Andreas Eschbach — Filmul Isus

* 
"e 


-OMUL AFLAT ÎN CĂUTAREA Ya 
SENSULUI EXISTEN i | 


"E 
ai 
+ 


S O CARTE, INCREDIBII 
DE "PALPITANTĂ SI DE PROF 


ANDREAS 


ESCHBACH 


ANDREAS ESCHBACH 


FILMUL ISUS 


Traducere din limba germană 
FREDERICA DOCHINOIU 


ANDREAS ESCHBACH Das Jesus Video 1998 
Schneekluth Verlag GmbH, Munchen 


RAO International Publishing Company, 2007 


2009 


Despre această carte: 


La săpăturile arheologice făcute în Israel, într-un mormânt 
vechi de două mii de ani, Stephen Foxx, membru al Societăţii 
Exploratorilor din New York, găseşte indicaţiile de utilizare 
pentru o cameră video - o cameră care avea să ajungă pe piaţă 
abia peste câţiva ani. Aparent, există o singură explicaţie. 
Probabil că în viitorul apropiat cuiva îi reuşeşte o călătorie în 
timp şi a realizat înregistrări cu Isus Hristos, care încă aşteaptă 
undeva în Israel, într-o ascunzătoare sigură, să fie descoperite. 
Sau este totul o cacealma de zile mari? Incepe o căutare asiduă 
la care participă arheologi, Vaticanul, servicii secrete şi unul 
dintre cele mai mari concerne mass-media din lume - o căutare 
plină de întorsături surprinzătoare, cu un sfârşit senzaţional... 


Despre autor: 


Andreas Eschbach, născut în 1959 la Ulm, a studiat tehnica 
zborurilor spaţiale la Stuttgart şi a lucrat mai întâi ca specialist 
de software. A devenit cunoscut prin thrillerul Filmul Isus. Până 
în iunie 1996, a fost director comercial asociat la o firmă de 
consultanţă pentru prelucrarea electronică a datelor, iar acum 
lucrează ca scriitor liber-profesionist. 


Îi aştepta din momentul în care ştia că va deveni faimos. 
Faptul că veneau aşa de repede îl mira, dar nu-l surprindea 
apariţia lor. ` 

Mai întâi era doar un nor de praf în depărtare. li percepu 
simultan cu coada ochiului, ridică apoi privirea şi se întrebă 
dacă nervii săi încordați îi jucau o festă. Probabil. Vehiculele 
ridicau asemenea nori de praf atunci când parcurgeau drumul 
pietros ce trecea la distanța de un kilometru şi jumătate la sud- 
vest de tabără. Dar acesta era cu siguranță, din nou, doar un 
camion ce se îndrepta spre satul apropiat. Probabil că nu avea 
nici o semnificație. Oricum nu era ceea ce aştepta el. 

Se întoarse din nou spre puţinii centimetri pătraţi de pământ 
pe care de un ceas îi pigulea cu pensula din păr de porc. Era 
foarte cald. Venise luna iunie şi încă la orele dimineţii 
temperaturile urcau până la douăzeci şi opt de grade sau mai 
mult. După aceea toată lumea evita să mai privească spre 
termometru. Nu mai plouase de săptămâni întregi, ceea ce 
pentru muncă era desigur foarte bine, dar stratul de suprafaţă 
al pământului se transforma într-un praf fin, enervant, pe care 
cea mai mică adiere de vânt îl ridica, o pulbere pe care-o 
respirau, mâncau şi o duceau cu ei în corturi şi în paturile lor de 
campanie şi de care nu mai puteau scăpa cu adevărat până la 
încheierea săpăturilor arheologice. Împreună cu transpiraţia, 
praful forma un strat subţire ce le mânjea trupurile şi împotriva 
căruia duşurile sărăcăcioase din care abia picura apa, folosite în 
tabără, nu aveau nici o şansă. 

Da, trebuia să recunoască faptul că aştepta. Că trepida de 
nerăbdare. Că lucra doar pentru a-şi distrage atenţia. Moneda 
peste care dăduse înainte, pe când îndepărtase cu grijă 
pământul cu mâinile goale, într-un loc foarte promiţător, era un 
shekel din timpul războiului romanilor cu iudeii, o monedă 
valoroasă bătută în argint, ce înfăţişa o floare cu trei sepale şi 

5 


cu un înscris în ebraica veche de-a lungul marginii. O curăţase 
cu pensula suficient ca să poată fi fotografiată şi trecută în 
registrul săpăturilor. In mod normal, o asemenea descoperire l- 
ar fi adus într-o dispoziţie excelentă. Evreii bătuseră monede de 
argint cu valoare ridicată în perioada ocupaţiei romane doar în 
timpul răscoalei evreieşti, ce începuse în anul 66 şi fusese 
înăbuşită în anul 70 de către trupele romane. Atunci a fost 
distrus Marele Templu şi tot atunci a început şi izgonirea 
evreilor. Moneda era o nouă descoperire ce permitea o datare 
precisă a mormintelor pe care le dezgropau. 

Dar era cu gândul în altă parte. La descoperirea din ziua 
anterioară. Nu o făcuse el însuşi, ci unul dintre ajutoarele la 
săpături, un tânăr student din Statele Unite care dăduse peste 
ea, dar el era singurul care-i înţelegea semnificaţia. Il străbăteau 
fiorii atunci când se gândea la aceasta. Niciodată înainte nu 
descoperiseră arheologii o asemenea piesă periculoasă, un 
obiect care putea zdruncina temeliile civilizaţiei. 

Norul de praf se apropia, trecuse de intersecţie şi, în loc să 
meargă în continuare spre sat, luase direcţia taberei. Charles 
Wilford-Smith puse pensula pe registrul deschis, printre ale 
cărui pagini scârţâia nisipul, şi se ridică. 

Peisajul din jurul său îl irita de fiecare dată. Pământul arid, 
steril, se întindea în valuri sterpe de jur împrejur, fără nici o 
vegetaţie cu excepţia unor fire de iarbă uscate, care creşteau în 
umbra unor pietre mai mari. Măcar ele confereau câmpiei o 
strălucire verzuie, ce lăsa la orizont locul dealurilor gri şi teşite 
de vântul ce bătuse nenumărate mii de ani şi care mai bătea şi 
acum. Totuşi, nu exista sentimentul depărtării. Dimpotrivă, se 
simţea ca sub o lupă. De parcă ar fi putut simţi fizic cum istoria 
a cel puţin trei culturi mari se concentrase pe acest pământ. 
Fiecare piatră şi fiecare tufiş uscat erau impregnate cu 
amintirile sângeroaselor drame sau a pogromurilor nemiloase, 
ecouri îndepărtate ale vocilor profeților biblici păreau să răsune 
încă din munţi şi fervoarea nenumăratelor rugăciuni străbătea 
parcă trupul ca o radiaţie radioactivă. 

Pe îndelete, îşi scoase pălăria cu boruri mari pe care o purta 
mereu la lucru. Devenise, fără să vrea, un fel de emblemă a sa, 
şi anii îşi lăsaseră amprenta asupra ei. Işi scoase batista, ce 


6 


fusese cândva albă, şi îşi şterse fruntea, apoi capul pe care 
părul, albit de vârstă, se rărea de mulţi ani încoace. 

— Shimon, spuse el cu jumătate de voce. 

Din groapa învecinată apăru capul unui bărbat, la vreo 
cincizeci de ani, cu o faţă ca luna plină, cu mustață neagră şi 
aspră şi barbă deasă. Ochii lui clipiră distraţi. Tocmai se uitaseră 
într-un timp aflat cu două mii de ani în urmă şi se acomodau cu 
dificultate la prezent. 

— Ce este? 

Charles Wilford-Smith arătă spre norul de praf ce se apropia. 

— Primim o vizită. 

Între timp se putea recunoaşte un vehicul, o limuzină lungă şi 
închisă la culoare, care evident nu fusese creată pentru 
asemenea drumuri pietruite. Soarele dansa strălucitor pe 
chenarele cromate din jurul geamurilor fumurii când maşina 
intra într-una din nenumăratele gropi, pentru a se balansa apoi 
precum un vapor al pazei de coastă pe o mare agitată. 

— O vizită? Shimon se ridică cu greu şi privi spre vehicul. Cine 
ar putea fi? 

— O vizită de sus. 

— Cineva de la guvern? 

— Mai sus probabil. Işi puse înapoi pălăria de soare şi îşi 
îndesă batista înapoi în buzunarul pantalonului. Finanţatorul 
nostru. 

— Aha! Shimon Bar-Lev îşi îndreptă privirea spre el. Lucrau 
împreună de peste douăzeci de ani. Zona 14, nu-i aşa? Vrea să 
o vadă. Şi cu noi cum rămâne? Vrei să păstrezi o veşnicie 
secretul despre descoperirea ta şi a lui... - cum îl cheamă? 

— FOXX, replică Wilford-Smith răbdător. Memoria proastă a lui 
Shimon în ceea ce priveşte numele persoanelor în viaţă era 
legendară. Stephen Foxx. 

— Da, exact. Asta ai de gând? 

— Nu, desigur că nu. 

— Şi bărbatul din limuzina aceea va afla înaintea mea? 

— Da. Crede-mă, Shimon, că atunci când o să ştii, vei înţelege 
de ce procedez astfel. 

Shimon mârâi ceva neinteligibil. Lăsa impresia unui copil 
îmbufnat. 


Wilford-Smith privi în jur. Imaginile din satelit conduseseră 
spre această aşezare ce fusese locuită la începutul erei noastre. 
Pe baza acestor hărţi delimitaseră 19 zone ce trebuiau săpate. 
In interiorul fiecărei zone săpaseră conform sistemului de 
caroiaj, ale cărui ochiuri pătrate aveau latura de cinci metri. 
Grila marcată la suprafaţă rămânea intactă formând pereţi care 
măsurau un metru lăţime între careurile săpate şi permitea 
săpătorului să raporteze materialul arheologic la un sistem fix 
de referinţă. Aceasta era metoda tradiţională care fusese 
consacrată în toată lumea. Şi, desigur, porțiunile nesăpate 
alcătuiau drumurile de acces spre toate săpăturile, formând 
uneori un sistem de poduri înguste peste prăpăstii. 

Dintre toate cele nouăsprezece zone, mai întâi fuseseră 
cercetate doar cele cinci care promiteau cel mai mult. Acestea 
erau, de ieri, şase. El oprise lucrul la Zona 14 şi pusese 
ajutoarele să înceapă îndepărtarea straturilor superficiale ale 
Zonei 3. Peste locul descoperirii se afla acum un cort alb şi 
mare, care era păzit noaptea de doi bărbaţi tineri şi vajnici cu 
pistoalele-mitralieră încărcate. Aceşti bărbaţi aparţineau unui 
serviciu de securitate cu sediul în Tel Aviv şi apăruseră în mai 
puţin de o oră şi jumătate de când vorbise la telefon cu bărbatul 
care se afla, foarte probabil, în acea limuzină. 

Desigur că existau zvonuri. Auzea rumoarea lor când trecea 
printre careuri. Cei mai mulţi erau voluntari, tinere ajutoare din 
toată lumea, puşi la dispoziţie de Israel Antiquities Authority din 
lerusalim. Pentru o plată infimă şi sentimentul aventurii, luau 
asupra lor povara de a se scula dimineaţa devreme şi de a căra 
toată ziua coşuri pline de pământ şi pietre. Acum îl studiau cu 
coada ochiului şi se întrebau ce se petrecea de fapt acolo. 

— Poate ar fi bine dacă am opri lucrul pentru restul zilei, 
gândi el cu voce tare. Oamenii pot să se odihnească. 

Shimon îl privi consternat. 

— Să oprim lucrul? Dar nu este nici măcar ora trei! 

— Ştiu. 

— Ce înseamnă asta? Este atâta treabă de făcut! Tocmai au 
început cu noua zonă şi... 

Simţi cum vocea sa devine intransigentă. 

— Shimon, aceştia sunt oameni tineri, inteligenţi, plini de 


8 


energie şi mai că plesnesc de curiozitate. Nu ştiu cum o să te 
descurci, dar nici unul dintre ei nu trebuie să se apropie în seara 
aceasta de Zona 14, alright? 

Celălalt îl privi lung şi ca de obicei se instală acea înţelegere 
reciprocă, pe care o considerau amândoi magică. 

— Alright, spuse Shimon apoi. Suna ca o promisiune. Era o 
promisiune. 

Oftă şi se urcă cu greu din locul săpăturilor pe drumul îngust. 
Dincolo, în Zona 3, era deja aşteptat. Majoritatea erau bărbaţi 
tineri, printre care se aflau şi câteva femei foarte curtate. Se 
uitau când la maşina neagră care se deplasa încet, oarecum 
şovăielnic, prin parcare, când la el. Avea impresia că le simte 
privirile pe piele, pe măsură ce înainta cu paşi calmi spre locul 
neîngrădit, pătrat, unde erau parcate maşinile. Cel puţin spera 
că arăta calm, şi nu neputincios. De când depăşise şaptezeci de 
ani îi veneau în minte văicărelile tatălui său, care ajunsese până 
la optzeci şi şapte de ani şi care în ultimii şaptesprezece ani ai 
vieţii sale nu lăsase să treacă nici o zi fără să informeze familia 
sa despre ceea ce numea el avansarea descompunerii corpului 
său. 

Maşina neagră se oprise deja. Avea un număr galben, deci era 
un vehicul israelian. De unde Dumnezeu puteai găsi aşa o 
maşină în Israel? Se mira de fiecare dată de tot ce se putea face 
cu bani. 

Ei aşteptau evident în interiorul confortabil aclimatizat. Când 
ajunse la maşină cobori şoferul, un colos de bărbat, cu umeri 
laţi, tunsoare cazonă, îmbrăcat într-o uniformă cu tente 
milităreşti, având un revolver la vedere, aflat într-un toc purtat 
pe umăr. Precis era în primul rând bodyguard şi abia în al doilea 
rând şofer, pentru că modul în care deschise portiera părea 
stângaci şi studiat. 

Bărbatul care cobori din spatele limuzinei era nu doar bogat şi 
puternic, dar chiar şi arăta aşa. Purta un costum bleumarin care 
îi venea perfect şi ar fi părut complet deplasat în mediul acela 
dacă ar fi fost purtat de altcineva, însă John Kaun, incontestabil 
stăpân peste un concern multinațional, era obişnuit ca mediul 
să se adapteze la el, şi nu invers. Cumva acest lucru părea să fie 
valabil şi pentru peisaje deşertice, situri arheologice şi 


9 


temperaturile ridicate, de vară. 

Se salutară unul pe celălalt cu politeţea cuvenită. Se 
întâlniseră de abia de două ori până atunci - prima dată când 
fusese vorba de sprijinul financiar pentru săpături şi încă odată 
la New York, cu ocazia deschiderii unei expoziţii dedicate 
obiectelor arheologice din timpul regelui Solomon. Ar fi fost o 
exagerare să spună că se puteau suferi. Mai degrabă se putea 
zice că fiecare îl considera pe celălalt un rău necesar. 

— Deci aţi reuşit, spuse John Kaun, plimbându-şi privirea 
primprejur. 

Era fascinant să-l observi cum face aceasta. Aveai impresia că 
aceşti ochi erau capabili să extragă toate informaţiile optice 
care îi stăteau la dispoziţie, ca şi cum ar fi golit peisajul cu 
privirea. Te puteai aştepta ca munţii să se aplece în faţa sa, sau 
să pălească, sau ceva de genul acesta. 

— Aţi descoperit ceva ce va fi mai mult decât o menţiune în 
subsolul unei pagini a vreunui lexicon arheologic. 

— Aşa se pare, încuviinţă Charles Wilford-Smith. 

— Heinrich Schliemann a descoperit Troia. John Carter, 
mormântul lui Tutankhamon. Şi Charles Wilford-Smith... Pentru 
prima oară se distingeau în spatele măştii puternicului bărbat 
emoţii omeneşti. Trebuie să recunosc că de-abia aştept, explică 
el, pe tot parcursul zborului nu m-am mai gândit la altceva. 

Charles Wilford-Smith făcu un gest de invitaţie în direcţia 
cortului care cândva făcuse parte din dotarea armatei britanice. 

— Orice v-aţi fi imaginat, spuse el, e depăşit de realitate.. 


10 


Prima campanie de săpături a fost planificată pentru 
un interval de cinci luni, începând cu luna mai. Condu- 
cerea săpăturilor a fost încredinţată autorului acestui 
raport, în timp ce Doctorul SHIMON BAR-LEV răs- 
pundea de documentaţie. De lucrările preliminare s-a 
ocupat RAFIBANYAMANI. Datorită extinderii săpăturilor 
au fost angajaţi temporar până la o sută nouăsprezece 
lucrători voluntari. 

Profesor Doctor Charles Wilford-Smith 
Raport despre săpăturile arheologice 
de la Bet Hamesh 


Telefonul sună scurt timp înainte de cină. 

Lydia Eisenhardt veni din bucătărie la cel de-al doilea țârâit şi 
îşi şterse mâinile de şorţul de bucătărie, înainte să ridice 
receptorul. Era un telefon învechit cu disc şi cu un receptor 
greu, masiv, fixat de peretele holului întunecat, obligându-l pe 
cel care vorbea să poarte toate convorbirile între paltoanele 
agăţate în cuier şi pantofarul plin cu cizmele de cauciuc colorate 
ale copiilor. Preluaseră telefonul de la fostul proprietar al casei, 
care trăise patruzeci de ani aici, şi hotărâseră să-l păstreze. 

— Eisenhardt? 

La celălalt capăt se auzi o voce cristalină, vorbind o germană 
cursivă cu un puternic accent american. 

— Mă numesc Susan Miller şi vă sun din partea domnului John 
Kaun. Pot să vorbesc cu domnul Peter Eisenhardt? 

— Un moment, vă rog, îl chem imediat. Sunaţi cu siguranţă 
din străinătate, nu-i aşa? 

— Da, din New York. 

Lydia dădu impresionată din cap privindu-şi propria imagine 
din oglinda cuierului. Soţul ei primea multe telefoane, dar 
acesta era ceva cu totul nou. 

11 


— Mă grăbesc. 

Puse receptorul alături şi se grăbi să ajungă la scara ce ducea 
la etajul întâi şi urcă cu repeziciune câteva trepte. 

— Peter? 

— Da? se auzi din spatele uşii camerei sale de lucru. 

— Te caută cineva la telefon, apoi adăugă accentuând: din 
New York! 

* 

Unele cuvinte par să fie vrăjite. New York aparținea acestei 
categorii de cuvinte. Pentru un scriitor, New Yorkul era ceea ce 
era Hollywoodul pentru un actor - centrul lumii, Olimpul artei, 
acel loc dorit, admirat, temut şi disprețuit în care, aici şi numai 
aici putea atinge apogeul. 

New York! Aceasta nu putea decât să însemne: Doubleday. 
Sau Random House. Sau Simon & Schuster. Sau Alfred Knopf. 
Sau Time Warner... Aceasta nu putea decât să însemne că 
reuşise vânzarea de mult aşteptată a drepturilor de traducere a 
cărților sale pentru Statele Unite... 

Acum trebuia doar să n-o ia razna. Peter Eisenhardt privi la 
coala de hârtie de împachetat atârnând în spatele biroului său. 
Era presărată cu săgeți groase şi subțiri, cu simboluri ciudate, 
nume, notite mâzgălite sălbatic şi dezordonat, bilete lipite şi 
poze din ziare - planul noului său roman la care tocmai lucra. 
Cel puţin acest plan, mare cât de trei ori un metru şi jumătate, 
se gândea el uneori, era o operă de artă. Dar acum nu-şi zicea 
în gând decât: "New York!” 

— Vin! 

* 

Ajunse la telefon, cu respirația tăiată. Lydia stătea ascultând 
încordată în pragul uşii de la bucătărie, de unde venea miros de 
oţet, busuioc şi castraveți raşi. 

— Peter Eisenharat, spuse el, uitându-se în acelaşi timp în 
oglindă. 

Era încă destul de suplu cu toate că avea un stil de viaţă 
sedentar, doar părul începuse să încărunţească îngrijorător. 
Cum ar fi arătat pe coperta unei ediţii de buzunar americane? 

— Bună ziua, domnule Eisenhardt, se auzi vocea unei 
americance care vorbea surprinzător de bine germană. Numele 


12 


meu este Susan Miller şi sunt secretara lui John Kaun. Vă spune 
ceva numele acesta? 

Kaun? John Kaun? încremeni. Spera ca acesta să nu fie cineva 
pentru care faptul că nu-l cunoşteai să fie un criteriu de 
excludere. 

— Sincer să fiu, nu. Ar trebui să-l cunosc? 

— Domnul Kaun este preşedintele consiliului de administraţie 
al lui Kaun Enterprises, o societate pe acţiuni căreia îi aparţine 
printre altele şi televiziunea N.E.W., News and Entertainment 
Worldwide... 

— Concurentul lui CNN? 

În momentul următor îşi dori să-şi fi muşcat limba pentru 
această remarcă. 

— Mmmh, da. Ne străduim să devenim numărul unu. 

Ce prostie făcuse! 

— Frumos, spuse Eisenhardt cu jumătate de glas. 

— Printre altele, continuă vocea, de Kaun Enterprises ţine şi 
editura germană care publică romanele dumneavoastră... 

— Aha, făcu Eisenhardt. Asta nu ştiuse. Uimitor. 

— Mister Kaun vă transmite că este foarte mândru că poate 
să vă publice operele. El vrea să ştie dacă vă poate angaja 
pentru câteva zile. 

— Să mă angajeze? Vă referiţi la un şir de lecturi? Un turneu 
de lecturi? 

Acest lucru era aproape la fel de bun ca şi vânzarea 
drepturilor de autor. Avea brusc o dorinţă nestăvilită în acest 
sens: să călătorească în SUA câteva zile, pentru a fi un oaspete 
căutat în preajma unui multimilionar, centrul unei seri literare, 
într-unul din acele cluburi exclusiviste învăluite în legendă din 
New York, înconjurat fiind de aparţinătorii vechii nobilimi 
financiare, care încă mai erau mândri că puteau înţelege un pic 
de germană... 

— Nu chiar un turneu de lecturi, îl corectă cu grijă vocea de la 
capătul celălalt al liniei telefonice. Domnul Kaun ar vrea să vă 
angajeze pentru priceperea în science-fiction şi fantezia 
scriitoricească de care daţi dovadă. 

— Fantezia mea scriitoricească? Şi pentru ce are nevoie de 
ea? 


13 


— Nu ştiu. Eu sunt împuternicită să vă ofer un onorariu de 
două mii de dolari pe zi, inclusiv acoperirea tuturor cheltuielilor, 
se înţelege. 

Peter Eisenhardt se uită cu ochi mari la soţia sa, care-i 
întoarse aceeaşi privire uimită. 

— Două mii de dolari pe zi? „Cum era cursul dolarului?” Şi la 
câte zile s-a gândit mister Kaun? 

— Cel puţin o săptămână sau probabil mai mult. Şi ar trebui 
să plecaţi chiar mâine. 

— Deja mâine? 

— Da, aceasta e condiţia. 

Lydia tocmai înghiţise în sec, dar acum ţinea degetele mari de 
la ambele mâini în sus. Puteau folosi banii tocmai bine. Un 
avans ce-l aşteptau de mult întârzia să apară şi una din revistele 
la care scria Eisenhardt din când în când tocmai respinsese un 
articol în care el investise al naibii de mult timp. 

— Şi nu ştiţi ce ar trebui să fac pentru aceşti două mii de 
dolari pe zi? se asigură Peter Eisenhardt suspicios. 

— Nu, din păcate nu ştiu. Dar convenţia pe care o să v-o 
trimit prin fax în cazul în care acceptaţi este contractul nostru 
tip pentru consultanţi. Cred deci că el doreşte să vă consulte 
într-o anumită privinţă. 

Peter Eisenhardt respiră adânc, schimbă încă o privire cu 
soţia lui, care-l încuviinţă încurajator. Da, într-adevăr, avea chef 
de aventură. Şi de ce nu? Să plece încă odată în lume, să-şi lase 
nevasta şi copiii pentru un timp acasă... 

— Atunci bine, spuse el. 

— Okay, spuse femeia uşurată. 

„Probabil, se gândi Eisenhardt supărat, a sunat o listă 
întreagă de autori, care nu aveau timp sau chef, deoarece 
câştigau prin scris mai mult decât se oferea în acel onorariu de 
consultanţă.” 

— O să trimit un bilet de avion pentru dumneavoastră la 
aeroportul din Frankfurt, continuă vocea cu zel, aveţi nevoie 
doar de paşaport. Trebuie să ajungeţi mâine-dimineaţă până la 
ora opt treizeci acolo. Direct la ghişeul companiei El Al. E 
important să fiţi punctual. 

— EI Al? 


14 


— Din cauza controalelor de securitate. Avionul decolează la 
ora zece şi, dacă ajungeţi mai târziu de opt treizeci la ghişeu, nu 
mai puteţi prinde avionul. 

Eisenhardt încă se mai minuna. 

— Tocmai aţi spus El Al? 

— Oh! făcu ea. De data aceasta părea să se jeneze cu 
adevărat. /'m very sorry. Am uitat să vă spun că domnul Kaun se 
află momentan în Israel. Doreşte să vă duceţi în Israel. 


15 


Comparaţi planul câmpurilor de săpături cu 
următoarele, fig. |. 3, şi planul secţiunii, fig. |. 4a-s, 
precum şi planul resturilor de construcţie (fig. 1. 5). 

În total s-au stabilit, pe baza fotografiilor din satelit 
(vezi în anexa C. 3) menţionate în cap. 1.2 
nouăsprezece zone de săpături, dintre care cele cinci, 
mai promițătoare, şi anume Zonele 14, 9, 2, 7 şi 16 
(numite în ordinea prevăzută), au fost alese pentru 
prima campanie de săpături. După cum s-a mai 
menţionat, lucrările la Zona 14 au fost oprite înainte 
de vreme în favoarea Zonei 3 (vezi cap. Il. 1). 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpătorilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Părea a fi o problemă importantă. Mai curând semăna cu un 
marş decât cu o vizită. Autotractorul tocmai decupla cea de a 
treia din cele cinci rulote lunguieţe, argintii pentru a le lăsa pe 
terenul de lângă Zona 14, iar numărul ajutoarelor, îmbrăcate la 
fel, aproape în uniformă, creştea cu fiecare oră. Unii dintre 
oameni erau ocupați cu ridicarea unui fel de gard în jurul 
terenului pe care se aflau rulotele. Oarecum lateral 
descărcaseră un generator de curent, o cutie neagră, pătrată, 
care se auzea zumzăind până departe şi de la care se întindeau 
cabluri electrice groase peste teren, ducând spre rulote şi spre 
cortul cel mare care fusese ridicat peste locul săpăturilor, în 
Zona 14. 

— O mulţime dintre ei poartă arme, spuse Judith, care 
urmărea agitația cu ochii strâns închişi. 

— Mmm, făcu Stephen Foxx, mestecând. Sendvişurile pe care 
le primeau în pauze se înrăutăţeau pe zi ce trece. Era cazul să 
vorbească cu cei doi tineri care se ocupau de aprovizionare. Sau 

16 


să se gândească cum ar putea să se aprovizioneze singur. Poate 
exista vreo posibilitate în satul despre care se tot vorbea. Poate 
se găseau acolo chiar magazine sau, eventual, un supermarket. 

— Mă întreb ce înseamnă toate astea. Văd că se instalează. 
Doar sunt rulote, nu-i aşa...? 

Foxx aprobă din cap. 

— Evident. Cine îşi permite să se lase transportat într-un 
astfel de vehicul nu-şi petrece noaptea într-un simplu cort. 

— Pe mine mă miră că un astfel de om îşi petrece noaptea 
aici. 

— Şi pe mine. Întinse mâna spre sticla de apă şi îşi alungă din 
gură gustul fad al sendvişului cu apă călâie, stătută. Un schimb 
dubios. 

— Cât despre diseară - sper că nu va fi o sărbătoare religioasă 
de familie sau ceva de acest gen? 

Judith dădu scurt din cap în semn că nu, fără să-şi abată 
privirea de la lucrările de construcţie. 

— Nici vorbă. 

— Deci nu trebuie să port chipa sau să mă descalţ? 

— Deoarece nu eşti evreu, nu trebuie să porţi chipa. 

— Cum stă treaba cu rugăciunile? 

— Incetează! Ne plimbăm puţin prin Tel Aviv şi după aceea 
mergem să mâncăm. Yehoshuah îl cunoaşte pe patron şi primim 
cea mai bună masă, asta-i tot. Mă întreb cine este tipul în 
costum. 

— Îl cheamă John Kaun. 

— Cum? 

Acum se uită la el. Nu-i rea. Lui Stephen Foxx îi plăcea când îl 
privea cu ochii ei negri, focoşi. Judith Menez era sora lui 
Yehoshuah Menez, un asistent arheolog la Muzeul Rockefeller 
din lerusalim, pe care îl cunoscuse prin internet şi care îi 
facilitase postul de voluntar la aceste săpături. În primul rând 
era subţire ca o trestie, cu excepţia acelor părţi ale corpului 
unde acest lucru ar fi fost un dezavantaj, avea bucle lungi şi 
negre, un nas acvilin care îţi tăia răsuflarea şi un temperament 
impresionant, şi era într-adevăr timpul să o aducă în patul lui. 
Până acum părea nici să nu fi observat că el îi tot dădea 
târcoale, sau, dacă observase, ştia să ignore acest lucru într-un 


17 


mod excelent. 

— John Kaun, repetă Stephen. Proprietarul şi preşedintele 
comitetului director al lui Kaun Enterprises. Cea mai importantă 
investiţie a lui era postul de televiziune N.E.W. cu care încerca 
de ani de zile să conteste lui CNN numărul unu pe piaţa 
posturilor de ştiri. 

Părea impresionată. 

— Asta sună ca şi cum e vorba de mulţi bani. 

— Kaun a devenit milionar la 22 de ani. Unii îl numesc Gingis 
Han, din cauza metodelor sale fără scrupule de a-şi conduce 
afacerile. Are patruzeci şi doi de ani şi este unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din Statele Unite. 

Foxx se gândi dacă în acest moment ar fi înţelept din punct 
de vedere tactic să menţioneze că el ajunsese milionar la doar 
nouăsprezece ani. Mai bine nu. Ar fi părut că s-ar da mare. 
Desigur că dorea aceasta, dar dacă voia să impresioneze cu 
adevărat, nu trebuia să pară că e un lăudăros. 

— El finanţează aceste săpături. Ochii ei se măriră şi mai 
mult. 

— Serios? De unde ştii? 

— Citesc ziarele care trebuie. 

— Citeşti ziarele care trebuie, evident. 

Stephen Cornelius Foxx, douăzeci de ani, provenea din Maine, 
în nord-estul Statelor Unite. Era zvelt, aproape bine făcut, puţin 
cam prea scund în comparaţie cu înălţimea medie, lucru pe care 
ştia să-l compenseze printr-o ţinută dreaptă şi siguranţă de sine, 
şi purta ochelari cu rame subţiri, care-i dădeau un aspect 
intelectual. 

Pasiunea sa era să participe la proiecte de cercetare ştiinţifică 
în întreaga lume. Marcase cu inele păsări în Islanda, numărase 
în Brazilia specii de furnici, în Africa făcuse studii comparative 
despre eficienţa diverselor sisteme de irigaţii la marginea 
regiunii Sahel, iar în Montana ajutase la dezgroparea oaselor de 
saurieni. 

Stephen Foxx era cel mai tânăr membru, care fusese 
vreodată primit în rândul Societăţii Exploratorilor din New York, 
care sprijinea de mult timp campanii arheologice, expediţii în 
păduri tropicale şi alte cercetări în întreaga lume. Şi anume ca 


18 


membru p/ătitor ca şi toţi ceilalţi. Numai de aceea era 
considerat membru deplin, şi aşa dorea şi el să fie. 

Niciodată până acum nu se dăduse înapoi de la ceva ce-şi 
propusese să facă numai pentru că, după părerea răspândită, 
nu avea încă vârsta potrivită. Inţelesese de mic ce rol joacă 
banul în viaţă: banii erau mijlocul care îţi permitea să duci viaţa 
pe care doreai să o trăieşti. Cine avea bani putea face ce îşi 
dorea - cine nu avea bani trebuia să facă ceea ce doreau alţii. 
Deci era mai bine să ai bani. 

De aceea începuse de timpuriu, ocupându-se de calculatoare, 
dar nu dintr-un impuls pentru jocuri ca majoritatea celor ahtiaţi 
după calculatoare, ci pentru că simţea că astfel se puteau 
câştiga bani în modul cel mai uşor, banii care îi vor permite să 
ducă viaţa pe care şi-o dorea: interesantă. 

La şaisprezece ani reuşise performanţa să convingă o 
întreprindere din oraşul său, care se ocupa de accesorii auto, că 
era în stare să realizeze un sistem de administrare a Prelucrării 
Electronice a Datelor (PED) la comandă, care să funcţioneze mai 
bine decât sistemul lor de până atunci şi să fie compatibil cu 
calculatoarele pe care le aveau deja - un an mai târziu primise 
într-adevăr un cec cu o sumă care insuflase respect chiar şi 
tatălui său, avocat de meserie obişnuit să fixeze onorarii 
dureros de mari şi să le şi obţină. Şmecheria la această acţiune 
mamut fusese că Stephen Foxx nu scrisese decât specificaţiile 
precise pentru sistemul PED, în timp ce părţile componente 
fuseseră programate de programatori din India, toţi studenţi la 
informatică, pe care îi angajase prin internet fără ca vreunul 
dintre ei să-l vadă. Totul se petrecuse prin reţele de date, pe 
vremea aceea fiind încă o problemă complicată pentru cei 
implicaţi: transmisese descrierea detaliată a componentei de 
funcţionare, partenerul respectiv dezvoltase programul 
corespunzător şi îl returnase pe aceeaşi cale. Stephen trebuia 
doar să alcătuiască din diversele componente un sistem general 
şi să-l instaleze în calculatorul celui care îi dăduse comanda, 
după testele detaliate de funcţionare, care din fericire existau 
deja. 

Sistemul a funcţionat minunat, mai ales deoarece calitatea 
programelor, pe care le primise de la partenerii săi indieni, 


19 


întrecea tot ce era el obişnuit să vadă în domeniul acesta. Adică 
fără nici o greşeală. Partea complicată a întregii acţiuni era 
transferarea banilor cuveniţi din bănci americane în cele indiene 
- o procedură pe care Stephen a mai repetat-o de cinci ori, 
deoarece vânduse programul după aceea altor cinci firme. Nu 
numai el, ci şi întreprinzătorii indieni se îmbogăţiseră pe această 
cale, iar acum cei mai mulţi dintre ei aveau propriile 
întreprinderi de software, care lucrau pentru firme din întreaga 
lume. Să comanzi programe în India devenise între timp ceva 
foarte uzual pentru multe firme. 

Stephen nu simţea nici un imbold ca după milionul câştigat să 
tindă să devină miliardar. Putea foarte bine să încerce să 
înţeleagă ce se petrecea în mintea unui om ca John Kaun, dar n- 
ar fi putut acţiona în consecinţă. Absolvise liceul ca oricare altul, 
studiase economie politică la o universitate relativ necunoscută, 
mică şi confortabilă, conducea un Porsche roşu aprins şi ieşea, 
în limita posibilităţilor, cu fetele cele mai sexy. Se baza mai mult 
sau mai puţin pe banii săi când dorea să se relaxeze. Făcuse 
investiţii în aşa fel încât din profit îşi putea finanța stilul de 
viaţă, şi după cum stăteau lucrurile, se părea că tot restul vieţii 
nu va mai trebui să muncească. Şi pentru asta, considera el, 
meritaseră cei doi ani şi jumătate de stres. 

Cel puţin odată pe an dispărea în lumea largă. De când se ştia 
detesta călătoriile normale: să pleci undeva doar pentru a 
viziona  „ţinutul” sau „frumusețile turistice” i se părea 
întotdeauna fără sens. Oamenii care făceau aceasta se făleau 
astfel că ştiau care sunt restaurantele plăcute din Sri Lanka sau 
că au călărit cel puţin odată în jurul piramidelor, dar, dacă 
insistai cu întrebările, se dovedea că nu cunoşteau decât 
cârciuma din colţul străzii în oraşul în care trăiau şi nici nu ştiau 
pentru care obiective turistice soseau o mulţime de oameni din 
întreaga lume, eventual chiar din Sri Lanka, fiind subjugaţi 
aceluiaşi snobism. Nu, aşa nu. Pe Stephen Foxx îl interesa 
lumea, dar dacă pleca în călătorie undeva, voia să aibă o 
activitate utilă. lar pentru aceasta nu putea să-şi închipuie ceva 
mai fascinant decât să participe la săpături arheologice, la 
tabere de cercetări zoologice sau expediţii botanice în pădurile 
tropicale. De când aflase de existenţa Societăţii Exploratorilor şi 


20 


de la ea că este posibil să participi la asemenea acţiuni ca 
nespecialist, îi fu clar că asta îşi dorea. 

Bineînţeles că aşa ceva era legat mereu de muncă fizică grea, 
condiţii de viaţă neconfortabile şi activităţi stupide. Trebuiau 
numărate mii de larve, cărate zeci de coşuri de pământ, moloz 
şi piatră, te înţepau ţânţarii şi trebuia să dormi în corturi umede 
şi rău mirositoare. Dar totul făcea parte din aventură. Nu ar fi 
vrut să facă schimb cu oamenii de ştiinţă, care evident făceau 
lucrurile mai pretenţioase, emiteau teorii, compuneau lucrări şi 
dădeau indicaţii celor care îi ajutau, căci asta ar fi însemnat să 
studieze ştiinţele naturii şi să facă toată viaţa acelaşi gen de 
muncă. lar aceasta era oricum altcumva, doar interesant nu. Ba 
chiar era de-a dreptul plictisitor. 

— Crezi că vor să toarne un film despre săpăturile noastre? 
întrebă Judith. 

Rafi, care conducea lucrările la Zona 3, le făcu semn cu mâna 
de departe. Pauza de micul dejun se terminase. 

— Nu ştiu, răspunse Stephen. De fapt nu cred. Mă îndoiesc că 
vine preşedintele consiliului de administraţie pentru turnarea 
unui film. 

— Dar are legătură cu descoperirea despre care tu nu vrei să 
vorbeşti. 

— Cred că se poate porni de aici. 

— Şi ce crezi că se petrece? 

— Cred, spuse Stephen Foxx, îşi scoase ochelarii şi se şterse 
cu dosul palmei peste sprâncene, care erau ude de transpiratie, 
cred că s-a întâmplat o crimă. 


21 


4 


Urmează o evaluare amănunţită a stratigrafiei. Ele- 
mentele  stratigrafice, precum straturi, pereții 
escavaţiilor, sunt numerotate, ruinele prevăzute cu 
litere şi introduse în locurile corespunzătoare ale 
reprezentării stratigrafice. Referitor la clasificarea 
stratigrafică a obiectelor ceramice din cap. III-9, vezi 
cap. XII. 

Numerotarea şi schematizarea stratigrafică se ba- 
zează pe metoda publicată de HARRIS (HARRIS 1979, 
81-91, vezi şi FRANKEN 1984,89-90). În unele locuri 
acoperă pentru simplificare un singur număr o 
întreagă aglomerare de depuneri. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Ghişeul lui EL AL este situat, din motive de securitate, lateral 
de holul principal, într-un gang separat. Peter Eisenhardt 
ajunsese aproape în ultimul minut şi stătea acum cu un 
sentiment neplăcut printre tot felul de oameni pe care-i văzuse 
până atunci doar la ştirile de seară. Evrei ortodocşi cu perciuni 
lungi, îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare stăteau lângă 
palestinieni cu priviri calme, care purtau inconfundabilul turban 
popularizat de Yasser Arafat. Se ignorau reciproc cum puteau 
mai bine. Femei înfăşurate în castele lor robe lungi, cu feţele 
acoperite, aşteptau într-un rând cu călugări franciscani 
îmbrăcaţi asemănător. Printre ei, nu atât de bătători la ochi, 
răbdau bărbaţi normali şi femei de diferite vârste şi stări sociale, 
cucoane de vârsta a treia şi bărbaţi distinşi mai în vârstă, 
purtând, nerăbdători, câte o pălărie de vară albă, deşi era 
dimineaţa devreme şi nori acopereau cerul în Frankfurt; bărbaţi 
palizi, planturoşi în costume strălucitoare, ca date cu unsoare, 

22 


care cărau valize grele de plastic, se conversau încet într-o 
limbă ce, pentru urechile lui Eisenharat, suna ruseşte. Şi se 
avansa foarte greu. 

— De ce călătoriţi în Israel? voia să ştie femeia de la serviciul 
de securitate israelian, cu aspect galinaceu, care-l examina 
plină de suspiciune din cap până în picioare, ca şi cum l-ar bănui 
de intenţii criminale. 

— Din, hm, motive profesionale. De ce-l făcea această 
întrebare aşa nervos? Scoase din buzunarul său, cu vârful 
degetelor, faxul din New York. Am un contract de consiliere. 

Ea studie contractul amănunţit. Controlul nu se făcea doar 
formal, era ceva cu adevărat serios. Niciodată nu trăise aşa 
ceva la vreo altă călătorie cu avionul. Ar fi întârziat mai degrabă 
decolarea avionului decât să se treacă în timpul controlului cu 
vederea anumite puncte neclare, şi aceasta precis din motive 
întemeiate. Eisenhardt se gândi la deturnările de avioane de 
care până atunci doar auzise. Aveau multe motive serioase. 

Oh, Doamne, în ce se băgase! Funcţionara citi faxul a doua 
oară, întregul contract de patru pagini redactat în engleză, scris 
în limbaj juridic, ridică receptorul telefonului său, formă un 
număr fără să privească, şi vorbi cu cineva într-o limbă guturală, 
probabil ebraică. In cele din urmă îi înmâna hârtia şi aprobă din 
cap, încercui o semnătură pe un formular şi îi făcu loc să treacă. 

— In regulă, spuse ea şi se adresă suspicioasă următorului 
pasager aflat la coadă, pe care îl trata până la proba contrarie 
tot ca pe un posibil terorist. 

„De ce călătoriţi dumneavoastră în Israel?” O întrebare al 
naibii de bună. EI, un scriitor de succes mediu! In calitate de 
consilier al unui gigant media multimilionar. O nebunie. Extrem 
de dubios. Adevăratul motiv, înţelese el dintr-odată, era faptul 
că rămăsese în urmă cu plata ratelor la casă. Pentru că editura 
nu plătea, o editură care aparţinea, indirect, tot aceluiaşi bărbat 
care-l angajase acum. 

* 

Ea stătea exact acolo unde şi-ar fi dorit el: pe marginea 
patului său de campanie. Din păcate, ea era îmbrăcată şi el pe 
jumătate gol. 

Stephen tocmai făcuse un duş. Deşi termenul de duş nu era 


23 


prea potrivit - din capetele de duş impunătoare nu ieşea decât 
un firişor de apă care mai mult picura decât curgea. Toţi cei din 
tabără se plângeau permanent că aceste duşuri nu erau 
capabile să spele praful omniprezent. Oricine ştia că nu avea 
nici un sens să se plângă, pentru că duşurile nu urmau să fie 
schimbate până la sfârşitul săpăturilor. Stephen reuşea cu un 
simplu truc, pe care-l învățase de la nişte experţi în irigaţii din 
Africa, să spele complet praful de pe corp: şi anume folosind un 
burete. Nu făcuse nici un secret de stat din acest truc, dar din 
câte auzise, cei mai mulţi preferau să se plângă în continuare. 

— Nu mai cunosc pe nimeni care să ia la el un sacou pe un 
şantier arheologic, spuse Judith. 

— Mai am şi multe ale însuşiri deosebite, spuse Stephen, care 
tocmai îşi usca părul frecându-l cu putere, dându-i apoi o formă 
cu un pieptăn gros. Făcea bine să ştie că trecuse ziua şi că-l 
aştepta o seară confortabilă. Chiar şi efortul fizic îi făcea bine, îl 
ţinea în formă şi îi permitea să-şi simtă mai bine trupul. 

Săpătorii voluntari locuiau în corturi destul de spaţioase, 
dintr-o pânză de corabie albă şi groasă, lăsând impresia că ar fi 
de pe vremea unei campanii africane a armatei britanice. ŞI 
poate chiar aşa şi era. Cele mai multe corturi erau ocupate de 
două persoane; Stephen aranjase însă să locuiască singur în 
cort, împrăştiind zvonul că ar sforăi noaptea cumplit şi în plus că 
ar avea tendinţe spre somnambulism şi că exista pericolul ca la 
întoarcere să greşească patul - ceva ce nu ar fi vrut să rişte 
nimeni. Drept urmare, avusese destul loc pe lângă masă şi 
scaun să pună un cuier de haine şi o oglindă mare. 

— Cândva tot o să aflu, repetă ea cel puţin pentru a cincea 
oară. 

Se referea desigur tot la descoperirea pe care o făcuse el, 
descoperire ce declanşase, după câte se părea, întreaga 
agitaţie. 

— O să afli în seara asta, spuse Stephen şi îşi trase pantalonii. 

Judith îl privea fără să se clintească. Intrase înainte pur şi 
simplu în cort, în timp ce el se afla în chiloţi, se aşezase pe patul 
său şi începuse să-l descoasă despre descoperirea sa. 

— E o poveste lungă. Dacă ţi-o povestesc ţie, trebuie să o 
relatez încă odată şi lui Yehoshuah şi asta e prea mult. 


24 


— Vrei doar să o faci mai palpitantă. 

— Desigur, şi asta. Când vine fratele tău? 

— Într-o jumătate de oră. 

Avea ceva dur în temperamentul ei. Această duritate 
provenea probabil şi din faptul că la cei douăzeci de ani ai ei îşi 
satisfăcuse deja stagiul militar de doi ani în armata israeliană. 
Pe Stephen îl trecuseră fiorii când aflase că această făptură 
temperamentală cu picioare lungi era capabilă să conducă un 
tanc, că fusese implicată în lupte cu arme de foc împotriva 
oamenilor Intifadei! şi că, legată la ochi, putea să reasambleze o 
mitralieră în mai puţin de un minut. Pe când el nu cunoştea 
armata decât din filme. 

— Nu ar fi mai bine să mergem cu maşina mea? Şi să-l 
întâlnim în Tel Aviv? 

Arătă cu o mişcare a capului spre mobilul său care se afla pe 
masă. 

— Nu mai dai de el acum. E prins deja în traficul infernal din 
lerusalim. 

— Bine atunci. 

Îşi aranjă cămaşa sa preferată, alcătuită dintr-o combinaţie 
rafinată de în, bumbac şi diferite fibre sintetice, o cămaşă ce-l 
însoțea în toate expedițiile sale. Purtată singură părea o 
costumaţie lejeră, iar combinată cu un sacou dădea impresia de 
eleganţă şi se putea spăla la nevoie şi cu apă rece şi săpun, 
păstrându-şi albeaţa. Provenea dintr-un butic mic şi exclusivist 
din New York, pe care i-l recomandase cineva de la Societatea 
Exploratorilor, un bărbat care avea aproape optzeci de ani şi 
care povestea cu orice ocazie cum în tinereţe făcuse înconjurul 
lumii cu bicicleta. 

Apoi îşi puse sacoul. De asemenea, o piesă pe care trebuise s- 
o caute multă vreme. Era uşor, ţinea răcoare în zone calde şi de 
cald în zone reci, se putea rula uşor în bagaj fără a ocupa mult 
spaţiu şi fără să se mototolească şi se asorta la orice. Desigur că 
nu fusese prea ieftin. Dar el îşi făcuse un obicei să nu plece 
nicăieri fără să aibă posibilitatea să se îmbrace cu gust, ca un 
om de afaceri. Avea chiar şi nişte cravate în sacul său 


1 Intifada - răscoala palestinienilor din teritoriile ocupate de Israel în anul 
1967 (n.red.) 
25 


marinăresc cu aspect rustic; dar pe acestea Judith încă nu le 
văzuse pentru că altfel s-ar fi distrat pe seama lor. Dar din 
proprie experienţă ştia că nimic nu te ajuta mai mult să pari 
sigur pe tine decât convingerea că eşti îmbrăcat potrivit. Când 
avea de a face cu oameni, o cravată putea fi la fel de 
importantă precum un pistol într-o confruntare cu un tigru. 

Judith se ridicase şi se postase în dreptul intrării. Când dădu la 
o parte prelata de la intrare, soarele care coborâse la apus, 
aruncă o rază caldă şi lată, ce străbătu de-a curmezişul cortul, 
mângâind patul de campanie şi podeaua prăfuită, din pământ 
bătătorit. 

— Cred că vine un taxi. 

— Mmmh, făcu Stephen, în timp ce-şi lega şireturile de la 
pantofi. 

Pe aceştia nu putea să-i păstreze curaţi într-o asemenea 
regiune. Şi din când în când trebuia să mai facă şi ordine; cu 
coada ochiului văzu că sub pat se afla cutia arheologică pe care 
o folosise ieri, o cutie plată, dreptunghiulară, din tablă mată, cu 
un capac pliabil, în care se punea pământul scos în locul 
descoperirilor pentru a putea fi dat mai târziu prin sită. Uneori 
se descopereau obiecte mici, dar importante, abia la trecerea 
prin sită - precum dinţi singulari, oscioare, părţi ale unor 
podoabe - care fuseseră trecute cu vederea la locul săpăturilor. 
Dar toate aceastea puteau fi amânate pe mâine. Îşi băgă 
portofelul şi mobilul în buzunar şi verifică dacă avea destui bani 
la el. 

— Se pare totuşi că vor să toarne un film, spuse Judith. Aceea 
e o cameră de filmat, nu? 

— Ce? 

Stephen veni în spatele ei, îi privi peste umăr şi savura 
căldura obrazului ei aflat la o distanţă de doar un centimetru. 
Mirosul fetei era incitant, chiar fără să-l poată identifica. 

— Chestia aia pe trepied. În faţa cortului. 

Stephen privi într-acolo şi văzu într-adevăr o cameră de tipul 
acelora care se foloseau în cinematografie. Doi dintre oamenii 
lui Kaun se străduiau să o înşurubeze pe stativul stabil. 

— Ciudat, zise el. 

— Vor să toarne un film, ascultă-mă pe mine. Stephen clătină 


26 


încet din cap. 

— Nu pot să-mi imaginez aşa ceva. Nu pot să-mi imaginez că 
Gingis Han a venit aici doar pentru a turna un film despre o 
campanie arheologică. 

Treptat, începu şi el să se întrebe dacă înţelegea cu adevărat 
ce se petrecea de fapt. Dacă se uita dincolo, la Zona 14 şi spre 
cele cinci rulote strălucind roşu aprins în apusul soarelui şi 
vedea oamenii aceia ciudaţi fără feţe, îmbrăcaţi în salopete 
N.E.W. forfotând neîncetat, se simţea exclus, împins la marginea 
evenimentelor. Ce se petrecea acolo semăna aproape cu filmele 
acelea în care cineva descoperea ceva epocal - un extraterestru 
sau un om preistoric -, iar apoi năvăleau „cercetătorii” ca 
lăcustele, sigilau totul, ridicau garduri de protecţie şi prelate şi 
îşi instalau peste tot instrumentele. 

Derulă încă o dată evenimentele în minte. Ziua de ieri. 
Descoperirea. Teoria sa despre aceasta. Acum când se gândea 
la ea nu i se mai părea atât de convingătoare. Ceva era greşit. 
Ceea ce se petrecea nu se potrivea cu teoria sa. Poate era 
foarte bine dacă putea să revadă totul în seara aceea împreună 
cu Judith şi fratele acesteia. 

* 

Vecinul său de scaun în avion îl recunoscu tocmai când 
zburau peste Alpi. 

— Scuzaţi-mă că vă întreb, dar nu sunteţi dumneavoastră 
scriitorul Peter Eisenhardt? spuse el acea frază aducătoare de 
satisfacţii, pe care orice scriitor nu tocmai notoriu o iubea ca pe 
numele copiilor săi. 

— Da, recunoscu Peter Eisenhardt, eu sunt. 

— Am citit câteva din cărţile dumneavoastră, spuse bărbatul 
şi numi două titluri de romane care, din păcate, aparţineau 
amândouă altor autori. Mi-au plăcut cu adevărat foarte mult. 

Eisenhardt zâmbi chinuit. 

— Mă bucur să aud asta. 

Se prezentă drept Uri Liebermann, jurnalist şi corespondent 
extern al mai multor ziare israeliene din Germania. Locuia la 
Bonn, dar odată pe lună se întorcea acasă la soţie şi copii, pe 
care reuşise să-i convingă să se mute în străinătate. 

— Şi de ce călătoriţi în Israel? voia el să ştie. Faceţi un turneu 


27 


de lecturi publice? Sau mergeţi în concediu? 

Peter Eisenhardt recunoscu că nu participă la un turneu de 
lecturi publice, iar un concediu nu şi l-ar petrece fără familie. 

— Aha, concluziona corespondentul extern plin de viaţă, care 
probabil avea puţin peste patruzeci de ani şi a cărui frunte înaltă 
încerca să o compenseze printr-o mustață impunătoare, de-a 
dreptul prusacă, atunci faceţi o călătorie de documentare? 

— Cam aşa ceva, recunoscu Eisenhardt. 

— Asta înseamnă că acţiunea următorului roman al 
dumneavoastră o să se petreacă în Israel? 

— Probabil. 

Un carnet gros de notițe fusese desigur, ca de obicei când 
călătorea, primul lucru pe care-l împachetase. Exista o parte din 
creierul său, care aparent devenise de mult independentă şi 
care pândea în permanenţă locuri deosebite, expresii 
necunoscute, persoane interesante şi evenimente, iar aceste 
observaţii trebuiau notate pentru a fi ulterior valorificate în 
romane. De aceea această posibilitate nu se putea exclude. 

— Extraordinar, extraordinar, se bucură jurnalistul şi începu 
să cotrobăie prin bagajul său de mână. la spuneţi, pot să vă fac 
o fotografie? Aş dori să public un mic anunţ într-unul din ziarele 
pentru care lucrez; ceva de genul: „Cunoscutul scriitor german 
Peter Eisenhardt călătoreşte actualmente prin Israel”. Cred că 
aceasta ar fi la urma urmei şi în interesul dumneavoastră. 

— Cu plăcere. 

Şi în felul acesta se lăsă Peter Eisenhardt fotografiat, zâmbi 
pe cât putea de cuceritor şi după al treilea blit Uri Liebermann 
se declară mulţumit. Mândru îşi prezentă apoi aparatul de 
fotografiat, un model nou-nouţ, cu un monitor plat pe spate, pe 
care se putea vedea poza tocmai efectuată aproape în mărime 
originală, înainte să o stocheze pe un Optical Disc în interiorul 
aparatului. 

— Complet digital, explică el. Şi vedeţi aici pe lateral? Aici pot 
să introduc un cablu serial şi să descarc pozele pe orice 
computer obişnuit. Fantastic ce se poate face în ziua de azi, nu? 
Dar există ceva şi mai bun. 

Scoase un obiect plat la iveală, ce arăta ca un telefon mobil, îl 
glisa spre uimirea lui Eisenhardt pe lăţime pentru a ţine un 


28 


computer în miniatură în mână, având o tastatură fină şi un 
afişaj îngust LCD. 

— Acum trebuie să ne facem mici şi să trecem neobservaţi, 
pentru că ăstora nu le place dacă mânuieşti chestii de-astea în 
timpul zborului. Dar eu trebuie pur şi simplu să vă arăt cum 
procedez. Scriu aici raportul meu, cu dificultate e adevărat, dar 
merge foarte bine - degetele mele par să fi devenit mai subţiri 
de când am acest aparat. Remarcabil, nu? Deci, ce scriem? 
„Scriitor german celebru vizitează Israelul”. Acesta e titlul. Apoi 
un pic de gargară; cred că nu adun mai mult de zece sau 
douăsprezece rânduri, dar împreună cu poza... Părea că îşi 
calculează deja în minte onorariul. Concentrat, tastă un text 
scurt; Eisenhardt îl privi peste umăr, dar jurnalistul lucra cu un 
editor de texte ebraic, aşa că Eisenhardt nu putea recunoaşte 
nimic din ceea ce scria. Liebermann părea să stăpânească la 
perfecţie corespondenţa între tastatura cu litere latine şi 
alfabetul ebraic şi era fascinant să vadă cum rândurile se 
mişcau de la dreapta la stânga în loc să se formeze invers, cum 
era obişnuit scriitorul. 

— Aşa, spuse el în sfârşit, acum ataşăm şi poza... Scoase un 
mic cablu din aparent universala sa geantă de umăr, îl introduse 
în cameră, apăsă câteva butoane şi câteva taste pe mobilul 
dotat cu calculator, aşteptă câteva clipe şi scoase mulţumit 
cablul. g 

— Gata. In mod normal, aş putea trimite articolul direct în 
computerul principal al redacției, dar aici la bord nu merge; 
probabil că ne-am prăbuşi sau, mai rău, am ateriza din greşeală 
în Libia, ha ha! Dar o întreb pe stewardesă dacă pot folosi 
instalaţia telefonică a avionului, de obicei nu e nici o problemă 
în acest sens. O clipă... 

Eisenharat îl privi uimit cum se deplasează spre partea din 
faţă a avionului, cu un alt cablu de PC în mână, pentru a începe 
apoi să discute cu una dintre stewardesele aflate în spatele 
perdelei de la bucătăria de bord. Apoi dispărură amândoi şi un 
timp nu se petrecu nimic. 

Eisenhardt privi pe fereastră. Nori răzleţi treceau pe lângă ei. 
Ce se vedea acolo jos era oare Toscana? Sau era încă tot 
câmpia Padului? Un mozaic verde-maroniu de câmpuri, printre 


29 


care treceau străzi şi drumuri subţiri ca firele pânzei de 
păianjen. Şi marea cu o strălucire întunecată. Uri Liebermann se 
întoarse rânjind. 

— Cine a zis că nu se poate? A funcţionat. Dacă aveţi noroc, 
vă vedeţi în ziar când o să aterizăm... Nu, poate e exagerat. Vă 
vedeţi în ediţia de seară. Când ajungeţi la hotel, uitaţi-vă pe 
ziarele evreieşti de acolo. 

— Glumiti. 

— Nu, sincer! Bine, în mod normal nu m-aş fi grăbit atât de 
mult cu ştirea aceasta. Clar. Dacă se petrece ceva dramatic, 
dacă în Bonn un ministru se exprimă negativ la adresa Israelului 
- îi tipăresc cuvintele direct aici în cutia mea minune, apăs pe 
buton şi dacă totul se desfăşoară optim, ziarul cu articolul meu 
se află patru ore mai târziu la vânzare în chioşcurile din Israel. 

— Patru ore? 

— Patru ore. Şi ţineţi cont că vorbim aici de o ştire obişnuită. 
Dacă se petrece cu adevărat ceva important, merge totul mai 
repede. 

— Incredibil. 

Eisenharat era sincer impresionat. 

— Verificaţi. 

— Cu siguranţă. Chiar dacă mi se pare efortul, sincer spus, 
exagerat. 

Liebermann râse. 

— Bine aţi venit în Israel! Credeţi-mă, israelienii sunt complet 
meshuga?, în ce priveşte ştirile. Ascultă permanent radioul, se 
uită în fiecare seară la televizor la ştiri, de cele mai multe ori şi 
posturile iordaniene, egiptene şi siriene şi citesc de trei ori pe zi 
ziarul. Şi nu doar evreii fac aşa, ci şi palestinienii. Şi se discută 
permanent de ştirile neplăcute, oamenii se enervează şi mulţi 
fac infarct din această cauză. Este o manie; nici nu vă puteţi 
imagina. Asta e Israelul! 

Acesta era deci Israelul. La prima vedere, aeroportul David- 
Ben-Gurion arăta ca orice alt aeroport într-o ţară 
mediteraneeană: mare, inundat de lumină, înăbuşitor şi plin de 
oameni. La o privire mai atentă Eisenhardt observă inscripţiile, 
permanent în trei limbi, în ebraică, engleză şi arabă, soldaţii 


2 Meshuga - sărit de pe fix (în Ib. ebraică în orig.) 
30 


aflaţi peste tot, care păzeau atenţi, cu o mână pe pistolul- 
mitralieră. Liebermann dispăruse la un moment dat şi 
Eisenhardt se lăsă purtat de afluxul de oameni, prin controalele 
enervante şi amănunțite, care lăsară în valiza sa un haos 
absolut şi în sfârşit afară din clădirea aeroportului, sub cerul fără 
nori al Tel Avivului. În spatele grilajelor ce blocau intrarea, se 
înghesuiau oameni care studiau cu atenţie şi aşteptare 
încordată fiecare faţă. Din când în când se auzeau strigăte, apoi 
cei care aşteptau se îmbrăţişau dincolo de grilaje cu nou-veniţii 
şi se auzeau „Shalom sau „Salam aleikum!”*, şi, de asemenea, 
râsete şi plânsete. Eisenhardt se simţea, în oarecare măsură 
pierdut. 

Apoi descoperi un afiş din carton în spate, pe care-l ţinea 
cineva peste capetele celor care aşteptau şi pe care era scris 
numele său, chiar dacă fără „dt” la coadă: doar Eisenhart. Se 
îndreptă spre afiş. Bărbatul respectiv era un om în vârstă, plin 
de riduri, care purta nişte pantaloni gri neglijenţi, de tipul celor 
care fuseseră la modă în anii '60, şi pe deasupra o cămaşă 
colorată de o oribilitate de nedescris, cu pete de transpiraţie la 
subsuori. 

Eisenhardt se prezentă şi bărbatul dădu din cap fără 
entuziasm, bombăni numele său pe care Eisenhardt nu-l 
înţelese şi explică faptul că fusese însărcinat să-l aducă la Mister 
Kaun. Vorbea germană cu un accent dur, probabil est-european, 
şi de aproape arăta şi mai bătrân decât înainte. 

Eisenhardt îl urmă prin parcarea aeroportului la un taxi. Pe 
bordul maşinii era un abţibild ce înfăţişa steagul polonez. 

— Sunteţi din Polonia? întrebă Eisenhardt, în timp ce mergeau 
pe străzile late, şerpuind printr-un peisaj deşertic, lăsând 
aeroportul în spate. 

— Da. Din Cracovia, dar e mult de atunci. 

— Dar vorbiţi bine germană. Faţa şoferului rămase neclintită. 

— Am învăţat în lagărul de concentrare. Eisenhardt înghiţi 
jenat şi nu-i veni nici o idee ce ar putea să răspundă. Privi pe 
fereastră. Acesta era deci Israelul. 


3 Shalom - pace (în Ib. ebraică în orig.) 
4 Salam aleikum! - pace ţie! 
31 


După evacuarea stratului solid de suprafaţă men- 
ţionat, de 2 m, s-a ajuns la nivelul +/- 0.00 m. La acest 
nivel s-a împărţit terenul de săpături într-un caroiaj 
5x5 m cu secţiuni de 1 m; liniile caroiajului sunt 
dispuse pe axa nord-sud (vezi fig. Il. 29). 

În partea de nord s-a efectuat săpătura între F.20 şi 
F.13 (câmpul GL; vezi fig. II. 30 pozele de la anexa H) 
într-o primă etapă. În secţiunea dintre F.20 şi F.19, a 
apărut un şir de ziduri orientate pe direcţia est-vest 
din piatră cioplită, care par să reprezinte o încercuire a 
cimitirului. (w). 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Stephen şi Judith se plimbau printre corturile voluntarilor 
veniţi la săpături, mergând spre parcare. Între timp taxiul se 
oprise în faţa rulotelor, iar Mitsubishiul alb al fratelui lui Judith 
tocmai trecea în josul jalnicei străzi cu pietriş. Yehoshuah deja le 
făcea semne prin parbriz. 

— E atât de punctual încât îţi poţi potrivi ceasul după el, 
spuse Judith. Mă întreb cum reuşeşte. 

— Mmm, făcu Stephen. 

Din taxi coborâră doi bărbaţi, un om palid spre patruzeci de 
ani cu un vag început de burtă şi început de chelie, care se uita 
neajutorat în jur, ca şi cum nu ar şti prea bine cum ajunsese aici, 
şi şoferul, un bătrân adus de spate, care între timp ridică o 
valiză şi o geantă din portbagaj. Nou-sositul părea să fie o 
persoană deosebită deoarece atât profesorul Wilford-Smith, cât 
şi John Kaun îşi făcură apariţia şi îl întâmpinară pentru a-l saluta. 

Yehoshuah puse frână de scârţâiră roţile până se opri maşina 
în faţa lor, ţâşni afară şi îi întinse mâna lui Stephen peste capota 

32 


prăfuită a maşinii. Era un bărbat masiv, lălâu, cu părul închis şi 
creţ al sabras-ilor, a evreilor născuţi în Israel. 

— Mă bucur că te văd. Ei, te-ai acomodat? După cum am 
auzit, ai şi făcut primele descoperiri senzaţionale. 

— Da, spuse Stephen absent şi făcu un semn cu capul spre 
taxi. Ştii cumva cine sunt oamenii aceia? 

Yehoshuah se uită, deloc precaut în direcţia indicată. Ca 
detectiv ar fi fost un dezastru. 

— Nu, habar n-am. De ce întrebi? 

— Faţa mi se pare cumva cunoscută, dar nu îmi amintesc de 
unde. 

Judith îi aruncă o privire iscoditoare, dar nu spuse nimic. 

— Bine, spuse Stephen. Poate îmi amintesc totuşi. Hai să 
plecăm. 

Se urcară în maşină, Judith pe bancheta din spate. Yehoshuah 
porni motorul şi aprinse radioul, la care un crainic citea ceva în 
ebraică, care după sunet păreau a fi ştiri. Stephen se mai uită 
odată la bărbatul de peste drum, care purta un costum ce nu-i 
venea bine şi care tocmai dădea din cap ascultând cu atenţie, în 
timp ce profesorul Wilford-Smith părea că îi explica ceva cu 
gestica sa delicată, tipic britanică. Îl cunoştea pe acest om, mai 
văzuse faţa lui, dar unde? In mod normal se putea baza pe 
memoria sa privind persoanele şi îl enerva că aparent îl lăsase 
în pană. Nu îl întâlnise încă niciodată, de asta şi-ar fi amintit. 
Văzuse undeva fotografia acestui om. „Ce contează?”, se gândi 
când porni maşina. Precis că la un moment dat, când era 
important, îşi va aminti. 

* 

Peter Eisenhardt dădea din cap afirmativ la orice îi explica 
profesorul în acea engleză a clasei britanice de sus, care avea 
un efect impunător, necondiţionat de blazat şi îngâmfat. Unele 
expresii nu le prea înţelegea; între timp engleza lui se ruginise 
de-a binelea! Deci era vorba de un sit arheologic. Probabil de 
aceea arăta totul atât de provizoriu şi dezordonat. Mai întâi 
Eisenhardt se gândise la o tabără de instrucţie a vreunei miliții 
de rebeli, apoi la filmările exterioare ale unei pelicule de lung 
metraj. 

Călătoria îi măcinase nervii. Rulaseră pe şoseaua care ducea 


33 


de la Tel Aviv spre lerusalim, când, la o încrucişare invizibilă de 
drumuri, în timp ce din spate îi asalta o maşină sport claxonând, 
iar din faţă, de pe contrasens, venea o autocisternă cu remorcă, 
şoferul trase brusc de volan, cotind pe un drum de pietriş 
catastrofal, care, de-a lungul multor kilometri, părea să ducă în 
ţara nimănui. Şi, în timp ce înaintau zdruncinându-se, iar 
bătrânul şofer mormăia încet ceva în polonă, care suna a 
înjurătură, în imaginaţia lui Eisenhardt se înfiripau cele mai 
nebuneşti fantezii. Despre hoţi şi tâlhari la drumul mare şi 
bandiți, despre un complot mârşav, şi îi venise în minte gândul 
insuportabil că nu putuse să lase nici o adresă, pentru că nimeni 
nu ştia unde în Israel îl chemase legendarul John Kaun. Se şi 
vedea zăcând ca un amărât într-un şanţ, ucis, dar şi jefuit, 
eventual cu mâna cu care scria tăiată, pentru că scrisese într- 
una dintre cărţile sale ceva care din greşeală fusese luat drept o 
blasfemie religioasă rău intenţionată. Şi Uri Liebermann va veni 
alergând pentru a scoate mobilul cu calculator şi a scrie un 
reportaj care probabil că va apărea deja în ediţia de dimineaţă a 
ziarului. 

La un moment dat, când şoseaua rămăsese de mult în urmă, 
iar în jur nu se mai vedeau decât coline acoperite cu pietre, se 
resemnase cu soarta sa, îndrăznise să respire din nou şi să-şi 
relaxeze umerii încordaţi. Dacă se gândea bine, bătrânul nu 
arăta ca un fanatic. Părea că-şi făcea mai degrabă griji cum va 
rezista taxiul lui pe bucata de drum plină de gropi. Apoi mai 
cotiseră odată îndreptându-se spre tabăra ale cărei corturi 
descriau umbre lungi, minunate în soarele ce apunea. 

Chiar când vorbea profesorul despre ajutoarele voluntare şi 
despre rolul lor în arheologia din Israel, doi dintre ei, un tânăr şi 
o fată se urcară în maşina albă ce apăruse cumva în spatele lor 
şi se apropiase tot mai mult, fapt care înfierbântase fantezia 
scriitorului încă odată. Tânărul se uitase curios spre ei când 
porniseră cu maşina. 

— Cu toată curiozitatea ştiinţifică şi cu tot angajamentul, 
comentă arheologul cu părul alb, rămân bineînţeles tineri. 
Bănuiesc că pleacă la Tel Aviv, la o discotecă. 

Eisenhardt dădu din cap cu înţelegere. Cu toate că avea spre 
patruzeci de ani, lui tot i se mai părea straniu să se vorbească 


34 


despre alţii ca fiind „tineri” pe un ton care arăta că el însuşi nu 
mai aparţinea acestei categorii. 

John Kaun, care după primele saluturi se retrăsese puţin, 
pentru a da o serie de indicaţii sotto voce unui colaborator, 
reveni la ei înaintând sigur pe sine, ca un val de provă. El nu era 
omul să stea pe de lături ca să asculte ce se vorbeşte, asta era 
indubitabil. Oricui i se adresa, trebuia să-l accepte ca fiind în 
centrul discuţiei sau îşi făcea un duşman. Un duşman uriaş şi 
periculos. Apariţia magnatului presei exprima mai mult decât 
siguranţă de sine, era agresivă într-un mod care indica limpede 
că acest om dorea să cucerească lumea, ba mai mult, că o va 
cuceri precis. Eisenhardt pricepu brusc, cu o claritate nebănuită, 
ce însemna noţiunea de instinct criminal, despre care citise din 
când în când. Acest om avea instinct criminal. Chiar şi expresia 
îndatoritoare pe care o arborase în faţa lui Eisenhardt avea un 
efect calculat; scriitorului i se dădea de înţeles că mai bine afişa 
o atitudine de bunăvoință, căci, cu acelaşi calcul, Kaun l-ar fi 
zdrobit dacă era necesar sau ar fi servit mai bine scopurilor sale. 

— Sper că mă scuzaţi că încă nu am citit nimic scris de 
dumneavoastră, spuse Kaun cu un surâs la care ochii nu 
participau. Din păcate nu înţeleg germana. Dar am pus să mi se 
relateze conţinutul romanelor dumneavoastră şi mi s-a părut 
foarte interesant. 

Şi, spre uimirea lui Eisenhardt, preşedintele consiliului de 
administraţie prezentă un rezumat pregnant al fiecărui roman, 
mai bine decât ar fi putut să o facă el însuşi. 

— E într-adevăr păcat că nu pot să le citesc, încheie el. Dacă 
încheiem această aventură - cu succes, sper - voi propune 
editurii să scoată o ediţie în licenţă, ce părere aveţi? 

— Ah, reuşi să spună Eisenhardt pierzându-şi respiraţia. Cred 
că... ar fi extraordinar. 

Ce perspectivă interesantă! De fapt pricepu vag că tipul 
spusese asta poate doar ca să-l momească, să-l motiveze ca să 
obţină cele mai bune realizări în ce va trebui să facă aici... 
Doamne, chiar reuşise! 

— Pot să-mi închipui, continuă Kaun, că de când v-a sunat 
secretara mea vă întrebaţi de ce vă aflaţi aici şi ce doresc de la 
dumneavoastră. 


35 


Eisenharat dădu afirmativ din cap. 

— Da. Întocmai. 

— Nu vreau să vă mai chinui în continuare. Faptul că până 
acum a trebuit s-o fac, a avut motive întemeiate, şi anume că 
avem de a face cu o problemă care pentru moment cere 
păstrarea secretului. Deci secretara mea chiar nu ştie despre ce 
este vorba. 

Un zâmbet ca de rechin miji în jurul gurii sale cu buze subţiri. 

— Inţeleg. 

Trecuse o veşnicie de când făcuse o conversaţie în engleză. 
Din fericire îl înţelegea pe american destul de bine, şi părea că 
nimeni nu aştepta de la el să ţină discursuri interminabile. 

— De cine aveam nevoie, ca să fiu cât mai direct, era un 
scriitor de science-fiction. O minte science-fiction, ca să fiu mai 
exact. Şi, cum dumneavoastră sunteţi unul dintre cei mai buni în 
domeniu, alegerea noastră a fost clară. Mă bucur sincer că aţi 
reuşit să veniţi. 

Peter Eisenharat schiţă un zâmbet amar. Asta era totuşi cam 
grosolan şi dovedea că John nu avea habar câtuşi de puţin 
despre science-fiction. 

— Ştiţi, eu sunt om de afaceri. Comerciant. Un contabil, de 
fapt. Fără să mă laud, asta înseamnă că nu aş fi ajuns unde sunt 
acum, dacă nu aş avea un anumit talent ca om de afaceri. Un 
om de afaceri trăieşte datorită simțului realităţii, iar un surplus 
de fantezie i-ar putea fi destul de dăunător - vezi şanse acolo 
unde nu sunt, exagerezi riscul fără să fie cazul - pe scurt, un om 
de afaceri bun este un tip plicticos. Aşa cum mă vedeţi pe mine, 
nu-i aşa? Altfel stau lucrurile cu un scriitor cu atât mai mult dacă 
scrie science-fiction. Dacă ar avea un simţ al realităţii pronunţat, 
nici nu s-ar apuca să scrie, pentru că şansele să fie publicat 
vreodată sunt mai mici decât cele ale unui bulgăre de zăpadă în 
iad. In schimb, în domeniul fanteziei trebuie să fie un gigant, un 
artist, un adevărat om de artă; trebuie să se poată mişca în 
domeniul imposibilului, nonsensului, absurdului ca la el acasă, 
trebuie să-şi urmeze în mod consecvent căile cele mai ocolite, 
trebuie să ofere timp şi loc, să încalce toate regulile când este 
nevoie, nimic nu trebuie să i se pară imposibil. Se uită la 
Eisenhardt cu o privire insistentă. De aşa o persoană am nevoie 


36 


aici. Deoarece profesorul Wilford-Smith a făcut alaltăieri o 
descoperire care mă face să-mi stea mintea-n loc cu cât mă 
gândesc mai mult la ea. 

* 

Yehoshuah era foarte exuberant în timpul călătoriei, cânta 
când se transmiteau melodii la radio, care pentru urechile lui 
Stephen păreau un amalgam grosolan între rock'n roll-ul 
american şi cântările orientale, şi tot spunea: 

— La lerusalim nu te poţi decât ruga. La Haifa nu poţi decât 
să munceşti din greu. Dar la Tel Aviv poţi trăi! 

Bucuria lui plină de aşteptări era molipsitoare. Stephen se 
rezemă relaxat, lăsând impresiile să-l copleşească, atmosfera 
înserării asupra peisajului, oraşul în depărtare, care îi apărea ca 
o siluetă decupată pe fundalul soarelui ce apunea în mare. 
Impreună cu nenumărate alte maşini claxonau, croindu-şi 
drumul spre centru, gesticulau prin geamurile lăsate ale maşinii 
când nu puteau înainta, se strecurau prin ganguri transversale 
şi străzi înguste. Stephen voia să vadă totul, aproape că îşi 
sucea gâtul; vedea case maronii-murdare aşezate unele peste 
altele cu totul nechibzuit, cum se pot construi doar în ţările 
calde, cu acoperişuri plate sau în formă de terasă, pe care se 
umflau de vânt rufele atârnate pe frânghii sau simboluri ale 
vremurilor noi, colectori solari care, înclinați, se ofereau cerului 
asemenea unor şezlonguri negre puse greşit, iar peste ele o 
pădure sălbatică de antene TV absurde, ale căror receptoare se 
ridicau spre toate direcţiile cerului. Văzu garaje pe jumătate 
terminate, pline de materiale de construcţii sau închise cu fier 
vechi ruginit, în timp ce maşinile stăteau alături, pe pământul 
nisipos şi  sărăcăcios al ării Nimănui, între marginea 
farâmicioasă a străzii, printre curmalii ciopârţiţi şi împrejmuirile 
din plasă de sârmă ale terenului următor. De când aterizase la 
Tel Aviv şi fusese dus de Yehoshuah la tabăra arheologică de 
săpături, Stephen nu mai fusese aici, iar atunci îl copleşiseră 
prea mult noile impresii ca să îi rămână întipărite în minte. 

— Hai să ne plimbăm pe bulevardul Dizengoff, propuse 
Yehoshuah. Şi apoi să mergem spre vechiul port; am rezervat o 
masă într-un restaurant de vis cu profil pescăresc. Stephen, îţi 
place peştele? 


37 


— Eu mănânc de toate, spuse Stephen. Important este să fie 
gustos. 

Găsiră un loc de parcare la marginea străzii şi porniră spre 
destinaţie. Cu fiecare pas păreau să pătrundă tot mai adânc 
într-un teritoriu oprit al voluptăţii, într-un câmp energetic 
vibrant al poftei nesăţioase de viaţă. Mirosea a iasomie 
sălbatică şi a bougainvillea5, care proliferau pe terenurile goale 
ce apăreau tot mereu între case ca dinţii rupţi într-un maxilar. 
Mirosea a gaze de eşapament şi a flori de portocali, puţea 
înţepător a benzină şi dinspre mare bătea o briză umedă şi 
sărată; suflul fierbinte al mării se ţâra paralizant şi înăbuşitor pe 
străzi şi promitea cămăşi transpirate şi insomnie. 

Cu cât se apropiau de centru, cu atât mai sălbatic devenea 
amestecul diferitelor stiluri arhitectonice. Vile joase, care păreau 
aduse aici direct de la Viena sau Salzburg, erau puse în umbră 
de blocuri arogante, care la rândul lor erau încercuite de 
proprietăţi cu clădiri etajate, erodate de sarea mării. Palmieri 
sau eucalipţi cu miros intensiv mărgineau străzile - şi peste tot 
erau oameni. g 

Oameni unde vedeai cu ochii. Imbrăcaţi elegant sau modern- 
neglijent, ei hoinăreau pe bulevarde, şedeau în cafenelele 
stradale şi în baruri, din care părea că există mii, sau, pur şi 
simplu cu berea la cutie în mână, stăteau pe capotele maşinilor 
parcate, vorbeau de-a valma, gesticulau, flirtau, citeau ziarul. 
Yehoshuah, Judith şi Stephen se lăsară duşi de mulţime, pe 
lângă vitrine luminate strălucitor, în care era expusă moda 
confecţiilor americane şi licăreau ecrane cu videoclipuri 
vibrante, în slalom în jurul meselor, pe care se juca table, iar 
Stephen trebui să  zâmbească atunci când descoperi 
restaurantul aparţinând unui lanţ de fast-food numit MacDavid. 
Găsiră drumul care ducea spre ştrand, se plimbară de-a lungul 
țărmului, ascultând staccato-ul croselor de lemn, mânuite într- 
un joc foarte popular cu mingea, vuietul valurilor şi anunţurile 
neinteligibile prin megafon ale salvamarilor care sunau destul 
de tulburător. 

Intr-o cârciumă de pe plajă băură un cappuccino şi mâncară 


> Bougainvillea (floare de hârtie) - plantă ornamentală din America de Sud, cu 
bractacee (frunzuliţe la baza florilor) viu colorate (n.red.) 
38 


pepene verde cu brânză de oaie sărată, iar Yehoshuah îi povesti 
lui Judith cum îl cunoscuse el pe Stephen. 

— Mai întâi era doar un nume într-un mesaj dintr-un forum 
usenet. Nici măcar un nume - o adresă de e-mail. Ceva în sensul 
stephen-semn rotund caraghios-MRT-punct-Maine-punct-COM. 

— lar tu erai ymenez-semn rotund caraghios-Rockfell-punct- 
IL-punct-EDU, rânji Stephen. 

Judith se încruntă. 

— Ce este un forum usenet? 

— Ah, bună! Bun venit în secolul al XX-lea, scumpă surioară! 
Ai auzit vreodată de internet? Deci - te legi de la calculatorul tău 
de acasă printr-un modem şi un contact telefonic cu o 
încurcătură de milioane de alte calculatoare. Undeva în această 
încurcătură - şi grozav este că nu trebuie să ştii unde; 
încurcătura ştie asta de la sine - există un fel de tăbliță neagră, 
mii de fapt, fiecare pentru altă temă. Acolo se pot citi 
comunicările lăsate de alţii şi după necesitate se adaugă 
propriul punct de vedere. Şi pentru ca să sune mai bine, o astfel 
de tăbliță se numeşte forum usenet. Al nostru se ocupa de 
arheologie. Trimisesem ceva despre munca noastră la Institutul 
Rockefeller, iar Stephen s-a prezentat şi a întrebat dacă este 
adevărat că se poate participa la săpături ca voluntar. Ce e, 
Stephen, deja îţi pare rău? 

Lui Stephen i se păru că Judith urmărea cu deosebită atenţie 
reacţia lui la această întrebare. Oare avea aceasta o importanţă 
deosebită? Dar poate era doar o ipoteză iluzorie. 

— De ce să îmi pară rău? A fost un punct de cotitură în viaţa 
mea. 

Yehoshuah se aplecă spre Judith şi îi acapara atenţia 
gesticulând. 

— La început era doar un nume, câteva semne ciudate pe 
ecran. Tot atât de ireal ca un joc pe computer. Bine, am discutat 
- dar, cine ştie, poate fi un program hoţ în vreun laborator, care 
acţionează aşa încât pare om? Dar apoi a sosit o scrisoare cu un 
timbru american, cu ştampilă din statul Mâine. Treptat am 
început să cred că, eventual, chiar ar putea exista ca persoană 
reală. Şi într-o bună zi a dat pur şi simplu telefon! Şocant! Acest 
nume din computerul meu vorbea cu mine, o voce adevărată, o 


39 


engleză americană tărăgănată. Mi-a spus odată, o oră, un 
număr de zbor! Ca să fiu sincer - aşa, cu adevărat, am crezut 
abia când se afla în faţa mea cu sacul de marinar. 

Stephen zâmbi. Nu avuseseră mult timp; Yehoshuah îl dusese 
imediat la tabără cu maşina, iar a doua zi începuseră lucrul dis- 
de-dimineaţă. 

— Voi băieţii cu calculatorul vostru, spuse Judith simplu, se 
întoarse apoi spre bărbatul de la masa de alături, care 
deschisese ziarul în aşa fel încât unul dintre colţurile sale se 
mişca aproape de ochiul ei stâng, şi îi azvârli câteva fraze 
tunătoare în ebraică, de omul o întinse descurajat, cu ziar cu tot. 
Apoi se duseră mai departe, înapoi pe bulevard, care devenea 
tot mai oriental, cu cât se îndreptau spre sud, cu mirosuri de 
chebap şi nuci prăjite. Îi învăluiau melodii melancolice, care 
răsunau din tranzistoare ieftine aflate în spelunci mici şi 
întunecate. La un moment dat, când se întunecase deja - la 
vederea reclamelor luminoase Stephen îşi aminti de Las Vegas 
-, ajunseră în port. 

— Ştiai că Jaffa este cel mai vechi port comercial din lume, 
Stephen? Regele Solomon l-a construit, zău, e adevărat! - şi 
ajunseră şi la restaurantul ales de Yehoshuah. 

Au trebuit să mai aştepte puţin, până să se elibereze locurile 
lor, să fie luate farfuriile şi aranjată masa din nou, apoi, în 
sfârşit, li s-a permis să se aşeze şi să primească meniul, ca pe 
un hrisov valoros. Aerul era atât de dens de-l puteai tăia cu 
cuțitul, iar zgomotul, provocat de oaspeţii care şedeau 
înghesuiți, asurzitor. 

— Destul de îndrăgit localul, spuse Stephen. 

— Ce spui? 

— Am spus că aparent acest loc este destul de îndrăgit, 
repetă Stephen, ţipând. 

— Da, aprobă Yehoshuah. Rezervările trebuie făcute cu patru 
zile în avans. 

Au făcut comanda unui chelner agitat, care purta ceva 
asemănător unui frac şi abia aştepta să-şi exprime toţi dorinţele 
ca să poată alerga mai departe. O tânără, şi ea evident stresată, 
veni şi le puse cu mişcări abrupte aperitivul în faţă, trei pahare 
mari de sherry. lar Judith nu contenea să întrebe ce se 


40 


întâmplase cu descoperirea şi să-i aducă aminte că promisese 
să le povestească mai mult în seara asta, aşa că, în cele din 
urmă, Stephen cedă şi trecu la subiect, cu toate că i se părea că 
nu era nici locul, nici momentul potrivit. 

— Zona 14 a fost necropola aşezării, adică cimitirul, explică el 
întors spre Yehoshuah, care avusese de-a face deseori cu 
profesorul Wilford-Smith, dar care nu cunoştea detaliile acestui 
sit arheologic prea exact. Asta se ştia deja din imaginile 
transmise de satelit. Deci era clar că vom avea de a face cu o 
mulţime de morminte. Fiecare săpător voluntar trebuia să se 
ocupe de un mormânt, iar al meu a fost ultimul de pe un rând 
întreg şi, în afară de aceasta, se afla într-un careu propriu. Deci 
stăteam singur în mormântul meu şi-i auzeam pe ceilalţi de pe 
partea cealaltă a ridicăturii de pământ discutând, râzând şi 
trăncănind în timp ce eu periam cu pensula oasele, care 
apăreau treptat din pământ, după ce cărasem toate pietrele de 
la plafonul cavoului prăbuşit. Asta se întâmpla alaltăieri pe la 
ora unsprezece. Când lumea era încă normală. 

Cei doi fraţi se aplecaseră mult înainte, la fel ca şi el, iar de 
departe trebuia să pară cam ciudat cum îşi apropiaseră 
capetele. Stephen luă o înghiţitură de sherry. 

— Nu mai prezenta totul atât de palpitant, îi ceru Judith. 

— Nu eu trebuie să prezint situaţia palpitant. Este palpitantă 
în sine. Când am devenit nerăbdător şi am vrut să iau cu mâinile 
goale un pumn de pământ de lângă osul braţului, pentru a 
avansa mai repede, am dat peste ceva tare. Doamne, era cât pe 
ce să-l stric. Erau obiecte puse în mormânt. 

— Oh, făcu Yehoshuah cu mină de cunoscător. Şi, mai exact, 
ce era? 

— Un săculeţ plat, dintr-un material care cred că era pânză de 
în, bine păstrat, cusut de jur împrejur şi cam atât de mare. 
Indică mărimea cu degetele. Cam cât o agendă. 

— Şi? întrebă Judith. 

— Ei bine, continuă Stephen, eram curios ce se afla înăuntru. 
Deci l-am tăiat. 

— Ai tăiat săculeţul? 

— Da. 

— Pur şi simplu? 


41 


— Pur şi simplu. Cu briceagul meu elveţian. Într-o parte. 

— De necrezut! exclamă Yehoshuah consternat. Asta este cel 
mai rău... Asta este de-a dreptul o fărădelege arheologică! 

— Şi ce era înăuntru? vru Judith să ştie. 

Stephen îşi luă paharul de sherry, îl dădu peste cap înghițind 
restul care mai era în el, ţuguie buzele şi le retrase din nou, se 
uită în tavan şi apoi de la unul la altul. 

— N-o să mă credeţi niciodată, spuse el apoi. 


42 


6 


În repertoriul perioadei elenistice şi romane, întregul 
interval de timp al acestor două epoci este ilustrat de 
tipuri de vase. Oalele de gătit E-l şi E-2 sunt atribuite 
sec. | î.Hr. şi sec. | d.Hr., iar E-l este datată în sec. | 
î.Hr. (vezi LAPP 1961,190: tip 72.2; TUSHINGHAM 
1985, 56; fig. 22:28, 29;23:5; 24:7,17,18), dar E-2 pare 
să fi apărut mai timpuriu în acest secol. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Se îndreptau spre cortul alb, cu John Kaun în faţă, ca un 
stăpân, care-şi conduce oaspeţii prin proprietatea sa. Se afla la 
marginea unei regiuni care arăta ca o tablă de şah de găuri 
pătrate săpate în pământ, unele doar indicate, altele săpate 
temeinic în adâncime. Aparent, cortul fusese ridicat peste una 
dintre găuri şi la fiecare colţ se afla un paznic, tineri cu priviri 
hotărâte, care aveau mitraliere scurte, negre, cu aspect 
periculos pe umăr şi care se uitau în jur neîncrezători, ca şi cum 
se aşteptau în orice clipă la atacul unei întregi armate. 

Eisenhardt transpira. Se întreba cum rezista industriaşul în 
costumul său închis la două rânduri, cu cravata legată corect, 
prinsă cu un ac de aur decent. Oricum avea şi el ceva din veşnic 
prezentul praf galben pe pantofi şi pe cracul pantalonilor, deci 
nu părea o fiinţă cu totul supranaturală. 

Profesorul se ţinea, uşor aplecat de spate, în urma lui. Oare 
ce vârstă să aibă? Precis peste şaptezeci, după albul strălucitor 
al părului. Eisenharat încercă să-şi închipuie de ce la vârsta asta 
omul mai sapă în pământul unor ţări străine, în loc să stea 
liniştit acasă şi să crească trandafiri. Puteai să ţi-l închipui foarte 
bine ca pe un cultivator de trandafiri. In schimb, trăia aici, de 
cine ştie câţi ani, în acest deşert de care el, Eisenhardt, se 

43 


săturase deja până peste cap după doar o jumătate de oră. 

Kaun puse mâna pe pânza de cort, o dădu înapoi şi o ţinu 
ferm pentru a permite lui Eisenhardt şi lui Wilford-Smith să intre 
întâi. 

— Atenţie, spuse el, când scriitorul trecu peste prag, drumul 
duce în jos. 

În interiorul cortului lumina era difuză, atenuată, iar zăpuşeala 
înecăcioasă aproape că te ucidea. Eisenharat se opri pentru a se 
orienta. Cortul se afla într-adevăr deasupra uneia dintre gropile 
pătrate, şi anume una dintre cele foarte adânci. Poate măsura 
cam cinci metri pătraţi. Chiar în dreptul picioarelor sale fusese 
săpată în pământ un fel de scară, cu trepte mari, inegal de 
înalte. Într-un loc cineva pusese o scândură prinsă în pietre. 
Eisenhardt începu să coboare prudent în groapa de vreo doi 
metri adâncime. 

Cineva, probabil Kaun, acţionase un saltar şi patru lămpi 
fixate de tavanul cortului, pe care Eisenhardt nu le observase 
până în clipa asta, se aprinseră şi inundară întreaga suprafaţă 
cu o lumina strălucitoare. Eisenhardt se opri o clipă şi se uită 
încă odată în jur. Oare cât o fi durat să sapi această groapă 
singur? Şi de jur împrejur făcuseră zeci de astfel de săpături. 

Pereţii erau plini de pietre mari şi dădeau impresia că un 
singur cuvânt rostit tare ar putea să le facă să se prăbuşească. 
Podeaua era plată, bătătorită şi nisipoasă, iar în colţul de vizavi 
fusese acoperit ceva cu o folie de plastic albastru-închis. 

Marele secret. 

Descoperirea care te poate face să-ţi stea mintea-n loc. 

Preţ de o clipă Eisenhardt simţi că îi era teamă simplu, pentru 
că era într-o ţară străină, într-un anturaj străin, pentru că 
măreţul preşedinte al consiliului de administraţie al unui măreț 
concern aştepta ceva de la el, nici nu ştia ce anume, darămite 
să ştie dacă poate îndeplini ce-i cerea magnatul. Această teamă 
cuprinsese fiecare părticică a corpului său treptat, nu dramatic, 
dar fără milă facându-l să păşească plin de încordare, privind 
pereţii puţului ca pe o ameninţare. Teama. Era o veche 
însoţitoare a sa. Poate chiar motivul pentru care scria, în loc să 
trăiască aventuri. De copilărie îşi amintea ca de o perioadă 
emoţionantă, plină de extaz, plină de minuni şi descoperiri. Dar 


44 


într-o bună zi i se furişase în suflet teama şi nu-l mai părăsise 
afară, iar el începu să scrie. 

Trase adânc aer în piept, atent la propria respiraţie. 
Descoperise că era imposibil să îi fie teamă în acea unică clipă 
minusculă în care se termina expiraţia şi plămânul era gol. 
Uneori această secundă era fereastra spre lumea adevărată, în 
lumea aşa cum arăta ea, fără teama din ochii săi, din retina sa, 
din fibrele nervoase. lar acum, în acest moment, simţea că, 
dincolo de teamă, exista din nou acea bucurie copilăroasă, 
agitată, ca şi cum nu dispăruse niciodată. 

— Poftiţi, spuse Kaun. Ochii lui sclipeau promiţători. Aici, în 
partea asta. Trageţi prelata la o parte. 

— Cu grijă, vă rog, adăugă Wilford-Smith liniştit. 

De fapt groapa nu era altceva decât o cameră mare, al cărei 
tavan lipsea şi care fusese înlocuit de vârful unui cort. 
Eisenhardt urmă invitaţia magnatului presei, apucă un capăt al 
prelatei şi o ridică cu grijă. Dedesubt era un schelet. 

Nu arăta exact ca scheletul de la cursul de biologie. Părţile 
albicioase ale scheletului zăceau strâmb, dezordonate, ca şi 
cum corpul mort ar fi fost turtit de o mare greutate. Eisenhardt 
se gândi la straturile de pământ care fuseseră scoase şi cărate; 
probabil că se întâmplase chiar asta. Oasele aveau un aspect 
neted şi poros; avea reţineri să le atingă. După ce dădu folia de 
plastic deoparte, se aşeză pe vine şi se uită fascinat în orbitele 
goale ale ochilor, păstrate deosebit de bine. Deci ăsta a fost 
cândva un om. 

— După cum spuneam, repetă profesorul, în felul său lent de 
vorbire care nu agresa ascultătorul, ceea ce explicase încă 
odată mai devreme, acest mormânt are cu destulă exactitate 
două mii de ani. Întreaga aşezare a fost părăsită, după cum 
putem spune azi, cel târziu în anul nouăzeci, dată la care avea 
cel mult două sute de ani vechime. 

— Inţeleg, dădu Eisenhardt afirmativ din cap şi se întrebă 
care să fie marele secret. Asta e un schelet. Nimic de zis; 
trebuie să te aştepţi la aşa ceva când sapi în cimitire care au 
două mii de ani vechime. O mulţime de oase goale, poziţionate 
oarecum corect din punct de vedere anatomic, lângă ele câteva 
obiecte funerare, ca acest săculeţ plat de in de lângă stern... 


45 


— Exact, spuse John Kaun afirmativ. Uitaţi-vă mai atent la el. 

Eisenhardt miji ochii. Săculeţul era dreptunghiular, ceva mai 
mare decât o palmă şi părea făcut dintr-un fel de pânză de sac 
care avea un aspect uscat şi sfărâmicios. Dedesubt licărea ceva 
deschis la culoare. 

Kaun stătea aplecat asupra lui, cu braţele încrucişate peste 
piept, în expectativă. Aparent îi plăcea să se uite la el cum 
bâjbâia prin întuneric. 

— Deschideţi săculeţul, îi ceru el. 

— Să-l deschid? vru Eisenhardt să se asigure. 

— Da. Este deschis în partea dreaptă. 

Să te uiţi era una, dar să pui mâna... în muzee i se spusese ca 
niciodată să nu pună mâna pe exponate, cu atât mai puţin când 
se ştia că aveau o vechime de mii de ani sau când erau deosebit 
de sensibile, sau amândouă. Eisenhardt întinse mâna şi aproape 
că tresări când atinse cu vârful degetelor, devenite în mod 
miraculos hipersensibile, materialul săculeţului, fibre scurte, 
lemnoase care cedau la atingerea lui, transformându-se în praf. 
Dar, într-adevăr, săculeţul fusese desfăcut în partea dreaptă. 
Cât se putea de grijuliu, ridică materialul. 

Dedesubt găsi un alt săculeţ dintr-un material neted, lăptos, 
care arăta ca sideful şi care la pipăit semăna cu plasticul. 

— Aţi mai văzut vreodată aşa ceva? întrebă Kaun curios. 

Eisenharat scutură încet din cap. 

— Nu cred. Sau ar fi trebuit să văd? 

Kaun râse încet. Vibra ceva în vocea lui, ca şi cum nu mai 
rezista mult la o tensiune interioară. 

— Eu cred totuşi că aţi mai văzut aşa ceva odată. De altfel şi 
acest săculeţ este deschis pe partea dreaptă uitaţi-vă în el. 

De ce îi tremurau mâinile acum? Ce însemnau toate astea? 
Degetele sale alunecau atât de atent peste el, ca şi cum dădea 
un examen ca să devină hoţ de buzunare cu diplomă. La pipăit 
părea a fi material plastic. În lumina venită din tavan, care 
ardea strălucitor şi fierbinte ca soarele, se vedea într-adevăr o 
deschizătură, care arăta ca o tăietură făcută cu cuțitul. 
Eisenhardt apucă astfel colţul liber şi îl ridică uşor. 

Il auzi pe profesor inspirând. Il simţi pe magnatul mass-mediei 
ţinându-şi respiraţia. Şi se holbă la ceea ce apăruse. Nu putea 


46 


spune ce s-ar fi aşteptat să găsească, dar în nici un caz asta. 
Chiar deloc. Ceea ce vedea era atât de neaşteptat, încât creierul 
său păru să aibă nevoie de o veşnicie pentru a interpreta corect 
semnalele trimise prin intermediul ochilor. 

In cuvinte simple: nu putea să-şi creadă ochilor. 

Erau instrucţiunile de utilizare ale unei camere video Sony. 

* 

Stephen ridică mâinile într-un gest care cerea scuze. 

— Imi pare rău, dar acesta e adevărul. Am stat ca un idiot, m- 
am holbat la el şi am aşteptat să se transforme în aer. Credem 
că se va dovedi că este o fata morgana, un atac de căldură sau 
ştiu eu ce altceva. Dar chestia aia nu se transforma. Era aici, la 
fel de real ca aceste meniuri. 

— Instrucţiuni de utilizare? Judith se uită la el, iar faţa ei era o 
expresie unică a neîncrederii. Pentru o cameră video? 

— Un Sony MR-O1 CamCorder. Şi dedesubt scria „Versiunea 
SUA”. Aş crede că aceasta nu făcea parte din obiectele uzuale 
puse în mormânt în anul 50 d.Hr. 

Ospătarul veni cu cele trei farfurii. Faţa sa lucea de 
transpiraţie, se părea că îl gonea cineva din spate, gâfaia ca şi 
cum era pe punctul de a colapsa. Cei trei depărtară capetele 
pentru a-i permite să-i servească, ceea ce făcu fără un cuvânt, 
pentru a dispărea după aceea în învălmăgşeală. 

— Mai întâi m-am gândit că îmi joacă cineva o festă, continuă 
Stephen, în timp ce puse mâna pe cuţit şi furculiţă. lar uitase 
cum se chema chestia asta care se afla în faţa lui, dar arăta 
bine şi mirosea ademenitor. Serios, ăsta a fost primul lucru la 
care m-am gândit. Dacă te uiţi acum în sus, îmi spuneam, vei 
vedea cum te privesc toţi peste marginea gropii, rânjesc şi 
chicotesc şi aşteaptă doar să-ţi vadă faţa jenată. Dar apoi m-am 
uitat în sus - şi nu era nimeni. 

Yehoshuah clătină din cap uluit, în timp ce desfăcea peştele şi 
despărţea carnea de oase, atât de atent ca şi cum ar fi lucrat la 
o descoperire arheologică. 

— Şi apoi? 

— M-am gândit. Chiar foarte mult. Am stat o oră încheiată în 
gaura mea şi nu am făcut nimic decât să mă gândesc. Dar în 
cele din urmă nu mi-a venit altă idee decât să-l informez pe 


47 


profesor. Stephen luă o înghiţitură şi mestecă. Era la fel de 
gustos pe cât mirosea de bine. Intr-adevăr un pont bun acest 
local. Şi reacţia profesorului am găsit-o remarcabilă. 

— Aha, spuse Yehoshuah. 

— Se uită mult la descoperire, fără să zică nimic. Apoi îmi 
spuse şoptit să nu pomenesc deocamdată nimănui nimic despre 
asta. „Nimănui” spuse imediat de două ori şi se uită în ochii mei 
serios şi insistent. Apoi m-a trimis la Pierre, să-l ajut. Pierre, care 
vorbeşte doar franţuzeşte. lar tot ce ştiu eu pe franţuzeşte este 
Oui şi Non şi Voulez-vous couchcz avec moi? Mă întreb, cum mă 
descurc? 

Judith chicoti. Aparent atâta franceză pricepea şi Judith. 

— Şi totuşi, acum ne spui totul. Stephen făcu un gest 
dispreţuitor. 

— Ah, de aşa ceva nu m-am sinchisit niciodată; se pare că pur 
şi simplu nu mă cunoaşte. Vreau să spun, mă trimite la 
plimbare, dă ordin să se ridice un cort peste săpături, se duce să 
dea telefon, iar a doua zi apare sponsorul principal al 
săpăturilor, îşi face apariţia cu un batalion întreg de oameni 
precum hunul Attila - ce să însemne toate astea? Crede el că mă 
voi opri din a mă întreba de ce? 

— Şi ce crezitu că înseamnă? întrebă Yehoshuah. 

— Ei bine, un lucru e clar: un mort căruia i se pun indicaţiile 
de utilizare ale unei camere video în mormânt nu a fost în nici 
un caz un evreu al începutului erei creştine, trase Stephen 
concluzia. 

— Cred că a fost omorât de curând şi îngropat acolo. 
Yehoshuah căscă ochii îngrozit. 

— Doamne Dumnezeule! Chiar crezi asta? 

— Nu sunt chiar sigur. Dar ar fi o explicaţie. Judith îşi încreţi 
fruntea gânditoare. 

— Dar de ce să-i pună ucigaşul victimei sale tocmai în 
mormânt indicaţiile de utilizare? 

— Trebuie să fie un indiciu hotărâtor. O dovadă 
incriminatoare. 

— Dar dacă era incriminatoare ar fi putut să o ardă. Sau să o 
îngroape în altă parte. Mormântul victimei sale era locul cel mai 
rău posibil pentru asta. Acolo era mai incriminatoare decât 


48 


oriunde altundeva. Închipuie-ţi că nu ar fi fost aici - oricine l-ar fi 
considerat pe mort ca o descoperire arheologică normală. 

In spatele lui Judith iar începu cineva să-şi deschidă ziarul 
ocupând spaţiu. De data aceasta muchia de sus a foii ebraice îi 
atinse ceafa, ceea ce încă nu părea să observe. 

— Ai spus mai înainte că mortul se afla în necropolă, adăugă 
Yehoshuah. În rând cu celelalte morminte. 

— Da. 

— Asta înseamnă că ucigaşul trebuie să fi ştiut de mulţi ani 
despre această aşezare, nu-i aşa? 

— Ah, spuse Stephen, şi asta, cu toate că a fost descoperit 
abia anul trecut prin poze din satelit. Exact. 

— Aşa este. E ciudat. 

— Dacă vreau să îngrop un cadavru, spuse Judith înverşunată 
şi-şi trecu mâna prin păr, ratând doar pentru un pic ziarul, 
atunci un loc nedescoperit de vestigii arheologice ar fi locul cel 
mai tâmpit posibil, nu-i aşa? Vreau să spun că, dacă aş omori pe 
cineva, atunci aş vrea, dacă se poate, să nu fie găsit vreodată. 

Stephen privi pe lângă ea, spre ziarul acoperit de semnele 
ebraice, care-i atrase atenţia cu toate că nu ştia să citească nici 
un cuvânt în ebraică. Sau era bărbatul care încerca să citească 
în lumina întunecată a cârciumii cel care îi atrăsese atenţia? 

— Poate că ucigaşul a vrut să fie găsit cadavrul, gândi el cu 
voce tare. Şi a vrut de asemenea să fie identificat ca victimă a 
crimei. Şi încă ceva - John Kaun este aici cu oamenii lui. Nu 
poliţia judiciară. Ce înseamnă asta? 

Judith îşi puse din nou mâna pe minunatele ei bucle negre ca 
pana corbului şi de data aceasta atinse ziarul, se întoarse 
furioasă şi se răsti la bărbat în ebraică, dar nu era greu de ghicit 
ce spunea în furia ei. Stephen rânji când celălalt, un bărbat 
slăbuţ cu ochelari cu o mustață imensă, pleoştită începu să 
împăturească ziarul său cu gest ceremonios, rostind speriat tot 
felul de scuze. 

Şi apoi descoperi brusc ceea ce îl izbise mai devreme. 

— Judith! 

Ea se uită iritată la el. Dar Stephen se ridică, se aplecă peste 
masă fără să bage de seamă că răsturnase solniţa şi vaza cu 
florile artificiale şi puse mâna pe ziar. 


49 


— Această fotografie! strigă el, strânse ziarul mai tare, i-l 
smulse bărbatului şi îl puse în faţa lui Judith. Ce scrie aici? Sub 
fotografie? 

— Stephen? Ce înseamnă asta? Stephen lovi cu arătătorul 
fotografia. 

— Acesta este bărbatul care a venit cu taxiul. Când tocmai 
porneam noi cu maşina. Ce scrie aici? 

— Care bărbat? 

Stephen o sfredeli pe Judith cu privirea. 

— Citeşte pur şi simplu ce scrie aici. Fă-o odată! 

— Stephen, la ce bărbat te referi? 

— Mă înnebuneşti, mârâi Stephen. Yehoshuah, tu. Ce scrie 
aici, pentru Dumnezeu? 

Yehoshuah se aplecă uluit, dar ascultător, peste fotografia din 
ziar care evident fusese făcută într-un avion. 

— Peter Eisenhardt, cunoscutul scriitor german, este în 
prezent într-o călătorie în Israel, pentru a se documenta în 
vederea următorului său roman... 

— Peter Eisenhardt! exclamă Stephen. Exact. Mulţumesc! 

Îi trase ziarul din nou din mână şi-l înapoie proprietarului, care 
urmărise scena cu o lipsă de înţelegere vizibilă. 

— Când am părăsit tabăra se afla un taxi acolo, care sosise la 
scurt timp înaintea ta, spuse el, întorcându-se spre Yehoshuah. 
Şi te-am întrebat cine este bărbatul, îţi aminteşti? 

Yehoshuah dădu din cap afirmativ. 

— Ştiam că mai văzusem faţa asta odată într-o fotografie, dar 
nu-mi cădea fisa cine este. Acum ştiu. Unul dintre participanţii la 
expediţia din Brazilia fusese un neamt care avusese în bagaje 
două cărţi în ediţie de buzunar ale romanelor lui Peter 
Eisenhardt. Pe coperta din spate era fotografia autorului. 

— Da, şi? întrebă Judith încruntată. Îmi pare rău, dar numele 
ăsta nu-mi spune nimic. 

Stephen se lăsă pe spătarul scaunului şi, pentru o clipă, 
zgomotul de fond al localului păru să se multiplice în jurul său, 
un val de voci în cele mai diverse limbi, clinchet de pahare, 
râsete şi zgâriat de tacâmuri pe veselă. 

Un gând nebunesc îi încolţi în minte, un gând absolut 
nebunesc... 


50 


— În Germania, spuse Stephen încet, este un scriitor de 
science-fiction destul de cunoscut. 

Judith se uită la el, iar el îi răspunse la privire. Lui Stephen 
Foxx îi plăceau gândurile nebuneşti. Viaţa pe care o ducea se 
datora unui gând nebunesc. Dar ăsta le întrecea pe toate... 

— Poate că, reflectă ea, acest John Kaun vrea să ecranizeze 
unul din romanele sale. Şi cum sunt tocmai amândoi în Israel, au 
convenit o întâlnire... 

Stephen scutură capul, foarte încet, aproape imperceptibil. 

— Kaun e om al ştirilor. Filmele nu-l interesează. N-a produs 
încă nici un film. 

— Ei bine, domnule Ştie Tot. Atunci nu. Atunci spune tu ce 
înseamnă. 

— Nu ştiu. 

— Science-fiction, zici tu? reflectă Yehoshuah. Stephen doar 
mormăi. Îi fierbea creierul. Se uită în farfuria sa pe jumătate 
goală şi nu îi mai era deloc foame. Science-fiction. Exact. 

— Putem face ceva, vă rog, ca să plecăm cât mai repede de 
aici? se rugă el fără vlagă. Lăsară în urmă străzile, în care, dintr- 
un restaurant răsunau sunetele de jazz ale unui pian, iar din 
următorul plânsul unei chitare electrice. Plecarea lor semăna cu 
un fel de fugă. Stephen mărşălui în faţă, fără să ştie unde 
mergea. Creierul său încă fierbea. 

— Stephen? o auzi pe Judith în spatele lui. E totul în ordine? 

Scoase telefonul mobil din buzunar şi îl porni. 

— Totu-i în ordine. E perfect. Trebuie doar să dau un telefon 
în linişte. 

— Să dai telefon? 

Se opri lângă un zid de piatră care precis avea mai multe mii 
de ani şi începu să formeze numărul. Apa întunecată a bazinului 
portuar clipocea zgomotos lovindu-se de dig, siluetele negre ale 
vapoarelor puteau fi doar intuite şi era linişte. Cei doi îl ajunseră 
din urmă. 

— Pe cine suni? voia să ştie Yehoshuah. 

— Firma Sony. 

— Firma Sony? Stephen se opri. 

— Vreti, vă rog, să nu mai repetaţi tot ce spun eu? Da, sun la 
firma Sony. Vreau să ştiu totul despre această cameră video, tot 


51 


ce se poate afla. 

— La ora asta? 

— În Japonia, acum, este - se uită la ceas - aproape ora 
unsprezece dimineaţa. 

— Suni în Japonia? 

Yehoshuah era vizibil scos din sărite. 

— N-am zis? Da. Sony este o firmă japoneză. 

Judith îl măsură cu privirea ca pe cineva despre care nu eşti 
sigur dacă tocmai a luat-o razna sau îşi bate joc de tine. 

— Şi evident numărul lui Sony din Japonia îl ştii pe dinafară! 

Stephen ridică telefonul mobil minuscul şi negru, ca şi cum 
deţinea un atu în mână. 

— Pur şi simplu merită să fii abonat la service providerul care 
trebuie, chiar dacă te costă puţin mai mult. Dacă vreau să 
vorbesc cu cineva al cărui număr nu-l cunosc, pot suna la un 
centru de informaţii care funcţionează 24 de ore din 24 şi are 
toate cărţile de telefon din lume. E clar? 

Judith încercă să mai spună ceva, dar renunţă şi clătină doar 
din cap. 

Stephen începu încă odată să formeze un număr. Răspunse o 
voce de femeie, atât de proaspătă şi veselă încât părea să fie 
cea mai luminosă dimineaţă. Acolo unde se afla ea, poate chiar 
era o dimineaţă luminoasă. El îi spuse dorinţa sa - Sony, Japonia 
şi acolo eventual cineva de la sectorul desfacere care să 
vorbească englezeşte -, la care ea spuse vioi „o clipă, vă rog” şi 
îl puse pe „aşteptare”. 

Judith schimbă o privire cu fratele ei. 

— Mă simt atât de demodată, mormăi ea. 

Aşteptară. Nu părea să fie o chestiune prea ieftină. 

— Bună ziua, îl auziră pe Stephen, spunând în cele din urmă, 
iar el se străduia să vorbească încet şi clar. 

Probabil că persoana de la capătul firului nu vorbea o engleză 
care să-ţi inspire încredere. 

— Numele meu este Foxx şi vă sun din Israel. Da, Israel. Din 
Orientul Apropiat. Da. Între Egipt şi Syria... Palestina, exact. 

Yehoshuah se strâmbă. 

— Mă interesează camera video MR-01. Aş dori să ştiu dacă 
există undeva în Israel un distribuitor la care pot să văd 


52 


aparatul. O pauză. 

— MR-O1, da. Încă o pauză, de data aceasta mai lungă. Nu, 
precis MR-01. M de la Madagascar şi R de la Rio. Linie, zero unu. 
Da. 

Văzură ochii lui Stephen devenind tot mai mari, cu cât asculta 
mai mult. Vocea lui sună ciudat de schimbată când vorbi din 
nou. 
— Ah, înţeleg. Aşa deci. Da. Atunci nu e nimic de făcut. Da. 
Mulţumesc frumos. Mulţumesc mult pentru informaţii. Ba da. M- 
aţi ajutat foarte mult. Mulţumesc mult. 

Piuitul cu care întrerupse legătura sună jalnic. Stătea şi se 
uita cu o privire goală mai întâi la telefon, apoi spre țărm, la al 
cărui capăt sudic se ţinea o petrecere. Dintr-un casetofon 
portabil o muzică trimitea acorduri spre ei. Siluete înalte şi 
întunecate dansau pe acea muzică, unele dintre ele în apă. 

— Ei? rupse Judith tăcerea în cele din urmă. Stephen râse 
scurt şi amar. 

— Science-fiction, spuse el, se uită din nou la telefon, îl 
închise şi îl băgă în buzunar. Science-fiction. 

— Vrei, te rog, să fii mai explicit? Ce ţi-a spus? Stephen expiră 
zgomotos şi-şi lăsă privirea să alunece peste bazinul portuar 
negru ca noaptea. 

— Camera video SONY MR-O1, spuse el, este încă în curs de 
proiectare. Va ajunge pe piaţă cel mai devreme peste trei ani. În 
momentul acesta este doar în stadiu de proiect. 


53 


Moneda 47: Situl 98. Strat JE 14/6, Per. 30; Ph. 83. 
Greutate AE 2,53 g - Claudius (51-64 d.Hr.). Anul 14; 
procurator iudaic: Antonius Felix. - Referinţă: 
MESHORER 232.- Datare: 54 d.Hr. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


— Ei? întrebă proprietarul celui de-al doilea mare concern 
media din lume triumfător. Ce părere aveţi? 

Eisenhardt se sculă cu greu. Piciorul drept îi cam amorţise, 
evident îşi blocase circulaţia sângelui în timp ce stătuse pe vine, 
fără să observe. 

— Greu de spus, zise el, şovăind. Pare un fel de glumă 
ciudată. 

— Presupunând că nu este o glumă? 

— Ce altceva ar putea să fie? Scriitorul îşi masă coapsele cu o 
mână. Doar aţi spus că unul dintre ajutoarele dumneavoastră 
voluntare a găsit asta. De ce credeţi că e adevărat? 

John Kaun îi aruncă profesorului o privire provocatoare. 

— Povestiţi-i ce ştim despre datarea descoperirii. 

— Putem porni de la faptul, începu el, că stratul în care a fost 
găsit scheletul era neatins. Cu alte cuvinte, putem exclude 
faptul că mortul a fost îngropat aici ulterior. Se întâmplă relativ 
des, cum vă puteţi închipui, ca un cimitir să fie amenajat într-un 
loc unde cu secole în urmă fusese altul - mai ales într-o ţară 
care a fost locuită de atât de mult timp ca aceasta. De aceea 
trebuie să ai grijă când faci săpături, pentru că altfel atribui 
descoperirile altor epoci şi există precis semne certe prin care 
poţi recunoaşte aşa ceva. Dar aici, după cum am spus, nu a fost 
cazul - stratul era neatins, şi pe baza a numeroase monede, 
fragmente ceramice, seminţe de iarbă şi bucăţi de lemn care 

54 


permit datarea lor dendocronologică ţinând cont de modelul 
inelelor anuale, perioada poate fi determinată fără echivoc. Cu 
alte cuvinte, este clar că scheletul a stat îngropat timp de două 
mii de ani. 

— Scheletul, dădu Eisenhardt din cap aprobator. Dar nu e 
vorba de el. E vorba de săculeţ. 

— Acesta era imediat lângă el. 

— Când l-aţi văzut dumneavoastră. Era direct lângă el şi când 
a fost dezgropat scheletul? 

— Vă pot arăta, la microscop, fire din materialul învelişului 
exterior al săculeţului. Provin de la un soi de plantă care nu mai 
creşte aici de o mie cinci sute de ani. 

— Dar poate creşte altundeva. 

— În plus, materialul este neîndoielnic foarte vechi. 

— Bine. Cine a deschis săculeţul? 

— Domnul Foxx. Tânărul care l-a găsit. 

— Este ceva uzual ca ajutoarele dumneavoastră să 
deterioreze lucrurile descoperite? 

— Nu, desigur că nu. L-am şi mustrat. 

— Dar ar fi posibil să fi schimbat conţinutul săculeţului. 

— Da, e posibil. Dar de ce să fi făcut asta? 

— Pentru a vă juca o festă. Wilford-Smith scutură din cap. 

— Nu este genul de om care să joace feste altora. 

— În ordine. Scriitorul se uită de la unul la altul. Ce vreţi de 
fapt să fac eu acum? Am sentimentul că deja aveţi o teorie şi 
aceasta constă aparent în faptul că nu consideraţi că a avut loc 
o  înşelătorie. Poate îmi spuneţi mai întâi ce credeţi 
dumneavoastră despre asta. 

Kaun se amestecă iar în vorbă. 

— Credem că nu e nici o înşelătorie la mijloc. Propun să vă 
enumerăm tot ce considerăm momentan ca fiind certitudine şi 
vă spunem după aceea ce concluzii tragem. lar dumneavoastră 
ne spuneţi ce părere aveţi despre toată povestea asta. 

— Mi se pare rezonabil. 

— În primul rând, enumera mogulul presei, depărtând degetul 
arătător al mâinii drepte şi începând să meargă în sus şi în jos, 
stratul în care a fost găsit scheletul are o vechime de două mii 
de ani şi la săpături nu a fost găsit deteriorat. In al doilea rând, 


55 


săculeţul este făcut dintr-un material care a fost folosit aici 
acum două mii de ani şi care acum nu mai este de găsit nicăieri. 
În al treilea rând, materialul celui de-al doilea săculeţ este fără 
îndoială din folie de plastic; se pare că s-a decolorat datorită 
unei influenţe încă necunoscute. În al patrulea rând, şi hârtia pe 
care sunt tipărite indicaţiile de utilizare pare să fie foarte veche, 
chiar dacă pare ciudat. Vom dispune ca toate materialele - 
stofa, hârtia, oasele - să fie datate cu ajutorul metodei 
radiocarbonice; dar asta va mai dura o vreme. 

— De altfel am găsit, adăugă profesorul, o plombă de 
amalgam în dinţii craniului. Amalgamul a fost folosit pentru 
plombe dentare pentru prima oară în Franţa, în 1847. 

— O invenţie care s-a pierdut? 

— Nu. Mortul are două măsele găurite şi plombate, dar în rest 
o mulţime de dinţi groaznic de cariaţi. Mulţi lipsesc. Dacă ar fi 
existat un dentist atât de progresist în anul 50, s-ar fi dus din 
nou la el. 

Eisenhardt expiră oftând, încrucişa braţele la spate, făcu 
câţiva paşi, se întoarse din nou şi merse pe acelaşi drum înapoi, 
se opri în faţa mormântului şi se uită în jos spre oasele pe 
jumătate dezgolite. Mirosea a praf fierbinte. Craniul lucea în 
lumina lămpilor din tavan, doar orbitele aruncau umbre 
întunecate. 

— Credeţi că este un călător în timp, nu-i aşa? 

O linişte cât o bătaie a inimii şi apoi îl auzi pe John Kaun 
râzând. 

— Vedeţi? îi strigă el profesorului. Ce v-am spus? Pentru un 
scriitor de science-fiction este o bagatelă. Când noi ne batem 
capul, el aruncă doar o privire şi, brusc, ştie ce se-ntâmplă! 

Bătu din palme ca un copil, dar nici măcar acest gest nu 
părea caraghios la el, ci mai degrabă ameninţător. Eisenhardt 
simţi cum i se puse un ghem în stomac. 

— Deci asta este senzaţia dumneavoastră arheologică, spuse 
el. Scheletul unui călător în timp. 

Kaun făcu o pauză. 

— Nu, zise el pe un ton ca şi cum abia acum îi era limpede că 
Eisenhardt încă nici nu pricepuse cel mai important lucru. 

— Nu asta e senzaţional. 


56 


— Dar ce, mă rog? 

— Gândiţi-vă doar, îl invită bărbatul în costumul bleumarin- 
închis. Un călător în timp. Cu o cameră video. 

Eisenhardt se uită fix la el. Inţelegea. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă el involuntar. 

Kaun zâmbi lacom. 

— Da... Oare ce o fi vrut el acum două mii de ani? 

* 

Căutau drumul înapoi spre maşina lui Yehoshuah şi vrând- 
nevrând mergeau repede, ca şi cum i-ar fi urmărit cineva. 

— Uitaţi tot ce am vorbit despre crimă, spuse Stephen. Asta 
n-a fost crimă. 

— Dar ce? 

— Omul chiar a murit acum două mii de ani, a fost îngropat şi 
noi l-am dezgropat. 

— Şi săculeţul? Cu indicaţiile de utilizare? 

— Şi el. 

Ce oraş mai era şi ăsta în care la ora unu şi jumătate 
dimineaţa existau străzi blocate de maşini? Stephen se opri, se 
uită la haos şi se întoarse apoi spre cei care-l însoțeau. 

— Teoria mea pare complet dementă, dar explică totul. Fiţi 
atenţi: în viitorul apropiat, cineva va descoperi cum se pot 
realiza călătorii în timp. Cel mai devreme în trei ani, poate ceva 
mai târziu, dar oricum într-o perioadă în care această Sony MR- 
01 va fi cea mai bună cameră video care poate fi obţinută cu 
bani. Căci cineva o cumpără şi călătoreşte două mii de ani în 
trecut. Dintr-un anume motiv însă nu reuşeşte să se întoarcă 
înapoi în timpul său. Deci trebuie să rămână acolo, să trăiască 
printre oamenii de atunci, până ce într-o bună zi moare. Este 
îngropat şi cineva îi pune în mormânt săculeţul cu indicaţiile de 
funcţionare, fără să ştie de fapt despre ce este vorba. Şi noi l- 
am dezgropat din nou - cu câţiva ani înainte să înceapă călătoria 
sa! 

Se uita la cei doi care rămăseseră cu gurile căscate. 

— Asta ar însemna, spuse Judith într-un târziu, că acela al 
cărui schelet se află acolo jos, mai trăieşte? 

— Exact. 

Yehoshuah făcea impresia unui om încremenit. 


57 


— Atunci trebuie să-l găsim, să-l avertizăm. 

— Şi apoi? 

— Să nu înceapă călătoria. 

— Dar atunci nu-l găsim, argumentă sora lui. Şi, dacă nu Îl 
găsim, nu ne vine deloc ideea să-l avertizăm. Şi, dacă nu îl 
avertizăm, tot începe călătoria. Deci tot îl găsim. Râse cristalin, 
entuziasmată. Poate tot nu sunt atât de demodată! 

— Asta e într-adevăr o teorie dementă! se adresă Yehoshuah 
acuzator lui Stephen. Capul meu o ia razna dacă încep să mă 
gândesc la asta. 

Se puseră din nou în mişcare. Dintr-un şir de uşi batante 
ieşeau deodată oameni afară şi doar după un timp Stephen 
înţelese că trebuie să se fi terminat un film. Se înghesuiră 
printre maşinile urât mirositoare care claxonau, pentru a ajunge 
pe partea cealaltă a străzii, cotind, la îndemnul lui Yehoshuah, 
pe o stradă transversală mai liniştită şi întunecată. 

— Nu e vorba să-l avertizăm pe om, spuse Stephen. Îmi 
închipui că într-adevăr ştia că nu se va întoarce. Poate călătoria 
în timp funcţionează doar unidirecţional şi poate nu a avut 
încotro. 

— Dar cine ar face aşa ceva? întrebă Yehoshuah. 

— Ei, Doamne! Pentru un motiv ca ăsta? 

— Ce motiv? 

Se opri şi se uită la ei uluit. 

— Care motiv? Pot călători două mii de ani în trecut. Ştiu că 
nu mă întorc, dar pot lua cu mine cea mai bună cameră video 
care există. Oare ce voi filma? 

Tot două expresii fără pic de înţelegere. Până ce Stephen 
pricepu în cele din urmă. 

— Ei drăcie! murmură el. E clar. Voi sunteţi evrei. E logic... 
Trase adânc aer. Deci, încă odată. Gândiţi-vă, omul care 
călătoreşte în trecut ia cu el indicaţiile de folosire în versiune 
americană. Nu cea japoneză, nu cea ebraică. Probabil că este 
american. Şi pentru un american care şi-a luat asupra sa să 
călătorească în trecut două mii de ani şi să nu se întoarcă, poate 
fi în toată lumea de atunci un singur motiv interesant - Isus din 
Nazareth. Isus Hristos. 

Pe durata unei bătăi a inimii avu senzaţia că îşi părăseşte 


58 


trupul, se vedea pe el însuşi stând acolo, pe o stradă îngustă şi 
întunecată din Tel Aviv, simțind ecoul cuvintelor sale 
întorcându-se din pereţii caselor din jur. Apoi senzaţia trecu. 
Clipi. Ce spunea? 

— E adevărat, spuse Judith gânditoare. Isus a trăit pe vremea 
aceea. 

— Da. Pe asta se bazează sistemul cronologic. Apoi îşi aduse 
aminte că şi cultura iudaică avea propriul calendar; că după 
acesta, acum, era aproximativ anul 5760. Dar chiar şi 
administraţia statului Israel se ghida după calendarul creştin. Pe 
moment nu-şi amintea de nici un stat din lume care să nu se 
ghideze după acesta. Da, se putea spune pe bună dreptate că 
tot sistemul cronologic se baza pe el. 

Stephen simţi cum i se umezeau palmele. Un fior îi trecu pe 
spate şi pe ceafa. Fierberea din gândurile sale încetase, făcând 
loc unei clarităţi cristaline, care aproape că îi tăia respiraţia. 

— John Kaun, continuă el cu o voce straniu de emoţionantă, a 
construit aceeaşi teorie. De aceea este aici. Îşi spune că undeva 
trebuie să fie şi camera, împachetată şi sigilată, pentru a rezista 
peste două mii de ani - şi în cameră va fi şi banda video. 

O văzu pe Judith încuviinţând încet din cap cu înţelegere. 
Văzu faţa lui Yehoshuah la lumina străzii - arăta palid. Totul era 
clar. Bucăţile puzzle-ului se potriveau. Cuvintele cădeau ca 
pietrele unui joc de domino la capătul şirului. 

— Vrea să intre în posesia acestui film video, spuse el. 


59 


8 


A fost cercetată structura peretelui de căptuşire a 
unor tipuri de vase, prin desprinderea unor bucăţi din 
fragmentele ceramice şi prin noua ardere a lor într-un 
cuptor încălzit electric, oxidant, la care probele au fost 
expuse o oră întreagă la temperatura maximă de 
800*-900*C pentru ceramica epocii de fier, franco- 
bizantine/arabe şi la 1000*C pentru ceramica Evului 
Mediu şi a perioadelor mai târzii. Prin oxidare, ciobul 
capătă de obicei o culoare deschisă, iar adaosurile 
degresante şi învelişurile devin mai vizibile. Eventuale 
stricăciuni ale cioburilor provocate de temperaturile 
înalte, permit aflarea temperaturilor de ardere iniţiale 
(comparaţi cu cap. III. 5-1) 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet-Hamesh 


Rulota lui John Kaun nu putea fi descrisă decât cu cuvintele 
„potrivit rangului”. Cea mai mare parte a sa era ocupată de un 
birou ai cărui pereţi erau placați cu lemn închis şi podeaua era 
acoperită cu un covor gri atât de pufos, de se afunda piciorul 
până la gleznă şi pe care pantofii lor prăfuiţi lăsaseră urme a 
căror privelişte era de-a dreptul dureroasă. Încăperea era 
dominată de un birou imens de mahon, pe care se afla una 
dintre acele lămpi de alamă cu abajur verde cum le văzuse 
Eisenhardt până acum doar în filmele americane. În spatele 
impozantului scaun de piele neagră atârna o pictură în ulei, ce 
părea scumpă şi probabil chiar era, pe o măsuţă alăturată se 
afla un calculator, pe al cărui monitor se învârtea încet sigla 
firmei Kaun Enterprises, iar alături o întreagă baterie de 
telefoane. Eisenhardt se gândi la antenele de pe acoperişul 
rulotei, printre ele o imensă antenă-farfurie, care probabil că era 

60 


în legătură cu un satelit de comunicare. O fi stând John Kaun 
departe de cartierul său general în pustiul izolat, dar făcea în 
orice caz ceea ce era fezabil din punct de vedere tehnic în zilele 
noastre pentru a-şi conduce firma în continuare. Şi cel mai bun 
lucru: încăperea era plăcut de răcoroasă. 

— Ce doriţi să beţi? întrebă industriaşul şi deschise un frigider 
plin ochi cu sticle, în care luceau promiţător lichide în toate 
culorile. Whisky canadian pentru dumneavoastră, domnule 
profesor? 

— Da, vă rog, suspină Wilford-Smith şi se afundă într-unul 
dintre fotolii. 

Părea obosit. 

— Dumneavoastră, domnule Eisenhardt? Scriitorul ezită. Bea 
rareori alcool, mai puţin din motive de sănătate sau principiale, 
mai degrabă din simplul motiv că după aceea se simţea mai 
puţin bine decât înainte. Alcoolul era pentru el ceva ce îl leza. În 
cel mai bun caz îl făcea somnoros. 

— Aveţi ceva fără alcool? întrebă el. 

Kaun se uită la el cu o privire în care lui Eisenhardt i se păru 
că vede o dezaprobare iritată. Ca şi cum ar fi încălcat nişte 
reguli nescrise. Parcă ar fi fost din cei care strică jocurile. Dar 
magnatul întrebă, fără să clipească: 

— Ce doriţi? O cola? O bere? Un pahar de Perrier? 

— Cola ar fi grozav. 

Kaun le întinse paharele, îşi amestecă după aceea o băutură 
ceva mai costisitoare şi luă loc în spatele biroului. Eisenhardt se 
aştepta ca preşedintele consiliului de administraţie să se întindă 
puţin, să-şi slăbească nodul de la cravată şi apoi să se rezeme 
relaxat de speteaza scaunului, dar Kaun gustă doar puţin din 
pahar, se aplecă în faţă şi se uită în ochii scriitorului. 

— Ce părere aveţi despre chestia asta? dori el să ştie. 

— Mmm, făcu Eisenhardt şi îşi căută cuvintele. Şi în munca lui 
zilnică asta nu îi venea uşor; în engleză îi venea dublu de greu. 
Cum să spun? Cumva am sentimentul că din greşeală am ajuns 
într-un film cu Indiana Jones. 

Mogulul mass-mediei nu spuse nimic. 

— Sunteţi sigur că nu sunteţi ţinta unei înşelătorii? întrebă 
Eisenhardt. Gândiţi-vă la jurnalele lui Hitler. 


61 


— Acesta a fost primul lucru la care m-am gândit. Există 
jurnale ale lui Joseph Goebbels şi acelea sunt adevărate. Kaun 
aruncă o privire pe ceasul de la mână, subţire, din aur şi părea 
fantastic de scump. Între timp, probele materialului trimise la 
Chicago trebuie să fi ajuns, pentru ca vechimea sa să fie 
determinată prin metoda radiocarbon. Dacă se dovedeşte că 
hârtia are două mii de ani, atunci nu poate exista altă explicaţie 
pentru asta decât că a făcut cineva o călătorie în timp. Doar 
sunteţi de acord, nu-i aşa? 

— Da. 

— Există această cameră video. Sunt sigur. Şi mai sunt sigur 
că este încă bine păstrată. 

Eisenhardt strânse în sfârşit acele cuvinte pentru un contra- 
argument, care de câtva timp îi trecuse prin cap. 

— V-aţi gândit deja, dacă o bandă video, care stă două mii de 
ani îngropată, poate să mai conţină o înregistrare? _ 

O înregistrare video este o consemnare magnetică. In decur- 
sul timpului magnetizarea ar trebui să scadă. După două mii de 
ani s-ar putea să fie doar un fâșâit. 

— Exact, dădu Kaun din cap. Acesta a fost primul lucru pe 
care l-am verificat. Am vorbit cu oameni de ştiinţă de la NASA, 
care evaluează semnale radio de la sonde spaţiale, care 
fotografiază planete atât de depărtate ca Uranus şi Neptun. 
Aceşti oameni au o problemă foarte asemănătoare, şi anume să 
filtreze semnalele slabe ale acestor sonde din zgomotul cosmic 
de fond. În imaginile clare precum cristalul pe care le redau, 
observați ce reuşesc să facă. Va dura poate destul de mult şi va 
fi nevoie de calcule minuţioase pe computere scumpe, 
performante, dar va fi posibil ca imaginile de pe această cameră 
video să fie făcute vizibile, indiferent de cât sunt de vechi. 

— Aha, făcu Eisenhardt stupefiat. Da, suna plauzibil. 

— Evident, nu am spus nimic despre un călător în timp, 
adăugă Kaun. Acum chiar se lăsă pe spate, ţinând paharul cu 
ambele mâini pe piept. Lichidul strălucea, având culoarea mierii. 
Îmi închipui că a lucrat împreună cu un aliat... se opri şi apoi se 
corectă: El va lucra împreună cu un aliat. Vedeţi? Asta este ce 
vreau să spun. Îţi pune creierul pe bigudiuri să te gândeşti la 
aşa ceva. De aceea am nevoie de dumneavoastră, domnule 


62 


Eisenhardt. Aţi scris o mulţime de povestiri despre călătorii în 
timp; asta înseamnă că aţi gândit aceste probleme deja în 
fanteziile dumneavoastră, cu care avem acum de-a face în 
realitate. 

Eisenhardt dădu din cap ezitând. 

— Deci - va lucra împreună cu o a doua persoană. 
Dumneavoastră veţi stabili unde să ascundă camera. Apoi unul 
călătoreşte în trecut, celălalt se duce pur şi simplu la locul 
stabilit şi găseşte înregistrările, pe care celălalt... le-a făcut? Le- 
ar fi făcut? Am gândit corect, nu-i aşa? 

— Da. 

— Practic în acelaşi moment. 

— Dacă totul a mers strună, acceptă Eisenhardt. Observă că 
obosise. Ar trebui să doarmă o noapte, căci ea e un sfetnic bun, 
mâine-dimineaţă totul va arăta altfel. Poate atunci va avea şi 
câteva idei, care încă să nu îi fi venit atotputernicului, aparent 
neobositului şef al firmei. 

— Totul o fi fost în regulă. Nu călătoreşti în trecut, fără a-ţi lua 
toate măsurile omeneşti posibile. Această cameră video se află 
la locul stabilit. Întrebarea este, unde? Ce au stabilit cei doi? 
Sau, treacă de la mine, ce vor stabili cei doi? Puneţi-vă în locul 
călătorului în timp, Eisenhardt, ghiciţi-i gândurile. Sunteţi scriitor 
- este treaba dumneavoastră să vă transpuneţi în pielea altor 
persoane. Descoperiţi ce va gândi el. Descoperiţi unde este 
camera. 

Vocea lui Kaun se schimbase în timp ce spuse toate acestea, 
căpătase un ton ascuţit, provocator, metalic. Eisenharat se uită 
fix la bărbat şi simţi cum i se făcea părul măciucă, parcă o mână 
încinsă i se urca din stomac şi îl apuca de beregată. Acum îl 
puteai simţi din nou pe adevăratul John Kaun, care până acum 
stătuse ascuns tot timpul în spatele unei măşti a companiei 
agreabile. Dar adevăratul John Kaun era un animal de pradă, 
care purta un costum albastru. 

Aruncă o privire nervoasă către Wilford-Smith, dar profesorul 
golise paharul de whisky şi se uita fix în faţa sa, cu nişte ochi 
care păreau că se vor închide în orice clipă. 

— Asta este... ăăă, pentru moment puţin cam mult pentru 
mine. Călătoria, această descoperire... Dar mă voi gândi la toate 


63 


acestea. 

— Aveţi timp. Nu fără limită, dar aveţi timp. 

— Va trebui să cercetez. Am nevoie de acces la o bibliotecă 
mare. 

Kaun dădu din cap, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la altceva. Se 
întoarse cu o mişcare rapidă într-o parte, care întărea impresia 
neliniştitoare că, aparent, nu obosea niciodată, luă unul dintre 
receptoare, formă un număr din două cifre şi, când răspunse 
cineva, spuse doar: 

— Vă rog să veniţi până aici. Apoi închise. Veţi primi rulota de 
alături, spuse el după aceea. Acolo aveţi la dispoziţie o cameră 
de lucru complet echipată. În afară de aceasta... 

De la intrare se auzi un zgomot, apoi se deschise uşa şi intră 
un bărbat pe care Eisenhardt nu îl văzuse până acum. Profesorul 
sări în picioare şi aşa cum se uită la cel care intrase, se părea că 
nici el nu îl văzuse vreodată. 

— Domnii mei, vi-l prezint pe mister Ryan. Este şeful secţiei 
mele de securitate şi de acum încolo se va ocupa de toate 
problemele. Ryan, acesta este profesorul Wilford-Smith, 
conducătorul săpăturilor, iar dânsul, domnul Eisenhardt, 
scriitorul. 

— Încântat, spuse bărbatul cu o voce joasă, gravă. Era înalt, 
de cel puţin un metru nouăzeci şi părea un om oţelit şi bine 
antrenat. Un soldat de elită, care nu purta uniformă, ci doar o 
simplă salopetă kaki. Strângerea sa de mână era rece, scurtă, 
obiectivă. Avea părul tuns atât de scurt, încât puteai doar să-i 
bănuieşti culoarea, o faţă inexpresivă şi cei mai limpezi ochi de 
un albastru-deschis pe care Eisenharat îi văzuse vreodată. Oare 
câţi ani să aibă acest Ryan? Intr-un mod ciudat părea un om 
fără vârstă; putea avea tot atât de bine douăzeci şi opt, dar şi 
cincizeci şi opt de ani. 

— Ryan, continuă Kaun, uitându-se spre Eisenhardt, vă va 
procura orice carte de care aveţi nevoie. De fapt el vă va 
procura orice aveţi nevoie. El vă va duce cu maşina sau vă va 
da o maşină cu şofer pentru a merge în orice bibliotecă a ţării, 
dacă doriţi. Orice vă vine în minte care ar putea grăbi căutarea 
noastră îi spuneţi lui. 

Eisenhardt dădu din cap, oarecum şocat şi îi aruncă lui Ryan o 


64 


privire timidă, căreia acesta îi răspunse fără să clipească. 

— Şi, domnule Eisenhardt, chiar aşa cum am spus. Orice vă 
vine în minte. 

— Da. 

— Nu este sarcina dumneavoastră să vă faceţi gânduri că îl 
solicitaţi prea mult. 

— Înţeleg. 

— Dacă, începu Kaun încă odată şi se uită la scriitor cu ochi 
negri lucitori ca de tigru, constat că aţi renunţat la vreo resursă 
doar pentru că nu aţi avut-o la dispoziţie şi că ar fi trebuit să 
întrebaţi de ea, dar nu aţi făcut-o - atunci veţi cunoaşte o parte 
a personalităţii mele, care, vă promit, nu vă va plăcea deloc. 

Hopa! Eisenhardt înghiţi jenat, apoi încuviinţă din cap. Luna 
de miere trecuse. 

Kaun nu ajunsese acolo unde se afla acum, pentru că ştia să- 
şi lege nodul de cravată atât de bine. 

— În afară de asta, continuă milionarul, în timp ce se apleca 
în faţă, proptindu-şi coatele pe mapa de piele de pe birou, unind 
vârfurile degetelor de la ambele mâini, de acum înainte vom lua 
măsuri de siguranţă. Acest loc trebuie păzit. Şi un incident 
neplăcut, ca de exemplu faptul că acest Foxx trebuia tocmai în 
seara asta să meargă în nu ştiu ce discotecă, nu trebuie să mai 
aibă loc. 

Profesorul se îndreptă în fotoliul de piele şi se simţi obligat să- 
i ţină partea. 

— Domnule Kaun, vă asigur... Stephen Foxx este tânăr şi a 
pus ochii pe această fată. E foarte normal să vrea să iasă cu ea. 
Bărbatul care a venit să-i ia este fratele ei. II cunosc bine; 
lucrează ca asistent la Muzeul Rockefeller din lerusalim. 

Kaun îl măsură cu privirea pe arheolog, ca pe o gâză 
scârboasă. 

— Poate am fi avut nişte întrebări pentru el. 

— Dar i le putem pune şi mâine. 

— Am fi putut să i le punem şi în seara asta şi am fi putut 
pierde mai puţin timp. 

Eisenhardt se încruntă. Ce fel de concepţie avea omul ăsta 
despre cum se putea rezolva o astfel de problemă? Poate se 
ghida după o aritmetică simplă, ceva de genul: „Ce, Leonardo 


65 


da Vinci are nevoie de şase luni s-o picteze pe Mona Lisa? Daţi-i 
douăzeci şi cinci de colaboratori şi o termină într-o săptămână”. 

— Dumnezeule, oftă Wilford-Smith şi se aşeză din nou. 
Fotoliul de piele părea să-i înghită silueta uscăţivă cu totul. 

— E un om liber. Nu pot să-i prescriu ce să facă sau nu în 
afara orelor de lucru. 

— Nici nu trebuie s-o faceţi, spuse Kaun. Asta o vom face noi 
de acum încolo. 

Omul de ştiinţă se uită morocănos la el. 

— Ce înseamnă asta? 

— Vom emite o interdicţie de a informa presa. Nu vreau ca 
descoperirea noastră să devină cunoscută înainte de vreme şi 
să se declanşeze un fel de goană după aur pentru că toată 
lumea din ţară caută această cameră video. 

— Şi cum vreţi să faceţi asta? Majoritatea colaboratorilor mei 
sunt voluntari... 

— Mi-e indiferent, răspunse Kaun tăios. 

Îi făcu să tresară, ca şi cum ar fi dat cu pumnul în masă, şi, 
cum nu avu nevoie de acest gest, li se păru cu atât mai 
impresionant. 

— Încă nu vă este cu adevărat limpede despre ce este vorba 
în acest caz, continuă Kaun şi se uită de la unul la celălalt, ca şi 
cum ar putea în acest fel să le bage chestia asta în capetele lor, 
evident lipsite de înţelegere. Dumneavoastră credeţi pur şi 
simplu că este o senzaţie. Credeţi că de aceea vreau s-o obţin - 
pentru că este lucrul cel mai senzaţional al tuturor timpurilor. 
Titlul cel mai senzaţional care a existat vreodată. Descoperirea 
cea mai senzaţională de când se face arheologie. O revoluţie în 
fizică. Ce înseamnă această bandă video cu adevărat nu aţi 
priceput chiar deloc. 

Pentru câteva secunde, cuvintele păreau că rămân în 
încăpere aşteptând pentru a fi după aceea absorbite de covorul 
gros şi de pereţii cu lambriuri de mahon. Nimeni nu mai respira. 
Toţi din încăpere se uitau la buzele lui Kaun. Aparent îi plăcea. 

— Cât, întrebă el încet, aproape şoptit, credeţi că se poate 
obţine de la Biserica Catolică pentru o bandă video care 
dovedeşte învierea lui Hristos? 

Făcu o pauză. Sau, adăugă el apoi cu un zâmbet pe buzele 


66 


sale subţiri, care infirmă acest lucru? 
* 

Farurile maşinii străpungeau noaptea, luminau asfaltul gri al 
străzii, care ducea prin întuneric şi pe care traficul era uimitor 
de dens, ţinând cont de faptul că era ora două dimineaţa. Nu 
vorbeau mult, îşi urmăreau propriile gânduri şi, în afară de 
uruitul motorului, în maşină domnea o linişte ciudat de confuză. 

De data aceasta Stephen stătea pe bancheta din spate. 
Cândva, la jumătate de drum, se aplecă în faţă proptin-du-se cu 
braţele pe speteze şi întinse capul printre cei doi pasageri din 
faţă. 

— Yehoshuah? 

— Mmmh? 

— La Muzeul Rockefeller doar aveţi diverse laboratoare 
pentru a cerceta descoperirile arheologice. 

— Da. 

— Nu ai menţionat odată că cercetaţi şi hârtii vechi? 

— Nu hârtii, ci papirusuri. 

— Papirus, înţeleg. Chestia aia din stuf. 

— Nu e stuf. Papirusul s-a confecţionat din tufa de papirus, în 
latină Cyperus papyrus. O specie de rogoz. 

— Dar e altceva decât hârtia. 

— Exact. 

Stephen aprobă din cap. Un camion trecu zgomotos pe sensul 
opus. Pe marginea străzii se văzu preţ de o clipă o tăbliță pe 
care cineva acoperise numele ebraic şi cel englezesc al străzii 
cu vopsea neagră, astfel că nu mai puteau fi citite decât 
semnele în arabă. 

— Să presupunem că profesorul vrea să cerceteze 
instrucţiunile de utilizare. Unde crezi că ar putea face acest 
lucru cel mai bine? 

— La noi. 

— La voi? Credeam că puteţi cerceta doar papirusuri. 

— Asta este ceea ce facem. Dar putem restaura la fel de bine 
şi hârtie. Asta este chiar şi mai simplu decât restaurarea 
papirusului. Dar până acum nu a venit încă nimeni cu hârtii 
vechi. 

— De ce nu? 


67 


— Pentru că de-a lungul istoriei în întregul spaţiu 
mediteraneean s-a folosit exclusiv papirusul ca material de 
scris. 

— Dar tu ai putea restaura şi hârtie? 

— Evident. 

— Să tratezi pagini farâmicioase astfel ca să poată fi întoarse 
fără nici un pericol? 

— Desigur. 

— Se pot face scrieri îngălbenite, din nou lizibile? 

— Fără probleme. 

— Bine, spuse Stephen. Asta e bine. 

Acum se amestecă şi Judith. Se întoarse pe scaun ca să Îl 
poată vedea pe Stephen. Neîncrederea de pe faţa ei se putea 
mai curând ghici decât recunoaşte în licărul slab al accesoriilor 
auto luminate. 

— Doar nu te interesează pur şi simplu munca lui Yehoshuah, 
nu-i aşa? 

Stephen lăsă capul spre faţă, ca şi cum se îngreunase brusc şi 
mormăi: 

— Nu, nu mă interesează pur şi simplu munca lui Yehoshuah. 

— Atunci ce? 

— Am uitat ceva. 

— AI... ce? 

— Am uitat ceva. Vreau să spun că am uitat să povestesc 
ceva. Yehoshuah, te rog, uită-te cel puţin tu pe stradă! 

Maşina începuse să meargă îngrijorător de şerpuit, când 
Yehoshuah, la fel ca şi sora lui, întoarse capul să se uite 
neîncrezător la Stephen. 

— Ai uitat? Judith nu credea o iotă din ce spunea el. Stephen 
oftă. 

— Zău că am uitat. Am uitat să spun când am arătat 
profesorului descoperirea mea şi, când v-am povestit despre 
descoperire, din nou am uitat. E într-adevăr foarte ciudat. 

— Şi acum vrei, în sfârşit, să spui despre ce e vorba? Stephen 
se uită de la unul la celălalt. Ochii lui Judith străluceau plini de 
presimţiri şi dorinţă în întuneric, arătau ca două lacuri adânci şi 
negre. Yehoshuah se uita fix înainte pe stradă şi dădea impresia 
unui om încordat, ca şi cum ar primi o poveste palpitantă cam la 


68 


fel ca un bolnav de inimă o decizie de impozit suplimentar. 

Dar asta era o aventură. Doar e ştiut că aventura şi 
adrenalina sunt de nedespărţit. Dar, stai aşa, Yehoshuah era un 
israelit, un locuitor real al unei ţări amenințate şi probabil că era 
la fel de obişnuit cu stresul ca un broker la bursa din New York. 
Stephen hotărî să nu ţină cont de asta. Poate doar din cauza 
luminii difuze era Yehoshuah atât de stresat. 

— În săculeţul din plastic nu se aflau doar instrucţiunile de 
utilizare. 

Judith scoase un sunet gâtuit. 

— Am bănuit eu. 

— Zău că am uitat să spun asta, întări Stephen. Pur şi simplu 
am uitat. Poate vrea subconştientul meu să ţină totul secret, nu 
ştiu. 

— Lasă-mă să ghicesc ce mai era înăuntru. O hartă. Cu o 
cruce pe ea. 

— Nu. Doar câteva bucăţi de hârtie farâmicioase, împăturite. 

Yehoshuah gemu. 

— Fărâmicioasă! 

— Da. Asta a fost primul lucru pe care l-am văzut după ce am 
tăiat săculeţul de plastic. Nebun cum sunt oricum, am scos 
hârtiile cu penseta. Şi atunci a apărut logo-ul firmei Sony... Nu 
ştiu cum, dar asta parcă a şters tot restul. Nu mai era loc de 
vreun gând la alte bucăţi de hârtie. 

— Şi unde sunt ele acum, celelalte bucăţi de hârtie, cele 
fărâmicioase? In coşul de gunoi? 

— Nu, pur şi simplu le-am pus în cutia cu lucruri găsite, sus, 
pe pământul pe care îl strânsesem până atunci. Şi cutia sc află 
încă sub patul meu. 

— Minunat, spuse Judith. 

— Profesorul nu va fi tocmai încântat dacă vii abia acum cu 
chestia asta, spuse Yehoshuah clătinând din cap. Şi după tot ce 
ai povestit despre acest John Kaun... Nu ştiu. Cred că ar trebui 
să mai umbli puţin la povestea asta, cred eu. Adică vreau să 
spun, ca să nu îţi ia capul. 

O gaură în asfalt zgudui maşina, solicită suspensia suficient 
de tare pentru a provoca o zgâlţâitură şi un zgomot. Zdrang. 
Yehoshuah luă piciorul de pe acceleraţie, încă o gaură. Zdrang. 


69 


Zdrang. 

Stephen inspiră şi expiră încet simțind legănările maşinii. 
Trecu limba peste buze înainte de a începe să vorbească din 
nou. 

— N-am de gând să spun nimic despre hârtii. Nici lui Kaun, 
nici profesorului. 

Zarang. 

Işi închipuia că auzea dincolo de zgomotul motorului cum lui 
Judith i se ridicase părul din ceafa măciucă. Zdrang. 

— Stephen, nu asta am vrut să-ţi spun, reuşi Yehoshuah să 
spună în cele din urmă cu greutate. Vreau să spun, numai 
pentru că ai uitat de hârtii... la prima sperietură... Asta ţi se 
poate ierta. Serios, oricui i se putea întâmpla. Asta nu e un 
motiv ca acum să taci despre această problemă. Hârtiile ar 
putea fi notițele mortului, chiar jurnalul lui! Şi dacă a fost cu 
adevărat un călător în timp... poate conţin o indicație despre 
locul unde este ascunsă camera video. 

Stephen încuviinţă zâmbind. 

— Exact! 

— Da, dar... Yehoshuah întoarse capul şi se uită la Stephen 
înspăimântat dintr-o parte. Prin asta doar prejudiciezi... 

— Yehoshuah, te rog! Strada! Dacă ne duci într-o prăpastie 
acum, hârtiile chiar vor ajunge la gunoi în loc să ajungă în 
laboratorul tău. 

— Da, da. Cum adică în laboratorul meu? Judith scoase un 
sunet mormăit. 

— Vrea să le cerceteze pe cont propriu! spuse ea 
nerăbdătoare. Stephen Foxx, aventurierul temerar, vrea să le-o 
ia tuturor înainte. 

— E adevărat, Stephen? 

Maşina mergea şerpuind, ocolind gropile. Stephen oftă. Cel 
puţin nu venea nimeni pe contrasens. 

— Gândeşte-te şi tu. De ce crezi că este John Kaun aici? 
Pentru a alerga după o descoperire arheologică importantă? 
Pentru că şi-a descoperit pasiunea pentru istorie? Yehoshuah, 
Kaun este om de afaceri şi singura lui pasiune este profitul. Ştiu 
că nu urmăreşti astfel de ştiri în ziare, dar eu da. De fapt, azi ar 
fi trebuit să fie la Melbourne, Australia, să poarte negocieri 


70 


pentru achiziţionarea celui mai mare lanţ de ziare australian. 
Probabil că a contramandat acţiunea. Şi, dacă un om ca John 
Kaun contramandează o acţiune înseamnă că adulmecă în altă 
parte un profit mai mare. 

— Ei şi ce? Vrea să afle caseta video şi să fie primul care o 
prezintă la televizor. N-are decât - ce ai de obiectat? 

— Nimic. 

— Şi, presupunând că găseşti caseta înaintea lui - ce vrei tu 
să faci cu ea? 

— O să-mi vină mie o idee, să fii sigur de asta. 

Judith adăugă sec. 

— Am sentimentul că vrei să-ţi dovedeşti mai ales ţie însuţi că 
eşti al naibii de viclean. Mai viclean decât toţi, chiar dacă unul 
se numeşte John Kaun şi e stăpân peste miliarde de dolari. 

— Prostii, ripostă Stephen, într-adevăr nu prea hotărât. Ceea 
ce spusese ea avea gustul amar al adevărului. El însuşi nu era 
foarte sigur, dar Judith nu se înşela prea mult. 

Ei, fir-ar să fie, dar el era un tip destul de şmecher şi fusese 
mereu aşa. Şi iată că apăruse acest John Kaun, pe care presa 
economică îl ridica în slăvi, decretându-l un fel de amestec, 
chipurile absolut demn de venerat, de o inteligenţă necruțătoare 
şi capacitate brutală de a se impune. Acest om, aşa spunea 
neobosită presa din întreaga lume, era prototipul de manager al 
viitorului secol. Când va reapărea această ocazie în viaţa lui, 
dacă o va face vreodată: să-şi măsoare puterile cu un astfel de 
om? 

ÎI privi pe Yehoshuah dintr-o parte. Acesta se uita, în sfârşit, 
din nou pe şosea, care era tăiată neted şi neagră printre dealuri 
stâncoase. Indiferent, în această clipă era nevoie de capacitatea 
de lider. În nici un caz nu putea rezolva situaţia singur; trebuia 
să-l atragă pe Yehoshuah de partea sa. Şi pe Judith. 

Ca să nu mai vorbim de faptul că trebuia să o aducă, în 
sfârşit, în patul său. 

— Ascultă, începu el din nou, dregându-şi glasul, nu trebuie 
să facem totul atât de complicat. Hai să studiem hârtiile mai 
întâi pe cont propriu - când vom şti ce scrie pe ele putem lua o 
hotărâre asupra a ceea ce avem de făcut. 

Yehoshuah clătină din cap. 


71 


— Nu ştiu. 

— Ce nu ştii? 

— Noi - adică eu. Asta vrei să spui. Eu trebuie să restaurez 
hârtiile. Am învăţat chestia asta, bine, dar nu am mare 
experienţă în domeniu. Şi dacă fac ceva greşit? Stric ceva? 

— De ce să faci ceva greşit? 

— Întotdeauna poate să meargă ceva prost. 

Stephen ezită. Acum nu mai avea decât un as în mânecă şi pe 
acesta trebuia să-l joace cât mai eficient posibil. 

— Un lucru vă este, sper eu, foarte clar, începu el, uitându-se 
când la Judith, când la fratele ei. Dacă dăm hârtiile din mână, 
am ieşit din joc. Atunci nu mai aflăm nimic, nimeni nu ne mai 
întreabă, nimeni nu ne mai spune nimic. Pe scurt, asta a fost. 

Judith făcu ochii mari. Yehoshuah expiră cu zgomot, care 
semăna aproape cu un fluierat. Îi câştigase de partea sa. 

— Şi? întrebă el, dând din umeri şi cu accentuată nevinovăție. 
Vrea cineva de faţă să se întâmple asta? 

Tabăra era liniştită în întunericul de la poalele crestei, ca de 
obicei. La corturile corpului de pază adus de Kaun, atârnau 
câteva lămpi în a căror lumină difuză se puteau vedea mişcări 
neclare. 

— Deci, mâine-seară, repetă Stephen în timp ce cobori. 

— Mâine-seară începe şi Sabatul, spuse Yehoshuah, care tot 
nu arăta prea fericit. 

— la nu deveni acum bigot, okay? 

Stephen lăsă uşa maşinii să se închidă şi păşi lângă Judith. 
Împreună se uitau cum pleacă maşina fratelui ei cât se poate de 
încet. Zgomotul cel mai mare îl făceau roţile care scrâşneau pe 
pietriş. Părea că zgomotul se întorcea cu ecou din munţi, dar 
probabil că doar îşi închipuiau totul. 

Apoi maşina deveni doar un punct luminos în depărtare. Peste 
ei, bolta cerului era plină de stele scânteind ca lada cu bijuterii 
ale unei împărătese, în timp ce se îndreptau încet pe drumul 
spre corturi. Stephen puse braţul după umerii ei şi ea nu se feri, 
ba chiar se rezemă uşor de el. Părul ei mirosea a deşert şi 
orient, a spiţerii secrete de pe cele mai înguste străzi ale 
bazarului. Simţea jocul muşchilor sub piele, în timp ce împreună 
îşi căutau drumul, ceea ce îi uşura alunecarea mâinii, ca din 


72 


întâmplare, de pe umăr de-a lungul antebraţului şi în cele din 
urmă în jurul taliei. Erau muşchi tari, antrenați, ceea ce îi dădea 
senzaţia că are o tigroaică la braţ. Probabil că-l va zdrobi când 
vor face sex. 

— Stai, îi opri o voce metalică. 

Se opriră surprinşi. Din întuneric se apropie un bărbat pe care 
amândoi nu-l mai văzuseră niciodată. Era înalt şi zvelt, purta o 
salopetă kaki fără însemne sau ecuson, avea părul tuns scurt ca 
un puşcăriaş sau soldat de marină şi ochi izbitor de albaştri cu 
care îi măsură pe cei doi, ca şi cum erau într-adevăr doar 
apărători pentru două aparate Röntgen. Avea o lanternă mare 
pe care o aprinse pentru a le lumina faţa. 

— Cine sunteţi? Stephen clipi enervat. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

Ochii albaştri se îngustară ca nişte fante. 

— Pentru astfel de bancuri este prea târziu în noapte, tinere 
prieten. Spuneţi-mi numele şi ce doriţi aici. 

— Stephen Foxx şi Judith Menez. Suntem ajutoare la săpături. 
Şi nu vrem decât să mergem la corturile noastre pentru că, aşa 
cum aţi spus foarte corect, este destul de târziu. 

— Vă puteţi legitima? 

— Dacă pot...? Nu, nu pot. 

Judith avea legitimaţia la ea şi o scoase într-o clipă. Omul cu 
ochi albaştri o studie cu atenţie şi compară numele ei cu numele 
de pe o listă, pe care o scoase dintr-unul din numeroasele 
buzunare ale salopetei, înainte de a i-o da înapoi cu o mişcare 
afirmativă a capului. 

— Bine, spuse Stephen caustic. Şi ce se întâmplă cu mine? Mă 
veţi aresta? Sau poate mai bine mă împuşcaţi? 

— Nu vă agitati. 

Omul se uită spre cortul ridicat peste locul descoperirii şi făcu 
cu mâna unuia dintre paznici să vină acolo. Imediat se stinse 
una dintre ţigări şi curând după aceea ieşi din întuneric unul 
dintre oamenii cu mitraliera atârnată lejer pe umăr. 

— Vreo problemă, domnule? 

Omul cu ochi albaştri arătă spre Stephen. 

— Îl cunoşti pe acest tânăr? Paznicul dădu din cap afirmativ. 

— Da, domnule. Este unul dintre ajutoarele la săpături. 


73 


— Ştii cum îl cheamă? 

— FOXX, după câte ştiu, domnule. 

— Okay. Mulţumesc. 

Paznicul dădu scurt şi milităreşte din cap şi dispăru din nou 
din conul de lumină al lanternei. Omul în salopetă îl mai măsură 
o dată pe Stephen de sus până jos, apoi dădu îngăduitor din cap 
şi-i lăsă drum liber. 

— Puteţi trece. 

— Oh, mulţumesc frumos, mârâi Stephen. 

Atmosfera romantică dispăru complet. Continuară drumul cu 
paşi greoi, unul lângă altul, până sus la corturi, dar la distanţă 
de un braţ unul de celălalt. O tăcere apăsătoare îi învăluia ca un 
cearşaf. 

— În curând vor stabili şi interdicții de ieşire, zise Stephen 
după un timp. 

— Mmm, făcu Judith. 

lar n-o să meargă. Incidentul stricase totul. Stephen simţi o 
furie neputincioasă faţă de omul care în salopeta sa kaki 
degajase acel gen de superioritate fizică ce nu putea fi înşelată 
nici cu toată şiretenia din lume. N-ar ajunge nicăieri dacă mâine- 
dimineaţă i-ar cere omului socoteală. 

În cel mai rău caz s-ar alege cu un pumn în nas, nimic 
altceva. 

Ajunseră la corturi şi se opriră. Stephen se aşeză în faţa ei, 
puse încă odată braţele în jurul ei, fără speranţa de a mai obţine 
ceva. Nu scăpa de sentimentul că a dat greş, chiar dacă îşi 
spunea des că nu era vina lui. 

Ea se uită în ochii lui. El răspunse privirii, fascinat de pupilele 
negre ca noaptea, mari din cauza întunericului şi care păreau 
să-i deschidă calea spre un tărâm necunoscut. 

Poate situaţia încurcată, îi trecu prin cap, putea fi salvată de 
un atac prin surprindere. Printr-un astfel de gest reuşise odată 
să întoarcă rapid lucrurile în favoarea sa. Fusese invitat la o 
petrecere fabuloasă şi abia intrase de treizeci de secunde pe 
uşă, când dădu peste o femeie foarte atrăgătoare, căreia îi 
spusese dintr-un sentiment nebunesc de curajos: 

— Vreţi să vă culcaţi cu mine? 

Ea îl privise îndelung şi, fără să cugete prea mult, spusese da. 


74 


Şi peste alte şaizeci de secunde ieşiseră pe uşă şi abia 
dimineaţa următoare ajunse s-o întrebe cum o chema. 

Nori destrămaţi treceau prin faţa secerei subţiri a lunii. 

— A existat o perioadă, spuse Judith brusc, în care mă culcam 
cu orice bărbat care îmi plăcea, fără nici o ezitare. Dar asta nu 
foloseşte. Nu ajunge ca motivaţie. 

Stephen îşi drese glasul. 

— Vrei să spui că ne-am întâlnit prea târziu? Părea că nu-l 
aude. 

— Eu caut un gen de relaţie care să însemne ceva. Care este 
reală. Înţelegi? 

— Da, sigur. Ce-ar fi dacă ai continua căutarea mâine- 
dimineaţă? 

Judith zâmbi absentă, îi atinse buzele cu o sărutare uşoară şi 
se desprinse din braţele sale. El o urmări cu privirea cum 
mergea spre cortul ei, penultimul într-un şir de corturi identice, 
şi se aştepta să se mai întoarcă odată, să-i facă cu mâna, să-l 
invite s-o urmeze, ceva în genul acesta. Dar ea nici măcar nu se 
întoarse, merse mândră şi atrăgătoare pe pietrişul luminat de 
lună şi în cele din urmă dispăru. 

Stephen simţi gustul de santal al sărutului ei şi mintea i se 
învârti ca o turbină cu aburi care a luat-o razna. Poate ea îl 
aştepta să o urmeze, îi şopti vocea unui drăcuşor. Dovedea o 
pasiune în pragul nebuniei. Poate, poate... Apoi îşi aminti că ea 
oricum împărțea cortul cu o altă persoană care ajuta la săpături, 
o scandinavă care mereu părea foarte serioasă şi care probabil 
avea cel puţin patruzeci de ani. O cumplită prostie. Se duse în 
cortul lui, se dezbrăcă şi se băgă în pat. Oricum era extrem de 
obosit. Nu era deloc în formă pentru o premieră sexuală. Mai 
ales că dimineaţa începea din nou treaba. Ca să fie mai exact, 
doar în câteva ore. Era timpul să doarmă ca lumea... Şi apoi, 
scurt timp înainte să adoarmă, îşi aminti iar. Exact, mai era 
ceva. Se ridică încă odată, puse mâna pe lanternă şi se uită sub 
pat. Cutia plată de oţel gri era încă acolo. 


75 


9 


Între timp, este sigur că în lerusalim şi în 
împrejurimi în decursul domniei lui lrod confecţionarea 
vaselor din piatră reprezenta un meşteşug bine 
dezvoltat. Vasele sunt din calcar - scos din regiunea de 
est a lerusalimului - la care se foloseau aparent două 
procedee: învârtirea pe un fel de strung făcut din 
blocuri de piatră cioplite aproximativ cilindric respectiv 
dăltuirea instrucţiunilor. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Peter Eisenhardt se trezi brusc, se răsuci în pat cu 
sentimentul alarmant că nu este acasă, ci printre străini, într-un 
pat străin, într-un pat greşit, văzu licărul roşu al cifrelor digitale, 
care arăta cinci şi opt minute şi atunci îşi aminti din nou. Exact. 
Era în Israel, în deşert, într-o rulotă mare care era numai pentru 
el. Alături, într-o rulotă asemănătoare, dormea un multimilionar 
care aştepta de la el să soluţioneze o enigmă a naibii de 
complicată. Şi nu avea nici cea mai mică idee cum să facă asta. 

Scriitorul se sculă. Din experienţă ştia că nu avea nici un rost 
să mai încerce odată să adoarmă. In paturi străine se trezea în 
prima noapte din principiu la ora cinci şi nu mai adormea; era o 
idee fixă personală pe care o avea de când se ştia. Deja de când 
era copil, în vizită la o mătuşă sau bunică, se trezea la cinci 
pentru a se plimba în secret prin toată locuinţa, ca să privească 
lumea tăcută a peştilor din acvariu sau să se uite pe stradă de 
la fereastră, pentru a observa traficul de dimineaţă, uneori în 
lumina felinarelor care aşteptau zorile. 

În afară de asta, patul era o provocare. Arăta luxos şi precis şi 
preţul era pe măsură, dar era îngrozitor de moale: te culcai în el 
şi aveai senzaţia că te afunzi într-un munte de vată, într-o 

76 


groapă adâncă, gândită să tensioneze musculatura spatelui şi să 
deformeze şira spinării. In consecinţă, se simţea şi el frânt. 

Era deja lumină. Eisenhardt împinse jaluzeaua de la geam 
făcând o crăpătură pentru a arunca o privire afară. Pe cât putea 
să vadă, nimic nu se mişca. Nu se vedeau decât pietre şi corturi 
în lumina ciudat de clară a răsăritului de soare. Şi paznici care 
priveau atent stând lângă cortul alb ce acoperea locul 
senzaţionalei descoperiri. 

Se sculă, luă halatul şi papucii şi se duse spre ceea ce se 
putea numi o chicinetă: răcoroasă, albă, prozaică; oarecum tot 
atât de intimă ca o sală de operaţii. Maşinăria neagră, ciudată 
de lângă chiuvetă, singurul obiect din cameră care nu era alb 
sau cromat, era probabil un automat de cafea. In spatele uneia 
dintre uşile dulapului găsi ceşti de cafea, fiecare băgată în 
suportul propriu şi astfel asigurată să nu cadă afară în timpul 
mersului. Puse o ceaşcă sub ciocul de scurgere, încercă să 
apese pe tasta mare şi plată pe partea din faţă şi imediat se 
aprinse un beculeţ roşu ca ochiul unui zmeu pe care îl trezise 
din somn şi în interiorul aparatului începu să fiarbă şi să gâlgăie. 
In aer se răspândi miros de cafea. Cu o cafea binefăcătoare în 
mână, îşi continuă rondul. Exista o cameră de consiliu. Ocupa 
jumătate din lungimea rulotei şi avea destul loc pentru o masă 
albă lungă, în jurul căreia puteau lua loc cel puţin zece 
persoane. Cel puţin atâtea scaune se aflau în jurul ei fără să fie 
deranjant de apropiate unul de altul. Un flipchart fusese ridicat, 
un retroproiector se afla strâns la capătul mesei şi un uriaş 
proiector de film la capătul încăperii îl făcu pe Eisenhardt să 
emită gânduri asupra scopului acestei rulote, pe care mai mult 
ca sigur Kaun probabil că o închiriase undeva în Israel: pentru 
filmări exterioare costisitoare la realizarea unor filme? Oare aici 
stătea echipa de producţie şi urmărea filmările zilei? Oare în 
mod normal în patul lui dormeau regizori sau producători? Dacă 
da, atunci trebuie să existe în Israel şocant de mulţi regizori cu 
discopatie. 

Pe partea îngustă, opusă proiectorului, existau uşi glisante, 
probabil pentru a evita de la început conflictele cu ecranul de 
proiecţie, care putea fi coborât din tavan. Scriitorul se uită 
curios în dulapurile din spate. Găsi un telefon, în rest, o mulţime 


77 


de cărţi, opere documentare, toate în engleză. Ei da. Intenţia 
era bună. Dar fără dicţionar nu putea face mare lucru. 

Se întoarse din nou spre flipchart. Era montat un bloc nou şi 
foarte gros din cea mai bună hârtie. Cariocile stăteau la 
îndemână. Dintr-un vechi obicei, le încercă pe toate, făcând mici 
linii într-un colţ. 

Şi acasă folosea deseori hârtie de flipchart, când dezvolta 
ideile pentru romanele sale, pentru că era atât de grozav de 
mare şi oferea destul spaţiu de prezentare, dar încă nu reuşise 
să-şi achiziţioneze şi un stativ pentru asta. Obişnuia să lipească 
foile pe uşă sau pe fereastră şi să se aşeze în faţa lor cu 
creioane colorate, de obicei recalcitrante la scris, şi treptat să 
dezvolte un păienjeniş de notițe, săgeți, idei şi schiţe. Mai ales 
iarna era deosebit de dureros să facă asta pe geam, frigul 
trecea prin sticlă şi hârtie pătrunzându-i în oasele degetelor, 
până îl dureau, întrerupându-i astfel şirul gândurilor. 

Trase unul dintre scaune - un scaun masiv pe rotile din ţeavă 
de oţel cromat şi piele neagră - se aşeză pe el şi se uită fix la 
hârtia goală. Luă înghiţituri mici din cafea. Aşa făcea mereu. Se 
uita fix la hârtia goală şi aştepta să vadă ce se întâmplă. 
Aştepta să se întindă un gol în capul lui şi să apară în cele din 
urmă idei noi, proaspete, neaşteptate, pentru că acum, în 
sfârşit, aveau loc pentru asta. 

Uimitor cât de răcoare era! Aproape că îi era frig în pijamaua 
lui subţire, în ciuda halatului de casă şi a cafelei. 

Cum de sunt aici? |n clipa în care îi veni întrebarea, recunoscu 
că ea existase deja tot timpul, nepusă, dar palpabilă, eclipsând 
tot ce făcuse. Sentimentul că este omul potrivit la locul potrivit 
pur şi simplu nu voia să se instaleze, cu toate că acest 
multimilionar dinamic încercase să-l convingă, în ciuda faptului 
că încerca să se auto-convingă de asta, în timp ce se plimba 
prin această rulotă luxoasă, faţă de corturile cu care trebuiau să 
se mulţumească cea mai mare parte a participanţilor la 
săpături. Cum se face că tocmai el se afla aici, printre toţi aceşti 
oameni care puteau fi chemaţi de un om ca John Kaun? De ce el, 
un scriitor neimportant, şi nu o întreagă echipă de oameni de 
ştiinţă, de istorici, geologi, arheologi, fizicieni, o turmă întreagă 
de laureați ai premiului Nobel? 


78 


Toate astea din motive de confidenţialitate? Nu putea fi ăsta 
motivul. O ceată întreagă de oameni de ştiinţă putea fi 
constrânsă la tăcere; proiectul bombei atomice a americanilor, 
spre sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, a demonstrat-o. 

Poate mai urmau să vină? Descoperirea vechilor indicaţii de 
utilizare data de doar trei zile. De omul de ştiinţă obişnuit, de 
mare calitate, nu te puteai dispensa atât de uşor şi de repede. 

Peter Eisenhardt simţi clicul caracteristic în capul său, în 
gândurile sale, pe care îl cunoştea din acele momente când 
anumite lucruri ieşeau din interdependenţa lor obişnuită, 
tradiţională şi se ordonau într-o interdependenţă nouă, 
neaşteptată, de obicei mai importantă. 

John Kaun nu aştepta deloc de la el să răspundă la întrebare 
singur! Tot ce aştepta el era să-i facă o propunere bună despre 
cum ar putea ajunge la un răspuns bun. Şi această propunere ar 
putea consta în faptul de a-i prezenta o listă de oameni de 
ştiinţă care puteau să studieze această problemă bizară. 

Un sentiment plăcut, cald se întinse în abdomenul său. Nu 
cafeaua era sursa, în orice caz nu singura. El apăruse din cauză 
că perspectiva schimbată a lucrurilor părea corectă. Şi în primul 
rând că se putea simţi bine cu acest sentiment. Poate că era 
totuşi omul potrivit la locul potrivit. Şi oricât de neverosimil 
părea, John Kaun ştiuse asta mai bine decât el însuşi. Eisenhardt 
părea să-şi aducă aminte că văzuse odată fugitiv într-un 
reportaj televizat, ceva despre acest John Kaun, care acum 
dormea în rulota de alături, şi că în reportaj fusese vorba despre 
talentul deosebit al lui Kaun de a găsi colaboratorii potriviţi 
pentru fiecare domeniu şi de a-i folosi în funcţie de aptitudinile 
şi talentul lor. 

— Cine sunt eu să mă cert cu televizorul? mormăi el şi simţi 
pe buze gustul sarcasmului propriilor cuvinte. 

Exact asta era. Se afla abia la început. Sarcina lui era să 
studieze această problemă bizară din toate direcţiile şi să 
descopere cum putea fi abordată cel mai bine. Şi pentru asta 
era într-adevăr cel mai potrivit. Căci acelaşi lucru îl făcea şi la 
conceperea unui roman. Singura deosebire ar putea fi că şi 
problema, în care îşi plasa personajele, era creată tot de el, dar 
de aici încolo era în principiu vorba doar de cum să rezolvi 


79 


problemele. 

Interesant gând! Eventual, din acesta s-ar putea construi o 
teorie absolut nouă despre povestirea epică. Dar s-ar feri totuşi 
să facă ceva asemănător; deja din perioada şcolii constatase că 
nimic nu îngrădea mai mult inspiraţia decât ştiinţa literaturii sub 
orice formă. 

Se uită din nou fix la foaia goală. Pe liniile scurte din colţul 
dreapta sus. Roşu, verde, albastru, negru. Cea neagră era puţin 
mişcată. Cea roşie era destul de scurtă. De necrezut ce număr 
mare de modele puteai descoperi în patru linii colorate, dacă te 
uitai suficient de mult! 

Se sculă oftând, se duse înapoi în chicineta îngustă şi scoase 
din automat o a doua ceaşcă de cafea. In timp ce adăuga zahăr 
şi lapte şi amesteca, constată uimit că pur şi simplu nu-i venea 
să creadă că putea într-adevăr exista aşa ceva ca o călătorie în 
timp. Se uită în ceaşcă, în cafeaua care se rotea uniform, şi în 
cele din urmă clătină din cap râzând uimit. De necrezut. 
Scrisese două romane a căror acţiune se baza pe călătorii în 
timp şi o mulţime de schiţe în care oameni călătoreau în trecut, 
în viitor, în timpuri paralele sau în timpuri inverse - ar trebui să 
creadă necondiţionat în posibilitatea călătoriei în timp. Dar n-o 
făcea. Îi repugna profund. În povestiri era okay, asta era 
altceva. Dar nu în realitate. În povestiri şi romane putea să 
comită crime, să seducă femei, să spioneze secretele de stat de 
înaltă clasă şi să se opună curajos unor legiuni întregi de 
duşmani, ieşind de cele mai multe ori victorios, în realitate, avea 
reţineri chiar şi să omoare o muscă (acestea puteau fi vara o 
adevărată pacoste; totuşi încerca mereu să le scoată pe geam 
vii). În realitate îi era credincios soţiei sale, bucuros că îl alesese 
pe el, dar altfel încă la fel de nesigur în comportamentul său 
faţă de sexul slab ca întotdeauna. Şi lupta cea mai curajoasă de 
care putea să-şi amintească se petrecuse când îi returnase unei 
polițiste cu mâini tremurânde o înştiinţare de amendă tocmai 
completată şi-i arătase că ceasul de parcare lângă care stătea 
maşina lui era defect. lar el se opusese atât de vehement 
obiecţiei ei prosteşti că ar fi trebuit să nu fi parcat lângă acest 
ceas, încât în cele din urmă femeia luase amenda şi o rupsese. 

Călătorie în timp. Ce prostie! Luă ceaşca de cafea, se duse 


80 


încet înapoi la masa de conferinţe, luă carioca neagră şi scrise 
cu litere mari, scârţâitoare în mijlocul foii: 


Călătorie în timp? 


Apoi desenă un cerc în jurul cuvintelor, desenă o săgeată 
oblic în dreapta sus şi scrise la capătul ei: posibil? De acolo făcu 
încă o săgeată şi: de întrebat Dominik! Ca toţi scriitorii de 
science-fiction avea şi el sfătuitorii săi ştiinţifici - prieteni care se 
descurcau cu adevărat în domeniile care erau importante pentru 
poveştile sale -, iar printre aceştia Dominik era un geniu, sursa 
atotştiutoare, cineva care dădea un răspuns documentat la 
orice întrebare sau în cazuri extreme putea să-ţi spună cel puţin 
cine era în domeniul respectiv persoana indicată pe care trebuia 
s-o întrebi. Dacă exista un argument ştiinţific în favoarea 
călătoriei în timp, atunci Dominik ştia de ea. Îi plăceau toate 
aceste domenii ştiinţifice inaccesibile unui om cu mintea 
întreagă - fizica cuantică, teoria relativităţii, toate chestiile 
astea. 

O altă săgeată, de data aceasta de la cercul central oblic în 
dreapta jos: A/te explicații? 

Aici rămase o clipă lungă nemişcat, mestecând doar capătul 
cariocei. Uitase complet că acolo, afară, aveau loc săpături 
reale, că seara trecută coborâse într-o gaură săpată în adâncuri 
şi că în interiorul unui săculeţ de pânză cu aspect antic găsise o 
învelitoare de plastic cu aspect la fel de antic. Realitatea 
dispăruse, devenise complet  neesenţială, făcuse loc 
constelaţiilor abstracte, elementelor dramatice, elementelor 
componente ale povestirilor, care se ordonau ca într-un dans 
sălbatic, în modele şi succesiuni mereu noi. 

Există o categorie de povestiri polițiste care toate au aceeaşi 
temă: cineva a fost ucis într-o încăpere închisă pe dinăuntru, din 
care nu exista nici o posibilitate de evadare. Şi fiecare dintre 
aceste poveşti polițiste oferă o explicaţie proprie, rafinată, 
despre cum putuse să aibă loc crima, iar criminalul să iasă din 
încăpere; rafinamentul acestei explicaţii face povestirea 
fascinantă. La o astfel de categorie se gândea Peter Eisenhardt 
acum. 

Privită din acest unghi, povestea despre camera video veche 


81 


de două mii de ani şi călătoria în timp era mai găunoasă decât o 
sită. Singurul care văzuse locul descoperirii, care aparent data 
fără echivoc de la începuturile erei creştine, neatins era tânărul 
pe care încă nici nu-l cunoscuse. Eventual profesorul. Nici măcar 
Kaun nu avea o dovadă că datarea era corectă. De aceea 
trimisese nişte probe într-un laborator american, pentru a le 
data cu ajutorul metodei de radiocarbon, care era considerată 
foarte sigură. 

Dar să presupunem că găsise cineva o cale să păcălească 
metoda datării cu carbon radioactiv. Eisenhardt mâăzgăli săgeți, 
cercuri şi semne de întrebare şi scrise: falsificare? C14? 

Cum ar putea fi executată o astfel de falsificare? Eisenhardt 
încercă să-şi aducă aminte ce ştia despre metoda datării cu 
carbon radioactiv. Se informase cândva despre asta pentru unul 
dintre romanele sale, dar fusese demult. Deci, cum era? Un 
organism viu - de exemplu planta din a cărei celuloză se făcuse 
hârtia pentru instrucţiunile de utilizare - se afla în permanent 
schimb cu mediul înconjurător. Printre altele, prelua tot timpul 
carbon şi îl scotea sub altă formă. Punctul esenţial era că o 
anumită parte a carbonului nu se compunea din atomii normali 
de carbon 12, ci din atomii de carbon 14, care sunt uşor 
radioactivi. De aceea metoda datării cu carbon radioactiv a fost 
numită şi analiza C14. 

Şi ce fac mai departe? Acasă ar fi putut să-şi scoată vechile 
notițe. Dar credea ca îşi aminteşte cum va proceda mai departe: 
organismul moare. Din acel moment nu mai depune alt carbon. 
Atomii de carbon 14, care sunt conţinuţi în țesutul mort, se 
descompun lent, dar în mod egal. Ca urmare, partea lor la 
carbonul întreg scade cu trecerea timpului - şi anume indiferent 
dacă organismul mort se pietrifică, e îngropat, mumificat sau 
depozitat în orice formă. Descompunerea radioactivă rămâne 
neinfluenţată - de aceea se poate stabili cu certitudine din 
relaţia dintre cele două feluri de carbon, vechimea respectivului 
organism mort. 

Eisenhardt îşi frecă tâmplele. Asta trebuia să mai verifice încă 
odată, dar dacă era aşa, că partea de carbon 14 scade cu 
trecerea timpului, n-avea nici un rost să bombardezi 
descoperirea cu raze radioactive. In cel mai rău caz s-ar reuşi ca 


82 


descoperirea să fie datată mai devreme decât era cu adevărat. 
Asta părea că aici nu avea nici un rost. Invers - ar fi necesară o 
metodă pentru a grăbi descompunerea radioactivă. Dar aşa 
ceva nu exista. Şi dacă ar fi descoperit cineva o astfel de 
metodă, ar fi folosit-o pentru deşeurile radioactive ridicându-i-se 
statuie pentru asta, în loc să falsifice mărturii dubioase. 

Totuşi, Eisenhardt continuă să stea nemişcat, mesteca în 
continuare capătul cariocei, ca şi cum renunţase deja la 
speranţa unui mic dejun normal. Continuă să se uite fix la foaia 
mare de hârtie cu semnele de întrebare pe ea. 

Totuşi. Ar putea fi acesta răspunsul? Adevărul din spatele 
situaţiei? Realiza cineva o manevră măreaţă de înşelătorie, şi el, 
Peter Eisenhardt, din nişte motive inimaginabile era, o parte din 
ea? . 

Această idee Îi făcu inima să bată mai repede. In mod normal 
acesta era un sentiment plăcut, se spune doar că a adulmecat o 
temă care îţi taie răsuflarea, o temă care era în stare să îi pună 
sângele în mişcare, dar şi să-i dea ghes să scrie. Dar chestia 
asta... brusc deveni din nou conştient de situația sa, se întoarse 
la realitatea care dispăruse treptat, rulota, tabăra, paşii făcuţi 
pe pietrele de afară, primele zdrăngăneli de tacâmuri din 
bucătăria amenajată într-un cort - ăsta nu era roman. Era 
singur, neprotejat, vulnerabil. lar el nu era decât un biet scriitor 
neîndemânatic, nu James Bond. 

Dacă toată chestia reprezenta doar o manevră de înşelătorie, 
cine era în spatele ei? Kaun? Tânărul care spune că a găsit 
săculeţul de pânză? Şi, dacă da, ce foloase avea din asta? Ca de 
la sine, gândurile sale alunecară pe şinele gândirii criminalistice 
pe care o cunoştea din poveştile polițiste. Cum erau cele trei 
ipoteze care trebuiau îndeplinite pentru a face o faptă 
plauzibilă? Posibilitate, ocazie... şi motiv. 

Motiv. Aha! 

Eisenhardt se uita fix în faţă fără să vadă nimic. Apoi puse 
carioca înapoi în etui, rupse prima pagină de pe stativul flipchart 
şi o făcu bucățele, până avu doar bucăţi de mărimea unei 
palme, pe care le aruncă în coşul de gunoi din bucătărie. 

Ceea ce trebuia să afle era de ce reputaţie ştiinţifică se 
bucura profesorul Wilford-Smith - dacă avea de pierdut sau de 


83 


câştigat un renume. Ştia deja ce întrebări va pune. 


84 


10 


Pe partea de nord groapa (512) are un strat gri 
(513) şi un zid (ziduri), iar pe partea de sud patru 
straturi suprapuse (514)-(517) străpunse, dintre care 
al doilea de sus este un strat de mortar (515) alb, solid 
de cca 0,07 m şi cel mai de jos (517) formează 
umplutura unei alte gropi (518). 

Profesor Charles Wilford-Smith 

Raport asupra săpăturilor arheologice 

de la Bet Hamesh 


Kaun se trezi şi se simţi greoi, nesfârşit de greoi, mai degrabă 
ca un sac umplut cu turbă groasă, urât mirositoare, decât ca o 
fiinţă umană. În fiecare dimineaţă se simţea aşa. Dimineaţa 
devenise pentru el cea mai rea parte a zilei, timpul de care îi era 
teamă deja cu o seară înainte. In fiecare dimineaţă se simţea şi 
mai greoi, mai fără chef, mai obosit decât oricând. Intr-o bună zi 
se va trezi dimineaţa şi nu va mai reuşi să se pună în mişcare. 

Asta i se trăgea bineînţeles de la toate pastilele pe care le 
înghiţea. Cum îi spusese doctorului său în glumă? „E totuşi bine 
să fii masiv şi greoi. Odată ce te-ai pus în mişcare nu mai poţi fi 
oprit. Acesta este secretul succesului meu!” Bineînţeles că 
bunul doctor Leuven s-a mărginit să schiţeze un zâmbet doar. 
Probabil că era un doctor mult prea bun pentru a putea privi 
astfel de escapade ale protejatului său doar sub aspect 
financiar. Kaun nu putea să aprecieze acest lucru. Pentru el era 
important că Leuven îi prescria tot ce avea nevoie şi că îşi ţinea 
gura. În primul rând pentru că îşi ţinea gura. 

Of, Doamne! Deci, pentru o nouă zi! Reuşi să-şi pună un braţ 
în mişcare, oricum era un început să-l forţeze să ajungă la 
noptieră unde era cutia. O cutiuţă de argint împodobită cu sidef. 
Aşa trebuia să fie pentru cineva de poziţia lui. Chiar dacă 
pastilele din cutiuţă erau supărător de ieftine. 

85 


Rezistă încercării să ia mai mult decât trei pastile pe care 
doctorul Leuven îi dăduse voie să le ia, le înghiţi fără apă şi 
aşteptă după aceea să-şi facă efectul binefăcător. Să-l pună-n 
mişcare. Povestea cu masiv şi greoi era numai pe jumătate un 
banc. Credea într-adevăr în energia cinetică. Acesta era secretul 
unei conduceri încununate de succes: trebuia să fii mai rapid 
decât ceilalţi, mai rapid şi mai ales neinfluenţabil. Trebuia să ai 
energie cinetică. Trebuia să striveşti pe oricine şi orice, dacă era 
necesar, şi trebuia să actionezi în aşa fel încât să poţi oricând 
strivi pe oricine şi orice. Numai astfel dobândeai respectul celor 
din jur. O conducere a oamenilor încununată de succes era, într- 
un cuvânt, o problemă de forţă. 

Simţea cum pastilele îşi făceau efectul. Un val de căldură îi 
cuprinse corpul, goni senzaţia de greutate, făcu ca totul să 
devină uşor şi mobil, ridică vălul de pe ochii săi şi topi apăsarea 
surdă din cap, transformând-o în stare de sănătate. Fantastice 
aceste pastile! Oare ce avea doctorul Leuven împotriva lor? 

Când se aşeză în sfârşit la marginea patului, observă ca 
întotdeauna, că senzaţia de bine era ceva trecător şi înşelător. 
Va mai dura un timp până se va putea simţi bine cu adevărat. 
Bine că era singur. În acest moment, soţia lui i-ar fi turnat în 
urechi un şir lung de reproşuri repetate şi remarci jignitoare, 
până ajungea la punctul de fierbere când avea senzaţia că în 
orice clipă capul lui va plesni şi că fie o va bate, fie va pleca el 
din casă. De cele mai multe ori pleca el, iar în ultimul timp 
descoperea tot mai des cât de plăcut era să călătorească prin 
lume fără ea. Singurul lucru care îl supăra cu adevărat era că 
trebuia să îşi asume singur vina pentru asta - când se căsătorise 
cu ea, luase aminte doar la cum arăta lângă el în poze, se 
gândise doar în termeni de „conform poziţiei sociale” şi „femeia 
alături de câştigător...” 

Ce clişeu! Ce porcărie! De fiecare dată când se întorcea în 
uriaşa vilă pe care o cumpăraseră pe Coney Island, evident, cu 
grajduri şi o mulţime de garaje şi nenumărate camere şi săli, se 
simţea ca un străin, ca un soţ actor. Soţia decorase interiorul cu 
nenumărate fleacuri groaznic de scumpe, până când în cele din 
urmă i se îndeplinise visul cel mai drag, singura dorinţă 
adevărată, reală în viaţa ei plată: aşa-zis cea mai importantă 


86 


revistă despre decoraţiuni interioare din America dedicase casei 
ei un reportaj de douăsprezece pagini. Dovăsprezece pagini! 
Toate color! Apoi acesta a fost subiect penibil de discuţii timp de 
luni de zile la toate petrecerile tâmpite pe care le organiza ea, 
cu toţi proştii aduşi cine ştie de unde. 

Se târî până la baie, deschise robinetul şi ţinu capul direct sub 
jetul de apă rece. In trecere se gândi la costurile implicate de 
folosirea unor astfel de cantităţi de apă rece ca gheaţa aici, în 
mijlocul deşertului, într-o rulotă, dar zvâcnirile din capul lui se 
estompară şi ăsta era singurul lucru care conta. 

Asta era viaţa lui. Ura fiecare amănunt al ei, cu excepţia 
biroului său şi a firmei sale. În ultimele luni, se întrebase 
adeseori dacă nu cumva acesta era adevăratul secret al 
oamenilor de succes: să ştie că acasă îi aştepta o femeie 
insuportabilă şi din cauza asta să prefere să stea mai mult la 
birou ca să muncească necontenit, pentru că era oricum mai 
bine decât orice alt aspect din viaţa lor. Desigur că ţinea de 
legile nescrise ale cercurilor, care se considerau sus-puse, să 
ofere oricând aparențele unei căsnicii împlinite şi oricum să fii 
extrem de fericit, cu convingerea fermă, desigur, că datorezi 
toată fericirea ţie însuţi, eforturilor şi realizărilor proprii. Nu 
exista nimeni pe care putea să-l întrebe dacă bănuiala lui era 
întemeiată. 

Din fericire, deocamdată se afla aici, la mii de kilometri de 
acasă. Luă aparatul de ras în mână şi se ocupă de bărbia 
acoperită de păr negru, ţepos, la fel de temeinic ca de 
contractele pe care le încheia. In timpul ăsta dispărură şi 
cearcănele întunecate de sub ochi, de parcă n-ar fi fost decât 
simple umbre. Treptat se apropie de adevăratul început al zilei. 

După aceea îşi pieptănă părul deosebit de grijuliu, tăie ici şi 
colo un fir de păr rebel şi cercetă pielea de impurități. Se înşela 
sau putea să vadă deja o umbră de bronz natural? Cu atât mai 
bine, asta economisea timpul de la solar. Luă cămaşa care era 
pregătită. Acasă avea un majordom, dar şi asta fusese doar un 
capriciu al soţiei sale; nu-i trebuia aşa ceva, se putea descurca 
foarte bine şi singur. Incheierea nasturilor merse bine, repede şi 
sigur. Da, treptat se punea în mişcare, ca o locomotivă cu aburi, 
cu şapte tone de oţel pe roţi, care mai întâi era aproape 


87 


imposibil de urnit din loc, dar, odată pusă în mişcare, devenea 
de neoprit. Energie cinetică pură. A 

Alese costumul potrivit cu multă chibzuinţă. In ceea ce 
priveşte îmbrăcămintea, doar cea mai scumpă era pe gustul lui. 
Era ferm convins, ca de nimic altceva, că o garderobă de mare 
valoare reprezenta cel mai important argument în lumea 
afacerilor. Trebuia să arăţi că aparţineai acestei lumi - indiferent 
dacă te aflai deja în ea sau abia voiai să pătrunzi în ea. Dacă 
doreai să ai mulţi bani, trebuia să şi arăţi ca şi cum i-ai câştiga. 

Cu asta începuse popularitatea sa actuală în presă: o revistă, 
care pretindea că este un jurnal economic, îl alesese drept „cel 
mai bine îmbrăcat manager al anului”. Fără măcar să ştie. In 
realitate, revista vindea doar basme colorate din lumea celor 
bogaţi şi puternici bărbaţilor visători, dar şi spaţiu de publicitate 
pentru producătorii de cămăşi şi parfumuri  bărbăteşti 
îngrozitoare (cu nume ca „Wall Street” sau „Success”). Dar, pe 
această cale, el atrase atenţia altor publicaţii. Reportajele se 
înmulţiră, devenind mai ample şi mai entuziaste şi de câtva 
timp avea sentimentul crescând că trebuia să facă eforturi să se 
ridice la cerinţele imaginii impresionante pe care şi-o crease 
opinia publică despre el. Să se ridice la înălţimea acestei imagini 
devenise pentru el o luptă fără sorţi de izbândă. 

Adevărul incomod, care până acum scăpase în mod incredibil 
acestor paparazzi, consta în faptul că acest cal de paradă al 
concernului său, N.E.W. News and Entertainment Worldwide 
Corporation, nu aducea nici un câştig însemnat. Câteodată ieşea 
în minus şi în fiecare an folosea o mare parte a preţiosului său 
timp să facă rapoartele afacerilor sale atât de încărcate şi 
încurcate, încât să ascundă cifrele umilitoare ale bilanţului, fără 
a putea fi acuzat de înşelătorie. Şi, până acum, nu observase 
nimeni nimic. Orbiţi şi atraşi de imaginea sa erau mai mulţi 
investitori decât colaboratori care îl părăseau dezamăgiţi. Lucra, 
se lupta şi se zbătea doar pentru un singur ţel: să se impună, să 
întoarcă situaţia în favoarea sa şi să transforme încrederea 
finanţatorilor în bani peşin. 

Asta însemna: să reziste. Imperiul său încă mai stătea pe 
picioare de lut. Exemplul care îi stătea în faţa ochilor 
avertizându-l - atât de mult, încât se gândise cu toată 


88 


seriozitatea să pună pe birou poza bărbatului - era soarta unui 
mogul al imobiliarelor de mult uitat al anilor 1980, un om pe 
nume Donald Trump, care ani de-a rândul fusese ridicat în slăvi 
de mass-media drept copilul teribil al economiei şi ca om de 
succes, atât de mult, încât începuse el însuşi să se creadă 
invincibil şi să devină nechibzuit. Mai târziu unii îl numiseră 
„grandoman”; mulţi denigratori se numărau printre cei care îl 
bârfiseră când părea că încă se mai afla sus de tot. Căderea lui 
se dovedise rapidă şi groaznică - băncile îşi retrăseseră acceptul 
de credit, investitorii îl părăsiseră, proiectele sale falimentaseră 
- şi căzuse foarte, foarte jos, dispăruse aproape de tot de pe 
firmament. 

John Kaun voia să scape cu orice preţ de un destin 
asemănător şi caricatura eşecului total îi apărea rânjindu-i din 
oglindă în fiecare dimineaţă. Trăia pe picior mare, ducea viaţa 
unui milionar şi trebuia s-o ducă pentru a face afacerile pe care 
le dorea. Dar prin asta trăia cu anticipaţia câştigurilor pe care 
abia spera să le obţină. În caz că se întâmpla ceva care să-l 
scoată de pe linie, atunci va fi un om cu datorii de milioane şi 
tot restul vieţii un fugar din calea creditorilor nemiloşi. Era atât 
de simplu! De fapt, încă nu realizase nimic în viaţă. Şoferul lui 
de la New York, care terminase de plătit cu două luni în urmă 
ipoteca pentru căsuţa sa de pe Staten Island, avea o poziţie mai 
bună decât a lui. 

Exemplul atotdominant, marele adversar, inatacabilul număr 
unu, era desigur CNN, Cable Network News, al la fel de 
proeminentului întreprinzător Ted Turner. El, după cum urmărise 
Kaun scrâşnind din dinţi, se căsătorise cu actriţa Jane Fonda şi 
poate era chiar fericit. Pentru CNN, renumele venise odată cu 
Războiul din Golf, marea oră a reportajului în direct datorită 
telefoanelor satelit care transmiteau din capitala duşmanului, 
exclusiv, în direct şi palpitant şi toate celelalte canale de ştiri 
erau obligate să preia imaginile, reportajele şi luările de poziţie. 
Aceasta fusese clipa hotărâtoare a lui Ted Turner şi o folosise. 
Doamne, şi încă cum! Transformase CNN într-o noţiune care azi 
devenise mai populară decât cunoscuta siglă BBC, catapultase 
propriile emisiuni prelungite de ştiri în reţelele de cablu din lume 
şi, indiferent ce se întâmpla, omul nu mai putea fi scos din 


89 


panteonul marilor întreprinzători. 

În schimb, N.E.W. era o luminiţă, nici măcar numărul doi, ci în 
domeniul obscur de mijloc sub titulatura „şi alţii”. Sondaje foarte 
secrete arătaseră că de fapt aproape trei sferturi din populaţia 
americană cunoşteau sigla N.E.W., ştiau că era vorba despre un 
post de televiziune - unii ştiau chiar că N.E.W. putea fi 
recepționat în toată lumea prin satelit -, dar nici măcar doi la 
sută nu recunoşteau sigla N.E.W., dacă le era prezentată. Asta 
însemna că cei mai mulţi auziseră despre N.E.W., dar nu îl 
văzuseră, căci sigla stătea aproape tot timpul pe ecran. Ceea ce 
însemna din nou că cei mai mulţi cunoşteau N.E.W. doar din 
reportaje despre el, John Kaun. N.E.W. şi John Kaun formau un 
tot. Ceea ce nu era rău deloc. Oricum mai bine decât - ceea ce 
până acum Kaun reuşise cu trucuri să împiedice - să se fi aflat 
că singura firmă a concernului său, care făcea bani, bani buni, 
adevăraţi şi pentru condiţiile sale mulţi bani, era o fabrică de 
cipsuri de cartofi în Oklahoma. 

Chestiunea cu caseta video, atât de neaşteptată, năucitoare 
şi surprinzătoare, îi părea tot mai mult acea șansă prin care-şi 
putea schimba cursul vieţii. Echivalentul personal al Războiului 
din Golf al lui Ted Turner. Dacă reuşea să facă ceva cu această 
descoperire, atunci putea să fie el numărul unu la anul. 

Ce lanţ de potriveli şi coincidenţe stranii! Rugămintea să 
finanţeze săpăturile profesorului britanic îi parvenise pe căi 
ocolite şi prezentată cu argumentul că investitorii săi, în mare 
parte evrei, ar aprecia acest angajament în Ţara Sfântă. 
Argumentul era suficient de puternic şi, în plus, văzuse o 
oportunitate interesantă de a pune, pe neobservate, un picior în 
Israel - aşa putea oricând, sub pretextul de a documenta 
săpăturile, să trimită acolo reporteri şi operatori şi, dacă 
prindeau „întâmplător” imagini cu revoltele palestiniene, ei 
bine, aşa era viaţa, nu? 

Şi acum chestia asta. 

Gata îmbrăcat, cu pantofii lucind, eşarfa aranjată decent, se 
uită în oglindă. Da. Aşa putea să apară pe ecranele 
televizoarelor lumii, cu o cotă de audienţă mai ridicată decât o 
avusese aselenizarea, decât meciul de box dintre Cassius Clay 
şi Joe Frazier sau ceremoniile de înmormântare dedicate lui 


90 


Lady Diana, Prinţesa de Wales. („încă o căsnicie foarte 
nefericită”, îi trecu prin cap.) 

„Doamnelor şi domnilor, se vedea spunând cu o atenuare 
studiată a faptelor, N.E.W. se consideră privilegiat să vă poată 
prezenta - în exclusivitate - un document filmat extraordinar. În 
încheiere, pentru prima oară la televiziune, veţi vedea 
înregistrarea video a predicii de pe munte a lui Isus Hristos.” 
Sau a intrării în lerusalim. Sau a crucificării. Orice va fi, valora 
cât un rating de sută la sută. Dacă va apărea cu aceste cuvinte 
pe ecrane, toate celelalte staţii n-aveau decât să îşi închidă 
posturile. „Deoarece Isus vorbeşte în limba aramaică, am 
subtitrat cuvântarea Lui.” Doamne - ce lucru senzaţional! 

Gata cu visurile. Incă nu avea caseta video. 

Şi să o găsească putea fi eventual mai greu decât şi-ar fi 
putut imagina cineva. 

Nici nu aveau o dovadă neîndoielnică privind realizarea 
înregistrării. Sau că încă mai exista. Şi dacă da, atunci caseta 
putea fi îngropată oriunde în Israel. Putea dura ani sau decenii 
până să fie găsită. Şi dacă transpira ceva despre descoperire în 
afară - dacă se prelungea prea mult, se va întâmpla inevitabilul 
-, ca un păstor sau constructor să fie acela care, în cele din 
urmă, să facă descoperirea decisivă. Kaun se uita în continuare 
la imaginea sa din oglindă, direct în propria faţă, care avea un 
aspect sumbru. Fiecare zi petrecută aici în deşert îl costa sume 
fabuloase. Ca să nu mai vorbim despre greutăţile care apăreau 
la toate colţurile imperiului său vulnerabil, pentru că nu era 
acolo, să aibă grijă de toate. Dacă aceste căutări se prelungeau, 
trebuia să zboare înapoi la New York, cel puţin o dată sau de 
două ori pe săptămână, ca să fie văzut în biroul său. Era un risc, 
un risc enorm. 

Işi punea o oarecare speranţă în scriitorul german. Până acum 
încă nu spusese mare lucru, dar asta putea să fie o prea mare 
aşteptare, chiar în ziua sosirii sale. Dar i se spusese că romanele 
lui Eisenhardt treceau drept bine gândite şi originale, unele 
primiseră chiar premii, iar în ele era mai întâi de toate vorba 
despre călătorii în timp. lată de ce avea sentimentul că scriitorul 
va veni cu propuneri creative. 

In ciuda acestui fapt va apela şi la alţi specialişti. Evident cât 


91 


se poate de puţini, pentru a nu risca prea mult, dar totuşi 
suficienţi cât să poată trece de stadiul de amatorism, în care se 
aflau cercetările în momentul de faţă. În această privinţă trebuia 
să discute cât de curând cu profesorul, cel mai bine chiar la 
micul dejun. 

De fapt, pe moment îi era încă neclar cum să valorifice în mod 
optim caseta video în caz că va pune mâna pe ea. Desigur, 
putea să o transmită în exclusivitate pe propriul post şi 
anunţând-o cu un uriaş efort de publicitate. Dar bineînţeles că 
mai întâi va stârni controverse imense dacă această casetă era 
autentică, dacă ar putea fi autentică, şi asta ar scădea din 
impactul prezentării ei. În cel mai bun caz se vor năpusti asupra 
ei armate de învăţaţi şi vor discuta ani de-a rândul pro şi contra 
şi în principiu nu vor ajunge la un final univoc, ca în cazul 
giulgiului din Torino, presupusul giulgiu al lui Hristos. Acest lucru 
se studia de cincisprezece ani şi fiecare spunea altceva: Pentru 
unii era fără urmă de tăgadă autentic, pentru alţii un fals rafinat, 
dintr-un secol nu prea îndepărtat. 

Şi, în cel mai rău caz, se gândea Kaun, senzaţionalul 
înregistrării se va perima, ca în situaţia cu filmul despre disecţia 
unui cadavru extraterestru, care ar fi avut loc şi ar fi fost 
înregistrată, cică, la începutul anilor 1950 în Statele Unite. Cei 
care credeau în OZN-uri îşi văzuseră convingerile confirmate, 
scepticii găsiseră tot felul de argumente că filmul ar fi un fals - 
şi astfel nu se abătuse nimeni nici măcar un milimetru de la 
convingerile sale. 

Atunci ce soartă va avea un film video, despre care se susţine 
că ar fi fost înregistrat acum două mii de ani? 

Kaun se duse în micuța chicinetă aranjată plăcut şi funcţional 
şi lăsă să curgă prima cafea a zilei, prima dintre cel puţin 
douăzeci. 

În discuţia de aseară supralicitase. Lăsase impresia că se 
gândise exact ce va face cu caseta video. Ideea să o vândă 
Vaticanului îi venise spontan pe buze. Asta era extraordinar de 
important în această problemă: să nu laşi să se observe 
nesiguranța proprie, să formulezi gânduri spontane, ca toţi 
ceilalţi să aibă impresia că te-ai gândit de mult foarte bine şi că 
eşti cu un pas înaintea celorlalţi - şi să le prezinţi în aşa fel încât 


92 


să nu te poată ţintui nimeni după aceea, dacă reiese că ai fost 
pe de lături. Şi trebuia să-şi recunoască singur că în această 
artă reuşise în anii din urmă să ajungă la o anumită măiestrie. 

Dar, poate, se gândi el şi sorbi din licoarea tare, neagră, lista 
nici nu era o idee atât de proastă. Avea tot atâta nevoie de mai 
mulţi bani ca de popularitate crescândă, deoarece atunci, în 
sfârşit, nu mai este vorba de banii investitorilor, pe care într-o 
bună zi trebuia să-i returneze, ci de bani adevăraţi, doar ai lui. 
Deci hotărârea depindea în mare măsură de preţul care i se 
oferea, şi asta era o problemă care va trebui cercetată, cel mai 
bine chiar acum: oare ce avea valoros Biserica Catolică? 

Ridică jaluzeaua de la una dintre ferestrele biroului şi, cu 
ceaşca de cafea în mână, se uită afară spre deşert, peste care 
căldura deja licărea, deşi era dis-de-dimineaţă. Ar putea să pună 
un reporter să studieze problema. Sau mai bine un avocat. In 
mod spontan avu imaginea unor tezaure enorme care se aflau 
în posesia Sfântului Scaun şi care sigur ar obţine preţuri de 
vânzare uimitoare pe o piaţă de obiecte de artă atee. Opere de 
artă şi, da, terenuri. Probabil că Biserica Catolică dispunea de o 
avere imobiliară incomensurabilă - toate bisericile, mănăstirile, 
capelele şi parohiile din întreaga lume. Şi astea erau situate de 
regulă, foarte bine, de cele mai multe ori în centrul oraşelor. 

Un zâmbet fugitiv îi străbătu faţa. Un troc. Caseta video în 
schimbul construcţiilor bisericeşti. lar el, John Kaun va încasa 
chiria pe oră sau, din partea lui, arenda până la Judecata de 
Apoi. 

OHO! Ce afacere! Îi veniră în minte o grămadă de cunoscuţi 
din anturajul său care, după aprecierea sa, ar cădea din picioare 
dacă ar afla acest lucru. Unul, pentru că se considera bun 
catolic, ceilalţi, simplu, din invidie. 

Şi iată că din senin, ca o inspiraţie divină, ca să spunem aşa, îi 
veni ideea. Dădu deoparte visurile prosteşti. Se ridică şi se 
întinse şi se simţi bine. Adevărat. John Kaun lasă la loc jaluzeaua 
şi se concentră cu totul asupra acestui gând. Era mai bine să 
negocieze cât timp caseta video încă nu era găsită. Se gândi 
intens la această posibilitate şi simţi acea senzaţie electrizantă 
care se instala mereu când se ocupa de o chestiune cu adevărat 
fierbinte. Atât timp cât nu era găsită caseta, încă putea să fie 


93 


„totul” pe ea. În tot acest răstimp fantezia unui eventual 
cumpărător nu era îngrădită cu nimic. Poate îi apuca frica pe 
oamenii Bisericii că filmul ar putea arăta că Isus nu era mort 
când fusese luat de pe cruce. Sau că cel înviat fusese o dublură. 
Totul era posibil - atât timp cât caseta încă nu era găsită. 

În realitate, caseta ar putea arăta tot felul de lucruri. Poate 
absolut nimic. Sau poate ceva lipsit de importanţă. Eventual o 
adresare a lui Isus complet necunoscută, care nu putea fi 
verificată nici măcar pe baza Bibliei. Pe scurt, adevărata casetă 
s-ar putea dovedi complet banală şi nevandabilă. 

Kaun zâmbi şi acum era acel zâmbet de rechin care îl făcuse 
atât de renumit. Exact asta va face: va începe cât mai curând 
negocierile, va trezi dorinţe, va alimenta frica - şi apoi îşi va 
întări poziţia pe această bază. Până atunci era în posesia 
săculeţului şi a indicaţiilor camerei video şi a unei mulţimi de 
argumente prin care putea obţine bani. Avocaţii săi vor avea o 
mulţime de făcut. 

Zâmbi şi se puse în mişcare spre biroul său. Sosise timpul. 
Ziua începuse. 


94 


11 


Unele dintre morminte au putut fi datate ca pro- 
venind din perioada Macabeilor şi din timpul domniei 
lui Irod, celelalte fiind de proveniență ulterioară. Mor- 
mintele familiale tipice din acea vreme erau săpate în 
stâncă şi formau /oculi (morminte) subterane; de 
obicei erau alcătuite din una sau mai multe camere 
mortuare, ale căror pereţi aveau nişe pentru osuare 
(kokhim, adică lăzi cu oase) sau bănci plasate în 
adâncituri arcuite (arcosolia). După ce un cadavru se 
descompunea în întregime, oasele erau depuse într-un 
osuar, plasat într-o nişă a peretelui pe cornişă. 
Deoarece oasele mortului de la 14/F.31 au rămas 
neatinse, se poate concluziona că nu aparținuse unui 
clan sau unei familii. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Zumzăitul enervant părea să se formeze chiar în urechea sa. 
Stephen Foxx deschise cu greu ochii, trecu mâna pe sub pernă, 
scoase deşteptătorul de forma şi dimensiunile unei cărţi de 
credit şi-l opri. Putea fi adevărat? Cât dormise oare - zece 
minute? Dormise sau fusese drogat? Sau drogat şi apoi bătut 
zdravăn? 

Privind acoperişul cortului de deasupra sa, îşi aminti de 
săpături, gândul la săpături făcu să-i vină în minte evenimentele 
ultimelor zile a căror amintire electrizantă alungă dintr-un foc 
toată oboseala din celulele corpului său. Cutia! Scrisoarea! Cu o 
smucitură se ridică şi puse mâna sub pat, pentru a scoate cutia 
arheologică. Capacul de tablă îndoit zdrăngăni uşor când îl 
scoase şi văzu hârtiile care încă se mai aflau acolo. In 
semiobscuritatea luminii de afară, care se strecura în interiorul 

95 


cortului, acestea arătau şi mai farâmicioase şi mai dificil de 
valorificat decât cu o seară în urmă. Incredibil că aceste hârtii 
rezistaseră două mii de ani în pământ. Fără învelitoarea de 
plastic nu ar mai fi rămas nimic din ele. Stephen se gândi la 
munţii de pungi de plastic şi pahare de iaurt care se depozitau 
peste tot în gropile de gunoi ale Pământului şi se înfioră 
gândindu-se la indestructibilitatea acestora. 

Oare era aceasta cu adevărat scrisoarea unui călător în timp? 
Nu se vedea nimic, nici un fel de înscris. Aceasta putea să nu 
însemne nimic; după un timp atât de îndelungat putea să se fi 
decolorat şi să redevină vizibil doar la lumină ultravioletă sau la 
o radiografie. Dar ce motiv ar fi putut avea acest ipotetic călător 
în timp să scrie o asemenea scrisoare? 

Stephen Foxx stătea acolo şi privea artefactele gri şi 
farâmicioase şi simţea cum toate ipotezele sale se loveau de un 
zid. 

Oare cum se derulase totul? Sau, mai bine zis, cum s-ar fi 
putut derula totul? Într-o zi oarecare, peste câţiva ani, 
necunoscutul, înarmat cu o cameră video, avea să facă o 
călătorie în timp. Două mii de ani în trecut, fără posibilitatea de 
întoarcere. Urma să facă înregistrările, să conserve camera 
depunând-o într-un loc pe care-l stabilise cu ajutoarele sale din 
viitor - prezentul său - şi apoi să-şi încheie viaţa în trecut. 
Ajutoarele sale trebuiau doar să oprească maşina timpului, să se 
ducă la locul stabilit pentru a dezgropa camera pe care tocmai o 
trimiseseră cu mii de ani în trecut. 

Ce motiv să fi avut călătorul în timp să scrie o scrisoare? La 
această problemă trebuia să se gândească temeinic. 

Prelata cortului dinspre partea de unde bătea vântul se curba 
cu un mic foşnet spre interior. Printr-o crăpătură pătrundea 
lumina puternică de afară. Începea să se lumineze de ziuă. 

Hmm! Stephen puse capacul înapoi pe cutie. Trebuia să afle 
urgent ce scria pe aceste hârtii. Extrem de urgent. 

Poate era o scrisoare adresată ajutoarelor, care raporta că 
acţiunea dăduse greş. 

* 

Rafi făcea ce trebuia să facă în fiecare dimineaţă: pregătea 

cutiile în care se aduna material arheologic, câte una pentru 


96 


fiecare săpător. Acestea trebuiau golite cu grijă şi curățate. 
Restul zilei avea să şi-l petreacă împreună cu o mână de 
ajutoare sub un acoperiş de cort foarte mare, dând prin sită 
pământul şi nisipul din cutiile încă negolite pentru a selecta cu 
grijă toate descoperirile - bucăţi de dinţi, fibre vegetale, cioburi 
din ton şi alte obiecte asemănătoare - şi a le înscrie apoi pe fişe, 
după care le plasa în pungi mici de plastic, îndosariate alături de 
fişele corespunzătoare. Pentru a putea asocia fiecărei 
descoperiri locul exact unde fusese făcută, fiecare voluntar 
primea un bilet, pe care-l plasa jos de tot în cutia arheologică şi 
pe care scria numele său, data şi locul unde săpase, precum şi 
un număr curent ce era consemnat într-un jurnal al săpăturilor. 
Pregătirea acestor bilete era cea de-a doua sarcină a lui Rafi în 
fiecare dimineaţă; o sarcină care cerea concentrare maximă, 
pentru a nu se strecura nici o greşeală. De aceea nu-i venea 
prea bine ca profesorul Wilford-Smith să stea tocmai atunci prin 
preajmă, de parcă nu avea nimic altceva mai bun de făcut. 

— Ah, da. Mmmh. Aşa. Aha. 

Profesorul stătea aplecat peste ultimele notițe, ridica din când 
în când câte o punguliţă de plastic pe care o ţinea contra luminii 
şi o aşeza, dând din cap îngândurat, din nou la locul ei. Rafi 
încerca să se concentreze asupra completării biletelor, dar 
mormăiala şefului de lucrări îl cam deranja. 

— Astăzi o să fie din nou o zi caniculară, nu-i aşa, Rafi? strigă 
deodată Wilford-Smith. 

— Da, domnule. 

Rafi atribui unui nou bileţel un număr, pe care-l trecu imediat 
într-una din paginile decolorate de soare ale jurnalului de 
săpături. 

— Nu-i aşa? O zi caniculară, da. De fapt, fiecare zi este 
caniculară în anotimpul acesta. 

— Aşa este, domnule. 

Acum trebuia să treacă numele săpătorului şi locul unde lucra 
acesta. Şi desigur să nu le încurce. 

— Şi în rest? Totul în regulă? 

— Totul în regulă. Următorul bilet. 

Săpătorii aveau să vină în curând şi până atunci totul trebuia 
să fie pregătit. 


97 


— Şi ţineţi pasul cu săpăturile? 

Wilford-Smith se apropie târşâindu-şi picioarele şi se aplecă 
peste un clipboard cu lista cutiilor de pregătit. 

Rafi încuviinţă din cap, completă şi acel bilet şi-l împinse în 
mapă, lângă celelalte. 

— În mare, da. 

— Foarte bine. Profesorul privi mai atent lista şi indică cu 
degetul numărul din capul listei, pe care Rafi îl trecuse de 
fiecare dată din nou. 1304? E cam de mult nu? 

— E de marţi, sir. Cutia lui Stephen Foxx. Ştiţi doar... Zona 14. 

— Ah, da. Profesorul Wilford-Smith privi gânditor la numărul 
mâzgălit. Extrem de gânditor. De parcă îi venea greu să-şi 
amintească ce era cu Zona 14. Foxx spuneaţi? Şi nu şi-a adus 
cutia înapoi? 

— Nu. N-am zis nimic, pentru că am crezut că dumneavoastră 
aţi dispus... 

— A da, desigur. Bărbatul cu părul alb şi inevitabila pălărie de 
piele dădu din cap. Adevărat. E în regulă. Desigur. 

Profesorul încuviinţă din cap încă cufundat în gânduri. 
Degetele sale bătură preţ de câteva clipe un ritm de marş pe 
planşeta cu clamă, apoi înclină din cap distrat şi plecă, mergând 
încet, aplecat ca de obicei, spre rulotele nou-veniţilor. 

Rafi îl urmări mirat cu privirea un timp, apoi ridică din umeri şi 
completă următorul bilet. 

* 

Telefonul de pe noptiera lui Enrico Basso, avocat şi 
reprezentant al intereselor lui Kaun Enterprises Holding Inc. 
pentru Italia, sună scurt înainte de ora şase dimineaţa şi-l 
smulse pe propietarul său dintr-un vis extrem de plăcut, în care 
o insulă idilică cu palmieri şi mai multe tinere fete, îmbrăcate 
doar cu nişte ghirlande de flori, jucaseră un rol important. Feţele 
încadrate de bucle negre se dizolvară în aer şi vuietul mării se 
dovedi a fi zgomotul traficului unei zile de lucru din Roma, astfel 
încât, fără chef, avocatul se răsuci pentru a ridica insistentul 
receptor. 

— Pronto, mârâi el indispus. 

O secundă mai târziu şedea drept în pat şi trecea de la 
italiană la engleză. 


98 


— O, dumneavoastră sunteţi... Bună dimineaţa, sir, cu ce pot 
să... Da, desigur... 

De undeva dintre pernele răscolite ieşi faţa adormită a 
nevestei sale. Cu ochi leneşi observă cum bărbatul ei asculta 
minute în şir vocea din receptor şi cum mandibula sa cobora din 
ce în ce mai jos. 

— Si, spuse Enrico Basso în sfârşit, dar aceasta va dura ceva 
timp, naturalmente... 

Vocea din receptor deveni mai insistentă. Basso dădea fără să 
vrea din cap. 

— Dar asta nu este aşa de simplu! îl întrerupse el pe cel care-l 
sunase. Weekendul e aproape şi... 

De ce vorbea el de fapt? îl asculta oare acest om măcar o 
secundă? 

— Da. Capito. O să fac tot ce pot. O să sun mâine. Addio. 

Enrico Basso închise telefonul şi se cufundă în perne. De 
somn nu mai putea fi vorba. In acest moment regreta că se 
lăsase de fumat acum patru săptămâni, drept care nu avea nici 
o ţigară pe noptieră. 

— Cine era, Enrico? 

— John Kaun. 

— Şi ce firmă vrea să cumpere de data asta? 

— Biserica Catolică. 

— Ce? Ea se ridică în capul oaselor. Ce spui acolo? Avocatul 
dădu pătura deoparte şi îşi căută papucii. 

— Vrea să ştie cât valorează Biserica Catolică. Ce posedă, de 
ce imobile, lichidităţi, investiţii sau alte averi dispune. Ce flux de 
lichidităţi are. Imaginează-ţi ce a întrebat - Ce flux de lichidităţi 
are Biserica Catolică! 

Clătină din cap. Habar n-am de ce vrea să ştie asta. Suna cu 
adevărat de parcă ar vrea să o cumpere. 

* 

De data aceasta întâlnirea avu loc în rulota lui Eisenhardt. Ca 
un triumvirat, gândi scriitorul, atunci când intrară Kaun şi 
Wilford-Smith împreună. 

Kaun se comporta ca de obicei, de parcă erau îndreptate spre 
el zece camere de televiziune, dinamic, îmbrăcat ca scos din 
cutie, plesnind de nerăbdare şi hotărâre. In contrast cu el, 


99 


profesorul părea prietenos şi firav şi se purta ca şi cum toată 
afacerea nu l-ar privi deloc. Îşi şterse picioarele cu grijă, închise 
uşa în urma lor şi intră în sala de şedinţe când Kaun se afla deja 
la masă, stând cu picioarele desfăcute. 

— Să fac cafea? întrebă Eisenharat. 

Magnatul făcu un gest supărat, dispreţuitor, cu mâna. 

— Nu-i cazul. Să trecem la subiect. La ce v-aţi gândit? 

— Okay. Eisenhardt se îndreptă spre hârtiile sale mari cu 
ideile pe care le notase acolo. Inspiră adânc şi deodată simţi că 
se afla sub presiune. Acu-i acu. Dacă venea acum doar cu idei, 
care le veniseră şi celorlalţi doi, probabil că diseară se va afla 
din nou într-un avion spre casă. Eu, hm, am scris nişte puncte 
de la care s-ar putea porni, începu el. 

Pauză. Nimeni nu spunea nimic, toţi ascultau. La naiba, nu era 
obişnuit cu aşa ceva. Era aproape o situaţie ca de examen. Luă 
una dintre cariocile sale şi arătă spre primul cuvânt, situat cel 
mai sus. 

— Călătorii în timp. Ce se ştie astăzi despre posibilitatea sau 
imposibilitatea călătoriilor în timp? Au loc actualmente undeva 
pe pământ cercetări ce ar putea conduce la o descoperire care 
ar facilita călătoriile în timp? Acesta ar fi punctul în care eu, în 
calitatea mea de scriitor de science-fiction, aş putea să fac 
cercetări relativ uşor, fără să trezesc suspiciuni. 

ÎI studie pe Kaun, ale cărui sprâncene se încruntară 
involuntar. 

— Nu aţi făcut niciodată asemenea cercetări? întrebă el. 

— Nu. 

— Dar aţi scris nenumărate romane în care era vorba de 
călătorii în timp. 

Eisenhardt încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Aşa este. Dar asta o poţi face fără să te preocupe legile 
fizicii. De fapt, chiar mă gândeam până acum că poţi face aşa 
ceva numai dacă nu îţi pasă de legile fizicii. _ 

Kaun se gândi un moment, dar nu spuse nimic. Intrebă doar: 

— Pe cine vreţi să întrebaţi? Şi la ce ne folosesc aceste 
informaţii de fapt? 

Întrebările veneau ca nişte bice. 

— Începutul l-aş face la un jurnalist care se ocupă de 


100 


probleme ştiinţifice, care-mi este prieten. El este obişnuit să-i 
pun cele mai ciudate întrebări şi are o inegalabilă vedere de 
ansamblu asupra scenei actuale a lumii ştiinţifice, ştie cine şi 
despre ce cercetează şi aşa mai departe. Dacă merg pe calea 
aceasta nu o să creadă nimeni altceva, decât că strâng 
informaţii pentru un nou roman. 

— Şi utilitatea acestui demers? 

— Dacă am şti când porneşte călătorul în timp şi ce condiţii 
fizice marginale sunt valabile pentru o călătorie în timp, am 
putea trage concluzii multiple din descoperirea noastră. Până 
acum pornim de la ideea că posibilitatea călătoriei în timp va fi 
descoperită cândva, atâta timp cât încă mai există firma Sony, 
şi că această călătorie va funcţiona într-o singură direcţie, şi 
anume spre trecut. Să presupunem că s-ar constata că aceste 
călătorii în timp trebuie să funcţioneze în principiu în ambele 
direcţii - atunci am şti că mortul este îngropat acolo pentru că 
acţiunea a eşuat. 

Expresia feței  întreprinzătorului se  întunecă. Evident, 
asemenea ipoteze nu-i erau pe plac. 

— Okay. Şi mai departe? 

— Mai departe, continuă scriitorul, ar trebui să încercăm să-l 
identificăm noi înşine pe mort. Dacă este vorba de un om din 
secolul nostru, s-ar putea în urma cercetării oaselor şi a 
amprentei dentare să aflăm cine este. 

— Şi apoi? 

— Îl urmărim. 

Kaun fornăi nemulţumit. 

— Aceste încercări de identificare au loc deja, până acum însă 
fără rezultat. Trebuie să procedăm cu băgare de seamă, pentru 
ca nimeni să nu intre la bănuială, dar nu am sentimentul că 
aceasta ne va conduce mai departe. 

Eisenhardt îl privi scrutător. 

— V-aţi gândit vreodată că e posibil ca dumneavoastră înşivă 
să fiţi cel care-l va trimite în trecut? 

— Eu? 

Prinse momeala. Nu va zbura spre casă din seara asta, era 
sigur. Ochii magnatului media deveneau din ce în ce mai mari şi 
se putea observa efectiv cum gândurile sale scormoneau un 


101 


teren neumblat de nimeni. 

— Vreţi să spuneţi că eu...? Ah! Asta chiar s-ar putea 
întâmpla, nu-i aşa? La asta nu m-am gândit, e adevărat. 

Ipoteza îl uimise cu adevărat. Chiar zâmbi şi cu multă fantezie 
se putea observa chiar apreciere în acest zâmbet. Profesorul îşi 
încreţi fruntea. 

— Chestia asta nu prea am înţeles-o. 

— In acest moment, explică Eisenhardt, poziţia noastră este 
să căutăm să ne gândim câteva zile foarte intens unde s-ar 
putea afla filmul, apoi o să săpăm la locul potrivit şi o să găsim 
camera acolo. Dar poate demersul va decurge cu totul altfel. 
Poate cercetările noastre ne vor conduce pe urma unui anumit 
proiect de cercetare sau îl găsim pe viitorul călător în timp - şi în 
câţiva ani vom fi noi aceia cu care îşi va da întâlnire. Vom stabili 
cu el un loc unde va ascunde camera, pentru ca ea să reziste 
două mii de ani. Noi o să fim echipa care va dirija călătoria sa în 
trecut. Arheologul încuviinţă din cap. 

— O ipoteză interesantă. 

— Următorul punct de plecare, continuă Eisenhardt, care se 
simţea din ce în ce mai sigur pe el şi miză pe al treilea cuvânt 
cheie. Camera video. Avem nevoie de mai multe informaţii 
despre camera însăşi. Ar trebui să analizăm instrucţiunile de 
utilizare - poate descoperim undeva un an imprimat sau nişte 
notițe sau orice altfel de informaţii interesante. Apoi să cerem 
de la producător toate informaţiile tehnice existente despre 
camera video. 

— Asta am făcut deja, explică Kaun. Azi-dimineaţă am vorbit 
la Sony din Tokyo. Camera este încă un proiect în dezvoltare şi 
trebuie să ajungă pe piaţă cel mai devreme în trei ani. 

— Ah! Eisenhardt se înfioră. Atât de curând deja? 

— Cu această ocazie am aflat câteva lucruri interesante, 
continuă Kaun cu sprâncenele  încruntate, exprimând 
înverşunarea. MR-O1 CamCorder se va baza pe o tehnologie cu 
totul nouă, la care înregistrarea video nu o să se facă pe bandă 
magnetică, ci pe un fel de disc de cristal care are o capacitate 
multiplă de înregistrare faţă de o bandă. O casetă video de un 
tip nou va avea o perioadă de înregistrare de douăsprezece ore 
şi, spre deosebire de caseta obişnuită, pe care trebuie să o 


102 


derulezi înainte şi înapoi, va permite accesul la întreaga 
înregistrare, ca un hard de computer sau un CD-ROM. 

Eisenhardt dădu din cap aprobator. 

— Ce-i cu durata de păstrare a unei înregistrări? întrebă el. 

— Acesta este punctul cel mai interesant. Conform firmei 
Sony, noua tehnologie, pe care ei o numesc MR - am uitat de la 
ce vin aceste iniţiale - va permite o înregistrare unică, ca o 
bandă obişnuită, dar care va avea o durată de valabilitate 
aproape nelimitată. Cel puţin de zece mii de ori mai stabilă 
decât înregistrările pe bandă magnetică, spuneau ei. 

— Deci aparatul ideal pentru intenţiile unui călător în timp, 
sugeră Eisenhardt. 

— Evident. 

Kaun se aplecă în faţă cu un aer important, sprijininâdu-şi 
coatele pe masa de conferinţă. 

— Al doilea punct interesant este că bărbatul cu care am 
vorbit s-a arătat foarte curios să ştie de unde cunoşteam 
denumirea unui proiect al camerei despre care Sony nu a făcut 
încă nimic public. 

— Pot să-mi imaginez. 

— Nu cred. Cuvânt cu cuvânt mi-a spus: „Sunteţi al doilea pe 
ziua de azi care întreabă de MR-01”. 

Eisenhardt ridică mâinile disculpându-se. 

— Nu eu am fost acela. Să sun direct la Sony fără să vorbesc 
în prealabil cu dumneavoastră ar fi fost o chestiune prea 
delicată. 

— Ştiu, încuviinţă bărbatul în costumul albastru, croit pe 
măsura sa. Lista apelurilor telefonice a fost primul lucru pe care 
l-am verificat după aceea. Aţi vorbit doar o dată cu soţia 
dumneavoastră. 

Eisenhardt înghiţi în sec. Acest mod de supraveghere era 
ceva nou. Şi sinistru. 

— Cum adică ieri? întrebă el derutat. 

— Când am sunat azi-dimineaţă la Sony, la Tokyo, era şase 
fără ceva seara. Bărbatul mi-a spus că primul telefon venise 
dimineaţa, la nouă şi ceva. Aceasta înseamnă că aici în Israel 
era ieri-seară ora unsprezece şi ceva. 

Profesorul Wilford-Smith privea îngândurat placa albă a 


103 


mesei. 

— La ora aceea eram toţi împreună, constată el. 

— Corect, spuse Kaun înverşunat. De aceea aş vrea să ştiu, în 
sfârşit, ce face Stephen Foxx ăsta tot timpul. 


104 


12 


Depozitarea oaselor în osuarii era în vremurile 
acelea o practică funerară frecventă la iudei. Osuarele 
erau din piatră şi aveau forma unor lăzi 
dreptunghiulare, prevăzute cu ornamente tradiţionale, 
dar niciodată cu reprezentări de oameni. Deseori 
numele morților erau dăltuite pe pereţii  lăzii. 
Inscripţiile funerare concepute în limba ebraică, 
aramaică sau greacă conţin deseori date suplimentare; 
într-adevăr numeroasele inscripţii funerare, găsite în 
necropole întinse, reprezintă o adevărată enciclopedie 
social-istorică a populaţiei de atunci a Palestinei, care 
era deja eterogenă. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Stephen Foxx şedea pe şubredul său scaun rabatabil la nu 
mai puţin şubreda masă rabatabilă în cortul său şi privea 
indispus monitorul laptopului său, al cărui farmec tehnic, rece, 
forma un contrast ciudat faţă de mediul înconjurător rustic. 
Lângă computer se afla tava cu micul dejun, pe care o 
sustrăsese sub privirile încrâncenate ale bucătarilor. Era din 
tablă gri, îndoită şi zgâriată şi ca şi farfuriile de pe ea, cana, în 
care se afla un lichid ciudat, asemănător cafelei, ce ameninţa să 
dea pe dinafară la fiecare apăsare pe tastă şi chiar tacâmurile 
păreau să provină din stocul armatei. Voia să folosească 
dimineaţa ca să se ocupe de câteva probleme care trebuiau 
rezolvate neapărat. Ca de exemplu acest fax. Stephen începea 
fiecare zi prin a conecta telefonul mobil la computer pentru a 
descărca din internet poşta electronică. Cea mai mare parte a e- 
mailurilor era produsă de celălalt computer al său, de acasă, 
care funcţiona zi şi noapte şi care putea primi transmisii pe fax. 

105 


Dacă trimitea cineva un fax pe numărul lui Stephen, atunci el 
ajungea mai întâi pe harddiscul computerului său, unde ar 
rămânea până la întoarcerea sa; apoi, faxul era transformat 
printr-un proces automat în e-mail, care era trimis tot automat 
pe adresa de internet a lui Stephen, astfel că putea să 
primească mailul oriunde în lume. În felul acesta putea fi 
contactat chiar dacă era plecat şi, după cum arăta faxul pe care 
tocmai îl recitea, era foarte bine că lucrurile stăteau aşa. 

Venea de la o firmă căreia îi trimisese acum cinci sau şase 
luni informaţii despre sistemul său de software. Mai mult dintr-o 
inspiraţie spontană - auzise pe cineva, în timp ce stătea la 
coadă în cantina universităţii, povestind că tatăl respectivului ar 
lucra acolo şi că existau încontinuu plângeri despre computere. 
Chiar în aceeaşi după-amiază tipărise mica sa broşură, 
adăugase o scrisorică pe hârtia sa oficială şi pusese totul într-un 
plic, le expediase şi uitase de asta. 

Şi acum îl înştiinţaseră. Plănuiau o reînnoire a întregului 
sistem de prelucrare a datelor şi îl întrebau dacă le-ar putea 
trimite şi alte materiale informaţionale. Ataşaseră un întreg 
catalog de întrebări detaliate. | se cerea un răspuns cât mai 
curând posibil. 

Ceea ce făcea problema atât de ciudată era faptul că firma 
făcea comerţ angro cu echipamente video de tot felul. 

— Tema mă urmăreşte, murmură Stephen. 

Bău o înghiţitură de cafea - la marginea cănii se depusese 
deja nisip zburător, care scrâşnea neplăcut printre dinţi - şi se 
gândi. Faxul intrase la el joi după-amiază, după ora Coastei de 
Est. Socotind diferenţa de fus orar, sosise de doar şase sau 
şapte ore. Urma sfârşitul de săptămână, asta însemna că-şi 
putea lăsa timp cel puţin până mâine când se aşternea liniştea 
Sabatului şi avea răgazul necesar. In afară de asta va trebui să 
se conecteze direct la computerul său de acasă pentru a obţine 
câteva fişiere mai mari cu imagini şi reprezentări grafice şi, 
deoarece pentru asta avea nevoie de o legătură telefonică, 
putea economisi bani serioşi dacă aştepta ora potrivită. Şi, dacă 
se grăbea, putea să trimită imediat faxul de răspuns chiar din 
laptopul său. 

Luă ultima felie de pâine cu unt de arahide, ridică farfuria în 


106 


timp ce o mânca, scutură firimiturile de pâine pe jos şi o aşeză 
pe cea de a doua farfurie. De fapt, avusese de gând ceva cu 
totul diferit decât să se ocupe de afaceri. Tocmai comerţ angro 
cu echipament video! Asta îl preocupa. Va trebui să-i întrebe pe 
partenerii lui de afaceri indieni dacă erau dispuşi să accepte 
modificările fără îndoială necesare, pentru a ajusta un sistem 
proiectat în funcţie de necesităţile comerţului angro cu anvelope 
la cel al comerţului angro cu tehnică video. Asta s-ar rezolva din 
fericire cu câteva simple e-mailuri. Dar tocmai video... 

Oare să folosească ocazia? Avea bani suficienţi. Putea să stea 
foarte bine cu mâinile-n sân. „Prostii”, bombăni el şi scoase 
cablul de legătură dintre computer şi telefon. La asta va putea 
să se gândească altădată, cel mai bine după o noapte de somn. 
Îl supăra că această coincidenţă ciudată îi umbla prin cap. 

* 

Săpătorii nu îşi întrerupseră micul dejun când profesorul 
Wilford-Smith se apropie de cortul ce adăpostea bucătăria, dar 
rumoarea discuţiilor scăzu şi aproape toți aruncară priviri 
curioase în direcția lui. De la descoperirea misterioasă făcută în 
Zona 14 circulau cele mai fantastice zvonuri. Că s-ar fi găsit 
ceva militar, credeau unii că ştiu. Nu, dăduseră peste o comoară 
extraordinară, susțineau alţii. Doar prezenţa echipelor de 
televiziune americane nu voia să se potrivească bine în nici un 
scenariu. 

— David, îl strigă arheologul pe bucătarul-şef, un tânăr cu 
părul creţ şi cu o faţă veşnic încruntată. 

— Domnule profesor? 

— ÎI caut pe Foxx, explică Wilford-Smith şi îşi aruncă privirea 
cercetătoare asupra rândurilor de mese ocupate la refuz, din 
afara cortului. L-ai văzut cumva din întâmplare? 

— A fost aici. Şi-a umplut tava ochi, ca şi cum murea de 
foame, şi apoi a plecat înapoi la corturi. 

Nu se vedea cu ochi buni când vasele părăseau domeniul de 
influenţă al bucătăriei, pentru că exista tendinţa ca ele să nu se 
mai întoarcă, ci să dispară în vreo crăpătură dintre pietre şi să 
devină un bun al viitorilor arheologi. 

— Poţi trimite pe cineva sus să-i transmită că vreau să 
vorbesc cu el? 


107 


— Nici o problemă. Chiar acum? 

— Da, te rog. Să vină la rulotă, a doua de aici. 

— Se rezolvă. 

* 

Stephen azvârli cablul înapoi în geanta de voiaj şi scoase o 
casetă cu CD-uri. Asta era, asta a vrut să facă în afară de luarea 
micului dejun: să facă nişte cercetări. CD-ul pe care îl extrase 
cutiuţa cu capac şi pe care îl puse în unitatea de disc a 
computerului său conţinea ENCYCLOPAEDIA BRITANNICA în 
întregime. 

Mic copil fiind, se uitase mereu cu venerație la cele peste 
treizeci de volume măreţe legate în piele, care-şi aveau 
reşedinţa în biroul tatălui, într-un raft special rezervat pentru 
asta. Din când în când avea permisiunea să o răsfoiască şi mult 
timp crezuse că Britannica conţinea absolut tot ce trebuia să 
ştii. Chiar şi când descoperise mai târziu că nu era câtuşi de 
puţin aşa, că şi articolele cele mai detaliate şi mai profunde ale 
Enciclopediei Britanice conţineau trimiteri lungi cât un cot la 
lucrări de specialitate, care te duceau mai departe, îşi păstrase 
totuşi obiceiul ca atunci când voia sau trebuia să ştie ceva să îşi 
înceapă cercetările cu aceste cărţi. Devenise un ritual care îi era 
foarte drag. 

Culisa unităţii de disc se închise cu un zgomot de frecare şi 
apoi se auzi zumzăitul cu care discul argintiu era propulsat pe 
turaţia corectă. Stephen selectă motorul de căutare aferent şi 
apoi se opri. 

„Căutarea după cuvânt-cheie”: aşa scria şi o linie subţire ca o 
aţă licărea în aşteptarea introducerii datelor respective. 

Stephen ezita. 

Nu era chiar atât de simplu. Brusc îi apărură amintiri din 
copilărie - duminici, pajişti şi boschete înflorite şi dezamăgirea 
că trebuia să poarte haine frumoase şi că nu avea voie să se 
joace afară; vizite plicticoase, interminabile la biserică, de 
neînțeles pentru el, după care trebuia să mai rămână un timp 
indefinit în faţa bisericii, pe când cei mari stăteau de vorbă, 
zâmbind încontinuu, fiind fals prietenoşi cu oameni despre care 
acasă vorbeau numai lucruri rele. 

Mai erau şi colegi de şcoală şi copii din vecini, care de 


108 


asemenea stăteau lângă părinţi, la fel de frumos îmbrăcaţi şi 
ciudat de prietenoşi. 

Se uită la tastele negre ale computerului, ca şi cum le vedea 
pentru prima oară. lată litera I. Cu ea trebuia să înceapă. Ce era 
atât de greu? 

Scrise „Isus Hristos” şi iar se opri. 

Ceva greu, posomorât părea să se concentreze în interiorul 
corpului său. Se simţea ca un lucru ameninţător, negru şi 
ameninţător. Şi din nou amintiri. Despre o cruce imensă, ce se 
ridica peste micuțul Stephen, de care atârna un trup 
supraomenesc de mare şi care se uita la el de sus, cu o faţă 
schimonosită de durere. Despre vagi avertismente care 
rămâneau de neînțeles şi înfricoşătoare, când trebuia să le 
asculte şi să dea din cap afirmativ la ele; abia mult mai târziu, 
când sărutase pentru prima oară o fată, apăruseră ca voci 
interioare îngrozitoare, ca şi cum aşteptaseră în toţi aceşti ani 
acest moment, ca bombe cu explozie întârziată pe fundul mării 
subconştientului său. 

Apăsă tasta „enter” şi unitatea de disc CD-ROM începu să 
zumzăie. Pe ecran apărură liste de cuvinte-cheie, un număr 
infinit. 

Isus Hristos sau Isus din Galileea sau Isus din Nazareth. Urma 
o listă de domenii înrudite, subimpărţite în diverse ramuri: 
Literatură biblică. Doctrină şi credință. Viaţă. Artă. Ritualuri şi 
Venerație. Interpretări teologice şi filozofice. Vezi şi: 
Creştinătate, Noul Testament. 

Pe timpul unei bătăi a inimii avu senzaţia că şi-a ieşit din corp 
şi se privea el însuşi cum şedea şi studia o listă de cuvinte-cheie 
pe monitorul unui computer. Simpla descriere a aparatului 
acesta ar fi părut cu treizeci de ani în urmă o pură fantezie. ŞI 
totuşi, acum stătea cu adevărat pe o masă, într-un mic cort 
îmbâăcsit, ridicat într-una dintre cele mai pustii zone ale 
Israelului, a ţării în care cu două mii de ani în urmă se 
întâmplaseră nişte evenimente, sau nu se întâmplaseră, 
depinde pe cine credeai - evenimente care, pentru unii oameni, 
erau basme evlavioase, nu mai credibile decât aventurile lui 
Alice în Ţara Minunilor, iar pentru alţii reprezentau însă un 
adevăr de necontestat şi de importanţă imensă pentru viaţa lor 


109 


şi pentru sensul întregului univers. Îi venea să râdă, atât de 
absurdă i se părea această situaţie. 

Biserici şi grupuri religioase. Ştiinţă creştină. Secte creştine 
dualiste. Menoniţii. Mormonii. Ortodoxia răsăriteană. 
Protestantismul. Catolicismul roman. 

Ceea ce căuta el era de fapt la fel de fantastic. Să vrei să 
găseşti o cameră video, care conţinea eventual o înregistrare a 
unor evenimente petrecute cu două mii de ani în urmă - pentru 
unii oameni doar menţionarea acestei intenţii ar fi fost un motiv 
suficient pentru a pune la îndoială în mod serios starea sa 
mintală. Dar se întâmplă lucruri fantastice. Un om de ştiinţă 
demonstrase că maşini mai grele decât aerul nu vor putea zbura 
niciodată - iar strănepoţii lui cumpărau din supermarket kiwi, 
adus cu avionul din Noua Zeelandă. Întreaga civilizaţie actuală 
depindea în mod vital de lucruri a căror simplă idee a 
generaţiilor anterioare erau considerate năluciri. 

„Mai întâi să aruncăm o privire de ansamblu.” Mişcă săgeata 
mouse-ului pe unul sau altul dintre cuvintele-cheie, dădu click şi 
citi textul care apărea pe ecran. De necrezut ce multe texte! Şi 
o mulţime de trimiteri. Tema era tratată cu o minuţiozitate 
pentru care cuvântul „epuizant” promitea să fie chiar expresia 
exactă şi se părea că pătrundea prin întreaga cultură 
occidentală ca o ciupercă de mucegai. 

Şi nu era deloc uşor să te apropii de această temă. De data 
asta nu era vorba de vreo specie de furnici, de vreun rege evreu 
- încerca să afle ceva despre un om, despre care i se băgase în 
cap de la o vârstă fragedă, când nu putea obiecta, că era 
adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeul care crease 
universul, stelele pe cerul nopţii, atomul şi codurile genetice şi 
oricum tot ce exista. Acest Dumnezeu, i se băgase în continuare 
în cap, L-ar fi dat pe propriul Fiu în mâinile călăilor romani, din 
marea dragoste pentru el, Stephen Foxx, şi pentru toţi oamenii, 
pentru că acest lucru era necesar, din motive pe care Stephen 
nu le înţelesese niciodată cu adevărat, pentru a i se ierta toate 
păcatele sale. lar el ar trebui să creadă aceasta; ar trebui să se 
opună tuturor şoaptelor din mintea lui, date şi astea tot de 
Dumnezeu, dar care totuşi se punea de-a curmezişul odată cu 
înaintarea în vârstă în ce priveşte această logică scandaloasă, şi 


110 


să creadă, ar trebui să creadă sau să cadă pe vecie pradă 
damnării, fie că Isus este Fiul lui Dumnezeu, fie că nu este. 

Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. O vreme a tot pus 
întrebări, dar răspunsurile fuseseră nesatisfăcătoare şi, când 
încercă să discute despre ele, se văzu nevoit să constate că toţi 
cei care se credeau îndreptăţiţi să-i dea răspunsurile nu erau 
pregătiţi să discute - căci ei ştiau deja, pentru că ei credeau şi, 
de câte ori indica o contradicţie, i se ridica deasupra capului, ca 
un buzdugan, argumentul că nu era vorba să te îndoieşti, ci să 
crezi. Şi, la un moment dat, renunţase să vrea să găsească în 
amalgamul de presupuneri un înţeles ascuns care, după cum 
simţea el, nici nu exista. Religia nu era ceva care să aibă 
legătură cu viaţa adevărată sau cu universul, pe care îl 
percepea în afara fiinţei sale. Găsea minuni de care te puteai 
minuna sub ocularul unui microscop sau când priveai printr-un 
telescop şi, în comparaţie cu acestea, înţelegerea lumii din 
punct de vedere religios i se părea meschină şi mărginită. Aşa a 
dispărut religia din viaţa lui, la fel cum renunţase la credinţa în 
Moş Crăciun, în zâne şi spiriduşi şi în barză. . 

Dar, ce simţea el acum, nu părea real. /i era frică! O mână 
rece, nemiloasă părea că îi strânge intestinele şi o voce ruginită 
îi suna prin creier: „Şi dacă totul e adevărat? Şi dacă acum te 
aşteaptă iadul, pentru că te-ai lepădat de credinţă?” Era vocea 
unui inchizitor rămas în viaţă, dispărut din zilele urmăririi 
vrăjitoarelor şi care nu îşi găsea liniştea câtă vreme existau 
eretici. 

Stephen se lăsă pe spate, închise ochii şi inhală adânc aerul, 
apoi înălţă capul, fixă privirea pe griul-deschis al pânzei cortului 
şi aşteptă până ce dispăru panica. Sinistru. 

De afară auzi paşi apropiindu-se de cortul său. Erau chiar 
bine-veniţi. Realitatea se ocupa de el, nu îl lăsa să se afunde 
singur în nisipul amintirilor de coşmar. Asta i se părea foarte 
grijuliu din partea realităţii. 

Era unul dintre ajutoarele de la bucătărie, un tânăr slab, cu 
piele închisă, care nu vorbea foarte bine englezeşte. 

— Vrea profesorul să vorbească cu tine. Să vii imediat. ŞI 
înainte de asta să predai vasele. 

Stephen încuviinţă din cap rânjind. Nu avea rost să vină cu 


111 


argumente, tânărul nu-şi spunea decât lecţia. 

— Okay, spuse deci. Vin imediat. Şi voi preda şi vasele. 
Tânărul se uită la el nesigur, evident neîncrezător dacă Stephen 
nu voia cumva să-şi bată joc de el. Abia când îl văzu pe Stephen 
închizându-şi computerul, oftă mulţumit şi plecă. 

* 


Judith lua micul dejun, mai târziu decât de obicei şi destul de 
adormită şi se gândea la Stephen. Se întâlniseră la împărţirea 
mâncării, dar el o salutase doar scurt, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, şi o întinsese apoi cu observaţia că are treabă, 
împreună cu tava foarte încărcată. De atunci şedea aici, 
singură, şi-şi mânca încet micul dejun, în timp ce în jurul ei 
celelalte ajutoare veneau şi plecau, iar perioada micului dejun 
se apropia de sfârşit. Oare cum se întâmplase? Seara trecută se 
întâmplase ceva deosebit între ei sau o înşela memoria? 
Merseseră strâns înlănţuiţi şi nu lipsise mult să îl urmeze în 
cortul lui. Şi ce s-ar fi întâmplat azi-dimineaţă? Dacă s-ar fi 
culcat cu el de-adevăratelea? Nu scăpa deloc de bănuiala că şi 
atunci ar fi avut ceva urgent de rezolvat. Acum îl vedea acolo 
sus pe drum venind înapoi cu tava. Mergea printre şirurile de 
corturi, părea că face un ocol până la cortul ei. Credea oare că o 
găsea acolo? Nu înţelegea ce se petrecea în capul acestui om. 
Desigur, era atractiv şi fără îndoială îl plăcea, într-un fel 
oarecare, în orice caz. Totuşi... da, îl plăcea. Era mereu ocupat, 
dar cel puţin nu era un puturos molâu ca mulţi bărbaţi pe care îi 
cunoscuse şi care în principiu ar fi fost mulţumiţi ca toată viaţa 
să zacă prin cafenele şi să facă pe grozavii. Dacă s-ar fi cununat 
cu un astfel de bărbat, rolul ei ar fi fost să fie femeia cuminte, 
care stătea acasă şi avea grijă de copii şi de casă. Stephen îşi 
urmărea țelul, indiferent ce avea de gând să facă, cu o energie 
nelimitată, care emana scântei în jurul lui. 

Chiar şi scântei erotice. Văzu cum reapăru capul lui în spatele 
cortului ei şi îşi dori să fi fost acolo sus. Ca să aştepte vizita lui. 
Doar ca să afle ce avusese el de gând în ceea ce o priveşte pe 
ea. Pentru că mereu avea ceva de gând. Nu făcea nimic, 
niciodată, fără motiv şi în cele mai multe cazuri lua în 
consideraţie mai multe variante, în orice caz mai multe decât 
alţii pe care îi cunoştea ea. Era pentru prima oară când Judith 


112 


admira pe cineva pentru mintea lui brici. 

Îi plăcea cum se mişca. Îl urmări cum cobora dealul cu tava în 
mână, îl urmări cum o înapoie la tejghea. Şeful bucătăriei părea 
să aibă ceva de criticat - probabil că îi făcea obişnuita morală, 
că nu era voie să duci vasele în cort -, iar Stephen aducea 
argumente împotrivă cu zâmbetul lui care dovedea siguranţa 
succesului, luminându-i faţa. Da, îi plăcea cum se mişca. 
Cunoscuse mulţi băieţi groaznic de deştepţi la şcoală, dar aceia 
fuseseră băieţi neîndemânatici, cu ochelari, la care inteligenţa 
părea că se instalase în detrimentul restului substanţei 
corporale, ca un lucru anormal. Din contră, la Stephen corpul şi 
spiritul erau o entitate armonioasă. Nu părea deosebit de 
sportiv - probabil că ar fi putut să-l întreacă în orice disciplină 
sportivă -, dar cu el însuşi era într-o concordanţă totală şi uneori 
degaja o enervantă siguranţă de sine. 

Insă pentru el dragostea era un lucru secundar. Nu pentru că 
nu o vedea în timp ce mergea spre rulotele argintii. Nu, era 
foarte clar că nu era un bărbat în căutarea unei partenere. 
Pentru el dragostea însemna de fapt sex şi poate o oarecare 
simpatie. În cel mai bun caz, prietenie. 

Aparent era aşteptat la rulote. Unul dintre bărbaţii care, în 
uniformele lor păreau invadatori, îl opri, îl întrebă ceva, 
încuviinţă din cap şi îi arătă drumul. Stephen se îndreptă spre 
una dintre rulote, a doua dacă veneai dinspre bucătărie, 
deschise uşa şi dispăru. 

Şi ea fusese cândva exact la fel. Existau bărbaţi în întreaga 
ţară cărora le frânsese inimile. Armata, care pentru cei mai 
mulţi tineri recrutabili reprezenta cea mai mare instituţie de 
realizare a căsătoriilor din Israel, fusese pentru ea o singură, dar 
lungă petrecere. Scăpată pentru prima oară de atenţia 
părinţilor, îşi făcuse pur şi simplu de cap şi, când i se vorbea de 
dragoste, măritiş şi făcut copii, râdea cât putea de tare. Când se 
gândea acum la trecut, trebuia să recunoască, aşadar, că uneori 
fusese destul de rea. 

Dar de fapt era vorba de o dorinţă pentru altceva. Nu ştia 
cum să descrie mai bine acest sentiment şi uneori simţea că în 
afară de ea nu înţelegea nimeni această senzaţie. De fapt, 
poate, era totul doar o închipuire. Poate ura această situaţie, să 


113 


apară tot timpul atât de puternică, încât nu mai reuşea să 
trezească în nici un bărbat instinctul de apărător. Poate la un 
moment dat dorea să se lase să cadă şi să se simtă femeie. Işi 
dorea o relaţie, pe care, e adevărat, ştia să o descrie doar 
incomplet - dar era sigură că o va recunoaşte, dacă o va întâlni. 
Şi era hotărâtă să nu înceteze să caute. 

Nu era Stephen acela. Era atrăgător, îl plăcea şi probabil că 
era ceea ce se numea „o partidă bună”, chiar dacă asta nu 
însemna foarte mult pentru ea. Dar nu era „fair” să-i ceară să se 
schimbe. Dacă nu îl putea accepta aşa cum era, îi rămânea doar 
să caute mai departe. 

„Nu poti căuta mâine mai departe?” o întrebase Stephen şi 
dacă se gândea acum la asta i se înmuiau picioarele. Cum 
putuse să-l respingă? Ce era dacă făcea o pauză într-o căutare, 
care probabil va mai dura mult timp? Dacă ar fi întrebat-o în 
acest moment, ar fi lăsat totul baltă şi ar fi mers cu el. 

Dar el nu era aici ca s-o întrebe. In schimb, soarele urca tot 
mai sus şi era timpul să bea ultima cafea şi să se apuce de 
muncă. 

Tocmai când voia să se ridice, îi căzu privirea pe bărbatul care 
ieşise din umbra rulotelor şi care, păşind încet şi gânditor, urca 
spre colina cu corturile. Bărbatul care îi oprise aseară. Bărbatul 
cu tunsoarea militărească şi ochii albaştri pătrunzători. Mergea 
drept în sus spre corturi, iar lui Judith nu-i plăcea deloc felul în 
care mergea. Cunoştea aceşti paşi legănaţi. Aşa mergeau 
bărbaţii care erau posesorii unei centuri negre în luptele 
sportive din Orientul Indepărtat şi care după ani incredibil de 
mulţi de antrenament foarte dur abia de puteau să mai meargă 
de atâta încredere în sine. „Uită-te la mine, spunea acest fel de 
mers, cât de periculos sunt! Incearcă numai să mă ataci - ai să 
vezi tu ce o să păţeşti.” 

Ce voia omul acesta acolo unde se ducea? 

Judith puse în grabă farfuria şi cana pe tavă şi duse repede 
totul la tejgheaua de returnare a vaselor. Urmărea din umbra 
cortului-bucătărie unde se ducea bărbatul. Se urcă sus până la 
primul rând de corturi, coti apoi spre dreapta şi părea să 
numere corturile. 

Apoi dispăru în cortul lui Stephen. 


114 


115 


13 


Principiul stratigrafic, adică accepțiunea conform 
căreia o săpătură se bazează pe o secţiune verticală a 
profilurilor de sol -, asta dacă se doreşte susţinerea 
rezultatelor prin fundamentul cât de cât solid al 
cronologiei relative - nu este astăzi constatată în 
arheologia din Palestina/lsrael. Se ştie însă că trebuie 
făcută o diferenţiere între „straturile de depuneri” şi 
„stratum”. Un stratum nu este identic cu un strat, ci 
este corespondenţa teoretică în cadrul evaluării 
ştiinţifice a unei săpături. Spre deosebire de ele, 
straturile sunt elementele prezente în mod obiectiv, de 
exemplu ale unui tumul. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Ar fi trebuit să pară inofensiv, dar întreaga încăpere mustea 
de tensiune. Şedeau în jurul unei mese de conferinţe albe şi 
lucioase şi-l priveau precum o comisie disciplinară, care 
suspecta că aveau de-a face cu un chiulangiu rafinat. Lui 
Stephen Foxx îi era clar că va fi supus unui interogatoriu penibil, 
de mult scadent şi era hotărât să nu lase pe nimeni să-i afle 
intenţiile. 

El închise cuminte uşa subţire în spatele său, aruncă o privire 
fugitivă asupra lui John Kaun, care ocupa cel mai mult spaţiu 
dintre cei trei, stând cu picioarele desfăcute şi cu mâinile cu 
manichiura făcută întinse peste placa mesei, cu capul lăsat în 
jos printre umeri, într-o atitudine de pândă, se uită scurt la cel 
de-al treilea bărbat, în care crezu că-l recunoaşte pe scriitorul 
german Peter Eisenhardt şi-l privi apoi pe profesor. 

— Doreaţi să vorbiţi cu mine? 

— Eu doream să vorbesc cu dumneavoastră, tună Kaun 

116 


imediat, luând brutal iniţiativa discuţiei de partea sa. Doream 
neapărat să-l cunosc pe tânărul care a făcut această 
descoperire extrem de misterioasă. Se ridică şi întinse mâna de- 
a curmezişul peste masă. Numele meu este John Kaun; am 
onoarea să sprijin financiar acest şantier arheologic. 

Aşa deci. Puseseră placa aceea a naibii de prietenoasă. 
Stephen apucă mâna întinsă şi înclină capul, mimând modestia. 

— Stephen Foxx. Mă simt onorat, domnule Kaun, dar din 
păcate trebuie să recunosc că am fost doar întâmplător la locul 
potrivit. Nu este în nici un fel meritul meu. 

— Cred că sunteţi prea modest, Stephen. Pot să vi-l prezint pe 
Peter Eisenhardt? Mister Eisenhardt este un scriitor german care 
adună aici material pentru următorul său roman. Dar luaţi loc. 

Şi deci şedeau aşa şi pentru un moment se lăsă o tăcere 
încordată. Stephen privi împrejur. O încăpere remarcabil de 
rece, atât în ceea ce priveşte dotarea interioară, cât şi 
temperatura. Cel mai important obiect părea să fie stativul cu 
flipchartul, din al cărui bloc fuseseră mâzgălite nenumărate foi 
şi date apoi în spate, astfel încât să nu poată fi citite. Foaia din 
faţă era albă şi neatinsă. 

Kaun, care se aşezase din nou cu picioarele desfăcute ca şi 
înainte, se aplecă plin de importanţă peste tăblia mesei, cu 
mâinile împreunate, îl fixă pe Stephen cu privirea. Tânărul simţi 
cum i se ridică părul de pe ceafă sub influenţa acestei priviri. 

— Stephen, începu în sfârşit industriaşul, m-ar interesa ce 
părere v-aţi făcut despre descoperirea dumneavoastră. 

Foxx se prefăcu surprins. 

— Eu? se asigură el. Ce cred eu despre asta? 

— Da. 

Nu avea voie să exagereze. Nu era sigur cât de bun actor era, 
mai ales că nu se îndoia că John Kaun era un excelent 
cunoscător al oamenilor. Nu l-ar fi crezut nimeni dacă făcea pe 
prostul care nu are habar de nimic. 

— Mi-e teamă că nu am de oferit decât nişte speculaţii 
nefondate, se exprimă în sfârşit Foxx cu o ezitare accentuată. 
Sigur că îţi faci propriile idei, normal, dar... mă rog... în principiu 
nu ştiu ce să cred. 

— Ce părere aveţi? insistă Kaun. 


117 


— Hmm. Cum să zic? Ce se afla acolo în mormânt semăna cu 
instrucţiunile de utilizare pentru o cameră video, aflată încă într- 
o pungă de plastic. Părerea mea este că, în mod logic, nu poate 
să provină din timpurile biblice, întrebarea este deci, ce căuta 
acolo? Dar nici asta nu ştiu. 

— Vreo ipoteză? 

— Mă tem că nu. 

Cei trei îi sorbeau practic cuvintele de pe buze. Trebuia să 
joace rolul ajutorului de săpături lipsit de fantezie, care se 
străduia din greu, dar care nu pricepea mai nimic. 

— Aţi văzut de la ce producător proveneau instrucțiunile de 
utilizare? vru să ştie Kaun. 

— De la Sony. 

— V-aţi gândit vreodată să sunati la firma Sony în legătură cu 
descoperirea? 

Stephen inspiră adânc şi simţi cum începe să-i bată inima mai 
repede. Kaun ştia ceva, de aceea şi întreba. Nu întreba pur şi 
simplu la nimereală. Nu Johngis Han, managerul următorului 
mileniu. 

Aici nu ar fi ajutat decât un salt înainte. Şi acum era foarte 
necesar să-i vină ceva plauzibil în minte, şi încă repede, şi 
trebuia, de îndată ce-i venea ideea, să sune astfel de parcă l-ar 
fi preocupat de mult problema asta. 

— Da, spuse Stephen deci şi luă o faţă inexpresivă, într- 
adevăr am sunat ieri-seară la Sony. 

— Când exact ieri-seară? 

— Înainte de miezul nopţii, cred. El făcu ochii mari. De ce, 
este important? 

— Tot ce-i posibil. Unde exact aţi sunat? 

Foxx ridică din umeri. 

— In ziua de azi nu poţi şti niciodată exact unde sunt 
centralele telefonice. Era un număr de service din acesta gratuit 
- adică spercă era gratuit - ştiţi doar, douăzeci şi patru de ore la 
dispoziţia clientului nostru - şi apoi mi s-a făcut de nenumărate 
ori legătura mai departe până când am vorbit cu cineva care 
cunoştea tipul de cameră. El clătină din cap de parcă aceasta ar 
fi fost grija sa cea mai mare. A fost o convorbire destul de lungă. 
Sper cu adevărat că aceste numere sunt gratuite când suni de 


118 


pe mobil. Ştiţi cumva dacă e aşa? _ 

În sinea lui tremura. Povestea era riscantă. În realitate, nu 
cunoştea un astfel de număr de la Sony şi nu era sigur dacă 
firma chiar avea un astfel de service. Dacă lui Kaun îi venea 
ideea să-l întrebe de număr, aveau să-l treacă năduşelile. 

— De ce aţi sunat acolo? săpă Kaun mai departe, ignorând 
întrebarea lui Stephen. 

— Din curiozitate. Voiam să ştiu ce tip de cameră este de fapt 
aceasta. Mă pricep în oarecare măsură, dar de acest model nu 
mai auzisem niciodată. Se strădui să nu ezite atunci când 
adăugă: Ceea ce n-a fost de mirare, deoarece această cameră 
pentru care au fost scrise instrucţiunile de utilizare nu este încă 
pe piaţă. 

Cineva fornăi. Kaun ridică, aproape imperceptibil, din 
sprâncene. Aparent îşi jucase bine cartea. Demonstrase că era 
un colaborator demn de încredere, deschis şi nu le dezvăluise 
nimic din ceea ce nu ştiau deja. 

— Ce concluzie trageţi de aici? întrebă Kaun. 

— Habar n-am. 

— Cea mai îndrăzneață speculație a dumneavoastră? 

— Hmm... Foxx păru să facă pe modestul, în realitate însă 
cotrobăia printre ipoteze, toate pe care le cântărise, înainte ca 
în discuţia cu Judith şi Yehoshuah să-i vină străfulgerarea 
hotărâtoare. Cunosc asemenea poveşti doar de la televizor, de 
aceea trebuie să mă scuzaţi dacă o să spun prostii, dar mi-aş 
imagina că este vorba de spionaj industrial. Poate au fost furate 
nişte date despre un prototip de cameră, ce ştiu eu. Dar dacă 
mă întrebaţi imediat după asta ce caută instrucţiunile de 
utilizare în mormânt, trebuie să zic pas. Ştiu doar că nu au ce 
căuta într-un şantier arheologic. 

Kaun îl privi cercetător un moment, apoi încuviinţă. Schimbă 
scurte priviri cu ceilalţi doi, care înclinară mulţumiţi din cap. Toţi 
erau mulţumiţi. Mulţumiţi pentru că erau convinşi că secretul lor 
fantastic era la fel ca şi până acum doar apanajul lor. 

x 


Ryan lăsă prelata să alunece încet înapoi în spatele său. 
Lumina soarelui de dimineaţă era destul de puternică pentru a 
trece prin pânza cortului. Văzu un singur pat de campanie, pe 


119 


care posesorul cortului nu considerase necesar să-l aranjeze. 
Pătura şi cearceaful atârnau până pe podeaua prăfuită formată 
doar din pământ bătătorit. Lângă pat se afla o bară de haine, pe 
care erau atârnate mai multe umeraşe cu haine diverse, şi o 
oglindă. Bărbatul cu faţa inexpresivă, cu ochi albaştri precum 
marea, fluieră uşor printre dinţi, fără ca ochii săi să piardă din 
inexpresivitate. Aşa de confortabil nu locuia nimeni în tabăra 
săpătorilor, cel puţin asta aflase până atunci. Nici măcar el nu 
locuia atât de confortabil. 

Apoi mai era şi o masă pliantă îngustă albă din metal şi 
plastic şi pe ea stătea închis un laptop. Aşa pur şi simplu. 
Posesorul nu părea să aibă nici o teamă că ar putea să-i fie furat 
aparatul preţios. Şi nu avea nici o frică de faptul că ar putea 
cineva, în absenţa sa, să umble la el. 

Tocmai aceasta era ce intenţiona să facă Ryan. Se aşeză pe 
scaunul pliant care se afla oblic în faţa mesei, cu băgare de 
seamă să nu-l mişte din loc, îşi întinse mâinile cu un gest 
aproape ritualic şi studie micul computer cu atenţie. Stătea 
îndreptat într-un mod special? Era undeva un fir de păr, o aşchie 
de băț de chibrit sau o hârtiuţă prinsă undeva care să dezvăluie 
mai târziu că umblase cineva la aparat? Ryan nu văzu nimic 
asemănător şi deschise capacul care în acelaşi timp era şi 
monitor. Acum s-ar putea ca pe computer să fie instalat un 
program care să înregistreze fiecare pornire a aparatului cu 
data şi ora la care acesta a fost deschis, informaţii stocate apoi 
într-un fişier ascuns. Dar Ryan se pricepea la asemenea măsuri 
de siguranţă; ştia unde trebuia să caute şi cum să şteargă acele 
informaţii astfel încât să nu transpară mai târziu nimic că cineva 
controlase calculatorul. Se auzi zgomotul tipic al hardului atunci 
când porneşte şi ecranul plat se lumină. 

Există pe un PC modern o grămadă de funcţii care sunt parcă 
făcute să uşureze munca spionilor şi Ryan le cunoştea pe toate. 
Cercetă hardul de toate datele ce fuseseră create sau 
modificate în ultimele trei zile. Apăru o listă lungă pe care o 
studie cu atenţie. Date disparate, scrisori sau alte documente, 
pe care el le privi mai atent deschizându-le cu programul de 
scriere corespunzător pentru a le citi apoi pe ecran. Bărbatul cu 
părul tuns perie lucra rapid şi zelos, iar ochii săi, pe măsură ce 


120 


străbăteau cu privirea ecranul, păreau să absoarbă întregul 
conţinut şi să-l stocheze fără greş într-un altfel de bancă de 
date. 

Privirea îi căzu între timp pe sertarul CD-ROM-player-ului. ÎI 
deschise şi studie inscripţiile discului argintiu aflat înăuntru, 
ridică scurt o sprânceană, apoi închise din nou sertarul printr-o 
apăsare scurtă, fără să se ostenească să pipăie după butonul 
prevăzut pentru aceasta, în timp ce CD-ROM-ul începu să 
funcţioneze cu un sunet reţinut, ca de şlefuit, Ryan porni 
programul corespunzător de citire, declanşa funcţia de căutare 
şi listă ultimele noţiuni ce fuseseră căutate. 

Isus Hristos era ultima noţiune căutată. 

Ryan zâmbi cu un zâmbet rece aproape imperceptibil, la care 
nu se asociară şi ochii săi. Văzuse destul. Se asigură cu 
rapiditate că inspectarea calculatorului, pe care o efectuase, 
avea să rămână nedescoperită, apoi opri aparatul. 

O clipă rămase aşezat în linişte. Un observator, dacă ar fi 
existat în acest moment un observator, ar fi avut impresia că 
ochilor lui Ryan li se extrăgea toată energia pentru a o conduce 
la celelalte organe de simţ. Privirea sa deveni tulbure, aproape 
sticloasă, în timp ce urechile sale percepeau fiecare pas într-un 
cerc mare în jurul cortului. Nasul său mirosi praful şi transpiraţia 
rufelor purtate şi încă nespălate, cât şi emanaţiile cearceafurilor. 
Pielea sa simţea canicula ce venea din toate părţile, aproape 
chiar şi ordinea obiectelor din jurul său. Nu făcea greşeala să se 
concentreze doar asupra computerului. Există printre obiectele 
personale ale unei persoane multe alte lucruri, care pot să-i 
dezvăluie unui intrus experimentat la fel de mult ca un 
computer, şi aceasta cu o mare solicitudine. 

Ryan se apropie de bara de haine, buzunări cu mişcări rapide, 
evident exersate, toate buzunarele, dar nu găsi nimic. Se lăsă 
apoi pe vine şi controlă geanta, care stătea pe jumătate 
deschisă dedesubt, reuşind să păstreze neschimbată ordinea 
obiectelor din interior - în măsura în care se putea vorbi, în acel 
haos aparent, despre ordine. Rezultatul fu nesatisfăcător, ceea 
ce se manifesta prin faptul că sprâncenele lui Ryan se apropiau 
în timpul percheziţiei încet, încontinuu, producând o cută de 
descurajare pe faţa sa altfel foarte netedă. Nici un jurnal. Nici o 


121 


scrisoare. Nici măcar un calendar cu termene sau o agendă 
pentru adrese, din care s-ar fi putut citi ceva. 

Se cufundă în pat şi de data aceasta îi era indiferent dacă lăsa 
urme în peisajul sălbatic al cutelor din aşternut, al păturii şi al 
părţilor pijamalelor. Cu călcâiul lovi ceva ce se afla sub pat şi se 
auzi un zgomot înfundat a ceva gol pe dinăuntru. Ryan se 
aplecă mirat înainte, desfăcu coapsele şi dădu cu mâna la o 
parte cearceaful ce atârna pe jos şi care obturase privirea sub 
pat. 

Sub pat se afla una dintre cutiile gri folosite pe şantierul 
arheologic. 

* 

— Încă o vizită, spuse unul dintre săpători, care strângea nisip 
şi pietriş cu lopata în coşuri prăfuite şi zdrențuite în Zona 3. 

Pentru un moment se opriră şi îşi întinseră gâturile. Două 
camioane mari argintii veneau pe drumul plin de hârtoape spre 
tabără, învăluite în norul de praf obişnuit, înclinându-se 
îngrijorător la fiecare din numeroasele gropi. Erau cu adevărat 
camioane foarte mari, adevărate trucks, cum se vedeau în 
filmele americane. 

— O adevărată invazie, spuse altcineva. Apoi îşi luară iarăşi 
lopeţile, deşi munca nu le mai făcea atâta plăcere de marţi 
încoace. 

* 

Profesorul Charles Wilford-Smith îşi drese îndelung glasul, se 
aplecă în faţă, îl fixă pe Stephen cu privirea, dar când acesta îi 
întoarse privirea se uită iritat într-o parte şi îşi studie degetele 
de la mâna cu care desena involuntar figuri complexe invizibile 
pe masa de conferinţe. 

— Există ceva, începu el apoi cu greutate, ce doream să vă 
întreb, Stephen. 

— Da? 

— De ce aţi deschis sacul de pânză? n 

Stephen văzu cum degetele profesorului se opriră. In cameră 
se lăsă deodată o linişte apăsătoare. 

— Dumneavoastră lucraţi, continuă Wilford-Smith, în cadrul 
unui şantier arheologic. Consider că eraţi permanent conştient 
de acest fapt. Aţi găsit un săculeţ din pânză de in care era fără 


122 


îndoială foarte vechi. Stephen avu impresia că percepe cu coada 
ochiului cum John Kaun îi aruncă o privire nemulțumită, aproape 
ca un avertisment conducătorului de şantier. Şi ştiţi că una 
dintre cele mai importante reguli de bază la o săpătură 
arheologică spune că suntem arheologi, şi nu căutători de 
comori. Descoperirile nu sunt stricate ad-hoc, nici măcar dacă 
se crede că în interior se află aurul reginei din Saba. 
Dumneavoastră însă aţi desfăcut săculeţul de pânză aşa pur şi 
simplu, iar plasticul din interior l-aţi şi tă/at! Aţi scos briceagul şi 
l-aţi spintecat! Când îl privi pe Stephen de data aceasta, îi ţinu 
privirea. Aş vrea să ştiu de ce. 

Acum îl priveau toţi şi dacă privirile ar fi fost înţepături de 
ace, ar fi început să sângereze în trei locuri. Stephen se gândise 
că i se va pune această întrebare odată. Simţi cum, cu toată 
răcoarea din încăpere, spatele-i era străbătut de şuvoaie de 
transpiraţie. 

Inspiră profund, dar totuşi nu prea adânc. Acum venise 
momentul adevărului, dar el trebuia în continuare să o facă pe 
inocentul. Şi asta nu era uşor. Kaun îl pândea ca un râs şi 
Stephen era sigur că acest om nu avea doar un al şaselea, ci şi 
un al şaptelea şi un al optulea simţ pentru a-şi da seama ce se 
petrece în alţi oameni. Se lăsă pe spetează, îşi păstră mâinile 
liniştite şi încercă să zâmbească relaxat. 

— Păi, da, spuse apoi. Îmi era destul de clar că nu putea fi 
vorba de o descoperire arheologică. 

Trei perechi de sprâncene se ridicară întrebător în sus. 

— Poftim? întrebă profesorul. 

— Plasticul răzbătea prin pânză, explică Stephen Foxx, ca şi 
cum nu ar fi fost prezente niciodată în încăpere reproşurile 
nerostite împotriva sa. Asta se putea vedea. Un săculeţ vechi, 
jerpelit din pânză de in, destul de găurit - se putea deschide 
lateral chiar cu unghiile -, dar dedesubt strălucea plasticul. 
Okay, întâi m-am gândit că cineva vrea să mă păcălească. Ştiţi 
că unii dintre ceilalţi voluntari nu mă prea suferă. Mă gândeam 
că precis se află în învelitoarea de plastic un bileţel pe care să 
scrie ceva prostesc, „Foxx e un idiot” sau „Salutări de la faraon” 
sau ceva de genul acesta. 

Aceasta era o minciună doar pe jumătate şi de aceea reuşi să 


123 


o exprime credibil. 

— Şi de aceea aţi tăiat învelitoarea de plastic? 

— Da. Credeam că sunt observat pe ascuns şi că în orice clipă 
aveau să izbucnească hohotele de râs. 

— Şi cum aţi fi vrut să împiedicaţi aceasta? 

— Habar n-am. Nu m-am gândit atât de departe, pentru că 
am văzut apoi că erau instrucţiunile de utilizare acolo înăuntru 
şi asta mi s-a părut cam ciudat. Şi apoi am venit la 
dumneavoastră. 

Profesorul aprobă din cap. Stephen privi de la unul la celălalt. 
Suspiciunea nu dispăruse încă de pe feţele lor. Doar scriitorul 
german părea oarecum detaşat. Poate nici nu înţelesese totul. 

In acest moment se deschise în spatele său uşa rulotei. Un val 
de căldură şi nelinişte pătrunse în interior, împreună cu un 
bărbat în haine kaki asemănătoare uniformelor, pe care Stephen 
îl recunoscu atunci când se întoarse, ca fiind bărbatul care îi 
stricase cu o seară înainte lui şi lui Judith atmosfera romantică 
ce părea că se înfiripe treptat. Putea fi acesta mâna dreaptă a 
lui John Kaun? In orice caz avu un schimb de priviri complice cu 
magnatul media care nu puteau să însemne nimic bun. Acest 
gen de priviri se mai putea vedea în filmele cu gangsteri şi acolo 
însemnau de obicei ceva de genul: „In regulă boss, l-am lichidat 
pe porc”. 

Kaun luă din nou cuvântul, pe care oricum doar îl 
împrumutase profesorului, sub auspiciile de a-i retrage imediat 
drepturile. 

— Mulţumesc, Stephen, zise el şi înclină din cap, de parcă ar fi 
fost cuprins cu adevărat de un profund sentiment de 
recunoştinţă. Cred că am profitat destul de timpul 
dumneavoastră valoros. Ceea ce aş vrea să vă mai rog este să 
ne informaţi dacă vreţi să părăsiţi temporar tabăra - de exemplu 
în seara aceasta. In caz că am avea alte întrebări, sper că 
înţelegeţi. 

— Da, confirmă Stephen nu fără oarecare admiraţie în ceea 
ce priveşte capacitatea industriaşului de a ambala conţinuturi 
neplăcute în formulări abile. Bineînţeles. 

Cu aceasta era liber, aşa că plecă. Kaun nu-l mai observă în 
continuare, Wilford-Smith îl salută distrat cu capul, iar scriitorul 


124 


oricum avea doar rol de observator. Nimeni nu spuse nici un 
cuvânt, până ce Stephen nu trase uşa rulotei după el. Putea 
paria pe oricât că din acelaşi moment aveau să înceapă 
discuţiile despre el. 

* 

Cele două camioane masive cromate erau manevrate cu greu 
în parcare, înconjurate de un cârd de bărbaţi în salopete gri, 
care păreau ca nişte furnici pe lângă ele şi care dirijau mişcările 
înainte şi înapoi ale celor doi coloşi agitându-şi puternic braţele. 
Nori denşi gri-albaştri ieşeau din ţevile de eşapament lustruite şi 
bătătoare la ochi, înălțându-se spre cer de-a stânga şi de-a 
dreapta cabinelor monumentale ale şoferilor. Uruitul motoarelor 
făcea pământul să trepideze. 

Mai sus, în Zona 3, săpătorii se opriseră din lucru şi priveau 
curioşi spre camioane. Oamenii din cortul-bucătărie amestecau 
în oalele mari în care fierbea mâncarea de prânz, dar privirile lor 
erau îndreptate spre monştrii lucitori. Oare ce însemnau toate 
acestea? Nu era nimeni să nu-şi pună această întrebare. 

Stephen Foxx îşi ocupă un loc de observaţie în apropierea 
primelor rânduri de corturi. Camioanele nu aveau nici o 
inscripţie, nici un nume de firmă, nimic. Nici măcar în arabă sau 
ebraică. 

In sfârşit ajunseseră într-o poziţie pe care oamenii din jurul lor 
o considerau satisfăcătoare. Uruitul motoarelor încetă şi liniştea 
care se lăsă era asurzitoare. Dar echipele nu-şi permiteau nici o 
pauză. Deschiseră fără ezitare uşile din spate şi o acţiune de 
descărcare rapidă, exersată, începu: bărbaţii scoaseră la iveală 
tamburi cu cabluri, lăzi de lemn în care erau aparate ciudate 
metalice întunecate, lăzi cu scule, monitoare de computer în 
carcase metalice stabile. 

Arăta cu adevărat de parcă era invazia marţienilor. Oare ce 
aveau de gând? Cine naiba erau aceste siluete gri? 

Stephen observă cum cineva se apropie din spate de el şi 
întoarse scurt capul. Era Judith. 

— Bărbatul care a intrat în rulota ta, înainte să ieşi tu... ştii 
cine este? întrebă ea cu jumătate de gură. 

Stephen răspunse, fără să se întoarcă: 

— Cel care ne-a controlat ieri? Habar n-am. Am sentimentul 


125 


că este lacheul lui Kaun. Executantul lui pentru treburi murdare. 

— A fost înainte în cortul tău. 

— Ah. Interesant. 

Ea tăcu. Aştepta şi Stephen putea să simtă că se supărase. 

— Nu-ţi faci griji că a găsit hârtia ta? F 

Stephen zâmbi. Deci era totuşi aliata sa. li bătea inima pentru 
planul său. Aceasta era bine. 

— Nu, spuse el. Nu a găsit-o. 

— De ce eşti aşa de sigur? 

— Pentru că, rânji Stephen, am ascuns-o azi-dimineaţă în 
cortul tău. 


126 


14 


Profilul îngust de sol este foarte util în chestiuni de 
datare şi periodizare. Dar aceasta nu oferă decât o 
parte din informaţiile necesare. Istoricii vor să afle cât 
de mare era o aşezare la un moment dat, dacă era 
întărită, dacă avea o clădire centrală a stăpânirii, în ce 
fel de case trăiau oamenii, ce activităţi meşteşugăreşti 
executau, cu ce se hrăneau, ce practici religioase 
desfăşurau etc. Pentru a afla răspunsuri la astfel de 
întrebări şi la altele asemănătoare, vor trebui 
efectuate în mod necesar săpături în plan sau în strat 
orizontal, a căror sarcină este eliberarea succesivă a 
fiecărei suprafeţe ce urmează a fi cercetată. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Raportul lui Ryan se termină cam repede. După ce se încheie, 
rămaseră toţi nemişcaţi, meditând. Pereţii rulotei făceau un 
zgomot misterios. Instalaţia de răcire, care la orele dimineţii 
pornise doar din când în când, lucra între timp fără încetare şi 
probabil că, în curând, nu va mai putea să apere răcoarea 
camerei de şedinţe de arşiţa crescândă a soarelui. 

— Şi ce înseamnă asta acum? dorea Kaun să ştie în cele din 
urmă indispus. Că deja are bănuieli, sau ce? 

Eisenhardt se uită atent de la unul la altul şi avu tot mai mult 
senzaţia că nu mai era prezent fizic. Ryan şedea liniştit, ca o 
stană de piatră. În schimb, şeful se uita fix în faţă cu 
sprâncenele încruntate, furios şi bătea cu vârful degetelor în 
placa mesei cu un tact nervos. 

— Trebuie să mărturisesc, spuse profesorul Wilford-Smith, că 
mi se pare foarte normal ca cineva care vine în Israel să lucreze 
ca săpător voluntar şi are cu el o operă de referinţă ca 

127 


Encyclopedia Britannica să caute la un moment dat cuvintele 
Isus Hristos. |n afară de asta putea să fi fost cu săptămâni în 
urmă. Cred că nu a avut prea mult timp să citească de când 
este aici. 

Kaun îi aruncă o privire lui Ryan. 

— S-a putut stabili când a verificat acest cuvânt? Ryan negă 
dând din cap. 

— Nu. Aceasta nu se păstrează. Kaun părea că nici nu îl 
ascultă. 

— Nu trebuie să-l slăbeşti din ochi, Ryan! spuse el. Locul de 
pe suprafaţa mesei lustruite, pe care o privea fix, părea să-i 
ofere o percepţie extrem de interesantă, în orice caz, pentru o 
vreme dădu din cap gânditor. Apoi, atât de surprinzător, încât 
toţi tresăriră, bătu cu palma în masă foarte tare şi strigă încă 
odată: Nu trebuie să-l slăbeşti din ochi, Ryan. Ai înţeles? 

— Bineînţeles, răspunse Ryan impasibil. 

Pentru o clipă, o încordare jenantă umplu aerul. Eisenhardt 
observă că, involuntar, îşi ţinuse respiraţia la ieşirea lui Kaun şi 
inspiră adânc pe ascuns. Se părea că Ryan era obişnuit cu astfel 
de scene, dar lui îi provocau puseuri de transpiraţie. 

In cele din urmă magnatul mass-media se relaxa. Ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, afişă din nou zâmbetul acela amabil, 
încrezător şi sigur de succes. Se uită în jur ca şi cum ar fi trebuit 
să încurajeze o echipă de sportivi deprimaţi, care tocmai 
pierduseră un meci important. 

— Ei? întrebă. Ce facem mai departe? 

* 

Judith abia îndrăznea să se mişte. Şedea pe pat cu o mică 
oglindă într-o mână şi cu un pieptene grosolan de metal în 
cealaltă şi se străduia să elibereze părul ei vâlvoi de nisip şi praf 
şi să-i dea din nou o formă. De două ori pe zi era necesar să se 
retragă în cort, pentru a nu arăta seara ca o sperietoare de ciori. 

li era teamă să nu facă o mişcare negândită şi apoi să audă 
foşnetul hârtiilor fărâmiţate. Hârtiile pe care le găsise Stephen 
cu indicaţiile de utilizare trebuiau să tot aibă două mii de ani şi 
probabil erau atât de putrezite şi farâmicioase, că ajungea să te 
uiţi mai atent la ele ca să se prefacă în praf, cu care nici cel mai 
bun laborator din lume nu ar putea să facă nimic. Judith se 


128 


întreba unde, pentru Dumnezeu, să fi ascuns Stephen aceste 
hârtii în cortul ei. Spera că nu în buzunarul vreunei 
îmbrăcăminţi. Căutase sub pat şi între cearceafuri cu grijă, 
înainte să se aşeze pe ele. Ştia Stephen că se retrăgea uneori, 
peste zi, aici? Ţinuse cont de asta? 

În timp ce dădea cu pieptenul prin părul rebel, se uită prin jur, 
ignorând imaginea ei din oglindă. Unde Dumnezeu puteai 
ascunde documente atât de sensibile într-un astfel de cort? 

* 

Zgomotele ciudate care pătrundeau de afară - motoare 
ambalate, scrâşnetul unor roţi grele pe pietriş, țipete enervate 
din numeroase guri, zgomotul zăngănitor al trapelor de 
încărcare - îl determinară pe Eisenhardt să mişte curios 
jaluzeaua unuia dintre geamuri şi să arunce o privire afară. Văzu 
două camioane mari care parcaseră printre celelalte vehicule 
din parcare şi care acum erau descărcate de un grup de oameni 
zdraveni. 

— Ce este asta? întrebă el cu jumate de gură, fără să se 
aştepte cu adevărat ca cineva să-i dea un răspuns. 

Dar Kaun, acum din nou amabilitatea întruchipată, sări în 
picioare, veni lângă el şi deschise larg ambele jaluzele ale 
ferestrei. 

— Minunat! În sfârşit au ajuns, spuse el, savurând cu reală 
satisfacţie. Tomograful cu ultrasunete. E foarte dificil de 
transportat. E într-adevăr de mirare cum lucrează azi 
transportatorii aceştia. Spun că vin dimineaţa la zece şi chiar 
sunt aici, cum au promis. Nu ştiu, dar înainte nu exista aşa ceva. 

— Un tomograf cu ultrasunete? se nedumeri Eisenharat. 

Kaun rânji. 

— Ar trebui să fie de domeniul dumneavoastră, Peter. Un 
tomograf cu ultrasunete poate cerceta radiologic pământul cu 
ajutorul undelor de şoc. Paleontologii noştri folosesc astfel de 
aparate la săpăturile din Montana, pentru a găsi schelete de 
dinozauri. 

— Dinozauri? 

— M-am gândit, explică magnatul media binedispus, că 
acesta ar fi locul cel mai probabil în care s-ar putea afla camera 
video. Nu departe de mormântul călătorului în timp. Poate a 


129 


avut grijă de ea până în ultimul moment, cine ştie. Dar nu prea 
putem să luăm pământul din întreaga zonă şi să-l răscolim, nu-i 
aşa? Deci - tomograful cu ultrasunete. Vedeţi aparatul care 
tocmai e descărcat? Care arată ca un stand de hotdog pe roţi? 
Acesta este generatorul de unde şoc. Acesta expediază o bilă 
mare de plumb a cărei masă este cunoscută exact, cu o viteză 
calculată exact, care ajunge pe pământ. Şi peste tot vor fi 
plasați senzori care înregistrează ecoul undei de şoc şi îl 
transmit mai departe computerului. Acesta aduce ca prin vrajă, 
într-o clipă, o imagine a pământului de sub picioare pe ecran, 
atât de clar, de parcă ar fi transparent. Eisenhardt dădu din cap 
impresionat. 

— Şi chestia asta funcţionează? 

— Funcţionează. 

— Atunci, de ce se mai fac săpături? 

Profesorul pufai revoltat, ceea ce Kaun părea să găsească 
extrem de ciudat. Eisenharat se uită mirat de la unul la celălalt, 
fără să poată schiţa mai mult de un zâmbet nesigur. Chiar şi 
Ryan începu să zâmbească, ceea ce la el părea enorm de 
neliniştitor, pentru că acest gen de gimnastică facială, evident, 
nu o practica prea des. 

— Nu, serios, se linişti Kaun din nou, în cele din urmă. Evident 
că nu vom vedea monede şi nici cioburi de lut, iar unele lucruri 
trebuie să le dezgropi înainte să poţi face ceva cu ele. Daro 
cameră video din metal compact... Cum credeţi că a împachetat 
călătorul în timp camera ca să supravieţuiască secolelor? Îmi 
închipui că a luat cu el o valiză stabilă de metal. Că se află într-o 
carcasă mare de metal, împachetată etanş împotriva prafului, 
ferită de raze şi de temperaturi extreme. 

Suna plauzibil, constată Eisenhardt. „De ce sunt eu unicul 
care tot nu poate crede că este aşa? Tocmai eu?” 

— Şi dacă această cutie, continuă Kaun, este îngropată 
undeva aici, atunci o găsim. Atunci vom avea camera video încă 
înainte să apună soarele în seara asta. 

— Bine, mormăi Eisenhardt. 

Pentru ce mai aveau nevoie de el? Evident, Kaun pusese la 
cale toate acţiunile posibile, fără să-l aştepte mai întâi pe el, 
presupusul specialist în lucruri incredibile. Şi, într-adevăr, nu i-ar 


130 


fi venit ideea să sondeze terenul cu mijloace tehnice moderne, 
pentru că nici nu ştiuse că este posibil aşa ceva. 

După un timp, în care nimeni nu spuse nimic şi toţi se uitau 
doar prin fereastra deschisă la transportatori cum descărcau 
aparatura, întrebă: 

— Dar încă o dată, cu toată seriozitatea - nu ar uşura în 
general un astfel de aparat munca arheologilor? Nu ştiu de ce se 
mai fac săpături la întâmplare, când la fel de bine se poate 
radiografia mai întâi pământul. 

Kaun zâmbi îngăduitor. 

— Simplu, spuse el, dacă aş lăsa să fie săpată toată zona la 
douăzeci de metri adâncime aş ieşi mai ieftin. 

* 


George Martinez supraveghea descărcarea aparatelor, dar, 
când veni rândul dispozitivului thumper, puse chiar el mâna. 
Aparatul avea părțile sale sensibile, cu toate că în principiu era 
doar un tun robust, îndreptat spre pământ, iar muncitorii în 
salopete gri apucaseră lăzile cu celelalte instrumente, uneori 
atât de grosolan şi fără grijă, încât nu avea inimă să lase piesa 
de bază a întregului echipament pe mâna lor. 

— Atenţie... Nu ţineţi de mânerul ăsta... Atenţie cu 
întrerupătorul basculant! 

Se uită după Bob Richards, dar acesta nu se ocupa, ca de 
obicei, de asemenea lucruri neînsemnate ca încărcarea sau 
descărcarea echipamentului care valora milioane. Nu aveau 
decât un singur dispozitiv thumper. Dacă acesta claca mai 
târziu, puteau să împacheteze totul la loc. 

Răsuflă uşurat când aparatul ajunse intact pe pământ. A fost 
o respiraţie foarte adâncă, căci nu era obişnuit cu asemenea 
eforturi. Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca el să fie obişnuit cu aşa 
ceva. Din fragedă copilărie era slăbuţ şi încovoiat, spre 
mâhnirea tatălui său, care obişnuia să-i descrie pe străbunii săi, 
cu mândrie, ca o familie de ţărani mexicani de munte, puternici. 

Generatorul de unde de şoc stătea pe patru roţi mari, cu 
cauciucuri groase. George se uită împrejur. Aproape involuntar 
căută un loc potrivit pentru el. Oricum trebuie experimentat în 
ceea ce priveşte locul de instalare, în caz că fotografiile nu 
ieşeau mulţumitoare, dar el avea o anumită ambiţie, să dezvolte 


131 


un fler pentru terenul care urma să fie cercetat. Zona de aici era 
uşor deluroasă, deci mai întâi trebuia găsit un vârf de deal. Cu 
condiţia ca subsolul să fie tare. Pietrişul sau grohotişul nu permit 
transmiterea undei de şoc mai departe sau în orice caz, nu în 
mod suficient. 

Şi brusc îşi dădu seama ca şi cum îl lovise un ciocan: doar era 
în Ţara Sfântă! În patria Bibliei, în ţara Crucificării şi a învierii! Se 
afla pe pământul pe care însuşi Mântuitorul păşise cu două mii 
de ani în urmă! 

Pentru o clipă îl apucă ameţeala. Mereu visase la asta. Şi 
acum se întâmplase totul atât de repede, încât nici nu ajunsese 
să-şi dea seama unde fusese trimis aşa în marş forţat. 

Darul cel mai mare al lui George Martinez erau degetele 
subţiri cu articulaţii fine, degete ca unelte de precizie, care îi 
permiseseră lui, fiul deosebit al imigranţilor mexicani, să încheie 
cu succes un studiu ca mecanic de precizie şi să obţină un post 
ca asistent tehnic la Universitatea de stat din Bozeman, 
Montana. Acolo se obişnuise să fie considerat amerindian, 
datorită pielii de culoarea caramelei, a părului negru şi a ochilor 
săi focoşi, şi în decursul timpului devenise îndrumătorul tehnic 
al lui Sotom 2, Tomograful cu ultrasunete 2, o versiune evoluată 
a fostelor aparate cu ecometru. Se obişnuise la fel de repede ca 
să fie împrumutat din când în când împreună cu întreg 
echipamentul unor întreprinderi care plăteau bine, de cele mai 
multe ori societăţi petroliere sau întreprinderi de exploatări 
subterane, şi astfel să călătorească prin lume pentru a cerceta 
câmpuri petrolifere, să  cartografieze  abatajele minelor 
dezafectate sau cursul conductelor de apă, gaze sau de altă 
natură în oraşe sud-americane acoperite de vegetaţie, care nu 
mai aveau planuri de construcţie autentice sau nu aveau deloc. 
Pentru universitatea din Bozeman, Sotom 2 era o sursă 
importantă de venituri. 

Dar ieri lucrurile demaraseră extrem de rapid. | se dăduseră 
zece minute să-şi ia periuţa de dinţi şi câteva schimburi de 
haine. În drum spre aeroport trebuise să contramandeze toate 
întâlnirile sale pentru următoarele zece zile. Acolo îl aştepta 
deja cel mai mare avion de transport care aterizase vreodată în 
Bozeman, de când oraşul avea aeroport. lar despre scopul 


132 


călătoriei aflase abia pe drum şi asta doar tangenţial, când 
examinase cablul de semnalizare să vadă dacă e complet. 

Unul dintre expeditori îi întrerupse gândurile. 

— Unde îl punem? întrebă el, arătând spre thumper, într-o 
engleză guturală care suna mai mult a arabă, aşa că la început 
George nu-l înţelese. 

Arătă spre lăzi, care stăteau deja aranjate la marginea unei 
tabere întinse de corturi. 

— Acolo vizavi, spuse el neconvins. 

Ţara Sfântă. Trebuia neapărat să aibă grijă să-i trimită mamei 
sale o vedere de aici, înainte să termine şi eventual să fie nevoit 
să zboare la fel de repede înapoi. Şi el trebuia să... 

— E departe de aici până la lerusalim? îl întrebă el pe unul 
dintre paznicii dispuşi din loc în loc, cu o mitralieră atârnată sub 
braţ. 

— Nu, răspunse omul. Israel e o ţară mică. De nicăieri nu este 
departe până la lerusalim. 

Golgota. Grădina Ghetsimani. Via Dolorosa. Trebuia neapărat 
să facă un drum până la lerusalim. Să se roage la opririle de pe 
Drumul Patimilor lui Hristos. 

— Se poate exprima asta şi în mile? 

Paznicul rânji, dădu din cap în semn că da, părând că 
socoteşte distanţa în cap. 

— Poate douăzeci şi cinci de mile. S-ar putea să estimez 
complet greşit. 

Israel era într-adevăr o ţară mică. George făcea în fiecare zi 
dublul acestei distanţe numai pentru a ajunge la serviciu şi, de 
fapt, i se părea că locuia foarte aproape de universitate. 

Arătă spre peisajul din jur, spre corturi, rulote, maşini. 

— De fapt, ce se întâmplă aici? 

— Habar n-am. După câte ştiu, săpături arheologice. 

— Şi trebuie păzite? 

— Da. De când s-a făcut aici o descoperire senzaţională. 

— O descoperire senzaţională? Ce anume? 

— Totul e strict secret. Nici nouă nu ni se spune nimic. Omul 
părea într-adevăr să nu ştie nimic. Acum îl descoperi pe Bob, 
care răspundea de partea ştiinţifică a problemelor. Stătea lângă 
una dintre cele cinci rulote mari, argintii şi vorbea cu un bărbat, 


133 


care purta un costum cenuşiu-albăstrui, îmbrăcămintea cea mai 
nepotrivită pe care şi-o putea imagina George pentru această 
ambianţă. El însuşi purta, ca aproape mereu şi peste tot în 
lume, blugii lui de cincisprezece ani şi un tricou decolorat şi se 
simţea destul de bine în ele. Lui îi plăcea căldura, în Montana 
vremea i se părea în cea mai mare parte a anului prea rece. 

— Strict secret. Aşa deci. Dar într-o asemenea situaţie circulă 
precis zvonuri, nu-i aşa? La noi acasă cel puţin aşa ar fi. 

Îşi scoase pachetul de ţigări şi îi oferi paznicului scund, cu păr 
creţ, o ţigară. 

— Tot felul de zvonuri. Dar numai prostii, dacă mă întrebi pe 
mine. 

— Ca de exemplu? Îi oferi un foc. De altfel pe mine mă 
cheamă George. 

— Aha, George. Pe mine mă cheamă Gideon. Am auzit pe 
cineva susţinând că Zona 14 este închisă pentru că s-a găsit 
ceva nuclear. Alţii spun că e vorba de o comoară. De comoara 
lui Solomon. Dar ştii, asta e mereu aşa. În ţara asta sunt atâtea 
de dezgropat, încât cu greu poţi săpa fundamentul unei case. 

— Înţeleg. Destul de dubioasă toată chestia. Treabă 
palpitantă. George era curios să vadă fotografiile pe care le va 
scoate Sotom 2. 

* 

În sfârşit avea legătura cu el. 

— Wilde, anunță vocea joasă, vibrând de energie inepuizabilă 
şi chef de viață. 

— Alo, Dominik, spuse Eisenhardt, Peter la telefon. 

— Peter! Ce surpriză! Şi atât de devreme. Ce este? 

— Ca de obicei. Apel de urgență, ştiinţific. Ai o clipă timp, sau 
te deranjez? 

— Nici o problemă, oricum nu fac altceva decât să-mi beau 
cafeaua. Dominik mereu „bea doar cafeaua”, când îl suna el. Ţi- 
ai mutat biroul pe hol? Se aude un zgomot foarte ciudat acolo. 

— Asta-i o poveste mai lungă; ţi-o povestesc cu altă ocazie. 

— Okay. Dă-i drumul. 

Eisenhardt respiră adânc. 

— Există, după ştiinţa ta, undeva în lume, cercetări privitoare 
la călătoriile în timp? 


134 


— Ups! făcu Dominik. 

Apoi urmă un timp o linişte deplină. Dominik se gândea. 

Asta era ce aprecia Eisenhardt la el: Dominik nu dădea nici la 
cele mai ciudate întrebări - şi de fapt îi punea doar întrebări 
ciudate - răspunsuri pripite. Dominik Wilde, care lucra ca 
jurnalist ştiinţific independent pentru numeroase reviste, era ca 
un fel de ultim mijloc de salvare în probleme de ştiinţe ale 
naturii. Dacă îi telefona pentru a-i pune o întrebare, atunci de 
regulă studiase deja toate lexicoanele şi lucrările de referinţă şi 
petrecuse zile întregi în biblioteca universităţii şi tot nu găsise 
răspunsul. Dominik se pricepea la aproape toate domeniile 
ştiinţifice, ştia cine este capacitatea supremă în fiecare domeniu 
şi putea să-i dea, dacă nu un răspuns mulţumitor, cel puţin un 
indiciu care-l ajuta să meargă mai departe - o adresă, un număr 
de telefon, o carte. 

Contactul între ei se stabilise cu ani în urmă, când Peter 
Eisenhardt - după ce citise un articol - reuşise să dea telefonic 
de autorul său, un anume Dominik Wilde, pentru a-i pune nişte 
întrebări suplimentare. Şi constatase că Dominik citise toate 
romanele sale, că îi plăcuseră foarte mult şi că se simţea onorat 
să-l poată ajuta în continuare. Din păcate, nu putea face 
aceasta la prima încercare, întrebările erau mai complicate 
decât crezuseră amândoi, iar răspunsul la ele cerea neapărat să 
se întâlnească personal. Şi constatară că le plăceau aceleaşi 
filme şi că oricum puteau vorbi fără sfârşit despre Dumnezeu şi 
omenire şi asta şi făceau. Aşa începuse totul. 

— Călătorie în timp, repetă Dominik în cele din urmă, după o 
pauză lungă şi scumpă. Pentru început aş spune nu. Nici măcar 
nu cred că există cineva care se preocupă de fenomenul timp, 
în orice caz nu în sensul fizic. Psihologii şi neurologii fac multe 
cercetări în acest sens - percepţia timpului, trăirea timpului, 
lucruri de acestea. Ce este amintirea, cât timp durează perioada 
de timp pe care o percepem ca prezent, numai întrebări 
interesante. Dar probabil nu ceea ce cauţi tu, sau poate că da? 

— Nu, consimţi Eisenhardt. Întreb în mod concret dacă există 
şi doar umbra unei şanse ca în aproximativ cinci sau zece ani 
cineva să poată trimite un om în trecut. 

— Din punct de vedere al maşinii timpului. H.G. Wells şi ceva 


135 


asemănător. 

— Exact. 

— Umbra unei şanse există în principiu mereu. Doar ştii cât 
de intempestiv au loc evoluţiile în ziua de azi. În principiu, 
imprevizibile. Câţi nu s-au făcut de râs cu afirmaţia că asta sau 
cealaltă ar fi imposibil de realizat. Dar aş estima că şansele ca 
cineva să inventeze, să zicem, propulsarea cu viteză mai mare 
decât a luminii, o sursă perpetuă de energie sau un mijloc de a 
crea nemurirea, sunt minime, dar totuşi mult mai mari decât de 
a efectua călătorii în timp. 

— Înţeleg. Atunci să întreb altfel - ce spune fizica modernă, în 
general, despre tema timp? 

— O mulţime de lucruri, după cum îţi poţi închipui. Trebuie să 
întrebi puţin mai exact. 

— Bine. 

Eisenhardt se gândi. lată cum era jocul: O întrebare bună este 
deseori deja o jumătate de răspuns. Multe probleme apar nu din 
răspunsuri care lipsesc, ci din întrebări inexacte. 

— În termodinamică există legea obţinerii energiei din care 
reiese că este imposibil să construieşti un perpetuum mobile. 
Teorema a doua sau aşa ceva. Ceea ce vreau eu de fapt să ştiu 
este dacă există o dovadă comparabilă care să arate că din 
punct de vedere fizic o călătorie în timp este imposibilă. 

— Nu există. 

— Eşti sigur? 

— Da. De la Albert Einstein încoace, timpul este perceput ca o 
dimensiune a spaţiului cvadridimensional. Mai exact de la 
Hermann Minkowski, care arăta că transformările Lorenz sunt 
simple rotații ale axelor de timp spaţial... 

Eisenhardt înghiţi. Acum Dominik alunecă destul de tare spre 
graniţa unei limbi de specialitate! 

— Stai! Stai! spuse el. Incă odată mai încet, pentru scriitor. Ce 
înseamnă dimensiune? Cunosc lungime, lăţime şi înălţime şi 
acestea sunt trei direcţii în care mă pot mişca liber. Pot face un 
pas în faţă, dar şi înapoi. Inseamnă asta că ar trebui să mă pot 
mişca prin timp la fel? 

— Dar asta faci în romanele tale tot timpul. 

— Da, desigur, dar astea sunt romane. Eu vorbesc de 


136 


realitate. 

— Trebuie să fie ceva neobişnuit. 

— Dacă timpul este doar o dimensiune, atunci de ce nu pot 
merge înapoi, să zicem în perioada de şcoală şi de acolo să 
pornesc pe un cu totul alt drum? Sau pur şi simplu să mă întorc 
doar o săptămână şi să joc alte cifre la loto. 

— Eşti destul de ahtiat după bani. 

— Dacă aş fi fost ahtiat după bani, nu aş fi devenit scriitor. 

— Deci, după câte ştiu, de fapt se vorbeşte despre timp 
cvadridimensional, dar se face deosebire între direcţii spaţiale şi 
temporale. Există cel puţin o teorie care prezintă o a cincea 
dimensiune, de asemenea o dimensiune temporală, aşa-numitul 
hipertimp. Dar, te rog, nu mă întreba acum ce trebuie să ne 
închipuim că este: nu ştiu. Şi nu este exclus să existe teorii care 
prevăd chiar şi o a şasea dimensiune - fizicienilor le place când 
teoriile lor sunt simetrice şi atunci am avea trei dimensiuni 
spaţiale şi trei dimensiuni temporale. 

— Şi ce ne aduce asta? Poate timpul să treacă şi înapoi? 

— Există în fizică o clasă întreagă de teoreme care sunt 
socotite invariabile temporal. Pe limba noastră: sunt egale 
indiferent în ce direcţie se scurge timpul. Exemplul clasic este 
ciocnirea între două bile de biliard. Dacă filmezi asta poţi da 
după bunul tău plac filmul înainte sau înapoi în ambele direcţii. 
In ambele direcţii se produce lovitura corect. Privitorul filmului 
tău nu ar avea nici o posibilitate să constate care este cea 
„corectă”. 

— Bine. Dar eu, dimineaţa, pun zahăr şi lapte în cafeaua mea, 
o amestec şi obţin un lichid cafeniu şi dulce. Doar nu o să susţii 
că, dacă amestec în sens invers totul, se desface în cafea 
neagră, lapte şi cristale de zahăr? 

— Nu, aceasta nu este o acţiune simetrică din punct de 
vedere al timpului. Şi reversibilitatea ei se explică prin entropie, 
care se măreşte datorită amestecării. Prin asta fizica teoretică 
susţine simetria timpului. 

— Extraordinar! 

— Ascultă, nu am nici o vină. Tu ai vrut să ştii ce spune fizica 
modernă despre timp. 

Lui Eisenhardt îi veni o idee. 


137 


— la spune, doar îl cunoşti pe Stephen Hawking. 

— Bineînţeles că îl cunosc pe Stephen Hawking. L-am şi 
intervievat odată. 

— Cred că îmi amintesc vag că a demonstrat într-una din 
cărţile sale că nu sunt posibile călătorii în timp. lar acum este 
considerat ca un fel de Einstein în viaţă, dacă nu mă-nşel. 
Cunoşti această dovadă? 

— Mmmda. 

— Ei şi? 

Dominik oftă zgomotos. 

— N-o să-ţi placă. Nu este o dovadă a fizicii în cel mai strict 
sens. 

— Explică-mi simplu cum argumentează el. Apoi îţi voi spune 
dacă-mi place sau nu. 

— Cum vrei. Hawking spune simplu următoarele: Dacă este 
posibilă călătoria în timp, atunci într-o bună zi se va descoperi 
cum funcţionează. Poate într-o sută de ani, poate în zece mii de 
ani, indiferent. Şi de atunci vor călători oamenii prin timp şi 
cândva vor veni şi în timpul nostru, care, la o adică, ar putea să 
nu fie chiar neinteresant. Şi ar trebui să sosească cu duiumul, 
căci din momentul în care este inventată călătoria în timp, până 
în vecii vecilor, mereu îi poate veni cuiva ideea să ne viziteze - 
şi toţi aceşti turişti, indiferent că vin din secolul al XX-lea, o sută 
sau un milion, ar sosi aici din punctul nostru de vedere practic 
concomitent. Ar trebui să se calce pe picioare. Nu am fi putut, în 
nici un caz, până acum, să-i trecem cu vederea. Mă poţi urmări? 

— Da, mormăi Eisenhardt. Te pot urmări. 

— Acum nu observăm nici un călător în timp. Deci, a tras 
Hawking concluzia, călătoria în timp nu se va dezvolta niciodată. 
Deoarece până acum tot ce este posibil a fost realizat cândva 
înseamnă doar că o călătorie în timp nu este posibilă în mod 
fizic. Sfârşitul demonstraţiei. 

— Hmmm, mormăi Eisenhardt. Întâlnise genul acesta de 
argumentaţie odată într-un roman de science-fiction. Sunt puţin 
dezamăgit. 

— Mi-am închipuit eu. Mai nou, Hawking se corectează şi 
spune că în mod fizic călătoria în timp ar trebui să fie de fapt 
posibilă. 

138 


— Hmm. 

— Se pune problema desigur cum se poate explica absenţa 
călătorilor în timp. 

— Cred că acesta este teritoriul meu, spuse Eisenhardt 
indispus. De altfel, pe moment îmi vine chiar şi o explicaţie în 
minte şi ea îţi va plăcea la fel de puţin ca şi mie. 

— Serios? Sunt curios. 

— Se pune problema dacă reuşim să ne mai salvăm cândva 
cu găurile de ozon, bombele atomice şi lipsa de hrană, explică 
scriitorul, uitându-se fix la peretele alb din faţa sa. Poate 
argumentul lui Hawking demonstrează doar că omenirea nu va 
mai exista suficient de mult timp, pentru a descoperi călătoria în 
timp. 


139 


15 


Fig. 200 până la fig. 235 provin din cercetările 
echipei tomografului cu ultrasunete de la Montana 
State University sub conducerea doctorului Richards. 
Aceste cercetări au fost deranjate de faptul că anterior 
avuseseră loc săpături timp de patru luni. Părţile 
dreptunghiulare întunecate (marcate în figuri prin 
haşurarea cu cruci) reprezintă zonele deja dezvelite 
ale săpăturii stratificate, zonele gri din spatele lor 
(reprezetate prin haşurare simplă) sunt aşa-numitele 
„umbre sonice”. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


El îi studia pe cei doi deja de o bucată de vreme. Cum oare 
puteau să recunoască ceva pe monitoarele computerelor lor la 
lumina orbitoare a soarelui îi era un mister, dar cei doi păreau 
că nu-şi pot desprinde privirile de acolo. Bărbatul ciolănos care 
stătea în faţa aparatului pe un taburet şi arăta, îmbrăcat în 
tricoul său slinos şi blugii săi ponosiţi, de parcă era prea vlăguit 
pentru a mai putea sta în picioare prin propriile puteri, vorbea 
întruna şi Judith stătea, cu mâna dreaptă incitant plasată pe 
şold, lângă el şi-l asculta cu o frenezie, care-l scotea pe Stephen 
din sărite, cu cât se uita mai mult la spectacol. Şi cum gesticula 
cu mâinile! Cu adevărat suspect. Parcă voia să o atingă cândva 
„din greşeală”. 

„Sunt oare gelos?” se întrebă Stephen cu o consternare 
blândă. Prostii. El nu era gelos. Nu. Nu avea nimic împotrivă 
dacă o femeie se culca cu alţi tipi. Ce-l enerva era simplul fapt 
că nu voia să se culce cu el. Asta nu putea fi etichetată drept 
gelozie. 

Când se apropie, percepu primele fragmente de conversaţie. 

140 


Bărbatul părea într-adevăr să nu vorbească nimic altceva decât 
despre instalaţia sa, pe care o montase toată ziua. Camioanele 
plecaseră şi lăsaseră în urmă un munte de lăzi şi doi bărbaţi. 
Unul dintre ei, şi anume cel care arăta atât de flămând şi 
mexican şi care se chinuia disperat să o impresioneze pe 
israelianca temperamentală, făcuse mai mult sau mai puţin 
toată treaba. Despachetase lăzile, trăsese cabluri groase peste 
toată săpătura şi ancorase structuri metalice ciudate în pământ, 
care arătau ca nişte ţăruşi de cort supradimensionaţi. În ei 
înşurubase apoi structuri mai mici, pe care le scosese cu grijă 
din cutii de lemn, care, atât cât se putea vedea de la distanţă, 
erau căptuşite cu catifea roşie. Deci erau obiecte sensibile, 
probabil aparate de măsurat. Şi cablurile erau cuplate la aceste 
aparate până când formau o reţea peste toată regiunea. 

— Dar ce face ca terenul să fie aşa de dificil, întrebă Judith 
fără să se sinchisească de apropierea lui Stephen. 

— Săpăturile, explică tehnicianul şi îşi expuse dinţii stricaţi. 
Acesta se voia un zâmbet. Găurile întrerup undele de trepidaţii. 
Pe imagini o să arate ca nişte pătrate negre. Ah, dar o să 
meargă. Nu am lucrat niciodată în timpul unei săpături, ci 
întotdeauna înainte de aceasta. 

— Ce fel de săpături? 

— Dinozauri. Am detectat odată două schelete minunate, 
mari de dinozaur. Acestea sunt expuse acum la unul dintre 
muzeele Smithsonian. Şi odată a fost contramandată o săpătură 
după ce am fost noi acolo. Pentru că pe imagini s-a văzut că era 
prea puţin de găsit acolo. 

Stephen îşi drese glasul. 

— Judith? 

— Mmh? îi aruncă ea o privire nemulțumită. Ce este? 

— Pot să vorbesc un moment cu tine? 

Ea îi aruncă o privire scurtă, ce părea să zică „trăsni-te-ar 
Sfântu'”, apoi zâmbi scuzându-se tehnicianului cu ochii negri, 
înflăcăraţi şi se apropie de Stephen. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Dacă te întreabă cineva ce ai de gând diseară, atunci 
spune-i că noi doi mergem să-i vizităm pe părinţii tăi. 

Ea dădu capul pe spate şi-l privi, ca şi cum l-ar fi considerat 


141 


nebun. 

— Ce-ai spus? De ce asta? 

— Pentru că aşa i-am spus profesorului Wilford-Smith. 

— Şi de ce i-ai spus profesorului că noi doi mergem să-i 
vizităm pe părinţii mei? 

— Ascultă. Astă-seară începe Sabatul. Aşa că mi-e greu să 
afirm că o să mergem în lerusalim la cinema. 

— Nu înţeleg. Ce-l interesează pe el unde mergem eu sau tu 
seara? 

— Aparent crede că e treaba lui, spuse Stephen calm. 
Gândeşte-te la tipul acela, care a fost în cortul meu. Intre timp 
m-au interogat şi m-au constrâns să le spun când părăsesc 
tabăra. 

Judith îl studie cercetător. Enervarea ei părea că se potoleşte. 

— Atunci spune că o vizităm pe mama mea. 

— Mama ta? Ce s-a întâmplat cu tatăl tău? 

— A părăsit-o pe mama la o zi după ce m-am înrolat şi deci 
am plecat din casă. De atunci trăieşte într-o garsonieră rece, 
citeşte toată ziua Talmudul şi crede că e un bărbat pios. 

— Oh, Doamne! Stephen, ai cărui părinţi aveau o căsnicie 
oarecum fericită, era cu adevărat şocat. Nu ştiam asta. 
Yehoshuah nu mi-a povestit niciodată nimic. 

— Şi mie mi-ar fi plăcut mai mult să nu trebuiască să 
povestesc aşa ceva. 

— Hmm. În orice caz voiam să-ţi comunic toate acestea. 

— Okay. 

— la spune... Aproape că zâmbea. 

— Ce anume? 

El indică cu o mişcare a capului spre bărbatul de la computer. 

— Ce găseşti la ăsta? 

Fără nici o trecere în expresia feţei ei se citeau din nou nori şi 
grindină. 

— Stephen Foxx, explică ea furioasă, nu înţelegi nimic! Cu 
aceste cuvinte îl lăsă acolo şi plecă spre lucrările din Zona 3, 
unde de fapt era repartizată. 

Stephen se uită după ea oarecum încurcat. Probabil că nu 
trebuia să zică asta, dar de ce anume, nu ştia nici el. Femeile 
erau uneori pur şi simplu de neînțeles. Nici nu era ambiția sa să 


142 


le înţeleagă, deşi ar fi uşurat uneori lucrurile. 

— Scuzaţi-mă! strigă tipul care încă mai stătea pe taburetul 
său în faţa computerului în aer liber. Pot să vă întreb ceva? 

— Mmm, făcu Stephen morocănos, sigur că da. Bărbatul se 
ridică şi veni clătinându-se. 

— George Martinez, se prezentă el şi întinse mâna spre 
Stephen. Din Bozeman, Montana. 

Stephen scutură cu grijă mâna întinsă. Oare nu exista nimic 
de mâncare în Bozeman, Montana? 

— Stephen Foxx. Sunt din Maine. 

— Mă bucur, Stephen. Am auzit, hm, fără să vreau, ceva din 
discuţia cu tânăra... 

— Fără să vrei. Inţeleg. 

Drăguţă descriere pentru: „Eu am tras cu urechea”. Trebuia 
să şi-o noteze. 

— Da, am auzit că vreţi să mergeţi diseară la lerusalim. 
Corect? 

— Da. 

— Ar fi o neruşinare din partea mea dacă v-aş ruga să mă 
luaţi cu voi? 

Stephen făcu eforturi să nu se încrunte respingându-i 
rugămintea sau ceva asemănător. Avea de gând în seara aceea 
să introducă clandestin în laboratorul Institutului Rockefeller un 
document de neînlocuit, pe care şi-l însuşise ilegal, pentru a-l 
supune cercetărilor. Ultimul lucru care-i lipsea acum era un 
străin care să vină cu ei. 

— La lerusalim? Ce vreţi să faceţi acolo? 

— Vreau să văd oraşul. 

— E Sabatul. Nu se întâmplă nimic. 

George îşi legănă încurcat partea superioară a trupului, încolo 
şi-ncoace. 

— Vedeţi dumneavoastră, treaba stă aşa: Eu obişnuiesc să 
merg în fiecare seară la biserică. Mi-ar lipsi ceva dacă n-aş 
putea să o fac şi aici. Şi suntem aici în Ţara Sfântă - şi toate 
locurile sfinte sunt aşezate doar la mică distanţă; accesibile cu 
maşina... Aş vrea foarte mult să le văd, chiar dacă seara aceasta 
este un moment nepotrivit. Dar nu ştiu dacă mâine-seară nu 
vom fi deja pe drumul de întoarcere. 


143 


— Inţeleg. 

El îl studie pe bărbatul subţire, cu pielea închisă la culoare cu 
atenţie. De fapt arăta destul de simpatic. Un catolic pios, după 
câte se părea. Nu prea era un rival serios în ce o priveşte pe 
Judith. 

— Problema pe care o am, George, este că nu ştiu când ne 
întoarcem. Nici nu ştiu măcar dacă ne întoarcem în seara 
aceasta. Înţelegeţi? Pot să vă iau cu noi, nu-i nici o problemă. 
Dar trebuie să vedeţi cum ajungeţi înapoi. 

George făcu un gest puternic cu mâna. 

— Oh, nu e nici o problemă. Pot face asta. Voi găsi undeva un 
taxi. Numai că aici nu există nici unul, de aceea... 

— Okay, ridică Stephen din umeri. Atunci pe diseară. 

* 


Trecuse la ruperea foilor din blocul flipchartului, la întinderea 
lor pe masa mare, minunat de goală şi la mâzgălirea lor cu 
mişcări sălbatice, furioase, fără pauze. Scria de parcă îl gonea 
cineva, folosea toate culorile, strecura cuvinte-cheie, picta 
semne mari de întrebare, trăgea linii de legătură, încercuia zone 
ale hărţii sale haotice şi tăia altele cu linii colorate groase şi 
dense sub formă de cruce. Totul era atât de nebunesc! O 
completă nebunie. A scrie ca un nebun era singura metodă să 
rămână cu mintea limpede. 

Cândva după-amiază aruncă epuizat markerul departe de el, 
se lăsă pe spate de speteaza scaunului şi îşi masă umărul drept 
care-l durea deja după tot acel efort. Acum observă că îi era 
foame, simţea o foame uriaşă. Uitase complet de masa de prânz 
şi nimeni nu venise să-i amintească. Sau poate că venise 
cineva, stătuse în pragul uşii şi îl strigase de mai multe ori pe 
nume, iar el nici măcar nu-şi ridicase privirea. Nu mai ştia. 

„Ce-ar fi dacă...?” Aceasta era întrebarea în care se adâncise. 
Presupunând că ar fi existat ceva precum călătoriile în timp. 
Presupunând că mortul era cu adevărat un călător în timp 
kamikaze, care fusese printr-o modalitate inimaginabilă trimis în 
timpul lui Isus şi condamnat ca după moartea acestuia pe cruce 
să rămână în Palestina la începutul erei noastre şi să-şi încheie 
viaţa acolo. Presupunând, presupunând, presupunând. 

Încă nu-i venea să creadă. Era incredibil. Adânc în sinea sa 


144 


putea simţi certitudinea, ca un suport masiv din fier, că era 
imposibil să te deplasezi în timp, în trecut şi să faci ca trecutul 
să devină prezent. Nimic nu-i putea zdruncina convingerea că 
timpul nu mai putea fi chemat înapoi. 

Era desigur o descoperire interesantă. Tocmai el, autorul de 
science-fiction care repurtase cele mai mari succese cu romane 
despre călătorii în timp. Şi, deodată, în situaţia în care de fapt ar 
fi trebuit să sară în sus de bucurie - „Vedeţi. V-am spus-o 
dintotdeauna!”- apărea în el o voce, care-i striga neîncetat: 
„Asta nu se poate! Este totul o escrocherie!” 

Dar el reuşise să se introducă în acest „Ce-ar fi dacă”, să se 
piardă în el, să-şi acopere vocea îndoielii cu activitate febrilă. Şi, 
acum, în faţa sa pe masă se afla rezultatul multor ore de beţie a 
muncii: coli mari de hârtie, măzgălite în întregime cu notițe în 
patru culori ţipătoare, aşa încât arătau ca lucrări de artă 
modernă. 

Incepuse cu punerea problemei: Ce-ar fi dacă aş scrie un 
roman în care este vorba despre cum cineva călătoreşte din 
prezent în trecut, în vremea lui Isus, cu o cameră video în bagaj. 
Nu că ar fi avut de gând aşa ceva. Intr-o povestire pe care o 
citise odată şi care îi plăcuse mult, se dovedise la sfârşit că 
persoanele care fuseseră de faţă la crucificarea lui Isus - 
soldaţii, oamenii de la marginea străzii, preoţii şi chiar şi călăii 
care-l băteau pe cruce - erau în totalitate călători în timp din 
epoci diferite ale viitorului îndepărtat. 

Ceea ce-l făcu să se gândească din nou la argumentul lui 
Stephen Hawking. Dacă această călătorie în timp va fi inventată 
în curând, nu aveau să apară cândva călătorii de aventuri în 
trecut, la evenimentele mari ale istoriei? „Întâlniţi-l pe Leonardo 
da Vinci! Priviţi cum pictează Michelangelo Capela Sixtină! 
Insoţiţi-l pe Cristofor Columb în călătoria sa istorică în Lumea 
Nouă!” Nu trebuia să fie acelaşi lucru valabil şi pentru toate 
epocile, pentru toate evenimentele importante? Dacă vreodată 
urma să se dezvolte călătoria în timp şi, dacă ar urma să fie 
practicată, atunci, prin întregul trecut ar trebui să mişune 
călători din viitor şi istoria ar trebui să fie plină de turişti. Şi 
probabil că nu s-ar fi limitat la un simplu tur al oraşelor. 
„Accedeţi la tronul împăratului roman - bucuraţi-vă de orgii, atât 


145 


de risipitoare şi decadente cum n-au mai existat niciodată!” 

Şi, dacă ceea ce credeau John Kaun şi profesorul Wilford- 
Smith corespundea adevărului, atunci nu era vorba de o 
descoperire care avea să fie făcută cândva în secolul al XXIV-lea 
sau al XXXVI-lea - până atunci aveau să se petreacă atâtea, 
avea să fie uitată atâta istorie, încât Columb şi da Vinci puteau 
rămâne neatinşi - ci de o descoperire care trebuia să aibă loc 
imediat. Camera video, de care era vorba aici, urma să apară pe 
piaţă în trei ani. Dacă se bazau pe timpul actual de dezvoltare al 
produselor, era puţin probabil ca aceasta să rămână un model 
de top mai mult de încă trei ani. Cu alte cuvinte, era vorba de 
următorii şase ani! Cel târziu în şase ani bărbatul ale cărui oase 
le dezgropaseră acolo trebuia să plece spre trecut. 

Întrebarea următoare era cum avea să o înfăptuiască din 
punct de vedere tehnic. Avea să folosească un fel de maşină a 
timpului precum cea din romanul lui H.G. Wells? Cum trebuia să- 
ţi imaginezi o asemenea maşină? Era o maşină mică, uşor 
manevrabilă, pe care o putea purta comod la curea, sau mai 
degrabă o aparatură tehnică, monstruoasă, mare cât o uzină? In 
cazul din urmă, era puţin probabil ca plecarea călătorului în timp 
să rămână neobservată. Poate urma să aibă loc o mare agitaţie 
mediatică, o transmisie în direct în întreaga lume, asemă- 
nătoare primei aselenizări. Asta putea să-şi imagineze foarte 
bine: maşina timpului şi în faţa sa curajosul şi altruistul călător 
în timp, care făcea cu mâna şi care să spună ultimele cuvinte - 
ceva de genul „Un pas mare pentru omenire...” - înainte să 
plece în călătoria sa fără întoarcere. Şi apoi, imediat după ce ar 
porni, ar demara săpăturile la locul stabilit, într-un loc ales cu 
grijă, într-un loc despre care toţi istoricii renumiţi ar fi fost de 
acord că a rămas neatins de pe vremea lui Isus. Acolo s-ar fi 
găsit casete cu imagini din viaţa lui Isus Hristos, pentru că acel 
călător în timp a fost atunci acolo şi a depus casetele exact în 
acel loc. Şi miliarde de telespectatori din toată lumea ar privi 
concomitent aceste imagini... 

Eisenhardt făcu o scurtă pauză, întinse mâna după markerul 
roşu şi picta un punct gros în dreptul fiecărui cuvânt-cheie. Ceva 
nu era în regulă cu această construcţie mentală, la care trebuia 
să se mai gândească. Ceva nu mergea. Vreun gând care nu 


146 


reuşise să devină limpede. Un gând care era important. 

Bine, dar acum mai departe. Dacă exista o maşină a timpului 
- deci un aparat care să-l trimită pe călător în trecut, aşa cum o 
rachetă transporta un astronaut pe lună - atunci următoarea 
întrebare era unde rămăsese acest aparat. Şi de ce nu era 
posibil să înfăptuiască şi drumul înapoi. 

La aceasta Eisenhardt descoperise că exista o explicaţie 
simplă. Nu avea să-i placă lui Kaun şi lui Wilford-Smith, dar nu 
era de neglijat. Unde stătea scris că trebuia trimis în trecut doar 
un singur călător în timp? Nu era mult mai probabil şi mai la 
îndemână să se trimită o întreagă echipă? Pentru unul singur o 
asemenea călătorie era o afacere mult prea periculoasă. O 
cultură străină, limbi şi moduri de gândire diferite, boli care 
fuseseră de mult timp eradicate la vremea când se născuse 
călătorul în timp - puţin probabil să se dorească un asemenea 
risc. 

La fel de improbabil precum a trimite un om singur pe lună. 
Poate unul din echipă se pierduse pur şi simplu. Poate fusese 
arestat de către ocupaţia romană. Poate se îndrăgostise de o 
fată drăguță şi se hotărâse să rămână. Poate suferise un 
accident. Orice s-ar fi petrecut - el rămăsese, trăise câţiva ani şi 
fusese înmormântat acolo unde îl găsise Wilford-Smith. Ceilalţi 
din echipă se întorseseră în timpul lor - de aceea nu se găsise 
nici o maşină a timpului. Şi de la sine înţeles că luaseră cu ei 
toate înregistrările video. 

Dacă se potrivea această explicaţie, puteau să caute camera 
aceea video mult şi bine. 

Hmm. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât nu găsea nimic 
care să se împotrivească unei astfel de interpretări, în cel mai 
bun caz se putea pune întrebarea de ce călătorul care 
renunţase luase cu el tocmai instrucţiunile de utilizare. 

Eisenhardt dădu pagina corespunzătoare la o parte. Aceasta 
era deci o teorie. Teoria echipei şi a celui care renunţase. Era 
curios să ştie ce idei îi veneau lui Kaun legat de aceasta. 

Dar să presupunem că aveau totuşi de-a face cu un singur 
om. Să presupunem că această călătorie nu se efectuase cu 
ajutorul unui aparat de transport, ci cumva altfel. Mai degrabă 
ca teleportarea din filmele Star Trek. Un tun temporal uriaş care 


147 


să-l catapulteze pe experimentator în trecut. Trebuia montat 
acest tun temporal în Israel? 

Aşa era în filme. Acelaşi loc, alt timp. Asta dădea bine în 
filme. In realitate, dacă se schimba doar timpul, nu şi locul, cel 
mai probabil te puteai găsi proiectat în spaţiu. Pentru că nimic 
nu se afla atât de tare în mişcare ca aşa-zisul pământ solid de 
sub picioare. Nu numai că Pământul se învârtea în douăzeci şi 
patru de ore odată în jurul axei sale - ceea ce însemna că cineva 
care se afla liniştit în fotoliul său în Europa Centrală se mişca 
aproape cu viteza sunetului - Pământul gonea în afara acestei 
mişcări cu o viteză şi mai mare în jurul Soarelui. Soarele, la 
rândul său, se învârtea cu o viteză ameţitoare în jurul centrului 
Căii Lactee, iar aceasta se mişca prin Univers cu o viteză la care 
un constructor pământean de rachete nici măcar nu putea visa. 
Un carusel cosmic de neimaginat. Eisenhardt nici nu-şi putea 
închipui cum putea să funcţioneze aceasta: să deplasezi pe 
cineva de-a curmezişul prin spaţiu-timp spre o destinaţie atât de 
îngust determinată precum Palestina de acum două mii de ani. 
Era de parcă se scuipa în aer, fiind învârtit în cel mai sălbatic 
carusel al iarmarocului şi se nimerea totuşi o anumită persoană, 
care se găsea pe acelaşi carusel, direct pe umărul stâng. 

De-a curmezişiul prin spaţiu-timp... 

| se opri respiraţia. Scoase iute capacul cariocei pe care o 
ţinea încă în mână şi începu să scrie. Dacă o călătorie în timp 
era posibilă, dacă era posibil să transporţi pe cineva prin spațiu- 
timp - atunci putea fi posibil să şi transporţi pe cineva pe altă 
planetă. Să nimereşti o Palestina pe Terra de acum două mii de 
ani era la fel de uşor sau de greu ca faptul de a ajunge pe o 
planetă din jurul lui Alpha Centauri sau Epsilon Eridani. 

Şi tehnologia pentru aceasta urma să apară în următorii şase 
ani? Improbabil. Era atât de improbabil încât putea să înceteze 
să se mai gândească la asta. 

Dacă nu ar fi fost blestematele de instrucţiuni de utilizare. 

Eisenhardt împinse şi această hârtie deoparte. li era foame. 
Avea şi dureri de cap. lar instrucţiuni de utilizare oricum nu 
suportase niciodată. 

Apoi se puteau face teorii cu privire la felul în care ipoteticul 
călător în timp s-ar fi putut pregăti pentru călătorie. Aceasta i se 


148 


părea lui Eisenhardt, pentru care chiar şi împachetatul unui 
geamantan pentru un turneu de lecturi de o săptămână, 
reprezenta un coşmar deosebit de greu. Ce-ţi puneai în bagaj 
dacă aveai de gând să călătoreşti în trecut să-l filmezi pe Isus 
Hristos şi apoi să râmai acolo? Precis nişte cărţi de suflet. Poate 
putrezea undeva un Walkman vechi de două mii de ani cu tot cu 
casetă? Medicamente. Cu siguranţă s-ar fi vaccinat din plin 
înainte, dar ar fi trebuit să ia cu el desigur şi medicamente, 
antibiotice, antidiareice, tablete împotriva durerilor de cap, 
astfel de lucruri. Ar fi trebuit să întrebe un farmacist cum ar 
arăta trusa de medicamente a unui călător în timp. Şi ar fi 
învăţat cel puţin una din limbile de circulaţie din acea vreme. 
Aramaica probabil, care era, cum citise între timp, limba 
maternă a lui Isus din Nazareth. Şi latina bineînţeles pentru a-i 
înţelege pe ocupanţii romani. 

În total strânsese o listă remarcabilă de obiecte de 
echipament. Un bagaj voluminos. Pe lângă haine şi lucruri 
asemănătoare - ce se folosea oare în acele vremuri în locul 
pastei de dinţi? - bineînţeles luase şi camera de filmat. Casete 
din belşug. Poate luase ceva cu el pentru a ascunde camera, 
căci fantezia lui Eisenhardt dădu greş în încercarea de a-şi 
imagina reacţia oamenilor de atunci la vederea unuia care se 
plimba cu ochiul lipit de ocularul unei camere video argintii. 

Mda, o asemenea cameră avea nevoie în mod normal de 
curent electric. Şi, cum ce se ştia, prizele lipseau în Palestina de 
la începutul erei noastre. Călătorul în timp nu ar fi putut să 
încarce pur şi simplu doar acumulatorii camerei sale şi să plece, 
ci şi-ar fi luat mai degrabă o sursă de energie, cu ajutorul căreia 
ar fi putut încărca din nou şi din nou acumulatorii. Poate nişte 
celule solare. Se putea interesa la specialiştii pentru dotarea 
expedițiilor ce exista în acest sens. De fapt, nu prea se putea 
pune altfel problema. Eisenhardt împinse şi această foaie 
deoparte, lăsă carioca din mână şi-şi masă oftând tâmplele. Ce 
job de rahat! Ce aventură nebună! 

Şi, la naiba, îi era foame. La dracu' cu toate gândurile astea, 
se va duce acum dincolo în bucătăria de campanie şi va vedea 
dacă putea căpăta ceva de ronţăit. 

* 


149 


Stephen se străduia să nu lase crăpătura dintre prelatele 
cortului, prin care spiona afară, să devină mai mare decât ar fi 
fost necesar. 

— M-am interesat un pic, spuse el cu jumate de gură. Pe tip îl 
cheamă Ryan. 

— Care tip? întrebă Judith, care şedea aşteptând pe patul său 
de campanie. 

— Care a fost în cortul meu. Omul lui Kaun pentru treburile 
murdare. El lăsă să cadă materialul greu şi gri. Nu se vede 
nimeni. 

Judith îl privea aşteptând. 

— Şi acum? 

— În seara aceasta îţi vei duce rufele murdare la mama ta, 
explică Stephen. În geanta ta mare de voiaj. 

— Şi dacă o să vrea cineva să o controleze? De exemplu, 
acest Ryan. 

— Atunci ţipi până se adună lumea că nu vrei ca ăla să-ți 
atingă lenjeria intimă cu mâinile lui murdare. 

Judith oftă, se aplecă, scoase geanta de voiaj şi începu să o 
golească. 

— Nu ştiu. Nu am o presimţire bună. 

Stephen rămase lângă intrare şi privi din nou afară. Soarele 
se apropia de orizont. Ziua trecuse ciudat de repede. Trebuiau 
să se grăbească, pentru că în curând aveau să se întoarcă la 
corturile lor ceilalţi săpători voluntari. 

— Apropo, ştii ce fac ăia acolo? întrebă ea în timp ce-şi aduna 
lucrurile curate lângă ea pe pat. 

— Care ăia? 

— Aceşti tehnicieni care au venit azi-dimineaţă. Doar am 
conversat cu unul dintre ei. 

— Da, am văzut. Şi ce fac ei? 

— A denumit-o cercetare tomografică a solului. Un fel de 
radiografie, doar că ei folosesc unde de şoc sau unde sonore, 
sau ceva asemănător. 

— Mi-am imaginat aşa ceva. Judith se strâmbă. 

— Bineînţeles. Mi-aş fi putut imagina că te-ai gândit deja la 
asta. De ce mă ostenesc eu de fapt? Răsturnă în geanta de voiaj 
conţinutul pungilor de plastic în care păstra rufele folosite. Şi cu 


150 


siguranţă poţi să-ţi imaginezi ce caută. 

— Cred că această cameră de filmat. Kaun crede probabil că 
e undeva pe aici. _ 

— Despre o cameră video acest om nu ştie evident nimic. Il 
cheamă George Martinez şi lucrează la Universitatea din 
Bozeman, Montana. 

Stephen îşi muşcă limba să nu spună că ştia deja. 

— Interesant. Şi ce i s-a povestit? 

— Că se caută un cufăr metalic mare. O cutie din metal, aşa 
de mare ca un geamantan. Pretinsul osuar al unui rege 
hasmoneanf. 

— Un geamantan metalic... un recipient în care camera video 
şi înregistrările să poată fi menținute mii de ani. 

— Aşa îmi închipui şi eu, spuse Judith şi îşi aranjă geanta de 
voiaj. Aşa, rufele murdare sunt pregătite. 

— Bine. Acum am nevoie să nu fiu deranjat câteva minute. 
Cel mai bine stai de pază în timpul ăsta. 

— Din partea mea fac şi asta. 

Se ridică şi se rotiră cu greutate unul în jurul celuilalt până 
când Judith ajunse în dreptul intrării şi Stephen lângă patul ei. 

El se lăsă lângă pat pe genunchi. 

— Deci, să începem. Acum nu trebuie să vină nimeni. 

— Şi dacă vine totuşi cineva? Stina, de exemplu. 

Aşa o chema pe colega ei de cort. 

— Atunci va trebui să ne sărutăm, explică Stephen pe cât de 
sec posibil. Şi să ne comportăm astfel încât ea să se retragă 
plină de tact. 

O auzi inspirând speriată. 

— Vorbeşti serios? 

El nu răspunse, ci începu să sape în pământul nisipos de sub 
patul ei. 

— Păi, da, spuse ea după un timp, cu jumătate de gură. 
Oricum nu cred că vine. 

Stephen rânji împotriva voinţei sale, ceea ce ea, din fericire, 
nu văzu şi săpă mai departe până dezgropa ceea ce îngropase 
de dimineaţă. 

Judith făcu ochii mari atunci când el ieşi cu obiectul de sub 


ê Din neamul Macabeilor (n.red.) 
151 


pat. 

— Ce-i asta? 

— Băieţii de la bucătărie au perfectă dreptate când ne interzic 
să plecăm cu mâncarea, rânji Stephen. Vasele chiar dispar. 

Ceea ce ţinea în mână erau două farfurii metalice întinse, 
aşezate astfel una peste cealaltă, încât între ele rămăsese un 
spaţiu strâmt şi bine protejat. De jur împrejur cele două farfurii 
erau lipite cu o bandă adezivă puternică şi totul arăta ca o mică 
farfurie zburătoare de pe Marte. 

— Acolo înăuntru sunt hârtiile? 

— Exact. Bine protejate, sper. 

El suflă ultimele fire de nisip de pe recipientul improvizat şi-l 
depozită cu grijă, adânc sub rufe, în geanta de voiaj a lui Judith. 

* 


Eisenhardt şedea singur la o masă din bucătăria de campanie, 
înconjurat de bănci goale, şi mânca înfometat ce era în farfurie. 
Nu mai rămăsese nimic din mâncarea de prânz atunci când 
ajunsese el; dar era mai târziu decât crezuse, aşa că bucătarul 
putuse să-i dea ceva din masa de seară. Avea un gust bun; un 
fel de mâncare deosebită, interesantă, făcută din legume al 
căror nume îl uitase din nou. Credea că poate distinge vinete, 
usturoi şi chimen, dar apoi mai era şi un sos care îi era complet 
necunoscut. În orice caz, gustos, mai ales când ţi-era foame. 

Soarele era deja foarte jos. Pe fundalul orizontului se putea 
vedea cum săpătorii voluntari se îndreptau tărăgănat spre 
corturile lor, pentru a se revigora probabil şi a se năpusti apoi 
asupra bucătăriei. El observă o fată cu părul închis la culoare, 
cărând spre parcare o geantă mare de voiaj pe care o băgă în 
portbagajul unei maşini mici de culoare albastru-închis. Vag îşi 
aminti că odată cu apusul soarelui începea Sabatul; probabil că 
unii dintre voluntarii israelieni plecau acasă în această perioadă. 
Chiar în timpul în care el o observa - arăta destul de bine, având 
părul lung şi negru şi un corp frumos - văzu o altă maşină care 
se apropia într-un nor de praf de tabără. Eisenhardt îşi încreţi 
fruntea şi privi mai atent. Era un taxi. Un taxi asemănător cu cel 
cu care el însuşi sosise ieri-seară. 

Scena i se păru atât de cunoscută încât uită să mai mănânce. 
Taxiul se opri. In timp ce şoferul de taxi descărca bagajele din 


152 


portbagaj, John Kaun şi profesorul se apropiară de maşină şi-l 
salutară pe bărbatul care coborâse din taxi şi se uita uimit 
împrejur. Din ce se putea observa de la distanţă, nou-venitul era 
un pic mai bătrân, în jurul vârstei de cincizeci de ani, avea o 
barbă albă sălbatică, o chelie pe jumătatea capului şi o burtă 
impresionantă. Wilford-Smith îi vorbea în felul său grijuliu şi cu o 
gestică reţinută. Apoi luă cuvântul magnatul media, cu gesturi 
largi, precis, dinamic. Explica, zâmbea smulgându-i bărbatului o 
mişcare aprobatoare a capului. In sfârşit îl prinse de cot. Oameni 
zeloşi săriră în ajutor, luară geamantanele descărcate şi plătiră 
taxiul, în timp ce Kaun şi Wilford-Smith îşi conduceau politicoşi 
noul musafir către cortul alb din Zona 14. 
* 

De când discutase cu tehnicianul, Gideon începuse să se 
frământe de ce aveau el şi colegii săi, de fapt, de păzit acolo. 

În mod normal, i-ar fi fost indiferent. Treaba lui era să 
păzească. Asta însemna să-şi ţină ochii deschişi şi să fie mereu 
pregătit să oprească un atacator sau, dacă nu mergea altfel, 
atunci să-l omoare. Dacă avea de păzit o persoană, putea să 
însemne că trebuia să o protejeze cu orice chip, chiar şi cu riscul 
de a fi rănit sau omorât, dar acest gen de ataşament era destul 
de rar şi era plătit suplimentar. În mod normal păzea instalaţii 
industriale, relee de comunicare, monumente sau centre 
turistice, dar protejase şi industriaşi şi politicieni, odată chiar şi 
pe Yaser Arafat, preşedintele palestinienilor, când acesta nu era 
încă preşedinte, ci doar conducătorul unei mişcări 
controversate. Atunci nici nu-şi făcuse prea multe gânduri 
despre sensul şi scopul angajamentului său; bărbatul cu 
năframa alb-albastră fusese pentru el un client ca oricare altul. 
Poate de aceea îl alesese firma pe el pentru jobul ăsta. Era 
adesea ales pentru misiuni deosebite, în special pentru că 
vorbea destul de bine engleză. Odată fusese garda de corp a 
unei actriţe americane, care călătorise două zile prin Israel şi la 
despărţire îl şi sărutase. De atunci vedea toate filmele ei. Uneori 
era important şi faptul că reflexele sale rapide deveniseră 
legendă. Aceasta se descoperise încă de când făcuse armata, 
motiv pentru care fusese antrenat ca lunetist. Nimeni nu spuse 
încă despre el că ar fi fost deosebit de curios. Nici acum nu era. 


153 


Îşi făcea doar gânduri. Stătuse de veghe întreaga zi în faţa uneia 
dintre intrările cortului alb, fără să-i vină vreo idee să arunce o 
privire înăuntru. Pentru că li se spusese că nu aveau voie să 
facă aceasta. lar Gideon asculta ceea ce i se spusese. 

Dar subiectul îl preocupa. Era pentru prima dată că avea de 
păzit o descoperire arheologică. Dar asta în sine nu era ceva 
neobişnuit. Auzise că alţii avuseseră de păzit o veche comoară, 
monede şi podoabe din vremea vechilor regi. Şi descoperirile 
arheologice erau adesea politizate în Israel. Cineva dezgropa 
ceva ce altcineva considera dovada sau contestarea 
convingerilor sale politice sau religioase şi imediat se ajungea la 
conflict. 

Da, ar fi vrut să ştie ce fusese găsit atât de important în 
groapa din pământ peste care stătea cortul. Şi se consola cu 
ideea că în cazul în care era cu adevărat ceva important avea să 
afle cândva din ziar. Şi atunci va tăia articolul din ziar şi şi-l va 
lua cu el prin cafenelele unde se întâlnea cu prietenii săi şi le va 
spune: „Aici am fost! Eu am fost cel care a stat de pază!” 

Seara observă cum profesorul englez, care conducea şantierul 
arheologic, şi americanul care, după cum auzise, era 
multimilionar şi finanța săpăturile, primiseră un vizitator pe 
care-l adusese un taxi din Tel Aviv. Nu avea nici o idee cine 
putea fi acel bărbat. Era mare, cam de cincizeci de ani, avea o 
barbă căruntă şi părea să suporte greu căldura, în orice caz se 
ştergea încontinuu cu mâneca de la costum pe frunte şi pe 
capul chelios, pe când cei trei treceau peste scândurile şi 
podeţele care duceau spre acest cort. 

„Poate un om de ştiinţă”, se gândi Gideon şi se dădu un pas 
înapoi, pentru ca cei trei să poată intra nestingheriţi în cort. 

— 'erev tov, murmură profesorul, care mergea în spatele 
celorlalţi şi îl salută pe Gideon distrat. Toda. 

— Bevakasha, răspunse Gideon. 

Bună seara. Mulţumesc. Poftiti. Gideon înţelese că profesorul 
nu ştia că el vorbeşte şi engleză. Profesorul era acolo să-i arate 
şi să-i explice noului şi importantului vizitator descoperirea sa 
valoroasă. 

Gideon făcu ochii mari când îi fu clar ce însemna asta. 

Însemna că... 


154 


Nu. Nu putea să facă asta. 

Pe de altă parte... 

Li se interzisese să se uite în interior. Dar nu li se spusese să 
îşi astupe urechile. Gideon îşi trase scaunul o idee mai aproape 
de pânza cortului, puse carabina în poală de-a curmezişul şi se 
aplecă pe spate. Vocile celor trei bărbaţi erau destul de uşor de 
perceput. 

* 

La momentul stabilit, Eisenhardt formă numărul pe care-l mai 
formase încă odată de dimineață. De partea cealaltă cineva 
ridică receptorul imediat. 

— Uri Liebermann. 

— Bună seara, domnule Liebermann. Peter Eisenhardt la 
telefon. 

— Ah, domnule Eisenhardt, da. Ce plăcere! 

— Ei, întrebă scriitorul încordat, aţi putut afla ceva? 

— Da. 

Eisenhardt inspiră adânc. 

— Vă ascult. 

— Mda. Se părea că şi jurnalistul trebuia mai întâi să-şi ia 
avânt. Deci aveaţi dreptate. Există o mulţime de material 
despre profesorul Wilford-Smith în arhiva noastră. O simplă 
căutare şi se umple ecranul. Nu poţi decât să te minunezi de 
insistența cu care profesorul organizează săpături pe pământul 
Israelului. 

— Aha. 

— Dar, completă Liebermann, mă tem că nu se bucură deo 
reputaţie prea bună în cercurile ştiinţifice. 

Eisenhardt simţi cum i se ridică colţurile gurii aproape singure 
într-un rânjet. Era interesant. 

— Ce înseamnă asta concret? 

— | se reproşează în principal că lucrează neglijent. Revin 
mereu aceleaşi învinuiri: nu este grijuliu cu descoperirile, i se 
deteriorează mai mult material arheologic decât altora şi sapă 
prea mult şi prea repede. Am găsit un interviu cu Yigael Yadin 
care este de părere că Wilford-Smith pare să confunde masa cu 
calitatea şi într-o porţiune de interviu care nu a fost dată 
publicităţii spune chiar cuvânt cu cuvânt: „Acest om este o 


155 


pedeapsă pentru arheologia israeliană”. 

— Cam dur. 

Eisenharat nu auzise niciodată de acest Yigael Yadin, probabil 
tot un arheolog, şi anume unul recunoscut. 

— Mai mult, Wilford-Smith publică destul de puţin şi cea mai 
mare parte a scrierilor lui sunt plictisitoare sau controversate. 
Vă spune ceva Benjamin Mazar? 

Eisenhardt ezită. 

— Nu pot să spun asta. 

— O capacitate aici în ţară. A făcut săpături la Zidul Plângerii. 
Acum mai mulţi ani, şi-a exprimat în treacăt bănuiala că Wilford- 
Smith nu se pricepe în multe aspecte ale istoriei Palestinei. 

— De necrezut. 

— Singurul lucru pe care aparent îl admiră toţi ceilalţi 
arheologi la el este faptul că îşi găseşte mereu un sponsor 
pentru proiectele sale. 

— Poate de aceea nu-l pot suferi? 

— Cum spuneam, nu pot să-mi exprim o părere în acest sens. 
Am cercetat bazele noastre de date, aşa cum v-am promis, dar 
sunt un profan în ceea ce priveşte istoria antică. E destul de 
dificil să păstrezi pasul cu istoria modernă. 

Eisenhard lua zelos notițe. 

— Titlul său de profesor este autentic? întrebă el atunci, îl 
auzi pe Liebermann oftând. 

— Da şi nu. În principiu este autentic, Wilford-Smith este 
profesor de istorie la Universitatea Barnford din sudul Angliei. 
Care este însă la rândul ei o instituţie controversată, aparţinând 
unei comunităţi religioase puţin cunoscute, numită True Church 
of Barnford. 

— N-am auzit niciodată. 

— Trebuie să recunosc că nici eu. Nu am putut afla nimic 
despre ea în timpul acesta scurt. 

Eisenhardt mâăzgăli „Barnford” pe blocnotesul său, sublinie 
cuvântul de trei ori şi desenă un semn de întrebare gros alături. 

— Altceva? 

Jurnalistul râse încet. 

— Cel mai bun lucru de-abia urmează. 

— Credeam că un jurnalist pune ce-i mai interesant la 


156 


început. 

— Numai într-un articol de ziar. Ştiaţi că iniţal Wilford-Smith a 
fost militar de carieră? 

Eisenharat nu-şi credea urechilor. 

— Soldat? 

— A slujit în război sub Montgomery în Africa de Nord şi a fost 
apoi staționat în Zona palestiniană a Orientului Apropiat, 
controlată de britanici. A făcut parte din trupele britanice care la 
fondarea statului evreu, în mai 1948, au trebuit să părăsească 
Palestina. 

— Incredibil! 

Eisenhardt încerca să şi-l imagineze pe omul de ştiinţă 
grijuliu, cu mersul său aplecat, ca un războinic viteaz al 
deşertului şi ca membru al unei patrule. 

— Mda, şi pare că a păstrat o înclinaţie nepieritoare pentru 
ţara noastră. S-a întors atunci în Anglia, a părăsit serviciul 
militar, s-a căsătorit, a acceptat un post de conducere într-o 
fabrică de textile şi a dus o viaţă liniştită. Până în anul 1969. 
Atunci, la vârsta de 42 de ani, şi-a părăsit brusc slujba bine 
plătită sub pretextul pensionării şi a început să studieze ştiinţele 
istorice, s-a specializat pe arheologie biblică şi s-a năpustit, în 
sfârşit, în 1974 pentru prima oara pe pământul israelian. 

— Pur şi simplu? 

— Habar n-am ce a declanşat asta. Pot să-mi imaginez că a 
moştenit nişte bani şi nu a mai fost obligat să muncească. 

Şi atunci să nu-i fi venit nimic mai bun în minte decât să 
scormonească ani de zile printr-un peisaj deşertic sec şi ucigător 
de fierbinte? Eisenharat clătină din cap. 

— În anul 1980, continuă Uri Liebermann, Universitatea 
Barnford l-a ridicat la rangul de profesor, dar l-a dispensat în 
acelaşi timp de activitatea la catedră şi de atunci nu mai e de 
urnit din Israel. Dar pentru a răspunde într-o frază la întrebarea 
dumneavoastră principală de azi-dimineaţă: Wilford-Smith nu a 
descoperit de fapt în toţi aceşti ani nimic care să fie de vreo 
importanţă ştiinţifică. Nu a fost trecut nici măcar odată în Who 's 
Who al arheologiei. Dacă vrea să fie menţionat măcar într-o 
notă de subsol a analelor ştiinţifice, atunci trebuie cu adevărat 
să se grăbească. 


157 


158 


16 


Din cercetările tomografice iniţial neplanificate se 
pot trage concluzii vaste pentru alte activităţi de 
săpături arheologice (vezi anexa Il a rezumatului final). 
Apoi, Zonele 3 şi 19 nu par chiar promițătoare aşa cum 
crezusem mai întâi pe baza analizei fotografiilor din 
satelit, în timp ce în ţinutul trapezoidal dintre Zonele 4, 
5 şi 6 apar structuri a căror natură este neclară şi care 
trebuie cercetate prin săpături”. 

Profesor Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Mai întâi era doar o metropolă ca oricare alta, spre care 
mergeau printre dealuri aride, învăluite de noapte. Apăreau 
case şi panouri publicitare; linii de înaltă tensiune, felinare de 
stradă şi curţi de fabrici iluminate treceau pe lângă ei, şi 
supermarketuri, şi restaurante.  Chiparoşi  întunecaţi se 
înghesuiau în spaţiile libere dintre case, iar pe Stephen îl izbi 
faptul că toate clădirile păreau construite din aceeaşi gresie alb- 
gălbuie, încât aveai impresia că oraşul fusese tăiat cândva în 
stâncă dintr-o singură bucată. 

George devenise tot mai tăcut de când intraseră în perimetrul 
oraşului. Stephen, care era la volan, arunca din când în când o 
privire spre Judith, care avea sarcina să-i piloteze. Dar ea, când 
observa privirea lui, arăta doar cu două degete înainte. Asta 
însemna că rămân pe şoseaua principală. 

Stephen ştia despre Sabat numai lucruri neclare - că era 
vorba despre odihnă şi interdicţia oricărei munci şi că ţinea de 
vineri seara până sâmbătă seara sau de la apusul soarelui până 


7 În momentul conceperii acestui raport, încă nu era stabilit dacă şi când vor 
fi reluate lucrările de la Bet Hamesh. 
159 


la celălalt apus de soare. În orice caz pe drum se aflau destule 
vehicule. Nu se aşteptase chiar să găsească un oraş cufundat în 
tăcere în care maşina lui să treacă pe străzi goale şi locuitori 
habotnici să arunce cu pietre în el, dar oricum ceva asemănător. 
Faptul că se aflau într-o formaţie de maşini care înaintau încet 
spre centru îl cam surprinse. 

Şi apoi, tocmai când ajunsese la concluzia că şi ăsta era un 
oraş ca toate celelalte, urcând o colină li se deschise pentru 
prima oară în faţă priveliştea neîngrădită a centrului oraşului. 

De pe bancheta din spate se auzi un oftat pasionat. 

— lerusalim, şopti George cu venerație. Yerushalayim. Oraşul 
păcii. 

Oraşul Păcii, pentru care s-au dat lupte mii de ani, mai mult 
decât pentru oricare alt loc de pe Pământ, se întindea în faţa 
privirilor lor ca un covor sclipitor, auriu, în care nenumărate 
lumini şi luminiţe străluceau într-o vale largă, presărată cu 
minarete înalte şi turle întunecoase de biserici, înfrumuseţate cu 
cupole mari şi mici. În sfârşit, dincolo de vale se înfăţişa Muntele 
Templului, peste care trona, tăindu-ţi răsuflarea, cea mai 
măreaţă cupolă, singura care era cu adevărat din aur: Cupola 
Stâncii. 

— Un loc pe Pământ, dar pe jumătate în Ceruri, rosti George 
cu tremur în voce. Bunica mea spunea asta mereu. Şi avea 
dreptate, serios, avea dreptate... 

— N-o lua razna, mârâi Stephen. Okay? George părea să nu-l 
audă. 

— Ierusalim - sunt în lerusalim, chiar sunt cu adevărat. 
Stephen tocmai voia să-l apostrofeze cu voce mai tăioasă ca să- 
şi vină în fire, când simţi mâna lui Judith peste a lui. Se uită 
surprins la ea, iar ea îi zâmbea atât de blajin, cum nu îi mai 
zâmbise vreodată. 

— Lasă-l, spuse ea încet. lerusalimul impresionează pe 
oricine. Chiar şi pe tine. 

— Pe mine? Cum îţi veni ideea asta? Ea doar zâmbi. Zâmbea 
foarte dulce. 

— Nu, sunt complet detaşat. Liniştea întruchipată, o asigură 
Stephen. Serios. Sunt cel mai necredincios dintre toți 
necredicioşii. Eu aş fi putut inventa ateismul. 


160 


— Bine, bine. La semaforul următor la stânga. 
* 

Şi în seara asta se strânseră în rulota lui Kaun. Nou-venitul 
şedea mare şi lăbărţat în fotoliu ca un Buddha gigantic, cu 
mâinile cărnoase încrucişate peste un abdomen voluminos. 
Putea avea puţin peste cincizeci de ani, purta un costum gri, 
care era atât de mototolit ca şi cum ar fi dormit ultimele nopţi în 
el şi nici despre cravate nu părea să aibă o părere prea bună - în 
orice caz, gulerul cămăşii era larg deschis sub barba subţire şi 
răsfirată. Chelia lui lucea în lumina lămpii din încăpere, iar 
Eisenhardt credea că putea recunoaşte că era bronzat. 

Multimilionarul prezenta tabloul opus, cu eleganța unui 
obişnuit leu al saloanelor, îl lăudă pe scriitor în cel mai înalt grad 
şi apoi îl prezentă pe noul membru al micii lor conjuraţii ca fiind 
profesorul Goutiere din Toronto, istoric la universitatea din oraş 
şi specialist în istoria Palestinei. 

— Încântat, înclină Eisenhardt din cap cuminte şi gândi: 
„Interesant - până acum credeam că specialistul pentru istoria 
Palestinei era Wilford-Smith...” 

Preţ de câteva clipe domni o linişte stânjenitoare, căreia Kaun 
îi puse capăt făcând din nou pe barmanul. Când ajunse la rând, 
Goutière îşi exprimă dorinţa pentru whisky canadian „şi vă rog 
atât de mult, cât încape în el”. Şi goli acest pahar cu atâta 
lăcomie, încât pe Eisenhardt îl apucă ameteala doar privindu-l. 

— Ei, îl întrebă Kaun în cele din urmă, ce părere aveţi despre 
această problemă? 

Canadianul se uită fix un timp, meditând apatic înainte să 
răspundă. 

— Trebuie să recunosc că încă nu sunt în stare să iau toate 
astea drept bune, explică el în cele din urmă cu o voce 
tunătoare de bas. Deci, deocamdată, mă voi limita să acţionez 
ca şi cum le-aş lua drept bune. Şi probabil că voi avea nevoie de 
încă vreo câteva pahare din whisky-ul dumneavoastră, de altfel 
excelent, pentru a-mi domoli spiritul critic atât de mult încât s-o 
pot face. 

— Nu veţi eşua din cauza asta, spuse Kaun şi umplu încă 
odată paharul. 

— Mulţumesc. 


161 


Dar se mărgini să ia paharul în mână fără să bea. Probabil că 
primul pahar îşi mai făcea efectul. 

Pentru un timp, din nou, nu spuse nimeni nimic. Toată lumea 
se uita la istoric ca la un oracol întruchipat. Aparatul de aer 
condiţionat scotea un sunet uşor, iar pielea fotoliilor foşnea din 
când în când decent, când îşi încrucişa cineva picioarele. 

— Vreţi să ştiţi, recapitula canadianul în sfârşit, cu privirea 
încă fixată pe peretele placat cu lemn de mahon şi izolat termic, 
unde este camera video. 

Magnatul presei încuviinţă din cap. 

— Exact. 

— Adică locul unde pe vremea lui Isus Hristos s-ar fi putut 
îngropa ceva ce cu siguranţă va putea fi dezgropat intact două 
mii de ani mai târziu. 

— Exact. 

Scoase un oftat aproape comic. 

— Asta este cam greu. 

Kaun zâmbi blând. 

— Dacă ar fi fost uşor, am fi făcut-o singuri. 

— Israelul este mare... 

Eisenhardt văzu acum că şi Wilford-Smith zâmbea. 

Profesorul din Toronto luă o înghiţitură din paharul său, expiră 
cu zgomot, despre care nu puteai spune dacă era dovada 
plăcerii sau încordării interioare, şi anunţă după aceea: 

— Trebuie să mă gândesc la asta. 

Privirea pe care Kaun i-o aruncă după acest anunţ dovedea că 
îşi păstrase cumpătul cu greu. „Of, Doamne, m-am pricopsit 
singur cu un alcoolic debil mintal!” părea să spună această 
privire. 

Dar apoi îşi aduse aminte că a mai angajat un cap valoros şi 
se adresă scriitorului cu speranţe vizibil crescânde: 

— Domnule Eisenhardt, dumneavoastră v-aţi gândit deja 
toată ziua - dumneavoastră aţi ajuns la vreo concluzie? 

Eisenharat se uită trist la magnatul mass-media. Nu ajuta la 
nimic, trebuia să-i dea o veste dureroasă. 

— Da, spuse el. Cred că nu există camera video pe care o 
căutăm. 

* 


162 


Se opriseră la marginea străzii, în apropierea unei porţi prin 
zidul oraşului vechi, care părea construită mai târziu. 

Zidul se înălța alb şi mare ca o clădire cu mai multe etaje în 
spatele pomilor şi palmierilor, clădit trainic din blocuri de piatră. 

— Şi eşti sigur că reuşeşti să te întorci în tabără pe cont 
propriu? întrebă Judith încă odată. 

— Da, bineînţeles, o asigură George. Doar există taxiuri. Şi la 
nevoie fac autostopul. Ridică degetul mare. Eu am făcut 
autostopul prin jumătate din America! 

— Atunci, bine. Cea de acolo este Poarta Nouă. Treci prin ea 
şi apoi mergi drept, până ajungi la o stradă transversală mai 
mare. Acolo faci la stânga şi după aproximativ două sute de 
metri ajungi la Biserica Sfântului Mormânt. Pot fi două sute 
cincizeci de metri, dar în orice caz există un indicator. 

Se uită la mexicanul slăbuţ, care nu îi mai aruncă nici măcar o 
privire. Stătea lângă maşină, respirând adânc, ca şi cum ar fi 
vrut să perceapă fiecare clipă prin fiecare por al pielii sale, şi 
avea ochi doar pentru zidul măreț care încercuia oraşul vechi al 
lerusalimului, aşa cum o făcea de secole. 

— George? E totul clar? încerca ea să se asigure. 

— Totu-i clar, încuviinţă el din cap. 

Pentru o clipă păru să se împleticească, dar se întoarse doar 
încă odată, aproape anevoios, se aplecă spre Judith, îi luă mâna 
şi suflă un sărut spre ea. 

— Mulţumesc. Mulţumesc mult. Şi ţie, Stephen, mulţumesc 
mult. 

Şi cu asta plecă încet şi visător. Se putea crede că poarta îl 
atrăgea cu puteri magnetice şi, când dispăru prin deschizătura 
întunecată, părea că l-ar fi înghiţit. 

— Ce aiurit, comentă Stephen, când porniră mai departe. 

* 

Argumentele sale păreau să facă o impresie ciudat de 
neînsemnată. După ce-şi prezentă reflecţiile - că va fi trimisă în 
trecut o întreagă echipă, nu numai o persoană, şi că această 
echipă, chiar dacă din anumite motive unul dintre membrii săi a 
rămas în urmă, în orice caz a luat camera video şi mai ales 
înregistrările cu ea - în viitor se uita în nişte ochi care într-un 
mod nedefinit îl priveau parcă absenţi, ba aproape amuzaţi. Ca 


163 


şi cum ar şti ei mai bine. Aşa se uitaseră părinţii lui la el când, la 
vârsta de cinci ani, îi venise ideea că ar putea ei înşişi să de- 
seneze bancnotele ca tata să nu trebuiască să muncească atât 
de mult. 

Eisenhardt simţea cum creştea supărarea în el. Dacă era ceva 
ce nu putea să sufere, atunci era acest gen de superioritate, 
acest „Vorbeşte tu, vorbeşte!” Şi, dacă i-ar fi venit vreo idee, 
ceva de-a dreptul odios, ordinar, jignitor ce ar fi putut să spună, 
n-ar fi pregetat. Dar nu-i veni nici o idee, aşa că tăcu, 
neajutorat, lăsând pe altcineva să-şi exprime părerea. 

Profesorul Wilford-Smith luă cuvântul. 

— Sunt sigur că această cameră video există, se mărgini el să 
spună cu o voce înceată, blândă de bunic. 

lar John Kaun, stăpânul unui consorţiu de firme de multe 
milioane, dădu doar din cap aprobator şi spuse: 

— Da. Eu cred cu tărie că se află undeva pe aici. Doar 
profesorul Goutiere nu zise nimic. E adevărat că se uita la ei, dar 
părea cu nu pricepea nimic din ce se petrecea. Ceea ce putea să 
ţină de faptul că se gândea, aşa cum anunţase. Dar poate era 
doar vina bunului whisky canadian. 

— Dar tocmai v-am explicat de ce e foarte improbabil ca... se 
înfierbântă Eisenhardt. 

— Peter, îl întrerupse Kaun cu o politeţe fermecătoare, văd că 
vă daţi silinţa să studiaţi problema sub toate aspectele - dar de 
acest gen de rezultat nu avem nevoie. Nimic care să ne 
descurajeze. Totul este logic şi tot ce spuneţi mai departe e de 
la sine înţeles. Dar de fapt există doar două posibilităţi - ori 
camera video există undeva, ori nu există. De fapt nu putem şti. 
Dacă există, va fi destul de greu să o găsim. Dar dacă începem 
să credem că nu există deloc înseamnă că deja am capitulat. lar 
eu nu capitulez niciodată, înţelegeţi? 

Eisenhardt se uită consternat la milionar. Ce punct de vedere! 
Să nu înceapă să strige. 

— Tot ce vreau să spun, începu el încă odată, desfăcând 
mâinile într-un gest implorator, este că probabil vom cheltui 
mult timp şi bani într-o căutare care... 

— Eu, îl corectă Kaun imediat, eu cheltuiesc banii. Sunt banii 
mei. Tot ce este aici - făcu un gest scurt care, nu în ultimă 


164 


instanţă, includea şi această rulotă, toate rulotele de afară, 
corturile, ajutoarele, aparatura, într-un cuvânt totul - este plătit 
din banii mei. Dacă socotesc asta bani irosiţi sau o investiţie 
care îndreptăţeşte riscul este problema mea. 

Asta n-avea sens. Eisenhardt simţi cum se prăbuşeşte ceva în 
el şi se lăsă pe spate în fotoliu. 

— Da, spuse el neputincios. Okay. Bineînţeles. 

— În afară de asta, continuă Kaun, cred că nu v-aţi gândit 
până la sfârşit ce argumente să aduceţi. 

Eisenhardt ridică doar din sprâncene. 

— Cum adică? 

— Spuneţi că se va trimite în trecut nu o singură persoană, ci 
o întreagă echipă de filmare. Asta pare plauzibil. Ştiţi, eu trimit 
tot timpul echipe de filmare în toate colţurile Pământului şi de 
cele mai multe ori în zone care sunt destul de periculoase. Şi se 
întâmplă şi ca o astfel de echipă de filmare să piardă un om-e 
răpit, e arestat, are un accident, este omorât. Asta se întâmplă 
în fiecare an, uneori de mai multe ori. Şi ce credeţi că fac într-un 
astfel de caz? 

— Habar n-am. 

— Un lucru nu fac în nici un caz - nu îl las acolo unde este. Mă 
fac luntre şi punte să găsesc acel bărbat sau acea femeie. 
Negociez, cerşesc, dau şpagă, ameninţ, când pot - dar fac tot ce 
pot să-l aduc pe acest colaborator înapoi acasă, indiferent dacă 
e rănit sau e mort, dacă s-a făcut vinovat de ceva, indiferent cât 
costă. Şi până acum nu a rămas nimeni pierdut. In total au fost 
ucişi şapte colaboratori în acţiune, dar toţi au fost înmormântați 
în patria lor. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

Scriitorul încuviinţă din cap încet, impresionat fără voia sa de 
fervoarea cu care vorbise Kaun. Era înclinat să-l creadă. Dacă 
doar jucase teatru, atunci înseamnă că tipul îşi irosea talentul. 
Şi avea dreptate. Îl rodea faptul că trebuia să recunoască acest 
lucru. Poate totuşi lucrurile stăteau aşa cum trebuie; nu era de 
mirare că John Kaun era milionar, iar el doar un scriitor, care nu 
ştia cum să-şi achite casa standard. 

— L-aţi fi luat înapoi, încuviinţă el din cap. Chiar când i s-ar fi 
întâmplat ceva. Eventual călătorii în timp ar fi putut apărea 
pentru scurt timp înainte de eveniment, pentru a-l preveni. Cu 


165 


toate că - cu aceasta se trecea din nou pe tărâmul vestitelor 
paradoxuri ale timpului. Cum să funcţioneze aşa ceva? Să 
presupunem că unul din echipa călătorilor în timp are un 
accident în care este ucis. Colegii săi călătoresc înapoi într-un 
timp, scurt timp înainte de a se întâmpla accidentul şi îl previn. 
Dacă însă accidentul nu are loc, nu au motiv să facă această 
micuță călătorie şi deci nu previn accidentul, iar el tot se 
întâmplă. După care călătoresc înapoi în timp - şi aşa mai 
departe. 

Oricum ar funcţiona chestia asta, nu puteai decât să faci 
speculaţii zadarnice. 

— Şi chiar dacă unul din ipotetica echipă s-ar fi îndrăgostit pe 
teren, continuă Kaun, atunci tânăra femeie ar fi putut fi luată în 
viitor. Precis că era mai sigur decât să laşi pe cineva în trecut 
care ştie istoria următorilor două mii de ani. 

— Să sari peste două mii de ani, dădu Eisenhardt de gândit, 
ar fi un şoc cultural, căruia nu ar fi uşor să-i faci faţă... 

— Ei, da, milioane de oameni din ţările în curs de dezvoltare 
au făcut faţă. Aţi văzut vreodată un aborigen australian lucrând 
la un computer modern? Eu, da. Credeţi-mă, un om din anul 
zero se acomodează cu mai multă uşurinţă la felul nostru de 
viaţă de acum decât invers. Kaun clătină involuntar din cap. In 
afară de asta, există destule zone unde se trăieşte încă la fel ca 
şi acum două mii de ani. 

— Şi chiar dacă ar fi rămas în trecut, de ce nu pentru 
totdeauna, interveni profesorul Wilford-Smith, din ce motive să-i 
fi lăsat indicaţiile de utilizare a unei camere video, dar nu şi 
camera ca atare? 

Scriitorul se gândi un timp la asta. Mai trecu încă odată în 
revistă argumentele sale. Gândurile lui din timpul după-amiezii. 
Mai era ceva... 

— M-am întrebat, gândi el cu voce tare, dacă s-ar inventa cu 
adevărat călătoria în timp în anii următori, n-ar trebui să existe 
necondiţionat călătorii de aventuri în trecut? Aşa suntem noi, 
oamenii. Au călătorit turişti la teatrele de război din lugoslavia - 
precis că există oameni care ar fi vrut să fie de faţă cu mare 
plăcere la bătăliile decisive ale celui de al Doilea Război 
Mondial. Altora le-ar plăcea să-l întâlnească pe Mozart sau pe 


166 


Goethe. În povestea noastră, ar trebui să mişune călătorii din 
viitor. Povestirile istorice ar trebui să fie pline de relatări despre 
oameni care stăpânesc limba foarte prost, nu respectă tradiţii şi 
obiceiuri, poartă îmbrăcăminte ciudată şi folosesc unelte 
misteriose. Oameni care comit crime şi care apoi dispar în mod 
misterios. Turiştii sexuali trebuie să fie o adevărată pacoste. Ar 
trebui să vorbim şi despre oamenii a căror obârşie se află în 
întuneric, dar fac afaceri dubioase - cumpără numeroase 
tablouri ale pictorilor care ajung abia după decenii să se bucure 
de recunoaştere, de exemplu. Dar asta nu este aşa. Astfel de 
relatări nu se găsesc. Şi întrebarea este, de ce? 

Kaun dădu din cap aprobator. 

— Poate călătoria în timp va fi supusă unui control 
guvernamental riguros, asemănător construcţiei bombelor 
atomice, reflectă Eisenhardt mai departe. Poate călătoriile în 
timp sunt asemănătoare zborurilor spre Lună, adică atât de 
costisitoare şi de scumpe, încât nu se va dezvolta nici un turism. 
Poate va exista un fel de poliţie a timpului, care va curma toate 
aberaţiile. Dar poate că există şi o explicaţie fizică simplă... 

Simţi ceva zdruncinându-se în sufletul lui. Ca şi cum 
convingerea lui de fier, că în realitate nu sunt posibile călătorii 
în timp, s-ar fi destrămat. Da, într-adevăr, începuse să creadă. 
Era îngrijorător să simţi că şi convingeri pe care le crezi de 
nezdruncinat şi adevărate se puteau schimba. 

— Şi anume? întrebă Kaun curios. 

— Poate, spuse Eisenhardt încet, în curând vor fi descoperite 
principiile fizice ale călătoriei în timp - iar unul dintre aceste 
principii va fi că ea poate merge doar într-o singură direcţie. In 
trecut. Se va putea călători în trecut, dar nu şi înapoi în timpul 
din care ai plecat. 

Chiar şi aceasta va fi suficient pentru a schimba radical lumea 
aşa cum o cunoşteau ei. Oamenii ar putea să călătorească o 
săptămână în trecut şi să ghicească cifrele corecte la loto. Ar 
retrăi câteva zile de dragul câştigului de milioane. Şi ce se va 
întâmpla cu prevenirea ulterioară a accidentelor? Cu alte 
eventuale paradoxuri ale timpului? 

— De aceea nu va exista un turism în trecut, niciodată - nici în 
zece milioane de ani. Unii doar vor face călătoria fără 


167 


întoarcere. Romantici care se refugiază în minunatele vremuri 
trecute. Voluntari, care-şi sacrifică viaţa pentru ştiinţă. 
Profesorul Wilford-Smith dădu afirmativ din cap. 
— Şi pe unul dintre aceştia l-am găsit noi. 
* 


Muzeul Rockefeller reprezenta un complex mare, care se 
învecina cu un parc uriaş şi a cărui clădire marcantă era un turn 
mare, în opt colţuri, care se vedea de departe. De la Poarta 
Nouă nu au mai avut mult de mers, doar în josul străzii celei 
mari, care ducea de-a lungul zidului oraşului vechi şi care din 
strada Hazanhanim devenea strada Sultan Suleiman. Stephen 
opri în parcarea mare, părăsită din faţa muzeului, scoase 
telefonul mobil şi formă un număr pe care i-l dăduse Yehoshuah. 

— Am sosit, spuse el, când Yehoshuah chiar răspunse. Auzi un 
oftat. 

— În sfârşit. Aşteptaţi. les acum. 

— De fapt, eu credeam că intrăm noi. 

— Da, evident. Vreau să spun că vă deschid. Stephen râniji. 

— Aşteptăm. 

Aşteptară. Câteva lămpi montate pe jos se ascundeau printre 
tufişuri şi iarbă luminând difuz întinderea mare de asfalt. Un 
drumeag ducea spre portalul de sticlă de la intrare, care era 
învăluit în întuneric. 

— Crezi că în seara asta scriem istorie, nu-i aşa? întrebă 
Judith brusc. Nu se uita la el. 

Stephen privi profilul ei marcant, care era parcă desenat cu o 
tăietură de foarfecă pe hârtie, pe fundalul crepuscular. 

— Cel puţin nu mi se pare exclus, spuse el. 

— Şi după aceea? 

— După? 

— Ce o să faci după aceea? Vreau să spun, după ce vei fi scris 
istorie. 

— Habar n-am. | se păru că văzuse o mişcare la intrare, dar 
probabil se înşelase, căci nimeni nu ieşi să le facă un semn sau 
ceva asemănător. 

— Îi trebuie cam mult fratelui tău. 

Judith tăcu. Motorul în curs de răcire făcu un zgomot pârâitor. 

— Hei, spuse Stephen în cele din urmă, am înţeles - mă crezi 


168 


un aiurit ambițios şi nu crezi că vom găsi ceva important. Okay. 
Şi, la urma urmei, vei avea probabil dreptate. Dar până atunci 
poţi să mă laşi să mă simt bine, sau nu? 

Ea oftă şi apoi murmură: 

— Nu. Nu e doar asta. Chiar mă tem. 

Se speriară de moarte când cineva bătu în geam. Era 
Yehoshuah, care reuşise cumva să se apropie de maşină prin 
spate, fără ca ei să fi observat. Stephen lăsă geamul în jos, fără 
vlagă. 

— Yehoshuah, nebunule, mârâi el. Vrei să ne omori? 

— Oh, spuse acesta, clipind din ochi. V-am speriat? 

— Speriat? Am îmbătrânit de spaimă. Am aşteptat tot timpul 
să ieşi prin portalul de acolo, iar tu baţi brusc, mişeleşte în 
geam... 

— Intrarea principală este păzită noaptea. Trebuie să intrăm 
printr-o uşă laterală. Paznicul de noapte nu trebuie neapărat să 
ştie că suntem aici. 

Yehoshuah arătă vag spre tufişurile în a căror umbră decentă 
parcaseră. 

— E bine unde staţi, sunt doar câţiva paşi. 

Stephen ducea geanta de voiaj a lui Judith în timp ce îl urmau 
pe fratele ei pe poteca îngustă, care ducea prin tufişurile 
decorative. Ajunseră la o uşă, care era cam un metru mai jos 
decât pământul nisipos; câteva trepte duceau în jos. Yehoshuah 
zdrăngăni cu legătura de chei şi spuse: 

— Haideţi, iar ei intrară în întunericul din spatele lui. După ce 
uşa se închise în urma lor, se aprinse lumina. 

Se aflau într-un fel de depozit mic şi prăfuit. Peste tot zăceau 
numeroase cutii de lemn mari şi mici, dar toate erau închise cu 
grijă, bătute în cuie, cu inscripţii în ebraică, parţial acoperite cu 
prelate, pe care praful stătea neatins de ani de zile, dacă nu 
chiar de decenii întregi. 

Nu le rămânea mult timp ca să se uite în jur. Yehoshuah le 
făcu semn să meargă mai departe şi stinse lumina din nou. 
Urma o altă scară, trecură printr-o altă uşă, apoi ajunseră într-o 
sală cu exponate, slab luminată - o încăpere mare şi aerisită în 
care se auzea răsunând ecoul paşilor lor. Stephen îşi ţinu fără să 
vrea respiraţia când trecu pe lângă vitrinele de sticlă, care 


169 


stăteau în rânduri lungi una după alta. Erau expuse un număr 
mare de monede vechi şi vase de ceramică: oase, ace de 
podoabă din bronz, aur şi argint, fragmente de suluri de papirus 
şi bucăţi de piele deteriorată de pantofi sau de haine. Lângă ele 
se aflau plăcuţe cu explicaţii detaliate în trei limbi, dar era prea 
întuneric pentru a le citi. 

— Pe aici, murmură Yehoshuah, şi puteai să-ţi închipui că auzi 
ecoul depărtat al vocii sale şuşotind: aici... aici... aici... 

O uşă înaltă, care abia scârţâia - dar şi acest zgomot 
neînsemnat în liniştea nocturnă a muzeului îţi distrugea nervii -, 
ducea spre un hol gol, a cărui singură podoabă era un mic bust 
de perete al creatorului fundaţiei, John D. Rockefeller. Ajunseră 
din nou în beci coborând o scară şi, în sfârşit, în sălile 
laboratorului. 

Tuburile de neon se aprinseră orbitoare scoțând din întuneric 
mese de lucru lungi şi goale. In faţa lor se aflau scaune dispuse 
neregulat şi ici şi colo păreau să existe lucrări de restaurare în 
plină desfăşurare. Nu se ducea lipsă de lupe, prinse de braţe 
liber basculante. Pe raftul de deasupra meselor se înghesuiau 
sticle de substanţe chimice de toate mărimile, parţial maro, 
parţial străvezii, prevăzute cu etichete scrise grijuliu de mână. 
Pe un stativ, lângă o chiuvetă, erau aşezate recipiente la uscat, 
iar în cuve mici se aflau pensete de toate mărimile şi felurile, 
cele mai diverse scalpele, pensule mari şi mici, ace, cuburi mici 
de metal şi alte instrumente cum Stephen nu mai văzuse 
niciodată. 

— Deci, spuse Yehoshuah, şi după expresia feţei sale nu prea 
ştia dacă să se teamă sau să se entuziasmeze, iată-ne. 

— Da, spuse Stephen şi puse geanta pe un loc gol. Aşa se 
pare. 

* 

George Martinez găsi Biserica Mormântului cu impresionanta 
ei cupolă. Era închisă. Cum de altfel se şi aşteptase. 
Rezemându-şi fruntea de metalul rece al portalului, stătu un 
timp aşa încercând să-şi înţeleagă norocul. Era aici! Sosise la 
locul în care fusese adus Mântuitorul la Mormânt, pentru a 
reînvia şi se ridica triumfător sărbătorind izbânda luminii asupra 
puterilor morţii. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani. lar 


170 


acum, el, George Martinez din Bozeman, Montana, se afla aici. 
Şi, în timp ce stătea aşa liniştit încercând să cuprindă grozăvia, i 
se păru că toată viaţa lui nu a fost decât o lungă pregătire 
pentru acest moment, ca şi cum ar fi trebuit să parcurgă toate 
drumurile şi ocolişurile sale doar pentru a ajunge în cele din 
urmă aici. Nu ar fi putut să spună câta stat aşa, dacă stătuse o 
jumătate de oră, o oră întreagă sau doar zece minute. Timpul nu 
mai juca nici un rol. Când în sfârşit se îndreptă, se simţi cu totul 
transformat, plin de linişte, împăcare şi mulţumire. | se părea că 
şi lumea din jurul său fusese transformată, părea să lumineze şi 
să strălucească, culorile devenind mai intense, întunericul mai 
întuneric şi lumina mai luminoasă. Totul era aşa cum trebuie. 
Sosise. Evident că după aceea se rătăci. Pe de altă parte, nu se 
putea spune că se rătăcise cu adevărat, pentru că nu avea nici o 
ţintă. Se plimba pe străzile înalte, înguste ale oraşului vechi, se 
uita în sus spre geamurile cu grilajuri puse la cercevele 
sfărâmicioase, se lăsă atras de ganguri igrasioase în formă de 
tuneluri, în care licăreau lămpi opace şi slabe şi pe ale căror 
pereţi clădiţi cu secole în urmă se puseseră fire electrice în 
modul cel mai ciudat. Ici şi colo întâlnea oameni: femei care 
purtau năframă. Arabi în burnuzuri albe, cu kaffiyeh? pe cap. ÎI 
ignorau sau cel mult îi aruncau o privire indiferentă. Toate 
păreau frumoase. Trecu pe lângă obloane de fier, uşi ferecate şi 
bărbaţi care şedeau sub arcade pe bănci de piatră fumând 
tăcuţi. Domnea pacea. 

Apoi descoperi o plăcuţă de fier forjat, întunecată şi 
deteriorată de vreme, bătută în cuie de un zid şi care avea 
inscripţia simplă cu litere mari VII ST. Dedesubt, mai era prinsă 
o tăbliță de metal şi George trebui să aprindă bricheta pentru a 
putea descifra inscripţia. 

Aceasta, explica textul în limba engleză, era a şaptea oprire a 
Drumului Patimilor lui Hristos. Locul unde Hristos se prăbuşise a 
doua oară sub povara crucii, pe care fusese nevoit să o care 
singur pe Muntele Golgota. 

George studie fără să vrea pământul. Plăci de piatră bine 
îngemănate, uzate de secole. Apoi şocul îl lovi cu câteva 
secunde întârziere, ca o bilă care trebuia să penduleze în 


5 Kaffiyeh - eşarfa palestiniană (n.red.) 
171 


direcţia opusă înainte de a-l păli cu toată puterea. Aici? În 
ulicioara asta strâmtă? Dacă se aşeza la mijloc şi întindea 
braţele, putea atinge ambele ziduri din dreapta şi din stânga. 
Acasă aveau canale de scurgere care erau mai late. 

Aici se petrecuse. Stătuseră în dreapta şi în stânga şi îşi 
bătuseră joc de El, Care purta coroana de spini pe cap, cum Se 
clătina sub uriaşa povară a crucii, slăbit de interogatoriu, de 
chinurile  schingiuirilor şi  maltratărilor. ÎI scuipaseră şi-L 
batjocoriseră pe drumul spre execuţie. 

Trecuse pe această uliţă. 

Acest pământ fusese atins de picioarele Mântuitorului. George 
căzu în genunchi, atinse caldarâmul. Sudoarea şi sângele Lui 
udaseră acest drum. Era ca şi cum mai puteai simţi asta şi 
acum. 

* 

Ryan terminase rondul prin tabără şi se afla acum vizavi de 
rulota locuită de şeful său. Din ferestrele camerei de consiliu 
răzbătea puţină lumină, dar nu se auzea nimic. Paznicii de 
dincolo, de la Zona 14, tocmai schimbaseră tura: probabil că 
asta era ultima noapte în care mai trebuia păzit locul 
descoperirii. Domnea liniştea. 

O linişte ciudată, dacă ne gândim peste ce dăduseră ei aici. 

Intoarse capul liniştit în toate părțile, trase încet aer pe nările 
mărite. Nu mirosea a nimic. Acesta era doar un tic al său, o 
obişnuință atunci când îl mai preocupa ceva. Când îi spunea 
instinctul său că era ceva în neregulă. 

Derula în minte evenimentele zilei, analiză încă odată ce 
auzise şi văzuse şi ce i se spusese şi se opri asupra momentului 
când ceva se împotmolea, unde exista o mică voce, înceată care 
striga: „Ei? Ce este asta?” 

Da. Exista ceva. 

Cu o mişcare abruptă, mlădioasă, ca de pisică se întoarse şi 
se duse spre rulota care reprezenta centrul de comandă al 
întregii lor acţiuni. Aici se lucra zi şi noapte, iar uşa era mereu 
încuiată. Evident, Ryan avea o cheie, iar în mâna lui legăturile 
de chei nu făceau niciodată zgomot. 

Pe cât de comfortabil dotate erau celelalte rulote, pe atât de 
spartan şi la obiect era mobilat acesta. Nu existau decât mese şi 


172 


scaune, dulapuri cu acte, computer, aparatură pentru 
videoconferinţe, telefoane prin satelit, multe telefoane. Ryan îl 
salută pe un bărbat care şedea la un birou cu monitor TV, 
aparat de radiotelefonie şi o ciornă în faţa sa, pe care din când 
în când făcea notițe. Mai în spate şedea la un monitor o femeie 
care urmărea cursul bursei şi vorbea încet într-un microfon. Era 
foarte concentrată şi îl ignoră pe Ryan complet; probabil că nici 
nu observase intrarea lui. 

Ryan scoase un dosar dintr-un raft şi se aşeză cu el la o masă 
pe care era un telefon, ceea ce în codul culorilor însemna că era 
legat la reţeaua ţării în care se aflau. Deschise dosarul şi răsfoi 
lista ajutoarelor-voluntari şi urmări cu degetul arătător pe 
coloana numelor în jos până dădu de numele lui Judith Menez. 
Apoi degetul continuă orizontal într-o parte şi se opri la un 
număr de telefon. 

Trase telefonul spre el şi formă numărul. Sună îndelung, până 
răspunse cineva. Era vocea unei femei în vârstă, înceată şi 
neclară şi de fapt nu înţelegea ce spunea. 

— Doamna Menez? se asigură el. 

— Ken, spuse ea. 

Ryan nu stăpânea ebraica, dar asta însemna „da”, atâta 
învățase şi el. 

— Vorbiţi engleza? întrebă el accentuat de încet şi clar. O 
scurtă pauză. 

— Da, se auzi apoi. Puțin. Părea într-adevăr puţin. 

— Pot să vorbesc cu fiica dumneavoastră, Judith? întrebă 
Ryan. 

lar trebuia să se gândească. 

— Nu, din păcate. Nu este... acasă. 

— Ştiţi unde este? 

— Lucrează. La... săpături. 

li era într-adevăr greu să-şi găsească cuvintele. 

— Nu voia să vină în seara asta în vizită? O lungă pauză. Apoi: 

— Scuzaţi... 

Ryan respiră adânc. Nu îl înţelesese. 

— In seara asta, repetă el încă odată, deosebit de încet, a 
vrut Judith să vă viziteze? Aşa mi s-a spus. 

— Judith? Nu. Nu e aici. Lucrează. 


173 


— Nu vine în seara asta? 

— Nu. 

Ei bine. Asta ajungea deja. Judith Menez spusese că ea şi cu 
Stephen Foxx erau invitaţi la mama ei, dar aceasta clar că nu 
ştia nimic despre asta. 

* 

Pe neaşteptate, profesorul din Canada se însufleţi; până acum 
stătuse în fotoliu relaxat şi absent şi se uitase tot mai adânc în 
paharul lui. John Kaun umpluse cu hărnicie paharul, arborând o 
mină dezamăgită de fiecare dată când Goutiere ridicase 
paharul. 

Dar brusc acesta-şi întinse mâna în faţă, apucă un volum de 
pe masa lui Kaun şi îl ridică, în timp ce se chinuia să se aşeze 
într-o poziţie cât de cât verticală. Poza de pe copertă arăta 
templul aşa cum era văzut de pe Muntele Măslinilor, cupola 
aurie a Domului de pe Stâncă fiind în mijlocul pozei, iar în fundal 
oraşul vechi al Ierusalimului. O fotografie cum era probabil 
redată pe nenumărate ghiduri turistice. 

— Trebuie să vă spun, tună profesorul Goutiere, ceva despre 
Muntele Templului. Sau, dacă ştiţi deja, să vă aduc aminte acest 
lucru. 

— De ce? vru să ştie Kaun. 

— Veţi vedea imediat. Ştiţi desigur că unui evreu îi este 
interzis să păşească pe Muntele Templului - dar ştiţi şi de ce? Nu 
aşteptă un eventual răspuns. In general, se crede că musulmanii 
le-ar fi interzis pentru totdeauna accesul când au cucerit oraşul 
în anul 632, dar asta nu este adevărat. Este propria moştenire, 
care le interzice asta. Căci Muntele Templului reprezintă, după 
cum Ştim, ruinele templului lui Irod - frecventat de altfel de Isus 
de la Nazareth - reconstruit pe ruinele Templului lui Solomon, 
despre care este vorba în Vechiul Testament şi care trebuie să fi 
fost o clădire incredibil de mare. Deoarece azi nu se mai ştie 
exact unde pe terenul Muntelui Templului se aflase sanctuarul 
unde nu îi era permis nici unui om, cu excepţia marilor preoţi, 
sub pedeapsa cu moartea şi a clamării veşnice, să calce, 
prevăzător, evreul credincios nu punea deloc piciorul pe acest 
munte. Profesorul se foi neliniştit în fotoliul său ca şi cum nu şi- 
ar fi găsit încă poziţia în care putea să reziste. Istoricii sunt de 


174 


altfel destul de siguri, continuă el, că sanctuarul trebuie să se fi 
aflat acolo unde azi este Fântâna Quait-bay, ceva mai la sud de 
Cupola Stâncii. 

— Şi? făcu Kaun, căruia, la fel ca şi celorlalţi, îi era neclar 
unde voia canadianul să ajungă. 

— Cel mai important lucru la Muntele Templului este, 
continuă Goutiere cu limba grea, că reprezintă un lăcaş sfânt 
atât pentru evrei, cât şi pentru musulmani. Cândva, aici evreii 
aşteptau apariţia lui Mesia, iar pentru musulmani este al treilea 
sanctuar sfânt după Mekka şi Medina, pentru că de aici se spune 
că Mohamed ar fi fost dus în cer pentru o zi. La ei se cheamă 
Haram esh-Sharif, în traducere ceva de genul „Sanctuarul 
nobil”. Se opri şi pentru un timp privi coperta albumului. Şi într- 
adevăr este nobil, Dumnezeu ştie. Nu veţi găsi o construcţie mai 
măreaţă în întregul lerusalim. Cupola Stâncii este de o 
frumuseţe unică - placarea în faianţă a pereţilor exteriori, 
arabescurile şi mozaicul cupolei... A fost modelul pentru Domul 
Sfântului Petru din Roma, aţi ştiut chestia asta? Este o clădire 
aproape supranaturală. Dar înainte de toate reprezintă un 
simbol, un imens simbol politic pentru Islam. Căci Allah a grăit 
către Mohamed, deoarece religiile dinainte - iudaică, creştină - 
dăduseră greş în a-şi îndeplini sarcina. Islamul este chemat să 
înlocuiască celelalte religii. Faptul că pe Muntele Templului se 
află Cupola Stâncii şi Moscheea argintie El-Aqsa este văzut ca o 
dovadă că Islamul a obţinut această victorie istorică, iar 
musulmanii sunt adevărații moştenitori ai misiunii Domnului 
după Vechiul Testament. 

Kaun luă sticla de whisky, o puse înapoi în frigider şi închise 
cu zgomot uşa acestuia. 

— Cred, spuse el în acest timp, că aceste legături ne sunt 
oarecum cunoscute şi, în cazul în care nu ne sunt, ne 
interesează doar teoretic. Sau ne explicaţi ce legătură are asta 
cu căutarea noastră a camerei video cu pricina. 

— Ah, da! Goutiere puse albumul deoparte, se întoarse încă 
odată în fotoliu, care evident îi era mai mult decât incomod, şi, 
preţ de câteva clipe, căută un început potrivit. 

— Dacă teoria dumneavoastră e corectă în ceea ce priveşte 
această cameră video şi curajosul cercetător kamikaze care va 


175 


călători în curând cu ea în trecut, pentru a-L filma pe Isus 
Hristos - şi se uita tocmai la Eisenhardt, ca şi cum ar fi fost 
reprezentantul decisiv al acestei interpretări - ah, o putem 
răsuci şi în felul acesta: Poate într-o bună zi nu prea îndepărtată 
vine un tânăr la mine şi mă întreabă unde s-ar putea ascunde 
un obiect în Palestina în, să zicem, anul 35 d.Hr., pentru a fi 
foarte sigur ca peste două mii de ani să-l găsească nederiorat 
din nou. Nu-i aşa, asta e de fapt întrebarea pe care ne-o punem 
noi aici? 

Kaun încuviinţă din cap. 

— Exact. 

Istoricul canadian era el beat, dar aparent gândirea lui logică 
nu avusese deloc de suferit. — 

— Spontan, aş răspunde. Ingropaţi obiectul dumneavoastră 
undeva în deşert, indiferent unde, important e să fie suficient de 
adânc - atunci nu i se poate întâmpla nimic. 

Magnatul mass-mediei îşi drese glasul: 

— Nu era exact ceea ce speram să aud, dacă e să fiu cinstit. 

Goutière ridică mâna. 

— Aţi fost cinstit. Dar eu încă nu am terminat. Pentru că m-aş 
mai gândi şi aş constata că la această întrebare nu este chiar 
atât de uşor de răspuns. Eu nu vreau doar să îngrop ceva - 
vreau să şi regăsesc acel lucru. Şi asta e o problemă. Palestina 
este populată intensiv de peste cinci mii de ani. Aici s-a adunat 
cultură peste cultură, aproape orice construcţie stă peste 
ruinele alteia, fiecare sanctuar adăposteşte un alt sanctuar sub 
el. lar priveliştea şi-a schimbat aspectul în mod dramatic în 
decursul timpului. Nu-i aşa, dacă am lua o hartă a Israelului şi 
am colora în negru toate locurile despre care ştim că s-a mai 
săpat acolo - fiecare săpătură arheologică, fiecare casă con- 
struită, fiecare stradă despre care ştim - atunci ar rămâne încă 
multe pete albe. Dar această ţară are două mii de ani 
zbuciumaţi în spate. În realitate, nu există nici un petic de 
pământ, despre care putem spune cu siguranţă că în ultimii 
două mii de ani a rămas neatins. Se uită la toţi pe rând, 
răspunse privirii sceptice a lui Eisenhardt, zâmbi la gestul 
aprobator al lui Wilford-Smith şi în cele din urmă se uită la Kaun, 
care cu greu putea să-şi ascundă dezamăgirea. Apoi adăugă: Cu 


176 


o singură excepţie. 

Eisenhardt observă cum se îngustară ochii industriaşului, 
devenind ca o fantă. Părea că nu îi plăceau astfel de jocuri 
retorice sau îi plăceau doar cele pe care le juca el însuşi. 

— Şi anume? 

— Accentuez încă odată că pentru mine este un joc al 
gândirii, spuse Goutiere. O teorie îndrăzneață, nimic mai mult. 
Deci vă rog să nu mă faceţi răspunzător pentru ce fabulez aici. 

— Promit. Deci - la ce loc vă gândiţi? 

— L-aş atenţiona pe ipoteticul tânăr că Cupola Stâncii a fost 
ridicată pe un bloc de stâncă de formă inegală, care măsoară 
cam treisprezece pe şaptesprezece metri şi de pe care se spune 
că Mohamed s-ar fi ridicat spre cer. Această stâncă, numită 
sachră la musulmani, se compune din rocă primară, iar înainte 
de asta servea în Templul evreilor ca altar al sacrificiului. Şi 
pentru ei a fost sfânt, căci era vorba de vârful muntelui Moria, 
de stânca pe care Dumnezeu a testat supunerea lui Avraam, 
cerându-i să îl sacrifice pe fiul său, Isaac. 

Pentru o clipă domni o linişte consternată. 

Kaun înghiţi jenat. 

— Doar nu vorbiţi serios. 

— Singurul loc, explică Goutiere neimpresionat, despre care 
putem spune cu deplină siguranţă că a rămas neatins în ultimii 
două mii de ani este această stâncă, cea mai sfântă dintre 
toate, aflată sub Cupola Stâncii. 


177 


17 


Expeditor: Donald__FreyQaus.new.com 
Către:John_KaunQny.new.com 

Message-la: 

4127900. 70D00CQnwesrv041.new.com 
Subiect: Negocieri Melboume 

Mime-Version: 1.0 

Tipul conținutului: text/plain; charset=iso-8859-l 


John, 

Negocierile sunt periclitate în mod serios prin amâ- 
narea termenului de miercuri Am sunat la 
secretariatul dumneavoastră; Susan Miller mi-a spus 
că ati fi în Israel??? Vă rog să mă contactati. 

Cu cordialitate, 
Don 


Hârtia arăta rău. Stephen simţi cum îl năpădesc sudorile. La 
naiba din nou! Aşa rău nu arătase nici măcar când o scosese din 
cutia arheologică şi o aşezase în farfuria metalică. Sau se 
întâmplase asta acum datorită transportului? Sute de bucățele 
cenuşii se fărâmiţaseră pe margini, iar restul arăta aşa de 
decolorat şi de uscat precum o pulbere, de parcă s-ar fi putut 
transforma în praf în orice moment. 

Aruncă o privire scurtă lui Yehoshuah. Acesta nu păru prea 
impresionat. Poate era obişnuit cu o astfel de privelişte. 
Rulourile de papirus nu arătau cu siguranţă mai bine, după ce 
mucegăiseră câteva mii de ani prin nişte vase de lut. 

Dar înainte să înceapă să-şi facă din nou speranţe, Yehoshuah 
oftă şi mormăi descumpănit: 

— Mda... 

Fără să explice mai departe ce voia să spună cu aceasta, 
continuă să facă tot felul de pregătiri, aşeză lupe şi pensete, 


178 


puse o serie de recipiente de plastic unul lângă altul şi reglă 
obiectivul camerei, care era înşurubată într-un stativ special, 
astfel încât se putea fotografia vertical în jos. 

Oare ce însemna aceasta? Stephen se uită spre tenculeţul de 
hârtie amărâtă şi prăfuită, ce se afla în farfuria de tablă 
deformată şi arăta de parcă nu-i mai rămânea cuiva decât să 
arunce totul la gunoi. Şi asta probabil din vina sa. Nu era cu 
nimic mai bun decât omul care incendiase biblioteca din 
Alexandria. 

Era rece în sălile laboratorului, dar Stephen transpira. 
Aceasta, recunoscu el subit, era frica şi nu mai avusese de ani 
de zile aşa o frică. Cum putea el să iasă din această 
încurcătură? Găsise mereu căi pentru a ieşi din situaţii fierbinţi. 
Mai ales, fusese mereu destul de isteţ să nu ajungă în situaţii 
delicate. Destul de isteţ să simtă o ameninţare cu mult înainte, 
să interpreteze corect semnalele de avertizare şi să tragă la 
timp frâna sau să apuce altă cale. 

— Cum arată? reuşi el în sfârşit să întrebe şi vocea sa sună 
aspră şi noduroasă. 

Yehoshuah balansa una din lupele electrice peste masă şi o 
aprinse. Studie descoperirea minuţios înainte de a răspunde. Lui 
Stephen i se păru că trecuse o veşnicie. 

— Greu de spus. Sunt două hârtii care au fost îndoite odată, 
apoi băgate una în cealaltă şi apoi îndoite din nou. Uită-te şi tu. 

Îi împinse lupa lui Stephen. Mărit arăta totul şi mai îngrozitor - 
plin de găuri în care hârtia se dizolvase în praf fin, margini franj 
urate şi fărâmicioase, din care se rupseseră bucăţi mici sau 
foarte mici. 

— Arată de parcă pe foi nu ar fi fost scris nimic, spuse 
Stephen cu voce stinsă. 

— Doar pare aşa. 

Judith stătea de cealaltă parte a mesei, pe un scaun invers, cu 
speteaza în faţă, lipsită de chef, cu capul sprijinit peste mâinile 
încrucişate. Atunci când Stephen îi oferi lupa, ea o refuză cu un 
gest al mâinii. Părea să cunoască întregul ambient; probabil că îi 
ţinuse fratelui său deseori companie aici. 

Yehoshuah trase lupa din nou spre el, apucă o pensetă şi 
trase una din cele mai mici bucățele de hârtie afară, pentru a o 


179 


pune într-o ceşcuţă de ceramică. 

— Poate aflăm ce fel de hârtie este, spuse el şi scoase câteva 
sticle cu chimicale de pe raft. 

Stephen avu o idee. 

— Ai o linie? 

— Sigur, în dulapul din faţa ta. Sertarul cel mai de sus. Linia 
pe care o trase afară era o piesă lucrată solid şi bine, din metal 
greu şi avea pe una din laturi o gradaţie metrică, iar pe cealaltă 
o scală în toii. Stephen se aplecă cu aceasta peste obiectul de 
cercetat. 

— Ce ai de gând? vru să ştie Yehoshuah. 

— Are aproape patru ţoii şi-un sfert lăţime şi... Puse linia cu 
grijă invers. Cinci ţoii jumate lungime. 

— Da, şi? 

— Dacă s-ar despături foile, ar fi dublu de lungi şi dublu de 
late, adică unsprezece pe opt ţoii jumate, spuse Stephen şi 
aşeză linia deoparte. 

— Logic. 

Ei nu înțelegeau încă nimic. Şi era cu adevărat impresionant. 
Stephen se uită la cei doi şi explică: 

— Acesta este formatul pe care în mod normal îl are hârtia de 
scrisori americană. 

* 

Biserica Semănătorului era mică, aproape doar o capelă şi la 
fel de neînsemnată după cum arăta. Era sigur că nu avea nimic 
de-a face cu unul dintre locurile sfinte sau importante în care 
lerusalimul era atât de bogat. Numele ei se trăgea din pilda 
Evangheliei după Marcu, unde se povesteşte cum un semănător 
pierde o parte din sămânţa pe care o împrăştie pentru că i-o 
mănâncă păsările, o altă parte o aruncă din greşeală pe pământ 
stâncos, unde germenii nu pot rezista căldurii soarelui şi o a 
treia parte se pierde pentru că ajunge sub ciulinii care sufocă 
sămânţa. Doar o parte din seminţe cade pe pământ roditor, dar 
acestea sunt cele care se înmulţesc însutit şi care le 
compensează pe cele pierdute. Dar această parabolă nu a 
povestit-o cu siguranţă Isus în acest loc, ci în nordul Galileei, 
probabil în Capernaum. Biserica fusese ridicată acum două sute 
de ani într-unui dintre cartierele învecinate cu vechiul oraş, pe 


180 


un loc unde pe vremea lui Isus se aflase un teren agricol 
sărăcăcios şi de fapt nu ştia nimeni cu adevărat de ce oare 
exista sau din ce motiv se afla acolo unde se afla. 

Naosul, mai curând întunecat şi apăsător, se afla la intersecţia 
a două străzi mult prea strâmte şi foarte circulate, care erau 
folosite de localnici ca drumuri ocolitoare atunci când traficul se 
împotmolea pe străzile principale. Geamurile bisericii erau gri de 
la praful şi gazele de eşapament şi chiar şi bătaia zilnică a 
clopotului în turnul mic al bisericii suna prăfuită. Ceea ce oricum 
nu conta pentru că în acest cartier locuiau între timp cu 
precădere musulmani. 

Seara de Sabat era singura seară în care străzile rămâneau 
liniştite. Părintele Lukas, un călugăr franciscan care, împreună 
cu alţi doi fraţi, menținea în viaţă biserica mică şi amărâtă, îşi 
făcuse un obicei din a savura aceste rare clipe de linişte. După 
ce pleca ultimul oaspete al sălii de mese, nu închidea ca de 
obicei poarta curţii în spatele său, ci se aşeza afară pe pietrele 
tocite ale cornişei ce înconjura turnul bisericii, fuma singura 
ţigară pe care şi-o permitea pe săptămână şi pentru scurt timp 
nu făcea nimic. Asta era ce făceau aici: în fiecare seară ţineau o 
slujbă pentru cei slabi, bolnavi şi nevoiaşi şi apoi îi hrăneau pe 
cei flămânzi. Erau mulţi înfometați care găseau drumul încoace 
şi cei mai puţini dintre ei erau catolici. Dar despre asta nu-i 
întrebau. 

Pomana oferită săracilor le aducea aprecierea vecinilor lor 
musulmani. De exemplu, a cizmarului care avea magazinul 
exact vizavi de poarta curţii bisericii. Un om credincios, care îşi 
făcea în fiecare zi toate rugăciunile indicate, în ciuda faptului 
curios că era obligat să-şi aşeze covorul de rugăciune în direcţia 
bisericii creştine, care conform unei întâmplări geografice se 
afla exact între el şi Mecca. Atunci când părintele Lukas se 
aşeza de Sabat cu ţigara sa afară, el îşi închidea de obicei 
magazinul şi atunci îl saluta respectuos şi schimbau câteva 
cuvinte peste drum. 

În seara aceea, grilajul de fier era deja lăsat atunci când ieşi 
părintele Lukas prin poarta lată a curţii. Se lăsase întunericul. 
Uneori dura foarte mult. Era bine dacă dura aşa mult pentru că 
cineva avea nevoie să-şi uşureze inima. Astăzi însă, avusese loc 


181 


o ceartă între doi oaspeţi pe care o aplanaseră cu greu. 

Preotul îşi aprinse oftând ţigara şi se sprijini apoi de zidul 
denivelat al turnului bisericii. Ce zi! În mod normal reuşea să se 
cufunde total în ceea ce făcea şi să nu-şi pună întrebări legate 
de sensul lucrurilor. Dar în zile ca acestea apăreau îndoieli, 
întrebări dureroase şi chinuitoare dacă ce făcea el aici avea de 
fapt vreun sens şi dacă nu ar fi putut face ceva mai bun cu viaţa 
sa decât să se alăture unui ordin şi să-şi petreacă zilele cerşind 
mâncare la supermarketuri, hoteluri şi angrosişti pentru a-i 
hrăni seara cu ea pe aceşti pierde-vară certăreţi. 

Trase din nou din ţigară şi aşteptă ca aceste gânduri să se 
evapore, aşa cum făceau mereu dacă nu le băga un timp în 
seamă. Această metodă era bună şi la dureri de cap, şi când 
avea îndoieli. 

Privirea îi căzu pe o siluetă slabă, cu aspect jalnic, care venea 
obosită, târându-şi picioarele de-a lungul străzii. Automat se 
gândi ce mai aveau în bucătărie în cazul în care acest bărbat... 
Avea păr închis la culoare şi un ten închis. Probabil, un 
palestinian. 

— Scuzaţi-mă, strigă palestinianul într-o engleză americană 
cu accent spaniol, caut o staţie de taxiuri. 

Părintele Lukas ridică mâinile cu regret. 

— Nu există pe aici, strigă el înapoi. 

— La naiba, îi scăpă bărbatului cu părul negru, care 
apropiindu-se nu mai semăna cu un palestinian. Mai degrabă cu 
un mexican pe cale să moară de inaniţie. Când văzu roba pe 
care o purta părintele Lukas, păru că se sperie şi spuse: O, 
scuzaţi-mă, părinte, nu ştiam că dumneavoastră... că... 

Amuţi. Privirea i se plimbă în sus pe zidul de care se sprijinea 
preotul, văzu deschizătura suportului pe care se sprijinea 
clopotul şi crucea sus în vârf. 

— Asta este o biserică, constată el. 

— Nu sunteţi din zonă, nu? 

— Nu, nu. Eu vin din Bozeman, Montana. Din Statele Unite ale 
Americii. Am venit de abia azi-dimineaţă şi sunt prima oară în 
lerusalim... 

— În seara aceasta nu prea aţi avut noroc. De Sabat e totul 
închis. 


182 


— Oh, ba da, am avut foarte mult noroc. Credeţi-mă, astăzi 
am fost cel mai norocos om din lume. Trebuie doar să ajung 
înapoi în tabără, apoi... Nu, cu adevărat. Ştiţi, mâine s-ar putea 
să trebuiască să plec acasă. A fost bine că am avut şansa... 

Preotul lăsă chiştocul fumat să cadă şi-l stinse călcându-l. 

— Despre ce tabără vorbiţi? 

Bărbatul nu părea să-l audă. Privea neclintit vârful turnului 
bisericii şi un zâmbet transfigurat apăru pe faţa sa. 

— la spuneti-mi, părinte, întrebă el încet, credeţi că mă puteţi 
primi în biserica dumneavoastră? 

— De fapt am închis de mult. 

— Da, ştiu, ştiu, scuzaţi-mă. Credeam doar că, poate... Ar 
bucura-o pe mama mea atât de mult dacă i-aş putea spune că 
m-am rugat în lerusalim. Numai câteva minute. Vă rog...! 

Părintele Lukas zâmbi, de obicei trebuiau să facă reclamă cu 
mâncare gratuită pentru a-şi umple cât de cât biserica. Doar nu 
avea de gând să-i stea în drum unuia care voia să intre benevol. 
Îşi scoase legătura de chei la iveală şi se ridică. 

— Cât de mult vreţi, prietene. Şi apoi vă chem şi un taxi. 

* 


— Este o hârtie proastă, explică Yehoshuah după o privire 
amănunţită prin microscop. Cu adevărat îngrozitor de proastă 
pentru a fi mai exact. 

Stephen ridică din umeri. 

— Nu fi atât de sever. Este veche de două mii de ani. 

— Nu la asta mă refeream. Mă refeream la faptul că nu este 
genul de hârtie pe care s-o foloseşti pentru o asemenea 
misiune. Yehoshuah scoase lama cu proba minusculă de hârtie 
de sub obiectiv. Cine a scris acest mesaj, ori nu avea prea mult 
habar despre hârtie, ori nu avea de ales. 

— Asta înseamnă că nu putem face nimic cu ea? dori să ştie 
Stephen. E lipsită de valoare? 

— Nu, prostii. Una sau alta, tot o vom face lizibilă cu timpul. 
Dar multe părţi s-au transformat de-a dreptul în praf, acolo nu 
se mai poate salva nimic. Este pur şi simplu hârtie proastă. 
Poate într-adevăr este hârtie americană simplă de scrisori, cine 
ştie. 

Probabil că Stephen îl privise cam consternat, pentru că Judith 


183 


izbucni în râs batjocoritor. 

— Yoshi, trebuie să-i explici, cred eu, că aceasta nu e o 
prejudecată antiamericană. 

— Ce? A, aşa deci, tresări Yehoshuah uluit. Este pur şi simplu 
faptul că în ziua de azi se produc multe hârtii de proastă 
calitate. Se face economie la orice, la liant, la lipici, la materii 
prime - şi se obţin hârtii care se dizolvă singure, mâncate de 
propriul conţinut acid, chestii din astea. Cele mai rele sunt 
hârtiile ecologice. Există secţii financiare în Europa la care 
formularele de impozit tipărite pe hârtie ecologică încep să se 
destrame înainte de expirarea termenului legal de păstrare. 

— Dar aceasta de aici nu este o hârtie ecologică, sau? Arăta 
suspicios de gri aşa cum stătea în farfuria metalică amărâtă. 

— Nu, altfel nu ar fi rămas nimic. Dar nu este nici o hârtie 
deosebit de rezistentă. Privirea lui Yehoshuah căpătă din nou 
acea strălucire absentă care îl făcea să arate ca un adevărat om 
de ştiinţă. Asta chiar vine în sprijinul teoriei tale. Aşa o hârtie 
proastă nici nu se producea înainte. 

— Faci glume. 

— Nu. Hârtia din textile, făcută manual este astăzi la fel de 
bună ca atunci, în secolul al XIV-lea sau al XV-lea. 

— Vorbeşti serios că astăzi nu se mai fabrică hârtie care în 
domeniul durabilităţii să poată concura cu hârtia din secolul al 
XIV-lea? 

— Ba da, bineînţeles. Necunoscutul nostru doar a renunţat să 
o folosească. Oare de ce? se întrebă Yehoshuah cufundat în 
gânduri, apoi luă farfuria cu resturile fragile ale scrisorii 
provenite din mormânt şi o duse cu grijă în capătul celălalt al 
laboratorului, la un aparat ce arăta precum un cuptor cu 
microunde, supradimensionat, pe deasupra şi improvizat. El 
plasă cu grijă farfuria cu hârtia în mijloc, închise uşa de sticlă şi 
apăsă pe un buton verde şi masiv. Într-una din părţile din spate 
ale aparatului, ascunse vederii, o anumită componentă începu 
să huruie precum un uscător de păr defect, atât de tare încât 
Stephen avu impresia că se putea auzi în întreaga clădire, iar 
apoi în interior se putea vedea apărând o ceaţă subţire. 

— Un umidificator, explică Yehoshuah. 

— Aha, făcu Stephen. 


184 


Apoi, când celălalt nu dădu nici un semn că ar vrea să 
detalieze procedura, întrebă: 

— Şi pentru ce? 

Yehoshuah zâmbi zăpăcit. Avea să devină cândva un profesor 
înzestrat şi zăpăcit. 

— Hârtia e formată din celuloză. Celuloza e un polizaharid 
polimerizat. Prin procesul de îmbătrânire scade gradul de 
polimerizare, ceea ce conduce la fragilitate. În acelaşi timp 
hârtia devine higroscopică şi de aceea, se poate ca printr-o 
adăugare controlată de apă să-şi recapete într-o oarecare 
măsură elasticitatea. 

— Şi apoi putem citi ce a scris el. 

— Asta nu. Dar putem cel puţin să despăturim foile. 

— Aşa deci. 

Zgomotul enervant al suflantei răsuna în urechi, în craniu, 
părea că vrea să tragă de rădăcinile dinţilor. 

— Nu se aude chestia asta în toată clădirea? 

— Nu. 

Stephen privi spre Judith, care-i dărui un zâmbet plin de 
devotament. Yehoshuah părea să nu mai aibă ochi decât pentru 
interiorul umidificatorului. 

— Ce fel de hârtie ai lua? vru Stephen să ştie. Dacă ai vrea să 
scrii o scrisoare, mă refer la una care să dureze două mii de ani. 

Yehoshuah privi neclintit obiectul fragil, care arăta în unele 
momente de parcă ar suge pur şi simplu ceața subţire cu totul. 

— Nu aş fi luat nici un fel de hârtie, spuse el. 

— Dar ce? se minună Stephen. 

— O folie de plastic. Vechea, buna, indestructibila folie din 
plastic, din care se făceau înainte pungile pentru cumpărături, 
înainte să se observe că deveneau o problemă la groapa de 
gunoi. Ce scrii pe o asemenea folie nu supravieţuieşte doar 
două, ci cu uşurinţă douăzeci de mii de ani sau mai mult. 

* 

Taxiul se opri. George recunoscu cele cinci rulote argintii 
strălucitoare şi tabăra de corturi în fundal şi răsuflă uşurat. 
Găsiseră într-adevăr drumul de întoarcere. | se părea ca o mană 
cerească, în ciuda faptului că şoferul, un bătrân arab 
morocăânos, spusese de o mie de ori „no problem”. Cu 


185 


recunoştinţă plăti preţul stabilit, care-ţi tăia răsuflarea, pe care-l 
stabiliseră înaintea călătoriei - practic toţi dolarii americani pe 
care-i avea la el -, îl asigură pe om, care avea două cicatrice 
misterioase de-a curmezişul nasului şi care se concentra asupra 
identificării şi numărării bancnotelor verzi încă odată, că se 
pricepe extraordinar şi cobori după ce şoferul terminase de 
numărat banii şi confirmase mârâind cu o mişcare a capului. 
Aşteptă până ce luminile roşii ale maşinii dispăruseră, înainte să 
înceapă urcuşul spre tabără. 

Noaptea era caldă şi paşnică. Aceasta, se gândi George 
Martinez din Bozeman, Montana, fusese o zi memorabilă, care 
avea să-i rămână mereu în amintire. Dacă l-ar fi întrebat cineva 
cum se simte, ar fi putut să răspundă doar: împlinit. Totul era 
perfect. Totul era cum ar fi trebuit să fie. 

Unul dintre paznici păşi spre el, îi ceru să se legitimeze. 
George îi întinse hârtia care-i fusese dată în dimineaţa aceea şi-l 
binecuvântă în tăcere. 

— Ah, George, spuse bărbatul solid, de umărul căruia atârna 
un pistol-mitralieră. Am mai vorbit o dată azi-dimineaţă. Aţi fost 
în lerusalim? 

George strânse din ochi. Acum îl recunoscu pe celălalt. 

— Da, am fost în Ierusalim. Îmi amintesc. Gideon, nu-i aşa? 
Mai sunteţi încă de serviciu? 

— Nu - din nou! 

Bărbatul, pe al cărui păr negru şi creţ strălucea lumina 
stelelor, părea să se bucure. Scoase un pachet de ţigări. 

— Acum pot să mă revanşez. Cum v-a plăcut? 

— A fost minunat. De fapt George nu avea absolut nici un 
chef să comenteze îndelung experienţa sa şi niciodată nu 
avusese mai puţin chef de o ţigară ca în acel moment. Dar nu 
putea să-l refuze pe israelian, deci luă o ţigară şi acceptă să-i fie 
aprinsă pentru ca apoi să stea acolo şi să pufăie fiecare pentru 
sine. 

— Destul de multă linişte, nu? spuse George după un timp, 
pentru a împiedica astfel ca discuţia să revină asupra excursiei 
sale. 

— Deplină. Aşa cum muncesc ăştia din răsputeri în timpul 
zilei, seara nu pot fi decât morţi de oboseală. 


186 


— Da. Pot să-mi imaginez. 

Rămaseră câteva momente în linişte privind rotocoalele de 
fum ce se destrămau argintii pe cerul nopţii. 

— Azi oricum. În locul dumneavoastră aş fi mai circumspect, 
zise paznicul pe nume Gideon, dintr-odată pe un ton cu 
intensitate scăzută, aparent în treacăt, dar pe jumătate 
prevenitor. Mă refer la angajatorii dumneavoastră. 

George căscă ochii mari. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Doar aşa. Aveţi grijă să vă primiţi banii înainte să fie prea 
târziu. 

— Cu asta oricum n-am nici o legătura. Banii îi primeşte 
Universitatea din Montana. De ce, ce s-a întâmplat? 

Gideon lăsă ţigara fumată pe jumătate să cadă şi o stinse 
călcând-o, privi suspicios în toate direcţiile şi şuşoti apoi: 

— Oamenii ăştia sunt nebuni. Complet duşi. 

— Cu adevărat? Cum aşa? 

— M-am mai interesat un pic pe ici, pe colo... Mă rog de fapt 
am tras cu urechea. Probabil că nu aveam voie, habar n-am. Dar 
în orice caz ştiu acum ce e în cortul acela alb din Zona 14. 

— Ah! 

Gideon dădu din cap îndârjit. 

— Nu am văzut nimic, după cum am spus. Dar am auzit tot ce 
i-au explicat bărbatului care a venit în seara aceasta. Făceam de 
pază la cort, înţelegeţi. Şi ei cred că eu nu ştiu engleză. 


— Inţeleg. 

— Complet nebuni, vă spun. Vreţi să ştiţi ce cred ei că au 
găsit? 

George dădu din cap aprobator. 

— Normal. 


* 


Judith adormise cu capul sprijinit pe braţele încrucişate. Și 
Stephen îşi ţinea ochii deschişi doar cu mare efort; întregul său 
corp striga după somn, fiecare fibră cerşea linişte şi relaxare. ŞI 
încă o porţie din cafeaua jalnică de la automatul care se afla cu 
un etaj mai sus nu mai reuşi să dea pe gât. Mesele laboratorului 
nu arătau chiar aşa de inconfortabile, precis se putea, dacă se 
dădea aparatura la o parte, să se întindă un pic şi să se 


187 


odihnească... 

Umidificatorul încă mai huruia. De ore în şir. Doar Yehoshuah 
nu părea că oboseşte. Nu era de mirare pentru că nu cărase 
toată ziua coşuri pline cu pietre, pământ sau roci sterile prin 
deşertul arzător. Stephen urmărea pasiv cum fratele lui Judith 
amesteca tot felul de tincturi din chimicalele de pe rafturile de 
peste mese, cum pregătea tăvi de plastic şi cuve cu dopuri de 
vată. Ceea ce explica, despre punți de hidrogen şi capacitatea 
de îmbibare şi rezistenţa alcalină, despre pasivizatori şi 
cerneluri galotanice, dezacidifiere, neutralizare şi tamponare nu 
mai înţelegea Stephen de mult. 

In final, Yehoshuah îşi trase pe mâini o pereche de mănuşi 
subţiri de plastic şi închise umidificatorul. 

Liniştea bruscă era ca un şoc. Judith se trezi din somn, privi 
câteva clipe complet dezorientată în jur, oftă în sfârşit când îşi 
aminti unde erau. Intre timp Yehoshuah deschise uşa de sticlă şi 
scoase farfuria de metal. Hârtia de deasupra se strânsese moale 
şi zdrenţuită. Pentru Stephen arăta ca o masă de hârtie gri, 
stricată şi de nerecuperat. Dar Yehoshuah o pipăia atât de 
grijuliu, de parcă ar fi avut pânze de păianjen în faţa sa şi 
murmură satisfăcut: 

— Extraordinar. 

— Aş putea să stau întinsă minunat în cortul meu, mârâi 
Judith prost dispusă din fundal. Ce m-o fi apucat de am vrut să 
fac în seara aceasta şi un singur pas în afara taberei? Oh, nu - 
este deja ora patru! Patru dimineaţa! Sunteţi complet nebuni? 

— Şşşt! făcu fratele ei. 

Stephen încercă să-şi alunge oboseala din ochi, în timp ce 
observa fascinat cum Yehoshuah răsturnă, mai întâi cu o 
mişcare abruptă de rotire a farfuriei, la care aproape îţi stătea 
inima, masa de hârtie într-una din cuvele de plastic, pentru ca 
apoi, cu ajutorul pensetelor şi cuţitaşelor de lemn, să 
despăturească hârtiile străvechi. 

— Ora patru, repetă Judith supărată, în timp ce se apropia 
târşâindu-şi picioarele. Trecut de patru! Dacă aş fi ştiut că 
durează atât de mult... 

De-abia acum văzu Stephen că Yehoshuah căptuşise fundul 
tăvii cu o bucată de hârtie subţire şi transparentă. 


188 


— Hârtie japoneză, explică el când observă privirea pierdută a 
lui Stephen. Cu ajutorul ei vom fixa fiecare fragment la locul 
său. 

Stephen dădu din cap. 

— În regulă, murmură el obosit. Aşa o să facem. Erau două 
hârtii ce se aflau în final întinse în două tăvi de plastic pe câte o 
hârtie japoneză. Yehoshuah studia suprafaţa sa cu o lupă de 
ceasornicar, pe care şi-o prinse de ochi. 

— Hmm, făcu el apoi. Asta e o problemă acum, pe care 
probabil nu a mai avut-o nimeni. Să faci lizibil un text care a fost 
scris cu un pix acum două mii de ani! 

— Să sperăm că era scrisă măcar cu cerneală specială pentru 
autentificare, încercă Stephen să glumească. 

Dar Yehoshuah doar clătină din cap. 

— Acesta a fost primul lucru pe care l-am verificat. Altfel s-ar 
fi scurs toată cerneala în umidificator, fără şanse de recuperare. 

— Oh, făcu Stephen. La aceasta nu se gândise deloc. Se 
aplecă peste puzzle-ul format din bucățele de hârtie gri, găurite. 

— Cum ţi-a venit ideea că a folosit un pix? Eu nu sunt sigur că 
e ceva scris pe aceste foi. 

— În stare uscată se vedeau foarte bine urmele de apăsare. 
Se pot vedea şi acum un pic, dar trebuie mai degrabă intuite. Şi 
cerneala s-a decolorat. După atâta timp era de aşteptat. 

— Da, şi acum? 

Yehoshuah luă un pahar în mână, în care amestecase anterior 
nişte substanţe chimice. 

— M-am interesat în această după-amiază un pic în ce constă 
compoziţia cernelii pixurilor moderne. Aceasta ar trebui să ajute 
să o facă vizibilă la lumină ultravioletă. 

Plasă una din cuve sub un neon negru şi plat. Când îl aprinse 
pocni şi trosni perceptibil în cilindrul de sticlă şi avu nevoie de 
mai multe porniri până se aprinse în sfârşit şi-şi împrăştie 
ciudata strălucire movulie în jur. 

— Lampa asta a ajuns deja la vremea pensionării, comentă 
Yehoshuah. 

Unghiile sale străluciră când potrivi cuva, iar pe cămaşa sa 
câteva fibre căpătară o luminozitate fantomatică ultravioletă. 

Stephen studie cu suspiciune lichidul, care înainte arătase 


189 


translucid, iar acum în apropierea lămpii UV strălucea ireal. 
Mirosea destul de penetrant. Mirosea ca şi cum şi-ar fi deschis 
un dentist cabinetul pe terenul unei tăbăcării. 

— Şi tu eşti sigur că substanţa n-o să dizolve totul? 

— O încercăm la o margine, spuse Yehoshuah. Luă un dop de 
vată, îl scufundă în pahar unde se îmbibă imediat. Apoi tamponă 
încet, ca şi cum ar fi dorit să spele aripa unui fluture, o porţiune 
franj urată la marginea foii. 

— Pute îngrozitor, se plânse Judith şi vru să se ridice. Dau 
drumul la ventilaţie dacă voi sunteţi aşa puturoşi. 

— Te rog, nu! spuse Yehoshuah. Dacă dai drumul la aerul 
condiţionat, i se aprinde paznicului, pe tabloul de comandă, o 
luminiţă roşie. Atunci va veni să vadă ce se întâmplă. 

Judith oftă şi se aşeză din nou. 

— Asta mai lipsea. 

Anumite puncte începură să strălucească mai puternic sub 
lumina UV decât împrejurul lor. Yehoshuah repetă procedura, 
apoi inspiră zgomotos aerul printre dinţi, se ridică şi vărsă 
repede câteva din celelalte substanţe chimice în alt pahar. Se 
întoarse cu această a două soluţie secretă, luă un alt dop de 
vată şi făcu o mişcare asemănătoare de spălare, care de data 
aceasta avu ca efect diminuarea strălucirii generale a locurilor 
tamponate. Numai punctele minuscule de dinainte rămaseră 
luminoase. 

— O să fie dificil, anunţă Yehoshuah. 

Judith se întoarse gemând. 

— Vreau în patul meu! Ajunge! 

Fratele ei părea că n-o aude deloc, iar Stephen era prea 
obosit să o ia în seamă. El urmărea cum Yehoshuah tampona 
când cu una, când cu cealaltă substanţă locul şi observă 
deodată că îşi ţinea involuntar respiraţia. Nu numai pentru că şi 
a doua substanţă împrăştia un miros muşcător, care îţi dădea 
într-o clipă dureri de cap. 

Şi după câteva minute observă că punctele care rămâneau 
luminoase, se ordonau într-un model. 

Formând un cuvânt. 

never 

— Funcţionează, şopti Stephen, în timp ce se simţea clocotind 


190 


de triumf. Ai reuşit, Yehoshuah! 

never 

Tânărul arheolog stătea, evident, impresionat în faţa tăviţei 
roşii de plastic ţinând în ambele mâini ridicate câte un tampon 
de vată, făcând ochii mari la vederea rezultatului muncii sale. 

— E incredibil, reuşi să spună cu o voce ce suna ciudat de 
răguşită. Într-adevăr un cuvânt englezesc. Pe un document care 
este atât de vechi precum manuscrisele de la Qumran. 

never 

Chiar şi Judith păru că-şi uită pentru moment oboseala, cu 
toate că îşi păstră proasta dispoziţie. 

— Never, citi ea. Niciodată. Ce plin de semnificaţie să dai 
pentru prima dată peste acest cuvânt, nu credeţi? 

Neonul pâlpâi, dar se aprinse din nou imediat. 

— Dă-i înainte, îl grăbi Stephen. E adevărat. Este într-adevăr o 
scrisoare a unui călător în timp. A scris cu adevărat o scrisoare 
viitorului. Un mesaj prin timp şi noi l-am găsit. 

Simţi cum o excitație îi străbătu corpul, care era mai bună 
decât o partidă de sex. Aceasta era ce făcea viaţa să fie demnă 
de trăit. Se petrecea chiar aici. Această scenă avea să stea 
odată în cărţile de istorie, avea să stârnească fantezia pictorilor 
şi povestitorilor, la fel cum făcuse deschiderea mormântului lui 
Tutankhamon de către Carter. Şi el era acolo. Nu era doar acolo, 
era chiar personajul principal. 

Yehoshuah şterse mai departe, urmări fraza înapoi. După 
câteva minute nesfârşite le strălucea următorul cuvânt. 

has never 

— Cine? întrebă Stephen. Cine n-a făcut niciodată - ce-o fi? 

Judith clătină din cap. 

— N-a făcut niciodată - ce? 

— Liniştiţi-vă! mormăi Yehoshuah. Urmează să aflăm. Dar se 
ocupă mai întâi de începutul fragmentului de frază. Tampona cu 
prima substanţă, apoi cu a doua. Şi în al doilea pahar începu să 
strălucească treptat conţinutul, dar asta vedea Stephen doar cu 
coada ochiului. Nu ridică privirea nici o clipă de pe suprafaţa de 
lucru a lui Yehoshuah. 

Gemu fără să vrea, atunci când recunoscu cuvântul care se 
contura acolo. Potul cel mare! 


191 


Jesus has never 

Chiar şi Judith era impresionată. 

— Nu am crezut, recunoscu ea. Aveai dreptate. 

— L-a întâlnit pe Isus! anunţă Stephen triumfător, înţepând 
aerul cu degetul arătător precum faci cu o floretă. S-a întors în 
trecut şi L-a întâlnit pe Isus din Nazareth. A călătorit cu El. L-a 
urmat. L-a ascultat. Se opri şi se uită la ceilalţi doi. Vă e clar ce 
înseamnă aceasta? Vă e clar că aceste două foi sunt un 
document care este superior în ceea ce priveşte actualitatea şi 
credibilitatea tuturor evangheiliilor din Biblie? 

Judith respiră zgomotos. Yehoshuah îi aruncă o privire scurtă, 
apoi se uită la Stephen. 

— Stephen, eu nu sunt un evreu prea credincios, spuse el 
apoi, dar sunt evreu. Privi spre fragmentul de text ca spre un 
animal urât, care ar fi putut să muşte în orice moment. Mi-e 
sincer frică de ce ar putea să scrie în această scrisoare. 

— Şi dispare doar pentru că ţi-e frică de ea? întrebă Stephen 
provocator. 

El clătină din cap. 

Prostii. Singurul căruia ar trebui să-i fie teamă de această 
scrisoare ar fi papa. Hai să continuăm. Judith făcu câteva 
mişcări de întindere cu umerii. 

— Fotografiază mai bine ce ai până acum, îl sfătui ea 
gemând. 

— Asta poate să aştepte, clătină Stephen din cap. Să 
terminăm mai întâi fraza. 

Yehoshuah reluă ascultător munca cu dopurile de vată, în 
timp ce Judith mârâi nemulțumită. 

— Stephen Foxx, întrebă ea cu o voce ascuţită, ignori din 
principiu tot ce te sfătuieşte o femeie? 

— Nu fac discriminări, nici de rasă, origine sau sex, rânji 
Stephen. Ignor din principiu toate sfaturile. 

— Pentru că oricum nu ştie nimeni mai bine ca tine. 

— Exact. 

Ea lăsă gemând capul pe spate şi rămase aşa. Neonul licări 
din nou, de data aceasta mai mult. 

Yehoshuah tamponă, scurse substanţa, apoi tamponă din 
nou. Acum părea că ajunsese la o porţiune care se opunea mai 


192 


mult procesului. 

— Hopa, făcu el atunci când lampa pocni din nou lăsând 
lumina să vibreze un timp. Doar nu o să-şi dea duhul chiar 
acum. Precis nu există în toată clădirea neoane de schimb. 

Stephen ridică sprâncenele. Judith stătea încă cu faţa spre 
tavan. 

— Poate ar trebui totuşi să fotografiem mai întâi, zise el. 

— Imediat, răspunse Yehoshuah. 

Punctuleţele din porţiunea nouă păreau complet disparate şi 
nu voiau sub nici un chip să se unească în linii sau chiar într-un 
cuvânt. Yehoshuah mârâi nemulţumit, înmuie vata mai mult 
timp şi apăsă mai tare. Ochii săi lăcrimau deja de la mirosul ce 
se ridica. 

— Aici! spuse el şi ridică vata. Poţi să citeşti asta? Stephen 
apucase stativul aparatului de fotografiat. 

— Haide să fotografiem ce avem până acum. 

— Imediat, imediat. Priveşte doar... 

— Da, mă uit. Stephen se aplecă peste hârtie, aproape că 
scăpă stativul din mână. Oh, Doamne... 

În acel moment se stinse lampa ultravioletă. Fără nici un 
sunet, fără vreun motiv vizibil. Se stinse pur şi simplu şi cu ea şi 
textul marcat chimic pe hârtia umedă. 

— Nu poate să fie adevărat... Yehoshuah apucă furios 
întrerupătorul, o aprinse, o stinse, degeaba. Nimic nu se mai 
mişca. La naiba! 

— Ai citit-o şi tu, nu-i aşa? întrebă Stephen. 

— Tocmai acum, se enervă Yehoshuah, apoi sări şi se duse la 
capătul celălalt al încăperii, deschise sertare şi le trânti înapoi. 
După cum ziceam. Nu există tuburi de rezervă. 

— Yehoshuah, întrebă Stephen încă odată. Ai citit şi tu? 

— Asta-i tipic pentru instituţia asta, continuă el, plin de furie. 
Neglijenţă oriunde te-ai uita. Fiecare ia doar de aici, dar nici 
unul nu se gândeşte să înlocuiască piesele consumate. Şi azi e 
Sabatul! De unde să găsim acum tuburi de rezervă? 

Stephen puse stativul camerei la loc pe masă cu o gălăgie de 
netrecut cu vederea. 

— Yehoshuah! 

Prietenul se opri şi cu aceasta se estompă şi furia sa. El îl privi 


193 


pe Stephen şi încuviinţă din cap. 

— Da. Am citit-o şi eu. 

— Deci ai citit-o totuşi şi tu? 

— Da. 

Judith se ridică şi îi privi pe cei doi bărbaţi obosită. 

— Ce se petrece? Sunteţi albi ca varul. Care este următorul 
cuvânt? 

Stephen se aşeză peste cuva plată, se sprijini pe mâinile sale 
depărtate, ca şi cum trunchiul său ar cântări tone şi se uită în 
jos spre hârtia gri, găurită. Dacă se uita destul de mult asupra 
ei, îşi imagina că poate face să reapară scrisul fantomatic din 
memoria sa. 

— Lived, spuse el. Următorul cuvânt era /ived - trăit. 


194 


18 


Felul materialului de construcţii folosit pentru 
clădirea care trebuie degajată are o mare influenţă 
asupra tehnicii de săpare. Ne-a fost destul de devreme 
clar că vom avea de-a face cu construcţii mai simple, 
ridicate din cărămizi de lut sau piatră neprelucrată. 
Deci trebuia să ne gândim să recunoaştem la timp 
resturile de ziduri care erau greu de deosebit faţă de 
masa de moloz şi să le păstrăm. Am pus mare preţ şi 
pe găsirea podelei în cadrul clădirii, deoarece 
descoperiri făcute direct pe podea (de exemplu 
ceramică, sticlă, monede, scarabei) vor ajuta la 
datarea stratului respectiv. 

Profesor Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Probabil că bărbatul care şedea impozant într-unui dintre 
fotolii ca Domnul Lumii ar fi vrut ca discutarea rezultatelor 
investigaţiei tomografice să aibă loc aici, în această rulotă 
climatizată, şi nu afară la vreo masă rabatabilă. Acesta era 
finanţatorul săpăturilor, şeful cel mare, atât înţelesese George 
Martinez între timp. Purta un costum gri-închis, ireproşabil, cu 
cravată de mătase, care era ţinută de un ac de aurcu briliant, şi 
o frizură ireproşabilă şi ca să transpire era, pe drept cuvânt, 
ultimul lucru pe care şi-l dorea. Cu toate că în această dimineaţă 
de sâmbătă, după gustul lui George, afară era încă destul de 
plăcut, iar aici, înăuntru, aproape prea răcoare, în această sală 
de şedinţe, atât de albă puteai crede că ai intrat din greşeală 
într-un frigider. 

Prezentarea rezultatelor era, ca întotdeauna, sarcina lui Bob 
Richards. George muncea, iar Bob aduna laurii, aşa stăteau 
lucrurile, n-avea ce face. În dimineaţa asta nici măcar nu-l 

195 


deranja pe George. Era bucuros că nu trebuia să spună nimic. 
Oricum era mai mic pericolul să-l ia gura pe dinainte. 

Gideon fusese absolut serios, asta se putea simţi. Mai întâi, 
George crezuse că israelianul solid voia să-l ia peste picior; să 
încerce cam cât putea să-i povestească unui prostănac de 
mexican. O! Ce furios fusese! Un bărbat furios cu o mitralieră pe 
umăr, dragul de el! Nu, nu să-l ia peste picior! Dar ar fi putut să 
audă greşit. Să fi înţeles ceva greşit. Povestea era pur şi simplu 
prea incredibilă. 

Bob întinse fotografiile furnizate de Sotom 2 pe toată masa, 
pentru ca ele să-şi facă mai întâi efectul. Mereu făcea aşa. Să-şi 
dea importanţă, ca nimeni altul. Oamenii se uitau mereu la 
aceste poze şi nu înțelegeau pentru nimic în lume ce trebuiau să 
recunoscă la ele şi, când erau pe punctul să dispere, atunci în 
sfârşit Bob Richards lua cuvântul. Chiar la momentul potrivit. Işi 
trecea mâna tacticos prin părul blond, ondulat şi începea să 
explice în treacăt, într-un ton familiar, ca şi cum pe masă s-ar 
afla un plan al oraşului, despre care ai putea să emiţi tot felul de 
păreri şi ca şi cum fiecare ar înţelege bineînţeles ce vrea să 
spună. El nu spunea niciodată ceva de genul: „Această pată 
neagră indică rămăşiţele unui zid la zece metri”. La el aşa ceva 
suna cu totul altfel, de exemplu cam aşa: „Aceste ziduri s-ar fi 
putut să se întindă la aproximativ zece metri.” Şi apoi dădeau 
toţi din cap afirmativ, mureau de atâta venerație şi vedeau 
ziduri exact acolo unde degetul arătător al lui Bob Richards 
rătăcea peste fotografiile haşurate în gri. 

George se minuna de fiecare dată când trăia aceste momente 
şi mult timp se supărase de acest spectacol pe care îl organiza 
Bob. Cu rezultatele pe care el, George, le prelucrase! Dar de 
când fusese nevoit odată să-şi prezinte fotografiile şi constatase 
la sfârşit că era privit doar de feţe neîncrezătoare şi trebuise la 
urmă chiar să argumenteze în favoarea utilizării tomografului cu 
ultrasunete, ajunsese la concluzia că prezentarea convingătoare 
era o artă la fel de importantă ca şi priceperea de a realiza 
fotografiile care stăteau la baza lor. 

George urmărea cum Bob aşeza fotografiile în funcţie de 
planul desenat sumar al săpăturilor, care se afla pe masă. Arăta 
spre ziduri, indica oase care încă nu fuseseră dezgropate şi se 


196 


opri îndelung asupra consideraţiilor despre diverse straturi de 
pietre. Aşa făcea mereu când de fapt nu exista nimic de 
raportat. lar aici la Bet Hamesh nu era nimic de raportat. 
Găsiseră ceea ce se aşteptaseră. Nimic mai mult. Wada. Bani 
aruncaţi, cu alte cuvinte, iar sarcina lui Bob Richards era să 
împiedice ca finanţatorii să ajungă la această concluzie. 
Universitatea din Montana făcea afaceri lucrative cu tomograful 
cu ultrasunete şi nu dorea clienţi nemulţumiţi. Acesta era 
motivul pentru care fusese trimis Bob Richards. 

— Aşadar, eu nu văd nimic, se plânse grasul în cele din urmă. 
Aceste poze arată ca imaginile ecografiei făcute de soţia mea 
când era gravidă. Nici atunci nu recunoşteam nimic. 

Bob îi zâmbi cuceritor. 

— Dar medicul soţiei dumneavoastră cu siguranţă a 
recunoscut ceva, nu-i aşa? 

— Mmm, da. A spus ca va fi băiat. 

— Şi a fost băiat? 

— Da. 

Toţi izbucniră în râs. 

— Ei, spuse Bob prietenos, aceste poze se obţin după un 
procedeu foarte asemănător. Şi eu voi avea grijă să găsiţi o 
mulţime de ruine. 

Pentru asta culese din nou râsete aprobatoare. Chiar şi grasul 
rânji strâmb. Bărbatul în costumul gri-închis fu primul care 
încetă să râdă. 

— Ce se aude cu cutia de metal? dorea el să ştie. Aţi găsit-o? 

— Cutia de metal. Bob se întoarse. George scutură din cap. 
Nu, din păcate, continuă Bob, aşa ceva nu am găsit. 

— Sunteţi sigur? investigă celălalt mai departe. 

Bob dădu din cap grav în semn că da. 

— Sută la sută. 

Nimeni nu putea exprima acest cuvânt cu tonul adânc al 
convingerii ca Bob Richards. 

George ridică ochii când profesorul se întoarse brusc spre 
bărbatul grăsuţ, care chipurile era scriitor, şi cu urechile ciulite 
reuşi să audă când îi şopti: „Doar am spus că nu este aici 
camera video”. 

Era aşadar adevărat. „Camera video.” Aceste cuvinte le 


197 


înţelesese George foarte exact, iar privirea mustrătoare pe care 
o aruncase şeful securităţii conducătorului săpăturilor era ca şi o 
confirmare. Oamenii aceştia credeau cu adevărat că undeva în 
Israel era îngropată o cameră video, cu o înregistrare video a 
lui... 

George nici nu îndrăznea să gândească. 

O înregistrare video a lui Isus Hristos. 

Oare era posibil aşa ceva? Desigur, în faţa lui Dumnezeu nu 
era nimic imposibil. Nici măcar o călătorie în timp. Poate era 
chiar în planurile sale nepătrunse să dea în dar oamenilor 
tocmai în acest secol, atât de marcat de televiziune, o 
înregistrare video a Mântuitorului lor, pentru a întări Biserica Sa 
şi a-i conduce pe oameni înapoi spre credinţă. Şi cum altfel ar fi 
lăsat El să se întâmple asta, decât pe această cale minunată? 

George simţi bătăile inimii. Dar... Dar cui i se dezvăluise acest 
secret? Acestui om care cheltuia pentru un singur costum mai 
mulţi bani decât era necesar pentru a hrăni un întreg sat din 
Bangladesh un an întreg - în mâinile lui avide de bani urma să 
ajungă acest document unic? Ce altceva ar căuta să facă cu el 
decât bani mai mulţi? Să obţină mai multă putere? 

Evident - el va păstra înregistrarea. Nimeni care nu era client 
al reţelei sale de televiziune nu o va putea vedea. Şi va fi brusc 
mai scump, foarte scump, să devii clientul lui. Le va astupa gura 
clienţilor săi cu contracte pe termen lung şi îi va obliga să 
înghită şi toate porcăriile despre el însuşi. 

Va transmite cuvintele Domnului între cele două calupuri de 
publicitate, cele mai scumpe din toate timpurile. Va trebui să 
suporte campanii interminabile de publicitate pentru băuturi 
răcoritoare, detergenţi, cauciucuri, protej-slip şi gumă de 
mestecat, pentru a avea voie să vadă chipul Mântuitorului. Isus 
va fi din nou răstignit pe Muntele Golgota al comerţului, mereu 
şi mereu - mai întâi sâmbătă seara la oră de vârf, apoi în 
programul dinaintea ştirilor şi în cele din urmă la ora copiilor, 
când se dau reclamele pentru păpuşile Bărbie şi figurile He-Man. 

— George? îl auzi pe Bob întrebând. Nu ţi-e bine? 

Scutură din cap, îşi reveni. 

— Merge, spuse el. Poate a fost puţin prea mult soare ieri. 

Bob îl măsură puţin nesigur. 


198 


— Poţi să arunci o privire încoace? îl întrebă el. M-ar interesa 
să ştiu ce părere ai. 

— Da, spuse George, încuviinţând din cap fără vlagă. 
Bineînţeles. 

Păşi lângă Bob la masă, pe care cineva acoperise fotografiile 
pe care le făcuseră ei, cu un plan mare al terenului. Acest plan 
era desenat cu precizie, evident o copie a unui document oficial. 
Şi ce se putea vedea pe el i se părea lui George oarecum 
cunoscut. 

— Aceasta este o schiţă a Muntelui Templului din lerusalim, îi 
explică bărbatul în costumul gri-închis şi briliantul din acul de 
cravată străluci. Ce ar trebui făcut pentru a-l investiga 
tomografic? 

* 

Stephen Foxx se trezi târziu în dimineaţa asta şi se simţi ca şi 
cum trecuse un buldozer peste el. Şi nu era doar ăsta motivul 
pentru care abia putuse închide un ochi. 

De Sabat, micul dejun dura mereu deosebit de mult, pentru 
ca oamenii să poată dormi mai mult. Evident că de Sabat nu se 
lucra şi voluntarii care erau din Israel şi care nu locuiau tocmai 
în capătul celălalt al ţării foloseau prilejul pentru a pleca acasă. 
lar rezultatul era că oricum doar cei care nu erau evrei 
rămâneau în tabără. Aceştia ar fi lucrat cu plăcere şi sâmbătă şi 
liniştea de Sabat le dădea impresia ciudată că îşi petreceau 
duminica mai devreme cu o zi. 

Părea să fie o zi liniştită. Când Stephen ajunse la cortul- 
bucătărie pe diverse mese apăruseră table de şah, alţi săpători 
şedeau cu cărţi şi o cană de cafea pe undeva mai la umbră. La o 
anumită distanţă, nişte voluntari chiar aruncau un disc frisbee, 
de un verde ţipător, de la unul la altul, în cerc. La una dintre 
mese o descoperi pe Judith, care arăta la fel de mototolită cum 
se simţea el. Ei da, poate nu chiar aşa. Cu toate că pierduse o 
noapte de somn, tot arăta trăsnet. Stephen îşi puse trei ceşti de 
cafea pline ochi pe tavă şi apoi, mai curând din gândire 
raţională decât din motive de foame adevărată, îşi mai puse şi 
un castron de cereale şi se aşeză lângă ea. 

O vreme mâncară în linişte. Când Stephen luă a doua ceaşcă 
la rând, Judith spuse: 


199 


— Ei şi? 

Stephen luă o înghiţitură mare din licoarea amară. Aici se 
făcea cafeaua foarte tare. 

— Şi ce? Ce cred eu? 

— Da. 

— Habar n-am. Trebuie să recunosc că am cam rămas fără 
replică. 

Ea aruncă o privire cercetătoare în jur. Nu era nimeni în 
apropiere care i-ar fi putut auzi. 

— Poate nu ar trebui să te grăbeşti cu interpretările. Orişicât, 
ai patru cuvinte întregi dintr-o scrisoare de două pagini... 
Aşteaptă până ştii ce scrie în întreaga scrisoare. 

— Nu fac arheologii chestia asta tot timpul? Se uită la o /iteră 
într-un papirus vechi şi spun că aşa cum e scris, cu codiţa spre 
stânga în loc de spre dreapta trebuie că întreg documentul este 
cu două sute de ani mai vechi decât se presupusese până 
atunci. Sau mai recent. În orice caz înseamnă ceva cu totul 
diferit, din cauza unei singure litere. 

— N-am idee. Întreabă-l pe Yehoshuah dacă fac arheologii 
asta tot timpul. 

Avea de-a dreptul dureri de cap. Nu se mai recunoştea. Nu 
mai avusese niciodată dureri de cap. Şi stomacul se revolta 
împotriva excesului de cafea. Stephen puse a treia ceaşcă pe 
masă şi se dedică restului de cereale. 

— Ceea ce mă întreb, continuă el mestecând, este dacă 
aceasta poate exista. Şi în această privinţă ştiu prea puţin. 
Trebuie să existe şi alte surse în afara textelor biblice, în care să 
fie menţionat Isus. Ce este cu recensământul pe care l-a 
ordonat împăratul Augustus? Era Augustus sau nu? „Dar se 
întâmpla ca în timpul acela să fie emis un ordin din partea lui 
Augustus, ca toată lumea să fie onorată.” Cam aşa ceva scrie pe 
undeva. Şi tocmai atunci era Maria gravidă cu El. 

— Dar abia proaspăt gravidă. 

Stephen scutură din cap nemulţumit. 

— Trebuie să verific asta. Pur şi simplu nu pot să cred. Vreau 
să spun, ce ar însemna asta? Închipuie-ţi ce-ar fi dacă s-ar putea 
dovedi că Isus nu a trăit cu adevărat! Ce-ar însemna asta! 

Judith dădu din umeri. 


200 


— Asta ar fi o descoperire. Şi tu ai fi descoperitorul. Asta ţi-ai 
dorit doar tot timpul. 

— Dar ce ar însemna asta pentru lume? Oricum el este figura 
centrală a creştinătăţii, a celei mai mari comunităţi religioase 
ale lumii. Dacă Isus nu a trăit cu adevărat, atunci asta ar 
însemna că cineva a inventat această personalitate. Că ar fi un 
personaj. Ca Superman. Sau, Doamne fereşte - Micky Mouse! 

— Nu mai dramatiza. Majorităţii oamenilor religia le este 
oricum complet indiferentă. Pe aceştia i-ai lovi mult mai rău 
dacă ai putea dovedi că Micky Mouse nu a trăit niciodată. 

— Foarte nostim. Stephen sorbea ultima cană de cafea. Nici 
nu ştiu de ce mă nelinişteşte asta. Dar mă nelinişteşte. Mă 
întreb în mod serios dacă poţi să-ţi asumi răspunderea să 
dezvălui un astfel de adevăr. f 

— Oho, făcu Judith cu ochi mari. Asta e un ton cu totul nou, 
mister Foxx. 

Stephen puse din nou cana pe masă şi o privi surprins. 

— la spune - ce înseamnă aceste aluzii tot timpul? Drept cine 
mă iei de fapt? 

Judith îşi schimonosi gura într-un rânjet ostil, iar ochii îi 
scânteiau supăraţi. 

— Există câteva lucruri pe care încă nu le-ai înţeles. Unul 
dintre ele este că în viaţă sunt şi alte lucruri decât doar să 
câştigi mereu. 

— Nu zău? răspunse Stephen înverşunat. Cine ţi-a povestit 
prostia asta? 

— Tu vrei doar să dovedeşti că eşti mai şiret decât John Kaun, 
marele manager. 

— Şi ce dacă? Poate chiar sunt. 

— Şi? Cu ce folos? 

Stephen simţi cum în sângele său începu să clocotească 
dorinţa de luptă, ca bioxidul de carbon. 

— Oricine vrea să câştige, spuse el. Şi cine susţine altceva 
acela pur şi simplu a renunţat să creadă că poate câştiga. Tot ce 
mai doreşte câte unul este să nu piardă, şi asta se realizează cel 
mai simplu când nu mai lupti. Aşa stau lucrurile. 

— Ah, vorbeşte americanul din tine. Totul e foarte easy. Totul 
e fezabil, trebuie să ştii doar cum. 


201 


— Da. Chiar aşa. 

Judith dădu din cap. 

— Asta e aşa de... plat. Atât de superficial. Nu ştiu - poate 
totuşi joacă un rol faptul că aparţin unui popor care priveşte 
înapoi spre cinci mii de ani de cultură, iar tu doar spre două 
sute. 

— Asta e cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o 
vreodată, explică Stephen şi se ridică de pe scaun. Serios. Cei 
cinci mii de ani de cultură ai tăi îi poţi arunca la closet şi trage 
apa dacă un astfel de gunoi al creierului este tot ce poate 
produce. Şi acum să mă scuzi, trebuie să plec. Mai trebuie să 
scriu o ofertă. Pentru a câştiga următorul milion, dacă nu te 
deranjează. 

* 

Locţiitorul şefului săpăturilor urmărise convorbirea preţ de 
câteva clipe cu ochii bulbucaţi şi respiraţia întretăiată, apoi îşi 
pierdu cumpătul. 

— Muntele Templului? ţipase el. Vreţi să radiografiaţi Muntele 
Templului? Da, sunteţi complet nebuni?! 

Kaun îi dăduse să înţeleagă lui Ryan, printr-un scurt semn cu 
capul, să-i aducă pe cei doi tehnicieni aici, ceea ce şi făcuse 
imediat. Apoi se uită liniştit la israelianul cu podoaba capilară 
neglijentă şi nasul borcănat, hotărât să nu se lase provocat şi în 
orice caz să-şi păstreze cumpătul până îşi va reveni celălalt. 
Nimeni nu reuşea să ţipe şi să spumege mai mult de şapte sau 
opt minute despre un lucru, iar dacă nu, însemna că era cu 
adevărat un caz de psihiatrie. Cei mai mulţi colerici, Kaun trăise 
aceasta în numeroasele negocieri neplăcute, se linişteau după 
două până la trei minute, cu condiţia să nu-i întrerupi. 
Întreruperile erau cele care întreţineau un atac de urlete - 
oarecum începea s-o ia de la capăt cu fiecare întrerupere. 

— Vrem să discutăm asta în linişte... începu Kaun în cele din 
urmă, când Shimon Bar-Lev se opri gâfâind. 

Dar acesta nu îl auzea, ci se adresă profesorului Wilford- 
Smith. 

— De ce nu mi-ai spus asta, britanic blestemat? se răsti la el. 
De ce sunt mereu ultimul care află totul? La naiba, lucrăm de 
douăzeci de ani împreună şi acum mă loveşti pe la spate, în 


202 


felul acesta...! 

Acum era totuşi timpul să intervină. 

— Domnule Bar-Lev! tună Kaun cu toată tăria pe care o 
putuse aduna. 

Existau situaţii în care nu ajuta decât un țipăt. Când îşi aduna 
puterile pentru un astfel de țipăt, Kaun îşi imagina întotdeauna 
că ar trebui să strivească ţeasta celuilalt, doar cu presiunea 
sonoră a cuvintelor sale. 

Şi avu efect. Bar-Lev tresări şi pentru o clipă se zăpăci. 

— Domnule Bar-Lev, repetă Kaun, acum pe deplin stăpânit şi 
cât se poate de amabil, vă rog să-l lăsaţi pe profesorul Wilford- 
Smith în viaţă; e nevinovat. Eu sunt de vină. Am clocit asupra 
ideii acesteia azi-noapte, după discuţia cu profesorul Goutiere, şi 
am vrut să vă informez în dimineaţa aceasta. Din păcate, cei doi 
tehnicieni ai aparatului Sotom au sosit aici înaintea 
dumneavoastră, de aceea a trebuit să renunţ la asta. Dar dacă 
vreţi să ţipaţi la cineva, atunci ţipaţi la mine. 

Bar-Lev îl măsură nesigur. John Kaun încă nu avusese de-a 
face cu adjunctul lui Wilford-Smith prea mult, dar credea că 
putea recunoaşte în nesiguranța acestuia că era un om de 
ştiinţă simplu, corect, probabil un specialist excelent, dar fără să 
poată face faţă unei discuţii în contradictoriu cu un orator şcolit 
şi experimentat. 

— Ei bine, spuse israelianul. Atunci luminaţi-mă 
dumneavoastră. Ce înseamnă asta? 

— Vreţi să spuneţi cum mi-a venit ideea să cer ca Muntele 
Templului să fie cercetat? îi răspunse Kaun. 

— Da. 

Kaun dădu din cap cu un zâmbet blând. 

— Domnule Bar-Lev, trebuie să plec repede pentru a-i linişti în 
schimb pe cei doi tehnicieni că îşi vor primi în orice caz banii, 
indiferent cât de mult ţipăm unii la alţii. Până atunci vreau să vă 
rog simplu să vă gândiţi la această întrebare pe care i-am pus-o 
profesorului Goutiere aseară. Şi anume: Ce locuri există în 
Israel, care cu siguranţă au rămas neatinse în ultimii două mii 
de ani? 

Bar-Lev se uită la el ca la o arătare, apoi la planul Muntelui 
Templului şi ridică ochii. Îi căzu falca. 


203 


— Înţelegeţi? adăugă Kaun, apoi părăsi sala de conferinţe. 

Cei doi tehnicieni aşteptau afară, împreună cu Ryan şi se 
uitau jenaţi cu ochi mijiţi la el, în timp ce cobora cele trei trepte 
spre pământul nisipos. 

— Sper că stilul disputei noastre nu v-a speriat prea tare, 
strigă Kaun, străduindu-se să pară binedispus şi deloc neliniştit. 

Cei doi afişară un zâmbet jenat. 

— Am vrut neapărat să-mi exprim mulţumirile, îi asigură în cel 
mai îndatoritor ton, le strânse mâinile uitându-se în ochii lor. 
Munca pe care aţi depus-o a fost într-adevăr remarcabilă. 
Credeţi-mă, ştiu să apreciez asta. In ceea ce priveşte ieşirea de 
furie a colegului, mai devreme... Arboră un zâmbet complice. 
Toţi aceştia sunt oameni foarte pasionaţi de problemă. Asta încă 
n-a fost nimic. Noi am ţipat unul la altul nopţi întregi într-un hal 
fără de hal. 

— Inţeleg, încuviinţă din cap blondul. 

— In ceea ce priveşte Muntele Templului, continuă Kaun 
privindu-l pe blond, care în primul rând oricum era şeful celor 
doi, iar în al doilea rând părea mai accesibil, asistentul meu vă 
va da o maşină şi vă rog să mergeţi cu ea la lerusalim şi să 
studiaţi problema la faţa locului. Ce posibilităţi există să se facă 
o radiografiere discretă a muntelui. lar diseară îmi daţi raportul. 
Okay? 

Blondul dădu din cap bucuros. 

— Desigur, domnule. Aşa vom face. 

— Bine. Ryan, vă ocupați dumneavoastră de domnii aceştia? 

Ryan dădu din cap că da. 

Acestea fiind spuse, Kaun se întoarse în rulotă, care era şi 
locuinţa scriitorului german. După cum observa din nou Kaun, 
acela contribuise cu puţine lucruri utile la întregul proiect, dacă 
ar fi să-l compari cu canadianul. 

Bar-Lev îşi pregătise evident un argument, pe care îl 
considera decisiv. 

— Muntele Templului este un sanctuar iudaic, explică Bar-Lev 
cu voce sinistră. Vă întreb, domnule Kaun, care probabil sunteţi 
creştin: Aţi permite cercetarea Catedralei Sfântul Petru cu 
ajutorul tomografului cu ultrasunete? Sau a locului naşterii lui 
Isus din Betleem? 


204 


Kaun dădu din cap afirmativ. 

— Bineînţeles. Fără să clipesc. 

Bar-Lev nu părea să se fi aşteptat la acest răspuns. „Un orator 
amator”, se gândi Kaun şi îi era greu să nu-i răspundă cu un 
rânjet batjocoritor. 

— Asta... asta nu cred! 

— Ba puteţi să credeţi. Poate facem chestia asta ca un viitor 
proiect. 

Profesorul Goutiere ridică mâna. 

— Aş vrea încă odată să consemnați că nu am susţinut 
niciodată că bănuita cameră video se află în stânca Sachrâ. Am 
indicat că acesta este unicul loc care şi după două mii de ani 
poate fi clar identificat cu mare siguranţă ca rămas în tot acest 
răstimp neatins. 

— lar eu, se amestecă Wilford-Smith, trebuie să repet încă 
odată ce am spus şi azi-noapte: Sunt sigur că această cameră 
video nu este în această stâncă. 

Kaun încuviinţă din cap răbdător. 

— Încă cineva? 

— Nu e fezabil, explică Bar-Lev. O utopie totală. Cum vă 
închipuiţi aşa ceva? Să instalaţi aparatul cu unde de şoc pe 
Muntele Templului şi în jur să îngropaţi senzorii de măsurători? 
Să le bateţi eventual în Zidul Plângerii? Pentru asta nu veţi primi 
aprobare în vecii vecilor. 

— De aceea o facem în secret. 

— În secret? Şi cum anume? 

— Nu ştiu. Dar tocmai i-am trimis pe cei doi tehnicieni la 
lerusalim pentru a cerceta la faţa locului. 

— E imposibil! Kaun respiră adânc. 

— Domnule Bar-Lev, n-aş fi ajuns unde sunt dacă m-aş fi luat 
mereu după ce se considera posibil sau imposibil. 

Arheologul părea că se va dizolva în sudoare şi disperare. 

— Domnule Kaun, cu tot respectul cuvenit, nu ştiţi ce vreţi să 
faceţi aici. Muntele Templului nu este doar un sanctuar pentru 
noi, evreii, este sfânt şi pentru musulmani, şi tot ce se întâmplă 
aici este politic. Cu ceea ce vreţi să faceţi dumneavoastră puteţi 
literalmente declanşa un război. 

— Domnule Bar-Lev, mie îmi aparţine printre altele unul 


205 


dintre posturile de ştiri de frunte din lume. Credeţi-mă, sunt 
foarte informat despre situaţia politică a Israelului. 

Bar-Lev se lăsă pe spate în scaunul lui, clătinând din cap. 

— E o nebunie, murmură el. E o nebunie. 

— Camera video nu este în acea stâncă, repetă profesorul 
Wilford-Smith. Sunt sigur sută la sută. Probabil că zace într-o 
amforă ferecată într-o peşteră izolată, neimportantă, dar 
nicidecum în această bucată de stâncă. 

— Poate dedesubt? îşi dădu Kaun cu părerea. 

— Există o legendă, se amestecă Goutiere, conform căreia 
dedesubt se află chivotul legii. 

— Nici asta nu ar fi o descoperire rea. 

— Cum să fi ajuns camera video în stâncă? întrebă Goutiere. 
Sau dedesubt? Presupusul călător în timp ar fi fost activ într-o 
perioadă când Templul era încă intact şi stânca în cauză mai era 
în funcţiune ca piatră de sacrificiu. Nu ar fi avut posibilitatea să 
ajungă neobservat în apropierea ei. 

Pe Kaun dezbaterea începu să-l calce pe nervi. 

— Dacă reuşim să cercetăm Muntele Templului, explică el, 
putem să ne lipsim de toate speculaţiile astea. Atunci nu mai 
trebuie să credem, atunci vom şti. O situaţie pe care o prefer 
întotdeauna. 

Era recunoscător că în această clipă intră Ryan, cu unul dintre 
telefoanele mobile în mână. 

— Basso, spuse el când i-l înmână. 

* 

Stephen Foxx şedea la laptopul său deschis şi nu avea nici un 
chef să scrie oferta pentru Video World Dispatcher. Dar să nu 
faci nimic din motivul că nu ai chef era ceva neprofesionist. lar 
Stephen Foxx nu avea de gând să acţioneze neprofesionist. 

Ca primă acţiune se conecta la computerul său „acasă” şi 
căută fişierele care primeau textele şi imaginile necesare pentru 
ofertă şi începu transmiterea lor. Apoi, când cifrele în procente 
crescătoare te lăsau să bănuieşti că transmiterea va mai dura 
un timp oarecare, se lăsă pe spate, pradă gândurilor care-i 
zburau prin minte ca albinele sălbatice. 

Inchipuirea că Isus, despre care era vorba în biserici, la orele 
de religie, în poveştile şi cântecele evlavioase, nu a existat în 


206 


realitate - că toate au fost puse pe seama unui mit, că acest 
Isus nu era mai real decât Moş Crăciun, care de Crăciun ar 
aduce chipurile cadourile - i se părea o adevărată batjocură. Nu 
era chestia asta surprinzătoare? 

Oricui l-ar fi întrebat i-ar fi explicat fără ezitare că pe el religia 
nu l-ar interesa, ci doar viaţa adevărată. Că renunţase de mult 
de religia în al cărei nume fusese botezat, fiind copil fără 
apărare, şi că o lăsase în urmă. Că putea fi numit în orice caz un 
umanist nedogmatic. Cineva care încerca să facă lucrurile cum 
trebuie. Să treacă prin viaţă cuviincios. Să fie bun, dar cu 
măsură şi cu un scop. 

Şi acum acest lucru îl preocupa atât de mult. Probabil că se 
luptase mai dur cu această personalitate decât fusese el 
conştient. Pe parcursul întregii sale copilării simţise cât de 
făţarnic se comportau oamenii cu Dumnezeu. Părinţii lui se 
arătau şi în zilele astea atât de evlavioşi faţă de lumea 
exterioară, după cum era oportun în comunitatea lor, dar în 
realitate duceau o viaţă deloc influenţată de învăţămintele 
religiei căreia pretindeau că-i aparţin. Să fii un bun creştin 
însemna să mergi la biserică de Crăciun şi să dai bani pentru 
scopuri caritabile, dacă nu putea fi evitat, şi chiar şi atunci doar 
atât cât era nevoie pentru a nu ieşi în evidenţă în mod neplăcut. 

Doar în anumite situaţii îi cuprindea evlavia. În principal, în 
situaţii critice. Când avusese mama lui acea criză, care mai întâi 
fusese considerată infarct - atunci îi chemase tata pe toţi pentru 
ca să se roage împreună. Ce penibil fusese! Dar aparent lui 
Dumnezeu îi plăcuse, căci în cele din urmă se dovedise că nu 
fusese infarct, ci doar un atac viral. 

Religia era pentru părinţii lui, şi în general pentru toţi oamenii 
pe care îi cunoştea, un fel de umbrelă. Când e vremea frumoasă 
nu te gândeşti deloc la umbrelă. Abia când plouă îţi aduci 
aminte de ea. Dar să creadă cu adevărat - asta nu făcea nimeni 
din cei pe care-i cunoştea. 

Şi când se făcuse mai mare, i se păruse oricum că ceea cei 
se cerea să creadă era tot mai mult o exigenţă exagerată. Ca de 
exemplu imaculata concepţiune. Când avea paisprezece ani, 
rămăsese gravidă o fată dintr-o clasă mai mare, care în timpul 
pipăielilor cu prietenul ei nu fusese atentă, cu toate că mai era 


207 


virgină. Când s-a aflat, batjocura şi insulta nu mai conteneau 
(„Lui Marie-Lou i-a apărut un înger care i-a spus: Bagă mâna în 
pantalonii mei - ha, ha, ha!”). Dar nimeni, nici măcar profesorul 
de religie nu considerase ca o ipoteză demnă de luat în 
consideraţie că Marie-Lou ar putea da naştere următorului 
Mântuitor. 

Şi mai era şi Nick. Nick Foster. Nick fusese prietenul lui cel 
mai bun de când îşi putea aminti. Işi juraseră în mod solemn 
prietenie veşnică. Adunaseră împreună figurinele din pachetele 
de fulgi de porumb. Observaseră pe ascuns fetele mai mari 
când făceau baie în lac şi făcuseră bancuri despre sâni. Se 
gândiseră ce vor să devină când erau mari. Stephen dorea să 
devină astronaut, iar Nick - guvernator sau senator. 

Numai că Nick se înecase. Intr-o zi foarte obişnuită de 
toamnă. Căzuse în lac, se lovise la cap, pierzându-şi cunoştinţa, 
suficient de mult ca să se înece. Tocmai împlinise zece ani. 

Tot mai avea imaginea aceea în faţa ochilor, cum stătea Nick 
aşezat pe pat ca pe un catafalc. In jur era o ordine nefirească. 
Cu două zile înainte se mai hârjoniseră pe patul acela şi se 
uitaseră la televizor, iar camera lui era ca de obicei o cocină 
confortabilă. lar Nick îi împrumutase marele volum Batman. 
Când Stephen îl adusese înapoi după înmormântare, sora lui 
Nick îi spuse că poate să-l păstreze. Il avea şi acum. 

Stephen se uita fix spre pânza cenuşie a cortului fără să vadă 
nimic pentru că ea se destrăma în faţa ochilor săi. Atunci, când 
zi după zi se simţise singur, părăsit, se rugase lui Dumnezeu să-l 
învie pe Nick. Dacă Isus a putut să reînvie din morţi, de ce nu şi 
Nick? Dar Dumnezeu nu l-a auzit. Azi îi venea să zâmbească 
când se gândea acum la asta. li imitase pe părinţii săi. 
Dumnezeu era o instanţă căreia i te adresai când nu te 
descurcai singur. O instanţă care nici atunci nu te ajuta. 

Cifra procentuală pe ecran ajunse la o sută şi un ton piuit îi 
anunţa sfârşitul înregistrării. Stephen se scutură de amintiri şi 
întrerupse legătura. Se strădui să nu se gândească la costul 
acestor fişiere. 

Deci, oferta. Chiar dacă părea cel mai neimportant lucru pe 
care îl putea face. Mai deschise încă odată faxul de joi pe ecran, 
pentru a-şi clarifica ce trebuie să scrie. Catalogul de întrebări 


208 


era destul de lung, exhaustiv ca să spunem aşa. Bun, asta-i 
permitea să propună o convorbire personală, în ciuda unei 
indicaţii a spaţiului limitat şi a necesităţii evidente a numeroase 
explicaţii. Dar atâta timp cât amănuntele nu erau clarificate, era 
desigur imposibil să spui un preţ concret. 

Abia acum descoperi că această firmă avea şi home-page pe 
internet. Adresa era scrisă, după cum devenise uzual între timp, 
în litere mici în antetul scrisorii: http://www.video-world.com. 
Interesant. Poate reuşea să afle aici ceva mai multe despre 
firmă. Ceea ce nu era niciodată un dezavantaj dacă voiai să scrii 
o ofertă atractivă. Era util dacă aveai o idee despre ce îl interesa 
pe partenerul tău de afaceri. 

Deci conecta mobilul din nou, porni programul de internet şi 
scrise adresa dată. 

Era o homepage realizată în mod profesionist, foarte 
elaborată, dar o poză a clădirii imense a acestei firme era tot ce 
se putea afla despre Video World Dispatcher. In rest, ţi se 
prezenta un catalog al ofertei actuale, cu preţuri şi posibilităţi ca 
să comanzi direct, online. Se acceptau toate felurile de cărţi de 
credit, precum şi toate formele de plată la distanţă. 

Catalogul putea fi accesat, după tipul de produs - home video, 
video profesionist, integrare audio şi video şi o mulţime de alte 
denumiri de specialitate - sau prin intermediul producătorului. 
Stephen alese cea de a doua posibilitate şi dădu click pe Sony. 

Apăru antetul de firmă al concernului japonez şi aveai din nou 
chinul alegerii. Cameră video normală. Cameră video digitală. 

Şi - lui Stephen i se opri respiraţia - se puteau face comenzi 
anticipate pentru seria MR, care urma să apară, pe piaţă în trei 
ani. 

Era incredibil. De ce nu-i povestise chestia asta tipul de la 
Sony cu care vorbise? Acela se comportase ca şi cum MR-O1 ar 
fi fost secret de stat. Nici un cuvânt despre faptul că aparatul 
putea fi comandat deja. 

Stephen făcu click pe linkul respectiv şi îşi ţinu respiraţia 
curios, în timp ce se deschidea pagina. Primul lucru pe care îl 
putea citi era că Video World Dispatcher era singura firmă din 
întreaga lume care primea deja comenzi pentru o cameră video 
MR-O1 de la Sony, care se baza pe o nouă tehnologie 


209 


revoluţionară, cu livrare preferenţială din momentul apariţiei pe 
piaţă. 

Probabil un banc de publicitate. Stephen nu putea să-şi 
închipuie prea bine cum să accepte giganticul concern japonez 
să acorde condiţii de excepţie unui client de pe Coasta de Est 
americană.  Cobori pagina până acolo unde se explica 
diversitatea produsului. Interesant lucru! Se vedea în sfârşit 
ceea ce căutai de fapt. 

Exista mai întâi MR-S, aparatul pentru acasă. Pe poza 
minusculă se vedea o cutie plată, neagră, care arăta ca orice 
video player. Acesta urma să coste nu mai puţin de cinci mii de 
dolari. 

Pe Stephen îl apucă o furnicătură ciudată pe spate, când 
continuă să deschidă imaginea mai departe în jos, spre 
imaginea următoare. Aceasta, spunea indubitabil inscripţia, era 
un MR-O1. Stephen se aplecă în faţă. Un aparat relativ obscur, 
aparent uşor de mânuit, cu un obiectiv transfocator mare, un 
microfon încastrat oblic şi o serie de butoane de utilizare. Deloc 
palpitant. Şi asta pentru preţul impresionant de şase mii de 
dolari. 

Dar pagina încă nu se terminase. Stephen cobori imaginea 
mai departe şi descoperi uimit, cum te simţi când gândurile ţi se 
opresc brusc. 

Mai era o imagine. Acelaşi aparat, obiectivul o idee mai mare, 
câteva funcțiuni în plus. Preţul era de şapte mii de dolari. 

Un MR-02. 


210 


19 


Stratul 12-B este un strat de trecere. Trecerea este 
marcată printr-un strat gros de cenuşă. Deasupra se 
găsesc numeroase obiecte de podoabă - în special 
remarcabilă este figurina unei femei şezând (vezi fig. 
11-67) şi ceramică din timpul irodian. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


— Signore Kaun, mârâi Enrico Basso, avocat şi împuternicit al 
lui Kaun Enterprises Inc. pentru Italia, pentru a nu ştiu câta oară, 
cu o furie cu greu reprimată, în receptorul telefonului său antic, 
per favore... M-aţi sunat ieri-dimineaţă. Acum ceva mai mult de 
douăzeci şi patru de ore. Şi nu am irosit nici un minut, credeți- 
mă. Nu am mâncat şi nu am dormit, ci am muncit pentru 
dumneavoastră. Şi ce se putea afla în douăzeci şi patru de ore 
am aflat. 

Nu era chiar corect. Noaptea - trebuie să fi fost pe la ora trei - 
aţipise scurt. La ora patru fusese trezit pentru că îi alunecase 
capul de pe un teanc de acte de pe biroul său şi se lovise de 
tăblia mesei. Apoi făcuse un duş rece, după care-şi pregătise 
două căni de cafea tare şi neagră. Şi de când se trezise, soţia lui 
îi aducea la fiecare oră câte un sendviş şi se uita de fiecare dată 
oftând prin camera sa de lucru. 

— Si. Si. Si, încuviinţă Basso. Acest milionar american avea 
să-l înnebunească într-o zi cu nerăbdarea sa, porco dio! Vă rog 
să consideraţi că avem de-a face cu cea mai veche firmă din 
lume. Acesta nu este un post de radio mic, neînsemnat şi nici un 
ziar îndatorat, acesta este un concern puternic, bogat, 
multinațional. Vorbim aici de miliarde de dolari. Vorbim de 
participaţiuni  încurcate,  participaţiuni la  participaţiuni, 
intermediari, depozite ascunse. Desigur că sunt un consilier 

211 


economic. Aţi avea nevoie de o armată de consilieri economici 
pentru a descurca totul şi aceştia ar avea de lucru ani de zile. 

Işi turnă cafea, care era neagră ca noaptea şi tare ca otrava, 
şi luă o înghiţitură. Probabil că arăta oribil; neras, nedormit, cu 
cearcăne sub ochi, pe care le avea dacă lucra peste program. 

Şi camera sa de lucru arăta oribil. Ca şi cum descărcase 
cineva o grămadă de hârtie veche. Acte, acte, acte, străvechi, 
prăfuite şi îngălbenite. Grămezi înşiruite de-a lungul peretelui, 
cu ceea ce nu citise încă. Ceea ce putuse sorta era aşezat pe 
covor în teancuri tematice. Şi dacă biroul său nu ar fi fost făcut 
într-o epocă în care mobila se construia pentru a ţine o veşnicie, 
tăblia s-ar fi îndoit sub greutatea munţilor de hârtie. 

— Îmi daţi voie să vă prezint acum raportul, Signore Kaun? 
Mulţumesc. Deci există mai întâi declaraţiile oficiale. Vaticanul 
publică raporturi economice şi conform acestora este cu 
adevărat o biserică a săracilor. Bugetul Vaticanului este de două 
sute de milioane de dolari pe an, ceea ce nu este prea mult 
pentru administraţia centrală a unei organizaţii mondiale 
extinse, cu mii de aşezăminte. Şi dacă pronunţi cuvintele cheie 
„Bogăţiile Vaticanului” începe o mare tânguială. Atunci se spune 
că aceste bogății constau din opere de artă a căror valoare este 
într-adevăr inestimabilă - dar care trebuie păstrată pentru 
umanitate ca bun comun, ceea ce costă din nou bani şi nu 
aduce nici un profit. Altfel ar trebui să se liciteze Pieta lui 
Michelangelo sau să se închirieze Bazilica Sfântul Petru sau ceva 
asemănător. 

Cu o zi înainte, imediat după conversaţia cu mogulul media, 
telefonase mai departe, înhămase toţi colaboratorii şi ajutoarele 
pe care le mai putuse găsi. Aceasta era o maşinărie bine unsă 
pentru dobândirea informaţiilor despre firmele cu care avea de- 
a face americanul în Italia şi uneori reuşiseră să-i arate că un 
partener de afaceri nu stătea aşa de bine financiar cum încerca 
să pară sau, dimpotrivă, că un chilipir aparent era în realitate o 
bombă cu ceas, pe cale să explodeze. 

— Oficial totul arată foarte curat, continuă el, administraţia 
averii papale se află în mâinile Camerei Apostolice din secolul al 
XI-lea. In statul bisericesc vechi aceasta era cea mai înaltă 
instanţă financiară cu putere de judecată, şi ce rol joacă ea 


212 


astăzi puteţi observa din faptul că acela care constată moartea 
papei este cardinalul trezorier. 

Şi de data aceasta luaseră cu asalt arhivele ziarelor şi ale 
statului, se prezentaseră la oficii, parcurseseră biblioteci şi cărţi 
funciare pentru a aduna tot ce putea fi aflat pe căi legale. lar 
Basso îi sunase toată ziua de vineri pe oamenii săi de încredere 
din bănci şi ministere, pe informatorii săi din cercurile 
bisericeşti, din lojele masonice, din lumea interlopă pentru a 
ajunge la informaţii pe care nu le putea obţine pe căi legale. 

— Dar, dacă cineva se uită mai atent, se observă că în toate 
rapoartele oficiale este vorba numai despre bugetul 
administraţiei centrale, a Curiei Romane. Că pe lângă aceasta 
există şi o avere a statului Vatican nu se ia în consideraţie. La 
această avere se numără de exemplu bunuri imobiliare cu o 
suprafaţă totală de cincisprezece milioane de metri pătraţi doar 
în Zona metropolitană a Romei. Extrem de interesant devine 
atunci când se constată ce avere controlează de facto Sfântul 
Scaun. Pentru că nu este doar averea papei, ci şi cea a 
diferitelor ordine care sunt subordonate acestuia - mai ales cel 
al lezuiţilor. Există oameni de încredere care deţin averi imense. 
Banii Vaticanului sunt băgaţi în firme de petrol franceze, în 
societăţi argentiniene de gaze, mine boliviene de staniu şi 
fabrici braziliene de cauciuc. Vaticanul speculează la bursă şi 
obţine dividende din cazinouri. Nu a fost sărită aproape nici o 
ramură a economiei. Cu alte cuvinte, faţă de Curia Romană, 
General Electric pare un butic. 

Trase unul din bileţelele prinse de avizierul său tocit. 

— In SUA, au o influenţă puternică asupra industriei oţelului - 
US Steel, Sharon Steel, Bethlehem Steel bineînţeles, Manville 
Steel. Pachete mari de acţiuni prin interpuşi la General Motors, 
McDonnel Douglas, AT&T, Prudential Life. Bank of America, cea 
mai mare bancă privată din lume, se află în proporţie de 
cincizeci şi unu la sută în mâinile iezuiţilor. În Italia, deţin 
participaţiuni la aproape toate uzinele de electricitate, multiple 
societăţi de telefonie, mai multe căi ferate. Control direct sau 
indirect asupra Băncii Comerciale, Băncii Romane, Băncii 
Agricole, Institutului Central de Credit, Institutului de Credit 
Roman, Băncii Santo Spirito - numele nu este o întâmplare. 


213 


Participaţiuni la Alitalia, la Fiat şi la o listă întreagă de societăţi 
de asigurări şi societăţi de construcţii. Capitalul total al 
Immobiliare, al celui mai mare întreprinzător în domeniul 
terenurilor şi construcţiilor, unul din cei mai mari întreprinzători 
existenţi, este în mâinile Vaticanului. Şi iarăşi oţel - legături 
puternice cu Finsider care deţine optzeci la sută din piaţa 
italiană a oţelului. 

El îşi trecu mâna liberă prin păr, în timp ce asculta vocea de 
la celălalt capăt al firului, şi apoi se uită la ea scârbit pentru că o 
simţea unsuroasă şi murdară. 

— In cifre absolute este dificil, explică el apoi. Am o cifră 
privitoare la posesiunea acţiunilor nominale şi participaţiunile de 
capital ale Sfântului Scaun doar în ltalia de şase miliarde de 
dolari. Valoarea nominală, reţineţi, nu valoarea componentelor 
pasive şi doar averea directă a Curiei. Şi veche de câţiva ani. La 
nivel global, a fost apreciată la peste cincizeci de miliarde de 
dolari. 

„Aceasta ar putea să-i scoată din cap nişte tâmpenii, se gândi 
Basso. Biserica Catolică, Sfinte Isuse!” 

— Aproximativ treizeci şi cinci la sută din venituri provin din 
SUA. Circa cincisprezece la sută din Germania. Acolo există şi un 
impozit al Bisericii. Nu, asta înseamnă că statul colectează 
impozite pentru Biserică. În plus, curg bani şi din donaţii, 
independent de acestea. Şi clădirile bisericeşti sunt adesea 
sprijinite financiar de către stat. Basso putea aproape să „audă” 
la propriu faţa mirată a angajatorului său şi mustăci. Sí signore, 
o firmă solidă cu un flux de lichidităţi la care alţii nici nu visează. 
Fără să mai ţinem cont că toate metodele de management 
aparent noi sunt aplicate exemplar în organizarea Bisericii 
Catolice de sute de ani. Lucrătorii săi erau motivaţi puternic şi, 
dacă nu erau, existau regulamente severe cărora li s-au supus. 
Renunţarea familială le-a permis să se concentreze în întregime 
asupra muncii şi să aibă nişte rezultate de excepţie. Şi în ce 
constă Lean Management-ul, biserica se descurca cu o ierarhie 
mai mică decât cele mai multe întreprinderi mijlocii. 

Milionarul de la celălalt capăt al liniei telefonice codate tăcu. 
Probabil că se gândea şi probabil că avea să-i mulţumească, să 
considere toată afacerea încheiată, şi el, Enrico Basso, putea să 


214 


se ducă clătinându-se în dormitor, să închidă geamurile, să 
tragă perdelele şi să doarmă, doarmă, doarmă pentru restul 
sfârşitului de săptămână. 

Dar John Kaun spuse: 

— Organizaţi-mi o întâlnire cu acest cardinal trezorier. 

— Oh, făcu Basso. Chiar cu Camerlengo - asta nu va fi prea 
uşor... 

— In seara aceasta. 

— In seara aceasta? Signore Kaun, per favore - e sâmbătă...! 

— Şi să nu-şi planifice nimic pentru restul weekendului. 

* 


George Martinez apucă volanul, dar nu se putu hotărî să 
închidă uşa maşinii şi să lase motorul să meargă. 

— Bob, chestia asta nu merge. Cum să meargă? Nu poţi să 
tomografiezi Muntele Templului. Ai nevoie de un câmp dens, 
închis, cu o structură pe cât posibil omogenă. Cel mai bine un 
deal pe care plasezi thumper-ul şi pe care să plasezi senzorii în 
mod regulat. Şi cum vrei să funcţioneze asta la un locaş sfânt? 

Era o maşină europeană, o marcă pe care nu o cunoştea, 
destul de comodă, prevăzută cu aer condiţionat, care însă nu 
funcţiona. Spre nemulţumirea lui Bob Richards, care stătea pe 
locul de lângă şofer şi îl presa. 

— George, tu eşti marele expert, în ce priveşte Sotomul, fără 
discuţie. Şi eu cred la fel că nu va merge. Dar domnul Kaun nu 
vrea să audă asta, înţelegi? El nu vrea ca noi să mergem în oraş, 
să privim dealul şi să ne întoarcem şi să spunem: „Nu merge”. 
El vrea ca noi să ne întoarcem şi să spunem: „Va fi dificil şi nu 
ştim dacă va funcţiona - dar ne-a venit o idee pe care o putem 
cel puţin încerca”. Şi de aceea vom face chiar aşa. 

— Dar nu o să funcţioneze. Asta pot să-ţi spun de pe acum. 

— George, mă asculţi? lţi spun eu ce o să facem. Vom merge 
acum la lerusalim. Tu o să mă laşi undeva de unde pot să dau 
un telefon. Trebuie să anunţ acasă că mai rămânem. ŞI tu te uiţi 
la Muntele Templului şi te gândeşti la ce s-ar putea face. 

— Dar ce vor să însemne toate acestea? Crezi că avem voie 
să împuşcăm pământul sfânt cu bilele noastre de plumb? Şi 
acolo totu/ este pământ sfânt! 

— Asta îmi este foarte limpede. Dar trebuie să ne vină vreo 


215 


idee. Din partea mea punem thumper-ul într-un cort lângă 
Muntele Templului şi măsurăm doar undele secundare. 

George îl studie ca pe un nebun. Aici părea că înnebunesc 
toţi. 

— Şi la ce ne va folosi aceasta? 

— Oh, George... oftă Bob. Uite cum stă treaba: mister Kaun 
plăteşte pentru fiecare folosire a lui Sotom-2, inclusiv a echipei 
sale, o sută de mii de dolari pe zi. Anul acesta nu suntem atât 
de bine acoperiţi cu contracte, după cum ai observat cu 
siguranţă. Deci, dacă suntem mâine-seară încă aici, am reparat 
acoperişul de la sala de sport. Dacă reuşim să rămânem pe aici 
o săptămână întreagă, salvăm şi programul de burse, facem 
rost bufetului de un automat de cafea şi biblioteca poate face 
din nou abonamente la reviste, abonamente pe care le-au 
contramandat luna trecută din lipsă de bani. Aşa de simplu este 
totul. 

George se gândi la cutia imaginară metalică şi la ce credea 
John Kaun că s-ar afla în această cutie. Poate ce era cu adevărat 
în ea. Şi ce avea de gând să facă cu ea. 

Bani. Peste tot nu era vorba decât despre bani. 

Brusc ştiu ce avea să facă. _ 

— Okay, spuse el, închise uşa şi porni motorul. În regulă. 

* 


Peter Eisenhardt urmărea discuțiile pe care le duceau ceilalți 
între ei numai cu jumătate de ureche, în timp ce Kaun se duse 
afară să telefoneze. Era neliniştit. Exista un gând care se mişca 
atât de aproape sub graniţa conştientului său, încât aproape că-i 
auzea râsul batjocoritor, şi nu putea să-l prindă. O frântură de 
gând care-i trecuse prin cap când să se trezească şi care 
dispăruse înainte să-l poată conştientiza. Nu rămăsese în urma 
sa decât un sentiment de nelinişte. Era un gând de tipul acelora 
pe care Kaun se hotărâse să le interzică. 

Nu era de mirare că acel gând nu revenea. 

Sau era pur şi simplu neliniştit pentru că nu scăpa de 
sentimentul că stătea acolo degeaba, consumând bani fără să-i 
aducă vreun folos? Se simţea în cercul celorlalţi ca un outsider. 
Nu era academician. Nu ştia nimic despre arheologie şi istorie. 
Era doar un nebun. 


216 


Uşa se deschise şi John Kaun veni înapoi. Părea a fi cu gândul 
încă în altă parte, în timp ce-şi închise telefonul mobil şi-l băgă 
în buzunar, dar în momentul următor era din nou complet 
prezent, se uită în jurul său la cei care-l priveau aşteptând şi 
întrebă: 

— Ce mai avem de discutat, domnii mei? 

Bar-Lev, locţiitorul profesorului Wilford-Smith, ridică mâna. 
Cei doi se sfatuiseră tot timpul în şoaptă, dar Eisenhardt nu 
înţelesese nici un cuvânt din discuţia lor. 

— Încă odată despre Muntele Templului, mister Kaun. Îmi 
pare rău. Vreţi să vă implicaţi într-o aventură - privirea sa se 
îndreptă involuntar spre Goutiere şi Eisenhardt - ale cărei riscuri 
nu le puteţi prevedea, doar pe baza unor speculaţii 
aventuroase. Dar nu faceţi ce e mai la îndemână. 

Kaun împinse mandibula în faţă într-un gest ce părea 

muşcător. — Cum ar fi? _ 

— Facem tot posibilul. Facem speculaţii. Incercăm să ne 
băgăm în mintea călătorului în timp. Analizăm istoria Palestinei. 
Dar singurul lucru care ne-ar furniza aproape sigur informaţii 
preţioase se află încă neatins acolo unde l-am găsit. 

Kaun îl privi tăcut. 

— Mă refer la săculeţul cu însuşi instrucţiunile de utilizare, 
adăugă Bar-Lev. Şi scheletul. 

Profesorul canadian de istorie se ridică fornăind. 

— Cum? Înseamnă că obiectele nu au fost cercetate încă? 

Profesorul Wilford-Smith se adresă lui Kaun, ignorând obiecţia 
lui Goutiere: 

— Laboratorul Muzeului Rockefeller este dotat excepţional. 
Lucrăm cu oamenii de acolo de ani de zile. Pot să vă alcătuiesc 
o echipă de cercetători pentru a cărei discreţie bag mâna în foc. 

— Aţi dezgropat lucrurile astea şi le-aţi lăsat aşa? repetă 
Goutière cu un guiţat în voce. 

— Aşa am ordonat eu, îi spuse Kaun sumbru, am trimis o 
probă de hârtie din instrucţiunile de utilizare la un institut în 
SUA, pentru a stabili vârsta după metoda carbonului radioactiv. 
Şi ştim că dantura craniului are mai multe umpluturi dentare 
moderne. Alte cercetări au fost amânate. 

— Şi de ce, Dumnezeule? 


217 


— O femeie poate fi dezvirginată doar odată, răspunse 
industriaşul. Şi o săpătură arheologică poate fi deschisă doar 
odată. Voiam să am la dispoziţie, pentru un timp, descoperirea 
neatinsă, pentru a o arăta diferiților oameni. Dumneavoastră, de 
exemplu. 

— Asta înseamnă că mai aşteptaţi pe cineva, întrebă 
profesorul Wilford-Smith liniştit. 

Degetele lui Kaun bătură grăbite darabana pe tăblia mesei la 
care stătea. 

— Voi zbura în după-amiaza aceasta la Roma, pentru a avea 
câteva întrevederi. Plănuiesc să mă întorc mâine-dimineaţă 
devreme şi mai plănuiesc să aduc pe cineva cu mine, care să 
vadă săpătura. După aceea ducem totul în laborator. 

Bar-Lev făcu o mutră furioasă. 

— Putem întreba pe cine aveţi de gând să aduceţi? Kaun îl 
privi cu un zâmbet de sfinx. 

— Un cardinal, spuse el. 

* 

Ea veni cu două ceşti de cafea. Deşi îşi spunea că după aşa o 
noapte amândoi aveau nevoie de o cafea, ea avea alt motiv 
ascuns, speranţa că nu o va da aşa de curând din nou afară din 
cortul său. Şi i se părea corect ca această cafea fierbinte să-i 
ardă degetele în timp ce înainta balansându-se peste solul 
pietros în sus spre corturi încercând degeaba să nu verse nimic. 
În fond, trebuia să recunoască, dacă era cinstită, că ea începuse 
cearta şi nici nu ştia de ce. Poate pentru că încă se mai simţea 
ca trecută prin maşina de tocat carne. Stephen stătea în faţa 
laptopului său, cu mâinile în poală, când intră în cort. li aruncă 
doar o privire fugitivă, de parcă nu se mira deloc că venise. Şi 
arăta încă destul de lezat. 

— Ei? Ai scris oferta? 

Ah, la naiba! Asta suna iară atât de înţepător. De parcă venise 
să se certe în continuare. 

Stephen clătină doar istovit din cap cu privirea asupra 
ecranului. 

— Tocmai o trimiteam prin fax. 

Ea îi întinse o ceaşcă. Cea mai plină. _ 

— Poftim. O mică scuză că m-am luat aşa de tine. Imi pare 


218 


> 


rău. 

— Mulţumesc. Luă cafeaua cu plăcere, aproape avid şi o privi 
atent. Din nou prieteni? 

— Din nou prieteni. 

Computerul piui, ceea ce însemna că faxul ajunsese la locul 
de destinaţie. Stephen decupla telefonul mobil şi-l închise. 

— Ce ştii despre Isus? întrebă el apoi direct. 

Judith se aşeză surprinsă pe patul său răscolit. 

— Mi-e teamă că destul de puţin. 

— Am deschis câteva pagini de internet pe această temă, dar 
aşa cum pare, în afara Bibliei - adică a Noului Testament - nu 
există practic nici un indiciu că ar fi trăit. 

— Ciudat. Doar a fost executat. Nu ar fi trebuit consemnat 
undeva acest lucru? Într-un protocol al vreunui tribunal? 

— Da, aşa ar trebui. Conform evangheliilor, execuţia a avut 
loc sub Pilat din Pont, şi acesta a trăit într-adevăr, asta se ştie. A 
fost din anul 26 până în 36 procurator roman al ludeii şi probabil 
că a condus un regim destul de crud. În anul 35, a atacat 
samaritenii şi i-a măcelărit, faptă pentru care conducătorul 
statului din Siria, tatăl lui Vitellius, devenit ulterior împărat, l-a 
trimis la Roma pentru a da socoteală. | s-a luat funcţia şi, la 
ordinul împăratului, a trebuit să-şi ia viaţa. 

Judith clătină din cap gânditoare. 

— Asta s-a întâmplat pe muntele Garizim. Atacul asupra 
samaritenilor. Imi amintesc vag. Cred că acolo există astăzi 
chiar şi un monument. 

— Te pricepi destul de bine. 

— Ah, asta i-o datorez tatălui meu. Ne-a chinuit în copilărie 
atât de mult cu pioşenia sa, încât sunt pierdută pentru 
eternitate în ceea ce priveşte orice religie. Dar iudaismul este 
atât de întreţesut cu istoria, încât tot îţi rămâne ceva în minte. 

— Ciudat, nu-i aşa? Creştinismul pare să se descurce fără 
istorie. Excepţie făcând istoria vieţii lui Hristos. Apăsă nişte taste 
la calculatorul său. Pe ecran se deschise un document. Despre 
acestea există chiar date destul de exacte. Mă întreb de fapt de 
unde le ştim. Isus s-a născut, se pare, în anul 7 sau 6 înaintea 
erei noastre - în Evul Mediu, un călugăr oarecare a calculat 
greşit, atunci când s-a introdus sistemul cronologic bazat pe 


219 


naşterea lui Isus. În anul 27, a început activitatea sa cunoscută 
în Galileea - trebuie să fi avut 33 sau 34 de ani. Şi cel mai precis 
se crede că se cunoaşte data execuţiei sale: vineri 7 aprilie, anul 
30; 

Judith sorbi câte puţin din cafea. Mirosul de cafea acoperi 
mirosul de aer stricat, de praf, transpiraţie şi rufe murdare ce 
domnea în toate corturile şi pe care putea să-l suporte astăzi cu 
greu. 

— Ciudat, murmură ea în pahar. 

— Straniu, nu-i aşa? Un om merge trei ani de zile prin 
Palestina, predică unor mase de oameni, înfăptuieşte minuni - 
trezeşte morţii la viaţă, imaginează-ţi doar! Dar cronicile din 
timpul Lui nu-L pomenesc. Aproape că declanşează o revoltă 
populară - măcar asta ar fi trebuit consemnat de un raport al 
romanilor. Dar nici urmă. Cel mai ciudat este că şi discipolii Săi 
lasă să treacă jumătate de secol înainte să înceapă să aştearnă 
pe hârtie, respectiv pe papirus relatări despre El şi despre ce ar 
fi spus El. 

— Adevărat? 

— Cea mai veche relatare este Evanghelia lui Marcu, şi 
aceasta provine cel mai devreme din anul 70. Doar scrisorile lui 
Pavel sunt mai vechi, şi anume scrise în jurul anului 50, dar 
Pavel nu L-a întâlnit pe Isus în timpul vieţii sale, aşa că nu 
relatează nimic despre viaţa acestuia. 

— Cu alte cuvinte crezi că scrisoarea are dreptate că Isus nu 
a trăit niciodată. 

— În orice caz nu se poate demonstra contrariul. 

— Hmm, făcu Judith. Pare că vom scrie totuşi istorie, nu? 

Stephen privi fix un timp, pierdut în gânduri, ecranul 
computerului său şi nu răspunse. 

— Şi asta nu-i tot, spuse el în sfârşit. 

Judith aşteptă. 

— Am găsit pe internet o descriere a camerei video, continuă 
Stephen. A lui Sony MR-01. 

— Credeam că aceasta nici nu există. 

— Trebuie să apară în trei ani pe piaţă şi se poate comanda 
de acum. 

Judith simţea cum o trec fiorii pe spate. 


220 


— Groaznic. 

— Da. Dar partea interesantă este că va exista şi un model 
MR-02, care va fi cu o mie de dolari mai scump, dar şi mai 
performant. Şi mă întreb de ce nu şi-a luat călătorul în timp 
această cameră cu el în trecut. 

Judith deschise ochii mari. 

— Poftim? 

— Uite aici, am salvat informaţiile. Făcu să apară pe ecran 
textul respectiv cu imaginile de rigoare. Vezi tu, aici sunt trecute 
caracteristicile aparatului. MR-02 va avea un obiectiv mai mare 
şi mai puternic. Un zoom de douăzeci şi patru faţă de cel de 
douăzeci al lui MR-01. Şi ce mă preocupă cel mai mult: Va avea 
o carcasă din aliaj de magneziu, faţă de MR-O1 care va avea 
doar una din plastic. 

* 

Ryan intră cu un bilet în mână. Eisenhardt îl studie pe furiş pe 
omul cu ochii gri şi reci. Purta un cuţit vânătoresc la curea, e 
adevărat că într-un etui de piele, dar totuşi era o armă arhaică, 
un cuţit, şi nu un pistol. Într-un mod derutant Ryan părea 
simultan violent şi în următorul moment servil până la 
abnegaţie. Ca de exemplu acum când îi înmâna biletul lui John 
Kaun. Eisenhardt se gândi la figura lui Igor, slujnicul lui 
Frankenstein. Doar că Ryan nu era nici cocoşat şi nici urât, ci 
amintea mai degrabă de un ofiţer arian SS. Stătea aproape 
drept, până ce Kaun dădu din cap că poate pleca. 

— Se minunează, spuse Kaun, rânjind, după ce citise ştirea. 
Asta putem înţelege. Ştie cineva întâmplător când a fost 
inventată hârtia? 

— În anul 105, spuse Eisenhardt. Acesta fusese primul lucru 
pe care-l verificase în lexicon în timpul cercetărilor sale. De 
către un funcţionar de la curtea împăratului chinez, un bărbat 
pe nume Ts'ai Lun. 

Kaun ţinu mica bucată de hârtie în aer. 

— Aceasta e vestea de la laboratorul din Statele Unite, la care 
am trimis proba. Scriu că nu înţeleg şi au abandonat să caute o 
explicaţie pentru aceasta. Conform analizei chimice este vorba 
de hârtie de tipărit de înaltă calitate. Dar, conform metodei cu 
carbon radioactiv, are o vechime de două mii de ani. 


221 


222 


20 


Notarea  prescurtărilor folosite de instituțiile 
arheologice: 
ASOR - Şcoala Americană de Cercetări Orientale (azi: 
W.F. Institutul Albright de Cercetări Arheologice, 
lerusalim, 
Prescurtat AIAR, respectiv Centrul American de 
Cercetări Orientale, Amman, ACOR 
BSAI - Şcoala Americană de Arheologie din lerusalim 
IAA - Autoritatea Israeliană de Antichităţi 
IES - Societatea Israeliană de Explorări 
PDA- Departamentul Palestinian de Antichităţi 
Profesor Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Voluntarii fuseseră chemaţi, în măsura în care erau prezenţi şi 
nu plecaseră în weekend, să se adune la bucătăria de campanie. 
Se spunea că conducătorul săpăturilor ar avea ceva de anunţat. 

Dar primii care se adunaseră şi se aşezaseră pe băncile de 
lemn văzură mai întâi cum se opri o limuzină mare, lungă şi 
neagră, cum un servitor din personalul lui Kaun încarcă două 
valize şi cum în cele din urmă Kaun însuşi se urcă în ea. Apoi 
maşina plecă, lăsând în urmă un nor de praf. 

Tinerele şi tinerii prezenţi se uitau unii la alţii întrebători. 
Nimeni nu ştia ce însemnau toate acestea. De auzit auziseră 
multe. 

Îşi pierduse sponsorul interesul? 

Paznicii de lângă cortul alb pe Zona 14 stăteau ca 
întotdeauna. Destul de ciudată toată situaţia. 

Când se adunaseră toţi - nu erau mulţi, doar voluntarii veniţi 
din străinătate - apăru profesorul în faţa lor, îşi scoase pălăria 
nelipsită, îşi şterse fruntea cu eşarfa gri şi soioasă pe care 

223 


obişnuia s-o poarte şi le puse pe amândouă înapoi, înainte să 
înceapă să vorbească. 

— Am hotărât, spuse el şi îşi drese glasul, să oprim lucrările la 
săpături pentru sezonul acesta. 

Bang! Deci asta era. Voluntarilor le căzu faţa. Gata, pur şi 
simplu. Pentru că sponsorul îşi pierduse cheful. 

— Vă veţi întreba de ce, continuă profesorul Wilford-Smith 
lipsit de vlagă. O întrebare îndreptăţită - căreia, din păcate, în 
momentul acesta nu îi pot răspunde. Pentru că hotărârea asta... 

— Are de-a face cu Zona 14? îl întrerupse cineva. 

Profesorul se făcu că nu auzise. 

— Deoarece această hotărâre este pentru dumneavoastră 
foarte surprinzătoare, activitatea taberei va rămâne în picioare 
până ce dumneavoastră... 

— Spuneţi-ne odată ce s-a găsit în Zona 14! ceru o altă voce 
din spate. 

Capete în jur aprobau şi se auzi un murmur la fel de 
aprobator. 

— După cum am spus, activitatea taberei... 

— Zona 14! Zona 14! 

Devenise deja un cor. 

Profesorul se opri, se apucă de gâtul tăbăcit uitându-se spre 
rulote. Acolo apăruse brusc Ryan, asistentul lui Kaun, care 
privea întrunirea. Vocile răzvrătite tăcură în cele din urmă. 

— Eu, mmm, nu pot să vă dau mai multe explicaţii, spuse 
Wilford-Smith în cele din urmă. Începând de azi, săpăturile de 
aici, de la Bet Hamesh, sunt sistate. Pentru cei dintre 
dumneavoastră care au venit din străinătate sau de departe şi 
se pregătiseră pentru o şedere mai lungă, vom menţine, după 
cum am spus, tabăra pe mai departe, până ce veţi schimba data 
zborului sau veţi lua alte hotărâri. Toate acestea, mmm, ar 
trebui să se poată rezolva în următoarele cinci zile. Pe ceilalţi, 
care nu sunt acum prezenţi, vom încerca să-i anunţăm telefonic. 
Altfel, mmm, vor afla asta când vin în seara asta. Din nou 
pălăria, eşarfa, mişcarea de ştergere. Vă mulţumesc tuturor 
pentru munca depusă şi în numele celorlalţi colaboratori 
ştiinţifici. Vă urez o zi plină de odihnă şi o călătorie bună spre 
casă. Mulţumesc mult. 


224 


* 


George Martinez îl lăsase pe colegul şi şeful său la o cafenea 
în apropiere de zidul oraşului vechi şi pornise apoi mai departe 
în direcţia Muntelui Templului. De îndată ce nu-l mai văzu pe 
Bob Richards în oglinda retrovizoare, parcase pe marginea 
străzii şi începu să se intereseze de drumul spre Biserica 
Semănătorului. 

Muntele Templului! Ce aiureală! Pe acesta nu trebuia să-l 
viziteze. Ceea ce mergea acolo sau mai bine zis nu mergea, 
putea să aprecieze cu ochii închişi. 

Nu, ştia el ce avea de făcut. Ce era corect. Goana lacomă a lui 
John Kaun pentru bani era, foarte clar, incorectă, dar nici 
indiferența cinică pe care o arbora Bob nu era cu nimic mai 
bună. Acoperiş de sală de sport, pe naiba! 

Nimeni nu părea să cunoască biserica. Câteva indicaţii de 
drum date cu amabilitate se dovediră greşite, şi un trecător 
căruia i se adresă îi spuse că şi el era doarun turist, în cele din 
urmă lui George îi veni ideea să-i întrebe pe şoferii de taxi până 
dădu de unul care cunoştea biserica şi îi arătă cu amabilitate 
drumul până acolo pe planul oraşului. Nu putea să meargă cu 
taxiul până acolo pentru că banii pe care îi mai avea la el nu-i 
mai ajungeau. 

Ajunse la biserică tocmai când clopotele băteau ora amiezii. 
Turnul arăta şi mai mic şi prăpădit decât îl avea în amintire, iar 
figurile dubioase care populau curtea bisericii îl făcură să ezite. 
Dar până la urmă îşi croi totuşi drum, la timp pentru a-l prinde 
pe părintele Lukas, care tocmai voia să plece din casă spre 
biserică. 

Acesta părea să aibă dificultăţi în a-şi aminti de el. Apoi îşi 
aduse aminte - omul care voia să intre în biserică pentru a se 
ruga în lerusalim, exact, şi căruia îi comandase un taxi. 
Intocmai. Şi oare ajunsese cu bine acasă? 

— Da, fără probleme, răspunse George scurt şi adăugă: 
Trebuie să vă vorbesc un minut între patru ochi, părinte. 

— Cu plăcere, răspunse preotul. Imediat în continuarea slujbei 
de prânz, dacă doriţi. 

— Mi-e teamă că nu am atâta timp. Trebuie să se întâmple 
chiar acum. 


225 


Părintele Lukas putu să ascundă cu greu ce părere avea 
despre cerința insolentă de a-şi răsturna programul zilei bine 
drămut. 

— Mi-e teamă, fiule, că îmi lipseşte timpul pentru asta. Toţi 
aceşti oameni aşteaptă să începem slujba... 

— Un minut, părinte. Vă rog! 

George rezistă la privirea părintelui. Era hotărât să obţină 
acest minut şi gata, la nevoie, să se arunce în ţărână în faţa 
preotului, să geamă şi să se vaite şi să facă orice scenă posibilă, 
să ajungă batjocura oamenilor şi subiect de bârfă a întregului 
cartier timp de săptămâni întregi - dar va obţine acest minut. 

Poate că părintele Lukas simţi această hotărâre. În orice caz 
încuviinţă din cap supus voinţei dumnezeieşti şi spuse: 

— Bine, dacă este atât de urgent... Să mergem în paraclis. 
Dar numai un minut. 

* 

Unul dintre cele şase avioane cu reacție ale firmei News and 
Entertainment Worldwide Incorporated îl aduse pe John Kaun la 
Roma. Pe drum găsi în sfârşit timpul necesar pentru a studia 
bilanţul, inventarele bunurilor şi alte acte justificative pe care i 
le trimisese Enrico Basso în timpul drumului spre aeroportul din 
Tel Aviv, prin faxul din maşină. 

Oricum ai suci-o, Biserica Catolică era, după orice criteriu 
posibil, o firmă extrem de solidă. Aproape chiar prea solidă. Mai 
ales dacă luai în calcul că Vaticanul era un stat suveran şi deci 
nu trebuiau plătite nici un fel de impozite. Concernul Exxon sau 
IBM nu putea decât să viseze la aşa ceva. Chiar dacă lăsai 
deoparte supoziţiile îndoielnice ale lui Basso, rezultatul însemna 
venituri regulate ale capitalului plasat cum numai cartelurile de 
droguri le puteau realiza. Şi probabil că cel puţin jumătate din 
cifrele lui Basso erau corecte. Il cunoştea pe avocatul şi 
controlorul financiar italian ca pe un specialist cu experienţă, 
care evalua mai degrabă cu prea multă prudenţă când era ceva 
de evaluat. Trebuia pornit de la faptul că Sfântul Scaun controla 
mai mult capital, decât prezenta bilanţul oficial. Oricum, până la 
mijlocul secolului al XIX-lea Vaticanul a fost un stat mare, 
puternic, iar statele mari, puternice nu dispăreau de pe hartă 
fără să pună în siguranţă averi imense, în diverse ascunzători. 


226 


Kaun se uită pe fereastră. Zburau deasupra unui strat de nori 
ca din câlţi, sub care erau vizibile contururile coastei gri-maronii, 
neclare. Marea sclipea în albastru-închis ca şi cerul, acoperit de 
strălucirea ireală, cristalină. 

„Şi toată această bogăţie şi întreaga putere, gândi Kaun, nu 
se întemeiase pe nimic altceva decât pe comercializarea abilă a 
unui mit care luase naştere cu două mii de ani în urmă în 
Palestina.” A unui mit, pentru a cărui existenţă continuă, caseta 
video pe care o căutau era de importanţă hotărâtoare - 
indiferent ce ar fi de văzut pe ea. 

O poziţie unică pentru tratative. 

Dacă reuşea să vândă acestei firme unice în felul ei ceea ce 
nici nu poseda încă, atunci pentru prima oară în viaţă 
posibilitatea sa de imaginaţie va fi graniţa decisivă superioară 
pentru ceea ce va putea cere, nu bogăţia părţii celeilalte. 

* 


După-amiaza începu dizolvarea treptată a taberei. Până 
atunci, săpătorii voluntari se aşezaseră lângă cortul-bucătărie 
sau lângă vatră şi stătuseră de vorbă. lIncercaseră să se 
obişnuiască cu dezamăgirea - mulţi se pregătiseră să stea 
săptămâni sau luni la Bet Hamesh; faptul că acum li se 
pretindea brusc să-şi ia adio venea ca o lovitură. 

Nimeni nu părea să aibă chef de discuţii în jurul temei „Zona 
14”. Se făcea schimb de adrese şi numere de telefon, se încerca 
în grabă continuarea cât de puţin a flirturilor începute, stabileau 
vizite şi că se vor întâlni şi la alte săpături arheologice. lar 
telefonul de la cortul bucătăriei era puternic asediat. 

Apoi primii începură să-şi facă bagajele. Veneau maşini doar 
pentru a încărca valize şi rucsacuri şi să plece din nou. Tot 
mereu se vedeau oameni dând din cap, se auzeau scurte 
discuţii în numeroase limbi, din care se vedea de departe că 
doar o singură întrebare apărea tot mereu, rămasă fără 
răspuns: Ce se întâmplase ca acest mare şantier de săpături să 
fie sistat? Ce motiv exista pentru o hotărâre atât de drastică? Se 
demontau primele corturi, care lăsau goluri în fostele rânduri 
egale ale tavanelor de pânză gri-deschis, cu vârf. 

Nici profesorul Wilford-Smith, nici adjunctul său Shimon Bar- 
Lev nu se lăsară văzuţi tot restul zilei. 


227 


Stephen Foxx pusese cele două scaune pliante ale sale în faţa 
cortului, în aşa fel încât putea să pună ambele picioare în sus, 
relaxat, ca să poată cuprinde cu privirea atât agitația în oraşul 
de corturi, cât şi rulotele. Tinea în mână un pahar mare cu o 
băutură răcoritoare, iar pe cap, o pălărie mare de paie îl ferea 
de soarele care-i ardea fără milă şi pe cei drepţi, şi pe cei 
amărâţi. 

Hotărârea de a sista lucrările pentru săpături îl surprinse. Nu-i 
plăcea să fie luat prin surprindere în felul acesta. Nu-i plăcea ca 
alţii să hotărască unde să meargă mai departe. Şi cel mai puţin 
îi plăcea ideea ca Judith, care locuia în lerusalim, să plece 
eventual chiar în seara asta. 

Desigur, se vor mai vedea de câteva ori. Dar fără situaţia 
aproape intimă a taberei de corturi trebuia să considere flirtul 
cu ea eşuat. 

Damn! Era pe punctul să-l învingă pe Gingis Han, iar cu 
această femeie rasată dăduse greş. Nu era drept. 

lar ea veni din nou spre el. Urca povârnişul, pas cu pas, iar 
părul ei lung, negru şi cârlionţat i se legăna pe umeri când se 
uita în sus, spre el, şi îi zâmbea. Zâmbea puţin jenată; aparent 
tot îi mai părea rău de cearta de la micul dejun. 

— Se pare că ţie îţi merge bine, îi spuse ea când ajunse în 
dreptul lui. 

— Aşa încerc eu mereu să aranjez, spuse Stephen scurt, ca 
să-mi meargă bine. 

— La rulote nu se întâmplă nimic, continuă ea, ca şi cum el nu 
ar fi spus nimic, îşi puse mâinile în şolduri şi se uită în jos pe 
terenul de lângă parcare. Pe noi ne trimit acasă, dar ei rămân. 

Stephen puse din nou picioarele pe pământ, trase celălalt 
scaun lângă el şi îl şterse cu mâna. 

— Vino, spuse el, stai jos. 

— Oh! Mulţumesc. Trebuie să spun că sunt foarte... 

— Nici ei nu rămân. 

— Poftim? Cine? 

— Kaun şi oamenii lui. Îi întinse paharul cu ultimul rest al 
cocktailului răcoritor pe care îl amestecase într-o sticlă de 
termos adusă special şi pe care îl ţinuse la rece de atunci. Ea îl 
mirosi şi apoi clătină din cap că nu vrea. 


228 


— Mulţumesc, mai bine nu. Cum ţi-a venit ideea asta? 

— Dacă te uiţi la ei câteva ore, observi că şi ei se pregătesc 
să plece cât de curând, spuse Stephen. Apoi vine cineva şi 
îndepărtează parasolarul de la roţile rulotelor. Altcineva umblă 
să adune gunoaiele. Altul pregăteşte tamburul gol lângă 
cablurile de curent şi telefon. O mulţime de fleacuri, care însă 
economisesc o mulţime de timp în ziua plecării. 

— Vrei să spui că aşteaptă să plecăm noi toţi şi apoi pleacă şi 
ei? 

— Poate chiar mai devreme. Pe mine m-ar interesa, de 
exemplu, de ce a plecat Kaun. 

— Aici lucrurile au devenit neinteresante pentru el. De aceea 
a dat ordin să se strângă tabăra şi el însuşi pleacă primul. 

Un zâmbet fugar, pe care ar fi vrut să-l vadă tot restul vieţii, 
trecu pe faţa lui Judith. 

— Poate s-a certat cu profesorul, iar Kaun, cuprins de furie, a 
oprit toţi banii. 

Stephen plimbă această imagine pentru o clipă prin minte. 
Nu, asta nu se potrivea cu ce percepuse el. Kaun nu plecase 
cuprins de furie. Mai degrabă părea ca un om care se duce la 
luptă. 

Negă, clătinând din cap. 

— Nu te-a surprins că încă nu au golit şi locul săpăturilor? 
Asta înseamnă că mai aşteaptă pe cineva căruia vor să-i arate 
descoperirea. Abia după aceea vor pleca. 

— Foarte posibil. Judith strânse ochii. lar a apărut acest Ryan. 
la uită-te - ce o căuta oare la parcare? Mă îngrozesc de fiecare 
dată când îl văd. Intr-un fel îmi aminteşte de toate filmele cu 
nazişti. 

Stephen mută privirea de pe ea spre locul de parcare. Ryan 
părea că a pierdut ceva. Se plimba printre rândurile foarte 
rarefiate ale parcării şi cerceta pământul căutând ceva. 
Câteodată se apleca pentru a se uita sub una dintre maşini. La 
un moment dat renunţă şi se întoarse înapoi la rulote. 

— Ai pierdut membri de familie în holocaust? întrebă el încet. 
Te rog să mă scuzi dacă este o întrebare prea insistentă. 

— Nici o problemă. Tatăl meu e originar din Ungaria şi a fost 
singurul din familia lui care a putut fugi la timp în America. Fraţii 


229 


şi surorile sale au murit în lagărele de concentrare. De la unii nu 
a putut salva nici măcar o poză. 

— Menez nu este chiar un nume cu sunet unguresc. 

— Aceasta este forma americanizată a lui Mennassah, un 
nume vechi ebraic. Le-a fost mult prea complicat oficialităților 
americane de la Ilmigrare. 

— Şi mama? 

— Ea s-a născut aici. Tatăl meu a venit după Războiul de pe 
Sinai în Israel şi ea a fost asistenta lui la Facultatea de Istorie. 
Aşa s-au cunoscut. Mai târziu a devenit asistenta lui la făcut 
copii. 

Avea un sunet amar. 

— Nu prea te înţelegi bine cu tatăl tău. 

— Nu. Buzele i se subţiară. Nu. Chiar deloc. Tu nu-l cunoşti. 
Probabil că a citit cinci milioane de cărţi în viaţa lui, iar după 
primul milion s-a crezut mai şmecher decât tot restul lumii. 
Mereu ne-a chinuit cu ideile care tocmai îl obsedau. Când eram 
copil, voia să dovedească neapărat că sub oraşul vechi al 
lerusalimului exista o stâncă nedescoperită. In faţă era 
adevăratul mormânt al regelui David. Apoi îşi pusese în cap să 
reconstruiască drumul străbătut de poporul evreu la plecarea 
din Egipt. De unul singur, evident. Se uită la el dintr-o parte. Dar 
tu cu tatăl tău, vă înţelegeţi? 

Stephen ridică din umeri. 

— Greu de spus. Când eram copil... în amintirile mele îl văd 
doar la birou. Ştii, e avocat. Şi-a deschis un birou de avocatură 
propriu când aveam nouă ani şi de atunci, practic, nu l-am mai 
văzut până la vârsta de şaisprezece ani. In perioada aceea 
muncea în mod constant mai mult de douăzeci şi şase de ore pe 
zi, cel puţin dacă ar fi să judecăm după onorariul său. 

— Douăzeci şi şase de ore? 

A durat puţin până să înţeleagă cum funcţiona chestia asta. 

— Asta este ceea ce au avocaţii în plus faţă de oamenii 
normali, spuse Stephen. Ei ştiu cât de departe pot merge şi, în 
caz de nevoie, cum să se poată dezvinovăţi. 

— Nu sună tocmai încântător. 

— Încântător este, hotărât lucru, cuvântul greşit. Pentru un 
timp tăcură amândoi. Stephen goli paharul său de tot şi îl puse 


230 


sub scaun. Era nemilos de cald şi nu era nici cea mai mică 
adiere. 

— Ştii ce este ciudat? o întrebă el apoi. 

— N-aş şti ce nu este ciudat aici. 

— Sistează săpăturile. Spun pa, oameni buni, asta a fost tot, 
mulţumim. Stau şi se uită cum pleacă unul după altul. Şi nici 
unul nu vine la mine să-mi spună: „Mister Foxx, ne-ar plăcea să 
mai rămâneţi un timp. Sau cel puţin să ne daţi numărul de 
telefon în caz că avem încă întrebări pentru dumneavoastră”. 

Ea se uită la el cu sprâncenele arcuite. 

— Şi asta îţi răneşte mândria, sau ce? 

— Prostii. Asta dovedeşte că ei nu se mai aşteaptă la nimic de 
la mine. Vreau să spun că eu am fost acela care am găsit 
chestia aceea. Am deschis-o ca un tâmpit căutător de comori. S- 
ar fi putut întâmpla să intereseze pe cineva cum a arătat 
înainte. Cum era poziţionat când l-am găsit. Dacă stratul a fost 
cu adevărat neatins. Chestii de astea. Dar nu. Nici nu vor să ştie 
ce am eu acum de gând. 

— Hmm. ŞI, mă rog, ce ai de gând? 

Stephen ridică din umeri. 

— Bună întrebare. Aş putea desigur să-mi iau o cameră 
undeva în lerusalim. Pe de altă parte, nu aş mai şti ce se 
întâmplă aici. Depinde şi de ce descoperim astă-seară în 
laborator. Îi aruncă o privire scurtă şi trebui să-şi adune tot 
curajul pentru a-i pune aceeaşi întrebare. Şi tu? 

Faţa ei se întrista. 

— Sunt destul de furioasă pe domnul profesor. Să fiu dată 
afară aşa, pur şi simplu. Am subinchiriat locuinţa mea unei 
studente chineze la teologie pe întreaga perioadă a săpăturilor - 
grozav, nu? Acum pot să mă mut ori la fratele meu, care sigur 
nu va găsi asta prea grozav, sau pot să mă mut la mama, ceea 
ce nu mi se pare mie prea grozav. Probabil că va trebui, pentru 
timpul care a rămas, să îmi găsesc alt şantier arheologic. 

Soarele păru că brusc bate mai strălucitor. Dar astea erau 
ştiri grozave! Stephen se îndreptă în scaun, împinse pălăria spre 
ceafa, alunecă cu scaunul mai aproape de ea, îşi puse braţul în 
jurul umerilor ei, cu o îndrăzneală care se voia pe jumătate 
glumeaţă. 


231 


— Să rămânem cât mai mult posibil aici ca să le devenim o 
povară, spuse el binedispus. Hai să rămânem până ne dau 
afară. 

Ea nu-i respinse îmbrăţişarea, aşa că el lăsă evident braţul 
unde era. 

— Voiam să folosesc timpul pentru a-mi da seama dacă vreau 
cu adevărat să studiez istoria, explică ea dusă pe gânduri. Sau 
dacă o fac doar pentru că este o trăsătură a familiei. Că să fiu 
sinceră, când văd ce se întâmplă aici, mă întreb dacă să nu 
studiez organizare industrială. Sau orice altceva cu care se 
câştigă şi bani. 

Stephen simţi căldura corpului ei în mâna lui şi părul ei care 
cădea moale pe braţul său. 

— Bună întrebare, spuse el. 

* 

Părintele Lukas şedea în fața măsuței albe şi se uita fix la 
telefonul care se afla pe ea. Era un obiect grosolan din bachelită 
neagră, vechi ca totul de aici. Masa se afla în faţa ferestrei, care 
dădea spre curtea interioară plină de praf. Poarta era deschisă 
pentru că iar nu găsiseră loc de parcare pentru mica maşină 
albastră a furnizorului. Atunci o parcau aici, înăuntru. Işi 
propusese să ţină cont de faptul că această ocazie îi permitea 
să încarce toate cutiile de carton, care de zile întregi zăceau 
într-un colţ. 

Telefonul. Părintele Lukas se uită pe agenda, care se afla în 
faţa mâinilor sale încrucişate, deschisă la o pagină unde se afla 
un număr de telefon despre care nu ar fi crezut vreodată că îl va 
folosi într-o bună zi. În niciun caz aici, în mănăstirea cea mai 
neimportantă din lume. 

Şi pentru a o suta oară, de când se retrăsese în micuțul birou 
sărăcăcios, se uită spre crucifixul imens, care atârna pe peretele 
dintre birou şi fereastră. Isus plecase capul, iar corpul Său, 
brusc, nu mai părea ca o lucrare de artă religioasă din lemn 
pictat, ci însufleţit. De sub coroana de spini părea că ţâşneşte 
sângele. Părea că se uită la el, părintele Lukas, călugăr 
franciscan, supusul Său cel mai nedemn... 

Era totul doar o fantezie? Îşi permisese mexicanul doar o 
glumă proastă? Nu. Nu, simţise şocul bărbatului, credinţa lui 


232 


nestrămutată. Nu. Poate îl înşelaseră alţii, nu se ştie. Dar în 
orice caz crezuse ceea ce spunea... 

Poate... 

O înregistrare video care îl arată pe Isus Hristos! Ce idee 
palpitantă! Ce minune! 

Poate, auzea el o voce şoptindu-i foarte, foarte încet că 
acesta era motivul pentru care se afla aici. 

Poate i se dăduse un rol în această minune chiar de la bun 
început. 

Îi slujise cu umilinţă pe cei mai nevrednici şi prin asta se 
dovedise a fi demn de această oră. 

Bătu şi uşa se deschise. Era fratele Geoffrey. 

— Frate Lukas, ar trebui să pornim la drum, totuşi. Hotelul 
primeşte marfa proaspătă de Sabat la ora patru jumate şi, 
ţinând cont de încărcarea lucrurilor vechi... 

— Încă o clipă. O clipă. Vin imediat. Trebuie doar să mai dau 
un telefon. 

— Bine. 

Uşa se închise. 

Receptorul se simţea greu în mâna sa. 

* 


John Kaun se uită mirat la reprezentantul său italian, în timp 
ce taxiul ce nu se conforma deloc normelor, trecea zdrăngănind 
pe o stradă care putea să fi fost adecvată carelor de luptă ale 
legiunilor romane, dar nu vehiculelor modeme. Asta dacă puteai 
vorbi despre modern când era vorba de vehiculul răsuflat cu 
care îl luase Enrico Basso de la aeroport. 

— Ce vrei să spui cu prelat? 

— Prelatul este titlul de onoare al unui preot catolic deosebit 
de merituos. 

— Asta ştiu. Eu voiam să vorbesc cu un cardinal. Cu şeful cel 
mai mare al finanţelor din Vatican. 

— Şeful suprem al finanţelor este papa. 

— Papa? 

Basso respiră adânc. Era nesănătos de palid. 

— În principiu, papa este un domnitor absolut. El răspunde de 
tot. El doar delegă responsabilităţi. 

— Şi cine îl controlează? 


233 


— Dumnezeu. 

— Doamne Sfinte, îi scăpă lui Kaun. Se uită pe fereastra 
maşinii. Traficul era la fel de haotic ca şi în Israel, dar cerul era 
acoperit, lumina difuză, cam ca la New York într-o zi frumoasă. 

— Ca să spunem aşa, un fel de preşedinte al consiliului de 
administraţie, fără comitet de administraţie. Şi fără acţionari. 
Sau un posesor unic. De invidiat. Okay. Ce poziţie are băiatul 
asta? 

— Este secretar al prefecturii problemelor economice a 
Sfântului Scaun. 

— Şi ce trebuie să-mi închipui că înseamnă asta? 

— Un fel de curte superioară de conturi pe care a înfiinţat-o 
papa Paul al VI-lea în anul 1967. Această autoritate examinează 
toate conturile, toate bilanţurile, toate mişcările banilor din 
punct de vedere al corectitudinii. Este condus de un cardinal, 
care la rândul său este controlat de un colegiu format din alţi 
cinci cardinali. Altfel există opt colaboratori şi doisprezece 
consilieri, toţi specialişti, şi secretarul care este întotdeauna un 
prelat. 

Kaun dădu din cap gânditor. Desigur că nu se putea aştepta 
ca o instituţie ca Biserica Catolică să se dea peste cap pentru un 
preşedinte al consiliului de administraţie al unui post de ştiri 
neînsemnat. Nu, atâta timp cât nu scosese mâţa din sac. Nu, 
atâta timp cât nu le cilarificase că el, John Kaun, ar ţine, 
eventual, în mâini soarta viitoare a acestei Biserici. 

* 

Ajunseră la Vatican. În faţa lor se înălţau ziduri uriaşe, 
impresionante, lângă care te simţeai neînsemnat. Un paznic din 
garda elveţiană, într-o uniformă complet caraghioasă, le verifică 
paşapoartele, consultă o listă, dădu telefon şi în cele din urmă le 
dădu cale liberă în interiorul statului bisericesc. Un bărbat în 
robă neagră îi întâmpină, le făcu semn să-l urmeze şi îi conduse 
prin ganguri lungi, în care atârnau picturi imense în ulei, pe scări 
în sus şi pe scări în jos, oblic prin grădină, prin ganguri cu 
coloane, pe lângă fântâni arteziene străvechi. Cu fiecare pas, 
Kaun se convingea că se punea cu un adversar redutabil. 
Aceasta nu era o editură istovită de concurenţă, dusă spre 
faliment de către fiii fondatorului şi care putea fi cumpărată pe 


234 


bani puţini; nu era nici o fabrică de cartofi prăjiţi, pe care o 
puteai înghiţi prin manevre financiare abile - era o organizaţie 
impozantă prin simpla ei existenţă. Afaceri cu Biserica Catolică: 
era ca şi cum voiai să cumperi Himalaya. 

Concomitent, creştea respectul faţă de Basso. Acest om 
trebuie să fi avut tot felul de relaţii şi trebuie că le-a folosit la 
maximum pentru a putea să faciliteze această convorbire atât 
de precipitat. Un om bun. Valoros. 

Kaun simţi cum îi cobori stresul în stomac, unde se întări, 
devenind de oţel pur. Cunoştea acest sentiment. Era pregătirea 
pentru luptă. 

Biroul prelatului Giuseppe Genaro era surprinzător de mic. 
Mobila părea să fie toată din Evul Mediu, mese, dulapuri şi 
scaune masive, închise la culoare, şi doar covorul trebuie să fi 
valorat sume imense. 

— Vă ascult, spuse preotul neprietenos şi într-o engleză foarte 
italienească, după ce luaseră loc. 

Se uită la ei cu nişte ochi mici, căprui, ca de broască ţestoasă, 
mestecând tot timpul cu maxilarul de jos. 

Kaun se aplecă uşor în faţă, îl fixă cu privirea pe cel din faţa 
lui - un gest care se dovedise eficace la nenumărate conferinţe, 
peste tot în lume - şi începu: 

— Sir, numele meu este John Kaun şi sunt preşedintele 
consiliului de administraţie a lui Kaun Enterprises. Firma mea 
are... 

Bătrânul uscăţiv făcu un gest dezaprobator şi nerăbdător. 

— Da, da, asta ştiu deja. Ce doriţi? 

Prelatul părea şocant de neimpresionat de importanţa vizitei 
sale. Kaun îşi trase adânc aer în piept. În primul rând un singur 
lucru era clar: Acest pitic urât cu ochelarii cu ramă subţire ca ai 
lui Heinrich Himmler şi cu părul rar era o piedică, nu era un 
partener de discuţii. Trebuia să-l înfrângă, nu să-l convingă. 

— Întreprinderea mea finanţează săpături arheologice 
importante în Israel. În cursul acestor săpături am dat de urma 
unui obiect de pe vremea lui Isus, care ar putea fi de o 
importanţă hotărâtoare pentru Biserica Catolică, explică Kaun şi 
apoi adăugă dintr-un impuls brusc şi îndrăzneţ: Atât de 
hotărâtor încât trebuie să vorbesc cu papa. 


235 


Simţi cum Basso, speriat, îşi ţinu respiraţia. 

Preotul se lăsă pe spate în scaunul său cu spetează înaltă, 
încât ţi se făcea teamă că în orice clipă va aluneca în spatele 
dosarelor sale ponosite sub masă. 

Ochii lui de broască ţestoasă se îngustară în timp ce îl privea 
pe Kaun în mod insistent. 

— Ce fel de... obiect este acela? întrebă el. Vocea lui avea un 
subton metalic neplăcut. 

— După cum am spus, încă nu îl avem. Dar în curând îl vom 
avea. Tot ce se poate spune în acest moment despre el este că 
probabil va arăta fără dubii dacă Isus a înviat cu adevărat. Kaun 
făcu o mică pauză artistică pentru a mări efectul, înainte de a 
adăuga: sau nu. 

Prelatul puse degetele mâinilor sale pe cantul mesei ca şi 
cum ar vrea să cânte la pian şi scoase zgomote mici ca de tobă 
în timp ce se gândea. 

— Nu pot să-mi închipui ce poate fi acel lucru pe care speraţi 
să-l găsiţi, explică el în cele din urmă. 

— Dar sunteţi de acord cu mine, desigur, că ar fi de o 
importanţă covârşitoare pentru Biserică? răspunse Kaun. 

Privirea celuilalt rămase rece. 

— Îmi pare rău, nu. 

— Nu? Oţelul din stomacul lui începu să penduleze ca o sabie 
în luptă. Scuzaţi-mă, sir, aţi vrea vă rog să-mi explicaţi de ce? 
Am spus că suntem pe urma unei dovezi istorice care va 
clarifica odată pentru întotdeauna dacă Isus a înviat din morţi 
sau nu. Cum ar putea Biserica să ignore acest lucru? 

— Învierea lui Hristos este un adevăr al credinţei revelate. 
Este independentă de dovezi ştiinţifice, care de fapt sunt doar 
interpretări ale percepţiei lumești. 

— Avionul meu mă aşteaptă pe aeroportul de la Roma. Cineva 
ar putea să vadă ce am găsit - un cardinal, un expert în istorie în 
care aveţi încredere, însuşi papa din partea mea. Chiar în seara 
asta. Chiar acum. Zborul durează două ore şi jumătate, cel spre 
locul săpăturilor o oră. La miezul nopţii ar putea fi înapoi. 

— Sfântul părinte are de dus o povară supraomenească de 
diverse îndatoriri, explică secretarul. În afară de asta e foarte 
bolnav. Este exclus să zboare undeva din cauza unei toane 


236 


spontane. O expresie acră a feţii părea să spună că nu avea o 
impresie prea bună nici despre toane, dar nici despre 
spontaneitate. Asta e valabil în principiu şi pentru cardinali. 

— Atunci permiteţi-mi să iau un om de ştiinţă. Doar există o 
Academie Papală de Ştiinţe. Să zboare cu noi cineva de acolo. 

— Despre asta nu hotărăsc eu. 

— Dar cine? 

— În principiu, Sfinţia Sa. 

Kaun oftă. 

— Ei bine. Pot cel puţin să vorbesc cu el? 

— Dacă doriţi o audienţă la papă, trebuie să vă adresaţi 
prefecturii Casei Papale. 

Ochii mici din spatele ochelarilor cu ramă subţire luceau rece. 

— Luni e din nou deschisă. 

Nu era de conceput. 

— Ascultaţi-mă, până atunci probabil că vom dezgropa 
chestia aceea. Poate chiar vom ţine prima conferinţă de presă. 
Şi poate nu-i va plăcea Sfinţiei Sale absolut deloc ceea ce vom 
avea de spus. Pentru că poate dovedim că atunci a fost totul 
altfel decât scrie în Biblie, iar credincioşii Bisericii creştine vor 
fugi pe capete, părăsind-o. 

— Adevărul, mister Kaun, explică preotul printre dinţi, nu este 
democratic. Chiar dacă s-ar întâmpla ceea ce spuneţi 
dumneavoastră - sunt convins că nu se va întâmpla - nu ar fi 
pentru Sfânta Biserică Catolică un motiv să propovăduiască 
altceva decât ceea ce este de două mii de ani conţinutul 
credinţei. 

— Adevărul este, răspunse Kaun, că nimeni nu-l cunoaşte, şi 
că noi toţi doar îl căutăm. 

Prelatul îşi împreună mâinele vlăguite. 

— Atunci îmi pare rău pentru dumneavoastră, mister Kaun. 

Kaun trebui să se stăpânească pentru a nu se lăsa copleşit de 
sentimente. Acesta, era clar, nu reprezenta partenerul de 
discuţie potrivit, dar nici intrarea potrivită spre colosul 
„Biserică”. Aici nu va realiza nimic. Orice alt cuvânt însemna 
pierdere de timp. 

Îi aruncă o privire lui Basso. Omul mic de statură era palid ca 
peretele zugrăvit, iar pe frunte i se adunaseră broboane de 


237 


sudoare. 

— Să mergem, spuse el. 

* 

Ryan şedea în aşa fel încât să aibă în vizor, prin geamul 
ferestrei, care, după câte ştia el, era cu oglindă din afară, locul 
de parcare. Dacă plecau azi, voia să ştie unde. 

In poală ţinea un aparat plat, amintind de televizoarele 
portabile, care fuseseră pentru o vreme la modă. Evident că nu 
era televizor. Din când în când îl aprindea şi atunci apărea pe 
ecran un punct luminos, cam un centimetru şi jumătate de la 
mijlocul exact al ecranului. Când întorceai aparatul, punctul 
aluneca în direcţie inversă. Părea că voia să arate tot timpul în 
direcţia parcării. Aceasta nu era desigur o coincidenţă, căci 
acolo se afla maşina sub a cărei aripă era prins emițătorul 
aferent. O maşină închiriată. Maşina lui Stephen Foxx, ca să fim 
mai exacţi. Aşa că Ryan aştepta. Era expert în aşteptat. Dacă 
trebuia, putea sta ore întregi atât de nemişcat încât chiar 
mişcarea pleoapelor şi mişcările de respiraţie ale toracelui abia 
puteau fi percepute. Când urmăreai oameni era important să 
poţi aştepta. 

Aici nu era atât de important să fii nemişcat. Ajungea să ţii 
privirea aţintită pe locul de parcare. La început, trase cu 
urechea la zgomotele reţinute făcute de muncitori undeva mai 
în faţă, la convorbirile telefonice şi la păcănitul tastaturii 
computerelor, dar apoi renunţase să le mai perceapă. Dacă te 
pricepeai să aştepţi, părea la un moment dat că timpul însuşi 
înceta să mai existe şi aceasta nu era o stare neplăcută. 

Aşa că trebui să se uite la ceas când apărură Stephen Foxx şi 
Judith Menez, se urcară în maşină şi porniră. Puțin înainte de 
şapte şi jumătate. 

Ryan întinse mâna spre cheile maşinii, care erau lângă el pe 
birou. 

* 

Canatele ferestrelor înalte ale biroului, care nici nu exista în 
planurile oficiale de construcție, erau deschise. De departe 
pătrundeau zgomotele Romei nocturne, abia dacă erau mai tari 
decât zumzetul insectelor, care se ciocneau inutil de sita de 
sârmă împotriva muştelor. In mod paradoxal, aceste sunete 


238 


încete măreau impresia liniştii care domnea în această aripă a 
palatului apostolic. 

Luigi Baptist Scarfaro era un sicilian uscăţiv, înalt. Un nas 
acvilin conturat, o frunte înaltă peste care purta părul negru 
pieptănat pe spate şi buze subţiri palide îi dădeau feţei sale un 
aspect aristocrat, care era şi mai mult subliniat de sutana pe 
care o purta. Avea treizeci şi şase de ani, dar părea mai bătrân. 
Era o tradiţie de familie ca un membru al ei să intre în serviciile 
Sfântului Scaun, pentru a realiza o contrabalansare a faptului că 
toţi ceilalţi membri ai familiei lucrau pentru mafia, iar Luigi 
fusese acela căruia i se atribuise rolul de menţinere a acestei 
tradiţii în generaţia sa. Pentru a preveni o altă tradiţie de 
familie, şi anume să se îmbolnăvească relativ de tânăr de gută, 
se hrănea foarte strict vegetarian, nu fuma şi nu bea. Cu toate 
acestea şi degetele sale prezentau încheieturile caracteristice 
cu gloduri, iar dinţii îi erau cariaţi. Tradițiile aveau ceva 
implacabil în ele. 

Şedea la biroul său imens, care fusese curăţat de tot în afară 
de o lampă masivă din alamă, singura sursă de lumină în 
încăperea înaltă şi mare, şi o mapă roşie burgund. Pe ea erau 
două coli de hârtie, ordonate una lângă alta. De ore întregi le tot 
citea şi răscitea şi se gândea. 

Unele lucruri puteau părea demodate în încăperile secrete ale 
acestei instituţii, dar călugării şi preoţii care lucrau aici puteau 
recurge la cel mai mare fond de experienţă existent, cum ar fi 
modul în care sunt obţinute şi transmise informaţii importante. 
Aici se păstraseră scrieri secrete când restul populaţiei nici 
măcar nu ştia să citească. Chiar dacă pe rafturi se aflau cărţi 
mari, prăfuite, ele conţineau istoria adevărată a ultimilor două 
mii de ani. Să culegi informaţii şi să le combini în rapoarte era 
un serviciu făcut fără pasiune pentru binele Bisericii, şi de aceea 
aceste rapoarte erau de regulă atât de încredere, cât şi precise. 

Aceste două hârtii îi dădeau bătaie de cap. 

Una era o notiţă de la Prefectura Vaticanului pentru Probleme 
Economice. Secretarul prefecturii, prelatul Genaro, avusese o 
convorbire cu un industriaş american pe nume John Kaun, care îl 
căutase şi susţinuse că în timpul săpăturilor din Israel ar fi găsit 
mărturii arheologice de pe vremea lui Isus, care chipurile ar 


239 


putea dovedi sau infirma că Isus ar fi înviat cu adevărat din 
morţi - ce anume nu voise să spună din motive care nu reieşeau 
din scurtul memoriu. 

Evenimentul ca atare nu era neapărat palpitant. Se întâmpla 
tot timpul ca nişte nebuni să se adreseze Vaticanului cu cele 
mai năstruşnice afirmaţii. Descoperiri la săpăturile arheologice - 
iată o glumă bună. Tot mereu mai apărea câte unul care se 
credea Mântuitorul reîntors şi pe care apoi îl apucau pandaliile 
deloc dumnezeieşti, când în loc de papă, pentru a-l venera, 
apăreau trei asistente medicale ca să-l ia cu ele. Alţii aveau 
viziuni, în care de cele mai multe ori apărea Maica Domnului 
care împărțea cele mai ciudate porunci, de regulă pentru că 
venea sfârşitul lumii. Da, şi săpături. In conformitate cu săpă- 
turile arheologice, Isus ar fi trăit chipurile în secolul opt în 
America de Sud. După Înviere, S-ar fi dus în Tibet. Acţionase 
mult înainte de pretinsa Sa naştere ca unul dintre profeţii biblici. 

lar asemenea închipuiri halucinante nu se întâlneau doar la 
anumite pături ale populaţiei. Obsesii religioase îi lovea 
deopotrivă pe săraci şi pe bogaţi, pe oameni educați şi 
needucaţi, iar în actele care se întocmeau se regăseau toate 
meseriile, vârstele, rasele şi neamurile. În această privinţă nici 
măcar nu era remarcabil că notoriul magnat mass-media 
american ajunsese în prim-plan. În cele din urmă existaseră 
chiar şi preşedinţi care se simţiseră urmăriţi de satana şi alţii 
care se crezură trimişii lui Dumnezeu. 

Singurul lucru demn de semnalat era că dintre toate locurile 
posibile cărora putea să se adreseze, John Kaun alesese tocmai 
Prefectura Vaticanului pentru Probleme Economice. 

Ca şi cum crezuse că i se va cumpăra descoperirea 
dezgropată cu entuziasm. 

Da, şi mai exista şi foaia a doua. Scarfaro îşi aşeză vârfurile 
degetelor unele lângă altele în formă de cort, cu degetele 
arătătoare proptind bărbia, şi citi textul a o suta oară. 

Informaţia venea de la un părinte franciscan din lerusalim. De 
fapt, era o imbecilitate perfectă! El raporta că îl căutase un om, 
care lucra la nişte săpături la vest de lerusalim. Şi, cum 
coincidenţe există, era vorba de acele săpături pe care le 
organizase John Kaun. 


240 


Acest om - un american de origine mexicană - îi încredinţase 
părintelui Lukas ştirea despre ce se găsise la acele săpături. 
Chipurile. 


241 


21 


Din motivele menţionate la început, a fost necesară 
sistarea lucrărilor relativ brusc. Obiectele 
descoperirilor care nu au mai fost extrase au fost 
marcate şi acoperite cu un strat de nisip. Materialul 
arheologic obţinut a fost dus în colecţia Muzeului 
Rockefeller. (Inv.-Nr. 1 003 400 până la 1 003 499), cu 
excepţia obiectelor discutate în capitolul XII. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Noaptea veni repede, ca de obicei, aproape fără trecere 
gradată. Odată cu lăsarea nopţii se sfârşea Sabatul şi lui 
Stephen i se părea că traficul crescuse la fel de brusc. Cum se 
făcu suficient de întuneric pentru a aprinde farurile, apăreau de 
jur împrejur maşini, ca şi cum ar fi aşteptat în colţuri şi 
ascunzători sfârşitul zilei de odihnă şi goneau de parcă erau 
ferm hotărâte să recupereze timpul pierdut. 

În dimineaţa aceea, de-abia aşteptase să se întoarcă înapoi în 
laborator şi să continue descifrarea scrisorii din trecut. Dar în 
timpul zilei se gândise atât de mult la toate posibilităţile, 
interpretările şi teoriile, încât la un moment dat păru că i se 
blochează creierul în mod dureros. Acum mergea pur şi simplu 
şi lăsa ca totul să-şi urmeze cursul. 

Îi aruncă lui Judith o scurtă privire. Ea se uita fix afară, în 
întunericul plin de lumini ce se strecurau pe lângă ei şi părea 
cufundată în gânduri. 

— Regreţi? întrebă el. 

Ea păru că are nevoie de ceva timp până reuşi să înţeleagă ce 
voia el să spună. 

— Nu, nu, cred că e cel mai bine aşa. 

— Eu în locul tău m-aş fi mutat la Yehoshuah. Încerc să-mi 

242 


imaginez cum ar fi dacă aş suna-o pe mama mea şi i-aş spune 
că vin pentru două luni în vizită la ea. Ar începe să facă 
curăţenie, să spele şi să gătească până la instalarea nebuniei şi 
s-ar roti permanent în jurul meu de prea multă fericire maternă. 
Nu, mulţumesc. Mai bine sub un pod. 

— Dacă mă mut la Yehoshuah, nu durează nici măcar cinci 
zile şi mă trezesc că fac eu curăţenie, spăl şi gătesc, îţi 
imaginezi ce gospodărie de bărbat are el? In bucătăria sa nu aş 
vrea să apuc nimic fără un cleşte şi pentru a face cu adevărat 
curat în camera lui, ai avea nevoie de un aruncător de flăcări. 
Aşa că mă duc mai degrabă la mama mea. Acolo măcar e curat 
şi ea are grijă de mine, şi nu invers. 

— Un argument foarte bun, recunoscu Stephen. 

Ea se răsuci pe scaun aşa încât să-l poată vedea dintr-o parte. 

— Pe mine m-ar interesa să văd cum locuieşti acasă la tine. 

— Foarte frumos. Te-aş invita cu plăcere, dar din păcate este 
la opt mii de kilometri depărtare. 

— Nu ai povestit că locuieşti într-un campus universitar? 
Înseamnă că ai doar o cameră minusculă. 

— Ceilalţi au camere minuscule. Dar există o locuinţă a 
administratorului, plasată foarte bine pe acoperiş, cu vedere 
spre pădure şi spre lacul din spate, care stă goală pentru că 
universitatea face economii la angajaţi şi are un administrator 
mai puţin. Printr-un mod miraculos mi-a fost oferită şi eu am 
acceptat-o, bineînţeles. 

— Printr-un mod miraculos, aşa deci. 

— Două camere şi jumătate, mari, luminoase, cu bucătărie cu 
mobilă integrată şi terasă acoperită. Şi tu ai fi luat-o. 

— Un privilegiat, ca de obicei. Şi cât de curate sunt cele două 
camere şi jumătate ale tale? 

— Destul de curate. 

— Vrei să-mi spui că tu eşti singurul bărbat pe lume care-şi 
face singur curat în locuinţă? 

Stephen schiţă un zâmbet. 

— Nu. Sunt studentul din campus care-şi poate permite o 
femeie de serviciu. 

— Clar. Nu ştiu de ce mai întreb. 

Se întoarse din nou cu faţa înainte. Stephen se gândi dacă 


243 


fusese o greşeală tactică. Asupra studentelor tinere, locuinţa sa 
nobil amenajată avea un efect afrodiziac, dar acelora le-o putea 
şi arăta, nu doar să le povestească despre ea. Dacă povestea 
despre locuinţa lui, atunci părea chiar şi adevărul adevărat ca o 
încercare de a face pe grozavul. 

Dar Judith părea că e preocupată cu altfel de gânduri. 

— Încerc pur şi simplu să nu dramatizez totul, explică ea, 
oftând, după o scurtă pauză. Mă refer la chestia asta cu mama 
mea. În principiu, este okay. Normal că m-am străduit din 
răsputeri să plec de acasă. Totul în afara căsătoriei, desigur. 
Asta ar fi fost cel mai simplu. Şi în principiu am şi reuşit - am 
propria locuinţă şi propria viaţă. Este ceva temporar, doar 
pentru câteva săptămâni. De ce nu s-ar întoarce o fiică pentru 
câteva săptămâni acasă la mama sa? Râse zgomotos. Ştii ce mi- 
a povestit? Că ieri-seară a sunat un bărbat şi a întrebat de mine. 
Imaginează-ţi. | se pare în mod normal un semn al destinului. 

— Ce fel de bărbat era? Un vechi admirator, sau cine? 

— Nu cred. Nu există aşa de mulţi. Şi, în afară de asta, vorbea 
doar engleză, spuse ea, nu ebraică. 

O cisternă mare trecu zgomotos pe lângă ei. 

Una dintre roţi trecu peste o groapă. 

Stephen privi cercetător în oglinda retrovizoare, mestecă 
gânditor din buze şi privi din nou în oglindă. 

— Se-ntâmplă ceva? întrebă Judith în plină tăcere. Eşti gelos 
acum, sau ce? 

Stephen îşi scoase mobilul din buzunarul hainei, îl porni şi 
introduse codul pin, care-i permitea folosirea acestuia. 

— Ştii numărul de telefon la care poate fi găsit fratele tău la 
institut? 

— Da, de ce? 

Îi întinse telefonul mobil. 

— Sună-l. 

* 

Ryan îi urmărise în afara razei vizuale şi se apropiase doar 
odată foarte mult, imediat după ce cotiseră pe autostrada ce 
ducea la lerusalim, pentru a se asigura că Fiatul albastru închis 
şi mic, pe care-l urmărea, era într-adevăr cel al lui Stephen Foxx 
şi că el şi prietena sa se aflau cu adevărat în el, apoi rămăsese 


244 


mult în urmă. Putea cu uşurinţă să le dea un avans. Aparatul 
aprins care se afla pe locul de lângă şofer îi permitea să-i 
urmărească. 

Aceasta era partea cea mai palpitantă a meseriei sale. Să 
vâneze oameni. Dintre toate animalele, omul era cel mai 
periculos, fiind singurul vânat egal cu vânătorul său. Chiar şi la 
această excursie mică şi nevinovată, putea să simtă în sânge 
amintiri despre alte momente mai palpitante. Medicii o numeau 
adrenalină, dar pentru el acesta nu era decât un alt cuvânt 
pentru viaţă. Un om nu era cu adevărat viu decât atunci când 
vâna. 

Conduceau constant, se lăsau depăşiţi de maşini barosane, ai 
căror şoferi se grăbeau. Asfinţitul fusese scurt şi, de când se 
lăsase noaptea peste ţară, nu mai urmărea decât stopurile pe 
spate ale maşinii. Fără detectorul său i-ar fi putut pierde cu 
uşurinţă. 

Ce voiau cei doi la lerusalim? Ce făcuseră ieri acolo? Ce putea 
face o pereche tânără de Sabat în Oraşul Sfânt? Nu o vizitaseră 
pe mama lui Judith Menez. Poate că fuseseră invitaţi la o 
petrecere - dar de ce mergeau seara aceasta din nou acolo? 
Poate îşi luau o cameră cu ora într-un hotel, dar dacă voiau să 
se culce împreună puteau să facă asta toată ziua în cortul lui 
Foxx. Oricum o întorcea şi o răsucea nu avea nici un sens. 

Lui Ryan nu-i plăcea dacă în jurul său se petreceau lucruri 
fără sens. Din experienţa sa, aceasta era un indiciu că în 
realitate se petreceau lucruri de care el nu avea habar. 

lerusalimul îşi făcu apariţia. Aruncă o privire asupra ecranului 
detectorului. Punctul strălucitor clipea încă acolo unde trebuia 
să clipească. 

* 

— Pari destul de nemulţumit. 

— Da, încuviinţă Eisenhardt şi-şi trecu cu degetele răsfirate 
prin părul lipicios de transpiraţie. 

Ceva nu părea să fie în regulă cu aerul condiţionat. 
Receptorul deveni neplăcut de umed în locul în care-l ţinea lipit 
de ureche. 

— Am sentimentul că stau degeaba. Şi mai e şi frica de a fi 
gonit cu înjurături şi de a fi făcut de ruşine, pentru că nu am 


245 


corespuns unor aşteptări, care nu au fost exprimate concret. 
Aşa ca la Kafka, în Procesul, unde eroul principal nu află 
niciodată ce i se reproşează de fapt. 

— Dar ai un bilet de întoarcere. Poţi să pleci oricând, dacă nu 
te simţi bine, spuse Lydia. Şi dacă te ajută să te simţi mai bine, 
află că onorariul pentru primele cinci zile a intrat astăzi în cont. 
Aproape douăzeci de mii de mărci. Ne prind foarte bine. 

— Douăzeci de mii? 

— Ar veni cam zece mii de dolari şi pe deasupra şi TVA. Aşa 
este. Lydia era ministrul de finanţe al familiei. 

— În orice caz, dacă ai mai putea să rezişti încă vreo câteva 
zile, n-ar fi rău. 

— Hmm, da. În fond e totul în ordine... 

— Ei, vezi. 

— Te descurci fără mine? 

O auzi râzând. 

— Ah, ca să fiu sinceră, dacă la varianta finală a unui roman 
de-al tău stai în camera ta de lucru sau undeva în Israel, nu-i 
aproape nici o diferenţă. 

— Mulţumesc. De asta aveam nevoie acum. Simţi un dor 
aproape dureros de ea, de apropierea ei fizică, de mirosul 
părului ei şi de atingerea pielii sale. Ţi-e dor de mine din când în 
când, măcar puţin? 

Pauză. Apoi ea spuse cu voce joasă, aproape schimbată: 

— In fiecare seară. 

— Şi mie îmi este. 

Tăcură un timp. 

— Nu am nici un fel de idee despre ce este vorba în toată 
chestia asta, zise Lydia. Ai spus că eşti pe un şantier arheologic 
şi că s-a găsit ceva important - şi de atunci încoace mă gândesc 
tot timpul ce treabă ai tu acolo. Aş înţelege dacă ai scrie cel 
puţin romane istorice... Dar un autor de science-fiction? Nu 
înţeleg. Nu are niciun sens pentru mine. 

Peter Eisenhardt ezită. Exista ceva ce trebuia să-şi ia de pe 
suflet. Şi chiar dacă era doar pentru faptul ca soţia sa să-i poată 
îndepărta fricile prin felul său liniştit de a fi, aşa cum o făcea 
mereu, când fantezia sa o lua razna. 

— Ştii, ce îmi dă de furcă este faptul că am bănuiala... 


246 


În rulota care adăpostea centrul de comandă se pornise un 
magnetofon în acelaşi moment în care Peter Eisenhardt ridicase 
receptorul telefonului său. Şi în acest moment alunecă ultima 
bucată de bandă de pe rolă, se strecură prin carcasa capului şi 
începu apoi plici, plici, plici să se învârtă în jurul rolei pline, ceea 
ce atrase atenţia unui tehnician. Îşi puse bestsellerul pe care-l 
citea deoparte, se ridică încet şi închise magnetofonul. Luă rola 
plină şi o puse în învelitoarea de plastic corespunzătoare, fixă 
rola goală pe celălalt ax şi luă apoi o bandă nefolosită de pe 
care îndepărtă folia de protecţie. Notă cu grijă eticheta cu 
numărul unităţii de înregistrare, data şi ora înainte să aşeze rola 
şi să prindă banda. Şi în tot acest timp, vocea lui Eisenharat 
suna din difuzorul mic, încorporat. 

— ... Că aici se înscenează o mare escrocherie. Profesorul 
care conduce săpăturile nu este tocmai tânăr. Poate este ultima 
acţiune de acest fel în viaţa sa. Şi am aflat că el, deşi sapă de la 
sfârşitul anilor '60, încă nu a avut nici o descoperire ştiinţifică de 
valoare. Asta aici este un fel de ultima sa şansă. 

— Şi crezi că a falsificat o descoperire. 

— Nu ştiu, ceva e putred aici şi asta mă îngrijorează. 

Lydia oftă. 

— Ai grijă de tine, da? 

— Da. Mă străduiesc. 

Banda începu să meargă din nou în momentul în care 
Eisenhardt termină convorbirea cu soţia lui şi se opri apoi 
imediat. Tehnicianul se duse agale înapoi la scaunul său şi-şi luă 
din nou cartea. 

Din convorbirea pe care o ascultase nu înţelesese nici un 
cuvânt. El vorbea engleză, nu germană. 

x 


Ryan stinse farurile şi opri motorul şi lăsă maşina să alunece 
ultimii metri până ce se opri. Pentru început rămase în maşină. 

Parcarea de pe partea cealaltă a străzii era goală cu excepţia 
micuţului Fiat, care stătea pe jumătate sub un tufiş. Punctul 
luminos de pe detector arăta în direcţia sa. 

Totul rămase liniştit. Trafic redus. Ryan aşteptă până nu mai 
era nici o maşină prin preajmă, cobori rapid şi traversă strada. 

Acolo se opri şi încercă să arate ca un trecător obişnuit în 


247 


timp ce se uita adulmecând. Aerul mirosea a gaze de 
eşapament, praf, apă de canal şi flori îndepărtate, ameţitoare. 
Maşina stătea liniştită şi întunecată. 

Ceva nu era în regulă. 

Ryan observase maşini pe a căror banchetă din spate se 
făcea sex. Aşa ceva nu se petrecea fără participarea activă a 
amortizoarelor. Asta se auzea. 

Ryan se apropie de maşină, fără să ezite şi nu prea repede, 
pur şi simplu cu paşi măsuraţi. Era aşa cum îşi imaginase. 
Bancheta din spate era goală şi nici pe scaunele din faţă nu 
stătea vreo pereche ţinându-se de mâini. Maşina era 
abandonată. 

— La naiba, murmură Ryan. 

Privi împrejur. Acesta era, dacă putea să se încreadă în harta 
oraşului, cartierul guvernamental. Putea vedea clădirea lungă a 
Ministerului de Finanţe, o parte din Ministerul de Interne şi 
acoperişul Knessetului, Parlamentul israelian. „Ce Dumnezeu 
căuta o tânără pereche la această oră în acest loc?” 

Asta nu avea în continuare nici un sens. 

Dar să stea acolo nu avea de asemenea nici un sens. Ryan se 
întoarse înapoi la maşină, se aşeză la volan, îşi aranjă scaunul şi 
aşteptă. Se pricepea la aşteptat. Era un expert în asta. 

* 


Yehoshuah era evident în toane proaste în timp ce-i conducea 
prin oraş. În plus, toate stopurile păreau să se fi înţeles să 
treacă pe roşu cu puţin timp înaintea lor. Judith stătea pe 
bancheta din spate şi se amuza. 

Stephen oftă la un moment dat. 

— Era o presupunere, nimic altceva - okay? Nu voiam să risc 
nimic. Acest Ryan s-a furişat jumătate din după-amiază printre 
maşini. leri-seară a sunat-o cineva pe mama voastră, care ştia 
doar engleză, nici un pic de ebraică. Cred că sunt îndreptăţit să 
mă întreb dacă nu cumva suntem supravegheați, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, mârâi Yehoshuah. 

— Şi dacă a pus un emiţător la maşina mea, atunci precis l-a 
pus astfel încât să nu fie găsit uşor. Cu atât mai greu pe 
întuneric. 

— Adevărat. Scuză-mă, dacă aş fi ştiut cine eşti cu adevărat 


248 


aş fi pus o vodcă Martini la rece. 
* 

Trebuise să-l liniştească pe Basso. Bărbatul ajunsese la 
capătul puterilor şi nu era într-adevăr vina sa că treaba eşuase. 
II liniştise, îl lăudase şi-l lăsase să plece acasă pentru a dormi. 
Acum stătea pe balconul apartamentului său din hotel, cu un 
whisky mare în mână, privea peste Roma întunecată şi încerca 
să-şi clarifice cum de o dăduse în bară. 

Pentru că o dăduse în bară. Mărşăluise în Vatican ca un 
novice de doi bani şi se aşteptase să cucerească cea mai mare 
cetate a lumii cu un atac fulgerător - el, John Kaun, managerul 
următorului mileniu. Maestrul energiei cinetice. Şi de atâta 
energie cinetică nu-şi făcuse nici măcar temele. Cu greutate se 
stăpânea să nu sfarme plin de furie nevinovatul pahar de 
whisky. 

De parcă s-ar fi mulţumit vreodată, înaintea unei alte discuţii 
importante, să studieze datele economice ale celeilalte părţi. 
Date economice, acestea erau cifre moarte, plictisitoare. 
Oamenii - asta era ceea ce conta! Nu era una din regulile sale 
de neclintit, să nu se întâlnească niciodată cu un partener de 
afaceri, înainte să ştie cu exactitate cu cine avea de-a face şi să- 
i cunoască părţile tari şi slăbiciunile, visurile şi fricile? 

Aşa acaparase, de exemplu, South African Times. Ştiuse că 
Lawrence Trumbull, proprietarul său bătrân, nu avea încredere 
să-i acorde fiului său conducerea ziarului - aşa că-l convinsese 
să-l vândă. Apoi obținuse scăderea preţului cerut de Trumbull, 
pentru că ştiuse că acesta era fan Ferrari. Pentru faptul că-i 
cedase acţiuni Ferrari, pe care le primise cândva foarte 
favorabil, fără să poată face ceva cu ele, şi pentru că-i 
procurase un loc în consiliul de conducere, regele ziarelor sud- 
africane fusese gata să-i facă aproape cadou afacerea sa. 

Ce succes fusese acesta! Şi aici, probabil la cea mai mare şi 
mai importantă afacere a vieţii sale, fugise cu capul înainte, fără 
să ştie cine şi ce avea de spus în ierarhia afacerii, cine la ce sfori 
trăgea şi cine ce pete dubioase avea. 

Energie cinetică? Fusese prea lacom. Incă odată. Dorise totul 
deodată. O mulţime de oameni reuşiseră să-i aducă prejudicii, 
dar el îşi dăunase sie însuşi mai mult cu această nerăbdare 


249 


febrilă şi nebună. 

Bine. El dădu whisky-ul pe gât şi-l simţi arzându-i plăcut 
gâtlejul. Avea să-l pună să urmărească mai departe cazul şi, la 
momentul potrivit, avea să se întoarcă şi să câştige, aşa cum 
câştiga mereu în cele din urmă. Şi acum era momentul să 
meargă în pat, chiar dacă asta însemna că avea să vină din nou 
dimineaţa, o dimineaţă dură şi chinuitoare. 

* 


Stephen îşi amintea de laboratorul Institutului Rockefeller ca 
de o pivniţă prăfuită şi incomodă şi era surprins de cât de 
luminoasă şi plăcută era în realitate camera răcoroasă. O clipă, 
se gândi dacă nu cumva se schimbase ceva în aranjarea 
mobilierului, până îi fu clar că el era în seara aceasta mult mai 
odihnit decât cu o seară înainte. leri sosiseră după o zi de 
muncă istovitoare, sub un soare ucigător, pentru a rezista apoi 
până la patru şi jumătate dimineaţa - nu era de mirare că 
păstrase o amintire neplăcută încăperii. 

— leri ne-am cam grăbit, spuse Yehoshuah în timp ce scoase 
cuva cu prima hârtie din sertarul în care o încuiase atunci când 
îl sunaseră să se întâlnească cu ei într-o parcare în altă parte a 
oraşului. Părea să nu mai fie supărat de întrerupere. 

— Auzi, „Isus nu a trăit niciodată”. Fraza era scoasă din 
context. 

— Ah, făcu Stephen. 

Yehoshuah aşeză tava de plastic sub lampa cu ultraviolete şi 
o aprinse. Noul tub de neon se aprinse fără ezitare şi lumina 
ultravioletă lăsă să strălucească o frază, care era evident mai 
lungă: „Mi-era teamă că sensul întregii chestii ar putea fi că Isus 
nu a trăit niciodată, iar eu am fost ales să joc rolul său”. 

— Straniu, spuse Judith, după ce priviseră toţi trei în tăcere 
scrisul de mână ce strălucea auriu. Ce poate să însemne asta? 

— Habar n-am, recunoscu Yehoshuah. In orice caz nu 
înseamnă că Isus nu a trăit. Ci din contră. 

— Cred că ar trebui să procedăm sistematic, spuse Stephen. 
Să începem cu începutul şi apoi să continuăm rând cu rând. 
Altfel, doar facem supoziţii şi la un moment dat ne plesneşte 
capul. 

Yehoshuah privi partea superioară a paginii, care era în mod 


250 


îngrijorător franj urată şi găurită. Structura sensibilă, precum o 
țesătură din pânză de păianjen, a hârtiei umede japoneze 
legase parţial cele mai mici bucățele de hârtie, despre care nu 
se putea spune cu siguranţă dacă se aflau la locul potrivit. 

— Mă tem că nu o să fie prea rodnic. 

— Dar precis că cele mai importante lucruri sunt la începutul 
scrisorii. 

— Cu atât mai rău. 

Turnă din nou cele două soluţii în tăvile întinse şi pregăti noi 
dopuri de vată. Stephen aduse camera foto a laboratorului, se 
asigură că avea film şi o înşuruba pe stativ. De data aceasta 
avea să documenteze atent fiecare progres. 

In locurile rupturilor dura deosebit de mult până ce vechea 
urmă de pix să capete culoare. Judith şi Stephen stăteau şi-l 
priveau pe Yehoshuah cum lucra. Prima oră trecu pe nerăsuflate 
şi cu timpul, în laborator, se răspândi un miros greţos de dulce, 
care începu din nou să le provoace dureri de cap. 

Era ca un joc de puzzle. Mutau anumite fragmente, pe măsură 
ce textul de pe ele devenea vizibil, în alte locuri unde aveau mai 
mult înţeles. In sfârşit, Yehoshuah se lăsă pe spate respirând cu 
greu şi zise: 

— Asta ar trebui să fotografiem acum. Dacă am putea să 
aerisim! 

Judith se ridică şi deschise uşa spre hol. Dar asta nu 
îmbunătăţi prea mult situaţia. Stephen puse între timp stativul 
în poziţie şi fotografie textul descifrat al scrisorii. 

... găsitorului acest... 

numele - eu este Joh...... u sunt născu... la 1... statul 
federal...merican Arizona. O lovitură ciudată a desti...... rut, ca 
eu să mor în Pales... primului seco..., şi eu... binecuvântat 
pentru asta. 

Judith privi peste umărul său în timp ce făcea mai multe poze 
cu timpi de expunere şi focalizări diferite. 

— Nu ştiu ce să zic, murmură ea. Pentru mine aceasta nu 
pare o scrisoare pe care un călător în timp o scrie complicelui 
său. 

— Da. Fără îndoială că nu. 

— Şi cele mai importante cuvinte evident că lipsesc. Numele 


251 


său. Data sa de naştere. Nimic după care el să poată fi 
identificat. 

— Dacă avea ceva anume în minte va reveni asupra datelor 
esenţiale mai încolo. 

— Ah, aşa e viaţa, zise Judith sceptică. O felie de pâine unsă 
cade mereu de pe masă cu untul în jos. Nişte chei pe care le 
cauţi le găseşti în ultimul sertar pe care-l deschizi. Şi cele mai 
importante cuvinte într-o scrisoare străveche sunt de necitit. O 
lege cosmică... 

* 

Ryan ridică privirea atunci când o maşină se opri în spatele 
său. O maşină a poliţiei. La naiba! Cu o mişcare rapidă, care 
spera că va trece neobservată, lăsă să alunece detectorul sub 
scaun şi-şi trase cămaşa din pantaloni astfel încât să acopere 
cuțitul de luptă de la curea. 

In oglinda retrovizoare observă ce se petrecea. Erau doi 
bărbaţi care procedau absolut profesionist. Il văzu pe unul că 
telefonează şi fără îndoială că tema convorbirii sale era numărul 
de înmatriculare al maşinii sale. În privința aceasta nu avea de 
ce să se teamă; maşina era închiriată şi plătită de N.E.W. Dar 
aceasta demonstra că cei doi se pricepeau la ceea ce făceau. 

Apoi, când această problemă părea rezolvată, unul din ei 
cobori, rămase sub acoperirea maşinii şi scoase piedica 
pistolului-mitralieră, care-i atârna după gât. Apoi cobori celălalt 
din maşină şi înaintă încet spre el. Ryan cobori la fel de încet 
geamul. 

Polițistul, un bărbat solid la mijlocul anilor patruzeci, care 
încărunţise şi chelise în serviciu, se aplecă spre el şi spuse ceva 
în ebraică. 

— Scuzaţi-mă, nu înţeleg decât engleză, răspunse Ryan şi îi 
întinse paşaportul său. Cred că vreţi să mă legitimez. 

Bărbatul studie paşaportul. 

— Sunteţi american? întrebă apoi. Vorbea destul de bine 
engleză. 

— Da. 

— Vă rog, carnetul de conducere. Şi actele maşinii. Ryan îi 
dădu cele cerute şi acesta dispăru cu ele în spate. Îl văzu cum 
telefonează în timp ce colegul său rămăsese să-l acopere. Apoi 


252 


veni din nou la geamul lui Ryan, îi dădu actele înapoi şi-l 
întrebă: 

— Ce faceţi aici? 

— Aştept. 

— Ce? 

— Trebuie să vă spun asta? 

O sprânceană a puterii statale se ridică. 

— Nu, nu trebuie. Dar pot să vă rețin temporar, pentru că vă 
comportaţi suspect în vecinătatea imediată a clădirilor 
guvernamentale. 

Ryan clătină din cap. Îşi pregătise povestea sa de mult. 

— Bine, dacă trebuie... Vedeţi maşina de acolo din parcare? 
Aceasta aparţine bărbatului cu care mă înşală prietena mea. Nu 
ştiu unde sunt exact, dar vreau să îi aştept până se întorc. 

— Ah, făcu polițistul. 

— Pentru a-i cere socoteală, adăugă Ryan. Nimic mai mult. De 
săptămâni de zile evită o discuţie şi afirmă că mi-aş închipui 
totul... 

Bărbatul oftă. Se aplecă spre el, sprijinindu-se cu antebraţul 
pe acoperişul maşinii. 

— Prietene, crede un bărbat care a divorţat de două ori: Nu 
ajută la nimic. Dacă s-a terminat, atunci s-a terminat. Lăsaţi-o 
să plece. 

— Dar... Ryan era uimit. 

Nu se aşteptase la asemenea sfaturi despre viaţă. 

— Ştiu asta, credeţi-mă. Dar cu astfel de acţiuni nu poţi decât 
să strici totul. Mergeţi acasă şi daţi-i o şansă să se întoarcă 
singură la dumneavoastră. Şi dacă nu - Doamne, la cum arâătaţi - 
ajunge o noapte în Tel Aviv şi o aveţi pe următoarea. 

Ryan îl fixă pe poliţist. 

— Aş vrea totuşi să o aştept aici, sir. Pentru a lămuri pentru 
totdeauna situaţia. 

Privirea paternă căpătă o strălucire de fier. 

— Imi pare rău, prietene, dar nu o să permit aceasta. Veţi 
pleca acum şi nu o să vă mai faceţi apariţia pe aici în seara 
aceasta. 


Cred că am făcut o călătorie în timp involuntară, 


253 


indiferent cum s-ar petrece aşa ceva. Nu am nici o 
explicaţie pentru asta. 

S-a petrecut în timpul unei vizite la necropola Bet 
Shearim, care făcea parte dintr-un circuit prin Galileea. 
Atunci când grupul nostru a ajuns la catacombe, m-am 
cufundat foarte tare în studiul inscripţiilor şi imaginilor 
de pe coşciuge şi de pe pereţi, aşa încât am rămas în 
urmă. Atunci când am vrut să-i urmez pe ceilalţi, m-am 
rătăcit şi m-am trezit dintr-odată într-o pivniţă mică, 
din care am ieşit într-un cu totul alt oraş. Mi-a trebuit 
mult timp să accept că mă găseam într-o altă epocă a 
istoriei, cu nimic altceva decât cu hainele de pe mine 
şi cu camera video şi geanta sa. Din fericire m-a primit 
o familie prietenoasă, mi-a dat să mănânc, mi-a pus la 
dispoziţie un hambar cu fân unde am putut dormi şi cu 
timpul am învăţat limba şi lucrările agricole simple, 
astfel încât să nu mai fiu o povară la masa lor. Am 
încercat desigur să înţeleg ce mi se întâmplase şi am 
căutat drumul spre timpul meu, dar, din păcate, 
zadarnic. Când eu şi Esther, fiica cea tânără a familiei 
care mă găzduia, ne-am îndrăgostit am renunţat la 
eforturile mele şi m-am căsătorit cu ea. Am trăit o 
minunată iubire, mai frumoasă decât aş fi visat 
vreodată. 

Apoi veni vestea unui predicator în Capernaumul 
apropiat de noi, care se numea Isus şi despre care se 
zicea că ar face minuni. Atunci mi-am desfăcut camera 
video de care aproape că uitasem şi am pornit la 
drum. Aveam doar o singură pereche de baterii la 
dispoziţie, care stătuseră ani de zile nefolosite, dar 
totuşi au funcţionat excelent. Poate din cauza climei 
calde de aici, dacă lăsai bateriile un timp să stea, 
păreau că se încarcă singure. Pas cu pas mi-a reuşit să 
înregistrez cele trei casete video pe care le-am avut la 
mine - cea de-a treia, din păcate, nu în întregime 
pentru că bateriile s-au epuizat. 

De când mi-a fost clar că am aterizat în Palestina, la 
începutul erei noastre, am trăit cu temeri care astăzi 


254 


mi se par ciudate. Mi-era teamă că sensul întregii 
chestii ar putea fi că Isus nu a trăit niciodată, iar eu 
am fost ales să joc rolul Său. Atunci când L-am văzut... 


Cu aceasta se termina textul pe prima pagină. 

Stăteau în jurul tăvii de plastic şi priveau hârtia umedă şi 
cenuşie, pe care scrisul de mână strălucea fantomatic. Ochii lor 
ardeau. Durerile de cap, cauzate de substanţele chimice, cărora 
nu le mai simțeau mirosul, erau ucigătoare. Nici unul dintre ei 
nu se mai uita la ceas. Timpul părea că încremenise cândva. 

— Este deci adevărat totul, spuse Judith încet. A fost un 
călător în timp. Şi L-a filmat pe Isus. 

— Da, încuviinţă Stephen. Dar teoria de bază nu e adevărată. 
Nu a fost o acţiune planificată, ci o întâmplare. El puse stativul 
foto deoparte. Nu trebuiau să uite să scoată filmul din cameră. 
Să sperăm că pe pagina a doua ne dezvăluie unde a ascuns 
casetele. 

— Dar nu astăzi, nu-i aşa? 

Stephen o privi. În condiţiile de lumină ciudate ale 
laboratorului era albă precum un perete. p 

— Hei, suntem doar la o lungime de braţ depărtare! Incă zece 
minute şi vom şti. 

Ea îşi dădu, oftând, ochii peste cap. 

— De câte ori n-am auzit asta în noaptea aceasta? 

Yehoshuah îşi drese glasul. 

— Mi-e teamă că Judith are dreptate. 

El stinse lampa UV şi începu să strângă tăvile şi sticlele, să 
arunce la gunoi dopurile de vată folosite şi să aranjeze scaunele. 

— Hei, făcu Stephen şi se ţinu după el. Yehoshuah! Profesor 
Yehoshuah! Doar nu o să renunţi acum înainte de a ne atinge 
scopul? 

— Asta nu are nimic de-a face cu abandonul. 

— Să fac rost de nişte mâncare? Să fac o cafea? Am putea 
face o plimbare la aer curat şi să lăsăm uşa deschisă şi apoi să 
mergem cu noi forţe la muncă... 

— Nu, Stephen, nu este vorba de asta. Yehoshuah lăsă 
capacul găleţii de gunoi să cadă şi se sprijini apoi şovăielnic de 
chiuvetă. Am sperat că vom găsi răspunsurile pe prima pagină. 


255 


Într-adevăr. Nu e din cauză că nu aş mai putea lucra mai 
departe, dar nu mai merge. 
* 

Peter Eisenhardt se trezi din somn. ÎI găsise! Găsise din nou 
gândul care-l urmărea de zile în şir, ca o bănuială difuză, fără să 
se concretizeze. Gândul important. Gândul neliniştitor. În sfârşit, 
îl avea. Grăbit, aprinse lumina, îşi puse papucii şi halatul de 
dimineaţă şi se grăbi să treacă dincolo, în sala de conferinţe, în 
care încă mai mirosea a transpiraţie şi a ceartă. Scoase la iveală 
paginile mari ale flipchartului, cariocile şi întinse totul pe masă 
şi le privi. Da. Cum de îi venise ideea de-abia acum? Legătura 
era doar la îndemână, era de o logică extraordinară. 

Şi nu avea să-i placă lui Kaun. 

Privirile sale urmară cuvintele-cheie, săgețile şi simbolurile cu 
care-şi notase până atunci gândurile şi nu găsi nici o 
contradicţie, nici o scăpare, nici o portiţă de ieşire. 

Kaun nu avea să difuzeze acest film. 

Indiferent ce se petrecea. 

Scriitorul simţi cum îi bătea inima cu putere. Pentru că cineva 
călătorise în trecut, se putea prevedea viitorul. Devenise 
inevitabil ceea ce urma să se petreacă. 

Groaznic. 

Un zgomot de afară îi atrase atenţia. Un sunet de parcă 
trântise cineva o uşă de maşină în locul de parcare. Eisenhardt 
se duse la geam şi împinse jaluzelele un pic la o parte. 

Era Ryan, cel care, cu mâinile adânc băgate în buzunare, 
venea dinspre parcare şi care la câţiva paşi lovea furios câte o 
piatră cu piciorul. Descoperi crăpătura luminoasă şi-i aruncă o 
privire ucigătoare. Eisenhardt trase rapid jaluzeaua la loc, 
strânse hârtiile şi stinse toate luminile înainte să se aşeze în pat. 

* 

Stephen clipi şi îl privi pe Yehoshuah fără să înţeleagă. 

— Ce înseamnă că nu merge? 

— Am vrut să vă spun tot timpul. Până să veniţi am 
experimentat cu cealaltă pagină, dar scrisul acesteia nu vrea să 
accepte soluţia. Nu ştiu de ce. 

— Scrisul acesteia nu vrea să accepte soluţia? repetă Stephen 
prosteşte ca un ecou. Laboratorul, mesele, rafturile şi neoanele 


256 


din jurul său păreau că se transformă într-un vârtej întunecat, 
care începu să se rotească încet în jurul lor. Asta înseamnă...? 

— Da. 

— Eşti sigur? 

Yehoshuah se desprinse de chiuvetă şi merse cu paşi mari 
înapoi la masa sa de lucru. 

— Evident că sunt sigur. Ce-ţi închipui? 

— Dar cum poate fi adevărat? Mă refer la faptul că la prima 
pagină a funcţionat extraordinar. Cum poate să nu funcţioneze 
deloc la cealaltă? 

— Habar n-am, mărâi Yehoshuah şi trase o folie peste tavă, 
ca să împiedice uscarea conţinutului. 

— Poate este o altfel de hârtie. Poate o altă cerneală. Poate 
este din cauză că a doua hârtie se afla în exterior, atunci când 
au fost îndoite amândouă, fiind în contact cu folia de plastic. 
Ştiu doar că nu pot face vizibil scrisul de pe a doua foaie. 

— O, grozav, strigă Stephen, ridicându-şi mâinile pentru a le 
lăsa apoi să cadă neputincioase. Şi ce facem atunci? 

— Mergem la culcare. Judith era dintr-odată lângă el şi-l ţinea 
blând. Mai întâi să treacă noaptea şi apoi decidem. 

Yehoshuah îşi frecă ochii. 

— Pentru moment nu am nicio idee. Trebuie să mă duc la 
bibliotecă. Să caut nişte informaţii, să întreb nişte oameni. Să 
cercetez hârtia. Poate îmi vine atunci vreo idee. 

— Doamne! exclamă Stephen. Nu pot să pricep. Să fim aşa de 
aproape şi apoi... 

li făcea bine să simtă braţul lui Judith. Yehoshuah privea 
nefericit. 

— Şi asta nu-i totul. 

— Da? Ce mai este? Haide, spune-ne. 

— Profesorul Wilford-Smith a rezervat laboratorul de mâine la 
prânz. Vrea să studieze scheletul şi instrucţiunile de utilizare. 


257 


22 


Expeditor: Donald _FreyQans.new.com 

Către: John _KaunQny.new.com 

ID-mesaj: 
<511241B.71B.00201&newsrv.01.com> 

Subiect: Tratative Melbourne,*URGENT* 
Versiune-Mime: 1.0 

Tipul conţinutului: text/simplu; charset=iso-8859-l 


John, 

Nu-mi place să te presez, dar tratativele sunt în 
*pericol serios*! Am auzit că Grupul Murdoch a prezen- 
tat o nouă ofertă. Nu pot să-i mai duc cu vorba. 

VĂ ROG sunaţi-mă! 

Don 


Era frig. Frig şi umed, neplăcut, indiferent cum o dădeai. ŞI-I 
durea ceafa, insuportabil. Cel puţin se făcuse puţin lumină, asta 
însemna că venise dimineaţa... 

Stephen se sculă brusc şi se uită în jur. Şedea în maşină. Cum 
de se afla în maşina lui? lar Judith stătea lângă el culcată, 
încolăcindu-se într-o poziţie imposibilă, pe locul din dreapta. 
Apoi îşi aminti - întoarcerea din timpul nopţii... cum îşi simţea 
pleoapele grele ca de plumb... cum Judith adormise în scaun... 
în cele din urmă oprise într-o parcare, lăsase scaunele pe spate 
şi se cufundaseră într-un somn binefăcător. 

Acum ceafa lui era atât de încordată încât vertebrele trosneau 
când îşi mişca gâtul. Oribilă senzaţie. Îşi masă zona umerilor cu 
o mână, iar cu cealaltă şterse geamurile aburite. Cum oare se 
abureau geamurile noaptea aici, într-o ţară deşertică? Dar 
noaptea era rece, de aceea îi era acum atât de frig. Ar fi trebuit 
să se învelească, dar nu avea nimic la el, nici o pătură sau ceva 
asemănător. Nu fusese prea prevăzător. 

258 


Se uită la ceas. Şase jumate. Oare când porniseră? Trebuie să 
fi fost spre patru. Înseamnă că dormise două ore şi jumătate. 
Chiar aşa se şi simţea. lar capul tot îi mai vâjâia de la aburul 
chimicalelor. 

Şi acum? Tot mai era obosit, iar Judith mormăi doar 
nemulțumită când deschise uşa şi cobori, pentru că intră o 
boare de aer proaspăt, călduţ, răscolind aerul stricat, care 
umplea interiorul maşinii ca o vată umedă. Aparent, nu voia să 
se trezească. 

Cel mai bine continua drumul înapoi spre tabără. Şi apoi sus, 
în paturile de campanie. 

Trebuia totuşi să se dezmorţească puţin. Să-şi mişte braţele, 
să-şi scuture picioarele. Destul de mult trafic la ora asta, deşi 
era duminică dimineaţa. Dar se afla în Israel, aici duminica era 
zi de lucru. 

* 

Şi la un moment dat va trebui să cugete temeinic ce urma să 
facă. Ce cale să apuce. Astăzi Kaun voia să înceapă cercetarea 
scheletului şi a indicaţiilor de utilizare. Era un raliu umăr la 
umăr. Să-ţi simţi capul greu de oboseală nu era o premisă bună. 

Deci somn. Se urcă înapoi în maşină şi dădu drumul la motor. 
Judith se ridică, se culcă înapoi mai puţin chircită şi adormi 
respirând zgomotos în timp ce el porni la drum. 

* 


Papa obişnuia să se scoale la ora cinci şi, după toaleta de 
dimineaţă, să se roage o jumătate de oră în capela particulară. 
Apoi se îmbrăca, de puţin timp cu ajutorul unui călugăr, în 
straiele oficiale, înainte de a se duce la micul dejun pe care îl lua 
împreună cu doi sau trei cardinali, într-o sală de mese mică 
tapetată în roz, la o masă de lemn sărăcăcioasă şi uzată. De 
obicei discuţiile începeau deja să se focalizeze pe problemele 
legate de funcţia lui; nu rămânea mult loc pentru cele 
particulare şi pentru că abia de existau chestiuni private. In 
decursul anilor, papa devenise una cu funcţia, pentru care 
fusese ales pe viaţă, contopindu-se cu ea, devenind o singură 
entitate. Era un proces în decursul căruia persoana privată, care 
fusese la un moment dat, înceta să mai existe. 

Scarfaro cunoştea obiceiurile zilnice ale papei evident foarte 


259 


bine. El însuşi nu era un mare prieten al trezitului devreme, dar 
se prezentă puţin înainte de ora şapte la secretarul particular, 
care administra calendarul programului zilnic de întâlniri al 
capului suprem al Bisericii, pentru a obţine o audienţă. 
Secretarul, un francez la vreo cincizeci de ani, pleşuv, privea 
morocănos fără să ştie ce poziţie ocupa Scarfaro. Tot ce ştia era 
că Sfântul Părinte îi ordonase să-i permită sicilianului, oricând, 
accesul la el. 

Incăperile papei erau cele ale unui prinţ din Evul Mediu. 
Pereţii, tavanele, podelele - toate musteau de lux şi fast. Picturi 
valoroase pe pereţi, intarsii somptuoase în podea, stucatură 
cochetă pe tavane, picturi impozante în ulei în rame masive de 
aur, goblenuri, candelabre, un pat monstruos cu baldachin 
baroc - şi peste tot crucifixe de toate mărimile, culorile şi 
formele. Nimic din toate astea nu-i aparţineau cu adevărat 
omului care întruchipa funcţia, sau era expresia personalităţii 
sale; el prelua totul de la precursorii săi şi transmitea mai 
departe urmaşului său, şi, dacă aveai prilejul să te obişnuieşti cu 
toată măreţia care mai întâi pur şi simplu la început te dădea 
gata, simţeai că mai degrabă te aflai într-un fel de muzeu locuit 
decât în încăperi cu adevărat plăcute. Cu toate că ştia că se 
făcea curat în mod regulat şi temeinic, lui Scarfaro i se părea că 
aici mirosea a praf mereu. 

Papa şedea într-un jilţ în mijlocul biroului său, la una dintre 
ferestrele înalte, scăldat în lumina soarelui de dimineaţă. Pe o 
măsuţă lângă el era un pahar de ceai, iar în poală ţinea o mapă 
cu tăieturi din ziare, care fuseseră fotocopiate şi mărite, pentru 
a le putea citi mai uşor. Tresări când Scarfaro intră în încăpere. 
Părea că moţăise. 

— Micul dejun mă oboseşte tot mai mult, spuse papa încet, 
când Scarfaro îngenunche în faţa lui, sărutându-i inelul papal. În 
fiecare dimineaţă mă rog să am putere să rezist toată ziua, dar 
simt tot mai mult că mă lasă puterile. 

Scarfaro îl privi pe bărbatul în sutană albă cu atenţie. Vedea o 
faţă marcată de vârstă, în care deja se putea recunoaşte 
moartea apropiindu-se. Vedea mâini care tremurau tot mai 
mult, pe măsură ce boala Parkinson, de care suferea capul 
Bisericii Catolice se agrava. 


260 


Papa arătă cu o mişcare minusculă spre un scaun din 
apropiere, pe care Scarfaro şi-l luă cu o mişcare rapidă. 

— Ce te aduce la mine, Baptist? 

— S-au făcut săpături, Sfinţia Voastră, îşi începu Scarfaro 
raportul său, în Israel... 

Vorbea încet la distanţă de nici zece centimetri de urechea 
papei, prezentă cu exactitate detaliile şi adăugă la sfârşit 
propria interpretare a evenimentelor. Apoi tăcu şi-i lăsă 
bătrânului cap al Bisericii timp de gândire. 

Papa se gândi mult timp. Cu mâinile aşezate una peste alta, 
se uita pe fereastra care-i permitea să privească la o Romă 
strălucitoare şi mişca uşor capul tot timpul în sus şi uşor, atât de 
uşor încât nici nu se putea spune dacă era un simptom 
Parkinson sau o mişcare gânditoare. 

— Cred că te înşeli, Baptist, spuse el în cele din urmă cu 
jumătate de gură şi pentru o clipă vocea lui sună din nou fermă 
şi încrezătoare ca înainte. Cred că acest John Kaun chiar voia să 
ne vândă descoperirea lui. De aceea s-a adresat unei instituţii 
finanţatoare. 

— Dar încă nici nu e în posesia ei. Dacă există. 

Papa oftă. 

— AŞ fi vrut ca Dumnezeu să mă fi chemat deja la El şi unul 
mai tânăr să fi fost acum în locul meu, care să mai aibă puterea 
necesară. Dar acum trebuie să meargă şi aşa. Baptist, du-te în 
Israel. Fă ceea ce este necesar pentru binele Bisericii. 

Scarfaro trase surprins aer în piept, aplecă apoi capul în timp 
ce în regiunea occipitală gândurile deja deveneau independente 
şi începură să organizeze tot ce era de organizat. 

— Cum porunciţi, părinte. 

— Baptist... Papa îi apucă mâna strângând-o cu degetele sale 
reci, în timp ce se uită insistent la el. Ascultă-mă cu atenţie... 

Şi Luigi Baptist Scarfaro îl ascultă. 

* 

Stephen era obosit mort. O condusese pe Judith la cortul ei, 
care între timp fusese golit pe jumătate, pentru că colocatara 
cortului ei deja plecase, iar Judith se aruncase pur şi simplu pe 
patul de campanie nefacut, fără să mai spună vreun cuvânt, 
fără să se dezbrace sau să se învelească şi adormi imediat. Dar 


261 


el mai trebuia să lămurească ceva. Deocamdată fără somn. 

Îşi frecă ochii cu puţină apă călâie din chiuvetă, dar asta nu 
prea avu efect împotriva senzaţiei surde din capul său şi o forţă 
de gravitație ciudat de crescută, care trăgea de muşchii săi. 
Tricoul i se lipea de spate. Sudoarea, care peste noapte se 
uscase pe piele, începuse să îl mănânce. Chilotul se simţea 
umed şi lipicios, deranjându-l la mers. li trebuia urgent un duş, 
câteva ore de somn şi apoi rufe curate. In această ordine. 
Observă cu îngrijorare că toate cabinele cu duşuri fuseseră 
pregătite pentru transport. Oricum se părea că deocamdată una 
va rămâne. 

Soarele dimineţii urca tot mai sus peste priveliştea care în 
dimineaţa asta îi părea mai mult decât oricând un peisaj lunar, 
pe care cineva încercase să îl înverzească. Acum mii de ani. Se 
făcea tot mai cald, spera să poată dormi în cortul său. 

Dar îi făcea bine să se mişte şi să îşi reîmprospăteze aerul din 
plămâni. Alunga sentimentul moale ca de vată din cap. Trebuie 
să fi fost chimicalele alea, ce altceva? De fapt asta nu era prima 
noapte albă pe care o petrecuse, dar nu se simţise niciodată 
atât de dărâmat ca acum. Dăduse examene după nopţi cu chef 
şi nu fuseseră cele mai rele. 

În cele din urmă îl găsi pe profesor în cortul în care se arhivau 
fotografiile şi cărţile despre săpături în dulapuri mari de oţel 
pentru acte. Profesorul Wilford-Smith tocmai se apucase să facă 
ordine în bileţele care arătau ca nişte fişe ale postului. 

În mod normal Stephen se pricepea destul de bine să citească 
texte, pe care le vedea şi dacă stătea în cap sau le privea prin 
oglindă, dar nu azi. Azi chiar nu-l interesa deloc. 

— Da? întrebă conducătorul săpăturilor cu o privire fugitivă 
peste marginea ochelarilor. 

— Am vrut doar să vă spun, explică Stephen tacticos, că voi 
zbura acasă vinerea viitoare. 

— Bine. 

— Şi voiam să întreb dacă mai pot sta în tabără până atunci. 

— Da, desigur. Săptămâna asta, tabăra mai rămâne în orice 
caz la dispoziţia dumneavoastră. 

— Bine. 

Stephen aşteptă. Dar profesorul se dedică din nou 


262 


hârţoagelor sale. Nu spuse nimic în genul... „Ah, Stephen, dacă 
tot sunteţi aici... azi vreau să încep să cercetez aceste 
descoperiri ciudate din Zona 14 - mă ajutaţi după aceea să le 
punem bine?” în schimb, după un timp oarecare se opri din nou 
şi se uită iar la Stephen peste rama ochelarilor. 

— Mai e ceva? 

— Hmm, voiam - voiam să întreb dacă a apărut ceva. 

— Să apară? In ce privinţă? 

— Ei, da - din motivele cazului de spionaj. Sau ce-o fi fost. 
Descoperirile din Zona 14. Ştiţi dumneavoastră. 

— Ei, da, desigur. Nu, se mai fac cercetări. Nu există nimic 
nou. 

Lui Stephen se simţi ca şi cum i-ar fi pus cineva o centură 
peste piept cu gândul s-o strângă la fiecare minut cu o gaură. 
Se uită la profesor, care evident considera discuţia deja 
încheiată, şi hotărî să nu se lase dus cu vorba. Se apropie rapid 
şi se aplecă peste masa la care şedea conducătorul cărunt, 
uscăţiv al săpăturilor. 

— Domnule profesor, pot să vă mai întreb ceva? Wilford- 
Smith ridică ochii surprins. 

— Ce este? 

— De ce mi-aţi spus imediat să tac când v-am arătat săculeţul 
cu indicaţiile de utilizare? Cu ce credeaţi că aveam de-a face? 

— Am crezut că aşa era cel mai bine, răspunse profesorul 
încet. Apoi privirea lui alunecă dincolo de Stephen în gol şi 
adăugă gânditor, ca şi cum vorbea pierdut în gânduri cu sine 
însuşi: Am considerat, fireşte, că este de asemenea cel mai bine 
să-l anunţ pe mister Kaun. Intre timp cred că a fost o greşeală. 
Dădu din cap circumspect. A fost o greşeală. 

Părea să fi uitat de prezenţa lui Stephen. Oftă şi se dedică din 
nou hârtiilor sale. 

* 

John Kaun sosi din nou în tabăra Bet Hamesh pe la zece şi 
jumătate. După o noapte neliniştită, plină de vise oribile şi o 
dimineaţă mizerabilă, se simţea urât şi mototolit, şi după ce 
aseară se stăpânise, nu mai putea face nimic împotriva proastei 
sale dispoziţii. Ura eşecurile, asta era! Doar să spună că nu le 
putea suferi era prea puţin - le ura cu ardoare, şi, dacă ceva Îi 


263 


mergea atât de prost ca acest atac asupra Cetăţii Vaticanului 
ieri, atunci chestia asta îi strica mai mult decât o singură zi. 

Nici aici nu se întâmplase nimic îmbucurător. Ryan se lăsase 
păcălit de studentul acela şi de prietena lui ca un începător. 
John Kaun putu să-şi mai descarce nervii o dată. Bine că rulotele 
erau izolate fonic. 

De la oamenii de ştiinţă nu venise nimic nou. Oricum, 
scriitorul german dăduse în sfârşit un semn de viaţă, cerând 
permisiunea de a-i prezenta o idee nouă. O expunere de idei de 
o logică imperioasă, spusese. i 

Precis că era iar ceva defetist. In redacţia principală a N.E.W. 
se spunea că nemţii ar fi campioni mondiali în inventarea 
îndoielilor de tot felul. la să vedem. John Kaun dădu din cap cu 
severitate spre scriitor şi se rezemă de speteaza scaunului. 

Eisenhardt observă imediat că magnatul mass-mediei era 
prost dispus şi se întreba dacă momentul pentru ce avea el de 
gând să prezinte era o alegere fericită. Dar acum se afla aici şi 
altceva nu avea pregătit. În ciuda aerului condiţionat care 
mergea la maximum, începu să transpire. 

— Cu siguranţă că nu veţi transmite, explică el cât mai 
hotărât posibil, această înregistrare video - cel puţin nu în 
următorii trei ani. 

Kaun mârâia în spatele biroului ca un animal de pradă, cu 
mâinile încleştate pe burtă ca nişte gheare. 

— V-am mai spus odată că nu vreau să aud astfel de 
consideraţii. 

— Indiferent dacă vă place sau nu, mister Kaun, se auzi 
Eisenhardt spunând spre propria surprindere cu opoziţie 
hotărâtă. Este o expunere de idei imperios logică şi ar trebui pur 
şi simplu să mă ascultați pentru a o cunoaşte. Doar plătiţi 
pentru ea. 

Ochii industriaşului străluciră o clipă ca ochii de tigru. Apoi un 
tremur trecu prin colţurile gurii lui Kaun. 

— În regulă, spuse el. E un argument. Daţi-i drumul. 

— Să presupunem că găsiţi caseta şi camera video şi o 
transmiteţi. Aţi face-o desigur în cadrul unei emisiuni speciale 
care poate fi recepţionată în întreaga lume, nu-i aşa? 

— Puteţi fi sigur de asta. 


264 


— Şi precis nu numai odată, ci de mai multe ori. 

— Mai mult ca sigur. Atât de des cât este necesar pentru cea 
mai bună maximizare a ratingului. 

— Dar asta înseamnă că după trei ani această înregistrare 
video ar fi, ca să zic aşa, un bun general. Orice om oarecum 
educat în această lume va fi auzit despre ea, probabil va fi 
văzut-o cel puţin odată. 

— Asta este scopul, foarte corect. 

Eisenhardt făcu o pauză pentru a vedea dacă Kaun nu-şi 
dădea singur seama unde bătea. Dar multimilionarul continua 
doar să se uite întrebător la el, deci încheie problema. 

— Ce tânăr, credeţi dumneavoastră, întrebă el insistent, va 
hotărî atunci: „Călătoresc în trecut şi-mi sacrific viaţa pentru a 
filma imaginile video, care se transmit de trei ani încontinuu la 
televizor?” 

Era o satisfacţie ciudată să observi ce luptă se dădea în Kaun, 
cum îi pica fisa şi cum se îndrepta afaceristul american în cele 
din urmă în fotoliu. 

— Damned! strigă el. Aveţi dreptate. Dacă se va transmite 
conţinutul casetei video înainte să aibă loc călătoria în trecut, s- 
ar duce de râpă întreaga motivaţie pentru ea. 

— Exact. Şi nu ar mai avea loc nici o călătorie în timp. ŞI 
atunci nu ar exista nici o casetă ca să o puteţi transmite. 

— Terminaţi odată! refuză Kaun. Îmi crapă capul! Ce 
înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că nu o veţi transmite înainte să înceapă 
călătoria în timp. 

— Dar dacă o găsesc şi totuşi o transmit? 

— Nu o veţi transmite, la ce bun. Nu se va întâmpla. Poate 
pentru că nu găsiţi caseta video. Ştiu, nu voiaţi să auziţi asta. 
Poate chiar o găsiţi şi o ţineţi timp de trei ani sub cheie. Sau 
chiar mai mult. In orice caz, călătorul în timp va porni într-o 
lume care nu cunoaşte înregistrările pe care le va face - sau pe 
care le-a făcut. 

Kaun se prăbuşi din nou în el însuşi, meditând. Eisenharat 
aşteptă răbdător. În orice caz managerul mass-mediei nu părea 
să explodeze aşa cum se temuse el pe jumătate. Din contră, cu 
cât reflecta mai mult, cu atât părea că-i creşte buna dispoziţie. 


265 


— Ar putea să şi însemne, se asigură el în cele din urmă, că 
reuşesc să găsesc caseta video şi s-o vând Bisericii Catolice. Şi 
ca ea să o țină sub cheie pentru totdeauna, nu-i aşa? 

Eisenhardt rămase încremenit. Această variantă nu îi venise 
în cap. O analiză şi dădu afirmativ din cap. 

— Da, şi asta ar fi o explicaţie. 

Kaun rânji. Aproape că voia să înceapă să râdă. 

— Ştiţi ce înseamnă asta? Ce tocmai demonstraţi? 

— Ce tocmai demonstrez...? repetă Eisenhard nesigur. 

Kaun păru că descoperă un aspect al problemei, care lui îi 
scăpase până acum. Supărător. 

— Dacă Biserica obţine caseta video, explică industriaşul cu 
satisfacţie, şi apoi o ţine sub cheie, atunci înseamnă că trebuie 
să o ţină sub cheie. Ca de exemplu pentru că pe înregistrări se 
poate vedea ceva care pune întreaga doctrină bisericească la 
îndoială - corect? 

Eisenhardt aprobă uimit. Nu-i chiar prost. Observă brusc că o 
parte a fiinţei sale se străduise tot timpul să găsească motive să 
se poată uita la milionarul american cu dispreţ. Oarecum 
conform  mottoului: „Okay, este multimilionar, dar asta nu 
dovedeşte decât că este doar un parvenit obtuz şi rapace, a 
cărui concepţie despre lume se termină cu cele patru operaţii de 
bază şi calcularea procentelor. În schimb, eu sunt un intelectual, 
un om al spiritului şi asta este ce contează în cele din urmă”. ÎI 
sâcâia faptul că descoperise la John Kaun a naibii de multă 
inteligenţă şi abundență de idei. Poate făcea chiar cât 
milioanele sale. 

— Dacă însă, continuă americanul raţionamentul, caseta 
video are acest conţinut exploziv înseamnă că pot să cer pentru 
ea orice preţ. Totul sau nimic, mister Eisenhardt. Înţelegeţi 
chestia asta? Argumentaţia dumneavoastră dovedeşte cu o 
logică convingătoare, ori că dăm greş total - pentru că nu găsim 
caseta video -, ori că vom fi victorioşi pe toată linia. 

* 


Transportul descoperirilor din Zona 14 decurse cât se poate 
de nespectaculos. Profesorul Wilford-Smith şi Shimon Bar-Lev 
coborâră împreună în groapă unde depuseră în jurul locului 
descoperirii câteva recipiente din oţel şlefuit grosolan şi pe care, 


266 


treptat, le umplură cu nisip cernut de grosimea unui deget. Apoi 
îşi puseră mănuşi subţiri de plastic şi aşezară unul după altul 
oasele mortului în containerul de transport. La sfârşit ridicară, 
cu atenţia cuvenită, săculeţul de în, care conţinea carneţelul de 
indicaţii pentru camera video, uscat, cu file foşnitoare, punându- 
| într-un recipient separat. Apoi umplură toate cutiile de oţel cu 
biluţe de material spongios chimic neutru şi închiseră capacele. 

In chip asemănător scoseseră deja de multe ori obiecte 
deosebit de valoroase. Singura diferenţă era că de data aceasta 
acţiunea era filmată de mai multe camere. Şi că fiecare cutie în 
parte era prevăzută cu un lacăt masiv. 

Cutiile de oţel fură încărcate în camioane şi, puţin mai târziu, 
convoiul se puse în mişcare în direcţia lerusalim. Chiar înainte 
să se aşeze praful ridicat de el, începu dezmembrarea cortului, 
care fusese ridicat timp de o săptămână peste locul săpăturilor. 
In afară de aceste lucrări, tabăra cândva plină de viaţă părea 
moartă şi părăsită de parcă bântuise ciuma în ea. 

Kaun tot mai era prost dispus, iar situaţia nu era deloc de 
natură să-l binedispună foarte curând. Măsură cu privirea partea 
din spate a clădirii, care era neimpozantă, şi aruncă o privire 
deosebit de dezgustată spre containerul mare de gunoi, care se 
afla lângă rampa de încărcare şi care degaja asupra curţii o 
putoare de nedescris. 

— Nu mi-aţi spus că muzeul este deschis azi, mârâi el către 
profesorul Wilford-Smith. 

— Muzeul Rockefeller este deschis în fiecare zi, explică 
profesorul liniştit. În fiecare zi, de la zece dimineaţa la cinci 
după-amiaza. Cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă, când 
închide deja la două. 

— Aha, făcu milionarul. 

După o balustradă joasă se vedea un grup de tineri care 
vorbeau tare în faţa intrării principale. Unii săreau şi le făceau 
semne cu mâna. 

— Vreţi cu adevărat să cercetaţi obiectele dezgropate de noi, 
în timp ce toţi aceşti oameni umblă pe aici? 

Modul în care Kaun pronunţase cuvântul „oameni” sunase ca 
şi cum ar fi vrut să spună „aceşti paraziți”. 

— Nu e nici un pericol. Oamenii nu au acces la laboratoare. 


267 


Cei mulţi nici nu ştiu că există aici aşa ceva... 

— Aşa deci. Eu spun, hai să împachetăm şi să ducem totul în 
SUA într-un laborator particular, unde avem totul sub control. 

Profesorul tăcu o clipă, se uită doar spre cer şi strânse ochii 
din cauza soarelui strălucitor. 

— Pentru asta v-ar trebui o aprobare de la autorităţile 
israeliene. 

— O obţin eu. 

— Nu sunt nişte proşti. Trebuie să le arătaţi ce-aţi găsit. Kaun 
mormăi supărat. 

— Da, da. Bine, bine. 

Făcu oamenilor săi cu mâna semnul pe care-l aşteptau. 

Profesorul merse înainte cu cheile, iar bărbaţii cu cutiile de 
oţel îl urmară prin culoarele răcoroase, ai căror pereţi erau din 
cărămizi deschise la culoare, pe lângă uşi de oţel lăcuite în alb, 
şi în cele din urmă într-un laborator spaţios cu mese lungi, pline 
de lupe şi microscoape şi rafturi lungi pe pereţi încărcate de 
sticle cu chimicale. 

Kaun se uită posomorât în jur. Ambientul părea să nu-i inspire 
prea multă încredere. Ca şi cum dotarea rămăsese din anii 
1960. 

Ryan apăru brusc în încăpere. 

— Incuietorile sunt absolut insuficiente, spuse el cu voce tare. 
Arătă spre uşa de oţel care ducea spre laborator. Pe asta de aici 
o deschid eu cu un ac de păr în treizeci de secunde. O joacă. 
Trebuie neapărat să... 

— Ţine-ţi respiraţia, Ryan, se repezi Kaun la el posomorât. Să 
apari în ochii mei când sunt mai binedispus. 

— Dar, sir, asta e... 

Kaun aproape că urlă: 

— Toţi cei care s-au lăsat duşi de nas de un student au azi 
pauză. M-aţi înţeles, Ryan? 

Faţa lui Ryan rămase fără nici o expresie. Totuşi, la o privire 
mai atentă s-ar fi putut observa o uşoară tresărire a ochilor. Nu 
mai spuse nimic. Inclină din cap ascultător, se întoarse şi 
dispăru. 

Preţ de o clipă domni o linişte apăsătoare. Kaun se răsuci pe 
călcâie. 

268 


— Ce s-a întâmplat? Montaţi camerele şi luminile. 
* 


Yehoshuah se trezi cu faţa umflată. În afară de aceasta era 
prea multă lumină şi prea cald în cameră. Mai avea pe el hainele 
de ieri. Ce se întâmplase? Işi aminti vag cum intrase pe uşă şi 
căzuse pe pat... Ce cap greu şi mahmur avea! Se târî până la 
chiuvetă, deschise robinetul de apă rece şi puse capul dedesubt 
până nu mai putu respira. Şi evident nu era nici un prosop în 
cârlig. Cu capul fleaşcă îşi căută drumul prin încăpere, deschise 
uşi de dulapuri şi sertare, până ce în cele din urmă găsi un 
prosop pe care şi-l înfăşură în jurul capului. 

Stând pe marginea patului şi frecându-şi părul cu prosopul, îi 
trecu prin minte că instalaţia de ventilare era o dotare bine- 
venită într-un laborator în care se lucrează cu chimicale volatile. 
li era rău. Pesemne, aseară se otrăvise de la atâtea substanţe. ÎI 
durea tot corpul. Aer curat, asta era de ce avea nevoie. 
Deschise o fereastră, dar nu pătrunse decât aburul fierbinte, 
înecăcios al unei după-amiezi de vară în Ierusalim. 

In timp ce se uita afară peste oraş, care lucea în lumina 
soarelui, îşi aduse aminte de tot ce se întâmplase ieri. Ceva de 
necrezut se petrecuse. Copleşitor. Se aşeză la birou, îngrămădi 
tot ce zăcea pe el, fără atenţie, într-o parte - şi pe alte teancuri 
şi îşi scoase jurnalul din raft. 

* 

— Lumină! strigă cineva. 

Se auziră pocnete şi foşnete, apoi reflectoare cu halogen pe 
stative înalte, nu foarte stabile, învăluiră laboratorul în lumină 
strălucitoare. De pe monitoarele camerelor video dispăru 
negreala, făcând loc unei imagini în alb negru a peisajului. 

Microfoanele captau vocea profesorului  Wilford-Smith. 
Bătrânul arheolog părea nerăbdător, enervat. 

— Pot să încep? 

— O clipă. Da, toate camerele merg. Vă rog, domnule 
profesor! 

Pauză. Apoi profesorul începu să-şi ţină prelegerea în faţa 
camerelor de luat vederi. 

— Avem aici scheletul bărbatului pe care îl considerăm un 
călător în timp. Cel puţin în momentul acesta nu există altă 


269 


ipoteză care să poată explica evidentele anacronisme găsite la 
acest schelet. lIzbitor este, mai întâi, că la cap se văd trei 
plombe perfecte la măsele, în timp ce alţi dinţi sunt stricaţi sau 
lipsesc cu desăvârşire. Acest lucru ni-l explicăm în felul următor: 
Plombele au fost făcute chiar înainte de călătoria omului în 
trecut, în timp ce cariile apărute mai târziu în viaţa sa - când 
trăia deja în trecut - nu au mai putut fi tratate în mod adecvat. 

Profesorul începu să prezinte un plan de lucru, pe care 
Shimon Bar-Lev îl trecea într-un blocnotes. 

— Mai întâi, trebuie analizat exact materialul din care au fost 
făcute plombele. La evaluarea rezultatelor trebuie luat în 
consideraţie că acestea sunt primele plombe de amalgam vechi 
de două mii de ani pe care le cunoaştem. Probabil că se 
schimbă compoziţia prin difuziunea mercurului conţinut de el. 
Eventual se va putea stabili totuşi dacă este vorba de un produs 
anume, folosit azi de stomatologi. 

Foşnete. Cineva tuşise şi culese o privire dojenitoare din 
partea operatorului-şef. 

— De asemenea, vom măsura din nou întregul maxilar cât 
mai exact posibil. Cu ajutorul datelor despre dinţi am putea 
reuşi să stabilim cine este mortul. 

Kaun stătea cu mâinile încrucişate în spate şi urmărea ce se 
întâmplă. Să vadă scheletul întins şi să urmărească astfel cum îl 
cercetează cei doi arheologi îl neliniştea mai mult decât voia să 
recunoască. Să-ţi închipui că omul căruia îi aparținuse acest 
schelet trăia în acest moment undeva în lume, respira şi se 
pregătea poate să pornească în călătoria sa îndrăzneață! Se uită 
la Eisenhardt. 

Pe drum încoace îl întrebase cum unul şi acelaşi schelet putea 
exista de două ori, ca să spunem aşa. Scriitorul german de 
science-fiction se uitase doar uimit la el şi apoi îi explicase, ca şi 
cum ăsta era lucrul cel mai firesc din lume, că tocmai acesta era 
tot hazul la o călătorie în timp: că, într-un fel, faci o buclă pe 
raza timpului. 

— Mai departe, avem aici o fractură frumos vindecată la tibia 
stângă, pe care am observat-o abia acum când am golit groapa. 
Vom face radiografia osului acestuia; s-ar putea să mai conţină 
un şurub sau alt obiect implantat. Dacă avem noroc, s-a folosit 


270 


un implant numerotat, aşa că putem afla identitatea decedatului 
datorită numărului de serie. 

Linia vieţii unui om, care în mod normal a început cu naşterea 
şi s-a terminat cu moartea sa, în cazul călătorului în timp, a 
trecut printr-un fel de intersecţie. La un moment dat, în viitorul 
apropiat, această linie se va rupe abrupt şi fără urmă, în cursul 
unei călătorii în timp, pentru ca în trecutul îndepărtat să se 
încadreze în țesătura lumii schimbărilor epocii, venind din 
neant. Din punct de vedere istoric, viaţa ulterioară, vârsta şi 
moartea acestui necunoscut avusese loc deja cu două mii de ani 
înainte şi doar câţiva ani rămăseseră netrăiţi până la călătoria 
sa în timp. Dar din punctul său de vedere, călătorul în timp ar 
trăi aceasta evident cu totul altfel. Ar face călătoria în timp şi 
după aceea - ceea ce pentru restul lumii a fost înainte, un 
înainte de două mii de ani - să ajungă într-o lume antică, în care 
şi-ar îndeplini misiunea şi ar trăi până la sfârşitul zilelor sale. 

— Să trecem la săculeţ. Pare să fie din pânză de in după 
aspect, dar vom supune fibrele unei analize exacte. Interesantă 
este şi întrebarea ce culoare a avut materialul şi dacă este 
vorba de o culoare care să fi fost la îndemână la începutul erei 
creştine. Ar putea să vină una dintre camere mai aproape? Voi 
deschide acum învelitoatrea de plastic care se află în săculeţ şi 
voi scoate dinăuntru carnetul cu indicaţiile de utilizare... 

* 

Judith se trezi când cineva o zgâlţâia de umăr ca nebun şi avu 
concomitent impresia că este sufocată de o pernă de puf groasă 
de cinci metri. Se zvârcoli încercând să scape de perna de puf, 
dar cineva îi vorbea insistent despre cafea şi spunea încontinuu: 
„Judith, ei, Judith!” Trebuia cumva să deschidă ochii şi, după ce 
dispărură voalul şi stelele din faţa ochilor, îl recunoscu pe 
Stephen, iar el tot mai vorbea de cafea şi rânjea râzându-şi 
parcă de ea. 

— Stai, stai. O clipă. Mai încet. Se chinui să se ridice, îşi ţinu 
capul, pe care-l simţea mare şi greu. Cât e ceasul? 

— Trei şi ceva. 

_ — Cât? Aerul din cort era incredibil de fierbinte şi înecăcios. 
Işi simţea părul groaznic de transpirat. Ce nebunie să dormi atât 
de mult, când te bate soarele în halul ăsta! Probabil că Stephen 


271 


a salvat-o de la un colaps circulatoriu, trezind-o. 

— Trei şi ceva. Deci, cum este - vrei să vii? 

— Să vin? Ce? Unde? 

Stephen oftă. 

— In cortul-bucătărie, să ne facem o cafea. Dacă n-o să beau 
imediat o cafea mare şi tare, o să cad în comă. 

Tot nu pricepea. 

— Acum trebuie să ne-o facem singuri? 


— Da. 

— De când? 

— De azi. De fapt, de când, practic, nu mai e aproape nimeni 
pe-aici. 


— Aşa deci. Judith se uită în jur. 

Stina nu mai era aici, patul pliant dispăruse. Desigur, plecase 
deja. 

— Da, cred că şi eu aş bea o cafea. Dorea să facă un duş şi să 
se schimbe. Adormise îmbrăcată şi se simţea groaznic. Probabil 
că arăta pe măsură. Chiar acum? 

— Da. Şi nu te gândi dacă vrei să faci mai întâi un duş. Mai e 
un singur duş, iar apă vom avea abia diseară. 

— Dar grăbiţi mai sunt ăştia să scape de noi! 

— O adevărată provocare pentru încăpăţânarea noastră. 

Se uită la el. Intr-un fel reuşea destul de bine să pară mereu 
stăpân pe situaţie. 

— Aceasta a fost o adevărată frază â la Stephen Foxx, 
constată ea. 

— Hai să mergem, spuse el. Poţi completa formularul de 
intrare în fan-clubul meu după aceea. 

* 


Săculeţul de plastic era ţinut în poziţie deschisă de două 
clame, în timp ce profesorul Wilford-Smith şi Shimon Bar-Lev 
scoteau cu grijă ghidul de hârtie vechi de două mii de ani pentru 
a-l pune într-un recipient de plastic pregătit pentru asta. 
Profesorul comenta acţiunea pentru camerele de luat vederi. 

— Hârtia este deschisă la culoare, scrisul bine lizibil, ghidul 
fiind uimitor de bine păstrat. Colţul cu dimensiunea de cinci pe 
zece centimetri, care lipseşte aici din copertă, a fost scos 
săptămâna trecută de la locul săpăturilor, pentru a realiza o 


272 


estimare a vârstei. Evident că acum hârtia este foarte 
sfărâmicioasă; va trebui s-o tratăm în umidificator, înainte de a 
putea dezlipi paginile. Atunci desigur că va fi interesant să citim 
indicaţiile de utilizare pentru un aparat care va putea fi 
achiziţionat abia peste câţiva ani. 

Se opri. Ghidul se afla pe mapă. O cameră se apropie pentru a 
arăta coperta în format mare. 


Sony MR-O1 
Cameră Video digitală 
Instrucţiuni de utilizare - Versiune SUA 


Dar privirea profesorului Wilford-Smith tot mai era aţintită 
asupra a ceva ce descoperise în învelitoarea de plastic deschisă. 

— Daţi-mi voie, vă rog, murmură el, împinse camera deoparte 
şi se aplecă peste obiect. 

Se ridică din nou cu o bucăţică minusculă de hârtie în 
pensetă. Trase una dintre lupe spre el. 

— Shimon, ia uitaţi-vă la asta. 

Israelianul se uită la el întrebător. Apoi cercetă descoperirea 
prin lupă. 

— Nu lipseşte nimic din ghid, spuse el apoi. În afară de asta, 
hârtia este mai deschisă la culoare. 

— Întocmai. Profesorul aşeză bucăţica de hârtie cenușie într- 
un recipient de ceramică. Va trebui să analizăm fragmentul mai 
îndeaproape, dar probabil că este un alt fel de hârtie. 

Pentru o clipă se aşternu liniştea în laborator. Ca şi cum toată 
lumea îşi ţinea respiraţia. Nu se auzea decât zumzetul 
camerelor. Profesorul Wilford-Smith ridică privirea, care se 
încrucişa cu cea a lui John Kaun, în ai cărui ochi lucea o 
presimţire sumbră. 

— Se pare că, iniţial, ar fi existat şi o altă bucată de hârtie în 
învelitoarea de plastic, constată arheologul cu voce stinsă. 

Ochii milionarului se lărgiră. Buzele sale formară fără glas 
numele la care se gândeau amândoi în acest moment. Stephen 
Foxx. 

Apoi momentul trecu. John Kaun urlă, ca şi cum voia să 
spargă obiectivele camerelor de luat vederi. 

— RYAN! 


273 


274 


23 


Expeditor: Jeremy__LloydQwaterhouse.ny.com 
Către: Donald__FreyQaus.new.com 

Message-la: 
77014520ACF0.53751(Qmail-delivery-srv.com 
Subiect: „Afacerea Melboume?? Ce se petrece??” 
Versiunea Mime.1.0 

Tip conținut: text/plain; charset=us-ascii 


Don, 

Ce se petrece acolo la voi? Aici pe Wall Street se 
Zvoneşte că John Kaun s-ar fi retras complet din 
afacerea cu Australia. Poţi să-mi dai informații din 
spatele culiselor? Avem probleme majore în păstrarea 
cursului N.E.W. Dacă CEO nu intervine în curând, se 
prăbuşeşte totul aici. 

Urgent, 
Jeremy 


Stephen Foxx amesteca neîncetat în cafeaua sa, în timp ce 
răsfoia prin ghidul său de călătorii uzat. Judith se gândea leneş 
dacă ar fi fost posibil să toceşti fundul unei căni cu o linguriţă de 
cafea şi, dacă da, atunci cât ar dura. Nu prea mult, probabil. 

— Uite aici, spuse Stephen deodată şi citi: Bet Shearim. La 
poalele sudice ale munţilor din Galileea de Jos - vezi şi: Galileea 
- situată mai sus de Câmpia Jesreel. Era înconjurată de o 
necropolă întinsă, considerată drept sfântă. 

Citi mai departe, dar nu cu glas tare, trecu cu privirea peste o 
bucată lungă de text, iar din când în când îi ţâşneau la propriu 
câteva cuvinte, care, scoase din context, nu prea aveau sens. 

— Prima dată a fost menţionată sub numele de „Bessara” de 
către Iosif... în secolul al II-lea d.Hr. a fost sediul Sinedriului - în 
paranteză: instanţa supremă în timpul ocupaţiei romane... a, 


275 


uite aici este: în partea nord-estică pot fi recunoscute cinci epoci 
diferite de arhitectură, prima porneşte din secolul I î.Hr. până la 
mijlocul secolului al II-lea d.Hr. Asta este. În acest timp trebuie 
să fi ajuns el acolo. 

— Mmm, făcu Judith. 

Stephen se opri din amestecat. 

— Poate ar trebui să ne uităm pe acolo. Sorbi din cafea, se 
strâmbă, puse încă o linguriţă de zahăr înăuntru şi începu din 
nou să amestece. 

Şedeau în colţul cel mai din spate al cortului-bucătărie, unde 
era mai multă umbră. Majoritatea frigiderelor mai mari decât un 
om, care se aflau aici, erau deja scoase din funcţiune, 
dezgheţate şi golite; găsiseră cafea măcinată şi zahăr, dar spre 
disperarea lui Stephen nu dăduseră de nici o cutie de lapte. 

— Poate, mormăi Judith. De pe locul său putea să vadă 
rulotele şi o parte din parcare. Totul arăta părăsit, mort. În drum 
spre bucătărie, îi văzuse pe cei trei italieni făcându-şi bagajele şi 
pe franţuzoaica Chantal, care îi semăna ca o soră mai mare, 
făcând în spate, la locul săpăturilor, o plimbare însorită de adio. 
Cortul din Zona 14 zăcea strâns. Toată ceata care se aduna 
mereu în jurul lui John Kaun dispăruse cu el la Ierusalim, cu 
excepţia a trei oameni care moţăiau la soare, în faţa rulotei. 

Asta însemna de fapt că tocmai terminaseră moţăiala, în una 
din rulote sună un telefon şi unul din bărbaţi, vrând-nevrând, 
trebui să se ridice pentru a răspunde. 

Judith sorbi din ceaşca ei. Cafeaua neagră era pe gustul ei. 

— Crezi că această cameră mai există încă? După două mii de 
ani? 

— De ce nu? Instrucţiunile de utilizare există totuşi, deşi sunt 
doar din hârtie. 

— Dar o cameră e mare şi grea. Să presupunem că a 
îngropat-o undeva. Cineva ar fi putut să o dezgroape cu secole 
în urmă. Şi apoi a desfăcut-o precis pentru a afla ce poate să fie 
aceasta. 

— Da, dar la aceasta trebuie să se fi gândit şi călătorul în 
timp. Nu uita, a avut probabil zeci de ani pentru asta. Şi, aşa 
cum şi-a început scrisoarea, probabil că a găsit un loc potrivit. 
Un loc unde trebuie să fi fost sigur că nu avea să sape nimeni. 


276 


Bărbatul ieşi din nou afară, îşi luă centura cu pistolul de pe 
scaun şi o prinse de brâu. Vorbi cu ceilalţi. 

— Şi a descris-o pe cea de-a doua pagină a scrisorii sale. 

— Exact. |ţi vine să... Stephen îşi suprimă o înjurătură şi gustă 
iar din cafea. Tot nu-i plăcea, dar o înghiţi precum un 
medicament. Dacă am putea şti ce a gândit! 

— Priveşte! spuse Judith şi arătă cu capul în direcţia scenei ce 
se desfăşura în spatele lui Stephen. Acolo pare că se întâmplă 
ceva. 

Stephen se întoarse. Cei trei bărbaţi îşi puseseră toţi centurile 
cu pistoale şi mărşăluiau la deal în direcţia corturilor, ca trei eroi 
pistolari dintr-un film western. 

— O, făcu Stephen neliniştit. Ciudat. Aruncă neatent restul de 
cafea şi se ridică. Ce-ar putea însemna asta? 

Judith îl studie şi îşi dori să nu se fi simţit aşa de toropită. 

— Nu ştiu, şopti ea. Trebuie să însemne ceva? 

— Dacă cineva se pune în mişcare pe căldura asta înseamnă 
că are un motiv. 

Stephen se apropie de un loc unde două prelate de cort 
învecinate lăsau o crăpătură îngustă şi privi cercetător. 

Judith se uită la el şi se simţi greoaie ca un sac cu pietre. 
Stephen părea neliniştit. Putea să-i simtă neliniştea, deşi 
rămânea impasibilă. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Controlează corturile. Inspiră cu un sunet ascuţit. Corturile 
noastre. La naiba! Ne caută pe noi! 

Judith se holbă la mâna ei, care era grea şi stătea ca 
paralizată pe masă. 

— Asta-i rău, nu-i aşa? 

— Pesemne au descoperit ceva în lerusalim. Doar am strâns 
în laborator, nu-i aşa? Ceva am trecut cu vederea. Acum 
vorbesc cu italienii care ne-au văzut venind încoace, la naiba. 

Judith se întoarse greoi pe scaun, privind în jur. Aici, în cel mai 
întunecos loc al cortului-bucătărie erau ca şi invizibili. Dar 
chestia asta nu-i va ajuta mult timp. Studie prelatele cortului, 
care acopereau zona unde, până mai ieri, se aflaseră mesele şi 
băncile, care stăteau acum la margine, gata să fie ridicate, 
strânse şi stivuite. 


277 


Până la parcare mai era mult. 
Stephen se întoarse spre ea. Ea-i văzu faţa sa albă şi 
tensionată şi ştiu că se apropiau. 
— Acum trebuie să ne vină o idee, spuse el. 
* 


Ochii lui Ryan păreau uneori să-şi schimbe pe neobservate 
culoarea, poate pur şi simplu din cauza temperaturii. Kaun îl 
observa vorbind la telefon pe omul despre al cărui trecut existau 
mai mult zvonuri decât fapte. Ochii săi tocmai luaseră culoarea 
rece a gheții polare. Acest om era acum cât se poate de 
periculos, cum Kaun îşi dădea seama între timp. 

— Sper că ştiţi ce faceţi, spuse totuşi când Ryan închise 
telefonul. 

Ryan ÎI privi fără nici o expresie. 

— Trebuie să pun mâna pe el, nu? doar întrebă el. Kaun Îi 
întoarse privirea îndelung, dar pe fața irlandezului osos nu se 
mişca nici un muşchi. Acest bărbat îi adusese înapoi echipe de 
filmare din jungla transformată în teatru de război, eliberase 
reporteri din mâinile celor care îi ţineau ostatici, trecuse filme 
explozive peste graniţe păzite foarte bine şi furase documente 
secrete din seifurile Mafiei. Trebuia să fie capabil să prindă şi un 
student american. 

— Vreau, spuse Kaun în sfârşit, să-l prindeţi. Şi vreau să ştiu 
ce ne-a ascuns. Aveţi mână liberă. 

Ryan încuviinţă din cap cu un zâmbet abia schiţat în jurul 
buzelor subţiri. 

— Pe asta mă bazez. 

* 

Îndreptându-se spre cortul-bucătărie, ce se ridica mare şi cu 
multe colțuri din pământul deşertului precum o catedrală 
ciudată dintr-un material gri-deschis, sprijinit cu numeroase 
bare de susținere şi fixat cu şi mai multe frângii de cort, cei trei 
se despărţiră. Unul dintre ei rămase în urmă, ţinându-şi în mână 
pistolul-mitralieră pătrăţos şi privi împrejur. Nimic nu ar fi scăpat 
privirii sale şi nimic gloanţelor Uziului său. Ceilalţi doi îşi 
scoaseră pistoalele din tocuri şi încercuiră cortul, unul prin 
stânga, iar celălalt prin dreapta, trecând cu grijă peste sforile de 
fixare. 


278 


— Domnul Foxx? spuse unul dintre cei doi - nu într-un ton de 
comandă al unei intervenţii polițiste, ci mai degrabă cu jumătate 
de gură, aproape la nivelul unei conversații, dar cu siguranţă 
uşor de auzit prin pânza cortului. 

Vorbea o engleză cu accentul tipic pentru Orientul Apropiat. 

— Domnule Foxx, vă rog să nu opuneţi rezistenţă. Trebuie să 
vorbim neapărat cu dumneavoastră. 

Aproape în acelaşi timp înconjuraseră nişa cortului şi păşiseră 
în interior din ambele părţi. 

Cortul era părăsit. 

Se priviră uimiţi unul pe altul. Pe una din mese, în cel mai 
îndepărtat colţ, se afla încă o ceaşcă pe jumătate plină cu cafea, 
o a doua ceaşcă era goală în ultima chiuvetă, încă 
nedemontată, împreună cu un filtru de cafea plin cu zaț. Unul 
din cei doi apucă filtrul de cafea. Era încă fierbinte şi evident 
umed. Sub chiuvetă nu era nimeni ascuns şi nici sub tejghea. 

Îşi băgară pistoalele înapoi în tocurile prinse de umăr şi ieşiră 
din nou afară, clătinând din cap. Unul din ei arătă spre parcare. 
Acolo se mai aflau trei maşini, o camionetă verde-închis, un 
Chevrolet gri murdar şi un Fiat albastru. Fiatul albastru, asta 
ştiau, aparţinea celui pe care-l căutau. 

Îi făcură celui cu pistolul-mitralieră un semn că vor controla 
parcarea. Acesta le făcu semn că înţelesese şi urcă el însuşi 
încet spre celelalte corturi de pe deal. Chiar şi dacă cele mai 
multe erau goale între timp, tinerii aveau încă destule 
posibilităţi să se ascundă. 

Atunci văzu fata. 

Departe la locul săpăturilor, dincolo de marea de corturi. Nu 
ştia cum o chema, dar o văzuse de mai multe ori împreună cu 
acest Stephen Foxx. Acum tocmai cobora într-una din gropile 
săpate pe şantierul arheologic. 

Italienii trebuiseră deci să-i inducă în eroare. Smulse fluierul 
de alarmă din buzunarul cămăşii şi suflă. 

— Hei, făcu el cu mâna spre camarazii săi. l-am văzut! Acolo! 

* 


Chantal Guinard economisise mult timp pentru excursia 
aceasta. Puțin înaintea împlinirii vârstei de douăzeci şi opt de 
ani, în această primăvară, îşi terminase studiile, şi avea de gând 


279 


ca după vara aceasta să se căsătorească cu prietenul ei, cu care 
era împreună de ani de zile, să părăsească împreună cu el 
Parisul şi să lucreze ca profesoară de istorie, latină şi religie în 
Aix-en-Provence. Să muncească peste vară în Israel pe un 
şantier arheologic, să-şi împlinească acest vis pe care-l avea de 
mult fusese ceva de genul unei pauze de respiraţie, înainte ca 
viaţa ei să apuce pe căi cu totul noi, să se distanţeze încă odată 
de casă, de Pierre, de tot. O cenzură. O experienţă din care 
putea să se hrănească încă mult timp, despre care să 
povestească şi la care să se gândească. Poate urma să aibă în 
curând copii şi să fie pentru mult timp legată. | se păruse 
important ca înainte de aceasta să facă ceva doar pentru sine. 

Şi acum se oprise totul la mijloc. 

Cobori scara de lemn, trecu cu degetele peste pietrele 
străvechi, adulmecă mirosul de praf şi pământ uscat, ascultă 
liniştea mileniilor îngropate aici. Aici, în această secţiune 
muncise ea. Carase pietrişul şi pământul afară cu coşuri mari, 
descoperise monede, oase şi cioburi de ceramică. Putuse să 
atingă istoria. 

Şi mâine la această oră se va afla în avion, în drum spre casă. 

Un concediu pe plajă în Tel Aviv? Nu asta era ce îşi dorise. 
Fără să pună la socoteală că nici nu-şi putea permite. 

Ascultă ridicând capul, când auzi paşi grăbiţi şi gâfâieli 
deasupra ei, apropiindu-se rapid. Îşi dădu seama că se afla aici 
afară, complet singură, că nimeni nu avea să audă sau să vadă 
ce se petrecea în locul ăsta. „Nu, se gândi ea. Asta nu avea voie 
să se petreacă. Nu putea să se termine astfel.” 

Când cei trei bărbaţi apărură la marginea gropii, cu pistoale şi 
mitraliere în mâini, ţipă din toţi rărunchii. 

* 


Stephen Foxx împinse uşa frigiderului în care se ascunsese şi 
trase aer în piept. Nu ar fi putut să mai reziste nici o clipă în plus 
înăuntru. Cu picioarele tremurânde ieşi, străduindu-se să nu 
facă mai multe zgomote decât era necesar şi deschise uşa 
frigiderului de alături, din care Judith îl privi cu o faţă albă ca 
varul. 

— Asta n-o s-o mai fac, niciodată! se jură ea. E la fel ca într-un 
Coşciug! 


280 


— A funcţionat, spuse Stephen şi o ajută să iasă. Aproape nu- 
mi vine să cred. Au umblat printre toate aceste frigidere şi nu le- 
a venit ideea să se uite în ele. Puterea obişnuinţei. Nu s-au 
gândit că frigiderele au fost oprite şi golite. 

— Da, gâfâi Judith, clătinându-se. lţi trebuie ceva ca să-ţi vină 
o idee aşa trăsnită. Spune ce cauţi tu de fapt acolo? 

Intrebarea era pentru Stephen, care trăgea grăbit sertarele 
tejghelei pentru a le împinge imediat înapoi. În unul din 
cartoane găsi în sfârşit ce căuta. 

— Am găsit! anunţă el şi ţinu un cuţit mare în sus. Şi acum să 
mergem. 

Fugiră la parcare. De undeva se auziră ţipete, dar nu se 
întoarseră, ci doar fugiră mai departe. Picioarele lor zburară 
peste pietre, grohotiş, iarbă uscată, ridicară un nor de praf care 
le trăda prezenţa. 

Stephen ajunse primul la maşini. Judith văzu lama cuţitului 
strălucind, când spintecă cu acesta cauciucurile camionetei. 
Fugi la Chevrolet când ea ajunse la Fiat. Uşa era încuiată. Oare 
avea cheile de la maşină cu el? Ea zgâlţâi mânerul. Ce om 
normal şi-ar lua cu el cheile de la maşină când se ducea să-şi 
facă o cafea? 

Şi Chevroletul se lăsă, cu o fluierătură, pe o parte. 

Şi deodată apărură bărbaţii. Sus pe creastă, veneau printre 
corturi alergând. Trăgeau. In aer, ce e drept, dar trăgeau. Ea îl 
văzu pe Stephen năpustindu-se. Azvârli cuțitul, scoase cheile din 
buzunar. Intr-adevăr! Acum nu trebuiau decât să reuşească, 
înainte ca cei trei bărbaţi să-i ajungă. Stephen veni gâfâind 
lângă ea, nimeri dintr-o încercare gaura cheii şi uşa se descuie. 
Judith trase uşa cu o smucitură, se aruncă înăuntru, descuie uşa 
şoferului şi, până ce el înconjură maşina, ea împinse deja uşa. El 
se aruncă pe scaunul şoferului, rată gaura cheii, pierdu cheile şi 
bărbaţii se apropiau tot mai mult. 

— Stephen! ţipă Judith, deşi îşi propusese ferm să nu facă 
exact aceasta. 

Dar unul dintre ei îşi ridică Uziul său şi toţi trei ţipară. 

— Da, da. 

Stephen găsise cheile, nimeri şi gaura cheii de contact şi 
întoarse cheia. Motorul porni. Acceleră. Micuța maşină ţâşni 


281 


înainte, pe drumul prăfuit, părăsind tabăra. Bărbaţii îşi 
schimbară direcţia în care fugeau, încercând să le taie calea, 
dar era prea târziu. 


282 


24 


PRIN FAX 


Susan, 

Ataşez scrisoarea pe care mi-a trimis-o domnul 
George Miller de la Me/bourne Chronicle acum o 
jumătate de oră. Intr-o frază, ne confirmă că 
tratativele au eşuat şi că munca depusă în trei sferturi 
dintr-un an s-a dus pe apa sâmbetei. 

Vă rog să transmiteţi asta mai departe lui John. 

Salutări, 
Don 


— Cum s-a putut întâmpla una ca asta? 

Cuvintele, aruncate cu furie, păreau să mai plutească un timp 
îndelungat în aer. Kaun stătea aplecat, proptind pumnii strânşi 
pe tăblia mesei, uitându-se fix în ochii lui Ryan, ca şi cum voia 
să-l sfredelească cu privirea. Ryan stătea ca de obicei, cu o lipsă 
de expresivitate ca de piatră dăltuită pe faţă. În caz că ieşirea 
lui Kaun îi atinsese o coardă a sufletului, nu se observa câtuşi de 
puţin. 

— Stephen Foxx şi Judith Menez au trecut prin sat, explică el 
sec. l-am întrebat pe oamenii de acolo. La ora respectivă a fost 
văzut un Fiat albastru gonind pe strada principală. Oamenilor 
mei le-au trebuit vreo cinci minute pentru a înlocui roata 
înţepată a Chevroletului. Acest lucru le-a oferit celor doi avansul 
necesar. 

— Cinci minute avans? Atât a fost suficient? 

— De cealaltă parte a satului şoseaua se ramifică într-un 
labirint de străzi şi drumuri ducând spre alte aşezări. Mii de 
posibilităţi de a se ascunde. 

Kaun se uită la bărbatul cu părul tuns ca o perie, care lucea 
blond, fără să spună ceva, dar fiecare observă că între timp 


283 


tensiunea lui interioară creştea încontinuu. Se uită din nou în 
jurul lui, dar nu exista nimic care să acţioneze ca o supapă, aşa 
că explodă. 

— La naiba! Ryan - cum aşa? Ce ştie acest student blestemat? 
Ce ne-a ascuns? Ce? 

Ryan părea să fie de oţel. Eisenhardt îl observă pe acest om 
în pseudo-uniforma kaki şi îşi aminti de Mr. Spock, insensibilul 
locuitor al Vulkaniei din serialul de televiziune Enterprise. 

— Va trebui să-l întrebăm pe el, îşi dădu Ryan cu părerea. 

— Okay, gâfâi Kaun în cele din urmă. Îşi înfipse mâinile în talie 
şi se învârti fără scop încoace şi încolo. Faţa lui devenise de o 
culoare nesănătoasă, cenuşie. l-aţi verificat bagajele? 

— Tocmai le percheziţionăm. 

— Poate se găseşte hârtia printre ele. Sau orice alt indiciu... 
Care este teoria dumneavoastră, Ryan? 

Ryan nu se grăbi cu răspunsul. 

— Bănuiesc că Foxx şi fata au înţeles din întâmplare ce se 
petrece când au fost alertaţi paznicii. Se pare că se aflau chiar 
în cortul-bucătărie, prin a cărei parte din spate nu se poate 
vedea din afară atunci când e soare. lar dinăuntru în afară 
puteau vedea tot ce se întâmpla. 

— Şi au bănuit că erau căutaţi. Kaun tot mai gâfâia. Toate 
acestea se pare că nu îi priau deloc. Au bănuit... Erau cu musca 
pe căciulă. Dacă până acum nu eram siguri pe noi, acum 
suntem. Da, acum ştim. 

Ryan aşteptă răbdător până ce Kaun se uită din nou la el, apoi 
adăugă cu voce molcomă, aproape blândă: 

— Ceea ce s-a întâmplat ne spune că trebuie să se fi simţit 
foarte siguri pe ei. Altfel ar fi putut pleca împreună cu ceilalţi 
voluntari. În schimb, au lăsat tot bagajul aici. 

— Da. Kaun începu să meargă în sus şi în jos, întruchiparea 
neliniştii, care era în contrast total cu imaginea unei linişti 
superioare pe care o arborase cu câteva zile înainte. Da, aveţi 
dreptate, Ryan. 

„Incepe să-şi arate nervii, se gândi Eisenhardt în sinea lui şi 
se întrebă ce semnificaţie are acest lucru. Vom vedea adevărata 
lui faţă.” 

— Prindeţi-i, continuă milionarul, dar nu mai suna ca ordinul 


284 


important al unui om important, ci mai degrabă caraghios. 

Nici măcar ca un strigăt de ajutor. Ce spunea era complet 
inutil. De fapt despre ce era vorba în tot acest timp? 

— Prindeţi-l pe acest Stephen Foxx. Trebuie să-i pun câteva 
întrebări incomode. 

Eisenhardt se simţi brusc ca un spectator la teatru. Un 
spectator care a fost pus de un regizor avangardist pe scenă, în 
mijlocul actorilor. În jurul său conflictul era în plină dezvoltare, 
dar el încetase, cel puţin pentru moment, să se simtă părtaş. Nu 
îl privea pe el. În schimb, o instanţă independentă din capul său 
începuse să arhiveze evenimentele în mod neutru, distanțat şi 
în detaliu. 

Era o schimbare de registru pe care o cunoştea foarte bine. 
Subconştientul său se pregătea să scrie într-o bună zi un roman 
despre toate acestea. 

* 

Mesele din restaurant erau prea înalte, dar în schimb prea 
mici şi în plus prea apropiate. Indiferent cum te întorceai, te 
încurcai mereu cu picioarele propriului scaun de plastic roşu- 
portocaliu în picioarele unui alt scaun de plastic roşu-portocaliu. 
lar preţurile pe meniu erau chiar prea mici ca să te aştepţi la o 
mâncare deosebit de bună pe drept cuvânt. Stephen şi Judith 
erau cam înfometați, dar amândoi lăsară mâncarea pe jumătate 
în farfurie. 

— În seara asta mai trebuie să fac rost de un pieptene, 
bombăni Judith, trecându-şi degetele răsfirate prin păr a nu ştiu 
câta oară, altfel înnebunesc. 

— Ei şi tu, se va găsi un pieptene, răspunse Stephen şi îşi 
scoase portofelul pentru a-i cerceta conţinutul, precis a 
douăzecea oară. Avea la el cele două cărţi de credit, biletul de 
avion, un cec de călătorie American Express, carnetul de 
conducere auto şi diverse chitanţe contabile justificative de la 
închirierea maşinii. Şi paşaportul. Şi un blocnotes mic cu un pix 
subţire. Şi un mic calendar de buzunar. 

Judith îl urmărea cu privirea. 

— Eşti formidabil, ştii asta? spuse ea după un timp. E aproape 
jumătate dintr-un sertar de birou ce porţi în buzunarul de la 
piept, ştii asta? Unul întreg dacă socotim şi telefonul. 


285 


— Nu, spuse el serios. Am uitat cărţile de vizită. 

— Ce... cărţi? făcu ochii mari, apoi pricepu că voia să o ia 
peste picior. 

Stephen rânji. 

— Dacă acest Ryan nu ne-ar fi stricat seara atunci când ne 
întorceam de la Tel Aviv şi între noi tocmai se înfiripase o treabă 
promițătoare, nu aş fi avut toate astea la mine. Bine, în afară de 
carnetul de conducere şi o carte de credit. Dar de atunci nu am 
mai părăsit tabăra fără portmoneu. Închise portmoneul şi îl puse 
la locul lui. Mulţumesc, mister Ryan. 

— Dar laptopul tău tot l-au luat. 

— Da. Asta chiar mă doare. Mai existau şi alte câteva lucruri 
în bagajele sale ale căror lipsă era dureroasă, dar computerul cu 
toate utilările sale aferente constituia desigur cea mai mare 
valoare materială. Şi în caz că într-adevăr nu îl va putea primi 
înapoi, unele texte importante erau pierdute, oferta către Video 
World Dispatcher de exemplu, împreună cu toate calculele 
aferente şi o mulţime de e-mailuri, pe care le primise în timpul 
şederii sale în Israel. Dar de fapt şi de aceste documente se 
putea lipsi. Oferta exista şi calculele pentru ea va fi el în stare 
să le refacă din memorie. Totuşi, era păcat - avea un calculator 
solid, pe care se putea baza; cum industria calculatoarelor se 
dezvolta extrem de rapid, computere ca al lui nu se mai fabricau 
de mult. 

— Cât costă aşa ceva? voia Judith să ştie. 

— Dacă trebuie să îmi achiziţionez unul comparabil... apreciez 
că ar costa opt mii de dolari. 

— Mulţi bani. În comparaţie cu pieptenele meu, vreau să 
spun. 

— Da. Şi patru săptămâni de muncă, pentru a pune totul la 
loc cum trebuie, ca să pot lucra cu el. 

Gândurile lui Stephen se roteau tot în jurul laptopului, dar din 
cauza altor motive decât că nu putea trece de pierderea unui 
obiect scump. De fapt, după ce străbătuseră, hurducăindu-se, 
drumuri înguste şi străzi prăfuite şi o luaseră de-a dreptul peste 
câmp, până ce, trecând prin tot felul de sate şi pe lângă locuri 
foarte primejdioase, ajunseră din nou pe o şosea mai mare spre 
lerusalim, încercase să-şi amintească de conţinutul plăcii de 


286 


hardware în toate amănuntele, dar îl preocupa o singură 
întrebare: Ce le dezvăluiau fişierele urmăritorilor lui? Ar găsi 
lista completă de adrese şi întreaga corespondenţă cu clienţii 
săi. Destul de grav, dar pentru ce era vorba aici nu avea 
importanţă. Vor găsi jurnalul său electronic, pe care îl lăsase în 
mod nechibzuit necodat, protejat doar de o simplă parolă de 
acces, care nu punea mari probleme unui specialist în 
calculatoare. Asta era mai grav. În orice caz vor înţelege din 
asta mai ales că, de ce şi când o luase la ochi pe Judith Menez. 
Penibil, dar nu ceva incriminator. Din fericire, însemnările sale 
erau mereu extrem de neconsistente, când se petrecea într- 
adevăr ceva demn de consemnat în viaţa sa. Asta pentru că 
într-o astfel de perioadă nu ajungea să scrie în jurnal, pur şi 
simplu. După câte îşi amintea, ultima sa consemnare era de 
lunea trecută şi în ea menţiona descoperirea instrucţiunilor de 
utilizare doar cu o scurtă propoziţie, pentru ca apoi să scrie în 
paragrafe întregi despre bucuria primei întâlniri cu Judith, 
despre excursia la Tel Aviv împreună cu fratele ei. 

Şi astfel îşi aminti... Stephen scoase mobilul din buzunar şi 
formă din nou cele două numere pe care le avea de la 
Yehoshuah. Între timp ar fi meritat de mult toţi banii să 
înlocuiască două înregistrări din memoria scurtă, plină ochi a 
telefonului său mobil cu acestea. 

Acasă nu răspundea nimeni. 

Nici la muzeu. 

— N-ai nici o idee pe unde ar putea umbla fratele tău la ora 
asta? 

Judith ridică din umeri. 

— Habar n-am. 

— Mi se pare ciudat, spuse Stephen gânditor. 

— Da. Destul de curios. 

Stephen se uită fix în faţă pentru o clipă mai lungă şi avu 
senzaţia că era străbătut de zgomotul de voci din jurul lor. 

— N-ar trebui să mai pierdem timpul. 

— Ah, da? 

— Mai avem doar un mic avans. Trebuie să-l folosim. 

— Sună bine. Dacă aş înţelege ce vrei să spui cu asta... Era 
unul dintre acele momente în care gândurile răsfirate căpătau 


287 


un contur clar. 

— leri-seară am fost toropit de dizolvanţii folosiţi din belşug 
de fratele tău, de lipsa somnului, de căldură, de tot stresul, 
explică Stephen, chiar şi azi-dimineaţă şi aproape toată ziua. De 
aceea a durat atât de mult până mi-a picat fisa ce era putred în 
chestia asta. 

Judith căscă ochii. Ochi mari, negri. Ca două puțuri adânci. 

— Vrei să ajungi tu undeva, spuse ea. 

— Yehoshuah ne-a spus că pe cea de a doua pagină a scrisorii 
nu se recunoaşte nimic, explică Stephen şi adăugă înverşunat: 
Dar nu ne-a arătat-o. 

x 

Yehoshuah se trezi şi se găsi făcut ghem pe podeaua de 
piatră rece a toaletei, ţinând încă în braţe vasul WC-ului şi cu un 
gust greţos în gură. De la pereţii faianţaţi venea peste el o 
lumină palidă de neon, capul îl durea, şi era atâta linişte că ai fi 
zis că el era ultimul om de pe Pământ. 

Şi tremura de frig. 

In afară de asta se simţea bine. Tot corpul îi era lipicios de la 
sudoarea uscată, în spatele frunţii parcă bâzâia un sfredel 
nenorocit şi se simţea groaznic de rău când se ridică de la vasul 
emailat, văzând stele verzi, dar totuşi avea un sentiment de 
uşurare. 

Cândva după-amiază se târâse spre muzeu, lăsase maşina, 
pentru că se simţea prea groaznic pentru a se încumeta să se 
angajeze în traficul din lerusalim şi, călătorind cu autobuzul care 
se clătina ameninţător, îşi închipuise tot drumul ce reproşuri va 
trebui să asculte din cauză că venea la serviciu în prima zi de 
muncă după Sabat la ora la care toţi ceilalţi tocmai plecau. Dar, 
spre surprinderea sa, Ephraim Latsky, şeful restaurărilor, îi puse 
mâna pe după umeri şi remarcă jovial: Mi-ar trebui mai mulţi 
colaboratori ca dumneavoastră, Menez! Măcar dumneavoastră 
gândiţi logic. Pe toţi ceilalţi a trebuit să-i trimit acasă - dar 
dumneavoastră, dumneavoastră veniţi abia seara. Extraordinar, 
Menez! 

Yehoshuah se uită mirat la omul grăsun, apoi la mâna lui 
cărnoasă de pe umărul său, la snopii de păr des de pe spatele 
mâinii şi nu ştia ce să spună. 

288 


— Mmm, făcu el şi apoi zise: Ei da, eu... Mmm. 

— Acest Wilford-Smith, spuse Latsky cu voce tunătoare mai 
departe, şi sponsorul său american au confiscat toată secţiunea 
de restaurare. Puteam să ne închipuim, nu-i aşa? Toată ziua a 
fost un iad, zău aşa, un iad! 

In momentul în care Latsky îşi retrăsese mâna şi dispăruse 
după colţul care ducea la birouri, intrase în colaps. Zguduit de 
crampe, reuşise să ajungă la toaletă la timp şi apoi vomitase, de 
mai multe ori, fără sfârşit... Îşi amintea scena neclar, ca şi cum 
ar fi fost pe jumătate inconştient: parcă ar fi petrecut poate 
minute sau ore într-un tunel întunecos. Îşi aminti că se întrebase 
de unde veneau toate cele pe care le scotea din el şi de 
sentimentul că scuipa bucăţi din propriile intestine. 

Dar acum trecuse. Cumva reuşise să se scoale, trebuise să se 
ţină de perete când părăsise toaleta şi de balustradă când 
urcase scările împleticindu-se. Il întâlni pe paznicul de noapte în 
primul său rond după închidere şi bătrânul cărunt, cu legătura 
mare de chei, se uită la el ca la o fantomă, înainte de a îngăima 
replica lui obişnuită când se întâlneau seara: „Bună seara, 
doctor Menez”. Inclină doar din cap, pentru că nu avea putere 
pentru o discuţie, ajunse în sfârşit la camera asistenţilor de la 
etajul întâi şi, fără să aprindă lumina, se prăbuşi pe canapeaua 
uzată, în jurul căreia puţea a fum de ţigară, şi a cafea stătută, şi 
a coji de banane în putrefacție şi a praf şi mucegai, alunecă pe o 
parte şi dădu cu capul de ceva moale, o pernă, apucă cu mâna o 
alta pe care şi-o puse pe burtă şi se cufundă într-un somn 
adânc, fără vise. 

* 

Parcară cam la aceeaşi oră şi în aproximativ acelaşi loc ca în 
serile anterioare. Parcarea era goală şi părăsită ca întotdeauna, 
clădirea centrală în formă de turn cu opt colţuri a Muzeului 
Rockefeller se profila întunecată în faţa cerului nocturn al 
Oraşului Sfânt. 

— Poate chiar ne îndreptăm spre propria pierzanie, spuse 
Judith când coborâtă închizând uşile maşinii cât se poate de 
încet. 

— Poate, spuse Stephen. 

Urmăriră drumul prin tufişuri, de-a lungul dalelor până la uşa 


289 


care era mai jos. Stephen scoase două cârlige de metal negre, 
într-o formă ciudată dintr-un buzunar ascuns al centurii sale. În 
timp ce îşi făcea de lucru cu ele la broască, Judith îi ţinea micuța 
lanternă pe care o cumpăraseră mai înainte. 

— Şi tu ţi-ai obţinut banii cu adevărat prin mijloace cinstite? 
întrebă ea după un timp. 

El încuviinţă doar din cap. Trebuia să se concentreze prea 
mult pentru o conversaţie lejeră. 

Din fericire, nu avea un lacăt prea modern în faţa sa, altfel ar 
fi trebuit să se lase păgubaş. Dar şi aşa era mai greu decât se 
aştepta el. In orice caz, mai greu decât părea în filmele polițiste 
de la televizor. 

Un timp nu se auziră decât zgârieturile de la strădaniile lui 
Stephen să deschidă pe rând cilindrii de siguranţă ai lacătului. 
Oricât se concentra asupra lacătului, tot simţea cum lângă el 
Judith devenea tot mai neliniştită. 

Până la urmă se auzi o trosnitură perceptibilă şi lacătul se 
deschise. 

— Sunt impresionată, spuse Judith cu jumătate de gură, după 
ce trecuseră de uşă şi se aflau în micuța cameră transformată în 
depozit. De unde ai învăţat chestia asta? 

— La noi în SUA există cărţi pe care le poţi cumpăra, în care 
se descrie exact cum se face aşa ceva. De necrezut, nu? 
Stephen se uita în jur şi ridica huse prăfuite, căzute sub lăzi. 

— Ce cauţi? 

— Chestia asta, de exemplu. Ridică un şurub gros de alamă 
şi-l băgă în buzunar. Într-adevăr, am învăţat asta de la un tip 
care era membru al aceluiaşi club ca şi mine. Fusese spărgător, 
trăieşte azi la New York, este consilier pentru sisteme 
antiefracţie şi, fiind foarte solicitat, câştigă de zece ori mai mult 
decât obținuse când dădea spargeri, pe vremuri. Un exemplu 
bun că infracțiunile merită mult mai puţin decât se crede în 
general. 

— Şi el te-a învăţat cum să spargi lacăte? Pur şi simplu? 

— Bineînţeles că nu. Abia când i-am spus eu din ce motiv 
voiam să învăţ aşa ceva. Şi anume, pentru a putea evada în 
cazul în care era nevoie în cursul diverselor mele călătorii prin 
lume. Dacă urăsc ceva, atunci este gândul să fiu închis. Sub una 


290 


dintre lăzi găsi o bară de metal pe care, de asemenea, o luă la 
el. Hai să mergem mai departe. 

Luminile pe care le aprinseseră în nopţile anterioare fără grijă, 
acum le lăsară stinse. Atunci era Yehoshuah cu ei, care cel puţin 
avea voie să umble prin această clădire. Fără el erau clar intruşi 
şi de aceea se străduiau în drumul lor să facă cât mai puţin 
zgomot cu putinţă. 

Cu toate acestea, chiar şi paşii lor tiptili păreau să răsune în 
cuprinsul sălii de expoziţie pe care trebuiau s-o traverseze. Şi 
uşile cu canaturi din coridorul de pe partea cealaltă scârţâiau 
parcă mai tare ca de obicei. Răsuflară uşuraţi când ajunseră în 
sfârşit în faţa uşii laboratorului de restaurări. 

Care evident era tot încuiată. 

— Acum provocăm o daună materială, spuse Stephen. Puse 
vârful şurubului de alamă pe cilindrul lacătului şi îl întoarse, 
folosind bara de metal adusă ca şurubelniţă, în deschizătura 
gândită pentru cheie. Când şurubul se înţepeni, băgă bara sub 
capul şurubului, propti capătul scurt al pârghiei de metal în 
panoul uşii şi trase odată scurt şi cu putere de capătul lung. Se 
auzi un zgomot uşor, dar clar perceptibil când se rupse şurubul 
care ţinuse cilindrul de închidere pe loc. Stephen trase şurubul 
afară, împinse zăvorul cu mâna şi uşa se deschise. Şi totul nu 
durase decât un minut. 

— Mâine va şti toată lumea că am fost aici, îi atrase atenţia 
Judith, vizibil indispusă. 

— Chiar nu mai contează deloc, spuse Stephen, închise uşa 
forţată în urma lor şi aprinse lumina în laborator. 

Încăperea se schimbase simţitor. Una dintre mese fusese 
complet ocupată de scheletul călătorului în timp, iar pe cealaltă, 
lucrările pentru descompunerea străvechilor indicaţii de utilizare 
în foi separate erau în plină desfăşurare. In toate colţurile se 
aflau stative negre şi masive, pe care erau înşurubate camere 
video mari sau mici lămpi halogene. 

— Căutarea unei camere video este documentată minuţios cu 
ajutorul camerelor video, murmură Stephen în timp ce se plimba 
prin încăpere pentru a studia mai îndeaproape obiectele 
dezgropate. Asta e oarecum bizar. 

Judith privea fascinată indicaţiile de utilizare, despre care 


291 


până acum doar auzise. Deci existau cu adevărat, nu era umbră 
de îndoială. Sigla firmei cunoscute în toată lumea apărea pe o 
hârtie care era atât de sfărâmicioasă ca şi papirusurile de la 
Qumran. 

— la uită-te, spuse ea încet, cu voce tremurândă. Stephen 
veni lângă ea. Într-un recipient de plastic, acoperit cu grijă de o 
folie transparentă, se afla una dintre paginile cu instrucţiunile 
de utilizare. Probabil coperta din spate, căci pagina era goală 
până la indicaţia de copyright în colţul din stânga jos. 

„Printed in Japan” scria acolo. Şi după asta numărul unui an 
care era cu patru ani mai târziu, în viitor. 

— Incredibil, şopti Judith. 

Împotriva voinţei sale, Stephen trebui să recunoască în sinea 
lui că şi lui îi trecuse un fior pe spate. 

Se întoarse spre oasele de pe masa din mijlocul încăperii, 
care erau expuse aproximativ în ordinea scheletului, pe o 
bucată de cauciuc lungă şi neagră. 

— Tare aş vrea să ştiu cine este, spuse el. 

Orbitele goale ale ochilor craniului păreau că-i întorceau 
privirea. Dar îşi păstrau secretul pentru ele. 

— Nu-i aşa că trăieşte acum undeva? întrebă Judith. Şi, 
concomitent, oasele lui zac aici. Asta e bizar. 

— Da, răspunse Stephen. lar Kaun ne caută, pentru că vrea 
scrisoarea lui. Şi când te gândeşti că a fost toată ziua la nici trei 
metri distanţă de el. Asta e şi mai bizar. 

Se lăsă pe vine în faţa unui dulap cu sertare, aflat sub o 
masă, şi trase ultimul sertar. Acolo se găseau, ascunse sub un 
ziar mizerabil, cele două recipiente de plastic care conţineau 
cele două pagini ale scrisorii. 

— Destul de nechibzuiţi, spuse Stephen, în timp ce scotea 
tăvile. Nici măcar nu sunt încuiate. S-ar putea spune că aseară 
am fost beţi. Puse tăvile de plastic sub lampa de ultraviolete şi 
scoase folia, care proteja foile de praf şi uscare. Apoi aprinse 
lumina ultravioletă. Mda, bombăni Stephen mulţumit. Cum mi- 
am închipuit. 

Yehoshuah minţise. 

Într-una dintre tăvi era foaia pe care o prelucraseră ieri. 
Scrisul străvechi strălucea într-un auriu nepământean, exact aşa 


292 


cum îl avea în memorie. 

În cealaltă tavă se afla cealaltă foaie despre care Yehoshuah îi 
asigurase că era imposibil de descifrat. 

Yehoshuah susţinuse că făcuse experimente cu foaia aceasta. 
Asta era adevărat. Dar că scrisul nu primea soluţia de marcare, 
cum afirma el, nu era adevărat, pentru că măcar unele cuvinte 
şi fragmente de propoziţii străluceau în lumina lămpii cu 
ultraviolete. 

— De unde ai ştiut asta? 

— Simţeam că voia să ne ascundă ceva, explică Stephen. 
Doar că în momentul acela nu-mi era clar ce. Abia azi mi-am dat 
seama, când am putut cugeta în linişte. 

Trase una dintre lupe şi încercă să descifreze cuvintele 
vizibile. 

Mama mea obişnuia 

— Ce înseamnă asta? murmură el. Ce treabă are mama lui 
aici? 

nu simti respirația istoriei, când ea te 

Oare era aceasta scrisoarea pe care o găsise? Stephen 
împinse lupa mai departe. Scrisul era clar mai neciteţ decât pe 
prima foaie pe care o descifraseră în seara trecută. Trebuia să 
te uiţi un timp îndelungat la ea, înainte să se poată înţelege 
liniile scrisului. 

dar 

nedrept 

Stephen simţi cum îl cuprindea o nelinişte disperată. Despre 
ce Dumnezeu vorbea omul ăsta?! 

— Şi? întrebă Judith curioasă. Ce scrie acolo? 

— Se preocupă de nişte învăţăminte primite de la mama lui, 
explică Stephen consternat. Ce fel de cercetaş incapabil a fost 
trimis în trecut? Nu ştia să povestească altceva mai bun în 
probabil singura sa scrisoare pe care o trimitea în viitor? 

— Mama lui? 

— O maximă despre respiraţia istoriei, pe care n-o simţi, când 
ea te... ceva. Te suflă, poate. De necrezut. 

Nu putea fi adevărat. El, Stephen C. Foxx, găsise o scrisoare a 
singurului călător în timp despre care se aflase vreodată. A unui 
călător în timp care aterizase în vremea lui Isus cu o cameră 


293 


video  ultramodernă şi care, conform propriului raport, 
înregistrase trei casete a douăsprezece ore fiecare, pe care ar 
trebui să fie văzut creatorul celei mai mari religii din lume. ŞI 
apoi se părea că această scrisoare nu conţinea nici o indicație 
despre locul unde erau ascunse aceste casete? 

Trase lupa încă o bucată mai în jos. Mai existau câteva 
fragmente care luceau uşor, iar pe treimea de jos a paginii 
descifra, în sfârşit, ceva care părea promiţător. 

o sută treizeci de yarzi de la colțul de sud-vest al templului în 
direcție nordică 

Stephen simţi cum îi bătea inima, brusc mai tare. 

— Aici, şopti el. Descrie un loc. 

Judith înghiţi în sec. 

— Citeşte. 

— O sută treizeci de yarzi de la colţul de sud-vest al templului 
în direcţie nordică... Oare la ce templu se referă? 

piatră roşie-portocalie 

— Păi, Templul, spuse Judith. Templul din lerusalim. O sută 
treizeci de yarzi - cât este asta în metri? 

în cel de al doilea rând de ziduri peste pământ 

— Cam o sută optsprezece, spuse Stephen agitat. Locul. Ceea 
ce descria el nu putea fi decât /ocu// 

Mută lupa de colo-colo în căutarea ultimei dovezi. 

— Oh, nu, gemu Judith lângă el. 

Asta era. 

camera ascunsă 

Stephen scoase un chiuit. Unul mult prea puternic, dacă ţineai 
cont de faptul că în seara asta erau infractori. 

— De la colţul sud-vestic al templului o sută treizeci de yarzi - 
sau o sută optsprezece metri - spre nord, până la o piatră 
cărămizie în al doilea rând de ziduri peste pământ. Acolo a 
ascuns camera video, repetă el triumfător descrierea care te 
făcea să te gândeşti la hărţi despre comori sau aur îngropat. 

— Ai vreo idee ce loc ar putea fi acesta? 

— Noi numim acest loc Kotel Ha-Ma'aravi, spuse în clipa asta 
o voce de la uşă. 

Se întoarseră speriaţi. Yehoshuah stătea acolo, arătând ciudat 
de palid şi bolnav, părând că se ţine de canatul uşii. 


294 


— Mai cunoscut, adăugă el stins, sub numele de Zidul 
Plângerii. 


295 


25 


Capitolul următor este dedicat analizei detaliate a 
descoperirilor din Zona 14/F. 31, şi anume a 
scheletului şi obiectelor puse în mormânt. Mai întâi 
trebuie precizat că multe explicaţii ale ipotezelor ce 
însoțesc descoperirile vor pune la încercare 
prejudecățile ştiinţifice ale cititorului până la limitele 
sale, iar în unele cazuri le vor şi depăşi. 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Stephen îl fixa pe Yehoshuah, dar nu-l vedea. Se simţea de 
parcă cineva ar fi pus un clopot imens peste capul său şi ar fi 
lovit cu cea mai mare limbă de clopot din lume nemailăsând să 
existe nimic altceva decât sunetul asurzitor. Zidul Plângerii! Ce 
genial! Ce incredibil! De ce nu le venise ideea chiar lor?! 
Călătorul în timp ascunsese camera video în cel mai sfânt loc al 
evreilor de când fuseseră izgoniți din Ţara Sfântă şi acolo 
supravieţuise ultimii două mii de ani. Zidul Plângerii, care nu era 
decât o bucată anumită a zidului de vest al uriaşului templu 
irodian - şi anume acel templu despre care era vorba în Noul 
Testament -, avea două avantaje care-l recomandau drept 
ascunzătoarea ideală: în primul rând, pentru că fusese 
dezgropat şi practic cercetat şi repertoriat centimetru pătrat cu 
centimetru pătrat, se putea spune exact ce parte rămăsese în 
picioare după două mii de ani. În al doilea rând, n-ar fi cutezat 
nimeni să se atingă de el fără a fi în prealabil autorizat. 

Şi acest lucru era aproape fatal de plauzibil. Aveau de-a face 
cu o ascunzătoare care nu numai că era foarte sigură, ci era şi 
inaccesibilă. 

Judith se apropiase între timp de fratele ei şi îi pusese palma 
pe frunte. Arăta palid şi suferind, aproape bolnav. 

296 


— Nu arăţi prea bine, spuse ea. Ce-i cu tine? Ne-am făcut griji 
pentru că nu ai mai dat nici un semn de viaţă. 

El încercă să zâmbească slab, apoi scutură din cap. 

— Merge. Îmi este... mă rog, bine ar fi exagerat. Probabil că 
arăt cam extenuat, nu? 

— Nu, răspunse sora sa, arăţi îngrozitor. Unde ai fost tot 
timpul? 

— Am dormit. Sus în camera asistenţilor. Pe canapea. De fapt 
voiam să lucrez, dar... M-am trezit înainte din cauza unui 
scârţâit, care s-a auzit foarte uşor şi de la mare distanţă. Aştia 
eraţi voi, sau nu? Uşa mare spre sală. Inspiră puternic, arătând 
că tot mai avea de luptat cu ameteala. De fapt, cum aţi intrat 
fără cheie? 

— Ce întrebare stupidă, mârâi Stephen supărat. Sunetul ca de 
clopot se stinsese, muzica sferelor nu mai era de auzit şi se afla 
din nou în pivniţa rece care, cu pereţii zidiţi sumar şi cu lumina 
neoanelor din tavanul de beton bătând ca un duş rece. Şi el era 
foarte aproape de a descoperi cel mai mare secret al omenirii, 
era mai aproape ca niciodată. Arătă spre tava cu cea de-a doua 
scrisoare: De ce nu ne-ai spus despre asta? 

Yehoshuah se apropie încet. Îl privi pe el, apoi hârtia 
străveche şi fragmentele de scris ce străluceau ireal pe 
deasupra, apoi din nou pe Stephen. 

— Nu înţelegi? îl întrebă el încet. 

— Nu. 

— Nu am putut. Atunci când am citit-o ieri după-masă, m-a 
întors pe dos. Vedeam deja picamerele în faţa mea, cum 
dărâmă zidul... pietrele unde am vorbit de mic cu Dumnezeu! 
Uşa laboratorului se închise zdrăngănind. Yehoshuah se opri, 
scuturându-şi încet capul. Arăta cu adevărat îngrijorător, 
precum cineva care trebuia să stea cel puţin două săptămâni în 
pat. Dar astăzi nu mai înţeleg nici eu. Nu mai simt ce am simţit 
ieri. Ştiu doar că nu am fost în stare - nu aşa pur şi simplu. 
Aveam nevoie de timp pentru a reflecta. M-am gândit chiar să 
distrug scrisoarea, poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? 

Stephen se strâmbă. 

— O Doamne! Am bănuit dintotdeauna că în tine se ascunde 
un fanatic religios. 


297 


— Da, cred că nu e chiar greşit ceea ce spui, răspunse 
Yehoshuah, fără să devină jovial. 

Stephen îl privi îngrijorat, dar nu spuse nimic, ci stinse lampa 
cu ultraviolete ce bătea peste cele două fragmente de scrisoare. 
Ca şi cum ar fi putut astfel proteja documentele de alte pericole. 

* 


Trei maşini grele intrară cu farurile stinse în parcarea 
Muzeului Rockefeller. Maşinile frânară încet şi scrâşnetul 
puternic al cauciucurilor acoperi zgomotul motoarelor. Două 
dintre maşini se opriră în stânga şi în dreapta micului automobil, 
care până atunci stătuse singur pe toată suprafaţa, iar al treilea 
parcă la oarecare distanţă. 

Aruncând o privire asupra detectorului din poala sa, Ryan îşi 
permise un zâmbet subţire, triumfător. Acul luminos arăta 
nemijlocit şi fără posibilitate de interpretare către maşina de 
lângă ei. 

— A fost bine că am aşteptat până acum, spuse el cu 
jumătate de gură către şoferul său. Dacă i-am fi prins mai 
devreme, am fi aflat doar în ce restaurant au mâncat sau prin ce 
sate palestiniene au trecut cu maşina. Dar faptul că au venit aici 
este cu adevărat interesant. Sunt curios ce caută aici. 

Asta fusese ceea ce le ordonase mai întâi oamenilor săi din 
tabără ieri după-amiază: să vadă dacă emițătorul mai putea fi 
detectat. Doar după ce se asigurase de acest lucru, le ceruse 
să-l captureze pe Stephen Foxx. 

Ryan închise detectorul şi le făcu semn să coboare. 

— Doi oameni rămân la intrarea principală, ordonă el cu voce 
scăzută, atunci când oamenii se adunaseră în jurul său. Doi se 
duc la intrarea din spate - cea prin care am venit azi-dimineaţă. 
Apoi mai există şi o intrare laterală, acolo undeva în spatele 
tufişurilor. Voi doi vă duceţi acolo. Ceilalţi vin cu mine. 

* 


— Asta ar însemna, spuse Judith de la uşă, că ar trebui să 
existe în perete o piatră goală pe interior sau ceva asemănător. 
Cum a putut să ascundă acolo înregistrările? Priviră simultan, ca 
şi cum s-ar fi vorbit cu şovăială, spre scheletul călătorului în 
timp. 

— Poate a lucrat la construcţia templului! presupuse Stephen. 


298 


— Aceasta mi se pare improbabil, clătină Yehoshuah din cap. 
Templul a fost construit în timpul lui lrod; temelia era deja gata 
în anul 4 d.Hr. 

— Mmm. Asta este prea devreme, încuviinţă Stephen. 

— Ciudat, continuă Yehoshuah ca şi cum ar fi vorbit singur, 
tocmai încerc să-mi amintesc care dintre datele din Zidul 
Plângerii ar putea fi aceea... o piatră cărămizie? De fapt, toate 
sunt galbene. 

Nu reuşi să-şi ducă ideea până la capăt. Într-o clipă uşa 
laboratorului se trânti de perete, văzură gurile pistoalelor, 
bărbaţi masivi, îmbrăcaţi în negru intrară în cameră, iar unul 
dintre ei o prinse pe Judith fulgerător, punându-i antebraţul de 
după gât. 

— Okay! Mâinile sus! Nici o mişcare! 

Stephen şi Yehoshuah ridicară din reflex braţele sus. Fără 
apărare, ca nişte iepuri hipnotizaţi, urmăreau cum bărbaţii se 
dădeau în lături să treacă comandantul lor: Ryan. 

Când îl văzu pe bărbatul osos cu ochii săi gri şi reci, Stephen 
înţelese ce se petrecuse. Şi putea să-şi tragă palme singur. 
Emiţătorul! Nu se mai gândise la el. Doar din cauză că ieri-seară 
nu observaseră nici un urmăritor, renunţase neglijent la 
suspiciunile sale. Şi ar fi fost foarte uşor să schimbe maşina 
închiriată contra altei maşini mai sigure. 

Să fie păcălit îl enervă în primul moment mai mult decât 
atacul în sine. „Nu e prea rezonabil”, se gândi el. 

— Bună seara, domnule Foxx, făcu Ryan batjocoritor şi rece, 
deplasându-se apoi de-a lungul meselor către stativele cu 
camerele de filmat şi lămpile cu halogen montate în spatele 
laboratorului. Să dăm drumul mai întâi camerelor video, pentru 
ca posteritatea să aibă consemnată explicaţia dumneavoastră, 
fără îndoială interesantă, despre motivul pentru care vă aflaţi 
aici. Eliav, aprinde lămpile din faţă. 

Unul dintre oameni lăsă arma jos şi începu, neîndemânatic, să 
umble la cablurile lămpilor aflate pe stativele înalte. Atunci când 
prima lampă se aprinse, răspândind o lumină la fel de puternică 
precum cea a zilei, fură nevoiţi să închidă ochii adaptaţi de ore 
în şir la noapte şi la lumina neoanelor slabe. 

Judith urmărise cu furie crescândă cum mâna bărbatului, care 


299 


o atacase pe neaşteptate şi o ţinea gata să o sugrume, bărbatul 
suflându-i acum în ceafă respiraţia sa împuţită mirosind a ţigări 
şi dinţi stricaţi, îşi schimbase poziţia iniţială alunecând peste 
umăr mai jos. Între timp se afla la marginea sânului ei drept, iar 
degetele pipăiau evident după sfârcul ei. 

Atunci când acesta îşi presă şi bazinul pe fundul ei şi simţi 
cum i se întăreşte penisul, văzu roşu în faţa ochilor. Fără să ţină 
cont de arma sa pregătită să tragă, de situaţia în care se aflau 
sau de pericolele care o amenințau pe ea sau pe ceilalţi, izbucni 
în ea o furie oarbă ce-şi făcu loc fără nici o inhibiţie şi energia 
furiei urmă căi pe care le antrenase la cursurile de jiu-jitsu 
urmate în armată şi care deveniseră în timp reflexe: apucă 
braţul bărbatului şi-l azvârli cu un țipăt de luptă strident, cu o 
mişcare puternică, plină de avânt peste umăr, ca şi cum n-ar fi 
cântărit nimic. 

Complet uluit, omul de la compania de pază, căruia nu-i 
trecuse prin cap că tocmai această femeie delicată se va apăra, 
zbură neputincios prin aer, căzu atât de tare pe cantul mesei din 
faţă încât îşi rupse mai multe coaste, care aveau să-l lege la pat 
pentru mai multe săptămâni, şi-l nimeri cu putere în noadă pe 
colegul său, care tocmai aprinsese cea de-a doua lampă. 

Bărbatul căruia Ryan îi spusese Eliav căzu în genunchi, spre 
faţă şi trase stativul lămpii după el. Stephen şi Yehoshuah săriră 
din reflex la o parte când lampa cu lumină puternic arzătoare se 
prăbuşi printre ei în mijlocul rafturilor cu substanţe chimice, 
spărgând sau măturând de pe raft sticle mari şi mici. Una dintre 
sticlele mari cu acid se sparse în cădere şi îşi vărsă conţinutul 
într-un şuvoi nimicitor în mijlocul tăvilor ce conţineau scrisoarea 
călătorului în timp şi inundă cele două hârtii în câteva fracțiuni 
de secundă, transformându-le într-o pastă gri, fără formă. 

În clipa următoare, totul fu cuprins de flăcările aprinse de 
căldura reflectorului cu halogen. Mai repede decât se putea 
urmări cu privirea, vâlvătăile goniră de-a lungul urmelor create 
de substanţele vărsate şi stropite, din care majoritatea erau 
uşor inflamabile. 

— Mâinile sus! răsună strigătul lui Judith prin infernul creat. 
Ea ţinea pistolul pe care-l pierduse atacatorul său în poziţie de 
tragere, mişcându-l fulgerător şi impresionant de profesionist 


300 


către cercul agresorilor. Şi aruncaţi armele! 

Porni alarma de incendiu. Sunetul era asurzitor şi părea să 
cuprindă întreaga clădire. 

Ryan se întoarse spre unul din stingătoarele ce atârnau de 
perete. 

— Rămâneţi nemişcaţi! ţipă Judith. Nimeni nu mişcă! 

— Eşti nebună? răspunse Ryan şi arătă flăcările ce ardeau cu 
vâlvătaie. Arde! 

— Mâinile sus şi rămâneţi nemişcaţi sau vă împuşc! urlă Judith 
sălbatic, privind rapid spre Stephen şi fratele ei, care se 
adăpostiseră de foc, dar nu înțelegeau cu adevărat ce se 
petrecea în faţa lor. Ce-i? Veniţi odată! strigă ea către ei. 

Ryan hotărâse între timp să nu se mai preocupe de Judith. 
Fata nebună nu avea decât să tragă asupra sa pentru că nu 
rămânea nemişcat, dar ce va face John Kaun cu el, dacă, doar 
din frica de a nu fi rănit, ar permite ca descoperirile depozitate 
acolo să fie deteriorate, avea să fie incomparabil mai rău. Ryan 
smulse cel mai apropiat stingător din postament, apăsă butonul 
prevăzut pentru declanşare şi începu să potolească focul cu 
jeturi precis direcționate. 

Judith, Stephen şi Yehoshuah fugiră din laborator, prin culoar 
şi pe trepte în sus. La capătul coridorului strălucea răsfrângerea 
luminii albastre, care venea probabil de pe esplanadă. Printre 
sunetele neobosite ale alarmei de incendiu se puteau auzi 
sirene. 

— Pompierii! gâfâi Stephen. Să fugim la ieşirea principală! 

— Ce? dori Judith să ştie. Ai înnebunit? 

Dar îl urmă atunci când el prelua în fugă conducerea. 

Doi bărbaţi le ieşiră în întâmpinare cu pistoalele scoase, 
amândoi îmbrăcaţi în negru, unul scund şi bine legat, iar celălalt 
osos şi înalt, provenind precis din acelaşi cuib ca aceia pe care-i 
lăsaseră în pivniţă. 

— Grozav, mârâi Judith şi merse mai încet. 

Dar Stephen fugi mai departe spre cei doi şi începu chiar să 
facă semne cu mâinile. 

— Hei, aici! strigă el spre ei. Ryan are nevoie de voi jos! A 
izbucnit un foc, e rănit şi... 

Cei doi îl priviră iritaţi. Păreau mai ales dezorientaţi. Acţiunea 


301 


nu decurgea evident aşa cum se aşteptaseră ei. 

— Ryan? repetă cel osos. 

— Normal, Ryan, încuviinţă Stephen puternic din cap. Jos în 
laborator - haideţi, ce mai aşteptaţi? A spus acum! 

Judith nu-şi credea ochilor, dar cei doi îşi băgară într-adevăr 
armele în toc şi începură să alerge. Stephen se opri şi îi privi 
clătinând din cap. 

— Ce tâmpiţi, spuse el când Judith şi Yehoshuah îl ajunseră 
din urmă. 

Când ieşiră, pe esplanadă se aflau deja două maşini de 
pompieri; o a treia tocmai venea cu semnale luminoase şi 
sonore de-a lungul străzii. Bărbaţi în uniforme de pompieri 
desfăcură legăturile de siguranţă ale scărilor rotative, 
descărcară tamburi cu furtunuri, scoaseră cu ranga capacele 
hidranţilor din subteran. Pe stradă se opriră maşinile aflate în 
trecere, iar în casele din împrejurimi se luminară ferestre. 

Un bărbat gras, un pompier care părea şef, le ieşi în cale. 

— Unde arde? întrebă el în ebraică. 

— In pivniţă, răspunse Judith fără să ezite. Se răspândeşte 
repede. 

— Sunt oameni răniţi? 

Judith se gândi la bărbatul pe care-l scosese din luptă. Arăta 
cam pleoştit. 

— Da. Cel puţin unul. 

— Mulţumesc, aprobă din cap şeful pompierilor, se întoarse 
spre oamenii săi şi începu să strige comenzi. 

Uşile de sticlă ale intrării principale fură larg deschise. 
Bărbaţii derulau furtunurile în holul din spatele intrării, alţii 
conectau capetele de furtun la repartitoare. Doi oameni porniră 
alergând cu o targa şi un aparat de oxigen. Era o agitaţie bine 
intenţionată. Şi nimeni, cu atât mai puţin cei care stăteau doar 
să privească şi care se adunaseră în număr mic la marginea 
străzii - pentru ora târzie din noapte erau totuşi uimitor de mulţi, 
nu îi observă pe cei trei tineri care îşi făcură loc în agitația aceea 
spre exterior, pentru a pleca apoi fără să atragă atenţia. 


302 


26 


Fig. XII-15 prezintă o imagine laterală a craniului. Se 
pot recunoaşte clar cele două plombe de amalgam la 
măselele din spate. Dinţii bărbatului descoperit sunt, 
în măsura în care au fost găsiţi, aranjaţi alături. Se 
poate recunoaşte vizibil o carie la canin şi la incisivul 
mijlociu. 

Profesor Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet-Hamesh 


Părintele Lukas dormi prost în noaptea aceasta. Cu o seară 
înainte, îl sunase episcopul său şi îl anunţase că va veni un om 
puternic de la Roma. Nu se exprimase aşa textual, dar asta era 
ce voia să spună. Îi spusese şi un nume: Luigi Baptist Scarfaro. 

— Trataţi-l ca pe un cardinal, îl sfătuise episcopul de mai 
multe ori. Nu are un rang bisericesc normal, dar poate vorbi cu 
Sfântul Părinte oricând vrea. lar Sfântul Părinte ascultă ce-i 
spune. Daţi-i orice sprijin doreşte - orice, Lukas. Orice. 

Lukas îl văzuse pe bătrânul episcop în faţa ochilor în timpul 
convorbirii telefonice, faţa rotundă, blajină şi şuviţa albă care îi 
atârna tot timpul pe frunte şi simţise frică. Cumva această frică i 
se transmisese şi lui şi îl urmărise şi în visele sale. 

Se trezise când auzi dis-de-dimineanţă, în cenuşiul zorilor, pe 
cineva umblând la poartă şi imediat după aceea scrâşnet de 
roţi. 

Părintele Lukas rămase culcat, nefiind în stare să se mişte, se 
uită în tavan, la jocul de lumini şi umbre făcut de farurile maşinii 
şi nu putea gândi decât: „A sosit momentul”. 

Apoi se stinseră farurile. Preotul dădu repede pătura la o 
parte şi îşi puse rasa. 

Chiar şi în clarobscurul zorilor conducătorul grupului care 
venea spre el putea fi recunoscut fără nici o îndoială. 

303 


Scarfaro era un om uscăţiv, a cărui faţă avea trăsăturile unei 
păsări de pradă şi o expresie dură şi morocănoasă ca şi cum ar 
suferi de ulcer. Era înconjurat de patru bărbaţi tineri, viguroşi, în 
sutane preoţeşti, care, în mod fantomatic, păreau să se 
asemene. Când părintele Lukas îi invită înăuntru, se uită în 
patru perechi de ochi inexpresivi, la patru feţe netede şi palide. 
Simţea frisoane şi de data asta nu era de vină răcoarea zorilor. 

— Maşina noastră, spuse Scarfaro în locul oricărui salut, a 
scos sunete foarte ciudate pe ultimii kilometri înainte de 
lerusalim. Precis că ştiţi un atelier auto la care o puteţi trimite. 

Preotul dădu din cap zelos. 

— Da, desigur. Chiar în vecini. Mahmed Abdullah. Tot el ne 
repară mereu autobuzul nostru Volkswagen foarte vechi. 

— Este catolic? 

— Poftim? 

Părintele Lukas se uită consternat la omul din Roma. 

— Mahmed Abdullah - asta sună ca şi cum omul e musulman. 

— Da. Vreau să spun - nu ştiu. E arab, da. Presupun că este şi 
musulman. In acest cartier trăiesc aproape numai musulmani. 

— Duceţi maşina într-un atelier auto condus de un catolic. 

Părintele Lukas miji ochii. Oare mai visa? 

— Nu trebuie să vă faceţi nici o grijă. Mahmed Abdullah este 
un mecanic auto excelent, care se pricepe la toate mărcile... 

Scarfaro, care se pregătise deja să meargă mai departe, se 
opri, se întoarse încet spre el şi îi sfredeli ochii cu privirea sa de 
oţel. 

— Nu m-am exprimat clar şi răspicat? 

— Desigur. Dar nu înţeleg de ce este atât de important... 

— Nu m-am exprimat clar şi răspicat, părinte Lukas? repetă 
omul fără milă. 

Lukas înghiţi jenat în sec. 

— Da. 

Scarfaro îl privi o clipă fără expresie înainte să dea din cap. 

— Bine. 

* 

Laboratorul de restaurări mirosea a funingine umedă şi fum 
rece. Kaun şi Ryan erau singuri, în timp ce se uitau în mod 
repetat pe un monitor, pe care îl aduse Ryan, la secvențele pe 


304 


care camera video le înregistrase în timpul nopţii. 

Începea aproape direct cu ţipătul fetei. Camera urmărea cu 
încetinitorul cum îl apuca pe paznicul ei şi îl arunca peste umăr. 
Tot rândul de mese împreună cu oasele scheletului pe ele 
tremurară, când omul se izbi de duşumea. 

— De necrezut, spuse Kaun. 

— Nu s-a aşteptat să fie atacat de fată, spuse Ryan. A spus că 
nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut de-a face cu un bărbat. 

— Evident că a subestimat femeile israeliene. Şi asta cu toate 
că el însuşi este israelian, incredibil. S-ar crede că ar fi trebuit să 
ştie ce învaţă femeile în armată. 

— În viitor va şti, spuse Ryan sec. 

Acum căzu al doilea bărbat, lovit fără avertizare în spate, 
lampa cu halogen se prăvăli lăsând pe înregistrarea video o linie 
strălucitoare, asemănătoare unei comete. Recipientele cu 
chimicale căzură de pe rafturi, se sparseră şi luară foc. Şi apoi 
apăru iar fata, cu un pistol în poziţie de tragere, absolut 
profesionistă. 

— De necrezut, repetă Kaun. Nu v-a surprins că a lovit în 
momentul cel mai nimerit? Probabil că a aşteptat foarte calmă 
momentul potrivit. Cu sânge rece absolut. 

Apoi schimbul de cuvinte. Flăcările cuprindeau încăperea. 
Ryan, care în cele din urmă nu ţinuse cont de ameninţare şi 
întinsese mâna după stingător. Fuga celor trei tineri. Kaun 
derula pe repede înainte câteva minute în care nu se vedea 
decât cum reuşea Ryan să izoleze şi să îngrădească focul cu 
jeturi ale soluţiei din stingător, bine ţintite. Când intrară 
valvârtej cei doi paznici de la intrarea principală, opri imaginea. 

— l-am concediat, spuse Kaun. Cine se lasă păcălit în halul 
ăsta este prea prost pentru acest gen de serviciu. 

— Am şi făcut-o, îl asigură Ryan, încuviinţând din cap. Kaun 
derula până la început, opri din nou imaginea şi o privi. 

— Aţi înţeles despre ce se vorbea înainte să intraţi 
dumneavoastră? 

— Nu. Am aşteptat un timp pe hol, dar nu am putut înţelege 
nimic. 

Kaun privea gânditor pe imaginea tremurândă. 

— Ce voiau ăştia aici? Ce l-a determinat pe acest tânăr să 


305 


intre prin efracţie în Muzeul Rockefeller în mijlocul nopţii? 

Ryan nu spuse nimic. Cunoştea aceste monologuri ale lui 
Kaun. Industriaşul nu dorea să fie întrerupt, cu atât mai puţin cu 
sugestii binevoitoare. Kaun bătu cu degetul în ecran, în locul în 
care stătea Foxx şi asistentul muzeului. 

— De ce stăteau aici? Se întoarse şi merse la locul respectiv 
între rândurile de mese. Aici. Cei doi stăteau aici. De ce? 

Se uită în jur, cercetă resturile carbonizate a două tăvi de 
plastic, pe placa mesei, care erau acoperite de cioburi şi spumă 
uscată. 

— Ce-a fost asta aici? Pe video se văd două tăvi, o lampă de 
ultraviolete şi o lupă. Dar nu era nici una dintre tăvile noastre, 
ele stau toate acolo şi sunt neatinse. De altfel o reuşită 
excelentă, Ryan, cum aţi stins focul. Felicitări! 

— Mulţumesc, sir. 

— Nu stăteau lângă schelet şi nu-i interesa indicaţiile de 
utilizare. Stăteau aici, cu două tăvi, care nu sunt ale noastre. Ce 
era în aceste tăvi? 

— Cea de a doua hârtie. 

— Exact. Hârtia care însoțea indicaţiile de utilizare şi pe care 
Foxx a trecut-o sub tăcere. Au adus-o aici şi au cercetat-o. Kaun 
băgă mâna în masa de funingine şi frecă între degete câteva 
fărâmituri. Şi acum a fost distrusă, întrebarea este ce au 
descoperit? 

— Asta vom afla când vom pune mâna pe ei. 

— Credeţi că-i prindeţi? 

— Desigur, spuse Ryan cu o uşoară mirare în voce. 

— Am putea apela la poliţie. Oricum va exista o cercetare a 
incendiului şi cineva trebuie să plătească intervenţia 
pompierilor. Dar oficialii israelieni care veniseră dimineaţa 
pentru a face constatarea păreau destul de dezinteresaţi. 
Pagubele făcute de incendiu sunt minime. Muzeul va fi deschis 
astăzi ca de obicei: Sus la etaj nici nu miroase a ars. 

— Cu toate că nu aş face-o cu plăcere, am putea să-i punem 
să-l caute pe Foxx ca incendiator. 

— Nu cred că va fi nevoie. 

— Să sperăm. 

Privirea lui Kaun se plimba de colo-colo. Acum se punea 


306 


problema ce vor face mai departe. Laboratorul, căruia i se puse 
noaptea încă un lacăt, va trebui curăţat înainte de a putea 
continua cercetările. Dar nu se ştia dacă acest lucru va rezolva 
ceva. Nu scăpa de sentimentul că bucata de hârtie pe care şi-o 
însuşise tânărul american conţinuse informaţia hotărâtoare. 

In treacăt, cumpăni posibilitatea că acest incident era o 
manevră de abatere a atenţiei. Pentru ca să-i facă să creadă că 
documentul fusese distrus. Dar apoi renunţă din nou la 
bănuială. Aveau înregistrarea video - un astfel de lanţ de 
evenimente nu putea fi înscenat. Fusese un accident. 

Privirea lui Kaun rămase agăţată de un suport piramidal din 
vergele subţiri de aluminiu, care se afla pe un dulap cu sertare 
în partea din faţă a laboratorului. In vârful piramidei era 
înşurubată o cameră de luat vederi. Se apropie şi studie 
eticheta de film umplută curat şi fin cu o carioca neagră şi 
subţire pe sertăraşul din spate. Printre notițele scrise în ebraică, 
pe care nu le putea descifra, scria odată. Odată veche de două 
zile. 

— Spuneţi-mi, Ryan, cine a fost în afară de noi în ultimele zile 
în acest laborator? 

— Nimeni. 

— Ah! 

Kaun aruncă o privire pe numărătorul de imagini. Se făcuseră 
douăzeci de poze. Deşurubă camera din stativ şi o dădu lui 
Ryan. Cred că artrebui să ne uităm la filmul de dinăuntru. 

* 

Micul dejun era la fel de jalnic ca tot hotelul. Şedeau tăcuţi şi 
se citea pe chipul lor că dormiseră pe saltele proaste. Dar 
hotelul avea două avantaje hotărâtoare: era atât de ieftin, încât 
Stephen putuse plăti cu bani gheaţă, fără să trebuiască să-şi 
scoată cartea de credit. lar omul de la recepţie nu pusese 
întrebări când suţinuseră că bagajul şi actele le fuseseră furate. 

— Nu ştiu, chiar a fost nevoie de asta? bombăni Yehoshuah în 
cele din urmă. Am fi putut merge pur şi simplu la mine. 

— lar la trezire ne-am fi uitat în ţevile pistoalelor mânuite de 
gorilele lui Ryan, mărâi Stephen prost dispus. 

Judith se uită îngreţoşată în ceaşca de cafea. 

— Oare să fi fost asta mai rău? mormăi ea pentru sine. 


307 


— Nu le acorzi ălora prea mult credit? spuse fratele ei 
nesigur. 

Stephen îl măsură cu o privire în care se amestecau 
înverşunare şi batjocură. 

— Bun venit în lumea băieţilor răi, Yehoshuah. Cum crezi că 
ne-a găsit Ryan? Maşina mea avea totuşi un emiţător, chiar 
dacă ai râs de mine când am avut această bănuială. Dacă 
aseară aş fi fost la fel de precaut altfel s-ar fi petrecut totul. Sau 
greşesc? 

* 

Peter Eisenhardt se trezi şi i se păru că aude zgomote în 
camera de conferinţe. Era foarte posibil, căci acolo tot se mai 
aflau lucrurile lui Stephen Foxx, întinse pentru a fi cercetate, 
fără nici un scrupul pentru nimicuri ca sfera privată a 
posesorului. În dimineaţa asta întârziase. Poate ar trebui să se 
alăture cât mai repede posibil acestei acţiuni. 

Trase jaluzeaua deoparte şi luă halatul. Papucii dispăruseră, 
deci merse desculţ în faţă, se mai gândi un moment să-şi ia o 
cană de cafea, dar se hotărî să n-o facă şi trase uşa glisantă 
spre camera de conferinţe. 

Era profesorul Wilford-Smith, care şedea singur la masă, cu 
laptopul tânărului american deschis în faţă. Când intră 
Eisenhardt, tresări ca şi cum scriitorul îl surprinse în flagrant 
delict. 

— Bună dimineaţa, spuse Eisenhardt şi trecu curios în spatele 
conducătorului săpăturilor. Wilford-Smith studia paginile de 
internet salvate, în care erau descrise camerele de luat vederi 
MR-O1 şi MR-02. 

— Bună dimineaţa, mister Eisenhardt, răspunse britanicul cu 
un zâmbet distrat, în timp ce împăturea şi vâra în buzunar o 
bucată de hârtie, pe care aparent tocmai îşi notase ceva. 
Vedeţi, tot mă mai preocupă un detaliu. De ce nu a luat 
călătorul în timp MR-02 cu el în trecut? După tot ce scrie aici, 
trebuie să fi fost camera mai bună. 

— Bună întrebare, încuviinţă Eisenhardt. 

O întrebare şi mai bună era de ce se comporta profesorul atât 
de ciudat. 

— Are o carcasă mai stabilă. Obiectivul cu luminozitate mai 


308 


mare. Zoom mai mare. Şi totuşi, nu este mult mai grea sau mai 
voluminoasă. 

— Dar costă o mie de dolari mai mult. Profesorul se uită la el 
consternat. 

— Ei, e puţin probabil ca acesta să fi constituit argumentul 
decisiv. 

Eisenhardt se uită la imaginea de pe ecranul micuţului 
computer. Da, puteai să crezi că nu acesta era argumentul 
decisiv. Văzând camera pe care o căutau, se convinse că acest 
detaliu era un indiciu că raţionamentele lor de până acum nu 
erau corecte. 

* 

Femeia de la ghişeul firmei de închiriat maşini avea păr bogat 
roşu-maroniu şi forme la fel de bogate, vorbea bine engleză şi 
se străduia să pară serviabilă, fără să lase ca şefului ei să i se 
aducă pagube ce puteau fi evitate. Studie copia contractului de 
închiriere a maşinii, pe care Stephen i-l pusese în faţă, şi încerca 
să priceapă cele spuse de el. 

— De fapt, sunteţi obligat să daţi maşina înapoi la Tel Aviv, 
explică ea. 

— Mi-e destul de greu dacă nu mai porneşte, răspunse 
Stephen. 

— Putem s-o luăm de la atelier şi s-o reparăm şi să vă 
informăm când vă stă din nou la dispoziţie, îi oferi ea. Evident, 
pentru acest timp nu trebuie să plătiţi chirie. 

In această clipă, Stephen descoperi printre posterele care 
atârnau frumos înrămate în geamuri, unul de la Ben Shearim. 
Povestea călătorului în timp îi veni din nou în minte şi că 
intenţionaseră să viziteze necropola. Dar asta era acum inutil, 
deoarece ştiau unde era camera video. 

Ce aventură nebunească! 

— Ascultaţi-mă, încercă Stephen să-şi abată atenţia din nou 
spre prezent, faptul că maşina nu mai porneşte este doar o 
complicaţie în plus. Ceea ce vreau de fapt este să o schimb cu 
alt vehicul. Şi pe acesta l-aş returna la Tel Aviv, dacă este 
necesar. 

— Din ce motive doriţi alt vehicul? 

„Pentru că celălalt avea undeva instalat un emiţător”, gândi 


309 


Stephen, dar spuse: 

— Nu mă descurcam chiar atât de bine cu maşina aceea, 
după cum am crezut. Pur şi simplu aş dori să încerc alt model. 

Ea oftă. Ezită o clipă şi apoi mărturisi: 

— Mi-e teamă că singurul vehicul pe care vi-l pot oferi în acest 
moment este acela. 

Arătă cu pixul, prin geamul din faţă, un impunător Jeep 
Cherokee cu geamuri mate. Acesta este însă mai scump de 
închiriat. 

Stephen permise  priveliştei impozante să-şi facă efectul. 
Aceasta era desigur un monstru de maşină. Oricum, un Ferrari 
ar bate şi mai mult la ochi. Pe de altă parte, poate nici nu era 
aşa de prost. Urmăritorii lor nu i-ar bănui într-o astfel de maşină. 

— Cât înseamnă asta în cifre? întrebă el. 

Ea îi spuse, iar el calculă echivalentul în dolari. Treptat, toată 
problema începu să fie o chestie de bani. Dacă la sfârşit nu va 
avea nici un câştig, va avea nevoie de comanda de la Video 
World. lată o poziţie proastă de negociere! 

— In ordine, dădu el totuşi din cap şi-şi puse cartea de credit 
pe tejghea. 

Ea se întoarse spre computerul ei de înregistrări contabile, 
apăsă câteva taste şi-l întrebă după aceea: 

— Unde aţi spus că este maşina cea veche? La Muzeul 
Rockefeller? 

— Da. În parcarea de la intrarea principală. 

Mecanicul care va lua maşina se va mira destul de tare că 
pornea imediat. Dar aşa ceva se mai întâmpla la aceste maşini 
moderne cu aprindere electronică. 

Angajata cu forme plinuţe se uită pe copia contractului 
anterior şi începu să scrie. 

* 

Stephen nu fusese încă niciodată la Zidul Plângerii. Pe drum 
cumpărară un încărcător nou pentru mobil, dintr-un 
supermarket de electronice, care se putea încărca de la 
aprinzătorul de ţigări din maşină, şi el şi Judith dădură ocol 
oraşului vechi, lăsând maşina într-una dintre parcările făcute 
special pentru asta şi merseră restul drumului pe jos. Când 
trecură prin aşa-numită Poartă a Gunoaielor din zidul oraşului 


310 


vechi, văzură ridicându-se în faţa lor colţul din sud-est al 
Muntelui Templului ca un morman de pietre. Zona mare la 
capătul de sud al Muntelui Templului era încercuită permanent 
pentru săpături arheologice, un drum îngust se bifurca şi ducea 
într-un arc în sus spre Muntele Templului - pentru vizitatorii 
Domului Stâncii -, în timp ce drumul lat, principal, ducea, uşor 
abrupt, spre locul din faţa zidului de vest, cum era numit oficial 
Zidul Plângerii. 

La prima vedere lui Stephen i se păru greu de înţeles că 
acesta ar fi un lăcaş sfânt: Zidul Plângerii era pur şi simplu un 
perete înalt din dale monumentale de gresie erodate. Pe locul 
din faţă, care arăta ca o terasă, se afla o bară oblică, ce îi ţinea 
la distanţă pe cei care nu erau evrei, în timp ce altă bară, pusă 
de-a lungul, mai în spate, forma o despărţitură cu o mică 
platformă pentru femei şi o alta mai mare pentru bărbaţi. Fără 
public, zona ar fi părut ca o groapă de construcţii golită şi 
cimentată pentru a construi un garaj subteran. 

Se opriră la o oarecare distanţă şi Stephen putea simţi 
încordarea care îi cuprinse pe Yehoshuah şi pe Judith la vederea 
Zidului. | se părea uimitor ce activitate domnea într-o dimineaţă 
obişnuită de luni. Soldaţii stăteau cufundaţi în rugăciune lângă 
zid, cu puştile pregătite, atârnând de umăr. Evrei ortodocşi, 
îmbrăcaţi în negru, purtând pălării cu bor mare şi cu cârlionţi la 
tâmple, îşi presau fruntea de pietre, le mângâiau şi le sărutau. 
Alături se aflau câteva scaune înşiruite în faţa zidului, pe care 
săreau copii, din care nici unul nu era mai mare de doisprezece 
ani, îmbrăcaţi în cămăşi gri în carouri, pantaloni scurţi şi băşti, 
având păr ciudat de lung. Doar unul dintre copii citea dintr-o 
carte cu faţa spre perete, ceilalţi se uitau încoace şi încolo, 
alunecau fără chef de colo-colo sau se urcau pe scaune cu 
picioarele. Dar nimeni nu-i băga în seamă. Pe măsură ce lăsa 
scena să-şi facă efectul asupra sa, lui Stephen i se părea tot mai 
puţin bizară. Descrierile pe care le auzise sau le citise erau toate 
corecte - şi totuşi, eludau adevărul. Da, vedea oameni care se 
apropiau de zid şi băgau în crăpături bucăţi mici de hârtie 
împăturite, care conţineau dorinţe sau rugăciuni. Când aflase 
despre acest obicei, i se păruse absurd. Dar, dacă te aflai acolo, 
nu părea deloc absurd. Era aproape impresionant. Da, era 


311 


adevărat că la rugăciunile evreieşti toată lumea vorbea de-a 
valma, cu voce tare - ceea ce suna şi mai bizar când nu 
înţelegeai nici un cuvânt în ebraică -, dar, recunoscu el, să 
prezinţi totul la modul simplist însemna să adopţi o postură 
distanţată, condescendentă, dispreţuind un lucru, în loc să 
încerci să-l înţelegi. Acum și aici, vedea cu propriii ochi că în 
tăria vocilor se exprima ardoarea rugăciunii, şi ceea ce părea o 
harababură însemna doar că fiecare vorbea singur cu 
Dumnezeul său. 

Cum era oare să te simţi aparţinând unei tradiţii care putea fi 
urmărită fără greutate timp de cinci mii de ani? Oare asta îţi 
aducea liniştea? Dacă înţelegeai că eşti o parte a unui curent 
măreț şi veşnic al vieţii, nu puteai sta concomitent sub 
presiunea gândului că în această viaţă unică trebuie să faci ceva 
deosebit, extraordinar. 

„Sunt invidios?” se întrebă Stephen. 

Chiote vesele îi distraseră atenţia. Se întoarse şi observă o 
familie mare, care însoțea un tânăr de treisprezece ani, a cărei 
faţă ca o lună plină strălucea; femeile erau îmbrăcate foarte 
colorat şi zâmbeau bucuroase, iar bărbaţii erau joviali, dar şi 
plini de mândrie. 

— Este o sărbătoare  Bar-Mizwa, explică  Yehoshuah 
neîntrebat. Înseamnă că azi băiatul a putut citi din Thora, în 
sinagogă, pentru prima oară. 

Stephen se uită după familie. Acesta era preţul pentru 
siguranţă în cadrul tradiţiei? Că trebuia să i te alături atât de 
devreme? 

lar îşi aduse aminte de ce veniseră aici. Şi, ca şi cum îi citise 
gândurile, Judith îi spuse în acelaşi moment: 

— Nu văd nici o piatră cărămiziu-portocalie. 

Era corect. Blocurile de stâncă din zidul de vest al templului 
se compuneau din gresia gri-deschis, care de departe părea 
galbenă, din care mai mult sau mai puţin era construit tot 
lerusalimul. Fiecare bloc era clar conturat, între unele dintre ele 
creşteau buruieni şi câteva, mai ales în rândurile de sus, 
sclipeau de la verde până la gri-închis. 

Dar nici unul dintre blocuri nu bătea în roşu. Nici măcar 
roşiatic. Nici măcar cu multă fantezie. 


312 


— Ne-a minţit? întrebă Stephen cu jumătate de gură. Sau am 
citit noi ceva fals. 

Yehoshuah clătină din cap. 

— Nu. Nu cred. Aproape că mi-am închipuit. 

— Ce ţi-ai închipuit? 

— Că piatra nu va putea fi văzută. 

— Cum aşa? Stephen evalua distanţa de la colţul de sud-est al 
Muntelui Templului. Ascunzătoarea camerei video trebuie să fie 
la mijlocul Zidului Plângerii. 

— A scris că videocamera era ascunsă într-o piatră din rândul 
al doilea, spuse Yehoshuah. Nu-i aşa că asta a scris? 

— Da. Stephen arătă spre oamenii din faţa Zidului. Primul 
rând ajungea celor mai mulţi până la piept. Cineva tocmai îl 
sărută. | 

— Nu. Asta nu e rândul al doilea. După tonul vocii lui, nu te 
puteai aştepta la ceva bun. Zidul templului iniţial era mult mai 
înalt. Ceea ce vedem aici este doar partea de sus. Unsprezece 
şiruri de blocuri sunt vizibile, restul de nouăsprezece se află sub 
pământ. 

* 

Daniel Perlmann îl privi pe bărbatul care şedea pe unul dintre 
scaunele de piele pentru oaspeţi, apoi zări prin ferestrele mari 
ale biroului său impresionanta limuzină neagră cu care venise 
acest om şi lângă care aştepta întoarcerea sa un nu mai puţin 
impresionant paznic personal şi se uită apoi la vizitatorul său 
îmbrăcat să facă impresie. 

— Ştiţi, desigur, că nu am voie să dezvălui astfel de 
informaţii, spuse el apoi, cât se poate de hotărât. Îmi pare rău. 

Omul zâmbi liniştit. 

— Este un Fiat albastru. 

— Îmi pare rău. 

— Mister  Perlmann, spuse oaspetele cu un zâmbet 
neschimbat, amabil, as putea să plec acum fără probleme pe 
uşă şi să mă întorc în jumătate de oră cu un angajat al poliţiei 
care vrea să ştie de la dumneavoastră acelaşi lucru pe care îl 
vreau şi eu. Dar prin asta am ghida viaţa tânărului, despre care 
tocmai v-am povestit, spre o direcţie pe care nici unul din noi nu 
şi-o poate dori. Mă rog - arestare, închisoare, percheziţii ale 


313 


poliţiei, de fapt, totul din cauza unei neînţelegeri. 

— Aşa o fi, susţinu Daniel Perlmann. Dar ar încălca directivele 
noastre de antreprenor. Şi în afară de asta ar fi ilegal. 

Interveni o scurtă pauză. Aerul din biroul lui Daniel Perlmann 
părea că se transformă în gheaţă, fără să poată spune de ce. 

— Domnule Perlmann, spuse vizitatorul, şi de data aceasta 
dispăru tot calmul din gesturile sale, dispăru zâmbetul de pe 
faţă şi toată prietenia din vocea sa, eu sunt cel mai important 
client al firmei dumneavoastră de închirieri de maşini, atât în 
lume, cât şi aici în Israel. Plătesc zilnic mai mulţi bani pentru 
maşini, camioane şi alte vehicule, pe care colaboratorii mei le- 
au închiriat undeva în lume de la întreprinderea dumneavoastră, 
decât câştigaţi dumneavoastră pe lună. Tot ce vă rog este să-mi 
faceţi un mic serviciu. Şi vă rog să nu-mi consumaţi timpul meu 
cu mofturi stupide. Sau trebuie mai întâi să-l sun pe 
preşedintele consiliului dumneavoastră de administraţie? ÎI 
cunosc bine; nu locuiesc departe de Park Ridge unde se află, 
poate vă amintiţi, sediul central al întreprinderii dumneavoastră 
şi jucăm golf împreună odată la câteva săptămâni. Vreţi într- 
adevăr să primiţi un telefon de la domnul Olson? 

Daniel Perlmann era conştient că mâinile sale strânseseră 
cantul mesei şi că lucea un strat fin de transpiraţie pe ele. Se 
uită la bărbat, la limuzină, cu bodygardul alături, iar la bărbat. 

— Ei, da, spuse el în cele din urmă. Asta poate n-ar fi necesar. 
Lăsă cantul mesei, încercă un surâs, dar nu-i reuşi. Bărbatul 
care se prezentase ca John Kaun tot se mai uita la el cu ochi 
sticloşi şi reci ca de tigru, aşteptând. Cine ar vrea să 
compromită viitorul unui tânăr...? 

Mai degrabă se gândea la el însuşi. Se întoarse spre 
terminalul computerului de pe măsuţa de lângă birou şi, după 
ce atinse câteva taste, se afla tot ce trebuia să ştie pe ecranul 
monitorului. 

— Mister Foxx are acum un Jeep Cherokee negru metalizat, 
explică el şi luă un bileţel. Vă scriu numărul de înmatriculare. 


314 


27 


Fig. XII-16 reprezintă peroneul stâng. Se poate 
observa cu claritate în treimea inferioară (săgeată) o 
fractură vindecată curat. Asemenea vindecări după 
fracturi necesită metodele medicinii  moderme 
(aplicare de tije, fixarea cu şuruburi, implanturi). 

Profesor Charles Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Timp de un moment, avu senzaţia că are în canalele auditive 
capace despre care ştiinţa medicală nu bănuise până atunci 
nimic. Şi aceste capace păreau că vor să se închidă în grabă, ca 
să nu mai audă nimic în continuare. 

Apoi senzaţia dispăru şi rămase pur şi simplu aşa. Mintea sa 
gonea. 

— Vrei să spui că acest călător în timp a ascuns camera video 
într-o piatră care se află acum îngropată adânc în pământ? 

— Da. 

— Dar ce sens ar avea? 

— Habar n-am. 

Stephen fixă cu privirea Zidul Plângerii, de parcă ar fi vrut să-i 
dea foc doar cu puterea minţii, analiză structura din cărămizi de 
dimensiuni mici, ridicată deasupra locurilor superioare şi studie 
micile pâlcuri de iarbă uscată de pe margine. 

— Ba da, spuse el, are sens. Judith îl privi cu fruntea 
încruntată. 

— Călătorul în timp este un american, explică Stephen. 
Americanii nu au prea multă experienţă cu clădiri vechi sau cu 
ruine pentru că, practic, nu există aşa ceva în America. Probabil 
că a văzut Zidul Plângerii în timpul călătoriei sale şi a crezut că 
este o rămăşiţă a zidului templului. Înţelegeţi? A crezut că este 
o ruină. Şi-a închipuit că ceea ce vedem este partea de jos a 

315 


zidului. Când a ajuns în trecut ştia că templul va fi distrus de 
romani - dar nu ştia ce o să fie distrus din el. Precis nu i-a venit 
ideea că partea de jos a zidului o să fie îngropată în pământ. Și 
mie îmi este greu să-mi imaginez aşa ceva. 

— A crezut că al doilea şir de blocuri de piatră al zidului 
Templului este şi cel de-al doilea şir de blocuri de piatră al 
Zidului Plângerii, încuviinţă Yehoshuah. 

— Exact. Pentru că modul cum a ales distanţa de la colţul din 
vest al templului a ţintit în mod precis asupra Zidului Plângerii. 
El voia să ascundă camera în Zidul Plângerii. 

Judith clătină din cap. 

— O nebunie. Dar probabil ai dreptate. A nimerit pe lângă. 

— Douăzeci de metri prea jos, completă Yehoshuah. 

— Întrebarea este, continuă Stephen gânditor, ce facem 
acum. 

— Ce vrei să mai faci? 

— Douăzeci de metri de pământ nu sunt astăzi o problemă. 
Una sau două zile cu excavatorul şi chestia e dezgropată. 

Yehoshuah luă zgomotos o gură de aer. 

— Doamne, spuse el apoi complet derutat. Doamne! Chiar că 
ai imaginaţie. Cum îţi închipui că poţi face asta? 

— Cum adică? Se îndepărtează plăcile din piaţă, se sapă o 
gaură de-a lungul zidului în jos, se caută pietrele din zid care ar 
putea fi vizate cu un detector de metale bun... 

— În primul rând, sub piaţă nu se află doar pământ simplu, ci 
două mii de ani de istorie a oraşului, îl corectă Yehoshuah. Şi, în 
al doilea rând, totul este sfânt, sfânt, sfânt. Uită asta. Uită ideea 
că va sta vreodată aici un excavator. 

Păi da. Ar fi fost prea simplu. Stephen se uită descurajat în 
jur. Refuza să capituleze. Dacă ar fi avut măcar scrisorile ca 
dovadă. Clătină din cap. 

— O să salvez camera asta, explică el şi îşi imagină că este un 
pic nebun. Ştiu asta, doar că nu am încă idee cum. 

Judith puse braţul în jurul său, fără să spună nimic. Statură 
aşa un timp şi neliniştea gândurilor sale se potoli. 

Dar siguranţa lui nu dispăru. Va găsi el camera asta video. Nu 
îşi făcea doar singur curaj, atunci când zicea asta. De când ştia 
cum arăta, avusese tot mai des o senzaţie ciudată în degete, de 


316 


parcă ar tine-o deja în mână. De parcă timpul ar fi devenit 
treptat permeabil. De parcă i-ar fi permis din când în când să 
perceapă evenimente din viitor care aveau să se petreacă 
negreşit. 

Timpul... 

Un sunet ciudat îi trezi atenţia, un fel de zumzăit puternic. 
Întoarse capul. Venea prin geamurile unei clădiri învecinate şi la 
o ascultare mai atentă se auzeau multe voci puternice recitând. 

— O şcoală talmudică, spuse Judith. 

Privirea sa rătăci fără scop peste oamenii care veneau şi 
plecau, peste zona săpăturilor unde, de asemenea, se aflau 
oameni. Se putea vizita. Aproape de zidul colosal se afla un cort 
mic şi gri, care arăta precum corturile pe care le foloseau în ţara 
lui lucrătorii la canal. Un bărbat ieşi din el, trăgând un cablu 
după el. 

— la spune, zise Stephen stupefiat, pe ăla îl cunoaştem doar. 

— Ce? întrebă Judith. Pe cine? 

— Pe ăla. El arătă spre bărbatul cu cablul. Statura subţire, ca 
un semn de întrebare, era inconfundabilă. 

George Martinez. 

* 

Scarfaro preluase conducerea şi se purta cu duritate. 

— Totul în regulă? întrebă el când se întoarse părintele Lukas. 

Lukas dădu din cap afirmativ, străduindu-se să nu lase să se 
remarce rezistenţa sa interioară crescândă faţă de purtarea 
autoritară a bărbatului din Roma. Nu fusese simplu să găsească 
probabil singurul mecanic auto catolic din lerusalim. Predând 
maşina, i se întărise convingerea că apartenenţa religioasă nu 
era un criteriu rezonabil de a aprecia calitatea unui service: el 
personal nu şi-ar fi lăsat nici să i se îndrepte tabla în spelunca 
murdară pe care o găsise sau, dacă ar fi făcut-o, nu ar fi lăsat 
nici o clipă maşina nesupravegheată. 

— Până se repară o să folosim duba dumneavoastră, continuă 
Scarfaro. 

— Mi-e teamă că nu se poate, îi replică Lukas cu o hotărâre 
stăpânită cu greu. 

Celălalt îl studie cu ochii săi ficşi şi reci. 

— Ah, da? Cum aşa? 


317 


— Noi, hm, o folosim să luăm alimentele. 

De ce devenea aşa de nervos? După voce ai fi crezut că 
umbla cu minciunici. 

— Ce alimente? 

— Pentru pomana săracilor. 

— Pomană pentru săraci? 

— Da. În fiecare seară avem o masă gratuită pentru cei săraci 
şi nevoiaşi. Mâncarea pentru aceasta o primim ca donaţie de la 
diferite supermarketuri şi hoteluri. Dar trebuie să o ridicăm noi. 
Pentru aceasta ne trebuie duba. 

Scarfaro îl privi de parcă ar fi fost o insectă scârboasă. 

— Tot circul ăsta se suspendă deocamdată până la noi 
dispoziţii, ordonă el atunci. Am nevoie de energia 
dumneavoastră pentru alte misiuni. 

— Cum? Doar nu putem să nu... 

— Părinte Lukas!  şuieră bărbatul osos. Episcopul 
dumneavoastră mi-a promis sprijinul dumneavoastră 
necondiţionat şi acum m-aţi contrazis deja a doua oară. 

— Săracii se bazează pe... 

— Săracii dumneavoastră mă lasă rece, părinte. A venit 
timpul ca dumneavoastră să priviţi şi dincolo de orizontul limitat 
al farfuriei de supă. Aici e vorba de interesele Romei. Interesele 
Sfintei Biserici Creştine. Şi este vorba de mai mult decât de 
umplerea unor burţi. Inimaginabil mai mult. 

Lukas rezistă cu greu privirii lui Scarfaro. 

— „lar Isus chemând la Sine pe ucenicii Săi a zis: Milă îmi este 
de mulţime, că iată sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi 
n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să 
nu se istovească pe drum”, cită el următorul fragment din Biblie 
care-i veni în minte legat de această temă. Matei 15, versetul 
32, 

Un zâmbet subţire, dispreţuitor se formă pe buzele lui 
Scarfaro. 

— „Ce cugetaţi în voi înşivă, puţin credincioşilor, că n-aţi luat 
pâine? Tot nu înţelegeţi?” replică el, fără să ezite. Matei 16, 
versetele 8-9. Vedeţi? Chiar şi Isus stabilea priorităţi. 

„Ce idiot”, se gândi părintele Lukas. Ce ar fi fost atât de 
complicat să-şi închirieze o maşină? Banii nu puteau fi o 


318 


problemă pentru el. Trebuia să stea de vorbă cu Geoffrey. 
Trebuiau să organizeze ceva. Să organizeze cantina săracilor 
altundeva, fără ca Scarfaro să afle ceva. Să găsească altă 
maşină, să angajeze nişte ajutoare din vecintătate... 

Scarfaro se săturase de discuţie. Cu un gest dispreţuitor al 
mâinii spuse: 

— Oricum ar fi, noi luăm duba dumneavoastră. După ce ne- 
am terminat misiunea, puteţi să reintroduceţi pomana săracilor. 

Părintele Lukas îl privi cum plecă, simțind în suflet furie 
neputincioasă. Uşa spre birou stătea pe jumătate deschisă, şi pe 
acesta îl ocupaseră. 

Nu îl mulţumise ca toată viaţa lui doar să organizeze în 
fiecare seară câte o masă caldă pentru oamenii săraci, 
needucaţi şi neimportanţi. Acum primise nota de plată. Il 
considerase cel mai luminat moment al vieţii sale atunci când 
sunase la Roma pentru a-şi da raportul - şi când colo acţionase 
doar din aroganță, care acum se năruise. „Aşa îmi trebuie”, se 
gândi el şi plecă să-l caute pe fratele Geoffrey. 

* 


Şeful poliției şi vizitatorul său se plimbau încet peste gazon. 
Vorbeau - nu era nimeni prin apropiere pentru a auzi despre ce 
dar din când în când existau perioade lungi în care tăceau 
gânditori. 

De cele mai multe ori era vizitatorul, un bărbat îmbrăcat cu 
haine scumpe în jurul vârstei de patruzeci şi cinci de ani, cel 
care întrerupea tăcerea. 

— Scandalul cu animatoarea moartă din bar de anul trecut... 
Nu l-am băgat. Oamenii mei aveau poze cu adevărat bune - dar 
mi-am spus, cui i-ar folosi, dacă le-am publica? Sunteţi un om 
bun, fără îndoială. Dar, din păcate, opinia publică tinde să 
judece oamenii după slăbiciunile lor, nu după atuurile lor. 
Clătină îngrijorat din cap. De parcă am putea ocupa toate 
poziţiile de conducere cu sfinţi! 

Şeful poliţiei îi aruncă o privire întunecată de sub sprâncenele 
stufoase. 

— Nu încercaţi cumva, din întâmplare, să mă şantajaţi? 

El văzu expresia ce era un monument de inocenţă. 

— Să vă şantajez? Doamne fereşte! Nu, tot ce încerc să fac 


319 


este să salvez viitorul acestui tânăr. Îl cunosc pe acest tânăr. 
Ştiu că a fost o greşeală unică. Tot ceea ce vreau este să 
vorbesc cu el. Când o să-mi dea ce mi-a furat, putem uita 
chestia. De ce să încărcăm o viaţă tânără cu un cazier? Imi pun 
în principiu aceeaşi întrebare: Cui i-ar folosi dacă aş depune o 
plângere oficială? Spuneţi-mi. 

Şeful poliţiei oftă. 

— Bine. O să văd ce pot face. 

Întinse mâna şi un bilet pe care erau notate un număr de 
maşină şi un nume, schimbară proprietarul. 

* 


George se bucură vizibil că-i vede. Mai ales pe Judith, i se 
păru lui Stephen. 

— A, ce frumos, spuse el fericit, mă plictisisem deja foarte 
tare. Colegul meu s-a dus să dea raportul şi eu stau în principiu 
doar pe aici şi aştept să văd ce facem mai departe. 

— Dar ce faceți aici? întrebă Judith mirată. 

— Ah, da... Mexicanul clătină din cap atât de puternic încât te 
puteai teme că îşi va rupe gâtul acela subţire. Nu am voie să 
spun de ce o facem. Dar ce facem vă pot spune, dacă-mi 
promiteţi că păstraţi totul pentru dumneavoastră. 

— Promitem. 

— Încercăm să realizăm o tomogramă a Muntelui Templului. 

— Să îl radiografiaţi cu unde sonice? Aşa cum aţi făcut cu 
şantierul nostru arheologic? 

— Exact. Doar că acolo aveam voie să o facem. Aici nu avem 
voie probabil. Oricum nu am întrebat. O facem pe ascuns. 

Stephen clătină din cap neîncrezător. 

— Kaun v-a însărcinat cu această treabă? 

— Da. 

— Chiar funcţionează? întrebă Judith. Nu puteţi să puneţi 
chestia aia cu unde sonice... 

— Thumper-ul... o ajută George. 

— ... Sus pe munte, nu? 

— Nu. Aparatul stă aici în cort. Împreună cu calculatorul, ceea 
ce nu-i face bine acestuia. Curentul l-am tras pe ascuns de la 
iluminarea şantierului arheologic, şi senzorii... Aceştia sunt 
problema cea mare. Nu putem să-i punem în jurul zidului. 


320 


— Şi ce faceţi în cazul acesta? 

— O, e foarte greu. Zău că este. Obţinem doar imagini 
proaste, cu o rezoluţie foarte slabă şi cu un şi mai slab efect de 
adâncime. Deşi unele sunt interesante. Ştiaţi că Muntele 
Templului este străbătut în lung şi-n lat de culoare şi galerii? 

— Da, încuviinţă Yehoshuah. Sigur. 

— Surprinzător. Eu nu ştiam. 

— Nici eu, zise Stephen. Putem vedea imaginile? George păru 
că se luptă un moment cu sine însuşi, apoi spuse privindu-l cu 
coada ochiului pe Yehoshuah: 

— Păi, probabil că el oricum ştie deja totul. 

Se strecurară în cortul în care era o înghesuială de nedescris. 
Thumper-ul stătea maiestuos în mijlocul cortului, pe o bucată de 
pământ dreaptă, măturată cu grijă, în faţa sa computerul, în 
care intrau o grămadă de cabluri diferite. În cort se mai aflau o 
masă şi două scaune pliante şi într-un colţ se găseau două 
saltele gonflabile cu doi saci de dormit deasupra. Nu părea un 
loc confortabil. 

Pozele printate arătau ca de obicei ca nişte transmisiuni 
televizate întrerupte de furtuni de zăpadă din Alaska, dar un om 
genial ar fi desenat cu ajutorul lor o hartă. Ei se aplecară curioşi 
peste ele. 

— Aici sunt Grajdurile lui Solomon, explică Yehoshuah şi 
indică un corp geometric mare şi neregulat ce ocupa colţul sudic 
al Muntelui Templului. Este un fel de hală mare, susţinută de 
douăsprezece rânduri de piloni, rânduri ce au lungimi variabile. 
Extrem de impresionant, se poate şi vizita. 

Degetul său se plimbă mai departe spre multe alte structuri 
neregulate, care arătau mai degrabă ca nişte contururi ale unor 
pete de cerneală. 

— Acestea ar trebui să fie cisterne. Aceasta aici, cea mai 
mare, se numeşte Bahr, ceea ce ar însemna „lac” în engleză. 
Liniile mici dintre ele sunt apeducte sau altfel de canale. 
Aproape toate sunt accesibile sau cel puţin au fost cândva. 

Stephen fixa harta fascinat. Nu era uşor să-ţi închipui că 
Muntele Tempului, care pe afară dădea impresia unui monolit ca 
o piramidă, era străbătut de canale şi coridoare, ascunzând 
chiar hale şi cisterne în interior. 


321 


Degetul lui Yehoshuah îşi continuă periplul, în timp ce 
îngăima mormăind în barbă, în modul caracteristic unui 
profesor, cuvinte precum „cisternă”, „poarta Warren”, „poarta 
Kiphonos” sau „poarta triplă” apoi atinse o linie şi degetul său 
se opri. 

Stephen urmări linia şi mai că-i stătu inima-n loc. Culoarul - 
sau orice ar fi fost el - începea o bună bucată la sud de zidurile 
templului, făcea două coturi şi ducea direct în spatele zidului de 
vest, spre nord. Aproximativ acolo unde trebuia să fie 
segmentul ce  alcătuia Zidul Plângerii cineva mâzgălise: 
„Adâncime - 20 metri”. 

— Asta aici, constată Yehoshuah pierdut în gânduri, nu o 
Cunosc. 

* 

Motivul discuţiei era inițial raportul lui Bob Roberts despre 
primele rezultate ale cercetării cu ultrasunete a Muntelui 
Templului. Dar acum, Kaun care li se alăturase în ultimul 
moment, venind din lerusalim, pierduse aparent orice interes 
pentru acest proiect. Era mai mult decât clar că voia doar să 
treacă de acest punct al ordinii de zi cât mai repede posibil. 

— Bine, bine, îl întrerupse el pe Roberts, atunci când acesta 
vru să treacă mai întâi la o descriere amănunțită a problemelor 
cu care au avut de furcă şi cu soluțiile pe care le găsiseră. Ce 
rezultate ați obținut? 

Omul de ştiinţă blond, debusolat de întrerupere încuviinţă din 
cap, puse hârtiile pregătite deoparte şi aşeză la retroproiector o 
folie cu fotocopia unei hărţi desenate de mână. 

— Cercetările arată existenţa diferitelor cavităţi în interiorul 
Muntelui Templului, pe care le-am trecut de pe înregistrările 
separate de aici pe această hartă. Dacă iau drept comparaţie 
una din înregistrări... 

Kaun îl întrerupse din nou. 

— Arată această hartă istoricilor ceva nou? dori el să ştie, 
îndreptându-se spre profesorul Wilford-Smith şi profesorul 
Goutiere. 

— Nu, explică supărat Shimon Bar-Lev în locul lor. Toate 
aceste culoare, canale şi caverne sunt cunoscute de mult 
arheologiei. 


322 


— Mulţumesc. Se îndreptă spre specialistul în tomografie şi se 
strădui să facă lovitura de graţie pe cât se putea de 
nedureroasă. Doctor Roberts, vreau să vă mulţumesc pentru 
străduinţa şi inspiraţia bogată de care aţi dat dovadă. Din 
păcate, au apărut nişte împrejurări care fac necesară oprirea 
imediată a lucrărilor dumneavoastră. Autorităţile israeliene se 
ţin deja scai de noi din cauza aceasta. Pentru că, aşa cum 
tocmai aţi auzit, nu găsiţi oricum nimic ce nu este deja 
cunoscut, vrem să ne rezumăm doar la atât. 

Eisenhardt, care stătea mai în spate cu blocnotesul pregătit 
pe genunchi, se strâmbă, impresionat neplăcut. Kaun era mult 
prea nervos, pentru a fi convingător în rolul de şef binevoitor şi 
de om de acţiune vizionar, care-i impulsionează pe cei din jur. 

Şi ar fi putut face pariu că acea chestie cu autorităţile 
israeliene era pur şi simplu o minciună. 

Roberts privi spre magnatul media de parcă acesta l-ar fi 
pălmuit de faţă cu toată lumea. Dar nu spuse nimic, înclină doar 
din cap, apucă folia de pe retroproiector, o vâri în teancul de 
documente şi păşi înapoi cu pas timid, ca şi cum tocmai ar fi 
aşezat un copil pe pragul unei casc necunoscute. 

— Ăăă, am înţeles corect, că nu mai aveţi nici o altă treabă 
pentru noi? se asigură el încă odată, cu precauţie. 

— Da, exact. Aţi terminat. 

— Asta ar însemna, ăăă, că ziua de azi ar putea fi considerată 
ultima zi de intervenţie, corect? Atunci aş organiza zborul de 
întoarcere înapoi în State... 

Kaun încuviinţă nerăbdător şi făcu un gest de alungare cu 
mâna. 

— Sigur. Dacă aveţi nevoie de sprijin, adresaţi-vă biroului de 
la prima rulotă. Spuneţi-le că v-am trimis eu. Cei de acolo vă vor 
ajuta la orice aţi avea nevoie. Okay? La revedere. 

Roberts privi încă odată împrejur, murmură ceva, care putea 
fi la fel de bine un salut de despărţire sau o înjurătură, şi plecă. 

Kaun păru că uitase deja de el în momentul în care acesta 
trase uşa după el. Scoase de sub agenda sa groasă, legată în 
piele, un plic mare şi din el fotografii în format mare. 

Înainte să le împartă, pescui încă o bucăţică minusculă de 
carton din plic şi o arătă celor din jur. Era eticheta colorată a 


323 


unei cutii de film, pe care cineva o rupsese şi o inscripţionase în 
ebraică. 

— Această notiţă se afla în peretele posterior al camerei cu 
care au fost făcute aceste fotografii, explică el. Textul este: 
„Fragment Foxx, hârtia 1”. Data este cea de alaltăieri. Şi acum 
spuneţi-mi ce concluzie trageţi din asta. 

* 


Toţi îl priviră tensionaţi pe Yehoshuah, care fixa neclintit harta 
desenată grosier. De la intensitatea gândurilor sale, atmosfera 
părea că se încălzeşte în cort. Gura îi era pe jumătate deschisă 
şi vârful limbii sale putea fi văzut cum atingea ritmic buza 
superioară. 

— Asta este de necrezut, murmură el în sfârşit, înălţă capul şi 
căută privirea lui Judith. Ştii ce este asta? 

Ea clătină din cap tăcută. 

— Culoarul tatălui nostru. 

Stephen o văzu pe Judith devenind de-a dreptul palidă. Şi 
George Martinez o studie îngrijorat dintr-o parte. 

— Ah, ce spui, se vaită ea slab. Cred că te-nşeli. 

— Nu. Sunt sigur. Asta e. 

— Ce fel de... 

— Yehoshuah, cred ca este altceva. Vezi fantome. 

— Pot să aflu şi eu... 

— Eu văd fantome? Văd un culoar. Un culoar care începe la 
sud de zidul Templului şi care duce pe dedesubt. Şi care face 
două cotituri. Aceasta este exact descrierea pe care a făcut-o 
tata. 

— Pot să... 

— Ah, prostii. Vrei doar să te dai din nou drept fiul tatei. 

— Eu? Este caraghios. Eşti atât de pornită să-ţi păstrezi 
imaginea negativă a tatei, că şi dacă apar dovezi evidente... 

— O linie tremurată cu două cotituri! Aceasta de-abia dacă 
poate fi considerată o probă. 

— Putem să ne uităm la imaginile iniţiale. La urma urmei, linia 
nu este din întâmplare aici. 

— Imaginile. Sigur. De parcă ai putea recunoaşte ceva pe 
alea. 

— Acum deviezi. Ştii foarte bine că asta nu contează... 


324 


Stephen îi apucă de braţ pe cei doi. 

— Hei, hei, hei, făcu el şi reuşi cu adevărat să-i întrerupă. 
Rămâneţi cool, prieteni! Povestiţi mai bine încet, ca pentru a lua 
notițe, despre ce este vorba aici. Nu, Judith, nu tu. Yehoshuah. 

Yehoshuah îşi trecu mâinile prin părul său creţ şi, făcând 
aceasta, arătă ca un adevărat profesor. 

— Cred că acesta de aici este un culoar pe care tatăl nostru l- 
a menţionat deseori. 

— Deseori e bine zis, bolborosi ea. Era obsedat de asta. 

— A descoperit acum aproximativ douăzeci de ani, în timpul 
studiului unor texte vechi, indicii că, în Evul Mediu, membrii unei 
secte au săpat un tunel trudind ani de zile, din Oraşul lui David 
până sub Muntele Templului. Conform descrierii ar putea fi acest 
culoar. Ar putea fi, cum spuneam, căci supoziţia tatălui nostru 
nu a fost verificată niciodată. 

— Într-adevăr? se minună Stephen. Din ce cauză? 

— Dacă l-ai cunoaşte pe tatăl nostru, opina Judith, nu ai mai 
întreba. 

— Este cam nesociabil, recunoscu şi Yehoshuah. Dar, pe de 
altă parte, lerusalimul musteşte de descoperiri interesante. Poţi 
să sapi aproape în orice pivniţă şi să găseşti ceva valoros. Dacă 
ar fi după arheologi, ar închide întregul oraş, ar muta toată 
lumea în altă parte şi apoi următorii cinci sute de ani ar 
dezgropa totul piatră cu piatră. Există o listă de aşteptare cu 
proiecte de săpături în perimetrul oraşului. Al său nu era destul 
de important. 

Stephen se uită la harta care se afla în faţa lor, pe măsuţă. 
Din nou îl cuprinse acel sentiment, de parcă timpul ar fi 
permeabil şi ca şi cum mâinile sale ar pipăi ceva ce se afla în 
viitor. Camera. Exista un coridor care ducea spre Zidul Plângerii. 
Asta era tot ce conta. Singura posibilitate de a ajunge la camera 
video era prin acest coridor. 

II privi pe George Martinez, care urmărise discuţia lor cu ochi 
mari, apoi pe Yehoshuah, sperând că acesta va intra în joc. 

— George, începu el apoi, credeţi că puteţi să ne daţi o copie 
a acestei hărţi? Am impresia că aţi putea contribui esenţial la 
restabilirea armoniei în această familie. 

Judith voise să protesteze, înţelese în momentul următor ce 


325 


urmărea şi tăcu. 

— O, nici o problemă, îl asigură mexicanul din Bozeman, 
Montana. Asta era doar o copie a unei folii de care avea nevoie 
partenerul meu la prezentarea făcută pentru domnul Kaun. 
Puteţi să o luaţi dacă vreţi. O avem oricum stocată pe 
calculator. 

— Mulţumesc, spuse Stephen, luă harta şi i-o întinse lui 
Yehoshuah. Poftim. Pentru tatăl tău. 

Yehoshuah înţelesese şi el. Luă hârtia cu un calm uimitor, o 
împături şi spuse: 

— O să-l entuziasmeze. 

— Pentru o clipă, râse George Martinez, crezusem deja că am 
descoperit ceva senzaţional. 

x 

— Nu-ţi imagina că ar fi prea simplu, îl atenţiona Yehoshuah, 
în timp ce se luptau să se întoarcă înapoi la hotel prin traficul 
infernal, în care fiecare claxona şi depăşea cum îi convenea. 

— Intrarea galeriei şi cel puţin o treime din lungimea sa se 
află sub apă. 

— Dar se cunoaşte locul intrării acesteia? 

— Da. 

— Şi? Unde? 

— În Oraşul lui David. Este cartierul aflat la sud de Muntele 
Templului, dincolo de Valea Kedron, construit sub ocupaţia 
iordaniană. 

— Şi unde acolo? 

— Într-o cisternă care se află astăzi în pivnita unei case. 
Stephen îşi încreţi fruntea. 

— Într-o pivniţă? Pur şi simplu aşa? 

Yehoshuah oftă. 

— Da, aşa este aici în lerusalim. Cineva vrea să construiască 
o casă şi la săparea pivniţei dă peste nişte vestigii istorice. Dacă 
are ghinion, atunci trebuie să aştepte cu construcţia până ce 
termină arheologii. Dacă are noroc, scapă doar cu plata unor 
taxe, dar are voie să construiască mai departe. Proprietarul 
acestei case a avut noroc. 

— Cum trebuie să-mi imaginez aceasta? Poţi să cobori acolo 
în pivniţă, să deschizi o uşă şi atunci stai pe un pământ vechi de 


326 


o mie de ani şi în mijloc este cisterna? 

— Exact. 

— Grotesc. Stephen studie parbrizul acoperit de praf, copacii 
uscați de pe marginea drumului, dealurile stâncoase şi golaşe 
ce înconjurau lerusalimul. Şi de unde vine apa în galerie? Dacă 
mă uit în jur nu pot să-mi imaginez că pe undeva pe aici se lasă 
apă nefolosită. 

Yehoshuah scotoci după planul oraşului lerusalim în torpedou 
şi-l scoase. 

— Varianta oficială - pe care tatăl meu, după cum spuneam, o 
combate vehement - este aceea că tunelul, care începe la baza 
acestei cisterne, este o parte a sistemului antic de aprovizionare 
cu apă al lerusalimului. Uite aici. Aici este... 

— Scuză-mă. Am obiceiul să fiu atent la şosea atunci când 
conduc. 

— Ah, da, normal. 

La următorul stop pe roşu, Yehoshuah îi ţinu sub nas harta 
împăturită special şi îi arătă cu degetul locul unde se întretăia 
mulţimea străzilor. 

— Acesta este Izvorul Gihon. Începând de aici, iniţial ducea un 
canal de-a lungul Văii Kedron - pe aici - până la vechiul bazin 
Siloah. Pentru că această instalaţie se afla în afara zidurilor 
oraşului şi pentru că, în cazul unui asediu, alimentarea cu apă a 
locuitorilor ar fi fost periclitată, regele Hiskia a lăsat să se sape 
în stâncă un alt tunel, subteran, şi a astupat izvorul superior. 
Aceasta s-a petrecut cam în anul 700 î.Hr. Tunelul cunoscut este 
lung de cinci sute de metri şi se varsă în noul bazin Siloah, care 
se află aici. 

Stephen privi fix la harta oraşului, fără să recunoască ceva, 
dar faptul că oamenii săpaseră prin stâncă, acum aproape trei 
mii de ani, o conductă de apă subterană care încă mai era în 
funcţiune îl fascina peste măsură. Doar când cineva claxonă în 
spatele său, observă că stopul era din nou verde. 

— Prin apa din tunelul Hiskia se poate merge, continuă 
Yehoshuah când porniră mai departe. 

— E cam de înălţimea unui om şi are o cantitate variabilă de 
apă, în funcţie de cum se schimbă debitul izvorului de-a lungul 
anului. Tatăl meu este de părere că nu se poate ca un tunel, 


327 


care aparţine aparent aceluiaşi sistem de aprovizionare cu apă, 
să fie umplut tot timpul, până sus, cu apă. Fizic, e imposibil. 

— Sună convingător. Şi, în schimb, cum explică el lucrul 
acesta? 

— Spune că galeria a fost săpată pe sub tunelul Hiskia. Prin 
crăpături în piatra stâncii, care ori au fost mereu acolo, ori s-au 
format de-a lungul timpului, s-a infiltrat apa din tunelul Hiskia şi 
a umplut galeria de-a lungul timpului până sus. Dar altfel, spune 
el, nu există nici o legătură între cele două tuneluri. 

— Ceea ce ar trebui să fie destul de uşor de aflat. 

— Da, dar, cum am mai spus, galeria nu a fost cercetată 
niciodată. Odată a fost cât pe ce să fie investigată, dar asta era 
în 1973 şi, înainte să se demareze cercetările, a izbucnit 
războiul Yom-Kippur. Cei doi bărbaţi care trebuiau să se 
scufunde în galerie au căzut în război. Apoi tata a încercat 
mereu să convingă autorităţile să organizeze o acţiune de 
cercetare a galeriei, dar fără succes. 

— Atunci a venit momentul. Să mergem imediat la această 
casă. 

Judith, de pe locul din spate, scoase un sunet înăbuşit. 

Yehoshuah moşmondea neliniştit cu harta oraşului. 

— Ştiu la ce te gândeşti, spuse el în final. Crezi că ai nevoie să 
îmbraci doar un costum de scafandru, să străbaţi tunelul şi să 
scoţi camera din ascunzătoarea sa. Dar nu este aşa simplu. Să 
te scufunzi într-o apă mare este una - să te scufunzi într-o 
galerie, care este complet sub apă, este cu totul altceva. Asta e 
cu adevărat periculos. 

— Cum aşa? Crezi că izbucneşte iarăşi un război? 

— Foarte nostim. 

Pe moment, lui Stephen i se păru că nici o expediţie 
subacvatică nu putea fi atât de periculoasă cum era o călătorie 
în care străbaţi oraşul în timpul orei de vârf. Ce-i drept că ora de 
vârf părea să dureze de la şase dimineaţa până seara la opt. Era 
oare prea răsfăţat de condiţiile de pe străzile americane? Şoferii 
din restul lumii conduceau precum călăii. 

— Yehoshuah, dacă aş fi renunţat la tot ce este conform 
părerii unanime „periculos” sau „riscant” sau „imposibil”, atunci 
n-aş fi fost astăzi aici. Mi-aş fi petrecut vacanţele semestriale 


328 


prăjind hamburgeri la Mc Donald's. 

— Dar nu vorbim aici de calculatoare. Vorbim despre 
scufundarea într-un tunel, despre care nu ştii unde duce, cât se 
îngustează şi din care nu poţi ieşi la suprafaţă pur şi simplu 
dacă se petrece ceva. 

— Asta-mi este clar. Şi trebuie să recunosc că nu am mai 
făcut aşa ceva. Dar nu sunt un turist prost. Şi cum poate îţi 
aminteşti, sunt membru plin al Societăţii Exploratorilor, spuse 
Stephen Foxx şi adăugă: Cu alte cuvinte cunosc pe cineva care 
a mai făcut aşa ceva. 


329 


28 


Fig. XII-17 prezintă o fotografie a ultimei pagini a 
indicaţiilor de utilizare. A se lua în consideraţie, mai 
ales (săgeata) anul clar de recunoscut. 

Profesor Wilford-Smith 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


În timp ce citeau textul vechi, care fusese fotografiat de pe o 
bucată de hârtie destrămată, cu aspect străvechi, în sala de 
şedinţe domnea o linişte deplină. 

— Asta schimbă totul, rupse profesorul Goutiere tăcerea în 
cele din urmă. 

Kaun dădu din cap aprobator. 

— Aşa gândesc şi eu. 

— Ar putea fi o manevră de diversiune? întrebă Bar-Lev. 

— O pistă falsă pusă de acest Stephen Foxx? 

— S-ar putea, recunoscu Kaun. Dar nu cred. 

— Mai există şi alte fotografii? dori să ştie profesorul Wilford- 
Smith. 

— Mai există fotografii, în total douăzeci. Dar toate arată 
această unică foaie, în diversele stadii ale descifrării, explică 
Kaun. Restul filmului nu a fost expus. 

— Dar textul se termină în mijlocul propoziției. Trebuie să 
existe cel puţin încă o pagină a acestei scrisori. 

— Da. Credem că scrisoarea se compunea din două pagini, 
care au fost distruse în lupta din laborator noaptea trecută. 

— Distruse! strigă profesorul britanic  uluit. Doamne 
Dumnezeule - asta este de neiertat! 

— Spuneţi-i asta lui Stephen Foxx. 

Profesorul Goutière îşi îndreptă voluminosul său trup, ceea ce 
era felul lui de a anunţa o înscriere la cuvânt mai cuprinzătoare. 

— Dacă aceasta este cu adevărat scrisoarea călătorului în 

330 


timp, atunci trebuie să ne schimbăm total strategia. N-o să 
apară nici un tânăr în câţiva ani la mine, pentru a se interesa de 
un loc în Palestina, în care se poate lăsa un obiect să dăinuie 
neatins timp de două mii de ani. Aşa cum îşi descrie soarta, 
această călătorie în timp a fost orice altceva decât o acţiune 
precis planificată. Ceea ce ne duce la întrebarea împrejurărilor 
în care a avut loc. 

Automat toate privirile se îndreptară spre scriitor, care până 
acum stătuse tăcut la capătul mesei şi se uitase la textul 
scrisorii. 

Eisenhardt puse gânditor poza pe masă în faţa lui şi se uită în 
jur. 

— Evident că nici eu nu ştiu, spuse el liniştit. Dacă există un 
astfel de fenomen, atunci este la fel de rar ca un fulger globular 
şi precis la fel de puţin cercetat. Ce îmi vine însă în minte este 
un fapt ciudat peste care am dat în timpul documentării pentru 
un roman. Şi anume, că tot timpul dispar oameni fără urmă - în 
situaţiile cele mai incredibile şi în număr greu de imaginat. 

— Păi, unii se străduiesc să dispară şi să nu lase nici o urmă, 
spuse Goutiere, dându-le de gândit. Acum câţiva ani, a dispărut 
soţul unei colege de-ale mele. Ca în bancuri - s-a dus să 
cumpere ţigări şi nu s-a mai întors. Dar eu sunt sigur că mai 
trăieşte undeva, dar cu altă femeie. 

Eisenhardt îl aprobă. 

— Da, desigur. Există mulţi oameni care sunt victimele unor 
crime care nu se descoperă niciodată. Dar se raportează cazuri 
ca acesta: Plouă. Un bărbat deschide soţiei uşa maşinii, o lasă 
să se urce la adăpostul umbrelei sale, închide uşa în urma ei şi 
ocoleşte maşina ca să se ducă pe partea şoferului. Când se 
urcă, maşina e goală, soţia dispăruse. Mai întâi, te gândeşti la 
povestea mincinoasă a unui soţ ucigaş. Dar povestea s-a 
întâmplat în faţa casei părinţilor ei, toată familia ei stătea sub 
copertină, pentru a face cu mâna la plecare, iar fratele ei a 
fotografiat totul. 

Kaun se încruntă. 

— S-ar putea să fi citit despre asta? Nu s-a întâmplat asta 
acum câţiva ani în Scandinavia? 

— In Suedia, da. Scria în ziar. Dar astfel de cazuri se găsesc 


331 


de-a lungul istoriei tot timpul, sute de cazuri. Şi există oameni 
care dispar şi apoi se întorc. Unii nu ştiu unde au fost. De altfel 
se spune despre scriitoarea britanică de cărţi polițiste Agatha 
Christie că i s-a întâmplat şi ei odată. Alţii povestesc întâmplări 
ciudate despre care oamenii din anturajul lor nu pot pricepe 
nimic. Oricum - impresia că timpul are într-un anumit sens porţi 
de cetate, prin care poţi da năvală, ar fi o explicaţie care nu 
poate fi neglijată pentru unele dintre aceste întâmplări. 

— Nu ştiu, bombăni istoricul canadian nemulţumit. 

— Asta sună a Dosarele X. 

— Eu îmi fac doar meseria pentru care am fost angajat, se 
apără Eisenharat. Improvizez. 

* 

Casa era o construcție neînsemnată cu două etaje pe o stradă 
îngustă, lăturalnică, şi arăta exact la fel ca toate celelalte case. 
Balcoane care semănau cu coliviile, ori echipate cu farfurii 
pentru satelit sau pline de rufe puse la uscat, atârnate peste 
drum, care era înţesat de maşini parcate. 

Proprietarul casei era un bătrân arab, care locuia la parter cu 
familia sa numeroasă. ÎI chema Halil Saad şi părea încântat să-i 
vadă pe Yehoshuah şi pe sora lui. Când i-au prezentat prietenul 
din America a insistat să discute în englezeşte cu el, cu toate că 
fie lipsa vocabularului sau accentul său foarte arăbesc îl făceau 
să accentueze consoanele în detrimentul vocalelor, fiind greu de 
înţeles. 

— Când eram copii veneam des aici, îi şopti Judith lui 
Stephen, în timp ce îl urmau pe scările de la beci. El şi cu tata se 
cunosc bine. 

După cum urma să afle Stephen mai târziu, Halil Saad era 
unul dintre cei peste un milion de arabi care, cu toate că în 
marea lor majoritate erau musulmani, se considerau israelieni. 
Arabii israelieni nu erau supuşi obligaţiei generale de prestare a 
serviciului militar, dar unul dintre fiii săi se înrolase voluntar, 
după cum crezu Stephen că înţelege din ce povestea bătrânul. 

— Evident - e bine pentru carieră. El vrea să facă carieră. E 
okay. Dar acum sperăm fără război. Fiul meu să nu lupte 
împotriva altor arabi. Nu e bine. Sper că nu va mai fi război. 

— Da, aprobă Stephen politicos. Asta sperăm cu toţii. Saad 


332 


gesticula cu uriaşa sa legătură de chei la o uşă, o deschise şi 
aprinse lumina în beci. 

Stephen nu-şi credea ochilor când trecură pragul. Podeaua 
era acoperită de dale până la prag - mai în spate arăta ca şi cum 
cineva se ocupa de arheologie în beci. Călcau pe piatră 
fărâmicioasă, sub tălpile lor scârţâia nisip şi pietriş, iar în 
mijlocul podelii încăperii se căsca o gaură neagră, incomplet 
îngrădită. Mirosea a umezeală şi mucegai. În afara unui mic raft 
lângă uşă, încăperea era goală, un şantier arheologic rezistent 
la intemperii. 

Bătrânul luă o lampă puternică de pe raft, o băgă într-o priză 
lângă uşă, a cărei prezenţă Stephen o înregistră cu atenţie, şi 
păşi cu ea la marginea deschizăturii căscate. 

— Atenţie, spuse el încet, în timp ce îl urmau şi se uitau în jos. 

Apa lucea în lumina lămpii. Se întindea liniştită şi complet 
nemişcată, cam la doi metri sub ei. Stephen ridică o mână 
pentru a-şi proteja ochii de lampă, încercând să recunoască ce 
era acolo jos. Puteai să recunoşti vag un loc aproximativ pătrat 
pe peretele lateral, care era mai întunecat decât împrejurimile. 

Galeria. Tunelul care începea aici şi chipurile ducea cinci sute 
de metri prin stâncă, pentru a se termina în spatele Zidului 
Plângerii. 

„Absolut fantastic”, gândi Stephen. 

— Apa are gust rău, explică Halil Saad. Nu-i bună pentru ceai 
sau cafea. Dar foarte bună pentru plante în grădină. Am un 
furtun şi o mică pompă. Ud grădina cu ele şi plantele cresc mari 
şi puternice. 

Yehoshuah arătă exact spre locul în care Stephen bănuia că 
se afla deschizătura. 

— Galeria începe cam un metru sub nivelul apei. 

— Da, spuse Stephen înclinând din cap şi se uită în jur, 
încercând să-şi întipărească în minte şi cel mai mic amănunt. 
Asta părea să devină orice altceva, numai o plimbare nu. 
Cisterna era atât de îngustă, încât nu putea să aibă loc decât cel 
mult un scafandru cu aparatul de oxigen. Dacă voiai să mergi în 
tandem, atunci primul trebuia să fie deja în tunel pentru ca al 
doilea să aibă şi el loc. Va fi nevoie de un scripete şi un trepied 
pentru a lăsa jos scafandrii. Şi, desigur, o persoană care să 


333 


deservească scripetele. Toate acestea erau detalii care l-ar 
interesa pe amicul pe care avea de gând să-l întrebe de sfat şi 
care participase la astfel de expediţii. Stephen încercă să 
contemple scena din acest punct de vedere. Tavanul, de 
exemplu. Oare cât de înalt ar putea fi? lnălţimea normală a unei 
camere, cam doi metri şi jumătate. Tot beciul în jurul cisternei 
ar putea fi de patru pe cinci metri. Greu de apreciat. Stephen ar 
fi vrut să fotografieze totul pentru a putea mai târziu, când s-ar 
pune întrebări de detaliu, să poată verifica. 

Simţi cum se ridică un val fierbinte din abdomen. Să 
fotografieze! Doamne Dumnezeule - ce se întâmplase oare cu 
aparatul de fotografiat cu care fotografiaseră prima foaie a 
scrisorii? 

Uitaseră de el. Trebuia să fi rămas tot acolo, înşurubat în 
stativ. 

Dacă nu cumva îl găsise Kaun între timp. Ce greşeală 
tâmpită! încercă să-şi amintească textul scrisorii. Ce scria în ea? 
În nici un caz vreo indicație despre Zidul Plângerii, nici una. De 
fapt, Kaun nu va face nimic cu ea. Chiar şi în cazul cel mai rău, 
tot aveau un avans. 

Observă că Yehoshuah îl întrebase ceva. 

— Poftim? 

— Te-am întrebat cum ţi se pare chestia asta aici. Stephen 
frecă degetele, unele de celelalte şi constată cu nelinişte că 
erau umede. 

— Pare impresionant, zise el totuşi. Îmi place foarte mult. 

* 


— Dacă totul a fost o coincidență, constată profesorul 
Goutière, dacă totul s-a întâmplat doar pe baza unei toane 
inexplicabile a naturii - sau se va întâmpla, după cum vrei să 
exprimi asta -, atunci asta înrăutăţeşte enorm şansele de a găsi 
camera video prin raționamente logice, bine gândite. Chiar aş 
spune că zădărniceşte orice încercare de acest gen. 

Eisenhardt îl observă pe Kaun. Acesta la rândul său se uită la 
Goutière cu o mină încruntată. 

— Am pornit de la faptul, continuă istoricul canadian în cea 
mai bună manieră a docentului, că totul a fost o încercare bine 
gândită, urmând un scop clar. Cu alte cuvinte, că este vorba 


334 


despre o încercare care a avut punctul de pornire într-o idee - în 
ideea despre cum şi unde s-ar putea salva în siguranţă o 
înregistrare video din viaţa lui Isus în timpul nostru. Ce am 
încercat a fost, prin gândire logică, să mergem pe firul acestei 
idei. Este un fenomen cunoscut că îţi e mai uşor să găseşti ceva 
când ştii că există. lar noi am crezut că ştim că această idee a 
existat - indicaţiile de utilizare ale camerei video găsite asupra 
mortului par să dovedească acest lucru. 

„Acum întreaga acţiune se va împotmoli pur şi simplu, gândi 
Eisenhardt. În cel mult două zile, Kaun îşi va pierde interesul şi 
va renunţa la căutări.” 

— Acum aflăm: A fost un fel de accident. Călătorul în timp nu 
a fost dotat şi pregătit foarte bine, ci din contră, complet 
neinformat. În câţiva ani va apărea un mic anunţ în ziar că un 
turist a coborât la Bet Shearim din autobuz şi împreună cu 
grupa lui de călători a efectuat un tur prin necropolă, dar că a 
dispărut printre mormintele vechi. Va fi cercetat totul, cazul va 
fi discutat încă vreo câţiva ani în dosarele poliţiei şi apoi încheiat 
în vreun fel. Din scrisoarea găsită - dacă este autentică - aflăm 
că această dispariţie nu va fi o crimă şi nici un accident, ci un fel 
de prăbuşire într-o râpă a timpului. Turistul nostru complet 
nepregătit aterizează într-o lume cu totul străină şi trebuie să se 
descurce cât poate de bine. Singurul lucru pe care îl are cu el 
este o geantă cu noua sa cameră video. Dacă priveşti situaţia 
sa, este obiectul cel mai inutil din tot bagajul său. Ar fi 
schimbat-o cu mare plăcere contra, să zicem, unei foarfeci de 
unghii, unui briceag, unei perechi de chiloţi sau unui tub cu 
aspirine. 

Goutiere oferea o privelişte impresionantă, odată ce prindea 
viteză. Pe frunte începuseră să-i lucească picături de sudoare, 
puţinul lui păr părea să se încarce electric în timp ce vorbea şi, 
în consecinţă, începea să se dilate încet şi, cu timpul, întregul 
său corp deveni parte integrantă a gesturilor sale exagerate. 
Probabil că şi cursurile sale se bucurau de audienţă bună şi 
precis nu erau plicticoase. 

— Şi apoi, strigă el cu arătătorul ridicat, află unde şi când a 
aterizat. Află că a devenit nu numai un contemporan al lui Isus 
din Nazareth, nu, ci şi că acesta trăieşte în vecinătatea 


335 


apropiată, în Capernaum, şi anume lângă lacul Genezareth, care 
este la distanţă de puţine zile de drum - în orice caz nu însemna 
o distanţă pentru acele vremuri, într-o zonă care cunoştea un 
comerţ înfloritor între Europa, Africa de Nord şi India. Şi probabil 
abia atunci i-a venit ideea să-L filmeze pe Isus, pentru a 
transmite imaginile în timpul nostru. Şi abia atunci a trebuit să 
înceapă să reflecteze cum ar putea să realizeze acest lucru. 
Oare cum şi-o fi închipuit asta? 

— În principiu, interveni Kaun nerăbdător, tot aceeaşi 
întrebare. 

— În principiu, aprobă Goutiere. Doar împrejurările sunt altele 
decât am presupus până acum. Nu avem de-a face cu un 
cercetător, ci cu un om aruncat în timp. Şi probabil cu un turist 
american - şi fără să vreau să-i contrazic prea mult pe cei 
prezenţi, trebuie totuşi să vin cu întrebarea ce cunoştinţe 
istorice putem presupune la un american mediu, care 
călătoreşte printr-o agenţie turistică în Israel. 

Eisenhardt observă începutul unui zâmbet ironic pe buzele 
locţiitorului conducătorului de săpături, Shimon Bar-Lev. 

— Şi - au trecut câţiva ani. Omul nostru a trebuit să înveţe o 
nouă limbă şi o nouă meserie, să se descurce într-o nouă 
cultură, s-o fi însurat şi o fi făcut şi copii. Tot timpul şi-a 
frământat mintea, ce Dumnezeu s-a întâmplat cu el. Apoi aude 
despre un rabin extraordinar, un tâmplar din Nazareth, Isus - şi 
atunci, în sfârşit, îi cade fisa. S-a prăbuşit prin timp. Dar şi acest 
lucru trebuie să-l prelucreze. Vă întreb, cine ar mai putea şti că 
la problema lui l-ar putea ajuta o cameră video pe care s-o lase 
să dăinuie în timp două mii de ani? 

— Dar asta am spus eu tot timpul, zise profesorul Wilford- 
Smith gânditor. Precis a împachetat camera foarte bine, într-un 
vas de lut din partea mea, în vreo peşteră necunoscută şi a 
sperat pur şi simplu să iasă bine. Eu cel puţin aşa aş fi făcut. 

— Şi la sfârşitul scrisorii a descris unde este de găsit, adăugă 
Kaun. Cu alte cuvinte, dacă Foxx a reuşit să facă scrisoarea 
deplin lizibilă este acum singurul care ştie unde se află camera 
video. Dacă nu, atunci nu mai ştie nimeni. 

— Exact, aprobă omul enorm din Toronto. 

— Ce se-ntâmplă cu dumneavoastră? se adresă Kaun lui 


336 


Eisenhardt. Ce aţi face în locul călătorului în timp? 

Scriitorul ridică sprâncenele, se uită gânditor la marele şef al 
concernului şi tăcu o perioadă dureros de lungă. 

— Aş încerca, spuse el apoi dus pe gânduri, să devin unul din 
cei doisprezece apostoli. 

* 

— Okay, spuse Stephen după ce se aflau din nou în Jeep. 
Totul arată excelent. Ca acţiune următoare ar trebui să-l 
întrebăm pe tatăl vostru ce... 

— Nu, îl întrerupse Judith imediat. 

— Ce? 

— Nu! 

Se uită iritat la ea, apoi la Yehoshuah, care, jenat, ridică din 
umeri. Judith se uita încrâncenată drept înainte, iar muşchii 
maxilarului îi tresăreau. 

Asta-i prea de tot. Stephen respiră adânc. „Ce familie 
adorabilă!” 

— Atunci bine, spuse el apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Întoarse cheia în contact şi motorul porni cu o smucitură 
puternică. Să trecem peste asta. 

* 

Discuţia se opri brusc, când la uşa rulotei bătu cineva. Era 
una dintre secretarele lui Kaun, cu forme apetisante, cu păr 
blond, platinat, absolut perfectă pentru anticamera unui 
preşedinte şi într-un fel parcă nu din lumea asta. Dacă o enerva 
faptul că era privită de cinci bărbaţi tăcuţi, cu feţe de ştrengari 
prinşi cu mâţa-n sac, atunci în nici un caz nu trăda acest lucru. 
Ce Dumnezeu, sigur că nu o enerva! Ar fi enervat-o dacă nu s-ar 
fi uitat nimeni la ea. 

Îi întinse şefului ei o carte de vizită şi îi şopti ceva la ureche. 
Kaun studie cartea de vizită şi se încruntă. 

— Scarfaro? şopti şi el. Nu-l cunosc. Şi ce vrea? Ea îi şopti din 
nou ceva. 

— Okay, aprobă el. Spuneţi-i că vin imediat. 

Ea plecă din nou, lăsând în urmă o boare de parfum, care 
mirosea a iahturi frumoase şi coliere scumpe de briliante. 
Eisenhardt rămăsese cu impresia că John Kaun adusese în total 
trei secretare cu el, care lucrau douăzeci şi patru de ore din 


337 


douăzeci şi patru într-una dintre rulote probabil biroul principal 
pe care, pentru restul lumii, îl ocupau doar ele. Erau cazate într- 
un hotel nu prea departe, oricum la fiecare opt ore venea una 
dintre ele într-o maşinii mică, cu care, cea pe care o schimba, 
pleca apoi. 

— Domnilor, spuse Kaun cu greutate, devenind brusc omul de 
afaceri extraordinar de important, ridicându-sc impozant şi 
încheindu-şi scumpul costum la două rânduri, vă rog să 
continuaţi între timp discuţia fără mine. Mă implic din nou de 
îndată ce îmi permit afacerile. Ridică scurt bărbia şi o împinse 
puţintel înainte, ceea ce îi conferi expresiei feţei un caracter 
vizibil de agresivitate, înclină încă odată din cap spre cei 
prezenţi şi părăsi camera de consiliu. 

Pentru o clipă se lăsă liniştea, doar aparatul de aer 
condiţionat zbârnâia şi pârâia mai departe. 

— Unul dintre apostoli, sparse profesorul Wilford-Smith 
tăcerea în cele din urmă, ca şi cum nu se întâmplase nimic. 
Dacă ar fi fost unul dintre ucenici, ar fi devenit şi apostol. Asta 
înseamnă că în caz extrem ar fi putut duce camera video până 
la Roma. 

— Cu condiţia să nu fi intrat în rolul lui luda, spuse Goutiere. 

— Aţi prelua benevol rolul lui luda? 

— Nu. Desigur că nu. 

Eisenhardt încerca să-şi amintească cu greu ce ştia despre 
povestea apostolilor. Nu prea mult. În ultimele zile citise tot 
mereu din Biblie, mult mai mult decât o făcuse în toată viaţa sa 
de până acum, destul de nereligioasă. Dar fusese o variantă în 
limba engleză şi deja cei patru evanghelişti îi dăduseră bătaie 
de cap. Nici nu ajunsese la povestea cu apostolii. 

Ideea îi venise spontan. Era ceva în ea. Oare cum a fost? 
După moartea lui Isus - sau a învierii Sale, indiferent ce poziţie 
ai faţă de aceasta - a coborât spiritul lui Dumnezeu asupra 
ucenicilor Săi. De aici s-a creat sărbătoarea Rusaliilor, dacă îşi 
aducea el bine aminte. In orice caz, ucenicii care îl urmaseră pe 
Isus în timpul vieţii Sale, destul de deznădăjduiţi şi grei de cap 
plecaseră brusc în lume, curajoşi, convingători, şi carismatici, 
pentru a propovădui noua doctrină a mântuirii. O întorsătură 
ciudată, dacă stăteai să te gândeşti. Dacă ar fi scris aşa ceva 


338 


într-un roman de-al său, redactorul i-ar fi înroşit cu semne de 
întrebare marginile manuscrisului şi ar fi scris: „schimbare 
nemotivată a mentalităţii”. 

— Camera video nu ar fi putut ajunge la Roma, reflectă 
profesorul Goutiere, deoarece călătorul în timp... Nu ar trebui 
să-l numim cumva altfel? Cum se numeşte cineva care a fost 
transpus în alt timp? Eşuat în timp? În orice caz, asta ar însemna 
că ar fi identic cu apostolul Pavel. Pavel a fost acela care a ajuns 
până la Roma. Dar Pavel nu L-a întâlnit niciodată pe Isus. 

— Cum? se miră Eisenhardt. Dar nu e el cel mai important 
apostol? Vreau să spun, de la el sunt toate acele scrisori, nu-i 
aşa? 

Goutiere se uită la el ca şi cum ar fi spus ceva neînchipuit de 
prostesc. 

— Da. Ciudat, nu-i aşa? Dar în realitate toată Biblia nu conţine 
nici o singură relatare a unui martor ocular. Pavel se numise 
iniţial Saul şi fusese un fanatic prigonitor al creştinilor, înainte 
de a fi convertit în apropiere de Damasc. 

* 


Un fel de triumf tăcut îl umplu pe Kaun, când îl văzu pe omul 
uscăţiv în sutană preoțească stând acolo, aşa, în praful dintre 
rulote. Un sol de la Vatican. Venise profetul la munte şi mai întâi 
păruse o nereuşită. Acum venise muntele la profet. 

Pentru un timp admiră emblema impozantă a Vaticanului, 
care strălucea lângă nume - Luigi Baptist Scarfaro, membru al 
Congregaţiei pentru Sfânta învăţătură. 

Într-adevăr, impresionant. Ar fi dat orice să poată avea o 
asemenea emblemă pe propriile cărţi de vizită. 

— Cărui fapt îi datorez cinstea, hmm... De fapt, cum trebuie 
să mă adresez dumneavoastră? întrebă Kaun. 

— Sunt preot, răspunse vizitatorul într-o engleză fără accent 
străin. Îmi puteţi spune Pater. Pater Scarfaro. 

— Ah, da. Ei bine, Pater - ce pot să fac pentru 
dumneavoastră? 

Trebuia să păstreze convorbirea pentru un timp în limitele 
nesiguranţei, cât să adune puteri. Oricum întâlnirea avea loc 
într-un moment foarte nepotrivit, căci ultimele ore îi măcinaseră 
încrederea că va putea să găsească vreodată camera şi caseta 


339 


video din ea. 

Se terminase. Nu avea nici un rost să se mintă singur. Acest 
student obraznic stricase totul. Mai întâi, şterpelise cel mai 
important obiect al descoperirii - oare la ce se gândise când se 
apucase să acţioneze de unul singur? Nu îl învățase nimeni ce 
înseamnă să te maturizezi? Şi a mai şi cauzat distrugerea sa. 
Era de înţeles că acum stătea ascuns. Dar asta nu o va putea 
face la infinit. Probabil că stătea pe undeva, într-un colţ, 
tremurând, în timp ce îşi dădea seama, treptat, în ce s-a băgat: 
Nu va mai ieşi din sălile de judecată ale acestei planete nici 
până la sfârşitul vieţii. El, John Kaun, va dezlănţui întreaga lui 
şleahtă de jurişti şi-l va acoperi cu acţiuni de daune, până va 
vedea negru în faţa ochilor. Grupul lui de avocaţi, printre care se 
aflau unii dintre cei mai buni şi mai incisivi din lume - bărbaţi 
care deveniseră avocaţi pentru că nu-şi puteau suprima 
extraordinara lor agresivitate decât dăunând masiv oamenilor - 
îl vor urmări pe Foxx până la capătul lumii. Oh, da, într-un fel 
sau altul John Kaun tot va realiza câştigul scontat. Poate doar 
unul mic, dar totuşi un câştig. Cine ştie, poate se putea construi 
un mit din chestia asta? Să fie socotit un titan al arheologiei. 

— Am fost anunţaţi, începu preotul cu faţa slabă şi dură şi 
făcu o pauză mică, imperceptibilă, suficient de lungă însă pentru 
a se înţelege la cine se referea - la papă, la întregul Vatican, 
poate chiar la însuşi Dumnezeu - că aţi fi descoperit un obiect 
extraordinar din vremea lui Isus Hristos... 

— Este corect, spuse Kaun încuviinţând din cap. 

— Ni s-a părut că se impune ca în această problemă să 
intervenim personal. Pot să-l văd? 

Oho! Se simţea cumva o urmă de aviditate? 

— Hmm. Ca să fiu sincer, părinte, încă nu sunt foarte sigur că 
am de-a face cu persoana potrivită. Aici scrie că sunteţi membru 
al Congregaţiei pentru Sfânta învăţătură. Sună impresionant. 
Dar, sincer, aţi putea fi un jurnalist de la un trust concurenţial. O 
sutană se cumpără repede şi cărţi de vizită poate să-şi 
tipărească oricine. Chiar şi cu pecetea Vaticanului pe ea. 

Preotul înclină uşor din cap. Stătea uşor strâmb şi aplecat, 
părea uşor de manevrat - dar Kaun nu putea să scape de 
sentimentul că se prefăcea, că sub masca blândeţii şi supunerii 


340 


caritabile se ascundea un şarpe de oţel. 

— Domnule Kaun, explică preotul încet, cu voce blândă, în 
poziţia dumneavoastră vedeţi mai des şi mai adânc în spatele 
culiselor politicii mondiale decât omul de rând. Nu vă spun nimic 
nou dacă vă explic că Sfântul Scaun deţine un serviciu de 
informaţii pentru care ne invidiază toate ţările lumii. Mă aflu aici 
pentru că ne-a parvenit o informaţie conform căreia sunteţi în 
căutarea unei înregistrări video a lui Isus Hristos, realizată de un 
călător în timp şi care ar fi ascuns-o într-un loc necunoscut. 

Kaun făcu eforturi să-şi menţină faţa impenetrabilă. De unde 
Dumnezeu putea cineva pe lumea asta să ştie acest lucru? Unul 
dintre oamenii săi trebuie să fi trăncănit. Era un lucru pe care nu 
aveai voie să te bazezi. Pe de altă parte, dacă erau convinşi de 
asta şi fără intervenţia sa, nu putea decât să-i convină. 

— Trebuie să mărturisesc că sunteţi bine informat. 

— O aveţi deja? 

— Pornesc de la presupunerea că o vom avea în decursul 
acestei săptămâni. 

Suna bine, consideră John Kaun. Emana o încredere liniştită, 
iar celălalt putea să creadă că ei ar şti deja exact unde era 
ascunsă camera video. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu înregistrarea când o veţi 
avea? 

— Am de gând să fac cu ea ceea ce acţionarii societăţii mele 
se aşteaptă să fac: să obţin un câştig maxim. 

Pe faţa lui Scarfaro alunecă o umbră. 

— Pot să vă conving să încredinţaţi Bisericii înregistrarea 
video şi camera? 

— Nu ştiu încotro bateţi. 

— Camera video nu vă aparţine, domnule Kaun, explică 
preotul din Roma. Chiar dacă aţi găsi-o, ea nu v-a fost destinată. 
Şi ce aţi putea face cu ea, în afară de a exploata pura ei valoare 
de senzaţional? În cel mai bun caz, veţi avea o imagine în care 
vorbeşte un om în aramaică, şi nici măcar nu veţi şti dacă vedeţi 
„Predica de pe munte” sau chemarea lui Bar Kochba la revoltă 
împotriva ocupanților. Să presupunem că există această 
înregistrare şi să presupunem că o găsiţi. Biserica Sfântă a 
Romei este administratorul ei natural. Noi suntem organizaţia 


341 


care a fost creată de însuşi Isus pentru a propovădui cuvântul 
Său. Nimeni în afară de noi nu ar avea competenţa să 
examineze originalitatea înregistrării video şi să hotărască 
asupra utilizării ei corecte. 

Lui Kaun nu-i venea să-şi creadă urechilor. Acest om îl credea 
şi voia camera video. Dacă avea doar puţină influenţă în 
Biserică, atunci aceasta însemna începerea negocierilor, care 
pentru el erau mult mai interesante decât căutarea camerei 
înseşi. 

„Să-mi ţin firea.” Acum trebuia să rămână cu picioarele pe 
pământ. 

Un zâmbet, pe jumătate glumeţ, pe jumătate dezaprobator. 

— vă exprimaţi foarte şarmant, părinte. „Pura valoare de 
senzaţional.” Într-adevăr, foarte şarmant. Dar cred că ştiţi la fel 
de bine ca şi mine despre ce vorbim cu adevărat. Vorbim pur şi 
simplu despre senzaţional. Când eram tânăr, l-am cunoscut pe 
omul care pe la mijlocul anilor 1970 a oferit formaţiei Beat/es 
cinci sute de milioane de dolari pentru un singur concert, pe 
care voia să-l transmită în întreaga lume. Cinci sute de milioane 
- şi ar fi făcut o afacere trăsnet. Eu sunt sigur că timpurile când 
Beatles erau mai populari decât Isus Hristos au trecut de mult. 
Un oftat din adâncul fiinţei sale. Dar, pe de altă parte, nu pot să 
nu plec urechea la argumentele dumneavoastră. Da, locul 
casetei video este în mâinile Bisericii. Fără îndoială trebuie să 
insist, ţinând seama de eforturile noastre deloc neglijabile de 
până acum, ca eu să primesc o despăgubire minoră, aş numi-o 
aproape simbolică. 

— Despre asta se poate bineînţeles discuta, spuse Scarfaro. 
La ce sumă vă gândiţi? 

— Dati-mi voie să spun aşa, răspunse Kaun, încercarea eşuată 
de a reuni formaţia Beatles a avut loc aproape cu treizeci de ani 
în urmă. |n ziua de azi se plătesc pentru publicitate, pentru 
licenţele de transmitere a unor evenimente sportive importante 
sume pe care atunci nici nu ni le puteam închipui. Un singur film 
de succes din Hollywood aduce în prima săptămână mai mulţi 
bani decât toate filmele la un loc din prima jumătate a secolului. 
Şi acum veniţi dumneavoastră şi vreţi să aveţi filmul care îl 
arată pe Isus Hristos... Făcu un gest de dispreţ. Dar îl veţi primi. 


342 


Veţi primi tot. Vă dau scheletul păstrat intact al călătorului în 
timp, datat prin metoda radiocarbon la două mii de ani, dar cu 
coroane dentare impecabile, modeme, şi o fractură osoasă 
tratată după standardele medicale din anii 1980. Scheletul 
singur este deja o senzaţie ştiinţifică - şi primiţi şi indicaţiile de 
utilizare pentru o cameră video Sony care va ajunge pe piaţă 
abia în trei ani. Pentru hârtia acestor indicaţii s-a stabilit de 
asemenea o vârstă de două mii de ani de către două institute 
independente. Şi, în afară de asta - ridică plicul cu restul 
fotografiilor -, vă arăt o scrisoare a călătorului în timp. 

În ochii preotului apăruse o licărire ciudată. 

— O scrisoare? spuse el ca un ecou. 

— O scrisoare. Kaun înclină blând din cap. Şi tot ce vreau 
pentru asta sunt zece miliarde de dolari. 

* 

Eisenhardt, care urmărise discuţia dintre cei doi bărbaţi prin 
lamelele lăptoase trase oblic în faţa ferestrei toaletei sale, 
tresări când Kaun numi suma. Să pronunţi o asemenea cifră cu 
toată seriozitatea! Îi apăru transpiraţia şi nu numai pentru că 
toaleta era singura încăpere a rulotei neconectată la sistemul de 
climatizare, din care cauză în timpul zilei se transforma într-un 
adevărat incubator. 

Preotul reacţiona extrem de indignat la această cerere. 
Eisenhardt se uită precaut printre lamele şi îl văzu gesticulând 
puternic, în timp ce îi reproşa că vrea să obţină un profit 
maximal, lipsit de scrupule dintr-o descoperire care nu îi 
aparţinea. 

— V-am făcut pur şi simplu o ofertă, părinte. Şi prin „v-am” 
mă refer la Biserica Catolică. Puteţi fi de acord şi atunci primiţi 
tot ce este în posesia mea în acest moment şi puteţi dezgropa 
caseta video sau s-o lăsaţi unde este. Cum doriţi. Sau nu 
acceptaţi - atunci trebuie să aveţi răbdare până pun eu bine 
caseta, până s-a derulat întreaga campanie pentru scoaterea ei 
pe piaţă, până ce cad de acord cu toate companiile de 
televiziune interesate în legătură cu condiţiile preluării 
premierei de difuzare, până ce sunt acoperite toate locurile de 
publicitate şi stabiliţi toţi sponsorii. Şi să priviţi cu surprindere 
conţinutul ei. Cum doriţi. Este hotărârea dumneavoastră. 


343 


— Zece miliarde de dolari este un preţ cu totul inacceptabil 
pentru o casetă video. 

— Da, este o sumă considerabilă. Dar nu trebuie să treceţi cu 
vederea că vă vând mult mai mult decât doar o casetă video. Vă 
vând controlul asupra conţinutului ei. Vă vând tăcerea mea că 
există această casetă, în caz că se va putea vedea ceva pe ea 
care să nu fie în conformitate cu dogmele bisericeşti. Şi cu 
această tăcere vând în acelaşi timp şi, ca să o spun fără 
ocolişuri, integritatea mea jurnalistică. lar aceasta, îmi pare rău, 
nu e de căpătat pe o nimica toată. 

Mai înainte, în timpul discuţiei din camera de şedinţe, la un 
moment dat Eisenhardt devenise absent. Ca şi cum cineva ar fi 
tras o manetă în interiorul lui. Profesorul Wilford-Smith 
deschisese marea Biblie pentru a citi în evanghelii toate datele 
despre ucenicii lui Isus şi astfel să dea peste o indicație că unul 
dintre ei ar fi fost cu adevărat călătorul în timp şi, dacă da, care 
dintre ei. lar el stătuse alături şi se întrebase: „Pentru 
Dumnezeu, ce caut eu aici?” 

Ce aduseseră toate aceste raționamente şi jocul de-a 
Sherlock Holmes? Chiar nimic. 

Când se descoperiseră indicaţiile de utilizare, Kaun şi Wilford- 
Smith trăseseră concluzii pertinente şi convingătoare. lar 
scrisoarea dovedea că aproape nimic nu era corect. Nici nu se 
va descoperi foarte curând cum se poate călători în timp, nici nu 
se aflase în spatele acestei acţiuni un plan pus la punct în toate 
amănuntele. Ajunseseră din motive false la câteva rezultate 
corecte, dar numai din întâmplare. 

— Treceţi cu vederea faptul că pot merge cu ceea ce ştiu pur 
şi simplu la oficialităţile israeliene, trecu preotul direcţia la 
ameninţări. Acestea vor stopa activităţile dumneavoastră şi nu 
ne va costa nici un cent. Pentru că ce încercaţi dumneavoastră 
să faceţi nu este nimic altceva decât să scoateţi din ţară, în mod 
ilegal, descoperiri arheologice. 

Kaun părea neimpresionat. i 

— În primul rând, încă nu am scos nimic din ţară. În al doilea 
rând, pentru a prezenta caseta video, nu trebuie să părăsească 
țara; posed stații mobile de transmisie, care pot ajunge aici în 
câteva ore. Vocea lui deveni mai înceată, mai amenințătoare. In 


344 


al treilea rând, pot să-mi închipui o mulţime de lucruri, dar nu că 
doriţi în mod serios ca statul Israel să deţină controlul asupra 
casetei video cu Isus. 

Eisenhardt simţise nevoia să se desprindă de discuţia din sala 
de conferinţe. Mormăise că ar trebui să se ducă la closet şi o 
întinsese, trăsese uşa dintre bucătărie şi sala de şedinţe cu grijă 
în urma lui, ducându-se în spate. Acolo observase că stătea 
cineva lângă rulotă şi se hotărâse să se ducă totuşi la toaletă, 
încet, ca să tragă cu urechea. 

Deci lui Kaun îi păsa realmente numai de bani. Şi ce tocmai 
făcea acum era înşelăciune crasă. După ceea ce se întâmplase 
azi-noapte, pierduse probabil speranţa să mai găsească 
vreodată camera video cu caseta în ea. Acum spera să poată 
vinde acele câteva oase şi bucăţi de hârtie Bisericii, speculând 
faptul că aceasta va prefera să şteargă toate urmele a ceea ce 
se întâmplase. Şi astfel nu va observa nimeni niciodată că în 
realitate nu existase vreo urmă care să ducă spre camera video. 

Şi nu va fi găsită. Simţea că ameţeşte. Nu era exact acest 
lucru pe care îl predicase el acum câteva zile? „Indiferent ce se 
întâmplă, nu veţi prezenta această înregistrare video la 
televizor, înainte să pornească la drum călătorul în timp.” Brusc, 
Eisenhardt avu senzaţia că stătea lângă persoana sa, că 
pluteşte peste el, că se vedea pe el însuşi ca o figură într-un joc 
mare, complex, aşa cum privise figurile de pe diagrama sa când 
făcea planuri pentru un roman şi totul trebuia să se potrivească. 
Aparent era şi viaţa un fel de roman şi tocmai putea să se uite 
cum se întrepătrundeau toate, cum se potriveau. 

— Poate ar trebui să continuăm discuţia în alt loc decât aici, 
propuse trimisul Vaticanului. 

— Cu multă plăcere, îl auzi Eisenhardt spunând pe 
preşedintele consiliului de administraţie a lui Kaun Enterprises. 
Să mergem în biroul meu. Acolo pot să vă scriu un număr al 
unui cont din Elveţia. 

Auzi cum se depărtară paşii şi rămase cu sentimentul de 
consternare. 

k 

— Nu o să găseşti nimic despre tunel la Biblioteca Americană, 

crede-mă, spuse Yehoshuah, cu mâna pe clanţă. Mai bine vino 


345 


cu noi. 

Se aflau direct în faţa clădirii bibliotecii Universităţii Ebraice, şi 
în plus şi într-un loc foarte nepotrivit; fiecare a doua maşină 
care trecea pe lângă ei, claxona dezaprobator. 

— Prostii, răspunse Stephen. Asta e pierdere de timp, dacă nu 
cunoşti nici măcar alfabetul ebraic. Nu, facem aşa cum am 
vorbit. Voi căutaţi aici după tot materialul pe care îl puteţi găsi, 
iar eu caut în American Library. Am şi alte lucruri de rezolvat. La 
cinci vin să vă iau. Luă telefonul mobil care atârna de cablul 
încărcătorului şi controla stadiul bateriei. Dacă se întâmplă ceva 
deosebit mă sunaţi. Las telefonul deschis. 

— Intr-o bibliotecă? Cu aşa ceva nu te faci simpatic, spuse 
Yehoshuah. 

— Pot să-l pun pe surdină. Atunci face doar tic-tic când mă 
sună cineva. O bibliotecă este unicul loc unde ai şansa să-l auzi. 
Nu-ţi face griji. 

Judith deschise portiera şi cobori. 

— Te grăbeşti cumva? întrebă ea. Pari cam stresat. 

Stephen se uită în ochii ei negri impenetrabili. 

— Se observă? Aş vrea foarte mult ca mâine pe la ora asta să 
intru în tunel. 

* 

Maşina, care stătea la marginea trotuarului vizavi de bloc, 
parcase acolo deja din zorii zilei. De atunci rămăseseră neclintiţi 
la post cei doi bărbaţi care stăteau în ea, supraveghind intrarea, 
lângă care se afla un lung şir de cutii poştale şi sonerii. Exista o 
cutie poştală şi o sonerie pe care scria Yehoshuah Menez şi 
acesta era motivul pentru care stăteau cei doi oameni în 
maşină. 

Era o stradă foarte aglomerată. Nimeni nu-i lua în seamă. Pe 
tabloul de bord erau lipite trei poze mici, care arătau feţele a doi 
tineri şi a unei fete tinere. Din când în când unul din ei se uita la 
ceas; în ultimul timp, mai des. 

In sfârşit, se opri o maşină în spatele lor în care erau de 
asemenea doi bărbaţi. Cei doi bărbaţi din prima maşină se 
întoarseră. Erau feţele pe care le aşteptaseră. Priviri 
întrebătoare. Făcură nou-veniţilor un semn simplu, o mână 
ridicată, al cărei deget arătător şi mare formau împreună un O, 


346 


sau un zero, dacă vreţi. Asta însemna: nu s-a întâmplat nimic. 
Nici unul dintre cei trei, la ale căror poze se uitaseră de aproape 
zece ore, nu îşi făcuse apariţia. 

Unul din cei doi bărbaţi din maşina din spate dădu aprobator 
din cap, iar bărbaţii din maşina din faţă se aşezară din nou, 
porniră motorul, folosind o breşă în traficul continuu pentru a se 
infiltra şi în rândul de maşini, făcându-se nevăzuţi. Cealaltă 
maşină mai merse o bucată în faţă, exact acolo unde stătuse 
prima. 

— Dar întâi să mergem în oraş să mâncăm ceva! spuse unul 
din bărbaţi. Mor de foame. 

* 

Eisenhardt închise uşa toaletei în urma sa, se rezemă cu un 
sentiment greu în corp de ea şi privi fix peretele de vizavi. Dură 
un oarecare timp până îşi dădu seama că era nedumerit. 
Complet nedumerit. Ce să facă el acum? Nu avea nici cel mai 
mic habar. Oare puteai face ceva care ar reprezenta o 
diferenţă? Aşa cum stăteau lucrurile, viitorul părea cert. Era 
scris irevocabil în marea carte a lui Dumnezeu. Kismet. Fataliştii 
avuseseră dreptate. 

Îşi dorea să fi avut el însuşi ceva din energia şi bogăţia de idei 
cu care obişnuia să îi înzestreze pe eroii romanelor sale. Atunci 
cel puţin nu i s-ar mai înnoda intestinul subţire de spaimă. 

Se duse înapoi în bucătărie. Prin uşa glisantă îi auzea pe 
profesori discutând, de mai multe ori se spusese cuvântul 
„apostol”. Eisenhardt se opri cu mâna pe clanţă. Nu, acum nu 
putea să se ducă înapoi în această cameră. Nu putea face aşa 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu. 

Se duse în spate, în dormitorul său, căzu pe pat şi puse 
mâinile pe faţă. Să nu audă, să nu vadă nimic. Să dispară totul. 
Dar apoi lăsă mâinile deoparte şi se uită fix în tavan. 

Mai era ceva. Ceva îl frapase în convorbirea celor doi bărbaţi. 
Se spusese o frază care declanşase ceva în el, o amintire, un fir 
al gândirii, ceva care făcea valuri în subconştientul său. Se 
ridică în coate şi se uită spre micul birou pe care se aflau între 
timp aproape toate cărţile pe care le găsise în dulapurile din 
faţă. 

Lydia spusese că era tipic pentru el: toate dormitoarele sale 


347 


aveau tendinţa să se transforme rapid în biblioteci. Cum a fost? 
John Kaun citise cartea de vizită a bărbatului slab din Roma cu 
voce tare. Îl numise părintele Scarfaro. Membru al unei 
congregaţii... Hmm. Eisenhardt se ridică, umblă prin teancurile 
de cărţi şi găsi ce căuta. O carte despre Biserica Romano- 
Catolică şi Vatican. Dădu foile la cuprins şi deschise apoi la 
pagina respectivă. Existau în total nouă congregaţii, organe 
administrative superioare cu împuternicire legiuitoare şi 
judecătorească în tot cuprinsul Bisericii. Eisenhardt se încruntă. 
Învățătura despre separarea puterilor pare să fi trecut pe lângă 
Biserică fără să fi lăsat vreo urmă. Citi mai departe. Congregația 
pentru Sfânta învăţătură era prezentată prima. În romanele 
sale, Eisenhardt descrisese de multe ori cum în momente de 
cumplită spaimă oamenii credeau că le îngheaţă sângele în 
vine. Acum experimenta pe propriul trup cum se simte aşa ceva. 
Dacă în acest moment un schelet i-ar fi pus mâna pe umăr şi un 
craniu în putrefacție i-ar fi rânjit, nu s-ar fi putut speria mai tare. 
* 

Congregația pentru Sfânta învățătură, scria acolo, era o 
organizaţie străveche. Papa Grigorie al IX-lea o înființase în 
1231, deci acum aproape opt sute de ani - dar nu sub acest 
nume pe care îl purta acum. Până în anul 1908 această 
organizaţie se numise altfel, purtase un nume care timp de sute 
de ani însemnase frică şi spaimă, foc, schingiuiri, sânge vărsat, 
cu alte cuvinte Evul Mediu întunecat. Nu bănuise că încă mai 
exista această organizaţie. 

Congregația pentru Sfânta învăţătură era numele actual al 
Sfintei Inchiziţii. 


348 


29 


URGENT - CONFIDENŢIAL 

John, 

Băncile fac presiuni din cauza căderii cursului. 
Domnul Sutherland de la First National vrea să 
reunească consiliul de supraveghere într-o şedinţă 
extraordinară, miercurea viitoare. Este evident că 
poziţia dumneavoastră ca preşedinte va fi pusă în 
discuţie. 

S. 


Asta nu putea fi adevărat. Stephen se uita fix la bucăţica de 
hârtie, o chitanță pe care bancomatul o scuipase, apoi la cardul 
său VISA. 

„Limit exceed”, scria acolo. 

Bancomatul, solid şi de necucerit, zidit în peretele unei clădiri 
oficiale, mestecase excesiv de mult la card, pe care Stephen îl 
introduse în fanta sa. Acum capacul din metal nobil, lucios, se 
interpuse din nou cu o forţă supărătoare şi de nestăpânit între el 
şi tastatura pe care tastase suma dorită de bani. 

Asta da surpriză frumoasă. Stephen îşi introduse cardul înapoi 
în compartimentul portofelului său, unde stătea de obicei, şi 
făcu loc următorului client, o femeie plinuţă, cu părul tapat în 
sus, care-i arunca priviri bănuitoare. Arăta chiar aşa de 
periculos? Stephen clătină nemulţumit din cap şi plecă încet mai 
departe, cu portofelul în mână. 

Putea fi adevărat? Cheltuise el atât de mult de când sosise în 
Israel? Trebuia să se fi gândit să mărească limita de credit la 
timp. Trebuia cumva... dar cum? Să sune la banca sa... Dacă ar 
fi putut da de Hugh Cunningham, referentul său bancar, s-ar 
mai fi putut face ceva, cel puţin temporar. i 

Câţi bani mai avea de fapt? Numără bancnotele. li ajungeau 
de-abia cât să plătească mâine-dimineaţă hotelul. Nemaipunând 

349 


la socoteală închirierea echipamentului de scafandru sau plata 
maşinii. Incredibil! 

Dar oare ce era pe celelalte cârduri? Avea trei - un card VISA, 
un MasterCard şi un American Express. De fapt erau cinci în 
total, dar celelalte două erau acceptate doar în SUA, unul din ele 
doar la benzinării. MasterCardul avea acelaşi cont ca şi cardul 
VISA, astfel că nici cu acesta n-ar fi avut noroc. Dar cu American 
Express... cu cardul respectiv putea, de asemenea, să facă rost 
de bani gheaţă, dar nu la un bancomat. American Express avea 
un birou aici în lerusalim, dacă-şi aducea bine aminte. Sau era 
doar în Tel Aviv? Ei, asta se putea afla. 

Fără bani. Incredibil. Şi ce repede îi strica aceasta dispoziţia! 
La ce folosea faptul că avea o avere, dacă nu avea acces la ea? 
Asta era o tâmpenie uriaşă. 

Închise, încă neîncrezător, portofelul, îl băgă din nou în 
jachetă şi se prefăcu aproape într-o stană de piatră când îi văzu 
pe cei doi bărbaţi, care veneau cufundaţi în discuţie, de-a lungul 
trotuarului, direct spre el. Ţinându-şi răsuflarea şi străduindu-se 
din răsputeri să nu mai facă în plus o mişcare agitată, care să le 
atragă atenţia din colţul ochiului, se salvă în spatele celei mai 
apropiate uşi de magazin. 

Ei se opriseră, în loc să meargă mai departe şi să dispară! Se 
prefăcu că observă exponatele, în timp ce-i observa pe cei doi. 
Fără îndoială, erau doi dintre oamenii lui Ryan. Îi văzuse de mai 
multe ori în tabără şi ei îl cunoşteau, de asemenea. Ce făceau 
aici? Trebuia să fie o coincidenţă că treceau tocmai acum şi 
tocmai aici pe strada aceasta; nu păreau că-l caută pe el. 

Incă aşa o întâmplare tâmpită. Nu făcea deloc bine moralului 
său. Cineva îi vorbi din lateral, el nu înţelese nimic, se întoarse 
tresărind speriat şi replică din reflex: 

— Poftim? 

— Vă interesează camerele video? zise vânzătorul, un bărbat 
zdravăn cu păr cărunt şi cu un nas borcănat impresionant, 
trecând pe engleză. 

— Camere video? 

Stephen îl privi iritat, apoi îşi îndreptă atenţia spre exponate 
la care se uitase până atunci fără să le vadă cu adevărat. Într- 
adevăr erau camere video, în toate mărimile şi de toate mărcile. 


350 


Era un magazin specializat pe articole foto şi video. Şi cei doi 
„dulăi de pază” stăteau încă la marginea străzii şi păreau să 
discute amănunţit încotro să o ia. 

— Desfacem toate mărcile importante, se porni vânzătorul şi 
apucă aparatul cel mai apropiat pentru a i-l pune lui în braţe. 
Era incredibil de uşor. Sony, Canon, Panasonic, JVC, Sharp... 
orice doriţi. Acesta de aici este cea mai mică şi mai uşoară 
cameră video digitală, numai cinci sute de grame, dar prevăzută 
cu zoom optic de 10X. Ei, cum stă în mână? Extraordinar, nu-i 
aşa? Nu-i nici o problemă să o iei peste tot şi să înregistrezi 
totul. 

Stephen privi aparatul. Avusese cândva un dictafon care era 
mai mare. Uimitor. Ridică ocularul la ochi şi privi prin acesta pe 
stradă. Părea că cei doi sunt în căutarea unui restaurant şi că nu 
se pot pune de acord. 

— Uimitor, se adresă el vânzătorului, care-l privise aşteptând. 

— Permiteţi să vă întreb dacă v-aţi hotărât pentru un sistem 
anume? vru el să ştie. 

— Un sistem? Stephen conştientiza brusc că era pentru prima 
dată în viaţa sa când ţinea în mână o cameră video. O deficiență 
remarcabilă pentru cineva care se afla în căutarea celei mai 
importante camere video din istorie. Ce fel de sisteme există? 

O strălucire se făcu remarcată în ochii bărbatului. 

— Există Video-8, acesta e sistemul mai vechi. Răspândit la 
scară largă şi casetele sunt ieftine. Apoi există sistemul Hi-8, în 
principiu acelaşi lucru, dar cu o calitate a imaginii mult 
îmbunătăţită, mai bună ca a televizorului dumneavoastră. Dar 
cel mai modern actualmente este desigur cel cu înregistrare 
digitală. Cele mai bune contraste, culori strălucitoare, imagini 
de o claritate inegalabilă - şi fără pierderi la prelucrarea 
ulterioară. Eu recomand tuturor clienţilor mei să acorde 
importanţă postprocesării, pentru că: să presupunem că sunteţi 
în concediu - consider acum că acesta ar fi cazul dumnea- 
voastră - atunci înregistraţi tot ce vă vine în faţa lentilei. Dar 
prietenii dumneavoastră de acasă, familia dumneavoastră 
ş.a.m.d., acelora doriţi să le arătaţi doar imaginile cele mai 
bune. Poate vreţi să mai integrați nişte efecte speciale, să 
scurtaţi anumite scene sau să le puneţi în altă ordine. Precum 


351 


Steven Spielberg, care n-ar fi nimeni fără tăieturi şi 
postprocesare, nu-i aşa? Pentru aceasta sistemul video digital 
este optim. Priviţi de exemplu aici... Luă camera din mâna lui 
Stephen şi deschise un mic căpăcel lateral. Aici aveţi toate 
conexiunile - LANC, microfon extern, căşti, ieşire digitală, super- 
video, audio. Desigur că aparatul funcţionează cu un acumulator 
Li-lon, nu există deci o Memory, are... 

— Am auzit că urmează să apară un nou sistem, îi întrerupse 
Stephen avalanşa de cuvinte. Se cheamă MR dar nu ştiu ce 
înseamnă. 

— Ah, da. Bărbatul dădu afirmativ din cap. De la Sony. MR 
înseamnă, cred eu, magnetic resonance sau ceva asemănător. 
Dar acesta urmează să apară pe piaţă de abia în trei până la 
patru ani. Actualmente, nu merită discutat despre asta şi 
probabil atunci când va apărea va fi disponibilă pentru piaţa 
High-End. Adică va fi prea scumpă pentru un om normal. 

Cei doi bărbaţi păreau că se hotărâseră şi se îndepărtară, 
traversând strada. 

— Ştiţi cum funcţionează sistemul acesta MR? vru să ştie 
Stephen. 

— Ah, în principiu este tot un sistem digital. Singura diferenţă 
este faptul că nu se mai înregistrează pe mediu magnetic, ci că 
stocarea se face pe un cristal de siliciu special. Pentru 
dumneavoastră aceasta înseamnă că o înregistrare odată făcută 
nu mai poate fi ştearsă, că rămâne pentru foarte mult timp. 
Interesant pentru filmele cu scop documentar, dar destul de 
scump, dacă tocmai începi cu filmatul. Oricum ar trebui să 
încapă pe casetă vreo douăsprezece ore. 

— Dar cât ţine o înregistrare în ziua de azi? 

— Depinde. La Video-8 şi Hi-8, deci la sistemul analog, 
calitatea scade după zece, douăzeci de ani. Pur şi simplu pentru 
că intensitatea magnetizării de pe bandă scade cu timpul, 
înţelegeţi? La sistemul video digital este la fel, dar pentru că 
înregistrările sunt digitale pot fi copiate din nou şi din nou pe 
casete noi şi pot fi păstrate astfel un timp nedefinit. 

— M-am prins. Oamenii lui Ryan erau în afara câmpului vizual. 
Stephen arătă spre micuța cameră video. Puteţi să-mi daţi un 
prospect pentru asta? 


352 


O mică tresărire în colţul ochiului. 

— Doriţi să luaţi camera aceasta? întrebă bărbatul cu părul 
cărunt. 

— Nu ştiu încă, minţi Stephen. 

— Fiţi atent, am un pont pentru dumneavoastră, spuse 
vânzătorul conspirativ şi scoase la iveală un prospect colorat şi 
apoi un pix. În mod normal această cameră costă... El scrise o 
cifră astronomică în şecheli şi alături o cifră la fel de 
astronomică în dolari. Dar dacă vă hotărâți pe loc, pot să vă 
vând un aparat, perfect nou, perfect complet cu garanţie cu tot, 
dar fără cartonul original. Provine, nu mai povestiţi însă mai 
departe, dintr-o confiscare de bunuri. Fără carton original nu o 
pot vinde la preţul original, o nebunie, dar aşa este. V-aş vinde-o 
pentru suma de... El scrise două cifre, ce reprezentau cu 
patruzeci de procente sub primele două. Cum spuneam, am 
doar una din aceasta. O şansă unică. 

Stephen zâmbi văzând acest truc străvechi. Cumva 
asemănător îşi vânduse şi el software-ul său. 

— Mulţumesc, spuse el şi luă prospectul. Dar trebuie să o 
întreb totuşi şi pe prietena mea. Inţelegeţi desigur. 

Din nou o tresărire a ridurilor de sub ochiul drept şi în plus 
una în jurul colţurilor gurii. Tot un truc vechi. „Nu pot să mă 
hotărăsc singur, trebuie să cer permisiunea cuiva.” 

— Aduceţi-o pe prietenă cu dumneavoastră, îi propuse 
imediat bărbatul. Putem face nişte înregistrări de probă şi să le 
privim pe ecranul mare. O să fie încântată. 

— Aşa o să fac, minţi Stephen, îşi luă la revedere şi plecă. 

Afară pe stradă privi în toate direcţiile, dar nu mai era nici 
urmă de cei doi bărbaţi. 

* 

Nu vorbea prea mult. Willard, un zdrahon blond, care nu 
încăpea decât cu greu în costumaţia asemănătoare uniformei, în 
care dorea Ryan să-i vadă îmbrăcaţi, fuma aproape fără pauză 
şi Eliah, bronzat puternic, un sabra de neconfundat, un evreu 
născut în Israel, ronţăia atât de tacticos la un falafel, încât aveai 
senzaţia că nu va termina de mâncat decât peste mai multe 
ore. Nici unul din ei nu lăsa din ochi uşa de la intrare şi a 
drumului de acces. Aproape că nici nu-l văzură pe Ryan venind. 


353 


Brusc, apăru mare într-una dintre oglinzile retrovizoare, ca din 
senin, şi în momentul următor deschise portiera maşinii şi se 
aşeză pe bancheta din spate. 

— Şi? întrebă el simplu. 

Pentru că Eliah tocmai mesteca, răspunse Willard: 

— Nimic. Nu a apărut nimeni. 

Ryan scăpă un mârâit. Era greu să apreciezi cu siguranţă în 
cazul său, dar părea să fie destul de iritat. 

— Intrăm, hotărî apoi. 

Willard căscă ochii. 

— In casă? 

— În locuinţă. 

Între timp Eliah înghiţise. 

— Şefu', spuse el, asta este ilegal şi în Israel. 

— Ştiu, mârâi Ryan. De aceea există o a unsprezecea 
poruncă. Moise doar a ţinut-o sub tăcere. 

* 


Biblioteca Americană, o construcție deosebită din oțel şi sticlă 
şi mult beton, nu se putea încadra uşor din punct de vedere 
stilistic într-o anumită epocă. Grilaje albe lăcuite din oțel, care 
produceau un efect special, fiind fără îndoială totodată extrem 
de stabile, înconjurau terenul şi chiparoşi înalţi acopereau 
clădirea ca o perdea. Totuşi, nu era nici o problemă să intre 
acolo. Un paznic în uniformă albastră stătea la uşa de la intrare, 
dar nu cerea de la nici un vizitator vreo legitimaţie, ci se limita 
la a-i studia sever pe nou-veniţi. 

Parterul era ocupat cu o cafenea extinsă, cu o garderobă, cu 
nişte cabine telefonice, cu rânduri lungi de dulapuri cu cheie şi 
numeroase mese de lectură. Mai existau încăperi rezervate 
administraţiei, cu accesul interzis vizitatorilor prin afişe 
formulate excesiv de clar. Sala de lectură se afla la etaj. Era o 
încăpere mare cu ferestre înalte, care la jumătatea înălţimii era 
încă odată subîmpărțită de o galerie lată. Ca în orice altă 
bibliotecă, domnea acea linişte stimulativă, care permitea oricui 
să se concentreze mult mai bine decât în locurile cuprinse de 
agitația cotidiană. 

„Ca într-o biserică, se gândi Stephen, în timp ce se plimba de- 
a lungul rafturilor, doar mai confortabil.” 


354 


Acum, cărei teme ar trebui să i se dedice? Aceasta era 
întrebarea. Mersese adesea la întâmplare prin biblioteci şi 
trăsese ici-colo câte o carte afară şi se lăsase surprins să afle 
unde-l conduce întâmplarea. 

Incercă aceasta, dar aici şi acum nu ajută la nimic. Nu, tema 
nu putea să se numească decât: Muntele Templului. Stephen se 
duse la catalogul care era ţinut venerabil în forma unor fişe 
uzate, aflate în interiorul unor sertare de lemn, şi căută Muntele 
Templului şi termenii înrudiţi. 

Găsi o carte voluminoasă, legată în piele, care promitea să 
dezvăluie istoria Muntelui Templului într-un mod care epuiza 
exhaustiv această temă. În orice caz rămase doar cu 
promisiunea - o privire la cuprins lăsase impresia de temeinicie 
şi exhaustivitate, dar textul în sine, deşi prevăzut cu 
nenumărate desene, fotografii şi hărţi, se dovedi cam haotic şi 
neindicat pentru a obţine o vedere de ansamblu. Stephen citi 
totuşi pe ici, pe colo una sau alta din anecdotele interesante. 
Astfel existaseră, de exemplu, în acest secol două lovituri 
dramatice asupra construcţiilor musulmane de pe Muntele 
Templului. În anul 1969, un creştin australian bolnav psihic, pe 
nume Dennis Rohan, dăduse foc moscheii Al-Aqsa, aducându-i 
pagube majore. Câţiva ani mai târziu, fusese deconspirat în 
ultimul moment planul unor evrei naţionalişti, care avuseseră de 
gând să arunce în aer moscheile din faţa Domului Stâncii, 
pentru a elibera terenul pe care se construise cândva templul 
evreiesc şi să grăbească astfel venirea lui Mesia. 

Stephen clătină din cap fără să vrea. Lumea părea să fie 
obsedată de această suprafaţă de 1,5 km?, stâncoasă şi 
nefolositoare. 

Apoi, menţionat mai degrabă în trecere într-un capitol 
secundar, dădu peste un fapt interesant. Şantierul arheologic ce 
începea la sud de Muntele Tempului pe partea cealaltă a străzii 
principale se numea Oraşul lui David. Asta ştia. Ceea ce nu ştia 
însă - nici nu-l interesase până atunci - era de unde provenea 
acest nume. La începutul secolului, citi el, un membru al aripii 
franceze a familiei Rothschild cumpărase această bucată de 
pământ pentru a găsi adevăratul mormânt al regelui David. Nu 
a fost găsit niciodată. Sub ocupaţia britanică, întreaga zonă 


355 


avusese statutul unui şantier arheologic, de aceea fusese 
interzisă orice activitate de construcţie. Atunci când devenise 
teritoriu iordanian, nu se mai respectase această interdicţie şi, 
neţinându-se cont de ruine şi morminte, se construise cu 
efervescenţă. Numai teritoriul care aparţinea familiei Rothschild 
fusese considerat proprietatea duşmanilor şi rămăsese neatins. 

Din acest motiv Halil Saad găsise cisterna când îşi săpase 
pivniţa. Casa sa stătea pe ruinele unei alte case, care fusese 
construită în timpurile în care teritoriul aparținuse lordaniei. 
Halil Saad săpase doar mai adânc decât predecesorul său. 
Terenul făcea parte din una din cele mai vechi zone ale 
lerusalimului. Dar despre un tunel nu era vorba nicăieri... 

Piui în buzunarul hainei sale. Telefonul. 

— Yehoshuah? răspunse el, puse cartea înapoi şi se puse în 
mişcare peste preşurile groase şi gri ce duceau spre ieşirea din 
sala de lectură. 

Bibliotecara, care supraveghea din spatele unui pupitru, îl 
studie dezaprobator, chiar extrem de dezaprobator. 

— Ce este? 

Spre marea sa surprindere, nu era nici Yehoshuah şi nici 
Judith. Era o voce care vorbea engleză cu un accent dur şi pe 
care nu o recunoscu imediat. 

— Domnule Foxx? Aici este Peter Eisenhardt. Aş vrea să vă 
întâlnesc. E posibil, ăăă, să am informaţii interesante pentru 
dumneavoastră. 

* 

Încuietoarea nu se opuse mai mult de douăzeci de secunde. 
Nu-i auzi nimeni şi nu-i văzu atunci când pătrunseră în locuinţa 
lui Yehoshuah Menez. Imediat după aceea uşa se închise din 
nou şi totul arăta ca şi înainte. Era o garsonieră cu duş, vestiar 
şi balcon. Şi totul arăta de parcă fuseseră deja spărgătorii 
înaintea lor. 

— Ce porcărie, mormăi Ryan pentru el, când inspecta zona 
bucătăriei. Tânărul arheologul nu părea să dea doi bani pe 
detergenţii moderni, ci părea mai degrabă să se străduiască să- 
şi transforme obiectele de-a dreptul în fosile. 

La robotul telefonic clipea o lumină verde. Ryan cunoştea 
modelul. Lumina însemna că erau înregistrate convorbiri pe care 


356 


nu le ascultase nimeni. El apăsă butonul corespunzător. 

Erau două apeluri. La primul din ele cineva închisese cu un 
fâsâit puternic. La cel de-al doilea telefon era o înregistrare într- 
o ebraică disperată a unei voci de femeie care îi era vag 
cunoscută lui Ryan. Desigur, mama lui Judith Menez cu care 
vorbise odată. Yehoshuah era doar fratele ei. 

Dar conţinutul înregistrării nu-l interesa, ci mai mult data şi 
ora apelurilor, care erau afişate în timpul redării pe display-ul 
aparatului. In concluzie, Yehoshuah Menez nu mai fusese în 
locuinţa sa de duminică după-amiază. 

* 


— De unde aveți numărul meu? întrebă Stephen mirat, în 
timp ce uşa sălii de lectură se închise silențios în spatele său. 

— Din fişierul cu adrese al laptopului dumneavoastră. 

— Şi de ce vreţi să mă vedeţi? 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Cred că e 
important. 

Lui Stephen tot nu-i venea a crede. Ce Dumnezeu ar fi vrut 
scriitorul de la el? 

— Domnule Eisenharat, ştiţi doar că domnul Kaun mă caută. 
Trebuie să plec de la premisa că telefonul dumneavoastră este 
o manevră prin care vrea să mă prindă. 

Vorbea încet. O tânără, care lucra la cataloagele 
îndrumătoare, puse aici afară, îl privi iritată. Indiferent pentru ce 
căuta bibliografie, ea putea pesemne înţelege ce vorbea el la 
telefon. 

— Vă rog, aveţi încredere, îl rugă Eisenhardt. Kaun nu ştie 
nimic de acest telefon. Acţionez din proprie iniţiativă. 

— Kaun vă înregistrează probabil toate convorbirile, vă este 
clar aceasta? 

— Nu sun din tabără. Sunt în lerusalim într-o cabină telefonică 
publică şi creditul meu se apropie rapid de sfârşit. Vă rog să 
stabilim un loc de întâlnire. Unde doriţi. 

Stephen se gândi intens. Dacă era adevărat ce spunea 
scriitorul, atunci exista şansa să afle ce anume avea Kaun de 
gând. În plus, trebuia să recunoască în sinea lui, era curios să 
afle din ce motiv începuse Eisenhardt să ţeasă intrigi împotriva 
angajatorului său. 


357 


— Bine atunci, spuse el. Unde sunteţi acum? 

— Sunt în Biblioteca Americană, pătrunse vocea lui Eisenharat 
din minuscula cameră de rezonanţă a difuzorului telefonului. În 
una din cabinele telefonice din holul de la intrare. 

Stephen ar fi râs aproape cu voce tare. Devenea din ce în ce 
mai nebunesc! 

— Aşteptaţi un moment, îl rugă el, apoi apăsă pe butonul 
„mute” astfel încât microfonul era blocat şi traversă repede cei 
câţiva paşi până la scară, de la care se putea vedea jos în sală. 
Într-adevăr, acolo era Eisenhardt în una dintre cabinele 
telefonice. Era preocupat să introducă fisă după fisă în telefonul 
flămând. Să suni pe mobil era aproape la fel de scump ca un 
apel pe fix în America. 

Stephen se ascunse în spatele unei coloane de beton şi 
deblocă mobilul. 

— Cum aţi ajuns acolo? 

— Ryan m-a adus aici. Am spus că vreau să fac cercetări în 
literatură. Mă ia diseară din nou înapoi. Nu ştiu dacă numele vă 
spune ceva - Ryan este şeful securităţii... 

— Ba da, îl întrerupse Stephen, numele îmi spune ceva. 

— Ah, da, zise Eisenhardt jenat. În seara aceasta. Vă rog, ne 
putem întâlni? Indiferent unde, dar trebuie să stabilim repede. 

„Un truc să-l facă pe celălalt să ia o hotărâre”, se gândi 
Stephen. 

— Rămâneţi unde sunteți, spuse el. O să vin la 
dumneavoastră. 

— Bine. Eisenharat păru uşurat. Asta este bineînţeles cel mai 
simplu. Şi ăăă, când? 

— Intr-o jumătate de oră. 

— Bine. Mulţumesc. Eu... eu o să aştept pur şi simplu aici. Ştiţi 
unde se află biblioteca? 

Stephen mustăci. 

— Da, răspunse el. Cel puţin aproximativ. 

— Bine, atunci ne vedem peste o jumătate de oră. 

— Într-o jumătate de oră. Stephen apăsă butonul care închise 
convorbirea, băgă telefonul şi observă din ascunzătoarea sa ce 
făcea scriitorul. Bineînţeles, tânărul dorea doar să se convingă 
că nu avea de-a face cu o capcană. Dacă Eisenhardt s-ar fi 


358 


îndepărtat de telefon şi ar fi încuviinţat cuiva cu o mişcare a 
capului sau dacă ar fi făcut un semn pozitiv - degetul mare în 
sus sau ceva asemănător -, atunci ar fi ştiut cu siguranţă că 
urmăritorii lui îl pândeau. Dar neamţul nu făcu nimic 
asemănător. Puse receptorul în furcă, îşi strânse restul 
monedelor remise de telefon şi le băgă în buzunar. Apoi rămase 
pe loc, privind timid în jur; părea cam pierdut. 

Hmm. Într-adevăr ciudat. Aproape prea ciudat. Oare era chiar 
o întâmplare că scriitorul îl sunase de aici? Stephen se uită la 
ceas. O jumătate de oră avea timp să se gândească. 

Se întoarse în sala de lectură, se duse în faţa unui geam şi 
pândi strada. Erau pe undeva parcate maşini în care stăteau 
bărbaţi fără să coboare? Stăteau siluete suspecte în colţuri greu 
de observat? Oricât se străduia, Stephen nu putea descoperi 
nimic care să-i confirme suspiciunile. Vedea o stradă intens 
circulată, pe care oricum parcarea era interzisă; oamenii veneau 
şi plecau, erau ori prea tineri, ori prea bătrâni sau prea feminini, 
pentru a face parte dintre oamenii lui Ryan; şi singurul care nu 
mergea spre un anume loc era un vânzător ambulant, care-şi 
plasase căruciorul cu fructe în faţa gardului din grilaj şi vindea 
portocale la trecători. 

Stephen ascultă în sinea sa. Era acolo vreo voce care-l 
avertiza? Nu. Vreun sentiment neplăcut şi difuz în burta sa? Nici 
aici. Nu credea că aceasta era o capcană rafinată. Dacă Ryan ar 
fi ştiut că el se afla aici, atunci nu ar fi recurs la o asemenea 
manevră. Tot ce ar fi trebuit să facă ar fi fost să-l aştepte afară, 
să-l amenințe neobservat la ieşire cu un cuţit de vânătoare în 
coaste şi să-i ordone să vină cu el. Aşa de simplu ar fi fost asta 
şi nimeni nu i-ar fi dat nici o şansă de scăpare. 

Deci bine. Risc. Stephen părăsi sala de lectură şi cobori pe 
scara lată, de asemenea prevăzută cu un covor pufos. 
Eisenhardt stătea la peretele cu multe geamuri de lângă intrare, 
uitându-se afară, cu o agendă groasă, legată în piele, sub braţ, 
mâinile adânc îngropate în buzunare şi nu-l auzi venind. 

— Domnule Eisenhardt? făcu Stephen, atrăgându-i scriitorului 
atenţia asupra sa, când ajunsese în spatele său. 

Scriitorul se întoarse, cu ochii larg deschişi, ca şi cum ar simţi 
infarctul apropiindu-se. 


359 


— Domnule Foxx! Doamne Dumnezeule, ce m-aţi speriat! De 
unde veniţi aşa? 

— Ca să fiu sincer, am fost tot timpul aici. Eram sus în sala de 
lectură când m-aţi sunat. 

— Da? Scriitorul clipi iritat. Cu adevărat? Ce coincidenţă! 

— Da. 

Eisenhardt clătină din cap. 

— Intr-un roman nu ar avea ce căuta aşa o scenă, spuse el 
apoi şi zâmbi jenat. Dar viaţa îşi poate permite orice... 

„Probabil că o persoană cu o asemenea meserie trebuia să 
vadă lucrurile aşa”, gândi Stephen. 

— Voiaţi să vorbiţi cu mine. Despre ce este vorba? 

— Da, deci... Nici nu ştiu cu ce să încep mai întâi... 

— Poate să ne aşezăm într-un colţ liniştit? propuse Stephen şi 
arătă spre una din mesele goale care se afla deoparte şi 
promitea linişte imperturbabilă. Doriţi să beţi ceva? 

— Un pahar de apă minerală, mai târziu, zise scriitorul, care 
încă mai arăta ca un pachet de nervi. Permiteţi să vă întreb 
direct ceva, domnule Foxx? ă 

— Spuneţi-mi Stephen. Da, clar. Ce vreţi. In cel mai rău caz nu 
răspund. 

— Ştiţi unde se află camera? Stephen se lăsă pe spetează. 

— Mi-e teamă că ne aflăm deja în cel mai rău caz. 

— Da, înţeleg. Scuzaţi-mă. 

Eisenhardt îşi puse agenda în faţa sa pe masă şi urmări 
neîncetat conturul acesteia cu degetele. Din suportul de pix se 
vedea clipul metalic al unui pix. 

— Kaun a găsit în laborator camera cu care aţi fotografiat 
descifrarea primei pagini a scrisorii. Din text se poate sesiza că 
nu a fost vorba de o intervenţie planificată - ceea ce a pus sub 
semnul întrebării toate ipotezele de până acum. Pentru că se 
pare că scrisoarea este distrusă definitiv, Kaun a pierdut 
aparent speranţa să găsească vreodată filmul video. 

Stephen inspiră involuntar mai puternic. 

— Şi de ce îmi povestiţi asta? întrebă el apoi. 

— Pentru că, spuse Eisenharat şi se aplecă înainte, pentru a 
putea vorbi mai încet, a apărut un reprezentant al Vaticanului, 
un bărbat pe nume Scarfaro. Am auzit întâmplător discuţia lor, 


360 


Kaun însă nu ştie asta. El încearcă să vândă toate descoperirile 
de până acum Bisericii Catolice pentru suma de zece miliarde 
de dolari. 

— Ah, făcu Stephen. Zece miliarde de dolari? Kaun era 
obişnuit să gândească la dimensiuni mari. Şi ce s-ar întâmpla 
dacă ascundeau camera şi veneau cu versiunea asta? O cifră 
plină de fantezie. Dar o să-i facă zile fripte dacă nu găsesc 
camera! 

— Nu. Sentimentul meu este că el speculează faptul că 
Biserica nu are nici un interes să se găsească filmul video. El 
vrea ca ei să plătească pentru a muşamaliza totul. 

— Credeţi cu adevărat că Bisericii îi este frică de acest film? 

— Desigur! Scriitorul făcu ochii mari. Aţi citit vreodată o carte 
şi apoi aţi văzut filmul fără să fiţi dezamăgit? Exact această 
situaţie o avem aici. Biserica trebuie în primul rând să se teamă 
că filmul ar putea dezvălui ceva care ar pune doctrina credinţei 
propovăduite până acum sub semnul întrebării şi prin aceasta şi 
infailibilitatea papei. În al doilea rând, şi aceasta este probabil 
chiar mai important: Filmul nu poate face faţă niciodată 
imaginilor pe care credincioşii şi le-au făcut în fantezia lor, cu 
toate icoanele de deasupra paturilor conjugale şi cu imaginile de 
prost gust din Bibliile pentru copii. Pe filmul video totul o să pară 
cam sărăcăcios, primitiv şi murdar şi se va vedea că Isus nu 
este decât un om ca toţi ceilalţi. Poate se va vedea cum anunţă 
cu glas tare ceva, şi asta va fi foarte interesant, dar nu va fi 
înţeles, pentru că aproape nimeni nu mai înţelege aramaica şi în 
ceea ce priveşte intensitatea mesajelor sale sunt sigur că orice 
evanghelist în cortul său poate fi de o sută de ori mai 
convingător. Pe scurt, Biserica are toate motivele să se teamă 
că s-ar putea ca oamenii să-i întoarcă deziluzionaţi spatele după 
ce L-au văzut pe adevăratul Isus. 

Stephen clătină încet din cap. Ceva asemănător îşi imaginase 
şi el. 

— Ceea ce, sincer vorbind, ar fi o evoluţie îmbucurătoare, 
spuse el, dacă aş putea trăi vreodată momentul în care papa 
călătoreşte în vreo ţară iremediabil suprapopulată pentru a 
predica împotriva contracepţiei şi n-ar veni nimeni să-l asculte 
şi, dacă aş putea să trec aceasta în contul meu, atunci aş şti 


361 


pentru ce am trăit. 

— Şi dumneavoastră simţiţi astfel? spuse Eisenhardt uşurat. 
Asta este nemaipomenit. Credeam de fapt că trebuie să 
argumentez acum la nesfârşit... 

— La asta v-aţi aşteptat? 

— Păi da, eraţi aşa de prins în a găsi camera, aţi ascuns 
scrisoarea... 

— Am uitat de ea. Cu adevărat. La început am crezut că 
săculeţul de plastic nu este o descoperire arheologică ade- 
vărată, replică Stephen, oftând. Vreau să spun că nimeni nu ar fi 
crezut asta. Mi-am imaginat că cineva îmi joacă o festă. Şi apoi 
am crezut că am de-a face cu o infracţiune. Doar când am văzut 
poza dumneavoastră în ziar şi mi-am dat seama cine sunteţi, 
am început să-mi imaginez o sumedenie de lucruri. 

— Aţi văzut poza mea în ziar? 

— Da. |n seara în care aţi venit. Poza părea făcută într-un 
avion. 

— Şi ştiaţi cine sunt? 

— Da, auzisem cândva numele dumneavoastră. În orice caz 
ştiam că sunteţi un scriitor de science-fiction. 

Eisenhardt clătină mirat din cap. 

— Mă bucură să aud aceasta. 

— In orice caz, reveni Stephen asupra temei, mă consider un 
agnostic, dacă nu chiar un ateu şi sunt bun la orice altceva 
decât să vorbesc de bine Biserica. Din punctul meu de vedere 
pot să dispară toate religiile de pe această planetă. 

— Exact, încuviinţă Eisenhardt. Extrem de exact. Ar fi o 
binecuvântare. 

Un bărbat slab într-un sacou cu carouri mari trecu pe lângă 
masa lor, ţinând o tavă cu o ceaşcă de cafea pe ea, un ziar sub 
braţ şi se aşeză la două mese mai încolo. Stephen, neliniştit că 
nu-l văzuse pe bărbat venind, aruncă în jur o privire 
cercetătoare. 

— Vă întrebaţi de ce sunt aşa de înverşunat în căutarea 
camerei, spuse el apoi, cu vocea scăzută. Vreau să vă spun. În 
primul rând - eu am făcut descoperirea, înţelegeţi, dar nu am 
fost iniţiat, nu s-a dorit ca eu să fiu prin preajmă şi, dacă aş fi 
lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul, numele meu ar fi fost pur şi 


362 


simplu ignorat. Eu nu permit aşa ceva din principiu. În al doilea 
rând, am simţit o şansă, deşi nu am ştiut aşa bine pentru ce. 
Dar atunci când văd o şansă o prind, aşa sunt eu. Ceva tot va 
ieşi, m-am gândit eu. Poate bani sau doar faimă sau amândouă. 
În orice caz o aventură interesantă pe care, când voi fi bătrân şi 
cărunt, să le-o povestesc nepoților, aşezat în balansoar lângă 
şemineu. 

Ochii lui Eisenhardt deveniseră dintr-odată inexpresivi. 

— Dacă Kaun îşi îndeplineşte planul, replică el, atunci chestia 
asta cu povestitul poate deveni dificilă. Poate nici nu ajungeţi 
bătrân şi cărunt. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu înţelegeţi? întrebă scriitorul. Ce vrea Kaun să vândă 
Vaticanului este tăcerea absolută despre această situaţie. ŞI 
sunt oameni care au fost reduşi la tăcere pentru sume mai mici 
de zece miliarde. 

Stephen îşi privi interlocutorul gânditor. Pe fruntea scriitorului 
se pusese un strat fin de broboane de transpiraţie. Bărbatul 
avea cu adevărat o imaginaţie bogată. Aproape bolnăvicioasă. 

El clătină din cap. 

— John Kaun este un om de afaceri fără scrupule. Dar nu este 
un ucigaş. 

— John Kaun poate nu este. 

— Dar? 

— Acest om din Roma, Scarfaro - aşa cum am înţeles, este un 
membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței. 

— Nu-mi spune nimic. 

Eisenhardt inspiră adânc. 

— Asta este ceea ce s-ar numi astăzi organizaţia urmaşă a 
Sfintei Inchiziţii Romane. 

Stephen nu reuşi să-şi împiedice mandibula să se lase în jos. 

— A Inchiziției? repetă el şocat. 

— A Inchiziției. 

— Asta mai există? 

— Organizaţia aceasta poartă numele actual doar de treizeci 
de ani, dar misiunea sa a fost mereu aceeaşi: să protejeze 
adevărata credință. Scriitorul aruncă o privire neliniştită 
împrejur. Şi acesta e un citat dintr-o carte deosebit de favorabilă 


363 


Bisericii. 

Stephen Foxx clătină şocat din cap. Inchiziția. La fel de bine 
putea să-i spună Eisenhardt că va avea de-a face cu o armată 
de cruciați. 

— Şi ce vrea să facă Scarfaro ăsta cu noi? Să ne ardă pe toţi 
pe rug? 

— Nu ştiu. Dar, sincer să fiu, nu aş vrea să aflu pe propria 
piele. Îl privi foarte serios, aproape implorându-l. Domnule Foxx, 
dacă ştiţi sau cel puţin intuiţi unde este camera video, atunci 
găsiţi-o şi faceţi-o publică. Cât se poate de repede. 

Stephen se lăsă pe spate. Nu credea încă cu adevărat în 
pericolul pe care-l vedea scriitorul. Oricum aveau de-a face cu 
Biserica Romano-Catolică, nu cu nişte ayatollahi sălbăticiţi. 

— Putem face oricând totul public. Scheletul, instrucţiunile de 
utilizare - probele sunt de acum deja mai mult decât clare. 

— Da, dar aceste probe sunt la Kaun şi, dacă vrea, le poate 
face dispărute în orice clipă. Eisenhardt se aplecă în faţă. Pentru 
mine este important şi să pot povesti. Să povestesc este 
meseria mea, conţinutul vieţii mele. Vreau ca, despre ce se 
petrece aici, să pot scrie într-o bună zi. Dacă-mi povestiţi 
întâmplările cum le-aţi trăit dumneavoastră - asta nu trebuie să 
se întâmple acum, ci cândva, când totul va fi trecut, îmi ajunge 
şi - dacă-mi promiteţi asta - atunci vă sprijin împotriva lui Kaun 
să găsiţi camera. Cu o singură condiţie, să nu vreţi şi dumnea- 
voastră s-o vindeţi Vaticanului. 

Stephen clătină din cap cu o mină sumbră. 

— Nici măcar pentru douăzeci de miliarde de arginţi. 

— Bine. Mă pot oferi să vă informez despre ce ştie şi ce are de 
gând Kaun. Insă nu ştiu cum, dacă într-adevăr ascultă 
convorbirile mele telefonice. 

— Puteţi să reveniţi aici la bibliotecă? 

— Cred că da. 

— Poate ar trebui să stabilim pentru orice caz câteva cuvinte 
codificate. Stephen se gândi. Ce cazuri ar putea îi acelea? Hmm. 
Dacă află Kaun unde sunt sau unde este camera. Dar ajută asta 
la ceva dacă mă sunaţi atunci şi spuneţi vreo parolă de genul 
„Scuzaţi, aici este Biroul de relaţii cu străinii?” Numărul de 
telefon pe care-l formaţi este înregistrat şi apoi poate să vadă 


364 


că aţi vorbit cu mine. 

Eisenhardt deschise agenda sa cu inele, scoase o foaie din ea 
şi începu să copieze două numere de telefon. 

— Vă dau oricum interiorul meu direct; la acesta puteţi da de 
mine în rulota în care sunt cazat. Şi vă dau şi numărul unui 
jurnalist pe care l-am cunoscut în avionul cu care am venit. Îl 
cheamă Uri Liebermann. El a făcut fotografia pe care aţi văzut- 
o. Ştie şi că sunt oaspete pe acest şantier arheologic şi l-am 
sunat odată, pentru a-l ruga să afle tot ce se ştie despre 
profesorul Wilford-Smith. Şi da, trebuie să vă mărturisesc că ştia 
tot felul de chestii. 

— Într-adevăr? 

Stephen luă biletul şi-l vâri în buzunarul de la piept al cămăşii 
sale. 

— Ştiaţi că a început să studieze de-abia la patruzeci de ani? 
În tinereţea sa a fost soldat, a fost staționat chiar aici în 
Palestina, înainte ca britanicii să se retragă. 

Stephen încercă să şi-l imagineze pe profesorul slab ca un 
soldat vânjos şi clătină din cap rânjind, când aceasta nu-i reuşi. 

— S-a îndrăgostit atunci de ţară şi de oameni, cum se spune, 
hm? 

— Probabil. 

* 

— Eliah, spuse Ryan, stând cu picioarele scufundate până la 
glezne în harababura din cameră. Vino încoace. 

Eliah închise la loc sertarul în care tocmai umbla, se ridică şi 
îşi făcu loc spre comandantul său. În orice caz i se părea că 
Ryan era un comandant de armată cu tunsoarea sa milităroasă, 
periuţă, cu uniforma sa kaki pe care o purta veşnic şi cu 
fandoseala lui autoritară. Eliah trebuia să clipească din când în 
când pentru a-şi aminti că armata trecuse. Era acum un angajat 
al unei firme de securitate, cu concediu plătit, leafă lunară, ore 
suplimentare contorizate şi contribuţie la fondul de pensii. Kaun 
Enterprises îl angajase, nu-l recrutase. 

Dar bine, clientul nostru era stăpânul nostru. Veni lângă 
americanul deşirat - Ryan? Nu era acesta un nume irlandez? - şi 
cântări din ochi obiectul pe care acesta îl descoperise într-un 
colţ al dulăpiorului de deasupra patului. 


365 


Era un caiet de notițe cu elefanţi mici albaştri şi roşii. Un 
obiect destul de uzat. Ryan îl tinu deschis şi studie paginile, care 
erau umplute cu un scris mic, înghesuit şi pedant. 

In ebraică. 

— Ăsta este un jurnal, nu? întrebă Ryan şi indică datele 
trecute între diferitele porţiuni de text, parţial consemnate cu 
carioca colorată. El întoarse caietul: îl ţinuse invers, pentru că 
nu se prinsese imediat că aceste cărţi în ebraică se citeau de la 
coadă la cap. 

— Da, aşa pare, încuviinţă Eliah. Şi ce? 

Jurnalele erau o activitate mai degrabă feminină. lar faptul că 
acest Yehoshuah Menez ţinea unul îl făcea să pară în ochii săi o 
momâie. 

Ryan frunzări vizibil iritat spre faţă, până la ultima pagină 
scrisă. ` 

— Aici este data de sâmbătă, zise el. Inseamnă că a mai fost 
în această zi încă odată aici. A scris o grămadă de lucruri; scrisul 
pare grăbit şi agitat. Ceva l-a dat peste cap. Întinse caietul lui 
Eliah. Ce scrie aici? 

Eliah luă jurnalul cu vârful degetelor, cam aşa, de parcă Ryan 
i-ar fi cerut să ia în mână tamponul folosit al unei femei. 

— E scris cam cu picioarele, se plânse el şi privi scrisul de 
mână tremurat. Scrie ceva de o folie de polietilen şi trecerea de 
hidrocarbonaţi în hârtie... nu înţeleg nici un cuvânt, pe bune... 

— Tradu pur şi simplu în engleză, spuse Ryan cu acea linişte 
nenaturală, care-i făcea lui Eliah pielea de găină pe spate. 

El oftă şi se concentra. 


Colorantul îmbunătăţit, care a făcut pe prima pagină 
adevărate miracole, a rămas pe a doua pagină 
aproape fără efect. Atunci mi-a venit ideea că în cursul 
timpului au pătruns şi s-au depus hidrocarbonaţi din 
învelitoarea de polietilen în hârtie. Am încercat din 
această cauză să o tratez cu tetrahidronaftalină şi apoi 
am aplicat încă odată colorantul. În orice caz îmi 
doresc acum să nu o fi făcut - ar fi trebuit să nu am 
nimic de-a face cu toată povestea asta. 


Ryan deveni deodată agitat. În comparaţie cu un om obişnuit 
366 


era în continuare un bloc de gheaţă, dar cine-l cunoştea bine îi 
sesiza încordarea. 

— Mai departe, presă el. 

— „Deja primul fragment luat la întâmplare, continuă Eliah 
traducerea, a dezvăluit ascunzătoarea camerei video pe care o 
caută toţi cu atâta înfrigurare...” 


367 


30 


TEMPLU, HERODIAN. În anul 15 sau 18 al domniei 
sale, lrod cel Mare a început construcţia unui nou 
templu, care în scrierile istorice ebraice este desemnat 
ca al doilea templu. Începutul construcţiei a avut loc 
cam în anul 20 î.Hr., iar lucrările s-au întins pe 46 de 
ani. 

În 70 d.Hr., la scurt timp după ce a fost terminat, 
templul a fost distrus în timpul cuceririi lerusalimului 
de către romani (înăbuşirea primei revolte iudaice). 

Avraham Stern, 
Lexiconul arheologiei biblice 


— Jessica Jones, explică Stephen jovial, este sufletul caritabil, 
ochiul atotvăzător, inima şi creierul. Tatăl ei a fost un 
colaborator apropiat al lui Martin Luther King, iar fratele ei este 
primul primar de culoare al unui oraş din statele din sud, unde 
cu treizeci de ani în urmă un alb nu ar fi stat nici măcar pe o 
bancă în parc lângă un negru. Jessica Jones este singura 
colaboratoare angajată permanent a Societăţii Exploratorilor - şi 
după ea poţi să-ţi potriveşti şi ceasul. 

Stăteau toţi trei pe patul dublu din camera lui Yehoshuah şi a 
lui Stephen şi observau ceasul de pe perete, a cărui limbă 
tocmai sărise la cinci fără un sfert. 

— La New York, acum este zece fără un sfert dimineaţa, 
continuă Stephen. În clipa aceasta Jessica Jones păşeşte în casa 
onorabilă a Societăţii în Upper Westside, în apropiere de strada 
75, de la ale cărei încăperi tapetate cu mahon ai o privelişte de 
vis spre râul Hudson. Tocmai a descuiat poarta principală 
monumentală şi ia poşta din cutia de scrisori. Pe urmă merge la 
lift, despre care susţine legenda că este prima probă de curaj 
pentru toţi care vor să devină membri. Dacă aţi vedea acest lift, 
ca să vă faceţi o idee despre cât de stricat poate arăta un lift. O 

368 


adevărată provocare pentru adevăraţi aventurieri. Miss Jones se 
prezintă în faţa acestei provocări în fiecare dimineaţă. 

În faţa lui se afla un bloc şi un pix, în afară de asta un teanc 
de fotocopii, pe care le adusese Yehoshuah. Era şi o hartă 
întinsă, care arăta Muntele Templului şi oraşul vechi din jurul lui 
la o scară destul de detaliată; traseul tunelului era marcat cu 
galben, aşa cum îl reprezentase tatăl lui Yehoshuah şi al lui 
Judith după mulţi ani de cercetări asidue, iar cu roşu marcaseră 
tunelul pe care îl descoperise tomograful cu ultrasunete. 
Începând cu un anumit loc, cam cincizeci de metri la sud de 
zidul Templului, ambele linii se suprapuneau. 

Limbile ceasului atinseră următoarea linie. 

— Zece fără zece minute, continuă Stephen în relatarea sa. 
Miss Jones deschide uşa spre birou, aşază scrisorile în coşul de 
primiri şi dă drumul la computer. Apoi ia o stropitoare mare cu 
apă stătută şi merge cu ea prin toate încăperile pentru a uda 
florile, în special plantele exotice din camerele clubului, care au 
nevoie de îngrijire foarte atentă. Fiecare dintre aceste plante a 
fost adusă de un membru al unei expediţii; unele sunt 
extraordinar de valoroase. Dar de talentele extraordinare de 
îngrijitoare şi păzitoare ale domnişoarei Jones se leagă şi faptul 
că are mână bună. Ei încă nu i s-a veştejit nici o floare. 

Nu le povestise celor doi nimic despre întâlnirea sa cu 
Eisenhardt. N-ar putea spune de ce. Probabil pentru că nici el nu 
ştia prea bine cum să clasifice gestul. Priveau liniile galbene şi 
roşii. Drumul real al tunelului marcat cu roşu cotea de două ori 
relativ brusc şi ducea după aceea în partea interioară de-a 
lungul zidului vestic spre nord. Drumul tunelului marcat cu 
galben nu reprezenta în principiu nimic altceva decât o 
prelungire a traiectoriei pe care o lua puţul la început şi această 
linie ar fi dus direct la cisterna din mijlocul jumătăţii de sud a 
Muntelui Templului. 

Acele ceasului se târau ca şi cum treceau prin sirop. Judith 
încruntă fruntea dezaprobator, că stăteau pe loc doar din cauza 
câtorva minute, dar Stephen ştia exact că, dacă suna chiar şi cu 
un minut înainte de zece, îi va răspunde automatul. 

În sfârşit, era ora cinci. De afară se auzi tonul unui gong, 
probabil că undeva mergea un radio. Ora zece pe Coasta de Est 


369 


a Americii. Stephen ridică telefonul mobil. 

— Ora zece. Domnişoara Jones tocmai s-a aşezat la biroul ei şi 
a închis robotul telefonului. În momentul acesta consultă marele 
calendar al întâlnirilor legat în piele şi apoi se va apuca să 
studieze poşta. Tastă numărul Societăţii Exploratorilor din 
memoria telefonului şi ascultă zgomotele făcute la formarea 
numărului. 

Domnişoara Jones ridică receptorul după al doilea sunet, iar 
modul în care răspunse era perfect, ca întotdeauna: 

— Bună ziua, aici Societatea Exploratorilor, New York. Jessie 
Jones la aparat. 

Stephen îşi spuse numele şi ea îşi aminti imediat că el se afla 
acum în Israel. Ce ar putea face pentru el, vru ea să ştie. 

— Domnişoară Jones, vreau să vă rog să aruncaţi o privire în 
fişierul dumneavoastră, explică Stephen. Fişierul era desigur o 
imensă bancă de date computerizate. Am nevoie de cineva care 
se pricepe la scufundări în grote. 

x 

Ryan le ceruse lui Eliah şi lui Willard să plece. Terminaseră 
percheziţia, dar nu găsiseră nimic interesant. Acum şedea 
singur în maşină vizavi de bloc, cu jurnalul lângă el şi ţinând în 
mână notițele pe care le făcuse după traducerea lui Eliah. 

Tot timpul avusese dreptate cu bănuiala lui. Stephen Foxx şi 
prietena lui începuseră deja vineri seara să descifreze 
scrisoarea. În prima seară tocmai făcuseră vizibil un fragment 
de propoziţie, când singura lampă cu ultraviolete din laborator 
îşi dăduse obştescul sfârşit. A doua zi, sâmbătă dimineaţa, 
Yehoshuah cumpărase o altă lampă dintr-un mare magazin de 
electrice aparţinând unor creştini care nu erau supuşi îndatoririi 
de a marca Sabatul - şi continuase să lucreze pe cont propriu. 
Completase propoziţia şi apoi făcuse un test pe pagina a doua, 
care mai întâi eşuase: spre deosebire de prima pagină, aceasta 
nu devenea vizibilă în prezenţa soluției marcatoare 
fluorescente. Apoi îi venise ideea să trateze mai întâi hârtia cu 
chimicale pentru a dizolva polietilena difuzată de stratul de 
plastic şi avusese, cel puţin în anumite locuri, succes cu această 
metodă. Primul fragment de text devenit lizibil descria locul 
ascunzătorii camerei video. 


370 


Ryan aruncă o privire spre casa simplă şi modestă care avea 
apartamente de închiriat. Soarele după-amiezii care era deja 
foarte jos se reflecta în câteva ferestre. Oare spusese Eliah 
adevărul? Israelianul se uitase la el întrebător de mai multe ori 
în timp ce traducea, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Ryan să-i 
explice de fapt despre ce era vorba şi de ce era această 
consemnare în jurnal atât de importantă. Evident că Ryan 
ignorase aceste priviri. N-avea decât să creadă ce voia. 

Dacă Eliah tradusese corect, atunci Yehoshuah nu menţionase 
ascunzătoarea camerei video în jurnalul său. Descrisese în 
detaliu cât de îngrozit fusese, cum încercase să-şi clarifice dacă 
putea să-i permită lui Stephen Foxx să afle despre asta. Singura 
indicație clară era un loc în care scrisese: „Stephen reuşeşte 
mereu în tot ce vrea să facă. Chiar îl cred în stare să pună pe 
cineva să spargă Zidul Plângerii cu dalta”. 

* 

Numele scafandrului era John D. Harding, un american născut 
în Hawaii, puțin peste patruzeci de ani, căutat în întreaga lume 
ca explorator de epave şi grote, instructor de scufundări şi 
consilier pentru lucrări subacvatice dificile. Stephen îşi amintea 
vag că îl întâlnise într-un club newyorkez, dar fusese o mare 
petrecere şi nu-şi amintea decât de un bărbat mare, ca un urs 
cu o barbă blondă ca de viking şi mâinile cele mai puternice pe 
care le văzuse vreodată la un om. Pentru moment Harding era 
în Mexic şi Stephen îl prinse la micul dejun. Pe fundal auzea 
rumoare de voci - evident, stătea la masă cu un grup mare de 
oameni exuberanţi - şi un zgomot care nu putea fi provocat 
decât de izbirea valurilor mării de stânci. Stephen îi spuse cât se 
poate de concis ce avea de gând. 

— Un culoar sub apă, hmm? mormăi scafandrul. Cât de lat? 

— Cam un metru. 

— Ştii dacă la un moment dat e surpat sau se îngustează? 

— Nu, nu ştiu. 

Harding făcu un zgomot de plescăială, care se auzea ca şi 
cum îşi sugea resturi de mâncare dintre dinţi. Te-ai scufundat 
vreodată? Cu oxigen, vreau să spun. 

— Da, explică Stephen. Odată la Marea Barieră de Corali, la 
un curs pentru scafandri. 


371 


— Hmm. Bine. Fii atent. Punctele critice când intri în apă sunt 
tubul de la butelia de oxigen şi tubul profundimetrului. Dacă 
este posibil, echipează-te cu o butelie dublă cu valvele plasate 
în jos. Fii atent ca toate legăturile tuburilor să fie prinse de 
centura de la brâu. Masca să-ţi acopere toată faţa; nu lăsa să-ți 
bage pe gât o mască normală. Eu iau mereu un „divator”, dar şi 
alte aparate sunt bune. 

Stephen lua notițe de zor. În acelaşi timp nu putea scăpa de 
un sentiment de irealitate. Va cobori mâine cu adevărat în acest 
puț, pentru a merge sub oraşul vechi cale de şapte sute 
cincizeci de metri printr-un gang umplut cu apă. 

— Evident respiraţie alternativă nu merge şi nici nu-ţi trebuie 
tub de respiraţie. Dar un cablu de legătură, suficient de lung - 
mai bine puţin mai lung - o coardă de siguranţă din nailon 
fluorescentă de minimum şase milimetri, chiar mai bine o 
coardă din nailon de zece milimetri, aşa cum o folosesc 
alpiniştii. 

— Pentru cinci sute de metri îmi trebuie un tambur serios, nu- 
i aşa? 

— Da, evident. În primul rând ai nevoie de cineva afară, care 
să ţină coarda lejer pentru a simţi semnalele tale. Okay, ce 
altceva? Harding se gândi. Detectoare. Lucrul pe care îl cauţi e 
din metal? 

— Da. O cameră video, chiar dacă are carcasa de plastic, fără 
îndoială prezintă părţi metalice. 

Îşi dădu seama că va avea nevoie de un recipient pentru a 
aduce camera intactă prin partea plină de apă a culoarului. Notă 
indicaţiile de la Harding şi scrise dedesubt; „pungă de plastic, 
etanşă”. 

— Există două feluri de detectoare: VLF-TR şi dispozitive cu 
modulație a duratei impulsurilor. VLF înseamnă very low 
frequency (frecvenţă foarte joasă), iar TR transmitting and 
receiving (transmitere şi recepţie). Principiul de funcţionare se 
bazează pe faptul că un câmp cu frecvenţă joasă este perturbat 
când intră în el un obiect de metal. Această perturbare poate fi 
măsurată, asta-i poanta. Importantă în acest caz este mai ales 
ordinea bobinelor una faţă de alta. Bobina ideală are forma 
„Doi-D” şi este poziționată coplanar. Dispozitivele cu modulație 


372 


a duratei impulsurilor funcţionează după alt principiu; ele 
produc impulsuri scurte de curent continuu, care pentru o clipă 
creează un câmp electromagnetic puternic, ce produce în 
obiectul căutat curenţi turbionari, care ţin mai mult decât 
impulsul aparatului, fiind, prin urmare, măsurabili. Aceste 
dispozitive au o adâncime de pătrundere incredibilă, până la 
patru metri, dacă obiectul este suficient de mare, dar spre 
deosebire de VLF-TR nu pot deosebi metalele. 

— Obiectul pe care îl caut eu e mai degrabă mic. Poate cel 
mult o sută de grame masă metalică. Ce mi-ai recomanda în 
cazul ăsta? 

Harding râse din nou. 

— Probabil că nu poţi alege, mai degrabă să fii bucuros dacă 
găseşti pe cineva să-ţi împrumute aşa un aparat. În toate 
statele din jurul Mării Mediterane localnicii devin extrem de 
suspicioşi când e vorba de străinii care fac scufundări în căutare 
de comori. Dar dacă ar fi să poţi alege, atunci ia un aparat care 
se poate regla de la motion la slow motion. 

— Am notat. Desigur că nu pot să-mi imaginez nimic legat de 
aceste noţiuni. 

— Slow motion înseamnă că aparatul poate detecta metalul 
doar când îl ţii liniştit. Motion înseamnă că aparatul poate 
detecta metalul când îl mişti de colo-colo. Pentru a cerceta zone 
mari, motion e mai bun, în schimb, mai târziu îţi doreşti s/ow 
motion. Eu am lucrat deseori cu un dispozitiv Silver Turtle, care 
este destul de răspândit. Plăcut la acest aparat este că poate fi 
folosit ca hipmount. 

— Ce Dumnezeu este un hipmount? 

— Un aparat purtat la centură. Este un aparat gros, turnat în 
plexiglas, pe care îl poţi purta la centură. 

— Okay, am priceput. Ce altceva? Pe lista mea mai scrie: 
lămpi, baterii de schimb, busolă, costum din neopren... 

— Da, cel mai călduros de care poţi face rost. 

— Am nevoie de înotătoare? 

— Eu aş lua unele, dar prinse de centură. Dar vezi dacă te 
descurci cu o centură de plumb şi pantofi subacvatici solizi. 

— Adică pur şi simplu să mă plimb cu ei, vrei să spui. 

— Ei, da... N-o lua prea uşor. N-aş vrea să văd numele tău 


373 


scris pe zidul negru. 

Pe zidul negru se puneau la sediul clubului plăcuţe cu numele 
membrilor care îşi pierduseră viaţa în expediţii. 

— De altfel, cine mai merge cu tine? 

— Cel mai mult mi-ar plăcea dacă ai da fuga încoace cu un 
turboreactor, mărturisi Stephen. 

Harding râse încet. 

— Nu, asta nu se poate. Sunt angajat până anul viitor. Dar nu 
vreau să intri în panică - dacă este cu adevărat un culoar în 
stâncă făcut de mâna omului, riscul este mai mic. Dacă mi-ai fi 
spus că vrei, ca scafandru începător, să te bagi într-o epavă, ți- 
aş fi povestit întâmplări de-ţi venea rău. 

Stephen se uită la Yehoshuah, apoi la Judith. Amândoi 
urmăreau convorbirea sa telefonică cu interes descrescând, 
pentru că nu prea pricepeau despre ce era vorba. Oare unul din 
cei doi s-o fi scufundat vreodată? 

— Dar ia stai puţin, îi veni lui Harding ideea. Stephen îl auzi în 
fundal foşnind şi vorbind cu cineva. Pentru o clipă se putea auzi 
doar marea, apoi reveni Harding. 

— Mi-am adus agenda. O clipă... Pot să-ţi dau numele a trei 
scafandri care locuiesc în Israel şi pe care-i cunosc bine. Oameni 
buni. Unul locuieşte la Haifa, ceilalţi doi la Eilat. Ai ceva de scris? 

— Da. Stephen notă numerele de telefon. 

Unul era instructor de scufundări la Eilat, altul avea chiar o 
firmă de închiriat echipament pentru scufundat. Eilat se afla în 
punctul cel mai de sud al Israelului, singurul oraş israelian la 
Marea Roşie, şi existau mulţi turişti care doreau să se scufunde 
acolo. 

— Aşa, trebuie să te las, spuse Harding în încheiere. Sper că 
am putut să te ajut puţin. Dacă mai vrei să ştii ceva, poţi să mă 
suni oricând; dimineaţa la ora asta mă poţi găsi şi seara din nou, 
cam de la şapte - habar n-am cât de târziu este atunci la tine... 

— Destul de târziu. 

— Okay, după cum am spus - oricând. Toate cele bune. 

* 


Eisenhardt şedea din nou cu cei doi conducători de şantier 
arheologic şi cu istoricul canadian în sala de conferinte. 
Dezbaterile interminabile începeau să-l calce pe nervi. Nici nu 


374 


participa la discuţie şi nici nu era atent la ce se vorbea, ci îşi 
bătea capul ce să creadă despre convorbirea cu Stephen Foxx în 
Biblioteca Americană. Oare ce stabiliseră? Ştia Foxx ceva sau 
doar dădea impresia că da? 

Şi ca de atâtea alte ori se deschise uşa şi John Kaun intră, ca 
întotdeauna îmbrăcat ca şi cum s-ar afla într-o sală de 
conferinţe din Manhattan, şi nu într-o tabără în mijlocul 
pustiului, şi, evident, era urmat îndeaproape de nelipsitul Ryan, 
care arăta ca un rechin în straie de om. Kaun ţinea în mână 
câteva foi mâzgălite cu notițe, când se apropie de masa lor 
uitându-se de la unul la altul. Acum ciuli şi Eisenhardt urechile. 
Brusc aerul deveni electrizant. Kaun literalmente radia de 
energie cu greu înfrânată, în ochii lui strălucea certitudinea 
victoriei. Se întâmplase ceva. 

* 

Nici unul dintre cei trei scafandri nu era de găsit. Stephen se 
uită la micuțul mobil din mâna sa, ca şi cum el era de vină. 

— Haide, spuse Yehoshuah, să mergem să mâncăm ceva şi 
apoi mai încerci încă odată. 

Stephen se uită la el şi se simţi brusc nespus de obosit. Pur şi 
simplu voia să rămână aici pe pat şi să nu trebuiască să se mai 
mişte tot restul vieţii. 

— Duceţi-vă înainte, spuse el stins. Mie nu mi-e foame şi mai 
trebuie să sun la banca mea. N-o să fie prea ieftină această 
călătorie prin subsolul mustind de apă al unei capitale din 
deşert. 

Judith nu voia să plece fără el. Din partea ei mai puteau 
aştepta câtva timp ca să meargă apoi împreună. Yehoshua 
mormăi că îi era cam foame. 

— Duceţi-vă liniştii, insistă Stephen. Cred că trebuie să fiu un 
timp singur şi să cuget. 

Aşadar, cei doi fraţi se duseră, Judith protestând destul de 
tare. 

— In caz că te răzgândeşti, spuse Yehoshuah, vom fi la micul 
local de peste drum, okay? 

— Poftă bună. 

Apoi uşa camerei se închise şi paşii de pe culoar nu se mai 
auzeau, iar Stephen tot şedea pe oribila cuvertură cu model 


375 


mov-verzuliu, se uita la hârtiile din jurul său şi avea sentimentul 
că se făcea tot mai greu. Simţi un impuls în el să arunce dintr-o 
singură lovitură toate hărţile şi copiile şi blocnotesurile cu notițe 
jos de pe pat, ca să nu trebuiască să le mai vadă, dar impulsul 
se stinse în incomensurabila lene care se cobori asupra sa 
precum crepusculul asupra oraşului. 

Banca. Acest gând îl puse pe picioare. Trebuia să facă din nou 
rost de bani, nu doar pentru echipamentul subacvatic, ci şi 
pentru a putea achita nota de plată a hotelului şi mâncarea la 
restaurant. lar luă mobilul în mână şi frunzări numerele de 
telefon salvate până dădu de numărul lui Hugh Cunningham. 
Hugh era referentul său bancar la banca lui, un tată de familie 
solid, cu izbitor de multe vinişoare roşii pe faţă, care se ducea 
des la bowling şi-şi iubea la nebunie cele două fiice. De mult 
începuse să-i placă de Stephen Foxx şi de afacerile sale, 
neobişnuite pentru cineva de vârsta lui, şi făcuseră împreună 
deseori aranjamente situate la graniţa cu instrucţiunile de ordin 
interior, ba de multe ori, depăşind uşor această graniţă. Până 
acum mersese totul bine. Hugh ştia că se putea baza pe 
Stephen Foxx, invers, Stephen ştia că se putea baza pe Hugh. 
Dacă putea să dea de el la telefon era sigur că îl va ajuta. Dacă 
însă avea ghinion, atunci Hugh tocmai plecase într-un concediu 
de patru săptămâni împreună cu familia. 

Telefonul sună suspect de lung. Stephen oftă. „Te rog, nu în 
concediu.” Nu putea să-i facă una ca asta. 

În sfârşit, cineva ridică receptorul. Vocea unei femei, care 
suna destul de jalnic, răspunse spunând numele băncii. Stephen 
îşi spuse numele şi întrebă de Hugh Cunningham. Poate era 
doar la toaletă. 

— Oh, mister Foxx, îl recunoscu femeia, şi acum reuşi şi el să- 
i recunoască vocea: era domnişoara Garrity, colega domnişoară 
bătrână a lui Hugh, a cărei loialitate faţă de principii se văzuseră 
de multe ori nevoiţi să o ocolească. Astăzi nu părea să aibă o zi 
bună. Mi-e teamă că azi nu puteţi vorbi cu Hugh... 

Asta mai lipsea. 

— Azi nu? o întrerupse Stephen. Ce înseamnă asta? Când se 
întoarce? 

— Of, spuse ea repetat. Of! 


376 


— Domnişoară Garrity, este într-adevăr extrem de important 
să vorbesc cu Hugh. Puteţi vă rog... 

— Stephen, oftă ea şi cumva îl electriza pe Stephen, pentru 
că nu îi spusese niciodată pe numele mic, de fapt nu am voie să 
povestesc asta, dar deoarece dumneavoastră şi Hugh eraţi atât 
de apropiaţi... deci, mă tem că nu puteţi... Hugh a avut azi- 
dimineaţă un accident. 

— Un accident? repetă Stephen tâmp. 

— Da, înghiţi ea în sec. Tocmai am aflat. A murit pe loc... 
Bieţii copii! Trebuie să mă gândesc tot timpul la copii. 

Stephen se uită fix la modelul tapetului, verde şi violet şi 
galben şi alb şi modelul părea să se schimbe, părea să arate o 
faţă şi apoi o hartă şi apoi din nou o faţă. 

— Hugh e mort? 

— O autocisternă, închipuiţi-vă! Ce îngrozitor! Suntem cu toţii 
şocaţi. Pleacă la lucru ca în fiecare dimineaţă şi apoi... Nu ştiu 
deloc dacă a fost informată soţia lui, nu este groaznic? 

Ea continuă să vorbească, dar cuvintele ei se contopeau într- 
un mormăit fără sens care scădea şi creştea în intensitate. Hugh 
Cunningham mort? Azi-dimineaţă - asta însemna: mai devreme? 
Stephen simţi brusc greață. Fără Hugh nu ar fi realizat prima sa 
mare afacere. Hugh Cunningham şi cu el concepuseră împreună 
declaraţia bancară, care prezenta mica sa întreprindere într-o 
lumină extrem de favorabilă fără să spună în mod direct un 
neadevăr, şi care i-a determinat pe mandanţii săi să rişte. 

Şi acum îl călcase o autocisternă. Pur şi simplu. Stephen se 
auzi vorbind, îngăimând ceva vocii de la receptor, reuşi să 
mulţumească şi să spună la revedere şi lăsă mobilul, ca şi cum 
devenise în momentul în care-l închisese excesiv de greu, să 
cadă pe marginea patului. 

Pur şi simplu nu era adevărat ceea ce crezuse mereu despre 
sine. Că realizase totul, pentru că era atât de incredibil de 
deştept şi ambițios şi că reuşise singur-singurel totul. Avusese 
noroc, mult noroc, fără noroc nu putea nimeni să realizeze ceva. 
Şi nici fără ajutorul şi sprijinul altor oameni, şi pentru ca să-i 
întâlneşti pe cei care trebuie, iar aveai nevoie de noroc. Hugh 
Cunningham fusese un astfel de om, şi faptul că ajunsese la el 
se datora doar situaţiei că numele său de familie începea cu F. 


377 


Dacă numele său de familie ar fi început cu altă literă, care 
alfabetic urma după K, atunci s-ar fi ocupat domnişoara Garrity 
de el, şi la ea ar fi muşcat în granit cu dorinţele sale speciale. 

O întreagă galerie de imagini i se perindă prin minte. Bob 
Daniels, conducătorul centrului de calcul din Madison, care îi 
permisese să folosească noaptea calculatoarele pentru a putea 
compila programele din India şi a le înregistra pe dischete, pe 
care apoi le putea duce, gata făcute, clientului său dând 
impresia că în spatele lui se afla o întreagă echipă de persoane 
care procesau totul, în fruntea tuturor era Amal Rangarajan, 
care scrisese funcţiile-cheie ale sistemului şi nu o dată îl făcuse 
atent asupra unor greşeli de gândire, care ar fi provocat eşecul 
întregului proiect. Jarnail Singh, care concepuse într-un timp 
incredibil de scurt programele de evaluare cerute de client fără 
să se plângă, ba făcând şi bancuri. Atâţia oameni cărora trebuia 
să le fie recunoscător. 

Fiica cea mare a lui Hugh, Beth, avea paisprezece ani când 
Stephen a fost oaspetele familiei Cunningham. Se servise supă 
de verdeţuri şi friptură de miel marinat cu găluşti de cartofi şi 
legume gratinate şi o cremă de fructe incredibilă ca desert şi tot 
timpul Beth îl privise fascinată, pentru că el, după cum îi 
povestise Hugh mai târziu, avea aceeaşi vârstă ca Grant, un 
băiat din clasele mai mari, pe care tocmai îl simpatiza, dar 
Stephen purtase un costum adevărat cu cravată, dând impresia 
unui tânăr copt şi matur. La scurt timp după aceea, fata 
încetase să-l mai simpatizeze pe Grant, ceea ce Hugh raportase 
cu vizibilă uşurare, o uşurare de înţeles, având în vedere că 
Grant, încă în liceu, avea să fie arestat câţiva ani mai târziu 
pentru comerţ cu droguri. 

Ceva în el refuza să creadă toate acestea. Că Hugh 
Cunningham era mort. Cine va fi acum referentul său bancar? 
Eventual domnişoara Garrity. Şi ea va ridica desigur limita lui de 
credit, dar abia după ce va semna formularele necesare şi 
evident cu efect abia din luna următoare. In nici un caz pe baza 
unui telefon şi imediat. Deci va trebui să primească bani prin 
virament bancar şi asta va dura destul de mult, pentru că 
băncile reacţionau ca şi cum ar fi o realizare extraordinară să 
transferi bani în alt loc pe această planetă. Când era vorba de 


378 


comercianţi, intermediari şi brokeri de devize, puteau transfera 
sume de milioane în fracțiuni de secundă, dar dacă era vorba de 
afacerile monetare ale clienţilor săi, îţi dădeau sentimentul că ar 
veni soli călare pentru a le soluţiona. Putea să încerce să ajungă 
la bani lichizi prin cardul de American Express, care în orice caz 
ajungeau pentru a acoperi cheltuielile pe mâncare. În schimb, 
echipamentul pentru scafandru va fi foarte scump, aici nu 
trebuia să-şi facă iluzii. 

Atât de aproape de ţintă şi acum se întorsese vântul şi-i sufla 
în faţă. Încercă să-şi imagineze în mod plastic cum îşi pune 
costumul de scafandru, cum simte neoprenul mulându-se pe 
corp, strâns şi moale, greutatea buteliilor cu gaz, presiunea 
măştii de scafandru pe faţă şi răceala bruscă a apei la 
scufundare şi-şi aminti gustul metalic al aerului din automatul 
respirator. Acesta a fost mereu punctul său de sprijin când 
pornea pe un drum greu spre ţintă: să-şi imagineze cât se poate 
de veridic că ar fi realizat deja lucrul respectiv. Prin urmare, 
călători cu gândul prin puţul strâmt, doar puţin mai lat decât 
umerii lui şi lung de şapte sute cincizeci de metri, luminat doar 
de lanterna sa de pe piept. Dar imaginea pălea din mintea lui, 
fără să-i trezească în suflet sentimentele care însoțesc atare 
experienţă, cu atât mai repede, cu cât se străduia mai mult. 

Trebuia să lupte împotriva fricii crescânde. Probabil că era 
bulversat din cauza ştirii despre moartea lui Hugh, îşi spuse el. 
Asta nu însemna nimic. Tot ce trebuia să facă era să se relaxeze 
şi să lase lucrurile să se aşeze, apoi va putea face progrese. Se 
va găsi o cale. Cel puţin aşa a fost mereu până acum. 

La un moment dat, gândurile sale încetară să se învârtă în 
cerc, pur şi simplu. Doar şedea şi se uita drept în faţă, fără să 
vadă nimic şi timpul trecea. Auzea oraşul - maşini care treceau, 
oameni care discutau în limba greu de pronunţat a acestei ţări, 
un tranzistor din care undeva răsunau cântece arăbeşti de dor. 
Apa bolborosea destul de zgomotos prin conductele din zid. 
Scârţâiau paturi. Mirosea a gaze de eşapament, a carne de batal 
prăjit şi a gunoi menajer, care mucegăia în pubele pline de 
dădeau pe dinafară. Şi ceasul ticăia. 

Ce senzaţie stranie! Era ca şi cum s-ar fi luptat cu un uragan 
şi ar fi ajuns brusc în centrul său unde nu bătea nici o pală de 


379 


vânt. Totul în el se linişti şi se calmă, toată agitația se potoli. Nu 
putea să mai spună cât era de târziu sau de cât timp şedea pe 
acest pat sau dacă timpul chiar mai trecea. In această linişte se 
auzi deodată o voce în sinea lui, care fusese prezentă tot timpul, 
ca un zumzet persistent, dar pe care agitația lui febrilă o 
acoperise. O voce care punea simplu o întrebare ce ar fi trebuit 
ridicată de mult. 
* 

Păşi pe culoar. Se auzi uşa camerei de alături, apoi intră 
Yehoshuah, singur. Mirosea a fum de ţigară şi a aburi de 
bucătărie şi era binedispus. 

— De ce stai aici în întuneric? strigă el şi aprinse lumina. Ai 
pierdut ceva, povesti el zgomotos, în timp ce trăgea jaluzelele. 
Mâncarea n-a fost doar bună, ci şi din belşug. Ospătarul a oferit 
un rând de băuturi gratis, şi mai erau doi care făceau muzică, 
unul la pian şi celălalt la contrabas. Asta da jazz! 

Stephen se uită la el ca din altă lume. 

— Yehoshuah, întrebă el încet şi gânditor, ce sectă era aia 
care a săpat puţul? Şi mai ales - de ce? 


380 


31 


lrod a poruncit ca Zona Muntelui Templului să fie 
mărită prin construirea de ziduri de sprijin pentru a 
crea astfel o terasă extinsă. 

Pe aceasta a fost construit templul, iar curţile au 
fost amplasate sub formă de terase una peste 
cealaltă. De jur împrejurul Muntelui Templului se 
întindeau săli cu coloane monumentale, din marmură, 
iar două poduri în vest legau templul de oraş. În faţa 
templului propriu-zis, se afla curtea interioară, „Curtea 
lui Israel”, cu un altar de 32x32 de coţi, un bazin 
pentru  îmbăieri ritualice şi un abator pentru 
sacrificarea animalelor. 

În vest se adăuga curtea femeilor, patru colţuri erau 
dedicate nazireilor?”, bolnavilor de lepră şi depozitării 
de lemn şi ulei. 

Avraham Stern, 
Lexiconul arheologiei biblice 


Teancul paginilor xerocopiate din lucrarea ştiinţifică a tatălui 
lor se afla între ei, pe muşamaua, care trebuia să protejeze 
masa şubredă pentru micul dejun împotriva cafelei vărsate, iar 
Judith privea hârtiile de parcă ar fi fost vorba de cel mai obscen 


material pe care-l văzuse vreodată. 


— Puteţi să vă duceţi, spuse ea dezaprobator, din partea 


mea. 
„La aceasta se va şi ajunge”, se gândi Stephen. Trecuseră în 


revistă toate documentele încă odată, adică de fapt Yehoshuah 
o făcuse, pentru că erau concepute de la cap la coadă în 
ebraică, dar nu rezultase din ele cine construise tunelul sub 


nazirei - oameni care-şi închinau viaţa Domnului şi respectau anumite 


interdicții: nu beau alcool, nu-şi tundeau părul etc. (n.tr.) 


381 


Muntele Templului şi nici cărei funcţii servise iniţial. Deşi dăduse 
peste numeroşi termeni, cu care nu ştia ce să facă, Yehoshuah 
credea că tatăl său nici nu ridicase această problemă. Şi deşi 
culoarul fusese ani de zile o temă importantă în familia Menez, 
nici Yehoshuah şi nici Judith nu-şi aminteau dacă tatăl lor îl 
numise vreodată pe constructorul posibil al acestui tunel. 

Cu alte cuvinte: Trebuiau să se ducă să-l întrebe. 

— Nu înţeleg de ce ar fi asta aşa important, continuă Judith 
supărată. Deci culoarul există, ştim unde începe şi unde se 
termină şi întâmplător se termină acolo unde vrea să ajungă 
Stephen. De ce nu-l folosim pur şi simplu şi întrebăm mai târziu 
cui trebuie să-i mulţumim? 

— E doar o excursie scurtă, spuse Stephen. Două ore şi 
suntem din nou înapoi. Problema banilor o să ne ţină pe loc mult 
mai mult timp. 

— Asta nu e un răspuns. 

— Okay. Răspunsul este: am sentimentul că este important. 

— Ai sentimentul, repetă Judith batjocoritor. Ei, ăsta da motiv. 

Stephen afişă o expresie de nepătruns şi hotărî să nu dea 
atenţie batjocurii. Dacă nu-l plăcea, asta era altă problemă. 

— Da, răspunse el în treacăt, aşa stau lucrurile. Mai mult sau 
mai puţin, când oamenii fac sau nu ceva, este vorba despre 
sentimente. 

— Asta-i şi la tine aşa, îi atrase Yehoshuah atenţia surorii sale. 
Tu consideri în realitate că este inutil pentru că nu vrei să 
accepţi stilul de viaţă al tatei. 

Judith trânti cana de cafea aşa de tare, încât un val de lichid 
maroniu întunecat se vărsă şi se împrăştie apoi pe faţa de masă 
unsuroasă. Stephen ridică rapid hârtiile în sus şi le salvă pe un 
al patrulea scaun nefolosit. 

— Da, spuse Judith furioasă. Exact. Nu accept aşa ceva, stilul 
ăsta al său de viaţă. Nu accept când un bărbat îşi părăseşte pur 
şi simplu nevasta după treizeci de ani de căsnicie şi mai 
numeşte asta şi pioşenie. Niciodată nu o să accept aşa ceva. 

— Poate priveşti situaţia prea simplist, replică Yehoshuah. 
Poate existau lucruri care nu au mers în această căsnicie a 
părinţilor noştri şi poate a aşteptat de dragul nostru să facă 
pasul care s-ar fi impus de mai de mult. Gândeşte-te la perioada 


382 


în care aveai şapte sau opt ani, cât de des... 

— Şi atunci, de ce nu-i acordă divorţul? Dacă tot o părăseşte, 
măcar ar putea să-i dea o şansă să înceapă o viaţă nouă. El 
însuşi a făcut asta. 

— Tradiţia obligă... 

— A, tradiţia! lat-o din nou, tradiţia! Sfânta tradiţie! Aici 
sunteţi la fel, tu şi cu tata. Voi nu vă rugaţi la Dumnezeu, ci vă 
rugaţi la tradiţie. Vreau să-ţi spun ceva: Mi-e îmi stă în gât 
tradiţia asta a ta, care nu înseamnă altceva decât că vă faceţi 
sclavii unor oameni care au murit de mii de ani! 

— Tradiţia este ce a ţinut poporul nostru unit timp de mii de 
ani. 

— O, asta era? Mă cutremur de venerație. Şi ce preţ plătim 
pentru aceasta, eu şi cu tine şi oricare în această ţară? Ca un 
blestem stă pe noi, această tradiţie onorabilă, ne obligă la 
amintiri, amintiri atât de multe încât uităm din cauza aceasta 
propria viaţă. Nu-i aşa? Cât timp a trecut de la exod? Trei mii de 
ani? Probabil că au fost foarte şmecheri pe vremea aceea 
strămoşii noştri care au rătăcit patruzeci de ani prin deşert în 
căutarea pământului făgăduinţei. S-au ajutat construind colibe 
din frunze de palmieri şi când trebuia mâncau pâinea nedospită 
şi probabil că atunci aceasta era o soluţie la îndemână. Dar de 
atunci? De atunci trebuie să construim de Succot colibe din 
frunze şi de Pessach să mâncăm pâine nedospită, după trei mii 
de ani, an de an, încontinuu până la sfârşitul tuturor timpurilor? 
De ce trebuie să mai suferim odată cu gândul la oameni ale 
căror oase s-au descompus de mult? Este viaţa noastră de azi 
mai puţin valoroasă? La prima mea maşină se stricase 
încuietoarea de la portbagaj şi l-am legat mereu cu un elastic. 
Dar asta nu înseamnă că, de acum până în vecii vecilor, fiecare 
trebuie să-şi lege portbagajul de la prima sa maşină cu un 
elastic! Şi exact asta este ce face tradiţia noastră sfântă cu noi: 
cineva a făcut ceva la începutul istoriei şi era încă liber făcând 
aceasta - dar el i-a înrobit pe toţi ceilalţi, care au venit după el. 

Yehoshuah se uită jenat în jur. Incăperea dedicată micului 
dejun nu era prea plină, mesele din jurul său nu erau ocupate, 
dar pur şi simplu ridicarea tonului conversaţiei lor trezea treptat 
atenţia celorlalţi. Mandibula sa mesteca nervoasă încoace şi 


383 


încolo. 

— De ce trebuie să exagerezi mereu? Fără limite, fără... un 
sentiment interior despre cât de departe se poate merge? 

Judith se sprijini capitulând cu un oftat pe speteaza scaunului 
său şi fixă cu capul aplecat masa, de parcă toate răspunsurile ar 
fi fost de găsit în modelul şters al muşamalei. 

— Plecaţi odată. Şi permiteţi-mi să rămân aici şi să-mi plâng 
de milă. 

— Da, exact asta o să şi facem. Yehoshuah se ridică furios de 
pe scaun. Stephen se ridică şi el şi se simţi prost pentru că 
fusese declanşatorul acestei certe. 

— Stephen? i se adresă Judith şi îi aruncă de jos o privire în 
care aproape strălucea o bucurie răutăcioasă. Tu ai vrut oricum 
să ştii cum e să faci o călătorie în timp, nu? Fii foarte atent 
acum. 

* 

— În limbajul oficial, explică Shimon Bar-Lev, nu se mai 
numeşte Zidul Plângerii, pentru că timpul plângerii a trecut. Se 
numeşte Zidul de Vest. 

— Bine, din partea mea Zidul de Vest, ridică John Kaun din 
umeri. Asta nu schimbă cu nimic problema. 

— Avem vreo problemă? continuă Bar-Lev. Fabricaţi aici 
întruna ipotezele cele mai aventuroase şi mereu consideraţi, în 
final, că trebuie să atentaţi împotriva vreunui sfânt lăcaş 
evreiesc. Eu cred, dacă-mi permiteţi, că aceste concluzii pe care 
le-aţi tras din jurnal nu sunt de urmat. 

— Stimate coleg, se anunţă vocea de bas ca o orgă a 
profesorului Goutiere, daţi-mi voie să vă contrazic. Consider că 
Zidul de Vest nu este doar indicat ca ascunzătoare pentru 
capsula temporală, ci atât de la îndemână, încât ar trebui să ne 
ruşinăm că nu ne-am dat de mult singuri seama. Mai ales acum 
când am aflat că nu a fost o acţiune planificată, ci o minunată 
lovitură a destinului, care l-a aruncat pe necunoscutul călător în 
timp în trecut. Pentru că, imaginaţi-vă situaţia sa în mod plastic: 
El are încă la el camera sa video şi se duce să-L filmeze pe Isus. 
Normal că se gândeşte cum să salveze înregistrările pentru 
viitor. Ştim că a făcut un tur prin diferitele lăcaşuri istorice ale 
Israelului. Nu este prea greu de crezut că el, care vizita o 


384 


atracţie turistică mai degrabă de rangul doi cum este necropola 
Bet Shearim, să fi fost deja de mult în lerusalim? Dacă da, 
atunci a filmat cu siguranţă şi acolo - cu alte cuvinte, poate să 
vadă pe ecranul camerei sale exact cum va arăta Zidul de Vest 
şi să caute, să zicem, piatra care trebuie. 

— Şi apoi? îl contră Bar-Lev. Cum a ascuns el camera în 
spatele pietrei? 

— Amestecându-se printre muncitorii constructori. 

— Aceasta putea să o facă cel mai devreme după crucificarea 
lui Isus în anul 30. In acel moment, templul era de mult construit 
în întregime. Templul însuşi şi zidurile de fundaţie erau deja 
construite când a murit regele Irod şi asta s-a petrecut în anul 4 
î.Hr. 

— Josephus ben Mattityahu relatează că lucrările la templu au 
durat până înaintea izbucnirii revoltei împotriva romanilor din 
anul 66. Trebuie să plecăm de la premisa că s-au realizat în tot 
acest timp îmbunătăţiri permanente şi renovări. 

— Atunci ar fi avut totuşi problema să ajungă la blocurile 
masive din piatră, ce se aflau la acea vreme la o înălţime de 
douăzeci de metri. Locţiitorul şefului de şantier se uită în jurul 
său, privirea sa zăbovind cel mai mult asupra lui Kaun. Nu-i aşa? 
Bucata din Zidul de Vest, astăzi accesibilă, este capătul de sus, 
însă douăzeci de metri sunt îngropaţi sub pământ. 

— Asta ar însemna că a ascuns camera în unul din blocurile 
de sus, concluziona Kaun rece. Acelea erau accesibile de sus. 

Bar-Lev înălţă capul. 

— Şi? Ce vreţi să faceţi? Zidul de Vest este loc sfânt şi pe 
deasupra păzit foarte bine. Nici măcar dacă aţi şti cu exactitate 
în care piatră este ascunsă camera video, nu aţi putea să o 
scoateţi de acolo. 

* 

— Ce a vrut să zică? întrebă Stephen, în timp ce conducea 
maşina prin oraş după indicaţiile lui Yehoshuah. 

— Tatăl meu trăieşte în Mea Shearim, explică Yehoshuah şi 
vocea sa suna de parcă nu era mândru de ce spunea. Acesta 
este cartierul evreilor ultraortodocşi. 

Merseră pe una dintre străzile de ieşire în direcţia nord-vest, 
până ce Yehoshuah îi indică să caute un loc de parcare. Apoi 


385 


parcurseră pe jos o bucată de-a lungul străzii principale şi cotiră 
în sfârşit pe o stradă lăturalnică îngustă. 

Stephen nu-şi credea ochilor. Dacă nu ar fi ştiut că se aflau în 
lerusalim, în mijlocul statului evreu, ar fi crezut că intrase într- 
un ghetou, în care un stat asupritor închisese o minoritate urâtă 
de toţi, în condiţii de trai nedemne pentru nişte oameni. Trecură 
prin străduţe întortocheate şi ameţitoare, care erau pline de 
miros greu de cărbune înăbuşit şi de oameni, bărbaţi îmbrăcaţi 
în negru cu bărbi mari şi femei, care în ciuda căldurii de peste 
zi, erau atât de înfofolite în haine sărăcăcioase, de parcă ar fi 
urmat o zi de iarnă poloneză. Aşa arătaseră pesemne ghetourile 
din Europa de Est în secolul al XIX-lea, dar acesta aici nu era un 
muzeu, nici o reconstruire scenică a represiunilor anterioare, ci 
era ceva înspăimântător de serios. 

Mereu întâlneau afişe mari, ruginite, pe care erau scrise în 
engleză şi-n ebraică atenţionări precum: „Fiică evreiască! Tora 
te obligă la o îmbrăcăminte cuviincioasă!” sau: „Nu tolerăm 
trecători îmbrăcați imoral”. Erau întâmpinați de priviri 
neîncrezătoare, respingătoare. 

Yehoshuah îl conducea pe Stephen printr-un labirint apăsător, 
alcătuit din case lipsite de lumină, cu intrări şi curţi strâmte în 
spatele casei. Unele străzi erau acoperite cu tablă ondulată, 
mâncată de rugină, de parcă s-ar putea prăbuşi în orice clipă 
pentru a strivi pe cineva. De pe obloanele metalice ale multor 
uşi şi ferestre se cojea vopseaua ponosită. 

Stephen văzu nenumărați copii. Muţi şi timizi, se prindeau 
precum ciorchinii de fustele mamelor lor când îi vedeau pe cei 
doi străini trecând şi-i priveau cu o melancolie fără margini. 
Mamele lor, care de cele mai multe ori aveau în pântece 
următoarea odraslă, se târau vai de capul lor cu cumpărături 
sau cu rufele pe care le întindeau pe frânghiile întinse de-a 
lungul şi de-a latul străzii. Băieţii mai mari aveau pantaloni negri 
scurţi şi ciorapi lungi, stăteau palizi primprejur şi arătau deja ca 
nişte bărbaţi bătrâni şi epuizați. Hărmălaia făcută de copii 
pătrundea doar ici-colo din ferestre întunecate, în spatele 
cărora, aşa cum îi explică Yehoshuah cu jumătate de voce, se 
aflau şcoli de Tora, şi într-adevăr nu se auzeau glasurile unor 
copii care se jucau, ci voci care recitau în cor scrieri sacre. 


386 


Bătrânii care încovoiaţi îşi târşâiau picioarele, unii dintre ei cu 
câte o plasă în mână conţinând două portocale sau o pâine, 
purtau bărbi albe pitoreşti, ciufulite şi pardesie negre, emanând 
un miros de nedescris: porunca purtării hainelor decente părea 
să nu ceară şi spălarea regulată a acestora. Lui Stephen i se 
păru cu adevărat înspăimântător aspectul bărbaţilor tineri care 
le ieşeau în cale şi care emanau multă cruzime. Întâi o puse pe 
seama îmbrăcăminţii lor bizare, caftanele lungi şi negre şi 
pălăriile cu boruri largi, sub care atârnau perciunii lungi şi 
cârlionţaţi. Dar mulţi purtau un costum normal şi negru, un 
pulover pe dedesubt şi o pălărie pe cap şi îşi lăsau faţa să fie 
năpădită de o barbă sălbatică - dar în spatele ochelarilor groşi, 
ochii lor străluceau la fel de neiertători. Aceia, care încă nu se 
puteau ascunde în spatele unei bărbi biblice, afişau o expresie 
acră, suferindă a feţei, iar sângele sub pielea lor albă, ceruită, 
părea că se scurge mai încet şi că este mai rece decât stătea în 
firea lucrurilor. Pe aceste străzi, toţi păreau ferm hotărâți să se 
transforme în caricaturi ale propriei fiinţe şi în plus dădeau 
impresia că se străduiesc să dea o înfăţişare lumii din jurul lor 
astfel încât nimeni să nu poată spune vreodată despre ei că s-au 
bucurat de viaţă. 

— Eşti sigur că tatăl tău e acasă? întrebă Stephen şoptit. 

Yehoshuah dădu afirmativ din cap. 

— Nu pleacă niciodată nicăieri. 

Ajunseră într-o piaţă comparativ goală, ce fusese iniţial 
pavată cu pietre albe, dar care între timp suferise mai multe ori 
reparaţii fiind acoperită la repezeală cu beton. Frânghii 
nesfârşite de rufe se întindeau deasupra şi vederea unui rând de 
chiloţi înfloraţi, aparţinând fără îndoială unor femei, i se păru lui 
Stephen un aspect de-a dreptul frivol în acea atmosferă de o 
morală puritană emanată de cartierul Mea Shearim. 

In faţa unor case se aflau nişte construcţii cu aspect 
provizoriu, dar care arătau de asemenea foarte vechi, formate 
din scânduri bătute stângaci, contribuind în felul lor la aspectul 
general de mahala. Mirosea în continuare a cărbuni şi oţet, şi a 
lapte ars, precum şi a sute de alte lucruri pe care Stephen nici 
nu voia să le identifice prea exact. Il urmă pe Yehoshuah, care 
se îndrepta direct spre o scară, ce urca între două construcţii din 


387 


scândură spre galeria care lega peste întreaga piaţă mai multe 
case înguste şi dărăpănate, făcând accesibile etajele lor 
superioare. Toate modernizările secolului fuseseră adăugate 
ulterior: ţevi de apă, cabluri de curent şi canalizare, totul se 
desfăşura pe pereţii exteriori, uneori aventuros în jurul arcadelor 
ferestrelor sau în jurul tocurilor de uşă. 

Intrară într-un coridor întunecat. Yehoshuah bătu la o uşă 
îngustă, greu de observat. Din interior se auzi o voce. El apăsă 
pe clanţă şi împinse uşa, care se deschise doar cu greu şi cu un 
scârţăit jalnic. 

Camera din spatele uşii era, de asemenea, cufundată în 
întuneric cu excepţia unui bec slab, aflat sub abajurul lămpii de 
pe masă, ce lumina o carte şi mâna care o ţinea. Altfel se 
puteau ghici doar contururile - ale unui pat, ale unui dulap şi 
nimic altceva. Singurul geam, prevăzut cu gratii, era plasat 
inaccesibil de sus şi doar puţin mai mare decât un prosop. 

Yehoshuah spuse ceva în ebraică. 

O voce enervată, bubuitoare îi răspunse în engleză. 

— De câte ori să-ţi spun că aceste cuvinte le pronunţ doar în 
timpul slujbei? Vorbeşte engleză cu mine sau învaţă idiş! 

* 


Eisenhardt îl observă pe Kaun. Acesta din urmă stătea cu 
braţele încrucişate lejer, fiind aparent liniştea întruchipată, 
părând că ar urmări discuția pe care o purtau profesorul 
Goutière şi Shimon Bar-Lev. Dar degetele mogulului media 
băteau neliniştite pe cotul celuilalt braţ şi ochii săi priveau 
gânditori în depărtare. 

— Unde au rămas de fapt, întrebă Kaun brusc, hârtiile lui 
Roberts şi Martinez? 

Toti îl priviră. Nici unul nu înțelese întrebarea. 

— Ale operatorilor tomografului cu ultrasunete, ajută 
milionarul. Cercetarea Muntelui Templului. 

Profesorul Wilford-Smith îşi drese glasul. 

— Dacă-mi amintesc bine, dosarul se află lângă celelalte 
lucruri în bucătăria de serviciu. 

Kaun îi făcu un semn scurt lui Ryan. Acesta se deplasă 
ascultător cu paşi apăsaţi în mica bucătărie, care era o anexă a 
sălii de şedinţe, şi se întoarse imediat după aceea cu un dosar 


388 


gros, pe care-l puse în faţa lui Kaun. 

Dezbaterea se  întrerupse, deocamdată. Toţi urmăreau 
tensionaţi cum Kaun răsfoia hârtiile din dosar. În cele din urmă, 
tinu o folie de retroproiector în lumină, făcu - Ha! aprinse 
proiectorul şi puse folia pe suprafaţa sa. 

— Poate trebuia să-l lăsăm pe domnul doctor Roberts să 
vorbească până la capăt, spuse el apoi, de parcă ar fi luat, 
împreună cu ceilalţi, hotărârea să întrerupă expunerea omului 
de ştiinţă. î 

— Uite aici - ce-i asta? Asta e un culoar care duce direct în 
spatele Zidului Plângerii, nu-i aşa? 

— În spatele Zidului de Vest, corectă Bar-Lev automat. 

— Mă rog. Dar este un culoar. 

— Hmm. Arheologul israelian se aplecă asupra desenului, 
aşezat la retroproiector. Dar nu e adevărat. Există, ce-i drept, un 
culoar în spatele zidului vestic al Templului, dar acela pleacă de 
la Arcul Wilson spre nord - şi nu spre segmentul sfânt. 

— Acest desen se bazează pe măsurători cu tomograful cu 
ultrasunete, răspunse Kaun. Asta înseamnă că acest culoar 
există fără îndoială. Din ceea ce spuneţi reiese că încă nu a fost 
descoperit. 

Bar-Lev îşi frecă bărbia. Profesorul Wilford-Smith păşi lângă el 
şi studie, de asemenea, desenul de pe folie, de parcă nu ar fi 
fost de-ajuns că era proiectat pe perete, împreună identificară 
liniile şi suprafeţele înnegrite, în timp ce-şi şuşoteau unul altuia 
denumiri precum „Bab es-Silsileh” sau „Grajdurile lui Solomon”, 
sau „Cisterna 36”. 

— Posibil, spuse profesorul Wilford-Smith în final. Ar putea fi 
într-adevăr vorba despre un culoar sau un tunel nedescoperit 
până acum. 

— Aha, strigă Kaun cu un triumf nedisimulat. Corectaţi-mă 
dacă mă înşel - acest culoar nu ar răspunde oare la două 
întrebări deodată? În primul rând, întrebarea cum a dus 
călătorul în timp camera video în ascunzătoarea sa. Privi în jur, 
de parcă ar fi aşteptat aplauze. Şi, în al doilea rând, întrebarea 
unde se află astăzi camera. 

* 


În lipsa altor locuri, se aşezară pe pat. Scaunul pe care şedea 
389 


tatăl lui Yehoshuah era singurul din încăpere şi probabil chiar 
mai comod decât patul tare şi salteaua sa cu suprafaţa 
neregulată şi noduroasă. 

Treptat, ochii li se obişnuiră cu semiîntunericul. Stephen 
încercă să perceapă înfăţişarea bărbatului care şedea în spatele 
mesei cu o lampă şi o carte şi care încă nu se mişcase de la 
locul său. Văzu o siluetă masivă aplecată, cu o barbă aproape 
patriarhală, care ar fi făcut cinste unui profet biblic, şi această 
siluetă ţinea încă acea carte deschisă, în timp ce asculta fără 
nici un comentariu explicaţiile lui Yehoshuah. Oblic, în spatele 
vârstnicului, Stephen descoperi o poliţă scundă pe care se aflau 
un lighean cu apă şi o cană cu apă. Pe noptiera lângă care 
stătea Stephen se găsea o bucată de pâine fărâmicioasă. In 
rest, camera era goală şi searbădă, cum nu erau în ziua de azi 
nici măcar celulele de puşcărie - fără covor, fără tablouri pe 
perete, fără nici un obiect personal. 

— Tunelul deci, mormăi vocea în sfârşit, după ce termină 
Yehoshuah. De ce vă interesează acest tunel? 

— Vrem să ne scufundăm în el, spuse Stephen. Era timpul să 
intervină în conversaţie. 

— Să vă scufundaţi prin el? Renunţaţi. Asta s-a mai încercat 
odată; este prea greu. 

— De atunci au trecut douăzeci şi cinci de ani, replică 
Stephen, şi tehnica s-a dezvoltat mai departe. Cu dotarea de 
azi, este mai uşor decât era atunci. Trebuie doar încercat. 

Pauză. Apoi bărbatul îi îndemnă cu voce calmă: 

— Bine atunci. Faceţi-o! 

Stephen se aplecă înainte şi îşi strânse mâinile involuntar. 

— Suntem de fapt din alt motiv aici. Am citit lucrarea 
dumneavoastră din 1967 - asta înseamnă de fapt că Yehoshuah 
a citit-o, căci eu nu stăpânesc limba ebraică - în care aţi descris 
istoria şi traseul probabil al tunelului. Dar nu spuneţi cine şi de 
ce a săpat tunelul. 

— Ar trebui să ştiu asta? 

— Tată, tu ştii asta, insistă Yehoshuah. Eu îmi amintesc că ne- 
ai explicat odată, când eram copil. Dar nu mai ştiu ce mi-ai 
explicat. 

În sfârşit, mâna din conul de lumină al lămpii de birou eliberă 


390 


cartea, o puse cu grijă deoparte. 

— Astea sunt poveşti foarte vechi. Mi-am amărât toată viaţa 
cu tunelul acesta, mi-am epuizat puterile într-o luptă 
încrâncenată contra instituţiei ştiinţifice... Astăzi nu mă mai 
interesează. N-are decât să fie din partea mea şi un canal lateral 
al tunelului Hiskia. 

— Tată, ai spus că o sectă a fost cea care a săpat culoarul. Ce 
fel de sectă? 

— Am ştiut odată toate acestea, dar au devenit lipsite de 
importanţă. Era scris în unele cărţi, dar pe acelea le-am dat. 

— Dar pe cine să întrebăm dacă nu pe tine? Tu eşti singurul 
care ştie. 

— Şi eu am uitat. Eu citesc numai Biblia şi mă gândesc doar la 
moarte şi acum vii tu şi-mi ceri să-mi amintesc. Eu abia îmi 
amintesc că eşti fiul meu, ce să mai vorbim de tunelul acela! 

Se lăsă o linişte încordată, fiecare dintre ei îşi ţinea respiraţia. 
Stephen aproape se sperie când Yehoshuah inspiră adânc lângă 
el, pentru a şopti apoi cu o voce înăbuşită: 

— Tată - te rog! 

Nu se petrecu nimic. Stăteau acolo, afară, în depărtare se 
auzeau voci de neînțeles şi, deşi afară era o zi însorită, 
luminoasă şi fierbinte, ei stăteau în întuneric şi aşteptau în timp 
ce nu se petrecea nimic. Stephen începu să se întrebe dacă nu 
cumva tatăl lui Yehoshuah tocmai murise în scaunul său, fără ca 
ei să observe. 

Dar apoi bătrânul începu să se mişte. Scaunul gemu sub el 
când se ridică cu greu. 

— Tunelul, spuse el stând în picioare, gâfâind de efort. Tot 
mereu acest tunel. Nu mă lasă în pace... Aplecat, cu paşi mici, 
târşâiţi, se îndreptă prin cameră spre dulapul de haine. Un 
blestem continuu care mă apasă... Era monologul unui bătrân 
ciudat. Deschise uşile dulapului şi cotrobăi zgomotos prin el, 
până când scoase la iveală o mapă subţire, cu care se întoarse 
la masa şi la scaunul său. Intreaga poveste începe în timpul 
celei de-a patra cruciade, începu el să povestească în timp ce 
degetele sale, devenite ţepene şi stângace, se străduiau să 
desfacă nodul legăturii cu care era închisă mapa. În anul 1219, 
dacă-mi amintesc bine, cruciații au asediat oraşul egiptean 


391 


Damiette. În timpul acestui asediu a venit din Italia un călugăr, 
Francisc de Assisi, întemeietorul Ordinului Franciscan. Acest 
călugăr a trecut pur şi simplu prin mijlocul liniilor duşmane ale 
cruciaților şi sarazinilor, direct în tabăra sultanului, a venit în 
faţa acestuia şi a predicat. Se spune că sultanul a fost foarte 
impresionat şi i-a permis lui Francisc în urma rugăciunii sale să 
viziteze Palestina. In sfârşit reuşi să desfacă nodul şi să 
deschidă mapa. M-am întrebat mereu ce l-a determinat să 
realizeze această acţiune nebunească. Un timp răsfoi hârtiile, le 
mută încoace şi încolo, părând să caute ceva anume. Mai mult 
sau mai puţin din această vreme există mănăstiri ale Ordinului 
Franciscan, în această ţară. Mai există şi astăzi, în Ierusalim, în 
Bethlehem, în Akko, în Tiberias, în Capernaum, în lerihon şi aşa 
mai departe. De câteva ori franciscanii au fost daţi afară, dar 
încăpăţânaţi, după câţiva ani s-au întors de fiecare dată înapoi. 

In sfârşit găsi ce căuta. Aici, spuse el şi ridică o bucată de 
hârtie în sus, pe care se putea vedea un scris neclar şi tremurat, 
aparent o fotocopie a unui alt document mai vechi. Din acest 
document reiese că franciscanii au ocupat pe la 1350 o clădire 
la sud de Muntele Templului, pe care au părăsit-o din nou peste 
treizeci de ani. Şi această hartă - ridică altă foaie în sus, la fel de 
repede, astfel că Yehoshuah şi Stephen nu reuşiră să arunce 
decât o privire fugitivă asupra unor linii negre - arată că această 
clădire se afla exact în locul unde Halil Saad a dezgropat 
cisterna plină cu apă când a vrut să-şi construiască locuinţa. 

— Credeţi că franciscanii au săpat această galerie? se asigură 
Stephen precaut. 

— Da. Cred chiar că ei au venit din această cauză în Palestina. 

Stephen clipi uimit. 

— Să sape o galerie? 

— Au mers pe urmele unei legende străvechi, explică tatăl lui 
Yehoshuah. Incă o bucată de hârtie, mică şi gri, de data 
aceasta. 

— Sună ca o poveste şi nu se ştie când a apărut. Aceasta este 
traducerea unui text în latină, pe care eu l-am găsit, chiar dacă 
nu-mi mai amintesc unde anume. El ţinu hârtia în direcţia lui 
Stephen, care se ridică surprins şi o luă. 

Textul, în engleză, era scris la maşină. Lumina abia de-i 


392 


ajungea să descifreze cuvintele. 


Se petrecu în acel timp când Isus propovăduia în 
Capernaum, ca un bărbat din Bessara să aducă o 
oglindă la locul unde vorbea Isus. Dar oglinda, când se 
oglindi imaginea lui Isus în ea, găsi o asemenea 
plăcere în aceasta, încât de atunci nu mai arătă altă 
imagine decât pe cea a Domnului. Atunci proprietarul 
său a pus-o într-o cutie şi a depus-o într-un loc ascuns, 
pentru ca urmaşii săi, cărora voia să le dea o mărturie 
despre El, să-L poată vedea pe Domnul lor. Se spunea 
că el a ascuns oglinda sub Templul din lerusalim 
pentru că nu i s-a părut nici un alt loc mai sigur. 


Stephen ridică ochii şocat, privirea sa o căută pe cea a lui 
Yehoshuah. 

— Asta e incredibil. 

Mandibula lui Yehoshuah se lăsase în jos, ceea ce îi conferea 
feţei sale un aspect aproape debil. 

Stephen citi textul încă odată, ca să se asigure că nu-şi 
imagina totul. De când păşise în cartierul evreilor ultraortodocşi, 
nu scăpa de sentimentul de irealitate. 

— Bessara, repetă el. Un bărbat din Bessara. 

— Bessara, explică Yehoshuah cu o voce ciudată şi fără 
inflexiuni, este numele vechi al oraşului Bet Shearim. 

* 


Când părintele Lukas ridică ochii din cartea sa de rugăciuni şi 
se uită pe fereastră, privirea sa căzu asupra curţii. In faţa intrării 
în biserică se afla Scarfaro împreună cu un bărbat pe care nu-l 
mai văzuse niciodată. Trimisul de la Roma vorbea cu el şi 
bărbatul, mic de statură, care purta o salopetă asemănătoare 
unei uniforme, încuviinţă din cap într-un mod care părea 
aproape supus. 

Părintele Lukas îi observă pe cei doi un timp. Nu ştia ce 
făceau Scarfaro şi oamenii săi toată ziua. Veneau şi plecau, se 
încuiau pentru a purta discuţii după care plecau grăbiţi cu feţe 
supărate. La un moment dat, renunţase să încerce să înţeleagă 
şi se retrăsese concentrându-se asupra obligaţiilor zilnice, care 
acum deveniseră vizibil mai puţine, din cauză că nu mai avea de 


393 


umplut o masă de seară, aşa încât avea atât de mult timp 
pentru reculegere şi rugăciune ca niciodată. Dar îl durea sufletul 
când trebuia să-i trimită la plimbare pe oamenii care veneau 
seara. Nu reuşise încă să pună la punct o compensație secretă. 

Nu-i veni să-şi creadă ochilor când văzu cum Scarfaro scoase 
un mic obiect întunecat din sutană şi-l dădu omului. Era un 
telefon mobil! Ce Dumnezeu se petrecea aici? 

Deodată nu mai rezistă pe scaun. Sări în picioare, se grăbi cât 
putu de tare de-a lungul culoarului până la bucătărie, unde 
fratele Geoffrey era deja preocupat de pregătirea mesei de 
prânz. Acesta îl privi uimit când traversă bucătăria grăbit, 
pentru a ajunge în camera de serviciu. La capătul încăperii se 
afla o uşă folosită foarte rar, ce ducea câtre o cămăruţă 
secundară de lângă sacristie şi care avea doar o fereastră 
îngustă ce stătea aproape întotdeauna întredeschisă. 

Părintele Lukas se simţea nespus de penibil făcând aceasta, 
dar se lipi de perete şi spionă cu precauţie afară. Scarfaro 
stătea cu spatele spre el şi-l acoperea pe bărbatul cu care 
vorbea. 

— Oriunde s-ar duce, îl auzi pe Scarfaro repetându-i 
bărbatului, şi orice ar face. Tot ce puteţi descoperi. 

Bărbatul încuviinţă din cap şi făcu un pas în lături. Acum 
părintele Lukas putu să citească inscripţia de pe salopeta sa: 
Kaun Enterprises. 

* 

— Sunteţi de părere că franciscanii au căutat această 
oglindă? 

— Fără îndoială. Bătrânul tuşi hârâit în timp ce puse 
documentul înapoi în mapă. Dar lerusalimul era în mâinile 
sultanilor, Muntele Templului era inaccesibil. Singura modalitate 
pe care au văzut-o a fost să sape un tunel prin stâncă, sute de 
metri. Au avut nevoie de aproape treizeci de ani. 

— Şi? întrebă Stephen cu gâtlejul uscat. Au găsit oglinda? 

Tatăl lui Yehoshuah împături mapa la loc şi începu să o lege 
cu greutate din nou cu sfoara cu care fusese, probabil, zeci de 
ani ferecată. 

— Este o legendă, tinere. Creştinismul e plin de asemenea 
legende. Povestea Sfântului Graal, şi anume potirul din care ar fi 


394 


băut Isus la Cina cea de Taină. Legendele sunt povestiri 
transmise din gură în gură mai departe. Într-un anumit fel devin 
independente. Un cercetător al literaturii se întreabă oare ce 
văd oamenii în aceste legende ca să le transmită mai departe. 

Gândurile lui Stephen goneau nebuneşte. Il privi pe 
Yehoshuah, ai cărui ochi străluceau ciudat. 

— Nu se ştie deci ce s-a petrecut cu călugării? 

— Nu cu adevărat. Există indicii. Într-un anumit loc se spune 
că majoritatea călugărilor care au trăit în acea casă, atunci când 
s-a renunţat la ea, ar fi plecat în deşert, unde au construit o 
mănăstire, iar mai târziu s-au dezis de Ordin. 

— Şi unde era această mănăstire? 

Bătrânul se ridică din nou, gemând şi pufăind. 

— O, mai există încă. O mică minune. Zece sau douăzeci de 
bătrâni trăiesc acolo. Luă mapa şi îşi târî picioarele afectate de 
gută cu paşi mici înapoi spre dulap. Acolo este Negev şi astăzi 
încă în plin deşert. Incredibil cum trăiesc acolo. 

Stephen considera condiţiile în care trăia tatăl lui Yehoshuah, 
aici în această văgăună, nu mai puţin uimitoare. 

— Şi unde anume în Negev? 

— Nu am fost niciodată acolo, răspunse el şi deschise uşile 
dulapului. N-am putut să sufăr să mă deplasez undeva pentru a 
afla ceva. Mai degrabă am cercetat în biblioteci şi în arhive. Se 
aplecă cu greu pentru a pune mapa într-un colţ întunecat al 
dulapului. Aşa. Probabil va rămâne aici până voi muri. Şi apoi o 
aruncă cineva la gunoi. Ce idioţenie! 

Stephen simţi cum genunchiul său voia să înceapă să se 
balanseze nervos. Era bătrânul aşa de încăpățânat sau doar se 
prefăcea? 

— Dar ştiţi unde poate fi găsită această mănăstire? 

— Uită de această mănăstire, fiul meu. Bărbaţi bătrâni care 
nici măcar nu ştiu în ce an suntem. Cei mai mulţi au trăit acolo 
încă de când statul Israel era doar un vis vag. 

Stephen îi aruncă lui Yehoshuah o privire care cerea ajutor. 
Acesta oftă încet. 

— Tată, zise el, spune-ne, te rog, pur şi simplu unde este 
această mănăstire. 

Bătrânul se purtă de parcă nu-l auzise, se clătină spre scaunul 


395 


său înapoi, se aşeză cu încheieturile trosnind înapoi pe scaun, se 
lăsă pe spate şi scormoni pe îndelete cu o mână prin barba sa 
bogată şi căruntă. Stephen îşi dădu seama că-şi ţinuse 
respiraţia şi inspiră adânc. _ 

— Be'er Sheva, spuse în sfârşit talmudistul bătrân. In Be'er 
Sheva am fost o singură dată. Îţi mai aminteşti, Yehoshuah? 
Probabil că nu. Erai încă mic. Din Be'er Sheva se merge spre 
sud, mult spre sud. Din depărtare arată ca o ruină pe un vârf de 
munte inaccesibil. Nu mai ştiu cum se cheamă muntele şi dacă 
are vreun nume, dar el se ridică la capătul vestic de la Wadi 
Mershamon. E nevoie de o hartă bună. Pe majoritatea nu este 
inscripţionat Wadi Mershamon. Luă din nou cartea şi o puse 
înapoi în conul de lumină al lămpii sale obosite. Şi acum destul 
cu asta. Plecaţi. 


396 


32 


NEGEV (în ebraică: „Pământ uscat”). Ţinut la sud de 
graniţa lui luda, la est delimitat de Araba, la nord-vest 
şi vest de câmpia de coastă şi de deserturile Paran, 
Zin şi Shur... în secolul | d.Hr. nabateenii din nord şi 
din Hauran începură să practice agricultura. În acest 
sens adunau apa de ploaie în cisterne pentru a iriga 
câmpuri aşezate în formă de terase. 

Avraham Stern, 
Lexiconul arheologiei biblice 


— Asta e! spuse Stephen aproape chiuind, când părăsiră Mea 
Shearim. 

Merseră înapoi în centrul oraşului, căutară şi găsiră biroul lui 
American Express, unde Stephen primi bani peşini, din păcate 
nu mulţi, dar de ajuns să plătească hotelul şi să poată trece şi 
de următoarele zile. 

— Puteam şi singuri să ne dăm seama, îi explică el lui 
Yehoshuah care îl privea destul de sceptic. 

— Călătorul în timp nu putea să realizeze toate astea singur şi 
fără să fie cunoscut. Cineva trebuie să-l fi văzut cum filma, chiar 
dacă nu înţelegea nimeni ce făcea el acolo. Cineva trebuie să-l fi 
ajutat să ascundă camera video pe Muntele Templului. Poate 
chiar a încercat să explice cuiva ce face, cine ştie? În orice caz, 
au existat oameni care au priceput ceva, au pus cap la cap nişte 
lucruri şi au povestit mai departe... Şi aşa s-a născut legenda. 

Apoi s-au dus în cea mai mare librărie pe care au putut-o găsi 
şi au scotocit la secţia Ghiduri şi Atlase, până au găsit o hartă pe 
care era însemnat Wadi Mershamon. La capătul său vestic, se 
afla într-adevăr simbolul unei ruine. 

— Dar cum de este vorba de o oglindă? critică Yehoshuah. 
Chiar şi cu multă fantezie, o cameră video nu arată ca o oglindă. 

Stephen făcu o mişcare cu mâna de parcă voia să dea 

397 


deoparte obiecţia. 

— Ce trebuia să spună? 

O luară pe Judith, achitară facturile de la hotel şi merseră la 
cel mai apropiat supermarket pentru a-şi face provizii şi a 
cumpăra unele obiecte de echipament, cum ar fi sticle de apă şi 
pastile de sare. 

— Este o poză, explică Stephen. Poate cândva călătorul în 
timp a prezentat o imagine - cel puţin soţiei lui, mă gândesc. Imi 
închipui că singurul lucru cunoscut atunci, care era în stare să 
ducă cu gândul la o fotografie, era oglinda. Deci, cum ar descrie 
cineva cuiva faptul că se uită prin vizorul unei camere video şi 
vede o scenă înregistrată? Ar spune că este ca şi cum te-ai uita 
într-o oglindă mică. lar celălalt înţelege doar „oglindă” şi îşi 
închipuie cu totul altceva. 

Mergeau în afara oraşului, în direcţia Hebron. Traficul se 
scurgea greu. De data aceasta în dreapta şoferului stătea Judith. 

— Trebuie să spun... Toată dimineaţa m-am pregătit 
sufleteşte să mă aşez în beciul din Saad şi să număr bule de aer 
şi să aştept să-ţi faci din nou apariţia. Şi acum mergem afară din 
oraş, în deşert! 

— Ei da, spuse Stephen. Uneori trebuie să fii flexibil. 

— Aşadar, după părerea ta, călugării franciscani au mers pe 
urmele acestei legende. Ceea ce ar însemna nu numai că aveau 
cunoştinţă de „oglindă”, dar şi că au ştiut exact unde putea fi 
găsită. _ 

— Da. Intr-un astfel de tunel nu se sapă la întâmplare. Precis 
că nu cunoaştem întreaga legendă. 

Ea se uită la el. 

— Cum de eşti atât de sigur că au şi găsit camera video? Atât 
de sigur că nici măcar nu vrei s-o cauţi? 

— Pentru că puţul ţinteşte atât de precis spre un anumit 
punct. Pentru că nu au căutat prin jur, ci au ştiut exact unde 
voiau să ajungă. Pentru că nu cred că azi ar mai exista această 
mănăstire fără acest sanctuar pe care îl păzesc acolo. Trecură 
pe sub un şir întreg de indicatoare mari de trafic care arătau că 
spre Hebron mergi înainte, că era vorba de zona autonomă 
palestiniană şi că în caz că vrei s-o ocoleşti, trebuie să te 
orientezi la timp după indicatoare. lerusalimul se afla de-acum 


398 


în spatele lor, în dreapta şi în stânga erau clădiri cu birouri şi 
zonă industrială. Şi, adăugă Stephen, pe un ton aproape cântat, 
uitând de el, încet, ca şi cum vorbea cu sine însuşi, pentru că o 
simt. Miros. Gust. Pentru că fiecare celulă a corpului meu ştie că 
această cameră video este acolo. Ascunzătoarea din spatele 
Zidului Plângerii este goală de cinci sute de ani. 

Pe spatele indicatoarelor de circulaţie erau prinse camere 
video, una pentru fiecare bandă de circulaţie, care înregistrau 
traficul derulându-se în faţa lor. Imaginile pe care le înregistrau 
mergeau direct într-un computer extraperformant, în care 
funcţiona un software special, ultramodern de prelucrare a 
imaginilor, capabil să identifice în timp real toate numerele 
tuturor maşinilor care treceau prin faţa sa în pixelii imaginilor 
video şi să le transforme în semne şi cifre lizibile. Numerele 
maşinilor identificate, un torent continuu de date, se 
transmiteau printr-o rețea cuprinzând întregul oraş şi 
împrejurimile unui computer central al poliţiei, care stoca într-o 
bancă de date toate numerele auto semnalate împreună cu 
localităţile în care au fost reperate precum şi ora exactă a 
înregistrării. În afară de asta, compara fiecare număr de 
înmatriculare cu o tabelă de numere semnalate, în care, pe 
lângă un număr de alte date administrative stocate, se 
menţiona ce urma să se întâmple în cazul când autoturismul era 
reperat. 

Numărul de înmatriculare al jeepului Cherokee cu care 
mergea Stephen era stocat deja de o zi în această tabelă. Ca 
indicație de acţiune era recomandat: alarmă silențioasă. La nici 
şaizeci de secunde după ce camera video înregistrase imaginea 
vehiculului, pe ecranul ofițerului de serviciu începu să clipească 
informaţia. 

x 

De data aceasta era altă secretară care-i aduse lui Kaun 
telefonul, în timp ce ei toți meditau asupra unui plan de format 
mare al Muntelui Templului. Mogulul mass-mediei asculta cu 
mină serioasă. 

— Mulţumesc, spuse el apoi. Mulţumesc mult, Jehuda. 
Shalom. 

În ochii lui apăru o sclipire flămândă când întrerupse legătura. 


399 


— Ryan, adună-ţi oamenii, spuse el. Foxx merge în direcţia 
Hebron. Scoase un bileţel din buzunar. Are un Jeep Cherokee 
albastru-închis, numărul de înmatriculare este... La naiba, nu 
pot citi asta. Poftim. Îi întinse bileţelul. 

Ryan privi hârtiuţa mototolită vizibil şocat. 

— De unde ştiţi asta? Kaun savura momentul. 

— A fost simplu. Prin numărul maşinii pe care Foxx a lăsat-o 
la muzeu am aflat firma de la care a închiriat-o. Ea mi-a spus ce 
maşină foloseşte el acum. Şi cu aceasta a trecut acum o 
jumătate de oră prin faţa unei instalaţii automate de control a 
poliţiei. 

— Astea toate le-am încercat şi eu, dar nu au vrut să-mi dea 
informaţii... 

— Relaţiile. Şeful poliţiei a fost atât de amabil să ordone o 
urmărire silenţioasă, care acum va fi revocată ca fiind greşită. 
Oricum nu poate să ordone urmărirea lui până în Hebron, 
deoarece acolo Foxx cade sub incidenţa poliţiei palestiniene. li 
întinse telefonul lui Ryan. Bănuiesc că acum veţi avea nevoie de 
el. 

Ryan dădu din cap afirmativ. 

— Şi o hartă a Israelului. 

Shimon Bar-Lev îl urmări pe uscăţivul agent de siguranţă cu 
ochi mari şi gura deschisă, până ce se închise uşa în urma sa. 
Atunci îi căzu fisa. 

— Asta înseamnă, constată el uşurat, că tema Zidul de Vest s- 
a terminat. 

* 

Ocoliră Hebronul pe o centură concepută larg, aparent nouă, 
dar îngustă, şi mergeau mai departe, tot mai departe. Treptat, 
locurile verzi în dreapta şi în stânga şoselei se răreau tot mai 
mult, iar privirea cădea pe o depărtare cenuşie şi prăfuită. Şi era 
foarte cald, sufocant de cald. Soarele urca tot mai sus. Şoseaua 
părea tot timpul să se afunde la orizont într-o apă sclipitoare, 
albastră, care evident nu era decât o iluzie optică, fratele mai 
mic al unei adevărate fata morgana. 

Putin înainte de Be'er Sheva, se vedea departe de şosea o 
formaţiune ciudată din oţel. 

— la opreşte puţin, dădu Yehoshuah indicaţii de pe bancheta 


400 


din spate. 

Intr-adevăr, când coborâră la marginea şoselei, puteau să 
audă muzică. Cum explică Yehoshuah serviabil, era un 
monument al eroilor, forjat din rămăşiţele tunurilor inamice 
bombardate şi construit ca o uriaşă orgă, ca să producă sunete 
de bocet, aproape omeneşti, atunci când vântul fierbinte al 
deşertului adia peste dealul pe care era înălţat. Pentru o clipă 
nu se vedea nici o altă maşină în lung şi în lat şi nici vreuna 
dintre numeroasele autocisterne care duduiau încontinuu pe 
şosele. Stephen miji ochii spre bizara operă de artă şi, preţ de o 
bătaie de inimă, avu sentimentul macabru că ar vorbi morţii, că 
strigau avertismente inutile către urmaşi... Se întoarse într-o 
parte pentru a alunga această impresie. 

— Mai departe, spuse el. 

* 

Eisenhardt simţi o nervozitate crescândă, un sentiment care îi 
amintea în mod fatal de tracul pe care obişnuia să-l cuprindă 
înainte de apariţiile publice, eventual la prelegeri sau interviuri. 
Dacă ar fi existat un moment în care ar fi necesar să-l avertizeze 
pe Foxx, acesta era acum. Evident pornise la drum pentru a ţine 
urma pe care o avea şi care lui Kaun nu-i era cunoscută şi precis 
nu bănuia că industriaşul ştia unde plecase. 

Părăsi rulota în care oamenii de ştiinţă se sfătuiau neobosit. 
Fără un cuvânt de explicaţie. Kaun dispăruse de mult şi la sfârşit 
nu mai auzise decât vorbărie goală, dezbateri sterile, discuţii la 
masa rezervată clienţilor, un birt pentru antialcoolici nefumători. 

Îl căută pe Ryan. 

II găsi lângă maşina sa, stând în mod strategic cu un picior 
proptit în uşa deschisă a maşinii, cu telefonul la ureche. Pe 
capota maşinii se afla întinsă o hartă a Israelului. Suna extrem 
de dramatic, cel puţin ca războiul de şase zile. 

Eisenhardt se opri la o oarecare distanţă şi aşteptă. Ce 
situaţie inedită! Tabăra în jur era goală şi părăsită, o scenă la 
sfârşitul reprezentaţiei - corturile strânse, aparatele în mare 
parte împachetate în lăzi -, iar acest bărbat stătea cu mica lui 
maşină roşie în mijloc comandând o armată invizibilă. Când 
pentru o clipă domni liniştea, se apropie şi încercă să-i atragă 
atenţia. Intrebă cât se poate de precaut dacă ar exista vreo 


401 


posibilitate, cum ar putea el, Eisenhardt, să meargă încă odată 
la Biblioteca Americană, pentru că i-a venit o idee care ar merita 
verificată... 

— Ah, domnule Eisenhardt, spuse Ryan, luă piciorul de pe 
prag şi se întoarse spre el, ca şi cum l-ar fi aşteptat. Vă transmit 
complimente din partea domnului Kaun. De azi contractul 
dumneavoastră este încheiat. Vă rog să vă faceţi bagajele, 
cineva vă va duce la aeroportul din Tel Aviv. 

Scriitorul se uită buimăcit la omul cu ochi de oţel, ca şi cum i- 
ar fi golit o găleată de apă rece ca gheaţa în cap. 

— Dar... 

Înlăturat. Milionarul nici măcar nu considerase necesar să-i 
spună personal. Ca să nu mai vorbim de a-i spune la revedere 
sau chiar să-i mulţumească. Dar cum aşa...? 

Ryan îl măsură fără milă. 

— Domnul Kaun a avut impresia că în ultimul timp aţi 
contribuit doar foarte puţin la rezolvarea situaţiei. Şi, ca să fiu 
sincer, nu am putut să-l contrazic. 

Eisenhardt deschise gura, dar gândurile îi zburau atât de 
înfricoşate prin cap încoace şi încolo, încât nu-i veni nici o idee 
ce-ar fi putut spune. În acelaşi timp pieptul îi era cuprins de un 
sentiment plumburiu, nenorocit. Dăduse greş. Într-un mod 
ciudat, sucit date fiind împrejurările, se simţea vinovat că nu 
răspunsese aşteptărilor. Da, era adevărat. In ultimele zile nu-i 
mai venise nici un şiretlic în minte. Kaun îl adusese aici ca să-i 
găsească străvechea cameră video, şi nu numai că nu i-o 
găsise, făcea chiar front comun cu cel care-i zădărnicise 
planurile lui Kaun. 

Sună telefonul lui Ryan şi iar luă poziţia unui comandant. De 
fapt nici nu mai era ceva de zis. 

* 

Urmăritorii se apropiaseră odată foarte mult, destul de 
aproape, pentru a se asigura după numărul de înmatriculare că 
urmăreau maşina care trebuie şi apoi rămaseră mult în urmă. 
Ca un amator, tânărul student de colegiu din Maine, SUA optase 
pentru un autoturism care sărea în ochi. Putea fi distins fără 
probleme chiar de la mare depărtare. 

— Tocmai am trecut de Be'er Sheva, anunţă bărbatul de pe 


402 


locul din dreapta. Merge mai departe în direcţia Eilat. 

— Okay. Continuaţi urmărirea, dar păstraţi distanţa maximă. 

— Am înţeles. Către colegul său de la volan spuse, după ce 
întrerupse legătura: Ştii ceva? Până la urmă se dovedeşte că cei 
trei se duc să facă pur şi simplu o excursie pentru a face baie în 
Marea Roşie. 

* 

Deci nu se ridicase la aşteptări. Ei şi? Eisenhardt îndesă 
pijamalele în geanta de voiaj. Nu era problema ui. Magnatul 
mass-mediei credea că are de-a face cu o problemă strict logică. 
O problemă care putea fi rezolvată într-o cămăruță liniştită, 
dacă stăteai să te gândeşti mult şi intens la ea. Ha! Prostii. Nu, 
nu avea ce să-şi impute. Făcuse tot ce-i stătuse în putinţă. 

Scriitorul se uită în jur. Dacă asta era situaţia - de ce era atât 
de furios? Câştigase bine. Trăise o aventură interesantă. 
Adunase o mulţime de material, din care eventual se putea 
naşte un roman. Şi totuşi, era furios. 

Pentru că se simţea exploatat. Unul cum era Kaun îşi 
închipuia că poate să-şi permită orice doar pentru că era bogat 
şi puternic. 

— Şi ştii ceva? bombăni Eisenhardt în monologul său. Are 
dreptate. Rea/mente poate să-şi permită orice, pentru că este 
bogat şi puternic. 

Asta era ce-l făcea să fiarbă de mânie. 

Ceasul deşteptător. Era tot pe noptieră. Eisenhardt îl luă şi îl 
băgă adânc, sub cămăşi şi chiloţi, apoi se opri şi se uită la 
telefon, lângă care stătuse deşteptătorul. 

Oare se ascultau chiar toate convorbirile? Foarte probabil. 
Oricum se păstrau toate numerele formate, cu ora şi durata 
convorbirii, fie şi doar pentru a putea verifica nota de plată a 
convorbirilor. In SUA, aceasta era practica uzuală în fiecare 
casă. 

Era atât de liniştit! Propria respiraţie era cel mai mare 
zgomot. Şi ce dacă? Ce putea să i se întâmple? Va fi în avion, 
înainte să observe cineva că l-a avertizat pe Foxx. Puse mâna 
pe receptor. Plastic rece şi neted. Viaţă şi moarte. De asta era 
vorba? Nu. Era vorba dacă unul ca John Kaun putea face orice 
dorea el. Chiar şi afaceri cu descoperirea cea mai improbabilă 


403 


din istorie. 

Stephen Foxx era undeva pe drum, pentru a se opune 
magnificului mogul al mass-mediei. Poate din motive greşite şi 
poate cu mijloace ineficiente, dar o făcea. Şi nu bănuia că 
oamenii lui Kaun erau deja pe urmele lui. 

Acest telefon putea fi hotărâtor. Şi nu şi-ar ierta-o niciodată 
dacă nu l-ar da. 

Eisenhardt mai respiră încă odată adânc. Era în continuare 
atâta linişte, ca şi cum lumea de afară murise. 

Apoi scoase bileţelul cu numărul de telefon şi ridică 
receptorul. 

Firul era mort. Deja blocaseră telefonul său. De afară, cineva 
bătea cu pumnul în geam. 

* 

Negevul era altfel decât şi-l închipuise Stephen. Avusese în 
faţa ochilor o imagine de dune de nisip maiestuoase, unduind 
într-un galben strălucitor, care să se întindă de la un orizont la 
altul ca o mare încremenită în mişcarea ei, străbătută de 
caravane care mergeau de la o oază la alta. In loc de asta 
mergeau printr-un deşert de piatră cenuşie-închis, pârjolită, care 
mai degrabă semăna cu o privelişte selenară decât cu vreun loc 
pe Pământ, o haldă de moloz, care se întindea de la un orizont 
la altul, asupra căreia bătea un soare atât de nemilos, încât 
aveai impresia că îţi ţiuie urechile. Mărăcinişul negru, uscat, 
care putea fi văzut de-a lungul şoselei din când în când, era 
dovada perseverenţei vieţii, dar arăta aşa de jalnic, încât erai 
înclinat să dai câştig de cauză deşertului. 

Cu cât mergeau mai mult prin pustietatea apăsătoare, cu atât 
mai incredibil i se părea lui Stephen că ar exista cu adevărat 
acea mănăstire despre care povestise tatăl lui Yehoshuah. 

— Cum pot supravieţui oamenii aici? întrebă el brusc în 
liniştea care domnea în maşină de la Be'er Sheva încoace. 

— Mai plouă din când în când, explică Yehoshuah. Rar şi 
puţin, dar plouă. Dacă aduni această apă în cisterne... 

Nu-şi termină fraza. Nu suna deloc liniştitor. Locul potrivit 
pentru călugării care voiau să ducă o viaţă ascetică. 

— Chiar plouă? Eşti sigur? 

— În medie cam o sută de milimetri pe an. Evident că nu 


404 


acum, vara. Dar aici există aceste wadis, nu-i aşa? Şi noi căutăm 
unul. Un wadi este o albie de râu uscată. La cincizeci până la o 
sută de ani plouă atât de tare, încât curge din nou apă în aceste 
wadis, unele devenind chiar râuri repezi - pentru câteva ore. 

Stephen se uită înjur. Pietre, stânci, arşiţă. 

— Din toate lucrurile incredibile pe care le-am auzit în 
ultimele zile, acesta mi se pare cel mai incredibil. 

Şoseaua asfaltată îngustă şi neagră tăia cu ambiţie riguroasă 
prin peisajul stâncos neprimitor, tăia oblic peste coame de 
stânci şi traversa mici râpe şi adâncituri în foste fortificaţii. Din 
când în când se întindeau fire de înaltă tensiune în paralel cu 
şoseaua, şi acolo unde exista nisip, adus de vânt din Sinai, 
formau voaluri fine, galbene peste şosea. 

Locul unde trebuiau să părăsească şoseaua nu era uşor de 
găsit. Prima oară cotiră prea devreme, ceea ce observară abia 
când, după mai mulţi kilometri de drum cu denivelări, ajunseră 
la o intersecţie, care după harta lor n-ar fi trebuit să fie acolo şi 
la care se afla un indicator cu două nume de localităţi cu totul 
greşite. Bifurcaţia corectă, câţiva kilometri mai încolo, abia 
putea fi identificată ca atare şi nici drumul neamenajat spre 
care ducea: se compunea doar din două benzi pline de gropi, 
care arătau ca şi cum cu douăzeci de ani în urmă trecuse odată 
un camion greu, pentru construcţii, de-a dreptul peste câmp. In 
porțiunile în care drumul nu putea fi deosebit de deşertul din jur, 
mâini doritoare să ajute aranjaseră pietre mari în dreapta şi 
stânga benzii de circulaţie, şi din loc în loc una dintre aceste 
pietre era însemnată cu vopsea albă. Dar, indiferent cine era 
răspunzător pentru aceasta, pornise destul de plictisit şi 
inconsecvent la treabă. 

Viteza medie cu care înaintau scădea drastic. Mergeau de-a 
lungul unei coame abrupte, cenuşii-închis, de mărime 
maiestuoasă, iar în depărtare se vedeau nişte cămile, care 
probabil căutau ceva comestibil pe pământul pietros al 
deşertului, dar Stephen nu avea ochi decât pentru drumul plin 
de gropi. Ce bună fusese soarta cu el, când îi hărăzise un 
vehicul de teren! Cu micuțul Fiat ar fi fost pierduţi aici. 

Din când în când opreau pentru a bea ceva. Departe de şosea 
şi de toate celelalte urme ale civilizaţiei, deşertul începu să-şi 


405 


impună condiţiile, şi una dintre ele era, după cum explica Judith, 
să bea apă în mod regulat, şi anume înainte de a simţi sete. 

— Un lucru e sigur, spuse Stephen când stăteau lângă 
maşină, într-o mare de căldură sufocantă, lăsând sticla cu apă 
să facă rondul, şi-şi dezmorţeau picioarele, dacă există această 
mănăstire şi aceşti călugări cu adevărat, atunci nu merg prea 
des la cinema. 

Nimeni nu râse. Fusese oricum doar o încercare de a para 
apăsarea peisajului din jur care-ţi tăia răsuflarea şi îţi dădea 
sentimentul că eşti mic şi pierdut, la mila unor puteri mai înalte. 

Se mai rătăciră de câteva ori, pierdură bifurcaţii abia vizibile, 
ajunseră în râpe fără o a doua ieşire şi trebuiră mereu să se 
întoarcă şi încercau din nou până ce în sfârşit văzură 
mănăstirea. 

Se afla într-o mică porţiune defrişată, sub nişte stânci 
prăpăstioase care se îndreptau spre cer ca nişte degete de 
piatră, şi arăta, datorită zidurilor sale din piatră cenugşie-închis, 
realmente ca o ruină. Cândva existase desigur un turn, într-o 
parte, dar construcţia se dărâmase şi nu mai fusese niciodată 
refăcută. Deschizăturile iţite printre creneluri păreau să-i 
privească ameninţător. Nimic şi nimeni nu părea să locuiască 
acolo sus. Construcţia sumbră de pe şaua de stâncă se ridica 
izolată, ca o dantură iremediabil stricată. 

— Poate au murit cu toţii de mult, spuse Yehoshuah. Vreau să 
spun, cine ar fi observat? 

Stephen aprobă. 

— Intr-un fel te aştepţi la panouri de avertizare, pe care să 
scrie: Atenţie! Sfârşitul lumii în cinci sute de metri! 

Urcară cu jeepul până ce ajunse să alunece pe grohotiş şi nu 
mai putură merge mai departe. Lăsară maşina acolo, luară la 
insistenţele lui Judith încă o dată o înghiţitură bună din sticlele 
de apă şi porniră să urce restul muntelui pe jos. Această 
porţiune se dovedi mai departe şi mai înaltă decât li se păruse 
la început, dar, mai ales, infinit mai istovitoare, în timpul cel mai 
scurt, hainele le atârnau picurând de sudoare de-a lungul 
corpului, plămânii funcționau ca nişte foale, iar bătăile inimii 
voiau pur şi simplu să le spargă ţeasta. Pietrişul sumbru de sub 
picioare înmagazinase căldura soarelui a întregii zile şi aproape 


406 


că le ardea tălpile pantofilor. 

„De fapt, de ce fac eu asta?” se întrebă Stephen la un 
moment dat şi întrebarea nu voia să-i mai iasă din cap, în timp 
ce continua să urce. Intrebarea revenea tot mereu şi în curând 
deveni ca o mantră, deveni ritmul în care se mişcau picioarele 
sale, iar urechile i se păru că distingeau această întrebare din 
zgomotele şuierătoare provocate de picioarele sale pe grohotiş. 
Judith, pe departe cea mai antrenată dintre ei, mergea 
neobosită în frunte, Stephen încerca degeaba să ţină pasul, iar 
Yehoshuah rămânea tot mai mult în urmă, înjurând şi 
bombănind, trebuind să facă pauze tot mai des. 

In cele din urmă ajunseră sus. Stăteau aplecaţi, gâfâind, cu 
braţele proptite pe genunchi şi nu le venea să creadă. Un timp 
păru ca şi când construcţia nu avea nici un fel de legătură cu 
lumea exterioară, ca şi cum călugării s-ar fi zidit înăuntru 
cândva, dar în ultimul moment deveni vizibil un intrând îngust 
cât să încapă un om, care era închis de o uşă grea din scândură 
groasă, străveche. 

— la priviţi, spuse Judith, prima care putu să stea din nou 
drept şi să vorbească. Ce privelişte! 

Stephen nu putea să răspundă nimic, numai să ridice capul cu 
greu. Da, extraordinară privelişte. E clar. Stânci negre, stânci 
maro, stânci cenuşii, cât cuprindeai cu privirea, pietre şi stânci. 
Nici o aşezare omenească, în lung şi în lat nimeni. O grandioasă 
risipă de loc. 

— Şi acum? întrebă Yehoshuah, când începură să respire toţi 
normal. 

— Acum, spuse Stephen, batem politicos la uşă. Exact asta 
făcu. Evident că nu exista sonerie şi nici mâner de bătut în uşă 
sau vreun fleac modern asemănător şi, prin urmare, bătu cu 
pumnul puternic în poartă. Apoi făcu un pas înapoi şi aşteptă. 
Nu se întâmplă nimic. 

— Nu-i nimeni acasă, comentă Yehoshuah. Stephen bătu încă 
odată, mai tare de data aceasta, şi strigă puternic: 

— Alo? E cineva aici? Nu se mişcă nimic. 

— Dacă într-adevăr nu mai trăieşte nimeni acolo 
raţiona Judith, trebuie să trecem peste zid. 

— Da, spuse Stephen. 


A 


năuntru, 


407 


Contemplă construcţia. Clădirea era rectangulară, iar zidurile 
înconjurătoare aveau cam trei metri înălţime. Cel mult patru. La 
nevoie puteau fi escaladate cumva. 

O frânghie. Ar fi trebuit să se gândească să ia o frânghie cu 
ei. 

— Poate am venit pur şi simplu în afara orelor de vizită, îşi 
dădu cu părerea Yehoshuah. Vreau să spun că poate tocmai se 
roagă cu toţii... 

— Ar putea măcar să pună un anunţ, mârâi Stephen, luă o 
piatră şi se apropie iar de uşa neagră, ca să se facă pentru a 
treia oară auzit. 

Dar tocmai când ridică mâna să lovească cu piatra puternic în 
lemn, cineva dinăuntru trase zăvorul vizorului. Clapeta se 
deschise şi doi ochi bătrâni şi obosiţi se uitară suspicioşi la ei, 
măsurându-i, şi apoi bărbatul căruia îi aparţineau ochii spuse: 

— Plecaţi. 

Doar acest cuvânt şi clapeta se închise din nou, iar zăvorul fu 
împins cu un zgomot hârşâit înapoi la locul lui. 

— Ce chestie! murmură Stephen uluit. Hei! ţipă el apoi peste 
zid. Am venit să vedem oglinda care a păstrat imaginea lui Isus. 

Zidul întunecat se ridica în faţa lor ca bastionul unei cetăţi 
medievale şi rămase mut şi impenetrabil. 

— Probabil că nu a înţeles ce ai spus, zise Yehoshuah. 

— Cum aşa? întrebă Stephen. Tocmai a vorbit englezeşte. 

— Ei da, spuse Judith, a spus /eave. Asta nu e prea multă 
engleză. 

— Bine. Atunci repetă asta încă odată în ebraică. 

In momentul acesta se auziră iar zgomote în spatele uşii, 
altele, mai serioase. Un alt zăvor, mai mare, se mişcă în 
suportul său, ceva zdrăngăni, poate un inel de metal, apoi 
cineva începu să tragă de uşă dinăuntru. La început uşa se urni 
din loc, bârnele din care fusese făcută cu secole în urmă 
scârţăiau, apoi se deschise cu un scrâşnet jalnic. 

In spatele ei se aflau doi bătrâni eremiţi vlăguiţi, nespălaţi, 
desculți, cu corpurile lor slabe învăluite în veşminte jerpelite, 
care cu decenii în urmă s-ar putea să fi fost negre. La prima 
vedere păreau locuitorii unui Gulag, supraviețuitorii amărâţi ai 
unui lagăr de concentrare. Dar în ochii lor se vedea o licărire 


408 


paşnică, vie, cum Stephen nu mai văzuse niciodată, iar ţinuta lor 
emana ceva neasemuit de puternic, care se afla într-o 
contradicţie năucitoare cu aspectul lor sărăcăcios. 

Aparent nu erau obişnuiţi să vorbească mult. Unul din cei doi 
dădu să vorbească, dar apoi înghiţi în sec, ca şi cum ar trebui 
să-şi aducă aminte cuvinte pe care nu le mai folosise de-o 
veşnicie. 

— De treizeci de ani, explică el în cele din urmă, uşa aceasta 
nu a mai fost deschisă. lar atunci am fost eu cel care stăteam în 
faţa ei. Intraţi. 

* 

Convoiul principal al urmăritorilor era cam la o oră în urma 
primei maşini. După ce Stephen Foxx şi însoțitorii săi trecuseră 
de Be'er Sheva, pornise şi Ryan pentru a se întâlni cu oamenii 
săi. 

Apoi veni anunţul că jeepul părăsise şoseaua către Eliat. Mai 
întâi, evident la locul greşit şi urmăritorii aproape că se dădură 
de gol, căci erau pe punctul de a urmări jeepul, când 
descoperiră prin binoclu că se întorcea pe acelaşi drum. Dacă nu 
ar fi păstrat o distanţă atât de mare, ar fi ajuns în acelaşi timp 
pe traseul de pietriş, dar aşa rulă mai departe şi după câţiva 
kilometri se ascunse într-un intrând, până ce jeepul cu cei trei 
tineri trecu din nou de ei. 

Cu doisprezece kilometri mai departe, jeepul coti definitiv 
spre deşert. Din fericire, lăsă pe drumul prăfuit o urmă la fel de 
imposibil de trecut cu vederea ca cea a unei turme de elefanţi, 
căci cu maşina lor, urmăritorii rămaseră iremediabil în urmă. 

— Probabil că planificase asta de la început, dădu Ryan 
raportul lui Kaun, în timp ce trecea în trombă pe lângă Hebron. 
De aceea a închiriat un jeep. 

Apoi, adânc, în deşert, descoperiră jeepul părăsit lângă un 
povârniş acoperit de grohotiş, iar deasupra construcţia sumbră, 
ridicată între stâncile prăpăstioase ca un cuib de vulturi. Se 
ascunseră cu vehiculul lor prăfuit şi greu încercat în spatele unei 
stânci mai mari şi observară urcuşul dificil al celor trei tineri. 

— Nu întreprindeţi nimic, ordonă Ryan telefonic. Ne întâlnim 
în faţa muntelui şi acţionăm apoi împreună. 

* 


409 


Maşinile de pe şoseaua spre Tel Aviv avansau foarte greu. 
Peter Eisenhardt stătea pe bancheta din spate, cu geanta de 
voiaj lângă el, uitându-se pe geam la peisajul care era atât de 
ciudat de străin şi totodată familiar. Soarele părea mai orbitor şi 
mai alb decât acasă, verdele sărăcăcios mai pal şi mai însetat. 
Trebuia să se gândească la ecranizările după Karl May şi la un 
film biblic monumental pe care îl văzuse la paisprezece ani de 
Paşte, stând pe canapeaua din cameră, cuprins de febră. 
Imaginile cum erau bătute cuiele groase prin încheieturile 
mâinilor lui Isus îl urmăriseră în visurile sale febrile, el fiind pe 
jumătate treaz. 

Oare va călca vreodată din nou în această ţară? Şansele nu 
păreau a fi pentru; el nu era genul să-i placă prea mult 
călătoriile. 

— Vom ajunge la timp? le întrebă Eisenhardt pe cele două 
gorile de pe scaunele din faţă. 

— Nu vă faceţi griji, spuse cel de pe scaunul din dreapta 
şoferului, lungind cuvintele ca pe un chewing gum. Am calculat 
totul. 

— Ştiţi când voi ateriza la Frankfurt? 

| se întinse un plic cu biletul de avion. 

— Aici sunt hârtiile dumneavoastră. 

Eisenhardt studie biletul de avion. Cu toate că îşi spuse că nu 
era problema lui, îi apăru fără să vrea sudoarea pe frunte. 
Indicatoarele arătau că mai erau treizeci şi doi de kilometri până 
la Tel Aviv şi probabil că ghişeele check-în pentru zborul său se 
deschideau chiar în acest moment. Şi ce zbor - va zbura la 
Atena, de acolo la Milano, unde va face escală mai multe ore şi 
abia pe la ora unsprezece seara va ajunge la Frankfurt. 

— Spuneti-mi, îşi aminti el ceva, doar aveţi un telefon mobil, 
nu? Ar trebui neapărat să o sun pe soţia mea. Nu ştie încă deloc 
că mă întorc azi şi trebuie să mă ia de la aeroport. 

Cei doi oameni de securitate îşi aruncară unul altuia priviri 
iscoditoare. Şoferul, evident cel care trebuia să hotărască, 
scoase un oftat lung şi apoi încuviinţă din cap. După care 
celălalt scoase mobilul din buzunarul hainei, îl porni şi îl dădu 


scriitorului în spate. 
* 


410 


Prima impresie când păşiră prin deschizătura îngustă a uşii 
era că intraseră într-o oază. Zidul exterior al mănăstirii înconjura 
o zonă aproximativ dreptunghiulară şi dădea impresia incintei 
unei închisori, care ţinea în arest tot verdele regiunii. Pentru o 
clipă nebunească lui Stephen îi trecu prin cap că poate de aceea 
afară era totul atât de pustiu şi fără viaţă. 

Mirosea a mirodenii, a pământ umed, a bălegar. În fiecare colţ 
al grădinii mănăstirii stătea povârnită câte o construcţie joasă, 
deteriorată de timp, proptită de zid, fiecare petic de pământ 
dintre ele era împărţit în straturi, pe care călugării plantaseră 
tot ce le trebuia pentru a supravieţui. Stephen recunoscu grâu, 
ceapă, fasole şi morcovi, între ele creşteau tot felul de verdeţuri 
pe care nu le putea identifica. Totul părea mai mult decât 
sărăcăcios, totuşi exista un strat, şi nu cel mai mic, pe care 
creşteau doar flori. 

In total păreau să fie şapte călugări, toţi bătrâni, slabi şi 
plăpânzi ca florile uscate. Aplecaţi în faţă, stăteau printre 
straturi şi se uitau curioşi; cruci simple de lemn agăţate de 
şireturi destrămate le atârnau de gât. Şi în toţi ochii lor licărea 
acelaşi foc pe care Stephen îl descoperise în privirile celor doi 
care îi întâmpinaseră: o văpaie care părea mult prea fierbinte 
pentru trupurile consumate, o scânteie care te făcea să crezi că 
din ea se va face un foc nestins de îndată ce-şi părăsea 
învelişul. 

Dar în momentul în care intră Judith pe uşă, privirile lor 
deveniră lacome, înfometate, aproape ca ale unui lup - pentru 
ca o fracțiune de secundă mai târziu să se transforme în 
duşmănie stângace, în spatele căreia se suprimau cu greu din 
nou pasiuni aparent înnăbuşite în sfere întunecate, necercetate 
ale sufletului. 

Stephen, la rândul său, o privi pe Judith scrutător. În afară de 
faptul că avea contururi corporale feminine şi păr lung, nu era în 
nici un fel îmbrăcată provocator. Probabil că ar fi putut traversa 
Mea Shearim fără să atragă nici o privire invidioasă. 

„Să ia dracul toate aceste religii, se gândi Stephen 
dispreţuitor. Toate susţin că te pot învăţa cum să trăieşti corect 
- dar chiar cu cel mai simplu fapt al vieţii şi cea mai importantă 
temelie a acestuia, sexul, nu se descurcau.” 


411 


Doar la un singur călugăr, care atrăsese fără să vrea privirea 
lui Stephen, nu se stinse licărul din ochi. Stătea acolo, un bătrân 
slab, proptit liniştit pe lopata cu care lucrase, şi se uita la ei cu o 
privire prietenoasă, deschisă, care emana căldură şi ospitalitate. 

— Voi aţi spus ceva, spuse călugărul care le deschisese, 
despre motivul pentru care aţi venit... 

Stephen se întoarse spre el. După pronunție omul părea să fie 
englez. Cu toate că trebuia să fie mult peste şaizeci de ani, 
bărbatul avea o faţă întinsă ca o lună plină, o coamă bogată de 
păr negru şi foarte puţină barbă, iar în felul său de manifestare 
şi în mişcările sale era ceva care te făcea să presupui că aveai 
de-a face cu şeful. 

— Da, mai întâi, mulţumiri că aţi avut amabilitatea să ne 
primiţi, începu el şi îşi dădu seama că, fără să vrea, vorbea în 
stilul de conversaţie pe care obişnuia să-l adopte când avea 
contacte de afaceri. Numele meu este Stephen Foxx, vin din 
Statele Unite. Însoţitorii mei sunt Judith şi Yehoshuah Menez, doi 
arheologi din Israel. Noi... 

— Oh, îmi cer scuze. Călugărul întinse mâna. Ce neatenţie din 
partea mea! Primim atât de rar oaspeţi! Pot să vi-i prezint pe 
confrații mei? 

Se duseră de la unul la altul şi le spuse numele călugărilor, 
toate în latină şi greu de reţinut. Stephen reţinu doar numele lui, 
Gregor, şi numele călugărului cu lopata şi cu privirea 
nevinovată, Felix. În afară de fratele Gregor, acesta părea să fie 
singurul care vorbea englezeşte. 

Ce e drept, văzut de aproape, ca să nu se spună mai mult, 
părea puţin dus. Când Stephen dădu politicos din cap în 
momentul prezentării, Felix îi explică cu hotărâre prietenoasă: 

— Cuvintele îmbătrânesc, dar adevărul este mereu proaspăt 
ca un bebeluş nou-născut. 

— Poftim? făcu Stephen şocat. 

Dar Felix zâmbi doar, îi făcu cu ochiul şi se dedică din nou 
lopeţii sale. Şi n-o făcea neîndemânatic, era aproape ca şi cum 
dansa cu ea. 

„Ciudate păsări, gândi Stephen. Păsări ciudate într-un ciudat 
cuib de vulturi.” 

Gregor îi conduse pe cărări înguste, care şerpuiau printre 


412 


straturi, spre mănăstire. 

— Aceasta este capela noastră, spuse el despre o colibă 
destul de dărăpănată din colţul opus intrării, se întoarse apoi 
într-o parte şi arătă spre o căsuţă la fel de antică cu acoperiş 
oblic, acolo sunt chiliile, alături sala de mese şi bucătăria. Ce e 
drept, noi nu folosim focul. 

— Şi asta? întrebă Stephen şi arătă spre nişte ziduri joase, pe 
care Gregor părea că vrea să le treacă cu vederea. 

Călugărul ezită o clipă, apoi îi conduse acolo şi deschise uşa 
joasă. 

— Asta este osuarul, explică el. 

Li se oferi o privelişte macabră. Încăperea în care îşi băgară 
capul amintea de un beci de provizii sau magazie de unelte, 
numai că pe rafturile prinse de-a lungul pereţilor, în loc de 
unelte sau borcane cu murături se aflau oase umane, sortate 
frumos şi ordonat după fel şi mărime, oase de braţe şi picioare 
într-un raft şi oase ale bazinului în altul, pe alt raft doar coaste, 
pe altul numai cranii, oasele mici ale încheiturii mâinii şi gleznei 
într-o cutie, vertebre în alta. 

— Când moare unul dintre fraţii noştri, rămâne îngropat până 
putrezeşte carnea, explică Gregor cu o voce aproape veselă. 
Apoi se dezgroapă oasele, se curăţă şi se păstrează aici. 
Acestea sunt rămăşiţele pământeşti ale tuturor călugărilor care 
au trăit vreodată aici, de când există mănăstirea. 

— Aha, făcu Stephen, strâimbându-se. 

Un număr apreciabil. Măcar dacă nu ar semăna al naibii de 
mult cu un depozit de piese de schimb! 

Închiseră uşa, răsuflară uşuraţi şi îşi mijiră ochii în soarele 
sclipitor, iar fratele Gregor reveni la prima sa întrebare: ce îi 
adusese pe aceste meleaguri. 

— Vrem să vedem oglinda care a păstrat chipul lui Isus, 
repetă Stephen ce strigase peste gard. 

Fratele Gregor dădu din cap cu o mină serioasă. 

— Am auzit de această legendă. Din păcate, este doar asta - o 
legendă. 

— Se spune că oglinda s-ar găsi în această mănăstire de pe 
vremea cruciadelor. 

— Îmi pare rău. La noi, ca să fiu exact, nu există nici un fel de 


413 


oglindă. 

Stephen cercetă chipul bărbos al evlaviosului bătrân, care 
brusc păru să se transforme într-o mască impenetrabilă. Era 
inimaginabil aşa ceva? Că acest călugăr ar depune mărturie 
falsă despre El? 

— Noi avem, insistă el, indicii destul de sigure că legenda 
descrie un obiect foarte precis, real, şi că acest obiect a fost 
ascuns aici. Credem că această mănăstire chiar a fost construită 
pentru a-l ascunde aici. 

— Nu pot să-mi închipui aşa ceva. Această mănăstire a fost 
construită cu multe secole în urmă de oameni care voiau să se 
retragă din lume şi să se dedice pe deplin contemplării 
Domnului, explică fratele Gregor. În sens spiritual, se înţelege. 

In momentul acesta sună în buzunarul pantalonului lui 
Stephen. 

— Ce înseamnă asta? întrebă călugărul uimit. 

— Asta înseamnă că nu sunteţi chiar atât de departe de lume, 
cum credeaţi, răspunse Stephen şi scoase mobilul din buzunar. 
De-a dreptul uimitor că exista recepţie aici, în deşert. Pe de altă 
parte, deşertul era cu siguranţă locul unde mai mult ca sigur s- 
ar ajunge la situaţia în care să trebuiască să telefonezi. Acesta 
este un telefon. 

Ochii călugărului se căscară larg. 

— Un telefon? Se părea că îşi aducea aminte cu greu de fapt 
ce era acesta. In buzunarul de la pantalon? 

— Da. Un lucru extrem de practic. Stephen apăsă pe tasta de 
recepţie şi ridică aparatul la ureche. Alo? 

Vocea de la capătul celălalt era înceată, fâsâită şi neclară, dar 
o recunoscu totuşi. Trecuse doar o zi de când această voce îl 
chemase pe neaşteptate. 

Era vocea lui Peter Eisenhardt. 

— Scuzaţi-mă, Ministerul de Externe? 


414 


33 


MĂNĂSTIRI. Asceza creştină a apărut în secolul al IIl- 
lea d.Hr. în Egipt. În timpul răspândirii spre Palestina s- 
au dezvoltat două forme:  anahoretismul şi 
cenobitismul. Anahoreţii au trăit în aşa-numite laurii, 
aceasta însemna că fiecare călugăr locuia în propria 
chilie, colibă separată sau în peşteră. Cenobiţii duceau 
din contră o viaţă comună în mănăstiri. Prima 
mănăstire a fost fondată în jurul anului 330 d.Hr. în 
Gaza. 

Avraham Stern, 
Lexiconul arheologiei biblice 


— Aici este Stephen Foxx, replică Stephen uimit. Sunteţi 
dumneavoastră, domnule Eisenhardt? 

— Da, răspunse vocea lui Eisenhardt. Vreau să vorbesc cu 
soţia mea. 

Stephen înţelese. 

Discuţia din bibliotecă. Propoziția. El însuşi o propusese ca 
semnal de alarmă. 

— Domnule Eisenhardt, puteţi vorbi liber? 

— Nu, replică scriitorul. 

— Dar sunaţi deoarece Kaun ne-a luat urma? 

— Da. 

Judith şi Yehoshuah îl priviră uimiţi. Călugării îl priveau ca pe 
un nebun - un bărbat, care ţinea mâna la ureche şi vorbea cu 
sine însuşi! Stephen privi zidurile mari ale mănăstirii, care erau 
deja vechi când Columb pornise pe mare, văzu deasupra lui 
cerul albastru-deschis, care părea să atingă eternitatea, şi 
călugării printre plantele lor sărăcăcioase: da era într-adevăr o 
nebunie. 

— Kaun ne mai caută în Ierusalim? interveni Stephen. 

— Nu! accentua Eisenhardt şi adăugă grăbit: Ascultaţi-mă vă 

415 


rog, eu vă sun dintr-o maşină cu care mă îndrept spre Tel Aviv. 
Avionul meu va decola în curând şi soţia mea nu ştie încă faptul 
că eu mă întorc astăzi acasă. E extrem de important să vorbim 
înainte de decolare... 

— Kaun v-a trimis acasă? 

— Da. 

Aceasta nu putea însemna decât că multimilionarul nu mai 
credea că îl pot ajuta reflecţiile scriitorului. Nu putea să 
nutrească suspiciunea că ei doi ţineau legătura, altfel nu i-ar fi 
dat ocazia lui Eisenhardt să-l sune. _ 

— Domnule Eisenhardt, trebuie să aflu ce ştie Kaun. Incercaţi 
să-mi daţi de înţeles, îl presă Stephen. 

Scriitorul părea că se pregătise într-un fel. 

— Vă spun acum numărul maşinii, spuse el şi se corectă 
imediat după aceea: scuzaţi-mă, am spus numărul maşinii? 
Voiam să spun desigur numărul de telefon. 

Stephen se gândi febril. Ce voia să-i spună neamţul cu 
aceasta? 

— Asta înseamnă că el ştie numărul nostru de maşină. 

— Da, exact. 

— Suntem deja urmăriţi? 

— Da, cu siguranţă. Cineva în fundal spuse ceva şi Eisenhardt 
răspunse ceva, vorbise însă atât de departe de mobil încât fu 
acoperit de fâsâit. 

Ce însemna aceasta? La naiba, ce putea să însemne? Kaun 
ştia ce număr are maşina lor, okay. Asta se putea afla dacă te 
numeai John Kaun. Dar cum le dăduse de urmă? Probabil că 
fusese o coincidenţă tâmpită. 

Eisenhardt îşi spuse numărul din Germania rar, poate pentru 
a-i da timp de gândire. Stephen sprintă repede spre uşa 
mănăstirii, ce atârna în continuare strâmbă în balamalele ei 
vechi, cobori afară şi se lipi de zid, se uită în jos, în depărtarea 
din care veniseră. În receptor pocnea şi trosnea îngrijorător. 

Într-adevăr. Acolo jos. Mişcări în spatele unei stânci, o sclipire 
minusculă. Acolo stătea deja cineva la pândă, la naiba. Se 
simţiseră prea în siguranţă. 

Spera că acela nu-l văzuse încă, pe el şi mobilul său. Se 
strecură înapoi în interiorul mănăstirii. 


416 


— Eisenhardt, spuse el cu o voce care-i suna ciudat de 
străină, sunt deja aici. Ne-au prins din urmă. Ascultaţi-mă - nu 
ştiu ce au de gând cu noi. In orice caz vă voi spune ce ştiu 
pentru ca măcar cineva să poată depune mărturie despre unde 
am dispărut. 

ÎI auzi pe om înghițind în sec. 

— Da, bine. 

Stephen îi descrise cât se poate de scurt şi de precis unde 
ajunseseră şi ce-i adusese acolo - ascunzătoarea din spatele 
Zidului Plângerii, tunelul franciscanilor şi legenda oglinzii. 

— Această oglindă este camera video, concluziona el. Nu am 
găsit-o încă, dar sunt convins că este aici. 

— Înţeleg, îl auzi el pe Eisenhardt spunând încet, vizibil 
impresionat. Atunci trebuie să încerc să sun mai târziu. 
Mulţumesc mult. 

Legătura se întrerupse. 

Stephen privi mobilul din mâna sa. Simbolul bateriei arăta 
deja un nivel extrem de scăzut al energiei rămase în 
acumulator. Il închise şi-l băgă în buzunar, apoi ridică privirea. 

Contrastul cu călugărul, ce scotea neatins de nimic în spatele 
grădinii apă dintr-o mică fântână, îi făcea aproape rău. De unde 
Dumnezeu aveau călugării aici sus pe munte apă? Totul era atât 
de ciudat! Stephen clipi şi căută privirea lui Judith şi a lui 
Yehoshuah, a feţelor pe care le cunoştea, deşi acestea îl studiau 
îngrijorate. 

— Kaun ştie unde suntem, repetă Stephen, ca şi cum ar fi fost 
anesteziat, chintesenţa discuţiei sale. Şi jos ne pândeşte deja 
cineva. Ne-au urmărit. 

Judith clătină neînţelegând din cap. 

— la spune... Tot timpul totul este secret, secret, secret - şi 
deodată îi povesteşti acestui Eisenhardt toată povestea? 

— Da - acesta a fost un truc, se amestecă Yehoshuah în 
discuţie. Kaun îl trimite pe Eisenhardt la înaintare, să sondeze 
terenul, acesta te sperie un pic - şi deja pe tine te ia gura pe 
dinainte? 

Stephen îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu aţi auzit? Ne-au urmărit tot timpul. Jos se află cineva şi 
aşteaptă să coborâm. E şi ăsta un truc? Ce să zic, destul de 


417 


rafinat. Privi în jur. Zidul nu avea nici o ferestruică sau ceva 
asemănător prin care să se poată studia situaţia neobservat. 
Singurul scop şi ţel era să ţină lumea de afară departe. Doar că 
lumea de afară nu se lăsa ţinută deoparte. 

— Eisenhardt a folosit o parolă pe care i-am sugerat-o eu, 
continuă Stephen. El redă pe scurt condiţiile în care se 
întâlniseră în Biblioteca Americană. Pentru mine asta înseamnă 
că Eisenhardt m-a sunat din proprie iniţiativă. Dacă l-ar fi obligat 
Kaun să vorbească cu mine, atunci nu ar fi trebuit să folosească 
parola. 

— Şi dacă face front comun cu Kaun? învârti Yehoshuah 
cuțitul în rană mai departe. Din ce proprie iniţiativă? Poate 
pentru bani? S-a mai întâmplat. 

— Atunci voi înceta să cred că mă pricep la oameni, mârâi 
Stephen. Mă voi retrage din lumea afacerilor şi o să-mi schimb 
meseria cu una la care nu e nevoie de aşa ceva. Muncitor într-o 
fabrică de conserve sau gunoier. Işi trecu ambele mâini peste 
cap. Şi acum încetaţi cu dacă şi cu parcă, pentru că asta mă 
calcă pe nervi. 

* 

Indicatoarele rutiere arătau în continuare douăzeci de 
kilometri până la Tel Aviv, dar limuzina părăsi drumul pe care 
rulase până atunci şi coti pe o şosea rapidă ce se îndepărta 
oblic, apoi apăru, ca prin magie, aeroportul Ben-Gurion în faţa 
lor. Eisenhardt nu şi-l mai amintea astfel. Fusese asta chiar 
săptămâna trecută? 

Cei doi însoțitori ai săi nu-l scăpară din ochi nici după ce 
coborî. Îl lăsară să-şi ducă singur geanta de voiaj, dar îl 
escortară la ghişeul de check-in şi de acolo la controalele de 
securitate. Aveau permise remarcabile, pe care le arătară 
funcţionarilor ce-i priveau suspicioşi cu efectul că li se dădu voie 
să treacă cu toată umflătura de neconfundat de sub jachetele 
lor. Oricum, măcar ştiau drumul spre intrarea corectă spre 
avion. 

lar acolo trebuiau să aştepte. 

Unul din cei doi, şoferul, un tip cu un păr blond-închis şi cu o 
mustață mică, arătând un pic precum multiplul campion la înot 
de la ultimele jocuri olimpice, îşi cumpără un ziar de sport şi se 


418 


cufundă în lectura sa. 

— Trebuie să merg la toaletă, spuse Eisenhardt. 

Un mormăit fu răspunsul. Ziarul de sport era mai interesant. 
Celălalt, care şezuse pe locul de lângă şofer, se afla în faţa unui 
automat de îngheţată şi studie cu atenţie pozele diferitelor 
pungi de vafe. Era apăsător de cald în clădirea mare de sticlă 
care capta razele soarelui precum o seră. 

Eisenhardt se ridică şi plecă agale în căutarea uşii respective. 
Când dădu colţul, văzu un telefon cu fise fixat de perete. 

Fără să vrea, mâna sa se deplasă în buzunarul pantalonului, 
pipăi fisele de telefon care mai rămăseseră după discuţia 
telefonică cu Stephen Foxx. În Germania nu mai avea ce face cu 
ele, aşa că mai bine le consuma. 

Acasă nu răspundea nimeni. Toţi plecaseră şi iar uitaseră să 
cupleze robotul! Eisenharat privi la ceas, adăugă o oră, pentru a 
ajunge la ora Europei Centrale şi se gândi unde puteau fi. A, da, 
la şcoala de muzică. Aceasta însemna că se vor întoarce când 
avionul său era deja în aer. 

Când adună fisele neconsumate din fanta de restituire, îi veni 
încă o idee. Un gând care făcu să-i crească cantitatea de 
adrenalină din sânge. 

Mai exista cineva pe care putea să-l sune. 

Dar atunci trebuia să se grăbească. Mai bine îşi caută un 
telefon care să se afle mai departe de cei doi supraveghetori ai 
săi. 

* 

Un mic nor de praf se țâra prin deşertul sărăcăcios ca o omidă 
groasă şi maronie. Din când în când se puteau vedea vehiculele 
care ridicau în aer praful. 

— Suntem doar turişti, explică Stephen Foxx. Am auzit de 
această mănăstire şi am vrut să o vizităm. Am vrut să văd şi eu 
un loc în Israel care nu e o atracţie turistică celebră în toată 
lumea. 

— Nu o să ne creadă în vecii vecilor, prevesti Yehoshuah 
posomorât. 

Stăteau unul lângă celălalt, pe acoperişul fărâmicios, uşor 
înclinat şi sprijinit de zidul colibei, în care călugării organizaseră 
ceea ce ei numeau sala de mese. Şindrilele trosneau sub 


419 


picioarele lor, dar aveau să ţină. Doar rezistaseră secole întregi. 
Cantul superior al acoperişului era atât de sus, că atunci când 
cineva se afla acolo, restul zidului mănăstirii îi ajungea tocmai 
până la umeri. 

— Şi chiar dacă, spuse Stephen. Doar ai auzit. Fratele Gregor 
a intrat în mănăstire acum treizeci de ani. Acum treizeci de ani 
existau camere video cel mult în romanele science-fiction. Şi de 
atunci nu au mai avut contact cu restul lumii. Ce crezi că o să 
răspundă călugării când Kaun îi va întreba unde este camera 
video? 

— Kaun te va întreba pe tine. 

— Eu nu ştiu nimic despre vreo cameră video. 

— Dar tu ai dosit scrisoarea călătorului în timp. 

Stephen făcu o faţă ce-i accentua nevinovăția, de parcă ar fi 
exersat. 

— Scrisoare? Călător în timp? Despre ce vorbiţi, domnul meu? 
Nu ştiu nimic despre asta. 

— Nu există dovezi, dădu Judith din cap aprobator. Scrisoarea 
a fost distrusă şi nimeni nu poate demonstra că Stephen a avut- 
o vreodată. 

— Există fotografii. 

— Se poate demonstra că aceste fotografii provin de la o 
scrisoare veche de două mii de ani, care în plus se afla în 
mormântul menţionat? 

— Dar ai intrat prin efracţie în Muzeul Rockefeller, insistă 
Yehoshuah. 

— E adevărat, domnule judecător, încuviinţă Stephen, dând 
din cap. Asta într-adevăr mi se poate reproşa şi pentru asta 
chiar îmi recunosc vinovăția. Am vrut să mă uit pe ascuns încă 
odată la descoperirile din Zona 14, la care, deşi eu am fost 
descoperitorul, mi s-a interzis accesul. 

Tăcură. Pentru un timp, nu se auzi decât corul mormăielilor 
călugărilor, care se retrăseseră pentru rugăciune în mica lor 
capelă. Poarta mănăstirii fusese din nou încuiată, de parcă ar fi 
fost un lucru stabilit că Stephen, Judith şi Yehoshuah urmau să 
rămână pentru totdeauna acolo. 

— Ei bine, spuse Yehoshuah în sfârşit. Atunci am putea pleca 
pur şi simplu, nu? 


420 


Era caniculă. O caniculă îngrozitoare şi nu bătea nici o adiere 
de vânt. 

— Eu nu sunt convins că această cameră nu este aici, explică 
Stephen. Un lucru e sigur - Kaun va întoarce mănăstirea aceasta 
cu fundul în sus, cu totul altfel decât am putea-o face noi. 

Norul de nisip se apropie tot mai mult, deveni din ce în ce mai 
transparent. Erau cinci maşini, cinci puncte mici, care îşi croiau 
drum prin deşert, cu viteză mică. 

— Te-ai gândit vreodată la faptul că, întrebă Yehoshuah apoi, 
poate călugării nu ştiu nici ei că e ascunsă o cameră aici? 

Stephen înclină din cap, fără să-şi ia ochii de la urmăritori. 

— Tot timpul. 

* 

Când călugării îşi terminaseră rugăciunea şi ieşiră în linişte în 
şir indian prin intrarea scundă a capelei lor, urmăritorii 
ajunseseră deja la baza muntelui, se sfatuiseră scurt, 
împărţiseră din portbagajele deschise ceva care semăna 
îngrijorător cu arme de foc puternice şi îşi începură ascensiunea. 

— Preasfinte părinte, încercă Stephen încă odată să-l 
abordeze pe fratele Gregor. Urmăritorii, despre care am vorbit 
înainte, ne-au găsit. Se apropie tot mai mult. Caută acelaşi lucru 
ca şi noi, dar nu vor doar să arunce o privire asupra obiectului, 
ci să intre în posesia lui. 

— Pentru că ceea ce caută nu se află aici nu-l vor obţine, 
replică fratele Gregor. 

— Credeţi-mă - aceşti oameni vor crede acest lucru doar după 
ce vor fi răsturnat fiecare piatră din mănăstirea voastră fără să 
găsească nimic. 

Călugărul îl privi supărat pe tânărul american. Pe faţa sa se 
zbătea un muşchi. 

— Evident că prezenţa voastră în mănăstirea noastră 
generează o ameninţare gravă la pacea şi reculegerea noastră, 
constată el. Îmi pare foarte rău că trebuie să vă rog, dar cred că 
ar fi mai bine dacă aţi pleca acum. 

— Am face-o cu plăcere, dar mi-e teamă că prin aceasta nu 
vom mai putea opri nenorocirea. 

— Ce înseamnă asta? 

Stephen îşi muşcă buza de jos. 


421 


— Vor veni aici. Indiferent unde am merge noi şi indiferent ce 
am face. Imi pare rău. 

De departe, aproape ca un strigăt îndepărtat al unui vultur, se 
auzi un țipăt peste zid. Fu un moment fantomatic şi cei trei 
putură vedea cum în ochii călugărului se ivi panica. Nu existau 
vulturi în acea zonă. Fusese strigătul unui om, de neînțeles de 
fapt, dar după tonalitate părea un ordin menit să dirijeze o 
întreagă hoardă. Veneau. 

— Dar, zise Gregor, asta e o nebunie. De ce ar face cineva 
aşa ceva pentru a căuta un obiect care este de domeniul 
legendelor? 

Stephen respiră adânc. Acesta era momentul în care de fapt 
se decidea totul. Momentul în care trebuia să câştige de partea 
sa pe cineva. Acum... ori niciodată. 

— Aveţi dreptate, spuse el, cu mâinile întinse într-un gest de 
implorare. Ar fi o nebunie. Dar, vă rog, ascultaţi-mă cu atenţie. 
Ştim - subliniez, ştim sigur - că un om a călătorit în timp, 
aproximativ în anul în care Isus a început să predice. Acest om 
avea asupra sa o cameră video - aceasta este ceva de genul 
camerei de filmat, doar că imaginile sunt stocate pe o bandă 
magnetică ca la un magnetofon -, iar el a făcut înregistrări cu 
Isus Hristos. Spun încă odată: Nu este o teorie, ci un fapt. Ce nu 
ştim cu siguranţă este locul unde a rămas camera cu tot cu 
înregistrările sale. 

— A călătorit în timp? Călugărul clătină sceptic din cap. Dar 
asta nu este posibil. 

— S-a petrecut. Aş vrea să vă pot spune acum toată 
povestea, dar nu ne ajunge timpul pentru asta. Suntem aici 
pentru că în cercetările noastre am dat peste legenda oglinzii 
care păstrează chipul lui Isus. Credem că în cazul acestei oglinzi 
este vorba de fapt despre camera video şi mai credem că este 
păstrată în această mănăstire. 

A spune că fratele Gregor stătea ca lovit de trăsnet ar fi fost o 
subapreciere evidentă. Faţa sa avea o culoare nesănătoasă, 
palidă ca de cenuşă, obrajii săi, care înainte arătaseră atât de 
sănătoşi şi de plini, atârnau fără viaţă în jos şi chiar şi părul său 
părea că vrea să devină dintr-odată gri. 

— Dar, rosti el cu greutate, această mănăstire a fost 


422 


construită doar cu şase sute de ani în urmă. Nu poate să fie 
adevărat. 

— Înainte, camera video a fost ascunsă în alt loc şi a ajuns 
atunci în posesia franciscanilor, afirmă Stephen cu convingere 
ceva ce el însuşi nu cunoştea prea exact, ci doar bănuia. Indică 
cu mâinile dimensiunile aproximative ale obiectului. Ar trebui să 
fie un obiect dreptunghiular, cam atât de mare. Probabil este 
înfăşurat în ceva sau închis într-un cufăr. 

Bătrânul privi nedumerit. 

— Unde ar trebui să fie acest obiect? Este destul de uşor de 
observat că aici nu se află nimic asemănător. 

Stephen schimbă o privire cu Yehoshuah. 

— La început, am crezut că acesta cameră - oglinda deci - ar 
fi venerată aici ca o relicvă. Dar s-ar putea ca ea să fi fost 
ascunsă şi să nu ştiţi nimic despre ea. 

— Aici nu este nimic, repetă călugărul şi arătă spre capelă. Vă 
rog, puteţi să vă uitaţi la altar. 

Părea de parcă urma să fie răpus în orice clipă de un atac de 
slăbiciune. 

Şi treptat îi apărură şi lui Stephen îndoielile că această 
cameră video s-ar afla acolo. Poate nu mai exista de mult. Asta 
era cel mai probabil. Sau se afla ca şi până atunci în Zidul 
Plângerii. Poate se lăsase prea uşor derutat de vorbele tatălui lui 
Yehoshuah? Nu-i convenise prea mult? Stătuse singur şi flămând 
în camera sa de hotel, aflase tocmai că cineva, pe care-l 
cunoştea, murise brusc şi neaşteptat... Fireşte că-şi făcuse griji 
din cauza scufundării. Treizeci de ani nu se găsise nimeni care 
să se încumete - asta ar putea da de gândit cuiva, care tocmai 
voia să încerce fiind şi scafandru începător. Nu a fost oare 
soluţia cea mai simplă, să creadă brusc cu tărie că această 
cameră video nici nu se afla la capătul acestui tunel 
ameninţător, ci ar fi păstrată în siguranţă într-o mănăstire 
însorită de pe un munte? 

— Da, încuviinţă Stephen politicos. Mulţumesc. Am vrea să 
aruncăm o privire asupra altarului. 

Călugărul se uită la ei cu privirea sa rătăcitoare, apoi 
încuviinţă din cap şi se depărtă. Îi lăsă singuri şi se duse la fraţii 
săi de credinţă, care se adunaseră în faţa osuarului ca o turmă 


423 


speriată. 

— Nu trebuia să venim aici, spuse Stephen apăsat de griji. 
Simpla noastră prezenţa îi împinge spre nenorocire. Kaun o să 
se năpustească asupra lor ca un vultur. Privi în jos prin mica 
deschizătură zidită a fântânii şi văzu apa strălucind cam la doi 
metri adâncime. Probabil cisterna. Acesta era răspunsul la cea 
mai remarcabilă enigmă a acestui loc: de unde aveau călugării 
apă suficientă. 

Privirea lui Yehoshuah alunecă peste cele trei cruci de lângă 
capelă. 

— Chiar şi un John Kaun nu poate face tot ce vrea. 

— Nu sunt prea sigur de asta, avertiză sora sa. Arătă cu capul 
osuarul. Crezi că pentru vreunul de acolo există un certificat de 
deces? Nimeni nu o să observe dacă oamenii săi mai adaugă 
nişte morţi. 

— Mă sperii, murmură Yehoshuah. 

— Bine, spuse Judith supărată. Bine. 

Intrarea în capelă era ceva mai jos decât nivelul solului. Se 
ajungea la ea coborând nişte trepte grosolane. Camera de 
reculegere era goală şi complet nemobilată, fusese odată 
zugrăvită în alb, dar în decursul anilor tavanul boltit se 
acoperise de un strat gros de funingine neagră. Faptul că aceşti 
călugări nu foloseau focul nu era întru totul adevărat: pe altar 
ardea o mică flacără într-o lampă cu ulei, construită 
neîndemânatic. In mijloc atârna crucea, iar la stânga şi la 
dreapta se aflau flori, singurul ornament. 

Studiară altarul, dar acesta era doar o bucată de stâncă 
cioplită dreptunghiular, peste care se afla o pânză subţire. 
Camera putea fi ascunsă în interior, da, dar la fel de bine putea 
fi în orice piatră a întregului zid al mănăstirii. Nu aveau nici o 
metodă pentru a stabili unde. 

— Okay, spuse Stephen. Promit acum solemn că nu o să mai 
construiesc teorii fără nici o bază. Ar fi trebuit... 

O bubuitură biciuitoare îi făcu să tresară. Liniştea de după 
aceea era ca un țipăt. Trei perechi de ochi se priviră speriaţi. 

— O, shit...! 

Se năpustiră afară din capelă. Călugării se dădeau înapoi 
încet, ca hipnotizaţi, de la poarta mănăstirii, cu privirile aţintite 


424 


asupra acesteia. O altă bubuitură sfâşie liniştea mănăstirii ca o 
lovitură îngrozitoare de topor şi aşchii de lemn săriră în spatele 
uşii alcătuite din scânduri groase. Stephen simţi un val de frică 
şi furie cuprinzându-i fiinţa. Asta întrecea cele mai rele aşteptări 
ale sale. 

— Aştia îşi croiesc drum cu arma în mână! exclamă el. Nici nu 
se mai obosesc să vorbească. 

Un foc continuu se porni, un cor de arme diferite, care aveau 
la unison drept ţintă uşa mănăstirii. Lemnul vechi, uscat în 
eterna căldură a deşertului se găuri, aruncând aşchii şi praf, 
opunea o rezistenţă uimitoare, dar momentul în care avea să se 
rupă în bucăţi şi să cadă spre interior era previzibil. 

— Fratele Gregor a dispărut, constată Judith. Stephen se uită 
în jur. Într-adevăr, călugărul nu mai era printre fraţii care se 
ghemuiseră speriaţi în spatele zidului dormitoarelor. Într-un 
moment de panică, socoti că fusese lovit de un glonţ răzleţ, că 
se afla mort într-unui dintre răsaduri, dar nu, acolo nu era decât 
pământ cenuşiu răscolit. Aparent, călugărul se ascunsese. 

Nu putea să mai dureze mult. Un glonţ distruse din spate 
ancorarea inelului de fier, care fusese amplasat la mijlocul uşii şi 
aruncă bucata ferecată în armătură de-a curmezişul în grădină. 
Printre  împuşcături răzbăteau strigăte singulare, ordine 
probabil. Se pregăteau de asediu. 

Apoi, aproape fără trecere, încetară toate împuşcăturile. 

Stephen îşi ţinu respiraţia, aşteptă nenorocirea care, fără nici 
o îndoială va veni. Poate o dinamitare a uşii. In locul acesteia, în 
liniştea nemijlocită, care era aproape apăsătoare după atâta 
vacarm, se auzi clar un zgomot, care, după cum îşi amintea 
acum, devenise cu timpul tot mai puternic, un uruit ameninţător 
şi grav, un sunet produs de maşinării ce devenea din ce în ce 
mai tare şi se auzea tot mai aproape. 

— Cunosc asta, murmură Judith plină de presentimente rele. 
Cunosc sunetul ăsta. 

Şi apoi era brusc acolo, asurzitor de tare şi trei umbre, mari şi 
întunecate bubuiau despicând cerul peste capetele lor, astfel 
încât se aplecară involuntar. De jur împrejur se ridica praful, 
frunzele şi crengile se zbăteau în aer. 

Erau trei elicoptere militare zburând în formaţie. 


425 


426 


34 


MĂNĂSTIRI. Mănăstirile de pe Muntele Nebo au fost 
dezgropate de S.J. Sallen din însărcinarea lui Studium 
Biblicum Franciscanum. Primii călugări au trăit în 
secolul al V-lea d.Hr. În văile din jurul muntelui, în timp 
ce marele complex mănăstiresc provine din secolele V- 
IX. În mod special trebuie menţionate o biserică cu mai 
multe mozaicuri suprapuse şi un grânar. 

Avraham Ster, 
Lexiconul arheologiei biblice 


Stephen simţi cum îi căzu bărbia într-o uimire şocantă, dar nu 
putea să facă nimic împotriva acestui lucru. Ochii urmăreau ca 
hipnotizaţi cele trei elicoptere masive de culoare măsliniu- 
închis, care se ridicau din nou ca nişte păsări mari negre, târând 
după ele un nor cenuşiu, mirositor, de cherosen ars. Se angajară 
într-un arc larg, care fără îndoială ţintea spre mănăstire. 

Brusc se simţi mic şi neputincios, ca un şoricel, care se uită în 
sus şi vede un tăvălug venind spre el. 

Ce declanşase el oare? Elicopterele se despărţiră; deja se 
putea vedea cum se deschideau uşile laterale şi că bărbaţi în 
uniformă aşteptau în spatele lor pentru a-şi începe acţiunea. 

Îşi desprinse privirea încercând să conceapă un gând clar. 
Oare erau oamenii lui Kaun? Sau asmuţise armata israeliană 
împotriva lor? Eventual îl aştepta undeva un procuror înrăit cu o 
listă lungă de acuzaţii, concepută de avocaţii lui Kaun. 

Şi călugării, tupilaţi în ascunzătorile lor, ridicaseră feţele în 
sus spre acest spectacol de pe cer, ca nişte flori care se întind 
spre soare. Toţi, în afară de unul care se tot uita spre osuar, ca 
şi cum îi era frică să nu ajungă el însuşi în curând acolo. 

— Asta-i armata. S-a zis cu noi, spuse Judith, dar el mai mult 
intui ce spunea ea decât să o audă, căci vorbea ca pentru sine 
însăşi, iar elicopterele începeau să coboare spre terenul din faţa 

427 


mănăstirii. 

În curând nu-şi vor mai înţelege nici propriile monologuri. Da, 
fără îndoială s-a zis cu ei. Privirea lui Stephen se roti în jur. Oare 
va mai revedea vreodată acest loc? Eventual va petrece 
săptămânile sau lunile următoare în celula unei închisori. 
Desigur că tatăl lui nu va renunţa să-l apere, dar pentru asta va 
trebui să vină aici, va lua legătura cu unul dintre avocaţii săi 
israelieni şi totul va costa sume fabuloase, eventual chiar toată 
averea sa, dacă va fi suficientă. Dar, gata, s-a zis cu ei. Oamenii 
care aşteptau în elicoptere - mici şi încă în aer, dar ale căror 
feţe puteau fi deja recunoscute ca nişte pete deschise la culoare 
-, aceşti oameni făceau parte dintr-o armată care învinsese 
zdrobitor puterea înzecită a invadatorilor arabi de mai multe ori. 
Împotriva acestor oameni nu aveau nici cea mai mică şansă. 

Unul dintre călugări se tot uita spre osuar. Nu, expresia feţei 
sale nu era una a fricii. Omului nu îi era teamă. Mai curând se 
gândea dacă să se adăpostească în osuar sau nu. 

Stephen îşi tinu respiraţia când în el se formă o bănuială 
îngrozitoare. 

— Judith! ţipă el în zgomotul şuierător al paletelor 
elicopterelor în coborâre. Yehoshuah! 

Nu aveau decât această unică şansă. Şi de fapt nu riscau 
nimic, deoarece jocul lor oricum se terminase. 

— Ce este? răspunse Judith ţipând. 

— Cred că ştiu unde a dispărut Gregor! urlă Stephen în 
urechea ei. 

— Ce? 

— Ea scutură capul, arătă spre urechi. Era prea mult zgomot. 
Nu înţeleg nici un cuvânt. 

O apucă de mână şi o trase după el. 

— Haideţi! ţipă el, gesticulând de zor. 

Ei îl urmară când se furişă spre osuar, Judith ezitând, 
Yehoshuah încurcat. Dar îl urmară. Când trase de zăvorul de la 
uşă, acesta tremura în mâna lui de la zgomotul infernal. Judith 
pricepu ce avea de gând şi se dădu înapoi. 

— Haide! ţipă el încă odată, o apucă de mână şi o trase după 
el. 

Apoi îl luă şi pe Yehoshuah în interiorul osuarului şi închise 


428 


uşa. Dintr-odată se făcu întuneric, dar zgomotul era tot mai 
asurzitor. 

Stephen scoase mica lanterna tubulară şi o aprinse, lăsând 
pata de lumină să se plimbe pe rafturile cu conţinutul lor 
înfricoşător. Acum trebuia să găsească repede ceea ce căuta, al 
naibii de repede... 

— Ce ai de gând? îi ţipă Yehoshuah în ureche. 

După privire nu reuşea pe de-a-ntregul să vadă în oasele din 
jur pure rămăşiţe arheologice. 

Stephen dădu din cap în sens negativ. Acum era prea greu să 
explice. Băgă mâna în rafturi, pipăi sub pereţii de lemn, tatona 
atent adânciturile şi găurile din lemn. Cum ar fi gândit să 
instaleze o astfel de construcţie dacă ar fi planificat-o şi realizat- 
o în secolul al XIV-lea? 

În secolul al XIV-lea. 

Era mult de atunci. 

Urme de tocire! Căzu în genunchi, căută cu nasul la distanţă 
mică peste podeaua de scânduri, ca un apucat, luminând 
centimetru de centimetru cu lanterna, oblic dintr-o parte, pentru 
ca toate zgărieturile şi urmele de târşâire să arunce umbre 
lungi. lar de afară duduiau rotoarele elicopterele ca şi cum ar fi 
sfârşitul lumii. 

— Aici! ţipă el, dar nici el însuşi nu se auzi. Îi puse lanterna în 
mână lui Yehoshuah, care, tot neînţelegând, o apucă. Raftul din 
partea din faţă a încăperii avea adâncituri circulare în lemnul 
podelei. Undeva trebuia să existe un zăvor, un zăvor simplu, pe 
care îl puteau folosi şi mâinile pline de gută ale unui călugăr 
bătrân... 

Trebuia doar să nu-ți fie teamă să bagi mâna în mijlocul 
grămezii de oscioare reci, înfricoşător de netede ale degetelor. 
Stephen pipăi printre ele şi găsi un mâner, de care se putea 
trage şi raftul se deschise ca uşa unui dulap. 

In acelaşi moment bubuitul zguduitor al elicopterelor se 
diminua. Cei trei se uitară unul la celălalt alarmaţi. 

— Au aterizat în faţa mănăstirii, strigă Judith. Acum 
amortizează viteza de rotaţie a rotoarelor pentru a fi gata de 
start. Puteau fi auzite din nou. Zgomotul era tot atât de tare ca 
într-un concert rock, dar în comparaţie cu ce fusese înainte 


429 


părea de-a dreptul linişte. 

În spatele raftului o scară din stâncă ducea spre un hău 
negru, impenetrabil. Stephen îi luă lui Yehoshuah lanterna iar 
din mână şi merse înainte. Indiferent ce se întâmpla afară, nu 
aveau în nici un caz timp de pierdut. 

— Când l-am văzut pe unul dintre călugări uitându-se în 
direcţia osuarului, mi-a venit ideea, explică Stephen. Judith 
mergea în urma lui, iar Yehoshuah trăgea sus raftul la loc. Se 
auzi cum mecanismul făcu clic şi acum era aproape linişte. Tot 
ce se mai auzi era un huruit şi murmur neclar, dar şi aceste 
zgomote deveneau cu fiecare pas mai estompate. Această 
mănăstire fusese construită de oameni care timp de treizeci de 
ani săpaseră o galerie de şapte sute cincizeci de metri prin 
stâncă. Pur şi simplu trebuia să existe o construcţie subterană - 
construcţii subterane secrete. Şi unde ar fi putut ascunde mai 
bine intrarea decât într-un osuar? 

— Crezi că ne putem ascunde aici jos până se limpezeşte 
aerul din nou sus? întrebă Yehoshuah. 

Stephen scutură din cap. 

— Nu. Cred că fratele Gregor trebuie să fie pe undeva pe aici 
jos şi tare aş vrea să ştiu ce face. 

Scara se termină curând dând într-un culoar catacombic, care 
ducea în două direcţii. Stephen se opri, aşteptă până ce Judith şi 
Yehoshuah veniră lângă el, le făcu semn să stea liniştiţi şi stinse 
pentru o clipă lanterna. 

Din dreapta se auzea un zgomot sinistru, răsunător, ca şi cum 
picura apă într-o peşteră imensă. Stephen simţi cum îi bătea 
inima. 

— În dreapta, şopti el. Peste capetele lor se auzeau paşi, 
pământul se zguduia uşor. Ce Dumnezeu se întâmpla acolo sus? 
Stephen alungă gândul şi lumină drumul. Tunelul se lărgi, 
devenind o încăpere circulară. Mirosea a umezeală şi mucegai şi 
era neobişnuit de rece. Raza de lumină pipăia bețe şi roţi 
străvechi de lemn, lanţuri şi cârlige şi în mijlocul podelei o gaură 
abruptă în care ducea un lanţ şi care părea umplută de o 
negreală ceţoasă şi impenetrabilă. 

— Atenţie, avertiză Judith, când se apropie Stephen de gaură, 
încercând să pătrundă negreala cu raza lanternei sale tubulare. 


430 


— Trebuie să fie o fântână, se miră Stephen. 

Lumină imensa roată de pe suportul de deasupra şi încercă să 
estimeze cam cât de lung ar putea fi lanţul înfăşurat pe el. O 
fântână neînchipuit de adâncă, chiar în inima muntelui. 

Pe partea opusă fusese dăltuită un fel de deschizătură în 
formă de pâlnie în pământ, care ducea printr-un tunel îngust, în 
spatele căruia susura încet o apă. Evident că aici se scotea apă 
şi se turna în cisterne, din care se aducea apa sus pentru a uda 
grădina şi a pregăti mâncarea. 

Dar de unde venea această apă? Aici, în mijlocul deşertului? 

— Sub Negev, spuse Yehoshuah ca şi cum i-ar fi ghicit 
gândurile, se află rezerve uriaşe de apă din vremea glaciară. 
Muntele trebuie să aibă un fel de acces natural la această apă, 
aceasta este singura explicaţie. 

— Da, aprobă Stephen. Cu tot respectul nu cred că şi acest 
puț a fost săpat tot de călugări. Chiar şi lor le-ar fi clar că vârful 
unui munte nu este locul cel mai indicat. 

— la luminează aici. Yehoshuah îngenunche în apropierea 
ameţitoare de gaura neagră care se căsca şi tastă pământul cu 
degetele. Aici. O crăpătură. Probabil că străbate tot muntele. E 
foarte posibil să se fi format conducte de refulare care au împins 
apa într-un rezervor la o înălţime tangibilă. Părea să fi uitat cu 
totul că erau fugăriţi şi urmăriţi. Fascinant. Ar trebui cercetat... 

— Da, da, spuse Stephen nerăbdător. Lumină în jur. Nu exista 
decât această încăpere rotundă cu impresionanta fântână şi 
culoarul pe care veniseră era singurul acces, în cazul în care 
fratele Gregor se afla cu adevărat pe undeva ascuns, asta 
însemna că trebuia să fie în culoarul care ducea de la scară spre 
stânga. Auzeau zgomote din lumea de deasupra, în timp ce 
făceau drumul înapoi. Paşi rapizi, duduituri - ca şi cum s-ar lupta 
cineva. Dar ar fi fost bătrânii călugări în stare, şi de ar fi vrut, să 
lupte împotriva cuiva? 

Trecură de scară şi pătrunseră în culoarul celălalt. La un 
moment dat, galeria cotea şi devenea uşor înclinată. Zgomotele 
dispărură din nou şi-i cuprinse o linişte apăsătoare. Părea să 
coboare în poala pământului, într-un Hades rece, tăcut, creat de 
mâna omului. 

Stephen se opri brusc, făcu „pst” când Judith se lovi de el 


431 


venind din spate, începând o înjurătură, şi stinse lanterna. Îşi 
opri respiraţia când întunericul din jur deveni compact. 

Yehoshuah inhala aerul cu zgomot, aproape speriat. Dar 
întunericul nu era compact. Din faţă, de la o distanţă oarecare, 
mai mult o bănuială decât o percepţie reală, puteai recunoaşte 
o lumină abia perceptibilă. 

În întunericul cu nuanţe sidefii, Stephen înţelese brusc ce 
sentiment apăruse în sinea lui de când coborâseră scările. Un 
sentiment care părea să pătrundă ca o durere uşoară, 
prelungită între pleură şi coşul pieptului şi care devenea tot mai 
puternică cu cât înainta: pur şi simplu teamă. O teamă care voia 
să-l facă să se oprească şi să se întoarcă. O teamă care-i şoptea 
cu o voce neauzită că era complet inutil ceea ce făcea aici, că 
tot atât de bine putea să meargă sus şi să se lase arestat, că 
trebuia să o lase baltă, că doar făcuse tot ce stătuse în puterile 
lui şi nu avea ce să-şi reproşeze. Era cu totul inutil să meargă şi 
doar un pas mai departe. 

Stephen expiră foarte încet şi la fel de încet inspiră. Fără 
zgomot. Ciudat - ceva se schimbase, se mutase în învălmăşeala 
perpetuă greu de descurcat dintre temeri, dorinţe, lăcomie şi 
dor, care îl impulsionau. Până de curând, când ajunseseră la 
piciorul muntelui cu mănăstirea, îl dominase şi-l propulsase o 
mare temere: Dacă trecea ceva cu vederea? Dacă făcea o 
greşeală? Dacă i-o lua John Kaun înainte? Dacă eventual nu va 
apuca să vadă camera video niciodată? 

Acum teama avea deodată o altă înfăţişare. Se numea: Dacă 
găsea cu adevărat ceea ce căuta? 

Pocni când Stephen aprinse lanterna din nou. 

Fără să fi trebuit să schimbe vreun cuvânt, se străduiau acum 
să facă paşi cât mai neauziţi. Mai departe, un picior în faţa 
celuilalt, tot mai departe în ţara temerilor, tot mai departe spre 
frică. În mirosul de stătut al fântânii, cu timpul se amestecă o 
miasmă grea, nefamiliară, ceva ca tămâia, ceva care te făcea să 
te gândeşti la catedrale şi la corale cu multe voci în naosuri 
îndreptate spre cer. Cineva îngâna un cânt. 

Zgomotul îi trecu lui Stephen prin tot corpul ca un curent 
electric. Cineva îngâna o cântare nemelodioasă, o voce de bas 
joasă, mormăită, meditativă. Cântul umplea aerul cu prezenţa 


432 


sa discretă, dar atât de extraordinar de intensă, încât ţi se făcea 
teamă, că acela care îl producea ar putea muri de sperietură, 
dacă îl surprindeai în acest moment. 

Glasul amuţi în momentul în care ajunseră în grotă. 

Încăperea tăiată grosolan în stâncă nu era mare, abia dacă 
era mai spațioasă decât caverna care adăpostea fântâna. In 
prima clipă Stephen îşi aminti de nenumăratele basme arabe cu 
comori nemaivăzute. Trei candele mici ardeau pe un altar uriaş, 
umplut cu potire aurii şi suporturi pentru lumânări care sclipeau 
auriu, cruci proeminente, icoane mari în culori minunate cu un 
strat auriu acoperitor şi biblii uriaşe scrise de mână, toate 
acestea aranjate pe covoare nenumărate mici şi mari, măiestrit 
tesute care acopereau şi podeaua. Alte icoane cu scene din 
viaţa lui Isus atârnau pe pereţi sau erau proptite de ei, o colecţie 
minunată de comori de artă incomensurabile. 

În faţă, pe unul dintre covoare, îngenuncheat, rugându-se, se 
afla un singur om: fratele Gregor. 

Stăteau tăcuţi, înmărmuriţi de priveliştea neaşteptată a 
minunăţiilor copleşitoare şi nu ştiau ce să facă sau să spună. 

Fratele Gregor aplecă încă o dată capul, îşi făcu cruce de trei 
ori, se ridică cu mişcări greoaie, stângace şi se întoarse spre ei, 
ca şi cum îi aşteptase. Poate era de vină lumina sau poate lăsa 
luminăţia crepusculară să iasă la suprafaţă un adevăr, care la 
lumina zilei rămăsese ascuns, dar pe faţa sa se conturau riduri 
adânci datorate grijilor, îmbătrânindu-l. 

— Aţi găsit-o, spuse el cu voce obosită. 

Stephen trebui să-şi dreagă glasul înainte să poată răspunde. 
Îşi simţea limba grea şi păstoasă. 

— Am găsit-o? Ce-am găsit? 

— Oglinda care a păstrat imaginea Domnului nostru, explică 
bătrânul călugăr şi arătă cu o mâna spre un mic dulăpior din 
mijlocul altarului, ornat de sus până jos cu aur şi pietre scumpe. 
Aceasta este. 

* 

Uri Liebermann ţinuse receptorul telefonului său după 
terminarea convorbirii cel puţin încă cinci minute în mână, 
uitându-se fix la tapetul albastru din fața ochilor şi gândindu-se 
ce ar trebui să facă acum. Dacă ar trebui să facă într-adevăr 


433 


ceva. Peter Eisenharat îi povestise în fraze agitate, vorbind 
contra cronometru lucruri de-a dreptul fantastice. 

Îşi aminti cum îl cunoscuse întâmplător pe scriitorul german în 
avionul dintre Frankfurt şi Tel Aviv. Cu un aspect care nu bătea 
la ochi, nesănătos de palid şi predispus spre corpolenţă, 
Eisenhardt nu era nici pe jumătate atât de impresionant ca în 
fotografia de autor măgulitoare, pe care editura sa o folosise 
pentru realizarea supracopertei şi a anunţurilor din ziare. 
Discutaseră un timp în mod plăcut şi apoi prezentase trucul său 
cu camera digitală şi minicomputerul, cu care impresionase mai 
multe persoane - până acum fiecare personalitate pe care o 
cunoscuse în timpul zborurilor cu avionul îşi amintise de el din 
această cauză, când se ivise necesitatea de a relua contactul cu 
ea - şi cu aceasta pentru el problema era rezolvată şi încheiată. 

Dar scriitorul îl abordase deja a doua zi şi îl rugase să-i facă 
un serviciu, să facă o anchetă referitoare la un arheolog britanic 
care bântuie prin Israel de decenii. Ei bine, acesta fusese un 
exerciţiu de digitaţie. Treaba ca atare o rezolvase calculatorul. 
Şi de ce nu, în cele din urmă pentru micul reportaj însoţit de 
fotografie încasase mai mult decât doar câţiva shekeli. 

Şi acum chestia asta. Cică suna din aeroport, şuierase 
neamţul la telefon, şi că este păzit, şi că tocmai scăpase de 
paznicii săi. 

— Okay, spusese Liebermann laconic şi comutase banda 
robotului pe înregistrare, daţi-i drumul. 

In timp ce asculta, bărbia îi căzu tot mai jos, iar la sfârşit 
probabil că arăta ca un idiot. Ce poveste trăsnită! Călători în 
timp... o cameră video... un multimilionar american, care căuta 
cu asiduitate înregistrări străvechi cu Isus Hristos... şi un tânăr 
student, care era cu un pas înainte... 

Absolut meshugge. 

Oricum tipul era cunoscut pentru romanele sale science- 
fiction. Poate era beat. Sau mai rău. În orice caz se impunea 
prudenţă. 

Pe de altă parte... Nu era Israel ţara minunilor? Şi acolo unde 
ieşea fum, trebuia să fie şi foc. Chiar dacă lăsai toată nebunia 
deoparte, rămânea destul care merita să fie cercetat mai 
îndeaproape. Liebermann pusese atât de încet receptorul în 


434 


furcă, ca şi cum s-ar fi transformat în porțelan de Meissen, 
derulă banda şi ascultă totul încă odată. 

— Ce fantezie, murmură el, în timp ce măzgăli câteva cuvinte 
cheie pe blocnotesul de lângă robot. După cum părea, era vorba 
în esenţă de o descoperire arheologică pe care o vânau tot felul 
de străini, eventual cu mai multe mijloace, metode şi intenţii 
dubioase. 

Dar în Israel arheologia era mai mult decât o ştiinţă a 
Anchităţii. Săpăturile arheologice puteau legitima convingeri 
religioase sau politice - sau să le zdruncine. In această regiune, 
în care partidele, în lupta lor pentru putere şi influenţă, îşi 
legitimau pretenţiile prin recursul la evenimente vechi de mii de 
ani, arheologia era politizată. 

De aceea îşi deschise Uri Liebermann agenda sa mică şi 
neagră şi începu să formeze unele numere din ea. Dădu 
telefoane la ministere, politicieni şi redactori. Unele dintre 
telefoanele sale determinară o cascadă de alte telefoane. După 
vreo douăzeci de minute sună la rândul său telefonul lui 
Liebermann şi o voce subţire de femeie spuse: 

— Anticamera generalului Yaakov Nahon, vă fac legătura. 

Generalul vru să asculte întreaga poveste încă odată. 

— Ciudată chestie, fornăi el apoi. Pentru orice eventualitate, 
am pus în mişcare trei elicoptere din forţa de intervenţie Sinai. 
Care era numele pe care l-aţi menţionat? 

— Wadi Mershamon, spuse jurnalistul. Acolo ar fi în capătul de 
vest o mănăstire... 

— Corect, îmi amintesc. O mănăstire străveche, din Evul 
Mediu. Mai trăiesc doar câţiva călugări... Nu contează, 
elicopterele mele vor face ordine, dacă este nevoie. 

Uri Liebermann se folosi de ocazie pentru a-şi face cunoscut 
interesul pentru un reportaj exclusiv despre întreaga 
întâmplare. Deoarece, în cele din urmă, se datora iniţiativei 
sale, s-ar putea face o înţelegere corespunzătoare... 

— Deoarece acest incident, îl informă generalul scurt, a fost 
predat armatei, este supus secretizării generale. Dacă vreţi să 
vă informaţi despre el, adresaţi-vă cenzorului militar în cauză. 
Vă doresc o zi bună. 

Uri Liebermann aşteptă cu exprimarea dorințelor sale până se 


435 


întrerupse legătura. 
* 

— M-am rugat pentru luminarea mea, explică bătrânul 
călugăr, pentru îndrumare dumnezeiască. Faptul că ați găsit 
drumul aici este ca un semn... 

Se uitau unul la celălalt. Lui Stephen îi veni să tuşească. 
Mirosul puternic al lămpii cu petrol umplea încăperea provocând 
ameţeală. Ce tot spunea omul ăsta? Vorbea despre un semn? O 
oglindă? Dar aici nu era decât un dulăpior acoperit de aur, ce 
avea ăsta de-a face cu o oglindă... Dar dacă căutau o cameră 
video, atunci dulăpiorul avea dimensiunile exacte. Brusc, 
Stephen simţi un fior în ceafă. 

— Părinte, încercă el să-i vorbească bărbatului, care i se 
părea cufundat într-un monolog, sus au aterizat elicoptere şi în 
faţa porţilor se află oameni care caută această oglindă. Aici nu 
este în siguranţă... 

Dacă ar fi ştiut ce era de făcut! Dar ei erau prinşi aici jos şi 
mai curând sau mai târziu vor fi găsiţi. Adică de îndată ce unul 
dintre călugări va trăda locul ascunzătorii secrete. 

— Această oglindă este de secole în posesia noastră, mormăi 
fratele Gregor. Oglinda, care cândva, după cum se spune, a 
aparţinut unui bărbat din Bessara. Şi ea a păstrat faţa lui Isus, 
Domnul nostru - dar imaginea a început de mult să pălească. 
Aceasta este tragedia, marea durere care a umplut frăţia 
noastră. 

— Păleşte? întrebă Stephen alarmat. Imaginea păleşte? 

Omul părea că nu-l aude cu adevărat. 

— Aşa stă scris şi aşa este obiceiul de când ne-am separat de 
Roma: doar odată la o sută de ani se scoate oglinda din 
tabernacul şi doar un membru al frăţiei păstrătorilor este ales să 
arunce o privire înăuntru, şi această privire durează cât o clipită. 
Pentru acest moment îi este îngăduit să-L vadă pe Domnul 
nostru şi tot restul vieţii sale şi-l petrece făcând dovada a ceea 
ce a văzut. 

Stephen privi dulăpiorul auriu şi în sinea sa îi blestemă pe 
oamenii care-i urmăriseră. Acesta ar fi fost acum momentul să 
pună mâna pe relicva călugărilor cu un gest rapid şi să fugă cu 
ea: Ce ar fi putut toţi bătrânii aceştia să facă împotriva lor? 


436 


— La fiecare o sută de ani? Părea ca într-un basm. Şi când e 
sorocul? 

— Oh, abia în vreo şaizeci şi cinci de ani, zâmbi fratele Gregor 
condescendent. Părea că treptat devenea conştient de prezenţa 
lor şi ca din întâmplare se interpuse tot mai mult între ei şi altar, 
ca un apărător. Nici unul dintre noi nu va mai apuca momentul 
şi nici unul dintre noi nu se va mai uita înăuntru. 

— Cum se hotărăşte cine are voie să se uite înăuntru? 

— Fraţii aleg pe unul dintre ei. De obicei este desemnat cel 
mai tânăr - cel care mai are o viaţă lungă înaintea sa şi care 
poate fi pentru mult timp o lumină. L-aţi cunoscut pe fratele 
Felix. El a fost ultimul care L-a văzut pe Domnul Isus. 

Stephen se simţea din ce în ce mai confuz. Căscă ochii la 
obiectul sacru, apoi la călugăr, care stătea pe covorul său cu 
mâinile împreunate şi care de asemenea nu părea să fie de pe 
lumea asta. 

— Fratele Felix? repetă el. Acesta e puţin cam ciudat, nu-i 
aşa? 

— Oglinda l-a transformat. 

— Transformat? Oglinda? 

Călugărul împreună mâinile şi se uită la ei cu o privire în care 
părea să se unduiască ceva întunecat, negru, ceva ca sângele 
închegat. 

— Se spune, explică el, că cine s-a uitat înăuntru, nu mai este 
după aceea acelaşi om. Indiferent ce este de văzut înăuntru, îl 
schimbă pe om pentru totdeauna. 

Stephen trebui să se gândească la privirea deschisă, caldă a 
bătrânului călugăr. Erau ochi prietenoşi, care cunoscuseră 
străvechiul secret. 

Fumul care se ridica subţire ca o aţă de la cele trei lumânări 
părea că se încreţeşte la auzul acestor cuvinte. Stephen simţi un 
impuls de-a dreptul covârşitor să fugă, să se ascundă în vreun 
colţ şi să nu mai trebuiască să vadă şi să audă nimic până ce 
trecea totul. 

Dar aici nu exista decât o direcţie în care puteai să fugi, şi 
anume pe scări în sus... lar îşi aduse aminte cine ocupa partea 
de sus, şi, într-un fel, acest avertisment îl puse din nou în 
contact cu lumea adevărată, cu realitatea în care legendele şi 


437 


miturile erau doar poveşti şi în care puteai să te bazezi doar pe 
constatări ale ştiinţelor naturii. lar îi veni în minte scrisoarea 
călătorului în timp, mai precis un detaliu din ea a cărui 
importanţă i se clarifică fulgerător. 

— Efectul revenirii. Se întoarse spre Yehoshuah şi Judith. În 
scrisoare era vorba despre bateriile care după un timp îşi 
reveneau mereu şi care pentru o anumită perioadă dădeau 
curent. Exact acest lucru îl avem aici. Între timp bateriile sunt 
străvechi, dar în o sută de ani de pauză strâng tocmai atâta 
energie pentru a propulsa mecanismul de redare timp de câteva 
secunde. Aceasta este privirea în oglindă. 

Yehoshuah încuviinţă din cap, uluit. Fruntea lui Judith se 
încreţi. 

— Dar la un moment dat imaginile trebuie să fie derulate - cu 
ce energie? 

— Camera MR este un sistem complet digital, datele fiind 
accesate în ordinea dorită, o corectă Stephen. Aici nu se 
derulează nimic, ci datele sunt citite dintr-o memorie. Ca la 
calculator. Se întoarse spre călugăr. Părinte, eu nu am văzut 
oglinda voastră niciodată, dar ştiu cum arată. Este o chestie în 
formă de cutie, cam atât de mare - indică dimensiunile 
aproximative cu palmele mâinii -, şi are un vizor rotund, prin 
care trebuie să te uiţi. Aşa este? 

Fratele Gregor aprobă din cap surprins. 

— Da. 

— Nu este o oglindă - este o cameră video, după cum v-am 
mai spus. Ea conţine imagini cu Isus şi singurul motiv pentru 
care puteţi să vă uitaţi în ea la fiecare o sută de ani este că 
bateriile sunt descărcate. Dacă am reuşi să ducem camera - 
adică oglinda - de aici într-un laborator cât de cât dotat, am 
putea prezenta aceste imagini întregii lumi. Este complet inutil 
să aştepţi mereu o sută de ani. Dacă am avea un pachet nou de 
baterii, am putea să vedem înregistrarea oricând şi cât vrem. Ar 
putea să vadă o lume întreagă ceea ce a văzut fratele Felix în 
acest secol. 

Călugărul se uită la el. Pe faţa sa se citea cum credinţa şi 
ştiinţa reluau o luptă străveche. 

— O lume întreagă? întrebă el, cu tonul cu care cânta mai 


438 


înainte. 

— Este o cameră video, îl conjură Stephen, fără să ştie de fapt 
ce voia să realizeze cu adevărat. Nu e o minune. Se gândea la 
zilele, trecute, la coincidenţele, la tot ce descoperiseră, călătoria 
în timp care trebuie că avusese loc într-un mod cu totul 
inimaginabil, şi se corectă fără voie: de fapt este totuşi o 
minune... 

— O lume întreagă? Ochii strălucitori erau aţintiţi asupra 
tabernacului, părând că reflectă luciul aurului. Asta înseamnă... 
şi eu... 

Stephen aprobă, cu un nod în gât. Treptat, începu să-şi facă 
griji că bătrânul călugăr ar putea s-o ia razna. 

— O lume întreagă! Toată lumea ar fi transformată?! Fratele 
Gregor se întoarse spre ei, şi chiar dacă nu mai stătea cu faţa 
spre altar, în ochii lui rămase licărul auriu. Cred că acum înţeleg. 
Cred că aceasta este măreaţa oră a adeveririlor, de mult 
profeţită. Frăția noastră a păstrat relicva de-a lungul secolelor 
întunecate, căci se spunea că va veni o vreme în care puterile 
luminii şi puterile întunericului se vor lupta pentru proprietatea 
asupra sanctuarului şi că, dacă vor izbândi, puterile luminii vor 
pogori mântuirea asupra întregii lumi. 

Judith păşi lângă Stephen şi-i şopti la ureche: 

— Ce-nseamnă toate astea? Tot nu putem merge nicăieri. 

— Avem doar şansa să ascundem camera video mai bine şi să 
revenim, după ce a trecut toată nebunia de sus, şuieră Stephen 
spre ea. Şi asta nu putem face decât dacă ne ajută el. 

— Tu! strigă fratele Gregor brusc foarte tare şi arătă cu 
degetul întins spre Stephen, încât tresăriră toţi trei. Tu vei duce 
relicva în loc sigur. 

— Cum aţi spus? întrebă Stephen uimit. 

Dar călugărul era deja ocupat. Deschise dulăpiorul placat în 
aur şi scoase un obiect oarecum de forma unei cărămizi, 
împachetat în panglici şi şervete bogat ornamentate, legat cu 
sfori pecetluite şi împletite cu fir aurit. De undeva scoase un 
săculeţ de piele, de felul celor purtate de călătorii prin deşert, 
cu panglici şi şireturi lungi, pentru a putea fi legat strâns de 
corp. Puse cu grijă relicva înăuntru şi îi făcu semn lui Stephen să 
se apropie pentru a-i putea prinde comoara de corp. 


439 


— Dar nu putem să fugim nicăieri! protestă acesta, lăsându-l 
totuşi pe călugăr să continue. Mănăstirea este de mult ocupată. 

— Veţi fugi prin fântână, spuse stareţul scurt. Înnodă cu 
dexteritate curelele între ele până ce săculeţul cu obiectul sacru 
era fixat bine de pieptul lui Stephen. Haideţi! 

Îl urmară când el o porni repede înainte, din grotă afară, de-a 
lungul culoarului pe lângă scară, până la caverna cu marea 
fântână în mijloc. În timp ce învârtea roata, le dădea grăbit 
explicaţii. 

— Întemeietorii ordinului nostru au construit mănăstirea în 
acest loc, pentru că există aici un izvor subteran care 
alimentează un lac întunecat aflat la mare adâncime, sub noi. 
Se spune că de la acest lac duce o crăpătură în stâncă până la 
piciorul muntelui, pe care au mărit-o, făcând-o un culoar secret 
prin care se poate evada. Din deschizătura neagră apăru o 
găleată mare de lemn, umedă, dar nu plină de apă. 

— Prin această crăpătură trebuie să evadați şi să duceţi 
oglinda într-un loc unde omenirea poate să se uite în ea. 

Şi cu asta puse mâna pe un zăvor. Stephen privea tot mai 
reticent construcţia din lemn, mare ca un ciubăr de apă, care 
atârna de un lanţ impresionant. Înţelesese că fratele Gregor 
aştepta de la ei să se lase coborâţi în această găleată în 
adâncimi necunoscute. 

— Cât de lung este acest culoar secret? întrebă el. 

— Nu ştiu, recunoscu călugărul. Nu l-am văzut niciodată. 

Preţ de o clipă, cât o bătaie de inimă, rămaseră toţi muţi. 
Deasupra lor tropăiau picioare şi se auzeau voci zgomotoase, 
chiar dacă nu puteau fi înţelese. 

O lovitură, lemn pe lemn făcu un zgomot brusc printre 
catacombe şi-i făcu să tresară. Probabil că venea din osuar. 
Erau deja pe urma lor, mai căutau doar locul de coborâre. 

Stephen puse mâna pe săculeţ, în care se afla ceea ce 
căutase. Ciudat că nu simţea nimic deosebit. Se simţea ciudat 
cu sacul de piele în faţa pieptului, ca un cangur care-şi ţinea 
puiul în marsupiu. Dar nu se simţea triumfător şi nici plin de 
satisfacţie. Poate pur şi simplu totul se desfăşura prea repede. 

— Okay, spuse el. Eu mă duc. 

— Stephen! îl preveni Judith. Eşti nebun. Chiar vrei să cobori 


440 


cu adevărat în fântâna asta? 

Se uită la ea, apoi la gaura neagră enigmatică din podea. | se 
părea că ştiuse de la bun început că drumul său îl va duce acolo 
jos. Mângâie săculeţul de piele. 

— Am găsit-o! spuse el încet. Noi! 

— Şi după aceea? Chiar dacă duce un culoar afară - ce facem 
după aceea? 

— Poate ajung la maşina noastră. 

— Asta e o prostie! şopti ea, dar suna ca un țipăt. Călugărul 
se uită neliniştit încoace şi încolo. O nouă lovitură răsună prin 
culoar. 

— Trebuie să te grăbeşti, îi zori el. Sau va fi prea târziu. 
Stephen se urcă în ciubărul care se bălăngănea şi se ţinu de 
lanţ. Un fior îl străbătu din cap până-n picioare, când se uită în 
jos şi văzu rotundul fântânii fără lumină, o gură neagră gata să-l 
înghită. Trebuia să-şi impună să respire în continuare. „Şi dacă 
acolo jos nu e nici un culoar? Atunci stai pe fundul unei fântâni, 
care cine ştie cât de adânc e şi eşti pierdut!” Prostii, îşi spuse, 
Yehoshuah şi Judith rămâneau aici; vor avea ei grijă ca în cel 
mai rău caz să fie salvat. „Dar dacă ceva merge prost, ceva...?” 
Respiră. Să nu înceteze să respire. 

— Okay, gâfâi el şi avu senzaţia că ochii îi erau mari şi 
căscaţi, că degajau panică, dar nu putea face nimic împotriva 
acestui lucru. Haideţi odată! 

Judith care se uitase tot timpul la el, muşcându-şi buza de jos 
încontinuu, se îmboldi singură, ieşi în faţă şi se urcă lângă el în 
găleată. 

— Merg şi eu, anunţă ea. 

Se apucă de acelaşi lanţ ca Stephen, care se uită la ea 
necrezându-şi ochilor.  Pleoapele ei  tremurau, muşchii 
maxilarului ieşeau în evidenţă din cauza încordării. 

— Şi acum repede, Yehoshuah, căci altfel vor ajunge aici 
înainte să ajungem noi jos! 

„Repede, de nu, mă răzgândesc!” Yehoshuah încuviinţă din 
cap, înghițind în sec, trecu lângă bătrânul călugăr în dreptul 
roții. 

— Ken, beseder! 

— Să nu ne laşi să cădem, auzi? 


441 


În loc de răspuns, zăvorul făcu clic şi ei se mişcară abrupt o 
bucată în jos, dispărură până la genunchi în întuneric. Apoi 
Yehoshuah şi fratele Gregor apucară roata şi dădură câte puţin 
drumul la lanţ, într-un ritm regulat. Mergea în jos fără oprire. În 
ultima secundă, Stephen simţi un impuls nebun să oprească tot, 
să sară afară, să facă totul numai să nu se afunde în acest abis! 
Dar era prea târziu. Marginea fântânii le ajungea deja până la 
umeri, şi apoi, cu o smucitură mai târziu, se afundară în 
întuneric. Cu ultima privire se uitară unul în ochii celuilalt şi 
fiecare citi frică în privirea celuilalt. 

„Ce frumoasă este!” îi trecu lui Stephen prin gând. Chipul lui 
Judith se estompă încet, pe măsură ce se afundau tot mai adânc 
în întuneric. În clipa următoare simţi cum ea îşi puse braţul în 
jurul lui, cum gura ei o căuta pe a lui şi îl sărută, ca şi cum 
soarta le era pecetluită, aveau să moară în adâncul puţului. 


442 


35 


La asaltul asupra mănăstirii au participat atât 
oameni care aparţineau corpului de pază permanent al 
lui John Kaun, precum şi angajaţi ai unor firme de 
securitate israeliene, care la început asiguraseră paza 
şantierului arheologic. Când s-a deschis focul asupra 
uşii mănăstirii, israelienii au ezitat la început, dar apoi 
cei mai mulţi dintre ei au participat la această acţiune. 
Febra vânătorii a cuprins întregul grup, făcând să se 
depăşească graniţele legii şi să se treacă în ilegalitate. 

„High Noon în Negev”, 
un articol de Uri Liebermann 


Mergeau în jos, coborând la nesfârşit. 

Gura fântânii era de mult doar o pată greu perceptibilă 
undeva sus peste ei, în întunericul negru ca noaptea ce-i 
învăluia ca un giulgiu. Se ţineau îmbrăţişaţi cuprinzând şi lanţul, 
care scârţăia şi părâia, cu fiecare smucitură în jos. Fiecare îl 
auzea pe celălalt respirând. Ţac. Tac, ţac. Intre timp simțeau cu 
mâinile cum bucata de lanţ, de peste ei, începea să vibreze mai 
puternic, cu fiecare metru cu care coborau. 

Mirosea din ce în ce mai puternic a umezeală, a apă şi se 
făcea din ce în ce mai rece, pe măsură ce pătrundeau mai 
adânc în munte. Stephen simţi coama aspră a lui Judith pe faţa 
sa, percepu mirosul ei a nisip şi căldură, dar simţi şi o adiere de 
parfum, plus încă ceva greu de definit. Nu înţelegea de ce 
venise cu el. Nu înţelegea nici măcar de ce se implicase alături 
el în această acţiune. 

Ţinându-şi respiraţia, întinse o mână. Judith tresări atunci 
când îi dădu drumul şi întrebă cu voce tremurânadă: 

— Ce faci?! El simţi piatră umedă, prelucrată grosier, de jur 
împrejurul lor la depărtare de nici două palme de umerii ei. Era 
uimitor că se duceau în jos fără să se lovească de pereţi. 

443 


Întreaga instalaţie era uimitoare. 

Lanţul vibra din ce în ce mai tare şi acum se putea percepe de 
sus un scârţâit, care nu putea fi trecut cu vederea acolo sus. 
Oare cât de adânc ajunseseră între timp? Lui Stephen i se păru 
de parcă ar fi fost cel puţin trei sferturi de kilometru, dar cu 
siguranţă se înşela. Cât de înalt era muntele? Încerca să-şi 
amintească, dar i se părea că urcuşul pe care-l realizaseră pe 
panta plină de grohotiş îl făcuseră în altă viaţă. 

Scârţâitul acesta...! Îi alarmase fără îndoială pe urmăritori. 
Precis aveau să vină în orice moment pe scară în jos, şi apoi? 
Imagini sălbatice, cu Yehoshuah şi călugărul surprinşi în timp ce 
acționau roata fântânii îi treceau prin minte. Cum cei doi erau 
traşi de acolo şi cum se prăbuşea găleata mare cu ei în 
adâncuri. Sau cum se trase zăvorul şi cum ei rămâneau 
atârnând acolo pentru ore, zile sau pentru totdeauna. 

Îi vor ridica înapoi. Precis aveau să facă aceasta dacă le 
explica Yehoshuah că erau în posesia camerei video. Işi repeta 
întruna aceasta, dar celulele corpului său refuzau să creadă una 
ca asta. 

Şi coborau în continuare. 

La un moment dat, când panica trecuse de mult şi începu să 
fie plictisitor, când ar fi putut crede că vor cobori tot mai adânc 
şi mai adânc pentru tot restul vieţii lor, se schimbă deodată 
spaţiul din jurul lor. Deşi era încă întuneric beznă, sentimentul 
că se aflau într-un puț strâmt încetă şi făcu loc senzaţiei că s-ar 
găsi într-un spaţiu foarte mare. Suna de parcă s-ar fi scufundat 
prin acoperişul unei catedrale. 

— O să aprind lumina, şopti Stephen, şi un ecou al cuvintelor 
sale fu reflectat înapoi de pereţi foarte îndepărtați. Scotoci după 
lanterna sa de buzunar, o aprinse şi lumină primprejur. Era o 
lumină de-a dreptul jalnică, absorbindu-se în pereţii negri ai 
cavernei stâncoase care se lărgea în jurul lor pe măsură ce 
coborau. 

— O, la naiba! îi scăpă lui Stephen. 

— Ce este? dori Judith să ştie. 

— Acolo! Conul de lumină, grăbit şi agitat smulse din întuneric 
o mică platformă din stâncă ce era fără îndoială făcută de mâna 
omului şi care se ridica cel puţin cinci metri deasupra apei ce 


444 


strălucea negricioasă în adâncuri, aparţinând lacului subteran. 
De la mijlocul terasei era fixat un rând de inele metalice, de-a 
lungul peretelui de stâncă ce se îngusta ca o pâlnie în sus, iar 
pe primele două inele le rataseră deja. Următorul inel care ar fi 
putut fi accesibil, era la o distanţă de cel puţin doi metri 
depărtare de ei şi, dacă nu-l prindeau nici pe acesta, aveau să 
coboare până în mijlocul lacului, iar balustrada de piatră, de la 
care se putea, eventual, ieşi spre exterior, avea să se afle la 
distanţă de douăzeci de metri depărtare şi în plus la cinci metri 
deasupra lor, fiind, aşadar, inaccesibilă. 

— Haide, trebuie să facem chestia asta să se balanseze! 

— Ştiam că o să regret! exclamă Judith, dar se conformă 
imediat şi se strădui să clatine găleata. 

Găleata mare de lemn începu să penduleze ezitând, încoace 
şi încolo, ca un ciudat leagăn uriaş pentru copii dar încet, mult 
prea încet, în timp ce se scufundau fără milă mai departe. 

— Stop! strigă Stephen. Opriţi! 

Dar cei de sus nu-l auzeau. Probabil că le obosiseră braţele 
între timp; găleata părea să meargă în jos mai repede decât 
înainte. 

— La naiba, la naiba... 

Stephen băgă lanterna în buzunarul de la piept şi se lungi, 
întinse degetele spre inelul metalic blestemat, ce atârna neatins 
în stâncă, se apropie până la câţiva centimetri, apoi găleata se 
balansa înapoi. Alunecară mai jos. 

— Mai tare! 

Trebuiau să prindă unul din aceste inele şi apoi să se tragă cu 
tot cu găleata mare, inel cu inel în jos, pentru a ajunge în sfârşit 
pe platforma de stâncă. Oare se pierduse acest amănunt în 
negura vremurilor, sau fratele Gregor uitase să le spună? 

— Şi mai tare! 

Se balansau cu întreaga lor energie. Al treilea inel se afla între 
timp prea sus pentru a-l ajunge, iar ultima speranţă era al 
patrulea. Dar acesta era şi mai departe de ei, părând de 
neatins. Şi ei coborau în continuare. Trebuiau să-l prindă în 
cursul următoarelor două pendulări, altfel ar fi pierdut şi această 
şansă. 

Prima pendulare, cu avânt puternic. Stephen întinse mâna, de 


445 


parcă ar fi vrut să-şi scoată braţul din încheietură şi simţi 
metalul rece, pentru o clipă, cu vârful degetelor. 

— Aproape am reuşit! Imediat o să-l apuc! 

Judith se chinui de parcă ar fi fost la un concurs dintr-un bâlci, 
unde trebuia să stabilească un nou timp record la datul peste 
cap cu leagănul-bărcuţă. Dar durata oscilaţiei unui pendul ţine 
doar de lungimea firului său, iar lanţul de care atârnau ei era 
între timp incredibil de lung. Păreau să treacă minute întregi 
până să ajungă în punctul de întoarcere de pe partea cealaltă şi 
apoi încă un timp interminabil până ce se balansau înapoi. 

Stephen întinse din nou mâna. Cumva, părea că fiecare celulă 
a corpului său ştia că acum sosise momentul adevărului. 
Peretele de stâncă se deplasa spre ei, aproape grațios. Inelul 
metalic străluci mat pe piatra neagră. Degetele se întinseră, de 
parcă ar fi putut, în caz de necesitate, să crească cu câţiva 
centimetri de care mai era nevoie. 

— Da! 

ÎI prinsese, îşi încolăcise degetul arătător şi cel mijlociu şi ţipă, 
atunci când pendulul, ce se balansa înapoi, fu cât pe-aci să-i 
smulgă braţul. Văzu stele verzi şi ceva păru că se rupe cu 
adevărat în braţul său şi în mâna sa, dar cu un geamăt 
neomenesc reuşi să-şi plaseze şi celelalte degete, inclusiv 
degetul mare în jurul inelului de fier şi reuşi să-l apuce de-a 
binelea. 

— L-ai prins! strigă Judith. 

Stăteau atârnaţi oblic de-a lungul peretelui de stâncă şi o 
parte însemnată a greutăţii lor şi a greutăţii găleţii de lemn în 
care stăteau trăgea de braţul lui Stephen. Judith se deplasă în 
jurul lanţului, urmărind să-i uşureze greutatea, încercând să 
ajungă şi ea la inel. 

O smucitură. Găleata lor se lăsă mai jos. Stephen ţinu inelul 
de fier strâns, de parcă mâna sa era sudată de el. 

— Apucă-l pe următorul! gâfâi el. 

— Okay. Ea întinse mâna în jos. 

In acest moment scrâşni ceva. Era un sunet încet, dar 
ameninţător. Şi care nu putea să nu fie auzit. 

— Nu poate să fie adevărat, mormăi Stephen. 

Inelul de fier. Inelul de fier din mâna sa era sursa scrâşnetului. 


446 


Se şi mişcase cumva? Nu. Precis că nu. 

— Apucă inelul următor! exclamă el. Repede. Scrâşni din nou, 
mai tare de data aceasta şi mai urât. Şi inelul de fier se mişcase. 

— La naiba! 

Ancorarea inelului de fier, după secole de umezeală în aer, 
ruginise în totalitate şi cedă cu un sunet şi mai urât, alunecă 
scârţâind din piatra stâncii în care fusese prins, se descompuse 
în praf de rugină. Reuşiră cu greu să nu se răstoarne când 
pendulul format de lanţ şi găleată se balansa cu ei înapoi. In 
acelaşi timp se produse şi smucitura care-i cobora încă o 
porţiune de care ar fi avut nevoie cu trei secunde în urmă. Urmă 
altă smucitura care-i scoase definitiv din zona la care inelele ar 
mai fi fost accesibile. 

Se ţineau de lanţ şi pendulau cu găleata de lemn încet, mai 
jos, spre apa neagră şi inertă. Stephen lumină inelul de fier cu 
raza care ieşea în sus din buzunarul cămăşii sale şi-l studie. 

— Cred că toate sunt aşa, cugetă el. Complet ruginite. Am fi 
putut să ne imaginăm. 

— Şi ce facem acum? întrebă Judith şi privi temătoare în jos. 

— Habar n-am. Se uită şi el în jos. Suprafaţa lacului subteran 
arăta mai degrabă ca nămolul decât ca o apă; părea de 
nepătruns. Şi se apropia din ce în ce mai mult. Era cu siguranţă 
apă, dar era aşa de rece, încât ar îngheţa după câteva minute, 
dacă ar cădea în ea. Fără să mai pună la socoteală că nu era 
nici un loc unde s-ar fi putut salva înotând. Scoase din nou 
lampa la iveală şi lumină marginea îndepărtată a lacului. Într- 
adevăr, peste tot numai stâncă netedă. 

— Trebuie să oprească lanţul, spuse el apoi. Să încercăm. 
Dacă ţipăm amândoi simultan cât de tare putem, poate ne aud. 

— Okay. 

— La trei. Unu - doi... 

Ţipară simultan, cât îi ţineau plămânii, astfel încât răsună în 
toată caverna. Stephen aproape că se aşteptă să se desprindă 
pietricele şi să cadă în apă, dar nu se întâmplă. Singurul răspuns 
fu acela că fură lăsaţi mai departe în jos încă vreo câteva lățimi 
de palmă. Intre timp ajunseseră mai jos decât platforma 
stâncoasă pe care trebuiau să ajungă. Treptat, situaţia devenea 
critică. 


447 


O clipă. Platoul de stâncă... 

— Trebuie să ne balansăm direct spre proeminenţă! strigă 
Judith căreia îi venise în acel moment aceeaşi idee. E singura 
posibilitate. 

Făcură ca găleata de lemn să penduleze din nou, cu mişcări 
puternice de balansare realizate la unison. În sfârşit, arăta 
promiţător. Vor reuşi, nu era nici o îndoială. 

— Trebuie să sărim! strigă Stephen. Pe terasa neted cioplită 
nu exista nimic de care se puteau ţine. Tu mai întâi. 

— Nu, tu! protestă Judith. Tu ai camera video. 

— Naiba s-o ia de cameră! Sări tu, mai întâi! Atenţie... 
Găleata ajunse la oscilaţia maximă, foarte aproape, peste 
platformă. 

— Acum! 

Judith sări şi ateriză teafară, în patru labe. Era în siguranţă. 

Pendulul se mişcă greoi pe drumul de întoarcere. Stephen 
împinse săculeţul cu camera video sub braţele sale până pe 
spate. Din precauţie. Se uită în acelaşi timp îngrijorat în sus de-a 
lungul lanţului de care se ţinea cu cealaltă mână. Atunci când 
sărise Judith - o oscilație care se simţise altfel decât mişcarea de 
până atunci, în jos. Neliniştitor de diferit. 

Călătoria domoală prin catedrala cu podeaua din apă părea să 
dureze la nesfârşit. Stephen îşi ţinu respiraţia. Lanţul începuse 
treptat să tremure nesănătos în mâna sa. Asta nu era bine. Era 
sigur că asta nu era deloc bine. Drumul înapoi. Lanţul începu să 
geamă în timp ce se apropia promontoriul de stâncă. Judith 
stătea acolo, îl aştepta. El se pregăti. 

Lanţul se rupse cu o fracțiune de secundă înainte ca el să 
sară, exact la timp pentru a-i trage de sub picioare sprijinul solid 
de care avea nevoie pentru saltul său. Stephen ţipă, apucă în 
gol şi se lovi în clipa următoare cu putere cu pieptul de un 
obstacol care se simţi ca un berbece şi care-i scoase aerul din 
plămâni. Nu văzu ce era, pentru că lampa sa dispăruse brusc şi 
totul în jurul său se cufundase în întuneric, dar durea rău şi 
aluneca, ceea ce era şi mai rău, iar degetele sale care căutau 
febril nu găsiră nimic de apucat, nimic ce i-ar putea servi drept 
sprijin. Atârna peste un abis şi aluneca. Deodată îl apucă o 
mână, o mână aproape de fier, îl prinse de încheietură şi părea 


448 


hotărâtă să nu-i dea drumul niciodată. Judith. Incredibil câtă 
putere avea. Aerul nu găsise încă drumul înapoi în plămânii săi 
şi din această cauză nu putea spune nimic, nu putea striga şi nu 
putea nici măcar să se vaite. 

În spatele său, căldarea de lemn se prăbuşi bubuind în lac. 
Proverbiala verigă slabă, la care se rupsese lanţul, se aflase 
probabil destul de sus, pentru că zdrăngănitul asurzitor al 
lanţului în cădere nu voia să mai ia sfârşit. Stephen atârna de 
cantul de stâncă, se lupta să respire, iar în spatele său şi peste 
el zdrăngănea şi răpăia de parcă s-ar fi prăbuşit cerul. O a doua 
mână îi înşfacă apoi cămaşa şi reuşi să-i prindă braţul. Stephen 
încercă să treacă un picior peste marginea stâncii, al cărei cant 
trebuia să fie undeva în întuneric, lângă el. In filme treaba asta 
arăta aşa de uşor, dar el avu nevoie de cinci încercări. Apoi, în 
sfârşit, reuşi cu ajutorul lui Judith să se rostogolească în 
siguranţă, exact în momentul în care capătul lanţului se prăbuşi, 
scufundându-se cu o ultimă plescăitură în apă, apoi se făcu 
linişte. 

Pipăi după săculeţul de piele de pe spatele său. Conţinutul se 
simţea la fel ca şi înainte. Apoi se ridică, pipăind locul unde se 
termina proeminenţa stâncoasă. Lanterna sa căzuse în apă şi 
strălucea ca un ochi mic de fantomă în adâncul lacului. 

— Să sperăm că există cu adevărat acest culoar secret, spuse 
Stephen, atunci când respiraţia îi reveni la normal. 

Precis pieptul său devenise o unică şi mare vânătaie; se 
simţea ca după o bătaie. 

— Există, zise Judith. Îl ţinea încă strâns, de parcă i-ar fi fost 
frică că s-ar putea prăbuşi fără sprijinul ei. Stăm exact în faţa 
lui. 

— Bine. 

Se gândi un timp, dacă mai aveau ceva de făcut aici. Probabil 
că nu. Întreaga lor dotare era constituită dintr-un telefon mobil, 
care nu părea să fie în cele mai bune condiţii, atunci când puse 
mâna pe el în buzunar, şi din hainele pe care le purtau pe ei. lar 
afară îi aştepta deşertul - halal situaţie. 

— Atunci să sperăm că duce într-adevăr spre exterior. 

* 


Galeria ducea într-adevăr spre exterior. Era atât de lungă, 
449 


încât li se părea că la capătul ei aveau să iasă în Iordania, dar 
poate de vină era şi faptul că trebuiau să pipăie pas cu pas 
pentru a înainta. Era înfiorător. Din când în când se opreau 
speriaţi pentru că auzeau foşnete, sâsâituri sau alte sunete. 
Erau locuri unde atingeau ceva moale şi umed sau ceva ce 
mişuna şi atunci tresărea şi se dădeau cu un strigăt înapoi. Nu o 
singură dată se loviră cu capul de o piatră ce stătea în afară, se 
împiedicară peste o groapă neaşteptată în podea sau loviră cu 
tibia într-un obstacol. Dar culoarul ducea tot mai departe, făcea 
din când în când cotituri ciudate şi la un moment dat aerul 
începu să fie mai cald şi să miroasă altfel. 

Încet, fără o trecere observabilă, se întoarse şi lumina în 
percepţia lor. La început nu era decât o penumbră, în care nu 
puteau distinge de unde venea lumina sau ce era de fapt ce 
vedeau. Dar se vedea ceva. Apoi începură să se distingă umbre 
din lumina difuză, puteau să-şi vadă propriile mâini cum pipăiau 
stânca aspră şi în final, după încă o cotitură, se văzu la capăt o 
gaură cu adevărat scăldată în lumina puternic strălucitoare: 
ieşirea. 

Direct în spatele deschizăturii, ce arăta îngrijorător de mică, 
se afla încolăcit un şarpe lung şi subţire. Stephen încercă să nu 
se gândească pe lângă câte alte animale periculoase trecuseră 
bâjbâind, fără să aibă habar. Tropăi de câteva ori puternic cu 
piciorul pe pământ, aşa încât şarpele deveni atent, înălţă capul 
şi-l privi suspicios, mişcând repede limba. Stephen gesticula cu 
braţele prin aer, azvârli câteva pietricele şi cu ceva nisip după 
şarpe, până când acesta se hotări să plece. 

leşirea era îngustă ca o vizuină de vulpe: Stephen trebui să 
scoată întâi săculeţul cu camera, pentru a se putea strecura prin 
deschizătură. Afară îl trăsni o căldură nemiloasă, ca o lovitură 
de ciocan, astfel că trebui mai întâi să se aşeze lângă gaură 
pentru că ameţi la propriu. O ajută pe Judith să iasă la rândul ei 
afară şi apoi statură amândoi răsuflând greu, nu spuseră nimic, 
ci doar priviră împrejur. 

Pustiul liniştit ce se întindea înaintea lor îl sperie. Avu nevoie 
de un timp, până ce înţelese de ce: până în momentul în care 
ajunseseră la mănăstire urmaseră şosele, drumuri cel puţin. 
Existase o structură. Acum însă nu mai existau decât pietre, 


450 


grohotişul se întindea cât vedeai cu ochii pe terenul nisipos 
uniform şi cenuşiu, fără drumuri, fără marcaje. 

Simţeau amândoi la fel. Putea să perceapă în vocea lui Judith, 
care întrebă cu voce stinsă: 

— Şi acum? Încotro ne îndreptăm? 

Exact. Asta era întrebarea. 

Sfera înnebunitor de incandescentă a soarelui atârna aproape 
de orizont. Acolo era deci vestul. Marea Mediterană se afla în 
direcţia aceea. Egiptul şi Sinaiul se situau în această direcţie. 
Soarele avea să apună, lumina sa crea deja umbre lungi şi 
bizare. Un vânt continuu, uniform, le împroşca pielea cu boabe 
de nisip. 

— Aş dori să avem o hartă, zise Stephen, în timp ce-şi legă 
din nou săculeţul de piele, de data aceasta mai puţin strâns. 

Judith cugetă. 

— M-am uitat la ea destul de atent. Dar n-am învăţat-o pe 
dinafară. Privirea ei se plimbă în direcţia soarelui. Există o şosea 
de-a lungul graniţei spre Sinai. Este o linie aproape dreaptă de 
la Marea Mediterană până la capătul nordic al Mării Roşii. Dacă 
ajungem la ea... 

— Cât de departe este? 

— Douăzeci, treizeci de kilometri? Ceva de genul acesta, cred 
eu. 

— Hmm. 

Stephen se simţea istovit pentru simplul fapt că stăteau pur şi 
simplu acolo. O şosea însemna că la un moment dat va veni o 
maşină. 

— Sună de parcă ar fi realizabil. 

Suna absolut nebuneşte. Sub mingea de foc, care atârna ca o 
bucată de fier înroşită jos pe cer, se puteau întrezări neclar sau 
ghici lanţuri muntoase şi prăpăstii. O linie de douăzeci de 
kilometri prin aer, aceasta însemna cel mai probabil cel puţin un 
marş în forţă de mai multe zile şi de câteva ori mai lung decât 
linia dreaptă. Şi nu aveau nici măcar apă cu ei. 

Se ridică, studie zona din jurul lor, toate pietrele şi crăpăturile 
din sol, şanţurile nisipoase care arătau atât de familiare ca 
peisajul lunar. Poate ar fi fost totuşi mai bine să încerce să 
ajungă la maşină...? 


451 


În acel moment, un zgomot puternic pătrunse până la 
urechile sale. Părea că vine de peste tot şi de nicăieri. După o 
clipă de panică, Stephen înţelese despre ce era vorba. 

Elicoptere care decolau! 

Judith sări la rândul ei în picioare. Decolarea elicopterelor 
putea însemna în cel mai rău caz că urmăritorii ştiau că 
evadaseră. Acum plecau în căutarea lor. La naiba, de parcă 
goana prin deşert nu ar fi fost destul de rea şi aşa! 

— Trebuie să ne ascundem, spuse Stephen şi privi în jur. 
Existau multe umbre aşa târziu, seara. O crevasă în stâncă sau 
o grotă ar fi fost mai bună, în cazul în care urmăritorii aveau la 
bord un aparat cu infraroşu pentru vederea pe timp de noapte, 
deşi Stephen nu ştia despre aceste dispozitive decât ceea ce se 
explica prin filme. Poate trebuia să fie noapte pentru a folosi 
aparate cu infraroşu. 

—Am putea să ne întoarcem în peşteră, zise Judith 
neconvinsă. Aparent nu avea nici ea o prea mare tragere de 
inimă pentru asta. 

— Dacă există undeva în mănăstire un plan al galeriei 
secrete, atunci vom sta înăuntru ca într-o capcană. 

Zgomotul se amplifică şi acum veni unul din elicoptere 
zburând în jurul muntelui, mare, negru şi ameninţător. Părea 
într-adevăr o acţiune de căutare. 

Stephen indică o râpă întunecată şi umbroasă la o oarecare 
distanţă. 

— Hai acolo! 

— Nu trece peste nisip! îl opri Judith atunci când el vru să 
sară. Urmele pe nisip pot fi observate din aer foarte uşor. 
Mergem pe acolo, de-a lungul solului stâncos. 

Porni alergând şi Stephen veni după ea, străduindu-se să 
calce pe cât posibil pe urmele ei. Imediat începu să năduşească, 
transpiraţia i se prelingea abundent pe spate şi pe piept. 
Condiţia sa fizică nu era dintre cele mai bune. 

Aruncă o privire înapoi. O spaimă fierbinte îl străbătu când 
pentru un moment păru că elicopterul îi descoperise şi zbura 
direct spre ei. Dar era întâmplare; imediat după aceea, aparatul 
de zbor, mare şi întunecat, se îndreptă în altă direcţie. Stephen 
ajunse în râpa care se afla în umbra unei stânci mai mari, unde 


452 


Judith îl aştepta deja. Gâfâind, spionară spre muntele unde se 
afla mănăstirea. 

La acţiunea de căutare participau două elicoptere. Pluteau 
peste zona învecinată a mănăstirii încoace şi-ncolo ca nişte 
viespi negre şi furioase şi, într-un fel greu de priceput, 
manevrele lor de zbor păreau ciudate şi nehotărâte. De parcă 
nu ar fi crezut cu adevărat că o să găsească pe cineva. De parcă 
numai se simțeau obligate să încerce, pentru ca mai târziu să nu 
li se reproşeze nimic. 

Stephen clătină din cap. Priveliştea părea desprinsă dintr-un 
film cu James Bond pe un ecran deosebit de mare. Intr-un 
cinematograf încălzit foarte bine. 

— Un fugar care aleargă pe jos prin deşert, gândi el cu voce 
tare, încotro s-ar aştepta urmăritorii lui să se îndrepte? 

Judith se gândi un timp. Era o întrebare la care nu cugetase 
încă. Probabil că urmăritorii lor se aşteptau ca ei să încerce să 
părăsească deşertul în cel mai rapid mod cu putinţă. 

— Şi ce ar însemna asta în cazul nostru? 

— Să meargă înapoi pe drumul pe care am venit cu maşina. 

Stephen ridică din sprâncene. Pe acest drum o apucaseră şi 
oamenii lui Kaun şi aveau cândva sau cumva să-l parcurgă din 
nou în direcţia opusă. Cu alte cuvinte: se interzicea singur. 

— Sau să încerce să ajungă pe drumul cel mai scurt pe 
şoseaua spre Sinai, continuă Judith. Spre vest. 

— Da, oftă Stephen. 

Toate acestea conduceau la consecinţe care nu-i plăceau 
deloc. La asta s-ar aştepta urmăritorii lor. 

Priviră cum apunea soarele. Nu dură decât câteva minute din 
momentul în care soarele atinse crestele muntoase până ce 
dispăru în spatele acestora. Ceva de genul amurgului nu părea 
să existe aici în deşert: se făcea întuneric dintr-odată. Şi mai 
rece, pentru că lumina soarelui nu mai ardea direct. Stephen îşi 
atinse faţa cu mâna. Îl furnica un pic. Când se ducea acasă la 
bazin să înoate, se aşeza de obicei apoi o rundă la solar şi, când 
după trecerea timpului setat tuburile ultraviolete se stingeau în 
jurul său, simţea cam acelaşi lucru. 

Vântul încetă aproape simultan cu apusul soarelui. Aerul era 
încă încălzit şi se putea simţi căldura pe care o stocaseră 


453 


pietrele în timpul nopţii, iar acum o reflectau, dar era aproape 
plăcut. Stelele deveniră vizibile, împodobind cerul treptat şi 
risipitor, aşa cum nu se putea observa niciodată în zonele 
locuite. Cornul lunii în creştere, aflate în mijloc, emana o lumină 
suavă de zâne. 

Noapte. Aveau să folosească noaptea pentru a mărşălui! 
Elicopterele  renunţaseră la căutare. Îşi  aprinseseră 
reflectoarele, dar se putea vedea că se întorceau la mănăstire. 

— Să mergem spre sud, spuse Stephen. 

— Nu ştii ce spui. Acolo e Negevul. Acela e un deșert 
adevărat! 

— Vezi steaua aia drăguță acolo? Haide să mergem în direcţia 
ei. 

* 

Căldura acumulată în pietre şi în sol nu ajunse pentru 
întreaga noapte. La un moment dat încetă să mai fie fierbinte şi 
puţin mai târziu se făcu frig. In afară de asta, îi dureau 
picioarele, muşchii şi fiecare celulă a corpului. Trupurile lor 
păreau să strige după odihnă, după somn. 

Şi după apă. Treptat setea devenea neliniştitoare. Găsiră o 
crăpătură între două stânci, care mai emanau un rest de căldură 
şi pe care vântul permanent le şlefuise neted şi rotund ca două 
bucăţi de cremene. Le făcea bine să stea jos chiar dacă doar pe 
o piatră. Luna îşi revărsa lumina rece şi palidă asupra lor, iar 
bolta încărcată de stele strălucea precum colecţia de diamante 
a celui mai mare bijutier al universului. 

Judith lăsă capul pe spate, până pe stânca pe care se putea 
sprijini şi privi în sus. 

— Fiecare punct luminos este un soare ca al nostru, spuse ea 
încet, după un timp, care poate îşi aruncă razele arzătoare 
asupra unui deşert. Şi cine ştie ce fiinţă tocmai străbate acest 
deşert. 

Sephen deschise săculeţul de piele şi scoase pachetul învelit 
cu material moale. Il cântări gânditor în mână. Era incredibil de 
uşor. Mai puţin de o mie de grame. Oare devenise mai uşor cu 
timpul? 

— Cred că trebuie să mă uit acum ce e înăuntru, spuse el. 

— Ce? Judith ridică îndată capul. 


454 


— Până la urmă cărăm doar nişte oase pe aici, cobi Stephen şi 
începu să desfacă legătura cu grijă. 

După ce deznodă şireturile cu fir de aur, se apucă să 
desfăşoare panglicile ornamentate de brocart. In unele locuri 
straturile erau prinse între ele cu câteva cusături; rupse pur şi 
simplu aceste fire. Era o legătură de material moale, care putea 
fi derulată. Stephen încercă să-şi imagineze cum se desfăşura 
ceremonia când călugării îşi scoteau relicva, odată la o sută de 
ani şi o eliberau de învelitoarea protectoare, pentru ca unul 
dintre ei, Alesul, să poată arunca o scurtă privire prin ocular. 
Precis că postiseră zile în şir, se rugaseră nopţi întregi, precis că 
dezvoltaseră un ritual măreț, care prevedea indicaţii precise 
pentru fiecare mişcare a mâinii. Probabil că şi felul în care erau 
înfăşurate şi înnodate panglicile de stofă una în jurul alteia şi 
legate una cu cealaltă avea în sine o semnificaţie profund 
simbolică. Şi el stătea pur şi simplu aici şi rupea învelitoarea, 
strat cu strat. 

Sub brocart ieşi la iveală ceva ce arăta ca un săculeţ de in, 
care era lipit cu o masă răşinoasă, neplăcut mirositoare. Fără 
mijloace ajutătoare nu putea fi deloc îndepărtată. Stephen pipăi 
în jur şi găsi o piatră cu margini tăioase, cu ajutorul căreia reuşi 
să o dea jos, râcâind-o. 

— Cam greu, nu? întrebă Judith. 

— În orice caz. Poate de aceea au deschis-o doar la o sută de 
ani. 

Ea observă pachetul ce devenea în mâinile lui Stephen din ce 
în ce mai mic. 

— Şi aici înăuntru ar trebui să fie o cameră video? 

— Greu de crezut, nu? replică Stephen. 

Acest lucru se întreba şi el deja de câteva minute. De fapt, 
aparatul ar fi trebuit să iasă de mult la iveală şi între timp ar fi 
trebuit să se contureze deja alte forme dacă era să se ia după 
imaginea lui MR-O1, pe care o văzuse pe internet. 

Cu timpul degetele sale deveniră lipicioase. Şi el trebuia să fie 
atent să nu fie cuprins de grabă şi să strice ceva. Işi curăţă 
degetele unei mâini prin frecarea acesteia de stâncă, în timp ce 
ţinea ciudata relicvă în cealaltă mână. In linişte. Aveau acum tot 
timpul din lume. Timpul. Totul se învârtea în jurul acestei noţiuni 


455 


misterioase. Camera rezistase două mii de ani în locuri ascunse, 
dar de fapt nici nu fusese fabricată. Ce s-ar petrece, dacă ar 
apărea cu această cameră video în faţa lumii, un obiect care 
conţinea o tehnologie ce de-abia se dezvolta în laboratoarele 
japoneze? 

Timpul. Totul era încurcat. 

Ce-ar fi dacă asta nici nu era camera? Încercă să îndepărteze 
gândul. 

In sfârşit, reuşi să facă o gaură în țesătura grosieră. Aceasta 
putea fi acum lărgită. Trase de marginile ei, scoase bucăţi afară 
şi se comportă complet nearheolgic. În sfârşit putu să 
îndepărteze învelitoarea, pe jumătate sfâşiată. Stephen îşi făcu 
timp să strângă toate bucăţile de material lipicios şi să le pună 
înăuntru. 

Ceea ce ţinea acum în mână era un săculeţ de pânză, ce se 
simţea moale ca o pernă, iar în lumina lunii părea gri-deschis. 
Intr-una din părţi exista un nod de închidere. Stephen se întrebă 
dacă modul în care fusese camera împachetată şi protejată - în 
caz că era o cameră video - se datora călătorului în timp sau 
dacă la aceasta se gândiseră fondatorii ordinului monahal. Într- 
un fel pesemne că o împachetase şi călătorul înainte să o 
încredinţeze ascunzătorii în care trebuia să reziste mii de ani. 

Desfăcu nodul. În interiorul săculeţului ieşi la iveală mai întâi 
o substanţă cu aspect de vată, ciudat mirositoare, ceva ce 
semăna cu bumbacul, dar care trebuia să fi fost altceva. Acest 
material moale era îndesat în jurul unui obiect tare, ce se afla 
bine protejat în mijlocul săculeţului. Stephen pipăi prin vată şi 
simţi - plastic. 

— Bingo, murmură el. 

Arăta altfel decât în pozele pe care le văzuse, indiferent din 
ce cauză. Dar era o cameră video. În afară de câteva zgârieturi, 
carcasa de plastic strălucea ca nouă, iar pe o parte era imprimat 
cu litere negre, numele firmei producătoare: Sony. lar dedesubt 
era scris cu litere mai mici şi lăbărţate MR-01. 

In sfârşit, o avea. O ţinea în mâini şi era exact aşa cum îşi 
imaginase tot timpul, aşa cum simţise în tot acest timp. 

Timp. Din nou timp. 

ÎI cuprinse un triumf dezlănţuit. 


456 


Ridică privirea spre ochii lui Judith. O strălucire misterioasă se 
putea vedea în ei, sau doar îşi închipuia toate acestea? 

— Asta este, îi spuse el, aproape şoptit. Camera video a 
călătorului în timp. Înregistrarea video a lui Isus Hristos. 

Ea atinse aparatul cu grijă, doar cu vârful degetelor. 

— Încă nu-mi vine să cred... 

Ce senzaţie incredibilă! Era de parcă ar fi ţinut Sfântul Graal 
în mâini. 

La o privire mai atentă, se observa că toate părţile vizibile din 
metal erau sensibil corodate. Obiectivul nu mai putea fi răsucit 
şi de pe butoane se exfolia vopseaua atunci când le atingea. 
Stephen întoarse carcasa. Nici clapeta în spatele căreia stătea 
caseta de înregistrare nu putea fi deschisă. Chiar şi butonul 
corespunzător era blocat. Işi înghesui unghia degetului în fanta 
dintre capac şi carcasă şi deschise materialul de plastic al 
capacului câţiva milimetri. Ceva era acolo înăuntru. Cu puţină 
imaginaţie se putea numi o casetă. La lumina zilei avea să mai 
arunce o privire înăuntru, poate vedea mai mult. 

Nu mai rămânea de încercat decât un singur lucru. Stephen 
inspiră adânc şi o privi pe Judith. 

— Zicea că în şaizeci şi cinci de ani ar fi venit din nou timpul. 
Cu alte cuvinte, bateriile s-au refăcut timp de treizeci şi cinci de 
ani. 

Ea făcu ochii mari. 

— Crezi că ajunge? 

— Habar n-am. O să aflăm imediat. 

Işi puse ocularul la ochi, respiră calm şi plasă degetul pe 
butonul de redare. Probabil că nu o să se petreacă nimic, îşi 
spuse el, dar pulsul său nu părea să creadă aceasta. Mai respiră 
odată şi apăsă pe buton. 

Făcu click. 

Şi nu se petrecu nimic. 


457 


36 


La o pierdere de apă mai mare de 4,5 litri şi prin 
asta cu peste 5% a greutăţii corporale, se ajunge, în 
afară de senzaţia puternică de sete, la primele 
handicapuri corporale: se opreşte producerea salivei, 
înghiţitul devine tot mai anevoios, vocea devine aspră 
şi răguşită, mucoasa gurii şi a gâtului, precum şi ochii 
se înroşesc, iar pulsul creşte, apar stări de toropeală şi 
apatie. Se poate ajunge la panică. Moartea prin 
însetare intervine la o pierdere de lichide de mai mult 
de 12% a geutăţii corporale. 

Jerome K. Wilson, supravieţuitor în deşert 


Când se trezi, primul lui gând fu: îmi; trebuie baterii! 

Abia după ce îi trecuse acest gând prin cap, ca tonul ţipător al 
cornului pentru semnale în tabăra cercetaşilor, care îi scula pe 
toţi din somn, îi reveni în minte tot ce se întâmplase: unde era, 
de ce era aici şi ce se întâmplase. Că o ţinea pe Judith în braţe, 
că o ţinuse toată noaptea în braţe. Tot mai stăteau între cele 
două pietre mari şi reci pe pământ nisipos şi fusese al naibii de 
rece noaptea. 

Acest lucru îl auzise desigur mereu, toţi îi povestiseră: „Ai 
grijă, în deşert, noaptea poate să devină foarte frig”. Ştiuse, dar 
nu crezuse cu adevărat într-adevăr, nu putuse să conceapă că 
într-un deşert, care în timpul zilei îl bătuse cu căldură şi lumină, 
prin care alerga ca printr-o tigaie uriaşă de prăjit, că o sobă atât 
de dogorâtoare putea să se răcească atât de mult încât să 
ajungă până la temperaturi ca în frigider. Şi asta vara! Nu-i de 
mirare că pietrele crăpau şi stâncile se rupeau. Se băgaseră 
unul într-altul ca oamenii îngheţaţi, apropiindu-şi nasurile, şi ar fi 
putut să fie aproape romantic, dacă nu ar fi fost atât de frig. 

Acum începuse să se încălzească iar. Stephen înălţă capul şi 
se uită în direcţia mingii cu strălucire reţinută, care se ridica cu 

458 


energie proaspătă la orizont. Şi vântul sufla din nou, punctual, la 
începutul zilei. 

Probabil că la un moment dat chiar au adormit. Judith mai 
dormea, cu faţa plină de nisip, epuizată. Îşi trase atent braţul cu 
care o ţinuse şi se ridică. In gură avea un gust de praf uscat, 
chiar îl durea de-a binelea când înghiţea. Trebuia să fie 
asemănător ca atunci când mâneai fructe deshidratate. 

Pasul următor era dedicat săculeţului. Băgase camera la loc 
precum şi părţi ale telefonului său mobil pe care îl desfăcuse 
ieri, în încercarea de a folosi bateriile din el pentru a porni 
camera video. Fusese o bâjbâială aventuroasă în întuneric, cu 
cabluri şi ace de păr, dar nu se mişcase nimic. Acum, în prima 
lumină a zilei, se uită la componentele luate în parte, încă 
odată, cu atenţie. Era aşa cum se temuse el. Bateriile din 
telefonul său, folosite de ani de zile şi între timp destul de uzate, 
nu numai că fuseseră descărcate, dar aveau şi o tensiune mult 
prea mică. Deci nu avea nici o şansă. Cântări în mână micile 
baterii pe care le scosese din camera video: reîncărcabile, scria 
pe ele şi, dacă te gândeai că doar cu o singură încărcare - 
precis, călătorul în timp nu luase cu el un încărcător la reţea în 
trecut, şi, şi dacă ar fi făcut-o, tot nu i-ar fi folosit funcţionaseră 
două mii de ani, atunci nu puteai să te plângi. „N-ar fi o 
publicitate proastă”, se gândi el. 

Asambla din nou telefonul mobil, cât se putea de bine. Judith 
îşi făcuse griji când se apucase să-l desfacă. În caz că se 
rătăceau, era ea de părere, telefonul era ultima posibilitate care 
le rămânea să cheme ajutoare. Dar acum nici această 
posibilitate nu mai exista; când aprinse aparatul din nou, dădu 
semne printr-un bip, dar imediat după aceea se stinsese afişajul 
digital şi nu se mai mişcă nimic. 

— Poate dacă aşteptăm vreo cincizeci de ani...? murmură el şi 
îşi băgă obiectul nefolositor în buzunarul de la cămaşă. 

Judith se trezise de la sunetul semnalului. Nu arăta mai puţin 
mototolită şi dezorientată când se ridică în şezut. Pentru un timp 
se uită somnoroasă în jur, apoi scoase un sunet care nu putea fi 
decât o înjurătură în ebraică. 

— Am crezut că doar am visat urât, spuse ea apoi nefericită. 

Stephen se uită la ea. Chiar şi cu părul incorigibil de ciufulit îi 


459 


plăcea. 

— Nu face bancuri, spuse el. Eu eram sigur că asta, aici este 
un vis urât. 

— Stephen... îi aruncă o privire înceţoşată, pe care nu prea 
ştia cum să o aprecieze şi scutură uşor din cap. Intotdeauna 
cool. Indiferent ce se întâmplă. Oftă şi se puse pe picioare. Mi-e 
sete. 

Stephen ridică doar din umeri. Nu putea să fie chiar atât de 
greu să-şi găsească un drum pentru ca să iasă din acest deşert. 
E clar, se aflau în Negev, un deşert adevărat, dar totuşi mic şi 
limitat. După câte îşi amintea, harta mai era şi străbătută de 
nenumărate şosele, ce e drept, doar drumuri neamenajate prin 
deşert, dar oricum căi marcate clar. Pentru a se rătăci pur şi 
simplu nu era loc destul. 

— Hai să folosim dimineaţa pentru a mai înainta o bucată de 
drum, propuse el. 

— Şi încotro să mergem? 

— Undeva, spuse Stephen, unde există baterii. 

* 

Merseră spre vest. Încet, unul în spatele celuilalt. Pentru un 
timp, îi cuprinse o adevărată dorinţă de comunicare, care îi făcu 
să-şi povestească reciproc ce învăţaseră fiecare despre 
supraviețuirea în deşert. Judith participase în armată la un 
exerciţiu de supravieţuire, e adevărat că doar trei zile, şi pe 
atunci nu era în formă şi nu învățase prea multe. Evident că din 
instrucţia militară făcuseră parte şi oribile marşuri de o zi cu 
bagajul în spinare. Relatările ei despre toate astea îi provocară 
lui Stephen un uşor fior şi, de câte ori se uita la ea pe ascuns, nu 
putea lega prea bine aceste povestiri cu tânăra zveltă, gingaşă 
pe care o vedea. 

În afară de faptul că întotdeauna urmărise cu atenţie 
povestirile veteranilor din Societatea Exploratorilor, participase 
odată la un exerciţiu de supraviețuire: zece zile în 
interminabilele păduri ale Canadei. E adevărat că potolirea setei 
fusese şi acolo un punct pe ordinea de zi, dar nu realmente o 
problemă. 

Desigur că amândoi cunoşteau trucurile uzuale ca să faci rost 
de apă în deşert. Cel mai cunoscut, peste care dădeai în orice 


460 


carte, orice film sau benzi desenate, era să sapi în pământ o 
gaură în formă de pâlnie, să pui o cutie de tablă în punctul cel 
mai adânc, apoi să întinzi deasupra o folie de plastic, s-o asiguri 
la marginea craterului astfel format cu pietre sau nisip şi s-o faci 
etanşă, iar în mijlocul ei să pui o piatră, în aşa fel încât folia să 
atârne în jos în formă de pâlnie, dar în acelaşi timp să fie 
întinsă. Dacă bate soarele, dedesubt se creează o căldură 
enormă de seră, aşa încât umezeala pământului - care există 
chiar şi în urmele lăsate în nisipul aparent uscat de praf - se 
evaporă, se ridică în sus, se condensează pe folie şi apoi curge 
picătură cu picătură în jos, pentru a se aduna în cutie. 

Grozavă teorie! Numai că ei nu aveau nici folie de plastic, nici 
cutie de tablă, dar nici timpul şi energia să sape astfel de găuri 
şi apoi să aştepte ore întregi. 

Erau de acord că mai înainte de toate trebuiau să împiedice 
transpiraţia mai multă decât absolut necesară. Asta însemna să 
se mişte încet, să rămână îmbrăcaţi, să caute umbra. De îndată 
ce soarele va urca mai sus şi începea să fie din nou extrem de 
cald, vor trebui să caute o ascunzătoare unde puteau petrece 
restul zilei, pentru ca apoi, în orele serii şi noaptea, să meargă 
mai departe. Nu era nici o problemă. În afară de asta, trebuiau 
oricum ca după câţiva kilometri să dea de şoseaua Sinaiului. 

Necesitatea de comunicare scădea cu cât soarele se ridica, 
bătându-le în spate. Cuvintele păreau pur şi simplu să se 
evapore. Şi tocmai acum treceau printr-un peisaj complet neted, 
fără nici cea mai mică umbră, fără stânci mai mari, fără nici o 
formaţiune care să fi fost bună ca ascunzătoare pentru căldura 
toridă a zilei. 

— Cam atât ar fi de spus despre deosebirea dintre teorie şi 
practică, mormăi Stephen cu buzele crăpate, uitându-se în jur 
cu un sentiment crescând de nelinişte. Zona arăta ca o parcare 
afurisit de imensă. Doar că aici nu parca nimeni şi că era prea 
mult pietriş. 

lar soarele ardea demenţial. 

Pas cu pas. Un picior în faţa celuilalt. Să nu lase punctul de la 
orizont din ochi. Şi setea. Până la urmă o imită pe Judith şi luă în 
gură o pietricică, pentru a suge la ea. Îţi puteai închipui că acest 
lucru îţi mai domoleşte setea sau cel puţin necesitatea de a 


461 


suge ceva. 

Nu se vedea nimeni. Aceasta îl mira pe Stephen cel mai mult: 
că nu erau urmăriţi. Ar fi fost foarte uşor aici, unde mergeau ca 
pe o tavă. Un elicopter oarecare... Nu exista nici o ascunzătoare, 
nici un refugiu. Doar pământ plat şi o căldură arzătoare, 
părjolitoare, care aproape că nu mai era de suportat. 

In faţa lor, la o distanţă inimaginabilă licăreau contururi ale 
unor lanţuri de munţi stâncoşi, negri de arşiţă, vizibili prin 
strălucirea scânteietoare a soarelui. Fiecare pas ar fi trebuit de 
fapt să-i apropie de aceste dealuri, în care precis că existau 
râpe şi crevase umbroase, poate chiar munţi şi locuri umede. 
Dar cineva aşezase munţii pe roţi şi îi trăgea iar la fel de repede, 
când se apropiau de ei, mai departe. Dacă s-ar fi oprit, ştia asta 
exact, nu ar mai fi reuşit să se pună din nou în mişcare, şi asta 
ar însemna sfârşitul. 

Tot mereu controla săculeţul în care se odihnea, bine 
capitonată, camera video. Săculeţul se afla în faţă, sub cămaşă, 
o legătură moale, supărător de caldă, care treptat se îmbiba cu 
sudoarea sa. Secole întregi petrecuse acest aparat în 
ascunzători răcoroase şi umede, peste o mie de ani într-un bloc 
de stâncă din peretele templului, iar restul în racla mănăstirii 
din deşert. lar acum îl căra prin căldura arzătoare a Negevului. 
Putea fi ăsta un lucru bun? Putea oare să se strice ceva înăuntru 
datorită schimbărilor extreme de temperatură? 

Judith, care tocmai preluase conducerea, se opri, se întoarse 
spre el şi făcu un gest lipsit de putere spre o direcţie care era 
aproape verticală faţă de ruta lor de mers, aproximativ în sud. 
Stephen se uită în direcţia indicată de ea şi se sperie văzând cât 
de sus era deja soarele pe cer, cât de ţipător strălucea, ca şi 
cum ar fi furios şi îşi propusese să-i distrugă pe amândoi. 

— Ce? hârâi el, căci nu vedea ce voia ea să spună. Se uită la 
el cu o faţă suferindă, pleoştită. 

— Acolo este ceva, izbucni ea. O maşină sau aşa ceva. Acum 
vedea şi el - un obiect întunecat, dreptunghiular, metalic, 
aparent artificial. Un reflex de lumină, dacă stăteai exact pe 
locul unde se afla Judith, făcut ca de o oglindă în lumina 
soarelui. O maşină! O maşină ar mai avea apă în radiator. O 
maşină avea baterie. O baterie! Tensiune de doisprezece volti, 


462 


cu ea putea să realizeze ceva. Va vedea ce era pe casetă. 

— Haide! făcu el, dar poate era doar un sunet fără sens, pe 
care reuşi să-l trimită dincolo de buzele sale. 

Merse înainte. Un chicot absurd trecu prin străfundul 
gândurilor sale; nu crezuse mai înainte că această parte a 
deşertului era ca o parcare uriaşă de la un orizont la altul? O 
parcare - şi acolo se afla o unică maşină! Diafragma sa sări 
puţin în timp ce mergea, ca şi cum ar vrea să înceapă să râdă, 
dar restul corpului era prea istovit pentru o asemenea sforţare. 

Era într-adevăr o maşină, o maşină mică, europeană, care, 
înainte să înceapă soarele s-o prelucreze, trebuie să fi fost 
cândva albă: între timp, lacul luase o culoare indefinită, 
maroniu-murdară, în toate locurile expuse luminii. Era un 
Volkswagen, cât putea Stephen să judece. Tot ce era la această 
maşină din crom lipsea, chiar şi sigla de pe portbagaj. Reflexul 
luminos venea de la un geam lateral, pe jumătate spart; restul 
geamurilor dispăruseră, la fel şi cauciucurile, scaunele, volanul 
şi toate instrumentele, schimbătorul de viteză, de altfel tot ce 
putea fi deşurubat, scos sau altfel valorificat de la un automobil 
complet avariat. 

Cu un sentiment îngrijorător, ridică Stephen capota motorului 
nu tocmai închisă. Şi aici se servise cineva fără jenă. Dar 
radiatorul mai exista şi blocul motor şi bateria fuseseră aparent 
prea grele pentru hoţi. 

Motivul pentru care nu luaseră radiatorul era din păcate mult 
prea clar: se crăpase. Judith scoase un sunet încet, plin de 
durere, când deşurubă butonul şi constată că interiorul era într- 
adevăr uscat şi gol. 

Stephen înghiţi cu greu şi mişcă gura uscată şi buzele 
crăpate. 

— Probabil că de aceea a rămas aici, spuse el. Defecţiune la 
radiator. 

Şi bateria? Stephen simţi cum îi tremurau degetele când puse 
mâna pe buşoanele de închidere, deşurubând unul care se 
împotrivea scârţâind. Gol. Marcajul care indica nivelul corect al 
lichidului în baterie, se vopsise deja în maro. Absolut gol şi 
uscat. Deşurubă şi celelalte buşoane. Peste tot acelaşi lucru. 

N-avea nici un rost şi Stephen ştia că era inutil, dar trebuia să 


463 


scoată camera, trebuia să petreacă câte un sfert de oră pentru 
a elibera oarecare cabluri rămase de izolaţia lor, să le lege cu 
polurile bateriei şi apoi cu respectivele contacte de cameră. 
Trebuia să se uite în vizor, să respire adânc cu speranţa nebună 
că în ciuda tuturor aparenţelor, a întregii ştiinţe tehnice şi în 
ciuda tuturor legităţilor, aceste baterii uscate vor da încă odată 
un impuls de curent, măcar atât de lung cât să se aprindă o 
clipă ecranul minuscul în ocularul camerei video şi să-l lase să 
vadă ceea ce fratele Felix văzuse cu treizeci şi cinci de ani în 
urmă. Oare cerea prea mult în această ţară a minunilor? Se 
aştepta la prea mult în acest deşert, în care Domnul lăsase să 
cadă mana cerească pentru ai Săi? Erau abia la optzeci de 
kilometri de aceeaşi Mare Roşie care se despicase pentru Moise. 
Dar el nu cerea asta. Tot ce voia era o secundă de curent 
electric. 

Apăsă pe tasta de pornire. Dar minunea nu avu loc. 

Dezamăgit, se lăsă în jos lângă Judith, care se aşezase pe 
pământ, în slaba umbră a automobilului avariat. Tabla fierbinte 
îl ardea în spate. Nu era acelaşi lucru ca umbra unei stânci, dar 
făcea bine ca măcar o clipă să nu fie expuşi luminii fierbinţi şi 
nemiloase. Judith se uită la el. lar el scutură din cap. Nimic. 

Şi-ar fi dorit un time-out. Pur şi simplu să dispară din căldura 
arzătoare, pentru a se odihni, să adune puteri, să poată gândi. 
Mai ales să gândească îi devenea tot mai greu. Gândurile 
începeau să se învălmăşească tot mai mult, ca într-un vis febril. 
Nu mai ştia să spună exact ce era mai important - să găsească 
baterii sau apă. Imagini înceţoşate, încurcate, se învălmăşeau 
între ele şi îl lăsau să se vadă pe sine cum se prăpădea în 
deşert. Se făcea că nu mai era chiar treaz, ci că dormea cu ochii 
deschişi. Astfel de imagini îl făceau să se sperie şi pentru o clipă 
să i se limpezească mintea şi atunci simţea o teamă groaznică, 
uluitoare, că ar putea să moară fără să vadă imaginea video 
care se afla în cameră. Dar asta n-avea voie să se întâmple. 
Universul nu putea fi atât de nedrept. Era atât de aproape, nu 
se putea întâmpla să dea greş atât de aproape de ţel. 

— la spune, şopti el în cele din urmă, doar nu suntem cu 
adevărat în pericol, nu-i aşa? Mergem tot timpul spre vest; 
trebuie să dăm de şoseaua Sinai, nu-i aşa? 


464 


La început Judith nu reacţiona, privea fix înainte, absentă. 

— Nu mai ştiu unde suntem, răspunse ea în cele din urmă. 

— Dar nu am fi putut traversa şoseaua fără să fi observat, nu- 
i aşa? Oare cât rătăcise poporul israelian prin deşertul Sinai? 
Patruzeci de ani, dacă îşi amintea bine. 

Dar nu fusese nimic. Nu traversaseră nici o şosea. Nimic care 
să aducă pe departe cu o şosea. Imposibil. Judith se uită la el. 
Părea istovită, istovită de moarte. 

— Telefonul tău chiar nu mai merge deloc? Stephen scutură 
din cap. Ea oftă şi se uită din nou înainte. 

— Când ai cu adevărat nevoie de el... 

Şedeau. Soarele urca mai sus micşorând umbra. Părea 
imposibil să se poată ridica din nou de aici. Vor rămâne aşezaţi 
până venea soarele peste capota maşinii, pentru a-i prăji. 
Stephen scoase săculeţul de pânză cu camera video, scoase şi 
camera; era ciudat de mică, abia dacă era mai mare decât o 
agendă, era atât de uşoară şi o cântări în mână. 

— Crezi că toate astea sunt adevărate? întrebă Judith care îl 
observase. 

— Ce vrei să spui? 

— Pare atât de nouă. Stephen o întoarse în mâini. 

— Chiar este. De fapt, ea nici nu există încă. 

— Şi dacă ieşim teferi de aici şi o ducem în Japonia, ce se 
întâmplă? 

— Habar nu am. Chestia asta putea să te facă să-ţi crape 
capul, dacă te gândeai la ea. Ar dezmembra-o, ar descoperi cum 
funcţionează şi apoi ar construi alta după modelul ei. Japonezii 
fac asta mereu. 

— Şi atunci cine a inventat-o? 

Stephen vru să răspundă, dar gândurile sale greoaie, însetate 
se înnodară şi ajunseră la un punct mort. Nici un răspuns. Nu 
exista răspuns. Prea mulţi de „dacă” şi „parcă”. O ecuaţie cu 
prea multe necunoscute. 

Dar dacă ai lăsa deoparte pe „dacă” şi „parcă”... 

— Bună întrebare, rosti el cu greu. 

Se uită la camera din mâinile sale. Dacă totul era adevărat, 
dacă acest aparat călătorise cu adevărat prin timp şi de fapt 
venea din viitor, care era încă la distanţă de trei sau patru ani, 


465 


dacă socoteai tot ce se întâmplase de neschimbat... 

... Atunci însemna că ştiau ceva despre viitor. Ceva care-i 
inspira teamă. Ceva care se va întâmpla negreşit. Judith 
exprimă gândul. 

— Unicul răspuns este că nu se va întâmpla, raţiona ea cu 
voce tare, pas cu pas, dezinvolt, ca cineva care, curios, merge 
de-a lungul unui drum şi vrea să ştie cum arată după colţul 
următor, dar nu putea vedea suficient de departe pentru a 
bănui unde se va termina acest drum. Posibilitatea nu există 
chiar deloc. Indiferent că noi gândim că se poate întâmpla. 
Camera video nu va ajunge în Japonia. Asta însemna că... 

— Da, spuse Stephen. 

Deci asta era ce se numea soartă. O ţinea în mână. Cu 
mişcări obosite băgă micul aparat, al cărui înveliş de plastic 
arăta atât de nou, înapoi în săculeţ, printre fulgii de vată. 

— Hai să mergem mai departe. 

* 


Setea deveni ucigaşă. Cerinţa nemiloasă de apă, de lichid, 
ardea în fiecare celulă a corpului. Sau dacă va găsi baterii. Nu 
ştia exact cum, dar acest lucru i-ar potoli şi setea. 

_ Picioarele se mişcau singure. Plămânii lucrau ca foalele. 
Intreaga lume se scufundase de mult, nu mai exista decât 
această bucată plată, pietroasă, direct în faţa lui. 

Nu va mai ţine mult. Erau marcați. Uitase de ce, dar soarta lor 
era pecetluită în mod imuabil. Degetele fierbinţi ale morţii deja îi 
apucau, storceau ultima picătură din ei. De mult nu mai 
transpirau. 

li veni un gând, neobişnuit de stăruitor şi fără legătură. 

— Ar fi trebuit să ne culcăm unul cu altul, spuse el. 

— Poftim? se sperie Judith. 

— Dacă murim aici, o să-mi pară rău că nu ne-am culcat 
împreună. 

Chestia aceasta trebuia spusă. Ea se uită la el cu o privire în 
care se citea jignirea. 

— Asta e tot ce-ţi doreşti tu de la o femeie? 

lată ceva la care trebuia să se gândească pe parcursul 


următorilor o sută sau o mie de kilometri. 
* 


466 


Apoi se află brusc în faţa lor silueta aceasta înaltă. Un bărbat 
pe o cămilă. Un beduin care se uită la ei în jos cu ochi misterioşi. 
Stephen se holba la el în timp ce vorbea Judith. El nu înţelesese 
decât cuvântul „Sinai”. 

Fiul deşertului dădu din cap calm şi arătă cu o mână spre o 
direcţie cu totul diferită decât cea în care merseseră ei. 

Judith întrebă altceva, poate despre apă. Dar omul aplecă 
capul a părere de rău. Nu avea apă sau poate pur şi simplu nu 
voia să le dea. El avea cămila, care îl ducea spre ţinta lui, 
înainte ca setea să devină o problemă. 

— Salaam aleikum, îşi luă în cele din urmă rămas-bun, ca şi 
cum i se întâmpla să întâlnească tot mereu călători rătăciţi în 
deşert şi înainte de a pune mâna pe frâiele cămilei sale, puse 
din nou braţul subţire al unor căşti, care în timpul convorbirii, 
atârnaseră de gâtul lui. 

— Asta! îi scăpă lui Stephen. Arătă spre căşti. Ce sunt astea? 

Beduinul se uită iritat la el şi lăsă căştile din nou jos. li aruncă 
lui Judith o privire întrebătoare. Ea spuse ceva după care el 
scoase de sub burnusul său un casetofon argintiu pe care-l arătă 
lui Stephen: 

— Un walkman Sony, spuse el cu accent arab fonfăit. 

— Un walkman! strigă răguşit Stephen. Un walkman Sony 
original! 

Izbucni într-un râs nebunesc, ascuţit, care îl zgâlţâi, părând că 
vrea să spargă corpul lui slăbit. 

— Stephen! îl apostrofă Judith. Ce-nseamnă asta? Mândrul fiu 
al deşertului, vizibil indignat de râsul lui Stephen, băgă cu o faţă 
împietrită aparatul din nou înăuntru sub acoperământul larg, de 
culoare deschisă. g 

— Nu, stai! strigă Stephen şi întinse mâna. Scuzaţi-mă. Imi 
pare rău. Judith, spune-i te rog că-mi pare rău. Intreabă-l dacă- 
mi poate da bateriile. Te rog! 

— Dar ce vrei cu bateriile? 

Asta nu ştia nici el prea exact. Bateriile erau cumva 
importante. Şi un walkman Sony era într-un fel ceva hazliu. 
Când era copil, îşi dorise întotdeauna unul, dar nu-l primise 
niciodată. Din primii bani câştigaţi de el îşi cumpărase un 
walkman în cele din urmă, unul exact la fel. 


467 


Dar când şi unde se petrecuse asta? Nu-şi mai putea aminti. 
Numai că îi trebuiau bateriile. 

— Întreabă-l! 

Ea spuse ceva în arabă. Nu ştia că ea vorbea araba. Nu ştia 
atât de multe lucruri despre ea, iar acum era prea târziu. 

Beduinul îl măsură cu privirea de sus până jos şi apoi dădu 
scurt din cap. Cu nasul lui mândru, acvilin arăta ca o figură 
mitologică, iar ochii lui exprimau o respingere clară. 

Stephen băgă mâna în buzunarul pantalonului, găsi o 
bancnotă mototolită, chiar o hârtie de cincizeci de dolari, o 
netezi rapid şi i-o întinse beduinului. 

— Bateriile, vă rog! Plătesc cincizeci de dolari. 

— Stephen, ce-nseamnă asta? Nu faci absolut nimic cu 
bateriile alea. Te faci doar de râs... 

— Cincizeci de dolari! repetă Stephen încăpățânat. Doar 
bateriile! 

Arabul împreună mâinile pe mânerul şeii, ţinând frâiele 
pregătite şi îi spuse ceva lui Judith. Între timp cămila îi privea pe 
cei doi călători cu indiferenţă obtuză. 

— Ce zice? 

— Spune că, dacă bateriile valorează pentru tine cincizeci de 
dolari, atunci precis că valorează şi o sută de dolari. 

— Sigur că da! strigă Stephen şi băgă din nou mâinile în 
buzunar. O sută de dolari. Da. 

Incepu să caute ca nebunul, dar nu mai găsi nimic. Nimic, nici 
o monedă, darămite o bancnotă. Ridică ochii spre beduin, care 
aştepta nemişcat. 

— Îmi pare rău, nu am mai mult. Doar cincizeci de dolari. 

Fiul deşertului înţelegea evident mai multă engleză decât 
afirmase la început. Aplecă, aşadar, capul, strâmbă gura într-un 
surâs arogant şi spuse cu tărie reţinută: 

— Then have a nice day! Şi cu asta apucă frâiele şi goni ca o 
furtună de nisip. 

Stephen se uită după el nedumerit. Cincizeci de dolari era 
doar un preţ bun. Pentru două baterii, nu-i aşa? 

* 


Unde erau blestematele de elicoptere? Nu era de conceput. 


10 Then have a nice day! - Atunci să aveți o zi frumoasă! 
468 


Cu câteva zile în urmă, când încă nu ştiau nimic şi nici nu aveau 
nimic, fuseseră urmăriţi pas cu pas. Şi acum, când ştiau totul şi 
aveau totul, nici nu mai erau căutaţi! 

Nimic. Indiferent de câte ori se învârti, cerul era limpede şi gol 
până la orizont. lar pământul din jur lucea ca şi cum erau 
înconjurați de apă. 

* 

Judith îi spunea cu o voce şuierată, gâfâită lucruri despre el 
care sunau neprietenoase. Nu înţelegea de ce făcea asta. Dar ÎI 
bombarda cu toate aceste cuvinte în mod formal, le scotea din 
ea ca pe un balast otrăvitor, ca şi cum ar fi trebuit să se curețe 
şi să se elibereze de ele. 

Dar făcuse toate aceste drumuri cu el împreună. De ce o 
făcuse? Nu înţelegea ce voia, deveni tot mai monosilabic, încetă 
să se apere, tăcu. Apoi Judith ajunse la sfârşit, amuţi cu un 
sunet care dădu chix. 

Era bucuros că se terminase. Voia să mai spună o frază, ceva 
care să încheie toată problema, să tragă linie, s-o rezolve. Doar 
nu putea să lase lucrurile aşa. 

Dar după acea frază trebui să spună o a doua şi încă una şi 
încă una, şi brusc era ca şi cum s-ar fi rupt un zăgaz în el, mare 
cât barajul Hoover şi în spatele lui se adunase toată furia, toată 
ura, toată disperarea pe care o simţise vreodată. Se auzi ţipând 
răguşit, se vedea făcând scandal ca un schelet care înnebunise, 
simţea tot ce era scârbos şi stricat scurgându-se din el, şi totul 
se vărsa asupra lui Judith, care se uita la el neajutorată, dar el 
nu putea face nimic împotriva acestui lucru. 

Apoi trecuse. Era golit. IIl durea gura, sângera din câteva 
crăpături. Judith încetase să se uite la el, mergea mai departe, 
ca şi el. 

Dar brusc văzu cum îi cedă un picior şi se împiedică, încă 
înainte ca el să reacționeze, Judith se prăbuşi. 

— Judith... 

Aerul sticlos părea că e făcut din gelatină, permiţând doar 
mişcări cu încetinitorul, care înghiţeau groaznic de multă 
putere. Îngenunche lângă ea, pe jos, o ridică şi îi puse capul în 
poala lui. li curgea sângele dintr-o rană la frunte, nimic 
important. Ochii îi ţinea închişi. 


469 


— Judith! 

Fata ridică pleoapele cu atâta greutate, ca şi cum cântăreau 
tone, şi se uită tristă la el. Ochii îi erau roşii. Îi vedea vena 
gâtului pulsând nebunește. 

Deschise gura şi o închise, încercă să vorbească, dar îi era 
foarte greu. Trebui să se aplece, pentru a o înţelege. 

— Tot timpul am crezut că... _ 

Se opri, scutură slab din cap. Inchise iar ochii. 

— Ce? şopti el. 

— Am crezut... că tu... 

— Eu? 

— Nimic. 

* 

Le făcea bine când veni umbra mare, lată peste ei. Paşi, în 
spatele lor, în dreapta şi în stânga, în jurul lor. Mirosea a 
benzină, a eşapament, a cauciuc ars şi a frâne încinse, a apă de 
bărbierit. 

Un bărbat într-un costum bleu, la două rânduri apăru în faţa 
lor. Pantofii lui erau atât de curăţaţi încât luceau. Avea un ac de 
cravată din aur. Aparent, omul nici măcar nu transpira şi întinse 
mâna. Aşa întinsese tatăl lui mâna când îl luase odată de la 
grădiniţă, şi el purtase mereu astfel de costume. 

— Daţi-mi camera video, Stephen, spuse bărbatul. Apoi ne 
vom ocupa de dumneavoastră. 

Ăsta nu era tatăl lui. Tatăl lui nu se ocupase niciodată de el. 
Întotdeauna ceruse ca copiii săi să fie puternici, puternici şi 
independenţi. Era bine când voia cineva să se ocupe, în sfârşit, 
de el. Atât de bine! Cu un sentiment de durere în colţul ochilor, 
pentru că nu voiau să curgă lacrimi, scoase săculeţul de sub 
cămaşă. 


470 


37 


În noaptea de marţi spre miercuri, paznicul de 
noapte care era de serviciu, pe nume Samuel 
Rosenfeld, constată la ultimul său rond de la ora 7.15 
dimineaţa că lacătul ce închidea provizoriu, de două 
zile, laboratorul de restaurare fusese îndepărtat. 
Protocolul de pază nu consemnează alte incidente. 

Din raportul poliţiei 


Era răcoare când se trezi. Probabil că dormise, da, şi îi făcuse 
bine. Răcoarea din jurul său părea să absoarbă căldura, care 
încă mai era acumulată în corpul său şi care iradia în toate 
direcţiile. Şi era întuneric. Nu, de fapt nu chiar întuneric. Nu ştia 
unde se afla. Vedea pereţi goi de metal strălucind mat, cu 
rânduri de şuruburi deasupra şi un tavan din metal. Prin orificii 
mici aflate imediat sub tavan intra nişte lumină, suficientă. 

O femeie tânără se aplecă asupra sa. Purta un halat alb şi-l 
privi atentă. Era sută la sută sigur că nu o mai văzuse niciodată. 
Ea atârnă un săculeţ de plastic plin de un cârlig metalic peste 
patul său, îi fixă un tub de plastic, care se termina printr-un 
pansament, pe partea superioară a mâinii sale drepte. 

— Ce...? începu el, cu voce hârâită. Ce faceţi aici? Femeia 
privi spre el în jos şi doar zâmbi prietenos. 

El ridică cu greutate braţul şi privi legătura de pe mâna sa. Ce 
însemna asta? 

Femeia dispăru. O altă faţă apăru deasupra sa, faţa unui 
bărbat bătrân cu părul alb. 

Cunoştea această faţă. Profesorul Wilford-Smith. Acum îşi 
aminti din nou totul. Deşertul. Canicula. Prăbuşirea lui Judith. 
Judith! 

Întoarse capul într-o parte, ceea ce duru groaznic, şi o căută. 
Da, acolo lângă el se afla şi ea întinsă, pe un pat pliant, având 
de asemenea ataşată o perfuzie, şi dormea. Cineva îi spălase 

471 


faţa. 

Acum îşi amintea. Li se dăduse să bea o soluţie salină, care 
avusese o aromă vagă de portocale. Băuse mult din soluţia 
aceea, băuse probabil o găleată întreagă. Se înecase, dar nu 
putuse să vomite, după care băuse din nou. Apoi nu-şi mai 
amintea nimic. 

— Unde suntem? 

Profesorul ridică încet capul şi privi în jur, de parcă şi el s-ar fi 
întrebat tot timpul acest lucru. 

— Este un car de transmisiuni, spuse el. 

— Şi ce se petrece aici cu noi? Privi spre punga de perfuzii. 
Bătrânul om de ştiinţă zâmbi trist. 

— E doar ser fiziologic. Lichid, de fapt. Amândoi eraţi puternic 
deshidrataţi când v-am găsit. 

— Deshidrataţi? 

— Nu a mai lipsit mult şi... 

Stephen Foxx închise ochii. Acum, că-i revenea amintirea, 
simţi spre mirarea sa ceva de genul ruşinii. Fusese o mare 
imprudenţă din partea lui, fără nici un fel de echipament, fără 
nici o pregătire, să mărşăluiască prin deşert. Să-şi rişte 
inconştient viaţa, pentru o cursă, pentru a demonstra ceva, 
pentru a câştiga. Fusese o greşeală să o tragă pe Judith după el. 

— Cum ne-aţi găsit de fapt? 

— Nu a fost uşor. Nu eraţi acolo unde aţi fost căutaţi. În 
sfârşit, Kaun a cumpărat rapid timp de observare cu un satelit 
de spionaj rusesc şi aceia v-au detectat. 

— Ce? Ruşii? 

— Da. 

Stephen încercă să-şi imagineze ce se petrecuse. 

— Intâi am mers spre sud, apoi mereu spre vest. Voiam să 
ajungem de-a lungul şoselei pe lângă graniţă spre Sinai. 

Arheologul ridică din sprâncene. 

— După cum îl cunosc pe Kaun, nu o să se lase convins să nu 
vă arate imaginile. Puteţi fi recunoscuţi foarte bine amândoi din 
spaţiul cosmic. Şi o să vă minunaţi pe unde aţi umblat. 

— Aa. 

In plus şi asta. Se pierduseră. Dar cum? Merseseră mereu 
spre munţi...? 


472 


— Ce-i cu camera? 

Profesorul Wilford-Smith îndreptă privirea asupra unui punct 
ce se afla deasupra capului lui Stephen. Stephen îşi răsuci gâtul. 
Acolo se afla un perete despărțitor, cu o uşă de trecere îngustă, 
ce se putea încuia, şi un geam mare de sticlă, în spatele căruia 
era trasă o perdea neagră. 

— Kaun e acolo înăuntru. Deja de mult timp. A cerut să i se 
dea câteva pachete de baterii şi apoi s-a închis cu ele acolo. 

Cu un văitat involuntar, Stephen se lăsă să cadă pe spate. 
Pierduse! El pierduse cursa, la naiba! Lacrimi de dezamăgire îi 
apărură în colţul ochilor. Era aşa de nedrept, incredibil de 
nedrept. Se străduise, luptase, îşi aruncase întregul curaj şi 
întreaga sa hotărâre în joc - şi Kaun, cu milioanele sale, nu 
făcuse decât să cumpere inteligenţa, know-how-ul şi tehnica 
ruşilor, care aveau nevoie de fiecare cent, pentru a fi la timpul şi 
la momentul potrivit şi a putea culege ce nu semănase el. 
Fusese o luptă între David şi Goliat şi de data aceasta câştigase 
Goliat. Goliat câştiga întotdeauna, aşa stăteau lucrurile. Vechile 
poveşti evlavioase care povesteau altceva erau, la urma urmei, 
doar nişte vechi poveşti evlavioase. 

Închise ochii şi în momentul următor îi apăru faţa fratelui 
Gregor. Sunase atât de bine - momentul adevărului. Vechea 
profeție, despre forţele luminii şi forţele întunericului care se 
luptau pentru a-şi însuşi relicva. Chiar dacă zâmbise în sinea lui 
la auzul cuvintelor călugărului, ceva în el crezuse în aceste 
cuvinte, se simţise puternic datorită lor, îşi închipuise că 
Dumnezeu era de partea sa. 

Şi acum? Dăduse greş? Totul depindea de ce intenţiona Kaun 
să facă cu filmul video. Cu siguranţă avea să-l difuzeze într-o 
formă sau alta pe canalele sale de televiziune, astfel încât să 
scoată un profit maxim. Şi toată lumea avea să-l vadă. Şi nu-i 
promisese monahului mai mult de atât. 

Şi avea să-l vadă în sfârşit şi el. Atunci va simţi un gust amar 
şi probabil că mai trebuia să aibă răbdare un timp şi apoi să fie 
de mult acasă pe canapeaua sa şi să privească împreună cu alte 
milioane de oameni plini de curiozitate, care urmăriseră 
anunţurile corespunzătoare, dar avea să-l vadă. Tot era ceva. Ar 
fi putut obţine acest lucru într-un mod mai uşor, dar oricum 


473 


avea să-l vadă până la urmă. 

Poate nu trebuia să se aştepte la mai mult. 

In acest moment cineva umblă de afară la încuietorile uşilor 
din spate, folosite pentru încărcare, una din uşi se deschise şi o 
rază de lumină orbitoare pătrunse înăuntru. Intrară trei bărbaţi, 
urcând pe o scară de metal, închiseră uşa după ei şi o încuiară 
din nou. 

Stephen îi privi şi la început nu reuşi să realizeze ce vedea. 
Observă cum silueta profesorului, care stătuse până atunci pe 
un scaun, se rigidiza, de parcă i-ar fi cunoscut pe oamenii aceia 
şi nu ar fi vrut să aprofundeze relaţia cu ei. 

Erau preoţi. Doi tineri şi unul mai bătrân în mijlocul lor. În 
orice caz purtau robe lungi şi negre de preoţi, cu 
inconfundabilele lor gulere. 

Biserica. Îşi aminti din nou de Eisenhardt, întâlnirea lor în 
bibliotecă. Kaun plănuise să vândă toate descoperirile pentru 
zece miliarde de dolari Bisericii Catolice. O, ce câine! Nu numai 
că averea sa îl ajutase să câştige, dar victoria sa avea să 
sporească această avere într-un mod de neimaginat. Zece 
miliarde de dolari. Asta nu putea fi adevărat. 

— Bună ziua, spuse bărbatul din mijlocul grupului cu o 
blândeţe ce părea artificială. Mă numesc părintele Scarfaro. Aş 
vrea să vorbesc cu domnul Kaun, dacă este posibil. 

Profesorul Wilford-Smith strâmbă din nas. 

— Mi-e teamă că tocmai este foarte ocupat. Expresia feţei 
bărbatului, care se numea părintele Scarfaro, se întunecă într- 
un fel care arăta clar că rugămintea dinainte fusese spusă doar 
retoric. 

— E acolo înăuntru? întrebă el şi indică spre uşa din faţă a 
vehiculului. 

Profesorul încuviinţă doar din cap. Scarfaro se duse în faţa uşii 
şi bătu extrem de puternic. De dinăuntru se auzi un bolborosit 
de neînțeles. Preotul se aşeză din nou între cei doi însoțitori şi 
spuse, îndreptat spre bătrânul om de ştiinţă: 

— Ne aşteaptă. 

Stephen fu cuprins de o dezamăgire fără margini. Deci era 
totuşi o chestiune stabilită. Biserica avea să primească filmul. 
Aceasta avea să îl arate sau să-l facă dispărut în arhivele sale 


474 


secrete, în funcţie de cum îi convenea conţinutul înregistrării. 
Minunat! 

Uşa de legătură se deschise brusc, Kaun ţâşni afară, în ţinută 
lejeră, cu părul vâlvoi, într-un fel ciudat altfel, mai uman decât 
şi-l amintea Stephen. Avea camera video în mână. 

— Trebuie să vedeţi asta, profesore! strigă el. Întreaga lume 
trebuie să vadă aceasta, întreaga... 

De-abia acum privirea sa căzu asupra lui Scarfaro şi 
însoţitorilor săi şi se opri brusc. 

— Cum de aţi ajuns aici? întrebă el consternat. Scarfaro 
înclină capul. 

— Mă străduiesc să ţin pasul cu dumneavoastră. Stephen 
ridică apoi capul şi-l studie pe magnatul media. Acestuia nu-i 
convenea aparent deloc prezenţa preoţilor. Şi în nici un caz nu-i 
aşteptase. Ce se petrecea aici? 

Poate mai era o speranţă. 

— Nimeni nu ştie că sunt aici, spuse Kaun suspicios. Nimeni în 
afara oamenilor mei. Cum m-aţi găsit? 

— Nu a fost prea uşor, replică Scarfaro, ocolind aproape 
bătător la ochi întrebarea. Am venit să vă spun că banii sunt 
pregătiţi. Un cuvânt de-al meu e suficient şi banii curg în 
conturile dumneavoastră. Scarfaro înclină din nou capul. Şi 
aceasta n-ar trebui să fie o problemă, de îndată ce am văzut 
marfa şi am constatat că este ceea ce promitea. 

Kaun părea nemulţumit. 

— Trebuie să mai vorbim despre asta, spuse el în sfârşit. 
Situaţia s-a schimbat. Oferta era valabilă la acel moment şi 
pentru preluarea situaţiei de atunci a săpăturilor. 

Scarfaro întinse mâna. 

— Cum vreţi. Îmi permiteţi cu siguranţă să arunc totuşi o 
privire? 

Kaun şovăi. Privi camera zgâriată din mâna sa, privi trimişii 
Vaticanului. Stephen îşi ţinu respiraţia. Ceva nu era în regulă 
aici. 

— Vă rog, spuse Scarfaro cu o voce ciudată, blândă, aproape 
hipnotizatoare. 

Kaun îi întinse aparatul. Părea că nu se simţea bine făcând 
asta, dar i-l întinse. Arăta aşa de fals totul, că fiecare fibră în 


475 


Stephen se revoltă. 

Scarfaro luă micul aparat, ce era doar un pic mai mare decât 
un pachet de ţigări şi-l cântări gânditor în mână. 

— Biserica, spuse el, pentru a vorbi în limbajul 
dumneavoastră, domnule Kaun, este un concern multinațional, 
care produce sens - sensul vieţii pentru un miliard de oameni. 
Acesta este un produs important, poate cel mai important. ŞI 
unul foarte căutat, pentru că altfel nu am mai fi existat de mult. 
Recunoaşteţi faptul că, adăugă el cu un zâmbet fără bucurie, nu 
putem tolera nimic ce ar periclita acest produs? 

De scena petrecută în momentul următor, Stephen Foxx avea 
să-şi amintească tot restul vieţii de parcă s-ar fi derulat cu 
încetinitorul. În nenumărate vise retrăia această secundă iar şi 
iar, văzu mereu şi mereu cum bărbatul din Roma ridică mâna cu 
camera, apoi o duse în jos, pentru a-şi lua avânt, într-o mişcare 
circulară, din umăr, fâlfâind-o înainte şi înapoi pentru a trânti în 
final camera video cu o forţă imensă de podea, unde se sparse 
în o sută de bucățele. . 

Cineva ţipă, Kaun. In secunda următoare, cei doi preoţi la 
stânga şi la dreapta lui Scarfaro ţineau revolvere în mâini şi nu 
mai semănau deloc a preoţi, ci a pistolari, îmbrăcaţi în sutane 
preoţeşti, gata să facă orice. O împuşcătură latră atât de tare 
prin spaţiul interior al tirului, încât aproape că producea durere 
şi Kaun fii aruncat înapoi, ţinându-se de mână, iar sângele curse 
printre degetele sale. 

— Ce faceţi aici? urlă el. Scarfaro, ce faceți? 

Preotul cu nasul acvilin nu se mulţumi cu spargerea 
aparatului, el ridică piciorul şi calcă cu pantoful bucăţile rămase. 
Scrâşniră de parcă se rupeau oase, se făcu ţăndări pocnind, 
metalul zgârie metalul cu un zgomot ca de urlet, fragmente 
săriră cu putere şi ricoşară în pereţi. Apoi se aplecă şi ridică ce 
părea să fie inima casetei video, un disc subţire, dintr-un 
material transparent, strălucitor - era oare siliciu? - o ridică şi o 
rupse în două, cu o expresie nemiloasă a feţei. 

— Scriptura Sfântă e perfectă, zise el. Aceasta i-am învăţat pe 
oameni de sute de ani, atât de mult timp încât au început să 
creadă, pentru binele lor şi pentru pacea lor sufletească. Putem 
să permitem ca acum să se adauge ceva? Nu putem. Avem voie 


476 


să permitem să se constate că Isus a spus altceva decât s-a 
transmis? Nu avem voie. Dacă am face-o, totul s-ar încurca, s-ar 
deschide toate uşile şi porţile îndoielii, ar fi distrusă credinţa. 
Dar fără credinţă nu există pace sufletească. Este datoria 
noastră să le permitem oamenilor să-şi păstreze credinţa - chiar 
cu preţul ca noi înşine să o pierdem. 

Kaun alunecă încet, cu faţa desfigurată de durere, pe peretele 
despărțitor. Mâneca de la cămaşă i se făcu roşie. Nimic nu mai 
amintea de statura bogatului şi puternicului stăpân al imperiului 
de firme. 

— Nu ştiţi ce aţi făcut, se vaită el. Aţi distrus un document 
care ar fi putut dirija istoria omenirii în direcţii noi şi de 
nebănuit. Ucideţi Adevărul. Asta a făcut Biserica dintotdeauna, 
nu-i aşa? A vânat Adevărul şi l-a ucis. 

Scarfaro sfărâma bucăţile mai departe până când lăsă să 
cadă din mâinile sale mici aşchii strălucitoare pe podea. 

— Adevărul? zise el şi-l privi provocator pe milionarul care 
sângera. Adevărul este că Adevărul este neimportant. 
Creştinismul a funcţionat două mii de ani şi ce a funcţionat atât 
de mult va funcţiona în eternitate. Adevărul este că adevărata 
persoană a întemeietorului nu joacă nici un rol. Din contră, este 
foarte bine că el, la care se referă totul, este atât de 
necunoscut, atât de neatins - cum altfel ar fi putut deveni acest 
simbol  suprauman? Chiar dacă acest film video al 
dumneavoastră L-ar fi arătat pe adevăratul, istoricul Isus din 
Nazareth: ce fiinţă umană ar putea să concureze cu imaginea pe 
care i-am construit-o noi? Nu, nu avem nevoie de acest 
document. Nu poate face decât rău. 

Kaun alunecă într-o parte. Sora medicală se grăbi spre el. 
Nimeni nu trase asupra ei, dar Stephen văzu cum tresări degetul 
unuia dintre bărbaţi. 

Scarfaro îi luă pistolul. După cum îl apucă şi-l ţinea, nu era 
pentru prima dată în viaţa sa când manevra o armă. Făcu 
însoţitorului său un semn cu ochiul. Preotul se lăsă în genunchi 
şi scoase o lopăţică la iveală, cu care adună grăbit resturile 
camerei, pentru a pune apoi totul într-un săculeţ de plastic, pe 
care-l scoase dintr-o cută a sutanei sale închise la culoare. 

— Vă e frică de El! gâfâi Kaun consternat. Vă e frică de cel pe 


477 


care afirmaţi că-l veneraţi! 

Scarfaro îl privi cu ochi scăpărători. 

— Să nu ne îmbătăm cu apă rece, spuse el în final. Adevăratul 
Isus ar fi şi astăzi un răsculat, o ameninţare pentru ordinea 
publică, duşmanul statului numărul unu. Ochii săi deveniseră 
nişte fante subţiri. Dar astăzi am fi noi cei care ar trebui să-L 
judece. 


478 


38 


Ipotezele şi concluziile oferite pot părea incredibile; 
dar sunt tot ce putem oferi. Dacă ceea ce s-a realizat 
are la urma urmei valoare ştiinţifică, nu ne încumetăm 
să apreciem. Poate că această decizie finală ar fi fost 
mai puţin descurajantă, dacă descoperirile principale - 
scheletul şi instrucţiunile de utilizare - nu ar fi fost 
furate, în condiţii rămase neelucidate, din laboratorul 
de restaurări al Muzeului Rockefeller. Astfel că 
imaginile printate aici şi înregistrările video 
consemnate ale primei examinări sunt tot ce ne-a mai 
rămas de la această descoperire epocală. 

Profesor Charles Wilford-Smith, 
Raport asupra săpăturilor arheologice 
de la Bet Hamesh 


Niciodată nu avea să uite acest moment, niciodată acest bilet, 
această bucată de hârtie neînsemnată, pe care o preluase 
împăturită şi sigilată din mâinile şefului Centrului Papal de 
Informaţii şi pe care o purtase grăbit şi zelos prin încăperile 
înalte, culoarele lungi şi peste scările largi, fără să piardă un 
minut, exact aşa cum i se indicase, pentru a duce informaţia 
direct Sfântului Părinte. Niciodată nu avea să uite veneraţia 
care-l cutremură, atunci când el, un simplu călugăr tânăr, 
trecuse pragul încăperilor private ale papei. Sfântul Părinte 
stătea într-un jilţ, aproape de geam, şi se ruga. Sau dormea, aşa 
precis nu se putea spune. El rămase pe loc la o distanţă 
cuvenită şi nu ştia ce să facă. „Fără să piardă un minut”, aşa i 
se spusese. Ei bine, el nu pierduse nici un minut, era aproape 
fără răsuflare. Dar nu putea să deranjeze contemplaţia papei! 

Respiră uşurat când Sfântul Părinte îl eliberă din încurcătura 
sa, deschizând ochii, observând prezenţa sa şi îi arătă cu un 
zâmbet călduros să se apropie. 

479 


— Ce ai pentru mine, fiul meu? şopti el. 

— O ştire urgentă din Israel, Sanctitatea Voastră. 

Îi întinse biletul cu mesajul. Rămase apoi în aşteptare, în timp 
ce papa îndepărta sigiliul cu degete greoaie pentru a despături 
apoi hârtia. Văzu cum citea ce scria pe bilet. 

Era de parcă ar fi fost martorul prăbuşirii psihice a omului 
care se afla în fruntea Bisericii. Indiferent care era conţinutul 
mesajului, părea că-i suge suflul vieţii din corp. Faţa Sfântului 
Părinte deveni cenuşie şi palidă, ca şi cum moartea îşi întindea 
mâinile după el în acel moment. Mâna sa se încleşta în jurul 
hârtiei, o mototoli, căzu lipsită de viaţă în poala sa, în timp ce 
privirea sa căuta cerul prin geamul apropiat. 

— Nu asta am vrut, îl auzi tânărul călugăr speriat şoptind 
îngrozit pe bătrânul papă. Nu asta ţi-am spus, Baptist, nu asta... 

Tânărul călugăr avea să se întrebe toată viaţa ce însemnau 
acele cuvinte. 

* 

Stătea în biroul său, care era în sfârşit din nou al său şi 
urmărea prin fereastra deschisă plecarea lui Scarfaro şi a 
însoţitorilor săi cu feţele lor spâne. Pentru nimic în lume nu ar fi 
reuşit să se ducă afară în curte pentru a-şi lua rămas-bun. 

Atunci când veniseră ieri-seară târziu, păruseră toţi neliniştiţi, 
răscoliţi de ceva nespus de rău, înconjurați de ceva rece, 
sinistru. Aşa, ca şi cum comiseseră o crimă ce nu putea fi 
pomenită. 

În orice caz, indiferent ce făcuseră, îşi terminaseră misiunea. 
Şi dintr-odată se grăbeau. Scarfaro îi comunicase că urmau să 
plece dimineaţa următoare şi voia să ştie unde este de fapt 
maşina. Toate acestea într-un ton răstit şi dispreţuitor, de parcă 
ar fi vorbit cu servitorul său cel mai greu de cap. Şi părintele 
Lukas îşi înghiţise cuvintele, cum înghiţise totul de când 
năvălise omul din Roma peste ei şi spusese că atelierul de 
reparaţii îi comunicase că maşina era reparată şi putea fi 
ridicată. 

— Şi? lătrase Scarfaro nereţinut. 

— Scuzaţi-mă, dar nu înţeleg... 

— Dacă maşina e gata, îl pusese la punct Scarfaro, atunci vă 
duceti să o luați! 


480 


Aşa că, în dimineaţa aceea se sculase în mod special foarte 
devreme, se dusese cu primul autobuz prin tot oraşul până la 
service, pentru a sta acolo în faţa uşii până avea să deschidă. 
Plătise factura, evident, cu banii proveniţi din donațiile pe care 
le colectau de la proprietarii de magazine mici şi de la bunici 
sărace! Şi apoi condusese maşina prin aglomeraţia crescândă a 
unei zile de lucru până în curtea bisericii. 

Şi acum privea cum oamenii din Roma îşi puneau puţinul 
bagaj în portbagaj, îşi împărțeau locurile şi-l trăgeau pe şofer la 
sorţi şi spera că nu îi mai va vedea pe toţi la un loc niciodată în 
viaţa sa. 

La fel cum spera să nu trebuiască să afle niciodată ce fusese 
în geanta pe care o aduseseră. Ce făcuseră noaptea târziu în 
bucătărie? Sunete ciudate, rău prevestitoare răsunaseră prin 
întreaga clădire. Fratele Geoffrey venise neliniştit la el, dar nu 
se încumetase să se uite. Aşa că se dusese el însuşi. Atunci 
când băgase capul pe uşa bucătăriei, văzuse cum bărbaţii 
scoseseră bucăţi din geantă, bucăţi ce arătau ca părţile 
componente ale unui radio sfărâmat, le prelucrau cu satâre şi cu 
bătătoare de came sau le ţineau cu cleştii de salată în flacăra 
dată la maximum a aragazului, unde se topeau urât mirositor şi 
ardeau. Arăta de parcă erau preocupaţi să şteargă sistematic 
urmele unei crime. În momentul următor, se şi ridicase unul 
dintre ei, se aşezase în faţa sa, dându-i de înţeles, că nu avea ce 
căuta acolo. 

Sună telefonul. Voia să-l lase să sune şi să-şi vadă de 
gândurile sale, dar târâitul nu se mai oprea. Aşa că ridică 
receptorul. 

— Alo! 

Recunoscu vocea. Era propietarul atelierului de reparaţii. O 
voce gâfâitoare, alunecoasă. 

— Da? întrebă el atât de scurt şi de respingător pe cât se 
putea. 

Trebuise să-l vadă pe tipul ăsta de dimineaţă. Aceasta, i se 
părea lui, ajungea pentru o zi. 

— Maşina pe care aţi ridicat-o azi-dimineaţă, gâfâi vocea, are 
un defect. 

„Tipul ăsta prost şi lacom, se gândi părintele Lukas. Dar era 


481 


catolic, nu? Ăsta era principalul lucru.” 

— Credeam că aţi reparat-o? întrebă el şi observă cu 
satisfacţie cum vocea sa căpătă duritate. „Ar trebui să-l 
excomunice.” Sau ce anume am plătit mai exact azi-dimineaţă 
pe factura aceea? 

— Nu... da... E reparată, dar cineva a uitat să monteze 
colierele de siguranţă ale cablurilor de frânare! Tocmai am fost 
jos în atelier şi le-am văzut acolo... 

— Colierele de siguranţă? 

— Da. Colierele de siguranţă. 

— Şi ce înseamnă aceasta? 

Vocea căpătă un ton văicărit. 

— Cum să explic asta... Colierele de siguranţă trebuie să 
împiedice desprinderea cablurilor de pe racorduri, înţelegeţi? 
Dacă există vibrații sau dacă maşina trece printr-o groapă... De 
fiecare dată când frânează şoferul, furtunurile se lungesc un pic, 
se desprind încet-încet de pe racorduri. Maşina nu trebuie să 
mai meargă nici un metru până nu am reparat asta, mă auziţi? 
Trimit acum imediat pe cineva cu colierele. 

Părintele Lukas se uită pe fereastra biroului. Unul dintre tinerii 
cu ochii morţi tocmai deschidea poarta curţii. Ceilalţi stăteau 
deja în maşină. Motorul mergea. 

— O clipă, spuse părintele Lukas bărbatului de la celălalt 
capăt al firului. Imi pare rău, dar maşina a plecat deja. 

— O, Doamne Dumnezeule! Ştiţi încotro a plecat? 

— Spre Haifa. 

— Spre Haifa! Şi nu aveţi vreo posibilitate să-l anunţaţi pe 
şofer? 

— Nu. 

Atunci când închise, rămase cu mâna pe receptor şi privi în 
gol încă un timp. Işi imagină drumul spre Haifa, ce ducea peste 
munţii din Galileea. O şosea cu multe curbe, de-a lungul unor 
prăpăstii abrupte. Era voia lui Dumnezeu, cu siguranţă era 
aceasta. „A mea este răzbunarea, spuse Domnul.” 

* 


Dar frânele maşinii nu cedară. Chiar înainte de a părăsi 
lerusalimul, Luigi Baptist Scarfaro şi cei doi însoțitori ai săi fură 
loviți de un mic camion ce cotise greşit; un accident la care nu 


482 


fu nimeni rănit, dar care produse maşinii daune totale. Aceasta 
ajunse la fiare vechi, înainte să poată observa cineva lipsa 
colierelor de siguranţă de la frâne, în timp ce credincioşii 
slujitori ai singurei şi adevăratei Biserici ajunseră la Haifa teferi, 
pe banii asigurării duşmane într-o maşină închiriată, de unde 
porniră călătoria de întoarcere spre Roma - cu vaporul, pentru 
că unele lucruri pe care le aveau de transportat se puteau 
scoate din ţară mai uşor cu vaporul decât cu avionul. 

Părintele Lukas nu află niciodată aceste lucruri. La o 
săptămână după plecarea lui Scarfaro se dusese, din cauza unor 
dureri la înghiţire, ce deveneau din ce în ce mai puternice, la 
doctor, iar acesta îi diagnostică un cancer în stadiu avansat la 
esofag. Restul jumătăţii de an al vieţii sale îl petrecu într-un 
spital condus de maici catolice, în care i se făcură tot felul de 
operaţii şi tratamente, deşi în principiu era clar de la început că 
nu aveau cum să-l salveze. Sora care îl veghea pe patul de 
moarte urmări impresionată cum preotul plânse aproape până 
la ultima suflare ca un copil disperat. 

Nici George Martinez nu află niciodată nimic din toate 
acestea. După întoarcerea sa în Bozeman, Montana, îi provocă 
mamei sale atâta bucurie prin relatările sale pitoreşti ale trăirilor 
lui din lerusalim, încât îl binecuvântă cu o formulă magică 
mexicană. In timpul următoarei sale misiuni, care-l conduse la 
un şantier arheologic din America Centrală, cunoscu o anumită 
Beatriz Aznar, o istorică promițătoare şi în plus frumoasa fiică a 
unui milionar venezuelean al petrolului, care se îndrăgosti la fel 
de puternic în el, pe cât de puternic se îndrăgosti şi el de ea. Se 
căsătoriră la scurt timp după aceea şi trăiră de atunci pe o 
proprietate luxoasă în apropiere de Caracas, a cărei suprafaţă 
era de cinci ori mai mare decât terenul Universităţii din 
Bozeman, aduseră apoi pe lume o adevărată ceată de copii 
minunaţi şi se dedicară în rest studiului istoriei incaşilor, 
maiaşilor şi aztecilor. 

Fostul său superior, doctorul Bob Richards, suferi la prima 
misiune pe care o întreprinse fără George o rană greu 
vindecabilă la coapsă şi primi de la Universitatea din Bozeman, 
ca recunoştinţă a realizărilor sale, un post permanent de docent. 
Fusese un moment favorabil pentru acest pas, pentru că, un an 


483 


mai târziu, o firmă malaeziană scoase pe piaţă un tomograf cu 
ultrasunete, care nu numai că era mult mai performant şi mai 
uşor de mânuit decât cel dezvoltat de universitate, dar avea şi 
un preţ atât de scăzut, încât achiziţionarea sa era planificată 
chiar şi de institutele de istorie cu bugetele lor restrânse, astfel 
că cererea de investigaţii tomografice dispăru. 

Cazul descoperirilor arheologice care dispăruseră în mod 
misterios din Muzeul Rockefeller, precum şi incidentele de la 
Wadi Mershamon preocupară justiţia statului Israel. Cercetările 
procuraturii nu aduseră suficiente clarificări despre ce se 
petrecuse cu adevărat, pentru că suspecţii, acuzaţii şi martorii 
făcură afirmaţii contradictorii. Povestea unora, că se urmăriseră 
moştenirile unui călător în timp, fusese considerată şi respinsă 
drept o mărturie absurdă şi mincinoasă şi fuseseră ameninţaţi 
că, dacă vor repeta aceste afirmaţii la proces, vor fi condamnaţi 
pentru desconsiderarea tribunalului. La cererea unor foruri 
înalte - unul dintre observatorii cei mai angajaţi ai cercetărilor şi 
proceselor, jurnalistul israelian Uri Liebermann avea să 
vorbească despre influenţa milionarului şi magnatului media 
John Kaun prin intermediul multiplelor sale relaţii - se grăbi 
procesul, aşa că în final rămase doar reproşul că ar fi fost 
distruse descoperiri arheologice de o valoare care ar fi putut fi 
foarte mare, prin neglijenţă sau intenţionat, şi câteva alte 
acuzaţii, de la săvârşirea unui delict grav până la port ilegal de 
arme. 

Fraţii Judith şi Yehoshuah Menez fură achitaţi de vină. 
Judecătorul se rezumă la avertizări prelungite de a avea în viitor 
mai multă grijă atunci când era vorba de cum se procedează cu 
descoperirile arheologice, iar în cazuri de dubiu să informeze 
autorităţile statului, care sunt răspunzătoare pentru asemenea 
probleme.  Yehoshuah Menez rămase în continuare un 
colaborator apreciat al Muzeului Rockefeller, dar se orienta în 
special spre restaurarea hârtiei şi papirusului şi cu timpul deveni 
o adevărată capacitate recunoscută în acest domeniu. El 
dezvoltă printre altele şi un procedeu ce avea să fie cunoscut ca 
„menezizare”. 

Judith Menez se hotărî să studieze religia comparată şi la 
scurt timp după aceea se converti la budism. 


484 


Studentul american Stephen Cornelius Foxx fu găsit vinovat în 
instanţă pentru săvârşirea de delict grav şi pentru 
obstrucţionarea forurilor statului. Acuzaţia că ar fi pătruns prin 
efracţie în Muzeul Rockefeller nu putu fi probată. Foxx fu 
expulzat din ţară şi primi o interdicţie de intrare pentru cinci ani. 
El se întoarse la universitate şi îşi continuă studiile. După 
puternice dezbateri interne, Societatea Exploratorilor hotărî să-i 
retragă dreptul de a fi membru. 

Americanul Keith Hegarty Ryan, care se sustrăsese arestării la 
Wadi Mershamon prin fugă şi părăsise, după toate aparențele, 
ţara, rămase în continuare pe lista celor daţi în urmărire. 
Capetele sale de acuzare, incluzând posesia ilegală de arme de 
foc, ascultarea ilegală a telefoanelor, sechestrarea de persoane, 
ameninţarea şi instigarea la acţiuni penale, rămaseră valabile. 

Americanul John Kaun putu acredita ideea că nu ştia nimic 
despre activităţile criminale ale consilierului său de securitate şi 
că, de bună-credinţă, avusese încredere în el, dar fu totuşi găsit 
vinovat pentru distrugerea de descoperiri arheologice, precum 
şi pentru instigare la o serie de delicte minore şi condamnat la 
cinci ani închisoare. Într-un recurs, la care deja pomenitul 
jurnalist, Uri Liebermann îl suspectă, într-un articol mult 
dezbătut, de a avea protecţia unor sponsori influenţi, pedeapsa 
fu comutată în pedeapsă cu suspendare. John Kaun avu voie să 
părăsească Israelul. El se întoarse la New York şi la scurt timp 
după aceea divorța de soţia sa, fapt care găsi un ecou răsunător 
la nivel mondial în paginile revistelor de scandal şi tabloidelor. 
În continuare îşi demontă cu o hotărâre înverşunată întregul său 
concern şi vându în final chiar şi inima acestuia, televiziunea 
N.E.W., concurentului său celui mai mare. După aceasta John 
Kaun dispăru din viaţa publică. 

Profesorul englez Charles Wilford-Smith fu achitat pentru 
toate acuzaţiile ce se refereau la fapte penale. | se puse în 
vedere să părăsească Israelul şi i se dădu de înţeles că nu va 
mai primi niciodată permis de deschidere a unui şantier 
arheologic. În faţa presei declarase că regretă toate incidentele, 
dar că avusese oricum de gând, având în vedere vârsta sa 
înaintată, să se retragă din activitatea de cercetare. El se 
întoarse înapoi în Anglia. 


485 


Asistentul său de mulţi ani, istoricul israelian Shimon Bar-Lev, 
deveni în anul următor director adjunct al Muzeului Rockefeller. 

Mănăstirea Mershamon îşi închise din nou porţile şi recăzu în 
uitare. 

Jurnalistul Uri Liebermann, care  raportase pe larg 
desfăşurarea proceselor, scrise o carte despre săpăturile de la 
Bet Hamesh şi despre evenimentele care constituiseră obiectul 
proceselor. Dar atunci când termină cartea, cazul dispăruse de 
mult din conştiinţa opiniei publice şi nu găsi nici un editor care 
să i-o publice. 

Scriitorul Peter Eisenhardt, care plecase din Israel înainte de 
punctul culminant al evenimentelor, fu convocat ca martor în 
Israel, dar preferă să nu apară. Imediat după reîntoarcerea sa, 
împachetă notițele despre trăirile sale într-o cutie, le depozită în 
spate de tot pe dulapul înalt din dormitor şi se dedică unui 
roman nou, care nu avu mai nimic de-a face cu acele 
evenimente. Un recenzor avea să observe mai târziu că 
Eisenhardt nu a mai scris niciodată povestiri cu călătorii în timp. 

Profesorul canadian Goutiere nu a fost nici arestat, nici 
acuzat, ci s-a întors, la fel ca şi colaboratorii lui Kaun, 
nestânjenit în patria sa. 

Biserica Semănătorului a fost desfiinţată şi secularizată. 
Pomana săracilor, desfiinţată după venirea lui Luigi Baptist 
Scarfaro, nu a mai fost reluată niciodată. 


486 


39 


Trei ani mai târziu 


Afară burniţa, o ploaie rece, nefavorabilă, dintr-un cer cenușiu 
întunecat de noiembrie, iar înăuntru încălzirea nu voia cu 
adevărat să pornească, aşa că Stephen Foxx încercă să 
combată frigul cu nenumărate ceşti de ceai fierbinte şi cu un 
pulover gros, tricotat. Tocmai stătea în faţa unui dosar mai 
vechi de-al său, ambele mâini plasate în jurul unei ceşti de 
cafea aburinde, încercând să descifreze conţinutul şi sensul 
cursurilor sale vechi, când sună telefonul. 

Era din nou firma Video World Dispatcher. Mai bine zis, 
doamna Barnett, de la marketing. Doamna Barnett se distingea 
prin două trăsături: în primul rând, prin obişnuinţa sa de a se 
farda atât de strident de parcă ar fi vrut să concureze reclama 
luminoasă de pe acoperişul sediului firmei; în al doilea rând, 
printr-o repulsie adânc înrădăcinată faţă de computer, pe care 
nu dorea nici măcar să-l atingă. 

In cei trei ani care trecuseră, Video World Dispatcher 
devenise clientul său principal. După întoarcerea sa din Israel, 
semnase contractul, deşi la întrebările insistente ale lui George 
C. Addams, administratorul şi acţionarul principal, îi răspunse 
conform adevărului, că firma sa, din punct de vedere juridic, nu 
era formată decât din propria persoană şi că împreună cu 
partenerii săi din Bangalore, India, conducea, ceea ce, mai nou, 
era la modă să se numească o „companie virtuală”. Domnul 
Addams nici măcar nu clipise când auzise cuvântul-cheie 
„India”. In ceea ce priveşte ordinul de mărime, acest contract 
era asemănător primului său proiect, dar de data aceasta era 
mai mult de lucru pe mai puţini bani. Timpurile se schimbau, 
acest lucru îi deveni limpede atunci când îi explică Amal 
Rangarajan că, din cauza costurilor, părţi ale contractului 


487 


trebuiseră să le subcontracteze în Uzbechistan, pentru că nu-şi 
mai puteau permite să plătească programatorii de top ai Indiei. 

— Domnule Foxx, trebuie să veniţi neapărat! Suna de parcă 
ardea cel puţin depozitul. 

Stephen expiră odată puternic, apoi inspiră la loc, lăsă 
privirea să treacă peste cutiile cu fişe, planuri de ansamblu, 
şiruri de formule şi notițele întregii studenţii şi se gândi la 
examenul care-l aştepta. 

— Ce s-a stricat? întrebă el apoi. 

„Nimic, probabil. Ca de obicei o să se constate că a fosto 
greşeală de utilizare, pentru că nimeni nu a respectat ghidul de 
utilizare.” 

— În patru săptămâni, explică doamna Barnett agitată, începe 
campania mondială de introducere pe piaţă a noului sistem MR 
de la Sony. 

— Aaa, făcu Stephen. 

Sistemul MR. De cât timp nu se mai gândise la asta! 
Fulgerător îi trecu prin minte că din cei cinci ani de interdicţie de 
a intra pe teritoriul Israelului trecuseră mai mult de jumătate. 
Amintirile i se treziră, bolborosind la suprafaţă, precum nişte 
bule de gaz într-o mlaştină. 

Tensiunea vânătorii, urmărirea prin deşert, orele în care 
ţinuse cu adevărat în mână obiectul ce făcuse cea mai 
fantastică dintre călătorii, camera video din trecut. Durerile, 
canicula. Sărutările. Judith. 

— Acum avem o problemă, continuă doamna Barnett - în ce 
priveşte computerul nu avea pur şi simplu sarcini de realizat, ci 
avea mereu „probleme” - şi anume trebuie să le scriem tuturor 
clienţilor care au comandat sistemul dinainte pe internet. 
Adresele lor ar trebui să fie salvate, nu-i aşa...? 

— Da, încuviinţă Stephen, bineînţeles. 

— Şi se poate pe baza acestor adrese... cumva... să se 
printeze scrisori în care să fie introdusă automat adresa? 

— Cu siguranţă, explică Stephen răbdător, asta se numeşte 
scrisoare-tip. 

— Puteţi face asta pentru noi? 

— Asta puteţi face singură. Sistemul conţine o funcţie proprie 
pentru a... 


488 


— M-aş bucura cu adevărat, dacă aţi face dumneavoastră 
asta. 

Stephen îşi muşcă nehotărât buza. Nu putea să menţioneze 
drept scuză faptul că se afla în mijlocul pregătirilor de examen. 
In plus, acesta avea să fie un job simplu şi bine plătit şi, spre 
durerea sa, după cum stăteau lucrurile, chiar îi trebuiau banii 
aceştia. Aventura Israel - mai ales partea juridică - condusese, 
împreună cu câteva investiţii neinspirate, la o scădere 
substanţială a situaţiei sale financiare, care cândva fusese atât 
de promițătoare. 

Amintirile despre acea perioadă erau în continuare dureroase. 
Durerea unor pierderi de nerecuperat. Durerea de a fi dat greş. 
Când se gândea la Israel, avea mereu sentimentul că rămăsese 
cu cicatrici invizibile şi când se uita apoi în oglindă, faţa sa 
netedă şi tânără i se părea străină, pentru că era convins că 
trebuiau să se vadă cute adânci. 

— Bineînţeles, explică Stephen, deci, cum doriţi. Lăsaţi-mă să 
mă uit scurt în agenda mea... De asta putea să se scutească. 
Următoarele două săptămâni erau pur şi simplu libere, peste 
toate foile era mâzgălit oblic cu cerneală roşie: „Invăţat!” Aş 
putea să vin mâine-dimineaţă pe la ora zece la dumneavoastră. 

— Minunat, domnule Foxx. Ştiţi, la această acţiune nu trebuie 
să se strecoare nici o greşeală. 

— Fiţi fără grijă. Facem noi asta. 

lradia încredere! 

Când puse receptorul jos, se simţi mizerabil. Ploaia încă mai 
lovea cu picuri ca nişte ace mărunte. 

Trecuseră trei ani de atunci. De la Yehoshuah mai primise 
unul sau două e-mailuri, nişte bla, blauri plictisitoare. Judith, în 
schimb, nu-i răspunsese la nici o scrisoare de a sa. Nu avea 
numărul ei de telefon. Fratele ei afirma că ea nu avea într- 
adevăr telefon. 

* 

Era zece fără câteva minute şi nu mai ploua când coti cu 
Porsche-ul său roşu în parcarea de la Video World Dispatcher. 
Maşina mai arăta încă impresionant, acesta era şi motivul 
principal pentru care încă o mai conducea, dar în fond venise de 
mult timpul să cumpere una nouă, deoarece sub capotă se 


489 


petreceau adeseori lucruri urâte şi costisitoare şi el trebuia să se 
teamă că într-o zi avea să rămână cu ea în drum. 

Dar de data aceasta totul mersese bine. Ben, bătrânul portar, 
îi ţinu, zâmbind, poarta de fier deschisă şi-l salută ca pe o 
cunoştinţă veche, ceea ce Stephen chiar devenise pe terenul 
acestei firme. Stephen trase încă odată de gulerul cămăşii, care 
i se părea neobişnuit de strâmt după mai multe săptămâni de 
purtat pulover şi se îndreptă spre intrarea ce ducea direct spre 
hala mare a depozitului. 

Uşa se deschise cu greutate şi apoi îl cuprinse din nou acea 
râvnă prăfuită, care umplea spaţiul dintre rafturile metalice de 
înălţimea unei case. Se dădu din calea unui stivuitor cândva 
galben aprins, între timp zgâriat în timpul sarcinilor şi urcă pe 
scara metalică spre sala calculatoarelor.  Paisprezece 
calculatoare de tipuri diferite erau legate în reţea şi mergeau 
non-stop, îndeplinind diferitele sarcini. 

Doamna Barnett îl aştepta deja, cu un model de scrisoare, ca 
aceea pe care dorea să o trimită, în mână. Stephen se aşeză în 
faţa calculatorului, în care era stocată banca de date a clienţilor 
şi aduse, cu câteva clicuri ale mouse-ului, un tabel general pe 
ecran. Acesta era de fapt lista tuturor comenzilor care fuseseră 
făcute prin pagina de internet a firmei Video World Dispatcher. 
Lista cuprindea numele şi adresele celor care comandaseră, 
numerele cărţilor de credit, data şi ora la care fusese făcută 
comanda şi, desigur, numărul comenzii obiectelor dorite sau 
alte articole. Tot ce avea de făcut era să filtreze adresele celor 
care comandaseră un aparat din seria MR în perioada de 
înscriere. 

— Toţi cei care au comandat înainte de termen au reducere 
cincisprezece la sută, explică doamna Barnett. Dacă uităm de 
vreunul, o să fie plângeri şi vrem să evităm aceasta. 

— Nici o problemă, spuse Stephen şi dădu comenzile 
necesare pentru căutare. 

Calculatorul muncea. În acest timp, pe ecran, în locul 
simbolului obişnuit al clepsidrei se putea vedea un glob 
pământesc care se rotea având logoul de la Video World 
Dispatcher. Stephen îşi scarpină pierdut în gânduri dosul palmei, 
gândindu-se la principiile ştiinţei economice după Keynes, pe 


490 


care le citise în timpul micului dejun luat în fugă. 

Gata. Se auzi harddiscul pârâind, simbolul de aşteptare se 
transformă din nou în săgeata mouse-ului şi tabela cu rezultate 
se instală pe monitor. Stephen apucă mouse-ul. Era bine. In cel 
mai târziu o oră avea să fie din nou afară, să meargă acasă, să 
scrie o factură sănătoasă şi să se aplece cu un nou avânt asupra 
pregătirilor pentru examen. 

Citi primul nume şi îngheţă. 

Ce nume. Cum de era acest nume pe această listă...? 

— Asta nu poate să fie adevărat, murmură el. Asta nu e 
adevărat... 

Doamna Barnett întrebă ceva, dar el auzi doar sunete 
nesemnificative. Gândurile sale se roteau deodată ca elicea unui 
elicopter, o idee o gonea pe alta, frânturi de înţelegere se 
bulversau unele peste altele ca un puzzle uriaş şi descompus. 
Trebuia să prindă bucăţile, să le strângă şi să le pună cap la 
cap. De el ţinea să urmărească frânturile. 

Acest nume. Cum ajunsese acest nume pe această listă? 

Mişcă scrollul spre lateral şi citi data şi ora comenzii. Citi ce 
fusese comandat. În interiorul său vuia ca sunetul unor clopote. 
Incredibil. Calculă. Da, anul se potrivea. Şi luna. lar ziua, era... 
incredibil. 

— Domnule Foxx! ea îl scutură de umăr. Ce s-a întâmplat, 
domnule Foxx? E ceva în neregulă cu datele? 

Stephen ridică privirea. 

— Cu datele? repetă el prosteşte. Cu datele e totul în regulă. 

— Slavă Domnului. 

Doamna Barnett respiră uşurată. 

Stephen citi numele din nou şi din nou. 

Trecutul era gata să-l ajungă din urmă. 


491 


40 


Casa de ţară, mică şi aplecată, ce părea de-a dreptul strivită 
de acoperişul masiv şi cenuşiu, singurul din zonă pe care era 
montată o antenă pentru satelit, se afla la marginea micii 
localităţi din sudul Angliei pe nume Barnford. De partea cealaltă 
a străzii înguste se întindeau doar câmpuri ce fuseseră deja 
arate pentru a rezista îngheţului de iarnă. Deasupra, se întindea 
un cer palid fără contur. În aburul reavăn ce emana din brazde 
se amesteca un miros rece, prevestitor de o ninsoare timpurie. 

Maşina care coti în această după-amiază pe stradă pentru a 
opri în faţa casei avea numere londoneze. Doi bărbaţi coborâră 
din ea, cu băgare de seamă, aşa cum te dai jos în apropierea 
unui ţel pe care-l vezi pentru prima dată în viaţă. Unul din ei era 
tânăr şi subţire, aproape atletic şi purta nişte ochelari cu ramă 
subţire şi, cu tot frigul de toamnă, doar o jachetă. În felul său de 
a se mişca se putea constata o energie ţinută cu greu în frâu, iar 
faţa sa era posomorâtă şi hotărâtă. Celălalt, ceva mai bătrân şi 
mult mai împlinit în jurul taliei, la coborâre se înfăşură zgribulit 
în hanoracul său gri-verde, la care îşi pusese un fular neasortat, 
în carouri, pe care-l înfăşurase în jurul gâtului, în ochii săi se 
putea citi nesiguranţă şi mirare, se uita în jur ca un copil care 
era încă nesigur dacă să se aştepte la ceva plăcut sau neplăcut. 

Cei doi traversară strada, se opriră pentru puţin timp în faţa 
uşiţei înguste, vopsite verde-deschis, pentru a citi inscripţia de 
pe cutia de scrisori plasată pe zidul de împrejmuire tencuit 
grosolan. Îşi încuviinţară unul altuia cu o mişcare a capului: da, 
aici erau la locul căutat. Cel tânăr deschise poarta, neglijent 
forjată, a grădinii. 

Grădinii din spatele ei părea să-i fie străină orice fel de 
îngrijire. Frunze căzute putrezeau pe gazonul de jur împrejurul 
unui iaz, exact aşa cum căzuse din copacii tomnatici şi 
desfrunziţi. O bicicletă stătea sprijinită de un rezervor de apă 
ruginit şi acoperit. De-a lungul zidurilor creştea în voie o iederă. 

492 


Cei doi bărbaţi se duseră până la uşa casei şi sunară. Un timp 
nu se petrecu nimic, apoi se auziră paşi şi uşa fii deschisă cu 
putere. 

Omul care deschisese uşa era mult mai bătrân decât 
vizitatorii săi. Păr alb ca neaua, ce stătea rebel în toate 
direcţiile, de parcă renunţase la pieptănat, înconjura o faţă arsă 
de soare, din care străluceau ochi gri, plini de viaţă, uitându-se 
atenţi la cei ce veniseră. Purta o vestă verde tricotată, cu un 
guler umflat, din care ieşea gâtul său ridat într-un fel care te 
făcea să te gândeşti la o broască ţestoasă ancestrală. 

— Ce surpriză! exclamă bătrânul, după ce trecuse de secunda 
iniţială de sperietură. Domnule Foxx! Domnule Eisenhardt! Ce 
faceţi aici? Vă rog, poftiţi înăuntru... Făcu gesturi largi de 
invitaţie cu braţele. Ce noroc că tocmai eram acasă! Sunt 
adesea pe drumuri, aşa că practic nimeni nu mă vizitează fără 
să se anunţe telefonic înainte. 

— E mai puţin noroc în joc decât credeţi, spuse Stephen Foxx, 
cu un zâmbet subţire, în timp ce intrară prin uşă. Bună ziua, 
domnule profesor Wilford-Smith. 

* 

O jumătate de oră mai târziu stăteau într-o cameră bine 
încălzită, ce oferea, prin două uşi de modă veche ale unei 
terase, o privelişte romantică asupra grădinii, balansând cești 
subţiri de porțelan, din care un ceai de culoare galben-aurie îşi 
răspândea aroma. Profesorul trona în fotoliul său masiv din 
piele. Fiecare metru de perete era ocupat fie cu biblioteci 
arhipline, fie cu vechi picturi în ulei, închistate în rame masive. 

— E mult de atunci, spuse el gânditor, mai mult de trei ani. 

Cei doi vizitatori, aliniaţi pe canapeaua în stil colonial, 
încuviinţară cu mişcări ale capului. 

— Incă nu mi-aţi destăinuit ce vă aduce în această regiune. 

— Voiam să vă facem o vizită. 

— Aşa pur şi simplu? 

— Nu, spuse Stephen şi-şi aşeză cana de ceai cu grijă pe 
masa de sufragerie, nu pur şi simplu fără motiv. 

Deodată era linişte în încăpere. Afară în grădină se adunaseră 
ciorile pe crengile copacilor desfrunziţi, de parcă ar fi vrut să 
urmărească ce se va petrece în continuare. 


493 


— În copilărie am jucat adesea puzzle, începu Stephen Foxx. 
De fiecare Crăciun, părinţii mei cumpărau un nou joc de puzzle 
şi apoi toată familia stătea ore în şir toate zilele de sărbători la 
masa mare din sufragerie, pentru a alcătui imaginea. Pe măsură 
ce fraţii mei şi cu mine creşteam, jocurile de puzzle aveau tot 
mai multe părţi şi, la un moment dat, părinţii noştri au trecut la 
etapa în care ne cumpărau puzzle fără poză model. Stăteam 
deci cu mii de mici bucăţi şi nu aveam habar de cum arăta 
imaginea. Adeseori petreceam ore în şir căutând soluţii, fără să 
facem progrese. Dar la un moment dat poţi găsi o piesă ce se 
potriveşte alteia şi împreună alcătuiesc un fragment minuscul 
din imagine, care te fac deodată să intuieşti cum ar trebui să 
arate întregul. Apoi totul merge ametitor de rapid. Piesele par că 
se completează singure, îşi găsesc locurile, totul se potriveşte 
dintr-odată - numai pentru că a fost găsită această piesă unică 
şi importantă. Stephen făcu o pauză. Acum câteva săptămâni, 
spuse el apoi şi-l privi pe profesor, ale cărui sprâncene stufoase 
şi albe se ridicaseră din ce în ce mai sus, am dat peste o 
asemenea piesă de puzzle. 

Profesorul Wilford-Smith luă ceaşca de ceai de pe măsuţa de 
servire de lângă fotoliu. 

— Sună palpitant, opină el, dar în acelaşi timp şi plin de 
mister, dacă-mi permiteţi o observaţie. 

— Fiţi fără grijă. Sunt aici pentru a dezlega misterul. 

— Asta e liniştitor. 

Stephen se aplecă în faţă, cu antebraţele sprijinite pe coapse. 

— Atunci când s-a terminat aventura noastră în Israel, totul 
părea de parcă toate întrebările erau rezolvate. Dar nu era aşa. 
Câteva mici amănunte nu se potriveau cu imaginea de 
ansamblu. Toţi eram însă prea epuizați şi dezamăgiţi pentru a le 
percepe, dar aceste detalii minuscule, aparent neînsemnate, 
sunt foarte importante. De asta mi-am dat seama în ultimele 
săptămâni, atunci când am desfăcut întreaga imagine piesă cu 
piesă, pentru a o construi din nou în jurul acestei unice bucăţi, 
despre care tocmai am vorbit. 

— Fascinant, zise profesorul. 

— Îmi permiteţi o întrebare? 

— Sigur. 


494 


— Ce v-a determinat, de fapt, să studiaţi arheologia? 
Profesorul Wilford-Smith clipi iritat. 

— 0... este atât de demult... în ce măsură are aceasta 
importanţă? 

— Aveaţi deja peste patruzeci de ani, făcuserăţi deja carieră 
într-o meserie rentabilă şi, dacă aţi fi rămas la aceasta, aţi fi 
astăzi probabil unul din coproprietarii uneia dintre cele mai 
importante fabrici de textile din Marea Britanic Dar aţi renunţat 
la toate acestea - de ce? 

Peste faţa învățatului se strecură o urmă de plictiseală, ce 
lăsa să se întrevadă de câte ori trebuise să răspundă la această 
întrebare. 

— Banii nu înseamnă totul în viaţă. 

— Şi aţi spune că a meritat? 

— Cu siguranţă. A fost un lucru fascinant. Altfel, de-abia dacă 
aş fi continuat. 

Stephen îl privi. 

— Am făcut multe cercetări în ultimele săptămâni. Am vorbit 
cu mulţi oameni, foşti colaboratori ai dumneavoastră, cu alţi 
arheologi. Aceştia spun, parţial, lucruri negative despre 
dumneavoastră. 

— Ştiu asta. Aţi putut vedea cât de mult stăpâneşte invidia 
lumea ştiinţifică. Aceştia sunt oameni care au fost născuţi şi 
crescuţi în tumul de fildeş, iar motivul principal pentru care sunt 
invidioşi pe mine este acela că eu proveneam din domeniul 
economic şi ştiam cum trebuie negociat cu investitorii şi 
sponsorii, iar ei nu. Eram un intrus şi ştiam să manevrez banii. 

— Aţi organizat mereu săpături foarte mari, cu sute de 
colaboratori. Ca şi ultima, la care am participat şi eu. 

— Da, încuviinţă Wilford-Smith. Aceasta a fost mai degrabă 
una restrânsă. 

— Nici nu vă cunoşteam atunci, nu auzisem niciodată de 
dumneavoastră. Yehoshuah Menez a fost cel care mi-a făcut 
rost de un loc pe şantierul arheologic. Cred că prima dată, când 
am schimbat mai mult de două cuvinte, a fost atunci când am 
făcut descoperirea în Zona 14. Stephen se lăsă pe spate şi se 
aşeză picior peste picior. Ştiţi despre ce m-am mirat mereu în 
anii care au urmat? 


495 


Profesorul cu părul alb ridică doar întrebător din sprâncene. 

— Aţi ştiut practic imediat despre ce era vorba, continuă 
Stephen. Aţi coborât la mine, aţi văzut învelişul de plastic cu 
instrucţiunile de utilizare în interior şi v-a fost imediat clar că 
aveam de-a face cu ceva senzaţional. Vreau să spun că la mine 
a durat câteva zile, până am înţeles aceasta. Chiar şi el - 
Stephen îl indică pe Eisenhardt, care stătea tăcut lângă el- nu a 
înţeles atât de repede. l-a venit destul de rapid ideea că ar 
trebui să fie scheletul unui călător în timp. Dar ce însemna 
aceasta - şi anume că acea cameră video căreia îi aparţinea 
ghidul de utilizare trebuia să existe undeva acolo - nu s-a prins 
decât atunci când i-a spus Kaun. Şi acestuia nu i-a venit, precis, 
singur ideea. 

Wilford-Smith ridică mâna într-un gest, ce părea că zice: „Vă 
rog să mă scuzaţi că sunt aşa de inteligent”. 

— Poate ar trebui să mă apuc acum la bătrâneţe să scriu 
science-fiction. 

— Şi ştiţi ce ciudăţenie a mai povestit domnul Eisenhardt? 
continuă Stephen. El mi-a povestit că în discuţiile interminabile 
care au avut loc aţi lăsat de la început impresia că sunteţi foarte 
detaşat. Cu cât dura mai mult totul, cu atât păreaţi să fiţi 
afectat mai puţin. Ciudat, nu? 

Bătrânul se lăsă pe spate în fotoliul său. 

— Vreţi să ajungeţi undeva, Stephen, constată el calm. Sau 
mă înşel? 

— Intr-adevăr, încuviinţă Stephen înverşunat. Sunt pe cale de 
a dezlega toate capetele neterminate ale poveştii. Mai există un 
detaliu pe care mi l-a povestit domnul Eisenhardt. Un detaliu 
aparent neînsemnat, dacă e privit separat. In acea dimineaţă, 
după fuga mea din tabără, v-aţi dus dis-de-dimineaţă în sala de 
şedinţe, în care fuseseră aduse toate obiectele din cortul meu şi 
v-aţi uitat pe laptopul meu la paginile de internet stocate, în 
care erau descrise camerele video din seria MR. Domnul 
Eisenhardt a venit alături de dumneavoastră şi amândoi aţi 
vorbit despre faptul uimitor că acest călător în timp luase o MR- 
01 în trecut, şi nu modelul mai performant şi mai robust MR-O2. 
Vă amintiţi? 

— Vag, recunoscu Wilford-Smith. 


496 


— Sunt sigur că vă mai amintiţi exact. Sunt sigur că în acea 
dimineaţă v-aţi notat adresa şi numărul de telefon de la firma 
Video World Dispatcher de la care proveneau aceste pagini. 
Vocea lui Stephen căpătase un ton grav. Pentru că aşa a făcut 
întâmplarea, ca această firmă, care-şi are sediul nu departe de 
locul unde studiez eu, să fie unul din clienţii mei. Eu intru şi ies 
de acolo şi cu computerele lor fac ce vreau. Şi acum cinci 
săptămâni am găsit într-o bază de date o înregistrare pentru o 
comandă de achiziţionare pe numele dumneavoastră, profesore 
Wilford-Smith. 

Profesorul Wilford-Smith nu spuse nimic. Stătu doar aşa, 
privindu-l fix pe Stephen, iar ochii săi căpătaseră deodată o 
strălucire ciudată. 

— În acesta bază de date, continuă Stephen nemilos, sunt 
consemnate data şi ora comenzii. Am calculat de mai multe ori 
şi am aflat că sunteţi un om al deciziilor rapide. 

Calculând diferenţele de fus orar între Israel şi coasta de est 
americană, nu aţi aşteptat, după închiderea laptopului meu, nici 
măcar o jumătate de oră, până să sunaţi la Video World 
Dispatcher. Ştiţi că aţi fost unul dintre primii? Şi ştiţi că, dintre 
miile de persoane din toată lumea, care au făcut comanda, 
sunteţi singura care a comandat un player, dar nu o cameră? 

Vocea fostului conducător de şantier arheologic sună pentru 
prima dată răguşită: 

— Şi ce concluzie trageţi de aici? 

— Da, asta m-am întrebat şi eu. Săptămâni în şir m-am 
întrebat: „Stephen, ce concluzie trebuie să tragi de aici? Ce 
înseamnă asta?” Şi am cercetat mai departe. In sfârşit, am găsit 
la Sony un suflet plin de solicitudine care mi-a putut spune că 
un domn Wilford-Smith din Anglia ar fi fost încă din 1969 pe lista 
de trimitere a materialelor promoţionale şi cele cuprinzând noile 
apariţii în domeniul tehnicii video. De-abia acum doi ani şi 
jumătate a venit o cerere că dorea să fie şters din programul de 
distribuţie. Ceea ce, în treacăt fie spus, nu s-a realizat. 

Arheologul bătrân doar încuviinţă din cap. 

— Bineînţeles că se poate explica şi acest detaliu, recunoscu 
Stephen. Sigur. Ce este aşa anormal în faptul că un om de 
ştiinţă se interesează de tehnică video? Din contră, e de 


497 


aşteptat. Totuşi, nu aţi făcut niciodată înregistrări video ale 
săpăturilor, nici nu aţi pus pe nimeni să filmeze. 

— Tehnica nu era încă destul de robustă pentru aceasta, 
opina profesorul neconvingător. 

— Asta poate să fi fost aşa în anul 1969. Dar nu mai este 
valabil pentru ultimii zece ani. 

Wilford-Smith oftă, lăsă să-i cadă mâinile zbârcite în poală şi-l 
privi pe Stephen îngândurat. 

— Ce credeţi? întrebă el. Aveţi precis o teorie, altfel nu aţi fi 
venit până aici. Haide, spuneţi-o. 

— Eu nu aş numi-o teorie. Am o poveste. O altă poveste, 
accentua Stephen şi simţi din nou cum un curent de certitudine 
îi străbătea corpul, căruia îi simţise atât de mult timp lipsa. 

Venise aici cu frica de faptul că bătrânul om de ştiinţă ar fi 
putut spune ceva, ce avea să distrugă povestea sa, să aducă un 
argument la care nu se gândise şi care ar fi răsturnat toată 
logica sa de deducţii. Dar asta nu avea să se petreacă. Nu mai 
avea să se petreacă. In poveste este vorba despre un tânăr 
soldat britanic, care a fost staționat în Palestina în 1947 şi 1948, 
în timp ce Naţiunile Unite au discutat planul de a permite 
evreilor să-şi întemeieze un stat propriu. E o perioadă 
zbuciumată, dar soldatul găseşte timp şi ocazii să se plimbe prin 
ţară, să adune impresii şi amintiri. Acest soldat eraţi 
dumneavoastră, domnule profesor. 

— Da, încuviinţă acesta. Am fost staționat atunci în Palestina. 

— Pe 15 mai 1948, aţi plecat cu trupele britanice din Israelul 
proaspăt întemeiat, v-aţi întors în Anglia, aţi plecat din armată şi 
aţi ales o slujbă obişnuită în industria textilă. V-aţi căsătorit, aţi 
adus copii pe lume şi aţi făcut o carieră respectabilă. Timp de 
douăzeci de ani aţi dus o viaţă discretă. Dar apoi trebuie că s-a 
întâmplat ceva. Intrebarea este: ce? 

— Nu mi-a mai ajuns să am o viaţă discretă, oferi Wilford- 
Smith o explicaţie. In ziua de azi aşa ceva se numeşte criza 
vârstei a doua. 

Stephen clătină din cap. 

— Nu. Povestea mea decurge altfel. Povestea mea spune că, 
printre multele suveniruri pe care le-aţi adus cu dumneavoastră 
din Ţara Sfântă şi le-aţi depozitat toţi aceşti ani în vreo cutie sau 


498 


ladă, trebuie să fi fost un obiect despre care nu ştiaţi ce este. Ce 
s-a petrecut apoi peste douăzeci de ani, deci prin anii 1960, a 
fost apariţia casetofoanelor şi vânzarea lor în cantităţi greu de 
apreciat. Atunci când aţi văzut prima casetă cu muzică, trebuie 
că v-a venit în minte ciudatul fleac adus din Palestina. La un 
moment dat, l-aţi scos din nou la iveală şi aţi constatat că exista 
o oarecare asemănare. Între timp aveau sens şi cele patru litere 
ce erau imprimate pe el: „Sony” - aceasta era firma japoneză 
care îşi făcea loc în forţă pe pieţele lumii. Ce mister! Pesemne, 
v-aţi gândit luni sau ani de zile la ce ar fi putut să însemne asta. 
Oricine altcineva s-ar fi dus cu chestia neagră şi pătrăţoasă la 
oamenii de ştiinţă şi ar fi pus să cerceteze acea chestie, dar, 
cumva, nu v-a venit aşa ceva în minte. Aţi făcut totul pe cont 
propriu. Aşa v-a descris de fapt aproape fiecare persoană pe 
care am întâlnit-o şi care vă cunoştea dinainte: un tip ce face 
totul pe cont propriu. Aţi cântărit mereu toate posibilităţile, chiar 
şi cele mai aparte, aţi eliminat în buna tradiţie a lui Sherlock 
Holmes cele imposibile şi de-a lungul anilor, în care au apărut 
cele mai rudimentare videorecordere, aţi dezvoltat teoria 
dumneavoastră, îmi imaginez că materialul a fost cel care a dat 
impulsul decisiv. Acel fleac, de fapt un mic suvenir pe care l-aţi 
adus, era alcătuit din material sintetic, aceasta v-a devenit 
limpede atunci când l-aţi luat din nou în mână - dar v-aţi amintit 
că atunci, în 1948, nu aţi ştiut din ce material era alcătuit 
obiectul cu pricina. Pentru că acest fel de material sintetic nu 
exista pe vremea aceea. Această constatare v-a condus la un 
moment dat la ideea că ar putea fi vorba de o călătorie în timp. 
Era uşor de presupus că în cazul descoperirii dumneavoastră era 
vorba de un fel de înregistrare, probabil o înregistrare video şi, 
pentru că acel călător în timp nu o luase înapoi în viitor, trebuia 
pornit de la premisa că o călătorie în timp spre trecut nu putea 
fi înfăptuită decât ca un drum cu sens unic. Singurul mod prin 
care aceste înregistrări puteau fi trimise din trecut în viitor era 
să fie depuse în locuri ascunse, unde foştii contemporani le-ar fi 
putut dezgropa. Pentru ce să faci un asemenea sacrificiu? 
Despre această întrebare nu trebuie să te gândeşti decât cinci 
minute, până să-ţi vină ideea lui Isus din Biblie. Obiectul pe care 
l-aţi găsit trebuia să fie o înregistrare video cu Isus. Era prost 


499 


însă că nu exista nici un aparat pentru a face această 
înregistrare vizibilă şi, aşa cum stăteau lucrurile, dacă studiaţi 
prospectele pe care vi le trimitea Sony cu regularitate, nu avea 
să apară încă mult timp de atunci încolo un asemenea aparat. 
Dar la un moment dat v-aţi prins pesemne că trebuia să existe 
cel puţin un asemenea aparat, dacă teoria dumneavoastră era 
corectă, de cel puţin două mii de ani, şi anume: camera video a 
călătorului în timp. Aflaserăţi între timp că, din motive tehnice, 
un asemenea aparat trebuia să conţină şi un mecanism de 
redare, cu care se putea vedea ceea ce se înregistrase. Cu alte 
cuvinte, dacă găseaţi camera călătorului în timp, puteaţi vedea 
înregistrarea, despre care eraţi convins că avea să-L arate pe 
Isus. Acesta era adevăratul motiv pentru care v-aţi apucat la 
vârsta de patruzeci şi doi de ani să studiaţi arheologia şi apoi să 
vă întoarceţi în Palestina. Nu aţi făcut-o pentru că vă interesa 
arheologia. Singurul motiv era: voiaţi să găsiţi camera video. 

Profesorul Wilford-Smith nu spuse nimic. Stătea acolo, cu 
capul ridicat pe gâtul zbârcit şi un zâmbet imperceptibil i se 
contura în jurul buzelor. 

— De aceea aţi întreprins mereu săpături atât de vaste, 
continuă Stephen. De aceea era mai importantă cantitatea 
decât calitatea şi de aceea aţi publicat atât de puţin. In 
realitate, nu vă interesa arheologia decât secundar. Ce vă 
interesa era camera. Şi doar din acest motiv aţi putut să 
acţionaţi atât de repede când am găsit instrucţiunile de 
utilizare. Nu trebuia să vă gândiţi întâi ce însemna asta, pentru 
că vă gândiserăţi deja de zeci de ani la totul. Ştiaţi pur şi simplu 
că eu am găsit ceea ce căutaţi. 

Undeva pocni o cracă. Ciorile de pe crăci îşi luară zborul care 
încotro. 

— Acesta a fost cu adevărat motivul din fundal. John Kaun 
căuta filmul video, dumneavoastră din contră aţi căutat tot 
timpul doar camera. Chiar şi atunci când aveau loc săpăturile de 
la Bet Hamesh, informaţiile pentru clienţii Sony nu conţineau 
încă nici o aluzie la sistemul MR. Existau doar zvonuri în 
cercurile celor avizaţi. Atunci când aţi aflat că aparatele 
respective aveau să iasă în doar trei ani pe piaţă, v-a scăzut 
interesul în căutarea camerei, iar după ce aţi comandat 


500 


playerul, s-a stins de tot. Pe când noi toţi alergam ca nişte 
nebuni de colo-colo, dumneavoastră trebuia doar să aşteptaţi, 
pentru că aveaţi deja unul din cele trei filme video cu Isus. Timp 
de treizeci de ani întorseserăţi fiecare piatră din Israel în 
căutarea camerei; puteaţi aştepta fără probleme încă trei ani. 
Stephen se aplecă în faţă. Ştiu că playerul dumneavoastră v-a 
fost livrat acum două săptămâni. Am venit pentru că vreau să 
văd filmul video. 
* 

Stephen aşteptase contraargumente, cel puțin un clătinat din 
cap plin de milă sau afirmații de genul că ar avea prea multă 
fantezie sau că citea romanele greşite. Şi, dacă era să fie cinstit, 
teoria sa i se părea în acel moment, după ce o expusese în 
încăpere şi nu rămăsese decât o tăcere încordată, aproape 
şocantă, că era mult prea excentrică. Un fel de corespondent 
arheologic al paranoiei OZN-urilor. 

Dar profesorul Wilford-Smith nu râdea şi nu încerca să-l facă 
de râs. Stătea de ceva timp acolo şi-l studia cu un zâmbet fin, 
aproape binevoitor, cu care-l ascultase tot timpul. Apoi se ridică, 
cu greutatea specifică vârstei sale şi spuse simplu: 

— Bine. Veniţi cu mine. 

Eisenhardt, a cărui engleză după propria recunoaştere 
ruginise în continuare în ultimii ani şi care tăcuse din această 
cauză tot timpul, având probabil chiar dificultăţi să urmărească 
toată conversaţia, sări ca ars. 

— O clipă! strigă el. Asta înseamnă că Stephen are dreptate 
cu teoria sa? 

Arheologul cu părul alb încuviinţă calm: 

— Da. Exact aşa a fost. 

Il urmară în biroul său, cum îl urmează oile pe păstor. Acolo 
se afla televizorul, un model mare şi costisitor, iar deasupra un 
videorecorder obişnuit, iar pe acesta o cutie neagră, subţire ce 
arăta elegant: MR.S, aparatul de redare pentru sistemul cel nou. 
In jurul acestora se aflau rafturi, umplute până la refuz cu cărţi, 
manuscrise şi descoperiri, mici vase din ceramică sau statuete. 
Două uşi subţiri cu geam dădeau spre terasă. Pe peretele dintre 
ele atârna o hartă a Israelului - după cum erau marcate 
graniţele era o hartă destul de veche, pe care erau lipite 


501 


însemne colorate, în locurile unde organizase săpături 
profesorul Wilford-Smith. 

— În anul 1947 au fost găsite, după cum ştiţi, manuscrisele de 
la Qumran, începu el să povestească în timp ce plasa scaune 
sub fereastră. Auzisem despre aceasta. Istoria mă fascina - 
vedeţi că probabil o oarecare înclinaţie spre arheologie dormita 
de atunci în mine şi am reuşit la un moment dat să realizez o 
călătorie la lerihon, pentru a mi se arăta de către un ghid beduin 
peştera în care au fost descoperite. În favoarea mea nu pot 
decât să adaug că aveam pe vremea aceea douăzeci de ani şi 
ceva, zâmbi el, şi o naivitate corespunzătoare vârstei. Există 
acolo în munţi sute de peşteri, iar ghizii şi le împărţiseră în mod 
egal între ei. In funcţie de ghidul pe care-l nimereai, vedeai altă 
peşteră, singura adevărată, bineînţeles. 

li invită să se aşeze. 

— Ghidul meu de atunci era lacom şi devenea amabil dacă se 
simţea bine plătit. După ce i-am dat încă o bancnotă, m-a lăsat 
să cercetez peştera pe cont propriu şi, în timp ce el stătea la 
intrare şi îşi fuma ţigara împuţită, eu am găsit într-o peşteră 
alăturată, într-o crăpătură, o amforă ciobită, dar încă întreagă. 
Când am ridicat cioburile, am găsit înăuntru un pachet mic, o 
boccea unsuroasă şi mânjită pe care am luat-o, în naivitatea 
mea, drept un papirus. In fond era destul de nespectaculoasă - 
am răscolit-o un timp, dar nu am găsit nimic în continuare, mi- 
am împachetat descoperirea într-o batistă mare, am băgat-o în 
buzunar şi apoi am plecat. 

Wilford-Smith se duse la un sertar, din care scoase o cutie 
mică de metal, o fostă cutie de fursecuri. 

— Când am ajuns înapoi şi mi-am privit descoperirea la 
lumina zilei, mi-a fost clar că era vorba de o pânză de in simplă, 
îmbibată cu o substanţă răşinoasă. Mi-am petrecut zile întregi 
cu îndepărtarea fiecărui strat şi în final am găsit în interior acest 
obiect. Deschise capacul cutiei şi scoase afară o casetă MR plată 
şi neagră. Ca şi cum n-ar fi fost nimic deosebit, o întinse lui 
Stephen. Aţi avut dreptate, mult timp n-am ştiut ce este. Am 
considerat că materialul ar fi o piatră semipreţioasă şi, pentru 
că erau gravate litere latine, am crezut că este o podoabă 
romană. 


502 


Cu trei săptămâni în urmă, Stephen ţinuse în depozitul lui 
Video World Dispatcher, pentru prima dată, o casetă MR în 
mână. 

Aceasta de aici arăta la fel: o structură plată, pătrată, din 
plastic negru, ce se simţea grea în mână şi care nu zăngănea 
asemenea casetele video anterioare. Într-o parte avea găuri 
misterioase şi spaţii dreptunghiulare, dar nu prezenta de jur 
împrejur nici o deschidere. Mediul de stocare propriu-zis, o placă 
din siliciu tratată special, era inaccesibilă din exterior. 

Această casetă era zgâriată puternic şi pe partea cu logoul 
Sony, prezenta o bucată ruptă, ce fusese lipită ulterior cu grijă, 
în acelaşi loc, cu o bandă adezivă. Nu putea fi luată drept nouă, 
tocmai ieşită din fabrică, dar era de asemenea greu de crezut că 
avea o vechime de două mii de ani. 

O întoarse nehotărât în mâini. Acum că această căutare 
ajunsese, după toate aparențele, la un final, simţea un gol 
ciudat în el. Aceasta era deci ceea ce căutaseră atât de arzător. 
Sau, în orice caz, ceva asemănător. Acum că o ţinea în mâini, 
părea că devenise, într-un fel ciudat, fără importanţă. De parcă 
ar fi fost mai important să caute decât să găsească. 

— Trebuie să mai fac o mărturisire, îi întrerupse profesorul 
gândurile. Se referă la celebra şi mult invidiata mea calitate de 
a găsi sponsori pentru săpăturile mele. 

Stephen ridică privirea. Îl lăsă pe Eisenhardt să-i ia caseta din 
mână. 

— Experiențele mele din domeniul economic erau adesea 
foarte utile şi cine a supravegheat odată în viaţa sa două sute 
de ţesătoare şi tricoteze, aceluia i se va părea organizarea unor 
săpături ca o plimbare în parc, continuă Wilford-Smith. Dar toate 
aceste lucruri nu au fost hotărâtoare, cel puţin nu întotdeauna. 
La ceea ce am recurs în situaţii dificile, a fost bucăţica ce s-a 
rupt din partea din faţă. 

— Poftim? întrebă Eisenhardt consternat. 

— Nu am avut atât de mulţi sponsori cum se spune mereu. 
Am avut sponsori răbdători şi dispuşi să plătească - mai întâi 
Universitatea din Barnford, apoi mai târziu, după o serie de 
episoade mai scurte, pe John Kaun. Lui doar i-am arătat această 
bucăţică şi l-am asigurat sus şi tare că am găsit-o în Palestina în 


503 


1947, din care am dezvoltat apoi aproximativ teoria care ne 
este astăzi cunoscută tuturor. 

— El ştia deci că dumneavoastră căutaţi în Israel o cameră 
video, spuse Stephen. Dar el nu ştia că aveţi deja caseta video 
ce se potrivea la ea. 

— Exact. Mi-era clar că cineva precum Kaun ar fi făcut ca 
aceasta să fie cercetată imediat de oameni de ştiinţă. Şi eu nu 
voiam acest lucru. 

— Pentru că vă era frică să nu declanşaţi - Eisenhardt căută 
cuvântul potrivit - un paradox temporal! 

Arheologul îl privi cu o expresie mirată a feţei, ce trăda mai 
mult decât orice cuvinte că nu-i venise niciodată ideea aceasta. 

— Nu, spuse el, clătinând din cap, îmi era teamă că 
înregistrarea putea fi distrusă. 

— O! făcu scriitorul. 

Stephen luă din nou caseta asupra sa şi studie bucăţica ce 
cuprindea tocmai înscrisul. Cu înfiorare constată că sub logoul 
firmei era scris cu litere mai mici: MR-VIDEO SYSTEM. Pe 
casetele pe care le văzuse, nu scria nimic asemănător. Şi credea 
că-şi aminteşte faptul că la aceste casete nu existau anumite 
locaşuri într-o parte. 

— Caseta era intactă când am găsit-o. Eu am desprins singur 
bucata astfel, pe de o parte, pentru că voiam să văd cum arăta 
interiorul - nu spunea mai nimic privit cu ochiul liber - iar, pe de 
altă parte, să câştig un sponsor pentru intenţiile mele. Observă 
privirea lui Stephen. Dar inscripţia este altfel. Cred că tipul 
acesta de casetă nu este încă pe piaţă. 

— Aceasta este dovada că provine cu adevărat din viitor. 
Totuşi... 

— Da. 

— Poate fi vizionată? întrebă Stephen temător. Profesorul i-o 
luă din nou din mână şi se duse cu ea la video pentru a o 
introduce în aparat. 

— Din fericire, da. 

— ŞI? 

— Lăsaţi-vă surprinşi, spuse arheologul misterios, în timp ce 
aprinse televizorul şi se retrase cu telecomanda pe scaunul său. 
Pur şi simplu lăsaţi-vă surprinşi. 


504 


505 


41 


Peter Eisenhardt, în vârstă de patruzeci şi doi de ani, tatăl a 
doi copii, de profesie scriitor, trăi în după-amiaza aceea cea mai 
mare dezamăgire a vieții sale. Fusese surprins atunci când 
Stephen Foxx îl căutase după atâta timp - cum era de altfel 
mereu surprins când cineva îl suna aşa, pur şi simplu. La 
început, americanul îi pusese câteva întrebări legate de 
aventura de demult din Israel şi el răspunsese la ele, în măsura 
în care-i permiseseră cunoştinţele sale de limbă engleză şi 
capacitatea de a-şi aminti. În zilele şi săptămânile ce urmaseră, 
Foxx sunase din nou şi din nou, mereu politicos, niciodată 
insistent, şi îi prezentase ipotezele sale. Cu o fascinaţie 
crescândă, urmărise cum Stephen adunase faptele mici, aparent 
secundare şi apoi trăsese nişte concluzii brici. Atunci când se 
contură că profesorul Wilford-Smith era probabil în posesia, de 
zeci de ani, a unei casete video, până atunci de nevizionat, din 
recuzita unui călător în timp, o senzaţie pusese stăpânire pe el, 
ceva ce semăna cu o febră şi-l făcu să simtă brusc ce simţiseră 
acei oameni cândva cuprinşi de febra aurului. Da, chiar şi el 
suferise de asta, fără să fie conştient, de rezultatul dezamăgitor 
al vânătorii după camera video. Ceea ce se petrecuse nu avea 
voie să se petreacă. Faptul că văzuse apărând, în aceste 
succesiuni de idei îndrăzneţe, ideea că nu era totul pierdut 
definitiv părea să fie o promisiune ce spunea că, în final, 
dreptatea va învinge. ă 

El dorise să fie acolo. In ciuda calendarului său plin cu 
termene şi a contului său bancar, îşi părăsise biroul la care scria 
şi rezervase un zbor spre Londra, pentru a se întâlni acolo cu 
Stephen Foxx, venind din SUA. Din surse neştiute, Foxx aflase 
că profesorul Wilford-Smith, care se retrăsese din cercetarea 
activă şi călătorea mai mult ca înainte, avea să se afle în acea 
dimineaţă acasă. Închiriaseră o maşină şi cumpăraseră o hartă 
şi apoi plecaseră spre Barnford. Eisenhardt preluase postul 

506 


copilotului şi-l lăsase pe Stephen la volan, care se descurca 
uimitor de bine cu circulaţia pe partea stângă. 

Şi acum-asta...! 

Mai întâi dansară peste ecran doar linii colorate, ce aminteau 
de jocuri de lumini, care se puteau observa pe un CD atunci 
când se ţinea în lumină şi se mişca încoace şi încolo. 

— S-au păstrat doar aproximativ douăzeci şi cinci de minute, 
explică profesorul. Poate că înregistrările nu sunt atât de 
durabile cum se spune. 

Cu timpul se contura o imagine mişcată, filmată de un 
amator. Un peisaj, ce putea fi Palestina sau Grecia, fără 
caracteristici deosebite. Oameni care purtau haine aspre, fără 
podoabe. În sfârşit, camera se îndreptă asupra unui bărbat cu 
păr lung şi ondulat, o faţă subţire şi un nas conturat puternic, ce 
arăta şi în rest uimitor de asemănător cu imaginile cu Isus, 
răspândite prin biserici şi pe icoane. Stătea cu nişte bărbaţi la 
masă şi mânca ceva, iar în jurul lor se afla un grup pestriţ de 
oameni. 

Eisenhardt îşi încruntă supărat fruntea. Unde duceau toate 
astea? Sperase să vadă predica de pe munte sau hrănirea celor 
cinci mii sau cum mersese Isus pe apă. Sau iar la acest gând îi 
trecu un fior pe spate - chiar crucificarea. Pentru zborul său spre 
Londra îşi luase vechea, nefolosita Biblie ce o primise la 
confirmarea sa şi citise încă odată în evanghelii şi se întrebase 
ce filmase călătorul în timp din toate aceste evenimente 
legendare. În orice caz, fusese singurul care ştiuse exact ce 
avea să se petreacă şi se putea aştepta ca timpul de 
înregistrare ce-i stătea la dispoziţie să-l împartă corect. 

Dar acest om nu avusese ceva mai bun de făcut decât să-L 
filmeze pe Isus - un probabil Isus, cum mânca şi cum bea şi cum 
conversa cu oamenii care stăteau cu El la masă? 

Scriitorul se lăsă pe spate şi-şi încrucişa braţele în faţa 
pieptului. Era caraghios. Şi pentru ce întregul efort? Simţi cum i 
se lasă pe umeri, pe piept şi pe întreg corpul o dezamăgire 
scârboasă, grea precum plumbul; se simţea ca atunci când îi 
făcuse primei sale prietene mai importante o cerere în căsătorie 
şi ea îl respinsese. 

„Asta nu e adevărat, se gândi el, profesorul ne păcăleşte din 


507 


nou. 
* 

Lui Stephen Comelius Foxx, în vârstă de douăzeci şi patru de 
ani, necăsătorit, născut în Maine, SUA, student la Facultatea de 
Economie Națională şi propietarul unei firme de software, 
această dimineață în Banford, din Sudul Angliei, îi schimbase 
întreaga sa viață. 

Atunci când videorecorderul porni zumzăind, privi fix doar 
ecranul televizorului şi se întrebă cum de nu simţea nimic, nici 
un triumf, nici o aşteptare încordată şi plăcută, nimic. Stătea 
acolo pur şi simplu şi privea fix, de parcă nici nu ar fi aparţinut 
acelui loc. Toate aşteptările şi închipuirile sale ce-i făcuseră 
sângele să fiarbă în ultimele săptămâni dispăruseră, devenind 
de negăsit, căzând de pe el precum petalele unei flori ofilite. 
Dacă simţea efectiv ceva, atunci era tristeţea că întreaga 
căutare se terminase. Acum însemna că trebuie să-şi caute un 
nou ţel demn de urmărit şi apoi încă unul şi încă unul şi asta 
avea să continue tot aşa mai departe. Era o tristeţe ciudată, 
adâncă, ce-l făcea pasiv şi greoi. In fond nici nu mai dorea să 
vadă filmul. 

Cuvintele stareţului îi veniră din nou în minte, acele cuvinte 
pe care i le spusese acesta în catacombele mănăstirii din Negev 
despre obiectul sfânt pe care ei îl numeau „oglinda”. „Se spune 
că acela care se uită în ea nu mai este acelaşi după aceea. 
Indiferent ce se poate vedea în ea, aceasta schimbă un om 
pentru totdeauna.” O panică sălbatică se ridică în el când se 
gândi la asta şi la fugă, la deşert, la luptele încrâncenate... Îi era 
frică, asta era de fapt. Avea deodată o frică incredibilă să vadă 
înregistrarea. 

Dar rămase aşezat. 

Când se limpeziră dungile colorate, iar imaginea deveni mai 
clară, se arătă un peisaj luminos, aşa cum îşi amintea din Israel, 
doar că mult mai verde şi mai suculent. Camera, ţinută cam la 
înălţimea stomacului, se mişca sălbatic încoace şi-ncolo, 
arătând bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în haine antice, preponderent 
gri şi maronii. Era unul din aceşti oameni Isus? Şi dacă da, care 
din ei? 

Camera fu plasată pe o masă, iar imaginea mişcătoare se 


508 


linişti. Apoi urmă o mişcare mult prea rapidă, atunci când fu 
îndreptată spre altă direcţie. Amfore şi pahare erau luate din 
cadru astfel că se eliberă câmpul vizual spre un bărbat care 
stătea în capătul mesei şi mânca. Şi care ridică privirea exact în 
acel moment, spre un punct peste cameră, probabil spre cel 
care o purta şi care o îndreptase spre el, apoi direct spre 
obiectivul camerei, astfel, de parcă ar fi ştiut exact ce se 
petrecea acolo. 

Aceşti ochi... Stephen îşi ţinu speriat respiraţia. Erau ochi mari 
şi negri, ca nişte fântâni adânci, ca nişte abisuri. Putea să te 
apuce ameţeala dacă priveai spre ei. Într-un fel de nepătruns, 
acest bărbat era perfect prezent în ceea ce făcea şi în acelaşi 
timp nu era din această lume. El rupse pâinea, o cufundă într-un 
castron şi o mâncă; fiecare dintre mişcările lui erau de o măreție 
copleşitoare. 

Aşa ceva nu mai văzuse niciodată. Ceva iradia din acest 
bărbat, chiar şi din imaginea sa din televizor, chiar şi peste 
prăpastia a mii de ani. 

„Indiferent ce se putea vedea în asta...” 

Şi apoi vorbi. Vorbi cu oamenii care stăteau cu El la masă şi-L 
priveau timizi, cu siguranţă mişcaţi de acelaşi lucru pe care 
Stephen îl simţea în acel moment şi ceea ce ar fi numit el putere 
dumnezeiască, dacă ceva în sinea sa nu s-ar fi împotrivit, deşi 
se apropia cel mai mult de realitate. Vocea Sa era caldă şi 
profundă şi vorbea bine modulat, aproape de parcă ar fi avut o 
bucurie profundă să formeze cuvintele şi să le pronunţe, ca şi 
cum ar fi savurat fiecare cuvânt în parte care-l ieşea de pe buze. 
Suna de parcă vorbea însuşi pământul sau universul nesfârşit 
sau oceanul sau tufişul arzând. Şi în timp ce asculta, ochii Săi de 
nepătruns poposiră asupra celui care vorbea, ascultau fiecare 
cuvânt cu o intensitate care părea să fie în stare să sculpteze 
ceea ce se spunea în însăşi scurgerea timpului. 

„Indiferent ce se poate vedea în ea, aceasta schimbă un om 
pentru totdeauna.” 

Simţea acest lucru. Ca o căldură care urca în el, de-a lungul 
coloanei, pătrunzându-i membrele, în fiecare celulă a corpului, 
pentru a-i inversa, a-i schimba polaritatea într-un anume fel şi 
totul pornea de la acest bărbat pe care-l vedea acolo. Gândurile 


509 


sale se roteau ca tornade sălbatice, nu înțelegeau nimic, o luară 
razna, se agitau ca nişte animale disperate care se zbăteau 
neajutorate în cuşti, în jurul cărora izbucnise focul. „Precum o 
emanatie radioactivă”, se gândi el din nou şi din nou. Precum o 
radiaţie radioactivă, doar mai tare, doar mai puternică. Nu 
exista protecţie în faţa acesteia - indiferent ce ar fi fost. Ardea în 
el anumite lucruri şterse şi impregna pentru eternitate altele. 
Precis nu era o închipuire; dacă i s-ar fi pus în acele minute un 
termometru sub limbă, ar fi arătat fără îndoială că avea febră. 

Deodată ştiuse de ce trebuia crucificat acest bărbat. Probabil 
că trezise în ei o frică abisală. În faţa prezenţei Sale, viii se 
simțeau ca şi morţi şi probabil că-L urâseră pentru aceasta. În 
faţa autorităţii Sale fireşti, trebuie că se simțeau caraghioşi cu 
instituţiile şi funcţiile şi rangurile lor şi aceasta îi rănise profund. 

Dar Biserica, ce se raporta la El - Stephen crezu că se sufocă, 
atât de mari şi de adânci erau profunzimile înţelegerii ce se 
deschidea în faţa sa, pas cu pas - Biserica îi făcuse mult mai 
mult rău decât înalții preoţi evrei. Mesajul Său, emanaţia Sa, 
întreaga Sa fiinţă era vie, era afirmare, era plenitudine, dar 
preoţii Săi îl aleseseră tocmai pe Isus cel mort drept icoana lor, 
pe cel crucificat, un simbol al faptului că omenirea refuzase un 
dar nepreţuit. Şi de atunci predicau negarea vieţii, îi refuzau 
plenitudinea, predau renunţarea şi asceza, întorceau totul şi 
orice în exact opusul său. 

Şi el înţelese, da. Inţelese cât de mult mai simplu era să 
divinizezi pe cineva după moartea sa. Simţea că trebuia să fie 
cineva divinizat, dacă rataseră în timpul vieţii întâlnirea cu El şi 
simțea că fusese ratată întâlnirea aceasta, înţelese că-l 
ridicaseră la rang de Dumnezeu, pentru a nu mai fi un pericol, 
pentru că provocarea pornită de la El - provocarea adresată 
fiecărui om: aceea de a fi! - fusese interzisă, pentru a fi dat 
uitării faptul că existase vreodată o provocare. De aceea se 
deplasase întregul centru de greutate de la viaţa Sa spre 
moartea Sa. Totul se învârtea în jurul morţii Sale. În ceea ce 
fusese transmis, viaţa Sa fusese doar o pregătire pentru 
moartea Sa, iar minunile ce i se atribuiau - pentru că minunile 
pe care le realizase într-adevăr la fiecare pas, cu fiecare cuvânt 
şi fiecare mişcare, nu puteau fi suportate - erau doar dovezi 


510 


necesare pentru a demonstra natura sa divină, pentru faptul că 
era altfel decât orice alt om. Pentru că aceasta trebuia 
demonstrat, altfel oamenii trebuiau să se transforme, în loc să 
se păcălească cu divinizarea şi veneraţia, pentru a se sustrage 
responsabilităţii. Fusese transmis pentru că, după cum era 
relatat în evanghelii, totul se rezuma la această moarte, ce 
fusese o ratare catastrofală a oamenilor, un fel de act de 
laşitate, şi pentru a evita această realitate, se ţesuse o 
mitologie în jurul Său, trebuiseră să rescrie crima, transformând- 
o într-o moarte a sacrificiului. 

Şi astfel fusese totul întors şi ciuntit. Stephen simţea cum îi 
curg pe obraji lacrimi fierbinţi şi sărate şi se simţi nespus de 
uşurat, dintr-odată eliberat dintr-o închisoare psihică, în care 
fusese închisă o parte a vieţii sale, fără măcar să bănuiască. 

Pentru că, recunoscu el plin de tristeţe, acesta era adevărul: 
acest bărbat ar fi trebuit să trăiască mult, mult timp. 

Şi totuşi, doar vederea acestor imagini era ca o bine- 
cuvântare. Să vadă că erau posibile, o asemenea putere şi o 
asemenea grație, o asemenea vivacitate şi dragoste 
copleşitoare... da, exact, asta era: acest bărbat era atât de plin 
de iubire, încât ea se revărsa atingând, transformând şi 
fermecând totul din jurul său, o iubire ce nu avea nevoie de un 
obiect, o iubire pentru viaţă, pentru cer şi pentru pământ, o 
iubire necondiționată, generoasă, înflăcărată ca un foc. Fiecare 
secundă în care-l privea sătura o foame în sufletul său, de care 
suferise întreaga viaţă, fără să fie conştient de aceasta, pentru 
că nu cunoscuse niciodată altceva. Această foame - din nou o 
revelaţie, din nou un abis ce se deschidea - aceasta fusese cea 
care-l mânase cu o putere disperată, aflată în spatele oricărei 
acţiuni pe care-o întreprinse. 

„Se spune că cel care se uită în ea nu mai este acelaşi după 
aceea. Indiferent ce se poate vedea în ea, aceasta schimbă un 
om pentru totdeauna.” 

„Da, se gândi el, da. Te rog, schimbă-mă. Lasă-mă să simt 
această pace, să am parte de acest Adevăr, deschide-mă pentru 
această dragoste.” Imagini îi trecură prin minte, amintiri despre 
goana după camera video şi se ruşina pentru atitudinea cu care 
condusese vânătoarea, această incursiune de pradă nesătulă, în 


511 


care voia să fie primul, cel mai bun, cel mai deştept şi cel mai 
puternic, în care de fapt nu fusese vorba decât să fie mai bun 
într-o competiţie riscantă cu un gigant al succesului cum era 
John Kaun. 

Luptă, mereu luptă. Să trăiască viaţa de parcă ar fi făcut 
război cu ea. Şi toate acestea... nici nu erau necesare! 

E| lăsă lacrimile să-şi urmeze cursul. Erau lacrimi de uşurare, 
lacrimi ale unei vieţi întregi. 

Nu se petrecu nimic fantastic. Bărbatul mânca, discuta cu 
oamenii care-l înconjurau. Se aduse o fată bolnavă în faţa sa, iar 
el puse farfuria deoparte (cu o mişcare a mâinii atât de 
minunată şi grandioasă, încât Stephen ar fi dat pe ea toate 
baleturile din lume) şi se întoarse spre copilă, îi aşeză lin mâna 
pe cap şi apoi vorbi încet, abia perceptibil cu ea. Modul cum se 
priviră cei doi părea foarte intim şi foarte familiar. Apoi, după ce 
bărbatul o întrebase pe copilă ceva, aceasta din urmă începu să 
răspundă, zâmbind timid şi una din femeile care o priveau, 
poate chiar mama acesteia, presă pumnii strânşi în faţa gurii, ca 
pentru a-şi suprima un țipăt: poate că fata fusese mută până 
atunci şi îşi regăsise vocea? Într-o agitaţie mare, copila fu luată 
din nou de acolo, bărbatului i se aduse slavă, iar acesta reuşi şi 
în acest moment să emane demnitate, dragoste şi smerenie, să 
primească recunoştinţa, fără să lase impresia că ar fi mândru de 
el; ridică încet vocea şi explică ceva cu vocea sa răsunătoare, 
dar în acelaşi timp caldă şi puternică, arătă spre cer şi privi la 
rândul său în sus, cu chipul plin de recunoştinţă, astfel încât cei 
din jur tăcură cutremuraţi. 

Mai târziu se ridică, mulţumi gazdelor din suflet şi plecă apoi 
cu cercul de însoțitori peste un deal mic în jos şi, fără să pară 
ezitant sau încet, calcă aşa de atent, că se putea spune că 
dezmierda pământul cu picioarele. Fiecare dintre mişcările sale 
era atât de perfectă precum mişcările stelelor pe cer. Fiecare 
cuvânt pe care-l spunea era un cântec, era un sunet perfect. 

Dar cu nici unul dintre gesturile sale, nimic din atitudinea sa, 
nu spunea nici măcar o fracțiune de secundă: „Eu sunt 
Dumnezeu, iar voi nu sunteţi decât oameni”. Fiecare dintre 
gesturile sale şi întreaga sa ţinută anunţa neîncetat doar: 
„Priviţi-mă! Priviţi ce este posibil! Nimic la mine nu este altfel 


512 


decât la voi şi voi puteţi avea această viaţă minunată în 
perfecțiunea ei! Nimic nu este posibil pentru mine, ce nu va fi 
posibil şi pentru fiecare dintre voi!” 

Pe lângă oamenii care veniseră pentru a-l însoţi pe drumul 
său, se afla şi un bătrân cerşetor, care voia probabil să vadă 
despre cine era vorba, dar se făcuse mic şi rămase în fundal, 
fără să sară în ochi, conştient fiind de cât valora el în 
comparaţie cu ceilalţi. Dar cel pe care venise să-l vadă de 
departe îl descoperi, îşi croi drum prin mulţimea care privi 
şocată când observă unde voia el să ajungă. Toţi amuţiră atunci 
când vorbiră unul cu celălalt, Cel Binecuvântat şi Cerşetorul. 
Bătrânul începu să plângă şi feţele din jur împrejur tresăriră în 
mod ciudat. Dar apoi, cu cât vorbea mai mult bărbatul cu el, cu 
atât mai mult se îndreptă statura încovoiată, vlăguită, cu atât 
mai mult începu faţa sa să strălucească, să devină din nou plină 
de viaţă, ochii începură să-i strălucească, până când nu mai 
arăta deloc ca un cerşetor, ci ca unul în travesti. 

Apoi dintr-odată reapărură liniile colorate peste ecran şi totul 
dispăru. 

Ridicară privirea. 

Peter Eisenhardt: plictisit, aproape scârbit. 

Stephen Foxx: transformat. 


Geamurile se sparseră cu zgomot, urât şi violent. 


513 


42 


— Permiteţi-mi să întreb, domnii mei, se interesă profesorul 
Wilford-Smith cu o voce fermă, în care se putea simţi şi o undă 
de indignare, cine sunteţi, ce vreţi aici şi cum de mi-aţi spart 
geamurile? 

Se puteau pune şi alte întrebări. De exemplu, de ce bărbaţii 
îndreptau spre ei arme de foc. 

Stephen numără dintr-o privire şapte dintre ei. 

Toţi purtau pulovere negre pe gât şi pantaloni negri. De parcă 
ei trei ar fi fost gangsteri înarmaţi, care se ocupau de răpiri şi 
care trebuiau luaţi cu asalt, siluetele negre intraseră prin 
spargerea simultană a ferestrelor de la uşi şi aparent se 
pricepeau la asemenea acţiuni, pentru că trei dintre ei, care 
probabil pătrunseseră mai devreme, neremarcaţi în casă, 
apărură în clipa următoare în pragul uşii spre cameră, 
încercuindu-i. 

Unul dintre ei, mai mic şi mai masiv decât ceilalţi, fiind un fel 
de şef, păşi în faţă. Cioburile scrâşniră sub cizmele sale negre. 
Avea părul cărunt, tuns scurt şi ochii reci şi cenuşii. 

— Dacă rămâneţi liniştiţi, nu veţi păţi nimic, explică el. 

— Pe naiba o să fac asta, replică Wilford-Smith furios. Vă cer o 
explicaţie! 

— Nu fiţi prost, replică bărbatul nepoliticos. Nu suntem aici la 
cinema. Daţi-mi caseta video pe care tocmai aţi vizionat-o. 

Bărbatul întinse mâna. 

Profesorul îl fixă precum o fantomă. Nu se mişcă. 

— Nu auziţi bine? se răsti intrusul. Filmul! 

— V-a trimis Vaticanul. Bătrânul arheolog părea incapabil să 
acţioneze înainte să înţeleagă ce se petrecea aici. Vocea sa era 
fără inflexiuni, prevestind ceva rău. Nu-i aşa? V-a trimis 
monseniorul Scarfaro. Cum aţi ajuns aici? Şi tocmai azi. l-aţi 
urmărit pe cei doi? l-aţi supravegheat ani de zile? Aţi ascultat 
discuţia noastră de dinainte? Da. Cred că aţi făcut toate 

514 


acestea. 

— Noi, explică bărbatul, şi-l împinse pe profesor la o parte, nu 
existăm. 

Luă caseta video din aparatul de redare şi o studie. 

— Şi această casetă de aici, continuă el, nu există nici ea. 

O băgă în buzunar. 

Stephen urmărea evenimentele ca paralizat. De parcă ar fi 
fost din nou cu un ac de perfuzie în braţ, pe un pat de campanie 
în camion, tocmai scăpat de la moarte. Se petrecea din nou şi, 
înţelese cu claritate de cristal, avea să se petreacă din nou şi 
din nou. Aici, în acest moment şi în această cameră, Isus era 
crucificat din nou. Ori de câte ori oamenii aveau să eşueze în 
încercările vieţii, nu le rămânea nimic altceva de făcut decât să- 
L crucifice pe Isus. Nici asta nu putea îndepărta durerea din el, 
dar era singura consolare care-i rămăsese. 

Aceştia erau doar nişte lachei. Stephen privi în jurul său, pe 
neobservate. Câte doi oameni ţineau armele îndreptate spre 
unul dintre ei, dinainte stabilit, antrenați profesionist. Dar erau 
doar slugi, nişte ajutoare fără habar. 

Nu era nici o diferenţă dacă erau legionari romani sau 
pistolari îmbrăcaţi în negru. Şi erau într-o superioritate 
invincibilă. Părea o situaţie de neevitat şi de neschimbat: Răul, 
întunericul era mereu în superioritate. 

Se gândi la mănăstirea din Negev, la momentul în care 
stareţul îi încredinţase cea mai sfântă relicvă a ordinului său. 
Dezamăgise această încredere chiar a doua zi şi astăzi 
dezamăgea din nou. Vechea profeție, pe care o urmase 
călugărul, se înşelase. 

Sau exista o posibilitate? Privi spre Eisenhardt. Scriitorul 
urmărea evenimentele cu o faţă în care se amestecau frica, 
respingerea şi mirarea. Şapte bărbaţi, din care şase îşi 
îndreptaseră ţevile armelor lor negre şi solide asupra lor. 

Cu forţa nu puteau face nimic, dar poate cu cap, cu un truc 
isteţ... ceva trebuia să-i vină în minte şi, dacă da, atunci foarte 
repede...! Îi veneau mereu idei. Toată viaţa cunoscuse mereu 
câte un truc, avusese mereu un şiretlic în minte, încă o săgeată 
în tolbă, gândise mereu cu o mişcare în plus faţă de ceilalţi şi 
atinsese astfel ceea ce îşi propusese. Dar acum nu-i venea nimic 


515 


în minte. Nervii săi se simțeau ca paralizaţi şi morţi, creierul său 
era secat. Ceea ce văzuse încă îl mai răscolea, îl ardea precum 
un foc, fierbea, clocotea. Toată lumea trebuia să vadă acest 
film, asta-i promisese preotului bătrân, dar nu putea să-şi ţină 
promisiunea. 

— Nu aveţi voie să faceţi asta! se auzi spunând deodată. 
Bărbatul îl privi şi el repetă: Nu aveţi voie să faceţi asta. 

— Poftim? întrebă intrusul. 

— Nu ştiţi ce înseamnă acest film, îl imploră Stephen. Pulsul 
său o luase razna. 

In orice caz, reuşise să se oprească, să întrebe, să asculte. 
Poate mai exista o şansă. Poate i se făcuse cadou acest moment 
de către destin, pentru a îndrepta totul până la urmă. 

— Vă rog, priviţi mai întâi filmul. Este destinat întregii omeniri. 
Nu puteţi să-l luaţi sau să vă faceţi vinovaţi... într-un fel 
inimaginabil! 

Bărbatul cu ochii cenuşii şi lipsiţi de viaţă, ce semănau mai 
degrabă cu nişte bile de sticlă, îl privi. 

Stephen îi întoarse privirea. li atinsese vreo coardă sensibilă? 
Unele lucruri nu aveau voie să se petreacă şi acesta era unul 
dintre ele. Dăduse o dată greş, când pierduse camera. Nu avea 
voie să dea greş încă o dată. Dacă ar reuşi să salveze cel puţin 
acest film, atunci nu dăduse în totalitate greş. 

— Ştiu ce înseamnă acest film, spuse bărbatul în sfârşit. 
Credeţi-mă, ştiu mai bine decât voi toţi. 

Apoi făcu un semn cu mâna oamenilor săi şi în momentul 
următor dispărură toţi ca nişte fantome. Câţiva paşi foşniră în 
pătura de frunze căzute, în depărtare se auzi pornind un motor, 
apoi se întoarseră ciorile şi aterizară pe gazonul din faţa 
ferestrelor sparte, privind cu ochi ca nişte nasturi întunecaţi. 

* 


Şocul părea că oprise timpul în loc. O vreme era atâta linişte, 
ca după o explozie, şi nici unul nu avu curaj să respire. 

Profesorul se ridică în sfârşit greoi şi merse spre ferestre 
privind paguba. 

— Amândouă geamurile, mormăi el şi împinse nehotărât cu 
piciorul unele din cioburi la un loc. De parcă nu ar fi ajuns unul. 
Aşa o exagerare! Făcu un pas afară în grădină, precaut şi privi 


516 


sceptic spre cer. Şi astăzi plouă cu siguranţă. Ce enervantă 
toată chestia asta! Intră din nou înăuntru, privi clătinând din cap 
amestecul de lemn rupt şi sticlă spartă. Astăzi nu mai găsesc 
nici un meseriaş să vină până aici. Trebuie să izolez geamurile 
altfel. Poate cu o folie de plastic. Asta ar trebui să meargă. 

Eisenhardt stătea cu capul între umeri, pe scaunul său, şi-l 
privi pe arheolog suspicios. 

— Poate să-mi spună cineva, vă rog, începu el apoi, ce a fost 
toată chestia asta? 

— Au luat filmul, se auzi Stephen spunând aproape fără glas. 
Era mai mult o şoaptă consternată. 

Wilford-Smith îl privi de sub sprâncenele sale stufoase. 

— Vă amintiţi de bărbatul pe nume Scarfaro, domnule 
Eisenhardt? Stephen, vă amintiţi cu siguranţă. Scarfaro a fost la 
un moment dat la şantierul arheologic de la Bet Hamesh pentru 
a vorbi cu Kaun. 

— Da, încuviinţă scriitorul, îmi amintesc. Venise din Roma. Un 
inchizitor sau ceva în genul acesta. 

— Scarfaro este un fel de agent întunecat al Vaticanului. El a 
fost cel care a distrus camera şi care a luat resturile cu el. Şi ela 
fost cel care a trimis aceşti oameni. 

— Dar cum de i-a trimis tocmai acum? îi scăpă lui Stephen. 
Cum de tocmai azi şi aici? 

Profesorul îl privi pătrunzător. 

— Mi-e teamă că dumneavoastră aţi fost cel care le-a atras 
atenţia asupra mea. 

— Eu? 

— Dumneavoastră aţi fost cel care a găsit camera. Vă mai 
amintiţi? Scarfaro ştia acest lucru. Precis v-a supravegheat. 
Domnul Eisenharat nu era important pentru ei şi nici eu nu am 
fost până astăzi, pentru că altfel ar fi venit mult mai demult aici. 
Fără îndoială, v-au urmărit, Stephen, şi ne-au ascultat, iar apoi 
au intervenit imediat. ` 

Stephen ascultă cu faţa împietrită. Incercă să-şi amintească, 
dar nu era nimic ce-şi putea aminti. Nici un urmăritor, nici un 
telefon suspect, nici o locuinţă întoarsă pe dos, nici o pocnitură 
pe liniile telefonice. Dacă fusese urmărit, nu observase nimic. 

Dar ar fi trebuit să se gândească la asta. Era impardonabil că 


517 


nici nu se gândise la asta. 

— Haideţi, profesore! clătină Eisenhardt capul. Ce înseamnă 
asta? Vorbiţi serios când spuneţi că vrea cineva acest film 
video? 

— Poftim? ridică din sprâncene Wilford-Smith. 

— Cine să vrea să facă acest lucru? Vaticanul? Îmi vine să râd. 
Ne consideraţi proşti cu întreg acest teatru. Aşa cum aţi făcut şi 
în Israel şi mai înainte cu John Kaun. 

Stephen îl privi uimit pe scriitor. 

— Peter? Ce spuneţi? Aţi văzut filmul doar! 

— Da, tocmai de aceea! In întreaga mea viaţă n-a trebuit să 
văd un asemenea spectacol mai diletant şi lipsit de vână ca 
acesta. Şi asta încearcă profesorul să ne convingă că provine 
din trecut? E de râs, atât pot să zic. Efectiv de râsul lumii. 

— Cum puteţi să spuneţi aşa ceva?! se minună Stephen. L-aţi 
văzut pe acest bărbat, cum mergea, cum vorbea... cine să fie 
acesta, dacă nu cu adevărat Isus cel din trecut? 

— Acela era Isus Hristos? Nu cred asta pentru nimic în lume. 
Mai degrabă sunt eu împăratul Chinei. 

Stephen dori să replice ceva, dar apoi tăcu consternat. Nu 
înţelegea ce se petrecea acolo. Privirea sa o căută pe cea a 
profesorului. 

— Profesore Wilford-Smith, ce înseamnă toate astea? Mi se 
pare de parcă am fi văzut două filme diferite. 

Cu coada ochiului văzu cum scriitorul german clătina din cap 
îndârjit. 

Profesorul îşi aşeză mâinile la spate şi mişcă din cap gânditor. 

— Da, aşa a fost probabil. Mi s-a petrecut mai des acest lucru. 
Sunt oameni care sunt atât de profund mişcaţi de ceea ce văd în 
înregistrare, cum nu-şi puteau imagina înainte, şi alţii care 
rămân impasibili. Eu însumi aparţin, din fericire, primei categorii 
şi dumneavoastră, Stephen, la fel, după cum mi se pare. Mi-e 
teamă că nu e cazul domnului Eisenhardt. 

— Asta înseamnă că, în afară de dumneavoastră şi de noi, au 
văzut şi alţii înregistrarea video? 

— Da. Mulţi. 

— Şi acum, se sfârşeşte totul? 

Eisenhardt se ridică şi se aplecă în faţă. 


518 


— Stephen, nu vedeţi ce ni se înscenează aici? Totul este o 
mare escrocherie. Aici se vrea crearea unei legende şi 
dumneavoastră sunteţi ustensila pentru asta. Profesorul Wilford- 
Smith aparţine unei secte, ce are sediul aici în Barnford. Nu ştiu 
exact ce se urmăreşte cu toate acestea, dar eu presupun că 
tocmai am retrăit o reeditare a ceea ce au făcut mormonii. Ştiţi 
mitologia acestora? Fondatorul lor se numeşte Joseph Smith şi el 
a spus că i-a apărut un înger, care i-a înmânat o carte cu tăblițe 
de aur şi i-a indicat să traducă textul în engleză, pentru că 
trebuia să ia această carte apoi din nou cu el. Aşa a fost scrisă 
Cartea lui Mormon, baza religiei lor. Dar cu aşa ceva nu mai poţi 
păcăli oamenii din ziua de azi. Astăzi trebuie să fie o înregistrare 
video, un călător în timp, toate acele superstiții, care astăzi sunt 
moderne. 

Stephen ascultă argumentele scriitorului, care sunau atât de 
logice şi de plauzibile, dar se loviră în interiorul său de o barieră 
ce exista acolo de când văzuse înregistrarea şi ricoşa din ea. In 
inima sa ardea ceva ce era mai puternic decât toate 
argumentele. 

— Peter, eu l-am văzut pe acest bărbat. Indiferent ce spuneţi 
şi indiferent cine este el, m-a transformat. Exact aşa cum a spus 
bătrânul călugăr în Negev. 

— Dar asta nu e o probă! Dacă unul şi acelaşi film îl convinge 
pe unul şi pe celălalt nu, atunci înseamnă că efectul nu se poate 
afla în film, ci doar în cel care-l vizionează. Nu vă daţi seama? 

— Ba da. 

Eisenharat clătină din cap. 

— Ce ciudat că nu ne-am dat seama mai repede! Puteam să 
prevedem ce avea să se petreacă. Bineînţeles că aparentul 
original trebuia să dispară, pentru că altfel cineva ar fi putut 
constata că nu are două mii de ani vechime, ci doar, ce ştiu eu, 
poate prelucrat cu maşina de sablat sau băgat în maşina de 
spălat. Şi cine ar putea fi desemnat drept cel mai mare ticălos 
decât duşmanul natural al tuturor sectelor creştine şi facţiunilor, 
şi anume Biserica Romano-Catolică? Asta-i uneşte pe toţi 
membrii tuturor sectelor. Întregi imperii se pot construi pe astfel 
de legende. 

Se lăsă tăcerea. Stephen privi de la unul la celălalt. 


519 


Eisenhardt se ridică în scaun cu faţa împietrită. El îşi găsise 
adevărul. Profesorul stătea liniştit între teancurile de cărţi 
răsturnate şi resturile geamurilor, de parcă nu înţelesese de ce-l 
bănuia scriitorul. 

Ceea ce păruse a fi începutul unei dispute încrâncenate 
răsuflă fără urmări. Fiecare avea adevărul său. Pe această bază 
nu era posibilă nici o dispută. 

— Bine, spuse Eisenhardt în final şi se ridică. Orice ar fi, nu 
mă mai interesează. Stephen, aş vrea să plec cât de repede 
posibil de aici spre casă. Mă aşteaptă multă muncă acolo. 

Stephen se ridică, de asemenea. 

— Da, sigur. 

— Aştept în maşină. Domnule profesor? Rămâneţi cu bine. 

Îl salută pe bătrân cu o mişcare a capului scurtă şi plecă. Îi 
auziră cum îşi ia afară hanoracul din cuier, apoi se deschise uşa 
de la intrare. Suna furios şi dezamăgit. Chiar şi în paşii săi se 
putea auzi. 

Stephen şi Wilford-Smith se priviră unul pe celălalt. Deodată 
se simţi între ei o intimitate neobişnuită şi neaşteptată. 

— Mda, zise Stephen şi îi întinse mâna bătrânului cu părul alb. 
Atunci nu vreau să-l las să aştepte. 

— Da. Sigur se aşteptase la altceva de la această călătorie. 

— Îmi pare rău de ceea ce s-a petrecut. Dacă nu aş fi venit, ar 
mai fi existat încă înregistrarea. 

— Păi, ea există. 

— Da, desigur, dar acum este a Vaticanului, opina Stephen. 
Dacă nu o distrug, atunci o vor încuia undeva pentru totdeauna. 

Profesorul se duse cu grijă în spatele biroului său, pentru că 
ici-colo scârţâiau cioburi sub pantofii săi. 

— Da, caseta e pierdută, spuse el, asta-i păcat. Dar filmul nu. 

Deschise un sertar şi scoase două casete VHS obişnuite. 

— Noi am făcut bineînţeles copii. Copii în toate formatele de 
circulaţie - VHS, Super-VHS, BetaCam, HI-8 Digital, MR şi aşa 
mai departe. Nu uitaţi, filmul cu Isus era o înregistrare digitală. 
Aceasta înseamnă că o copie este la fel de bună ca şi originalul 
şi o puteţi copia ori de câte ori vreţi, fără să afecteze calitatea 
înregistrării. 

Întinse cele două casete lui Stephen. 


520 


— Noi? întrebă el mirat. Cine sunt „noi”? 

— Prieteni, spuse profesorul doar. Şi pentru cazul în care sunt 
plasate şi în această încăpere microfoane de ascultare şi cineva 
ne aude, vă spun ceea ce vă puteţi imagina şi singur: Copiile 
sunt împrăştiate în toată lumea şi există mii. E efectul bulgărelui 
de zăpadă - unul dă câteva copii mai departe la prieteni, care la 
rândul lor fac copii şi le fac cadou şi aşa mai departe. O 
avalanşă. Scarfaro nu o mai poate îndepărta din lume. E 
imposibil. Indiferent câte copii găseşte şi distruge, nu va şti 
niciodată cu siguranţă că le-a găsit pe toate. 

Stephen fixă cu privirea caseta din mâna sa. Era o casetă 
video normală, pe care o putea cumpăra pentru câţiva dolari în 
magazin, pentru a înregistra un film artistic. Avea o mică 
etichetă ataşată pe care scria simplu: Filmul Isus. 

Credea că visează. Avea să se ducă acasă şi să bage această 
casetă în video, în acelaşi aparat pe care-l folosea să vadă 
filmele StarTrek sau Bugs Bunny şi-l va vedea pe Isus la 
televizor. 

— Luaţi şi o casetă pentru Eisenhardt, spuse Wilford-Smith şi 


A 


îi înmâna cea de-a doua casetă. Aşa, ca amintire. 


521 


43 


Încă doi ani şi jumătate mai târziu 


La început, îl înfiorase depărtarea şi singurătatea peisajului. 
Apoi, treptat, panica iniţială se transformase în ceva ce putea fi 
doar extaz: să străbată cu maşina câmpii sălbatice şi deşertice, 
ce nu auziseră niciodată de civilizaţia oraşelor şi de fabrici, să 
fie singur cu sine, cu cerul, cu traseul soarelui şi al pământului. 

Dar desigur că aceasta doar părea aşa. La intervale 
liniştitoare şi regulate apărea, semnalizat printr-un staccato de 
panouri cu reclame colorate oribil pe marginea drumului, câte o 
localitate prăfuită sau o benzinărie sau un motel şi Peter 
Eisenhardt era în principiu bucuros, după cum trebuia să-şi 
recunoască, să nu fie nevoit să meargă la vânătoare sau să 
monteze seara cortul. Atunci savura momentul în care scotea 
doar cartea de credit pentru a primi o mâncare caldă sau un pat 
curat şi se simţea precum un Globetrotter, liber şi nelegat. 
Toate la un loc, nişte visuri. 

Foaia cu descrierea drumului o lipise cu bandă adezivă de 
bord, cu mult timp înainte, încă înainte să intre pe Interstate 40, 
pe care o urmase fără abatere mii de kilometri prin cinci state 
americane. Fără să pună la socoteală una sau două abateri, o 
părăsise doar în dimineaţa aceasta. 

Uneori, nu trebuia să mişte ore în şir volanul, în timp ce 
trecea pe lângă stânci cărămizii, iarbă uscată de culoarea 
prafului sau, pur şi simplu, pe lângă o întindere pustie, fără 
denivelări. Alteori, se simţea transpus în filme de cinema, iar 
această ţară i se părea ca o altă planetă, pe care crezuse că o 
cunoaşte din cinematografe sau de la televizor, până când 
păşise el însuşi şi simţise gravitația diferită, adulmecase alt 
miros, simţise alt puls al solului. Apoi sentimentul de străin 
dispărea din nou, pur şi simplu, de parcă ar fi tras cineva o 


522 


perdea la o parte şi avea impresia că era deja dintotdeauna 
acasă. 

La un moment dat apăru: Great Spirit Motel. 

Numele promitea mai mult decât era de văzut: un complex de 
clădiri decolorate, plasate fără prea multă osteneală chiar lângă 
şosea şi fără vreo însuşire care să-ţi amintească de motel, dacă 
treceai pe lângă el. Eisenhardt coti spre intrarea care era 
marcată de două vase mari de tablă albe, pline cu cactuşi şi opri 
în parcarea din pământ bătătorit, albicios precum făina. Deci 
aici era. 

In afară de panoul obligatoriu cu Coca-Cola şi reclama 
luminoasă pentru berea Budweiser din geam, se părea că 
industria de publicitate nu considerase motelul un purtător 
rentabil de reclame. Un panou de tablă cu un ogar stilizat arăta 
că aici opresc autobuzele linei Greyhound, iar alt panou indica 
benzinăria. In spatele clădirii principale se aflau două clădiri 
lungi, cu câte opt apartamente, dar care, după cât de 
dezordonat erau parcate maşinile în faţa lor, nu păreau ocupate 
în întregime. 

Deci aici era. Greu de crezut. 

Eisenhardt deschise uşa maşinii şi cobori. 

O căldură îngrozitoare, ca în deşert, îl copleşi precum 
respiraţia fierbinte a unui animal al iadului şi instantaneu 
transpiraţia începu să-i curgă pe ceafă, de la subsuori şi peste 
spate şi piept. Invăţase să aprecieze aerul condiţionat al maşinii 
sale şi uneori uita de ce-l ferea acesta. 

Pantofii săi erau prăfuiţi când păşi în ceea ce se putea 
generos numi restaurant: o sală mare, scundă, apăsătoare şi 
aranjată cu prost gust, răcită de aparate de aer condiţionat 
băzâitoare, în care se afla o mână de oameni. Prin geamuri mari 
ce dădeau spre şosea intra lumina orbitoare a soarelui, pentru a 
fi absorbită apoi de lemnul întunecat al meselor şi scaunelor, 
astfel că, spatele încăperii era cufundat într-o penumbră 
nesigură. O tejghea mare, solidă ocupa aproape întregul perete 
stâng, începând în zona luminată şi se pierdea în întuneric, iar 
pe ea se aliniau automatele de alune, suporturile cartonate 
pentru prospecte ale firmelor emițătoare de cărţi de credit, 
coşuri de sârmă cu pacheţele de alune sau sărăţele, sau gume 


523 


de mestecat şi scrumiere peste scrumiere. Eisenhardt se 
sustrase privirilor curioase ale oaspeţilor şi îşi căută un scaun 
liber la bar - toate erau libere - se aşeză, îl privi pe tânărul care 
servea şi spuse: 

— Bună, Stephen. 

Stephen Foxx, care tocmai era ocupat să clătească paharele, 
ridică surprins privirea. 

— Domnule Eisenhardt! exclamă el. Aşa o surpriză! Nu vă 
aşteptam aşa de dimineaţă... 

— Să mă întorc mai târziu? 

El râse. 

— Nu asta voiam să spun. Probabil că aţi înnoptat la Flagstaff, 
nu-i aşa? Aţi fost la Grand Canyon? 

— leri. Nu voiam să-l ratez. Cred că şoferul era un indian 
adevărat, e posibil? Oricum aşa arăta. 

Eisenhardt simţi că era nervos, în ultimul timp începea să 
sporovăiască atunci când se simţea nesigur. 

— Probabil un Navajo. Parcul Naţional se învecinează cu 
rezervaţia. Vreţi o cafea? 

— Acela de acolo este un automat de cappuccino? 

— Da. 

— Aş putea avea un cappuccino în locul cafelei? Treptat, aerul 
condiţionat începea să-şi facă simţit efectul şi transpiraţia de pe 
pielea sa începu să se usuce. 

— Da, desigur. 

Foxx începu să umble la automat, părea destul de priceput. Şi 
mirosea bine, pe măsură ce se făcea cappuccinoul. 

— Mulţumesc, spuse Eisenhardt, când i se dădu ceaşca. 

— Cum v-a plăcut? Mă refer la Grand Canyon. Eisenharat 
ezită. 

— Mda, cum să zic...? În fotografii arată extraordinar. Dar 
când stai în faţa sa este realmente copleşitor. Ai impresia că nu 
poţi deschide ochii destul de mult pentru a-l vedea cu adevărat. 
Incredibil! 

Foxx încuviinţă cu un zâmbet pe buze. 

— M-a surprins să primesc mesajul de la dumneavoastră. Cu 
ce ocazie prin această zonă părăsită? 

— Da, asta e frumos la aceste e-mailuri, recunoscu scriitorul, 


524 


în timp ce sorbea din cappuccino. Te obişnuieşti repede cu ele. 
La vechiul număr de telefon nu v-aş mai fi găsit, nu-i aşa? 

— Nu. Aşa este. 

— Am fost la New York cu agentul meu. Am avut câteva 
discuţii cu oamenii din branşa editurilor, povesti Eisenhardt. Un 
oraş incredibil. La sfârşit eram complet ameţit de cap. 

— Da, New Yorkul este o chestie de antrenament. Aşteptaţi 
un moment că mă întorc imediat... 

La una din mesele de la fereastră, un client ridicase mâna că 
doreşte să plătească. 

— Nici o problemă. 

Privi în jur, în timp ce Stephen se ocupa de acel bărbat. Nu se 
petrecea mai nimic şi cumva avea sentimentul că niciodată nu 
se petrecea practic mai nimic aici. 

— Acesta a fost ultimul din cei care pleacă mai departe spre 
Tucson, zise Stephen, când se întoarse. Probabil că acum am o 
pauză să mai respir şi eu, până vine următorul autobuz. În 
aproximativ... se uită la ceas... zece minute. 

— Aici vin mai ales oameni care călătoresc cu autobuzul? 

— Da, la ora aceasta. La prânz sosesc oaspeţii motelului şi 
seara vin chiar oameni din zonă. 

— Aha, făcu Eisenhardt. 

Trebuia să fie o zonă dezolantă, dacă acest restaurant era 
atracţia principală. 

— Şi acum, spuse Foxx cu un zâmbet misterios, trebuie să vă 
prezint pe cineva. Se întoarse, ridică geamul ferestruicii dinspre 
bucătărie şi strigă în încăperea din spate: 

— Avenit! 

Răspunsul fu un strigăt ce răsună prin sala bucătăriei, dar 
care nu se putea înţelege. Imediat după aceea apăru din spatele 
unei uşi o frumuseţe, suplă, cu părul închis la culoare, o femeie 
tânără temperamentală, ştergându-şi mâinile pe un şort 
nelegat, înainte să-i întindă mâna. 

De data aceasta era rândul lui Eisenhardt să fie uimit. 

— Vă cunosc! exclamă el. Aţi... aţi participat la săpături. 

— Judith Menez, încuviinţă ea. Şi eu îmi amintesc de 
dumneavoastră. Doar că nu am vorbit niciodată, cred. 

— Da, o nebunie, nu-i aşa? Privirea sa se plimbă între Foxx şi 


525 


Judith, încoace şi încolo. Acum aştept explicaţii. 

— Nu-i aşa de mult de explicat, spuse ea privind cu coada 
ochiului spre Stephen, foarte grăitor. Într-o zi, după expirarea 
interdicţiei de intrare în Israel, a apărut la uşa mea cu un buchet 
de flori - şi, mă rog... 

Stephen o luă în braţe şi o strânse la piept. 

— Vrea să spună prin asta că înainte mă cam închisesem în 
mine în ceea ce priveşte viaţa şi iubirea. 

— Era ca şi transformat, sublinie ea. 

— Aşa deci, făcu Eisenhardt, care zâmbi involuntar. După 
şaptesprezece ani de căsnicie şi doi copii ducea şi el dorul zilelor 
îndrăgostirii fierbinţi de la începutul unei relaţii. 

— Şi apoi, continuă Judith, a luat caseta video din buzunar şi 
m-a transformat şi pe mine. Ea îl sărută pe obraz. Trebuie să 
pregătesc repede totul pentru masa de prânz. Vin mai târziu la 
voi, okay? 

Zâmbetul îi îngheţă lui Eisenhardt pe faţă. Caseta video! Deci 
era aşa cum se temuse. În ultimii ani se formase o adevărată 
mişcare subterană în jurul acestui film cu Isus şi, după toate 
aparențele, Stephen Foxx aparţinea şi el acesteia. 

— Rămâneţi până mâine? Atunci putem să stăm diseară 
împreună şi să discutăm despre vechile timpuri, propuse el şi 
completă: Sunteţi bineînţeles oaspetele nostru. 

— Da, cu plăcere, deşi... Poate era mai bine să exerseze 
toleranța. Până la urmă fiecare trebuia să trăiască după 
convenienţele proprii. Eisenhardt se scarpină pe capul pe care 
părul se rărise în mod vizibil, de când se întâlniseră ultima dată. 
Am impresia că astăzi nu am înaintat deloc. Şi totuşi, de la 
Flagstaff sunt... habar n-am. [ara asta pare că nu se mai 
termină. Ultimele zile am stat mai mult sau mai puţin încontinuu 
la volan şi am mers, şi am mers, şi, când mă uitam seara pe 
hartă, erau câţiva centimetri. Incredibil. Germania poate fi 
traversată într-o zi, puteţi să vă imaginaţi? 

— Dar sper că nu aţi străbătut ţara de-a latul doar ca să 
vizitaţi capodopera arhitectonică reprezentată de acest motel? 
opină Foxx. 

— Nu, de fapt vreau să ajung pe Coasta de Vest. Erau zile în 
care mă îndoiam că se poate ajunge la ea cu maşina. Am un 


526 


prieten care trăieşte acolo şi care m-a invitat să locuiesc câteva 
zile la el. El a emigrat acum vreo cinsprezece ani şi nu ne-am 
mai văzut de zece ani. Ah, apropo, îşi aminti el, l-am întâlnit pe 
John Kaun. 

— Ce? se minună Stephen. Ce chestie! Şi? De el nu am mai 
auzit de mult timp nimic şi înainte de asta nimic bun. Cum o 
duce? 

— Părea să se bucure atunci când l-am sunat şi m-a invitat la 
el când am zis că vreau să traversez SUA cu maşina. Este acum 
şeful unei fabrici de cipsuri de cartofi din Oklahoma, aparent 
ultima rămăşiţă a concernului său, s-a căsătorit din nou, are un 
copil şi arată fericit şi mulţumit. Nu mai poartă decât blugi şi 
tricouri, vă puteţi imagina? 

— John Kaun? Nu cred nici un cuvânt. 

— Nici eu aproape că nu l-am recunoscut. 

— De unde aţi avut numărul său? Adică cred că tocmai în 
Oklahoma nu l-aş fi căutat... 

— Una din editurile pe care le-am vizitat aparţinea înainte lui 
Kaun Enterprises. La un moment dat, în timpul unei discuţii, s-a 
pomenit despre el. Eu am spus că-l cunosc pe John Kaun şi, 
când am întrebat dacă ştie cineva ce s-a întâmplat cu el, mi s-a 
dat numărul său de telefon. Dar de fapt se află pur şi simplu 
normal în cartea de telefon. Eisenhardt ridică din umeri. Chiar se 
pare că-i merge bine. Deşi este din nou un om obişnuit. 

— Probabil că trebuie să fii un om obişnuit pentru ca să-ţi 
meargă bine, opina Stephen gânditor. Dacă mă gândesc... că 
odată îmi doream să ajung ca el. Aşa cum era el atunci, 
puternic, bogat şi important. Unul dintre cei mai mari. La 
început, înainte să găsesc camera video, voiam să-mi 
demonstrez că sunt mai şmecher şi mai rapid decât el, cu toată 
puterea sa. O nebunie, nu? 

— Mda, nu ştiu ce să zic, spuse Eisenhardt şi privi în jurul său. 
De un pic de ambiţie tot este nevoie în viaţă, nu credeţi? 

— Vă minunaţi ce fac aici? 

— Sincer să fiu, da. Când v-am întâlnit prima dată eraţi un fel 
de băiat minune, un promiţător tânăr antreprenor, cu mai mulţi 
bani în cont decât voi avea eu vreodată. Şi acum conduceţi un 
motel în ţara nimănui. Nu e tocmai ce îţi imaginezi când te 


527 


gândeşti la o ascensiune profesională. 

Stephen Foxx zâmbi, trase un prosop dintr-un sertar şi începu 
să şteargă pahare. 

— O, firma mea mai există la fel ca înainte. Tot atât de 
virtuală ca-ntotdeauna. Săptămâna viitoare zbor din nou pe 
Coasta de Est, pentru a vizita nişte clienţi, dar în rest acţionez 
prin internet şi acolo este neimportant unde trăiesc. Motelul 
aparţine unui bun prieten de-al nostru, care a suferit o operaţie 
foarte grea şi are nevoie de timp pentru a se reface complet. 
Ridică din umeri. Aşa a fost să fie. Din ce în ce mai mult iau 
lucrurile aşa cum sunt. Se pot trăi întâmplări extraordinare în 
felul acesta. 

— Mda, se prea poate. Eisenharat îşi puse mâna pe tejghea. 
Sincer vorbind, am crezut înainte că acesta este sediul principal 
al sectei formate în jurul filmului cu Isus. 

Stephen zâmbi subţire. 

— Nu există un sediu. Asta ar fi mult prea periculos - 
indiferent dacă mă credeţi sau nu, Biserica încă mai vrea acest 
film. 

Deodată se iscă gălăgie în încăpere. Scaunele fură târşâite 
peste podea când oamenii se ridicară, luându-şi apoi gentile 
pentru a se înghesui spre ieşire. Autobuzul Greyhound venise. 
Afară se putea vedea cum unii pasageri coborau, pentru a 
aştepta apoi bagajul, pe care şoferul îl împărțea din portbabajul 
larg deschis al maşinii. 

Stephen folosi ocazia să strângă repede toate vasele şi 
paharele murdare de pe mese, să le şteargă cu repeziciune, să 
bage meniurile la loc în suporturile lor şi să plaseze noi feţe de 
masă din hârtie. Aceste munci le efectua, aşa după cum 
constata Eisenhardt, cu o dăruire remarcabilă. 

Când autobuzul plecă mai departe şi în acelaşi timp oaspeţii 
noi intrară în restaurant, locurile rămase goale arătau ospitalier 
de proaspete şi noi, iar Stephen era deja pregătit să preia 
comenzile. 

Judith veni din nou din bucătărie, pentru a arunca o privire 
cercetătoare asupra blocnotesului cu comenzi. 

— Doar băuturi, zise Stephen. Vino, aşază-te un pic lângă noi. 
lar întorcându-se spre Eisenhardt spuse: Cei mai mulţi schimbă 


528 


autobuzul cu cel de Los Angeles, care vine în douăzeci de 
minute. 

— Ce o face acela acolo? întrebă Judith în timp ce îşi scoase 
şorţul. Se referea la un tânăr slab, cu păr blond-deschis, care 
stătea încă în căldura arzătoare, cu o geantă de voiaj groasă şi 
cu un sac pentru haine foarte mare, în locul unde oprise 
autobuzul. Nu se încumetă să intre? 

— Ce părere aveţi de articol? îi adresă Eisenhardt lui Stephen 
Foxx întrebarea care-l preocupa mai de mult. 

— Ce articol? întrebă acesta în timp ce mânuia robinetul 
pentru băuturi. 

— Articolul lui Uri Liebermann despre Filmul Isus? Nu-l 
cunoaşteţi deloc? 

— Trebuie să recunosc că nu. Liebermann este jurnalistul 
acela israelian, cu care aţi avut de-a face? Care ne-a trimis la 
mănăstire elicopterele pe cap? 

— Da. În ultimii ani s-a specializat, devenind un fel de expert 
pentru mişcarea Filmul Isus. Un timp a fost mereu invitat la tot 
felul de talk-show-uri. Acum jumătate de an a scos un articol 
mare despre culisele filmului video, care a fost publicat aproape 
peste tot în Europa. La noi, în Germania, a apărut în Stern şi a 
fost publicat şi în Reader's Digest. 

— Trebuie să recunosc că a trecut pe lângă mine. Ce scrie 
deci expertul? 

Eisenhardt inspiră adânc. Nu era ceva plăcut să-i spulberi 
cuiva iluziile pe care-şi construise toată viaţa. 

— El a descoperit o grupă de actori amatori, care au produs 
un film video, la cererea unui sponsor necunoscut, cam cu un an 
înainte ca profesorul Wilford-Smith să înceapă săpăturile de la 
Bet Hamesh, explică el înverşunat. Toţi participanţii au fost 
obligaţi să păstreze tăcerea despre acest film, iar cea mai 
importantă condiţie era ca fiecare actor să înveţe aramaica. 

— Aramaica!? se miră Stephen şi zise către Judith: Robinetul 
pentru Cola a luat-o iară razna. 

— Mâine vine tehnicianul. Cel puţin aşa a zis. 

— Aramaica, sublină Eisenharat. Îl ascultau oare? Sau oare se 
instalase deja starea de negare? Limba pe care probabil a 
vorbit-o Isus. 


529 


— Da, îmi este clar. Şi ce fel de film este acesta? 

— Cel pe care-l aveţi. 

Acum se opri. 

— Poftim? 

— Este înregistrarea pe care o răspândiţi în întreaga lume. 
Filmul pe care l-am văzut la profesorul Wilford-Smith. Scriitorul 
se aplecă în faţă, pentru a nu fi nevoit să vorbească aşa tare, 
deoarece unii din oaspeţi priveau deja în direcţia lor. Nu 
înţelegeţi? Totul a fost înscenat, de la început. Un mare teatru. 
Întreaga căutare aventuroasă, aşa-zisele experimente care au 
fost adăugate, toate acestea trebuiau să facă povestea 
credibilă. Mă rog, nu este nici o problemă să ascunzi un schelet 
uman, care prezintă o fractură vindecată cu metode moderne, 
la locul potrivit, înaintea unor săpături. Sau să inventezi 
instrucţiunile de utilizare al unei camere care urmează să iasă 
pe piaţă, să tipăreşti un exemplar şi să-l pui lângă el. E posibil şi 
să falsifici o analiză cu carbon radioactiv - trebuie doar să-l 
mituieşti pe cel care o înfăptuieşte. E adevărat că prin turele 
suplimentare pe care le-aţi făcut, aţi cam încurcat planul, dar 
între timp vă încadraţi foarte bine în joc. Totuşi, totul este o 
minciună şi o înşelătorie - Liebermann demonstrează aceasta 
foarte convingător. 

Stephen îl privi gânditor. 

— Cred că ştiu despre ce vorbiţi. O clipă. Ridică tava şi duse 
băuturile la mese. Când se întoarse, se duse să umple următorul 
rând de băuturi şi spuse în acelaşi timp: Cel la care vă referiţi 
este ceea ce noi numim anti-video. Este o înregistrare care 
arată scene foarte asemănătoare ca în caseta adevărată, dar e 
jucată atât de prost încât oricine o priveşte observă că este o 
înşelătorie, o performanţă actoricească de proastă calitate. Nu 
ştim de unde provine acest film video, dar presupunem doar că 
în spatele ei se află Biserica Romano-Catolică. Oricum circulă 
într-un număr incredibil de exemplare. 

— Trebuie neapărat să citiţi articolul, opina Eisenharat. 

— Nu cred că trebuie. Asta este la fel ca şi cu celelalte o sută 
de mii de teorii ale conspirației care există. Că Titanicul nu s-a 
scufundat de fapt. Că John Kennedy ar fi fost omorât de către 
armată. Că Elvis mai trăieşte. Totul logic până în cel mai mic 


530 


detaliu şi totul greşit. Din robinetul pentru Cola nu mai ieşea 
deodată decât spumă. Stephen scoase cu un oftat o sticlă din 
frigider şi umplu paharele din ea. Întrebarea este: Cine să 
însceneze aceasta şi de ce? 

— Liebermann îl indică pe Wilford-Smith, dar pe acesta nu 
mai putem să-l întrebăm. Profesorul a murit anul trecut; un şofer 
nu-l văzuse pe învăţat pe bicicleta sa, când a luat curba şi a 
intrat în el. 

— Şi de ce să fi făcut el aşa ceva? 

— Asta v-am spus-o doar şi atunci. Wilford-Smith era membru 
al True Church of Barnford. Aceasta este o sectă mică, creştină, 
exclusivistă, din sudul Angliei, care există din anii '40. Filmul 
video trebuia să ducă mai departe învăţăturile acestei Bisericii şi 
să consolideze legitimitatea ei. 

Stephen clătină din cap cu un zâmbet uşor, epuizat. 

— In afara faptului că această teorie are găuri aşa de mari 
încât poţi să treci cu autobuzul Greyhound prin ele, fără să 
atingi marginile, spuse el, deci în afară de asta, de fapt nu 
există nici o învăţătură. 

— Şi ce faceți voi atunci? replică Eisenhardt. 

— Ne întâlnim odată pe lună. Stephen făcu un gest vag, ce 
lăsa să se înţeleagă că în spate erau alte încăperi închise, ţinute 
pentru o asemenea ocazie - şi ne uităm la film. 

— Şi? 

— ŞI-I lăsăm să acționeze asupra noastră. Altfel nici nu pot să 
descriu chestia asta. Stăm aproximativ o oră în linişte, pentru a 
deveni foarte deschişi şi receptivi, iar apoi ne uităm la film. 
Asta-i tot. 

Eisenhardt îl privi sceptic. 

— Asta-i tot? Vă uitaţi la înregistrarea aceea iar şi iar? Foxx 
zâmbi uşor, aproape visător. 

— Eu trăiesc cam ce aţi trăit dumneavoastră la Grand Canyon 
- am senzaţia că nu pot să deschid ochii suficient de mult pentru 
a vedea tot ce e de văzut în film. 

— Şi ce e de văzut în acest film? 

— Eu văd în acest film ceea ce ar putea să fie. Eu văd un 
bărbat care este atât de prezent, care există cu fiecare fibră a 
fiinţei sale aici şi acum şi care goleşte paharul vieţii până la 


531 


fiind. Când mă uit la el, mă încurajează să nu rămân doar la 
stadiul de a sorbi câte puţin din paharul propriu. 

— Dar a fost crucificat, îi aminti Eisenhardt. Dacă este acela, 
care credeţi dumneavoastră că este. 

Stephen încuviinţă serios din cap. 

— Da. Pentru că nu-l mai puteau suporta. Atât de multă 
vivacitate - asta trebuie că i-a făcut pe mulţi invidioşi dincolo de 
limita suportabilităţii. 

— Dar nu este lipsit de logică? Spuneţi că, dacă vedeţi filmul, 
vă transformă. Atunci cei care l-au văzut în carne şi oase, n-ar 
trebui să fie transformați de o mie de ori? 

— Cine spune că nu a fost chiar aşa? Unii sunt impresionați, 
alţii nu. Asta o ştiţi prea bine, nu-i aşa? 

Uşa de la intrare se deschise. Ea scârţâi încet. Eisenhardt privi 
fugar spre ea. Era tânărul care până atunci aşteptase afară în 
staţia de autobuz şi care acum se îndrepta transpirat şi prăfuit 
spre tejghea. Părea nesigur, precum este cineva care 
călătoreşte pentru prima dată singur. 

— Nu există nici o urmă de dovadă că bărbatul din 
înregistrare este într-adevăr Isus, spuse Eisenhardt cu jumătate 
de gură către Stephen, pentru a încheia discuţia pe această 
temă, cel puţin temporar, atâta timp cât nu erau singuri. 

Stephen înclină doar din cap, de parcă era complet 
neimportant, şi se îndreptă spre tânărul care privea timid în jur. 

— Cu ce vă pot servi? 

— Aăă, făcu acesta. Privirea sa alerga încolo şi încoace, căuta 
peste tejghea sau la perete liste cu preţuri, dar nu găsi nici una. 

— O cafea, vă rog. 

— O cafea. Vine imediat. 

Eisenhardt urmări cum Stephen puse pe o farfurioară o 
ceaşcă, împreună cu un şerveţel, introducând-o sub automatul 
de cafea şi cum apăsă pe un buton verde, luminos. In timp ce 
automatul fierbea cafeaua, adăugă o linguriţă şi un pacheţel de 
frişca, împreună cu un cub de zahăr împachetat. Discuţia pe 
care o purtaseră până atunci nu părea să-l irite deloc. 

— Poftiţi o cafea, vă rog. Face unu douăzeci. 

— Mulţumesc. 

Tânărul îşi dădu părul transpirat de pe faţă şi numără banii 


532 


din buzunarul său de blugi, pe tejghea. Stephen încasă banii 
multumind şi bătu suma la casă. 

— Nu are nici o importanţă, înţelegeţi? se adresă el din nou lui 
Eisenhardt. Audienţa nu părea să-l deranjeze în mod special. 
Dacă e lsus sau Buddha, sau cineva de care nu am auzit 
niciodată - eu văd în el ce poate deveni viaţa. Că nu este 
necesar să cucereşti ceva. Că nu suntem pe lumea asta pentru 
a-i întrece pe ceilalţi sau pentru a ne scoate ochii unul altuia şi 
să câştigăm în toate întrecerile. Nu e nici o diferenţă dacă 
pierdem sau câştigăm, nu cu adevărat, vreau să spun. Înainte 
credeam că în viaţă trebuie să câştigi un premiu. La figurat, 
desigur. Nu eram conştient de asta, dar, privind înapoi, am 
înţeles că aşa credeam. Era atitudinea aceea în care spui: „Dacă 
o să...” Dacă o să posed un milion de dolari, atunci... Dacă devin 
faimos, atunci... Mereu atunci, atunci, atunci. Credeam că, dacă 
aş fi câştigat cursa care trebuie, atunci viaţa mea s-ar fi 
transformat în altceva decât cea care era - în viaţă adevărată. 
Atunci aveam să încep adevărata viaţă. Dar indiferent câte 
curse câştigam, nu obţineam niciodată premiul. Acel „atunci” nu 
se petrecea niciodată. Şi de aceea alergam din ce în ce mai 
departe, îmi puneam țeluri tot mai înalte. Când am început 
cursa cu John Kaun, eram în realitate disperat că realizasem 
atât de multe, dar transformarea nu venise. Se uită la el. 
Cunoaşteţi şi dumneavoastră acest sentiment? Eu îmi imaginez 
că aceasta ar putea fi ceea ce-l mână pe un scriitor, credinţa că 
odată ce a scris cartea sa de căpătăi, totul va fi altfel. 

— Nu, mârâi Eisenhardt. Eu scriu pentru că-mi face plăcere. 

Nu părea că ar auzi. 

— Când am văzut înregistrarea, am înţeles că aceasta aici 
este deja viaţa adevărată. Că a fost tot timpul. Eram doar 
incapabil să o percep, să mă bucur de ce aveam. Viaţa, viaţa 
adevărată şi reală, avea deja loc şi eu o trecusem tot timpul cu 
vederea pentru că eram prea ocupat. Dar trebuia mai întâi să 
văd pe cineva care era capabil să guste cu adevărat momentul 
prezent, cu toate simţurile şi cu toată dăruirea, înainte să pot 
pricepe aceasta. 

— Mda, făcu Eisenhardt reţinut. Acesta este un aforism vechi 
al înţelepciunii, dacă nu mă înşel. 


533 


Stephen luă o cârpă de uscat vasele şi-o azvârli cu un oftat, 
cu putere, peste umăr. 

— Nu pot să exprim în cuvinte ce simt. Dumneavoastră, ca 
scriitor, probabil că aţi putea. 

— Dar eu nu văd ceea ce vedeţi dumneavoastră. 

— Păcat! 

El şi Judith îşi făcură semn cu capul, doi cunoscători, care-l 
compătimeau pe cel ignorant. 

Scriitorul nu putuse niciodată să sufere această aroganță a 
celor evlavioşi. Dacă nu ar fi fost o a treia persoană la tejghea, 
atunci ar fi... Se ridică, îşi întinse spatele încordat şi se gândi 
dacă era cazul să rămână o noapte aici. Cu siguranţă că aceasta 
însemna că trebuia să suporte o seară de misionariat zelos. 

— E ceva în neregulă cu cafeaua? se interesă Stephen la 
tânărul cu părul blond, care stătea cu capul lăsat peste ceaşca 
de cafea, amestecând-o neîntrerupt. 

— Cum? ridică speriat capul. Nu, totul e bine. Nici o problemă. 

— V-am întrebat, pentru că amestecați tot timpul în ea, fără 
să beţi nimic. 

— Nu, doar că... Nu e legat de cafea. Mulţumesc. 

O expresie dureroasă trecu peste faţa sa. Ca pentru a 
demonstra că nu era nimic rău cu cafeaua, luă o înghiţitură 
mare. 

Stephen se opri, îl privi pur şi simplu şi nu zise nimic. 

— Mama şi tatăl meu au murit, spuse tânărul în sfârşit, 
uitându-se cu ochi opaci în gol. Într-un accident de maşină. Anul 
trecut. Şi acum patru săptămâni m-a părăsit prietena. E, ăă... 
destul de greu. 

— Îmi pare rău să aud aşa ceva. 

— Am auzit, ăăă, înainte, un pic din ce aţi discutat despre 
sensul vieţii. Îşi trecu cu mâna prin păr, pentru a îndepărta o 
şuviţă rebelă, ce-i cădea mereu pe faţă. Atunci mi-am amintit 
iarăşi totul. 

— Mmm. Stephen luă prosopul de uscat vase de pe umăr şi 
începu să şteargă tejgheaua perfect curată. 

— Îmi pare rău că am tras cu urechea. Nu am intenţionat 
asta. 

— E în regulă. 


534 


— Cafeaua chiar are un gust deosebit. 

— Mulţumesc. Stephen ezită un pic, îi aruncă lui Eisenharat o 
privire cu coada ochiului şi şterse mai departe toată suprafaţa şi 
robinetele. Aş putea să vă arăt ceva. Un film care poate o să vă 
ajute. 

Aşa funcţiona deci chestia asta. Eisenhardt avu impresia că 
vede o umbră de neîncredere sclipind în ochii tânărului. O 
neîncredere pe care el o considera sănătoasă. 

Tânărul reuşi să zâmbească curajos şi clătină din cap. 

— Mulţumesc. Dar trebuie să merg mai departe spre L.A. cu 
următorul Greyhound. 

— Astă-seară mai trece unul. 

— Atunci îmi pierd avionul. 

— Aha. Stephen ridică apoi cârpa, o despături pentru a o 
împături altfel şi şterse mai departe. Şi încotro vă îndreptaţi? 

— Spre Israel. 

De la acest cuvânt părea să pornească un şoc electric. 
Stephen se opri din şters şi Eisenhardt crezu că simte cum părul 
de pe ceafă i se face măciucă. Asta da coincidenţă, la naiba. 

— Spre Israel. Stephen îşi continuă activitatea. Sună ca 
lumea. Şi unde în Israel? 

— Peste tot. Un tur de vizitare, paisprezece zile de-a lungul şi 
de-a latul ţării, pentru a vedea toate locurile sfinte şi istorice. 
încercă să râdă, dar sună chinuit. Nu ştiu cum am ajuns să fac 
asta - mă refer la faptul că nu sunt în mod special religios sau 
ceva de genul acesta... Nici măcar când mama şi tata... Era un 
prospect în supermarketul nostru. Nu ştiu de ce m-a impresionat 
aşa tare, dar m-am gândit, de ce nu? 

Se simţea aproape penibil. 

Stephen înmuie din nou cârpa în apă şi o stoarse aproape 
meditativ. 

— Din când în când avem turişti din Israel, care vor să vadă 
Arizona. Grand Canyon şi restul. Atârnă cârpa pe o bară 
cromată. Sunteţi primul care merge în sens opus. 

— Credeţi că vreau să fug pur şi simplu? 

— Nu. Cred că o să vă facă bine să ajungeţi într-o zonă 
diferită. 

Asta părea să-l liniştească. 

535 


— Da, chiar sunt foarte curios. Adică e cam o nebunie, n-am 
fost niciodată nicăieri, cu excepţia lui Disneyland, când am fost 
în vacanţă cu mama şi tata. Odată la schi, dar acolo n-am făcut 
decât să-mi rup piciorul. Şi acum zbor în Israel. Dar ştiţi ceva? 
De-abia aştept. 

— Cred. 

— Mai ales aş vrea să ştiu cum este în asemenea locuri 
ancestrale, continuă tânărul, devenind tot mai entuziasmat pe 
măsură ce vorbea. Ştiţi, mama mea avea o zicală. Ea spunea 
mereu: Istoria este ceea ce e scris în cărţi. În realitate, nu simţi 
când suflul istoriei îţi bate în ceafă. Vreau să văd dacă e 
adevărat. 

Aerul părea deodată să pişte ca o şampanie. Când Eisenhardt 
văzu că ochii lui Stephen deveniră excesiv de mari, ştiu că îşi 
amintea corect despre ce îi povestise acesta referitor la 
conţinutul celei de-a doua scrisori. 

Ceaşca din mâna sa părea dintr-odată ireală, părea că devine 
fluidă. 

— Am mai făcut o nebunie. Tânărul bărbat blond îşi ridică 
geanta pe tejghea şi nu mai era deloc de oprit. Mi-am cumpărat 
o cameră video special pentru această călătorie, nouă-nouţă. 
Vreau să spun că în întreaga mea viaţă nu am cumpărat ceva 
nou, oricum nu aşa ceva - mereu numai maşini şi combine 
muzicale second-hand, televizor dintr-o vânzare din garaj... Şi 
acum dau patru mii de biştari pentru aşa o nebunie, o Sony MR- 
01. Aţi auzit vreodată de aşa ceva? 

— Da, spuse Stephen cu o voce ce suna dintr-odată un pic 
jalnic. Am auzit de ea. 

— Cea mai nouă dintre noutăţi, spunea  vânzătorul. 
Supercalitate. Extrem de uşor de utilizat. De-abia aştept. O, cred 
că vine autobuzul. 

In acest moment opri afară, mare, argintiu, fâsâind şi pufăind 
precum un dragon care tocmai aterizase, autobuzul Greyhound. 
Oamenii coborau din el şi peste tot în restaurant alţi oameni se 
ridicau, îşi luau valizele şi rucsacurile şi gentile de voiaj şi se 
grăbeau spre ieşire. Tânărul îşi luă geanta de umăr şi sacul de 
haine, salută cu o mişcare a capului şi plecă. Uşa de la intrare 
se deschise cu un scârţâit încet şi se închise în urma sa, 


536 


balansându-se încă o vreme în balamalele sale. 

Eisenhardt puse ceaşca sa înapoi. Se auzi un zgomot specific. 
Era iar o ceaşcă normală. La fel cum era o clipă normală, 
precum erau şi celelalte clipe, din care era constituită viaţa. 

— Hei, spuse Judith încet. 

Se priviră cu ochi mari. Apoi, de parcă ar fi exersat, se 
întoarseră spre geamuri. Tânărul blond avea biletul deja în 
mână. El stătea printre ultimii la coadă. 

Nu erau necesare cuvinte. Se ridicară, ieşiră afară după el, 
prin uşa batantă, ce scârţâi şi la ei puţin. Unul lângă altul 
străbătură pământul nisipos, care le scârţâia sub picioare, aşa 
cum scârţâie de fapt solurile nisipoase. Mergeau mai repede, în 
final alergau, pentru a-l mai prinde pe tânăr înainte să se urce în 
autobuz. 

— Hei! exclamă Stephen şi îi întinse mâna. Călătorie plăcută! 

Tânărul cu geanta de umăr îi privi mirat. 

— Mulţumesc. 

— Voiam doar să spun... Numele meu e Stephen Foxx. Vă 
doresc toate cele bune. 

— Numele meu e John, replică tânărul şi-şi dădu şuviţa pentru 
a mia oară din ochi. Mulţumesc. 

— John şi mai cum? 

O scânteiere neîncrezătoare se ivi pentru un moment în ochii 
săi. 

— E neimportant, zise el. Pur şi simplu John, okay? Ridică încă 
odată, scurt, mâna pentru a saluta şi se urcă în autobuz. 

Îl vedeau prin geamurile fumurii cum se îndreaptă spre 
spatele autobuzului, în timp ce uşa din faţă se închise cu un 
fâsâit energic şi uriaşul autobuz, ce mirosea a Diesel, se puse 
încet în mişcare cu un huruit al motoarelor. Se uitară după el 
până ce dispăru la orizont. 

— Nu mai ştiu ce să cred, spuse Eisenhardt. Stephen îi aruncă 
o privire timidă dintr-o parte. 

— Acesta era el, nu-i aşa? 

Orizontul sclipea, părând că se transformă într-un rânjet 
batjocoritor. Nimic nu mai era adevărat. Dacă ridica privirea de 
pe punctul argintiu din depărtare, lumea avea să-şi înceteze 
existenţa şi sfârşitul timpurilor avea să vină. 


537 


Aşa trebuia să se simtă cineva care înnebunea. Cineva căruia 
îi fugea pământul de sub picioare. 

Sau care simţea pentru prima dată pământul sub picioare. 

— Da, încuviinţă el. Povestea începe. 


538