Steve Berry — [Cotton Malone] 02 Conexiunea Alexandria

HEVE 
DERRY 


CONEXIUNEA 
ALEXANDRIA 


STEVE BERRY 


CONEXIUNEA 
ALEXANDRIA 


Seria Cotton Malone 02 


Traducere din limba engleză 
DIANA BĂLTEANU 


VL: 


ij 


Steve Berry. 
Cotton Malone 02: The Alexandria Link. 
Ballantine Books, 2007. 
© 2007 by Steve Berry, Ballantine Books (ptr. Ediţia originală). 
© RAO International Publishing Company, 2008 (ptr. Ediţia în 
limba română). 
ISBN 978-973-103-830-8. 


2008 


Steve Berry este avocat şi, deşi nu 
mai practică avocatura, este implicat 
în politica locală din Georgia. 
Interesul său pentru istorie l-a 
îndemnat spre cariera de scriitor. A 
debutat în 2003 cu thrillerul Camera 
de chihlimbar, care a devenit 
imediat un bestseller în Statele 
Unite. Următoarele sale cărți 
- Profetia familiei Romanov, Al treilea secret, Moştenirea 
templierilor, Conexiunea Alexandria - au urcat rapid în 
topurile întocmite de USA Today, Publisher's Weekly, The 
New York Times. 


Pentru Katie şi Kevin, 
Două stele căzătoare, care au revenit pe orbita vieții mele. 


Mulţumiri 


Scriitorii ar trebui să fie atenţi cu utilizarea pronumelui „eu”. O 
carte este rezultatul unui efort colectiv, iar echipa din care am 
privilegiul să fac parte este cu adevărat minunată. Astfel, pentru 
a cincea oară, mii de mulţumiri. Mai întâi, lui Pam Ahearn, agenta 
mea, care a înfruntat un uragan cu numele de Katrina şi care a 
reuşit să scape cu viaţă. Mai departe, mulţumesc oamenilor 
minunaţi de la Random House: Gina Centrello, o editoare 
extraordinară şi o doamnă extrem de încântătoare; Mark Tavani, 
editorul meu, care s-a dovedit mult mai înţelept pentru vârsta pe 
care-o are; Cindy Murray, care se întrece mereu pe ea însăşi cu 
publicitatea; Kim Hovey, ale cărei abilităţi în marketing nici nu 
pot fi descrise; Beck Stvan, talentatul artist cu un ochi de 
specialist în ceea ce priveşte copertele; Laura Jorstad, care a 
redactat din nou cu mare acuratețe; Carole Lowenstein, care 
întotdeauna aranjează paginile într-un format cât mai uşor lizibil; 
şi, în cele din urmă, mulţumesc tuturor celor de la promovare şi 
distribuţie - absolut nimic nu s-ar fi putut realiza fără imensul lor 
efort. 

Mai este o persoană care merită o menționare specială: 
Kenneth Harvey. Acum câţiva ani, la un dineu în Carolina de Sud, 
Ken mi-a îndreptat atenţia asupra unui cărturar libanez numit 
Kamal Salibi şi asupra unei teorii destul de obscure, dar care în 
cele din urmă s-a materializat în acest roman. Ideile apar în cele 
mai ciudate momente şi din cele mai neaşteptate surse, iar 
sarcina unui scriitor este să le recunoască. Mulţumesc, Ken. 

De asemenea, am o nouă Elizabeth în viaţa mea, care este 
isteaţă, frumoasă şi drăgăstoasă. Bineînţeles, Elizabeth, fiica 
mea de opt ani, continuă să aducă bucurie în viaţa mea. In cele 
din urmă, această carte este dedicată celor doi copii ai mei mai 
mari, Kevin şi Katie, care mă fac să mă simt atât bătrân, cât şi 
tânăr. 


„Istoria este distilarea evidenţei că ai supravieţuit trecutului. ” 
OSCAR HANDLIN, Adevărul în istorie (1979). 


„Încă de la primul Adam care a zărit noaptea şi ziua şi forma 
propriei mâini, bărbaţii au inventat poveşti şi au imortalizat în 
piatră, metal sau pergament tot ceea ce cuprinde lumea sau 
ceea ce visează ea să creeze. Aici se găseşte rodul muncii lor: 
Biblioteca... Necredincioşii spun că, dacă ar fi să ardă, istoria ar 
arde odată cu ea. Se înşală. O neîncetată muncă umană a dat 
naştere acestei infinităţi de cărți. Dacă însă dintre toate nu ar 
rămâne nici măcar una, omul ar recrea fiecare pagină şi fiecare 
rând.” 


JORGE LUIS BORGES, privitor la Biblioteca din Alexandria. 


„Bibliotecile sunt memoria omenirii.” 
JOHANN WOLFGANG VON GOETHE. 


Prolog 


PALESTINA 
APRILIE 1948 


Răbdarea lui George Haddad ajunsese la capăt, în timp ce-l 
privea furios pe bărbatul legat de scaun. La fel ca el, prizonierul 
avea pielea tuciurie, nasul acvilin şi ochii căprui, înfundaţi în 
orbite, ca sirienii sau libanezii. Era însă ceva la acest om care lui 
Haddad nu-i plăcea deloc. 

— Te mai întreb o singură dată! Cine eşti? 

Soldaţii lui Haddad îl prinseseră pe străin cu trei ore în urmă, 
chiar înainte să se lumineze de ziuă. Mergea de unul singur, 
neînarmat, ceea ce era nebunie curată. Incă de când britanicii se 
hotărâseră, în noiembrie trecut, să împartă Palestina în două 
state, unul arab, celălalt evreu, izbucnise războiul între cele două 
părţi. Şi totuşi, acest zănatic intrase direct într-o fortăreață 
arabă, fără să opună vreo rezistenţă şi nu spusese nici un cuvânt 
de când fusese legat de scaun. 

— M-ai auzit, dobitocule? Am întrebat cine eşti! 

Haddad îi vorbise în arabă, aşa că bărbatul sigur înţelesese. 

— Sunt un Păzitor. 

Răspunsul nu însemna nimic pentru el. 

— Ce-i asta? 

— Suntem păstrători ai cunoaşterii. 

Nu avea nici un chef de ghicitori. Chiar ieri rezistenţa 
evreiască atacase un sat din apropiere. Patruzeci de femei şi 
bărbaţi palestinieni fuseseră mânaţi într-o carieră de piatră şi 
împuşcaţi. Nimic ieşit din comun. Arabii erau omorâţi în mod 
sistematic sau expulzați. Pământul pe care familiile lor îl 
ocupaseră timp de o mie şase sute de ani le era confiscat. Ceea 
ce se întâmpla era nakba, o catastrofă. Haddad simţea nevoia să 
fie afară, luptând cu inamicul, nu să stea aici şi să asculte aiureli. 

— Cu toţii suntem păstrători ai cunoaşterii, preciză el. A mea 
este cum să fac să dispară de pe faţa pământului fiecare sionist 


pe care-l găsesc. 

— De aceea am şi venit. Acest război nu este necesar. 

Bărbatul acesta era un idiot! 

— Eşti orb? Evreii au împânzit acest loc. Suntem zdrobiţi. 
Numai războiul ne-a mai rămas. 

— Subapreciezi încăpăţânarea evreiască. Au supravieţuit timp 
de secole şi o vor face în continuare. 

— Pământul e al nostru! Noi vom învinge! 

— Sunt şi lucruri mai puternice decât gloanţele care îţi pot 
aduce victoria. 

— Aşa e, bombele! Avem şi din astea o grămadă! O să vă 
zdrobim pe toţi, hoţi sionişti ce sunteţi! 

— Nu sunt sionist. 

Declaraţia veni pe un ton calm, apoi bărbatul tăcu. Haddad îşi 
dădu seama că trebuia să termine rapid acest interogatoriu. Nu 
avea timp să bată pasul pe loc. 

— Am venit de la bibliotecă să vorbesc cu Kamal Haddad, 
spuse bărbatul în cele din urmă. 

Furia lui Haddad se transformă în confuzie. 

— E tatăl meu. 

— Mi s-a spus că locuieşte în acest sat. 

Tatăl său fusese cadru universitar, specializat în istoria 
Palestinei şi predase la colegiul din lerusalim. Fusese un bărbat 
cu voce puternică şi râs sonor, mare la trup şi la suflet şi 
acţionase recent ca emisar între arabi şi britanici, încercând să 
oprească imigrarea evreiască masivă şi să împiedice nakba. Insă 
eforturile sale dăduseră greş. 

— Tatăl meu a murit. 

Pentru prima dată zări o sclipire de îngrijorare în privirea 
inexpresivă a prizonierului. 

— Nu ştiam acest lucru. 

Haddad îşi aminti lucruri pe care ar fi vrut să le uite pentru 
totdeauna. 

— Acum două săptămâni şi-a băgat ţeava unei puşti în gură şi 
şi-a spulberat ceafa, spuse el. A lăsat un bilet prin care spunea 
că nu putea suporta să vadă distrugerea pământului său de 
baştină. Se credea răspunzător pentru că nu îi putuse opri pe 
sionişti. Haddad scoase revolverul şi aproape că îl lipi de faţa 
Păzitorului. Ce treabă aveai cu tatăl meu? 


— El este cel căruia trebuie să-i transmit informaţia pe care o 
am. El este invitatul. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Haddad, simțind cum îi creştea 
furia. 

— Tatăl tău era un om foarte respectat. Era un erudit şi avea 
dreptul să împărtăşească din cunoaşterea noastră. De aceea am 
venit, pentru a-l invita să participe. 

Vocea calmă a bărbatului îl izbi pe Haddad ca o găleată de 
apă care stinge o pălălaie de foc. 

— La ce să participe? 

— Asta e numai pentru el, spuse Păzitorul, clătinând din cap. 

— E mort! 

— Înseamnă că va fi ales un alt invitat. 

Despre ce tot bătea câmpii acest om? Haddad capturase mulţi 
prizonieri evrei, pe care îi torturase pentru a afla tot ce se putea, 
apoi îi împuşcase pe cei care mai rezistaseră. Inainte de nakba, 
Haddad se ocupase de cultivarea măslinilor, dar, asemenea 
tatălui său, se simţise atras de universitate şi voise să-şi 
continue studiile. Acest lucru era imposibil acum. Se înființase 
statul Israel, graniţele acestuia se brăzdaseră în pământul 
strămoşesc arab, lumea compensându-i astfel pe evrei, după 
cum se părea, pentru holocaust. Şi toate pe socoteala poporului 
Palestinei. 

Işi fixă ţeava pistolului între ochii bărbatului. 

— Tocmai m-am autoinvitat. Spune ce ştii! 

Ochii bărbatului părură a-l străpunge şi, pentru o clipă, îl 
copleşi o stare de nelinişte. Acest emisar mai făcuse cu siguranţă 
faţă şi înainte situaţiilor dificile. Haddad admira curajul. 

— Lupţi într-un război care nu este necesar, împotriva unui 
inamic dezinformat, îi spuse bărbatul. 

— Despre ce vorbeşti, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Asta va afla numai următorul invitat. 

Trecuse deja jumătate din acea dimineaţă. Haddad trebuia să 
doarmă. Sperase să afle de la acest prizonier identitatea câtorva 
evrei din rezistenţă, poate chiar a monştrilor care îi măcelăriseră 
cu o zi în urmă pe oamenii aceia. Blestemaţii de britanici le 
dădeau sioniştilor puşti şi tancuri. Timp de ani la rând britanicii le 
interziseseră arabilor să deţină arme, ceea ce îi pusese într-o 
poziţie extrem de dezavantajoasă. E adevărat, arabii erau în 


număr mult mai mare, dar evreii erau mai bine antrenați, iar 
Haddad se temea că rezultatul acestui război avea să fie 
legitimarea statului Israel. 

Se uită din nou la expresia dură, neînduplecată, la ochii care îl 
fixaseră necontenit şi ştiu că prizonierul era pregătit să moară. 
Să ucidă devenise ceva mult mai uşor pentru el în ultimele 
câteva luni. Atrocităţile evreilor îl ajutaseră să-şi uşureze ce mai 
rămăsese din conştiinţa sa. Avea doar nouăsprezece ani, dar 
inima îi devenise de piatră. 

Insă războiul era război. 

Aşa că apăsă pe trăgaci. 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


COPENHAGA, DANEMARCA 
MARŢI, 4 OCTOMBRIE, IN PREZENT 
ORA 1.45 


Cotton Malone avea de înfruntat o mare problemă. Afară, în 
faţa uşii deschise a anticariatului său, stătea fosta lui soţie, 
ultima persoană de pe pământ pe care s-ar fi aşteptat s-o vadă. 
Observă rapid panică în ochii ei obosiţi, îşi aminti ciocănitul 
puternic care-l trezise cu câteva minute în urmă şi se gândi 
imediat la fiul său. 

— Unde-i Gary? întrebă el. 

— Ticălosule! L-au luat! Din cauza ta! L-au luat! se repezi la el, 
izbindu-l cu pumnii în umeri. Ticălos ordinar! 

El o apucă de mâini şi îi opri atacul, iar ea începu să plângă. 

— Din cauza asta te-am părăsit! Credeam că astfel de lucruri 
sunt de domeniul trecutului. 

— Cine l-a luat pe Gary? 

In loc de răspuns, se auziră şi mai multe suspine. El o ţinea în 
continuare de mâini. 

— Pam, ascultă-mă! Cine l-a luat pe Gary? 

— De unde naiba să ştiu eu? îi răspunse ea, privindu-l fix. 

— De ce-ai venit aici? De ce nu te-ai dus la poliţie? 

— Pentru că ei mi-au spus să nu mă duc. M-au asigurat că, 
numai dacă mă apropii de poliţie, Gary o să moară. Au zis că o să 
afle imediat şi i-am crezut. 

— Cine sunt e}? 

Ea îşi eliberă mâinile, iar faţa i se îmbujoră de mânie. 

— Nu ştiu. Nu mi-au spus decât să aştept două zile, apoi să vin 


aici şi să-ţi dau asta. Scotoci prin poşetă şi scoase un telefon. 
Lacrimile continuau să-i curgă pe obraji. Au spus să intri pe net şi 
să-ţi verifici e-mailul. 

Oare auzise bine? „Să intre pe net şi să-şi verifice e-mailul?” 
Deschise telefonul şi-i analiză rapid frecvenţa. Erau destui 
megahertzi ca să-l facă funcţional în toată lumea, ceea ce-l uimi. 
Se simţi dintr-odată vulnerabil. Hojbro Plads era cufundat în 
tăcere. La ora asta târzie nimeni nu trecea prin piaţa oraşului. Se 
dezmetici brusc. 

— Intră! spuse el şi o trase repede în magazin, închizând uşa. 

Nu aprinsese nici o lumină. 

— Ce e asta? întrebă ea, cu vocea sfâşiată de teamă. 

— Nu ştiu, Pam, îi răspunse el privind-o. Tu să-mi spui! Se pare 
că fiul nostru a fost răpit de Dumnezeu ştie cine, iar tu aştepţi 
două zile înainte să spui cuiva despre asta? Nu ţi s-a părut o 
nebunie să faci aşa ceva? 

— Nu aveam de gând să-i pun viaţa în pericol! 

— Şi crezi că eu aş face aşa ceva? Ţi s-a părut că am făcut eu 
asta vreodată? 

— Prin simplul fapt că eşti tu, replică ea pe un ton îngheţat şi 
el îşi aminti dintr-odată de ce nu mai trăiau împreună. 

Un gând îi încolţi în minte. Ea nu mai fusese în Danemarca 
până atunci. 

— Cum m-ai găsit? 

— Ei mi-au spus. 

— Cine naiba sunt e}? 

— Nu ştiu, Cotton. Doi bărbaţi. Numai unul vorbea. Înalt, 
brunet, cu faţa turtită. 

— American? 

— De unde să ştiu? 

— Cum vorbea? 

Ea păru să se adune. 

— Nu. Nu era american. Aveau accent. Europeni. 

El gesticulă cu telefonul. 

— Şi ce trebuie să fac cu ăsta? 

— A spus să-ţi verifici e-mailul şi ţi se va explica. Ea se uită 
neliniştită în jur, la rafturile ascunse în întuneric. Sus, nu-i aşa? 

Poate că Gary îi spusese că locuia deasupra anticariatului. El 
cu siguranţă n-o făcuse. Discutaseră doar o dată de când el se 


pensionase de la Departamentul de Justiţie şi plecase din 
Georgia anul trecut şi asta se întâmplase cu două luni în urmă, în 
august, când îl dusese pe Gary acasă după vizita de vară. Ea îi 
spusese cu răceală că Gary nu era fiul său natural. Băiatul fusese 
rezultatul unei aventuri pe care o avusese cu şaisprezece ani în 
urmă - răspunsul ei la propria lui infidelitate. El se luptase de 
atunci cu această povară şi încă nu se împăcase cu implicaţiile. 
Un lucru hotărâse însă: nu avea nici cea mai mică intenţie să mai 
vorbească vreodată cu Pam Malone. Ce mai era de spus urma să 
fie discutat doar între el şi Gary. 

Dar lucrurile se schimbaseră acum. 

— Mada, spuse el. Sus. 


Intrară în apartament şi el se aşeză la birou. Deschise laptopul 
şi aşteptă să apară programele. Pam reuşise într-un final să-şi 
ţină în frâu emoţiile. Aşa era ea: plină de toane. Ba era sus pe 
culme, ba în cădere abruptă. Şi ea era avocat, la fel ca el, însă el 
lucrase pentru guvern, iar ea lua cazuri cu miză mare de la 
primele 500 de companii din Fortune care îşi permiteau să 
plătească onorariile impresionante ale firmei sale. Când ea se 
dusese la Drept, crezuse că această decizie venise din dorinţa de 
a-l imita, că era un mod de a-şi împărtăşi viaţa cu a lui. Mai 
târziu, înţelesese că era de fapt modul ei de a deveni 
independentă. 

Aşa era Pam. A 

Laptopul era pregătit. Işi deschise cutia poştală. 

Era goală. 

— Nu am primit nici un mesaj. 

— Cum adică? se repezi Pam la el. A spus să-ţi deschizi e- 
mailul! 

— Asta a fost acum două zile. Şi, apropo, cum ai ajuns aici? 

— Aveau un bilet gata cumpărat. Nu-i venea să creadă ce 
auzea. 

— Eşti nebună? Le-ai dat astfel un avans de două zile! 

— Nu crezi că ştiu şi eu asta? ţipă ea. Crezi că sunt tâmpită? 
Mi-au spus că am telefoanele ascultate şi că sunt urmărită. Dacă 
mă abăteam de la instrucţiunile lor, chiar şi foarte puţin, Gary ar 
fi murit. Mi-au arătat o poză. Se controlă şi lacrimile începură 
iarăşi să-i curgă. Ochii lui... ah, ochii lui... Ilzbucni din nou în 


plâns. Era speriat! 

Inima îi bătea de să-i spargă pieptul şi tâmplele îi ardeau. 
Lăsase intenţionat în urmă o viaţă în care pericolele pândeau la 
tot pasul pentru a căuta ceva nou. Il ajunsese oare viaţa aceea 
din urmă? Se ţinu de marginea biroului. Nu ar fi de folos nimănui 
ca el să se prăbuşească acum. Dacă aceşti oameni, oricine ar fi 
fost ei, îl voiau mort pe Gary, atunci el ar fi fost deja mort. Nu, 
Gary era un mijloc de negociere - un mod de a-i atrage lui 
atenţia. 

Laptopul scoase un sunet. Se uită repede în colţul din dreapta 
jos: „MESAJ PRIMIT”. Apoi văzu „SALUTĂRI” în dreptul rubricii 
expeditorului şi „VIAŢA FIULUI TAU” scris ca subiect. Manevră 
cursorul şi deschise mesajul. 


Al CEVA CE ÎMI DORESC: CONEXIUNEA ALEXANDRIA. Al 
ASCUNS-O şi EŞTI SINGURA PERSOANĂ DE PE PĂMÂNT CARE ŞTIE 
UNDE POATE FI GĂSITĂ. DU-TE ŞI IA-O! Al 72 DE ORE. CÂND O AI, 
APASĂ BUTONUL CU NUMĂRUL 2 DE LA TELEFON. DACĂ NU AM 
VEŞTI DE LA TINE LA SFÂRSITUL CELOR 72 DE ORE, VEI RĂMÂNE 
FĂRĂ COPIL. DACĂ ÎN ACEST TIMP ÎŢI BAŢI JOC DE MINE, FIUL TĂU 
VA PIERDE UN ORGAN VITAL. 72 DE ORE! GĂSEŞTE-O şi VOM 
FACE SCHIMBUL! 


Pam stătea în spatele lui. 

— Ce este Conexiunea Alexandria? 

El nu spuse nimic. Nu avea cum. Chiar era singura persoană 
de pe pământ care ştia şi îşi dăduse cuvântul. 

— Cel care a trimis mesajul ştie totul despre asta. Despre ce e 
vorba? 

El privea fix ecranul, conştient că nu era nici o modalitate de a 
afla de unde venea mesajul. Expeditorul, la fel ca el, ştia cu 
siguranţă cum să utilizeze „găurile negre” - servere de computer 
care direcţionau e-mail-urile la întâmplare printr-un labirint 
electronic. Nu era imposibil de căutat, dar era foarte dificil. 

Se ridică de pe scaun şi îşi trecu o mână prin păr. Cu o zi în 
urmă îşi propusese să se tundă. Incercă să se dezmeticească, 
alungându-şi somnul şi trase adânc aer în piept de câteva ori. 
Mai devreme se îmbrăcase la repezeală cu o pereche de blugi şi 
cu o cămaşă cu mânecă lungă care atârna descheiată, lăsând la 
iveală un maiou gri şi, deodată, fu cuprins de fiori de gheaţă. 


— La naiba, Cotton. 

— Taci, Pam. Trebuie să mă gândesc. Aşa nu mă ajuţi. 

— Nu te ajut? Ce. 

Mobilul sună. Pam se întinse după el, dar Cotton îi tăie calea 
şi-i spuse: 

— Lasă-l! 

— Ce vrei să spui? Ar putea fi Gary. 

— Fii serioasă! 

Ridică telefonul după al treilea apel şi apăsă pe tastă pentru a 
răspunde. 

— Ţi-a luat destul de mult, auzi în ureche o voce de bărbat. 

Detectă un accent olandez. 

— Şi, te rog, fără bravadă de genul „dacă-mi răniţi băiatul, am 
să vă omor”. Nici unul dintre noi nu are timp de asta. Cele 
şaptezeci şi două de ore ale tale au început deja. 

Malone tăcu, dar îşi aminti ceva ce învățase cu mult timp în 
urmă: să nu-l laşi niciodată pe celălalt să stabilească regulile! 

— Mai du-te dracului! Nu plec nicăieri. 

— Îți asumi o mulţime de riscuri în legătură cu viaţa fiului tău. 

— Il văd pe Gary. Vorbesc cu el. Apoi plec. 

— Uită-te afară! 

Se repezi la fereastră. Patru etaje mai jos, Hojbro Plads era 
încă liniştit, cu excepţia a două siluete care stăteau de partea 
cealaltă a pieţei pietruite. Ambele siluete ţineau nişte arme pe 
umeri. Lansatoare de grenade. 

— Nu prea cred, îi spuse vocea în ureche. 

Două proiectile fură lansate în noapte şi aruncară în aer 
ferestrele de sub el. 

Ambele explodară. 


Capitolul 2 


VIENA, AUSTRIA 
ORA 2.12 


Ocupantul scaunului albastru se uită cum o maşină lăsă două 
persoane într-un gang iluminat. Nu era o limuzină sau ceva 
foarte pretenţios, doar o berlină de culoare nedefinită, ceva 
obişnuit pe străzile aglomerate din Austria. Era mijlocul de 
transport perfect pentru a nu atrage atenţia teroriştilor, a 
criminalilor, a poliţiei şi a reporterilor curioşi. Incă o maşină sosi 
şi îşi lăsă pasagerii, apoi se îndepărtă printre copacii întunecaţi, 
urmând să aştepte într-o parcare pavată. Mai apărură încă două 
câteva minute mai târziu. Scaun-Albastru, satisfăcut, îşi părăsi 
dormitorul de la etajul doi şi cobori la parter. intâlnirea se 
organiză la locul obişnuit. 

Cinci scaune aurii cu braţe, cu spătarul drept, se odihneau 
într-un cerc larg pe un covor unguresc. Scaunele erau identice, 
cu excepţia unuia, care avea o eşarfă de culoare albastru-închis 
de-a lungul pernei de pe spătar. Lângă fiecare scaun se aflau 
câte o măsuţă aurie cu câte o veioză din bronz, un carneţel şi un 
clopoțel de cristal. in stânga cercului, focul ardea într-un cămin 
din piatră, iar lumina lui dansa agitată pe tavan. 

Câte un bărbat stătea pe fiecare scaun. 

Erau aşezaţi în ordinea descrescătoare vârstei. Doi dintre ei îşi 
mai păstrau încă sănătatea şi părul. Trei erau plăpânzi şi pleşuvi. 
Toţi aveau cel puţin şaptezeci de ani şi erau îmbrăcaţi în 
costume sobre, iar mantourile lor întunecate şi pălăriile cenuşii 
atârnau într-o parte, într-un cuier de alamă. In spatele fiecăruia 
stătea câte un alt bărbat, mai tânăr - succesorul Scaunului, 
prezent pentru a asculta şi a învăţa, dar nu pentru a fi auzit. 
Regulile erau stabilite de foarte multă vreme. Cinci Scaune, patru 
Umbre. Scaun-Albastru era la conducere. 

— Imi cer scuze pentru ora târzie, dar nişte veşti supărătoare 
au sosit acum câteva ore. Scaun-Albastru avea o voce firavă şi 
uşor încordată. S-ar putea ca ultima noastră acţiune să fie în 


pericol. 

— Expunere? întrebă Scaunul Doi. 

— Posibil. 

— Se poate rezolva problema? întrebă oftând Scaunul Trei. 

— Cred că da. Dar e nevoie de acţiune imediată. 

— V-am prevenit să nu ne băgăm în aşa ceva, reaminti 
Scaunul Doi cu severitate, clătinând din cap. Lucrurile ar fi 
trebuit lăsate să-şi urmeze cursul lor firesc. 

Scaunul Trei fu de acord, aşa cum se întâmplase şi la 
întâlnirea precedentă. 

— Poate acesta este un semn că ar trebui să lăsăm treburile 
aşa cum sunt. Se poate spune o grămadă despre cursul firesc al 
lucrurilor. 

— Ultimul nostru vot a fost împotriva unui asemenea curs, 
spuse Scaun-Albastru, clătinând din cap. Decizia a fost luată, aşa 
că trebuie să o respectăm. Făcu o pauză. Situaţia necesită 
atenţie. 

— Pentru a duce lucrurile la bun sfârşit trebuie tact şi 
pricepere, spuse Scaunul Trei. O atenţie exagerată ne-ar 
zădărnici planul. Dacă intenţionăm să continuăm, atunci 
recomand să-i dăm lui Die Klauen der Adler mână liberă. 

Gheare-de-Vultur. 

Ceilalţi aprobară. 

— Am făcut asta deja, rosti Scaun-Albastru. Am convocat 
această adunare deoarece acţiunea mea precedentă, unilaterală, 
necesita o ratificare. 

Se propuse o moţiune şi mâinile se ridicară pentru a vota. 
Subiectul fu aprobat cu un scor de patru la unu. Scaun-Albastru 
fu încântat. 


Capitolul 3 


COPENHAGA 


Clădirea lui Malone se zgudui ca la cutremur şi se umplu de 
valul de căldură care îşi croia drum pe casa scării. O prinse pe 
Pam şi, împreună, se trântiră pe covorul jerpelit care acoperea 
podeaua de lemn. O protejă cu trupul său când o altă explozie 
zgudui fundaţia şi apărură şi mai multe flăcări peste tot. 

Se uită prin uşă. Focul făcea ravagii dedesubt. 

Fumul se ridica într-un nor din ce în ce mai întunecat. 

Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Cei doi dispăruseră. 
Limbile de foc se agitau în noapte. Işi dădu seama ce se 
întâmplase. Incendiaseră etajele inferioare. Nu intenţionaseră să- 
i omoare. 

— Ce se întâmplă? ţipă Pam. 

N-o băgă în seamă şi ridică fereastra. Fumul punea rapid 
stăpânire pe aerul din interior. 

— Haide, spuse şi se năpusti în dormitor. 

Se aplecă sub pat şi trase rucsacul pe care îl avea mereu 
pregătit, chiar şi după ce se pensionase, la fel cum făcuse timp 
de doisprezece ani ca agent la Magellan Billet. lnăuntru avea 
paşaportul, o mie de euro, un act de rezervă, un schimb de haine 
şi un Beretta încărcat. Prietenul său, Henrik Thorvaldsen, care se 
bucura de multă influenţă, îi recuperase recent pistolul de la 
poliţia daneză - confiscat când Malone fusese implicat, cu câteva 
luni în urmă în povestea cu cavalerii templieri. Işi puse sacul pe 
umeri şi îşi trase în picioare o pereche de adidaşi. Nu mai avea 
timp să lege şireturile. Dormitorul era deja plin de fum. Deschise 
ambele ferestre - o idee bună. 

— Stai aici, spuse el. 

Işi ţinu respiraţia şi alergă prin camera de zi spre casa scării. 
Patru etaje se deschideau în jos. La parter se afla librăria, etajele 
doi şi trei erau pentru depozitare, iar la al patrulea avea 
apartamentul. Etajele unu şi trei erau în flăcări. Căldura îi ardea 
faţa şi îl forţă să se retragă. Grenade incendiare. Sigur asta 


fusese. 

Se întoarse în grabă în dormitor. 

— Nu se poate ieşi pe scări, s-au asigurat de acest lucru. 

Pam era ghemuită lângă fereastră, unde trăgea cu nesaţ aer şi 
tuşea. Trecu pe lângă ea şi-şi scoase capul afară. Dormitorul lui 
era amplasat pe colţ. Clădirea de alături, unde se aflau un 
magazin de bijuterii şi unul de îmbrăcăminte, era cu un etaj mai 
jos şi avea acoperişul plat, mărginit cu parapeţi de cărămidă, 
despre care i se spusese că datau din secolul al XVII-lea. Se uită 
în sus. Deasupra ferestrei se afla o cornişă de dimensiuni mari 
care se iţea în afară şi cuprindea faţada şi un perete lateral al 
clădirii. 

Altcineva ar fi chemat cu siguranţă echipele de pompieri, dar 
el nu avea de gând să aştepte acolo până veneau aceştia cu 
scara. 

Pam începu să tuşească mai tare, iar el abia mai respira. Îi 
întoarse capul spre el. 

— Uită-te aici, îi ceru el, arătându-i cornişa. Apucă-te de ea şi 
deplasează-te spre laterala clădirii. De acolo poţi sări pe 
acoperişul vecin. 

— Eşti nebun? spuse ea cu ochii măriţi de groază. Suntem la 
etajul patru! 

— Pam, clădirea ar putea exploda. Gândeşte-te la ţevile de 
gaz. Grenadele alea au fost aruncate cu scopul de a stârni focul. 
Nu au aruncat nici una la acest etaj pentru că au vrut ca noi să 
putem ieşi. 

Ea nu părea să înţeleagă ce-i spunea. 

— Trebuie să plecăm înainte să sosească poliţia şi pompierii, îi 
mai spuse. 

— Ar putea să ne ajute! 

— Vrei să petreci următoarele opt ore răspunzând la întrebări? 
Nu avem decât şaptezeci şi două de ore! 

Ea păru să înţeleagă deodată ce-i spunea şi se uită în sus la 
cornişă. 

— Nu pot, Cotton. 

Pentru prima dată în viaţă, vocea ei nu mai era tăioasă. 

— Gary are nevoie de noi. Trebuie să ieşim! Uită-te cum fac 
eu, apoi fă şi tu exact la fel! 

Işi puse rucsacul pe umeri şi se strecură afară pe fereastră. Se 


prinse de cornişă, a cărei margine era caldă, dar destul de 
subţire ca degetele lui să se poată prinde bine de ea. Işi bălăbăni 
uşor braţele şi îşi croi drum, punând o mână după cealaltă, către 
colţ. Incă un metru, după ce dădu colţul şi se lăsă să cadă pe 
acoperişul plat de alături. Se grăbi spre faţa clădirii şi se uită în 
sus. Pam era încă la fereastră. 

— Hai, fă cum ţi-am spus, îi strigă. Fă exact ca mine! 

Ea ezita în continuare. O explozie distruse etajul trei. Sticla de 
la geamuri se împrăştie în tot Hojbro Plads. Flăcările alungau 
întunericul. Pam se retrase în interior. Mare greşeală. O secundă 
mai târziu, îşi scoase capul din nou afară cu un acces violent de 
tuse. 

— Trebuie să vii acum, strigă el. 

Ea păru să accepte în cele din urmă ideea că nu mai era nici o 
altă soluţie. La fel ca el, se strecură pe fereastră şi se prinse cu 
mâinile de cornişă. Apoi îşi scoase trupul şi se lăsă să atârne în 
afară, ţinându-se numai cu braţele. El văzu că îşi ţinea ochii 
închişi. 

— Nu e nevoie să te uiţi. Mişcă-ţi doar mâinile, câte una! 

Aşa făcu. 

Erau doi metri şi jumătate de cornişă între locul unde stătea el 
şi locul pe unde se chinuia ea să iasă. Dar se descurca bine. O 
mână după cealaltă. Apoi el văzu nişte siluete dedesubt, în piaţă. 
Cei doi reveniseră, de data asta cu puşti. 

Işi trase rucsacul în faţă şi băgă o mână înăuntru, unde îşi găsi 
Beretta. 

Trase de două ori spre siluetele care se aflau cu vreo 
cincisprezece metri mai jos. Traseră şi ei şi gloanţele loviră cu 
zgomot clădirile din piaţă, răspândind ecouri ascuţite. 

— De ce tragi? întrebă Pam. 

— Mergi mai departe! 

Incă o împuşcătură şi oamenii de jos se împrăştiară. 

Pam ajunsese la colţ. El îi aruncă o privire scurtă. 

— Întoarce-te şi trage-te înspre mine. 

El cercetă întunericul, dar nu-i văzu pe cei doi. Pam se 
deplasa, cu o mână agăţată de cornişă şi cu cealaltă căutând un 
sprijin. 

Apoi mâna îi alunecă. 

Căzu. 


El se întinse, cu pistolul încă în mână şi reuşi s-o prindă. 
Numai că se răsturnară amândoi pe acoperiş. Ea respira cu 
dificultate. La fel şi el. 

Telefonul începu să sune. 

Se târî după rucsac, găsi mobilul şi-l deschise. 

— Te distrezi? îl întrebă aceeaşi voce de mai devreme. 

— Ai avut vreun motiv să-mi arunci în aer anticariatul? 

— Tu eşti cel care a spus că nu pleacă. 

— Vreau să vorbesc cu Gary. 

— Eu fac regulile. Deja ţi-ai consumat treizeci şi şase de 
minute din cele şaptezeci şi două de ore. Eu m-aş pune pe 
treabă, dacă aş fi în locul tău. Viaţa fiului tău depinde de asta! 

Apoi legătura se întrerupse. 

Se apropiau sirenele. Apucă rucsacul şi se ridică iute în 
picioare. 

— Trebuie să plecăm! 

— Cine era? 

— Cel care ne creează probleme. 

— Cine era? 

II cuprinse o furie bruscă. 

— Habar n-am! 

— Şi ce vrea? 

— Ceva ce nu-i pot da. 

— Cum adică nu poți? Viaţa lui Gary depinde de asta. Uită-te 
în jur! Ţi-a aruncat anticariatul în aer! 

— Vai, Pam, chiar nu mi-aş fi dat seama dacă nu mi-ai fi spus 
tu! 

Se răsuci să plece. Ea îl prinse de braţ. 

— Unde mergem? 

— Să obţinem nişte răspunsuri. 


Capitolul 4 


Dominick Sabre stătea în capătul de est din Hojbro Plads şi 
privea cum ardea anticariatul lui Cotton Malone. Rezervoarele de 
un galben fluorescent erau deja pe poziţie şi apa era trimisă în 
jet prin ferestrele pline de flăcări. Până acum era bine. Malone se 
pusese pe treabă. Ordinea ce apare din haos. Acesta fusese 
mereu moto-ul său. Viaţa lui. 

— Au coborât de pe clădirea de alături, spuse o voce în 
dispozitivul radio din urechea sa. 

— Unde s-au dus? şopti el în microfonul de pe rever. 

— La maşina lui Malone. 

Exact la ţintă! 

Pompierii se împrăştiară prin piaţă, trăgând mai multe 
furtunuri, cu intenţia vădită de a se asigura că flăcările n-aveau 
să se extindă. Focul îşi făcea treaba în voie. Cărţile rare arseseră 
extrem de rapid. Clădirea lui Malone urma să se transforme în 
curând în cenuşă. 

— Celălalt este acolo unde trebuie? îl întrebă pe individul care 
stătea în picioare lângă el, unul din cei doi olandezi pe care-i 
angajase. 

— Am verificat chiar eu. E gata de plecare. 

O mulţime de pregătiri fuseseră necesare pentru ceea ce 
urma să se întâmple. Nu era sigur că succesul era măcar posibil - 
țelul era de neatins, abia sesizabil - dar, dacă firul pe care îl 
urmărea ducea totuşi undeva, el avea să fie pregătit. Insă toate 
depindeau de Malone. 


Numele lui de botez erau Harold Earl şi nicăieri, în nici una 
dintre amintirile lui, nu se găsea vreo explicaţie de unde apăruse 
porecla de Cotton. Malone avea patruzeci şi opt de ani, fiind mai 
mare decât Sabre cu unsprezece ani. Ca şi el, Malone era 
american, născut în Georgia. Mama sa era de fel din sud, iar tatăl 
său fusese militar de carieră, un comandor al cărui submarin se 
scufundase pe când Malone avea zece ani. In mod straniu, 
Malone călcase la început pe urmele tatălui său, înscriindu-se la 


Academia Navală şi luând ore de zbor, apoi schimbase brusc 
direcţia, ca în cele din urmă să obţină o diplomă în ştiinţele 
juridice, studiile fiindu-i plătite de guvern. Fusese apoi transferat 
în corpul de judecători ai armatei, unde petrecuse nouă ani. Cu 
treisprezece ani în urmă, schimbase iar direcţia şi se mutase la 
Departamentul de Justiţie şi la nou-înfiinţatul Magellan Billet, 
care se ocupa de câteva dintre cele mai delicate investigaţii 
internaţionale ale Americii. Rămăsese acolo până în urmă cu un 
an, când se pensionase înainte de termen, cu gradul de 
comandant, părăsise America, se stabilise în Copenhaga şi 
cumpărase acest anticariat cu cărţi rare. 

Criza vârstei mijlocii? Probleme cu guvernul? 

Sabre nu ştia prea bine. 

Apoi apăruse divorţul. Pe ăsta îl studiase bine. Cine s-ar fi 
gândit? Malone părea o enigmă. Deşi era un bibliofil înrăit, nimic 
din ceea ce putuse Sabre să descopere citind despre diverse 
profiluri psihologice nu îl ajutase să găsească o explicaţie 
mulţumitoare pentru a justifica toate aceste schimbări radicale. 

Alte mărunţişuri nu făceau decât să confirme valoarea 
adversarului său. 

Vorbind destul de fluent mai multe limbi, nu se ştia să aibă 
vreo dependenţă sau vreo fobie. Predispus la automotivare şi la 
dăruire obsesivă, Malone era înzestrat şi cu memorie fotografică 
pe care Sabre i-o invidia. 

Competent, experimentat, inteligent. Mult diferit de proştii pe 
care-i angajase - doi olandezi aproape fără creier, lipsiţi de etică 
şi prea puţin disciplinaţi. 


Stătea în umbră pe măsură ce Hojbro Plads se aglomera cu 
oameni care priveau pompierii la lucru. Aerul nopţii îi înţepa faţa. 
Toamna în Danemarca părea doar un scurt preludiu al iernii, aşa 
că îşi băgă pumnii strânşi în buzunarele jachetei. Fusese necesar 
să dea foc la tot ceea ce Cotton Malone se străduise să obţină în 
anul care trecuse. Nu avea nimic personal cu el. Doar afaceri. Şi 
dacă Malone nu avea să-i trimită exact ceea ce-i ceruse, avea să- 
| omoare pe băiat fără nici o ezitare. 

Olandezul de lângă el - cel care vorbise cu Malone la telefon - 
tuşi, continuând să stea alături, cufundat în tăcere. Una dintre 
regulile inflexibile ale lui Sabre fusese precizată chiar de la 


început: „Vorbiţi numai când sunteţi întrebaţi!” El nu avea nici 
timpul, nici dorinţa să stea la taclale. i 

Mai privi spectacolul încă vreo câteva minute. In cele din 
urmă, şopti în microfonul prins de rever: 

— Toată lumea să fie pe poziţii. Ştim unde au plecat şi ştiţi 
fiecare ce aveţi de făcut. 


Capitolul 5 


ORA 4.00 


Malone parcă maşina în faţă la Christiangate, vila lui Henrik 
Thorvaldsen, ce se găsea pe coasta de est a insulei Zealand de 
lângă marea Oresund. Condusese din Copenhaga în jur de 
treizeci de kilometri spre nord, într-o Mazda ultimul model, pe 
care o ţinea parcată la câteva străzi de anticariatul său, lângă 
castelul Christianburg Slot. 

După ce reuşiseră să coboare de pe acoperiş, se uitase un 
timp la pompierii care încercau să oprească incendiul din 
clădirea sa. Işi dăduse seama că toate cărţile sale erau pierdute 
pentru totdeauna - chiar dacă flăcările nu le-ar fi devorat pe 
toate, căldura şi fumul le-ar fi deteriorat în mod iremediabil. În 
timp ce privea scena, îşi controla furia crescândă, încercând să 
pună în practică un sfat pe care îl învățase cu mult timp în urmă: 
„Niciodată să nu-ţi urăşti adversarul!” Acest lucru îţi întunecă 
judecata. Nu, nu trebuia să urască. Trebuia să-şi pună mintea la 
contribuţie. 

Dar Pam făcea ca acest lucru să fie dificil. 

— Cine locuieşte aici? întrebă ea. 

— Un prieten. 

Mai încercase să scoată informaţii de la el şi în timpul 
drumului, dar îi spusese prea puţin, ceea ce nu făcuse decât s-o 
enerveze şi mai tare. Inainte să aibă de-a face cu ea, trebuia să 
discute cu o altă persoană. 

Casa întunecată era construită în stilul specific barocului 
danez - trei etaje, ridicate din cărămidă încastrată în gresie, cu 
un acoperiş din cupru ce se arcuia grațios. O aripă dădea spre 
uscat, cealaltă - spre mare. Un Thorvaldsen o ridicase acum trei 
sute de ani, după ce transformase în mod profitabil în 
combustibil tone de turbă nefolositoare, pentru a produce sticlă. 
Mai mulţi membri ai familiei Thorvaldsen o păstraseră cu drag 
de-a lungul secolelor şi, în cele din urmă, transformaseră 
Adelgade Glasvaerker, cu simbolul său distinctiv cu două cercuri 


şi o linie sub ele, în primul atelier de prelucrare a sticlei din 
Danemarca. Intreaga afacere era condusă de actualul patriarh al 
familiei, Henrik Thorvaldsen, omul căruia Malone îi datora faptul 
că locuia acum în Danemarca. 

Merse cu paşi mari până la uşa solidă de la intrare. O melodie 
cu clinchete de clopoței, ce amintea de slujba din timpul 
prânzului din bisericile din Copenhaga, îi anunţă prezenţa. Mai 
apăsă o dată butonul, apoi bătu tare. O lumină răzbătu prin una 
dintre ferestrele de sus. Apoi încă una. Câteva clipe mai târziu, 
auzi cum erau trase zăvoarele şi uşa se deschise. Deşi bărbatul 
care îl fixa cu privirea fusese cu siguranţă trezit din somn, părul 
său de culoarea aramei era pieptănat, pe chip i se zărea o 
expresie ireproşabilă de autocontrol, iar halatul de bumbac nu 
avea nici măcar o cută. 

Era Jesper, cel care se ocupa de gospodăria lui Thorvaldsen. 

— Trezeşte-l, îi spuse Malone în daneză. 

— lar scopul acestei măsuri radicale la ora patru dimineaţa ar 
fi...? 

— Uită-te la mine! Era un amestec de transpiraţie, mizerie şi 
funingine. Nu pare destul de important? 

— Ba înclin să cred că da. 

— Vom aştepta în birou. Am nevoie de computerul lui. 


Malone îşi verifică întâi e-mailul danez, pentru a vedea dacă îi 
mai fuseseră trimise şi alte mesaje, dar nu mai găsi nimic. Apoi 
accesă serverul securizat de la Magellan Billet, utilizând parola 
pe care i-o dăduse fosta lui şefă, Stephanie Nelle. Deşi era 
pensionat şi nu mai figura pe statul de plată al Departamentului 
de Justiţie, Stephanie îi asigurase o linie directă de comunicare, 
în schimbul a ceea ce făcuse recent pentru ea în Franţa. Ţinând 
cont de diferenţa de fus orar - era încă luni, ora zece seara în 
Atlanta - ştia că mesajul său avea să fie transmis direct către ea. 

Işi ridică privirea de la computer spre Thorvaldsen, care 
intrase în cameră târându-şi picioarele. Fiind mai în vârstă, 
danezului îi trebuise ceva timp să se pregătească. Silueta sa 
scundă, aplecată, din cauza unei spinări care cu mult timp în 
urmă refuzase să se mai îndrepte, era mascată de faldurile unui 
pulover mult prea mare, de culoarea bostanului. Părul său 
sârmos, argintiu, stătea adunat pe o parte, iar sprâncenele îi 


erau groase şi zbârlite. Riduri adânci îi brăzdau colţurile gurii şi 
fruntea, iar pielea sa palidă sugera faptul că evita soarele - ceea 
ce Malone ştia, deoarece danezul ieşea rareori din casă. Pe un 
continent unde moştenirea de familie se socotea în miliarde, 
Thorvaldsen se afla în fruntea oricărei liste cu cei mai bogaţi 
oameni. 

— Ce se întâmplă? întrebă Thorvaldsen. 

— Henrik, ea e Pam, fosta mea soţie. 

— Incântat de cunoştinţă, spuse Thorvaldsen şi îi zâmbi scurt 
lui Pam. 

— Nu avem timp de chestii din astea, replică ea, ignorând 
gazda. Trebuie să vedem ce facem cu Gary. 

Thorvaldsen se întoarse spre Malone. 

— Arăţi groaznic, Cotton, iar ea pare foarte agitată. 

— Agitată? spuse Pam. Tocmai m-am căţărat pe un zid ca să 
ies afară dintr-o clădire în flăcări! Fiul meu a dispărut! Resimt din 
plin diferenţa de fus orar şi nu am mâncat nimic de două zile! 

— O să pregătesc ceva de mâncare. 

Vocea lui Thorvaldsen rămăsese egală, ca şi cum lucruri de 
genul acesta se întâmplau în fiecare noapte. 

— Nu-mi trebuie mâncare! Vreau să ştiu ce e cu fiul meu! 

Malone îi povesti lui Thorvaldsen ce se întâmplase în 
Copenhaga, apoi spuse: 

— Mă tem că nu a mai putut fi salvat nimic din clădire. 

— lar asta este cea mai mică grijă a noastră în momentul de 
faţă. 

Sesiză modul în care îşi alesese cuvintele şi schiţă un zâmbet. 
Îi plăcea acest lucru la Thorvaldsen. Era de partea ta, orice-ar fi. 

Pam se plimba prin cameră ca o leoaică în cuşcă. Malone 
observă că slăbise câteva kilograme de când se văzuseră ultima 
oară. Intotdeauna fusese zveltă, cu părul roşcat, iar timpul nu 
întunecase culoarea pală a pielii ei pistruiate. Hainele îi erau la 
fel de ferfeniţă ca nervii, deşi în mare avea acelaşi aspect plăcut 
pe care-l avusese şi cu ani în urmă, când se căsătorise cu ea, 
imediat după ce intrase în JAG!. Aşa era Pam: minunată văzută 
din afară - numai partea lăuntrică era cu probleme. Chiar şi 
acum, ochii ei albaştri, înroşiţi de plâns, reuşeau să exprime o 


1 judge Advocate General - corp de judecători din cadrul armatei 
(n.tr.) 


furie glacială. Era o femeie inteligentă, sofisticată, dar în acel 
moment era confuză, zăpăcită, furioasă şi speriată. Ceea ce nu 
era bine deloc, după părerea lui. 

— Ce mai aştepţi? întrebă ea scuipând cuvintele. 

El se uită la ecranul computerului. Accesul pe serverul de la 
Magellan Billet nu-i fusese încă acordat. Dar, deoarece nu mai 
era activ, cererea lui îi fusese cu siguranţă înaintată lui 
Stephanie pentru aprobare. Ştia că, în momentul în care avea să 
afle cine o căuta, urma să se conecteze imediat. 

— Cu asta te ocupai tu? întrebă ea. Oameni care încearcă să-ţi 
dea foc. Impuşcături. Asta făceai tu? Vezi unde ne-a adus? Vezi 
unde am ajuns? 

— Doamnă Malone, interveni Henrik. 

— Nu-mi spune aşa, sări ea. Ar fi trebuit să-mi schimb numele 
de familie! Bunul-simţ m-a îndemnat să fac asta la divorţ. Dar nu, 
nu voiam ca numele meu să fie diferit de al lui Gary! Nu pot 
scoate nici o vorbă împotriva preţiosului său tată, nici un cuvânt! 
Nu, Cotton, tu eşti bărbatul! Un adevărat rege în ochii băiatului. 
Cel mai blestemat lucru pe care l-am văzut vreodată. 

Ea voia să se certe şi el aproape că-şi dorea să aibă timp 
pentru asta. Computerul scoase un sunet. Pe ecran apăru pagina 
de acces de la Magellan Billet. Tastă parola, iar un moment mai 
târziu se stabili comunicarea între cele două părţi. Apărură 
cuvintele CAVALERII TEMPLIERI, introducerea codificată a lui 
Stephanie. El scrise ABAȚIA DES FONTAINES, locul unde el şi 
Stephanie găsiseră, cu câteva luni în urmă, rămăşiţele moderne 
ale acelui ordin medieval. Câteva secunde mai târziu apărură 
cuvintele: „Ce s-a întâmplat, Cotton?” El îi scrise pe scurt tot ce 
se întâmplase. Ea îi răspunse: 


Am avut o scurgere de informaţii aici, acum două luni. 
Dosarele secrete au fost accesate. 


Cum aşa? 

Nu ştiu, deocamdată. Voiam să păstrăm secretul. Trebuie să 
verific nişte chestii. Stai cuminte şi te contactez eu în curând. 
Unde eşti? 


Acasă la danezul tău preferat. 


Transmite-i toată dragostea mea! 


Îl auzi pe Henrik chicotind. Ştia că, la fel ca doi părinţi 
divorţaţi, Stephanie şi Henrik se tolerau unul pe altul doar de 
dragul lui. 

— O să stăm aici şi o să aşteptăm? întrebă Pam. 

Amândoi citiseră peste umărul lui Malone. 

— Exact aşa o să facem. 

— N-ai decât! spuse ea, năpustindu-se spre uşă. Eu am de 
gând să fac ceva! 

— Cum ar fi? întrebă el. 

— Mă duc la poliţie! 

Se repezi şi deschise uşa. Jesper stătea pe hol, blocând 
ieşirea. Pam se holbă la majordom. 

— Dă-te din calea mea! 

Jesper nu se clinti. Ea se întoarse şi i se adresă lui Henrik: 

— Spune-i servitorului tău să plece, sau îl dau eu la o parte! 

— Poţi să încerci, spuse Thorvaldsen. 

Malone se bucură că Henrik îi anticipase criza de isterie. 

— Pam şi eu sunt sfâşiat de durere, la fel ca tine. Dar poliţia 
nu ar rezolva nimic. Avem de-a face cu un profesionist care are 
un avantaj de cel puţin două zile în faţa noastră. Pentru a face ce 
e mai bine pentru Gary, am nevoie de informaţii. 

— Nu ţi-a curs nici o lacrimă! Nici măcar nu ai fost surprins, 
nimic! Ca întotdeauna. 

Lui îi displăcură aceste vorbe, mai ales că veneau din partea 
unei femei care cu doar două luni în urmă îl informase că nu era 
el tatăl fiului lor. Ajunsese la concluzia că acest lucru nu însemna 
nimic în comparaţie cu ceea ce simţea pentru Gary - băiatul era 
fiul său şi avea să fie mereu fiul său - însă minciuna schimbase 
radical felul în care se gândea la fosta lui nevastă. Simţea cum îl 
cuprindea mânia. 

— Deja ai dat lucrurile peste cap! Trebuia să mă fi sunat 
imediat ce s-a întâmplat! Dacă eşti aşa de deşteaptă, ar fi trebuit 
să găseşti o modalitate de a ne anunţa pe mine sau pe 
Stephanie! Ea e chiar acolo, în Atlanta. In loc să faci asta, le-ai 
acordat acestor indivizi două zile avans să acţioneze. Nu am nici 
timpul şi nici energia să mă lupt şi cu tine şi cu ei. Stai naibii jos 


şi taci din gură! 

Ea rămase împietrită, cufundată într-o tăcere meditativă. În 
cele din urmă cedă şi se lăsă moale pe o canapea de piele din 
apropiere. Jesper închise uşor uşa şi rămase afară. 

— Spune-mi un singur lucru, zise Pam, cu ochii fixaţi în tavan, 
cu chipul nemişcat, ca sculptat în marmură. 

Ştia ce voia ea să afle. 

— De ce nu pot să-i dau ce doreşte? Nu-i chiar aşa de simplu. 

— E vorba de viaţa unui băiat. 

— Nu despre viaţa unui băiat, Pam, ci de viaţa fiului nostru. 

Ea nu răspunse. Poate că înţelesese în cele din urmă că el 
avea dreptate. Inainte să acţioneze, aveau nevoie de informaţii. 
Ajunsese în impas. Ca în ziua de după examenele de la Drept, 
sau când ceruse transferul din armată la Magellan Billet, sau 
când se dusese în biroul lui Stephanie Nelle şi îşi dăduse demisia. 

Aşteptarea, dorinţa, voinţa, toate combinate cu lipsa de 
informaţii. 

Aşa că şi el se întrebă ce făcea Stephanie în acel moment. 


Capitolul 6 


WASHINGTON, D.C. 
LUNI, 3 OCTOMBRIE 
ORA 22.30 


Stephanie Nelle se bucură că era singură. Chipul îi era marcat 
de îngrijorare şi nu voia s-o vadă cineva atât de preocupată, mai 
ales superiorii săi. Rareori îşi permitea să se lase afectată de 
ceea ce se întâmpla pe teren, dar răpirea lui Gary Malone fusese 
o adevărată lovitură. Se afla în capitală în interes de serviciu şi 
tocmai terminase o cină târzie cu consilierul pe probleme de 
securitate naţională. Erau propuse modificări la mai multe legi 
date după 11 septembrie, de către un congres din ce în ce mai 
moderat. Exista o susţinere din ce în ce mai mare pentru ca 
prevederile privind prescrierea să-şi piardă valabilitatea, aşa că 
administraţia se pregătea să riposteze. Cu o zi în urmă, mai 
multe oficialități de rang înalt participaseră la dezbaterile 
televizate de duminică pentru a denunța criticile, iar ziarele de 
dimineaţă prezentaseră tot felul de poveşti alimentate de către 
Departamentul de marketing al administraţiei. Ei i se ceruse să 
vină din Atlanta pentru a face în ziua următoare lobby pentru cei 
mai importanţi senatori. Întâlnirea din seara asta fusese doar 
încălzirea - metoda prin care fiecare trebuia să afle exact ce 
avea ea de gând să spună, iar ea era conştientă de acest lucru. 

Ura politica. 

Lucrase pe durata mandatelor a trei preşedinţi în perioada cât 
ocupase o funcţie la Justiţie. Insă administraţia curentă fusese, 
fără nici un dubiu, cel mai greu de împăcat. Aparţinând categoric 
polului de centru-dreapta şi îndepărtându-se zi de zi înspre 
extremă, preşedintele câştigase deja al doilea mandat, din care 
mai avea trei ani, aşa că se gândea la ce avea să lase moştenire, 
spunându-şi că nici un epitaf nu era mai bun decât: „Omul care a 
zdrobit terorismul”. 

Lucrurile astea nu aveau nici un sens pentru ea. 

Preşedinţii veneau şi plecau. Şi, deoarece prevederile speciale 


antiterorism se dovediseră până la urmă utile, ea îl asigurase pe 
consilierul cu probleme de securitate naţională că avea să fie 
fată cuminte a doua zi dimineaţă, urmând a spune ceea ce 
trebuia la Capitol Hill. 

Insă asta fusese înainte ca fiul lui Cotton Malone să fie răpit. 


Telefonul sună în biroul lui Thorvaldsen atât de ascuţit, încât 
zdruncină zdravăn nervii lui Malone. Henrik răspunse la telefon. 

— Mă bucur să te aud, Stephanie. Şi eu îţi transmit dragostea 
mea. Danezul zâmbi la propria glumă. Da, Cotton e aici. 

Malone înşfăcă telefonul. 

— Da, spune! 

— În jurul Zilei Muncii am observat o breşă în sistem care mai 
apăruse şi cu mai multă vreme în urmă. Cineva a reuşit să 
acceseze dosarele secrete - unul în special. 

EI îşi dădu rapid seama despre al cui dosar era vorba. 

— ţi dai seama că, din cauză că aţi păstrat acea informaţie, 
viaţa fiului meu e acum în pericol? 

La capătul celălalt al firului nu se auzi nimic. 

— Răspunde-mi, la naiba! 

— Nu pot, Cotton. Şi ştii de ce. Spune-mi doar ce ai de gând să 
faci. 

El ştia ce însemna de fapt întrebarea. Avea de gând să-i ofere 
vocii de la care primise mai devreme apelul telefonic Conexiunea 
Alexandria? 

— De ce n-aş face-o? 

— Eşti singurul care poate răspunde la această întrebare. 

— Ce anume merită să risc viaţa fiului meu? Trebuie să cunosc 
întreaga poveste. Ceea ce nu mi s-a spus acum cinci ani. 

— Şi eu aş vrea acest lucru. Nici mie nu mi s-a făcut un raport. 

El mai auzise replica asta. 

— Nu-ţi bate joc de mine! N-am chef de aşa ceva. 

— De data asta chiar aşa este. Nu mi-au spus nimic. Tu ai 
cerut să intri în această poveste, iar mie mi s-a acordat 
permisiunea. L-am contactat pe procurorul general, aşa că voi 
obţine nişte răspunsuri. 

— Cum de a aflat cineva despre Conexiune? Toată povestea 
era secretă cu multe niveluri deasupra ta. Aşa fusese 
înţelegerea. 


— Excelentă întrebarea. 

— Şi încă nu mi-ai spus de ce nu m-ai anunţat de scurgerea de 
informaţii. 

— Nu, Cotton. Nu ţi-am spus. 

— Nu ţi-a trecut prin cap că eu eram singura persoană de pe 
pământ care ştia despre Conexiune? N-ai făcut legătura? 

— Cum puteam să anticipez toate astea? 

— Pentru că ai douăzeci de ani de experienţă. Pentru că nu 
eşti o idioată. Pentru că suntem prieteni. Pentru că... Toate grijile 
sale ieşeau la suprafaţă ca un şuvoi. Se poate ca stupiditatea ta 
să îl coste viaţa pe fiul meu. 

Văzu modul în care cuvintele sale o zdruncinară pe Pam şi 
speră ca aceasta să nu sară în sus. 

— Imi dau seama, Cotton. 

Nu avea de gând să facă lucrurile mai uşoare pentru ea. 

— Hmmm, asta mă face să mă simt mult mai bine acum. 

— Mă voi ocupa de acest lucru de aici. Insă îţi pot oferi ceva. 
Am un agent în Suedia care poate ajunge în Danemarca până 
dimineaţă. El îţi va spune totul. 

— Unde şi când? 

— El a sugerat castelul Kronborg. La ora unsprezece 
dimineaţa. Cunoştea locul. Nu departe, era o ridicătură pe o 
porţiune de pământ necultivat, cu vedere spre oresund. 
Shakespeare imortalizase monstruoasa fortăreață când stabilise 
acolo acţiunea din Hamlet. Acum devenise cea mai populară 
atracţie turistică din Scandinavia. 

— El a sugerat sala de bal. Presupun că ştii unde este... 

— O să fiu acolo. 

— Cotton! Am să fac tot ce pot să-ţi fiu de folos! 

— Măcar atât ai putea face, în situaţia dată! 

Şi închise telefonul. 


Capitolul 7 


WASHINGTON, D.C. 
MARŢI, 4 OCTOMBRIE 
ORA 4.00 


Stephanie pătrunse în casa lui O. Brent Green, procurorul 
general al Statelor Unite. O maşină tocmai venise să o aducă în 
Georgetown. Il sunase pe Green înainte de miezul nopţii şi îi 
solicitase o întrevedere faţă în faţă, spunându-i pe scurt ce se 
întâmplase. El ceruse un scurt răgaz pentru a face nişte 
investigaţii, iar ea nu avusese de ales, aşa că acceptase. 

Green o aştepta în biroul său. 

Lucrase pentru preşedinte pe toată durata primului mandat şi 
fusese unul dintre cei câţiva membri ai cabinetului care 
acceptaseră să rămână şi la al doilea. Era un cunoscut apărător 
al cauzelor creştine şi conservatoare - un burlac din Noua Anglie 
fără vreo urmă de scandal legată de numele său, care chiar şi la 
această oră matinală părea extrem de energic. Părul moale şi 
barbişonul îi erau pieptănate şi aranjate frumos şi cu precizie, iar 
silueta sa zveltă era îmbrăcată într-un costum de firmă cu dungi 
foarte fine. Lucrase timp de şase mandate în congres şi era 
guvernatorul Vermontului în momentul în care fusese numit de 
către preşedinte la Departamentul de Justiţie. Exprimarea sa 
deschisă şi abordarea directă îl făcuseră să fie foarte apreciat de 
ambele părţi ale culoarului politic, dar personalitatea sa distantă 
părea să îl împiedice să înainteze în funcţie la nivel naţional, 
dincolo de poziţia de procuror general. 

Ea nu mai fusese în casa lui Green şi se aşteptase ca aceasta 
să aibă un aspect sumbru, lipsit de imaginaţie, în acord cu 
personalitatea lui. Dimpotrivă, camerele erau calde şi primitoare, 
cu mult cărămiziu, maroniu, verde pal şi tonuri de castaniu şi 
oranj - un efect gen Hemingway, dacă e să cităm un lanţ de 
firme de mobilă din Atlanta care folosise această sintagmă într-o 
reclamă la nişte obiecte similare. 

— Această situaţie este neobişnuită chiar şi pentru tine, 


Stephanie, spuse Green după ce o salută. Ai mai aflat ceva de la 
Malone? 

— Se odihnea înainte să plece spre Kronborg. Ţinând cont de 
diferenţa de fus orar, ar trebui ca acum să fie deja pe drum. 

El îi oferi un scaun. 

— Această problemă pare să se agraveze. 

— Brent, am mai discutat despre asta. Cineva situat foarte sus 
în lanţul trofic a accesat baza secretă de date. Ştim că anumite 
fişiere din Conexiunea Alexandria au fost copiate. 

— FBI face investigaţii. 

— Asta-i o glumă! Directorul stă atât de mult după fundul 
preşedintelui, încât nu cred că e vreun pericol ca vreunul de la 
Casa Albă să fie implicat. 

— Nuanţat, ca de obicei, dar corect. Din păcate, e singura 
procedură pe care o avem la îndemână. 

— Am putea să aruncăm o privire. 

— Asta nu ne-ar aduce decât probleme. 

— Cu care sunt obişnuită. 

— Da, asta aşa e, spuse Green şi zâmbi. Făcu o pauză. Mă 
întreb cât de multe ştii de fapt despre această Conexiune. 

— Când l-am trimis pe Cotton în misiunea aceea periculoasă 
de acum cinci ani, înţelegerea a fost că nu trebuia să ştiu nimic 
altceva. 

Asta nu era ceva neobişnuit. Am mereu de-a face cu chestii 
dintr-astea, aşa că nu mi-am făcut griji. Dar acum trebuie să ştiu. 

Pe faţa lui Green se putea citi o mare îngrijorare. 

— Probabil că sunt pe cale să încalc o mulţime de legi 
federale, dar sunt de acord, e timpul să afli. 


Malone se uita spre ridicătura stâncoasă de la castelul 
Kronborg. Demult, tunurile sale ţinteau spre navele străine care 
traversau strâmtorile înguste, circulând într-un sens şi în altul 
prin Marea Baltică şi al căror tribut îngroşa mereu vistieria 
Danemarcei. Acum zidurile de un bej lăptos se ridicau sumbre pe 
cerul albastru senin. Nu mai era o fortăreață, ci doar o clădire 
nordică bine întreţinută din perioada Renaşterii, cu turnuri 
octogonale, cu turle ascuţite şi cu acoperişuri verzui, care mai 
degrabă aminteau de Olanda, decât de Danemarca. Ceea ce era 
de înţeles - Malone ştia acest lucru - deoarece un olandez din 


secolul al XVI-lea avusese un rol esenţial în proiectarea 
castelului. li plăcu zona. Locurile publice erau cele mai potrivite 
zone pentru a deveni invizibil. Utilizase multe asemenea locuri 
de-a lungul anilor în care lucrase la Magellan Billet. 

Drumul cu maşina de la Christiangate dură numai 
cincisprezece minute. Proprietatea lui Thorvaldsen se întindea pe 
jumătatea distanţei dintre Copenhaga şi Helsingor, oraşul-port 
foarte aglomerat situat chiar lângă castel. Malone vizitase atât 
Kronborgul, cât şi Helsingorul, rătăcind pe plajele din apropiere 
în căutarea ambrei - un mod relaxant de a petrece o după- 
amiază de duminică. Vizita de azi era însă cu totul diferită. Era 
foarte încordat. Gata de luptă. 

— Ce mai aşteptăm? întrebă Pam, cu faţa inexpresivă, ca o 
mască. 

Fusese nevoit s-o ia şi pe ea. Insistase, ameninţându-l că avea 
săi facă mult mai multe probleme dacă o lăsa deoparte. El putea 
înţelege foarte bine lipsa dorinţei ei de a sta să aştepte împreună 
cu Thorvaldsen. Tensiunea şi monotonia constituiau un amestec 
volatil. 

— Omul cu care ne întâlnim a spus ora unsprezece, zise el. 

— Am pierdut destul timp. 

— Nimic din ce am făcut nu a fost o pierdere de timp. 

După ce terminase convorbirea cu Stephanie, reuşise să 
doarmă vreo patru ore. Nu i-ar fi fost cu nimic de folos lui Gary 
dacă ar fi fost pe jumătate adormit. De asemenea, îşi schimbase 
hainele cu cele de rezervă din rucsac, iar ale lui Pam fuseseră 
spălate de Jesper. Mâncaseră şi un mic dejun frugal. 

Aşa că acum era pregătit. 

Se uită la ceasul de la mână: era ora 10.20. 

Maşinile începuseră să umple parcările. Curând urmau să 
sosească şi autobuzele. Toată lumea voia să vadă castelul lui 
Hamlet. 

Mai puţin de atât nici că putea să-i pese! 

— Hai să mergem! 


— Conexiunea este o persoană, spuse Green. Se numeşte 
George Haddad. Un învăţat palestinian cu studii biblice. 

Stephanie cunoştea numele. Haddad se întâlnise personal cu 
Malone şi, cu cinci ani în urmă, îl ceruse în mod special pe 


acesta. 

— Şi pentru ce anume merită să riscăm viaţa lui Gary Malone? 

— Biblioteca pierdută a Alexandriei. 

— Nu se poate! 

Green încuviinţă din cap. 

— Haddad credea că o localizase. 

— Cum ar mai putea acest lucru să fie relevant în zilele 
noastre? 

— De fapt, ar putea fi foarte relevant. Biblioteca aceea a fost 
cea mai mare concentrare de cunoştinţe de pe planetă. A dăinuit 
timp de şase sute de ani, până la mijlocul secolului al VIl-lea, 
când musulmanii preluaseră în cele din urmă controlul asupra 
Alexandriei şi distruseseră tot ce nu ţinea de islam. Jumătate de 
milion de pergamente, codice, hărţi, orice vrei, biblioteca avea o 
copie din fiecare. lar până azi, nimeni nu a găsit nici măcar o 
foaie de hârtie din toate acestea. 

— Şi Haddad a găsit? 

— Aşa susţinea el. Lucra la o teorie biblică. Nu am cunoştinţe 
despre asta, dar se presupune că dovada teoriei sale se regăsea 
în cadrul bibliotecii dispărute. 

— De unde ştia asta? 

— Din nou, n-am nici o idee, Stephanie. Dar acum cinci ani, 
când oamenii noştri din West Bank, Sinai şi lerusalim au făcut 
nişte cereri nevinovate de viză, acces la arhive, săpături 
arheologice, israelienii au devenit deodată foarte suspicioşi. 
Atunci i-a solicitat Haddad ajutorul lui Malone. 

— Intr-o misiune oarbă, ceea ce nu mi-a plăcut deloc. 

„Oarbă” însemna că lui Malone i se ceruse să-l protejeze pe 
Haddad, fără să pună însă vreo întrebare. Işi amintea că nici lui 
Malone nu-i plăcuse această condiţie. 

— Haddad, continuă Green, avea încredere numai în Malone. 
Din acest motiv, Cotton l-a făcut să dispară, în cele din urmă şi 
astăzi Malone este singurul care ştie unde se află Haddad. Se 
pare că administraţia nu a părut deranjată de faptul că Haddad a 
fost ascuns, atâta timp cât ei puteau controla drumul către el. 

— Pentru ce? 

— Nu prea are sens, spuse Green clătinând din cap. Am totuşi 
o bănuială despre ce ar putea fi vorba. 

Ea îl ascultă cu atenţie. 


— În unul dintre rapoartele pe care le-am văzut, era scris pe 
margine: „Facerea 13:14-17”. Ştii despre ce e vorba? 

— Nu cunosc Biblia chiar aşa de bine. 

— „Deci a zis Domnul către Avram, după ce s-a despărţit Lot 
de dânsul: «Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti acum, caută 
spre miazănoapte, spre miazăzi şi răsărit şi spre mare. Că tot 
pământul, cât îl vezi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie.» 

Asta ştia şi ea. O promisiune care, timp de secole, constituise 
solicitarea biblică a evreilor pentru Pământul Sfânt. 

— Şi ridicându-şi Avram corturile, a venit şi s-a aşezat la 
stejarul Mamvri, care este în Hebron; şi a zidit acolo un jertfelnic 
Domnului, continuă Green. Hebron astăzi se numeşte West Bank 
- pământul pe care Dumnezeu l-a dat evreilor. Avram a devenit 
Avraam. Şi acest unic pasaj biblic este miezul tuturor 
neînțelegerilor din Orientul Mijlociu. 

Şi asta ştia. Conflictul din Orientul Mijlociu, între evrei şi arabi, 
nu era un război politic, aşa cum îl considerau mulţi. De fapt, era 
un conflict interminabil pe seama cuvântului lui Dumnezeu. 

— Şi mai este un lucru interesant, spuse Green. Imediat după 
ce Malone l-a ascuns pe Haddad, cei din Arabia Saudită au trimis 
buldozere în vestul Arabiei şi au ras oraşe întregi de pe faţa 
pământului. Distrugerea a ţinut trei săptămâni. Oamenii au fost 
mutaţi în alte zone. Clădirile au fost făcute una cu pământul. Nu 
a mai rămas nimic din acele oraşe. Desigur, aceea este o parte 
ascunsă a ţării, aşa că acest lucru nu a atras atenţia presei sau a 
altora. 

— De ce ar face aşa ceva? Pare un lucru extremist chiar şi 
pentru cei din Arabia Saudită. j 

— Nimeni nu a oferit o explicație rezonabilă. Insă au făcut 
acest lucru în mod deliberat. 

— Trebuie să aflăm mai multe, Brent. Cotton trebuie să ştie 
despre ce este vorba. Are de luat o decizie importantă. 

— Am discutat cu consilierul pe probleme de securitate 
naţională acum o oră. Mi se pare ciudat, dar el ştie şi mai puţine 
decât mine. A auzit de Conexiune, dar mi-a sugerat să discut cu 
altcineva. 

Ea înțelese despre cine era vorba. 

— Larry Daley! 


Lawrence Daley avea funcţia de consilier adjunct pe probleme 
de securitate naţională şi era foarte apropiat de preşedinte şi de 
vicepreşedinte. Daley nu apărea niciodată în circuitul 
dezbaterilor politice de duminica dimineaţa. Nici nu era văzut pe 
CNN sau pe Fox News. Era un personaj care îşi exercita puterea 
numai în spatele scenei. El era omul de legătură dintre 
eşaloanele superioare din Casa Albă şi restul lumii politice. 

Numai că era o problemă. 

— Nu am încredere în acest om, spuse ea. 

Green păru să înţeleagă mai multe din tonul ei, dar nu spuse 
nimic, uitându-se fix la ea cu ochii săi cenuşii, pătrunzători. 

— Nu avem nici o modalitate de a-l controla pe Malone, 
declară ea. O să facă întocmai cum consideră el de cuviinţă. Şi în 
momentul acesta fierbe de mânie. 

— Cotton e un profesionist. 

— E cu totul altceva când unul dintre ai tăi este în pericol. 
Spusese asta din experienţă, pentru că avusese de-a face recent 
cu fantome ale propriului trecut. 

— El este singurul care ştie unde se află George Haddad, 
spuse Green. Are toate atuurile în mână. 

— Motiv pentru care l-au şi prins la înghesuială. 

Green o ţintui cu privirea. 

Ea era conştientă de faptul că în ochi i se putea citi îndoiala. 

— Spune-mi, Stephanie, de ce nu ai încredere în mine? 


Capitolul 8 


OXFORDSHIRE, ANGLIA 
ORA 9.00 


George Haddad stătea în mulţime şi îi asculta pe experţi, 
ştiind că nu aveau dreptate. Evenimentul nu era altceva decât un 
mod de a atrage atenţia presei atât asupra muzeului Thomas 
Bainbridge, cât şi asupra criptanaliştilor puţin cunoscuţi din 
Bletchley Park. Era adevărat, aceşti anonimi, bărbaţi şi femei, 
lucraseră într-un secret total pe perioada celui de-al Doilea 
Război Mondial, în cele din urmă descifrând codul german 
Enigma şi grăbind sfârşitul războiului. Insă, din nefericire, 
povestea lor nu fusese spusă în totalitate până când o mare 
parte dintre ei fie muriseră, fie erau prea bătrâni ca să le mai 
pese. Haddad le putea înţelege frustrarea. Şi el era bătrân, 
aproape de optzeci de ani şi era cărturar. Şi el lucrase cândva în 
secret. Şi el făcuse o mare descoperire! 

Nici nu mai era cunoscut drept George Haddad. De fapt, 
utilizase prea multe pseudonime pentru a şi le aminti pe toate. 
Timp de cinci ani stătuse ascuns şi nu primise nici o veste de la 
nimeni. Dintr-un anumit punct de vedere, era bine. Din alt punct 
de vedere însă, liniştea îi zdruncina nervii. Slavă Domnului că 
numai un singur om mai ştia că era încă în viaţă, iar el avea 
încredere deplină în acel om. 

De fapt, ar fi fost mort dacă nu ar fi fost acel om. 

leşirea de azi era un risc. Dar voia să audă ce aveau de spus 
aceşti aşa-zişi experţi. Citise despre program în The Times şi 
fusese nevoit să-i admire pe britanici. Aveau un anumit fler 
pentru evenimentele din media - punerea în scenă cu precizia 
unui film de la Hollywood. O mulţime de feţe zâmbitoare şi de 
costume, o grămadă de camere de filmat şi de reportofoane. Işi 
propusese, aşadar, să stea în spatele obiectivelor lor. Ceea ce nu 
era prea greu, deoarece atenţia tuturor se concentra asupra 
monumentului. 

Erau opt în total, răsfirate pe pajiştile domeniului, toate fiind 


create în 1784 de către nobilul de atunci, Thomas Bainbridge. 
Haddad cunoştea istoricul lor. Cei din familia Bainbridge 
cumpăraseră întâi proprietatea, ascunsă într-un pliu al 
comitatului Oxfordshire şi înconjurată de păduri de fag, iar în 
1624 ridicaseră un enorm conac iacobin în centrul celor aproape 
două sute patruzeci şi cinci de hectare. Mai mulţi membrii ai 
familiei Bainbridge reuşiseră să păstreze proprietatea până în 
1848, când Coroana obținuse titlul printr-o vânzare de taxe, iar 
regina Victoria transformase casa şi împrejurimile în muzeu, 
permiţând accesul publicului. Incă de atunci, vizitatorii veniseră 
să vadă mobilierul de epocă şi să îşi facă o idee despre viaţa 
luxoasă care fusese trăită acolo cu secole în urmă. Biblioteca de 
aici ajunsese să fie privită ca una dintre cele mai de seamă 
biblioteci ale secolului al XVIII-lea datorită mobilierului. Insă, în 
ultimii ani, majoritatea veneau în vizită pentru monument, 
deoarece Bainbridge Hall ascundea o enigmă, iar turiştii secolului 
al XXI-lea erau îndrăgostiţi de secrete. 

Se uită cu atenţie la monumentul din marmură albă. 

Partea de sus, ştia, reprezenta Les Bergers d'Arcadie II, 
Păstorii din Arcadia II, o lucrare lipsită de importanţă, pictată de 
Nicolas Poussin în 1640, imaginea inversă a lucrării sale 
precedente, Păstorii din Arcadia. Scena pastorală ilustra o femeie 
care privea cum trei păstori se adunau în jurul unui mormânt din 
piatră, indicând spre literele gravate: ET IN ARCADIA EGO. 
Haddad cunoştea traducerea: „Şi eu am fost în Arcadia”. O 
inscripţie enigmatică, aparent lipsită de sens. Sub această 
imagine zăcea o altă provocare: litere la întâmplare sculptate 
într-o înşiruire anume. 


D O.V.O.S.V.A.V.V. M 


Haddad ştia că specialiştii în inscripții vechi şi în conspirații îşi 
bătuseră capul cu această combinaţie ani de zile, încă de când 
fusese redescoperită, cu un deceniu în urmă, de către un 
reporter de la Guardian care vizita muzeul. 

— Către toţi cei care vă aflaţi aici acum, se auzi în boxe vocea 
unui bărbat înalt şi bine făcut, noi, cei de la Bainbridge Hall, vă 
urăm bine aţi venit! Poate că acum vom afla în sfârşit 
semnificaţia ciudatului mesaj pe care Thomas Bainbridge l-a 


lăsat în urma sa, inscripţionat pe acest monument, cu mai mult 
de două sute de ani în urmă. 

Haddad îl cunoştea pe vorbitor - era custodele muzeului. Doi 
oameni îl flancau, un bărbat şi o femeie, amândoi în vârstă. Le 
văzuse pozele în The Sunday Times. Ambii erau foşti criptanalişti 
de la Bletchley Park, cu sarcina de a cântări posibilităţile şi de a 
descifra orice cod pe care se presupunea că îl conţinea 
monumentul. Şi toată lumea părea să fi căzut de acord că era 
într-adevăr vorba despre un cod. 

„Ce altceva ar putea fi?” întrebau mulţi. 

Ascultă cum custodele le spunea că fusese publicat un articol 
în legătură cu respectivul monument şi că fuseseră oferite o sută 
treizeci de soluţii de către diverşi criptografi, teologi, lingvişti şi 
istorici. 

— Unele erau chiar ciudate, spuse custodele, pomenind 
despre OZN-uri, Sfântul Graal şi Nostradamus. Desigur, aceste 
soluţii veneau cu puţine dovezi sau chiar fără, aşa că au fost 
ignorate rapid. Câţiva au considerat că literele erau o anagramă, 
dar cuvintele obţinute nu prea aveau sens. 

Haddad înţelegea prea bine acest lucru. 

— O soluţie promițătoare a venit de la un militar american, 
fost spărgător de coduri. El a desenat optzeci şi două de matrici 
de decriptare şi în cele din urmă a extras literele SEJ din 
secvenţă. Citit invers, acestea devin JES. Prin aplicarea unei grile 
complexe, el a extras „Desfide Isus H”. Consultanţii noştri din 
Bletchley Park au considerat că acest mesaj nega natura divină a 
lui Hristos. Această soluţie este obţinută prin extrapolare şi, cu 
toate acestea, este fascinantă. 

Haddad zâmbi auzind asemenea aiureli. Thomas Bainbridge 
fusese un om profund religios. In nici un caz nu l-ar fi negat pe 
Hristos. 

Doamna în vârstă de lângă custode păşi spre podium. Avea 
părul argintiu şi purta un costum albastru. 

— Acest monument a constituit o mare oportunitate pentru 
noi, spuse ea pe un ton melancolic. Când eu şi alte persoane am 
lucrat la Bletchley, ne-am aflat în faţa multor provocări venite din 
partea codurilor germane. Şi ne-au dat bătăi de cap. Dar, dacă 
mintea umană poate concepe un cod, atunci îl poate şi descifra. 
Literele de aici sunt mult mai complexe. Personale. Ceea ce face 


dificilă interpretarea lor. Cei care am rămas să studiem toate 
cele o sută treizeci de soluţii posibile la această enigmă nu am 
reuşit să ajungem la un consens. Asemenea publicului, ne-am 
divizat. Însă o anumită interpretare chiar avea sens. Se întoarse 
şi arătă înspre monumentul din spatele ei. Cred că este un mesaj 
de dragoste. Se opri o clipă, pentru a-şi lăsa cuvintele să-şi facă 
efectul. OVOSVAWV vine de la: „Optimae Uxoris Optimae Sororis 
Viduus  Amantissimus  Vovit Virtutibus”. |n mare, aceasta 
înseamnă „un văduv devotat celei mai bune soţii şi celei mai 
bune surori”. Aceasta nu este o traducere perfectă. Sororis în 
limba latină clasică poate însemna „dintre însoțitori”, dar şi 
„dintre surori”. lar vir, „soț, ar fi mai potrivit decât viduus, 
„văduv”. Dar sensul general este limpede. 

Unul dintre reporteri întrebă despre literele D şi M care 
încadrau gruparea de opt litere. 

— Destul de simplu, spuse ea. Dis Manibus. Este o inscripţie 
romană. „Către zeii din cealaltă lume, salutare!” E similară cu 
„Odihnească-se în pace!” Veţi găsi aceste litere pe majoritatea 
pietrelor de mormânt romane. 

Părea destul de încântată de ea însăşi. Haddad ar fi vrut să-i 
pună câteva întrebări pertinente care ar fi adus-o cu picioarele 
pe pământ, dar nu spuse nimic. Privi pur şi simplu cum cei doi 
veterani din Bletchley Park erau  fotografiaţi în fața 
monumentului cu una dintre maşinile germane Enigma, 
împrumutată special pentru această ocazie. O mulţime de 
zâmbete, întrebări şi comentarii laudative. 

Thomas Bainbridge fusese într-adevăr un om strălucit. Din 
nefericire, Bainbridge nu fusese niciodată capabil să-şi comunice 
gândurile în mod eficient, astfel că strălucirea sa pălise şi în cele 
din urmă se stinsese neapreciată. Pentru lumea secolului al XVIII- 
lea păruse un fanatic. Insă pentru Haddad el era un profet. 
Bainbridge chiar ştia ceva. Şi monumentul ciudat care stătea în 
faţa lui, imaginea inversă a unei picturi obscure şi o înşiruire 
ciudată de opt litere, toate fuseseră create cu un scop. 

Unul pe care Haddad îl ştia. 

Nu era un mesaj de dragoste, vreun cod sau un altfel de 
mesaj. 

Era ceva cu totul diferit. 

Era o hartă. 


Capitolul 9 


CASTELUL KRONBORG 
ORA 10.20 


Malone plăti cele şaizeci de coroane pentru el şi Pam ca să 
intre la castel. Merseră în urma unui grup de turişti care se 
revărsaseră din unul dintre cele trei autobuze. 

înăuntru văzură o expoziţie fotografică, surprinzând frânturi 
din numeroasele producţii cu Hamlet. Se gândi la ironia locului. 
Hamlet fusese un fiu care-şi răzbunase tatăl şi iată-l pe el în 
acest loc, un tată care lupta pentru fiul său. Inima i se strânse 
gândindu-se la Gary. Niciodată nu dorise să-l pună în pericol timp 
de doisprezece ani, cât lucrase la Magellan Billet, păstrase mereu 
o linie de demarcaţie foarte clară între serviciu şi casă. Şi totuşi, 
acum, la un an după ce plecase de bunăvoie, fiul său era ţinut în 
captivitate. 

— Asta făceai tu tot timpul? 

— Numai câteodată. E 

— Cum ai putut să trăieşti aşa? Am stomacul vraişte. Incă mai 
tremur după tot ce s-a întâmplat noaptea trecută. 

— Te obişnuieşti. 

Şi el chiar credea ce spunea, deşi se săturase la rându-i de 
minciuni, jumătăţi de adevăruri, lucruri neverosimile şi trădători. 

— Aveai nevoie de agitația asta, nu-i aşa? 

Corpul îi era îngreunat de oboseală şi nu avea chef de această 
ceartă de familie. 

— Nu, Pam, nu aveam nevoie de asta. Dar asta mi-era 
meseria. 

— Un egoist, asta ai fost. Mereu. 

— lar tu ai fost o rază blândă de soare! Soţia care îşi susţine 
soţul şi e mereu de partea lui. Intr-o asemenea măsură, încât ai 
rămas însărcinată cu un alt bărbat, ai avut un fiu cu el şi m-ai 
lăsat să cred timp de cincisprezece ani că era al meu! 

— Nu sunt mândră de ceea ce am făcut. Dar nu ştim câte 
dintre femeile ta/e au rămas însărcinate, nu-i aşa? 


El se opri din mers. Acest lucru trebuia să se termine! 

— Dacă nu taci, Gary o să moară din cauza ta. Sunt singura lui 
speranţă şi, în acest moment, nu e o idee prea bună să-mi dai 
dureri de cap! 

Acest adevăr aduse o scurtă licărire de înţelegere în privirea ei 
tăioasă, o clipă în care Pam Malone, cea pe care o iubise el 
odată, reapăru la suprafaţă. Işi dori ca acea femeie să rămână 
mai mult aşa, dar, ca întotdeauna, ea îşi ridică garda şi o 
pereche de ochi inexpresivi, ca de mort, îi întoarseră privirea. 

— Mergi tu în faţă, spuse ea. 


Intrară în sala de bal. 

Sala dreptunghiulară se întindea pe o suprafaţă de peste 
şaizeci de metri pătraţi. Erau ferestre pe ambele părţi, fiecare 
dintre ele fiind amplasată în nişe din zidăria groasă, din care 
lumina cădea oblic, creând modele delicate pe podeaua 
asemănătoare unei table de şah. O duzină de vizitatori rătăceau 
prin sală, admirând picturile imense în ulei care întrerupeau ici- 
colo monotonia zidurilor de un galben pal, reprezentând în 
special scene de război. 

La capătul celălalt, în faţa unui şemineu, Malone zări un bărbat 
scund, subţire, cu părul de un castaniu-roşcat. Şi-l aminti de la 
Magellan Billet: Lee Durant. Discutase cu Durant de vreo câteva 
ori în Atlanta. Agentul îl zări, apoi dispăru printr-o uşă. 

Se îndreptă spre capătul celălalt al sălii. 

Trecură printr-o serie de camere, fiecare decorată cu câteva 
piese de mobilier din perioada Renaşterii europene şi cu tapiserii 
expuse pe pereţi. Durant se afla la cincizeci de metri în faţa lui. 

Malone îl văzu oprindu-se. 

El şi Pam pătrunseră în camera care purta numele de Camera 
de pe Colț. Tapiserii cu scene de vânătoare împodobeau pereţii 
vopsiți în alb. Doar câteva piese de mobilier întrerupeau caroiajul 
plăcilor decolorate de gresie albă şi neagră. 

Malone dădu mâna cu Durant şi i-o prezentă pe Pam. 

— Spune-mi ce se întâmplă! 

— Stephanie mi-a cerut să te informez pe tine, nu şi pe ea. 

— Oricât mi-aş fi dorit ca ea să nu se afle aici, uite că este 
totuşi, aşa că nu-ţi mai face griji! 

Durant păru să cântărească situaţia, apoi spuse: 


— Mi s-a zis să fac tot ceea ce-mi ceri. 

— Mă bucur că Stephanie a devenit aşa de îndatoritoare. 

— Să trecem la subiect! interveni Pam. Avem un termen- 
limită. 

— N-o băga în seamă, îl sfătui Malone clătinând din cap. 
Spune-mi ce se întâmplă! 

— Au fost accesate nişte fişiere secrete. Nu s-a găsit nici o 
dovadă de spargere sau de o intrare forţată prin firewall, aşa că 
sigur s-a folosit o parolă. Aceasta se schimbă la intervale 
regulate, dar sunt mai multe sute de oameni care au acces. 

— Nu s-a descoperit de la care calculator? 

— Nu. Şi nu a lăsat amprente. Ceea ce arată că persoanele 
implicate ştiau foarte bine ce făceau. 

— Presupun că cineva investighează acest lucru. 

— Cei de la FBI, spuse Durant, confirmând cu o mişcare a 
capului, dar până acum nu au aflat nimic. Au fost văzute cam o 
duzină de dosare, printre care şi Conexiunea Alexandria. 

Ceea ce, îşi dădu seama Malone, putea explica motivul pentru 
care Stephanie nu-l alertase imediat. Mai erau şi alte posibilităţi. 

— Uite partea cea mai interesantă! Israelienii sunt foarte 
agitaţi în acest moment, în special în ultimele douăzeci şi patru 
de ore. Sursele noastre spun că au sosit ieri nişte informaţii de la 
West Bank, de la unul dintre agenţii lor din Palestina. 

— Şi ce are a face una cu alta? 

— Au fost menţionate cuvintele „Conexiunea Alexandria”. 

— Cât de multe ştii despre asta? 

— Tocmai am aflat despre acest lucru acum o oră de la unul 
dintre agenţii mei de legătură. Nici măcar nu am apucat să-i 
raportez totul lui Stephanie. 

— Cum ne poate ajuta asta pe noi? întrebă Pam. 

— Trebuie să aflu mai multe, îi spuse el lui Durant. 

— Te-am întrebat ceva, interveni Pam, ridicând vocea. 

Politeţea lui ajunsese la capăt. 

— Ţi-am spus să mă laşi pe mine să mă ocup de asta! 

— Nu ai nici cea mai mică intenţie să le dai ceva, nu-i aşa? 

Ochii ei ardeau şi părea gata să sară la bătaie. 

— Intenţia mea este să-l aduc pe Gary înapoi. 

— Ai de gând să-i rişti viaţa? Asta numai ca să protejezi un 
dosar idiot? 


Mai mulţi vizitatori cu aparate foto pătrunseră în încăpere. 
Văzu că Pam fu destul de înţeleaptă să tacă şi fu recunoscător 
pentru această întrerupere. Categoric fusese o greşeală să o 
aducă şi pe ea. Trebuia să scape de ea imediat ce aveau să plece 
de la Kronborg, chiar dacă asta însemna să o încuie într-o 
cameră la conacul lui Thorvaldsen. 

Vizitatorii ieşiră. 

Se uită la Durant şi îi zise: 

— Spune-mi mai multe despre. 

O împuşcătură îl făcu să tresară, apoi camera montată pe 
tavan, în colţ, explodă într-o ploaie de scântei. Se mai auziră 
două împuşcături. Durant alunecă spre spate, în timp ce nişte 
trandafiri sângerii îi înfloriră pe cămaşa de culoare oliv. Incă o 
împuşcătură şi Durant căzu pe podea. Malone se întoarse. Un 
bărbat stătea la vreo şase metri mai încolo, ţinând în mână un 
Glock. Malone îşi băgă mâna dreaptă în jachetă pentru a-şi căuta 
propriul pistol. 

— Nu-i nevoie, spuse bărbatul calm, apoi îi aruncă arma. 
Malone o prinse. Apucă pistolul, puse degetul pe trăgaci, ţinti şi 
trase. 

Se auzi doar un ţăcănit. Mai apăsă de câteva ori pe trăgaci. Se 
auzi de mai multe ori acelaşi sunet. Bărbatul zâmbi. 

— Doar nu credeai că ţi l-aş fi dat încărcat! 

Apoi ucigaşul ieşi din cameră. 


Capitolul 10 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 4.40 


Stephanie se gândi la întrebarea lui Green - „De ce nu ai 
încredere în mine?” - şi hotărî să fie sinceră cu şeful ei. 

— Toată lumea din această administraţie vrea ca eu să plec. 
De ce mai sunt încă aici, asta chiar nu ştiu. Aşa că, pe moment, 
nu am încredere în nimeni. 

Green clătină din cap, în timp ce o asculta mărturisindu-şi 
suspiciunea. 

— Dosarele acelea au fost accesate de cineva cu o parolă, 
adăugă ea. Desigur, au scanat o duzină sau mai multe, dar 
amândoi ştim pe care îl căutau. Numai câţiva dintre noi ştim 
despre Conexiunea Alexandria. Nici măcar nu cunosc detaliile - 
ştiu doar că am avut o grămadă de neplăceri pentru a realiza 
ceva care părea fără sens. O mulţime de întrebări. Nici un 
răspuns. Haide, Brent! Noi doi nu am fost, de fapt, niciodată 
prieteni la cataramă, aşa că de ce te-aş crede acum? 

— Să fim înţeleşi, spuse Green. Nu sunt adversarul tău. Dacă 
aş fi fost, nu am mai fi purtat această conversaţie. 

— Am avut prieteni în afacerea asta care mi-au spus acest 
lucru în repetate rânduri şi asta fără să creadă un singur cuvânt. 

— Aşa sunt trădătorii. 

Ea se hotărî să-l mai testeze puţin. 

— Nu crezi că ar trebui să avem mai mulţi oameni implicaţi în 
asta? 

— Cei de la FBI au început deja treaba. 

— Brent, acţionăm pe întuneric. Trebuie să aflăm ce ştie 
George Haddad. 

— Atunci e momentul să vorbim cu Larry Daley de la Casa 
Albă. Pe orice cale am apuca-o, tot la el am ajunge. Mai bine 
mergem direct la sursă. 

Ea încuviinţă. 

lar Green se întinse după telefon. 


Malone îl auzi pe cel care tocmai îl ucisese pe Lee Durant 
ţipând că în muzeu se afla un om înarmat care omorâse pe 
cineva. 

lar el ţinea în continuare în mână pistolul acestuia. 

— E mort? murmură Pam. 

Ce întrebare stupidă! Insă faptul că stătea cu arma crimei în 
mână era încă şi mai stupid. 

— Vino! 

— Nu putem să-l lăsăm aşa! 

— E mort! _ 

Observă că în ochi i se putea citi isteria. Işi aminti cum fusese 
prima dată când văzuse pe cineva murind, aşa că o lăsă mai 
moale. 

— N-ar fi trebuit să vezi asta. Dar trebuie să plecăm. 

Sunetul unor paşi călcând grăbiţi pe pardoseală îşi prelungi 
ecoul dincolo de cameră. Paza, presupuse el. O apucă pe Pam de 
mână şi o trase spre celălalt capăt al Camerei de pe Colț. Trecură 
prin mai multe camere, fiecare asemănătoare cu cealaltă, 
mobilate sumar cu piese de epocă, luminate de soarele slab al 
dimineţii. Observă mai multe camere de filmat şi ştiu că aveau 
să fie nevoiţi să le evite în cele din urmă. Infundă pistolul Glock 
în buzunarul de la jachetă şi îşi scoase propriul Beretta. 
Pătrunseră într-o cameră care se numea Camera Reginei. Auzi 
voci în spate. Găsiseră cadavrul. Se auziră mai multe strigăte şi 
paşi venind înspre ei. 

Camera Reginei părea a fi un apartament. Trei uşi dădeau în 
afară. Una ducea spre o scară interioară care urca la etaj, una în 
jos, iar a treia se deschidea într-o altă cameră. Nu se vedea nici o 
cameră de filmat. Analiză decorul, încercând să se hotărască 
rapid ce să facă. Un dulap mare se înălța lângă zidul exterior. Se 
hotărî să-şi asume riscul. Se grăbi spre dulap şi apucă mânerele 
de la uşile duble. Inăuntru, dulapul era spaţios şi gol. Era destul 
de mare pentru ei amândoi. li făcu semn lui Pam. Pentru prima 
dată aceasta veni fără să comenteze. 

— Intră, îi şopti el. 

Înainte să intre, deschise ambele uşi dinspre scările ce dădeau 
spre ieşire. Apoi urcă în dulap şi trase uşile, sperând ca 
urmăritorii lor să creadă că fugiseră fie în sus, fie în jos, fie înapoi 


în castel. 


Stephanie ascultă cum Brent Green îi povestea pe scurt lui 
Larry Daley ce se întâmplase. Nu se putea abţine să nu se 
întrebe dacă individul arogant de la celălalt capăt al firului nu 
ştia deja fiecare detaliu şi chiar mai multe pe lângă. 

— Ştiu despre Conexiunea Alexandria, spuse Daley prin 
difuzor. 

— Vrei să ne dezvălui şi nouă câte ceva? întrebă Green. 

— AŞ vrea să pot face acest lucru, dar mi-e imposibil. E strict 
secret. 

— Chiar şi dacă este vorba despre procurorul general şi 
despre şefa uneia dintre agenţiile noastre secrete de elită? 

— Acest subiect este exclusiv pentru urechile anumitor 
persoane. Imi pare rău, dar nici unul din voi nu face parte din 
rândul acestora. 

— Atunci cum se face că altcineva a reuşit să tragă cu ochiul? 
întrebă Stephanie. 

— Incă nu ţi-ai dat seama? 

— Ba poate că da. 

Tăcerea împânzise camera. Daley părea să fi priceput mesajul 
ei. 

— Nu am fost eu. 

— Ce altceva ai putea să spui? întrebă ea. 

— Ai grijă ce vorbeşti! 

Ea nu luă în seamă ameninţarea. 

— Malone urmează să le dea conexiunea. El nu va risca viaţa 
propriului fiu. 

— Atunci trebuie să fie oprit, spuse Daley. Nu vom da nimănui 
acest lucru. 

Ea înţelese sensul cuvintelor lui. 

— Vrei totul numai pentru tine, nu? 

— Chiar aşa! 

Ei nu-i venea să creadă ce tocmai auzise. 

— Viaţa unui băiat poate fi în pericol! 

— Nu-i problema mea, afirmă Daley. 

Fusese o greşeală să-l sune pe Daley şi observă că şi Green îşi 
dăduse seama de acest lucru. 

— Larry, spuse Green, hai să-l ajutăm pe Malone! Să nu-i 


facem sarcina şi mai dificilă. 

— Brent, aceasta este o problemă de securitate naţională, nu 
un act de caritate. 

— Interesant este faptul, spuse ea, că nu eşti câtuşi de puţin 
preocupat de ideea că cineva a accesat dosarele noastre secrete 
şi că a aflat totul despre această strict secretă Conexiune 
Alexandria, o problemă presupusă a fi de securitate naţională! 

— Ai raportat acea scurgere de informaţii acum mai mult de o 
lună. Cei de la FBI au situaţia sub control. Dar tu, spune-mi ce ai 
făcut tu, Stephanie? 

— Mi s-a cerut să nu fac nimic. Tu ce-ai făcut, Larry? 

Se auzi un oftat în difuzor. 

— Chiar eşti o belea! 

— Numai că lucrează pentru mine, accentuă Green. 

— Uite ce cred eu, spuse Stephanie. Orice-ar fi această 
conexiune, se potriveşte cumva cu ceea ce voi, geniile de la 
Casa Albă, aţi conceput drept politică externă. De fapt, vă face 
plăcere faptul că dosarele au fost compromise şi că cineva 
deţine această informaţie. Ceea ce înseamnă că le veţi permite 
să vă facă munca voastră murdară. 

— Uneori, Stephanie, adversarii îţi pot fi prieteni. Vocea lui 
Daley ajunsese să fie doar o şoaptă. Şi viceversa. 

Ea simţi un nod în gât. Bănuielile îi erau acum confirmate. 

— Ai de gând să-l sacrifici pe băiatul lui Malone pentru ceea ce 
vrea să lase moştenire preşedintele tău? 

— Nu eu am început, replică Daley. Dar am de gând să mă 
folosesc de acest lucru. 

— Nu şi dacă te pot împiedica, spuse ea. 

— N-ai decât să te pui de-a curmezişul şi o să fii concediată! 
Nu de către tine, Brent, ci chiar de către preşedinte. 

— Asta ar putea fi o problemă, spuse Green. 

Ea sesiză ameninţarea din tonul lui. 

— Vrei să spui că ai fi de partea ei? întrebă Daley. 

— Fără îndoială. 

Ea ştia că aceasta era o ameninţare pe care Daley nu o putea 
ignora. Administraţia deţinea destul control asupra acţiunilor lui 
Green ca procuror general. Dar dacă acesta îşi dădea demisia 
sau era concediat, atunci Casa Albă ar fi fost foarte expusă. 
Difuzorul telefonului rămase mut. ŞI-l imagină pe Daley cum 


stătea în birou, gândindu-se cum să iasă din încurcătură. 
— Voi fi acolo în treizeci de minute. 
— De ce trebuie să ne întâlnim? întrebă Green. 
— Te asigur că va merita. 
Apoi convorbirea se întrerupse. 


Malone stătea în dulap şi asculta cum paşii se grăbeau să intre 
în Camera Reginei. Pam era cuibărită lângă el, fiind mai aproape 
unul de altul decât fuseseră de ani buni. Un miros familiar îi veni 
dinspre ea, ca de vanilie dulce, pe care şi-l aminti cu un amestec 
de plăcere şi agonie. Interesant cum mirosurile stârneau 
amintirile. 

El încă ţinea în mână Beretta şi spera că nu avea să fie nevoit 
să-l folosească. Insă nu avea nici cea mai mică intenţie să fie 
arestat, cel puţin nu acum, când Gary avea nevoie de el. În mod 
sigur, unul dintre motivele pentru care Durant fusese omorât era 
ca să-i izoleze pe ei. Un altul fusese pentru a-i împiedica să afle 
mai multe informaţii utile. Dar el se întrebă cum de ştiuse cineva 
despre întâlnire. Nu fuseseră urmăriţi din Christiangate, era sigur 
de asta. Ceea ce însemna că telefoanele lui Thorvaldsen fuseseră 
ascultate. Ceea ce însemna că plecarea lui direct la Christiangate 
fusese anticipată. 

Nu o putea vedea pe Pam, dar îi simţi starea de disconfort. 
Având în vedere cât de intimi fuseseră odată, acum erau doar 
nişte străini. 

Poate chiar duşmani. 

Vocile de afară îl smulseră din gânduri. Paşii se auziră din ce în 
ce mai slab, apoi se pierdură şi se lăsă liniştea. Aşteptă, cu 
degetul pe trăgaci, cu palmele transpirate. 

Şi mai multă linişte. 

Nu avea nici o posibilitate să vadă ceva fără să deschidă uşa 
dulapului, ceea ce putea fi dezastruos dacă mai rămăsese cineva 
în încăpere. 

Insă nu puteau sta aici o veşnicie. 

Deschise uşor uşa, cu pistolul pregătit. 

Camera Reginei era goală. 

— In jos pe scări, spuse el şi se grăbiră prin uşa deschisă, 
coborând o scară circulară care dădea ocol zidului exterior al 
castelului. 


La parter, ajunseră la o uşă metalică; spera să nu fie încuiată. 
Traseră zăvorul şi ieşiră în dimineaţa luminoasă. O întindere 
vastă de iarbă strălucitoare, cu lebede ici-colo, se zărea de la 
zidurile castelului până la mare. La orizont se vedea Suedia, la 
vreo cinci kilometri dincolo de apa de un maro-cenuşiu. 

Işi băgă Beretta sub jachetă. 

— Trebuie să ieşim de aici, spuse el. Dar încet, să nu atragem 
atenţia. Işi dădu seama că ea era încă zguduită din cauza crimei, 
aşa că îi mai spuse: Vei revedea necontenit imaginea în mintea 
ta, dar va trece în cele din urmă! 

— Grija ta mă emoţionează. 

Vocea îi era iarăşi plină de venin. 

— Atunci reflectează asupra acestui lucru: este puţin probabil 
ca aceasta să fi fost ultima persoană care să fi murit în toată 
povestea asta! 

El merse în faţă printre panourile care protejau zona de 
zgomot. Câţiva vizitatori rătăceau pe acolo. Ajunseră într-un loc 
pe care îl ştia ca fiind Flag Battery, unde se aflau cândva tunurile 
străvechi şi unde Shakespeare îi permisese lui Hamlet să 
întâlnească fantoma tatălui său. Un zid se ridica din mare. 
Aruncă pistolul Glock în apa învolburată. 

Se auziră sirenele din partea cealaltă. Işi făcură drum încet 
spre intrarea principală. Când văzu luminile intermitente şi mulţi 
poliţişti intrând grăbiţi în clădire, hotărî să mai aştepte până să 
iasă. Era puţin probabil să aibă cineva o descriere a lor şi el se 
îndoia că ucigaşul stătuse prin zonă să le ofere vreuna. Ideea 
era, desigur, ca ei să nu fie arestaţi. Aşa că se amestecă în 
mulţime. Apoi îl zări pe ucigaş. La vreo cincizeci de metri mai 
încolo, acesta se îndrepta spre poarta principală, încet, 
străduindu-se şi el să nu atragă atenţia. Şi Pam îl văzu. 

— Uite-l pe tip! 

— Ştiu, spuse el şi porni înainte. 

— Sper că nu, zise ea. 

— Nu m-ai putea opri. 


Capitolul 11 


VIENA, AUSTRIA 
ORA 11.20 


Scaun-Albastru se întrebă dacă Cercul luase hotărârea care 
trebuia. Timp de opt ani, Die Klauen der Adler, Gheare-de-Vultur, 
îşi îndeplinise în mod conştiincios sarcinile primite. Era adevărat, 
îl angajaseră în urma acordului tuturor, dar practic, acesta lucra 
sub controlul direct al lui Scaun-Albastru, ceea ce însemna că el 
ajunsese să-l cunoască pe Dominick Sabre mult mai bine decât 
ceilalţi. 

Sabre fusese născut şi crescut în America, ceea ce era o 
premieră pentru Cerc. Până la el, angajaseră întotdeauna 
europeni, deşi la un moment dat îi servise bine şi un sud-african. 
Fiecare dintre aceşti oameni, inclusiv Sabre, fuseseră aleşi nu 
numai pentru capacităţile individuale, ci şi pentru că erau pur şi 
simplu banali din punct de vedere fizic. Toţi aveau înălţime şi 
greutate medie, cu trăsături care nu atrăgeau atenţia. Ceea ce îl 
distingea totuşi fizic pe Sabre erau semnele de pe faţă, rămase 
în urma unui vărsat de vânt. Părul negru al lui Sabre era tuns 
drept şi dat cu puţin ulei, ceea ce îi adăuga şi ceva luciu. O barbă 
scurtă îi acoperea adesea parţial obrajii, iar Scaun-Albastru ştia 
că se folosea de ea pentru a-şi ascunde cicatricile, dar şi pentru 
a-i descuraja pe cei din jurul lui. 

Sabre îşi păstra un aer relaxat, purtând de obicei haine cu un 
număr mai mare, care-i ascundeau constituţia atletică - mai mult 
ca sigur rezultat al efortului acestuia de a fi mereu subestimat. 

Din cauza profilului său psihologic, Sabre trebuise să mai 
rabde înainte de a fi angajat; Scaun-Albastru aflase că 
americanul avea înclinații în sfidarea autorităţii. Dar acelaşi profil 
indica şi faptul că, dacă i se dădea o misiune de îndeplinit, i se 
comunicau rezultatele dorite şi era lăsat singur, Sabre reuşea 
întotdeauna. Şi asta era, în fond, ceea ce conta. Atât lui, cât şi 
Scaunelor nu le păsa deloc de modul în care era îndeplinită o 
misiune, urmărind numai să se obţină rezultatul dorit. Aşa că 


asocierea lor cu Sabre fusese fructuoasă. Şi totuşi, un om fără 
etică şi cu foarte puţin respect faţă de autorităţi trebuia ţinut sub 
observaţie. Mai ales când miza era mare, ca acum. Aşa că Scaun- 
Albastru întinse mâna după telefon şi formă un număr. 


Sabre răspunse la telefonul mobil, sperând că apelul era de la 
omul său de la castelul Kronborg. In schimb, vocea forţată de la 
celălalt capăt al firului era a celui care îl angajase. 

— Cum a primit domnul Malone primele tale salutări? întrebă 
Scaun-Albastru. 

— S-a descurcat bine. El şi fosta lui soţie au ieşit pe fereastră. 

— Exact aşa cum te aşteptai. Insă mă întreb dacă nu cumva 
atragem atenţia în mod inutil. 

— Mai mult decât aş vrea, e drept, însă a fost necesar. A 
încercat să blufeze, aşa că a trebuit să vadă că nu el conduce. 
Voi încerca să fiu mai discret de acum încolo. 

— Te rog! Nu vrem ca poliţia să fie implicată prea mult. Făcu o 
pauză. Cel puţin, nu mai mult decât acum. 

Sabre se stabilise într-o casă cu chirie în partea de nord a 
Copenhagăi, la câteva străzi de Amalienborg, palatul regal de pe 
litoral. II adusese pe Gary Malone aici din Georgia sub pretextul 
că tatăl său era în pericol, ceea ce băiatul crezuse, din cauza 
unor acte de identitate false de la Magellan Billet, pe care i le 
arătase Sabre. 

— Băiatul cum e? întrebă Scaun-Albastru. 

— Era speriat, dar crede că aceasta este o operaţie 
guvernamentală a Statelor Unite, aşa că deocamdată e calm. 

O terorizaseră pe Pam Malone cu o fotografie a fiului ei. 
Tânărul cooperase pentru realizarea acesteia, crezând că avea 
să fie folosită pentru a i se face nişte legitimaţii. 

— Oare băiatul nu se află prea aproape de Malone? 

— Nu ar fi mers de unul singur nicăieri în altă parte. El ştie că 
tatăl său stă prin apropiere. 

— Imi dau seama că ai totul sub control. Dar, te rog, să fii 
atent! Malone te-ar putea surprinde. 

— De aceea îl şi avem pe fiul lui. Pe el nu-l va pune în pericol. 

— Avem nevoie de Conexiunea Alexandria. 

— Malone ne va conduce direct acolo. 

Numai că încă nu primise telefon de la omul lui din Kronborg. 


Pentru ca totul să meargă strună, era extrem de important ca 
oamenii lui să acţioneze exact aşa cum îi instruise. 

— De asemenea, trebuie ca totul să se termine în următoarele 
câteva zile. 

— Aşa va fi. 

— Din ce mi-ai spus, zise Scaun-Albastru, acest Malone este 
un nonconformist. Eşti sigur că va fi motivat în continuare? 

— Nici o grijă! Până acum a fost motivat mai mult decât era 
necesar. 


Malone ieşi de pe teritoriul castelului Kronborg şi îşi zări prada 
plimbându-se calm prin Helsingor. li plăceau la nebunie piaţa 
oraşului, aleile sofisticate şi clădirile din lemn şi cărămidă. Insă 
nici unul dintre aceste elemente cu specific renascentist nu mai 
conta astăzi. 

Mai multe sirene se auziră în depărtare. Ştia că în Danemarca 
crimele erau un lucru rar întâlnit. Având în vedere că aceasta 
avusese loc în interiorul unui monument istoric naţional, sigur 
urma să apară ca o ştire de proporţii. Ar fi trebuit s-o anunţe pe 
Stephanie că unul dintre agenţii ei murise, dar nu mai era timp. 
Presupuse că Durant călătorea folosindu-şi propriul nume - 
aceasta era practica Billet standard - aşa că, imediat ce 
autorităţile locale aveau să descopere că victima lor lucra pentru 
guvernul american, urmau să fie contactaţi şi oamenii potriviţi. 
Se gândi la Durant. Mare păcat! Dar învățase cu mult timp în 
urmă să nu-şi consume emoţiile pe lucrurile pe care nu le mai 
putea schimba. Îşi încetini pasul şi o trase pe Pam după el. 

— Trebuie să rămânem mai în urmă. Nu e atent, însă ar putea 
totuşi să ne vadă. 

Traversară strada şi se lipiră de nişte clădiri frumoase care se 
aflau înşiruite la capătul unei alei înguste ce ducea înspre mare. 
Ucigaşul se afla cam la treizeci de metri. Malone îl privi 
dispărând după un colţ. Ajunseră şi ei la acelaşi colţ şi se uitară 
în jur. Bărbatul mergea înainte pe o alee pietonală, mărginită de 
magazine şi de restaurante. O grămadă de oameni rătăceau pe 
acolo, aşa că se hotărî să rişte. Merseră după el. 

— Ce facem? întrebă Pam. 

— Singurul lucru pe care-l putem face. 

— De ce nu le dai pur şi simplu ceea ce vor? 


— Nu e chiar aşa de simplu. 

— Ba sigur că este. 

El privi în continuare fix în faţă. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

— Eşti un dobitoc! 

— Şi eu te iubesc. Acum, că am stabilit aceste lucruri, hai să 
ne concentrăm asupra a ceea ce avem de făcut! 

Ţinta lor o luă la dreapta şi dispăru. 

Malone înaintă în grabă, privi după colţ şi văzu ucigaşul 
apropiindu-se de o maşină Volvo coupe, cam murdară. Spera că 
nu avea să plece cu ea. Nu ar fi avut cum să-l mai urmărească. 
Maşina lor se afla destul de departe. Se uită cum bărbatul 
deschise portiera dinspre şofer şi aruncă ceva înăuntru. Apoi 
închise portiera şi veni înapoi înspre ei. Se ascunseră într-un 
magazin de îmbrăcăminte chiar în momentul în care ucigaşul 
trecea prin faţa acestuia, îndreptându-se înspre direcţia din care 
veniseră. Malone se îndreptă uşor spre uşă şi îl zări pe individ 
intrând într-o cafenea. 

— Ce face? întrebă Pam. 

— Aşteaptă să se liniştească apele. Nu forţează lucrurile. Stă 
liniştit, se amestecă prin mulţime. Apoi, mai târziu, va pleca. 

— Asta-i nebunie curată! A omorât un om! 

— Insă numai noi ştim acest lucru. 

— Dar de ce l-a omorât? 

— Ca să ne zdruncine nervii. Să oprească răspândirea oricărei 
informaţii. Sunt o mulţime de motive! 

— Asta-i o treabă nebunească. 

— De ce crezi că am plecat? Se hotărî să folosească această 
pauză în avantajul său. Du-te şi ia maşina şi adu-o până aici! 
Arătă înspre o alee de lângă gara de pe malul mării. Parchează şi 
aşteaptă-mă! Când va pleca, sigur va trece pe acolo. E singurul 
drum care iese din oraş. 

li dădu cheile şi, preţ de o clipă, îi trecură prin minte amintiri 
despre alte dăţi când îi dăduse cheile de la maşină. Se gândi la 
anii care trecuseră. Faptul că ştia că ea şi Gary îl aşteptau acasă, 
după ce îndeplinea o misiune, îi adusese mereu o oarecare 
linişte. Şi, oricât de mult încercau amândoi să nege acest lucru, 
fuseseră la un moment dat potriviţi unul pentru celălalt. Işi 
aminti zâmbetul ei, mângâierile ei. Din nefericire, faptul că-l 


înşelase în privinţa lui Gary învelea în suspiciune toată acea 
senzaţie de plăcere. Asta îl făcu să se întrebe dacă toată viaţa lor 
împreună fusese doar o iluzie. Ea păru să-i citească gândurile şi 
privirea i se înmuie, arătând ca acea Pam care fusese odinioară, 
înainte ca lucrurile rele să-i schimbe pe amândoi. | se adresă, 
spunându-i: _ 

— Il voi găsi pe Gary. Iţi jur! O să fie bine. 

Voise, de fapt, ca ea să-i răspundă, dar ea nu spuse nimic. 

lar tăcerea ei îi înţepa urechile. 

Aşa că plecă de lângă ea. 


Capitolul 12 


OXFORDSHIRE, ANGLIA 
ORA 10.30 


George Haddad intră în Bainbridge Hall. De-a lungul ultimilor 
trei ani, fusese un vizitator frecvent, încă de când se convinsese 
că răspunsul la dilema sa se afla în interiorul acestor ziduri. 
Conacul era o capodoperă cu pavaje din marmură, tapiserii 
Mortlake şi decoraţiuni bogat colorate. Casa scării, măreaţă, 
avea panouri cu flori sculptate minuţios şi data de pe vremea lui 
Charles al II-lea. Tavanele din ghips erau de prin 1660. Mobilierul 
şi picturile erau toate din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Totul 
indica stilul englezesc rural. 

Dar mai era şi altceva. 

Mai era o enigmă. 

Exact ca monumentul alb din grădină, unde membrii presei 
erau încă adunaţi, ascultându-i pe aşa-zişii experţi. Exact ca 
Thomas Bainbridge însuşi, necunoscutul nobil englez care trăise 
în cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea. 

Haddad cunoştea istoricul familiei. 

Bainbridge fusese născut într-o lume a privilegiilor şi a marilor 
speranţe. Tatăl său fusese stăpânul comitatului Oxfordshire. Deşi 
poziţia sa în societate fusese asigurată de bogăţia generaţiilor şi 
de tradiţia familiei, Thomas Bainbridge evitase serviciul militar 
tradiţional şi îşi îndreptase atenţia înspre studiile academice, în 
special istorie, limbi străine şi arheologie. Când îi murise tatăl, el 
moştenise domeniul nobiliar şi petrecuse apoi decenii întregi 
călătorind prin lume, fiind unul dintre primii occidentali care 
explorase Egiptul, Ţara Sfântă şi Arabia, dezvăluindu-şi 
experienţele într-o serie de jurnale pe care le publicase. 

Invăţase singur ebraica veche, limba în care fusese scris iniţial 
Vechiul Testament. O realizare destul de mare, având în vedere 
că dialectul era mai ales vorbit şi bazat în special pe consoane şi 
că dispăruse din uzul curent în jurul secolului al VI-lea î.Hr. 
Scrisese o carte, publicată în 1767, care punea sub semnul 


întrebării traducerile cunoscute din Vechiul Testament, aducând 
în discuţie foarte mult din înţelepciunea convenţională a vârstei 
sale, apoi îşi petrecuse ultima parte a vieţii apărându-şi teoriile, 
murind în sărăcie şi decădere, fără să mai rămână cu nimic din 
averea familiei. 

Haddad cunoştea bine textul, după ce studiase în detaliu 
fiecare pagină. Se regăsea oarecum în problemele lui Bainbridge. 
Şi el pusese la îndoială înţelepciunea convenţională, având parte 
de consecinţe dezastruoase. 

li plăcea să viziteze casa, dar, din păcate, majoritatea 
mobilierului original fusese lăsat creditorilor cu mult timp în 
urmă, inclusiv biblioteca impresionantă a lui Bainbridge. Doar în 
ultimii cincizeci de ani mai fusese găsită o parte din mobilă. 
Majoritatea cărţilor rămâneau pierdute, trecând de la colecționari 
la vânzători, apoi la gunoi, sfârşit care părea să fie sortit celor 
mai multe cunoştinţe tipărite ale omenirii. Şi totuşi, Haddad 
fusese capabil să localizeze câteva volume, petrecându-şi timpul 
scotocind prin multitudinea de anticariate care împestriţau 
Londra. 

Şi pe internet. 

Asta da, comoară inestimabilă! Ce-ar fi putut face în Palestina 
acum şaizeci de ani cu această reţea instantanee de transmitere 
de informaţii! 

In ultima vreme se gândise mult la anul 1948, la momentul în 
care înşfăcase o puşcă şi omorâse evrei pe perioada nakba. 
Aroganţa generaţiei din prezent îl uimea întotdeauna, având în 
vedere sacrificiile făcute de predecesorii lor. Opt sute de mii de 
arabi fuseseră trimişi în exil. El avea nouăsprezece ani când 
luptase în rezistenţa palestiniană - fusese unul dintre 
conducătorii combatanți - însă totul fusese în zadar. Sioniştii 
triumfaseră. Palestinienii deveniseră nişte paria. 

Insă amintirile rămâneau. 

Haddad încercase să uite. El chiar îşi dorea să uite. Omorurile 
însă aveau consecinţele lor. lar pentru el fusese o viaţă întreagă 
de regrete. Devenise un savant, renunţase la violenţă şi se 
convertise la creştinism, dar nici unul dintre aceste lucruri nu-i 
alungaseră durerea. Încă mai putea vedea chipurile morţilor. În 
special pe al unuia. Pe al bărbatului care se autointitula Păzitorul. 

„Lupţi într-un război care nu este necesar. Impotriva unui 


inamic dezinformat.” 

Aceste cuvinte îi fuseseră adânc întipărite în memorie în acea 
zi de aprilie 1948, iar impactul lor îl schimbase în cele din urmă 
pentru totdeauna. 

„Suntem păstrători ai cunoaşterii. De la bibliotecă.” Această 
observaţie îi stabilise definitiv cursul vieţii. 

Continua să se plimbe prin conac, uitându-se la busturi şi la 
picturi, la sculpturi, la ornamentaţiile aurite prea încărcate şi la 
mottourile enigmatice. Deplasându-se împotriva unui curent de 
nou-sosiţi, pătrunse în cele din urmă în Salonul de Artă, unde 
toată gravitatea antică a unei biblioteci de colegiu se îmbina cu 
graţia şi spiritul specific feminine. Se concentră asupra rafturilor, 
care odată expuseseră diversele învățături ale mai multor epoci. 
In ceea ce privea picturile, ele readuceau în memorie oameni 
care influenţaseră cândva cursul istoriei. 

Thomas Bainbridge fusese un invitat, la fel ca tatăl lui Haddad. 
Şi totuşi, Păzitorul sosise în Palestina mai târziu cu două 
săptămâni pentru a transmite invitaţia, iar un glonţ din puşca lui 
Haddad îl redusese pentru totdeauna la tăcere pe mesager. 

Tresări când îşi aduse aminte. 

Impetuozitatea tinereţii. Trecuseră şaizeci de ani, iar acum 
vedea lumea cu ochi mai răbdători. Dacă aceiaşi ochi l-ar fi privit 
pe Păzitor şi în aprilie 1948, ar fi putut să găsească mai curând 
ceea ce căuta. 

Sau poate că nu. 

După cum se părea, invitaţia trebuia obţinută pe merit. 

Dar cum? 

Privirea sa cercetă camera. 

Răspunsul se afla aici. 


Capitolul 13 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 5.45 


Stephanie privi cum Larry Daley se lăsă să cadă într-unul 
dintre fotoliile din biroul lui Brent Green. Exact cum spusese, 
consilierul adjunct pe probleme de securitate naţională sosise în 
jumătate de oră. 

— E frumos aici, îi spuse Daley lui Green. 

— E acasă. 

— Intotdeauna ai fost un om care se exprimă cu puţine 
cuvinte, nu-i aşa? 

— Cuvintele, ca şi prieteniile, trebuie alese cu grijă. 

Zâmbetul amical al lui Daley dispăru. 

— Speram să nu ne aruncăm aşa de curând unul la beregata 
celuilalt! 

Stephanie era neliniştită. 

— Mai bine demonstrează-ne că această vizită a meritat, aşa 
cum ne-ai asigurat la telefon! 

— Sper că voi doi veţi fi rezonabili, spuse Daley şi mâinile lui 
apucară braţele groase ale fotoliului. 

— Asta depinde, răspunse ea. 

Daley îşi trecu o mână prin părul cărunt, tuns scurt. Aspectul 
său plăcut emana o sinceritate băieţească, una care putea 
dezarma uşor, aşa că ea îşi propuse să fie foarte atentă. 

— Presupun că tot nu ai de gând să ne spui ce este 
conexiunea, zise ea. 

— Nu prea aş vrea să fiu condamnat pentru violarea Legii 
securităţii naţionale. 

— De când te deranjează să încalci legile? 

— De acum. 

— Atunci de ce ai venit aici? 

— Cât de multe ştiţi? întrebă Daley. Şi nu-mi spuneţi că nu ştiţi 
nimic, pentru că aş fi foarte dezamăgit de voi amândoi. 

Green repetă puţinul pe care-l relatase deja despre George 


Haddad. Daley clătină din cap. 

— Israelienii erau demenţi în ce-l privea pe Haddad. Apoi au 
intrat şi cei din Arabia Saudită în joc. Asta ne-a surprins. Lor de 
obicei nu le pasă de nimic biblic sau istoric. 

— Aşa că l-am trimis pe Malone acum cinci ani în aceste 
nisipuri mişcătoare, într-o misiune oarbă? întrebă ea. 

— Ceea ce este inclus, cred, în fişa postului. 

— Şi ce a fost cu bombardamentele? întrebă, amintindu-şi 
cum se agravase situaţia. 

— Asta s-a întâmplat când s-a complicat treaba. 

O maşină-capcană distrusese o cafenea din lerusalim când 
Haddad şi Malone se aflau înăuntru. 

— Lovitura aceea fusese menită pentru Haddad, spuse Daley. 
Bineînţeles, pentru că era o misiune oarbă, Malone nu ştia acest 
lucru. Însă a reuşit să-l scoată pe omul nostru afară întreg. 

— Norocul nostru, sublinie Green cu sarcasm. . 

— Nu mă lua aşa! Noi n-am omorât pe nimeni! În nici un caz n- 
am fi vrut ca Haddad să moară! 

— Aţi riscat viaţa lui Malone! spuse Stephanie cuprinsă de 
mânie. 

— E un profesionist. Face parte dintre riscurile meseriei. 

— Eu nu-mi trimit agenţii în misiuni sinucigaşe! 

— Fii realistă, Stephanie! Problema cu Orientul Mijlociu este că 
mâna stângă nu ştie niciodată ce face mâna dreaptă! Ceea ce s- 
a întâmplat este tipic! Militanţii palestinieni au ales din greşeală 
cafeneaua care nu trebuia! 

— Sau poate că nu, spuse Green. Poate că israelienii sau 
saudiţii au ales-o pe cea care trebuia! 

— Devii bun la jocul ăsta, spuse Daley zâmbind. Exact din 
acest motiv am fost şi noi de acord cu condiţiile puse de Haddad. 

— Atunci spune-ne, de ce este necesar ca guvernul american 
să găsească Biblioteca pierdută din Alexandria? 

— Bravo! exclamă Daley aplaudând uşor. Foarte bine, Brent! 
Îmi închipuiam eu că, dacă sursele tale ştiau despre Haddad, ti- 
ar fi comunicat şi acest detaliu. 

— Răspunde-i la întrebare, îl îndemnă Stephanie. 

— Lucrurile importante sunt ţinute de multe ori în cele mai 
bizare locuri. 

— Asta nu-i un răspuns! 


— Este singurul pe care-l veţi obţine! 

— Eşti foarte implicat în tot ce se întâmplă acolo, declară ea. 

— Nu, nu sunt. Insă nu voi nega că există alţii în cadrul 
administraţiei care sunt interesaţi să folosească acest eveniment 
drept calea cea mai rapidă de a rezolva o problemă. 

— Problema fiind? 

— Israelul. O adunătură de idealişti aroganţi care nu vor să 
asculte un cuvânt din ceea ce spun alţii. Şi totuşi, vor trimite cât 
ai spune peşte tancuri sau nave de război pentru a anihila pe 
oricine sau orice şi toate astea în numele securităţii. Ce s-a 
întâmplat acum câteva luni? Au început să bombardeze Fâşia 
Gaza, una dintre bombe s-a dus aiurea şi o întreagă familie care 
ieşise pe plajă la picnic a fost ucisă. Şi ei ce au avut de spus? Ne 
pare rău! Ghinion! Daley dădu din cap. Dacă ar da dovadă şi ei 
de puţină flexibilitate, disponibilitatea de-a face un compromis 
cât de mic, lucrurile s-ar putea rezolva. Dar nu, e ori pe-a lor, ori 
nimic. 

Stephanie ştia că, în ultima vreme, lumea arabă fusese mult 
mai maleabilă decât Israelul - o consecinţă a situaţiei din Irak, 
unde soluţiile americane fuseseră probate din prima. Simpatia 
mondială pentru palestinieni crescuse constant, alimentată de o 
schimbare în conducere, de o moderație a politicilor militante şi 
de nesăbuinţa radicalilor israelieni. Ea îşi aminti din buletinele de 
ştiri de acel singur supravieţuitor al familiei de pe plajă, o tânără 
care îl jelea pe tatăl ei mort. Impresionant! Dar se întrebă ce se 
putea face cu adevărat. 

— Ce şi-au propus să facă în legătură cu Israelul? Apoi îi veni 
în minte şi răspunsul. Aveţi nevoie de conexiune ca să faceţi 
asta? 

Daley nu spuse nimic. 

— Malone este singurul care ştie unde este, afirmă ea. 

— Asta ar fi o problemă. Dar nu de nerezolvat. 

— Voiai ca Malone să acţioneze. Numai că nu ştiai cum să-l 
determini să facă asta. 

— N-am să neg că aceasta este o mare oportunitate. 

— Ticălosule! se răsti ea printre dinţi. 

— Ascultă, Stephanie! Haddad voia să dispară. El a avut 
încredere în Malone. Israelienii, saudiţii şi chiar şi palestinienii au 
crezut cu toţii că Haddad a murit în explozie. Aşa că am făcut ce 


a vrut acest individ, apoi am dat uitării toată povestea, am trecut 
la alte chestiuni. Dar acum s-a trezit din nou interesul tuturor şi îl 
vrem pe Haddad! 

Ea nu avea de gând să-i dea vreo satisfacţie. 

— Şi cum rămâne cu cei care îl caută acum? 

— Voi avea grijă de ei aşa cum ar face-o orice politician. 

— Ai de gând să ajungi la o înţelegere cu ei? întrebă Green şi 
chipul lui se înnegri de furie. 

— Aşa se obişnuieşte. 

— Ce anume s-ar putea găsi în documente vechi de două mii 
de ani? întrebă Stephanie, vrând să afle mai multe. Şi asta dacă 
presupunem că manuscrisele au rezistat, ceea ce e puţin 
probabil. 

Daley îi aruncă o privire piezişă. Ea îşi dădu seama că avea să- 
i împiedice şi pe ea şi pe Green să se amestece - aşa că poate 
doar le aruncase un os să-i ţină ocupați. 

— Septuaginta, spuse el. 

Ea nu reuşi să-şi ascundă uimirea. 

— Nu sunt expert, spuse Daley, dar, din ce mi s-a zis, cu vreo 
două sute de ani înainte de venirea lui Hristos, erudiţii din 
Biblioteca din Alexandria au tradus în greacă scripturile ebraice, 
adică Vechiul Testament. O mare realizare pentru vremurile de 
atunci. Traducerea aceea este tot ceea ce avem din textul 
original din ebraică, pentru că acesta nu mai există. Haddad 
susţinea că traducerea respectivă şi toate celelalte care au 
urmat erau imperfecte. El spunea că erorile schimbau întregul 
sens şi că putea să dovedească asta. 

— Şi ce? întrebă ea. Cum ar putea asta să schimbe ceva? 

— Asta n-o pot spune. 

— Nu poţi sau nu vrei? 

— In situaţia dată, e cam acelaşi lucru. 

— „Adusu-şi-a aminte în veac de legământul Lui, de cuvântul 
pe care l-a poruncit într-o mie de neamuri, şopti Green. Pe care l- 
a încheiat cu Avraam şi de jurământul Său lui Isaac. Şi l-a pus pe 
el lui lacob, spre poruncă şi lui Israel legătură veşnică. Zicând: 
«Tie îţi voi da pământul Canaan, partea moştenirii tale» “?. 

Ea observă că aceste cuvinte îl emoţionaseră cu adevărat pe 
Green. 


2 Psalmii, 104: 8-11 (n.tr.). 


— O promisiune importantă, spuse Green. Una dintre multele 
din Vechiul Testament. 

— Acum înţelegi interesul nostru? 

— Înţeleg ideea, spuse Green încuviinţând din cap, dar pun la 
îndoială posibilitatea de a fi dovedită. 

Ea nu înţelese nici acest lucru, dar întrebă: 

— Ce faci, Larry? Vânezi fantome? Asta-i nebunie curată! 

— Te asigur că nu este. 

Implicaţiile  deveniră dintr-odată reale. Malone avusese 
dreptate s-o mustre. Ar fi trebuit să-i spună imediat despre 
scurgerea de informaţii. lar acum fiul său se afla în pericol din 
cauza guvernului Statelor Unite, care părea gata să-l sacrifice pe 
băiat. 

— Stephanie, spuse Daley, cunosc această privire. Ce 
pregăteşti? In nici un caz n-avea să-i spună absolut nimic acestui 
nemernic! 

Aşa că îşi asumă o atitudine plină de umilinţă, zâmbi şi zise: 

— Exact ceea ce vrei, Larry. Absolut nimic. 


Capitolul 14 


COPENHAGA 
ORA 12.15 


Dominick Sabre ştia că următoarea oră urma să fie foarte 
importantă. Deja urmărise la posturile de televiziune din 
Copenhaga modul în care fuseseră prezentate împuşcăturile de 
la castelul Kronborg. Asta însemna că Malone şi fosta lui soţie 
erau acum în plină acţiune. In cele din urmă, fusese sunat de 
omul pe care-l desemnase la castel şi era bucuros că acesta îi 
urmase ordinele. 

Se uită la ceas, apoi păşi din camera de zi de la intrare în 
dormitorul din spate, unde îl ţineau pe Gary Malone. Reuşiseră 
să-l ia pe băiat de la şcoală folosind nişte hârtii oficiale şi un 
limbaj mai dur, în numele Guvernului Statelor Unite. In două ore 
părăsiseră Atlanta în zbor, cu un charter. Pam Malone fusese 
abordată în timpul călătoriei şi i se spusese cu precizie ce avea 
de făcut. Toate rapoartele o prezentau ca fiind o femeie dificilă, 
dar o fotografie şi dorinţa de a nu pune în pericol viaţa fiului ei îi 
asiguraseră că avea să facă exact ce doreau. 

Deschise uşa de la dormitor şi afişă forţat un zâmbet plăcut. 

— Voiam să-ţi spun că avem veşti de la tatăl tău. 

Băiatul stătea aplecat lângă fereastră şi citea o carte. Cu o zi 
în urmă, ceruse mai multe volume, pe care Sabre i le obținuse. 
Chipul lui tânăr se lumină la auzul veştilor despre tatăl său. 

— E bine? 

— E bine. Şi a fost foarte mulţumit când a aflat că eşti aici cu 
noi. Mama ta e cu el, de asemenea. 

— Mama e aici? 

— O altă echipă a adus-o şi pe ea. 

— E prima dată când se întâmplă asta. Ea n-a mai venit 
niciodată aici. Băiatul făcu o pauză. Ea şi tata nu se înţeleg prea 
bine. 

Cunoscând povestea căsniciei lui Malone, simţi ceva în 
cuvintele lui. 


— De ce? îl întrebă pe băiat. 

— Au divorţat. Nu mai stau împreună de foarte mult timp. 

— E o situaţie neplăcută pentru tine? 

Gary păru să se gândească la întrebare. Era destul de înalt 
pentru vârsta lui, deşirat, cu părul arămiu. Cotton Malone era 
exact opusul lui: pielea albă, membrele bine dezvoltate, părul 
deschis la culoare. Oricât ar fi încercat, Sabre nu putea găsi 
nimic din tată pe chipul sau în aspectul general al fiului. 

— Era mai bine dacă ar fi fost împreună. Insă înţeleg şi de ce 
nu sunt. 

— E bine că înţelegi. Eşti un băiat deştept. _ 

— Asta-mi spune şi tata mereu, replică Gary zâmbind. |! 
cunoaşteţi? 

— Sigur că da. Am lucrat împreună ani de zile! 

— Ce se întâmplă aici? De ce sunt în pericol? 

— Nu pot să discut despre asta. Insă nişte indivizi foarte răi |- 
au depistat pe tatăl tău şi aveau de gând să vină după tine şi 
după mama ta, aşa că noi suntem aici ca să vă protejăm. 

Observă că explicaţia nu părea să-l satisfacă în totalitate pe 
băiat. 

— Dar tata nu mai lucrează pentru guvern. 

— Din nefericire, duşmanilor lui nu le pasă de acest lucru. Nu 
vor decât să-l facă să sufere. 

— Toată povestea asta e foarte ciudată! 

— Mă tem că face parte din riscurile meseriei, spuse Sabre 
forţându-şi un zâmbet. 

— Aveţi copii? 

Se miră de interesul băiatului. 

— Nu. N-am fost niciodată căsătorit. 

— Păreţi un tip de treabă. 

— Mulţumesc. Imi fac doar meseria. Gesticulă şi-l întrebă: Faci 
sport? 

— Joc baseball. Deşi sezonul s-a încheiat de ceva timp. Însă nu 
m-ar deranja câteva aruncări. 

— Destul de greu să faci asta în Danemarca. Baseballul nu 
este unul dintre sporturile lor naţionale. 

— Am venit în vizită în ultimele două veri. Chiar mi-a plăcut 
aici. 

— Asta-i perioada în care stai cu tatăl tău? 


Gary încuviinţă din cap. 

— E cam singura şansă de a fi împreună. Dar e bine aşa. Mă 
bucur că trăieşte aici. Asta-l face fericit. 

lar i se păru că simte ceva în tonul lui. 

— Dar pe tine te face fericit? 

— Uneori. Alteori aş vrea să fim mai aproape unul de celălalt. 

— Te-ai gândit vreodată să vii să stai cu el? 

Chipul băiatului se schimonosi de îngrijorare. 

— Asta ar omori-o pe mama! În nici un caz n-ar fi de acord să 
fac aşa ceva! 

— Uneori trebuie să faci anumite lucruri. 

— M-am gândit la asta. 

— Nu te stresa prea tare, îi spuse rânjind. Şi încearcă să nu te 
plictiseşti! 

— Mi-e dor de mama şi de tata. Sper că sunt bine amândoi. 

Îl ascultase destul. Băiatul era liniştit. Nu avea să creeze vreo 
problemă, cel puţin nu în următoarea oră, ceea ce era cam tot 
ce-şi dorea Sabre. După aceea, nu mai conta ce avea să facă 
Gary Malone. Aşa că se îndreptă spre uşă şi spuse: 

— Nu-ţi face griji! Sunt convins că toată treaba asta se va 
termina în curând. 


Malone stătea pe străzile din Helsingor, nescăpând din ochi 
cafeneaua. Un flux constant de clienţi intrase şi ieşise. Omul lui 
stătea la o masă de lângă fereastră, sorbind dintr-o halbă. 
Presupuse că Pam era cu maşina parcată la gară, aşteptând. Sau 
cel puţin aşa spera. Când tipul acesta urma să se pună în 
mişcare, nu mai aveau decât o singură şansă. Dacă adversarii lor 
se aflau cumva în apropiere, iar el aşa se şi gândea că stătea 
treaba, atunci acesta era singurul drum către ei. 

Apariţia lui Pam în Danemarca îl dăduse peste cap. Dar, de 
fapt, ea avusese mereu acest efect asupra lui. In trecut, 
dragostea şi respectul strângeau legăturile dintre ei, sau cel 
puţin aşa credea el; acum, doar Gary reuşea să-i mai aducă 
împreună. Işi reaminti ceea ce-i spusese Pam în august, despre 
Gary. 

— După atâţia ani de minciuni, te-ai hotărât să fii corectă? 

— Nici tu nu ai fost chiar un sfânt cu ani în urmă, Cotton! 

— Şi mi-ai făcut viaţa un iad din acest motiv! 


— Am avut şi eu o aventură, spusese ea şi ridicase din umeri. 
Nu m-am gândit c-o să te deranjeze, având în vedere ce-ai făcut 
tu. 

— Ţi-am povestit tot ce s-a întâmplat. 

— Nu, Cotton, eu te-am surprins! 

— Dar m-ai lăsat mereu să cred că Gary este al meu! 

— Este. Din toate punctele de vedere, mai puţin biologic. 

— Aşa consideri tu că stau lucrurile? 

— Nici n-am nevoie să mă gândesc la asta. M-am gândit doar 
că ar trebui să ştii adevărul. Ar fi trebuit să-ţi spun asta anul 
trecut, când am divorţat. 

— De unde ştii că nu este fiul meu? 

— Cotton, fă teste dacă vrei. Nu-mi pasă. Află doar că nu eşti 
tatăl lui Gary! Fă ce vrei cu această informaţie. 

— El ştie? 

— Bineînţeles că nu! Asta va rămâne între noi doi. Gary nu va 
afla niciodată de la mine acest lucru. 

Incă mai simţea furia care îl inundase, în timp ce Pam îşi 
păstrase calmul. Erau atât de diferiţi, ceea ce putea explica şi 
motivul pentru care nu mai erau împreună. El îşi pierduse tatăl 
de mic, dar fusese crescut de o mamă care-l adorase. Copilăria 
lui Pam fusese doar un chin. Mama ei fusese o femeie frivolă, cu 
sentimente contradictorii, care avea în grijă o grădiniţă de copii. 
Nu o dată, ci de două ori fugise cu economiile familiei. Astrologii 
erau slăbiciunea ei. Niciodată nu le putuse rezista, ascultându-i 
nerăbdătoare cum îi spuneau exact ceea ce voia ea să audă. 
Tatăl lui Pam fusese, de asemenea, problematic, un om distant, 
în derivă, căruia îi păsa mult mai mult de avioanele lui 
radioteleghidate decât de nevastă şi de cei trei copii. Lucrase 
timp de patruzeci de ani la o fabrică de cornete de îngheţată, 
fiind un angajat care nu se ridicase niciodată deasupra nivelului 
unui manager obişnuit. Loialitate amestecată cu un sentiment 
fals de automulţumire - aşa fusese socrul său până în momentul 
în care, în cele din urmă, din cauza obiceiului său de a fuma trei 
pachete pe zi, inima încetase să-i mai bată. 

Inainte ca ei doi să se cunoască, Pam avusese parte de prea 
puţină dragoste şi siguranţă. Aproape lipsită de emoţii, dar 
extrem de devotată, ea dăruise întotdeauna mult mai puţin 
decât ceruse. Şi mereu susţinea că viaţa nu-ţi aducea decât 


suferinţă. Încurcăturile cu alte femei, încă de la începutul 
căsniciei lor, nu făcuseră decât să-i demonstreze că ea avea 
dreptate - că nu puteai să te bazezi niciodată pe nimeni şi pe 
nimic, nici pe mame, nici pe taţi, nici pe fraţi şi nici pe soţi. 

Toţi te lăsau baltă la un moment dat. 

Şi aşa acţionase şi ea. Faptul că avusese un copil din flori fără 
să-i spună soţului ei că nu el era tatăl. Părea că plătea în 
continuare preţul acelui eşec. 

Ar fi trebuit să fie mai îngăduitor cu ea. Numai că era nevoie 
de doi ca să se ajungă la o înţelegere, iar ea nu era dispusă să 
negocieze - cel puţin nu încă. 

Ucigaşul dispăru de la fereastră. Atenţia lui Malone reveni 
asupra cafenelei. || privi pe individ cum iese din clădire şi se 
îndreptă spre maşina parcată, urcă în ea şi porneşte. Părăsi locul, 
fugi pe alee şi o zări pe Pam. Traversă strada şi sări pe locul 
pasagerului. 

— Porneşte maşina! 

— Eu? De ce nu conduci tu? 

— Nu avem timp. Uite-l că vine! 

Zări maşina Volvo luând-o spre autostrada care mergea 
paralel cu ţărmul şi accelerând. 

— Hai! o grăbi el. 

Şi ea porni în urmărire. 


George Haddad ajunse în apartamentul său din Londra. 
Excursia la Bainbridge Hall îi dăduse iarăşi starea de frustrare 
obişnuită, aşa că îşi ignoră computerul, care îi semnala faptul că 
avea e-mail-uri necitite şi se aşeză la masa din bucătărie. 

Timp de cinci ani stătuse ca mort. Să afle, dar să nu cunoască. 
Să înţeleagă, dar în acelaşi timp să rămână confuz. 

Clătină din cap. 

Ce dilemă! 

Se uită împrejur. Vraja  liniştitoare, purificatoare a 
apartamentului dispăruse. In mod evident, sosise vremea. 
Ceilalţi aflaseră, mai mult ca sigur. El datora această revelaţie 
fiecărui suflet distrus în nakba, al cărui pământ fusese furat, a 
cărui proprietate fusese confiscată. Şi o datora şi evreilor. 

Toată lumea avea dreptul să cunoască adevărul. 

Prima dată, cu luni de zile în urmă, nu păruse să meargă. Din 


acest motiv, cu o zi în urmă pusese din nou mâna pe telefon. 
Şi acum, pentru a treia oară, formă un număr internaţional. 


Malone urmărea drumul din faţă, în timp ce Pam încetinea pe 
autostrada de coastă, spre sud, spre Copenhaga. Cel pe care îl 
urmăreau era cam la opt sute de metri mai în faţă. Acesta lăsase 
mai multe maşini să-l depăşească, ceea ce făcuse un fel de 
tampon între ei, dar ea trebuise să aibă grijă în repetate rânduri 
să nu rămână prea în spate. 

— Nu sunt agent secret, spuse Pam, cu ochii lipiţi de parbriz. 
N-am mai făcut aşa ceva. 

— Nu te-au învăţat asta la Facultatea de Drept? 

— Nu, Cotton. Pe tine te-au învăţat asta la şcoala de spioni. 

— Era bine dacă m-aş fi dus la o şcoală de spioni. Din păcate, 
a trebuit să învăţ din mers. 

Maşina din faţă mări viteza şi el se întrebă dacă fuseseră 
zăriţi. Insă văzu apoi că pur şi simplu depăşea o altă maşină. 
Observă că Pam încerca să-l ajungă. 

— Nu face asta! Dacă se uită, e o şmecherie ca să afle dacă e 
urmărit. Pot să-l văd, aşa că mai bine rămâi unde eşti. 

— Ştiam eu că pregătirea de la Departamentul de Justiţie se 
va face simțită într-o zi! N 

O glumă! Asta era ceva rar la ea. Insă el aprecie efortul. Spera 
că meritase drumul acesta. Gary era probabil prin apropiere şi 
nu-i trebuia decât o şansă pentru a-l scoate afară pe băiat. 

Ajunseră la periferia capitalei. Traficul se aglomeră şi începu 
să se meargă bară la bară. Mai erau patru maşini în spate, când 
urmăritul trecu prin Charlottenlund Slotspark, intră în zona de 
nord a Copenhagăi şi se îndreptă spre sud, înspre oraş. Chiar 
înainte de palatul regal, maşina coti spre vest şi pătrunse într-o 
zonă rezidenţială. 

— Atenţie! spuse el. Putem fi depistaţi uşor aici. Rămâi mai în 
spate! 

Pam lăsă mai mult spaţiu între ei şi Volvo. Malone cunoştea 
această zonă a oraşului. Castelul Rosenborg, locul unde erau 
expuse bijuteriile coroanei daneze, se găsea la câteva străzi şi 
tot prin apropiere se afla şi grădina botanică. 

— Se duce undeva anume, spuse el. Toate aceste case arată 
la fel, aşa că trebuie să ştii precis unde mergi. 


Încă două curbe şi maşina încetini pe o pajişte mărginită de 
copaci. Cotton îi spuse lui Pam să oprească la colţ şi văzu cum 
cel pe care-l urmăreau intră cu maşina într-o parcare. 

— Trage pe dreapta lângă trotuar, spuse el, arătându-i cu 
mâna. 

Când Pam parcă, el îşi scoase Beretta şi deschise uşa. 

— Stai aici! Şi vorbesc foarte serios. E posibil să fie periculos şi 
nu pot şi să-l găsesc pe Gary şi să am grijă de tine în acelaşi 
timp. 

— Crezi că e aici? 

— Sunt şanse mari să fie aici. 

Spera ca ea să nu creeze probleme. 

— Bine. Aştept aici. 

Dădu să iasă. Ea îi apucă mâna. Strângerea îi era fermă, dar 
nu ostilă. Fu străbătut de un fior de emoție. Se uită la ea şi îi zări 
ochii plini de teamă. 

— Dacă-l găseşti, adu-mi-l înapoi! 


Capitolul 15 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 7.20 


Stephanie se bucură când Larry Daley plecă. Îi plăcea din ce în 
ce mai puţin de acest om. 

— Ce spui? întrebă Green. 

— Un lucru este clar. Daley nu are nici o idee ce este 
Conexiunea Alexandria. El ştie doar despre George Haddad şi 
speră ca acesta să ştie mai multe. 

— De ce spui asta? 

— Dacă ar fi ştiut, nu şi-ar fi pierdut timpul cu noi. 

— Are nevoie de Malone ca să i-l găsească pe Haddad. 

— Dar cine spune că are nevoie de Haddad ca să-i facă 
legătura cu altceva? Dacă dosarele secrete ar fi fost complete, 
nu ar mai pierde timpul cu Haddad. Ar angaja câteva creiere şi-ar 
da seama despre ce e vorba şi ar porni de acolo mai departe. 
Clătină din cap. Daley este un maestru al minciunilor şi tocmai şi- 
a bătut joc de noi. El are nevoie de Cotton să i-l găsească pe 
Haddad pentru că nu are habar de nimic. El speră ca Haddad să 
aibă toate răspunsurile. 

Green se lăsă pe spate în fotoliu cu o nelinişte nedisimulată. 
Ea începu să creadă că îl judecase greşit pe acest bărbat venit 
din Noua Anglie. Fusese de partea ei împotriva lui Daley, 
afirmând chiar că avea să-şi dea şi el demisia dacă cei de la Casa 
Albă o concediau pe ea. 

— Politica este o treabă împuţită, spuse Green morocănos. 
Preşedintele este un om terminat. Agenda lui este învechită. 
Mandatul lui se apropie de sfârşit. El caută cu certitudine ceva pe 
care să lase moştenire, pentru a-şi asigura un loc în cărţile de 
istorie, iar oameni ca Daley cred că este de datoria lor să-i 
garanteze unul. Sunt de acord cu tine. Merge pe ghicite. Dar nu 
înţeleg cum ar putea fi toate acestea de vreun folos. 

— Se pare că e ceva destul de important de vreme ce şi 
saudiţii şi israelienii au acţionat acum cinci ani. 


— Şi ăsta este un lucru semnificativ. Israelienii nu sunt de felul 
lor capricioşi. Ceva i-a determinat să dorească moartea lui 
Haddad. 

— Cotton este într-o mare belea, spuse ea. Băiatul lui este în 
pericol şi n-o să primească nici un ajutor de la noi. De fapt, o să 
stăm rezemaţi în fotoliile noastre şi o să privim cum se descurcă 
singur, apoi vom profita de el. 

— Cred că Daley îşi subestimează opoziţia. S-au făcut o 
mulţime de planuri aici. 

— Asta-i problema cu birocraţii, spuse ea încuviinţând din cap. 
Ei cred că totul se poate negocia. 

Telefonul mobil din buzunarul lui Stephanie o făcu să tresară 
din cauza vibraţiilor. Lăsase vorbă să nu fie deranjată decât dacă 
era ceva vital. Răspunse la telefon, ascultă o clipă, apoi închise. 

— Tocmai am pierdut un agent, pe omul pe care-l trimisesem 
să îl întâlnească pe Malone. A fost omorât la castelul Kronborg. 

Green nu spuse nimic. 

Durerea o învăluia pe Stephanie. 

— Lee Durant avea soţie şi copii. 

— Vreo veste de la Malone? 

— N-au nici o veste de la el, spuse ea clătinând din cap. 

— Poate aveai dreptate mai devreme. Poate că ar trebui să 
implicăm şi alte agenţii. 

Ei i se puse un nod în gât. 

— N-ar merge. Aici ar trebui o abordare diferită. 

Green stătea nemişcat, cu buzele strânse, ochii ficşi, ca şi cum 
ar fi ştiut ce trebuia făcut. 

— Am de gând să-l ajut pe Cotton, spuse ea. 

— Şi ce-ai putea face? Nu eşti agent de teren. 

Ea îşi aminti cum Malone îi spusese acelaşi lucru nu de mult, 
în Franţa, dar se descurcase destul de bine. 

— Am să fac rost de ajutoare. Oameni de încredere. Am o 
mulţime de prieteni care îmi sunt datori. 

— Şi eu te pot ajuta. 

— Nu vreau ca tu să fii implicat. 

— Dar sunt. 

— Nu poţi face nimic, spuse ea. 

— Ai putea avea o surpriză! 

— Şi atunci ce-ar face Daley? Habar n-avem cine îi sunt aliaţii. 


Mai bine fac asta pe ascuns. E mai bine ca tu să stai deoparte. 

Figura lui Green rămase absolut inexpresivă. 

— Cum rămâne cu întrunirea din dimineaţa asta de la Capitol 
Hill? A 

— Am să fac şi asta. In felul acesta, Daley va fi mulţumit. 

— ţi ofer orice acoperire am să pot. 

— Ştii, acestea se poate să fi fost cele mai bune câteva ore pe 
care le-am petrecut vreodată împreună, spuse Stephanie şi un 
zâmbet îi curbă colţurile gurii. 

— Îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp într-un mod 
la fel de plăcut. 

— Şi mie, spuse ea. Dar am un prieten care are nevoie de 
mine acum. 


Capitolul 16 


Malone coborî din maşină şi îşi croi drum mai aproape de casa 
lângă care era parcat automobilul Volvo. Nu se putea apropia din 
faţă - erau prea multe ferestre şi ar fi fost prea descoperit - aşa 
că făcu un ocol pe o alee presărată cu iarbă aflată lângă casa de 
alături şi se apropie din spate. Clădirile din această parte a 
Copenhagăi erau asemănătoare cu cartierul său din Atlanta - 
străduţe umbrite, cu case compacte din cărămidă, înconjurate de 
curţi la fel de compacte, în faţă şi în spate. 

işi duse Beretta într-o parte şi se folosi de frunziş pentru a-şi 
ascunde înaintarea. Până acum nu zărise pe nimeni. Un gard viu 
înalt cam până la umăr delimita o curte de cealaltă. Se orientă 
spre zona din care putea vedea pe deasupra gardului viu şi zări o 
uşă în spatele casei, pe care dispăruse ucigaşul. Inainte de a se 
decide pe unde s-o ia, uşa din spate se deschise şi ieşiră doi 
bărbaţi: ucigaşul din Kronborg şi încă un individ, scund şi 
butucănos, fără gât. 

Cei doi discutau şi se deplasau spre partea din faţă a casei. El 
îşi ascultă instinctele şi fugi din ascunzătoarea sa, intrând în 
curte printr-o deschizătură din gardul viu. Se îndreptă direct spre 
uşa din spate şi, cu pistolul pregătit, se strecură în interior. Casa 
cu un nivel era cufundată în tăcere. Două dormitoare, o cameră 
de zi, bucătăria şi baia. Uşa de la un dormitor era închisă. Trecu 
rapid în revistă camerele. Erau goale. Se apropie de uşa închisă. 
Cu mâna stângă apucă mânerul, cu dreapta ţinu pistolul, cu 
degetul pe trăgaci. Răsuci încet mânerul, apoi deschise larg uşa. 
Şi îl văzu pe Gary. 

Băiatul stătea pe un scaun, lângă fereastră şi citea. Fiul său 
tresări, ridică ochii de pe paginile cărţii, apoi chipul i se lumină 
când îşi dădu seama cine era acolo. Malone simţi şi el un fior de 
bucurie. 

— Tată! apoi Gary zări pistolul şi întrebă: Ce se întâmplă? 

— Nu pot să-ţi explic, dar trebuie să plecăm. 

— Mi-au spus că ai probleme. Oamenii aceia care încearcă să 
ne facă rău mie şi mamei sunt aici? 


El încuviinţă din cap, în timp ce panica punea stăpânire pe el. 

— Sunt aici! Trebuie să plecăm! . 

Gary se ridică în picioare şi Malone nu se putu abţine. işi 
îmbrăţişă strâns fiul. Acest băiat era al lui - din toate punctele de 
vedere. La naiba cu Pam! 

— Stai în spatele meu! îi zise. Să faci exact ce-ţi voi spune! Ai 
înţeles? 

— O să avem probleme? 

— Sper că nu. 

Refăcu traseul până la uşa din spate şi aruncă o privire în 
afară. Curtea era goală. Aveau nevoie doar de un minut ca să 
scape de acolo. leşi, cu Gary pe urmele lui. Gaura din gardul viu 
se afla la vreo cincisprezece metri distanţă. Il trecu pe Gary în 
faţa lui, deoarece, ultima dată când îi văzuse pe cei doi, aceştia 
se îndreptau spre stradă. Cu pistolul pregătit, porni rapid spre 
curtea de alături. Privea într-o parte, lăsându-l pe Gary să 
meargă în faţă. Trecură prin deschizătură. 

— Cât de previzibil! 

Se întoarse spre direcţia din care venea vocea şi îngheţă. La 
şase metri de ei se afla individul fără gât, care o ţinea strâns pe 
Pam şi avea un pistol Glock cu amortizor lipit de ceafa ei. 
Ucigaşul din Kronborg stătea de cealaltă parte, cu pistolul 
îndreptat direct înspre Malone. 

— Am găsit-o pe fosta ta soţie rătăcind încoace, spuse 
individul fără gât cu accent olandez. Presupun că i-ai spus să 
stea în maşină, nu? 

Privirea lui se îndreptă spre Pam. Ochii ei îl rugau să o ierte. 

— Gary, spuse ea, incapabilă să se mişte. 

— Mamă! 

Malone sesiză nota de disperare din vocea amândurora. Îl 
aşeză din nou pe Gary în spatele lui. 

— Hai să vedem ce-ai făcut, Malone! L-ai urmărit pe omul meu 
de la castel până în oraş, ai aşteptat să plece, apoi ai continuat 
să-l urmăreşti, gândindu-te că băiatul tău ar putea fi aici. 

Vocea era fără îndoială cea de noaptea trecută de la telefon. 

— Ceea ce s-a dovedit a fi corect! 

Celălalt nu părea impresionat. Malone fu cuprins de o senzaţie 
de greață. | se întinsese o capcană. 

— Scoate încărcătorul de la Beretta şi aruncă-l! 


Malone ezită, apoi îşi dădu seama că nu avea de ales. Făcu 
exact cum i se ceruse. 

— Acum hai să facem schimbul! Eu ţi-o dau pe fosta ta soţie, 
iar tu îmi dai băiatul. 

— Şi dacă spun să păstrezi femeia? 

Individul chicoti. 

— Sunt sigur că nu vrei ca fiul tău să vadă cum îi zbor creierii 
mamei sale, adică exact ceea ce voi face, pentru că nu prea o 
vreau, de fapt. 

Ochii lui Pam se măriră auzind consecinţele pe care le 
atrăsese nesăbuinţa ei. 

— Tată, ce se întâmplă? întrebă Gary. 

— Fiule, va trebui să te duci cu el... 

— Nu, strigă Pam, nu face asta! 

— O să te omoare, o asigură Malone. 

Degetul individului fără gât era fixat ferm pe trăgaciul de la 
Glock, iar Malone speră ca Pam să stea liniştită. Se uită lung la 
Gary. 

— Va trebui să faci asta pentru mama. Dar am să mă întorc 
după tine, îţi jur! Poţi să fii sigur de asta! îl îmbrăţişă din nou pe 
băiat. Te iubesc! Să fii tare pentru mine, da? 

Gary încuviinţă din cap, ezită o clipă, apoi se îndreptă spre 
individul fără gât, care îi dădu drumul lui Pam. Ea se repezi 
imediat la Gary şi îl îmbrăţişă, plângând. 

— Eşti bine? îl întrebă ea. 

— Sunt bine. 

— Lăsaţi-mă să stau cu el, ceru ea. Nu vă voi face nici o 
problemă! Cotton poate găsi ceea ce căutaţi şi noi vom sta 
liniştiţi. Promit! 

— Taci din gură! îi spuse individul fără gât. 

— Îți jur! Nu-ţi voi crea probleme! 

El îşi duse pistolul în dreptul frunţii ei. 

— Mişcă-ţi fundul acolo şi taci din gură! 

— Nu întinde coarda! îi spuse şi Malone. 

Ea îl mai îmbrăţişă o dată pe Gary, apoi se retrase încet din 
calea lui. Individul fără gât spuse chicotind: 

— Bună alegere! 

Malone îşi privea fix adversarul. Pistolul individului se îndreptă 
brusc spre dreapta şi trei gloanţe ieşiră prin amortizor şi 


pătrunseră în ucigaşul de la Kronborg. Corpul acestuia se clătină, 
apoi căzu la pământ, pe spate. 

— O, Doamne! exclamă Pam şi îşi duse palma la gură. 

Malone observă şocul care se întipărise pe chipul lui Gary. Nici 
un băiat de cincisprezece ani n-ar trebui să fie silit să privească 
aşa ceva. 

— A făcut exact ceea ce i-am spus să facă. Numai că eu ştiam 
că-l urmăreşti, el nu. De fapt, chiar mi-a spus că nu a fost 
urmărit. Nu am timp pentru idioţi. Acest mic exerciţiu era menit 
să-ţi scoată din cap orice posibile acte de bravadă. Acum du-te şi 
adu-mi ceea ce-mi doresc! Individul fără gât îndreptă pistolul 
Glock spre capul lui Gary. Trebuie să plecăm fără ca tu să intervii 
în vreun fel. 

— Ai văzut că am aruncat toate gloanţele din pistol! 

II privi pe Gary. Un lucru interesant, chipul său nu trăda nici o 
urmă de nelinişte. Nici panică. Nici frică. Doar hotărâre. 

Individul fără gât şi Gary porniră. 

Malone îşi ţinu pistolul într-o parte, cântărind în minte 
posibilităţile. Fiul său se afla la doar câţiva centimetri de un 
Glock încărcat. Ştia că, în momentul în care Gary pleca, nu îi mai 
rămânea nici o altă soluţie decât să furnizeze conexiunea. 
Evitase toată ziua această soluţie neplăcută, deoarece 
acceptarea acestui lucru putea genera o mulţime de probleme. 
Individul fără gât anticipase fără probleme tot ce avea să facă de 
la bun început, ştiind că avea să ajungă în cele din urmă cu toţii 
chiar acolo. 

Sângele parcă îi îngheţă şi fu străfulgerat de o senzaţie 
răscolitoare. 

O senzaţie neplăcută. 

Dar familiară. 

incercă să pară cât mai natural cu putinţă. Asta era regula. În 
fosta lui meserie, totul depindea foarte mult de şansă. Cântărirea 
şanselor. Succesul fusese întotdeauna un factor care separa 
şansele de riscuri. Işi riscase în repetate rânduri propria piele, iar 
în trei situaţii riscul depăşise şansele şi sfârşise la spital. 

Acum era altceva. Era fiul său la mijloc. 

Slavă Domnului că şansele erau toate în favoarea sa! 

Individul fără gât şi Gary se apropiau de deschizătura din 
gardul viu. 


— Scuză-mă, spuse Malone. 

Individul fără gât se răsuci. Malone trase cu Beretta şi glonţul 
pătrunse în pieptul bărbatului. Păru să nu înţeleagă ce se 
întâmplase - pe chipul său se citea un amestec de nedumerire şi 
de durere. În cele din urmă, sângele îi izbucni pe la colţurile gurii 
şi ochii i se dădură peste cap. 

Căzu ca un copac tăiat cu toporul, tresări o clipă, apoi 
înţepeni. 

Pam se repezi la Gary şi îl cuprinse în braţe. 

Malone lăsă pistolul în jos. 


Sabre privi în timp ce Cotton Malone îi omori şi ultimul om. 
Stătea în bucătăria unei case care dădea înspre spatele locuinţei 
în care Gary Malone fusese ţinut ultimele trei zile. Când 
închiriase clădirea, o închiriase şi pe aceasta. Zâmbi. 

Malone era un tip deştept, iar oamenii lui fuseseră nişte 
incompetenţi. Aruncarea încărcătorului golise pistolul de gloanţe, 
cu excepţia celui care se afla deja pe ţeavă. Orice agent bun, 
cum era Malone, păstra întotdeauna un glonţ pe ţeavă. Işi aminti 
de antrenamentele de la Forţele Speciale ale armatei, când un 
recrut se împuşcase în picior după ce-şi descărcase arma - 
uitând de glonţul încărcat pe ţeavă. 

Sperase ca, într-un fel sau altul, Malone să se descurce cu 
oamenii plătiţi de el. Asta era ideea. Şi ocazia apăruse când o 
zărise pe Pam Malone îndreptându-se spre casă. Îl contactase 
prin radio pe cel scund şi îi spusese cum să se folosească de 
imprudenţa ei ca să-i fie şi mai clar lui Malone că nu avea de 
ales, mituindu-l să-l omoare pe celălalt, promiţându-i un bonus. 

Mulțumită lui Malone, scăpase de această ultimă plată. 

Ceea ce mai însemna şi că nu mai rămăsese nimeni în viaţă 
pentru a face legătura dintre Sabre şi aceste întâmplări. 

Chiar mai bine, Malone îl recuperase pe fiul său, ceea ce 
trebuia să-i liniştească adversarului său cele mai periculoase 
instincte. 

Asta însă nu însemna că misiunea era îndeplinită. 

Nici pe departe. 

De fapt, abia acum putea începe cu adevărat. 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 17 


MIERCURI, 5 OCTOMBRIE 
VIENA, AUSTRIA 
ORA 13.30 


Sabre frână la poartă şi deschise geamul de pe partea 
şoferului. Nu arătă nici un act de identitate, însă paznicul îi făcu 
imediat semn că putea trece. Castelul imens se afla la vreo 
cincizeci de kilometri la sud-vest de periferie, printre pădurile 
cunoscute drept Pădurile Viena. Avea o vechime de trei secole şi 
era construit de către aristocrație, iar zidurile sale de o 
splendoare barocă, de culoarea muştarului, delimitau şaptezeci 
şi cinci de camere spaţioase, toate cu acoperişuri ascuţite din 
ardezie. 

Soarele puternic se revărsa peste parbrizul ceţos al maşinii 
marca Audi, iar Sabre observă că şoseaua asfaltată şi parcarea 
laterală erau în întregime goale. Numai paznicii de la poarta 
principală şi câţiva îngrijitori care măturau aleile perturbau 
peisajul liniştit. 

Această discuţie părea să aibă un caracter privat. 

Parcă într-un gang, cobori din maşină şi fu întâmpinat de aerul 
răcoros al acelei după-amiezi. lşi încheie imediat jacheta 
Burberry şi merse pe o alee pietruită spre Schmetterlinghaus:, o 
clădire din sticlă şi metal care se afla la vreo sută de metri mai la 
sud de castelul principal. Pictaţi în verde, pereţii acesteia se 
continuau cu sute de panouri de sticlă, iar structura impozantă 
din secolul al XIX-lea se încadra perfect în împrejurimile 
împădurite. În interior, solul indigen îmbunătăţit era înţesat cu o 


3 Casa Fluturilor. 


varietate de plante exotice, însă clădirea îşi luase numele de la 
miile de fluturi care zburau liber. 

Deschise o uşă şubredă de lemn şi păşi într-un antreu fără 
pardoseală, cu pământ pe jos. O draperie din fâşii de plastic gros 
menținea aerul cald şi umed în interior. O dădu la o parte. 
Fluturii dansau prin aer, în acompaniamentul unei muzici 
instrumentale care se auzea în surdină. Bach, dacă nu se înşela. 
Multe dintre plante erau înflorite, iar scena liniştită contrasta 
izbitor cu peisajul de toamnă care se zărea prin sticla presărată 
cu stropi de la umezeală. 

Proprietarul clădirii, Scaun-Albastru, era aşezat printre 
plantele bogate în frunze. Avea chipul unui om care muncise 
prea mult, dormise prea puţin şi căruia nu-i păsa deloc de hrană. 
Bătrânul purta un costum de stofă deasupra unei jachete de 
lână, ceea ce lui Sabre i se păru destul de inconfortabil. Şi totuşi, 
se gândi el, creaturile cu sângele rece au nevoie de multă 
căldură. Işi scoase jacheta şi se apropie de un scaun din lemn 
care era liber. 

— Guten morgen, Herr Sabre. 

Luă loc şi răspunse la salut. Se părea că germana avea să fie 
limba în care urmau să discute. 

— Plante, Dominick. Nu te-am întrebat niciodată, dar cât de 
multe ştii despre ele? 

— Ştiu numai că produc oxigen din dioxidul de carbon. 

— N-ai putea spune totuşi că fac mult mai multe? zise bătrânul 
zâmbind. Ce spui de culoare, căldură, frumuseţe? 

El aruncă o privire la pădurea tropicală transplantată, privi 
fluturii şi ascultă muzica liniştitoare. Nu-i păsa de aspectul 
terapeutic, însă era conştient că nu trebuia să-şi exprime această 
opinie, aşa că răspunse simplu: 

— Au un rost al lor. 

— Ştii ceva despre fluturi? 

Bătrânul ţinea în poală o farfurie de porțelan mânijită cu resturi 
înnegrite de banană. Insectele, agitându-şi aripile de safir, 
carmin şi fildeş, devorau oferta cu nerăbdare. 

— Mirosul îi atrage, spuse bătrânul şi mângâie uşor aripile 
unuia. Cu adevărat nişte creaturi minunate! Pietre preţioase 
zburătoare, care pătrund în lume în explozii de culoare. Din 
păcate, nu trăiesc decât câteva săptămâni înainte de a reintra în 


lanţul trofic. 

Patru fluturi de un auriu-verzui sosiră la banchet. 

— Această specie este destul de rară: Papilio dardanus. 
Coadă-de-rândunică africană. Le import crisalidele special din 
Africa. 

Sabre ura insectele, dar încercă să pară interesat şi aşteptă. 

În cele din urmă, bătrânul întrebă: 

— Totul a mers bine în Copenhaga? 

— Malone a plecat să caute conexiunea. 

— Exact cum ai planificat tu. Cum de-ai ştiut? 

— Nu prea avea de ales. Pentru a-şi proteja fiul, va trebui să 
dezvăluie conexiunea, ca să nu mai fie vulnerabil. Un astfel de 
om este destul de previzibil. 

— Şi-ar putea da seama că a fost manipulat. 

— Sunt sigur de asta, dar el crede că a reuşit să învingă în 
cele din urmă. Mă îndoiesc că şi-a dat seama că eu chiar voiam 
ca indivizii aceia să moară. 

— iți place acest joc, nu-i aşa? îl întrebă bătrânul, vizibil 
amuzat. 

— Are câteva aspecte satisfăcătoare. Făcu o pauză înainte să 
adauge: Când este jucat corect. 

Incă vreo câţiva fluturi se alăturară celor care se aflau deja pe 
farfurie. 

— De fapt, totul se aseamănă foarte bine cu aceste creaturi 
preţioase, spuse Scaun-Albastru. Se mănâncă între ei, atraşi de 
mirajul unei hrane uşoare. 

Degetele lui noduroase luară un fluture de aripi, iar trupul 
întunecat şi picioruşele subţiri începură să se zbată, în timp ce 
insecta încerca să se elibereze. 

— Aş putea foarte uşor să omor acest specimen. Cât de greu 
ar putea fi? Scaun-Albastru îşi eliberă prada. Aripile portocalii cu 
galben se zbătură, apoi îşi luară zborul. Dar la fel de uşor i-aş 
putea da drumul. Bătrânul îşi fixă asupra lui ochii plini de 
însufleţire. Foloseşte-te de instinctele lui Malone în avantajul 
nostru! 

— Asta şi intenţionez să fac. 

— Ce vei face după ce vei găsi conexiunea? întrebă Scaun- 
Albastru. 

— Depinde. 


— Malone va trebui omorât! 

— Mă descurc în privinţa asta. 

Bătrânul îi aruncă o privire. 

— S-ar putea să nu fie chiar aşa de uşor! 

— Sunt pregătit. 

— Există o problemă. 

Chiar se întrebase de ce fusese chemat înapoi la Viena. 

— Israelienii sunt în alertă. Se pare că George Haddad a mai 
sunat o dată la West Bank, iar spionii evrei din cadrul Autorităţii 
Palestiniene au raportat faptul că a contactat Tel Avivul. Ei ştiu 
că e în viaţă şi presupun că ştiu şi unde se află, de asemenea. 

Asta chiar era o problemă! 

— Scaunele sunt conştiente de această expunere şi au 
ratificat autoritatea pe care ţi-o acordasem de a aborda 
problema după cum crezi de cuviinţă. 

El ar fi acţionat oricum după bunul-plac. 

— După cum ştii, israelienii au motivații cu mult diferite faţă 
de ale noastre. Noi vrem conexiunea. Ei vor s-o distrugă. 

Sabre încuviinţă din cap. Işi bombardaseră propriii oameni în 
cafeneaua aceea doar ca să-l omoare pe Haddad. 

___— Evreii sunt o problemă, declară încet Scaun-Albastru. 
Intotdeauna au fost dificili. Faptul că sunt diferiţi şi încăpăţânaţi 
le alimentează orgoliul exacerbat. 

Sabre hotărî să nu comenteze acest lucru. 

— Intenţionăm să ajutăm şi noi la finalizarea problemei 
evreieşti. 

— Nu eram conştient de faptul că era o problemă. 

— Nu pentru noi, ci pentru prietenii noştri arabi. Aşa că trebuie 
să fii cu un pas înaintea israelienilor. Nu pot fi lăsaţi să intervină! 

— Atunci trebuie să plec! 

— Unde s-a dus Malone? 

— La Londra. 

Scaun-Albastru se cufundă în tăcere, concentrându-se asupra 
insectelor care fluturau în poala sa. In cele din urmă, le alungă cu 
mâna. 

— Pe drumul spre Londra va trebui să te mai opreşti undeva. 

— Voi avea timp? 

— Nu ai de ales. O altă persoană de contact din cadrul 
guvernului israelian deţine nişte informaţii pe care ţi le va 


transmite ţie personal şi vrea să fie plătit. 

— Nu asta vor toţi? 

— E în Germania. N-ar trebui să dureze. la unul dintre 
avioanele companiei. Mi s-a spus că acest individ este neglijent. 
Este expus, chiar dacă el nu-şi dă seama. Incheie socotelile 
noastre cu el. 

El înţelese la ce se referea. 

— Şi e inutil să mai precizez că vor mai fi şi alţii acolo, care vor 
sta să privească. Te rog să faci un spectacol memorabil. 
Israelienii trebuie să înţeleagă că aceasta este o afacere cu miză 
mare. Bătrânul îşi schimbă poziţia în scaunul de lemn, apoi îşi 
înclină iar nasul ca un stilet înspre farfuria pe care o ţinea în 
poală. Eşti la curent, de asemenea şi cu evenimentul care se va 
petrece aici în acest sfârşit de săptămână? 

— Bineînţeles. 

— Am nevoie de dosarul financiar al unui anumit individ. Până 
vineri. Se poate? 

El ştia răspunsul corect, deşi nu mai avea timp şi pentru asta. 

— Sigur că da. 

Scaun-Albastru îi spuse numele care trebuia investigat, apoi îi 
preciză: N 

— Trimite informaţiile aici. Intre timp, fă ceea ce ştii tu cel mai 
bine! 


Capitolul 18 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 7.30 


Stephanie se hotărî să rămână în capitală. Jucătorii principali 
erau aici, aşa că dacă ea avea de gând să-l ajute pe Malone, 
trebuia să fie aproape de fiecare dintre ei. Era conectată cu 
Atlanta şi cu cartierul general de la Magellan Billet prin 
intermediul laptopului şi al telefonului mobil şi acum avea trei 
agenţi care se îndreptau spre Danemarca. Alţi doi erau deja la 
Londra, iar unul în drum spre Washington. Camera ei de hotel 
avea să fie, deocamdată, centrul de comandă. 

Aşteptase ultimele douăzeci de minute, iar când telefonul de 
pe birou sună într-un sfârşit, zâmbi. Un lucru ştia sigur despre 
Thorvaldsen: era punctual. Ridică receptorul. 

— Da, Henrik. 

— Erai aşa de sigură că eram eu? 

— Eşti foarte punctual. 

— E nepoliticos să întârzii. 

— Sunt absolut de acord. Ce-ai aflat? 

— Destul ca să ştim că avem o problemă. 

Thorvaldsen trimisese cu o zi în urmă un grup de investigatori 
pentru a trasa ultimele mişcări ale celor doi bărbaţi care 
muriseră în conflictul cu Malone. Fiindcă unul din ei omorâse şi 
un agent federal, ea putea să apeleze şi la ajutorul Europolului. 

— Ai auzit vreodată de Der Orden des Goldenen Vliesses? 
Ordinul Lânii de Aur? 

— Este un cartel economic european. Ştiu de el. 

— Am nevoie de o conexiune la internet la laptopul tău. 

— Accesul e restricţionat, spuse ea în glumă. 

— Te asigur, cu ceea ce ştiu, am toate aprobările de care e 
nevoie. 

Ea îi spuse adresa pentru transfer. Un minut mai târziu, cinci 
fotografii apărură pe ecranul ei. Trei aveau numai capetele, iar 
doi erau fotografiaţi în întregime. Cei cinci bărbaţi aveau mai 


bine de şaptezeci de ani, cu feţele ca nişte caricaturi, teşite, reci 
şi inexpresive, fiecare exprimând un anumit rafinament şlefuit - 
ţinuta aristocratică a bărbaţilor obişnuiţi să facă numai ce vor ei. 

— Ordinul Lânii de Aur s-a refăcut la sfârşitul anilor 1940 chiar 
după socializarea comunistă a industriei austriece. A fost 
constituit la Viena, iar participarea iniţială a membrilor fusese 
restricţionată la un grup select de industriaşi şi bancheri. In anii 
1950 s-a diversificat, adăugând magnați ai industriei 
producătoare şi de minerit, alături de şi mai mulţi bancheri. 

Ea trase mai aproape un carneţel şi pregăti un pix. 

— Ce vrei să spui prin refăcut? 

— Numele vine de la ordinul medieval francez pe care Filip, 
duce de Burgundia, l-a creat în 1430. Insă acel grup de cavaleri a 
rezistat numai câteva decenii. De-a lungul secolelor au mai 
apărut încercări de refacere, iar un Ordin al Lânii de Aur încă 
există în Austria. Dar cartelul economic care poartă acelaşi nume 
constituie adevărata ameninţare. 

Ochii ei se fixară asupra ecranului, încercând să reţină 
chipurile lor severe. 

— E un grup interesant, spuse Thorvaldsen. Un cod strict al 
statutelor guvernează afacerile ordinului. Numărul membrilor 
este restricţionat la şaptezeci şi unu. Un Cerc de cinci Scaune 
guvernează. Cel care se numeşte Scaun-Albastru conduce atât 
Cercul, cât şi ordinul. Aceşti oameni poartă robe de un roşu 
intens şi îşi atârnă medalioane de aur la gât. Fiecare medalion 
are ştanţat un amnar de foc din care ies flăcări, ce înconjoară o 
bucată de lână de aur. Destul de spectaculos. 

Ea încuviinţă. 

— Trebuie să înţelegi câte ceva despre cei cinci pe care-i vezi 
pe ecran. Chipul din stânga sus este al unui industriaş austriac, 
Alfred Hermann. In prezent, el ocupă Scaunul Albastru. Un 
multimiliardar, deţinător al fabricilor europene de oţel, al minelor 
africane, al plantațiilor de cauciuc din Orientul îndepărtat şi al 
companiilor bancare din lumea întreagă. 

Thorvaldsen continuă să explice despre ceilalţi patru. Unul 
deţinea controlul acţiunilor la banca VRN, foarte extinsă în 
Austria, Germania, Elveţia şi Olanda, de asemenea la nişte 
companii de automobile şi farmaceutice. Altul domina pieţele 
titlurilor de valoare europene, cu firme de investiţii care 


gestionau portofoliile multor naţiuni din Uniunea Europeană. Un 
al treilea deţinea în întregime două companii franceze şi una 
belgiană care, pe lângă Statele Unite, erau principalele 
producătoare de avioane din lume. Ultimul era cel care se 
autointitula „regele betonului”, iar companiile lui erau lideri de 
piaţă în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. 

— Acest grup este formidabil, observă ea. 

— Cel puţin formidabil! Un aer de distincţie aeriană învăluie 
Scaunele şi mereu a fost aşa - membrii dominanţi au fost 
germani, elveţieni şi austrieci. Scaunele sunt alese pe viaţă 
dintre membri. O Umbră este aleasă simultan, ea putând intra în 
joc imediat după moartea cuiva. Cel numit Scaun-Albastru este 
ales de către Scaune şi tot pe viaţă. 

— Ce diavoli eficienţi! 

— Sunt mândri de asta. Toţi membrii se întâlnesc de două ori 
pe an într-o adunare oficială, o dată la sfârşitul primăverii, iar a 
doua oară chiar înainte de începerea iernii, pe terenul de o sută 
şaizeci de hectare pe care-l are Alfred Hermann în afara Vienei. 
Restul afacerilor din timpul anului sunt conduse de către Scaune 
sau prin intermediul comitetelor de lucru. Există un cancelar, un 
trezorier, o secretară, alături de personalul auxiliar care lucrează 
pe lângă castelul lui Hermann. Organizaţia merge ca pe roate - şi 
asta se şi intenţionează. Fără întârzieri parlamentare inutile. 

Ea lua notițe de zor. 

— Scaun-Albastru nu are voie să voteze, nici în Cerc, nici în 
adunare, decât în caz de balotaj. Numărul impar al celor 
şaptezeci şi unu de membri şi al celor cinci Scaune lasă loc şi 
pentru această posibilitate. 

Ea fu nevoită să admire eforturile depuse de Thorvaldsen 
pentru această investigaţie. 

— Spune-mi despre membri! 

— Majoritatea sunt europeni, dar printre cei şaptezeci şi unu 
sunt şi patru americani, doi canadieni, trei asiatici, un brazilian şi 
un australian. Bărbaţi şi femei. Au acceptat reprezentanţi ai 
ambelor sexe cu decenii în urmă. Membrii sunt înlocuiţi doar 
ocazional, însă o listă de aşteptare asigură faptul că cifra de 
şaptezeci şi unu va fi menţinută permanent. 

— De ce cartierul general se află în Austria? se interesă ea. 

— Din acelaşi motiv pentru care mulţi dintre noi avem banii 


acolo. O prevedere expresă a constituţiei naţionale interzice 
violarea secretelor bancare. Este greu de luat urma banilor. 
Ordinul este bine finanţat. Membrii sunt evaluaţi după aceleaşi 
criterii, avându-se în vedere bugetul planificat. Anul trecut, suma 
a ajuns până la o sută cincizeci de milioane de euro. 

— Şi pe ce anume îşi cheltuiesc aceste venituri? 

— Pe ceea ce oamenii au căutat de secole - influenţă politică, 
orientându-se în special înspre eforturile Comunităţii Europene 
de a introduce moneda unică şi de a reduce limita barierelor 
economice. Şi dezvoltarea Europei de Est este un punct de 
interes. Refacerea infrastructurii în Cehia, Slovacia, Ungaria, 
România şi Polonia reprezintă o afacere de proporţii. Prin nişte 
contribuţii atent plasate, membrii au obţinut mai mult decât 
partea lor normală din contracte. 

— Şi totuşi, Henrik, o sută cincizeci de milioane de euro nu ar 
putea fi cheltuiţi doar pe asigurarea contractelor şi pe mituirea 
politicienilor! 

— Ai dreptate. Există un scop mai măreț al acestui grup. 

— Aştept să-mi spui! replică ea, devenind nerăbdătoare. 

— Orientul Mijlociu. Aceasta este cea mai mare prioritate a lor. 

— De unde Dumnezeu ştii toate astea? 

La celălalt capăt al firului se aşternu liniştea. Ea aşteptă. 

— Şi eu sunt membru. 


Capitolul 19 


LONDRA 
ORA 12.30 


Malone merse alături de Pam în josul rampei, după ce 
coborâră din avionul companiei British Airways, cu care 
zburaseră. Petrecuseră noaptea la Christiangate, apoi zburaseră 
împreună de la Copenhaga până în Anglia - destinaţia finală a lui 
Malone şi locul unde Pam făcea escală în drumul ei spre Georgia. 
Gary rămăsese cu Thorvaldsen. Fiul său îl cunoştea pe danez din 
verile trecute, pe care le petrecuse în Danemarca. Până să poată 
afla cu exactitate ce se întâmpla, Malone considerase că acela 
era locul cel mai sigur pentru Gary. Ca măsură suplimentară, 
Thorvaldsen angajase un grup de pază privat pentru a patrula pe 
proprietatea sa. Pam nu fusese prea încântată de această 
hotărâre, aşa că se certaseră. In cele din urmă, înţelesese şi ea 
că era mai înţelept aşa, mai ales având în vedere ceea ce se 
întâmplase în Atlanta. Din moment ce criza luase sfârşit, ea 
trebuia să se întoarcă înapoi la serviciu. Plecase în grabă, fără să 
lase vreo vorbă la firmă. Să-l abandoneze pe Gary acolo nu era 
exact ceea ce-şi dorea, dar, în cele din urmă, recunoscu faptul că 
Malone putea să-l protejeze mai bine decât ar fi putut ea 
vreodată să o facă. 

— Sper că încă mai am un serviciu, spuse ea. 

— Imi imaginez că orele de lucru suplimentare sunt totuşi 
suficiente pentru a nu fi sancţionată. Ai de gând să le spui ce s-a 
întâmplat? 

— Voi fi nevoită. 

— E în ordine. Spune-le ce crezi. 

— De ce continui cu chestia asta? întrebă ea. De ce nu laşi 
lucrurile aşa cum sunt? 

El remarcă faptul că ea avusese parte de suficient somn, aşa 
că nu mai părea la fel de înnegurată. Işi ceruse în mod repetat 
iertare pentru ziua de ieri, iar el lăsase reproşurile deoparte. De 
fapt, nu prea voia să discute cu ea şi, fiindcă făcuseră foarte 


târziu rezervarea, nici măcar nu stătuseră împreună în timpul 
zborului. Ceea ce fusese foarte bine. Mai erau lucruri care 
trebuiau discutate în legătură cu Gary. Lucruri neplăcute. Dar 
acum nu era timp pentru asta. 

— E singura modalitate de-a ne asigura că nu se va mai 
întâmpla şi altă dată, spuse el. Dacă nu voi mai fi singurul care 
ştie despre acest lucru, atunci nu voi mai fi eu ţinta. Şi, în afară 
de asta, nu veţi mai fi vizaţi nici tu sau Gary. 

— Ce intenţionezi să faci? întrebă Pam. 

El chiar nu ştia ce avea să facă, aşa că spuse: 

— Îmi voi da seama când voi ajunge acolo. 

Işi croiră drum prin aglomeraţia dinspre terminal, iar tăcerea 
dintre ei şi paşii gânditori erau semne evidente că le era mai 
bine separați. Simţurile sale adormite, după ce fusese 
doisprezece ani agent al Departamentului de Justiţie, erau acum 
din nou în alertă. Observase ceva în avion. Un bărbat. Stătuse cu 
trei scaune mai în faţă, de partea cealaltă a culoarului. Avea 
trupul subţire ca o păstaie, cu pielea cafenie, cu obrajii mai 
întunecaţi din cauza bărbii nerase. Se îmbarcase în Copenhaga şi 
ceva din atitudinea lui îi atrăsese atenţia lui Malone. Nu fusese 
nici o problemă în timpul zborului, dar, deşi bărbatul coborâse 
din avion înaintea lor, acum se afla în spate. 

Şi asta părea să fie cu adevărat o problemă. 

— leri l-ai împuşcat pe acel om fără o umbră de remuşcare, 
spuse Pam. Asta e înspăimântător, Cotton! 

— Era vorba despre siguranţa lui Gary. 

— Cu asta te ocupai tu? 

— Tot timpul. 

— Am văzut suficienţi morţi până acum. 

Şi el la fel. j 

Continuară să meargă. Işi dădu seama că ea se gândea la 
ceva. Intotdeauna ştiuse când mintea ei lucra febril. 

— Nu am pomenit nimic ieri, spuse ea, cu toate care s-au 
întâmplat, dar există un alt bărbat în viața mea. 

El se bucură, dar se întrebă de ce-i spusese asta. 

— A trecut destul de mult timp de când ne preocupau 
problemele celuilalt. 

— Ştiu asta. Numai că el e mai special. Ea îşi ridică braţul şi îi 
arătă încheietura mâinii. Mi-a dat ceasul ăsta cadou. 


Părea mândră de el, aşa că-i făcu pe plac. 

— Un TAG Heuer! Nu-i rău! 

— Şi eu m-am gândit la fel. M-a luat prin surprindere. 

— Se poartă frumos cu tine? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Mă simt bine când sunt împreună cu el. 

El nu mai ştiu ce să spună. 

— ţi spun asta ca să ştii că poate a venit vremea să facem 
pace. 

Ajunseră în terminal, care era foarte aglomerat. Sosise timpul 
să se despartă. 

— Te deranjează dacă vin cu tine? întrebă ea. Avionul meu 
spre Atlanta pleacă peste şapte ore. 

El îşi pregătise deja cuvintele de rămas-bun, cu intenţia de a 
părea nonşalant. 

— Nu e o idee prea bună. Trebuie să fac asta singur. 

Nu mai era cazul să precizeze ceea ce era în mintea 
amândurora: „Mai ales după ziua de ieri!” 

— Inţeleg, spuse ea încuviinţând din cap. Mă gândeam doar că 
ar fi fost un mod plăcut de a petrece după-amiaza. 

— De ce ai vrea să vii? se interesă el. Credeam că vrei să fii 
cât mai departe de toate astea. 

— Aproape că am fost omorâtă din cauza acelei conexiuni, aşa 
că eram şi eu curioasă. Şi, în afară de asta, ce-aş putea face în 
acest aeroport? 

El trebui să admită că arăta minunat - era cu cinci ani mai 
mică decât el, dar părea chiar mai tânără. lar chipul ei amintea 
prea mult de vechea Pam - care fusese în acelaşi timp 
neajutorată, independentă şi atrăgătoare - împiedicându-l parcă 
să se poarte nerespectuos. Trăsăturile de pe chipul ei pistruiat, 
ochii albaştri, toate îi activau în minte o mulţime de amintiri, 
unele cu care luptase din răsputeri, străduindu-se să le reprime, 
mai ales după acel august în care aflase că nu era tatăl lui Gary. 

El şi Pam fuseseră căsătoriţi mulţi ani. Işi petrecuseră viaţa 
împreună şi împărtăşiseră şi bune şi rele. Acum avea patruzeci şi 
opt de ani, era divorţat de mai mult de un an, separat de 
aproape şase. 

Poate că sosise într-adevăr vremea să treacă peste asta. Ce se 
întâmplase era de domeniul trecutului şi nici el nu fusese tocmai 


un înger. 

Însă negocierea unei păci trebuia să mai aştepte, aşa că spuse 
doar: 

— Du-te înapoi în Atlanta şi fereşte-te de probleme, bine? 

— AŞ putea să-ţi spun şi ţie acelaşi lucru, spuse ea şi zâmbi. 

— Asta e imposibil în cazul meu. Dar sunt convins că 
bărbatului care a apărut acum în viaţa ta i-ar face plăcere să te 
aibă acasă. 

— Tot va trebui să discutăm, Cotton. Amândoi am evitat 
subiectul. 

— Vom discuta, dar după ce se vor termina toate acestea. Ce 
zici de un armistițiu până atunci? 

— De acord! 

— Am să te ţin la curent cu evoluţia lucrurilor şi nu fi 
îngrijorată în privinţa lui Gary! Henrik o să aibă grijă de el. Va fi 
protejat. Ai numărul de telefon, aşa că poţi vorbi cu el oricând 
vrei. 

li făcu vesel cu mâna, însoţindu-şi gestul de un zâmbet, apoi 
se îndreptă spre ieşirea din terminal şi spre staţia de taxiuri. Nu 
avea bagaje. In funcţie de cât era nevoit să stea, avea să 
cumpere mai târziu cele necesare, după ce găsea conexiunea. 
Însă, înainte să iasă din clădire, trebuia să mai verifice totuşi 
ceva. 

La uşile dinspre ieşire, se apropie de un ghişeu de informaţii şi 
luă o hartă a oraşului dintr-un stand. O întoarse şi o studie, 
comportându-se normal, dar între timp privirea lui se îndrepta 
dinspre hartă spre puhoiul de oameni care treceau prin 
terminalul foarte cuprinzător. Se aşteptase ca Păstaie să-l 
aştepte să plece, dacă într-adevăr îl urmărise. In schimb, acesta 
era pe urmele lui Pam, ceea ce-l îngrijoră. Aruncă harta pe masă 
şi traversă terminalul. Pam intrase într-una dintre numeroasele 
cafenele, cu intenţia vădită de a-şi petrece timpul luând masa 
sau bând o cafea. Păstaie îşi găsise o poziţie într-un magazin 
duty-free, de unde putea supraveghea uşor cafeneaua. 
Interesant! După cum se părea, nu Malone era atracţia zilei. 

Intră şi el în cafenea. 

Pam stătea într-un separeu; se duse la ea. Expresia de pe 
chipul femeii îi trăda surpriza. 

— Ce cauţi aici? 


— M-am răzgândit. De ce n-ai veni şi tu cu mine? 
— Mi-ar face mare plăcere! 

— Cu o condiţie! 

— Da, ştiu. Imi voi ţine gura! 


Stephanie lăsă cuvintele lui Thorvaldsen să i se deruleze din 
nou în minte. Apoi spuse calm: 

— Eşti membru al Ordinului Lânii de Aur? 

— De treizeci de ani. Intotdeauna am considerat această 
organizaţie o modalitate prin care oamenii cu bani şi putere pot 
să se întâlnească unii cu alţii. Cu asta ne ocupăm în cea mai 
mare parte a timpului. 

— Când nu-i plătiţi pe politicieni sau când nu daţi mită pentru 
contracte. 

— Haide, Stephanie! Doar ştii cum e în lume! N-am făcut eu 
regulile. Eu doar joc după cele stabilite dinainte. 

— Spune-mi tot ce ştii, Henrik! Şi, te rog, fără aiureli! 

— Investigatorii mei au mers pe urmele celor doi indivizi care 
au murit ieri şi au ajuns la Amsterdam. Unul avea o prietenă. 
Aceasta ne-a spus că iubitul ei lucra pentru un alt individ. O 
singură dată a reuşit să-l vadă şi ea şi din descrierea ei cred că-l 
cunosc şi eu. 

Ea aşteptă ca el să mai spună ceva. 

— Interesant, acum mai mulţi ani de zile, în cadrul ordinului, 
am auzit ceva despre Biblioteca din Alexandria. Ocupantul 
Scaunului Albastru, Alfred Hermann, este obsedat de acest 
subiect. 

— Şi ştii şi de ce? 

— El consideră că sunt multe lucruri pe care le putem învăţa 
de la strămoşi. 

Ea avea dubii în privinţa acestui lucru, dar continuă, 
întrebând: 

— Care e legătura dintre cei doi care au murit şi ordin? 

— Individul descris de femeia aceea a avut de-a face cu 
ordinul. Nu e un membru, ci un angajat. Ea nu-i auzise numele, 
dar prietenul ei folosise nişte termeni pe care i-am mai auzit şi 
eu mai demult. Die Klauen der Adler. 

Ea traduse în gând. Gheare-de-Vultur. 

— Ai de gând să-mi spui mai multe? 


— Ce-ai zice s-o lăsăm pentru când voi fi mai sigur? 

In iunie, când îl întâlnise pe Thorvaldsen pentru prima dată, 
acesta nu fusese deloc atât de îndatoritor, ceea ce nu făcuse 
decât să pună şi mai mult gaz pe foc în relaţia deja aprinsă 
dintre ei doi. Insă de atunci ea învățase să nu-l subestimeze pe 
danez. 

— Bine. Spuneai că principalul interes al ordinului este 
Orientul Mijlociu. Ce vrei să spui cu asta? 

— Apreciez faptul că nu faci presiuni. N 

— Trebuia să încep odată şi odată să cooperez cu tine. În plus, 
oricum n-aveai de gând să-mi mai spui ceva. 

— Semănăm foarte mult, spuse Thorvaldsen şi chicoti. 

— Hmm, asta mă sperie! 

— Nu e chiar aşa de rău. Dar, ca să-ţi răspund la întrebarea 
despre Orientul Mijlociu, din nefericire, lumea arabă respectă 
numai puterea. Ei ştiu totuşi cum să negocieze şi au şi multe 
lucruri pentru care să se târguiască, în special petrol. 

Ea nu avea cum să contrazică această concluzie. 

— Cine este inamicul numărul unu al arabilor? întrebă 
Thorvaldsen. America? Nu, Israelul. Acesta este spinul care le stă 
în coastă. Care stă acolo, chiar în mijlocul lumii /or Un stat 
evreiesc, cu graniţele stabilite în 1948, când aproximativ un 
milion de oameni au fost expulzați, asta dacă-i crezi pe arabi. 
Acest pământ, pe care palestinienii, egiptenii, iordanienii, 
libanezii şi sirienii l-au revendicat timp de secole întregi, a fost 
pur şi simplu oferit evreilor de către restul lumii. Wakba, 
catastrofa, cum o numesc ei. Un nume potrivit. Thorvaldsen făcu 
o pauză. Pentru ambele părţi. 

— Şi imediat a izbucnit războiul, spuse Stephanie. Primul 
dintre multele războaie. 

— Fiecare dintre ele fiind câştigat în mod mulţumitor de către 
Israel. In ultimii şaizeci de ani, israelienii s-au cramponat de 
pământul /or şi asta din cauză că Dumnezeu i-a spus lui Avram 
că aşa trebuia să fie. 

Ea îşi aminti pasajul pe care-l citase Brent Green: „Deci a zis 
Domnul către Avram, după ce s-a despărţit Lot de dânsul: 
«Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti acum, caută spre 
miazănoapte, spre miazăzi şi răsărit şi spre mare. Că tot 
pământul, cât îl vezi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pe vecie» “. 


— Promisiunea lui Dumnezeu către Avram este unul dintre 
motivele pentru care Palestina a fost dată evreilor, spuse Henrik. 
Este presupusul lor pământ strămoşesc, lăsat moştenire de către 
Domnul însuşi. Cine ar putea contrazice aşa ceva? 

— Cel puţin un cărturar palestinian de care am auzit. 

— Cotton mi-a spus despre George Haddad şi despre 
bibliotecă. 

— N-ar fi trebuit să facă asta. 

— Nu cred că-i mai pasă acum de vreo regulă şi nici tu nu te 
numeri în acest moment printre persoanele lui favorite. 

Pe asta o meritase. 

— Sursele mele din Washington m-au informat că la Casa Albă 
se doreşte prinderea lui Haddad. Presupun că eşti la curent cu 
acest lucru. 

Ea nu-i răspunse. 

— Nici nu-mi imaginam că ai putea să confirmi sau să negi 
asta. Numai că se întâmplă ceva aici, Stephanie. Un eveniment 
de importanţă majoră. Oamenii aflaţi la putere nu-şi pierd de 
obicei timpul cu aiureli. 

Era şi ea de acord cu asta. 

— Poţi să-i arunci pe oameni în aer, să-i terorizezi în fiecare zi. 
Nu rezolvi nimic. Dar când deţii ceea ce adversarul tău fie îşi 
doreşte, fie nu vrea ca altcineva să aibă, atunci poţi spune că ai 
obţinut adevărata putere. Ştiu cum e şi cu Ordinul Lânii de Aur. E 
vorba despre influenţă. Asta caută să obţină Alfred Hermann şi 
ordinul. 

— Şi ce vor face cu ea? 

— Dacă loveşte în inima Israelului, aşa cum este foarte posibil, 
atunci lumea arabă va negocia pentru a obţine această influenţă. 
Toată lumea din ordin se aşteaptă să profite de pe urma relaţiilor 
prieteneşti cu arabii. Preţul petrolului este de ajuns pentru a le 
atrage atenţia, însă pieţe noi pentru bunurile şi serviciile lor - 
acesta este un premiu şi mai mare. Cine ştie? Informaţia s-ar 
putea să pună la îndoială însuşi statul evreu, ceea ce ar putea 
linişti multe spirite încinse. Pe America a costat-o dorinţa de a 
apăra Israelul pe o perioadă îndelungată. De câte ori nu s-a 
întâmplat acest lucru? Imaginează-ţi, de exemplu, că o naţiune 
arabă ar susţine că Israelul trebuie distrus. Naţiunile Unite ar 
pune acest lucru în balanţă. Statele Unite nu ar fi de acord. Toată 


lumea s-ar enerva. S-ar scoate săbiile din teacă. Apoi ar trebui 
făcute concesii şi oferiţi dolari pentru a linişti spiritele. 
Imaginează-ţi, dacă acest lucru nu ar mai fi necesar, cât de 
liniştită ar fi şi lumea şi America! 

„Asta ar putea fi chiar moştenirea pe care Larry Daley o vrea 
pentru preşedinte”, se gândi Stephanie. 

— Oare ce ar putea fi atât de puternic? 

— Nu ştiu. Dar noi doi am citit acum câteva luni un document 
antic care schimba totul în mod fundamental. Despre ceva cu o 
putere asemănătoare ar putea fi vorba şi aici. 

Avea dreptate, dar realitatea era alta. 

— Cotton are nevoie de aceste informaţii. 

— Le va obţine, dar mai întâi trebuie ca noi să aflăm întreaga 
poveste. 

— Şi cum îţi propui să faci acest lucru? 

— Ordinul îşi organizează adunarea de iarnă la acest sfârşit de 
săptămână. Nu aveam de gând să mă duc, dar acum m-am 
hotărât să merg. 


Capitolul 20 


LONDRA 
ORA 13.20 


Malone se dădu jos din taxi şi analiză străzile învăluite în 
tăcere. O mulţime de faţade cu frontoane, stâlpi laterali cu tot 
felul de ornamente, pervazuri pline cu flori. Fiecare dintre casele 
pitoreşti cu specific georgian părea o locuinţă liniştită din 
Antichitate, un loc ce ar adăposti în mod natural şoareci de 
bibliotecă şi alte persoane înclinate spre studiu. Probabil că 
George Haddad se simţea la el acasă în acest mediu. 

— Aici locuieşte? întrebă Pam. 

— Sper că da. Nu am mai auzit de el de vreun an de zile. Dar 
aceasta este adresa care mi-a fost dată acum trei ani. 

După-amiaza era rece şi uscată. Mai devreme citise în The 
Times cum Anglia era încă în mijlocul unei secete neobişnuite de 
toamnă. Păstaie nu-i mai urmărise din Heathrow, dar era posibil 
ca altcineva să preia urmărirea, deoarece individul comunica în 
mod evident şi cu alţii. Şi totuşi, nu se mai vedeau alte taxiuri. Se 
simţi ciudat cu Pam alături de el, dar merita această senzaţie de 
stânjeneală. El o ceruse prin faptul că insistase să vină şi ea. 

Urcară treptele din faţă şi intrară în clădire. Mai întârzie puţin 
în hol, ascuns privirilor şi se uită în stradă. 

Dar nu apărură nici maşini, nici oameni. 

Soneria de la apartamentul de la etajul al treilea ţârâi discret. 
Bărbatul cu pielea măslinie care răspunse la uşă era scund şi 
dolofan, cu părul cărunt şi faţa lată. Ochii căprui se însufleţiră 
când îl văzură pe oaspetele său, iar Malone observă o străfulger 
are de încântare reprimată în zâmbetul larg de bun venit. 

— Cotton, ce surpriză! Chiar ieri mă gândisem la tine! 

Işi strânseră mâinile cu căldură şi Malone i-o prezentă pe Pam. 
Haddad îi invită înăuntru. Lumina zilei era ascunsă de perdelele 
groase din dantelă, iar Malone observă rapid decorul, lucrurile 
părând a fi alese în mod intenţionat pentru a nu se potrivi unele 
cu altele - se aflau acolo un pian, mai multe dulapuri, fotolii, 


veioze cu abajururi din mătase şi o masă de stejar pe care trona 
un computer, înghesuit între multe cărţi şi hârtii. 

Haddad făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să cuprindă toată 
dezordinea. 

— Aceasta este lumea mea, Cotton! 

Pereţii erau umpluţi cu hărţi, care erau atât de multe, încât 
tapetul de un verde ca salvia abia se mai vedea. Malone le trecu 
în revistă şi observă că acestea înfăţişau în special Pământul 
Sfânt, Arabia şi Peninsula Sinai, realizate în momente diferite de 
timp, din Antichitate până în vremurile noastre. Unele erau 
fotocopiate, altele originale, dar toate erau interesante. 

— Şi mai mult din obsesia mea, spuse Haddad. 

După câteva replici introductive, Malone hotărî să treacă 
direct la subiect. 

— Lucrurile s-au schimbat. De aceea mă aflu aici. 

li relată ce se întâmplase cu o zi în urmă. 

— Fiul tău e bine? întrebă Haddad. 

— E bine. Acum cinci ani nu am pus întrebări pentru că aşa mi 
se ceruse când mi se dăduse misiunea respectivă. Acum lucrurile 
stau diferit, aşa că vreau să ştiu şi eu ce se petrece. 

— Mi-ai salvat viaţa! 

— Ceea ce ar trebui să fie suficient ca să aflu adevărul. 

Haddad îi conduse în bucătărie, unde se aşezară în jurul unei 
mese ovale. Aerul călduţ era înăbuşitor, îmbibat cu un miros 
persistent de vin şi tutun. 

— Este complicat, Cotton. Abia în ultimii ani am înţeles şi eu. 

— George, trebuie să aflu totul. 

O uşoară stânjeneală îşi făcu apariţia. Amândoi erau de acord 
că prieteniile vechi se puteau slăbi. Oamenii se schimbau. Ceea 
ce odată era apreciat între doi oameni mai târziu devenea 
incomod. Dar Malone ştia că Haddad avea încredere în el şi voia 
ca reciproca să fie la rându-i valabilă. In cele din urmă, bătrânul 
vorbi. Malone ascultă în timp ce Haddad le povesti despre anul 
1948, când, la nouăsprezece ani, luptase în rezistenţa 
palestiniană, încercând să oprească invazia sionistă. 

— Am împuşcat mulţi oameni, spuse Haddad. Dar pe unul nu l- 
am putut uita niciodată. Venise să-l vadă pe tatăl meu. Din 
nefericire, acesta îşi luase zilele, iertat fie-i sufletul. Il 
capturasem pe acest bărbat, crezând că era sionist. Eram tânăr, 


plin de ură, lipsit de răbdare, iar el vorbea în dodii. Aşa că l-am 
împuşcat. Ochii lui Haddad se umeziră. Era unul dintre Păzitori, 
iar eu l-am omorât, fără să mai pot afla vreodată ceva. 
Palestinianul făcu o pauză. Apoi, cincizeci şi ceva de ani mai 
târziu, în mod incredibil, m-a vizitat un alt Păzitor. 

Malone se întrebă care putea fi semnificaţia. 

— A venit acasă la mine, stând în întuneric, rostind aceleaşi 
lucruri pe care le spusese şi primul bărbat, în 1948. 

— Sunt un Păzitor. 

Oare Haddad auzise bine? întrebarea i se formulase imediat în 
minte. 

— De la bibliotecă? Mi se oferă o invitaţie? 

— De unde ştii acest lucru? N 

li spuse bărbatului ce se întâmplase cu mult timp în urmă. In 
timp ce vorbea, Haddad încercase să-l evalueze pe musafirul 
său. Era subţire, cu părul negru ca smoala, avea o mustață 
groasă şi pielea bronzată, care semăna la textură cu pielea de 
animale arsă la soare. Era îmbrăcat îngrijit şi nu purta nimic ieşit 
din comun, iar hainele erau asortate. La fel ca primul emisar. 

Bărbatul, mai tânăr decât el, se cufundase în tăcere, iar 
Haddad hotărâse ca de data asta să aibă şi el răbdare. In cele 
din urmă, Păzitorul îi spuse: 

— Noi ţi-am studiat scrierile şi lucrările publicate. Cunoştinţele 
dumitale privitoare la textele vechi ale Bibliei sunt 
impresionante, la fel ca abilitatea dumitale de a interpreta 
ebraica originală. lar argumentele dumitale privind traducerile 
acceptate sunt convingătoare. 

El aprecie complimentul. Nu era un lucru foarte des întâlnit în 
West Bank. 

— Suntem o grupare foarte veche. Cu mult timp în urmă, 
primii Păzitori au salvat o mulţime de cărţi de la distrugere din 
Biblioteca din Alexandria. A fost un efort imens. Din când în când 
am mai oferit câte o invitaţie - pentru cei care ar putea 
beneficia, ca dumneata. 

Multe întrebări i se perindară prin minte, însă spuse doar: 

— Păzitorul pe care l-am împuşcat spunea că războiul pe care 
îl purtam atunci nu era necesar. Că sunt lucruri mai puternice 
decât gloanţele. Ce voia să spună? 

— N-am de unde să ştiu. In mod evident, tatăl dumitale nu a 


reuşit în încercarea lui de a ajunge la bibliotecă, aşa că nu a 
beneficiat niciodată de cunoştinţele noastre, iar noi nu am 
beneficiat de ale lui. Să sperăm că dumneata nu vei da greş. 

— Ce vrei să spui cu „nu a reuşit în încercarea lui”? 

— Pentru a avea dreptul de a utiliza biblioteca, trebuie să 
dovedeşti că eşti vrednic şi, astfel, trebuie să treci prin 
încercarea eroului. Bărbatul scoase un plic. interpretează corect 
aceste cuvinte şi vei găsi intrarea, iar acolo, eu personal voi avea 
onoarea de a te introduce în bibliotecă. 

El acceptă plicul. 

— Sunt un om bătrân. Cum aş mai putea face o călătorie atât 
de lungă? 

— Vei găsi puterea. 

— De ce aş face acest lucru? 

— Pentru că în bibliotecă vei găsi răspunsuri. 

— Greşeala mea a fost, zise Haddad, că am relatat 
autorităţilor palestiniene despre acea vizită. Spusesem totuşi 
adevărul. Chiar nu puteam să fac acea călătorie. Când am 
raportat ce se întâmplase, credeam că vorbesc cu prietenii din 
West Bank. Dar spionii israelieni au auzit totul, iar următorul 
lucru pe care-l ştiu este că noi doi ne aflam în cafeneaua aceea 
când a explodat. 

Malone îşi reaminti acea zi. Una dintre cele mai 
înspăimântătoare din viaţa lui. De-abia reuşise să-l salveze pe 
acesta şi pe el însuşi. 

— Ce făceai acolo? îl întrebă Pam, cu o notă de îngrijorare în 
voce. 

— Eu şi George ne cunoşteam de ani de zile. Amândoi suntem 
interesaţi de cărţi, în special de Biblie. || arătă cu degetul. Acest 
om este unul dintre experţii din întreaga lume. Mi-a făcut plăcere 
să-l mai consult uneori. 

— N-am ştiut niciodată că te interesau astfel de subiecte, 
spuse Pam. 

— Se pare că au fost multe lucruri pe care nici unul din noi nu 
le-a ştiut despre celălalt. Văzu că ea înţelesese ceea ce voise el 
să spună, aşa că lăsă totul suspendat în aer şi spuse: Când 
George a simţit că apar probleme şi cum nu avea încredere în 
palestinieni, mi-a cerut ajutorul. Stephanie m-a trimis să aflu ce 
se întâmpla. După explozia acelei bombe, George a vrut să 


plece. Toată lumea presupunea că a murit în explozie. Aşa că 
am ajutat să dispară. 

— Cu numele de cod Conexiunea Alexandria, spuse Pam. 

— Cineva în mod sigur a aflat despre mine, declară Haddad. 

Malone încuviinţă din cap. 

— Dosarele din computer au fost accesate, spuse el. Numai că 
nu este menţionat unde locuieşti, ci doar că eu sunt singurul care 
ştie acest lucru. Din acest motiv l-au răpit pe Gary. 

— Imi pare foarte rău de acest lucru. Niciodată nu mi-aş fi 
dorit să-l pun în pericol pe fiul tău. 

— Atunci spune-mi, George, de ce vor toţi să te omoare? 

— În momentul în care m-a vizitat Păzitorul, eu lucram la o 
teorie privind Vechiul Testament. Publicasem anterior mai multe 
lucrări despre starea din acel moment a textului sfânt, însă 
voiam să exprim mai mult decât atât. 

Ridurile de la colţurile ochilor lui Haddad se adânciră, iar 
Malone privi cum prietenul său părea să se lupte cu gândurile. 

— Creştinii au tendinţa să se concentreze asupra Noului 
Testament, continuă Haddad. Evreii folosesc Vechiul Testament. 
Aş putea afirma că majoritatea creştinilor înţeleg prea puţin din 
Vechiul Testament, în afară de ideea că cel Nou este o împlinire 
a profeţiilor din cel Vechi. Dar Vechiul Testament este important 
şi sunt multe contradicții în acel text, unele care ar putea ridica 
rapid semne de întrebare în legătură cu mesajul acestuia. El îl 
mai auzise pe Haddad şi mai înainte vorbind despre acest 
subiect, dar acum sesiză o nouă nuanţă. Exemplele sunt 
nenumărate. Facerea dă două versiuni conflictuale ale creaţiei. 
Sunt exprimate două genealogii diferite ale urmaşilor lui Adam. 
Apoi Potopul. Dumnezeu îi spune lui Noe să aducă şapte perechi 
de la toate dobitoacele curate şi o pereche de la cele care nu 
sunt curate. În altă parte a Facerii se vorbeşte doar despre câte o 
pereche din fiecare. In unul dintre versete, Noe dă drumul unui 
corb să caute pământ, dar în altul acesta este un porumbel. 
Chiar şi durata Potopului este contrazisă: patruzeci de zile şi de 
nopţi sau trei sute şaptezeci? Ambele variante sunt utilizate. Ca 
să nu mai vorbim despre duzinile de dublete şi de triplete 
regăsite în cadrul povestirilor, cum ar fi numele diferite utilizate 
pentru descrierea lui Dumnezeu. Intr-un loc este citat YHWH, 
Yahweh, în altul - Elohim. Nu crezi că măcar numele Domnului ar 


trebui să fie consecvent? 

Gândurile lui Malone se întoarseră cu câteva luni în urmă, în 
Franţa, unde auzise nişte nemulțumiri similare despre cele patru 
Evanghelii din Noul Testament. 

— Majoritatea sunt acum de acord, spuse Haddad, că Vechiul 
Testament a fost compus de către mai mulţi scriitori de-a lungul 
unei perioade de timp extrem de lungi. A fost o combinaţie 
meşteşugită din diferite surse, realizată de către scribii 
compilatori. Această concluzie este absolut limpede şi teoria nu 
este nouă. Un filosof spaniol din secolul al XII-lea a fost printre 
primii care a observat că Facerea 12:6 - „Pe atunci trăiau în ţara 
aceasta Canaaneii” - nu putea fi scrisă de Moise. Şi cum ar fi 
putut să fie Moise autorul celor Cinci Cărţi, când ultima descrie în 
detaliu momentul precis şi circumstanţele morţii sale? Şi multe 
alte adăugiri literare. Cum ar fi şi utilizarea unor nume de locuri 
antice, iar apoi notele care apar la subsolul textelor, precizând că 
acele locuri sunt vizibile până în ziua de azi. Aceasta arată clar 
influenţele ulterioare asupra formei, dimensiunii şi esteticii 
textului. 

— ŞI, de fiecare dată când apare câte o redactare din asta, se 
pierde şi mai mult din înțelesurile iniţiale, preciză Malone. 

— Fără îndoială. Cea mai bună estimare este că Vechiul 
Testament a fost compus între anii 1000 şi 586 î.Hr. Compozițiile 
mai noi au apărut în jurul anilor 500, până la 400 î.Hr. Apoi se 
poate ca textul să mai fi fost cârpit pe la anul 300 î.Hr. Nimeni nu 
ştie cu precizie. Tot ce ştim este că Vechiul Testament este o 
cârpăceală, fiecare fragment fiind scris în diverse circumstanţe 
istorice şi politice, exprimând diferite puncte de vedere 
religioase. 

— Apreciez toate aceste observaţii, spuse Malone, gândindu- 
se din nou la contradicţiile din Noul Testament de care auzise pe 
când se afla în Franţa. Crede-mă, chiar apreciez. Dar nici unul 
dintre aceste lucruri nu este ceva revoluţionar, indiferent dacă 
oamenii cred că Vechiul Testament este Cuvântul Domnului sau 
îl consideră o adunătură de poveşti foarte vechi. 

— Dar dacă spusele au fost modificate până la pierderea 
mesajului original? Dacă Vechiul Testament, aşa cum îl ştim, nu 
este şi nu a fost niciodată Vechiul Testament din vremurile sale 
de origine? Ei bine, acest lucru ar putea schimba multe lucruri. 


— Sunt numai urechi! 

— Asta îmi place la tine, spuse Haddad zâmbind, că ştii să 
asculţi. 

Malone putea să vadă din expresia lui Pam că ea nu prea era 
de acord, dar se abţinu şi nu interveni în nici un fel. 

— Noi doi am mai discutat despre asta şi înainte, spuse 
Haddad. Vechiul Testament este diferit în mod fundamental de 
cel Nou. Creştinii iau literal textul celui Nou, până la a determina 
istoric acele lucruri. Insă poveştile despre patriarhi, exod şi 
cucerirea Canaanului nu fac parte din istorie. Ele sunt expresia 
creativă a reformei religioase care s-a petrecut într-un loc numit 
ludeea cu mult timp în urmă. Cu siguranţă există un sâmbure de 
adevăr în aceste relatări, dar ele sunt mai mult poveşti decât 
fapte reale. Un exemplu potrivit ar fi Cain şi Abel. In momentul 
despre care se vorbeşte, în povestire există doar patru persoane 
pe pământ: Adam, Eva, Cain şi Abel. Şi totuşi, în Facerea 4:17 se 
afirmă astfel: „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, 
zămislind, a născut pe Enoh”. De unde a apărut nevasta? Este 
vorba despre Eva? Adică mama sa? Nu ar fi strigător la cer? Apoi, 
în socotirea urmaşilor lui Adam, Facerea 5 afirmă că Maleleil a 
trăit 895 de ani, lared 962 de ani, iar Enoh 365 de ani. Cât 
despre Avram, acesta avea o sută de ani când Sara l-a născut pe 
Isaac, iar ea avea nouăzeci de ani. 

— Nimeni nu ia literal toate acestea, spuse Pam. 

— Evreii evlavioşi ar afirma contrariul. 

— Ce vrei să spui, George? întrebă Malone. 

— Vechiul Testament, aşa cum îl ştim noi acum, este 
rezultatul unor traduceri. Limba ebraică a textului original a ieşit 
din uz în jurul anului 500 î.Hr. Astfel, pentru a înţelege Vechiul 
Testament, trebuie fie să acceptăm interpretările tradiţionale 
evreieşti, fie să căutăm informaţii din dialectele moderne ale 
descendenților limbii ebraice care s-a pierdut. Nu putem folosi 
cea dintâi metodă, deoarece învățații evrei care au interpretat 
textul iniţial, între anii 500 şi 900 d. Hr., la o mie şi ceva de ani 
după ce acesta a fost scris, nici măcar nu ştiau ebraica veche, 
aşa că au făcut reconstrucţia pe ghicite. Vechiul Testament, la 
care mulţi se referă ca la Cuvântul Domnului, nu este nimic 
altceva decât o traducere la întâmplare. 

— George, noi doi am mai discutat despre astea şi mai 


demult. Învăţaţii dezbat aceste lucruri de secole. Nu este nimic 
nou. 

Haddad îi zâmbi cu şiretenie. 

— Dar încă nu am terminat de explicat! 


Capitolul 21 


VIENA, AUSTRIA 
ORA 14.45 


Atmosfera de la castelul lui Alfred Hermann era mormântală. 
Numai când se organiza Adunarea Ordinului sau când se reuneau 
Scaunele, ieşea şi Hermann din acea stare de solitudine. 

Nu era cazul în ziua respectivă, iar el era încântat de acest 
fapt. 

Stătea în apartamentul său particular, alcătuit dintr-o serie de 
camere spaţioase de la etajul al doilea al castelului, fiecare 
cameră trecând pur şi simplu în cealaltă - influenţe ale stilului 
arhitectural francez, lipsit de coridoare. Sesiunea de iarnă a celei 
de-a patruzeci şi noua adunări urma să se deschidă în mai puţin 
de două zile şi el era încântat că aveau să participe toţi cei 
şaptezeci şi unu de membri ai Ordinului Lânii de Aur. Chiar şi 
Henrik Thorvaldsen, care inițial spusese că nu participă, 
confirmase în cele din urmă. Membrii nu se mai întruniseră din 
primăvară, aşa că ştia că discuţiile din zilele următoare aveau să 
fie aprinse. Ca ocupant al Scaunului Albastru, misiunea lui era să 
se asigure de productivitatea dezbaterilor. Personalul ordinului 
era deja la lucru, pregătind sala de şedinţe a castelului şi totul 
avea să fie gata în momentul în care membrii soseau pentru 
weekend. Numai că el nu era îngrijorat în privinţa adunării. 
Gândurile lui erau preocupate de găsirea Bibliotecii din 
Alexandria, ceva ce visase să îndeplinească timp de zeci de ani. 

Se îndreptă spre celălalt capăt al încăperii. 

Macheta, pe care o comandase cu ani în urmă, ocupa colţul de 
nord al camerei şi era o miniatură spectaculoasă a modului în 
care trebuie să fi arătat Biblioteca din Alexandria pe vremea lui 
Cezar. Işi trase un scaun şi se aşeză, fixând cu privirea fiecare 
detaliu, cu mintea rătăcindu-i departe. 

Două colonade cu stâlpi dominau structura. Ambele erau pline 
de statui, podelele erau căptuşite cu covoare, pereţii erau 
acoperiţi cu tapiserii. Aşezaţi pe numeroasele scaune înşirate de- 


a lungul coridoarelor, membrii se ciondăneau în legătură cu 
sensul unui cuvânt sau din cauza cadenţei unui vers ori erau 
angajaţi în vreo controversă caustică referitoare la vreo nouă 
descoperire. Aceste camere se continuau cu nişte încăperi 
laterale, unde papirusuri, pergamente şi, mai târziu, codice 
zăceau adunate în cutii, aşezate unul peste altul, numerotate 
pentru indexare, sau pe rafturi. In alte camere, copiştii munceau 
la producerea de copii, care erau mai apoi vândute pentru 
obţinerea de fonduri. Membrii se bucurau de salarii mari, erau 
scutiţi de taxe şi li se asigurau masa şi locuinţa. Existau acolo 
săli de lectură, laboratoare, observatoare, chiar şi o grădină 
zoologică. Experții în gramatică şi poeţii primeau posturile cele 
mai importante, iar fizicienii, matematicienii şi astronomii, cele 
mai bune aparaturi. Arhitectura era categoric grecească, 
întreaga construcţie semănând cu un templu elegant. 

„Ce loc! se gândi el. Ce vremuri!” 

Numai în două momente din istoria omenirii cunoaşterea 
reuşise să se dezvolte semnificativ la nivel mondial: unul fusese 
în timpul Renaşterii şi continuase până în prezent, iar celălalt în 
timpul secolului al IV-lea î.Hr., când Grecia conducea lumea. 

Se gândi la vremurile care fuseseră cu trei sute de ani î.Hr. Şi 
la moartea bruscă a lui Alexandru cel Mare. Generalii lui se 
bătuseră pentru măreţul său imperiu şi în cele din urmă acesta 
fusese spart în trei părţi şi începuse epoca greacă, o perioadă de 
dominație elenă în lumea întreagă. Una dintre aceste treimi 
fusese revendicată de către Ptolemeu, un macedonean cu vederi 
largi, care se declarase rege al Egiptului în anul 304 î.Hr. Şi care 
fondase dinastia ptolemeică, având capitala în Alexandria. 

Ptolemeii fuseseră intelectuali. Ptolemeu I| fusese istoric, 
Ptolemeu al lIl-lea - zoolog, Ptolemeu al Ill-lea - patronul 
literaturii, iar Ptolemeu al IV-lea scrisese piese de teatru. Fiecare 
dintre ei alesese cărturari şi oameni de ştiinţă de elită ca tutori 
pentru copiii lor şi încurajaseră minţile luminate să trăiască în 
Alexandria. Ptolemeu | fondase un muzeu, un loc unde învățații 
aveau posibilitatea să se întâlnească pentru a-şi împărtăşi 
cunoştinţele. Pentru a-i ajuta în strădaniile lor, el mai înființase şi 
biblioteca. Pe vremea lui Ptolemeu al III-lea, în anul 246 î.Hr., 
existau două locaţii, biblioteca principală, lângă palatul regal şi 
încă una, mai mică, cu sediul în sanctuarul zeului Serapis, 


cunoscută ca Serapeum. 

Ptolemeii erau colecționari pasionaţi de cărţi, trimiţându-şi 
agenţii prin toată lumea cunoscută. Ptolemeu al II-lea cumpărase 
întreaga bibliotecă a lui Aristotel. Ptolemeu al III-lea dăduse ordin 
ca toate navele din portul Alexandria să fie verificate. Dacă se 
găseau cărţi, erau copiate, copiile erau returnate proprietarilor, 
iar originalele erau depozitate în bibliotecă. Genurile variau de la 
poezie şi istorie la retorică, filosofie, religie, medicină, ştiinţă şi 
drept. In jur de patruzeci şi trei de mii de pergamente fuseseră 
adăpostite în cele din urmă în Serapeum, disponibile pentru 
publicul larg şi alte cinci sute de mii la muzeu, restricţionate 
numai pentru erudiţi. 

Şi ce se întâmplase cu toate acestea? O versiune spunea că 
arseseră când luliu Cezar se luptase cu Ptolemeu al XIII-lea în 
anul 48 î.Hr. Cezar ordonase arderea flotei regale, dar focul se 
extinsese în întregul oraş şi se poate ca atunci să fi ars şi 
biblioteca. O altă versiune îi blama pe creştini, care se presupune 
că distruseseră biblioteca principală în anul 272 d.Hr. Şi 
Serapeumul în anul 391, în efortul lor de a scăpa oraşul de orice 
influenţă păgână. O altă variantă îi învinuia pe arabi de 
distrugerea bibliotecii, după ce aceştia cuceriseră Alexandria, în 
anul 642. Califul Omar, când fusese întrebat despre cărţile din 
tezaurul imperial, se zice că răspunsese: „Dacă cele ce sunt 
scrise sunt conform Cărţii Domnului, atunci nu sunt necesare. lar 
dacă nu sunt în concordanţă cu aceasta, atunci nu sunt dorite. 
Distrugeţi-le!” Astfel, se presupune că timp de şase luni arseseră 
pergamentele în băile din Alexanaria. 

Hermann se crispa mereu la acest gând - cum una dintre cele 
mai mari încercări ale umanităţii de a colecţiona o mare de 
cunoştinţe putuse pur şi simplu să ardă. 

Dar ce se întâmplase, de fapt? 

Desigur, cum Egiptul se confrunta cu o agitaţie crescândă şi 
cu agresiuni din partea străinilor, biblioteca devenise victima 
persecuțiilor, a violenţelor mulţimii şi a ocupaţiei militare, fără să 
se mai bucure de privilegii speciale. Când dispăruse definitiv? 

Nimeni nu ştia exact. 

Era adevărată legenda? Se spunea că un grup de entuziaşti 
reuşiseră să extragă pergament după pergament, pe unele le 
mai copiaseră, pe altele le mai furaseră, conservând cunoaşterea 


în mod metodic. Cronicarii aveau de secole întregi bănuieli 
legate de existenţa acestora. 

Erau Păzitorii. 

Lui îi plăcea să-şi imagineze ceea ce reuşiseră să păstreze 
aceşti entuziaşti dedicați. Opere necunoscute ale lui Euclid, 
Platon, Aristotel, Augustin? Pe lângă nenumărați alţii care mai 
târziu fuseseră consideraţi părinţii domeniilor în care activau. 

Nu se ştia absolut nimic. 

Şi acest lucru făcea căutarea şi mai tentantă. 

Ca să nu mai vorbim despre teoriile lui George Haddad, care îi 
ofereau lui Hermann o cale de a promova scopurile ordinului. 
Comitetul Politic determinase deja cum ar putea fi folosită 
avantajos destabilizarea Israelului. Planul de afaceri era atât 
ambițios, cât şi fezabil. Asta numai cu condiţia ca rezultatele 
cercetărilor lui Haddad să poată fi dovedite. 

Cu cinci ani în urmă, Haddad vorbise despre vizita cuiva care 
se dăduse drept Păzitor. Spionii Israelului transmiseseră această 
informaţie la Tel Aviv. Evreii reacţionaseră exagerat, ca de obicei 
şi încercaseră imediat să-l omoare pe Haddad. Din fericire, 
interveniseră americanii, iar Haddad rămăsese în viaţă. Hermann 
era totodată mulţumit de faptul că reuşise să găsească 
modalitatea potrivită de a-i determina pe reprezentanţii politicii 
americane - pe care-i folosea drept surse - să negocieze; acest 
lucru îl ajutase să obţină confirmarea faptelor din trecut şi să 
pună la cale noi acţiuni, permițându-i lui Sabre să se ocupe de 
Cotton Malone. 

Dar cine ştia ceva? Poate Sabre avea să afle mai multe de la 
israelianul corupt care-l aştepta în Germania? 

Singura certitudine era George Haddad. 

Acesta trebuia găsit! 


Capitolul 22 


ROTHENBURG, GERMANIA 
ORA 15.30 


Sabre mergea cu paşi mari pe aleea pietruită. Rothenburgul se 
întindea la o sută de kilometri la sud de Wurzburg, un oraş 
încercuit cu ziduri de piatră, cu metereze şi cu turnuri de pază ca 
în Evul Mediu. In interior, străzile înguste se răsuceau printre 
clădirile pe jumătate din lemn, pe jumătate din cărămidă şi 
piatră. Sabre căuta una în mod special. 

Baumeisterhaus era plasat chiar în afara pieţei, la distanţă 
foarte mică de fostul turn cu ceas. Pe o placă de metal scria că 
această construcţie fusese ridicată în 1596, dar, în ultimul secol, 
structura de trei etaje găzduia un han şi un restaurant. Împinse 
uşa din faţă şi fu întâmpinat de un miros îmbietor de pâine 
dospită şi de măr cu scorţişoară. Salonul de la parter unde se lua 
masa era strâmt şi dădea într-o curte interioară cu două etaje, 
iar pe pereţii văruiţi cu alb erau expuse coarne de cerb. 

Unul dintre oamenii de contact ai ordinului aştepta într-un 
separeu din stejar. Acesta avea o siluetă slabă şi plăpândă şi era 
cunoscut numai sub numele de Jonah. Sabre se îndreptă spre el 
şi intră în separeu. Pe masă era aşternută o pânză de un roz 
delicat. O ceaşcă plină de cafea se odihnea în faţa lui Jonah şi o 
plăcintă pe jumătate mâncată era aşezată pe o farfurie din 
apropiere. 

— Se întâmplă lucruri ciudate, spuse Jonah în engleză. 

— Aşa e în Orientul Mijlociu. 

— Mai ciudate decât de obicei. 

Acest bărbat era ataşat la Ministerul de Interne israelian, parte 
din misiunea germană. 

— Mi-ai cerut să fiu atent la orice lucru referitor la George 
Haddad. Se pare că s-a sculat din morţi. Oamenii noştri sunt cu 
toţii băgaţi în priză! 

— Din ce sursă a venit această informaţie? întrebă Sabre, 
prefăcându-se că nu ştie nimic. 


— A sunat personal în Palestina în ultimele câteva zile. Vrea să 
le spună ceva. 

Sabre se mai întâlnise cu Jonah de trei ori înainte. Oamenii ca 
el, care puneau banii înaintea loialității, erau utili, dar în acelaşi 
timp cereau prudenţă. Trişorii mereu trişau. 

— Ce-ar fi să nu ne mai ascundem după deget şi să-mi spui 
exact ceea ce vrei să mă informezi? 

Bărbatul savură o gură de cafea. 

— Inainte să dispară, acum cinci ani, Haddad a primit o vizită 
de la cineva numit Păzitorul. 

Sabre ştia deja acest lucru, dar nu spuse nimic. 

— I se dăduse un fel de informaţie. Puțin ciudat, dar devine şi 
mai ciudat. 

Nu apreciase niciodată simţul dramatic pe care Jonah îl utiliza 
cu mare drag. 

— Haddad nu a fost primul care a trecut prin acea experienţă. 
Am văzut un dosar. Au mai fost încă alţi trei care au primit, 
începând cu anul 1948, vizite similare de la cineva numit 
Păzitorul. Israelul a ştiut despre fiecare în parte, dar toţi acei 
oameni au murit la câteva zile sau săptămâni după vizită. Jonah 
făcu o pauză. Dacă-ţi aminteşti şi Haddad a fost la un pas de 
moarte. 

incepu să înţeleagă. 

— Oamenii tăi vor să păstreze ceva numai pentru ei? 

— Aşa se pare. 

— La ce perioade de timp au apărut aceste vizite? 

— Cam la intervale de douăzeci de ani în ultimii şaizeci de ani. 
Toţi aveau studii academice, un israelian şi doi arabi, incluzându- 
| şi pe Haddad. Crimele au fost toate opera Mossadului. 

— Şi cum ai reuşit să afli asta? se interesă el. 

— Aşa cum am mai spus, dosarele. Jonah tăcu pentru câteva 
momente. Un comunicat a sosit acum câteva ore. Haddad 
locuieşte la Londra. 

— Am nevoie de o adresă. 

Jonah i-o dădu, apoi spuse: 

— Au fost trimişi oameni. Din unitatea specială de 
exterminare. 

— De ce să-l ucidă pe Haddad? 

— Şi eu l-am întrebat pe ambasador acelaşi lucru. El a făcut 


cândva parte din Mossad şi mi-a spus o poveste interesantă. 

— Presupun că de aceea mă aflu aici. 

— Ştiam eu că eşti un tip deştept, îi spuse Jonah, aruncându-i 
un zâmbet. 


David Ben-Gurion îşi dădu seama că i se terminase cariera 
politică. Incă din zilele copilăriei sale, când se afla în Polonia, cu o 
constituţie delicată, visase ca evreii să ajungă pe pământul lor 
biblic. Astfel, el condusese ca un părinte poporul Israelului în anii 
tumultuoşi din 1948 până în 1963, trecându-l prin războaie şi 
rămânând în fruntea statului. 

O sarcină grea pentru un om care-şi dorise de fapt să fie un 
intelectual. 

Devorase cărţi de filosofie, studiase Biblia, flirtase un timp cu 
budismul, învățase chiar greaca veche pentru a citi Platon în 
original. Avea o curiozitate nesecată privind ştiinţele naturale şi 
detesta ficţiunea. Modul lui preferat de comunicare era bătălia 
verbală, nu dialogul meşteşugit. Şi totuşi, nu era un gânditor 
abstract. 

Era mai degrabă un bărbat slab, uscăţiv, cu un halou de păr 
argintiu în jurul capului, cu un maxilar care-i exprima puterea 
voinţei şi cu un temperament vulcanic. 

Proclamase independenţa Israelului în mai 1948, ignorând 
admonestările din ultima clipă de la Washington şi respinsese 
nenorocirile prezise de cei mai apropiaţi asociaţi ai săi. Îşi aminti 
cum, la câteva ore de la declaraţia sa, forţele armate trimise de 
cinci naţiuni arabe invadaseră Israelul, unindu-se cu miliția 
palestiniană, într-o încercare deschisă de a-i distruge pe evrei. El 
condusese personal armata şi doar unu la sută din populaţia 
evreiască murise în cele din urmă, alături de miile de arabi. Mai 
mult de jumătate de milion de palestinieni îşi pierduseră casele. 
Până la urmă, evreii învinseseră şi mulţi afirmaseră că el era o 
combinaţie între Moise, regele David, Garibaldi şi Dumnezeu 
Atotputernic. 

Timp de încă cincisprezece ani îşi condusese poporul. Dar 
acum era 1965, iar el avea aproape optzeci de ani şi obosise. 

Mai rău, greşise. 

Se uită la biblioteca impresionantă. Atâta cunoaştere! Bărbatul 
care se prezentase drept Păzitor spusese că acea încercare urma 


să fie o provocare, dar, dacă reuşea, răsplata urma să fie 
inestimabilă. 

Şi trimisul avusese dreptate. 

Citise odată că măsura unei idei consta în cât de relativă era 
aceasta nu numai faţă de vremurile ei, dar şi dincolo de acestea. 

Vremurile sale dăduseră naştere naţiunii moderne a Israelului, 
dar în timpul acestui proces muriseră mii de oameni, iar el se 
temea că mult mai mulţi urmau să piară în deceniile următoare. 
Evreii şi arabii păreau destinaţi să lupte între ei. El crezuse că 
telul său fusese corect, iar cauza sa dreaptă, dar nu şi de acum 
încolo. 

Greşise. 

In toate. 

Cu grijă, răsfoi din nou volumul greoi deschis pe masă. Încă 
trei tomuri asemănătoare îl aşteptau. Păzitorul care-l vizitase cu 
şase luni în urmă stătea la intrare, cu un zâmbet larg pe faţa lui 
crăpată. 

Ben-Gurion nu visase niciodată că exista un asemenea loc de 
studiu şi era recunoscător curiozităţii sale care îi permisese să-şi 
adune curajul pentru o asemenea încercare. 

— De unde au apărut toate acestea? întrebase el când intrase. 

— Sunt mintea şi sufletul bărbaţilor şi ale femeilor. 

O ghicitoare, dar şi un adevăr, iar filosoful din el înţelesese. 


— Ben-Gurion a povestit acestea în 1973, cu câteva zile 
înainte să moară, spuse Jonah. Unii spun că delira. Alţii că-şi 
pierduse minţile. Dar, orice a învăţat el în realitate în acea 
bibliotecă, a ţinut numai pentru sine. Un lucru e clar totuşi. 
Politica şi filosofia lui Ben-Gurion s-au schimbat radical după 
1965. A devenit mai puţin militant, mai conciliant. A cerut 
concesii pentru arabi. Multe i se atribuiau vârstei sale înaintate, 
dar Mossadul considera că era mai mult decât atât. Atât de mult, 
încât Ben-Gurion devenise chiar suspect. Din acest motiv, nu i s- 
a mai permis niciodată o revenire pe plan politic. Îţi poţi 
imagina? Părintele Israelului ţinut la distanţă! 

— Cine este acest Păzitor? 

— Dosarele nu spun nimic, răspunse Jonah, ridicând din umeri. 
Dar în ce-i priveşte pe cei patru care au mai primit vizitele... 
Mossadul a aflat cumva despre fiecare şi a acţionat cu iuţeală. 


Oricine ar fi, Israelul vrea ca nimeni să nu discute cu ei. 

— Deci colegii tăi şi-au propus să-l elimine pe Haddad? 

— In timp ce purtăm această discuţie, zise Jonah încuviinţând 
din cap. 

Aflase destule, aşa că ieşi din separeu. 

— Cum rămâne cu banii mei? întrebă Jonah iute. 

Sabre scoase un plic din buzunar şi îl aruncă pe masă. 

— Cu asta ar trebui să fim chit. Anunţă-ne când mai ai să ne 
mai spui ceva! 

— Vei fi primul care va afla, spuse Jonah luând mita şi punând- 
o în buzunar. 

Sabre îl urmări pe interlocutorul său cum se ridică în picioare 
şi se îndreaptă nu spre uşa principală, ci spre un intrând unde 
erau plasate toaletele. Işi spuse că această oportunitate era la fel 
de bună ca oricare alta, aşa că se duse după el. 

Ezită când ajunse la uşa de la toaletă. 

Restaurantul era pe jumătate plin, prost luminat şi zgomotos, 
iar ocupanţii meselor îşi vedeau de treaba lor, discutând de zor 
în diverse limbi. Pătrunse în interior, încuie uşa şi se uită peste 
tot. Văzu două cabine, o chiuvetă şi o oglindă, lumina 
chihlimbarie provenind de la nişte aplici incandescente. Jonah 
intrase în prima cabină, iar cealaltă era goală. Sabre apucă o 
mână de şerveţele de hârtie şi aşteptă să audă zgomotul apei 
trase la toaletă, apoi îşi scoase cuțitul din buzunar. 

Jonah ieşi din cabină, trăgându-şi fermoarul la pantaloni. 

Sabre îşi făcu vânt şi înfipse cuțitul în pieptul acestuia, 
răsucindu-l în sus, apoi cu cealaltă mână presă şerveţelele de 
hârtie peste rană. Privi ochii lui Jonah, în care se putea citi şocul, 
apoi, treptat, aceştia se goliră de orice expresie. Ţinu şerveţelele 
pe rană în timp ce retrase lama cuţitului. 

Jonah căzu la podea. 

Recuperă plicul din buzunarul acestuia, apoi şterse lama de 
pantalonii lui Jonah. Apucă rapid braţele mortului şi trase corpul 
sângerând înapoi în cabină, proptind cadavrul de toaletă. 

Apoi închise uşa cabinei şi ieşi. 


Afară, Sabre se luă după un ghid care organizase un tur prin 
oraş până la Rathaus‘. Femeia, destul de în vârstă, arătă spre 


+ Primărie (n.tr.). 


primăria veche şi vorbi despre lunga istorie a oraşului 
Rothenburg. 

Sabre ezită o clipă şi ascultă. Clopotele bătură ora patru după- 
amiaza. 

— Dacă vă uitaţi sus la ceas, observați cele două ferestre 
rotunde situate la dreapta şi la stânga acestuia. 

Toată lumea se întoarse în timp ce ferestruicile se deschideau. 
Apăru o păpuşă mecanică mare, înfăţişând un bărbat, care bău o 
stacană de vin, în timp ce o altă figurină se uita. Ghida zumzăi 
mai departe despre semnificaţia istorică. Aparatele foto se 
puseră în funcţiune. La fel şi camerele de filmat. Evenimentul 
dură în jur de două minute. Pe când Sabre se îndepărta încet, 
zări privirea unuia dintre turişti, un bărbat, care întoarse cu 
abilitate aparatul foto dinspre turnul cu ceas înspre el. Zâmbi. 

Expunerea constituie un risc permanent când trădarea devine 
un mod de viaţă. Din fericire, aflase de la Jonah tot ceea ce dorea 
să ştie, ceea ce explica motivul pentru care fusese achitată acea 
datorie pentru totdeauna. Numai că israelienii ştiau acum de 
contactul lui Jonah. Lui Scaun-Albastru părea să nu-i pese şi îl 
instruise special să ofere un „spectacol memorabil”. 

Ceea ce şi făcuse. 

Atât pentru israelieni, cât şi pentru Alfred Hermann. 


Capitolul 23 


LONDRA 
ORA 14.30 


Malone aşteptă ca George Haddad să-şi termine explicaţiile. 
Vechiul lui prieten o luase pe ocolite. 

— Am scris o lucrare acum şase ani, spuse Haddad. Trata o 
teorie asupra căreia lucrasem, referitoare la modul în care 
Vechiul Testament fusese iniţial tradus din ebraica veche. 

Haddad le spuse despre Septuaginta, meşteşugită din secolul 
al Ill-lea până în secolul | î.Hr., cea mai veche şi mai exhaustivă 
redare a Vechiului Testament în limba greacă, tradusă la 
Biblioteca din Alexandria. Apoi descrise Codex Sinaiticus, un 
manuscris al Vechiului şi al Noului Testament din secolul al IV-lea 
d.Hr., utilizat de cărturarii de mai târziu pentru confirmarea altor 
texte biblice, deşi nu ştia nimeni dacă acesta era corect. Apoi 
vorbi despre Vulgata, încheiată cam în aceeaşi perioadă de către 
Sfântul leronim, prima traducere din ebraică direct în latină, la 
care apăruseră revizii majore în secolele al XVI-lea, al XVIII-lea şi 
al XX-lea. 

— Chiar şi Martin Luther, spuse Haddad, a adus unele 
modificări Vulgata, îndepărtând fragmente ce nu corespundeau 
cu credinţa lui luterană. Sensul global al acelei traduceri este dat 
cu totul peste cap. Multe minţi luminate i-au alterat mesajul. Cât 
despre Biblia în versiunea King James, mulţi cred că prezintă 
cuvintele originale, însă aceasta a fost creată în secolul al XVII- 
lea dintr-o traducere a Vu/gatei în engleză. Traducătorii 
respectivi nu au văzut niciodată ebraica originală şi, chiar dacă 
ar fi văzut-o, e puţin probabil că ar fi înţeles-o. Cotton, Biblia pe 
care o ştim astăzi este de cinci ori tradusă şi „adaptată” faţă de 
cea care a fost scrisă prima oară. Versiunea King James se 
autoproclamă autorizată şi originală. Asta însă nu înseamnă 
autentică şi nici chiar adevărată. 

— Mai există biblii în ebraică? întrebă Pam. 

Haddad clătină din cap. 


— Cea mai veche care a supravieţuit este Codexul din Aleppo, 
salvat de la distrugere în Siria, în 1948. Dar acesta este un 
manuscris din secolul al X-lea, produs după aproape două mii de 
ani de la textul original al cine ştie cărui manuscris. 

Malone văzuse pergamentul acestui manuscris, sfărâmicios, 
de culoarea untului, cu cerneala maronie ştearsă, în Biblioteca 
Naţională Evreiască din lerusalim. 

— In articolul meu, spuse Haddad, am emis o ipoteză cum că 
anumite manuscrise ar putea fi de folos la rezolvarea acestor 
probleme. Ştim că Vechiul Testament a fost studiat de către 
filosofii antici de la Biblioteca din Alexandria - oameni care chiar 
înțelegeau ebraica veche. Ştim şi faptul că aceştia şi-au notat 
ideile. Există referinţe la aceste lucrări, citate şi pasaje în 
manuscrise care au supravieţuit, dar, din nefericire, textele 
originale au dispărut. Mai mult, s-ar putea să mai existe texte 
antice evreieşti - ştim că Biblioteca a acumulat multe de acest 
gen. Distrugerea în masă a scrierilor evreieşti a devenit ceva 
comun mai târziu, de-a lungul istoriei, în special a cărţilor cu 
Vechiul Testament în ebraică. Numai Inchiziția a ars 12 000 de 
copii ale Talmudului. Studierea unui singur exemplar din acestea 
s-ar putea dovedi decisivă în alungarea oricăror dubii. 

— De ce ar mai conta? întrebă Pam. g 

— Contează foarte mult, spuse Haddad. In special dacă e 
greşit. 

— În ce mod? întrebă Malone, devenind nerăbdător. 

— Moise despărţind în două Marea Roşie. leşirea. Facerea. 
David şi Solomon. Incă din secolul al XVIII-lea, arheologii au 
săpat Pământul Sfânt cu dorinţa de răzbunare - totul pentru a 
dovedi că Biblia este un fapt istoric. Şi totuşi, nu a fost scoasă 
din pământ nici o singură dovadă palpabilă care să confirme 
măcar un lucru din Vechiul Testament. Exodul este un exemplu 
bun. Se presupune că mii de israelieni au călătorit, traversând 
Peninsula Sinai. Au poposit în locuri identificate precis în Biblie, 
care pot fi găsite şi astăzi. Insă nu s-a găsit nici măcar un ciob de 
lut, nici o brățară, absolut nimic din acea perioadă de timp 
pentru a confirma exodul. Aceeaşi lipsă de dovezi a fost prezentă 
şi când arheologia a încercat să coroboreze alte adevăruri 
biblice. Nu credeţi că e cam ciudat? Nu credeţi că ar trebui să fie 
măcar un incident descris în Vechiul Testament care să aibă 


dovada undeva sub pământ? 

Malone ştia că Haddad, ca mulţi alţi oameni, examina Biblia 
doar din punct de vedere istoric. Acea şcoală de gândire 
considera că exista ceva adevărat în Biblie, dar nu prea mult. 
Chiar şi Malone avea unele dubii. In urma a ceea ce citise de-a 
lungul timpului, ajunsese la concluzia că persoanele care asociau 
povestirea cu istoria îşi formaseră propriile concluzii mai mult din 
considerente teologice decât ştiinţifice. Dar ce importanţă avea 
totuşi acest lucru? 

— George, ai mai spus acest lucru şi înainte şi sunt de acord 
cu tine. Vreau să ştiu ce este atât de important încât să-ţi pună 
viaţa în pericol. 

Haddad se ridică de la masă şi îi duse în locul în care hărţile 
împodobeau pereţii. 

— Mi-am petrecut ultimii cinci ani colecţionând aceste hărţi. 
Nu a fost uşor. Mi-e ruşine să recunosc, dar a trebuit să şi fur 
vreo câteva. 

— De unde? întrebă Pam. 

— Din biblioteci, în special. Multe dintre ele nu permit 
fotocopierea din cărţile rare. Şi, în afară de asta, la copiere se 
mai pierd din detalii, iar aici detaliile contează. Haddad se 
îndreptă spre una dintre hărţi, care ilustra statul modern al 
Israelului. Când pământul a fost împărţit în 1948 şi sioniştilor li s- 
a dat presupusa lor parte, au fost multe discuţii despre 
promisiunea făcută lui Avram. Cuvântul Domnului că această 
regiune - şi Haddad îşi apăsă degetul pe hartă - acest teren 
precis, s-ar zice că ar fi aparţinut lui Avram. 

Malone se uită la graniţe. 

— Faptul că ştiu cât de cât ebraica veche mi-a dat o oarecare 
înţelegere. Poate prea multă. Acum treizeci de ani, am observat 
ceva interesant. Insă, pentru a aprecia această revelaţie, este 
important să-l apreciem pe Avram. 

Malone cunoştea povestea. 

— Facerea, spuse Haddad, înregistrează un eveniment care a 
afectat în mod profund întreaga istorie mondială. S-ar putea să fi 
fost cea mai importantă zi din istoria tuturor oamenilor. 

Malone îl ascultă pe Haddad povestind despre Avram, care 
călătorise din Mesopotamia la Canaan, rătăcind printre oamenii 
de acolo, urmând cu credinţă poruncile Domnului. Soţia lui, 


Sarai, rămăsese stearpă şi, la un moment dat, îi sugerase lui 
Avram să se cupleze cu roaba sa favorită, o sclavă egipteancă pe 
nume Agar, care stătuse cu ei încă de când clanul fusese 
expulzat din Egipt de către faraon. 

— Naşterea lui Ismael, continuă Haddad, întâiul fiu al lui 
Avram, de la Agar, a devenit foarte importantă în secolul al VII- 
lea d.Hr., când s-a format o nouă religie în Arabia: islamul. 
Coranul îl numeşte pe Ismael „un apostol şi un profet. El a fost 
un rob plăcut pentru Domnul său”5. Numele lui Avram apare în 
douăzeci şi cinci de capitole din cele o sută paisprezece ale 
Coranului. Până în ziua de astăzi, numele de Ibrahim şi Ismail 
sunt comune pentru musulmani. Coranul însuşi porunceşte 
musulmanilor să urmeze religia lui Avraam. 

— „Avram nu a fost nici iudeu, nici creştin. El a fost credincios 
adevărat şi nu a crezut decât într-un singur Dumnezeu.” 

— Foarte bine, Cotton! Văd că ai studiat Coranul de când am 
stat de vorbă ultima oară! 

— L-am citit o dată sau de două ori, zise Malone zâmbind. Un 
material fascinant! 

— Coranul afirmă foarte limpede că Avraam şi Ismael au 
ridicat temeliile Casei. 

— Kaaba, spuse Pam. Sanctuarul cel mai de preţ al islamului. 

— De când ştii tu chestii despre islam? o întrebă Malone 
impresionat. N 

— N-am studiat asta în mod special. Insă mă uit pe canalul 
History. 

El îi observă zâmbetul. 

— Kaaba este la Mecca. Musulmanii adulți trebuie să facă un 
pelerinaj până acolo. Problema este că, atunci când se adună în 
fiecare an, sunt atât de mulţi oameni acolo, încât mai multe sute 
mor călcaţi în picioare. Asta apare mereu la ştiri. 

— Arabii, în special arabii musulmani, îşi socotesc strămoşii 
până la Ismael, spuse Haddad. 

Malone ştia ce avea să urmeze. La treisprezece ani după 
naşterea lui Ismael, Dumnezeu îi spusese lui Avram că el avea să 
fie tatăl unor mulţimi de popoare. Mai întâi îi poruncise să-şi 
schimbe numele în Avraam, iar lui Sarai - în Sara. Apoi Domnul 


5 Coran, Surat Maryam, 54-55 (n.tr.). 
€ Coran, Surat al-Baqara, 135 (n.tr.). 


anunţase că Sara urma să dea naştere unui fiu. Nici Sara, nici 
Avraam nu-l crezuseră pe Dumnezeu, dar în mai puţin de un an 
se născuse Isaac. 

— Ziua acelei naşteri e foarte posibil să fi fost cea mai 
importantă zi din istoria omenirii, continuă Haddad. Totul s-a 
schimbat după aceea. Biblia şi Coranul diferă în multe aspecte 
privitoare la Avraam. Fiecare redă o altă povestire. Insă, conform 
Bibliei, Domnul i-a spus lui Avraam că tot pământul ce-l 
înconjura, pământul Canaanului, îi va aparţine lui Avraam şi fiului 
său Isaac. 

Malone ştia restul. Domnul îi reapăruse lui lacob, fiul lui Isaac 
şi îi repetase promisiunea cu pământul, spunând că prin lacob va 
veni un popor căruia îi va aparţine în veci pământul Canaanului. 

Lui lacob i se spusese să-şi schimbe numele în /srae/. Cei 
doisprezece fii ai lui lacob evoluaseră în triburi separate, ce au 
rămas legate de promisiunea Domnului faţă de Avraam şi fiecare 
îşi stabilise propria familie, devenind cele douăsprezece triburi 
ale lui Israel. 

— Avraam este părintele tuturor celor trei religii principale ale 
lumii, spuse Haddad. Islamul, iudaismul şi creştinătatea îşi trag 
rădăcinile din el, deşi povestea vieţii lui diferă la fiecare dintre 
ele. Întregul conflict al Orientului Mijlociu, care a durat mii de ani, 
este doar o dispută privind care dintre povestiri este cea corectă 
şi care religie are dreptul divin asupra pământului: arabii prin 
Ismael, evreii prin Isaac, iar creştinii prin Hristos. 

Malone îşi aminti fragmentul din Biblie şi spuse: 

— „După aceea a zis Domnul către Avram: «leşi din pământul 
tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe 
care ţi-l voi arăta Eu. Şi eu voi ridica din tine un popor mare, te 
voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de 
binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce se vor binecuvânta 
întru tine toate neamurile pământului» , 

— Spui aceste cuvinte cu convingere, observă Pam. 

— Au un înţeles profund, spuse Haddad. Evreii cred că aceste 
cuvinte sunt cele care le acordă drept exclusiv de proprietate 
asupra Palestinei. Am petrecut cea mai mare parte a vieţii mele 
de adult studiind Biblia. Este o carte nemaipomenită. Şi ceea ce 
o diferenţiază de alte povestiri epice este o chestie simplă: nu 
conţine nimic mistic sau magic. Ea se concentrează, în schimb, 


pe responsabilitatea umană. 

— Dumneata eşti credincios? îl întrebă Pam. 

— In religie nu cred, spuse Haddad clătinând din cap. Am 
văzut mult prea limpede manipulările ei. In Dumnezeu? Asta-i 
altceva. Insă l-am văzut nepăsarea. M-am născut musulman. 
Tatăl meu era musulman, la fel şi al lui. După războiul din 1949, 
ceva s-a schimbat. Atunci a devenit Biblia pasiunea mea. Voiam 
s-o citesc în forma ei originală, ca să aflu ce voia să transmită cu 
adevărat. 

— De ce israelienii vor să te omoare? întrebă Malone. 

— Ei sunt descendenţii lui Avraam. Cei despre care Domnul a 
spus că-i va binecuvânta şi pe ai căror inamici zisese că-i va 
blestema. Au murit milioane de-a lungul secolelor şi mii în ultimii 
cincizeci de ani, numai ca aceste cuvinte să devină adevărate. 
Recent, Cotton, am intrat într-o dezbatere. Un anumit individ 
foarte arogant dintr-un bar public mi-a spus că Israelul avea 
dreptul absolut de a exista. El mi-a dat şase motive, care se 
bazau separat pe arheologie, istorie, simţ practic, umanitate, 
apărare şi, cel mai important după el, dreptate. Haddad făcu o 
pauză. Dreptatea, Cotton. Dreptatea biblică, prin promisiunea 
făcută faţă de Avraam. Pământul Domnului a fost dat poporului 
lui Israel, proclamaţie pe de-a-ntregul glorioasă prin cuvintele din 
Facere. 

Malone îl aşteptă să continue. 

— Şi dacă totul a fost interpretat greşit? 

Haddad privea harta Israelului care se continua cu o altă hartă 
a Arabiei Saudite. 

— Te rog, nu te opri! se auzi o voce necunoscută. 

Se întoarseră cu toţii. 

In picioare, în dreptul uşii principale, stătea un individ micuţ, 
cu ochelari şi cu câteva fire de păr răsfirate pe frunte. Lângă el 
se afla o femeie în jur de treizeci de ani, mică şi îndesată, cu 
tenul închis la culoare. Amândoi aveau arme cu amortizor. 
Malone observă imediat modelul şi marca armelor şi îşi dădu 
seama pentru cine lucrau cei doi. 

Israel. 


Capitolul 24 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 9.50 


Stephanie îşi termină micul dejun şi îi făcu semn ospătarului 
să vină cu nota de plată. Se afla într-un restaurant lângă Dupont 
Circle, nu departe de hotelul la care stătea. Intregul Magellan 
Billet fusese mobilizat şi şapte dintre cei doisprezece avocaţi o 
asistau acum. Uciderea lui Lee Durant îi impulsionase la 
maximum, dar mai erau şi alte riscuri implicite. Alte agenţii 
secrete aveau să afle în curând cu ce se ocupa ea, ceea ce 
însemna că Larry Daley nu rămânea nici el prea mult timp în 
urmă. La naiba cu ei! Malone avea nevoie de ea şi nu avea de 
gând să-l lase baltă. Nu din nou! 

Achită nota şi făcu semn unui taxi, care, cincisprezece minute 
mai târziu, o lăsă pe 17th Street, lângă Naţional Mall. Ziua era 
însorită şi luminoasă, iar femeia pe care o sunase cu două ore în 
urmă stătea pe o bancă la umbră, nu departe de Memorialul 
celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta era o blondă cu 
picioarele lungi, bine făcută şi cu o şiretenie ce necesita o 
abordare foarte precaută - iar Stephanie ştia acest lucru. O 
cunoştea pe Heather Dixon de aproape zece ani. Dixon purta 
numele unui soţ cu care avusese o relaţie de foarte scurtă durată 
şi era cetăţean israelian ataşată la misiunea din Washington, 
făcând parte din contingentul nord-american al Mossadului. 
Lucraseră şi împreună şi în tabere opuse, ceea ce era de aşteptat 
când venea vorba despre israelieni. Stephanie spera ca întâlnirea 
de astăzi să fie una prietenoasă. 

— Mă bucur să te văd, spuse ea şi se aşeză. 

Dixon era îmbrăcată cu gust, ca întotdeauna, cu pantaloni în 
carouri maro cu auriu, cămaşă albă de în şi vestă neagră. 

— Păreai destul de îngrijorată la telefon. 

— Chiar sunt. Trebuie să aflu ce interese are guvernul vostru 
în ce-l priveşte pe George Haddad. 

Privirea inexpresivă, specifică agenţilor secreţi, dispăru de pe 


chipul frumos al lui Dixon. 

— Văd că n-ai stat degeaba! 

— La fel ca oamenii voştri. Au fost o mulţime de discuţii 
referitoare la Haddad în ultimele zile. 

Ea se afla de fapt în dezavantaj, pentru că Lee Durant fusese 
agentul ei de legătură cu israelienii, iar acesta nu mai apucase 
să raporteze tot ce aflase. 

— Care sunt interesele americanilor? întrebă Dixon. 

— Acum cinci ani un agent de-al meu aproape că a fost 
omorât din cauza lui Haddad. 

— Apoi l-aţi ascuns pe palestinian. L-aţi ţinut numai pentru voi. 
Şi nu v-aţi bătut capul să le spuneţi despre asta şi aliaţilor voştri. 

Acum ajunseseră la miezul problemei. 

— Şi nici voi nu v-aţi bătut capul să ne spuneţi că aţi încercat 
să-l aruncaţi în aer pe acest om, împreună cu agentul meu. 

— Despre asta nu ştiu nimic. N-am avut deloc de-a face cu aşa 
ceva. Ştiu însă că Haddad a dispărut, iar noi vrem să-l găsim. 

— Şi noi la fel! 

— De ce e aşa de important pentru voi? 

Nu putea să-şi dea seama dacă Dixon trăgea de timp sau voia 
să afle mai multe. 

— Tu să-mi spui asta, Heather! De ce acum cinci ani saudiţii 
au ras de pe faţa pământului sate întregi din vestul Arabiei? De 
ce Mossadul şi-a concentrat atenţia asupra lui Haddad? 

Îşi fixă privirea asupra prietenei ei. De ce trebuia să moară? 


Malone adoptă o atitudine de fatalism resemnat. Aceasta era o 
regulă pe care o respectau toţi cei din agenţiile secrete: „Nu te 
pune cu israelienii!” Malone încălcase această regulă când îi 
lăsase pe israelieni să creadă că Haddad murise în cafeneaua 
bombardată. Acum îşi dădu seama că aceştia aflaseră. Lee 
Durant afirmase că israelienii erau foarte agitaţi, dar nu 
menţionase nimic despre compromiterea secretului lui Haddad. 
Altfel nu ar fi lăsat-o pe Pam să vină cu el. 

— Ar trebui să ţii uşa încuiată, spuse intrusul. Ar putea intra 
tot felul de indivizi! 

— Ai un nume? întrebă Malone. 

— Spune-mi Adam. Ea e Eve. 

— Nişte nume interesante pentru o unitate israeliană specială 


de exterminare. 

— Ce vrei să spui? întrebă Pam. Exterminare? 

Se întoarse spre ea. 

— Au venit să termine ceea ce au început acum cinci ani. Se 
întoarse apoi spre Haddad, care nu arăta nici prin cel mai mic 
gest că i-ar fi fost frică. Ce vor ei să nu se afle? 

— Adevărul, spuse Haddad. 

— Nu ştiu nimic despre asta, replică Adam. Nu sunt politician, 
doar un angajat plătit. Am ordin doar să ucid. Tu înţelegi acest 
lucru, Malone. Ai făcut şi tu parte cândva din branşă. 

Da, îşi amintea prea bine. Cu Pam însă, era cu totul altă 
poveste. 

— Toţi sunteţi nebuni de legat, spuse ea. Vorbiţi despre 
ucidere ca şi cum ar face parte din meserie. 

— De fapt, spuse Adam, asta e singura mea meserie. 

Malone aflase încă de la începuturile lui la Magellan Billet că 
supraviețuirea depindea de multe ori de capacitatea de-a şti 
când să fii pe fază şi când să te retragi din joc. În timp ce-l privea 
pe vechiul său prieten, un luptător pe termen lung, observă că 
Haddad ştia că pentru el sosise vremea să aleagă. 

— Imi pare rău, şopti Malone. 

— Şi mie, Cotton. Insă am luat această decizie când am dat 
acele telefoane. 

Auzise bine? 

— Telefoane? 

— Unul ceva mai demult, celelalte două mai recent. La West 
Bank. 

— Asta a fost o prostie, George! 

— Poate. Insă ştiam că vei veni. 

— Mă bucur că tu ştiai, pentru că eu nu aveam nici cea mai 
mică idee! 

Privirea lui Haddad se îngustă. N 

— M-ai învățat o mulțime de lucruri. Imi amintesc fiecare lecție 
şi până acum câteva zile le-am respectat cu strictețe. Chiar şi pe 
cele referitoare la protejarea lucrurilor care contează cu 
adevărat. 

Vocea îi devenise ştearsă şi inexpresivă. 

— Trebuia să mă suni pe mine primul! 

Haddad clătină din cap. 


— Îi datorez acest lucru Păzitorului pe care l-am împuşcat. Mă 
achit de datorie. 

— Ce paradox! spuse Adam. Un palestinian cu onoare! 

— Şi un israelian ucigaş, rosti Haddad. Dar nu putem fi altceva 
decât ceea ce suntem. 

Mintea lui Malone căuta precipitată alte posibilităţi. Trebuia să 
facă neapărat ceva, dar Haddad păru să-i simtă intenţia. 

— Ai făcut tot ce-ai putut. Până acum, cel puţin. Haddad arătă 
cu mâna. Ai grijă de ea! 

— Cotton, doar n-ai să-i laşi să-l omoare, şopti Pam, cu 
disperare. 

— Insă o va face, zise Haddad, cu o notă de amărăciune în 
glas. Apoi palestinianul se uită înspre Adam. Aş putea să rostesc 
o ultimă rugăciune? 

Adam îi făcu semn cu arma. 

— Cine sunt eu să refuz o cerere atât de rezonabilă? 

Haddad se îndreptă spre unul dintre dulapurile de lângă 
perete şi trase de un sertar. 

— Am o pernuţă aici, pe care îngenunchez. Pot s-o iau? 

Adam ridică din umeri. Haddad deschise încet sertarul şi 
apucă pernuţa de un roşu aprins cu amândouă mâinile. Bătrânul 
se apropie apoi de una dintre ferestre şi Malone văzu pernuţa 
căzând pe podea. Deodată apăru un pistol, pe care Haddad îl 
ţinea strâns în mâna dreaptă. 


Stephanie aşteptă un răspuns la întrebarea ei. 

— Haddad e o ameninţare în ceea ce priveşte securitatea 
Israelului, spuse Dixon. Aşa era acum cinci ani şi tot aşa este şi 
acum. 

— Ai putea să-mi explici? 

— De ce nu-i întrebi pe oamenii tăi acest lucru? 

Sperase să evite această întrebare, însă hotărî să fie sinceră. 

— Există o divergență de opinii. 

— Şi tu unde te afli în cadrul acestei divergențe de opinii? 

— Un fost agent de-al meu e acum în belea. Vreau să-l ajut. 

— Cotton Malone. Ştim. Insă Malone ştia în ce se băga atunci 
când l-a ascuns pe Haddad. 

— Fiul lui însă nu ştia. 

— Am mulţi prieteni care au murit din cauza teroriştilor, spuse 


Dixon ridicând din umeri. 

— Şi voi sunteţi nişte sfinţi, nu-i aşa? 

— Nu-i vorba despre asta. Dar palestinienii nu prea ne dau de 
ales în privinţa modului în care ar trebui să ne purtăm cu ei. 

— Nu fac nimic diferit de ceea ce au făcut evreii în 1948, 
replică Stephanie. 

— Dacă ştiam că urma să avem din nou această dispută, nu aş 
mai fi venit, spuse Dixon zâmbind grav. 

Stephanie ştia că Dixon nu dorea să audă despre terorismul 
de la sfârşitul anilor 1940, care fusese mai mult de factură 
evreiască, decât arabă. Dar nu avea de gând să se poarte cu 
mănuşi cu prietena ei. 

— Putem vorbi atunci din nou despre hotelul King David, dacă 
vrei. 

lerusalimul servise drept cartier general de investigații 
criminale şi militare pentru britanici. După ce o agenţie evreiască 
locală fusese bombardată şi documente importante fuseseră 
duse la hotel, militanţii răspunseseră cu o bombă, în iulie 1946: 
nouăzeci şi unu de morţi, patruzeci şi cinci de răniţi, 
cincisprezece dintre morţi fiind evrei. 

— Britanicii fuseseră avertizaţi, spuse Dixon. Nu e vina noastră 
că au decis să ignore acest lucru. 

— Şi ce dacă au fost sunaţi? spuse ea. A fost un act de 
terorism - evrei contra britanici - un mod de a vă îndeplini 
scopurile. Evreii voiau să-i alunge pe britanici şi pe arabi din 
Palestina şi au utilizat orice tactică a mers. La fel cum au încercat 
şi palestinienii timp de zeci de ani. 

— M-am săturat să tot aud prostiile astea, spuse Dixon 
clătinând din cap. Nakba e o glumă. A fost alegerea lor când 
arabii au fugit din Palestina, în anii 1940, din cauză că erau 
speriaţi de moarte. Cei bogaţi s-au panicat, iar restul au plecat 
după ce le-au cerut acest lucru conducătorii lor arabi. Chiar au 
crezut cu toţii că o să fim zdrobiţi în câteva săptămâni. Cei care 
au plecat s-au dus numai câţiva kilometri mai încolo, în ţările 
arabe vecine. Şi nimeni, nici măcar tu, nu-i pomeneşti vreodată 
pe toţi evreii care au fost forţaţi să plece din aceleaşi state 
arabe. Dixon ridică din umeri. Toţi spun: „Ei şi ce? Cui îi pasă?” 
însă, când e vorba despre arabi, vai, săracii de ei! Ce tragedie! 

— la-i unui om pământul şi o să se lupte cu tine pe veci. 


— Noi nu am uat nimic. Am cumpărat pământul, iar 
majoritatea erau terenuri cu arbuşti şi mlaştini necultivate pe 
care nu le voia nimeni. Şi, apropo, optzeci la sută dintre arabii 
care au plecat erau ţărani, nomazi sau beduini. Proprietarii de 
pământuri, cei care au făcut cel mai mare tărăboi, locuiau în 
Beirut, Cairo şi Londra. 

— Orientarea politică a israelienilor nu se schimbă niciodată, 
spuse Stephanie, care mai auzise aceleaşi lucruri şi altă dată. 

— Tot ce trebuia să facă arabii, spuse Dixon, era să accepte 
rezoluţia Naţiunilor Unite din 1947, care cerea înfiinţarea a două 
state, unul arab, celălalt evreu şi toată lumea avea de câştigat. 
Dar nu, în nici un caz! N-au vrut să facă nici un compromis! 
Repatrierea a fost şi încă mai este o condiţie obligatorie pentru 
continuarea oricărui dialog şi asta n-o să se întâmple! Israelul 
este o realitate care nu va dispărea. Ţi se face greață când vezi 
cum toată lumea este de partea arabilor. Trăiesc în tabere 
pentru refugiaţi, deoarece conducătorilor arabi le place acest 
lucru. Dacă nu le-ar plăcea, ar face ceva să schimbe asta. Dar ei 
utilizează aceste tabere pentru refugiaţi ca un mod de a face 
întreaga lume să se simtă prost pentru ceea ce s-a întâmplat în 
1948. Şi totuşi, nimeni, nici măcar America, nu îi pedepseşte pe 
ei! 

— Să revenim la prezent, Heather! Mă interesează doar fiul lui 
Cotton Malone şi George Haddad. 

— La fel şi pe cei de la Casa Albă! Oamenilor noştri li s-a spus 
că te bagi unde nu e treaba ta, adică în problema Haddad. Larry 
Daley spune că eşti o mare pacoste. 

— Pentru el, sigur că da! 

— Tel Aviv nu doreşte nici un amestec. 

Lui Stephanie îi păru dintr-odată rău că se întâlnise cu Dixon. 
Dar tot trebuia să întrebe: 

— Ce este atât de important? Spune-mi şi s-ar putea să nu mă 
mai amestec. 

— Asta-i o poantă bună! zise Dixon râzând. Chiar te crede 
cineva? 

— Am crezut că s-ar putea să meargă acum, între noi două. 

Stephanie sperase că prietenia lor avea o oarecare 
însemnătate. 

Dixon privi în jur la aleile betonate. Oamenii se plimbau prin 


parc, bucurându-se de acea zi. 
— Asta-i o chestie foarte serioasă, Stephanie! 
— Cât de grav este? 
Dixon îşi duse mâna la spate, de unde reapăru cu un pistol. 
— Atât de serioasă! 


Capitolul 25 


LONDRA 


Malone văzu pistolul din mâna lui Haddad şi ştiu că prietenul 
său hotărâse ca aceasta să fie ultima lui rezistenţă. Fără 
ascunzişuri. Sosise vremea să-şi înfrunte temerile. 

Haddad trase primul; glonţul pătrunse în pieptul lui Eve, iar 
femeia căzu din picioare, cu sângele ţâşnind din rană. 

Trase şi Adam şi Haddad ţipă în agonie, deoarece glonţul îi 
străpunsese cămaşa şi îi zdrobise coloana vertebrată, stropind 
peretele şi hărţile din spatele lui cu pete roşietice. 

Picioarele lui Haddad se îndoiră, gura i se deschise, dar acesta 
nu scoase nici un sunet în timp ce căzu la pământ. 

Pam ţipă, un falset pătrunzător. 

Aerul din încăpere devenise dintr-odată sufocant. Malone îşi 
dădea seama că rămăsese la mâna unui individ lipsit de suflet. 

Se întoarse spre Adam, care îşi cobori arma. 

— Am venit să-l omor numai pe el, atât, spuse Adam, iar buna 
dispoziţie din vocea lui dispăru. Guvernul meu nu are nimic cu 
tine, Malone, deşi ne-ai indus în eroare. Dar asta îţi era meseria. 
Aşa că o să trecem peste asta. 

— Drăguţ din partea voastră! 

— Nu ucid din plăcere, îmi fac doar meseria. 

— Şi ea? întrebă el, arătând spre corpul lui Eve. 

— N-am ce să-i fac. Aşa cum nici tu nu poţi face nimic pentru 
el. Orice greşeală se plăteşte. 

Malone nu spuse nimic, deşi era aproape înnebunit de groază 
şi de suferinţă. Mai mult ca sigur împuşcăturile fuseseră auzite şi 
poliţia avea să vină. Israelianul se întoarse şi dispăru. Se auziră 
paşii îndepărtându-se pe scări în jos. 


Pam încremenise, uitându-se cu neîncredere la corpul lui 
Haddad; gura bătrânului era încă deschisă într-un protest final. 
Se uitară unul la altul, dar nu spuseră nimic. Aproape că putea 
înţelege modul de gândire al israelianului. Era, într-adevăr, un 
ucigaş plătit, angajat de un stat independent, împuternicit să 
ucidă. Şi totuşi, ticălosul era un ucigaş. 

George Haddad era mort. 

Şi pentru asta cineva trebuia să plătească. 

Gândurile negre nu-i dădeau pace. Se aplecă şi luă pistolul lui 
Haddad, apoi se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. 

— Stai aici, îi ceru lui Pam. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să-l omor pe nemernic! 

Stephanie fu mai mult nedumerită decât speriată la vederea 
unui pistol. 

— Se pare, Heather, că regulile s-au schimbat. Credeam că 
eram aliaţi! 

— Asta-i chestia amuzantă la relaţiile Statelor Unite cu 
Israelul. Uneori e greu de spus de care parte suntem. 

— Şi ţie ţi se pare că ai o oarecare libertate de când ai fost 
sunată de la Casa Albă. 

— Intotdeauna e plăcut când americanii sunt în conflict. 

— Larry Daley îl vrea pe Haddad pentru el însuşi. lţi dai seama 
de acest lucru, nu? Aceasta este o diversiune pentru a-ţi ocupa 
timpul până când agenţii noştri îl vor găsi. 

— Mult succes! Numai noi şi Malone ştim unde este! 

Lui Stephanie nu-i plăcu asta. Trebuia să pună capăt situaţiei. 
încă de la început, de când se aşezase, degetele de la mâna 
dreaptă i se odihniseră pe picior, cu vârfurile pe radioemiţătorul 
plasat în interiorul pantalonilor ei largi. 

— Asta depinde dacă agenţii secreţi ai Statelor Unite au sau 
nu o sursă în interiorul organizaţiei voastre. 

— Această operaţiune este cunoscută într-un cerc destul de 
restrâns, aşa că mă îndoiesc că vor fi scurgeri de informaţii. În 
afară de asta, Haddad e mai mult ca sigur mort în clipa asta. 
Agenţii noştri au fost trimişi să facă acest lucru cu mai multe ore 
în urmă. 

Stephanie arătă spre pistol cu mâna stângă, în timp ce 
dreapta îi stătea nemişcată pe picior. 


— Ce rost are tot acest spectacol? 

— Din păcate, ai devenit o problemă pentru guvernul tău. 

— Hmm şi eu care credeam că ar fi fost suficient să-mi dau 
demisia! 

— Asta era valabil până acum. Cred că ai fost prevenită să stai 
deoparte de aceste lucruri, dar tu ai mobilizat întregul Magellan 
Billet. Exact invers, bineînţeles, decât ţi s-a spus. 

— Larry Daley nu îmi poate da mie ordine. 

— Insă şeful lui poate. 

Inţelese rapid că, dacă ea era vizată, Brent Green ar putea fi şi 
el vizat. Uciderea procurorului general ridica totuşi mai multe 
probleme decât ar fi implicat moartea ei. Casa Albă părea să fi 
ajuns la concluzia că nu apăreau niciodată cadavre la buletinele 
de ştiri de duminica dimineaţa. Degetele ei se pregăteau să 
apese butonul de panică. 

— Eşti aici ca să faci treburile murdare ale lui Daley? Ă 

— Hai să spunem doar că interesele noastre sunt aceleaşi. In 
afară de asta, ne place când Casa Albă ne rămâne datoare. 

— Ţi-ai propus să mă împuşti aici? 

— Nu-i nevoie. Am nişte asociaţi care abia aşteaptă s-o facă. 

— Oameni de-ai tăi? 

Aceasta făcu din cap semn că nu. 

— In mod uimitor, Stephanie, tu ai reuşit ceva ce politicienii 
încearcă de secole: să-i facă pe arabi şi pe evrei să coopereze. 
Saudiţii sunt de partea noastră în acest scop. Se pare că avem 
un ţel comun, aşa că toate neînțelegerile au fost lăsate deoparte. 
Dixon ridică din umeri. Doar cu această ocazie! 

— Şi asta elimină şi problema unui israelian care să ucidă un 
cetăţean american. 

— Vezi care sunt beneficiile? spuse Dixon, schimonosindu-şi 
faţa într-o expresie batjocoritoare. Noi găsim problema, ei o 
elimină. Toată lumea are de câştigat. 

— Cu excepţia mea. 

— Cunoşti regulile. Prietenul de azi poate să-ţi devină 
duşmanul de mâine şi invers. Israelul are puţini prieteni în 
această lume, dar amenințările vin de peste tot. Facem ceea ce 
trebuie să facem! 

Stephanie se trezise pentru prima dată în faţa unui pistol când 
făcea cercetări despre cavalerii templieri împreună cu Malone. Şi 


atunci se lăsase cu crime. Slavă Domnului că se gândise la asta 
dinainte! 

— Atunci fă ceea ce trebuie să faci! Arătătorul drept activase 
semnalul de alertă pentru agenţii ei, care urmau să sosească în 
mai puţin de un minut. Tot ce trebuia să facă era să mai tragă de 
timp. 

Ochii lui Heather Dixon se dădură brusc peste cap, apoi se 
închiseră în timp ce capul îi căzu în faţă şi trupul îi deveni moale. 

Pistolul îi căzu în iarbă cu un zgomot surd. 

Stephanie o prinse pe Dixon în timp ce aceasta aluneca înspre 
ea. Atunci o văzu: era o mică săgeată cu pene, care ieşea din 
ceafa lui Dixon. Mai văzuse una din astea şi mai înainte. 

Se întoarse uşor. 

O femeie stătea în picioare cam la un metru în spatele băncii. 
Era înaltă, cu pielea de culoarea argilei, cu părul lung, negru. 
Purta o jachetă scumpă din caşmir şi blugi cu talia joasă, hainele 
mulate scoţându-i în evidenţă silueta subţire, cu forme frumoase. 
In mâna stângă ţinea un pistol Magnum cu aer comprimat. 

— Apreciez ajutorul, spuse Stephanie, încercând să-şi 
mascheze surpriza. 

— De aceea mă aflu aici. 

Şi Cassiopeia Vitt îi zâmbi. 


Malone cobori mai multe trepte odată până ajunse la parter. 
Adam nu avea să fie uşor de omorât. Aşa erau profesioniştii. 
Continuă să coboare câte două trepte odată şi verifică 
încărcătorul pistolului. Mai erau şapte gloanţe. Işi propuse să fie 
prudent. În mod sigur israelianul ştia c-avea să-l urmărească. De 
fapt, el însuşi îl provocase, deoarece, înainte de plecare, Adam 
nu-i confiscase arma lui Haddad. Profesioniştii nu lăsau niciodată 
o astfel de oportunitate. lar ceea ce spusese despre politeţea 
profesională nu avea nici un sens. Ucigaşii plătiţi nu dau doi bani 
pe reguli. Ei erau un fel de gunoieri ai agenţiilor secrete. Erau 
trimişi doar ca să curețe mizeria. Martorii erau şi ei consideraţi 
mizerie. Aşa că de ce să nu curețe tot? Poate că Adam dorea o 
confruntare. Să omori un agent american, pensionat sau nu, 
putea avea o mulţime de consecinţe. Insă, dacă agentul ataca 
primul, era cu totul altceva. i 

Se strădui să-şi limpezească mintea când ajunse la parter. Işi 


fixă arătătorul pe trăgaci şi se pregăti de luptă. 

Resimţi şi mai multe sentimente familiare, dintre care unele, 
aşa cum îşi dăduse seama cu câteva luni în urmă, erau pur şi 
simplu parte integrantă a personalităţii lui. In Franţa reuşise 
chiar să se împace cu aceste obsesii, când înţelesese că era un 
jucător şi că mereu avea să fie un jucător, chiar dacă era 
pensionat. Cu o zi în urmă, la castelul Kronborg, Pam îl tachinase 
că avea nevoie de acea agitaţie, că ea şi Gary nu îi fuseseră 
niciodată suficienţi. El respinsese această insultă, pentru că nu 
era adevărat. Nu avea nevoie de agitaţie, însă cu certitudine se 
descurca bine în asemenea situaţii. 

leşi în lumina soarelui de octombrie, care părea chiar puternic 
după atmosfera sumbră din clădire şi cobori calm scările de la 
intrare. Adam era la cincizeci de metri în faţă, pe trotuar. Malone 
îl urmări. Pe ambele părţi ale străzii înguste se aflau parcate 
maşini. 

Se auzea uruitul constant al traficului intens de pe bulevardele 
aglomerate ce se aflau la ambele capete ale străzii. Câţiva 
oameni se deplasau pe trotuarul opus. 

Discuţiile ar fi fost o pierdere de timp, aşa că îşi ridică arma. 

Insă Adam se întoarse brusc. 

Malone se trânti pe pavaj. 

Un glonţ îi şuieră pe lângă ureche, lovindu-se de una dintre 
maşini. Se răsuci şi trase în direcţia lui Adam. Israelianul 
abandonase în mod inspirat trotuarul, folosind acum drept 
acoperire maşinile parcate pe marginea străzii. 

Malone se rostogoli până ajunse în stradă, oprindu-se între 
două maşini. 

Se ridică în genunchi şi trase cu ochiul prin parbriz, căutându- 
şi ţinta. Adam era cu zece maşini mai în faţă. Pietonii de pe 
trotuarul celălalt se risipiră. 

Apoi auzi un geamăt. 

Se întoarse şi o zări pe Pam zăcând pe treptele care duceau la 
intrarea în clădirea în care locuia Haddad. 

Braţul stâng îi era năclăit de sânge. 


Capitolul 26 


WASHINGTON, D.C. 


Stephanie se bucură s-o vadă pe Cassiopeia Vitt. Ultima oară 
lucrase cu misterioasa maură în Pirineii francezi, unde amândouă 
fuseseră încurcate în iţele unui alt gen de situaţie complicată. 

— Las-o jos şi hai să plecăm de aici, spuse Vitt. 

Stephanie se ridică de pe bancă şi lăsă capul lui Heather Dixon 
să cadă direct pe scândurile din lemn. 

— Asta o să-i lase o vânătaie pe cinste! comentă Vitt. 

— Crezi că-mi pasă? Tocmai voia să mă omoare! Vrei să-mi 
spui cum de te afli aici? 

— Henrik s-a gândit că s-ar putea să ai nevoie de ajutor. Nu 
prea i-a plăcut ce a aflat de la agenţii lui de legătură din 
Washington. Eu eram prin apropiere - In New York - aşa că m-a 
întrebat dacă pot să am grijă de tine. 

— Şi cum m-ai găsit? 

— N-a fost prea greu. 

Pentru prima dată, Stephanie îi fu recunoscătoare lui 
Thorvaldsen pentru stilul lui secretos de a acţiona. 

— Adu-mi aminte să-l includ pe lista de felicitări de Crăciun! 

— S-ar putea să se bucure! zise Cassiopeia zâmbind. 

— Ce dezamăgire! spuse Stephanie arătând înspre Dixon. 
Credeam că-mi este prietenă! 

— Este destul de greu să-ţi faci prieteni în domeniul tău. 

— Cotton are mari probleme! 

— Da şi Henrik crede acelaşi lucru. Spera să mai vii cu nişte 
ajutoare. 

— Pe moment, sunt eu însămi o ţintă, spuse ea. 

— Lucru care ne aduce la cealaltă problemă a noastră. 

Nu-i plăcură deloc aceste cuvinte. 

— Domnişoara Dixon n-a venit singură. Cassiopeia arătă spre 
Monumentul Washington. Doi bărbaţi într-o maşină se află după 
dâmbul acela. Şi nu arată a israelieni. 

— Saudiţi. 


— Asta da, chestie! Cum ai reuşit să superi pe toată lumea? 

Doi bărbaţi urcau pe dâmb şi se îndreptau înspre ele. 

— Nu am timp să-ţi explic acum, spuse Stephanie. Mergem? 

Se grăbiră în direcţia opusă, fiind cu aproape cincizeci de 
metri în faţa urmăritorilor lor, ceea ce nu însemna nimic dacă 
bărbaţii se hotărau să le împuşte. 

— Presupun că ţi-ai făcut nişte planuri pentru această 
posibilitate! spuse către Cassiopeia. 

— Nu chiar. Insă pot improviza! 


Malone uită de Adam şi fugi din poziţia sa sigură din spatele 
maşinii parcate înspre locul unde sângera Pam. Praful de pe 
stradă i se lipise de haine. Se întoarse o clipă şi-l zări pe israelian 
îndepărtându-se în viteză. 

— Eşti bine? o întrebă el. 

Chipul lui Pam era schimonosit de durere, iar cu mâna dreaptă 
îşi ţinea strâns umărul stâng, care era rănit. 

— Doare, spuse ea într-o şoaptă gâtuită. 

— Lasă-mă să văd! 

Ea clătină din cap. 

— Când ţin aşa strâns, e mai bine. 

El se întinse şi încercă să-i îndepărteze mâna. Ochii ei se 
lărgiră de durere şi de mânie. 

— Nu face asta! 

— Trebuie să văd! 

Nu mai era nevoie să spună ceea ce gândeau amândoi: De ce 
nu rămăsese sus? Ea cedă, îşi îndepărtă degetele însângerate şi 
el văzu ceea ce bănuise deja. Glonţul de-abia o zgâriase. li rănise 
numai carnea superficial. Dacă ar fi fost mai grav, ar fi fost deja 
evident. Oamenii împuşcaţi intră în stare de şoc. Trupurile lor 
cedează. 

— E doar o zgârietură, spuse el. 

Ea îşi puse din nou mâna peste rană. 

— Mulţumesc pentru diagnostic. 

— Am ceva experienţă în privinţa rănilor de la Împuşcături. 

Ochii ei se îmblânziră când îşi dădu seama de acest lucru. 

— Trebuie să mergem, spuse el. 

— Sângerez! replică ea cu chipul schimonosit de durere. 

— Nu avem de ales! 


O ajută să se ridice în picioare. 

— La naiba, Cotton! N 

— Te cred că te doare. Insă, dacă ai fi rămas sus, aşa cum ti- 
am zis. 

Se auziră nişte sirene în depărtare. 

— Trebuie să plecăm. Dar mai avem ceva de făcut înainte de 
asta. 

Ea păru să-şi revină, hotărâtă să-şi menţină calmul şi 
luciditatea, aşa că el o conduse în interiorul clădirii. 

— Mai ţine mâna acolo, îi spuse el, în timp ce urcau scările 
spre apartamentul lui Haddad. Ar trebui să se oprească 
sângerarea. Rana nu e prea adâncă. 

Sirenele se apropiau. 

— Ce facem acum? întrebă ea când ajunseră la etajul al 
treilea. 

El îşi aminti ce-i spusese Haddad înainte să înceapă 
împuşcăturile. „M-ai învăţat o mulţime de lucruri. Imi amintesc 
fiecare lecţie şi până acum câteva zile le-am respectat cu 
stricteţe. Chiar şi pe cele referitoare la protejarea lucrurilor care 
contează cu adevărat.” Când îl ascunsese prima dată pe Haddad, 
îl învățase pe palestinian să-şi ţină pregătite la îndemână cele 
mai importante lucruri, ca să le poată lua cu el în caz de urgenţă. 
Era vremea să afle dacă Haddad intenţionase să spună ceva 
anume cu acele cuvinte. Intrară în apartament. 

— Du-te în bucătărie şi caută un prosop, îi spuse el, în timp ce 
eu mă ocup de asta. 

Aveau la dispoziţie cam două sau trei minute. Se repezi în 
dormitor. Spaţiul îngust nu era mai mare decât apartamentul lui 
din Copenhaga. O mulţime de cărţi şi de ziare neglijate de mult 
timp zăceau în grămezi pe podea, patul nu era strâns, noptiera şi 
măsuţa erau încărcate ca mesele din talcioc. Observă mai multe 
hărţi pe pereţi. Israel, trecut şi prezent. Nu avea timp să le 
analizeze acum. Ingenunche lângă pat, sperând ca instinctele să 
nu-l înşele. 

Haddad sunase în Orientul Mijlociu ştiind că va avea loc o 
confruntare. Când apăruse conflictul inevitabil, nu se retrăsese 
din luptă, ci pornise la atac, chiar dacă ştia că urma să piardă. 
Dar ce spusese prietenul său? „Ştiam că vei veni.” Ce prostie! Nu 
era deloc necesar ca Haddad să se sacrifice. Se părea că 


remuşcările pe care le avea din cauza omului pe care-l omorâse 
cu zeci de ani în urmă măcinaseră gândurile bătrânului vreme 
îndelungată. 

„li datorez acest lucru Păzitorului pe care l-am împuşcat. Mă 
achit de datorie.” 

Malone putea înţelege acest lucru. 

Pipăi cu mâna pe sub pat şi simţi ceva. Trase şi scoase la 
iveală un rucsac din piele, pe care îl deschise rapid. Inăuntru se 
aflau o carte, trei caiete cu spirală şi patru hărţi împăturite. 
Dintre toate informaţiile răspândite prin apartament, speră că 
acestea erau cele mai importante. Trebuiau să plece. Se întoarse 
în grabă în camera de zi. Pam ieşi din bucătărie cu un prosop 
înfăşurat în jurul braţului. 

— Cotton? spuse ea. 

El îi sesiză întrebarea din tonul vocii. 

— Nu acum! 

Cu rucsacul în mână o scoase afară pe uşă, dar nu înainte de a 
înşfăca un şal de pe spătarul unui scaun. Coborâră în grabă. 

— Cum e cu sângerarea? o întrebă el când ajunseră pe 
trotuar. 

— O să supraviețuiesc. Cotton? N 

Sirenele ajunseseră aproape de zona în care se aflau. li 
înfăşură şalul în jurul umerilor, pentru a masca rana. Merseră 
calm, fără să se grăbească. 

— Ţine prosopul pe braţ, îi spuse el. 

După vreo treizeci de metri, ajunseră la un bulevard şi 
plonjară într-o mare de chipuri necunoscute, rezistând tentaţiei 
de a mări pasul. El aruncă o privire înapoi. Lumini intermitente 
apăruseră la capătul străzii şi se opriseră în dreptul casei lui 
Haddad. 

— Cotton? 

— Ştiu. Hai întâi să plecăm de aici! 

Ştia la ce se referea. Când se întorseseră în apartament, 
observase şi el. Nu mai era sânge pe pereţi. Nici pe podea. Nu 
mai se simţea mirosul sufocant al morţii. 

lar trupul lui Eve şi al lui George Haddad dispăruseră. 


Capitolul 27 


VALEA RINULUI, GERMANIA 
ORA 17.15 


Sabre se uita la movilele de pe malul râului. Şi de o parte şi de 
cealaltă a despicăturii înguste se aflau maluri ascuţite şi 
povârnite. Zona abunda în păduri de foioase, iar pantele 
dealurilor mai aveau pe alocuri doar arbuşti rari şi viță-de-vie. 
Timp de aproape şapte sute de ani, dealurile cele mai înalte 
susţinuseră fortărețe precum Rheinstein, Sooneck şi Pfalz. După 
curbura înşelătoare de pe Loreley, unde cândva navele se 
scufundau din cauza rocilor şi a curenților rapizi, zări construcţia 
rotunjită a cetăţii de la Burg Katz, chiar deasupra malului de la 
răsărit al râului. Ceva mai departe se afla cetatea Stolzenfels, ale 
cărei ziduri maronii din calcar, vechi de două secole, de-abia se 
mai distingeau. Ultimul punct de reper al călătoriei sale apăru 
după câteva minute: silueta inconfundabilă a cetăţii Marksburg. 

Plecase din Rothenburg cu două ore în urmă şi mersese pe 
autostradă spre nord, menţinând o viteză constantă de o sută 
cincizeci de kilometri la oră. Incetinise doar în apropiere de 
Frankfurt, unde prinsese orele de întoarcere acasă a navetiştilor. 
De acolo, două drumuri şerpuiau spre nord până la Köln: ori A60, 
ori pe malul Rinului - pe strada cu două benzi N9. Hotărâse ca 
prima jumătate a călătoriei s-o facă pe aici, de-a lungul râului, 
însă restul trebuia parcurs pe autostradă. Aşa că acum îşi croia 
drum încet prin valea străveche şi urma indicatoarele albastre 
pentru A60. 

Văzu o rampă de intrare şi mări viteza, intrând pe autostradă. 
Ambală motorul BMW-ului închiriat şi rămase pe banda din 
stânga. Pe fiecare parte a drumului se zăreau petice de dealuri, 
păduri şi păşuni, ca modelele unei ţesături care înveleau întreaga 
zonă. 

Se uită în oglinda retrovizoare. 

Cei care-l urmăreau, cu un Mercedes argintiu, erau încă acolo. 

Păstrând o distanţă respectabilă şi mascat de trei maşini, 


Mercedesul ar fi putut trece uşor neobservat. Însă el îi aşteptase, 
iar ei nu-l dezamăgiseră, urmărindu-l încă de când părăsise 
Rothenburgul. Se întrebă dacă descoperiseră cadavrul din 
Baumeisterhaus. Faptul că-l ucisese pe jonah probabil că-i 
salvase pe israelieni de osteneală, deoarece trădarea se plătea 
foarte scump în Orientul Mijlociu. Insă evreii pierduseră totuşi 
şansa de a interoga un trădător, ceea ce probabil că nu le picase 
prea bine. 

li plăcea la nebunie felul în care germanii construiau 
autostrăzile: trei benzi largi, puţine curbe, ieşiri răzlețe. Perfect 
pentru viteză şi intimitate. Un indicator îl informă că mai erau 
optzeci şi doi de kilometri până la Köln. Ştia unde se afla: la sud 
de Koblenz, cincisprezece kilometri la răsărit de Rin, apropiindu- 
se rapid de râul Mosel. 

Schimbă banda. 

Mai în spate, dincolo de Mercedes, observă încă patru 
automobile. 

Era şi timpul! 

Nouă ani căutase Biblioteca din Alexandria pentru Scaun- 
Albastru. Bătrânul era obsedat să găsească ceea ce se afla acolo; 
la început el considerase ridicolă această căutare. Insă, pe 
măsură ce afla mai multe, ajunsese să înţeleagă că acest ţel nu 
era prea greu de atins, aşa cum crezuse la început. Mai târziu 
începuse să ia în consideraţie varianta că putea găsi ceva. 
Israelienii erau cu siguranţă interesaţi. Alfred Hermann părea 
foarte preocupat. Invăţase multe lucruri. Acum sosise vremea să 
folosească aceste cunoştinţe. 

Pentru el însuşi. 

Simţise cu mai multe luni în urmă că aceasta putea fi şansa 
vieţii lui. Putea doar să spere că Malone fusese suficient de 
inspirat încât să evite ceea ce-i pregătiseră israelienii la Londra. 
Se mişcaseră repede, ca întotdeauna. Insă, din ceea ce ştia el şi 
din evenimentele la care mai fusese martor, Malone era un 
expert, deşi nu mai lucrase de ceva timp. Ar trebui să fie totuşi 
capabil să se descurce. 

In faţă apăru viaductul. 

Privi cum prima dintre cele patru maşini Sedan depăşeşte 
Mercedesul argintiu, schimbă benzile şi se vâră în faţa acestuia. 
incă două maşini se deplasară până ajunseră paralel cu 


Mercedesul de pe prima bandă. 

Incă una i se lipi de bara din spate. 

Toate se îndreptau spre pod. 

Podul se întindea pe o distanţă mai mare de un kilometru, râul 
Mosel şerpuind spre est la vreo sută de metri dedesubt. La 
jumătatea distanţei, exact cum dăduse Sabre instrucţiunile, 
maşina din faţă frână, iar Mercedesul argintiu reacţionă, frânând 
puternic la rândul său. 

Exact în momentul în care se întâmplă acest lucru, cele două 
maşini de pe margine loviră partea dinspre şofer, iar maşina din 
spate îi lovi bara de protecţie. 

Ciocnirile asociate cu viteza mare a maşinii, împinseră 
Mercedesul spre dreapta, înspre balustradă. 

Intr-o clipă, maşina zbură prin aer. 

Sabre îşi imagină succesiunea de evenimente. 

Inerţia datorată accelerării îi forţase pe ocupanţi să stea lipiţi 
de banchete. Probabil încercaseră să se elibereze din centurile 
de siguranţă, dar nu reuşiseră. Şi, chiar dacă ar fi reuşit, unde s- 
ar fi dus? Căderea de la peste o sută de metri înălţime durase 
câteva secunde, iar plonjarea maşinii în râu trebuie să fi fost ca 
şi cum automobilul s-ar fi izbit de asfalt. Nimic nu ar fi 
supravieţuit. Apa îngheţată care pătrunsese în maşină trimisese 
rapid carcasa către fundul mâlos, de unde, în cele din urmă, 
curentul o deplasase către est, spre Rinul care curgea şi mai 
rapid. 

Şi gata, dusă era! 

Cele patru maşini trecură pe lângă el, iar şoferul din 
automobilul din spate îl salută scurt. El îi răspunse. Aceşti 
oameni îl costaseră foarte mult, mai ales din cauza timpului scurt 
pe care-l avusese la dispoziţie, însă meritaseră fiecare euro. 

Continuă să meargă cu viteză spre nord, înspre Köln. 

Vor trece câteva zile până când israelienii îşi vor da seama de 
ceea ce se întâmplase. O problemă rămăsese nerezolvată în 
Rothenburg, iar echipa lor de teren nu era de găsit. Se întrebă 
dacă fusese identificat. Probabil că nu. Dacă i-ar fi ştiut 
identitatea, atunci de ce ar mai fi pierdut vremea să-l 
fotografieze? Nu. Era încă un necunoscut. Confuzie totală. În 
Israel şi, curând şi în Austria. 

li plăcea acest lucru. 


Sosise vremea să facă puţină ordine în acel haos. 


Capitolul 28 


WASHINGTON, D.C. 


Stephanie se întrebă ce plănuise noua ei parteneră. 
Cassiopeia Vitt era inteligentă, înstărită şi îndrăzneață, o femeie 
care se putea descurca în situaţii dificile. O combinaţie destul de 
bună. Numai să aibă ceva planificat! 

— Cum ieşim de aici? întrebă ea, în timp ce mergeau repede 
pe alee. 

— Tu n-ai nici o idee? 

Chiar avea, dar nu spuse nimic. 

— Tu eşti cea care a apărut din senin! 

— Nu e nevoie să faci pe deşteapta! spuse Cassiopeia 
zâmbind. 

— Suntem mânate ca nişte oi. Credeam că ştii asta. 

Memorialul Lincoln se afla în faţă, la capătul dinspre apus al 
parcului. Bazinul ornamental de lângă monument bloca orice 
retragere spre sud. La nord, copacii înalţi mărgineau un bulevard 
aglomerat. 

— In ciuda a ceea ce credeţi tu sau Henrik, spuse ea, nu sunt 
neajutorată. Am doi agenţi pe Constitution Avenue. Tocmai 
apăsasem butonul de panică atunci când ai apărut tu. 

— Veşti proaste. Cei doi oameni au plecat. 

— Ce vrei să spui? 

— Imediat după ce te-ai aşezat lângă Dixon. Au urcat în 
maşină şi au plecat. 

Aleea se termina la baza Memorialului Lincoln. Se uită înapoi. 
Cei doi urmăritori îşi opriseră înaintarea. 

— Se pare că am ajuns unde vor ei. 

Un taxi se năpusti spre ele dinspre Independence Avenue. 

— Era şi timpul, spuse Cassiopeia, agitând o batistă neagră. 

Taxiul opri şi ele urcară. 

— L-am chemat acum câteva minute. Cassiopeia trânti uşa din 
spate şi-i spuse şoferului: Mergi prin zonă. O să-ţi spunem noi 
când să opreşti. 


Taxiul porni în viteză. Stephanie îşi băgă o mână în jachetă şi 
îşi scoase telefonul mobil. Formă numărul agenţilor pe care-i 
poziţionase ca întărire. Cei doi erau pe punctul de a fi concediaţi. 

— Vreţi să-mi spuneţi de ce m-aţi lăsat acolo singură? întrebă 
ea cu calm când îi răspunse cineva. 

— Ni s-a ordonat să plecăm, răspunse bărbatul. 

— Eu sunt şefa voastră. Cine trece peste ordinele mele? 

— Şeful dumneavoastră! 

Uimitor! 

— Care dintre ei? 

— Procurorul general. Brent Green în persoană a venit şi ne-a 
spus să plecăm. 


Malone aruncă pe pat rucsacul luat din apartamentul lui 
George Haddad. El şi Pam erau într-un hotel nu departe de Hyde 
Park, un loc familiar pe care-l alesese tocmai pentru că era 
aglomerat, întrucât, aşa cum fusese învăţat, nicăieri nu te 
ascunzi mai bine decât în aglomeratie. li plăcuse şi farmacia de 
alături. De acolo cumpărase tifon, dezinfectant şi bandaje. 

— Am de lucru la umărul acela, spuse el. 

— Ce vrei să spui? Hai să căutăm un spital! 

— Era bine dacă ar fi fost aşa de simplu! 

Se aşeză pe pat lângă ea. 

— Va fi aşa de simplu! Vreau un doctor! 

— Dacă ai fi stat sus, aşa cum ţi-am spus, nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

— Credeam că ai nevoie de ajutor. Voiai să-l omori pe acel 
om! 

— Chiar nu înţelegi, Pam? Nu ţi-a ajuns să-l vezi pe George 
cum a murit? Aceşti ticăloşi sunt cât se poate de serioşi! Te 
omoară într-o secundă! 

— Venisem să te ajut, spuse ea încet. 

El văzu atunci în ochii ei ceva ce nu mai văzuse de ani întregi: 
sinceritate. Asta îi stârni în minte o mulţime de întrebări pe care 
nu voia să i le pună; şi la care, era sigur, nici ea nu ar fi vrut să-i 
răspundă. 

— Doctorii ar implica poliţia, iar asta ar fi o problemă. Trase de 
câteva ori adânc aer în piept. Era terminat de oboseală şi de 
îngrijorare. Pam, sunt o mulţime de persoane implicate. Nu 


israelienii l-au luat pe Gary. 

— De unde ştii? 

— Poţi să spui că din instinct. Intuiţia îmi spune că nu ei au 
făcut-o. 

— Dar cu siguranţă ei l-au omorât pe acel bătrân! 

— Din acest motiv îl şi ascunsesem de prima dată. 

— El i-a chemat, Cotton! L-ai auzit. A sunat ştiind că vor veni. 

— Făcea un act de penitenţă. Orice omor are consecinţe. 
George s-a trezit azi în faţa consecinţelor faptelor lui mai vechi. 
Gândul la prietenul său mort îi aduse din nou o strângere de 
inimă. Trebuie să mă ocup de rana asta! Luă şalul de pe umerii ei 
şi observă că prosopul era plin de sânge. S-a redeschis? 

— Da, pe drum, spuse ea, încuviinţând din cap. 

El îndepărtă compresa. 

— Tot ce s-a întâmplat este foarte complicat. George a murit 
dintr-un anumit motiv. 

— Trupul lui a dispărut, Cotton! Şi al femeii la fel! 

— Se pare că israelienii au făcut rapid curat! îi examină brațul 
cu atenție şi văzu că rana era într-adevăr superficială. Şi asta nu 
face decât să dovedească faptul că am dreptate. Sunt mai mulți 
jucători implicați. Cel puțin doi, poate trei, posibil chiar patru. 
Israelul nu are obiceiul să ucidă agenți americani. Dar indivizilor 
care l-au omorât pe Lee Durant nu prea pare să le pese. E ca şi 
cum singuri ar căuta-o cu lumânarea! lar asta israelienii n-o fac 
niciodată! Se ridică în picioare şi se duse la baie. Când reveni, 
deschise o sticlă de dezinfectant şi îi dădu un prosop curat. 
Muşcă-l! 

O expresie nedumerită apăru pe chipul lui Pam. 

— De ce? 

— Trebuie să dezinfectez rana şi nu vreau să te audă cineva 
ţipând. 

Ochii ei se măriră. 

— Soluţia aia doare? 

— Mai mult decât îţi poţi imagina! 


Stephanie închise telefonul. „Brent Green în persoană a venit 
şi ne-a spus să plecăm.” Socul îi dăduse fiori pe şira spinării, dar 
anii îndelungaţi petrecuţi în acest domeniu nu lăsau să i se 
citească surpriza pe chip. Se întoarse spre Cassiopeia, care 


stătea lângă ea pe bancheta din spate a taxiului. 

— Mă tem că pe moment tu eşti singura persoană în care pot 
avea încredere. 

— Pari dezamăgită. 

— Nu te cunosc prea bine. 

— Asta nu-i adevărat! In Franţa m-ai verificat. 

Cassiopeia avea dreptate, fusese examinată minuţios, iar 
Stephanie aflase că frumoasa cu piele închisă la culoare se 
născuse la Barcelona cu treizeci şi şapte de ani în urmă. Pe 
jumătate musulmană, deşi fără să fie o practicantă, Cassiopeia 
avea un masterat în inginerie şi în istorie medievală. Ea fusese 
singura acţionară şi proprietară a unui conglomerat de pe mai 
multe continente cu bazele în Paris, fiind implicată într-un 
spectru larg de afaceri internaţionale, întreprinderi cu valori de 
ordinul miliardelor de dolari. Tatăl său maur pusese bazele 
companiei, iar ea moştenise controlul acesteia, deşi era prea 
puţin implicată în activităţile acesteia de zi cu zi. Mai făcea parte 
şi din consiliul unei fundaţii olandeze care colabora cu Naţiunile 
Unite pentru a preveni îmbolnăvirea cu SIDA şi a reduce 
foametea în lume, în special în Africa. Stephanie ştia din 
experienţă că Vitt se supăra foarte uşor şi că putea să mânuiască 
o armă cu precizia unui lunetist. Uneori puţin cam prea 
îndrăzneață, Cassiopeia se asociase cu răposatul soţ al lui 
Stephanie şi înţelesese mai multe despre viaţa personală a 
acesteia decât ar fi dorit Stephanie ca ea să afle. Insă avea 
încredere în această femeie, fără îndoială. Thorvaldsen luase o 
decizie bună trimiţând-o pe ea. 

— Am o problemă gravă. 

— Asta ştim deja. 

— Şi Cotton are probleme. Este absolut necesar să iau 
legătura cu el. 

— Henrik nu a mai aflat nimic despre el. Malone a spus că va 
suna când va fi pregătit, iar tu îl cunoşti mai bine decât oricine. 

— Gary cum e? 

— La fel ca tatăl său: un dur. E cu Henrik, în siguranţă. 

— Pam unde e? 

— In drum spre Georgia. A zburat cu Malone la Londra şi urma 
să plece de acolo. 

— Şi israelienii sunt la Londra. Unitatea specială de 


exterminare. 

— Cotton e băiat mare. Se descurcă el. Trebuie să ne hotărâm 
ce facem în legătură cu problema ta. 

Şi Stephanie se tot gândise la această problemă dificilă. 
„Brent Green în persoană a venit şi ne-a spus să plecăm.” Aşa se 
putea explica de ce erau puţine forţe de poliţie la Capitol. De 
obicei, erau peste tot. Se uită pe geamul taxiului şi văzu că erau 
în apropiere de Dupont Circle şi de hotelul ei. 

— Trebuie să ne asigurăm că nu suntem urmărite. 

— Metroul ar fi un mijloc de transport mai potrivit. 

Fu de acord. 

— incotro ne îndreptăm? întrebă Cassiopeia. 

Aruncă o privire înspre pistolul cu aer comprimat de sub 
jacheta Cassiopeiei. 

— Mai ai săgeți din astea care trimit oamenii la culcare? 

— O grămadă! 

— Atunci ştiu exact unde trebuie să mergem. 


Capitolul 29 


LONDRA 
ORA 19.30 


Malone o privi pe Pam dormind. Stătea gârbovit într-un scaun 
lângă fereastra camerei de hotel, cu rucsacul lui George Haddad 
în poală. Avusese dreptate referitor la dezinfectant: Pam 
muşcase tare din prosop cât timp el tamponase rana. Ochii i se 
umpluseră de lacrimi, însă fusese curajoasă. Nici un sunet nu-i 
trădase agonia. Fiindu-i milă de ea, îi cumpărase o cămaşă nouă 
de la magazinul din holul hotelului. 

Şi el era obosit, însă „nervii Billet”, cum le spunea el, furnizau 
muşchilor săi o energie nelimitată. Işi amintea de vremurile când 
treceau zile întregi fără să mănânce, când avea corpul plin de 
adrenalină, gândindu-se doar cum să rămână în viaţă şi să-şi 
îndeplinească misiunea. Crezuse că toată agitația aceea ţinea de 
trecut, că n-avea să mai trăiască niciodată aşa ceva. 

Şi iată-l aici, chiar în miezul lucrurilor! 

Ultimele câteva ore ar fi putut fi un coşmar, singura deosebire 
fiind faptul că evenimentele i se succedau limpede în minte. 
Prietenul său George Haddad fusese împuşcat chiar sub ochii lui. 
Oameni importanţi urmăreau ceva. Nimic din toate acestea nu l- 
ar fi preocupat altă dată. Insă unii dintre aceşti oameni îi răpiseră 
fiul şi îi aruncaseră în aer anticariatul. Nu, de-acum devenise 
ceva personal. Le era dator. 

Şi, la fel ca Haddad, avea de gând să-şi plătească datoriile. 
Numai că trebuia să afle mai multe. 

Haddad fusese criptic în comentariile sale, atât înainte, cât şi 
după apariţia israelienilor. Mai rău, nici nu terminase de explicat 
ce observase cu ani în urmă, adică exact ce motivase atât de 
tare Israelul încât să vrea să-l ucidă cu orice preţ. Sperând că 
rucsacul din piele pe care-l ţinea în poală conţinea nişte 
răspunsuri, îi deschise cataramele şi scoase din interior o carte, 
trei caiete şi patru hărţi. Cartea era un volum din secolul al XVIII- 
lea, cu coperta învelită într-o piele foarte uscată, de parcă ar fi 


fost arsă de soare. Nici o literă de pe copertă nu era lizibilă, aşa 
că o deschise cu grijă şi citi pagina de gardă. 

Călătoria unui erou, de Eusebiu Sofronie leronim. Răsfoi 
cartea. 

Era un roman scris acum mai mult de două sute de ani, într-un 
stil pedant şi lipsit de imaginaţie. Se întrebă ce semnificaţie 
putea să aibă şi speră să găsească nişte explicaţii în caiete. Le 
frunzări pe toate. 

Scrisul îngust era al lui Haddad, în engleză. Citi mai în detaliu. 


indiciile pe care mi le-a dat Păzitorul s-au dovedit 
tulburătoare. Incercarea eroului este dificilă. Mă tem că am fost 
nesăbuit. Insă nu am fost primul. Thomas Bainbridge a fost şi el 
un tip nesăbuit. In cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea, se 
pare că i-a fost oferită o invitaţie la bibliotecă şi a dus până la 
capăt încercarea eroului. O condiţie a acestei invitaţii este, 
desigur, ca vizita acolo să rămână un secret. Păzitorii nu au 
petrecut două milenii protejându-şi ascunzătoarea ca aceasta să 
fie dezvăluită apoi de către un invitat. Numai că Bainbridge a 
trădat această încredere şi a scris despre experienţa sa. În efortul 
de a-şi minimaliza trădarea, el şi-a expus povestea ca fiind 
ficţiune, pe care a intitulat-o în mod nu foarte curios Călătoria 
unui erou. Cartea a fost tipărită în număr limitat şi a trecut fără să 
fie remarcată. In zilele lui Bainbridge, lumea se delecta cu 
povestiri fantastice (romanele erau privite cu prea puţin respect); 
astfel, călătoria protagonistului către o bibliotecă mitică a fost 
primită cu puţin entuziasm. Am găsit o copie acum trei ani, pe 
care am furat-o de pe o proprietate galică. Citirea ei oferă prea 
puţine informaţii. Şi totuşi, Bainbridge nu a putut rezista tentaţiei 
de a mai încălca o dată încrederea ce-i fusese acordată de către 
Păzitori. In anii dinaintea morţii sale, el a ridicat un monument în 
grădina conacului său din Oxfordshire. În marmura acestuia el a 
gravat imaginea unei picturi şi nişte litere romane. Pictura, al 
cărei autor este Nicolas Poussin, era cunoscută iniţial ca Fericirea 
supusă de către moarte, dar e mult mai cunoscută astăzi sub 
numele Păstorii din Arcadia Il. 


Malone ştia prea puţine despre Poussin, deşi numele îi era 
cunoscut. Din fericire, în unul dintre caiete, Haddad oferea mai 
multe detalii. 


Poussin a fost o fiinţă cu sufletul tulburat, la fel ca Bainbridge. 
S-a născut în Normandia în 1594 şi primii treizeci de ani din viaţă 
au fost plini de încercări şi de suferinţe. A suferit din cauza lipsei 
unui protector, a curtezanelor care nu-l apreciau, a sănătăţii 
şubrede şi din cauza datoriilor. Chiar şi munca la tavanul Marii 
Galerii de la Luvru l-a lăsat tot lipsit de inspiraţie. Nici o schimbare 
nu a survenit până când Poussin nu a părăsit Franţa, plecând în 
Italia, în 1642. Această călătorie, care în mod normal ar fi trebuit 
să dureze câteva săptămâni, i-a luat lui Poussin aproape şase luni. 
Odată ajuns la Roma, Poussin a început să picteze într-un stil nou 
şi cu mai multă încredere, fapt care nu a trecut neobservat şi care 
i-a adus rapid renumele de cel mai celebru pictor din Roma. Mulţi 
au emis ipoteza că, undeva pe traseul călătoriei sale, Poussin a 
intrat în posesia unui mare secret. Un fapt destul de interesant 
este că, atunci când a finalizat Păstorii din Arcadia, protectorul 
care îi comandase tabloul, cardinalul Rospigliosi, cel care mai 
târziu a devenit papa Clement al IX-lea, a hotărât să nu expună 
pictura în public, ci s-o păstreze în apartamentul său personal. 
Rospigliosi a fost o personalitate cu simţ artistic, interesat de 
mister şi de ezoteric. Acesta avea o bibliotecă personală 
impresionantă, iar istoricii l-au numit în cele din urmă „un papă 
liber-cugetător”. Un indiciu a ceea ce e posibil să fi experimentat 
Poussin personal se află într-o scrisoare redactată la şase ani 
după finalizarea tabloului Păstori; din Arcadia. Destinatarul ei, un 
preot, fratele ministrului de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea, s-a 
gândit că tot ce a aflat de la Poussin ar putea să intereseze 
monarhia franceză. Am găsit această scrisoare acum câţiva ani 
printre arhivele familiei Cosse-Brissac: 


„Noi doi am discutat anumite lucruri, pe care voi putea foarte 
uşor să vi le explic în detaliu, lucruri care vă vor da, prin 
monseniorul Poussin, nişte avantaje pe care nici chiar regii nu ar 
reuşi să le obțină prea lesne de la el şi pe care, după cum afirmă 
el, este posibil ca nimeni altcineva să nu le descopere în secolele 
următoare. Şi, mai mult de atât, acestea sunt lucruri atât de greu 
de descoperit, încât nimic din ce există acum pe acest pământ nu 
ar putea fi mai valoros sau măcar de o importanță egală 
acestora.” 


_ O afirmaţie destul de impresionantă - şi totodată enigmatică! 
Insă ceea ce a construit Bainbridge în grădina sa este şi mai 
enigmatic. După ce a terminat Păstorii din Arcadia, dintr-un motiv 
inexplicabil, Poussin a pictat imaginea inversă a acestuia în 


tabloul cu numele Păstorii din Arcadia II. Acesta este cel pe care şi 
l-a ales Thomas Bainbridge ca basorelief din marmură. Nu 
originalul, ci perechea sa. Bainbridge era un om inteligent şi timp 
de două sute de ani monumentul său, plin de simboluri, a zăcut în 
obscuritate. 


Malone citi mai departe, cu mintea pierdută într-o mulţime de 
posibilităţi. Din nefericire, Haddad nu dezvăluia mult mai multe. 
Restul însemnărilor sale se refereau la Vechiul Testament, la 
traducerile sale şi la neconcordanţa povestirilor. Nu mai 
pomenea nici un cuvânt despre ce era posibil să fi observat şi 
care stârnise un asemenea interes. Şi nu apărea nici un mesaj de 
la vreun Păzitor. Nu mai erau nici detalii despre încercarea 
eroului, doar o scurtă observaţie la sfârşitul unuia dintre caiete. 


În Salonul de Artă de la Bainbridge Hall, aroganţa lui 
Bainbridge e şi mai evidentă. Numele acestuia este concludent, în 
special: Epifania Sfântului leronim. Fascinant şi foarte potrivit, 
deoarece marile încercări încep cu o epifanie. 


Dădea ceva mai multe informaţii, dar tot rămâneau o mulţime 
de întrebări fără răspuns. lar el învățase că lupta cu întrebările 
fără răspuns era calea cea mai rapidă de a imobiliza creierul. 

— Ce citeşti? 

Ridică privirea. Pam stătea încă întinsă în pat, cu capul pe 
pernă, cu ochii deschişi. 

— Ce a lăsat George. 

Ea se ridică încet în capul oaselor, încercă să se 
dezmeticească şi se uită la ceas. 

— Cât timp am dormit? 

— O oră şi ceva. Cum e umărul? 

— Tot mă doare. 

— O să te mai doară încă vreo câteva zile. 

Ea îşi dezmorţi picioarele. 

— De câte ori ai fost împuşcat, Cotton? De trei ori? 

El încuviinţă din cap. 

— N-ai cum să uiţi aşa ceva, spuse. 

— Nici eu n-am uitat. Dacă-ţi aminteşti, te-am îngrijit. 

Aşa era. 

— Te-am iubit, spuse ea. Ştiu că poate nu-ţi vine să crezi, dar 


te-am iubit. 

— Ar fi trebuit să-mi spui despre Gary. 

— M-ai rănit cu ceea ce-ai făcut. Niciodată nu am înţeles de ce 
a trebuit să mă înşeli mereu. De ce eu nu eram de ajuns. 

— Eram tânăr. Prost. Orgolios. Asta s-a întâmplat acum 
douăzeci de ani, pentru Dumnezeu! Şi mi-a părut rău după 
aceea. M-am străduit să fiu un soţ bun. Chiar m-am străduit! 

— Câte femei au fost? Nu mi-ai spus niciodată. 

Nu avea de gând să o mai mintă. 

— Patru. Fiecare a fost o aventură de o noapte. Dar tu? se 
interesă şi el apoi. 

— Numai unul. Numai că m-am întâlnit cu el mai multe luni la 
rând. 

Asta îl duru. 

— L-ai iubit? 

— Atât cât poate o femeie măritată să iubească pe un alt 
bărbat care nu este soţul ei. 

Inţelese ce voia să spună. 

— Gary a apărut în urma acestei relaţii. Păru să se lupte cu o 
remuşcare care îi tot apărea din trecut. Când mă uit la Gary, unei 
părţi din mine îi este uneori ciudă pentru ceea ce am făcut - să 
mă ajute Dumnezeu! - însă o altă parte din mine este 
recunoscătoare. Gary a fost mereu lângă mine. Tu veneai şi 
plecai. 

— Te-am iubit, Pam. Voiam să fiu soţul tău. Mi-a părut sincer 
rău pentru ceea ce am făcut. 

— Nu era suficient, murmură ea, cu ochii în pământ. Nu ştiam 
asta atunci, dar am ajuns să-mi dau seama că niciodată nu avea 
să fie suficient. De aceea am stat despărțiți cinci ani înainte să 
divorţăm. Imi doream această căsnicie, apoi din nou n-o mai 
voiam. 

— Aşa de tare m-ai urât? 

— Nu. Mă uram pe mine, pentru ceea ce am făcut eu. Mi-a luat 
ani de zile până am înţeles acest lucru. Să ştii asta de la un 
cunoscător, o persoană care se urăşte are o mulţime de 
probleme. Numai că nu-şi dă seama. 

— De ce nu mi-ai spus de Gary când s-a întâmplat? 

— Nu meritai să ştii adevărul. Cel puţin, aşa credeam pe 
atunci. Doar în ultimul an mi-am dat seama de greşeală. Tu m-ai 


înşelat, te-am înşelat şi eu, numai că eu am rămas însărcinată. Ai 
dreptate, ar fi trebuit să-ţi spun cu mult timp în urmă. Dar acum 
vorbim ca nişte oameni maturi şi, aşa cum ai spus şi tu, pe 
atunci amândoi eram tineri şi proşti. Tăcu, iar el nu interveni în 
nici un fel. De asta am fost aşa de nervoasă pe tine, Cotton. Nu 
pot să-mi bat joc de mine. Insă acesta este şi motivul pentru care 
ţi-am spus în cele din urmă despre Gary. lţi dai seama că aş fi 
putut să nu spun o vorbă, iar tu nu ai fi aflat niciodată absolut 
nimic? Numai că am vrut ca lucrurile să fie cum trebuie. Am vrut 
să fac pace cutine. 

— Şi cu tine. 

Ea încuviinţă încet din cap. 

— Mai ales! spuse ea cu vocea gâtuită. 

— De ce ai venit după mine la Haddad? Ştiai că vor fi 
împuşcături. 

— Hai să spunem că asta a fost o altă acţiune prostească de-a 
mea. 

Numai că el ştia mai bine. Venise vremea să-i spună şi ei 
adevărul. 

— Oricum nu te puteai duce acasă în Atlanta. Un bărbat te 
urmărea la aeroport. De aceea m-am întors după tine. 

Rămase dusă pe gânduri, cu privirea fixă. 

— Trebuia să-mi fi spus! 

— Da, aşa ar fi trebuit. 

— De ce m-ar urmări cineva pe mine? 

— Poate urmărea să obţină un alt avantaj. Sau poate era un 
lucru care trebuia finalizat. 

Văzu că înţelesese şi ea ce voia să spună. 

— Vor să mă omoare? 

— Habar n-am, spuse el ridicând din umeri. Asta-i problema, 
că mergem pe ghicite. 

Ea se lăsă înapoi pe pat, aparent prea obosită, suferindă şi 
surprinsă ca să mai discute. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă ea. Haddad e mort. Israelienii 
ar trebui să plece şi ei de-acum. 

— Asta ne dă câmp liber de acţiune ca să găsim ceea ce căuta 
George. Acea încercare a eroului. A lăsat special aceste lucruri. 
Voia să ne ducem acolo. 

— Nu, voia ca tu să te duci, spuse ea lăsându-şi capul pe 


pernă. 

O văzu cum se schimonoseşte de durere. 

— Mă duc să aduc nişte gheaţă pentru umăr. Te vei simţi mai 
bine. 

— Nu mai încerc să te contrazic. 

El se ridică în picioare, luă recipientul care se golise şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Chiar aş vrea să ştiu ce lucru ar merita să mori pentru el! 
spuse ea. 

— Ai fi surprinsă să afli pentru cât de puţin! răspunse el, 
oprindu-se. 

— Cred că am să-l sun pe Gary cât eşti tu plecat, spuse ea. 
Vreau să mă asigur că e bine. 

— Spune-i că mi-e dor de el! 

— E în siguranţă acolo? 

— Henrik se îngrijeşte de el foarte bine. Nu-ţi face griji! 

— Şi atunci de unde vom începe căutările? 

Bună întrebare! Insă apoi, privind în cealaltă parte a camerei, 
acolo unde se aflau lucrurile din rucsac, ştiu că nu exista decât 
un singur răspuns. 


Capitolul 30 


LONDRA 
ORA 21.00 


Sabre privi în noapte prin fereastră. Agenta sa, care îl 
aşteptase pe Malone la Aeroportul Heathrow, îl urmărise pe 
fostul agent până la acest apartament, care era amplasat într-un 
bloc solid de clădiri cu frontoane ai cărui locatari duceau probabil 
o viaţă tihnită şi retrasă. 

Tipic britanic. 

Agenta sa auzise, de asemenea, Împuşcături din interiorul 
clădirii şi asistase la un schimb de focuri între Malone şi un alt 
bărbat - fosta soţie a lui Malone fiind atinsă de unul dintre 
gloanţe. Agresorul o luase apoi la goană, iar Malone şi fosta lui 
soţie se întorseseră în apartament, după care plecaseră cu un 
rucsac din piele. 

Toate astea se întâmplaseră cu câteva ore în urmă, iar de 
atunci nu mai aflase nimic de la agenta sa. Fusese, desigur, în 
avionul de la Köln la Londra în tot acest timp, dar tot ar fi trebuit 
să-i mai raporteze ceva până acum. 

Era obosit şi totuşi plin de energie, pe măsură ce se apropia 
de atingerea ţelului propus. Reuşise foarte uşor să intre în 
apartamentul lui Haddad, întrebându-se dacă acesta se afla 
acolo, dar nu găsi pe nimeni înăuntru. Pereţii erau acoperiţi 
aproape în totalitate de hărţi. Examină cu lanterna de buzunar 
asortimentul ciudat, dar locaţiile - Orientul Mijlociu - nu erau 
surprinzătoare. Multe dintre cărţi şi teancurile de hârtii puse 
alandala aveau, de altfel, legătură tot cu subiectul zilei. 
Biblioteca din Alexandria. 

In ultima oră studiase materialul în lumina slabă a lanternei de 
buzunar. Se întrebă care fusese soarta lui Haddad. Bărbatul pe 
care-l provocase Cotton Malone pe stradă fusese, desigur, 
israelian. Jonah fusese foarte explicit în Rothenburg când 
spusese că o unitate specială de exterminare se îndrepta spre 
Londra. Oare reuşise Malone să-i întrerupă? Sau duseseră treaba 


la bun sfârşit? Ori Haddad se ascunsese? Nu avea de unde să 
ştie, mai ales că agenta sa alesese cu înţelepciune să rămână cu 
Malone. 

Nu simţea nici un pic de satisfacţie, deşi reuşise să-l localizeze 
pe Haddad cu precizie, respectând planul. Nu putea decât să 
spere că agenta sa îşi făcuse şi ea treaba la fel de bine. 

Îl lăsase la urmă, dar acum ajunsese şi rândul computerului. Îl 
deschise şi îi examină ecranul. 

In ciuda dezordinii generalizate din apartamentul său, Haddad 
îşi organizase sistematic fişierele. Deschise câteva dintre ele şi le 
studie. Haddad cercetase detaliat Biblioteca din Alexandria. Un 
lucru era interesant: el îi studiase, de asemenea şi pe Păzitori. 
Alfred Hermann îi spusese lui Sabre despre ei, iar Jonah mai 
completase unele spaţii goale. Insă unul dintre fişierele lui 
Haddad oferea chiar mai mult. 


originea lor este necunoscută, pierdută din cauza 
absurdităţii celor din vechime, care, fără să fie pedepsiţi în vreun 
fel, i-au şters din memoria oamenilor. 

Cam prin secolul al II-lea, omul stăpânea arta războiului şi a 
torturii. In multe părţi ale lumii se formaseră imperiile, care 
făcuseră legile şi aduseseră o oarecare siguranţă. Însă nici unul 
dintre aceste concepte nu îi proteja pe oameni de propriii 
conducători. Religia luase fiinţă, iar preoţii deveniseră de 
bunăvoie aliaţi ai despoţilor. Egiptul fusese unul dintre locurile în 
care se întâmplase acest lucru. Însă, cândva, în jurul secolului al 
ll-lea, se formase un ordin religios egiptean care nu venera 
puterea, ci păstrarea cunoaşterii. 

O formă incipientă de mănăstire se realizase atunci, când 
oamenii cu aceeaşi gândire şi cu scopuri similare se adunaseră la 
un loc. Aceste locuri erau izolate şi evitate în mod intenţionat. 
Acest grup singular era favorizat. Membrii săi lucrau, de fapt, în 
ambele Biblioteci din Alexandria ca funcţionari şi servitori. Din 
aceste posturi era posibil accesul la absolut orice şi, pe măsură ce 
rasa umană prospera şi oamenii învățau cum să se anihileze unul 
pe altul mai eficient, acest grup se retrăgea şi mai mult în el 
însuşi. 

Iniţial, ei numai copiau textele, dar, în cele din urmă, au ajuns 
să le fure de-a dreptul. Numărul mare de cărţi al bibliotecii (mai 
multe sute de mii de manuscrise) necesitase luarea mai multor 
decizii, dar în următorii trei sute de ani, de vreme ce biblioteca 


era din ce în ce mai puţin folosită, furtul textelor devenise mai 
facil, în special din cauză că nu exista o inventariere precisă. Pe 
vremea invaziei musulmane din secolul al Vil-lea, Păzitorii 
deţineau o mare parte din Biblioteca din Alexandria. Atunci a fost 
momentul în care au dispărut, reapărând din când în când, 
chemând oamenii spre învăţătură şi cunoaştere. 


Sabre continuă să citească, întrebându-se cum de reuşise 
George Haddad să obţină informaţii atât de detaliate. 
Palestinienii păreau plini de surprize. 

O mişcare zărită cu colţul ochiului îi alertă simţurile. Umbrele 
prindeau viaţă. O formă întunecată se apropie şi mai mult. 

Işi retrase mâinile de pe tastatură. Din păcate, nu avea nici o 
armă la el. Se răsuci, gata de luptă. 

O femeie se materializă în lumina emanată de ecranul 
computerului. 

Era agenta sa. 

— Genul ăsta de lipsă de prevedere te-ar putea răni, spuse el. 

— N-am chef de asta acum. 

O angaja de obicei să-l ajute când avea treabă în Marea 
Britanie. Avea oasele subţiri şi trăsăturile fine. Azi părul ei negru 
era prins într-o coadă grea. 

— Unde-ai fost? întrebă el. 

— L-am urmărit pe Malone. Se află într-un hotel lângă Hyde 
Park. 

— Şi Haddad? 

— Nu ştiu, spuse ea clătinând din cap. Am stat cu Malone. A 
riscat revenind aici - poliţia era deja pe drum - şi a plecat cu 
rucsacul acela. 

El îi admiră instinctele. 

— Tot trebuie să-l găsim pe palestinian, spuse el. 

— Va reveni, asta dacă nu e deja mort. Arăţi diferit! 

Şuviţele sale negre şi lucioase dispăruseră; la fel şi hainele 
lălâi. Acum părul lui de culoarea nisipului era tuns scurt, ciufulit. 
Era îmbrăcat îngrijit, cu o pereche de blugi şi cu o cămaşă groasă 
de pânză, iar pe deasupra purta o geacă subţire. Inainte de a 
părăsi Germania, îi raportase lui Scaun-Albastru tot ce aflase, 
apoi făcuse aceste schimbări de aspect - toate făcând parte din 
planul conceput de el cu grijă, din care Alfred Hermann cunoştea 
foarte puţine. 


— Îţi place? întrebă el. 

— Imi plăcea mai mult înainte. 

— Poate data viitoare, spuse el ridicând din umeri. Ce se 
întâmplă? 

— Cineva supraveghează hotelul. O să sune dacă Malone 
acţionează în vreun fel. 

— Nici o veste despre israelieni? 

— Omul lor a şters-o de aici. 

El se uită în jur. Poate că avea să-l aştepte pe Haddad să se 
întoarcă. Asta părea calea cea mai simplă. Avea, cu siguranţă, 
nevoie de tot ce conţinea computerul lui Haddad, dar nu voia să-l 
ia cu totul. Era prea incomod. Era mult mai bine dacă ar fi făcut o 
copie; observă un stick de memorie printre obiectele în 
dezordine. Il înşfăcă şi îl introduse rapid într-un port USB liber. Se 
uită pe el - era gol. După câteva clicuri cu mouse-ul copie toate 
fişierele de pe hard disk. Apoi observă altceva, dincolo de 
monitor. Era o luminiţă roşie. Se uită îndeaproape printre hârtiile 
în dezordine şi zări pe masă un minicasetofon de buzunar. Il 
ridică şi observă că nu era nici o diferenţă în stratul de praf care 
acoperea masa, ceea ce însemna că fusese pus acolo recent. 
Banda se consumase, dar era încă în funcţiune. 

Apăsă pe derulare înapoi. 

Agenta lui păstră tăcerea. 

Apăsă pe „play”. Fusese înregistrată întreaga întâlnire dintre 
Malone, Haddad şi israelieni. Ascultă uimit cum fusese omorât 
Haddad. Ultimul lucru pe care-l auzi fu declaraţia lui Malone că 
intenţiona să-/ omoare pe nemernic. Opri casetofonul. 

— Haddad e mort? întrebă femeia. Omorât aici? De ce nu se 
cunoaşte nimic? 

— Bănuiesc că israelienii au curăţat totul înainte să sosească 
poliţia. 

— Şi acum ce facem? 

— Il avem pe Malone. Să vedem unde ne conduce! 


Capitolul 31 


Malone ieşi din cameră şi cobori în holul hotelului. Observase 

mai devreme un aparat de făcut gheaţă, ceea ce era 
surprinzător. Se părea că din ce în ce mai multe inovaţii 
americane invadau hotelurile europene. 
_ Era furios pe el însuşi pentru că o pusese pe Pam în pericol. 
Insă, la vremea respectivă, ce altceva ar fi putut face? Nu putea 
s-o lase la Heathrow cu omul acela pe urmele ei. Şi cine era 
acesta? Poate avea de-a face cu cei care-l răpiseră pe Gary? Aşa 
părea logic. Cu toate astea, tot ştia prea puţine. 

Israelienii reacţionaseră prompt la semnalul lui Haddad că era 
încă în viaţă. Pam avea dreptate. Acum, că Haddad era mort, 
interesele lor erau protejate, problema lor era rezolvată. Şi 
totuşi, Pam fusese cea urmărită, nu el. De ce? 

Găsi aparatul de făcut gheaţă, dar descoperi că nu merge. 
Deşi compresorul se agita, nici un cub de gheaţă nu apărea în 
recipient. „Exact ca-n America”, se gândi el. 

leşi pe uşa dinspre casa scărilor şi cobori un etaj. Aparatul de 
acolo era plin cu gheaţă. Stătu până îşi umplu vasul cu gheaţă. 
Auzi trântindu-se o uşă la una dintre camere, apoi voci. Văzu doi 
bărbaţi trecând pe lângă nişa în care se afla el, vorbind agitaţi. 
Se întoarse să plece şi prinse imaginea din profil a unuia din 
bărbaţi, cu silueta subţire şi pielea arsă de soare. Era Păstaie, de 
la Heathrow. Aici, cu un etaj mai jos de ei. Se retrase în nişă şi se 
uită prin uşă cum cei doi bărbaţi intraseră în lift. Liftul o luă în 
sus. Trase zăvorul de la uşa ce dădea spre casa scărilor şi urcă 
treptele în viteză. Deschise uşa exact când ajunse şi liftul, iar cei 
doi ieşiră din cabină. 

Se strecură pe uşă şi se uită atent de-a lungul coridorului. 
Văzu cum unul din bărbaţi luă o tavă rămasă pe jos de la room- 
service şi o ţine în echilibru într-o mână. Celălalt bărbat scoase 
un revolver cu ţeavă scurtă. Se îndreptau exact spre camera în 
care se afla Pam. Se blestemă pentru că lăsase pistolul lui 
Haddad pe masă, în cameră. Nu-l luase cu el. Ce deştept! Acum 
trebuia să improvizeze. 


Bărbaţii se opriră în dreptul uşii. Cel cu pistolul ciocăni, apoi se 
dădu într-o parte. Celălalt pretindea că era un steward, cu tava 
ţinută sus într-o mână. Mai ciocăni o dată. Poate Pam vorbea 
încă la telefon cu Gary? Asta i-ar acorda timpul de care avea 
nevoie. 

— Room-service, îl auzi pe individ spunând. 

Spre deosebire de hotelurile americane, unde vizoarele erau 
nişte elemente standard din dotarea camerelor, britanicii nu le 
aveau de obicei, iar acest hotel nu făcea excepţie. Spera doar ca 
Pam să nu fie atât de imprudentă încât să răsucească mânerul. 

— Am o comandă pentru dumneavoastră, spuse individul, cu 
vocea ridicată. 

Pauză. 

— Un domn a făcut această comandă! 

La naiba! Ar fi putut crede cu uşurinţă că el făcuse comanda în 
timp ce ea dormea. Trebuia să acţioneze. Ridică recipientul cu 
gheaţă pentru a-şi acoperi faţa şi porni de-a lungul holului. 

— Mâncarea este pentru această cameră, explică individul. 

Auzi uşa descuindu-se. Uitându-se pe lângă recipientul ridicat, 
văzu că individul înarmat îi observase prezenţa şi ascunse 
imediat pistolul. Malone folosi acest moment de relaxare în 
avantajul său şi aruncă gheaţa şi recipientul în faţa omului 
înarmat, apoi îşi înfipse pumnul drept în falca celui cu tava. Simţi 
osul pârâind şi individul căzu pe covor cu tot cu tavă, iar 
conţinutul acesteia se răspândi pe jos. Individul cu gheaţa îşi 
reveni din şocul iniţial şi îşi ridică arma, însă Malone îi dădu două 
lovituri în cap şi un genunchi în torace. Agresorul căzu pe spate 
şi rămase nemişcat. Uşa camerei se deschise. Pam se uită la el. 

— De ce ai deschis uşa? întrebă el. 

— Am crezut că ai comandat ceva de mâncare. 

El înşfăcă pistolul şi şi-l puse la brâu. 

— Şi nu te-aş fi anunţat? îi cercetă rapid pe cei doi, dar nu găsi 
nici un act de identitate. 

— Cine sunt ăştia? întrebă Pam. N 

— Asta-i cel care te urmărea la aeroport. Il apucă pe Păstaie 
de braţe şi-l trase în camera lor. Apoi îl apucă pe celălalt de 
picioare şi îl băgă şi pe el înăuntru. Eşti o femeie încăpăţânată. 

Inchise uşa cu o lovitură. 

— Mi-era foame! 


— Ce face Gary? 

— E bine. Numai că nu am apucat să ne spunem prea multe. 

Unul din bărbaţi începu să geamă. In curând aveau să-şi 
revină. 

Inşfăcă rucsacul din piele şi pistolul lui Haddad. 

— Hai să mergem! 

— Plecăm? 

— Numai dacă nu cumva vrei să fii prin preajmă când se 
trezesc ăştia doi. 

Văzu că n-o prea atrăgea această perspectivă. 

— Ai un pistol, îi reaminti ea. 

— Pe care nu vreau să-l folosesc. Aici nu suntem în Vestul 
Sălbatic. Suntem într-un hotel, în care se găsesc oameni. Aşa că 
hai să facem un lucru inteligent şi să plecăm! Sunt o grămadă de 
hoteluri în oraşul ăsta. 

Ea luă şalul şi îşi acoperi cu grijă umerii. leşiră din cameră şi 
chemară repede liftul. leşiră în noaptea răcoroasă. El se uită prin 
împrejurimi şi îşi dădu seama că avea să fie greu să observe 
dacă erau urmăriţi. Erau prea multe la care trebuia să fie atent. 
Nu prea departe se găsea o staţie de metrou, aşa că se 
îndreptară spre aceasta, hotărât să fie prudent. 

Mintea îi era în alertă. g 

Cum de îi găsise omul de la Heathrow? Incă şi mai ciudat, cum 
de ştiuse cel care pretindea că era steward că el nu se afla 
atunci în cameră? „Un domn a făcut comanda.” 

Se uită la Pam în timp ce mergeau. 

— l-ai spus tipului prin uşă că nu ai comandat nimic? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Atunci a spus că tu ai făcut-o, rosti ea. 

Nu fusese chiar aşa. Spusese că „un domn” a făcut comanda. 

Şi totuşi. Mersese pe ghicite? 

In nici un caz! 


Capitolul 32 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 21.00 


Stephanie o conduse pe Cassiopeia prin cartierul liniştit. În 
ultimele câteva ore stătuseră ascunse pe la periferie. Sunase la 
sediul Billet de la un telefon public dintr-un restaurant din 
Cracker Barrel şi aflase că nu sosise nici o veste de la Malone. Nu 
acelaşi lucru se întâmplase însă şi cu Casa Albă. Cei de la biroul 
lui Larry Daley sunaseră de trei ori. Ea le spusese angajaţilor săi 
să le lase vorbă c-avea să sune înapoi cu prima ocazie. Era 
destul de grav, ştia asta. Dar era mai bine să-l lase pe Daley să 
se întrebe dacă următoarea dată când avea să-i vadă figura 
jovială urma să fie în direct la CNN. Această temere ar fi trebuit 
să fie de ajuns, deocamdată, pentru a-l ţine în şah pe consilierul 
adjunct pe probleme de securitate naţională. Heather Dixon şi 
israelienii erau însă cu totul altceva. 

— Incotro mergem? întrebă Cassiopeia. 

— Să rezolvăm o problemă. 

Cartierul era plin de clădiri cu arhitectură specifică stilului 
Beaux Arts, despre care îşi dădu seama că fusese la modă pe 
vremea industriaşilor din secolul al XIX-lea care populaseră 
pentru prima dată cele trei bulevarde. Casele coloniale aşezate 
la rând şi aleile pietruite nu făceau decât să adauge în aerul 
nopţii un plus de bunăstare la atmosfera generală. f 

— Nu sunt unul dintre agenții tăi, spuse Cassiopeia. Imi place 
să ştiu în ce mă bag. 

— Poți să pleci când vrei! 

— Bună încercare! Doar nu crezi că scapi de mine aşa uşor? 

— Atunci nu mai pune întrebări! Aşa îl chestionezi şi pe 
Thorvaldsen? n 

— De ce nu-ți place de el? In Franța te aruncai mereu la 
beregata lui. 

— Uite care-i situația în care mă aflu, Cassiopeia: Cotton este 
într-o mare încurcătură; oamenii mei îmi doresc moartea; atât 


israelienii, cât şi saudiţii vor să mă prindă. Crezi că ar fi înţelept 
ca acum să-mi placă de cineva? 

— Asta nu-i un răspuns la întrebarea mea! 

Nu, nu era. Insă nu putea pune adevărul în cuvinte, faptul că, 
prin asocierea cu răposatul ei soţ, Thorvaldsen ajunsese să-i 
cunoască lui Stephanie punctele tari şi pe cele slabe şi că alături 
de el se simţea vulnerabilă. 

— Hai să spunem că noi doi ştim mult prea multe unul despre 
celălalt. 

— Henrik e îngrijorat în privinţa ta. De aceea mi-a cerut să vin. 
A simţit că sunt nişte probleme. A 

— lar eu apreciez acest lucru. Insă asta nu înseamnă că 
trebuie să-mi şi placă de el! 

Zări casa, una dintre multele locuinţe simetrice din cărămidă 
cu sculpturi, portic la intrare şi acoperiş mansardat. Luminile 
erau aprinse numai la parter. Examină strada. Era încă linişte. 

— Vino după mine! 


Alfred Hermann dormea foarte puţin. Îşi forţase mintea cu 
mult timp în urmă să funcţioneze cu mai puţin de trei ore de 
odihnă. 

Nu era destul de bătrân încât să fi trăit personal experienţele 
celui de-al Doilea Război Mondial, deşi păstra încă vii în minte 
amintiri din copilărie despre naziştii care defilau pe străzile din 
Viena. In deceniile următoare, luptase activ cu sovieticii şi 
provocase regimul lor totalitar care dominase Austria. Averea lui 
Hermann data de pe vremea Habsburgilor şi reuşise să reziste 
dea lungul a două secole de politică schimbătoare. In timpul 
ultimilor cincizeci de ani, averea familiei se înzecise şi o mare 
parte a acestui succes s-ar fi putut datora legăturilor cu Ordinul 
Lânii de Aur. Asocierea strânsă cu un asemenea grup select din 
toată lumea prezenta avantaje de care tatăl sau bunicul său nu 
se bucuraseră niciodată. lar faptul că era şi la conducere - asta 
atrăgea şi mai multe beneficii. Şi totuşi, activitatea sa se apropia 
de sfârşit. La moartea lui, fiica sa urma să moştenească totul. lar 
acest gând nu era prea plăcut. Era adevărat, semăna cu el în 
unele privinţe. Curajoasă şi hotărâtă, aprecia trecutul şi râvnea, 
cu un entuziasm similar cu al lui, la cel mai preţios dintre 
produsele umane - cunoaşterea. Insă era totuşi necizelată. Incă 


se mai lucra la aceasta, dar era un lucru de care el se temea că 
avea să rămână nerealizat. O privi pe fiica sa, care, la fel ca el, 
dormea foarte puţin. O numise Margarete, ca pe mama ei. Ea 
admira macheta Bibliotecii din Alexandria. 

— Oare putem să o găsim? întrebă ea încetişor. 

Se duse mai lângă ea. 

— Cred că Dominick este destul de aproape. 

— Nu poţi să ai încredere în Sabre, spuse ea, privindu-l cu 
ochii cenuşii, pătrunzători. De fapt, în nici un american, adăugă. 

Mai avuseseră discuţia asta şi mai demult. 

— Nu am încredere în nimeni! 

— Nici măcar în mine? 

El zâmbi. Mai avuseseră discuţia asta mai demult. 

— Nici chiar în tine. 

— Sabre are prea multă libertate. 

— De ce-l invidiezi? îi dăm misiuni dificile. Nu poţi face asta şi 
să te aştepţi să lucreze după cum vrem noi. 

— El constituie o problemă - cu ingeniozitatea lui americană şi 
toate cele - numai că tu nu-ţi dai seama de acest lucru. 

— Este un bărbat cu multă voinţă. Are nevoie de un scop. Noi 
i-l oferim pe acesta. In schimb, el ne promovează ţelurile. 

— Am simţit la el mai multe în ultima vreme. Încearcă din 
răsputeri să-şi mascheze ambiția, dar se vede. Trebuie doar să fii 
atent! 

Se gândi să o tachineze puţin. 

— Poate eşti atrasă de el? o întrebă. 

Ea râse de o asemenea posibilitate. 

— Asta n-o să se întâmple niciodată! De fapt, chiar o să-l 
concediez după ce tu n-o să mai fii. 

El rămase uimit de presupunerea ei că urma să moştenească 
tot ce avea el. 

— Nu este nici o garanţie că vei ocupa Scaunul Albastru. 
Această alegere se face între Scaune. 

— Voi fi în interiorul Cercului, te asigur. De acolo mai e un 
singur pas până la locul pe care-l deţii tu. 

Insă el nu era aşa de sigur. Era la curent cu legăturile ei cu 
celelalte patru Scaune. Chiar le încurajase, ca un fel de test. 
Averea lui o depăşea cu mult pe a celorlalţi în vechime, cantitate 
şi sferă de influenţă. Instituţiile financiare pe care le controla 


erau strâns legate de mulţi membri, inclusiv de trei dintre 
Scaune. Nici unul dintre ei nu ar fi vrut vreodată ca restul să afle 
despre această vulnerabilitate, iar preţul tăcerii lui fusese mereu 
propria loialitate. Le manipulase slăbiciunile timp de zeci de ani, 
însă încercările fiicei sale fuseseră neînsemnate. Aşa că nu strica 
o vorbă de atenţionare. 

— După ce n-am să mai fiu, e drept că Dominick va avea de-a 
face cu tine, aşa cum şi tu vei avea de-a face cu el. Dar să nu te 
pripeşti! Bărbaţi ca el, cu puţine sentimente? Fără etică? Cu o 
inimă plină de îndrăzneală? S-ar putea să-ţi dai seama că aceste 
calităţi sunt foarte valoroase. 

Spera că-l asculta, dar se temu că vorbele-i treceau pe lângă 
urechi, ca întotdeauna. Mama ei murise când avea opt ani şi, în 
tinereţe, ea părea să fie într-adevăr produsul lui - din coasta lui, 
cum îi plăcea ei să spună - însă, odată cu înaintarea în vârstă, nu 
observase acea promisiune timpurie materializându-se. Educaţia 
ei începuse în Franţa, continuase în Anglia şi se încheiase în 
Austria, iar experienţa îi fusese şlefuită în camerele de consiliu 
ale numeroaselor sale corporaţii. Insă rapoartele din acele locuri 
nu fuseseră prea încurajatoare. 

— Ce-ai face dacă ai găsi biblioteca? întrebă ea. 

El îşi ascunse amuzamentul. Ea nu părea să mai vrea să 
discute despre Sabre sau despre ea. 

— Gândurile şi ideile măreţe care se găsesc acolo depăşesc 
orice imaginaţie, îi răspunse. 

— Te-am auzit ieri vorbind despre acestea. Spune-mi mai 
multe! 

— A, vorbeam despre harta lui Piri Reis, din 1513, găsită la 
Istanbul. Vorbeam despre asta, dar nu ştiam că mă ascultai. 

— Intotdeauna te ascult. 

El zâmbi la această observaţie. Ştiau amândoi că nu era aşa. 

— li spuneam cancelarului despre cum a fost trasată harta pe 
o piele de gazelă de către un amiral turc, care fusese cândva 
pirat. E plină de detalii incredibile. Coasta sud-americană este 
prezentă, deşi navigatorii europeni încă nu cartografiaseră 
regiunea. Continentul Antarctica se vede, de asemenea, cu mult 
înainte de a fi fost acoperit de gheaţă. Doar în zilele noastre, cu 
ajutorul unui radar de teren, am reuşit să determinăm conturul 
țărmului acestuia. Şi totuşi, acea realizare din 1513 este la fel de 


bună ca a noastră. Pe partea din faţă a hărţii, cartograful a notat 
că a utilizat hărţi realizate pe vremea lui Alexandru, împăratul 
celor Două Coarne”. lţi poţi imagina aşa ceva? Poate că 
navigatorii antici au vizitat Antarctica cu mii de ani în urmă, 
înainte să se acumuleze gheaţa şi au consemnat ceea ce au 
văzut. 

Mintea lui Hermann se revoltă la gândul informaţiilor ce 
probabil că se pierduseră în domeniul matematicii, astronomiei, 
geometriei, meteorologiei şi medicinei. 

— Cunoştinţele neconsemnate sunt fie uitate, fie încurcate 
până la a nu mai putea fi recunoscute vreodată. Ai auzit de 
Democrit? El a emis teoria conform căreia toate lucrurile au fost 
realizate dintr-un număr finit de particule discrete. Astăzi le 
numim atomi, dar el a fost primul care a confirmat existenţa lor 
şi a formulat teoria atomică. A scris şaptezeci de cărţi - ştim asta 
din alte referinţe - şi totuşi nici una nu a supravieţuit. Şi au 
trecut secole până când alţi oameni, în alte vremuri, să se 
gândească la acelaşi lucru. Nu ne-a rămas aproape nimic din ce- 
a scris Pitagora. Manetho a consemnat istoria Egiptului. 
Dispărută. Galen, marele vindecător roman? A scris cinci sute de 
tratate de medicină. Nu au rămas decât fragmente. Aristarh s-a 
gândit că soarele, nu pământul, era centrul universului. Insă 
Copernic, care a trăit şaptesprezece secole mai târziu, este cel 
pe care istoria-l creditează pentru această revelaţie. 

Îi veniră mai mulţi în minte: Eratostene şi Strabon, geografi; 
Arhimede, fizician şi matematician; Zenodot şi gramatica lui; 
Callimah, poetul; Thales, primul filosof. Toate ideile lor 
dispăruseră. 

— Intotdeauna a fost aşa, continuă el. Cunoaşterea este 
primul lucru eradicat odată ce se obţine puterea. Istoria a 
dovedit acest lucru în mod repetat. 

— Şi totuşi, de ce se teme Israelul? întrebă ea. Ştia că ea avea 
să-l facă să vorbească în cele din urmă despre acest subiect. 
Poate e mai mult teamă decât realitate, observă ea. Să schimbi 
lumea nu este uşor. 

— Dar se poate face. Bărbaţii - făcu o pauză - şi femeile au 


7 Când Alexandru cel Mare s-a ridicat deasupra tuturor regilor 
pământului şi s-a autointitulat „zeu”, a purtat un coif cu coarne ca 
simbol al divinității sale. (n.tr.). 


făcut asta de secole întregi. lar violenţa nu a adus întotdeauna 
schimbările cele mai profunde. Acestea s-au produs adesea 
datorită unor simple cuvinte. Biblia a schimbat omenirea în mod 
fundamental; la fel şi Coranul; Magna Carta, de asemenea; la fel 
şi Constituţia americană. Miliarde de oameni îşi guvernează viaţa 
cu ajutorul acestor cuvinte. Societatea a fost deja schimbată de 
ele. Nu atât războaiele, cât tratatele care le-au urmat sunt cele 
care au modificat cu adevărat cursul istoriei. Planul Marshall a 
schimbat lumea chiar mai mult decât a făcut-o cel de-al Doilea 
Război Mondial. Cuvintele chiar sunt adevăratele arme ale 
distrugerii în masă. 

— Ai evitat întrebarea mea, spuse ea cu un ton jucăuş, care îi 
aminti de soţia lui de mult răposată. 

— De ce anume se teme Israelul? repetă el. 

— De ce nu vrei să-mi spui? 

— Poate că nu ştiu. 

— Mă îndoiesc. N 

Cântări în minte dacă să-i spună totul. Insă nu supraviețuise 
până acum prin imprudente de acest gen. Vorba goală a dus 
întotdeauna la căderea oamenilor de succes. 

— Hai să spunem pur şi simplu că adevărul este întotdeauna 
greu de acceptat - pentru oameni, pentru culturi, chiar şi pentru 
naţiuni. 


Stephanie merse în faţa Cassiopeei până ajunse în curtea din 
spate şi fu surprinsă de aspectul ei foarte îngrijit. Era plină de 
flori colorate:  ochiul-boului, clopoței ceraţi, vărguţe-de-aur, 
panseluţe şi altele. Terenul terasat forma o peninsulă, pe pavajul 
căreia era plasat mobilierul din fier forjat, printre care răsăreau 
mai multe flori din ghivece decorative. 

O conduse pe Cassiopeia spre trunchiul gros al unui arțar înalt, 
unul dintre cei trei pomi statuari care umbreau grădina. 

Se uită la ceas: era ora 21.43. 

Venise aici dintr-un amestec de furie şi curiozitate, dar 
următorul pas fu cel prin care depăşi limita în mod incontestabil. 

— Pregăteşte pistolul cu aer comprimat! şopti ea. 

Partenera ei lăsă o săgeată să alunece pe ţeavă. 

— Sper că remarci obedienţa mea oarbă faţă de toată această 
nesăbuinţă! spuse ea. 


Se gândi la următorul pas. Să spargă uşa era, desigur, o 
opţiune. Cassiopeia se pricepea la aşa ceva. Dar ar fi putut şi să 
bată pur şi simplu la uşă. Chiar îi plăcu mai mult această 
abordare. Oricum, următoarea lor mişcare fu determinată 
instantaneu în momentul în care uşa din spate se deschise şi o 
siluetă neagră se deplasă printre coloanele subţiri ce alcătuiau o 
colonadă îngustă. Bărbatul înalt purta un halat de baie legat în 
talie, iar în picioare avea nişte papuci de casă pe care-i târşâia 
pe terasă. 

Stephanie arătă întâi spre pistol, apoi spre siluetă. Cassiopeia 
ochi şi trase. Se auzi un pocnet moale, apoi un şuierat însoţi 
zborul săgeţii. Vârful acesteia îl atinse pe bărbat, care strigă, în 
timp ce mâna i se duse la umăr. Incercă să smulgă săgeata, apoi 
oftă şi se prăbuşi. Stephanie fugi până la el. 

— Chestia asta chiar acţionează rapid! 

— Asta-i şi scopul! Cine e tipul? 

Se uitară amândouă în jos spre bărbat. 

— Felicitări! Tocmai l-ai doborât pe procurorul general al 
Statelor Unite. Acum ajută-mă să-l trag în casă. 


Capitolul 33 


JOI, 6 OCTOMBRIE 
LONDRA 
ORA 3.15 


Sabre îşi privi laptopul. În ultimele trei ore examinase tot ce 
descărcase din computerul lui George Haddad şi rămăsese 
stupefiat. Informaţiile erau cu certitudine la fel de multe ca 
acelea pe care ar fi reuşit să le stoarcă el însuşi de la palestinian 
şi asta fără să mai folosească forţa. Haddad petrecuse ani întregi 
căutând Biblioteca din Alexandria şi pe Păzitorii ei mitici, 
acumulând o grămadă impresionantă de date. 

O serie întreagă de fişiere se refereau la un nobil englez pe 
nume Thomas Bainbridge, despre care îl auzise vorbind pe Alfred 
Hermann. Conform lui Haddad, în cea de-a doua jumătate a 
secolului al  XVIll-lea, Bainbridge  vizitase Biblioteca din 
Alexandria, apoi scrisese un roman despre experienţa lui, care, 
corespunzător însemnărilor, conţinea indicii asupra locului în 
care se găsea aceasta. 

Oare Haddad găsise o copie? 

Asta era ceea ce luase Malone din apartament? 

Apoi mai era proprietatea strămoşească a lui Bainbridge 
situată la vest de Londra. Se părea că Haddad o vizitase în 
repetate rânduri şi considerase că acolo se aflau mai multe 
indicii, în special referitoare la un monument din marmură şi la 
ceva cu numele de Epifania Sfântului leronim. Însă nu mai era 
nici un alt detaliu care să explice semnificaţia acestora. Apoi mai 
era încercarea eroului. 

Găsise o relatare despre ceea ce se întâmplase cu cinci ani în 
urmă în casa lui Haddad din West Bank. Citise cu interes 
însemnările cu o oră în urmă şi acum relua cu entuziasm 
evenimentele în minte. 


— Vrei să spui că biblioteca încă mai există? îl întrebase 
Haddad pe Păzitor. 


— Am protejat-o timp de secole întregi. Am salvat ceea ce s-ar 
fi pierdut din ignoranță şi lăcomie. 

Haddad arătă spre plicul pe care i-l înmânase oaspetele său. 

— Această încercare a eroului indică drumul până acolo? 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— Pentru cei care înţeleg, calea va fi evidentă. 

— Şi dacă eu nu voi înţelege? 

— Atunci înseamnă că nu ne vom mai revedea niciodată. 

Cântări în minte posibilităţile, apoi spuse: 

— Mă tem că lucrurile pe care aş vrea eu să le aflu e mai bine 
să rămână ascunse. 

— De ce spui aşa ceva? De cunoaştere nu trebuie să-ţi fie 
niciodată frică. Sunt familiarizat cu lucrările dumitale. Şi eu 
studiez Vechiul Testament. Din acest motiv am fost ales să fiu 
Păzitorul dumitale. Chipul bărbatului, mai tânăr decât al lui, se 
lumină. Avem materiale pe care nici măcar nu ţi le poţi închipui: 
texte originale, corespondenţă, analize, toate de la oamenii din 
vechime, care ştiau mult mai multe decât dumneata sau decât 
mine. Eu nu stăpânesc ebraica veche la nivelul dumitale. Vezi 
dumneata, pentru un Păzitor, există niveluri de realizare şi 
singura modalitate de a te înălța este prin desăvârşirea personală. 
La fel ca dumneata şi eu sunt fascinat de interpretarea făcută de 
creştinătate Vechiului Testament, de felul cum a fost manipulat 
acesta. Vreau să aflu mai multe, iar dumneata, domnule, ai putea 
să mă înveţi. 

— Şi studiul te va ajuta să te înalţi? 

— Demonstrarea teoriei dumitale ar fi o mare realizare pentru 
amândoi. 

Aşa că deschise plicul. 


Sabre trecu în revistă conţinutul plicului. Haddad scanase 
documentul şi îl introdusese apoi în calculator. Cuvintele erau 
redactate într-un scris ce părea al unui bărbat, toate în latină. 
Din fericire, Haddad tradusese mesajul. Sabre citi încercarea 
eroului, presupusa cale către Biblioteca din Alexandria. 


Cât de ciudate sunt manuscrisele, măreţule călător din 
necunoscut! Ele arată ca şi cum ar fi separate, dar par numai unul 
singur pentru cei care ştiu că nuanțele curcubeului devin o 
singură lumină albă. Cum să găseşti acea singură rază? Este un 
mister, dar vizitează capela de lângă Tagus, în Bethlehem, 
închinat-să sfântului nostru protector. Începe-ţi călătoria în umbră 


şi termin-o în lumină, acolo unde o stea în retragere găseşte o 
roză, străpunge o cruce de lemn şi transformă argintul în aur. 
Găseşte locul care formează o adresă fără loc, unde se găseşte un 
alt loc. Apoi, la fel ca păstorii pictorului Poussin, nedumerit de 
enigmă, vei fi inundat de lumina inspiraţiei. Reasamblează cele 
paisprezece pietre, apoi lucrează cu echerul şi busola pentru a 
găsi calea. La prânz, simte prezenţa luminii roşii, priveşte 
răsucirea nesfârşită a şarpelui roşu de mânie. Insă atenţie la 
litere! Pericolul îl ameninţă pe cel care soseşte în mare viteză! 
Dacă rămâi neschimbat pe calea ta, drumul îţi va fi sigur. 


Sabre clătină din cap. Ghicitori. Nu prea erau punctul lui forte. 
Şi nu avea timp deloc să se lupte cu ele. Recitise fiecare fişier din 
computer, însă Haddad nu descifrase mesajul. Şi asta era o 
problemă! 

El nu era nici istoric, nici lingvist, nici expert biblic. Alfred 
Hermann era presupusul expert, dar Sabre se întrebă cât de 
multe ştia de fapt austriacul. Amândoi erau nişte oportunişti, 
încercând să obţină cât mai multe dintr-o anumită situaţie. 

Numai că aveau motive diferite. 

Hermann încerca să lase ceva în urma lui, să-şi marcheze 
trecerea prin Ordinul Lânii de Aur. Poate chiar voia să netezească 
ascensiunea lui Margarete, s-o ajute să obţină puterea. Era 
evident că avea nevoie de ajutor! Ştia că ea urma să-l elimine 
imediat ce Hermann murea. Dar dacă ar putea să o împiedice, să 
fie cu un pas înaintea ei, atât cât ea să nu-l poată atinge, atunci 
ar putea reuşi. Voia un permis de liberă trecere, cu toate 
cheltuielile plătite, direct spre vârf. Voia un loc la masă. Voia 
puterea de a negocia pentru a deveni pe deplin membru al 
Ordinului Lânii de Aur. Dacă în Biblioteca din Alexandria se găsea 
ceea ce Alfred Hermann îi spusese că era posibil să fie, atunci 
deținerea ei valora mai mult decât orice avere. 

li sună telefonul mobil. Afişajul LCD arăta că era vorba despre 
agenta sa. Era şi timpul! Răspunse. 

— Malone tocmai a plecat, spuse ea. Destul de devreme. Ce 
vrei să fac? 

— Incotro a plecat? 

— A luat un autobuz spre staţia Paddington, apoi un tren către 
vest. 

— Oxfordshire este pe această rută? 


— Trece exact pe acolo. 

Şi Malone era curios, după cum se părea. 

— Ai aranjat şi cu ajutoarele suplimentare, aşa cum ţi-am zis? 
— Sunt aici. 

— Aşteaptă-mă în staţia Paddington, vin şi eu acum! 

Închise telefonul. 

Sosise vremea să treacă la faza următoare. 


Stephanie aruncă un pahar cu apă peste faţa lui Brent Green. 
Îi căraseră trupul inert în bucătărie şi îl legaseră de un scaun cu 
bandă adezivă, pe care Cassiopeia o găsise într-unul dintre 
sertare. Procurorul general se dezmetici, scuturându-şi capul ca 
să-şi îndepărteze apa din ochi. 

— Ai dormit bine? îl întrebă ea. 

Green încă nu îşi revenise, aşa că îl mai ajută cu puţină apă. 

— Ajunge, spuse Green, cu pleoapele larg deschise, cu faţa şi 
halatul de baie pline de apă. Presupun că ai un motiv foarte bun 
pentru care te-ai hotărât să încalci atât de multe legi federale. 

Rostea cuvintele încet şi cu tonul unui director de pompe 
funebre, ambele lucruri obişnuite la Green. Niciodată nu-l auzise 
să vorbească tare sau repede. 

— Tu să-mi spui, Brent! Pentru cine lucrezi? 

Green se uită la legăturile care-i imobilizau mâinile şi 
picioarele. 

— Şi eu care credeam că facem progrese în privinţa relaţiei 
noastre! spuse el. 

— Făceam, până m-ai trădat! 

— Stephanie, de ani de zile mi se spune că ai o personalitate 
dezlănţuită, însă eu am admirat mereu aceste calităţi la tine. 
Incep totuşi să văd şi motivul pentru care se plângeau ceilalţi. 

Ea se apropie de el. 

— Nu aveam încredere în tine, dar i-ai ţinut piept lui Daley şi 
m-am gândit că poate şi subliniez poate, greşeam. 

— Ai idee ce s-ar întâmpla dacă serviciul de pază ar veni să 
verifice dacă sunt bine? Ceea ce, apropo, face în fiecare seară! 

— Da, bună încercare! l-ai trimis la plimbare cu luni în urmă. 
Spuneai că nu era necesar decât dacă nivelul de ameninţare ar fi 
fost crescut şi pe moment nu este. 

— Şi de unde ştii că nu am apăsat butonul de panică înainte să 


cad pe terasă? 

Ea îi arătă transmiţătorul pe care-l purta în buzunar. 

— Eu l-am apăsat pe al meu, Brent, acolo, în parc şi ştii ce s-a 
întâmplat? Nimic, absolut nimic! 

— S-ar putea să fie altfel aici. 

Ştia că Green, ca toţi cei din personalul administrativ cu 
vechime, avea un buton de panică. Dacă erau probleme, mesajul 
se transmitea instantaneu fie către un serviciu de pază din 
apropiere, fie către centrul de comandă de la Serviciul Secret. 
Putea acţiona şi ca dispozitiv de urmărire. 

— M-am uitat la mâinile tale, spuse ea. Ambele erau goale. 
Erai prea ocupat să încerci să-ţi dai seama ce te înţepase. 

Chipul lui Green împietri şi se uită fix la Cassiopeia. 

— Dumneata m-ai împuşcat? o întrebă. 

Ea făcu o plecăciune graţioasă. 

— La dispoziţia dumneavoastră! 

— Ce substanţă ai utilizat? 

— Un agent cu acţiune rapidă pe care l-am găsit în Maroc. 
Rapid, nedureros, cu efect pe termen scurt. 

— Pot confirma toate aceste calităţi. Green se întoarse înapoi 
spre Stephanie. Ea trebuie să fie Cassiopeia Vitt. L-a cunoscut pe 
soţul tău, Lars, înainte ca acesta să se sinucidă. 

— De unde Dumnezeu ştii acest lucru? 

Ea nu mai vorbise despre ce se întâmplase cu nimeni de pe 
acea parte a Oceanului Atlantic. Ştiau numai Cassiopeia, Henrik 
Thorvaldsen şi Malone. 

— Intreabă-mă ce vrei să mă întrebi şi motivul pentru care ai 
venit până aici, spuse Green liniştit şi resemnat. 

— De ce i-ai trimis acasă pe cei din serviciul meu de pază? M- 
ai lăsat în fundul gol în faţa israelienilor. Recunoaşte că tu ai 
făcut asta! 

— Recunosc. 

O surprinse faptul că acesta recunoscuse. Era prea obişnuită 
cu minciunile. 

— Ştiind că saudliţii vor încerca să mă omoare? 

— Ştiam şi asta. 

Işi simţi furia crescând în interior şi se luptă cu nevoia de a se 
elibera de ea, spunând doar: 

— Aştept explicaţii! 


— Domnişoară Vitt, spuse Green, poţi să stai cu această 
femeie şi să o protejezi până când se termină toată povestea 
asta? 

— Ce-ţi pasă ţie? izbucni Stephanie. Nu mă păzeşti tu pe 
mine! 

— Cineva trebuie s-o facă. Faptul că ai sunat-o pe Heather 
Dixon nu a fost o mişcare inteligentă. Nu gândeşti nici un pic! 

— De parcă aş avea nevoie să-mi spui tu asta! 

— Uită-te la tine! Te afli aici, agresându-l pe procurorul 
Statelor Unite responsabil cu respectarea legii, deţinând puţine 
informaţii sau nici una. Duşmanii tăi, pe de altă parte, au acces 
la o grămadă de informaţii, pe care le folosesc din plin. 

— Despre ce naiba vorbeşti? Şi nici nu ai răspuns până acum 
la întrebare! 

— Aşa e, nu am răspuns. Voiai să ştii de ce i-am trimis acasă 
pe cei din serviciul tău de pază. Răspunsul e simplu: aşa mi s-a 
cerut, aşa am făcut. 

— Cine ţi-a cerut asta? 

Green o privi netulburat - aducând parcă puţin cu Buddha. 

— Henrik Thorvaldsen. 


Capitolul 34 


BAINBRIDGE HALL, ANGLIA 
ORA 5.20 


Malone admiră monumentul de marmură din grădină. Luaseră 
un tren din Londra şi merseseră vreo douăzeci de kilometri spre 
nord, apoi, ajunşi în oraş, luaseră un taxi din staţia din 
apropierea gării până la Bainbridge Hall. Citise toate însemnările 
lui Haddad găsite în rucsac şi răsfoise şi romanul, încercând să 
găsească un sens în cele ce se întâmplau, amintindu-şi tot ce el 
şi Haddad discutaseră de-a lungul anilor. Ajunsese însă la 
concluzia că vechiul său prieten luase cu el în mormânt lucrurile 
cele mai importante. 

Deasupra se întindea un cer ca de catifea. Un curent de aer 

rece îi dădea fiori. larba tăiată frumos se întindea în grădină ca o 
mare cu luciri metalice, în care tufele şi arbuştii formau insule de 
umbră. Apa dansa într-o fântână din apropiere. Se hotărâse să 
facă o vizită acolo înainte de ivirea zorilor, acesta fiind cel mai 
bun mod de a afla ceva şi obținuse o lanternă de la portarul 
hotelului. 
__ Terenul nu avea garduri şi, atât cât putea să vadă, nici alarmă. 
In ce privea casa însă, presupuse că era cu totul altă poveste. 
Din ce citise în însemnările lui Haddad, proprietatea consta dintr- 
un muzeu nesemnificativ, unul dintre sutele deţinute de Coroana 
Britanică. Mai multe camere de la parterul conacului erau 
luminate şi el zări, printre ferestrele fără perdele, ceea ce părea 
să fie o echipă de curăţenie. 

Se concentră din nou asupra monumentului. 

Vântul foşni prin copaci, apoi se ridică făcând norii să-şi 
înceapă călătoria. Lumina lunii dispăruse, dar ochii îi erau deja 
obişnuiţi cu vălul straniu. 

— Ai de gând să-mi spui ce este acesta? întrebă Pam. 

Fusese neobişnuit de tăcută tot drumul. 

Indreptă lumina lanternei spre imaginea gravată în marmură. 

— Asta-i dintr-o pictură numită Pastorii din Arcadia II. Thomas 


Bainbridge şi-a dat toată osteneala să o graveze. 
li povesti ce scrisese Haddad despre această imagine, apoi 
folosi fasciculul luminos pentru a evidenția literele de dedesubt. 


D O.V.O.S.V.A.V.V. M 


— Şi despre astea ce-a spus? întrebă Pam. 

— Nici un cuvânt. Doar faptul că acesta era un mesaj şi că 
sunt mai multe în interiorul casei. 

— Ceea ce explică, într-adevăr, de ce ne aflăm aici la ora cinci 
dimineața. 

El îi sesiză nota de iritare din voce. 

— Nu-mi place aglomeraţia. 

Pam îşi apropie ochii de monument. 

— Mă întreb de ce a separat D şi M aşa. 

Nu avea nici cea mai mică idee. Insă era un lucru pe care-l 
înţelegea. Scena pastorală din Pastori; din Arcadia II ilustra o 
femeie care privea cum cei trei păstori se adunaseră în jurul unui 
mormânt, fiecare dintre ei arătând înspre literele gravate. ET IN 
ARCADIA EGO. Ştia cum se traducea: Şi eu am fost în Arcadia. 

Era o inscripţie enigmatică, fără sens. Insă mai văzuse acele 
cuvinte şi mai demult, în Franţa. Erau conţinute într-un codice 
din secolul al XVI-lea, care descria ceea ce realizaseră cavalerii 
templieri în secret în lunile dinainte de arestarea lor în masă din 
octombrie 1307. 

Et in Arcadia ego era o anagramă pentru / tego arcana dei, 
adică „eu ascund secretele Domnului”. 

li spuse şi lui Pam despre această propoziţie. 

— Doar nu vorbeşti serios! exclamă ea. 

— lţi spuneam doar ce ştiam şi eu, spuse el, ridicând din 
umeri. 

Trebuia să exploreze casa. Examină parterul de la o distanţă 
convenabilă din grădină, printre cedrii foarte înalţi. Luminile se 
aprindeau şi se stingeau pe măsură ce oamenii care se ocupau 
de curăţenie se deplasau în interior. Uşile care dădeau spre 
terasa din spate erau ţinute deschise cu nişte scaune proptite în 
ele. Văzu cum un bărbat ieşi afară cu două pungi de gunoi, pe 
care le aruncă într-o grămadă, apoi dispăru înăuntru. 

Se uită la ceas: era ora 5.40. 


— Sigur vor termina în curând, spuse el. Imediat după ce 
pleacă, ar trebui să avem vreo două ore la dispoziţie până vine 
cineva la serviciu. Muzeul nu se deschide până la zece. 

Aflase acest lucru de pe un panou de lângă poarta principală. 

— Nici nu mai este nevoie să spun cât de nesăbuită mi se pare 
chestia asta. 

— Intotdeauna ai vrut să ştii ce făceam la serviciu şi niciodată 
nu am putut să-ţi spun, din cauză că era strict secret şi chestii de 
genul ăsta. Acum a sosit vremea să afli. 

— Îmi plăcea mai mult înainte, când nu ştiam nimic. 

— Nu cred. Imi amintesc cât de tare te enervai. 

— Măcar nu aveam răni produse de gloanţe. 

— Este ritualul tău de iniţiere, zise el zâmbind. Apoi îi făcu 
semn spre conac şi-i spuse: După tine! 


Sabre privi cum siluetele lui Cotton Malone şi a fostei sale soţii 
se contopeau cu copacii din spate de la Bainbridge Hall. Malone 
venise direct la Oxfordshire. Bun. Totul depindea acum de 
curiozitatea lui. Şi agenta lui îşi făcuse bine meseria. li angajase 
pe cei trei bărbaţi pe care-i ceruse şi îi dăduse o armă. Trase de 
câteva ori adânc aer în piept, bucurându-se de răcoarea nopţii, 
apoi scoase pistolul Sig Sauer din buzunarul jachetei. 

Sosise vremea să-l întâlnească pe Cotton Malone. 


Malone se apropie de uşa din spate, stând într-o parte, învăluit 
în umbră şi se uită înăuntru. Camera de dincolo era un salon 
bogat ornamentat. Lumina tremurătoare cădea în cascade din 
tavanul boltit, iluminând mobilierul aurit şi pereţii acoperiţi cu 
panouri, înveseliţi de tapiserii şi de picturi. Nu se vedea nimeni, 
însă el auzi zgomotul făcut de o maşină de lustruit pardoselile şi 
un radio, dincolo de arcade. 

Făcu semn şi intraseră în interior. 

Nu ştia nimic despre amplasamentul încăperilor, însă o 
inscripţie îi indică faptul că se aflau în Camera lui Apollo. Işi 
aminti ce scrisese Haddad: „în Salonul de Artă de la Bainbridge 
Hall aroganţa lui Bainbridge e şi mai evidentă. Numele acestuia 
este concludent, în special: Epifania Sfântului Ieronim. Fascinant 
şi foarte potrivit, deoarece marile încercări încep cu o epifanie.” 

Aşa că trebuia neapărat să găsească Salonul de Artă. 


O duse pe Pam către una dintre ieşirile care dădeau înspre un 
foaier la care se observau liniile maiestuoase ale unui transept 
de catedrală, cu arcadele suprapuse sugestiv. Era interesantă 
schimbarea abruptă a stilului şi a arhitecturii. Lumina redusă 
îndulcea contururile mobilierului în umbre cenuşii. Într-o nişă zări 
un bust. 

Inaintă pe podeaua de marmură, călcând prudent cu tălpile de 
cauciuc şi descoperi portretul lui Thomas Bainbridge. Era chipul 
unui bărbat de vârstă mijlocie, plin de riduri şi de linii curbe, cu 
maxilarul încleştat, nasul de vultur şi ochii reci întredeschişi. Din 
ce citise în însemnările lui Haddad, Bainbridge fusese un expert 
în ştiinţă şi în literatură, dar şi un colecţionar - achiziţionase în 
cunoştinţă de cauză tablouri, cărţi şi sculpturi. Fusese şi un 
aventurier, călătorise în Arabia şi în Orientul Mijlociu într-o vreme 
în care ambele locuri extrem de puţin familiare în Occident. 

— Cotton, spuse Pam cu voce joasă. 

Se întoarse. Ea se dusese înspre o masă unde erau depozitate 
mai multe broşuri. 

— Amplasamentul camerelor. 

Se apropie şi el şi luă o broşură din grămadă. Găsi rapid 
camera numită SALONUL DE ARTA. Se orientă şi spuse: 

— Pe acolo! 

Maşina de lustruit podele şi radioul continuară să se audă de 
la etaj. leşiră din foaierul întunecat şi îşi croiră drum pe 
coridoarele largi până intrară într-o încăpere mare în care era 
aprinsă lumina. 

— O! exclamă Pam. 

Şi el fu impresionat. Spaţiul imens era la fel ca anticamera 
palatului unui împărat roman - un alt contrast izbitor cu restul 
casei. 

— Acest loc este ca EPCOT®, spuse el. Fiecare cameră aparţine 
unui alt timp şi unei alte ţări. 

Lumina bogată a unui candelabru cădea pe treptele albe din 
marmură, care aveau o mochetă maronie moale pe mijloc. Stâlpii 
de susţinere duceau direct către un peristil cu coloane ionice 


8 EPCOT - Experimental Prototype Community of Tomorrow - Prototip 
Experimental al Comunităţii de Mâine, temă extinsă din parcul Disney 
care permite vizitarea lumii într-o singură zi şi explorarea posibilităţilor 
din viitor. (n.tr.). 


sculptate. Balustradele din fier negru legau coloanele din 
marmură roz una de alta prin felurite curbe şi bucle. Nişele de la 
ambele etaje încadrau busturi şi statui ca în galeria unui muzeu. 
Se uită în sus. Tavanul s-ar fi potrivit şi în interiorul Catedralei St 
Paul. Clătină din cap. Nimic din exteriorul casei nu lăsa să se 
bănuiască o asemenea opulenţă. 

— Salonul de Artă este acolo, sus pe scări, spuse el. 

— Mă simt de parcă ar urma să ne întâlnim cu regina, spuse 
Pam. 

Urcară treptele fără balustradă păşind pe o mochetă elegantă 
care le acoperea până sus. Uşile duble de sus, din panouri, se 
deschideau într-o cameră întunecată. El apăsă pe întrerupător şi 
un alt candelabru, ornat cu colţi de fildeş, se aprinse strălucitor, 
dezvăluind un salon aglomerat, destul de uzat, dar confortabil, 
cu pereţii acoperiţi de catifea verde, care atârna în falduri. 

— Nici nu mă aşteptam la mai puţin, după intrarea aceea 
fastuoasă, spuse el şi închise uşile. 

— Ce căutăm? întrebă Pam. 

El studie picturile de pe pereţi, majoritatea portrete ale unor 
persoane din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Nu recunoscu pe 
nimeni. Biblioteci din lemn de arțar stăteau înşiruite sub portrete. 
Ochiul său de bibliofil observă rapid că volumele nu erau reale, 
erau doar pentru aspect, fără vreo valoare istorică sau literară. 
Busturi din bronz erau aşezate deasupra bibliotecilor. Din nou, 
nici o imagine familiară. 

— Epifania Sfântului leronim, spuse el. Poate e unul dintre 
aceste portrete. 

Pam făcu înconjurul camerei, examinând fiecare imagine. El le 
numără: paisprezece. Majoritatea erau femei, îmbrăcate 
pretenţios, sau bărbaţi împodobiţi cu peruci şi purtând robe în 
falduri, lucruri obişnuite de acum trei sute de ani. Două canapele 
şi patru scaune formau litera U în faţa unui şemineu de piatră. Işi 
imagină că Thomas Bainbridge petrecuse o grămadă de timp în 
acel loc. 

— Nici unul dintre acestea, spuse Pam, nu are nimic de-a face 
cu vreun Sfânt leronim. 

— George a spus că va fi aici, murmură el, nedumerit. 

— Poate era atunci. Dar nu şi acum. 


Capitolul 35 


WASHINGTON, D.C. 


Stephanie îl privi fix pe Brent Green şi expresia ei impasibilă fu 
înlocuită de una plină de nedumerire. 

— Thorvaldsen ţi-a cerut să anulezi garda mea de corp? Dar 
de unde vă cunoaşteţi? 

— Cunosc o mulţime de persoane. Arătă spre legăturile de la 
mâini şi de la picioare. Deşi acum mă aflu la mila ta. 

— Anularea gărzii ei de corp a fost o prostie, spuse Cassiopeia. 
Dacă eu nu eram acolo? 

— Henrik a spus că eşti şi că te descurci bine cu astfel de 
lucruri. 

Stephanie se străduia să-şi ţină în frâu furia. 

— Era fundul meu în joc! spuse ea. 

— Pe care l-ai pus la bătaie atât de prosteşte. 

— Habar n-aveam că Dixon avea să mă atace. 

— Exact ce spuneam. Nu gândeşti nici un pic! Green arătă din 
nou cu capul înspre legături. Şi acesta este un exemplu de 
nesăbuinţă. Chiar dacă nu crezi, cei de la serviciul de pază vor 
veni în scurt timp să verifice dacă sunt bine. Fac asta în mod 
regulat. Poate că ţin într-adevăr foarte mult la intimitatea mea, 
însă, spre deosebire de tine, nu sunt imprudent. 

— De fapt, ce anume pui la cale? întrebă ea. De ce eşti 
amestecat în chestia asta? Lucrezi pentru Daley? Întâlnirea de 
mai devreme dintre voi doi a fost doar un spectacol aranjat ca să 
mă păcăliţi pe mine? 

— Nu am nici timp, nici răbdare pentru astfel de spectacole. 

Stephanie nu se lăsă impresionată. 

— Am avut parte de multe minciuni, spuse ea. Băiatul lui 
Malone a fost răpit din cauza mea. Cotton se află acum la Londra 
şi tot acolo este şi o unitate israeliană specială de exterminare. 
Nu-l pot găsi, aşa că nu-l pot avertiza. E posibil ca viaţa lui 
George Haddad să fie în pericol. Apoi aflu că şeful meu mă lasă 
cu fundul gol în bătaia vântului, ştiind că saudiţii vor să mă 


omoare. Ce ar trebui să cred din toate astea? 

— Că prietenul tău, Henrik Thorvaldsen, s-a gândit că e 
suficient să-ţi trimită o singură persoană în ajutor. Că celălalt 
prieten al tău, adică eu, a decis că această persoană trebuie să 
lucreze de una singură. Ce zici de asta? Acum are sens? 

Ea reflectă la ce-i spusese el. 

— Mai e ceva, adăugă Green. 

Ea se uită furioasă la el. 

— Acest prieten e foarte interesat în special de soarta ta. 

Malone era contrariat. Venise la Bainbridge Hall în speranţa că 
avea să obţină nişte răspunsuri. Insemnările lui Haddad trimiteau 
clar înspre acest loc. Şi totuşi, nimic. 

— Poate mai există un alt salon? întrebă Pam. 

Numai că el verificase deja broşura şi văzuse că acesta era 
singurul loc numit aşa. Ce-i scăpa? apoi observă ceva. In una 
dintre nişele ferestrelor, unde panourile de vitralii pictate cu 
minuţiozitate aşteptau soarele dimineţii, o bucată din perete 
rămăsese goală. Portretele umpleau toate celelalte spaţii libere 
din încăpere, însă nu şi aici. Şi urma palidă a unui dreptunghi se 
văzu limpede în varul de pe perete. Se repezi la locul gol. 

— Unul a dispărut, spuse el. 

— Cotton, nu vreau să îţi creez probleme, dar nu crezi că 
umblăm după cai verzi pe pereţi? 

— Nu, George a vrut să venim aici, spuse el clătinând din cap. 

Străbătu camera adâncit în gânduri şi îşi dădu seama că nu 
mai puteau sta prea mult. Una dintre echipele de curăţenie 
putea veni şi aici. Deşi avea cu el atât pistolul lui Haddad, cât şi 
al lui Păstaie, nu voia să îl folosească nici pe unul, nici pe celălalt. 

Pam examina mesele din spatele celor două canapele. Cărţi şi 
reviste erau aranjate una peste alta în mod artistic, printre 
sculpturi şi plantele din ghivece. Se opri să examineze una dintre 
sculpturile mici din bronz - un bărbat în vârstă, cu pielea uscată, 
cu trupul atletic, cu o bucată de pânză în jurul şoldurilor. Silueta 
era aşezată pe o piatră, iar chipul său bărbos era concentrat 
privind înspre o carte. 

— Trebuie să vezi asta! îi spuse ea. 

El se apropie şi văzu ce era gravat la baza statuetei: 


SFÂNTUL IERONIM 


DOCTOR AL BISERICII. 


Fusese atât de concentrat să găsească nişte piese complicate, 
încât îi scăpase ceva care era evident. Pam îi arătă o carte 
amplasată chiar sub sculptură. 

— Epifania Sfântului leronim, spuse ea. 

El examină cotorul cărţii. 

— Ai ochi buni! 

— Pot fi şi eu utilă, replică ea zâmbind. 

El apucă bronzul greoi şi-l ridică. 

— Atunci fă-te utilă în continuare şi ia cartea! 

Stephanie nu era sigură cum să interpreteze remarca lui Brent 
Green. 

— Ce vrei să spui? Acest prieten special 

— E puţin cam dificil să discutăm despre asta în acest 
moment. 

Ea văzu ceva straniu în ochii lui Green: nelinişte. Timp de cinci 
ani acesta fusese câinele de pază al administraţiei în mai multe 
bătălii cu congresul, presa şi grupurile de interes. Era un 
profesionist desăvârşit, un avocat care pleda cazul administraţiei 
pe scena naţională. Insă era şi profund religios şi, din câte ştia 
ea, nici un scandal, oricât de mic, nu fusese vreodată asociat cu 
numele său. 

— Să zicem doar, spuse Green pe jumătate în şoaptă, că nu aş 
fi vrut ca saudiţii să te omoare. 

— Ceea ce nu are darul să mă liniştească pe moment. 

— Ce e cu serviciul de pază? întrebă Cassiopeia. Am senzaţia 
că nu minte în legătură cu asta. 

— Verifică intrarea şi fii atentă la stradă, spuse ea, iar privirea 
ei îi dădu de înţeles că dorea să rămână pentru o clipă numai cu 
Green. 

Cassiopeia ieşi din bucătărie. 

— Haide, Brent, ce aveai de spus şi nu puteai în faţa ei? 

— Câţi ani ai, Stephanie, şaizeci şi unu? 

— Nu vorbesc despre vârsta mea. 

— Soţul tău a murit acum doisprezece ani. Cred că ţi-a fost 
foarte greu. Nu am fost căsătorit niciodată, aşa că nu ştiu cum 
este când îţi moare partenerul de viaţă. 

— Nu-i deloc uşor, dar ce-are asta de-a face cu restul? 


— Ştiu că tu şi Lars nu eraţi în termeni prea buni când a murit. 
A sosit vremea să ai şi tu încredere în cineva. 

— A, uite cum facem! Programez interviuri şi toată lumea, 
inclusiv cei care au încercat să mă omoare, va avea o şansă să 
mă convingă de bunele lor intenţii. 

— Henrik nu încearcă să te omoare. Nici Cassiopeia. Nici 
Cotton Malone. Făcu o pauză. ŞI nici eu. 

— l-ai trimis acasă pe cei din garda mea de corp, deşi ştiai că 
aveam probleme! 

— Şi ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi făcut asta? Cei doi agenţi 
ai tăi ar fi apărut la faţa locului, ar fi avut loc un schimb de focuri 
de armă şi ce s-ar fi rezolvat? 

— AŞ fi arestat-o pe Heather Dixon. 

— Şi până dimineaţă ar fi fost eliberată, după ce ar fi 
intervenit secretarul de stat şi probabil şi preşedintele însuşi. 
Apoi ai fi fost concediată, iar saudiţii te-ar fi omorât oricând ar fi 
vrut. Şi ştii de ce? Pentru că nimănui nu i-ar fi păsat nici un pic! 

Tot ce spunea el avea sens. Naiba să-l ia! 

— Ai acţionat prea repede şi nu ai avut timp să te gândeşti. 
Ochii lui Green se îmblânziseră şi ea zări în ei ceva ce nu mai 
văzuse până atunci: grijă. Mai devreme mi-am oferit ajutorul şi tu 
ai refuzat. Acum am de gând să-ţi spun un lucru cu care tu nu 
eşti la curent. Ceva ce nu ţi-am spus atunci. 

Ea aşteptă. 

— Am permis ca dosarul despre Conexiunea Alexandria să fie 
compromis. 


Malone deschise cartea despre Sfântul leronim, un volum 
subţire de numai şaptezeci şi trei de pagini îngălbenite, tipărit în 
1845. Răsfoi cartea şi reţinu câteva detalii. leronim trăise din 
anul 342 până în 420. Vorbea fluent latina şi greaca şi, în 
tinereţe, nu făcuse prea multe eforturi pentru a-şi înfrâna 
pornirile de-a se deda plăcerilor uşoare. Botezat de către papă în 
anul 360, el se dedicase Domnului. In următorii şaizeci de ani, 
călătorise, scrisese tratate, apărase credinţa şi devenise un preot 
recunoscut al religiei creştine. Tradusese mai întâi Noul 
Testament, apoi, spre sfârşitul vieţii, tradusese Vechiul 
Testament direct din ebraică în latină, scriind Vulgata, pe care, 
după o mie o sută de ani, Consiliul din Trent o proclamase textul 


de referinţă al Bisericii Catolice. 

Trei cuvinte atrăseseră atenţia lui Malone. 

Eusebiu Sofronie leronim, adică numele de la naştere al 
Sfântului leronim. 

Se gândi la romanul din rucsacul de piele: Că/ătoria unui erou, 
de Eusebiu Sofronie leronim. Se pare că Thomas Bainbridge îşi 
alesese cu mare grijă pseudonimul. 

— Ai găsit ceva acolo? întrebă Pam. 

— Totul! Numai că entuziasmul său păli, fiind înlocuit de fiorul 
unei senzaţii neplăcute. Trebuie să plecăm de-aici! 

Stinse luminile, se repezi la uşi şi le deschise încetişor. Holul 
foarte mare din marmură era pustiu. Radioul continua să se audă 
dintr-o cameră îndepărtată - acum relata un eveniment sportiv, 
iar mulţimea şi comentatorul făceau mare gălăgie. Maşina de 
lustruit pardoseli nu se mai auzea. 

O duse pe Pam la capătul scărilor. Trei bărbaţi pătrunseră 
brusc în holul de jos, cu arme în mâini. Unul trase un foc. O trânti 
pe Pam la podea. Glonţul se lovi de piatră. Se rostogoliră 
amândoi rapid în spatele unei coloane şi o văzu pe Pam făcând o 
grimasă de durere. 

— Umărul meu, spuse ea. 

Incă trei gloanţe încercară să-i găsească prin marmură. Luă în 
mână pistolul automat al lui Haddad şi se pregăti. Nici un glonţ 
nu ricoşase până acum cu zgomot - se auzea doar zgomotul lor 
înfundat, de la amortizoare. Măcar el era la etajul superior. Din 
locul în care se afla zări doi bărbaţi care avansau spre partea 
dreaptă a etajului inferior, în timp ce al treilea rămăsese în 
stânga. Nu-i putea lăsa pe cei doi să-şi ocupe poziţiile, deoarece 
de acolo ar fi putut să tragă pe după coloană - aşa că trase. 

Glonţul nu nimeri, dar faptul că fusese atât de aproape îi făcu 
pe atacatori să ezite, ceea ce fu destul pentru Malone ca să 
ţintească din nou şi să tragă în bărbatul din faţă, care scoase un 
strigăt, apoi căzu la pământ cu un zgomot surd. Celălalt căută să 
se adăpostească, dar Malone reuşi să mai tragă un glonţ, care-l 
trimise în grabă pe urmăritor înapoi în holul de la intrare. 
Sângele curgea din individul doborât, adunându-se într-o 
băltoacă de roşu aprins pe marmura albă. Mai multe gloanţe 
veniră spre ei. Aerul mirosea a praf de puşcă. Mai erau cinci 
gloanţe în pistolul lui Haddad, dar Malone îl mai avea şi pe cel pe 


care-l luase de la Păstaie. Poate mai avea şi acolo alte cinci 
gloanţe. Observă teama în ochii lui Pam, dar aceasta rămase 
calmă. 

Se gândi să se retragă în Salonul de Artă. Uşile duble, dacă 
erau baricadate cu mobilă, le-ar fi acordat câteva minute pentru 
a scăpa prin una dintre ferestre. Numai că se aflau la etajul al 
doilea, ceea ce sigur le-ar mai adăuga şi alte obstacole. Şi totuşi, 
aceasta ar putea fi singura lor şansă, asta dacă bărbaţii de jos nu 
voiau să se expună şi să-i acorde posibilitatea să tragă în plin, 
ceea ce era puţin probabil. 

Unul din bărbaţi alergă spre baza scărilor. Celălalt îi acoperi 
înaintarea cu patru gloanţe care se auziră intrând în peretele din 
spatele lor. Malone trebuia să păstreze muniţia, aşa că nu putea 
trage până când nu era sigur de reuşită. Apoi îşi dădu seama ce 
făceau. Ca să tragă în unul dintre ei, s-ar fi expus faţă de al 
doilea, pe partea cealaltă a coloanei. Aşa că făcu un lucru la care 
nu se aşteptau, ignoră partea stângă şi se răsuci spre dreapta, 
trimițând un glonţ în mocheta roşie din faţa atacatorului care 
înaintase. Individul se retrase de pe scări şi căută un adăpost. 

Pam îşi duse mâna la umăr şi el observă că-i sângera din nou. 
| se redeschisese rana. Se agitase prea mult. Ea îl privi cu ochii ei 
albaştri, plini de teamă. Se auziră două împuşcături în hol. De 
data asta fără amortizor, de calibru mare. Apoi linişte. 

— Hei! strigă o voce masculină. 

Se uită pe după coloană. Jos, în picioare, se afla un bărbat 
înalt, cu părul de culoarea nisipului. Avea fruntea lată, nasul 
scurt şi bărbia rotunjită. Era bine făcut şi purta blugi şi o cămaşă 
din pânză tare, iar pe deasupra avea o geacă de piele. 

— Mi s-a părut că nu vă strică o mână de ajutor, spuse 
bărbatul, cu pistolul în dreapta. 

Cei doi atacatori zăceau pe podea, cu sângele prelingându-li- 
se pe marmură. Bărbatul părea să fie şi el un bun trăgător. 
Malone se retrase în spatele unei coloane. 

— Cine eşti? întrebă el. 

— Un prieten. 

— lartă-mă, dar sunt cam sceptic. 

— Nici nu te condamn. Aşa că stai acolo şi aşteaptă să vină 
poliţia. Ai putea să le explici tu ce s-a întâmplat cu aceste trei 
cadavre. Se auziră nişte paşi care se retrăgeau. Şi, apropo, cu 


plăcere! 

li veni o idee, aşa că-l întrebă: 

— Ce e cu echipa de curăţenie? De ce nu a alergat nimeni 
până aici? 

Paşii se opriră. 

— Sunt sus, inconştienţi. 

— Tu ai făcut asta? 

— Nu, nu eu. 

— Ce interes ai în chestia asta? 

— Acelaşi ca al multora care au venit aici în toiul nopţii. Caut 
Biblioteca din Alexandria. Malone nu spuse nimic. Uite ce e! Eu 
stau la Savoy, camera 453. Deţin nişte informaţii pe care mă 
îndoiesc că le ai şi tu, iar tu ai putea avea ceva despre care eu să 
nu ştiu nimic. Dacă vrei să discutăm, vino şi caută-mă. Dacă nu, 
probabil că o să ne mai întâlnim pe drum. E alegerea ta! Insă 
împreună am putea grăbi puţin lucrurile. Cum vrei! 

| se auziră călcâiele mergând apăsat pe pardoseală, zgomotul 
lor pierzându-se apoi în interiorul conacului. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă Pam. 

— Modul lui de a se prezenta. 

— A omorât doi oameni. 

— Lucru pentru care-i sunt recunoscător. 

— Cotton, trebuie să plecăm de aici! 

— Mie-mi spui? Insă mai întâi trebuie să aflăm cine sunt aceşti 
oameni. 

Plecă de lângă coloană şi se grăbi în jos pe scările de 
marmură. Pam îl urmă. Scotoci toate cele trei cadavre, dar nu 
găsi nici un act de identitate. 

— la pistoalele, spuse el, băgând în buzunare şase 
încărcătoare de rezervă luate de la cei trei. Indivizii ăştia 
veniseră pregătiţi de luptă. 

— Incep să mă obişnuiesc cu vederea sângelui, observă ea. 

— Ţi-am spus eu că va fi mai uşor cu timpul! 

Se gândi iar la bărbat. Savoy, camera 453. Era modul lui de a-i 
spune: „Poţi să ai încredere în mine!” Pam încă mai avea cartea 
despre Sfântul leronim, iar el ducea rucsacul de piele luat din 
apartamentul lui Haddad. Pam se răsuci să plece. 

— Unde pleci? o întrebă el. 

— Mi-e foame. Sper că la Savoy au un mic dejun excelent! 


El zâmbi. 
Prindea repede! 


Capitolul 36 


WASHINGTON, D.C. 


Stephanie nu era sigură că mai putea rezista la încă o chestie 
din asta. Privirea ei se fixă asupra lui Brent Green. 

— Explică-te! 

— Am permis ca dosarele să fie compromise. Există un 
trădător printre noi şi vrem să-l găsim! Sau să o găsim! 

— Cine e acest no? 

— Departamentul de Justiţie. Este o investigaţie strict secretă. 
Nu ştiu despre asta decât eu şi încă două persoane: cei mai 
apropiaţi adjuncţi ai mei - şi mi-aş lăsa cu încredere viaţa în 
mâinile lor. 

— Mincinoşilor nu le pasă câtuşi de puţin de credinţa ta. 

— De acord. Însă scurgerea de informaţii nu este în cadrul 
Justiţiei, ci mai sus. In afara departamentului. Am lansat o 
momeală şi a fost înghițită! 

Ei nu-i venea să creadă ce auzea! 

— Şi ai riscat viaţa lui Gary Malone în această poveste! 

— Nimeni nu avea cum să prevadă acest lucru. Nici unul dintre 
noi nu avea nici cea mai vagă idee că, în afară de israelieni şi de 
saudiţi, ar mai fi fost cineva interesat de George Haddad. 
Scurgerea de informaţii pe care încercăm s-o detectăm duce 
direct la ei, în nici o altă parte! 

— Din ceea ce ştii tu! 

Gândurile i se îndreptară spre Ordinul Lânii de Aur. 

— Dacă aş fi avut cea mai mică idee că familia lui Malone era 
în pericol, nu aş fi permis niciodată ca această tactică să fie 
folosită. 

Ea ar fi vrut să-l creadă în această privinţă. 

— Noi chiar am crezut că informaţia privind locul unde se 
ascundea Haddad era una inofensivă. Faptul că le-am permis 
israelienilor să afle că Haddad era în viaţă nu părea chiar atât de 
riscant, mai ales că nu exista nimic în acel dosar care să 
dezvăluie locul în care era ascuns. 


— Cu excepţia unui indiciu care ducea direct la Cotton. 

— Şi noi am presupus că Malone, dacă ar fi fost provocat, ar fi 
ştiut ce să facă. 

— El a plecat, Brent! aproape că strigă ea. Nu mai lucrează 
pentru noi. Noi nu ne punem foştii agenţi în pericol, mai ales fără 
ştirea lor. 

— Am cântărit aceste riscuri şi am hotărât că merita, pentru a 
găsi această scurgere de informaţii. Faptul că băiatul a fost răpit 
a schimbat toată situaţia. Mă bucur că Malone a reuşit să-l ia 
înapoi nevătămat. 

— Frumos din partea ta! O să ai noroc dacă nu vine să-ți 
spargă nasul! 

— Această Casă Albă este ceva îngrozitor, afirmă Green 
morocănos. O adunătură de indivizi care par integri, dar care în 
realitate sunt cu toţii corupți. 

Niciodată nu-l mai auzise pe Green vorbind aşa. 

— Spun mereu cât sunt ei de creştini, de americani, dar nu 
sunt credincioşi decât lor înşişi şi dolarului. S-au luat decizii peste 
decizii, fiecare îmbrăcată în drapelul american, care nu au făcut 
nimic decât să îngroaşe şi mai tare buzunarele marilor corporaţii 
- indivizi care au contribuit din greu la cauza partidului lor. Mi se 
face greață! Particip la şedinţe în care politica este mascată prin 
cuvinte care o fac să arate bine la televizor şi nimănui nu-i pasă 
de fapt ce e bine pentru naţiune. Eu tac. Nu spun nimic. Mă 
străduiesc să fiu un membru al echipei. Insă asta nu înseamnă că 
am de gând să permit ca această ţară să fie compromisă. Am 
făcut un jurământ şi, spre deosebire de mulţi alţii din 
administraţie, pentru mine acest lucru înseamnă ceva! 

— Atunci de ce nu-i demaşti? 

— Până acum nu am constatat dacă a încălcat cineva legea. 
Dezgustători, imorali, lacomi? Am văzut o mulţime din ăştia, dar 
astea nu sunt ilegalităţi. Te asigur, dacă vreunul, inclusiv 
preşedintele, ar fi trecut această linie, aş fi acţionat. Insă nici 
unul nu a mers atât de departe. 

— Cu excepţia informatorului. 

— Acesta este şi motivul pentru care sunt foarte interesat - un 
baraj, oricât de mare ar fi el, trebuie întâi să crape înainte de a 
se sparge. 

Ea nu se lăsă păcălită. 


— Acum recunoaşte, Brent, îţi place să fii responsabil de 
respectarea legii şi nu ai mai rămâne mult timp în această poziţie 
dacă ai urmări pe unul dintre aceştia şi ai da greş. 

Green o privi lung, ochii lui trădând grija lui pentru ea. 

— Aş vrea ca tu să rămâi mai mult timp în viaţă! 

Ea trecu repede peste îngrijorarea lui. 

— Aţi găsit informatorul? îl întrebă. 

— Cred că... 

Cassiopeia intră brusc în bucătărie. 

— Avem musafiri. Doi bărbaţi tocmai au trecut cu maşina de 
curbă. Au costume şi microfoane. Serviciul Secret. 

— Serviciul meu de pază, spuse Green. Au venit să facă 
verificarea de noapte. 

— Trebuie să plecăm, spuse Cassiopeia răspicat. 

— Nu, interveni Green. Tăiaţi-mi legăturile şi mă ocup eu de 
ei. 

Cassiopeia se îndreptă spre uşa din spate. Stephanie luă o 
hotărâre, de genul celor pe care le mai luase de o sută de mii de 
ori. Şi, deşi toată ziua făcuse numai alegeri oribile, până la urmă 
era aşa cum obişnuia tatăl ei să zică: „Bine, rău, nu contează, 
numai să faci ceva!” 

— Aşteaptă! 

Stephanie se duse înspre dulap şi căută prin nişte sertare, 
până găsi un cuţit. 

— Il eliberăm. Se apropie de Green şi spuse: Sper că procedez 
cum trebuie! 


Sabre se grăbi prin pădurile din Oxfordshire spre locul în care- 
şi lăsase maşina. Zorii se apropiau de zona rurală englezească. 
Ceaţa îmbrăca toate câmpiile din jur, iar aerul era rece şi umed. 
Era mulţumit de prima lui întâlnire cu Cotton Malone. Fusese 
destul cât să stimuleze curiozitatea americanului şi cât să 
satisfacă orice înclinaţie a acestuia spre paranoia. Uciderea 
indivizilor pe care-i angajase să-l atace pe Cotton Malone păruse 
introducerea perfectă. l-ar fi omorât pe toţi trei dacă Malone nu 
ar fi doborât deja unul. 

Mai mult ca sigur că Malone scotocise cadavrele după ce 
plecase el, dar Sabre se asigurase că nici unul nu purta vreun act 
de identitate. Instrucţiunile lui fuseseră să-l confrunte pe Malone 


şi să-l pună la pământ, însă, după ce Malone eliminase pe unul 
din echipa lor, jocul se schimbase. Nu fusese surprins. Malone 
demonstrase şi în Copenhaga că ştia să se descurce singur. 

Noroc cu casetofonul din apartamentul lui Haddad. Acesta, 
combinat cu informaţiile din computer, îl pregătiseră destul cât 
să-l ademenească pe Malone să i se destăinuiască. Tot ce avea 
de făcut acum era să se întoarcă la Savoy şi să aştepte. Malone 
avea să vină cu siguranţă! 

leşi din pădure şi-şi zări maşina. Un alt automobil era parcat în 
spate şi o văzu pe agenta lui îndreptându-se spre el cu paşi pari. 

— Ticălosule! ţipă ea. l-ai omorât pe oamenii aceia! 

— Şi care-i problema? 

— Eu i-am angajat. Câţi crezi că mai pot angaja dacă se află 
că-i omorâm pe-ai noştri? 

— Cine ar şti acest lucru, în afară de tine şi de mine? 

— Nemernicule! M-am uitat de afară. l-ai împuşcat pe la spate. 
Nu se aşteptau la asta nici o clipă. Asta ai intenţionat tot timpul 
să faci! 

El ajunse la maşină. 

— Intotdeauna ţi-a mers mintea. 

— Naiba să te ia, Dominick! Oamenii aceia îmi erau prieteni! 

— Te-ai culcat cu vreunul dintre ei? se interesă el, curios. 

— Nu-i treaba ta! 

— Ai dreptate, spuse el şi ridică din umeri. 

— Am terminat-o cu tine! Gata! Găseşte-ţi pe altcineva să te 
ajute! 

Ea porni în viteză spre maşina ei. 

— Nu prea cred, îi strigă el. 

Ea se răsuci spre el, aşteptându-se să o certe. Mai avuseseră 
discuţii şi înainte. Insă de data asta el o împuşcă direct în faţă. 
Nimic şi nimeni nu va interveni, făcuse prea multe eforturi pentru 
planurile lui. Era pe punctul de a înşela unul dintre cele mai 
puternice carteluri economice de pe planetă. Un eşec ar avea 
consecinţe îngrozitoare. Aşa că nu avea de gând să piardă. Nu 
avea să rămână nici o urmă care să ducă la el. Deschise portiera 
şi se strecură înăuntru. Mai rămânea să aibă de-a face doar cu 
Cotton Malone. 


Stephanie stătea în bucătărie, cu Cassiopeia alături de ea şi 


ascultă cum Brent Green deschise uşa de la intrare şi vorbi cu cei 
doi agenţi de la Serviciul Secret. Ori făcuse alegerea cea bună, 
ori urmau să fie arestate în următoarea secundă. 

— Asta-i nebunie curată! şopti Cassiopeia. 

— Este nebunia mea şi nu v-am cerut eu, nici ţie, nici lui 
Henrik, să vă implicaţi. 

— Eşti aşa de căpoasă! 

— Uite cine vorbeşte! Ai fi putut să pleci! Aş zice că şi tu eşti 
un pic cam încăpăţânată! 

II ascultă pe Green discutând despre vremea de afară şi 
spunând că îşi vărsase apă pe halat. Il eliberase pe Green de pe 
scaun şi privise amuzată cum acesta îşi dezlipise banda adezivă 
de la mâini şi de la picioare. Ce-ar fi dat gazdele show-urilor de 
comedie de noaptea târziu să-l vadă crispându-se când părul de 
pe braţe şi de pe picioare îi era smuls de fiecare dată când 
dezlipea o fâşie de bandă. Insă bărbatul din Noua Anglie îşi 
netezise prompt părul ud şi ieşise din bucătărie. 

II auzi din nou pe Green cum îi spusese cu convingere: „Acest 
prieten e foarte interesat în special de soarta ta”. 

— Dacă spune ceva despre noi, suntem terminate! şopti 
Cassiopeia. 

— Nu va spune nimic! 

— De ce eşti aşa sigură? 

— E normal după douăzeci de ani de greşeli. 

__In cele din urmă, Green le ură agenţilor noapte bună. 
Intredeschise uşa batantă şi îl văzu pe Green cum se uita prin 
fereastra de la uşă. Se întoarse spre ea şi spuse: 

— Mulțumită? 

Ea intră în sufragerie. Cassiopeia o urmă. 

— Bine, Brent. Şi acum? 

— Împreună îţi vom salva pielea şi în acelaşi timp vom opri şi 
scurgerea de informaţii. 

— Şi, apropo, nu ai zis cine este informatorul. 

— Nu, din cauză că nici nu ştiu. 

— Credeam că ai spus că ai identificat persoana. 

— Ce am început să spun era că s-ar putea să fi identificat 
problema. 

— Aştept mai multe explicaţii. 

— N-o să-ţi placă asta! 


— Pune-mă la încercare! 
— Pe moment, principala sursă a israelienilor este Pam 
Malone! 


PARTEA A TREIA 


Capitolul 37 


ORA 7.40 


Lui Henrik Thorvaldsen îi displăcea foarte mult să meargă cu 
avionul, motiv pentru care nici una dintre companiile sale nu 
deţinea avioane. Pentru a mai îndepărta din disconfort, mergea 
mereu la clasa întâi şi zbura dimineaţa devreme. Scaunele mai 
încăpătoare, buna dispoziţie şi ora matinală îi mai ameliorau 
fobia. Pe de altă parte, Gary Malone părea să se bucure foarte 
mult de această experienţă. Băiatul mâncase tot micul dejun pe 
care li-l servise însoţitoarea de zbor, ba chiar şi o mare parte din 
porţia lui Henrik. 

— O să aterizăm în curând, îl anunţă pe Gary. 

— Grozav! Altădată aş fi fost acasă pe vremea asta, la şcoală! 
Acum sunt în Austria! 

El şi Gary se apropiaseră foarte mult în ultimii doi ani. Când îl 
vizitase pe Malone în vacanţa de vară, Gary îşi petrecuse 
noaptea la Christiangate în repetate rânduri. Şi tatălui şi fiului le 
plăcea să meargă în larg cu barca de doisprezece metri lungime 
ancorată la docul proprietăţii, cumpărată cu mult timp în urmă 
pentru excursii peste oresund către Norvegia şi Suedia, utilizată 
foarte rar în prezent. Fiul lui Thorvaldsen, Cai, fusese îndrăgostit 
de apă. Lui Henrik îi era îngrozitor de dor de băiat. Se făceau doi 
ani de când murise. Fusese împuşcat în Mexico City şi nu Henrik 
reuşise să afle vreodată care fusese motivul. Malone fusese 
acolo în misiune şi făcuse tot ce putuse, ajungând în cele din 
urmă să se cunoască. Insă nu uitase niciodată ce se întâmplase 
acolo. In cele din urmă, avea să descopere adevărul despre 


moartea fiului său. Datorii ca acestea nu rămâneau niciodată 
neplătite. Şi totuşi, faptul că-şi petrecuse timpul cu Gary îi 
adusese o imensă bucurie, pe care viaţa i-o refuzase cu cruzime. 

— Mă bucur că ai putut veni cu mine, spuse el. N-aş fi vrut să 
te las singur acasă. 

— N-am fost niciodată în Austria! 

— Un loc minunat: păduri dese, munţi înzăpeziţi, lacuri alpine, 
peisaje spectaculoase. 

II supraveghease îndeaproape cu o zi în urmă şi Gary trecuse 
cu bine peste ultimele întâmplări, după cum se părea, ţinând 
cont şi de faptul că doi indivizi fuseseră împuşcaţi în faţa lui. 
Când Malone şi Pam plecaseră în Anglia, Gary înţelesese de ce 
trebuia ca ei să plece: mama sa trebuia să se întoarcă la serviciu, 
iar tatăl său trebuia să descopere de ce Gary fusese supus unor 
asemenea riscuri. Christiangate era un loc familiar şi Gary 
rămăsese cu plăcere. Dar cu o zi în urmă, după ce vorbise cu 
Stephanie, Thorvaldsen ştiuse ce avea de făcut. 

— Această întâlnire la care trebuie să te duci, spuse Gary, este 
importantă? 

— Ar putea fi. Va trebui să particip la mai multe sesiuni, dar 
vom găsi ceva de făcut şi pentru tine cât timp eu voi fi plecat. 

— Dar tata? El ştie că facem asta? Nu i-am spus mamei nimic. 

Pam Malone telefonase cu câteva ore mai devreme şi vorbise 
puţin cu Gary. Numai că închisese înainte ca Thorvaldsen să 
poată discuta cu ea. 

— Sunt sigur că unul din ei va suna din nou şi Jesper îi va 
anunţa unde suntem. 

Işi asumase un risc luându-l pe Gary cu el, însă hotărâse că 
era cel mai bun lucru pe care-l putea face. Dacă Alfred Hermann 
se afla în spatele răpirii iniţiale, iar Thorvaldsen credea cu 
fermitate că aşa stăteau lucrurile, atunci cea mai sigură 
alternativă părea să fie să-l ia pe Gary cu el la adunare, unde 
aveau să fie înconjurați de bărbaţi şi de femei cu influenţă veniţi 
din toată lumea, fiecare cu grupul său de angajaţi şi de agenţi de 
pază. Se gândi la răpire. Din puţinele care i se spuseseră despre 
Dominick Sabre, americanul era un profesionist şi nu părea 
dispus să angajeze nişte ajutoare atât de stupide cum fuseseră 
cei doi olandezi care dăduseră peste cap răpirea lui Gary. Ceva 
nu era în ordine. Malone era bun, nu nega acest lucru, dar 


lucrurile se desfăşuraseră cu o precizie ciudată. Oare toată 
chestia fusese regizată doar pentru Malone? Fusese un mod de 
a-l impulsiona să meargă înainte? Dacă aşa stăteau lucrurile, 
atunci Gary nu mai era în nici un pericol. 

— Aminteşte-ţi despre ce am discutat, îi spuse lui Gary. 
Atenţie la ce spui, vor fi mulţi care ne vor asculta. 

— Am înţeles. 

— Excelent, spuse zâmbind. 

Acum mai putea doar să spere că-l citise corect pe Alfred 
Hermann. 


Capitolul 38 


VIENA 
ORA 8.00 


Hermann îşi împinse deoparte micul dejun. Nu suporta să 
mănânce, mai ales în mijlocul unei aglomeraţii, însă îi plăcea sala 
de mese de la castel. El personal alesese decoraţiunile 
neogotice, tocurile de la ferestre şi casetele de pe tavan cu 
blazonul iluştrilor cruciați şi hotărâse ca pereţii să fie acoperiţi cu 
pânze pe care era reprezentată capturarea creştină a 
lerusalimului. 

Micul dejun fusese spectaculos, ca de obicei şi un grup de 
ospătari cu sacouri albe avea grijă de oaspeţii săi. Fiica sa stătea 
la capătul opus al mesei foarte lungi, iar restul de doisprezece 
scaune erau ocupate de un grup select de membri ai ordinului - 
Comitetul Politic - care sosiseră de ieri să participe la adunarea 
din weekend. 

— Sper că toată lumea se simte bine, spuse Margarete către 
adunare. 

Cel mai bine se descurca în mijlocul mulţimii. 

Hermann o văzu încruntându-se când zări farfuria lui neatinsă, 
dar ea nu spuse nimic despre asta. Se aştepta la o muştruluială 
în particular din parte ei - ca şi cum pofta de mâncare ar fi 
asigurat ea însăşi o viaţă lungă şi o sănătate de fier. Măcar de-ar 
fi aşa simplu! 

Mai mulţi dintre membrii comitetelor discutau despre castel şi 
despre mobilierul lui rafinat, observând unele modificări pe care 
le făcuse din primăvară. Deşi aceştia erau oameni înstăriți, nu 
ajungeau nici măcar împreună la un sfert din averea lui 
Hermann. Totuşi, fiecare dintre ei era util într-un fel sau altul. 
Aşa că le mulţumi pentru observaţii şi aşteptă. In cele din urmă 
spuse: 

— Mă interesează ce îşi propune Comitetul Politic să spună 
adunării despre Conceptul 1223. 

Acea iniţiativă, adoptată cu trei ani în urmă la adunarea din 


primăvară, implicase un plan complex de destabilizare a 
Israelului şi a Arabiei Saudite. El susţinuse ideea, motiv pentru 
care îşi plasase surse în interiorul guvernelor israelian şi 
american - surse care îl duseseră în mod neaşteptat la George 
Haddad. 

— Inainte de asta, spuse preşedintele comitetului, ai putea să 
ne spui dacă eforturile tale au avut vreun rezultat? Planurile 
noastre vor trebui modificate dacă nu reuşeşti. 

El încuviinţă din cap. i 

— Evenimentele sunt în curs de desfăşurare şi asta rapid. Insă, 
dacă reuşesc, s-a asigurat o piaţă pentru această informaţie? 

Un alt membru al comitetului încuviinţă din cap. 

— Am întrebat în lordania, Siria, Egipt şi Yemen, spuse acesta. 
Toţi sunt interesaţi, cel puţin să poarte discuţii. 

Acest lucru îl încântă. Invăţase mai demult că entuziasmul 
unui stat arab - indiferent dacă era îndreptat înspre servicii, 
bunuri sau terorism - creştea direct proporţional cu interesul 
vecinului său. 

— Este riscant să-i ignorăm pe saudiţi, spuse altul. Au legături 
cu mulţi dintre membrii noştri. Represaliile ar putea fi 
costisitoare. 

— Negociatorii voştri, spuse el, vor trebui să se asigure că vor 
sta liniştiţi până când va fi în avantajul nostru să negociem cu ei. 

— Nu a sosit vremea să ne spui exact despre ce este vorba? 
întrebă unul dintre membrii comitetului. 

— Nu, spuse el, încă nu. 

— Ne implici în ceva despre care, să fiu sincer, Alfred, am 
multe îndoieli. 

— Ce anume pui la îndoială? 

— Ce ar putea fi atât de interesant pentru lordania, Siria, Egipt 
şi Yemen, excluzând însă Arabia Saudită? 

— Eliminarea Israelului. 

Tăcerea puse stăpânire pe întreaga cameră. 

— Cu siguranţă, acesta ar fi un ţel comun pentru toate aceste 
naţiuni, dar este şi imposibil. Acest stat va confirma să existe. 

— Asta s-a afirmat şi despre Uniunea Sovietică. Şi totuşi, când 
raţiunea ei de-a exista a fost pusă serios sub semnul întrebării, 
iar minciunile ei au fost demascate, uitaţi-vă ce s-a întâmplat: s-a 
dizolvat în doar câteva zile! 


— Şi tu poţi să faci acest lucru? întrebă altcineva. 

— Nu aş pierde timpul nostru al tuturor dacă nu aş crede că 
este posibil. 

Unul dintre ceilalţi membri, un vechi prieten, păru frustrat de 
comportamentul său secretos, aşa că decise să fie puţin mai 
conciliant. 

— Haideţi să ne gândim la această idee: ce s-ar întâmpla dacă 
validitatea Vechiului Testament ar fi pusă la îndoială? le spuse el. 

Câţiva dintre oaspeţi ridicară din umeri. 

— Şi ce dacă? întrebă cineva. 

— Ar putea să schimbe în mod fundamental dezbaterile din 
Orientul Mijlociu, spuse Hermann. Evreii sunt centraţi pe 
păstrarea corectitudinii cărţii lor, Tora. Cuvântul Domnului şi 
toate celelalte. Nimeni nu i-a provocat până acum la modul 
serios. Au existat discuţii, speculaţii, dar, dacă s-ar dovedi că 
Tora este greşită, imaginaţi-vă ce-ar însemna acest lucru pentru 
credibilitatea evreilor. Gândiţi-vă cum ar putea acest lucru să 
incite alte state din Orientul Mijlociu! 

Era foarte convins de ceea ce spunea. Nici un asupritor nu 
fusese capabil vreodată să-i învingă pe evrei. Mulţi încercaseră: 
asirienii, babilonienii, romanii, turcii, Inchiziția. Chiar şi Martin 
Luther îi urâse. Însă aşa-zişii fii ai Domnului refuzaseră cu 
încăpățânare să se predea. Probabil că Hitler fusese cel mai rău. 
Şi totuşi, chiar după moartea acestuia, lumea le acordase pur şi 
simplu tărâmurile biblice promise. 

— Dar ce ai împotriva Israelului? întrebă una dintre membrele 
comitetului. M-am întrebat chiar de la început de ce ne pierdem 
vremea cu aşa ceva. 

Femeia chiar fusese împotrivă şi i se alăturaseră încă doi 
membri. Erau clar în minoritate şi destul de inofensivi, aşa că le 
permisese acest lucru doar ca pe un mod de a adăuga o 
aparenţă de democraţie întregului proces. 

— Este vorba de mult mai mult decât de Israel. Observă că 
atrăsese atenţia tuturor, chiar şi pe cea a fiicei sale. Dacă jucăm 
corect, am putea destabiliza atât Israelul, cât şi Arabia Saudită. 
In această privinţă, sunt strâns legate unul de celălalt. Dacă 
reuşim să creăm în ambele state aceeaşi agitaţie, pe care să o 
controlăm, apoi să  programăm în mod corespunzător 
declanşarea ei, am putea răsturna ambele guverne în mod 


irevocabil. Îl privi pe preşedintele Comitetului Politic. Aţi discutat 
cum ar putea membrii noştri să exploateze acest lucru odată ce-l 
punem în mişcare? 

Bărbatul mai în vârstă încuviinţă din cap. Erau prieteni de zeci 
de ani şi se afla aproape de fruntea listei celor cu şanse pentru 
un loc în Cerc. 

— Scenariul pe care ni-l imaginăm, spuse el, se bazează pe 
faptul că palestinienii, iordanienii, sirienii şi egiptenii, toţi vor dori 
ceea ce le vom furniza noi. 

— Asta nu se va întâmpla, spuse un bărbat, unul dintre cei 
care erau împotrivă. 

— Şi cine s-ar fi gândit că lumea va înstrăina aproape un 
milion de arabi şi le va acorda evreilor un pământ al lor? sublinie 
Hermann. Mulţi din Orientul Mijlociu spuneau că nici acest lucru 
nu se va întâmpla. Vorbele sale erau tăioase, aşa că îndulci ceea 
ce voia să mai spună cu un ton de compromis. În cel mai rău caz 
am putea să dărâmăm acel zid stupid pe care l-au ridicat 
israelienii pentru a-şi proteja pământurile şi să contestăm orice 
pretenţie strămoşească pe care au avut-o vreodată. Aroganţa 
sionistă va avea de suferit, probabil destul pentru a atrage 
statele arabe înconjurătoare într-o acţiune comună. Şi nici măcar 
nu am menţionat Iranul, căruia nu i-ar face plăcere mai mare 
decât să anuleze statul Israel. Aceasta va fi ca o binecuvântare 
pentru ei. 

— La ce ar putea duce toate astea? 

— La cunoaştere. 

— Nu se poate să vorbeşti serios! Toate astea se bazează pe 
ideea ca noi să învăţăm ceva? 

Nu se aşteptase la o discuţie deschisă, dar aceasta era clipa 
mult aşteptată. Comitetul adunat în jurul mesei din salon era 
însărcinat prin regulamentul ordinului cu formularea viziunilor 
politice ale colectivului, care erau strâns legate de iniţiativele 
Comitetului Economic, deoarece, pentru ordin, politica şi profitul 
erau sinonime. Comitetul Economic stabilise ca ţel creşterea 
veniturilor membrilor care doreau să investească masiv în 
Orientul Mijlociu cu cel puţin treizeci la sută. Fusese realizat un 
studiu, se determinase o investiţie iniţială în euro, se estimaseră 
profiturile potenţiale în condiţiile economice şi politice curente, 
apoi fuseseră imaginate mai multe scenarii. In cele din urmă, o 


ţintă de treizeci la sută era considerată realizabilă. Însă pieţele 
din Orientul Mijlociu erau în cel mai bun caz limitate. Intreaga 
regiune putea exploda din cauza celui mai mic detaliu. Fiecare zi 
aducea o altă posibilitate de dezastru. Astfel, Comitetul Politic 
căuta o oarecare consecvență. Metodele tradiţionale - mita şi 
amenințările - nu erau eficiente cu oamenii care îşi legau 
explozibilul de piept ca pe ceva obişnuit. Oamenii care controlau 
deciziile în ţări ca Iordania, Siria, Kuweit, Egipt şi Arabia Saudită 
erau mult prea bogaţi, mult prea protejaţi şi mult prea fanatici. In 
schimb, ordinul înţelesese că trebuia găsită o nouă monedă de 
schimb - una pe care Hermann considera că urma să o posede în 
curând. 

— Cunoaşterea este de departe mai puternică decât orice 
armă, spuse el în şoaptă. 

— Totul depinde de genul de cunoaştere, declară unul dintre 
membri. 

Fu de acord. 

— Succesul va depinde de noi dacă vom fi capabili să 
răspândim ceea ce aflăm către cumpărătorii adecvaţi şi la 
momentul potrivit, spuse el. 

— Te cunosc, Alfred, interveni unul dintre bărbaţii mai în 
vârstă. Ai plănuit acest lucru foarte în detaliu. 

— Lucrurile progresează în sfârşit, zâmbi el. Americanii sunt 
interesaţi acum, iar aceasta deschide o nouă avalanşă de 
posibilităţi. 

— Şi ce-i cu americanii? întrebă Margarete, cu nerăbdare în 
voce. 

Intrebarea ei îl deranjă. Trebuia să înveţe să nu arate când nu 
era la curent cu ceva. 

— Se pare că în Statele Unite sunt la putere nişte persoane 
care doresc, de asemenea, ca Israelul să fie pus la punct. Ei văd 
aceasta ca pe un beneficiu adus politicii externe a Americii. 

— Şi totuşi, cum este posibil aşa ceva? întrebă unul dintre 
membrii comitetului. Arabii cu arabii, dar şi arabii cu evreii s-au 
războit de mii de ani. Ce ar putea fi atât de înspăimântător? 

Stabilise un ţel sublim atât pentru el, cât şi pentru ordin şi o 
voce interioară îi spuse că perseverenţa lui era pe punctul de a-i 
fi răsplătită. Aşa că îi privi pe bărbaţii şi pe femeile care stăteau 
aşezaţi în faţa lui şi declară: 


— Voi afla răspunsul la această întrebare înainte ca acest 
weekend să ia sfârşit. 


Capitolul 39 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 3.30 


Stephanie se aşeză pe un scaun, extenuată. Brent Green 
şedea pe canapea, cu faţa la ea. Avea umerii căzuţi, într-un mod 
pe care Stephanie nu-l mai văzuse înainte. Cassiopeia adormise 
la etaj. Măcar una din ele urma să fie odihnită. Ea cu siguranţă 
nu avea să fie. Păreau să fi trecut patruzeci şi opt de zile, în loc 
de patruzeci şi opt de ore de când fusese aici ultima oară, fără să 
aibă încredere în Green, suspicioasă la orice avea el de spus, 
furioasă pe ea însăşi că-l pusese în pericol pe fiul lui Malone. Şi, 
deşi Gary Malone era acum în siguranţă, aceleaşi dubii despre 
Brent Green i se învârteau în minte, mai ales având în vedere 
ceea ce-i spusese acesta cu câteva ore în urmă. 

„Principala sursă a israelienilor este Pam Malone.” 

Ţinea în mână un Dr. Piper dietetic pe care-l găsise în 
frigiderul lui Green. 

— Chiar bei chestii din astea? spuse ea arătând înspre cutie. 

El încuviinţă din cap. 

— Are exact gustul originalului, numai că nu are zahăr. Mi s-a 
părut o chestie bună pentru mine. 

— Eşti un tip ciudat, Brent, zise ea zâmbind. 

— Sunt doar un om care ţine la intimitatea lui şi păstrează 
pentru el însuşi ceea ce-i place. 

Ea avea inima grea şi mintea obosită şi se lupta cu o nelinişte 
profundă care încerca să-i distragă atenţia de la Green. 
Stinseseră intenţionat toate luminile pentru a convinge pe oricine 
ar fi supravegheat casa că locatarul se dusese la culcare ca de 
obicei. 

— Te gândeşti la Malone? întrebă el prin întuneric. 

— E în pericol. 

— Nu poţi face nimic până când nu sună. 

— Nu e suficient, clătină ea din cap. 

— Ai un agent la Londra. Ce şanse ar avea să-l găsească pe 


Cotton? 

Nu prea multe. Londra era un oraş mare şi cine ştie dacă 
Malone chiar se afla acolo? Se poate să fi plecat oriunde în altă 
parte în Marea Britanie. Numai că ea nu voia să se gândească la 
lucruri imposibile, aşa că întrebă: 

— De când ai aflat despre Pam? 

— Nu de mult. 

Pe ea o deranja să fie ţinută deoparte şi hotărî că, pentru a 
obţine ceva, trebuia mai întâi să dea. 

— Mai este un participant la acest joc, să ştii. 

— Te ascult! 

Tonul lui Green indica faptul că îi stârnise interesul. 

În sfârşit ştia şi ea ceva ce el nu ştia! 

li relată ce-i spusese Thorvaldsen despre Ordinul Lânii de Aur. 

— Henrik nu mi-a menţionat niciodată nimic despre asta! j 

— Vai, ce surpriză! Dădu pe gât încă o înghiţitură din suc. |ţi 
spune numai ce vrea el să afli. 

— Ei l-au răpit pe fiul lui Malone? 

— Ei sunt în fruntea listei, oricum. 

— Asta explică multe, spuse Green. Israelienii au fost 
neobişnuit de prudenţi pe parcursul întregii operaţiuni. Noi am 
aruncat momeala cu conexiunea, sperând că informatorul lor de 
aici va muşca din ea. Timp de mai mulţi ani, diplomaţii lor au pus 
discret întrebări despre George Haddad. Nu i-am păcălit în 
întregime când l-a ascuns Malone. Au cercetat rămăşiţele acelei 
cafenele, numai că bomba îşi făcuse pe deplin treaba. Şi totuşi, 
chiar şi după ce am aruncat momeala cu conexiunea ca s-o vadă, 
israelienii tot au acţionat foarte discret. 

— Mie-mi spui? 

— Faptul că fiul lui Malone a fost răpit ne-a zădărnicit 
planurile. Din acest motiv am amânat întâlnirea noastră atunci 
când ai sunat prima dată să-mi spui. 

— Şi eu care credeam că din cauză că nu mă puteai suporta! 

— E nevoie de ceva răbdare ca să te suporte cineva, dar am 
învăţat să mă adaptez. 

Ea zâmbi. Green se întinse după un vas de cristal de pe 
măsuţă, care era plin cu alune sărate. Şi ei îi era foame, aşa că 
îşi umplu pumnul. 

— Ştiam că Israelul nu era vinovat de răpirea lui Gary Malone, 


spuse Green. Şi eram curioşi de ce au stat atât de liniştiţi când s- 
a întâmplat. Tăcu un timp. Apoi, după ce m-ai sunat, mi s-a spus 
despre Pam Malone. 

Ea îl ascultă în continuare. 

— Are de vreo trei luni o relaţie cu un bărbat, un avocat de 
succes la o firmă în Atlanta, la care este unul dintre acţionarii 
principali, dar individul este şi un patriot evreu, un mare 
susţinător al Israelului. Securitatea Internă crede că a ajutat 
financiar una sau mai multe facţiuni militante din guvernul 
israelian. Ea ştia că banii americani susțineau de mult timp 
politica Israelului. 

— Nici măcar nu bănuiam că te implicai atât de mult, zi de zi, 
în aceste lucruri, spuse ea. 

— Din nou, Stephanie, sunt multe lucruri la mine de care tu nu 
îţi dai seama. Am o imagine publică şi care este necesară. Insă, 
când am luat în primire acest post, nu am avut intenţia să fiu aici 
numai de decor. Sunt ofiţerul-şef răspunzător cu respectarea 
legii în această ţară şi îmi fac meseria! 

Ea observă că el nu mâncase nici una dintre alunele din 
palmă. In schimb, ţinea palma dreaptă întinsă, iar cu forma 
întunecată a mâinii stângi ciugulea printre ele. 

— Ce faci? îl întrebă ea. 

— Caut jumătăţile. 

— De ce? 

— Au mai multă sare. 

— Ce?! 

— Dacă iei o alună întreagă, mijlocul nu are sare. Dar dacă 
aluna este înjumătăţită şi sărată, atunci cantitatea de sare e 
dublă. 

— Doar nu vorbeşti serios! 

El ciuguli o alună şi o aruncă în gură. 

— De ce o jumătate de alună are mai multă sare decât una 
întreagă? 

— Nu ai fost atentă? o întrebă el pe un ton amuzat. Două 
jumătăţi sărate, lipite, au mai multă sare decât o singură alună 
întreagă, spuse el, apoi mai aruncă una în gură. 

Ea nu se putea hotărî dacă era serios sau îşi bătea joc de ea, 
însă el continuă să caute jumătăţile. 

— Şi ce faci cu alunele întregi? 


_ — Le las la urmă. Le mănânc numai când nu mai am de ales. 
Insă, dacă vrei, fac schimb cu tine, îţi dau una întreagă pe o 
jumătate. 

li plăcea acest Brent Green, uşor jucăuş. Avea un simţ sec al 
umorului. Deodată, simţi nevoia de a-l proteja. 

— li vrei pe nesăbuiţii aceia aroganţi de la Casa Albă la fel de 
mult cât îi vreau şi eu. Ai auzit cum vorbesc despre tine. lţi spun 
Reverendul Green cel Corect. Ascund multe lucruri de tine. Te 
folosesc numai ca să-şi promoveze propria imagine. 

— Mi-ar plăcea să cred că nu sunt chiar atât de neînsemnat. 

— Ce-i neînsemnat când e vorba să-i trimiţi undeva? Dacă 
este cineva care să merite asta, ei sunt. Inclusiv preşedintele. 

— Sunt de acord. 

Işi scutură de pe palme resturile de la alune şi continuă să 
mestece. Ea chiar începuse să-l aprecieze pe bărbatul din faţa ei. 

— Mai spune-mi despre Pam, îi ceru ea. 

— Ea şi cu avocatul se întâlnesc de vreo trei luni. Ştim că el e 
în legătură cu Heather Dixon, s-au întâlnit de mai multe ori. 

Ea rămase perplexă. 

— Ceva îmi scapă. Cum s-au gândit israelienii că Pam va fi 
implicată în chestia asta? Ea şi Malone sunt separați de mult 
timp. Abia dacă-şi vorbesc. Şi tu însuţi ai spus că nu crezi că ei l- 
au răpit pe Gary. 

— Israelienii sigur ştiau ceva în plus faţă de noi. Au anticipat 
toate astea, ştiau că aveau să se întâmple şi că Pam Malone 
urma să intre în legătură cu Cotton. E singurul lucru care are 
sens. A fost o relaţie cu scopuri bine definite. Acum spune-mi 
despre acest Ordin al Lânii de Aur. Cred că şi israelienii ştiau că 
erau implicaţi şi că băiatul avea să fie răpit la un moment dat. 
Poate îşi propuseseră să facă asta ei înşişi? 

— Crezi că Pam e spioană? 

— Incă nu se ştie cât de mult e implicată. Şi, din nefericire, 
avocatul din Atlanta cu care se întâlnea a murit alaltăieri. Tăcu o 
clipă. A fost împuşcat în garajul unei parcări. 

Nimic nou. Era ceva obişnuit ca Orientul Mijlociu să-şi 
mănânce propriii oameni. 

— Şi ce ai aflat despre el? întrebă ea. 

— Am supravegheat participarea lui la o strângere de fonduri 
pentru cumpărarea de arme. Tel Avivul afirmă în mod public că 


încearcă să oprească aceste strângeri de fonduri, însă pe ascuns 
încurajează de fapt această practică. Mi s-a spus că avocatul s-a 
dat bine pe lângă Pam. A petrecut o grămadă de timp cu ea, i-a 
oferit cadouri, genul ăla. Pentru cineva care vrea ca oamenii să o 
considere o dură, Pam Malone nu este, de fapt, decât o femeie 
singură şi vulnerabilă. 

— Asta te descrie şi pe tine, nu? îl întrebă ea, sesizând ceva în 
tonul lui. 

Green nu răspunse imediat, iar ea se întrebă dacă nu depăşise 
cumva limita lui emoţională. In cele din urmă, el şopti cu voce 
joasă: 

— Mai mult decât crezi. 

Ea vru să înainteze mai mult pe acel drum şi tocmai era pe 
punctul să mai facă o încercare, când se auziră paşi pe treptele 
care veneau de la etaj. Silueta Cassiopeei apăru în cadrul uşii. 

— Avem musafiri. O maşină a oprit lângă trotuar. 

— Nu am văzut farurile, spuse Green şi se ridică în picioare. 

— A venit cu ele stinse. 

— Credeam că dormi, îi spuse Stephanie îngrijorată. 

— Cineva trebuia să aibă grijă de voi doi! 

Sună telefonul. Nimeni nu se mişcă. Mai sună o dată. Green se 
deplasă prin întuneric, găsi receptorul fără fir şi răspunse. 
Stephanie observă că se prefăcea somnoros. Se lăsară câteva 
momente de tăcere. 

— Atunci bineînţeles, vino înăuntru! Cobor şi eu într-o clipă. 
Apoi Green închise telefonul. Larry Daley, îi spuse lui Stephanie. 
E afară şi vrea să mă vadă. 

— Asta nu-i bine, spuse Stephanie. 

— Poate că nu. Dar ieşiţi din raza vizuală şi o să aflăm ce 
naiba vrea. 


Capitolul 40 


LONDRA 
ORA 8.15 


Lui Malone îi plăcea foarte mult la Savoy. Stătuse acolo de 
câteva ori pe banii Guvernului Statelor Unite sau al Marii Britanii. 
Un lucru era bun la Magellan Billet: avantajele erau la fel de 
numeroase ca riscurile. Nu mai trecuse pe acolo de mai mulţi 
ani, însă se bucură să vadă că hotelul ce data de pe la sfârşitul 
perioadei victoriene încă îşi afişa amestecul grandios de opulenţă 
şi lipsă de gust. Ştia că o noapte într-o cameră cu vedere spre 
Tamisa costa mai mult decât câştigau majoritatea oamenilor într- 
un an. Ceea ce însemna că salvatorului lor îi plăcea să 
călătorească în stil mare. 

Plecaseră în grabă de la Bainbridge Hall, furând microbuzul 
echipei de curăţenie, pe care îl parcase apoi la câţiva kilometri 
de gară. De acolo, luaseră trenul de 6.30 spre Londra. Totul era 
liniştit în staţia Paddington, iar el evitase taxiurile, aşa că luaseră 
metroul spre Savoy. 

Umărul lui Pam părea să fie în ordine. Sângerarea se oprise. În 
holul hotelului găsi un telefon cu circuit intern şi ceru să i se facă 
legătura cu camera 453. 

— Te mişti repede, se auzi o voce la celălalt capăt al firului. 

— Spune-mi ce vrei! 

— Pe moment, mi-e foame, aşa că micul dejun este principala 
mea prioritate. 

Malone înţelese mesajul. 

— Vino jos, atunci. 

— Ce zici de cafenea în zece minute? Au la bufet o mâncare 
excepţională. 

— Te aşteptăm! 


Bărbatul care apăru la masa lor era acelaşi pe care-l văzuseră 
cu două ore în urmă, numai că acum purta pantaloni oliv şi o 
cămaşă de lână maro. Faţa sa frumoasă, proaspăt bărbierită, 


strălucea de bunăvoință şi de politeţe. 

— Mă numesc McCollum. James McCollum. Mi se spune Jimmy. 

Malone era prea obosit şi suspicios ca să mai fie şi prietenos, 
dar se ridică în picioare. Strângerea de mână fu fermă, trădând 
încrederea de sine. Ochii celuilalt, de culoarea jadului, îl fixară 
avizi. Pam nu se ridică. Malone făcu prezentările, apoi trecu 
direct la subiect. 

— Ce făceai la Bainbridge Hall? 

— Ai putea măcar să-mi mulţumeşti că ţi-am salvat viaţa. Nu 
eram obligat să fac asta. 

— Se nimerise să fii prin apropiere? 

Buzele subţiri ale bărbatului se întinseră într-un zâmbet. 

— Aşa eşti mereu? Fără introducere, treci direct la subiect? 

— Imi eviţi întrebarea. 

McCollum trase un scaun şi se aşeză. 

— Mor de foame. Să comandăm ceva de mâncare şi apoi îţi 
voi spune totul. 

Malone nu se clinti. 

— Ce-ar fi să-mi răspunzi mai întâi la întrebare? 

— Bine, o fac din pură bunăvoință. Sunt un căutător de comori 
aflat pe urma Bibliotecii din Alexandria. Căutările mele pentru a 
găsi măcar o urmă a acestei biblioteci se întind pe mai mult de 
zece ani. Eram în Bainbridge Hall din cauza celor trei indivizi. Au 
ucis o femeie acum patru zile, o agentă foarte bună de-a mea, 
aşa că am rămas pe urmele lor sperând să aflu pentru cine 
lucrau. Aceştia, în schimb, m-au condus la tine. 

— Spuneai atunci că ai nişte informaţii pe care eu nu le am. Ce 
te face să crezi asta? 

McCollum îşi dădu scaunul pe spate şi se ridică. 

— Am spus că deţin nişte informaţii pe care mă îndoiesc că le 
ai şi tu. Uite, nu am nici timp, nici răbdare pentru chestia asta. 
Am mai fost la Bainbridge Hall şi mai demult. Nu eşti primul care 
se duce acolo. Fiecare dintre voi, amatorii, află un sâmbure de 
adevăr amestecat cu o grămadă de fantezii. Sunt dispus să 
negociez ceva din cele pe care le ştiu eu, pentru a afla puţinul pe 
care s-ar putea să-l ştii tu. Asta-i tot, Malone! Nu e vorba despre 
vreo chestie sinistră! 

— Deci ai împuşcat în cap doi oameni? Numai ca să dovedeşti 
că ai dreptate? întrebă Pam, iar Malone îi zări privirea de avocat 


sceptic. 

McCollum se uită fix la Pam. 

— l-am împuşcat pe oamenii aceia ca să vă salvez vouă viaţa. 
Apoi se uită în jurul său. Imi place acest loc. Ştiaţi că primul 
Martini a fost turnat întâia dată în Barul American de la Savoy? 
Hemingway, Fitzgerald, Gershwin - toţi au băut aici. E un loc cu 
adevărat istoric! 

— Îți place istoria? îl întrebă Pam. 

— O necesitate profesională. 

— Pleci undeva? îl întrebă Malone. 

McCollum stătea în picioare rigid, dar calm şi cu ţinuta 
impecabilă, deşi Malone încercase în mod deliberat să-l scuture 
puţin. 

— Sunteţi mult prea suspicioşi pentru mine. Mergi mai 
departe, în încercarea eroului. Sper să reuşeşti! 

Acest bărbat chiar cunoştea multe lucruri! 

— De unde ai aflat despre asta? 

— Aşa cum am mai spus, am fost un timp pe aceste urme. De 
când eşti tu? Să ghicesc? Eşti un începător. Mai rău, eşti un 
începător îngâmfat! Am întâlnit o mulţime de oameni exact ca 
tine. Au impresia că le ştiu pe toate. Adevărul este că nu ştiu nici 
cât negru sub unghie! Biblioteca aceea nu a stat degeaba 
ascunsă timp de o mie cinci sute de ani. McCollum tăcu o clipă. 
Ştii, Malone, eşti ca măgarul ăla care stă pe un câmp minunat cu 
iarba până la genunchi, dar care mănâncă buruienile de după 
gard! Mi-a părut bine de cunoştinţă! Mă duc să mă aşez la masa 
de acolo să iau micul dejun. 

Şi McCollum îşi făcu loc de-a lungul cafenelei pe jumătate 
goale. 

— Ce crezi? o întrebă pe Pam. 

— Arogant. Dar nu poţi să-i reproşezi acest lucru. 

El zâmbi. 

— Ştie ceva şi nu vom afla nimic dacă vom rămâne aici! 
afirmă el. 

— De acord, spuse ea şi se ridică în picioare. Aşa că hai să 
mâncăm împreună cu noul nostru prieten! 


Sabre se aşeză la masă şi aşteptă. Dacă socotise bine, urmau 
să i se alăture şi ei la scurt timp. Malone nu avea cum să reziste 


tentaţiei. Informaţiile pe care le avea el se reduceau la cât 
reuşise George Haddad să-i spună, ceea ce, având în vedere 
banda pe care o ascultase, nu era prea mult. Ceea ce luase 
Malone din apartamentul lui Haddad înainte să plece mai 
umpluse poate nişte goluri, dar el punea rămăşag că întrebările 
vitale rămâneau în continuare fără răspuns. 

Ceea ce era iarăşi o problemă. 

Se străduia să interacţioneze. Era ceva diferit. Era obişnuit cu 
liniştea propriilor gânduri - partenerele intime apăreau rar, 
limitându-se la femeile ocazionale care-i ofereau doar sex. Pe 
majoritatea le plătea. Erau profesioniste, la fel ca el, făcându-şi 
meseria - îi spuneau noaptea ce voia el să audă, apoi dimineaţa 
plecau. Pericolul fizic şi tensiunea intelectuală aveau efectul de 
a-i neutraliza, mai degrabă decât de a-i stimula, apetitul sexual. 
Viaţa pe care o ducea îl storcea de vlagă. Uneori se mai întâmpla 
să se culce cu câte una dintre femeile angajate pentru diverse 
misiuni. Dar, aşa cum se întâmplase şi cu englezoaica pe care o 
împuşcase mai devreme, acest lucru implica efecte secundare 
enervante. În loc de relaţii romantice, lui îi era dor de solitudine. 

Mai jucase acest rol şi înainte, cu alţii, atunci când trebuise să 
le consolideze încrederea în el. Cuvintele şi acţiunile, felul în care 
mergea şi se purta, aerul de cuceritor, toate veneau de la unul 
dintre numeroşii prieteni ai mamei sale. Acesta fusese un poliţist 
din Chicago care-şi făcea rundele obişnuite în zona în care 
locuiau pe vremea când el avea doisprezece ani. Işi amintea cum 
încercase bărbatul să o impresioneze cu încrederea lui în sine 
netulburată. Işi aminti un joc cu White Sox şi o excursie la lac. 
Mai târziu aflase că, la fel ca majoritatea iubiţilor mamei sale, 
polițistul arătase doar atâta interes cât să o impresioneze. Odată 
ce obțineau ceea ce voiau cu adevărat, adică o noapte sau mai 
multe în patul mamei sale, atenţia lor dispărea. Ajunsese să-i 
urască pe toţi pretendenţii ei. Nici măcar unul nu fusese alături 
de ea când o înmormântase. Murise singură şi falită. 

lar el nu avea de gând să-i calce pe urme. 

Se ridică şi se îndreptă spre rândul de la bufet. 

li plăcea la Savoy, camerele erau mobilate cu antichităţi 
scumpe şi serviciile erau asigurate de valeţi de modă veche. Era 
genul de lux de care Alfred Hermann şi restul celor din Ordinul 
Lânii de Aur se bucurau în mod obişnuit. Voia şi el acest 


privilegiu. În termenii ceruţi de el, nu de ei. Însă, pentru a 
modifica realitatea, avea nevoie de Cotton Malone şi se întrebă 
dacă în rucsacul de piele pe care-l căra Malone se afla ceva din 
ceea ce căuta el. Până acum reuşise să fie cu un pas înaintea 
adversarului său şi cu colţul ochiului văzu cu plăcere că încă mai 
deţinea acest avantaj. Malone şi fosta lui soţie îşi făceau loc 
printre mesele care se ocupau rapid. 

— De acord, McCollum, spuse Malone în timp ce se apropiau. 
Am venit. 

— Intri în joc? 

— Sigur. Măcar atât pot să fac. 

— Sper că asta nu e tot ce poţi face! spuse forţându-şi un 
hohot de râs. 


Capitolul 41 


WASHINGTON, D.C. 


Stephanie şi Cassiopeia se retraseră în bucătărie, în timp ce 
Brent Green deschise uşa de la intrare. Se aşezară lângă uşa 
batantă şi ascultară cum Green îl introduse pe Daley în 
sufragerie şi cum cei doi se aşezară la masă. 

— Brent, spuse Daley, avem câteva probleme de discutat. 

— Intotdeauna am avut, Larry. 

— Avem o problemă serioasă. Şi folosesc persoana întâi plural 
din cauză că am venit să te ajut pe tine s-o rezolvi. 

— Speram să fie ceva important, având în vedere ora la care 
ai venit. Aşa că mai bine ai începe să-mi vorbeşti despre 
problema noastră. 

— Au fost găsite trei cadavre cu puţin timp în urmă pe o 
proprietate la vest de Londra. Două aveau câte un glonţ în cap, 
al treilea - în piept. Un alt cadavru, de data asta o femeie, a fost 
găsit la câţiva kilometri distanţă, cu un glonţ în cap. O armă de 
acelaşi calibru a fost utilizată şi la ceilalţi împuşcaţi în cap. Un 
microbuz al echipei de curăţenie a fost furat de pe domeniu. 
Echipa a fost lăsată inconştientă. Maşina acesteia a fost luată şi 
lăsată într-un oraş din apropiere. Un bărbat şi o femeie au fost 
văzuţi coborând din ea, apoi luând un tren spre Londra. Camera 
video de supraveghere din staţia Paddington a confirmat că 
Cotton Malone şi fosta lui soţie au coborât din acel tren. 

Stephanie ştia unde duceau toate astea. 

— Presupun, spuse Green, că vrei să insinuezi că Malone a 
omorât cele patru persoane. 

— Aşa arată, oricum. 

— Se pare, Larry, că nu ai fost niciodată procuror într-un caz 
de crimă. 

— Şi tu ai fost? 

— În şase procese chiar. Pe vremea când eram asistentul 
procurorului de stat. Habar n-ai dacă Malone i-a omorât pe 
oamenii aceia. 


— Poate că nu, Brent, dar am destule date pentru a-i stârni pe 
britanici. li las pe ei să se descurce cu detaliile. 

Stephanie îşi dădu seama că aceasta ar putea fi o problemă 
pentru Cotton şi văzu în privirea Cassiopeei că şi prietena ei era 
de acord. 

— Britanicii l-au identificat pe Malone. Nu au plecat după el 
doar pentru că au vrut să ne întrebe întâi pe noi ce făcea el 
acolo. Vor să ştie dacă se află acolo în mod oficial. Ştii cumva 
răspunsul? 

Se aşternu liniştea şi Stephanie îşi imagină privirea împietrită 
de pe faţa lui Green. Ascunderea sentimentelor în spatele unor 
ziduri era specialitatea lui. 

— Asta nu face parte din jurisdicţia mea. Şi, în afară de asta, 
cine spune că Malone ar face acolo ceva care să ne privească pe 
noi? 

— Cred că am o figură de tâmpit! 

— Nu întotdeauna. 

— Drăguţ, Brent, ai umor! Ceva nou pentru tine! Dar, aşa cum 
spuneam, Malone are un motiv să fie acolo şi patru oameni au 
murit din cauza lui, indiferent dacă el a apăsat pe trăgaci sau nu. 
Şi bănuiala mea este că e implicat în Conexiunea Alexandria. 

— Şi mai multe goluri în raţionament. Asta-i modul prin care 
Casa Albă îşi stabileşte politica? 

— Eu nu aş implica deloc Casa Albă. Pe moment, nu eşti prea 
sus pe lista lor de persoane favorite. 

— Dacă preşedintele nu doreşte ca eu să mai activez, cu 
siguranţă poate face ceva în acest sens. 

— Nu sunt sigur că demisia ta ar fi suficientă. 

Stephanie înţelese că Daley ajunsese, în sfârşit, la motivul 
vizitei sale. 

— La ce te-ai gândit? întrebă Green. 

— Uite cum stă treaba! Sondajele de opinie în privinţa 
preşedintelui nu sunt prea încurajatoare. E adevărat că mai sunt 
trei ani şi atunci se vor termina cele două mandate, dar noi ne- 
am dori să fim în fruntea sondajelor când vom ieşi din scenă. 
Cine n-ar vrea asta? Şi nimic nu impulsionează sondajele mai 
mult decât o regrupare a forţelor armate pe un motiv patriotic. Şi 
nimic nu face asta mai bine decât un act terorist. 

— Ai şi tu dreptate o dată în viaţă. 


— Unde este Stephanie? 

— De unde să ştiu eu? 

— Tu să-mi spui! Acum o zi, două erai gata să-ţi dai demisia 
pentru a o susţine pe ea. Eu îi spun să nu implice pe nimeni din 
Magellan Billet în toată afacerea asta, iar ea se apucă şi 
mobilizează imediat întreaga agenţie. A făcut asta cu aprobarea 
ta? 

— Nu e treaba mea s-o păzesc pe ea. 

— Preşedintele a concediat-o. A fost eliberată din funcţie. 

— Fără să mă consulte? 

— S-a consultat pe el însuşi şi asta a fost de ajuns! E scoasă în 
afară! 

— Şi cine va avea conducerea la Magellan Billet? 

— Nu vrei să-ţi spun o poveste scurtă? E din una dintre cărţile 
mele preferate, Jocul de-a politica, de Chris Matthews. Nu avem 
aceeaşi orientare politică, însă autorul este totuşi un tip isteţ. El 
povesteşte cum fostul senator Bill Bradley participa la o cină în 
onoarea sa. Bradley mai voia puţin unt şi nu reuşea să-l facă pe 
ospătarul care purta tava să vină înspre el. În cele din urmă, s-a 
ridicat, s-a dus la individ şi i-a spus că se părea că nu ştia cu cine 
avea de-a face. „Sunt Bill Bradley. Am absolvit la Rhodes, sunt 
jucător de baschet profesionist, senator al Statelor Unite şi aş 
mai vrea puţin unt!” Ospătarul nu a fost foarte impresionat şi a 
spus simplu că se vedea că Bradley nu ştia cine era e/. Aşa că 
ospătarul i-a spus: „Eu sunt persoana responsabilă cu untul!” Aşa 
că vezi tu, Brent, puterea stă în ceea ce ai. Pentru moment, eu 
sunt responsabilul la Magellan Billet! 

— Nu cumva, înainte de a lucra la Casa Albă, ai făcut lobby 
pentru o corporație? Şi, înainte de asta, nu ai fost consultant 
politic? Ce îţi dă ţie dreptul să administrezi cea mai delicată 
divizie de informaţii din Departamentul de Justiţie? 

— Faptul că preşedintele pune preţ pe părerea mea. 

— Şi că ai să-l pupi în fund de câte ori se va apleca. 

— Nu am venit aici să discutăm dacă am eu dreptul sau nu. 
Hotărârea este deja luată. Aşa că unde este Stephanie? 

— Presupun că e la hotel. 

— Am emis un mandat de arestare pe numele ei. 

— Şi cine de la Justiţie a ajutat la emiterea acestuia? 

— Consilierul de la Casa Albă s-a ocupat de detalii. Stephanie 


a încălcat vreo câteva legi. 

— Ai putea să-mi spui care? 

— Ce zici de faptul că a atacat o persoană de naţionalitate 
străină? Există o membră a misiunii israeliene care jură că 
Stephanie a încercat s-o omoare. Femeia are un cucui destul de 
urât la cap cu care să poată dovedi. 

— Ai de gând s-o dai în judecată? 

— Am de gând să-i trimit fundul ăla încrezut undeva unde nu 
există nici un reporter. 

— De unde nu se va mai întoarce. 

Se lăsă o tăcere adâncă. 

— Se mai întâmplă şi porcării, Brent. 

— Asta mă include şi pe mine? 

— De fapt, da. Se pare că israelienilor nu le place de tine şi nu 
vor să spună de ce. Poate din cauza prostiilor creştine 
conservatoare pe care-ţi place să le predici. Daley tăcu un timp. 
Sau poate doar din cauză că eşti un ticălos, nu ştiu. 

— Interesant cât respect ai pentru funcţia mea! 

— Am tot respectul pentru oamenii care m-au numit pe mine 
în acest birou, aşa cum ar trebui să ai şi tu. Să fim clari! Am 
putea folosi o mişcare teroristă eficientă şi nimeni dintre cei pe 
care-i cunosc n-ar irosi prea multe lacrimi dacă tu ai fi victima. 
Noi n-am avea decât de câştigat. Am prinde doi iepuri dintr-o 
lovitură. După ce vei dispărea tu, Israelul va fi fericit, una la 
mână. Apoi sondajele noastre de opinie vor creşte şi toată lumea 
îl va privi pe preşedintele nostru ca pe un adevărat lider! Ce 
frumoasă e viaţa! 

— Să înţeleg că ai venit până aici ca să-l ameninţi pe 
procurorul general al Statelor Unite? 

— Cum poţi să spui aşa ceva? Am venit să transmit 
ameninţarea. Aşa e corect, să ştii, ca să-ţi poţi lua măsurile de 
securitate necesare. E valabil şi pentru Stephanie. Nu ştiu din ce 
motiv, dar israelienii sunt tare porniţi împotriva ei. Dar 
bineînţeles că tu nu ştii nimic referitor la locul în care se 
ascunde, aşa că n-o vom putea preveni. Cu atât mai rău! Cât 
despre tine, alta-i povestea! Poţi să te consideri avertizat. 

— Presupun că israelienii nu vor fi implicaţi personal în nici un 
omor. g 

— Sigur că nu. Nu este un stat terorist. Insă ei sunt o 


adunătură plină de resurse şi se pot descurca foarte bine cu 
acest proiect. Au legături cu nişte elemente mai puţin plăcute, ca 
să le spunem aşa. De aceea ai fost avertizat. 

Stephanie auzi cum cineva se ridica în picioare. 

— Toate fac parte din meserie, Brent! 

— Şi dacă sunt băiat bun şi mă conformez, aceste elemente 
mai puţin plăcute îşi vor pierde interesul faţă de mine. 

— N-aş putea spune asta. Dar se prea poate. De ce nu încerci, 
să vedem? 

Camera rămase cufundată în tăcere un timp puţin prea 
îndelungat. Stephanie îşi imagină doi lei care se înfruntau. 

— Moştenirea preşedintelui merită toate acestea? întrebă 
Green. _ 

— Te gândeai că despre asta era vorba? În nici un caz! E 
vorba despre moştenirea mea! Despre ceea ce pot eu. Şi acest 
tip de capital politic valorează mai mult decât aurul. 

Ea auzi nişte paşi lovind podeaua de lemn, îndepărtându-se de 
bucătărie. 

— Larry, spuse Green, cu vocea ridicată. 

Paşii se opriră. 

— Să ştii că nu mi-e frică de tine! 

— Ar trebui să-ţi fie! 

— Dă tot ce poţi din tine! Apoi o să vină rândul meu! 

— Mda, sigur. Brent, după ce voi da eu tot ce voi putea din 
mine, tu vei fi înapoi în Vermont, la doi metri sub pământ. 

— Nu fi aşa de sigur! 

— Partea nostimă a lucrurilor, râse Daley, este că tocmai cele 
două persoane care mă deranjau cel mai tare e posibil să scoată 
această administraţie din rahatul în care este. Trebuie să 
acţionezi cu ceea ce ai la îndemână. 

— Te-am putea surprinde! 

— Poţi crede asta în continuare. Să ai o zi binecuvântată! 

Se auzi o uşă deschizându-se, apoi închizându-se. 

— A plecat, spuse Green. 

Stephanie veni din bucătărie şi zise: 

— Cred că de-acum nu mai poţi să-mi ordini ce să fac! 

Ochii lui cenuşii îi trădau oboseala. Şi ea era obosită. 

— Ai reuşit în cele din urmă să fii concediată, îi spuse acesta. 

— Asta este totuşi cea mai mică grijă a noastră, limpezi 


Cassiopeia lucrurile. 

— Există un trădător în acest guvern, spuse Green. Şi mi-am 
propus să-l găsesc! 

— Vă asigur, domnule procuror general, zise Cassiopeia, că nu 
aţi avut niciodată de-a face cu acele elemente mai puțin plăcute. 
Daley are dreptate. Israelienii nu vor face singuri treburile 
murdare. Vor angaja pe cineva. Şi oamenii pe care-i folosesc sunt 
o adevărată problemă. 

— Atunci va trebui să fim cu toţii foarte atenţi. 

Stephanie aproape zâmbi. Brent Green avea mai mult curaj 
decât îşi imaginase ea. Insă mai era ceva. Detectase acest lucru 
mai devreme şi acum era sigură de asta. 

— Ai un plan, nu-i aşa? îl întrebă ea. 

— A, da. Nu sunt lipsit de resurse. 


Capitolul 42 


VIENA, AUSTRIA 
ORA 10.50 


Alfred Hermann îşi luă rămas-bun de la cei din Comitetul 
Politic şi se retrase din sala de mese. | se spusese că oaspetele 
său special sosise în cele din urmă. Se deplasă pe coridoarele de 
la parter şi pătrunse în foaierul spaţios al castelului exact în 
momentul în care Henrik Thorvaldsen intra. Afişa un zâmbet larg 
şi spuse în engleză: 

— Henrik, ce minunat să te întâlnesc! 

Thorvaldsen zâmbi şi el când îşi zări gazda. 

— Alfred! Nu aveam de gând să vin, dar am decis că pur şi 
simplu trebuia să văd pe toată lumea! N 

Hermann se apropie şi îşi strânseră mâinile. II cunoştea pe 
Thorvaldsen de patruzeci de ani, iar danezul nu se schimbase 
aproape deloc. Spinarea lui rigidă, încovoiată, era la fel ca 
întotdeauna, îndoită ca o bucată de tablă într-un unghi grotesc. 
Intotdeauna admirase la Thorvaldsen emoțiile disciplinate, care 
rămâneau studiate, manierate, ca şi cum ar fi funcţionat cu 
ajutorul unui program memorat. lar acest lucru cerea talent. Dar 
Thorvaldsen era evreu. Nu făcea parte din rândul celor fervenți 
sau dintre cei care afirmau public acest lucru, însă era totuşi 
evreu. Mai rău, era prietenul cel mai apropiat al lui Cotton 
Malone, iar Hermann era convins că Thorvaldsen nu venise la 
adunare pentru a socializa. 

— Mă bucur că eşti aici, spuse Hermann. Avem multe de 
discutat! 

Ei petreceau adesea mult timp împreună la adunare. 
Thorvaldsen era unul dintre puținii membri a căror avere putea 
concura cu a lui Hermann. Avea legături strânse cu majoritatea 
guvernelor europene, iar miliardele sale de euro vorbeau de la 
sine. 

— Abia aştept să aud despre ce e vorba, spuse danezul şi în 
ochi îi apăru o scânteie de curiozitate. 


— Şi acesta cine este? întrebă Hermann, arătând spre băiatul 
care se afla alături de Thorvaldsen. 

— Gary Malone. Stă cu mine câteva săptămâni cât tatăl său 
este plecat şi am hotărât să-l iau cu mine. 

Fascinant! Thorvaldsen îl testa! 

— Minunat! Mai sunt câţiva tineri care au venit împreună cu 
membrii. Voi avea grijă să se simtă bine aici. 

— Eram sigur de acest lucru! 

Servitorii intrară cu bagajele. Hermann le arătă drumul şi 
bagajele fură cărate spre etajul al doilea. Dăduse deja 
instrucţiuni în care cameră avea să stea Thorvaldsen. 

— Haide, Henrik! Vino în biroul meu cât timp îţi sunt duse 
bagajele sus. Margarete abia aşteaptă să te cunoască. 

— Dar îl am pe Gary. 

— Adu-l şi pe el. Nu e nici o problemă. 


Malone îşi mâncă micul dejun, încercând totodată să-l 
evalueze pe Jimmy McCollum, deşi avea serioase semne de 
întrebare în legătură cu identitatea reală a individului. 

— Aveţi de gând să-mi spuneţi care e interesul vostru în toată 
afacerea asta? întrebă McCollum. Biblioteca din Alexandria nu e 
chiar Sfântul Graal. Şi alţii au fost interesaţi, dar erau ori fanatici, 
ori săriţi de pe fix. Nu păreţi să fiţi nici ca unii, nici ca alţii. 

— Nici tu, îi spuse Pam. Care e interesul tău? 

— Ce-ai păţit la umăr? 

— Cine spune că am păţit ceva? 

McCollum umplu furculiţa cu omletă şi o înfundă apoi în gură. 

— II ţii cu mâna de parcă ar fi rupt. 

— Poate că este. 

— Am înţeles, nu vrei să-mi spui. McCollum se răsuci spre 
Malone. Sesizez la voi o mare neîncredere faţă de o persoană 
care v-a salvat viaţa la amândoi. 

— Ea ţi-a pus o întrebare interesantă. Chiar, ce interes ai cu 
biblioteca? 

— Hai să spunem că, dacă ar fi să găsesc ceva, există oameni 
care ar recompensa eforturile mele în foarte multe moduri. Eu, 
personal, consider că este o pierdere de vreme. Insă trebuie să 
mărturisesc că mă surprinde motivul pentru care oamenii se 
omoară între ei. Cineva ştie cu siguranţă ceva. 


Malone se hotărî să-i arunce o momeală. 

— Ai amintit de încercarea eroului. Ştiu despre ea. Sunt indicii 
care conduc spre bibliotecă. Făcu o pauză. Aşa se zice. 

— Ba da, chiar conduc acolo, crede-mă! Au mai fost şi alţii. Nu 
am întâlnit şi nici nu am vorbit cu nici unul dintre ei, însă am 
auzit despre această experienţă. Incercarea eroului este reală şi 
tot reali sunt şi Păzitorii. 

Un alt cuvânt-cheie. Acest individ era bine informat. Malone îşi 
îndreptă din nou atenţia spre brioşa englezească, pe care o 
acoperi cu gem de prune. 

— Ce am putea face unul pentru celălalt? întrebă el. 

— Ce-ar fi să-mi spui mai întâi ce-aţi căutat la Bainbridge Hall? 

— Epifania Sfântului leronim. 

— Asta-i ceva nou! Ai vrea să-mi explici? 

— De unde eşti? îl întrebă brusc Malone. 

— Incă mai încerci să mă evaluezi? zise McCollum râzând. 
Bine, am să-ţi fac pe plac. M-am născut în marele stat Kentucky, 
în Louisville. Şi, înainte să mai întrebi, n-am fost la facultate. M- 
am dus în armată, la Forţele Speciale. 

— De parcă, dacă aş verifica, aş găsi un recrut cu numele 
Jimmy McCollum? Fii serios! 

— Imi pare rău să te dezamăgesc, dar am un paşaport şi un 
certificat de naştere şi numele meu e trecut acolo. Mi-am făcut 
datoria. Am fost eliberat din serviciu în mod onorabil. Dar chiar 
contează chestiile astea? Eu aş zice că mai degrabă contează 
ceea ce este aici şi acum. 

— Ce cauţi de fapt? 

— Sper că, atunci când se va descoperi această bibliotecă, vor 
fi foarte multe chestii interesante, deşi eu încă nu ştiu ce cauţi tu 
de fapt. 

— Această încercare e posibil să fie o provocare. 

— E primul lucru inteligent pe care-l zici. 

— Vreau să spun că mai sunt şi alţii care s-ar putea să caute 
biblioteca. 

— Mie-mi spui? 

— Dar de israelieni ce zici? 

Pentru o clipă în ochii plini de viaţă ai lui McCollum se citi 
nedumerirea, apoi privirea îi redeveni limpede, însoţită de un 
zâmbet. 


— Îmi plac provocările! 

Sosise vremea să-l introducă şi pe el în joc. 

— Avem Epifania Sfântului leronim. 

— Şi asta îţi va fi de foarte mare ajutor dacă nu îi cunoşti 
semnificaţia! 

Malone încuviinţă. 

— Eu am încercarea eroului, spuse McCollum. 

Această afirmaţie îi captă interesul lui Malone, mai ales că 
George Haddad nu îi lăsase detaliile acestei călătorii. 

— Aş vrea să ştiu, spuse McCollum, dacă ai romanul lui 
Thomas Bainbridge. 

Pam continua să mănânce, concentrată asupra unor fructe şi 
asupra unui iaurt. Ea cunoştea cu siguranţă prima lege a 
avocaturii - să nu arăţi niciodată ce ştii - dar el hotărâse că, 
pentru a primi, trebuia să şi ofere ceva. 

— Da, îl am. Şi apoi, pentru a-l stârni şi mai mult, adăugă: Şi 
chiar mai mult! 

Pe chipul lui McCollum apăru o expresie admirativă. 

— Ştiam eu că am luat decizia potrivită când m-am hotărât să 
vă salvez pielea! 


Hermann privi cum Thorvaldsen şi tânărul lui protejat părăsiră 
biroul. Margarete stătea lângă el. Avuseseră o întâlnire plăcută 
de o jumătate de oră. 

— Ce părere ai? 

— Henrik e ca de obicei. Absoarbe mult mai mult decât oferă. 

— Aşa e firea lui, cum sunt şi eu. „Şi cum ar trebui să fii şi tu”, 
gândi el. Ai simţit ceva deosebit? 

Ea clătină din cap. 

— Nimic în legătură cu băiatul? întrebă el. 

— Părea foarte bine-crescut. 

Se hotărî să-i spună şi ei câte ceva din ceea ce ea nu ştia. 

— Henrik este implicat în mod tangenţial într-o iniţiativă a 
Cercului, care este strâns legată de ceea ce am discutat la micul 
dejun. 

— Biblioteca din Alexandria? 

El încuviinţă din cap. 

— Unul dintre asociaţii lui cei mai apropiaţi, un bărbat pe 
nume Cotton Malone, este implicat în această acţiune. 


— Sabre conduce acţiunea? 

— Da. Totul merge conform planului. 

— Pe băiat îl cheamă Malone. Şi el e implicat? 

— E fiul lui Cotton Malone. 

— Şi ce caută aici? întrebă ea, surpriza citindu-i-se pe faţă. 

— De fapt, a fost o mişcare inteligentă din partea lui Henrik. 
Cu toţi membrii prezenţi, ne vom comporta cum vom putea mai 
bine. Acesta ar putea fi locul cel mai sigur pentru amândoi. 
Desigur, se mai întâmplă şi accidente uneori. 

— l-ai face rău băiatului? 

— Voi face tot ce este necesar pentru a ne proteja interesele, 
răspunse el privind-o fix. Aşa cum ar trebui să faci şi tu. 

Ea nu spuse nimic şi el o lăsă o clipă. In cele din urmă, ea 
spuse: 

— Este absolut necesar să aibă loc un accident? 

El se bucură că începuse şi ea să aprecieze gravitatea 
lucrurilor. 

— Depinde ce şi-a propus prietenul nostru drag Henrik. 

— De unde ai numele ăsta? întrebă McCollum. Mă refer la 
Cotton. 

— De fapt, e destul de... începu Pam. 

— E o poveste lungă, o întrerupse Malone. Putem să discutăm 
altă dată despre ea. Acum, aş vrea să aflu despre încercarea 
eroului. 

— Intotdeauna sari ca ars când e vorba de numele tău? 

— Reacţionez aşa când văd că se pierde timpul. 

McCollum tocmai golea o farfurie care fusese plină cu fructe. 
Observase că acesta mânca sănătos: ovăz, căpşuni, ouă, suc de 
fructe. 

— Bine, Malone. Am încercarea. Am luat-o de la un invitat care 
a murit înainte să apuce să se mai ducă. 

— A murit din cauza ta? 

— De data asta n-am avut nici un amestec. Cauze naturale. L- 
am găsit şi i-am luat încercarea. Nu mă întreba cine este, pentru 
că nu-ţi voi spune. Insă am indiciile. 

— Şi ştii dacă sunt reale? 

— În genul meu de afacere, râse McCollum, nu ştii niciodată 
asta până nu ajungi acolo. Dar am să-mi asum riscul. 

— Ce vrei tu de fapt? întrebă Pam. Stătuse neobişnuit de 


tăcută în timpul micului dejun. E evident că ştii mult mai multe 
decât noi. De ce-ţi mai pierzi vremea cu noi? 

— Ca să fiu sincer, am o problemă. M-am luptat cu această 
încercare în ultimele câteva săptămâni. E o ghicitoare - una pe 
care nu o pot rezolva. Mă gândeam că voi doi mi-aţi putea fi de 
ceva ajutor. In schimb, sunt dispus să împărtăşesc ceea ce ştiu. 

— Şi eşti dispus să împuşti doi oameni în cap, spuse Malone. 

— Şi ei v-ar fi făcut acelaşi lucru. Ceea ce, apropo, v-ar fi scos 
din joc. Cine ar fi avut interesul să facă asta? 

„Excelentă întrebare”, se gândi Malone. Nu-i urmărise nimeni 
de la Londra, era sigur de asta. Nu avea sens ca ucigaşii să-i fi 
aşteptat la Bainbridge Hall. Se hotărâse să meargă acolo cu doar 
câteva ore înainte. 

— Această încercare, spuse McCollum, e mult mai complexă 
decât am crezut la început. Acum îmi spui că sunt implicaţi şi 
evreii. 

— Un prieten de-al meu a fost omorât ieri şi acest lucru ar 
trebui să stopeze interesul Israelului. 

— Prietenul acesta ştia ceva despre bibliotecă? 

— De asta a şi murit. 

— N-ar fi primul. 

— Presupun că vrei să vinzi manuscrisele găsite, se interesă 
el. 

— Vreau să profit de pe urma eforturilor mele, spuse 
McCollum ridicând din umeri. Te deranjează? 

— Dacă manuscrisele încă mai există, ele trebuie să fie 
conservate şi studiate. 

— Nu sunt lacom, Malone. Sunt sigur că undeva pe acolo se 
vor găsi câteva mâzgălituri pe care le-aş putea vinde pentru a-mi 
recompensa efortul. McCollum tăcu un timp. Plus meritul 
descoperirii, desigur. Şi numai asta şi tot ar fi ceva! 

— Faimă şi bogăţie, spuse Pam. 

— Eterna recompensă, comentă McCollum. Ambele au partea 
lor de satisfacţie. 

Aflase destule deocamdată. 

— Spune-ne care sunt indiciile! 

McCollum stătea în faţa lor, distant ca o zeitate, viclean ca un 
demon. Aşa ceva trebuia văzut! Omorâse mult prea uşor. Dar, 
dacă era într-adevăr în posesia încercării eroului, atunci el 


constituia, probabil, singura lor cale de înaintare. McCollum băgă 
mâna în buzunar şi scoase o bucată de hârtie. 

— Aşa începe. 

Malone luă foaia de hârtie de mărimea unui bileţel şi citi. 


Cât de ciudate sunt manuscrisele, măreţule călător din 
necunoscut! Ele arată ca şi cum ar fi separate, dar par numai unul 
singur pentru cei care ştiu că nuanțele curcubeului devin o 
singură lumină albă. Cum să găseşti acea singură rază? Este un 
mister, dar vizitează capela de lângă Tagus, în Bethlehem, 
închinată sfântului nostru protector. 


— Restul unde este? întrebă el. 

— Descifrează întâi partea asta, apoi vom mai vedea. Vom 
merge pas cu pas. 

Malone se ridică în picioare. 

— Unde te duci? întrebă McCollum. 

— Să-mi câştig răsplata. 


Capitolul 43 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 5.30 


Stephanie se confruntase cu multe lucruri, dar niciodată cu o 
arestare. Larry Daley crescuse miza. 

— Trebuie să-l atacăm acum pe Daley, spuse ea cu hotărâre. 

Ea, Green şi Cassiopeia stăteau în bucătăria lui Green şi 
aşteptau să fie gata cafeaua. Aroma acesteia o făcu să-şi dea 
seama că-i era foame. 

— Cam ce anume ţi-ai propus? 

Niciodată în doisprezece ani nu compromisese securitatea 
organizaţiei Magellan Billet. Işi luase în serios jurământul. Insă în 
faţa ei se căsca acum o prăpastie de îndoieli, care o făceau să nu 
mai fie sigură de următoarea ei mişcare. In cele din urmă, se 
hotărî că nu mai era decât o singură opţiune şi spuse: 

— L-am investigat pe Daley. 

— Cum adică? întrebă Green şi chipul lui fu înviorat de 
interesul stârnit. 

— Voiam să ştiu ce slăbiciuni are, aşa că am pus o agentă să 
afle. Ea l-a cercetat pe toate părţile timp de un an. Am aflat 
multe. 

— Continui să mă uimeşti, Stephanie. Ai idee ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi aflat? 

— Cred că aş fi fost concediată, aşa că acum chiar nu mai 
contează. 

— Individul încearcă să te omoare, aşa că s-ar putea să fi 
aflat. 

— Mă îndoiesc. Agenta mea era foarte bună. Dar Daley are 
probleme până peste cap. Spuneai mai devreme că nu ai găsit 
niciodată vreo încălcare a legii înfăptuită de el. Eu am găsit o 
grămadă. Finanţarea campaniilor, mită, fraudă. Daley este 
legătura între oamenii cu stare şi Casa Albă, oameni care doresc 
să obţină ceva fără ca numele lor să apară pe vreun formular sau 
pe alt act oficial. 


— De ce n-ai acţionat împotriva lui? 

— Aveam de gând să fac asta. Apoi a intervenit scurgerea asta 
de informaţii. A trebuit să amân. 

— lar acum, că el e la conducere la Magellan Billet, va afla ce- 
ai făcut? întrebă Cassiopeia. 

Ea clătină din cap. 

— Toate informaţiile sunt păstrate într-un loc sigur, iar agenta 
care s-a ocupat de investigaţie s-a transferat de la Billet cu luni 
de zile în urmă. Nu mai ştia nimeni altcineva în afară de noi 
două. 

— Şi ce vrei să faci? o întrebă, Green în timp ce turna cafeaua 
în două căni. 

— Pentru că tot o am aici pe prietena mea, care este extrem 
de pricepută la multe lucruri, mă gândeam că am putea termina 
investigația. 

— Nu prea-mi place cum sună, zise Cassiopeia. 

— Doamnelor, vă rog să adăugaţi la cafea ce mai doriţi, spuse 
Green arătând spre căni. 

— Tu nu bei? îl întrebă Stephanie. 

— Nu beau niciodată cafea. 

— Şi atunci cum de ai un filtru de cafea? 

— Am musafiri. Făcu o pauză. Uneori. 

Forţa lui Green, siguranţa lui masculină făcu loc pentru o clipă 
unei sincerităţi băieţeşti, care ei îi plăcu. 

— O cunosc? îl întrebă ea. 

Green zâmbi. 

— Eşti plin de surprize, mai spuse ea. 

— Exact la fel ca o altă persoană pe care o cunoaştem cu toţii, 
interveni Cassiopeia, sorbindu-şi cafeaua. 

Green încuviinţă din cap, părând să aprecieze faptul că 
schimbaseră subiectul. 

— Henrik este un tip fascinant, spuse el. Mereu cu un pas 
înainte. Dar tu, Stephanie? Ce vrei să spui cu terminarea 
investigaţiei? 

Ea inhală aburii cafelei şi sorbi o gură pentru a-şi încălzi gâtul. 

— Trebuie să-i facem o vizită. 

— De ce? întrebă Cassiopeia. Chiar dacă reuşim să pătrundem 
în casă, computerul lui e mai mult ca sigur parolat. 

— Asta nu-i o problemă, replică ea zâmbind. 


Green o privi curios, apoi nu-şi mai putu ascunde uimirea. 
— Nu ai nevoie de parolă, nu-i aşa? 

Ea clătină din cap şi spuse: 

— A sosit vremea să-l prindem pe ticălos! 


Malone intră în sediul Centrului de Afaceri de la Savoy. 
Camera spațioasă era echipată complet cu computere, faxuri şi 
copiatoare. li spuse supraveghetorului ce doreşte şi fu condus 
imediat la un terminal, cerând ca plata să fie trecută în contul 
camerei lui McCollum. Incercă să se aşeze, dar Pam îl opri. 

— Mă laşi pe mine? îl întrebă ea. 

Decise să-i lase ei onoarea. Cât se deplasaseră de la cafenea 
văzuse că ea-şi dăduse seama de intenţia lui. 

— De ce nu? Te rog! îi înmână hârtia cu începutul încercării 
eroului, apoi se întoarse spre McCollum. Spui că ai obţinut asta 
recent? 

— Nu, nu am menţionat când. Bună încercare, Malone! 

— Trebuie să ştiu. E foarte important. E vorba despre ultimele 
câteva luni? 

Binefăcătorul lor ezită, apoi încuviinţă din cap. Malone rămase 
pe gânduri. 

— Din câte ştiu eu, Păzitorii invită de secole întregi oamenii să 
vină la bibliotecă. Aşa că indiciile trebuie să se schimbe. Ei 
adaptează încercarea pentru vremurile fiecăruia. Pariez că o 
adaptează chiar şi de la un invitat la altul. De ce nu? O fac mai 
personală. Trec printr-o mulţime de dificultăţi, de ce nu ar face şi 
acest lucru? 

— Da, are sens, încuviinţă McCollum din cap. 

Pam bătea de zor în tastatură. 

— Prima parte, spuse Malone. „Cât de ciudate sunt 
manuscrisele, măreţule călător din necunoscut! Ele arată ca şi 
cum ar fi separate, dar par numai unul singur pentru cei care ştiu 
că nuanțele curcubeului devin o singură lumină albă. Cum să 
găseşti acea singură rază? Este un mister, dar vizitează capela 
de lângă Tagus, în Bethlehem, închinată sfântului nostru 
protector.” O să pornim de aici. 

— Aşa am şi făcut, spuse Pam. 

El zâmbi. l-o luase înainte şi asta îi plăcu lui Cotton. 

— Am dat o căutare la „Tagus” şi „Bethlehem”. 


— Nu ar fi prea uşor să fie aşa? întrebă McCollum. 

— Păzitorii nu pot să uite că fac totuşi parte din această lume. 
Internetul există, aşa că de ce nu ar presupune că l-ar folosi şi un 
invitat? 

Se uită la ecran. Site-ul pe care-l găsise Pam era din 
Portugalia, o pagină de călătorii şi turism care se ocupa de 
atracțiile locale din Lisabona şi din afara ei. 

— Belem, rosti Pam. Chiar în afara periferiei. Acolo unde râul 
Tagus se varsă în mare. Belem este Bethlehem în portugheză. 

El citi despre bucăţica de pământ care se afla la sud-vest de 
centrul Lisabonei. Locul de unde caravelele portugheze porniseră 
cu mult timp în urmă înspre lumea de vest: Vasco da Gama spre 
India, Magellan - pentru a face înconjurul pământului, Dias - 
pentru a înconjura Capul Bunei Speranţe. Belem cunoscuse 
înflorirea datorită bogățiilor, în special datorită condimentelor, 
care începuseră să vină în ţară din Lumea Nouă. Regele 
portughez construise un castel de vară în acel loc şi cetăţenii 
înstăriți se  repeziseră să-l înconjoare. Mai demult o 
municipalitate separată, acum era ca un magnet pentru turiştii 
care veneau să se bucure de magazinele, cafenelele şi muzeele 
sale. 

— Henric Navigatorul are legătură cu acest loc, spuse Pam. 

— Hai să vedem, propuse el, ce putem afla despre capela 
închinată sfântului nostru protector. 

Câteva clicuri din mouse şi Pam arătă pe ecran. 

— Am găsit asta cu mult înaintea ta! 

O clădire imensă din piatră erodată de vreme umplu ecranul. 
Turlele alambicate se îndreptau spre cerul încărcat de nori. Stilul 
combina arhitectura gotică şi renascentistă cu evidente influenţe 
maure. Imagini îndrăzneţe apăreau pe faţada din piatră. 

— Mănăstirea Santa Maria de Belem, citi el pe ecran. 

Pam mişcă în jos cursorul şi el citi că acesta era unul dintre 
cele mai cunoscute monumente din Portugalia, fiind deseori 
numit Mănăstirea lui leronim. Multe personalităţi ale ţării - 
inclusiv regii şi reginele - fuseseră înmormântate aici. 

— Cum de a apărut asta? o întrebă el pe Pam. 

Ea intră pe un link. 

— Am tastat mai multe cuvinte-cheie şi motorul de căutare m- 
a trimis direct aici. In 1498, când s-a întors Vasco da Gama din 


călătorie, după ce a descoperit drumul către India, regele 
Portugaliei a oferit fonduri pentru construcţia acestei mănăstiri. 
Ordinul Sfântului leronim a pus stăpânire pe zonă în 1500, iar 
piatra de temelie a fost turnată pe 6 ianuarie 1501. 

El ştia semnificaţia acestei date din copilăria sa. Mama sa 
fusese catolică şi se duceau la biserică în mod regulat, mai ales 
după ce îi murise tatăl. Pe 6 ianuarie era sărbătoarea Epifaniei. 
Ce scrisese Haddad în jurnalul său? „Marile încercări încep cu o 
epifanie.” 

— Capela principală a mănăstirii, spuse Pam, a fost închinată 
în cele din urmă Sfântului leronim. Cotton, îţi aminteşti ce a spus 
Haddad despre el? 

Işi amintea. Fusese de timpuriu părinte al bisericii şi, în secolul 
al IV-lea, tradusese în latină multe texte biblice, inclusiv Noul 
Testament. 

— Mai este un link cu mai multe informaţii despre leronim, 
spuse ea, iar ecranul îşi schimbă imaginea la un alt clic al mouse- 
ului. 

Citiră toţi trei. Malone văzu primul. 

— El este sfântul protector al bibliotecilor. Se pare că această 
încercare începe în Lisabona. 

— Nu e rău, Malone. 

— Deci merităm o răsplată? 

— Aşa cum spuneam, nu mă pricep deloc la enigme. Voi doi 
păreţi foarte buni la asta! Insă restul e mai dificil. 

— Ce zici, să ne apucăm împreună de asta şi să vedem unde 
ne duce? 


Capitolul 44 


VIENA 
ORA 13.00 


Thorvaldsen ieşi din baie şi se uită la Gary cum despacheta. În 
afară de hainele pe care le purta când fusese răpit, cu câteva zile 
în urmă, băiatul nu avea altceva. Aşadar, cu o zi în urmă, Jesper 
făcuse un drum la Copenhaga şi îi cumpărase câteva lucruri. 

— Casa asta este veche, nu-i aşa? întrebă Gary. 

— A fost construită cu mai multe generaţii în urmă; cum a fost 
şi Christiangate. 

— Sunt o mulţime de chestii vechi în Europa. Nu ca acasă. 

— Am stat pe aceste meleaguri ceva mai mult timp, zâmbi el. 

— Ce cameră frumoasă! 

Şi lui i se păruse interesantă amplasarea camerei păstrate 
pentru ei. La etajul al doilea, lângă gazdă - prima dată când se 
întâmpla aşa ceva. Era o cameră delicată, cu mobilier feminin, 
care aparținuse cu siguranţă unei femei cu mult gust. 

— ţi place istoria? întrebă el. 

— Nu-mi plăcea până acum două veri, zise Gary. E mult mai 
interesantă aici, când poţi s-o vezi. 

Se hotărî că sosise timpul să-i spună băiatului câte ceva 
despre situaţia în care se aflau. 

— Cum ţi s-au părut gazda noastră şi fiica lui? 

— Nu chiar aşa de prietenoşi. Dar par să te placă. 

— ÎI cunosc pe Alfred de mult timp, dar mi-e teamă că pune 
ceva la cale. 

Gary se aşeză pe pat. 

— Cred că el ar putea fi în spatele răpirii tale. 

II privi pe băiat cum începea să înţeleagă cum stăteau 
lucrurile. 

— Eşti sigur? 

— De asta şi suntem aici, ca să aflăm, spuse el, clătinând din 
cap. 

— Şi eu vreau să aflu. Oamenii aceia au făcut-o pe mama să 


sufere şi asta nu-mi place. 

— Ţi-e teamă? 

— Nu m-ai fi adus cu tine dacă aş fi fost în pericol. 

li plăcu răspunsul. Era deştept băiatul! 

— Ai văzut cum au murit doi oameni. Puţini băieţi de 
cincisprezece ani au trecut prin aşa ceva. Cum te simţi? 

— Cel pe care l-a împuşcat tata a meritat să moară. A încercat 
să mă ia de acolo. Tata a făcut ceea ce trebuia. Tu ce ai de gând 
să faci? : 

— Nu ştiu sigur. Insă o mulţime de oameni vor veni aici în 
următoarele câteva zile. Oameni cu putere. De la ei voi afla ceea 
ce trebuie să ştiu. 

— Acesta este ca un fel de club? 

— Ai putea spune şi aşa. Sunt oameni care au interese 
similare şi se adună să discute despre acele interese. 

Telefonul său mobil, aflat pe noptieră, sună. Se duse înspre el 
şi se uită la identitatea apelantului: Jesper. Apăsă pe tastă ca să 
răspundă. 

— Aveţi un apel. De la Tel Aviv. 

— Atunci fă repede legătura să vedem despre ce e vorba! 

Câteva secunde mai târziu, după ce se stabili conexiunea, auzi 
o voce profundă, baritonală, care-l întrebă: 

— Henrik, de ce ai stârnit lucrurile? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nu te face că nu înţelegi! Când ai sunat ieri, eram suspicios, 
dar acum sunt de-a dreptul paranoic. 

Cu o zi în urmă, sunase la biroul prim-ministrului israelian. De 
vreme ce donase milioane către cauzele evreieşti şi finanţase o 
mulţime de politicieni israelieni, inclusiv pe prim-ministru, 
telefonul lui nu fusese ignorat. El pusese o întrebare simplă - 
care era interesul Israelului în privinţa lui George Haddad. In mod 
intenţionat nu  vorbise direct cu prim-ministrul, punând 
întrebarea prin şeful lui de cabinet, care acum nu era deloc în 
apele lui, după cum observă la telefon. Aşa că zise: 

— Aţi găsit un răspuns la întrebarea mea? 

— Mossadul ne-a spus să ne vedem de treabă. 

— Aşa vorbesc ei cu cei de la conducere? 

— Da, atunci când vor să ne vedem de treabă. 

— Deci nu ai nici un răspuns? 


— N-am spus asta. Vor ca George Haddad să moară, iar 
Cotton Malone să se oprească. Se pare că Malone şi fosta lui 
soţie sunt acum în drum spre Lisabona şi asta după ce patru 
persoane au fost omorâte noaptea trecută în vestul Londrei, într- 
un muzeu. Un fapt interesant este că britanicii ştiu că Malone e 
implicat în acele crime, dar nu i-au făcut nimic. L-au lăsat să iasă 
frumuşel din ţară. Ai noştri consideră că asta-i din cauză că are 
aprobarea americanilor pentru ceea ce a făcut. Ei cred că 
America e din nou interesată de afacerea noastră - în ceea ce-l 
priveşte pe George Haddad. 

— Cum au aflat angajaţii voştri toate astea? 

— Au o linie directă cu Malone. Ştiu exact unde este şi ce face. 
În plus, anticipează acest lucru de ceva timp. 

— Se pare că toată lumea e ocupată acolo. 

— Puțin spus ocupată! Eu şi domnul prim-ministru punem 
mare preţ pe prietenia ta. Eşti unul dintre binefăcătorii acestei 
naţiuni. Din acest motiv ai primit acest telefon. Mossadul are de 
gând să-l scoată pe Malone din joc. Agenţii au pornit deja spre 
Lisabona. Dacă poţi să-l avertizezi, fă-o! 

— Imi doresc să fi putut face asta, dar nu am nici o 
posibilitate! 

— Atunci Domnul să-l ajute! Va avea nevoie! 

Convorbirea se întrerupse. 

— Probleme? întrebă Gary. 

— Doar o problemă minoră la una dintre companiile mele, 
spuse el, descreţindu-şi fruntea. Mai am şi afaceri de condus, 
ştii? 

Băiatul păru să accepte explicaţia. 

— Spuneai că suntem aici la un fel de club, dar nu mi-ai zis ce 
legătură are asta cu mine. 

— De fapt, asta este o întrebare excelentă. Am să-ţi răspund, 
în timp ce ne plimbăm. Hai, am să-ţi arăt împrejurimile! 


Alfred Hermann auzi uşa închizându-se de la camera lui Henrik 
Thorvaldsen. Dispozitivul de ascultare instalat în dormitorul 
acestuia funcţionase perfect. Margarete se aşeză în faţa lui, în 
timp ce el închise difuzorul. 

— Danezul ăsta este o problemă, spuse ea. A 

li luase destul de mult să-şi dea seama. In mod clar, 


Thorvaldsen venise aici să sondeze terenul, însă el se întrebă ce 
fusese cu acel telefon. Vechiul lui prieten vorbise prea puţin 
pentru a-i putea ajuta să înţeleagă subiectul discuţiei, dar el se 
îndoia că fusese vorba despre afaceri. 

— Are dreptate? întrebă Margarete. Chiar l-ai răpit pe băiat? 

O lăsase să asculte cu un motiv întemeiat, aşa că încuviinţă 
din cap. 

— Face parte din planul nostru. Dar tot noi i-am permis să fie 
salvat. Pe moment, Dominick cultivă seminţele pe care le-am 
plantat noi. 

— Biblioteca? 

El încuviinţă din cap. 

— Credem că am găsit firul care duce la ea. 

— Şi ai de gând să-i încredinţezi lui Sabre această informaţie? 

— El este emisarul nostru. 

— Tată, este un oportunist lacom! spuse ea, clătinând din cap 
cu dezgust. lţi spun asta de ani de zile! 

Răbdarea lui ajunse la limită. 

— Nu ţi-am permis să afli ce se întâmplă ca să ne certăm. Am 
nevoie de ajutorul tău! 

Observă că ea sesizase tensiunea din vocea lui. 

— Bineînţeles! Nu am vrut să întrec limita. 

— Margarete, lumea este un loc complicat. Trebuie să te 
foloseşti de resursele pe care le ai la îndemână. Concentrează- 
te! Ajută-mă să mă ocup de ceea ce avem în faţă şi lasă-l pe 
Dominick să se îngrijească de partea lui. 

Ea trase adânc aer în piept şi expiră lent printre dinţii 
încleştaţi, gest pe care-l făcea când era emoţionată sau 
neliniştită. 

— Ce vrei să fac? îl întrebă ea. 

— Plimbă-te pe aici. Dă din întâmplare peste Henrik. El crede 
că e în siguranţă aici. Fă-l să se simtă în continuare aşa. 


Capitolul 45 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 10.30 


Lui Stephanie nu-i plăcea noua ei înfăţişare. Părul blond 
argintiu era acum castaniu-deschis în urma vopsirii rapide 
realizate de către Cassiopeia. Un machiaj diferit, alte haine şi o 
pereche de ochelari fără dioptrii finalizau schimbarea. Nu era 
perfect, dar destul ca s-o ajute să se ascundă în public. 

— N-am mai purtat de mult pantaloni de lână de la Geraldine, 
îi spuse Cassiopeiei. 

— Am dat o grămadă de bani pe ei, aşa că ai grijă! 

— Ca şi cum nu ţi-ai permite, o necăji ea. 

O bluză la baza gâtului şi o geacă bleumarin îi completaseră 
ţinuta. Stăteau acum pe bancheta din spate a unui taxi, 
înaintând cu greu prin traficul dimineţii târzii. 

— De-abia dacă te recunosc, spuse Cassiopeia. 

— Vrei să spui că mă îmbrac asemenea unei femei bătrâne? 

— N-ar strica să-ţi mai înnoieşti puţin garderoba! 

— Poate, dacă supraviețuiesc după toată povestea asta, o să 
mergem împreună la cumpărături! 

In ochii Cassiopeiei se ivi o sclipire de amuzament. Lui 
Stephanie îi plăcea femeia asta. Increderea ei în propriile forţe 
putea fi contagioasă. 

Se îndreptau spre casa lui Larry Daley. Acesta locuia în 
Cleveland Park, un cartier rezidenţial frumos, nu departe de 
Catedrala Naţională. Mai demult fusese un refugiu de vară 
pentru locuitorii Washingtonului care încercau să scape de 
căldura oraşului, iar acum adăpostea magazine cu arhitectură 
modernă, cafenele la modă şi un teatru popular în stilul art deco. 

li spuse şoferului să oprească cu câteva străzi mai încolo de 
adresa căutată şi plăti cursa. Merseră pe jos restul distanţei pe 
care o mai aveau de parcurs. 

— Daley e un tip arogant, spuse Stephanie. Crede că nu vede 
nimeni ce face. Numai că obişnuieşte să păstreze copii sau 


înregistrări. Asta-i un lucru extrem de stupid, dacă mă întrebi pe 
mine, dar chiar asta face! 

— Cum ai ajuns să afli atât de multe despre el? 

— E un afemeiat. Pur şi simplu, i-am oferit o ocazie. 

— Discuţiile din pat? 

— Cele mai jalnice. 

Casa era un alt model de locuinţă în vechiul stil victorian. La 
început se întrebase cum de-şi permitea Daley ipoteca mai mult 
ca sigur astronomică, dar află apoi că locuinţa era închiriată. Un 
abţibild de pe o fereastră de la parter anunţa că proprietatea era 
prevăzută cu alarmă. Era aproape miezul zilei, iar Daley ar fi 
trebuit să fie la Casa Albă, unde stătea cel puţin optsprezece ore. 
Presa conservatoare adora să-i ridice în slăvi cu etica, dar 
Stephanie nu se lăsase păcălită. De fapt, el nu voia să rămână pe 
dinafară şi avea grijă să fie mereu informat. 

— Hai să facem o înţelegere, spuse ea. 

Chipul Cassiopeiei schiţă un zâmbet viclean. 

— Vrei să intru în casă? 

— Apoi am eu grijă de alarmă. 

Sabre se adapta personalităţii lui Jimmy McCollum. Numele era 
cu totul altă poveste. Nu-l mai folosise de mult, dar se gândise că 
aşa era prudent, având în vedere că Malone l-ar fi putut verifica. 
Dacă ar fi făcut asta, l-ar fi găsit în dosarele militare. Avea şi un 
certificat de naştere, un card de asigurări sociale şi încă vreo 
câteva chestii, pentru că-şi schimbase numele imediat ce se 
mutase în Europa. „Dominick Sabre” avea o rezonanţă care 
sugera încredere şi ceva mistic totodată. Oamenii care-l 
angajaseră nu-i ştiau decât numele, aşa că era important ca 
această etichetă să-i confere alura potrivită. Găsise acest nume 
într-un cimitir nemtesc - aparținuse unui aristocrat care murise 
prin anii 1800. 

Acum se numea din nou Jimmy McCollum. 

Mama sa îi spusese James, cum îl chemase şi pe tatăl ei, cel 
căruia el îi spunea Tati Mare - unul dintre puţinii bărbaţi din viaţa 
lui care-i arătaseră respect. Nu-şi cunoscuse niciodată propriul 
tată, nici nu credea că mama sa ştia cu adevărat care dintre 
iubiții ei fusese vinovatul. Deşi fusese o mamă bună şi-l tratase 
cu blândeţe, fusese o femeie depresivă, care trecuse de la un 
bărbat la altul, se căsătorise de trei ori şi îşi risipise toţi banii. El 


plecase de acasă la optsprezece ani, când se dusese să facă 
armata. Ea ar fi vrut ca el să meargă la facultate, dar studiile 
superioare nu-l interesaseră niciodată. Mai degrabă, asemenea 
mamei lui, se lăsase condus de oportunităţile ivite. 

Totuşi, spre deosebire de ea, reuşise să rămână în relaţii cu 
toţi cei care-i intersectaseră calea. 

Armata, forţele speciale, Europa, Scaunele. 

Timp de şaisprezece ani, muncise pentru alţii, făcându-le 
treburile, acceptându-le plata simbolică, mulţumindu-se cu 
puţine laude. Acum sosise vremea să muncească pentru el 
însuşi. Riscant? Bineînţeles. Insă Cercul respecta puterea, admira 
priceperea şi negocia numai cu tăria de caracter. Voia şi el să fie 
membru. Poate chiar un Scaun. Chiar mai mult, pentru că, dacă 
Biblioteca din Alexandria conţinea într-adevăr ceea ce bănuia 
Alfred Hermann, asta ar putea foarte bine să afecteze întreaga 
lume. Ceea ce însemna putere, aflată în mâinile sale. Trebuia să 
găsească biblioteca. lar bărbatul care stătea de partea cealaltă a 
culoarului în avionul TAP ce zbura de la Londra la Lisabona avea 
să-l conducă până acolo. 

Cotton Malone şi fosta lui soţie rezolvaseră prima parte a 
încercării eroului în numai câteva minute. Avea încredere că 
aveau să descifreze şi restul şi, imediat după ce făceau acest 
lucru, îi elimina pe amândoi. 

Numai că nu era prost. Malone mai mult ca sigur avea să fie 
prudent. 

Va trebui să-l ia prin surprindere. 


Stephanie privi cum Cassiopeia deschidea broasca de la uşa 
din spate a casei lui Larry Daley. 

— Mai puţin de un minut, spuse ea. Nu e rău. Ai învăţat asta la 
Oxford? 

— De fapt, chiar acolo am învăţat să descui prima broască, a 
unui dulap cu băuturi alcoolice, dacă-mi aduc bine aminte. 

Deschise uşa şi ascultă. Se auzea un ţiuit într-un hol alăturat. 
Stephanie se duse repede şi tastă codul din patru cifre, sperând 
că fraierul nu-l schimbase. Ţiuitul se opri şi lumina de la alarmă 
se schimbă din roşu în verde. 

— Cum de ştiai codul? 

— Fata de care-ţi spuneam l-a văzut când l-a tastat. 


— Ce-i cu el, e idiot? zise Cassiopeia clătinând din cap. 

— Se numeşte a gândi cu celălalt cap, spuse Stephanie. EIl 
credea că fata era acolo numai ca să-i facă lui plăcere. 

Studie interiorul luminat de soare: un decor modern, cu mult 
negru, argintiu, alb şi gri. Pe pereţi se aflau nişte tablouri de artă 
abstractă. Nici un sens, nicăieri. Nici un sentiment. Cât de 
convenabil! 

— Ce căutăm? întrebă Cassiopeia. 

— Pe aici! 

Merse pe un hol scurt până la o nişă care, după cum ştia ea, 
avea rolul unui birou. Agenta ei îi raportase că Daley descărca 
toate informaţiile pe stickuri parolate şi că nu şi le păstra 
niciodată în laptop sau în computerul de la Casa Albă. Fata pe 
care o angajase agenta ei ca să-l seducă pe Daley văzuse acest 
lucru într-o seară, când Daley lucra la computer, iar ea îl lucra pe 
el. li spuse Cassiopeei ce ştia. 

— Din păcate, nu a reuşit să vadă şi ascunzătoarea lui. 

— Era prea ocupată? 

— Fiecare cu munca lui, zise ea zâmbind. Şi nu o blama pentru 
asta. Fetele de acest gen sunt unele dintre cele mai productive 
surse. 

— Şi tu spui despre mine că sunt sucită! 

— Trebuie să-i găsim ascunzătoarea. 

Cassiopeia se lăsă pe un scaun de lemn în faţa biroului, care îi 
susţinu trupul subţirel cu gemete şi scârţâituri. 

— Trebuie să fie undeva la îndemână. 

Stephanie inventarie nişa. Pe birou se aflau o sugativă, un 
suport de pixuri şi creioane, poze de-ale lui Daley împreună cu 
preşedintele şi vicepreşedintele şi o veioză de birou. Un set 
îngust de rafturi se ridica pe unul dintre pereţi de la podea până 
în tavan. Toată nişa avea o suprafaţă cam de doi metri pătraţi. 
Pardoseala, la fel ca restul casei, era din lemn de esenţă tare. Nu 
existau prea multe ascunzători. 

Cărţile de pe rafturi îi atraseră atenţia. Daley părea să adore 
tratatele politice. Nu erau prea multe, cam o sută. Ediţiile de lux 
şi cele de serie erau amestecate, iar multe dintre cotoare aveau 
crăpături lungi, indicând faptul că paginile fuseseră citite. 

— Un fin cunoscător în ale politicii moderne, deschis către 
toate sferele acesteia, zise ea clătinând din cap. 


— De ce ai atitudinea asta faţă de el? 

— Intotdeauna am simţit nevoia de-a face un duş imediat 
după ce stăteam prin preajma lui. Ca să nu mai menţionez faptul 
că a încercat să mă concedieze din prima zi. Tăcu o clipă. Şi, în 
cele din urmă, a reuşit. 

Se auzi o cheie în broasca de la uşa din faţă. Stephanie îşi 
răsuci capul şi se uită de-a lungul holului spre intrare. Uşa se 
deschise şi auzi vocea lui Larry Daley. Apoi mai auzi o persoană, 
o femeie. Era Heather Dixon. Făcu un semn şi trecură din hol în 
unul dintre dormitoare. 

— Stai să opresc alarma, spuse Daley. Urmară câteva clipe de 
linişte. Ciudat! spuse Daley. 

— Probleme? 

Stephanie îşi dădu seama imediat. Uitase să reseteze alarma 
după ce intraseră. 

— Sunt sigur că am pus alarma înainte de a pleca, spuse 
Daley. Mai trecură câteva clipe de linişte, apoi auzi zgomotul 
unui glonţ încărcat pe ţeavă. 

— Hai să aruncăm o privire! propuse Dixon. 


Capitolul 46 


LISABONA 
ORA 15.30 


Malone examină mănăstirea Santa Maria de Belem. El, Pam şi 
Jimmy McCollum zburaseră de la Londra la Lisabona, apoi luaseră 
un taxi de la aeroport până la întinderea de apă. Lisabona era 
situată pe o suprafaţă ondulată de dealuri care dădeau înspre 
estuarul râului Tagus, având aspectul unei mări. Peste tot se 
vedeau bulevarde largi, simetrice şi pieţe frumoase, mărginite de 
copaci. Unul dintre cele mai mari poduri suspendate din lume 
trecea peste râul imens şi ducea la o statuie imensă înfăţişându-l 
pe Hristos, cu braţele desfăcute, care îmbrăţişa oraşul dinspre 
malul de est. Malone vizitase zona în repetate rânduri şi mereu 
îşi amintea de San Francisco, ambele asemănătoare ca aspect, 
dar şi ca predispoziţie pentru cutremure, căci mai multe îşi 
lăsaseră deja amprenta. 

Toate ţările aveau lucruri minunate: Egiptul avea piramidele, 
ltalia avea Catedrala Sfântului Petru, Anglia avea Westminster, 
Franţa avea Versailles. Ascultându-l pe şoferul taxiului pe drumul 
de la aeroport, află că, pentru Portugalia, mândria naţională 
venea de la mănăstirea care se întindea în faţa lui. Fațada sa 
albă din calcar era mai lungă decât un teren de fotbal, patinată 
ca fildeşul vechi, combinând stilurile maur, bizantin şi gotic 
francez, într-o exuberanţă de decoraţiuni care păreau să dea 
viaţă zidurilor extrem de înalte. 

Oamenii se înghesuiau peste tot. Numeroase persoane cu 
aparate foto în mână formau un şuvoi care intra şi ieşea pe 
porţile de la intrare. De-a lungul unui bulevard aglomerat şi a 
şinelor de cale ferată care se aflau în dreptul fațadei 
impresionante din partea de sud, autobuzele turiştilor aşteptau 
asemenea navelor ancorate în port. Un indicator îi informa pe 
vizitatori despre cum fusese ridicată mănăstirea la început, în 
1500 şi anume pentru a respecta o promisiune făcută de regele 
Manuel | către Fecioara Maria şi cum amplasamentul ei era pe 


locul unui azil marinăresc construit iniţial de prinţul Henric 
Navigatorul. Columb, Vasco da Gama şi Magellan se rugaseră cu 
toţii aici înainte de călătoriile lor. De-a lungul secolelor, structura 
masivă servise drept casă de rugăciune, azil pentru bătrâni şi 
orfelinat. Acum făcea parte din patrimoniul internaţional, 
ajungând să arate în urma restaurării la fel ca în zilele ei de 
glorie. 

— Biserica şi mănăstirea sunt dedicate Sfântului leronim, auzi 
el pe una dintre ghide spunând în italiană unui grup. În mod 
simbolic, atât leronim, cât şi această biserică au reprezentat 
puncte noi de plecare pentru creştinism. Navele plecau de aici 
pentru a descoperi Lumea Nouă, ca să-l ducă pe Hristos şi acolo. 
leronim a tradus Biblia veche în latină, astfel încât şi mai mulţi 
să-i poată descoperi minunăţiile. 

Işi dădu seama că şi McCollum o înţelegea pe femeie. 

— Italiana e una dintre limbile pe care le ştii? îl întrebă. 

— Ştiu câte ceva. 

— Un tip cu multe talente! 

— Numai ce e necesar. 

li sesiză atitudinea ursuză. 

— Şi ce urmează în această încercare? 

McCollum scoase un alt petic de hârtie pe care era scris ceva 
din primul fragment şi încă vreo câteva fraze criptice. 


Este un mister, dar vizitează capela de lângă Tagus, în 
Bethlehem, închinată sfântului nostru protector.  Incepe-ţi 
călătoria în umbră şi termin-o în lumină, acolo unde o stea în 
retragere găseşte o roză, străpunge o cruce de lemn şi transformă 
argintul în aur. Găseşte locul care formează o adresă fără loc, 
unde se găseşte un alt loc. Apoi, la fel ca păstorii pictorului 
Poussin, nedumerit de enigmă, vei fi inundat de lumina inspiraţiei. 


Îi dădu hârtia lui Pam şi spuse: 

— Bine. Hai să facem o vizită şi să vedem ce avem aici! 
Merseră către intrare în spatele unui grup mare de turişti. Pe un 
indicator scria că intrarea în biserică era gratuită, dar trebuiau 
cumpărate bilete pentru restul clădirilor. 

În interiorul bisericii, în ceea ce era identificat drept corul de 
jos, tavanul în cruce se boltea în jos şi producea o 
semiobscuritate impunătoare. La stânga se afla cenotaful lui 


Vasco da Gama. Simplu şi solemn, era plin de simboluri nautice. 
Un alt mormânt, al poetului Luis de Camoes, se afla la dreapta, la 
fel şi o cristelniţă. Zidurile goale în ambele nişe adăugau şi mai 
mult la austeritatea şi grandoarea locului. Oamenii se 
îngrămădeau în nişe. Bliţurile luminau. Ghizii zumzăiau despre 
importanţa celui mort. 

Malone se plimba prin naos şi lipsa iniţială de lumină a corului 
de jos făcu loc unei adevărate minuni de strălucire. Şase coloane 
subţiri, fiecare dintre ele cu ornamentaţii abundente, împletite cu 
flori sculptate, se înălţau spre cer. Soarele după-amiezii târzii se 
reflecta printr-o serie de ferestre cu vitralii. Raze şi umbre se 
căutau unele pe celelalte pe zidurile din calcar, încărunţite de 
vreme. Acoperişul curbat semăna cu nişte nervuri, coloanele 
erau ca suporturile unui baldachin, iar partea de deasupra era ca 
o plasă marinărească din frânghie. Malone simţi prezenţa 
sarazinilor care conduseseră cândva Lisabona şi observă 
motivele bizantine. Erau o mie de detalii care se multiplicau în 
jurul său, fără ca totuşi să se repete. Remarcabil! 

Chiar şi mai remarcabil, se gândi el, ţinând cont că zidarii 
antici avuseseră curajul să înalțe ceva atât de masiv pe 
pământul Lisabonei supus cutremurelor. 

Stranele din lemn care îi adăposteau odinioară pe călugări 
erau acum la dispoziţia curioşilor. Un murmur coborât de voci se 
amplifica de-a lungul naosului, atenuat periodic de o voce calmă 
care, printr-un sistem de adresare către public, cerea să se facă 
linişte într-o varietate de limbi. Malone localiză sursa de 
admonestare. Era un preot în faţa unui microfon, în mijlocul 
interiorului în formă de cruce. Nimeni nu părea să dea vreo 
importanţă  avertismentului, mai ales ghizii de grup, care 
continuară cu discursurile lor plătite. 

— Acest loc e magnific, spuse Pam. 

El încuviinţă. 

— Indicatorul de afară spunea că închide la cinci. Avem nevoie 
de bilete pentru restul. 

— Mă duc eu să le iau, zise McCollum. Dar indiciul nu ne 
conduce numai aici, la biserică? 

— N-am nici o idee. Ca să fim siguri, hai să ne uităm şi la 
celelalte! 

McCollum se întoarse la portic prin mulţimea de oameni. 


— Ce părere ai? îl întrebă Pam, ţinând încă în mână bucata de 
hârtie. 

— Despre el sau despre încercare? 

— Ambele sunt o problemă. 

EI zâmbi. Avea dreptate. 

— In ce priveşte încercarea însă, unele chestii capătă sens 
acum. „Începe-ţi călătoria în umbră şi termin-o în lumină.” 
Intrarea realizează frumos acest lucru. Acolo e ca un beci, care 
se deschide apoi într-o mansardă luminată. 

Preotul admonestă iarăşi calm mulţimea, cerându-i să facă 
linişte, dar toţi îl ignorară din nou. 

— Are o misiune dificilă, spuse Pam. 

— Ca un copil pus să păstreze ordinea când profesorul iese din 
clasă. 

— Bine, Domnule Geniu, spuse ea. Ce părere ai atunci de: 
„unde o stea în retragere găseşte o roză, străpunge o cruce de 
lemn şi transformă argintul în aur. Găseşte locul care formează o 
adresă fără loc, unde se găseşte un alt loc”? 

El se gândea deja la asta şi atenţia îi fu atrasă înspre altar, 
unde un plan dreptunghiular al podelei ducea la un zid concav 
care prelungea în jos altarul principal, toate acoperite cu o 
combinaţie de dom semisferic, boltă şi tavan cu casete din 
piatră. Coloane ionice şi corintice se ridicau simetric în trei locuri 
ale altarului, încadrând camerele boltite de piatră care expuneau 
mormintele regale bogat împodobite. Cinci tablouri îmbrăcau 
zidul concav, toate atrăgând privirile înspre sacristia care se afla 
în centru, mai ridicată, deasupra altarului principal. 

El îşi făcu loc printre turiştii care hoinăreau spre capătul 
îndepărtat al altarului. Cordoane din catifea blocau trecerea 
înspre altar. Un anunţ îl informă că sacristia, în întregime din 
argint, fusese realizată de fierarul Joăo de Sousa între 1674 şi 
1678. Chiar şi la o distanţă de cincisprezece metri, sacristia 
bogat ornamentată, plină de detalii, se vedea magnific. 

Se întoarse şi privi înapoi prin naos, dincolo de coloane şi de 
strane, către corul de jos, pe unde intraseră. 

Apoi o văzu. In corul de sus, dincolo de o balustradă groasă 
din piatră, la cincisprezece metri deasupra pardoselii bisericii, 
sus, pe peretele exterior cel mai îndepărtat, un ochi imens se 
uita la el. Fereastra circulară avea cam trei metri în diametru sau 


chiar mai mult. Liniile de demarcaţie ale ferestrelor mai mici şi 
alte ornamente radiau din centrul acesteia.  Nervurile 
acoperişului se întorceau răsucindu-se înapoi spre ea şi păreau 
să se dizolve în strălucirea sa lipsită de umbre, intensă ca un 
reflector de scenă, scăldând în lumină interiorul bisericii. 

Un ornament obişnuit în multe biserici medievale, aceasta 
purta numele formei sale deosebite. 

Rozasa. 

Era situată spre apus, iar la sfârşitul zilei ardea ca un soare. 

Dar era mai mult decât atât. 

_ La mijlocul balustradei corului superior se afla o cruce imensă. 
Inaintă puţin şi observă că aceasta se potrivea perfect în 
rotundul ferestrei, iar razele strălucitoare treceau dincolo de ea 
înspre naos. 

„Unde o stea în retragere găseşte o roză, străpunge o cruce 
de lemn şi transformă argintul în aur. Găseşte locul care 
formează o adresă fără loc, unde se găseşte un alt loc.” 

Găsiseră locul, după cum se părea. 


Capitolul 47 


VIENA 
ORA 16.30 


Thorvaldsen admira spectacolul de flori, apă şi marmură, 
enorma grădină a lui Alfred Hermann fiind rezultatul muncii 
intense a mai multor generaţii. Alei umbroase îşi croiau drum 
unduind dinspre castel spre luminişuri pline de iarbă, iar cărările 
pavate cu dale din cărămidă erau mărginite de statui, 
basoreliefuri şi fântâni. Din când în când, influenţele franceze 
făceau loc unor elemente evident italiene. 

— Cine sunt proprietarii acestui loc? întrebă Gary. 

— Familia Hermann are o mare vechime în Austria, exact aşa 
cum e familia mea în Danemarca. E destul de bogată şi de 
influentă. 

— El este un prieten de-al tău? 

O întrebare interesantă, având în vedere propriile suspiciuni. 

— Da, până acum câteva zile, aşa credeam că era situaţia. 
Acum însă nu mai sunt la fel de sigur. 

Curiozitatea băiatului îl încânta. Aflase despre problema cu 
paternitatea lui Gary. Când se întorsese în Danemarca, după ce-l 
dusese pe Gary înapoi acasă, Malone îi povestise tot ce-i 
mărturisise Pam. Thorvaldsen se prefăcuse că nu ştia cine era 
când o văzuse pentru prima dată cu câteva zile în urmă, deşi îşi 
dăduse seama imediat. Prezenţa ei în propria casă, împreună cu 
Malone, era un semnal de alarmă, de aceea îl şi pusese pe Jesper 
să stea de pază la uşa biroului. Pam Malone fusese în pragul 
isteriei. Din fericire, se calmase. Ar fi trebuit ca acum să fi fost 
înapoi în Georgia. Însă interlocutorul lui de la Tel Aviv îi spusese: 
„Se pare că Malone şi fosta lui soţie sunt acum pe drum spre 
Lisabona”. Ce se întâmplase? De ce se duseseră acolo? Şi unde 
se afla Gheare-de-Vultur? 

— Am venit aici ca să-l ajutăm pe tatăl tău, îi spuse el lui Gary. 

— Dar tata n-a spus nimic despre vreo plecare. Mi-a zis doar 
să stau cuminte şi să fiu atent. 


— Însă ţi-a cerut şi să faci ce-ţi spun eu. 

— Atunci, când o să ţipe la mine, sper că ai să-ţi asumi tu 
răspunderea! 

— Cu plăcere, răspunse el zâmbind. 

— Tu ai văzut vreodată pe cineva împuşcat? 

Ştia că amintirile rămase de pe urma evenimentelor recente 
erau tulburătoare, indiferent cât de curajos voia puştiul să pară. 

— De mai multe ori. 

— Tata l-a împuşcat şi l-a omorât pe individul acela. Dar ştii 
ceva? Nu mi-a păsat deloc. 

— Ai grijă, Gary! spuse Thorvaldsen, clătinând din cap la auzul 
cuvintelor pline de bravadă. Nu te obişnui cu omorurile! 
Indiferent cât de mult ţi se pare că ar merita cineva acest lucru. 

— Nu m-am referit la asta. Ci doar că era un om rău. 
Ameninţase că avea s-o omoare pe mama. 

Trecură de o coloană de marmură pe care se afla o statuie a 
Dianei. O briză mângâia copacii şi umbrele tremurătoare se 
fugăreau prin gazonul care se ondula lin. N 

— Tată tău a procedat aşa cum trebuia. Insă nu a făcut asta 
din plăcere. Pur şi simplu a făcut-o. 

— Şi eu aş fi făcut la fel. 

La naiba cu genetica! Gary era fiul lui Malone. Şi, deşi puştiul 
avea doar cincisprezece ani, indignarea lui era stârnită imediat - 
exact ca la taică-său - mai ales dacă era amenințată o persoană 
apropiată. Gary ştia că părinții săi plecaseră spre Londra, dar nu 
ştia că mama lui era încă implicată. Merita să afle adevărul. 

— Mama şi tatăl tău sunt în drum spre Lisabona. 

— Despre asta a fost vorba la telefon? 

Incuviință din cap şi zâmbi văzând tăria cu care băiatul 
primise vestea. 

— Dar mama de ce e în continuare cu el? Nu a spus nimic 
despre asta când a sunat noaptea trecută. Ei nu se înțeleg deloc. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Va trebui să aşteptăm până 
când unul din ei va suna din nou. 

Numai că şi el dorea cu disperare să afle răspunsul la această 
întrebare. 

Zări în față destinația lor: un pavilion circular din marmură 
colorată, cu acoperişul din metal aurit. Balustrada deschisă 
dădea înspre un lac cristalin, a cărui suprafață argintie stătea 


neclintită în umbră. Intrară şi se apropiară de balustradă. În 
interior se aflau vaze imense pline cu flori aromatice. Ca 
întotdeauna, Hermann se asigurase că proprietatea sa era 
demnă de vizitat. 

— Vine cineva, spuse Gary. 

Nu se uită înapoi. Nici nu avea de ce. O văzu cu ochii minţii: 
scundă, îndesată, expirând zgomotos în timpul mersului. Îşi 
menţinu privirea înspre lac şi se bucură de mirosul dulce al ierbii, 
al florilor şi al cunoaşterii. 

— Femeia care vine merge repede? 

— De unde ai ştiut că era vorba despre o femeie? 

— Ai să înveţi, Gary, că nu poţi câştiga o bătălie dacă 
adversarul tău nu este previzibil în anumite situaţii. 

— E fiica domnului Hermann. 

Continuă să admire lacul, privind o familie de rațe deplasându- 
se spre mal. 

— Nu-i spune absolut nimic. Ascultă cu atenţie, dar vorbeşte 
foarte puţin! Numai aşa vei descoperi ceea ce vrei să afli. 

Auzi paşii pe pavajul de piatră al pavilionului şi se răsuci, în 
timp ce Margarete se apropia. 

— Mi-au spus cei din casă că e posibil să vă găsesc aici, zise 
ea. Şi mi-am amintit că acesta era unul dintre locurile tale 
favorite. 

— Acest loc îţi oferă intimitate, spuse el, zâmbind când îi 
remarcă satisfacția evidentă. Atât de departe de castel! Copacii îi 
conferă linişte. Chiar îmi place acest loc. Era şi locul favorit al 
mamei tale, din câte-mi amintesc. 

— Tata l-a construit special pentru ea. Şi-a petrecut aici ultima 
ei zi din viaţă. 

— Ţi-e dor de ea? 

— A murit când eram tânără. Aşa că nu am fost niciodată prea 
apropiate. Dar tatei îi este dor de ea. 

— Nu vă este dor de mama dumneavoastră? întrebă Gary. 

Deşi băiatul nu respectase recomandările pe care tocmai i le 
dăduse, pe Thorvaldsen nu-l deranjă întrebarea. Şi el era curios. 

— Sigur că mi-e dor de ea. Numai că nu eram prea apropiate, 
aşa, ca mamă şi fiică. 

— Pari să fi dezvoltat un mare interes pentru afacerile familiei 
şi ale ordinului. 


O privi cât timp gândurile i se învălmăşeau în minte. 
Moştenise mai degrabă aspectul austriac aspru al tatălui său 
decât frumuseţea prusacă a mamei. Nu era o femeie prea 
atrăgătoare, avea părul închis la culoare, ochii căprui, nasul lung 
şi subţire. Dar cine era el să judece pe altul, având în vedere 
spinarea sa încovoiată, părul sârmos şi pielea ofilită? Se întrebă 
dacă existaseră pretendenți, dar îşi răspunse singur că această 
femeie nu s-ar fi oferit niciodată nimănui. Ea era genul care 
primea. 

— Eu sunt singura rămasă din familia Hermann, spuse ea şi 
adăugă un zâmbet care se voise liniştitor, dar care nu exprimă 
decât supărare. 

— Asta înseamnă că vei moşteni tot ce e aici? 

— Bineînţeles, de ce nu? 

— Nu am nici cea mai vagă idee ce gândeşte tatăl tău, zise 
ridicând din umeri. Şi totuşi, am descoperit că nu există nici o 
garanţie în această lume. Observă că ei nu-i făcură plăcere 
insinuările lui. Nu-i lăsă timp să reacționeze şi o întrebă: De ce a 
încercat tatăl tău să-i facă rău acestui băiat? 

Intrebarea lui bruscă îi aduse pe chip o expresie nedumerită. 
Cu siguranţă nu era o maestră a disimulării, spre deosebire de 
tatăl său. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

El se miră. Poate că într-adevăr Hermann nu-i dezvăluise şi ei 
planurile sale. 

— Atunci înseamnă că nu ai nici o idee cu ce se ocupă Die 
Klauen der Adler? 

— Nu este răspunderea mea, răspunse ea şi se opri brusc. 

— Nu-ţi face griji, dragă, îl cunosc. Mă întrebam numai dacă şi 
tu îl ştii. 

— Omul acela este o problemă! N 

Acum fu sigur că ea nu participase la nimic. li scăpau mult 
prea uşor informațiile. 

— Sunt cu totul de acord, îi zise, dar, aşa cum spui şi tu, nici 
unul din noi nu e răspunzător de el. Doar Cercul. 

— Nu ştiam că-l cunosc şi membrii. N 

— Sunt multe lucruri pe care eu le ştiu. In special, cu ce se 
ocupă tatăl tău. Şi asta este o problemă. 

Ea păru să sesizeze convingerea din tonul său. Pe fața ei 


bucălată apăru un zâmbet neliniştit. 

— Aminteşte-ţi unde te afli, Henrik! Acesta este teritoriul lui 
Hermann. Noi avem grijă de ceea ce se întâmplă aici. Aşa că nu 
ar trebui să te preocupe pe tine. 

— Asta-i o observaţie interesantă. Una pe care voi încerca să 
n-o uit. 

— Cred că poate ar fi mai bine să termini această discuţie cu 
tata. 

Se întoarse să plece, dar el ridică brusc braţul. Dintre 
chiparoşii deşi, greoi se materializară trei bărbaţi, îmbrăcaţi în 
haine de camuflaj. Alergară înspre ei şi sosiră exact când 
Margarete ieşea din pavilion. 

Doi dintre ei o înşfăcară, iar al treilea îi acoperi gura cu mâna. 

Ea opuse rezistenţă. 

— Henrik, întrebă Gary, ce caută Jesper aici? 

Cel de-al treilea bărbat era majordomul său, care sosise cu 
avionul mai devreme şi se infiltrase pe domeniu. Din alte vizite, 
Thorvaldsen ştia, în ciuda lăudăroşeniei lui Margarete, că 
majoritatea agenţilor de securitate se aflau în casă. Restul 
teritoriului de sute de kilometri pătraţi nu avea nici garduri şi nici 
nu era patrulat. 

— Stai liniştită, îi spuse el. Ea se opri din zbătut. Te vei duce 
cu aceşti domni. 

Ea clătină violent din cap. Se aşteptase să fie dificilă. Aşa că 
făcu un semn din cap şi mâna care-i acoperea gura fu înlocuită 
cu o bucată de pânză, despre care ştia că era îmbibată cu destul 
anestezic cât să o adoarmă profund. Nu erau necesare decât 
câteva secunde ca vaporii să-şi facă efectul. Trupul ei se lăsă 
moale. 

— Ce faci? întrebă Gary. De ce-i faci rău? 

— Nu-i fac rău. Dar, te asigur, ei ţi-ar fi făcut cu adevărat rău 
dacă tatăl tău nu ar fi acţionat. Se uită spre Jesper. Du-te şi ai 
grijă de ea, aşa cum am discutat! 

Angajatul său încuviinţă din cap. Unul dintre bărbaţi puse 
trupul robust al lui Margarete pe umăr şi toţi trei se retraseră 
printre copaci. 

— Ştiai că o să vină aici? întrebă Gary. 

— Aşa cum ţi-am spus, e bine să-ţi cunoşti adversarul. 

— De ce ai răpit-o? 


Lui îi plăceau lecţiile şi-i era dor să-l înveţe diverse lucruri pe 
Cai. 

— Nu conduci maşina dacă nu ai asigurare. Ceea ce urmează 
să facem presupune anumite riscuri. Ea constituie asigurarea 
noastră. 


Capitolul 48 


WASHINGTON, D.C. 


Stephanie îngheţă. Heather Dixon era înarmată şi pusă în 
gardă, pe deasupra. Ochii Cassiopeei examinau dormitorul şi ştiu 
că partenera ei căuta ceva care ar fi putut fi folosit ca armă. 

— Ce s-a întâmplat? îl auzi pe Daley întrebând-o pe Dixon. 

— Păi alarma nu e pusă. Asta înseamnă că e cineva aici. 

— Sunt goluri cam mari în raţionamentul tău, nu crezi? 

— Ai pus alarma înainte de a pleca? 

Se lăsă un moment de linişte. Stephanie simţi că erau prinse 
ca într-o capcană. 

— Nu ştiu, spuse Daley. Poate c-am uitat. N-ar fi prima dată. 

— Ce-ar fi să arunc totuşi o privire pe aici, ca să fim siguri? 

— Nu, pentru că nu am timp să te las să te joci de-a soldatul, 
iar pistolul ăla din mâna ta mă excită. Te face să arăţi sexy! 

— Mă flatezi. Asta înseamnă că vei reuşi să obţii totul de la 
mine! 

Se lăsă liniştea, apoi se auzi un protest pe jumătate înfundat. 

— Ai grijă la cap! Cucuiul ăla mă doare. 

— Eşti bine? o întrebă Daley. 

Se auzi un fermoar tras în jos. 

— Aruncă pistolul ăla! îi ceru Daley. 

Paşii se auziră urcând pe scară. Stephanie se uită la 
Cassiopeia şi şopti: 

— Nu-mi vine să cred! 

— Măcar ştim în ce relaţii sunt! 

Bine zis, deşi descoperirea aceasta nu le încânta. 

— Trebuie să văd chestia asta! 

— Lasă-i, îi spuse Cassiopeia şi îi puse mâna pe braţ. 

Spre deosebire de ultimele douăsprezece ore în care luase, în 
cel mai bun caz, nişte decizii îndoielnice, acum gândea limpede. 
Ştia ce avea de făcut. leşi încet din dormitor şi intră în camera de 
zi. O scară dincolo de aceasta urca la etaj, iar uşa principală se 
afla în dreapta ei. Auzi voci murmurate, râsete şi sunetul podelei 


pe care se rostogoleau trupurile lor. 

— Ce naiba se petrece acolo? se întrebă Stephanie cu voce 
tare. 

— Investigația ta nu ţi-a relevat şi acest lucru? 

— Nici vorbă, clătină ea din cap. Trebuie să fie o chestie 
recentă. 

Cassiopeia dispăru înapoi în hol. Mai stătu o clipă, apoi zări pe 
unul dintre scaune acelaşi revolver pe care Heather Dixon Îl 
îndreptase înspre ea cu o zi în urmă. IÎnşfăcă pistolul şi ieşi din 
camera de zi. 


Malone privi rozasa şi apoi se uită la ceas: era ora 16.40. La 
vremea asta din an, soarele ar fi trebuit să apună cam în 
următoarele nouăzeci de minute. 

— Această clădire este orientată pe o axă est-vest, îi spuse el 
lui Pam. Fereastra de acolo are rolul de a prinde soarele la apus. 
Trebuie să mergem acolo sus. 

Zări o uşă pe care o săgeată indica spre corul superior. Merse 
până acolo şi găsi, lipit de peretele de nord al bisericii, un coridor 
cu trepte largi din piatră, cu tavanul boltit, care-l făcea să arate 
mai mult ca un tunel. Urcă şi el în urma unui grup. Sus ajunseră 
în locul destinat corului. 

Două şiruri de banchete cu spătarele înalte stăteau una în faţa 
celeilalte, decorate cu ghirlande şi arabescuri. Deasupra acestora 
atârnau picturi baroce ale diverşilor apostoli. Coridorul dintre 
banchete ducea la zidul de apus al bisericii, unde rozasa se afla 
cam cu zece metri mai sus. Se uită la ea. Particule de praf 
pluteau în lumina strălucitoare a soarelui. Se întoarse şi examină 
crucea care se ridica la capătul celălalt al corului superior. El şi 
Pam se apropiară de balustradă şi admirară realismul dramatic al 
imaginii sculptate a lui Hristos. O placă situată la bază informa în 
două limbi: 


CRISTO NA CRUZ. 
HRISTOS PE CRUCE. 
S. 1550. 
ESCULTURA EMMADEIRA POLICROMA. 
SCULPTURA POLICROMA DIN LEMN. 


— „Unde o stea în retragere găseşte o roză, străpunge o cruce 
de lemn”, spuse Pam. Asta e! 

El încuviinţă. Dar se gândea deja la următoarele cuvinte. „Şi 
transformă argintul în aur.” Se uită înapoi la strălucitoarea rozetă 
şi urmări traseul razelor care antrenau praful din aer, trecând de 
cruce şi pătrunzând în naos. Dedesubt, lumina crea o tranşee pe 
pardoseala ca o tablă de şah, de-a lungul unui coridor central 
care intersecta stranele. Oamenii circulau pe acolo şi nu păreau 
să observe. Lumina continuă spre răsărit, unde se afla altarul şi 
aruncă pe covorul roşu o dungă cu o strălucire pală. 

McCollum apăru dinspre corul de jos şi merse pe coridorul 
central spre intrarea în biserică. 

— O să se întrebe unde suntem, spuse Pam. 

— N-o să plece nicăieri. Pare să aibă nevoie de noi. 

McCollum se opri între ultimele dintre cele şase coloane şi se 
uită în jur, apoi se răsuci şi-i zări. Malone îi făcu semn să aştepte 
acolo, apoi îşi ridică arătătorul, semnalându-i că aveau să 
coboare într-un minut. 

Îi spusese adevărul lui McCollum. Se descurca destul de bine 
cu enigmele. Aceasta păruse destul de complicată la început, dar 
acum, uitându-se la mulţimea de sculpturi, nervuri, bolți, o 
armonie de linii şi de pietre întreţesute pe care timpul, natura şi 
lipsa de întreţinere nu le erodaseră aproape deloc, ştiu care era 
soluţia. Privirea lui urmă razele soarelui la apus pe măsură ce 
acestea treceau în altar, traversară altarul principal şi ajunseră la 
sacristia de argint. La aceasta se opri, pentru că observă că 
lucea ca aurul. Nu remarcase fenomenul când fuseseră jos, 
aproape de ea. Sau poate soarele la apus nu ajunsese atunci în 
unghiul potrivit. Insă transformarea era acum limpede. 

„Şi transformă argintul în aur.” 

Văzu că şi Pam remarcase. 

— Uimitor, spuse ea. Cum poate lumina să facă aşa ceva? 

Rozasa era poziționată în aşa fel încât soarele la apus să 
găsească sacristia, chiar şi numai pentru câteva minute. Şi 
recipientul din argint fusese plasat tot cu mare atenţie, după 
cum se părea, una dintre cele şase picturi din jurul acestuia fiind 
îndepărtate, tulburând simetria la care ţineau atât de mult 
constructorii medievali. 

Se gândi la partea finală a încercării: „Găseşte locul care 


formează o adresă fără loc, unde se găseşte un alt loc”. 
Şi se îndreptă spre trepte. 


La parter se apropie de cordoanele din catifea care încă 
blocau accesul în altar. Remarcă intercalarea marmurei negre, 
albe şi roşii, care împrumuta acestuia un aer nobil, select, 
singurul adecvat, de altfel, deoarece altarul avea şi rolul de 
mausoleu al familiei regale. 

Sacristia se afla la vreo zece metri distanţă. 

Inspectarea ei îndeaproape nu făcea parte din experienţa 
vizitatorilor. Preotul din altar anunţă publicului prin microfon că 
biserica şi mănăstirea se închideau în cinci minute. Multe grupuri 
plecau deja şi din ce în ce mai mulţi oameni porniră spre ieşire. 

Observase mai devreme că o anumită imagine era gravată pe 
uşa de la sacristie, în spatele căreia fuseseră cândva depozitate 
bucăţelele de pâine sfinţită pentru împărtăşanie. Poate că încă 
mai conţineau anafură. Deşi se afla în patrimoniul internaţional, 
fiind mai mult atracţie turistică decât biserică, naosul era utilizat 
cu certitudine şi pentru servicii speciale. La fel ca la Catedrala St 
Paul şi ca la Westminster. Acest lucru explica motivul pentru care 
oamenii erau ţinuţi la distanţă de ceea ce era în mod evident 
piesa centrală a clădirii. 

McCollum veni lângă el. 

— Am luat bilete. 

— Trebuie să mă uit mai de aproape la asta, spuse Malone şi 
arătă înspre sacristie, fără atâţia martori. 

— S-ar putea să fie dificil. Presupun că toată lumea va fi 
scoasă afară în următoarele câteva minute. 

— Nu-mi pari un tip care să se conformeze cererilor 
autorităţilor. 

— Nici tu. 

Se gândi la Avignon şi la ce făcuseră el şi Stephanie acolo într- 
o noapte ploioasă de iunie. 

— Atunci hai să găsim un loc unde să ne putem ascunde până 
pleacă toată lumea! 


Stephanie intră încetişor înapoi în nişă. Trebuia să găsească 
ascunzătoarea lui Daley înainte ca lucrurile să atingă punctul 
fierbinte la etaj. Spera că nici Dixon, nici Daley nu se grăbeau, 


deşi Daley păruse cam repezit. Cassiopeia căuta în linişte. 

— Raportul spunea că niciodată nu pleca din acest birou cu 
stickul de memorie. Il folosea la laptop, dar nu îl lua cu el. 
Intotdeauna îi spunea fetei să se ducă în dormitor, unde venea şi 
el după scurt timp. Cuvintele îi erau mai mult gâfâite decât 
rostite. 

— Riscăm cam mult rămânând aici. 

Se opri şi ascultă. 

— Se pare că încă mai sunt ocupati. 

Cassiopeia deschise şi sertarele biroului, căutând ascunzători. 
Dar Stephanie se îndoia că avea să găsească acolo ceva. Era 
prea la îndemână. Privirea ei examină din nou rafturile cu cărţi şi 
ochii i se opriră pe unul dintre tratatele politice, un volum 
subţire, maroniu-cenuşiu, cu titlul scris cu albastru. 

Jocul de-a politica, de Chris Matthews. 

Işi aminti povestea pe care Daley i-o spusese lui Green când 
venise cu vestea despre noua lui autoritate dobândită la 
Magellan Billet. 

Ce spusese atunci? 

„Puterea stă în ceea ce ai.” 

Se întinse după carte, o deschise şi descoperi că ultimele 
pagini fuseseră lipite, iar în mijloc fusese scobită o cavitate de 
câţiva centimetri. Inăuntru se aflau cinci stickuri de memorie, 
fiecare numerotat cu o cifră romană. 

— Cum de-ai ştiut? şopti Cassiopeia. p 

— De fapt, chiar mă sperie faptul că am ştiut. Inseamnă că am 
început să gândesc la fel ca idiotul ăsta. 

Cassiopeia porni înspre partea din spate a casei, spre uşa din 
dos, dar Stephanie o trase de braţ şi arătă spre intrarea 
principală. Cassiopeia se uită confuză la Stephanie, cu o expresie 
pe chip care spunea ceva de genul: „De ce să riscăm aşa?” 
Intrară în camera de zi, apoi în foaier. Pe sistemul de la uşa din 
faţă se vedea că alarma era tot dezactivată. Ţinea în mână 
pistolul lui Dixon. 

— Larry! strigă ea. 

Linişte. 

— Larry, putem discuta puţin? 

Se auziră paşi la etaj şi Daley apăru în uşa dormitorului, în 
pantaloni, dar cu bustul gol. 


— Frumoasă pieptănătură, Stephanie! O coafură nouă? Şi 
hainele! Deosebite! 

— M-am gătit aşa special pentru tine! 

— Ce cauţi aici? 

li arătă cartea. 

— Am venit după materialul tău. 

Chipul băieţesc al lui Daley fu inundat de o expresie alarmată. 

— Aşa e. A sosit vremea să transpiri. Şi Heather? îşi ridică 
vocea. Sunt dezamăgită de felul în care-ţi alegi iubitele. 

Dixon apăru goală din dormitor, fără să arate nici măcar o 
umbră de ruşine. 

— Eşti moartă! îi strigă aceasta. 

— Rămâne de văzut. Stephanie ridică din umeri. Deocamdată 
am pistolul tău, spuse ea şi îi arătă arma. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Daley. 

— Incă nu m-am hotărât, spuse ea. Voi doi sunteţi de mult 
împreună? se interesă ea. 

— Nu-i treaba ta, spuse Dixon. 

— Eram curioasă. V-am întrerupt numai ca să ştiţi că acum 
miza este mai mare în acest joc, nu e numai pielea mea scoasă 
la bătaie. 

— Se pare că ai aflat câte ceva, spuse Daley. Cine e prietena 
ta? 

— Cassiopeia Vitt, răspunse Dixon. 

— Sunt flatată că mă cunoşti. 

— ţi sunt datoare pentru săgeata din ceafă. 

— Nu e nevoie să-mi mulţumeşti. 

— Inapoi în pat, voi doi! spuse Stephanie. 

— Nu prea cred! Dixon începu să coboare scările, dar 
Stephanie îndreptă pistolul automat înspre ea. Nu mă forţa, 
Heather! Tocmai am rămas fără serviciu şi a fost eliberat un 
mandat de arestare pe numele meu, aşa că nu am nimic de 
pierdut! 

Israelianca se opri, simțind probabil că acesta nu era tocmai 
momentul potrivit să forţeze nota. 

— În dormitor, ordonă Stephanie. 

Dixon ezită. 

— Acum! 

Dixon se retrase spre capul scărilor. Stephanie strânse hainele 


israeliencei, inclusiv pantofii. 

— Nu ai îndrăzni să rişti expunerea în public, venind după noi, 
îi spuse ea lui Daley. Dar ea ar putea s-o facă. Asta o va mai ţine 
puţin pe loc. Şi plecară. 


Capitolul 49 


VIENA 
ORA 18.40 


Thorvaldsen îşi îmbrăcă ţinuta purpurie. Toţi membrii erau 
obligaţi să-şi poarte robele în timpul adunării. Prima sesiune 
trebuia să înceapă la şapte şi el nu ardea de nerăbdare să se 
ducă. Era prea multă vorbărie, de obicei şi prea puţină acţiune. 
Niciodată nu avusese nevoie de cooperare pentru a-şi împlini 
ţelurile. Insă îi plăceau relaţiile prieteneşti care se stabileau în 
timpul acestor adunări. 

Gary stătea pe unul dintre scaunele capitonate. 

— Cum arăt? îl întrebă pe un ton jovial. 

— Ca un rege. 

Robele princiare ajungeau până la glezne şi erau 
confecţionate din catifea, cu broderii complicate din fir auriu, cu 
moto-ul ordinului, JE L'AY EMPRINS. Adică: „Am îndrăznit”. 
Intregul ansamblu data din secolul al XV-lea, de la primul Ordin 
al Lânii de Aur. Se întinse după lanţul cu medalion: aur curat, cu 
amnarul din email negru, din care ieşeau flăcări. O şuviţă de lână 
aurie decorativă atârna din centrul acestuia. 

— Acesta i se oferă fiecărui membru când este admis, e 
simbolul nostru. 

— Pare scump. 

— Chiar este. 

— Toată chestia asta este importantă pentru tine? 

— Imi place. Ridică din umeri. Dar nu e ca o religie pentru 
mine. 

— Tata mi-a spus că eşti evreu. 

Incuviinţă din cap. 

— Nu ştiu multe despre evrei. Numai că au fost ucişi milioane 
de evrei în cel de-al Doilea Război Mondial. Nu am înţeles 
niciodată prea bine chestia asta. 

— Nu eşti singurul. Toţi au luptat împotriva existenţei noastre 
secole întregi. 


— De ce oamenii îi urăsc pe evrei? 

Işi pusese şi el această întrebare în repetate rânduri, la fel ca 
filosofii, teologii şi politicienii care dezbătuseră acest lucru secole 
întregi. 

— La noi a început cu Avraam. Avea nouăzeci şi nouă de ani 
când Domnul l-a vizitat şi i-a făcut o promisiune, creând Poporul 
Ales, adică acela care urma să moştenească pământul din 
Canaan. Din nefericire, această onoare a venit cu mari 
responsabilităţi. Observă că băiatul era interesat. Ai citit 
vreodată Biblia? 

Gary dădu din cap că nu. 

— Ar trebui s-o citeşti. E o carte deosebită. Pe de o parte, 
Domnul le-a oferit israelienilor binecuvântarea de a fi Poporul 
Ales. Insă răspunsul lor la această binecuvântare a fost cel care 
le-a determinat soarta. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vechiul Testament spune că s-au revoltat, au ars tămâie, au 
afirmat că idolii le-au oferit de fapt soarta norocoasă şi s-au dus 
încotro au văzut cu ochii. Atunci Domnul i-a răspândit prin lume 
printre cei de altă credinţă, ca să-i pedepsească. 

— De asta sunt urâţi de toată lumea? 

Îşi încheie mantia. 

— Greu de spus. Dar evreii au suferit persecuții încă de pe 
atunci. 

— Dumnezeu pare să se supere foarte tare. 

— Dumnezeu din Vechiul Testament este foarte diferit de cel 
din Noul Testament. 

— Nu cred că-mi place acela. 

— Nu eşti singurul. Tăcu o clipă. Evreii au fost primii care au 
insistat că omul este răspunzător de propriile fapte. Nu era vina 
zeilor când viaţa ta nu mergea aşa cum trebuia, ci era vina ta. Şi 
asta ne-a făcut diferiţi. Creştinii au mers şi mai departe. Omul a 
fost exilat din rai din cauza faptelor sale, însă, pentru că Domnul 
îl iubea pe om, El ne-a mântuit cu sângele fiului Său. Dumnezeul 
evreilor este mânios. Scopul lui este dreptatea. Dumnezeul 
creştinilor este unul al iertării. E o mare diferenţă. 

— Dar Dumnezeu ar trebui să fie bun, nu-i aşa? 

El zâmbi, apoi se uită prin camera elegantă. Sosise vremea să 
pună lucrurile cap la cap, să nu le lase la întâmplare. 


— Spune-mi ce părere ai despre ce s-a întâmplat în pavilion. 

— Nu sunt sigur că domnul Hermann va aprecia faptul că ai 
răpit-o pe fiica sa. 

— Exact aşa cum nici părinţii tăi nu au apreciat ce ţi s-a 
întâmplat ţie. Diferenţa este că ea este o femeie în toată firea, 
iar tu - un adolescent. 

— De ce se întâmplă toate acestea? 

— Presupun că vom afla în curând. 

Uşa camerei se deschise brusc şi Alfred Hermann năvăli 
înăuntru. Şi el era îmbrăcat într-o robă princiară, cu medalionul 
din aur la gât, mantia sa fiind împodobită în plus cu o eşarfă de 
mătase albastră. 

— Ai luat-o pe fiica mea? întrebă Hermann, furios. 

— Da, spuse Thorvaldsen, ridicându-se ţeapăn în picioare. 

— Şi ştiai, desigur, că această cameră are microfoane! 

— Nu-mi trebuia prea multă perspicacitate pentru asta. 

Vedea cum acestuia îi creştea tensiunea. Hermann se afla pe 
un teritoriu nesigur. 

— Henrik, nu voi tolera acest lucru! 

— Şi ce ai de gând să faci, să-l chemi pe Gheare-de-Vultur să 
se ocupe de mine? 

— Asta vrei, nu-i aşa? spuse Hermann după o ezitare. 

Thorvaldsen veni mai aproape. 

— Ai întrecut limita când l-ai răpit pe acest tânăr, spuse el, 
arătând spre Gary. 

— Unde este? 

— In siguranţă. 

— Nu ai tupeul să-i faci vreun rău! 

— Am tupeul să fac orice va fi necesar. Ar fi trebuit să ştii deja 
acest lucru despre mine. 

__ Privirea intensă a lui Hermann îl ţinea prins ca într-o cange. 
Intotdeauna considerase că faţa osoasă a austriacului era mai 
potrivită pentru un fermier decât pentru un aristocrat. 

— Credeam că suntem prieteni! 

— Şi eu. Numai că se pare că asta nu a însemnat nimic pentru 
tine când l-ai luat pe acest tânăr de lângă mama lui şi ai distrus 
anticariatul tatălui său. 

Prima sesiune a adunării era pe punctul de a începe, motiv 
pentru care făcuse atunci afirmaţia revelatoare. Hermann, ca 


Scaun-Albastru, trebuia să manifeste permanent disciplină şi 
încredere. Niciodată nu putea permite membrilor să-i afle 
problemele personale. Şi nici nu putea să întârzie. 

— Trebuie să mergem, spuse Hermann în cele din urmă. Dar 
lucrurile nu s-au terminat, Henrik! 

Margarete? 

— Sunt de acord. Pentru tine, acesta este doar începutul! 


Capitolul 50 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 13.30 


— Nu eşti de părere că l-ai supus pe Daley unei presiuni cam 
prea mari? o întrebă Green pe Stephanie. 

Ea şi Cassiopeia se aflau în limuzina lui Green, care avea 
compartimentul din spate izolat fonic de cel din faţă printr-o 
placă de plexiglas. Green le luase de la periferie după ce 
plecaseră din casa lui Daley. 

— Nu ar fi venit după noi. Heather poate că s-ar fi îmbrăcat cu 
hainele lui, dar nu i-ar fi putut lua şi pantofii. Şi mă îndoiesc că ar 
fi venit să ne urmărească desculţă şi neînarmată. 

Green nu părea prea convins. 

— Presupun că există un motiv pentru care a trebuit să-i spui 
lui Daley că te aflai acolo. 

— Şi pe mine mă interesează să aflu ce ai de zis în legătură cu 
asta, adăugă Cassiopeia. Am fi putut pleca fără ca el să observe 
că am fost pe acolo. 

— Şi acum m-aş fi aflat tot într-o situaţie riscantă. Aşa măcar 
trebuie să fie şi el prudent. Eu deţin ceva ce el îşi doreşte. Şi, mai 
mult decât orice, Daley este un afacerist. 

— Şi ce e aşa de vital aici? întrebă Green, arătând spre 
exemplarul din Jocul de-a politica. 

Stephanie se întinse după laptopul pe care-l rugase pe Green 
să-l aducă. Introduse unul dintre stickurile de memorie într-un 
port USB liber şi tastă AUNT B'S în spaţiul pentru parolă. 

— Tot fata ta a aflat şi asta? întrebă Cassiopeia. 

Incuviinţă din cap. 

— E vorba despre un restaurant din Maryland. Daley se duce 
acolo foarte des în weekend. Servesc mâncare în stilul tradiţional 
țărănesc, care e unul dintre preferatele lui. Mi s-a părut ciudat, 
deoarece mereu l-am considerat pe Daley un fin cunoscător al 
restaurantelor de cinci stele. 

Ecranul afişă o listă de fişiere, fiecare fiind etichetat cu câte 


un cuvânt. 

— Congres, spuse ea şi făcu clic pe acesta. Am aflat că Daley 
este un maestru al datelor şi al orelor. Când presează pe un 
membru să voteze ceva, el are informaţii precise despre fiecare 
contribuţie în bani gheaţă care a fost trimisă vreodată acelui 
membru. E ciudat, pentru că niciodată nu trimite banii direct. 
Munca murdară o îndeplinesc cei care fac lobby trăind cu ideea 
că fac nu ştiu ce favoruri pentru Casa Albă. Asta m-a făcut să mă 
gândesc că ţine toate dovezile. Nimeni nu are o memorie aşa de 
bună. Arătă înspre ecran. Uite un exemplu! Începu să numere. 
Paisprezece plăţi către individul ăsta, cu un total de o sută 
optzeci şi şapte de mii de dolari pe o perioadă de şase ani. Uite 
data, locul şi ora fiecărei plăţi. Clătină din cap. Nimic nu-l 
înspăimântă mai tare pe un politician decât detaliile. 

— Despre ce vorbim aici, despre mită? întrebă Green. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Plăţi cu bani gheaţă. Bani de buzunar. Nu destui ca să 
atragă atenţia, dar suficienţi pentru a păstra deschise liniile de 
comunicare. Simplu şi drăguţ, dar e genul de capital politic pe 
care-l acumulează Daley. Genul pe care-l utilizează Casa Albă. Au 
reuşit să facă să treacă nişte legi destul de drăguţe. 

Green se uita ţintă la ecran. 

— Trebuie să fie vorba despre o sută şi ceva de membri ai 
Camerei. g 

— Este eficient. li recunosc acest merit. Aceşti bani sunt 
împrăştiaţi în jur, de ambele părți ale culoarului politic. Făcu clic 
pe un alt fişier, care afişă o listă de senatori, peste treizeci la 
număr. Are şi un grup de judecători federali. Aceştia încep să 
aibă probleme financiare, ca toată lumea, iar el are oamenii 
potriviţi exact în locurile-cheie, pentru a-i ajuta. Am găsit unul în 
Michigan care a ciripit. Era pe punctul de a da faliment, când 
unul dintre prietenii lui a apărut cu banii. Conştiinţa l-a forţat la 
un moment dat să rupă tăcerea, mai ales după ce Daley îi ceruse 
să joace după nişte reguli precise. Un avocat care avea un caz în 
timp ce prezida el era unul dintre contribuabilii valoroşi, după 
cum se părea şi avea nevoie de o mică garanţie a victoriei. 

— Curțile federale  colcăie de corupţie, spuse Green 
morocănos. Spun asta de ani de zile. Dacă-i dai cuiva o slujbă pe 
viaţă, e ca şi cum ai căuta necazul cu lumânarea. Prea multă 


putere, prea puţină supraveghere. 

Ea mai luă unul dintre stickurile de memorie. 

— Numai unul dintre astea şi e suficient să pună sub acuzare 
păsările astea de pradă. 

— Ce descriere plastică! 

— Din cauza robelor negre. Arată exact ca nişte păsări de 
pradă, aplecate peste marginea prăpastiei, aşteptând să le pice 
vreo mortăciune. 

— Atât de puţin respect pentru sistemul nostru juridic, mai 
spuse el rânjind. 

— Respectul se câştigă. 

— AŞ putea să spun şi eu ceva? interveni Cassiopeia. Ce-ar fi 
să publicăm aceste lucruri? Să atragem atenţia! Nu e stilul meu 
de lucru obişnuit, dar cred că ar merge în acest caz. 

— Aşa cum ai remarcat mai devreme, spuse Green clătinând 
din cap, eu nu ştiu multe despre israelieni. lar tu nu înţelegi cum 
funcţionează maşinăria relaţiilor cu publicul acestei administrații. 
Este o adevărată meşteşugeală. Ar manevra aceste fapte până 
nu s-ar mai vedea nimic, iar noi i-am pierde pe Daley şi pe 
trădător. 

— Are dreptate, spuse Stephanie. N-ar merge aşa. Trebuie să 
facem singuri asta. 

Traficul făcu maşina să se oprească şi telefonul mobil al lui 
Green sună încetişor. Băgă mâna în buzunarul de la costum şi-l 
scoase, studiindu-i ecranul. 

— Hmm, asta s-ar putea să se dovedească o chestie 
interesantă. Apăsă pe speaker ca să se audă în toată maşina şi 
spuse: Aşteptam să suni. 

— Te cred, spuse Daley. 

— Până la urmă s-ar putea să nu ajung în Vermont, la doi 
metri sub pământ. 

— Aşa e la şah, Brent. Fiecare mutare este o nouă aventură. 
Bine, îţi acord credit, mutarea ta a fost una foarte bună. 

— Trebuie să o lauzi pe Stephanie pentru asta. 

— Sunt sigur că e acolo, aşa că foarte bine, Stephanie! 

— Oricând, Larry. 

— Asta schimbă foarte puţine, limpezi Daley lucrurile. 
Elementele despre care vorbeam sunt încă în fierbere. 

— Trebuie să le calmezi, spuse Stephanie. 


— Vrei să discutăm? întrebă Daley. 

Stephanie vru să spună ceva, dar Green îi făcu semn să tacă. 

— Şi ce am avea de câştigat? 

— Multe. Miza e foarte mare. 

— Mai mult decât pielea ta? nu se putu ea abţine. 

— Mult mai mult. 

— Ai minţit când ai spus că nu ştii nimic despre Conexiunea 
Alexandria, nu-i aşa? îl întrebă Green. 

— A minţi e un cuvânt aşa de urât! Aş spune mai degrabă că 
am ascuns nişte fapte în interesul securităţii naţionale. Asta-i 
preţul pe care-l voi plăti? 

— Cred că e rezonabil, având în vedere situaţia. 

Stephanie ştia că Daley era conştient că ei puteau să-i divulge 
secretele. Atât ea, cât şi Green aveau contacte în media, unele 
care abia ar fi aşteptat să mânjească cu noroi administraţia. 

— Bine. Tonul lui Daley era plin de resemnare. Cum vreţi să 
facem asta? 

Stephanie ştia deja răspunsul. 

— In public. Cu multe persoane. 

— Nu e o idee prea bună! 

— E singura modalitate pe care o acceptăm. 

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe, apoi Daley spuse: 

— Spuneţi-mi unde şi când. 


Capitolul 51 


LISABONA 
ORA 19.40 


Malone se trezi în şezut, cu spatele proptit de un zid aspru din 
piatră. 

— E trecut de şapte jumătate, îi şopti Pam în ureche. 

— Cât timp am dormit? 

— O oră. _ 

Nu putea să-i vadă chipul. Era complet întuneric. Işi aminti 
situaţia în care se aflau. 

— Totu-i în ordine? îl întrebă el încet pe McCollum. 

— Linişte şi frumos. 

Părăsiseră biserica în jur de ora cinci şi se grăbiseră spre corul 
superior, de unde o altă uşă ducea în afară, spre coridorul boltit. 
Vizitatorii se deplasau încet, fără grabă, profitând de soarele 
după-amiezii târzii ca să mai facă vreo câteva fotografii cu 
decoraţiunile opulente în stil maur. Galeria superioară nu le 
oferise refugii sigure, dar, alergând jos, de-a lungul zidului de 
nord al bisericii, dădură peste unsprezece uşi din lemn. Pe o 
placă scria că spaţiile respective serviseră cândva drept 
confesionale. 

Deşi uşile către zece dintre confesionale erau încuiate, 
McCollum reuşise să o deschidă pe una dintre ele, datorită unei 
găuri care exista sub încuietoare. Broasca era defectă, după cum 
se părea, iar gaura fusese făcută astfel ca să poată intra 
personalul. McCollum utilizase un cuţit impresionant pe care-l 
scosese din buzunar pentru a ridica zăvorul şi a deschide uşa, 
încuind-o înapoi după ce pătrunseseră în interior. Malone nu 
ştiuse că tipul era înarmat. Era imposibil să fi avut cuțitul la el în 
avion, dar McCollum luase o geantă mică în aeroportul din 
Londra, care acum era depozitată în aeroportul din Lisabona. 
Faptul că McCollum nu menţionase că avea acest cuţit nu făcuse 
decât să-i întărească lui Malone suspiciunile. 

In interiorul confesionalului, un grilaj din metal dădea spre un 


alt compartiment întunecos. O uşă care se afla în cel de-al doilea 
compartiment ducea în biserică, pe unde intra penitentul. Grilajul 
separa cele două compartimente, astfel încât să se poată realiza 
penitenţa. 

Malone fusese educat în spirit catolic şi îşi aminti de un 
aranjament similar, deşi mai simplu în construcţie, la biserica pe 
care o frecventase. Nu înţelesese niciodată de ce nu putea să-l 
vadă pe preotul care îi absolvea păcatele. Când întrebase, 
măicuţele care îi predau îi spuseseră numai că separarea era 
necesară. Aflase între timp că Biserica Catolică era foarte precisă 
referitor la ceea ce trebuia făcut, însă acesteia nu-i făcea deloc 
plăcere să expună şi motivele, ceea ce explica în parte de ce nu 
mai practica religia. 

Se uită la ecranul luminos al ceasului TAG al lui Pam. Era 
aproape ora 20.00. Era devreme, dar locul era deja închis de trei 
ore. 

— Se aude ceva afară? îl întrebă încetişor pe McCollum. 

— Nici un sunet. 

— Hai să ieşim, şopti în întuneric. Nu are rost să mai stăm aici. 

Auzi briceagul lui McCollum deschizându-se, apoi frecându-se 
de metal. Uşa confesionalului se deschise cu un scârţâit. Se 
ridică în picioare, dar trebui să se aplece din cauza tavanului jos. 
McCollum deschise uşa înspre interior. leşiră în galeria de jos şi 
se bucurară de aerul răcoros al nopţii, după ce stătuseră trei ore 
în ceva asemănător cu un dulap. De cealaltă parte a coridorului 
boltit care era deschis, în galeriile de sus şi de jos, erau becuri 
incandescente care ardeau plăcut, iar dantelăria bogată din 
piatră dintre arcade se afla mai mult în umbră. Malone intră în 
cea mai apropiată arcadă şi se uită la cerul nopţii. Atmosfera 
sumbră din coridorul boltit plin de umbre părea accentuată şi de 
noaptea fără stele. 

Se îndreptă direct către scările care duceau spre corul 
superior. Spera că uşa care se deschidea înspre biserică, aceea 
pe care intrase mai devreme dinspre naos, pentru a găsi corul, 
rămăsese descuiată. Se bucură când o văzu larg deschisă. 
Naosul era tăcut ca un mormânt. Reflectoarele de afară, care 
scăldau faţada, luminau şi ferestrele cu vitralii. Câteva becuri 
slabe întrerupeau întunericul dens, însă numai în zona de jos a 
corului. 


— Locul acesta arată diferit noaptea, spuse Pam. 

El încuviinţă şi deveni mai atent. 

Se îndreptă direct spre altar şi sări peste cordoanele de 
catifea. Ajuns la altarul superior, urcă cinci trepte şi se găsi în 
faţa sacristiei. 

Se răsuci şi se uită înapoi înspre corul superior de la capătul 
celălalt. 

Irisul de un cenuşiu-deschis al rozasei îi întoarse o privire 
moartă, lipsită de vitalitatea pe care i-o conferise soarele. 

McCollum părea să fi anticipat de ce lucruri urma să aibă 
nevoie şi apăru lângă el cu o lumânare şi nişte chibrituri. 

— Era un stand mai în spate, chiar lângă cristelniţă. L-am 
văzut mai devreme. 

Luă lumânarea şi McCollum aprinse fitilul. Aduse lumina firavă 
mai aproape de sacristie şi se uită la imaginea imprimată pe uşă. 
Aceasta o înfăţişa pe Fecioara Maria cu Pruncul în poală şi pe 
losif în spatele ei, toţi trei încoronați cu nimburi. Trei bărbaţi 
bărboşi, unul stând în genunchi în faţa copilului, îşi aduceau 
omagiile. Alţi trei bărbaţi, dintre care unul purta ceva care 
semăna cu un coif militar, priveau şi ei scena. Deasupra, cu norii 
dându-se la o parte din cale, o stea cu cinci colţuri îşi trimitea 
strălucirea în jos. 

— Este scena Naşterii Mântuitorului, spuse Pam din spatele lui. 

— Chiar aşa arată, încuviinţă el. Cei trei magi urmând steaua, 
venind să-l preamărească pe regele nou-născut. 

Işi aminti cuvintele din încercare şi cam ce ar fi trebuit să 
caute aici, unde argintul se transforma în aur. „Găseşte locul 
care formează o adresă fără loc, unde se găseşte un alt loc.” O 
ghicitoare plină de provocări. 

— Trebuie să plecăm de aici, dar avem nevoie de o poză cu 
această imagine. Pentru că nici unul dintre noi nu are un aparat 
foto, aveţi vreo idee? 

— După ce am luat biletele, spuse McCollum, am urcat la etaj. 
Acolo este un magazin de suvenire, plin de cărţi şi de vederi. 
Precis găsim acolo o fotografie. 

— Bine gândit, spuse Malone. Condu-ne acolo! 


Sabre urcă scările către galeria superioară, bucuros că făcuse 
alegerea corectă. Când Alfred Hermann îi dăduse sarcina să 


găsească biblioteca, planul final i se formase rapid în minte, iar 
eliminarea echipei de supraveghere israeliene din Germania îi 
cimentase cursul. 

Hermann nu ar fi făcut niciodată ceva pentru a-i provoca pe 
evrei în mod deliberat şi ar fi fost imposibil de explicat cum de 
acele morţi fuseseră necesare numai pentru a dezechilibra 
cealaltă parte timp de câteva zile, cât avea nevoie pentru a-şi 
îndeplini scopul. 

Asta dacă era posibil să şi-l îndeplinească. 

Dar se putea să fie! 

El n-ar fi descifrat niciodată singur încercarea eroului, iar dacă 
ar fi implicat pe altul decât pe Malone, nu ar fi făcut altceva 
decât să crească riscul de a se expune. Singura soluţie fusese să- 
| facă pe Malone presupusul său aliat. Fusese riscant, dar 
mişcarea se dovedise productivă. Jumătate din încercare părea 
să fie deja rezolvată. 

Urcă scările şi intră în galeria superioară, o luă la stânga şi 
merse drept înainte până la două uşi de sticlă, cam nepotrivite în 
acest decor medieval. Telefonul său mobil, băgat în buzunarul de 
la pantaloni, înregistrase deja patru apeluri pierdute de la Alfred 
Hermann. Nu era sigur dacă să răspundă şi să-l scutească pe 
bătrân de nelinişte, dar apoi îşi dădu seama că asta n-ar fi fost o 
idee bună. Prea multe întrebări, iar el nu putea oferi decât prea 
puţine răspunsuri. Studiase îndelung ordinul, mai ales pe Alfred 
Hermann şi era sigur că-i înţelegea punctele tari şi slăbiciunile. 
Membrii erau afacerişti înainte de toate. Şi înainte ca israelienii, 
saudiţii ori americanii să fie strânşi cu uşa, Ordinul Lânii de Aur 
trebuia să aibă de-a face cu el. lar el nu avea să se lase 
cumpărat uşor! 


Malone îi urmă pe Pam şi pe McCollum în galeria superioară 
arcuită, cu nervurile trecând dintr-o parte în alta, admirând 
munca pe care o implicaseră toate acestea. Din frânturile pe 
care le auzise de la ghid mai devreme, Ordinul Sfântului leronim, 
care pusese stăpânire pe mănăstire în 1500, fusese un grup 
închis, dedicat rugăciunilor, meditaţiei şi gândirii reformiste. Nu 
avusese nici o misiune evanghelică sau pastorală directă. Se 
concentrase, în schimb, pe ducerea unei vieţi creştine exemplare 
prin venerarea Domnului, exact ca sfântul lor protector, însuşi 


leronim, despre care citise în cartea de la Bainbridge Hall. 

Se opriră înaintea uşilor din sticlă, care se potriveau perfect în 
una dintre arcadele executate cu minuţiozitate. Dincolo de 
acestea se afla magazinul de suvenire. 

— Nu poate să aibă alarmă, spuse McCollum. Ce ar fi de furat? 
Suvenire? 

Uşile erau formate din plăci groase de sticlă împodobite cu 
balamale negre din metal şi cu mânere cromate. 

— Se deschid în afară, spuse Malone. Nu putem să ne izbim în 
ele. lar sticla are o grosime de un centimetru şi jumătate. 

— De ce nu verifici întâi dacă nu sunt descuiate? spuse Pam. 

El apucă unul din mânere şi trase. Uşa de deschise imediat. 

— Acum văd de ce clienţii pun preţ pe opinia ta. 

— De ce le-ar fi încuiat? spuse ea. Locul acesta este o 
fortăreață. Şi apoi, el are dreptate, ce ar fi aici de furat? Cred că 
uşile valorează mai mult decât produsele! 

El zâmbi ascultându-i raţionamentul. Ceva din atitudinea ei 
sumbră revenise, dar el se bucură că se întâmplase aşa. |! ţinea 
în alertă. 

Intrară în magazin. Spaţiul întunecat, cu aerul stătut, îi aminti 
de confesional. Aşa că deschise larg uşa şi o blocă în poziţia 
respectivă, aşa cum ar fi fost când vizitatorii se foiau pe acolo 
toată ziua. 

O examinare rapidă îi arătă că magazinul avea doar câţiva 
metri pătraţi, cu trei suporturi înalte, îmbinate, pe un perete, 
rafturi cu cărţi pe altele două şi o tejghea şi o casă de marcat pe 
al patrulea. O masă de sine stătătoare plină cu cărţi se afla în 
centru. 

— Avem nevoie de lumină, spuse el. 

McCollum se apropie de o altă uşă de sticlă care dădea spre 
nişte trepte învăluite în beznă. Un set de trei întrerupătoare 
ieşea din perete. 

— Ne aflăm în interiorul mănăstirii, spuse Malone. Lumina nu 
se va vedea dincolo de ziduri. Şi totuşi, aprinde şi stinge rapid, să 
vedem ce se întâmplă. 

McCollum  apăsă pe unul dintre întrerupătoare. Patru 
reflectoare minuscule cu halogen care iluminau rafturile din 
sticlă prinseră viaţă. Lumina lor era direcţionată în jos, în 
fascicule înguste. Iluminarea era mai mult decât suficientă. 


— Ajunge aşa, spuse el. Acum hai să găsim ceva cu fotografii! 

Peste masa din mijloc era un teanc de volume în ediţie de lux, 
în portugheză şi engleză, toate cu titlul Mănăstirea Sfântului 
Ieronim de la Santa Maria. Paginile lucioase conţineau mult text, 
dar şi fotografii. Două cărţi mai subţirele aşezate alături aveau 
mai mult poze decât text. Trecu în revistă primul teanc, în timp 
ce Pam se uita la al doilea. McCollum examina celelalte rafturi. 
După mijlocul unei cărţi Malone găsi o secţiune despre altar şi o 
imagine color a uşii de argint de la sacristie. Duse cartea la 
lumină. Fotografia era făcută de aproape şi foarte detaliată. 

— Asta e! 

Citi mai multe despre sacristie, încercând să vadă dacă vreuna 
dintre informaţii ar fi putut fi utilă şi află că fusese prelucrată din 
lemn şi îmbrăcată în argint. Locul său în altar făcuse ca pictura 
centrală de pe rândul inferior să fie scoasă, pictură care, prin 
urmare, dispăruse. Imaginea acelei picturi pierdute fusese 
sculptată în uşa sacristiei, completând ciclul iconografic al 
picturilor, care tratau toate Epifania. Uşa îl ilustra pe Gaspar, 
unul dintre înţelepţi, care îşi exprima adoraţiunea faţă de pruncul 
nou-născut. Cartea remarca faptul că Epifania era privită ca 
supunerea laicului faţă de divin, cei trei înţelepţi simbolizând 
lumea aşa cum era cunoscută atunci: Europa, Asia şi Africa. Apoi 
găsi un pasaj interesant. 


„S-a observat că, în anumite momente din an, se petrece un 
fenomen ciudat, când razele soarelui pătrund în biserică într-un 
mod extraordinar. Timp de douăzeci de zile înainte de echinocțiul 
de primăvară şi treizeci de zile după echinocțiul de toamnă, razele 
aurii ale soarelui, de la începerea serii şi până la apusul soarelui, 
intrând de la vest şi acoperind o distanţă de patru sute cincizeci 
de paşi, trec în linie dreaptă prin cor şi prin biserică până la 
sacristie, transformându-i argintul în aur. Unul dintre preoţii 
parohiei Belem, un cărturar devotat în ale istoriei, a observat cu 
mult timp în urmă că „Soarele pare să-i ceară Creatorului său să-i 
accepte pentru neîndeplinirea unei asemenea ilustre îndatoriri pe 
timpul celor câteva ore ale nopţii, promițând că va reveni şi va 
străluci din nou în zori”. 


Le citi şi lor paragraful, apoi spuse: 
— Se pare că Păzitorii sunt bine documentaţi. 


— Şi s-au sincronizat perfect, spuse Pam. Sunt două 
săptămâni de la echinocțiul de toamnă. 

El rupse pagina din carte şi se gândi la restul indiciului. 

— „Găseşte locul care formează o adresă fără loc, unde se 
găseşte un alt loc.” Asta urmează. Şi e mai greu. 

— Cotton, probabil că ai observat deja conexiunea! 

Sigur că sesizase şi se bucură că şi mintea ei era activă. 

— „Unde o stea în retragere găseşte o roză, străpunge o cruce 
de lemn şi transformă argintul în aur.” Găseşte locul. Ea arătă 
fotografia din carte. Uşa sacristiei. Bethlehem. Scena Naşterii 
Mântuitorului. Aici este Belem. Adu-ţi aminte ce am citit la 
Londra azi-dimineaţă: Belem este Bethlehem în portugheză. Şi ce 
a scris Haddad? Marile călătorii încep adesea cu o epifanie. 

— Cred că te-ai descurca bine la Final Jeopardy”, îi spuse el. 

Se auzi zgomot de sticlă spartă undeva la distanţă. 

— Asta a venit din interiorul coridorului boltit, spuse McCollum. 

Malone se duse la întrerupător şi stinse reflectoarele cu 
halogen. 

intunericul îi înghiţi din nou şi ochii lui avură nevoie de o clipă 
pentru a se adapta. 

Incă un zgomot de ceva spart. 

Se duse către uşa deschisă şi identifică direcţia din care 
venise sunetul: din diagonală, din capătul cel mai îndepărtat al 
coridorului boltit, nivelul de jos. 

Văzu mişcare în semiîntuneric şi zări trei bărbaţi trecând de un 
alt set de uşi de sticlă. 

Fiecare avea câte o armă. 

Cei trei se împrăştiară în galeria de jos. 


° Joc televizat care a început în Statele Unite, adaptat apoi şi pentru 
alte ţări, bazat pe cultura generală a participanţilor (n.tr.). 


Capitolul 52 


WASHINGTON, D.C. 
ORA 14.45 


Stephanie îi arătă supraveghetorului biletul şi intrară în Muzeul 
Naţional al Aviaticii şi al Spaţiului. Green nu venise cu ele, 
deoarece prezenţa procurorului general într-un asemenea loc 
public nu ar fi trecut neobservată. Erau mai multe motive pentru 
care Stephanie alesese acest loc de întâlnire: numeroşii pereţi 
transparenţi ai clădirii, reputaţia ca fiind cel mai vizitat muzeu 
din lume, abundența personalului însărcinat cu paza şi 
detectoarele de metale. Se îndoia că Daley ar fi putut, în această 
situaţie, să invoce ceva oficial care să stârnească întrebări 
incomode, însă ar fi putut să îi aducă pe Heather Dixon şi pe noii 
săi parteneri arabi. 

Işi făcură loc prin mulţime şi se uitară în jur la interiorul foarte 
lung, construit din oţel, marmură şi sticlă. Tavanele se ridicau la 
o înălţime de vreo treizeci de metri, ceea ce crea impresia unui 
hangar şi expuneau istoria zborului începând cu avionul fraţilor 
Wright, ajungând la Spiritu/ Sf. Ludovic al lui Lindbergh şi până la 
nava spaţială Apollo 11. 

— O mulţime de oameni, murmură Cassiopeia. 

Trecură prin dreptul unei săli IMAX! la care mai multe 
persoane stăteau la rând şi ajunseră în Sala Spaţiului, care era 
foarte aglomerată. Daley stătea lângă un modul lunar în mărime 
naturală, cu aspectul unui păianjen, expus exact ca şi cum ar fi 
fost pe Lună, cu un astronaut care se balansa pe scara aflată pe 
unul dintre picioare. Daley arăta destul de calm, având în vedere 
situaţia în care se găsea. Nici măcar un fir de păr nu-i ieşea în 
evidenţă de sub stratul obişnuit de briantină. 

— Intre timp ţi-ai pus şi hainele, spuse ea, în timp ce se 
apropiau. 


10 Acronim pentru Image Maximum - cinematograf bazat pe un 
sistem de proiecţie cu lentile duble, capabil să creeze un efect 
tridimensional, susţinut şi de sisteme audio 3D. (n.tr.). 


— Te-am subestimat, Stephanie. Greşeala mea. N-am s-o 
repet! 

— Ţi-ai lăsat acasă toate escortele? 

Ştia că Daley rareori se ducea undeva fără gardă de corp. 

— Cu excepţia uneia. 

Făcu un semn şi ea şi Cassiopeia se răsuciră să vadă. Heather 
Dixon apăru din capătul îndepărtat al expoziţiei Laboratorul 
Ceresc. 

— Inţelegerea noastră cade, Larry, spuse Stephanie. 

— Vrei să afli despre Conexiunea Alexandria? Ea este cea care 
îţi va pune la dispoziţie detaliile. 

Dixon venea încet prin mulţime înspre ele. Un grup de copii 
zgomotoşi înţepeniră în dreptul modulului lunar, ţinând strâns la 
piept balustrada de lemn care înconjura exponatul. Daley le 
conduse în apropierea unei treceri înguste situate în spate, 
paralelă cu un perete de sticlă, dincolo de care se afla cafeneaua 
aglomerată a muzeului. 

— Tot eşti ca şi moartă, îi spuse Dixon. 

— Nu am venit aici ca să fiu ameninţată! 

— lar eu sunt aici numai pentru că aşa mi-a ordonat guvernul 
meu. 

— Hai mai bine să ne ocupăm de ceea ce ne interesează, 
propuse Daley. 

Dixon scoase un dispozitiv electronic de mărimea unui telefon 
mobil şi îl porni. După câteva secunde, clătină din cap. 

— Nu au microfoane. 

Stephanie ştia cum funcţiona dispozitivul. Agenţii Billet le 
foloseau des. Inşfăcă detectorul şi îl îndreptă spre Dixon şi spre 
Daley. Nici ei nu aveau. İl întoarse din nou spre Dixon. 

— Bine, dacă tot suntem singuri, vorbeşte! 

— Eşti o ticăloasă! izbucni Dixon. 

— Grozav! Acum poţi să treci la subiectul acestei drame? 

— Uite care-i treaba, pe scurt, spuse Daley. Acum treizeci de 
ani George Haddad citea un exemplar al ziarului din Arabia 
Saudită, publicat în Riyadh, studiind nume de localităţi din vestul 
Arabiei, traducându-le în ebraica veche. De ce făcea acest lucru, 
asta habar n-am! Ai putea zice că ardea gazul de pomană. Numai 
că el a început la un moment dat să remarce că unele dintre ele 
erau locuri biblice. 


— Ebraica veche, spuse Cassiopeia, e o limbă grea. Fără 
vocale. E greu de interpretat şi plină de ambiguităţi. Trebuie să 
ştii bine ce faci. 

— Eşti expertă? întrebă Dixon. 

— A, în nici un caz. 

— Haddad era însă un expert, spuse Daley şi iată care este 
problema! El a remarcat că aceste nume biblice de locuri erau 
concentrate pe o fâşie de vreo şapte sute de kilometri lungime şi 
vreo două sute lăţime, în zona de vest a Arabiei Saudite. 

— Asir? întrebă Cassiopeia. Unde e Mecca? 

Daley încuviinţă din cap. 

— Haddad a petrecut ani întregi examinând şi alte zone, dar 
nu a găsit nicăieri în lume o concentraţie similară de nume de 
locuri biblice în ebraica veche. Nici în Palestina. 

Stephanie îşi dădu seama că Vechiul Testament era un fel de 
consemnare a trecerii evreilor din vechime. Deci, dacă numele 
de locuri din vestul Arabiei din zilele noastre se traduceau în 
ebraica veche, înseamnă că erau locuri biblice, iar acest lucru 
putea să aibă implicaţii politice enorme. 

— Vrei să spui că nu se găseau deloc evrei pe Pământul Sfânt? 

— Bineînţeles că nu! spuse Dixon. Noi ne aflam acolo! Ceea ce 
vrea el să spună este că Haddad considera că Vechiul Testament 
este o consemnare a experienţei evreilor în vestul Arabiei, 
înainte de a călători spre nord, spre ceea ce ştim acum drept 
Palestina. 

— Biblia a venit din Arabia? întrebă Stephanie. 

— Acesta este un mod de a pune problema, răspunse Daley. 
Concluziile lui Haddad au fost confirmate când a început analiza 
geografică. Timp de mai mult de un secol, arheologii au încercat 
să găsească în Palestina locuri care să se potrivească descrierilor 
biblice. Numai că nu găsea nimic. Haddad a descoperit că, dacă 
potriveşti localităţile din vestul Arabiei, traduse în ebraica veche, 
cu geografia biblică, totul capătă sens. 

Stephanie era în continuare sceptică. 

— De ce nu a observat nimeni acest lucru înaintea lui? Haddad 
nu este, cu siguranţă, singurul care înţelege ebraica veche. 

— Şi alţii au observat, spuse Dixon. Trei, între 1948 şi 2002. 

Stephanie remarcă fermitatea din tonul lui Dixon. 

— Numai că guvernul tău a avut grijă de ei! De aceea trebuia 


să moară Haddad? 

Dixon nu-i răspunse. 

— Toate astea îşi au rădăcinile în pretenţiile care au generat 
conflictul, nu-i aşa? interveni Cassiopeia. Domnul i-a făcut o 
promisiune lui Avraam şi i-a dat acestuia Pământul Sfânt. 
Facerea spune că promisiunea a trecut prin fiul lui Avraam, 
Isaac, către evrei. 

— Se consideră de secole întregi, spuse Daley, că pământul pe 
care Domnul i l-a promis lui Avraam se află în locul numit 
Palestina. Dar dacă nu este aşa? Dacă, de fapt, pământul promis 
de Domnul se afla în altă parte, undeva departe de Palestina, în 
vestul Arabiei? 

— Sunteţi nebuni, izbucni Cassiopeia. Vechiul Testament îşi 
are rădăcinile acolo? În inima Islamului? Pământul de baştină al 
evreilor, care le-a fost promis de Dumnezeu, este cel pe care se 
află Mecca? Acum câţiva ani, anumite facţiuni din Islam au făcut 
scandal în lumea întreagă pentru o caricatură a lui Mohammed. 
Vă puteţi imagina ce ar face în această situaţie? 

— Motiv pentru care atât saudiţii, cât şi israelienii voiau să-l 
omoare pe Haddad, spuse Daley cu fermitate. Acesta afirmase 
că dovada teoriei sale urma să fie găsită în interiorul Bibliotecii 
din Alexandria. Şi acest lucru îi fusese spus de către cineva numit 
Păzitor. 

— Aşa cum au fost şi ceilalţi trei, spuse Dixon. Fiecare fusese 
vizitat de către un emisar numit Păzitor, care le oferise o cale de 
a găsi biblioteca. 

— Ce fel de dovadă s-ar putea găsi acolo? întrebă Stephanie. 

Daley păru nerăbdător. 

— Haddad le-a spus autorităţilor palestiniene acum cinci ani 
că el credea că documente antice ar fi putut fi utilizate ca să-i 
verifice concluziile. Numai un Vechi Testament scris înainte de 
Hristos, în ebraica originală, s-ar fi putut dovedi decisiv. Nu mai 
există azi nici unul mai vechi de secolul al X-lea. Haddad ştia din 
alte scrieri care au supravieţuit că în Biblioteca din Alexandria se 
aflau texte biblice. Găsirea unui exemplar ar putea fi singura cale 
de a dovedi ceva, pentru că saudiţii nu vor permite cercetări 
arheologice în Asir. 

Stephanie îşi aminti ce-i spusese Green marţi dimineaţa. 

— De aceea au ras acele sate de pe faţa pământului. Le era 


frică. Nu voiau să se găsească nimic. Nimic care ar fi putut fi 
asociat cu Biblia evreiască. 

— Şi acesta este şi motivul pentru care acum vor ca tu să 
mori, spuse Dixon. Te bagi în treburile lor. Nu-şi vor asuma nici 
un risc. 

Stephanie se uită înspre Sala Spaţiului. Rachetele expuse 
ajungeau la tavan. Elevi de şcoală foarte entuziaşti îşi croiau 
drum printre exponate. O privi apoi fix pe Dixon. 

— Guvernul tău crede toate aceste lucruri? 

— De aceea au fost ucişi acei trei oameni. De aceea este vizat 
Haddad. 

— El nu este un prieten al Israelului. Stephanie arătă înspre 
Daley. El vrea să utilizeze orice informaţie s-ar găsi pentru a 
pune guvernul tău cu botul pe labe. 

— Stephanie, las-o baltă, replică Dixon râzând. 

— Nu există nici un dubiu că acesta este motivul lui. 

— Ce ştii tu despre motivele mele? replică Daley, cu indignare 
crescândă. 

— Ştiu că eşti un mincinos. 

Daley îi întoarse o privire nesigură. Părea aproape confuz, 
ceea ce o surprinse, aşa că-l întrebă: 

— De fapt, ce se petrece aici, Larry? 

— Mai multe decât ai putea tu să-ţi imaginezi. 


Capitolul 53 


LISABONA 
ORA 20.45 


Malone se retrase în magazinul de suvenire, dar îşi menţinu 
atenţia asupra celor trei bărbaţi înarmaţi, care înaintau cu 
mişcări precise de-a lungul galeriei de jos. Profesionişti. Chiar 
foarte! 

Folosi unul dintre rafturile alăturate din sticlă ca pavăză când 
deschise uşa, cu Pam lângă el şi continuă să tragă cu ochiul 
înspre coridorul boltit. McCollum se ascunsese după masa din 
mijloc. 

— Ei sunt jos şi noi suntem sus. Ar trebui să avem un răgaz de 
câteva minute. Biserica şi galeriile sunt mari. Le va lua timp să 
caute. Alea-s încuiate? îl întrebă el pe McCollum, arătând spre 
celelalte uşi de sticlă care dădeau în afara magazinului. 

— Mă tem că da. Duc în jos şi afară. Aşa că probabil le încuie 
din precauţie. 

Nu-i plăcea poziţia în care se aflau. 

— Trebuie să ieşim de aici! 

— Cotton, spuse Pam, iar el îşi îndreptă atenţia înapoi spre 
galeria superioară. 

Unul dintre indivizi urcase scările care veneau de jos şi 
începuse să înainteze spre magazinul de suvenire. McCollum 
alunecă în spatele lui şi-i şopti: 

— Du-o la casă şi ascundeţi-vă în spatele tejghelei. 

O persoană care putea să împuşte doi indivizi în cap şi apoi 
să-şi savureze micul dejun inspira un anumit respect. Aşa că 
hotărî să nu-l contrazică. O luă pe Pam de mână şi o duse la 
capătul cel mai îndepărtat al tejghelei. II văzu pe McCollum cum 
îşi palma cuțitul. 

Cele trei rafturi din sticlă stăteau unul lângă altul, cu un spaţiu 
suficient de mare între ele pentru a-l adăposti pe McCollum. 
intunericul ar trebui să-l protejeze, cel puţin până când avea să 
fie prea târziu pentru ca victima lui să mai poată reacţiona. 


Indivizii înarmaţi se apropiară şi mai mult. 


Stephanie începuse să-şi piardă răbdarea cu Larry Daley. 

— Ce vrei să spui cu mai multe decât aş putea eu să-mi 
imaginez? 

— Există unele persoane în cadrul administraţiei care doresc 
să demonstreze teoria lui Haddad, spuse Daley. 

— Printre care şi tu. 

Işi aminti ce-i spusese Daley lui Brent Green când credea că 
erau singuri. 

— Asta nu-i adevărat! 

Ea nu-l crezu câtuşi de puţin. 

— Fii serios, Larry! Te afli aici doar pentru că te am la mână. 

Daley nu păru să se descurajeze. 

— A sosit vremea să mai vezi şi care e realitatea, Stephanie! 
Oamenii noştri din media vor răstălmăci tot ce vei face, dând 
naştere unei poveşti despre probe plantate acolo de către o 
angajată care şi-a pierdut controlul după ce a fost dată afară. 
Sigur, s-ar putea să fii în nişte situaţii jenante, întrebări de la 
presă, dar nu ai destule date încât să mă dobori pe mine sau pe 
oricine altcineva. Eu, personal, nu am dat nici un ban nimănui. 
lar indivizii care au făcut asta? O să jure că nu-i adevărat. E o 
bătălie pe care o vei pierde. 

— Poate. Dar tu vei fi sub lumina reflectoarelor. Cariera ta va fi 
terminată. 

— Riscurile meseriei. 

Daley ridică din umeri. 

Cassiopeia studia sala expoziţiei şi Stephanie îi simţi 
neliniştea. Aşa că-i spuse lui Daley: 

— Treci la subiect! 

— Faza e, spuse Dixon, că noi am vrea să se termine cu 
această problemă. Insă cineva din guvernul vostru nu vrea să 
renunţe şi pace! 

— Aşa este. El este acela! spuse ea şi arătă înspre Daley. 

Cassiopeia se îndreptă spre exponatul cu modulul lunar, unde 
mai mulţi adolescenţi agitaţi se îngrămădiseră la baza acestuia. 

— Stephanie, spuse Daley, mă învinuieşti pe mine pentru 
scurgerea de informaţii privind Conexiunea Alexandria. Insă tu 
nu ştii, de fapt, care-ţi sunt prietenii şi care-ţi sunt duşmanii. 


Urăşti această administraţie. Crezi că preşedintele e un idiot. 
Numai că sunt alţii care sunt mult mai răi. Oameni periculoşi! 

— Nu, replică ea. Toţi sunt fanatici. O parte sunt loiali, cei care 
au tăcut ani de zile. Acum au ajuns în situaţia de a face ceva. 

— Şi pe moment, Israelul este cap de listă pentru ei. 

— Treci peste ghicitori, Larry! Spune-mi clar dacă ai ceva de 
spus! 

— Vicepreşedintele e în spatele acestei chestiuni. 

Oare auzise bine? 

— Hai, fii serios! 

— E în strânsă legătură cu saudiţii. Aceştia l-au finanţat mult 
timp. E de ceva timp în activitate: câteva mandate în congres, 
trei ani ca secretar al Trezoreriei, acum e al doilea om din Statele 
Unite. Ar vrea să fie pe primul loc însă şi ăsta nu-i nici un secret, 
iar partidul lui i-a promis numirea. Are prieteni care au nevoie de 
relaţii bune cu saudiţii şi aceşti prieteni vor fi cei care-i vor 
furniza banii. El şi preşedintele nu sunt de acord în privinţa 
Orientului Mijlociu. E în relaţii foarte bune cu familia regală din 
Arabia Saudită, dar nu vorbeşte despre acest lucru. In public s-a 
luat de ei de vreo câteva ori. Dar s-a asigurat că saudiţii aveau 
să afle despre Conexiunea Alexandria. Aceasta este garanţia 
oferită pentru a obţine susţinerea lor. 

Ceea ce auzea contravenea total cu ceea ce-i spusese Brent 
Green, deoarece procurorul general îşi asumase personal vina 
pentru scurgerea de informaţii. 

Cassiopeia reveni. 

— Ce este? o întrebă Stephanie. 

— Termină mai repede! 

— Probleme? 

— Am o presimţire. 

— Sunt prea multe intrigi în viaţa ta, îi spuse Dixon Cassiopeei. 

— lar în viaţa ta sunt prea multe minciuni! 

Stephanie se uită la Daley, cu mintea măcinată de gânduri 
contradictorii. 

— Credeam că ai spus acum câteva minute că există cineva în 
administraţie care vrea să dovedească teoria lui Haddad. Acum 
spui că vicepreşedintele a transmis informaţia către saudiţi. lar ei 
ar fi vrut ca problema să dispară. Care variantă rămâne până la 
urmă? 


— Stephanie, ceea ce ai luat de la mine din casă m-ar termina. 
Eu lucrez din umbră. Intotdeauna am făcut aşa. Cineva trebuie s- 
o facă! Vrei să mă pui pe mine la zid sau vrei să ştii cine este cu 
adevărat în spatele acestei poveşti? 

Acesta nu era un răspuns la întrebarea ei. 

— Vreau să vă prind pe toţi! 

— Acest lucru nu este posibil. Vrei să mă asculţi măcar o dată? 
Poţi să dai cu toporul într-un buştean cât e ziua de lungă şi, în 
cele din urmă, s-ar putea să reuşeşti să-l tai. Dar, dacă foloseşti o 
pană, vei reuşi imediat! 

— Nu faci decât să încerci să-ţi salvezi pielea! 

— Spune-i, îi zise Daley lui Dixon. _ 

— Există o divizie în guvernul vostru. Încă sunteţi prietenii 
noştri, dar sunt câţiva care doresc să schimbe acest lucru. 

Stephanie nu fu prea impresionată. 

— Aşa e mereu. Se împart în două tabere cam peste tot. 

— De data asta e diferit, spuse Dixon. Se întâmplă mai multe. 
lar Malone este în Portugalia. 

Acest lucru îi atrase atenţia. 

— Mossadul are de gând să se ocupe de el acolo. 

— Stephanie, spuse Daley şi îşi trecu mâna prin păr, sunt două 
facţiuni care lucrează: una arabă şi una evreiască. Ambele 
doresc acelaşi lucru şi, pentru prima dată, îl doresc din aceleaşi 
motive. Vicepreşedintele este în strânsă legătură cu arabii. 

Alarma răsună deodată prin muzeul imens, apoi o voce 
inexpresivă anunţă în difuzoare că toţi oamenii trebuiau să 
evacueze imediat clădirea. Stephanie îl înşfăcă pe Daley. 

— Nu eu! spuse el repede. 


Sabre stătu nemişcat. Trebuia ca individul cu pistolul să intre 
în magazinul de suvenire. 

Avea s-o facă. 

Trebuia s-o facă! 

Sabre se întrebă unde dispăruseră ceilalţi doi. Obţinu 
răspunsul când auzi mişcare în spatele celor două uşi de sticlă 
închise. 

Interesant! 

Aceşti trei indivizi cunoşteau bine amplasamentul şi ştiau şi că 
aceasta era destinaţia lor. 


Oare văzuseră luminile? 

Cei doi din stânga sa încercară uşile şi constatară că erau 
încuiate. Siluetele lor se dădură înapoi şi traseră în sticlă. 

Fără să ricoşeze. Se auzi numai impactul, cum ai bate un cui 
cu ciocanul. Metalul se izbi de sticlă, scoase un zgomot surd, însă 
nu o sparse. 

Era sticlă rezistentă la gloanțe. 

Cel de-al treilea din galeria superioară năvăli prin uşa 
deschisă, cu pistolul în faţă. Sabre aşteptă clipa de nehotărâre a 
acestuia, când trebuia să evalueze situaţia, apoi se lansă în faţă, 
izbind pistolul acestuia cu piciorul, în timp ce scoase cuțitul şi îi 
tăie gâtul individului. Nu-i lăsase deloc timp acestuia să 
conştientizeze care avea să-i fie soarta, înfigându-i lama în ceafă. 
Acesta scoase câteva horcăituri, apoi căzu la pământ. 

Se auziră mai multe zgomote dinspre uşa de sticlă, de la 
impactul cu gloanţele. Indivizii dădură şi cu piciorul în ea, dar nu 
se întâmplă nimic. Apoi auzi paşii atacatorilor retrăgându-se în 
jos pe scări. Inşfăcă pistolul mortului. 


Alarma se auzea în continuare. Sute de vizitatori se grăbiră 
spre uşile de la ieşiri. Daley era ţinut în strânsoarea lui 
Stephanie. 

— Vicepreşedintele are aliaţi, spuse el. Nu poate face asta 
singur. 

Ea îl asculta. 

— Stephanie, Brent Green lucrează cu el. Nu e prietenul tău! 

Ochii ei se îndreptară înspre Heather Dixon, care reluă: 

— Îţi spune adevărul. Cine altcineva mai ştia că venim aici? 
Dacă voiam să te omorâm, nu acesta ar fi fost locul nostru de 
întâlnire. 

Crezuse că ea controla lucrurile, dar acum nu mai era aşa de 
sigură. Green era într-adevăr singurul care ştia că se aflau acolo 
- dacă Dixon şi Daley spuneau adevărul. 

li dădu drumul lui Daley, care zise: 

— Green îl sprijină pe vicepreşedinte. Face asta de ceva timp. 
I s-a promis un alt mandat. Brent nu ar putea spera niciodată să 
câştige alegerile. Aceasta ar fi încercarea lui de a mai urca o 
treaptă. 

Se auzi din nou anunţul că trebuia evacuată clădirea. Un 


gardian răspunzător cu securitatea ieşi din cafenea şi le spuse că 
trebuiau să plece. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Daley. 

— E doar o măsură de precauţie. Trebuie să evacuăm clădirea. 

Prin pereţii de sticlă din capătul celălalt, Stephanie văzu 
oamenii care se îndepărtau în şuvoi de drumul şi copacii care 
separau muzeul de parc. O măsură de precauţie. 

Se grăbiră spre intrarea principală. Oamenii continuau să se 
îmbulzească pe uşi. Pe chipul multora se citea îngrijorarea. 
Majoritatea erau adolescenţi cu familiile lor şi mai toţi discutau 
despre ce putea să se fi întâmplat. 

— Hai să găsim o altă ieşire, propuse Cassiopeia. Măcar să fim 
puţin mai imprevizibile. 

Fu de acord. leşiră din rând. Daley şi Dixon stăteau drepţi, 
rigizi, ca şi cum ar fi încercat să le convingă. 

— Stephanie, o strigă Daley. 

Se întoarse spre el. 

— Sunt singurul tău prieten. Caută-mă când îţi vei da seama 
de asta! 

Ea nu punea bază pe cuvintele lui, deşi îi displăcea profund 
sentimentul de nesiguranţă care pusese stăpânire pe ea. 

— Trebuie să plecăm, spuse Cassiopeia. 

Trecură în grabă prin mai multe galerii care străluceau de la 
aeronave, pe lângă un magazin de suvenire care îşi pierdea rapid 
clienţii. Cassiopeia voia să utilizeze una dintre ieşirile de urgenţă, 
după cum se părea, ceea ce era o idee bună, deoarece alarma 
era oricum activată. 

Un bărbat apăru în faţa lor, din spatele unui suport încărcat cu 
avioane în miniatură. Era înalt, îmbrăcat într-un costum negru de 
afaceri. Işi ridică palma dreaptă. Stephanie zări un fir subţire 
ieşindu-i din urechea stângă. _ 

Ea şi Cassiopeia se opriră şi se întoarseră. Încă doi bărbaţi, 
îmbrăcaţi şi echipați similar, se aflau în spatele lor. Le remarcă 
aspectul şi stilul. 

Serviciul Secret. Primul bărbat spuse ceva într-un microfon din 
rever, iar alarma se opri. 

— Putem să facem acest lucru fără dificultăţi, doamnă Nelle? 

— De ce aş face asta? 

Bărbatul se apropie. 


— Pentru că preşedintele Statelor Unite doreşte să vă 
vorbească. 


Capitolul 54 


LISABONA 
ORA 21.30 


Malone ieşi de după tejghea şi se aplecă spre McCollum, care 
cerceta buzunarele mortului. Il văzuse pe aşa-zisul căutător de 
comori cum îl omorâse pe atacatorul lor cu o precizie de expert. 

— Ceilalţi doi s-au întors în biserică pentru a ajunge aici, spuse 
el. 

— Am înţeles, zise McCollum. Uite două încărcătoare de 
rezervă şi încă un pistol. Ai vreo idee cine sunt? 

— Israelieni. Mai mult ca sigur. 

— Credeam că ai spus că au plecat. 

— Şi eu am avut impresia că ai spus că eşti un amator. Şi 
tocmai ai demonstrat o foarte mare abilitate. 

— Faci ce ai de făcut când ţi-e fundul pus la bătaie. 

Malone observă ceva pâlpâind la talia mortului. Trase de 
dispozitivul de metal. Era un dispozitiv de localizare. Utilizase şi 
el unul din acestea în repetate rânduri pentru a urmări o ţintă 
marcată electronic. Activă ecranul video şi văzu că urmărea 
ceva, fiind setat pe silențios. Un indicator îi arătă că ţinta era în 
apropiere. 

— Trebuie să plecăm, spuse Pam. 

— Asta o să fie cam dificil, replică Malone. Singurul loc pe 
unde am putea ieşi este prin galeria aceea. Numai că acum 
ceilalţi doi sunt sigur lângă scări. Trebuie să coborâm prin altă 
parte. 

Băgă dispozitivul de localizare în buzunar. Cu armele în mâini, 
ieşiră încetişor din magazinul de suvenire. Cei doi atacatori 
apărură brusc de sub o arcadă, la vreo treizeci de metri 
depărtare şi începură să tragă. 

Impuşcăturile se auziră prin mănăstire ca şi cum cineva ar fi 
spart nişte baloane. 

Malone se lăsă pe podeaua galeriei, trăgând-o pe Pam alături 
de el. Colţurile nu erau la nouăzeci de grade, ci în unghi obtuz, 


făcând coridorul boltit să aibă un aspect octogonal. Folosi acel 
unghi pentru a se proteja. _ 

— Duceţi-vă în direcţia aceea! spuse McCollum. li ţin eu în loc. 

Un zid continuu din piatră se întindea în perimetrul exterior, 
legând arcadele şi formând o balustradă alambicată. Lăsându-se 
pe vine, el şi Pam ieşiră din magazinul de suvenire, de unde 
McCollum trăgea în cei doi atacatori. Gloanţele se loveau de zidul 
de piatră la trei metri în stânga sa, unele în spate, altele în faţă. 
inţelese ce se întâmpla. Umbrele lor, produse de becurile 
incandescente care iluminau slab galeria, le trădau prezenţa. O 
trase pe Pam, oprind înaintarea şi se aruncară la pământ. Ochi şi, 
cu trei gloanţe, stinse luminile din faţă. 

Fură imediat învăluiţi de întuneric. 

McCollum se oprise din tras. 

La fel şi ceilalţi. 

Făcu un semn şi se repeziră în faţă, mergând tot aplecaţi, 
folosind ca protecţie arcadele, dantelăriile ornamentale şi zidul 
de piatră exterior. 

Ajunseră la capătul galeriei. 

La dreapta lor, se întindea zidul interior al următoarei galerii. 
Nu exista nici o uşă. La capătul celălalt, se afla un alt zid fără nici 
o ieşire. Imediat la stânga sa se ridicau două uşi din sticlă, una 
deschisă, invitând oaspeţii în interior. Pe o placă scria că acesta 
era refectoriul. Poate că acolo înăuntru era vreo cale de ieşire? 

Făcu un semn şi intrară. 

Se auzi zgomotul a trei gloanţe care loviră sticla din exterior, 
dar nici unul nu pătrunse. Era tot material rezistent la gloanţe. 
Noroc cu cel care alesese uşile! 

— Cotton, avem o problemă, spuse Pam. 

Se uită în refectoriu. Prin întunericul întrerupt doar de razele 
răzlețe care  pătrundeau prin ferestre, văzu o cameră 
dreptunghiul ară spațioasă, având deasupra un tavan cu nervuri, 
similar cu cel din biserică. O cornişă joasă din piatră făcea 
înconjurul camerei, iar pe sub aceasta se afla un mozaic din dale 
colorate. Nu exista nici o uşă care să dea înspre exterior. 
Ferestrele se aflau la vreo trei metri deasupra, fără nici o 
modalitate de a ajunge la ele. Examină două deschideri în 
perete. Una era în capătul celălalt, aşa că parcurse repede cei 
cincisprezece metri, ca să vadă că era vorba despre o nişă 


decorativă, care probabil servise cândva drept şemineu. Era 
închisă şi aceasta. Cealaltă deschizătură era mai mică, cam un 
metru şi jumătate pe doi metri şi se adâncea încă un metru în 
zidul exterior. Refectoriul fusese cândva sala de mese a 
mănăstirii, aşa că aici se aflase probabil locul în care se pregătea 
mâncarea înainte de a fi servită. Pam avea dreptate: chiar aveau 
o problemă! 

— Urcă aici! îi spuse el. 

Ea nu comentă şi se sui pe un raft din piatră de deasupra unui 
bazin gol. 

— Cred că nu sunt întreagă la minte dacă mă aflu aici. 

— Cam târziu ai remarcat acest lucru! 

El urmărea permanent uşile care duceau spre galeria 
superioară. O umbră creştea în lumina difuză. Văzu că Pam 
stătea destul de bine ascunsă înăuntru şi urcă după ea, pe 
deasupra bazinului, lipindu-şi spinarea de raftul din piatră, 
aşezându-se cât mai mult în interiorul nişei. 

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă ea la ureche. 

— Ceea ce trebuie. 


Sabre văzu cum cei doi oameni se deplasară în direcţii diferite. 
Unul se duse după Malone, iar celălalt se strecură în arcada care 
ducea înapoi spre biserică. Se gândi că ar fi mai bine să fie 
poziţionat mai sus, aşa că îşi făcu loc încetişor, milimetru cu 
milimetru, înspre aceeaşi uşă, sperând că ducea către corul 
superior, unde Malone şi fosta lui soţie stătuseră mai devreme. li 
plăcea vânătoarea, mai ales când prada îi oferea o provocare. Se 
întrebă care era identitatea acestor oameni. Erau israelieni, aşa 
cum credea Malone? Ar fi avut sens. Ştia de la Jonah că o unitate 
de exterminare fusese trimisă la Londra, dar George Haddad 
fusese deja „lucrat”. Auzise acea întâlnire pe bandă, confirmată 
de Malone. Şi atunci ce căutau israelienii aici? Veniseră după el? 
Nu prea credea. Dar după cine altcineva? 

Găsi uşa şi se strecură înăuntru. In stânga sa se aflau scările 
către biserică. Auzi paşi dedesubt, prin întuneric. Intră în cor, 
oprindu-se în locul în care balustrada se îmbina cu zidul exterior 
de piatră şi privi cu grijă în jos. Ferestrele înalte de pe faţada de 
sud a bisericii răspândeau o lumină care venea din exterior. 
Silueta întunecată a unui bărbat cu pistolul în mână se strecură 


în jos pe coridorul format de la capătul stranelor înspre zidul de 
nord al bisericii, ţinându-se în umbră, încercând să-şi croiască 
drum spre corul de jos. Trase două focuri. Se auziră zgomotele 
amortizate prin naosul spaţios. Unul îşi găsi ţinta şi bărbatul ţipă, 
se dădu înapoi, apoi se clătină până ajunse să se sprijine de o 
strană. Ţinti din nou - însă era ceva mai greu din cauza lipsei de 
lumină - şi, cu încă două împuşcături, îl dobori pe individ la 
pământ. Nu era rău. Scoase încărcătorul pistolului şi îl înlocui cu 
unul nou pe care-l scoase din buzunar. Se răsuci să plece. Sosise 
vremea să-l găsească pe Malone. Un pistol îi apăru în faţă. 

— Aruncă arma, îi spuse vocea în engleză. 

El ezită şi încercă să zărească un chip care să corespundă 
vocii, dar întunericul nu permitea să vadă decât o umbră. Apoi îşi 
dădu seama că bărbatul purta o glugă. Simţi în ceafă înţepătura 
rece a ţevii unui alt pistol. Erau două probleme, nu una! 

— Incă o dată, spuse primul dintre ei. Aruncă arma! Nu avea 
de ales. Pistolul său se auzi izbindu-se de podea. Pistolul din faţa 
lui se lăsă în jos. Apoi ceva se răsuci prin aer şi-l lovi într-o parte 
a craniului. Inainte ca în creier să i se înregistreze vreo senzaţie 
de durere, lumea din jur se cufundă în tăcere. 


Capitolul 55 


Malone înşfăcă pistolul automat şi aşteptă. Riscă şi aruncă o 
privire din nişa în care el şi Pam stăteau ascunşi. Umbra continua 
să se lungească pe măsură ce individul se apropia. Se întrebă 
dacă atacatorul său ştia că nu era nici o altă ieşire. Presupuse că 
nu ştia, altfel de ce ar fi înaintat? Ar fi fost mai simplu dacă ar fi 
aşteptat afară, în galerie. Insă învățase cu mult timp în urmă că 
majoritatea oamenilor care-şi câştigau existenţa ucigând erau 
foarte nerăbdători să-şi facă treaba şi să plece. Aşteptarea nu 
făcea decât să le mărească şansele de eşec. 

Pam respira zgomotos, dar nu putea s-o blameze. Şi el se 
lupta cu bătăile rapide ale inimii. Incercă să se calmeze, 
adresându-şi cuvinte de genul: „Gândeşte! Fii pregătit!” Umbra 
se întindea acum de-a lungul zidului refectoriului. Bărbatul intră 
brusc, cu pistolul în faţă. Prima imagine pe care o văzu fu 
probabil cea a unei camere goale, cufundate în întuneric, fără 
mobilier. Nişa de la capătul celălalt ar trebui să-i atragă imediat 
atenţia, apoi cea de-a doua deschidere din zid. Insă Malone nu-l 
aşteptă să conştientizeze toate acestea. Se rostogoli din 
ascunzătoare şi trase. Glonţul trecu pe lângă ţinta sa şi ricoşă din 
zid. Individul păru să înţepenească o clipă, apoi îşi reveni rapid şi 
îndreptă pistolul către Malone, dându-şi totodată seama că era 
expus. 

Acesta urma să fie ca un duel. 

Malone trase din nou şi glonţul lui pătrunse în coapsa 
individului. 

Acesta ţipă de durere, dar nu căzu. 

Malone mai trase şi al treilea glonţ în pieptul acestuia; 
bărbatul se clătină, apoi căzu cu spatele pe podea. 

— Eşti un tip greu de ucis, Malone, spuse o voce masculină de 
dincolo de uşă. 

Işi aminti vocea, îi aparţinea lui Adam, cel din apartamentul lui 
Haddad. Acum ştia sigur, erau israelieni. Dar cum de-l găsiseră? 
auzi paşi care se îndepărtau în fugă. Ezită, apoi se grăbi înspre 
uşă, cu intenţia de a termina ceea ce începuse la Londra. 


Se opri şi se uită în jur. 

— Aici, Malone! strigă Adam. 

Se uită înspre capătul îndepărtat al coridorului boltit, unde 
Adam stătea sub una dintre arcade. Chipul acestuia era 
inconfundabil. 

— Eşti un trăgător bun, dar nu chiar atât de bun. Acum 
suntem numai noi doi! 

II văzu pe Adam dispărând pe uşa care ducea înspre biserică. 

— Pam, rămâi acolo! strigă el. Dacă nu mă asculţi nici de data 
asta, atunci o să ai de-a face singură cu aceşti indivizi! 

leşi din refectoriu şi alergă în jos prin galerie. Unde era 
McCollum? Doi puşcaşi erau sigur doborâţi. Văzuse numai trei 
indivizi mai devreme. Oare Adam îl omorâse pe McCollum? 
„Numai noi doi”, aşa spusese israelianul. 

Hotărî că a-l urmări pe Adam jos în biserică ar fi fost nebunie 
curată. Era mai bine să acţioneze imprevizibil. Aşa că sări pe 
unul dintre zidurile care mărgineau galeria la exterior şi se uită în 
jos. Ornamentaţiile şi dantelăria de piatră care decorau coridorul 
boltit erau impresionante şi foarte bogate. Işi puse pistolul la 
brâu şi îşi balansă trupul, apucându-se de marginea de sus a 
zidului de piatră şi lăsându-şi picioarele să găsească un gargui 
care masca scurgerea de apă. Balansându-se în continuare, se 
aplecă, apucă piatra şi pivotă către o proeminenţă care se 
extindea de la unul dintre suporturile arcadelor. De acolo, mai 
erau vreo doi metri până la iarba din grădina mănăstirii. 

Adam apăru brusc din biserică, în galeria îndepărtată, fugind 
de-a lungul acesteia. 

Malone luă pistolul şi trase, dar nu nimeri, aşa că nu făcu 
decât să atragă atenţia prăzii sale. 

Adam dispăru în jos, protejându-se în spatele aceluiaşi zid 
exterior pe care-l folosise şi Malone. 

Israelianul se ridică şi trase. 

Malone plonjă între două suporturi de dantelării din piatră din 
galeria de jos şi se izbi puternic de dalele de pe jos. Işi pierdu 
suflarea pentru o clipă. Trupul său de patruzeci şi opt de ani nu 
mai putea suporta la fel de multe, indiferent de ceea ce făcuse 
odată zi de zi. Alergă înapoi la zidul exterior şi se uită cu 
prudenţă pe partea cealaltă a coridorului boltit. 

Adam fugea din nou. 


Se ridică şi o luă la stânga, trecu de colţ şi apoi alergă ţintă 
spre Adam. Acesta dispăru după alte uşi de sticlă, plasate în aşa 
fel încât să se potrivească exact cu deschizătura arcadelor bogat 
ornamentate şi încadrate de statui. 

Se duse până la ele şi se opri în afara lor. 

Un indicator arăta că spaţiul întunecat de dincolo de ele 
fusese cândva sala de adunare a călugărilor. Ar fi fost o prostie 
să deschidă uşile de sticlă. Nu era destulă lumină ca să vadă ce 
era de partea cealaltă. Se vedeau doar două ferestre, conturate 
clar. 

Se hotărî să se folosească de ceea ce ştia deja. 

Aşa că deschise una din uşi şi rămase în spatele celeilalte, 
care urma să-l protejeze de orice împuşcătură. 

Nu veni nici una. 

Un mormânt uriaş umplea centrul imensei încăperi 
dreptunghiulare. 

Se uită prin interior: nu văzu nimic. Privirea i se îndreptă către 
ferestre. Cea din dreapta era spartă, cu sticla împrăştiată pe 
pardoseală, iar o sfoară dispărea în spatele ei, fiind trasă din 
afară. 

Adam plecase. 

Se auziră paşi pe pardoseala din piatră şi îi văzu pe Pam şi pe 
McCollum fugind înspre el. Intră în galerie şi îl întrebă pe 
McCollum: 

— Ce-ai păţit? 

— Am fost lovit în cap. Erau doi. Sus în cor. Doborâsem unul în 
biserică, apoi m-au prins ei. 

— Şi cum de mai eşti încă în viaţă? 

— Nu ştiu, Malone. De ce nu-i întrebi pe ei? 

Făcu socoteala: trei doborâţi, încă doi îl abordaseră pe 
McCollum. Deci fuseseră cinci? Şi totuşi, el văzuse numai trei. 
Ridică pistolul şi-l îndreptă spre McCollum. 

— Indivizii aceia au spart mănăstirea ca să intre aici, au venit 
după noi, au încercat să ne ucidă pe mine şi pe Pam, însă ţie ți- 
au tras una în cap şi au plecat. E cam aiurea, nu eşti de aceeaşi 
părere? 

— Ce vrei să spui, Malone? 

Scoase dispozitivul de localizare din buzunar. 

— Oamenii aceştia lucrează pentru tine. Şi au venit aici să ne 


omoare, ca să nu trebuiască să faci tu treaba asta. 

— Te asigur, dacă voiam să te omor, ai fi fost deja mort acum. 

— Au venit direct sus la magazinul de suvenire. L-au 
înconjurat ca nişte păsări de pradă. Ştiau exact amplasamentul. 
Ridică dispozitivul de localizare. Şi ne localizau cu acest 
dispozitiv. Am omorât şi eu unul sus şi era cât pe ce să-l prind pe 
al treilea. Şi el ce face, pleacă? Asta a fost cea mai stranie 
unitate specială de exterminare pe care am văzut-o vreodată. 

Porni dispozitivul şi îl îndreptă spre McCollum. Schimbă 
setarea de pe silențios şi imediat se auzi un zgomot uşor care 
indica faptul că receptorul îşi găsise ţinta. 

— Te localizau pe tine. Asta ne va confirma dacă am dreptate. 

— Hai, Malone, verifică tot ce vrei. 

Pam stătuse deoparte, tăcută, iar el îi spuse: 

— Credeam că ţi-am spus să stai acolo sus. 

— Am făcut aşa până a venit el. Şi, Cotton, chiar are un cucui 
urât într-o parte a capului. 

Asta nu-l impresionă prea tare. 

— E destul de dur ca să încaseze o lovitură de la indivizii 
angajaţi de el numai ca să ne păcălească pe noi. 

Indreptă dispozitivul de localizare spre McCollum, dar 
zgomotul ritmic rămase constant. 

— Acum eşti mulţumit? îl întrebă McCollum. 

Mişcă detectorul la stânga şi la dreapta, dar sunetul rămase 
neschimbat. Nu McCollum era sursa. Pam trecu pe lângă ei, 
uitându-se prin interiorul sălii de adunare. 

Sunetul se schimbă. 

Observă şi McCollum. 

Malone ţinu pistolul îndreptat tot spre el, ceea ce-l făcea pe 
McCollum să stea nemişcat. Indreptă dispozitivul spre Pam şi 
zgomotul se schimbă. 

Il auzi şi ea şi se întoarse spre el. 

El cobori pistolul şi se mai apropie doi paşi, mişcând detectorul 
în continuare. Zgomotul slăbi, slăbi din nou, apoi se intensifică 
atunci când îl îndreptă direct spre ea. 

Chipul ei îi trăda uimirea: 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

— Pe tine te localizau! Aşa l-au găsit pe George. Prin tine! 

Simţea cum îl cuprindea mânia. Lăsă în jos dispozitivul de 


localizare, îşi puse pistolul în buzunar şi începu s-o pipăie. 

— Ce naiba faci? ţipă ea. 

Era vizibil speriată, dar el n-o menajă deloc. 

— Pam, dacă e nevoie, am să te dezbrac acum şi am să 
cercetez fiecare bucăţică de pe tine şi tot îl voi găsi. 

Mintea ei părea să nu priceapă. 

— Ce să găseşti? 

— Ceea ce localizează detectorul. 

— la vezi ceasul, spuse McCollum. 

Se răsuci. Celălalt bărbat îi indica încheietura lui Pam. 

— Sigur e ceasul. Are sursă de energie şi e destul de mare 
pentru ca dispozitivul să nu se vadă. 

Inşfăcă mâna lui Pam, desfăcu ceasul, îl scoase şi îl aruncă pe 
podeaua galeriei. Luă detectorul şi îl îndreptă spre el. Un sunet 
intens semnaliză faptul că acesta fusese într-adevăr ţinta. 
îndreptă dispozitivul de localizare înapoi spre Pam şi sunetul 
încetă. 

— O, Doamne! murmură ea. Din cauza mea a murit bătrânul 
acela! 


Capitolul 56 


Malone intră în centrul de afaceri de la hotelul Ritz Four 
Seasons. Plecaseră de la mănăstire pe intrarea principală. 
Deoarece uşile puteau fi deschise din interior, portalul le oferise 
cea mai rapidă cale de a ieşi. Inconjuraseră apoi clădirea şi 
descoperiseră pe unde intraseră Adam şi compatrioţii săi. 
Ferestrele elegante de la sala de adunare, împodobite cu 
dantelăria veche din piatră, erau singurele fără gratii. Acestea 
erau situate la o înălţime de aproape doi metri de pământ şi 
dădeau spre o stradă laterală întunecată. Doi copaci stufoşi 
asiguraseră o acoperire perfectă pentru intrarea prin efracţie. 
După aceea, merseseră câteva străzi spre est până la cartierul 
de afaceri din Belem şi prinseseră un troleibuz până în centrul 
Lisabonei. De acolo, luaseră un taxi câţiva kilometri spre nord, 
până la hotel. Nimeni nu spusese nimic pe parcursul călătoriei. 
Malone se simţea nedumerit. Crezuse că ameninţarea venea de 
la McCollum şi, când colo, pericolul se dovedise a fi mult mai 
aproape. Insă pusese capăt urmăririi, aruncând ceasul printre 
nişte tufe care mărgineau grădina mănăstirii. 

Avea nevoie de timp şi de linişte pentru a se gândi. 

Aşa că intraseră în una dintre camerele de conferinţe de la 
centrul de afaceri şi închiseseră uşa. Pe masă îi aşteptau un 
telefon şi un computer, precum şi pixuri şi hârtie. li plăcea acest 
lucru la Four Seasons. Era de ajuns să le spui ce voiai şi obţineai 
imediat. 

— Cotton, zise Pam imediat, ceasul acela era un cadou. Ţi-am 
mai spus asta. De la tipul cu care m-am întâlnit în ultima vreme. 

Işi amintea că-i spusese despre asta în Londra. Un TAG, ceas 
scump. Rămăsese impresionat. 

— Cine e tipul? 

— Un avocat de la altă firmă. Unul dintre acţionarii principali. 

— De cât timp sunteţi împreună? 

Intrebarea sună ca şi cum chiar i-ar fi păsat de acest lucru, 
însă în realitate nu prea îi păsa. 

— De câteva luni. Hai, fii serios, cum ar fi putut să ştie că 


urmau să se întâmple toate acestea? Mi-a oferit ceasul acela cu 
săptămâni în urmă! 

Voia să o creadă, dar soțiile agenţilor fuseseră folosite şi în 
trecut. Se întinse după telefon şi formă prefixul de Atlanta, apoi 
numărul de la Magellan Billet. Spuse vocii de la celălalt capăt al 
firului cine era şi ce dorea. | se ceru să aştepte. Două minute mai 
târziu, o voce masculină îi rosti în ureche: 

— Cotton, aici Brent Green. Telefonul tău a fost redirecționat 
către mine. 

— Trebuie să vorbesc cu Stephanie. 

— Nu este disponibilă. Aici s-au întâmplat multe. Va trebui să 
discuţi cu mine. 

— Dar ce caută procurorul general în mijlocul unei afaceri care 
ţine de Magellan Billet? De obicei, te ţii la distanţă de chestii din 
astea. 

— E complicat, Cotton. Stephanie a fost eliberată din funcţie şi 
amândoi ne aflăm în mijlocul unei bătălii. 

Asta nu-l surprinse. 

— Şi toate sunt legate de ceea ce fac eu aici. 

— Exact. Există oameni în această administraţie care au pus 
viaţa fiului tău în pericol. 

— Cine? 

— Nu suntem siguri. Asta încearcă să afle Stephanie. Îmi poţi 
spune ce se întâmplă acolo? 

— Suntem la un bal. Petrecerile curg gârlă. In Lisabona e 
super! 

— Ai vreun motiv pentru care trebuie să fii sarcastic? 

— AŞ putea enumera o tonă. Dar aş avea nevoie să faci ceva 
pentru mine. Verifică un bărbat cu numele James McCollum. 
Spune că a fost în armată, la Forţele Speciale. li dădu lui Green o 
scurtă descriere fizică. Trebuie să ştiu dacă există şi ceva date 
despre el. În timp ce vorbea cu Green, se uita direct în ochii lui 
McCollum, dar tipul nici nu clipi. Ce se întâmplă cu Stephanie? 

— Ar lua prea mult să-ţi explic. Insă trebuie să aflăm ce faci 
acolo. Ar putea să-i fie de folos. 

— N-am ştiut niciodată că îţi păsa atât de mult. 

— Nu reuşesc să înţeleg de ce toată lumea consideră că-mi 
displace această femeie. De fapt, chiar are multe calităţi. Numai 
că, pe moment, are probleme. Nu am mai auzit nimic de ea şi de 


domnişoara Vitt de câteva ore. 

— Cassiopeia e acolo? 

— Împreună cu Stephanie. Prietenul tău Henrik Thorvaldsen a 
trimis-o. 

Green avea dreptate. Se întâmplau într-adevăr o mulţime de 
lucruri. 

— Am o problemă şi cu fosta mea soţie. Se pare că israelienii 
o urmăreau cu un sistem de localizare. 

— Ştim acest lucru. Un bărbat cu care se întâlnea în Atlanta 
era simpatizant israelian. Mossadul i-a cerut să-i dăruiască nişte 
obiecte: un ceas, un medalion, un inel. Toate puteau fi localizate 
prin GPS. Presupunem că s-au gândit că avea să poarte măcar 
unul dintre aceste obiecte la un moment dat. 

— Asta înseamnă că israelienii ştiau că urma să se acţioneze 
asupra fiului meu, aşa că s-au pregătit să profite de acest lucru. 

— Asta-i cea mai sigură concluzie. Conexiunea Alexandria este 
încă intactă? 

— Nu ştiam că eşti la curent cu asta! 

— Acum sunt. 

— Israelienii au avut grijă ieri pentru totdeauna de acest lucru 
şi era să ne omoare şi pe noi cu puţin timp în urmă. 

Acum chiar avea nevoie de timp şi de linişte pentru a se 
gândi. 

— Trebuie să închid, îi spuse lui Green. Ai un număr unde pot 
să te sun direct? Green i-l dădu. Să nu pleci! Am să revin în 
curând. 

— Cotton, spuse Green, avocatul cu care se întâlnea fosta ta 
soţie. A murit. A fost împuşcat acum câteva zile. Mossadul şi-a 
curăţat urmele. 

Inţelese mesajul. 

— Eu aş ţine-o prin preajmă, spuse Green. Şi ea face parte din 
aceste urme. 

— Sau chiar mai mult. 

— Indiferent cum o iei, ea constituie o problemă. 

Închise telefonul. Pam îl privea fix. 

— Iubitul tău a murit. Israelul a avut grijă de el. Lucra pentru 
ei. 

Şocul îi schimonosi chipul lui Pam. Lui nu-i păsa chiar deloc. 

Din cauza bărbatului aceluia Gary fusese în pericol. 


— Aşa păţeşti dacă te joci cu focul. Chiar mă întrebam cum de 
ne-au găsit la hotelul din Londra. Nu aveau cum să ne fi urmărit 
de la apartamentul lui Haddad. 

Văzu cât era de supărată, dar nu avea timp pentru 
sentimentele ei. Dacă-ţi faci griji pentru lucrurile imposibile, poţi 
să fii omorât foarte uşor. Se întoarse spre McCollum. 

— M-ai auzit adineauri. Te verific. 

— Gata cu spectacolul de teatru? Adu-ţi aminte, încă mai am o 
bucată din încercare şi nu ştim unde să ne îndreptăm de aici. 

— Cine-a spus asta? Scoase fotografia luată din cartea din 
magazinul cu suvenire şi o despături. „Găseşte locul care 
formează o adresă fără loc, unde se găseşte un alt loc.” Bun, am 
găsit locul unde argintul se transformă în aur. Adică acesta, 
scena Naşterii. Bethlehem. Belem. Ce are adresă, dar nu este un 
loc? Arătă înspre computer. Sunt o grămadă de adrese fără locuri 
reale asociate lor. Adresele web. Se aşeză în faţa computerului. 
Păzitorii trebuiau să aibă o cale de a verifica indiciile. Ei nu par să 
fie genul de oameni care să lanseze o idee şi apoi să o lase în 
aer. În momentul în care un invitat sau un străin ajungea până 
aici, ei ar fi avut nevoie de o cale să oprească încercarea dacă ar 
fi dorit acest lucru. Ce cale ar fi mai bună decât să aibă indiciile 
finale pe un website controlat chiar de ei? 

Tastă BETHLEHEM.COM, dar fu direcționat către un site 
comercial plin de aiureli. Incercă apoi BETHLEHEM.NET şi găsi 
cam acelaşi lucru. Apoi, la BETHLEHEM.ORG, ecranul deveni alb 
şi apăru o întrebare cu litere negre: 

CE ANUME CAUŢI? 

Cursorul clipea sub întrebare, deasupra unei linii negre, 
pregătit pentru răspuns. Tastă BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA. 

Ecranul clipi, apoi se schimbă. 

DOAR ATAT? 

El tastă ceea ce credea că voiau ei să audă: 

CUNOAŞTERE. 

Ecranul se schimbă din nou. 

28° 41.41N. 

33* 38.44E. 

Malone ştia ce reprezentau acele numere. „Găseşte locul care 
formează o adresă fără loc, unde se găseşte un alt loc.” 

— Este celălalt loc. 


— Coordonate GPS, spuse McCollum. 

Fu de acord, dar avea nevoie să le vadă pe teren, aşa că găsi 
un website şi introduse numerele. După câteva secunde, apăru o 
hartă. 

Recunoscu imediat forma - un triunghi isoscel întors cu vârful 
în jos, o fâşie care despărţea Africa de Asia, loc în care se găsea 
o combinaţie unică de munţi şi deşerturi înconjurate la vest de 
Golful Suez, îngust, la est de Golful Aqaba şi mai îngust, iar la 
sud de Marea Roşie. 

Era Sinaiul. 

Coordonatele GPS identificau o zonă din regiunea din 
extremitatea de sud, în munţi, lângă vârful triunghiului răsucit. 

— Se pare că am găsit locul. 

— Şi cum ajungem acolo? întrebă McCollum. Este teritoriu 
egiptean, aflat sub protecţia Naţiunilor Unite, foarte aproape de 
Israel. 

— Nu cred că va fi o problemă, spuse Malone, întinzându-se 
după telefon. 


PARIEA A PAIRA 


Capitolul 57 


VIENA 
ORA 22.30 


Thorvaldsen stătea în marele salon al castelului, privind cum 
se desfăşura adunarea de iarnă a Ordinului Lânii de Aur. Şi el, ca 
toţi ceilalţi membri, stătea într-un scaun aurit, un model antic, de 
mare valoare. Erau aliniate în şiruri de câte opt, cu Cercul în faţa 
lor, iar scaunul din centru, al lui Alfred Hermann, era drapat cu 
mătase albastră. Toată lumea era dornică să vorbească, după 
cum se părea şi discuţiile gravitară rapid în jurul Orientului 
Mijlociu şi a ceea ce propusese Comitetul Politic în primăvară. Pe 
atunci, planurile fuseseră doar schiţate. Lucrurile erau diferite 
acum şi nu toată lumea era de acord. 

De fapt, erau mai numeroşi cei care se opuneau decât se 
aşteptase Alfred Hermann. Scaun-Albastru intervenise deja de 
două ori în dezbateri, ceea ce era o raritate. De obicei - 
Thorvaldsen ştia acest lucru - Hermann rămânea tăcut. 

— Să-i scoatem pe evrei de acolo este şi imposibil şi ridicol, 
spuse unul dintre membrii care luase cuvântul. 

Thorvaldsen îl ştia, era un norvegian, o mare forţă în pescuitul 
nord-atlantic. 

— Cronicile spun foarte clar că Dumnezeu a ales lerusalimul şi 
a sfinţit templul de acolo. Eu, unul, ştiu ce scrie în Biblia mea. În 
Cartea întâi a împăraţilor scrie că Domnul i-a dat lui Solomon o 
seminţie, astfel încât David să aibă întotdeauna o lumină 
înaintea lui la lerusalim; cetatea pe care El a ales-o să pună în ea 
Numele Său. Restabilirea Israelului modern nu s-a făcut din 


întâmplare. Mulţi consideră că a venit din inspiraţie divină. 

Mai mulţi membri susţinură aceste observaţii cu pasaje din 
Biblie alese de ei din Cronici sau din Psalmi. 

— Şi dacă tot ceea ce citați voi este fals? 

Intrebarea veni din faţa sălii. Scaun-Albastru se ridicase în 
picioare. 

— Vă amintiţi când a fost creat statul modern al Israelului? 

Nimeni nu răspunse la întrebare. 

— Pe 14 mai 1948. La ora patru şi treizeci şi doi după-amiaza. 
David Ben-Gurion se afla în Muzeul Tel Aviv şi a spus că statul 
Israel a fost stabilit „pe baza dreptului natural şi istoric al 
poporului evreu”. 

— Profetul Isaiia a spus clar că „o naţiune se va naşte într-o 
zi”, interveni unul dintre membri. Domnul şi-a ţinut promisiunea 
faţă de Avraam. Pământul evreilor a fost returnat. 

— Şi de unde ştim noi despre această promisiune? întrebă 
Hermann. Nu există decât o singură sursă, Vechiul Testament. 
Mulţi dintre dumneavoastră aţi citat astăzi din textul acestuia. 
Ben-Gurion vorbea despre „dreptul natural şi istoric al poporului 
evreu”. Şi el se referea la Vechiul Testament. Este singura 
dovadă existentă care menţionează aceste revelații divine, 
numai că autenticitatea sa este pusă serios la îndoială. 

Privirea lui Thorvaldsen examină întreaga adunare. Alfred 
Hermann continuă: 

— Dacă eu aş avea un act pentru fiecare dintre proprietăţile 
dumneavoastră, documente care ar fi vechi de zeci de ani, 
traduse din limba dumneavoastră de oameni de mult dispăruţi, 
care nici măcar nu puteau să vă vorbească limba, oare nu ar 
pune fiecare dintre dumneavoastră la îndoială autenticitatea 
acestui act? Nu aţi dori o dovadă mai puternică decât o 
traducere neverificată şi neautentificată? făcu o pauză. Şi totuşi, 
noi am acceptat Vechiul Testament fără nici o îndoială, ca fiind 
chiar Cuvântul Domnului. Textul său a modelat în cele din urmă 
şi Noul Testament. Cuvintele sale încă au consecinţe geopolitice. 

Adunarea părea să-l aştepte pe Hermann să ajungă la o 
concluzie. 

— Acum şapte ani, un bărbat pe nume George Haddad, un 
cărturar palestinian care studia Biblia, a scris o lucrare publicată 
de Universitatea din Beirut. In aceasta, el susţinea că Vechiul 


Testament, aşa cum a fost tradus, este greşit. 

— Ce mai premisă! exclamă o membră. Femeia, cu o 
constituţie solidă, se ridicase în picioare. Eu iau Cuvântul 
Domnului mai în serios decât dumneavoastră. 

— Chiar aşa? Hermann păru amuzat. Dar ce ştii dumneata 
despre Cuvântul Domnului? îi cunoşti istoria, autorul, 
traducătorul? Acele cuvinte au fost scrise cu mii de ani în urmă în 
ebraica veche, de către scribi necunoscuţi, într-o limbă care a 
murit cu mai mult de două mii de ani în urmă. Ce ştii dumneata 
din ebraica veche? 

Femeia nu-i răspunse. Hermann clătină din cap. 

— Lipsa dumitale de cunoaştere este de înţeles. A fost o limbă 
cu foarte multe declinări şi conjugări, în care sensul cuvintelor 
era dat mai mult de context decât de forma acestora. Acelaşi 
cuvânt ar fi putut să aibă şi chiar avea, mai multe sensuri 
distincte, în funcţie de felul în care era utilizat. Au trecut secole 
întregi de când a fost scris Vechiul Testament şi până când 
erudiţii evrei l-au tradus în ebraica timpurilor lor şi totuşi acei 
cărturari nici măcar nu vorbeau ebraica veche. Pur şi simplu, au 
ghicit sensul sau, mai rău, l-au schimbat. Au mai trecut apoi alte 
secole şi alţi erudiţi, de data asta creştini, au tradus din nou 
Vechiul Testament. Nici ei nu vorbeau ebraica veche, aşa că şi ei 
au mers pe ghicite. Cu tot respectul faţă de ceea ce crezi 
dumneata, noi nu avem nici cea mai vagă idee care este, de 
fapt, Cuvântul Domnului! 

— Nu aveţi nici un pic de credinţă! izbucni femeia. 

— In ce priveşte cele spuse, nu am, e adevărat, deoarece nu e 
vorba despre Dumnezeu. Aici e vorba despre intervenţia umană. 

— Dar Haddad ce a contestat? întrebă un bărbat, tonul lui 
sugerând că era interesat. 

— In mod corect, el a afirmat că, atunci când poveştile despre 
promisiunea făcută de Domnul lui Avraam au fost spuse pentru 
prima dată, evreii locuiau deja pe Pământul Făgăduinţei, care 
acum este Palestina. Desigur, asta a fost cu multe, foarte multe 
secole după ce se presupune că a fost făcută promisiunea 
propriu-zisă. Conform premiselor biblice, se spunea că Pământul 
Făgăduinţei se întindea de la râul Egiptului până la marele râu 
Eufrat. Sunt date multe nume de locuri. Insă când Haddad a 
comparat denumirile biblice ale locurilor, traduse înapoi în 


ebraica veche, cu localităţile actuale, el a descoperit ceva 
extraordinar. Hermann făcu o pauză, vizibil încântat de el însuşi. 
Pământul Făgăduinţei al lui Moise şi cel lui Avraam erau ambele 
localizate în vestul Arabiei Saudite, în regiunea Asir. 


FÁ DEŞERTUI 
BAZALTIC 
Fo 


HARRAT 
AI -BUQUM 


DEŞERTUL 
CENTRAL 
AL ARABIEI 


RUB'AL HALI 


PĂMÂNTUL ASIRULUI 


— Acolo unde se află Mecca? veni o întrebare din rândul 
auditoriului. 

Hermann încuviinţă din cap. Thorvaldsen văzu că mulţi dintre 
membri prinseseră imediat semnificaţia. 

— E imposibil! izbucni un membru. 

— De fapt, spuse Hermann, pot să vă şi arăt! 

Făcu un gest şi un ecran se desfăşură din suportul prins de 
tavan. Se deschise un proiector. Apăru harta vestului Arabiei 
Saudite, cu Marea Roşie şerpuind lângă ţărmul zdrenţuit, de la 
nord la sud. Scala din colţul hărţii indica faptul că zona avea cu 


aproximaţie patru sute de kilometri lungime şi trei sute lăţime. 
Regiunile muntoase se desfăşurau spre est pe o distanţă de o 
sută de kilometri de la țărm, apoi zona scădea în altitudine spre 
hotarele deşertului central al Arabiei. 


HARRAT h 


AL-BUQUM a 


Pamântul lui 
Moise 


Pamântul lui 
Avraam 


— Ştiam că vor exista sceptici printre dumneavoastră. 
Hermann zâmbi, în timp ce un râs nervos străbătu adunarea. 
Acesta este Asirul zilelor noastre. Făcu un semn şi ecranul se 
schimbă. 

— Aceasta proiectează pe hartă graniţele Pământului 
Făgăduinţei din Biblie, utilizând localităţile pe care George 
Haddad le-a identificat cu precizie, linia punctată delimitând 
Pământul lui Avraam, iar cea continuă - Pământul lui Moise. 
Localitățile biblice, traduse din nou în ebraica veche, se potrivesc 
perfect cu râurile, oraşele şi munţii din regiune. Multe încă deţin 


denumirile din ebraica veche, adaptate, desigur, la limba arabă. 
Intrebaţi-vă atunci de ce nu s-au găsit niciodată dovezi 
paleografice sau arheologice pentru a întări existenţa unor 
localităţi biblice în Palestina. Răspunsul e simplu: pentru că 
localităţile respective nu se află acolo. Ele se găsesc la sute de 
kilometri depărtare înspre sud, în Arabia Saudită. 

— Şi atunci de ce nu a observat nimeni nimic până acum? 

Thorvaldsen aprecie întrebarea, deoarece şi el se gândea la 
acelaşi lucru. 

— Există doar vreo şase erudiţi în viaţă care pot înţelege 
ebraica veche. Se pare că nici unul dintre ei, în afară de Haddad, 
nu a fost destul de curios să investigheze acest lucru. Dar, ca să 
fiu sigur, eu am angajat pe unul dintre aceşti experţi acum trei 
ani pentru a-mi confirma descoperirile lui Haddad. Şi exact asta a 
şi făcut, până la cel mai mic detaliu. 

— Putem vorbi şi noi cu expertul dumneavoastră? întrebă iute 
un membru. 

— Din nefericire, era în vârstă şi a murit anul trecut. 

„Mai degrabă acesta a fost ajutat să moară mai repede”, se 
gândi Thorvaldsen. Ultimul lucru de care avea nevoie Hermann 
era un al doilea cărturar care să pretindă o lovitură biblică 
spectaculoasă. 

— Insă am un raport scris detaliat care poate fi studiat. Este 
foarte convingător! Pe ecran mai apăru o hartă, o nouă imagine 
a zonei Asir. lată un exemplu care demonstrează punctul de 
vedere al lui Haddad, continuă Alfred Hermann. In Cartea 
judecătorilor, capitolul 18, seminţia israelită a lui Dan s-a stabilit 
într-un oraş numit Laiş, în regiunea cu acelaşi nume. Biblia 
afirmă că acest oraş se afla în apropiere de un altul, numit Sidon. 
Lângă Sidon, se afla oraşul fortificat Ţora. Istoricii creştini din 
secolul al IV-lea d.Hr. se pare că au identificat Dan ca fiind un sat 
la izvoarele râului lordan. În 1838, o echipă a căutat şi a găsit o 
movilă, despre care au anunţat că erau rămăşiţele biblicului Dan. 
Zona este acum acceptată ca fiind adevărata locaţie a lui Dan. 
Există şi o aşezare israeliană modernă, numită chiar Dan, care 
înfloreşte acolo în zilele noastre. 

Thorvaldsen observă că Hermann părea să se distreze, ca şi 
cum s-ar fi pregătit de mult timp pentru acest moment. Numai că 
se întrebă dacă acţiunea sa imprevizibilă asupra lui Margarete nu 


accelerase cumva desfăşurarea programului gazdei sale. 

— Arheologii au explorat movila respectivă în ultimii patruzeci 
de ani. Nu s-a găsit nici măcar o dovadă pentru a confirma 
identitatea biblică a zonei ca fiind Dan. 

Hermann făcu un gest, iar ecranul se schimbă din nou. 
Apărură nume de localităţi pe cea de-a doua hartă a Asirului. 

— Asta este ceea ce a descoperit Haddad, continuă el. Biblicul 
Dan poate fi identificat cu uşurinţă într-un sat din vestul Arabiei, 
numit al-Danadinah, care este localizat pe o regiune de coastă 
numită al-Lith, oraşul principal al acestei zone numindu-se tot al- 
Lith. Tradus, acest nume este identic cu denumirea biblică Lais. 
De asemenea, până în ziua de azi, un oraş numit Sidon se află în 
apropiere. Chiar şi mai aproape de al-Danadinah se află al-Sur, 
care, tradus, înseamnă ora. 


CĂUTAREA PĂMÂNTULUI BIBLIC 


Mecc 
Ps Taif 
> 


£ idon 


è ZAHRAN 

al-Lith 

Tabtim GHAMID 
Dor 


Ei 
Dan 


i) 
9 
ap 
pi 
fas 


Thorvaldsen se văzu nevoit să admită că toate aceste 
coincidenţe geografice erau destul de ciudate. Işi scoase 
ochelarii fără rame şi îşi masă cu degetele vârful nasului, 
încercând să se gândească. N 

— Şi mai sunt şi alte corelaţii topografice. In Cartea a doua a 
lui Samuel, capitolul 24:6, oraşul Dan era aproape de un teritoriu 
numit Tahtim. Nu există nicăieri în Palestina vreun teritoriu cu 
numele Tahtim. Insă în vestul Arabiei, oraşul al-Danadinah se 
află lângă nişte creste de coastă numite Jabal Tahyatayn, care 
este forma arabă pentru Tahtim. Nu are cum să fie o întâmplare. 
Haddad scria că, dacă arheologii ar face săpături în această 
zonă, s-ar găsi dovezi care să confirme prezenţa unei aşezări 
evreieşti străvechi. Numai că acest lucru nu s-a întâmplat 
niciodată. Saudiţii interzic total săpăturile. De fapt, acum cinci 
ani, când au fost puşi în faţa unei posibile ameninţări din cauza 
concluziilor academice ale lui Haddad, saudiţii au distrus satele 
din această zonă, contaminând locurile, făcând aproape 
imposibilă găsirea oricărei dovezi arheologice clare. 

Thorvaldsen observă că membrii adunării deveniseră mai 
atenţi, iar lui Hermann îi crescuse încrederea de sine. 

— Mai este ceva. În tot Vechiul Testament, Iordanul este numit 
cu termenul ebraic yarden. Insă nicăieri acest termen nu este 
descris ca fiind un râu. Cuvântul înseamnă de fapt „a cobori, o 
cădere în pământ”. Şi totuşi, traducerile descriu una după alta 
lordanul ca pe un râu, iar trecerea sa este un eveniment 
spectaculos. Râul palestinian lordan nu este un curs de apă 
important. Locuitorii ambelor maluri l-au trecut cu barca de-a 
lungul secolelor. Insă aici - şi arătă munţii care tăiau harta de-a 
lungul - se află Versantul Arabiei de Vest. E imposibil de 
traversat, în afară de zonele în care se întâlnesc lanţurile 
muntoase şi chiar şi acolo este dificil. De fiecare dată când în 
Vechiul Testament se pomeneşte despre lordan, geografia şi 
povestirea se potrivesc doar cu ceea ce se află aici, în Arabia 
Saudită. 

— lordanul este un versant muntos? 

— Nici o altă traducere din ebraica veche nu ar avea sens. 
Examină chipurile celor care se uitau la el cu atenţie şi continuă: 
Numele locurilor sunt lăsate moştenire ca nişte tradiţii sacre. 
Numele vechi supraviețuiesc în memoria oamenilor şi, de obicei, 


se regăsesc şi mai târziu. Haddad a descoperit că acest lucru 
este în special adevărat în Asir. 

— Nu au fost descoperite nici un fel de dovezi care să lege 
Palestina de Biblie? g 

— Au fost nişte descoperiri. Insă nici una dintre inscripțiile 
dezgropate nu dovedeşte nimic deocamdată. Stela moabită 
găsită în 1868 vorbeşte despre războaiele dintre Moab şi Israel, 
aşa cum au fost menţionate în împărați. Un alt artefact 
descoperit pe Valea lordanului în 1993 afirmă acelaşi lucru. Insă 
nici unul nu spune unde se afla Israelul. In Impărați se spune că 
armatele Israelului, ale lui luda şi ale lui Edom au mărşăluit şapte 
zile în deşertul fără apă. Insă valea adâncă a Palestinei, care este 
considerată ca fiind acel deşert, nu se străbate în mai mult de o 
zi şi conţine o grămadă de apă. Acum, cuvintele lui Hermann 
curgeau neîntrerupt, ca şi cum ar fi ţinut adevărul prea mult timp 
în interiorul său. Nici măcar o singură rămăşiţă a Templului lui 
Solomon nu a mai rămas. Nimic nu s-a găsit niciodată, deşi în 
Impărați se spune că folosise „pietre mari, măreţe şi cioplite”. 
Oare n-ar fi supravieţuit nici măcar un bloc de piatră? Hermann 
ajunsese la subiect. Ce se întâmplă de fapt? Erudiţii au permis ca 
preconcepţiile lor să le influenţeze interpretările. Ei voiau ca 
Palestina să fie pământul de baştină al evreilor din Vechiul 
Testament, aşa că au folosit orice mijloace pentru a obţine acest 
lucru. Realitatea este însă foarte diferită. Arheologia a dovedit, 
într-adevăr, faptul că Palestina din Vechiul Testament era 
populată de oameni care trăiau în cătune sau în orăşele, în 
special mici fermieri, cu foarte puţină cultură. Era o societate 
rustică, nu ca israelienii foarte ascuţiţi la minte din epoca de 
după Solomon. Acesta este un fapt ştiinţific. 

— Cum spune psalmul? întrebă un membru. „Adevărul răsare 
din pământ”. 

— Şi ce vreţi să faceţi? întrebă cineva. 

Hermann aprecie vizibil întrebarea. 

— In ciuda refuzului saudiţilor de a permite orice cercetare 
arheologică, Haddad considera că încă existau dovezi care să 
susţină teoria sa. In prezent, încercăm să găsim acele dovezi. 
Dacă teoria lui poate fi dovedită - măcar atât cât să se pună sub 
semnul întrebării validitatea promisiunilor din Vechiul Testament 


11 Biblia, Psalmii 85:11. (n.tr.). 


- gândiţi-vă la consecinţe! Nu numai Israelul, dar şi Arabia 
Saudită s-ar destabiliza. Şi toţi am fost deranjaţi de corupţia 
acelui guvern. Imaginaţi-vă ce ar face radicalii musulmani! Locul 
lor cel mai sacru să fie pământul biblic al evreilor? Ar fi o 
chestiune similară cu Muntele Templului din lerusalim, unde 
toate cele trei mari religii ale lumii îşi revendică obârşia. Acel loc 
a produs numai haos timp de mii de ani. Haosul din vestul 
Arabiei va fi la fel, incomensurabil. 

Thorvaldsen stătuse destul locului, fără să zică nimic. Se ridică 
în picioare. 

— Nu se poate să crezi că aceste revelații, chiar dacă vor fi 
dovedite, vor avea efecte de o asemenea amplitudine. Sigur mai 
este ceva, care a stârnit atât de mult interesul Comitetului 
Politic! 

Hermann se uită la el cu un dispreţ pe care numai ei doi îl 
înţeleseră. Cercul acţionase asupra lui Cotton Malone, răpindu-i 
fiul. Acum acţionase şi el asupra lui Hermann. Desigur, Scaun- 
Albastru nu ar arăta niciodată pe faţă o asemenea slăbiciune. 
Thorvaldsen îşi jucase cu înţelepciune atuul aici, la adunare, 
unde Hermann trebuia să fie prudent. Insă ceva îi spunea că 
austriacul mai avea încă o carte de jucat. lar zâmbetul care 
curbă buzele subţiri ale bătrânului îl făcu pe Thorvaldsen să se 
oprească din vorbit. 

— Aşa e, Henrik. Mai este un aspect. Unul care îi introduce şi 
pe creştini în luptă. 


Capitolul 58 


VIENA 
ORA 22.50 


Alfred Hermann închise uşa către apartamentul său particular 
şi îşi scoase roba şi medalionul de la gât. Greutatea lor 
combinată îi apăsa membrele obosite. Intinse hainele de-a lungul 
patului, încântat de adunare. După trei ore, membrii începuseră 
în cele din urmă să înţeleagă. Planul ordinului era atât grandios, 
cât şi ingenios. Acum nu mai trebuia decât să-şi susţină 
explicaţia cu dovada care urma să apară. 

Numai că începuse să se îngrijoreze. 

Nu mai auzise nimic de la Sabre de prea mult timp. 

Neliniştea îi făcea stomacul ghem. Senzaţia nu-i era familiară. 
Pentru a-şi recăpăta avântul, îşi devansase intenţionat 
programul. Aceasta putea să fie ultima lui sarcină ca Scaun- 
Albastru - durata exercitării acestei funcţii se apropia de final. 
Ordinul Lânii de Aur îşi propusese să se ocupe de oportunităţi şi 
de succese. Multe guverne fuseseră schimbate, unele fuseseră 
chiar răsturnate, astfel încât grupul să prospere. Ceea ce 
plănuise el putea foarte bine să-i pună pe câţiva pe brânci, poate 
chiar pe americani, dacă-şi juca mâna cu pricepere. 

Ştiuse că Thorvaldsen putea fi o problemă, de aceea îi ceruse 
lui Sabre să pregătească un dosar financiar. Pe când stătea în 
Schmetterlinghaus cu o zi în urmă, urmărindu-l pe Sabre cum 
accepta sarcina sârguincios, nu se aşteptase ca Thorvaldsen să 
fie atât de agresiv. Se cunoşteau de mult timp. Nu erau neapărat 
prieteni apropiaţi, dar măcar erau compatrioți. Şi totuşi, cumva, 
danezul îşi dăduse imediat seama că fusese o strânsă legătură 
între ce se întâmplase în Copenhaga, el şi ordin. Nu se aşteptase 
să rămână urme care să ducă la el. lar acest lucru îl făcu să se 
întrebe în legătură cu Sabre. Cât de imprudent fusese acesta? 
Sau făcuse asta intenţionat? 

Îi trecură prin minte avertismentele lui Margarete privitoare la 
Sabre. „Prea multă libertate. Prea mare încredere.” De ce nu-l 


sunase acolitul său? Ultimul lucru pe care-l ştia era că Sabre 
plecase la Londra prin Rothenburg, pentru a-l găsi pe George 
Haddad. Incercase în repetate rânduri să-l sune, însă fără succes. 
Avea nevoie de Sabre, aici, acum. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Se duse şi deschise. 

— A sosit vremea să mai discutăm, îi spuse Thorvaldsen. 

Fu de acord. Thorvaldsen intră şi închise uşa. 

— Nu se poate să vorbeşti serios despre toate astea, Alfred. Ai 
măcar idee ce ar putea stârni planurile tale? 

— Vorbeşti ca un evreu, Henrik. Asta-i defectul tău. Eşti orbit 
de presupusele promisiuni ale lui Dumnezeu. Sau, cum spuneţi 
voi, de dreptul vostru. 

— Vorbesc ca o fiinţă umană. Cine ştie dacă Vechiul 
Testament este corect? Eu, unul, n-am nici cea mai vagă idee. 
Insă lumea islamică nu va tolera nici măcar sugestia că tărâmul 
lor sfânt a fost pătat de iudaism. Vor reacţiona violent. 

— Saudiţilor, spuse el, li se va da şansa de a negocia înainte 
ca orice informaţie să fie făcută publică. Aşa lucrăm noi, ştii doar. 
Violenţa va fi greşeala lor, nu a noastră. Scopul nostru nu este 
decât profitul. Comitetul Politic crede că pot fi obţinute multe 
concesii economice importante în beneficiul membrilor noştri. Şi 
eu sunt de acord cu asta. 

— Asta-i nebunie curată! afirmă Thorvaldsen. 

— Şi ce ţi-ai propus să faci? 

— Ceea ce trebuie. 

— Nu ai tăria necesară acestei lupte, Henrik! 

— S-ar putea să ai o surpriză! 

Hermann se întrebă ce voia să spună, aşa că hotărî să arunce 
o provocare. 

— Poate că ar trebui să te preocupe mai mult propria situaţie! 
Ţi-am verificat situaţia financiară. Niciodată nu mi-am dat seama 
cât de fragilă poate fi o afacere bazată pe sticlă. Adelgade 
Glasvaerker a ta depinde de mulţi factori volatili pentru succesul 
ei. 

— Şi crezi că i-ai putea influenţa? 

— Sunt foarte sigur că pot crea nişte probleme. 

— Veniturile mele sunt comparabile cu ale tale. 

— Numai că tu pui preţ pe reputaţie, zise el zâmbind. Ar fi de 
neconceput ca una dintre companiile tale să fie percepută ca un 


eşec. 

— N-ai decat să încerci, Alfred! 

Işi dădu seama că amândoi deţineau miliarde de euro, 
acumulate mai ales de către strămoşii lor, fiecare dintre ei fiind 
acum doar un servitor credincios. Şi nici unul nu era prost. 

— Nu uita, spuse Thorvaldsen, că fiica ta e în mâinile mele! 

— lar eu vă am pe tine şi pe băiat, replică ridicând din umeri. 

— Chiar aşa? Ai fi în stare să rişti viaţa fiicei tale? 

Hermann nu se hotărâse ce răspuns să-i dea, aşa că întrebă: 

— E vorba despre Israel? Ştiu că te consideri un mare patriot. 

— Şi eu ştiu că tu eşti un bigot! 

Hermann fu zguduit de un val de mânie. 

— Niciodată nu mi-ai vorbit aşa până acum! izbucni el. 

— Intotdeauna am ştiut ce simţi, Alfred. Antisemitismul tău 
este evident. incerci să-l ascunzi - de altfel, există mai mulţi 
evrei în ordin - dar e limpede. 

— Religia ta este o problemă şi întotdeauna a fost aşa, spuse 
Hermann. 

Venise vremea să termine cu prefăcătoria. 

— Nu mai mult decât creştinismul, răspunse Thorvaldsen şi 
ridică din umeri. Noi doar am renunţat la căile noastre războinice 
şi am privit cum creştinii au ucis mai mult decât se putea 
imagina în numele Domnului cel înviat. 

— Eu nu sunt un tip religios. Ştii asta, Henrik. Toate astea sunt 
legate numai de politică şi de profit. Cât despre evreii din ordin 
de care spuneai şi lor le pasă tot numai de asta. Nici unul nu şi-a 
exprimat opoziţia în adunare. Israelul este un impediment în 
calea progresului. Sioniştii sunt îngroziţi de adevăr. 

— La ce te refereai când spuneai că şi creştinii vor fi implicaţi? 

— Dacă e găsită Biblioteca din Alexandria, există texte care ar 
putea expune fără echivoc întreaga Biblie şi să dezvăluie toate 
minciunile pe care le-am crezut. 

Thorvaldsen nu păru prea convins. 

— Cred că-ţi dai seama că rezultatul va fi cam greu de obţinut. 

— Te asigur, Henrik, m-am gândit la fiecare aspect. 

— Unde este Gheare-de-vultur? 

— Te descurci foarte bine, spuse Hermann şi-i aruncă 
danezului o privire aprobatoare. Numai că nu este sub controlul 
tău. 


— Ci doar al tău. 

— Nu poţi câştiga, continuă Hermann, hotărându-se să-şi 
spună clar punctul de vedere. O ai pe fiica mea în mâinile tale, 
dar asta nu mă va opri! 

— Poate trebuie să mă fac mai bine înţeles. Familia mea a 
suportat ocupaţia nazistă a Danemarcei. Mulţi dintre ei au fost 
ucişi şi noi am ucis mulţi nemti la rândul nostru. Am înfruntat 
provocare după provocare. Mie, personal, nu-mi pasă de 
Margarete. Este o femeie arogantă, răsfăţată şi nu prea 
inteligentă. Prietenul meu Cotton Malone, fiul său şi pământul 
meu natal sunt singurele lucruri care mă preocupă acum. Dacă 
va trebui s-o omor, atunci aşa voi face. 

Hermann îşi făcuse griji în legătură cu posibile ameninţări din 
afară, dar problema cea mai mare apăruse acum din interior. 
Acest om trebuia să se liniştească. Măcar pentru o perioadă. 

— Aş putea să-ţi arăt ceva. 

— Trebuie să opreşti această nebunie! 

— Miza este mult mai mare decât dezvoltarea intereselor 
noastre de afaceri. 

— Atunci arată-mi! 

— O să aranjez acest lucru. 


Capitolul 59 


MARYLAND 
ORA 16.50 


Stephanie stătea pe locul din spate al unui Chevrolet 
Suburban, iar Cassiopeia se afla alături de ea. Trecuseră de 
poarta principală fără să oprească, maşina de teren mergând 
încetişor pe lângă gărzile înarmate. Merseseră de la Washington 
spre nord, înspre zona aspră de provincie din Maryland. 
Inţelesese rapid care era destinaţia lor: Camp David, casa de 
weekend a preşedintelui. 

După ce trecu de mai multe gărzi şi de încă un punct de 
control, automobilul opri în faţa unei cabane elegante din lemn, 
înconjurate de copaci, având de jur împrejur o verandă acoperită. 
Coborâră din maşină întâmpinate de aerul răcoros al după- 
amiezii. Agentul de la Serviciul Secret care le întâmpinase în 
muzeu făcu un semn din mână şi uşa de la intrare se deschise. 

Preşedintele Robert Edward Daniels Jr. leşi din cabană. 

Ştia că preşedintele nu-şi folosea niciodată numele de botez. 
Mai demult adoptase porecla Danny. Danny Daniels era o fiinţă 
cu spirit gregar, cu o voce baritonală răsunătoare şi fusese 
binecuvântat de Dumnezeu cu abilitatea de a câştiga alegerile. 
Activase timp de trei mandate ca guvernator şi un mandat ca 
senator, înainte de a candida la preşedinţie. Realegerea lui, cu 
un an în urmă, pentru un nou mandat venise de la sine. 

— Stephanie, ce bine că ai venit, spuse Daniels, în timp ce 
cobora în grabă treptele de la verandă. Preşedintele era îmbrăcat 
cu blugi şi cu o cămaşă de postav, iar în picioare avea o pereche 
de cizme. 

Ea îşi adună curajul şi înaintă. 

— Am avut de ales? 

— Nu tocmai. Dar tot e bine că ai venit. Ai avut nişte probleme 
în ultima vreme, aşa mi s-a spus. 

Daniels adăugă şi un hohot de râs, dar ea n-avea chef de 
glume, nici măcar din partea conducătorului lumii libere. 


— Mulțumită oamenilor dumneavoastră. 

El îşi ridică braţele, ca şi cum s-ar fi predat. 

— Lasă, asta rămâne de văzut. Nici măcar n-ai auzit ce am de 
spus. Şi noua ta înfăţişare? Părul, hainele. Imi place! Fără să-i 
acorde timpul de a răspunde, se întoarse spre Cassiopeia. 
Dumneata trebuie să fii domnişoara Vitt. Am auzit o mulţime de 
lucruri despre dumneata! Ai o viaţă fascinantă! lar castelul acela 
pe care îl reconstruieşti în Franţa? Mi-ar plăcea să-l văd. 

— Trebuie să veniţi atunci, am să vi-l arăt! 

— Mi s-a spus că îl restaurezi pentru a arăta exact cum era 
când a fost construit, acum şase sute de ani. Uimitor! 

Stephanie înţelese că Daniels îi trimitea un mesaj. Ele se aflau 
aici, aduse de el, iar el era extrem de bine informat, aşa că 
fruntea sus! Bun. Sosise vremea să vadă unde ducea toată 
treaba asta. 

— In ciuda a ceea ce crezi tu, Stephanie, spuse Daniels, nu 
sunt un tâmpit. 

Se aşezaseră pe veranda din faţa cabanei, fiecare pe câte un 
balansoar din lemn, cu spătarul înalt. Daniels îl balansa puternic 
pe al său, iar scândurile din podea scârţâiau sub greutatea 
trupului său solid, înalt de aproximativ un metru nouăzeci. 

— Nu cred că v-am spus vreodată că sunteţi un tâmpit, zise 
ea. 

— Tata obişnuia să-i spună mamei că niciodată nu-i zisese în 
faţă că era o curvă. li aruncă o privire. Ceea ce era adevărat, 
desigur. 

Ea nu spuse nimic. 

— Am avut ceva dificultăţi să te scot din muzeul acela. Este 
unul dintre locurile mele favorite. Sunt pasionat de aeroplane şi 
de spaţiu. Am studiat totul despre ele când eram mai tânăr. Asta- 
i grozav când eşti preşedinte. Poţi să te duci şi să asişti la o 
lansare oricând îţi doreşte inima. Preşedintele îşi încrucişă 
picioarele şi se lăsă pe spate în balansoar. Am o problemă, 
Stephanie. Una gravă. 

— Şi credeţi că eu n-am destule? Sunt şomeră şi, conform 
spuselor consilierului dumneavoastră adjunct pe probleme de 
securitate naţională, sunt şi arestată. Şi nu dumneavoastră 
sunteţi cel care m-aţi concediat? 

— Ba da. Larry mi-a cerut asta şi eu am fost de acord. Numai 


că trebuia să facem asta pentru ca tu să te afli acum aici. 

— Chiar mă întrebam, sări Cassiopeia. Insă acum ştiu. Lucraţi 
cu israelienii, nu-i aşa? Tot încercam să pun lucrurile cap la cap şi 
abia acum au căpătat sens. Au venit la dumneavoastră. 

— Mi s-a spus că tatăl dumitale a fost unul dintre cei mai 
inteligenţi oameni din Spania. A construit un imperiu financiar 
din nimic. Pe care îl conduci dumneata acum. 

— Nu e chiar punctul meu forte. 

— Numai că am auzit că eşti o trăgătoare excelentă, foarte 
curajoasă, cu un IQ de geniu. 

— lar pe moment mă aflu în mijlocul unei mari încurcături 
politice. 

— Da, o mare încurcătură, spuse Daniels şi ochii îi sclipiră de 
amuzament, chiar asta avem aici. Şi ai dreptate, Israelul chiar m- 
a contactat. Sunt foarte iritaţi din cauza lui Cotton Malone. 

Stephanie ştia că Daniels îi ţinea partea lui Malone. Cu doi ani 
în urmă, Malone fusese implicat într-un proces de omucidere în 
Mexico City, unde victima, un supraveghetor DEA”?, fost coleg de 
cameră cu Daniels în facultate, fusese ucis lăsându-se să se 
înţeleagă clar că fusese executat. El îl trimisese pe Malone 
pentru a obţine o condamnare, însă, în timpul unei pauze de 
masă, acesta fusese prins într-un foc încrucişat în urma căruia 
muriseră atât procurorul american, cât şi fiul lui Henrik 
Thorvaldsen. Malone îi împuşcase pe atacatori şi venise acasă cu 
un glonţ în umăr, însă obținuse condamnarea. Când dorise să se 
retragă înainte de termen ca răsplată pentru tot ce făcuse, 
Daniels îi aprobase personal ieşirea din serviciul militar. 

— Dar dumneavoastră, domnule? întrebă ea. ŞI 
dumneavoastră sunteţi iritat din cauza lui Malone? 

— Dumneavoastră? E pentru prima oară când mi te adresezi 
aşa. Am observat că, de câte ori ne-am întâlnit, niciodată nu ai 
folosit acest termen. 

— Nu mi-am dat seama că-mi acordaţi atâta atenţie. 

— Stephanie, acord mare atenţie multor lucruri. De exemplu, 
chiar cu puţin timp în urmă, Cotton Malone a sunat la Magellan 
Billet. Bineînţeles, tu erai ocupată, aşa că telefonul lui a fost 


12 Drug Enforcement Administration - Serviciul de Combatere a 
Drogurilor, un sector al Departamentului de Justiţie al Statelor Unite. 
(n.tr.). 


redirecționat către Brent Green, din ordinul personal al 
procurorului general. 

— Credeam că Daley e la conducere. 

— Şi eu credeam la fel. De ce ar fi făcut Green asta? 

— Dar de unde ştiţi că a făcut-o? întrebă Cassiopeia. 

— Telefoanele lui sunt ascultate. 

Oare Stephanie auzise bine? 

— l-aţi pus microfoane la telefoane? 

— Sigur că da! Lui şi altor câteva persoane. Şi da şi lui Larry 
Daley. 

O trecu un fior de nesiguranţă şi îşi forţă mintea să se 
concentreze. Acest joc de puzzle părea să aibă o grămadă de 
piese. 

— Stephanie, am muncit toată viaţa ca să ajung aici. Este o 
poziţie de unde o persoană poate să facă într-adevăr ceva. Şi m- 
am descurcat bine. Şomajul are nivelul mai scăzut acum decât a 
avut vreodată în ultimii treizeci de ani. Nu există inflaţie. 
Dobânzile sunt modeste. Ba chiar, acum doi ani, am insistat 
pentru reducerea unui impozit. 

— Cu Larry Daley trăgând congresul de lanţ. Destul de greu de 
pierdut în asemenea circumstanţe, comentă Stephanie. 

O fi fost acest bărbat preşedintele, dar, pe moment, nivelul ei 
de tolerare a prostelii pe faţă era mult sub zero. 

Daniels se balansa în linişte, uitându-se înspre pădurea deasă. 

— Îţi aminteşti de Rocky IIR 

Ea nu răspunse. 

— Mi-au plăcut mult filmele alea. Rocky era mereu bătut până 
la punctul de a pierde, apoi se auzea muzica aceea grozavă, cu 
trompete şi altele asemenea. El vedea apoi totul foarte limpede, 
îşi făcea avânt o clipă, apoi îl snopea în bătaie pe adversarul său. 

Ea ascultă amuzată. 

— İn Rocky III, el a descoperit că Mickey, antrenorul său, îi 
aranja meciuri uşoare, victorii sigure. Erau numai bune pentru ca 
Rocky să-şi păstreze titlul şi să nu fie rănit. Stallone a jucat 
grozav în ăsta. El voia să se bată cu Domnul T, dar Mickey 
spunea nu, te va omori. Rocky s-a înfuriat când şi-a dat seama că 
era posibil să nu fi fost atât de bun pe cât se credea. Desigur, 
Mickey a murit şi Rocky l-a învins pe Domnul T. Cuvintele 
preşedintelui erau încărcate de respect. Daley este Mickey al 


meu, spuse el aproape în şoaptă. El mi-a aranjat meciurile. lar eu 
sunt ca Rocky: nu-mi place acest lucru. 

— Şi nu ştiaţi? întrebă ea. 

El clătină din cap cu un amestec ciudat de iritare şi de 
curiozitate. 

— Incercam eu însumi să-l prind când am descoperit că şi tu-l 
investigai. Faptul că ai folosit o prostituată a arătat că eşti plină 
de imaginaţie. Oamenii mei nu au fost la fel de creativi. Trebuie 
să-ţi spun că, în momentul în care am fost informat, părerea mea 
despre tine s-a schimbat radical. 

— De unde ştiaţi că eu mă ocupam de asta? se interesă ea. 

— Oamenii mei sunt foarte pasionaţi de înregistrări cu 
microfoane şi de filmări. Aşa că au ascultat şi au privit. Ştiam şi 
noi de stickurile de memorie. Şi ştiam şi de ascunzătoare, aşa că 
nu făceam decât să aşteptăm momentul potrivit. 

— Investigația respectivă a avut loc cu luni de zile în urmă. De 
ce nu aţi acţionat împotriva lui? 

— Dar tu de ce n-ai făcut-o? 

Răspunsul ei era evident: 

— Eu nu-l pot da afară, pe când dumneavoastră puteţi. 

Daniels îşi propti ambele picioare în podea şi începu iar să se 
balanseze. 

— Scandalul este un lucru neplăcut, Stephanie. Nu este nimeni 
în această ţară care să creadă că eu n-am ştiut nimic din ce 
făcea Daley. Trebuia să-l îndepărtez, dar fără să las urme. 

— Deci Daley trebuia s-o facă singur, spuse Cassiopeia. 

Daniels se întoarse înspre ea. 

— Aşa ar fi fost de preferat. Numai că Larry s-a specializat în 
tehnica supravieţuirii. Şi, trebuie să recunosc, e bun la asta. 

— Cu ce vă are la mână? întrebă Stephanie. 

Indrăzneala ei păru mai degrabă să-i facă plăcere decât să-l 
enerveze. 

— In afară de pozele compromiţătoare în care apar alături de 
o capră, nu prea mai este nimic altceva. 

— Trebuia să întreb, replică ea zâmbind. 

— Da, trebuia. Acum văd de ce lumea vorbeşte despre tine 
aşa, Stephanie. Poţi fi exasperantă! Dar ce-ar fi să revenim la 
întrebarea mea, pe care nici una din voi nu pare să o considere 
că este importantă? De ce a vrut Brent Green să vorbească 


direct cu Cotton? 

Ea îşi aminti ce-i spusese Daley în muzeu. 

— Daley mi-a spus că Brent se străduieşte să ajungă 
vicepreşedinte. 

— Ceea ce ne aduce la scopul acestei întâlniri. Daniels să lăsă 
pe spate şi începu din nou să se balanseze. Imi place să joc rolul 
de băiat bun. Asta este din cauza educaţiei primite la ţară, în 
zonele deluroase din Tennessee, unde am copilărit. Este unul 
dintre motivele pentru care îmi place atât de mult Camp David - 
îmi aminteşte de acasă. Numai că acum a sosit vremea să fiu din 
nou preşedinte. Cineva a accesat dosarele noastre secrete şi a 
reuşit să arunce o privire la Conexiunea Alexandria. Apoi au lăsat 
să se scurgă acea informaţie către două guverne străine şi 
ambele sunt foarte agitate acum. Israelienii sunt foarte supăraţi. 
Da, public sună ca şi cum am fi unul la beregata celuilalt. Numai 
că în particular îmi place de indivizii ăştia. Nimeni şi insist, 
nimeni nu îşi va bate joc de Israel cât timp eu sunt pe fază. Din 
păcate, există câţiva în această administraţie care gândesc exact 
contrariul. 

Ea ar fi vrut să-l întrebe cine, dar se hotărî să-l lase să 
vorbească. 

— Ceva s-a pus în mişcare şi a început în momentul în care a 
fost răpit băiatul lui Cotton Malone. Din fericire, aceşti indivizi 
habar n-au avut cu cine aveau de-a face - mă refer la Malone. O 
să le dea de lucru. Ceea ce ne oferă nouă şansa de a scoate 
lucrurile la lumină. Unul dintre unchii mei obişnuia să spună: 
„Nrei să omori şerpi? Nimic mai simplu. Dai foc la o tufă şi aştepţi 
ca ei să iasă afară. Apoi le poţi tăia capetele”. Asta vom face şi 
noi aici. 

— Aşa cum spuneam, domnule preşedinte, interveni 
Cassiopeia clătinând din cap, ceea ce aveţi aici este o mare 
încurcătură. Am avut de-a face cu aceste lucruri numai o zi sau 
două, însă nu am nici cea mai vagă idee cine spune adevărul. 

— Şi mă incluzi şi pe mine aici? 

— Şi pe dumneavoastră, răspunse Cassiopeia şi ochii ei de 
smarald deveniră mai mici. 

— Asta-i bine. Trebuie să fiţi suspicioase. Vocea sa exprima 
sinceritate. Numai că am nevoie de ajutorul vostru. De aceea te- 
am concediat, Stephanie. Aveai nevoie de libertate de mişcare. 


Acum o ai. 
— Şi ce să fac? 
— Să-l găseşti pe trădătorul meu! 


Capitolul 60 


VIENA 
ORA 23.20 


Thorvaldsen îl conduse pe Gary de la etajul al doilea al 
castelului la parter. Nu mai avea nici o veste de la Alfred 
Hermann de când avusese cu el acea scurtă conversaţie. Gary 
petrecuse seara împreună cu alţi câţiva oaspeţi. Doi membri îşi 
aduseseră copiii adolescenţi, iar Hermann aranjase ca aceştia să 
cineze în sera din spatele conacului. 

— A fost extraordinar! spuse Gary. Fluturii aterizau fix pe 
farfurie! 

Thorvaldsen vizitase Schmetterlinghaus în repetate rânduri şi i 
se păruse şi lui fascinant. Se gândise chiar să facă şi el un astfel 
de amplasament la Christiangate. 

— Sunt fiinţe remarcabile care necesită o mare grijă. 

— Arăta ca o pădure tropicală! 

Nici unul din ei nu putea să doarmă. Gary părea a fi şielo 
pasăre de noapte. Aşa că se îndreptară spre biblioteca lui 
Hermann. Thorvaldsen auzise mai devreme că Scaun-Albastru 
intenţiona să aibă o întrunire cu membrii Comitetului Economic. 
Discuţiile respective aveau să dureze o vreme, ceea ce i-ar fi 
oferit lui timpul necesar pentru a citi şi a se pregăti. Adunarea de 
a doua zi urma să fie hotărâtoare. Dezbaterile trebuiau să fie 
precise şi la obiect. Toată lumea urma să plece duminică. 
Adunarea nu era niciodată o chestiune de durată. Personalul şi 
comitetele selectau numai problemele care necesitau un vot 
colectiv. Acestea erau apoi prezentate, discutate şi rezolvate, iar 
activitatea ordinului era organizată pentru lunile următoare, 
până în primăvară. 

Aşa că trebuia să fie pregătit. 

Biblioteca imensă se întindea pe două etaje şi era plină de 
panouri lucioase din lemn de nuc. Un şemineu din marmură 
neagră flancat de figurine în stil baroc şi de o tapiserie 
franţuzească domina unul dintre pereţi. Rafturile încastrate în 


pereţi îi acopereau pe ceilalţi trei de sus până jos, camera fiind 
încoronată cu un tavan artistic care o făcea să pară deschisă 
către cer. Nişte scări în spirală duceau la rafturile de sus. Apucă 
balustrada netedă din fier şi urcă treptele înguste. 

— Ce căutăm aici? întrebă Gary când ajunseră sus. 

— Vreau să citesc ceva. 

Ştia podiumul din biblioteca lui Hermann, pe care era expusă o 
Biblie magnifică. Hermann se lăudase că ediţia era una dintre 
primele tipărite. Thorvaldsen se apropie de tomul străvechi şi îi 
admiră coperta împodobită cu un ornament foarte complicat. 

— Biblia a fost prima carte creată când s-au perfecţionat 
tipografiile în secolul al XV-lea. Gutenberg a editat mai multe 
Biblii. Aceasta este una dintre ele. Aşa cum ţi-am spus şi mai 
devreme, ar trebui s-o citeşti. 

Gary se uită la carte şi Thorvaldsen îşi dădu seama că băiatul 
nu putea să-i aprecieze semnificaţia, aşa că-i spuse: 

— Aceste cuvinte au modificat cursul istoriei umane. Au 
schimbat dezvoltarea socială a omenirii şi au modelat sistemele 
politice. Aceasta şi Coranul ar putea fi cele mai importante două 
cărţi de pe planetă. 

— Cum ar putea nişte cuvinte să fie atât de importante? 

— Nu sunt simple cuvinte, Gary. Este vorba despre ceea ce 
facem cu ele. După ce Gutenberg a început tipărirea în masă, 
cărţile s-au răspândit rapid peste tot. Nu erau ieftine, dar prin 
anul 1500 erau destul de obişnuite. Accesul la informaţie 
însemna diferenţe de opinii, discuţii mai documentate, critici mai 
extinse la adresa autorităţilor. Informaţiile au schimbat lumea, au 
făcut-o diferită. Arătă înspre Biblie. lar această carte este cea 
care a schimbat totul. li deschise coperta cu grijă. 

— Ce limbă este aceasta? întrebă Gary. 

— Latină. 

li analiză rapid indicele. 

— Ştii latină? 

Zâmbi când auzi tonul neîncrezător. g 

— Am învăţat latina pe când eram copil. II bătu pe băiat 
prieteneşte pe piept. Şi tu ar trebui s-o înveţi. 

— Şi ce aş face dacă aş învăţa-o? 

— În primul rând, ai putea citi această Biblie. Arătă spre 
indice: treizeci şi nouă de cărţi. Evreii slăvesc în special primele 


cinci: Facerea, leşirea, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul. Toate 
spun povestea poporului străvechi al Israelului, de la crearea 
lumii, trecând prin Marele Potop, exodul din Egipt, rătăcirile prin 
deşert, până la poruncile dăruite lui Moise în Sinai. O poveste 
destul de lungă. 

Ştia că pentru evrei acele cărţi însemnau foarte mult, aşa cum 
era şi următoarea diviziune, a profeților - losua, Cartea 
judecătorilor, Samuel şi Impărați - care spuneau din nou 
povestea israelienilor de la trecerea râului lordan până la 
cucerirea Canaanului, dezvoltarea şi decăderea numeroaselor lor 
împărăţii şi eliberarea lor din mâinile asirienilor şi ale 
babilonienilor. 

— Se presupune, îi spuse el lui Gary, că aceste cărţi ne spun 
cum s-a desfăşurat istoria pentru oamenii Israelului, cu mii de ani 
înainte de Hristos. Ei au fost un popor al cărui destin era legat 
direct de Dumnezeu şi de promisiunile Lui faţă de ei. 

— Dar asta a fost cu foarte mult timp în urmă, nu? 

— Acum patru mii de ani, răspunse el încuviinţând din cap. ŞI 
totuşi, arabii şi evreii s-au războit unii cu alţii încă de atunci, 
încercând să dovedească cine are dreptate. Răsfoi încet paginile 
Facerii şi găsi pasajul pe care venise să-l studieze. „Deci a zis 
Domnul către Avram, după ce s-a despărţit Lot de dânsul: 
«Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti acum, caută spre 
miazănoapte, spre miazăzi şi răsărit şi spre mare. Că tot 
pământul, cât îl vezi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie»”. 
Făcu o pauză. Aceste cuvinte i-au costat milioane de vieţi. 

Citi din nou în gând cele şase cuvinte care erau cele mai 
importante. 

— Ce este? întrebă Gary. 

II privi pe băiat. De câte ori Cai nu-l întrebase acelaşi lucru? 
Fiul său nu numai că practicase credinţa lor, dar învățase şi 
latina şi citea din Biblie. Fusese un tânăr de treabă. O altă 
victimă a violenţei fără sens. 

— Adevărul este important, spuse el, mai mult pentru sine 
decât pentru Gary. 

„Din locul în care eşti acum.” 

— Mai ai veşti despre tata? întrebă Gary. 

— Nici o vorbă, spuse uitându-se la băiat şi clătinând din cap. 
S-a dus să caute ceva asemănător cu ceea ce ne înconjoară, o 


bibliotecă. Una care ar putea deţine cheia către înţelegerea 
cuvintelor biblice. 

Un zgomot care venea de dedesubt îi atrase atenţia. Uşa 
bibliotecii se deschise şi se auziră voci. Recunoscu una dintre 
ele, pe a lui Alfred Hermann. Făcu un semn şi se retraseră în 
locul în care rafturile de sus erau întrerupte de nişa ferestrei. Jos 
lumina venea slab de la nişte veioze, iar în balconul de sus - de 
la aplicele încastrate în tavan. li făcu semn lui Gary să nu spună 
nimic. Băiatul încuviinţă din cap. Ascultă. Celălalt vorbea în 
engleză. Era american. 

— E important, Alfred. De fapt, a depăşit stadiul de important, 
e deja vital! 

— Sunt conştient de situaţia ta, replică Hermann, dar nu e mai 
vitală decât a noastră. 

— Malone e în drum spre Sinai. Spuneai că va fi bine. 

— Şi va fi. Pot să-ţi ofer nişte coniac? 

— Incerci să mă calmezi? 

— Incerc să-ţi ofer nişte coniac. 

Îi făcu semn lui Gary să stea nemişcat, în timp ce el se 
strecură din nişă, ca să rişte o privire dincolo de balustradele 
bogat ornamentate. Alfred Hermann stătea în picioare 
dedesubtul lor, turnând dintr-o carafă. Alături de el se afla un 
bărbat mai tânăr, cam de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un 
costum închis la culoare. Pe cap avea un smoc gros de păr blond, 
ca o coroană. Proaspăt bărbierit, avea un chip angelic - o 
înfăţişare potrivită unui portretist sau unui actor. 

Ceea ce nu era prea departe de adevăr. 

Thorvaldsen îl cunoştea pe acest bărbat. 

Era vicepreşedintele Statelor Unite. 


Capitolul 61 


CAMP DAVID, MARYLAND 


Stephanie înregistră cuvintele preşedintelui. 

— Cum adică să-l găsesc pe trădătorul dumneavoastră? 

Daniels o privi încurcat. N 

— Cineva din acest guvern se joacă cu mine. Işi promovează 
propria politică, îşi urmează propriile țeluri, crezând că sunt ori 
prea leneş, ori prea patetic, ori prea prost ca să pricep. Ei bine, 
nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama cine e capul. E vorba 
despre vicepreşedinte, despre care credeam că-mi este loial. 
Este un individ ambițios. 

— Domnule preşedinte, spuse ea. 

— Şi asta o foloseşti pentru prima dată! „Domnule 
preşedinte.” Poate că facem nişte progrese în relaţia noastră! 

— Am avut rezervele mele în ce vă priveşte pe 
dumneavoastră şi această administraţie. 

— Asta-i problema cu birocraţii de carieră. Noi, politicienii, 
venim şi plecăm. Dar voi staţi, staţi şi iar staţi. Ceea ce înseamnă 
că aveţi o mulţime de oameni cu care să faceţi comparaţia. Din 
nefericire pentru mine, Stephanie, se pare că ai dreptate în 
această privinţă. Sunt înconjurat de trădători. Vicepreşedintele 
meu vrea această poziţie atât de mult, încât nu mai poate să 
aştepte. Şi, ca s-o obţină, e gata să facă pact cu diavolul. Daniels 
făcu o pauză, iar ea nu-i întrerupse gândurile. Adică cu Ordinul 
Lânii de Aur, continuă el. 

Oare auzise bine? 

— Se află acolo chiar acum. Se întâlneşte cu şeful acestuia, un 
individ pe nume Alfred Hermann. 

II subestimase serios pe Danny Daniels. La fel ca pe Brent 
Green. Ambii erau foarte bine informaţi. Cassiopeia se balansa în 
scaun, dar Stephanie observă că şi ea asculta cu atenţie. îi 
povestise Cassiopeei despre ordin. 

— Şi tata a fost membru, spuse Cassiopeia. 

Acest lucru nu-l menţionase mai devreme, când discutaseră. 


— Mulţi ani la rând el şi Henrik se duceau împreună la întâlniri. 
Am hotărât să nu mai fiu membră după moartea lui. 

— Bine gândit, spuse Daniels. Acel grup a fost cauza mai 
multor instabilităţi la nivel global. Şi sunt buni, nu lasă urme. 
Bineînţeles, jucătorii-cheie sfârşesc de obicei prin a muri. Ca 
orice bandă bine organizată, au un ajutor preţios, un mercenar 
căruia i se spune Gheare-de-Vultur. Tipic european - un soldat 
plătit, cu un nume măreț. Ei sunt cei care l-au răpit pe băiatul lui 
Malone. 

— Şi abia acum ne spuneţi asta? 

— Da, Stephanie. Unul dintre avantajele faptului că sunt la 
conducerea lumii libere este că pot să fac cam tot ce-mi place. li 
aruncă o privire pătrunzătoare. Se întâmplă o mulţime de lucruri 
aici şi se întâmplă rapid. Din mai multe puncte de vedere. Am 
făcut tot ce-am putut având în vedere situaţia. 

Ea îl readuse la subiect. 

— Ce caută vicepreşedintele cu Scaun-Albastru? 

— Scaun-Albastru? Mă bucur să văd că şi tu eşti informată. 
Speram să fii. Vicepreşedintele îşi vinde propriul suflet. Acel 
ordin caută, printre alte lucruri, Biblioteca din Alexandria. Caută 
dovezi ale unei teorii şi, deşi consideram bizară toată treaba, se 
pare că e mai mult decât atât. 

— Ce părere au israelienii? întrebă Cassiopeia. 

— Ei nu vor să se găsească nimic. Punct. Vor ca lucrurile să 
rămână aşa cum sunt. Se pare că ordinul îi strânge cu uşa pe 
saudiţii din casa regală de zeci de ani şi acum au hotărât să 
arunce totul în aer, să-i enerveze şi pe evrei şi pe arabi. Nu au 
gândit prost, de fapt. Se ştie că şi noi facem acelaşi lucru. Numai 
că această situaţie se va agrava. Fanaticii sunt imposibil de 
intuit, indiferent ce sunt ei, arabi, israelieni... Făcu o pauză. Sau 
americani. 

— Şi ce-aţi vrea să fac eu? întrebă Stephanie. 

— Hai să-ţi mai spun ceva ce nu ştii! Cotton l-a mai sunat o 
dată pe Green. Avea nevoie de o favoare. Aşa că Green a 
aprobat un zbor cu avionul militar pentru Malone, fosta lui soţie 
şi încă un bărbat spre Sinai, dacă-ţi vine să crezi. Acum sunt pe 
drum. Presupunerea noastră este că acest al treilea individ este 
soldatul plătit al ordinului. Malone ceruse şi o verificare a 
acestuia de la Green, pe care, apropo, procurorul general a 


preferat s-o ignore. Nu a făcut nici o investigaţie, nimic. Aşa că 
am verificat noi. Numele pe care l-a dat Cotton este James 
McCollum. Descrierea nu se potriveşte, dar un tip cu acest nume 
s-a retras din armată, Forţele Speciale, iar acum este un 
mercenar care lucrează pe cont propriu. Se pare că ar avea CV-ul 
potrivit ca să fie angajat de ordin, nu crezi? 

— Cum de s-a întâlnit cu Malone? întrebă Cassiopeia. 

— Nu ştiu, clătină Daniels din cap, dar mă bucur că e Cotton 
acolo cu el, nu altcineva. Din păcate, nu putem face nimic pentru 
a-i fi de folos. 

— Am putea pune nişte microfoane în avionul care-i va 
transporta, spuse Cassiopeia. 

— In nici un caz, zise preşedintele clătinând din cap. Nu vreau 
să afle toată lumea că suntem implicaţi. li vreau pe trădătorii 
mei! Şi, ca să-i găsim, trebuie să lucrăm pe ascuns. 

— lar finaliştii sunt, spuse ea, Larry Daley şi Brent Green. 

Daniels îşi lăsă capul într-o parte. 

— Câştigătorul acestei întreceri va obţine o excursie gratuită 
direct la închisoarea federală! Asta după ce-i dau personal un şut 
în fund. 

Obiceiul de a da ordine părea să-i fi revenit. 

— Voi două sunteţi tot ceea ce am la dispoziţie pentru a găsi 
răspunsul la întrebarea zilei. Am permis ca toate aceste lucruri să 
rămână în mişcare, astfel încât să aveţi o şansă. Stephanie, 
ştiam că erai pe urmele lui Daley, însă, din fericire, nu ai acţionat 
împotriva lui. Acum trebuie să găsim adevărul împreună. 

— Chiar credeţi că procurorul general e implicat? întrebă 
Cassiopeia. 

— Habar n-am. Brent joacă impecabil rolul de sfânt şi poate 
chiar este un creştin cu teama de Dumnezeu, care-şi cară mereu 
Biblia cu el. Insă este şi un individ care nu vrea să plece dintr-o 
funcţie care-i conferă putere şi influenţă ca să fie doar un 
consilier de faţadă la o firmă amărâtă de avocatură din 
Washington. De aceea a rămas şi la al doilea mandat. Toată 
lumea a părăsit corabia, asta după ce şi-au înfrumusețat toţi CV- 
urile cu experienţa suculentă pe care au avut-o în guvern şi după 
ce şi-au încasat banii pentru contactele lor. Nu însă şi Brent. 

— Mi-a spus că el a lăsat să se scurgă informaţiile de la 
Conexiunea Alexandria, pentru a-l găsi pe trădător, simţi ea 


nevoia să precizeze. 

— Hmm, poate că aşa a făcut. Nu ştiu! Ce ştiu este că însuşi 
consilierul meu adjunct pe problemele de securitate naţională a 
mituit congresul. De asemenea, vicepreşedintele meu conspiră 
împreună cu unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. lar 
două popoare din Orientul Mijlociu, care în mod normal se 
dispreţuiesc unul pe altul, lucrează acum împreună ca să 
oprească găsirea unei biblioteci vechi de o mie cinci sute de ani. 
Ce zici, e de ajuns, Stephanie? 

— Da, domnule preşedinte, am prins ideea. 

— Atunci găsiţi-l pe trădătorul meu! 

— Şi cum sugeraţi să facem acest lucru? 

El zâmbi când auzi felul hotărât în care pusese întrebarea. 

— M-am gândit la asta destul de mult. Hai să mâncăm ceva, 
apoi voi două o să trageţi un pui de somn! Amândouă arătaţi 
terminate. Puteţi să vă odihniţi aici în siguranţă. 

— Acest lucru nu poate aştepta până dimineaţă, spuse ea. 

— Ba trebuie să aştepte! Ştii cum iese bună mămăliga? Nu se 
fierbe la foc tare. Se fierbe în ceaun la foc mic. Asta face ca 
mălaiul aspru să dea gustul acela grozav. Aşa că o să lăsăm şi 
noi lucrurile la foc mic câteva ore, apoi vă voi spune la ce m-am 
gândit. 


Capitolul 62 


VIENA 


Thorvaldsen se retrase înapoi spre nişa ferestrei, dar îşi 
menţinu atenţia îndreptată spre conversaţia de dedesubt. Faptul 
că vicepreşedintele american se afla aici, la castelul lui Hermann, 
stârnea o mulţime de întrebări noi. Se uită rapid la Gary şi duse 
un deget la buze, făcându-i semn să păstreze liniştea în 
continuare. Jos se auzi ciocnitul paharelor. 

— Pentru prietenia noastră, spuse Hermann. 

— Asta-mi place la tine, Alfred. Loialitatea. Nu prea se mai 
găseşte în zilele noastre. 

— Probabil că şi şeful tău gândeşte la fel. 

— Daniels e un prost, zise celălalt râzând. Are o viziune 
simplistă asupra vieţii şi asupra lumii în general. 

— lar despre tine ai spune că eşti loial? 

— Bineînţeles. Am suferit timp de cinci ani din cauza lui Danny 
Daniels. Am făcut exact ce dorea, am zâmbit, am transpirat în 
locul lui, dar nu mai pot suporta. De fapt, americanii nu mai pot 
suporta. 

— Sper că timpul nu a fost irosit fără folos. 

— Am petrecut cinci ani ca să întemeiez coaliţii, să-mi fac 
prieteni, să-i liniştesc pe inamici. Am tot ce-mi trebuie. 

— Cu excepţia banilor. 

— N-aş spune chiar aşa. Am multe promisiuni ca să pot porni 
lucrurile. Prietenii mei arabi sunt destul de generoşi. 

— Şi ordinul îi apreciază pe cei care îl sprijină. Preşedintele tău 
nu s-a arătat prea deschis spre susţinerea afacerilor 
internaţionale. Se pare că lui îi plac tarifele fixe, restricţiile 
comerciale, chestii de genul ăsta. 

— Ceea ce este o cu totul altă problemă. Te asigur, sunt multe 
persoane în Washington care gândesc altfel decât Daniels. 

Zgomotele de dedesubt indicau faptul că bărbaţii se aşezau. 
Thorvaldsen se trase încet mai aproape de balustradă. Hermann 
stătea pe un scaun, iar vicepreşedintele pe una dintre canapele. 


Amândoi ţineau în mână paharele de băutură. 

— Israelul încearcă să-şi dea seama ce se întâmplă, spuse 
vicepreşedintele. Ei ştiu că a fost descoperită conexiunea. 

— Mi s-a spus, zise Hermann. Am un om care se ocupă de asta 
acum. 

— Seful meu de cabinet mi-a spus că o echipă israeliană de 
supraveghere a dispărut în Germania şi că unul dintre 
funcţionarii Afacerilor Externe a fost găsit mort în Rothenburg, 
bănuit că vindea informaţii. O unitate specială de exterminare a 
fost trimisă la Londra. In mod straniu, Tel Avivul chiar voia ca noi 
să aflăm acest lucru. 

— Din nou, prietene, sunt la curent cu aceste lucruri. 

— Atunci eşti la curent, cu siguranţă şi cu faptul că unul dintre 
foştii noştri agenţi, Cotton Malone, este în drum spre Sinai cu 
fosta lui soţie, dacă-ţi poţi închipui, împreună cu încă un individ. 

Se aşternu tăcerea. 

— Am fost curioşi, spuse vicepreşedintele. Aşa că amprentele 
celuilalt tip au fost obţinute de pe o balustradă pe care şi-a pus 
mâna, în timp ce urca la bordul unui avion militar în Lisabona. E 
american, James McCollum. Il cunoşti? 

— Se mai numeşte şi Dominick Sabre. Lucrează pentru noi. 

— Şi, pentru că-mi eşti prieten, Alfred, îţi voi spune respectuos 
că astea-s doar gogoşi. Am văzut în ochii tăi. Nici măcar nu ştiai 
că omul tău se îndrepta spre Sinai. 

Din nou se lăsă tăcerea. 

— Nu i s-a cerut să mă informeze. Doar rezultatele contează, 
spuse Hermann într-un târziu. 

— Atunci spune-mi ce caută el cu Cotton Malone şi dacă tu 
crezi că o să găsească acea bibliotecă. 

— Spuneai ceva despre Sinai. Se află cu certitudine într-un loc 
în care s-ar putea găsi aceasta. E destul de aproape de 
Alexandria pentru a face posibil transportul manuscriselor în 
vremurile de demult şi mai e şi un loc izolat. Rutele comerciale 
existau acolo şi înainte de Hristos şi după. Faraonii au făcut mine 
în zonă pentru cupru şi turcoaz. Egiptul cunoştea bine Sinaiul. 

— Ştii multă istorie. 

— Cunoaşterea este un lucru bun. Mai ales aici. 

— Alfred, acesta nu este un exerciţiu intelectual, încerc să 
schimb în mod fundamental politica externă a Americii. Eu şi 


Daniels am luptat mult pentru asta. Acum pot să fac ceva. A sosit 
vremea să le arătăm arabilor aceeaşi consideraţie pe care am 
oferit-o mereu israelienilor. Şi, la fel ca tine şi eu sunt interesat 
numai de rezultate. Tu şi ai tăi umblaţi după profit. Eu doresc 
puterea. 

— Şi noi dorim ca tu să obţii această funcţie. 

— Atunci spune-mi, Alfred, când va muri preşedintele Statelor 
Unite? 

Thorvaldsen simţi furnicături pe spinarea încovoiată când auzi 
cuvintele vicepreşedintelui. 

— Mi se pare că a început să-ţi placă ideea. 

— M-ai convins! 

— Şi totul este aranjat, spuse Hermann. Excursia neanunţată a 
lui Daniels la Kabul va avea un final neaşteptat. 

— Imediat ce va decola, spuse vicepreşedintele, voi avea totul 
confirmat prin mijloacele pe care le-am convenit. Va pleca joia 
viitoare. Nu ştiu decât patru persoane despre această călătorie: 
el, eu şi şefii noştri de cabinet. Nici preşedintele afgan nu e la 
curent cu sosirea lui. Va fi anunţat exact înainte de a ateriza. 
Toată povestea este o cascadorie publicitară regizată de cei 
responsabili cu comunicarea de la Casa Albă. E vorba despre 
creşterea cifrelor din sondajele de opinie în urma unei vizite 
senzaţionale făcute trupelor americane. N 

— Proiectilele sunt deja acolo, spuse Hermann. Ințelegerea a 
fost făcută cu unul dintre principalii adjuncţi ai lui bin Laden. 
Acesta era foarte încântat. Va fi lovitura lor cea mai 
semnificativă contra Americii, după mai mulţi ani. Am mai avut 
de-a face cu aceşti diavoli, acţionând mereu de la distanţă şi cu 
prudenţă, dar cu rezultate satisfăcătoare. 

— Încă îmi mai fac griji. Arabii să-l omoare pe Daniels? Însă 
prietenii mei din Arabia mi-au spus că majoritatea s-au săturat şi 
ei de bin Laden. Işi doresc să-l îndepărteze. Metodele sale 
învechite fac ca opinia internaţională să se schimbe infinit mai 
greu. Ei nu se pot alia cu noi atâta vreme cât facem numai după 
cum vrea Israelul. Dar, imediat ce va dispărea Daniels, se va 
vedea clar schimbarea de politică, iar ei ni se vor alătura în 
prinderea lui bin Laden. 

— Comitetul Politic crede că arabii vor fi mai mult decât 
deschişi să negocieze. 


— Cei din comitet ştiu despre aceste lucruri? întrebă 
vicepreşedintele, cu uimire în voce. 

— Bineînţeles că nu. Numai că explorează diverse scenarii - 
unul dintre ele fiind o schimbare a politicii externe americane. De 
mult ne doream să se întâmple aşa ceva. 

— Alfred, tu ştii ce mă preocupă acum, nu? 

— N-o să rămână nici o urmă, îl asigură Hermann râzând. 
Emisarii obişnuiţi să negocieze afacerea cu bin Laden vor fi 
trimişi săptămâna viitoare la Allah. Omul meu, pe care l-ai 
menţionat mai devreme, se va ocupa personal de această 
afacere. Nimeni nu va face nici o legătură cu nimeni. 

— Ai foarte multă încredere în acest om, spuse 
vicepreşedintele. 

— Nu ne-a dezamăgit niciodată. 

— E foarte important să nu înceapă fix acum. Voi fi în Chicago 
când va pleca preşedintele. Casa Albă nu va anunţa nimic. Vom 
face să pară ca şi cum preşedintele va fi în Washington, 
văzându-şi de treabă, iar următorul lucru care se va afla va fi 
apariţia lui la ştirile din Afganistan. Apoi mă vor ascunde până se 
va întoarce. Asta e procedura standard după 11 septembrie. 

— Ce vei face după ce îi va fi doborât avionul? întrebă 
Hermann. 

— Voi depune jurământul şi voi guverna în următorii trei ani. 
Apoi voi candida, voi mai obţine patru ani şi apoi mă voi retrage. 

— Vreau să înţelegi că, dacă vor reuşi să găsească biblioteca 
pierdută, atunci ceea ce ne-am propus noiva începe imediat. 

— Foarte bine! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Vreau ca 
Israelul şi arabii să fie scoşi din joc. Eu îi voi mângâia, tu-i vei 
lovi. Saudiţii vor trebui să negocieze. Nu-şi permit să-şi lase ţara 
să facă implozie. Şi vreau la fel de mult ca tine ca preţul la petrol 
să scadă. Câţiva dolari barilul ar schimba PIB-ul nostru cu 
miliarde. Eu voi mobiliza America să răzbune moartea lui Daniels. 
Nimeni nu mă va putea opri să fac asta! Lumea întreagă ni se va 
alătura. Arabii vor umbla dintr-o parte în alta, cerşind prietenia 
cuiva. Atunci va fi clipa când vor urca şi ei la bord şi vom învinge 
cu toţii! 

— Comitetul Politic consideră că s-ar putea să apară o 
destabilizare generală. 

— Cui îi pasă? Cifrele din sondajele mele de opinie vor ajunge 


la cer! Nimic nu-i mobilizează mai mult pe americani decât o 
chestie patriotică. Şi eu mi-am propus aşa ceva pentru următorii 
şapte ani. Arabilor le place să negocieze. Ei îşi vor da seama că a 
sosit vremea să coopereze, mai ales dacă e în detrimentul 
Israelului. 

— S-ar zice că te-ai gândit bine la toate detaliile! 

— Nu m-am mai gândit la nimic altceva în ultimele luni. Am 
încercat să-l conving pe Daniels să-şi schimbe poziţia, dar e 
foarte încăpățânat când e vorba despre Israel. Poporul acela 
blestemat, la fel de mare cât unele dintre statele americane, ne 
va ruina pe toţi. Şi n-am de gând să las să se întâmple aşa ceva. 

— Data viitoare când ne vom întâlni, vei fi preşedintele 
Statelor Unite. 

— Alfred, în afară de teroriştii care vor pune în aplicare acest 
lucru, noi doi suntem singurii oameni de pe această planetă care 
ştiu ce va urma. M-am asigurat de acest lucru. 

— Şi eu am făcut acelaşi lucru. 

— Aşa că hai să facem asta şi apoi să ne bucurăm de răsplată. 


Capitolul 63 


Hermann încercă să-şi facă o părere despre bărbatul din faţa 
lui. Era, într-adevăr, vicepreşedintele Statelor Unite, dar nu era 
diferit de miriada de alţi oameni politici pe care-i cumpărase şi-i 
vânduse, bărbaţi şi femei doritori de putere şi lipsiţi de 
conştiinţă. Americanilor le plăcea să se descrie ca fiind deasupra 
oricăror lucruri de acest gen, dar este greu pentru o persoană să 
reziste ambiţiei odată ce i-a gustat cândva potenţialul. Bărbatul 
de aici, din biblioteca lui, în noaptea adunării de iarnă, nu era o 
excepţie. Vorbea despre idealuri politice măreţe şi despre 
schimbări în politica externă, însă dorise de la bun început să-şi 
trădeze ţara, preşedintele şi pe el însuşi. 

Slavă Domnului! 

Ordinul Lânii de Aur prospera pe seama lipsei de moralitate de 
care dădeau unii dovadă. 

— Alfred, spuse vicepreşedintele, explică-mi, te rog, chiar este 
posibil să existe dovezi că Israelul nu poate avea nici o pretenţie 
biblică faţă de Pământul Sfânt? 

— Sigur că da. Vechiul Testament era un obiect important de 
studiu în Biblioteca din Alexandria. Chiar şi Noul Testament, care 
a apărut pe la sfârşitul existenţei bibliotecii, a fost analizat în 
detaliu. 

Ştim asta din manuscrisele care au supravieţuit. Este normal 
să presupunem că mai există încă ambele texte şi analize ale 
Bibliei, în original, adică în ebraica veche. 

Îşi aminti ce-i raportase Sabre din Rothenburg. Alţi trei invitaţi 
fuseseră ucişi de Israel. Fiecare fusese vizitat de către un Păzitor. 
Şi fiecare fusese implicat în studiul Vechiului Testament. Haddad 
însuşi primise o invitaţie. Altfel de ce i s-ar fi acordat o asemenea 
onoare? Şi de ce se duseseră israelienii să-l omoare pe 
palestinian? Trebuia să fie o legătură. 

— Am fost recent în Anglia, spuse vicepreşedintele şi mi s-a 
arătat Biblia din Sinai. Mi-au spus că era din secolul al IV-lea, 
unul dintre primele exemplare ale Vechiului Testament care au 
mai supravieţuit. Era scrisă în greacă. 


— lată un exemplu perfect, spuse el. Cunoşti povestea? 

— Numai pe fragmente. 

Hermann îi spuse oaspetelui său despre un savant german, 
Tischendorf, care în 1844 făcea turul zonei de răsărit în căutare 
de manuscrise vechi. Acesta vizitase mănăstirea Sfânta 
Ecaterina din Sinai şi observase un coş de gunoi umplut cu 
patruzeci şi trei de pagini îngălbenite de vreme, scrise în greaca 
veche. Călugării îi spuseseră că erau folosite la făcut focul, la fel 
cum fuseseră şi altele. Tischendorf îşi dăduse seama că paginile 
erau din Biblie, iar călugării îl lăsaseră să le păstreze. 
Cincisprezece ani mai târziu, el revenise la Sfânta Ecaterina, 
trimis de ţarul Rusiei. | se arătaseră rămăşiţele paginilor din 
Biblie şi reuşise să le ia şi să le ducă în Rusia. In cele din urmă, 
după revoluţie, comuniştii vânduseră manuscrisul britanicilor, 
care-l expun şi în zilele noastre. 

— Biblia din Sinai, spuse Hermann, este unul dintre primele 
manuscrise care au supravieţuit. Unii au speculat că însuşi 
Constantin a dat ordin ca aceasta să fie realizată. Reţine însă că 
e scrisă în greacă, aşa că a fost tradusă din ebraică de cineva 
necunoscut nouă, după un manuscris original care ne este la fel 
de necunoscut. Ce ne spune asta? 

— Că acum călugării de la Sfânta Ecaterina sunt încă supăraţi, 
la mai bine de o sută de ani după aceea, că Biblia lor nu a mai 
fost niciodată returnată. Timp de zeci de ani au tot scris Statelor 
Unite să intervină pe lângă britanici. De aceea, m-am dus să văd 
acest obiect. Voiam să ştiu ce era cu toată povestea asta. 

— Eu îl felicit pe Tischendorf că a luat-o de acolo. Călugării 
aceia ori ar fi ars-o, ori ar fi lăsat-o să se deterioreze. Din păcate, 
multe informaţii şi cunoştinţe au avut o soartă similară de-a 
lungul timpului. Nu putem decât să sperăm că Păzitorii au fost 
mai prevăzători. 

— Tu chiar crezi povestea asta, nu-i aşa? 

Se gândi dacă să spună mai multe. Lucrurile evoluau rapid, iar 
acest individ, care în curând avea să fie preşedinte, trebuia să 
înţeleagă situaţia. Se ridică în picioare. 

— Hai să-ţi arăt ceva! 


Thorvaldsen se impacientă brusc în momentul în care Alfred 
Hermann se ridică de pe scaun şi îşi puse paharul pe masă. Riscă 


încă o privire în jos şi văzu că austriacul îl conducea pe 
vicepreşedinte de partea cealaltă a pardoselii din lemn de esenţă 
tare, spre scara în spirală pe care se aflau ei. Examină rapid 
scara şi văzu că nu mai era nici o altă cale pe unde să coboare. 
Mai multe ferestre întrerupeau rafturile pe cei trei pereţi rămaşi, 
dar nu exista nici o posibilitate ca el şi Gary să se refugieze 
acolo. Intr-o secundă aveau să fie zăriţi! 

Hermann şi vicepreşedintele trecură totuşi pe lângă scară şi 
se opriră în faţa unei casete din sticlă. 


Hermann arătă spre caseta luminată. Înăuntru se afla un 
codice antic, cu coperta din lemn mâncată de cari, ce lăsaseră 
mici orificii în suprafaţa ei. 

— Şi acesta este tot un manuscris din secolul al IV-lea. Este un 
tratat despre învăţăturile bisericii timpurii, scrise de însuşi 
Augustin. Tatăl meu a cumpărat-o cu zeci de ani în urmă. Nu are 
nici o semnificaţie istorică - există copii după ea - ci doar arată 
impresionant! 

Se aplecă şi apăsă sub suport un buton deghizat sub forma 
unui şurub metalic. Deschise partea superioară a casetei. In 
interior se odihneau nouă foi sfărâmicioase de papirus. 

— Acestea însă, pe de altă parte, sunt destul de valoroase, 
continuă el. Tot tatăl meu le-a cumpărat, cu zeci de ani în urmă, 
de la aceeaşi persoană care i-a vândut şi codicele. Unele dintre 
ele au fost scrise de Eusebiu Sofronie leronim, care a trăit în 
secolele al IV-lea şi al V-lea. A fost un mare părinte al bisericii. A 
tradus Biblia din ebraică în latină, creând o lucrare cunoscută sub 
numele de Vu/gata, care în cele din urmă a devenit definitorie. În 
istorie este cunoscut numai ca leronim. 

— Eşti un tip ciudat, Alfred! Te interesează cele mai bizare 
lucruri. Cum ar putea toate aceste vechituri să mai aibă vreo 
valoare astăzi? 

— Te asigur că acestea au o mare însemnătate. Destulă cât să 
ne schimbe, probabil, modul de gândire. Unele dintre acestea au 
fost scrise şi de Augustin. Acestea sunt scrisorile dintre leronim şi 
Augustin. 

Văzu că americanul tot nu era impresionat. 

— Aveau poştă pe vremea aceea? 

— O formă destul de rudimentară. Călătorii care se îndreptau 


spre direcţia respectivă duceau şi aduceau mesajele. Unele 
dintre cele mai valoroase consemnări pe care le avem din acele 
timpuri sunt din corespondenţă. 

— Acest lucru este într-adevăr interesant! 

— Te-ai întrebat vreodată cum a apărut Biblia? trecu Hermann 
la subiect. 

— Nu în mod special. 

— Şi dacă totul ar fi o minciună? 

— Este o chestiune de credinţă, Alfred, ce importanţă ar avea? 

— Are o foarte mare importanţă. Ce-ar fi dacă părinţii bisericii 
timpurii - oameni ca leronim şi Augustin, care au conturat cursul 
gândirii religioase - au hotărât să schimbe lucrurile? Aminteşte-ţi 
de vremurile lor, patru sute de ani după Hristos, mult după ce 
Constantin consfinţise noua religie creştină, într-o perioadă în 
care biserica abia ieşea la suprafaţă şi elimina filosofiile contrare 
învățăturilor sale. Noul Testament abia apărea atunci. Diverse 
evanghelii erau asimilate şi aranjate într-un mesaj unitar, care 
spunea în principal că Dumnezeu era blând şi iertător şi că 
venise Hristos. Insă mai era şi Vechiul Testament, pe care-l 
utilizaseră evreii. Creştinii voiau ca acesta să facă parte şi din 
religia lor. Din fericire pentru acei părinţi ai bisericii timpurii, 
textele Vechiului Testament erau puţine şi toate erau scrise în 
ebraica veche. 

— Dar tu spuneai că acest leronim a tradus Biblia în latină. 

— Exact ce spuneam. Introduse mâna în casetă şi scoase una 
dintre foile îngălbenite de vreme. Acestea sunt scrise în greacă, 
limba din vremea lui leronim. Sub pergamente se aflau nişte 
pagini scrise la calculator, pe care le scoase afară. Am dat aceste 
scrisori la tradus. Au fost traduse de trei experţi diferiţi, ca să fiu 
sigur de rezultat. Aş vrea să citeşti ceva şi apoi cred că vei 
înţelege la ce mă refer. 


Ştiu prea bine ce pricepere se cere pentru a convinge pe cel 
mândru cât de mare este virtutea smereniei, care ne înalţă, nu 
prin aroganţa umană, ci prin graţia divină. Sarcina noastră este să 
ne asigurăm că spiritul uman se va înălța şi că mesajul va fi 
limpede prin cuvintele lui Hristos. Sfatul dumitale înţelept, oferit 
când am început această îndeletnicire, s-a dovedit corect. Această 
lucrare la care muncesc acum va fi prima interpretare a 
scripturilor celor vechi într-o limbă pe care s-o priceapă chiar şi 


cei cu mai puţină învăţătură. Ideea de a exista o legătură între 
vechi şi nou mi se pare plină de înţeles. Dacă aceste scripturi ar fi 
în conflict, cea nouă ar părea să vină ca o justificare şi nu ar face 
decât să ridice filosofia evreiască la o poziţie de superioritate, 
deoarece a existat cu mult mai multă vreme înainte de credinţa 
noastră. De când am comunicat ultima oară, m-am luptat mai 
mult cu textul vechi. Înaintarea în lucru este încetinită de atât de 
multe cuvinte cu dublu înţeles! Îţi mai cer o dată călăuzirea într- 
un subiect dificil. lerusalim este oraşul sacru al textului vechi. 
Cuvântul yeruwshalayim este utilizat deseori pentru a arăta locul 
şi totuşi am observat că nicăieri în textul vechi nu se foloseşte 
vreodată fyr yeruwshalayim, care înseamnă fără tăgadă „oraşul 
lerusalim”. Îţi voi demonstra care este dilema mea. În ebraică, în 
împărați, Domnul îi spune lui Solomon: „oraşul acesta al 
lerusalimului, pe care îl alesesem în el”. Mai departe, Domnul 
declară: „Nu voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o seminţie 
fiului tău, pentru David, robul Meu şi pentru oraşul din lerusalim - 
oraş pe care l-am ales să pun pentru totdeauna Numele Meu în 
el”. Frate, observi care e dilema mea? Textul cel vechi se referă la 
lerusalim nu ca la un oraş, ci ca la un teritoriu. Mereu este vorba 
despre „oraşul din lerusalim”, nu doar despre lerusalim. Samuel 
chiar vorbeşte despre el ca despre o regiune sau o ţară. În ebraică 
sună aşa: „Împăratul a mers cu oamenii lui asupra lerusalimului 
împotriva lebusiţilor, locuitorii țării”. M-am chinuit cu traducerea, 
sperând să descopăr vreo greşeală, însă apare la fel pe tot 
parcursul textului în ebraică. Cuvântul yeruwshalayim, lerusalim, 
se referă mereu la un loc care conţine mai multe oraşe, nu la un 
singur oraş cu acel nume. 


Hermann se opri din citit şi îl privi pătrunzător pe 
vicepreşedinte. 

— leronim a scris aceasta către Augustin în timp ce traducea 
Vechiul Testament din ebraică în latină. Permite-mi să-ţi citesc 
ceea ce Augustin i-a scris la un moment dat lui leronim. 

Luă o altă traducere. 


Fratele meu cărturar, lucrarea dumitale pare atât dificilă, cât şi 
minunată. Trebuie să fie minunat să aduci la lumină ceea ce au 
scris acei scribi dispăruţi de atâta vreme şi totul cu ajutorul 
călăuzirii divine a Domnului nostru plin de slavă. Ştii desigur prea 
bine de luptele pe care le îndurăm cu toţii în aceste vremuri atât 


13 Biblia, 2 Samuel 5:6 (n.tr.). 


de periculoase. Idolii păgâni dispar, mesajul lui Hristos se 
răspândeşte, cuvintele Sale de pace, iertare şi iubire exprimă 
adevărul. Mulţi oameni descoperă noul nostru mesaj numai pentru 
că devine disponibil, ceea ce face ca strădania ta de a da viaţă 
cuvintelor din vechime să fie cu mult mai importantă. Scrisorile 
dumitale au explicat limpede problema de care te loveşti. Şi 
totuşi, viitorul acestei biserici, al Domnului nostru, rămâne cu noi. 
Să potriveşti mesajul vechiului cu cel al noului nu este un păcat. 
Aşa cum ai spus, cuvintele au mai multe înţelesuri şi atunci cine 
va putea spune care este cel corect? Cu siguranţă nu dumneata 
sau eu. Mi-ai cerut călăuzirea, aşa că ţi-o voi da. Fă cuvintele 
vechi să se potrivească cu cele noi. Pentru că, dacă vechiul va fi 
diferit de nou, cu certitudine vom risca să-i derutăm pe credincioşi 
şi să alimentăm focul nemulțumirilor, pe care numeroşii noştri 
duşmani îl ţin aprins. Sarcina dumitale este măreaţă. Ar fi mare 
lucru ca toţi să fie în stare să citească cuvintele cele vechi. 
Cărturarii şi rabinii n-ar mai avea controlul asupra unor texte atât 
de importante. Aşa că munceşte din greu, frate şi să ştii prea bine 
că lucrarea Domnului o împlineşti! 


— Vrei să spui că ei au schimbat intenţionat Vechiul 
Testament? întrebă vicepreşedintele. 

— Bineînţeles că asta au făcut! Numai referinţa asta la 
lerusalim este un bun exemplu. Traducerea lui leronim, care încă 
este acceptată azi ca fiind corectă, indică faptul că Ierusalim este 
un oraş. În împărați din traducerea lui leronim se spune: „oraşul 
lerusalim, pe care îl alesesem”. Asta este exact opusul a ceea ce 
leronim scrisese în scrisoare, adică „oraşul acesta al 
lerusalimului, pe care îl alesesem în el”. O mare diferenţă, nu-i 
aşa? Şi această descriere a lerusalimului este utilizată în întreaga 
traducere a lui leronim. lerusalimul din Vechiul Testament a 
devenit oraşul din Palestina din cauză că aşa l-a făcut leronim. 

— Asta-i nebunie curată, Alfred! Nimeni nu va crede aşa ceva! 

— Nici nu e nevoie să creadă cineva asta. Odată ce se găseşte 
dovada, nu va mai fi nici un dubiu. 

— Ce fel de dovadă? 

— Un manuscris al Vechiului Testament scris înainte de 
Hristos ar fi definitoriu. Apoi am putea citi cuvintele fără filtrul 
creştin. 

— lți doresc succes! 

— iți spun cum facem. Eu o să las guvernarea Americii pe 


seama ta, iar tu o să laşi treaba asta pe seama mea! 


Thorvaldsen privi cum Hermann punea hărtiile la loc în casetă 
şi cum o închidea. Cei doi bărbaţi mai stătură vreo câteva 
minute, apoi părăsiră biblioteca. Ora era foarte târzie, dar lui nu-i 
era somn. 

— Vor să-l omoare pe preşedinte, spuse Gary neliniştit. 

— Ştiu. Haide, trebuie să plecăm! 

Coborâră scara în spirală. Becurile erau încă aprinse în 
bibliotecă. Îşi aminti cum îi plăcea lui Hermann să se laude că în 
biblioteca sa existau în jur de douăzeci şi cinci de mii de cărţi, 
multe dintre primele ediţii datând de sute de ani. Il duse pe Gary 
la caseta în care se afla codicele. Băiatul nu văzuse ceea ce 
văzuse el. Băgă mâna sub suport şi căută un buton, dar nu găsi 
nimic. Ar fi fost dificil să se aplece, deoarece acesta era unul 
dintre handicapurile unei spinări încovoiate. 

— Ce cauţi? întrebă Gary. 

— Există o modalitate de a deschide această casetă. Uită-te şi 
vezi dacă nu este un buton pe dedesubt. 

Gary se aşeză în genunchi şi căută. 

— Mă îndoiesc că e foarte vizibil. Işi rotea privirea când spre 
casetă, când spre uşă, sperând să nu intre nimeni acolo. Ai găsit 
ceva? 

Se auzi un clic şi capacul casetei se deschise uşor. Gary se 
ridică. 

— Era unul dintre şuruburi. Destul de ingenios. Dacă nu-l 
împingi, nu ai cum să-ţi dai seama. 

— Bună treabă! 

Deschise compartimentul ascuns şi văzu foile ţepene de 
papirus cu scrisul dintr-o margine până în cealaltă. Le numără: 
erau nouă. Se uită în jurul său la rafturile cu cărţi şi zări nişte 
atlase mai mari. | le arătă lui Gary şi-i spuse: 

— Adu-mi una dintre cărţile acelea mari! 

Gary aduse un volum. Introduse cu atenţie papirusurile şi 
traducerile între paginile cărţii, atât pentru a le ascunde, cât şi 
pentru a le proteja. Inchise la loc caseta. 

— Ce sunt acelea? întrebă Gary. 

— Ceea ce căutam, sper. 


Capitolul 64 


VINERI, 7 OCTOMBRIE 
ORA 9.15 


Malone se lăsă pe spate, sprijinindu-se de peretele despărțitor 
al avionului C130H. Brent Green lucrase rapid, asigurându-le 
transportul cu un avion care zbura din Anglia în Afganistan. O 
oprire în Lisabona, la baza aeriană Montijo, pentru o aşa-zisă 
reparaţie minoră, le permisese să se urce la bord fără prea mare 
tam-tam. Pentru fiecare era pregătit câte un schimb de haine, iar 
acum Malone, Pam şi McCollum erau îmbrăcaţi în uniforme de 
combatanți militari în diverse nuanţe de bej, verde şi maro, 
având pe deasupra şi ghete speciale pentru deşert şi paraşute. 
Pam se speriase când văzuse paraşutele, dar se liniştise când el 
îi explicase că acesta era echipamentul standard. 

Zborul din Lisabona până în Sinai dura opt ore, aşa că reuşi să 
doarmă puţin. Cu această ocazie îşi aminti fără încântare de alte 
zboruri, în alte avioane, iar jetul care rămânea în aer în urma 
avionului îi aduse aminte de vremurile când era mai tânăr. Mai 
mult timp fusese plecat decât stătuse acasă. Făcuse greşeli care 
încă îl mai afectau. 

Lui Pam îi displăcură fără îndoială primele trei ore de zbor. Era 
de înţeles, ţinând cont că asigurarea confortului pasagerilor era 
ultima grijă a forţelor aeriene. În cele din urmă însă, reuşise să-şi 
găsească un loc şi adormise. 

In ce-l privea pe McCollum, era cu totul altă poveste. 

Păruse foarte în elementul lui, punându-şi paraşuta cu o 
precizie de expert. Poate chiar fusese în Forţele Speciale. Malone 
nu mai aflase nimic de la Green privind trecutul lui McCollum. 
Insă, orice ar fi fost de aflat, în curând avea să fie de prea mică 
importanţă. Erau pe punctul de a nu mai putea fi contactaţi, în 
mijlocul necunoscutului. 

Se uită pe fereastră. 

Terenul prăfos, lipsit de vegetaţie, se întindea neregulat în 
toate direcţiile, ridicându-se pe măsură ce Peninsula Sinai se 


îngusta şi apoi erupea în munţii stâncoşi din granit maroniu, 
cenuşiu şi roşiatic. Se presupunea că rugul aprins şi teofania lui 
lehova avuseseră loc acolo, în marea şi îngrozitoarea sălbăticie a 
exodului. Călugării şi eremiţii îşi aleseseră timp de secole întregi 
această zonă ca refugiu, ca şi cum faptul că se retrăgeau în 
pustie îi aducea mai aproape de rai. Poate că aşa şi era. Işi 
aminti în mod straniu de viziunea lui Sartre din Huis Clos**. 
„Infernul e format din ceilalţi oameni.” 

Se întoarse dinspre fereastră şi îl privi pe McCollum 
îndepărtându-se de şeful echipei de transport şi îndreptându-se 
înspre el, aşezându-se pe cadrul de aluminiu care se întindea de- 
a curmezişul peretelui despărțitor. Pam stătea întinsă la trei 
metri mai încolo, în partea opusă, dormind încă. Malone mânca 
unul dintre felurile gata preparate - carne de vită cu ciuperci - şi 
bea apă îmbuteliată. 

— Ai mâncat ceva? îl întrebă pe McCollum. j 

— Da, în timp ce dormeai. Fajitas” de pui. Destul de bună. Îmi 
amintesc prea bine de mâncărurile astea instant. 

— Chiar pari foarte familiarizat cu toate astea. 

— Am mai fost în astfel de situaţii şi înainte. 

Işi scoseseră amândoi dopurile din urechi, care îi protejau doar 
foarte puţin de zgomotul constant al motoarelor. Avionul era 
încărcat cu paleţi plini de componente auto trimise în Afganistan. 
Malone presupuse că erau multe zboruri similare în fiecare 
săptămână. Acolo unde altădată asigurarea necesităţilor 
depindea de cai, vagoane şi camioane, acum cerul şi marea 
ofereau rutele cele mai sigure şi mai rapide. 

— Şi tu pari destul de familiarizat cu toate astea, observă 
McCollum. 

— Sunt lucruri pe care le credeam uitate. 

Işi cântărea cuvintele cu grijă. Nu conta faptul că McCollum îi 
ajutase să scape întregi din Belem; rămânea totuşi un 
necunoscut. Şi ucisese cu o precizie de expert şi fără nici o 
remuşcare. lar calitatea sa principală era faptul că se afla în 
posesia încercării eroului. 

— Ai ceva relaţii, spuse McCollum. Chiar procurorul general în 
persoană a aranjat treaba asta? 


14 Cu uşile închise, piesă de teatru (n.tr.). 
15 Fel de mâncare mexicană (n.tr.). 


— Am câţiva prieteni. 

— Faci parte ori din CIA, ori din spionajul militar, sau din ceva 
de genul ăsta. 

— Nici una, nici alta. De fapt, sunt pensionar. 

— Da, frumos, râse McCollum, îmi place. Pensionar! E bună 
poanta! Sunt convins că eşti băgat în ceva până peste cap! 

Termină de mâncat şi văzu că şeful echipei de transport se 
uita la el. Işi aminti că erau de obicei foarte sensibili la modul în 
care erau aruncate resturile de alimente instant. Bărbatul îi făcu 
un semn şi Malone înţelese: containerul de la capătul băncii. 

Apoi şeful echipajului îi făcu un semn care însemna douăzeci 
de minute. 

Încuviinţă din cap. 


Capitolul 65 


VIENA 
ORA 8.30 


Thorvaldsen se aşeză în Schmetterlinghaus şi deschise atlasul. 
El şi Gary se treziseră cu o oră în urmă, făcuseră duş şi 
mâncaseră un mic dejun uşor. Venise la casa cu fluturi nu numai 
ca să evite dispozitivele electronice de ascultare, dar şi ca să 
aştepte să se întâmple inevitabilul. Nu putea să mai dureze mult 
până când Hermann avea să descopere furtul. 

Membrii aveau liber în acea dimineaţă, deoarece următoarea 
întâlnire a adunării nu fusese programată decât după-amiaza 
târziu. Ţinuse toată noaptea sub pat atlasul cu pergamentele 
ascunse în interior. Acum era nerăbdător să afle mai multe. Deşi 
putea înţelege latina, greaca sa nu era prea grozavă, iar 
cunoştinţele sale de greacă veche, limba în care mai mult ca 
sigur discutaseră leronim şi Augustin, erau practic inexistente. 
Se bucură că Hermann făcuse rost de traduceri. 

Gary stătea pe un scaun în faţa lui. 

— Ziceai noaptea trecută că pentru astea ne aflam acolo. 

Se hotărî să-i spună băiatului adevărul. 

— Răpirea ta a avut ca scop să-l forţeze pe tatăl tău să scoată 
la iveală ceva ce ascunsese cu mulţi ani în urmă. Cred că acest 
lucru şi pergamentele astea sunt strâns legate unele de altele. 

— Ce sunt astea? 

— Scrisorile dintre doi cărturari, Augustin şi leronim. Au trăit în 
secolele al IV-lea şi al V-lea şi au contribuit la formarea religiei 
creştine. i 

— A, istorie! Incepe să-mi placă, numai că sunt prea multe 
lucruri de învăţat. 

Henrik zâmbi. 

— Şi problema este că astăzi avem atât de puţine documente 
din acele vremuri! Războaiele, politica, timpul şi utilizarea 
abuzivă au făcut să se piardă multe dintre informaţii. Insă aici 
avem chiar modul de a gândi al celor doi cărturari, exprimat în 


scris. 

Ştia câte ceva despre fiecare. Augustin se născuse în Africa, 
dintr-o mamă creştină şi un tată păgân. In cele din urmă, ajuns 
adult, se convertise la creştinism şi îşi consemnase excesele 
tinereţii în Confesiuni, o carte despre care Thorvaldsen ştia că 
încă era o lectură obligatorie la majoritatea universităţilor. 
Devenise episcopul Hiponiei, un lider intelectual al catolicismului 
african şi susţinător înfocat al ortodoxiei. Tot despre el se afirma 
că influenţase mult modul de a gândi al bisericii timpurii. 

leronim se născuse şi el dintr-o familie păgână şi îşi pierduse 
tinereţea aiurea. Şi el fusese un cărturar şi ajunsese să fie 
considerat cel mai cult dintre toţi părinţii bisericii. Trăise ca un 
pustnic şi îşi dedicase treizeci de ani din viaţă pentru traducerea 
Bibliei. incă de pe atunci fusese atât de mult asociat cu 
bibliotecile, încât devenise sfântul lor protector. 

Din puţinul auzit de Thorvaldsen noaptea precedentă, aceşti 
doi oameni, care trăiseră în zone diferite ale lumii antice, 
comunicaseră totuşi unul cu celălalt în perioada în care leronim 
îşi contura munca de o viaţă. Hermann îşi explicase faţă de 
vicepreşedinte punctul său de vedere despre manipularea Bibliei, 
însă el voia să înţeleagă perfect întreaga situaţie. Aşa că găsi 
paginile traduse şi începu să le analizeze cu atenţie, citind cu 
voce tare pasajele în engleză. 


învățatul meu frate Augustin, a fost o vreme când credeam că 
Septuaginta era o lucrare minunată. Am citit acel text în 
Biblioteca din Alexandria. Faptul că am putut auzi gândurile acelor 
scribi, în timp ce povesteau despre problemele iudeilor, a făcut să 
mi se readucă la viaţă credinţa care de mult îmi umplea sufletul. 
Însă această bucurie a fost înlocuită acum de confuzie. În 
străduinţa mea de a traduce textul vechi, am văzut limpede că s- 
au luat mari libertăţi în Septuaginta. Este greşit aproape fiecare 
pasaj. lerusalimul nu este un singur loc, ci o regiune care conţine 
mai multe locuri. Iordanul, cel mai sacru dintre râuri, nu este de 
fapt un râu, ci un versant muntos. În ceea ce priveşte numele 
locurilor, majoritatea sunt greşite. Traducerea grecească nu este 
conformă cu textul ebraic. Este ca şi cum ar fi fost schimbat 
întregul mesaj, nu din ignoranță, ci intenţionat. 


leronime, prietene, sarcina dumitale este dificilă, îngreunată 
fiind şi mai mult de măreaţa noastră misiune. Ceea ce ai 
descoperit dumneata nu a trecut neobservat. Şi eu am petrecut 
mult timp în Biblioteca din Alexandria. Mulţi dintre noi au studiat 
cu atenţie manuscrisele. Am citit un articol al lui Herodot, care a 
vizitat Palestina în secolul al V-lea î.Hr. El a găsit zona sub 
stăpânire persană, locuită de sirieni. Nu a remarcat nici o 
prezenţă israelită sau evreiască. Nici lerusalim ori ludeea. Mi s-a 
părut uimitor, având în vedere că vechiul text menţionează că 
atunci fusese reconstruit templul iudaic în lerusalim, iar ludeea se 
bucura de statutul unei provincii întinse. Dacă acestea existaseră, 
cărturarul grec ar fi observat, deoarece are reputaţia unui 
observator atent. Am descoperit că prima identificare cunoscută a 
vechiului Israel cu ceea ce numim astăzi Palestina vine de la 
romanul lui Strabo. Cartea sa /stori; este o relatare detaliată şi eu 
am avut privilegiul să o citesc în bibliotecă. Lucrarea lui Strabo a 
fost finalizată la douăzeci şi trei de ani după naşterea 
Mântuitorului nostru, aşa că a scris-o în vremea în care Hristos 
încă trăia. El a observat că numele de ludeea a fost aplicat 
Palestinei mai întâi în timpul dominaţiei greceşti, termenul 
grecesc pentru o ţară evreiască fiind /oudaia. Asta s-a întâmplat la 
numai un secol înainte de naşterea Domnului nostru. Deci, cândva 
între vizitele lui Herodot şi Strabo, la o distanţă de patru sute de 
ani, evreii din Palestina şi-au stabilit prezenţa. Strabo însuşi a 
scris despre un grup mare de israeliți care au plecat dintr-o 
regiune din sud şi s-au stabilit în Palestina. Nu a fost foarte 
explicit din care regiune, dar a presupus că, având în vedere 
apropierea de Egipt şi accesul destul de uşor până acolo, exodul 
trebuie să se fi întâmplat de acolo până în Palestina. Insă nimic nu 
demonstrează această concluzie. Strabo a consemnat că sursa 
povestirii sale erau evreii din Alexandria, printre care îşi petrecuse 
mult timp. El vorbea fluent ebraica şi a scris şi el în /storii/e sale 
că a descoperit erori în Septuaginta. A scris că savanții de la 
Biblioteca din Alexandria, care traduseseră vechiul text în greacă, 
nu făcuseră decât să lege vechiul text de ceea ce aflaseră de la 
evrei în vremea respectivă. Strabo a scris că evreii din Alexandria 
îşi uitaseră trecutul şi păreau să se simtă foarte în largul lor în 
timp ce-şi creau unul nou. 


Învăţatul meu frate Augustin, am citit scrierile lui Flavius 
Josephus, un evreu care a scris cu mare autoritate. El a trăit la un 
secol după ce S-a născut Mântuitorul nostru. El a identificat fără 
tăgadă Palestina în regiunea din textul vechi, observând că acea 


zonă este singurul loc pe care-l ştia unde exista o entitate politică 
evreiască. In vremuri mai recente, Eusebiu din Cezareea a 
desemnat nume din vechile texte unor locuri din Palestina, din 
partea mult slăvitului împărat Constantin. Am citit lucrarea sa 
Despre numele locurilor din Sfânta Scriptura. Insă, după ce am 
studiat un fragment din textul vechi din ebraică, mi-a fost limpede 
că lucrarea lui Eusebiu este greşită. El pare să fi aplicat la 
întâmplare înţelesuri unor nume de locuri şi în unele cazuri chiar a 
mers pe ghicite şi totuşi lucrarea lui are o mare importanţă. 
Pelerinii pioşi şi creduli o utilizează drept ghid. 


leronime, prietene, trebuie să realizăm această treabă cu mare 
sârguinţă. Religia noastră este abia în formare şi sunt pericole din 
toate părţile. Ceea ce încerci dumneata este important pentru 
existenţa noastră. Traducerea în latină a textului vechi va face ca 
acele cuvinte să fie citite de mulţi oameni. Te îndemn să nu 
schimbi ceea ce au început cei care au creat Septuaginta. Domnul 
nostru Isus Hristos a trăit în Palestina. Pentru mesajul pe care-l 
formulăm cu testamentul mai nou, trebuie să prezentăm o 
singură voce. Recunosc ceea ce tocmai ai spus: că vechiul text nu 
pare o consemnare a trecerii israeliților prin ceea ce numim 
Palestina. Dar de ce ar conta acest lucru? Scopul nostru este mult 
diferit de acela pe care l-au avut cei care au creat Septuaginta. 
Testamentul nostru mai nou trebuie să fie o împlinire a celui 
vechi. Numai în acest fel înţelesul mesajului nostru se va ridica la 
un statut mai mare decât al celui vechi. Legarea celui vechi de cel 
nou va demonstra cât de vital a fost Domnul nostru Hristos şi cât 
de important este mesajul Său. Greşelile pe care le observi în 
Septuaginta nu trebuie corectate. Aşa cum ai scris, evreii care i- 
au ajutat pe acei traducători îşi uitaseră trecutul. Ei nu ştiau nimic 
de existenţa lor de mai demult, ci numai ce se întâmpla în jurul lor 
la vremea respectivă. Aşa că, în traducerile dumitale, Palestina pe 
care o ştim ar trebui să rămână Palestina ambelor Testamente. 
Asta este sarcina noastră, dragă frate, misiunea noastră. Viitorul 
religiei noastre, al Domnului nostru Hristos, este cu noi şi El ne 
inspiră să-l facem voia. 


Thorvaldsen se opri din citit. lată aici doi părinţi ai bisericii, 
poate chiar cei mai străluciți dintre toţi, sfătuindu-se cum să 
manipuleze traducerea Vechiului Testament în latină. leronim 
cunoştea bine un manuscris redactat în ebraica originală şi 
observase greşeli în traducerea anterioară a acestuia în greacă. 


Augustin ştia despre Herodot şi Strabo, primul recunoscut ca 
părintele istoriei, celălalt - al geografiei. Unul era grec, celălalt - 
roman. Fuseseră doi oameni care trăiseră la distanţă de mai 
multe secole şi care schimbaseră lumea în mod fundamental. 
Geografia lui Strabo încă exista şi era privită ca una dintre cele 
mai preţioase texte antice, revelând multe despre lumea aceea 
şi despre timpul său, însă cartea sa /storii dispăruse. Nu mai 
exista nici o copie. Şi totuşi, Augustin o citise, în Biblioteca din 
Alexandria. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă Gary. 

— O grămadă de lucruri. 

Dacă biserica timpurie  falsificase traducerea Vechiului 
Testament, adaptându-i cuvintele pentru a se potrivi scopurilor 
sale, acest lucru putea avea implicaţii catastrofale. Hermann 
avea dreptate. Creştinii aveau să se alăture cu siguranţă în 
această bătălie. Mintea sa se frământa gândindu-se la planurile 
celui care ocupa Scaunul-Albastru. Ştia din diversele conversații 
pe care le avuseseră de-a lungul anilor că Hermann nu era 
credincios. El privea religia ca pe o unealtă politică, iar credinţa - 
ca pe o cârjă pentru cei slabi. l-ar fi făcut, desigur, mare plăcere 
să vadă cele trei religii majore luptându-se cu implicaţiile faptului 
că Vechiul Testament, aşa cum îl ştiuseră mereu, era de fapt 
ceva cu totul diferit de original. 

Paginile pe care le ţinea Thorvaldsen în mână erau foarte 
preţioase. Ele formau o parte din dovada lui Hermann. Numai că 
Scaun-Albastru avea nevoie de mai mult. De aceea era Biblioteca 
din Alexandria atât de importantă. Dacă mai exista încă, era 
posibil să fi fost singurul loc care ar mai fi putut arunca lumină 
asupra acestei dileme. Asta era totuşi problema lui Malone, 
ţinând cont că se părea că el ar fi deja în drum spre Sinai. 

li dorea numai bine prietenului său. 

Apoi mai era şi problema cu preşedintele Statelor Unite. 
Moartea acestuia fusese planificată pentru joia următoare. Asta 
era problema lui Thorvaldsen. Işi scoase mobilul dintr-un buzunar 
şi formă un număr. 


Capitolul 66 


PENINSULA SINAI 


Malone o trezi pe Pam. Ea se ridică în capul oaselor de pe 
scaun şi îşi scoase dopurile din urechi. 

— Am ajuns, spuse el. 

Ea încercă să se dezmeticească. 

— Aterizăm? 

— Am ajuns, repetă el, încercând să acopere zgomotul 
motoarelor. 

— Cât timp am dormit? 

— Câteva ore. 

Ea se ridică de pe banchetă, cu paraşuta încă prinsă în spate. 
Avionul C130 se zgudui puţin şi-şi făcu loc prin aerul dimineţii. 

— Cât mai avem până aterizăm? 

— leşim imediat de aici. Ai mâncat ceva? 

— În nici un caz, clătină ea din cap. Aveam stomacul întors pe 
dos. Acuma s-a mai liniştit, în sfârşit! 

— Bea puţină apă, îi spuse el şi-i arătă recipientul. Ea deschise 
sticla şi bău câteva înghiţituri. 

— Chestia asta e ca şi cum ai merge cu un vagon de marfă. 

— Bine zis. 

— Ai mai zburat cu aşa ceva? 

— Tot timpul. 

— Ai avut o slujbă foarte dură. 

Asta era prima dată când auzea o concesie în legătură cu 
fosta lui profesie. 

— Eu mi-am dorit să fac asta. 

— Abia acum încep să înţeleg. Incă mă ia cu fiori când mă 
gândesc la ceasul acela cu dispozitiv de localizare. Proasta de 
mine, credeam că individul acela chiar mă plăcea. 

— Poate chiar te plăcea. 

— Da, sigur! S-a folosit de mine, Cotton! 

Recunoscuse cu durere acest lucru. 

— Să te foloseşti de oameni face parte din această meserie. 


Făcu o pauză, apoi adăugă: Nu e ceva care să-mi fi făcut însă 
vreodată plăcere. 

Ea mai bău puţină apă, apoi spuse: 

— Şi eu m-am folosit de tine, Cotton. Avea dreptate, chiar se 
folosise de el. Ar fi trebuit să-ţi spun despre Gary, dar n-am 
făcut-o, continuă ea. Aşa că cine sunt eu să judec pe alţii? 

Nu era momentul potrivit să poarte această discuţie. Insă văzu 
că ea era foarte supărată pentru ceea ce se întâmplase. li spuse: 

— Nu te mai necăji! Hai să terminăm cu chestia asta, apoi o să 
discutăm despre ce s-a întâmplat. 

— Nu mă necăjesc. Am vrut doar să-ţi spun ce-am simţit. N 

Şi acest lucru era tot pentru prima dată când i-l spunea. In 
spatele avionului, rampa se deschise cu un zgomot asurzitor. O 
rafală de aer pătrunse brusc în zona cu mărfuri. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. 

— Au nişte sarcini de îndeplinit. Nu uita, noi am fost luaţi 
numai pentru a fi duşi până acolo. Mergi înapoi în direcţia aceea 
şi opreşte-te unde stă în picioare şeful echipei de transport. 

— De ce? 

— Pentru că aşa ne-au spus. Vin şi eu după tine. 

— Prietenul nostru ce face? 

— E cam băgăreţ. Trebuie să fim amândoi atenţi la el. O privi 
cum se îndrepta spre partea din spate a avionului. Apoi se duse 
pe partea cealaltă a peretelui despărțitor şi îi spuse lui McCollum: 
E timpul să plecăm! 

Observase că McCollum se uitase la ei în timp ce vorbeau. 

— Ea ştie? întrebă McCollum. 

— Încă nu. 

— Eşti cam dur cu ea, nu crezi? 

— Nu şi dacă ai cunoaşte-o! 

McCollum clătină din cap. 

— Adu-mi aminte să nu trec vreodată în tabăra cealaltă! 

— De fapt, ăsta chiar este un sfat util! 

Văzu că mesajul lui îşi atinsese ţinta. 

— Sigur, Malone! Eu nu sunt decât cel care ţi-a salvat pielea. 

— Motiv pentru care te afli aici. 

— Foarte generos din partea ta, ţinând cont că încercarea 
eroului e la mine! 

Ridică rucsacul din piele în care pusese ceea ce-i lăsase 


George Haddad şi cartea despre Sfântul leronim. Le 
recuperaseră de la aeroport înainte să plece din Lisabona. Işi 
prinse bagajul de piept. 

— lar aici se află ceea ce am găsit eu, aşa că suntem chit. 

McCollum îşi prinse şi el bagajul de piept, un pachet care 
conţinea lucruri de care era posibil să aibă nevoie: apă, raţii de 
mâncare, dispozitiv de localizare GPS. După cum arăta harta, la 
aproximativ cinci kilometri de locul spre care se îndreptau se afla 
un sat. Dacă nu găseau nimic, puteau merge pe jos până acolo şi 
apoi să se îndrepte spre sud vreo treizeci de kilometri, unde se 
afla un aeroport, lângă Muntele lui Moise şi Mănăstirea Sfânta 
Ecaterina, ambele fiind atracţii turistice foarte cunoscute. Işi 
puseră ochelarii de protecţie şi căştile, apoi se îndreptară spre 
partea din spate a avionului. 

— Ce fac ăştia? întrebă Pam când se apropie de ea. 

Trebuia să recunoască, Pam arăta foarte bine, în ciuda 
oboselii. 

— Au de efectuat o operaţie de paraşutare. 

— Cu avionul ăsta de marfă? O să lase pe cineva la sol pe aici? 

Viteza avionului ajungea acum la 120 de noduri, dacă el îşi 
amintea bine, iar botul se îndreptă în sus. 

li puse lui Pam pe cap o cască Kevlar şi i-o fixă rapid sub 
bărbie cu ajutorul cureluşei. 

— Ce faci? întrebă ea confuză. 

El îi potrivi o pereche de ochelari de protecţie pe ochi şi îi 
spuse: 

— Rampa din spate e lăsată în jos. Toţi trebuie să facem asta. 
E o măsură de siguranţă. 

li verifică echipamentul şi se asigură că toate cele patru chingi 
erau prinse în catarama pentru deschiderea instantanee. Pe ale 
lui le verificase deja. Se prinse de cablul de ancorare şi o prinse 
şi pe Pam. Văzu că McCollum făcuse asta deja. 

— Cum putem ateriza dacă rampa e deschisă? ţipă ea. 

— Nu aterizăm, îi spuse, uitându-se la ea. 

Văzu că Pam înţelese într-o clipă. 

— Nu se poate, glumeşti! Doar nu te aştepţi ca eu. 

— Se deschide automat. Nu trebuie decât să atârni în aer şi să 
te bucuri de zbor. Această paraşută este mai lentă, făcută 
special pentru începători. Când ai să atingi solul, va fi ca o 


cădere de la un metru înălţime. N 

— Cotton, eşti nebun de legat! Incă mă doare umărul. In nici 
un caz. 

Seful echipajului semnală că ajunseseră lângă coordonatele 
GPS pe care le dăduse el. Nu aveau timp de discuții în 
contradictoriu. Aşa că o ridică pur şi simplu de la spate şi o 
împinse în faţă. Ea încercă să se elibereze. 

— Cotton, te rog! Nu pot! Te rog! 

O împinse în afara rampei. Ţipătul i se pierdu repede. Ştia ce 
experimenta ea acum: primii patru, cinci metri erau de cădere 
liberă, ca şi cum ai fi fost fără greutate, pe măsură ce se 
desfăşura cablul de ancorare. |ţi simţeai inima de parcă ţi-ar bate 
în partea din spate a gâtului. Era destul de palpitant! apoi trupul 
simţea o mişcare, în timp ce cablul de ancorare elibera paraşuta 
din sac. O urmări pe Pam cum îşi croia loc prin cerul dimineţii. 

Trupul i se smunci când se deschise paraşuta şi prinse aer. În 
mai puţin de cinci secunde, plutea spre pământ. 

— O să fie cu capsa pusă! îi spuse McCollum în ureche. El 
continuă să o urmărească cu privirea. 

— Mda. Dar întotdeauna mi-am dorit să fac asta! 


Capitolul 67 


Sabre se ţinea de suspante şi se bucura de acea alunecare 
spre sol. Aerul dimineţii şi paraşuta modernă făceau coborârea 
lină. Malone îi spusese despre paraşute, care erau foarte diferite 
de cele de care-şi amintea din trecutul lui, cu care cădeai ca o 
piatră şi sperai să nu-ţi rupi un picior. El şi Malone se 
paraşutaseră imediat după Pam din avionul care dispăruse rapid 
pe cer înspre răsărit. Dacă ajungeau sau nu în siguranţă la sol, 
asta chiar nu-i interesa pe membrii echipajului. Ei îşi făcuseră 
treaba. 

Se uită în jos la peisajul necruţător. O zonă vastă, netedă, 
plină de nisip şi de pietre se întindea în toate direcţiile. Il auzise 
pe Alfred Hermann vorbind despre sudul Sinaiului. Se 
presupunea că era cel mai sacru deşert de pe planetă, un 
precursor al civilizaţiei, legătura dintre Africa şi Asia. Era, în 
schimb, brăzdat de cicatricele rămase în urma bătăliilor. Acesta 
era cel mai asaltat teritoriu din întreaga lume. Toţi îl invadaseră: 
sirieni, hitiţi, asirieni, persani, greci, romani, cruciați, turci, 
francezi, englezi, egipteni şi israelieni. Il ascultase în repetate 
rânduri pe Hermann vorbind despre importanţa acestei regiuni. 
Acum era pe punctul de a experimenta el însuşi acest lucru. 

Se afla la aproximativ trei sute de metri de pământ. Pam 
Malone plutea sub el, iar Cotton era deasupra. Liniştea îi răsuna 
în urechi - un contrast puternic faţă de zgomotul continuu din 
avion. Işi aminti de liniştea de la celelalte sărituri din trecut. 
Zgomotul motoarelor slăbea până nu se mai auzea nimic. Numai 
vântul putea să mai tulbure liniştea, dar astăzi era absent. La 
vreo patru sute de metri spre est, terenul lipsit de vegetaţie 
făcea loc unor ridicături din granit închise la culoare, fără vreo 
formă anume, doar o amestecătură de stânci colţuroase şi de 
vârfuri ascuţite. Oare acolo se afla Biblioteca din Alexandria? Cu 
siguranţă, toate semnele indicau în direcţia respectivă. Continuă 
să plutească în jos. 

Lângă baza uneia dintre movilele colţuroase zări o clădire ca 
un refugiu. Îşi reglă corzile de ghidaj, calculându-şi traiectoria 


astfel încât să fie mai aproape de locul unde avea să aterizeze 
Pam. Era o întindere curată de deşert, fără bolovani, ceea ce era 
bine. Se uită în sus şi-l văzu pe Malone urmându-l. Acesta s-ar 
putea dovedi mai greu de ucis decât se gândise la început. Bine 
măcar că era înarmat. Păstrase pistolul de la mănăstire, la fel ca 
Malone, împreună cu nişte cartuşe de rezervă. Când se trezise în 
biserică, după ce fusese lovit şi-şi pierduse cunoştinţa, avea încă 
pistolul la el. Ceea ce i se păruse curios. Care fusese scopul 
atacului? Dar cui îi mai păsa de asta? Măcar era pregătit. 


Malone trase de suspante şi îşi direcţionă coborârea. 
instructorul de paraşutism de la baza aeriană din Lisabona îi 
spusese că noile paraşute erau diferite şi avusese dreptate. 
Coborârea era mai lentă, mai lină. Nu săriseră în sus când 
auziseră de Pam - o novice care nici măcar nu avea să afle până 
în ultima clipă că urma să sară - dar nimeni nu avusese ce 
comenta şi pentru că ordinul de cooperare venise direct de la 
Pentagon. 

— Naiba să te ia, Cotton! o auzi pe Pam ţipând. Să te ia 
dracu'! 

Se uită în jos. 

Ea se afla cam la o sută cincizeci de metri de sol. 

— Indoaie picioarele când atingi pământul, îi strigă el. 
Paraşuta o să facă tot ce e nevoie. Te descurci bine! 

— Du-te şi te... îi răspunse ea ţipând. 

— Am făcut asta cu tine şi n-a mers! Pregăteşte-te! 

Se uită la ea cum atinge solul şi derapează pe pământ, 
paraşuta prăbuşindu-se în spatele ei. Il văzu pe McCollum 
desfăcând sacul paraşutei, care se desfăşură în faţa lui, apoi 
acesta atinse solul, rămânând în picioare. Malone îşi strânse 
corzile de ghidaj şi îşi încetini coborârea până când aproape că 
stătu pe loc. Işi desfăcu sacul paraşutei şi simţi cum zgârie 
nisipul cu ghetele. Şi el reuşi să aterizeze în picioare. Trecuse 
ceva timp de când sărise ultima oară, dar se bucură să ştie că 
încă mai putea face asta. Işi desfăcu echipamentul şi ieşi dintre 
corzi. McCollum făcea şi el acelaşi lucru. 

Pam încă stătea întinsă la pământ. Se duse la ea, ştiind ce 
avea să urmeze. Ea se ridică în picioare. 

— Ticălos nenorocit! M-ai aruncat din avionul ăla blestemat! 


încerca să ajungă la el, dar nu se eliberase încă din 
echipament, iar paraşuta acţiona ca o ancoră, restricţionându-i 
mişcările. El se ţinu la distanţă. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? ţipă ea. Nu ai pomenit nici o vorbă 
despre săritul din avion! 

— Cum te gândeai că o să ajungem aici? o întrebă el calm. 

— Ai auzit vreodată de aterizare? 

— Acesta este teritoriu egiptean. A fost destul de rău şi aşa, că 
a trebuit să sărim în timpul zilei. Dar până şi eu m-am gândit că 
paraşutarea pe timp de noapte ar fi prea mult pentru tine. Ochii 
ei albaştri erau plini de furie, de o intensitate pe care el nu o mai 
văzuse până atunci. Trebuia să ajungem aici astfel încât să nu 
afle israelienii, continuă el. Aterizarea ar fi fost imposibilă. Sper 
că ei încă mai sunt pe urma ceasului tău, care nu duce nicăieri. 

— Eşti un nemernic, Cotton! Un nemernic cum nu s-a mai 
văzut! M-ai aruncat cu forţa din acel avion! 

— Da, aşa este. 

Ea începu să moşmondească la echipament, încercând să-şi 
elibereze trupul din strânsoarea paraşutei. 

— Pam, ai de gând să te calmezi? 

Ea continuă să caute inelul de desfacere, apoi se opri. 

— Trebuia să ajungem aici, spuse el. Avionul acesta a fost 
mijlocul perfect, doar că am sărit din el pe parcursul drumului. 
Nu am vrut să fac pe deşteptul. Acesta este un teritoriu destul de 
puţin populat, cu mai puţin de trei oameni pe o suprafaţă de doi 
kilometri pătraţi. E puţin probabil să fi fost văzuţi. Aşa cum 
spuneam şi mai înainte, întotdeauna ai vrut să ştii cu ce mă 
ocupam. Ei bine, acuma ai ocazia să vezi! 

— Trebuia să mă laşi în Portugalia! 

— N-ar fi fost o idee prea bună! Israelienii te-ar putea 
considera una dintre urmele pe care vor să le curețe. Eşti mult 
mai în siguranţă dispărând odată cu noi. 

— Nu, n-ai încredere în mine! De aceea e mai bine să mă aflu 
aici, unde mă poţi supraveghea! 

— E drept că m-am gândit şi la asta! 

Ea tăcu preţ de o clipă, ca şi cum abia acum ar fi înţeles cum 
stăteau lucrurile. 

— Bine, Cotton, spuse pe un ton surprinzător de calm. Ai 
demonstrat ce-ai vrut. Ne aflăm aici, întregi. Acum poţi să mă 


scoţi din chestia asta? 

El se apropie şi-i desfăcu rapid corzile. 

Ea îşi ridică braţele şi lăsă echipamentul să cadă pe pământ. 
Apoi îşi trimise genunchiul direct în şliţul lui. 

Durerea cumplită îi străbătu coloana vertebrală şi-i ajunse în 
creier. Picioarele începură să-i tremure şi căzu grămadă la 
pământ. 

Işi pierdu răsuflarea. 

Trecuse ceva timp de când nu mai primise o asemenea 
lovitură. Se ghemui în poziţia fetală şi aşteptă să-i treacă 
durerea. 

— Sper că a fost bine şi pentru tine, spuse ea, îndepărtându- 
se. 


Capitolul 68 


VIENA 
ORA 9.28 


Hermann intră în bibliotecă şi închise uşa. Nu dormise prea 

bine, dar nu prea mai avea ce să facă până când Thorvaldsen nu 
comitea vreo greşeală. Când avea să se întâmple acest lucru, el 
avea să fie pregătit. Poate că Sabre era plecat, dar Hermann încă 
avea în subordine un grup de oameni care îi executau ordinele 
cu stricteţe. Seful gărzii sale, un italian, îi dăduse foarte limpede 
de înţeles în repetate rânduri că i-ar plăcea să ocupe el poziţia lui 
Sabre. Nu luase niciodată în consideraţie această cerere, dar 
acum, că Gheare-de-Vultur era plecat, avea nevoie de ajutor, aşa 
că-i spusese individului să fie pregătit. 
_ Avea de gând să încerce mai întâi pe cale diplomatică. 
Intotdeauna aceasta era de preferat. Poate că reuşea să ajungă 
la o înţelegere cu Thorvaldsen, de îndată ce danezul avea să-şi 
dea seama că a demonstra lumii că Vechiul Testament fusese 
manipulat putea fi o unealtă politică eficientă, dacă era 
manevrată cum trebuia. De multe ori de-a lungul istoriei, haosul 
şi confuzia fuseseră transformate în profit. Orice avea vreo 
legătură cu Orientul Mijlociu afecta preţul petrolului. Era greu de 
anticipat ce avea să se întâmple. lar să poţi controla amploarea a 
ceea ce urma era de-a dreptul inimaginabil. Membrii ordinului 
erau pe punctul de a obţine profituri enorme. 

Şi noul aliat de la Casa Albă urma să beneficieze, de 
asemenea. 

Insă, pentru a îndeplini toate acestea, avea nevoie de Sabre. 

Ce făcea oare în Sinai? 

Şi împreună cu Cotton Malone! Ambele îi păreau totuşi semne 
bune. Planul lui Sabre fusese să-l facă pe Malone să pornească în 
căutarea Conexiunii Alexandria. După aceea, succesul depindea 
doar de Malone. Fie aflau tot ce se putea şi apoi îl eliminau pe 
Malone, fie deveneau parteneri şi vedeau încotro se îndrepta 
acesta. Sabre părea să fi ales cea de-a doua variantă. 


Timp de mai mulţi ani se tot gândise la ce urma să se 
întâmple după ce el nu va mai fi, deoarece ştia că Margarete 
avea să aducă ruina familiei. Chiar mai rău, ea era de-a dreptul 
incompetentă. lIncercase s-o înveţe, dar efortul lui fusese 
zadarnic. Ca să fie sincer, îl bucurase faptul că Thorvaldsen o 
răpise. Poate că în felul acesta ar putea scăpa de această 
problemă. Se cam îndoia. Danezul nu era un ucigaş, indiferent 
cât de viteaz voia să pară. 

De fapt, ajunsese să-i placă de Sabre. Acesta avea potenţial. 
Asculta cu atenţie şi acţiona cu iuţeală, dar niciodată la 
întâmplare. Se gândise adesea că Sabre ar fi fost un succesor 
excelent. Nu mai exista nici un urmaş din familia Hermann, iar el 
trebuia să se asigure că averea sa avea să dăinuiască. 

Dar de ce nu ţinuse Sabre legătura cu el? 

Oare era ceva la mijloc? 

Işi alungă dubiile şi se concentră asupra preocupărilor 
imediate. Adunarea urma să se întrunească din nou ceva mai 
târziu. li torturase cu o zi în urmă pe membri cu planul său. 
Astăzi avea să ajungă acolo unde îşi propusese. 

Se îndreptă spre o mapă aflată în partea inferioară a raftului 
unei biblioteci. In interiorul acesteia păstra harta pe care o 
comandase cu trei ani în urmă. Acelaşi cărturar pe care-l 
consultase pentru confirmarea teoriei lui Haddad despre Vechiul 
Testament îşi cartografiase şi descoperirile. Acesta îi comunicase 
cum se potriviseră perfect zonele biblice cu geografia Asirului, 
numai că voia să vadă el însuşi. 

Comparând reperele topografice înscrise cu numele ebraice 
ale locurilor, atât în Vechiul Testament, cât şi pe teren, expertul 
lui localizase zone biblice ca Ghilgal, Sidon, Laiş, Dan, Hebron, 
Beer-Şeba şi Cetatea lui David. Scoase harta. Imaginea ei era 
deja încărcată în computerul din sala de şedinţe. Membrii urmau 
să vadă şi ei în curând ceea ce el admirase de mult timp. 

Fusese rezolvată chiar şi problema celor douăzeci şi şase de 
porţi ale Ierusalimului din Cronici, împărați, Zaharia şi Neemia. 
Un oraş înconjurat de ziduri nu ar fi avut mai mult de patru porţi, 
câte una spre fiecare direcţie. Prin urmare, douăzeci şi şase de 
porţi ar fi fost ciudate de la bun început. Numai că termenul 
ebraic utilizat în Vechiul Testament pentru „poartă” era shaar. 
Acest cuvânt, la fel ca multe altele, avea un dublu sens, iar 


celălalt înţeles era de „trecătoare sau şa montană”. Un fapt 
destul de interesant este că s-au găsit douăzeci şi şase de 
trecători prin versantul muntos care separa ludeea de teritoriul 
identificat ca Ierusalim. Işi aminti propria uimire când îi fusese 
explicată această chestiune. Poarta împăratului, Poarta închisorii, 
Poarta Izvorului, Poarta Văii şi toate celelalte, etichetate atât de 
descriptiv în Vechiul Testament, puteau fi asociate cu o 
acuratețe apropiată de perfecţiune - prin proximitatea lor de 
satele încă existente - trecătorilor montane prin versantul 
iordanian localizat în Asir. Nu exista nimic asemănător în 
Palestina, nici măcar apropiat ca rezonanţă. Dovada părea de 
necontestat. 


ISTORICUL ISRAELULUI BIBLIC 
Ghilgale f 
Sidon e P- 


eRawshan 


% 


Zar e Al Sulaym 
Tari ? 


Dau? 


Qunfidhah e Egrain) 


Al Salam e 


Sha'ar PEPA c 
Cetatea lui David pă elicersheba 


Birk è Abha * Rabbah 


RIAI NEGEB 
ALMA 
Shuqayq® 


Evenimentele din Vechiul Testament nu se petrecuseră în 
Palestina. De fapt, se întâmplaseră toate la câteva sute de 


kilometri mai la sud, în Arabia. lar leronim şi Augustin ştiau acest 
lucru şi totuşi permiseseră în mod deliberat ca erorile din 
Septuaginta nu numai să rămână, dar chiar să înflorească, 
schimbând mai departe Vechiul Testament în aşa măsură, încât 
pasajele să pară o profeție de nedisputat pentru evangheliile din 
Noul Testament întocmit de ei. Evreii nu aveau să se bucure de 
monopol asupra Cuvântului Domnului. Pentru ca noua lor religie 
să evolueze spre bine, creştinii aveau şi ei nevoie de o legătură. 
Prin urmare, confecţionaseră una. 

Chiar şi numai găsirea unei Biblii ebraice dinainte de vremea 
lui Hristos ar fi putut fi decisivă, însă şi o copie a /storii/or lui 
Strabo putea, de asemenea, să răspundă la multe întrebări. Dacă 
biblioteca exista încă, el nu putea decât să spere că ori un 
exemplar, ori altul se păstrase. 

Se îndreptă spre caseta din sticlă pe care i-o arătase 
vicepreşedintelui noaptea trecută. Americanul nu fusese 
impresionat, dar cui îi păsa de asta? Noul preşedinte al Americii 
urma să vadă catastrofele pe care această dezvăluire avea să le 
aducă. Şi totuşi, el spera ca Thorvaldsen să fie mai impresionat 
la vederea acestora. Se aplecă şi apăsă butonul. Deschise caseta 
şi pentru o clipă crezu că îl înşală vederea. 

Caseta era goală! Şi scrisorile şi traducerile dispăruseră! Dar 
cum? |n nici un caz nu le luase vicepreşedintele. Hermann 
văzuse personal cum coloana de maşini părăsise proprietatea. 
Nimeni altcineva nu ştia de ascunzătoare. 

Mai exista doar o singură explicaţie: Thorvaldsen! 

Mânia îl făcu să se îndrepte iute spre birou. Ridică telefonul şi-l 
sună pe şeful gărzii sale. Apoi deschise un sertar de la birou şi-şi 
scoase pistolul. 

S-o ia naiba pe Margarete! 


Capitolul 69 


PENINSULA SINAI 


Malone mergea împleticindu-se şi încă îl durea între picioare. 
Pam nu spusese prea multe de la ciocnirea lor, iar McCollum se 
ţinuse cu înţelepciune la o parte de scandal. Dar Malone nu se 
putea plânge. Practic el ceruse asta, iar ea îi răspunsese foarte 
prompt. 

Se uită în toate direcţiile în liniştea dezolantă. Soarele răsărise 
devreme, iar aerul se încălzea ca într-un cuptor. Scosese din 
rucsac dispozitivul de localizare GPS şi determinase coordonatele 
precise - 28° 41.41N, 33° 38.44E - care se aflau la distanţă mai 
mică de doi kilometri. 

— Bine, McCollum. Acum ce urmează? 

Celălalt bărbat scoase o foaie de hârtie din buzunar şi citi cu 
voce tare: 

— „Apoi, la fel ca păstorii pictorului Poussin, nedumerit de 
enigmă, vei fi inundat de lumina inspiraţiei. Reasamblează cele 
paisprezece pietre, apoi lucrează cu echerul şi busola pentru a 
găsi calea. La prânz, simte prezenţa luminii roşii, priveşte 
răsucirea nesfârşită a şarpelui roşu de mânie. Insă atenţie la 
litere! Pericolul îl ameninţă pe cel care soseşte în mare viteză! 
Dacă rămâi neschimbat pe calea ta, drumul îţi va fi sigur.” 

— Asta-i tot ce a mai rămas din încercare, încheie McCollum. 

Malone răsuci în minte cuvintele cifrate. Pam se lăsă cu 
zgomot la pământ şi bău nişte apă. 

— Monumentul acela din Anglia avea o imagine din Poussin. 
Ce era? Un fel de mormânt cu ceva scris pe el? Se pare că şi 
Thomas Bainbridge a lăsat câteva indicii. 

El se gândise deja la acelaşi lucru. 

— Vezi clădirea aceea din vale? îl întrebă Malone pe McCollum. 
Cam la cinci sute de metri spre vest. Cam pe acolo arată 
coordonatele noastre. 

— Se pare că drumul e liber. 

Işi luă rucsacul în spate. Pam se ridică în picioare. O întrebă: 


— Ai terminat de demonstrat tot ce ţi-ai propus? 

Ea ridică din umeri, apoi spuse: 

— Incearcă să mă mai arunci o dată dintr-un avion şi o să vezi 
ce-o să se-ntâmple şi atunci! 

— Mereu vă purtaţi aşa, voi doi? întrebă McCollum. 

Malone porni la drum. 

— Numai când suntem împreună, zise el. 


Malone se apropie de clădirea pe care o văzuse din aer. Nu 
era mare lucru de capul ei: joasă, îndesată, cu un acoperiş din 
ţiglă zdrenţuit, cu baza fărâmiţată, ca şi cum pământul ar fi 
mestecat-o bucată cu bucată. Pereţii exteriori aveau aspectul 
unor pătrate şi nu existau decât două ferestre, fără nimic 
altceva, cam la trei metri înălţime. Uşa de la intrare era o bucată 
groasă de cedru în curs de descompunere, care atârna 
întredeschisă de nişte balamale negre din fier. O deschise brusc. 
Fură întâmpinați doar de o şopârlă, care căuta să se ascundă de- 
a lungul podelei neacoperite, din pământ. 

— Cotton! 

Se întoarse. Pam îi arăta o adunătură de roci. Se îndreptă spre 
aceasta, fiecare pas făcând să scârţâie nisipul pârjolit de soare. 

— Arată ca mormântul gravat de la Bainbridge Hall, spuse ea. 

Bună observaţie! Studie paralelipipedul din patru blocuri de 
piatră puse unul peste altul, rotunjit deasupra. Examină 
lateralele, să vadă dacă era ceva gravat pe el, în special Et in 
Arcadia ego. Nu se vedea nimic aici, ceea ce nu era de mirare, 
deoarece deşertul ar fi şters orice semne cu mult timp în urmă. 

— Ne aflăm exact pe locul indicat de coordonate şi acesta 
chiar arată ca mormântul din monument. 

Işi aminti de încercarea eroului: „Apoi, la fel ca păstorii 
pictorului Poussin, nedumerit de enigmă, vei fi inundat de lumina 
inspiraţiei”. Se sprijini de pietrele mâncate de vreme. 

— Şi acum ce facem, Malone? întrebă McCollum. 

Se vedeau nişte deluşoare ridicându-se către nord, urcând 
încetişor spre munţii lipsiţi de vegetaţie, unde piscuri negre 
despicau cărări adânci. Cerul ardea cu o strălucire care se 
intensifica pe măsură ce soarele se ridica, indicând miezul zilei. 
Analiză iar în minte cuvintele din încercare: „Reasamblează cele 
paisprezece pietre, apoi lucrează cu echerul şi busola pentru a 


găsi calea. La prânz, simte prezenţa luminii roşii, priveşte 
răsucirea nesfârşită a şarpelui roşu de mânie”. Totul la Belem 
fusese foarte evident, un amestec de istorie şi tehnologie, care 
părea să fie specific Păzitorilor. De altfel, ideea era ca invitatul să 
reuşească să treacă de încercare. Această parte era o provocare. 
Dar nu avea cum să fie ceva imposibil! Examină clădirea în ruină 
şi mormântul improvizat. Apoi le zări şi le numără: erau 
paisprezece! 


Sabre se întrebă dacă nu era bine să-i omoare acum pe 
amândoi. Era oare destul de aproape ca să-şi dea seama şi 
singur de restul? Malone îl adusese până în acest loc şi, exact 
cum sperase, apelase la resursele lui să ajungă aici tocmai din 
Portugalia. Işi propuse totuşi să aibă răbdare. Nu ar fi descifrat 
niciodată încercarea de unul singur şi, în nici un caz, atât de 
rapid. |n clipa asta, Scaun-Albastru îl căuta cu siguranţă. 
Adunarea era în sesiune, aşa că speră ca aceasta să constituie o 
diversiune până în ziua următoare. Numai că ştia cât de mult îşi 
dorea Hermann să afle dacă această urmă se dovedea 
promițătoare. Mai ştia şi altceva ce plănuia bătrânul şi cât de 
importantă era participarea lui acolo săptămâna care urma să 
vină. Trei emisari fuseseră trimişi să negocieze cu bin Laden. 
Urma să-i viziteze pe toţi trei, omorând doi, dar păstrând unul în 
viaţă. Acea persoană şi biblioteca aveau să fie lucrurile cu care 
urma el să negocieze. Numai că toate astea presupuneau că era 
ceva de descoperit aici. Dacă nu, avea să-i omoare pe Malone şi 
pe fosta lui soţie, sperând că putea scăpa astfel de probleme. 


Malone examină cu atenţie un perete al clădirii în ruină. La trei 
metri în sus se deschidea una din ferestre. Se duse pe partea 
cealaltă şi examină şi cealaltă fereastră, care era la aceeaşi 
înălţime. Reveni unde erau McCollum şi Pam şi spuse: 

— Cred că m-am prins care e treaba. Clădirea e pătrată, adică 
cu unghiuri drepte, la fel ca ferestrele. 

— „Lucrează cu echerul şi busola”, spuse Pam. Echeru/, adică 
cu unghiuri drepte. 

— Cele două ferestre sunt cheia, spuse Malone şi le arătă cu 
mâna. 

— Ce vrei să spui? întrebă McCollum. E destul de greu să 


ajungi acolo. 

— Nu chiar. Uită-te în jur! 

Bolovani şi pietroaie erau împrăştiate peste tot pe întinderea 
de nisip. 

— Nu observati ceva în legătură cu pietrele? 

Pam se îndreptă spre una şi se aplecă. O privi cum mângâia 
marginile acesteia. 

— Sunt ca nişte cuburi, cu unghiurile drepte, spuse ea. Cu 
latura cam de treizeci de centimetri. 

— Cam aşa ceva. Amintiţi-vă indiciul: „Reasamblează cele 
paisprezece pietre, apoi lucrează cu echerul şi busola pentru a 
găsi calea”. Sunt paisprezece chestii din astea răspândite pe aici. 

— În mod evident, această încercare are şi o parte fizică, 
spuse Pam, ridicându-se în picioare. Nu oricine ar putea 
reasambla pietrele. Presupun că ele ne vor ajuta să ajungem la 
fereastră. 

El îşi dădu rucsacul jos. 

McCollum făcu şi el la fel, apoi spuse: 

— Nu există decât un mod de a afla acest lucru. 

Douăzeci de minute fură necesare să adune cele paisprezece 
pietre şi să le asambleze într-o piramidă cu vârful plat, şase la 
bază, apoi cinci, iar deasupra acestora încă trei. Dacă era nevoie, 
una dintre cele trei putea să fie pusă pe două dintre ele pentru a 
obţine o înălţime mai mare, dar Malone estimă că grămada era 
mai mult decât suficientă. 

Păşi în faţă şi urcă spre vârf. 

McCollum şi Pam avură grijă ca turnul să rămână stabil. Se 
uită prin deschiderea pătrată din peretele sfărâmicios. Prin 
pătratul de pe partea cealaltă, care se afla la vreo şase metri 
distanţă, văzu munţii din depărtare, cam la vreo opt sute de 
metri. „La prânz, simte prezenţa luminii roşii, priveşte răsucirea 
nesfârşită a şarpelui roşu de mânie.” Clădirea îngustă cu 
acoperişul înclinat fusese orientată special de la est spre vest. 
Aceasta nu era o locuinţă, în nici un caz. Exact ca rozasa de la 
Belem, orientată tot dinspre est spre vest, era, de fapt, o busolă. 

„Lucrează cu echerul şi busola pentru a găsi calea.” Se uită la 
ceas. Intr-o oră, asta şi avea de gând să facă. 


Capitolul 70 


MARYLAND 
ORA 7.30 


Stephanie conducea Chevroletul Suburban pe care i-l oferise 
preşedintele Daniels. Le mai dăduse şi două revolvere de la 
Serviciul Secret şi încărcătoare de rezervă. Nu ştia prea bine spre 
ce se îndreptau, dar el voia ca ele să fie pregătite. 

— iți dai seama, desigur, că maşina asta este probabil 
urmărită electronic, spuse Cassiopeia. 

— Putem doar să sperăm că e aşa. 

— Şi îţi dai seama că toată chestia asta e nebunie curată. Nu 
avem nici cea mai mică idee în cine să avem încredere, iar 
preşedintele Statelor Unite nu face excepţie. 

— Fără îndoială. Nu suntem decât nişte pioni pe tabla de şah. 
Numai că un pion poate lua regele, dacă e bine plasat. 

— Stephanie, noi suntem momeala! 

Era de acord, dar nu spuse nimic. Ajunseră într-un orăşel care 
se afla cam la cincizeci de kilometri la nord de Washington, una 
dintre nenumăratele comunități care înconjurau capitala. 
Urmărind instrucţiunile pe care le primise, recunoscu numele 
restaurantului cu pereţi de sticlă, cuibărit sub un baldachin de 
copaci bogaţi în frunze: Aunt B's, unul dintre locurile favorite pe 
care le frecventa Larry Daley. Parcară şi coborâră din maşină, 
fiind întâmpinate de mirosul înţepător de mere cu şuncă şi cartofi 
prăjiţi. Zona aburindă a bufetului era atacată de clienţii flămânzi. 
Trecură de casier şi îl zăriră pe Daley stând singur la o masă. 

— Luaţi ceva de mâncare, spuse el. Fac eu cinste. In faţa lui se 
afla o farfurie plină cu ouă, mămăligă şi un cotlet de porc prăjit. 

După cum se înţeleseseră, Cassiopeia se mută la altă masă, 
de unde putea supraveghea încăperea. Stephanie se aşeză la 
masa lui Daley. 

— Nu, mulţumesc. Observă un anunţ colorat lângă bufet pe 
care erau doi purcei roz, supradimensionaţi, înconjurați de 
sloganul: „PUNE-TE PE PICIOARE LA AUNT B'S”. Arătă spre 


acesta. De asta mănânci aici? Ca să te pui pe picioare? 
— Îmi place locul acesta. Îmi aminteşte de felul în care gătea 
mama. Ştiu că ţi-e greu să crezi asta, dar sunt şi eu om. 

— De ce nu eşti la treabă, să te ocupi de Billet? Doar eşti şef 
acolo acum! 

— Totul e sub control. Avem o altă problemă mai presantă. 

— Cum ar fi să-ţi salvezi pielea. 

— Chestiile astea sunt grozave, spuse el, în timp ce tăia 
cotletul de porc. Ar trebui să mănânci şi tu ceva. Chiar ai nevoie 
să te pui puţin pe picioare, Stephanie. 

— Drăguţ din partea ta că mi-ai remarcat silueta subţire. Unde 
ţi-e iubita? 

— Habar n-am. Presupun că s-a culcat cu mine numai ca să 
vadă ce putea să mai afle. Adică nimic. Şi eu am făcut acelaşi 
lucru. Din nou, spre deosebire de ceea ce crezi tu, nu sunt chiar 
un idiot. 

La sugestia lui Daniels, îl sunase pe Daley cu două ore în urmă 
şi solicitase această întâlnire. El acceptase imediat. Ceea ce nu-i 
dădea pace era motivul pentru care Daniels, dacă într-adevăr 
dorea ca ea să discute cu Daley, întrerupsese întâlnirea de la 
muzeu. Însă nu făcu decât să lase şi această nedumerire pe lista 
care creştea văzând cu ochii. 

— Nu ne-am terminat conversaţia. 

— A sosit vremea să iei contact cu realitatea, Stephanie. 
Materialul pe care-l ai despre mine? Poţi să-l păstrezi. Poţi să-l şi 
foloseşti, nu-mi pasă. Dacă eu cad, cade şi preşedintele odată cu 
mine. Dacă vrei să-ţi spun adevărul, chiar voiam să găseşti acele 
informaţii. Lui Stephanie îi fu greu să-l creadă. Ştiam despre 
investigația ta, continuă el. Târfa pe care mi-ai trimis-o? Nu sunt 
chiar aşa de slab. Crezi că e prima dată când o femeie a încercat 
să afle ceva despre mine? Ştiam că faci săpături. Aşa că ţi-am 
uşurat treaba ca să găseşti ce căutai. Numai că nu te-ai grăbit 
deloc. 

— Bună încercare, Larry. Dar nu m-ai convins. 

— Ştiu că n-ai să crezi nimic din ce-ţi spun, zise el, în timp ce 
încerca să amestece ouăle cu mămăliguţa. Dar măcar o dată-n 
viaţă ai putea să uiţi că mă urăşti de moarte şi să mă asculţi cu 
atenţie? Era şi motivul pentru care Stephanie venise, de altfel. 
Am făcut nişte cercetări, continuă el. Am descoperit o grămadă 


de mizerii, chestii bizare. Nu fac parte din cercul lor restrâns, dar 
sunt destul de aproape ca să miros câte ceva. Când am aflat că 
mă urmăreai, mi-am închipuit că la un moment dat mă vei ataca, 
iar când aveai să faci asta, puteam să discutăm. 

— De ce nu mi-ai cerut ajutorul, pur şi simplu? 

— Fii serioasă! Nu suporţi nici măcar să stai în aceeaşi cameră 
cu mine, iar eu să-ţi cer ajutorul? Mi-am închipuit la un moment 
dat că ai să tragi cu ochiul pe fereastră şi că ai să vezi cam ce se 
întâmplă, ca apoi să devii mult mai receptivă. Aşa cum eşti 
acum. 

— Incă mai mituieşti congresul? 

— Mda. Eu şi încă o mie de alte persoane care fac lobby. 
Hmm, ar trebui să fie introdus ca sport olimpic! Ea se uită înspre 
Cassiopeia şi văzu că nu era nimic care să le alarmeze. 
Majoritatea meselor erau ocupate de familii şi de cupluri în 
vârstă. Dar să lăsăm asta, în fond, este cea mai nesemnificativă 
dintre preocupările noastre, continuă Daley. 

— Nu ştiam că noi avem preocupări comune! 

— Sunt lucruri mai grave care se întâmplă. Luă câteva 
înghiţituri de suc de portocale. La naiba, au pus o grămadă de 
zahăr în chestia asta! Dar e bun. 

— Dacă mănânci mereu aşa, cum de te menţii atât de slab? 

— Stresul. E cea mai bună dietă din lume. Puse paharul pe 
masă. Are loc o conspirație, Stephanie. 

— Pentru ce? 

— Să-l schimbe pe preşedinte. Asta era ceva nou. E singurul 
lucru care ar avea sens, continuă el, dându-şi deoparte farfuria. 
Vicepreşedintele este în Europa, să participe la un summit 
economic. Insă mi s-a spus că a plecat noaptea trecută de la 
hotel şi s-a dus să se întâlnească cu un individ pe nume Alfred 
Hermann. Cică a fost o vizită de curtoazie. Numai că 
vicepreşedintele nu este un tip curtenitor. Nu face lucrurile decât 
cu un motiv bine întemeiat. S-a mai întâlnit cu Hermann şi altă 
dată, am verificat. 

— Şi ai descoperit că Hermann conduce o organizaţie numită 
Ordinul Lânii de Aur. 

— Ştiam că vei fi de folos, spuse Daley, iar faţa îi fu inundată 
de uimire. Deci eşti deja la curent cu acest lucru! 

— Ce aş vrea să ştiu este de ce ar fi important vreunul dintre 


aceste lucruri? 

— Acest grup cultivă influenţă politică şi are intrare peste tot 
în lume. Hermann şi vicepreşedintele sunt prieteni de ceva 
vreme. Am auzit vorbindu-se despre el şi despre ordin, dar 
vicepreşedintele îşi ţine gândurile numai pentru el. Ştiu că 
doreşte să ajungă preşedinte. Se pregăteşte să candideze, dar 
eu cred că s-ar putea să caute o scurtătură. 

Daniels nu menţionase nimic despre acest subiect. 

— Mai ai stickurile de memorie pe care le-ai luat de la mine de 
acasă? Ea încuviinţă din cap. Pe unul se află câteva înregistrări 
digitale cu nişte conversații telefonice, continuă el. Numai 
câteva, dar sunt al naibii de interesante. Toate sunt cu şeful de 
cabinet al vicepreşedintelui, un mare măgar. El a transmis 
Conexiunea Alexandria direct către Alfred Hermann. 

— Şi cum ai reuşit să afli asta? 

— Eram acolo. Ea nu lăsă să i se citească nimic pe chip. Eram 
chiar acolo, lângă el. Aşa că am asigurat toată documentaţia 
pentru întâlnire. Ne-am întâlnit cu Alfred Hermann la New York 
acum cinci luni. l-am dat lui tot. Atunci am băgat-o şi pe Dixon pe 
fir. Stephanie se gândi că şi asta era o noutate. Mda. M-am dus la 
ea şi i-am spus ce s-a întâmplat cu conexiunea. l-am spus şi de 
întâlnirea cu Hermann. 

— Asta n-a fost o idee prea bună. 

— Părea mai bună la vremea respectivă. Israelienii erau 
singurii aliaţi la care puteam apela. Numai că ei s-au gândit că 
toată povestea cu Hermann era un fel neoficial de a le face lor 
probleme. Nu am reuşit decât s-o obţin pe Dixon ca dădacă. Mai 
bău puţin suc. Ceea ce n-a fost chiar aşa de rău. 

— Simt cum mi se face greață. 

Daley clătină din cap. 

— Abia la o lună după aceea eu şi cu şeful de cabinet al 
vicepreşedintelui am fost singuri. Aşa măgar cum este, tot îi 
place să se laude. Asta îi face de obicei pe indivizii de acest tip 
să aibă probleme. Am băut câteva pahare şi el a comentat ceva. 
Pe vremea aceea eram deja suspicios, aşa că purtam un 
reportofon la mine. Am înregistrat ceva nemaipomenit în 
noaptea aceea. 

Cassiopeia se ridică de la masă şi se îndreptă spre peretele de 
sticlă. Afară, maşinile veneau şi plecau din parcarea acoperită. 


— Mi-a vorbit despre al douăzeci şi cincilea amendament, cum 
îl studia, cum învăţa detalii. M-a întrebat ce ştiam despre el, dar 
eu nu ştiam prea multe. M-am arătat dezinteresat şi am făcut pe 
beatul, deşi nu eram nici una, nici alta. 

Ea ştia ce prevedea al douăzeci şi cincilea amendament 
constituţional: „In cazul îndepărtării preşedintelui din funcţie sau 
al decesului său ori al demisiei sale, vicepreşedintele va deveni 
preşedinte”. 


Capitolul 71 


PENINSULA SINAI 


Malone se uită la ceas: era 11.58. Se mai uitase deja de două 
ori prin cele două deschizături şi nu văzuse nimic. Pam şi 
McCollum stăteau jos, în timp ce el se balansa pe cele 
paisprezece pietroaie. Veni şi ora prânzului şi un zvon de clopote 
se auzi la o oarecare distanţă. 

— E straniu, spuse Pam. Aici, în mijlocul pustietăţii. 

Malone fu de acord. 

— Pare ceva ireal, spuse el. 

„Parcă ar veni din ceruri”, gândi. 

Soarele ardea deasupra capetelor lor. Trupul şi uniforma îi 
erau umede de la transpiraţie. 

Se uită din nou prin deschizături. 

Unul după altul, în imagine apărură punctele care conturau 
spinarea crestei muntoase. Ceea ce păreau să fi fost nişte chilii 
de pustnic se vedeau în peretele de stâncă de parcă erau nişte 
ochi negri. Apoi observă ceva: o cărare de piatră se înălța pe una 
dintre movile. Să fi fost un drum de cămile? Verificase în 
Lisabona înainte să plece şi aflase că munţii din această regiune 
ascundeau nişte scobituri fertile pe care beduinii locali le 
numeau farsh. De obicei, acestea însemnau o sursă de apă şi-i 
atrăgeau pe cei câţiva locuitori ai zonei. Mănăstirea Sfânta 
Ecaterina de la sud, de lângă Muntele lui Moise, ocupa un farsh. 
Presupuse că se găseau mai multe în jurul lui. 

Privi cum dispar umbrele şi culoarea munţilor de granit se 
transformă din arămiu în roşu intens. Mersul răsucit al cărării de 
pe deal, acum de culoare maronie, lua forma unui şarpe. Cele 
două deschideri încadrau imaginea ca o pictură. 

„Priveşte răsucirea nesfârşită a şarpelui roşu de mânie.” 

— Se vede ceva? îl întrebă Pam. 

— Da, totul. 


Stephanie se uită la Larry Daley. 


— Vrei să-mi spui că vicepreşedintele plănuieşte să-l omoare 
pe preşedinte? 

— Exact asta cred că se întâmplă. 

— Şi cum de eşti singurul de pe planetă care a observat acest 
lucru? 

___— Nu ştiu, Stephanie. Poate numai pentru că sunt un tip isteţ. 
Insă ştiu că se petrece ceva. 

Ea trebuia să afle mai multe. De aceea o trimisese Daniels 
acolo. 

— Larry, cred că încerci doar să-ţi salvezi pielea. 

— Stephanie, eşti ca individul acela care caută o monedă 
pierdută sub un felinar. Un tip vine şi-l întreabă ce face. El 
răspunde: „Caut moneda pe care am pierdut-o”. Tipul zice: 
„Unde ai pierdut-o?” Individul arată undeva la distanţă şi zice: 
„Acolo”. Tipul e nedumerit, aşa că-l întreabă: „Şi de ce cauţi 
aici?” lar omul nostru spune: „Pentru că aici este lumină”. Aşa 
eşti şi tu, Stephanie. Nu te mai uita unde este lumină şi începe să 
priveşti acolo unde trebuie! 

— Atunci, spune-mi ceva concret. 

— AŞ vrea să am ceva concret. Numai că aici e vorba despre 
mai multe mărunţişuri care s-au adunat: întâlniri pe care 
vicepreşedintele le-a evitat şi pe care un candidat nu ar fi făcut-o 
în mod normal, faptul că i-a enervat pe oamenii de care se 
presupune că va avea nevoie, lipsa de griji faţă de partid. Nimic 
pe faţă. Lucruri mărunte pe care le observă unul ca mine, versat 
în ale politicii. Nu există decât câţiva dintre noi în interior care să 
fie la curent cu aceste lucruri. Aceşti indivizi ţin totul în mare 
secret. 

— Brent Green este şi el unul dintre aceşti indivizi? 

— Habar n-am. Brent e un tip ciudat. Nu face parte din nici un 
grup. Am încercat să-l presez puţin ieri. L-am ameninţat. Numai 
că nu s-a lăsat impresionat. Voiam să văd cum reacţionează. 
Apoi, când ai apărut la mine în casă şi ai găsit cartea aceea, am 
ştiut că tu trebuia să fii aliatul meu. 

— S-ar putea să fi ales greşit, Larry. Nu cred o iotă din ce-mi 
spui! Să omori un preşedinte nu e chiar aşa de uşor. 

— Nu ştiu dacă e chiar aşa. Toţi asasinii de preşedinţi şi cei 
care au trecut la fapte şi cei care numai au vrut să facă asta, fie 
erau săriţi de pe fix, fie au avut noroc. Imaginează-ţi ce ar face 


un profesionist! 

Aici Stephanie îi dădu dreptate. 

— Unde sunt stickurile de memorie? întrebă el. 

— Sunt la mine. 

— Sper, pentru că, dacă sunt la altcineva, am încurcat-o 
amândoi. Vor şti că-i am la mână cu ceva. Ar fi imposibil de 
explicat de ce am înregistrat convorbirile acelea cu şeful de 
cabinet al vicepreşedintelui. Trebuie să mi le dai înapoi, 
Stephanie! 

— Asta n-o să se întâmple. Am o sugestie, Larry. Ce-ar fi să te 
predai, să recunoşti că ai mituit congresul şi să ceri protecţie 
federală? Apoi n-ai decât să torni gogoşile astea oricui te va 
asculta. 

El se lăsă pe spate în scaun şi îi spuse: 

— Ştii, am crezut pentru o clipă că noi doi am putea avea o 
conversaţie civilizată. Dar nu, tu vrei neapărat să faci pe isteaţa. 
Am făcut ce am fost nevoit să fac, Stephanie, pentru că asta voia 
preşedintele. 

— Ştia şi el ce făceai cu congresul? întrebă ea, devenind brusc 
mai interesată. 

— Altfel, cum crezi că mi-au crescut acţiunile atât de repede la 
Casa Albă? El voia ca lucrurile să treacă de congres, iar eu 
făceam tot posibilul să se întâmple întocmai. Acest preşedinte a 
avut succes cu congresul, ceea ce explică şi faptul că a obţinut 
atât de uşor şi al doilea mandat. 

— Ai vreo dovadă că a fost şi el implicat? 

— Adică să-l fi înregistrat pe Daniels? Nu, doar realitatea, 
Stephanie. Cineva trebuie să acţioneze pentru ca lucrurile să se 
întâmple cu adevărat. Aşa e lumea! Eu sunt omul lui Daniels. Eu 
ştiu asta şi ştie şi el asta. 

Ea îi aruncă o privire Cassiopeei şi îşi aminti ce-i spusese 
aceasta pe drum. Chiar nu mai ştiau pe cine să mai creadă - nici 
măcar pe preşedinte. Daley se ridică în picioare şi lăsă câţiva 
dolari bacşiş. 

— Acum câteva zile tu şi cu Green credeaţi că toată povestea 
asta era despre moştenirea pe care o va lăsa preşedintele. Ţi-am 
spus ce voiai să auzi ca să dormi mai bine noaptea. Daley clătină 
din cap. Aici este vorba despre cum să continue Daniels să 
trăiască. Mi-am pierdut vremea cu tine. Am să mă ocup de acest 


lucru într-un alt mod. 


Malone mergea în frunte spre versantul sterp. Vulturi şi păsări 
de pradă patrulau deasupra capetelor lor. Lumina aurie a 
soarelui îi pătrundea în creier şi îi scălda trupul transpirat. 
Cărarea era presărată cu pietre rămase în urma unor scurgeri de 
apă, iar solul ars de soare era o depunere argiloasă de nisip şi 
nămol. Urmă cărarea şerpuită către vârf, unde trei bolovani 
imenşi se rostogoliseră cu mult timp în urmă şi creaseră un tunel 
spre culme. Nisipul mărunt, care făcea un zgomot asemănător 
apei, trecea peste pietre ca o ploaie fină. In ciuda soarelui, 
culoarul era răcoros. Se bucură de umbra acestuia. Capătul 
celălalt se zărea la vreo zece metri. Văzu deodată în faţă o 
fulgerare roşie. 

— Aţi văzut? întrebă el. 

— Da, răspunse Pam. 

Se opriră şi priviră cum apărea din nou. Apoi îşi dădu seama 
ce se întâmpla. Soarele de la miezul zilei, pe măsură ce găsea 
goluri între cele trei stânci căzute, se juca cu granitul roşu şi 
colora tunelul în purpuriu. Era un fenomen interesant. „Priveşte 
răsucirea nesfârşită a şarpelui roşu de mânie.” 

— Se pare, spuse el, că sunt mulţi şerpi roşii mânioşi pe aici. 
La jumătatea distanţei observă nişte cuvinte gravate în granit. Se 
opri şi citi în latină, traducând apoi cu voce tare, căci cunoştea 
pasajul: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din 
picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt”!€. Este 
din leşirea. Asta-i spunea Dumnezeu lui Moise din rugul aprins. 

— Oare aici s-a întâmplat? întrebă Pam. 

— Nimeni nu ştie. Muntele care se află la vreo treizeci şi doi de 
kilometri mai la sud, Jebel Musa, Muntele lui Moise, este acceptat 
de către toate cele trei religii ca fiind locul respectiv. Dar cine 
poate şti? 

La capătul tunelului fu învăluit de o adiere bruscă de căldură şi 
privi direct în farsh-ul curb, presărat cu chiparoşi. Nori albi şi 
pufoşi se alergau unul pe altul pe cerul senin. Mergea cu ochii 
aproape închişi din cauza luminii puternice. 

Presate de versantul mai îndepărtat, înghesuite de stâncile 
copleşitoare, se ridicau ziduri şi clădiri care pătrundeau una în 


16 Biblia, leşirea 3:5 (n.tr.). 


alta ca şi cum ar fi făcut parte din stâncă. Culorile - galben, maro 
şi alb - se potriveau cu camuflajul. Turnurile de pază păreau să 
plutească în aer. Conuri subţiri, verzi, de chiparoşi adăugau un 
contrast la ţiglele acoperişului de culoare portocaliu-închis. Nimic 
nu părea logic dacă analizai mărimea şi forma. Ansamblul îi 
amintea lui Malone de farmecul anarhic al unui sat pescăresc 
italian, de pe coama unui deal. 

— O mănăstire? îl întrebă Pam. 

— Harta indica trei în această regiune. Nici una nu este 
secretă. 

O cărare cu trepte formate din bolovani ducea în jos. Treptele 
coborau abrupt, grupate câte trei, mărginite de câte o fâşie în 
pantă, presărată cu piatră fină. La capăt, o altă potecă traversa 
farsh-ul, trecea pe lângă un lac mic cuibărit între chiparoşi şi se 
deplasa în zigzag spre intrarea în mănăstire. 

— Acesta este locul! 


Stephanie îl privi pe Daley părăsind restaurantul. Cassiopeia 
veni lângă ea, se aşeză la masă şi întrebă: 

— Ai aflat ceva util? 

— Spune că Daniels era la curent cu tot ce făcea el. 

— Altceva ce putea să zică? 

— Daley nu a menţionat niciodată că am fost la Camp David 
noaptea trecută. 

— Păi nu ne-a văzut nimeni în afară de agenţii aceia şi de 
Daniels. 

Asta aşa era. Dormiseră singure în cabană, cu doi agenţi 
postați afară. Mâncarea le aşteptase în cuptor când se treziseră. 
Daniels le sunase personal şi le spusese să aranjeze întâlnirea cu 
Daley. Aşa că Daley ori nu ştia, ori refuza să spună că ştia. 

— Mă întreb de ce a vrut preşedintele să ne întâlnim cu Daley, 
ştiind că ar fi putut contrazice ceea ce ne spusese el? întrebă ea, 
mai mult pentru sine decât pentru Cassiopeia. 

— Adaugă şi întrebarea asta pe listă! 

Privi prin peretele de sticlă cum Daley îşi târşâia picioarele 
prin pietrişul din parcare, spre maşina lui, un Land Rover. 
Niciodată nu-i plăcuse acest individ. Când i se confirmase în cele 
din urmă faptul că nu era un individ fără pată, fusese extrem de 
încăpăţânată. 


Acum însă, nu mai era aşa de sigură. 

Daley ajunse la maşină, care se afla la capătul celălalt al 
parcării şi urcă. Şi ele trebuiau să plece. Sosise vremea să-l 
găsească pe Brent Green şi să vadă ce aflase şi el. Daniels nu 
menţionase nimic despre o eventuală discuţie a lor cu Green, dar 
ea aşa considera că era mai bine. 

Mai ales acum. 

O explozie zdruncină întreaga clădire. 

Socul iniţial fu înlocuit de constatarea că restaurantul era 
intact. Vocile ridicate şi câteva ţipete se domoliră imediat când 
începură şi alţii să-şi dea seama că nu fusese afectată clădirea. 
Totul era bine, mai puţin afară. 

Se uită prin peretele de sticlă şi văzu cum Land Roverul lui 
Larry Daley era mistuit de flăcări. 


Capitolul 72 


PENINSULA SINAI 


Malone se apropie de poarta de lemn îmbrăcată în metal. 
Zidurile arse de soare din granit roşu, care îşi sprijineau fundaţia 
pe suporturile gigantice, se înclinau spre o terasă pe care 
stăteau de pază chiparoşi, portocali, lămâi şi măslini, iar partea 
de jos era învelită în viță-de-vie. Un vânticel cald ridica nisipul. 
Nu se vedea nici un semn de viaţă. Deasupra porţii, Malone zări 
alte cuvinte în latină, de data aceasta Psalmul 117, iar el traduse 
cu voce tare: 


ACEASTA ESTE POARTA DOMNULUI: 
DREPŢII VOR INTRA PRIN EA”. 


— Ce facem? întrebă Pam. 

Malone observase că ostilitatea zonei se potrivea foarte bine 
cu temperamentul ei instabil. 

— Presupun că ăsta e scopul sforii, spuse el, arătând-o cu 
mâna. Mult deasupra porţii, un clopot din metal se odihnea în 
interiorul unui turn deschis. Se îndreptă spre bucata de sfoară şi 
trase. Clopotul sună de mai multe ori. Era pe punctul de a suna 
din nou, când se deschise o ferestruică în partea de sus a porţii şi 
un tânăr bărbos cu pălărie de paie se aplecă în afară. 

— Cum aş putea să vă fiu de folos? întrebă acesta în engleză. 

— Am venit să vizităm biblioteca, spuse McCollum. 

— Aceasta nu este decât o mănăstire, un loc de reculegere. 
Nu avem bibliotecă. 

Malone se întrebase cum de ştiau Păzitorii dacă persoana care 
venea la poarta lor era sau nu un invitat. Călătoria putea lua 
foarte mult timp şi în nici o parte a încercării nu fusese impusă 
vreo constrângere. Aşa că trebuia să fie încă o provocare finală, 
una care nu era stipulată în încercare. 

— Suntem invitaţi şi am dus încercarea la bun sfârşit, strigă el. 


17 Biblia, Psalmii 118:20 (n.tr.). 


Cerem permisiunea de a intra în bibliotecă. 

Ferestruica portalului se închise. 

— Asta a fost foarte nepoliticos din partea ta, spuse Pam. 

— Nu au de gând să deschidă larg porţile pentru oricine apare 
pe aici, spuse Malone şi îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

Ferestruica se deschise din nou şi tânărul întrebă: 

— Numele dumitale? 

McCollum fu pe punctul de a vorbi, dar Malone îl prinse de 
mână. 

— Lasă-mă pe mine, spuse el. Se uită în sus şi spuse: George 
Haddad. 

— Cine sunt cei care te însoțesc? 

— Partenerii mei. 

Tânărul îl fixă cu privirea, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea 
seama dacă putea avea încredere în el. 

— Aş avea o întrebare, dacă nu e cu supărare. 

— Desigur! 

— Drumul până aici - care a fost ruta? 

— Mai întâi la Belem şi la Mănăstirea lui leronim, apoi la 
Bethlehem şi apoi aici. 

Ferestruica se închise. Malone auzi cum se trag nişte zăvoare 
în spatele porţii, apoi panourile din lemn se deschiseră şi tânărul 
bărbos ieşi tacticos afară. Acesta purta nişte pantaloni largi, care 
se îngustau la gambă şi o manta roşiatică strânsă în talie cu o 
sfoară. 

In picioare purta sandale. Se opri în faţa lui Malone şi făcu o 
plecăciune. 

— Bine ai venit, George Haddad! Ţi-ai dus încercarea la bun 
sfârşit. Doreşti să vizitezi biblioteca? 

— Da, aş vrea. 

Tânărul îi zâmbi şi îi spuse: 

— Atunci intră şi găseşte ceea ce cauţi! 

Merseră toţi după el, în şir indian şi intrară pe poartă, apoi 
într-un coridor întunecos, mărginit de stâncă înaltă, care bloca 
soarele. Incă treizeci de paşi, apoi un unghi drept şi ieşiră iar la 
lumină, în interiorul zidurilor, într-un spaţiu înfloritor în care se 
vedeau multă verdeață, chiparoşi, palmieri, viță-de-vie, flori şi 
chiar şi un păun care se plimba ţanţoş pe acolo. 

Se auzea o melodie mângâietoare cântată la flaut. Malone zări 


de unde provenea aceasta - muzicantul stătea în unul dintre 
balcoanele susţinute de stâlpi de lemn. Clădirile erau înghesuite 
una în alta, fiecare fiind diferită ca mărime şi ca stil. Zări curţi, 
trepte, balustrade de metal, peristiluri, acoperişuri ascuţite şi alei 
înguste. Un apeduct miniatural canaliza apa de la un capăt la 
celălalt. Totul părea să fi apărut acolo din întâmplare. Ansamblul 
îi amintea de un sat medieval. _ 

II urmară mai departe pe tânărul cu pălărie de paie. In afară 
de cântăreţul la flaut, Malone nu mai zări pe nimeni altcineva, 
deşi complexul era curat şi pus la punct. Razele de soare se 
luptau cu draperiile de la ferestre, însă nu zări nici o mişcare în 
spatele ochiurilor de geam. Straturile terasate de legume 
încărcate cu roşii stăteau la vedere. Un lucru îi atrase atenţia: 
panouri solare ce erau fixate discret pe acoperişuri şi mai multe 
antene parabolice, fiecare ascunsă în spatele unor apărători din 
lemn sau din piatră, care păreau să facă parte din clădiri - „ca la 
Disney World”, se gândi Malone, unde lucrurile necesare treceau 
neobservate, deşi erau lăsate chiar la vedere. 

Tânărul cu pălăria de paie se opri în faţa unei uşi de lemn şi-i 
descuie broasca cu o cheie de aramă supradimensionată. Intrară 
într-o sală de mese, o încăpere imensă decorată cu picturi 
murale religioase înfăţişându-l pe Moise. In aer se simţea miros 
de cârnaţi şi de varză murată. Plăcile din tavan alternau între 
ciocolatiu şi culoarea untului, întrerupte de un panou în formă de 
romb de culoare albastră, punctat cu stele aurii. 

— Călătoria voastră a fost, desigur, lungă, spuse tânărul. 
Avem mâncare şi băutură pentru voi. 

Pe una dintre mese se afla o tavă cu pâini brune la culoare şi 
nişte castroane cu roşii, ceapă şi ulei. Un alt castron era plin de 
curmale, iar altul conţinea trei rodii uriaşe. Se vedea aburul 
ieşind de la un ceainic şi se simţea miros de ceai. 

— Drăguţ din partea dumitale, spuse Malone. 

— Foarte drăguţ, adăugă McCollum. Numai că noi am dori să 
vedem biblioteca. 

Chipul osos trădă pentru o secundă expresia de nemulţumire a 
tânărului, care le spuse: 

— Am prefera să mâncaţi şi să vă odihniţi. De asemenea, 
poate veţi dori să vă spălaţi înainte de a pătrunde în interior. 

McCollum făcu un pas în faţă. 


— Am dus încercarea voastră la bun sfârşit. Am dori să vedem 
biblioteca! 

— De fapt, domnul Haddad e cel care a finalizat încercarea 
dumnealui şi a câştigat dreptul de a intra. Nu a fost trimisă nici o 
invitaţie către dumneata sau către această femeie. Tânărul se 
uită apoi la Malone. Prin implicarea acestor două persoane, 
invitaţia dumitale ar trebui, în mod normal, să fie anulată. 

— Şi atunci, de ce mă aflu aici? 

— S-a făcut o excepţie. 

— De unde ştii cine sunt? 

— Ai ştiut ruta încercării dumitale. 

Tânărul cu pălărie de paie nu mai spuse nimic altceva şi părăsi 
sala de mese, închizând uşa după el. Rămaseră cufundaţi în 
tăcere. In cele din urmă, Pam spuse: 

— Mi-e foame! N 

Şi lui Malone îi era foame. Işi puse rucsacul pe masă. 

— Atunci, hai să le acceptăm ospitalitatea! 


Capitolul 73 


MARYLAND 


Stephanie şi Cassiopeia se repeziră afară din restaurant. Nu se 
mai putea face nimic pentru Larry Daley. Automobilul lui era o 
grămadă de scrum şi încă ardea. Explozia fusese destinată 
maşinii şi nu făcuse pagube prea mari celorlalte automobile. 
Fusese o lovitură ţintită. 

— Trebuie să plecăm, spuse Cassiopeia. 

Şi ea era de aceeaşi părere. Se îndreptară în grabă spre 
Chevrolet şi urcară, Stephanie aşezându-se la volan. Introduse 
cheia în contact, dar ezită şi întrebă: 

— Ce părere ai? 

— Dacă preşedintele nu a pus el însuşi o bombă în maşina 
asta, atunci nu suntem în pericol. Nimeni nu s-a apropiat de ea 
cât am stat noi aici. 

Răsuci cheia. Motorul prinse viaţă. leşi de acolo exact în clipa 
în care o maşină a poliţiei dădea colţul şi intra în parcare. 

— Ce ţi-a spus? întrebă Cassiopeia. 

Ea îi relată conversaţia pe scurt. 

— Credeam că e plin de minciuni. Conspiraţii pentru a-l omori 
pe Daniels... Dar acum. 

O ambulanţă trecu în viteză pe lângă ele pe banda cealaltă. 

— N-are nici un rost să se mai grăbească, spuse ea. Nici măcar 
n-a avut timp să-şi dea seama ce i s-a întâmplat. 

— Destul de spectaculos, spuse Cassiopeia. Erau moduri mult 
mai silenţioase de a-l omori. 

— Asta dacă nu vrei să atragi atenţia asupra faptului. 
Consilierului adjunct pe probleme de securitate naţională să-i fie 
pusă o bombă în maşină? O să fie mare scandal! 

Conducea încet, respectând limitarea de viteză, încercând să 
iasă din oraş şi să intre înapoi pe autostradă. Opri la o intersecţie 
şi se îndreptă spre sud. 

— Incotro mergem acum? întrebă Cassiopeia. 

— Trebuie să-l găsim pe Green. 


După vreo opt kilometri, zări o maşină în oglinda retrovizoare, 
apropiindu-se rapid. Se aştepta ca aceasta să o depăşească şi să 
meargă în continuare cu viteză pe una din cele două benzi 
aproape goale ale autostrăzii. In schimb, Fordul de culoare gri 
încetini chiar lângă bara de protecţie a Chevroletului Suburban. 
Zări două persoane pe locurile din faţă. 

— Nu suntem singure! 

Mergeau cu aproape o sută de kilometri la oră pe drumul 
sinuos care trecea prin zona împădurită de provincie. Numai 
câteva ferme mai întrerupeau din când în când câmpiile şi 
pădurea. Văzu un pistol apărând pe geamul pasagerului de pe 
locul din faţă. Se auzi un pocnet şi un glonţ ricoşă din lunetă, dar 
sticla nu se sparse. 

— Binecuvântat să fie Serviciul Secret, spuse ea. Geamuri 
antiglonţ. 

— Insă cauciucurile nu au. 

Cassiopeia avea dreptate. Mări viteza şi Fordul se ţinu după 
ele. Trase volanul brusc la stânga şi trecu pe banda cealaltă, 
încetinind, lăsând Fordul să depăşească. In timp ce le depăşea, 
bărbatul trase într-o aripă a Chevroletului, dar gloanţele ricoşară. 

— Avem şi blindaj, spuse Cassiopeia. 

— Ce mi-ar plăcea un tanc acuma! Ai vreo idee cine sunt 
indivizii? 

— Cel care trage ne-a urmărit în parc acum câteva zile. Aşa 
că, aş spune că ne-au găsit saudiţii. 

— Cred că-l urmăreau pe Daley când am apărut noi. 

— Norocul nostru! 

Trecu din nou maşina pe banda cu ieşire spre sud, ajungând 
acum în spatele Fordului. Cassiopeia deschise geamul şi cu două 
împuşcături sparse luneta maşinii din faţa lor. Fordul încercă o 
manevră similară, schimbând benzile pe autostradă, dar fu 
nevoit să revină pe banda cu ieşire spre sud pentru a evita un 
camion care se apropia. Cassiopeia profită de ocazie şi mai 
trimise un glonţ prin lunetă. Pasagerul din Ford ochi prin luneta 
spartă, dar Cassiopeia îl descurajă, trăgând încă o dată. 

— Problemele noastre se agravează, spuse Stephanie. A mai 
apărut o maşină în spatele nostru. 

Cealaltă maşină stătea foarte aproape de bara lor de protecţie 
din spate. lnăuntru se aflau tot doi bărbaţi. Continuă să 


mărească viteza, pentru că, dacă ar fi oprit, ar fi ajuns la 
cheremul celor patru bărbaţi înarmaţi. Cassiopeia evaluă situaţia 
şi se hotărî. 

— Voi trage în cauciucurile celor din faţă. Apoi mai vedem ce 
facem cu cei din spate. Se auzi un pocnet, apoi un zgomot mai 
puternic. Stephanie simţi cum partea din dreapta spate a maşinii 
de teren deviază şi îşi dădu seama imediat ce se întâmplase: un 
glonţ nimerise un cauciuc al maşinii lor. Apăsă frâna şi ţinu 
vehiculul sub control. 

Se mai auzi un pocnet şi se hurducă şi partea din stânga 
spate. 

Ştia că împuşcăturile obişnuite nu făceau cauciucurile să 
explodeze, numai că pierdeau aer şi mai dura doar câteva 
minute până când maşina rămânea pe jantă. Lăsă maşina să 
ruleze, ceea ce ar fi trebuit să-i permită să mai meargă vreo doi 
kilometri. 

Cassiopeia îi dădu un pistol şi schimbă încărcătorul din arma 
sa. La început se puteau servi de sistemul de protecţie al 
Chevroletului ca să se protejeze. După aceea vor fi numai 
împuşcături, iar ora matinală şi zona de provincie puţin populată 
le oferea prea multă intimitate atacatorilor lor. Partea din spate 
se lăsă pe şosea şi un zgomot puternic îi dădu de înţeles că 
plimbarea se terminase. 

Opri Chevroletul şi apucă pistolul. 

Fordul din faţă frână brusc, derapând. 

Automobilul din spate făcu acelaşi lucru. 

Din ambele maşini ieşiră cei patru bărbaţi înarmaţi. 


Malone îşi termină rodia, unul dintre fructele sale preferate şi 
mai înghiţi o ceaşcă din ceaiul amărui. Fuseseră lăsaţi singuri 
aproape trei sferturi de oră, deşi el nu putea scăpa de 
sentimentul că erau supravegheați. Examină împrejurimile cu 
atenţie, încercând să-şi dea seama dacă încăperea avea camere 
video. Mesele erau goale toate, la fel şi un dulap care se afla 
lângă unul dintre pereţi. işi imagină un zdrăngănit uşor de 
farfurii, zgomotul furculiţelor care se atingeau de ele şi discuţiile 
în diverse limbi care însoțeau cu siguranţă fiecare masă. Mai era 
o uşă la celălalt capăt care era închisă şi despre care presupuse 
că ducea înspre bucătărie. Sala de mese era răcoroasă, iar el 


presupuse că acest lucru se datora zidurilor groase din piatră. 

Se deschise uşa exterioară şi tânărul cu pălărie de paie 
pătrunse în interior. Malone observă că fiecare acţiune a 
tânărului părea realizată în stilul unui servitor, ca şi cum ar fi 
avut în minte doar o singură idee odată. 

— Domnule Haddad, eşti pregătit să intri în bibliotecă? 

Malone încuviinţă din cap. 

— Am burta plină şi m-am şi odihnit. 

— Atunci putem merge. 

McCollum sări de pe scaun. Malone aşteptase să vadă ce avea 
de gând să facă. 

— E vreo problemă dacă mergem întâi până la baie? : 

— Pot să te duc, încuviinţă tânărul când auzi cererea. Insă 
după aceea va trebui să revii aici. Domnul Haddad este invitatul. 

— Bine, spuse McCollum şi dădu din mână a nepăsare când 
auzi condiţia, du-mă doar până la baie. 

— Domnule Haddad, aveţi nevoie să mergeţi la baie? întrebă 
tânărul. 

Malone dădu din cap că nu şi-l întrebă: 

— Eşti un Păzitor? 

— Da. 

Studie chipul lui tânăr. Avea pielea neobişnuit de netedă, 
pomeţii înalţi, iar ochii săi migdalaţi îi dădeau un aspect oriental. 

— Cum puteţi avea grijă de acest loc cu atât de puţini oameni? 
Nu am văzut decât încă o persoană pe drumul până aici. 

— Nu a fost niciodată o problemă. 

— Dar intruşii? întrebă McCollum. 

— Domnul Haddad este un învăţat. Nu avem de ce să ne fie 
teamă. 

— Condu-l până la baie, îi spuse Malone, hotărându-se să-l 
lase în pace. Noi o să aşteptăm aici. 

Păzitorul se întoarse spre Pam. 

— Sunt bine, spuse ea. 

— Ne vom întoarce în curând. 


Stephanie se încurajă pentru luptă. Cineva îl omorâse pe Larry 
Daley şi acum indivizii ăştia veniseră după ea. Era supărată că o 
târâse şi pe Cassiopeia în porcăria asta, dar prietena ei alesese 
de bunăvoie să vină cu ea. Şi nu văzu nici frică, nici regrete, doar 


hotărâre în ochii Cassiopeei. Cei patru bărbaţi înaintau spre 
Chevrolet. 

— Tu ia-i pe cei din faţă, spuse Cassiopeia, iar eu mă ocup de 
cei din spate. 

Ea încuviinţă din cap. Amândouă se pregătiră să deschidă 
uşile şi să tragă. Avea mai mult sens aşa decât să stea şi să-i 
lase pe cei patru să atace după bunul lor plac. Poate că 
momentul de surpriză le va conferi un avantaj. Va folosi portiera 
blindată şi geamul securizat ca protecţie cât de mult timp va fi în 
stare. 

Un zgomot înăbuşit crescu în intensitate şi maşina începu să 
vibreze. Stephanie văzu cum cei doi din faţă se împrăştiară, în 
timp ce o pală de vânt trecu peste automobil şi un elicopter 
apăru în raza lor vizuală. Apoi apăru o maşină care opri 
scrâşnind. Auzi un schimb rapid de focuri de armă. Trupurile 
celor doi indivizi din faţă se răsuciră în aer. Se uită în oglinda 
retrovizoare. Maşina din spate încerca să plece. Unul dintre 
trăgători zăcea mort pe autostradă. Maşina porni. Elicopterul 
atârna cam la cincisprezece metri în aer. O uşă laterală se 
deschise şi apăru un bărbat cu o puşcă în mână. Elicopterul 
merse paralel cu maşina care pleca şi ea văzu, dar nu putu să 
audă, împuşcăturile. Maşina viră brusc la stânga şi se izbi de un 
copac. Cei doi indivizi din faţă zăceau sângerând pe pavaj. 
Deschise portiera de la Chevrolet. 

— Toată lumea e bine acolo? întrebă o voce de bărbat. 

Se întoarse şi-l zări pe agentul de la Serviciul Secret care le 
întâmpinase la muzeu, stând în picioare lângă o altă maşină 
parcată. 

— Mda, suntem bine. A 

Telefonul mobil îi sună din interiorul Chevroletului. Il luă în 
mână şi răspunse. 

— M-am gândit că poate aveţi nevoie de puţin ajutor, îi spuse 
Daniels. 


Sabre îl urmă pe Păzitor afară prin furnicarul de clădiri 
cufundate în tăcere. Soarele lăsa umbre lungi peste liniile 
acoperişurilor şi pe strada neregulată. „Un oraş-fantomă, gândi 
el. Mort şi totuşi viu.” 

Fu condus la o altă clădire, unde, în interior, găsi o baie cu 


podeaua ca de plumb. Un container de tablă suspendat de tavan 
alimenta toaleta cu apă. Se hotărî că acum era momentul, aşa că 
scoase pistolul pe care-l luase de la mănăstire, ieşi din toaletă şi 
împinse ţeava în faţa tânărului. 

— Spre bibliotecă. 

— Dar nu eşti dumneata invitatul! 

— Ce zici de asta? lămuri el lucrurile. Te împuşc în cap şi aflu 
şi singur unde este! 

— Urmează-mă! îi spuse celălalt, care păru mai mult 
nedumerit decât speriat. 


Capitolul 74 


VIENA 


Hermann află curând că Thorvaldsen se dusese la 
Schmetterlinghaus. Şeful gărzii sale, un tip solid cu pielea 
măslinie, zelos din fire, îl urmă, în timp ce se îndrepta şi el în 
aceeaşi direcţie. Nu voia să atragă atenţia, aşa că-şi păstră pasul 
măsurat, zâmbind şi salutându-i din când în când pe membrii 
care se plimbau prin grădina de trandafiri de lângă casă. Se 
bucură că Thorvaldsen se dusese acolo. Clădirea era destul de 
departe ca să poată discuta problema ferit de ochii sau de 
urechile celorlalţi. Şi exact de asta avea nevoie! 

Printre plante, prin pereţii de sticlă, Thorvaldsen o zări pe 
gazdă apropiindu-se. li observă mersul hotărât. II recunoscu şi pe 
şeful gărzii sale. 

— Gary, domnul Hermann soseşte aici. Aş vrea ca tu să te 
retragi în capătul celălalt şi să stai printre plante. Mai mult ca 
sigur va fi prost dispus şi trebuie să discut cu el. Nu vreau să fii 
implicat până nu te chem. Poţi să faci asta pentru mine? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Atunci du-te şi să nu faci nici un zgomot! 

Băiatul se duse repede pe o cărare care se strecura prin 
pădurea tropicală transplantată şi apoi dispăru printre frunze. 


Hermann se opri afară. Îi spuse şefului gărzii: 

— Nu vreau să fiu deranjat, ai tu grijă de asta! 

Apoi deschise uşa de lemn şi împinse draperia de cauciuc. 
Fluturii zburau în zigzag prin aerul călduţ. Acompaniamentul lor 
muzical nu fusese pornit încă. Thorvaldsen stătea pe unul dintre 
scaunele pe care el şi Sabre le ocupaseră cu două zile în urmă. 
Zări imediat scrisorile şi-şi scoase pistolul din buzunar. 

— Ai în posesie lucruri care îmi aparţin, spuse pe un ton ferm. 

— Aşa este. Şi se pare că le vrei înapoi. 

— Asta nu mai este amuzant, Henrik! 

— O am pe fiica ta. 


— Am decis că pot trăi şi fără ea. 

— Sunt sigur că poţi. Mă întreb dacă ea îşi dă seama de asta. 

— Măcar eu încă mai am un moştenitor. 

Inţepătura îl răni adânc. 

— Te simţi mai bine când spui asta? 

— Mult mai bine. Insă, aşa cum probabil ai remarcat, 
Margarete va fi ruina acestei familii după ce eu nu voi mai exista. 

— Poate seamănă cu mama ei? După câte îmi aduc aminte şi 
ea era o femeie care se lăsa uşor pradă sentimentelor. 

— Din mai multe puncte de vedere. Insă nu o voi lăsa pe 
Margarete să stea în calea succesului nostru. Dacă ai intenţia să- 
i faci rău, n-ai decât! Eu vreau să-mi înapoiezi lucrurile care-mi 
aparţin! 

— Presupun că ai citit şi tu astea, spuse Thorvaldsen şi agită 
scrisorile în aer. 

— De mai multe ori. 

— Intotdeauna ai vorbit hotărât când a venit vorba despre 
Biblie. Criticile tale erau bine întemeiate şi bine gândite, trebuie 
să admit. Thorvaldsen făcu o pauză. M-am mai gândit. Există 
două miliarde de creştini, ceva mai mult de un miliard de 
musulmani şi aproximativ cincisprezece milioane de evrei. lar 
cuvintele de pe aceste pagini îi vor înfuria pe toţi. 

— Asta este defectul religiei: nu are nici un respect pentru 
adevăr. Nici unuia nu-i pasă de ceea ce este real, ci numai de 
ceea ce poate trece drept realitate. Thorvaldsen ridică din umeri. 
Creştinii vor trebui să se confrunte cu faptul că Biblia lor, atât 
Vechiul Testament, cât şi cel nou, sunt contrafăcute. Evreii vor 
afla că Vechiul Testament este o relatare a strămoşilor lor dintr- 
un loc diferit de Palestina. lar musulmanii vor afla că pământul 
lor sacru, cel mai sfânt dintre locuri, fusese iniţial pământul de 
baştină al evreilor. 

— Nu am timp pentru asta, Henrik. Dă-mi scrisorile, apoi şeful 
gărzii te va escorta în afara proprietăţii. 

— Şi cum vei explica acest lucru celorlalţi membri? 

— Ai fost chemat în Danemarca. Nişte afaceri urgente. Se uită 
prin jur. Unde este fiul lui Malone? 

— Se distrează pe undeva pe domeniu, spuse Thorvaldsen, 
ridicând din umeri. l-am spus să se ferească de probleme. 

— Ar fi trebuit să asculţi tu însuţi acest sfat înţelept. lţi cunosc 


legăturile cu Israelul şi presupun că i-ai informat deja de 
planurile noastre. Insă, aşa cum sunt sigur că ţi s-a spus, ei ştiu 
că noi căutăm Biblioteca din Alexandria, la fel ca ei. Au încercat 
să ne oprească, însă până acum fără succes. lar de-acum este 
prea târziu. 

— Ai foarte mare încredere în angajatul tău. S-ar putea să te 
dezamăgească! 

Hermann nu putea să-şi dezvăluie propria incertitudine, aşa că 
declară în schimb foarte hotărât: 

— Niciodată! 


Malone se ridică de la masă şi îşi scoase pistolul din rucsac. 

— Chiar mă întrebam cât aveai de gând să stai aici, spuse 
Pam. 

— Destul de mult cât să-mi dau seama că prietenul nostru nu 
se va mai întoarce. 

Işi puse rucsacul în spate şi deschise uşa spre exterior. Nu se 
auzea nici urmă de glasuri, nici zgomot de copite, nici măcar 
flautul. Complexul părea şi sacru şi sinistru în acelaşi timp. 

Se auziră clopotele, semnalând ora trei după-amiaza. 

Merse înainte înspre un grup de clădiri, fiecare dintre ele cu 
nuanţa şi textura frunzelor uscate. Un turn brun-roşcat cu 
acoperişul convex se înălța solemn. Strada cu denivelări îşi arăta 
vârsta. Singurul semn că trăiau oameni pe acolo erau hainele - 
lenjerie intimă, şosete, pantaloni - care atârnau la uscat dintr-un 
balcon. După un colţ îi zări cam la trei metri distanţă pe 
McCollum şi pe tânărul cu pălărie de paie, traversând o mică 
piaţă, în care se afla o fântână. Mănăstirea avea, cu siguranţă, 
acces la un puț, deoarece apa nu părea să fie o problemă; de 
asemenea, nici electricitatea, având în vedere numărul mare de 
panouri solare şi de antene parabolice. McCollum ţinea un pistol 
îndreptat spre capul tânărului. 

— E bine să ştim că am avut dreptate în ceea ce-l priveşte pe 
partenerul nostru, şopti el. 

— Presupun că vrea neapărat să fie primul care să arunce o 
privire. 

— Ei bine, asta e extrem de nepoliticos din partea lui. 
Mergem? 


Sabre îşi ţinea pistolul îndreptat spre ceafa Păzitorului. Trecură 
de mai multe clădiri şi pătrunseră şi mai adânc în complex, până 
în punctul în care se îmbinau lucrurile făcute de mâna omului cu 
cele naturale. Nu putea suferi liniştea aceea profană. O biserică 
neobişnuită, văruită în galben, era cuibărită lângă faţada din 
stâncă. În interior, naosul boltit, iluminat natural, era plin de 
icoane, triptice şi fresce. O adevărată pădure de candelabre de 
argint şi de aur atârna deasupra unei pardoseli din mozaic cu 
modele foarte detaliate. Opulenţa din interior contrasta puternic 
cu simplitatea exteriorului. 

— Aceasta nu este o bibliotecă, spuse el. 

Apăru un bărbat la altar. Şi el avea pielea măslinie, dar era 
scund şi avea părul cărunt. Era mai în vârstă, poate în jur de 
şaptezeci de ani. 

— Bine ai venit, spuse bărbatul. Eu sunt bibliotecarul. 

— Dumneata eşti şeful aici? 

— Am această onoare. 

— Vreau să văd biblioteca! 

— Pentru a face acest lucru, va trebui să-l eliberezi pe cel pe 
care-l ţii ostatic. 

Sabre îl împinse deoparte pe Păzitor. 

— Bine. Ridică pistolul către bibliotecar. Du-mă dumneata mai 
departe! 

— Desigur. 


Malone şi Pam intrară în biserică. Două şiruri de coloane de 
granit monolitice, vopsite în alb, cu capitoliile aurite, expuneau 
medalioane cu profeţii din Vechiul Testament şi cu apostolii din 
Noul Testament. Frescele de pe ziduri îl reprezentau pe Moise 
primind poruncile şi confruntându-se cu rugul aprins. in 
dulapurile cu vitrine de sticlă se odihneau relicvarii, discuri, cupe 
şi cruci. Nu era nici urmă de McCollum sau de tânărul cu pălărie 
de paie. A 

La dreapta lui, într-o nişă, Malone zări două cuşti din bronz. In 
una se aflau sute de cranii de culoarea nisipului, adunate unul 
peste altul într-o movilă sinistră. Cealaltă conţinea un asortiment 
hidos de oseminte într-un talmeş-balmeş anatomic. 

— Păzitori? întrebă Pam. 

— Mai mult ca sigur. 


Mai era ceva în naosul luminat de soare care-i atrase atenţia: 
nu erau strane. Se întrebă dacă aceasta era o biserică ortodoxă. 
Era greu de spus din cauza decoraţiunilor, care păreau un 
amestec eclectic din mai multe religii. g 

Traversă pardoseala din mozaic către nişa din partea opusă. In 
interior, cățărat pe un suport din piatră, având în spate un 
vitraliu luminos, se afla un schelet întreg, îmbrăcat cu o robă 
mov cu broderii şi sutană cu glugă, plasat în poziţie şezândă, cu 
capul uşor înclinat, ca şi cum s-ar fi întrebat ceva. Oasele 
degetelor, având încă pe ele resturi de carne uscată şi unghii, 
ţineau un toiag şi un rozariu. In granitul de dedesubt erau 
dăltuite trei cuvinte: 


CVSTOS RERVM PRVDENTIA 


— „Prudenţa este păzitoarea lucrurilor”, spuse el, traducând, 
dar ştia greacă destul de bine ca să-şi dea seama că primul 
cuvânt putea fi interpretat şi ca „înţelepciune”. Oricum ar fi fost, 
mesajul era clar. 

Ceva care sună ca o uşă care se deschide şi apoi se închide îşi 
transmise ecoul din partea cealaltă a unui iconostas din faţa 
bisericii. Ţinând pistolul în mână, merse încet înainte şi trecu prin 
uşa din mijlocul unui panou decorat cu modele complicate. 

O singură uşă se afla la capătul celălalt. 

Se apropie de ea. 

Panourile erau din lemn de cedru, iar pe ele erau 
inscripţionate cuvintele din Psalmul 117: „ACEASTA ESTE 
POARTA DOMNULUI: DREPŢII VOR INTRA PRIN EA”. 

Apucă sfoara ce ţinea loc de mâner şi trase de ea. Uşa se 
deschise cu o mulţime de scârţâituri. Numai că el mai observă 
ceva: panoul străvechi era echipat cu un dispozitiv modern, o 
deschizătoare electronică, fixată pe partea opusă. Un fir trecea 
prin balama, apoi dispărea într-o gaură făcută în piatră. 

Observă şi Pam acest lucru. 

— Asta-i ciudat, spuse ea. 

El fu de acord. 

Apoi se uită dincolo de uşă şi confuzia lui se amplifică. 


Capitolul 75 


MARYLAND 


Stephanie sări din elicopterul care le lăsă din nou pe ea şi pe 
Cassiopeia la Camp David. Daniels le aştepta pe pista de 
aterizare. Stephanie se îndreptă direct spre el, în timp ce 
elicopterul se ridică din nou pe cerul dimineţii şi dispăru 
deasupra copacilor. 

— Poate că sunteţi preşedintele Statelor Unite, spuse ea pe un 
ton ascuţit, dar sunteţi un mare ticălos! Ne-aţi trimis acolo ştiind 
că vom fi atacate! 

Daniels avea o expresie de nedumerire pe faţă. 

— De unde aveam să ştiu asta? 

— Şi tocmai se întâmpla să treacă pe acolo un elicopter în 
care se afla un ochitor de elită? întrebă Cassiopeia. 

— Hai să ne plimbăm puţin, spuse preşedintele şi făcu un gest 
cu mâna. Porniră fără grabă pe o alee largă. Trei agenţi de la 
Serviciul Secret mergeau în urma lor la vreo douăzeci de metri. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, le îndemnă Daniels. Stephanie 
se calmă, recapitulă tot ce se întâmplase în acea dimineaţă şi 
sfârşi prin a spune: 

— El considera că cineva complotează să vă omoare. 

| se păru ciudat să se refere la Daley la timpul trecut. 

— Avea dreptate. 

Se opriră. 

— Mie mi-a ajuns, spuse ea. Nu mai lucrez pentru 
dumneavoastră şi totuşi m-aţi determinat să acţionez într-o 
beznă totală. Cum vă aşteptaţi să fac asta? 

— Sunt convins că ţi-ai dori postul înapoi, nu-i aşa? 

Ea nu răspunse imediat, iar tăcerea ei lăsă de înţeles, spre 
enervarea ei, că într-adevăr şi-l dorea. Ea fusese cea care 
concepuse şi pusese bazele la Magellan Billet, promovându-i 
întreaga existenţă. Nimic din ce se întâmpla nu o implicase direct 
pe ea de la bun început, însă acum erau persoane pe care nici nu 
le plăcea, nici nu le admira, dar care se foloseau de ea. Aşa că-i 


răspunse sincer preşedintelui: 

— Nu şi dacă trebuie să vă pup în fund. Făcu o pauză. Sau s-o 
pun pe Cassiopeia din nou în pericol. 

Daniels nu păru descurajat. 

— Veniţi cu mine! Merseră în linişte prin pădure spre o altă 
cabană. In interior, preşedintele luă un CD-player portabil. 
Ascultaţi asta! 


— Brent, nu pot să-ţi explic tot, pot numai să-ţi spun că seara 
trecută s-a întâmplat să aud conversaţia dintre vicepreşedintele 
vostru şi Alfred Hermann. Ordinul, sau mai bine zis Hermann, 
plănuieşte să-l omoare pe preşedintele vostru. 

— Ai aflat şi detalii? întrebă Green. 

— Daniels va face o vizită neanunţată în Afganistan săptămâna 
viitoare. Hermann a făcut o înţelegere cu oamenii lui bin Laden şi 
a furnizat proiectilele necesare pentru a distruge avionul. 

— Aceasta este o acuzaţie foarte gravă, Henrik! 

— Lucru care nu-mi stă în obicei. Am auzit asta eu însumi, la fel 
şi băiatul lui Cotton Malone. Îl poţi informa pe preşedinte? Doar să 
anuleze călătoria. Asta ar soluţiona problema pe termen scurt. 

— Bineînţeles. Ce se întâmplă acolo, Henrik? 

— Mai multe decât ţi-aş putea explica. Ţinem legătura. 


— Această înregistrare a fost făcută acum cinci ore, explică 
Daniels. Nu am primit nici un telefon de la procurorul meu 
general cel demn de încredere. Te gândeşti că putea măcar să 
facă o încercare. De parcă aş fi greu de găsit! 

— Cine l-a omorât pe Daley? se interesă ea. 

— Larry, Dumnezeu să-l ierte, a cam forţat lucrurile. E clar că 
era un tip ocupat. Ştia că se petrecea ceva şi a ales să difuzeze 
ştirile pe toate canalele. Asta a fost greşeala lui. Oamenii care 
sunt în posesia acelor stickuri de memorie sunt cei care l-au 
omorât pe Larry. N 

Ea şi cu Cassiopeia se uitară una la alta. In cele din urmă, 
spuse: 

— Green. 

— Se pare că am găsit câştigătorul la concursul „Cine este 
trădătorul?” 

— Păi atunci de ce nu-l arestați? întrebă ea. 

— Avem nevoie de mai mult, spuse Daniels, clătinând din cap. 


Articolul trei, capitolul trei din Constituţie stipulează clar. 
Trădarea faţă de Statele Unite asigură confortul şi susţinerea 
inamicilor. Oamenii care vor să mă omoare sunt inamicii noştri. 
Însă nimeni nu poate fi învinuit de trădare dacă nu există 
mărturia a două persoane la acelaşi act realizat făţiş. Aşa că 
avem nevoie de mai mult. 

— Presupun că aţi putea să zburaţi spre Afganistan şi, după ce 
va fi doborât avionul, vom avea şi actul realizat făţiş. Eu şi 
Cassiopeia am putea fi cei doi martori. 

— Da, foarte amuzant, Stephanie! Da, sunt de acord, aţi fost o 
momeală. Numai că am avut grijă să vă protejez spatele. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră! 

— Nu poţi alunga păsările din tufişuri dacă nu ai un câine bun. 
lar dacă tragi cu puşca înainte, nu faci decât să-ţi iroseşti 
gloanţele. 

Ea înţelese ce voia să spună. Şi ea dăduse ordine 
asemănătoare în repetate rânduri. 

— Ce vreţi să facem? întrebă ea, cu evidentă resemnare în 
voce. 

— Intâlniţi-vă cu Brent Green! 


Malone se uită la imaginea enigmatică. Uşa bisericii se 
deschidea înspre peretele din faţă al muntelui. Drept înainte se 
afla un hol pătrat, cu o lăţime de vreo cincisprezece metri şi cam 
tot atât de lung. Luminaţi slab cu felinare argintii, pereţii din 
granit sclipeau ca nişte oglinzi. Pardoseala avea un alt mozaic 
frumos ornamentat, iar tavanul era decorat cu borduri şi 
arabescuri în roşu şi maro. Pe partea opusă a încăperii se aflau 
şase rânduri de pilaştri din marmură gri cu negru, legaţi între ei 
prin şiraguri de primule. Şapte uşi se deschideau între pilaştri, 
fiecare văzându-se ca un petic întunecat. Deasupra fiecărui 
portal se afla o literă romană - V S O V O D A. Deasupra literelor 
era scris un alt pasaj biblic, din Apocalipsa. Pasajul era în latină, 
aşa că-l traduse cu voce tare: 

— „Nu plânge: lată, a biruit leul din seminţia lui luda, rădăcina 
lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.” 18 

Auzi paşi răsunând de dincolo de uşi, dar era imposibil de spus 
în spatele căreia. 


18 Biblia, Apocalipsa 5:5 (n.tr.). 


— McCollum e acolo, spuse Pam. Dar unde? 

Se îndreptă spre una dintre intrări. |n interior, un tunel 
străpungea roca, iar din şase în şase metri se aflau alte felinare 
care luminau slab. Se uită prin deschiderea alăturată, care ducea 
şi ea în interiorul muntelui, numai că printr-un tunel diferit. 

— Ce interesant! Alt test! Sunt şapte posibilităţi. Işi dădu jos 
rucsacul de pe umeri. Ce s-a întâmplat cu vremurile în care nu 
aveai nevoie decât de un permis ca să intri într-o bibliotecă? 

— Probabil că s-au dus în acelaşi loc unde se află şi coborâtul 
dintr-un avion numai atunci când aterizează. 

— Să ştii că te-ai descurcat destul de bine la săritura aceea, 
zise el zâmbind. 

— Nu-mi mai aduce aminte! 

El se uita la cele şapte intrări. 

— Ştiai că McCollum va acţiona, nu-i aşa? De asta l-ai lăsat să 
plece cu Păzitorul acela. 

— Nu a venit aici pentru experienţa intelectuală. Şi nu e nici 
vânător de comori. Individul ăla este un profesionist. 

— La fel ca avocatul cu care mă întâlneam, care era mai mult 
decât un simplu avocat. 

— Israelienii s-au folosit de tine. Nu are rost să te simţi prost 
din cauza asta. S-au folosit şi de mine. 

— Crezi că toată chestia asta a fost o înscenare? 

— Mai mult o manipulare, spuse el, clătinând din cap. L-am 
găsit pe Gary mult prea uşor. Şi dacă trebuia ca eu să-i omor pe 
răpitorii lui? Apoi, când am mers la George, ei n-au făcut altceva 
decât să ne urmărească. Bineînţeles că tu erai acolo şi israelienii 
te urmăreau. Aşa că s-au asigurat că te voi lua cu mine, 
păcălindu-mă în aeroport şi la hotel. Toate se leagă. Aşa au 
reuşit israelienii să-l omoare pe George, după care ei şi-au 
terminat treaba. Cei care l-au răpit pe Gary ţin legătura cu noi ca 
să găsească asta. Ceea ce înseamnă că răpitorii au un plan cu 
totul diferit de cel al israelienilor. 

— Crezi că McCollum l-a răpit pe Gary? 

— El sau persoana pentru care lucrează el. 

— Şi atunci ce facem? 

— Mergem după el! spuse Malone, scoțând din rucsac 
încărcătoarele de rezervă pentru pistol şi înghesuindu-le în 
buzunare. 


— Pe care uşă? 

— Ţi-ai dat singură răspunsul la asta în Lisabona, când spuneai 
că Thomas Bainbridge a lăsat indicii. l-am citit cartea în avion. 
Nu găseşti nimic acolo, nici măcar cât de cât apropiat de ceea ce 
am experimentat noi. Biblioteca pierdută din cartea lui este 
descoperită în sudul Egiptului. Nu este nici o încercare a eroului, 
nimic. Numai că monumentul acela din grădina lui - acela-i cu 
totul altceva! Mă întrebam despre ultima parte a încercării pe 
care ne-a dat-o McCollum. Nu ar avea nici un sens să intri aici 
pur şi simplu, imediat cum ai ajuns! 

— Numai dacă ai un pistol îndreptat spre capul cuiva. 

— Adevărat! Numai că este ceva în neregulă. Arătă înspre uşi. 
Cu acest gen de prevedere, ar putea foarte uşor să facă un intrus 
să se rătăcească. Şi unde e restul lumii? Acest loc e părăsit. Mai 
citi o dată literele de deasupra uşilor: V S O V O D A. Şi îşi dădu 
seama. Mereu te luai de mine, întrebându-te la ce e bună 
memoria mea fotografică. 

— Nu, mă întrebam mereu de ce nu-ţi puteai aduce aminte de 
ziua mea de naştere sau de aniversarea noastră! 

— De data asta contează faptul că am o bună ţinere de minte, 
zise el. Aminteşte-ţi ultima parte a încercării! „Atenţie la litere!” 
Ştii monumentul de la Bainbridge Hall, cu literele romane? El le 
revăzu perfect în minte: D OVOSVAVV M. |ţi aminteşti că te 
întrebai de ce D şi M sunt la distanţă de celelalte opt litere? Arătă 
înspre uşi. Acum ştim. Una te lasă să intri, iar cealaltă presupun 
că te scoate afară. De partea din mijloc nu sunt prea sigur, dar 
urmează să aflăm. 


Capitolul 76 


VIENA 


Thorvaldsen evaluă situaţia. Trebuia să fie mai bun decât 
Hermann, de aceea îşi luase pistolul pe sub pulover. Incă mai 
ţinea în mână scrisorile Sfântului Augustin şi ale Sfântului 
leronim. Însă şi Hermann era înarmat. 

— De ce l-ai răpit pe Gary Malone? îl întrebă el. 

— Nu am nici cea mai mică intenţie să mă las chestionat. 

— Şi de ce nu-mi faci această plăcere, dacă tot voi pleca în 
curând? 

— Pentru ca tatăl lui să facă întocmai ceea ce aveam noi 
nevoie să facă. Şi a mers! Malone ne-a condus direct la 
bibliotecă. 

Işi aminti de presupunerea vicepreşedintelui din noaptea 
trecută şi se hotărî să marşeze pe asta. 

— lar tu eşti la curent cu asta? 

— Eu întotdeauna ştiu, Henrik! Asta e diferenţa dintre noi. De 
aceea eu conduc această organizaţie! 

— Membrii nu au nici o idee despre planurile tale. Lor numai li 
se pare că înţeleg. f 

Incerca să vadă dacă mai era ceva de aflat. Il trimisese pe 
Gary să se ascundă din două motive: unul, ca să nu fie nicio 
posibilitate de a se afla că ei auziseră discuţia din noaptea 
precedentă, ca să nu fie puşi amândoi în pericol, iar al doilea, 
ştiuse că Hermann urma să vină înarmat şi trebuia să facă singur 
faţă acestei ameninţări. 

— Ei au toată încrederea în Cerc, spuse Hermann. lar noi nu i- 
am dezamăgit niciodată. 

— Astea sunt chestiunile pe care voiai să mi le arăţi? întrebă el 
şi arătă spre hârtii. 

— Speram, spuse Hermann încuviinţând din cap, că, odată ce 
vei vedea falsurile din Biblie, erorile sale inerente, vei înţelege că 
noi nu facem decât să spunem lumii ceea ce ar fi trebuit să i se 
spună acum o mie cinci sute de ani. 


— Dar lumea e pregătită să afle? 

— Nu mă interesează această dezbatere, Henrik! îşi duse 
braţul în faţă şi ridică pistolul. Ceea ce aş vrea să aflu este cum 
de ai descoperit aceste scrisori. 

— La fel ca tine, Alfred, eu întotdeauna ştiu! 

— Te voi ucide, îi spuse Hermann, cu pistolul îndreptat spre el. 
Acesta este teritoriul meu şi ştiu cum să mă descurc după ce nu 
vei mai fi. Pentru că o ai deja pe fiica mea, mă pot folosi de acest 
lucru. Pot spune că a fost vorba despre un fel de conspirație de 
extorcare pe care ai plănuit-o şi care a mers prost. Nici nu va 
conta prea mult. Oricum n-o să-ţi pese. 

— Cred că de fapt mă preferi mort! 

— Fără îndoială! E mult mai uşor, din mai multe puncte de 
vedere! 

Thorvaldsen auzi paşii cum alergau în acelaşi moment în care- 
| zări pe Gary cum sare dintre plante şi se repede la Alfred 
Hermann. Băiatul era înalt şi deşirat, dar solid. Luat prin 
surprindere, Hermann se rostogoli şi îşi pierdu pistolul. Gary îl 
împinse pe adversarul său şi înşfăcă arma. Hermann părea 
împietrit în urma atacului; se ridică în genunchi, încercând să-şi 
recapete răsuflarea. Thorvaldsen se ridică şi luă pistolul de la 
Gary. Nu-i dădu lui Hermann timp să se ridice şi-i trase acestuia 
o lovitură cu pistolul în tâmplă. Austriacul, ameţit, căzu grămadă 
la pământ. 

— Asta a fost o chestie prostească, îi spuse lui Gary. M-aş fi 
descurcat şi singur. 

— Cum? îşi ţinea pistolul îndreptat înspre tine! 

Nu voia să recunoască faptul că rămăsese, într-adevăr, fără 
idei, aşa că-l prinse şi-l strânse pe băiat de umăr. 

— Bine zis, băiete! Numai să nu mai faci asta şi altă dată! 

— Sigur, Henrik! Nici o problemă! Data viitoare o voi lăsa pe 
acea persoană să te împuște. 

— Eşti exact ca tatăl tău, îi spuse zâmbind. 

— Şi acum ce facem? Mai este un tip afară. 

II duse pe Gary lângă ieşire şi-i spuse cu voce joasă: 

— Du-te afară şi spune-i că Herr Hermann are nevoie de el. 
Apoi lasă-l pe el să intre primul. Eu o să mă ocup de restul. 


Malone merse prin tunelul cu litera D. Drumul era îngust, 


pentru două persoane şi se adâncea mult în măruntaiele 
muntelui. Coti de două ori. Lumina venea în continuare slab de la 
felinare. Aerul rece, misterios, era înţepător şi îl usturau ochii. 
După încă vreo câteva cotituri, ajunseră într-o cameră decorată 
cu picturi murale magnifice. Se minună de realizarea lor 
extraordinară: Judecata de Apoi, iadul aruncând flăcări în râu, 
Tulpina lui Isai. Şapte uşi erau tăiate în zidul prin care intraseră, 
iar deasupra fiecăreia se vedea câte o singură literă romană. Pe 
peretele opus se vedeau alte şapte uşi, fiecare cu câte o literă 
deasupra, de asemenea: DMVSOAL. 

— Mergem pe la O, nu-i aşa? întrebă Pam. 

— Prinzi repede, observă el. Monumentul acela reprezintă 
cheia acestui labirint. Urmează să mai fie încă şapte puncte de 
legătură. V O S VA V V, astea au rămas. Thomas Bainbridge a 
lăsat un indiciu important, numai că e unul care nu are nici un 
sens până nu ajungi aici. De aceea, Păzitorii l-au lăsat în pace 
timp de trei sute de ani. Altfel nu are nici un sens. 

— Numai în situația în care te afli în acest labirint. 

Continuară să meargă înainte prin încâlceala de pasaje, 
coridoare înșelătoare şi fundături. Timpul şi energia necesare 
pentru construcţia acestor tuneluri stârniră imaginaţia lui 
Malone. Numai că Păzitorii îşi îndepliniseră misiunea pe o 
perioadă de peste două mii de ani - timp suficient pentru a fi atât 
inventivi, cât şi meticuloşi. Mai apărură încă şapte puncte de 
legătură şi lui îi făcu plăcere să constate că de fiecare dată 
deasupra unei uşi se zărea una dintre literele de pe monument. 
Işi ţinea pistolul la îndemână, dar în faţa lor nu se auzea nimic. 
Fiecare răscruce avea un sistem diferit de hieroglife, cartuşe, 
gravuri alfabetice şi simboluri cuneiforme. Trecură de cea de-a 
şaptea răscruce şi intrară într-un alt tunel, iar el ştiu că drumul 
final se afla în faţa lor. 

Trecură de un colţ, iar lumina de la ieşirea din faţa lor era clar 
mult mai strălucitoare decât la celelalte răscruci. McCollum 
putea fi acolo, aşteptându-i, aşa că o trase pe Pam în spatele lui 
şi merse încetişor înainte. La capăt, rămase în umbră şi aruncă o 
privire înăuntru. 

Camera era încăpătoare, arăta cam ca un pătrat cu latura de 
doisprezece metri şi nişte candelabre atârnau deasupra 
capetelor lor. Pereţii aveau o înălţime de vreo şase metri şi erau 


acoperiţi cu hărţi făcute din mozaic: Egipt, Palestina, lerusalim, 
Mesopotamia, Mediterana. Detaliile erau minime, cu țărmurile 
pierdute în necunoscut, iar scrisul era în greacă, arabă şi ebraică. 
Pe peretele opus se aflau încă şapte uşi. Cea cu litera M 
deasupra sigur dădea înspre bibliotecă. 

Intrară în cameră. 

— Bine ai venit, domnule Malone! spuse o voce de bărbat. 

Siluetele a doi bărbaţi se conturară din întunericul uneia dintre 
celelalte uşi. Unul dintre ei era Păzitorul pe care îl ameninţase 
McCollum mai devreme cu pistolul, numai că acum era fără 
pălăria de paie. Celălalt era Adam din apartamentul lui Haddad şi 
din mănăstirea din Lisabona. Malone îşi ridică pistolul. Nici 
Păzitorul, nici Adam nu se clintiră. Ambii stăteau doar şi se uitau 
la el, pe chipuri având aşternute nişte expresii îngrijorate. 

— Nu sunt duşmanul vostru, spuse Adam. 

— Cum ne-ai găsit? întrebă Pam. 

— Nu eu v-am găsit pe voi, ci voi m-aţi găsit pe mine. 

Malone se gândi la faptul că bărbatul din faţa lui îl împuşcase 
pe George Haddad. Apoi observă că Adam era îmbrăcat la fel ca 
Păzitorul mai tânăr: pantaloni largi, mantaua strânsă în talie cu o 
sfoară, sandale. Nici unul nu era înarmat. Işi lăsă pistolul în jos. 

— Eşti un Păzitor? îl întrebă pe Adam. 

— Un servitor credincios. 

— De ce l-ai omorât pe George Haddad? 

— Nu l-am omorât. 

O mişcare din spatele celor doi bărbaţi îi atrase atenţia lui 
Malone. Văzu încă o siluetă păşind în faţă dinspre uşă. Era Eve 
din apartamentul lui Haddad. Vie şi sănătoasă. 

— Domnule Malone, spuse ea, eu sunt ajutor de bibliotecar şi 
vă datorăm o explicaţie, dar trebuie să ne grăbim! El îşi păstră 
calmul. Ne aflam acolo, la Londra, pentru a crea o iluzie, 
continuă ea. Era absolut necesar ca dumneata să continui, iar 
bibliotecarul considera că vicleşugul era cea mai bună cale de a 
îndeplini acest scop. 

— Bibliotecarul? 

— El ne conduce, încuviinţă ea din cap. Nu suntem mulţi, dar 
am fost întotdeauna suficienţi pentru a proteja acest loc. Mulţi 
Păzitori au servit aici. Sunt convinsă că le-ai văzut osemintele în 
biserică. Numai că lumea e în continuă schimbare. Devine din ce 


în ce mai dificil pentru noi să ne continuăm misiunea. Suntem pe 
punctul de a rămâne fără fonduri, iar recrutarea din ultima 
perioadă a fost jalnică. Apoi, mai este şi ameninţarea. 

Malone o aşteptă să-şi continue explicaţiile. 

— În ultimii ani, cineva ne tot caută. Au implicat până şi 
guvernele. Incidentul de acum cinci ani cu George Haddad, când 
ai reuşit să-l ascunzi, a lăsat un invitat expus şi cunoscut. Acest 
lucru nu s-a mai întâmplat niciodată până acum! Toţi invitaţii din 
trecut şi-au respectat angajamentul de a păstra secretul, cu 
excepţia unuia - Thomas Bainbridge. Din fericire însă, el s-a 
dovedit util în încălcarea pe care a comis-o. Încercarea voastră a 
reuşit mulţumită lipsei de caracter a lui Bainbridge. 

— Ştiaţi că venim? întrebă Pam. 

— Cea mai mare parte a călătoriei voastre a fost stimulată de 
noi, cu excepţia faptului că israelienii au fost destul de agresivi în 
încercarea lor de a vă găsi. Chiar şi americanii au fost implicaţi, 
numai că se pare că din motive diferite. Toată lumea ducea 
tratative cum să scape de noi. Bibliotecarul a hotărât să pună în 
mişcare nişte evenimente pe care noi să le putem controla şi 
care să-i conducă chiar aici pe jucătorii importanţi. 

— Cum este posibil aşa ceva? întrebă el. 

— Păi sunteţi aici, nu-i aşa? 

— Ne aflam la Londra, interveni Adam, ca să vă stimulăm. Am 
utilizat câteva efecte speciale de recuzită pentru a vă convinge 
de împuşcături. Adam se uită la Pam. Impuşcarea dumitale a fost 
doar un accident. Nu mă aşteptam să fii afară. N 

— Cum nu mă aşteptam nici eu! spuse Malone. Insă mai era 
ceva. Se uită la Eve. George te-a împuşcat. l-am luat pistolul - 
era încărcat cu muniție adevărată. i 

— Da, slavă Domnului că ţinteşte foarte bine! Incă mă doare, 
dar vesta şi-a îndeplinit misiunea. 

— Ne-am dus la Lisabona, spuse Adam, ca să vă ajutăm să 
mergeţi înainte şi să-i abatem din drum pe israelieni. Trebuia ca 
voi trei să veniţi aici singuri. Ceilalţi care se aflau în mănăstire 
făceau parte dintr-o unitate specială de exterminare a 
Mossadului. Dar i-aţi eliminat. 

Malone o privi pe Pam. 

— După câte se pare, nu ai fost tu singura persoană 
manipulată. 


— Individul care a venit aici cu voi este Dominick Sabre, spuse 
Eve, deşi numele său de la naştere este James McCollum. 
Lucrează pentru o organizaţie cunoscută sub numele de Ordinul 
Lânii de Aur. A venit să ia biblioteca. 

— lar eu l-am adus aici, spuse Malone. 

— Nu, spuse Adam, noi te-am lăsat să-l aduci aici. 

— Unde este acest bibliotecar? întrebă Pam. 

— Acolo, spuse Adam şi arătă spre uşi. S-a dus cu Sabre. Sub 
ameninţarea pistolului. 

— Cotton, spuse Pam. lţi dai seama ce înseamnă asta? Dacă 
Eve nu a fost omorâtă, atunci. 

— Bibliotecarul este George Haddad. 

— Urmează să moară, spuse Eve, încuviinţând din cap, cu 
ochii inundaţi de lacrimi. 

— L-a luat pe Sabre înăuntru, spuse Păzitorul mai tânăr, ştiind 
că nu se va mai întoarce. 

— De unde ştie acest lucru? întrebă Malone. 

— Ori ordinul, ori Sabre vor acest loc numai pentru ei înşişi. 
Care din ei? Asta rămâne de văzut. Insă vom fi omorâţi cu toţii, 
indiferent că e unul sau altul. Deoarece nu suntem decât câţiva, 
acest lucru nu va fi dificil de realizat. 

— Nu există arme aici? 

— Nu sunt permise aici, spuse Adam, clătinând din cap. 

— Ceea ce se află acolo merită sacrificiul vostru? întrebă Pam. 

— Fără îndoială, răspunse Adam. 

Malone ştia ce se întâmpla. 

— Bibliotecarul vostru a fost răspunzător de moartea unui 
Păzitor, cu mult timp în urmă. El crede că moartea sa va fi o 
ispăşire pentru acest păcat. 

— Ştiu, spuse Eve. In această dimineaţă v-a privit cum v-aţi 
paraşutat şi a ştiut că aceasta era ultima lui zi. Mi-a spus ce avea 
de făcut. Făcu un pas înainte. Lacrimile îi brăzdau acum obrajii. A 
spus că dumneata ai putea opri ceea ce se întâmplă. Aşa că 
salvează-l! Nu trebuie să moară! Salvează-ne pe toţi! 

Malone se îndreptă spre uşa marcată cu M şi strânse bine 
pistolul. Işi aruncă rucsacul la pământ şi-i spuse lui Pam: 

— Rămâi aici! 

— Nu, spuse ea. Merg şi eu! 

El o privi. Această femeie, pe care o iubise, dar pe care o şi 


urâse, părea ea însăşi la o răscruce, la fel ca Haddad. 

— Vreau să ajut, spuse ea. 

El habar nu avea ce urma să se întâmple acolo. 

— Gary are nevoie măcar de unul din părinţi, îi spuse el. 

— Şi bătrânul acela are nevoie de noi, răspunse ea, fixându-l 
cu privirea. 


Capitolul 77 


MARYLAND 


Stephanie asculta postul de radio Fox News. Fusese raportată 
bombardarea maşinii, se verificase numărul de înregistrare al 
acesteia, iar Daley fusese identificat. Clienţii din restaurant 
confirmaseră semnalmentele lui fizice şi o descriseseră pe 
femeia care stătuse cu el. Martorii afirmaseră cum această 
femeie, împreună cu o alta cu tenul măsliniu, plecase de la locul 
faptei înainte de sosirea poliţiei. Nu fu surprinsă de faptul că 
presa nu raportase găsirea cadavrelor unor bărbaţi înarmaţi la 
câţiva kilometri de locul exploziei. Serviciul Secret curăţaseră 
totul rapid şi eficient. 

Acum conduceau o altă maşină guvernamentală, un Chevrolet 
Tahoe, oferit tot de Daniels. Preşedintele voia ca ele să fie deja 
departe de Camp David înainte de a-i telefona lui Green. Se aflau 
acum la peste o sută de kilometri mai spre sud, în apropiere de 
periferia dinspre nord a Washingtonului. Luă telefonul şi formă 
numărul lui Green. 

— Aşteptam telefonul tău, spuse acesta. Ai aflat de Daley? 

— Ba chiar am avut loc în primul rând, spuse ea şi îi povesti ce 
se întâmplase la restaurant. 

— Dar ce căutaţi acolo? 

— Luam micul dejun. Făcea el cinste. 

— Ai vreun motiv pentru care să mă iei la mişto? 

— Când vezi cum moare un om nu se poate să nu te simţi 
zdruncinat. 

— Ce se întâmplă? 

— Aceiaşi oameni care l-au omorât pe Daley au încercat să ne 
omoare şi pe mine şi pe Cassiopeia. Numai că am reuşit să 
scăpăm. Erau, de fapt, după Daley şi ne-au preluat pe noi 
imediat după ce am plecat din restaurant. 

— După cum văd, tu ai mai multe vieţi, Stephanie! 

— Daley mi-a spus mai multe chestii, Brent. Se petrec o 
mulţime de lucruri. Avea acces la multe lucruri confidenţiale şi 


avea şi dovezi. 

— El era trădătorul? 

— N-aş zice. Vicepreşedintele primeşte aceste onoruri. Daley 
adunase destule date despre vicepreşedinte. 

Conduse în continuare, în timp ce la celălalt capăt al firului se 
făcu linişte. 

— Dovezi serioase? 

— Destul de bune pentru The Washington Post. Era îngrozit. 
De aceea s-a întâlnit cu mine. Avea nevoie de ajutor. Mi-a dat 
mie nişte materiale. 

— Păi atunci viaţa ta este în pericol, Stephanie! 

— Deja ne-am dat seama şi singure de asta. Acum avem 
nevoie de ajutorul tău. 

— Bineînţeles! Te voi ajuta! Ce vrei să fac? 

— Stickurile alea de memorie din casa lui Daley sunt în 
strânsă legătură cu dovezile pe care le am. Ilmpreună sunt 
suficiente pentru a-l dobori pe vicepreşedinte. După ce acesta o 
să cadă, o să mai aflăm şi altele, pentru că mă îndoiesc că va fi 
atât de binevoitor încât să-şi asume căderea de unul singur. 
Trădarea e urmată de pedepse aspre. Pedeapsa cu moartea este 
una dintre opţiunile juriului. 

Tăcerea continuă. 

— Ştii cumva dacă a mai sunat Malone? întrebă ea. 

— Nu mi s-a spus, în cazul în care ar fi făcut-o. Nu am aflat 
nimic, de la nimeni. Dar Thorvaldsen, el a mai contactat-o pe 
Cassiopeia? 

— Nici o vorbă. Inima i se frânse când se convinse că Brent 
Green era implicat în ceea ce se întâmpla. Din durerea care i se 
citea pe chip, înţelese şi Cassiopeia că trădarea lui era de 
necontestat. Trebuie să ne întâlnim, Brent. In secret. Doar tu, eu 
şi Cassiopeia. Ce program ai? 

— Nu am nimic de făcut care să nu poată fi amânat. 

— Bun. Daley mai are nişte dovezi. Chestii despre care spunea 
că arată fără dubiu cine mai este implicat. A adunat chestiile 
astea de ceva vreme. Stickurile acelea de memorie de la tine 
conţin conversații înregistrate cu şeful de cabinet al 
vicepreşedintelui, care vorbeşte despre succesiunea după 
moartea preşedintelui. Dar mai este şi altceva. Trebuie să ne 
întâlnim acasă la Daley. Poţi să ajungi acolo? 


— Bineînţeles. Ştii unde este ascunsă informaţia? 

— Mi-a spus. 

— Atunci hai să ne ocupăm de asta! 

— Aşa mă şi gândeam. Ne întâlnim acolo în jumătate de oră. 

Inchise telefonul. 

— Imi pare rău, spuse Cassiopeia. 

Nu avea de gând să se gândească prea mult la eşecul unei 
alte persoane. 

— Trebuie să fim atente! Green a pus să fie omorât Daley. 
Acum ştim asta. Tot el conspiră să-l omoare şi pe preşedinte. 

— Şi pe noi, spuse Cassiopeia. Oamenii aceia lucrau pentru 
saudiţi. Saudiţii par să creadă că Green şi vicepreşedintele sunt 
de partea lor. Numai că vicepreşedintele tratează şi cu Ordinul, 
ceea ce înseamnă că saudiţii n-o să obţină nimic, niciodată. Cei 
din ordin vor să ia totul, ca să-l folosească după bunul lor plac. 

Drumul interstatal se aglomera pe măsură ce se apropiau de 
centrul Washingtonului. Stephanie încetini Chevroletul Tahoe şi 
spuse: 

— Să sperăm că arabii vor înţelege acest lucru înainte de a 
hotărî să trateze cu noi. 


Capitolul 78 


PENINSULA SINAI 


George Haddad îl conduse pe călăul său în Biblioteca din 
Alexandria. Camera subterană luminată strălucitor te putea orbi 
la prima vedere. Pereţii erau însufleţiţi de mozaicuri înfăţişând 
aspecte ale vieţii de zi cu zi: un bărbier la lucru, un pedichiurist, 
un pictor, oameni care prelucrau pânza. Incă îşi mai amintea de 
prima lui vizită aici, dar atacatorul lui nu păru impresionat. 

— Cum se obţine electricitatea? 

— Ai un nume? îl întrebă Haddad. 

— Asta nu-i un răspuns. 

Işi încruntă sprâncenele groase, care aproape i se uniră. 

— Sunt un om bătrân, cu greu aş putea fi o ameninţare pentru 
dumneata. Eram doar curios. 

— Mă numesc Dominick Sabre. 

— Ai venit pentru dumneata sau pentru alţii? 

— Pentru mine. M-am hotărât să mă fac bibliotecar. 

— Ai să descoperi că este o meserie plină de provocări! 

Sabre păru să se relaxeze şi se uită în jurul său. Incăperea 
aducea cu o catedrală, cu pereţi înclinați şi cu tavanul boltit. 
Granitul roşu şlefuit strălucea ca o piatră prețioasă. Din podea se 
ridicau coloane până în tavan, sculptate în piatră, fiecare fiind 
ornamentată cu litere, chipuri, plante şi animale. Toate încăperile 
şi tunelurile fuseseră cândva minele faraonilor, abandonate de 
secole întregi pe vremea lui Hristos, apoi meşteşugite din nou în 
secolele următoare de către oameni obsedaţi de cunoaştere. 
Lumina venea atunci de la torţe şi lămpi. Numai în ultimii o sută 
de ani, tehnologia permisese să se curețe funinginea şi să se 
restaureze frumuseţea iniţială. Sabre arătă spre o emblemă în 
mozaic, care ieşea în relief pe peretele îndepărtat. 

— Ce-i asta? 

— Partea din faţă a unei sănii egiptene, decorată cu un cap de 
şacal, cu un bloc greu pe sanie. Este hieroglifa care simbolizează 
minunile. Fiecare dintre încăperile bibliotecii poartă un simbol, 


care dă numele camerei. Aceasta este Camera Minunilor. 

— Incă nu mi-ai răspuns cum se obţine electricitatea. 

— Din energia solară. Electricitatea are un voltaj redus, dar e 
suficientă pentru a susţine becurile, computerele şi 
echipamentele de comunicaţii. Ştiai că ideea de energie solară a 
apărut acum mai mult de două mii de ani? Transformarea luminii 
în energie. Numai că ideea a fost uitată până acum cincizeci de 
ani, când cineva s-a gândit din nou la acest lucru. 

— Unde duce uşa aceea? întrebă Sabre, indicând cu pistolul. 

— Către celelalte patru camere: Camera Competenţei, Camera 
Eternităţii, Camera Vieţii şi Camera de Lectură. Fiecare conţine 
pergamente, după cum vezi. In camera aceasta se găsesc 
aproximativ zece mii. 

Haddad se deplasă spre mijlocul camerei. Nişte recipiente din 
piatră în formă de romburi, cu marginea răsfrântă, întinzându-se 
pe rânduri lungi, adăposteau sulurile de pergamente aşezate 
lejer în ele. 

— Multe dintre acestea nu mai pot fi citite, continuă el. Timpul 
îşi spune cuvântul. Însă mai sunt multe altele aici: lucrările lui 
Euclid, matematicianul; ale lui Herophile, în medicină; /stori;/e lui 
Manetho, despre faraonii timpurii; opera lui Callimachus, poet şi 
lingvist. 

— Vorbeşti foarte mult. 

— Mă gândeam doar că, din moment ce doreşti să devii 
bibliotecar, ar trebui să începi să-ţi înveţi sarcinile. 

— Cum au supravieţuit toate acestea? 

— Păzitorii iniţiali au ales bine acest loc. Muntele este uscat. 
Umezeala este foarte rară în Sinai, iar apa este cel mai mare 
inamic al cuvântului tipărit, asta în afară de foc, fireşte. Arătă 
înspre stingătoarele care erau aşezate la intervale regulate în 
jurul camerei. Pentru asta suntem pregătiţi. 

— Să vedem şi celelalte camere! 

— Desigur! Trebuie să le vezi pe toate! 

II conduse încântat pe Sabre spre uşă. Atacatorul său nu părea 
să aibă nici cea mai mică idee cine era el. Asta ar fi trebuit să 
mai echilibreze balanţa. 


Hermann îşi deschise ochii. Trei fluturi stăteau pe mâneca sa, 
iar braţul îi era întins pe pământul de culoare roşiatică din 


Schmetterlinghaus. Îl durea capul şi îşi aminti de lovitura lui 
Thorvaldsen. Nu ştia că danezul era capabil de asemenea 
violenţă. Se ridică în picioare şi îl zări şi pe şeful gărzii sale, 
zăcând cu faţa în jos la şase metri mai încolo. Pistolul îi 
dispăruse. Se  clătină până ajunse la subalternul său, 
recunoscător că nu mai era nimeni pe acolo. Se uită la ceas. 
Zăcuse douăzeci de minute. Tâmpla stângă îi pulsa şi simţi la 
pipăit conturul unui cucui. Thorvaldsen avea să plătească pentru 
asta! Lumea i se părea încă instabilă, dar reuşi să rămână în 
picioare şi îşi scutură praful de pe haine. Se aplecă şi-l zgâlţâi pe 
şeful gărzii până-l trezi. 

— Trebuie să plecăm, spuse el. 

Celălalt îşi frecă fruntea şi se ridică în picioare. Hermann îşi 
regăsi siguranţa în propriile picioare şi ordonă: 

— Să nu pomeneşti nimănui nimic din toate astea! 

Subalternul său încuviinţă din cap. Hermann se îndreptă spre 
telefon şi ridică receptorul. 

— Vă rog să-l găsiţi pe Henrik Thorvaldsen! 

Fu surprins să audă vocea individului de la capătul celălalt 
cum îi spune că ştia deja unde se afla acesta. 

— E în faţă, se pregăteşte de plecare. 


Capitolul 79 


PENINSULA SINAI 


Lui Sabre nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste el. 
Găsise Biblioteca din Alexandria! Peste tot în jurul lui se aflau 
pergamente, papirusuri şi ceea ce bătrânul numea codice - cărţi 
mici, compacte, cu paginile maronii şi sfărâmicioase, fiecare 
stând culcată pe rafturi lângă celelalte, ca nişte trupuri. 

— Cum de aerul este atât de proaspăt? se interesă el. 

— Ventilatoarele aduc aici aerul uscat din exterior, unde este 
răcorit de munte. Asta este o altă invenţie care s-a adăugat în 
ultimele decenii. Păzitorii dinaintea mea erau ingenioşi. Şi-au luat 
foarte în serios misiunea. Vei face şi dumneata la fel? 

Se aflau în cea de-a treia cameră, numită Camera Eternităţii, o 
altă hieroglifă în mozaic - un bărbat care stătea pe vine, cu 
braţele ridicate ca un arbitru care semnalizează un eseu - sus pe 
perete. Mai multe codice se întindeau pe rafturile lungi, 
despărțite între ele de locuri înguste de trecere. Bibliotecarul îi 
explicase că acestea erau cărţi din secolul al VII-lea, chiar înainte 
ca biblioteca propriu-zisă să fie prădată pentru ultima oară de 
musulmani. 

— Multe au fost retrase în lunile premergătoare acelei 
schimbări de dominație politică, spuse bibliotecarul. Aceste 
scrieri nu mai există nicăieri pe planetă. Faptele şi evenimentele, 
ceea ce consideră lumea ca fiind istorie, s-ar schimba dacă 
acestea ar fi studiate. 

Lui Sabre îi plăcea ce auzea. Toate însemnau un singur lucru: 
putere. Trebuia să afle mai multe şi asta rapid. Era posibil ca 
Malone să fi forţat un alt Păzitor să-l conducă prin labirint. Numai 
că se putea foarte bine şi ca adversarul său să fi aşteptat pur şi 
simplu ca el să iasă afară. Asta părea mai logic. Sabre marcase 
fiecare uşă pe care trecuse cu un X zgâriat în piatră. Va fi uşor 
să-şi găsească drumul afară. Apoi se va ocupa de Malone. Dar 
mai întâi trebuia să afle ceea ce ar fi vrut să ştie Alfred Hermann. 

— Există manuscrise aici despre Vechiul Testament? 


Lui Haddad îi făcu plăcere faptul că oaspetele său ajunsese în 
sfârşit la scopul vizitei sale. Se străduise mult să realizeze acest 
lucru. După înscenarea morţii sale la Londra, aşteptase să vadă 
dacă mai venea şi altcineva, apartamentul fiind supravegheat 
audio şi video. Desigur, bărbatul cu pistolul găsise informaţiile pe 
care le lăsase în computer şi pe caseta audio. La Bainbridge Hall, 
Haddad îl aşteptase apoi pe Malone, având în vedere că 
materialul pe care-l pusese sub pat indica exact locul acela. 
Sosirea lui Sabre fusese însă destul de surprinzătoare. Faptul că-i 
omorâse pe cei doi pe care îi trimisese tot el în interiorul 
conacului nu făcea decât să confirme faptul că individul avea 
intenţii rele. Unul dintre Păzitori reuşise să-l urmărească pe 
Malone la hotelul Savoy şi îl văzuse luând micul dejun cu Sabre. 
Apoi, aceeaşi persoană privise cum cei doi, împreună cu fosta 
soţie a lui Malone, luaseră un avion spre Lisabona. Cum Haddad 
însuşi inventase încercarea prin care trecea Malone, ştiuse exact 
către ce anume se îndreptau cei trei. Din acest motiv fuseseră 
trimişi Adam şi Eve la Lisabona, ca să se asigure că nimic nu-i 
putea împiedica pe Malone şi pe noul său aliat să ajungă în Sinai. 

Haddad se gândise că ameninţarea venea din partea 
guvernului israelian, saudit sau american. Insă acum îşi dădu 
seama că pericolul cel mai mare venea de la bărbatul care se 
afla la doi metri distanţă. Sperase că Sabre lucra pentru el însuşi. 
Insă, observând aşteptările din cuvintele şi acţiunile celuilalt, 
acum se convinse că ameninţarea putea fi uşor de controlat. 

— Avem multe texte referitoare la Biblie, spuse el. Acesta este 
unul dintre subiectele cărora biblioteca le-a acordat mare 
atenţie. E 

— Vechiul Testament. In ebraică. Sunt şi manuscrise aici? 

— Trei. Două se presupune că au fost copiate după texte mai 
vechi, iar unul este în original. 

— Unde? 

Făcu un semn spre uşa pe care intraseră. 

— Două camere mai înapoi, în Camera Competenţei. Dacă ai 
intenţia să fii bibliotecarul, va trebui să înveţi unde se găsesc 
toate materialele. 

— Ce spun acele Biblii? 

— Cum adică? întrebă el, prefăcându-se că nu înţelege. 


— Am văzut nişte scrisori, de la leronim şi de la Augustin. În 
ele scrie că Vechiul Testament a fost modificat, că traducerile au 
schimbat sensul din original. Au mai fost nişte invitaţi, patru, 
care au studiat şi ei acest lucru. Unul, acum cinci ani, un 
palestinian, spunea că din Vechiul Testament reieşea că evreii nu 
se stabiliseră de la început în Palestina, ci undeva în Arabia 
Saudită. Ce ştii despre acest lucru? 

— Ştiu multe. lar oamenii aceia au dreptate. Traducerile 
Bibliei, aşa cum este ea acum, sunt greşite. Vechiul Testament 
situează într-adevăr evreii într-un alt loc decât Palestina. In 
vestul Arabiei, de fapt. Am citit multe manuscrise aici în 
bibliotecă şi toate dovedesc acelaşi lucru. Am văzut şi hărţile 
Arabiei antice care indicau acele locuri biblice. 

Pistolul se ridică şi fu îndreptat direct spre el. 

— Arată-mi! 

— Numai dacă poţi citi în ebraică sau în arabă, altfel nu vor 
avea nici un sens. 

— lţi mai spun o dată, bătrâne! Arată-mi, sau te omor şi îmi 
încerc norocul cu subalternii tăi. 

— Incercam doar să fiu util, spuse el, ridicând din umeri. 


Sabre nu avea nici cea mai mică idee dacă foile şi codicele 
împrăştiate în faţa lui erau cele pe care le căuta Alfred Hermann. 
Dar nu avea importanţă. Intenţiona să controleze tot ce se afla în 
jurul său. 

— Acestea sunt tratate scrise în secolul al Il-lea de către 
filosofii care au studiat în Alexandria, spuse bibliotecarul. ludeii 
începeau chiar atunci să devină o forţă politică în Palestina, 
impunându-şi presupusa lor prezenţă antică, predicând un drept 
de proprietate asupra pământului. lţi sună cunoscut? Aceşti 
cărturari au determinat că nu exista o asemenea prezenţă 
antică. Au studiat textele ebraice ale Vechiului Testament, pe 
care biblioteca le-a păstrat şi au constatat că poveştile, aşa cum 
erau transmise pe cale orală de către evrei, erau total diferite de 
cele din texte, în special cele mai vechi. Se pare că, pe măsură 
ce trecea timpul, poveştile deveneau din ce în ce mai bine 
adaptate pentru pământul de atunci al iudeilor, care devenise 
Palestina. Işi uitaseră pur şi simplu trecutul din Arabia. Dacă nu 
ar fi fost numele locurilor, care au rămas neschimbate şi Vechiul 


Testament scris în ebraica sa originală, această parte a istoriei 
nu s-ar fi descoperit niciodată. Bibliotecarul arătă spre un codice. 
Acesta a apărut mult mai târziu, în secolul al V-lea, când creştinii 
au hotărât ca Vechiul Testament să fie inclus în Biblia lor. Acest 
tratat arată clar că traducerile au fost adaptate pentru ca Vechiul 
Testament să fie în acord cu cel nou, care abia apăruse. Aceasta 
a fost o încercare conştientă de a adapta un anumit mesaj 
folosind istoria, religia şi politica. 

Sabre se holba la cărţi. 

Bibliotecarul arătă o altă grămadă de pergamente care se 
aflau într-un recipient transparent din plastic. 

— Aceasta este cea mai veche Biblie pe care o avem. A fost 
scrisă cu patru sute de ani înainte de Hristos. Este numai în 
ebraică. In lume nu există ceva asemănător. Cred că Biblia cea 
mai veche, în afară de ce se găseşte în această cameră, datează 
din anul nouă sute după Hristos. Asta căutai? 

Sabre nu zise nimic. 

— Eşti un om ciudat, spuse brusc bibliotecarul. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii câţi invitaţi s-au perindat pe aici? Mai multe mii pe 
parcursul secolelor. Cartea noastră de oaspeţi este 
impresionantă. A început în secolul al XII-lea cu Averroes, 
filosoful arab care a scris în mod critic despre Aristotel şi care l-a 
provocat pe Augustin. El a studiat aici. Păzitorii de atunci au 
hotărât că sosise timpul să împărtăşească această cunoaştere, 
dar în mod selectiv. Multe nume nu ar fi recunoscute de nimeni - 
au fost doar bărbaţi şi femei cu o inteligenţă excepţională şi care 
au atras atenţia Păzitorilor. Minţile lor şi-au adus propria 
contribuţie la cunoaşterea noastră. In zilele dinaintea apariţiei 
radioului, televiziunii şi computerelor, Păzitorii trăiau în marile 
oraşe, mereu atenţi la noi invitaţi. Toma d'Aquino, Dante, 
Petrarca, Boccaccio, Poussin, Chaucer - asemenea oameni au 
stat cu toţii în această cameră. Montaigne şi-a scris aici Eseurile. 
Francis Bacon şi-a conceput faimoasa lui afirmaţie „Cunoaşterea 
este prin ea însăşi putere”, chiar aici, în Camera Competenţei. 

— Toate astea ar trebui să însemne ceva pentru mine? 

— Incerc să te fac să înţelegi care ar fi însărcinarea ta, spuse 
bătrânul, ridicând din umeri. Spuneai că vrei să fii dumneata 
bibliotecarul. Dacă e aşa, ţi se va acorda un adevărat privilegiu. 


Cei care au servit în trecut i-au întâlnit pe Copernic, Kepler, 
Descartes, Robespierre, Benjamin Franklin, chiar şi pe Newton! 
Toate aceste spirite evoluate s-au bucurat de acest loc, iar lumea 
a beneficiat de capacitatea lor de a înţelege şi de a se dezvolta. 

— Şi nici unul dintre ei nu a povestit niciodată că a fost aici? 

— De ce ar fi făcut-o? Noi nu dorim nici un credit. Astfel şi-au 
obţinut ei recunoaşterea. Dacă i-am ajutat? Asta era misiunea 
noastră. A fost o adevărată realizare să menţinem aceste lucruri. 
Crezi că ai putea continua această tradiţie? 

Deoarece tot nu avea nici cea mai mică intenţie de a lăsa pe 
nimeni altcineva să vadă acest loc, el întrebă ceea ce dorea să 
afle cu adevărat: 

— Câţi Păzitori se află aici? 

— Nouă. Numărul nostru s-a împuţinat foarte tare. 

— Unde sunt? Nu am văzut decât doi afară. 

— Mănăstirea e mare. Fiecare e la treburile lui. 

— Să ne întoarcem în prima cameră, ceru şi arătă cu pistolul 
direcţia. Vreau să mai văd ceva. 

Bătrânul porni. Sabre nu se hotărâse dacă să-l omoare sau nu 
aici. Insă Malone sigur îşi dăduse seama, până acum, de ceea ce 
se întâmpla. Il aştepta, fără îndoială, ori la celălalt capăt al 
labirintului, ori în interior. 

Oricum ar fi fost, acest bătrân avea să fie de folos. 


Capitolul 80 


Malone trecu de ultimul colţ şi zări o uşă încadrată de doi lei 
înaripaţi, cu capete de om. Cunoştea simbolistica acestora: 
mintea unui om, puterea unui animal, ubicuitatea unei păsări. 
Uşile din marmură cu balamale de bronz erau deschise. Intrară şi 
se uitară la opulenţa din încăpere. Se întrebă cât timp le luase 
celor care realizaseră ceva atât de extraordinar. Şiruri de 
recipiente pline de pergamente, aşezate în diagonală, se 
întindeau pe pardoseala acoperită cu gresie, întrerupte de 
locurile înguste de trecere. Se îndreptă spre unul dintre 
recipiente şi luă un pergament de deasupra. Documentul era în 
stare impecabilă, dar nu îndrăzni să-l desfacă. Se uită în 
interiorul cilindrului şi văzu că scrisul se putea încă citi. 

— Nu mi-am închipuit niciodată că ar putea exista aşa ceva, 
spuse Pam. Depăşeşte capacitatea de înţelegere a oricui. 

Malone văzuse lucruri uimitoare, dar nu văzuse niciodată ceva 
atât de minunat ca priveliştea oferită de această încăpere. 
Observă deasupra, pe zidurile roşii, lucioase, alte cuvinte în 
latină: AD COMMUNEM DELECTATIONEM. Pentru plăcerea tuturor. 

— Păzitorii au îndeplinit o misiune extraordinară, spuse el. 

Observă ceva gravat pe unul dintre pereţi. Se apropie şi zări o 
placă pe care era trecut planul a ceea ce se afla în faţa lor, 
camerele fiind denumite în latină. Le traduse pe toate cu voce 
tare pentru Pam. 

— Cinci camere, spuse el. Ar putea fi oriunde! N 

O mişcare în dreptul uşii din capătul celălalt îi atrase atenţia. Íl 
văzu pe George Haddad, apoi pe McCollum. 

— La pământ! îi spuse el lui Pam şi îşi ridică arma. McCollum îl 
văzu şi îl trânti pe Haddad la pământ, ţintind şi trăgând spre 
celălalt capăt al camerei. Malone se aruncă la pământ, utilizând 
ca protecţie rafturile dintre ei. Glonţul se lovi de coloanele de 
granit din spatele lui. 

— Te mişti repede, spuse McCollum, din celălalt capăt al 
camerei. 

— Nu voiam să te las singur. 


CAMERA 
DE 
LECTURĂ 


CAMERA 
ETERNITA ŢII 


CAMERA 
COMPETENŢEI 


CAMERA 


MINUNILOR 


— Bibliotecarul mi-a ţinut companie. 

— Aţi reuşit să faceţi cunoştinţă? 

— Vorbeşte prea mult, dar cunoaşte acest loc. 

— Şi acum ce facem? întrebă Malone. 

— Mă tem că tu şi fosta ta nevastă trebuie să muriţi. 

— Ţi-am zis că nu ar trebui să mă calci pe nervi! 

— Haide, Malone! Am ajuns atât de departe, nu mi-am propus 
să pierd tocmai acum! Uite ce-i, hai să jucăm cinstit: eu contra 
ta! Chiar aici. Dacă tu câştigi, bătrânul şi fosta ta nevastă vor fi 
în siguranţă. Ce zici? 

— Tu stabileşti condiţiile, aşa că dă-i drumul! 


Haddad ascultă schimbul de replici dintre Sabre şi Malone. Cei 
doi trebuiau să-şi rezolve conflictele, iar el trebuia să-şi plătească 
datoria. Se gândi din nou la Păzitorul de acum multe decenii, 


când tânărul se uitase la el cu privirea plină de hotărâre. Numai 
că el nu înţelesese, pur şi simplu. Insă acum, după ce văzuse 
biblioteca, devenind bibliotecarul ei, ştia tot ceea ce ştiuse şi 
fiinţa aceea fatidică din 1948. Il omorâse pe omul acela de 
treabă fără nici un motiv şi apoi regretase tot restul vieţii. 


— Ridică-te, îi spuse Sabre bibliotecarului şi-l privi pe bătrân 
ascultându-i ordinul. Bine, Malone, atunci încep! Uite-l că vine! îi 
făcu semn acestuia cu pistolul. Du-te! 

Bibliotecarul se deplasă încet pe locul de trecere dintre 
recipientele plasate în diagonală. Sabre îşi menţinu poziţia, stând 
ghemuit înapoia capătului unuia dintre rânduri. 

După vreo nouă metri, bibliotecarul se opri şi se întoarse. 

Ochii care-l priviră pe Sabre îl pătrunseră până în măruntaie. 
Se întrebă ce voia bătrânul. Ceva legat de acesta îi semnala un 
pericol, ca şi cum sufletul din spatele privirilor ar fi văzut şi mai 
demult acest scenariu şi nu s-ar fi temut. Nu se hotărî dacă să-l 
omoare atunci sau nu pe bibliotecar, dar asta l-ar fi putut 
impulsiona pe Malone şi nu dorea să facă acest lucru, cel puţin 
nu încă. 

Malone era singurul obstacol care-i mai rămăsese. 

După ce acesta murea, biblioteca devenea a lui. 

Aşa că se simţi uşurat în momentul în care bătrânul porni în 
cele din urmă. 


Capitolul 81 


WASHINGTON, D.C. 


Stephanie parcă undeva mai departe de casa lui Larry Daley, 
apoi ea şi Cassiopeia parcurseră pe jos distanţa rămasă. Nu era 
nici urmă de Brent Green sau de oricine altcineva. Se apropiară 
de uşa principală, unde Cassiopeia deschise din nou broasca şi 
Stephanie dezactivă alarma. Observă că nu fusese schimbat 
codul de acces. Daley îl lăsase la fel, chiar şi după ce intraseră 
ele. Asta ori era iresponsabilitate, ori o dovadă în plus că-l 
judecase greşit. 

Inăuntru era linişte. Cassiopeia verifică fiecare cameră ca să 
se asigure că nu aveau companie. Stephanie se opri în nişa 
biroului unde găsise stickurile de memorie. Apoi aşteptară 
amândouă lângă uşa principală. 

După zece minute, se auzi o maşină parcând. 

Stephanie se uită pe după draperii şi-l văzu pe Green 
coborând de la volan şi mergând spre intrarea principală. 

Era singur. 

Îi făcu semn Cassiopeiei, apoi deschise uşa. 

Green era îmbrăcat în costumul său obişnuit, închis la culoare 
şi purta cravată. După ce intră, procurorul general închise uşa şi 
o încuie. Cassiopeia se aşeză lângă una dintre ferestre. 

— Bine, Stephanie. Mi-ai putea spune ce se întâmplă? 

— Ai adus stickurile de memorie? El băgă mâna în buzunarul 
sacoului şi le scoase. Ai ascultat înregistrările? 

— Bineînţeles, spuse el şi încuviinţă din cap. Conversaţiile sunt 
interesante, dar nu sunt nici pe departe incriminatoare. Se 
vorbeşte despre al douăzeci şi cincilea amendament, dar numai 
atât. Vorbe. In mod cert, nu se discută şi nici nu se dă de înţeles 
că s-ar pune la cale vreo conspirație. 

— De aceea Daley a strâns mai multe date, spuse ea. Mi-a zis 
că se ocupa de chestia asta de ceva timp. 

— De care chestie? 

Ea observă o notă de iritare în vocea lui. 


— De conspirație, Brent! Vicepreşedintele plănuieşte să-l 
omoare pe Daniels. A aranjat totul în aşa fel încât să se întâmple 
în timpul unei vizite-surpriză pe care Daniels o va face 
săptămâna viitoare în Afganistan. 

Privi cum îşi făceau efectul cuvintele care aveau rolul de a 
confirma faptul că era pusă la curent cu situaţia. 

Green rămase neînduplecat. 

— Ce dovadă a găsit Daley? 

— Mai multe conversații. Chiar a pus microfoane în cabinetul 
particular al vicepreşedintelui. Nu a fost prea greu, mai ales că el 
era responsabil cu verificarea cabinetului de microfoane. Se pare 
că vicepreşedintele este în legătură cu Ordinul Lânii de Aur. 
Conducătorul acestuia, Alfred Hermann, a aranjat ca avionul 
preşedintelui să fie atacat cu nişte proiectile. A făcut această 
înţelegere chiar cu oamenii lui bin Laden. 

— Stephanie, sper că Daley a strâns nişte dovezi 
impresionante, pentru că acestea sunt nişte acuzaţii incredibile! 

— Spuneai că toată administraţia este o groapă de gunoi. Că 
vrei să-i prinzi. Aceasta este şansa ta! 

— Cum dovedim aceste lucruri? 

— Inregistrările sunt aici. Daley mi-a spus despre ele. Zicea că 
erau menţionaţi toţi cei implicaţi. Ne pregăteam să venim 
încoace, când i-a explodat maşina. 

Green stătea în foaierul din faţa scărilor unde Daley şi Heather 
Dixon stătuseră cu o zi în urmă. Părea adâncit în gânduri. Era 
înfăţişarea pe care o lua când ascundea ceva. Bineînţeles, deşi 
acesta minţise despre Thorvaldsen şi deşi nu-i transmisese nimic 
preşedintelui din ce descoperise Henrik, aveau totuşi nevoie de o 
dovadă concretă a trădării lui. 

— Ştiu unde şi-a ascuns înregistrările, spuse ea. 

În sfârşit, în ochii lui Green apăru o scânteie de interes. 
Cassiopeia stătea lângă fereastră, mai departe de ei. Stephanie îl 
conduse pe Green în nişa unde se aflau biroul micuţ şi rafturile 
înguste. Un raft era plin de CD-uri în carcasele lor din plastic. 
Muzica era numai instrumentală şi provenea de la varietate de 
popoare - erau chiar şi nişte psalmi gregorieni, ceea ce ei i se 
păru curios. Scoase una dintre carcase, Tibetan Wonders şi o 
deschise. Inăuntru, în loc de CD-ul cu muzică, se afla un alt disc. 
II scoase din carcasă şi spuse: 


— Îi plăcea să-şi ascundă lucrurile prin apropiere. 

— Ce se află mai exact pe acesta? 

— El spunea că acesta constituie dovada implicării celor care 
au participat la conspirație. Spune că s-a ajuns la un nivel la care 
nimeni nu s-ar fi aşteptat. Sângele îi clocotea în vene de emoție. 
Vrei să-l ascultăm? 

Green nu spuse nimic. 

— De ce ai lăsat să se scurgă informaţiile din dosarul 
Conexiunea Alexandria? îl întrebă ea. 

— Ţi-am spus, ca să-l găsesc pe trădător! Ne-a dus în mai 
multe direcţii. Aşa am descoperit legătura dintre israelieni şi Pam 
Malone. Scurgerea acelor informaţii a pus totul în mişcare. 

— Şi tu aveai acces la aceste informaţii? 

— Ce rost au aceste întrebări, Stephanie? 

— Pentru că nu ştiam că tu aveai habar de Conexiunea 
Alexandria, cu atât mai puţin că ştiai destule lucruri despre ea ca 
să-ţi imaginezi că ar fi fost o momeală bună pentru Israel. 

— Asta e ceva neaşteptat, spuse Green, plecându-şi capul 
nedumerit într-o parte şi în alta. Ce-i asta, interogatoriu 
încrucişat? j 

Nu avea de gând să-l mai cruțe. În nici un caz acum. 

— Când am discutat prima dată despre asta, mi-ai spus 
limpede că ai lăsat special să se scurgă informaţiile din acest 
dosar, că acesta conţinea ceva mai mult decât o referinţă că 
Malone ştia unde locuia George Haddad. Şi totuşi, ai menţionat şi 
despre promisiunea făcută lui Avraam. De unde ştiai? 

— Dosarul nu era chiar atât de secret. 

— Chiar aşa? Nu acelaşi lucru l-a spus Daley. El a insistat că 
informaţiile din interior erau puţine şi relativ necunoscute 
multora - cu excepţia câtorva persoane aflate în vârf. Işi lansă 
cuvintele cu insolenţă. Tu nu erai pe listă. Şi totuşi, ştiai o 
grămadă de lucruri! 

Green ieşi din nişă şi se îndreptă spre camera de zi. Ea îl 
urmă. Cassiopeia dispăruse. Stephanie se uită primprejur, 
îngrijorată. 

— Colaboratorii mei s-au ocupat de ea, spuse Green. 

Ei nu-i plăcu deloc cum sună afirmaţia lui. 

— Şi de mine cine se va ocupa? 

Green îşi duse mâna sub sacou şi scoase un pistol. 


— Asta este datoria mea. Însă trebuia mai întâi să vorbesc cu 
tine. 

— Ca să vezi cât de multe ştiam? Cât ştie şi Cassiopeia? Şi 
ceilalţi care mai ştiu? 

— Mă îndoiesc că ai avut vreun ajutor în asta. La urma urmei, 
Stephanie, nu eşti persoana cea mai iubită din acest guvern. 
Daley a încercat să te pună după gratii, dar nu a mers. 

— Tu l-ai omorât? 

Green încuviinţă din cap. 

— Am pus explozibil în maşină şi am aşteptat momentul 
potrivit. Toate fac parte dintr-un atac terorist asupra naţiunii 
noastre care a început cu Daley şi se va încheia cu Daniels. Va fi 
o adevărată nebunie în această ţară! 

— Pe care vicepreşedintele o va exploata, după ce va depune 
jurământul. Apoi va avea nevoie de un vicepreşedinte şi atunci 
vei intra tu în scenă! 

— Nu prea mai sunt alte ocazii de a avansa, Stephanie. În 
general, trebuie să te mulţumeşti cu ce ţi se oferă. Va fi situaţia 
perfectă pentru criza respectivă. Voi fi ales în unanimitate. 

— Eşti penibil! 

— Am să trec peste asta, îi spuse el, aruncându-i o privire 
dezaprobatoare. La urma urmei, mai ai doar câteva minute de 
trăit. Apropo şi tu trebuia să faci parte din atac. Când ai apărut la 
restaurant, am decis să te adaug şi pe tine pe listă, dar ai reuşit 
cumva să-i eviţi pe oamenii pe care i-am trimis. Tot nu am aflat 
cum ai reuşit asta! 

— Uite ce înseamnă un antrenament eficient! Asta face toată 
diferenţa! 

— O să-mi lipsească umorul tău, îi spuse Green, aruncându-i 
un zâmbet glacial. 

— iți dai seama ce faci? Scoaterea din joc violentă a unui 
preşedinte ales în mod democratic? 

— Bănuiesc că se numeşte trădare. Dar Danny Daniels este un 
bărbat slab, neîndemânatic, care nu ştie ce e mai bine pentru 
tara asta. El este prietenul Israelului, orice-ar fi şi chiar şi numai 
acest lucru ne-a dezavantajat în relaţiile cu Orientul Mijlociu. A 
sosit vremea ca favoritismul american să-şi schimbe direcţia. 
Arabii au mult mai multe de oferit. 

— Şi Conexiunea Alexandria va face acest lucru? 


— Nu ştiu, spuse el, ridicând din umeri. Asta-i problema noului 
preşedinte, iar el spune că are totul sub control. 

— Atât de mult îţi doreşti să te mai învârţi pe-aici? 

— Eu n-aş spune că a fi numit vicepreşedintele Statelor Unite 
se cheamă „a te învârti pe aici”. Deoarece am ajutat la tranziţia 
puterii într-un mod hotărâtor, voi avea un statut special. O 
mulţime de responsabilităţi şi foarte puţină publicitate. 

— Ai de gând să mă omori? întrebă ea, arătând spre pistol. 

— Nu am de ales. CD-ul pe care-l ai mă incriminează, mai mult 
ca sigur. Nu pot lăsa să se întâmple aşa ceva şi nu te pot lăsa 
nici pe tine să scapi. 

Ea se întrebă pe unde era Cassiopeia. Lucrurile nu decurgeau 
conform planului. Şi nu se aşteptase nici ca Green să aibă o armă 
la el. Un singur gând îi trecu prin minte. Să tragă de timp! 

— Procurorul general al Statelor Unite are de gând să mă 
împuşte? 

— M-am gândit la asta toată ziua şi, din nefericire, nu am de 
ales. 

— Şi cum rămâne cu toate valorile acelea creştine despre care 
te-am auzit vorbind atât de mult? 

— Acum suntem în mijlocul bătăliei şi regulile sunt diferite. 
Este o problemă de supravieţuire, Stephanie! Aşa cum spuneam, 
am ascultat înregistrările pe care le-a salvat Daley pe stickurile 
de memorie. Seful de cabinet al vicepreşedintelui a vorbit o 
grămadă despre succesiunea preşedintelui. Prea mult! Nu este 
incriminator, dar ar stârni anumite întrebări. Daley investiga 
ceva, asta-i clar. Discul pe care-l ai în mână conţine şi mai multe 
date. Lucrurile trebuie să se oprească aici. Bineînţeles, trupul tău 
nu va fi găsit niciodată. Există un sicriu care aşteaptă la 
Ambasada Arabiei Saudite. A murit unul dintre agenţii lor 
diplomatici, iar dorinţa lui a fost să fie înmormântat acasă. Veţi 
călători împreună în Arabia într-un avion diplomatic. 

— Te-ai gândit la toate, nu-i aşa? 

— Prietenii pot fi un lucru bun. Sunt în curs de a învăţa asta. 
Am mers de unul singur timp îndelungat, dar îmi place să fac 
parte dintr-o echipă. Saudiţii nu vor decât distrugerea Israelului. 
Le-am promis că acest lucru se poate aranja. Israelienii cred că 
saudiţii lucrează împreună cu ei în privinţa asta. Ei bine, nu-i aşa! 
Lucrează cu noi! Şi au făcut asta de la bun început. 


— Habar n-au ce indivizi plini de rahat cu viaţă duplicitară 
sunteţi voi toţi! Totul se rezumă la bani şi la putere, nimic mai 
mult! 

— Doreşti să mai spui ceva? 

Ea clătină din cap că nu. Apoi pistolul bubui. 


Capitolul 82 


VIENA 


Thorvaldsen stătea în picioare împreună cu Gary. Îl chemase 
pe Jesper exact când ieşiseră din Schmetterlinghaus şi-i spusese 
să trimită o maşină şi un şofer. li dăduse instrucţiuni servitorului 
său să o elibereze pe Margarete imediat ce el şi Gary ar fi fost în 
drum spre Copenhaga. Nu se mai obosise să ia şi hainele din 
cameră. Nu mai aveau timp şi de asta. Ţinea, în schimb, în braţe 
atlasul din bibliotecă, în interiorul căruia se aflau scrisorile 
Sfântului leronim şi ale Sfântului Augustin. 

Maşinile veneau şi plecau de pe aleea care ducea printre 
copaci la poarta principală. Nu toţi membrii fuseseră cazaţi pe 
domeniu. Unii preferaseră să-şi viziteze prietenii sau să se 
bucure de hotelurile lor favorite din Viena. li recunoscu pe unii 
dintre cei care soseau şi chiar conversă cu câţiva la un moment 
dat. Asta îi dădu posibilitatea să se amestece printre ceilalţi. 
Numai că trebuiau să plece cu scrisorile înainte ca Hermann să-şi 
revină. 

— Suntem în pericol? întrebă Gary. 

— Nu sunt sigur. 

Şi chiar nu era. 

— l-ai pocnit pe amândoi tipii aceia destul de tare! 

— Da, nu-i aşa? 

Observă că băiatul era impresionat. 

— N-aş vrea să fiu aici când se vor trezi! 

Nici el nu dorea asta. li spuse: 

— Trebuie să păstrăm scrisorile şi mă tem că gazda noastră 
nu va permite niciodată acest lucru. 

— Dar cu fiica lui cum rămâne? Nu prea părea să-i pese de ea. 

— Nici nu cred că i-a păsat vreodată. Răpirea ei a fost doar 
ceva neaşteptat care l-a făcut să se oprească suficient de mult 
timp ca noi să putem acţiona. Se gândi la propriul fiu mort. 
Bărbaţilor de genul lui Alfred le pasă prea puţin de familia lor. 

Şi ce oribil trebuie să fie acest lucru! Lui îi era dor de soţia şi 


de fiul său. Faptul că Gary Malone sărise în apărarea sa îl 
speriase, dar îi făcuse şi plăcere. Il bătu pe băiat pe umăr. 

— Ce este? întrebă Gary. 

— Tatăl tău ar fi mândru de tine! 

— Sper că e bine. 

— Şi eu. 

Trei maşini încetiniră pe drumul principal şi luară curba spre 
aleea pavată. Opriră la castel şi nişte bărbaţi îmbrăcaţi în 
costume negre ieşiră din primul şi din al treilea autovehicul. 
După ce examinară în fugă împrejurimile, unul dintre indivizi 
deschise uşa din spate a maşinii din mijloc. Din ea cobori în 
soarele după-amiezii vicepreşedintele Statelor Unite, îmbrăcat 
neoficial, cu un tricou cu mânecă lungă, iar pe deasupra cu o 
geacă bleumarin. 

Thorvaldsen şi Gary erau cam la douăzeci de metri distanţă şi 
priviră cum oamenii din garda personală îl flanchează pe 
vicepreşedinte, îndreptându-se toţi în pas lejer spre intrarea 
principală a castelului. La jumătatea distanţei, vicepreşedintele 
se opri şi schimbă direcţia, îndreptându-se chiar înspre ei. 
Thorvaldsen îl privi pe acesta cu un amestec de mânie şi 
dezgust. Acest nebun ambițios părea gata să facă orice. 

— Să nu scoţi o vorbă, băiete, îi spuse lui Gary. Aminteşte-ţi, 
urechile deschise, gura închisă. 

— Mi-am închipuit. 

— Dumneata trebuie să fii Henrik Thorvaldsen, spuse 
vicepreşedintele când se apropie şi se prezentă. 

— Da, eu sunt. Ce plăcere să vă cunosc, domnule! 

— Fără chestii din astea gen domnule, bine? Eşti unul dintre 
cei mai bogaţi oameni din lume, iar eu nu sunt decât un 
politician. 

— Cum se spune? La un pas de preşedinţie, nu? 

— Da, aşa e, râse americanul. Şi totuşi, este o meserie destul 
de plictisitoare. Am însă ocazia să călătoresc şi îmi face plăcere 
să vizitez locuri cum este acesta. 

— Şi ce vă aduce astăzi aici? 

_ — Eu şi Alfred Hermann suntem prieteni. Am venit să-l salut. 
Incă o maşină apăru pe alee. Un BMW deschis la culoare, cu 
şoferul în uniformă. Thorvaldsen făcu un semn şi maşina se 
îndreptă spre el. 


— Pleci deja? întrebă vicepreşedintele. 

— Trebuie să mergem până în oraş. 

— Şi el cine este? întrebă americanul arătând înspre Gary. 
Thorvaldsen făcu prezentările, folosind numele real al lui Gary, 
iar aceştia îşi dădură mâna. 

— Nu am mai întâlnit un vicepreşedinte până acum, spuse 
Gary. BMW-ul opri şi şoferul cobori din maşină, o înconjură şi 
deschise uşa din spate pentru Thorvaldsen. 

— lar eu nu l-am întâlnit până acum pe fiul lui Cotton Malone! 
spuse vicepreşedintele. 

Thorvaldsen îşi dădu seama imediat că erau în pericol. Ceea 
ce fu confirmat şi de faptul că îl zări pe Alfred Hermann 
îndreptându-se hotărât spre ei, cu şeful gărzii urmându-l 
îndeaproape. 

— Brent Green îţi trimite salutări! spuse vicepreşedintele. 

lar Thorvaldsen văzu trădarea lui Green în ochii duri ai celui 
din faţa sa. 

— Mă tem că n-o să plecaţi nicăieri, continuă vicepreşedintele 
pe o voce joasă. 

Hermann sosi şi trânti portiera din spate a maşinii. 

— Herr Thorvaldsen nu va avea nevoie de maşină. Poţi să 
pleci! Thorvaldsen era pe punctul de a protesta, de a face o 
scenă, dar observă că şeful gărzii se poziţionase lângă Gary. Un 
pistol era îndreptat pe sub geacă înspre băiat. Mesajul era clar. 
Se întoarse spre şofer şi îi spuse: 

— Aşa este. Mulţumesc că ai venit. 

— Şansele tale scad văzând cu ochii, Henrik, îi spuse 
Hermann, luându-i atlasul din mână. 

— Şi eu aş zice acelaşi lucru, spuse vicepreşedintele. 

— De ce ai venit aici? îl întrebă Hermann pe acesta nedumerit. 
Ce se întâmplă? 

— Adu-i pe amândoi înăuntru şi îţi voi spune totul. 


Capitolul 83 


PENINSULA SINAI 


Malone aşteptă până când George Haddad fu în siguranţă în 
spatele raftului cu cărţi, unde el şi Pam îşi luaseră o poziţie 
defensivă. 

— Te-ai întors din morţi? îl întrebă pe Haddad. 

— Invierea poate fi înălţătoare! 

— George, individul ăsta vrea să vă omoare pe toţi! 

— Mi-am dat seama. Bine că eşti aici! 

— Şi dacă nu reuşesc să-l opresc? 

— Atunci tot acest efort va fi în zadar. 

— Ce se află acolo? se interesă el. 

— Incă trei camere şi Camera de Lectură. Fiecare este la fel ca 
aceasta. Nu prea sunt locuri unde să te poţi ascunde. 

Işi aminti şi el planul încăperilor. 

— Şi ce-ar trebui să facem, să tragem unul în altul? 

— Eu te-am adus aici, aşa că nu mă dezamăgi! 

— Erau moduri mai simple să faci asta, spuse el, simțind cum 
îl cuprindea mânia. Poate îşi aduce întăriri! 

— Mă îndoiesc. Insă am persoane care supraveghează zona, 
să vadă dacă mai intră cineva în farsh. Pariez că e singur şi că va 
rămâne aşa. 

— De unde ştii? Israelienii au fost mereu după noi. 

— Nu mai sunt. Doar el a mai rămas, spuse Haddad, arătând 
spre partea cealaltă a camerei. 

Malone îl zări pe McCollum repezindu-se prin arcadă şi 
dispărând în adâncul bibliotecii. Mai erau trei camere şi Camera 
de Lectură. Era pe punctul de a încălca o mulţime de reguli care 
îl menţinuseră în viaţă timp de doisprezece ani la Magellan Billet. 
Una dintre ele era foarte clară: „Nu te duce niciodată undeva, 
decât dacă ştii şi cum să ieşi de acolo!” însă îi veni în minte şi alt 
lucru pe care-l învățase: „Când lucrurile nu merg aşa cum 
trebuie, orice te poate răni, chiar şi faptul că nu faci nimic!” 

— Să ştii, spuse Haddad, acest individ este responsabil pentru 


răpirea fiului tău. Tot el ţi-a distrus şi anticariatul. Şi el e la fel de 
vinovat că te afli aici ca mine. L-ar fi omorât pe Gary dacă ar fi 
fost necesar. Şi te va ucide şi pe tine cu plăcere. 

— De unde ştii despre Gary? întrebă Pam. 

— Păzitorii au acces la o mulţime de informaţii. 

— Şi cum ai ajuns bibliotecar? îl întrebă Malone. 

— E o poveste complicată. 

— Mă gândeam eu! Noi doi va trebui să avem o discuţie când 
se vor termina toate astea. 

— Da, dragul meu prieten, îi spuse Haddad zâmbind, vom 
avea o discuţie. 

Malone arătă spre Pam şi îi spuse lui Haddad: 

— Ţine-o aici! Să ştii că nu e prea ascultătoare când e vorba 
de urmat ordinele! 

— Hai, du-te, îl îndemnă ea, o să fim bine! 

Hotărî să nu mai înceapă altă ceartă şi se repezi înainte pe 
culoarul de trecere. La ieşire, se opri într-o parte. Şase metri mai 
încolo se deschidea altă cameră, tot cu pereţi înalţi, tot cu şiruri 
de rafturi din piatră, scrisori, imagini şi mozaicuri din podea până 
în tavan. Merse încet înainte, dar se ţinu pe lângă laturile 
lustruite ale coridorului. Intră în a doua cameră şi se ascunse din 
nou la capătul unui rând de rafturi. Camera era mai pătrată 
decât prima şi observă un amestec de pergamente şi codice. 

Nu se zărea nici o mişcare. Toată chestia asta era nebunie 
curată! Fusese atras şi mai în adâncul bibliotecii. La un moment 
dat, McCollum avea să se întoarcă şi să tragă şi asta în condiţiile 
impuse de el. Dar când? 


Haddad o privi pe Pam Malone. La Londra încercase să-i 
evalueze personalitatea, întrebându-se chiar ce căuta acolo. 
Păzitorii adunaseră informaţii personale despre Cotton Malone, 
lucruri despre care Haddad nu ştia mare lucru, deoarece Malone 
vorbea rareori despre soţia şi despre familia sa. Prietenia lor 
fusese stimulată de dragostea faţă de cărţi şi de respectul faţă 
de cunoaştere. Ştia însă destule şi sosise vremea să se 
folosească de această cunoaştere. 

— Trebuie să mergem şi noi acolo, spuse el. 

— Cotton a zis să rămânem aici! 

— Trebuie să mergem şi noi acolo, îi mai spuse o dată şi o 


privi pătrunzător, apoi, ca pentru a-şi întări spusele, scoase un 
pistol de sub manta. 

In mod surprinzător, ea nici nu clipi. 

— Am văzut când te-ai uitat la McCollum. 

— Asta-i numele pe care vi l-a spus? 

Ea încuviinţă din cap. 

— İl cheamă Sabre şi este un ucigaş. Am vorbit serios în 
apartamentul meu din Londra. Am o datorie de plătit şi nu vreau 
s-o plătească Cotton pentru mine. 

— Am văzut asta în ochii tăi. Voiai să tragă în tine, dar ştiai că 
n-avea s-o facă. g 

— Bărbaţii ca Sabre sunt destul de zgârciți cu curajul lor. Il 
păstrează pentru când au cu adevărat nevoie. Ca acum, de 
exemplu. 

— Ştiai că o să se întâmple toate chestiile astea? 

— Am ştiut, am crezut, am sperat, spuse el, ridicând din 
umeri. Nu ştiu. Noi îl urmăream pe Sabre. Ştiam că punea ceva la 
cale în Copenhaga şi, când l-a răpit pe Gary, ne-am dat seama că 
încerca de fapt să mă găsească pe mine. Atunci am hotărât să 
mă implic. Când am sunat a doua oară la West Bank, spionii 
israelieni au descoperit acest lucru şi asta a avut darul să-i 
impulsioneze şi să îi facă să acţioneze în cele din urmă. Apoi, la 
Lisabona, mi-am dat seama că puteam să vă aduc aici pe toţi trei 
fără israelieni. 

— Ai făcut toate astea numai ca să poţi muri? 

— Am făcut toate astea ca să protejez biblioteca. Sabre 
lucrează pentru o organizaţie care îşi doreşte cu siguranţă 
cunoaşterea numai din interese politice şi economice. Ne caută 
de ceva timp. Insă l-ai auzit ce-a spus! A venit aici pentru el 
însuşi, nu pentru ei. Dacă reuşim să-l oprim pe el, vom opri totul. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Eu? Nimic. Tu trebuie să faci asta. 

— Eu? 

— Cotton are nevoie de tine. Ai de gând să-l laşi singur? 

O privi în timp ce întrebarea îşi făcea loc în mintea ei. Ştia că 
era deşteaptă, curajoasă şi cu tupeu. Dar mai era şi vulnerabilă 
şi predispusă la greşeli. lşi petrecuse o viaţă întreagă 
interpretându-i pe oameni, aşa că speră că o citise corect pe 
Pam Malone. 


— În nici un caz! spuse ea. 


Sabre fugi din Camera Competenţei şi ajunse în Camera de 
Lectură, care era plină cu mai multe mese şi mai puţine rafturi. 
Ştia de când trecuse pe acolo prima dată că următoarea 
încăpere, Camera  Eternităţii, ducea către ultima cameră, 
întreaga bibliotecă fiind în formă de potcoavă. Ferestrele erau 
false, însă aveau nişele împodobite cu picturi reprezentând 
peisaje din ţinuturi îndepărtate, care, împreună cu iluminatul 
special, făceau ca totul să pară parte din natură. Trebuia să-şi 
reamintească mereu că se afla sub pământ. In Camera de 
Lectură se opri. Sosise vremea să se folosească de ceva ce 
observase mai devreme. 


Malone continuă să avanseze, cu pistolul pregătit. Schimbase 
încărcătorul cu unul nou, ultimul, dar măcar avea nouă gloanţe la 
dispoziţie. Mai avea trei în cel din buzunar, aşa că acum erau 
douăsprezece şanse de a-l opri pe McCollum. 

Privirea i se plimba de la un perete la altul şi de la tavan la 
podea, fiind cu simţurile la pândă. Toracele şi spinarea îi erau 
ude de transpiraţie, iar aerul subteran îl răcorea. Trecu şi prin 
cea de-a doua cameră şi o luă prin coridor spre următoarea 
cameră luminată, care era în unghi drept. Nu auzi nici un sunet şi 
liniştea îl descurajă. Ceea ce-l făcea să meargă mai departe erau 
cuvintele lui Haddad, faptul că McCollum fusese cel care-l răpise 
pe Gary. Nemernicul pusese mâna pe fiul său! îl luase de acasă! 
Şi îl forţase pe Malone să ucidă un om. În nici un caz nu se putea 
ca aceste agresiuni să rămână fără răspuns! McCollum dorea să 
se lupte. Atunci asta avea să obţină! 

Ajunse la intrarea celei de-a treia camere: Camera de Lectură. 

In interior se aflau în jur de douăzeci de mese din plăci groase, 
nefinisate, închise la culoare şi uzate, care alternau cu rafturile. 

Zări ieşirea în peretele opus. Camera era mai mare decât 
celelalte două, dreptunghiulară, cu lungimea în jur de 
optsprezece metri. Pereţii erau acoperiţi cu plăci, iar la uşi se 
găseau praguri de origine bizantină, mozaicuri, de data aceasta 
scenele reprezentate fiind dedicate femeilor, dintre care unele 
torceau şi ţeseau, iar altele făceau sport. Işi smulse privirea de la 
acea dovadă de măiestrie artistică şi se concentră asupra 


problemei ei. 

Se aştepta în orice clipă ca McCollum să sară dintre mese. Era 
pregătit. Insă nu se întâmplă nimic. 

Se opri. 

Ceva nu era în ordine. 

Apoi, de partea cealaltă a camerei, la baza peretelui 
îndepărtat, zări o reflecţie întunecată în granitul roşu, lucios. Nu 
era o imagine clară, mai mult o umbră - ca şi cum te-ai fi uitat 
printr-o sticlă de apă minerală - unduind în luciul ca de oglindă. 

Era jos, pe podea, pe sub mese. 

Atunci îşi dădu seama. 


Capitolul 84 


WASHINGTON, D.C. 


Stephanie auzi focul de armă, dar nu o lovi nici un glonţ. Apoi 
zări gaura din tâmpla lui Brent Green şi înţelese ce se 
întâmplase. Se răsuci. Heather Dixon stătea în picioare, cu 
pistolul în mână. Trupul lui Green se izbi de pardoseala din lemn 
de esenţă tare, însă ea continuă să o privească pe Dixon, care-şi 
lăsă pistolul în jos. Cassiopeia veni din spatele israeliencei. 

— In sfârşit, s-a terminat! spuse Dixon. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Stephanie pe Cassiopeia. 

— Când tu şi cu Green v-aţi dus în birou, a apărut ea. Am avut 
dreptate, Green venise însoţit de câţiva prieteni, care aşteptau în 
spate. Cei de la Serviciul Secret au avut grijă de aceştia şi apoi a 
intrat ea, spuse Cassiopeia, arătând înspre Dixon. 

Stephanie înţelese. 

— Lucrezi pentru preşedinte? o întrebă pe Dixon. 

— Trebuia să fac asta. Ticălosul ăsta avea de gând să ne 
vândă pe toţi. El şi vicepreşedintele vostru ar fi putut foarte uşor 
să pornească un război cu ceea ce puneau la cale. 

Simţi ceva în tonul ei şi întrebă: 

— Şi ce-a fost între tine şi Daley? 

— Îmi plăcea Larry. Ne-a cerut ajutorul, ne-a spus ce se 
întâmpla şi noi doi am sfârşit prin a ne apropia unul de celălalt. 
Vrei să crezi sau nu, el chiar încerca să pună capăt acestor 
lucruri. Este meritul lui. 

— Ar fi fost mult mai uşor dacă voi doi aţi fi venit la mine să- 
mi spuneţi ce ştiaţi. 

— Asta-i problema ta, Stephanie, spuse Dixon, clătinând din 
cap. Trăieşti în acest balon de săpun. Îl urai pe Larry. Nu-l plăceai 
pe Green. Credeai că oamenii de la Casa Albă nu te plăceau pe 
tine. Cum ai fi putut să faci ceva? 

— In schimb, a fost momeala perfectă, spuse Cassiopeia. Nu-i 
aşa? 

— Fiecare undiţă are nevoie de ceva în cârlig, iar voi două aţi 


fost momeala în această situaţie. 

Stephanie încă mai ţinea în mână CD-ul pe care-l pusese în 
biroul lui Daley. Discul era gol. Il folosise numai ca să-l determine 
pe Green să reacționeze. 

— Au reuşit să înregistreze tot? întrebă ea. | se puseseră 
microfoane încă înainte de a pleca de la Camp David. 

— Tot, spuse Cassiopeia. 

— Dar cu saudiţii cum a fost? o întrebă ea pe Dixon. Colaborai 
cu ei când am discutat prima oară. 

— Arabi tipici. Jucau în ambele direcţii. Iniţial au cooperat cu 
preşedintele, gândindu-se că el avea să-i ajute să oprească orice 
era legat de Conexiunea Alexandria. Apoi s-au gândit că era o 
păcăleală, aşa că şi-au îndreptat atenţia spre noi şi am făcut o 
înţelegere. Atunci, în parc, se aflau acolo doar ca să vă 
impulsioneze, nimic altceva. Bineînţeles, nici unul dintre noi nu 
ştia că aveai deja o parteneră. Dixon gesticulă cu pistolul spre 
Cassiopeia. Incă îţi mai sunt datoare pentru săgeata aceea! 

— Poate într-o zi vei avea şansa să mă recompensezi! 

— Poate, replică Dixon zâmbind. N 

Stephanie se uită la trupul lui Brent Green. Işi aminti cum 
acesta îi sugerase că era interesat de ea şi cum, pentru o clipă, 
ei îi făcuse plăcere această posibilitate. Chiar îi luase apărarea, 
prefăcându-se că era gata să demisioneze pentru a-i ţine partea, 
iar ea ajunsese să pună la îndoială toate dubiile pe care le 
avusese în privinţa lui. Numai că totul nu fusese decât o 
prefăcătorie. 

— Preşedintele m-a trimis să finalizez această poveste, spuse 
Dixon, întrerupându-i gândurile. Fără procese, fără presă. 
Procurorul general era o persoană cu multe probleme psihice şi 
şi-a luat viaţa. Trupul îi va fi ars la crematoriu şi se va elibera un 
certificat de deces de către medicii militari care-l vor examina. 
Sinucidere. | se va organiza o înmormântare grandioasă şi 
amintirea sa va rămâne nepătată în inimile tuturor. Sfârşitul 
poveştii. 

— Şi Conexiunea Alexandria? întrebă ea. 

— George Haddad a dispărut. Sperăm că Malone l-a găsit. 
Haddad a sunat în Palestina cu luni în urmă, apoi încă o dată 
acum câteva zile. După primul telefon şi după ce Larry mi-a mai 
spus câte ceva, ne-am îndreptat atenţia spre Pam Malone. 


Mossadul plănuia să-l răpească pe Gary Malone. Numai că prim- 
ministrul nostru a ezitat să facă asta. Atunci ordinul a trecut la 
acţiune. Cu Pam Malone, care avea în permanenţă la ea un 
dispozitiv de localizare, noi nu am făcut altceva decât să o 
urmărim. Numai că asta nu a mers prea bine. Apoi s-au petrecut 
toate astea. Daniels ne-a asigurat că nu se va mai întâmpla 
nimic în continuare, iar guvernul meu are încredere în el. 

— Se mai ştie ceva de Cotton? 

— Ultima dată când am auzit de el, spuse Dixon, clătinând din 
cap, se paraşutase undeva în Sinai. Dar nu are importanţă. Dacă 
se descoperă ceva, înţelegerea a fost să nu se dezvăluie nimic în 
legătură cu asta. 

— Şi după ce Daniels nu va mai fi preşedinte? întrebă 
Cassiopeia. 

— Ar trebui să se uite povestea asta până atunci. Dacă nu, 
Israelul va face ceea ce a făcut secole întregi: va lupta cu toate 
forţele! Ne-am descurcat până acum şi vom continua tot aşa. 

Şi Stephanie o crezu. Numai că mai era ceva. 

— Dar vicepreşedintele? Cu el cum rămâne? 

— Din ceea ce ştim, numai Green, vicepreşedintele şi Alfred 
Hermann erau la curent cu tot ce urma să se întâmple. Când 
Green a aflat de conversaţia pe care Larry o înregistrase cu şeful 
de cabinet al vicepreşedintelui, s-a panicat şi le-a cerut saudiţilor 
să-l elimine pe Daley. După cum era de aşteptat, nu ne-au spus 
niciodată despre asta, că altfel i-am fi oprit. Numai că nu poţi 
avea încredere într-un arab. Dixon făcu o pauză. Când aţi apărut 
voi două şi v-aţi întâlnit cu Larry, Green s-a panicat din nou şi i-a 
convins pe saudiţi să acţioneze şi împotriva voastră. Din moment 
ce Daniels a oprit atacul - omorându-i pe toţi ucigaşii plătiţi - iar 
Green nu mai este, totul s-a terminat pentru saudiţi. 

— Şi cu ăsta cum rămâne? întrebă Stephanie, arătând înspre 
Green. 

— Avem nişte oameni care aşteaptă să-i ia trupul şi să i-l 
transporte acasă la el, unde va fi găsit mai târziu în cursul zilei. 
Moartea lui Larry nu va fi pusă pe seama unui atac terorist, aşa 
cum planificase Green. 

— Asta va fi cam greu. Maşina a explodat, totuşi. 

— Cazul va rămâne pur şi simplu nerezolvat. Numai că va 
avea unele aspecte pe care Daniels le va exploata în favoarea 


sa, ca de exemplu atacul pe care-l planificaseră idioţii ăştia. Cred 
că lui Larry chiar i-ar fi plăcut asta. Incă mai poate fi de folos, 
chiar şi din mormânt! 

— Nu ai spus nimic, interveni Cassiopeia, despre cum vor fi 
rezolvate toate astea cu vicepreşedintele încă la guvernare. 

— Asta-i problema lui Daniels, spuse Dixon, ridicând din umeri. 
Apoi israelianca îşi căută telefonul, apăsă un buton şi spuse: 
Domnule preşedinte, Green este mort, aşa cum aţi dorit. 


Capitolul 85 


PENINSULA SINAI 


Sabre trase în picioarele lui Malone de la o distanţă de 
aproximativ doisprezece metri. Nici una dintre mese nu era 
prevăzută cu scaune, aşa că linia sa de tragere era clară. Voia 
să-i reteze picioarele adversarului său pe dedesubt, făcând ca 
uciderea să fie mai uşoară în final. 

Trimise trei gloanţe, însă picioarele dispăruseră. 

La naiba! 

Se rostogoli de la masa sub care stătea la următoarea, se 
ridică încetişor spre partea superioară căutându-l cu privirea pe 
Malone, dar nu zări nimic. 

Apoi înţelese. 


Malone îşi dăduse seama că McCollum intenţionase să tragă în 
picioarele sale şi se aruncase pe cea mai apropiată masă cu o 
clipă înainte ca trei gloanţe să răsune în încăpere. Nişte 
prespapieruri din cuarţ auriu căzură cu zgomot pe pardoseală. 
McCollum avea să-şi dea seama imediat de ceea ce făcuse, aşa 
că hotărî să întoarcă asta în avantajul său. 

Aşteptă o clipă, apoi se rostogoli şi îl zări pe McCollum 
ghemuit în spatele unei mese. 

Ţinti şi trase două gloanţe, numai că McCollum îşi schimbă 
rapid poziţia şi folosi unul dintre piedestalurile groase drept 
paravan. 

Câmpul de tragere era prea deschis. Se repezi în spatele unui 
rând de rafturi care se aflau la stânga sa. 

— Nu-i rău, Malone, îi strigă adversarul său din celălalt capăt 
al camerei. 

— Mă străduiesc şi eu! 

— N-o să ieşi de-aici, să ştii! 

— Mai vedem noi! 

— l-am omorât pe alţii mai buni ca tine! 

Se întrebă dacă discuţiile astea erau doar lăudăroşenie sau 


dacă încerca să-l intimideze. Oricum, nici una din variante nu-l 
impresionară. 


Haddad o conduse pe Pam Malone prin bibliotecă, 
îndreptându-se în direcţia opusă faţă de locul pe unde 
dispăruseră Sabre şi Malone. Auziseră deja împuşcături. Trebuia 
să se grăbească. Intrară în a cincea cameră, numită Camera 
Vieţii, simbolizată printr-o cruce din mozaic cu partea verticală 
superioară înlocuită de un oval în forma unui ou. 

Trecu prin ea şi ajunse apoi în Camera Eternităţii, oprindu-se 
la uşa care dădea în afară. Se auzeau voci de pe coridorul 
perpendicular pe acesta din care ieşise el. Spectacolul părea să 
aibă loc în Camera de Lectură. Acolo se aflau multe mese, puţine 
rafturi, mai multe spaţii deschise. Plimbarea lui Sabre de mai 
devreme fusese pentru a se familiariza cu locul şi adversarul său 
observase toate avantajele. Şi el făcuse cândva acelaşi lucru pe 
când lupta cu evreii. „întotdeauna să-ţi cunoşti câmpul de luptă.” 

Ştia asta prea bine. 

Cu cinci ani în urmă, dusese la bun sfârşit în secret încercarea 
eroului, chiar înainte să-l caute pe Malone şi să-i ceară ajutorul. 
Când sosise pentru prima oară, primise accesul la bibliotecă şi 
aflase că tot ceea ce bânuise despre Biblie era adevărat. Fusese 
copleşit. Insă când Păzitorii îi ceruseră ajutorul, fusese foarte 
încântat. Mulţi Păzitori fuseseră recrutaţi din rândul invitaţilor şi 
toţi Păzitorii care se aflau atunci acolo consideraseră că el 
trebuia să fie bibliotecarul lor. li explicaseră despre amenințările 
care-i înconjurau şi fusese de acord să le rezolve problema. 
Numai că, în cele din urmă şi el avea nevoie de ajutor. Din acest 
motiv fusese implicat Malone. 

Răbdarea şi cunoaşterea îl ajutaseră mult. 

Spera doar că nu calculase greşit. 

Stătu liniştit în cadrul uşii care dădea afară din Camera 
Eternităţii, cu Pam Malone în spatele lui. 

— Aşteaptă aici, şopti el. 

Merse uşurel înainte prin coridor, ajunse la colţ şi aruncă o 
privire pe după acesta în Camera de Lectură. Văzu mişcare şi la 
stânga şi la dreapta. Unul era în spatele rafturilor, altul folosea 
mesele ca protecţie. Reveni încet la Pam Malone şi-i dădu ei 
pistolul. 


— Trebuie să intru acolo, spuse cu o voce moale. 

— Şi nu vei mai ieşi de acolo niciodată! 

— Acesta este sfârşitul, zise el, clătinând din cap. 

— l-ai promis lui Cotton că vei discuta cu el! 

— Am minţit. Făcu o pauză. Şi tu ştiai asta. 

— Avocatul din mine şi-a dat seama. 

— Nu, e vorba despre omul din tine! Cu toţii facem lucruri pe 
care le regretăm. Eu mi-am făcut partea mea de greşeli. Insă, 
măcar la sfârşitul vieţii, am fost capabil să menţin intactă 
această bibliotecă. Văzu ceva în ochii ei. Ştii la ce mă refer, nu-i 
aşa? 

Ea încuviinţă din cap. g 

— Atunci ştii ce ai de făcut. li observă confuzia şi o bătu pe 
umăr. Vei şti când va sosi momentul! Arătă spre pistol. Ai mai 
tras vreodată cu pistolul? 

Ea dădu repede din cap că nu. 

— Nu trebuie decât să ocheşti şi să apeşi pe trăgaci. E cu 
recul, aşa că trebuie să-l ţii bine. 

Ea nu spuse nimic, dar el fu mulţumit că înţelesese. 

— ţi doresc o viaţă prosperă! Spune-i lui Cotton că 
întotdeauna s-a bucurat de respectul meu! 

Apoi se răsuci şi se îndreptă spre Camera de Lectură. 


— Putem rămâne aici toată ziua! strigă Malone. 

— Eşti cam depăşit de situaţie, replică McCollum. Ţi-ai cam 
ieşit din mână, nu-i aşa? 

— Şi totuşi de tine mă mai pot ocupa! 

McCollum râse. 

— Uite ce-am să fac! Cred că am să mă întorc şi am s-o omor 
pe fosta ta nevastă. L-aş fi omorât şi pe băiat dacă nu i-ai fi 
doborât pe idioţii ăia pe care i-am angajat. Şi apropo, ai crezut că 
ai acţionat singur? Eu am organizat totul, iar tu m-ai urmat ca un 
câine de vânătoare care aleargă în urma vulpii. Planul B era să-l 
omor pe băiat. Ori una, ori alta şi tot l-aş fi găsit pe George 
Haddad. 

Ştia ce făcea McCollum: încerca să-l sâcâie, să-l enerveze, să-l 
facă să reacționeze. Numai că era nedumerit într-o privinţă. 

— Şi ai reuşit să-l găseşti pe Haddad? îl întrebă. 

— Nu. Erai acolo când l-au ucis israelienii. Am auzit toată 


întâmplarea. 

Auzise? McCollum habar n-avea cine era bibliotecarul, aşa că-l 
întrebă: 

— De unde ai avut încercarea? 

— Eu i-am dat-o! 

Vocea îi aparţinea lui George Haddad. Malone îl văzu pe 
palestinian stând în uşa din capătul celălalt. 

— Domnule Sabre şi eu te-am manipulat pe dumneata în 
acelaşi mod în care ai acţionat dumneata cu Cotton. Am lăsat 
caseta şi informaţiile din computer ca să le găseşti, inclusiv 
încercarea, pe care am conceput-o singur. Te asigur, călătoria pe 
care am realizat-o iniţial pentru a găsi acest loc a fost mult mai 
dificilă. 

— Astea-s aiureli! spuse McCollum. 

— Trebuia să aibă un anumit grad de dificultate pentru a fi o 
provocare. Dacă ar fi fost prea uşoară, v-aţi fi gândit că-i o 
capcană. 

Dacă ar fi fost prea dificilă, nu aţi fi dus-o niciodată la bun 
sfârşit. Numai că dumneata erai nerăbdător să începi. Ţi-am lăsat 
chiar şi un stick de memorie lângă computer şi nu ţi s-a părut 
nimic anormal. A fost încă o momeală pentru a te atrage în 
această capcană. 

Malone observă că, de unde se afla Haddad, exista un culoar 
bun de tragere până în locul în care stătea McCollum. Numai că 
Haddad nu ţinea nimic în mână, lucru care fusese remarcat cu 
siguranţă. 

— George, ce faci? strigă el. 

— Termin ceea ce am început. Haddad se îndreptă spre 
McCollum. Să ai încredere în ceea ce ştii, Cotton! Ea n-o să te 
dezamăgească! 

Şi prietenul său continuă să meargă. 


Sabre îl privi pe bibliotecar apropiindu-se de el cu paşi 
hotărâți. Acesta era George Haddad? Tot ce se întâmplase fusese 
planificat? Fusese dus de nas? 

Cum se exprimase bătrânul? O capcana? Nu prea-i venea să 
creadă. 

Aşa că trase un glonţ. Direct în capul bibliotecarului. 


Malone ţipă „NU” când glonţul pătrunse în capul lui George 
Haddad. Avea atâtea întrebări să-i pună, erau atâtea lucruri pe 
care nu le înţelesese! Cum ajunsese palestinianul din West Bank 
la Londra şi apoi aici? Ce se întâmpla? Ce ştia Haddad care să 
merite toate astea? 

Se simţi cuprins de mânie şi trase două gloanţe spre 
McCollum, dar nimeri în peretele din capătul celălalt. Haddad 
zăcea nemişcat şi o baltă de sânge se forma în jurul capului său. 

— Bătrânul avea ceva curaj, strigă McCollum. Oricum, aveam 
de gând să-l omor. Poate că ştia asta deja? 

— Eşti mort! îi strigă Malone drept răspuns. 

Se auzi un hohot de râs din cealaltă parte a încăperii. 

— Aşa cum spuneai, s-ar putea să descoperi că nu e chiar aşa 
de uşor să faci acest lucru! 

Ştia că trebuia să termine cu asta. Păzitorii se bazau pe el. Şi 
Haddad se bazase pe el. 

Apoi o zări pe Pam. 

Se afla în uşa care ducea în afară. Era în umbră, unghiul 
făcând-o invizibilă pentru McCollum. 

Avea în mână un pistol. 

„Să ai încredere în ceea ce ştii!” 

Acestea fuseseră ultimele cuvinte ale lui Haddad. 

El şi Pam îşi petrecuseră împreună cea mai mare parte a 
vieților lor, iar în ultimii cinci ani se urâseră. Insă ea rămânea o 
parte din el, iar el - o parte din ea şi ei doi aveau să fie mereu 
conectaţi unul cu celălalt, dacă nu prin Gary, atunci prin ceva pe 
care nici unul din ei nu l-ar putea explica. Nu era neapărat 
dragoste, ci o legătură. Nu ar permite vreodată să i se întâmple 
acesteia ceva şi trebuia să aibă încredere că şi ea simţea la fel. 

„Ea n-o să te dezamăgească!” 

Indreptă pistolul spre McCollum şi apăsă pe trăgaci. Glonţul 
care se afla deja pe ţeavă pătrunse în una din mese. 

Apoi mai făcu un clic şi încă unul. 

Apoi încă unul, ca să fie convingător. 

— Ai ajuns la capăt, Malone! îi spuse McCollum. 

Se ridică în picioare, sperând că adversarul său dorea să-şi 
savureze victoria. Dacă McCollum se hotăra să tragă din 
ascunzătoare, atât el, cât şi Pam erau morţi. Numai că el îşi 
cunoştea inamicul. McCollum se ridică, cu pistolul îndreptat spre 


el şi înaintă din spatele mesei, croindu-şi drum spre locul în care 
se afla Malone. Acum stătea cu spatele spre uşă. Nici măcar 
vederea periferică nu-i mai putea fi de folos. 

— Te numeşti Sabre? îl întrebă el, simțind nevoia să mai tragă 
de timp. 

— Asta-i numele pe care-l folosesc aici. Numele meu real este 
McCollum. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Să-i omor pe toţi de aici şi să păstrez toate astea numai 
pentru mine. Destul de simplu. 

— Nu ai nici cea mai vagă idee ce se găseşte aici. Ce ai de 
gând să faci cu biblioteca? 

— O să găsesc oameni care se pricep la asta. Pariez că-s o 
grămadă. Chiar şi numai chestia cu Vechiul Testament este 
suficientă pentru a mă face cunoscut în lume. 

Pam nu se mişcase. Auzise cu siguranţă clicurile şi ştia că el se 
afla acum la mila lui McCollum. Îşi închipui cât îi era de frică. În 
ultimele zile văzuse mai mulţi oameni murind. Acum era probabil 
chinuită de groaza de a ucide o altă persoană. Şi el simţise 
cândva această nesiguranţă. Niciodată nu era uşor să apeşi pe 
trăgaci. Acest fapt are întotdeauna consecinţe şi poţi să 
paralizezi de frică. Spera doar ca instinctele ei să iasă 
învingătoare în faţa temerilor. 

McCollum îşi ridică pistolul şi-i spuse: 

— Salută-l pe Haddad din partea mea! 

Pam se repezi din arcadă şi paşii ei îi distraseră pe moment 
atenţia lui McCollum. Acesta îşi întoarse capul spre dreapta şi 
păru să înregistreze mişcarea cu colţul ochiului. Malone se folosi 
de această clipă pentru a lovi pistolul din mâna lui McCollum, 
care se duse la o oarecare distanţă. Apoi îl izbi pe McCollum cu 
pumnul în faţă, făcându-l să se clatine. Se duse să-l lovească în 
continuare pe ticălos, dar McCollum îşi reveni şi se avântă 
înainte. Se răsturnară amândoi pe una dintre mese şi se 
rostogoliră pe partea cealaltă. li trase un genunchi în stomac şi 
auzi cum adversarul său îşi pierde răsuflarea. 

Se ridică în picioare şi îl înşfăcă pe McCollum de pe podea, 
sperând că era încă fără suflu. McCollum îl izbi însă cu pumnii în 
torace şi în faţă. 

Durerea îl făcu să nu mai vadă bine camera, care apărea, apoi 


dispărea şi se scutură ca să se dezmeticească. 

Se răsuci şi văzu un cuţit în mâna lui McCollum. 

Acelaşi pe care-l avea şi-n Lisabona. 

Se pregăti. 

Dar nu mai avu şansa de-a mai face ceva. 

Se auzi o împuşcătură. 

McCollum păru surprins. Apoi sângele îl năpădi printr-o gaură 
în tâmpla dreaptă. Se mai auzi o împuşcătură, iar braţele îi 
zburară în aer şi se clătină, căzând pe spate. Se mai auzi şi a 
treia împuşcătură, apoi a patra şi trupul i se duse în faţă, ochii i 
se dădură peste cap, sângele începu să-i năpădească pe gură şi 
apoi se răsturnă cu faţa la pământ. 

Malone se întoarse. 

Pam lăsă pistolul în jos. 

— Era şi timpul, spuse el. 

Numai că ea nu spuse nimic, uitându-se cu ochii măriţi la ceea 
ce tocmai făcuse. El se apropie şi îi dădu în jos mâna în care 
ţinea pistolul. Ea îl privi cu ochii goi. 

Nişte siluete ieşiră din umbra uşii. Nouă bărbaţi şi femei se 
apropiară încet. Adam şi tânărul cu pălăria de paie erau şi ei 
acolo. Eve începu să plângă în momentul în care îngenunche 
lângă trupul lui Haddad. Ceilalţi îngenuncheară şi ei. 

Pam îi privi nemişcată. 

La fel şi el. 

În cele din urmă, fu nevoit să le întrerupă jelirea. 

— Presupun că aveți aici un echipament pentru 
telecomunicaţii. 

Adam se uită în sus la el şi încuviinţă din cap. 

— Trebuie să-l folosesc imediat. 


Capitolul 86 


VIENA 


Thorvaldsen reveni în bibliotecă împreună cu Gary, numai că 
de data asta Hermann şi vicepreşedintele ştiau că fusese acolo. 
Erau singuri, cu uşile încuiate, iar oamenii de pază aşteptau 
afară. 

— Erau aici noaptea trecută, spuse vicepreşedintele, evident 
neliniştit. Probabil că au stat pe acolo pe undeva. Arătă spre 
rafturile superioare. Locul ăsta blestemat e ca o sală de concert! 
L-a sunat pe procurorul general şi i-a spus tot. 

— Şi asta este o problemă? întrebă Hermann. 

— Nu, slavă Domnului! Brent va fi vicepreşedintele meu după 
ce se vor termina toate astea. S-a ocupat de treburi în 
Washington cât timp am fost eu plecat. Aşa că avem în 
continuare lucrurile sub control. 

— Individul acesta, spuse Hermann, arătând spre Thorvaldsen, 
a răpit-o ieri pe fiica mea. A făcut asta înainte să audă ceva 
noaptea trecută. 

Vicepreşedintele deveni şi mai agitat. 

— Ceea ce stârneşte o mulţime de întrebări. Alfred, nu te-am 
întrebat niciodată ce faci aici. Ai vrut Conexiunea Alexandria, ți- 
am dat-o! Eu am fost cel care a rezolvat asta. Nu ştiu ce ai făcut 
cu acea informaţie şi nici nu vreau să ştiu, dar a devenit în mod 
evident o problemă! 

— Henrik, spuse Hermann, frecându-şi tâmpla lovită, vei plăti 
scump pentru faptul că m-ai lovit! Nimeni nu a mai făcut asta 
vreodată! 

Thorvaldsen nu fu deloc impresionat. 

— Poate că sosise vremea, îi răspunse. 

— lar tu, tinere! 

Lui Thorvaldsen i se puse un nod în gât. Nu-şi propusese să-l 
pună pe Gary în pericol. 

— Alfred, spuse vicepreşedintele, totul e deja în mişcare. Va 
trebui să rezolvi această situaţie. 


A 


Lui Thorvaldsen îi apărură broboane de sudoare pe frunte 
când îşi dădu seama ce însemnau acele cuvinte. 

— Aceştia doi nu vor sufla niciodată o vorbă din ceea ce au 
auzit! 

— L-ai omori pe băiat? întrebă Thorvaldsen. 

— Dar tu ai omori-o pe fiica mea? Şi ce dacă? Da, l-aş omori 
pe băiat. Nările lui Hermann se dilatară şi în ochi i se putu citi 
furia. 

— Nu prea eşti obişnuit cu aşa ceva, nu, Alfred? 

— Faptul că mă iei peste picior nu va duce nicăieri. 

Thorvaldsen se gândi însă că asta îi mai oferea lui ceva timp, 
căci nu mai ştia ce altceva să facă. Se întoarse spre 
vicepreşedinte şi îi spuse: 

— Brent Green era un tip de treabă. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Nu sunt duhovnicul lui, aşa că n-am de unde să ştiu. 
Presupun că a văzut beneficiile pe care le poţi obţine dacă ocupi 
poziţia mea. America are nevoie de o conducere puternică, de 
oameni cărora să nu le fie teamă să se folosească de puterea lor. 
Brent corespunde. La fel şi eu. 

— Dar oamenii de caracter nu sunt necesari? 

— Acesta este un termen relativ. Prefer să privesc lucrurile din 
perspectiva Statelor Unite, care intră în parteneriat cu 
comunitatea internaţională de afaceri, pentru a-şi îndeplini 
ţelurile profitabile pentru ambele părţi. 

— Eşti un criminal! spuse Gary. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi Hermann se duse să 
răspundă. Unul dintre oamenii din garda vicepreşedintelui îi şopti 
ceva lui Hermann. Pe chipul austriacului se aşternu o expresie 
nedumerită, apoi acesta încuviinţă din cap şi individul din garda 
de corp plecă. 

— Preşedintele este la telefon, spuse Hermann. 

— Ce naiba?! izbucni vicepreşedintele evident surprins. 

— Ţi-a detectat prezenţa aici cu ajutorul Serviciului Secret. 
Garda ta de corp a raportat că te afli aici cu mine şi cu încă două 
persoane, printre care şi un băiat. Preşedintele vrea să 
vorbească cu noi toţi. 

Thorvaldsen îşi dădu seama că nu aveau nici o altă soluţie. 
Preşedintele părea să ştie multe. 

— Mai vrea să ştie şi dacă am telefon cu difuzor, spuse 


Hermann, în timp ce se îndrepta spre biroul său şi apăsă câteva 
butoane. 

— Bună ziua, domnule preşedinte, spuse Hermann. 

— Nu cred că noi doi ne-am cunoscut până acum. Sunt Danny 
Daniels şi sun din Washington. 

— Nu, domnule, nu ne-am întâlnit. Sunt onorat. 

— Vicepreşedintele meu e acolo? 

— Sunt aici, domnule preşedinte! : 

— Şi Thorvaldsen, eşti şi tu acolo? Ilmpreună cu băiatul lui 
Malone? 

— E aici, cu mine, răspunse Thorvaldsen. 

— Mai întâi, am nişte veşti îngrozitoare. Incă nu mi-am revenit 
din şoc. Brent Green a murit. 

Thorvaldsen observă expresia de uimire de pe chipul 
vicepreşedintelui. Chiar şi Hermann tresări. 

— S-a sinucis, spuse Daniels. S-a împuşcat în cap. Tocmai mi 
s-a adus vestea la cunoştinţă acum câteva minute. Ingrozitor! 
Lucrăm acum la un comunicat de presă înainte ca vestea să 
explodeze. 

— Dar cum de s-a întâmplat aşa ceva? întrebă 
vicepreşedintele. 

— Nu ştiu, dar s-a întâmplat şi el nu se mai află printre noi. De 
asemenea, Larry Daley a murit şi el. | s-a pus o bombă în maşină. 
Nu avem nici o idee cine a fost implicat în asta. 

Şi mai multă consternare se citi pe chipul vicepreşedintelui şi 
umerii părură să i se lase în jos câţiva centimetri. 

— Uite care e treaba, începu Daniels. În situaţia dată, nu voi 
mai putea să călătoresc în Afganistan săptămâna viitoare. 
America are nevoie de mine, aşa că trebuie ca vicepreşedintele 
să mă înlocuiască. 

Vicepreşedintele nu spuse nimic. 

— Alo? Este cineva acolo? întrebă Daniels cu voce tare. 

— Da, domnule, răspunse vicepreşedintele, sunt aici. 

— Grozav! Hai, vino repede înapoi aici şi pregăteşte-te să pleci 
săptămâna viitoare! Bineînţeles, dacă nu doreşti să faci această 
călătorie ca să vizitezi trupele, poţi oricând să-ţi înaintezi 
demisia. E alegerea ta. Numai că eu aş prefera să te duci în 
această călătorie. 

— Ce spuneţi? 


— Linia asta nu e sigură, aşa că mă îndoiesc că vrei să spun 
exact ce gândesc. Hai mai bine să-ţi spun o poveste, una pe care 
obişnuia tata să mi-o zică. O pasăre zbura spre sud pentru că se 
apropia iarna, numai că a fost prinsă de o furtună şi a căzut la 
pământ. A îngheţat, dar a trecut pe acolo o vacă şi s-a bălegat 
pe ea. Balega caldă a dezgheţat-o şi asta a bucurat-o atât de 
tare, încât a început să ciripească. O pisică a venit să vadă ce se 
auzea, întrebându-se dacă nu putea să ajute cu ceva, dar a văzut 
că era vorba despre o masă bună, aşa că a mâncat pasărea. lată 
şi morala poveştii: nu toţi care te umplu de rahat îţi sunt 
duşmani; nu toţi care vin să te ajute îţi sunt prieteni; şi, dacă eşti 
la căldură şi fericit, chiar şi într-o grămadă de rahat, e mai bine 
să-ţi ţii gura! Ai înţeles ce vreau să spun? 

— Perfect, domnule! spuse vicepreşedintele. Cum sugeraţi să- 
mi explic demisia? 

— Ar fi destul de aiurea să te foloseşti de binecunoscuta 
formulă: „să petrec mai mult timp cu familia”. Nimeni care se 
află în funcţii ca ale noastre nu pleacă din motive de genul ăsta. 
la să vedem, ultimul vicepreşedinte care şi-a dat demisia era pe 
punctul de a fi pus sub acuzare. Nu putem folosi nici asta. 
Bineînţeles, nici nu poţi să spui adevărul, că ai fost prins 
comiţând un act de înaltă trădare. Ce spui de: „Eu şi preşedintele 
nu mai reuşim să lucrăm bine împreună?” Fiind un politician 
versat, sunt convins că îţi vei alege cuvintele cu mare grijă, 
pentru că, dacă aud vreo vorbă care nu-mi place, atunci am de 
gând să spun adevărul. Poţi să discuţi aspecte legate de 
conducere, să dezbaţi disensiunile dintre noi, să spui oamenilor 
că sunt un măgar. Toate sunt în regulă. Numai să nu spui ceva 
ce nu vreau să aud! 

Thorvaldsen îl privi pe vicepreşedinte. Individul voia să 
protesteze, dar înţelese până la urmă că era mai înţelept să tacă 
şi că efortul respectiv nu ar fi dus la nimic bun. 

— Domnule preşedinte, spuse Thorvaldsen, Stephanie şi 
Cassiopeia sunt bine? 

— Sunt bine, Henrik! Pot să-ţi spun pe nume? 

— Bineînţeles! 

— Ele au fost esenţiale în soluţionarea evenimentelor de aici. 

— Dar mama şi tata sunt bine? izbucni Gary. _ 

— Acesta trebuie să fie băiatul lui Cotton! Imi pare bine de 


cunoştinţă, Gary. Mama şi tatăl tău sunt bine. Tocmai am vorbit 
cu tatăl tău acum câteva minute. Ceea ce mă face să revin la 
dumneata, Herr Hermann! 

Thorvaldsen surprinse nota de dispreţ din vocea preşedintelui. 

— Omul dumitale, Sabre, a găsit Biblioteca din Alexandria. De 
fapt, Cotton a făcut acest lucru, dar el a încercat să i-o fure. 
Sabre e mort. Aşa că dumneata pierzi. Biblioteca e în posesia 
noastră şi te asigur că nici o fiinţă nu va afla vreodată unde se 
găseşte. Cât despre dumneata, Herr Hermann, ar fi bine ca 
Henrik şi băiatul să nu aibă probleme în timp ce părăsesc 
castelul şi nu vreau să mai aud de dumneata, altfel îi las şi; pe 
israelieni şi pe saudiţi să afle cine a organizat toată afacerea 
asta. Atunci problemele dumitale vor fi de neimaginat. Nici un loc 
nu va fi destul de bun ca să te poţi ascunde. 

Vicepreşedintele se trânti pe unul dintre scaune. 

— Mai e ceva, Hermann! Să nu sufli o vorbă către bin Laden şi 
oamenii lui. Vrem să-i întâlnim săptămâna viitoare în timp ce vor 
aştepta avionul meu. Dacă nu vor fi acolo, cu proiectilele 
pregătite, voi trimite unitatea de comando să te ia pe dumneata! 

Hermann nu răspunse. 

— lau tăcerea dumitale drept un semn că ai înţeles. După cum 
vezi, acesta este marele avantaj de a fi conducătorul lumii libere. 
Am la dispoziţie o mulţime de oameni care să facă tot ce le cer, 
oameni cu o multitudine de talente. Dumneata ai bani. Eu am 
puterea! 

Thorvaldsen nu-l întâlnise niciodată pe preşedintele Americii, 
dar deja îi plăcea de el. 

— Gary, spuse preşedintele. Tatăl tău va fi înapoi la 
Copenhaga în câteva zile. Şi, Henrik, mulţumesc pentru tot ce ai 
făcut! 

— Nu sunt prea sigur că am fost de folos cu ceva. 

— Noi am câştigat, nu-i aşa? Şi asta e ceea ce contează într-un 
joc. 

Legătura telefonică se întrerupse. Hermann rămase cufundat 
în tăcere. Thorvaldsen arătă spre atlas şi spuse: 

— Scrisorile acelea sunt inutile, Alfred. Nu poţi dovedi nimic cu 
ele! 

— leşi afară! 

— Cu plăcere! 


Daniels avea dreptate. 
Jocul se încheiase. 


Capitolul 87 


WASHINGTON, D.C. 
LUNI, 10 OCTOMBRIE 
ORA 8.30 


Stephanie stătea în Biroul Oval. Fusese acolo în diferite ocazii, 
de cele mai multe ori simțindu-se inconfortabil, dar nu şi de data 
aceasta. Atât ea, cât şi Cassiopeia veniseră să îl întâlnească pe 
preşedintele Daniels. 

Brent Green fusese înmormântat cu onoruri în Vermont cu o zi 
în urmă. Presa îi ridicase în slăvi caracterul şi realizările. Atât 
democraţii, cât şi republicanii afirmaseră că aveau să-i simtă 
lipsa. Daniels însuşi îşi exprimase elogiile într-un omagiu 
emoţionant. Larry Daley fusese şi el înmormântat în Florida, dar 
fără mare fast. Participaseră numai câteva persoane din familie 
şi câţiva prieteni. Stephanie şi Cassiopeia participaseră 
amândouă. 

Era interesant cât de greşit îi judecase pe cei doi bărbaţi. 
Daley nu era în nici un caz un sfânt, numai că nu era nici 
criminal, nici trădător. Incercase să împiedice ceea ce se 
întâmpla. Din nefericire, ceea ce se întâmpla îl împiedicase pe el 
să-şi continue viaţa. 

— Aş vrea să te întorci la Magellan Billet, îi spuse Daniels. 

— S-ar putea să vă fie destul de greu să explicaţi asta. 

— Nu e nevoie să dau explicaţii pentru deciziile mele. 
Niciodată nu am vrut să pleci de acolo, dar la vremea respectivă 
nu am avut de ales. A 

Ea îşi dorea postul înapoi. li plăcea ce făcea. Dar mai era ceva. 

— Şi cum rămâne cu mituirea congresului? N 

— Ţi-am spus, Stephanie, nu am ştiut nimic despre asta! Insă, 
orice-ar fi, lucrurile se opresc aici şi acum. Oricum, ţara nu va 
avea nimic de câştigat din acest gen de scandal. Hai să 
terminăm cu asta şi să mergem mai departe! 

Ea nu era prea sigură de faptul că Daniels nu fusese deloc 
implicat, dar încuviinţă. Aşa era cel mai bine. 


— Nimeni nu va şti niciodată ce s-a întâmplat? întrebă 
Cassiopeia. 

Daniels stătea la birou, cu picioarele ridicate pe margine, cu 
trupul înalt lăsat pe spate în scaun. 

— Nici o vorbă, spuse el. 

Vicepreşedintele îşi dăduse demisia sâmbătă, invocând drept 
argument vederile sale diferite faţă de politica administraţiei. 
Presa se străduise să-l intervieveze, dar până acum fără succes. 

— Imi imaginez, spuse Daniels, că fostul meu vicepreşedinte 
va încerca să-şi facă singur un nume. Vor exista câteva 
ciorovăieli publice între noi în privinţa politicii, lucruri de genul 
ăsta. Poate chiar va face o încercare la alegerile viitoare. Insă nu 
mi-e teamă de această luptă. Şi, apropo de lupte, aş vrea ca voi 
două să ţineţi sub observaţie Ordinul Lânii de Aur. Indivizii aceia 
sunt periculoşi. Deocamdată le-am retezat picioarele, dar se vor 
ridica din nou în curând. 

— Şi Israelul? întrebă Cassiopeia. Cu ei cum rămâne? 

— Au promisiunea mea că nimic din bibliotecă nu va fi făcut 
public. Numai Cotton şi fosta lui soţie ştiu unde se află, dar nu 
am de gând nici măcar să-i notez undeva locaţia. Mai bine să 
rămână ascunsă blestemăţia aceea. Daniels se uită la Stephanie. 
Tu şi Heather v-aţi împăcat? 

— Da, ieri, la înmormântare. Ea chiar îl plăcea pe Daley. Mi-a 
spus nişte lucruri despre Larry pe care nu le-am ştiut niciodată. 

— Vezi, n-ar trebui să judeci aşa oamenii! Green a ordonat 
moartea lui Daley după ce a văzut ce era pe stickurile acelea de 
memorie. Ele indicau nişte scurgeri de informaţii, iar Daley 
acţionase încercând să le stopeze. Heather este o agentă foarte 
bună. Işi face bine meseria. Green şi vicepreşedintele ar fi distrus 
Israelul. Pe ei nu i-a interesat nimic altceva în afară de propriile 
interese. lar tu credeai că eu sunt problema. 

— Am greşit şi în legătură cu acest lucru, domnule preşedinte, 
admise Stephanie zâmbind. 

— Te duci înapoi să continui construcţia castelului în Franţa? o 
întrebă Daniels pe Cassiopeia. 

— Am lipsit ceva vreme. Cred că angajaţii mei se întreabă ce e 
cu mine. 

— Dacă ai tăi sunt la fel ca ai mei, atât timp cât salariul le vine 
la vreme, nu se plâng. Daniels se ridică în picioare. Vă 


mulţumesc amândurora pentru tot ce-aţi făcut! 

Stephanie rămase aşezată. Simţise ceva. 

— Este ceva ce nu spuneţi. Ce anume? 

— Probabil o grămadă de lucruri, răspunse Daniels, având o 
licărire în ochi. 

— E vorba despre bibliotecă. Aţi fost extraordinar de mândru 
de ea adineauri. Nu aveţi de gând s-o ţineţi ascunsă, nu-i aşa? 

— Nu eu hotărăsc asta. Altcineva e la conducerea ei şi ştim cu 
toţii cine este. 


Malone ascultă cum clopotele din Copenhaga bătură zgomotos 
ora trei după-amiaza. Hojbro Plads era aglomerat din cauza 
mulţimii obişnuite din timpul prânzului. El, Pam şi Gary stăteau la 
o masă pe terasă şi tocmai terminaseră de mâncat. El şi Pam 
veniseră cu o zi în urmă din Egipt cu avionul, după ce-şi 
petrecuseră ziua de sâmbătă cu Păzitorii, ca să-l onoreze pe 
George Haddad. Făcu un semn să i se aducă nota. 

Thorvaldsen se afla la vreo cincizeci de metri mai încolo, 
supraveghind reconstrucția  anticariatului lui Malone, care 
începuse cu o săptămână în urmă, în timp ce ei erau plecaţi. 
Schelele acopereau acum faţada clădirii de patru etaje şi 
muncitorii lucrau de zor înăuntru şi pe afară. 

— Mă duc să-mi iau rămas-bun de la Henrik, spuse Gary şi 
plecă în grabă de la masă prin mulţime. 

— A fost trist sâmbătă cu George, spuse Pam. 

El ştia că erau multe lucruri care o preocupau în continuare. 
Nu prea vorbiseră despre ce se întâmplase în bibliotecă. 

— Eşti bine? o întrebă. 

— Am omorât un om! Era un nemernic şi un ticălos, dar, chiar 
şi aşa, l-am omorât! El nu zise nimic. Tu te-ai ridicat în picioare, 
continuă ea. L-ai înfruntat, ştiind că eu eram acolo. Ştiai că 
aveam să trag. 

— Nu eram sigur de ceea ce urma să faci. Numai că ştiam că 
ai să faci ceva şi mai mult decât atât nu-mi trebuia să ştiu. 

— Nu am mai tras niciodată cu pistolul până acum. Când mi l- 
a dat Haddad, mi-a spus să ţintesc şi să trag. Şi el ştia că am s-o 
fac. 

— Pam, nu trebuie să te mai învinovăţeşti! Ai făcut ceea ce 
trebuia să faci! 


— Aşa cum ai făcut şi tu în toţi anii aceia! Tăcu o clipă. Aş vrea 
să spun ceva şi nu mi-e uşor. 

El aşteptă. 

— Imi pare rău. Chiar îmi pare rău, pentru tot. Nu am ştiut 
niciodată prin ce-ai trecut acolo. Credeam că era vorba despre 
orgoliul tău masculin. Pur şi simplu nu am înţeles. Acum însă 
înţeleg. Am greşit în legătură cu multe lucruri. 

— Şi eu la fel. Şi mie îmi pare rău. Pentru tot ce-a mers prost 
în toţi anii petrecuţi împreună. 

Ea îşi ridică mâinile ca şi cum s-ar fi predat. 

— Bine, cred că sunt suficiente emoţii pentru amândoi. 

— Pace? o întrebă el, întinzându-i mâna. 

— Pace, spuse ea, acceptându-i gestul. Insă imediat după 
aceea se apropie de el şi-l sărută uşor pe buze. El nu se 
aşteptase la asta şi senzaţia îl înfioră. 

— Pentru ce-a fost asta? 

— Nu-ţi face cine ştie ce idei! Cred că ne este mai bine 
divorţaţi, dar asta nu înseamnă că nu-mi aduc aminte. 

— Atunci ce-ai spune să nu uite nici unul din noi? 

— De acord, spuse ea. După o pauză adăugă: Şi cum rămâne 
cu Gary? Ce facem? Trebuie să afle adevărul. 

Şi el se gândise la această problemă. 

— Şi îl va afla. Hai să-l mai lăsăm puţin şi apoi vom avea o 
discuţie toţi trei. Nu cred că va avea prea mare importanţă, 
pentru nici unul dintre noi. Dar, e dreptul lui să afle adevărul. 

Achită nota şi se îndreptară spre Thorvaldsen şi spre Gary. 

— O să-mi fie dor de băiat, spuse Henrik. Noi doi am făcut o 
echipă bună. 

Malone şi Pam aflaseră despre tot ce se întâmplase în Austria. 

— Cred că a avut parte de mai multe intrigi decât era nevoie, 
spuse Pam. 

Malone fu de acord. 

— Inapoi la şcoală! Toate chestiile prin care ai trecut au fost 
destul de dificile. 

Văzu că Thorvaldsen înţelesese ce voia să spună. Vorbiseră 
despre asta cu o zi în urmă. Şi, deşi fusese supărat la gândul că 
Gary atacase un bărbat înarmat, în sinea lui era mândru de el. 
Intr-adevăr, nu curgea sânge de Malone prin venele acestui 
băiat, dar trecuse destul de la tată la fiu ca să-l facă al lui. 


— A sosit vremea să plecaţi! mai spuse el. 


Cei trei merseră împreună până în locul în care se termina 
piaţa şi unde Jesper aştepta în maşina lui Thorvaldsen. 

— Şi tu ai avut parte de destule intrigi, nu? îl întrebă Malone 
pe Jesper. 

Acesta zâmbi şi încuviinţă din cap. Thorvaldsen spusese cu o 
zi în urmă că două zile împreună cu Margarete Hermann fuseseră 
mai mult decât suficiente pentru răbdarea lui Jesper. Fusese 
eliberată sâmbătă, când Thorvaldsen şi Gary erau în avion spre 
Danemarca. Din ce spusese Thorvaldsen despre Hermann, 
relaţia lor tată-fiică nu era una de invidiat. Sângele comun îi lega, 
într-adevăr, dar nu mai exista nimic altceva. 

Işi îmbrăţişă fiul şi îi spuse: 

— Te iubesc! Să ai grijă de mama ta! 

— Nu are ea nevoie să fac eu asta! 

— Nu fi aşa de sigur! Se îndreptă spre Pam. Dacă ai vreodată 
nevoie de mine, ştii unde să mă găseşti. 

— La fel şi tu. Nu de alta, dar măcar ştim cum să ne apărăm 
unul pe celălalt. 

Nu-i spuseseră lui Gary despre ce se întâmplase în Sinai şi nici 
nu aveau de gând s-o facă. Thorvaldsen fusese de acord să-i ia 
pe Păzitori sub aripa sa protectoare şi să le furnizeze fonduri 
pentru a îngriji atât mănăstirea, cât şi biblioteca. Deja se 
făcuseră planuri pentru arhivarea electronică a manuscriselor. 
De asemenea, urmau să se mai facă nişte recrutări, numărul 
Păzitorilor ajungând la cel normal. Danezul fusese foarte încântat 
de ideea de a le fi de folos şi de-abia aştepta să viziteze locul. 

Numai că totul urma să rămână secret. 

Thorvaldsen asigurase Israelul că problema era sub control şi, 
după ce şi Statele Unite trimiseseră aceleaşi asigurări, evreii 
păruseră satisfăcuţi. 


Pam şi Gary urcară în maşină. Malone le făcu semn cu mâna 
până când automobilul dispăru în trafic, îndreptându-se spre 
aeroport. Apoi făcu un semn cu mâna prin mulţime spre locul în 
care Thorvaldsen supraveghea muncitorii care curăţau molozul 
din clădirea sa. 

— Toate bune? întrebă Henrik. 


Ştia la ce se referea prietenul său. 

— Am scăpat de povara acelei obsesii. 

— Trecutul are uneori puterea de a-ţi devora sufletul. El fu de 
acord cu asta. Sau îţi poate fi cel mai bun prieten, continuă 
acesta. 

Ştia la ce se referea Thorvaldsen. 

— Va fi extraordinar când vei vedea ce se găseşte în 
bibliotecă, îi zise. 

— Nu-mi mai spune ce comori mă aşteaptă! îi privi pe 
muncitorii de pe schele, în timp ce curăţau cu spumă funinginea 
de pe exteriorul clădirii din secolul al XVI-lea. Va arăta la fel ca 
înainte, îl încurajă Thorvaldsen. Rămâne numai ca tu să refaci 
inventarul. Va trebui să cumperi multe cărţi. 

Abia aştepta. Cu asta se ocupa, comercializa cărţi. Dar era 
ceva de reţinut şi din lecţiile pe care le învățase în ultimele 
câteva zile. Se gândi din nou cum toţi cei trei Malone fuseseră 
ameninţaţi şi ce conta până la urmă cu adevărat. Arătă înspre 
clădire. 

— Nimic din toate astea nu este cu adevărat important! 

Danezul îi aruncă un zâmbet înţelegător. 

— Sunt doar nişte obiecte, Henrik, asta-i tot! Doar nişte 
obiecte! 


Postfaţa autorului 


Această carte a necesitat multe călătorii pentru documentare. 
Am făcut mai multe excursii în Danemarca, Anglia, Germania, 
Austria, Washington, D.C. Şi Portugalia. Conceptul de bază a luat 
naştere în timpul unei cine în Camden, Carolina de Sud, când una 
dintre gazde, Kenneth Harvey, m-a întrebat dacă nu am auzit de 
un învăţat libanez pe nume Kamal Salibi. Când am spus că nu, 
Ken mi-a oferit patru dintre cărţile lui Salibi. Cam cu un an mai 
târziu mi-a venit ideea acestui roman. Ca întotdeauna totuşi, 
povestea finală este un amestec de adevăr şi ficţiune. 

Acum a sosit vremea să trasez linia de demarcaţie dintre 
acestea. 

In ceea ce priveşte nakba, descrisă chiar din prolog, tragedia a 
fost mai mult decât reală şi continuă să umbrească relaţiile din 
Orientul Mijlociu. 

Monumentul descris în capitolele 8 şi 34 are ca element de 
referinţă un monument de marmură care există în realitate la 
Shugborough Hall, în Anglia. Reprezentanţii curentului New Age 
şi conspiratorii au dezbătut decenii întregi semnificaţia sa. 
Conferinţa de presă din capitolul 8 a avut loc în realitate la 
Shugborough Hall şi interpretările oferite sunt chiar cele expuse 
de experţi în realitate. Conceptul că literele romane erau de fapt 
o hartă este invenţia mea. 

Aşa cum am menţionat, ideea că Vechiul Testament ar fi 
cronica evreilor antici într-un alt loc decât Palestina nu îmi 
aparţine. În 1985, Salibi şi-a detaliat teoria într-o carte cu titlul 
The Bible Came from Arabia. Salibi şi-a expus ideea şi în alte trei 
lucrări ale sale, Who was Jesus (1988), Secrets of the Bible 
People (1988) şi The Historicity of Biblical Israel (1988). 
Experiențele lui George Haddad privind modul în care realizase 
conexiunea dintre vestul Arabiei şi Biblie, detaliate în capitolul 
52, sunt de fapt reluarea celor ale lui Salibi. De asemenea, 
guvernul saudit chiar a ras de pe faţa pământului sate întregi 
după ce Salibi şi-a publicat prima carte; şi nici până în ziua de azi 
saudiţii nu au permis să se facă săpături arheologice în Asir. 


Hărțile de la capitolele 57 şi 68 sunt rezultate ale cercetărilor 
lui Salibi. Ideea că pământul promis de Dumnezeu lui Avraam se 
află de fapt într-o zonă îndepărtată de ceea ce numim Palestina 
este cel puţin controversată. Dar, aşa cum au observat atât 
Salibi, cât şi George Haddad, aceste lucruri ar putea fi foarte uşor 
ori dovedite, ori respinse, cu ajutorul arheologiei. 

O observaţie asupra limbii: pe parcursul cărţii, termenul de 
ebraică veche a fost utilizat pentru limba Bibliei ebraice 
originale. Nu se cunosc prea multe despre ortografia, gramatica, 
sintaxa sau idiomurile sale. A fost o limbă de învăţare, vorbită 
foarte rar şi a dispărut din uzul curent în secolul al VI-lea sau al 
V-lea î.Hr. Termenul de „ebraică veche”, spre deosebire de 
ebraica biblică sau rabinică, sau orice altă denumire utilizată 
pentru a o descrie, a fost ales numai pentru a uşura lectura 
pentru cititor. 

Neconcordanţele din Vechiul Testament, observate în 
capitolele 20, 23 şi 57, nu sunt o noutate. Cărturarii au dezbătut 
aceste aspecte secole întregi. Biblia este totuşi un document 
cursiv şi fiecare generaţie pare să-şi lase amprenta asupra 
interpretării ei. 

Povestea lui David Ben-Gurion din capitolul 22 este adevărată. 
Părintele Israelului modern chiar şi-a schimbat în mod radical 
politica după 1965, devenind mult mai conciliant cu arabii. Prin 
urmare, a fost îndepărtat din politica israeliană până la moartea 
sa, în 1973. Bineînţeles, vizita sa la bibliotecă a fost inventată de 
mine. 

Istoria lui Nicolas Poussin din capitolul 29 este adevărată. 
Viaţa lui a cunoscut, de asemenea, o schimbare majoră. Soarta 
picturii sale Pastorii din Arcadia a fost relatată corect, iar 
fragmentul de scrisoare care descrie ceea ce Poussin a aflat în 
secret este real. Motivul pentru care Poussin a creat Pastorii din 
Arcadia II, imaginea inversă a primei picturi (care a fost sculptată 
în monumentul de la Shugborough Hall), este un mister. 

Păzitorii nu există în realitate. Poate că, dacă ar fi existat, 
Biblioteca din Alexandria ar fi fost salvată. Descrierea fizică a 
bibliotecii oferită în capitolul 21 este cea mai bună care se 
găseşte. Cât despre cum de au dispărut mai mult de o jumătate 
de milion de manuscrise, cele trei explicaţii din capitolul 21 sunt 
presupunerile experţilor. Cărturarii descrişi în capitolul 32 au trăit 


cu toţii, dar, din păcate, din cauza distrugerii Bibliotecii din 
Alexandria, nici una dintre scrierile lor nu a supravieţuit. Harta lui 
Piri Reis (capitolul 32) încă mai există şi oferă o privire fugară 
asupra a ceea ce este posibil să se fi pierdut. 

Incercarea eroului este fictivă, adaptată după un manuscris 
misterios numit The Red Serpant. Am dat de el în Rennes-le- 
Château, în timp ce făceam cercetări pentru Moştenirea 
templierilor. 

Ordinul Lânii de Aur a fost o societate franceză medievală 
creată după cum s-a detaliat în capitolul 18. O organizaţie 
socială care poartă acest nume se găseşte încă în Austria, dar 
gruparea mea fictivă nu are nici o legătură cu aceasta. Robele şi 
decoraţiunile specifice ordinului au fost inspirate din gruparea 
din secolul al XV-lea. 

Mănăstirea Santa Maria de Belem se află la Lisabona. Am 
vizitat-o de două ori, iar istoria şi măreţia ei, aşa cum au fost 
descrise în capitolele 46, 48, 51, 53 şi 54, sunt veritabile, deşi 
unele amplasamente interioare ale clădirii au fost modificate. 
Este un loc remarcabil, aşa cum este şi Lisabona. 

Sacristia care joacă un rol central în încercarea eroului se află 
în mănăstirea din Belem. Felul în care soarele îi modifică 
exteriorul din argintiu în auriu este un fenomen observat cu 
secole în urmă. Astăzi, pentru a păstra efectul constant, nişte 
proiectoare scaldă argintul în lumină. Bineînţeles, ele au fost 
eliminate din acest roman. 

Muzeul Naţional al Aviaticii şi al Spaţiului este unul dintre 
locurile mele preferate şi m-am bucurat că şi-a găsit în cele din 
urmă locul în una dintre scrierile mele. Castelul Kronborg 
(capitolul 9), Helsingor (capitolele 11 şi 14), Baumeisterhaus din 
Rothenburg (capitolul 22), la fel ca Valea Rinului şi podul care se 
întinde peste râul Mosel din Germania centrală (capitolul 27) 
sunt toate reale. 

Scrisorile dintre Sfântul leronim şi Sfântul Augustin (capitolele 
63 şi 65) sunt inventate de mine. Ambii au fost nişte oameni 
învăţaţi, cu o contribuţie activă în conturarea bisericii timpurii. 
Scrisorile arată cum traducerea Vechiului Testament a Sfântului 
leronim din ebraică în latină se poate să fi fost manipulată pentru 
a servi scopurilor bisericii celei noi. Observațiile asupra 
neconcordanţelor din traducerea lui leronim îi aparţin lui Salibi, 


nu mie, dar acestea ridică, într-adevăr, nişte probleme. 

Nu m-am paraşutat niciodată dintr-un C130H, dar colonelul 
Barry King a făcut-o şi mi-a spus totul despre această experienţă. 

Mănăstirea din Sinai (capitolul 72) este una dintre multele 
împrăştiate prin regiunea pustie. Localizarea în acea zonă a 
Bibliotecii din Alexandria aşa cum s-a păstrat ea, sub pământ 
(capitolul 78), nu ar fi o absurditate. Egiptenii antici au minat 
puternic acei munţi şi tunelurile lor ar trebui să fi rămas şi după 
vremea lui Hristos. 

Povestea despre Biblia din Sinai (capitolul 63) s-a întâmplat 
exact aşa cum a fost prezentată. Codexul din Aleppo (capitolul 
23) datând din anul 900 d.Hr. Este expus la lerusalim şi rămâne 
cel mai vechi manuscris al Vechiului Testament care a 
supravieţuit. Totuşi, o Biblie din vremurile de dinainte de Hristos 
- cum ar fi cea despre care se scrie în capitolul 79 - ar schimba 
cu siguranţă tot ce se cunoaşte despre Vechiul Testament. 

Conflictele din Orientul Mijlociu continuă. E uimitor cum toate 
cele trei religii majore ale lumii - iudaismul, islamul şi 
creştinismul - au ales să venereze aceeaşi zonă din lerusalim. 
Timp de două mii de ani, aceste ideologii conflictuale au luptat 
pentru supremație, dar, aşa cum s-a precizat în capitolul 7, la 
nivelul cel mai profund, deoarece lupta nu este nici pentru 
pământ, nici pentru libertate, nici pentru politică. Ea este 
centrată, în schimb, pe ceva mult mai fundamental: cuvântul 
Domnului. 

Fiecare dintre aceste trei religii deţine propria versiune. 
Fiecare crede cu fervoare că celelalte două greşesc, iar aceasta 
explică mai mult decât orice motivul pentru care conflictul nu se 
stinge.