum direct sub el. 

— Ei bine, Jonathan, iată-mă, a rostit Carbonell. 

* 

Lui Hale nu i-a convenit că fusese întrerupt de colegi. 
Ce cãutau acolo? Povestea asta nu-i privea. Casa lui, nu a 
lor, fusese asediată, şi ei nu ridicaseră un deget ca să-l 
ajute. I-a văzut că se uită la cadavrul aruncat pe podea, cu 
o ureche lipsă şi o gaură în cap. 

— Ce faci? a întrebat Bolton. 

Nu intenţiona să se lase intimidat de proştii ăştia, cu 
atât mai puţin de faţă cu oamenii lui şi cu prizonierele. 

— Fac ceea ce niciunul dintre voi nu are curajul să facă. 

— Ţi-ai ieşit din minţi, a răbufnit Surcouf. Ni s-a spus că 
aţi omorât nouă oameni. 

— Nouă oameni care au atacat domeniul. Am dreptul să 


mă apăr. 


Cogburn a arătat spre Shirely Kaiser. 

— Dar ea ce ţi-a făcut? 

Niciunul dintre cei trei căpitani nu o întâlnise pe 
Kaiser. Hale avusese grijă să o ferească de ochii lor 
curioşi. 

— Şi ea ne e duşman. 

Cu toate că închisoarea fusese ridicată pe pământul 
familiei Hale, Articolele stipulau că se afla pe teren 
neutru, cu jurisdicție comună. Quentin nu voia însă să 
tolereze niciun amestec în treburile sale. 

— Femeia asta, a arătat el spre Vitt, a venit împreună 
cu ceilalţi atacatori, ca să le elibereze pe prizoniere. Mi-a 
omorât doi oameni. 

— Quentin, aşa n-o să rezolvi nimic, a spus Surcouf. 

Nu mai era dispus să înghită nimic din partea acestor 
laşi. 

— Intendentul tocmai recuperează în acest moment 
cele două pagini lipsă. Le-a găsit. 

A urmărit cum şocul se instalează pe feţele celor trei. 

— Da, exact, a spus Hale. În timp ce voi dormeaţi, eu v- 
am salvat pe toţi. 

— Ce ai de gând să faci? a întrebat Bolton arătând spre 
Kaiser. 


Hale a ridicat telefonul mobil. 

— Trebuie sunat de pe telefon. Domnişoara Vitt refuză 
să coopereze. Aşa că o voi motiva. Vă asigur că, dacă nu 
fac asta, în cel mai scurt timp ne vom trezi pe cap cu un 
contingent de agenţi federali, de data asta înarmaţi cu 
ordine de arestare. 

— A lăsat pe cei trei căpitani să perceapă înţelesul 
spuselor sale. Atacul din seara aceea fusese o acţiune 
brutală, menită să-l ia pe nepregătite. Runda următoare 
avea să fie diferită. Mai oficială. Încă nu ştia ce se 
petrecuse în Virginia. Dar bănuia că autorităţile deţineau 
deja dovezi incriminatorii împotriva sa. 

— Quentin, ascultă, îţi cerem să te opreşti, a spus 
Cogburn. Înţelegem că ai fost atacat, dar... 

— Unde erau oamenii tăi în tot acest timp? a întrebat 
Hale. 

Cogburn a tăcut. 

— Dar ai tăi, Edward? Şi ai tăi, John? Mi s-a spus că 
niciunul dintre voi nu a sărit în apărarea noastră. 

— Vrei să insinuezi că am avea vreun amestec în toată 
treaba asta? a ripostat Surcouf. 

— Nu e deloc exclus. 


— Ai înnebunit, a decretat Bolton. 


Hale a făcut semn oamenilor săi să-şi aţintească armele 
asupra celor trei căpitani. 

— Dacă vreunul dintre ei face vreo mişcare, împuşcaţi-l. 

Mateloţii s-au conformat. 

Hale a făcut un alt semn, şi doctorul a aşezat foarfeca 
la baza degetului mijlociu al lui Kaiser. Femeia a făcut 
ochii mari de groază. 

Hale s-a întors spre Vitt. 

— Ultima şansă să suni. Dacă nu, îi voi tăia degetele 


unul câte unul, până te vei hotărî să mă asculţi. 


Capitolul 79 


Noua Scoţie 


Wyatt a urmărit-o pe Andrea Carbonell ieşind din 
umbră şi păşind în lumina lunii. Tocmai îşi verificase 
ceasul şi văzuse că mai avea puţin timp până la flux. I-a 
zărit silueta bine legată, dar şi conturul unei arme în 
mâna stângă, cu ţeava îndreptată în jos. 

A ieşit şi el din umbră, având în mâna dreaptă o armă 
aţintită în jos. 

— N-ar fi trebuit să se ajungă aici, a spus Carbonell. Ar 
fi trebuit să fii deja mort. 

— Atunci de ce m-ai trimis? a întrebat el. 

— Pentru că eşti un bun meseriaş. Pentru că am ştiut că 
te vei ţine tare până în ultima clipă. Şi pentru că nimănui 
nu i-ar păsa dacă ai dispărea, pur şi simplu. 

Wyatt a zâmbit. 

Femeia încerca în continuare să tragă de timp, pentru a 
permite oamenilor ei să intervină. 

— Te mai interesează şi altceva pe lumea asta decât 
propria persoană? 


— O, dragul meu Jonathan Wyatt. Ce faci? Te-ai 


înmuiat? Dar pe tine te mai interesează şi altceva pe 
lumea asta decât propria ta persoană? 

Adevărul era că da, îl interesa şi altceva. Nu era zi de la 
Dumnezeu în care să nu se gândească la cei doi agenţi 
morţi. Mulțumită lor, el era acum în viaţă. Oamenii aceia 
îşi făcuseră datoria, trăseseră cu arma, şi misiunea se 
dovedise a fi un succes datorită sacrificiului lor. Până şi 
comisia de anchetă recunoscuse acest lucru. 

Totuşi, el nu îi sacrificase pe ei pentru a se salva pe 
sine. 

Spre deosebire de Carbonell. 

Singura fiinţă omenească de care îi păsa ei era propria 
persoană. „Tocmai aici e buba. Ai fost într-adevăr un 
agent bun”. Comentariul lui Malone după verdictul dat de 
comisie, când ei doi se înfruntaseră, iar el îl strânsese de 
gât. 

Da, fusese un agent bun. 

Mai erau nişte lucruri pe care voia să le afle. 

— Tu i-ai trimis pe oamenii ăia la Institutul Garver? 

— Bineînţeles. Cine altcineva să-i trimită? M-am gândit 
că e o bună ocazie ca să vă elimin pe tine, pe Malone şi pe 
tipul care spărsese cifrul. Dar ai avut noroc. La fel şi 


Malone. Haide, Jonathan, doar ai ştiut tot timpul că te 


folosesc. Numai că aveai nevoie de banii mei. 

Poate că da. În plus, ajunsese totuşi până aici şi îşi 
schimbase între timp poziţia, trecând de la cea defensivă 
la una ofensivă. 

Lucru pe care Carbonell nu-l pricepuse deocamdată. 

— Tot tu ai pus şi capcana cu armă de foc? a întrebat 
el. 

Femeia a încuviinţat din cap. 

— Mi-am închipuit că era o metodă bună de a distrage 
atenţia de la mine. Dacă nu ţi-ai fi vârât tu piciorul în uşă, 
aş fi dat-o de perete şi apoi m-aş fi retras, scăpând, 
chipurile, ca prin urechile acului. 

— Îmi pare rău că ţi-am stricat planul. 

Carbonell a ridicat din umeri. 

— Tot răul spre bine. Mi s-au deschis o mulţime de alte 
posibilităţi. Unde ziceai că sunt cele două pagini? 

Ăsta era singurul lucru care o ţinea pe loc. Nu avea 
cum să-l atace până ce nu afla răspunsul la întrebare. 
Fără îndoială, le dăduse ordin subalternilor să nu 
acţioneze înainte de a afla locul ascunzătorii. 

— Pot să-ţi arăt, a răspuns Wyatt. Nu am avut timp să 
le scot de acolo. 


— Chiar te rog. 


Era convins că femeia nu avea să reziste tentaţiei, aşa 
că a gesticulat spre dreapta şi au reintrat amândoi în 
holul unde el se bătuse cu Malone. A găsit gaura în 
lemnul putrezit şi a arătat în jos. 

— Acolo. 

— Şi cum coborâm? 

Wyatt se gândise deja la asta. Meterezele de pe zidul 
exterior erau înconjurate de o funie trecută prin piloni de 
fier, care îndeplinea rolul de barieră. Nu era cine ştie ce 
protecţie, dar suficientă pentru a-i avertiza pe cei 
îndrăzneţi de pericol. După ce îi eliminase pe cei doi 
oameni ai lui Carbonell, îndepărtase funia de nailon, pe 
care o încolăcise - circa cincisprezece metri - şi o vârâse 
în rucsac. 

Şi-a dat rucsacul jos de pe umeri şi a spus: 

— Am venit pregătit. 

sie 

Cassiopeia cântărea cererea lui Hale. Individul îşi 
alesese bine victima. Dacă le-ar fi legat pe ea sau pe 
Stephanie, niciuna dintre ele nu ar fi vorbit, căci, cedând, 
ar fi renunțat la singurul lor atu. 

Dar Shirley Kaiser nu putea să înțeleagă asta. 


Ochii femeii sticleau de spaimă în timp ce se holba la 


foarfeca din oţel apăsată pe degetul ei mijlociu. A clătinat 
din cap, în semn de „Nu, vă rog”. Nu avea cum să reziste. 

— Ştii bine că nu trebuie să suni, a şoptit Stephanie. 

— N-am de ales. 

— Foarte bine, a spus Hale, care le văzuse şuşotind, dar 
nu avusese cum să le audă conversaţia. Sfătuiţi-vă între 
voi. Şi luaţi decizia corectă. Shirley se bazează pe asta. 

Ceilalţi trei căpitani stăteau şi le urmăreau din priviri. 

Armele erau în continuare îndreptate spre ei. 

Cassiopeia nu putea prelungi aşteptarea, aşa că a spus: 

— Dă-mi naibii telefonul ăla. 

* 

Malone şi-a legat centura de siguranţă şi s-a pregătit de 
aterizare. Coborârea de la zece mii de metri altitudine se 
anunţa dificilă. Pilotul îl informase că furtuna se deplasa 
înspre nord şi că urmau să o traverseze prin capătul 
sudic. Edwin Davis sunase de două ori pentru a-l informa 
că nu avea veşti de la Cassiopeia, dar şi că împuşcăturile 
încetaseră. 

Lucru care nu-l liniştea deloc. 

Îşi reîncărcase deja arma şi-şi îndesase două magazii cu 
gloanţe de rezervă în buzunarele jachetei. 


Era gata de acţiune. 


„Numai să aterizeze odată”. 
* 

Knox stătea pe zidul dărâmat şi se uita în jos, de pe 
metereze, la Wyatt şi Carbonell. Îl auzise pe Wyatt când îi 
spusese femeii că cele două pagini lipsă se aflau la subsol, 
în hăul întunecat, căscat în podea. Îl urmărise apoi legând 
funia de un capăt al unuia dintre stâlpii care, pe vremuri, 
susţinuseră acoperişul. Wyatt fusese primul care 
coborâse, urmat de Carbonell. O lumină se aprinsese 
acolo, jos, apoi dispăruse. Ce să facă? Să coboare şi el sau 
să-i aştepte să se întoarcă? Dacă mai exista o altă cale de 
acces? 

Şi-a amintit de tatăl său, legendarul intendent. 

Un val de ruşine l-a copleşit. Se vânduse. Făcuse unicul 
lucru pe care tatăl său nu l-ar fi acceptat niciodată. 

Mai mult, tatăl lui făcuse imposibilul. 

Asasinase un preşedinte. 

John Kennedy ajunsese la Casa Albă mulţumită unei 
alianţe întemeiate în secret de propriul tată, Joe. O alianţă 
care cuprindea conducători politici, sindicate şi 
organizații criminale. Tatăl lui Quentin Hale fusese un 
apropiat al lui Joe şi încheiase o înțelegere cu clanul 


Kennedy. Odată ajuns la Casa Albă, fă în aşa fel încât 


prevederile scrisorilor de împuternicire să fie 
recunoscute, iar Commonwealth-ul îţi va oferi bani şi 
voturi. 

Commonwealth-ul îşi respectase înţelegerea. 

Însă prietenia se rupsese după alegeri. 

Familia Kennedy se ridicase împotriva tuturor, inclusiv 
împotriva Commonwealth-ului. Nici sindicatele şi nici 
mafia nu ştiau ce să facă. 

Spre deosebire de căpitani. 

Aceştia îl recrutaseră în vederea asasinării lui Kennedy 
pe un individ cu minţile rătăcite, care dezertase la un 
moment dat la sovietici, un oarecare Lee Harvey Oswald, 
pentru ca, printr-un noroc chior, Oswald să fie apoi ucis 
de către Jack Ruby. 

Pistele urmate de anchetatori nu duseseră nicăieri. 

Conspiraţioniştii dezbăteau de zeci de ani teorii cu 
privire la ceea ce se întâmplase, şi aveau să o facă încă 
alte zeci de ani de acum încolo. Însă nimeni nu avea să 
afle vreodată adevărul. Tatăl său fusese un intendent 
veritabil. 

Loial până la capăt. 

Poate că venise vremea să-i calce din nou pe urme. 


Îi trebuia o lanternă. 


Nu luase cu sine un astfel de obiect, dar ştia că exista 
unul cu un nivel mai sus, lângă cele două cadavre. 

A pornit într-acolo. 

* 

Cassiopeia a întins mâna după telefonul pe care Hale i-l 
strecura printre gratii. 

— Exprimă-te scurt şi concis, i-a cerut acesta. Şi nu uita 
că, la un simplu gest de-al meu, prietena ta îşi va pierde 
un deget. 

Cassiopeia i-a smuls telefonul din mână şi a format 
numărul pe care îl memorase. Edwin Davis a răspuns 
după al doilea ţârâit. 

— Ce se întâmplă acolo? a întrebat el. 

— Totul e în ordine. Dar încă nu le-am localizat pe 
Stephanie şi Kaiser. E un domeniu foarte întins. 

— Şi împuşcăturile pe care le-am auzit? 

Hale era convins că oamenii care îl atacaseră aveau 
legătură cu ea. La urma urmei, sosiseră în acelaşi timp pe 
proprietatea lui. Desigur, se înşela, dar poate că, auzindu- 
i răspunsul, Davis va pricepe mesajul. 

— Oamenii noştri au stricat totul, a spus Cassiopeia. Au 
tras în stânga şi în dreapta până ce au sfârşit morţi cu 


toţii. Tactica n-a funcţionat. Eu am scăpat. Încerc să fac 


cercetări, dar locul e plin de oameni. 

— leşi de acolo. 

— Aşa voi face. Cât de repede pot. Deocamdată mai am 
nevoie de puţin timp. Rămâi pe poziţie. 

— Nu-mi place ce-mi spui. 

— Tu nu eşti aici, în timp ce eu da. O să procedăm aşa 
cum spun eu. 

Pauză. După care Davis a spus: 

— Bine. Facem cum zici tu. Te mai las încă un pic. 

Cassiopeia a încheiat convorbirea. 

— Excelent, a comentat Hale. Până şi eu te-am crezut. 
Cu cine ai vorbit? 

Cassiopeia n-a răspuns. 

Hale a ridicat o mână, avertizând-o tăcut: „Atenţie, un 
deget zboară la un semn al meu”. 

— Un agent special de la NIA. Responsabil de misiunea 
asta. Atacatorii au fost oamenii noştri, exact cum ai 
presupus. 

Hale a zâmbit. 

— Unde e Andrea Carbonell? 

— Nu ştiu. Nu ţin legătura direct cu ea. Ne-a dat nişte 
ordine, şi noi le urmăm. 


Un bărbat a intrat de afară cu o armă automată în 


mână şi s-a grăbit către Hale. I-a şoptit ceva la ureche 
căpitanului, apoi s-a retras. 

Hale a luat telefonul din mâna Cassiopeei. 

— Avem o mică problemă. Furtuna aproape c-a trecut, 
dar în locul ei s-a instalat ceața. Râul Pamlico e 
recunoscut pentru ceţurile sale dense. Se pare că asta ne 
va întârzia un pic plecarea. 

— Unde mergem? a întrebat Stephanie. 

— Aşa cum am mai spus, vom naviga în largul 
Atlanticului. 

Cassiopeia a aruncat o privire spre doctor. După 
discuţia telefonică, Shirley încetase să se mai zbată, iar 
Hale părea mulţumit. 

— Alte crime în largul mării? l-a întrebat pe Hale unul 
dintre ceilalţi căpitani. 

— Edward, nu pot să sper că mă vei înţelege. În curând, 
scrisorile noastre de împuternicire vor fi irefutabile şi 
totul va reveni la normal în lumea noastră. Aceste trei 
doamne nu ne mai sunt de niciun folos în acest scop. Hale 
s-a răsucit spre Cassiopeia şi Stephanie. Presupun că ştiţi 
deja aşa. 

— 'Ţi-am arestat un om în Virginia, a spus Cassiopeia. 


Spera ca afirmaţia ei să mai încetinească luarea unor 


decizii drastice. 

Hale a ridicat din umeri. 

— Mâine va fi vizitat de avocaţii noştri. Ştie că va fi 
protejat, atâta timp cât îşi va ţine gura. N-aveţi nicio 
dovadă care să ducă la noi. 

Şi ea se gândise la asta. La fel şi Edwin Davis. 

— Despre ce om arestat în Virginia e vorba? a întrebat 
unul dintre căpitani. 

— O mică chestiune datorată prostiei voastre, pe care 
am fost nevoit s-o rezolv. 

— O să regreti c-ai îndrăznit să ne ţii sub ameninţarea 
armelor, i-a replicat un alt căpitan. 

— Chiar aşa, Charles? Şi, mă rog frumos, ce aveţi de 
gând să faceţi? Să vă refaceţi şira spinării? a întrebat 
Hale, după care s-a întors spre Cassiopeia. Ca să ştii, n- 
am avut niciun amestec personal în atentatul asupra lui 
Danny Daniels. Iniţiativa le-a aparţinut lor în totalitate. A 
fost o mare prostie. 

— Şi ce faci tu e o dovadă de înţelepciune? a întrebat 
căpitanul pe care Hale îl numise Charles. 

— E un lucru necesar. Mi-a omorât doi oameni, a spus 
Hale şi s-a întors cu faţa spre Shirley. 


— Nu, a urlat Stephanie. 


Hale a încuviinţat din cap. 


S-a auzit un pârâit de oase. 


Capitolul 80 


Wyatt a lăsat-o pe Carbonell să meargă în faţă, 
luminându-i drumul cu lanterna. Apa se ridicase în 
încăpere până aproape de tibie şi fluxul se apropia. El şi 
Malone avuseseră norocul să prindă momentul de vârf al 
refluxului. Carbonell era la fel de îngâmfată ca 
întotdeauna, oarbă la pericolul real la care se expunea şi 
încrezătoare că oamenii ei o urmau şi-i apărau spatele. 

— Aici au murit prizonierii britanici? a întrebat ea. 

— Cu siguranţă. 

— Apa e rece. 

— Nu mai avem mult. 

A direcţionat-o pe acelaşi drum pe care îl străbătuse 
împreună cu Malone, către punctul de convergenţă al 
celor trei tuneluri, acolo unde îi aşteaptău simbolurile. 

Au ajuns la bifurcația în formă de Y. 

A luminat cu lanterna cele patru simboluri de pe ziduri 
şi pe cel de-al cincilea, plasat în mijlocul tavanului. 

— Incredibil, a murmurat Carbonell. Aici e ascuns? 

Apa se scurgea din jgheaburile ce se deschideau la 
aproape un metru de podea. Se forma o spumă sărată, 


care apoi se împrăştia, însă debitul rămânea constant. O 


altă serie de jgheaburi se zărea la circa un metru optzeci 
înălţime. 

— Al cincilea simbol a fost plasat sus cu un motiv, a 
spus Wyatt. Ceea ce căutăm se află în spatele acelei 
pietre. 

— Şi cum te gândeşti să ajungi acolo? 

— Nu intenţionez să ajung. 

* 

Knox avansa cu prudenţă, atent să nu împroaşte apa 
care îi ajungea până aproape de genunchi şi al cărei nivel 
părea să crească treptat. Găsise lanterna aruncată lângă 
cele două cadavre întinse pe meterezele fortului, şi acum 
ţinea raza de lumină îndreptată în jos, căci Wyatt şi 
Carbonell se aflau în faţa lui. 

Îi auzea discutând dincolo de o curbă situată la şase 
metri distanţă de el. 

A stins lanterna şi s-a strecurat înainte. 

* 

Cassiopeia şi Stephanie au îngenuncheat lângă Shirley 
Kaiser, aflată în continuare în stare de şoc după ce 
doctorul îi suturase şi bandajase rana. Îi făcuse şi o 
injecție cu o substanţă analgezică. 


— Nu vreau să mă consideraţi un barbar, le spusese 


Hale. 

Urmăriseră cum degetul mijlociu al lui Kaiser fusese 
retezat, căzând pe jos, în timp ce ochii ei ardeau, şocaţi, 
iar ţipetele îi erau înăbuşite de banda adezivă aplicată 
peste gură. Şi Cassiopeia, şi Stephanie îi simţiseră agonia. 
Din fericire, Shirley leşinase apoi. 

— E încă ameţită, a spus Stephanie. Crezi că Edwin ţi-a 
înţeles mesajul? 

Cassiopeia şi-a dat seama că Stephanie avea să 
descopere minciuna pe care ea şi Davis o cultivaseră. 

— Din păcate, Edwin e un tip mult prea prevăzător, a 
comentat Stephanie. 

Nu şi în privinţa lui Pauline Daniels, şi-a zis Cassiopeia. 
Dar poate că şi în această nouă împrejurare, Davis avea 
să se arate la fel de impetuos. 

— Preşedintele Daniels e preocupat de tine, i-a spus ea 
lui Stephanie. 

— Nu am păţit nimic. 

— Nu asta am vrut să spun, şi ştii foarte bine. 

A văzut că Stephanie îi sesizase tonul iritat. 

— Ce ţi-a spus? a întrebat aceasta. 

— Destule. 


— Te asigur că nu am făcut nimic greşit. 


— O mulţime de oameni susţin acelaşi lucru. Şi totuşi, 
uite în ce încurcătură ne-am vârât. 

— Cum adică? 

Cassiopeia n-avea de gând să trădeze încrederea pe 
care i-o acordaseră Davis şi Pauline, aşa că a răspuns: 

— Stephanie, căsnicia familiei Daniels e un dezastru. 
Înţeleg că ai discutat despre asta cu preşedintele. 
Suficient de amănunţit pentru ca el să simtă că între voi s- 
a creat o legătură. Mi-a spus că bănuieşte că şi tu simţi la 
fel. E adevărat? 

— A spus el asta? 

— Da. Dar nu mi-a mărturisit-o decât mie. Şi din motive 
întemeiate. 

Shirley a gemut. Începuse să-şi revină. 

— O să o doară rău de tot mâna când se va trezi, a spus 
Stephanie. 

Cassiopeia îi aştepta răspunsul. 

Stephanie a aşezat capul lui Shirley în poală. Au rămas 
amândouă pe podea. Hale şi ceilalţi căpitani plecaseră, la 
fel şi toţi mateloţii. Cadavrul cu urechea smulsă fusese 
târât afară. Erau singure, încuiate în închisoare, şi 
aşteptau ca ceața să se ridice, pentru a se îmbarca. 


— Nu ştiu ce să cred, a răspuns Stephanie încet, într-un 


târziu. Tot ce ştiu e că mă gândesc la el mai des decât ar 
trebui. 

Uşa improvizată a închisorii s-a deschis şi Hale a intrat. 

— Veşti bune. Putem să plecăm. 

* 

Malone a coborât în fugă din vehicul în clipa când 
acesta s-a oprit în întuneric lângă o rampă aflată în 
capătul unei poteci de nisip umede. Nu mai cădea decât o 
ploaie cețoasă şi uşoară, iar cerul se limpezea treptat, 
dând la iveală stele dispersate. În mai puţin de o oră 
aveau să mijească zorii. Fusese o noapte lungă şi, din 
cauza gândurilor negre despre soarta Cassiopeei şi a lui 
Stephanie, nu izbutise să aţipească decât pentru scurt 
timp în avion. 

— Ce noutăţi ai? l-a întrebat pe Davis, care îl aştepta 
lângă un SUV. 

— M-a sunat în urmă cu circa o oră. 

Malone ştia că apelul fusese necesar pentru a-i acorda 
Cassiopeei un răgaz prelungit, însă a sesizat reținerea din 
tonul lui Davis. 

— Mi-a furnizat informaţii false, i-a explicat acesta. 
Informaţii legate de faptul că atacatorii domeniului lui 
Hale ar fi fost oamenii noştri. 


— Crezi că a fost constrânsă să-ţi telefoneze? 

— Probabil. Încă nu avem suspiciuni rezonabile pentru 
intervenţie, cu excepţia datelor transmise de Cassiopeia, 
pe care nu le putem folosi, având în vedere că a intrat 
ilegal pe domeniu. 

Malone cunoştea prevederile celui de-al patrulea 
amendament, însă în clipa aceea, respectarea Constituţiei 
era ultimul lucru care îl interesa. 

— Trebuie să acţionăm. 

— Numai tu o poţi face, şi de unul singur. 

Şi-a dat seama că Davis trebuia să ia în considerare mai 
multe aspecte, în afara salvării vieţii Cassiopeei. 

— Ceaţa de deasupra apei s-a împrăştiat spre interior, 
pe malul nordic. Se întinde pe câţiva kilometri de-a lungul 
râului, până la vărsarea în mare. Nu e un fenomen 
neobişnuit în această perioadă a anului, sau cel puţin aşa 
mi s-a spus. 

— O acoperire excelentă pentru a pătrunde pe 
domeniu. 

— M-am gândit eu că aşa o să zici, a spus Davis arătând 
spre râul întunecat şi spre rampa de beton. Ai o barcă 


acolo. 


Wyatt a simţit o prezenţă în apropiere. Surprinsese un 
mic clipocit, însă instinctul îi spunea că Knox îi urmărise. 

Doi iepuri dintr-un foc? 

Ce naiba era în capul intendentului? 

x 

Hale era deopotrivă mulțumit şi îngrijorat. Îi capturase 
pe intruşi şi dejucase planul de salvare din închisoare a 
lui Nelle şi Kaiser, însă deocamdată nu dispunea de 
informaţiile necesare care să îl ajute să evalueze 
gravitatea problemei pe care o avea în Virginia. Dacă 
afirmaţia lui Vitt cum că un om de-al său fusese arestat la 
reşedinţa lui Kaiser se adeverea, îl aşteptau necazuri. Îşi 
sunase deja avocaţii şi le ceruse să facă cercetări. În plus, 
nu mai primise veşti din Noua Scoţie de la Knox. Din 
fericire, ceilalţi trei căpitani plecaseră. Îi retezase degetul 
lui Kaiser pentru a le demonstra oamenilor săi, celor egali 
în rang cu el, ca şi duşmanilor, că era un om de temut. 

Le-a urmărit pe Nelle şi pe Vitt, care o ajutau pe Kaiser 
să urce pe platforma unei camionete. Patru mateloţi de-ai 
să-i înarmaţi li s-au alăturat. Alţi şase oameni aveau să-i 
urmeze într-o altă camionetă. 


— Să pornim spre ponton, a strigat el. 


* 


Malone conducea barca cu chilă în V de trei metri şi 
jumătate lungime prin valurile tăioase ale unui Pamlico 
agitat. Într-un final, a dat de ceaţă şi a continuat să 
înainteze către est, în direcţia pontonului despre care ştia 
că pornea de pe malul nordic şi se întindea preţ de câteva 
zeci de metri. Furtuna se potolise, iar vântul şi ploaia 
încetaseră, însă râul continua să clocotească. I se spusese 
că traversarea însuma circa trei kilometri şi estima că 
parcursese deja distanţa. 

S-a uitat la ceas. 

5.20 dimineaţa. 

O licărire prin ceaţă, înspre est, vestea sosirea zorilor 
la orizont. 

A scos motorul din viteză şi a lăsat barca să plutească, 
apăsând încet şi succesiv pe pedala de acceleraţie, pentru 
a contracara curentul rapid care îl trăgea înapoi spre 
mijlocul râului şi la est de mare. 

Un mănunchi de lumini difuze se zărea în faţă. 

Patru, înşirate pe un rând. 

A oprit motorul şi a ascultat. 

Davis îi povestise despre Adventure. Un vas cu pânze 
de mai bine de şaizeci şi unu de metri lungime, echipat cu 


cele mai moderne dispozitive de navigare. Conturul său se 


vedea în faţă şi a auzit zgomot pe punte. Oameni care 
strigau. 

Hula l-a tras mai aproape de slup. 

Nu putea să pornească motorul. 

A sesizat alte semne de activitate dincolo de vas, către 
țărm, probabil pe ponton. Raze săltăreţe de lumină 
străpungeau întunericul, ca nişte faruri. Nimic clar, din 
cauza ceţii care masca realitatea, de parcă se uita în 
întuneric printr-o sticlă fumurie. 

Şi-a luat arma şi a trecut motorul în viteza întâi, lăsând 
barca să alunece încet şi apropiindu-se uşor. 

A manevrat spre stânga, pe linia de apă. 

O ancoră a apărut în raza lui vizuală. Părea să fie 
folosită la stabilizarea vaselor, chiar şi a celor acostate, 
fapt de înţeles, având în vedere curenţii puternici din râu. 

Deasupra capului său se întindeau cincisprezece metri 
de lanţ gros şi umed. 

Da, putea să o facă, dar mai întâi trebuia să afle ceva. 

A virat puternic spre țărm şi a scos din nou motorul din 
viteză. Barca s-a îndepărtat imediat de mal. Mulţumit că 
descoperise direcţia curentului, a băgat motorul în viteză 
şi a împins uşor barca în faţă. Şi-a vârât arma sub 


cureaua de la pantaloni, a oprit motorul, apoi s-a prins de 


lanţul umed şi a pornit să se caţere. 
A aruncat o privire peste umăr şi a văzut cum curentul 
îi luă barca, făcând-o să dispară în noapte. 


De acum nu mai putea acţiona decât într-un singur fel. 


Capitolul 81 


Noua Scoţie 


Wyatt a aşteptat-o pe Andrea Carbonell să perceapă 
atitudinea sa sfidătoare. Suprafaţa pe care era scrijelit al 
cincilea simbol se afla la doar câteva zeci de centimetri 
deasupra capului său. Linii late de mortar puneau în 
evidenţă forma neobişnuită a pietrei. Constructorii 
încăperii săpate în fundaţia clădirii folosiseră o mulţime 
de pietre de forme neregulate, pe care le lipiseră cu grijă 
între ele cu mortar. Scoaterea acestei pietre nu va lua 
mult timp - un ciocan şi o daltă, sau poate un drug. 

— Ce vrei să faci? l-a întrebat Carbonell, care ţinea în 
continuare arma în mână. 

— Viaţa ta la asta se reduce, la comploturi? a răspuns 
Wyatt cu o întrebare. Chiar era curios să ştie. 

— Viaţa mea se reduce la ideea de a supravieţui. La fel 
ca a ta, Jonathan. 

— Te păcăleşti singură. Sunt oameni care au murit din 
cauza ta. Nu-ţi pasă? Nici măcar un pic? 

— Fac ceea ce trebuie să fac. Din nou, exact ca tine. 


Îi displăcea că îl comparase cu ea. Multe se puteau 


spune despre el, dar nu şi că semăna cu Carbonell. A 
îndreptat lanterna în jos, cu raza luminând apa în 
creştere. A observat că jgheaburile poziţionate cel mai jos 
pe ziduri se aflau acum sub apă. 

— Ce mai aştepţi? a spus femeia. 

— Pe oaspetele nostru. 

— L-ai auzit şi tu? 

A sesizat folosirea pluralului. 

— Nu-i vorba de oamenii tăi. l-am ucis pe amândoi. 

Carbonell a ridicat arma. 

Wyatt a stins lumina şi încăperea s-a cufundat complet 
în beznă. 

Un glonţ a lovit pietrele, stârnind un ecou puternic şi 
făcând să-i vibreze timpanele. 

A urmat altul. 

Wyatt îşi schimbase poziţia, convins că femeia avea să 
ţintească în locul unde se aflase el la momentul când 
lăsase încăperea în întuneric. 

— Jonathan, asta e o nebunie, a rostit Carbonell în 
beznă. De ce n-am cădea la pace? Unul din noi, dacă nu 
amândoi, va avea de suferit. 

Wyatt nu a răspuns. Tăcerea era acum arma sa. 


Un nou şuvoi de apă rece, anunţat de un vuiet, s-a 


revărsat în încăpere. S-a aşezat în genunchi, cu lanterna 
ţinută sus, deasupra apei, şi a aşteptat. 

Carbonell a rămas şi ea nemişcată. 

Se afla acum la nu mai mult de trei metri de el, însă cu 
apa care bolborosea în jur şi cu lipsa totală de lumină, îi 
era imposibil să-l localizeze. 

Din fericire, reciproca nu era valabilă. 

x 

Cassiopeia şi Stephanie au ajutat-o pe Shirley Kaiser să 
coboare din camionetă pe ponton. Femeia era în 
continuare în stare de şoc şi avea mâna strâns bandajată. 

— La naiba, doare îngrozitor, a mormăit ea. 

— Rezistă, curând o să sosească ajutoare, i-a şoptit 
Stephanie. 

Cassiopeia spera să se întâmple aşa. Şi spera ca Edwin 
Davis să fi devenit suspicios după convorbirea lor 
telefonică. A observat că Adventure zumzăia de activitate. 
Hale se ţinea de cuvânt. Urmau să se îmbarce pentru o 
ieşire în larg. A remarcat ceața, dar şi că mai sus, pe râu, 
pâcla se risipea şi stelele licăreau şi se stingeau 
intermitent pe sub vălul ei. 

— O să-mi revin, a spus Shirley. 


Hale stătea la şase metri de ele, lângă pasarelă. 


— Îţi închipui că ne poţi ucide pe toate trei fără ca 
nimeni să nu afle? a strigat Cassiopeia. 

Hale s-a apropiat. 

— Mă îndoiesc că se va face prea mare tămbălău. 
Tentativa aceea de salvare eşuată îmi conferă avantaje în 
negociere. Aş zice că tâmpenia aia a implicat miliarde de 
încălcări ale legii. După ce scrisorile noastre de 
împuternicire vor fi recunoscute, totul va fi bine. Danny 
Daniels nu-şi doreşte un scandal public pe tema asta. 

— S-ar putea să te înşeli, l-a prevenit Stephanie. 

Cassiopeia era de aceeaşi părere. Şi-a amintit de ce 
tărie de caracter dăduse dovadă Daniels atunci când îi 
convinsese pe ea şi pe Cotton să plece în căutarea lui 
Stephanie. Era posibil ca preşedintele să facă ceea ce 
considera că trebuie făcut, fără să-i pese de consecinţe. 
Hale îl subestima. Oricum, aşa cum subliniase Daniels, 
cariera lui politică se încheiase. 

Şi asta îi dădea spaţiu de manevră. 

— Urcaţi-le la bord, le-a ordonat Hale oamenilor săi. 

* 

Malone a terminat căţărarea şi s-a strecurat neobservat 

la bordul iahtului. De două ori aproape că-şi pierduse 


echilibrul, agăţat de zalele umede ale lanţului. 


Şi-a scos arma şi s-a pregătit de acţiune. 

Pontoanele înconjurau o cărare ce se întindea de o 
parte şi de alta a cabinei din faţă a vasului, unde 
ferestrele cu geamuri oglindă erau iluminate din spate, şi 
liniile înclinate erau temperate de laturile rotunjite, 
subţiate. Nu a zărit pe nimeni la ferestre, însă a continuat 
să înainteze ghemuit. 

Dinspre mal s-a auzit un zgomot. 

Investigația lui se putea dovedi o chestiune dificilă, căci 
cineva ar fi putut să-şi facă apariţia pe punte. Totuşi, s-a 
hotărât să-şi asume riscul. A rămas aplecat şi s-a furişat 
spre balustradă. Prin întuneric şi ceaţă a zărit nişte 
bărbaţi care urcau pe vas alături de trei femei, dintre care 
două o sprijineau pe a treia. Un bărbat mai vârstnic stătea 
pe ponton, urmărindu-le, după care le-a urmat la bord. 

Malone le-a recunoscut pe Cassiopeia şi pe Stephanie. 

A treia femeie trebuia să fie Shirley Kaiser. 

Şi-a scos telefonul şi a apăsat pe butonul de apelare 
rapidă. Davis a răspuns imediat. 

— Slupul pleacă de la țărm, a şoptit el. Suntem cu toţii 
la bord. E timpul să aduci trupele. 

Trupe, la modul cel mai propriu. Discutaseră despre 


asta înainte ca Malone să părăsească malul sudic. 


— Bine, mă ocup. Tu ce-o să faci? 
— Orice va fi necesar. 
* 

Hale a urcat la bordul lui Adventure. Se simțea precum 
acei bărbați cutezători din urmă cu sute de ani, capabili 
să înfrunte orice şi pe oricine, fără a fi interesaţi decât de 
ceea ce credeau oamenii lor despre ei. Mateloţii săi erau 
probabil mândri de el. Le stătuse aproape. lar acum avea 
să-i stea aproape lui Andrea Carbonell, pentru a duce la 
bun sfârşit ceea ce începuse ea. Spera ca Knox să 
reuşească s-o ucidă şi să pună mâna pe cele două pagini 
lipsă. Era dispus să plătească orice sumă pentru a le 
recupera de la Jonathan Wyatt. La naiba, poate chiar avea 
să-l angajeze permanent pe individ. 

— Gata de plecare, a strigat el. Aruncaţi parâmele şi 
ridicaţi ancora. 

În această călătorie, avea să preia personal 
conducerea. 

A tras cu urechea la cele două motoare Deutz de 1.800 
de cai putere, care torceau. Tehnologie de ultima oră. 
Abia dacă făceau vreun zgomot, vibraţiile fiind ca şi 
inexistente. Nu exista nici zumzet de generatoare. În 


schimb, o serie de baterii cu litiu-polimer furnizau 


energia. Velele Dyna Rig erau depozitate în siguranţă în 
interiorul vergilor, aşteptând comanda de la unul din cele 
douăzeci de computere aflate la bord, pentru a întinde 
pânzele şi a prinde vântul. Asta avea să se întâmple când 
se apropiau de Golful Oracoke, de unde îi aştepta 
Atlanticul. 

A observat că cele trei prizoniere erau conduse în 
salonul principal. 

— Nu, a strigat el. Duceţi-le pe puntea dinspre pupă, 
lângă piscină. Le-am pregătit o surpriză specială. 

* 

Wyatt şi-a pus din nou ochelarii de vedere pe timp de 
noapte pe care îi adusese cu sine în rucsac. Carbonell 
stătea la câteva zeci de centimetri distanță. Fusese 
suficient de isteață încât să se ghemuiască la pământ, cu 
capul înălţat în întuneric şi cu ochii neprotejaţi. Probabil 
că acum îşi încorda auzul, încercând să discearnă 
modificări în ritmul ori sunetul scos de clipocitul apei, al 
cărei nivel creştea în jurul ei. 

Wyatt a aruncat o privire în jos. 

Apa i se înfăşura în jurul coapselor. 

Adevărata problemă avea să fie atunci când jgheaburile 


aflate la un metru optzeci înălţime se vor umple de apa 


revărsată din grote. Peste circa o jumătate de oră. 

O mişcare a tulburat peisajul, altfel liniştit. 

Un bărbat şi-a făcut apariţia de după un colţ. Ţinea într- 
o mână o lanternă neaprinsă, iar în cealaltă o armă. 

Clifford Knox. 

„Bine ai venit. 

Uite, am un cadou pentru tine”. 

Wyatt şi-a aprins lanterna şi a îndreptat fasciculul de 
lumină direct spre Andrea Carbonell, care stătea 


ghemuită în apă. 


Capitolul 82 


Malone a coborât treptele şi s-a refugiat într-o cală care 
se deschidea spre proră. Două baze plutitoare, de circa 
nouă metri lungime, erau amarate la ponton, de o parte şi 
de alta a bocaportului. Nu s-a putut abţine să nu admire 
giganticul slup cu chilă din oţel, un turn zvelt, cu linii 
drepte, totul perfect aerodinamic. Şi înalt. Se ridica la 
cincisprezece metri deasupra nivelului apei, plus alţi 
nouă, ocupați de cabine şi punte. Iar cele trei catarge 
aveau peste şaizeci de metri înălţime. O adevărată 
capodoperă în materie de tehnologie şi design. 

Iahtul s-a pus în mişcare. 

Interesant că motoarele abia dacă se auzeau. Intrau în 
funcţiune extrem de silențios. A aruncat o privire pe 
deasupra bocaportului. Ceaţa învăluia puntea într-un scut 
protector. 

A părăsit cala şi a găsit o uşă ce se deschidea înspre 
cabinele superioare. 

Scara spre tambuchi ducea în sus, şi capacul de 
deasupra, presărat cu beculeţe ce trimiteau cu gândul la 
o lucarnă, crea o senzaţie de înălţime şi adâncime. Un 


parfum de magnolie şi ceai verde răzbătea prin 


pulverizatoarele amplasate lângă tavan. Coridorul se 
termina în centrul navei, unde trei punți se uneau în 
punctul de unde pornea o scară circulară, care înconjura 
catargul principal. Deasupra, podelele transparente 
permiteau pătrunderea razelor de lumină pe timpul zilei. 
A remarcat splendida combinaţie de oţel inoxidabil, sticlă, 
lemn fin şi piatră. 

O mişcare deasupra capului i-a atras atenţia. 

S-a pitulat într-un intrând care dădea în sala de fitness. 
Locul era cufundat în beznă. A rămas lipit de perete şi a 
văzut doi bărbaţi care coborau cu pas vioi scara circulară. 
Nu s-au oprit în dreptul său, ci au continuat să coboare. 

Malone auzise ordinul dat de Hale. 

Puntea dinspre pupă. 

Acolo fuseseră duse Cassiopeia şi celelalte femei. 

* 

Hale a păşit pe puntea dinspre pupă. Aici se ocupase de 
contabilul trădător şi tot aici avea de gând să rezolve şi 
aceste trei probleme. Le anunţase că avea pregătită o 
surpriză specială pentru ele şi, sub supravegherea atentă 
a doi paznici înarmaţi, femeile examinau deja obiectul în 
clipa când el s-a apropiat. 


— Se numeşte colivie-spânzurătoare, le-a explicat el. E 


confecţionată din fier şi ia forma corpului omenesc. 

A simţit că motorul fusese pornit. Adventure putea 
înainta cu douăzeci de noduri pe oră, şi ordonase să se 
navigheze cu viteză maximă. La aproape treizeci de 
kilometri pe oră, curând aveau să se îndepărteze de țărm. 

— Pe vremuri, oameni de nădejde erau închişi în astfel 
de cuşti, care erau atârnate de un stâlp. Acolo erau lăsaţi 
să moară, a continuat el. O formă de pedeapsă oribilă. 

— La fel precum cea în care îţi obligi victima să-şi 
înghită propria ureche? a întrebat Vitt. 

Hale a zâmbit. 

— Mda, e cam acelaşi lucru, numai că metoda despre 
care v-am zis era folosită de urmăritori împotriva noastră. 

A făcut un semn, şi doi dintre membrii echipajului au 
înşfăcat-o de braţe pe Vitt. Cassiopeia a început să se 
zbată, dar Hale a ridicat un deget şi a ameninţat-o: 

— Fii fată cuminte. 

Înainte de a-şi face apariţia pe puntea dinspre pupă, 
dăduse instrucţii ca Vitt să fie legată cu mâinile la spate. 
Pe celelalte două femei le lăsase libere. Un matelot a 
lovit-o cu piciorul pe Vitt în gleznă, făcând-o să-şi piardă 
echilibrul şi să cadă cu zgomot. După care a luat-o de 


picioare şi de cap şi a împins-o în cuşca ce stătea deschisă 


ca un cocon. Partea de sus a fost închisă apoi în balamale 
şi fixată cu ajutorul unei scoabe şi al unui bulon. În 
interior, spaţiul era prea mic pentru ca victima să se mai 
poată zbate. 

Hale s-a aplecat spre Cassiopeia. 

— Mi-ai omorât doi oameni. Acum vei simţi pe propria 
piele ce au trăit strămoşii mei atunci când au murit în 
cuşcă. 

Vântul a pornit să sufle peste conturul zvelt al vasului, 
scăldându-l într-un aer răcoros şi umed. A adulmecat 
mirosul acru al oceanului şi a ştiut că marea se afla pe 
aproape. Ceaţa părea şi ea să se ridice. 

Excelent. 

Îşi făcuse griji că nu avea s-o poată urmări murind pe 
această femeie. 

* 

Knox a zărit o rază de lumină apărând în întuneric, apoi 
arcuindu-se la trei metri în dreapta sa. Nu era sigur cine 
putea fi, dar n-avea importanță. 

A tras drept spre ea. 

Nu s-a întâmplat nimic. 

Lumina continua să înainteze, clipocind pe sub apă. 


Glonţul tras nu şi-a nimerit ţinta, ricoşând în schimb în 


ziduri, iar pocnetul său a semnalat pericolul. A surprins 
alunecarea unei umbre, în dreapta faţă de locul unde 
lumina cădea în apă. O altă mişcare a trădat poziţia 
persoanei în clipa când lumina a fost înălţată deasupra 
apei şi apoi stinsă. 

Acolo era ţinta. 

A tras din nou. 

k 

Wyatt s-a scufundat iarăşi în apă, încet şi pe tăcute. În 
clipa când aruncase cu lanterna în Carbonell, se prinsese 
cu degetele de marginile unui jgheab şi se trăsese în sus. 
Ultimul loc unde dorea să se afle atunci când gloanţele 
ricoşau era aproape de podea. 

Şi forţa gravitaţională exact într-acolo le-a îndreptat. 

Prin ochelarii de vedere pe timp de noapte i-a urmărit 
pe Knox şi pe Carbonell. Fiecare dintre ei ţinea în mâini o 
armă şi o lanternă. 

Şansele erau egale. 

S-a folosit de creşterea nivelului apei pentru a-şi uşura 
retragerea către tunelul prin care pătrunseseră în 
încăperea subterană. Şi-a dat seama că niciunul dintre cei 
doi nu avea să rişte să-şi aprindă lanterna ori să 


vorbească, şi că trasul la nimereală în întuneric era o 


soluţie nesigură. 

S-a întrebat cât timp erau dispuşi să stea cei doi acolo. 

Oare înțelegeau la ce pericole se expuneau? 

Odată cu fluxul, ideea de a ieşi prin tuneluri, aşa cum 
făcuseră el şi cu Malone, avea să devină imposibilă. 
Încercarea de a te opune torentului de apă în spaţiul 
acela atât de strâmt era similară cu aceea de a înota 
împotriva curentului într-un râu umflat, în care nu aveai 
cum să-ţi ţii respiraţia suficient de mult timp pentru a 
scăpa cu viaţă. 

Se băgaseră singuri în groapă şi şansele lor de 
supravieţuire erau egale cu zero. 

Numai refluxul le putea conferi răgazul necesar. 

Dar, la acel moment, ambii aveau să fie morţi. 

* 

Malone s-a furişat spre centrul punţii, prudent şi tăcut, 
folosind uşile deschise şi camerele întunecate drept 
acoperire. A trecut pe lângă o sală de spectacole, o 
sufragerie şi mai multe cabine de lux. N-a remarcat niciun 
dispozitiv de supraveghere video, dar a rămas cu nervii 
încordaţi la maximum şi cu degetul pe trăgaci, pregătit să 
reacționeze. 


Un coridor se termina într-un salon impresionant, 


mobilat conservator într-o combinaţie de lemn de wenge, 
fildeş şi piele. Un pian cu coadă de mici dimensiuni stătea 
într-un colţ. Totul era lustruit şi lucios, la fel ca iahtul. 
Trebuia să vadă ce se întâmpla pe puntea dinspre pupă. 
Pe pereţii exteriori se înşirau ferestre lunguleţe, aşa încât 
a fost nevoit să se ghemuiască şi să se strecoare pe furiş 
către uşile de ieşire din sticlă, prin care a zărit o punte, o 
piscină şi mulţi oameni. 

În dreapta lui, o scară în spirală ducea în sus. 

A urcat încet treptele abrupte şi a ajuns pe o mică 
punte exterioară, care domina etrava vasului. A cercetat 
poziţia în care se afla nava. În mijlocul râului, cu ambele 
maluri vizibile la distanţă şi cu soarele înălțându-se pe 
cer, înspre est, odată ce ceața aproape se risipise. A 
aruncat o privire către proră şi a văzut întinderea 
deschisă de apă. Intrau pe braţul de mare, ceea ce 
însemna că oceanul nu era departe. 

A înaintat pe vine până aproape de balustrada care 
mărginea puntea. 

S-a uitat în jos şi le-a văzut pe Stephanie şi pe Shirley 
Kaiser, dar şi doi bărbaţi înarmaţi, lângă care stăteau alţi 
patru, pe Quentin Hale şi... 


Şi pe Cassiopeia. 


Închisă în interiorul unei cuşti din fier. 


Capitolul 83 


Cassiopeia a început să se panicheze. Avea mâinile 
legate şi corpul închis între bare de fier. Oamenii lui Hale 
prindeau acum o funie de partea de sus a cuştii. S-a 
holbat la Stephanie, ai cărei ochi îi semnalau starea de 
neputinţă. 

— Ce vrei să demonstrezi cu asta, Quentin? a strigat 
Shirley. De ce faci asta? 

Hale s-a întors spre Kaiser. 

— Asta fac piraţii. 

— Ce? Omoară femeile lipsite de apărare? a întrebat 
Stephanie. 

— Îi învaţă minte pe duşmani. 

Mateloţii au terminat de legat cuşca. 

Hale s-a apropiat. 

— Regii şi guvernatorii foloseau cu mare plăcere cuşca 
împotriva noastră, aşa încât, atunci când se ivea ocazia, le 
răspundeam şi noi cu aceeaşi monedă. Însă în loc să-i 
spânzurăm, noi îi aruncam în apă şi-i înecam. Pe urmă 
tăiam funia şi se duceau la fund. 

A făcut un semn, şi oamenii săi au ridicat cuşca de fier 


de pe punte. 


Æx 


Malone nu mai putea amâna intervenția. Îl încercau 
emoții violente. A ridicat arma, pregătit să o folosească, 
dar înainte să apese pe trăgaci, două brațe puternice l-au 
prins pe după umeri şi l-au împins de lângă balustradă. 

Unul dintre membrii echipajului. 

O lovitură rapidă cu piciorul, şi arma i-a zburat din 
mână. 

L-a cuprins furia. 

N-avea timp pentru aşa ceva. 

— A lovit la rândul său cu piciorul pe atacator în burtă, 
făcându-l să se îndoaie de durere. Şi-a ridicat genunchiul 
şi l-a pocnit în piept, îndreptându-i coloana. După care l-a 
izbit cu cotul în puntea nasului şi i-a aruncat capul pe 
spate. Două alte lovituri puternice de pumn, şi omul s-a 
prăbuşit peste balustradă, căzând în gol cale de vreo cinci 
metri, până pe puntea de sub ei. 

Mateloţii care ridicau cuşca au auzit bufnitura şi s-au 
oprit un moment. Hale a auzit-o şi el şi s-a răsucit în 
direcţia zgomotului, apoi şi-a înălţat privirea şi a 
descoperit sursa problemei. 

Malone a bâjbâit în căutarea armei. 


— Aruncaţi-o, l-a auzit el pe Hale strigând. 


Şi-a găsit arma, a înşfăcat-o, apoi a sărit peste 
balustradă şi a aterizat pe punte. S-a rostogolit şi a tras în 
cei doi bărbaţi, doborându-i. 

A sărit în picioare şi a luat-o la goană. 

Hale a încercat să-i taie calea, cu o armă în mână, însă 
Malone a reuşit să tragă un glonţ care l-a nimerit pe 
bărbatul mai vârstnic în piept şi l-a aruncat înapoi pe 
punte. 

A continuat să înainteze. 

— Du-te! a strigat Stephanie. Ajut-o! 

Cei patru oameni care cărau cuşca au ajuns la 
balustradă. 

Era prea târziu pentru a trage în ei ca să-i oprească. 

Au aruncat-o pe Cassiopeia în mare. 

* 

Wyatt s-a întors în locul unde lăsase frânghia. Apa se 
înălţase până la mijloc. În scurt timp, jgheaburile aveau să 
fie inundate. Era locul cel mai potrivit în care cei doi 
adversari ai săi să-şi găsească sfârşitul. Ambii erau teribil 
de aroganţi. Carbonell se bazase pe oamenii ei că o să-i 
păzească spatele, Knox crezuse că-i va fi uşor să elimine 
doi iepuri dintr-un foc. Şi mai amuzant era faptul că 


amândoi erau înarmaţi cu pistoale şi lanterne care nu le 


puteau fi de niciun folos. 

Carbonell era responsabilă pentru moartea inutilă a 
mai multor agenţi. Knox omorâse şi el vreo câţiva. 

Şi ambii aveau să plătească pentru asta. 

În plus, Knox încercase să-l omoare pe preşedinte. 
Wyatt nu se număra printre fanii guvernului SUA, dar era 
un american get-beget. 

Şi aşa avea să rămână toată viaţa. 

Nu va mai avea de ce să-şi facă griji în privinţa celor 
doi. Până să-şi dea ei seama ce soartă groaznică îi aştepta 
şi să încerce să-şi salveze pielea, va fi prea târziu. 

Nu mai aveau la dispoziţie decât câteva minute. 

Fluxul sosise. 

A zărit frânghia prin ochelarii de vedere pe timp de 
noapte. 

A prins-o şi s-a tras în sus. 

Odată ajuns la nivelul solului, a aruncat frânghia şi s-a 
îndepărtat. 

* 

Cassiopeia era în cădere. A încercat să-şi înfăşoare 
corpul cu picioarele, în aşteptarea impactului cu apa. 
Avea mâinile legate şi şi-a impus să nu uite să tragă aer în 


piept înaintea scufundării şi să continue să inspire atât 


cât va putea. Din păcate, spaţiul strâmt nu-i permitea să- 
şi folosească picioarele, care erau legate separat. Cuşca 
era închisă etanş şi nu putea ajunge la mecanismul de 
deschidere. Care, oricum, nu putea fi manevrat decât din 
exterior. 

Chiar înainte de a fi aruncată peste bord auzise un 
zgomot ca de împuşcături şi pe Stephanie strigând: „Du- 
te! Ajut-o!” 

Ce se întâmpla pe punte? 

x 

Malone a tras două gloanțe în direcția celor patru 
bărbaţi, făcându-i să se împrăştie. A azvârlit apoi arma 
deoparte şi s-a aruncat de pe balustradă, împingându-şi 
corpul în faţă şi prinzându-se cu braţele şi picioarele de 
cuşca aflată în cădere. 

Greutatea lui a mărit viteza de cădere, şi el s-a prăvălit 
împreună cu Cassiopeia în apă. 

x 

Ceva se izbise de cuşcă, făcând-o pe Cassiopeia să 
tresară. Era un corp uman. Masculin. Care se prăbuşea în 
apă împreună cu ea. 

— A zărit însă faţa şi un sentiment de uşurare a 


copleşit-o. 


Cotton. 

x 

Malone se ţinea strâns de cuşcă. Nici gând să o scape 
din mâini. S-au balansat deasupra valurilor în timp ce 
funia începea să se deruleze. 

— Mă bucur c-ai ajuns, în sfârşit, a spus Cassiopeia. 

Malone a zărit mecanismul de deschidere. 

Cuşca începea să se scufunde. 

A întins mâna, dar funia s-a rupt. 

Şi au fost aruncaţi în apă. 

* 

Hale era uluit. Intrusul îl împuşcase, însă din fericire în 
piept. Vesta antiglonţ cu care se echipase înainte de a 
organiza apărarea închisorii îi salvase viaţa, dar coastele 
îl dureau. Căzuse pe punte, însă nu înainte de a-l vedea pe 
individ cum sare de pe balustradă şi se agaţă de cuşcă. 

S-a săltat în genunchi şi a tras de câteva ori adânc aer 
în piept. 

S-a răsucit, căutându-şi din ochi oamenii, dar nu i-a 
zărit. 

În schimb, a văzut-o pe Stephanie Nelle stând cu un 
pistol aţintit asupra sa. 


— "Ţi-am zis eu că Malone o să-ţi dea de furcă, a spus 


ea. 
* 

Malone s-a ținut cu toate forțele de cuşcă. A pipăit cu 
mâna stângă una dintre barele rotunde verticale de care 
era sudat fierul lat. Prin fața ochilor i-a trecut un potop de 
culori. Pluteau alternativ pe deasupra şi pe dedesubtul 
valurilor, la circa treizeci de metri în spatele lui 
Adventure, în porțiunea centrală a lungului siaj lăsat de 
iaht. 

A tras din nou aer în piept şi i-a strigat Cassiopeei: 

— Respiră. 

— Încerc. 

El avea mai mult spaţiu de manevră decât ea. Viteza de 
înaintare a slupului le-a permis să gliseze pe apă preţ de 
câteva secunde preţioase. Malone şi-a dat seama că odată 
cu reducerea vitezei vasului aveau să se scufunde, fiind 
traşi sub apă. 

Inima îi bubuia în piept. 

Trebuia să găsească deschizătoarea. 

* 

Cassiopeia trăgea în piept aer, dar şi apă, pe care 

încerca să o scuipe, ca să-şi păstreze plămânii uscați. 


Partea de sus a corpului i se învârtea în interiorul cuştii în 


timp ce se balansau deasupra şi pe sub valuri. O durere 
ascuţită i-a săgetat gambele legate şi şi-a impus să se 
relaxeze. Îşi dorea ca iahtul să prindă viteză, căci 
încetinirea însemna scufundare. Hale se juca cu ei. Se 
distra pe seama chinurilor lor. 

— 0... să... te... scot... de... aici, a icnit Cotton sacadat 
în momentul când au ieşit din nou la suprafaţa apei. 

— Mâinile, a apucat Cassiopeia să spună. 

Nu putea înota mult timp cu mâinile legate. 

* 

Hale s-a holbat la Stephanie Nelle. 

— Ai de gând să mă împuşti? a întrebat el. 

— Nu va fi nevoie. 

Ce răspuns ciudat. 

Femeia a făcut un semn şi Hale a întors capul. 

Shirley Kaiser ţinea în mâini alt pistol automat din cele 
adunate de oamenii lui de la atacatorii domeniului. 
Sprijinea arma grea cu mâna bandajată, iar pe cealaltă o 
tinea ferm aşezată pe trăgaci. 

Dinspre salonul principal şi-au făcut apariţia nişte 
oameni. 

Unii dintre ei înarmaţi. 


Era şi cazul. 


* 


Malone a găsit deschizătoarea. A răsucit-o, apoi a tras. 
Nimic. A tras din nou, eliberând bulonul. 

Cuşca s-a deschis şi Cassiopeia a zburat afară. 

Malone a dat drumul cugştii şi a urmat-o. 

Cuşca a dispărut din faţa lor, împungând suprafaţa apei 
cu partea superioară. 

Malone a tras aer în piept şi a plonjat, căutând din ochi 
semne de mişcare. A văzut-o pe Cassiopeia, şi-a înfăşurat 
un braţ în jurul pieptului ei şi, împreună, au început să 
înoate la suprafaţă, dând din picioare. 

Amândoi scuipau apă. 

Malone a dat puternic din picioare şi a înaintat cu 
mişcări ample din braţul drept, menţinându-se la 
suprafaţă. 

— Respiră o dată adânc şi eu o să-ţi dezleg mâinile, i-a 
spus el Cassiopeei. 

S-au scufundat amândoi în apă suficient timp cât el să-i 
desfacă banda care îi lega mâinile, apoi s-au ridicat din 
nou la suprafaţă şi au bătut apa. Adventure se afla acum 
la aproape două sute de metri distanţă, înaintând cu 
pânzele desfăşurate în aerul dimineţii. Totul în jur era 


tăcut, cu excepţia vântului şi a apei învolburate. 


Apoi s-a auzit un zgomot nou. 

Jos şi ritmic. 

Un sunet de bas care creştea treptat în intensitate. 

Malone şi-a răsucit capul în direcţia lui şi a zărit patru 
elicoptere de luptă care-şi croiau drum către ei. 

Era şi timpul. 

Aparatele au survolat locul în formaţie, şi unul a rămas 
deasupra lor, cât timp celelalte trei au înconjurat iahtul. 

— Sunteţi bine? 

Vocea lui Edwin Davis, printr-un megafon. 

Cotton şi Cassiopeia au ridicat degetul mare în aer. 

— Mai aveţi un pic de răbdare, le-a cerut Davis. 

* 

Hale a auzit şi el rotoarele şi a ridicat privirea. A zărit 
trei elicoptere de luptă ale armatei americane care 
dădeau ocol ca nişte vulturi pe deasupra catargelor 
iahtului Adventure. 

S-a înfuriat brusc. 

Guvernul ăsta nerecunoscător, pe care familia lui îl 
servise cu devotament, nu voia să-l lase în pace. Ce se 
întâmplase cu Knox? Şi cu celălalt tip, pe nume Wyatt? 
Obţinuseră documentele care  garantau respectarea 


prevederilor din scrisoarea lui de împuternicire? Şi de ce 


Bolton, Surcouf şi Cogburn nu erau acolo, ca să lupte 
alături de el? Probabil pentru că, laşi cum erau, îl 
trădaseră. 

Stephanie Nelle a pornit să tragă spre salonul principal, 
distrugând  paravânturile şi  smulgând bucăţi din 
pardoseala punţii. 

Oamenii lui s-au făcut nevăzuţi înăuntru. 

Hale s-a întors spre Kaiser şi arma ei. 

— Nu-ţi va fi deloc uşor, Shirley. 

În clipa aceea s-a imaginat în chip de Barbă Neagră, 
înfruntându-l pe locotenentul Maynard pe puntea unui alt 
vas, numit tot Adventure. Şi lupta lor fusese una strânsă, 
pe viaţă şi pe moarte. Numai că Barbă Neagră fusese 
înarmat. Pistolul lui Hale zăcea pe punte, la un metru şi 
ceva distanţă. Trebuia să pună mâna pe el. Ochii îi fugeau 
când spre dreapta, către Shirley, când spre stânga, către 
Nelle. 

O şansă, asta era tot ce îi trebuia. 

Pistolul din mâna lui Shirley a explodat. 

Gloanţele i-au sfâşiat vesta. Următoarea salvă i-a 
secerat picioarele. Sângele i-a urcat din gât şi i-a ţâşnit pe 
gură, şi fiecare nerv din corp i-a fost cuprins de o durere 


arzătoare. 


Chipul îi trăda agonia. 

Ultimul lucru pe care l-a văzut înainte ca totul să se 
întunece în jur a fost arma pe care Shirley Kaiser o 
îndrepta spre capul lui. 

— Ba nu, Quentin, mi-a fost foarte uşor să te ucid. 

* 

Cassiopeia a auzit în depărtare zgomotul de 
împuşcături. Pe urmă a zărit doi oameni care săreau de 
pe puntea dinspre pupă a iahtului. 

— Stephanie şi Shirley au reuşit să scape, a rostit Davis 
de deasupra ei, prin megafonul elicopterului. 

Ea şi Cotton au continuat să bată apa. 

Velele de pe Adventure au prins vânt. Între ele nu 
existau spaţii. Împreună funcționau ca o unică aripă de 
avion, împingând înainte chila de un verde ţipător, prin 
apele agitate. Era aidoma unui vas de corsari care se 
îndepărta de țărm, în căutarea unor noi aventuri şi jafuri. 
Numai că secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea trecuseră de 
mult, iar Danny Daniels era un preşedinte ajuns la capătul 
răbdării. Cele patru elicoptere de luptă nu se aflau acolo 
pentru a escorta iahtul înapoi în port. 

Alţi oameni au pornit să sară de pe punte. 


— Uită-te la echipaj, i-a atras atenţia Cotton. Ştii de ce 


fac asta. 

Într-adevăr, Cassiopeia ştia. 

Elicopterele s-au retras. 

Flăcările au izbucnit de pe lateralele a două dintre ele. 
Patru proiectile s-au desprins din lansatoare. După câteva 
secunde acestea au străpuns corpul navei, explodând. Un 
fum negru şi acru s-a înălţat în văzduh. Slupul s-a aplecat 
pe o parte, ca un animal rănit, apoi pe cealaltă parte, cu 
velele desfăşurate încreţindu-se neputincioase. 

Un ultim proiectil de pe al treilea elicopter i-a curmat 
suferinţa. 

lahtul a explodat, după care s-a scufundat, şi apele 


Oceanului Atlantic au înghiţit hulpav ofranda. 


Capitolul 84 


Noua Scoţie 
Ora 11.30 


Wyatt a coborât din nou în hăul de sub Fortul 
Dominion. Cu cinci ore în urmă părăsise insula şi se 
întorsese pe continent, abandonase barca furată în 
apropiere de Chester şi închiriase o alta. Cumpărase şi 
câteva unelte, pe care le îndesase în rucsac, după care 
aşteptase refluxul. 

Mai avea un ultim lucru de făcut. 

S-a lăsat să cadă pe podeaua stâncoasă. 

La fel ca atunci când ajunsese pentru prima oară aici, 
împreună cu Malone, stratul de apă de acum se înălța la 
numai câţiva centimetri. A aprins lanterna şi a pornit spre 
locul bifurcaţiei. La jumătatea drumului a dat peste 
primul cadavru umflat de apă. 

Un bărbat de aproape patruzeci de ani, sau poate cu 
puţin trecut de această vârstă, cu păr întunecat la culoare 
şi cu un chip banal, pe care l-a recunoscut imediat. 

Intendentul. 

Clifford Knox. 


Zăcând pe spate, întins pe piatră, cu ochii închişi. 

A continuat să înainteze şi a ajuns în zona unde se 
găseau cele cinci simboluri. Nici urmă de Carbonell 
deocamdată, dar mai erau două tuneluri şi nicio altă cale 
de acces. Corpul ei putea fi oriunde. Poate fusese târât în 
mare printr-un jgheab. 

S-a holbat în sus la simbolul de pe tavan. 

A 

Spera ca Malone să nu se fi înşelat, şi triunghiul să 
marcheze într-adevăr locul căutat. A rostogolit una dintre 
pietrele mari mai aproape. Tavanul era jos, înălțându-se la 
circa doi metri şi jumătate, aşa că nu era nevoie să se 
întindă prea mult. A scos ciocanul şi dalta pe care le 
adusese cu el şi a pornit să lovească în îmbinarea care 
contura blocul de piatră de formă neregulată. După 
aproape două secole de acţiune a mareei, mortarul se 
întărise, dar până la urmă a cedat. A făcut un pas în 
spate, şi piatra a căzut pe podeaua stâncoasă, împroşcând 
apa şi spărgându-se în mai multe bucăţi. 

A îndreptat lanterna în sus, spre gaura nou creată. 

La treizeci de centimetri mai sus de linia tavanului, o 
poliţă fusese tăiată în piatră. Ceva a strălucit în lumina 


lanternei. Un obiect lucios. Care reflecta lumina. De 


nuanţă verzuie. A lăsat lanterna pe podea, a îndreptat 
raza de lumină în sus şi a pipăit obiectul descoperit. 

Era alunecos. 

Şi pe urmă şi-a dat seama. 

Sticlă. 

L-a scos de pe poliţă. 

Nu era greu, cântărea probabil între un kilogram trei 
sute şi un kilogram opt sute de grame. Un corp solid, de 
circa treizeci de centimetri pătraţi, cu suprafaţa şi 
marginile rotunjite şi netede. Wyatt s-a aplecat mai 
aproape de lanternă şi a stropit obiectul cu puţină apă, 
pentru a îndepărta stratul de murdărie depus pe el. 

Ceva era închis înăuntrul obiectului. 

Deşi ştearsă, imaginea era inconfundabilă. 

Două foi de hârtie îngălbenită. 

A aşezat cutia pe piatra care îi servise drept scară. A 
luat o piatră de mai mici dimensiuni şi, din două lovituri, a 
spart capacul de sticlă. 

Pentru prima oară după mai bine de o sută şaptezeci şi 
cinci de ani, hârtia a fost scoasă la lumină. 

Fiecare pagină conţinea două coloane de text, iar 
deasupra avea un titlu. 

DESPRE DEZBATERILE DIN CONGRES 


Urma data. 

9 februarie 1793 

A parcurs una dintre pagini, până ce a dat de porţiunea 
de text care îl interesa. 

Domnul Madison. Subiectul propunerii care ne-a fost 
prezentată va fi acum, după cum bănuiesc eu, domnule 
preşedinte, supus deliberării noastre. Consider, domnule, 
că subiectul este de cea mai mare importanţă şi că ne va 
solicita întreaga atenţie şi străduinţă. În procesul de 
elaborare a Constituţiei noastre, acestui Congres i s-a 
conferit în mod expres puterea de a emite scrisori de 
împuternicire, aşa precum este consfinţită practica în 
politicile curente ale tuturor naţiunilor din lume. 
Subliniez, domnule preşedinte, că victoria noastră asupra 
Angliei nu ar fi fost posibilă fără eforturile curajoase ale 
antreprenorilor proprietari de nave, oameni înzestrați 
totodată cu abilitatea de a le folosi în modul cel mai 
potrivit. Este o mare mulţumire pentru noi faptul că am 
fost şi suntem în continuare îndrituiţi să acordăm 
asemenea împuterniciri. Suntem cu toţii dureros de 
conştienţi de faptul că, din nefericire, nu dispunem 
deocamdată de un număr suficient de consistent de 


oameni şi de nave care să alcătuiască o flotă capabilă să 


ne apere națiunea în totalitatea ei, aşa încât sprijin 
propunerea de acordare a scrisorilor de împuternicire 
pentru Archibald Hale, Richard Surcouf, Henry Cogburn 
şi Samuel Bolton, pe vecie, astfel încât aceştia să-şi 
continue cu aceeaşi forţă atacurile asupra duşmanilor 
noştri. 

Moţiunea a fost supusă la vot de preşedintele Camerei 
şi votată în unanimitate.  Numitele scrisori de 
împuternicire au fost înaintate Senatului spre aprobare. 
Lucrările Camerei Reprezentanţilor au fost apoi 
suspendate. 

Wyatt a examinat şi a doua foaie de hârtie şi a constatat 
că textul era similar, cu excepţia faptului că reprezentau 
consemnări ale lucrărilor Senatului, unde scrisorile 
fuseseră din nou aprobate unanim, în ultimul rând al 
textului precizându-se că „prezenta hotărâre va fi 
înaintată domnului Washington, pentru a fi semnată”. 

Acestea erau documentele căutate de Commonwealth. 
Documentele pentru care atâţia oameni îşi dăduseră 
viaţa. Documente aducătoare de nenorociri, şi nimic 
altceva. Şi a căror reapariţie nu putea însemna decât alte 
şi alte necazuri. 


Agenţii buni erau cei capabili să rezolve problemele. 


Wyatt a rupt cele două foi în bucățele mici, pe care le-a 
împrăştiat în apă. Le-a urmărit cum se dizolvă şi dispar. 

Se terminase. 

S-a întors în locul unde lăsase frânghia, trecând pentru 
ultima oară pe lângă cadavrul lui Knox. 

— Ai murit de pomană, i s-a adresat el. 

S-a căţărat înapoi, revenind la nivelul solului. Era 
momentul să părăsească acest avanpost solitar. Păsările 
uguiau de jur-împrejurul său, mişcându-se neîncetat pe 
metereze. 

A tras frânghia în sus din gaură şi şi-a spus în sinea lui: 
„Destul!”. Apoi a strigat: 

— De ce nu ieşi de acolo ca să stăm de vorbă? 

Simţise din prima clipă când se întorsese în fort că nu 
era singur. Cotton Malone şi-a făcut apariţia în capătul 
îndepărtat al zidului prăbuşit. 

— Am crezut că ai plecat, a spus Wyatt. 

— M-am întors după pagini, dar mi s-a comunicat că şi 
tu te afli aici în acelaşi scop. 

— M-am gândit eu că autorităţile canadiene vor fi 
implicate şi ele, la un moment dat. 

— Am aşteptat cât am putut de mult. Ce s-a întâmplat 


acolo jos, în subteran? 


— Commonwealth-ul şi-a pierdut intendentul. 

A observat că Malone nu purta armă, dar nici nu avea 
de ce. Şase bărbaţi înarmaţi s-au ivit pe metereze, 
deasupra capului său. 

În ziua aceea nu se va mai da nicio luptă. 

— Ce-i cu paginile? a întrebat Malone. 

Wyatt a scuturat din cap. 

— Cutia era goală. 

Malone l-a măsurat din ochi cu o privire cercetătoare. 

— Presupun că, odată cu asta, Commonwealth-ul e ca şi 
terminat, a comentat el. 

— Şi niciun alt preşedinte nu va mai fi nevoit să-şi bată 
capul cu asta. 

— Ce noroc pe ei! 

— Mă crezi sau nu, nu i-aş fi vândut niciodată paginile 
lui Hale. 

— Chiar te cred. 

Wyatt a chicotit şi a clătinat din cap. 

— Ai rămas acelaşi măgar înfumurat, nu-i aşa? 

— Deprinderile vechi nu se uită uşor. Preşedintele mi-a 
zis că eşti liber să pleci, dar numai de data asta, drept 
mulţumire pentru ceea ce ai făcut la New York şi pentru 


ceea ce ai făcut aici cu Carbonell. Bănuiesc că-ți 


datorează acum şi alte mulţumiri, a adăugat Malone după 
o pauză. 

Tăcerea care s-a aşternut între ei i-a confirmat 
bănuielile. 

— Şi poţi să păstrezi banii de la NIA, a continuat el. 

— Asta şi intenţionam. 

— Văd că îţi place şi acum să sfidezi autorităţile. 

— Se pare că niciunul dintre noi nu s-a schimbat foarte 
tare. 

Malone a arătat spre gaura ce se căsca în podea. 

— Amândouă cadavrele sunt acolo? 

— Nici urmă de diavoliţă. 

— Crezi că a reuşit să iasă înot? 

Wyatt a ridicat din umeri. 

— Jgheaburile nu erau deloc aşa cum le-am lăsat eu şi 
cu tine. Nu pot decât să sper că tipa a avut plămâni 
zdraveni. 

— Chiar are, din câte îmi amintesc. 

Wyatt a zâmbit. 

— Asta aşa e. 

Malone a făcut un pas în lateral. Wyatt a întrebat: 

— Permisul meu de liberă trecere include şi părăsirea 


Canadei, fără a fi luat la întrebări? 


— Da, e valabil până acasă la tine, în Florida. M-aş oferi 
să te duc eu, dar asta ar însemna o prea mare apropiere 
între noi. 

„Mai mult ca sigur”, şi-a zis Wyatt în sinea lui. 

A dat să plece. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebarea pe care ţi-am pus-o 
aseară, a spus Malone. Acum suntem chit? 

Wyatt s-a oprit din mers, dar fără să se întoarcă spre el. 

— Pentru moment. 


După care a plecat. 


Capitolul 85 


Casa Albă 


Ora 4.40 după-amiaza 


Cassiopeia aştepta în camera albastră, acelaşi dormitor 
unde, cu o zi înainte făcuse duş şi îşi schimbase hainele, şi 
unde discutase cu preşedintele Danny Daniels. Shirley 
Kaiser se afla împreună cu ea. 

— Ce-ţi face degetul? a întrebat-o. 

— Doare ca naiba. 

După ce fuseseră salvaţi din Atlantic, ea, Cotton, 
Stephanie şi Shirley fuseseră aduşi la Washington. Shirley 
primise îngrijiri medicale pentru amputare, însă medicul 
Commonwealth-ului făcuse o treabă excelentă cu 
suturarea rănii. Nu avusese nevoie decât de unele 
medicamente care să-i aline durerea şi de o injecție 
împotriva infectării. 

— Înotul ăla mi-a agravat durerea, a spus Shirley. Din 
cauza apei sărate. Dar, oricum, a fost mai bine decât să 
rămânem la bord. 

Echipajul de pe Adventure fusese şi el luat de un cuter 


al pazei de coastă, ajuns la faţa locului la câteva minute 


după scufundarea slupului. Oamenii fuseseră anunţaţi 
prin megafon că aveau două variante: să abandoneze 
vasul ori să se scufunde împreună cu el. Aleseseră cu toţii 
să-l părăsească. Quentin Hale fusese singurul care 
dispăruse în apele oceanului împreună cu iahtul său. Deşi 
la momentul acela era deja mort. Stephanie îi povestise în 
amănunt Cassiopeei despre ceea ce începuse Cotton şi 
desăvârşise Shirley. 

— Te simţi bine? a întrebat-o Cassiopeia pe femeia mai 
vârstnică. 

Ambele erau epuizate şi aveau dureri mari. 

— Mă bucur că am apucat să-l împuşc. M-a costat un 
deget, dar aş zice că a meritat. 

Cassiopeia nu s-a putut abţine. 

— N-ar fi trebuit să te duci la el acasă. 

— Nu zău? Dacă nu m-aş fi dus, nici voi n-aţi fi venit 
acolo. Şi cine ştie unde am fi acum, Stephanie şi cu mine. 

Atitudinea arogantă îi revenise. 

— Bine că s-a terminat, a concluzionat Shirley. 

Asta aşa era. 

Serviciul Secret şi FBl-ul descinseseră pe domeniul 
Commonwealth-ului şi îi arestaseră pe ceilalţi trei 


căpitani şi pe toţi mateloţii lor. În clipa aceea, fiecare 


centimetru pătrat al celor patru proprietăţi era 
percheziţionat. 

O bătaie uşoară s-a auzit în uşă, şi în cameră a pătruns 
Danny Daniels. Cassiopeia ştia că şi pentru el fusese o zi 
grea. La întoarcerea lor, Edwin Davis îi relatase totul 
preşedintelui. Discutaseră la început numai ei doi, apoi 
Pauline Daniels fusese şi ea chemată, şi cei trei 
rămăseseră, timp de o oră, singuri în spatele uşilor 
închise ale unei încăperi situate ceva mai jos pe hol. 

— Pauline vrea să te vadă, i-a spus Daniels lui Shirley. 

Femeia s-a ridicat în picioare şi a pornit spre uşă, dar s- 
a oprit în faţa preşedintelui şi l-a întrebat: 

— Eşti bine? 

Daniels a zâmbit. 

— Cine întreabă? Femeia cu nouă degete? Da, sunt 
bine. 

Ştiau cu toţii ce se discutase în spatele uşilor închise. 
Nu avea niciun rost să se mai prefacă. 

— Totul va fi bine, Danny, l-a asigurat Shirley. Vei fi 
bărbat şi după ce vei înceta să mai fi preşedinte. 

— Am crezut că mă urăşti. 

Shirley l-a atins pe umăr. 


— Te urăsc. Dar mersi pentru tot ce ai făcut pentru noi. 


Daniels fusese cel care ordonase intervenţia 
elicopterelor. Nu dorise să încredinţeze misiunea forţelor 
de ordine locale, asupra cărora planau unele dubii, aşa 
încât, atunci când Davis îl informase asupra problemei, 
dăduse un ordin direct forţelor armate staționate în 
Fortul Bragg. Rămăsese în legătură radio cu salvatorii pe 
tot parcursul intervenţiei, comunicându-le piloților ce 
aveau de făcut şi asumându-şi responsabilitatea pentru 
scufundarea vasului. 

— N-am făcut decât să oprim nişte asasini să 
părăsească ţara, a răspuns el. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Danny. 

— Ei, ăsta chiar e un compliment, venind din partea ta. 

Shirley a ieşit din cameră. 

Daniels a închis uşa în urma ei. 

— Aţi făcut mai mult decât să opriţi nişte asasini să 
fugă, a comentat Cassiopeia. 

Daniels s-a aşezat pe patul celălalt, în faţa ei. 

— Ca să vezi! Edwin şi Pauline. Cine ar fi crezut? 

Vestea îl marcase, şi-a zis Cassiopeia. 

— Dar să ştii că mă bucur, a continuat Daniels. Chiar 
mă bucur. Cred că niciunul dintre noi nu ştia cum să pună 


capăt căsniciei. 


Atitudinea preşedintelui a surprins-o pe Cassiopeia. 

— Pauline şi cu mine suntem împreună de mult timp, a 
rostit preşedintele cu o voce joasă. Dar de ani de zile nu 
mai suntem fericiţi. Amândurora ne lipseşte Mary. 
Moartea ei a căscat între noi o prăpastie imposibil de 
trecut. 

Cassiopeia a sesizat că glasul lui Daniels se frânsese 
atunci când rostise numele fiicei. 

— Nu trece zi în care să nu mă gândesc la ea. Noaptea 
mă trezesc şi o aud cum mă strigă printre flăcări. E o 
scenă care mă bântuie de ani de zile, din motive pe care 
nu le-am înţeles niciodată. Până azi, a adăugat 
preşedintele după o mică pauză. 

Cassiopeia i-a văzut suferinţa din ochi. O suferinţă 
reală, adâncă, îngrozitoare. Îşi putea imagina angoasa 
trăită de el în toţi aceşti ani. 

— Dacă Pauline îşi poate găsi liniştea şi un dram de 
fericire alături de Edwin, atunci îi doresc tot binele din 
lume. Sincer. 

Daniels a privit-o în ochi, încercând să-şi ascundă 
starea de oboseală. 

— Edwin mi-a comunicat prin radio că Shirley şi 


Stephanie săriseră în apă. După ce am aflat că Stephanie 


era bine, recunosc, m-am lăsat purtat de un val de furie. 
Am oferit echipajului şansa de a abandona vasul, dar nu 
am ştiut că Hale era deja mort. 

— Ce intenţionaţi să faceţi în legătură cu Stephanie? 

Daniels a rămas tăcut preţ de câteva clipe, apoi a 
răspuns: 

— Nu ştiu. Pauline mi-a spus exact ce ţi-am spus şi eu 
adineauri. Că vrea să mă vadă fericit. Cred că amândoi 
putem să ne vedem în continuare de viaţă, dacă ştim că 
celuilalt îi va fi bine. 

Au păstrat amândoi liniştea alte câteva clipe. 

— Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut, a 
spus preşedintele într-un târziu. 

Cassiopeia a înţeles ce voia să spună. Daniels avea 
nevoie de cineva în faţa căruia să-şi poată deschide 
sufletul - cineva nu neapărat foarte apropiat, dar în care 
să aibă deplină încredere. 

— Mi s-a povestit cum te-a salvat Cotton. S-a aruncat 
de pe iaht. Asta e ceva cu adevărat special. Să ai lângă 
tine un om dispus să-şi rişte viaţa pentru tine. 

Cassiopeia era de acord. 

— Sper să găsesc şi eu într-o zi o asemenea femeie. 


— Veţi găsi. 


— Asta rămâne de văzut. S-a ridicat de pe pat. E timpul 
să revin la îndatoririle mele de preşedinte. 

— Aveţi vreo veste de la Cotton? a întrebat Cassiopeia 
curioasă. 

Cotton părăsise Carolina de Nord pentru a zbura înapoi 
în Noua Scoţie, dar asta se întâmplase în dimineaţa 
aceea, devreme. 

— Cred că e jos, la parter. Presupun că te aşteaptă. 

A privit-o cu ochi blânzi. 

— Ai grijă de tine. 

— Şi dumneavoastră la fel, domnule preşedinte. 

* 

Malone a zărit-o pe Cassiopeia coborând scările Casei 
Albe. Se întorsese din Canada în urmă cu o jumătate de 
oră şi fusese adus cu maşina direct acolo de către 
Serviciul Secret. Pe drum vorbise la telefon cu 
preşedintele şi-i raportase cele petrecute în Fortul 
Dominion. La intrarea în Casa Albă îl aştepta Stephanie, 
care stătea acum lângă el în hol. 

— Mi s-a povestit ce s-a întâmplat la New York, i-a spus 
Stephanie. Întotdeauna vii în fugă atunci când te chem? 

— Numai când mă avertizezi că e vorba de ceva 


important. 


— Mă bucur că ai venit. Chiar începusem să mă întreb 
la un moment dat dacă voi scăpa vie din închisoare. Şi, 
apropo, bună treabă aia cu agăţatul de cuşcă. 

— Nu cred că aveam prea multe opţiuni. 

Stephanie a zâmbit şi a arătat spre Cassiopeia, care 
cobora scările pentru a li se alătura. 

— Aş zice că ţi-a rămas datoare. 

Privirea lui Cotton nu se dezlipise de scară. Nu, 
Stephanie se înşela. El şi Cassiopeia erau chit. 

S-a răsucit cu faţa spre fosta lui şefă. 

— Se ştie ceva de Andrea Carbonell? 

Stephanie a clătinat din cap. 

— Locul e ţinut sub supraveghere. Deocamdată nu 
avem nicio veste. 

Până la venirea fluxului, Cotton cercetase împreună cu 
câţiva membri ai poliţiei canadiene călare grotele de sub 
fort, dar fără a da de urma lui Carbonell. Golful şi 
Atlanticul erau survolate, în ideea că trupul femeii fusese 
luat de ape. 

Fără niciun rezultat pe moment. 

— Vom continua căutările, a spus Stephanie. Cadavrul 
trebuie să fie pe acolo, pe undeva. Sau crezi că a reuşit să 


scape? 


— Nu prea văd cum. Era greu să te caţeri afară şi prin 
tunelurile goale. 

Cassiopeia s-a apropiat. 

— Te-ai întâlnit în particular cu preşedintele? a 
întrebat-o Malone. 

— Câteva mici probleme, care trebuiau lămurite. 

O femeie le-a făcut semn din celălalt capăt al holului. 

— Cred că mi-a venit rândul să discut cu preşedintele, a 
spus Stephanie. Voi doi, încercaţi pe viitor să vă feriţi de 
necazuri. 

Malone a surprins schimbul de priviri dintre cele două 
femei. Văzuse expresia aceea pe faţa Cassiopeei şi 
înainte. În Virginia. Când vorbiseră amândoi cu Edwin 
Davis, şi mai apoi la Monticello, când Cassiopeia insistase 
să discute în particular cu Davis. În timp ce Stephanie se 
îndepărta, s-a aplecat şi i-a şoptit: 

— Presupun că, la un moment dat, o să mă pui şi pe 
mine la curent. 

— Da, la un moment dat. 

— Ce-a fost în mintea ta când ai decis să te duci singură 
pe domeniul Commonwealth-ului? A fost o nebunie, 
recunoaşte. 


Cassiopeia a ridicat din umeri. 


— Tu ce-ai fi făcut? 

— Nu despre asta e vorba. 

— Din fericire, ai apărut în ultima clipă şi m-ai salvat. 

Malone a clătinat din cap şi a arătat spre bagajele lor, 
aşezate ordonat lângă uşă. 

— Totul e gata. Putem să plecăm. 

— Ne întoarcem acasă? a întrebat ea. 

— Nici vorbă. Ai uitat că aveam aranjată o întâlnire la 
New York? Care n-a mai avut loc? Un spectacol, şi pe 
urmă cina. Şi mai e chestia aceea cu rochia pe care ţi-ai 
cumpărat-o şi pe care n-am apucat să o văd. 

— E neagră. Şi fără spate. O să-ţi placă. 

De asta nici nu se îndoia. Totuşi, Malone mai avea ceva 
să-i spună. 

— Înainte să ne întoarcem acasă aş vrea să fac un ocol 
spre Atlanta, ca să îl văd pe Gary. O să rămân probabil 
vreo două zile. 

Nu îşi văzuse fiul din vară, când Gary petrecuse câteva 
săptămâni cu el, la Copenhaga. 

Cassiopeia a încuviinţat cu o mişcare din cap. 

— Da, cred c-ar fi bine să te duci. 

Malone şi-a dres glasul. 


— Cred c-ar fi bine să ne ducem. Ştii că el te consideră 


o femeie sexy. 

Cassiopeia a zâmbit şi l-a luat de mână. 

— Mi-ai salvat viaţa, a spus ea. Ce-ar fi să te răsplătesc 
aşa cum se cuvine? Să rezervdin nou camera aceea la St. 
Regis? 

— Rezervarea a fost deja făcută. Camera ne aşteaptă. 
La fel şi avionul. Ni l-a pus la dispoziţie Serviciul Secret. 
Transport gratuit. 

— Văd că te gândeşti la toate, domnule Malone. 

— Nu chiar. Dar sunt sigur că ce-mi scapă mie poţi 


suplini tu. 


Nota autorului 


Această carte se îndepărtează într-un fel de tiparul 
celor şase aventuri anterioare ale lui Cotton Malone, în 
sensul că acţiunea se petrece în Statele Unite. Pentru 
documentare, soţia mea, Elizabeth, şi cu mine ne-am 
deplasat la Washington, D.C.; New York; Richmond, 
Virginia; Bath, Carolina de Nord; şi Monticello. 

A sosit momentul să despart faptele de ficţiune. 


Tentativa de asasinat asupra preşedintelui Andrew 


Jackson (prolog şi capitolul 13) s-a petrecut aşa cum am 
arătat, inclusiv în prezenţa  congresmanului Davy 
Crockett, care a ajutat la prinderea atacatorului şi se pare 
că ar fi rostit exact cuvintele citate în textul meu. Este la 
fel de adevărat că Jackson l-a acuzat public de conspirație 
pe senatorul de Mississippi George Poindexter (capitolele 
13,19) şi că acesta a fost exonerat, în urma unei anchete a 
Congresului. Am decis să reînviu teoria conspiraţionistă, 
dar introducând o organizaţie fictivă - Commonwealth-ul. 
În carte am utilizat multe locuri reale. Hotelurile 
newyorkeze Grand Hyatt (capitolele 1,3,5,6), Plaza 
(capitolul 24), St. Regis (capitolul 9) şi Helmsley Park 
(capitolul 21) există şi sunt nişte spaţii de cazare superbe. 
The Ştrand (capitolul 11) este un anticariat renumit, pe 
care îl frecventez deseori, pentru a mă documenta. Toate 
detaliile care apar în descrierea Casei Albe şi a Biroului 
Oval (capitolul 56) sunt exacte. La fel şi cele referitoare la 
Grand Central Station (capitolul 8), inclusiv pasajul 
pietonal care duce spre ieşirea pe East 42nd Street şi 
bordura îngustă care coboară la nivelul solului. Hotelul 
The Jefferson (capitolul 35) se află în Richmond, Virginia, 
şi este o clădire istorică descinsă parcă direct din 


romanul Pe aripile vântului. 


Râul Pamlico şi coasta Carolinei de Nord (capitolele 
2,5,13) oferă peisaje minunate, la fel şi Bath (capitolul 
15), un loc în care, pe vremuri, politicienii trăgeau sfori, 
iar piraţii îşi găsiseră un liman. Acum este un sat adormit, 
cu puţin peste 300 de rezidenți. Domeniul 
Commonwealth-ului s-ar fi aflat, dacă ar fi existat cu 
adevărat, în zona de păduri situată la vest de sat. 
Aeroportul regional cel mai apropiat este, într-adevăr, 
Greenville (capitolul 29). 

Moartea lui Barbă Neagră în Golful Ocracoke (capitolul 
77), ca şi ceea ce s-a petrecut cu craniul său după aceea 
sunt fapte istorice. Cartea o istorie generală a jafurilor şi 
crimelor comise de cei mai însemnați pirați de Charles 
Johnson (capitolele 18,76) rămâne o sursă importantă de 
documentare cu privire la istoria pirateriei, cu toate că, 
până în ziua de azi, nu s-a descoperit cine a fost Charles 
Johnson.  Woodling-ul (capitolele 40,42), smulgerea 
organelor prizonierilor şi obligarea acestora să-şi înghită 
propriile urechi (capitolul 76) sau pedeapsa sudorii 
(capitolul 76) au fost metode de tortură aplicate în mod 
uzual de către pirați asupra victimelor lor. Pe de altă 
parte, piraţii condamnaţi pentru crimele comise erau 


supuşi torturii cuştii sau coliviei-spânzurătoare (capitolele 


2,82,83). 

Codul Jefferson (capitolele 10,22) a existat şi a fost 
creat de Robert Patterson. Jefferson l-a considerat de 
nedescifrat, şi aşa a şi rămas din 1804 până în 2009, când 
a fost, în cele din urmă, spart de Lawren Smithline, un 
matematician din New Jersey. Am reflectat rezultatele 
eforturilor întreprinse de Smithline în volumul de faţă 
(capitolul 36). Fiul lui Patterson, pe nume tot Robert 
(capitolul 23), a fost, într-adevăr, numit de Andrew 
Jackson la conducerea Monetăriei Naţionale. Această 
coincidenţă mi s-a părut tocmai potrivită pentru a fi 
exploatată în carte. Scrisoarea adresată de Jackson lui 
Abner Hale, reprodusă în capitolul 5, este o invenţie a 
mea, deşi a fost scrisă utilizând multe dintre cuvintele şi 
expresiile preferate ale preşedintelui. Mesajul codificat 
este, desigur, ficţiune. 

Mahone Bay (capitolele 53,55,56,58) este un loc real, la 
fel şi misterioasa Oak Island. Paw Island şi Fortul 
Dominion sunt, în schimb, rodul imaginaţiei mele, însă 
invadarea Noii Scoţii a avut, într-adevăr, loc în timpul 
Revoluţiei Americane. Lespedea de pe Oak Island şi 
scrijeliturile de pe ea (capitolul 56) fac parte din 


legendele locale, cu toate că nimeni nu a văzut vreodată 


în realitate piatra. Am reprodus întocmai o parte din 
simbolurile inscripţionate pe aceasta, aşa cum au fost ele 
copiate - de către cine, nu se ştie. 

Ybor City (capitolul 41) există. Criza financiară din 
Dubai (capitolul 18) a avut loc, însă am adăugat eu câteva 
elemente. Descrierea  iahtului Adventure a urmat 
documentării pe care am făcut-o asupra mai multor vase 
oceanice extraordinar de performante, de acelaşi tip şi cu 
dimensiuni similare. 

Desigur, în vechile anale ale Camerei Reprezentanţilor 
şi ale Senatului nu există pagini lipsă (capitolul 19). 
Fragmentul din Despre dezbaterile din Congres (capitolul 
84) este o compilaţie pentru care m-am inspirat din 
diverse documente ale epocii. Datele statistice 
supărătoare şi criticabile privind comunitatea serviciilor 
secrete americane, la care face referire preşedintele 
Danny Daniels (capitolul 54), le-am preluat dintr-un 
articol publicat în 2010 de Washington Post. 

Monticello este un loc special. Domeniul şi centrul 
pentru vizitatori sunt descrise cu acuratețe în carte 
(capitolele 43,44,45,47,49). Roata de criptare (Capitolele 
44,49) există şi ea, şi este expusă la Monticello, dar nu în 


interiorul casei. O reproducere din material plastic a roții 


(capitolul 52) poate fi văzută la centrul pentru vizitatori, 
dar nu se ştie dacă este o copie fidelă după original. 
Biblioteca lui Jefferson (capitolul 44) a fost vândută 
statului american după războiul din 1812, formând baza 
actualei Biblioteci a Congresului, din Washington. Multe 
dintre volumele deţinute de Jefferson sunt şi acum 
prezentate aici, în cadrul unei expoziţii speciale. 
Asasinatele joacă un rol major în povestea de faţă. 
Patru preşedinţi americani au fost asasinați în timpul 
mandatului: Lincoln (1865), Garfield (1881), McKinley 
(1901) şi Kennedy (1963). Ideea de a crea o legătură între 
cele patru evenimente s-a dovedit a fi o adevărată 
provocare pentru mine, însă a fost interesant să descopăr 
că toţi asasinii erau fanatici cu probleme mintale şi că 
niciunul dintre ei nu a supravieţuit mult timp după 
atentat. Booth şi Oswald au murit la câteva ore, iar 
ceilalţi doi au fost executaţi după puţine săptămâni, în 
urma unor procese sumare. Comentariile lui Danny 
Daniels din capitolul 16, cu privire la erorile comise în 
activitatea de pază şi protecţie prezidenţială, care duc la 
dezastre, sunt bazate pe date reale. Escapada lui Daniels 
la New York (capitolul 16) este inspirată de episodul 


vizitei neanunţate făcute de Barack Obama împreună cu 


prima doamnă, la începuturile primului său mandat, 
pentru a viziona o piesă pe Broadway. 

Andrew Jackson a fost, într-adevăr, primul preşedinte 
american care a stat faţă în faţă cu un asasin. Scrisoarea 
de ameninţare trimisă lui Jackson de către Junius Brutus 
Booth, tatăl lui John Wilkes Booth (capitolul 38), este un 
fapt istoric. Şi se cunoaşte că Booth se înfuriase din cauză 
că Jackson refuzase graţierea unor pirați. Cele patru 
asasinate prezidenţiale sunt descrise cu exactitate în 
carte, însă implicarea Commonwealth-ului se datorează în 
întregime imaginaţiei mele. 

Toate informaţiile privitoare la pirați şi la comunitatea 
lor, unică şi efemeră, aşa cum a fost, au la bază date 
istorice. Literatura de ficţiune şi Hollywoodul le-au făcut 
un mare deserviciu acestor oameni. Realitatea diferă cu 
mult de stereotipurile cu care am fost bombardaţi de-a 
lungul anilor. Lumea piraţilor, oricât de dură ar fi fost ea, 
era riguros organizată, conform unor articole convenite 
între membrii comunităţii şi care stipulau principiile după 
care erau înfăptuite isprăvile lor marinăreşti. Echipajele 
piraţilor reprezintă unele dintre cele mai vechi exemple 
de democraţie funcţională. În crearea Commonwealth- 


ului, o organizaţie fictivă, desigur, m-am inspirat din 


relatările privind alianțele făcute de vasele piratereşti în 
vederea unor acţiuni comune. lar textele citate din 
articolele Commonwealth-ului redau întocmai fragmente 
din astfel de articole redactate în secolele al XVII-lea şi al 
XVIII-lea. 

Corsarii sunt şi ei personaje istorice, iar contribuţia lor 
la Revoluţia Americană şi la războiul din 1812 (capitolele 
18,25) este cât se poate de reală. Discursul din capitolul 
18, ţinut de Quentin Hale în faţa lui Edwin Davis, se 
referă la evenimente istorice. Atât Revoluţia Americană, 
cât şi războiul din 1812 au fost câştigate mulţumită 
eforturilor corsarilor. Flota americană îşi trage originile 
din corsari. George Washington însuşi le-a recunoscut 
contribuţia. Desigur însă că acordarea pe vecie de scrisori 
de împuternicire oricărei grupări de corsari este o 
invenţie a mea. 

Articolul 1, Secţiunea 8 din Constituţia Statelor Unite 
conferă, într-adevăr, Congresului autoritatea de a acorda 
Autorizaţii de capturare. Scrisoarea de împuternicire 
reprodusă în Capitolul 18 este inspirată de una reală. De 
asemenea, întreg fundalul istoric privind acordarea de 
scrisori de împuternicire este descris cu acuratețe. 


Corsarii au fost o armă folosită secole la rând de statele 


beligerante. În 1856, prin Declaraţia de la Paris, practica 
a fost, în sfârşit, scoasă în afara legii de către semnatarii 
documentului, printre care nu s-au numărat însă şi 
Statele Unite ale Americii şi Spania (capitolul 19). O lege 
votată de Congres în anul 1899 a interzis şi la noi această 
practică (capitolul 19), cu toate că nu este clar dacă legea 
prevalează asupra Constituţiei şi a textului cât se poate 
de explicit, cuprins în Articolul 1, Secţiunea 8. În primii 
patruzeci de ani ai republicii noastre, acordarea de 
scrisori de împuternicire a reprezentat o procedură des 
întâlnită în activitatea Congresului. Începând cu anul 
1814, această prevedere constituţională a rămas în stare 
de latenţă, cu toate că, după evenimentele din 11 
septembrie, s-a încercat reinvocarea sa. 

Însă, în ciuda contribuţiei lor benefice la istoria naţiei 
noastre, în vremuri de război, un adevăr sumbru persistă, 
mai presus de orice îndoială. 


„Corsarii sunt pepiniera din care răsar piraţii”. 


Mulţumiri 


Ginei Centrello, lui Libby McQuire, Kim Hovey, Cindy 


Murray, Carole Löwenstein, Quinne Rogers, Matt 
Schwartz şi tuturor celor de la departamentul de 
publicitate şi vânzare - cele mai sincere mulţumiri. 

Mă aplec cu recunoştinţă încă o dată în faţa agentei şi 
prietenei mele, Pam Aheam. Mulţumiri lui Mark Tavani, 
care m-a stimulat să-mi ating limitele. 

Şi lui Simon  Lipskar, pentru înțelepciunea şi 
îndrumările sale. 

Alte câteva menţiuni speciale: o plecăciune în faţa 
măreţei romanciere şi prietene ale mele, Katherine 
Neville, care mi-a deschis uşile la Monticello; mulţumiri 
oamenilor minunaţi de la Monticello, care mi-au fost de 
mare ajutor; profesioniştilor desăvârşiţi de la Library of 
Virginia, care m-au sprijinit în documentarea făcută 
asupra lui Andrew Jackson; lui Meryl Moss şi remarcabilei 
sale echipe de la publicitate; lui Esther Garver şi Jessicăi 
John's, care ţin în continuare în funcţiune Steve Berry 
Enterprises; lui Simon Gardner de la Grand Hyatt, care 
mi-a furnizat date fascinante atât despre hotel, cât şi 
despre New York; doctorului Joe Murad, şoferul şi ghidul 
nostru în Bath; lui Kim Hovey, care mi-a oferit la faţa 
locului comentarii şi fotografii excelente din Mahone Bay; 


şi, ca de fiecare dată, nimic nu ar fi fost posibil fără 


Elizabeth - soţie, mamă, prietenă, redactor şi critic. 
Pachet complet. 
Dedic această carte nepoților noştri, Zachary şi Alex. 
Pentru ei, eu sunt Papa Steve. 


Pentru mine, ei sunt cu totul speciali.