Dan Brown — 02 Ingeri si demoni

Dan Brown 


Îngeri şi demoni 
Angels and Daemons 


2000 


DATE 


Cea mai importantă instituţie de cercetare ştiinţifică din 
lume - Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire 
(CERN), din Elveţia - a reuşit recent să producă primele 
particule de antimaterie. Antimateria este identică cu 
materia obişnuită, cu excepţia faptului că este formată din 
particule a căror sarcină electrică este opusă celei din 
materia „normală”. 

Antimateria este cea mai puternică sursă de energie 
cunoscută, randamentul său de eliberare a energiei fiind de 
100% (fisiunea nucleară oferă un randament de 1,5%). Nu 
poluează, nu emană radiaţii, iar un strop poate alimenta cu 
energie întregul oraş New York timp de o zi. 

Există totuşi un revers. 

Antimateria este extrem de instabilă: explodează la 
contactul cu absolut orice, chiar şi cu aerul. Un singur gram 
de antimaterie are energia unei bombe nucleare de 20 de 
kilotone - de mărimea celei care a distrus oraşul Hiroshima. 

Până de curând au fost obţinute doar cantităţi infime din 
acest tip de substanţă (câţiva atomi o dată). Dar CERN a 
pus la punct recent un nou decelerator de antiprotoni, un 
dispozitiv avansat, capabil să producă antimaterie în 
cantităţi mult mai mari. 

Se ridică însă o întrebare: va reuşi această substanţă 
extrem de instabilă să salveze lumea, sau va fi folosită la 
crearea celei mai distructive arme care a existat vreodată 
pe Terra? 


NOTA AUTORULUI 


Toate operele de artă, tunelurile şi obiectivele 
arhitecturale din Roma, menţionate în această carte, sunt 
reale (ca şi amplasamentul lor). Toate există şi în momentul 
de faţă. 

Confreria ///uminati este, de asemenea, reală. 


PROLOG 


Fizicianului Leonardo Vetra îi mirosea a carne arsă şi ştia 
că este vorba de propria carne. Işi îndreptă ochii îngroziţi 
spre silueta întunecată, aplecată asupra sa: 

— Ce vrei? 

— La chiave, răspunse vocea răguşită. Parola. 

— Dar...eunu... 

Intrusul apăsă din nou, înfigând obiectul incandescent 
mai adânc în pieptul lui Vetra. Carnea arsă sfârâi. 

În chinurile agoniei, fizicianul urlă: 

— Nu există parolă! 

Apoi, încet, simţi cum alunecă spre neființă. 

Chipul de deasupra îl ţintui cu privirea: 

— Ne avevo paura. Mi-era teamă de asta. 

Vetra se forţă să rămână conştient, dar negura îl 
înconjura din toate părţile. Singura lui alinare era faptul că 
atacatorul nu va reuşi niciodată să obţină ceea ce voia. O 
clipă mai târziu însă, silueta masivă scoase la iveală un 
pumnal şi-l apropie de faţa lui. Lama înaintă. Atent. Cu 
precizie chirurgicală. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! urlă Vetra. 

Dar era prea târziu. 


Sus, în capătul treptelor marii piramide de la Gizeh, o 
fată izbucni în râs şi-l strigă: 

— Robert, grăbeşte-te! Ştiam eu că trebuia să mă fi 
măritat cu un bărbat mai tânăr! 

Surâsul ei avea ceva magic. 

Se străduia să ţină pasul cu ea, dar îşi simţea picioarele 
ca de piatră. 

— Aşteaptă-mă, o imploră. Te rog... 

Urcând, privirea i se înceţoşă. In urechi îi răsuna un 
bubuit. „Trebuie s-o ajung!” Dar când privi din nou în sus, 
femeia dispăruse. In locul ei se afla un bătrân cu dinţii 
putrezi. Omul se holbă la el, întinzându-şi buzele într-o 
strâmbătură cum nu-i mai fusese dat să vadă. Apoi izbucni 
un strigăt de suferinţă, ce străbătu deşertul. 

Robert Langdon se trezi brusc din coşmarul său. 
Telefonul de lângă pat suna. Buimac, ridică receptorul: 

— Alo? 

— Îl caut pe Robert Langdon, rosti o voce de bărbat. 

Langdon se ridică în capul oaselor şi încercă să-şi 
limpezească mintea: 

— Eu sunt... Robert Langdon. 

Apoi îşi miji ochii la cadranul ceasului digital. Era 5.18 
dimineaţa. 

— Trebuie să vorbesc imediat cu dumneavoastră. 

— Cine e acolo? 

— Numele meu este Maximilian Kohler. Sunt specialist în 
fizica particulelor discrete. 

— Specialist în... ce? Langdon se chinuia să se 
concentreze. Sunteţi sigur că l-aţi nimerit pe acel Langdon 
care vă trebuie? 

— Sunteţi profesor de iconologie religioasă la Harvard 
University. Aţi scris trei cărţi despre simbolistică şi... 

— Dumneavoastră ştiţi cât este ceasul? 


— Vă rog să mă scuzaţi. Trebuie să vedeţi însă ceva şi nu 
putem discuta despre acest lucru la telefon. 

Un oftat, în semn de înţelegere, zbură de pe buzele lui 
Langdon. Chestia asta i se mai întâmplase. Când scrii cărţi 
despre simboluri religioase, trebuie să te aştepţi la 
telefoane venite de la diverşi habotnici care nu vor decât să 
le explici ultimul semn pe care l-au primit ei de la 
Dumnezeu. Luna trecută, o stripteuză din Oklahoma îi 
promisese cea mai tare partidă de sex din viaţa lui, cu 
condiţia să vină şi să verifice autenticitatea unei cruci care 
apăruse printr-un miracol pe aşternutul de pe patul ei. 
„Giulgiul de la Tulsa”, îl numise Langdon. Acum încercă să 
fie politicos, în ciuda orei nepotrivite: 

— De unde aveţi numărul meu de telefon? 

— De pe World Wide Web. Site-ul cărţii dumneavoastră. 

Langdon se încruntă. Era al naibii de sigur că pe site-ul 
acela nu apărea numărul lui de telefon de acasă. Evident că 
individul minţea. 

— Trebuie să discut cu dumneavoastră, insistă omul. Am 
să vă plătesc bine. 

Langdon se înfurie: 

— Imi pare râu, dar eu chiar... 

— Dacă plecaţi imediat, puteţi fi aici înainte de... 

— Nu plec nicăieri! E ora cinci dimineaţa! 

Trânti receptorul şi se prăbuşi la loc în pat. Închise ochii, 
încercând să adoarmă din nou. Degeaba. Visul îi stăruia în 
minte. Fără tragere de inimă, îşi puse halatul şi cobori la 
parter. 


Robert Langdon străbătu în picioarele goale camerele 
pustii ale casei sale în stil victorian din Massachusetts şi îşi 
pregăti remediul-ritual împotriva insomniei: o cană mare, 
aburindă, de Quik Nestle. Luna de aprilie îşi filtra razele prin 
ferestrele largi şi dansa pe covorul oriental. Colegii lui 
glumeau adesea, spunând că locuinţa lui Langdon semăna 
mai degrabă cu un muzeu de antropologie decât cu o casă. 
Pe rafturi se îngrămădeau artefacte religioase din lumea 


întreagă - o ekuaba din Ghana, un crucifix din aur din 
Spania, un idol cicladic din Marea Egee şi chiar un boccus 
rar din Borneo, simbolul tinereţii veşnice, purtat de 
războinicii băştinaşi. 

Langdon se aşeză pe un cufăr Maharishi din alamă şi, 
delectându-se cu aroma ciocolatei calde, îşi privi chipul 
oglindit în fereastră. Imaginea era distorsionată şi palidă... 
ca o fantomă. „O fantomă îmbătrânită”, îşi spuse, 
amintindu-şi cu durere că spiritul său tânăr vieţuia într-o 
carapace muritoare. 

Deşi nu era o frumuseţe în sensul clasic al termenului, la 
cei patruzeci şi cinci de ani ai săi Langdon avea ceea ce 
colegele lui numeau o putere de atracţie „erudită” - tuşe 
argintii în părul castaniu bogat, ochi albaştri pătrunzători, o 
voce surprinzător de profundă şi zâmbetul deschis, 
nepăsător, al unui licean sportiv. Fiindcă făcea scufundări 
încă din şcoală, Langdon avea şi astăzi trupul unui înotător, 
un trup musculos, înalt de un metru optzeci, a cărui formă 
avea grijă s-o menţină zilnic făcând câte cincizeci de ture 
de bazin în piscina universităţii. 

Prietenii îl consideraseră dintotdeauna un fel de enigmă, 
un om prins la răscrucea dintre secole. Uneori putea fi 
văzut întins pe iarbă, în blugi, discutând cu studenţii despre 
istoria religiei sau despre grafica pe calculator; alteori 
apărea, cu sacoul Harris şi vesta în culori vii, în paginile 
revistelor de artă sau la inaugurarea vreunei expoziţii la 
care fusese invitat să conferenţieze. 

Deşi un profesor sever, adept al disciplinei stricte, 
Langdon era primul care îmbrăţişase ceea ce el numea 
„arta pierdută a distracţiei adevărate”. Preţuia şi exploata 
timpul liber cu un fanatism molipsitor, cu care îşi câştigase 
o primire frăţească în rândul studenţilor săi. Porecla sa din 
campus - „Delfinul” - făcea referire atât la firea-i 
prietenoasă, cât şi la legendara lui abilitate de a se 
scufunda şi a depăşi astfel întreaga echipă adversă, într-un 
meci de polo pe apă. 

În vreme ce stătea cu privirile pierdute în întunericul de 


afară, liniştea din casă fu din nou întreruptă, de această 
dată, de zbârnâitul faxului. Prea obosit pentru a se mai 
enerva, Langdon clătină din cap, resemnat. „Oamenii lui 
Dumnezeu! îşi spuse. Sunt peste două mii de ani de când Il 
tot aşteaptă pe Mesia, şi încă sunt al naibii de insistenţi!” 

Sfârşit de oboseală, îşi duse cana goală în bucătărie şi se 
îndreptă cu paşi lenți spre biroul lambrisat cu stejar. Faxul 
primit aştepta în tăviţa lui. Oftând, ridică hârtia şi o privi. 

Instantaneu, îl izbi un val de greață. 

Imaginea de pe pagină era aceea a unui cadavru uman. 
Trupul era complet gol, iar capul îi fusese răsucit atât de 
rău, încât faţa era acum orientată complet spre spate. Pe 
pieptul victimei se zărea o arsură teribilă. Omul fusese 
însemnat... înfierat cu un singur cuvânt. Un cuvânt pe care 
Langdon îl cunoştea bine. Foarte bine. Continuă să 
privească literele înflorite, nevenindu-i încă să creadă: 


Mumini, 


— Illuminati, bâigui, simţindu-şi inima bubuind în piept. 
Dar nu se poate... 

Cu mişcări lente, aproape temându-se de ceea ce avea 
să descopere, Langdon roti faxul cu o sută optzeci de grade 
şi privi din nou foaia întoarsă acum cu susul în jos. 

Într-o fracțiune de secundă, simţi că nu mai are aer. 
Parcă îl lovise un camion. Abia crezându-şi ochilor, roti faxul 
din nou, citind cuvântul normal şi apoi iarăşi cu susul în jos: 

— Illuminati... şopti el. 

Înmărmurit, se prăbuşi într-un fotoliu şi rămase o clipă 
nemişcat, năuc. După un timp, observă ledul roşu ce clipea 
pe marginea aparatului. Oricine ar fi fost cel care trimisese 
faxul era încă pe fir... aşteptând să îi vorbească. Langdon 
continuă să privească mult timp luminiţa ce licărea. 


Apoi, tremurând, ridică receptorul. 


— V-am câştigat acum atenţia? întrebă omul, când 
Langdon răspunse într-un târziu. 

— Da, domnule, al naibii să fiu dacă nu...! Poate vreţi să- 
mi explicaţi. 

— Am încercat să vă spun şi mai devreme. Vocea era 
rigidă, aproape mecanică: Sunt fizican. Conduc un institut 
de cercetări. A avut loc o crimă. Aţi văzut cadavrul. 

— Cum m-aţi găsit? întrebă Langdon, abia reuşind să se 
concentreze. Mintea îi fierbea de când văzuse imaginea 
aceea. 

— V-am spus deja. World Wide Web. Site-ul cărţii 
dumneavoastră, The Art of the Illuminati. 

Langdon încercă să-şi adune gândurile. Cartea lui era 
complet necunoscută în cercurile literare obişnuite, dar on- 
line stârnise ceva vâlvă. Şi totuşi, afirmaţia individului nu 
era adevărată. 

— Pagina aceea nu conţine informaţii de contact, replică 
el. Sunt sigur de asta. 

— Oamenii din laboratorul nostru se pricep foarte bine să 
extragă informaţii utile de pe Web. 

Langdon era sceptic: 

— Se pare că laboratorul dumneavoastră ştie cam multe 
despre Web. 

— E şi cazul, răspunse celălalt. Doar noi /-am inventat. 

Ceva din vocea omului îi spunea lui Langdon că individul 
nu glumea. 

— Trebuie să vă văd, insistă acesta. E o problemă, nu o 
putem discuta la telefon. Laboratorul meu se află doar la o 
oră de zbor de Boston. 

În lumina palidă a biroului său, Langdon studie din nou 
faxul. Imaginea era copleşitoare, constituind, poate, 
descoperirea epigrafică a secolului - un unic simbol ce îi 
confirma un deceniu de cercetări. 


— E urgent, insistă vocea de la celălalt capăt al firului. 

Langdon nu-şi putea desprinde privirea de pe însemn, 
citindu-l şi răscitindu-l de zeci de ori: Iluminati. Munca lui 
se bazase dintotdeauna pe echivalentul simbolic al fosilelor 
- vechi documente şi înscrisuri istorice - dar imaginea din 
faţa ochilor lui era actuală. Se simţea ca un paleontolog ce 
se pomeneşte faţă-n faţă cu un dinozaur... viu. 

— Mi-am luat libertatea de a trimite un avion după 
dumneavoastră, spuse vocea. Va ajunge la Boston în 
douăzeci de minute. 

Langdon îşi simţi gura iască. „Un zbor de-o oră...” 

— Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala... Dar chiar am nevoie 
de dumneavoastră aici. 

Privi din nou faxul - un mit străvechi confirmat în alb şi 
negru. Implicaţiile erau cutremurătoare. Privirea îi rătăcea 
absentă dincolo de fereastră. Primele raze ale zorilor se 
strecurau printre mestecenii din curtea lui, dar priveliştea 
părea în dimineaţa asta oarecum schimbată. Cuprins de o 
bizară combinaţie de spaimă şi entuziasm, Langdon ştia că 
nu are de ales: 

— Aţi câştigat, rosti el. Spuneţi-mi unde aterizează 
avionul. 


_ La mii de kilometri depărtare, doi oameni se întâlniseră. 
Incăperea era întunecată. Medievală. Din piatră. 

— Benvenuto, spuse unul din ei, cel care stătea aşezat în 
umbră, ferit de privirile celuilalt. Ai reuşit? 

— Si, răspunse silueta întunecată. Perfettamente. 

Cuvintele răsunaseră la fel de dur ca zidurile din piatră. 

— Şi, fără îndoială, nu există niciun dubiu asupra 
responsabilului? 

— Bineînţeles. 

— Superb. Ai adus ce ţi-am cerut? 

Ochii ucigaşului străluceau, negri ca ţiţeiul. Scoase la 
vedere un dispozitiv electronic greu şi-l aşeză pe masă. 

Omul din umbră păru mulţumit: 

— Te-ai descurcat bine. 

— E o onoare să servesc confreria, replică ucigaşul. 
_ — Etapa a doua va începe curând. Du-te şi odihneşte-te! 
In noaptea asta vom schimba lumea. 


4 


Maşina lui Robert Langdon ţâşni din Tunelul Callahan şi 
rulă pe latura estică a portului Boston, spre Aeroportul 
Logan. Cercetă instrucţiunile primite şi văzu că trebuie s-o 
ia pe Aviation Road şi coti la stânga, dincolo de vechea 
clădire Eastern Airlines. La trei sute de metri mai jos pe 
drumul de acces, pe fondul întunecat se înălța un hangar. 
Un „4” uriaş se zărea pe zidurile lui. Langdon opri în 
parcare şi cobori din maşină. 

Un individ rotund la faţă, într-o salopetă albastră de zbor, 
ieşi din spatele hangarului: 

— Robert Langdon? întrebă el. 

Vocea îi era prietenoasă şi avea un accent pe care 
Langdon nu-l putea localiza. 

— Eu sunt, răspunse, în vreme ce încuia portiera. 

— Perfectă sincronizare! Tocmai am aterizat. Urmaţi-mă, 
vă rog! 

În vreme ce ocoleau clădirea, Langdon îşi simţi trupul 
tensionat. Nu era obişnuit să primească apeluri telefonice 
criptice şi nici să aibă întâlniri secrete cu necunoscuți. 
Neştiind la ce să se aştepte, se îmbrăcase ca pentru o oră 
de curs obişnuită: pantaloni din stofă, de culoare kaki, 
pulover pe gât şi un sacou Harris din tweed. Mergând, se 
gândi iarăşi la faxul din buzunar, încă neputând să creadă 
că imaginea era reală. 

Pilotul păru că-şi dă seama de neliniştea lui: 

— Sper că zborul nu e o problemă pentru 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Deloc, replică el. 

„Cadavrele care au diverse însemne sunt, într-adevăr, o 
problemă pentru mine. Cu zborul mă mai descurc.” 

Omul îl conduse până la capătul hangarului, pe care îl 
ocoliră intrând pe pistă. Langdon stătu locului şi se holbă la 
aparatul de zbor. 


— O să zburăm cu asta? 

Individul rânji: 

— Vă place? 

— Dacă-mi place? izbucni Langdon, după un lung 
moment. Ce dracu' mai e şi asta? 


Aeronava era uriaşă. Amintea oarecum de navetele 
spaţiale, cu excepţia vârfului, care îi fusese retezat, capătul 
devenind perfect plat. Parcată aşa, pe pistă, părea o 
enormă pană. Iniţial, Langdon crezu că visează. Vehiculul 
părea la fel de apt de zbor ca un camion. Aripile erau, 
practic, inexistente - două cioturi micuţe la capătul 
fuzelajului. O pereche de eleroane dorsale ieşeau în relief la 
pupa. Restul avionului era fuselaj - aproape şaptezeci de 
metri de la o extremitate la cealaltă - fără ferestre, fără 
nimic, doar tablă goală. 

— Două sute cincizeci de mii de kilograme capacitatea 
rezervorului, exclamă pilotul, ca un tată care se mândreşte 
cu fiul său nou-născut. Funcţionează cu hidrogen lichid. 
Fuzelajul are o matrice de titaniu cu fibră de carbură de 
siliciu. Are un raport impuls/greutate de 20:1; majoritatea 
turboreactoarelor ating 7:1. Probabil că directorul e într-o 
grabă nebună să vă vadă; nu trimite prea des băieţaşul 
ăsta mare. 

— Chestia asta chiar zboară? întrebă Langdon. 

Pilotul zâmbi şi, conducându-l spre aparat, răspunse: 

— O, da! Arată cam ciudat, ştiu, dar mai bine v-aţi 
obişnui cu el. În cinci ani de-acum încolo, n-o sa mai vedeţi 
decât copilaşi dintr-ăştia: TCMV - Transportoare Civile de 
Mare Viteză. Laboratorul nostru este printre primele care au 
unul în dotare. 

„Trebuie să fie un laborator dat naibii”, îşi spuse 
Langdon. 

— Asta e un prototip de Boeing X-33, continuă pilotul, dar 
mai există zeci de alte tipuri: National Aero Space Plane al 
americanilor, ruşii au Scramjet-ul, britanicii au HOTOL... 
Viitorul e deja aici, numai că-i mai trebuie ceva timp pentru 


a ajunge în sectorul public. Vă puteţi lua la revedere de la 
turboreactoarele obişnuite. 

Langdon privi aeronava îngrijorat: 

— Cred că eu aş prefera un turboreactor obişnuit. 

Pilotul îi făcu semn spre scară: 

— Pe aici, domnule Langdon. Aveţi grijă unde puneţi 
piciorul! 


Câteva minute mai târziu, Langdon stătea în cabina 
goală. Pilotul îl instalase pe bancheta din faţă, îi încheiase 
centura de siguranţă şi dispăruse undeva, spre botul 
aeronavei. 

Cabina semăna surprinzător de mult cu aceea a unui 
avion de linie de mari dimensiuni; singura excepţie era 
lipsa ferestrelor, care îi dădea lui Langdon o stare 
neplăcută. Toată viaţa suferise de o claustrofobie 
moderată, urmarea unui incident din copilărie peste care 
nu trecuse niciodată. 

Aversiunea sa pentru spaţiile închise nu constituia câtuşi 
de puţin un handicap, dar era mereu un motiv de frustrare, 
fiindcă se manifesta în moduri insidioase. Evita sporturile în 
incinte, precum squash sau racquetball şi plătise cu largă 
inimă bani grei pentru casa lui în stil victorian, spațioasă, cu 
încăperi înalte, deşi ar fi putut beneficia de locuinţele de 
serviciu ale universităţii. Adesea îşi spunea că pasiunea lui 
pentru lumea artei se născuse în copilărie din dragostea pe 
care o resimțea pentru spaţiile largi ale sălilor de muzeu. 

Motoarele începură să huruie undeva sub el, trimițând 
vibrații adânci în fuzelaj. Langdon îşi înghiţi nodul din gât şi 
aşteptă. Simţea că aeronava începuse să ruleze. Deasupra 
sa răsuna în surdină o melodie country. Pe peretele 
alăturat, un telefon sună de două ori. Langdon ridică 
receptorul: 

— Alo? 

— Călătoriţi confortabil, domnule Langdon? 

— Deloc. 

— Relaxaţi-vă! Ajungem într-o oră. 


— Ajungem unde anume? întrebă el, dându-şi seama că 
habar n-avea încotro se îndreptau. 

— La Geneva. Laboratorul e în Geneva. 

— Geneva! repetă Langdon, simțindu-se deja puţin mai 
bine. În statul New York, spre nord... Am nişte rude pe 
lângă lacul Seneca. Nu ştiam că în Geneva există vreun 
laborator de fizică. 

Pilotul începu să râdă: 

— Nu Geneva din statul New York, domnule Langdon! 
Geneva din Elveţia. 

Cuvântul pătrunse în mintea lui mai greu. 

— Elveţia? Langdon simţi cum inima i-o ia razna: Parcă 
aţi spus că laboratorul e la numai o oră distanţă! 

— Aşa şi e, domnule Langdon. Avionul ăsta prinde 15 
Mach! 


5 


Pe o stradă aglomerată din Europa, ucigaşul se strecură 
prin mulţime. Era un bărbat puternic. Întunecat şi viguros. 
Uimitor de agil. Muşchii îi erau încă încordaţi de emoția 
întâlnirii. 

„A mers bine”, îşi spuse. Deşi cel care-l angajase nu-şi 
arătase niciodată faţa, ucigaşul se simţea onorat că se 
aflase în prezenţa lui. Să fi trecut într-adevăr numai 
cincisprezece zile de când omul îl contactase pentru prima 
dată? Ucigaşul îşi amintea perfect fiecare cuvânt rostit 
atunci... 

— Numele meu este Janus, spusese cel care îl sunase. 
Într-un fel, suntem înrudiţi. Avem acelaşi duşman. Am auzit 
că talentele dumitale sunt de închiriat. 

— Depinde pe cine reprezinţi, replicase el. 

Omul îi spusese. 

— Asta ar trebui să fie vreo glumă? 

— Văd că ai auzit despre noi, răspunsese celălalt. 

— Desigur. Confreria e legendară. 

— Şi totuşi te îndoieşti că sunt cine spun că sunt. 

— Toată lumea ştie că fraţii au dispărut. 

— Un şiretlic iscusit. Cel mai periculos duşman este acela 
de care nimeni nu se teme. 

Ucigaşul era sceptic: 

— Confreria mai rezistă? 

— Mai ascunsă ca niciodată. Rădăcinile noastre s-au 
infiltrat pretutindeni... chiar şi în sacra fortăreață a celui 
mai aprig duşman al tău. 

— Imposibil. Ei sunt invulnerabili. 

— Rădăcinile noastre ajung departe. 

— Nimeni nu ajunge chiar atât de departe. 

— În foarte scurt timp, mă vei crede. O demonstraţie 
incontestabilă a puterii confreriei s-a produs deja. Un singur 
act de trădare, o dovadă. 


— Ce-aţi făcut? 

Omul îi spusese. Ochii  ucigaşului se  căscaseră, 
nevenindu-i să creadă: 

— Imposibil! 

A doua zi, ziarele din întreaga lume aveau acelaşi titlu. 
Acum ucigaşul credea. 

După cincisprezece zile, credinţa sa devenise fermă, fără 
nicio umbră de îndoială. „Confreria există. In seara asta va 
ieşi din nou la lumină pentru a-şi arăta puterea.” 

Străbătând străzile, ochii lui negri sclipeau prevestitori. 
Una dintre cele mai secrete şi mai temute confrerii care a 
existat vreodată pe faţa Pământului îi solicitară serviciile. 
„Au făcut o alegere înţeleaptă”, îşi spuse în sine. Era vestit 
pentru două lucruri: pentru discreţie şi, mai cu seamă, 
pentru cât de bine ştia să ucidă. 

Până acum, îi servise cu onoare. Săvârşise crima cerută 
şi-i adusese lui Janus obiectul solicitat. Acum depindea de 
Janus să-şi folosească puterea pentru a amplasa obiectul. 

Amplasarea... Ucigaşul se întreba cum va reuşi Janus să 
îndeplinească o sarcină atât de dificilă. Era evident că omul 
avea relaţiile sale în interior. Puterea confreriei părea 
nemărginită. 

„Janus... îşi zise ucigaşul. Un nume de cod, fireşte. Să fie 
cumva o aluzie la zeul cu două feţe al romanilor... sau, 
poate, la satelitul lui Saturn? Nu că ar conta... Janus deţine 
o putere extraordinară şi mi-a demonstrat-o mai presus de 
orice îndoială.” 

Mergând,  ucigaşul şi-i imagină pe strămoşii săi 
zâmbindu-i din ceruri. Astăzi ducea bătălia /or, îl înfrunta pe 
acelaşi duşman cu care ei luptaseră secole de-a rândul, 
începând cu veacul al unsprezecelea... când armatele 
cruciate ale inamicului îi prădaseră pentru prima dată ţara, 
îi schingiuiseră şi îi omorâseră poporul, declarându-l 
necurat, distrugându-i templele şi zeii. 

Strămoşii săi închegaseră o oştire mică, dar mortală, 
pentru a se apăra. Soldaţii ei deveniseră cunoscuţi în 
regiune ca „protectori” - călăi iscusiţi care cutreierau ţara, 


măcelărind orice duşman pe care-l întâlneau. Erau renumiţi 
nu doar pentru asasinatele lor monstruoase, ci şi pentru că- 
şi sărbătoreau măcelurile lăsându-se pradă unor transe 
induse de narcotice. Preferatul lor era un drog puternic, 
căruia îi spuneau haşiş. 

Pe măsură ce faima lor se răspândea, lumea începuse să- 
i cunoască sub un alt nume: Hassassin, adică „adepţii 
haşişului”. Treptat, termenul  Hassassin devenise un 
sinonim al morţii în aproape toate limbile pământului. 
Cuvântul este folosit şi astăzi, dar - la fel ca arta omorului - 
vocabula a evoluat. 

Acum se pronunţă asasin. 


6 


Şaizeci şi patru de minute mai târziu, neîncrezător şi uşor 
ameţit, Robert Langdon cobori din aeronavă pe pista 
însorită. Un vânt răcoros îi mişcă reverele sacoului de 
tweed. Spaţiul larg deschis era minunat. Pretutindeni în jur, 
văile înverzite erau mărginite de creste înzăpezite. 

„Visez, îşi spuse în sinea lui, şi imediat am să mă 
trezesc.” 

— Bine aţi venit în Elveţia! îi strigă pilotul, încercând să 
acopere huruitul motoarelor HEDM, ce continuau să se 
rotească în spatele lor. 

Langdon îşi privi ceasul: era 7.07. 

— Tocmai am traversat şase fuse orare, adăugă pilotul. 
Aici e puţin trecut de ora 13. 

Langdon îşi potrivi ceasul. 

— Cum vă simţiţi? 

— Ca şi cum aş fi mâncat spumă poliuretanică, răspunse 
el, frecându-şi stomacul. 

Omul încuviinţă: 

— Rău de înălţime. Am zburat la 2 000 de metri; acolo 
eşti cu treizeci la sută mai uşor decât pe pământ. Noroc că 
am avut un drum scurt. Dacă ne-am fi dus la Tokyo, ar fi 
trebuit să urcăm sus de tot, cu încă 1 500 de metri. Acolo 
să vezi cum ţi se întoarce totul pe dos înăuntru! 

Langdon înclină din cap şi-şi spuse că e norocos. Una 
peste alta, zborul fusese unul cât se poate de obişnuit. 
Lăsând la o parte acceleraţia strivitoare de la decolare, 
cursa fusese banală - mici turbulenţe ocazionale, câteva 
modificări de presiune la urcare, dar nimic care să sugereze 
că străbătuseră spaţiul cu uluitoarea viteză de 18 000 de 
kilometri pe oră. 

Câţiva tehnicieni se apropiară pe pistă pentru a lua în 
primire aeronava. Pilotul îl însoţi pe Langdon până la un 
Peugeot negru aflat în parcarea de lângă turnul de control. 


Câteva clipe mai târziu, rulau pe şoseaua care şerpuia în 
vale. În depărtare se zărea un mănunchi de clădiri. Pe lângă 
maşină, câmpia înverzită părea că aleargă nebuneşte. 

Langdon privi nevenindu-i să creadă cum pilotul acceleră 
până la 170 de kilometri pe oră. „Ce-o avea tipul ăsta de se 
grăbeşte în asemenea hal?” se întrebă el. 

— Cinci kilometri până la laborator. Ajungem acolo în 
două minute. 

Langdon căută în zadar centura de siguranţă. „De ce nu 
în trei, dar să ajungem totuşi în viaţă?” 

Maşina continua să gonească. 

— Vă place Reba? se interesă pilotul, îndesând o casetă 
în casetofonul de bord. 

O voce de femeie începu să cânte: „Doar teama de-a 
rămâne singur...” 

„Ce teamă?” se întrebă Langdon, cu gândurile aiurea. 
Colegele îl tachinau adesea că extinsa lui colecţie de 
obiecte de muzeu nu era altceva decât o jalnică încercare 
de a umple o casă goală, o casă care, insistau ele, resimțea 
din greu lipsa unei femei. Langdon râdea de fiecare dată, 
reamintindu-le că în viaţa lui existau deja trei iubiri: 
simbolistica, polo-ul pe apă şi burlăcia - ultima oferindu-i 
libertatea de a călători oriunde în lume, de a se culca oricât 
de târziu dorea şi de a se bucura de serile liniştite acasă, cu 
un coniac şi-o carte bună. 

— Suntem ca un mic orăşel aici, răsună vocea pilotului, 
smulgându-l din gândurile sale. N-avem doar laboratoare, ci 
şi magazine, un spital, ba chiar şi un cinematograf. 

Langdon înclină din cap şi privi spre conglomeratul de 
clădiri ce se înălța în faţa lor. 

— De fapt, adăugă pilotul, aici avem cea mai mare 
maşinărie din lume. 

— Adevărat? întrebă el, scrutând împrejurimile. 

— N-o s-o vedeţi aici, afară, domnule. E îngropată la şase 
niveluri în subteran. 

Langdon nu mai avu timp să întrebe altceva. Fără niciun 
avertisment, pilotul călcă dur frâna. Pneurile scrâşniră şi 


maşina opri brusc în dreptul unei gherete ranforsate. Pe 
peretele ei scria: „SECURITE. ARRETEZ.” Langdon simţi cum 
îl copleşeşte un val de panică, dându-şi seama unde se află: 

— Dumnezeule! Nu mi-am luat paşaportul! 

— Nu e nevoie de niciun paşaport, îl asigură pilotul. 
Avem în sensul ăsta un aranjament cu guvernul elveţian. 

Langdon privi uluit cum pilotul îi întinse santinelei o 
cartelă de identitate, pe care acesta o trecu printr-un 
dispozitiv electronic de identificare. O luminiţă verde începu 
să clipească. 

— Numele pasagerului? 

— Robert Langdon. 

— Al cui invitat este? 

— Al directorului. 

Paznicul îşi arcui sprâncenele, se întoarse şi verifică o 
coală de hârtie, confruntând-o cu datele de pe monitorul 
computerului său. Apoi se răsuci din nou către ferestruică: 

— Şedere plăcută, domnule Langdon! 

Maşina demară, accelerând pentru încă vreo 200 de 
metri într-un giratoriu ce ducea spre intrarea principală în 
clădire. În faţa lor se înălța o structură rectangulară, 
ultramodernă, din oţel şi sticlă. Langdon admiră şocantul 
design transparent al construcţiei; fusese dintotdeauna 
pasionat de arhitectură. 

— Catedrala de Sticlă, îi explică pilotul. 

— O biserică? 

— La naiba, nu! Uite că biserică n-avem! Fizica este 
religia pe-aici. la numele Domnului în deşert cât vrei, râse 
el, dar nu defăima vreun quarc sau vreun mezon. 

Langdon aşteptă buimac până ce pilotul luă o curbă şi 
opri maşina în faţa clădirii de sticlă. „Quarci şi mezoni? Fără 
control la frontieră? Avioane care zboară cu Mach 15? Da' 
cine dracu' sunt tipii ăştia?” Pe placa de granit de pe faţada 
clădirii se afla răspunsul: 


(CERN) 
Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire. 


— "Cercetări Nucleare”? întrebă Langdon, convins că a 
tradus corect. 

Pilotul nu răspunse. Era aplecat în faţă, micşorând 
volumul casetofonului: 

— Aici coborâţi. Directorul vă aşteaptă la intrare. 

Langdon observă un bărbat aflat într-un scaun cu rotile, 
care tocmai ieşea din clădire. Părea a avea puţin peste 
şaizeci de ani. Uscăţiv şi complet chel, cu mandibula 
pătrată, bine conturată, purta un halat alb şi pantofi 
speciali în picioarele înfipte ferm în suportul scaunului. 
Chiar de la distanţă ochii lui păreau lipsiţi de viaţă, ca două 
pietre cenuşii. 

— El este? întrebă Langdon. 

Pilotul îşi ridică privirea: 

— Măi, fir-aş al naibii! exclamă şi se întoarse spre 
Langdon, cu un surâs rece: Vorbeşti de lup... 

Neştiind la ce să se aştepte, Langdon cobori din maşină. 

Bărbatul în scaunul cu rotile acceleră spre el şi îi întinse o 
mână rece şi umedă. 

— Domnul Langdon? Am vorbit mai devreme la telefon. 
Numele meu este Maximilian Kohler. 


Lui Maximilian Kohler, directorul general al CERN, i se 
spunea pe ascuns K6nig - „Regele” - un supranume stârnit 
mai degrabă de teamă decât din respectul pentru persoana 
care îşi conducea supuşii de pe tronul său cu rotile. Deşi 
puţini îl cunoşteau personal, povestea oribilă a modului în 
care ajunsese infirm devenise deja legendă la CERN şi erau 
câţiva cei care îl blamau pentru cinismul şi asprimea sa... 
ori pentru devotamentul ferm pe care îl arăta ştiinţei pure. 

Langdon se afla în prezenţa lui de numai câteva minute, 
dar simţea deja că directorul era un tip care ştia să 
păstreze distanţa. Acum trebuia, practic, să alerge pentru a 
ţine pasul cu scaunul electric ce rula tăcut spre intrarea 
principală. Scaunul în sine nu semăna cu nimic din ce ştia 
Langdon: era echipat cu un panou întreg de dispozitive 
electronice, printre care un telefon cu mai multe linii, un 
sistem tip pager, un monitor de computer şi chiar o cameră 
video mică şi detaşabilă. Centrul de comandă al „Regelui” 
Kohler... 

Langdon îl urmă printr-o uşă mecanică, în spaţiosul hol 
central din CERN. 

„Catedrala de Sticlă”, murmură ca pentru sine, ridicându- 
şi privirile spre cer. 

Deasupra, acoperişul albăstrui de sticlă sclipea în soarele 
amiezii, creând tipare geometrice de lumină ce confereau 
grandoare încăperii. Dâre drepte de umbră se întindeau ca 
nişte vine pe gresia albă a zidurilor şi pe podeaua de 
marmură. Aerul mirosea a curat, a steril. Un grup de 
oameni de ştiinţă trecu rapid pe lângă ei, paşii lor răsunând 
în imensitatea sălii. 

— Pe aici, vă rog, domnule Langdon. 

Vocea lui Kohler părea aproape computerizată, cu un 
accent rigid şi exact, la fel ca trăsăturile imobile ale chipului 
său. Directorul tuşi, apoi îşi şterse buzele cu o batistă albă, 


în vreme ce-l fixă pe Langdon cu ochi goi, cenușii. 

— Vă rog să vă grăbiţi! 

Scaunul său părea că zboară pe podea. 

Langdon îl urmă, trecând pe lângă nenumărate culoare 
ce porneau din holul principal. Fiecare culoar fremăta de 
activitate. Savanţii care îl zăreau pe Kohler se opreau şi 
priveau surprinşi, fixându-l pe Langdon de parcă s-ar fi 
întrebat cine-o fi de beneficiază de o astfel de companie. 

— Îmi este jenă să recunosc, începu Langdon, încercând 
să facă puţină conversaţie, dar n-am auzit niciodată de 
CERN. 

— Nu mă surprinde, răspunse directorul scurt, cu un aer 
competent şi rece. Majoritatea americanilor nu consideră 
Europa ca fiind liderul mondial în cercetarea ştiinţifică; 
pentru ei, noi suntem doar un pitoresc district comercial - o 
idee bizară, dacă ţinem seama de naţionalităţile unor 
oameni ca Galileo, Einstein sau Newton. 

Langdon nu ştia ce ar trebui să răspundă, aşa că scoase 
faxul din buzunar: 

— Omul din fotografie... aţi putea să... 

Kohler îl întrerupse scurt cu un gest al mâinii: 

— Vă rog! Nu aici! Vă conduc la el acum. Apoi, întinzând 
mâna: Poate ar trebui să iau eu asta. 

Langdon îi înmână hârtia şi-l urmă tăcut. 

Kohler coti brusc la stânga şi intră pe un culoar larg, 
decorat cu numeroase distincţii şi diplome. O placă mai 
mare decât celelalte domina intrarea, iar Langdon încetini 
pentru a citi literele de bronz: 


„Premiul ARS ELECTRONICA 

Pentru Inovaţie Culturală în Era Digitală 
Acordată lui Tim Berners Lee şi CERN 
pentru crearea WORLD WIDE WEB.” 


„Măi, să fiu al naibii! îşi spuse. Deci, tipul ăsta nu 
glumea!” El îşi închipuise dintotdeauna că Web-ul era o 
invenţie americană. Şi totuşi, cunoştinţele lui în domeniu se 


limitau la site-ul cărţii sale şi la ocazionalele vizite on-line în 
Luvru sau în El Prado, pe vechiul său Macintosh. 

— Web-ul, spuse Kohler tuşind din nou şi ştergându-şi 
gura cu batista albă, s-a născut aici ca o reţea internă de 
site-uri, care le-a permis lucrătorilor din diverse 
departamente să-şi împărtăşească unii altora realizările 
zilnice. Desigur, lumea întreagă trăieşte cu impresia că 
Web-ul este o tehnologie americană. 

— Şi de ce nu clarificaţi situaţia? spuse Langdon, 
urmându-l. 

Kohler ridică din umeri, aparent dezinteresat de 
problemă: 

— O neînțelegere minoră cu privire la o tehnologie 
minoră. CERN este mult mai mult decât o reţea globală de 
computere. Oamenii noştri de ştiinţă realizează miracole 
aproape în fiecare zi. 

Langdon îi aruncă o privire întrebătoare. „Miracole?” 
Termenul nu făcea în mod cert parte din vocabularul celor 
care frecventau departamentul de ştiinţe de la Harvard. 
„Miracolele” erau lăsate în seama Facultăţii de Teologie. 

— Păreţi sceptic, interveni Kohler. Credeam că sunteţi 
specialist în simbolistica religioasă. Nu credeţi în miracole? 
— Nu mi-am format încă o opinie cu privire la miracole. 

„Mai ales cu privire la cele care se petrec într-un 
laborator ştiinţific!” 

__— Poate că „miracole” este un cuvânt ales greşit. 
Incercam doar să vorbesc pe limba dumneavoastră. 

— Pe limba mea? întrebă Langdon, simțindu-se dintr-o 
dată foarte prost. N-aş vrea să vă dezamăgesc, domnule, 
dar eu studiez simbolistica religioasă. Sunt universitar, nu 
preot. 

Kohler încetini brusc şi se întoarse spre el, cu privirea 
uşor îmblânzită: 

— Desigur. Ce greşeală din partea mea! Omul nu trebuie 
să aibă neapărat cancer pentru a-i studia simptomele. 

Langdon nu mai auzise o astfel de remarcă. 

In vreme ce continuau să înainteze, Kohler încuviinţă, 


înclinând din cap: 

— Bănuiesc că noi doi ne vom înţelege perfect, domnule 
Langdon. 

El însă se îndoia oarecum. 


În vreme ce se grăbeau, Langdon începu să audă un 
huruit puternic undeva, în faţă. Cu fiecare pas sunetul era 
tot mai puternic, reverberând prin zidurile înconjurătoare; 
părea a veni de la capătul culoarului pe care mergeau. 

— Ce este asta? întrebă într-un târziu, fiind nevoit să 
strige pentru a se face auzit. Parcă se apropiau de un 
vulcan în erupție. 

— Camera de cădere liberă, spuse Kohler, a cărui voce 
cavernoasă se auzea cu uşurinţă în vacarm, dar el nu mai 
oferi alte explicaţii. 

Langdon nu mai întrebă nimic. Era extenuat, iar 
Maximilian Kohler nu părea câtuşi de puţin interesat în a 
câştiga vreun premiu pentru ospitalitate. Mai bine să se 
gândească la motivul care îl adusese aici. ///uminati. Era de 
presupus că, undeva, în această uriaşă instituţie, se afla un 
cadavru... un cadavru însemnat cu un simbol pentru care 
făcuse cu avionul 4 500 de kilometri ca să-l vadă. 

Apropiindu-se de capătul culoarului, huruitul devenise 
aproape asurzitor, trimiţându-şi vibraţiile prin tălpile lui 
Langdon. Cotiră urmând culoarul şi la dreapta apăru o 
galerie de vizionare. În peretele curbat erau încastrate 
patru ferestre de sticlă groasă, asemenea hublourilor unui 
submarin. Langdon se opri şi se apropie pentru a privi 
printr-una dintre ele. 

Profesorul Robert Langdon văzuse câteva lucruri ciudate 
în viaţa lui, dar ăsta le depăşea pe toate. Clipi des, 
întrebându-se dacă nu cumva are halucinaţii. Dincolo de 
hublou se deschidea o enormă încăpere circulară. In 
interiorul ei, plutind de parcă ar fi fost complet lipsiţi de 
greutate, se aflau oameni. Trei. Unul îi făcu semn cu mâna 
şi execută o tumbă în aer. 

„Dumnezeule! exclamă în sinea lui. Cred că sunt în ţara 


lui Oz!” Podeaua încăperii era formată dintr-o reţea strânsă, 
ca o plasă de sârmă. Sub ea se zărea silueta tremurândă a 
unui uriaş propulsor metalic. 

— Camera de cădere liberă, spuse Kohler, oprindu-se 
pentru a-l aştepta. Paraşutism în interior, fără paraşută. 
Pentru eliberarea stresului. Este un tunel de vânt vertical. 

Langdon continua să privească uluit. Una dintre cele trei 
persoane, o femeie obeză, reuşi să se apropie de fereastră. 
Era purtată de colo-colo de curenţii de aer, dar îi zâmbi lui 
Langdon şi-i făcu semn că totul e-n regulă, ridicându-şi 
pumnii strânşi, cu degetele mari în sus. Surâse şi el anemic 
şi-i întoarse gestul, întrebându-se dacă femeia ştia că 
acesta era un simbol falic antic al virilităţii masculine. 

Femeia obeză, observă Langdon, era singura dintre cei 
trei care purta ceva ce semăna cu o paraşută în miniatură. 
Bucata de țesătură flutura deasupra ei ca o jucărie. 

— La ce foloseşte paraşuta aceea mică? întrebă. Abia 
dacă are un metru în diametru. 

— Pentru fricţiune, răspunse Kohler. Îi diminuează viteza 
de deplasare, astfel ca propulsorul s-o poată menţine în 
aer. Apoi, pornind iarăşi în lungul coridorului, adăugă: Un 
metru pătrat de sarcină la frânare încetineşte un corp în 
cădere cu aproape douăzeci la sută. 

Langdon încuviinţă maşinal. 

N-avea de unde să ştie că, mai târziu, în acea seară, într- 
o ţară aflată la sute de kilometri depărtare, această 
informaţie avea să îi salveze viaţa. 


8 


Când ieşiră din clădirea principală a CERN în lumina 
aspră a soarelui elveţian, Langdon se simţi ca întors brusc 
acasă. Scena din faţa lui părea un campus universitar 
american. 

Un dâmb înverzit cobora spre o pajişte întinsă, pe care 
pilcuri de arţari punctau mici cvartale formate din alei şi 
dormitoare din cărămidă. Indivizi cu figuri savante, cu 
teancuri de cărţi în braţe, intrau şi ieşeau din diversele 
clădiri. Parcă pentru a accentua atmosfera studenţească, 
doi hipioţi cu părul lung aruncau un disc Frisbee de la unul 
la altul, pe fondul Simfoniei a patra a lui Mahler ce răzbătea 
pe fereastra deschisă a unui dormitor. 

— Acestea sunt locuinţele de serviciu ale institutului, îi 
explică directorul, în vreme ce accelera pe o alee dintre 
clădiri. Avem aici peste trei mii de fizicieni. La CERN 
lucrează mai mult de jumătate din numărul total al 
specialiştilor în fizica particulei din toată lumea - cele mai 
strălucite minţi de pe Terra - germani, japonezi, italieni, 
olandezi, tot ce vreţi. Fizicienii noştri reprezintă peste cinci 
sute de universităţi şi şaizeci de naţionalităţi. 

Langdon era copleşit: 

— Şi cum comunică între ei? 

— În engleză, fireşte. Limba universală a ştiinţei. 

El, unul, auzise că matematica era limbajul universal al 
ştiinţei, dar era prea obosit pentru a mai discuta problema, 
aşa că se mulţumi să urmeze conştiincios scaunul cu rotile. 

La jumătatea drumului, un tânăr le tăie calea, alergând. 
Tricoul lui proclama: „N-ai TGCU, n-ai glorie!” 

Langdon privi în urma lui, dezorientat: 

— TGCU? 

— Teoria Generală a Câmpului Unificat, replică directorul. 
Teoria a tot ce există. 

— Inţeleg, spuse Langdon, fără a înţelege însă ceva. 


— Sunteţi familiarizat cu fizica particulelor, domnule 
Langdon? 

— Sunt familiarizat cu fizica generală - corpuri în cădere, 
chestii de genul ăsta. 

Anii săi de paraşutism îi conferiseră un profund respect 
pentru extrema forţă a accelerației gravitaționale. 

— Fizica particulelor studiază atomii, nu-i aşa? 

Kohler clătină din cap: 

— Atomii sunt ca nişte planete în comparaţie cu ceea ce 
analizăm noi. Munca noastră se axează pe nucleul atomului 
- abia a zece mia parte din întreg. Tuşi din nou şi reluă cu 
un aer bolnav: Cei care lucrează la CERN încearcă să 
găsească răspunsuri la aceleaşi întrebări pe care omul şi le- 
a pus încă de la începutul existenţei sale. De unde venim? 
Din ce suntem constituiți? 

— Şi răspunsurile se află într-un laborator de fizică? 

— Păreţi surprins. 

— Sunt. Mie întrebările îmi par mai degrabă spirituale. 

— Domnule Langdon, toate întrebările au fost iniţial 
spirituale. Încă de la începutul lumii, spiritualitatea şi religia 
au fost chemate să completeze ceea ce ştiinţa nu putea 
înţelege. Răsăritul şi apusul Soarelui erau odinioară puse pe 
seama lui Helios şi a carului său înflăcărat. Cutremurele şi 
inundaţiile erau considerate furii ale lui Poseidon. Ştiinţa a 
dovedit între timp că acei zei erau doar nişte falşi idoli. In 
curând va demonstra că toți zeii sunt nişte falşi idoli. Ştiinţa 
oferă astăzi răspunsuri la aproape toate întrebările omului. 
Au mai rămas doar câteva nelămurite, şi acestea sunt cele 
de tip ezoteric. De unde venim? Ce căutăm aici? Care este 
sensul vieţii şi al universului? 

Langdon era înmărmurit: 

— La aceste întrebări încearcă CERN să răspundă? 

— Vă corectez. La aceste întrebări răspunde. 

Între ei se lăsă un moment de tăcere. În vreme ce-şi 
continuau drumul printre clădirile rezidenţiale, un disc 
Frisbee plană pe deasupra şi se opri deodată, chiar în faţa 
lor. Kohler îl ignoră, fără a se opri. 


O voce răsună peste pajişte: 

— S'il vous plait! 

Langdon îşi întoarse privirea. Un bătrânel cu parul alb, 
într-un tricou pe care scria: „College Paris”, îi făcu semn cu 
mâna. Langdon ridică discul şi i-l aruncă omului. Bătrânul îl 
prinse cu un deget şi jonglă cu el de câteva ori înainte de a- 
| expedia peste umăr, spre partenerul său. 

— Merci! îi strigă apoi. 

— Felicitări! spuse Kohler. Tocmai v-aţi jucat cu un 
laureat al Premiului Nobel, Georges Charpak, inventatorul 
camerei proporţionale multicablu. 

Langdon dădu din cap: „Ziua mea norocoasă!” 


După încă trei minute, ajunseră în sfârşit la destinaţie: o 
clădire masivă, bine întreţinută, înconjurată de un pâlc de 
plopi de munte. Comparativ cu celelalte dormitoare, 
aceasta părea mai luxoasă. Pe plăcuţa de piatră de la 
intrare scria: „Clădirea C”. 

„imaginativ nume”, îşi spuse Langdon. 

În ciuda lipsei de creativitate cu care fusese botezată, 
Clădirea C avea un stil arhitectural pe gustul lui Langdon: 
conservator şi solid. Fațada din cărămidă roşie era 
încadrată de torsade simetrice din piatră şi traversată de o 
balustradă ornată. Apropiindu-se de intrare, cei doi trecură 
pe sub un portic format din două coloane de marmură. 
Cineva lipise pe una din ele un bileţel: 


„ACEASTĂ COLOANĂ ESTE IONICĂ.” 


„Graffiti de fizician?” chicoti Langdon în sinea sa. 

— Mă simt uşurat să văd că şi cei mai străluciți fizicieni 
greşesc uneori. 

Kohler îşi ridică ochii spre el: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cel care a scris bileţelul acela s-a înşelat. Coloana 
aceea nu este ionică. Toate coloanele ionice au o grosime 
uniformă. Aceasta este îngustată spre vârf, deci e dorică - 


echivalentul ei grecesc. O greşeală des întâlnită. 

Kohler nu zâmbi: 

— Autorul a vrut să facă o glumă, domnule Langdon. 
lonic înseamnă „ceva care conţine ioni” - particule 
încărcate electric. Majoritatea obiectelor conţin ioni. 

Langdon privi din nou coloana şi oftă. 


KKK 


Încă se mai simțea caraghios când ieşi din ascensor, la 
ultimul etaj al Clădirii C, urmându-l apoi pe Kohler de-a 
lungul unui coridor bine întreţinut. Decorul era surprinzător 
- stil colonial francez tradiţional: un divan din lemn de cireş, 
vază de porțelan şi lemnărie sculptată. 

— Ne place ca oamenii noştri de bază să se simtă bine, 
explică directorul. 

— Evident, murmură Langdon pentru sine. Deci, omul din 
poza venită pe fax locuia aici? Era unul dintre angajaţii 
dumneavoastră de prim rang? 

— Exact. A lipsit de la întrevederea cu mine astăzi 
dimineaţă şi nu a răspuns la mesajele pe pager. Am venit 
aici pentru a-l căuta şi l-am găsit mort în sufrageria lui. 

Langdon simţi un fior, amintindu-şi că urma să vadă un 
cadavru. Stomacul lui nu fusese niciodată prea rezistent - o 
slăbiciune pe care o descoperise student la Arte fiind, când 
profesorul îi informase că Leonardo da Vinci dobândise o 
precizie atât de mare în redarea formelor umane graţie 
cadavrelor exhumate şi disecării musculaturii lor. 

Kohler îl conduse spre capătul culoarului, unde se zărea o 
singură uşă. 

— Şopronul, cum aţi spune dumneavoastră în America, 
spuse Kohler, ştergându-şi o broboană de sudoare de pe 
frunte. 

Pe uşa de stejar, plăcuţa anunţa: „Leonardo Vetra”. 

— Leonardo Vetra ar fi împlinit cincizeci şi opt de ani 
săptămâna viitoare. A fost unul dintre cei mai străluciți 
savanţi ai vremurilor noastre. Moartea sa este o pierdere 


grea pentru ştiinţă. 

Pentru o clipă, lui Langdon i se păru că observă o umbră 
de emoție pe chipul împietrit al lui Kohler. Dar la fel de 
repede pe cât apăruse, aceasta dispăru. Directorul scoase 
din buzunar un inel cu numeroase chei şi începu să caute 
printre ele. 

Lui Langdon îi trecu prin minte un gând ciudat: clădirea 
părea pustie. 

— Dar unde sunt ceilalţi? 

Lipsa oricărei activităţi nu era deloc un lucru de aşteptat, 
ţinând cont că urmau să pătrundă la locul unei crime. 

— Angajaţii sunt în laboratoare, spuse Kohler, găsind în 
sfârşit cheia potrivită. 

— Mă refeream la poliție. Au plecat deja? 

Kohler se opri, cu cheia pe jumătate în broască: 

— Poliţia? 

— Poliţia, încuviinţă Langdon, privindu-l pe director în 
ochi. Mi-aţi trimis un fax despre o omucidere. Cu siguranță, 
aţi chemat poliţia! 

— Cu siguranţă, nu am chemat-o. 

— Poftim? 

Privirea directorului se ascuţi: 

— Situaţia este complexă, domnule Langdon. 

— Dar... bâigui el cu un amestec de teamă şi 
nedumerire, cu certitudine mai ştie şi altcineva despre 
această crimă! 

— Da. Fiica adoptivă a lui Leonardo. Şi ea este fizician 
aici, la CERN, împărțind acelaşi laborator cu tatăl ei. Sunt 
colegi. Domnişoara Vetra a fost plecată săptămâna asta, 
pentru studii pe teren. Am anunţat-o cu privire la decesul 
tatălui ei şi se întoarce chiar acum. 

— Dar un om a fost asasi... 

— Va avea loc şi o anchetă oficială, îl întrerupse Kohler, 
ferm. În mod cert însă, aceasta va presupune o percheziţie 
în laboratorul lui Vetra - un spaţiu pe care el şi fiica lui îl 
considerau numai al lor. În consecinţă, vom aştepta până la 
sosirea domnişoarei Vetra. Cred că îi datorez măcar 


această măruntă dovadă de discreţie. 

Kohler răsuci cheia în broască. 

Uşa se deschise. Un val de aer îngheţat răbufni în hol 
şuierând, izbindu-l pe Langdon în faţă şi silindu-l să se tragă 
înapoi,  uluit. Dincolo de prag se afla o lume 
nepământească. Apartamentul era parcă scufundat într-o 
ceaţă albă, deasă. Vălătucii se roteau în jurul mobilierului şi 
învăluiau încăperea într-o pâclă opacă. 

— Dar ce...? îngână Langdon. 

— Sistemul de răcire cu freon, veni răspunsul lui Kohler. 
Am răcit apartamentul pentru a conserva cadavrul. 

Langdon îşi încheie nasturii sacoului. „Mă aflu în ţara lui 
Oz, îşi spuse. Şi mi-am uitat acasă condurii fermecaţi.” 


9 


Cadavrul aflat pe podea în faţa lui Langdon era de-a 
dreptul hidos. Leonardo Vetra era întins pe spate, gol- 
puşcă, iar pielea lui avea o nuanţă gri-albăstruie. Oasele 
gâtului îi ieşiseră în afară, în locul unde fuseseră rupte, iar 
capul îi era răsucit cu 180 de grade. Faţa nu i se vedea, 
fiind lipită de podea. Omul zăcea într-o băltoacă de urină 
îngheţată, iar părul din jurul organelor genitale era acoperit 
cu cristale de gheaţă. 

Simţind că îl cuprinde un val de greață, Langdon îşi 
îndreptă privirea spre pieptul victimei. Deşi se uitase de 
vreo zece ori pe faxul cu rana perfect simetrică, arsura era 
mult mai impresionantă în realitate. Carnea arsă, umflată, 
era marcată clar, simbolul detaşându-se fără urmă de 
dubiu. 

Oare fiorii ce-i străbăteau acum trupul erau cauzaţi de 
frigul din încăpere sau de semnificaţia incredibilă a imaginii 
pe care o avea acum în faţa ochilor? 


Pumin 


Inima îi bătea nebunește în vreme ce înconjură cadavrul, 
citind cuvântul şi de jos în sus, uluit de simetria perfectă. 
Acum, că îl avea chiar în faţa ochilor, simbolul i se părea cu 
atât mai greu de conceput. 

— Domnule Langdon? 

Langdon nu îl auzi. Se afla deja într-o altă lume... o lume 
a sa, în care istoria, mitul şi realitatea se îmbinau, 
copleşitoare. În mintea lui, rotiţele se învârteau frenetic. 

— Domnule Langdon! reluă Kohler. 


Tot nu ridică ochii. Acum era însă prezent, concentrat la 
maximum: 

— Cât de informat sunteţi din acest punct de vedere? 

— Ştiu numai ce am putut citi pe website-ul 
dumneavoastră. Termenul  ///uminati înseamnă „cei 
iluminaţi”; este numele unei confrerii foarte vechi. 

Langdon încuviinţă: 

— Aţi mai auzit numele şi înainte? 

— Nu; acum l-am văzut însemnat pe domnul Vetra. 

— Şi aţi căutat pe Internet ceva despre el. 

— Da. 

— Fără îndoială, au apărut sute de referinţe. 

— Mii, răspunse Kohler. Cele de pe site-ul dumneavoastră 
conţineau referinţe de la Harvard, Oxford, de la o editură 
prestigioasă şi de la o serie de alte publicaţii în domeniu. 
Ca om de ştiinţă, îmi dau seama că o informaţie nu poate fi 
mai valoroasă decât sursele din care provine, iar referinţele 
dumneavoastră păreau autentice. 

Langdon nu-şi putea lua încă ochii de la cadavru. Kohler îl 
privea aşteptând probabil ca oaspetele său să-i ofere ceva 
lămuriri cu privire la ceea ce aveau în faţă. Acesta privi însă 
în jur, în încăperea îngheţată. 

— N-am putea discuta în altă parte, într-un loc mai cald? 
întrebă. 

— Camera asta e perfectă, replică directorul, uitând 
parcă de frig. Vom vorbi aici. 

Langdon se încruntă. Istoria confreriei ///uminati nu era 
câtuşi de puţin o chestiune simplă. „O să mor îngheţat 
încercând s-o explic.” Privi din nou arsura, cuprins din nou 
de sfială şi de neîncredere. 

Deşi referirile la simbolul ///uminati erau des întâlnite în 
simbolistica modernă, niciun specialist nu-l văzuse în 
realitate vreodată. Vechile documente îl descriau ca pe o 
ambigramă - adică un cuvânt ce putea fi citit în ambele 
sensuri. Şi, cu toate că ambigramele erau frecvent întâlnite 
în simbolistică - svastica, yin-yang, crucea simplă, steaua 
iudaică - ideea că un cuvânt putea fi transpus într-o 


ambigramă părea de-a dreptul imposibilă. Specialiştii în 
simbolistica modernă încercaseră ani de-a rândul să scrie 
cuvântul //luminati într-o formă perfect simetrică, dar 
eşuaseră în mod lamentabil. De aceea, majoritatea 
universitarilor consideră în prezent că existenţa simbolului 
nu e altceva decât un mit. 

— Deci, cine sunt ///uminati? întrebă Kohler. 

„Asta este întrebarea”, îşi spuse Langdon în sinea lui, 
apoi îşi începu explicaţiile cu voce tare: 

— Încă de la începuturile istoriei, între ştiinţă şi religie s-a 
creat o prăpastie adâncă. Savanţi de renume precum 
Copernic... 

— Au fost ucişi, replică directorul. Asasinaţi de Biserică 
fiindcă au dezvăluit unele adevăruri ştiinţifice. 
Dintotdeauna religia a persecutat ştiinţa. 

— Da, însă în secolul al XVI-lea, o grupare din Roma a 
trecut la contraatac. Unele dintre cele mai luminate minţi 
ale Italiei - fizicieni, matematicieni, astronomi - au început 
să se întâlnească în secret, pentru a-şi împărtăşi 
îngrijorarea cu privire la învăţăturile false propovăduite de 
Biserică. Aceşti oameni se temeau că monopolul religiei 
asupra  „adevărului” amenință cunoaşterea ştiinţifică 
pretutindeni în lume. Ei au fondat prima „bancă de creiere” 
a planetei şi s-au autointitulat „cei iluminaţi”. 

— Illuminati. 

— Exact. Cele mai luminate minţi ale Europei... devotate 
revelării adevărului ştiinţific. 

Kohler asculta în tăcere. 

— Desigur, reluă Langdon, Biserica Catolică îi vâna fără 
cruţare, astfel că savanții îşi puteau asigura supraviețuirea 
numai graţie unor rituri ultrasecrete. Vestea s-a răspândit 
în „subteranele” lumii academice, iar treptat confreria a 
primit în rândurile sale învăţaţi din toate ţările Europei. 
Aceştia se întruneau în mod regulat în Roma, într-o 
ascunzătoare ultrasecretă pe care o numeau „Biserica 
lluminării”. 

Kohler tuşi, schimbându-şi poziţia în scaun. 


— Mulţi dintre ///uminati, continuă Langdon, voiau să 
combată tirania Bisericii prin acte de violenţă, dar cel mai 
respectat reprezentant al lor i-a convins să se 
răzgândească. El era pacifist şi unul dintre cei mai de 
seamă savanţi ai tuturor timpurilor. 

Langdon era sigur că directorul ştia despre cine vorbeşte; 
chiar şi oamenii obişnuiţi erau familiarizați cu astronomul 
arestat şi aproape executat de Biserică fiindcă afirmase că 
Soarele, nu Pământul se afla în centrul sistemului solar. 
Deşi informațiile aduse în sprijinul ideii sale erau 
copleşitoare, astronomul a fost aspru pedepsit deoarece a 
susţinut că Dumnezeu plasase omenirea altundeva decât în 
centrul universului creat de El. 

— Numele lui era Galileo Galilei, preciză Langdon. 

— Galilei? 

— Da. Galilei era un ///uminatus. Şi, totodată, un catolic 
fervent. El a încercat să îmblânzească poziţia Bisericii faţă 
de ştiinţă, proclamând că aceasta din urmă nu numai că nu 
subminează poziţia lui Dumnezeu, ci o consolidează. Galilei 
a scris la un moment dat că, privind prin telescopul său, a 
putut auzi glasul lui Dumnezeu în muzica sferelor. El a 
susţinut că religia şi ştiinţa nu sunt inamici, ci, mai degrabă, 
aliaţi - două limbi ce spun aceeaşi poveste, a simetriei şi a 
echilibrului... rai şi iad, zi şi noapte, rece şi cald, Dumnezeu 
şi Satan. Atât ştiinţa cât şi religia se regăsesc în simetria 
divină, în continua luptă dintre lumină şi întuneric. 

Langdon făcu o pauză, bătând din picioare pentru a se 
încălzi. Kohler rămase nemişcat în scaunul său. 

— Din nefericire, continuă profesorul, unificarea dintre 
ştiinţă şi religie nu era nici pe departe ceea ce dorea 
Biserica. 

— Bineînţeles că nu. O asemenea unificare ar fi redus la 
zero pretenţia Bisericii că ea constituie unica modalitate 
prin care omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu. Astfel, 
Biserica l-a judecat pe Galilei ca eretic, l-a găsit vinovat şi l- 
a condamnat la arest la domiciliu permanent. Cunosc bine 
istoria ştiinţifică, domnule Langdon. Dar toate acestea s-au 


petrecut cu secole în urmă. Ce legătură au ele cu Leonardo 
Vetra? 

„Întrebarea de un milion de dolari”. Langdon trecu la 
miezul problemei: 

— Arestarea lui Galilei a declanşat revolta în rândul 
confreriei. Au fost comise unele greşeli, iar Biserica a 
descoperit identitatea a patru ///uminati, pe care i-a prins şi 
i-a interogat. Cei patru nu au dezvăluit însă nimic... nici 
chiar sub tortură. 

— Tortură? 

Langdon încuviinţă: 

— Au fost însemnați cu fierul roşu. De vii. Pe piept. Cu 
simbolul crucii. 

Ochii lui Kohler se măriră şi se îndreptară pieziş către 
trupul lui Vetra. 

— Apoi cei patru savanţi au fost ucişi, iar cadavrele lor au 
fost aruncate pe străzile Romei, ca un avertisment pentru 
cei care ar fi dorit să se alăture confreriei. Cu Biserica pe 
urmele lor, restul membrilor au fugit din Italia. 

Langdon făcu o pauză pentru a da mai multă greutate 
spuselor sale şi îşi aţinti privirile în ochii goi ai lui Kohler: 

— Illuminati au intrat într-o totală ilegalitate şi au început 
să se amestece cu alte grupări fugare, victime ale 
epurărilor catolice: mistici, alchimişti, ocultişti, musulmani, 
evrei. Cu timpul, au început să atragă noi membri şi astfel a 
luat ființă o  confrerie nouă. |ntunecată. Profund 
anticreştină. Forţa noilor ///uminati a crescut, bazată pe 
ritualuri misterioase, practicate în cel mai mare secret, şi 
pe jurământul că într-o zi vor răzbi din nou la suprafaţă şi-şi 
vor lua revanşa asupra Bisericii Catolice. Puterea lor a 
devenit atât de mare, încât Biserica i-a considerat la un 
moment dat cea mai periculoasă grupare anticreştină de pe 
faţa Pământului; Vaticanul a denunţat confreria ca fiind 
Shaitan. 

— Shaitan? 

— Un termen islamic. Înseamnă „duşman”... duşmanul 
lui Dumnezeu. Biserica a ales un nume islamic fiindcă limba 


musulmanilor era considerată necurată. 

Langdon ezită o clipă, apoi reluă: 

— Shaitan se află la originea unui cuvânt prezent în 
multe limbi care se vorbesc azi pe Terra: Satan. 

O grimasă străbătu chipul directorului. 

Vocea lui Langdon răsună aspru: 

— Domnule Kohler, nu ştiu cum a apărut semnul acesta 
pe pieptul angajatului dumneavoastră... şi nici de ce... dar 
avem în faţă simbolul de mult pierdut al celui mai vechi şi 
mai puternic cult satanic din lume. 


10 


Aleea era îngustă şi pustie. Hassassin-ul mergea repede 
acum, ochii săi negri sclipind la gândul celor ce vor urma. 
Apropiindu-se de destinaţie, ultimele cuvinte ale lui Janus îi 
stăruiau încă în minte: „Faza a doua începe curând. 
Odihneşte-te!” 

Hassassin-ul zâmbi mulţumit. Nu dormise deloc toată 
noaptea, dar somnul era ultimul lucru la care se gândea 
acum; somnul era pentru cei slabi. El era un luptător, la fel 
ca înaintaşii lui, iar poporul din care făcea parte nu dormea 
niciodată, dacă bătălia începuse. Această bătălie începuse 
în mod cert, iar el avusese onoarea de a vărsa primii stropi 
de sânge, însă acum, înainte de a trece din nou la treabă, 
avea la dispoziţie două ore pentru a-şi sărbători victoria 
recentă. 

„Somnul...? Dar există metode mult mai bune de 
relaxare...” 

Apetitul pentru plăcerile hedoniste îi fusese transmis de 
aceiaşi înaintaşi. Strămoşii lui se delectau cu haşiş, dar el 
prefera un alt tip de răsplată. Se mânarea cu trupul său - o 
maşinărie perfect reglată, letală, pe care, în ciuda 
trecutului, refuza s-o polueze cu narcotice. El îşi dezvoltase 
o dependenţă mai ademenitoare... o recompensă mult mai 
sănătoasă şi mai satisfăcătoare decât drogurile. 

Simţind crescând în el senzaţia de familiară anticipație, 
Hassassin-ul grăbi paşii pe alee. Ajunse la o uşă şi sună. O 
fantă se deschise şi doi ochi căprui îl studiară cu atenţie. 
Apoi uşa se deschise. 

— Bine ai venit! îi ură femeia bine îmbrăcată şi îl pofti 
într-o încăpere cu mobilier impecabil, slab iluminată. 

În aer plutea un parfum scump, combinat cu o aromă de 
mosc. 

— Oricând eşti gata, adăugă ea şi îi întinse un album cu 
fotografii. Sună-mă când te-ai hotărât. 


Apoi dispăru. 

Hassassin-ul zâmbi. Aşezându-se pe divanul elegant, cu 
albumul în poală, simţi crescând în el o foame carnală. Deşi 
poporul lui nu sărbătorea Crăciunul, aşa îşi închipuia el că 
trebuie să se simtă copiii creştini în faţa cadourilor de sub 
brad, pregătindu-se să descopere minunile ascunse în 
pachete. Deschise albumul şi studie fotografiile. Toate 
fanteziile sexuale din viaţa lui îl priveau din paginile acelea: 


„Marisa: o zeiţă italiană. Aprigă. O tânără Sophia Loren. 

Sachiko: o gheişă niponă. Mlădioasă. Fără îndoială, 
talentată. 

Kanara: o splendoare neagră. Atletică. Exotică.” 


Examină de două ori întregul album şi se hotărî. Apăsă 
butonul de pe masa alăturată. Un minut mai târziu, femeia 
care îl întâmpinase reveni. El îi arătă ce a ales. 

— Urmează-mă, spuse ea, surâzând. 

După încheierea aranjamentelor financiare, femeia dădu 
un telefon. După alte câteva minute, îl conduse pe o scară 
din marmură ce se deschidea într-un coridor luxos. 

— Uşa aurie din capăt, îi indică ea. Ai gusturi costisitoare. 

„Ar fi şi cazul, îşi spuse el. Sunt un cunoscător.” 

Hassassin-ul străbătu coridorul ca o panteră care 
anticipează un dejun copios, îndelung aşteptat. Când 
ajunse în faţa uşii, zâmbi în sinea lui: era întredeschisă, 
ademenitoare. Împinse uşor şi uşa se dădu de perete fără 
zgomot. 

Văzându-şi alegerea, îşi dădu seama că nu greşise deloc. 
Era exact aşa cum ceruse el: goală, întinsă pe spate, iar 
braţele îi erau legate de capătul patului cu şnururi groase 
de catifea. 

Traversă încăperea şi îşi trecu degetul întunecat peste 
abdomenul de un alb mat. „Seara trecută am ucis, îşi şopti 
sieşi. lar tu eşti recompensa mea.” 


11 


— Satanic? Kohler îşi şterse gura şi se răsuci în scaunul 
său: Acesta este simbolul unui cult satanic? 

Langdon se plimba prin cameră cu paşi rapizi, pentru a 
se încălzi: 

— Illuminati erau satanici, dar nu în sensul modern al 
termenului. 

Apoi îi explică pe scurt că, pentru majoritatea oamenilor, 
cultele satanice sunt nişte grupări ce-l venerează pe diavol; 
totuşi, în trecut, sataniştii erau oameni educați, care se 
afirmau ca adversari ai Bisericii. Shaitan. Zvonurile despre 
sacrificii de animale, magie neagră şi ritualuri de adorare a 
pentagramei nu erau altceva decât minciuni răspândite de 
Biserică pentru a-şi susţine atacurile împotriva acestor 
adversari. Cu timpul însă, dorind să-i depăşească pe 
IIluminati, alţi adversari ai Bisericii au început să creadă 
aceste minciuni şi să le pună în practică. Astfel s-a născut 
satanismul modern. 

Kohler îl întrerupse brusc: 

— Toate astea sunt poveşti vechi. Eu vreau să ştiu cum a 
ajuns simbolul ăsta aici. 

Langdon trase adânc aer în piept: 

— Simbolul în sine a fost creat de un artist ///uminati 
anonim din secolul al XVI-lea, ca un tribut adus pasiunii 
pentru simetrie a lui Galilei - un fel de emblemă sacră a 
confreriei. Membrii acesteia au păstrat simbolul secret, 
plănuind să-l dezvăluie numai atunci când vor fi acumulat 
suficientă putere pentru a ieşi din nou la suprafaţă şi a-şi 
duce la îndeplinire obiectivul fundamental. 

— Aşadar, simbolul acesta înseamnă că Iluminati au ieşit 
din nou la lumină? întrebă Kohler, care părea neliniştit. 

Langdon se încruntă: 

— Ar fi imposibil, spuse el. Există un capitol al istoriei 
Illuminati despre care nu v-am vorbit încă. 


Vocea lui Kohler deveni mai nerăbdătoare: 

— lluminaţi-mă! 

Langdon îşi frecă palmele una de alta, frunzărind mintal 
sutele de documente pe care le citise sau pe care le 
scrisese el însuşi despre confrerie: 

— Illuminati erau, în esenţă, nişte supraviețuitori. Când 
au fugit din Roma, au străbătut Europa în căutarea unui loc 
sigur, în care să se poată regrupa. Treptat, au fost integrați 
într-o altă organizaţie secretă... o confrerie a unor maeştrii 
cioplitori din Bavaria: francmasonii. 

— Masonii? se miră Kohler. 

Langdon încuviinţă, câtuşi de puţin surprins de faptul că 
directorul auzise de acest nume: 

— Confreria masonilor are în prezent peste cinci milioane 
de membri în lumea întreagă, jumătate dintre aceştia 
locuind în Statele Unite ale Americii, iar mai mult de un 
milion în Europa. 

— În mod cert masonii nu sunt satanişti! reluă Kohler, 
afişând dintr-o dată un aer sceptic. 

— Sigur că nu! Masonii au căzut în plasa propriei 
bunăvoinţe. După ce i-au adăpostit pe savanții fugari în 
secolul al XVII-lea, aproape fără ştirea lor au devenit un 
front de luptă al confreriei ///uminati. Membrii acesteia au 
crescut ca număr, ocupând treptat poziţii tot mai înalte în 
ierarhia lojilor. Pe ascuns, şi-au refăcut confreria ştiinţifică 
în centrul organizaţiei masonice - un fel de societate 
secretă într-o altă societate secretă. Apoi Iluminati s-au 
folosit de sistemul mondial de interconexiuni al lojilor 
masonice pentru a-şi extinde influenţa. 

Langdon îşi umplu plămânii cu o gură bună de aer 
îngheţat, înainte de a continua în grabă: 

— Extirparea catolicismului era scopul principal al 
confreriei ///luminati. Membrii ei considerau că dogmele 
superstiţioase propovăduite de Biserică reprezintă cel mai 
mare pericol pentru omenire. Ei se temeau că, dacă religia 
continua să promoveze un mit pios ca fiind realitatea şi 
adevărul absolut, progresul ştiinţific ar fi încetat şi 


omenirea ar fi fost condamnată la un viitor de neîntrerupte 
şi absurde războaie religioase. 

— Păi cam aşa ceva se întâmplă azi în lume! 

Langdon se încruntă, preocupat. Kohler avea dreptate. 
Războaiele religioase erau încă la ordinea zilei. „Dumnezeul 
meu este mai bun decât Dumnezeul tău.” Se pare că 
existase întotdeauna o strânsă corelaţie între credincioşii 
fanatici şi numărul ridicat de cadavre. 

— Continuati! 

— Illuminati au devenit tot mai puternici în Europa, reluă 
Langdon după ce-şi adună gândurile, şi au început să se 
orienteze spre America, unde mulţi dintre cei aflaţi în 
posturi guvernamentale înalte erau masoni - George 
Washington, Benjamin Franklin - oameni cinstiţi, cu frica lui 
Dumnezeu, care nu aveau habar despre puterea deţinută 
de Illuminati în cadrul masoneriei. Membrii confreriei au 
contribuit la fondarea unor bănci, uzine şi universităţi, 
pentru a-şi finanța planul: crearea unui unic stat global, un 
fel de Nouă Ordine Mondială laică. 

Kohler nu schiţă niciun gest. 

— O Nouă Ordine Mondială, repetă Langdon, bazată pe 
iluminismul ştiinţific. Ei au numit-o Doctrina Luciferică. 
Biserica a pretins că Lucifer este o referire la diavol, dar 
confreria a insistat că termenul era folosit în sensul său 
literal din limba latină, acela de „aducător de lumină” sau 
luminator. 

Kohler oftă, iar vocea lui răsună dintr-o dată solemn: 

— Domnule Langdon, vă rog să staţi jos! 

Profesorul se aşeză pe colţul unui fotoliu acoperit de un 
strat de gheaţă, iar Kohler îşi apropie scaunul de el. 

— Nu sunt sigur că am înţeles tot ce mi-aţi explicat, dar 
un lucru l-am priceput în mod cert. Leonardo Vetra era unul 
dintre cei mai buni profesionişti ai CERN. Totodată, îmi era 
prieten. Vreau să mă ajutaţi să-i localizez pe aceşti 
IIluminati. 

Langdon nu ştia cum ar trebui să-i răspundă: 

— Să-i localizaţi pe ///uminati? 


„Sper că glumeşte!” 

— Mi-e teamă, domnule, că acest lucru va fi, practic, 
imposibil. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă directorul, sumbru. Doar 

nu... 
— Domnule Kohler... Langdon se aplecă spre el, neştiind 
cum să-l facă să înţeleagă ceea ce avea de gând să-i 
spună: Încă n-am încheiat relatarea despre confrerie. În 
ciuda aparenţelor, este foarte greu de crezut că simbolul 
acesta a fost aplicat aici de ///uminati. De peste o jumătate 
de secol nu a mai fost înregistrată nicio dovadă a existenţei 
lor şi majoritatea specialiştilor consideră că //luminati au 
dispărut de mulţi ani. 

Brusc se aşternu tăcerea. Kohler privea prin ceața alburie 
cu un amestec de stupefacţie şi furie: 

— Cum naiba îmi puteţi spune că gruparea aceasta a 
dispărut, când numele său este însemnat pe pieptul omului 
astuia?! 

Langdon îşi pusese şi el aceeaşi întrebare toată 
dimineaţa. Apariţia ambigramei era ceva incredibil; toţi 
specialiştii în  simbolistică vor fi uluiţi. Şi totuşi, 
profesionistul din Langdon îşi dădea seama că reapariţia 
simbolului nu dovedea absolut nimic referitor la Iluminati. 

— Simbolurile, explică el, nu confirmă în niciun caz 
prezenţa celor care le-au creat iniţial. 

— Ce ar trebui să înţeleg eu din chestia asta? 

— Că atunci când organizaţii ca ///uminati sucombă, 
simbolurile lor rămân... şi pot fi preluate de alte grupuri. 
Procesul se numeşte transfer şi este frecvent în 
simbolistică. Naziştii au preluat svastica de la hinduşi, 
creştinii au adoptat forma de cruce de la egipteni, iar... 

— In această dimineaţă, îl întrerupse Kohler, când am 
tastat „//luminati” pe Internet, au apărut mii de referinţe 
actuale. Se pare că mulţi oameni cred că grupul este încă 
activ. 

— Tipi care cred în teoria conspirației! replică Langdon. 

Totdeauna se simţise agasat de noianul de teorii despre 


conspirații care circulau în cultura modernă de masă. Presa 
se dădea în vânt după titluri apocaliptice, iar 
autoproclamaţii „specialişti în culte” încă mai agitau 
gogoriţa milenaristă, inventând poveşti conform cărora 
/Iluminati erau bine mersi, organizându-şi Noua Ordine 
Mondială. Recent, prestigiosul New York Times dezvăluise 
apartenenţa masonică a numeroase personalităţi ale lumii - 
Sir Arthur Conan Doyle, ducele de Kent, Peter Sellers, Irving 
Berlin, Prinţul Philip, Louis Armstrong, plus o pleiadă de 
magnați actuali ai finanţelor şi industriei. 

Kohler arată furios spre trupul lui Vetra: 

— Ţinând seama de această dovadă, poate că fanii 
conspiraţiilor au dreptate. 

— Îmi dau seama cum par lucrurile, răspunse Langdon pe 
un ton cât mai diplomatic. Şi totuşi, o explicaţie mult mai 
plauzibilă ar fi aceea că o altă organizaţie a preluat 
simbolul ///uminati şi îl foloseşte în propriile scopuri. 

— Ce scopuri? Ce dovedeşte această crimă? 

„Bună întrebare!” îşi spuse Langdon. El, unul, nu-şi putea 
da seama de unde reapăruse simbolul acum, după patru 
sute de ani. 

— Tot ceea ce vă pot spune este că, dacă ///luminati ar fi 
încă activi - lucru de care mă îndoiesc profund - în niciun 
caz nu ar fi implicaţi în moartea lui Leonardo Vetra. 

— Nu? 

— Nu. Chiar dacă militau pentru abolirea creştinismului, 
Illuminati îşi manifestau puterea prin mijloace financiare şi 
politice, nicidecum prin acte teroriste. In plus, confreria 
avea un cod moral strict cu privire la cei pe care-i considera 
duşmani. Membrii ei îi apreciau pe oamenii de ştiinţă în cel 
mai înalt grad. În niciun caz nu ar fi ucis un savant ca 
Leonardo Vetra. 

Ochii lui Kohler îi aruncară o privire îngheţată: 

— Poate am omis să menţionez că Vetra nu era câtuşi de 
puţin un savant obişnuit. 

Langdon suspină răbdător: 

— Domnule Kohler, sunt sigur că Leonardo Vetra era un 


om strălucit din multe puncte de vedere, dar realitatea este 
că... 

Fără niciun avertisment, Kohler îşi roti scaunul şi ţâşni 
afară din încăpere, lăsând în urmă, pe culoar, o dâră de 
ceaţă alburie. 

„Pentru numele lui Dumnezeu!” bombăni Langdon şi se 
luă după el. 

Kohler îl aştepta într-un alcov, la capătul culoarului: 

— Acesta este biroul lui Leonardo, spuse el, arătând spre 
o uşă glisantă. Poate când îl veţi vedea, vă veţi schimba 
părerea. 

Şi, cu un oftat greu, deschise uşa. 

Langdon aruncă o privire înăuntru şi instantaneu simţi 
cum i se face părul măciucă. „Sfântă Maică a lui lisus!” 
murmură ca pentru sine. 


12 


Într-o altă ţară, un tânăr paznic aştepta răbdător în faţa 
unui set scump de monitoare video, privind crâmpeiele ce i 
se derulau în faţa ochilor - imagini în direct preluate de 
sute de camere video fără fir, care supravegheau uriaşul 
complex. Imaginile se  succedau într-o procesiune 
neîntreruptă. 

Un culoar cu decoraţiuni scumpe. 

Un birou personal. 

O bucătărie de dimensiuni industriale. 

Pe fondul imaginilor, paznicul se strădui să-şi adune 
gândurile. Se apropia de sfârşitul turei şi totuşi era încă 
vigilent. Serviciul era o onoare pentru el. lar într-o zi, îşi va 
primi răsplata finală. 

În vreme ce visa cu ochii deschişi, una dintre imagini 
deveni de-a dreptul alarmantă. Deodată, cu un reflex ce-l 
surprinse chiar şi pe el, mâna i se întinse şi apăsă scurt un 
buton de pe panoul de control. Imaginea îngheţă. 

Cu nervii întinşi la maximum, se aplecă spre monitor 
pentru a privi mai îndeaproape. Cifra de pe ecran arăta că 
imaginea era transmisă de camera video cu numărul 86 - o 
cameră care ar fi trebuit să supravegheze un coridor. 

Dar ceea ce se vedea pe monitor nu era, în mod cert, un 
coridor. 


13 


Langdon privea incredul încăperea din faţa lui: 

— Dar ce este aici? 

În ciuda valului plăcut de aer cald care îl întâmpină, păşi 
cu emoție peste prag. Fără a-i răspunde, Kohler îl urmă în 
birou. Langdon cercetă încăperea, neştiind ce să creadă: în 
interiorul ei se afla cel mai bizar amestec de artefacte pe 
care îl văzuse vreodată. Pe peretele îndepărtat, dominând 
întregul spaţiu, trona un imens crucifix din lemn, a cărui 
origine profesorul o situă aproximativ în Spania secolului al 
XIV-lea. Deasupra acestuia, suspendat de tavan, se afla un 
minimodel metalic al sistemului solar. La stânga lui se 
zărea un tablou în ulei reprezentând-o pe Fecioara Maria, 
iar alături se întindea un tabel periodic al elementelor 
chimice. Pe peretele lateral, alte două crucifixuri din alamă 
flancau un portret al lui Albert Einstein, pe care se putea 
citi celebrul său citat: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu 
universul”. 

Langdon făcu încă un pas, privind în jur cu uluire. O Biblie 
legată în piele era aşezată pe biroul lui Vetra, lângă un 
model din plastic al atomului şi o replică în miniatură a 
celebrului Moise al lui Michelangelo. 

„Asta da eclectism!” îşi spuse el. Aerul cald era plăcut, 
dar aspectul încăperii îi dădu din nou fiori pe şira spinării. 
Avea impresia că e martorul ciocnirii dintre doi titani ai 
filosofiei... o încleştare nedecisă a două forţe contrare. Citi 
în grabă titlurile cărţilor de pe un raft: Particula Dumnezeu, 
Tao în fizică, Dumnezeu: dovada. 

La unul din capetele raftului se afla înscris un citat: 


„ADEVĂRATA ŞTIINŢĂ ÎL DESCOPERĂ PE DUMNEZEU 
AŞTEPTÂND ÎN SPATELE FIECĂREI UŞI - PAPA PIUS AL XXII- 
LEA.” 


— Leonardo era preot catolic, spuse Kohler. 

— Preot?! Parcă aţi spus că era fizician! 

— Era şi una, şi alta. Au existat în decursul istoriei 
oameni de ştiinţă religioşi; Leonardo a fost unul dintre ei. 
Pentru el, fizica era „legea naturală a lui Dumnezeu”; 
susţinea că mâna Domnului este vizibilă în întreaga ordine 
firească a lumii şi spera ca, prin ştiinţă, să poată demonstra 
existenţa lui Dumnezeu. El însuşi se considera un teo- 
fizician. 

„Teo-fizician?” Pentru Langdon acesta era un oximoron 
de-a dreptul imposibil. 

— Fizica particulelor, reluă Kohler, a înregistrat în ultima 
vreme câteva descoperiri zguduitoare, ale căror implicaţii 
sunt de ordin spiritual. Leonardo a fost autorul multora 
dintre ele. 

Langdon îl cerceta tăcut pe directorul CERN, încă 
străduindu-se să înţeleagă ceva din cele ce-l înconjurau: 

— Spiritualitate şi fizică?! 

De-a lungul carierei sale studiase istoria religiei şi, dacă 
în acest domeniu exista o temă recurentă, nu putea fi alta 
decât faptul că, încă din prima zi, ştiinţa şi religia erau 
aidoma apei şi uleiului... imiscibile... inamici declaraţi. 

— Vetra se afla în linia întâi a cercetărilor legate de fizica 
particulelor, continuă Kohler. Începuse să îmbine ştiinţa şi 
religia, demonstrând că se completează una pe cealaltă în 
moduri încă nebănuite. El a numit acest domeniu nou- 
născut „Noua Fizică”. 

Directorul luă un volum de pe raft şi i-l întinse lui 
Langdon, care citi pe copertă: Dumnezeu, Miracolele şi 
Noua Fizică de Leonardo Vetra. 

— Domeniul este restrâns, continuă Kohler, dar oferă 
răspunsuri noi la întrebări vechi - întrebări despre originea 
universului şi despre forţele care interconectează totul. 
Leonardo credea că toate cercetările lui au capacitatea de 
a converti milioane de oameni la un mod de viaţă spiritual. 
Anul trecut a dovedit fără urmă de îndoială existenţa unei 
forţe energetice care ne uneşte pe toţi. De fapt, a 


demonstrat că suntem cu toţii legaţi în mod fizic unii de 
alţii... că moleculele din trupul dumneavoastră se îmbină cu 
cele din corpul meu... că pe toţi ne animă una şi aceeaşi 
forţă universală. 

Langdon era descumpănit. „Şi puterea lui Dumnezeu ne 
va uni pe toţi!” 

— Aşadar, domnul Vetra a descoperit o modalitate de a 
demonstra că toate particulele sunt interconectate? 

— A demonstrat-o în mod clar. Un articol recent din 
revista Scientific American a afirmat că „Noua Fizică” este o 
cale spre Dumnezeu mai directă decât religia. 

Acum era limpede; gândurile lui Langdon zburară la 
crezul antireligios al confreriei ///uminati şi, fără tragere de 
inimă, sondă pentru câteva momente imposibilul. Dacă 
organizaţia era încă activă, l-ar fi ucis oare membrii ei pe 
Vetra pentru a-l împiedica să-şi comunice maselor mesajul 
religios? Dar alungă repede acest gând. „Absurd! Confreria 
e deja istorie, e demult apusă. Orice specialist ştie asta!!” 

— Vetra avea numeroşi duşmani în lume ştiinţifică, reluă 
Kohler. Mulţi puritani ai ştiinţei îl dispreţuiau - chiar şi aici, 
la CERN. Ei considerau că utilizarea fizicii analitice pentru 
susţinerea principiilor religioase constituia o trădare de la 
principiile ştiinţei. 

— Dar savanții de astăzi nu sunt ceva mai puţin defensivi 
cu privire la Biserică? 

Kohler pufni dezgustat: 

— De ce-am fi? Poate că azi învățații nu mai sunt arşi pe 
rug, dar dacă socotiți că Biserica şi-a schimbat poziţia cu 
privire la ştiinţă, întrebaţi-vă de ce jumătate din şcolile din 
tara dumneavoastră nu predau teoria evoluționistă. 
Întrebaţi-vă de ce Coaliția Creştină din SUA întreţine cel mai 
puternic lobby împotriva progresului ştiinţific în lume. 
Bătălia dintre religie şi ştiinţă este crâncenă încă, domnule 
Langdon. S-o fi mutat ea de pe câmpul de luptă în consiliile 
de administraţie, dar a rămas la fel de aprigă. 

Kohler avea dreptate. Chiar săptămâna trecută, membri 
ai Facultăţii de Teologie de la Harvard pătrunseseră în 


clădirea Facultăţii de Biologie, protestând împotriva faptului 
că în programa universitară fusese introdusă ingineria 
genetică. Preşedintele Departamentului de Biologie, 
reputatul ornitolog Richard Aaronian, îşi apărase programa 
atârnând la fereastra biroului său un afiş uriaş. Pe acesta 
era reprezentat „peştele” creştin modificat, cu patru 
picioare subţirele - un tribut, susţinuse Aaronian, adus 
primelor vieţuitoare acvatice care evoluaseră pe uscat. Sub 
desenul peştelui, în locul numelui lisus era scris: „DARWIN”. 

Un piuit ascuţit despică aerul şi Langdon privi în jur. 
Kohler începu să butoneze dispozitivele electronice ale 
scaunului său, scoase un pager din suport şi citi mesajul: 

— Bun! Este fiica lui Leonardo. Domnişoara Vetra soseşte 
chiar acum la eliport. O vom întâmpina acolo. Cred că ar fi 
mai bine ca ea să nu urce aici şi să-şi vadă tatăl în acest fel. 

Langdon încuviinţă. Ar fi fost un şoc prin care niciun copil 
n-ar trebui să treacă. 

— O voi ruga pe domnişoara Vetra să ne explice la ce 
proiect lucra împreună cu tatăl ei... Poate că aşa vom 
înţelege de ce a fost ucis. 

— Credeţi că a fost asasinat din cauza activității sale? 

— Posibil. Leonardo mi-a spus că lucra la ceva 
extraordinar. Numai atât mi-a dezvăluit. Devenise foarte 
secretos cu privire la proiectul său. Avea un laborator 
personal şi pretindea izolare totală, iar eu i-am acordat-o 
bucuros,  cunoscându-i capacitățile. In ultimul timp 
activitatea sa consuma cantităţi uriaşe de electricitate, dar 
m-am abținut să-i pun vreo întrebare. 

Kohler îşi întoarse scaunul către uşă, apoi adăugă: 

— Trebuie să mai ştiţi încă un lucru înainte de a părăsi 
acest apartament. 

Langdon nu era sigur că vrea să-l mai audă. 

— Asasinul a furat ceva de la Vetra. 

— Ceva? 

— Urmaţi-mă! 

Directorul intră din nou în încăperea cufundată în ceața 
albă. Langdon îl urmă, neştiind la ce să se aştepte. 


Oprindu-se la câţiva centimetri de cadavru, Kohler îi făcu 
semn să se apropie. 

Profesorul se execută, simțind cum stomacul îi urcă în 
gât la mirosul urinei îngheţate. 

— Priviţi-i faţa! 

„Să-i privesc faţa? Parcă ziceai că a fost furat ceva!” 

Ezitând, Langdon îngenunche. Încercă să privească faţa 
cadavrului, dar capul fusese răsucit cu 180 de grade, astfel 
că faţa era orientată spre covor. 

Luptându-se cu handicapul său, Kohler se aplecă şi 
întoarse cu grijă ţeasta îngheţată a victimei. Cu un pârâit 
puternic, chipul mortului deveni încet vizibil, schimonosit în 
chinurile agoniei. Kohler îl menţinu astfel câteva clipe. 

— Sfinte lisuse! exclamă Langdon, trăgându-se înapoi 
îngrozit. Faţa lui Vetra era complet acoperită de sânge. Un 
singur ochi de culoarea alunelor îl privea fără viaţă. 
Cealaltă orbită era sfâşiată şi goală. 

— l-au furat ochiul! 


14 


Langdon ieşi din Clădirea C, mulţumit că se află din nou 
în aer liber, departe de apartamentul lui Vetra. Lumina 
soarelui atenua imaginea orbitei goale, care i se înfipsese în 
minte. 

— Pe aici, vă rog, îl îndemnă Kohler, pornind pe o alee în 
pantă. Scaunul electric părea să accelereze fără efort. 
Domnişoara Vetra va sosi dintr-un moment în altul. 

Profesorul grăbi pasul. _ 

— Aşadar... reluă Kohler. Incă vă mai îndoiţi de 
implicarea confreriei Iluminati? 

Langdon nu mai ştia ce să creadă. Afilierea religioasă a 
victimei era deconcertantă şi totuşi el nu putea renunţa la 
multitudinea de dovezi şi mărturii istorice pe care le 
studiase. Şi apoi... mai era şi ochiul acela lipsă... 

— Încă îmi păstrez părerea, spuse el cu mai multă tărie în 
glas decât intenţionase, că Illuminati nu sunt responsabili 
pentru această crimă. Lipsa ochiului este dovada. 

— Cum? 

— Mutilarea la întâmplare este foarte... ne-///uminati. 
Specialiştii în problema cultelor se confruntă cu desfigurări 
nesistematice în cazul sectelor marginale, lipsite de 
experienţă - fanatici care comit acte de terorism aleatorii - 
dar //luminati au avut dintotdeauna un comportament 
deliberat. 

— Deliberat? Extirparea cu precizie chirurgicală a unui 
glob ocular nu este un act deliberat? 

— Nu transmite niciun mesaj clar. Nu serveşte unui scop 
înalt. 

Scaunul lui Kohler se opri brusc în vârful colinei şi 
savantul se întoarse: 

— Domnule Langdon, credeţi-mă, ochiul acela lipsă 
serveşte într-adevăr unui scop înalt... foarte înalt. 


În vreme ce traversau deluşorul înverzit, zumzăitul unei 
elice de elicopter începu să se facă auzit dinspre vest. 
Imediat apăru şi aeronava, străbătând în zbor valea ce se 
deschidea în faţa lor. Încetinind brusc, se poziţionă 
deasupra unui eliport marcat pe iarbă. 

Langdon îl privi detaşat, mintea lui rotindu-se la fel de 
rapid ca palele elicei, întrebându-se dacă o noapte bună de 
somn îi va limpezi gândurile. Se cam îndoia însă. 

Elicopterul ateriză, iar pilotul sări şi începu să descarce 
bagajele. Multe: saci de pânză, sacoşe de vinil, butelii de 
oxigen şi lăzi cu ceva ce semăna a echipament sofisticat de 
scafandru. Langdon era nedumerit: 

— Acesta este bagajul domnişoarei Vetra? strigă el, 
încercând să se facă auzit peste huruitul elicei. 

Kohler încuviinţă din cap şi răspunse pe acelaşi ton: 

— Se afla în apele Insulelor Baleare, pentru cercetări 
biologice. 

— Parcă spuneaţi că este fizician! 

— Este.  Bio-fizician. Studiază modul în care sunt 
interconectate sistemele vii. Activitatea ei este în strânsă 
legătură cu aceea pe care tatăl ei o desfăşura în domeniul 
fizicii particulelor. Recent domnişoara Vetra a infirmat una 
dintre teoriile fundamentale emise de Einstein, utilizând 
camere video sincronizate la nivel atomic pentru a studia 
un banc de ton. 

Langdon îl privi atent pe Kohler, încercând să sesizeze 
nuanţa ironică. „Einstein şi peştii?” Începuse deja să se 
întrebe dacă nu cumva pilotul prototipului X-33 îl lăsase din 
greşeală pe o altă planetă. 

O clipă mai târziu, Vittoria Vetra cobori din elicopter şi 
Robert Langdon îşi dădu seama că surprizele zilei nu 
luaseră sfârşit. Îmbrăcată într-un şort kaki şi o bluză albă 
fără mâneci, Victoria Vetra nu avea deloc aerul unui fizician 
studios, cum îşi imaginase el. Zveltă şi graţioasă, era înaltă, 
cu pielea măslinie şi părul lung, negru, zburlit de rotorul 
elicopterului. Chipul ei îşi arăta fără reţinere originea 


italiană; fără a fi o frumuseţe ieşită din comun, avea 
trăsături pline, ferme, care chiar şi de la douăzeci de metri 
distanţă emanau o senzualitate crudă. În curentul de aer 
stârnit de elicopter, hainele i se lipeau de trup, 
accentuându-i bustul suplu şi sânii mici. 

— Domnişoara Vetra este o femeie cu o forţă personală 
de excepţie, spuse Kohler, simțind probabil fascinația cu 
care o privea Langdon. Petrece luni întregi lucrând în 
sisteme ecologice periculoase. Este vegetariană convinsă şi 
un veritabil guru în Hatha yoga pentru cei de la CERN. 

„Hatha yoga?” Vechea artă budistă a gimnasticii 
meditative părea o bizară specialitate pentru fiica fiziciană 
a unui preot catolic. 

Langdon o privi cum se apropie. Era evident că plânsese, 
iar în ochii ei nisipii, profunzi, se citeau emoţii pe care el nu 
le putea identifica. Totuşi, se apropie de ei cu mişcări 
hotărâte. Avea picioare puternice, atletice, care parcă 
emanau sănătoasa luminiscenţă a trupului mediteranean, 
scăldat din belşug în soare. 

— Vittoria, începu Kohler. Sincerele mele condoleanţe! 
Este o pierdere teribilă pentru ştiinţă... pentru noi toţi cei 
de aici, de la CERN. 

Tânăra îşi înclină fruntea. Când vorbi, vocea ei era 
catifelată, rostind cuvintele într-o engleză uşor guturală, cu 
accent: 

— Aţi aflat cine este autorul? 

— Incă ne străduim să aflăm. 

Vittoria se întoarse spre Langdon, cu mâna întinsă: 

— Numele meu este Vittoria Vetra. Sunteţi de la Interpol, 
bănuiesc. 

Profesorul îi strânse mâna, vrăjit de profunzimea privirilor 
ei umede: 

— Robert Langdon, se recomandă, neştiind ce altceva să 
mai spună. 

— Domnul Langdon nu reprezintă autorităţile, interveni 
Kohler. Este un specialist din SUA şi a venit pentru a ne 
ajuta să aflăm cine se face vinovat de toate aceste lucruri. 


Vittoria părea nesigură: 

— Şi poliţia? 

Kohler icni, fără a răspunde. 

— Unde este trupul său? întrebă tânăra. 

— Avem grijă de el. 

Minciuna sfruntată îl luă pe Langdon prin surprindere. 

— Vreau să-l văd. 

— Vittoria, o  întrerupse directorul, tatăl tău a fost 
asasinat în mod brutal. Mai bine să ţi-l aminteşti aşa cum 
era în viaţă. 

Tânăra dădu să spună ceva, dar câteva voci ce răsunară 
din depărtare o întrerupseră: 

— Hei, Vittoria! Bine ai revenit acasă! 

Câţiva angajaţi ce treceau prin apropiere îi făceau semne 
bucuroase. 

— Ai mai infirmat vreo teorie a lui Einstein? întrebă unul 
dintre ei. 

— Tatăl tău trebuie să fie mândru, adăugă un altul. 

Vittoria le răspunse stânjenită la salut şi apoi se răsuci 
spre Kohler. Pe chipul ei se oglindea nedumerirea: 

— Adică nimeni nu ştie încă? 

— Am considerat că discreţia se impune. 

— Nu le-ai spus oamenilor că tata a fost asasinat? 

Glasul ei neîncrezător devenea acum furios. 

Vocea lui Kohler deveni la rândul ei dură: 

— Poate ai uitat, domnişoară Vetra, că imediat ce aş fi 
anunţat vestea uciderii tatălui dumitale, ar fi început o 
anchetă aici, la CERN. Inclusiv o examinare amănunţită a 
laboratorului său. M-am străduit totdeauna să respect 
intimitatea tatălui dumitale. Leonardo mi-a dezvăluit numai 
două lucruri cu privire la proiectul vostru actual. Unu: că 
are capacitatea de a atrage pentru CERN contracte de 
concesionare în valoare de milioane de euro în următorii 
zece ani. Doi, că nu este gata încă pentru a fi prezentat 
publicului, fiindcă tehnologia comportă anumite riscuri. 
Ţinând seama de aceste două aspecte, nu doresc ca nişte 
străini să se vânture prin laboratorul lui şi să-i fure munca 


sau să-şi rişte viaţa acolo, învinovăţind apoi CERN. Am fost 
suficient de explicit? 

Victoria îl privi în ochi, fără a răspunde. Langdon sesiză 
însă respectul ei reţinut şi faptul că aproba logica lui Kohler. 

— Înainte de a le raporta ceva autorităţilor, continuă 
directorul, trebuie să ştiu la ce lucraţi împreună. Vreau să 
ne conduci în laborator. 

— Laboratorul nu este relevant, replică Vittoria. Nimeni 
nu ştia cu ce ne ocupăm. Experimentul nu poate avea nicio 
legătură cu uciderea tatălui meu. 

Kohler oftă adânc: 

— Dovezile sugerează altceva. 

— Dovezile? Ce dovezi? 

Directorul îşi duse iarăşi batista la gură: 

— Va trebui să ai încredere în mine. 

Dar din privirea arzătoare a Victoriei se vedea clar că nu 
are. 


15 


Langdon mergea tăcut în urma Vittoriei şi a lui Kohler, 
înapoi în clădirea principală, unde începuse strania sa vizită 
la CERN. Picioarele Vittoriei aveau o mişcare fluidă - ca a 
unui înotător olimpic - o forţă născută fără îndoială din 
flexibilitatea şi controlul oferite de yoga. O auzea respirând 
lent, ritmat, de parcă încerca într-un fel să-şi filtreze 
durerea. 

Ar fi vrut să-i spună ceva, să o asigure de simpatia lui; şi 
el simţise golul adânc lăsat de moartea neaşteptată a unui 
părinte. Îşi amintea mai cu seamă înmormântarea, cenuşie 
şi ploioasă. La două zile după ce împlinise doisprezece ani. 
Casa era plină de bărbaţi de la birou, în costume 
întunecate, bărbaţi care îi strângeau mâna prea tare când îl 
salutau. Toată lumea murmura cuvinte ca „stres” şi 
„cardiac”. Mama lui glumea, printre lacrimi, spunând că 
reuşise totdeauna să urmărească mersul acţiunilor la Bursă 
după pulsul soţului ei. 

Odată, când tatăl lui trăia încă, Langdon îşi auzise mama 
implorându-l să „se mai oprească şi să miroasă trandafirii”. 
În acel an, de Crăciun, îi cumpărase tatălui său un trandafir 
micuţ din sticlă. Era cel mai delicat şi cel mai frumos lucru 
pe care îl văzuse el vreodată... razele soarelui se oglindeau 
în sticlă şi desenau pe perete un curcubeu în mii de culori. 
„E minunat”, spusese tatăl lui deschizând cadoul, şi-l 
sărutase pe Langdon pe frunte. Apoi aşezase trandafirul cu 
grijă pe un raft înalt, prăfuit, în cel mai întunecat colţ al 
sufrageriei. Câteva zile mai târziu, Langdon se urcase pe un 
taburet, luase trandafirul şi-l înapoiase magazinului. Tatăl 
lui nu observase niciodată lipsa micului bibelou. 

Zgomotul unui ascensor îl readuse în prezent. Vittoria şi 
Kohler se aflau în faţa lui, în pragul liftului. El ezită o clipă în 
faţa uşilor deschise. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Kohler, mai degrabă 


nerăbdător decât îngrijorat. 

— Absolut nimic, răspunse Langdon, apropiindu-se lent 
de cutia înghesuită. 

Folosea lifturile numai când era absolută nevoie; prefera 
spaţiile larg-deschise ale scărilor. 

— Laboratorul doctorului Vetra se află în subteran, 
explică directorul. 

„Minunat!” îşi spuse păşind în ascensor şi simțind un val 
de aer îngheţat venind din puţul maşinăriei. Uşile se 
închiseră şi liftul începu să coboare. 

— Şase etaje, adăugă Kohler cu o voce goală, ca un 
dispozitiv mecanic. 

Langdon îşi imagină întunecimea puţului gol de sub ei şi 
se strădui să alunge imaginea, studiind cifrele luminate ce 
indicau etajele parcurse; în mod ciudat însă, nu erau decât 
două afişaje: PARTER şi LHC. 

— Ce înseamnă LHC? întrebă, încercând să nu pară 
agitat. 

— Large Hadron Collider. Un accelerator de particule. 

„Accelerator de particule?” Langdon auzise vag despre 
un asemenea dispozitiv - prima dată la un dineu cu câţiva 
colegi la Dunster House, în Cambridge. Un prieten de-al lor, 
un fizician pe nume Bob Brownell, sosise la întrevedere în 
culmea furiei: 

— Ticăloşii l-au anulat! strigase el. 

— Ce au anulat? întrebaseră toţi ceilalţi. 

— SASC-ul! 

— Ce anume? 

— Superacceleratorul de Superconducţie! 

Cineva ridicase din umeri: 

— Nu ştiam că tipii de la Harvard construiesc unul. 

— Nu cei de la Harvard! Statele Unite! Urma să fie cel 
mai puternic accelerator de particule din întreaga lume! 
Unul dintre cele mai importante proiecte ştiinţifice ale 
secolului! Două miliarde de dolari s-au băgat în el şi Senatul 
anulează proiectul! Idioţi cu Biblia-n mână! 

Când reuşise să se calmeze, Brownell le explicase că un 


accelerator de particule era un tub larg, circular, în 
interiorul căruia erau accelerate particule subatomice. 
Magneţii amplasați în tub se activau şi se dezactivau într-o 
succesiune rapidă, pentru a împinge particulele de colo- 
colo, până ce atingeau viteze uluitoare. Aceste particule 
extrem de rapide circulau în tub cu viteze de peste 290 000 
de kilometri pe secundă! 

— Dar asta înseamnă aproape la fel de repede ca viteza 
luminii! exclamase unul dintre profesori. 

— Exact! 

Şi Brownell continuase, explicându-le că, accelerând 
două particule în direcţii opuse în interiorul tubului, oamenii 
de ştiinţă le puteau descompune în părţile lor componente, 
studiind astfel, la nivel elementar, particulele fundamentale 
ale materiei. 

— Acceleratoarele de particule, adăugase Brownell, sunt 
esenţiale pentru viitorul ştiinţei. Ciocnirile din interiorul lor 
ne ajută să înţelgem componentele fundamentale ale 
universului. 

„Poetul Casei”, un tip tăcut pe nume Charles Pratt, nu 
păruse deloc impresionat. 

— Mie îmi pare, spusese el, o abordare neanderthaliană a 
ştiinţei... Ca şi cum ai zdrobi două ceasuri unul de altul 
pentru a afla cum funcţionează. 

Brownell azvârlise furculiţa din mână şi ieşise valvârtej 
din încăpere. 

„Aşadar CERN are un accelerator de particule? se întrebă 
Langdon. Un tub circular în care se buşesc particule. Oare 
de ce-l îngropaseră sub pământ?” 

Când ascensorul se opri, Langdon aşteptă cu nerăbdare 
să simtă pământul solid sub picioare, dar când uşile se 
deschiseră, bucuria îi dispăru brusc. În faţa lui se desfăşura 
o altă lume, stranie şi necunoscută. 

Culoarul se întindea parcă la infinit în ambele direcţii, la 
stânga şi la dreapta. Era un tunel de ciment cu pereţi 
netezi, suficient de larg pentru a lăsa să treacă un camion 
de mare tonaj. Deşi bine iluminat în dreptul lor, culoarul se 


cufunda într-o beznă adâncă în depărtare. Un curent de aer 
umed sufla din întunecimea acestuia, parcă pentru a nu te 
lăsa să uiţi că te afli în măruntaiele Pământului. Langdon 
aproape că putea simţi greutatea solului şi a rocilor 
îngrămădite deasupra capului său. Pentru o clipă, avea din 
nou nouă ani... iar bezna îl împingea înapoi... Înapoi spre 
cele cinci ore de întuneric total, zdrobitor, care încă îl mai 
bântuiau. Strângând din pumni, se chinui să revină în 
prezent. 

Tăcută, Vittoria cobori din lift şi porni fără ezitare pe 
culoarul întunecat, mult înaintea lor. Deasupra, becurile 
fluorescente prindeau viaţă pentru a-i lumina paşii. „Efectul 
e neliniştitor, îşi spuse Langdon, ca şi cum tunelul ar fi viu... 
şi-i anticipează fiecare mişcare.” Porni după ea împreună cu 
Kohler, fără a o ajunge din urmă. În spatele lor, luminile se 
stingeau automat. 

— Acceleratorul de particule, întrebă el, este pe undeva 
în acest tunel? 

— Acolo e, răspunse Kohler cu un gest neglijent spre 
stânga, unde de-a lungul peretelui se zărea un tub cromat, 
lucios. 

Langdon privi tubul, derutat: 

— Asta e acceleratorul? 

Dispozitivul nu semăna deloc cu ce-şi imaginase el. Era 
perfect drept, cam de un metru în diametru, şi se întindea 
în plan orizontal pe întreaga lungime vizibilă a tunelului, 
pierzându-se apoi în întuneric. „Seamănă mai degrabă cu o 
instalaţie sanitară sofisticată”, îşi spuse în sinea lui şi 
adăugă cu voce tare: 

— Credeam că  acceleratoarele de particule sunt 
circulare. 

— Şi acceleratorul acesta este circular, preciză Kohler. 
Pare drept, dar nu-i decât o iluzie optică. Circumferinţa 
tunelului este atât de mare, încât curbura e imperceptibilă, 
ca şi aceea a Pământului. 

Langdon era năucit. „Chestia asta e un cerc?” 

— Dar... probabil că trebuie să fie imens! 


— LHC este cel mai mare dispozitiv din lume. 

Acum îşi amintea când pilotul îi spusese ceva despre o 
maşinărie uriaşă îngropată sub pământ. „Dar...” 

— Are peste opt kilometri în diametru... şi e lung de 
douăzeci şi şapte. 

Langdon simţi că ameţeşte. „Douăzeci şi şapte de 
kilometri?” Se holbă neîncrezător la director şi apoi privi 
culoarul întunecat din faţa lui: 

— Tunelul acesta are douăzeci şi şapte de kilometri 
lungime? 

Kohler înclină din cap: 

— Are o formă perfect circulară. Se extinde pe sub Franţa 
şi apoi revine aici, în acest loc. Particulele accelerate 
înconjoară tubul de peste zece mii de ori într-o secundă, 
înainte de a se ciocni. 

Profesorul simţi cum i se înmoaie genunchii: 

— Vreţi să spuneţi că, de fapt, CERN a excavat milioane 
de tone de pământ doar pentru a ciocni nişte particule 
îngrozitor de mici? 

— Uneori, pentru a descoperi adevărul, e nevoie să 
mutăm munţii din loc. 


16 


La sute de kilometri distanţă de CERN, o voce răsună 
într-un radioemiţător: 

— Gata, am ajuns pe coridor. 

Tehnicianul care supraveghea monitoarele video apăsă 
un buton al transmiţătorului său. 

— Trebuie să cauţi camera video 86. Locul ei este în 
capătul celălalt al coridorului. 

Urmă o linişte îndelungă şi tehnicianul îşi tamponă 
sudoarea de pe frunte. Intr-un târziu, radioemiţătorul său 
clipi. 

— Camera nu se află aici, rosti vocea. Văd unde a fost 
fixată, dar probabil că a luat-o cineva. 

Tehnicianul oftă din greu: 

— Mulţumesc. Aşteaptă o clipă, te rog! 

Cu acelaşi oftat, privi bancul de monitoare video din faţa 
lui. Zone extinse ale complexului erau deschise publicului şi 
se mai întâmplase şi altă dată să lipsească vreo cameră 
video, de obicei furată de amatorii de suveniruri originale. 
Dar imediat ce era scoasă din incintă, semnalul se pierdea, 
iar monitorul corespunzător se stingea. Perplex, tehnicianul 
îşi aţinti privirea spre monitorul aferent: camera numărul 
86 transmitea însă o imagine foarte clară. 

„Dacă a fost furată, se întreba el, cum de mai primim 
semnal?” 

Ştia însă că explicaţia nu putea fi decât una singură: 
camera se afla încă în interiorul complexului; cineva pur şi 
simplu o mutase. 

„Dar cine? Şi de ce?” 

După ce studie îndelung monitorul, ridică 
radioemiţătorul: 

— Există ceva dulapuri pe scara aceea? Vreun cabinet 
sau vreo nişă întunecată? 

— Nu. De ce? răsună vocea de la celălalt capăt, 


nedumerită. 

Tehnicianul se încruntă: 

— N-are importanţă. Mulţumesc pentru ajutor. 

Apoi închise emițătorul şi îşi muşcă buzele, gânditor. 
Ţinând seama de dimensiunile reduse ale camerei şi de 
faptul că era fără fir, omul îşi dădea seama că ea putea 
transmite din absolut orice loc din interiorul complexului - o 
serie de treizeci şi două de clădiri lipite unele de altele, 
întinse pe o rază de aproape un kilometru. Singurul indiciu 
era acela că, probabil, camera fusese amplasată într-un loc 
întunecat. Desigur, asta nu îi ajuta prea mult. In complex se 
aflau nenumărate locuri întunecoase - dulapuri 
administrative, conducte de încălzire, şoproane pentru 
unelte de grădinărit, şifoniere şi chiar un labirint de tuneluri 
subterane. Ar fi fost nevoie de săptămâni întregi pentru a 
localiza videocamera 86. 

„Dar asta este cea mai măruntă dintre problemele mele”, 
îşi spuse tehnicianul. 

Lăsând la o parte enigma privind amplasarea camerei 
video, apăruse o altă chestiune, mult mai îngrijorătoare. 
Tehnicianul privi imaginea transmisă de camera pierdută. 
Era un obiect staționar. Un dispozitiv care părea modern, 
ceva ce el nu mai văzuse niciodată până acum, iar la baza 
lui clipea un echipament electronic. 

Deşi tehnicianul trecuse prin antrenamente riguroase 
care-l pregătiseră pentru situaţii tensionate, acum simţi 
cum pulsul i se accelerează. Îşi spuse însă că nu are rost să 
intre în panică; trebuia să existe o explicaţie. Obiectul 
părea prea mic pentru a reprezenta un pericol major. ŞI 
totuşi, prezenţa lui în cadrul complexului era îngrijorătoare. 
Chiar foarte îngrijorătoare. 

„Şi tocmai azi!” bombăni el. 

Securitatea fusese totdeauna o problemă de prim rang 
pentru patronul său, dar astăzi, mai mult decât în oricare 
altă zi în ultimii doisprezece ani, constituia o chestiune de 
importanţă extremă. 

Tehnicianul privi mult timp obiectul necunoscut şi simţi 


parcă norii negri care anunțau furtuna adunându-se. 
Apoi, simțind broboane de transpiraţie rece, îi telefonă 
superiorului său. 


17 


Nu mulţi copii pot spune că îşi amintesc ziua în care şi-au 
cunoscut tatăl, dar Vittoria era unul dintre aceştia. Avea opt 
ani şi trăia acolo unde locuia de când se ştia, la Orfanatrofio 
di Siena, un orfelinat catolic de lângă Florenţa, abandonată 
de părinţii pe care nu-i cunoscuse niciodată. Ploua în ziua 
aceea. Călugăriţele o chemaseră de două ori la masă, dar, 
ca întotdeauna, se prefăcea că nu auzise. Stătea în curte, 
privind picăturile de ploaie... simţindu-le cum îi cad pe 
trup... Încercând să ghicească unde va ateriza următoarea. 
Călugăriţele o chemaseră din nou, spunându-i că o 
pneumonie putea tăia din rădăcină curiozitatea pentru 
natură a unui copil mult prea încăpățânat. 

„Nu vă aud”, spuse ea. 

Era udă până la piele când preotul cel tânăr se apropiase 
de ea. Nu-l cunoştea. Probabil că era nou acolo. Vittoria se 
aştepta s-o înhaţe şi s-o târască înăuntru. Dar nu. Spre 
marea ei mirare, se aşeză şi el lângă ea, cu sutana 
ajungându-i într-o băltoacă. 

— Aud că pui o mulţime de întrebări, începuse tânărul 
preot. 

Vittoria îşi arcuise sprâncenele: 

— E rău să pui întrebări? 

— Păi, cred că nu, râse el. 

— Ce faci aici, afară? 

— Ce faci şi tu... mă întreb de ce cad picăturile de ploaie. 

— Eu nu mă întreb de ce cad! Eu ştiu deja! 

Preotul o privise, uimit: 

— Chiar ştii? 

— Sora Francisca spune că picăturile de ploaie sunt 
lacrimile îngerilor care cad pentru a ne spăla de păcate. 

— Oh! exclamase el cu un aer surprins. Deci, așa se 
explică! 

— Ba nu! Picăturile de ploaie cad fiindcă totu/ cade. Totul 


cade, nu numai ploaia! 

Preotul se scărpinase în cap, cu o figură perplexă: 

— Ştii, tânără domnişoară, ai dreptate! Totul cade. 
Probabil că gravitația e de vină. 

— Ce? 

— Adică nu ai auzit încă despre gravitație? 

— Nu. 

Preotul clătinase din cap cu tristeţe: 

— Păcat! Gravitaţia ne răspunde la o sumedenie de 
întrebări. 

— Ce e gravitația? întrebase Vittoria cu un viu interes. 
Spune-mi! 

Dar preotul clipise ştrengăreşte: 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune la cină? 

Tânărul cleric era Leonardo Vetra. Deşi urmase cu brio 
cursurile universitare de fizică, simţise o altă chemare şi 
intrase apoi la seminar. Leonardo şi Vittoria deveniseră cu 
timpul cei mai buni prieteni în lumea solitară a călugăriţelor 
şi a regulamentelor stricte. Fetiţa îl făcea să râdă, iar el o 
luase sub aripa lui, învăţând-o că lucrurile frumoase, 
precum curcubeul şi râurile, pot avea mai multe explicaţii. li 
povestea despre planete, despre stele şi lumină, despre 
natura întreagă văzută atât prin ochii lui Dumnezeu, cât şi 
prin cei ai ştiinţei. Inteligența şi curiozitatea înnăscute ale 
Vittoriei o  transformaseră într-o elevă strălucită, iar 
Leonardo o trata ca pe o fiică. 

Şi fetiţa era fericită; niciodată nu cunoscuse bucuria de a 
fi avut un tată. În vreme ce toţi ceilalţi adulţi îi răspundeau 
la întrebări cu o palmă peste mână, Leonardo petrecea ore 
întregi cu ea, arătându-i cărţile lui. Chiar o întreba ce crede 
ea, ce idei are, iar Vittoria se ruga ca tânărul preot să nu 
mai plece niciodată. Într-o zi însă, cel mai rău coşmar al ei 
devenise realitate. Părintele Leonardo îi spusese că trebuie 
să părăsească orfelinatul. 

— Mă mut în Elveţia. Am obţinut o bursă pentru a studia 
fizica la Universitatea din Geneva. i 

— Fizica? strigase Vittoria. Eu credeam că Il iubeşti pe 


Dumnezeu! 

— Îl iubesc, şi încă mult de tot. De aceea vreau să studiez 
căile Sale divine. Legile fizicii sunt pânza pe care Domnul a 
întins-o pentru a-Şi crea capodopera. 

Fetiţa era distrusă. Dar părintele Leonardo mai avea o 
veste: vorbise cu superiorii lui şi aceştia îi spuseseră că nu 
au nimic împotrivă s-o adopte. 

— Ai vrea să te adopt? o întrebase el. 

— Ce înseamnă să mă adopti? 

Leonardo îi explicase. Vittoria îi sărise în braţe şi 
rămăsese agăţată de el cinci minute, plângând cu lacrimi 
de bucurie: 

— Oh, da! Da! Da! 

Apoi tânărul preot îi spusese că trebuie să plece singur 
pentru o vreme şi să aranjeze noua casă din Elveţia, dar 
promisese că peste şase luni va trimite pe cineva s-o ia. 
Fusese cea mai lungă aşteptare din viaţa Vittoriei, dar 
Leonardo îşi ţinuse promisiunea. Cu cinci zile înainte de a 
noua ei aniversare, fetiţa se mutase la Geneva. Acolo 
mergea ziua la Şcoala Internaţională, iar seara învăţa cu 
tatăl ei. 

Trei ani mai târziu, Vetra fusese angajat la CERN. Vittoria 
şi Leonardo se mutaseră într-o veritabilă ţară a minunilor, 
aşa cum nici nu visase ea vreodată. 

Vittoria Vetra îşi simţea trupul amorţit în vreme ce 
străbătea tunelul LHC, zărindu-şi imaginea oglindită în tubul 
cromat. Absenta tatălui devenise aproape palpabilă. În mod 
obişnuit, trăia într-o stare de calm profund, în armonie cu 
lumea din jur. Acum însă, dintr-o dată, nimic nu mai avea 
sens. Ultimele trei ore fuseseră ca un vârtej. 

Era ora 10 dimineaţa în Insulele Baleare, când telefonase 
Kohler: „Tatăl tău a fost asasinat. Vino acasă imediat.” In 
ciuda căldurii intense a soarelui, trupul îi îngheţase până la 
oase, tonul plat, lipsit de orice emoție a lui Kohler fiind la fel 
de dureros ca vestea însăşi. 

Acum revenise acasă. „Acasă la cine?” Unica lume pe 
care o cunoştea de la vârsta de doisprezece ani, CERN, îi 


părea deodată străină. Tatăl ei, omul care îi schimbase 
viaţă, nu mai exista. 

„Respiră adânc”, îşi spuse, însă nu reuşea să-şi 
liniştească gândurile. Intrebările se succedau mai repede, 
tot mai repede. „Cine îl ucisese pe tatăl ei? De ce? Cine era 
«specialistul» acesta american? De ce insista Kohler să 
vadă laboratorul?” 

Directorul spusese că existau dovezi ce sugerau că 
asasinarea tatălui ei avea legătură cu proiectul lor actual. 
„Ce dovezi? Nimeni nu ştia la ce lucrăm! Şi chiar dacă ar fi 
aflat cineva, pentru ce să-l ucidă?” 

Apropiindu-se de laborator, îşi dădu brusc seama că avea 
să dezvăluie cea mai mare reuşită a tatălui ei, în lipsa lui. 
Îşi imaginase acest moment cu totul altfel. Îşi închipuise 
cum Leonardo avea să-i cheme pe cei mai de seamă 
oameni de ştiinţă în laborator, cum avea să le arate 
descoperirea sa, privindu-le uimirea întipărită pe feţe. Apoi 
avea să radieze de mândrie părintească, explicându-le că 
proiectul se bazase pe o idee a Vittoriei... că fiica sa 
avusese un rol esenţial în această realizare. „Trebuia să 
împărtăşim acest moment împreună!” Dar iat-o acum aici, 
singură. Fără colegi. Fără chipuri fericite. Doar un american 
necunoscut şi Maximilian Kohler. 

„Maximilian Kohler. Der König. ” 

Nici în copilărie omul nu-i plăcuse. Deşi în cele din urmă 
ajunsese să-i respecte inteligenţa ascuţită, comportamentul 
lui rece i se păruse dintotdeauna inuman - total opus 
tatălui său. Kohler iubea ştiinţa pentru logica ei imaculată; 
Leonardo - pentru miracolul ei spiritual. Şi totuşi, în mod 
straniu, totdeauna păruse că există între cei doi bărbaţi un 
respect reciproc, de la sine-înţeles. „Geniile, îi explicase 
cineva odată, acceptă geniul necondiţionat.” 

„Geniu, îşi spuse. Tatăl meu... Tata. Mort.” 

Drumul spre laboratorul lui Leonardo Vetra era un culoar 
lung, steril, pavat în întregime cu faianţă albă. Lui Langdon 
i se părea că pătrunde într-un soi de spital de nebuni 
subteran. Pe pereţii coridorului se aflau zeci de imagini în 


alb şi negru, înrămate. Deşi întreaga lui carieră fusese 
dedicată studierii imaginilor, cele de aici îi erau absolut 
necunoscute. Păreau nişte negative haotice, pline de dungi 
şi spirale. „Artă modernă? se întrebă. Viziunea lui Jackson 
Pollok despre amfetamine?” 

— Modele de dispersie, spuse Vitoria, care observase 
nedumerirea lui. Reprezentări computerizate ale ciocnirilor 
dintre particule. Aceea este particula Z, adăugă ea, arătând 
spre o urmă slabă, aproape invizibilă în haosul din desen. 
Tata a descoperit-o cu cinci ani în urmă. Energie pură, 
masă zero. Este, poate, cea mai mică particulă din natură. 
Materia nu e altceva decât energie conservată. 

„Materia este energie?” Langdon clătină sceptic din cap. 
„Sună a filosofie Zen!” Privi dâra subţire din fotografie şi se 
întrebă ce-ar zice colegii lui de la Harvard, de la 
departamentul de fizică, dacă le-ar povesti că şi-a petrecut 
sfârşitul de săptămână hălăduind prin cel mai mare 
accelerator de particule, admirând particula Z. 

— Vittoria, spuse Kohler în vreme ce se apropiau de 
impozanta uşă de oţel a laboratorului. Ar trebui să ştii că 
am venit aici în această dimineaţă, căutându-l pe tatăl tău. 

— Serios? replică ea, cu faţa uşor îmbujorată. 

— Da. Şi imaginează-ţi uimirea mea când am constatat 
că aţi înlocuit sistemul standard de securitate CERN cu 
altceva. 

Kohler arătă spre complexul dispozitiv electronic montat 
lângă uşă. 

— Îmi cer scuze. Ştii cât ţinea tata la intimitate. Voia ca 
nimeni în afara noastră să nu aibă acces în laborator. 

— Bine. Deschide uşa. 

Vittoria rămase un moment nemişcată. Apoi, trăgând 
adânc aer în piept, se apropie de mecanismul de pe perete. 

Langdon nu era deloc pregătit pentru cele ce urmară. 

Vittoria veni lângă dispozitiv şi îşi alinie cu grijă ochiul 
drept în faţa unei lentile asemănătoare cu un telescop. Apoi 
apăsă un buton. În interiorul dispozitivului se auzi un clic. 
Un fascicul îngust de lumină oscilă înainte şi înapoi, 


scanându-i globul ocular ca o maşină de copiat. 

— Este un scaner de retină, explică ea. Securitate 
infailibilă. Autorizat pentru numai două retine: a mea şi a 
tatălui meu. 

Robert Langdon înţelese în sfârşit, oripilat. Chipul lui 
Leonardo Vetra îi reveni în minte în cele mai mici şi mai 
teribile detalii: faţa însângerată, unicul ochi de culoarea 
alunei şi orbita goală. Incercă să nege adevărul evident, dar 
apoi îl văzu... Dedesubtul scanerului, pe plăcile albe de 
faianţă... câţiva stropi mici de un roşu intens. Sânge uscat. 

Vittoria, slavă Domnului, nu-l observă. 

Uşa de oţel se deschise şi intrară. Kohler îl fixă pe 
Langdon cu o privire dură ca piatra. Mesajul era clar: „Aşa 
cum ţi-am spus... ochiul lipsă serveşte un scop înalt.” 


18 


Mâinile femeii erau legate, cu încheieturile vineţii şi 
umflate din cauza strânsorii. Hassassin-ul cu pielea măslinie 
şedea întins lângă ea, istovit, admirându-şi premiul nud. Se 
întrebă dacă nu cumva somnul ei era doar un truc, o 
încercare jalnică de a evita să-l mai servească. 

Dar nu-i păsa. Fusese răsplătit îndeajuns. Sătul, se ridică 
în capul oaselor. 

In ţara lui, femeile erau obiecte. Slabe. Instrumente ale 
plăcerii. Mărfuri de comercializat, ca şi vitele. Şi ştiau care 
le este locul. Dar aici, în Europa, femeile afişau o forţă şi o 
independenţă care îl amuzau şi-l excitau totodată. A le sili 
să i se supună era totdeauna o bucurie pentru el. 

Acum, în ciuda satisfacţiei pe care o simţea în vintre, 
simţea cum în el creşte o altă poftă. Ucisese noaptea 
trecută, ucisese şi mutilase, iar pentru el moartea era ca 
heroina... fiecare doză îi ostoia apetitul doar temporar, 
făcându-l să jinduiască apoi la mai mult. Entuziasmul se 
topise. Pofta revenise. 

Hassassin-ul o studie pe femeia de lângă el. Trecându-şi 
palma peste gâtlejul ei, se simţi iarăşi excitat, ştiind că îi 
poate lua viaţa într-o clipită. Şi ce-ar fi contat? Era o fiinţă 
subumană, o unealtă a plăcerii şi a servirii. Degetele lui 
puternice îi înconjurară gâtul, savurând pulsul fragil al 
sângelui în vine. Apoi, rezistând dorinţei, îşi trase braţul 
înapoi. Avea altele de făcut. Trebuia să servească o cauză 
mult mai înaltă decât propria dorinţă. 

Ridicându-se din pat, savură onoarea îndatoririi ce-i 
revenea. Încă nu-şi putea imagina puterea influenţei omului 
numit Janus şi a confreriei pe care acesta o conducea. Şi, în 
mod minunat, confreria îl alesese pe el. Într-un fel oarecare, 
aflaseră despre ura lui... şi despre talentele sale. Cum... n- 
avea să afle niciodată. „Rădăcinile lor ajung departe.” 

Şi acum îi acordaseră lui onoarea supremă. El avea să fie 


vocea şi braţul lor. Asasinul şi mesagerul lor. Cel pe care 
poporul lui îl numea Malak a/-hag - „Ingerul Adevărului”. 


19 


Laboratorul lui Vetra avea un aer extrem de futurist. 

De un alb imaculat, plin de computere şi echipamente 
electronice specializate, părea un fel de sală de operaţii. 
Langdon se întrebă ce secrete ar putea ascunde această 
încăpere, pentru a justifica mutilarea unui om. 

Kohler părea neliniştit, ochii săi căutând pretutindeni 
semne ale unei pătrunderi forţate. Dar laboratorul era 
pustiu. Vittoria se mişca încet... ca şi cum laboratorul i se 
părea străin acum, în lipsa tatălui ei. 

Privirea lui Langdon poposi imediat în centrul încăperii, 
unde o serie de mici piloni se înălţau din podea. Ca un 
Stonehenge în miniatură, vreo zece coloane din oţel polizat 
formau un cerc în mijlocul laboratorului; fiecare era înalt de 
aproximativ un metru, amintind de suporturile pe care 
muzeele etalau pietrele preţioase. Micii piloni aveau însă în 
mod cert o cu totul altă destinaţie. Fiecare susţinea un fel 
de conteiner gros, transparent, cam de mărimea unui tub 
de mingi de tenis. Toate conteinerele păreau goale. 

Kohler le privi, părând nedumerit, şi decise să le ignore 
deocamdată. 

— A fost furat ceva? o întrebă pe Vittoria. 

— Furat? Cum? Scanerul de retină nu permite decât 
accesul nostru. 

— Uită-te în jur! 

Vittoria oftă şi privi încăperea timp de câteva momente, 
apoi ridică din umeri: 

— Totul este exact aşa cum lasă tata întotdeauna. Un 
haos ordonat. 

Kohler analiză situaţia, ca şi cum s-ar fi întrebat cât de 
tare o poate forţa pe Vittoria... cât de mult îi poate spune. 
In aparenţă, hotărî să renunţe pentru moment. Mutându-şi 
scaunul spre centrul încăperii, studie ciudata îngrămădire 
de conteinere. 


— Secretele, spuse în cele din urmă, constituie un lux pe 
care nu ni-l mai putem permite. 

Vittoria încuviinţă, părând dintr-o dată copleşită de 
emoţii, de parcă ar fi năpădit-o un val de amintiri. 

„Mai las-o un minut!” îl îndemnă Langdon în sinea lui. 

Ca şi cum s-ar fi pregătit pentru ceea ce urma să le 
dezvăluie, Vittoria închise ochii şi inspiră adânc. Încă o 
dată. Şi iar. Şi iar... 

Langdon o privi, dintr-o dată îngrijorat. „Oare se simte 
bine?” Privi spre Kohler: directorul părea liniştit, de parcă 
acest ritual îi era cunoscut. După zece secunde, Vittoria 
deschise, în sfârşit, ochii. 

Metamorfoza era incredibilă. Vittoria Vetra se 
transformase complet. Buzele ei pline erau relaxate, umerii 
coborâţi, iar ochii aveau o privire limpede şi fermă. Parcă şi- 
ar fi realiniat fiecare muşchi din trup, pentru a accepta 
noua situaţie. Mânia şi frustrarea fuseseră ascunse 
oarecum sub un calm profund. 

— Cu ce să încep...? rosti ea. 

— Cu începutul. Spune-ne despre experimentul la care 
lucra tatăl tău. 

— Armonizarea ştiinţei cu religia a fost visul de o viaţă al 
tatălui meu. Spera să poată demonstra că ştiinţa şi religia 
sunt două domenii perfect compatibile - două abordări 
diferite, menite să identifice acelaşi adevăr. Vittoria făcu o 
pauză, de parcă nici ei nu-i venea să creadă ce avea să 
spună, apoi reluă: Şi recent... a conceput o modalitate de a 
face acest lucru. 

Kohler rămase tăcut, iar ea continuă: 

— A imaginat un experiment care, spera el, ar fi 
soluţionat unul dintre cele mai grave conflicte din istoria 
ştiinţei şi a religiei. 

Langdon se întrebă la ce conflict s-o fi referind; doar erau 
atât de multe! 

— Creaționismul, declară Vittoria. Disputa referitoare la 
modul în care a apărut universul. 

„Oh, exclamă Langdon în sinea lui. ACEA dispută!” 


— Biblia, desigur, afirmă că Dumnezeu a creat universul, 
îşi continuă tânăra explicaţiile. Dumnezeu a spus: „Să fie 
lumină!” şi tot ceea ce se vede a apărut din neant. Din 
nefericire, una dintre legile fundamentale ale fizicii susţine 
că din nimic nu poate fi creată materie. 

Langdon citise despre acest antagonism. Ideea că 
Dumnezeu crease „ceva din nimic” contravenea total 
legilor fizicii moderne şi, prin urmare, susțineau oamenii de 
ştiinţă, Geneza era absurdă din punct de vedere ştiinţific. 

— Domnule Langdon, spuse Vittoria întorcându-se spre 
el, bănuiesc că sunteţi familiarizat cu teoria Big Bangului. 

— Mai mult sau mai puţin. 

Din câte ştia el, Big Bangul era singurul model acceptat 
de lumea ştiinţifică pentru crearea universului. Deşi n-o 
înţelegea prea bine, ştia că, în conformitate cu această 
teorie, un unic punct de energie intens focalizată a erupt 
într-o explozie cataclismică şi, prin expansiunea sa, a 
format universul. Sau cam aşa ceva. Vittoria reluă: 

— Când Biserica Catolică a propus teoria Big Bangului, în 
1927... 

— Poftim? o întrerupse Langdon, neputându-se stăpâni. 
Vrei să spui că Big Bangul a fost o idee catolică? 

Vittoria păru surprinsă de întrebarea lui: 

— Desigur. A fost propusă de un călugăr catolic, pe nume 
Georges Lemaâtre, în 1927. 

— Dar eu ştiam... bâigui el. Oare nu astronomul american 
Edwin Hubble a propus teoria Big Bangului? 

Kohler îşi arcui sprâncenele: 

— larăşi acea aroganță a americanilor! Hubble şi-a 
publicat ideile în 1929, la doi ani după Lemaâtre. 

Langdon se încruntă la rândul lui. „Telescopul se 
numeşte Hubble, domnule! N-am auzit niciodată de vreun 
telescop Lemaâtre!” 

— Domnul Kohler are dreptate, reluă Vittoria. Ideea i-a 
aparţinut domnului Lemaâtre. Hubble doar a confirmat-o, 
strângând dovezile concrete care demonstrau că Big 
Bangul era plauzibil din punct de vedere ştiinţific. 


— Oh! exclamă Langdon, întrebându-se dacă „adoratorii” 
lui Hubble de la Departamentul de Astronomie al 
Universităţii Harvard menţionau vreodată numele lui 
Lemaâtre în lucrările lor. 

— Aşadar, atunci când Lemaâtre a propus teoria Big 
Bangului, oamenii de ştiinţă au pretins că ideea era din 
cale-afară de ridicolă. Materia, susţinea fizica, nu poate fi 
creată din nimic. Astfel că, atunci când Hubble a şocat 
lumea demonstrând în mod ştiinţific că teoria era corectă, 
Biserica a triumfat, susţinând că acest fapt constituie o 
dovadă că Biblia este corectă din punct de vedere ştiinţific. 
Adevărul divin. 

Langdon încuviinţă tăcut, înclinând din cap, şi deveni mai 
atent. 

— Desigur, savanților nu le-a plăcut faptul că Biserica se 
folosea de descoperirile lor pentru a promova religia, aşa că 
au matematizat imediat teoria, au eliminat orice nuanţă 
religioasă şi şi-au însuşit-o. Din păcate pentru ştiinţă, 
ecuaţiile sale au chiar şi astăzi o gravă deficiență, pe care 
Biserica o arată adesea cu degetul. 

— Singularitatea! mormăi Kohler, rostind cuvântul ca şi 
cum acesta ar fi fost chinul vieţii lui. 

— Da, singularitatea. Momentul exact al creaţiei. 
Secunda zero. Se uită la Langdon: Nici chiar astăzi ştiinţa 
nu poate înţelege clipa iniţială a creaţiei. Ecuațiile noastre 
explică în mod eficient „copilăria” universului, dar, cu cât 
avansăm mai departe în timp, apropiindu-ne de momentul 
zero, matematica nu mai face faţă şi totul devine lipsit de 
înţeles. 

— Corect, declară Kohler cu o voce tăioasă, iar Biserica 
susţine că această deficiență nu-i altceva decât o dovadă a 
implicării miraculoase a lui Dumnezeu. Te rog să revii la 
esenţă, Vittoria! 

Expresia de pe chipul ei deveni, brusc, rece: 

— Esenţa este că tatăl meu a crezut dintotdeauna în 
implicarea lui Dumnezeu în Big Bang. Cu toate că ştiinţa 
era incapabilă să înţeleagă momentul divin al creaţiei, tata 


spera că într-o zi va reuşi acest lucru. Ori de câte ori aveam 
îndoieli, obişnuia să-mi fluture chestia asta în faţa ochilor, 
adăugă ea, arătând un memento prins pe perete în faţa 
biroului lui Vetra. 

Langdon citi: 


„ŞTIINŢA ŞI RELIGIA NU SUNT INAMICI, DOAR CĂ ŞTIINŢA 
ESTE PREA TÂNĂRĂ PENTRU A ÎNŢELEGE.” 


— Tata voia să aducă ştiinţa la un nivel mai înalt, astfel 
încât să poată susţine ideea de Dumnezeu. 

Işi trecu o mână prin păr, cu un aer melancolic, şi reluă: 

— Şi-a propus să realizeze ceea ce nici unui om de ştiinţă 
nu i-a trecut nici măcar prin minte până acum. Ceva pentru 
care nimeni nu avea tehnologia necesară. Se întrerupse, 
parcă neştiind cum să rostească următoarele cuvinte: A 
conceput un experiment menit să demonstreze că Geneza 
a fost posibilă. 

„A demonstrat Geneza? se întrebă Langdon. Fiat lux? 
Materie din nimic?” 

Privirea lui Kohler era sfredelitoare: 

— Poftim? 

— Tata a creat un univers... din nimic. 

Capul directorului zvâcni: 

— Ce?! 

— Mai mult decât atât, a recreat Big Bangul. 

Kohler părea gata să sară din scaunul său, iar Langdon 
nu mai ştia ce să creadă. „A creat un univers? A refăcut Big 
Bangul?” 

— La o scară mult mai mică, fireşte, continuă Vittoria, 
vorbind ceva mai repede acum. Procesul a fost neaşteptat 
de simplu. A accelerat două fascicule ultrafine de particule 
în direcţii opuse în cadrul acceleratorului. Cele două 
fascicule s-au ciocnit frontal la viteze enorme, 
comprimându-şi întreaga energie într-un singur punct 
minuscul. A obţinut astfel o densitate energetică extremă. 

Şi tânără începu să înşire o serie de unităţi de măsură, iar 


ochii directorului deveneau din ce în ce mai mari. 

Langdon se străduia să priceapă ceva. „Aşadar, Leonardo 
Vetra a simulat punctul unic de energie comprimată din 
care se pare că a explodat universul.” 

— Rezultatul, explica Vittoria mai departe, a fost de-a 
dreptul magnific. Când va fi publicat, va zdruncina fizica 
modernă din temelii. Acum rostea cuvintele mai rar, de 
parcă ar fi savurat impactul uriaş al descoperirii: Pe 
neaşteptate, în interiorul acceleratorului, în acest punct de 
energie intens focalizată, de nicăieri şi din nimic au început 
să apară particule de materie. 

Kohler nu schiţă nicio mişcare, privea doar încremenit. 

— Materie, repetă Vittoria. lvindu-se de nicăieri. Un 
incredibil spectacol de artificii subatomice. A creat un 
univers la scară foarte mică. Tata a demonstrat astfel nu 
numai că materia poate fi creată din nimic, ci şi că Big 
Bangul şi Geneza pot fi explicate acceptând prezenţa unei 
enorme surse de energie. 

— Adică Dumnezeu? întrebă Kohler. 

— Dumnezeu, Buddha, Forţa, lehova, singularitatea, 
punctul unic - cum vrei să-i spui, rezultatul e acelaşi. Ştiinţa 
şi religia susţin acelaşi adevăr: energia pură este 
„părintele” creaţiei. 

Când vorbi, în sfârşit, vocea directorului suna sumbru: 

— Vittoria, ajută-mă să înţeleg bine. Spui că tatăl tău a 
creat materie... din nimic? 

— Da! declară ea şi arătă spre conteinere. lată dovada. În 
aceste recipiente se află probele de materie creată. 

Kohler tuşi din nou şi se apropie de recipiente ca un 
animal precaut, care înconjoară cu paşi temători ceva ce 
simte că poate fi periculos. 

— Cu certitudine îmi scapă ceva, rosti el. Cum îţi închipui 
tu că va crede cineva că în aceste recipiente se află 
materia pe care a creat-o tatăl tău? Pot fi aici particule de 
oriunde altundeva. 

— De fapt, răspunse Vittoria cu siguranţă în glas, nu pot 
fi de oriunde altundeva. Particulele astea sunt unice. Sunt 


un tip de materie care nu există nicăieri altundeva pe 
Pământ. Prin urmare, au fost create! 

Trăsăturile directorului se întunecară: 

— Ce vrei să spui prin „tip” de materie? Există doar un 
singur tip de materie şi... 

Kohler îşi înghiţi restul cuvintelor. Vittoria îl privea 
triumfătoare: 

— Aţi susţinut chiar dumneavoastră seminarii despre ea! 
în univers există două tipuri de materie. Un fapt dovedit 
ştiinţific. Apoi, întorcându-se spre Langdon, adăugă: 
Domnule profesor, ce spune Biblia despre Creaţie? Ce a 
creat Dumnezeu? 

Langdon se simţea ciudat, neînţelegând ce legătură avea 
întrebarea ei cu fizica: 

— Păi, Dumnezeu a creat... lumina şi întunericul, raiul şi 
iadul... 

— Exact! A creat totul în perechi opuse. Echilibru perfect. 
Apoi, răsucindu-se din nou spre Kohler: Domnule director, 
ştiinţa susţine acelaşi lucru ca şi religia, că Big Bangul a 
creat totul în univers în perechi opuse. 

— Inclusiv materia însăşi, şopti Kohler ca pentru sine. 

— Şi când tatăl meu a realizat experimentul, s-au format 
două tipuri de materie. 

Langdon se întrebă ce-o fi însemnând asta. „Leonardo 
Vetra a creat opusul materiei?” 

Kohler părea furios acum: 

— Substanţa la care te referi există numai în alte părți 
ale universului. În mod cert, nu pe Pământ. Şi nici măcar în 
galaxia noastră! 

— Exact! lar aceasta este o dovadă că particulele din 
recipientele noastre au fost create. 

— Vittoria, replică directorul, doar nu vrei să spui că în 
recipientele de aici se găsesc mostre reale! 

— Ba da. Şi, privind mândră spre conteinere, declară: 
Domnule director, aveţi în faţa dumneavoastră primele 
eşantioane de antimaterie din lume! 


20 


„Faza a doua”, îşi spuse Hassassin-ul, strecurându-se 
prin tunelul întunecat. 

Torța din mâna sa era în plus, inutilă, iar el ştia acest 
lucru. Dar era necesară pentru efect. Efectul era totul. 
Frica, învățase el, era un aliat preţios. „Frica te slăbeşte 
mai repede decât războiul însuşi.” 

Nu exista nicio oglindă în tunel, în care să-şi poată 
admira deghizarea, dar din umbra aruncată pe zid de roba 
sa fluturândă îşi putea da seama că e perfectă. Să încerce 
să se topească în peisaj făcea parte din plan... din 
perversitatea planului. Nici în cele mai frumoase visuri ale 
lui nu-şi imaginase că va juca un asemenea rol. 

Cu două săptămâni în urmă ar fi spus că sarcina care-l 
aştepta la capătul tunelului e imposibilă; o misiune 
sinucigaşă: să intri cu mâinile goale în cuşca leului. Dar 
Janus schimbase definiţia imposibilului. 

Îi împărtăşise numeroase secrete  Hassassinului în 
ultimele două săptămâni... printre care şi existenţa acestui 
tunel. Foarte vechi, dar încă practicabil. 

În vreme ce se apropia de inamic, se întreba dacă într- 
adevăr ceea ce-l aştepta înăuntru avea să fie aşa de uşor 
cum îi promisese Janus care îl asigurase că din interior 
cineva se va ocupa de toate aranjamentele necesare. 
„Cineva din interior! Incredibil!” Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât îşi dădea seama că nu-i decât o joacă de copii. 

— Wahad... tintain... thalatha... arbaa, murmură în arabă 
apropiindu-se de capătul tunelului. Unu... doi... trei... 
patru... 


21 


— Cred că aţi auzit despre antimaterie, nu-i aşa, domnule 
Langdon? 

Vittoria îl studia atentă, pielea ei măslinie contrastând 
puternic pe fundalul alb al laboratorului. El ridică ochii şi 
dintr-o dată se simţi aiurea: 

— Mada. Adică... oarecum. 

Un zâmbet firav flutură pe buzele ei: 

— Vă uitaţi la Star Trek! 

— Păi, roşi el, studenţilor mei le place... Apoi, 
încruntându-se: Cu antimaterie, parcă, este alimentată USS 
Enterprise. 

— Toate romanele şi filmele ştiinţifico-fantastice de bună 
calitate îşi au rădăcinile în ştiinţa adevărată. 

— Aşadar, antimateria este rea/â?! 

— Absolut. In natură totul are opusul său. Protonii au ca 
opus electronii, quarcii superiori au quarcii inferiori. Există o 
simetrie cosmică la nivel subatomic. Antimateria este yin, 
materia e yang. Ecuațiile fizicii sunt astfel echilibrate. 

Langdon îşi aminti despre credinţa lui Galilei în dualitate. 

— Oamenii de ştiinţă ştiau încă din 1918, reluă Vittoria, 
că la Big Bang au fost create două tipuri de materie. Unul 
este cel pe care-l vedem aici, pe Pământ, în roci, copaci, 
oameni etc. Celălalt este opusul său - la fel cu materia 
obişnuită, dar cu sarcinile particulelor inversate. 

Kohler interveni, ieşind parcă dintr-o negură deasă. 
Vocea lui avea dintr-o dată o nuanţă nesigură: 

— Dar există bariere tehnologice uriaşe, care nu permit 
stocarea antimateriei. Cum rămâne cu neutralizarea? 

— Tata a pus la punct un sistem vacuum cu polaritate 
inversată pentru a extrage pozitronii de antimaterie din 
accelerator înainte de ca aceştia să se descompună. 

— Dar vidul ar extrage şi materia. Nu există nicio 
modalitate de a separa cele două tipuri de particule. 


— Există: tata a aplicat un câmp magnetic. Materia a 
migrat spre dreapta, iar antimateria spre stingă, fiindcă au 
polaritate opusă. 

Pentru un moment, zidul de îndoială al lui Kohler păru că 
stă să se năruiască. Privi uluit spre Vittoria şi, dintr-o dată, 
căzu pradă unui acces de tuse. 

— Incredi... bil, şopti el ştergându-şi gura, şi totuşi... 
Chiar dacă vacuum-ul ar funcţiona, conteinerele astea sunt 
constituite din materie. Antimateria nu poate fi stocată în 
recipiente confecţionate din materie! Cele două ar 
reacţiona instantaneu, cu... 

— Eşantionul nu atinge conteinerul, îl întrerupse Vittoria, 
parcă aşteptându-se la această remarcă. Antimateria este 
„Suspendată”.  Recipientele se numesc „capcane de 
antimaterie” fiindcă „prind” efectiv particulele în centrul 
lor, suspendându-le la o distanţă sigură de pereţii laterali şi 
de fund. 

— Suspendată? Dar... cum? 

— Între două câmpuri magnetice intersectate. lată, 
priveşte! 

Vittoria străbătu încăperea şi luă în braţe un dispozitiv 
electronic masiv, care îi amintea lui Langdon de un soi de 
armă laser din desenele animate: o ţeavă groasă ca de tun, 
cu un vizor în partea de sus şi nişte chestii electronice 
dedesubt. Vittoria îl alinie în planul unuia dintre recipiente, 
privi prin vizor şi calibră nişte rotiţe, apoi se trase într-o 
parte, invitându-l pe Kohler să se uite. 

Acesta o privi siderat: 

— Aţi colectat cantităţi vizibile? 

— Cinci mii de nanograme. O plasmă lichidă ce conţine 
milioane de pozitroni. 

— Milioane? Dar nicăieri nu au fost detectate mai mult de 
câteva particule! 

— Xenon, explică Vittoria. Tata a accelerat fasciculul 
printr-un jet de xenon, extrăgând electronii. A insistat să 
menţinem strict secretă procedura exactă, dar vă pot 
spune că implică injectarea simultană de electroni în 


accelerator. 

Langdon se simţea pierdut, întrebându-se dacă nu cumva 
cei doi vorbeau în vreo limbă străină. 

Cutele de pe fruntea lui Kohler se adânciră. Brusc, icni, 
de parcă fusese izbit de un glonţ: 

— Tehnic vorbind, asta ar însemna... 

— Da. O cantitate destul de mare, încuviinţă Vittoria. 

Directorul îşi întoarse din nou privirile spre recipient. 
Părând nesigur şi neîncrezător, se aplecă în scaun şi îşi lipi 
ochiul de vizor. Privi ceva timp fără să spună nimic. Când, 
în cele din urmă, se desprinse de aparat, fruntea îi era 
acoperită cu broboane de sudoare şi cutele îi dispăruseră: 

— Dumnezeule... ai reuşit! şopti. 

— Tata a reuşit! 

— Eu... eu nu ştiu ce să spun. 

Vittoria se întoarse spre Langdon: 

— Vreţi să vă uitaţi şi dumneavoastră? 

Neştiind la ce să se aştepte, Langdon se apropie. De la 
jumătate de metru distanţă, conteinerul părea gol. Chestia 
dinăuntru, ce-o fi fost ea, era infinitezimală. Işi lipi ochiul de 
vizor şi, după un moment de ajustare, imaginea deveni 
clară. 

Şi atunci văzu. 

Obiectul nu stătea pe fundul recipientului, aşa cum se 
aşteptase el, ci plutea în mijlocul lui, suspendat - o globulă 
tremurătoare de lichid asemănător mercurului. Plutind ca 
printr-o minune, lichidul se răsucea în gol, vălurele metalice 
tulburându-i suprafaţa. Fluidul îi amintea de un filmuleţ pe 
care-l văzuse demult, în care o picătură de apă plutea la 
acceleraţie gravitaţională zero. Deşi ştia că globula aceea 
era microscopică, îi putea zări fiece unduire, în vreme ce 
mingiuţa de plasmă se rotea lent, în suspensie. 

— Pluteşte, şopti el. 

— Aşa să facă! izbucni Vittoria. Antimateria este extrem 
de instabilă. Din punct de vedere energetic, este imaginea 
în oglindă a materiei, aşa încât, dacă vin în contact, cele 
doua se  anihilează reciproc instantaneu. Izolarea 


antimateriei de materie constituie o provocare dificilă, 
desigur, fiindcă pe Pământ totul e constituit din materie. 
Eşantioanele trebuie stocate fără a atinge absolut nimic... 
nici măcar aerul. 

Langdon era uluit. „Ce înseamnă să lucrezi în vid!” 

— Capcanele acestea de antimaterie, îi întrerupse Kohler 
uimit, trecându-şi un deget alburiu peste marginea unuia 
din recipiente... Au fost concepute de tatăl tău? 

— De fapt, au fost concepute de mine, spuse Vittoria cu 
modestie. 

Kohler îşi ridică ochii spre ea. 

— Tata a produs primele particule de antimaterie, dar nu- 
şi dădea seama cum le poate stoca. Eu i-am sugerat aceste 
conteinere: înveliş ermetic nanocompozit, Cu 
electromagneţi opuşi la capete. 

— Se pare că geniul tatălui tău a fost molipsitor. 

— Nu chiar. Am preluat ideea din natură. Sepia cuirasat 
îşi imobilizează prada între tentacule folosind descărcări 
nematocistice. Am utilizat şi eu acelaşi principiu. Fiecare 
conteiner are doi electromagneţi, câte unul la fiecare capăt; 
câmpurile magnetice create, de sens opus, se întâlnesc în 
centrul recipientului şi mențin antimateria acolo, 
suspendată în vid. 

Langdon privi din nou conteinerele. Antimaterie plutind în 
vacuum, fără a atinge nimic. Kohler avea dreptate: era 
genial. 

— Unde este sursa de alimentare a electromagneţilor? 
întrebă directorul. 

— În pilonul de sub conteiner. Recipientele sunt 
înşurubate într-un suport care le încarcă în mod continuu, 
astfel încât electromagneţii sunt activi tot timpul. 

— Şi dacă nu mai sunt activi? 

— Evident, antimateria nu mai stă suspendată, atinge 
fundul recipientului şi asistăm la o anihilare. 

Langdon ciuli urechile: 

— Anihilare? 

Cuvântul nu-i plăcea câtuşi de puţin. Vittoria părea însă 


netulburată: 

— Da. Dacă antimateria intră în contact cu materia, 
ambele sunt distruse instantaneu. Fizicienii numesc acest 
proces „anihilare”. 

— Oh! făcu Langdon. 

— E cea mai simplă reacţie din natură. O particulă de 
materie şi una de antimaterie se combină şi formează două 
particule noi, numite fotoni. Un foton este o mică izbucnire 
de lumină. 

Profesorul auzise despre fotoni; ştia că sunt particule de 
lumină - cea mai pură formă de energie. Se abţinu să 
întrebe despre modul în care căpitanul Kirk folosea torpilele 
fotonice împotriva kKlingonienilor, însă îşi exprimă o altă 
nedumerire: 

— Aşadar, dacă antimateria cade, vedem o mică 
izbucnire de lumină? 

Vittoria ridică din umeri: 

— Depinde ce înţelegem prin „mică”. lată, daţi-mi voie să 
vă arăt! 

Întinse mâna după un recipient şi începu să-l deşurubeze 
din suportul lui. 

Pe neaşteptate, Kohler scoase un strigăt de spaimă şi se 
repezi în faţă, lovind-o peste mână: 

— Vittoria! Ai înnebunit?! 


22 


În mod greu de crezut, Kohler se ridicase, clătinându-se 
pentru câteva momente pe picioarele lui subţiratece. Faţa îi 
era albă ca varul: 

— Vittoria! Doar nu vrei să scoţi conteinerul acela! 

Langdon îi privea tăcut, surprins de panica neaşteptată a 
directorului. 

— Cinci sute de nanograme! exclamă Kohler. Dacă 
întrerupi câmpul magnetic... 

— Domnule director, nu este absolut niciun pericol, îl 
asigură Vittoria. Fiecare conteiner are o baterie de 
siguranţă, pentru situaţiile în care este desprins de sursa de 
alimentare. Eşantionul rămâne suspendat, chiar dacă iau 
recipientul de pe suport. 

Kohler o privi nesigur. Apoi, ezitând încă, reveni în 
scaunul său. 

— Bateriile se activează în mod automat, continuă 
Vittoria, când recipientul este desprins din alimentator şi 
funcţionează timp de douăzeci şi patru de ore. Sunt ca un 
rezervor suplimentar de benzină. 

Apoi se întoarse spre Langdon, sesizând nedumerirea 
acestuia: 

— Antimateria are câteva caracteristici neobişnuite, care 
îi conferă un grad înalt de periculozitate. Se consideră că o 
mostră de zece miligrame - cât volumul unui fir de nisip - 
conţine tot atâta energie cât două sute de tone metrice de 
combustibil convenţional. 

Langdon simţi iar că ameţeşte. 

— Aceasta este sursa energetică a viitorului, continuă 
Vittoria, de o mie de ori mai puternică decât energia 
nucleară. Randament total, sută la sută. Fără reziduuri. 
Fără iradiere. Fără poluare. Câteva grame pot alimenta un 
oraş mare timp de o săptămână. 

„Câteva grame?” Langdon se trase încet mai departe de 


pilonii cu recipiente. 

— Nu vă îngrijoraţi! Aceste eşantioane sunt doar fracțiuni 
de gram - milionimi. Relativ inofensive. 

Întinse din nou mâna după un recipient şi-l deşurubă din 
locaşul lui. Kohler tresări, dar nu spuse nimic. Când 
conteinerul se desprinse de pilon, se auzi un bip scurt şi la 
baza recipientului se aprinse un afişaj electronic. Cifrele 
roşii clipeau, pornind numărătoarea inversă de la douăzeci 
şi patru de ore: 

24.00.00... 

23.59.59... 

23.59.58... 

Langdon studie cronometrul şi decise că semăna 
îngrijorător de mult cu ceasul unei bombe. 

— Bateria, explica Vittoria în continuare, funcţionează 
douăzeci şi patru de ore încheiate înainte de a se descărca. 
Poate fi reîncărcată Prin amplasarea conteinerului înapoi pe 
pilon. A fost concepută ca o măsură de siguranţă, dar este 
utilă şi în cazul unui transport. 

— Pentru transport? spuse Kohler, năuc. Adică scoţi 
chestiile astea din laborator? 

— Sigur că nu! Dar mobilitatea ne permite să le studiem. 
Vittoria îi conduse până în capătul laboratorului, unde trase 
o cortină, lăsând să se vadă o fereastră; dincolo de ea se 
întindea o altă încăpere. Pereţii, podeaua şi plafonul 
acesteia erau placate în întregime cu oţel. Camera îi 
amintea lui Langdon de rezervorul unui petrolier cu care 
călătorise odată în Papua —Noua Guinee pentru a studia 
tatuajele populaţiei Hanţa. 

— Acesta este un bazin de anihilare, declară Vittoria. 

— Voi chiar studiaţi anihilările? întrebă Kohler. 

— Tata era fascinat de fizica Big Bangului - cantităţi 
uriaşe de energie din fragmente minuscule de materie. 

Tânăra deschise un sertar de oţel de sub fereastră, puse 
înăuntru conteinerul cu antimaterie şi apoi închise sertarul 
la loc, apăsând după aceea o manetă aflată alături. După o 
clipă, conteinerul apăru de cealaltă parte a ferestrei, 


alunecând lin pe podeaua metalică, până ce se opri în 
mijlocul încăperii. 

— Veţi vedea acum, le spuse ea cu un zâmbet rigid, 
prima dumneavoastră  anihilare  materie-antimaterie. 
Câteva milionimi de gram, un eşantion foarte mic. 

Langdon privi recipientul de pe podeaua uriaşului bazin 
de anihilare. Kohler se întoarse şi el spre fereastră, părând 
destul de neîncrezător. 

— Fireşte, continuă Vittoria, ar trebui să aşteptăm 
douăzeci şi patru de ore până ce bateria s-ar descărca, dar 
sub podeaua acestei încăperi se află magneţi al căror câmp 
pătrunde prin conteiner şi deplasează antimateria din 
centrul acestuia. lar când materia şi antimateria se ating... 

— Anihilare, şopti Kohler. 

— Şi încă un lucru! Antimateria eliberează energie pură: 
o conversie de sută la sută a masei în fotoni. Aşa că vă rog 
să nu priviţi eşantionul în mod direct. Acoperiţi-vă ochii! 

Langdon era precaut de felul lui, dar acum i se părea că 
Vittoria exagerează. „Să nu privesc direct la conteiner?” 
Obiectul acela se afla la peste treizeci de metri distanţă, în 
dosul unul perete extrem de gros de plexiglas armat. În 
plus, mostra din recipient era invizibilă, microscopică. „Să- 
mi acopăr ochii? Dar câtă energie poate produce frântura 
aceea...?” 

Vittoria apăsă pe buton. 

In clipa aceea, Langdon simţi că a orbit brusc. Un punct 
de lumină intensă izbucni în conteiner şi apoi explodă cu o 
undă de şoc ce radie în toate direcţiile, orbitoare, izbindu-se 
de fereastră cu o forţă ca de tunet. Lumina străluci pentru 
un moment, arzându-i ochii şi apoi se retrase, absorbită 
parcă în sine, prăbuşindu-se într-o scânteiere ce se topi 
într-o clipă în neant. Langdon se dădu înapoi, împleticindu- 
se şi clipi des, încercând să-şi recapete vederea. Când 
reuşi, privi printre pleoapele strânse în camera de anihilare. 
Conteinerul de pe podea dispăruse. Vaporizat! Nu mai era 
nici urmă de el. 

— D... Doamne! bâlbâi el. 


Vittoria clătină din cap cu un aer trist: 
— Exact asta a spus şi tata. 


23 


Kohler privea fix în camera de anihilare, cu o expresie de 
stupoare totală. Alături de el, Langdon arăta de-a dreptul 
înmărmurit. 

— Vreau să-mi văd tatăl! ceru Vittoria. Eu v-am arătat 
laboratorul. Acum vreau să-l văd pe tata. 

Kohler se întoarse spre ea, lent, de parcă n-ar fi auzit-o: 

— De ce aţi aşteptat atât de mult? Trebuia să-mi fi spus 
imediat despre această descoperire. 

Tânăra îl privi fix. „Câte motive o mai fi vrând?” 

— Domnule director, putem vorbi despre asta mai târziu. 
Acum vreau să-mi văd tatăl. 

— Ştii ce implică această tehnologie? 

— Sigur că ştiu! Venituri pentru CERN. Mari. Dar acum 
vreau să... 

— De aceea aţi păstrat secretul? o întrebă Kohler, în mod 
clar pentru a-i distrage atenţia. Vă era teamă că eu şi 
consiliul vom vota pentru brevetarea lui? 

— Ar trebui brevetat, replică Vittoria, simțindu-se atrasă 
în discuţie. Antimateria constituie o tehnologie importantă. 
Dar e şi periculoasă. Eu şi tata mai aveam nevoie de timp 
pentru a îmbunătăţi procedurile de lucru şi pentru a le 
conferi mai multă siguranţă. 

— Cu alte cuvinte, nu aveaţi încredere că eu şi consiliul 
vom pune prudenţa ştiinţifică înaintea lăcomiei financiare. 

Vittoria era surprinsă de indiferența din tonul directorului: 

— Au fost şi alte probleme, răspunse ea. Tata avea 
nevoie de timp pentru a prezenta antimateria într-o lumină 
potrivită. 

— Ce vrei să spui? 

„Tu cam ce crezi că vreau să spun?” 

— Materie creată din energie... Ceva creat din nimic... 
Practic, am dovedit că Geneza a fost posibilă din punct de 
vedere ştiinţific. 


— Aşadar, nu voia ca implicaţiile religioase ale 
descoperirii sale să se piardă într-un val de pragmatism? 

— Este un fel de a spune. 

— Dar tu? 

Preocupările Vittoriei vizau o cu totul altă direcţie. 
Orientarea comercială era critică pentru succesul pe piaţă 
al oricărei noi surse energetice. Deşi avea un potenţial 
uriaş, conferit de randamentul său ridicat şi de lipsa de 
poluare, tehnologia bazată pe antimaterie risca - dacă ar fi 
fost dezvăluită prematur - să fie denigrată de mediile 
politice care atacaseră anterior energia nucleară şi pe cea 
solară. Energia nucleară fusese utilizată înainte de a se fi 
luat toate măsurile necesare de siguranţă şi, drept urmare, 
se înregistraseră accidente. Energia solară fusese pusă în 
aplicare înainte de a fi destul de eficientă şi mulţi oameni îşi 
pierduseră banii. Ambele tehnologii aveau acum o reputaţie 
proastă şi abia dacă mai supravieţuiau. 

— Interesele mele, explică Vittoria, nu sunt tot atât de 
înalte ca armonizarea ştiinţei cu religia. 

— Protejarea mediului, sugeră Kohler. 

— O sursă nelimitata de energie. Fără a secătui solul. 
Fără poluare. Fără radiaţii. Tehnologia bazată pe folosirea 
antimateriei ar putea salva planeta. 

— Sau ar putea-o distruge, ricana directorul. Depinde de 
cine şi pentru ce o foloseşte. 

Vittoria simţi un frison când trupul infirm al lui Kohler 
tremură scurt, apoi acesta, după o scurtă pauză, întrebă: 

— Cine mai ştia despre antimaterie? 

— Nimeni. Ţi-am mai spus asta. 

— Atunci, de ce crezi că a fost ucis tatăl tău? 

Vittoria se crispă la auzul acestei întrebări: 

— N-am idee. Avea duşmani aici, la CERN, ştii asta, dar 
asasinarea lui n-a avut nimic de-a face cu antimateria. Ne- 
am jurat unul altuia să mai păstrăm secretul pentru câteva 
luni, până ce aveam să fim gata. 

— Şi eşti sigură că tatăl tău şi-a respectat promisiunea? 

Vittoria se înfuriase: 


— Tata a respectat jurăminte şi promisiuni mult mai grele 
decât asta! 

— lar tu n-ai spus nimănui? 

— Bineînţeles că nu! 

Kohler răsuflă greu, apoi vorbi rar, ca şi cum şi-ar fi ales 
cuvintele cu grijă: 

— Să presupunem totuşi că cineva a aflat. Şi să mai 
presupunem că a reuşit cineva să intre aici, în laborator. Ce 
crezi că ar fi putut căuta? Avea tatăl tău notițe aici? Vreo 
documentaţie cu privire la procesul tehnologic? 

— Domnule director, am avut suficientă răbdare. Acum 
vreau şi eu nişte răspunsuri. Tot îmi vorbeşti despre o 
intrare prin efracţie, dar ai văzut scanerul de retină. Tatăl 
meu a fost foarte atent cu privire la păstrarea secretului şi 
a siguranţei în laborator. 

— Fă-mi pe plac! izbucni Kohler, luând-o prin surprindere. 
Ce ar putea lipsi de aici? 

— N-am idee! 

Vittoria cercetă încăperea cu priviri furioase. Toate 
eşantioanele de antimaterie se aflau la locul lor. Biroul 
tatălui ei era în perfectă ordine. 

— N-a intrat nimeni aici, declară ea în cele din urmă. 
Totul e în regulă aici, sus. 

Kohler o privi surprins: 

— Aici, sus? 

Vittoria rostise cuvântul fără a-şi da seama, instinctiv. 

— Da, aici, în laboratorul de sus. 

— Vrei să spui că aţi folosit şi laboratorul de jos? 

— Pentru depozitare. 

Kohler se întoarse spre ea, tuşind din nou: 

— Aţi folosit camera Haz-Mat pentru depozitare? 
Depozitarea a ce? 

„Materiale periculoase, ce altceva?!” 

Vittoria îşi pierduse răbdarea: 

— A antimateriei! 

Kohler se ridică, sprijinindu-se de braţele scaunului. 

— Mai există şi alte eşantioane? De ce mama dracului nu 


mi-ai spus? 

— Tocmai am făcut-o! Şi abia dacă mi-ai dat ocazia să 
vorbesc! 

— Trebuie să verificăm şi eşantioanele acelea. Acum! 

— Eşantionul, îl corectă Vittoria. E unul singur. Şi e bine. 
Nimeni n-ar fi putut... 

— Numai unul? ezită Kohler. Şi de ce nu-i aici, sus? 

— Tata voia să-l păstreze jos, mai adânc în subteran, ca o 
măsură de precauţie; este mai mare decât celelalte. 

Schimbul de priviri alarmate dintre director şi Langdon 
nu-i scăpă fizicienei. 

— Aţi creat un eşantion mai mare de cinci sute de 
nanograme? 

— A fost necesar, spuse Vittoria pe un ton defensiv. 
Trebuia să demonstrăm că pragul investiţii/randament 
putea fi trecut în siguranţă. 

Principala problemă în cazul noilor surse energetice era 
de fiecare dată una de tip investiţii raportate la randament: 
ce sumă trebuia cheltuită pentru obţinerea combustibilului. 
Construirea unei sonde pentru extragerea unui singur baril 
de ţiţei nu ar fi fost o afacere bună. Dacă aceeaşi sondă, cu 
un minimum de cheltuieli, putea extrage milioane de barili 
de petrol, atunci era cu totul altceva. Aceeaşi era situaţia şi 
în cazul antimateriei. Activarea a douăzeci şi cinci de 
kilometri de electromagneţi pentru obţinerea unei cantităţi 
infime de antimaterie consuma mai multă energie decât 
furniza antimateria respectivă. Pentru a demonstra că noua 
tehnologie era viabilă şi eficientă, trebuia să se creeze 
eşantioane mai mari. 

Deşi Leonardo Vetra ezitase, Vittoria îl îndemnase şi 
insistase pentru a obţine o mostră substanţială. Îi 
argumentase că, dacă vor ca antimateria să fie luată în 
serios, era nevoie să dovedească două lucruri. În primul 
rând, că puteau fi produse cantităţi eficiente din punct de 
vedere al costurilor. In al doilea rând, că exista posibilitatea 
stocării în deplină siguranţă a eşantioanelor. Avusese câştig 
de cauză în cele din urmă şi tatăl ei acceptase, deşi cu 


inima strânsă. Insistase însă asupra necesităţii de a păstra 
secretul şi deplina siguranţă a mostrelor. Antimateria - 
insistase Vetra - trebuie depozitată în Haz-Mat, o nişă 
săpată în granit, cu douăzeci şi cinci de metri mai în adânc 
decât laboratorul principal. Eşantionul urma să fie secretul 
lor şi numai ei doi aveau acces la el. 

— Vittoria! insistă Kohler, cu vocea încordată. Cât de 
mare este eşantionul pe care l-aţi creat? 

Fiziciana simţi o plăcere răutăcioasă; ştia că răspunsul ei 
îl va ului chiar şi pe marele Maximilian Kohler. Văzu în faţa 
ochilor antimateria de dedesubt - o privelişte incredibilă. 
Suspendată în interiorul conteinerului, perfect vizibilă cu 
ochiul liber. Aceasta nu mai era o frântură microscopică, ci 
o picătură dolofană. Trase adânc aer în piept şi răspunse: 

— Un sfert de gram. 

Faţa lui Kohler deveni albă ca varul: 

— Poftim? Un sfert de gram? spuse el, pradă unui nou 
acces de tuse. Asta înseamnă... aproape cinci kilotone! 

Kilotone! Vittoria ura acest cuvânt; ea şi tatăl ei nu-l 
foloseau niciodată. O kilotonă era egală cu 1 000 de tone 
metrice de TNT. _ 

Kilotona era o măsură pentru armament. Incărcătură. 
Forţă distructivă. Ea şi tatăl ei vorbeau în termeni de 
electron-volţi şi juli - energie constructivă. 

— Atâta antimaterie ar putea distruge absolut totul pe o 
rază de un kilometru! exclamă Kohler. 

— Da, dacă ar fi anihilată toată odată - ceea ce n-ar face 
nimeni! 

— Cu excepţia cuiva care nu ştie. Sau dacă sursa de 
putere ar ceda. 

Directorul se îndrepta deja spre ascensor. 

— Tocmai de aceea tata a amplasat eşantionul în Haz- 
Mat, cu o sursă de putere sigură şi un sistem de securitate 
dublu. 

Kohler se întoarse spre ea, cu speranţă în priviri: 

— Aveţi un sistem de siguranţă suplimentar la Haz-Mat? 

— Da. Un al doilea scanner de retină. 


Kohler rosti numai două cuvinte: 
— Jos! Acum! 


Ascensorul de marfă cobora în viteză, ca o piatră. 

Încă douăzeci şi cinci de metri în adâncul pământului. 

Vittoria simţea acut spaima celor doi bărbaţi de lângă ea. 
Faţa, de obicei lipsită de emoţii a lui Kohler era acum 
încordată. „Ştiu, spuse în sinea ei, că eşantionul este uriaş, 
dar precauţiile pe care le-am luat sunt...” 

Liftul se opri. 

Uşile se deschiseră şi Vittoria o luă înainte, pe culoarul 
slab luminat. În faţă, la capătul acestuia, se zărea o uşă 
uriaşă de oţel. HAZ-MAT. Scanerul de retină de lângă uşă 
era la fel cu cel de sus. Vittoria se apropie. Atentă, îşi alinie 
ochiul în dreptul lentilei. 

Se trase înapoi. „Ceva nu era în regulă. Lentila de obicei 
imaculată era pătată, mânjită cu ceva ce semăna a... 
sânge?” Nedumerită, se întoarse spre cei doi bărbaţi, dar 
privirea ei se lovi de două chipuri de ceară. Langdon şi 
Kohler erau albi la faţă şi priveau fix un punct aflat la 
picioarele ei. 

Vittoria le urmă privirea... în jos. 

— Nu! strigă profesorul, repezindu-se la ea. 

Dar era prea târziu. 

Vittoria zări obiectul de pe podea. Era ceva deopotrivă 
bizar şi totuşi foarte cunoscut, familiar. 

Totul dură doar o clipă. 

Apoi, cu o oroare imensă, îşi dădu seama. Holbându-se la 
ea de pe podea, aruncat ca un gunoi, era un ochi de om. 
Vittoria ar fi recunoscut culoarea aceea ca de alună 
oriunde. 


24 


Tehnicianul însărcinat cu securitatea îşi ţinu respiraţia, în 
vreme ce superiorul său i se aplecă peste umăr, studiind 
şirul de monitoare. Un minut se scurse. 

„Tăcerea comandantului era ceva de aşteptat”, îşi spuse 
tehnicianul.  Superiorul lui era un om care respecta 
protocolul în mod ferm şi rigid. La urma urmei, nu ajunsese 
la comanda uneia dintre cele mai de seamă forţe de 
securitate din lume, vorbind mai întâi şi apoi gândind. 

„Dar oare la ce se gândeşte?” 

Obiectul pe care-l vedeau pe ecranul monitorului era un 
fel de conteiner - un recipient cu pereţi transparenti. Restul 
era mai dificil de identificat. 

În interiorul conteinerului, ca prin cine ştie ce efect 
special, un strop de lichid cu aspect metalic părea să 
plutească suspendat în aer. Picătura apărea şi dispărea în 
luminiţa roşie, care clipocea a unui afişaj digital în continuă 
scădere, care făcea ca tehnicianului să i se facă pielea de 
găină. 

— Poţi să micşorezi contrastul? întrebă comandantul, 
luându-l pe tehnician prin surprindere. 

Acesta se conformă şi imaginea păru să se lumineze 
puţin. Comandantul se aplecă pentru a privi mai 
îndeaproape ceva ce devenise vizibil la baza conteinerului. 

Tehnicianul studie şi el noua apariţie. Lângă afişajul 
electronic, abia zărindu-se, se afla un acronim. Patru litere 
de tipar ce luceau în izbucnirile intermitente de lumină. 

— Rămâi aici, zise comandantul. Nu spune nimănui 
nimic. Mă ocup eu de asta. 


25 


Haz-Mat. Cincizeci de metri în subteran. 

Vittoria Vetra se  împletici, aproape căzând peste 
scanerul de retină. Simţi cum americanul se repede pentru 
a o prinde. Pe podea, la picioare, ochiul tatălui ei o privea. 
Simţi că i se taie respiraţia. „l-au scos ochiul!” Totul în jur 
începu să se învârtă o dată cu ea. Kohler era în spatele ei, 
aproape, şi vorbea. Langdon o ajută să se apropie de uşă. 
Ca într-un vis, se pomeni privind în scaner. Mecanismul 
piui. 

Uşa se deschise. 

Pe fondul terorii stârnite de ochiul tatălui ei, Vittoria simţi 
prima lovitură a ororii ce-o aştepta înăuntru. Când îşi 
plimbă privirile înceţoşate prin încăpere, îşi dădu seama că 
se dezlănţuie coşmarul. In faţa ei, unicul podium de 
reîncărcare era gol. 

Conteinerul dispăruse! îi scoseseră ochiul tatălui ei 
pentru a-l fura. Implicaţiile erau prea ample pentru a-şi da 
acum seama. Totul se întorsese împotriva lor. Eşantionul 
care urma să demonstreze că antimateria constituia o 
sursă de energie sigură şi viabilă fusese furat. „Dar nimeni 
nu ştia despre existenţa lui!” Şi totuşi, adevărul nu putea fi 
negat. Cineva aflase, iar Vittoria nu-şi putea imagina cine. 
Nici chiar Kohler, despre care se spunea că ştie tot ce mişcă 
la CERN, habar n-avusese de proiect, acest lucru era 
limpede. 

Tatăl ei era mort. Asasinat pentru geniul lui. 

Pe lângă durerea care-i încleştase inima, o noua emoție 
începu să iasă la suprafaţă. Chiar mai rea. Covârşitoare. 
Vinovăţia. O vinovăţie incontrolabilă, copleşitoare. Ea 
fusese cea care-l convinsese pe Leonardo Vetra să creeze 
eşantionul... deşi el nu voise iniţial. Şi acum fusese ucis din 
această cauză. 

„Un sfert de gram...” 


La fel ca orice tehnologie - focul, praful de puşcă, 
motorul cu combustie internă - dacă ajungea pe mâini 
greşite, antimateria putea fi letală. Extrem! Antimateria era 
o armă mortală. Puternică şi de neoprit. Odată desprins din 
locaşul lui de alimentare de la CERN, conteinerul se apropia 
de un sfârşit inexorabil. Angrenajul se pusese în mişcare. 

lar când timpul va expira... 

O lumină orbitoare. Un bubuit asurzitor. Incinerare 
instantanee. Doar explozia... şi un crater gol rămas în 
urmă. Un crater uriaş. 

Ideea că geniul paşnic al tatălui ei avea să fie utilizat ca 
armă de distrugere îi otrăvea sângele. Antimateria era 
arma ideală a teroriştilor. Nu avea componente metalice şi 
deci putea fi trecută fără probleme prin detectoarele de 
metale, nu avea compuşi chimici şi deci câinii nu îi puteau 
da de urmă, nu putea fi dezactivată chiar dacă autorităţile 
ar fi reuşit să localizeze conteinerul. Numărătoarea inversă 
începuse... 


KKK 


Langdon nu ştia ce altceva să facă. Îşi scoase batista şi o 
întinse pe podea, peste ochiul lui Leonardo Vetra. Vittoria 
şedea în pragul laboratorului, cu chipul descompus de 
panică şi durere. Incercă să se apropie din nou de ea, dar 
Kohler interveni: 

— Domnule Langdon... 

Cu figura lipsită de orice expresie, directorul îi făcu semn 
să vină mai aproape, astfel încât ea să nu-i poată auzi. Fără 
tragere de inimă, Langdon se supuse. 

— Dumneavoastră sunteţi specialistul, începu Kohler în 
şoaptă. Vreau să ştiu ce intenţionează ticăloşii ăştia de 
Illuminati să facă, o dată ce au luat antimateria. 

Profesorul încercă să se concentreze. In ciuda haosului 
creat de această situaţie, prima sa reacţie era una logică: 
respingere. Kohler nu făcea decât supoziţii. Supoziţii 
absurde. 


— Illuminati au dispărut, domnule director. Sunt sigur de 
acest lucru. Crima asta poate însemna orice - poate chiar 
că un alt angajat al CERN care a aflat despre descoperirea 
domnului Vetra a considerat proiectul prea periculos pentru 
a fi continuat. 

Kohler îl privi buimac: 

— Credeţi că asta e o crimă de conștiință, domnule 
Langdon?! Absurd! Cel care l-a ucis pe Leonardo nu a vrut 
decât un singur lucru: eşantionul de antimaterie. Şi sunt 
convins că au planuri mari cu el. 

— Vă referiţi la terorism. 

— Exact. 

— Dar /lluminati nu erau terorişti. 

— Spuneţi-i asta lui Leonardo Vetra. 

Langdon resimti dureros adevărul ultimei afirmaţii. 
Fizicianul fusese însemnat cu simbolul confreriei ///uminati. 
„Dar de unde apăruse?” Simbolul sacru părea prea dificil de 
reprodus pentru ca cineva să-l folosească doar cu scopul de 
a-şi ascunde urmele şi a îndrepta bănuielile în altă parte. 
Trebuia să existe o altă explicaţie. 

Din nou, Langdon încercă să ia în calcul imposibilul. 
„Dacă /lluminati erau încă activi şi dacă ei furaseră 
antimateria, ce intenționează? Către ce ţintă s-ar 
îndrepta?” Mintea îi oferi instantaneu răspunsul, dar partea 
aceea raţională din el îl alungă pe loc. Intr-adevăr, confreria 
avea un inamic declarat, evident, dar un atac terorist pe 
scară largă împotriva acestui inamic era de neconceput. 
Da, Illuminati ucideau oameni, dar inaivizi aparte, ţinte 
atent selectate; distrugerea în masă era cu totul altceva. Şi 
totuşi... un astfel de plan ar avea o semnificaţie mai 
degrabă măreaţă: antimateria, cea mai de seamă realizare 
ştiinţifică, folosită pentru a distruge... 

Langdon refuză să accepte o asemenea idee absurdă. 

— Există, spuse el pe neaşteptate, o altă explicaţie 
logică, pe lângă cea a terorismului. 

Kohler îl privi tăcut, în mod evident curios, şi profesorul 
încercă să-şi pună ordine în gânduri. ///uminati deţinuseră 


totdeauna o putere uriaşă graţie mijloacelor financiare. 
Controlaseră bănci. Avuseseră în proprietate lingouri de 
aur. Se spusese chiar că deţinuseră cea mai valoroasă 
piatră prețioasă din lume, diamantul ///luminati - o 
nestemată perfectă, de dimensiuni uriaşe. 

— Banii, rosti el ferm. Antimateria ar fi putut fi furată 
pentru a fi comercializată. 

Kohler îl privi, incredul: 

— Scopuri financiare? Şi unde, mă rog, ar putea ei să 
vândă un strop de antimaterie? 

— Nu mă refer la eşantion, ci la tehnologie, care 
valorează probabil o avere. Poate că cineva a furat 
eşantionul pentru a-l studia şi a încerca să-i identifice 
tehnologia de obţinere. 

— Spionaj industrial? Dar bateria se descarcă în douăzeci 
şi patru de ore! Cercetătorii aceia ar fi făcuţi praf înainte de 
a apuca să studieze ceva. 

— Poate că o reîncarcă înainte de a exploda. Poate că vor 
construi un podium de alimentare ca acestea de aici, de la 
CERN. 

— În douăzeci şi patru de ore? Chiar dacă ar fi furat 
planurile, construirea unui reîncărcător ar dura /uni de zile, 
nu ore! 

— Are dreptate, interveni Vittoria cu voce scăzută. 

Ambii bărbaţi se întoarseră spre ea. Fiziciana se apropie 
de ei, cu mersul la fel de tremurat ca şi glasul: 

— Are dreptate. Nimeni nu ar putea construi un 
alimentator în timp util; numai interfaţa ia câteva 
săptămâni. Filtrele de flux, servobobinele, aliajele de forţă - 
toate calibrate la gradientul energetic specific 
amplasamentului. 

Langdon se încruntă. Era clar: un recipient pentru 
antimaterie nu era ceva pe care să-l bagi pur şi simplu în 
priză şi gata. Odată scos din CERN, conteinerul pornise pe 
un drum de douăzeci şi patru de ore, cu sens unic, spre 
distrugere. 

Astfel că nu mai rămânea decât o singură, tulburătoare, 


concluzie. 

— Trebuie să chemăm Interpolul, spuse Vittoria cu o voce 
pe care ea însăşi abia şi-o recunoscu. Trebuie să anunţăm 
autorităţile. Imediat. 

— În niciun caz, replică directorul. 

Cuvintele lui o îngheţară: 

— Nu? Ce vrei să spui cu asta? 

— Tu şi tatăl tău m-aţi pus într-o situaţie extrem de 
dificilă. 

— Domnule director, avem nevoie de ajutor. Trebuie să 
găsim conteinerul şi să-l aducem înapoi înainte de a se 
întâmpla ceva. Avem o responsabilitate! 

— Avem responsabilitatea de a gândi! o întrerupse 
Kohler cu duritate în glas. Situaţia asta ar putea avea 
repercusiuni foarte, foarte grave pentru CERN. 

— Te îngrijorează reputația instituţiei?! Ştii ce ar putea 
face conteinerul acela dintr-un oraş? Are o rază de acţiune 
de un kilometru! Cartiere întregi! 

— Poate că tu şi tatăl tău ar fi trebuit să vă gândiţi la asta 
înainte de a crea eşantionul. 

Vittoria simţi că rămâne fără aer: 

— Dar... dar... ne-am luat toate precauţiile necesare! 

— După cum se vede, nu! 

— Dar nimeni nu ştia despre antimaterie! 

Tânăra îşi dădu seama de absurditatea argumentului 
său; desigur că ştia cineva. Cineva aflase. 

Ea însă nu spusese nimănui, ceea ce însemna că existau 
numai două explicaţii posibile. Fie că tatăl său se 
destăinuise cuiva fără a-i spune ei - ceea ce nu avea niciun 
sens, fiindcă Leonarao era cel care insistase ca amândoi să 
jure că vor păstra secretul - fie că îi urmărise cineva. 
„Telefonul mobil, poate? Vorbiseră de câteva ori în timpul 
călătoriilor ei. Spuseseră oare vreodată prea multe? Posibil. 
Apoi, mai era şi poşta electronică. Dar fuseseră amândoi 
discreţi, nu-i aşa? Sistemul de securitate al CERN? Cineva îi 
monitorizase fără ştirea lor?” Vittoria îşi dădea seama însă 
că nimic din toate astea nu mai conta acum. Faptul era 


consumat. „Tata e mort.” i 

Gândul îi dădu un val de energie. Işi scoase telefonul 
mobil din buzunarul pantalonilor scurţi. 

Kohler se repezi la ea tuşind violent, cu fulgere de mânie 
în ochi: 

— Pe cine... vrei să suni? 

— Centrala telefonică a CERN. Să ne facă legătura cu 
Interpolul. 

— Gândeşte-te! strigă Kohler cu vocea sugrumată. Eşti 
chiar atât de naivă? Conteinerul poate fi acum oriunde în 
lume! Nicio instituţie nu se poate mobiliza suficient de 
repede pentru a-l găsi la timp. 

— Şi atunci stăm cu mâinile în sân? 

Vittoria nu se simţea bine sâcâind un om cu sănătatea 
atât de şubredă, însă directorul avea un comportament aşa 
de bizar, încât aproape că nici nu-l mai recunoştea. 

— Ba da, dar facem lucruri /nte/igente, replică el. Nu 
punem în pericol reputaţia CERN implicând nişte autorităţi 
care oricum nu ne pot fi de niciun ajutor. Incă nu. 
Deocamdată, trebuie să ne gândim bine. 

Vittoria ştia că există o logică în spusele directorului, dar 
mai ştia şi că logica, prin definiţie, era o scuză pentru lipsa 
de responsabilitate morală. Tatăl ei îşi dedicase viaţa 
respectării moralei - ştiinţă paşnică, etică, încredere în 
faptul că omul este în esenţă bun... Şi ea credea în aceste 
lucruri, dar le percepea în termeni de karma. Intorcându-se 
cu spatele spre Kohler, îşi deschise mobilul. 

— Nu poţi face una ca asta! replică el. 

— Incearcă să mă opreşti! 

Kohler nu schiţă niciun gest. 

După o clipă, Vittoria îşi dădu seama de ce: aici, în 
subteran, telefonul nu avea semnal. Furioasă la culme, 
porni spre ascensor. 


26 


Hassassin-ul ajunse la capătul tunelului de piatră. Torța 
încă mai ardea puternic, fumul ei amestecându-se cu 
mirosul muşchiului de pe ziduri şi cu aerul stătut. In jur 
domnea tăcerea. Uşa de fier care îi bloca drumul părea tot 
atât de veche ca şi tunelul, ruginită, dar încă solidă. Aşteptă 
în întuneric, încrezător. 

Era aproape timpul. 

Janus îi promisese că din interior cineva îi va deschide 
uşa. Hassassin-ul se minună de iscusinţa trădării. Ar fi 
aşteptat şi toată noaptea la această uşă pentru a-şi duce 
sarcina la bun sfârşit, dar ştia că nu va fi nevoie; doar lucra 
pentru nişte oameni hotărâți. 

Câteva minute mai târziu, exact la ora stabilită, se auzi 
zornăitul unor chei grele de cealaltă parte a uşii: scrâşnetul 
metalului pe metal, în vreme ce încuietorile multiple erau 
descuiate. Una câte una, broaştele masive se deschiseră, 
scârţâind de parcă nu mai fuseseră unse de secole. In 
sfârşit, toate cele trei încuietori cedară. 

Apoi, linişte. 

Hassassin-ul aşteptă răbdător cinci minute, exact aşa 
cum i se spusese. Apoi, cu sângele pulsându-i nebuneşte, 
împinse. Uşa de metal se deschise. 


27 


— Vittoria, n-am să-ţi permit! 

Vocea lui Kohler hărâia şi şuiera din ce în ce mai rău, pe 
măsură ce ascensorul urca. 

Tânăra se feri de el. Voia puţină izolare, voia ceva 
familiar în locul ăsta care, dintr-o dată, nu mai părea 
familiar. Dar ştia că nu va avea parte de ele. Deocamdată, 
trebuia să-şi ascundă durerea şi să acţioneze. „Să ajung la 
un telefon.” 

Robert Langdon stătea alături de ea, tăcut ca de obicei. 
Vittoria renunţase să se mai întrebe cine o fi omul. „Un 
specialist?!” Kohler n-ar fi putut fi mai vag decât atât. 
„Domnul Langdon ne poate ajuta să-l găsim pe ucigaşul 
tatălui tău.” Până acum nu îi fusese de niciun ajutor. 
Compasiunea şi amabilitatea sa păreau reale, însă individul 
ascundea în mod clar ceva. De fapt, amândoi ascundeau, 
nu numai el. 

Kohler îi vorbea iarăşi: 

— Ca director al CERN, sunt răspunzător pentru viitorul 
ştiinţei. Dacă transformi această situaţie într-un incident 
internaţional şi CERN are de suferit... 

— Viitorul ştiinţei? izbucni Vittoria. Chiar crezi că ai să 
scapi de responsabilitate negând că antimateria provine de 
la CERN? Chiar ai de gând să ignori vieţile pe care le punem 
în pericol? 

— Nu noi le punem în pericol, o corectă Kohler. Tu le-ai 
pus. Tu şitatăltău. 

Tânăra îşi întoarse privirile. 

— Cât despre periclitarea vieților, reluă directorul, exact 
despre asta este vorba, despre viaţă. Ştii că tehnologia de 
obţinere a antimateriei are implicaţii enorme pentru viaţa 
pe Pământ. Dacă CERN va fi distrus de scandalul iscat, 
toată lumea va avea de pierdut. Viitorul omenirii este 
hotărât în locuri precum CERN, de savanţi ca tine şi ca tatăl 


tău, care lucrează pentru a soluţiona problemele viitorului. 

Vittoria mai auzise tirada despre „ştiinţa ca Dumnezeu” a 
lui Kohler şi niciodată nu se lăsase impresionată. Stiinta 
însăşi cauzase jumătate din problemele pe care acum 
încerca să le rezolve. „Progresul” era cea mai rea boală a 
Mamei Terra. 

— Dezvoltarea ştiinţifică implică riscuri, peroră Kohler în 
continuare, şi întotdeauna a fost aşa. Programele spaţiale, 
cercetările genetice, medicina - greşeli se fac în toate 
domeniile. Ştiinţa trebuie să supravieţuiască propriilor erori, 
cu orice preţ. Pentru binele tuturor. 

Vittoria era uimită de abilitatea directorului de a cântări 
argumentele morale cu o pură detaşare ştiinţifică. Intelectul 
său părea a nu avea absolut nimic în comun cu spiritul, cu 
eul său. 

— Crezi cumva că institutul pe care îl conduci este atât 
de necesar pentru viitorul planetei, încât ar trebui să 
renunţăm la orice responsabilitate morală? 

— Nu vorbi despre morală cu mine! Aţi depăşit o limită 
atunci când aţi creat acel eşantion şi aţi pus în pericol 
întreaga instituţie. Eu încerc să protejez nu numai locurile 
de muncă ale celor trei mii de angajaţi ai noştri, ci să apăr 
şi reputaţia tatălui tău. Gândeşte-te /a el Un om ca 
Leonardo Vetra nu merită să rămână în conştiinţa 
oamenilor ca inventatorul unei arme de distrugere în masă. 

Vittoria simţi ca săgețile directorului şi-au atins ţinta. „Eu 
sunt cea care l-a convins pe tata să creeze eşantionul. Vina 
este a mea!” 


Când uşa se deschise, Kohler încă mai vorbea. Vittoria 
ieşi din lift, îşi scoase telefonul şi încercă din nou. Tot n- 
avea semnal. „La naiba!” Se îndrepta spre uşă. 

— Vittoria, opreşte-te! strigă directorul cu un şuier 
astmatic şi se grăbi s-o urmeze. la-o mai încet! Trebuie să 
discutam. 

— Basta di parlare!! 


1 „Ajunge cu vorba!” — în italiană în original (n.tr.). 


— Gândeşte-te la tatăl tău! Ce ar face el? 

Tânăra nu se opri. 

— Vittoria, n-am fost întrutotul sincer cu tine. 

Parcă fără voia ei, paşii i se răriră. 

— Nu ştiu ce-a fost în mintea mea, continuă directorul. 
Încercam doar să te protejez. Spune-mi ce vrei. Trebuie să 
colaborăm. 

Vittoria se opri, dar nu întoarse capul: 

— Vreau să găsim antimateria. Şi vreau să aflu cine mi-a 
ucis tatăl. 

Kohler oftă: 

— Vittoria, ştim deja cine l-a ucis pe tatăl tău. Îmi pare 
rău. 

Acum, tânăra se întoarse: 

— Poftim? 

— Nu ştiam cum să-ţi spun. Este greu să... 

— Ştii cine l-a ucis pe tatăl meu? 

— Avem o idee bine fondată, da. Ucigaşul a lăsat în urmă 
un fel de carte de vizită. Din acest motiv l-am chemat pe 
domnul Langdon. Grupul care a revendicat asasinatul este 
specialitatea domniei sale. 

— Grupul? Un grup terorist? 

— Vittoria, au furat un sfert de gram de antimaterie! 

Tânăra îşi întoarse privirile spre profesorul care aştepta 
în celălalt capăt al încăperii. Totul părea să capete sens 
acum. „Asta explică în parte secretomania lor.” Era uimită 
că nu-şi dăduse seama mai devreme. La urma urmei, 
Kohler chemase autorităţile. Pe cele potrivite. Acum părea 
clar. Robert Langdon era american, un tip conservator, 
dintr-o bucată şi, în mod evident, inteligent. „Ce altceva ar 
fi putut fi?” Dintr-o dată, simţi un val de speranţă şi se 
întoarse spre el: 

— Domnule Langdon, vreau să ştiu cine l-a ucis pe tatăl 
meu. Şi mai vreau să ştiu dacă agenţia dumneavoastră 
poate găsi antimateria. 

— Agenţia mea? bâigui profesorul. 

— Eşti de la CIA, presupun. 


Kohler interveni: 

— Domnul Langdon este profesor de istoria artei la 
Universitatea Harvard. 

Vittoria simţi cum un val de gheaţă o cuprinde. 

— Profesor de... artă? 

— Este specialist în simbolistica diverselor culte. Vittoria, 
credem că tatăl tău a fost ucis de un cult satanic. 

Fiziciana auzi cuvintele, însă sensul lor părea să nu-i 
pătrundă în minte. „Un cult satanic!” 

— Grupul care revendică responsabilitatea se 
autointitulează ///uminati. 

Vittoria se uita când la unul, când la altul, întrebându-se 
dacă totul nu era cumva doar un soi de glumă perversă: 

— Illuminati? Acei Illuminati din Bavaria? 

Kohler o privi încremenit: 

— Adică ai auzit despre ei? 

Tânăra simţi cum lacrimi de frustrare îi împânzesc ochii: 

— Illuminati din Bavaria: Noua Ordine Mondială. jocurile 
pe computer ale lui Steve Jackson. Jumătate dintre băieţii 
de aici le joacă pe Internet. Dintr-o dată vocea i se frânse: 
Dar nu înţeleg... 

Kohler îi aruncă lui Langdon o privire nedumerită, iar 
acesta încuviinţă: 

— Un joc popular. O veche confrerie care pune stăpânire 
pe planetă. Semiistoric. Nu ştiam că a ajuns şi în Europa. 

— Ce tot vorbiţi acolo? izbucni ea. //luminati? E doar un 
joc pe computer! 

— Vittoria, interveni Kohler, ///uminati este grupul care a 
revendicat uciderea tatălui tău. 

Încercând din toate puterile să-şi reţină lacrimile, tânăra 
se strădui să se controleze şi să evalueze situaţia în mod 
logic. Dar cu cât se concentra mai tare, cu atât înţelegea 
mai puţin. Tatăl ei fusese asasinat. La CERN se înregistrase 
o gravă încălcare a securităţii. Undeva în lume se afla o 
bombă cu ceas, iar ea era responsabilă pentru acest lucru. 
Şi, în plus, directorul apelase la un profesor de artă pentru 
a-i ajuta să localizeze o confrerie legendară a sataniştilor. 


Dintr-o dată, se simţi singură. Dădu să plece, dar Kohler îi 
tăie calea şi duse o mână la buzunar. Scoţând o coală de 
hârtie mototolită, i-o întinse. 

Vittoria se trase înapoi îngrozită, la vederea faxului. 

— L-au marcat, şopti directorul. l-au înfierat pieptul. 


28 


Secretara Sylvie Baudelogque era deja îngrozită. Se foia 
fără astâmpăr în faţa biroului gol al lui Kohler. „Pe unde 
naiba umblă omul ăsta? Şi ce să fac eu?” 

Ziua fusese una foarte bizară. Desigur, orice zi de lucru 
pentru Maximilian Kohler putea deveni stranie, dar 
directorul fusese azi într-o formă de zile mari. 

— Găseşte-mi-l pe Leonardo Vetra! îi ceruse de 
dimineaţă, când venise la birou. 

Conştiincioasă, Sylvie îi trimisese apeluri pe pager, îi 
telefonase şi îi expediase câteva e-mail-uri. Nimic. 

Aşa că directorul pornise în trombă, probabil pentru a-l 
găsi el însuşi pe Vetra. Când revenise, după câteva ore, 
Kohler nu arăta deloc bine - nu că ar fi arătat vreodată cu 
adevărat bine, dar acum părea mai rău decât de obicei. Se 
încuiase în biroul său şi secretara îl auzea prin uşă folosind 
modemul, faxul, telefonul. Apoi plecase din nou în aceeaşi 
viteză şi de atunci nu se mai întorsese. 

Sylvie se hotărâse să ignore aceste toane, considerându- 
le doar un alt episod din melodrama kohleriană, dar începu 
să se îngrijoreze când directorul nu revenise pentru 
injecţiile zilnice; starea sănătății sale impunea 
administrarea unui tratament regulat şi ori de câte ori 
directorul se abătea de la el, rezultatele erau dintre cele 
mai neplăcute: şoc respirator, accese de tuse şi o 
alergătură nebună a personalului sanitar. Uneori Sylvie îşi 
spunea că Maximilian Kohler dorea să se omoare. 

Se gândi să-l cheme pe pager, dar ştia că orgoliul lui nu 
accepta dădăceala. Săptămâna trecută se înfuriase atât de 
rău când un colaborator îi arătase puţină compasiune, încât 
se ridicase pe picioarele-i tremurânde şi aruncase cu o 
mapă în capul omului. „Regele” Kohler putea fi surprinzător 
de agil când era pisse&. 


2 Furios, iritat, în franceză în original. 


În momentul de faţă însă, grija pentru sănătatea lui 
Kohler trecuse pe planul al doilea, fiind înlocuită de o 
problemă mult mai presantă. Cu cinci minute în urmă o 
sunase o centralistă agitată, care îi spusese că are un apel 
urgent pentru director. 

— Nu este disponibil, replicase Sylvie. 

Apoi centralista CERN îi spusese de la cine era apelul, iar 
secretara râsese cu jumătate de gură: 

— Şi identitatea apelantului poate fi confirmată...? 
înţeleg. Bine. Îmi poţi spune despre ce este...? 

Auzind răspunsul, Sylvie oftă: 

— Nu. În regulă. Spune-i să aştepte. Îl voi găsi imediat pe 
domnul director. Da, înţeleg. Mă voi grăbi. 

Dar nu reuşise să-l găsească. Sunase de trei ori pe 
telefonul lui mobil şi de fiecare dată primise acelaşi mesaj: 
„Abonatul contactat nu este în zona de acoperire”. 

„În afara zonei? Dar cât de departe putuse să plece?” Aşa 
că Sylvie îl apelase prin pager. De două ori. Fără răspuns. 
Aşa ceva nu-i stătea în fire directorului. li trimisese apoi un 
e-mail pe laptop. Nimic! De parcă omul dispăruse de pe 
faţa pământului. 

Furios, iritat, în franceză în original. 

„Şi eu ce fac acum?” se întrebă secretara. 

În afară de a pleca ea însăşi să-l caute prin tot 
complexul, Sylvie ştia că nu mai există decât o singură 
modalitate de a-l contacta. Nu va fi deloc mulţumit, însă 
tipul de la telefon nu era unul pe care să-l laşi să aştepte. 
Şi, după cum se părea, nici nu ar fi acceptat să i se spună 
că directorul nu putea fi găsit. 

Surprinsă de îndrăzneala ei, Sylvie se hotărî. Intră în 
biroul lui Kohler şi se apropie de o cutie de metal fixată pe 
zidul din spatele mesei de lucru. O deschise, studie o clipă 
butoanele şi îl găsi repede pe cel bun. 

Apoi trase adânc aer în piept şi luă microfonul. 


29 


Vittoria nu-şi amintea cum ajunseseră în liftul principal, 
dar acolo erau. Urcau. Kohler se afla în spatele ei, respirând 
din ce în ce mai greu. Privirea îngrijorată a lui Langdon 
trecea parcă prin ea fără a o vedea. Îi luase faxul din mână 
şi-l pusese în buzunarul hainei, departe de ochii ei, dar 
imaginea îi rămăsese încă vie în memorie. 

Lumea Vittoriei părea să se piardă undeva în neguri. 
„Papa! ” Mintea îi zbură la el; pentru o clipă, în oaza liniştită 
a amintirilor, Vittoria era din nou împreună cu tatăl ei. Avea 
nouă ani şi se rostogolea la vale pe o coastă de deal, 
printre flori de colţ, cerul elveţian boltindu-se deasupra ei: 

— Papa! Papa! 

Leonardo Vetra râdea alături de ea: 

— Ce este, îngeraş? A 

— Papa! chicotise ea, cuibărindu-se lângă el. Intreabă-mă 
ce materie am! 

— Dar ne distrăm atât de bine, drăguţa mea! De ce să-ţi 
amintesc acum de şcoală? 

— Tu întreabă-mă! 

— Bine! Ce materie ai? 

Vittoria începuse imediat să râdă: 

— Ce materie? Toate materiile! Totu/ e materie! Pietrele! 
Copacii! Atomii! Chiar şi bursucii! Totul e materie! 

El începuse să râdă: 

— Tu ţi-ai dat seama de asta? 

— Sunt deşteaptă, nu? 

— Mica mea Einstein! 

Vittoria însă se încruntase: 

— Avea un păr caraghios! l-am văzut fotografia. 

— Da, dar mintea îi era ascuţită. Ti-am povestit ce a 
demonstrat el, nu-i aşa? 

— Tată! exclamase ea, cu ochii măriţi de teamă. Nu! A; 
promis! 


— E = mc2! o gâdilase el, jucăuş. E = mc2. 

— Nu vreau matematică! i-am spus, doar! Urăsc 
matematica! 

— Mă bucur c-o urăşti. Fiindcă fetele nu au voie să înveţe 
matematica. 

Vittoria încremenise: 

— N-au voie? 

— Desigur că nu. Toată lumea ştie asta. Fetele se joacă 
cu păpuşi. Băieţii învaţă matematică. Fetitele nu au nicio 
treabă cu matematica. Nici măcar nu-mi este permis să 
stau de vorbă cu ele despre matematică. 

— Ce?! Dar asta nu-i drept! 

— Regulile sunt reguli. Niciun pic de matematică pentru 
fetiţe. 

Vittoria îi aruncase o privire teribilă: 

— Dar păpuşile sunt plicticoase! 

— Îmi pare rău. Ţi-aş putea povesti despre matematică, 
dar, dacă aş fi prins... 

Şi Leonardo Vetra aruncase priviri temătoare în jur, spre 
dealurile pustii. Vittoria se uitase şi ea atentă în lături şi 
apoi şoptise: 

— Bine, povesteşte-mi încet. 

Hurducăitul liftului o trezi din reverie. Vittoria deschise 
ochii. Tatăl ei dispăruse. 

Realitatea năvăli din nou în conştiinţa ei, ca o gheară de 
gheaţă. Ridică ochii spre Langdon. Compasiunea din 
privirile lui semăna cu atingerea caldă a unui înger păzitor, 
mai cu seamă pe fondul imaginii reci a lui Kohler. 

Un unic gând începu să-i sfredelească mintea, neobosit: 

„Unde este antimateria?” 

Cumplitul răspuns se afla la numai câteva clipe distanţă. 


30 


„Maximilian Kohler este rugat să sune imediat la biroul 
său.” 

Lumina orbitoare a soarelui îi izbi ochii atunci când uşile 
liftului se deschiseră şi Langdon păşi în holul principal. 
Înainte ca ecoul cuvintelor rostite la megafon să se stingă, 
toate dispozitivele electronice de pe scaunul lui Kohler 
începură să piuie, să ţiuie şi să bipăie simultan. Pagerul. 
Telefonul. Laptopul. Directorul privi cu aparentă surprindere 
luminiţele intermitente. Ajunsese din nou în zona de 
semnal. 

— Domnul director Kohler este rugat să sune la biroul 
său! 

Auzul numelui său la staţia de amplificare păru să-l ia 
prin surprindere. 

Înălţă ochii, cu un aer mânios, ce se transformă aproape 
imediat în îngrijorare. Privirile i se încrucişară cu ale lui 
Langdon şi ale Vittoriei. Cei trei rămaseră o clipă nemişcaţi, 
de parcă tensiunile dintre ei se dizolvaseră, înlocuite de o 
unică presimţire. 

Kohler îşi desprinse telefonul mobil de pe braţul 
scaunului. Formă un număr de interior şi îşi înăbuşi un alt 
acces de tuse. Vittoria şi Langdon aşteptau. 

— Eu sunt... Kohler, spuse directorul, cu o voce 
astmatică. Da? Am fost în subteran şi n-am avut semnal. 

Apoi ascultă câteva clipe, ochii cenuşii mărindu-i-se 
treptat: 

— Cine? Da, fă-mi legătura! Şi după o pauză, reluă: Alo? 
Sunt Maximilian Kohler. Director al CERN. Cu cine vorbesc? 

Vittoria şi Langdon priveau în tăcere, în timp ce Kohler 
asculta. 

— Ar fi preferabil, spuse directorul în cele din urmă, să nu 
vorbim despre această problemă prin telefon. Vin acolo 
imediat. După un nou acces de tuse, continuă: Ne 


întâlnim... la... Aeroportul Leonardo da Vinci. În patruzeci 
de minute. 

Directorul părea că nu-şi mai poate controla respiraţia. 
Înecându-se, tuşind, abia reuşi să mai rostească: 

— Localizaţi imediat conteinerul... Vin acum. 

Apoi îşi închise telefonul. Vittoria se apropie de el, dar 
Kohler nu mai putea vorbi. Langdon privi cum tânăra 
deschide din nou celularul şi formează numărul infirmeriei. 
El însuşi se simţea ca o corabie la marginea unei furtuni: 
zgâlţâit, dar detaşat. 

„Ne întâlnim la Aeroportul Leonardo da Vinci”! Cuvintele 
lui Kohler îi răsunau încă în minte. 

Umbrele incerte care-i înneguraseră gândurile întreaga 
dimineaţă se concretizară instantaneu într-o imagine clară. 
Încă pradă unei vagi nedumeriri, simţi cum o uşă se 
deschide undeva în interiorul lui... ca şi cum un prag mistic 
ar fi fost depăşit. „Ambigrama. Preotul-om de ştiinţă ucis. 
Antimateria. Şi acum... ţinta.” Aeroportul Leonardo da Vinci 
nu putea însemna decât un singur lucru. Într-o frântură de 
secundă, Langdon îşi dădu seama că tocmai trecuse de 
cealaltă parte a barierei. Acum credea. 

„Cinci kilotone. Să fie lumină!” 

Doi infirmieri îşi făcură apariţia, alergând din celălalt 
capăt al bolului, în uniforme albe. Îngenuncheară lângă 
Kohler şi-i puseră pe faţă o mască de oxigen, în timp ce 
lucrătorii aflaţi în trecere se opriseră şi priveau. 

Directorul inspiră adânc de două ori, îşi smulse masca şi, 
încă gâfâind în căutarea aerului, privi spre Langdon şi 
Vittoria: 

— Roma. 

— Roma? întrebă ea. Antimateria se află în Roma? Cine a 
telefonat? 

Figura lui Kohler era schimonosită, iar ochii îi luceau, 
apoşi: 

— Elveţienii... 

Dar se sufocă şi infirmierii îi puseră din nou masca. În 
vreme ce se pregăteau să-l ducă spre infirmerie, Kohler 


apucă braţul lui Langdon. 

Profesorul încuviinţă cu o mişcare a capului. Ştia. 

— Duceţi-vă... şuieră directorul pe sub mască. Duceţi- 
vă... şi sunaţi-mă... 

Infirmierii îi împingeau deja scaunul. 

Vittoria rămăsese  încremenită, privindu-l cum se 
îndepărtează. Apoi se răsuci spre Langdon: 

— Roma? Dar... ce era cu elvetieni? 

Langdon îşi puse o mână pe umărul ei, şoptind abia auzit: 

— Garda Elvețiană. Santinelele Cetăţii Vaticanului. 


31 


Avionul X-33 se înălţă şi porni spre sud, spre Roma. La 
bord, Langdon şedea tăcut. Ultimele cincisprezece minute 
se scurseseră învăluite parcă într-o ceaţă deasă. Acum, că-i 
relatase Vittoriei totul despre ///uminati şi despre ura 
acestora împotriva Vaticanului, amploarea situației 
începuse să devină mai clară chiar şi pentru el însuşi. 

„Ce naiba fac eu aici? se întrebă. Ar fi trebuit să mă 
întorc acasă atunci când am avut ocazia!” Undeva, în 
adâncul său, ştia însă că această ocazie nu va mai exista. 

Logica îl îndemnase frenetic să plece înapoi, la Boston. Și 
totuşi, interesul profesional îi înăbuşise într-un fel instinctul 
prudenţei. Tot ce ştiuse şi crezuse despre dispariţia 
confreriei se dovedea acum o strălucită înşelătorie, şi o 
parte din fiinţa sa voia dovezi. De asemenea, mai era şi 
acea problemă de conştiinţă. Kohler fiind bolnav, Vittoria 
rămăsese singură, iar el îşi dădea seama că, dacă 
informaţiile pe care le deţinea despre Illuminati îi puteau fi 
de vreun folos, avea obligaţia morală să nu se dea lao 
parte. 

Şi totuşi, mai era şi altceva. Deşi-i era ruşine să 
recunoască, vestea privind amplasarea antimateriei îi 
stârnise oroare nu numai prin prisma vieților omeneşti 
periclitate, ci şi din alt punct de vedere. 

Arta. 

Cea mai amplă colecţie de artă a lumii stătea acum pe o 
bombă cu ceas. Muzeul Vatican adăpostea, în 1 407 săli, 
peste 60 000 de exponate nepreţuite: Michelangelo, da 
Vinci, Bernini, Botticelli. „Oare, la nevoie, ar fi fost posibilă 
evacuarea tuturor acestor opere de artă? Aproape sigur că 
nu.” Multe exponate erau sculpturi, extrem de grele şi de 
voluminoase. Fără a mai ţine seama că unele dintre cele 
mai de seamă comori ale Vaticanului erau arhitecturale: 
Capela Sixtină, Bazilica San Pietro, celebra scară în spirală 


a lui Michelangelo, ce ducea spre Museo Vaticano - 
nepreţuite mărturii ale geniului creator uman. „Oare cât 
timp a mai rămas din cele douăzeci şi patru de ore ale 
conteinerului?” 

— Îţi mulţumesc fiindcă ai venit cu mine, îi spuse Vittoria 
cu o voce moale. 

Langdon se trezi din visare şi ridică ochii. Tânăra şedea 
în celălalt bord. Chiar şi în lumina fluorescentă atât de 
„dură” din cabină, trupul ei iradia pace şi stăpânire de sine, 
ca o aură magnetică. Răsuflarea ei părea mai profundă 
acum, de parcă în ea se aprinsese o scânteie, un instinct de 
autoconservare, o nevoie de dreptate şi de răzbunare, 
alimentată de dragostea filială. 

Nu avusese timp să-şi schimbe pantalonii scurţi şi bluza 
fără mâneci cu care se întorsese din Baleare, iar acum 
pielea ei bronzată i se făcuse ca de găină în aerul rece al 
avionului. Instinctiv, Langdon îşi scoase haina şi i-o întinse. 

— Cavalerism american? întrebă ea, dar acceptă sacoul 
şi-i mulţumi tăcut. 

Avionul străbătu o zonă cu turbulenţe şi Langdon simţi un 
fior de spaimă. Cabina lipsită de ferestre părea iarăşi mică, 
înghesuită, şi profesorul încercă să-şi imagineze că se află 
undeva, pe câmp, într-un spaţiu deschis. Incercarea era 
într-un fel ironică, ştia acest lucru; la urma urmei, pe câmp, 
într-un spaţiu deschis, se aflase atunci când se întâmplase. 
„Beznă care te zdrobeşte...” Îşi alungă amintirea din minte. 
„Nu-i decât poveste veche!” 

Vittoria îl privea: 

— Crezi în Dumnezeu, domnule Langdon? 

Cuvintele ei îl luară prin surprindere, iar tonul curios din 
vocea tinerei era chiar mai descumpănitor decât întrebarea 
în sine. „Ce vrea să spună? Auzi: dacă cred în Dumnezeu?” 
Sperase la un subiect de conversaţie mai uşor, aşa, pentru 
trecerea timpului în avion. 

„O adevărată enigmă spirituală, îşi spuse, aşa mă 
consideră prietenii.” Deşi studiase ani de zile religia, 
Langdon nu era un tip religios. Respecta puterea credinţei, 


atitudinea binevoitoare a Bisericii, forţa pe care religia o 
conferea anumitor oameni... dar suprimarea intelectuală a 
neîncrederii, imperativă pentru a putea „crede” cu 
adevărat, fusese totdeauna un obstacol de netrecut pentru 
mintea lui analitică. 

— Vreau să cred, se surprinse răspunzând. 

Replica Vittoriei nu avea nicio nuanţă critică sau de 
provocare: 

— Şi atunci, de ce n-o faci? 

— Păi, nu-i chiar atât de uşor, surise el. Credinţa impune 
veritabile salturi în gol ale convingerilor - acceptarea 
mintală a miracolelor, a Imaculatei Concepții, intervenţiile 
divine... Şi apoi, mai sunt şi codurile de conduită. Biblia, 
Coranul, scrierile budiste... toate implică cerinţe similare - 
şi pedepse identice. Toate susţin că, dacă nu trăieşti 
conform unui cod anume de comportament, te paşte iadul. 
Eu nu-mi pot imagina un Dumnezeu care să acţioneze 
astfel. 

— Sper că nu le permiţi şi studenţilor să ocolească 
întrebările aşa cum ai făcut-o dumneata acum. 

Replica ei îl luase pe neaşteptate: 

— Poftim? 

— Domnule Langdon, eu nu te-am întrebat dacă crezi în 
ceea ce spun oamenii despre Dumnezeu. Te-am întrebat 
dacă dumneata crezi în Dumnezeu. E o diferenţă între cele 
două. Scripturile nu-s altceva decât poveşti... legende şi 
relatări ale încercărilor omului de a-şi satisface nevoia de a 
înţelege sensul lumii şi al existenţei. Nu ţi-am cerut să faci 
o analiză a literaturii religioase. Voiam doar să ştiu dacă tu 
crezi în Dumnezeu. Când te uiţi la cerul plin de stele, simţi 
răsuflarea divină? Eşti conştient, în interiorul fiinţei tale, că 
priveşti lucrarea lui Dumnezeu? 

Langdon cugetă câteva clipe, tăcut. 

— Sunt prea indiscretă, se scuză Vittoria. 

— Nu, doar că... 

— Sunt sigură că în clasă dezbaţi împreună cu studenţii 
probleme de credinţă. 


— Nenumărate. 

— Şi îmi imaginez că îţi asumi de fiecare dată rolul 
avocatului diavolului, pentru a incita opiniile pro şi contra. 

— Probabil că experienţa didactică nu ţi-e străină, zâmbi 
Langdon. 

— Ba da, însă am învăţat de la un adevărat maestru. 
Tata putea argumenta cu aceeaşi uşurinţă pe ambele feţe 
ale unei benzi Mobius. 

Langdon râse, amintindu-şi de ingenioasa alcătuire a 
benzii Mobius - un inel răsucit de hârtie care, din punct de 
vedere tehnic, are o singură faţă; el o văzuse pentru prima 
dată în lucrările lui M. C. Escher. 

— Pot să-ţi spun o întrebare, doamnă Vetra? 

— Spune-mi Vittoria. „Doamnă Vetra” parcă mă 
îmbătrâneşte. 

Langdon suspină neauzit, deodată conştient de propria 
vârstă. 

— Vittoria, sunt Robert. 

— Spuneai ceva despre o întrebare. 

— Da. Ca om de ştiinţă şi fiică a unui preot catolic, ce 
crezi tu despre religie? 

Vittoria îşi dădu la o parte o şuviţă de păr de pe frunte: 

— Religia este ca limbajul sau vestimentația. Acceptăm 
doar variaţii uşoare de la practicile cu care am fost învăţaţi. 
In esenţă însă, toţi pretindem acelaşi lucru. Că viaţa are 
sens. Şi că îi suntem recunoscători Forţei care ne-a creat. 

Langdon era intrigat: 

— Susţii deci că religia adoptată - creştină sau 
musulmană, de pildă - nu depinde decât de locul în care te- 
ai născut? 

— Mi se pare evident. Uită-te la distribuţia marilor religii 
pe glob. 

— Aşadar, credinţa este întâmplătoare? 

— Deloc. Credinţa este universală. Modalităţile noastre 
specifice de a o înţelege şi transpune sunt aleatorii. Unii 
dintre noi se roagă lui lisus, alţii se îndreaptă spre Mecca, o 
a treia categorie studiază particulele subatomice... In final 


însă, cu toţii căutăm Adevărul, acel adevăr care este 
deasupra noastră şi dincolo de noi. 

Langdon şi-ar fi dorit ca şi studenţii lui să se exprime la 
fel de clar. La naiba, şi-ar fi dorit ca e/ însuşi să se exprime 
cu aceeaşi claritate! 

— Dar Dumnezeu? Crezi în Dumnezeu? 

După un moment lung de tăcere, Vittoria răspunse: 

— Ştiinţa îmi spune că Dumnezeu trebuie să existe. 
Mintea îmi spune că niciodată n-am să-L pot înţelege. lar 
inima îmi spune că nici nu trebuie s-o fac. 

„Mai concis de-atât nici nu se poate!” 

— Aşadar, crezi ca Dumnezeu este real, dar că nu-L vom 
putea înţelege niciodată. 

— O! N-o vom putea înţelege, replică ea, surâzând. 
Indienii voştri din America au dreptate. 

— Mama Terra... 

— Geea. Planeta e un organism viu, iar noi toţi suntem 
celule, fiecare cu rolul său specific. Interconectate. 
Susţinându-se una pe cealaltă. Şi susţinând întregul. 

Privind-o Langdon simţea pâlpâind în el ceva ce nu mai 
simţise de multă vreme. Ochii ei aveau o limpezime 
ademenitoare... la fel ca puritatea ce-i răzbătea din voce. 

— Domnule Langdon, aş vrea să-ţi pun o altă întrebare. 

— Robert, o corectă el. 

„ “Domnule Langdon» parcă mă îmbătrâneşte. Dar de 
fapt, chiar sunt bătrân!” 

— Dacă întrebarea mea nu te supără, Robert, cum de te- 
ai implicat în problema confreriei ///uminati? 

— Păi, banii au fost la mijloc. 

Pe chipul Vittoriei se citi dezamăgirea: 

— Banii? Consultanţă, vrei să spui? 

Langdon râse, dându-şi seama de confuzie: 

— Nu! M-am referit la bani ca monedă. 

Duse mâna la buzunar, scoase un teanc de bancnote şi 
extrase din el una de un dolar. 

— Am devenit fascinat de acest cult atunci când am aflat 
că moneda americană este plină de simboluri ///uminati. 


Ochii Vittoriei se îngustară, parcă neştiind dacă să-l ia în 
serios sau nu. Langdon îi întinse bancnota: 

— Uită-te pe spatele ei. Vezi Marea Pecete din stânga? 

— Te referi la piramidă? 

— Exact. Ştii ce legătură au piramidele cu istoria Statelor 
Unite? 

Vittoria ridică din umeri. 

— Exact! Absolut niciuna. 

— Şi atunci, de ce este simbolul central al Marii Peceţi a 
SUA? 

— Asta e o poveste mai ciudată. Piramida este un simbol 
ocult ce reprezintă o convergenţă spre înalt, spre sursa 
supremă a iluminării. Vezi ce se află deasupra ei? 

Vittoria studie bancnota: 

— Un ochi într-un triunghi. 

— Simbolul acesta se numeşte trinacria. Ai mai văzut 
altundeva ochiul în triunghi? 

— Păi, da, spuse ea după un moment de gândire. L-am 
mai văzut, dar nu ştiu sigur... 

— Este inscripţionat pe lojele masonice din lumea 
întreagă. 

— Simbolul acesta este masonic? 

— Nu. Este ///uminati. Ei îl numesc „delta strălucitoare” şi 
îl consideră un apel la o schimbare luminată. Ochiul 
semnifică abilitatea confreriei de a se infiltra pretutindeni şi 
de a supraveghea totul. Triunghiul strălucitor reprezintă 
iluminarea; totodată, aşa se scrie litera grecească delta, 
care este simbolul matematic pentru... 

— Schimbare. Tranziţie. 

Langdon surise: 

— Uitasem că discut cu un om de ştiinţă. 

— Vrei să spui deci că Marea Pecete a SUA este un apel 
la o transformare luminată, atotvăzătoare? 

— Unii ar numi-o Noua Ordine Mondială. 

Vittoria îl privi uimită, apoi ochii i se îndreptară din nou 
spre bancnotă: 

— Sub piramidă scrie Novus... Ordo... 


— Novus Ordo Seculorum. Înseamnă „Noua Ordine 
Laică”. 

— Laică, adică nereligioasăâ? 

— Nereligioasă, exact. Expresia arată clar obiectivul 
Illuminati, dar contrazice totodată textul înscris alături: /n 
God we trust - „În Dumnezeu ne încredem.” 

Tânăra părea derutată: 

— Dar cum au ajuns simbolurile astea pe cea mai 
puternică monedă a lumii? 

— Majoritatea specialiştilor cred că a fost „opera” 
vicepreşedintelui Henry Wallace - un mason de rang înalt, 
care, în mod cert, avea relaţii strânse cu Iluminati. Dacă 
era un membru al confreriei sau era doar influenţat de ea, 
nimeni nu ştie. Dar Wallace a fost cel care i-a sugerat 
preşedintelui alcătuirea Marii Peceţi. 

— Cum? Şi de ce ar fi acceptat preşedintele să... 

— Preşedintele în cauză era Franklin D. Roosevelt. 
Wallace i-a spus doar că Novum Ordum Seculorum se 
traduce prin New Deaf. 

Vittoria părea sceptică: 

— Şi Roosevelt n-a mai arătat simbolul nimănui înainte 
de a cere Trezoreriei să-i imprime pe bancnote? 

— N-a fost nevoie. El şi Wallace se aveau ca fraţii. 

— Ca fraţii? 

— Uită-te într-o carte de istorie, zâmbi Langdon. Franklin 
D. Roosevelt era un bine cunoscut mason. 


3 Politică economico-socială susţinuta de administraţia Roosevelt în 
anii 1933-1945 (n. tr.). 


32 


Langdon îşi ţinu răsuflarea în vreme ce avionul X-33 
cobori în spirală deasupra Aeroportului internaţional 
„Leonardo da Vinci”. Vittoria şedea în faţa lui, cu ochii 
închişi, ca şi cum s-ar fi străduit să ţină situaţia sub control. 
Aeronava ateriza şi se îndreptă spre un hangar particular. 

— Îmi pare rău pentru viteza redusă, se scuză pilotul. A 
trebuit să frânez; există reglementări privind zgomotul în 
zonele populate. 

Langdon îşi privi ceasul. Zburaseră timp de treizeci şi 
şapte de minute. 

Pilotul deschise uşa: 

— Îmi spune şi mie cineva ce s-a întâmplat? 

Nici Vittoria şi nici Langdon nu-i răspunseră. 

— Bine, replică el, întinzându-se alene. Imi pun muzică, 
dau drumul la aer condiţionat şi aştept aici. 


Soarele de după-amiază târzie strălucea. Langdon îşi 
aruncă peste umăr sacoul de tweed. Vittoria îşi ridică faţa 
spre cer şi trase adânc aer în piept, ca şi cum razele 
soarelui i-ar fi putut transmite un fel de energie 
supranaturală. 

„Ce ţi-e şi cu mediteranienii ăştia!” îşi spuse Langdon 
neauzit, deja asudat. 

— Îmi pari cam mărişor pentru desene animate! rosti 
Vittoria, fără a deschide ochii. 

— Poftim? 

— Ceasul de la încheietură. L-am remarcat când eram în 
avion. 

Langdon roşi uşor. Era obişnuit cu remarcele caustice la 
adresa ceasului său de mână. Exemplarul de colecţie cu 
Mickey Mouse pe cadran era un cadou primit în copilărie de 
la părinţi. În ciuda aspectului caraghios al şoricelului ce 
indica ora cu braţele întinse în lături, acesta era singurul 


ceas pe care-l purtase vreodată. Rezistent la apă şi 
fluorescent pe întuneric, era perfect pentru turele de bazin 
înot sau pentru plimbările pe aleile întunecoase ale 
campusului, seara. Când studenţii îi chestionau gusturile, le 
răspundea că purta acel ceas pentru a-şi aminti să-şi 
păstreze mereu inima tânără. 

— E ora şase. 

Vittoria încuviinţă în tăcere, tot cu ochii închişi: 

— Cred că vine legătura noastră. 

Langdon auzi huruitul îndepărtat al unui motor, privi spre 
sursa sunetului şi simţi un gol în stomac. Dinspre nord, 
traversând pe deasupra pistei, se apropia un elicopter. Mai 
călătorise odată cu elicopterul, în Valea Palpa din Anzi, pe 
când studia liniile de la Nazca, şi nu-i plăcuse deloc. „O 
cutie de pantofi zburătoare!” După o dimineaţă de drumuri 
cu avionul ultrarapid, sperase că Vaticanul va trimite după 
ei o maşină. 

„Ei bine, se pare că nu.” 

Elicopterul încetini deasupra lor, pluti la punct fix pentru 
câteva secunde şi apoi cobori spre pista din faţă. Era alb şi 
avea imprimat pe lateral un blazon - două chei încrucişate 
deasupra unui scut şi a coroanei papale. Langdon cunoştea 
bine simbolul: era sigiliul tradiţional al Vaticanului, simbolul 
sacru al Sfântului Scaun - de fapt, vechiul tron al Sfântului 
Petru. 

„Elicopterul sfânt”, mormăi el, privind aterizarea 
aeronavei. Uitase că Vaticanul dispunea de o chestie ca 
asta, pentru a-l transporta pe papă la aeroport, la diverse 
întruniri sau la palatul său de vară de la Gandolfo. El, unul, 
ar fi preferat, cu siguranţă, o maşină. 

Pilotul sări din cockpit şi se apropie de ei. Acum Vittoria 
părea alarmată: 

— Asta e pilotul nostru? 

Langdon îi înţelegea îngrijorarea: 

— A zbura sau a nu zbura. Aceasta-i întrebarea. 

Pilotul părea desprins dintr-un vodevil. Tunica sa bufantă 
era dungată în auriu şi albastru strălucitor; pantalonii până 


la genunchi şi jambierele se încadrau în acelaşi tipar. În 
picioare avea încălțări late, ca nişte papuci, iar pe cap purta 
o beretă neagră. 

— Uniforma tradițională a Gărzii Elveţiene, îi explică 
Langdon. Concepută de Michelangelo însuşi. 

Când omul se apropie, profesorul adăugă: 

— Trebuie să recunosc că nu e una dintre cele mai 
grozave creaţii ale maestrului! 

În ciuda aspectului său burlesc, Langdon nu se îndoia de 
profesionalismul pilotului, care se apropie de ei cu aceeaşi 
rigiditate şi demnitate ca orice căpitan al celor mai de 
seamă forţe aeriene din lume. Profesorul citise de multe ori 
despre severele cerinţe pe care trebuia să le îndeplinească 
o persoană pentru a deveni membru al reputatei Gărzi 
Elveţiene. Recrutaţi din cele patru cantoane catolice ale 
Elveţiei, candidaţii erau în mod obligatoriu cetăţeni 
elveţieni cu vârsta cuprinsă între nouăsprezece şi treizeci 
de ani, înalţi de cel puţin 1,70 m, pregătiţi de Armata 
Elvețiană şi, obligatoriu, necăsătoriți. Acest corp militar era 
invidiat de toate guvernele lumii şi constituia cea mai 
devotată şi mai bine pregătită forţă de securitate din lumea 
întreagă. 

— Sunteţi de la CERN? întrebă pilotul când ajunse în faţa 
lor. Vocea lui avea inflexiuni de oţel. 

— Da, domnule. 

— Aţi sosit foarte repede, replică elveţianul, privind cu 
interes aeronava X-33. Apoi se întoarse spre Vittoria: 
Doamnă, aveţi cumva şi alte haine? 

— Poftim? 

Omul făcu semn spre picioarele ei: 

— Nu este permis accesul cu pantaloni scurţi în Cetatea 
Vaticanului. 

Langdon urmă privirea pilotului şi se încruntă. Uitase. 
Vaticanul nu accepta picioarele goale deasupra 
genunchiului - atât la bărbaţi, cât şi la femei. Această 
regulă constituia o cerinţă a respectului datorat al oraşului 
sfânt. 


— Asta-i tot ce am, răspunse Vittoria. Am venit pe fugă. 

Pilotul clătină din cap, vădit nemulţumit, apoi se răsuci 
spre Langdon: 

— Aveţi la dumneavoastră vreo armă? 

„Vreo armă?” exclamă el în sinea sa. N-am nici măcar 
lenjerie de schimb! Şi clătină din cap. 

Omul se aplecă şi începu să-i pipăie picioarele, de la 
pantofi în sus. „Toma necredinciosul!” Mâinile urcau, 
ajungând prea aproape de zona inghinală; în cele din urmă, 
trecură la piept şi la umeri. În mod aparent mulţumit, 
elveţianul se întoarse spre Vittoria şi o măsură din ochi. 
Tânăra se încruntă: 

— Nici să nu te gândeşti! 

Pilotul o fixă cu o privire în mod clar menită s-o 
intimideze. Ea însă nu clipi. 

— Ce este asta? întrebă el, arătând cu mâna o umflătură 
în buzunarul pantalonilor ei scurţi. 

Vittoria scoase telefonul mobil extraplat. Elveţianul îl luă, 
îl butonă şi, satisfăcut că era doar un simplu telefon, i-l 
înapoie: 

— Vă rog să vă întoarceţi, îi ceru. 

Vittoria se supuse, întinse braţele în lateral şi se roti cu 
360 de grade. 

Pilotul o studie cu atenţie. Pentru Langdon era deja clar 
că şortul şi bluza strânse pe trup ale Vittoriei nu erau 
umflate decât acolo unde trebuia. Se părea că şi elveţianul 
ajunsese la aceeaşi concluzie: 

— Mulţumesc. Pe aici, vă rog! 

Elicopterul Gărzii Elveţiene aştepta. Vittoria urcă prima, 
cu aerul cel mai firesc, abia oprindu-se pentru o fracțiune 
de secundă când trecu pe sub rotorul în mişcare. Langdon 
rămase puţin în urmă. 

— N-avem şanse să vină o maşină?! strigă el pe jumătate 
în glumă către elveţianul care se aşezase la comenzi. 

Omul nu răspunse. Langdon ştia totuşi că, ţinând seama 
de stilul de şofat puţin nebunesc al romanilor, zborul cu 
elicopterul era mai sigur. Aşa că trase adânc aer în piept şi 


urcă, ferindu-se când trecu pe sub elice. În vreme ce pilotul 
încălzea motoarele, Vittoria îi strigă: 

— Aţi localizat conteinerul? 

Elveţianul privi peste umăr, cu o expresie nedumerită: 

— Ce să localizăm? 

— Conteinerul. Aţi telefonat la CERN referitor la 
conteiner! 

Omul ridică din umeri: 

— N-am idee despre ce vorbiţi. Azi am fost foarte 
ocupați. Mie comandantul mi-a spus să vin să vă iau. Asta-i 
tot ce ştiu. 

Vittoria îi aruncă lui Langdon o privire preocupată: 

— Fixaţi-vă centurile, vă rog, le ceru pilotul. 

Profesorul îşi încheie centura. Micul fuzelaj părea să se 
strângă şi mai mult în jurul lui. Apoi, cu un huruit parcă şi 
mai puternic, elicopterul se ridică şi coti brusc spre nord, 
spre Roma. 

„Roma... caput mundi”, locul în care a domnit odinioară 
Cezar, unde a fost crucificat Sfântul Petru. Leagănul 
civilizaţiei moderne. Şi în inima ei... o bombă cu ceas. 


33 


Văzută din avion, Roma e un labirint - un labirint 
indescifrabil de drumuri vechi, şerpuind printre clădiri, 
fântâni şi ruine. 

Elicopterul Vaticanului păstră o altitudine scăzută în timp 
ce traversa spre nord-vest, prin stratul de smog aruncat de 
traficul constant. Langdon privi în jos, spre furnicarul de 
motorete, autocare şi automobile Fiat mişunând în toate 
direcţiile. „Koyaanisgatsi”, îşi spuse, amintindu-şi termenul 
prin care indienii Hopi defineau „viaţa neechilibrată”. 

Vittoria stătea tăcută alături de el. 

Elicopterul viră, înclinându-se. 

Simţind cum stomacul îi ajunge în gât, Langdon continuă 
să privească în jos. Undeva, în zare, se zăreau ruinele 
Colosseumului. Acest amfiteatru, crezuse el dintotdeauna, 
era una dintre marile ironii ale istoriei. Devenită în prezent 
un demn simbol al culturii şi civilizaţiei umane, arena 
fusese construită pentru a găzdui timp de secole o serie de 
ceremonii barbare - prizonieri sfâşiaţi de lei înfometați, 
armate de sclavi luptându-se până la moarte, violuri în grup 
ale prizonierelor capturate de pe tărâmuri îndepărtate, 
decapitări şi castrări publice. „Era un fel de ironie a sorții - 
sau, poate, dimpotrivă - faptul că arena Colosseumului 
servise ca model pentru stadionul de fotbal al Universităţii 
Harvard, unde în fiecare toamnă erau reînviate vechile 
tradiţii sălbatice... cohorte de suporteri pasionaţi, cerând 
zdrobirea echipei rivale, Yale.” 

În vreme ce elicopterul înainta spre nord, Langdon zări 
Forumul Roman - inima Romei precreştine. Coloanele 
golaşe păreau nişte pietre funerare stinghere într-un cimitir 
pe care metropola din jur reuşise, nu se ştie cum, să nu-l 
înghită. 

Spre vest, valea largă a Tibrului schiţa meandre uriaşe 
traversând oraşul. Chiar de sus se vedea că apa e adâncă. 


Vârtejurile create din loc în loc erau maronii, pline de 
aluviuni aduse de ploile abundente. 

— Drept în faţă, spuse pilotul, urcând ceva mai sus. 

Vittoria şi Langdon se aplecară în scaune şi o văzură 
imediat. Ca un munte ridicându-se dintre ceţurile dimineţii, 
o cupolă uriaşă se înălța deasupra stratului de smog 
alburiu: Bazilica San Pietro. 

— Ei, pe asta Michelangelo chiar a reuşit-o! îi spuse 
Langdon Vittoriei. 

Până acum nu mai văzuse bazilica din avion. Fațada de 
marmură strălucea intens în soarele după-amiezei. Decorat 
cu 140 de statui reprezentând sfinţi, martiri şi îngeri, uriaşul 
edificiu era larg cât două terenuri de fotbal puse cap la cap 
şi lung cât şase. Interiorul său putea adăposti 60 000 de 
oameni... de peste o sută de ori mai mulţi decât întreaga 
populaţie a Vaticanului, cea mai mică ţară din lume. 

Incredibil totuşi, nici chiar o construcţie atât de 
impresionantă nu lăsa în umbră piaţa care o înconjura. O 
vastă întindere de granit, Piazza San Pietro constituia o 
uimitoare oază largă în mijlocul aglomerației din Roma. In 
faţa bazilicii, mărginind piaţa elipsoidală, 284 de coloane 
formau patru arce concentrice, aparent scăzând treptat în 
înălţime - un artificiu arhitectural menit să amplifice 
grandoarea pieţei. 

Privind magnificul ansamblu din faţa lui, Langdon se 
întrebă ce-ar spune Sfântul Petru dacă ar mai fi astăzi aici. 
Sfântul murise în chinuri cumplite, crucificat cu capul în jos, 
chiar în acest loc. Acum odihnea în cel mai sacru mormânt, 
adânc în măruntaiele pământului, exact sub cupola centrală 
a bisericii. 

— Cetatea Vaticanului, rosti pilotul pe un ton care nu 
părea nicidecum ospitalier. 

Langdon privi spre bastionul de piatră ce se ivise în faţa 
lor - fortificaţii impenetrabile în jurul complexului de 
clădiri... bizare metereze pământeşti de apărare a unei lumi 
spirituale a secretelor, puterii şi misterului. 

— Uite! 


Vittoria îl prinse pe Langdon de braţ, arătându-i cu 
gesturi repezi ceva în Piazza San Pietro, aflată chiar sub ei. 
Profesorul îşi lipi obrazul de fereastră şi privi în jos. 

— Acolo, insistă ea, cu degetul întins. 

Zona din spate a pieţei părea un fel de parcare în care se 
înghesuiau vreo zece camioane şi tiruri. Pe acoperişul 
fiecăruia se înălţau farfurii uriaşe ale antenelor de satelit. 
Toate erau inscripţionate cu nume familiare: Televisor 
Europea, Video Italia, BBC, United Press Internaţional. 

Langdon privea derutat, întrebându-se dacă nu cumva 
ştirea despre antimaterie devenise deja publică. Vittoria 
părea brusc încordată. 

— De ce e atâta presă aici? întrebă ea. Ce s-a întâmplat? 

Pilotul se întoarse şi aruncă o privire mirată peste umăr: 

— Ce s-a întâmplat? Dar nu ştiţi? 

— Nu! replică ea cu duritate în glas. 

— II Conclavo! începe în aproximativ o oră. Lumea 
întreagă e cu ochii pe noi. 

II Conclavo! 

Cuvântul îi răsună îndelung în urechi, înainte de a-l izbi 
ca un buldozer în piept. „// Concl/avo. Conclavul de la 
Vatican.” Cum de uitase? Era doar cea mai importantă ştire 
a zilei! 

Cu cincisprezece zile în urmă, după un mandat de 
doisprezece ani, extrem de popular în lumea întreagă, papa 
se stinsese din viaţă. Toate ziarele din lume publicaseră 
articole despre infarctul fatal al suveranului pontif survenit 
în somn - un deces neaşteptat, despre care se şoptea că ar 
fi fost cam suspect. Acum însă, conform tradiţiei, la 
cincisprezece zile după trecerea papei la cele veşnice, la 
Vatican urma să aibă loc // Conclavo - ceremonia sacră în 
cursul căreia 165 de cardinali din lumea întreagă - cei mai 
puternici oameni ai creştinătăţii - se reuneau în Cetatea 
Vaticanului pentru a alege un nou suveran pontif. 

„Toţi cardinalii din lume se află aici, astăzi”, îşi spuse 
Langdon, în vreme ce elicopterul zbura pe deasupra 
bazilicii. Sub el, cetatea papală se întindea între zidurile ei 


fortificate. „Întreaga structură de putere a Bisericii Catolice 
stă pe o bombă cu ceas.” 


34 


Cardinalul Mortati îşi lăsă privirile să lunece pe bolta 
decorată a Capelei Sixtine, încercând să găsească un 
moment de tăcută meditaţie. In jur se auzea murmurul 
cardinalilor din lumea întreagă. Prelaţii sporovăiau la 
lumina sfeşnicelor, şoptind entuziasmați şi consultându-se 
unii cu alţii în cele mai diverse limbi ale planetei, 
predominante fiind engleza, italiana şi spaniola. 

Lumina în interiorul capelei era de obicei delicată - razele 
piezişe ale soarelui pătrunzând în interior asemenea unor 
irizări venite din paradis - dar nu şi astăzi. Aşa cum cerea 
tradiţia, toate ferestrele capelei fuseseră acoperite cu 
draperii de catifea neagră. Astfel, nimeni din interior nu 
putea trimite semnale sau comunica în vreun fel cu 
exteriorul. In consecinţă, capela era învăluită într-un 
întuneric întrerupt doar de licărul luminărilor... o lumină 
tremurătoare ce părea să-i purifice pe toţi cei pe care-i 
atingea, conferindu-le o aură fantomatică... aidoma 
sfinţilor. 

„Ce privilegiat sunt, îşi spuse Mortati, fiindcă voi conduce 
acest Sfânt Conclav.” Cardinalii care aveau peste optzeci 
de ani nu mai erau eligibili pentru scaunul pontifical şi nu 
participau la conclav; la cei şaptezeci şi nouă de ani ai săi, 
Mortati era cel mai vârstnic dintre prelaţii prezenţi la 
Vatican şi de aceea fusese desemnat să conducă lucrările. 

Respectând tradiţia, cardinalii se reuniseră cu două ore 
înainte de conclav pentru a sporovăi unii cu ceilalţi şi a 
schimba impresii de ultim moment. La ora 19 urma să 
sosească şi şambelanul defunctului papă, care avea să 
rostească rugăciunea de deschidere, părăsind apoi capela. 
Garda Elvețiană va încuia după aceea uşile, închizându-i pe 
cardinali înăuntru şi sigilând astfel conclavul. Astfel va 
începe cel mai vechi şi cel mai secret ritual politic din 
lumea întreagă. Uşile Capelei Sixtine nu se vor mai 


deschide decât atunci când cardinalii vor fi decis care 
dintre ei va fi următorul papă. 

Conclavul! Chiar şi numele avea un înţeles tainic. Con 
clave înseamnă literal „încuiat cu cheia”. Cardinaliilor nu le 
era permis nici cel mai vag contact cu lumea de afară: 
niciun telefon, niciun mesaj, nicio şoaptă prin uşile închise, 
nicio influenţă din exterior. Astfel era asigurat faptul că 
înalții prelați vor avea Solum Deum prae oculis... „numai pe 
Dumnezeu în faţa ochilor”. 

În afara capelei, fireşte, presa aştepta, făcând supoziţii şi 
speculaţii cu privire la identitatea celui care va deveni 
păstorul miliardului de creştini catolici din lumea întreagă. 
Conclavurile erau adesea învăluite într-o atmosferă 
tensionată, de tratative politice şi nu o dată în decursul 
secolelor se întâmplase ca în dosul sfintelor uşi închise să 
aibă loc bătăi, otrăviri şi chiar asasinate. „Istorii vechi, îşi 
spuse Mortati. În această seară, conclavul va fi paşnic, 
senin, armonios şi, mai presus de toate, scurt.” 

Sau, cel puţin, aşa se spunea. _ 

Totuşi, între timp apăruse ceva neaşteptat. In mod 
ciudat, patru cardinali lipseau din capelă. Mortati ştia că 
toate ieşirile din Cetatea Vaticanului erau păzite şi cei patru 
nu puteau fi prea departe; cu toate acestea, acum, când 
abia dacă mai era o oră până la rugăciunea inaugurală, 
lipsa lor era deconcertantă. La urma urmei, absenţii nu 
erau nişte cardinali oarecare: erau cei patru. 

Cei patru aleşi. 

În calitatea sa de conducător al lucrărilor, Mortati 
trimisese deja vorbă Gărzii Elveţiene cu privire la absenţa 
cardinalilor, dar încă nu primise niciun răspuns. Ceilalţi 
prelați observaseră deja lipsa acestora şi acum schim-bau 
între ei şoapte îngrijorate. Dintre toți cardinalii, aceştia 
patru ar fi trebuit să fie punctuali! Mortati începu să se 
teamă că totuşi seara aceasta avea să fie una lungă. Nici n- 
avea idee cât de lungă. 


35 


Din motive de securitate şi de protecţie fonică, eliportul 
Vaticanului este amplasat în nord-vestul cetăţii, cât mai 
departe posibil de San Pietro. 

— Terra firma, anunţă pilotul când aterizară, apoi cobori 
şi deschise portiera glisantă. 

Langdon cobori primul şi întinse mâna pentru a o ajuta 
pe Vittoria, dar ea sărise deja pe pistă. Fiecare muşchi din 
trupul ei părea pregătit pentru un unic obiectiv: găsirea 
antimateriei înainte de a fi prea târziu. 

După ce întinse un parasolar pe parbrizul elicopterului, 
pilotul le făcu semn să se îndrepte spre o maşinuţă 
electrică de golf supradimensionată, care aştepta în 
apropiere. Vehiculul porni silențios, paralel cu frontiera 
vestică a Vaticanului - un bastion înalt de peste 
cincisprezece metri, suficient de gros pentru a stăvili chiar 
şi un atac cu tancuri. De-a lungul zidului, postați la intervale 
de cincizeci de metri, membri ai Gărzii Elveţiene 
supravegheau interiorul complexului. Maşinuţă viră abrupt 
la dreapta, pe Via della Osservatorio. Pe indicatoare, 
Langdon citi: Pa/azzo Governatorato, Collegio Ethiopiana, 
Basilica San Pietro, Capella Sistina. 

Drumul mergea paralel cu o clădire scundă, pe care 
scria: Radio Vaticana. 

„Acesta era deci locul din care, îşi spuse Langdon, 
transmitea cel mai ascultat post de radio al lumii, 
împărtăşind cuvântul Domnului milioanelor de ascultători 
de pe întregul mapamond.” 

— Attenzione! spuse pilotul, întrând brusc într-un 
giratoriu. 

Profesorului abia îi venea să-şi creadă ochilor văzând 
priveliştea ce i se deschise în faţă. „Giardini Vaticani.” 
Inima cetăţii. Drept înainte se zărea partea din spate 
impunătoare a bisericii San Pietro - o imagine pe care, îşi 


dădu el seama, foarte puţini oameni o puteau vedea. Spre 
dreapta se întindea Palatul Tribunalului, luxoasa reşedinţă 
papală ale cărei decoraţiuni baroce puteau rivaliza numai 
cu cele de la Versailles. Fațada severă a palatului 
Governatorato, centrul administrativ al Vaticanului, 
rămăsese în spatele lor. lar în faţă, spre stânga, se ridica 
masivul ansamblu rectangular al Musei Vaticani. Langdon 
ştia însă că de această dată nu va avea timp pentru a-l 
vizita. 

— De ce nu e nimeni pe aici? întrebă Vittoria, văzând 
aleile pustii. 

Elveţianul îşi privi ceasul negru, milităresc - un bizar 
anacronism sub mâneca bufantă a uniformei sale pitoreşti. 

— Cardinalii se află în Capela Sixtină, unde conclavul va 
începe în mai puţin de o oră. 

Langdon încuviinţă tăcut, amintindu-şi vag că înalții 
prelați obişnuiau să petreacă două ore în capelă, pentru a 
medita şi a schimba câteva cuvinte. Răgazul era menit că 
reînnoade vechile prietenii şi să detensioneze viitoarele 
alegeri. 

— Dar restul localnicilor şi personalul? 

— Accesul lor în cetate este interzis până când se vor 
încheia lucrările conclavului, din motive de securitate şi 
discreţie. 

— Şi când se încheie conclavul? 

— Numai Dumnezeu ştie, replică elveţianul. 

Cuvintele lui reflectau o realitate crudă. 


După ce opri maşinuţa pe pajiştea din spatele bisericii 
San Pietro, elveţianul îi conduse spre o piaţetă placată cu 
marmură. Traversând-o, se apropiară de zidul posterior al 
bazilicii şi pătrunseră într-o curticică triunghiulară, dincolo 
de Via Belvedere, printr-o serie de clădiri înghesuite unele 
în altele. Studiind istoria artei, Langdon reţinuse suficiente 
noţiuni de italiană pentru a înţelege indicatoarele spre 
Tipografia Vaticanului, Laboratorul de Restaurare a 
Tapiseriilor, Oficiul Poştal şi Biserica Santa Ana. Străbătând 


o altă piaţetă, ajunseră în sfârşit la destinaţie. 

Biroul Gărzii Elveţiene se află chiar alături de Il Corpo di 
Vigilanza, spre nord-est de bazilică, într-o clădire joasă din 
piatră. Pe ambele laturi ale intrării, ca două statui, stăteau 
de pază doi membri ai Gărzii Elveţiene. 

„La urma urmei, soldaţii ăştia nu arată chiar atât de ilar”, 
îşi spuse Langdon. Deşi înveşmântaţi în uniforma albastru- 
aurie, fiecare purta tradiționala „lance a Vaticanului” - un 
fel de suliță de doi metri cu vârful ascuţit ca o lamă - 
despre care se spunea că decapitase mii de mulsulmani în 
timpul cruciadelor din secolul al XV-lea. 

La apropierea celor doi necunoscuţi, paznicii înaintară cu 
un pas şi îşi încrucişară lănciile, blocând astfel intrarea. 
Unul din ei îşi îndreptă nedumerit ochii spre pilot: 

— / pantaloni, spuse el, arătând spre şortul Vittoriei. 

Pilotul le făcu semn să se retragă: 

— II comandante vuole vederli subito*. 

Paznicii se încruntară, dar făcură un pas în spate. 


înăuntru era răcoare. Birourile administrative nu 
semănau deloc cu ce şi-ar fi imaginat Langdon. In încăperile 
decorate şi impecabil mobilate se aflau picturi pe care orice 
muzeu din lume le-ar fi expus cu dragă inimă în galeria 
principală. 

Pilotul le indică o scară abruptă: 

— Jos, vă rog! 

Langdon şi Vittoria coborâră treptele albe de marmură, 
printre două şiruri de sculpturi reprezentând nuduri 
masculine. Fiecare statuie „purta” o frunză de smochin de o 
nuanţă uşor mai deschisă decât restul corpului. 

„Marea castrare”, suspină Langdon în sinea lui. 

Fusese una dintre cele mai oribile tragedii ale artei 
renascentiste. În 1857, Papa Pius al IX-lea a decis că 
reprezentarea fidelă a formelor masculine riscă să corupă 
bunele moravuri în interiorul Vaticanului. In consecinţă, a 


4 Comandantul doreşte să-i vadă imediat. — în italiană în original 
(n.tr.). 


luat o daltă şi un ciocan şi a distrus organele genitale ale 
tuturor nudurilor masculine din Vatican, mutilând astfel 
opere de Michelangelo, Bramante şi Bernini. Pentru a 
acoperi „cicatricele”, a folosit frunze de smochin din ipsos. 
Sute de sculpturi au fost astfel castrate; uneori Langdon se 
întreba dacă nu cumva exista pe undeva o grămada uriaşă 
de penisuri din marmură. 

— Pe aici, îi îndemnă elveţianul. 

Ajunseseră la capătul scărilor, în faţa unei uşi masive din 
oţel. Pilotul tastă un cod şi uşa se deschise. Langdon şi 
Vittoria intrară. 

Dincolo de prag se afla un haos organizat. 


36 


Biroul Gărzii Elveţiene. 

Langdon rămase o clipă în prag, uimit de disonanţa 
secolelor din faţa sa. |lncăperea era o bibliotecă 
renascentistă bogat decorată, cu rafturi încrustate, carpete 
orientale, tapiserii delicate... pe fondul cărora se detaşa un 
vălmăşag de aparate electronice de ultimă oră - şiruri de 
computere, faxuri, hărţi electronice ale Vaticanului şi 
televizoare ce transmiteau programul CNN. Bărbaţi în 
uniforme colorate scriau cu frenezie la computere şi 
ascultau atenţi în căştile lor futuriste. 

— Aşteptaţi aici, le spuse pilotul. 

Apoi se îndreptă spre celălalt capăt al camerei, unde un 
bărbat foarte înalt şi vânjos, într-o uniformă militară 
albastru-închis vorbea la un telefon mobil, stând atât de 
drept, încât părea aplecat pe spate. Pilotul îi spuse ceva, iar 
omul aruncă o privire spre Langdon şi Vittoria, apoi înclină 
din cap, se întoarse cu spatele şi îşi continuă convorbirea 
telefonică. 

Pilotul reveni la ei: 

— Comandantul Olivetti va discuta cu dumneavoastră 
imediat. 

— Mulţumim. 

Apoi pilotul ieşi din încăpere şi urcă scările de marmură. 

Langdon îl studie pe comandantul Olivetti, dându-şi 
seama că acesta deţinea, de fapt, comanda forţelor armate 
ale Vaticanului. Aşteptând alături de Vittoria, profesorul 
urmarea agitația din încăpere: ofiţerii pitoresc îmbrăcaţi 
alergau de colo-colo, strigând ordine în italiană. 

— Continua cercando! se răstea unul într-un telefon. 

— Probasti il museo? întreba altul. 

Langdon nu avea nevoie de cunoştinţe vaste de limba 
italiană pentru a înţelege că forţele de securitate din faţa sa 
se aflau în mijlocul unei intense acţiuni de căutare. Vestea 


rea era că, în mod evident, nu găsiseră încă antimateria. 

— Te simţi bine? o întrebă pe Vittoria. 

Fiziciana ridică din umeri, oferindu-i un surâs obosit. 

Când îşi termină, în sfârşit, convorbirea şi se apropie de 
ei, comandantul părea că devine tot mai masiv şi mai înalt 
cu fiecare pas pe care-l făcea spre ei. Langdon era şi el un 
tip înalt, deloc obişnuit să-şi privească interlocutorii de jos 
în sus, dar cu Olivetti situaţia se schimba. Se vedea clar că 
peste comandant trecuseră furtuni care îl căliseră şi-l 
oţeliseră. Părul său negru era tuns scurt, conform 
regulamentului militar, iar în ochi îi ardea acea fermitate 
dură pe care o oferă doar anii îndelungi de pregătire 
intensă. Mişcările îi erau scurte, precise şi rigide, iar casca 
minusculă fixată discret în spatele urechii îi dădea mai 
degrabă aerul unui agent al Serviciilor Secrete americane. 

Comandantul li se adresă într-o engleză cu accent. Vocea 
lui era uimitor de joasă pentru un om atât de masiv - ceva 
mai mult de o şoaptă, însă în ea răsuna aspra eficienţă a 
militarului. 

— Bună ziua, li se adresă el. Sunt comandantul Olivetti - 
Comandante Principale al Gărzii Elveţiene. Eu i-am 
telefonat directorului dumneavoastră. 

— Mulţumim pentru că ne-aţi primit, răspunse Vittoria, 
privind în sus spre el. 

Comandantul nu îi răspunse. Le făcu semn să-l urmeze 
şi-i conduse printre aparatele electronice spre o uşă 
laterală: 

— Intraţi! le spuse, deschizându-le uşa. 

Langdon şi Vittoria se pomeniră într-o cameră de control 
întunecată, în care un perete întreg de monitoare video 
oferea imagini în alb-negru ale diverselor locaţii din 
complex. Un tânăr stătea pe scaun şi urmărea imaginile 
atent. 

— Fuori! i se adresă Olivetti. 

Tânărul se ridică şi ieşi. 

Comandantul se apropie de unul dintre monitoare şi 
arătă spre el, apoi se întoarse spre oaspeţii săi: 


— Această imagine provine de la o cameră video ascunsă 
undeva în Cetatea Vaticanului. Aş vrea o explicaţie. 

Langdon şi Vittoria priviră monitorul, tresărind. Imaginea 
era clară. Fără umbră de îndoială. Era conteinerul cu 
antimaterie al CERN. În interiorul lui, o picătură licăritoare 
de lichid metalizat plutea amenințătoare, iluminată de 
clipitul ritmic al ceasului digital. În mod straniu, zona din 
jurul conteinerului părea cufundată într-o beznă totală, ca şi 
cum antimateria s-ar fi aflat într-un dulap sau într-o cameră 
obscură. In partea de sus a monitorului licărea un text 
suprapus: „Tansmisie directă - Camera numărul 86”. 

Vittoria privi ceasul digital al conteinerului pentru a 
vedea cât timp a mai rămas. 

— Mai puţin de şase ore, murmură ea privindu-l pe 
Langdon. 

Profesorul îşi verifică ceasul de la mână: 

— Aşadar, avem timp până la... 

Dar se opri, înghiţindu-şi cu greu nodul din gât. 

— Miezul nopţii, sfârşi Vittoria fraza în locul lui. 

Miezul nopţii! Aşadar omul nostru are ceva fler dramatic. 

Cel care furase conteinerul calculase totul cu precizie. O 
presimţire sumbră îl cuprinse pe Langdon, dându-şi seama 
că se afla chiar în „punctul fierbinte”. 

Şoapta lui Olivetti părea acum mai degrabă un şuierat: 

— Acest obiect aparţine instituţiei dumneavoastră? 

— Da, domnule, încuviinţă Vittoria. A fost furat de la noi. 
Conţine o substanţă extrem de combustibilă, numită 
antimaterie. 

Olivetti părea neafectat: 

— Cunosc bine substanţele pirotehnice, doamnă Vetra, 
dar n-am auzit până acum de antimaterie. 

— Este o tehnologie nouă. Trebuie s-o localizăm imediat 
sau să evacuam Vaticanul. 

Comandantul închise ochii şi apoi îi redeschise cu mişcări 
lente, deliberate, de parcă astfel ar fi putut schimba cele 
rostite de Vittoria. 

— Să evacuăm? Ştiţi ce eveniment urmează să aibă loc 


aici, în această seară? 

— Da. lar vieţile cardinalilor dumneavoastră sunt în 
pericol. Avem la dispoziţie aproximativ şase ore. Aţi 
înregistrat ceva progrese în privinţa localizării 
conteinerului? 

— Încă n-am început să căutăm. 

Vittoria simţi că se sufocă: 

— Poftim? Dar i-am auzit clar pe oamenii dumneavoastră 
vorbind despre căutarea... 

— Căutăm ceva, da, dar nu conteinerul dumneavoastră. 
Ce caută oamenii mei nu vă priveşte pe dumneavoastră. 

— Aşadar, nici măcar n-ati început să căutaţi conteinerul? 

Ochii păreau să i se afunde lui Olivetti în orbite; omul 
avea o privire la fel de animată ca aceea a unei insecte. 

— Doamna Vetra, da? Permiteţi-mi să vă explic ceva. 
Directorul instituţiei dumneavoastră a refuzat să-mi ofere 
telefonic orice detalii cu privire la acest obiect, exceptând 
faptul că trebuie să-l găsesc imediat. Suntem însă extrem 
de ocupați şi nu-mi pot oferi luxul de a dedica un dispozitiv 
de forţe unei situaţii, înainte de a avea informaţii concrete 
despre ea. 

— În acest moment există o singură informaţie relevantă, 
domnule, replică Vittoria - şi anume că peste şase ore, 
acest conteiner va şterge Vaticanul de pe faţa pământului. 

Olivetti nu se clinti. Când vorbi, tonul său avea un aer 
uşor dojenitor: g 

— Doamnă Vetra, trebuie să mai ştiţi ceva. In ciuda 
aparenţelor arhaice ale Vaticanului, toate intrările, publice 
şi private, sunt echipate cu cele mai sofisticate 
echipamente de supraveghere existente la ora aceasta în 
lume. Dacă cineva ar fi încercat să intre cu vreun dispozitiv 
exploziv, ar fi fost imediat detectat. Avem scanere de 
izotopi radioactivi şi filtre olfactive concepute de specialiştii 
americani pentru detectarea celor mai slabe urme de 
substanţe combustibile şi toxice. Avem de asemenea cele 
mai avansate detectoare de metale şi scanere cu raze X. 

— Impresionant, replică Vittoria, cu aceeaşi răceală în 


glas ca a lui Olivetti. Din păcate, antimateria nu este 
radioactivă, are semnalul chimic al hidrogenului pur, iar 
conteinerul este din plastic. Niciunul dintre dispozitivele 
dumneavoastră nu l-ar fi putut detecta. 

— Dar obiectul dumneavoastră are o sursă de energie, 
spuse comandantul, arătând spre afişajul electronic de la 
baza conteinerului. Chiar şi cea mai slabă urmă de nichel- 
cadmiu ar fi înregistrată ca... 

— Şi bateriile sunt tot din plastic. 

Evident că răbdarea lui Olivetti era pe sfârşite: 

— Baterii din plastic??! 

— Gel polimeric electrolitic cu teflon. 

Comandantul se aplecă spre ea, pentru a-şi accentua 
parcă avantajul pe care i-l oferea înălţimea: 

— Signorina, Vaticanul primeşte zeci de ameninţări cu 
bombă în fiecare lună. Eu, personal, i-am instruit pe absolut 
toţii membrii Gărzii Eveţiene în privinţa explozibililor 
moderni. Sunt perfect conştient că nu există în lume nicio 
substanţă capabilă să producă distrugerile despre care mi- 
aţi vorbit, cu excepţia focoaselor nucleare cu miezul 
combustibil cât o minge de base-ball. 

Vittoria îl ţintui cu o privire intensă: 

— Natura are încă multe mistere nedezvăluite. 

— Vă pot întreba cine sunteţi dumneavoastră mai exact? 
se interesă Olivetti, aplecându-se mai mult spre ea. Care 
este funcţia dumneavoastră la CERN? 

— Fac parte din personalul superior de cercetare şi sunt 
reprezentantul CERN la Vatican în cazul acestei crize. 

— Scuzaţi-mi lipsa de politeţe, dar dacă avem de-a face 
într-adevăr cu o criză, de ce stau eu de vorbă cu 
dumneavoastră, şi nu cu directorul instituţiei? Şi cum vă 
permiteţi să intraţi în Cetatea Vaticanului în pantaloni 
scurţi? 

Langdon oftă adânc. Abia dacă-i venea să creadă că, în 
aceste circumstanţe, omului îi mai ardea de respectarea 
codului vestimentar. Dar apoi îşi spuse că, dacă nişte 
penisuri de piatră puteau corupe bunele moravuri ale 


rezidenţilor Vaticanului, picioarele în pantaloni scurţi ale 
Vittoriei Vetra reprezentau cu certitudine o ameninţare la 
adresa securităţii naţionale! 

— Domnule comandant, interveni el, încercând să 
dezamorseze ceea ce părea a fi o a doua bombă gata să 
explodeze. Numele meu este Robert Langdon. Sunt 
profesor de simbolistică în SUA şi nu am nicio legătură cu 
CERN. Am văzut însă o demonstraţie a puterii distructive a 
antimateriei şi susţin afirmaţia doamnei Vetra cu privire la 
primejdia extremă. Avem motive să credem că acel 
conteiner a fost amplasat în interiorul complexului de un 
cult antireligios, cu intenţia de a zădărnici conclavul. 

Olivetti se întoarse, privind în jos spre Langdon: 

— Vasăzică, am în faţa mea o femeie în pantaloni scurţi 
care-mi spune că un strop de lichid o s-arunce Vaticanul în 
aer şi un profesor american care pretinde că suntem 
ameninţaţi de un cult antireligios. Şi ce anume vă aşteptaţi 
să fac eu acum? 

— Să găsiţi conteinerul, replică Vittoria. Imediat. 

— Imposibil. Dispozitivul acela ar putea fi oriunde. 
Cetatea Vaticanului este imensă. 

— Camerele video nu sunt echipate cu senzori GPS? 

— De obicei nu sunt furate. Ne-ar trebui zile întregi 
pentru a localiza camera dispărută. 

— N-avem la dispoziţie zile întregi! Avem numai şase 
ore! 

— Şase ore până când se va întâmpla ce, doamnă Vetra? 
o interogă Olivetti, dintr-o dată cu un alt ton, apoi arătă cu 
degetul spre imaginea de pe ecran. Până când cifrele 
acelea ajung la zero? Până când Vaticanul va dispărea? 
Credeţi-mă, nu sunt blând cu cei care se interferează în 
sistemul meu de securitate. Şi nici nu-mi plac maşinăriile 
care apar în mod misterios în interiorul complexului. Sunt 
preocupat. Este datoria mea să fiu preocupat. Dar ce mi-aţi 
spus dumneavoastră aici mi se pare inacceptabil. 

Langdon interveni brusc, aproape pe negândite: 

— Aţi auzit de //luminati! 


Masca de obicei dură a comandantului începu să cedeze. 
Ochii lui îşi schimbară culoarea parcă, asemenea unui 
rechin gata de atac. 

— Vă previn: n-am timp pentru asemenea chestii! 

— Aşadar, ați auzit despre //luminati. 

Ochii lui Olivetti erau tăioşi ca nişte pumnale: 

— Sunt un apărător devotat al Bisericii Catolice. Desigur 
că am auzit despre //luminati. Au dispărut de decenii bune. 

Langdon îşi băgă mâna în buzunar şi scoase faxul cu 
imaginea trupului înfierat al lui Leonardo Vetra, pe care i-l 
întinse comandantului. 

— Am studiat Confreria Iluminati, spuse în timp ce 
Olivetti privea faxul. Îmi este greu să accept faptul că 
această grupare este încă activă, şi totuşi apariţia 
simbolului combinată cu bine cunoscutul legământ al 
confreriei împotriva Cetăţii Vaticanului m-a determinat să- 
mi schimb convingerile. 

— O farsă realizată pe computer, replică Olivetti şi-i 
întinse faxul înapoi. 

Langdon îl privi, uluit: 

— O farsă?! Priviţi simetria! Dintre toţi oamenii, 
dumneavoastră în primul rând ar trebui să vă daţi seama că 
autenticitatea acestui... 

— Exact autenticitatea lipseşte aici. Poate că doamna 
Vetra nu v-a informat, dar oamenii de ştiinţă de la CERN 
critică de zeci de ani politica Vaticanului. In mod regulat ne 
cer să retractăm teoria creaționistă, să prezentăm scuze 
oficiale pentru Galilei şi Copernic şi să renunţăm la critica 
împotriva cercetărilor pe care le considerăm imorale sau 
periculoase. Care din următoarele scenarii vi se pare mai 
plauzibil - acela care susţine că un cult satanic vechi de 
patru sute de ani a renăscut, beneficiind de o armă 
avansată de distrugere în masă ori cel care afirmă că vreun 
farsor de la CERN încearcă să întrerupă, cu o înşelătorie 
bine executată, un important eveniment al Vaticanului? 

— Trupul din fotografia aceea, interveni Vittoria cu o 
voce arzătoare, este al tatălui meu. Asasinat. Credeţi că eu 


aş numi asta o glumă? 

— Nu ştiu, doamnă Vetra. Dar ştiu că, până când nu voi 
primi nişte răspunsuri logice, raţionale, în niciun caz nu voi 
da alarma. Vigilenţa şi discreţia sunt îndatoririle mele... 
astfel încât activităţile spirituale să se poată desfăşura aici 
în cele mai bune condiţii. Mai cu seamă astăzi. 

— Cel puţin, amânaţi conclavul, sugeră Langdon. 

— Să-l amân? izbucni Olivetti, cu ochii ieşindu-i aproape 
din orbite. Câtă aroganță din partea dumneavoastră! Un 
conclav nu-i un meci din liga americană de base-ball care 
să poată fi amânat din cauza ploii! Este un eveniment 
sacru, cu un ritual şi o procedură stricte. Las la o parte 
faptul că un miliard de catolici din lumea întreagă îşi 
aşteaptă suveranul. Îl las la o parte şi pe acela că presa din 
sute de țari aşteaptă afară. Protocoalele pentru alegerea 
unui nou suveran pontif sunt sfinte - nu pot fi modificate! 
Din 1179, con-clavurile au rezistat cutremurelor de pământ, 
foametei şi chiar ciumei. Credeţi-mă, nici acesta de astăzi 
nu va fi anulat din cauza unui om de ştiinţă asasinat şi a 
unei picături de Dumnezeu ştie ce! 

— Duceţi-mă la persoana responsabilă pentru acest 
eveniment, îi ceru Vittoria. 

— Eu sunt aceea. 

— Nu. Cineva din rândurile clerului, insistă ea. 

Pe fruntea lui Olivetti, vinele începură să se umfle. 

— Clerul nu mai este aici. Cu excepţia Gărzii Elveţiene, la 
ora aceasta, în Cetatea Vaticanului, nu mai este prezent 
decât Colegiul Cardinalilor. lar acesta se află în Capela 
Sixtină. 

— Dar şambelanul? întrebă Langdon brusc. 

— Cine? 

— Şambelanul defunctului papă, repetă Langdon cu 
siguranţă în glas, rugându-se în sinea sa ca memoria să nu- 
i joace vreo festă. 

Îşi amintea că citise la un moment dat despre ciudatul 
transfer de autoritate în cadrul Vaticanului, o dată cu 
decesul unui papă. Dacă memoria nu-l înşela, în timpul 


interimatului, puterea deplină îi revenea asistentului 
personal al ultimului papă - şambelanul său - care 
supraveghea lucrările conclavului până la alegerea unui 
nou suveran pontif. 

— Cred că şambelanul este persoana responsabilă în 
momentul de faţă, adăugă Langdon. 

— II camerlengo? se răsti Olivetti. Şambelanul este doar 
un preot. Nici măcar n-a fost canonizat încă! Este doar 
camerierul defunctului papă! 

— Dar se află aici. lar dumneavoastră sunteţi în 
subordinea lui. Olivetti îşi încrucişă braţele: 

— Domnule Langdon, într-adevăr, regulamentul prevede 
că şambelanul deţine autoritatea executivă pe durata 
conclavului, dar numai pe motivul că, nefiind eligibil pentru 
scaunul pontifical, poate asigura corectitudinea alegerilor. 
Este ca atunci când preşedintele dumneavoastră moare, iar 
unul dintre ajutoarele sale îi ia locul temporar în Biroul 
Oval. // camerlengo este tânăr, iar cunoştinţele sale în ceea 
ce priveşte problemele de securitate - şi nu numai - sunt 
extrem de limitate. Aşa că, din toate punctele de vedere, 
eu sunt şeful aici. 

— Duceţi-ne la el, îi ceru Vittoria din nou. 

— Imposibil. Conclavul începe în patruzeci de minute. // 
camerlengo se află în biroul papei, se pregăteşte. Nu 
intenţionez în niciun caz să-l deranjez pentru o problemă de 
securitate. 

Vittoria dădu să-i răspundă, dar se opri când auzi o 
bătaie în uşă. Olivetti se duse să deschidă. 

Un paznic în uniformă de gală şedea în prag, arătând 
spre ceasul de la mână: 

— E l'ora, comandante. 

Olivetti îşi verifică şi el ceasul, apoi înclină din cap şi se 
întoarse spre Langdon şi Vittoria, ca un judecător care se 
întreabă ce verdict să dea. 

— Urmaţi-mă! 

Traversând centrul de comandă, îi conduse într-o 
cămăruţă cu pereţi de sticlă, lipită de zidul din spate: 


— Biroul meu. 

Încăperea nu avea nimic special - un birou plin de acte, 
dulapuri, scaune, un răcitor de apă. 

— Mă întorc în zece minute, le spuse. Vă sugerez să 
folosiţi acest timp pentru a hotărî cum anume veţi proceda 
mai departe. 

Vittoria se repezi la el: 

— Dar nu puteţi pleca pur şi simplu! Conteinerul este... 

— N-am timp pentru aşa ceva! Poate că ar trebui să vă 
rețin până la terminarea lucrărilor conclavului, când vo; 
avea într-adevăr timp. 

— Signore! insistă paznicul, arătând din nou cu degetul 
spre ceas. Spazzare di capella. 

Olivetti încuviinţă şi dădu să plece. 

— Spazzare di capella? întrebă Vittoria. Vă duceţi să 
măturaţi capela? 

Comandantul se întoarse, sfredelind-o cu privirea. 

— Căutăm microfoane, doamnă Vetra - o problemă de 
discreţie. Oricum, nu-i ceva pe înţelesul dumneavoastră, 
adăugă el, făcând un semn spre picioarele ei în pantaloni 
scurţi. 

Cu aceasta, trânti uşa în urma lui, zăngănind pereţii de 
sticlă ai cămăruţei, scoase o cheie din buzunar şi încuie uşa 
dintr-o mişcare. 

— Idiota! strigă Vittoria. Nu ne poţi lăsa aici! 

Afară, Olivetti îi spuse ceva paznicului, iar acesta dădu 
din cap în semn că a înţeles. Când comandantul părăsi 
centrul de comandă, paznicul se răsuci spre ei cu braţele 
încrucişate la piept; la şold i se vedea un revolver masiv. 

„Perfect, mormăi Langdon. Al naibii de perfect!” 


37 


Vittoria se încruntă la gardianul aflat dincolo de uşa 
încuiată a biroului lui Olivetti. Acesta se încruntă şi el la ea, 
uniforma lui colorată nepotrivindu-se câtuşi de puţin cu 
aerul ameninţător din privirile sale. 

„Che fiasco! îşi spuse ea. Să fim ţinuţi prizonieri de un tip 
înarmat, în pijama!” 

Langdon era tăcut, iar Vittoria spera că-şi storcea creierul 
său de Harvard pentru a găsi o modalitate de a-i scoate din 
impas. Din privirea lui însă îşi putea da seama că era mai 
degrabă şocat decât gânditor; îi părea rău că-l implicase 
atât de mult în această problemă. 

Primul ei instinct fusese acela de a-şi scoate telefonul 
mobil şi a-l suna pe Kohler, dar ştia că ar fi fost o prostie. In 
primul rând, paznicul ar intra probabil şi i-ar lua telefonul. În 
al doilea rând, dacă astmul lui Kohler îşi urma cursul 
obişnuit, în mod cert directorul nu ar fi în stare să ia nicio 
măsură. Nu că ar fi ajutat la ceva, de altfel! Olivetti nu 
părea dispus să creadă pe nimeni pe cuvânt la ora actuală. 

„Aminteşte-ţi! se îndemnă în sinea ei. Aminteşte-ţi soluţia 
pentru această încercare!” 

„Să-ţi aminteşti” - ăsta era unul din „trucurile” budiştilor. 
În loc să se străduiască să caute soluţia unei probleme 
practic imposibile, Vittoria îi cerea propriei minţi să-şi 
„amintească” acea soluţie. Ideea că odată ştiuse răspunsul 
respectiv îi inducea în subconştient gândul că acesta exista 
deja... eliminând astfel sentimentul de neajutorare. Tânără 
utilizase frecvent acest proces pentru a rezolva diverse 
probleme ştiinţifice pe care ceilalţi savanţi le credeau 
imposibil de rezolvat. 

În momentul de faţă însă, trucul nu părea să funcţioneze, 
aşa că Vittoria începu să-şi evalueze opţiunile... şi 
necesităţile. Trebuia să avertizeze pe cineva. Cineva în 
complexul acesta al Vaticanului trebuia s-o ia în serios. Dar 


cine? Camerlengo? Cum? Era închisă în cutia asta de sticlă 
cu o singură ieşire! 

„Mijloace, îşi spuse. Întotdeauna există mijloace. Mai 
cercetează o dată împrejurimile.” 

Instinctiv, îşi cobori umerii, îşi relaxă privirea şi inspiră de 
trei ori, profund. Simţi cum bătăile inimii i se potolesc, iar 
muşchii i se destind. „Bun, lasă-ţi mintea liberă... Care sunt 
aspectele pozitive ale situaţiei de faţă? Care sunt atuurile 
mele?” 

Odată relaxată, mintea analitică a Vittoriei Vetra devenea 
o forţă redutabilă. În numai câteva secunde, îşi dădu seama 
că prizonieratul constituia tocmai calea lor de scăpare. 

— Eu dau un telefon, rosti brusc cu voce tare. 

— Voiam şi eu să-ţi sugerez să-l suni pe Kohler, dar... 

— Nu pe Kohler. Pe altcineva. 

— Pe cine? 

— II camerlengo. 

Langdon o privi nedumerit: 

— Îi telefonezi şambelanului? Cum? 

— Olivetti a spus că // camerlengo se află în biroul papei. 

— Şi ştii numărul de telefon personal al papei? 

— Nu, dar nu voi suna de pe telefonul meu. 

Şi făcu semn spre un aparat telefonic complicat de pe 
biroul comandantului, ticsit de butoane pentru numere de 
urgenţă, apoi adăugă: 

— Şeful securităţii trebuie să aibă o linie telefonică 
directă cu biroul papal. 

— Da, dar mai are şi un culturist înarmat, postat la nici 
doi metri distanţă. 

— Noi suntem însă încuiaţi aici. 

— Asta am observat-o şi eu! 

— Voiam să spun că paznicul este încuiat afară. Ne aflăm 
în biroul personal al lui Olivetti. Crezi că mai are şi altcineva 
o cheie? 

Langdon privi soldatul înarmat: 

— Sticla asta mi se pare cam subţire, iar pistolul lui e 
cam prea mare! 


— Şi ce-o să facă, o să mă-mpuşte fiindcă dau un 
telefon? 

— Naiba ştie! Locul ăsta e ciudat şi după cum au decurs 
lucrurile până acum... 

— Ori încerc, îl întrerupse Vittoria, ori ne vom petrece 
următoarele cinci ore şi patruzeci şi opt de minute într-o 
închisoare a Vaticanului. Cel puţin aşa vom avea un loc cu 
vizibilitate bună când antimateria va exploda! 

Langdon păli: 

— Dar paznicul îl va anunţa pe Olivetti în clipa în care vei 
pune mâna pe telefon. În plus, aparatul ăsta are vreo 
douăzeci de butoane şi nu văd să scrie undeva cui 
corespunde fiecare. O să le încerci pe toate în speranţa că-l 
vei nimeri repede pe cel bun? 

— Nu! replică ea, îndreptându-se deja spre telefon. Doar 
pe unul singur. 

Vittoria ridică receptorul şi apăsă primul buton de sus. 

— Numărul unu. Fac pariu pe unul din dolarii aceia ai tăi 
cu simboluri //luminati că butonul ăsta face legătura cu 
biroul papei. Ce altceva ar putea fi mai important pentru 
comandantul Gărzii Elveţiene? 

Langdon nu mai avu timp să-i răspundă. Paznicul de la 
uşă începu să bată în geam cu patul armei, făcându-i 
semne să lase telefonul. Vittoria îi făcu cu ochiul 
ştrengăreşte. Soldatul părea gata să explodeze de furie. 
Langdon se depărtă de uşă, Intorcându-se spre Vittoria: 

— Sper din tot sufletul să ai dreptate, fiindcă tipul ăsta nu 
pare deloc vesel! 

— La naiba! exclamă Vittoria. Mi-a răspuns robotul! 

— Robotul?! Papa are un robot telefonic? 

— Nu era biroul papei, răspunse ea şi închise. Era meniul 
săptămânal pentru şeful bucătăriei. 

Langdon îi surâse paznicului de afară, care aţintea spre 
ei o privire sumbră, în timp ce-l apela pe Olivetti de pe 
telefonul său mobil. 


38 


Centrala telefonică a Vaticanului este amplasată în Ufficio 
di Comun-icazione, în spatele Oficiului Poştal - o cămăruţă 
în care se află o centrală Corelco 141 cu opt linii. Aici sunt 
preluate peste două mii de apeluri telefonice zilnic, 
majoritatea acestora fiind trecute în mod automat prin 
sistemul de înregistrare a informaţiilor. 

În această seară, unicul operator se delecta cu o ceaşcă 
de ceai tare. Se simţea mândru ştiind că era unul dintre 
foarte puţinii angajaţi prezenţi acum în Cetatea Vaticanului. 
Desigur că această cinste era oarecum diminu-ată de 
prezenţa Gărzii Elveţiene la uşa centralei. „Mă escortează 
până şi la baie, îşi spuse operatorul. Ah, ce neplăceri 
trebuie să îndurăm în numele Sfântului Conclav!” 

„Din fericire, în seara aceasta avea de prelucrat puţine 
apeluri. Sau poate din nefericire”, cugetă el. În ultimul timp, 
lumea părea din ce în ce mai puţin interesată de activitatea 
Vaticanului. Numărul telefoanelor primite de la diversele 
mijloace de informare în masă scăzuse simţitor şi chiar 
fanaticii sunau mai rar. Biroul de presă sperase ca 
evenimentul din această seară să schimbe oarecum 
situaţia. Din păcate însă, cu toate că Piazza San Pietro era 
plină de maşini ale presei, majoritatea păreau a aparţine 
mass-media italiene şi europene. Erau prezente doar 
câteva reţele de radio şi televiziune internaţionale, care îşi 
trimiseseră, fără îndoială, j giornalisti secundari. 

Operatorul sorbi din ceaşca sa, întrebându-se cât de mult 
avea să dureze conclavul de data aceasta. „Până pe la 
miezul nopţii”, presupuse el. În ultima vreme, aproape toţi 
cei din interiorul Vaticanului ştiau cine este favoritul pentru 
scaunul papal, cu mult înainte de începerea conclavului, 
aşa încât procesul devenise mai degrabă un fel de ritual de 
trei-patru ore decât nişte alegeri propriu-zise. Desigur, în 


5 Reporterii secundari, în italiană în original (n.tr.). 


rândul cardinalilor puteau apărea disensiuni de ultimă oră, 
care riscau să prelungească ceremonia până în zori... sau 
chiar mai mult. Conclavul din 1831 durase cincizeci şi patru 
de zile. „Seara asta va fi altfel”, îşi spuse operatorul; 
zvonurile spuneau că acest conclav avea să fie aproape o 
formalitate. 

Zbârnâitul unei linii interioare de pe panoul centralei 
telefonice îl smulse din visare. Omul privi luminiţa roşie şi 
se scărpină nedumerit în creştet. „Ciudat, exclamă ca 
pentru sine. Linia zero. Cine să sune astăzi, din interior, la 
biroul de informaţii? Şi cine să fie acolo, acum?” 

— Città del Vaticano, prego? rosti cu voce tare, ridicând 
receptorul. 

Vocea de la celălalt capăt vorbea precipitat în italiană. 
Operatorul recunoscu vag accentul obişnuit al Gărzii 
Elveţiene - o italiană fluentă cu inflexiuni franco-elveţiene. 
Apelantul nu făcea însă în niciun caz parte din Garda 
Elvețiană. 

La auzul vocii de femeie, operatorul se ridică brusc în 
picioare, aproape răsturnându-şi ceaşca de ceai. Privi din 
nou linia telefonică: nu greşise. O derivație. Apelul venea 
din interior. „O femeie în Cetatea Vaticanului? In seara 
asta?” 

Femeia vorbea repede şi era furioasă. Operatorul 
petrecuse ani îndelungi la telefon şi ştia când avea de-a 
face cu un pazzo®. 

Individa asta nu părea deloc trăsnită. Avea un ton 
precipitat, dar rațional. Calm şi eficient. Omul îi ascultă 
cererea uluit. 

— II camerlengo? întrebă el, încercând să-şi dea seama 
de unde provenea apelul. Dar nu vă pot face legătura... da, 
ştiu că se află în biroul papei, dar... Cine spuneaţi că sunteţi 
dumneavoastră...? Şi vreţi să-l avertizaţi cu privire la... 

Operatorul asculta din ce în ce mai alarmat: 

— Toată lumea este în pericol? Cum asta? Şi de unde 
sunaţi? Poate că ar trebui să vă fac legătura cu Garda... 


6 Nebun, în italiană în original (n.tr.). 


Omul îşi întrerupse brusc fraza, apoi reluă: 

— Unde spuneţi că vă aflaţi? Unde? 

Ascultă răspunsul înmărmurit, apoi luă o hotărâre: 

— Rămâneţi pe fir, vă rog! 

Lăsând linia în aşteptare înainte ca femeia să poată 
replica, apelă biroul comandantului Olivetti pe linia directă. 

„În niciun caz femeia aceea nu se poate afla în...” 

La celălalt capăt al firului cineva răspunse imediat: 

— Per l'amore di Dio! răsună vocea feminină, deja 
familiară. Fă-mi odată legătura aceea! 


Uşa centrului de comandă al Gărzii Elveţiene se deschise 
şi oamenii se traseră rapid în lături, făcându-i loc 
comandantului Olivetti, care năvăli ca o rachetă. Mergând 
către biroul său, comandantul îşi dădu seama că paznicul 
nu-l minţise: Vittoria Vetra vorbea la telefonul său personal. 

„Che coglioni che ha questa! înjură în sinea lui. La dracu’ 
cu toate astea!” 

Livid, se repezi la uşă şi înfipse cheia în broască şi dădu 
uşa de perete: 

— Ce faci acolo? zbieră. 

Vittoria îl ignoră. „Da, spunea ea în receptor. Şi trebuie 
să atenţionez...” 

Olivetti îi smulse telefonul din mână şi-l duse la ureche: 

— Cine dracului e-acolo? 

Pentru o frântură de secundă, umerii comandantului 
căzură. 

— Da, camerlengo, spuse apoi în receptor. Corect, 
signore... dar problemele de securitate impun... desigur că 
nu... Am reţinut-o aici pentru... Cu certitudine, însă... Da, 
domnule, replică el după o îndelungată tăcere. li aduc 
imediat. 


39 


Palatul Apostolic este un conglomerat de clădiri în 
apropiere de Capela Sixtină, în colţul de nord-est al Cetăţii 
Vaticanului. Oferind o privelişte largă asupra celebrei Piazza 
San Pietro, palatul găzduieşte apartamentele pontificale şi 
biroul papei. 

Vittoria şi Langdon străbătură un lung coridor rococo, 
urmându-l pe comandantul Olivetti, a cărui ceafă pulsa 
ritmic de furie. După ce urcară trei şiruri de trepte, intrară 
pe un culoar slab luminat. 

Lucrările de artă expuse pe pereţi erau copleşitoare - 
busturi delicate, tapiserii, frize - opere valorând sute de mii 
de dolari. Condugşi de Olivetti, ocoliră o fântână arteziană de 
alabastru, pătrunseră într-un alcov şi se apropiară de una 
din cele mai mari uşi pe care le văzuse Langdon în viaţa lui. 

— Ufficio di Papa, declară el, aruncându-i Vittoriei o 
privire acidă. Fără a clipi, ea întinse mâna pe lângă 
comandant şi ciocăni cu putere în uşă. 

„Biroul papei”, îşi spuse Langdon, aproape fără a-i veni 
să creadă că se află în faţa uneia din cele mai sacre 
încăperi din lume. 

— Avanti! strigă cineva dinăuntru. 

Când uşa se deschise, Langdon îşi puse mâna streaşină 
la ochi: lumina soarelui era orbitoare. Incet, reuşi să-şi 
focalizeze privirea. 

Biroul papei semăna mai degrabă cu o sală luxoasă de 
bal. Podeaua uriaşă de marmură roşie era încadrată de 
ziduri decorate cu fresce pitoreşti. Un candelabru enorm 
domina încăperea, iar şirul de ferestre boltite oferea o 
panoramă extraordinară asupra pieţei scăldate în soare. 

„Dumnezeule, murmură Langdon, asta zic şi eu cameră 
cu privelişte!” 

În cealaltă parte a încăperii, un bărbat stătea la un birou 
sculptat şi scria de zor. 


— Avanti, striga el din nou, lăsând stiloul jos şi făcându-le 
semn să înainteze. 

Olivetti se apropie cu mersul lui milităresc. 

— Signore, spuse pe un ton de scuză, no ho potuto...” 

Bărbatul îi făcu semn să tacă, se ridică şi îşi studie 
vizitatorii. // camerlengo nu semăna deloc cu imaginea 
clericilor fragili, vârstnici şi senini pe care Langdon şi-i 
imagina bătând culoarele Vaticanului. Nu avea în mână 
vreun şirag de mătănii sau un crucifix. Nu purta o robă 
ornată, ci doar o sutană simplă, neagră, care îi scotea în 
evidenţă silueta solidă. Părea a avea spre patruzeci de ani - 
abia un copil după standardele Vaticanului. Chipul lui radia 
o frumuseţe surprinzătoare, cu un smoc des de păr 
castaniu şi ochi verzi ce străluceau atât de viu, încât păreau 
a fi iluminaţi de însăşi energia universului. Când 
şambelanul se apropie, Langdon observă însă în privirea lui 
o oboseală extremă - ca a unui suflet ce trecuse prin cele 
mai grele cincisprezece zile ale vieţii sale. 

— Sunt Carlo Ventresca, spuse omul într-o engleză 
perfectă, şambelanul fostului papă. 

Vocea îi era amabilă şi modestă, cu o vagă tonalitate 
italiană. 

— Vittoria Vetra, se prezentă fiziciană, făcând un pas 
înainte şi întinzându-i mâna. Vă mulţumesc că ne-aţi primit. 

Olivetti tresări dur când şambelanul strânse mâna femeii. 

— Dumnealui este Robert Langdon, continuă Vittoria, 
istoric al religiilor de la Universitatea Harvard. 

— Padre, şopti acesta, cu cel mai bun accent italian, 
aplecându-şi fruntea. 

— Nu, nu, insistă camerlengo, ridicându-l de umeri. Biroul 
Sfinţiei Sale nu-mi conferă şi mie sfinţenie. Eu sunt doar un 
preot, un şambelan care-şi face datoria la vreme de nevoie. 

Langdon îşi îndreptă spatele. 

— Vă rog să luaţi loc, îi îndemnă omul Bisericii, trăgând 
câteva scaune în jurul biroului. 

Vittoria şi Langdon se aşezară, Olivetti preferă să rămână 


7 „Domnule, nu am putut...” în italiana în original (n.tr.). 


în picioare. Camedengo se aşeză în spatele biroului, îşi 
încrucişă mâinile, oftă şi aşteptă, cu ochii aţintiţi la 
vizitatorii săi. 

— Signore, spuse comandantul, ţinuta femeii este vina 
mea. Eu... 

— Nu ţinuta dumneaei mă interesează acum, interveni 
şambelanul, cu oboseală în glas. Când însă operatorul 
Vaticanului îmi telefonează cu o jumătate de oră înainte de 
începerea conclavului pentru a-mi spune că o femeie sună 
din biroul dumneavoastră pentru a mă atenţiona cu privire 
la o ameninţare gravă despre care nu am fost informat - ei, 
asta chiar mă interesează! 

Olivetti încremenise, cu pieptul arcuit, ca un soldat la 
inspecţie. 

Langdon se simţea hipnotizat de prezenţa şambelanului. 
Deşi tânăr şi foarte obosit, preotul avea aerul unui erou 
mitic, radiind carismă şi autoritate. 

— Signore, interveni comandantul, tot cu un ton de scuză 
în glas, dar la fel de ferm, nu trebuie să vă îngrijoraţi 
dumneavoastră pentru problemele de securitate. Aveţi alte 
responsabilităţi. 

— Sunt perfect conştient de responsabilităţile mele. Ştiu, 
de asemenea, că, în calitate de direttore intermediario, îmi 
revine şi responsabilitatea pentru binele şi siguranţa tuturor 
participanţilor la acest conclav. Spuneţi-mi ce se întâmplă! 

— Situaţia este sub control. 

— Aparent, nu. 

— Părinte, interveni Langdon întinzându-i faxul mototolit, 
priviţi! 

Comandantul Olivetti făcu un pas înainte, încercând să ia 
el hârtia: 

— Părinte, vă rog să nu vă tulburaţi... 

Şambelanul luă faxul, ignorându-l pe Olivetti pentru o 
vreme. Privi imaginea cadavrului lui Leonardo Vetra şi 
respiraţia i se acceleră: 

— Ce este aceasta? 

— Acela este tatăl meu, spuse Vittoria cu o voce 


tremurândă. A fost preot şi totodată om de ştiinţă. A fost 
asasinat noaptea trecută. 

Expresia şambelanului se îndulci pe loc: _ 

— Copilul meu drag, exclamă el privind-o. Imi pare atât 
de rău! Apoi se închină şi studie din nou faxul, cu ochii plini 
de groază: 

— Dar cine ar fi...? Şi această arsură de pe... 

Şambelanul îşi întrerupse fraza şi apropie hârtia de ochi, 
pentru a vedea mai bine. 

— Scrie Illuminati, explică Langdon. Nu mă îndoiesc că 
sunteţi familiar-izat cu acest nume. 

O expresie stranie se aşternu pe figura preotului: 

— Am auzit numele, într-adevăr, însă... 

— Illuminati l-au ucis pe Leonardo Vetra pentru a fura o 
nouă invenţie pe care el... 

— Signore, obiectă Olivetti, e absurd! ///uminati? evident 
că totul este doar o farsă bine pusă la punct! 

Camerlengo cântări pentru o clipă cuvintele 
comandantului, apoi se întoarse şi-l aţinti pe Langdon cu o 
privire atât de grea, încât profesorul simţi că nu mai are 
aer: 

— Domnule Langdon, mi-am petrecut întreaga viaţă în 
sânul Bisericii Catolice. Cunosc bine datele despre 
Illuminati... şi legenda simbolurilor înfierate. Totuşi, trebuie 
să vă previn că sunt un om al prezentului. Creştinătatea are 
destui duşmani reali, fără a mai fi nevoie să reînvie 
fantomele trecutului. 

— Simbolul este autentic, replică Langdon, poate pe un 
ton puţin prea defensiv, şi roti faxul în faţa şambelanului. 

Văzând simetria perfectă, acesta rămase tăcut. 

— Nici chiar computerele moderne, adăugă profesorul, 
nu au reuşit să creeze o ambigramă simetrică a acestui 
cuvânt. 

Camerlengo îşi încrucişă mâinile şi păstră din nou tăcerea 
o vreme: 

— Illuminati au dispărut, spuse în cele din urmă. Acum 
mult timp. Aceasta este realitatea istorică. 


Langdon încuviinţă: 

— leri aş fi fost de acord cu dumneavoastră. 

— leri? 

— Înainte de evenimentele petrecute azi. Cred că 
Illuminati au ieşit la suprafaţă pentru a-şi duce la îndeplinire 
un vechi legământ. 

— lertaţi-mă, vă rog. Cunoştinţele mele despre istorie 
scârţâie puţin. Despre ce legământ vorbiţi? 

Langdon trase adânc aer în piept: 

— Distrugerea Cetăţii Vaticanului. 

— Distrugerea Vaticanului? repetă şambelanul, părând 
mai degrabă nedumerit decât înspăimântat. Dar aşa ceva 
ar fi imposibil! 

Vittoria clătină din cap: 

— Mi-e teamă că mai avem şi alte veşti rele. 


40 


— Este adevărat? întrebă şambelanul, privind uimit când 
la Vittoria, când la Olivetti. 

— Signore, interveni acesta, recunosc că există aici un fel 
de dispozitiv. Este vizibil pe unul dintre monitoarele 
noastre, dar în ceea ce priveşte afirmaţiile doamnei Vetra 
despre forţa distructivă a acelei substanţe, pur şi simplu nu 
pot... 

— Aşteaptă o clipă, îl întrerupse preotul. Adică puteţi 
vedea lucrul acela? 

— Da, signore. Prin camera mobilă numărul 86. 

— Şi atunci, de ce nu l-aţi recuperat? 

— Ar fi foarte dificil, signore. 

Olivetti îşi menţinu postura rigidă în vreme ce-i explică 
şambelanului situaţia. 

Camerlengo ascultă în tăcere, iar Vittoria aproape că-i 
simţea cum creşte îngrijorarea. 

— Sunteţi sigur că obiectul se află în interiorul 
Vaticanului? Poate că cineva a scos-o din complex şi 
transmite din altă parte. 

— Imposibil, răspunse Olivetti. Zidurile exterioare sunt 
ecranate electronic pentru protejarea comunicărilor din 
interior. Semnalul nu poate proveni decât din interior; altfel 
nu l-am recepționa. 

— Şi, presupun, interveni camerlengo, că acum căutaţi 
această cameră dispărută cu toate forţele de care 
dispuneţi. 

Comandantul clătină din cap: 

— Nu, signore. Localizarea camerei ar putea dura sute de 
ore de muncă. În prezent avem alte probleme de securitate 
şi, cu tot respectul pe care i-l datorez doamnei Vetra, 
picătura de lichid despre care vorbeşte este foarte mică. Nu 
poate avea forţa explozivă pe care o pretinde dumneaei. 

Răbdarea Vittoriei ajunsese la limită: 


— Picătura aceea este suficientă pentru a nimici întreaga 
Cetate a Vaticanului! N-aţi ascultat niciun cuvânt din ce v- 
am spus? 

— Doamnă, replică Olivetti cu o răceală de oţel în glas, 
am o bogată experienţă în domeniul explozibililor. A 

— Experienţa dumneavoastră este rămasă în urmă! In 
ciuda aspectului meu exterior, care văd că vă deranjează, 
lucrez ca fizician principal la cea mai de seamă instituţie de 
cercetări sub-atomice a lumii. Eu însămi am conceput 
conteinerul care împiedică Eşantionul de antimaterie să 
explodeze chiar în acest moment. Şi vă previn că, dacă nu 
găsiţi acel recipient în următoarele şase ore, paznicii 
dumneavoastră nu vor mai avea ce păzi aici, decât o gaură 
mare în pământ! 

Olivetti se răsuci spre camerlengo, cu ochii scânteind de 
furie: 

— Signore, conştiinţa nu-mi permite să mai accept aşa 
ceva. Timpul dumneavoastră este irosit de nişte farsori. 
IIluminati?! O picătură ce ne va distruge pe toţi?! 

— Basta! 

Şambelanul rostise cuvântul cu voce joasă, şi totuşi 
acesta părea să mai zăbovească încă în cameră. După un 
moment de tăcere, preotul continuă: 

— Periculos sau nu, //luminati sau nu, lucrul acela, 
indiferent ce-o fi el, n-ar trebui să se afle în interiorul 
Vaticanului... cu atât mai mult în preajma conclavului. 
Vreau să-l găsiţi şi să-l îndepărtați! Organizaţi imediat 
căutările! 

Comandantul însă insistă: 

— Signore, chiar dacă aş folosi toţi oamenii de care 
dispun, ar putea dura zile întregi pentru a găsi camera 
lipsă. De asemenea, după ce am vorbit iniţial cu doamna 
Vetra, mi-am trimis unul dintre subordonați să consulte cel 
mai avansat ghid de balistică pe care îl avem, pentru a 
vedea ce spune acesta despre o substanţă numită 
antimaterie. Nu a găsit însă nicio menţiune. Niciuna. 

„Prostănac  încrezut! îşi zise Victoria. Un ghid de 


balistică? Într-o enciclopedie ai încercat? La litera A!” 
Olivetti încă mai vorbea: 

— Signore, dacă sugeraţi o cercetare amănunţită a 
întregului complex al Vaticanului, trebuie să obiectez. i 

— Comandante, replică şambelanul cu mânie în glas. Iți 
amintesc că atunci când mi te adresezi mie, te adresezi, de 
fapt, funcţiei pe care o reprezint. Imi dau seama că nu-mi 
iei poziţia în serios, şi totuşi, conform legii, eu conduc aici. 
lar dacă nu greşesc, cardinalii se află în siguranţă în Capela 
Sixtină, astfel încât problemele de securitate vor fi minime 
până la începerea conclavului. Nu înţeleg totuşi de ce 
ezitaţi să căutaţi acel dispozitiv. Dacă nu v-aş cunoaşte, aş 
putea crede că puneţi conclavul în pericol în mod 
intenţionat. 

Olivetti îl privi furibund: 

— Cum  îndrăzniţi!? L-am servit pe papă timp de 
doisprezece ani! Şi pe papa dinaintea lui alţi paisprezece! 
Din 1483 Garda Elvețiană a... 

Staţia de emisie-recepţie pe care o avea la centură 
începu să hârâie sonor, întrerupându-l: 

— Comandante? 

Olivetti apăsă scurt o tastă: 

— Sono occupato! Cosa vuoi?!8 

— Scusi, continuă vocea. Vă sun din biroul de 
comunicații. Am considerat că trebuie să vă informez: am 
primit o amenințare cu bombă. 

Olivetti nu părea câtuşi de puţin îngrijorat. 

— Păi, ocupaţi-vă! Urmaţi procedura obişnuită. 

— Aşa am făcut, domnule, dar apelantul... Nu v-aş fi 
deranjat, domnule comandant, dar cel care ne-a sunat a 
menţionat substanţa pe care mi-aţi spus s-o caut în ghid. 
Antimateria. 

Cei din încăpere schimbară priviri înmărmurite. 

— A menţionat... ce? bâlbâi Olivetti. 

— Antimateria, domnule. În timp ce încercam să 
identificăm locul apelului, am mai făcut câteva cercetări. 


8 “Sunt ocupat! Ce doreşti?!”, în italiana în original (n.tr.). 


Informaţiile despre antimaterie sunt... hm, sincer, sunt 
îngrijorătoare. 

— Parcă spuneai că ghidul de balistică nu menţionează 
acea substanţă. 

— Am găsit ceva pe Internet. „Aleluia!” îşi zise Vittoria. 

— Substanţa pare a fi foarte explozivă, continuă 
subordonatul lui Olivetti. Este greu de crezut că această 
informaţie este corectă, însă se spune aici că, la cantităţi 
egale, antimateria are o încărcătură explozivă de 
aproximativ o sută de ori mai mare decât cea a unui focos 
nuclear. 

Comandantul se încovoie; parcă vedeai un munte 
prăbuşindu-se. Sentimentul de triumf al Victoriei dispăru 
instantaneu sub privirea îngrozită a şambelanului. 

— Aţi localizat apelul? se bâlbâi Olivetti. 

— N-am reuşit. E un celular puternic încriptat. Liniile SAT 
sunt interschimbate, astfel că triangulaţia a fost eliminată. 
Semnăturile IF sugerează că apelantul se află undeva, în 
Roma, dar nu avem cum să aflăm mai multe. 

— A făcut vreo cerere? întrebă comandantul, cu voce 
moale. 

— Nu, domnule. Doar ne-a avertizat că în interiorul 
complexului se află ascunsă acea antimaterie. Părea 
surprins că nu ştiam încă. M-a întrebat dacă am văzut-o 
deja. Dumneavoastră mi-aţi spus despre antimaterie, aşa 
că am decis să vă anunţ. 

— Ai procedat corect. Cobor într-un minut. Anunţă-mă 
imediat dacă sună din nou. 

Urmă un scurt moment de pauză, apoi soldatul reluă în 
aparat: 

— Apelantul e încă pe fir, domnule. 

Olivetti arăta de parcă tocmai ar fi fost electrocutat. 

— Adică linia e încă deschisă? 

— Da, domnule. Incercăm de zece minute să localizăm 
apelul, dar nu obţinem decât indicii vagi. Probabil ştie că 
nu-l putem identifica, fiindcă refuză să închidă înainte de a 
vorbi cu // camerlengo. 


— Fă-mi legătura, interveni şambelanul. Acum! 

Olivetti se întoarse spre el: 

— Părinte, nu! Un negociator specializat al Gărzii 
Elveţiene este mult mai indicat pentru această sarcină. 

— Acum! 

Comandantul dădu ordinele necesare. 

După o clipă, telefonul de pe biroul şambelanului 
Ventresca începu să sune. Preotul apăsă rapid tasta pentru 
teleconferinţe: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine te crezi? 


41 


Vocea care răsună din difuzorul telefonului era rece, 
metalică, debordând de aroganță. Toţi cei din încăpere 
ascultau atenţi. Langdon încercă să-i identifice accentul. 
„Din Orientul Mijlociu, poate?” 

— Sunt mesagerul unei vechi confrerii, anunţă vocea, 
într-o cadență stranie. O confrerie pe care aţi nedreptăţit-o 
vreme de secole. Sunt mesagerul Frăției ///uminati. 

Langdon simţi cum muşchii i se contractă, în vreme ce 
ultimele dubii i se spulberau. Pentru o frântură de secundă 
puse stăpânire pe el aceeaşi combinaţie de emoție, incitare 
şi spaimă brută care îl copleşise dimineaţă, când văzuse 
pentru prima dată ambigrama. 

— Ce vrei? întrebă camerlengo. 

— Sunt reprezentantul oamenilor de ştiinţă. Oameni care, 
ca şi voi, caută răspunsuri. Răspunsuri referitoare la 
destinul omului, la rolul şi la creatorul lui. 

— Oricine ai fi, îl întrerupse şambelanul, eu... 

— Silenzio! Ai face mai bine să asculţi. De două mii de 
ani Biserica voastră a dominat această căutare a 
adevărului. V-aţi strivit opoziţia sub minciuni şi profeţii 
întunecate. Aţi manipulat adevărul pentru a servi scopurilor 
voastre, i-aţi asasinat pe cei ale căror descoperiri vă 
contraziceau planurile. Sunteţi surprinşi cumva că aţi 
devenit acum ţinta oamenilor ilumi-naţi din întreaga lume? 

— Oamenii iluminaţi nu recurg la şantaj pentru a-şi 
susţine cauza. J 

— Şantaj?! Cel de la telefon izbucni în râs. Asta nu e 
şantaj! Nimicirea Vaticanului nu este negociabilă. Am 
aşteptat patru sute de ani ziua asta. La miezul nopţii, 
cetatea voastră va fi distrusă. Nu puteţi face nimic pentru a 
împiedica acest lucru. 

Olivetti se repezi la microfonul telefonului: 

— Accesul în oraş e imposibil! N-aveaţi cum să fi 


amplasat explozibil aici! 

— Vorbele tale sunt pline de credinţa ignorantă a unui 
membru al Gărzii Elveţiene. Eşti, poate, vreunul dintre 
ofiţeri? Cu certitudine trebuie să ştii că în decursul secolelor 
Illuminati s-au infiltrat în cele mai elitiste organizaţii de pe 
glob! Chiar crezi că Vaticanul este imun? 

„lisuse, îşi spuse Langdon, au un om înăuntru!” Nu mai 
era câtuşi de puţin un secret că infiltrarea constituia 
principala armă şi specialitate a confreriei; Iluminati 
pătrunseseră în rândurile masonilor, în interiorul marilor 
reţele bancare, în organismele guvernamentale. Churchill 
însuşi declarase odată în faţa reporterilor că, dacă spionii 
englezi ar fi reuşit să se infiltreze în armata nazistă în 
măsura în care o făcuseră //luminati în Parlamentul Britanic, 
războiul s-ar fi încheiat în mai puţin de-o lună. 

— Asta nu-i decât o cacealma nu prea reuşită! izbucni 
Olivetti. Este imposibil ca influenţa voastră să fie atât de 
puternică. 

— De ce? Fiindcă Garda Elvețiană veghează? Fiindcă 
păzeşte toate colţişoarele lumii voastre închise? Dar ce- 
aveţi de zis despre cei din Garda Elvețiană? Nu sunt şi ei 
oameni? Chiar credeţi că sunt gata să-şi dea viaţa pentru 
povestea cu tipul care mergea pe apă? Cum altfel credeţi 
că a ajuns conteinerul acela în cetatea voastră? Şi cum v-au 
dispărut în după-amiaza asta patru dintre cele mai 
preţioase bunuri pe care le aveţi? 

— Patru bunuri? lătră Olivetti. Ce vrei să spui? 

— Unu, doi, trei, patru. Încă nu le-aţi simţit lipsa? 

— Ce naiba tot vorbeşti acolo...? 

Dar Olivetti îşi înghiţi brusc restul cuvintelor şi căscă 
ochii mari, de parcă ar fi primit un pumn în plex. 

— Ţi-a căzut fisa! replică apelantul. Să-ţi citesc numele 
lor? 

— Ce se întâmplă aici? întrebă camerlengo, privind 
nedumerit în jur. 

Insul de la telefon râse: 

— Ofiţerul nu te-a informat încă? Ce păcătos! Dar nu mă 


surprinde. Cu atâta orgoliu pe capul lui! Îmi închipui ce 
ruşine-i e să-ţi spună adevărul... că patru dintre cardinalii 
pe care a jurat să-i apere au dispărut... 

— De unde ai această informaţie? izbucni Olivetti. 

— Camerlengo, rânji apelantul, întreabă-ţi comandantul 
dacă toți cardinalii sunt prezenţi în Capela Sixtină. 

Şambelanul se întoarse spre Olivetti, ochii săi verzi 
cerând o explicaţie: 

— Signore, şopti acesta la urechea preotului, este 
adevărat că patru dintre cardinali nu au ajuns încă în 
Capela Sixtină, dar nu trebuie să vă alarmaţi. Toţi au fost 
prezenţi de dimineaţă în sala de recepţie şi deci ştim că se 
află în siguranță, în Cetatea Vaticanului. Chiar 
dumneavoastră aţi luat ceaiul cu ei, cu numai câteva ore în 
urmă. Pur şi simplu au întârziat la reuniunea dinaintea 
conclavului. li căutăm, dar sunt sigur că au pierdut noţiunea 
timpului şi sunt pe undeva, admirând operele de artă. 

— Admirând operele de artă? Orice urmă de calm pierise 
din glasul şambelanului: Locul lor era în capelă încă de 
acum mai bine de o oră! 

Langdon îi aruncă Vittoriei o privire uimită. „Cardinali 
lipsă? Deci, pe aceştia îi căutau ei acolo, jos?!” 

— Poate că inventarul nostru vă va convinge, reluă 
individul de la telefon. Avem aşa: cardinalul Lamasse din 
Paris, cardinalul Guidera de la Barcelona, cardinalul Ebner 
din Frankfurt... 

Olivetti părea că se face tot mai mic, cu fiecare nume 
rostit. Apelantul făcu o pauză, ca şi când s-ar fi delectat cu 
savoarea ultimului nume. 

— lar din Italia... cardinalul Baggia. 

Şambelanul se înmuie ca pânzele unei corăbii pe o mare 
fără vânt. Clătinându-se, se lăsă în scaunul din spatele 
biroului. 

— 1 preferiti, şopti stins. Cei patru favoriţi... inclusiv 
Baggia... cel mai probabil succesor al suveranului pontif... 
Cum e posibil? 

Langdon citise destul despre alegerile papale moderne 


pentru a înţelege disperarea din ochii şambelanului. Deşi în 
mod teoretic oricare dintre cardinalii cu vârsta sub optzeci 
de ani ar putea deveni papă, doar câţiva dintre aceştia 
aveau prestanţa necesară pentru a obţine majoritatea de 
două treimi în lupta feroce a voturilor. Aceştia erau numiţi / 
preferiti. lar acum dispăruseră cu toţii! 

Fruntea şambelanului lucea de sudoare: 

— Ce intenţii ai cu aceşti oameni? 

— Ce intenţii crezi că am? Doar sunt un descendent al 
Hassassinului. _ 

Langdon simţi un fior; cunoştea bine acest nume. In 
cursul anilor Biserica îşi făcuse câţiva duşmani de moarte, 
iar printre aceştia se afla Hassassin, Cavalerii Templieri 
care fuseseră ori vânaţi, ori trădaţi de Vatican. 

— Eliberează-i pe cardinali, spuse camerlengo. Nu ţi-e 
suficientă amenințarea de a distruge Cetatea lui 
Dumnezeu? 

— Uită-i pe cardinali. Ei sunt deja pierduţi. Fii sigur însă 
că moartea lor va rămâne în amintire... În amintirea a 
milioane de oameni. Visul fiecărui martir! O să fac din ei 
nişte stele ale presei. Unul câte unul. Ce rost are să schimbi 
lumea, dacă lumea nu se uită? Uciderile publice au ceva 
senzaţional în ele, nu-i aşa? Voi aţi demonstrat asta cu mult 
timp în urmă... Inchiziția, torturarea Cavalerilor Templieri, 
cruciadele... Şi, desigur, /a purga. Il camerlengo amuţise. 

— Nu-ţi aminteşti de /a purga? Bineînţeles că nu, tu eşti 
doar un copil! Preoţii nu sunt istorici pricepuţi, oricum. Nu 
cumva fiindcă istoria îi face să se ruşineze? 

— La purga, se pomeni Langdon rostind cu voce tare. O 
mie şase sute şaizeci şi opt. Biserica a înfierat patru savanţi 
IIluminati cu simbolul crucii. Pentru a-i curăța de păcate. 

— Cine a vorbit? întrebă vocea de la telefon, părând mai 
mult intrigată decât îngrijorată. Cine se mai află acolo? 

— Numele meu nu este important, spuse Langdon, 
încercând să-şi alunge tremurai din voce. 

Se simţea nedumerit şi derutat vorbind cu un ///uminati în 
viaţă... de parcă ar fi discutat pe viu cu George 


Washington. 

— Sunt un om de ştiinţă care a studiat istoria confreriei 
din care faci parte, adăugă el. 

— Superb! răspunse celălalt. Sunt fericit că mai există 
oameni în viaţă care îşi amintesc despre crimele comise 
împotriva noastră. 

— Cei mai mulţi dintre noi vă considerau dispăruţi. 

— O eroare pe care frăţia a promovat-o cu susţinute 
eforturi. Ce altceva mai ştii despre /a purga? 

Langdon ezită. „Ce altceva mai ştiu? Că toată situaţia de 
acum e o nebunie, asta ştiu!” 

— După ce au fost înfieraţi, cei patru savanţi au fost 
ucişi, iar trupurile lor au fost lăsate să putrezească în locuri 
publice din Roma, ca un avertisment pentru cei care-ar mai 
fi dorit să se alăture confreriei. 

— Exact. lar noi vom face la fel. Qui; pro quo. Consideraţi- 
o o răzbunare simbolică pentru asasinarea fraţilor noştri. 
Cei patru cardinali ai voştri vor muri, câte unul în fiecare 
oră, începând cu ora opt. Până la miezul nopţii, lumea 
întreagă se va fi cutremurat. 

Langdon se apropie de telefon: 

— Chiar intenţionaţi să-i înfierati şi să-i ucideţi pe cei 
patru? 

— Istoria se repetă, nu-i aşa? Desigur, noi vom da dovadă 
de ceva mai multă eleganţă şi îndrăzneală decât Biserica. 
Voi obişnuiaţi să ucideţi pe ascuns, aruncând cadavrele 
când nu se uita nimeni. Atâta laşitate! 

— Ce vrei să spui? întrebă Langdon. Că îi veţi înfiera şi 
ucide în public? 

— Exact! Numai că... depinde ce înţelegi prin „public”. 
Văd că azi puţini oameni mai vin la biserică. 

Langdon înţelese: 

— Îi veţi ucide în biserici? 

— Ca un gest de amabilitate. Aşa Dumnezeu le va putea 
trimite sufletele în rai mai repede. Mi se pare just. Fireşte, 
presa se va bucura şi ea de spectacol, îmi închipui. 

— E o cacealma! interveni Olivetti, cu vocea din nou 


calmă. Nu poţi ucide un om în biserică, aşteptându-te să 
scapi cu faţa curată pe urmă. 

— Cacealma? Ne  mişcăm printre gărzile voastre 
elveţiene aidoma unor fantome, răpim patru cardinali din 
cetatea voastră atât de bine păzită, amplasăm un dispozitiv 
letal în inima celui mai sfânt dintre templele voastre şi voi 
credeţi că asta e o cacealma?! Când vom începe să ucidem 
şi victimele vor fi găsite, presa va da năvală. Până la miezul 
nopţii toată lumea va afla despre cauza //luminati. 

— Şi dacă amplasăm forţe de ordine în toate bisericile? 
replică Olivetti. 

Individul râse: 

— Mi-e teamă că natura prolifică a religiei voastre va face 
imposibilă o astfel de misiune. Ai mai ţinut socoteala în 
ultima vreme? Sunt peste patru sute de biserici catolice în 
Roma. Catedrale, biserici, tabernacole, abaţii, mânăstiri, 
schituri, şcoli parohiale... 

Duritatea de pe chipul lui Olivetti persista. 

— Peste nouăzeci de minute începe, reluă omul cu un ton 
de finalitate în glas. Unul la fiecare oră. O progresie 
matematică a morţii. Acum trebuie să plec. 

— Aşteaptă! ceru Langdon. Spune-mi despre simbolurile 
cu care intenţionaţi să-i înfieraţi pe cei patru. 

Ucigaşul părea amuzat: 

— Presupun că ştii deja care vor fi aceste simboluri. Sau 
eşti cumva vreun sceptic? Dar le vei vedea curând - ca o 
dovadă că vechile legende sunt adevărate. 

Langdon îşi simţea capul învârtindu-se; ştia exact ce voia 
să spună individul. Îşi aminti de arsura de pe pieptul lui 
Leonardo Vetra. Tradiţia ///uminati menţiona cinci simboluri. 
„Au mai rămas patru simboluri şi avem patru cardinali 
lipsă.” 

— Am jurat, interveni şambelanul, să aduc un nou papă 
în seara asta. Am jurat în faţa lui Dumnezeu. 

— Camerlengo, se auzi vocea apelantului, lumea nu are 
nevoie de un nou papă. După miezul nopţii, acesta nu va 
mai avea ce să păstorească, decât un morman de ruine. 


Biserica Catolică e terminată. Dominația voastră asupra 
lumii a luat sfârşit. 

În încăpere domni tăcerea pentru câteva clipe. 
Şambelanul părea cuprins de o tristeţe sinceră: 

— Te înşeli. Biserica înseamnă mai mult decât piatră şi 
mortar. Nu poţi şterge pur şi simplu două mii de ani de 
credinţă... indiferent despre ce credinţă este vorba. Nu poţi 
zdrobi credința, distrugând doar manifestările ei 
pământeşti. Biserica Catolică va supravieţui cu sau fără 
cetatea Vaticanului. 

— O minciună nobilă. Dar nu e decât o minciună. 
Amândoi ştim adevărul. la spune-mi, de ce este Vaticanul o 
fortăreață? 

— Oamenii Domnului trăiesc într-o lume periculoasă. 

— Dar cât de tânăr eşti? Vaticanul e o cetate fortificată, 
fiindcă jumătate din averea Bisericii Catolice este 
adăpostită între zidurile sale - picturi rare, sculpturi, 
giuvaeruri neprețuite, cărţi de valoare... Apoi mai sunt 
lingourile de aur şi documentele imobiliare din seifurile 
Băncii Vaticanului... Estimări din interior cifrează valoarea 
activelor voastre la 48,5 miliarde de dolari. Ce mai cuib pe 
care staţi! Mâine totul va fi cenuşă. Active lichidate. Veţi fi 
faliţi! Nici măcar oamenii în sutană nu pot accepta să 
muncească pe gratis. 

Veridicitatea acestor afirmaţii părea să se oglindească în 
privirile şocate ale comandantului şi ale şambelanului. 
Langdon nu ştia ce anume e mai uluitor - că Biserica 
Catolică avea atâţia bani sau că ///uminati aflaseră despre 
ei. 

II camerlengo suspină adânc: 

— Credinţa, nu banii constituie coloana vertebrala a 
acestei biserici. 

— Alte minciuni! Anul trecut aţi cheltuit 183 de milioane 
de dolari în încercarea de a vă susţine diocezele din lumea 
întreagă. Participarea la slujbele religioase a înregistrat un 
minimum absolut, scăzând cu patruzeci şi şase de procente 
în ultimul deceniu. Donaţiile sunt pe jumătate din cât erau 


cu numai şapte ani în urmă. Tot mai puţini băieţi vin să 
urmeze cursurile seminariilor. Deşi nu vreţi să recunoaşteţi, 
Biserica voastră moare. Consideraţi asta o şansă de a se 
stinge cu un bum! 

Olivetti făcu un pas înainte. Avea acum un aer mai puţin 
combativ, de parcă ar fi realizat, în sfârşit, realitatea cu 
care se confrunta. Părea un om care caută cu disperare o 
ieşire. Orice ieşire: 

— Şi dacă o parte din lingourile acelea ar veni să 
finanţeze cauza voas-tră? 

— Nu ne insulta pe amândoi! 

— Avem bani. 

— Şi noi. Mai mulţi decât îţi poţi închipui. 

Langdon îşi aminti despre presupusele comori ale 
confreriei - vechile averi ale masonilor bavarezi, ale 
clanurilor Rothschild, Bilderberger, legendarul diamant 
IIluminati... 

— 1 preferiti, interveni şambelanul rugător, schimbând 
subiectul. Cruţă-i. Sunt bătrâni. Sunt... 

— Sunt fecioarele sacrificate! râse necunoscutul. Spune- 
mi chiar crezi că sunt virgini? Vor chelălăi mieluşeii când 
vor fi ucişi? Sacrifici vergini nell' altare di scienza. 

Şambelanul rămase tăcut multă vreme: 

— Sunt oameni credincioşi, răspunse el, în cele din urmă. 
Nu se tem de moarte. 

Individul rânji: 

— Şi Leonardo Vetra era un om credincios şi totuşi am 
văzut frica în ochii lui, noaptea trecută. O frică pe care am 
exterminat-o. 

Vittoria, care tăcuse până în acel moment, ţâşni deodată 
în picioare, cu trupul încordat de ură: 

— A sino! Era tatăl meu! 

Un chicot răzbătu din telefon: 

— Tatăl tău? Dar ce-i asta? Vetra avea o fiică? Ar trebui 
să ştii că tăticuţul tău a scâncit la sfârşit ca un ţânc. Jalnic! 
Un individ patetic! 

Vittoria se trase înapoi, ca izbită de cuvintele asasinului. 


Langdon se îndreptă spre ea, dar tânăra îşi regăsi echilibrul 
şi îşi aţinti ochii întunecaţi asupra telefonului: 

— Jur pe viaţa mea că, înainte de ivirea zorilor, te voi 
găsi. Vocea i se ascuţi, ca o rază laser: lar când te voi 
găsi... 

Hassassin-ul izbucni într-un râs grosolan: 

— O femeie de spirit! Sunt excitat. Poate că, înainte de 
finele acestei nopţi, te voi găsi eu. lar când te voi găsi... 

Cuvintele străpunseseră aerul ca o lamă. Apoi legătura 
se întrerupse. 


42 


Cardinalul Mortati era lac de sudoare în roba sa neagră. 
Nu numai că în Capela Sixtină era deja cald ca într-o saună, 
dar mai rămăseseră doar douăzeci de minute până la 
deschiderea conclavului şi încă nu avea nicio veste despre 
cei patru cardinali care lipseau. In absenţa lor, şoaptele de 
nedumerire schimbate de ceilalţi prelați între ei se 
transformaseră în îngrijorare vădită. 

Mortati nu-şi putea imagina unde ar putea fi chiulangiii. 
„Cu il camerlengo, poate?” Ştia că şambelanul se 
întreţinuse cu cei patru la un ceai intim în cursul după- 
amiezei, dar asta fusese cu câteva ore în urmă. „Să fie oare 
bolnavi? Au mâncat ceva ce nu le-a priit?” Mortati se cam 
îndoia. Chiar aflaţi pe patul de moarte, i preferizi ar fi făcut 
tot posibilul pentru a fi aici. Şansa de a fi ales pontif suprem 
i se oferea unui cardinal doar o dată în viaţă - iar în cele 
mai multe cazuri niciodată - iar legile Vaticanului spuneau 
că, pentru a fi eligibil, un cardinal trebuia neapărat să se 
afle în interiorul Capelei Sixtine în momentul votului. 

Deşi aceştia erau cei patru preferiti, puţini cardinali mai 
aveau dubii în privinţa celui ce avea să devină următorul 
papă. În ultimele cincisprezece zile se înregistrase o 
veritabilă avalanşă de faxuri şi telefoane în care se discuta 
problema potenţialilor candidaţi. Aşa cum era obiceiul, 
fuseseră aleşi patru prelați preferaţi, fiecare dintre aceştia 
îndeplinind cerinţele tradiţionale de eligibilitate: să fie 
vorbitor de italiană, spaniolă şi engleză. Să nu aibă secrete 
ci un trecut fără pată. Să aibă o vârstă cuprinsă între 
şaizeci şi cinci şi optzeci de ani. 

Ca de obicei, unul dintre preferiti se detaşase de ceilalţi 
trei în opiniile colegiului elector. Acesta era cardinalul Aldo 
Baggia, din Milano. Trecutul său personal şi religios 
nepătat, combinat cu excelenta stăpânire a limbilor străine 
şi cu abilitatea de a transmite mesajul spiritual îi conferise 


calitatea de favorit. 

„Dar unde naiba este acum?” se întrebă Mortati. 

Venerabilul prelat era iritat de absenţa celor patru în 
primul rând fiindcă lui îi revenise sarcina de a conduce 
lucrările conclavului. Cu o săptămână în urmă, Colegiul 
Cardinalilor îl alesese în unanimitate pentru funcţia de Mare 
Elector - maestrul de ceremonii al conclavului. Deşi 
şambelanul ocupa în acest moment cea mai înaltă treaptă 
în cadrul Bisericii, acesta era doar un preot şi nu cunoştea 
bine complexitatea procesului electiv, astfel că se impusese 
alegerea unui cardinal care să conducă ceremonia din 
interiorul Capelei Sixtine. 

Cardinalii glumeau adesea spunând că a fi ales Mare 
Elector era cea mai crudă onoare a creştinătăţii. Cel care 
primea această responsabilitate pierdea dreptul de a mai 
candida la alegerile respective şi, totodată, era obligat să 
petreacă mult timp în zilele dinaintea conclavului, studiind 
Universi Dominici Gregis pentru a se familiariza cu 
subtilităţile ritualurilor secrete ale conclavului şi a asigura 
astfel buna desfăşurare a procesului electiv. 

Totuşi, Mortati nu avea resentimente; ştia că alegerea sa 
fusese una logică. Pe lângă faptul că era cel mai vârstnic 
cardinal, fusese totodată un apropiat al defunctului papă, 
ceea ce-l ridicase în ochii celorlalţi. Cu toate că se încadra 
încă în limitele de vârstă, era prea „copt” pentru a fi un 
candidat serios. La şaptezeci şi nouă de ani, trecuse deja 
pragul tacit dincolo de care colegiul mai putea avea 
încredere că starea lui de sănătate ar fi făcut faţă 
programului de lucru riguros pe care îl presupunea 
pontificatul. În mod obişnuit, papa lucra paisprezece ore pe 
zi, şapte zile pe săptămână, şi se stingea extenuat, în 
medie, după 6,3 ani de serviciu. O glumă care circula în 
rândul cardinalilor spunea că papalitatea era „cea mai 
rapidă cale spre rai” pentru un cardinal. 

Mulţi credeau că Mortati ar fi putut deveni papă cu câţiva 
ani în urmă, dacă ar fi fost mai puţin deschis la minte. Când 
era vorba despre candidatura la scaunul pontifical, de bază 


era o sfântă treime: conservatorism, conservatorism, 
conservatorism. 

Lui Mortati i se păruse întotdeauna o ironie amuzantă 
faptul că ultimul papă, Domnul să-l odihnească! se 
dovedise surprinzător de liberal, o dată ce preluase funcţia 
supremă.  Sesizând poate că lumea modernă se 
îndepărtează de Biserică, pontiful operase numeroase 
deschideri, relaxând poziţia Bisericii faţă de ştiinţă şi chiar 
donând bani pentru anumite cauze ştiinţifice. Din fericire, 
aceasta a constituit pentru el o sinucidere politică. Catolicii 
conservatori l-au declarat „senil”, în vreme ce puritanii 
ştiinţei l-au acuzat că încearcă să extindă influenţa Bisericii 
şi acolo unde nu-i era locul. 

— Aşadar, unde sunt cei patru? 

Mortati se întoarse. Unul dintre cardinali îl bătea pe 
umăr: 

— Domnia ta ştii unde sunt, nu-i aşa? 

Mortati încercă să nu se arate prea îngrijorat: 

— Poate că se află încă la şambelan. 

— La ora aceasta? Ar fi complet neobişnuit, replică omul 
neîncrezător. Să fi pierdut ;/ camerlengo noţiunea timpului? 

Mortati se îndoia cu siguranţă, dar nu spuse nimic. Era 
conştient că majoritatea  cardinalilor nu-i acorda 
şambelanului o importanţă prea mare, considerându-l prea 
tânăr pentru a-l sluji pe papă atât de îndeaproape. Lui i se 
părea că mulţi erau, de fapt, invidioşi, dar el îl admira pe 
tânărul preot, aprobându-l tacit pe ultimul papă fiindcă îi 
acordase funcţia de camerlengo. Cind privea în ochii 
şambelanului, Mortati nu vedea decât convingere şi ştia că, 
spre deosebire de majoritatea cardinalilor, el punea 
credinţa şi Biserica pe primul plan, înaintea politicilor 
meschine. // camerlengo era cu adevărat un om al lui 
Dumnezeu. 

Pe parcursul mandatului său, devotamentul ferm şi 
neclintit de care dăduse dovadă tânărul prelat devenise 
legendar; mulţi i-l atribuiau întâmplării miraculoase din 
copilăria lui... o întâmplare care ar fi lăsat urme adânci în 


inima oricărui om. „Miracolul şi minunea lui”, gândea 
Mortati, dorindu-şi adesea ca şi în copilăria lui să se fi 
petrecut o întâmplare din care se putea naşte o credinţă 
atât de fermă. 

Din nefericire pentru Biserică, Mortati ştia că // 
camerlengo nu va deveni papă niciodată. Accederea la 
scaunul pontifical implica un anumit nivel de ambiţie 
politică - un lucru care-i lipsea tânărului şambelan; de 
multe ori refuzase propunerile papei de a-i oferi funcţii 
clericale mai înalte, spunând că preferă să slujească 
Biserica şi credinţa ca un om simplu. 

— Şi acum ce facem? întrebă cardinalul, bătându-l din 
nou pe umăr. 

— Poftim? 

— Au întârziat! Noi ce facem acum? 

— Ce putem noi să facem? replică bătrânul. Să aşteptăm. 
Şi să avem credinţă. 

Părând profund nemulțumit de răspunsul primit, 
cardinalul se retrase din nou în întunericul capelei. 

Mortati rămase locului o clipă, ştergându-şi fruntea de 
sudoare şi încercând să-şi limpezească gândurile. „Intr- 
adevăr, ce vom face?” Îşi îndreptă privirile dincolo de altar, 
spre celebra frescă a lui Michelangelo, Judecata de Apoi. 
Lucrarea nu-i oferi însă niciun răspuns. Era o ilustrare 
cutremurătoare, înaltă de un metru şi jumătate, a lui lisus 
Hristos împărțind omenirea în drepţi şi păcătoşi şi 
azvârlindu-i pe ultimii în iad: cărnuri sfârtecate, trupuri 
arzând şi chiar unul dintre rivalii artistului, reprezentat cu 
urechi de măgar. Guy de Maupassant scrisese odată că 
fresca semăna cu un desen de bâlci realizat de un cărbunar 
ignorant. lar cardinalul  Mortati  împărtăşea opinia 
scriitorului. 


43 


Langdon stătea nemişcat în faţa unei ferestre blindate şi 
privea aglomerarea de furgonete şi trailere ale presei din 
Piazza San Pietro. Incredibila convorbire telefonică îl lăsase 
năuc... oarecum aerian; parcă nu mai era el însuşi. 

Aidoma unui şarpe din tenebrele uitate ale istoriei, 
Illuminati reveniseră la viaţă şi se încolăciseră în jurul unui 
vechi duşman. Fără revendicări. Fără negocieri. Doar 
răzbunare. Diavolesc de simplu. Sufocant. O răzbunare 
pregătită timp de 400 de ani. Ca şi cum, după secole de 
persecuție, ştiinţa contraataca. 

Aşezat la biroul său, i/ camerlengo privea fix telefonul. 
Olivetti rupse primul tăcerea. 

— Carlo, i se adresă el pe numele de botez, mai degrabă 
ca un prieten îngrijorat decât ca un ofiţer la datorie. De 
douăzeci şi şase de ani mi-am dedicat viaţa apărării acestui 
locaş. Se pare că astăzi m-am dezonorat. 

Şambelanul clătină din cap: 

— Noi doi Il servim pe Dumnezeu în moduri diferite, dar 
slujirea Lui aduce totdeauna onoare. 

— Evenimentele astea... nu-mi pot imagina cum... o 
asemenea situaţie... 

Olivetti părea copleşit: 

— lţi dai seama că nu avem decât o singură posibilitate 
de acţiune. Eu sunt responsabil pentru securitatea 
Colegiului Cardinalilor. 

— Mă tem că responsabilitatea aceasta îmi aparţine mie, 
signore! 

— Atunci oamenii tăi vor asigura imediat evacuarea. 

— Signore? 

— Celelalte opțiuni pot fi aplicate mai târziu - căutarea 
acestui dispozitiv, a cardinalilor lipsă şi a răpitorilor. Acum 
însă, ceilalţi cardinali trebuie puşi la adăpost. Caracterul 
sacru al vieților omeneşti este mai presus de orice. Oamenii 


aceia constituie însăşi fundaţia Bisericii noastre. 

— Sugeraţi să anulăm chiar acum conclavul? 

— Avem de ales? 

— Dar cum rămâne cu datoria dumneavoastră de a oferi 
lumii un nou papă? 

Tânărul şambelan suspină şi se întoarse spre fereastră, 
privind oraşul ce se întindea în zare: 

— Sfinţia Sa mi-a spus odată că papa este un om prins 
între două lumi... lumea reală şi cea divină. Şi m-a avertizat 
că, dacă o ignoră pe cea reală, nicio Biserică nu poate 
supravieţui pentru a se bucura de lumea divină. 

Dintr-o dată, vocea lui părea a transmite o înţelepciune 
prea profundă pentru anii şambelanului: 

— Lumea reală se bazează pe noi în seara aceasta. Am 
face o mare greşeală dacă am ignora-o. Orgoliul şi tradiţiile 
nu ne pot umbri raţiunea. 

Olivetti încuviinţă, impresionat: 

— V-am subestimat, signore. 

Şambelanul părea că nu-l auzise, privirile sale continuând 
să rătăcească pe fereastră. 

— Voi vorbi deschis, signore. Lumea reală este lumea 
mea. Eu am de-a face zi de zi cu hidoşenia ei, astfel încât 
ceilalţi să-şi poată urma aspiraţiile pure. Permiteţi-mi să vă 
ofer sfaturile mele în situaţia actuală. Pentru asta am fost 
pregătit. Deşi valoroase, instinctele dumneavoastră... s-ar 
putea dovedi dezastruoase. 

Preotul se întoarse. Olivetti inspiră adânc şi continuă: 

— Evacuarea Colegiului Cardinalilor din Capela Sixtină ar 
fi cea mai proastă decizie pe care am putea-o adopta acum. 

II camerlengo nu părea indignat, ci doar confuz: 

— Şi ce sugerezi? 

— Să nu le spunem nimic cardinalilor. Să sigilăm 
conclavul. Astfel vom avea timp pentru a încerca şi alte 
opţiuni. 

Şambelanul îl privi cu un aer tulbure: 

— Adică să încui întregul Colegiu al Cardinalilor deasupra 
unei bombe cu ceas? 


— Da, signore. Deocamdată. Mai târziu, dacă va fi 
nevoie, ne vom ocupa de evacuare. 

— Amânarea ceremoniei chiar înainte de a începe ar 
stârni numeroase întrebări, însă după ce uşile se vor 
închide, nimeni nu va mai putea interveni. Procedurile 
obişnuite obligă... ă 

— Lumea reală, signore! |n această seară ne aflăm în 
lumea reală! Ascultaţi-mă bine, îi ceru Olivetti, vorbind de 
această dată cu tonul autoritar al militarului. Ar fi o 
nesăbuinţă să deplasăm prin Roma o sută şaizeci şi cinci de 
cardinali nepregătiţi şi neprotejaţi. Am risca să provocăm 
temeri şi chiar panică în rândul unor oameni foarte bătrâni 
şi, sincer să fiu, un infarct fatal în această lună a fost 
suficient. 

„Un infarct fatal”! Cuvintele comandantului îi reamintiră 
lui Langdon de titlurile pe care le citise în ziare împreună cu 
un grup de studenţi: „Papa a suferit un infarct şi a decedat 
în somn”. 

— În plus, continuă Olivetti, Capela Sixtină este o 
fortăreață. Deşi nu ne lăudăm cu acest lucru, structura este 
puternic armată şi poate rezista la orice atac, cu excepţia 
celui cu rachete. În această după-amiază am cercetat fiece 
colţişor al capelei, în căutarea microfoanelor şi a altor 
dispozitive de ascultare. Capela este curată, sigură şi sunt 
convins că antimateria nu se află înăuntru. Pe moment, nu 
există loc mai sigur pentru Colegiul Cardinalilor. Dacă se va 
ajunge la aşa ceva, vom putea discuta mai târziu despre 
evacuarea de urgenţă. 

Langdon era impresionat. Logica rece şi inteligentă a lui 
Olivetti îi amintea de Kohler. 

— Domnule comandant, interveni Vittoria, cu vocea 
încordată, mai există şi alte probleme. Nimeni n-a mai creat 
până acum o cantitate atât de mare de antimaterie. Nu pot 
decât să estimez raza ei de acţiune. Zona adiacentă a 
Romei poate fi şi ea în pericol. Dacă recipientul se află în 
subteran sau într-una dintre clădirile centrale, efectul în 
afara acestor ziduri ar putea fi minim, însă dacă a fost 


amplasat în apropiere... În această clădire, de exemplu... 

Şi Vittoria nu-şi mai sfârşi ideea, mulţumindu-se să-şi 
îndrepte privirile îngrijorate spre mulţimea adunată în 
Piazza San Pietro. 

— Sunt perfect conştient de responsabilităţile mele faţă 
de lumea de afară, replică Olivetti. Protecţia acestui 
sanctuar a fost datoria mea timp de peste două decenii. Nu 
am nici cea mai vagă intenţie de a permite detonarea 
antimateriei. 

Şambelanul ridică ochii spre el: 

— Crezi că o poţi găs/? 

— Daţi-mi voie să discut posibilităţile de acţiune cu câţiva 
dintre specialiştii mei. Dacă  întrerupem alimentarea 
electrică în întregul Vatican, vom putea elimina zgomotul 
de fundal, obţinând un mediu de lucru suficient de clar 
pentru a recepta ceva din câmpul magnetic al 
conteinerului. 

Vittoria îl privi mai întâi surprinsă, apoi chiar 
impresionată: 

— Vreţi să stingeţi lumina în toată cetatea Vaticanului? 

— Poate. Nu ştiu încă dacă este posibil, dar aş vrea să 
cercetez această opţiune. 

— Cardinalii s-ar întreba, fireşte, ce anume s-a întâmplat. 

Olivetti clătină din cap: 

— Conclavul se desfăşoară la lumina luminărilor; 
cardinalii nici nu şi-ar da seama. După încuierea uşilor, vom 
putea întrerupe energia electrică în întregul perimetru, cu 
câteva mici excepţii, şi vom începe căutarea. O sută de 
oameni pot acoperi o arie mare în cinci ore. 

— Patru ore! îl corectă Vittoria. Trebuie să duc 
conteinerul înapoi la CERN. Detonarea nu poate fi evitată 
dacă nu reîncarc bateriile. 

— Nu le puteţi reîncărc a aici? 

— Interfața e prea complexă. Dacă aş fi putut, aş fi adus- 
o cu mine. 

— Atunci, patru ore, spuse Olivetti încruntat. Suficient 
timp. Panica nu ajută la nimic. Signore, aveţi la dispoziţie 


zece minute. Duceţi-vă în capelă şi sigilaţi conclavul. Lăsați- 
le oamenilor mei timpul necesar pentru a-şi face treaba. 
Când ne vom apropia de ora critică, vom lua şi deciziile 
care se cuvin. 

Langdon se întrebă cât de aproape de „ora critică” 
intenţiona comandantul să ajungă. 

Şambelanul nu părea convins: 

— Dar colegiul va întreba despre i; preferiti... mai cu 
seamă despre Baggia... va vrea să ştie unde sunt. 

— Va trebui să născociţi ceva, signore. Spuneţi-le că le- 
aţi oferit celor patru un ceai care nu le-a priit. 

Preotul îl privi, oripilat: 

— Să stau la altarul Capelei Sixtine şi să mint în faţa 
Colegiului Cardinalilor?!! 

— Pentru siguranţa lor. Una bugia veniale. O minciună 
nevinovată. Datoria dumneavoastră este aceea de a 
menţine calmul. lar acum vă rog să mă scuzaţi, fiindcă 
trebuie să începem. 

Olivetti pornise deja spre uşă, dar // camerlengo 
interveni: 

— Comandante, nu putem pur şi simplu să le întoarcem 
spatele celor patru cardinali dispăruţi. 

Ofiţerul se opri în pragul uşii. 

— Baggia şi ceilalţi trei se află în prezent în afara sferei 
noastre de influenţă. Trebuie să renunţăm la ei... pentru 
binele general. Militarii numesc acest lucru triere. 

— Vrei să spui abandonare! 

Vocea lui Olivetti deveni din nou ca de oţel: 

— Dacă ar exista vreo posibilitate, signore, una cât de 
mică, pentru a-i găsi pe cei patru cardinali, mi-aş da viaţa în 
acest scop. Totuşi... continuă el arătând cu mâna spre 
fereastra prin care ultimele raze ale soarelui aureau marea 
de acoperişuri a Romei, căutarea a patru oameni într-un 
oraş cu cinci milioane de locuitori este peste puterile mele. 
Nu voi irosi un timp preţios pentru a-mi linişti conştiinţa cu 
o acţiune inutilă. Îmi pare rău. 

Vittoria interveni, pe neaşteptate: 


— Dar dacă l-am prinde pe asasin, nu l-aţi putea 
determina să vorbească? 

Olivetti o privi încruntat: 

— Soldaţii nu-şi pot permite să fie sfinţi, doamnă Vetra. 
Credeţi-mă, înţeleg foarte bine dorinţa dumneavoastră de 
a-l prinde pe acest individ. 

— Nu este doar o dorinţă personală. Ucigaşul ştie unde 
se află anti-materia... și cei patru cardinali. Dacă l-am putea 
găsi într-un fel... 

— Să cădem de bună voie în plasa lui? Credeţi-mă, dacă 
aş lăsa Vaticanul neprotejat pentru a supraveghea sutele 
de biserici din Roma aş proceda exact aşa cum speră 
IIluminati că voi face... irosind timp şi forţe preţioase sau, 
mai rău, lăsând Banca Vaticanului complet neapărată. Fără 
a-i mai menţiona pe ceilalţi cardinali. 

Omul avea dreptate. 

— Dar poliţia din Roma? întrebă şambelanul. Am putea 
alerta forţele civile. Să apelăm la ajutorul lor pentru a-l găsi 
pe răpitor. 

— O altă greşeală, ripostă Olivetti. Ştiţi ce părere au 
despre noi carabinierii romani. N-am obţine decât ajutorul 
şovăitor al câtorva Oameni, care ar „vinde” imediat ştirea 
presei internaţionale. Exact ceea ce vor duşmanii noştri. 
Oricum, vom fi nevoiţi în curând să tratăm cu mass-media. 

„Voi face din cardinalii voştri stele ale presei, îşi aminti 
Langdon cuvintele asasinului. Trupul primului cardinal va 
apărea la ora opt. Apoi, câte unul în fiecare oră. Presa se va 
delecta.” 

Il camerlengo vorbea din nou, cu o uşoară iritare în voce: 

— Comandante, nu putem accepta cu conştiinţa curată 
să nu facem nimic pentru cardinalii dispăruţi! 

Olivetti îi întoarse o privire îngheţată: 

— Rugăciunea Sfântului Francisc, signore... V-o amintiţi? 

Tânărul preot rosti scurta rugăciune, cu durere în glas: 

— Dumnezeule, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe 
care nu le pot schimba! 

— Credeţi-mă: acesta este unul dintre lucrurile acelea. 


Şi, în clipa următoare, ieşi din încăpere. 


44 


Birourile centrale ale British Broadcast Corporation (BBC) 
se află în Londra, puţin la vest de Piccadily Circus. Centrala 
telefonică începu să sune şi o tânără aspirantă la funcţia de 
redactor ridică receptorul. 

— BBC, spuse ea, strivindu-şi chiştocul de Dunhill. 

Vocea de la aparat era aspră, cu un accent care amintea 
de Orientul Mijlociu: 

— Am o poveste de care postul voastru ar putea fi 
interesat. Tânăra luă un pix şi o coală de hârtie: 

— Privitor la...? 

— Alegerile papale. 

Fata se încruntă îngrijorată. BBC difuzase cu o zi în urmă 
un scurt reportaj preliminar, iar audiența fusese medie. 
Publicul nu prea mai era interesat de Vatican. 

— Care-i ideea? 

— Aveţi în Roma un reporter care se ocupă de alegeri? 

— Cred că da. 

— Trebuie să vorbesc direct cu el. 

— Îmi pare rău, dar nu vă pot da numărul fără a şti cât de 
cât... 

— Asupra conclavului planează o ameninţare. Asta-i tot 
ce vă pot spune. 

Tânăra continua să ia notițe, apoi întrebă: 

— Numele dumneavoastră? 

— Numele meu nu are nicio relevanţă. 

Ziarista nu era deloc surprinsă: 

— Şi aveţi dovezi în sprijinul acestei afirmaţii? 

— Am. 

— Aş fi bucuroasă să le aud, însă politica postului nostru 
nu ne permite să comunicăm numerele de telefon ale 
reporterilor noştri decât dacă... 

— Înţeleg. Voi suna la un alt post de televiziune. Vă 
mulţumesc pentru timpul dumneavoastră. La rev... 


— Aşteptaţi un moment! Puteţi rămâne pe fir? 

Tânăra îl lăsă în aşteptare şi îşi întinse gâtul, gânditoare. 
Arta identificării potenţialilor farsori nu era câtuşi de puţin o 
ştiinţă perfectă, dar individul de la telefon tocmai trecuse 
cele două teste tacite ale BBC referitoare la autenticitatea 
unei surse telefonice: refuzase să-şi spună numele şi era 
nerăbdător să încheie convorbirea. Ţicniţii şi cei avizi de 
glorie de obicei insistau şi se văicăreau. 

Din fericire pentru ea, reporterii trăiau cu eterna spaimă 
a ratării unei ştiri de senzaţie, aşa că rareori se supărau 
fiindcă le făcea legătura cu vreun megaloman. lrosirea a 
cinci minute din timpul unui reporter era ceva scuzabil; 
ratarea unui titlu-bombă, nu. 

Căscând alene, deschise computerul şi tastă „Vatican” 
într-un motor de căutare. Când văzu numele reporterului 
care se ocupa de alegerile papale, chicoti în sinea ei. Era un 
tip nou, venit de curând de la o fiţuică murdară din Londra 
şi care urma să se ocupe de unele dintre subiectele 
mondene ale BBC. 

Acum era, probabil, plictisit de moarte, aşteptând o 
noapte întreagă pentru a înregistra spotul vieţii lui, zece 
secunde în direct. În mod cert avea să-i fie recunoscător 
fiindcă-i întrerupea monotonia aşteptării. 

Tânăra copie numărul de telefon al reporterului de la 
Vatican şi apoi, aprinzându-şi o altă ţigară, i-l comunică 
anonimului de la celălalt capăt al firului. 


45 


— Nu va reuşi, spuse Vittoria, plimbându-se de colo-colo 
prin biroul papei. Chiar dacă o echipă a Gărzii Elveţiene va 
reuşi să filtreze interferenţele, va trebui să se afle practic 
deasupra conteinerului pentru a reuşi să detecteze vreun 
semnal de la acesta. Şi asta numai dacă recipientul este 
accesibil - neizolat de alte bariere. Dacă e închis în vreo 
cutie metalică, undeva, într-una dintre clădirile astea? Sau 
dacă e ascuns într-o conductă metalică de aerisire? 
Detectarea lui ar fi imposibilă. Şi dacă în Garda Elvețiană s- 
a infiltrat într-adevăr cineva din afară? Cine ne poate 
asigura de corectitudinea căutărilor? 

Şambelanul părea vlăguit: 

— Şi ce propuneţi, doamnă Vetra? 

„Dar nu e evident?” îi veni ei să strige, înfuriată. Dar se 
mulţumi să explice: 

— Propun, domnule, să luaţi imediat şi alte măsuri de 
precauţie. Putem spera, prin absurd, că rezultatele 
căutărilor vor fi pozitive. Totuşi, priviţi pe fereastră. li vedeţi 
pe toţi acei oameni? Şi clădirile acelea de dincolo de piaţă? 
Maşinile presei? Turiştii? Probabil că se află cu toţii în raza 
de acţiune a exploziei. Trebuie să faceţi ceva acum! 

II camerlengo înclină uşor din cap. 

Vittoria se simţea frustrată. Olivetti îi convinsese pe toţi 
că timpul era suficient, dar ea ştia că, dacă vestea despre 
situaţia Vaticanului se răspândea, în numai câteva minute 
întreaga zonă avea să devină un furnicar de oameni. Mai 
văzuse o asemenea situaţie o dată, în faţa Parlamentului 
Elveţian. În timpul unei ameninţări cu bombă, complicată 
cu o luare de ostateci, mulţimea se adunase în jurul clădirii, 
pentru a vedea ce se mai întâmplă. In ciuda 
avertismentelor poliţiei cu privire la pericolul la care se 
expun, oamenii veneau în număr tot mai mare. Nimic nu 
atrage interesul mulțimilor mai mult decât tragedia umană. 


— Signore, insistă Vittoria, omul care mi-a ucis tatăl se 
află pe aici, pe undeva. Fiecare celulă din trupul meu ar 
vrea să pornească imediat în urmărirea lui. Şi totuşi, eu 
stau în acest birou... fiindcă am o responsabilitate faţă de 
dumneavoastră. Şi faţă de ceilalţi. Sunt vieţi omeneşti în 
pericol, signore. Mă auziţi? 

Şambelanul nu-i răspunse. 

Vittoria îşi auzea inima bubuindu-i în piept. „De ce nu 
poate Garda Elvețiană să-l localizeze pe blestematul acela 
care a sunat? Asasinul este cheia! El ştie unde se află 
antimateria... el ştie unde sunt cardinalii! Prinde ucigaşul şi 
totul e rezolvat!” 

Tânăra îşi dădu seama că riscă s-o ia razna - o situaţie 
stranie, pe care şi-o amintea vag din copilărie, din anii de 
orfelinat: o frustrare pentru abordarea căreia nu avea 
instrumentele necesare. „Ai instrumente, îşi spuse, 
întotdeauna ai instrumentele necesare.” Fără rost, însă. 
Gândurile i se învălmăşeau în minte, sugrumând-o. Ea era 
un cercetător, un om care soluţiona cele mai diverse 
probleme. Aceasta era însă o problemă fără soluţie. „Ce 
date îţi trebuie? Ce vrei?” Se îndemnă să inspire adânc, dar 
pentru prima dată în viaţa ei, nu reuşi. Se sufoca. 

Langdon simţea că-i vuieşte capul şi că se află undeva, la 
limita dintre raţional şi irațional. Privi spre Vittoria şi spre 
camerlengo, dar peste chipurile lor se suprapuneau imagini 
terifiante: explozii, îmbulzeala presei, camere de filmat, 
patru trupuri umane înfierate. 

Satan... Lucifer... Aducătorul de lumină... Satan... 

Îşi scutură capul pentru a scăpa de imaginile de coşmar. 
„Terorism bine calculat”, îşi aminti el, încercând să se agaţe 
de elementele raţionale. „Haos planificat!” Mintea îi zbură 
la un seminar pe care îl audiase cândva la Radcliffe, pe 
când studia simbolismul pretorian; de atunci percepţia 
despre terorism i se schimbase în mod radical. 

— Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop. Care 
este acesta? 

— Uciderea oamenilor nevinovaţi? sugeră un student. 


— incorect. Moartea este doar un produs secundar al 
terorismului. 

— O etalare a forţei? 

— Nu. Convingerile slabe nu există. 

— Provocarea terorii? 

— Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela 
de a crea teroare, frică. Teama subminează încrederea în 
autorităţi. Slăbeşte duşmanul din interior... cauzând mişcări 
de masă. Terorismul nu este o expresie a furiei, ci o armă 
politică. Elimină faţada de infailibilitate a unui guvern şi ai 
distrus încrederea poporului. 

„Pierderea încrederii... a credinţei...” 

Asta să fie totul? Langdon se întreba cum va reacţiona 
lumea creştină la vederea cardinalilor mutilaţi aidoma unor 
câini. Dacă puterea credinţei nu-l putea apăra pe un slujitor 
al Domnului de uneltele Satanei, ce speranţe mai puteau 
avea restul oamenilor? Capul profesorului se învârtea mai 
rău acum... voci slabe se războiau în mintea lui: „Credinţa 
nu te apără. Medicamentele şi airbag-urile... astea sunt 
lucrurile care te apără. Dumnezeu nu te apără. Inteligența, 
da. Iluminarea. Încrede-te în ceva care dă rezultate 
palpabile. Cât de mult a trecut de când n-a mai mers 
nimeni pe apă? Miracolele moderne aparţin ştiinţei... 
computere, vaccinuri, staţii spaţiale... chiar şi miracolul 
divin al creaţiei. Materie din nimic... Într-un laborator. Cine 
mai are nevoie de Dumnezeu? Nu! Ştiinţa e noul 
dumnezeu!” 

Vocea ucigaşului îi răsuna în minte: „La miezul nopţii... o 
progresie matematică a morţii... sacrifici vergini nell' altare 
di scienza.” 

Apoi brusc, ca o mulţime împrăştiată de bubuitul unei 
arme, vocile se stinseră. Robert Langdon sări în picioare. 
Scaunul în care stătuse se răsturnă cu zgomot pe podeaua 
din marmură. 

Vittoria şi şambelanul se repeziră spre el: 

— Mi-a scăpat, şopti Langdon uluit. Era chiar în faţa 
ochilor mei... 


— Ce ţi-a scăpat? întrebă Vittoria. Langdon se întoarse 
spre tânărul preot: 

— Părinte, de trei ani înaintez petiţii acestui birou, 
solicitând să mi se acorde acces la Arhivele Vaticanului. Am 
fost refuzat de şapte ori. 

— Domnule Langdon, îmi pare rău, dar nu mi se pare un 
moment potrivit pentru o asemenea solicitare. 

— Am nevoie de acces imediat. Cei patru cardinali 
dispăruţi. Cred că-mi voi putea da seama unde anume vor fi 
ucişi. 

Vittoria se holbă la el, sigură că nu înţelesese bine. 
Şambelanul avea o privire tulbure, ca şi cum fusese ţinta 
unei glume crude: 

— Vă aşteptaţi cumva să cred că această informaţie se 
află undeva, în arhivele noastre? 

— Nu pot promite că o voi identifica în timp util, dar 
dacă-mi veţi permite să intru... 

— Domnule Langdon, eu trebuie să ajung în Capela 
Sixtină în patru minute. Arhivele se află de cealaltă parte a 
Cetăţii Vaticanului. 

— Vorbeşti serios, nu-i aşa? interveni Vittoria, privindu-l 
pe Langdon adânc în ochi şi resimţindu-i parcă entuziasmul. 

— Nu prea e momentul pentru glume! replică el. Tânăra 
se întoarse spre şambelan: 

— Părinte, dacă există o şansă... o şansă cât de mică 
pentru a afla unde anume se vor petrece acele asasinate, 
vom putea încercui zonele şi... 

— Dar arhivele? insistă preotul. Cum ar putea conţine ele 
vreun indiciu? 

— Ar dura prea mult să vă explic. Dar dacă am dreptate, 
am putea folosi aceste informaţii pentru a-l prinde pe 
Hassassin. 

Il camerlengo îl privi de parcă voia să-l creadă, dar nu 
putea. 

— Cele mai sacre codice ale creştinismului se află în 
arhivele acelea. Comori pe care eu însumi nu sunt demn să 
le admir. 


— Sunt conştient de acest lucru. 

— Accesul este permis numai prin decret scris al 
curatorului şi al Consiliului Bibliotecarilor din Vatican. 

— Sau, insistă Langdon, prin mandat papal. Aşa scria în 
fiecare răspuns negativ pe care curatorul mi l-a trimis. 

Şambelanul încuviinţă tăcut: 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, dar, dacă nu mă înşel, 
mandatul papal este eliberat în acest birou. Din câte ştiu 
eu, în această seară dumneavoastră sunteţi responsabil 
aici. Şi ţinând seama de circumstanţe... 

Preotul scoase un ceas din buzunarul sutanei şi îl privi. 
Când îi vorbi, Langdon nu sesiză în ochii lui decât profundul 
adevăr: 

— Domnule profesor, sunt gata să-mi dau viaţa în 
această zi pentru salvarea Bisericii. Credeţi cu adevărat că 
acel document se află aici? Şi că ne poate ajuta să 
identificăm cele patru biserici? 

— N-aş fi solicitat accesul în mod repetat, dacă n-şi fi fost 
convins. ltalia este destul de departe de Statele Unite 
pentru a călători aici aşa, de-un moft, pe un salariu de 
profesor. Documentul la care mă refer este un vechi... 

— Vă rog, îl întrerupse şambelanul. lertaţi-mă! În acest 
moment mintea mea nu mai poate procesa alte detalii. Ştiţi 
unde sunt amplasate arhivele? 

Langdon simţi un val de emoție: 

— În spatele Porții Santa Ana. 

— Impresionant! Majoritatea specialiştilor sunt convinşi 
că se află dincolo de uşa secretă de după Tronul Sfântului 
Petru. 

— Nu. Acolo este Archivio della Reverenda di Fabbrica di 
San Pietro. O eroare frecventă. 

— Un bibliotecar docent îi însoţeşte totdeauna pe cei 
care intră, fără excepţie. În această seară nu se mai află 
aici niciun docent. Dumneavoastră îmi cereţi, de fapt, acces 
liber. Nici cardinalii noştri nu intră singuri acolo. 

— Voi da dovadă de cel mai înalt respect şi de grijă 
atentă faţă de documentele dumneavoastră. Bibliotecarii 


nu vor vedea nicio urmă a trecerii mele prin arhive. 

Undeva deasupra lor, clopotele Bazilicii San Pietro 
începură să sune. Şambelanul îşi verifică din nou ceasul: 

— Trebuie să plec. După un moment de tăcere, îl măsură 
din ochi pe Langdon şi adăugă: Voi trimite un membru al 
Gărzii Elveţiene să vă aştepte la arhive. Vă acord 
încrederea mea totală, domnule Langdon. Duceţi-vă! 

Profesorul rămăsese fără glas. 

Tânărul preot părea să iradieze acum o stranie siguranţă 
de sine. Întinse mâna şi-i strânse umărul lui Langdon cu o 
forţă surprinzătoare: 

— Vreau să găsiţi ceea ce căutaţi. Repede! 


46 


Arhivele Secrete ale Vaticanului sunt situate la capătul 
îndepărtat al Curţii Borgia, pe culmea unei coline ce urcă de 
la Poarta Santa Ana. Ele adăpostesc peste douăzeci de mii 
de volume şi se spune că aici se află adevărate comori, 
precum jurnalele lipsă ale lui Leonardo da Vinci şi chiar 
cărţile nepublicate vreodată ale Bibliei. 

Langdon străbătu în viteză Via della Fondamenta spre 
arhive, încă nevenindu-i să creadă că va fi primit înăuntru. 
Vittoria mergea alături de el, ţinând pasul cu uşurinţă. Părul 
ei cu miros de migdale flutura lin în vânt, iar Langdon îi 
inspira parfumul. Gândurile începură să i-o ia razna şi se 
strădui să le aducă pe făgaşul normal: 

— Imi spui şi mie ce căutăm? întrebă ea. 

— O cărticică scrisă de un tip pe nume Galilei. 

— Dar ştiu că nu te încurci! Ce-i în ea? 

— Se presupune că în cuprinsul ei se află ceva numit // 
segno. 

— "Semnul?" 

— Semnul, indiciul, semnalul... depinde cum traduci. 

— Semnul pentru ce? 

— Pentru o locaţie secretă. Confreria ///uminati fondată 
de Galilei trebuia să se apere de Vatican şi de aceea au 
stabilit aici, în Roma, un loc secret de întrunire, pe care l-au 
numit Biserica lluminării. 

— Cam obraznic să numeşti „biserică” 
Langdon clătină din cap: 

— Grupul înfiinţat de Galileo nu era câtuşi de puţin 
satanist. Din el făceau parte savanţi care visau la 
iluminarea ştiinţifică. Locul de întrunire era doar unul în 
care să se poată reuni în siguranţă pentru a discuta despre 
subiectele interzise de Vatican. Deşi se ştie că acest bârlog 
secret a existat, nimeni n-a aflat, nici până în ziua de azi, 
unde anume era el situat. 


un bârlog satanist! 


— Se pare că Illuminati ştiau să păstreze un secret! 

— Cu certitudine! De fapt, niciodată n-au dezvăluit cuiva 
din afara confreriei unde anume se reuneau. Această 
precauţie le asigura protecţia, dar totodată ridica o 
dificultate când se punea problema recrutării de noi 
membri. 

— Nu se puteau dezvolta dacă nu-şi făceau publicitate, 
conchise Vittoria, mintea şi paşii ei păstrând ritmul perfect. 

— Exact. Vestea despre confreria lui Galilei a început să 
se răspândească pe la 1630, iar numeroşi savanţi din 
lumea întreagă porneau în veritabile pelerinaje secrete spre 
Roma, sperând să devină membri Illuminati... dornici să 
poată privi prin telescopul lui Galilei şi să ia cunoştinţă de 
ideile maestrului. Din păcate însă, ca urmare a acelei 
discreţii extreme, când ajungeau în Roma, oamenii de 
ştiinţă nu ştiau încotro să se îndrepte sau cu cine să 
vorbească fără a se trăda. //luminati voiau noi membri, dar 
nu-şi puteau permite să rişte făcându-şi cunoscut locul de 
întrunire. 

— Pare a fi o situazione senza soluzione. 

— Exact! O fundătură. 

— Şi atunci, ce-au făcut? 

— Erau oameni de ştiinţă: au studiat problema şi au găsit 
soluţia. Una cu adevărat strălucită. //luminati au creat un fel 
de hartă ingenioasă, care îi îndruma pe savanţi spre 
sanctuarul lor. 

Dintr-o dată pe chipul Vittoriei se aşternu o expresie 
sceptică: 

— Săgeţi desenate pe zidurile caselor? întrebă ea, 
încetinindu-şi paşii. 

— Oarecum, însă mult mai subtil. Harta consta într-o 
serie de indicii disimulate, amplasate în diverse locuri 
publice din oraş. Un indiciu te îndrumă spre următorul... şi 
apoi spre celălalt... şi aşa mai departe, iar în final ajungeai 
la sanctuarul ///uminati. 

Vittoria îl privi incredulă: 

— Parcă ar fi o căutare a comorilor. Langdon râse uşor: 


— Într-un fel, da, este. Illuminati numeau acest şir de 
indicii „Calea lluminării” şi toţi cei care doreau să se alăture 
confreriei erau nevoiţi s-o urmeze până la capăt. Ca un fel 
de test. 

— Dar dacă Vaticanul ar fi vrut să-i găsească, n-ar fi fost 
suficient să urmeze pur şi simplu seria de indicii? 

— Nu. Calea era ascunsă. Ca un joc de puzzle construit în 
aşa fel încât doar anumiţi oameni să poată identifica 
indiciile, aflând astfel unde anume era ascunsă Biserica 
lluminării. Confreria a dorit ca acest test să constituie, 
oarecum, o iniţiere, funcţionând nu doar ca o măsură de 
siguranţă, ci şi ca un element de triere, prin care doar cei 
mai iscusiţi savanţi să ajungă la sanctuar. 

— Nu-mi vine să cred! În secolul al XVII-lea, clericii erau 
printre cei mai educați şi cei mai cultivați oameni din lume. 
Dacă aceste indicii erau amplasate în locuri publice, cu 
certitudine la Vatican existau persoane capabile să le 
identifice. 

— Sigur, replică Langdon, dacă e; ar fi ştiut despre acele 
indicii. Dar nu ştiau. Şi nu le-au remarcat niciodată, fiindcă 
Illuminati le-au conceput în aşa fel încât clericii să nu-şi 
poată da seama ce sunt. Au folosit o metodă numită în 
simbolistică „disimulare”. 

— Camuflaj! 

Langdon era impresionat: 

— Cunoşti termenul! 

— Dissimulazione. Cea mai bună metodă de apărare a 
naturii. Încearcă să remarci un peşte-trompetă care înoată 
în sus înotând vertical printre alge! 

— Bun! reluă profesorul. ///luminati au utilizat acelaşi 
concept: au creat indicii care se pierdeau pe fundalul vechii 
Rome. Nu puteau folosi ambigrame sau simboluri ştiinţifice, 
fiindcă ar fi fost evidente şi de aceea au apelat la un artist 
membru al confreriei - acelaşi maestru anonim care 
concepuse ambigrama-simbol „///uminati” - şi i-au cerut să 
realizeze patru sculpturi. 

— Patru sculpturi //luminati? 


— Da, lucrări care să respecte două principii directoare. 
În primul rând, statuile urmau să arate la fel ca restul 
operelor de artă din Roma... astfel încât Vaticanul să nu 
bănuiască niciodată că ar aparţine confreriei. 

— Aşadar, artă cu specific religios. 

Langdon încuviinţă, din ce în ce mai incitat, şi continuă 
într-un ritm accelerat: 

— Cel de-al doilea principiu impunea ca sculpturile să 
respecte patru teme specifice. Fiecare trebuia să fie un 
tribut adus unuia dintre cele patru elemente ale ştiinţei. 

— Patru elemente? Dar sunt peste o sută! 

— În secolul al XVII-lea nu erau atâtea, îi reaminti 
profesorul. Primii alchimişti credeau că întregul univers este 
format din numai patru elemente: Pământul, Aerul, Focul şi 
Apa. 

Crucea precreştină, ştia Langdon, era cea mai frecventă 
reprezentare a acestor patru elemente: patru braţe 
corespunzătoare aerului, focului, apei şi pământului. 
Dincolo de asta, de-a lungul istoriei existaseră efectiv zeci; 
de reprezentări simbolice ale celor patru elemente - 
ciclurile vieţii pitagoreice,  Hong-Ffan-ul chinezesc, 
rudimentele masculin şi feminin din filosofia jungiană, 
cvadrantele zodiacului... Chiar şi musulmanii venerau cele 
patru elemente, deşi în Islam ele sunt numite „pătrate, nori, 
fulgere şi valuri”. Lui Langdon însă îi stârnise fiori 
totdeauna modul modern de aplicare a elementelor 
primordiale - cele patru grade mistice de iniţiere absolută 
ale masonilor: Pământul, Aerul, Focul şi Apa. 

Vittoria părea uluită: 

— Aşadar, acest artist ///uminati a realizat patru opere de 
artă cu aspect religios, dar care erau, de fapt, un tribut 
adus Pământului, Aerului, Focului şi Apei? 

— Exact, răspunse Langdon, cotind pe Via Sentinel spre 
arhive. Lucrările se pierdeau în marea de opere de artă 
religioasă din Roma. Donându-le anonim anumitor biserici 
şi apoi uzând de influenţa lor politică, membrii confreriei au 
facilitat amplasarea sculpturilor în patru biserici atent alese 


de ei. Fiecare statuie constituia un indiciu... sugerând subtil 
direcţia către următoarea biserică... unde aştepta un alt 
indiciu. Totul funcţiona ca o cale ascunsă, disimulată sub 
forma artei religioase. Dacă un candidat ///uminati putea 
găsi prima biserică şi indiciul pentru elementul Pământ, îl 
putea urma până la Aer, de acolo la Foc, apoi la Apă şi, în 
cele din urmă, la Biserica lluminării. 

Vittoria părea din ce în ce mai derutată: 

— Şi toate astea au ceva de-a face cu prinderea 
asasinului ///uminati? 

Langdon surise, scoţându-şi asul din mânecă: 

— Oh, da! //luminati numeau aceste patru biserici cu un 
termen special: Altarele Ştiinţei. 

— Imi pare rău, dar asta nu-mi spune nim... 

Vittoria se întrerupse brusc şi, după o clipă, exclamă: 

— L’ altare di scienza? Asasinul //luminati ne-a avertizat 
că-i va sacrifica pe cei patru cardinali pe altarele ştiinţei! 

— Patru cardinali. Patru biserici. Patru altare ale ştiinţei. 

Tânara îl privi împietrită: 

— Vrei să spui că acele patru biserici în care vor fi 
sacrificați cardinalii sunt aceleaşi patru care marchează 
vechea Cale a lluminării? 

— Aşa cred. 

— Dar de ce să ne fi oferit ucigaşul acest indiciu? 

— De ce nu? îi replică Langdon. Foarte puţini istorici ştiu 
ceva despre cele patru sculpturi. Chiar şi mai puţini sunt de 
părere că ele există cu adevărat. lar amplasarea lor a 
rămas secretă timp de patru sute de ani! Nu mă îndoiesc că 
actualii ///uminati au considerat că pot păstra secretul încă 
cinci ore. În plus, ei nu mai au nevoie acum de acea cale! 
Ascunzătoarea secretă a dispărut, probabil, de mult. Astăzi 
trăiesc şi ei în lumea modernă. Se întrunesc în consiliile de 
administraţie ale băncilor, cinează la cluburi selecte, se 
relaxează pe terenuri de golf private... În seara asta, vorsă- 
şi facă public secretul. Acesta este momentul lor. Marea 
dezvăluire. 

Langdon se temea însă că această dezvăluire va avea o 


simetrie aparte, despre care încă nu pomenise nimic. „Cele 
patru simboluri.” Asasinul jurase că fiecare cardinal va fi 
înfierat cu un simbol diferit. „Ca dovadă că vechile legende 
sunt adevărate”, spusese el. Legenda celor patru 
ambigrame era la fel de veche ca şi confreria însăşi: 
pământul, aerul, focul, apa - patru cuvinte desenate perfect 
simetric. Exact ca şi termenul ///uminati. Fiecare cardinal 
urma să fie înfierat cu unul din anticele elemente ale 
ştiinţei. Zvonul că aceste patru simboluri nu erau în 
italiană, ci în engleză constituia încă un punct de 
controversă în rândul istoricilor. Engleza părea o deviere 
aleatorie de la limba lor maternă... iar ///uminati nu făceau 
nimic la întâmplare. 

Langdon coti pe aleea ce ducea spre clădirea arhivelor. 
Imagini fantomatice i se perindau prin minte. Urzeala 
Illuminati începea să-şi dezvăluie grandoarea. Confreria 
jurase să rămână în subteran cât timp va fi nevoie, 
acumulând suficientă putere şi forţă de influenţă pentru a 
putea reieşi la suprafaţă fără teamă şi a-şi duce cauza la 
îndeplinire în văzul întregii lumi. Deja ///uminati nu se mai 
ascundeau. Erau gata să-şi arate puterea, confirmând 
faptul că mitul devenise realitate. lar în această seară avea 
loc marea inaugurare. 

— lată şi escorta noastră, spuse Vittoria, arătând spre un 
soldat al Gărzii Elveţiene care alerga de-a latul unei peluze, 
spre uşa clădirii. 

Când îi văzu, soldatul se opri brusc şi se holbă la ei, 
întrebându-se parcă dacă nu cumva are halucinaţii. Fără un 
cuvânt, se răsuci cu spatele la ei şi îşi scoase staţia de 
emisie-recepţie. Aparent nevenindu-i să creadă, întrebă 
ceva prin intermediul aparatului. Lătratul furios care se 
auzea din staţie era indescifrabil pentru Langdon, dar 
mesajul era clar. Soldatul ridică din umeri, închise staţia şi 
se întoarse spre ei, cu o expresie nemulțumită. 

Nimeni nu rosti o vorbă când ei intrară în clădire. Trecând 
prin patru uşi de oţel şi alte două parolate, coborâră o scară 
lungă şi ajunseră într-un hol cu două încuietori cu cifru. 


Dincolo de o altă serie de porţi electronice îi aştepta un 
culoar lung, la capătul căruia se aflau două uşi masive de 
stejar, duble. Soldatul se opri, îi privi din nou şi, bombănind 
abia auzit, se apropie de o cutie metalică fixată în zid. O 
descuie, o deschise şi tastă un cod. Uşile începură să 
bâzâie şi încuietoarea cedă. 

Elveţianul se întoarse spre ei şi le adresă primele cuvinte: 

— Arhivele se află dincolo de această uşă. Mi s-a ordonat 
să vă escortez până aici şi să mă întorc pentru o altă 
misiune. 

— Plecaţi? întrebă Vittoria. 

— Garda Elvețiană nu are acces la Arhivele Secrete. 
Dumneavoastră vă aflaţi aici numai deoarece comandantul 
meu a primit un ordin direct în acest sens de la 
camerlengo. 

— Dar noi cum vom mai /eşi;? 

— Securitate  monodirecţională. Nu veţi avea nicio 
problemă. 

Aceasta fiind toată conversaţia, soldatul se răsuci pe 
călcâie şi porni înapoi pe culoar. 

Vittoria mai comentă ceva, dar Langdon n-o auzi. Nu mai 
vedea decât uşile duble din faţa lui, întrebându-se ce 
secrete şi ce mistere se aflau dincolo de ele. 


47 


Deşi ştia că nu are mult timp la dispoziţie, şambelanul 
Carlo Ventresca mergea cu paşi rari. Avea nevoie să 
rămână puţin singur pentru a-şi aduna gândurile înaintea 
rugăciunii de deschidere. Se întâmplaseră atât de multe! 
Traversând singur coridoarele ce duceau spre aripa de 
nord, încercările ultimelor cincisprezece zile apăsau încă 
greu asupra umerilor săi. 

Îşi urmase îndatoririle sfinte până la ultima literă. 

Conform legilor Vaticanului, după moartea papei, 
şambelanul trebuia să confirme personal decesul, 
plasându-şi degetele pe carotida pontifului, ascultându-i 
răsuflarea şi apoi strigându-l pe nume de trei ori. Legea nu 
permitea o autopsie. Apoi sigilase dormitorul papal, 
distrusese inelul pontifical în formă de peşte, împrăştiase 
cerneala folosită la sigiliile papale şi organizase ceremonia 
funerară. Odată rezolvate aceste lucruri, începuse 
pregătirile pentru conclav. 

„Conclavul, îşi spuse. Ultimul obstacol!” Una dintre cele 
mai vechi tradiţii ale creştinătăţii. În prezent, fiindcă 
rezultatul ajunsese să fie cunoscut de obicei chiar dinainte 
de începerea conclavului, întregul proces era criticat ca 
fiind demodat - mai degrabă o comedie burlescă decât o 
alegere propriu-zisă. Totuşi, şambelanul ştia că aceasta era 
doar o neînțelegere. Conclavul nu se rezuma doar la o 
alegere, ci era un transfer antic, mistic, de putere. Tradiţia 
era atemporală... discreţia extremă, bucăţelele de hârtie 
împăturite, arderea voturilor, amestecul unor vechi 
substanţe, semnalele de fum... 

Străbătând Logiile Papei Grigore al XIII-lea, şambelanul 
se întrebă dacă Mortati intrase deja în panică. Remarcase, 
fără îndoială, absenţa celor patru preferiti. In lipsa lor, 
votarea putea dura toată noaptea. Numirea lui Mortati ca 
Mare Elector fusese o alegere bună; cardinalul era deschis 


la minte şi nu se sfia să-şi spună răspicat părerea. În seara 
aceasta, conclavul va avea nevoie mai mult ca oricând de 
un lider. 

Când ajunse în capătul Scării Regale, i/ camerlengo se 
opri o clipă cu senzaţia că se află în faţa provocării vieţii lui. 
Putea auzi chiar şi de aici forfota din Capela Sixtină - 
conversațiile tensionate dintre cei o sută şaizeci şi cinci de 
cardinali. 

„O sută şaizeci şi unu de cardinali!”, se corectă el. 

Pentru o clipă, simţi cum se prăbuşeşte spre iad, printre 
oameni urlând, înghiţit de flăcări, pe sub pietrele şi sângele 
care curgeau din cer. 

Apoi, tăcere. 

Când copilul îşi reveni, se afla în Rai. Totul în jurul lui era 
alb. Lumina era pură şi orbitoare. Deşi unii ar fi putut spune 
că un copil de zece ani nu are cum să înţeleagă ce e raiul, 
micul Carlo Ventresca înţelegea foarte bine. lar acum era în 
Rai. „Unde altundeva ar fi putut fi?” În unicul deceniu 
petrecut de el pe Pământ, copilul simţise deja măreţia lui 
Dumnezeu - sunetul tunător al orgii, cupolele avântate spre 
cer, glasurile unite în cântec, vitraliile strălucind în auriu. 
Mama lui Carlo, Măria, îl ducea la slujbă în fiecare zi. 
Biserica era casa lui. 

— De ce venim noi la slujbă chiar în fiecare zi? întrebase 
Carlo odată, deşi frecvenţa nu-l deranja câtuşi de puţin. 

— Fiindcă aşa l-am promis lui Dumnezeu, îi răspunsese 
mama lui. Şi o promisiune făcută lui Dumnezeu este cea 
mai importantă dintre toate promisiunile. Niciodată să nu-ţi 
încalci cuvântul dat Domnului. 

Carlo îi promisese că n-o va face niciodată. O iubea pe 
mama lui mai mult decât pe oricine pe lume. Ea era îngerul 
lui sfânt. Uneori îi spunea Maria benedetta - „Maria cea 
binecuvântată” - deşi ei nu-i plăcea deloc. Îngenunchea şi 
el alături când ea se ruga, simţindu-i parfumul dulce al 
trupului şi ascultându-i murmurul vocii, în timp ce-şi rotea 
rozariul: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te lui 
Hristos pentru noi, păcătoşii. Acum şi-n ceasul morții 


noastre. Amin!” 

— Unde este tatăl meu? o întreba Carlo câteodată, deşi 
ştia că tatăl lui murise înainte ca el să se nască. 

— Dumnezeu este tatăl tău acum, îi răspundea ea de 
fiecare dată. Eşti un copil al Bisericii. 

Lui Carlo îi plăcea asta. 

— Ori de câte ori ţi-e teamă, spunea ea, aminteşte-ţi că 
acum Dumnezeu este Tatăl tău. El te va apăra şi va veghea 
asupra ta totdeauna. Domnul are p/anuri mari cu tine, 
Carlo. _ 

Băieţelul ştia că mama lui are dreptate; deja Il putea 
simţi pe Dumnezeu în sângele lui. 

„Sânge... 

Sânge curgând din cer!” 

Linişte. Şi apoi, Raiul. 

Acest Rai - îşi dăduse Carlo seama când luminile 
orbitoare se stinseseră - era, de fapt, secţia de terapie 
intensivă a Spitalului Santa Clara, de lângă Palermo. Carlo 
fusese unicul supravieţuitor al unui atac terorist cu bombă, 
ce distrusese capela în care el şi mama lui participau la 
slujbă în timpul vacantei. Treizeci şi şapte de oameni 
muriseră, inclusiv mama lui. Ziarele numiseră 
supraviețuirea lui „Miracolul Sfântului Francisc”. Pentru un 
motiv necunoscut, cu doar câteva clipe înaintea exploziei, 
Carlo plecase de lângă mama lui şi intrase într-un alcov mai 
ferit, pentru a privi o tapiserie care-l înfăţişa pe Sfântul 
Francisc. 

„Dumnezeu m-a chemat acolo, îşi spusese el în cele din 
urmă. El a vrut să mă salveze.” 

Durerea era chinuitoare. Încă o măi vedea pe mama lui 
îngenuncheată, trimiţându-i un sărut din vârful degetelor. 
Apoi, cu un zgomot asurzitor, trupul ei plăcut mirositor 
fusese sfârtecat. Încă mai simţea gustul răului uman. 
Sângele curgea din cer. Sângele mamei lui! Binecuvântata 
Maria! 

„Dumnezeu te va apăra şi va veghea asupra ta 
totdeauna”, îi spusese ea. 


„Dar unde e Dumnezeu acum?!” 

Apoi, ca o întruchipare lumească a adevărului rostit de 
mama lui, un preot venise la spital. Nu era un preot 
oarecare. Un episcop! Şi se rugase pentru Carlo. Miracolul 
Sfântului Francisc! Când copilul îşi revenise, preotul 
aranjase ca el să locuiască într-o mică mânăstire de pe 
lângă catedrala în care predica episcopul. Astfel, Carlo 
trăise şi învățase împreună cu călugării, ba chiar devenise 
băiatul de altar al protectorului său. Episcopul îi sugerase 
să urmeze şcoala publică, dar copilul refuzase. Nicăieri nu 
ar fi putut fi mai fericit decât în noua lui casă. Acum ştia cu 
adevărat că trăieşte în casa Domnului. 

În fiecare seară, Carlo se ruga pentru mama lui. 

„Dumnezeu m-a salvat pentru un motiv. Care este acel 
motiv?” se întreba el. 

Când împlinise şaisprezece ani, conform legii italiene 
trebuia să facă doi ani de armată. Episcopul îi explicase că, 
dacă ar intra la seminar, ar fi scutit de această îndatorire. 
Dar Carlo îi răspunsese că, deşi avea de gând să urmeze 
seminarul, voia să înţeleagă mai întâi ce e răul. 

Episcopul nu înţelesese. 

Dacă avea să-şi petreacă viaţa în sânul Bisericii, luptând 
împotriva răului, încercase băiatul să-i explice, trebuia mai 
întâi să-l înţeleagă. Şi ce loc ar fi fost mai potrivit pentru a 
înţelege răul, decât armata? Armata folosea arme şi 
bombe. Și o bombă o ucisese pe binecuvântata lui mamă! 

Episcopul încercase să-l convingă să se răzgândească, 
dar Carlo era hotărât. 

— Ai grijă, fiul meu, îi spusese preotul. Şi aminteşte-ţi că 
Biserica te aşteaptă la întoarcere. 

Cei doi ani de armată fuseseră cumpliţi. Băiatul îşi 
petrecuse copilăria în linişte şi în reculegere. In armată 
însă, nu exista linişte. Zgomot continuu. Maşinării uriaşe 
pretutindeni. Nicio clipă de pace sufletească. Deşi soldaţii 
participau la slujba religioasă o dată pe săptămână, Carlo 
nu simţea prezenţa lui Dumnezeu în niciunul dintre colegii 
săi; minţile lor erau prea pline de haos pentru a-L zări pe 


Domnul. 

Băiatul ura această nouă viaţă a sa şi voia să plece 
acasă. Dar era hotărât să reziste în continuare. Trebuia să 
înţeleagă răul. Refuzase să tragă cu arma, aşa că militarii îl 
învăţaseră să piloteze un elicopter sanitar. Carlo ura 
zgomotul şi mirosurile, dar cel puţin aşa se ridica în văzduh 
şi putea fi mai aproape de mama lui din ceruri. Când i se 
spusese că antrenamentul de pilot includea şi salturi cu 
paraşuta, simţise că-l cuprinde groaza. Şi totuşi, nu avusese 
de ales. 

„Dumnezeu mă va apăra”, se încurajase el. 

Prima lui săritură cu paraşuta fusese cea mai incitantă şi 
mai plină de entuziasm experienţă pe care o trăise în viaţa 
lui. Parcă zbura împreună cu Dumnezeu. Carlo nu se mai 
sătura acum... liniştea... plutirea... chipul mamei sale 
întrezărit în norii alburii... „Dumnezeu are planuri mari 
pentru tine, Carlo!” Când revenise din armată, intrase 
imediat la seminar. 

Asta se întâmplase cu douăzeci şi trei de ani în urmă. 

Astăzi, în vreme ce cobora Scara Regală, şambelanul 
Carlo Ventresca se străduia să înţeleagă şirul de 
evenimente care îl adusese la această răspântie teribila. 

„Lasă la o parte orice temeri, se îndemnă singur, şi 
încredinţează această noapte în mâinile lui Dumnezeu.” 

Vedea deja masiva uşă de bronz a Capelei Sixtine, 
vegheată de patru membri ai Gărzii Elveţiene. Soldaţii 
descuiară uşa şi o deschiseră. Înăuntru, toate capetele se 
întoarseră spre el. // camerlengo privi marea de sutane 
negre şi robe roşii din faţa lui. De-abia acum înţelegea care 
era planul lui Dumnezeu. Soarta Bisericii era în mâinile sale. 

Şambelanul îşi făcu semnul crucii şi păşi peste prag. 


48 


Reporterul BBC Gunther Glick stătea asudând în 
furgoneta parcată pe latura estică a pieţii San Pietro şi-l 
înjura pe redactorul său. Deşi prima sa evaluare lunară 
fusese însoţită de superlative - muncitor, inteligent, eficient 
- iată-l acum, la Vatican, la „pânda-papii”. Ştia bine că 
munca pentru BBC îi conferea mult mai multă credibilitate 
decât lucrul pentru o fiţuică precum British Tattler, totuşi nu 
aşa înţelegea el munca de reporter. 

Datoria lui era una simplă, jignitor de simplă, trebuia să 
stea aici, aşteptând ca o grămadă de boşorogi să-l aleagă 
pe următorul boşorog-şef, după care să iasă din furgoneta 
asta şi să înregistreze un spot „în direct” de cincisprezece 
secunde, având Vaticanul pe fundal. 

„Grozav!” 

Lui Glick încă nu-i venea să creadă că BBC-ul încă mai 
trimitea reporteri în teren pentru o asemenea bufonerie. 
„Vezi cumva şi vreuna dintre marile reţele de televiziune 
americane aici în seara asta? La naiba, nu!” Fiindcă băieţii 
cei mari ştiau să-şi facă treaba. Ei se uitau la CNN, făceau 
un scurt rezumat şi apoi îşi filmau reportajul „în direct” în 
faţa unui ecran gol, peste care suprapuneau apoi nişte 
imagini mai vechi, pentru a-i da o tuşă realistă. MSNBC 
folosea chiar vânt şi ploaie artificială în studio, conferind 
reportajelor acea autenticitate de la faţa locului. 
Telespectatorii nu mai vor adevăr; tot ce doresc e cât mai 
multă distracţie. 

Glick privi prin parbriz, simțindu-se cu fiecare minut ce 
trecea tot mai deprimat. Fortăreaţa imperială a Vaticanului 
se înălța în faţa lui, parcă pentru a-i arăta ce puteau realiza 
oamenii când îşi puneau ceva în minte cu adevărat. 

— Eu ce-am realizat în viaţa mea? se întrebă el cu glas 
tare. Nimic! 

— În cazul ăsta, renunţă! răsună o voce de femeie în 


spatele lui. 

Glick tresări. Uitase că nu e singur, se răsuci spre 
bancheta din spate, unde cameramanul său, Chinita Macri, 
şedea tăcută, ştergându-şi ochelarii. Totdeauna îşi ştergea 
ochelarii. Chinita era negresă - deşi prefera să i se spună 
afro-americană - puţintel cam grăsuţă şi inteligentă foc. ŞI 
avea grijă să nu te lase să uiţi lucrul ăsta. Era o pipiţă 
ciudată, dar Glick o plăcea. lar acum chiar că simţea nevoia 
să schimbe o vorbă cu cineva. 

— Care-i problema, Gunth? întreba ea. 

— Ce facem noi aici? 

Chinita continua să-şi lustruiască ochelarii: 

— Asistam la un eveniment interesant. 

—Un grup de bătrânei încuiaţi în întuneric este 
interesant pentru tine? 

— Ştii că te paşte iadul, nu-i aşa? 

— Sunt deja acolo! 

— la spune-mi! îl îndemnă Chinita, exact aşa cum făcea 
mama lui. 

— Vreau şi eu să las ceva în urmă, să mă fac cunoscut. 

— Ai scris pentru The British Tattler. 

— Da, dar nimic răsunător. 

— Ei, haide, am auzit eu că ai scris un articol exploziv 
despre viaţa sexuală secretă a reginei cu extratereştrii. 

— Mulţumesc! 3 

— Ei, roata se întoarce! In seara asta ai să înregistrezi 
primele tale cincisprezece secunde de istorie. 

Glick mârâi. Deja putea auzi vocea crainicei de la ştiri: 
„Mulţumesc Gunther, excelent reportaj”. Apoi crainica avea 
să treacă repede la buletinul meteo. 

— Trebuia să fi încercat şi eu pentru postul de crainic. 

Macri izbucni în râs: 

— Fără niciun pic de experienţă? Şi cu barba asta? Las-o 
baltă! 

Glick îşi trecu mâna prin smocul de păr roşcat din bărbie: 

— Mi se pare că-mi dă un aer mai inteligent. 

Telefonul furgonetei începu să sune, îndepărtându-l de la 


gândurile lui negre. 

— Poate e de la redacţie, spuse, dintr-o dată plin de 
speranţă. Poate că vor un spot în direct! 

— Despre povestea asta? Visezi, băiete! 

Glick răspunse la telefon cu cea mai bună voce de crainic 
pe care o reuşi: 

— Gunther Glick, BBC, în direct de la Vatican. 

Individul de la celălalt capăt al firului avea un puternic 
accent arab. 

— Ascultă-mă cu atenţie, spuse acesta. Sunt pe punctul 
de a-ţi schimba viaţa. 


49 


Langdon şi Vittoria erau singuri lângă uşile duble ce 
duceau spre sala interioară a Arhivelor Secrete. 
Decoraţiunile erau un amestec bizar de covoare ce 
acopereau complet podeaua de marmură şi camere video 
ce pândeau de lângă heruvimii sculptați pe plafon. 
„Renaştere Sterilă”, numi Langdon acest stil în sinea sa. 
Dincolo de colonada de la intrare se vedea o placă mică de 
bronz: 

„ARCHIVIO VATICANO Curatore, Padre Jaqui Tomaso.” 

„Părintele Jaqui Tomaso!” Langdon recunoscu numele 
curatorului din scrisorile de refuz pe care le primise: 
„Stimate domnule Langdon, Cu regret vă scriu pentru a 
respinge...” 

Cu regret... 

„Aiurea!” De când preluase jaqui Tomaso funcția de 
curator, Langdon nu întâlnise niciun american noncatolic 
căruia să i se acorde acces la Arhivele Secrete ale 
Vaticanului. // guardiàno, îl numeau istoricii. Jaqui Tomaso 
era cel mai dur bibliotecar din lume. 

Păşind pragul sălii interioare, Langdon se aştepta 
aproape să-l vadă pe părintele Jaqui în uniformă militară, cu 
casca pe cap, stând de pază cu mitraliera. Sala era însă 
pustie. 

Linişte. Lumină difuză. 

Archivio Vaticano! Unul dintre visurile vieții sale. 

Încă din primul moment, se simţi stânjenit, dându-și 
seama ce romantic incurabil era. Imaginea pe care şi-o 
făurise despre această sala în atâţia ani de aşteptare era 
total greşită. Îşi imaginase rafturi prăfuite, pline până în 
tavan cu volume ferfeniţite, preoţi catalogându-le la lumina 
sfeşnicelor şi a ferestrelor cu vitralii, călugări studiind vechi 
pergamente... 

Nici pe departe! 


La prima vedere, încăperea părea a fi un hangar imens 
cu luminile stinse, în care cineva construise vreo zece 
terenuri de racgquet-ball. Desigur, Langdon ştia ce anume 
erau cubiculele acelea de sticlă. Nu era deloc surprins să le 
vadă; umiditatea şi căldura riscau să distrugă vechile 
pergamente, astfel că procesul de conservare impunea 
incinte ca acestea - galerii etanşe ce fereau cărţile de 
umiditatea şi acizii prezenţi în mod natural în aer. Langdon 
se mai aflase de multe ori în săli ermetic închise şi 
niciodată nu se simţise în largul lui... nu-i plăcea ideea de a 
intra într-un conteiner etanş, în care nivelul oxigenului era 
reglat de un bibliotecar. 

Galeriile erau întunecate, fantomatice chiar, prost 
luminate de becuri slabe aşezate la capătul fiecărui şir de 
rafturi. În bezna fiecărui cubicul, Langdon simţea parcă 
stafiile uriaşe - şir după şir de rafturi încărcate de istorie. 
Era o colecţie dată naibii! 

Vittoria părea şi ea năucită. Lângă el, privea în tăcere 
uriaşele cuburi de sticlă. 

Timpul era însă scurt şi începu să caute cu privirea un 
catalog - un catastif masiv în care să fie înscrise toate 
volumele din arhivă. Nu văzu însă nimic altceva decât 
licărirea palidă a câtorva monitoare de computer. 

— Se pare că au un Biblion. Indexul este computerizat. 

— Asta ar grăbi mult căutările, răspunse Vittoria cu 
speranţă în glas. 

Langdon ar fi vrut să-i împărtăşească entuziasmul, dar nu 
reuşea. Se apropie de un monitor şi începu să tasteze 
câteva cuvinte. Imediat îşi văzu temerile confirmate: 

— Vechea metodă ar fi fost mai bună, spuse cu voce 
tare. 

— De ce? ; 

— Deoarece cărțile nu au parole de protecție. Imi închipui 
că o fiziciană ca tine nu se pricepe să spargă coduri şi 
parole. 

Vittoria clătină din cap: 

— Mă pricep la spart pahare, atâta tot. 


Langdon trase adânc aer în piept şi se întoarse spre 
straniul şir de galerii transparente. Se apropie de prima şi 
îşi lipi fruntea de sticlă. În interiorul slab luminat se zăreau 
câteva siluete amorfe, pe care le recunoscu drept rafturi 
obişnuite, suluri de pergament şi mese de studiu. Îşi ridică 
apoi ochii spre tăbliţele de identificare de la capătul fiecărui 
şir. La fel ca în orice bibliotecă, acestea indicau conţinutul 
respectivului şir. Langdon le trecu rapid în revistă, dându-le 
ocol pe dinafară sticlei protectoare: „PIETRO IL ERMITO... LE 
CROCIATE... URBANO II... LEVANT...” 

— Sunt etichetate, spuse el, dar nu în ordinea alfabetică 
a autorilor. Nu era deloc surprins. Vechile arhive nu erau 
aproape niciodată aranjate alfabetic, deoarece mulți dintre 
autori erau necunoscuți. Nici titlurile nu puteau fi luate ca 
referință, fiindcă numeroase documente istorice erau doar 
fragmente de papirus sau epistole fără titlu. Catalogarea se 
făcea de cele mai multe ori cronologic. În mod bizar însă, 
aici lucrările nu păreau a fi aranjate în ordine cronologică. 
Langdon simţea cum un timp preţios se scurge în zadar: 

— Se pare că Vaticanul are propriul sistem. 

— Ce surpriză! 

Profesorul studie din nou etichetele. Documentele 
acopereau perioade de secole, dar toate cuvintele-cheie, îşi 
dădu el seama, erau interconectate. 

— Cred că avem de-a face cu o clasificare tematică. 

— Tematică? repetă Vittoria cu tonul incredul al omului 
de ştiinţă. Îmi pare ineficientă. 

„De fapt, îşi spuse Langdon gânditor, s-ar putea să fie 
cea mai iscusită clasificare pe care am văzut-o vreodată.” 
Totdeauna îşi îndemnase studenţii să disceamă tonurile şi 
aspectele generale ale unei perioade artistice, în loc să se 
piardă în elemente de detaliu şi date precise. Arhivele 
Vaticanului erau catalogate, aparent, conform aceluiaşi 
principiu. „Tuşe largi...” 

— Totul în această galerie, spuse el ceva mai încrezător, 
secole întregi de lucrări se referă la cruciade. Aceasta-i 
tema galeriei de aici. 


Da, totul despre cruciade se afla acolo. „Relatări istorice, 
epistole, lucrări de artă, informaţii socio-politice, analize 
moderne. Totul la un loc... facilitând o mai profundă 
înţelegere a subiectului. Strălucit!” 

Vittoria se încruntă: 

— Dar o anumită informaţie poate face referire la mai 
multe teme simultan! 

— De aceea au referinţe încrucişate. 

Şi Langdon îi arătă o serie de tăblițe colorate, amplasate 
printre lucrările de pe rafturi. 

— Aceste semne indică documente secundare, aşezate 
pe alt raft decât cel corespunzător temei principale. 

— Perfect! exclamă ea, părând gata să renunţe. 

Apoi îşi puse mâinile în şold şi privi în jurul ei. După o 
clipă, privi spre Langdon: 

— Aşadar, domnule profesor, cum se cheamă chestia 
aceea a lui Galilei pe care o căutăm noi? 

Langdon nu-şi putu opri un zâmbet. Aproape că încă nu-i 
venea sa creadă că se afla în această încăpere. „Este aici, 
îşi spuse. Undeva în întuneric, mă aşteaptă.” 

— Vino după mine! 

Şi porni cu paşi repezi de-a lungul primei galerii, 
examinând tăbliţele indicatoare ale tuturor rafturilor. 

— Îţi aminteşti când ţi-am povestit despre Calea 
lluminării? Cum îşi recrutau ///uminati noii membri prin 
intermediul unui test complex? 

— Vânătoarea comorilor, da. 

— Problema cu care s-a confruntat confreria după 
amplasarea indiciilor era aceea că trebuia să spună într-un 
fel comunităţii ştiinţifice că această cale exista. 

— Logic! Altfel, nimeni n-ar fi ştiut că trebuie s-o caute. 

— Intr-adevăr, şi chiar dacă ar fi ştiut că exista, savanții 
nu ar fi avut habar de unde să înceapă. Roma e uriaşă. 

— Ai dreptate. 

Langdon trecu la cealaltă galerie, citind tăbliţele, în 
vreme ce vorbea. 

— Cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, împreună cu 


câţiva istorici de la Sorbona am descoperit o serie de 
scrisori //luminati în care existau numeroase referiri la // 
segno. 

— La semn. Adică anunţul despre Calea lluminării şi 
despre locul în care aceasta începea. 

— Da. Şi de atunci, numeroşi profesionişti, printre care şi 
eu, au găsit alte referinţe la ;/ segno. Astăzi este aproape 
unanim acceptată teoria conform căreia indiciile există şi că 
Galilei le-a comunicat comunităţii ştiinţifice din vremea lui, 
fără ca Vaticanul să aibă habar. 

— Cum? 

— Nu suntem siguri, dar cel mai probabil prin intermediul 
publicaţiilor tipărite. De-a lungul anilor, Galilei a publicat 
numeroase cărţi şi broşuri. 

— Pe care Vaticanul, în mod cert, le-a văzut. Pare cam 
riscant. 

— Într-adevăr. Şi totuşi, i/ segno a fost distribuit. 

— Şi nimeni nu l-a identificat? 

— Nu. Oricât de ciudat ar părea, peste tot acolo unde 
apar aluzii la i/ segno - jurnale masonice, vechi periodice 
ştiinţifice, epistole ///uminati - acestea iau de cele mai 
multe ori forma unui număr. 

— 666? 

Langdon zâmbi: 

— De fapt, 503. 

— Adică? 

— N-am reuşit să ne dăm încă seama ce înseamnă. Eu, 
unul, am devenit fascinat de numărul 503, încercând orice 
pentru a-i desluşi semnificaţia - numerologie, referinţe 
cartografice, latitudini. 

Intre timp, Langdon ajunsese la capătul galeriei, o ocoli şi 
se grăbi să citească următorul şir de tăblițe, continuându-și 
explicaţiile: 

— Timp de mulţi ani, singurul indiciu părea să fie faptul 
că 503 începe cu cifra 5... una dintre cifrele sacre ale 
confreriei. Se opri. 

— Ceva îmi spune că recent ţi-ai dat însă seama de 


semnificaţie şi că de aceea ne aflăm acum aici. 

— Corect, replică profesorul, mândrindu-se un moment 
de munca sa. Ai auzit despre o carte a lui Galilei numită 
Dialogo? 

— Desigur. Este celebră printre savanţi ca fiind cea mai 
tare în domeniul ştiinţei. 

„Cea mai tare” nu era chiar expresia pe care ar fi folosit- 
o Langdon, însă el ştia ce voia Vittoria să spună. Intre 1630 
şi 1635, Galiei intenţiona să publice o carte în care să 
susţină modelul heliocentric al sistemului solar, propus de 
Copernic, dar Vaticanul nu a permis apariţia cărţii decât cu 
condiţia ca savantul să includă, la fel de bine fundamentat, 
şi modelul geocentric a-great de Biserică - un model despre 
care Galilei ştia că este complet greşit. Insă nu a avut de 
ales şi a fost nevoit să publice cartea oferind spaţiu egal 
ambelor modele. 

— După cum probabil ştii, reluă Langdon, în ciuda acestui 
compromis, Diălogo a fost considerată eretică şi Vaticanul l- 
a condamnat pe Galilei la arest la domiciliu. 

— Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită! 

— Aşa e, surise profesorul. Totuşi, Galilei era un om 
tenace. În timpul acelui arest la domiciliu, a scris în taină o 
lucrare mai puţin cunoscută, pe care istoricii o confundă 
uneori cu Diă/ogo. Aceasta din urmă se numeşte Discorsi. 

— Am auzit de ea. Discurs asupra mareelor. 

Langdon se opri pentru o clipă, uimit că ştia despre o 
publicaţie obscură care trata mişcarea planetelor şi efectul 
ei asupra mareelor. 

— Ei, exclamă Vittoria, ai uitat că vorbeşti cu un fizician 
italian al cărui tată îl venera pe Galilei? 

Profesorul râse. Oricum, Discorsi nu era cartea pe care o 
căutau ei; concomitent cu aceasta, istoricii erau de părere 
că Galilei mai scrisese o altă broşură foarte puţin 
cunoscută, intitulată Diagramma. — Diagramma della 
Verită, spuse el. „Diagrama Adevărului”. 

— De asta n-am auzit. 

— Nu mă surprinde. Diagramma a fost cea mai secretă 


lucrare a Savantului - un fel de tratat asupra unor date 
ştiinţifice pe care le considera reale, dar nu avea voie să le 
dea publicităţii. La fel ca unele dintre manuscrisele sale 
anterioare, Diagramma a fost scoasă clandestin din Roma 
de un prieten şi publicată în taină, în Olanda. Broşura a 
devenit în scurt timp populară în cercurile lumii para- 
ştiinţifice ale vremii. Apoi Vaticanul a prins de veste şi a 
început o campanie de ardere a cărţilor. 

Vittoria îl privea intrigată: 

— Şi crezi că Diagramma conţinea acele indicii? // segno? 
Informaţiile despre Calea lluminării? 

— Prin Diagramma au fost ele comunicate celorlalţi 
savanţi. Sunt sigur de asta. 

Langdon ajunse la a treia galerie şi începu să citească şi 
aici tăbliţele indicatoare: 

— Arhiviştii caută de ani buni un exemplar din această 
lucrare. Dar pe fondul arderilor ordonate de Vatican şi al 
rezistenţei ei scăzute, broşura a dispărut de pe faţa 
pământului. 

— "Rezistență scăzută”? 

— Arhiviştii clasifică documentele pe o scară de la unu la 
zece în funcţie de integritatea lor structurală. Diagramma a 
fost tipărită pe hârtie de rogoz - subţire ca foita de ţigară. 
Nu rezistă mai mult de un secol. 

— De ce n-au tipărit-o pe ceva mai rezistent? 

— Aşa a vrut Galilei. Pentru a-i proteja pe discipolii săi. În 
acest fel, savanții prinşi cu broşura o puteau arunca pur şi 
simplu în apă şi cartea se dezintegra. Era o găselniţă 
grozavă pentru distrugerea probelor incriminatorii, însă un 
coşmar pentru arhivişti. Se crede că un singur exemplar din 
Diagramma a supravieţuit dincolo de secolul al XVIII-lea. 

— Numai unul? bâigui Vittoria, privind înmărmurită în 
jurul ei. Şi exemplarul acela se află aici? 

— Confiscat de Vatican din Olanda la scurt timp după 
moartea lui Galilei. De ani de zile solicit acces aici pentru a- 
| vedea - de când mi-am dat seama ce conţine. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Vittoria pătrunse între 


celelalte galerii, citind restul de tăblițe indicatoare. 

— Mulţumesc, spuse el. Caută acele tăblițe care au ceva 
de-a face cu Galilei, ştiinţă, savanţi... Vei înţelege când vei 
vedea. 

— Bine, dar încă nu mi-ai spus cum ţi-ai dat seama că în 
Diagramma se ascundea acea informaţie. E ceva în 
legătură cu numărul pe care-l tot vedeai în epistolele 
IIluminati, 503? 

— Da. Mi-a luat ceva vreme, dar într-un târziu am realizat 
că 503 e doar un cod. Care se referă la Diagramma. 

Pentru o clipă, Langdon retrăi acel moment de 
neaşteptată revelaţie: 16 august, cu doi ani în urmă. Stătea 
pe malul lacului, la nunta fiului unui coleg. În sunet de 
cimpoi, nuntaşii îşi făcuseră apariţia traversând lacul pe o 
barjă. Vasul era decorat cu flori şi ghirlande, iar la prova se 
vedea desenat cu vopsea un număr scris cu cifre romane: 
DCII. 

Nedumerit, Langdon îl întrebase pe tatăl miresei: 

— Ce înseamnă acel 602? 

— 6027! 

— DCII este numeralul roman 602, spusese el, arătând 
barja. 

Omul izbucnise în râs: 

— Nu e un numeral roman! E numele barjei! 

— DCII? 

— Dick şi Connie Il. 

Langdon simţise cum i se înroşesc urechile; Dick şi 
Connie erau mirii. Barja fusese, în mod evident, botezată în 
cinstea fericitului cuplu. 

— Dar ce s-a întâmplat cu DCI? întrebase el. 

— S-a scufundat ieri în timpul repetiţiei generale. 

Fusese rândul lui Langdon să râdă: 

— Imi pare rău să aud asta. 

Apoi căzuse pe gânduri, cu ochii la barjă. „DCII, îşi 
spusese el, ca un QEII în miniatură.” În clipa următoare îşi 
dăduse seama. Acum se răsuci spre Vittoria: 

— Aşa cum am menţionat, 503 e un cod - un truc prin 


care /Uuminati voiau să ascundă ceea ce, iniţial, trebuia să 
fie un numeral roman. Scris cu cifre romane, 503 este... 

— DII. 

— Eşti rapidă! Te rog să-mi spui că nu faci şi tu parte 
dintre ///uminati! 

Ea râse: 

— Folosesc cifrele romane pentru a codifica straturile 
pelagice. 

„Desigur, mormăi Langdon neauzit, era la mintea 
cocoşului!” 

— Şi ce înseamnă DIII? 

— DI, DII şi DIII sunt abrevieri foarte vechi. Erau folosite 
de savanții de odinioară pentru a face deosebirea între 
documentele lui Galilei, pentru că se făceau confuzii 
frecvente. 

Vittoria trase aer în piept: 

— Diàlogo... Discorsi... Diagramma. 

— D-I, D-2 şi D-3. Toate ştiinţifice. Toate controversate. 
503 este DIII. Diagramma. Cea de-a treia carte a sa. 

— Dar un lucru tot nu se potriveşte. Dacă acest segno, 
acest indiciu, această informare despre Calea lluminării se 
afla cu adevărat în Diagramma lui Galilei, cum de n-a 
văzut-o şi Vaticanul când a confiscat toate exemplarele? 

— Poate că a văzut-o, dar nu şi-a dat seama. Îţi aminteşti 
de indiciile  ///uminati? Obiecte ascunse la vedere...? 
Disimulare...? Se pare că il segno era încifrat în mod similar 
- foarte vizibil. Invizibil însă pentru cei care nu-l căutau şi 
tot invizibil pentru cei care nu-/ înțelegeau. 

— Adică? 

— Adică Galilei l-a ascuns bine. În conformitate cu datele 
istorice, il segno era reprezentat în ceea ce ///luminati 
numeau /ingua pura. 

— Limba pură? 

— Da. 

— Cu alte cuvinte, matematica. 

— Aşa cred şi eu. Pare, totuşi, evident. La urma urmei, 
Galilei era om de ştiinţă şi scria pentru oamenii de ştiinţă. 


Matematica ar fi fost „limbajul” logic pe care l-ar fi folosit 
pentru a-şi codifica semnul. Broşura este intitulată 
Diagramma, deci diagramele matematice pot face şi ele 
parte din acest cod. 

În vocea Vittoriei se întrezărea speranţa: 

— Bănuiesc că Galilei a creat un soi de cod matematic pe 
care clerul nu l-a remarcat. 

— Nu pari prea convinsă. 

— Nu sunt fiindcă nici tu nu eşti. Dacă ai fost atât de 
sigur cu privire la DIII, de ce n-ai publicat nimic referitor la 
acest lucru? Dacă ai fi făcut-o, cineva care ar fi avut acces 
la Arhivele Vaticanului, ar fi venit aici şi ar fi verificat deja 
Diagramma. 

— N-am vrut să public nimic. Am lucrat din greu pentru a 
descoperi acea informaţie şi... 

Se întrerupse, stânjenit. 

— Voiai gloria! 

— Dintr-un punct de vedere, da, spuse el, roşind uşor. 
Numai că... 

— Nu trebuie să te jenezi! Doar vorbeşti cu un om de 
ştiinţă! Publicăm sau pierim! Noi la CERN spunem: 
„Demonstrăm sau ne sufocăm”. 

— Nu voiam doar întâietatea. Mă îngrijora faptul că, 
ajunse în nişte mâini nepotrivite, informaţiile despre 
Diagramma ar fi riscat să dispară. 

— Mâinile nepotrivite fiind cele ale Vaticanului? 

— Nu susţin că sunt nepotrivite în sine, dar Biserica a 
luat totdeauna în derâdere amenințările ///uminati. La 
începutul secolului XX, Vaticanul a mers până într-acolo, 
încât a declarat că ///uminati nu este decât produsul unei 
imaginaţii prea bogate. Clerul era de părere - şi, poate, pe 
bună dreptate - că ultimul lucru de care aveau nevoie 
creştinii era să afle că exista o mişcare anticreştină extrem 
de puternică, infiltrată în finanţe, politică şi învăţământ. 

„Foloseşte timpul prezent, Robert, îşi aminti el singur. 
EXISTĂ o forţă anticreştină foarte puternică, infiltrată în 
finanţe, politică şi învăţământ.” 


— Deci, crezi că Vaticanul ar fi ascuns toate dovezile 
referitoare la ameninţarea ///uminati? 

— Posibil. Orice ameninţare, reală sau imaginară, 
subminează încrederea în forţa Bisericii. 

— Încă o întrebare. Vittoria se întoarse spre el şi îl privi 
lung, de parcă ar fi fost cine ştie ce arătare: Vorbeşti 
serios? 

— Cum adică? 

— Adică, ăsta este planul tău de salvare în situaţia de 
faţă? 

Langdon nu-şi dădea seama dacă în ochii ei se oglindeşte 
doar un sentiment de milă amestecata cu amuzament sau 
teroare pură. 

— Te referi la găsirea Diagramme? întrebă el, confuz. 

— Mă refer la găsirea Diagrammei, la identificarea unui 
semn vechi de patru sute de ani, la descifrarea unui cod 
matematic şi la parcurgerea unui drum marcat de un şir de 
vechi opere de artă pe care numai cele mai strălucite minţi 
ale istoriei au reuşit să le recunoască... şi toate astea în 
următoarele patru ore! 

Langdon ridică din umeri: 

— Sunt gata să accept şi alte sugestii. 


50 


Robert Langdon se afla în dreptul galeriei cu numărul 9 şi 
citea etichetele de pe rafturi: „BRAHE... CLAVIUS... 
COPERNIC... KEPLER... NEWTON...” 

Parcurgând numele încă o dată, brusc se simţi alarmat. 
„Aceştia sunt oamenii de ştiinţă... dar unde e Galilei?” 

Se întoarse spre Vittoria, care verifica galeria alăturată. 

— Am găsit tema, dar nu şi pe Galilei. 

— Nu, nici eu, răspunse ea în timp ce trecea la galeria 
următoare. Aici e! Dar sper că ţi-ai adus ochelarii, fiindcă lui 
îi este dedicată toată galeria asta. 

Profesorul se apropie în fugă, Vittoria avea dreptate. 
Toate tăbliţele indicatoare din galeria 10 purtau acelaşi 
nume: „IL PROCESSO GALILEANO”. 

Langdon fluieră uimit, dându-și seama de ce savantului îi 
fusese dedicată o galerie întreagă. 

— Procesul lui Galilei! şopti el privind prin sticla 
protectoare rândurile de manuscrise. Cea mai scumpă şi 
cea mai îndelungată acțiune judiciară din istoria 
Vaticanului. Paisprezece ani şi şase sute de milioane de lire 
cheltuite! Şi totul se află aici. 

— "Câteva” documente juridice! 

— Cred că avocaţii nu s-au schimbat prea mult de-a 
lungul secolelor. 

— Nici rechinii n-au făcut-o! 

Langdon se apropie de un buton galben amplasat pe 
partea laterală a galeriei. Îl apăsă şi în interior se aprinseră 
un şir de becuri. Lumina era de un roşu întunecat şi 
transforma cubul de sticlă într-o casetă purpurie... un 
labirint de rafturi înalte până sub plafon. 

— Dumnezeule! exclamă Vittoria. Ne bronzăm sau 
lucrăm? 

— Pergamentul se decolorează şi de aceea iluminarea în 
galerii se face totdeauna cu lumină întunecată. 


— Poţi s-o iei razna acolo, înăuntru! 

„Sau mai rău”, îşi spuse profesorul, îndreptându-se spre 
unica intrare a galeriei. 

— Un mic avertisment: oxigenul este un oxidant puternic; 
prin urmare, în galerii nivelul său e foarte scăzut. In interior 
este un vid parţial. Respirația ne va fi îngreunată. 

— Ei, dacă nişte cardinali bătrâni supraviețuiesc, vom 
izbuti şi noi! 

„Da, să sperăm că vom fi atât de norocoşi!” 

Intrarea în galerie se făcea printr-o uşă electronică 
turnantă. Langdon remarcă dispunerea obişnuită a celor 
patru butoane de acces pe tocul interior al uşii, câte unul 
pentru fiecare compartiment. Când se apăsa pe buton, uşa 
era acționată şi schiţa o jumătate de rotaţie, apoi se oprea 
scurt - o procedură standard, menită să menţină atmosfera 
din interior. 

— După ce intru eu, îi explică Langdon, apasă butonul şi 
vino după mine. Înăuntru umiditatea este de numai opt 
procente, aşa că obişnuieşte-te să respiri cu gura uscată. 

Acestea fiind zise, păşi în compartimentul rotativ şi apăsă 
pe buton. Uşa bâzâi sonor şi începu să se rotească. 
Urmând-o, Langdon îşi pregăti corpul pentru şocul fizic pe 
care îl suferea întotdeauna în primele secunde petrecute 
într-un spaţiu închis ermetic. Intrarea într-o galerie etanşă 
semăna cu trecerea bruscă de la altitudine zero la şase 
sute de metri adâncime. Greaţa şi ameţelile erau obişnuite 
în aceste circumstanţe. „Vezi dublu şi pici jos”, îşi aminti el 
refrenul arhiviştilor. Simţi cum îi pocnesc urechile. Cu un 
şuierat, uşa se mai roti o dată şi încremeni. 

Era înăuntru. 

Încă din primul moment îşi dădu seama că aerul era mai 
rarefiat decât se aşteptase. Vaticanul îşi lua deci arhivele 
mai în serios decât alţii. Langdon încercă să-şi controleze 
senzaţia de sufocare şi îşi relaxa cutia toracică, astfel ca 
plămânii să i se dilate. Senzaţia de apăsare trecu repede. 
lată că turele lui zilnice de bazin tot îi foloseau la ceva. 
Respirând mai normal acum, privi în jurul său. In ciuda 


pereţilor transparenţi, el resimțea anxietatea cunoscută. 
„Sunt închis într-o cutie, îşi spuse. Într-o cutie roşie ca 
sângele.” 

Uşa bâzâi în spatele lui şi Vittoria intră. În clipa în care 
păşi în galerie, ochii începură să-i lăcrimeze, iar respiraţia i 
se acceleră. 

— Ai puţină răbdare, îi spuse Langdon. Dacă ameţeşti, 
apleacă-te! 

— Mă... simt... şopti ea, de parcă... aş face scufundări... 
cu o proporţie greşită... de oxigen. 

Profesorul aşteptă ca ea să se obişnuiască, fără să se 
îndoiască de acest lucru. Vittoria Vetra era într-o formă 
fizică excepţională - spre deosebire de o fostă absolventă 
de la Radcliffe pe care o însoţise el odată în arhivele 
ermetice ale Bibliotecii Widener. La sfârşit, fusese nevoit 
să-i facă respiraţie gură la gură bietei femei, care aproape 
că-şi înghiţise proteza dentară. 

— Te simţi mai bine? 

Vittoria înclină din cap, în semn că da. 

— Eu am zburat cu blestematul vostru de avion spaţial, 
aşa că acum mă răzbun, glumi el. 

Ea surâse: 

— Touché! 

Langdon căută în cutia de lângă uşă şi scoase câteva 
mănuşi albe de bumbac. 

— Ţinută oficiala? întrebă Vittoria. 

— Pentru aciditatea pielii. Nu putem atinge vechile 
documente fără mănuşi. la-ţi o pereche! 

— Cât timp mai avem? întrebă ea, în vreme ce-şi punea 
mănuşile. Langdon îţi verifică ceasul cu Mickey Mouse: 

— A trecut de ora şapte. 

— Trebuie să găsim chestia aceea în mai puţin de o oră. 

— De fapt, nu avem chiar atât de mult timp, răspunse el, 
arătându-i un filtru de aerisire de deasupra capului. In mod 
normal, când cineva se află înăuntru, curatorul pune în 
funcţiune sistemul de reoxigenare. Astăzi însă, nu. După 
douăzeci de minute, amândoi vom rămâne fără aer. 


Cu toată lumina roşie din încăpere, paloarea bruscă a 
Vittoriei era vizibilă. 

Profesorul zâmbi şi îşi netezi mănuşile: 

— Demonstrăm sau murim, doamnă Vetra. Mickey ticăie 
de zor! 


51 


Gunther Glick, reporterul BBC, se holbă timp de zece 
secunde la telefonul din mâna sa înainte de a-l închide. 
Chinita Macri îl privea lung de pe bancheta din spate a 
furgonetei: 

— Ce s-a întâmplat? Cine era? 

Glick se întoarse spre ea, ca un copil care tocmai a primit 
din greşeală o jucărie şi se teme că i-o va lua altul: 

— Am primit un pont, suse el. Ceva se petrece la Vatican. 

— Se numeşte „conclav”, ricană Chinita. Ce mai pont! 

— Nu, altceva. Ceva tare! 

„Oare informația primită era chiar adevărată?” Glick 
simţi un val de ruşine când îşi dădu seama cât de mult se 
ruga să fie adevărată. 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că patru cardinali au fost 
răpiți şi urmează să fie ucişi în patru biserici diferite în 
seara asta? 

— Aş zice că ai fost luat în balon de vreun amic de la 
birou cu un simţ al umorului cam bizar. 

— Şi dacă aş mai adăuga că ni se va comunica locul 
exact al primei execuţii? 

— Aş vrea să ştiu cu cine ai vorbit. 

— Nu mi-a spus. 

— Şi dacă doar mânca rahat? 

Cinismul Chinitei era ceva de aşteptat, dar ea uita că 
ţicniţii şi mincinoşii fuseseră specialitatea lui la British 
Tattler, vreme de un deceniu. Or tipul care îl sunase nu era 
nici ţicnit, nici mincinos. Cuvintele lui erau teribil de reale. 
Logice: „Am să te sun din nou chiar înainte de ora opt, ca 
să-ţi spun unde va avea loc primul omor. Imaginile pe care 
le vei filma te vor face celebru.” Când Glick îl întrebase de 
ce-i oferă lui asemenea informaţii, răspunsul primit fusese 
la fel de rece ca şi accentul arab al individului: „Presa este 
braţul drept al anarhiei”. 


— Mi-a mai spus ceva, adăugă reporterul pe un ton mai 
ridicat. 

— Ce? Că Elvis Presley tocmai a fost ales papă? 

— Intră, te rog, în baza de date a BBCului. Vreau să văd 
ce s-a mai scris despre tipii ăştia. 

— Ce tipi? 

— Fă-mi pe plac! 

Macri oftă şi făcu întocmai: 

— O să ne ia un minut. 

Mintea lui Glick o luă la galop: 

— Individul a vrut neapărat să ştie dacă am cu mine şi un 
cameraman. 

— Videograf! 

— Şi dacă putem transmite în direct. 

— Unu virgulă cinci trei şapte megaherzi. Despre ce-i 
vorba? 

Se auzi piuitul bazei de date. 

— Bun, am intrat. Ce anume căutăm? 

Glick îi spuse termenul. 

Macri ridică ochii spre el şi îl privi mirată: 

— Sper din tot sufletul că glumeşti! 


52 


Organizarea internă a galeriei 10 nu era atât de logică pe 
cât sperase Langdon, iar manuscrisul Diagrammei nu părea 
a fi aşezat alături de celelalte publicaţii similare ale lui 
Galilei. Fără acces la clasificarea computerizată şi fără un 
reper de referinţă, nu puteau face prea multe. 

— Eşti sigur că Diagramma se află aici? întrebă Vittoria. 

— Da. Apare atât în Uficcio della Propaganda delle 
Fede... 

— Bine. Dacă eşti sigur... 

Ea se îndreptă spre stânga, iar el la dreapta. 

Langdon începu să caute. Avea nevoie de toată voinţa sa 
pentru a nu se opri şi a citi fiecare manuscris pe lângă care 
trecea. Colecţia era impresionantă: Probatorul... Mesagerul 
înstelat... Observaţii Asupra petelor solare... Scrisoare către 
Marea Ducesă Christina... Apologia pro Galileo... Şi aşa mai 
departe. 

Ajunsă la capătul galeriei, Vittoria găsi ceva. Cu vocea 
sugrumată, strigă: 

— Diagramma della Verită! 

Langdon se repezi prin labirintul roşiatic spre ea: 

— Unde? 

Ea îi arătă şi profesorul îşi dădu imediat seama de ce nu 
găsise nimic mai devreme. Manuscrisul nu se afla pe vreun 
raft, ci într-o casetă cu volume in-folio. De obicei aşa se 
păstrau paginile nelegate. Eticheta de pe casetă nu lăsa loc 
de dubii cu privire la conţinut: 

„DIAGRAMMA DELLA VERITA Galileo Galilei, 1639.” 

Langdon căzu în genunchi, în vreme ce inima îi bătea 
frenetic: 

— Diagramma... Bravo! Ajută-mă să scot caseta asta. 

Vittoria îngenunche lângă el şi împinseră amândoi. 
Suportul de metal pe care era aşezată caseta alunecă spre 
ei, scoțând la iveală partea de sus a conţinutului. 


— Nu e încuiată? se miră tânăra la vederea ivărului 
simplu. 

— Niciodată. Uneori documentele trebuie evacuate în 
mare viteză. In caz de inundație sau de incendiu. 

— Atunci, deschide-o! 

Langdon nu mai avea nevoie de alte îndemnuri. Visul său 
de o viaţă se afla chiar în faţa lui, aerul se rarefia cu fiecare 
clipă, aşa că nu era vreme de zăbovit. Trase ivărul şi dădu 
capacul la o parte. Înăuntru, pe fundul casetei, se afla un 
fel de buzunar din pânză groasă, neagră. Permeabilitatea la 
aer a pânzei era vitală pentru conservarea conţinutului. 
Apucând buzunărelul cu ambele mâini şi ţinându-l orizontal, 
Langdon îl scoase din casetă. 

— Mă aşteptam la un cufăr cu comori, spuse Vittoria, dar 
seamănă mai degrabă cu o faţă de pernă. 

— Vino după mine. 

Ţinând săculeţul în faţa lui, ca pe o ofrandă de preţ, 
profesorul se apropie de masa de studiu aflată în mijlocul 
galeriei. Deşi această amplasare centrală era menită să 
reducă efortul de deplasare a documentelor, cercetătorii 
apreciau intimitatea pe care le-o ofereau şirurile de rafturi 
din jur. In marile arhive ale lumii aveau loc marile 
descoperiri şi nici unui savant nu-i plăceau privirile 
curioase, peste umărul său ale rivalilor. 

Langdon aşeză săculeţul pe masă şi îi desfăcu şnurul. 
Căutând în cutia cu instrumente a arhiviştilor, găsi penseta 
dublată cu fetru, poreclită „chimval de deget” - o pensetă 
mare, prevăzută la capete cu nişte discuri. Pradă unui 
entuziasm ce creştea de la o secundă la alta, Langdon 
încercă pentru o clipă teama că se va trezi dintr-un moment 
în altul în biroul său de la Harvard, cu un teanc de lucrări de 
corectat. Inspirând adânc, deschise buzunărelul şi, cu 
degetele tremurându-i în mănuşile de bumbac, introduse 
penseta. 

— Linişteşte-te, şopti Vittoria. E hârtie, nu plutoniu! 

Langdon glisă penseta de-a lungul filelor din interior, 
având grijă să aplice o presiune egală. Apoi, în loc să tragă 


documentele afară, le ţinu în loc cu penseta şi îndepărtă 
săculeţul - procedura standard pentru a evita pe cât posibil 
vătămarea  filelor. Abia după ce eliberă complet 
documentele şi aprinse sursa de lumină întunecată de 
dedesubt putu să respire din nou. 

Vittoria arăta ca o fantomă, învăluită în lumina stranie 
care venea de sub masa de sticlă. 

— File micuţe, şopti ea impresionată. 

Profesorul încuviinţă tăcut. Teancul de file semăna cu 
nişte foi desprinse dintr-un roman de dimensiuni foarte 
reduse. Cea de deasupra era o copertă ornamentată cu 
cerneală, pe care se zăreau titlul, data şi numele lui Galilei, 
scris chiar de mâna savantului. 

Într-o frântură de secundă, Langdon uită de spaţiul 
închis, de oboseală şi de evenimentele cumplite care îl 
aduseseră până aici. Nu mai putea decât să privească, 
fascinat. Întâlnirile de gradul trei cu istoria îl aduceau 
totdeauna într-o stare de tulburare reverenţioasă... de 
parcă l-ar fi văzut pe da Vinci trasând ultimele tuşe ale 
Giocondei. 

Papirusul îngălbenit nu lăsa loc de îndoială în privinţa 
vechimii şi a autenticităţii sale, dar dacă lăsai la o parte 
inevitabila decolorare, documentul era într-o stare 
extraordinară. „O uşoară albire a pigmentului. O rărire 
nesemnificativă a pergamentului. Dar în rest... perfect 
conservat.” Langdon studie scrisul ornat de pe copertă, 
ochii îi lăcrimau din cauza lipsei de umiditate. Vittoria nu 
scotea o vorbă. 

— Dă-mi o spatulă, te rog, îi ceru el, arătându-i o tăviţă 
cu instrumente de lucru din inox. 

Când i-o întinse, profesorul îşi trecu degetele peste ea 
pentru a îndepărta electricitatea statică şi, foarte atent, o 
introduse sub copertă. Apoi, ridicând uşor spatula, deschise 
volumul. 

Prima pagină era scrisă de mână - o caligrafie minusculă, 
stilizată, aproape ilizibilă. Langdon îşi dădu imediat seama 
că pe pagina respectivă nu erau nici diagrame, nici numere; 


era un eseu. 

— Heliocentricitatea, spuse Vittoria, traducând titlul 
primului in-folio, apoi parcurse repede textul. Se pare că 
Galilei a renunţat definitiv la modelul geocentric. Era în 
italiana veche totuşi, aşa că nu se aştepta la o traducere 
prea bună. 

— Las-o baltă! Noi căutăm ceva din domeniul 
matematicii. Limbaj pur. 

Folosind spatula, trecu la pagina următoare. Nici formule 
matematice, nici diagrame; simţi cum mâinile încep să-i 
transpire în mănuşi. 

— "Mişcarea planetelor”, traduse Vittoria titlul. 

Langdon se încruntă. În oricare altă zi, ar fi fost de-a 
dreptul încântat să poată citi totul; în mod incredibil, 
modelul actual al NASA privind orbitele planetare era 
aproape la fel cu ideile originale ale lui Galilei. 

— Nu e matematică, declară Vittoria. Vorbeşte aici 
despre mişcările retrograde şi orbitele eliptice sau ceva de 
genul ăsta. 

„Orbite eliptice!” Profesorul îşi aminti că problemele 
juridice serioase ale lui Galilei începuseră atunci când 
descrisese mişcările planetelor ca fiind eliptice. Vaticanul 
preamărea perfecțiunea cercului şi de aceea insistase că 
mişcările cereşti nu puteau fi decât circulare. Confreria lui 
Galilei însă considera că şi în elipsă există aceeaşi 
perfecţiune, apreciind dualitatea matematică a celor două 
puncte focale. Elipsa ///uminati este şi astăzi frecvent 
întâlnită în decoratiunile masonice. 

— Următoarea, ceru Vittoria. 

Langdon întoarse pagina. 

— Fazele Lunii şi mareele”, spuse ea. 

Fără numere, fără diagrame. O altă pagină. Nimic. 
Parcurseră astfel vreo zece pagini. Nimic! Nimic! Nimic! 

— Credeam că tipul ăsta a fost matematician! Aici e 
numai text! 

Profesorul simţi că nu mai poate respira; speranţele 
începuseră şi ele să dispară. In teancul de file mai 


rămăseseră doar câteva. 

— Nu-i nimic aici, conchise Vittoria. Matematică, deloc. 
Câteva date, câteva cifre banale, dar nimic care să semene 
a indicație. 

Langdon răsfoi şi ultimul in-folio şi suspină. Şi acesta era 
tot un eseu. 

— Scurtă carte! exclamă fiziciană. El încuviinţă tăcut. 

— Merda, cum spunem noi în Roma. 

„Rahat”, traduse Langdon ca pentru sine. Chipul lui 
oglindit în sticla mesei părea că-şi bate joc de el, ca şi 
imaginea reflectată dimineaţă, în fereastra casei sale. „O 
fantomă îmbătrânită!” 

— Dar trebuie să fie ceva! exclamă el şi disperarea 
răguşită din propria voce îl surprinse. // segno este aici, 
undeva! Ştiu sigur! 

— Poate că ai greşit în privinţa DIII... 

Langdon se întoarse şi o fixă cu privirea. 

— Bine, cedă ea, chestia cu DIII este perfect logică. Dar 
poate că semnul acela nu este matematic. 

— Lingua pura. Ce altceva ar putea fi? 

— Artă? 

— Dar nu există nici diagrame, nici imagini în carte! 

— Tot ce ştiu este că /ingua pura se referă la altceva 
decât la limba italiană. Matematica mi se părea o alegere 
logică. 

— Sunt de acord cu tine. 

Langdon refuza să se recunoască învins atât de repede: 

— Numerele sunt scrise, probabil, în cuvinte. Matematica 
trebuie să fie nu sub formă de ecuaţii, ci de text. 

— Ne va lua ceva timp să citim toate paginile acelea. 

— Tocmai timpul ne lipseşte. Va trebui să ne împărţim 
munca, conchise el, refăcând teancul iniţial de file. Eu ştiu 
suficientă italiană pentru a identifica numerele. 

Folosind spatula, tăie teancul ca pe un pachet de cărţi şi 
împinse primele şase pagini în faţa Vittoriei: 

— Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Sunt sigur. 

Vittoria se aplecă şi întoarse prima filă cu mâna. 


— Spatula! strigă Langdon, luând un alt instrument din 
tăviţă şi întinzându-i-l. Foloseşte spatula! 

— Dar port mănuşi! bombăni ea. Ce rău le pot face? 

— Folseşte spatula! Vittoria se supuse. 

— Te simţi şi tu cum mă simt eu? 

— Încordat? 

— Nu. Fără aer. 

Da, şi el respira din ce în ce mai greu. Aerul se rarefia 
mai rapid decât îşi închipuise. Trebuiau să se grăbească 
mai tare. Enigmele arhivistice nu constituiau o noutate 
pentru el, dar de obicei avea la dispoziţie mai mult de 
câteva minute pentru a le rezolva. Fără a mai rosti vreun 
cuvânt, se aplecă şi începu să citească prima pagină din 
jumătatea sa de teanc. 

„Arată-te, pentru numele lui Dumnezeu! Arată-te!” 


53 


Undeva în adâncurile Romei, umbra cobori o rampă de 
piatră şi intră într-un tunel subteran. Vechiul pasaj era 
luminat numai de torţe, aerul era greu şi înfierbântat. 
Undeva sus, vocile înspăimântate ale unor bătrânei strigau 
în van, doar ecoul le răspundea. 

Când coti pe culoar, îi văzu: exact la fel cum îi lăsase: 
patru bătrâni îngroziţi, închişi în dosul unor bare de fier 
ruginit, într-o nişă de piatră. 

— Qui êtes-vous? Cine eşti? întrebă unul dintre ei în 
franceză. Ce vrei să faci cu noi? 

— Hilfe! Ajutor! strigă altul în germană. Dă-ne drumul de 
aici! 

— Ştii cine suntem? întrebă altul într-o engleză cu accent 
spaniol. 

— Linişte! ordonă vocea aspră. 

Cel de-al patrulea prizonier, un italian tăcut şi gânditor, 
îşi aţinti privirile în ochii întunecaţi şi goi ai răpitorului, 
putând să jure că tot ce vedea acolo era chiar iadul. 
„Dumnezeu să ne ajute”, murmură ca pentru sine. 

Ucigaşul se uită la ceas şi apoi îşi întoarse privirea spre 
prizonieri. 

— Şi acum, spuse el, cine va fi primul? 


54 


În Galeria 10 a Arhivelor Vaticanului, Robert Langdon 
recita numere în italiană, în vreme ce parcurgea în viteză 
manuscrisele: „Mille... centi... uno, due, tre... cinquanta. 
Am nevoie de o referinţă numerică, ceva, la naiba!” 

Când ajunse la finele volumului, ridică spatula pentru a 
întoarce pagina. Încercând să alinieze lama acesteia pe fila 
următoare, mâna începu să-i tremure. Câteva minute mai 
târziu, îşi dădu seama că a renunţat la instrument, 
întorcând paginile cu mâna. „Ah”, exclamă în sinea lui, 
simțindu-se vinovat. Lipsa de oxigen îi afecta puterea de 
concentrare. „Se pare că mă paşte iadul arhiviştilor!” 

— Era şi timpul! exclamă Vittoria când îl văzu că întoarce 
paginile cu mâna, apoi o aruncă pe a ei şi-i urmă exemplul. 

— Ai găsit ceva? 

Vittoria negă, clătinând din cap: 

— Nimic care să pară matematică pură. Citesc în viteză... 
dar nimic de aici nu pare a fi vreun semn sau indiciu. 

Langdon continua să traducă din ce în ce mai greu 
paginile manuscrisului. Cunoştinţele lui de italiană erau 
sumare, iar scrisul foarte mic şi limba veche îngreunau şi 
mai mult lucrurile. Vittoria ajunse la capătul teancului 
înaintea lui şi îl privi descurajată, apoi întoarse filele şi o luă 
iar de la capăt, inspectându-le încă o dată cu mai multă 
atenţie. 

Când sfârşi de citit ultima pagină, Langdon înjură în 
şoaptă şi privi spre fiziciană care se aplecase şi studia 
îndeaproape unul dintre volumele ei. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă. 

— Pe paginile tale sunt note de subsol? se interesă ea, 
fără a-i răspunde. 

— N-am observat vreuna. De ce? 

— Pe cea de aici este una. Ascunsă într-o îndoitură a 
hârtiei. 


Langdon se apropie să vadă, dar nu reuşi să distingă 
decât numărul paginii scris în colţul din dreapta sus: „Folio 
5”. Realiză coincidenţa abia după câteva secunde şi chiar şi 
atunci legătura părea prea vagă. „Folio cinci. Cinci, 
Pitagora, pentagrame, ///luminati. Oare confreria ar fi ales 
pagina cinci pentru a-şi ascunde indiciul?” Prin lumina 
ceţoasă şi roşie care-i înconjura, profesorul sesiză o firavă 
rază de speranţă. 

— Nota aceea de subsol are ceva matematic în ea? 

Vittoria clătină din cap: 

— E numai text Un singur rând. Litere foarte mici. 
Aproape ilizibile. 

Speranţa i se nărui. 

— Dar trebuie să fie matematică! Lingua pura! 

— Da, ştiu... Totuşi, poate ar fi bine să auzi asta. 

În vocea ei răsunase de data aceasta un dram de 
entuziasm. 

— Citeşte! 

— "Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt.” 

Fraza nu semăna câtuşi de puţin cu ce s-ar fi aşteptat el: 

— Poftim?! 

— "Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt.” 

— "Calea de lumină”? 

— Asta spune! „Calea de lumină”. 

În vreme ce sensul cuvintelor îi pătrundea în minte, avu 
un brusc moment de revelaţie. „Calea de lumină-i 
aşternută, testul sfânt.” N-avea idee cum îi putea ajuta 
asta, dar fraza constituia o referire cât se poate de directă 
la Calea lluminării. „Calea de lumină. Testul sfânt.” Creierul 
lui părea că dă rateuri, aidoma unui motor alimentat cu 
combustibil prost. 

— Eşti sigură că ai tradus corect? 

— Păi... ezită ea, aruncându-i o privire ciudată. Nu a fost 
nevoie să traduc. Fraza e scrisă în engleză. 

Pentru un moment, Langdon avu impresia că acustica 
galeriei i-a afectat auzul: 

— În engleză?!! 


Vittoria îi împinse documentul în faţă şi profesorul citi 
literele minuscule din partea de jos a paginii. „The path of 
light is laid, the sacred test.” „Calea de lumină-i aşternută, 
testul sfânt.” 

— Engleză??! Ce caută engleza într-o carte scrisă în 
limba italiană? 

Vittoria ridică din umeri, privindu-l la fel de nedumerită: 

— Poate engleza reprezenta pentru ei /ingua pura... 
Astăzi este considerată limba internaţională a ştiinţei. Noi la 
CERN vorbim cu toţii în engleză. 

— Dar cartea asta a fost scrisă în secolul al XVII-lea! 
argumentă Langdon. Nimeni nu vorbea engleza în Italia, 
nici măcar... nici măcar clerul! 

Abia acum realiză ceea ce spunea. Mintea lui începu să 
gonească: 

— În secolul al XVII-lea, reluă el vorbind tot mai repede, 
engleza nu făcea parte dintre limbile acceptate de Vatican. 
Clerul folosea italiana, latina, germana, ba chiar spaniola şi 
franceza, dar engleza le era complet străină. Oamenii 
Bisericii o considerau o limbă murdară, limba liber- 
cugetătorilor, precum Chaucer şi Shakespeare. 

Gândul îi zbură imediat la simbolurile ///uminati pentru 
Pământ, Aer, Foc şi Apă. Legendele care susțineau că 
acestea erau scrise în engleză căpătau acum o nouă 
semnificaţie. 

— Vrei să spui că Galilei considera engleza /ingua pura 
fiindcă era una dintre limbile pe care Vaticanul nu le 
stăpânea? 

— Da. Sau poate că, scriind indiciul în engleză, maestrul 
se asigura că Vaticanul nu-l va pricepe. 

— Dar nici măcar nu e un indiciu! „Calea de lumină-i 
aşternută, testul sfânt.” Ce naiba vrea să însemne asta? 

„Are dreptate”, îşi spuse profesorul. Fraza nu-i ajuta în 
niciun fel. Dar, rostind-o iar şi iar în gând, îi veni brusc o 
idee. „Ei, asta ar fi de-a dreptul ciudat! îşi spuse. Să fie, 
oare, posibil?” 

— Trebuie să ieşim de aici! exclamă Vittoria cu voce 


sugrumată. 

El însă n-o auzi. „Calea de lumină-i aşternută, testul 
sfânt”. „The path of light is laid, the sacred test.” 

— E un vers în pentametru iambic! strigă el deodată, 
numărând din nou silabele. Cinci perechi de silabe, cele 
accentuate alternând cu cele neaccentuate. 

Vittoria îl privi, buimacă: 

— Un vers în ce? 

Pentru o frântură de secundă, Langdon se revăzu din nou 
pe băncile universităţii, la cursul de engleză. „ladul pe 
pământ!” Vedeta echipei de base-ball a şcolii, Peter Greer, 
nu putea ţine minte numărul de perechi de silabe dintr-un 
pentametru iambic shakespearean. Profesorul, un ins agitat 
pe nume Bissell, se repezise la tablă şi urlase: „Penta- 
metru, Greer! Gândeşte-te la plăcuţa de serviciu de pe 
stadion! Un penta-gon! Cinci laturi! Penta! Penta! Penta! 
Dumnezeule!” 

„Cinci perechi.” Fiecare pereche având, prin definiţie, 
două silabe. Nici nu-i venea că creadă că, în întreaga lui 
carieră, nu sesizase legătura. Pentametrul iambic era un 
metru simetric, bazat pe cifrele sacre ale ///uminati: 5 şi 2! 

„E prea mult! îşi spuse el, încercând să-şi alunge ideea 
din minte. E o coincidenţă fără nicio semnificaţie!” Dar 
gândul nu voia să plece. „Cinci... pentru Pitagora şi 
pentagramă. Doi... pentru dualitatea tuturor lucrurilor.” 

După o clipă, o altă revelaţie făcu să i se înmoaie 
picioarele. Datorită simplităţii sale, pentametrul iambic era 
adesea numit „metru pur” sau „vers pur”. La lingua pura? 
Acesta să fie limbajul pur la care se refereau ///uminati/ 
„The path of light is laid, the sacred test...” 

— Ho-paa! exclamă Vittoria. 

Langdon se întoarse spre ea şi o văzu rotind pagina cu 
susul în jos. „O, nu din nou!” 

— Fraza asta nu are cum să fie o ambigramă! 

— Nu, nu e o ambigramă... dar este... 

Fără să-şi continue ideea, Vittoria se mulțumea să 
rotească mereu pagina cu câte nouăzeci de grade. 


— Este ce? 

— Nu e singura frază. 

— Mai e una? 

— Pe fiecare margine a paginii e scrisă câte o frază. Sus, 
jos, la dreapta şi la stânga. Cred că e o poezie. 

— Patru versuri? Galileo era poet? Dă-mi să văd! 

Vittoria îl ignoră, continuând să răsucească pagina: 

— N-am văzut versurile până acum, fiindcă sunt scrise 
chiar pe margini. Apoi, îşi lăsă capul pe umăr pentru a citi 
ultimul rând, exclamă: Ha! Ştii ce? Nici măcar nu le-a scris 
Galilei! 

— Poftim?! 

— Poemul este semnat John Milton. 

— John Milton? 

Contemporan cu Galilei, autorul Paradisului pierdut 
fusese un poet şi un savant pe care maniacii consipraţiilor îl 
plasaseră dintotdeauna în fruntea listei cu suspecți 
IIluminati, Afilierea sa la confreria lui Galilei era un zvon pe 
care Langdon îl considerase dintotdeauna adevărat. Pe 
lângă faptul că întreprinsese în 1638 un pelerinaj la Roma 
pentru a se „întreţine cu bărbaţi iluminaţi”, poetul se 
întâlnise cu Galilei în vremea când acesta era arestat la 
domiciliu, întruniri ilustrate în numeroase tablouri 
renascentiste, printre care şi celebrul Galilei şi Milton, 
expus chiar şi astăzi în Museo della Signoria, în Florenţa. 

— Milton îl cunoştea pe Galilei, nu-i aşa? întrebă Vittoria, 
întinzându-i în sfârşit pagina lui Langdon. Poate că a scris 
poemul pentru el. 

Profesorul îşi încleştă dinţii şi, aşezând fila fragilă pe 
masă, citi versul din partea de sus. Apoi roti pagina cu 
nouăzeci de grade şi trecu la rândul scris pe marginea din 
dreapta. O altă rotaţie şi-l citi pe cel de jos. Incă o dată, 
marginea din stânga. Cu o ultimă răsucire, pagina reveni în 
poziţia iniţială. În total, patru versuri. Primul pe care îl 
descoperise Vittoria era, de fapt, cel de-al treilea al 
poemului. Tulburat la culme, Langdon citi din nou cele 
patru rânduri, în sensul rotirii acelor de ceas: sus, dreapta, 


jos, stânga. Când isprăvi, răsuflă adânc, de această dată 
fără urmă de îndoială: 

— Ai reuşit, doamnă Vetra! 

Ea îi surise uşor: 

— Bun, acum putem ieşi naibii de aici? 

— Trebuie să copiez versurile astea. Am nevoie de hârtie 
şi de un creion. 

Vittoria clătină energic din cap: 

— Las-o baltă, profesore! N-avem timp să ne jucam de-a 
scribul. Mickey ticăie. 

Şi smulgându-i pagina din mână, porni spre uşă. Langdon 
sări în picioare: 

— Nu poţi să scoţi fila de aici! Este o... 

Dar Vittoria era deja afară. 


55 


Cei doi năvăliră în curticica aflată lângă Arhivele Secrete. 
Aerul curat părea ca un drog în plămânii lui Langdon. Petele 
roşietice care-i jucau în faţa ochilor se stinseră în scurt timp 
- spre deosebire de sentimentul de vinovăţie. Tocmai 
fusese complice la furtul unei relicve nepreţuite din cea mai 
bine păzită arhivă a lumii. // camerlengo îi acordase 
încrederea lui deplină. 

— Repede, strigă Vittoria, ţinând încă fila în mână şi 
alergând pe Via Borgia, spre biroul lui Olivetti. 

— Dacă vreo picătură de apă ajunge pe pergamentul 
acela... 

— Calmează-te! Când vom descifra ghicitoarea asta, le 
vom putea înapoia preţiosul lor Folio 5! 

Langdon se grăbi pentru a ţine pasul cu ea. Pe lângă 
faptul că se simţea ca un infractor, era încă năucit de 
implicaţiile incredibile ale documentului. „John Milton era un 
Illuminatus. A compus un poem pe care Galilei l-a publicat 
în al său Folio 5... departe de ochii Vaticanului.” 

leşind din curte, Vittoria îi întinse pagina: 

— Crezi că poţi să descifrezi chestia asta? Sau ne-am 
stors creierii până acum degeaba? 

Profesorul luă cu grijă documentul şi, fără cea mai mică 
ezitare, îl puse în buzunarul de la piept al sacoului său, la 
adăpost de lumina zilei şi de umezeală. 

— Am descifrat-o deja. 

Vittoria se opri brusc: 

— Ce-ai făcut? 

Langdon îşi continuă mersul alert, iar tânăra se repezi 
după el: 

— Ai citit-o doar o dată! Credeam că trebuie să fie ceva 
greu de descifrat! 

Profesorul ştia că ea are dreptate şi totuşi desluşise // 
segno după o singură lectură a poemului. O strofă perfectă 


în pentametru iambic şi primul altar al ştiinţei se 
dezvăluise fără umbră de îndoială. Într-adevăr însă, 
uşurinţa cu care izbutise îl neliniştea. La urma urmelor, era 
adeptul vechii etici puritane; aproape că auzea şi acum 
vocea tatălui său repetând vechiul şi cunoscutul aforism: 
„Dacă n-a fost foarte dificil, înseamnă că ai greşit”. Acum 
însă, Langdon spera că zicala era falsă. 

— Ştiu unde se va petrece primul asasinat. Trebuie să-l 
anunţăm pe Olivetti. 

— Dar cum poţi să ştii atât de repede? Dă-mi să mai văd 
şi eu poemul o dată! 

Şi, cu mişcarea agilă a unui boxer, îşi strecură mâna în 
buzunarul de la pieptul lui şi scoase pergamentul. 

— Ai grijă! strigă el. Nu poţi să... 

Dar Vittoria îl ignoră. Ţinând documentul în mână şi 
înclinându-l pentru a prinde mai bine razele apusului, îi 
studie marginile fără a se opri din mers. Langdon se întinse 
pentru a reintra în posesia paginii, dar renunţă rapid, 
încântat de engleza cu accent mediteranean a Vittoriei, 
care rostea silabele în cadență perfectă cu paşii lor grăbiţi. 

Pentru o clipă, auzind versurile, se simţi de parcă ar fi 
făcut un salt înapoi în timp... ca şi când ar fi fost 
contemporan cu Galilei şi ar fi ascultat poemul pentru 
prima dată... ştiind că era, de fapt, un test, o hartă, o aluzie 
la cele patru altare ale ştiinţei... la cele patru indicii care 
marcau o cale secretă prin Roma. Poemul curgea de pe 
buzele Vittoriei, aidoma unei melodii: 


A 


„De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac, 
Misticele elemente-ncruciş în Roma se desfac. 

Calea de lumină-i aşternută, testul sfânt, 

Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând.” 


Vittoria citi strofa de două ori şi rămase apoi tăcută, de 
parcă aştepta ca ecoul lor să se stingă de la sine. 

„De la al lui Sanzio pământesc cavou”, repetă Langdon în 
gând. Aici, poemul era cât se poate de limpede: Calea 


lluminării începea de la mormântul lui Sanzio. De acolo, de- 
a latul Romei, indiciile sugerau calea: 

„De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de drac, 

Misticele elemente-ncruciş în Roma se desfac.” 

„Misticele elemente...” La fel de clar: Pământul, Aerul, 
Focul, Apa. Elementele ştiinţei, cele patru indicii Iluminati, 
disimulate sub forma unor sculpturi religioase. 

— Primul indiciu, spuse Vittoria, pare a fi mormântul lui 
Sanzio. 

— i-am zis eu că nu e chiar atât de greu! 

— Dar cine-i Sanzio? Şi unde e mormântul lui? 

Langdon surise, încântat de entuziasmul din vocea ei şi 
amuzat de întrebare. Era uimit cât de puţini oameni 
auziseră de Sanzio, numele de familie al unuia dintre cei 
mai celebri artişti ai Renaşterii. Prenumele lui era cunoscut 
în toată lumea... copilul-minune care la vârsta de douăzeci 
şi cinci de ani lucra deja pentru papa luliu al II-lea, iar când 
se stinsese, la numai treizeci şi opt de ani, lăsase în urmă 
cea mai impresionantă serie de fresce din întreaga lume. 
Sanzio fusese un monstru sacru al artei, iar faptul că era 
cunoscut doar după prenume constituia o dovadă a faimei 
sale, egalată doar de o elită restrânsă - oameni ca 
Napoleon, Michelangelo sau lisus... şi, desigur, idoli actuali 
ale căror voci răsunau în căminele studenţeşti: Sting, 
Madonna, Jewel şi artistul cunoscut înainte sub numele 


Prince, care folosea acum simbolul F pentru a-şi scrie 
numele, fapt care îl determinase pe Langdon să-l 
poreclească „Litera Tau Intersectată de Bastonul 
Hermafroditic”. 

— Sanzio, spuse el cu voce tare, este numele de familie 
al pictorului renascentist Rafael. 

Vittoria îl privi surprinsă: 

— Rafael? Celebrul Rafael? 

— El însuşi. 

— Aşadar, calea începe la mormântul lui Rafael? 

— De fapt, e perfect logic, îi explică Langdon, în vreme 
ce se îndreptau în grabă spre birourile Gărzii Elveţiene. 


Illuminati i-au considerat adesea pe pictorii şi pe sculptorii 
de excepţie membri onorifici ai confreriei lor şi probabil că 
au ales mormântul lui Rafael ca un tribut adus talentului 
său. 

Profesorul mai ştia şi că, la fel ca mulţi alţi reprezentanţi 
ai artei religioase, Rafael fusese bănuit de un ateism 
ascuns. 

Vittoria îi puse pergamentul înapoi în buzunarul sacoului: 

— Şi unde se află mormântul lui? 

— Mă crezi sau nu, răspunse el trăgând adânc aer în 
piept, se află în Panteon. 

Tânăra îi aruncă o privire sceptică: 

— În celebrul Panteon? 

— Celebrul Rafael, în celebrul Panteon. 

Langdon se văzu nevoit să recunoască: nici el nu s-ar fi 
aşteptat ca primul indiciu să fie plasat tocmai în Panteon. | 
s-ar fi părut mai firesc ca primul altar al ştiinţei să fie o 
biserică liniştită, mai izolată - ceva mai subtil. Chiar şi în 
secolul al XVII-lea, Panteonul, cu a lui cupolă lui uriaşă, cu 
domul deschis, era unul dintre cele mai cunoscute locuri din 
Roma. 

— Dar este Panteonul cu adevărat o biserică? 

— E cea mai veche biserică catolică din Roma. 

— Şi chiar crezi că primul cardinal va fi ucis acolo? 
Panteonul este, probabil, una dintre cele mai aglomerate 
atracţii turistice ale capitalei. 

Langdon ridică din umeri: 

— Illuminati au spus că vor ca toată lumea să privească 
„spectacolul”. Asasinarea unui cardinal în Panteon va 
atrage, cu certitudine, o sumedenie de spectatori. 

— Dar cum îşi închipuie individul ăsta că va ucide un om 
acolo şi va scăpa neobservat? Ar fi imposibil! 

— La fel de imposibil ca răpirea a patru cardinali din 
Cetatea Vaticanului? Poemul este foarte explicit. 

— Şi eşti sigur că Rafael este înmormântat în Panteon? 

— l-am văzut mormântul de multe ori. 

Vittoria înclină din cap, părând încă neconvinsă: 


— Cât e ceasul? 

— Şapte şi jumătate. 

— Panteonul e departe? 

— Vreun kilometru şi jumătate. Avem timp. 

— İn poem se spune „cavoul pământesc” al lui Sanzio. 
Chestia asta îţi sugerează ceva? 

— Pământesc? Nu cred că există vreun loc mai 
„pământesc” în Roma decât Panteonul. Numele său provine 
de la religia practicată iniţial aici - panteismul - venerarea 
tuturor zeilor, îndeosebi a zeilor păgâni ai Mamei-Terra. 

Pe când era student la Arhitectură, Langdon aflase cu 
uimire că dimensiunile sălii principale a Panteonului 
constituiau un tribut adus zeiţei Geea, Mama-Terra. 
Proporţiile sale erau atât de exacte, încât în interiorul său 
putea fi introdusă o sferă uriaşă, care ar fi umplut tot 
spaţiul disponibil, cu precizie milimetrică. 

— Bine, spuse Vittoria, ceva mai convinsă. Şi, „gaura de 
drac”? „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de 
drac...” 

Langdon nu mai era atât de sigur în această privinţă: 

— "Gaura de drac” trebuie să se refere la oculus - 
celebra deschidere circulară din cupola Panteonului. 

— Dar e o biserică! De ce i-ar spune deschiderii aceleia 
„gaură de drac”? 

Profesorul se întreba şi el acelaşi lucru. Nu mai auzise 
niciodată expresia „gaură de drac”, dar îşi amintea câteva 
cuvinte din secolul al V-lea, care acum păreau, în mod 
ciudat, potrivite. Venerabilul Bede scrisese la un moment 
dat că deschiderea din acoperişul Panteonului fusese făcută 
de dracii care încercaseră să scape din clădire la sfinţirea 
acesteia, în timpul papei Bonifaciu al IV-lea. 

— Şi de ce, adăugă Vittoria, în vreme ce intrau într-o altă 
curte, de ce ar fi folosit ///uminati numele Sanzio, dacă 
pictorului i se spunea mai cu seamă Rafael? 

— Pui cam multe întrebări. 

— Şi tata obişnuia să-mi spună asta. 

— Sunt două motive posibile. Unu, numele Rafael are 


prea multe silabe şi nu s-ar fi încadrat în pentametrul 
iambic al poemului. 

— Pare cam exagerat. 

— Ai dreptate. Atunci, poate că au folosit numele Sanzio 
pentru a face indiciul mai greu de desluşit, aşa încât numai 
cei cu adevărat iluminaţi să-şi dea seama că se referă la 
Rafael. 

Vittoria părea că are şi de această dată ceva de obiectat: 

— Sunt sigură că, în timpul vieţii lui Rafael, numele său 
de familie era bine cunoscut. 

— În mod surprinzător, nu! Folosirea exclusivă a 
prenumelui constituia un indiciu al statutului social. Pictorul 
îşi evita numele de familie, exact aşa cum fac vedetele pop 
în ziua de azi. Madonna, de exemplu, nu-şi foloseşte 
niciodată numele de familie, Ciccone. 

Tânăra îl privi amuzată: 

— Ştii care e numele de familie al Madonnei? 

Langdon regreta deja că a ales acest exemplu; era 
uimitor câte nimicuri se adunau în mintea unui om ce trăia 
zi de zi printre zece mii de adolescenţi! 

Trecuseră de ultima poartă ce ducea spre biroul Gărzii 
Elveţiene, când în spatele lor tună o voce: 

— Para! 

Răsucindu-se pe loc, Langdon şi Vittoria se pomeniră 
privind în ţeava rece a unei carabine: 

— Attento! exclamă Vittoria, trăgându-se înapoi. Ai grijă 
Cu... 

— Non sportarti! 

— Soldato! 

Vocea răsunase din celălalt capăt al curţii, unde Olivetti 
tocmai ieşea din clădire: 

— Lasă-i în pace! 

Soldatul îl privi nevenindu-i să creadă: 

— Ma, signore, è una donna... 

— Treci înăuntru! îi strigă Olivetti soldatului. 

— Signore, non posso... 

— Acum! Aveţi noi ordine. Căpitanul Rocher va informa 


trupele în două minute. Vom organiza o căutare. 

Uluit, soldatul se grăbi să intre. Olivetti se apropie de 
Langdon, rigid şi furibund: 

— Arhivele noastre secrete? Vreau o explicaţie! 

— Avem veşti bune, replică profesorul. 

Ochii comandantului se îngustară: 

— Sper să fie al naibii de bune! 


56 


Cele patru Alfa Romeo 155 T-Sparks fără numere de 
înmatriculare ţâşniră pe Via dei Coronari aidoma unor 
avioane de atac de pe pista de decolare. In maşini se aflau 
doisprezece membri ai Gărzii Elveţiene în civil, înarmaţi cu 
arme semiautomate Cherchi-Pardini, flacoane cu gaze 
paralizante şi dispozitive cu electroşocuri cu rază lungă de 
acţiune. Cei trei trăgători de elită aveau carabine cu 
căutare laser. 

Aşezat pe bancheta din faţă a primului automobil, lângă 
şofer, Olivetti se întoarse spre Langdon şi Vittoria. În ochii 
lui se citea aceeaşi furie acerbă: 

— M-aţi asigurat că-mi veţi da o explicaţie raţională şi 
acum primesc asta?! 

Profesorul simţea că nu are loc în maşina mică şi 
înghesuită. 

— Vă înţeleg... 

— Nu, nu înţelegi nimic! Olivetti nu ridicase vocea, dar 
tonul lui era mult mai intens: Tocmai am scos din Vatican 
doisprezece dintre cei mai buni oameni ai mei, chiar înainte 
de începerea activităţii conclavului. Am făcut asta pentru a 
păzi Panteonul, pe baza mărturiei unui american de care n- 
am auzit în viaţa mea şi care tocmai a interpretat o poezie 
veche de patru sute de ani. Totodată, am lăsat căutarea 
antimateriei pe mâinile unor ofiţeri de rang inferor. 

Pe Langdon îl ardeau mâinile să scoată pergamentul din 
buzunar şi să-l fluture în faţa comandantului, dar se abţinu 
şi replică: 

— Tot ce ştiu este că informaţia pe care am găsit-o se 
referă la mormântul lui Rafael, iar acest mormânt se află în 
Panteon. 

Soldatul aflat la volan înclină din cap: 

— Are dreptate, domnule comandant. Eu şi soţia mea... 

— Taci şi vezi-ţi de drum! lătră Olivetti. Apoi se întoarse 


din nou spre Langdon: Cum ar putea asasinul să-şi ucidă 
victima într-un loc atât de aglomerat şi să scape nevăzut? 

— Nu ştiu, dar este evident că //luminati au resurse 
nebănuite. Au reuşit să pătrundă şi în CERN, şi în Vatican. E 
un noroc că ne-am dat seama unde va avea loc prima 
crimă. Panteonul e unica dumneavoastră şansă de a-l 
prinde pe individ. 

— Te contrazici! Unica şansă? Parcă spuneai că e un fel 
de cale, o serie de indicii. Dacă n-ai greşit cu Panteonul, 
înseamnă că putem urma calea aceea spre celelalte indicii! 
Vom avea deci patru şanse de a-l prinde pe individ. 

— Aşa speram şi eu, răspunse Langdon. Şi am fi avut 
patru şanse... cu un secol în urmă. 

Momentul în care îşi dăduse seama că Panteonul era 
primul altar al ştiinţei fusese unul dulce-amărui pentru 
profesor. Istoriei îi plăcea uneori să joace renghiuri crude 
celor care o studiau. Ar fi fost greu de crezut că, după 
atâţia ani, Calea lluminării mai exista încă intactă, cu toate 
statuile la locul lor; totuşi, lui Langdon i-ar fi plăcut s-o 
poată urma până la capăt şi să descopere ascunzătoarea 
confreriei. Din păcate, acesta era doar un vis irealizabil. 

— La sfârşitul secolului al XIX-lea, Vaticanul a ordonat 
îndepărtarea şi distrugerea tuturor statuilor din Panteon. 

Vittoria îl privi şocată: 

— De ce? 

— Statuile erau reprezentări ale zeilor olimpieni, păgâni. 
Din nefericire, asta înseamnă că primul nostru indiciu a 
dispărut... şi o dată cu el... 

— Orice speranţă de a mai găsi Calea lluminării şi 
celelalte indicii, spuse Vittoria în locul lui. 

Langdon înclină din cap: 

— Avem o singură şansă. Panteonul. După asta, calea 
dispare. 

Olivetti se holbă la ei preţ de câteva secunde, apoi se 
întoarse cu faţa spre parbriz: 

— Trage pe dreapta! îi ceru el şoferului. 

Acesta viră scurt şi apăsă pe frână. Celelalte maşini din 


spate opriră brusc în urma lor, cu un scârţâit puternic de 
pneuri. 

— Dar ce faci? întrebă Vittoria. 

— Îmi fac meseria, replică Olivetti, întorcându-se din nou 
spre ei; vocea lui era ca de gheaţă. Domnule Langdon, când 
mi-ai spus că-mi vei explica situaţia pe drum, am presupus 
că ne vom apropia de Panteon ştiind bine ce caută oamenii 
mei acolo. M-am înşelat. Fiindcă, dacă vin aici îmi neglijez 
alte îndatoriri esenţiale şi fiindcă teoria asta a dumitale 
despre sacrificii ale fecioarelor şi poezii vechi mi se pare o 
aiureală, conştiinţa nu-mi permite să continui. Anulez 
imediat această misiune. 

Apoi scoase din buzunar staţia de emisie-recepţie şi o 
deschise. Vittoria se întinse peste spătarul banchetei şi-l 
prinse de braţ: 

— Nu poţi face una ca asta! 

Olivetti trânti staţia pe bordul maşinii şi o străfulgeră cu 
priviri furibunde: 

— Aţi fost vreodată la Panteon, doamnă Vetra? 

— Nu, însă... 

— Daţi-mi voie să vă spun ceva despre el. Panteonul este 
o încăpere unică. O sală circulară, construită din piatră şi 
ciment. Are o singură intrare. Fără ferestre. O singură 
intrare îngustă. Flancată permanent de nu mai puţin de 
patru poliţişti înarmaţi, al căror rol este să protejeze acest 
obiectiv de vandali, de teroriştii anticreştini şi de gunoaiele 
amestecate printre turişti. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? îi spuse ea cu răceală. 

— Ce vreau să spun? Vreau să spun că tot ce mi-aţi 
povestit dumneavoastră nu are cum să aibă loc! Imi puteţi 
oferi un singur scenariu plauzibil despre modul în care 
cineva ar putea ucide un cardinal în interiorul Panteonului? 
Sau cum ar putea aduce măcar un ostatic înăuntru, trecând 
pe lângă paznicii înarmaţi? Nu mai vorbesc de uciderea lui 
şi de fuga de la locul crimei! Şi asta fără să fie observat! 

Olivetti se aplecă peste spătarul banchetei, izul de cafea 
din răsuflarea lui izbindu-l pe Langdon în faţă: 


— Cum, domnule Langdon? Oferiţi-mi un singur scenariu 
plauzibil! 

Profesorul avea senzaţia că maşina neîncăpătoare se 
strânge şi mai mult în jurul lui. „Habar n-am! Nu eu sunt 
asasinul! Nu ştiu cum o va face! Nu ştiu decât că...” 

— Un scenariu? contraatacă Vittoria. Ce părere aveţi 
despre asta? Asasinul vine cu un elicopter şi îi dă drumul 
prin deschiderea din cupolă cardinalului înfierat şi urlând de 
spaimă. Cardinalul se izbeşte de podeaua din marmură şi 
moare pe loc. 

Toţi cei din maşină se întoarseră spre ea. Langdon nu ştia 
ce să mai creadă. „Ai o imaginaţie bolnavă, cucoană, dar 
ştiu că eşti rapidă!” Olivetti se încruntă: 

— E posibil, recunosc, dar dificil să... 

— Sau ucigaşul îl droghează pe cardinal, continuă 
Vittoria, îl aduce la Panteon într-un scaun cu rotile, ca pe un 
turist bătrân şi infirm, intră, îi taie gâtul fără a face vreun 
zgomot şi apoi pleacă liniştit. 

Olivetti părea acum uşor descumpănit. 

„Nu-i rău!” îşi zise Langdon în sinea lui. 

— Sau, reluă ea, ucigaşul ar putea... 

— Suficient, replică Olivetti. V-am auzit! 

Comandantul trase adânc aer în plămâni, pe gânduri. 
Cineva bătu energic în geamul portierei şi toată lumea din 
maşină tresări. Era un soldat din maşinile din spate. Olivetti 
cobori geamul. 

— E totul în regulă, domnule comandant? Şi ridicându-şi 
mâneca pentru a-i arăta ceasul militar, adăugă: E şapte 
patruzeci. Avem nevoie de timp pentru a ne ocupa poziţiile. 

Olivetti dădu uşor din cap, dar nu răspunse, mulţumindu- 
se să-şi plimbe degetul pe bordul maşinii, lăsând urme în 
praful depus. Tăcut, îl studie pe Langdon în oglinda 
retrovizoare. Într-un târziu, se întoarse spre soldatul de- 
afară. In tonul său nu se simţea o convingere fermă: 

— Vreau să-l încercuiți. Maşini în Piazza della Rotunda, 
Via degli Orfani, Piazza Sant’ Ignacio şi Sănt' Eustachio. Nu 
mai aproape de două cvartale. Parcaţi, pregătiţi-vă şi 


aşteptaţi ordinele mele! Trei minute! 

— Foarte bine, domnule! 

Soldatul se întoarse la maşina lui. Langdon îi aruncă 
Vittoriei o privire de apreciere. Ea îi zâmbi şi, pentru o clipă, 
profesorul simţi o neaşteptată căldură, o urmă de 
magnetism între ei. 

Comandantul se întoarse spre ei şi-l ţinti pe Langdon cu 
privirea: 

— Domnule Langdon, ar fi bine ca toată chestia asta să 
nu ne explodeze în faţă. 

Profesorul surâse chinuit. „Cum ar putea exploda?” 


57 


Directorul CERN, Maximilian Kohler, deschise ochii 
animat de valul de cromolină şi leucotrienă din sângele său, 
care-i dilata bronhiile şi capilarele pulmonare. Respira din 
nou normal. Se afla într-o rezervă a infirmeriei CERN, iar 
scaunul său cu rotile îl aştepta lângă pat. 

Privi în jur, studiind halatul în care îl îmbrăcaseră. Hainele 
lui erau împăturite, pe un scaun alăturat. Afară se auzeau 
paşii unei asistente şi directorul aşteptă un lung moment, 
ascultând atent. Apoi, fără a face nici cel mai mic zgomot, 
se ridică pe marginea patului, îşi luă hainele şi, chinuindu- 
se să-şi mişte picioarele paralizate, se îmbrăcă şi se târî în 
scaunul său. 

Inăbuşindu-şi tusea, se apropie de uşă, acţionând 
scaunul manual, cu grijă să nu pornească motorul. Când 
ajunse în prag, întredeschise uşa şi aruncă o privire rapidă. 
Holul era gol. În linişte deplină, Maximilian Kohler se furişă 
afară din infirmerie. 


58 


— Şapte patruzeci şi şase de minute şi treizeci de 
secunde... fix. Nici atunci când vorbea în staţia de emisie- 
recepţie, vocea lui Olivetti nu părea să răsune mai tare 
decât o şoaptă. 

Langdon începuse deja să transpire pe bancheta din 
spate a maşinii parcate în Piazza de la Concorde, la trei 
cvartale distanţă de Panteon. Vittoria şedea lângă el, 
părând fascinată de Olivetti, care le transmitea oamenilor 
săi ultimele ordine. 

— Veţi intra în dispozitiv la opt punct. Întregul perimetru, 
lăsând liberă intrarea. Este posibil ca ţinta să vă cunoască, 
deci veţi fi pas visible. Fără pierderi de vieţi omeneşti. 
Cineva trebuie să asigure acoperişul. Ţinta e obiectivul 
principal. Victima e secundară. 

„lisuse! exclamă Langdon  neauzit, înmărmurit de 
nepăsarea rece cu care Olivetti le comunicase oamenilor 
săi că bătrânul cardinal era lipsit de importanţă. Victima e 
secundară.” 

— Repet. Acţiune fără pierderi de vieţi omeneşti. Avem 
nevoie de ţintă vie. Daţi-i drumul! 

Olivetti îşi închise staţia. Vittoria îl privi uluită, aproape 
furioasă: 

— Domnule comandant, înăuntru nu se duce nimeni? 

— înăuntru? 

— În Panteon! Unde se presupune că va avea loc crima! 

— Attento! Dacă trupele mele au fost infiltrate, este 
posibil ca asasinul să-mi cunoască oamenii. Colegul 
dumneavoastră tocmai m-a avertizat că aceasta va fi unica 
noastră şansă de a captura ţinta. N-am de gând să sperii pe 
cineva punându-mi oamenii să mărşăluiască în interior! 

— Dar dacă ucigaşul este deja înăuntru? 

Olivetti se uită la ceas: 

— Tinta a fost foarte precisă: opt fix. Mai avem 


cincisprezece minute. 

— A spus că-l va ucide pe cardinal la ora opt fix, dar se 
poate să-l fi adus deja înăuntru, într-un fel sau altul. Dacă 
oamenii dumneavoastră văd ţinta ieşind, dar nu-şi dau 
seama că e ea? Cineva trebuie să se asigure că interiorul 
este curat. 

— Prea riscant! 

— Nu şi dacă persoana care intră nu poate fi 
recunoscută. 

— Deghizarea oamenilor mei cere timp şi... 

— Mă refeream /a mine! replică Vittoria. 

Langdon se întoarse şi se holbă la ea. Olivetti clătină din 
cap: 

— În niciun caz! 

— Mi-a ucis tatăl! 

— Exact, deci vă poate recunoaşte. 

— L-aţi auzit la telefon! Nici nu-i trecuse prin minte că 
Leonardo Vetra avea o fiică! Aşa că, în mod cert, nu ştie 
cum arăt. Aş putea intra ca un turist obişnuit. Dacă văd 
ceva suspect, ies şi le transmit oamenilor dumneavoastră 
să intre. 

— Regret, nu pot permite aşa ceva. 

— Comandante? răsună o voce în staţia lui Olivetti. Avem 
o problemă la poziţia din nord. Fântâna ne blochează 
câmpul vizual. Nu putem vedea intrarea decât dacă ne 
deplasăm în mijlocul pieţei. Ce alegeţi? Ne vreţi „orbi” sau 
vulnerabili? 

Vittoria decise că a aşteptat destul: 

— Asta e! Mă duc! 

Deschise portiera şi coboră. Olivetti îşi trânti staţia, sări 
din maşină şi se repezi spre ea. Langdon îl urmă imediat. 
„Ce dracu' face femeia asta?!” 

Comandantul se postă în faţa Vittoriei: 

— Doamnă Vetra, intuiţia dumneavoastră a fost corectă, 
dar nu pot permite unui civil să se amestece. 

— Să se amestece? Nu vedeţi că şi dumneavoastră 
acţionaţi pe bâjbâite? Lăsaţi-mă să vă ajut! 


— Aş vrea să pot avea un ochi în interior, dar... 

— Dar ce? Dar sunt femeie, asta e? 

Olivetti nu răspunse. 

— Sper că nu asta aveaţi de gând să spuneţi, domnule 
comandant, fiindcă ştiţi foarte bine că ideea mea este una 
a naibii de bună şi, dacă ţineţi cumva la vechea poveste cu 
rahatul macho care... 

— Lăsaţi-ne să ne facem meseria! 

— Lăsaţi-mă să vă ajut! 

— E prea periculos. N-am avea cum să comun icăm cu 
dumneavoastră. Dacă v-aş împrumuta o staţie de emisie- 
recepţie, imediat v-aţi da de gol. 

Vittoria duse mâna la buzunarul bluzei şi scoase telefonul 
mobil. 

— O sumedenie de turişti au telefoane! 

Comandantul îşi încreţi fruntea, nehotărât. Vittoria 
deschise telefonul, prefăcându-se că formează un număr: 

— Bună, dragă, uite, sunt în Panteon. Ar trebui să vezi şi 
tu minunăţia asta! 

Apoi închise aparatul şi se repezi din nou la Olivetti: 

— Cine o să-şi dea seama? Nu implică niciun risc! Lăsați- 
mă să fiu omul vostru din interior! Apoi, arătând telefonul 
mobil prins de Cureaua lui, întrebă: Care e numărul 
dumneavoastră? 

Olivetti nu îi răspunse. Şoferul ascultase întreaga discuţie 
şi părea să aibă o idee. leşi din maşină şi-l trase pe 
comandant de-o parte. După zece secunde de conversaţie 
în şoaptă, Olivetti dădu din cap şi se întoarse: 

— Introduceţi în memoria telefonului dumneavoastră 
numărul ăsta. Şi începu să-i dicteze cifrele. După ce Vittoria 
programă numărul, îi ceru: 

— Acum, apelaţi-mă! 

Tânăra făcu întocmai şi aparatul de la brâul 
comandantului începu să sune. Olivetti răspunse şi şopti în 
receptor: 

— Intră în clădire, doamnă Vetra, priveşte în jur, ieşi şi 
apoi sună-mă pentru a-mi spune ce-ai văzut. 


Vittoria închise telefonul: 

— Mulţumesc, domnule. 

Langdon simţi un impuls brusc şi neaşteptat de instinct 
protector. 

— Staţi puţin, spuse el adresându-i-se lui Olivetti. O 
trimiteţi acolo de una singură? 

Vittoria se încruntă spre el: 

— O să mă descurc, Robert! 

Şoferul Gărzii Elveţiene începu să vorbească din nou cu 
şeful său. 

— E periculos! o avertiză Langdon. 

— Are dreptate, interveni Olivetti. Nici chiar cei mai buni 
oameni ai mei nu lucrează singuri. lar locotenentul tocmai 
mi-a sugerat că toată mascarada asta ar fi mai 
convingătoare dacă aţi intra amândoi. 

„Amândoi? ezită Langdon. Eu, de fapt, voiam...” 

— Dacă veţi intra împreună, veţi părea un cuplu în 
vacanţă. Vă veţi putea chiar ajuta unul pe celălalt; prefer 
modalitatea asta. 

Vittoria ridică din umeri: 

— Bine, dar trebuie să ne mişcăm repede. 

„Grozavă mutare, băiete!” mormăi Langdon ca pentru 
sine. 

Olivetti începu să le dea indicaţii: 

— Prima stradă pe care veţi ajunge este Via degli Orfani. 
Luaţi-o la stânga! Duce direct la Panteon. Vă plimbaţi pe 
acolo două minute, cel mult. Eu rămân aici, îmi poziţionez 
oamenii şi aştept telefonul vostru. Nu vreau să vă las 
complet lipsiţi de apărare. Ştie vreunul din voi să tragă? 

Şi scoase din buzunar un revolver. Lui Langdon îi sări 
inima din piept. „Dar n-avem nevoie de pistol!” Vittoria 
întinse mâna după armă: 

— Pot să tranchilizez o ţestoasă de la patruzeci de metri, 
de pe o barcă în tangaj. 

— Bun! Olivetti îi întinse revolverul şi adăugă: Va trebui 
să-l ascunzi. 

Tânăra îşi privi dezarmată şortul, apoi aruncă o privire 


spre Langdon. 

„Oh, nu, să nici nu te gândeşti!” Dar Vittoria se mişcă 
prea repede pentru a mai apuca el să îi spună ceva. Cu un 
singur gest, îi deschise sacoul şi dădu drumul armei într- 
unui dintre buzunarele de la piept. Pistolul atârna ca un 
pietroi, dar măcar avea consolarea că Diagramma se afla în 
celălalt buzunar. 

— Avem un aer inofensiv, decise Vittoria. Să mergem! Şi, 
luând braţul profesorului, pomi în josul străzii. 

— Braţ la braţ e bine! strigă şoferul în urma lor. Nu uitaţi, 
sunteţi turişti! Poate chiar proaspăt căsătoriți. Ce-ar fi să vă 
ţineţi de mână? 

În vreme ce coteau rapid, Langdon ar fi putut să jure că 
zăreşte urma unui zâmbet pe chipul Vittoriei. 


59 


Sala de „consiliu” a Gărzii Elveţiene este situată lângă 
Corpo di Vigilanza şi este folosită îndeosebi pentru 
planificarea măsurilor de securitate în cazul diverselor 
evenimente publice de la Vatican şi apariţiilor papei în 
Piazza San Pietro. In această zi însă, destinaţia ei era cu 
totul alta. 

Cel care se adresa trupelor reunite era comandantul 
adjunct al Gărzii Elveţiene, căpitanul Elias Rocher - un tip 
vânjos, cu trăsături moi, ca de lut. Era îmbrăcat în 
tradiționala uniformă albastră a ofiţerilor, la care adăugase 
un accent personal, o beretă roşie lăsată pe o parte. Aveao 
voce surprinzător de cristalină pentru un bărbat atât de 
solid, iar când vorbea, glasul lui răsuna cu limpezimea unui 
instrument bine acordat. In ciuda privirilor directe, ochii îi 
părea uşor înceţoşaţi, ca aceia ai unor mamifere nocturne. 
Subalternii îl porecliseră orso - ursul - şi uneori glumeau 
spunând că este „ursul care merge în umbra viperei”. 
Desigur, comandantul Olivetti era vipera. Rocher era la fel 
de periculos ca şi vipera, dar măcar îl puteai vedea 
apropiindu-se. 

Oamenii îl ascultau acum în poziţie de drepţi, fără a li se 
clinti vreun muşchi, deşi informaţiile care tocmai le 
fuseseră comunicate erau de natură să le ridice tensiunea 
arterială cu câteva linii, cel puţin. 

Tânărul locotenent Chartrand stătea undeva mai în 
spate, dorindu-şi să se fi aflat printre cei 99 la sută dintre 
candidaţii care nu fuseseră admişi în această unitate. Avea 
douăzeci de ani şi era cel mai tânăr dintre oamenii de aici; 
se afla la Vatican abia de trei luni. La fel ca toţi ceilalţi din 
încăpere, fusese antrenat în cadrul Armatei Elveţiene şi 
trecuse printr-un program suplimentar de Ausbildung cu 
durata de doi ani, în Berna, înainte de a fi admis la extrem 
de dura prova pentru Vatican, care se desfăşurase într-o 


locaţie secretă, în afara Romei. Totuşi, nimic din toate 
aceste antrenamente nu-l pregătise pentru o asemenea 
criză. 

Iniţial, Chartrand crezuse că informarea era doar un soi 
bizar de exerciţiu. „Arme futuriste? Culte de mult 
dispărute? Cardinali răpiți?” Apoi Rocher le arătase 
imaginile video cu respectiva armă. Prin urmare, nu era 
deloc un exerciţiu! 

— Vom întrerupe alimentarea cu energie electrică în 
anumite zone, spunea Rocher, pentru a elimina 
interferenţele de câmp magnetic. Ne vom deplasa în echipe 
de câte patru. Vom purta ochelari cu raze infraroşii. 
Recunoaşterea va fi făcută cu obişnuitele detectoare, 
recalibrate pentru fluxuri de sub trei ohmi. Aveţi întrebări? 

Niciuna. 

Mintea lui Chartrand abia dacă mai ţinea pasul: 

— Şi dacă nu găsim arma în timp util? întrebă, aproape 
instantaneu dorindu-şi să n-o fi făcut. 

„Ursul” îi aruncă o privire îngheţată pe sub bereta sa 
roşie. Apoi îşi expedie oamenii cu un salut sumbru: 

— Viteza-ntâi, băieţi! 


60 


La două străzi de Panteon, Langdon şi Vittoria treceau pe 
lângă un şir de taxiuri parcate, ai căror şoferi moţăiau la 
volan. Moţăiala era tradiţională în Cetatea Eternă - aţipeala 
oriunde în public fiind o prelungire firească a siestei 
caracteristice mediteranienilor. 

Langdon se străduia să-şi păstreze mintea limpede, însă 
întreaga situaţie era prea bizară pentru logica sa. Cu şase 
ore în urmă, dormea dus în campusul de la Harvard. Acum 
se afla în Europa, prins în bătălia suprarealistă a unor vechi 
titani, cu o armă semiautomată în sacou şi ţinând de mână 
o femeie pe care de-abia o cunoscuse. 

Îşi îndreptă ochii spre Vittoria. Ea privea drept înainte, iar 
mâna ei îl ţinea strâns, cu forţa tipică unei femei 
independente şi hotărâte. Degetele i le învăluiseră pe ale 
lui cu fermitatea siguranţei de sine înnăscute. Fără ezitare. 
Se simţea din ce în ce mai atras de ea. „Revino-ţi!” se 
mustră singur. 

Vittoria părea să-i fi sesizat tulburarea: 

— Relaxează-te, îi spuse fără a-şi întoarce faţa spre el. Ar 
trebui să avem aerul unor proaspăt căsătoriţi. 

— Sunt relaxat. 

— Îmi striveşti degetele! 

Roşind uşor, îşi mai slăbi strânsoarea. 

— Respiră prin ochi, îl îndemnă ea. 

— Poftim? 

— Este relaxant pentru musculatură. Se numeşte 
pranayama. 

— Piranha? 

— Lasă peştii! Pranayama. Dă-o-ncolo! renunță ea. 

Când intrară în Piazza della Rotunda, în faţa lor apăru 
imediat clădirea Panteonului. Ca de fiecare dată, Langdon o 
privi cu o respectuoasă admiraţie. „Panteonul. Templul 
tuturor zeilor. Zei păgâni. Ai naturii şi ai Pământului.” 


Construcţia părea mai robustă decât şi-o amintea el. 
Coloanele verticale şi frontonul triunghiular aproape că 
ascundeau cupola circulară. Totuşi, inscripţia orgolioasă de 
deasupra intrării nu confirma faptul că se aflau acolo unde 
trebuie. Langdon o traduse, ca de fiecare dată, amuzat: 
„Marcus Agrippa, consul pentru a treia oară, a construit 
acest templu.” 

„Să nu mai amintim de modestie”, îşi spuse el, privind 
împrejurimile. Zona era înţesată de turişti cu camere video. 
Câţiva savurau cea mai bună cafea cu gheaţă din Roma, 
aşezaţi la mesele în aer liber ale cafenelei La Tazza di Oro. 
Lângă intrarea în Panteon, patru poliţişti înarmaţi vegheau, 
exact aşa cum spusese Olivetti. 

— Totul pare liniştit, constată Vittoria. 

Langdon încuviinţă, însă nu prea convins. Acum, că se 
afla aici, întregul scenariu îi părea de domeniul 
suprarealismului. În ciuda încrederii pe care o arătase 
Vittoria în raţionamentul lui, îşi dădu seama, tensionat, că 
datorită lui toate forţele fuseseră masate aici. Poemul 
IIluminati îi reveni în minte: „De la al lui Sanzio pământesc 
cavou c-o gaură de drac...” „DA, îşi spuse. Asta e locul. 
Mormăitul lui Sanzio!” Mai fusese aici de multe ori înainte 
şi, de sub oculus, admirase locul de veci al celebrului 
Rafael. 

— Cât e ceasul? întrebă Vittoria. 

— Şapte cincizeci. Zece minute până la primul gong! 

— Sper ca soldaţii aceia să-şi ştie meseria, spuse ea, 
privindu-i pe turiştii care intrau şi ieşeau din Panteon. Dacă 
se întâmplă ceva înăuntru, vom fi cu toţii în bătaia focului. 

Langdon oftă adânc. Simţea revolverul atârnându-i greu 
în buzunar. „Oare ce s-ar întâmplă dacă poliţiştii de la 
intrare l-ar percheziţiona şi ar găsi arma?” Dar nimeni nu-i 
dădu nicio atenţie; deghizarea lor era convingătoare, 
pesemne. 

— Ai mai tras vreodată şi cu altceva în afară de 
tranchilizante? o întrebă în şoaptă. 

— N-ai încredere în mine? 


— Să am încredere? Abia dacă te cunosc! 
Vittoria se încruntă: 
— Şi eu care credeam că suntem proaspăt căsătoriţi! 


61 


În Panteon, aerul era rece şi umed, mustind de istorie. 
Bolta semisferică se arcuia deasupra, parcă lipsită de orice 
greutate, deschiderea ei fiind chiar mai mare decât cea a 
cupolei de la San Pietro. Ca de fiecare dată, Langdon se 
înfioră când pătrunse în unica sală circulară, o remarcabilă 
îmbinare a artei cu ingeniozitatea tehnică. Deasupra lor, 
prin celebra deschidere rotundă din cupolă intrau razele 
palide ale asfinţitului. Ocu/us! „Gaura de drac”. 

Se aflau chiar sub ea. 

Privirile profesorului mângâiară plafonul boltit, zidurile 
marcate de coloane şi podeaua de marmură lustruită. Ecoul 
slab al paşilor şi vocile murmurate ale turiştilor creau un 
fond sonor delicat. Langdon îi studie pe ce; zece- 
cincisprezece turişti ce se foiau de colo-colo în penumbră. 
„Eşti printre ei?” întrebă el neauzit. 

— Totul pare în regulă, spuse Vittoria, ţinându-l încă de 
mână. 

Profesorul înclină din cap, afirmativ. 

— Unde e mormântul lui Rafael? 

Langdon încercă să se concentreze şi privi în jur. 
Morminte. Altare. Pilaştri. Nişe. Făcu semn spre o capelă cu 
decoraţiuni deosebite, aflată la stânga lor, de cealaltă parte 
a sălii: 

— Cred că acolo e. 

Vittoria trecu în revistă întreaga încăpere: 

— Nu văd pe nimeni care să semene cu un asasin pe 
punctul de a ucide un cardinal. Ne uităm puţin jur? 

— Nu-i decât un singur loc aici în care s-ar putea ascunde 
un criminal. Hai să verificăm /e rientranze. 

— Firidele? 

— Da. Nişele din zid. 

De jur împrejurul incintei, alternând cu altarele şi 
monumentele funerare, se aflau o serie de nişe 


semicirculare. Deşi nu foarte vaste, acestea erau suficient 
de încăpătoare pentru a permite cuiva să se ascundă în ele. 
Odinioară ele adăpostiseră statuile zeilor olimpieni, dar, 
când Vaticanul transformase Panteonul în biserică creştină, 
toate aceste sculpturi păgâne fuseseră distruse. Pentru 
Langdon era teribil de frustrant să-şi dea seama că se află 
în faţa primului altar al ştiinţei şi că indiciul plasat iniţial aici 
dispăruse. l-ar fi plăcut să ştie care dintre statui fusese 
indiciul şi încotro arăta ea. Ce ar fi putut fi mai incitant 
decât să găsească un indiciu //luminati - o statuie care să-i 
arate încotro se îndrepta Calea lluminării? Şi cine să fi fost 
sculptorul anonim care o realizase? 

— Eu mă duc în partea din stânga, spuse Vittoria. Tu ia-o 
la dreapta şi ne întâlnim după o sută optzeci de grade. 

Langdon surâse strâmb. După ce se despărţi de ea, 
oroarea întregii situaţii îi reveni în minte. În vreme ce se 
îndrepta spre jumătatea dreaptă a circumferinței, vocea 
asasinului părea să şoptească undeva, în apropierea lui: 
„La ora opt. Sacrificii pe altarele ştiinţei. O progresie 
matematică a morţii. Opt, nouă, zece, unsprezece şi apoi... 
miezul nopţii”. Langdon se uită din nou la ceas: 7.52. Opt 
minute. 

Când se apropie de prima firidă, trecu pe lângă 
mormântul unuia dintre regii catolici ai Italiei. La fel ca 
multe altele în Roma, sarcofagul era poziţionat puţin pieziş 
faţă de zid. Un grup de vizitatori părea nedumerit de acest 
fapt, dar profesorul nu se opri să le explice. Mormintele 
creştine se încadrau rareori în aliniamentul arhitectural, 
fiind dispuse astfel încât să privească totdeauna spre est. 
Era o veche superstiție, pe care o discutase chiar luna 
trecută la cursul de simbolistică. 

— E absolut neverosimil! izbucnise o studentă din primul 
rând când Langdon le dezvăluise motivul orientării spre 
răsărit a mormintelor. De ce să prefere creştinii ca morţii 
lor să stea cu faţa spre soare-răsare? Doar vorbim aici 
despre creştinism, nu despre venerarea Zeului-Soare! 

Langdon zâmbise, în timp ce se plimba prin spatele 


catedrei, muşcând dintr-un mar. 

— Domnule Hitzrot! strigase apoi. 

Un tânăr ce moţăia undeva, în spatele sălii, sărise în 
picioare: 

— Ce? Eu? 

— Cine-i bărbatul îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu? îl 
întrebase profesorul, indicând o reproducere a unei picturi 
renascentiste de pe un perete. 

— Păi... un sfânt. 

— Excelent! Şi de unde ştii că e un sfânt? 

— Fiindcă are o aureolă în jurul capului. 

— Bun! lar această aureolă îţi spune ceva? 

Hitzrot zâmbise larg: 

— Da! Îmi aminteşti de chestiile acelea egiptene despre 
care am învăţat semestrul trecut. Acele... discuri solare! 

— Mulţumesc, Hitzrot. Culcă-te la loc! Apoi, întorcându-se 
cu faţa spre ceilalţi studenţi, Langdon continuase: La fel ca 
majoritatea simbolurilor creştine, aureolele au fost 
împrumutate de la antica religie egipteană, care venera 
Soarele. Creştinismul este plin de exemple ale adorării 
Soarelui. 

— Ce? exclamase tânără din primul rând. Mă duc în 
fiecare zi la biserică, dar nu văd pe nimeni venerând 
Soarele! 

— Aşa să fie? Dar pe douăzeci şi cinci decembrie ce 
sărbătoriţi dumneavoastră? 

— Crăciunul. Naşterea lui lisus Hristos. 

— Şi totuşi, conform Bibliei, lisus s-a născut în martie. 
Atunci, oare ce sărbătorim de fapt la sfârşitul anului? 

Tăcere. 

— Pe douăzeci şi cinci decembrie, prieteni, reluase 
Langdon, îl celebrau anticii pe So/ Invictus - „Soarele 
Neînvins” - zi care coincidea cu solstițiul de iarnă: acea 
perioadă minunată a anului în care soarele revine mai mult 
pe boltă, iar zilele încep să se mărească. 

Muşcând încă o dată din mărul său, profesorul 
continuase: 


— Religiile  cuceritoare adoptă frecvent sărbătorile 
poporului cucerit, pentru a facilita convertirea acestuia. 
Procesul se numeşte „transmutare” şi e menit să-i ajute pe 
învinşi să se familiarizeze cu noua credinţă. Credincioşii 
păstrează aceleaşi date ale sărbătorilor, se roagă în 
aceleaşi locuri sfinte, folosesc simboluri similare... înlocuind 
pur şi simplu doar zeul pe care-l venerează. 

Acum fata din primul rând părea de-a dreptul furioasă: 

— Cu alte cuvinte, afirmaţi că religia creştină nu e 
altceva decât o adorare a Soarelui într-un alt ambalaj! 

— Ba deloc! Creştinismul nu s-a inspirat doar din 
venerarea Zeului-Soare. Ritualul canonizării este preluat din 
anticul rit al zeificării al lui Euhemerus. Practica de a mânca 
din „carnea zeului” - Sfântă lImpărtăşanie - a fost 
împrumutată de la azteci. Chiar şi conceptul morţii lui lisus 
pentru păcatele noastre nu este pe deplin creştin: sacrificiul 
de sine al unui tânăr pentru a-i absolvi de păcate pe 
semenii săi apare în cele mai vechi tradiţii legate de 
Quetzalcoatl. 

— Şi atunci, există măcar un singur lucru original în 
creştinism? mârâise fata. 

— Foarte puţine lucruri, în orice religie, sunt cu adevărat 
originale. Credinţele nu se nasc din nimic, ci derivă unele 
din altele. Religia modernă este un colaj... o mărturie 
istorică a dorinţei omului de a înţelege divinul. 

— Păi... staţi puţin, intervenise Hitzrot, dând semne că se 
trezise din nou. Ştiu eu ceva original în creştinism. Ce ziceţi 
de imaginea noastră despre Dumnezeu? Arta creştină nu L- 
a reprezentat niciodată pe Dumnezeu sub forma vreunui 
vultur, a unui erou aztec sau a altei chestii la fel de ciudate. 
Totdeauna L-a portretizat cu chipul unui bătrân cu barbă 
albă. Aşa că, măcar imaginea noastră despre Dumnezeu 
este una originală, sper! 

Langdon surâsese: 

— Când primii oameni convertiți la creştinism au 
renunţat la foştii lor zei - zei păgâni, romani, greci, egipteni, 
de care vreţi - i-au întrebat pe reprezentanţii Bisericii cum 


arăta noul zeu pe care urmau să-l venereze. Înţelepţi, 
preoţii au ales cel mai temut, mai puternic şi mai... familiar 
chip din întreaga istorie. 

Hitzrot îl privise sceptic: 

— Un bătrân cu barba albă, lungă? 

Langdon indicase o serie de reprezentări ale zeităților 
antice expuse de-a lungul peretelui. În fruntea lor se afla un 
bătrân cu o barbă albă, fluturândă: 

— Figura lui Zeus ţi se pare cumva familiară? 

În clipa aceea, cursul luase sfârşit. 


— Bună seara, i se adresă un bărbat. 

Langdon tresări, amintindu-şi că se află în Panteon. Se 
întoarse şi dădu cu ochii de un ins bătrâior, cu o capă 
albastră şi o cruce roşie pe piept. Omul îi oferi un zâmbet 
cenuşiu şi-l întrebă într-o engleză cu un puternic accent 
toscan: 

— Sunteţi britanic, nu-i aşa? 

Langdon se holbă la el, nedumerit: 

— Nu. Sunt american. 

— Oh, Doamne, vă rog să mă iertaţi! Sunteţi atât de 
frumos îmbrăcat, că mi-am închipuit... Scuzele mele! 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă Langdon, simţindu-şi 
inima în gât. 

— Păi, m-am gândit că eu v-aş putea ajuta pe 
dumneavoastră. Sunt ciceronele acestui locaş, explică 
omul,  arătându-şi cu mândrie ecusonul emis de 
municipalitate. Este de datoria mea să vă fac mai 
interesantă vizita în Roma. 

„Mai interesantă?” Pentru Langdon era, oricum, suficient 
de interesantă. 

— Păreţi un om distins, continuă ghidul, fără îndoială mai 
interesat de cultură decât majoritatea celor de aici. V-aş 
putea oferi câteva informaţii istorice despre această 
construcţie fascinantă. 

Langdon surise politicos: 

— Amabil din partea dumneavoastră, dar eu sunt însumi 


istoric de artă şi... 

— Superb! Ochii bătrânelului se luminară, de parcă ar fi 
dat peste cufărul cu comori: Atunci, nu mă îndoiesc că 
ideea mea vi se pare excelentă. 

— Cred că aş prefera să... 

— Panteonul, începu omul să peroreze, a fost construit 
de Marcus Agrippa în anul 27 î.Hr. 

— Da, îl întrerupse Langdon, şi a fost reconstruit de 
Adrian în 119 d.Hr. 

— A fost cea mai mare arenă de sine-stătătoare, până în 
1960, când a fost construit stadionul Superdome din New 
Orleans! 

Langdon suspină; individul era de neoprit. 

— lar un teolog din secolul al cincilea a numit Panteonul 
„Casa Diavolului”, avertizând că deschiderea din cupolă 
constituia locul de intrare al demonilor. 

Profesorul nu-l mai asculta. Ridică ochii spre ocu/us şi îşi 
aminti scenariul imaginat de Vittoria... un cardinal înfierat 
care se prăbuşea prin deschidere şi lovindu-se de podeaua 
de marmură, mort. „Ei, ăsta da eveniment mediatic!” 
Instantaneu, începu să se uite în jur după reporteri. Nu se 
vedea niciunul. Trase adânc aer în piept şi îşi spuse că 
scenariul era unul absurd. Logistica necesară unei 
asemenea cascadorii era inimaginabilă. 

Porni mai departe pentru a continua inspectarea firidelor, 
dar ghidul se ţinea după el, ca un căţeluş lihnit. „Să nu uit 
vreodată, îşi spuse Langdon, că nimic nu poate fi mai rău 
decât un împătimit istoric al artei.” 

In cealaltă parte a incintei, Vittoria îşi conducea propriile 
investigaţii. Rămânând singură pentru prima dată de când 
aflase că tatăl ei fusese ucis, începu să simtă crunta 
realitate a ultimelor opt ore cum se strânge sufocant în 
jurul ei. Leonardo Vetra fusese ucis cu cruzime, pe 
neaşteptate. Aproape la fel de dureros era gândul că 
realizarea tatălui ei fusese pângărită, transformată în armă 
a teroriştilor. O copleşea sentimentul de vinovăţie, fiindcă 
ea era cea care concepuse sistemul de transport al 


antimateriei... conteinerul aflat acum undeva, în Cetatea 
Vaticanului. În încercarea de a-şi ajuta tatăl, devenise 
complicea celor care declanşaseră acest haos. 

În mod straniu, singurul lucru care părea normal acum în 
viaţa ei era prezenţa acelui individ complet necunoscut: 
Robert Langdon. În ochii lui îşi găsea un inexplicabil 
refugiu... ca în armonia oceanului pe care-l lăsase în urmă 
dimineaţă. Era bucuroasă că el se afla aici. Pe lângă faptul 
că reprezenta pentru ea o sursă de speranţă şi de 
încredere, Langdon folosise mintea aceea ascuţită a lui 
pentru a le oferi o şansă, unică, de a-l prinde pe asasinul 
tatălui ei. 

Vittoria se străduia să respire adânc, în vreme ce 
inspecta nişele; se simţea copleşită de gândurile de 
răzbunare care o bântuiseră pe întreaga durată a zilei. Ea, o 
susținătoare ferventă a dreptului la viaţă al tuturor 
făpturilor, voia moartea ucigaşului. Oricât de rea i-ar fi 
devenit astfel karma, tot nu ar fi fost în stare să întoarcă 
resemnată şi celălalt obraz. Alarmată şi tensionată, simţea 
cum ceva neobişnuit îi fierbe în sângele ei italian... şoaptele 
strămoşilor sicilieni care-şi apărau onoarea familiei cu orice 
preţ. „Vendetta”, îşi aminti ea, înțelegând pentru prima 
dată spiritul înaintaşilor ei. 

Gândul răzbunării îi dădu noi aripi. Se apropia, în sfârşit, 
de mormântul lui Rafael. Chiar de la distanţă se vedea că 
monumentul era cu totul şi cu totul special. Spre deosebire 
de celelalte, sicriul era protejat de o apărătoare din 
plexiglas. Prin acest ecran transparent, se vedea partea din 
faţă a sarcofagului: 


„RAFFAELLO SANZIO, 1483 - 1520.” 


Vittoria privi cu atenţie mormântul şi după aceea citi 
plăcuţa informativă aşezată alături. 

Apoi o mai citi o dată. 

Şi încă o dată. 

O clipă mai târziu, o luă la fugă strigând în gura mare: 


— Robert! Robert! 


62 


Langdon îşi continua cu greu cercetările în jumătatea sa 
de Panteon, urmat îndeaproape de neobositul ghid şi de 
explicaţiile neîntrerupte ale acestuia: 

— Imi dau seama că sunteţi cu adevărat pasionat de 
aceste  firide! exclamă el la un moment dat, părând 
încântat. Vă daţi seama că grosimea inegală a zidurilor, mai 
mică în partea de sus, face bolta să pară lipsită de 
greutate? 

Langdon dădu maşinal din cap, pregătindu-se să 
controleze o altă nişă. Brusc, cineva îl înhăţă de umăr. Era 
Vittoria. Gâfâia şi îl trăgea de braţ. După teroarea întipărită 
pe chipul ei, lui Langdon nu îi veni în minte decât un singur 
lucru: găsise un cadavru. 

— Ah, soţia dumneavoastră! exclamă ghidul, evident 
bucuros să aibă un nou client. Apoi, arătând spre pantalonii 
ei scurţi şi spre ghetele cu care era încălţată: Ei, la 
dumneavoastră se vede că sunteţi din America! 

— Sunt italiancă! 

Zâmbetul ghidului se stinse: 

— Oh, Doamne! 

— Robert, şopti Vittoria, trăgându-l de-o parte, astfel 
încât să nu-i audă ghidul. Dă-mi Diagramma lui Galilei. 
Trebuie s-o văd! 

— Diagramma? Bătrânelul se repezi din nou între ei: Dar 
ştiu că vă pricepeţi la istorie! Din păcate, acel document nu 
este disponibil, fiind păstrat în arhivele secrete ale Va... 

— Ne puteţi scuza un moment? îl rugă Langdon, 
nedumerit de panica din glasul Vittoriei. 

Apoi o împinse într-o margine a sălii şi scoase fila din 
buzunar. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce dată poartă chestia asta? întrebă ea, studiind 
pergamentul. 


Ghidul se apropiase iar de ei, cu ochii lipiţi de document 
şi cu gura căscată de uimire: 

— Dar ăsta nu e... chiar... 

— E o reproducere pentru turişti, minţi Langdon. Vă 
mulţumim pentru ajutor. Vă rog, eu şi soţia mea vrem să 
vorbim o clipă între patru ochi. 

Ghidul se retrase doi paşi, fără a-şi lua privirea de la 
pergament. 

— Data, insistă Vittoria. Când a publicat Galilei...? 

Profesorul îi arătă cifrele romane de pe marginea 
inferioară a filei: 

— Asta-i data publicării. Ce s-a întâmplat? 

— 16397? 

— Da. Ce nu e în regulă? 

Chipul Vittoriei se întunecă: 

— Avem probleme, Robert. Probleme mari. Datele nu se 
potrivesc. 

— Ce date nu se potrivesc? 

— De pe mormântul lui Rafael. Pictorul a fost îngropat 
aici abia în 1759. La un secol după ce Diagramma a fost 
publicată. 

Langdon rămase cu ochii aţintiţi la ea, încercând să 
pătrundă sensul cuvintelor rostite. 

— Ba nu, spuse el. Rafael a murit în 1520, cu mult înainte 
de publicarea Diagrammei. 

— Da, dar a fost îngropat aici mult mai târziu! 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Tocmai am citit. Trupul lui Rafael a fost adus în 
Panteon în 1758 - un tribut istoric adus oamenilor de 
seamă ai Italiei. 

Când îşi dădu seama de sensul cuvintelor ei, Langdon 
simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. 

— Când a fost scris poemul acela, continuă Vittoria, 
mormântul lui Rafael se afla în altă parte. Pe atunci, 
Panteonul nu avea nimic de-a face cu Rafael Sanzio! 

— Dar... asta înseamnă... se bâlbâi profesorul. 

— Da, înseamnă că am venit unde nu trebuie! 


Langdon simţi că ameţeşte. „Imposibil! Eram sigur că...” 

Vittoria ţâşni de lângă el şi se repezi la ghid, trăgându-l 
de braţ: 

— Signore, scuzaţi-ne! Unde era trupul lui Rafael în 
secolul al XVII-lea? 

— La Ur... Urbino, bâigui omul, năucit. Acolo unde s-a 
născut! 

— Imposibil! Altarele ///uminati ale ştiinţei se aflau toate 
în Roma! exclamă Langdon. Sunt sigur de asta! 

— /iluminati?  bălmăji ghidul, holbându-se din nou la 
pergamentul din mâna profesorului. Dar cine sunteţi voi, 
oameni buni? 

Vittoria prelua iniţiativa: 

— Căutăm ceva ce se numeşte cavoul pământesc al lui 
Sanzio. Aici, în Roma. Ne puteţi spune unde ar fi? 

Ghidul o privi, confuz: 

— Acesta este singurul mormânt din Roma al lui Rafael. 

Langdon încerca să gândească, dar mintea refuza să-l 
mai ajute. Dacă mormântul pictorului nu se afla în 1655 în 
Roma, atunci la ce se referea poemul? „Al lui Sanzio 
pământesc cavou c-o gaură de drac.” „Ce naiba poate fi 
asta? Gândeşte!” 

— A mai existat un artist pe nume Sanzio? întrebă 
Vittoria. 

— Eu nu mai ştiu altul, răspunse ghidul. 

— Dar o altă personalitate, din orice alt domeniu? Un om 
de ştiinţă, un poet sau un astronom pe care să-l fi chemat 
Sanzio? 

Bătrânelul arăta de parcă ar fi vrut s-o rupă la fugă de- 
acolo: 

— Nu, doamnă. Singurul Sanzio de care am auzit a fost 
Rafael, arhitectul. 

— Arhitect? Dar credeam că a fost pictor! 

— A fost şi una, şi alta, desigur. La fel ca Michelangelo, 
ca da Vinci... 

Langdon nu ştia dacă spusele ghidului sau mormintele 
bogat decorate din jur îl ajutaseră să-şi dea seama, dar 


oricum, nu asta conta. Important era că ideea îi venise. 
„Sanzio fusese arhitect!” De aici, gândurile începură să i se 
înşiruie în mod logic. În Renaştere, arhitecţii aveau două 
scopuri în viaţă: preamărirea lui Dumnezeu prin intermediul 
bisericilor construite şi glorificarea mai-marilor zilei prin 
mormintele impresionante pe care le concepeau. 

„Cavoul lui Sanzio. Aşa să fie, oare?” Imaginile se 
succedau mai repede acum în mintea lui. 

Mona Lisa lui da Vinci. 

Nuferii lui Monet. 

David al lui Michelangelo. 

Cavoul pământesc al lui Sanzio... 

— Sanzio a proiectat cavoul! spuse Langdon cu voce 
tare. 

— Poftim? 

— Poemul nu se referă la locul în care a fost înmormântat 
Rafael, ci la un mormânt conceput de el. 

— Despre ce vorbeşti acolo? 

— Am interpretat indiciul în mod greşit. Nu locul de 
îngropăciune al artistului trebuie să-l căutăm, ci un 
mormânt pe care el l-a proiectat pentru a/tcineva. Nu pot să 
cred că m-am înşelat atât de rău! Jumătate din sculpturile 
realizate în Roma în epocile renascentistă şi barocă erau 
destinate monumentelor funerare. Rafael a proiectat 
probabil sute de cavouri! adăugă el, fără a-şi putea stăpâni 
un zâmbet. 

Vittoria nu părea deloc veselă: 

— Sute? 

— Oh! făcu Langdon, revenit cu picioarele pe pământ. 

— Şi e vreunul dintre ele „pământesc”, profesore? 

Dintr-o dată, începu să se simtă stingherit; ştia jenant de 
puţine lucruri despre opera lui Rafael. Cu Michelangelo era 
altceva, dar operele lui Rafael nu-l pasionaseră deloc. Abia 
dacă ştia vreo două dintre cele mai celebre monumente 
funerare ale sale, însă nici despre acestea nu era foarte 
sigur cum arată. 

Parcă sesizând complexele lui Langdon, Vittoria se 


întoarse spre ghid, care începuse deja să se depărteze cu 
paşi mici, îl prinse de braţ şi-l trase înapoi: 

— Am nevoie de un mormânt, îi spuse. Proiectat de 
Rafael. Un mormânt care să poată fi considerat 
„pământesc”. 

Bătrânelul părea acum de-a dreptul nefericit: 

— Un mormânt conceput de Rafael? Nu ştiu... A proiectat 
atât de multe... Şi probabil că vă referiţi la o capelă 
realizată de el, nu la un mormânt. Arhitecţii proiectau 
totdeauna capelele împreună cu mormintele. 

Langdon îşi dădu seama că omul avea dreptate: 

— Există capele sau monumente funerare concepute de 
Rafael care să poată fi considerate „pământeşti”? 

Ghidul ridică din umeri: 

— Îmi pare rău. Nu ştiu la ce vă referiţi. Termenul 
„pământesc” nu descrie nimic din ceea ce ştiu eu. lar 
acum, ar trebui să plec. 

Vittoria îl înhăţă din nou de braţ şi citi primul vers al 
poemului de pe pergament: 

— "De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaură de 
drac.” Cuvintele astea vă spun ceva? 

— Absolut nimic. 

Bărbia lui Langdon zvâăcni în sus; pe moment, uitase 
partea a doua a versului. „Gaură de drac?!” 

— Da! se repezi el la ghid. Asta e! Există vreo capelă 
proiectată de Rafael care să aibă o deschidere în plafon, un 
oculus? 

— Din câte ştiu eu, Panteonul este unic din acest punct 
de vedere. Dar... 

— Dar ce? exclamară Vittoria şi Langdon la unison. 

Bătrânelul înclină capul şi făcu un pas spre ei: 

— O „gaură de drac”? murmură ca pentru sine, gânditor. 
„Gaură de drac”... Asta înseamnă cumva... buco diăvolo! 

— Exact, încuviinţă Vittoria. 

— Păi, este o expresie pe care n-am mai auzit-o cam de 
mult. Dacă nu mă înşel, buco diâvolo se referă la ceva 
subteran, la... 


— La o criptă, adică? sări Langdon. 

— Da, dar la un tip anumit de criptă. Cred că „gaură de 
drac” este un termen vechi care desemna o vastă incintă 
funerară amplasată într-o capelă... sub un alt mormânt. 

— Ca un osuar? întrebă profesorul recunoscând imediat 
construcţia la care se referea ghidul. 

— Exact! Acesta e cuvântul pe care îl căutam! 

Langdon rămase o clipă pe gânduri.  Osuarele 
constituiseră o ieftină soluţionare ecleziastică a unei dileme 
neplăcute. Atunci când o biserică îi cinstea pe cei mai de 
seamă enoriaşi ai ei, oferindu-le morminte impresionante în 
interiorul sfântului locaş, adesea ceilalţi membri ai familiei 
solicitau, la rândul lor, să fie înmormântați alături de cei 
dragi, asigurându-şi astfel un loc de veci râvnit de mulţi 
alţii. Dacă însă biserica nu avea spaţiu sau fonduri 
suficiente pentru a construi morminte luxoase pentru 
întreaga familie, apela adesea la săparea unui osuar - o 
nişă în podea, lângă mormântul principal, unde erau 
îngropaţi membrii mai puţin merituoşi ai respectivei familii. 
Osuarul era apoi acoperit cu echivalentul renascentist al 
unui chepeng. Deşi convenabile, osuarele au ieşit rapid din 
uz din cauza duhorii care pătrundea uneori în catedrală. 
„Gaură de drac...”, îşi spuse Langdon din nou. El, unul, nu 
auzise termenul niciodată; acum însă, părea să se 
potrivească de minune. 

Inima continua să-i bată cu putere. „De la al lui Sanzio 
pământesc cavou c-o gaură de drac.” O singură întrebare 
mai rămăsese nelămurită: 

— Rafael a proiectat vreun mormânt care să aibă o astfel 
de gaură de drac? 

Ghidul se scarpină în cap: 

— Păi... Îmi pare rău, dar... nu-mi vine în minte decât 
unul singur. 

„Numai unul?” Profesorul nici nu şi-ar fi putut dori un 
răspuns mai bun. 

— Unde? strigă Vittoria. 

Omul le aruncă o privire ciudată: 


— Se numeşte Capela Chigi. Este mormântul lui Agostino 
Chigi şi al fratelui său, ambii bogaţi patroni ai artelor şi ai 
ştiinţei. 

— Ai ştiinţei?! exclamă Langdon. 

— Unde? 

Dar ghidul ignoră întrebarea Vittoriei, din nou bucuros să 
fie de ajutor: 

— Cât despre faptul că mormântul acesta este sau nu 
„pământesc”... nu ştiu. Cu certitudine însă, este... cum să 
spun eu... differânte. 

— Diferit? repetă Langdon. Cum anume? 

— Nu se încadrează în peisaj. Rafael a fost doar 
arhitectul monumentului. Decoraţiunile interioare au fost 
realizate de un alt sculptor. Nu-mi pot aminti numele lui. 

Langdon era numai urechi. „Un maestru ///luminati 
anonim, poate?” 

— În orice caz, cel care a realizat interiorul a dat dovadă 
de o crasă lipsă de gust, continuă ghidul. Dio mio! Atrocită! 
Cine ar vrea să fie îngropat sub pyramides? 

— Piramide? întrebă Langdon, crezând că nu a auzit bine. 
În capelă sunt piramide? 

— Da, ştiu, oribil, nu-i aşa? 

Vittoria îl înşfăcă din nou de braţ: 

— Signore, unde se află această Capelă Chigi? 

— Cam la doi kilometri nord de aici, în Biserica Santa 
Maria del Popolo. 

— Mulţumim, răsuflă Vittoria, uşurată. Hai să... 

— Hei, o întrerupse ghidul. Tocmai mi-am amintit ceva. 
Ce prost sunt! 

— Vă rog, nu ne spuneţi că v-aţi înşelat! 

— Nu, dar trebuia să-mi fi dat seama mai devreme. 
Capela Chigi nu s-a numit totdeauna aşa. Inițial, era 
cunoscută sub numele Capella della Terra. 

— "Capela Terrei”? întrebă Langdon. 

— Sau, spuse Vittoria pornind deja spre uşă, Capela 
Pământului! 


leşind în fugă în Piazza della Rotunda, Vittoria Vetra 
scoase telefonul din buzunar: 

— Domnule comandant Olivetti! Am greşit locul! 

— Aţi greşit? bâigui militarul. Cum adică? 

— Primul altar al ştiinţei este la Capela Chigi! 

— Unde? Vocea lui Olivetti era furioasă acum. Dar 
domnul Langdon a spus... 

— La Santa Maria del Popolo. Doi kilometri spre nord. 
Trimiteţi-vă oamenii acolo imediat! Avem patru minute! 

— Dar oamenii mei sunt pe poziţii aici! N-am cum să... 

— Mişcaţi-vă! 

Şi închise telefonul. În urma ei, Langdon ieşi din Panteon, 
năuc. Vittoria îl prinse de mână şi-l trase spre şirul de 
taxiuri aparent lipsite de şoferi, care aşteptau lângă 
bordură. Ajunseră la ele, bătu cu pumnul în capota primului 
şi şoferul sări în sus, deşteptat brusc din moţăială. Tânăra 
deschise portiera din spate şi-l împinse pe Langdon 
înăuntru, aruncându-se şi ea apoi pe banchetă: 

— Santa Maria del Popolo! anunţă ea. Presto! 

Buimac şi pe jumătate speriat, şoferul călcă pe pedala de 
acceleraţie. 


63 


Gunther Glick preluase controlul computerului de la 
Chinita Macri, care şedea acum ghemuită pe bancheta din 
spate a furgonetei BBC, privind derutată peste umărul 
colegului ei. 

— Ţi-am spus eu! exclamă Glick, apăsând câteva taste. 
British Tattler nu e singurul ziar care publică articole despre 
indivizii ăştia! 

Macri se aplecă, să vadă mai bine. Glick avea dreptate. 
Baza de date a BBC arăta că, în ultimii zece ani, reţeaua 
difuzase şase reportaje despre Confreria ///uminati. „Măi să 
fie!” exclamă ea pentru sine. 

— Şi cine sunt cei care au făcut reportajele astea? Nişte 
coate-goale? 

— BBC nu angajează coate-goale. 

— Ba te-a angajat pe tine! 

— Nu pricep de ce eşti atât de sceptică. Există 
numeroase documente istorice despre Illuminati. 

— Ca şi despre vrăjitoare, OZN-uri şi monstrul din Loch 
Ness! 

Glick citi lista de articole şi de reportaje. 

— Ai auzit cumva de un tip pe nume Winston Churchill? 

— Parcă! ricană Chinita Macri. 

— BBC a realizat cu ceva timp în urmă un documentar 
istoric despre viaţa lui Churchill. Apropo, omul era un 
catolic convins. Ştiai că în 1920 a dat publicităţii o 
declaraţie prin care condamna Confreria Illuminati şi-i 
avertiza pe britanici cu privire la o conspirație mondială 
împoriva moralității? 

Macri îl privi neîncrezătoare: 

— Unde a publicat-o? În British Tattler? 

— În London Herald, zâmbi Glick. Pe 8 februarie 1920. 

— Nu cred! 

— Delectează-ţi ochii! 


Macri se apropie pentru a privi mai bine. „London Herald, 
8 februarie 1920. N-aş fi zis!” 

— Ei, Churchill era paranoic! 

— Poate, dar nu era singurul, răspunse Glick, citind mai 
departe. Se pare că preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a 
vorbit de trei ori la radio în 1921 şi acuza controlul crescând 
al /Iluminati asupra sistemului bancar american. Vrei un 
citat din transcrierea emisiunii radiofonice? 

— Nu ţin neapărat. 

Dar Glick i-l oferi, oricum: 

— Uite ce spunea: „Este o forţă atât de bine organizată, 
atât de subtilă şi de răspândită, încât nimeni nu îndrăzneşte 
s-o critice pe faţă”. 

— N-am auzit niciodată de aşa ceva. 

— Poate fiindcă în 1921 erai doar o puştoaică. 

— Merci de compliment! 

Macri primise lovitura din plin. Ştia că începea să-şi arate 
vârsta. La patruzeci şi trei de ani, cârlionţii ei negri şi deşi 
aveau multe fire cărunte, iar ea era prea orgolioasă pentru 
a le vopsi. De la mama ei, o femeie de credinţă baptistă, 
învățase respectul şi multumirea de sine. „Când eşti o 
femeie de culoare, obişnuia mama ei să spună, nu trebuie 
să te ascunzi. Incearcă şi în ziua aia ai murit. [ine capul 
sus, zâmbeşte larg şi lasă-i pe toţi să se întrebe ce secret 
ştii de eşti veselă mereu.” 

— Dar de Cecil Rhodes ai auzit? o întrebă Glick. 

— Bancherul britanic? 

— Da, cel care a fondat bursele Rhodes. 

— Să nu-mi spui că şi el... 

— Illuminati. 

— Aiurea! 

— Ba BBC! 16 noiembrie 1984. 

— BBC a scris că, de fapt, Cecil Rhodes era membru al 
Confreriei //luminati? 

— Exact. Şi în conformitate cu reţeaua noastră, Bursele 
Rhodes sunt, de fapt, nişte fonduri înfiinţate cu secole în 
urmă, pentru a recruta cele mai luminate minţi ale lumii. 


— E ridicol! Unchiul meu a fost bursier Rhodes! 

— Ca şi Bill Clinton! îi făcu Glick cu ochiul. 

Macri începea să se înfurie. Niciodată nu-i plăcuseră 
articolele alarmiste, în goană după senzaţional. Totuşi, ştia 
destule despre BBC pentru a-şi da seama că fiecare 
reportaj difuzat era înainte atent documentat şi verificat. 

— Uite ceva ce n-o să uiţi uşor: BBC, 5 martie 1998. Chris 
Mullin, membru al unui comitet parlamentar, le-a cerut 
tuturor parlamentarilor masoni să-şi declare această 
afiliere. 

Da, Chinita Macri îşi amintea. În cele din urmă, solicitarea 
i-a inclus, pe lângă parlamentari, pe poliţişti şi pe 
judecători. 

— Care a fost motivul? întrebă ea. 

Glick citi: 

ii ingrijorarea că facţiuni secrete ale masoneriei 
exercită un control substanţial asupra organismelor politice 
şi financiare.” 

— Aşa e. 

— A stârnit ceva zarvă. Masonii din Parlament s-au 
înfuriat. Aveau şi de ce! Cei mai mulţi s-au dovedit oameni 
de bună-credinţă, care s-au alăturat masonilor din dorinţa 
de a încheia nişte relaţii şi în scopuri caritabile, fără a avea 
vreo idee cu privire la afilierile trecute ale organizaţiei. 

— Presupusele afilieri. 

— Cum o fi! Uită-te la chestia asta! o îndemnă Glick. 
Unele relatări stabilesc o legătură între ///uminati şi Galileo 
Galilei, Guerenet-ii din Franţa şi Alumbrados din Spania. Ba 
chiar cu Karl Marx şi Revoluţia Rusă! 

— Istoriei îi place să se rescrie, uneori. 

— Bun, vrei ceva de actualitate? Priveşte aici! O referire 
la ///uminati într-un număr recent al Wall Street Journal. 

— Chiar aşa? 

— la ghiceşte care este, în prezent, cel mai popular joc 
pe computer în America? 

— la-te după Pamela Anderson! 

— Nu, dar eşti pe-aproape. Jocul se numeşte ///uminati: 


Noua Ordine Mondială. 

Macii citi peste umărul lui Glick: 

„Firma Steve Jackson Games a dat o nouă lovitură... o 
aventură cvasiistorică în care o antică frăţie satanistă din 
Bavaria încearcă să pună stăpânire pe lumea întreagă. 
Puteţi găsi jocul on-line la...” 

Dintr-o dată, simţi că i se face rău: 

— Şi ce au tipii ăştia, //luminati, împotriva creştinismului? 

— Nu numai împotriva creştinismului, o corectă Glick, ci 
împotriva religiei în general. Deşi de la individul care tocmai 
mi-a telefonat am înţeles că tipii chiar au o fixaţie cu 
Vaticanul. 

— Ei, haide, ce naiba! Doar nu crezi cu adevărat că insul 
chiar e cine ţi-a spus că e! 

— Un mesager al Confreriei ///uminati? Gata să ucidă 
patru cardinali? Nu cred, ci sper din tot sufletul! 


64 


Taxiul străbătu cei doi kilometri pe Via della Scrofa în nici 
două minute şi opri pe latura sudică a Pieței del Popolo cu 
puţin înainte de ora opt. Langdon îi dădu şoferului mai mulţi 
dolari decât făcea drumul, fără a mai aştepta restul, şi 
cobori însoţit de Vittoria. 

Piaţa era pustie; doar o mână de localnici se veseleau la 
o masă a Cafenelei Rosati - un loc frecventat de literaţii 
italieni. O pală de vânt aduse aroma pastelor şi a cafelei 
espresso. 

Langdon încă nu-şi revenise după greşeala pe care o 
făcuse la Panteon. O singură privire în jur îi stârni însă 
acum cel de-al şaselea simţ. Piaţa părea a iradia un subtil 
aer Illuminati. Pe lângă faptul că avea o formă perfect 
eliptică, în centrul ei se înălța un obelisc egiptean - o 
coloană rectangulară de piatră cu vârful piramidal. Amintire 
a jafurilor din vremea Romei imperiale, obeliscurile puteau 
fi zărite în numeroase locuri din Roma şi erau numite de 
simbolişti „Piramide Înălţate” - extensii spre cer ale sacrei 
conformaţii piramidale. 

În vreme ce studia monolitul, Langdon îşi simţi privirile 
atrase de altceva din fundal. Ceva mult mai interesant: 

— De data asta, chiar am nimerit locul, îi spuse el 
Vittoriei. Uită-te acolo! 

Şi-i arătă impunătoarea Porta del Popolo, un arc de piatră 
ce străjuia piaţa de secole. Chiar în centru, în partea cea 
mai înaltă a porţii, se vedea o inscripţie: 

— i se pare familiară? 

Vittoria privi simbolul gravat: 

— O stea strălucind deasupra unei grămezi triunghiulare 
de pietre? 

— O sursă de lumină deasupra unei piramide. 

Ea se întoarse spre el, cu ochii măriţi de uimire: 

— La fel ca... Marele Sigiliu al Statelor Unite? 


— Exact! Simbolul masonic de pe bancnota de un dolar. 

Vittoria trase adânc aer în piept, cercetând piaţa din 
priviri: 

— Şi unde-i biserica aceea? 


Biserica Santa Maria del Popolo părea o navă de război 
aterizată din greşeală acolo, aşezată pieziş la baza unei 
coline, în colţul sud-estic al pieţei. Construită în secolul al 
XI-lea, aspectul ei era urâţit şi de schelăria ridicată pe 
faţadă. 

Langdon încercă să-şi pună ordine în gânduri, în vreme 
ce alergau spre intrare. Chiar era posibil ca în biserică să 
aibă loc o crimă? Ar fi vrut ca Olivetti să-şi aducă mai 
repede oamenii; în buzunar, revolverul îi atârna mai greu şi 
parcă nelalocul lui. 

Scările de la intrare erau în ventaglio - ca un evantai 
ospitalier - o ironie a sorții în acest caz, fiindcă erau blocate 
de schele, materiale de construcţie şi un panou pe care 
scria: „Construzione. Non entrare.” 

Langdon îşi dădu seama că, închisă pentru renovare, 
biserica era locul perfect pentru ucigaş - spre deosebire de 
Panteon. Aici nu avea nevoie de niciun truc, nici de o 
strategie ingenioasă; doar de a găsi o cale de acces. 

Vittoria se strecură fără să ezite printre schele şi urcă 
treptele. 

— Vittoria! o strigă el. Dacă individul e încă înăuntru... 

Dar ea părea să nu-l fi auzit, apropiindu-se de uşa închisă 
a locaşului. Langdon se grăbi pe urmele ei. Inainte de a 
apuca să-i mai spună ceva, ea puse mâna pe mâner şi 
împinse. Uşa nu se clinti. 

— Trebuie să mai fie o intrare! 

— Probabil, spuse Langdon, dar Olivetti va ajunge şi el 
într-un minut. E prea periculos să intrăm singuri. Ar trebui 
să supraveghem biserica de aici până când... 

Vittoria se întoarse spre el, fulgerându-l cu privirea: 

— Dacă mai există o intrare, înseamnă că mai există şi o 
ieşire! lar dacă tipul ăsta dispare, suntem fungito! 


Profesorul ştia suficientă italiană pentru a înţelege că 
avea dreptate. 

Aleea din dreapta bisericii era îngustă şi întunecată, 
mărginită de ziduri înalte de o parte şi de alta. Duhnea a 
urină - o miasmă obişnuită într-un oraş în care barurile erau 
de douăzeci de ori mai numeroase decât toaletele publice. 

Amândoi o luară la fugă pe aleea fetidă. După vreo 
cincisprezece metri, Vittoria îl prinse de braţ şi-i făcu semn. 
Langdon văzuse şi el. Drept în faţă se zărea o uşă de lemn, 
cu balamale mari - obişnuita porta sacra, intrarea destinată 
doar clericilor. Multe dintre aceste intrări auxiliare ieşiseră 
din uz cu ani buni în urmă, pe măsură ce noi clădiri 
fuseseră construite în apropiere. 

Vittoria se repezi la uşă, dar se opri brusc cu ochii fixaţi 
pe clanţă şi cu o expresie perplexă pe figură. Langdon 
ajunse şi el şi văzu mânerul inelar ciudat, în locul unde, în 
mod normal, ar fi trebuit să fie clanţa. 

— Un annulus, şopti el. 

Apoi întinse mâna, prinse inelul metalic şi, fără să facă 
zgomot, îl trase spre el. Se auzi un clic şi atât. Vittoria 
tresări. La fel de tăcut, Langdon roti inelul în sensul acelor 
de ceasornic. Degeaba. Încruntându-se, încercă şi în sens 
invers, tot fără niciun rezultat. 

Vittoria privi în faţa lor, pe alee: 

— Crezi că mai există vreo intrare? 

Nu credea. Majoritatea catedralelor renascentiste erau 
construite pentru a servi la nevoie drept fortărețe în cazul 
unui atac, aşa încât erau prevăzute cu cât mai puţine căi de 
acces. 

— Dacă mai există o intrare, spuse el, probabil că e 
ascunsă undeva, în partea din spate - mai degrabă o 
portiţă de scăpare decât o intrare propriu-zisă. 

Vittoria pornise deja. 

Langdon o urmă în timp ce înaintau în semiobscuritatea 
aleii. Zidurile se înălţau vertical pe lângă ei. Undeva, un 
clopot începu să bată. Ora opt... 


Robert Langdon nu auzi atunci când Vittoria îl strigă. Se 
oprise în dreptul unui vitraliu acoperit cu zăbrele şi încerca 
să privească înăuntru: 

— Robert! 

De această dată, şoapta ei sonoră îi ajunse la urechi. 
Ridică ochii şi o văzu la capătul aleii. Arăta cu o mână spre 
partea din spate a bisericii şi cu cealaltă îi făcea semn să se 
apropie. Fără tragere de inimă, se conformă. La baza 
zidului din spate, un parapet din piatră ascundea o nişă 
îngustă - un fel de tunel ce pătrundea direct în fundaţia 
bisericii. 

— O intrare? întrebă ea. 

Langdon încuviinţă. „O ieşire, de fapt, dar să nu ne 
pierdem în amănunte!” 

Vittoria îngenunche şi privi înăuntru: 

— Hai să încercam uşa: Să vedem dacă e descuiată. 

Langdon dădu să obiecteze, dar ea îl prinse de mână şi-l 
trase după ea în deschizătură. 

— Aşteaptă! 

Se opri şi se întoarse spre el, nerăbdătoare. Profesorul 
oftă: 

— Intru eu primul! 

— O altă dovadă de cavalerism? întrebă ea. 

— Vârsta înaintea frumuseţii. 

— Ăsta a fost un compliment? 

Langdon îi surâse şi, trecând pe lângă Vittoria, intră în 
tunel. 

— Ai grijă la trepte, îi spuse. 

Pătrunse precaut în întuneric, sprijinindu-se cu o mână 
de zid. Piatra era aspră la pipăit. Pentru o clipă, îşi reaminti 
străvechiul mit al lui Dedal şi modul în care băiatul se 
deplasa prin labirint, fără a-şi lua mâna de pe zid, convins 
că va ajunge la capătul acestuia dacă nu va întrerupe nicio 
clipă contactul cu peretele. Langdon înainta încet, nu foarte 
sigur că voia să ajungă la capăt. 

Tunelul se îngusta uşor şi profesorul îşi rări paşii. Vittoria 


era aproape, în spatele lui. La un moment dat, zidul coti 
spre stânga şi în faţa lor apăru un alcov semicircular. În 
mod straniu, acolo se zărea o lumină slabă. În licărirea ei, 
Langdon distinse conturul unei uşi masive de lemn. 

— Oh! exclamă el. 

— E încuiată? 

— A fost. 

— A fost?! 

Vittoria se apropie şi Langdon îi arătă cu mâna. Învăluită 
într-o rază de lumină care provenea dinăuntru, uşa era 
întredeschisă... atârnând într-o balama ruptă de o daltă ce 
se vedea încă înfiptă în lemn. 

Urmă o clipă de tăcere. Apoi, în întuneric, Langdon simţi 
mâna Vittoriei urcând pe pieptul lui, uşor, strecurându-se 
pe sub sacou. 

— Linişteşte-te, profesore! Vreau doar să pun mâna pe 
armă! 


În acea clipă, în interiorul Muzeului Vaticanului, o echipă 
a Gărzii Elveţiene se împrăştie în toate direcţiile. Muzeul era 
cufundat în întuneric şi militarii purtau ochelari cu infraroşii 
la fel ca puşcaşii marini americani. Prin ei, totul se vedea 
într-o fantomatică nuanţă de verde. Fiecare om purta căşti 
conectate la un detector cu care îşi verifica drumul - acelaşi 
dispozitiv pe care-l foloseau de două ori pe săptămână 
pentru a căuta microfoane în complexul Vaticanului. 
Soldaţii se deplasau metodic, căutând în spatele statuilor, 
în nişe şi în firide, în dulapuri, pe sub mobilier. Detectorul 
începea să ţiuie îndată ce sesiza cel mai slab câmp 
magnetic. În această seară însă, nu primeau niciun semnal. 


65 


Interiorul Bisericii Santa Maria del Popolo era un fel de 
grotă scăldată într-o lumină palidă. Părea, mai degrabă, o 
staţie de metrou neterminată, decât o catedrală. Spaţiul 
central era ticsit de cărămizi, dale de piatră, grămezi de 
moloz, roabe şi chiar un baros ruginit. Coloane gigantice se 
înălţau din podea, susţinând cupola. In lumina slabă a 
vitraliilor, praful dansa leneş, iar sub o frescă de 
Pinturicchio, Langdon şi Vittoria studiau interiorul cavernos. 

Nimic nu se mişca. Tăcere de mormânt. 

Fiziciana ţinea pistolul îndreptat în faţă, cu ambele mâini. 
Langdon îşi verifică ceasul: 20.04. „Suntem amândoi 
nebuni! îşi spuse. E mult prea periculos.” Şi totuşi, ştia că, 
dacă mai era în biserică, asasinul putea ieşi oricând, pe 
oricare dintre uşi, fără să-l poată opri cineva. Singura 
soluţie era să-l prindă înăuntru. Asta... dacă mai era acolo. 
Greşeala lui de la Panteon avea să-i coste scump pe toţi şi 
Langdon se simţea copleşit de vinovăţie. Nu mai avea rost 
să insiste acum asupra precauţiilor; e/ era cel care îi 
adusese în această fundătură. 

Vittoria avea un aer sălbatic în vreme ce parcurgea cu 
privirea spaţiul gol al bisericii. 

— Aşadar, şopti ea, unde e Capela Chigi? 

Langdon îşi miji ochii, studiind zidurile exterioare. Spre 
deosebire de concepţiile încetăţenite, bisericile 
renascentiste aveau fiecare mai multe capele, catedralele 
cu adevărat mari, ca Notre Dame din Paris, având mai mult 
de zece. Aceste capele nu erau propriu-zis încăperi 
separate, ci nişte intrânauri - nişe semicirculare practicate 
în zidurile laterale ale locaşului. 

„Veşti proaste”, îşi spuse Langdon zărind cele patru firide 
din fiecare perete. Opt capele în total. Deşi opt nu era un 
număr foarte mare, mai rău era faptul că în faţa fiecărui 
intrând atârna câte o folie uriaşă de poliuretan translucid, 


probabil pentru a împiedica să pătrundă în interior praful 
stârnit de lucrările de renovare. 

— Poate fi oricare dintre nişele acelea acoperite, îi 
răspunse el. N-avem de unde şti care anume este Capela 
Chigi, decât dacă ne uităm înăuntru. De aceea, poate ar fi 
bine să-l aşteptăm pe Oli... 

— Care este absida secundară stângă? 

Langdon se întoarse spre ea, uimit de terminologia 
arhitecturală pe care părea că o stăpâneşte: 

— Absida secundară stângă? 

Vittoria făcu semn spre zidul din spate. Pe o plăcuţă 
decorativă încastrată în piatră era gravat acelaşi simbol pe 
care-l văzuseră afară: o piramidă sub o stea strălucitoare. 
Sub ea era scris: 


„BLAZONUL LUI ALESSANDRO CHIGI, AL CĂRUI MORMÂNT 
ESTE AMPLASAT ÎN ABSIDA SECUNDARĂ STÂNGĂ A ACESTEI 
CATEDRALE.” 


„Blazonul lui Chigi era o piramidă sub o stea? Oare 
bogatul patron al artelor şi al ştiinţei fusese şi el un 
IIluminati?” Dădu uşor din cap spre Vittoria: 

— Bună treabă, Nancy Drew! 

— Poftim? 

— N-are-a face. Eu... 

Zgomotul unui metal care se trânteşte de podea răsună 
la doar câţiva metri distanţă. Clinchetul răsună în întreaga 
biserică. Langdon o trase pe Vittoria după o coloană, iar ea 
aţinti pistolul spre sursa sunetului şi încremeni aşa. Tăcere. 
Aşteptară câteva momente. Zgomotul se auzi iar, de 
această dată mai degrabă semăna cu un scârţâit metalic. 
Langdon îşi ţinu răsuflarea. „Nu trebuia să accept să intrăm 
aici!” Sunetul se apropia, un fel de fojgăit ritmic, precum 
mersul unui om şchiop. Brusc, la baza coloanei, apăru ceva. 

— Figlio di puttana! îl înjură Vittoria în şoaptă, sărind 
înapoi. Langdon ţâşni şi el în spate. 

De după coloană, trăgând după el un sandviş pe 


jumătate mâncat, se ivise un şobolan enorm. Animalul 
încremeni când îi văzu şi se holbă un moment interminabil 
la ţeava revolverului, pentru ca apoi, nesinchisindu-se 
deloc, să-şi continue drumul spre cine ştie ce cotlon al 
bisericii. 

— Mama doctorului... icni Langdon, înghiţindu-şi cuvântul 
la jumătate. 

Vittoria lăsă arma şi-şi veni rapid în fire. Privind pe după 
coloană, profesorul văzu geanta unui muncitor întinsă pe 
podea, probabil trasă de pe masa de lucru de şobolanul 
flămând. Apoi cercetă întreaga incintă, căutând o urmă de 
mişcare, şi-i spuse Vittoriei: 

— Dacă tipul e aici, mai mult ca sigur că a auzit zgomotul 
ăla. Eşti sigură că nu vrei să-l aşteptăm pe Olivetti? 

— Absida secundară stângă. Unde e? 

Cu inima îndoită, se întoarse şi încercă să se orienteze. 
Terminologia folosită pentru descrierea arhitecturii unei 
catedrale semăna puţin cu indicaţiile de scenă din 
dramaturgie: în totală contradicţie cu intuiţia. Se aşeză cu 
faţa spre altarul principal. Centrul scenei. Apoi arătă cu 
degetul mare peste umăr, în spate. 

Amândoi se răsuciră pentru a privi. 

Aparent, Capela Chigi era situată în a treia sau a patra 
firidă din dreapta lor. Din fericire, Langdon şi Vittoria se 
aflau pe /atura cea bună a bisericii. Din nefericire însă, erau 
în capătul greşit. Vor trebui să străbată întreaga lungime a 
catedralei, trecând prin faţa altor trei capele, fiecare dintre 
acestea acoperită cu o folie de plastic translucid. 

— Aşteaptă, spuse profesorul. Mă duc eu primul. 

— Las-o baltă! 

— Eu sunt cel care a dat-o în bară la Panteon! 

— Da, dar eu sunt cea care are arma! 

În ochii ei, Langdon citi ceea ce de fapt credea ea: „Eu 
sunt cea care şi-a pierdut tatăl. Eu sunt cea care a 
contribuit la crearea unei arme de distrugere în masă. 
Scalpul ticălosului e al meu...” 

Dându-şi seama că nu are rost să insiste, se resemnă şi o 


urmă păşind cu grijă, fără să facă zgomot, de-a lungul 
laturii estice a bisericii. Trecând prin dreptul primei capele 
acoperite, simţi tensiunea momentului, de parcă ar fi 
participat la cine ştie ce joc suprarealist. „Aleg cortina 
numărul trei”, îşi spuse. 

Locaşul era tăcut, zidurile groase din piatră împiedicând 
pătrunderea oricăror sunete din afară. In vreme ce treceau 
prin faţa capelelor, palide forme umanoide păreau că-i 
privesc de dincolo de plastic. „Sunt doar sculpturi din 
marmură!”, se linişti Langdon singur, sperând că nu se 
înşală. Era 20.06. Fusese, oare, asasinul punctual şi fugise 
din biserică înainte de sosirea lor? Sau se mai afla încă aici? 
Langdon nu ştia care din cele două scenarii i-ar fi convenit 
mai mult. 

Ajunseră în absida secundară, impunătoare în întunericul 
ce începea să cuprindă catedrala. Inserarea părea să se 
lase repede, accentuată de culorile mate ale vitraliilor. La 
un moment dat, o cortină de plastic din spatele lor tremură 
uşor, parcă împinsă de un curent de aer şi Langdon se 
întrebă dacă nu cumva cineva, undeva, deschisese o uşă. 

Vittoria încetini paşii în apropierea celei de-a treia firide. 
Ţinând arma întinsă, îi făcu semn cu capul spre stela 
alăturată. Pe blocul de granit erau gravate două cuvinte: 


„CAPELLA CHIGI.” 


Langdon încuviinţă şi, fără un sunet, se apropiară de 
colţul deschiderii. Vittoria apropie arma de marginea foliei 
de plastic şi-l îndemnă din priviri pe Langdon să tragă 
cortina. 

„Acum ar cam trebui să-ncep să mă rog”, îşi spuse el. 
Ezitând, întinse mâna peste umărul ei. Cu grijă, începu să 
tragă perdeaua la o parte. Plasticul se deplasă doi 
centimetri şi se opri brusc, cu un păcănit sonor. Amândoi 
îngheţară. Tăcere. După o clipă, părând că se mişcă cu 
încetin-itorul, Vittoria se aplecă şi îşi lipi un ochi de 
deschizătura îngustă. Langdon încercă şi el să privească 


peste umărul ei. 

Pentru câteva secunde, niciunul nu îndrăzni să răsufle. 

— Nu e nimeni aici, spuse Vittoria în cele din urmă, 
lăsând revolverul jos. Am ajuns prea târziu! 

Profesorul însă n-o auzi; preţ de o clipă, se simţi 
transportat într-o altă lume. Niciodată în viaţa lui nu-şi 
imaginase că o capelă ar putea arăta aşa. Decorată în 
întregime cu marmură castanie, Capela Chigi era 
extraordinară şi ochii lui Langdon nu ştiau ce să privească 
mai întâi. Era greu de imaginat că ar putea exista o capelă 
mai pământească decât aceasta - de parcă Galilei şi 
Illuminati o concepuseră ei înşişi. 

Deasupra lor, pe cupolă, străluceau cele şapte planete şi 
o puzderie de stele. Sub ele se înşiruiau cele douăsprezece 
semne ale zodiacului - simboluri pământeşti, păgâne, 
împrumutate din astronomie. Zodiacul amintea şi el în mod 
direct de Pământ, Aer, Foc şi Apă, cvadrantele 
reprezentând forţa, intelectul, pasiunea şi sentimentul. 
„Pământul corespunde forţei”, îşi aminti Langdon. 

Mai jos, pe perete, se zăreau picturi închinate celor patru 
anotimpuri - primavera, estate, autunno, inverno. Dar mai 
incredibile erau cele două structuri care dominau capela. 
Copleşit şi într-o tăcută admiraţie, profesorul nu-şi mai 
putea lua ochii de la ele. „Nu se poate! Pur şi simplu nu se 
poate!” Şi totuşi, se putea. De-o parte şi de alta a capelei, 
într-o simetrie perfectă, se aflau două piramide din 
marmură, înalte de trei metri. 

— Nu văd niciun cardinal, şopti Vittoria, sau vreun asasin. 

Aşa că trase plasticul la o parte şi intră. 

Privirea lui Langdon rămăsese fixată pe piramide. „Ce 
caută piramidele în interiorul unei capele creştine?” Şi, de 
necrezut, asta nu era totul. Chiar în centrul fiecărei 
piramide, încastrat în marmură, se afla câte un medalion de 
aur... aşa cum nu mai văzuse el vreodată... o elipsă 
perfectă. Discurile sclipeau în ultiminele raze ale înserării, 
filtrate prin cupolă. „Elipsele lui Galilei? 

Piramide? O cupolă înstelată?” Capela era mai încărcată 


de semnificaţii ///uminati decât orice altă încăpere din câte 
văzuse el vreodată. 

— Robert! izbucni vocea Vittoriei. Uite! 

Revenit brusc la realitate, privi încotro îi arăta ea. 

— Ce mama dracului! strigă şi făcu repede un pas în 
spate. 

Pe podea se afla un schelet uman care rânjea la el - un 
mozaic de marmură detaliat, ilustrând „moartea în zbor”. 
Scheletul avea în mână o tăbliță pe care se zăreau piramida 
şi stelele de deasupra. Dar nu imaginea în sine îi îngheţase 
lui sângele în vine, ci faptul că mozaicul era amplasat pe o 
piatră circulară - cupermento - care fusese ridicată ca o 
trapă şi acum şedea înclinată într-o parte, alături de o 
deschidere întunecată în podea. 

— Gaura de drac, murmură el. 

Fusese atât de absorbit de boltă, încât nu observase şi 
podeaua. Se apropie cu paşi mărunți, precauţi. Din 
deschidere se ridica o duhoare cumplită. Vittoria îşi duse 
mâna la nas: 

— Che puzza! 

— Emanaţii, explică Langdon. Vapori emanaţi de oasele 
care putrezesc. 

Respirând prin mâneca hainei, se aplecă şi privi înăuntru. 
Beznă. 

— Nu văd nimic. 

— Crezi că e cineva acolo jos? 

— N-am cum să ştiu. 

Vittoria îi făcu semn spre celălalt capăt al deschiderii, 
unde o scară de lemn putredă cobora în adânc. El clătină 
însă din cap: „Nici să nu te gândeşti!” 

— Poate e vreo lanternă printre uneltele acelea, spuse 
ea, părând bucuroasă că a găsit o scuză să se depărteze 
puţin. Mă duc să mă uit. 

— Fii atentă! Nu ştim sigur că ucigaşul... 

Dar Vittoria plecase deja. 

„O femeie care ştie ce vrea”, comentă el, neauzit. 

Se întoarse spre trapă, simțindu-se deja ameţit de 


miasmele din interior. Ţinându-şi răsuflarea, îşi cobori capul 
sub buza deschiderii, încercând să răzbată cu privirile în 
întuneric. Treptat, pe măsură ce ochii i se adaptau, începu 
să zărească umbre vagi. Puţul părea că se continuă cu o 
încăpere de mici dimensiuni. „Gaura de drac!” Oare câte 
generaţii ale familiei Chigi zăceau acolo, una peste alta? 

Inchise ochii şi aşteptă ca pupilele să i se dilate şi să 
poată vedea mai bine. Când îi deschise din nou, i se păru că 
o siluetă vagă plutea undeva, dedesubt. Începu să tremure, 
dar se stăpâni să n-o ia la fugă. „Oare am vedenii? Chiar e 
un corp uman aici?” Silueta păru că se opreşte. Langdon 
închise ochii din nou şi aşteptă de această dată mai mult, 
aşa încât pupilele lui să poată prinde apoi chiar şi cea mai 
slabă rază de lumină. 

incepuse să ameţească şi gândurile i-o luau razna. „Încă 
două-trei secunde.” Nu ştia dacă din cauza miasmelor sau a 
faptului că stătea cu capul puternic înclinat, dar în mod cert 
nu se simţea bine. Când în sfârşit deschise ochii, imaginea 
pe care o zări i se păru absolut inexplicabilă. 

Cripta era învăluită într-o stranie lumină albăstruie. Un 
şuier slab îi ajunse la urechi. Pe pereţii verticali ai puţului 
jucau raze de lumină. Dintr-o dată, deasupra lui apăru o 
umbră lungă. Speriat, se ridică dintr-un salt. 

— Ai grijă! strigă cineva în spatele lui. 

Inainte de a apuca să se întoarcă, simţi o durere ascuţită 
în ceafă. Se roti în loc şi o văzu pe Vittoria cu o lampă de 
sudură în mână. Flacăra şuierătoare arunca licăriri albăstrui 
pe zidurile capelei. 

— Ce naiba faci?! izbucni el, ducându-şi mâna la ceafă. 

— Voiam să-ţi ofer puţină lumină, dar ai dat exact peste 
mine. 

Profesorul se încruntă întrebător spre dispozitivul din 
mâna ei. 

— Asta-i tot ce am găsit, răspunse ea. N-am văzut nicio 
lanternă. 

Langdon începu să-şi fricţioneze ceafa: 

— Nu te-am auzit când veneai. 


Vittoria îi întinse lampa, strâmbându-se din cauza duhorii. 

— Crezi că vaporii aceia sunt inflamabili? 

— Să sperăm că nu. 

Luă lampa şi se apropie încet de deschizătură. Cu mişcări 
lente introduse flacăra în puț, luminând zidul lateral. Apoi o 
cobori mai mult. Cripta era circulară, şi avea aproximativ 
şase metri în diametru. Podeaua se afla undeva, la vreo 
nouă metri, întunecată. De pământ. In clipa aceea, zări 
trupul. 

Instinctiv, se trase înapoi. 

— E aici! strigă, forţându-se să nu se ridice. 

Contururile siluetei se detaşau pe fondul pământiu. 

— Cred că a fost dezbrăcat la piele, adăugă, amintindu-şi 
într-o fracțiune de secundă de trupul gol al lui Leonardo 
Vetra. 

— Este unul dintre cardinali? 

Profesorul nu ştia, dar nici nu-şi imagina cine altcineva ar 
fi putut fi. Continua să privească trupul palid. Necilintit. 
Lipsit de viaţă. Şi totuşi... Era ceva foarte ciudat în poziţia 
siluetei. De parcă ar fi fost... 

— Hei! strigă Langdon cu voce tare. 

— Crezi că e viu? 

Din criptă nu veni niciun răspuns. 

— Nu se mişcă, spuse Langdon, dar pare... Nu, imposibil! 

— Pare cum? 

Vittoria privea şi ea peste marginea deschiderii. 

— Parcă ar sta în picioare. 

Ţinându-şi respiraţia, Vittoria se aplecă peste marginea 
puţului, încercând să vadă mai bine. După o clipă, se ridică: 

— Ai dreptate. Stă în picioare. Poate că e viu şi are 
nevoie de ajutor! 

Apoi strigă în deschidere: 

— Hei! Mi pub sentire? 

Nu veni niciun răspuns din cripta întunecată. Doar linişte. 

Vittoria prinse marginea scării de lemn: 

— Cobor! 

Langdon o prinse de braţ: 


— Nu! E prea periculos! Mă duc eu. 
De această dată, femeia nu protestă. 


66 


Chinita Macri era furioasă. Stătea pe bancheta de lângă 
şofer, în vreme de furgoneta BBCului aştepta lângă un colț, 
pe Via Tomacelli. Gunther Glick studia harta Romei, fără să- 
şi da seama unde se află. Aşa cum se temuse ea, 
misteriosul apelant telefonase din nou, de data aceasta 
având informaţii. 

— Piazza del Popolo, insistă Glick. Pe-asta o căutăm. 
Acolo-i o biserică. Şi înăuntru, dovada! 

— Dovada! Chinita renunţă să-şi mai şteargă ochelarii şi 
se întoarse spre el: Dovada că un cardinal a fost ucis!? 

— Aşa mi-a spus. 

— Şi tu crezi tot ce-auzi? 

Chinita Macri îşi dorea acum, ca de atâtea alte ori, ca ea 
să fie la conducerea echipei. Dar cameramanii se aflau la 
mâna ţicniţilor de reporteri pentru care filmau. Dacă 
Gunther Glick voia să urmeze indicaţiile unui telefon 
anonim, ea era nevoită să-l urmeze, ca un căţeluş în lesă. 

ÎI privea cum stătea la volan, cu o expresie încăpăţânată. 
„Părinţii individului, îşi spuse ea, trebuie să fi fost nişte 
comedianţi frustraţi, de-i dăduseră un asemenea nume: 
Gunther Glick.” Nu-i de mirare că tipul avea impresia că 
trebuie să demonstreze mereu ceva. Şi totuşi, în ciuda 
numelui prost ales şi a dorinţei lui plictisitoare de a face un 
reportaj răsunător, Glick era de treabă... plăcut într-un sens 
relaxat, mămos. Ca Hugh Grant pe ecran. 

— N-ar trebui să ne întoarcem în Piazza San Pietro? 
întrebă ea, cât putu de calm. Vom putea verifica mai târziu 
biserica asta misterioasă. Conclavul a început acum o oră. 
Dacă sutele acelea de cardinali iau o decizie şi noi nu 
suntem acolo? 

Glick părea să n-o fi auzit. 

— Cred că trebuie s-o luăm la dreapta aici, spuse el, 
înclinând harta şi studiind-o mai bine. 


— Da, dacă fac la dreapta... şi pe urmă imediat la 
stânga... 

Maşina porni pe străduţa îngustă din faţă. 

— Fereşte! urlă Macri. 

Femeia era cameraman, avea ochi buni şi, din fericire, 
Glick avea reflexe bune. Apăsă frâna şi se opri chiar înainte 
de intersecţie, exact în clipa în care un şir de Alfa Romeo se 
ivi parcă din neant şi trecu prin faţa lor. Ceva mai departe, 
maşinile frânară, încetiniră şi o făcură brusc la stânga, pe 
acelaşi drum pe care voia şi el s-o apuce. 

— Maniaci! strigă Macri. 

Glick părea zdruncinat de-a binelea: 

— Ai văzut? 

— Da, am văzut! Cât pe ce să ne omoare! 

— Nu, mă refeream la maşini. Toate erau la fel! replică 
el, entuziasmat deodată. 

— Da, erau nişte maniaci lipsiţi de imaginaţie! 

— Şi erau pline. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Patru maşini identice, fiecare cu câte patru pasageri?! 

— Poate-au făcut autostopul! 

— În Italia? Ăştia n-au auzit nici măcar de benzina fără 
plumb! 

Apăsă pe accelerator şi ţâşni pe urmele celor patru 
maşini. 

— Ce mama dracului faci? înjură Macri. 

Glick străbătu străduţa în viteză şi viră la stânga, după 
şirul de Alfa Romeo. 

— Ceva îmi spune mie că noi doi nu suntem singurii care 
mergem la biserică acum. 


67 


Cobora încet. 

Treaptă cu treaptă pe scara putredă... tot mai adânc sub 
podeaua Capelei Chigi. In „Gaura de Drac”. Cu faţa spre 
zidul puţului şi cu spatele spre criptă, se întreba câte spaţii 
închise, înguste şi întunecate îl mai aşteptau în ziua aceea. 
Scara scârţâia la fiecare pas, iar mirosul de carne putrezită 
şi umezeală stătută aproape îl sufoca. Langdon nu putea să 
nu se întrebe unde naiba era Olivetti. 

Silueta Vittoriei era încă vizibilă sus, ţinând lampa de 
sudură în interiorul puţului, pentru a-i lumina lui calea. Pe 
măsură ce cobora tot mai în adânc, licărirea albăstruie 
scădea în intensitate. Singurul lucru care devenea mai 
puternic era duhoarea. 

După încă douăsprezece trepte, se întâmplă. Piciorul îi 
atinse o porţiune alunecoasă, acoperită, probabil, cu 
mucegai, şi alunecă. Repezindu-se înainte, se prinse cu 
mâinile de scară şi reuşi să nu cadă. Înjură vânătăile 
căpătate pe braţe, pipăi scara cu piciorul şi începu din nou 
să coboare. 

Trei trepte mai jos, alunecă din nou, dar de această dată 
nu din cauza scării, ci a fricii. În coborâre, trecuse prin 
dreptul unei nişe săpate în zidul puţului şi se pomenise 
faţă-n faţă cu o grămadă de cranii. Revenindu-şi din 
sperietură şi privind în jur, îşi dădu seama că, la acest nivel, 
peretele era aidoma unui fagure, cu o serie de poliţe săpate 
în piatră - nişe funerare - toate pline cu schelete. În lumina 
fosforescentă, găvanele goale ale ochilor şi oasele înălbite 
păreau să danseze în jurul lui. 

„Schelete la lumina focului”, comentă ca pentru sine, 
când realiză că trecuse printr-o experienţă similară cu doar 
o lună în urmă. „O seară cu oase şi flăcări”. Fusese dineul 
de binefacere organizat la lumina lumânărilor de Muzeul de 
Arheologie din New York - somon flambé la umbra unui 


schelet de brontozaur. Langdon participase la invitaţia lui 
Rebecca Strauss, fost model, actualmente critic de artă al 
ziarului Times: un vârtej de catifea neagră, ţigări şi sâni nu 
prea subtil siliconizaţi. De atunci, îl mai sunase de două ori; 
el - niciodată. „Absolut necavaleresc”, recunoscu el, 
întrebându-se cât ar fi rezistat Rebecca Strauss în 
miasmele pestilenţiale de aici. 

În sfârşit, cobori şi ultima treaptă şi puse piciorul pe solul 
buretos al criptei. Prin pantofi, pământul părea umed. 
Repetându-şi că zidurile nu se vor închide în jurul lui, se 
întoarse cu faţa spre criptă. Era circulară, de vreo şase 
metri în diametru. Respirând cu mâna dusă la gură, îşi 
îndreptă privirea spre corpul zărit de sus. In întuneric, 
imaginea era ceţoasă. O siluetă albă, câărnoasă. Cu spatele 
spre el. Nemişcată. Tăcută. 

Când se apropia, Langdon încercă să înţeleagă la ce se 
uită, de fapt. Omul era întors în cealaltă parte, aşa că nu-i 
putea vedea faţa, dar, într-adevăr, părea că stă în picioare. 

— Hei! strigă el înăbuşit, prin mânecă. 

Nimic. Mai făcu doi paşi şi deodată îşi dădu seama că 
omul era foarte scund. Prea scund... 

— Ce-i acolo? întrebă Vittoria de sus, schimbând direcţia 
luminii. 

Profesorul nu-i răspunse. Ajunsese suficient de aproape 
pentru a vedea bine şi, cu un fior de repulsie, înţelese. 
Cripta părea că se strânge în jurul lui. 

leşind asemenea unui demon din ţărână, în faţa sa stătea 
un bătrân... sau cel puţin jumătate din el. Omul fusese 
îngropat în pământ până la mijloc. Cu torsul, gâtul şi capul 
drepte, deasupra solului, cu mâinile legate la spate cu 
cordonul roşu de cardinal. Trupul avea o stranie poziţie 
verticală, ţeapănă, cu pieptul înainte. Capul omului era 
înclinat pe spate, ochii lui goi privind în sus, de parcă l-ar fi 
cerut îndurare lui Dumnezeu însuşi. 

— E mort? se auzi iarăşi glasul Vittoriei. 

Langdon se apropie mai mult de trup. „Sper, de dragul 
lui.” 


Ajuns la niciun metru, privi ochii ridicaţi spre cer. Erau 
ieşiţi în afară, albaştri şi injectaţi. Langdon se aplecă 
încercând să vadă dacă omul mai răsuflă, dar se trase 
imediat înapoi: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Ce e? 

Aproape înecându-se, reuşi să articuleze: 

— E mort, cu siguranţă. Tocmai am văzut de ce. 

Imaginea era cutremurătoare. Gura omului fusese 
căscată şi umplută până la refuz cu ţărână. 

— Cineva i-a îndesat pe gât un pumn de ţărână. S-a 
sufocat. 

— Ţărână? Adică... pământ? 

Langdon înregistră şocul. Pământ. Aproape că uitase. 
Simbolurile. Pământ, Aer, Foc, Apă. Ucigaşul ameninţase 
să-şi înfiereze fiecare victimă cu unul dintre vechile 
elemente ale ştiinţei. Primul era Pământul. „De la al lui 
Sanzio pământesc cavou”. Ameţit de duhoare, se roti în 
jurul cadavrului, pentru a-l vedea din faţă. Simbolistul din el 
chestiona încă posibilitatea creării miticei ambigrame. 
„Pământ? Dar cum?” Şi o clipă mai târziu, o văzu. Secole de 
legende Illuminati îi reveniră în minte. Semnul de pe pieptul 
cardinalului era umflat, mustind. Carnea era carbonizată. La 
lingua pura... 

Langdon privea simbolul înfierat, în vreme ce cripta 
începu să se rotească în jurul lui: 


— Earth, „Pământ”, şopti el, înclinând capul pentru a citi 
simbolul şi invers. Pământ. 

Apoi, dintr-o dată îşi aduse aminte. „Au mai rămas încă 
trei.” 


68 


În ciuda luminii blânde a sfeşnicelor din Capela Sixtină, 
cardinalul Mortati nu se simţea deloc în largul lui. Conclavul 
începuse în mod oficial şi fusese deschis sub cele mai rele 
auspicii. 

Cu o jumătate de oră în urmă, la ora stabilită, 
camerlengo Carlo Ventresca intrase în capelă, se apropiase 
de altarul principal şi rostise rugăciunea de deschidere. 
Apoi le vorbise pe un ton atât de direct şi de pătrunzător, 
cum nu îi mai fusese dat s-audă lui Mortati vreodată, de la 
altarul Capelei Sixtine: 

— Sunteţi conştienţi, le spusese şambelanul, că în acest 
moment cei patru preferiti nu sunt prezenţi aici. Vă cer, în 
numele Sfinţiei Sale, defunctul papă, să procedaţi conform 
protocolului... cu credinţă şi cu hotărâre. Fie ca în faţa 
ochilor voştri să se afle numai Domnul! 

Şi apoi coborâse de la altar, pregătindu-se să plece. 

— Dar, izbucni unul dintre cardinali, unde sunt cei patru? 

Şambelanul se opri: 

— Nu vă pot răspunde la această întrebare. 

— Când vor veni? 

— Nu vă pot răspunde la această întrebare. 

— Sunt bine, sănătoşi? 

— Nu vă pot răspunde la această întrebare. 

Urmase o lungă pauză, la capătul căreia // camerlengo 
adăugase: 

— Aveţi credinţă! 

Apoi părăsise capela. 

Uşile Capelei Sixtine fuseseră încuiate, cu două lanţuri 
groase pe dinafară, aşa cum cerea tradiţia. Patru membri ai 
Gărzii Elveţiene stăteau de pază în holul alăturat. Mortati 
ştia că, de acum şi până după alegerea unui nou papă, uşile 
nu aveau să se mai deschidă decât dacă cineva dinăuntru 
se îmbolnăvea de moarte sau dacă ar fi sosit cei patru 


preferiti. Bătrânul cardinal se rugă să se petreacă acest din 
urmă lucru, deşi din nodul pe care îl simţea în stomac îşi 
dădea seama că şansele sunt mici. 

„Să pocedăm conform protocolului”, decisese Mortati în 
cele din urmă, întărit de hotărârea ce răsunase în vocea 
şambelanului, şi ceruse să se treacă la vot. Ce altceva ar fi 
putut să facă? 

Ritualurile pregătitoare pentru acest prim tur duraseră 
treizeci de minute. Mortati aşteptase răbdător la altarul 
principal, în vreme ce fiecare cardinal, în ordinea vârstei, se 
apropiase şi urmase procedura tipică de votare. 

Acum, în sfârşit, ultimul cardinal ajunsese în faţa altarului 
şi îngenunchease: 

— Îl chem ca martor, spuse acesta la fel ca toţi 
predecesorii săi, pe Domnul nostru lisus Hristos, să-mi fie 
judecător pentru votul pe care îl dau celui care, în faţa lui 
Dumnezeu, cred că trebuie să fie ales. 

Cardinalul se ridică, ţinându-şi votul deasupra capului, 
pentru ca toată lumea să-l poată vedea. Apoi cobori 
hârtiuţa spre altar, unde, deasupra unei cupe largi, fusese 
aşezat un platou. Cardinalul depuse votul sãu pe platou. 
Apoi ridică platoul şi, înclinându-l, lăsă votul să cadă în 
cupă. Această procedură era necesară pentru ca nimeni să 
nu poată depune, în secret, două sau mai multe voturi. 

În continuare, cardinalul aşeză platoul la loc pe cupă, se 
plecă în faţa crucii şi se întoarse în scaunul său. 

Ultimul vot fusese depus. 

Acum era vremea ca Mortati să treacă la treabă. 

Luând în mâini cupa încă acoperită, o agită pentru a 
amesteca voturile. Apoi îndepărtă platoul şi extrase un vot 
la întâmplare. 

Îl desfăcu. Hârtia era lată de exact cinci centimetri. 
Mortati rosti cuvintele cu glas tare, pentru ca toţi cardinalii 
să le poată auzi. 

— Eligo in summum pontificem... declară el, citind textul 
tipărit la partea de sus a fiecărui buletin de vot. Îl aleg ca 
suprem pontif. 


Şi citi numele înscris pe buletin. Apoi ridică un ac cu aţă 
şi înţepă buletinul în dreptul cuvântului £/igo, după care 
trase cu grijă hârtia pe aţă. În final, notă numele într-un 
carnet. 

În continuare, repetă aceeaşi procedură. Extrase un 
buletin din cupă, îl citi cu voce tare, îl înşiră pe aţă şi notă 
numele în carnet. Aproape imediat, Mortati îşi dădu seama 
că primul tur eşuase. Lipsă de consens. După numai şapte 
buletine, avea deja şapte nume diferite. Ca de obicei, 
scrisul fiecăruia era modificat, pentru a nu fi recunoscut. In 
acest caz însă, disimularea era ironică şi inutilă, fiindcă, în 
mod evident, fiecare cardinal votase pentru el însuşi. 
Aparenta autoimpunere nu avea nimic de-a face cu 
ambițiile personale, iar Mortati ştia acest lucru. Era doar o 
strategie comună. O manevră defensivă. O tactică de 
temporizare, menită să asigure faptul că niciun candidat nu 
obținea suficiente voturi pentru a câştiga, impunând astfel 
un nou tur de scrutin. 

Cardinalii îi aşteptau pe cei patru preferiti... 


După ce notă în carnet şi ultimul buletin, Mortati declară 
votul „eşuat”. Luă firul de aţă cu toate buletinele înşirate şi 
legă cele două capete formând un inel. Aşeză apoi inelul pe 
o tavă de argint, adăugă substanţele chimice necesare şi se 
apropie cu tava de un mic şemineu care era alături. Acolo, 
dădu foc buletinelor de vot. In timpul arderii, substanţele 
adăugate emanau un fum negru. Captat de un burlan, 
fumul urcă până la o gaură din acoperiş şi de acolo se ridică 
spre cer, pentru ca toţi cei interesaţi să-l poată vedea. 
Astfel, cardinalul Mortati trimisese prima sa comunicare 
pentru lumea din afară. 

Un tur de scrutin. Incă n-avem papă. 


69 


Aproape asfixiat, Langdon se străduia să urce scara spre 
raza de lumină de la capătul puţului. Auzea voci deasupra, 
nu putea să le înţeleagă. Capul i se învârtea, copleşit de 
imaginea cardinalului înfierat. 

Pământ... Pământ... 

Mişcându-se cu greu, începu să vadă negru în faţa ochilor 
şi o clipă se temu să-şi va pierde cunoştinţa. Mai avea două 
trepte, când se dezechilibră. Se aruncă înainte, încercând 
să prindă marginile puţului cu mâna, dar nu reuşi. Cealaltă 
palmă îi alunecă pe scară şi aproape că se prăbuşi înapoi, 
în întuneric. O durere ascuţită îl împunse în coaste şi 
deodată simţi că pluteşte în aer, cu picioarele atârnându-i 
libere deasupra hăului. 

Doi soldaţi al Gărzii Elveţiene îl prinseseră zdravăn de 
sub braţe şi îl trăgeau afară. După o clipă, ajunse cu capul 
deasupra „gurii de drac”, sufocându-se şi căutând disperat 
aerul. Militarii îl scoaseră complet din puț şi-l aşezară pe 
jos, întins, cu spatele lipit de marmura rece a podelei. 

Pentru un moment, Langdon se întrebă unde se află. 
Deasupra capului vedea stele... planete... Câteva siluete 
înceţoşate trecură pe lângă el. Nişte oameni strigau. 
Încercă să se ridice în capul oaselor. Lângă el se înălța o 
piramidă de piatră. Lătrătura furioasă a unei voci familiare 
răsună între zidurile capelei şi în clipa aceea memoria îi 
reveni. 

Olivetti urla la Vittoria: 

— De ce dracului nu v-aţi dat seama de la început? 

Ea încerca să-i explice situaţia, dar comandantul o 
întrerupse în mijlocul frazei şi se întoarse pentru a mai lătra 
câteva ordine la oamenii săi: 

— Scoateţi cadavrul acela de acolo! Percheziţionaţi restul 
clădirii! 

Langdon se ridică pe jumătate. Capela Chigi era înţesată 


de soldaţi. Folia de plastic de la intrare fusese ruptă şi 
aruncată într-o parte, lăsând aerul curat să-i pătrundă în 
plămâni.  Revenindu-şi treptat, o văzu pe Vittoria 
apropiindu-se. Tânăra îngenunche lângă el, privindu-l ca un 
înger: 

— Te simţi bine acum? 

Îi prinse încheietura, încercând să-i simtă pulsul. Mâna ei 
era moale şi catifelată pe pielea lui. 

— Mulţumesc, rosti, ridicându-se de-a binelea. Olivetti e 
furios. 

— Are tot dreptul să fie. Am dat-o-n bară. 

— Adică eu am dat-o-n bară. 

— Atunci, răscumpără-ţi greşeala. Să-l prindem data 
viitoare! 

„Data viitoare?” Cuvintele ei erau crude. „Nu mai e nicio 
dată viitoare! Ne-am ratat unica şansă!” 

Vittoria se uită la ceasul lui: 

— Mickey zice că mai avem patruzeci de minute. Adună- 
te şi ajută-mă să găsesc următorul indiciu. 

— Ţi-am spus, Vittoria, sculpturile au fost distruse. Calea 
lluminării este... 

Dar se opri brusc. Ea surâse uşor. 

Brusc, Langdon sări în picioare, dar se împletici. 
Răsucindu-se în loc, începu să studieze cu ochi mari 
lucrările de artă din jurul lui. Piramide, stele, planete, 
elipse. Dintr-o dată, totul îi reveni în minte. „Acesta este 
primul altar al ştiinţei! Nu Panteonul!” Acum îşi dădea 
seama de perfecțiunea capelei - mult mai subtilă şi mai 
selectivă decât celebrul Panteon. Capela Chigi era o nişă 
retrasă, o gaură-n perete în adevăratul sens al cuvântului, 
un omagiu închinat unui mare ocrotitor al ştiinţelor, decorat 
cu simboluri pământeşti. „Perfect!” 

Sprijinindu-se de zid, Langdon privi piramidele uriaşe. 
Vittoria avea dreptate. Dacă această capelă era primul altar 
al ştiinţei, probabil că încă mai exista aici sculptura 
Illuminati care constituia primul indiciu. Cu noi speranţe, îşi 
dădu seama că nu era totul pierdut. Dacă indiciul se afla cu 


adevărat aici şi dacă îl puteau urma până la următorul altar 
al ştiinţei, poate că mai aveau o şansă de a-l prinde pe 
ucigaş. 

Vittoria se apropie mai mult de el: 

— Am aflat cine era necunoscutul sculptor ///uminati. 

Langdon tresări brusc: 

— Ce-ai făcut?! 

— Acum nu mai trebuie decât să ne dăm seama care 
dintre sculpturile de aici este... 

— Stai puţin! Spui că şti; cine era sculptorul ///uminati? 

El petrecuse ani întregi încercând să afle acest lucru. 
Vittoria zâmbi: 

— Era Bernini. Marele Bernini. 

Langdon îşi dădu seama imediat că Vittoria se înşela. 
Imposibil! Gianlorenzo Bernini era unul dintre cei mai 
cunoscuți sculptori din toate timpurile, doar Michelangelo îl 
întrecea. El realizase, în secolul al XVII-lea, mai multe opere 
decât oricare alt artist. Din păcate, omul pe care îl căutau 
ei trebuia să fi fost un nimeni, un necunoscut. 

Vittoria se încruntă: 

— Nu pari prea entuziasmat. 

— Imposibil să fie Bernini. 

— De ce? A fost contemporan cu Galilei! De asemenea, a 
fost un sculptor de excepţie. 

— Şi totodată un om celebru, un catolic. 

— Da, replică Vittoria. La fel ca şi Galilei. 

— Ba nu! Câtuşi de puţin ca Galilei. Savantul era un spin 
în coasta Vaticanului. Bernini era copilul-minune al Bisericii: 
clerul îl adora, de-a dreptul. Îl considera cea mai de seamă 
autoritate în domeniul artistic. Bernini şi-a petrecut 
întreaga viaţă la Vatican! 

— O acoperire perfectă. Infiltrare //luminati. 

Langdon se înfierbântase: 

— Vittoria, membrii confreriei îl numeau pe artistul lor 
secret i/ Bmaestro ignoto - „maestrul necunoscut”. 

— Da, necunoscut pentru ei.  Gândeşte-te la 
secretomania masonilor; numai membrii de cel mai înalt 


rang cunosc întregul adevăr. Probabil că Galilei a păstrat 
secretul privind identitatea artistului şi l-a dezvăluit doar 
unui număr restrâns de apropiaţi... pentru siguranţa lui 
Bernini însuşi. Astfel, Vaticanul n-ar fi putut afla adevărul 
niciodată. 

Deşi nu era convins, profesorul trebuia să admită că 
spusele Vittoriei aveau o oarecare logică. //luminati erau 
recunoscuţi pentru păstrarea fragmentata a informaţiilor 
secrete, întregul adevăr fiindu-le cunoscut doar câtorva 
dintre cei mai înalţi membri ai confreriei. Aceasta era şi 
explicaţia capacităţii lor de a se rezista şi a se dezvolta. 

— De altfel, apartenenţa lui Bernini la confrerie, continuă 
Vittoria, arată şi de ce a conceput aceste două piramide. 

Langdon se întoarse pentru a privi cele două piramide din 
capela şi clătină sceptic din cap. 

— Bernini era un sculptor religios. În niciun caz n-ar fi 
lucrat el piramidele! 

— Spune-i asta plăcuței din spatele tău! 

Profesorul se întoarse şi citi: 


„ARTA CAPELEI CHIGI 
Arhitectura îi aparţine lui Rafael, dar toate decoraţiunile 
interioare au fost realizate de Gianlorenzo Bernini.” 


Apoi mai citi încă o dată, fiindcă îi era greu să creadă. 
Gianlorenzo Bernini era renumit pentru sculpturile sale 
elaborate, în care o reprezenta pe Fecioara Maria şi diverşi 
îngeri, papi şi profeţi. Aşa că de ce ar fi sculptat piramide? 

Langdon privi iarăşi  impunătoarele monumente, 
simțindu-se total dezorientat. Două piramide, fiecare cu 
câte un medalion eliptic strălucitor. Cât se poate de 
necreştine. Piramidele, stelele de pe cupolă, semnele 
zodiacului... „Toate decoraţiunile interioare au fost realizate 
de Gianlorenzo Bernini.” Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci 
Vittoria avea dreptate. Însemna că Bernini era 
necunoscutul maestru ///uminati, nimeni altcineva nu mai 
lucrase la decorarea capelei. Implicaţiile acestui fapt se 


succedau în mintea lui prea repede pentru a le mai putea 
procesa. 

Bernini era un ///uminatus. 

Bernini concepuse ambigramele ///uminati. 

Bernini realizase Calea lluminării. 

De-abia mai putea vorbi. Să fie, oare, adevărat că aici, în 
această micuță Capelă Chigi, renumitul Bernini amplasase 
o sculptură care trasa prin toată Roma calea către 
următorul altar al ştiinţei? 

— Bernini! exclamă el. Nu mi-aş fi închipuit! 

— Cine altul decât un celebru artist agreat de Vatican ar 
fi avut curajul să-şi plaseze operele de artă în anumite 
biserici catolice din Roma şi să creeze astfel Calea 
Iluminării? În mod cert, nu un necunoscut. 

Langdon se gândi câteva clipe. Privi iarăşi piramidele, 
întrebându-se dacă nu cumva una din ele era indiciul 
căutat. „Sau poate amândouă?” 

— Piramidele sunt orientate în direcţii opuse, spuse el, 
neştiind cum să interpreteze acest lucru. De asemenea, 
sunt identice şi deci nu-mi pot da seama care din ele... 

— Nu cred că asupra piramidelor trebuie să ne 
concentrăm. 

— Dar sunt singurele sculpturi de aici! 

Vittoria îi făcu un semn spre Olivetti care, împreună cu 
un grup de soldaţi, se afla încă lângă „gaura de drac”. 

Langdon urmă direcţia gestului ei, spre peretele opus. 
Iniţial, nu văzu nimic. Apoi cineva se mişcă şi zări. Marmură 
albă. Un braţ. Un tors uman. Şi un chip sculptat. Parţial 
ascuns într-o nişă. Două siluete umane în mărime naturală, 
înlănţuite. Pulsul i-o luă razna. Fusese atât de absorbit de 
piramide şi de cripta subterană, că nici nu observase 
sculptura. Porni spre ea, trecând prin grupul de soldaţi. 
Când se apropie de aceasta, îşi dădu seama că lucrarea nu- 
i putea aparţine decât lui Bernini - profunzimea compoziţiei 
artistice, detaliile chipurilor şi ale veşmintelor cizelate în 
cea mai pură marmură albă, totul amintea de Bernini. Însă 
abia când ajunse în faţa ei o recunoscu. Cu ochii pironiţi 


asupra chipurilor, sughiţă surprins. 

— Cine sunt cei doi? întrebă Vittoria, ajunsă în spatele lui. 

Langdon înmărmurit nu-şi putea dezlipi însă ochii de la 
statuie. _ 

— Avacum şi Ingerul, şopti el abia auzit. 

Sculptura lui Bernini era o operă bine cunoscută, inclusă 
în numeroase lucrări de istorie a artei. Profesorul uitase 
însă că se află aici. 

— Avacum? 

— Da. Profetul care a prezis distrugerea Pământului. 

— Şi crezi că acesta este indiciul? întrebă ea, sceptică. 

Langdon făcu semn din cap că da. Niciodată în viaţa lui 
nu fusese mai sigur de ceva. Acesta era primul indiciu 
IIluminati, fără urmă de îndoială. Deşi se aşteptase ca 
sculptura să indice într-un fel calea spre următorul altar al 
ştiinţei, nu sperase ca „indicaţia” să fie chiar atât de 
explicită. Atât îngerul cât şi Avacum aveau braţele întinse şi 
îndreptate spre un loc de departe. 

Brusc, Langdon surâse: 

— Deloc subtil, nu-i aşa? 

Vittoria avea un aer entuziasmat, însă uşor derutat: 

— Văd că arată ceva, dar par a se contrazice unul pe 
celălalt. Îngerul indică într-o parte, iar profetul în alta. 

Profesorul râse uşor. Avea dreptate: ambele personaje 
arătau ceva în depărtare, dar în direcţii total opuse. El însă 
rezolvase această problemă. Foarte entuziasmat, porni spre 
uşă. 

— Unde te duci? 

— Afară! Trebuie să văd încotro arată sculptura! 

— Stai! De unde ştii ce direcţie să urmezi? 

— Poemul! strigă el peste umăr. Ultimul vers! 

— "Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând”? 

Vittoria îşi ridică privirea spre degetul întins al îngerului şi 
ochii îi luciră, umezi: 

— Măi, să fiu a naibii! 


70 


Gunther Glick şi Chinita Macri erau în furgoneta BBCului 
parcată în Piazza del Popolo, într-un colţ îndepărtat. 
Ajunseseră imediat după cele patru Alfa Romeo, chiar la 
timp pentru a fi martorii unui incredibil lanţ de evenimente. 
Chinita habar n-avea ce puteau să însemne toate astea, dar 
camera ei înregistra, oricum. 

Imediat ce sosiră în piaţă, cei doi ziarişti văzuseră o 
veritabilă armată de tineri sărind din automobile şi 
încercuind biserica. Unii aveau armele la vedere. Unul 
dintre ei, un tip mai în vârstă şi mai ţeapăn, se repezise pe 
treptele bisericii, urmat de câţiva băieţi care trăseseră în 
lacătele uşii, pentru a le distruge. Nu se auzise nimic şi 
Macri îşi închipuise că armele aveau amortizoare. Apoi 
indivizii intraseră în biserică. 

Chinita sugerase ca ei doi să rămână pe loc şi să filmeze 
totul din umbră. La urma urmei, armele erau arme, iar din 
furgonetă vizibilitatea era perfectă. Glick nu o contrazise. 
Acum, de cealaltă parte a pieţei, oamenii aceia ba intrau, 
ba ieşeau din biserică, în timp ce strigau unii la alţii. Chinita 
îşi reglă camera pentru a urmări îndeaproape echipa care 
cerceta zona. Deşi în civil, toţi se mişcau cu o precizie 
milităreascâ. 

— Cine crezi că-s ăştia? întrebă ea. 

— Naiba să mă ia dacă ştiu! Filmezi totul? 

— Fiecare cadru. 

— Şi tot mai crezi că ar trebui să ne întoarcem la „pânda- 
papii”? o întrebă el, ironic. 

Chinita nu ştiu ce să-i răspundă. Era evident că aici se 
petrecea ceva, dar avea destulă experienţă jurnalistică 
pentru a şti că evenimentele interesante aveau adesea o 
explicaţie cât se poate de banală. 

— Ar putea fi o nimica toată, spuse ea. Poate că indivizii 
au primit acelaşi pont ca şi tine şi acum îl verifică. Poate fi 


doar o alarmă falsă. 

Glick o prinse de braţ: 

— Uite-acolo! Focalizează! 

Şi-i arătă ceva în spatele bisericii. 

Macri îşi îndreptă camera spre trepte. 

— Bună, drăguţule! exclamă ea, fixând obiectivul pe 
bărbatul care tocmai ieşea din biserică. 

— Cine-i spilcuitul? 

Chinita luă un prim-plan: 

— Nu l-am mai văzut până acum. Apoi focaliză pe figura 
individului şi zâmbi: Dar nu m-aş supăra să-l mai văd o 
dată! 


Robert Langdon cobori în fugă scările şi se repezi în 
mijlocul pieţei. Începuse să se întunece, soarele coborâse 
deja dincolo de clădirile din preajmă şi umbre lungi dungau 
piaţa. 

— Bine Bernini, spuse ca pentru sine, încotro arată 
îngerul tău? ă 

Se întoarse şi analiză orientarea bisericii. Işi imagină 
unde se află Capela Chigi în interior şi cum era poziționată 
statuia îngerului. Fără să ezite, se răsuci apoi spre vest, cu 
faţa spre lumina vie a apusului. Timpul curgea repede. 

— Sud-vest, spuse el, încruntându-se spre clădirile care-i 
blocau vederea. Următorul indiciu e undeva, acolo. 

Storcându-şi creierii, trecu în revistă zeci de pagini de 
istorie a artei italiene. Deşi era un bun cunoscător al operei 
lui Bernini, ştia că sculptorul fusese atât de prolific, încât 
niciun nespecialist nu putea cunoaşte absolut totul despre 
el. Şi totuşi, ţinând seama de celebritatea primului indiciu - 
Avacum şi Îngerul - profesorul spera ca şi cel de-al doilea 
să fie o lucrare pe care o ştia. 

Pământ, Aer, Foc şi Apă. Găsiseră Pământul în Capela 
Chigi: Avacum, profetul care proorocise distrugerea 
planetei. 

Urmează Aerul. Trebuie să-şi amintească! „O sculptură a 
lui Bernini care să aibă ceva de-a face cu Aerul.” Dar nu-i 


venea nimic în minte. Totuşi, se simţea entuziast, plin de 
energie. „Mă aflu pe Calea lluminării! Este încă intactă!” 

Privind spre sud-vest, se strădui să zărească peste 
celelalte acoperişuri turla sau cupola unei catedrale. Dar nu 
văzu nimic. Avea nevoie de o hartă. Dacă ar şti ce biserici 
se aflau la sud-vest de acest loc, poate că una din ele i-ar 
spune ceva. „Aer, îşi repetă în gând. Aer. Bernini. Sculptură. 
Aer. Gândeşte!” 

Langdon se întoarse şi urcă din nou treptele. Sub schelă, 
îi ieşiră în cale Vittoria şi Olivetti. 

— Spre sud-vest, spuse el gâfâind. Următoarea biserică e 
undeva spre sud-vest! 

Şoapta lui Olivetti era îngheţată: 

— De data asta eşti sigur? 

— Ne trebuie o hartă, una pe care să se afle toate 
bisericile din Roma. 

Comandantul îl studie câteva clipe, cu aceeaşi expresie 
de nepătruns pe chip. Langdon se uită la ceas: 

— Nu mai avem decât o jumătate de oră. 

Olivetti cobori treptele şi se apropie de maşina sa, 
parcată chiar în faţa bisericii. Langdon spera că s-a dus să 
caute o hartă. 

Vittoria era entuziasmată: 

— Aşadar, Îngerul arată spre sud-vest? Şi n-ai idee ce 
biserici se află într-acolo? 

— Nu pot să văd din cauza blestematelor ăstora de 
clădiri! exclamă el, răsucindu-se pentru a privi din nou în 
piaţă: Şi nu cunosc suficient de bine bisericile din Ro... 

Dar se opri brusc. Vittoria făcu ochii mari: 

— Ce-i? 

Langdon studie piaţa încă o dată. Fiindcă urcase treptele, 
se afla acum puţin mai sus şi avea o perspectivă ceva mai 
bună. Tot nu vedea nimic, dar avea certitudinea că urma 
direcţia cea bună. Privi în sus, la schelăria montată pe zid. 
Se ridica până aproape de rozeta de pe faţadă, la o înălţime 
mult mai mare decât cea a clădirilor din jur. Într-o fracțiune 
de secundă, îşi dădu seama ce trebuie să facă. 


De cealaltă parte a pieţii, Chinita Macri şi Gunther Glick 
şedeau lipiţi de parbrizul furgonetei. 

— Ai filmat asta? 

Macri focaliză pe tipul care se căţăra pe schele. 

— Dacă ţii neapărat să afli părerea mea, e puţintel cam 
prea bine îmbrăcat pentru a se juca de-a Omul Păianjen. 

— Şi cine-o fi duduia lui? 

Chinita aruncă o privire spre tânăra atrăgătoare din josul 
schelei: 

— Sunt sigură că ai vrea s-o cunoşti! 

— Ce zici, n-ar trebui să sunăm la redacţie? 

— Încă nu. Să mai aşteptăm. Mai bine să avem ceva sigur 
pe ţeavă înainte de a le spune că am renunţat la conclav. 

— Chiar crezi că i-a făcut cineva de petrecanie unuia 
dintre boşorogii de acolo? 

Chinita izbucni în râs: 

— Fii atent, că sigur o s-ajungi în iad! 

— Da, dar am să iau un Pulitzer cu mine! 


71 


Pe măsură ce urca, scara părea tot mai puțin stabilă. 
Perspectiva asupra Romei însă se lărgea cu fiecare pas 
făcut. 

Când ajunse la ultimul palier, răsufla mai greu decât ar fi 
crezut. Se chinui să urce pe platforma de sus, îşi scutură 
ipsosul de pe haine şi se ridică în picioare. Înălțimea la care 
se afla nu-l deranja deloc. Ba chiar era plăcută, îl mai 
învioră puţin. 

Priveliştea i se părea copleşitoare. Ca un ocean de foc, 
acoperişurile de ţiglă roşie ale Romei se întindeau în faţa 
lui, strălucind în ultimele raze ale soarelui. De acolo, de sus, 
pentru prima dată în viaţă, privirile sale pătrunseră dincolo 
de poluarea şi traficul modern, până la rădăcinile vechii 
Rome - Cittă di Dio, „Cetatea Domnului”. 

Mijindu-şi ochii în lumina asfinţitului, cercetă marea de 
acoperişuri, în căutarea unei cupole sau a unei clopotniţe. 
Dar, oricât de departe ar fi privit, nu zărea nimic. „Sunt 
sute de biserici în Roma, îşi spuse. Trebuie să fie una şi în 
partea asta de sud-vest! Dacă o pot vedea de aici, îşi 
reaminti el. La naiba, dacă a mai rezistat încă în picioare!” 

Străduindu-se să străbată din nou linia orizontului, încet, 
cu răbdare, reluă căutarea. Ştia, desigur, că nu toate 
bisericile au cupole vizibile, mai cu seamă cele mici şi 
retrase. Şi nu trebuia să uite că Roma se schimbase 
dramatic din secolul al XVII-lea, când bisericile erau, prin 
lege, cele mai înalte construcţii din oraş. Acum însă nu se 
vedeau decât blocuri de locuinţe, clădiri de birouri şi turnuri 
de televiziune. 

Pentru a doua oară, privirile sale scrutară întreaga linie a 
orizontului fără să zărească nimic. Nicio turlă. La distanţă, 
chiar la marginea Romei, cupola masivă a lui Michelangelo 
păta uşor lumina apusului. San Pietro. Vaticanul. Dintr-o 
dată, se pomeni întrebându-se ce-or face cardinalii şi dacă 


Garda Elvețiană reuşise să găsească antimateria. Ceva însă 
îi spunea că nu... şi că nici nu vor reuşi. 

Poemul îi veni din nou în minte şi îl analiză iarăşi atent, 
vers cu vers. „De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o 
gaură de drac.” Mormântul lui Sanzio îl găsiseră. „Misticele 
elemente-n cruciş în Roma se desfac.” Elementele mistice 
erau Pământul, Aerul, Focul şi Apa. „Calea de lumină-i 
aşternută, testul sfânt.” Calea lluminării era trasată de 
sculpturile lui Bernini. „Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce 
ţi-ai pus în gând.” 

Îngerul arăta spre sud-vest... 


— Treptele din faţă! exclamă Glick, făcând semne agitate 
prin parbrizul furgonetei BBCului. Se întâmplă ceva acolo! 

Macri îşi întoarse camera spre intrarea principală a 
bisericii. Într-adevăr, acolo se petrecea ceva. Jos, unul 
dintre indivizii cu alură de militar parcase un Alfa Romeo 
lângă trepte şi deschisese portbagajul. Acum, studia piaţa 
de parcă ar fi vrut să se asigure că nu are spectatori. 
Pentru o clipă, Macri se temu că i-a observat, dar privirile 
lui trecură mai departe. Aparent mulţumit, scoase o staţie 
de emisie-recepţie şi începu să vorbească. 

Instantaneu, o veritabilă armată ieşi din biserică. Aidoma 
unei echipe de fotbal american spărgând grămada, soldaţii 
formară o linie dreaptă în partea de sus a scării. Apoi, 
mişcându-se ca un zid uman, începură să coboare. In 
spatele lor, aproape complet ascunşi vederii, alţi patru 
soldaţi păreau că transportă ceva. Ceva greu. Dificil de dus. 

Glick se aplecă în faţă: 

— Crezi că fură ceva din biserică? 

Macri focaliză camera mai mult, folosind funcţia telefoto 
pentru a străpunge zidul viu, căutând o mică breşă pe 
undeva. „O frântură de secundă, se rugă ea. Un singur 
cadru. Atâta vreau.” Dar soldaţii se mişcau ca unul. „Hai 
odată!” Chinita menţinu camera asupra lor, răbdătoare, şi 
îşi primi răsplata din plin. Ca o ironie, individul mai vârstnic 
se împiedică. Doar pentru o clipă, însă era suficient. Macri 


îşi avea cadrul dorit. De fapt, vreo zece cadre. 
— Sună la redacţie, îi ceru lui Glick. Avem un cadavru. 


Mult mai departe, la CERN, Maximilian Kohler îşi dirijă 
scaunul spre biroul lui Leonardo Vetra. Cu o meticulozitate 
mecanică, începu să scotocească prin dosarele acestuia. 
Negăsind ce dorea, se mută în dormitor. Sertarul de sus al 
noptierei era încuiat. Kohler îl deschise cu un cuţit luat din 
bucătărie. 

Inăuntru găsi exact ceea ce căuta. 


72 


Langdon sări de pe primul palier al schelei şi îşi scutură 
praful de pe haine. Vittoria era alături. 

— N-ai avut noroc? 

Clătină din cap: 

— Au pus cadavrul în portbagaj. 

Langdon ridică privirea spre maşina pe a cărei capotă 
Olivetti şi un grup de soldaţi întinseseră o hartă: 

— Caută spre sud-vest? 

Vittoria încuviinţă: 

— Nu-i nicio biserică. De aici, prima peste care dai este 
San Pietro. 

Profesorul înjură. Cel puţin, ajunseseră amândoi la 
aceeaşi concluzie. Se apropie de Olivetti, iar soldaţii se 
traseră în lateral, făcându-i loc. 

— Nimic, spuse comandantul. Dar harta asta nu 
menţionează toate bisericile, ci doar pe cele mari. Cam 
cincizeci. 

— Noi unde suntem acum? 

Olivetti îi indică pe hartă Piazza del Popolo şi trasă o linie 
dreaptă exact spre sud-vest. Linia nu atingea, nici pe 
departe, vreunul din sumedenia de pătrăţele albe care 
indicau principalele biserici din Roma. Din păcate, 
principalele erau şi cele mai vechi... cele care existau şi în 
secolul al XVII-lea. 

— Trebuie să iau nişte decizii, spuse Olivetti. Sunteţi 
sigur în ceea ce priveşte direcţia? 

Langdon îşi aminti de degetul întins al îngerului, 
adrenalina pompându-i iarăşi intens în vine. 

— Da, domnule, foarte sigur! 

Comandantul ridică din umeri şi trasă din nou linia 
dreaptă. Aceasta trecea pe Podul Margherita, pe Via Cola di 
Rienzo, prin Piazza del Risorgimento, fără a atinge vreo 
biserică, până când se încheia brusc în mijlocul lui Piazza 


San Pietro. 

— Dar San Pietro ce are? întrebă unul dintre soldaţi, cu o 
cicatrice urâtă sub un ochi. Doar e o biserică! 

— Trebuie să fie un loc public, replică Langdon. Bazilica 
nu-i câtuşi de puţin un loc public astăzi. 

— Dar linia trece prin Piazza San Pietro, obiectă Vittoria. 
Piaţa e un loc public. 

— Da, dar acolo nu-s statui. 

— Dar nu cumva e un obelisc în mijloc? 

Vittoria avea dreptate. În centrul Piazza San Pietro se afla 
un obelisc egiptean. Langdon îl privi pe cel alături de care 
parcaseră ei. Piramida înălţată. „O coincidenţă ciudată”, îşi 
spuse şi alungă gândul. 

— Obeliscul de la Vatican n-a fost sculptat de Bernini, ci a 
fost adus în Roma de Caligula. Şi n-are nimic de-a face cu 
Aerul. În plus, poemul spune că elementele sunt răspândite 
prin Roma. Piazza San Pietro se află în Cetatea Vaticanului, 
nu în Roma. 

— Depinde pe cine întrebi, interveni unul dintre soldaţi. 

Langdon ridică ochii spre el: 

— Poftim? 

— Totdeauna a fost o chestiune controversată. Pe 
majoritatea hărților, Piazza San Pietro figurează în interiorul 
Vaticanului, dar fiindcă se află în afara zidurilor cetăţii, 
autorităţile romane o consideră de secole ca făcând parte 
din Roma. 

Profesorul nu mai auzise aşa ceva. 

— Glumeşti! spuse el. 

— Am menţionat acest lucru, reluă soldatul, numai 
fiindcă doamna Vetra şi comandantul nostru spuneau ceva 
despre o sculptură legată de aer. 

— Şi ştii dumneata că există o astfel de sculptură în 
Piazza San Pietro? 

— Nu chiar. Nu e tocmai o sculptură. Poate că nici nu e 
relevantă. 

— Spune totuşi, îl presă Olivetti. 

— Ştiu despre asta numai fiindcă de obicei sunt de gardă 


în piaţă, şi-i cunosc fiecare colţişor. 

— Sculptura, îl îndemnă Langdon. Cum arată? 

„Oare să fi îndrăznit //luminati atât de mult, încât să-şi 
amplaseze cel de-al doilea indiciu chiar lângă cea mai 
importantă biserica închinată Sfântului Petru? 

— Păi, trec pe lângă ea în fiecare zi. E în centru, chiar 
acolo unde arată linia de pe hartă. De asta m-am şi gândit 
la ea. Şi, cum spuneam, nu e tocmai o sculptură. E mai 
degrabă un... bloc. 

Olivetti începuse să înfurie: 

— Un bloc?! 

— Da, domnule. Un bloc de marmură încastrat în 
pardoseala  pieţii. La baza obeliscului. Dar nu e 
dreptunghiular. E eliptic. lar pe bloc e gravată imaginea 
unei pale de vânt. Soldatul tăcu pentru o clipă, apoi 
adăugă: Aer, cred, dacă e să folosim termeni tehnici. 

Langdon râmase cu ochii aţintiţi la tânărul soldat. 

— Un basorelief! exclamă brusc. 

Toate privirile se întoarseră spre el. 

— Basorelieful, explică profesorul, este cealaltă jumătate 
a sculpturii! 

„Sculptura este arta desprinderii formelor din material 
complet sau numai pe jumătate, în relief.” El însuşi scrisese 
această definiţie pe tablă ani de-a rândul. Basorelieful era, 
în esenţă, o sculptură bidimensională, precum stema de pe 
o monedă. Medalioanele lui Bernini din Capela Chigi erau 
un alt exemplu ilustrativ. 

— Bassorelievo? întrebă soldatul, folosind termenul 
italian. 

— Da, exact! Nu mă gândisem la asta! Blocul despre care 
vorbeşti dumneata este numit Vento Ponente, Vântul de 
Vest. Unii îi spun şi Respiro ai Dio. 

— "Răsuflarea lui Dumnezeu”? 

— Da. Aer! A fost sculptat şi amplasat aici de arhitectul 
iniţial! 

Vittoria îl privi derutată: 

— Dar credeam că Michelangelo a fost arhitectul! 


A 


— Michelangelo a proiectat bazilica. Dar Piazza San 
Pietro a fost concepută de Bernini! 

Când caravana celor patru Alfa Romeo ţâşni din Piazza 
del Popolo, nimeni nu remarcă şi furgoneta BBC care se 
furişa în spatele ei. 


73 


Gunther Glick călcase pedala de acceleraţie până la 
podea şi se Strecură abil prin trafic în urma celor patru 
maşini, traversând Tibrul pe Ponte Margherita. In mod 
normal, s-ar fi străduit să păstreze o distanţă apreciabilă, 
pentru a nu fi observat, dar acum abia reuşea să se ţină 
după ei. Tipii ăştia zburau! 

Macri stătea pe bancheta din spate, încheind o 
convorbire telefonică. Evident, cu Londra. Inchise şi-i strigă 
lui Glick, pentru a acoperi huruitul traficului: 

— Vrei întâi veştile bune sau pe cele rele? 

Gunther Glick îşi încreţi o sprânceanăa. Nimic nu era 
simplu când aveai de-a face cu redacţia: 

— Pe cele rele. 

— Şefi-s cătrăniţi fiindcă ne-am abandonat postul. 

— la te uită ce surpriză! 

— Şi cred că pontul nostru e o aiureală. 

— Evident! 

— Şeful m-a avertizat că te afli la doi paşi de un şut 
undeva. 

— Grozav! mârâi Glick. Şi veştile bune? 

— Au acceptat să vadă bucata noastră de peliculă. 

Mărâitul lui Glick se transformă într-o chicoteală. „Ei, o să 
vedem noi cine e la doi paşi de ce!” 

— Păi, dă-i drumul! îi spuse el Chinitei. 

— N-am cum să transmit ceva până când nu ne oprim ca 
să am o poziţie fixă. 

— Nu pot opri acum, spuse el, în vreme ce gonea pe Via 
Cola di Rienzo, virând brusc prin Piazza del Risorgimento. 

Macri îşi prinse laptopul la timp, căci începuse să alunece 
într-o parte. 

— Vezi să nu-mi spargi transmiţătorul, că altfel va trebui 
să ducem personal materialul la Londra! 

— Ţine-te bine, drăguță! Ceva îmi spune mie că aproape 


am ajuns. 

— Unde? 

Glick se holbă la cupola familiară ce apăruse drept în 
faţă: 

— Exact acolo de unde am plecat! răspunse el, zâmbind. 


Cele patru automobile se strecurau abil în traficul din 
jurul celebrei Piazza San Pietro. La un moment dat, se 
despărţiră înconjurând zona şi debarcând repede soldaţii în 
punctele stabilite. Aceştia se răspândiră în mulţimea de 
turişti şi reporteri, făcându-se imediat nevăzuţi. Unii 
pătrunseră în pădurea de coloane ce mărgineau piaţa, 
evaporându-se instantaneu. Privind prin parbriz, Langdon 
avea impresia că o plasă uriaşă se strânge în jurul zonei. 

Pe drum, Olivetti îi sunase pe oamenii săi de la Vattican, 
şi acum câţiva membri sub acoperire ai Gărzii Elveţiene 
patrulau neobservaţi în centrul pieţei, aproape de Vento 
Ponente. În vreme ce trecea în revistă spaţiul larg-deschis 
al pieţei, în mintea lui Langdon prinse formă o întrebare 
deja familiară: „Cum va proceda asasinul //l/uminati ca să 
scape nevăzut dintr-un asemenea loc? Cum o să aducă un 
cardinal printre atâţia oameni şi o să-l ucidă în văzul 
tuturor?” Se uită din nou la ceas. Era 20.54. Încă şase 
minute. 

Pe bancheta din faţă, Olivetti se întoarse spre Langdon şi 
Vittoria: 

— Vă duceţi împreună chiar pe locul plăcii sau al blocului 
astuia al lui Bernini, ori ce-o mai fi el. Acelaşi truc. Vă daţi 
drept turişti. Mă sunaţi dacă vedeţi ceva suspect. 

Inainte ca Langdon să poată răspunde, Vittoria îl prinse 
de mână şi-l trase afară din maşină. 

Soarele primăverii apusese deja dincolo de cupola 
bazilicii şi umbra masivă a acesteia acoperea jumătate din 
piaţă. Profesorul simţi un fior de gheaţă când, împreună cu 
Vittoria, pătrunse în zona întunecată şi răcoroasă. În timp 
ce se strecura prin mulţime, cerceta atent fiecare chip, 
întrebându-se dacă vreunul dintre ele nu era cumva al 


ucigaşului. Simţea mâna caldă a Vittoriei. 

In vreme ce traversau uriaşul spaţiul deschis, deveni 
conştient de efectul pe care Bernini intenţionase să-l redea 
- acela de a-i „copleşi pe toţi cei care intrau în piaţă”. El, 
unul, era, cu siguranţă, copleşit. „Copleşit şi flămând”, îşi 
dădu el seama, surprins că, într-un asemenea moment, 
trupul său mai putea încerca încă senzaţii atât de banale. 

— Spre obelisc? întrebă Vittoria mergând repede, dar 
fără a atrage atenţia. 

Incuviinţă, cotind spre stânga: 

— Cum stăm cu timpul? 

— Cinci minute. 

Ea nu mai spuse nimic, dar Langdon simţi cum îl strânge 
mai tare de mână. Arma era la locul ei, în buzunarul 
sacoului său şi spera că Vittoria n-are de gând s-o 
folosească. Nu şi-o putea imagina trăgând cu pistolul în 
mijlocul pieţei şi împrâştiindu-i creierii unui criminal sub 
ochii presei din întreaga lume. Pe de altă parte însă, un 
asemenea incident pălea în comparaţie cu înfierarea şi 
asasinarea unui cardinal în centrul aceleiaşi Piazza San 
Pietro. 

„Aerul, îşi spuse în sinea sa. Cel de-al doilea element al 
ştiinţei.” Incercă să-şi imagineze cum ar putea arăta 
ambigrama, ce metodă va folosi ucigaşul. Din nou, trecu 
repede în revistă întinderea de granit din faţa lui - un 
deşert înconjurat de gărzile elveţiene. Dacă Hassassin-ul 
chiar avea de gând să acţioneze aici şi acum, el, unul, nu-şi 
putea închipui cum ar putea scăpa neprins. 

In mijlocul pieţei trona obeliscul de 350 de tone pe care l- 
aadus Caligula din Egipt. Înalt de douăzeci şi patru de 
metri, avea obişnuitul vârf piramidal, pe care fusese fixată 
o cruce din fier. Era suficient de înalt pentru a prinde 
ultimele reflexe ale apusului, metalul scânteia şi atrăgea 
atenţia lumii asupra fragmentului din crucea Mântuitorului, 
închis în interiorul său. 

Două fântâni arteziene flancau obeliscul, într-o simetrie 
perfectă. Orice istoric al artei ştia că fântânile marcau 


punctele focale ale pieţei eliptice, dar aceasta era o 
ciudăţenie arhitecturală la care el nu se gândise niciodată 
până acum. Dintr-o dată, întreaga Romă părea să fie plină 
de elipse, piramide şi alte forme geometrice uimitoare. 

Se apropiaseră de obelisc şi Vittoria îşi încetini paşii. 
Expiră profund, de parcă l-ar fi îndemnat pe Langdon să se 
relaxeze o dată cu ea. Profesorul încercă să se calmeze, 
relaxându-şi umerii şi descleştându-şi maxilarele. 

Undeva, în jurul acestui obelisc îndrăzneţ amplasat în 
apropierea celei mai mari biserici a creştinătăţii, se afla cel 
de-al doilea altar al ştiinţei: Vento Ponente, un bloc de 
marmură cu suprafaţa eliptică, sculptat de Bernini. 


Gunther Glick pândea din umbra colonadei. În oricare 
altă zi, bărbatul cu sacou de tweed şi femeia cu pantaloni 
scurţi kaki nu i-ar fi atras deloc atenţia. Păreau nişte turişti 
obişnuiţi, care admirau priveliştea, dar astăzi însă nu era o 
zi ca oricare alta. Azi era o zi a ponturilor telefonice, a 
cadavrelor, a maşinilor fără numere de înmatriculare ce 
goneau sălbatic prin Roma şi a bărbaţilor eleganţi ce se 
căţărau pe schele în căutarea a Dumnezeu ştie ce. Aşa că 
Glick nu-şi lua ochii de la ei. 

Privi în cealaltă parte a pieţii şi o zări pe Macri. Stătea 
exact unde-i spusese el, dincolo de cei doi, urmărindu-i 
îndeaproape. În mâna ei camera video părea un accesoriu 
banal, dar cu toate că avea aerul unui reporter plictisit şi 
blazat, ieşea în evidenţă mai mult decât şi-ar fi dorit el. Era 
singurul reprezentant al presei în colţul acela de piaţă, şi 
inițialele BBCului imprimate pe cameră atrăseseră deja 
câteva priviri curioase. 

Banda pe care o trăsese mai devreme, cu cadavrul gol 
aruncat în portbagajul maşinii, rula acum la transmiţătorul 
video din furgonetă; Glick ştia că imaginile zburau chiar în 
aceste momente pe deasupra lor, în drum spre Londra. 
Oare ce vor spune cei din redacţie? 

Şi-ar fi dorit ca el şi Macri să fi ajuns la faţa locului mai 
devreme, înainte ca armata de băieţi în civil să fi intervenit. 


Aceeaşi armată se  infiltrase acum printre turişti şi 
supraveghea piaţa. In mod cert, ceva ieşit din comun avea 
să se întâmple. 

„Presa este mâna dreaptă a anarhiei”, afirmase ucigaşul. 
Glick nu putea să nu se întrebe dacă tocmai îşi ratase 
marea şansă. Privi toate maşinile presei din piaţă şi o văzu 
pe Macri urmărind cuplul misterios. Ceva îi spunea însă că 
şansele lui nu se sfârşiseră... 


74 


Langdon văzu ceea ce căutau pe când erau cu zece metri 
buni în urmă. Printre turiştii răzleţiţi, elipsa din marmură 
albă a lui Bernini se detaşa pe fondul cenușiu al cuburilor 
de granit care formau pardoseala pieţii. Părea că şi Vittoria 
o zărise, fiindcă palma i se încleştă pe degetele lui. 

— Relaxează-te! şopti Langdon. Fă chestia aia a ta cu 
piranha. 

Mâna ei mai slăbi din strânsoare. 

În vreme ce se apropiau, totul părea cât se poate de 
firesc în jurul lor. Turiştii rătăceau de colo-colo, grupuri de 
călugăriţe mergeau agale, o fetiţă hrănea porumbeii la 
baza obeliscului. 

Langdon se abţinu să nu se uite din nou la ceas. Ştia că 
era aproape nouă fix. 

Ajunseră chiar deasupra plăcii eliptice şi se opriră, aşa ca 
din întâmplare - doi turişti care admiră conştiincioşi un 
obiectiv de însemnătate medie. 

— Vento Ponente, citi Vittoria inscripţia de pe piatră. 

Langdon privi basorelieful şi îl încercă brusc o senzaţie de 
jenă. Nici atunci când îl văzuse în cărţile de artă, nici în 
numeroasele sale călătorii la Roma, niciodată semnificaţia 
plăcii sculptate nu i se păruse atât de evidentă ca în acest 
moment. 

Basorelieful avea o formă eliptică, aproape un metru 
lungime şi reprezenta o figură rudimentar schiţată - o 
ilustrare a Vântului de Miazănoapte în chip de înger. 
Pornind de la gura îngerului, Bernini trasase o pală de vânt 
ce sufla dinspre Vatican... „Răsuflarea lui Dumnezeu”. 
Acesta era tributul adus de Bernini celui de-al doilea 
element... Aerul... un zefir delicat zburând de pe buzele 
îngerului. Privind-o înmărmurit, Langdon îşi dădu seama că 
lucrarea avea o semnificaţie chiar mai profundă. Pala de 
aer era formată din cinci; jeturi distincte... Cinci! Mai mult 


decât atât, medalionul era flancat de două stele 
strălucitoare. Gândul profesorului zbură la Galilei. „Două 
stele, cinci jeturi, elipse, simetrie...” Se simţea gol pe 
dinăuntru. Capul îi vâjâia. 

Aproape imediat, Vittoria se puse în mişcare, trăgându-i 
departe de basorelief. 

— Cred că ne urmăreşte cineva, spuse ea. 

— Unde? 

Abia după ce parcurseră cam treizeci de metri îi 
răspunse, făcând un semn spre Vatican, de parcă i-ar fi 
arătat un element al cupolei. 

— Aceeaşi persoană s-a ţinut după noi prin toată piaţa. 

Cu un aer firesc, aruncă o privire peste umăr şi adăugă: 

— Este încă în spate. Nu te opri! 

— Crezi că-i Hassassin-ul? 

— Poate doar dacă //luminati angajează femei cu camere 
video BBC! 

Clopotele bazilicii îşi începură dangătul lor asurzitor, 
luându-i aproape prin surprindere. Sosise timpul. Se 
depărtaseră binişor de Vento Ponente, în încercarea de a 
scăpa de reporteră, dar acum erau nevoiţi să revină lângă 
basorelief. 

Pe fondul clopotelor care sunau, întreaga zonă părea 
întruchiparea liniştii. Turiştii se plimbau agale. Un cerşetor 
beat moţăia la picioarele obeliscului. Fetiţa încă mai hrănea 
porumbeii. Langdon se întrebă daca nu cumva prezenţa 
reporterei îl speriase pe criminal. „Greu de crezut”, îşi 
răspunse singur după ce îşi aminti făgăduiala acestuia: „Voi 
face din cardinalii voştri stele ale presei”. 

Când ecoul celei de-a noua lovituri se stinse, o linişte 
plăcută învălui piaţa. 

Apoi... fetiţa începu să tipe. 


75 


Langdon fu primul care ajunse lângă ea. Îngrozită, fetiţa 
încremenise arătând cu degetul la baza obeoliscului, unde 
un beţiv bătrân şi zdrenţăros căzuse pe trepte. Arăta 
mizerabil... fiind probabil unul dintre oamenii străzii din 
Roma. Parul cărunt îi atârna în şuviţe slinoase peste faţă, 
iar trupul îi era înfăşurat într-un fel de pânză murdară. 
Fetiţa o luă la fugă prin mulţime, ţipând în continuare. 

Repezindu-se spre vagabond, Langdon simţi cum îl 
prinde un val de spaimă. Pe zdrenţele omului se zărea o 
pată mare, întunecată, care continua să se extindă. Sânge. 
Sânge proaspăt. 

Apoi, totul păru că se întâmplă în aceeaşi frântură de 
secundă. 

Bătrânul se îndoi de la mijloc şi se aplecă în faţă. 
Langdon sări să-l sprijine, dar ajunse prea târziu. Trupul 
căzu, se rostogoli pe trepte şi ateriză pe pavajul de granit, 
cu faţa în jos. 

Nemişcat. 

Profesorul căzu în genunchi. Vittoria era lângă el. 
Mulțimea începuse să se apropie. 

Întinzând braţul, Vittoria puse două degete pe gâtul 
bătrânului. p 

— Are puls! spuse ea. Intoarce-l cu fața în sus. 

Langdon îl prinse de umeri şi îl întoarse. În mişcare, 
zdrenţele alunecară. Omul căzu ţeapăn pe spate. Chiar în 
mijlocul pieptului său gol se vedea o porţiune întinsă de 
carne arsă. 

Vittoria icni şi se trase înapoi. 

Profesorul încremeni, prins undeva între groază şi greață. 
Simbolul era de o terifiantă simplitate. 


i! 
- 

— Air, „Aer” bâigui Vittoria. El e! 

Gărzile elveţiene se iviră parcă de nicăieri, în timp ce 
strigau ordine şi alergau după un asasin nevăzut. 

În apropiere, un turist povestea cum, cu numai câteva 
minute în urmă, un individ cu tenul măsliniu fusese atât de 
amabil şi-l ajutase pe bietul bătrân, care abia se târa, să 
traverseze piaţa... şi chiar se aşezase pentru o clipă alături 
de el pe trepte, înainte de a se pierde în mulţime. 

Vittoria smulse zdrenţele de pe abdomenul omului şi 
văzu două răni adânci de o parte şi de alta a simbolului ars, 
chiar sub cutia toracică. Îi dădu capul pe spate şi începu să- 
i facă respiraţie gură la gură. Profesorul nu era câtuşi de 
puţin pregătit pentru cele ce au urmat. Când Vittoria suflă 
aer în pieptul omului, din cele două răni se auzi un şuierat 
şi sângele ţâşni în stropi fini, ca un jet pe care-l aruncă 
balenele. Lichidul sărat îl izbi pe Langdon drept în faţă. 

Vittoria se opri şocată: 

— Plămânii... Îi sunt... perforaţi! 

Langdon îşi şterse sângele de pe faţă şi privi cele două 
răni.  Perforaţiile  gâlgâiau. Plămânii cardinalului erau 
distruşi. Omul murise. 

Vittoria acoperi cadavrul. 7 

Profesorul rămase locului, privind dezorientat în jur. In 
clipa aceea, o văzu. Femeia care îi urmărise ceva mai 
devreme, şedea ghemuită, nu departe. Pe umărul ei, 
camera video era în funcţiune. Îi surprinse privirile. 
Langdon îşi dădu seama că filmase tot. O fracțiune de 
secundă mai târziu, ca o pisică, femeia dispăru. 


76 


Chinita Macri o luase la picior. Tocmai filmase reportajul 
vieţii ei. 

Camera video atârna greu, împiedicând-o în fuga ei 
disperată de-a latul imensei Piazza San Pietro prin 
mulţimea de gură-cască. Toată lumea părea că merge în 
direcţia opusă ei... spre locul cu pricina. Macri încercă să 
ajungă cât de departe putea. Bărbatul cu sacou de tweed o 
văzuse şi acum îşi dădea seama că şi alţii o urmăreau - 
oameni pe care nu-i vedea, dar care se apropiau de ea, 
prinzând-o ca într-o plasă. 

Încă nu-şi revenise după imaginile pe care tocmai le 
înregistrase. Oare mortul chiar era cine credea ea că e? 
Deodată, pontul primit de Glick nu mai părea doar o 
aiureală. 

În vreme ce alerga spre furgoneta BBCului, un tânăr cu 
alură de militar apăru brusc în faţa ei. Ochii li se întâlniră şi 
amândoi rămaseră pentru o clipă nemişcaţi. Apoi tânărul 
duse fulgerător la gură un aparat, vorbi în el şi apoi făcu un 
pas spre ea. Macri se roti în loc şi ţâşni înapoi în mulţime, 
cu inima bâtându-i să-i spargă pieptul. 

În timp ce se strecura prin grămada de trupuri umane, 
scoase caseta înregistrată din aparat. „Celuloid de aur”, îşi 
spuse, ascunzând-o la spate, sub cureaua pantalonilor, şi 
lăsându-şi poalele bluzei pe deasupra. Pentru prima dată în 
viaţă, îi părea bine că avea câteva kilograme în plus. „Glick, 
unde mama dracului eşti?!” 

Alt soldat apăru în stânga ei. Ştiu că nu mai are mult 
timp şi se pierdu din nou în mulţime. Scoase o casetă nouă 
din geantă, o introduse în cameră. Apoi începu să se roage. 

Mai avea vreo treizeci de metri până la furgonetă, când 
doi indivizi se înfiinţară în faţa ei, cu braţele încrucişate pe 
piept. Nu mai avea unde să fugă. 

— Filmul, îi ceru unul. Acum! 


Macri se trase înapoi şi îşi apăra camera cu braţele. 

— Nici gând! 

Unul din indivizi îşi trase haina într-o parte şi îi arătă un 
revolver. 

— Bine, împuşcă-mă! replică Chinita, uimită şi ea de 
îndrăzneala pe care o avea în glas. 

— Filmul! repetă celălalt. 

„Unde mama dracului e Glick?!” Macri bătu din picior şi 
strigă cât o ţinea gura: 

— Sunt cameraman profesionist şi lucrez pentru BBC! 
Conform Articolului 12 al Legii Presei Libere, acest film este 
proprietatea BBC! 

Dar indivizii nu se clintiră. Cel cu arma se apropie de ea: 

— lar eu sunt locotenent al Gărzii Elveţiene şi, conform 
Sfintei Doctrine a teritoriului pe care te afli acum, am drept 
de percheziţie şi de confiscare. 

Trecătorii începuseră să se îmbulzească în jurul lor. Macri 
continua să strige cât o ţinea gura: 

— N-am să-ţi dau caseta din acest aparat cu niciun chip, 
fără să vorbesc mai întâi cu redacţia mea din Londra! Aşa 
că îţi sugerez... 

Soldaţii se săturaseră. Unul îi smulse camera din mână. 
Celălalt o apucă de braţ şi o răsuci cu faţa spre Vatican. 

— Grazie, spuse el, împingând-o printre spectatorii de 
ocazie. 

Femeii nu-i mai rămăsese decât să se roage să n-o 
percheziţioneze şi să găsească prima casetă. Dacă ar fi 
reuşit să ascundă filmul suficient de mult timp pentru a... 

Deodată, incredibilul se petrecu. Cineva din mulţime o 
pipăia pe sub bluză şi Macri simţi cum caseta de la brâu 
dispare. Se răsuci în loc, dar îşi înghiţi strigătul. In spatele 
ei, un Gunther Glick cu răsuflarea tăiată îi făcu ştrengăreşte 
cu ochiul şi se făcu nevăzut printre turişti. 


77 


Robert Langdon se împletici în baia situată lângă biroul 
papei şi-şi şterse sângele de pe faţă şi buze. Nu era sângele 
lui, ci al cardinalului Lamasse, care tocmai murise în 
mijlocul Piazza San Pietro. „Sacrificii ale fecioarelor pe 
altarele ştiinţei.” Până acum, Hassassin-ul îşi puse în 
practică ameninţarea punct cu punct. 

Langdon se simţea stors de puteri; avea ochii încercănaţi 
şi barba începuse să-i întunece obrazul. Baia era luxoasă şi 
imaculată: marmură neagră şi robinete de aur, prosoape de 
bumbac şi săpunuri parfumate. 

Profesorul încercă să-şi alunge din minte simbolul înfierat 
pe trupul cardinalului. Aer! imaginea nu voia să dispară. 
Văzuse aceste ambigrame încă de când se trezise, 
dimineaţă... şi ştia că mai urmau încă două. 

Afară se auzeau voci: Olivetti, şambelanul şi căpitanul 
Rocher discutau despre ce era de făcut în continuare. 
Căutarea  antimateriei nu dăduse deocamdată niciun 
rezultat. Existau două posibilități: ori soldații nu 
observaseră conteinerul, ori intrusul pătrunsese în Vatican 
mult mai adânc decât putea să-şi imagineze comandantul. 

Langdon se şterse pe mâini şi pe faţă, apoi se întoarse şi 
căută un pisoar. Nu era niciunul. Doar un vas de WC 
obişnuit, al cărui capac îl ridică. 

In vreme ce-şi elibera trupul de o tensiune în plus, un val 
de sfârşeală îi înmuie picioarele. Emoţiile ce i se 
învălmăşeau în piept erau atât de multe, de diferite! Era 
obosit, nemâncat şi nedormit, bâjbâind pe Calea lluminării, 
traumatizat de două crime oribile. lar posibilul epilog al 
acestei drame îl îngrozea din ce în ce mai mult. 

„Gândeşte-te!” îşi spuse. Dar mintea-i era goală. 

Când trase apa, îşi dădu brusc seama de un lucru: „Asta-i 
WC-ul papei! M-am uşurat în WC-ul papei!” Nu reuşi să-şi 
oprească un chicot. „Tronul sfânt!” 


78 


În Londra, un tehnician al BBCului scoase o casetă video 
din receptorul conectat la antena satelit şi o luă la fugă. 
Dădu buzna în biroul redactorului-şef, puse caseta în 
aparatul video şi apăsă butonul de pornire. 

In vreme ce banda se derula, tehnicianul îi povesti şefului 
despre discuţia pe care tocmai o avusese cu Gunther Glick, 
care îl sunase din Vatican. În plus, căutase în arhiva foto a 
BBC şi aflase identitatea victimei din Piazza San Pietro. 

Când redactorul-şef ieşi din biroul său, în redacţie încetă 
brusc orice activitate. 

— In cinci minute intrăm în direct! strigă el. Pregătiţi 
transmisia! Coordonatori media, puneţi mâinile pe 
telefoane! Avem o ştire şi o vindem! Şi avem şi imagini! 

Coordonatorii îşi înhăţară agendele telefonice: 

— Durata filmului? întrebă unul. 

— Treizeci de secunde, răspunse şeful. 

— Conţinutul? 

— Omucidere în direct. 

Coordonatorii păreau deja mai entuziasmați. 

— Mod de difuzare şi preţ de licenţiere? 

— Un milion de dolari SUA licenţa. 

Capetele tresăriră: 

— Ce?! 

— M-aţi auzit! Vreau numai vârfurile: CNN, MSNBC şi cei 
trei mari! Oferiţi un forşpan. Cu cinci minute înainte ca BBC 
să-şi înceapă difuzarea. 

— Da' ce dracu' s-a întâmplat? întrebă cineva. L-au jupuit 
de viu pe premier? 

Redactorul-şef clătină din cap: 

— Ceva chiar mai bun! 


Exact în acea clipă, undeva în Roma, Hassassin-ul se 
bucura de un scurt moment de odihnă într-un fotoliu 


confortabil. Privi cu admiraţie încăperea legendară în care 
ajunsese. „Mă aflu în Biserica lluminării, îşi spuse, bârlogul 
Illuminati”. Îi venea greu să creadă că, după atâtea secole, 
acesta încă mai exista. 

Conştiincios, îi telefonă apoi reporterului BBC cu care 
vorbise şi mai devreme. Era timpul. Lumea încă nu aflase 
cea mai cutremurătoare dintre veşti. 


79 


Vittoria Vetra sorbea dintr-un pahar cu apă şi ronţăia 
absentă câteva brioşe oferite de unul dintre membrii Gărzii 
Elveţiene. Ştia că trebuie să mănânce, dar nu avea poftă. 
Biroul papei era un furnicar în care se încrucişau frânturi de 
conversații tensionate. Căpitanul Rocher, comandantul 
Olivetti şi alţi şase soldaţi evaluau pagubele şi pregăteau 
strategia pentru următoarea mişcare. 

Robert Langdon stătea alături şi privea pe fereastră, spre 
Piazza San Pietro. Părea frânt. Vittoria se apropie de el: 

— Ai vreo idee? 

El clătină din cap: 

— O brioşă? 

Chipul lui păru să se lumineze la vederea mâncării: 

— La naiba, da! Mulţumesc. 

Le devoră într-o secundă. Discuţiile din spatele lor 
încetară brusc atunci când în încăpere intră camerlengo 
Ventresca, însoţit de două gărzi. „Dacă şambelanul arăta 
stors de puteri înainte, îşi spuse Vittoria, acum pare gol de- 
a binelea.” 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă acesta pe Olivetti. 

Din expresia lui, se vedea clar că ştia deja ce s-a 
întâmplat. 

Comandantul îl informă sec, cu precizia şi răceala 
militarului care prezintă situaţia pierderilor: 

— Cardinalul Ebner a fost găsit mort în Biserica Santa 
Maria del Popolo, imediat după ora opt. A fost sufocat şi 
înfierat cu ambigrama „Pământ”. Cardinalul Lamasse a fost 
ucis în Piazza San Pietro, cu zece minute în urmă. A murit în 
urma unor perforaţii ale toracelui. A fost înfierat cu 
ambigrama „Aer”. Ucigaşul a scăpat de fiecare dată. 

Şambelanul traversă încăperea şi se aşeză greoi la biroul 
papei, cu fruntea plecată. 

— Dar cardinalii Guidera şi Baggia mai sunt încă în viaţă. 


Capul şambelanului zvâcni în sus; privirea îi era 
îndurerată. 

— Aceasta este singura noastră consolare? Doi cardinali 
au fost asasinați, comandante! lar ceilalţi doi nu vor mai 
avea mult de trăit, dacă nu-i găsiţi. 

— Îi vom găsi! Am speranţe. 

— Speranţe? Dar până acum aţi dat greş! 

— Greşit! Am pierdut două bătălii, signore, dar vom 
câştiga războiul. //luminati aveau de gând să transforme 
această noapte într-un circ mediatic. Până acum, le-am 
dejucat planurile. Trupurile ambilor cardinali au fost 
recuperate fără niciun fel de incidente. În plus, căpitanul 
Rocher m-a informat că s-au înregistrat progrese excelente 
în localizarea antimateriei. 

Căpitanul Rocher făcu un pas înainte. Vittoria îşi spuse că 
are o înfăţişare mai umană decât colegii săi - riguros, dar 
nu chiar atât de rigid. Vocea lui era sentimentală şi 
cristalină, ca sunetul unei viori. 

— Sper că vom localiza conteinerul în decurs de o oră, 
signore! 

— Căpitane, replică şambelanul, iartă-mă dacă par 
pesimist, însă am impresia că de fapt căutarea în Vatican ar 
dura mult mai mult timp decât avem la dispoziţie. 

— O percheziţie completă, da. Însă după evaluarea 
situaţiei, sunt îndreptăţit să cred că recipientul cu 
antimaterie este amplasat într-una dintre zonele albe - 
acele sectoare ale Vaticanului care sunt accesibile 
publicului larg: muzeele şi bazilica San Pietro, de exemplu. 
Am întrerupt deja alimentarea electrică în aceste zone şi în 
prezent efectuăm cercetarea. 

— Intenţionaţi să verificaţi doar un mic procent din 
suprafaţa Vaticanului? 

— Da, signore. Este foarte puţin probabil ca un intrus să 
fi avut acces în zonele interioare ale cetăţii. Faptul că acea 
cameră video a fost furată dintr-o zonă publică - o scară 
într-unui din muzee - sugerează că intrusul a avut acces 
limitat. Prin urmare, nu a putut decât să reamplaseze 


camera şi antimateria într-o altă zonă publică. Exact asupra 
acestor zone ne concentrăm şi noi căutările. 

— Dar intrusul a răpit patru cardinali! Acest lucru indică, 
în mod cert, o infiltrare mult mai profundă decât am fi 
crezut. 

— Nu neapărat. Să nu uităm că Sfinţiile Lor şi-au petrecut 
astăzi o mare parte a timpului în muzee şi în San Pietro, 
admirându-le pe îndelete în lipsa aglomerației obişnuite. 
Probabil că au fost răpiți dintr-una dintre aceste zone. 

— Şi cum au fost scoşi în afara zidurilor cetăţii? 

— Încă nu ne-am dat seama. 

— Înţeleg. // Camerlengo răsuflă adânc, se ridică şi se 
apropie de Olivetti: Comandante, aş vrea să-mi prezentaţi 
planul de rezervă pentru evacuare. 

— Încă mai lucrăm la el, signore! Între timp, am 
încredere în căpitanul Rocher că va localiza conteinerul. 

Rocher îşi lovi călcâiele milităreşte, încântat de votul de 
încredere acordat: 

— Oamenii mei au cercetat deja două treimi din 
suprafaţa zonelor albe. Suntem convinşi că vom reuşi. 

Şambelanul nu părea să  împărtăşească aceeaşi 
încredere. 

În acel moment, în birou intră soldatul cu cicatricea urâtă 
sub ochi, ţinând în mână o mapă de lucru şi o hartă. Se 
apropie de Langdon: 

— Domnule Langdon, am informaţia pe care aţi solicitat-o 
despre Vento Ponente. 

— Bun, replică el, înghițind o bucată de brioşă. Hai să ne 
uităm! 

Ceilalţi îşi continuară discuţia, profesorul şi soldatul 
întinseră harta pe biroul papei, iar Vittoria li se alătură. 

— Aici suntem noi, spuse soldatul în timp ce arăta Piazza 
San Pietro. Linia centrală a jetului de aer de pe Vento 
Ponente se îndreaptă spre est, în direcţia opusă 
Vaticanului. 

Şi tânărul trasă o linie cu degetul din piaţă, peste Tibru, 
până în inima Romei străvechi. 


— După cum vedeţi, adăugă el, linia străbate aproape 
întreaga suprafaţă a oraşului. In apropierea ei se află 
aproximativ douăzeci de biserici catolice. 

— Douăzeci?! 

— Poate chiar mai multe. 

— Şi este vreuna dintre ele exact pe linie? 

— Unele par mai aproape de ea decât altele, dar 
translatarea cu precizie pe hartă a direcţiei sugerate de 
Vento Ponente nu este sigură. 

Langdon privi pentru o clipă Piazza San Pietro, apoi se 
încruntă, frecându-şi bărbia. 

— Dar ce-i cu focul? Există în vreuna dintre biserici o 
sculptură a lui Bernini care să aibă ceva de-a face cu focul? 

Tăcere. 

— Dar obeliscuri? Există vreo biserică situată lângă un 
obelisc? 

Soldatul privi din nou harta. 

Vittoria zări o rază de speranţă în ochii profesorului şi îşi 
dădu seama la ce se gândeşte. „Are dreptate!” Primele 
două indicii fuseseră amplasate în sau în apropierea unei 
pieţe în care se găsea un obelisc. Poate că obeliscurile erau 
un fel de temă recurentă. Piramide înălțate ce trasau Calea 
lluminării... Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea 
mai logic... patru jaloane ce se ridicau deasupra Romei 
pentru a marca altarele ştiinţei. 

— Poate exagerez, spuse Langdon, dar ştiu că multe 
dintre obeliscurile din Roma au fost ridicate sau mutate în 
vremea lui Bernini. N-am nicio îndoială că el a avut un rol în 
amplasarea lor. 

— Sau, interveni Vittoria, poate că a aşezat indiciile lângă 
obeliscurile deja existente. 

— Poate. 

— Veşti proaste! anunţă soldatul. Nu e niciun obelisc pe 
această linie. Nici măcar undeva prin apropiere. Nimic. 

Langdon oftă. 

Vittoria îşi plecă fruntea. Crezuse că e o idee bună. Se 
părea însă că nu va fi chiar atât de uşor pe cât speraseră. 


Încercă totuşi să nu-şi piardă speranţa. 

— Robert, gândeşte-te! Trebuie să ştii o statuie a lui 
Bernini care să aibă vreo legătură cu focul! Orice! 

— Crede-mă, m-am gândit. Bemini a fost însă extrem de 
prolific... Sute de lucrări... Speram ca Vento Ponente să 
indice o singură biserică şi astfel să-mi cadă fisa. 

— Fuoco, insistă Vittoria. Foc. Nu-ţi spune nimic? 

Profesorul ridică din umeri, neputincios: 

— Doar celebrele lui schiţe pentru Artificii, dar astea nu 
ţin de sculptură şi se află în Leipzig, în Germania! 

— Şi eşti sigur că răsuflarea indică direcţia? 

— Ai văzut şi tu basorelieful, Vittoria! Reprezentarea era 
perfect simetrică. Unica indicație care arată direcţia este 
răsuflarea. 

Vittoria ştia că avea dreptate. 

Ca să nu mai menţionez, adăugă el, că răsuflarea pare 
alegerea corectă şi dacă ţinem seama că Vento Ponente 
simbolizează Aerul. 

Ea încuviinţă. „Deci, urmăm răsuflarea. Dar unde?” 

Olivetti se apropie de ei: 

— V-aţi dat seama? 

— Sunt prea multe biserici, răspunse soldatul. Peste 
douăzeci. Presupun că am putea amplasa câte patru 
oameni la fiecare... 

— Lasă-o baltă! îl întrerupse comandantul. L-am ratat pe 
individ de două ori atunci când ştiam foarte bine unde să-l 
găsim. O desfăşurare masivă de forţe ar însemna să lăsăm 
Vaticanul neprotejat şi să renunţăm la căutarea 
antimateriei. 

— Avem nevoie de o carte de referinţe, spuse Vittoria. Un 
index al lucrărilor lui Bernini. Dacă o să citim titlurile, poate 
ne dăm seama. 

— Nu ştiu, replică Langdon. Dacă este o lucrare pe care 
Bernini a realizat-o special penru ///uminati, poate fi foarte 
puţin cunoscută. E posibil nici să nu apară în carte. 

Vittoria nu voia să creadă aşa ceva: 

— Celelalte două sculpturi sunt renumite. Ai auzit şi de 


una, şi de cealaltă. 

— Mda. 

— Dacă ne uităm în indexul de lucrări după cuvântul 
„foc”, poate vom găsi o statuie amplasată în direcţia cea 
bună. 

Profesorul părea convins acum că ideea ei merita pusă în 
practică şi se întoarse spre Olivetti: 

— Am nevoie de o listă cu toate lucrările lui Bernini. 
Bănuiesc că n-aveţi pe aici vreun album Bernini, nu-i aşa? 

— Un album? 

— Mă rog, orice listă. Dar în Musei Vaticani? Acolo trebuie 
să fie referinţe despre Bernini! 

Soldatul cu cicatricea se încruntă: 

— Energia electrică în muzeu a fost oprită şi sala 
documentelor este uriaşă. Fără angajaţii de acolo care să 
vă îndrume... 

— Lucrarea asta a lui Bernini, interveni Olivetti, să fi fost 
realizată pe când sculptorul lucra aici, la Vatican? 

— Cu certitudine, da. Bernini a creat aici aproape toate 
operele lui - şi mai mult ca sigur în perioada conflictului 
dintre Biserică şi Galilei se afla în acest loc. 

— Atunci există şi alte referinţe. 

Vittoria simţi o undă de optimism: 

— Unde? g 

Comandantul însă nu îi răspunse. Işi trase subalternul 
într-o parte şi-i vorbi în şoaptă. Deşi nu părea foarte 
convins, acesta înclină capul, supus. Când scurta discuţie 
luă sfârşit, soldatul se întoarse spre Langdon: 

— Pe aici, vă rog, domnule Langdon! Este nouă şi 
cincisprezece minute. Va trebui să ne grăbim. 

Şi se îndreptară spre uşă. 

Vittoria se luă după ei: 

— Vin şi eu. 

Olivetti o prinse însă de braţ: 

— Nu, doamnă Vetra. Trebuie să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

Tonul lui nu lăsa loc de refuz. Profesorul ieşise deja din 


încăpere. Când o luă de-o parte, chipul comandantului 
părea împietrit. Insă nu mai apucă să-i spună despre ce era 
vorba; staţia de emisie-recepţie de la brâul lui începu să 
pârâie sonor: 

— Comandante? 

Toate capetele se întoarseră spre ei. 

Vocea de la aparat era îngheţată: 

— V-aş sugera să daţi drumul la televizor. 


80 


Când părăsise Arhivele Secrete, cu numai două ore în 
urmă, Langdon nu-şi imaginase că le va mai revedea. 
Acum, gâfâind după ce alergase tot drumul împreună cu 
escorta sa din Gărzile Elveţiene, intră din nou în clădire. 

Soldatul cu cicatricea urâtă îl conduse printre şirurile de 
galerii transparente. Liniştea de aici părea acum mai 
amenințătoare decât prima dată şi profesorul răsuflă 
oarecum uşurat când tânărul îi vorbi. 

— Pe aici, cred, spuse el şi îl conduse spre capătul sălii, 
unde un şir de vitrine mici mărgineau peretele. Soldatul citi 
titlurile înscrise şi arătă spre unul dintre ele: 

— Da, aici este. Chiar acolo unde mi-a spus comandantul. 

Langdon citi: ATTIVI VATICANI. „Activele Vaticanului?” 
Parcurse rapid lista conţinutului. Proprietăţi imobiliare... 
valori mobiliare, Banca Vaticanului... antichităţi... şi 
continua. 

— Documentaţie despre toate activele Vaticanului, 
explică soldatul. 

Langdon privi rafturile vitrinei. „lisuse!” Chiar şi pe 
întuneric se vedea că erau ticsite. 

— Comandantul a spus că toate lucrările realizate de 
Bernini sub patronajul Vaticanului sunt trecute aici, ca 
active. 

Profesorul încuviinţă şi îşi dădu seama că Olivetti 
avusese probabil dreptate. Pe vremea lui Bernini, întreaga 
creaţie realizată de un artist sub patronajul papei devenea, 
prin lege, proprietate a Vaticanului. Era mai degrabă 
feudalism decât patronaj real, dar artiştii de frunte o 
duceau bine şi rareori se plângeau de acest lucru. 

— Inclusiv lucrările amplasate în biserici aflate în afara 
Vaticanului? 

Soldatul îi aruncă o privire ciudată: 

— Desigur! Toate bisericile catolice din Roma sunt 


proprietatea Vaticanului. 

Langdon privi lista din mâna sa, pe care erau înscrise 
numele celor aproximativ douăzeci de biserici situate pe 
linia ce pornea de la Vento Ponente. Al treilea altar al 
ştiinţei se afla într-una dintre ele şi Langdon spera că-şi va 
da seama la timp în care anume. În alte circumstanţe, i-ar fi 
plăcut să cerceteze pe îndelete fiecare biserică în parte. Din 
păcate însă, avea la dispoziţie doar douăzeci de minute 
pentru a afla ce dorea - biserica în care se afla un opera 
închinată focului. 

Porni spre uşa electronică rotativă a galeriei. Soldatul nu- 
| urmă şi Langdon sesiză o uşoară ezitare. 

— Aerul este acceptabil, spuse zâmbind. Rarefiat, dar 
respirabil. 

— Mi s-a ordonat să vă conduc până aici şi apoi să mă 
întorc imediat la centru. 

— Pleci?! 

— Da. Membrii Gărzii Elveţiene nu au voie în interiorul 
arhivelor, dar deja am încălcat protocolul însoţindu-vă până 
aici. Comandantul mi-a atras atenţia asupra acestui lucru. 

— Ai încălcat protocolul?! 

„La naiba, omul ăsta are idee ce se petrece azi aici?!” 

— Dar de partea cui este afurisitul dumitale de 
comandant? izbucni el. 

Orice expresie amicală dispăru de pe figura soldatului. 
Cicatricea de sub ochi începu să i se zbată. Omul se 
mulţumi să-l privească tăcut şi dintr-o dată părea să arate 
la fel ca Olivetti. 

— Îmi cer scuze, spuse Langdon, regretând comentariul. 
Doar că... mi-ar prinde bine o mână de ajutor. 

Militarul nu clipi: 

— Am fost antrenat să-mi urmez ordinele. Nu să le discut. 
După ce veţi găsi ceea ce căutaţi, luaţi imediat legătura cu 
comandantul. 

— Dar unde-i voi găsi? bâigui profesorul, siderat. 

Soldatul îşi scoase de la brâu staţia de emisie-recepţie şi 
o depuse pe măsuţa din apropiere. 


— Canalul unu. 
Şi dispăru în întuneric. 


81 


Televizorul din biroul papei era un Hitachi cu ecran de 
mari dimensiuni, închis într-un dulap încastrat în perete 
care avea uşile deschise acum. Toţi cei din încăpere se 
strânseră în jur. Vittoria veni mai aproape. Pe ecran apăru o 
tânără reporteră, cu par negru şi ochi Catifelaţi, ca de 
căprioară. 

— Pentru ştirile MSNBC, Kelly Horan-jones transmite în 
direct din Cetatea Vaticanului. 

În fundal se zărea San Pietro; bazilica era filmată pe 
timpul nopţii, cu toate luminile aprinse. 

— Ba nu sunteţi deloc în direct! izbucni Rocher. Astea-s 
imagini vechi! În bazilică luminile sunt stinse. 

Olivetti şuieră la el să tacă. 

Reportera continua, cu o voce care părea încordată: 

— Evenimente tulburătoare în cadrul alegerilor pentru un 
nou papă. Deţinem informaţii conform cărora doi membri ai 
Colegiului Cardinalilor au fost asasinați în Roma. 

Olivetti înjură printre dinţi. 

La uşă îşi făcu apariţia un soldat care gâfâia: 

— Comandante, centrala telefonică este asaltată de 
apeluri. Ni se cere o poziţie oficială privind... 

— Deconectează.-i, replică Olivetti, fără a-şi lua ochii de la 
ecran. 

— Dar, comandante... 

— Du-te! 

Soldatul plecă. 

Vittoriei i se păru că şambelanul ar fi vrut să spună ceva, 
dar se abţinuse şi se mulţumi să-i arunce comandantului o 
privire lungă şi grea, înainte de a se întoarce spre televizor. 

MSNBC difuza acum imagini filmate: membri ai Gărzii 
Elveţiene transportau cadavrul cardinalului Ebner pe scările 
de la Santa Maria del Popolo şi apoi îl urcau într-un 
automobil Alfa Romeo. Imaginile îngheţară şi obiectivul 


focaliză pe trupul gol al cardinalului, vizibil pentru o 
secundă înainte de a fi urcat în portbagajul maşinii. 

— Cine dracu' a filmat asta? întrebă Olivetti. 

Reportera MSNBC îşi continua relatarea: 

— Se crede că acesta este trupul cardinalului Ebner din 
Frankfurt, Germania. lar cei care scot cadavrul din biserică 
sunt, se pare, membri ai Gărzii Elveţiene. 

Reportera părea că face eforturi serioase pentru a se 
arăta impresionată. În vreme ce îşi continua relatarea, 
obiectivul focaliză pe figura ei, care deveni şi mai sumbră. 

— MSNBC ar dori să-şi avertizeze telespectatorii că 
imaginile care urmează sunt extrem de sugestive şi nu sunt 
recomandate tuturor categoriilor de public. 

Vittoria pufni iritată de aşa-zisa îngrijorare a postului 
pentru sensibilitatea  telespectatorilor,  nelăsându-se 
înşelată de acest avertisment care nu era altceva decât o 
incitare vădită; după o astfel de promisiune, nimeni nu mai 
schimba postul. 

— Repet, aceste imagini pot fi şocante pentru anumiţi 
telespectatori. 

— Ce imagini? întrebă Olivetti. Tocmai ce au arătat... 

Pe ecran apăru un cuplu ce se deplasa prin mulţimea din 
Piazza San Pietro. Vittoria recunoscu imediat cuplul: ea şi 
Robert. În colţul ecranului, peste imagine era suprapus un 
scurt text: „Prin amabilitatea BBC”. Un clopoțel începu să 
sune în mintea ei. 

— Oh, nu! exclamă ea cu glas tare. Oh... nu! 

Şambelanul privi în jur, confuz, şi se întoarse spre 
Olivetti: 

— Parcă spuneai că ai confiscat banda! 

Brusc, la televizor se auzi ţipătul unui copil; o fetiţă arăta 
cu degetul spre ceea ce părea a fi un cerşetor însângerat. 
Robert Langdon intră brusc în cadru, în timp ce se apropia 
de fetiţă. 

În biroul papei, nimeni nu mai scotea un cuvânt, toată 
lumea privea îngrozită drama ce li se desfăşura în faţa 
ochilor. Trupul cardinalului căzu pe pavaj, cu faţa în jos. 


Apăru şi Vittoria care striga ceva. Era sânge peste tot. O 
arsură urâtă. O sinistră şi ratată încercare de a administra 
victimei primul ajutor. 

— Această uluitoare filmare, spunea reportera, a fost 
realizată cu numai câteva minute în urmă în Piazza San 
Pietro din Roma. Sursele noastre susţin că acesta este 
trupul cardinalului Lamasse, din Franţa. De ce era 
cardinalul astfel îmbrăcat şi de ce nu se afla în sânul 
conclavului rămâne încă un mister. Până în acest moment, 
Vaticanul a refuzat orice comentarii. 

Şi imaginile începură să se deruleze din nou. 

— Am refuzat să comentăm? mârâi Rocher. Aşteptaţi 
numai un minut! 

Reportera continua să vorbească: 

— Deşi MSNBC nu a confirmat încă motivul atacului, 
sursele noastre susţin că responsabilitatea pentru aceste 
asasinate a fost revendicată de un grup autointitulat 
IIluminati. 

— Ce?! explodă Olivetti. 

— ... Puteţi afla mai multe despre ///uminati dacă vizitaţi 
site-ul nostru... 

— Non é posibile! declară comandantul şi schimbă 
canalul. 

Aici, crainicul de limbă spaniolă comenta: 

— Un cult satanic numit ///luminati, despre care unii 
istorici credeau... 

Olivetti începu să apese la întâmplare butoanele 
telecomenzii. Toate posturile transmiteau în direct. 
Majoritatea, în limba engleză. 

— ... Garda Elvețiană scoțând un cadavru dintr-o biserică, 
puţin mai devreme în această seară. Se crede că trupul 
este cel al cardinalului... 

— ... Luminile în bazilică şi în muzeu sunt stinse, ceea ce 
lasă loc unor speculaţii privind... 

— ... Vom discuta cu specialistul în teoria conspiraţiilor 
Tyler Tingley despre această şocantă reapariţie a... 

— ... Zvonuri privind încă două noi asasinate plănuite 


pentru această seară... 

— ... Care se întreabă dacă nu cumva candidatul cu cele 
mai mari şanse la scaunul pontifical, cardinalul Baggia, se 
află printre cei care lipsesc... 

Vittoria se întoarse cu spatele la televizor. Totul se 
întâmpla atât de repede! Afară, în amurgul înserării, 
magnetismul tragediei umane părea să-i atragă pe oameni 
spre Vatican. Mulțimea se îngroşase aproape instantaneu. 
Rânduri de trecători intrau în piaţă, în vreme ce carele de 
reportaj se înghesuiau să prindă un loc. 

Olivetti puse telecomanda pe birou şi întoarse spre 
şambelan: 

— Signore, nu pot să-mi dau seama cum s-a întâmplat. 
Am confiscat banda care se afla în cameră! 

Il camerlengo era încă prea şocat pentru a-i mai putea 
răspunde. Nimeni nu rosti vreun cuvânt. Militarii stăteau 
încremeniţi în poziţia de drepţi. 

— Se pare, spuse şambelanul în cele din urmă, care 
părea prea tulburat pentru a mai fi şi furios, că nu 
controlăm această criză atât de bine pe cât am fost lăsat să 
cred. Trebuie să mă adresez oamenilor, adăugă privind 
mulţimea din piaţă. 

Comandantul clătină însă din cap. 

— Nu, signore. Exact asta aşteaptă ///luminati de la 
dumneavoastră - o confirmare, o întărire a poziţiei lor. 
Trebuie să păstrăm tăcerea. 

— Şi toţi oamenii aceştia? În scurt timp se vor aduna aici 
zeci de mii de suflete. Apoi sute de mii. Dacă o să 
continuăm această şaradă, nu facem decât să le punem 
viaţa în pericol. Trebuie să-i previn. Şi apoi va trebui să 
evacuăm Colegiul Cardinalilor. 

— Mai avem ceva timp. Permiteţi-i căpitanului Rocher să 
găsească antimateria. 

Şambelanul se întoarse: 

— Mi se pare cumva că-mi dai un ordin? 

— Nu, vă dau doar un sfat. Dacă vă preocupă oamenii de 
afară, putem anunţa o scurgere de gaze şi evacuăm zona, 


dar e periculos să recunoaştem că au luat ostatici. 

— Comandante, nu am să-ţi spun acest lucru decât o 
singură dată. Nu mă voi folosi de acest birou ca de o 
tribună de la care să mint lumea întreagă. Dacă voi anunţa 
ceva, acest lucru nu va fi decât adevărul. 

— Adevărul? Că Vaticanul este ameninţat cu distrugerea 
de nişte terorişti satanişti? N-am face decât să ne 
subminam poziţia. 

Preotul îi aruncă o privire furibundă: 

— Poziţia noastră ar putea slăbi mai mult decât este în 
momentul de faţă? 

Pe neaşteptate, Rocher ţipă, luă telecomanda şi dădu 
sonorul la maximum. Toate capetele se întoarseră spre 
televizor. 

Crainica de la MSNBC părea acum de-a dreptul 
descumpănită. Suprapusă peste imaginea ei era o 
fotografie a fostului papă. 

— ... Noi informaţii, primite în acest moment de la BBC. 

Crainica privi rapid în studio, aşteptând parcă o 
confirmare că anunţul pe care avea să-l facă era autentic şi 
că trebuia să-l citească. Primind probabil confirmarea 
dorită, se întoarse şi privi sumbru drept în obiectiv. 

— Acum doar câteva clipe, Confreria ///uminati a 
revendicat... a revendicat responsabilitatea pentru decesul 
papei, care a avut loc cu cincisprezece zile în urmă. 

Şambelanul se prăbuşi în scaun. 

Rocher scăpă telecomanda din mână. 

Vittoria abia dacă reușea să înţeleagă informaţia primită. 

— În conformitate cu legile Vaticanului, continua crainica, 
trupul papei nu poate fi supus unei autopsii şi, prin urmare, 
afirmaţia  confreriei nu poate fi confirmată. Cu toate 
acestea, //luminati susţin că adevărata cauză a decesului 
papei nu a fost un infarct, aşa cum a declarat Vaticanul, ci 
otrăvirea. _ 

Nimeni dintre cei prezenţi nu scoase vreun sunet. In cele 
din urmă, Olivetti izbucni: 

— O porcărie! O minciună cât roata carului! 


Rocher începu să schimbe din nou canalele. Ştirea părea 
să se răspândească asemenea unei molime, de la un post 
la altul. Toate arătau aceleaşi imagini, toate aveau aceleaşi 
comentarii. Titlurile erau care de care mai senzaţionale: 


„CRIMĂ LA VATICAN!” 
„PAPA OTRĂVIT!” 
„SATANA ATINGE CASA DOMNULUI!” 


Şambelanul îşi plecă privirile: 

— Dumnezeu să ne ajute! 

Intre timp, Rocher ajunsese la un post BBC: 

— ... M-a informat despre crima de la Santa Maria del 
Popolo... 

— Stai! strigă preotul. Dă înapoi! 

Rocher schimbă din nou canalul. Pe ecran, un crainic 
arătos şedea în studioul de ştiri al BBC. Deasupra umărului 
său stâng se vedea fotografia unui ins ciudat, cu o barbă 
roşcată. Dedesubt scria: „Gunther Glick - în direct de la 
Vatican”. Reporterul transmitea probabil telefonic, fiindcă 
vocea i se auzea destul de greu printre zgomotele de 
fundal: 

— ... Cameramanul meu a filmat momentul în care trupul 
cardinalului era scos din Capela Chigi. 

— Daţi-mi voie să repet, pentru ascultătorii noştri, 
interveni crainicul. Reporterul BBC Gunther Glick este cel 
care ne-a adus primul această ştire. El a fost contactat 
telefonic de două ori de către presupusul asasin ///uminati. 
Gunther, spuneai că ucigaşul ţi-a telefonat din nou cu doar 
câteva momente în urmă pentru a transmite un mesaj din 
partea Confreriei Illuminati? 

— Într-adevăr. 

— Şi în mesaj se spunea că gruparea Iluminati este 
responsabilă de moartea papei? 

Vocea crainicului trăda neîncrederea acestuia. Reporterul 
răspunse: 

— Exact. Individul mi-a spus că papa nu a murit în urma 


unui infarct, aşa cum au crezut cei de la Vatican, ci că a 
fost otrăvit de ///uminati. 

În biroul papal, toată lumea încremeni. 

— Otrăvit? întrebă crainicul. Dar... dar cum? 

— Nu mi s-au oferit amănunte. Mi s-a spus doar că 
pontiful a fost ucis cu o substanţă numită... Glick se 
întrerupse pentru o clipă şi în microfon se auzi foşnetul 
unor hârtii... numită Heparină. 

Şambelanul, Olivetti şi Rocher  schimbară priviri 
nedumerite: 

— Heparină? bâigui Rocher. Dar asta nu-i...? 

Preotul se albi la faţă: 

— Medicamentul pe care-l lua papa. 

Vittoriei nu-i venea să creadă: 

— Papei îi era administrată Heparină? 

— Avea tromboflebită. | se făcea câte o injecție zilnic. 

Rocher replică siderat: 

— Dar Heparina nu-i o otravă! De ce ar pretinde 
IIluminati... 

— În doze mari, substanţa este letală, interveni Vittoria. E 
un anticoagulant puternic. O supradoză riscă să provoace 
masive hemoragii interne şi cerebrale. 

— De unde ştii asta? o întrebă Olivetti, suspicios. 

— Specialiştii în biologie marină o administrează 
mamiferelor aflate în captivitate pentru a preîntâmpina 
fonnarea  cheagurilor de sânge din cauza lipsei de 
activitate. Au fost cazuri de animale moarte ca urmare a 
proastei administrări a medicamentului. O supradoză de 
Heparină administrată unui om ar determina simptome 
care ar putea fi uşor confundate cu un infarct... mai cu 
seamă în absenţa unei autopsii. 

Şambelanul părea profund tulburat. 

— Signore, i se adresă Olivetti, această afirmaţie este, 
evident, doar o minciună menită să atragă publicitate. Ar fi 
imposibil să-i fi administrat cineva papei o supradoză. 
Nimeni nu avea acces. Şi chiar dacă am muşca momeala şi 
am încerca să infirmăm revendicarea ///luminati, cum am 


putea-o face? Lagea papală interzice autopsia. Şi chiar cu o 
autopsie, nu am afla nimic. Am găsi în organismul său urme 
de Heparină de la injecţiile zilnice. 

— Adevărat, spuse şambelanul. Şi totuşi, altceva mă 
nedumereşte. Nimeni din afară nu ştia că Sfinţia Sa lua 
acest medicament. 

Urmă o tăcere de mormânt, pe care o întrerupse, într-un 
târziu, Vittoria: 

— Dacă i s-a administrat într-adevăr o supradoză de 
Heparină, cadavrul ar prezenta anumite semne. 

Olivetti se întoarse spre ea: 

— Doamnă Vetra, în caz că nu m-ai auzit, autopsia unui 
papă este interzisă de legea Vaticanului. Nu vom accepta 
sub nicio formă să pângărim trupul Sfinţiei Sale tăindu-l, 
numai fiindcă un duşman face o afirmaţie obraznică! 

Vittoria îşi plecă ochii, cuprinsă de ruşine: 

— Dar nu voiam să spun... În niciun caz nu vreau să 
sugerez exhumarea papei... 

Nu intenţionase să fie lipsită de respect, iar acum ezită, 
în timp ce-şi amintea în treacăt ceva ce-i spusese Langdon 
pe când se aflau în Capela Chigi. Profesorul menţionase că 
sarcofagele papale erau aşezate deasupra solului şi capacul 
nu era niciodată cimentat - o reminiscență din vremea 
faraonilor, când se credea că, prin sigilarea şi îngroparea 
sicriului, sufletul mortului rămâne prizonier înăuntru. 
Gravitaţia devenise un înlocuitor al mortarului, capacele 
sarcofagelor cântărind adesea sute de kilograme. „Prin 
urmare, din punct de vedere tehnic, ar fi fost deci posibil 
să...” 

— Ce fel de semne? întrebă şambelanul dintr-o dată. 

Vittoria îşi simţi inima tremurând de teamă: 

— Supradozele provoacă sângerâri ale mucoaselor orale. 

— Ale cui? 

— Gingiile victimei sângerează. După moarte, sângele se 
coagulează şi interiorul gurii se înnegreşte. 

Vittoria văzuse odată o fotografie făcută într-un acvariu 
londonez, unde două balene ucigaşe primiseră din greşeală 


câte o supradoză de Heparinâ. Balenele pluteau lipsite de 
viaţă, cu gurile căscate şi limbile negre ca smoala. 

Şambelanul nu îi răspunse, mulţumindu-se să se întoarcă 
şi să privească pe fereastră. 

Din vocea lui Rocher pierise optimismul: 

— Signore, dacă această afirmaţie privind otrăvirea este 
adevărată... 

— Nu este adevărată, replică Olivetti. Nimeni din afară nu 
ar fi putut să aibă acces la papă. 

— Dacă această afirmaţie este adevărată, repetă Rocher, 
şi dacă Sfântul Părinte a fost într-adevăr otrăvit, acest lucru 
are profunde implicaţii asupra căutărilor noastre. Presupusa 
asasinare ar indica o infiltrare mult mai profundă decât ne- 
am imaginat până acum. Verificarea exclusivă a zonelor 
albe ar deveni inadecvată. Dacă suntem atât de 
compromişi, este posibil să nu găsim conteinerul în timp 
util. 

Olivetti îi aruncă subalternului său o privire de gheaţă: 

— Căpitane, îţi voi spune eu ce anume se va întâmpla... 

— Nu, interveni şambelanul întorcându-se şi privindu-l fix 
pe Olivetti. Eu îţi voi spune dumitale ce anume se va 
întâmpla. Lucrurile au mers prea departe. În douăzeci de 
minute voi hotărî dacă trebuie să anulez conclavul şi să 
evacuez Cetatea Vaticanului. Decizia mea va fi una 
definitivă. E clar? 

Comandantul nici nu clipi. Şi nici nu răspunse. 

Preotul începu să vorbească din ce în ce mai hotărât, 
însufleţit de o nouă forţă interioară: 

— Căpitane Rocher, vei încheia verificarea zonelor albe şi 
îmi vei raporta direct atunci când vei termina. 

Rocher încuviinţă, în timp ce îi arunca lui Olivetti o privire 
nesigură. 

Şambelanul să întoarse spre doi dintre soldaţi: 

— İl vreau pe reporterul acela BBC, domnul Glick, în 
biroul acesta imediat. Dacă ///uminati au luat legătura cu el, 
poate că ne va fi de ajutor. Duceţi-vă! 

Militarii ieşiră. 


Il camerlengo li se adresă apoi celorlalţi soldaţi care 
aşteptau: 

— Domnilor, nu voi permite alte pierderi de vieţi 
omeneşti. Până la ora zece, îi veţi localiza pe ceilalţi doi 
cardinali dispăruţi şi îl veţi captura pe monstrul care se face 
vinovat de aceste crime. Am fost suficient de explicit? 

— Dar, signore, interveni Olivetti, nu avem idee unde... 

— Domnul Langdon tocmai se ocupă de acest lucru. Pare 
un om capabil. Am încredere în el. 

Şi cu aceste cuvinte, şambelanul se îndreptă spre uşă cu 
paşi hotărâți. În drum, făcu semn spre alţi trei soldaţi: 

— Voi trei veniţi cu mine. Acum! 

Militarii îl urmară. 

În prag, preotul se opri şi se întoarse spre Vittoria: 

— Doamnă Vetra, şi dumneavoastră. Vă rog să veniţi cu 
mine! 

Ea ezită o clipă: 

— Unde mergem? 

— Să vedem un vechi prieten. 


82 


La CERN, secretarei Sylvie Baudeloque îi era foame şi ar 
fi vrut să poată pleca acasă. Spre consternarea ei, Kohler 
supravieţuise drumului până la infirmerie; îi telefonase şi-i 
ceruse - n-o rugase, îi ceruse - să rămână în continuare la 
birou în seara aceea. Fără alte explicaţii. 

De-a lungul anilor, Sylvie se obişnuise să ignore ciudatele 
schimbări de dispoziţie şi excentricităţile şefului ei - tăcerile 
şi enervanta lui tendinţă de a filma în secret şedinţele, cu 
aparatul video încastrat în scaunul cu rotile. De fapt, 
sperase în taină ca într-o zi Kohler să se împuşte în cursul 
vreuneia dintre vizitele sale săptămânale la poligonul de 
trageri, dar se părea că directorul era un bun ţintaş. 

Acum, stând singură la birou, secretara îşi auzi stomacul 
protestând. Kohler nu se întorsese şi nu-i dăduse nimic de 
făcut pentru seară. „De ce naiba să stau aici, lihnită de 
foame şi să mă plictisesc?!” Aşa că îi lăsase lui Kohler un 
bileţel şi plecase spre bufetul instituţiei, să îmbuce ceva la 


repezeală. 

Dar nu reuşi. 

Pe când trecea pe lângă departamentul recreaţional al 
CERN - un hol lung, mărginit de mici salonaşe cu 


televizoare - observă că toate încăperile erau pline de 
angajaţi care, aparent, renunţaseră la cină pentru a urmări 
ştirile. Probabil că se întâmpla ceva interesant şi Sylvie 
intră şi ea în primul salonaş, ticsit de „biţomani” - tineri 
programatori de computer. Când văzu ştirile prezentate, i 
se tăie răsuflarea: 


„TEROARE LA VATICAN” 
Ascultă reportajul şi nu-i venea să-şi creadă urechilor. O 


veche confrerie care ucidea cardinali? Şi ce demonstra 
asta? Ura respectivilor? Supremaţia lor? Ignoranţa? 


Totuşi, în mod incredibil, atmosfera din salon nu părea 
câtuşi de puţin sumbră. 

Doi tineri tehnicieni trecură în fugă, fluturând tricouri pe 
care fusese imprimată fotografia lui Bill Gates împreună cu 
mesajul: „Şi cei săraci cu capul vor moşteni pământul!” 

— Illuminati! strigă unul. V-am zis eu că tipii ăştia chiar 
există! 

— Incredibil! Credeam că nu-i decât un joc! 

— L-au omorât pe papă, măi, băieţi! Pe papă! 

— Ce chestie! Mă întreb câte puncte primeşti pentru 
asta? 

Şi cei doi o luară din nou la fugă, râzând. 

Sylvie rămase o clipă împietrită de uimire. Ca o catolică 
lucrând printre oameni de ştiinţă, fusese uneori nevoită să 
asculte remarce antireligioase, dar distracţia băieţilor 
ăstora avea o veritabilă tentă euforică, stârnită de 
pierderea suferită de Biserică. De ce o urau atât de mult? 
Cum puteau fi aşa de grosolani? 

Pentru Sylvie, Biserica fusese totdeauna o entitate 
inofensivă... un loc de reuniune şi de introspecţie... uneori 
doar un prilej de a cânta în gura mare, fără ca alţii să se 
holbeze la ea. În biserici îşi petrecuse cele mai importante 
momente ale vieţii ei: nunțile, botezurile, înmormântările, 
sărbătorile - şi ele nu-i ceruseră nimic în schimb. Chiar şi 
contribuţiile financiare erau voluntare. Copiii ei veneau în 
fiecare săptămână de la şcoala de duminică entuziasmați, 
doritori să-i ajute pe ceilalţi şi să fie mai buni. Ce putea fi 
rău în asta? 

Niciodată nu pricepuse de ce atâtea „minţi luminate” de 
la CERN nu reuşeau să înţeleagă importanţa Bisericii. Chiar 
credeau oare că omul obişnuit se simţea inspirat de 
mezonii şi cuarcii lor? Sau că ecuaţiile ar putea înlocui 
nevoia de a crede într-o divinitate? 

Uluită, Sylvie porni pe culoar, prin faţa celorlalte 
salonaşe. Toate erau ticsite. Oare ce fusese cu telefonul 
primit mai devreme de Kohler de la Vatican? O coincidenţă? 
Poate. Era un lucru obişnuit ca Vaticanul să sune din când 


în când la CERN, în semn de respect şi bunăvoință, înainte 
de a emite declaraţii arzătoare de condamnare a 
cercetărilor efectuate în instituţie; cele mai recente 
vizaseră realizările CERN în domeniul nanotehnologiei, un 
domeniu pe care Biserica îl denunţase ca urmare a 
implicaţiilor lui în ingineria genetică. Celor de la CERN nu le 
păsase însă niciodată. Invariabil, în numai câteva minute de 
la perdaful Vaticanului, telefonul lui Kohler se înfierbânta de 
apelurile primite de la zeci de firme ce doreau să cumpere 
noua tehnologie. „NU există publicitate negativă”, obişnuia 
directorul să spună. 

Sylvie se întrebă dacă ar fi cazul să-i trimită lui Kohler un 
mesaj pe pager, acolo pe unde o fi bănănăind el, şi să-i 
spună să deschidă televizorul. Oare lui îi păsa? O fi auzit 
deja? Desigur că auzise. Probabil că acum înregistra 
întregul reportaj cu camera aceea micuță de pe scaun, 
zâmbind pentru prima dată într-un an întreg. 

Sylvie ajunse în cele din urmă în dreptul unui salon în 
care atmosfera era liniştită... aproape melancolică. Cei care 
urmăreau ştirile aici erau unii dintre cei mai vechi şi mai 
respectaţi specialişti de la CERN. Niciunul nu ridică ochii 
când Sylvie intră şi se aşeză tăcută pe un scaun. 


În celălalt capăt al complexului CERN, în apartamentul 
îngheţat al lui Leonardo Vetra, Maximilian Kohler sfârşise de 
citit jurnalul legat în piele pe care îl luase din noptieră. 
Acum urmărea ştirile la televizor. După câteva minute, puse 
jurnalul la loc, închise televizorul şi ieşi din apartament. 


Undeva, mult mai departe, la Vatican, cardinalul Mortati 
se apropie de şemineul din Capela Sixtină cu o altă serie de 
voturi. Le dădu foc şi fumul degajat se ridică negru şi de 
această dată. 

Două tururi de scrutin. Şi niciun papă încă! 


83 


Lumina lanternelor nu făcea faţă întunecimii din San 
Pietro. Hăul de deasupra capului apăsa aidoma cerului plin 
de nori dintr-o noapte fără stele şi pentru Vittoria tenebrele 
ce se întindeau în jur erau asemenea unui ocean pustiu. 
Mergea repede, pentru a ţine pasul cu şambelanul şi cu 
gărzile elveţiene. Undeva sus, un porumbel ugui şi flutură 
din aripi. 

De parcă i-ar fi simţit neliniştea, preotul râmase puţin în 
urmă şi îi puse o mână caldă pe umăr. O forţă sesizabilă se 
scurse din braţul lui, ca şi cum, prin cine ştie ce magie, i-ar 
fi transferat calmul de care avea nevoie pentru ceea ce 
urmau să facă. 

„Dar ce urmează să facem? se întrebă ea. Totul e o 
nebunie!” 

Şi totuşi, îşi dădea seama că, în ciuda impietăţii şi a ororii 
ine-rente, această datorie devenise inevitabilă. Deciziile 
grave pe care trebuia să le adopte şambelanul necesitau 
informaţii... informaţii îngropate într-un sarcofag din 
Grotele Vaticanului. Oare ce vor găsi? „L-au ucis într-adevăr 
IIluminati pe papă? Influenţa şi puterea fior a ajuns chiar 
atât de departe? Sunt eu pe punctul de a face prima 
autopsie, unui papă?” 

Vittoriei i se părea ironic faptul că, în această biserică 
întunecată, era mai speriată ca atunci când înota noaptea 
printre baracude. 

Îşi găsea refugiul în natură, natura o înţelegea. 
Problemele sufletului şi ale spiritului uman le desluşea însă 
mult mai greu. Bancurile de peşti de pradă care se adunau 
în întuneric îi aminteau de presa de-afară. Imaginile 
televizate ale cadavrelor înfierate îi readuceau în minte 
trupul tatălui ei... şi râsul îngheţat al asasinului. Ucigaşul 
era pe aici, pe undeva. În clipa aceea, Vittoria simţi cum 
furia ia locul fricii. 


Când trecură pe lângă o coloană - mai groasă decât orice 
trunchi de sequoia pe care-l văzuse ea - zări o licărire 
gălbuie drept în faţă. Lumina părea să iradieze de sub 
podea, în mijlocul bazilicii. Când se apropie, îşi dădu seama 
ce este: celebrul sanctuar îngropat din spatele altarului 
principal - încăperea subterană somptuoasă în care erau 
păstrate cele mai preţioase relicve ale Vaticanului. Când 
ajunseră în dreptul gărduleţului ce împrejmuia nişa, Vittoria 
privi în jos, la caseta aurie înconjurată de nenumărate 
lămpi cu ulei. 

— Osemintele Sfântului Petru? întrebă ea, ştiind însă bine 
ce erau. 

Toţi cei care vizitau bazilica ştiau ce se află în caseta 
aurie. 

— De fapt, nu, răspunse şambelanul. O eroare frecvent 
întâlnită. Acesta nu este un relicvar. In casetă se află 
pallium-uri -  eşarfele pe care papa le înmânează 
cardinalilor nou-aleşi. 

— Dar credeam... 

— Aşa crede toată lumea. În ghidurile turistice această 
nişă subterană este prezentată ca adăpostind osemintele 
Sfântului Petru, dar adevăratul mormânt se află cu două 
etaje mai jos, îngropat în pământ. A fost excavat în anii 
patruzeci. Nimănui nu-i este permis să coboare acolo. 

Vittoria era şocată. În vreme ce se depărtau de nişa 
luminată, înapoi în întuneric, se gândi la relatările 
numeroşilor pelerini, care călătoreau mii de kilometri 
pentru a vedea caseta aurie, crezând că se află în prezenţa 
Sfântului Petru. 

— N-ar trebui oare ca Vaticanul să spună lumii adevărul? 

— Tuturor ne face bine contactul cu divinitatea... chiar 
dacă nu este decât unul închipuit. 

Ca om de ştiinţă, Vittoria nu-l putea contrazice. Citise 
nenumărate studii despre efectul placebo - vindecarea 
cancerului cu câteva aspirine la oameni care credeau că li 
se administrează un medicament miraculos. Ce altceva era 
credința, la urma urmei? 


— Noi aici, la Vatican, acceptăm mai greu schimbarea, 
spuse şambelanul. Recunoaşterea propriilor greşeli din 
trecut şi modernizarea au fost întotdeauna dificile. Sfinţia 
Sa a încercat să corecteze această stare de fapt... Să ne 
deschidă spre lumea modernă. Să căutam noi căi către 
Dumnezeu. 

— Precum ştiinţa? 

— Sincer să fiu, ştiinţa mi se pare irelevantă. 

— Irelevantă? 

Vittoria se putea gândi la multe cuvinte prin care să 
descrie ştiinţa, dar în lumea modernă, termenul „irelevant” 
nu era unul dintre acestea. 

— Ştiinţa poate vindeca sau poate ucide. Totul depinde 
de sufletul celui care o aplică. Sufletul este cel care mă 
interesează pe mine. 

— Când aţi simţit chemarea pentru preoţie? 

— Chiar înainte de a mă naşte. 

Vittoria îl privi nedumerită. 

— Imi pare rău, această întrebare mi se pare totdeauna 
ciudată. Vreau să spun că am ştiut dintotdeauna că-L voi 
sluji pe Dumnezeu. Din prima clipă în care am putut gândi. 
Totuşi, abia în armată mi-am înţeles cu adevărat țelul. 

— Aţi făcut armata? întrebă ea surprinsă. 

— Doi ani. Am refuzat să trag cu arma, aşa că m-au 
învăţat să pilotez. Elicoptere sanitare. Încă mai zbor, din 
când în când. 

Vittoria încercă să şi-l imagineze pe tânărul preot la 
manşa unui elicopter. In mod straniu, părea că locul i se 
potriveşte perfect. // camerlengo Ventresca avea o tărie de 
caracter care părea să-i întărească şi mai mult convingerile. 

— Aţi zburat vreodată împreună cu papa? 

— Cerule, nu! Acest pasager preţios este lăsat totdeauna 
pe mâna profesioniştilor. Sfinţia Sa mă lăsa să zbor uneori 
cu elicopterul până la reşedinţa noastră de la Gandolfo. 
Şambelanul făcu o pauză şi o privi: Doamnă Vetra, vă 
mulţumesc pentru ajutorul pe care ni-l oferiţi astăzi. Îmi 
pare rău pentru tatăl dumneavoastră. Sincer! 


— Mulţumesc. 

— Eu nu mi-am cunoscut tatăl. A murit înainte de a mă 
naşte. lar mama mi-am pierdut-o pe când aveam zece ani. 

— Aţi fost orfan? 

Dintr-o dată se simţi mai apropiată de omul care-i era 
alături. 

— Am supravieţuit unui accident. Un accident care a 
răpus-o pe mama. 

— Şi cine a avut grijă de dumneavoastră? 

— Dumnezeu. Efectiv, mi-a trimis un alt tată. Un episcop 
din Palermo a venit la mine la spital şi m-a luat sub 
ocrotirea sa. Pe atunci nu am fost deloc surprins. Am simţit 
încă din copilărie mâna Domnului asupra mea. Sosirea 
episcopului n-a făcut decât să-mi confirme ceea ce 
bănuiam deja, că Dumnezeu m-a ales pentru a-L sluji. 

— Credeaţi că Dumnezeu v-a ales? 

— Credeam. Şi încă mai cred, replică şambelanul fără 
urmă de îngâmfare sau automulţumire în glas. Am lucrat 
mulţi ani sub tutela episcopului. In cele din urmă, el a 
devenit cardinal. Totuşi, nu m-a uitat. El este singurul tată 
pe care mi-l amintesc. 

O rază de lumină învălui pentru o clipă faţa preotului şi 
Vittoria zări în ochii lui o imensă singurătate. 

Grupul ajunsese între timp în dreptul unei coloane 
masive şi fasciculele lanternelor se axară asupra unei 
deschideri în pardoseală. Privind scara ce cobora în 
străfundul clădirii, Vittoria resimţi o bruscă nevoie de a fugi 
de acolo. Soldaţii îl ajutau deja pe şambelan să coboare. Ea 
urmă la rând. 

— Ce s-a mai întâmplat cu el? întrebă, încercând să-şi 
oprească tremurul din voce. Cu cardinalul care v-a luat sub 
ocrotirea sa? 

— A părăsit Colegiul Cardinalilor pentru o altă poziţie. 

Vittoria îl privi cu surprindere. 

— Şi apoi, regret s-o spun, s-a stins din viaţă, urmă 
preotul. 

— Le mie condoglianze. Recent? 


Il camerlengo se întoarse spre ea, umbrele îi accentuau 
durerea întipărită pe faţă: 

— Cu exact cincisprezece zile în urmă. lar acum îl vom 
revedea. 


84 


Luminile întunecate străluceau fierbinţi printre rafturi. 
Galeria aceasta era mult mai mică decât cea în care fusese 
Langdon înainte. „Mai puţin aer, mai puţin timp.” Ar fi 
trebuit să-i ceară lui Olivetti să pornească ventilaţia. 

Găsi repede sectorul în care se aflau registrele de Belle 
Arti; nici n-avea cum să nu-l vadă, fiindcă ocupa aproape 
opt rafturi pline. Biserica Catolică deţinea milioane de 
lucrări în lumea întreagă. 

Parcurse dintr-o privire rafturile, în căutarea lui 
Gianlorenzo Bernini. Începu de la mijloc în jos, pe primul 
raft, cam de acolo unde îşi închipuia el că s-ar afla litera B. 
După un moment de panică, declanşată de gândul că 
registrul respectiv ar putea lipsi, îşi dădu seama, spre 
marea lui dezamăgire, că nu erau aşezate în ordine 
alfabetică. „De ce nu mă surprinde chestia asta?!” 

Abia când reveni la începutul colecţiei şi se urcă pe scara 
mobilă până la raftul de sus înţelese cum era structurată 
această galerie. Aplecat, într-un echilibru precar, găsi cele 
mai groase registre, aparţinând maeştrilor Renaşterii - 
Michelangelo, Rafael, da Vinci, Boticelli. Acum realiză că 
registrele erau aranjate în ordinea valorii monetare totale a 
colecţiei fiecărui artist.  Înghesuit între Rafael şi 
Michelangelo se afla şi registrul cu numele lui Bernini; era 
mai gros de doisprezece centimetri. 

Deja respirând greu şi luptându-se cu volumul masiv, 
cobori scara. Apoi, ca un băieţel cu o revistă de benzi 
desenate, se întinse pe podea şi deschise coperta. 

Registrul era legat în piele, foarte solid, iar scrisul era de 
mână. Pe fiecare pagină era catalogată o singură lucrare, 
incluzând o descriere scurtă, data, amplasarea, costul 
materialelor şi uneori o schiţă a piesei respective. 
Profesorul răsfoi paginile... peste opt sute în total. Bernini 
fusese un tip destul de ocupat. 


A 


În studenţie, Langdon se întrebase adesea cum reuşeau 
artiştii din vechime să realizeze atât de multe opere de artă 
în decursul unei singure vieţi. Mai târziu aflase, cu 
dezamăgire, că maeştrii celebri erau autorii unei părţi 
foarte mici din propriile lucrări. Ei conduceau ateliere în 
care pregăteau tinerii artişti pentru a le pune proiectele în 
aplicare. Sculptori precum Bernini creau miniaturi din lut şi 
îi angajau pe alţii să le realizeze apoi din marmură. 
Langdon ştia că, dacă Bernini ar fi trebuit să se ocupe 
singur de toate comenzile primite, ar mai lucra încă şi 
astăzi. 

— Indexul, spuse cu glas tare, încercând să alunge 
negura care tindea să-i învăluie mintea. 

Deschise volumul la sfârşit, pentru a căuta în index, la 
litera F, titlurile ce conţineau cuvântul fuoco - foc - dar 
termenii ce începeau cu F nu erau toţi la un loc. Profesorul 
înjură. „Ce dracu' au oamenii ăştia împotriva alfabetizării?” 

Articolele erau, în mod aparent, aranjate cronologic, unul 
câte unul, pe măsură ce Bernini finalizase câte o lucrare. 
Totul fusese trecut în funcţie de dată. Ceea ce nu-i era de 
niciun ajutor. 

În vreme ce privea lista deconcertat, un alt gând 
chinuitor îi trecu prin minte. Era posibil ca titlul sculpturii pe 
care o căuta să nici nu conţină cuvântul „foc”. Cele două 
lucrări anterioare -Avacum şi Îngerul şi Vento Ponente - nu 
conţineau referiri specifice la „pământ” sau la „aer”. 

Pierdu un minut sau două răsfoind volumul la întâmplare, 
în speranţa că o ilustrație îi va atrage atenţia. Nimic însă. 
Văzu zeci de lucrări obscure, despre care nu auzise 
niciodată, şi multe altele pe care le recunoştea... Daniel şi 
leul, Apollo şi Daphne, plus vreo şase fântâni. 

Când le zări pe acestea din urmă, gândul îi sări brusc 
ceva mai înainte. Apă. Ar putea fi, cumva, cel de-al patrulea 
altar al ştiinţei o fântână? Ar fi fost un perfect tribut adus 
Apei. Langdon spera să-l poată prinde pe asasin înainte de 
a ajunge la Apă, fiindcă Bernini sculptase zeci de fântâni în 
Roma, cele mai multe amplasate în faţa câte unei 


catedrale. 

Deocamdată însă, reveni la problema actuală. Focul. 
Răsfoind registrul, cuvintele Vittoriei îi răsunară în minte: 
„Primele două sculpturi îţi erau cunoscute... probabil că o 
ştii şi pe cea de-a treia”. 

Revenind la Index, îl parcurse în viteză, căutând titlurile 
unor opere pe care le ştia. Unele îi erau familiare, dar 
niciuna nu-i atrase atenţia. Dându-şi seama că nu va reuşi 
să termine înainte de a leşina sufocat, decise cu strângere 
de inimă că va trebui să scoată volumul din galerie. „E doar 
un registru, îşi spuse. Nu e ca şi cum aş scoate de aici încă 
un folio original al lui Galilei”. Îşi aminti de pergamentul din 
buzunar şi îşi spuse să nu uite să-l pună la loc înainte de a 
pleca. 

Grăbit, dădu să închidă registrul, dar în clipa aceea zări 
ceva ce-l făcu să se oprească. Deşi indexul era plin de 
numeroase notițe, una dintre ele părea mai ciudată. 

Notita menţiona că celebra sculptură a lui Bernini, 
Extazul Sfintei Tereza, fusese mutată, la scurt timp după 
inaugurare, din locul în care fusese amplasată iniţial, în 
Cetatea Vaticanului. Însă nu acest lucru i se păruse lui 
straniu; cunoştea trecutul zbuciumat al lucrării. Deşi unii o 
considerau o capodoperă, papa Urban al Vill-lea o 
respinsese ca având un aer prea explicit sexual pentru 
Vatican şi o alungase într-o capelă oarecare din cealaltă 
parte a oraşului. Ceea ce îi atrăsese atenţia era faptul că 
sculptura fusese amplasată într-una dintre cele cinci biserici 
de pe lista lui. Mai mult încă, notita menţiona că lucrarea 
fusese mutată acolo per suggerimento del artista. 

„La sugestia artistului?” Langdon nu mai pricepea nimic. 
Nu avea niciun sens ca Bernini însuşi să ceară mutarea 
capodoperei sale într-un loc dosnic. Toţi artiştii doreau ca 
lucrările lor să fie expuse la loc de cinste, nu în cine ştie 
ce... 
Doar dacă... 

Profesorul ezită câteva clipe. Îi era teamă chiar să se şi 
gân-dească. Să fie oare posibil? Să fi creat Bernini 


intenţionat o sculptură atât de explicită, încât Vaticanul să 
fie nevoit s-o ascundă într-un loc atât de îndepărtat? Pe 
care chiar artistul însuşi s-o fi ales? Poate într-o biserică 
oarecare, aflată pe linia ce continua direct răsuflarea de la 
Vento Ponente? 

Pe măsură ce entuziasmul îi sporea, mintea lui Langdon 
revedea statuia, insistând asupra faptului că nu avea 
absolut nimic de-a face cu focul. Oricine a văzut-o putea 
mărturisi că sculptura nu era câtuşi de puţin ştiinţifică - 
pornografică poate, dar în niciun caz ştiinţifică. Un critic 
englez condamnase odată Extazu/ Sfintei Tereza ca fiind 
„cel mai nepotrivit ornament aşezat vreodată într-o biserică 
creştină”. Profesorul înţelegea cu uşurinţă controversa. 
Deşi strălucit realizată, statuia o înfăţişa pe Sfânta Tereza 
întinsă pe spate, în spasmele unui orgasm covârşitor. Total 
nepotrivit pentru Vatican. 

Langdon răsfoi în grabă volumul, în căutarea paginii 
respective. Când văzu schiţa lucrării, simţi o neaşteptată 
rază de speranţă. Într-adevăr, sfânta părea în extaz, dar 
alături de ea se mai afla un personaj de care profesorul 
uitase. 

Un înger! 

Legenda sordidă îi reveni brusc în minte... 

Sfânta Tereza era o călugăriţă sanctificată după ce 
pretinsese că un înger i se arătă în somn. Scrijelit la partea 
de jos a paginii, Langdon văzu un fragment familiar. 
Cuvintele Sfintei Tereza erau suficient de sugestive: 


„... Lancea lui măreaţă de aur... plină de foc... a pătruns 
în mine de mai multe ori... penetrându-mă până în vintre... 
o dulceaţă atât de mare, încât nu-ţi mai puteai dori să se 
oprească.” 


Langdon surâse. „Dacă asta nu e o metaforă pentru o 
partidă serioasă de sex, atunci eu nu ştiu ce-o mai fi!” Dar 
zâmbetul îi fusese cauzat şi de descrierea pe care autorii 
registrului o făcuseră sculpturii. Deşi paragraful respectiv 


era scris în italiană, cuvântul fuoco apărea de şase ori: 
„lancea îngerului, cu vârf de foc”; „creştetul îngerului 
emanând raze de foc”; „femeia cuprinsă de focul 
pasiunii...” 

De-abia când mai aruncă o privire spre schiţă se 
convinsese. Lancea îngerului era ridicată ca un semnal 
luminos, indicând calea. 

„Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând.” 
Chiar şi tipul de înger ales de Bernini era semnificativ. Este 
un serafim. Literal, serafim înseamnă „cel plin de foc”. 

Robert Langdon nu era omul care să fi aşteptat vreodată 
o confirmare venită de sus, dar când citi numele bisericii în 
care se afla sculptura, decise că era momentul să devină 
credincios: Santa Mana della Vittoria! 

„Vittoria, îşi spuse, râzând. Perfect!” 

Ridicându-se în picioare, se clătină din cauza ameţelii. 
Privi în sus spre scară, întrebându-se dacă e cazul să pună 
volumul la loc. „La naiba! Să-l pună părintele Jaqui!” Închise 
registrul şi-l aşeză jos, lângă raft. 

Se împletici spre butonul ce licărea lângă uşa electronică 
a galeriei. Respira greu, repede şi scurt, dar se simţea 
înviorat de norocul pe care-l avusese. 

Din păcate însă, norocul nu-l mai ajută să iasă. 

Pe neaşteptate, în galerie se auzi un pufăit vag, 
asemănător unui oftat îndurerat. Luminile licăriră, butonul 
de la ieşire se stinse. Apoi, ca o uriaşă creatură pe patul de 
moarte, întregul complex al arhivelor se cufundă în beznă. 
Cineva întrerupsese alimentarea electrică. 


85 


Sfintele Grote ale Vaticanului sunt situate sub pardoseala 
măreţei bazilici San Pietro. In ele odihnesc rămăşiţele 
pământeşti ale papilor. 

Vittoria ajunse la capătul scării în spirală şi intră în grotă. 
Tunelul întunecat îi amintea de acceleratorul de particule 
de la CERN - negru şi rece. Iluminat acum doar de 
lanternele soldaţilor, tunelul avea ceva nefiresc. Pe ambele 
părţi laterale, nişe firide înguste mărgineau peretele. In 
interiorul acestor firide se zăreau umbrele masive ale 
sarcofagelor. 

Un suflu de gheaţă îi mângâie pielea. „E frigul”, îşi spuse, 
ştiind că era doar pe jumătate adevărat. Avea impresia că îi 
priveşte cineva, nu o fiinţă în carne şi oase, ci un spectru 
care parcă îi pândea din întuneric. Deasupra fiecărui 
mormânt se afla o statuie în mărime naturală a 
respectivului papă, în poziţie orizontală, cu palmele 
încrucişate pe piept. Trupurile păreau că ies din sarcofage, 
împingând capacul de parcă ar fi încercat să scape din 
închisoarea lor funebră. Procesiunea de lanterne îşi 
continuă drumul şi, în lumina ei, siluetele papilor se ridicau 
şi coborau la loc, alungindu-se şi dispărând într-un dans 
macabru al umbrelor. 

Nimeni nu mai vorbea şi Vitttoria nu ştia dacă motivul era 
respectul pentru cei morţi sau tensiunea resimţită. Ea le 
simţea pe amândouă. Şambelanul înainta cu ochii închişi, 
de parcă ar fi ştiut fiecare pas pe dinafară. Probabil că, de 
când se stinsese papa, bietul om făcuse de multe ori acest 
drum fantomatic... poate pentru a se ruga la mormântul lui, 
cerându-i să-l îndrume. 

„Am lucrat sub tutela cardinalului mulţi ani, spusese 
şambelanul. Mi-a fost ca un tată.” Vittoria şi-l amintea 
rostind aceste cuvinte despre cardinalul care îl „salvase” 
din armată. Acum înţelegea şi restul poveştii: că acelaşi 


cardinal care îl luase sub aripa sa ocupase mai târziu 
scaunul pontifical şi îşi adusese cu el protejatul, numindu-l 
şambelan. _ 

„Asta explică multe”, îşi spuse ea. Intotdeauna simţise 
într-un mod deosebit emoţiile şi sentimentele celorlalţi şi 
ceva o sâcâise toată ziua cu privire la persoana 
şambelanului. Chiar de când îl întâlnise pentru prima dată i 
se păruse că omul este măcinat de o durere mai profundă 
şi mai personală decât criza prin care treceau cu toţii acum. 
În spatele calmului afişat, îl simţise torturat de demonii săi 
interiori. Acum ştia că instinctele ei nu dăduseră greş. Pe 
lângă faptul că se confrunta cu cea mai gravă ameninţare 
din istoria Vaticanului, era nevoit să facă faţă acestei 
situaţii cumplite fără mentorul şi prietenul său aproape... 
zburând de unul singur. 

Soldaţii îşi încetiniră paşii, de parcă pe întuneric n-ar fi 
ştiut unde anume era îngropat ultimul papă. Şambelanul îşi 
continua însă drumul cu mers sigur şi se opri în faţa unui 
mormânt din marmură ce părea că luceşte mai puternic 
decât toate celelalte. Deasupra, se afla silueta sculptată a 
defunctului. Când îi recunoscu figura de la televizor, Vittoria 
simţi încleştarea unui fior de spaimă. „Ce suntem pe cale să 
facem?!” 

— Îmi dau seama că nu avem mult timp la dispoziţie, 
spuse preotul. Totuşi, vă cer un scurt moment să ne rugăm. 

Soldaţii îşi plecară capetele. Vittoria le urmă exemplul, cu 
inima bătând să-i spargă pieptul, dar neauzită. // 
camerlengo îngenunche lângă mormânt şi începu să se 
roage în italiană. Când Vittoria îi asculta cuvintele, ochii i se 
umplură de lacrimi... lacrimi pentru mentorul ei... pentru 
cel pe care-l numise tată. Rugăciunea părea la fel de 
potrivită pentru tatăl ei, ca şi pentru papă. 

— Părinte suprem, sfătuitor şi prieten. Mi-ai spus, când 
eram tânăr, că vocea din inima mea era vocea lui 
Dumnezeu. Mi-ai spus că trebuie s-o urmez, oricât de 
dureroase ar fi căile pe care mă va conduce. Aud această 
voce acum din nou, cerându-mi lucruri imposibile. Dă-mi 


putere! Doamne, iartă-mi slăbiciunea! Ceea ce fac... fac în 
numele credinţei Tale. Amin. 

— Amin, şoptiră soldaţii. 

„Amin. Tată!” Vittoria îşi şterse ochii. 

Şambelanul se ridică încet şi se depărtă de mormânt: 

— Trageţi capacul la o parte. 

Militarii ezitară. 

— Signore, interveni unul dintre ei, prin lege ne supunem 
dumneavoastră. Vom face tot ce ne cereţi... 

Preotul părea că citeşte gândurile tânărului. 

— Într-o zi îţi voi cere iertare pentru că te-am pus într-o 
astfel de situaţie, dar astăzi îţi cer să mi te supui. Legile 
Vaticanului au menirea să apere Biserica. Din acest motiv 
îţi ordon eu acum să le încalci. 

După un moment de tăcere, cel mai înalt în grad dădu 
ordinul. Ceilalţi trei îşi aşezară lanternele pe pardoseală şi 
umbrele lor se proiectară pe zid. Luminaţi acum de jos, se 
apropiaseră de mormânt şi, proptindu-şi mâinile pe capac, 
aproape de capul mormântului, se pregătiră să împingă. La 
un semnal, toţi trei se opintiră, împingând din toate puterile 
lespedea enormă. Când aceasta nu se clinti, Vittoria se 
pomeni dorindu-şi nici să n-o facă. Dintr-o dată, îi era 
teamă de ceea ce vor descoperi. 

Soldaţii împinseră mai tare, tot fără niciun rezultat. 

— Ancora, îi îndemnă şambelanul, suflecându-şi mânecile 
robei şi fiind gata să-i ajute. Ora! 

Vittoria era gata să li se alăture, dar în aceeaşi clipă 
capacul începu să se urnească. O nouă opintire şi, cu 
scrâşnet gutural de piatră lovind piatra, lespedea se roti 
până ce atinse o poziţie oblică pe sarcofag - capul statuii 
ajungând acum în fundul nişei, iar picioarele fiind 
îndreptate spre afară. 

Cu toţii făcură un pas înapoi. 

Cu mişcări sfioase, unul dintre soldaţi se aplecă, îşi luă 
lanterna şi o îndreptă spre mormânt. Fasciculul tremură o 
clipă, dar apoi deveni fix. Ceilalţi soldaţi se apropiară unul 
câte unul. Chiar şi în întunecimea aceea, Vittoria le simţea 


reticenta. Fiecare îşi făcu semnul crucii. 

Şambelanul tresări înfiorat când privi înăuntrul 
sarcofagului, umerii lăsându-i-se ca apăsaţi de nişte 
greutăţi uriaşe. Rămase astfel multă vreme, înainte de a da 
îndărăt. 

Vittoria se temuse că gura cadavrului va fi încleştată, ca 
urmare a rigor mortis, şi că va fi nevoită să propună 
fracturarea mandibulei pentru a-i putea vedea limba. Acum 
îşi dădu seama că acest lucru nu va fi necesar. Pomeţii se 
lăsaseră, iar gura cadavrului era larg-deschisă. 

Limba fostului papă era neagră ca moartea. 


86 


Nicio lumină. Niciun sunet. 

Arhivele Secrete erau cufundate în beznă. 

Frica, îşi dădu seama Langdon, e un imbold puternic. Cu 
răsuflarea tăiată, bâjbâi pe lângă uşa rotativă, încercând să 
aprindă lumina. Găsi butonul pe perete şi îl lovi cu podul 
palmei. Nimic. Încercă încă o dată. Uşa era neclintită. 

Rotindu-se pe loc, încercă să strige, dar glasul îi era 
sugrumat. Oroarea situaţiei în care se afla începu să se 
închidă parcă în jurul lui. Plămânii îi cereau oxigen, iar 
adrenalina îi dublase deja ritmul cardiac. Se simţea de 
parcă tocmai ar fi primit un baros în stomac. 

Când se izbi cu toată greutatea trupului în uşa de sticlă, 
pentru o frântură de secundă i se păru că aceasta începe să 
se rotească. Se izbi încă o dată, până ce văzu stele verzi. 
După aceea îşi dădu seama că întreaga încăpere se 
învârtea, nu doar uşa. Împleticindu-se, dădu peste 
picioarele unei scări mobile şi căzu lovindu-se cu 
genunchiul de marginea unui raft. Injură, se ridică şi pipăi 
după scară. 

O găsi. Sperase că este din lemn masiv sau din fier, dar 
era din aluminiu. O înşfăcă, ţinând-o ca pe un berbece de 
asalt şi o luă la fugă spre peretele de sticlă. Era mai 
aproape decât ar fi crezut. Scara lovi frontal şi ricoşă. După 
sunetul slab al izbiturii, Langdon înţelese că avea nevoie de 
ceva mult mai dur şi mai greu decât o scară de aluminiu 
pentru a reuşi să spargă sticla aceea. 

Când îşi aminti de revolverul semiautomat, speranţele îl 
însufleţiră, pentru a pieri apoi din nou. Nu-l mai avea; 
Olivetti i-l luase în biroul papei, spunându-i că nu vrea arme 
încărcate în prezenţa şambelanului. Atunci i se păruse un 
lucru firesc. 

Strigă din nou, dar vocea îi era şi mai slabă acum. 

Apoi îşi aduse aminte de staţia de emisie-recepţie pe 


care soldatul i-o lăsase pe masă, în afara galeriei. „De ce 
naibii n-am luat-o cu mine, înăuntru?!” În faţa ochilor 
începură să-i joace stele purpurii şi Langdon se forţă să 
gândească. „Ai mai fost blocat şi înainte, îşi spuse. Ai 
supravieţuit unei situaţii chiar mai rele. Erai doar un copil şi 
totuşi ai găsit calea de scăpare.” Bezna părea că-l înghite 
cu fiecare clipă. „Gândeşte!” 

Se aşeză pe podea. Se întinse pe spate, cu mâinile pe 
lângă corp. In primul rând, trebuia să-şi recapete controlul. 

„Relaxează-te! Păstrează-ţi forţele!” 

Fără a mai fi nevoită să înfrângă forţa gravitaţiei, inima 
lui îşi mai încetini ritmul. Era un truc pe care-l foloseau 
înotătorii pentru a-şi reoxigena sângele între două curse 
succesive. 

„E suficient aer aici, îşi spuse. Mult. Acum, gândeşte!” 
Stătea acolo, aşteptând într-o oarecare măsură ca luminile 
să se aprindă dintr-o clipă în alta. Dar nu. Aşa cum stătea 
acolo, respirând ceva mai bine, o stranie resemnare puse 
stăpânire pe el. Se simţea bine, liniştit... Se strădui să 
alunge senzaţia. 

„Ai să te mişti, la naiba! Dar unde...” 

La încheietura lui, Mickey licărea voios, bucurându-se de 
întuneric: 21.33. O jumătate de oră până la Foc. Lui însă i 
se părea că este mult mai târziu. In loc să-şi alcătuiască un 
plan de evadare, mintea lui începu brusc să caute o 
explicaţie. „Cine a stins lumina? Oare Rocher îşi extindea 
cău-tările? Dar Olivetti nu l-a atenţionat că eu sunt aici?” 
Ştia însă că, în acest moment, răspunsurile oricum nu mai 
contau. 

Deschizând gura larg şi dându-şi capul pe spate, trase 
adânc aer în piept, iar şi iar. Fiecare respiraţie îl ardea pe 
gât ceva mai puţin decât cea de dinainte. Ceaţa din creier îi 
dispăru. Se strădui să-şi adune gândurile şi puterile. 

„Pereţi de sticlă, îşi spuse. Dar o sticlă a naibii de 
groasă!” 

Oare existau în jur dulapuri grele de oţel, ignifuge? 
Văzuse unele în alte arhive, dar aici nu zărise niciunul. Şi pe 


urmă, căutarea unuia pe întuneric ar fi însemnat pierdere 
de timp. Plus că probabil n-ar fi reuşit să-l ridice de la 
podea, mai cu seamă în starea în care se afla acum. 

„Dar masa de studiu?” Ştia că în această galerie, la fel ca 
în toate celelalte, exista o masă în mijlocul rafturilor. Şi ce 
dacă? Oricum, n-ar fi putut s-o ridice. Fără a mai pune la 
socoteală că, dacă ar fi izbutit totuşi, n-ar fi reuşit s-o ducă 
prea departe. Rafturile erau foarte apropiate, spaţiile dintre 
ele fiind mult prea înguste. 

Spațiile dintre rafturi sunt prea înguste... 

Dintr-o dată, îşi dădu seama. 

Cu o izbucnire de încredere, sări în picioare brusc. Prea 
brusc. Cuprins de ameţeală, bâjbâi în întuneric pentru a se 
prinde de ceva. 

Mâna lui dădu de un raft. Aşteptă o clipă să-şi revină şi 
să-şi adune puterile. Va avea nevoie de toată forţa pentru a 
reuşi. 

Proptindu-şi umărul în marginea raftului, ca un jucător de 
rugby la grămadă, îşi înfipse bine picioarele în podea şi 
împinse. „Dacă aş putea înclina raftul!” Degeaba însă. şi 
reluă poziţia şi împinse din nou. Picioarele îi alunecară pe 
podea. Raftul scârţâi, dar nu se mişcă. 

Avea nevoie de o pârghie. 

Găsind din nou peretele de sticlă, puse o mână pe el 
pentru a nu-şi pierde direcţia şi o luă la fugă spre capătul 
galeriei. Brusc, ajunse la peretele din spate şi se ciocni 
puternic de el, zdrelindu-şi umărul. Înjură, ocoli ultimul raft 
şi se agăţă cu palmele de el, la nivelul ochilor. Apoi, 
proptindu-şi un picior pe peretele de sticlă şi celălalt pe 
polita de jos a raftului, începu să se caţere. Cărţile de pe 
polite căzură, fluturându-şi paginile în jurul lui. Nu-i mai 
păsa. Instinctul de supravieţuire îi anihilase orice reticenţe 
arhivistice. Echilibrul îi era afectat de bezna înconjurătoare 
şi închise ochii, determinându-şi creierul să ignore lipsa 
stimulilor vizuali. Se mişca mai repede acum. Aerul părea 
mai rarefiat cu cât urca. Ajunsese pe poliţele de sus, 
călcând pe cărţi şi forţându-se să înainteze. Apoi, ca un 


alpinist cucerind un vârf de stâncă, apucă în mâini ultima 
poliţă. Cu picioarele întinse, păşi vertical pe suprafaţa 
peretelui, până ce trupul său ajunse paralel cu podeaua. 

„Acum sau niciodată, Robert! Exact ca la aparatele din 
sala de gimnastică de la Harvard.” 

Aproape sfârşit, îşi înfipse bine tălpile în peretele de 
sticlă din spate, îşi lipi braţele şi pieptul de raft şi împinse 
din toate puterile. Niciun rezultat. 

Gâfâind din cauza lipsei de aer, îşi reluă poziţia şi mai 
încercă o dată. Abia simţit, raftul se mişcă. Împinse din nou 
şi raftul se înclină înainte, poate cu doi centimetri, revenind 
la loc imediat. Fără a pierde avantajul inerţiei, trase în piept 
o gură de aer şi se opinti iar. Raftul se clătină mai mult. 

„Ca un leagăn, îşi spuse. Păstrează ritmul. Încă puţin!” 

Continuă că clatine raftul, de fiecare dată întinzându-şi 
picioarele mai mult. Bicepşii îi ardeau, dar nu luă în seamă 
durerea. Pendulul era în mişcare. „Încă de trei ori”, se 
îndemnă singur. 

Dar două se dovediră suficiente. 

O clipă de echilibru aparent, incert. Apoi, cu un tunet al 
cărţilor care cădeau de pe poliţe, raftul, împreună cu 
Langdon se prăvăli înainte. În cădere, metalul atinse raftul 
din faţă, care îl împinse la rândul lui pe celălalt. O nouă 
clipă de echilibru incert şi cel de-al doilea raft începu să se 
încline. Langdon mai căzu puţin. 

Ca un enorm domino, rafturile începură să cadă, unul 
după altul. Metal peste metal, cărţile zburau în toate 
părţile. Langdon se prinse bine atunci când raftul pe care se 
afla se prăbuşi. Oare câte rafturi erau în total? Cât 
cântăreau? Sticla peretelui din faţă era groasă... 

Raftul lui ajunsese aproape la orizontală, când auzi ceea 
ce sperase. Un alt tip de coliziune. Departe, la celălalt capăt 
al galeriei. Sunetul ascuţit al metalului pe sticlă. Galeria se 
zgudui din temelii şi profesorul îşi dădu seama că ultimul 
raft, antrenat de toate celelalte, lovise peretele de sticlă. 
Sunetul care urmă era cel mai neplăcut pe care-l auzise 
Langdon vreodată. 


Linişte. 

Niciun sunet de sticlă spartă, numai ecoul bubuiturii cu 
care peretele primise şirul de rafturi. Profesorul încremeni 
cu ochii larg deschişi, în vârful mormanului de cărţi. 
Undeva, la distanţă, se auzi un pâărâit. Şi-ar fi ţinut 
răsuflarea pentru a asculta atent, dar nu mai avea ce să-şi 
mai ţină. 

O secundă. Două... 

Apoi, clătinându-se mai, mai să leşine, auzi un trosnet 
îndepărtat... un pocnet reverberat prin toţi pereţii galeriei. 
Deodată, ca un tunet, sticla explodă. Grămada de sub 
Langdon se prăbuşi la pământ. 

Ca o ploaie îndelung aşteptată în deşert, sunetul 
cioburilor umplu întunericul. Cu un şuier sonor, aerul 
pătrunse în galerie. 


Treizeci de secunde mai târziu, în Grotele Vaticanului, 
Vittoria privea cadavrul, când pârâitul electronic al unei 
staţii de emisie-recepţie rupse tăcerea. Vocea care se auzi 
părea a unui om care se sufocă. 

— Sunt Robert Langdon! Mă aude cineva? 

Vittoria îşi ridică fruntea. Robert! Abia acum îşi dădea 
seama, aproape nevenindu-i să creadă, cât de mult îşi 
dorea să fie şi el acolo, lângă ea. 

Soldaţii schimbară priviri nedumerite. Unul îşi scoase 
staţia prinsă la brâu: 

— Domnule Langdon? Sunteţi pe canalul trei. 
Comandantul aşteaptă veşti de la dumneavoastră pe 
canalul unu. 

— La naiba, ştiu că-i pe canalul unu! Nu vreau să vorbesc 
cu el. Vreau cu // camerlengo. Acum! Să mi-l găsească 
cineva! 


În întunericul Arhivelor Secrete, Langdon încerca să-şi 
recapete suflul printre cioburile de sticlă. Simţi un lichid 
călduţ scurgându-i-se pe mâna stângă şi înţelese că era 


sânge. Vocea şambelanului răsună imediat în staţie, 
luându-l prin surprindere: 

— Sunt camerlengo Ventresca. Spuneţi-mi ce se 
întâmplă. 

Langdon apăsă butonul, însă mâinile îi tremurau: 

— Cred că a încercat cineva să mă ucidă. 

Urmă o scurtă tăcere. Profesorul se chinuia să se 
calmeze: 

— Şi ştiu unde va avea loc următoarea crimă. 

Vocea care îi răspunse nu era cea a şambelanului, ci a 
comandantului Olivetti: 

— Domnule Langdon, niciun cuvânt în plus! 


87 


Ceasul lui Langdon, mânjit de sânge, arăta 21.41. 
Profesorul străbătu în fugă Curtea Belvedere şi se apropie 
de fântână aflată lângă centrul de securitate al Gărzii 
Elveţiene. Mâna nu-i mai sângera şi stana, deşi nu arăta 
foarte râu, îl durea. Când intră în birou, toată lumea se 
întoarse spre el deodată: Olivetti, Rocher, şambelanul, 
Vittoria şi câţiva soldaţi. 

Vittoria se repezi spre el: 

— Robert, eşti rănit! 

Înainte ca el să îi poată răspunde, Olivetti se apropie 
dintr-un pas: : 

— Domnule Langdon, mă bucur că sunteți bine. Imi pare 
rău pentru semnalele încrucişate din arhive. 

— Semnale încrucişate?! Dar ştiai al dracului de bine... 

— A fost vina mea, interveni Rocher pe un ton spăşit, 
făcând un pas înainte. Nu ştiam că sunteți în arhivă. 
Anumite sectoare ale zonelor albe împart aceleaşi circuite 
electrice cu clădirea arhivelor. Ne-am extins căutările. Eu 
sunt cel care a întrerupt alimentarea electrică. Dacă aş fi 
ştiut... 

Vittoria Îi prinse mâna rănită între palmele ei: 

— Robert, Papa a fost otrăvit. ///uminati l-au ucis. 

Langdon auzi cuvintele, dar mintea lui nu le mai putea 
pătrunde sensul. Era deja sătul. Nu mai simţea decât 
căldura mâinilor Vittoriei. 

Şambelanul scoase din buzunarul robei sale o batistă de 
mătase şi i-o întinse să-şi curețe rana. Nu rosti niciun 
cuvânt, dar ochii lui verzi păreau însufleţiţi din nou. 

— Robert, îl presă Vittoria, ai spus că ai aflat unde va fi 
ucis următorul cardinal? 

— Da, şi va fila... 

— Nu! îl întrerupse Olivetti. Domnule Langdon, când v- 
am rugat să nu mai rostiţi niciun cuvânt prin staţie, am 


avut un motiv. Apoi se întoarse spre grupul de membri ai 
Gărzii Elveţiene: Scuzaţi-ne, domnilor! 

Soldaţii părăsiseră imediat încăperea. Fără proteste. 
Îndeplineau un ordin. 

Olivetti se răsuci din nou spre cei rămaşi în birou: 

— Oricât de dureros este ceea ce vă voi spune acum, 
asasinarea Papei a fost un act care a putut fi dus la 
îndeplinire numai cu ajutor de aici, din interiorul acestor 
ziduri. Pentru binele tuturor, nu mai putem avea încredere 
în nimeni. Nici în propriii soldaţi. 

Aceste afirmaţii păreau să-i provoace comandantului 
suferinţă. 

Rocher interveni, cu o privire îngrijorată: 

— Infiltrarea implică... 

— Da, reluă Olivetti. Integritatea percheziţiilor noastre a 
fost compromisâ. Şi totuşi, este un risc pe care trebuie să 
ni-l asumăm. Continuaţi căutarea! 

Rocher păru că vrea să mai spună ceva, dar renunţă şi 
ieşi. 

Şambelanul trase adânc aer în piept. Încă nu scosese o 
vorbă şi Langdon observă hotărârea din ochii lui, de parcă 
ajunsese la un pragg-limită. 

— Comandante! Voi întrerupe conclavul. 

Olivetti îşi strânse buzele, cu un aer neînduplecat. 

— Părerea mea este să n-o faceţi. Mai avem încă două 
ore şi douăzeci de minute. 

— O nimica toată. 

Tonul comandantului suna provocator: 

— Şi ce intenţionaţi să faceţi? Să evacuaţi cardinalii de 
unul singur? 

— Vreau să salvez această biserică folosindu-mi puterea 
pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Cum anume voi proceda nu 
mai este problema dumneavoastră. 

— Ceea ce vreţi să faceţi... Olivetti făcu o pauză, apoi 
reluă, hotărât: Eu nu am autoritatea să vă împiedic. Mai 
ales dacă ţinem seama de aparentul meu eşec ca şef al 
securităţii. Vă cer doar să mai aşteptaţi. Încă douăzeci de 


minute... până după ora zece. Dacă informaţia domnului 
Langdon este corectă, poate că mai am o şansă să-l prind 
pe asasin. Mai putem păstra încă protocolul şi aparențele. 

— Aparenţele! exclamă  şambelanul cu un hohot 
sugrumat. Convenienţele au fost depăşite de mult, domnule 
comandant! În caz că ai observat, suntem în plin război 
acum. 

Un soldat apăru din centrul de securitate şi i se adresă 
şambeului: 

— Signore, tocmai am fost informat că a fost reţinut 
reporterul BBC, domnul Glick. 

Preotul încuviinţă: 

— Trimiteţi-i pe el şi pe cameramanul lui să mă aştepte la 
intrarea în Capela Sixtină. 

Olivetti făcu ochii mari: 

— Dar ce vreţi să faceţi? 

— Douăzeci de minute, comandante. Asta e tot ce vă mai 
acord. 

Şi dispăru. 


Când maşina lui Olivetti ieşi pe poarta Vaticanului, în 
urma ei nu mai venea şirul de Alfa Romeo fără numere de 
înmatriculare. Pe bancheta din spate, Vittoria bandaja 
mâna profesorului cu ce găsise în trusa de prim-ajutor. 

Olivetti privea drept în faţa: 

— Bun, domnule Langdon. Unde mergem? 


88 


Chiar dacă sirena licărea şi urla, maşina lui Olivetti părea 
că trece neobservată, în timp ce traversa podul în viteză şi 
se îndrepta spre inima vechii Rome. Întregul trafic părea că 
urmează o direcţie unică, spre Vatican, de parcă Sfântul 
Scaun devenise dintr-o dată locul de divertisment al 
romanilor. 

Langdon stătea pe bancheta din spate, frământat de 
numeroase întrebări. Se gândea la ucigaş: dacă îl vor 
prinde de această dată, dacă le va spune ceea ce doreau să 
afle, dacă nu cumva era deja prea târziu. Cât va mai trece 
până ce şambelanul va spune mulţimii adunate în Piazza 
San Pietro că era în pericol de moarte? lar incidentul din 
arhivă încă nu-i dădea pace. O greşeală. 

Olivetti nu puse deloc piciorul pe frâne, iar maşina zbura 
spre Biserica Santa Maria della Vittoria. Langdon ştia că, în 
orice altă zi, ar fi stat cu sufletul la gură; acum însă, se 
simţea amorţit. Numai durerea ce-i pulsa în mână îl trezea 
la realitate. 

Deasupra, sirena se tânguia. „Ca şi cum l-am anunţa de 
departe că venim”, comentă profesorul în sinea sa. Dar 
astfel prinseseră o viteză uluitoare; probabil că Olivetti va 
opri sirena atunci când se vor apropia. Acum, că avea un 
scurt răgaz pentru a reflecta, vestea asasinării papei începu 
să-şi facă loc în mintea sa. Gândul era de neconceput şi 
totuşi, într-un fel, părea cât se poate de logic. Infiltrarea 
fusese dintotdeauna punctul forte al confreriei - 
restructurarea puterii din interior. Şi la urma urmei, mai 
fuseseră asasinați papi. Zvonurile despre trădări circulau cu 
miile, deşi nimic nu fusese dovedit, pentru că autopsiile nu 
erau permise. Până de curând. Nu cu mult timp urmă, 
specialiştii primiseră permisiunea de a examina cu raze X 
mormântul papei Celestin al V-lea, care se presupunea că 
murise de mâna succesorului său nerăbdător, Bonifaciu al 


VIII-lea. Cercetătorii speraseră că analiza va scoate la iveală 
vreun indiciu minor - un os frânt, poate. Incredibil însă, 
examinarea revelase un cui de douăzeci de centimetri înfipt 
în ţeasta pontifului. 

Langdon îşi aminti de o serie de articole din presă pe 
care câţiva colegi „prinşi” de fenomenul ///uminati i le 
trimiseseră cu ani în urmă. Iniţial, crezuse că totul nu-i 
decât o farsă, aşa că se dusese să consulte colecţia de 
microfişe de la Harvard pentru a verifica autenticitatea 
articolelor. Oricât de incredibil ar fi fost, ele erau autentice. 
Acum le păstra ca o dovadă a modului în care chiar şi cele 
mai respectabile organizaţii media puteau cădea pradă 
acceselor de paranoia în privinţa Confreriei ///uminati. Brusc 
însă, afirmaţiile presei nu mai păreau chiar atât de 
paranoice. Langdon îşi amintea articolele respective în 
detaliu: 


BBC (14 iunie 1998): „Papa loan Paul |, care a decedat în 
anul 1978, a fost victima unui complot pus la cale de Loja 
Masonică P2... Societatea secretă cu acest nume a hotărât 
asasinarea lui loan Paul | când şi-a dat seama că acesta era 
decis să-l demită pe arhiepiscopul american Paul Marcinkus 
din funcţia de preşedinte al Băncii Vaticanului. Banca a fost 
implicată în tranzacţii financiare subterane cu Loja 
Masonică...” 


The New York Times (24 august 1998): „De ce răposatul 
papă loan Paul | era îmbrăcat cu o cămaşă de zi, deşi era în 
pat? De ce aceasta era ruptă? Intrebările nu se opresc aici. 
Nicio investigaţie medicală nu a fost efectuată. Cardinalul 
Villot a interzis autopsierea cadavrului pe motivul că niciun 
papă nu fost autopsiat vreodată. lar medicamentele lui loan 
Paul | au dispărut în mod misterios din dormitorul său, la fel 
ca şi ochelarii, papucii şi testamentul său.” 


London Daily Mail (27 august 1998): „... Un complot în 
care este implicată o lojă masonică ilegală, puternică şi 


crudă, ale cărei tentacule se întind până la Vatican.” 


Telefonul mobil din buzunarul Vittoriei începu să sune, 
alungând din mintea lui Langdon amintirile sumbre. 
Nedumerită, tânăra răspunse. Chiar de la distanţă, 
profesorul recunoscu vocea metalică şi rece: 

— Vittoria? Sunt Maximilian Kohler. Aţi găsit antimateria? 

— Max? Eşti bine? 

— Am văzut ştirile. Nimeni nu a menţionat nimic despre 
CERN sau despre antimaterie. E un lucru bun. Ce se 
întâmplă acolo? 

— Încă n-am localizat  conteinerul. Situația este 
complexă. Robert Langdon ne-a ajutat mult. Avem o pistă 
care ar putea duce la prinderea celui care ucide cardinali. 
Chiar acum ne îndreptăm... 

— Doamnă Vetra, o întrerupse Olivetti, aţi spus deja 
destul! 

Vittoria acoperi receptorul cu mâna, în mod vizibil iritată: 

— Domnule comandant, vorbesc cu preşedintele CERN. 
În mod cert el are dreptul să... 

— Are dreptul să fie aici şi să se ocupe de această 
situaţie. Vorbiţi pe o linie telefonică deschisă. Aţi spus deja 
destule. 

Vittoria inspiră adânc: 

— Max? 

— S-ar putea să am nişte informaţii pentru tine, spuse 
Kohler. Despre tatăl tău... Cred că ştiu cui a spus despre 
antimaterie. 

Chipul fizicienei se întunecă: 

— Max, tata mi-a declarat că n-a spus nimănui. 

— Mi-e teamă, Vittoria, că totuşi a spus cuiva. Trebuie să 
mai verific nişte înregistrări de siguranţă. Te sun din nou în 
curând. 

Şi linia căzu. 

Vittoria era galbenă ca şi ceara atunci când îşi puse 
telefonul în buzunar. 

— Eşti bine? o întrebă Langdon. 


Ea înclină din cap afirmativ, dar din tremurul degetelor se 
vedea că minte. 


— Biserica se află în Piaţa Barberini, spuse Olivetti oprind 
sirena şi uitându-se la ceas. Avem nouă minute. 

Când Langdon îşi dădu seama unde se află cel de-al 
treilea altar al ştiinţei, amplasarea bisericii stârni o vagă 
amintire în mintea lui. Piazza Barberini! Era ceva familiar în 
acest nume... dar nu ştia ce. Acum îşi dădu seama. Piaţa 
era locul unei controversate staţii de metrou. Cu douăzeci 
de ani în urmă, construcţia staţiei stârnise proteste din 
partea istoricilor de artă, care se temuseră că excavaţiile ar 
putea antrena prăbuşirea imensului obelisc, amplasat în 
centrul pieţei. Arhitecţii municipali mutaseră obeliscul, 
aşezând în locul lui o mică fântână ornamentală numită 
Tritonul. 

„Pe vremea lui Bernini, în Piazza Barberini se găsea un 
obelisc!” Cu această descoperire, toate dubiile pe care le-ar 
mai fi putut avea privind localizarea celui de-al treilea 
indiciu se evaporară. 

La o stradă distanţă de piaţă, Olivetti coti pe o alee şi, la 
jumătatea acesteia, frână brusc. Işi scoase haina, îşi suflecă 
mânecile de la cămaşa şi îşi încărcă arma. 

— Nu putem risca să fiţi recunoscuţi, le spuse. Aţi apărut 
amândoi la televizor. Vreau să mergeţi de cealaltă parte a 
pieţei, la adăpost, şi să supravegheați intrarea. Eu mă duc 
prin spate. 

Apoi scoase revolverul şi i-l întinse lui Langdon: 

— Pentru orice eventualitate. 

Profesorul se încruntă. Pentru a doua oară în ziua aceea, i 
se dădea un pistol. Ascunzându-l în buzunarul interior al 
sacoului, îşi dădu seama că încă mai avea la el 
pergamentul manuscrisului din Diagramma. Nu putea crede 
că uitase să-l lase în arhivă; şi-l închipui pe curatorul 
Vaticanului prăbuşindu-se în spasme de furie la gândul că 
un asemenea manuscris preţios era purtat prin Roma ca o 
banală hartă turistică. Apoi îşi aminti de grămada de cioburi 


şi de volume răvăşite pe care le lăsase în urmă. Curatorul 
va avea alte probleme cu care să-şi bată capul. „Dacă 
arhivele supraviețuiesc nopţii ăsteia.” 

Olivetti cobori din maşină şi le făcu semn spre capătul 
aleii: 

— Pe aici ajungeţi în piaţă. Fiţi cu ochii în patru şi nu vă 
lăsaţi văzuţi! Doamnă Vetra, haideţi să probăm din nou 
telefoanele! 

Vittoria îşi scoase mobilul din buzunar şi apelă pe 
automat numărul comandantului, pe care-l introdusese în 
memorie la Panteon. Aparatul de la centura lui Olivetti 
începu să vibreze, fără să scoată niciun sunet. 

— Bun! Dacă vedeţi ceva, îmi comunicaţi imediat. Apoi, 
ridicând piedica armei sale, adăugă: Voi fi înăuntru, 
aşteptându-vă. Păgânul acela e al meu! 


În acelaşi moment, undeva foarte aproape, un alt telefon 
celular începu să sune. 

Hassassin-ul răspunse: 

— Vorbeşte! 

— Eu sunt. Janus. 

— Salut, stăpâne, zâmbi ucigaşul. 

— Poziţia ta este, probabil, cunoscuta. Cineva va veni să 
te oprească. 

— Au întârziat. Deja mi-am făcut aranjamentele aici. 

— Bine. Ai grijă să scapi cu viaţă. Misiunea ta nu s-a 
sfârşit încă. 

— Cei care-mi vor sta în cale vor muri. 

— Cei care-ţi vor sta în cale sunt oameni pricepuţi. 

— Vorbeşti despre savantul american? 

— Ştii ceva despre el? 

Hassassin-ul rânji: 

— Fire calmă, dar naivă. Am vorbit cu el la telefon mai 
devreme. E cu o femeie care pare opusul lui. 

Un val de excitare îl cuprinse amintindu-şi de 
temperamentul fierbinte al fiicei lui Leonardo Vetra. 

La celălalt capăt al liniei urmă un scurt moment de 


tăcere - prima ezitare pe care o remarcase Hassassin-ul din 
partea stăpânului său //luminati. Într-un târziu, Janus reluă: 

— Elimină-i dacă e nevoie! 

Ucigaşul rânji: 

— E ca şi făcut! 

Gândindu-se la acest lucru, un plăcut fior îi străbătu 
corpul. „Deşi femeia s-ar putea s-o păstrez drept trofeu.” 


89 


În Piazza San Pietro izbucnise un veritabil război. Lumea 
adunată acolo era cuprinsă de o agresivitate frenetică. 
Maşinile presei năvăleau ca nişte vehicule de război, 
revendicând o bucată de teritoriu. Reporterii îşi înşirau 
dispozitivele electronice aidoma soldaților care se 
înarmează pentru luptă. În întregul perimetru al pieţei, 
diversele posturi de radio şi televiziune se luptau pentru o 
poziţie mai bună, grăbindu-se să-şi ridice cele mai avansate 
arme în războiul mediatic: monitoarele cu ecran ultraplat. 

Acestea erau enorme ecrane video care puteau fi 
montate pe acoperişul carelor de reportaj sau pe o 
schelărie mobilă. Ecranele erau un fel de panouri 
publicitare ale reţelelor, pe care acestea îşi difuzau sigla şi 
emisiunile ca la un cinematograf în aer liber. Dacă un 
monitor era bine poziţionat - chiar pe „frontul” acţiunii, de 
pildă - o reţea concurentă nu-şi putea filma propriul 
reportaj fără ca în imagine să apară şi „reclama” celeilalte 
reţele. 

Piaţa se transforma rapid nu doar într-o arenă 
multimedia, ci şi într-o ţintă a curiozităţii populaţiei. 
Spectatorii veneau cu miile. Locurile în piaţă deveniseră în 
scurt timp o marfă de mare preţ. Oamenii se înghesuiau în 
jurul monitoarelor, urmărind reportajele în direct cu un 
entuziasm frenetic. 

La câteva sute de metri distanţă, dincolo de zidurile 
groase ale Bazilicii San Pietro, atmosfera era senină. 
Locotenentul Chartrand împreună cu alţi trei soldaţi se 
deplasau prin întuneric. Purtând ochelari cu infraroşii, 
patrulau de-a lungul navei principale, cu detectoarele 
întinse înainte. Verificarea zonelor de acces ale publicului 
din Vatican nu se soldase cu niciun rezultat. 

— Mai bine vă scoateţi ochelarii acum, le spuse cel mai 
înalt în grad. 


Chartrand îi şi scosese deja. Se apropiau de Nişa Pallium- 
urilor - partea subterană aflată în centrul bazilicii. Era 
luminată de nouăzeci şi nouă de candele şi razele infraroşii 
amplificate de această lumină le-ar fi vătămat ochii. 

Chartrand se bucura că a scăpat de ochelarii grei şi se 
întinse şi mai mult când cobori în nişă pentru a cerceta şi 
acest sector. Încăperea era splendidă... aurie şi 
strălucitoare. Nu mai fusese niciodată aici. 

În fiecare zi de când se afla în acest post, Chartrand mai 
descoperea câte unul din misterele Vaticanului. Aceste 
candele erau unul dintre ele. Nouăzeci şi nouă de candele 
ardeau tot timpul; aşa cerea tradiţia. Preoţii aveau grijă să 
umple la timp candelele cu uleiuri sfinte, astfel încât 
niciuna să nu se stingă vreodată. Se spunea că aveau să 
ardă până la sfârşitul lumii. 

„Sau cel puţin până diseară la miezul nopţii”, îşi spuse 
Chartrand, simțind cum i se usucă din nou gura. 

Locotenentul îşi trecu detectorul pe deasupra candelelor. 
Nu era nimic nici aici. De altfel, nu era surprins; după cum 
arăta imaginea video, conteinerul se afla într-o zonă 
întunecată. 

Când se deplasă spre celălalt capăt al nişei, dădu peste 
un grătar ridicat, care acoperea o deschidere în podea. Prin 
deschidere cobora o scară îngustă şi abruptă. Locotenentul 
auzise diverse istorisiri despre ceea ce se afla acolo, jos. 
Din fericire, nu vor trebui să coboare. Ordinele lui Rocher 
fuseseră foarte clare. „Verificaţi numai zonele de acces 
public; ignoraţi-le pe celelalte.” 

— Ce miroase aşa? întrebă el, atunci când se depărta de 
grătar. 

În nişă persista o mireasmă extrem de dulce. 

— Fumul de la candele, îi explică un alt soldat. 

Chartrand era surprins: 

— Miroase mai degrabă a parfum decât a kerosen. 

— Dar nu e kerosen! Lămpile se află aproape de altarul 
papal, aşa că se foloseşte un amestec special, ambiental - 
etanol, zahăr, butan şi parfum. 


— Butan? 

Locotenentul aruncă spre lămpi o privire confuză. 
Militarul clătină din cap: 

— Ai grijă să nu verşi vreo picătură. Miroase paradiziac, 
dar arde ca dracu’. 


Militarii sfârşiseră de verificat Nişa Pallium-urilor şi 
urcaseră din nou în bazilică, când staţiile începură să țiuie. 

Soseau informaţii noi şi toți soldații ascultară uluiţi. 

Se părea că avuseseră loc noi evenimente grave, despre 
care nu puteau primi detalii la aparat, dar şambelanul 
hotărâse să încalce tradiţia şi să întrerupă conclavul pentru 
a li se adresa cardinalilor. Niciodată în decursul istoriei nu 
se mai întâmplase aşa ceva. „Dar, îşi spuse Chartrand, 
niciodată în decursul istoriei nu mai stătuse Vaticanul pe 
ceea ce părea a fi un futurist focos nuclear.” 

Locotenentul se simţea ceva mai liniştit, ştiind că 
şambelanul avea situaţia sub control. La Vatican, M 
camerlengo era persoana pentru care Chartrand nutrea cel 
mai profund respect. Unii dintre soldaţi îl considerau un 
beato - un habotnic a cărui iubire pentru Dumnezeu friza 
obsesia - dar chiar şi ei recunoşteau că, în lupta împotriva 
inamicilor Domnului, şambelanul era cel care niciodată nu 
dădea înapoi şi pornea la contraatac cu toate forţele. 

Militarii avuseseră mult de-a face săptămâna aceasta cu 
şambelanul, în timp ce pregăteau conclavul, şi toată lumea 
era de acord că omul părea puţin cam rigid, iar ochii lui 
verzi aveau o privire mai intensă decât de obicei. Deloc 
surprinzător, comentaseră ei: pe lângă faptul că răspundea 
pentru organizarea conclavului, trebuia să se achite de 
această sarcină imediat după pierderea mentorului său, 
Papa. 

Chartrand venise la Vatican doar de câteva luni atunci 
când auzise de bomba care o ucisese pe mama 
şambelanului, care era pe atunci copil, chiar în faţa ochilor 
lui. „O bombă într-o biserică... şi acum istoria se repetă.” 
Din nefericire, autorităţile nu-i prinseseră pe ticăloşii care 


amplasaseră  explozibilul... probabil vreo grupare 
anticreştină, declaraseră autorităţile şi clasaseră cazul. Nu 
era de mirare că // camerlengo nu suferea apatia. 

Cu vreo două luni în urmă, într-o după-amiază liniştită, 
Chartrand se întâlnise pe neaşteptate cu şambelanul pe 
aleile Vaticanului. Preotul îşi dăduse seama probabil că era 
nou şi-l invitase să-l însoţească la o plimbare. Nu vorbiseră 
despre ceva anume, dar imediat locotenentul se simţise în 
largul lui. 

— Părinte, i se adresase el, pot să vă pun o întrebare mai 
ciudată? 

Şambelanul îi surâse: 

— Numai dacă-ţi pot oferi şi eu un răspuns ciudat. 

— l-am întrebat pe toţi preoţii pe care îi cunosc şi tot nu 
reuşesc să înţeleg. 

— Ce anume te tulbură? 

Preotul mergea cu paşi mici, repezi, poalele sutanei 
fâlfâindu-i la fiecare pas. Pantofii săi cu tălpi negre de crep 
păreau să i se potrivească, reflectându-i parcă însăşi fiinţa 
interioară: modernă, dar modestă, şi arătându-şi cu 
prisosinţă vârsta. 

Chartrand trăsese adânc aer în piept: 

— Nu înţeleg chestia aceea cu „atotputernic şi milostiv”. 

— Ai citit Biblia! exclamase şambelanul, surâzându-i. 

— Încerc şi eu. 

— Şi eşti nedumerit, fiindcă Scriptura îl prezintă pe 
Dumnezeu ca fiind o divinitate atotputernică şi milostivă. 

— Exact. 

— Atotputernic şi milostiv înseamnă că lui Dumnezeu 
totul îi e cu putinţă şi totodată e mărinimos. 

— Înţeleg conceptul. Doar că... undeva pare a fi o 
contradicţie. 

— Da. Contradicţia este durerea, suferinţa. Foametea, 
războiul, bolile... 

— Exact! exclamase Chartrand, care fusese sigur că 
şambelanul îl va înţelege. În lume se întâmplă lucruri 
teribile. Toate aceste tragedii par să sugereze ca 


Dumnezeu nu poate fi deopotrivă atotputernic şi 
mărinimos. Dacă ne-ar iubi şi ar avea puterea de a schimba 
orice situaţie, nu ne-ar lăsa să suferim, nu-i aşa? 

II camerlengo căzuse un moment pe gânduri: 

— Aşa să fie? 

Chartrand se simţea stânjenit. Oare depăşise anumite 
limite? Să fi fost aceasta una dintre întrebările acelea 
religioase care pur şi simplu nu trebuie puse? 

— Păi, reluase el ezitând, dacă Dumnezeu ne iubeşte şi 
ne poate păzi, ar trebui s-o facă. Aparent însă, ori este 
atotputernic şi nepăsător, ori e milostiv şi incapabil să ne 
ajute. 

— Dumneata ai copii, locotenente? 

— Nu, signore. 

— Ei, închipuie-ţi că ai avea un băieţel de opt ani... L-ai 
iubi? 

— Sigur că da! 

— l-ai da voie să se joace cu un skateboard? 

Chartrand înţelesese unde bătea. Şambelanul păruse 
totdeauna surprinzător de modern şi deschis pentru un 
preot. 

— Da, cred că da. Fireşte că i-aş da voie, dar i-aş spune 
să fie atent. 

— Aşadar, ca tată al acestui copil, i-ai oferi câteva sfaturi 
şi îndrumări de bază şi apoi l-ai lăsa liber, să înveţe din 
propriile greşeli. 

— N-aş sta tot timpul după el să-l dădăcesc, dacă la asta 
vă referiţi. 

— Dar dacă ar cădea şi şi-ar juli un genunchi? 

— Ar învăţa să fie mai atent. 

Şambelanul îi surâsese iarăşi: 

— Prin urmare, cu toate că ai avea puterea de a interveni 
şi a-ţi feri copilul de o durere, ai prefera să-ţi demonstrezi 
dragostea pentru el lăsându-i să înveţe singur din propriile 
lecţii? 

— Desigur. Durerea este inerentă creşterii şi maturizării. 
Doar aşa învăţăm. 


Preotul încuviinţase: 
— Exact. 


90 


Langdon şi Vittoria studiau Piazza Barberini din umbra 
unei alei înguste, ascunse, în colţul vestic. Biserica se afla 
chiar în faţa lor, cupola ei se înălța printre mănunchiul de 
clădiri ce o înconjurau. Înserarea adusese cu ea o bine 
venită răcoare în aer şi, spre surprinderea profesorului, 
descoperi că piaţa era aproape pustie. Deasupra lor, prin 
ferestrele deschise, sonorul televizoarelor îi amintea unde 
dispăruse toată lumea. 

— ... Încă nu avem niciun comentariu din partea 
Vaticanului... ///uminati au asasinat doi cardinali... prezenţă 
satanistă în Roma... speculaţii despre o şi mai puternică 
infiltrare... 

Veştile se răspândiseră precum focul lui Nero. Roma era 
în aşteptare, la fel ca şi restul omenirii. Langdon se întrebă 
dacă vor reuşi să oprească înaintarea oarbă a 
evenimentelor. În vreme ce observa biserica, îşi dădu 
seama că, în ciuda construcţiilor moderne care o sufocau, 
forma eliptică a pieţei era încă evidentă. Undeva, la 
înălţime, aidoma unui altar modern al unui erou de mult 
apus, o firmă uriaşă de neon clipea pe acoperişul unui hotel 
luxos. Vittoria i-o arătase deja. Numele părea ciudat de 
potrivit: „Hotel Bernini”. 

— Cinci din zece, spuse ea, fără a-şi lua ochii de la piaţă. 

Dar abia sfârşise de rostit cuvintele, că îl şi prinse pe 
Langdon de braţ şi-l trase înapoi, în umbră, făcându-i semn 
spre mijlocul pieţei. 

Profesorul îi urmări direcţia mâinii şi, când văzu, 
încremeni. 

Străbătând piaţa din faţa lor, sub stâlpul unui felinar, 
două siluete întunecate îşi făcurâ apariţia. Amândouă erau 
înfofolite, cu capetele acoperite de văluri negre - portul 
tradiţional al văduvelor catolice. Păreau amândouă femei, 
dar, în lumina slabă a înserării, Langdon nu putea fi sigur. 


Una din ele pârea mai bătrâna şi mergea mai greu, 
aplecată de spate, poate din cauza durerilor. Cealaltă, mai 
înaltă şi mai puternică, o ajuta să meargă. 

— Dă-mi arma, îi ceru Vittoria. 

— Dar nu poţi să... 

Cu o agilitate ca de felină, îşi duse imediat mâna la 
buzunarul sacoului lui. Arma luci în întuneric. Apoi, fără 
vreun zgomot, de parcă nici nu ar fi atins caldarâmul, ţâşni 
spre stânga, înconjurând piaţa pentru a ajunge în spatele 
celor două siluete. Langdon încremeni când o văzu. O clipă 
mai târziu, înjurând, fugi după ea. 

Cuplul mergea încet şi, în nici jumătate de minut, ei ar fi 
ajuns în spatele lor. Vittoria ascunsese arma sub braţele 
încrucişate uşor la piept; arma era invizibilă, dar accesibilă 
într-o frântură de secundă. Tânăra părea să plutească din 
ce în ce mai repede, iar Langdon se străduia să nu rămână 
în urmă. Când pantoful său lovi o piatră şi o azvârli la un 
metru în faţă, Vittoria îl străfulgera cu privirea. Dar cele 
doua siluete păreau că n-au auzit nimic. Vorbeau. 

La zece metri în spatele lor, profesorul le putea auzi. Nu 
le distingea cuvintele, ci doar un murmur slab. Lângă el, 
Vittoria iuţea fiecare pas. Braţele începură să i se desfacă 
pe piept. Şase metri. Vocile erau deja mai clare, una mult 
mai sonoră decât cealaltă. Furioasă. Lui Langdon i se părea 
a fi vocea unei bătrâne. Morocănoase. Greu de precizat 
dacă erau bărbaţi sau femei. Se strădui să audă ce spune, 
dar un alt glas răsună în întuneric: 

— Mi scusi! 

Vocea prietenoasă a Vittoriei străfulgeră piaţa ca o torţă. 

Langdon înmărmuri când cele două siluete se opriră şi 
dădură să se întoarcă. Vittoria continua să se apropie de 
ele, fără a încetini paşii. Probabil că nu vor avea timp să 
reacționeze. Profesorul îşi dădu seama că picioarele sale nu 
se mai mişcau. Din spate, văzu mâinile Vittoriei 
depărtându-se, cea dreaptă eliberându-se, arma ţâşnind 
înainte. Apoi, peste umăr, zări o figură în lumina becului 
stradal. Panica îl împinse înainte: 


— Vittoria, nu! 

Ea însă părea că aparţine unui alt timp, cu o fracțiune de 
secundă înaintea lui. Cu o mişcare la fel de rapidă, pe cât 
de banală, ca o femeie care se zgribuleşte în răcoarea 
înserării, încrucişă iarăşi braţele la piept şi arma dispăru. 
Langdon se împletici până la ea, aproape ciocnindu-se de 
cele două siluete. 

— Buona sera, bâlbâi Vittoria. 

Profesorul răsuflă uşurat. În faţa lor se aflau două femei 
în vârstă, privindu-i curioase pe sub vălurile negre. Una din 
ele era atât de bătrână, încât abia mai mergea; cealaltă o 
sprijinea. Ambele aveau în mâini şiraguri de mătănii şi 
păreau nedumerite de intervenţia lor. 

Vittoria surâse tremurat: 

— Dove la chiesa Santa Maria della Vittoria? Unde este 
biserica... 

Femeile îi arătară o clădire masivă, situată pe o străduţă 
în pantă: 

— Ela. 

— Grazie, spuse Langdon, luând-o pe Vittoria pe după 
umeri şi trăgând-o uşor înapoi. 

Aproape că nu-i venea să creadă că fusese cât pe ce să 
atace două bătrâne. 

— Non si puâ entrare, îi atenţionă cea mai tânără. £ 
chiusa temprano. 

— A închis mai devreme? întrebă Vittoria suprinsă. 
Perche? 

Ambele femei începură să explice în acelaşi timp, cu un 
şuvoi de vorbe. 

Langdon înţelegea destul de puţin din italiana lor. Se 
părea că femeile fuseseră în biserică să se roage pentru 
Vatican în aceste momente tulburi, când, cu cincisprezece 
minute în urmă, un bărbat intrase şi le spusese că biserica 
se închide mai devreme. 

— Hanno conosciuto l'uomo? întrebă Vittoria, dintr-o dată 
foarte încordată. Îl cunoşteaţi pe acel bărbat? 

Femeile clătinară din cap. Era un straniero crudo, îi 


explicară ele, care obligase pe toată lumea să plece, chiar 
şi pe îngrijitor şi pe tânărul preot, care îl ameninţase că va 
chema poliţia. Dar insul se mulţumise să râdă, spunându-le 
că poliţia ar face bine să aducă şi camere de filmat. 

— Camere? se miră Langdon. 

Femeile croncăniră mai departe furioase, spunând că 
omul era un barărabo. Apoi, tot bombănind, îşi continuară 
drumul. 

— Bar-arabo? o întrebă el pe Vittoria. Adică un barbar? 

— Nu tocmai. Bar-ărabo e un joc de cuvinte deloc 
măgulitor. Înseamnă arabo... arab. 

Langdon simţi un fior rece pe şira spinării şi se întoarse 
spre biserică. În clipa aceea, ceva licări în ferestrele cu 
vitralii. Imaginea îi îngheţă sângele în vine. 

Fără să-l observe, Vittoria îşi scoase telefonul din buzunar 
şi apăsă o tastă: 

— Îl anunţ pe Olivetti. 

Tăcut, profesorul o prinse uşor de braţ. Cu o mână care-i 
tremura, arătă spre biserică. Vittoria aproape că sughiţă de 
surprindere. 

Înăuntrul bisericii, lucind ca nişte ochi de diavol prin 
sticlele colorate ale ferestrelor... se înălţau limbi roşietice 
de foc. 


91 


Langdon şi Vittoria alergară la intrarea principală a 
Bisericii Santa Maria della Vittoria. Uşa de lemn era 
încuiată. Vittoria trase trei focuri în broasca veche şi 
încuietoarea cedă. Biserica nu avea un antreu, întreaga 
incintă întinzându-se în faţa lor de cum păşiră înăuntru. 
Scena care îi aştepta era atât de neaşteptată, de bizară, 
încât profesorul închise ochii pentru o clipă şi apoi îi 
redeschise pentru a se convinge că ceea ce vedea era 
adevărat. 

Interiorul era o excesivă ilustrare a barocului, cu pereţi şi 
altare poleite. Drept în mijlocul bisericii, chiar sub cupola 
principală, se înălţase o grămadă de bănci şi strane din 
lemn, care ardea ca un rug. Un foc de tabără ale cărui 
flăcări se ridicau spre boltă. Când îşi ridică ochii într-acolo, 
toată grozăvia scenei se năpusti asupra lui ca o uriaşă 
pasăre de pradă. 

Mult deasupra capului, din dreapta şi din stânga 
plafonului, atârnau două cabluri - folosite pentru a susţine 
vasele cu tămâie. Acestea două nu susțineau însă niciun 
vas. Li se dăduse o cu totul altă utilizare... 

De cele două cabluri, atârna un om. Un bărbat dezbrăcat. 
Încheieturile mâinilor îi fuseseră prinse fiecare de câte un 
cablu şi trase în lături până la refuz. Braţele omului erau 
întinse în lateral, de parcă cineva îl răstignise pe o cruce 
invizibilă, atârnând în biserică. 

Pe moment, Langdon se simţi ca paralizat. O clipă mai 
târziu, îşi dădu seama de întreaga oroare a situaţiei. 
Bătrânul era încă în viaţă şi ridică puţin capul. Doi ochi 
îngroziţi priviră în jos, într-un strigăt mut. Pe pieptul lui se 
zărea înfierată o emblemă. Deşi n-o vedea foarte bine, 
Langdon ştia bine ce era scris. Treptat, flăcările se ridicau 
spre picioarele bătrânului şi bietul om scoase un strigăt de 
durere, iar trupul i se încordă. 


Însufleţit de o forţă nevăzută, Langdon îşi simţi trupul 
mişcându-se, repezindu-se de-a lungul navei principale, 
spre rug. Imediat, plămânii i se umplură de fum. La zece 
metri de infern, în plină viteză, se izbi de un zid de căldură. 
Pielea de pe faţă îl ustura şi se împletici înapoi, ducându-şi 
mâna streaşină la ochi, şi se prăbuşi pe pardoseala de 
marmură. Se ridică şi se repezi înainte, cu palmele ridicate 
în dreptul feţei. 

Dar imediat îşi dădu seama. Focul era prea puternic. 

Se trase iarăşi înapoi şi cercetă zidurile bisericii. „O 
tapiserie grea”, îşi spuse. „Dacă aş putea potoli...” Dar ştia 
că nu avea să găsească nicio tapiserie. „E o biserică 
barocă, Robert, nu un castel german! Gândeşte-te!” Se 
forţă să-şi îndrepte din nou privirea spre trupul atârnat. 

Fumul şi flăcările se zvârcoleau sub cupolă. Cablurile 
atârnau din plafon, unde fuseseră trecute peste câte o 
roată de scripete, coborâte apoi până la nişte tacheţi de 
metal, de o parte şi de cealaltă a bisericii. Langdon privi 
unul dintre tacheţi. Era foarte sus pe perete, dar ştia că, 
dacă ar ajunge la el şi ar slăbi legătura, cablul s-ar 
detensiona şi omul ar fi proiectat dincolo de rug. 

O limbă de foc se înălţă mai sus decât celelalte şi se auzi 
un urlet de durere. Pielea de pe picioarele bătrânului 
începea să se băşice. Cardinalul era ars de viu. Langdon 
fixă tachetul din ochi şi se repezi spre el. 


În spatele bisericii, Vittoria se agăţă de spătarul unei 
strane, încercând să-şi păstreze controlul. Imaginea de sub 
cupolă era oribilă şi se sili să se uite în altă parte. „Fă ceva! 
Oare unde naiba era Olivetti? II văzuse deja pe Hassassin? |l 
prinsese? Unde erau acum?” Vittoria făcu un pas în faţă ca 
să-l ajute pe Langdon, dar un zgomot o încremeni locului. 

Trosnetul flăcărilor se înteţea cu fiecare clipă, dar pe 
fondul lui se mai auzi un sunet. O vibraţie metalică. In 
apropiere. Părea să vină de la capătul stranelor din stânga. 
Era un fel de zornăit sec, ca soneria unui telefon, dar 


înfundat şi aspru. Zgomotul se auzea mai bine. Se opri şi 
începu iar. O vibraţie ce se relua. 

Apropiindu-se de capătul navei, îşi dădu seama că 
sunetul vine din podea, cumva chiar din locul unde se 
terminau stranele. În vreme ce înainta atentă, ţinând arma 
în mâna dreaptă, realiză că şi în stânga avea ceva: 
telefonul mobil. Din cauza panicii uitase că, afară, formase 
numărul lui Olivetti. Acum îşi aminti şi îşi duse telefonul la 
ureche. Încă mai suna. Comandantul nu răspunse. Brusc, cu 
o spaimă care creştea mereu, Vittoria înţelese ce anume 
scotea sunetul acela înfundat. Mai făcu un pas înainte, 
tremurând. 

Toată biserica păru să i se cufundă sub picioare, când 
zări trupul lipsit de viaţă căzut pe podea. Niciun fârişor de 
sânge nu se scurgea din cadavrul acela. Niciun semn de 
violenţă nu se vedea pe el. Doar capul comandantului avea 
o poziţie stranie... întors la spate, răsucit cu 180 de grade. 
Vittoria îşi alungă din minte imaginea trupului schingiuit al 
tatălui ei. 

Telefonul prins la centura lui Olivetti era lipit de 
pardoseală, vibrând iar şi iar pe marmura rece. Vittoria îşi 
închise propriul telefon şi zbârnâitul încetă. În liniştea astfel 
creată, auzi însă un alt sunet. O răsuflare undeva, în 
întuneric, chiar în spatele ei. 

Dădu să se întoarcă, ţinând arma în mână, dar simţi că e 
deja prea târziu. O lamă de foc îi despică trupul, din ţeastă 
până în tălpi, când cotul asasinului o izbi în ceafă. 

— Acum a mea eşti, se auzi o voce. 

Şi se făcu beznă în jurul ei. 


KKK 


De cealaltă parte a bisericii, în stânga, Langdon se căţără 
pe spătarul unei strane şi se întinse pe zid, încercând să 
ajungă la tachet. Aceşti tacheţi erau frecvent întâlniți în 
biserici, fiind plasați la înălţimi mari. Langdon ştia că preoţii 
foloseau scări din lemn numite piuòli pentru a ajunge la ele. 


Ucigaşul folosise şi el una pentru a-şi atârna victima. „Şi 
atunci unde mama dracului e scara acum?!” Privi în jos, 
spre podea. Parcă îşi amintea că zărise o scară pe undeva. 
Dar unde? După o clipă, inima îi sări din piept. Işi adusese 
aminte. Se întoarse spre foc. Scara era în vârful grămezii de 
lemne, înghițită de flăcări. 

Cuprins de disperare, cercetă întreaga biserică de acolo, 
de sus, căutând ceva care să-l ajute să ajungă la tachet. In 
vreme ce privirile îi alergau de colo-colo, avu o bruscă 
revelaţie. 

„Unde naiba e Vittoria?” Dispăruse. „S-o fi dus după 
ajutor?” O strigă, dar nu primi niciun răspuns. Şi pe unde 
umblă Olivetti? 

De sus izbucni un alt urlet de durere şi profesorul înţelese 
că era prea târziu. Îşi ridică ochii şi, văzând cum bătrânul se 
chinuia deasupra flăcărilor, în mintea lui nu mai râmase 
decât un singur gând. „Apă. Multă. Să sting focul. Cel puţin 
să micşorez flăcările.” 

— Am nevoie de apă, la naiba! strigă în gura mare. 

— Apa urmează, răsună o voce din spatele bisericii. 

Langdon se întoarse, cât pe ce să cadă de pe strană. 

Pe culoarul lateral, îndreptându-se spre el, se apropia un 
fel de monstru întunecat. Chiar şi în lumina flăcărilor, ochii 
lui sclipeau negri şi arzători. Langdon recunoscu arma din 
mâna individului: era cea care stătuse până acum câteva 
minute în buzunarul sacoului său... cea pe care o luase 
Vittoria atunci când intraseră în biserică. 

Valul de panică precipitată care îl cuprinse era un 
amestec de spaime de mai multe feluri. Primul său gând se 
îndreptă spre Vittoria. Ce-i făcuse animalul ăsta? Este 
rănită? Sau mai rău? în aceeaşi clipă, îşi dădu seama că 
bătrânul urla şi mai tare acum. Cardinalul era pe moarte. 
Nu mai putea să-l ajute. Apoi, când Hassassin-ul ridică arma 
spre pieptul lui, panica pe care o resimțea se întoarse spre 
sine, iar simţurile i se ascuţiră. Reacţionă instinctiv atunci 
când glontul porni. Sări atunci de pe strană şi ateriză cu 
braţele întinse spre marea de bănci de dedesubt. 


Când izbi lemnul, se lovi mai tare decât îşi închipuise, 
rostogolindu-se imediat pe podea. Marmura îi amortiză 
căderea cu moliciunea oţelului. Sunetul unor paşi se 
apropie din dreapta. Langdon se întoarse cu faţa spre 
intrarea în biserică şi începu să se târască pe sub strane. 


Sus, sub cupolă, cardinalul Guidera îndura, conştient, 
ultimele momente. Privind în jos, spre trupul său gol, îşi 
văzu pielea de pe picioare băşicată. „Sunt în iad, îşi spuse. 
Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?” Ştia că trebuie să fie în 
iad fiindcă se uita de sus în jos la semnul înfierat pe pieptul 
lui, şi totuşi... ca printr-o vrajă drăcească, acest cuvânt 
avea sens: Fire. „Foc”... 


d 


92 


„Trei tururi de scrutin. Şi încă n-avem papă.” 

În Capela Sixtină, cardinalul Mortati începu să se roage 
ca Dumnezeu să înfăptuiască o minune. „Trimite-ni-i pe cei 
patru!” Se întârziase deja prea mult. Un singur cardinal 
absent era ceva ce Mortati ar fi putut înţelege. Dar toţi 
patru? Nu mai aveau de ales. In aceste condiţii, atingerea 
majorităţii de două treimi ar fi fost posibilă doar printr-o 
intervenţie divină. 

Când ivărele uşii exterioare începură să scârţâie, întregul 
Colegiu al Cardinalilor se răsuci de parcă ar fi fost o singură 
fiinţă. Mortati ştia că asta nu putea însemna decât un 
singur lucru. Prin lege, uşile capelei nu se deschideau decât 
din două motive: pentru a-i scoate pe cei foarte bolnavi sau 
pentru a permite intrarea cardinalilor întârziaţi. 

„l preferiti au sosit!” 

Mortati îşi simţi inima tresărind. Conclavul era salvat. 

Dar când uşa se deschise, suspinul general ce răsună în 
toată capela nu era unul de bucurie. Mortati rămase cu 
ochii aţintiţi, şocat, văzând persoana care intrase. Pentru 
prima dată în istorie, un camerlengo tocmai trecuse pragul 
sacru al conclavului, după sigilarea uşilor. 

„Dar ce-o fi în mintea lui?!” 

Şambelanul se apropie de altar şi se întoarse pentru a se 
adresa cardinalilor uluiţi. 

— Signori, am aşteptat cât de mult am putut. S-au 
petrecut însă lucruri pe care aveţi dreptul să le cunoaşteţi. 


93 


Langdon habar n-avea încotro se îndrepta. Instinctul şi 
reflexele erau singurele care îl îndrumau, îndepărtându-l de 
pericol. Coatele şi genunchii îi amorţiseră deja, târându-se 
pe sub strane. Dar nu se oprea. De undeva, o voce îi spuse 
s-o ia spre stânga. „Dacă ajungi în nava principală, o poţi 
lua la fugă spre ieşire.” Ştia însă că este imposibil. Un zid 
de flăcări bloca nava principală! în vreme ce mintea lui 
înnebunită căuta alte soluţii, corpul său continua să se 
târască orbeşte. Zgomotul de paşi venea acum din dreapta. 

Ceea ce se întâmplă îl luă complet pe nepregătite. Îşi 
închipuise că mai sunt încă vreo trei metri de strane până 
ce ajungea în faţa bisericii, dar se înşelase. Pe neaşteptate, 
se pomeni fără „acoperişul” care-l protejase. Pentru o 
fracțiune de secundă încremeni, pe jumătate expus în 
partea din faţă a bisericii. In absida din stânga sa, ce părea 
imensă din locul de unde o privea el, se înălța acea 
scuiptură pentru care venise, de fapt, aici. Uitase complet 
de ea. Extazul Sfintei Tereza părea un fel de natură moartă 
pornografică... sfântă întinsă pe spate, cu trupul încordat 
de plăcere, cu gura deschisă într-un geamăt surd, iar 
deasupra ei, îngerul cu lancea sa de foc. 

Un glonţ explodă în strana de deasupra capului său. Îşi 
simţi trupul ridicându-se şi ţâşnind precum cel al unui atlet 
pe pistă. Impins numai de adrenalină şi aproape inconştient 
de propriile acţiuni, se pomeni fugind cocoşat, cu capul 
între umeri, spre dreapta. Gloanţele râpăiră în spatele lui şi, 
înnebunit, se trânti pe pardoseala de marmură, începând 
iar să se târască incontrolabil, în viteză, până când se izbi 
puternic de bordura unei nişe de pe zidul din dreapta. 

Atunci o văzu. O grămăjoară pe podea, în partea din 
spate a bisericii. Vittoria! Picioarele goale îi erau răsucite 
sub ea, dar lui i se păru că încă respiră. Nu mai avea vreme 
s-o ajute. 


Aproape în aceeaşi clipă, asasinul ocoli stranele din 
stânga şi se năpusti asupra lui. Langdon înţelese că, 
probabil, acesta îi e sfârşitul. Ucigaşul ridică revolverul şi 
profesorul făcu unicul lucru care-i mai sta în puteri: se 
rostogoli peste bordură, în nişă. In aceeaşi fracțiune de 
secundă, coloanele din marmură ale balustradei 
explodaseră într-o ploaie de gloanţe. 

Ca un animal încolţit, se târî cât mai departe, în nişa 
semicirculară. Deasupra sa, culmea ironiei, se înălța un 
sarcofag. „Al meu, probabil.” Chiar şi dimensiunea părea 
potrivită. Era o scătola - o casetă de marmură mică şi 
simplă, fără decoraţiuni şi ornamente. Un mormânt ieftin. 
Sicriul era ridicat de pe podea şi sprijinit pe două blocuri de 
marmură. Langdon privi spaţiul îngust de dedesubt, 
întrebându-se dacă ar încăpea în el. 

Paşii asasinului se apropiau. Neavând altă soluţie, 
Langdon îşi împinse trupul pe pardoseală, spre sarcofag. 
Prinzând cu forţă suporturile de marmură, se făcu una cu 
podeaua şi, trăgând din toate puterile, îşi îndesă jumătatea 
de sus a corpului sub sarcofag. Arma bubui. 

În acelaşi moment, Langdon simţi ceea ce nu mai simţise 
niciodată în viaţa lui... un glonţ care-i trecea pe lângă corp. 
Un şuierat scurt, precum pocnetul unui bici, şi glonţul îl rată 
cu un milimetru, înfigându-se în marmură şi stârnind un nor 
de praf. Cu sângele pulsându-i sălbatic în vine, îşi trase şi 
restul corpului sub sarcofag, apoi, mişcându-se pe 
pardoseală asemenea unui şarpe, încercă să iasă de 
cealaltă parte a sicriului. Drum închis însă. 

Şedea acum faţă-n faţă cu peretele din spate al nişei. Nu 
mai avea nicio îndoială că spaţiul acesta îngust dintre 
sarcofag şi zid urma să fie mormântul său. „Foarte curând”, 
îşi dădu el seama, zărind ţeavă revolverului în deschiderea 
de sub sarcofag. 

Hassassin-ul ţinea arma paralel cu podeaua, îndreptată 
direct spre abdomenul lui. 

Imposibil să rateze. 

O ultimă zvâcnire a instinctului său de conservare îl 


însufleţi. Îşi răsuci corpul până ce ajunse cu faţa în jos, 
paralel cu sarcofagul, îşi presă ambele mâini pe pardoseală 
şi un ciob rămas în pielea lui din arhivă i se înfipse în 
palmă. Ignorând durerea, apăsă din toate puterile. Ca într-o 
flotare nereuşită, îşi arcui spatele lipindu-l de sicriu şi îşi 
ridică abdomenul de la podea, exact în clipa în care arma 
se declanşă. Simţi valul de gloanţe trecând pe sub el şi 
pulverizând travertinul poros de dincolo. Inchise ochii, se 
forţă să menţină aceeaşi poziţie şi se rugă ca şuvoiul să 
înceteze. 

Şi încetă. 

În locul răpăitului asurzitor se auzi sunetul rece şi sec al 
încărcătorului gol. 

Langdon îşi deschise ochii încet şi se temu că pleoapele 
sale vor face prea mult zgomot. Înăbuşindu-şi durerea din 
oase şi din muşchi, rămase în aceeaşi poziţie, arcuit ca o 
pisică. Aproape că nu îndrăznea să respire. Asurzit de 
bubuitul armei, îşi ciuli urechile şi încerca să audă paşii 
asasinului îndepărtându-se. Linişte. Îşi aminti de Vittoria şi 
îşi dori s-o poată ajuta. 

Sunetul care urmă îi izbi timpanul ca un baros. Inuman. 
Un răcnet gutural de sforţare supraomenească. 

Sarcofagul de deasupra lui începu brusc să se ridice 
dintr-o parte. Langdon îşi trânti din nou trupul pe podea, 
sutele de kilograme de marmură îndreptându-se spre el. 
Gravitaţia se dovedi mai puternică decât frecarea şi 
capacul sarcofagului alunecă, lent, prăbuşindu-se în cele 
din urmă pe pardoseală. Imediat o urmă şi sicriul, începând 
să se desprindă de pe suporţi şi amenințând să se 
prăvălească peste el, cu susul în jos. 

Langdon înţelese instantaneu că ori va fi îngropat în 
spaţiul rămas dedesubt, ori va fi strivit de marginea 
sarcofagului. Instinctiv, îşi trase capul între umeri, îşi 
strânse picioarele cât mai mult sub el şi îşi lipi braţele de 
trup. Apoi închise ochii şi aşteptă inevitabila prăbuşire. 

Zguduitură  zgâlţâi pardoseala din temelii. Una din 
marginile sarcofagului căzu la doar câţiva milimetri de 


capul lui, cu un trosnet care făcu să-i clănţăne dinţii. Braţul 
lui drept părea încă intact, deşi Langdon fusese sigur că va 
fi strivit în cădere. Deschise ochii şi zări o rază de lumină. 
Marginea dreaptă a sicriului nu atinsese podeaua, fiind încă 
parţial sprijinită pe suporturile de marmură. Chiar deasupra 
capului său însă, părea să se afle însăşi faţa neagră a 
morţii. 

Cadavrul din mormânt atârna privind drept spre el, trupul 
descompus rămânând lipit de fundul mormântului, aşa cum 
se întâmplă adesea cu cadavrele. Leşul pluti o clipă 
deasupra lui, ca un îndrăgostit care ezită, şi apoi, cu un 
pârâit greţos, se desprinse de sicriu. Trupul căzu peste el ca 
într-o îmbrăţişare finală şi o ploaie de oase şi de praf putred 
îi pătrunse în gură, în nas şi în ochi. 

Înainte de a putea schiţa el vreun gest, un braţ pătrunse 
prin deschiderea rămasă sub sarcofag, bâjbâind printre 
oseminte ca un piton flămând. Şerpuind şi pipăind, dădu 
peste gâtul lui Langdon. Degetele se încleştară. Langdon se 
zbătu să scape din cleştele ce-i strivea laringele, dar 
mâneca dreaptă a sacoului îi era prinsă sub marginea 
sicriului. Avea un singur braţ liber şi, pentru el, bătălia era 
deja pierdută. 

Işi îndoi picioarele în puţinul spaţiu rămas liber, tălpile lui 
căutând baza sarcofagului. O găsiră. Arcuindu-se, îşi lipi 
tălpile de ea. Apoi, în vreme ce mâna încleştată pe gâtul lui 
strângea din ce în ce mai tare, închise ochii şi-şi întinse 
picioarele printr-o mişcare bruscă. Sarcofagul înclinat 
începu să alunece, încet, dar sigur. 

Cu un scrâşnet, masa de marmură căzu complet de pe 
suporturi şi ateriză pe podea. Marginea sicriului se prăbuşi 
peste braţul asasinului şi atunci se auzi un urlet înăbuşit de 
durere. Degetele îşi slăbiră strânsoarea, zvâcnind şi 
contorsionându-se. Când ucigaşul reuşi să-şi elibereze 
braţul, sarcofagul căzu drept pe pardoseală, cu o bufnitură 
răsunătoare. 

Întuneric beznă. Din nou! 

Şi linişte. 


Nu se mai auzea nimic de dincolo de sicriul răsturnat. Nu 
mai simţea nicio încercare de a pătrunde până la el. Nimic. 
Zăcând astfel în mijlocul mormanului de oase sfărâmate, 
Langdon încercă să alunge bezna ce-l învăluia, gândindu-se 
la ea. 

„Vittoria. Mai trăieşti, oare?” 

Dacă ar fi ştiut adevărul - oroarea care o aştepta - şi-ar fi 
dorit, de dragul ei, să fie deja moartă. 


94 


În Capela Sixtină, alături de colegii săi înmărmuriţi, 
cardinalul Mortati încerca să înţeleagă sensul cuvintelor pe 
care le auzea. In faţa lor, luminat doar de flăcările 
sfeşnicelor, şambelanul le dezvăluise o istorie despre ură şi 
trădare care le îngheţase sângele în vine. Le vorbise despre 
cardinali răpiți, despre cardinali înfieraţi şi despre cardinali 
ucişi! Le povestise despre vechea Confrerie Illuminati - un 
nume ce stârnea spaime de mult uitate - despre renaşterea 
ei şi despre jurământul de răzbunare pe care aceasta îl 
făcuse. 

Cu durere în glas, şambelanul le spusese şi despre 
otrăvirea fostului papă... victimă a aceloraşi ///uminati. lar 
în final, cu glas aproape şoptit, le vorbise despre o nouă 
armă letală, antimateria, care în mai puţin de două ore 
ameninţa să distrugă întreaga Cetate a Vaticanului. 

Când sfârşi, Mortati avea impresia că diavolul însuşi 
sorbise tot aerul din încăpere. Nimeni nu se mişca. Vorbele 
şambelanului pluteau încă în semiobscuritatea capelei. 

Unicul sunet pe care bătrânul cardinal îl mai auzea acum 
era straniul zumzet al unei camere de filmat, undeva în 
spate - o prezenţă electronică pe care niciun conclav din 
istorie n-o mai suportase, dar pe care o solicitase // 
camerlengo. Spre profunda uluire a tuturor cardinalilor, 
şambelanul intrase în capelă însoţit de doi reporteri BBC - 
un bărbat şi o femeie - şi anunţase că aceştia vor transmite 
declaraţia sa, în direct, întregii lumi. 

Acum, vorbind spre cameră, íI camerlengo făcu un pas 
înainte. Vocea îi era adâncă, răsunătoare. 

— Confreriei ///uminati şi lumii ştiinţifice vreau să le spun 
un singur lucru: aţi câştigat acest război. 

O tăcere deplină cuprinse întreaga capelă, chiar şi în cele 
mai îndepărtate colţuri. Mortati putea auzi clar bubuitul 
disperat al propriei inimi. 


— Roata s-a pus în mişcare cu mult timp în urmă, 
continua şambelanul. Victoria voastră era inevitabilă. 
Niciodată ca până acum acest lucru nu a fost atât de vădit. 
Ştiinţa este noul Dumnezeu. 

„Ce tot spune el acolo?! se miră Mortati. Oare a 
înnebunit? Lumea întreagă îl ascultă!” 

— Medicina, comunicațiile, electronica, astronautica, 
manipulările genetice... acestea sunt miracolele despre 
care le povestim astăzi copiilor noştri. Acestea sunt 
miracolele pe care le aducem ca o dovadă că ştiinţa ne dă 
răspuns la orice. Vechile istorisiri despre Imaculata 
Concepţiune, despre tufişuri în flăcări şi mări care se 
despică nu mai sunt relevante. Dumnezeu e unul învechit. 
Ştiinţa a câştigat bătălia. Ne predăm! 

Un murmur de uimire şi de derută străbătu întreaga 
capelă. 

— Dar victoria ştiinţei, adăugă şambelanul cu o voce ca 
un tunet, ne costă pe toţi. Şi ne costă scump. Tăcere: 
Ştiinţa a uşurat, într-adevăr, suferinţele cauzate de boli şi 
de mizerie şi ne-a oferit o sumedenie de maşinării pentru 
distracţia şi confortul nostru, dar ne-a lăsat o lume lipsită 
de minunea frumuseţii. Apusurile de soare au fost reduse la 
frecvenţe şi lungimi de undă. Complexitatea universului a 
fost transpusă în ecuaţii matematice. Ne-a fost distrus chiar 
şi respectul nostru de sine, ca fiinţe umane. Ştiinţa afirmă 
că Pământul şi locuitorii săi nu sunt altceva decât un strop 
nesemnificativ în marele proiect universal. Un accident 
cosmic. Însăşi tehnologia care promite să ne unească, 
tocmai ea ne desparte. Fiecare individ se află acum într-o 
interconexiune electronică cu întregul glob şi totuşi ne 
simţim mai singuri ca niciodată. De pretutindeni ne 
asaltează violenţa, agresivitatea, dezbinarea şi trădarea. 
Scepticismul a devenit o virtute. Cinismul şi nevoia de 
dovezi şi certitudine înseamnă azi gândire avansată. E de 
mirare deci că oamenii se simt acum mai deprimaţi decât în 
orice alt moment al istoriei noastre? Mai are ştiinţa ceva 
sacru? Ea caută răspunsuri disecând pruncii încă nenâscuţi! 


Ba chiar visează să ne restruc-tureze până şi ADN-ul! 
Ştiinţa sfărâmă lumea lui Dumnezeu în fragmente din ce în 
ce mai mici, din dorinţa de a-i pătrunde înţelesul... şi tot ce 
găseşte nu sunt decât alte întrebări. 

Mortati era impresionat. // camerlengo avea acum un aer 
aproape hipnotic. Gesturile şi vocea lui emanau o forţă pe 
care bătrânul cardinal n-o întâlnise niciodată la altarul 
Capelei Sixtine: 

— Străvechiul conflict dintre religie şi ştiinţă a luat sfârşit. 
Aţi câştigat. Dar n-aţi jucat cinstit. N-aţi oferit răspunsurile 
dorite. Aţi câştigat reorientând societatea umană atât de 
dramatic, încât adevăruri considerate altădată imuabile par 
astăzi inaplicabile. Religia nu mai poate ţine pasul cu voi. 
Dezvoltarea ştiinţifică este exponențială. Se hrăneşte din 
propria substanţă, precum un virus. Fiecare descoperire 
deschide calea spre alte descoperiri. Omenirii i-au trebuit 
mii de ani pentru a progresa de la roată la automobil, dar 
numai câteva decenii pentru a trece de la aceasta la zborul 
spaţial. Azi, progresul ştiinţific se măsoară în săptămâni. 
Avansează orbeşte, fără a putea fi controlat. Prăpastia 
dintre noi se adânceşte tot mai mult şi, cu cât religia 
rămâne mai în urmă, cu atât oamenii se simt mai goi, mai 
pustiiţi din punct de vedere spiritual. Plângem şi strigăm în 
goana noastră de a desluşi înţelesuri. Şi, credeţi-mă, 
strigăm din toate puterile. Vedem OZN-uri, comunicăm cu 
morţii, vorbim cu spiritele, trăim experienţe de ieşire din 
corp... toate aceste excentricităţi par ştiinţifice, dar sunt 
ruşinos de iraționale. Ele nu sunt decât strigătul disperat al 
sufletului nostru singur şi chinuit, mutilat de propria 
iluminare şi de incapacitatea lui de a vedea un sens în orice 
altceva decât în tehnologie. 

Mortati se aplecă în scaun, pentru a auzi mai bine. La fel 
ca el, ceilalţi cardinali şi oamenii din lumea întreagă 
sorbeau fiecare cuvânt de pe buzele acestui tânăr preot. In 
vocea şambelanului nu era nici urmă de emfază sau de 
sarcasm. Nu amintise niciodată de Biblie sau de lisus. 
Folosea un limbaj modem, simplu şi curat, ca şi cum 


vorbele ar fi curs chiar din gura Domnului, vorbea în 
termeni moderni... pentru a transmite un mesaj vechi de 
când lumea. În acel moment, Mortati înţelese în parte de ce 
fostul papă ţinuse atât de mult la acest tânăr. Într-o lume a 
apatiei, a cinismului şi a divinizării tehnologiei, oamenii 
precum // camerlengo, realişti, sinceri şi devotați, erau 
unica salvare a Bisericii. 

Tonul şambelanului era mai ferm acum: 

— Ştiinţa, spuneţi voi, ne va salva. Ştiinţa, spun eu, ne-a 
distrus deja. Incă de pe vremea lui Galilei, Biserica a 
încercat să încetinească marşul triumfal al ştiinţei, uneori 
cu mijloace greşite, dar întotdeauna cu cele mai bune 
intenţii. Chiar şi aşa, tentaţia este prea mare pentru ca 
omul să-i poată rezista. Priviţi în jurul vostru! Ştiinţa nu şi-a 
respectat promisiunile. Făgăduielile de eficientizare şi 
simplificare a vieţii nu au adus decât haos şi poluare. Am 
devenit o specie dezbinată şi violentă... care înaintează 
rapid pe calea distrugerii. 

Şambelanul făcu o scurtă pauză, apoi îşi aţinti privirea 
intensă în cameră: 

— Cine este acest dumnezeu al ştiinţei? Cine este 
dumnezeul care le oferă copiilor săi putere, dar nu şi un 
cadru moral care să-i înveţe cum să-şi folosească acea 
putere? Ce fel de dumnezeu dă copilului său focul, dar nu-l 
învaţă care sunt pericolele ce-l pândesc? Ştiinţa nu spune 
nimic despre ce-i bine şi ce-i rău. Manualele de ştiinţă ne 
învaţă cum să producem o reacţie nucleară, dar nu conţin 
niciun capitol în care să se întrebe dacă aceasta e bună sau 
e rea. Ştiinţei deci îi spun acest lucru: Biserica a obosit. Am 
obosit încercând să fim jalonul vostru. Ne-au secat 
resursele tot zbătându-ne să fim o voce a echilibrului în 
nesfârşită voastră căutare pentru a descoperi particule tot 
mai mici şi profituri tot mai mari. Nu vă întrebăm acum de 
ce nu vă controlaţi, ci cum aţi putea-o face. Lumea voastră 
se mişcă atât de repede, încât dacă vă opriţi chiar şi pentru 
o secundă să vă gândiţi la implicaţiile acţiunilor voastre, un 
altul, mai eficient, vă va depăşi pe negândite. Aşa că 


înaintați mereu. Voi înmulţiţi armele de distrugere în masă, 
dar papa este cel care străbate globul, implorându-i pe 
liderii din lumea întreagă să le reducă. Voi clonaţi fiinţe vii, 
dar Biserica este cea care vă reaminteşte să ţineţi seama 
de implicaţiile morale ale acţiunilor voastre. Voi îi încurajați 
pe oameni să comunice prin telefoane, monitoare şi 
computere, dar Biserica este cea care îşi deschide porţile şi 
ne aminteşte să ne apropiem unii de alţii, aşa cum ne-a fost 
dat. Aţi ajuns chiar să ucideţi prunci încă nenăscuţi, în 
numele cercetărilor menite să salveze alte vieţi. Şi iarăşi, 
Biserica este cea care vă atrage atenţia asupra nebuniei 
acestui raţionament. Şi în tot acest timp, voi declaraţi că 
Biserica e ignorantă. Dar cine e, de fapt, ignorantul? Cel 
care nu poate defini fulgerul ori cel care nu-i respectă forţa 
cutremurătoare? Biserica îşi deschide braţele către voi. 
Către fiecare om în parte. Şi totuşi, cu cât noi ne apropiem 
mai mult, cu atât ne respingeţi mai tare. „Arătaţi-ne o 
dovadă că Dumnezeu există” ne cereţi voi. Priviţi spre 
ceruri cu telescoapele voastre, vă zic eu, şi spuneţi-mi cum 
ar fi posibil să nu existe un Dumnezeu! 

În ochii şambelanului apăruseră acum lacrimi: 

— Ne întrebaţi cum arată Dumnezeu. Eu vă întreb: de 
unde a apărut această curiozitate? Răspunsul este acelaşi 
la ambele întrebări: nu-L vedeţi pe Dumnezeu în ştiinţa 
voastră? Cum de nu-L vedeţi?! Susţineţi că o variaţie infimă 
a forţei gravitaționale sau a greutăţii unui atom ar fi fost 
suficientă pentru a transforma Universul nostru magnific 
într-un haos lipsit de viaţă, şi totuşi nu Vedeţi mâna 
Domnului în asta? Este, într-adevăr, mai uşor de crezut că 
am tras singura carte norocoasă dintr-un pachet de 
miliarde posibile? Am devenit atât de morţi spiritual, încât 
suntem dispuşi mai degrabă să credem într-o utopie 
matematică, decât într-o putere mai presus de noi? 
Indiferent dacă voi credeţi sau nu în Dumnezeu, continuă // 
camerlengo, un lucru trebuie să-l ştiţi: când noi, ca specie, 
vom renunţa să mai credem într-o putere mai mare decât 
cea a noastră, vom renunţa şi la simţul responsabilităţii. 


Credinţa... orice credinţă... ne aminteşte mereu că mai e 
ceva ce nu înţelegem, ceva faţă de care suntem 
răspunzători... Având credinţă, devenim responsabili faţă 
de ceilalţi, faţă de noi înşine şi faţă de un adevăr mai înalt 
decât noi. Religia are metehnele ei, dar numai fiindcă şi 
omul le are pe ale sale. Dacă şi restul omenirii ar vedea 
Biserica aşa cum o văd eu... privind dincolo de ziduri şi de 
ritualuri... ar vedea un miracol modern... o fraternitate a 
unor suflete simple şi imperfecte, care nu vor să fie decât o 
voce a compasiunii într-o lume ce şi-a pierdut controlul. 

II camerlengo arătă spre Colegiul Cardinalilor şi, 
instinctiv, femeia de la BBC îi urmă direcţia mâinii cu 
camera. 

— Suntem noi  învechiţi? întrebă şambelanul. Sunt 
oamenii aceştia nişte dinozauri? Sau eu? Mai are lumea cu 
adevărat nevoie de un glas care să ia partea celor săraci, 
slabi şi oprimaţi, ori a copiilor încă nenăscuţi? Avem într- 
adevăr nevoie de suflete ca acestea care, deşi imperfecte, 
îşi petrec întreaga viaţă implorându-ne pe fiecare dintre noi 
să nu ne pierdem jaloanele de moralitate şi să nu ne 
rătăcim? 

Mortati îşi dădu seama că şambelanul - involuntar sau nu 
- făcuse o mişcare strălucită. Arătând spre cardinali, 
personifica Biserica. Vaticanul nu era doar o simplă clădire, 
ci însemna oameni - oameni ca acest tânăr preot, care îşi 
trăiau întreaga viaţă în slujba binelui. 

— In seara aceasta, am ajuns pe marginea abisului, 
continua el. Nimeni nu-şi mai poate permite să fie 
nepăsător. Indiferent că numiţi acest rău - Satan, corupţie 
sau imoralitate... forţa sa întunecată e vie şi creşte cu 
fiecare zi. N-o ignoraţi! 

Vocea şambelanului se transformă într-o şoaptă şi 
camera focaliză pe chipul lui: 

— Deşi puternică, această forţă nu e invincibilă. Binele 
poate învinge. Ascultaţi-vă inima! Ascultaţi-L pe Dumnezeu! 
împreună ne putem îndepărta de abis. 

Mortati înțelegea acum. Motivul îi devenise clar: 


conclavul fusese întrerupt, dar asta era singura cale. Un 
strigăt de ajutor, dramatic şi disperat. Şambelanul se 
adresa atât prietenilor cât şi duşmanilor, îndemnându-i pe 
toţi să vadă lumina şi să oprească această nebunie. In mod 
sigur, cineva dintre cei care-l ascultau avea să înţeleagă 
iraţionalitatea acestui complot şi avea să ia poziţie. 

II camerlengo îngenunche în faţa altarului: 

— Să ne rugăm împreună! 

Cardinalii căzuseră cu toţii în genunchi, pentru a rosti 
rugăciunea. Afară, în Piazza San Pietro şi pretutindeni în 
lume, omenirea întreagă îngenunche o dată cu ei. 


95 


Hassassin-ul îşi puse trofeul inconştient în partea din 
spate a camionetei şi zăbovi o clipă admirând trupul 
nemişcat. Femeia nu era aşa de frumoasă ca acelea pe 
care le cumpăra el, dar avea o forţă animalică, vie, care-l 
excita. Uşor asudat, corpul ei iradia luminozitate şi mirosea 
a mosc. 

În vreme ce-şi savura premiul, nu luă în seamă pulsaţia 
neobişnuită din braţ. Rana provocată de căderea 
sarcofagului, deşi dureroasă, era nesemnificativă... merita 
pe deplin compensaţia pe care o avea acum în faţa ochilor. 
Oricum, era consolat ştiind că americanul care îi provocase 
această rană era mort deja, probabil. 

Privindu-şi prizioniera leşinată, Hassassin-ul îşi imagină 
ce avea să-i aducă viitorul apropiat. Işi strecură o palmă pe 
sub bluza ei. Sânii aveau o formă perfectă sub sutien. „Da, 
surâse el. Meriţi atâta efort.” Înfrânându-şi pofta de a se 
năpusti asupra ei acolo, pe loc, închise portiera şi demară 
în noapte. 

Nu avea motive să anunţe presa despre această crimă... 
flăcările o vor face în locul lui. 


KKK 


La CERN, Sylvie ascultase  împietrită discursul 
şambelanului. Niciodată în viaţă nu se simţise atât de 
mândră de a fi catolică şi atât de ruşinată fiindcă lucra 
pentru CERN. Părăsind aripa recreaţională, observă că în 
fiecare salon domnea o atmosferă de sumbră nedumerire. 
Când ajunse în biroul lui Kohler, toate cele şapte linii 
telefonice sunau. Solicitările din partea presei nu erau 
niciodată direcționate spre biroul directorului, aşa că toate 
aceste apeluri nu puteau însemna decât un singur lucru. 

Geld. Bani. 


Noua tehnologie de creare a antimateriei stârnise deja 
interesul. 


În interiorul Vaticanului, Gunther Glick zburda pe urmele 
şambelanului, care părăsise Capela Sixtină. Impreună cu 
Macri, tocmai încheiase transmisiunea vieţii lui. Şi ce mai 
transmisiune! // camerlengo fusese extraordinar. 

Pe culoar, preotul se întoarse spre Glick şi Macri: 

— Am cerut Gărzii Elveţiene să vă ofere câteva fotografii 
- ale cardinalilor înfieraţi şi ale Sfinţiei Sale. Trebuie să vă 
previn că imaginile nu sunt deloc plăcute. Arsuri 
înfiorătoare. Limbă înnegrită. Dar aş vrea să le difuzaţi ca 
să le poată vedea lumea întreagă. 

Glick îşi spuse că la Vatican Crăciunul venise mai 
devreme şi cu daruri incredibile! „Chiar vrea ca eu să 
difuzez pe post, în exclusivitate, o fotografie a fostului 
papă?” 

— Sunteţi sigur? întrebă, încercând pe cât posibil să-şi 
ascundă entuziasmul. 

Şambelanul încuviinţă: 

— Garda Elvețiană vă va oferi, de asemenea, imagini 
video în direct ale conteinerului cu antimaterie. 

Glick se holbă, nevenindu-i să creadă: „Crăciunul! 
Crăciunul!” 

— Illuminati vor afla curând, declară preotul, că au 
supralicitat din cale-afară. 


96 


Ca o temă recurenta a unei simfonii diabolice, bezna 
sufocantă revenise. 

„Fără lumină. Fără aer. Fără ieşire.” 

Blocat sub sarcofagul răsturnat, Langdon îşi simţi mintea 
rătăcind periculos pe marginea abisului. Încercând să-şi 
îndrepte gândurile spre orice altceva decât spre spaţiul 
închis care-l strângea ca într-o menghină, se strădui să se 
concentreze asupra unui proces logic... matematică, 
muzică, orice. Dar niciun gând liniştitor nu părea a avea loc 
în mintea sa. „Nu mă pot mişca! N-am aer!” 

Reuşise să-şi elibereze mâneca sacoului în momentul 
când căzuse sicriul, aşa că acum avea braţele libere. Chiar 
şi aşa însă, deşi împingea cât putea de tare în „plafonul” 
carcerii sale, nu se clintea deloc. Chiar dacă era bizar, îşi 
dorea ca mâneca să-i fie încă prinsă dedesubt. „Măcar ar fi 
rămas puţin loc prin care să pătrundă aer!” 

In încercarea zadarnică de a împinge capacul 
sarcofagului de deasupra, mâneca stângă i se ridică, 
scoțând la iveală licărirea slabă a unui vechi prieten. 
Mickey. Figura verzuie a şoricelului părea că râde de el. 

Privi în toate părţile, în căutarea unei raze de lumină cât 
de slabe, dar marginea sarcofagului se aşezase perfect pe 
podea. „Ai naibii  perfecţionişti  italieni!”,  blestemă, 
încarcerat acum de aceeaşi măiestrie artistică pe care 
totdeauna o venerase... muchii impecabile, paralele 
perfecte şi, desigur, cea mai solidă şi mai rezistentă 
marmură de Carrara. 

Precizia poate fi sufocantă uneori. 

— Dar ridică-te odată! strigă cu glas tare, împingând şi 
mai tare prin grămada de oase frânte. 

Sicriul păru că se mişcă uşor. Îşi încleştă dinţii şi împinse 
din nou. Simţea sarcofagul greu ca un bolovan uriaş, dar de 
această dată chiar se ridică vreo jumătate de centimetru. O 


palidă licărire de lumină se zări afară, apoi marmura căzu 
înapoi. Langdon zăcu gâfâind câteva clipe în întuneric. 
Incercă să-şi folosească picioarele pentru a ridica 
sarcofagul, aşa cum făcuse când îl atacase asasinul, dar 
acum, că blocul de marmură se aşezase drept pe 
pardoseală, nu avea loc nici măcar să-şi întindă genunchii. 
Spaima cauzată de claustrofobie începu să pună stăpânire 
pe el; i se părea că sicriul se strânge în jurul lui cu fiecare 
clipă. Ameninţat de delir, încercă să alunge gândurile şi 
impresiile cutremurătoare, pentru a-şi păstra o urmă de 
rațiune. 

— Sarcofag, spuse el cu voce tare, pe un ton cât mai 
profesoral. Dar chiar şi erudiţia părea să-i fie împotrivă 
astăzi. „Cuvântul sarcofag derivă din termenii eleni sarx, 
care înseamnă «carne», şi «phagein», «a mânca». Sunt 
captiv într-o cutie menită, literal, să «mănânce carne».” 

Imaginea cărnii desprinse de pe oase nu făcea decât să-i 
amintească faptul că zăcea printre rămăşiţele unui trup 
omenesc. Brusc i se făcu greață. Dar îi veni şi o idee. 

Orbecăind în jur, găsi o bucată mai mare de os. O coastă, 
poate. Dar ce importanţă mai avea?! Tot ce voia era o mică 
pană, un ic. Dacă ar mai fi putut ridica o dată sicriul cât de 
puţin, împingând repede bucata de os dedesubt, poate că 
ar avea suficient aer... 

Fixând capătul strivit al osului în locul dintre sarcofag şi 
podea, încercă să împingă cu mâna cealaltă. Nicio mişcare. 
Nici măcar uşoară. Incă o dată. Pentru o clipă, sicriul păru 
că tremură uşor, dar atât. 

Duhoarea fetidă şi lipsa oxigenului îl secătuiau rapid de 
puteri şi îşi dădu seama că nu mai avea forţă decât pentru 
o singură încercare. In plus, ştia că îi vor trebui ambele 
mâini libere. 

Aşeză din nou capătul osului perpendicular pe muchia 
sarcofagului şi, întorcându-se puţin, îl fixă în loc cu umărul. 
Atent să nu-l mişte, îşi puse palmele pe fundul sicriului. 
Senzaţia pe care i-o dădea blocul de marmură lipit aproape 
de trupul lui îl înnebuni din nou. Pentru a doua oară într-o 


singură zi, era blocat fără aer. Icnind cu putere, împinse cu 
toată forţa în sus, cu o mişcare explozivă. Sarcofagul se 
ridică de la podea pentru o frântură de secundă. Suficient 
însă. Împins de umărul său, fragmentul de os pătrunse în 
minusculul spaţiu liber astfel creat. Când masa de marmură 
căzu la loc, osul se frânse. Totuşi, de această dată, între 
sicriu şi pardoseală rămăsese puţin loc. O rază slabă de 
lumină pătrundea pe sub marginea lui. 

Vlăguit, Langdon îşi lăsă braţele în jos. Speră ca gheara 
care-i strângea gâtul să dispară şi aşteptă, dar părea că îl 
strânge din ce în ce mai tare. Aerul ce venea de afară era 
insesizabil. Să fie oare suficient pentru a-l ţine în viaţă? 
Pentru cât timp? Dacă şi-ar pierde cunoştinţa, cine îşi va da 
seama că el se află acolo, dedesubt? 

Făcu un efort să-şi ridice din nou braţul şi să vadă cât e 
ceasul: 22.12. Cu degete tremurând, bâjbâi în jurul 
cadranului, într-o ultimă şi disperată încercare. Răsuci un 
ax şi apăsă un butonaş. 

Apoi, în timp ce zăcea stors de puteri şi simţea cum 
zidurile de marmură se strâng în jurul lui, de neoprit, 
vechile spaime îl copleşiră. Încercă să-şi imagineze, ca de 
atâtea ori înainte, că se afla pe un câmp întins, în aer liber. 
Închipuirea nu-i era însă de niciun ajutor. Coşmarul care-l 
bântuia încă din copilărie puse din nou stăpânire pe el... 


„Florile de aici sunt ca nişte picturi!” îşi spuse copilul, 
alergând pe pajiştea înverzită. Ce bine ar fi fost dacă ar fi 
venit şi pătrinţii lui! Dar ei erau ocupați să ridice cortul. 

— Să nu te duci prea departe! îi strigase mama. 

El se prefăcuse însă că n-a auzit-o şi o luase la fugă prin 
pădurice. 

Acum, pe această pajişte minunată, ajunse în dreptul 
unei grămezi de pietre. „Probabil că era fundaţia vreunei 
cabane străvechi”, îşi spuse el. Oricum, nu avea de gând să 
se apropie. Ştia că nu are voie. În plus, privirea îi fusese 
atrasă de altceva: un fir delicat de papucul-doamnei - cea 
mai frumoasă şi cea mai rară floare din New Hampshire. 


Până acum nu mai văzuse aşa ceva decât în cărţi. 

Curios, se apropie şi se aşeză în genunchi lângă floare. 
Sub el, pământul părea umed şi moale. Planta găsise deci 
un loc foarte fertil; creştea dintr-o bucată de lemn putred. 

Entuziasmat de gândul că-şi va putea lua nou-găsita 
comoară acasă, copilul se aplecă, întinzând mâna spre 
tulpina firavă. 

Dar nu mai reuşi s-o apuce. 

Cu un trosnet sec, solul cedă. 

In cele trei secunde terifiante de cădere, copilul înţelese 
că avea să moară. Prăbuşindu-se ca un bolovan, îşi pregăti 
trupul pentru impactul nimicitor. Dar când acesta se 
produse, nu simţi nicio durere. Doar moliciune. 

Şi ceva rece. 

Atinse oglinda adâncă a apei la început cu capul şi apoi 
se cufunda într-un întuneric de smoală, îngust. Zbătându-se 
şi dând din mâini nebuneşte, pipăi pereţii verticali ce se 
închideau în jurul lui. Cumva, probabil din instinct, se răsuci 
împroşcând şi scuipând, şi ajunse la suprafaţă. 

Lumină. 

Foarte slabă. Deasupra. La kilometri depărtare, aşa 
părea. 

Braţele lui se agitau prin apă şi bâjbâiau pe zidul ce-l 
înconjura, căutând ceva de care să se prindă. Numai piatră 
netedă. Căzuse într-un puț abandonat. Strigă după ajutor, 
dar nu-i răspunse decât ecoul. Apoi strigase, iar şi iar. 
Deasupra lui, punctul de lumină pălea încet. 

Se însera. 

Timpul părea că nu mai curge firesc în întuneric. Trupul 
începu să-i amorţească, dar continuă să lovească apa cu 
braţele, să strige şi să plângă. Il chinuia spaima că pereţii 
de piatră ai puţului se strâng jurul lui, îngropându-l de viu. 
Mugşchii îi ardeau, extenuaţi. De câteva ori avu impresia că 
aude voci. Strigă iar, dar glasul îi era slab acum... aproape 
neauzit... ca într-un vis. 

O dată cu lăsarea nopţii, puţul părea să se adâncească. 
Pereţii se apropiau tot mai mult de capul lui. Ingrozit, 


copilul îi împinse cu braţele. Fiindcă era istovit, ar fi vrut să 
renunţe. Insă apa îl ţinea la suprafaţă, alinându-i spaima 
arzătoare şi amorţindu-i simţurile. 

Când sosi echipa de salvare, îl găsi aproape inconştient. 
Stătuse în apă vreme de cinci ore. Două zile mai târziu, 
ziarul Boston Globe publicase pe prima pagină un articol cu 
titlul „Micul înotător a rezistat”. 


97 


Hassassin-ul zâmbi când camioneta sa trecu dincolo de 
poarta masivei clădiri de piatră ce străjuia malul Tibrului. 
Opri, cobori, îşi luă premiul în braţe şi se repezi prin tunel, 
mulţumit că povara lui era zveltă şi uşoară. 

Ajunse la uşă. 

„Biserica lluminării. Vechea sală de reuniuni a Conferiei 
Illuminati. Cine şi-ar fi închipuit că aici se află?!” 

Intră şi o aşeză pe un divan. Îi întoarse mâinile la spate 
şi-i legă picioarele. Ştia că trebuie să mai aştepte până ce 
se va putea bucura de prada sa; mai avea de îndeplinit o 
ultimă misiune. Apa. _ 

Şi totuşi, îşi putea permite o clipă de plăcere. Ingenunche 
alături de ea şi-i mângâie coapsa. Pielea îi era netedă şi 
caldă. Mai sus. Degetele lui brune pătrunseră pe sub 
marginea şortului. Mai sus. 

Se opri. „Răbdare, îşi spuse excitat. Mai ai încă de lucru.” 

leşi pentru câteva momente pe balconul de piatră. 
Adierea nopţii îl răcori şi-i potoli ardoarea. Jos, în depărtare, 
apele Tibrului curgeau învolburate. Işi îndreptă ochii spre 
cupola ce se înălța în Piazza San Pietro, la un kilometru 
depărtare, învăluită în lumina zecilor de reflectoare ale 
presei. 

— Ultimele tale clipe, spuse cu voce tare, amintindu-şi 
miile de musulmani măcelăriți în vremea cruciadelor. La 
miezul nopţii ai să-ţi întâlneşti creatorul! 

În spatele lui, pe divan, femeia se mişcă. Hassassin-ul se 
întoarse. Poate că ar trebui s-o lase să-şi revină. Teroarea 
întipărită în ochii femeilor era pentru el supremul afrodiziac. 

Era mai bine să fie prudent. Era preferabil ca ea să 
rămână inconştientă cât timp lipsea el. Deşi era legată şi n- 
avea cum să scape, Hassassin-ul nu voia ca, la întoarcere, 
să-şi găsească prada extenuată, după încercări zadarnice 
de a evada. „Vreau să-ţi păstrezi forţele... pentru mine.” 


Îi ridică uşor capul şi pipai în mica adâncitură de la ceafă. 
Era acolo, pe meridianul energetic, un punct pe care-l 
folosise de nenumărate ori. Îl găsi şi, cu o forţă strivitoare, 
îşi împinse degetul în cartilaj, până ce-l simţi cedând uşor. 
Trupul femeii se destinse instantaneu. „Douăzeci de 
minute”, îşi spuse. Sublima încununare a unei zile perfecte. 
După ce-l va fi slujit îndeajuns şi va fi murit făcând-o, el va 
ieşi pe balcon şi va admira focurile de artificii ale 
Vaticanului, în noapte. 

Lăsându-şi prada inconştientă pe divan, cobori scările şi 
pătrunse într-o temniţă luminată de câteva torţe. Ultima 
misiune. Se apropie de masă şi se plecă în faţa sacrelor 
forme din metal lăsate acolo pentru el. 

Apa. Ultima. 

Desprinse o făclie de pe perete, aşa cum mai făcuse de 
trei ori înainte, şi încinse metalul. Când forma ajunse la 
incandescenţă, o prinse de mâner şi porni spre ultima 
celulă. 

Înăuntru, un bărbat aştepta în tăcere. Singur şi bătrân. 

— Cardinale Baggia, şuieră Hassassin-ul. Ţi-ai spus ultima 
rugăciune? 

Ochii italianului îl priviră neclintiţi, fără teamă: 

— M-am rugat doar pentru sufletul tău. 


98 


Cei şase pompieri chemaţi pentru incendiul din Biserica 
Santa Maria della Vittoria stinseseră focul cu jeturi de gaz 
Halon. Apa era mai ieftină, dar ar fi distrus frescele şi 
Vaticanul le plătea pompierilor romani o sumă considerabilă 
pentru a asigura un serviciu rapid şi de calitate, în toate 
clădirile aflate sub patronajul său. 

Prin însăşi natura muncii lor, pompierii se confruntau 
aproape zilnic cu tragedia, dar execuţia din această biserică 
avea să le rămână mult timp întipărită în memorie. Un 
amestec de crucificare, spânzurare şi ardere pe rug, scena 
părea desprinsă dintr-un monstruos coşmar gotic. 

Din nefericire, ca de fiecare dată, presa ajunsese la faţa 
locului înaintea lor şi luase o sumedenie de imagini, înainte 
de a fi îndepărtată. Când pompierii izbutiră să coboare 
victima şi s-o aşeze pe podea, nimeni nu mai avu nicio 
îndoială cu privire la identitatea ei. 

— Cardinale Guidera, şopti cineva. Di Barcelona. 

Bătrânul era gol. Partea inferioară a corpului avea o 
culoare neagră-purpurie, iar din pielea crăpată a coapselor 
sale se scurgeau firişoare de sânge. La glezne se vedeau 
oasele ieşite în afară. Un pompier vomită. Altul ieşi în fugă 
din biserică pentru a respira aer proaspăt. 

Culmea ororii era însă simbolul înfierat pe pieptul 
cardinalului. Şeful de echipă se roti în jurul cadavrului, 
înmărmurit. „Lavoro del diavolo, îşi spuse.” Opera 
diavolului.” Şi omul se închină pentru prima dată din 
copilărie. 

— Un’ altro corpo! strigă cineva. 

Unul dintre pompieri găsise încă un cadavru. 

Şeful de echipă îl recunoscu imediat. Austerul comandant 
al Gărzii Elveţiene fusese un om prea puţin agreat de 
reprezentanţii oficialităților. 

Şeful încercă să sune la Vatican, dar acolo toate liniile 


erau ocupate. Oricum, nu mai conta. Garda Elvețiană avea 
să afle vestea de la televizor, în numai câteva minute. 

În vreme ce analizau locul, evaluând pagubele şi 
încercând să-şi dea seama ce se petrecuse, şeful de echipă 
văzu că una dintre nişele laterale era ciuruită de gloanţe. 
Un sicriu se râstur-nase de pe suportul lui şi căzuse cu susul 
în jos, probabil în urma unei lupte. O grămadă de 
stricăciuni. „Oricum, e treaba poliţiei şi a Sfântului Scaun”, 
îşi spuse, întorcându-se pentru a ieşi din nişă. 

În aceeaşi clipă însă, se opri. De sub sarcofag se auzea 
ceva. Un sunet pe care niciun pompier nu-şi doreşte să-l 
audă vreodată. 

— Bomba! strigă în gura mare. Tutti fuori! 

Când echipa de genişti ridică sarcofagul, sursa piuitului 
electronic deveni clară pentru toată lumea. Oamenii 
rămaseră cu ochii pironiţi la ea, nevenindu-le să creadă. 

— Medico! urlă unul dintre ei în cele din urmă. Medico! 


99 


— Vreun semn de la Olivetti? întreba şambelanul, în timp 
ce se întorcea, escortat de Rocher, de la Capela Sixtină. 

— Nu, signore. Mi-e teamă că s-a întâmplat ceva grav. 

Când ajunseră înapoi în biroul papei, preotul îi spuse pe 
un ton grav: 

— Căpitane, eu nu mai pot face nimic aici, în seara 
aceasta. Mi-e teamă că deja am făcut prea multe. Mă duc 
să mă rog. Aş vrea să nu fiu deranjat. De-acum totul se află 
în mâinile Domnului. 

— Da, signore. 

— Ora e înaintată, căpitane. Găsiţi conteinerul acela! 

— Căutările noastre continuă. Arma se dovedeşte însă a 
fi bine ascunsă. 

Şambelanul făcu un gest cu mâna, ca şi cum nu voia sau 
nu putea să se gândească la acest lucru. 

— Da. Fix la ora 23.15, dacă biserica va mai fi încă în 
pericol, vreau să-i evacuaţi pe cardinali. Soarta lor se află în 
mâinile dumitale. Un singur lucru îţi cer. Lasă-i să 
părăsească acest loc cu demnitate. Lasă-i să iasă în Piazza 
San Pietro şi să se alăture oamenilor de acolo. Nu vreau ca 
ultima imagine a acestei Biserici să fie cea a unui şir de 
bătrânei speriaţi, furişându-se pe uşa din dos. 

— Foarte bine, signore. Dar dumneavoastră? Să vin să vă 
iau tot la 23.15? 

— Nu va fi nevoie. 

— Signore? 

— Voi pleca atunci când îmi va spune Domnul. 

Rocher se întreba dacă nu cumva // camerlengo 
intenţiona să se scufunde o dată cu vasul său. 

Şambelanul deschise uşa şi intră în biroul papal: 

— De fapt, spuse el întorcându-se spre căpitan, ar mai fi 
încă ceva. 

— Signore? 


— Pare a fi cam rece aici, în birou. M-a luat frigul. 

— Încălzirea electrică nu mai funcţionează. Permiteţi-mi 
să aprind focul în şemineu. 

Preotul îi surâse, obosit: 

— iți mulţumesc. lţi mulţumesc foarte mult. 


KKK 


Rocher ieşi, lăsându-i pe şambelanul care se ruga la 
lumina focului din şemineu, în faţa unei statui micuţe a 
Sfintei Fecioare. Era o privelişte stranie. O umbră 
întunecată, îngenuncheată pe fondul licăririlor roşietice. 

In vreme ce străbătea culoarul, văzu un soldat care se 
apropia în fugă. Chiar în lumina palidă a sfeşnicelor, îl 
recunoscu. Locotenentul Chartrand. Tânăr, energic şi plin 
de zel. 

— Domnule căpitan, strigă el, agitând în mână un telefon 
celular. Cred că discursul şambelanului a dat roade. A sunat 
cineva care spune că deţine informaţii utile pentru noi. A 
telefonat pe una dintre liniile private ale Vaticanului. N-am 
idee de unde a făcut rost de număr. 

Rocher se opri: 

— Poftim? 

— Nu vorbeşte decât cu ofiţerul cel mai înalt în grad. 

— Vreo veste de la Olivetti? 

— Nu, domnule. 

Căpitanul luă telefonul: 

— Sunt căpitanul Rocher. Eu sunt ofiţerul superior aici. 

— Rocher, rosti vocea de la celălalt capăt. iţi voi explica 
cine sunt. Apoi îţi voi spune ce ai de făcut mai departe. 

Când celălalt isprăvi de vorbit şi închise, Rocher rămase o 
clipă împietrit. Acum ştia de la cine primeşte ordine. 


La CERN, Sylvie Baudeloque, secretara lui Maximilian 
Kohler se străduia să facă faţă avalanşei de cereri care 
soseau neîncetat la biroul directorului. 


Când telefonul personal al şefului ei începu să sune, 
secretara tresări. Nimeni nu avea acel număr. 

— Da, spuse ea ridicând receptorul. 

— Doamna Baudeloque? Sunt Kohler. la legătura cu 
pilotul meu! Avionul să fie pregătit în cinci minute. 


100 


Robert Langdon nu avea idee unde se află şi cât timp 
zăcuse inconştient atunci când deschise ochii şi văzu 
cupola cu fresce baroce de deasupra lui. Sub ea se 
învârteau vălătuci de fum. Ceva îi acoperea gura. O mască 
de oxigen. Şi-o smulse de pe faţă. In aer plutea un miros 
groaznic, ca de carne arsă. _ 

Capul îi vuia şi Langdon se crispă de durere. Incercă să 
se ridice. Un bărbat îmbrăcat în alb era îngenuncheat lângă 
el. 

— Riposati! îi spuse acesta şi-i apăsă uşor umerii pentru 
a-l culca la loc. Sono il paramédico. 

Se conformă, simțind cum capul i se învârte aidoma 
vălătucilor de fum. „Ce naiba se întâmplase?” Fiori vagi de 
panică îi reveneau lent în minte. 

— Sórcio salvatore,  adăugă medicul.  Şoarecele... 
salvator. 

Tot nu pricepea nimic. „Ce şoarece salvator?” 

Omul arătă spre ceasul cu Mickey Mouse de la 
încheietura lui. Brusc, începu să se lumineze. Îşi aminti că-l 
pusese să sune. Privind absent cadranul ceasului, Langdon 
observă şi ora: 22.28. 

Sări în capul oaselor. 

Dintr-o dată, îşi amintise totul. 


Langdon şedea lângă altarul principal, alături de câţiva 
pompieri. Oamenii îl bombardau cu întrebări, dar el abia îi 
asculta. Avea propriile întrebări. Simţea dureri în tot trupul, 
dar ştia că trebuie să acţioneze imediat. 

Un pompier se apropie, venind din celălalt capăt al 
bisericii: 

— Am verificat încă o dată, domnule. Nu am găsit decât 
doua cadavre: cardinalul Guidera şi comandantul Gărzii 
Elveţiene. Nu e nicio femeie aici. 


— Grazie, răspunse Langdon, neştiind dacă ar trebui să 
se simtă uşurat sau îngrozit. 

Îşi amintea că o văzuse pe Vittoria zăcând inconştientă 
pe podea. Şi dispăruse. Singura explicaţie posibilă nu era 
câtuşi de puţin liniştitoare. Ucigaşul nu-şi ascunsese 
intenţiile când vorbiseră la telefon. „O femeie de spirit. Sunt 
excitat. Poate că, înainte de finele acestei nopţi, te voi găsi 
eu. lar când te voi găsi...” 

Profesorul privi în preajmă: 

— Unde sunt cei din Garda Elvețiană? 

— N-am reuşit încă să luăm legătura cu ei. Telefoanele 
de la Vatican nu funcţionează. 

Se simţea singur şi copleşit. Olivetti era mort. Cardinalul 
pierise şi el. Vittoria dispăruse. O jumătate de oră din viaţa 
lui era pierdută în neant. 

Afară se auzea zumzetul presei. Probabil că imaginile cu 
moartea cumplită a celui de-al treilea cardinal aveau să fie 
difuzate foarte curând, dacă nu cumva fuseseră deja. 
Profesorul nu putea decât să spere că şambelanul trecuse 
la acţiune. „Evacuează naibii Vaticanul! Destul cu joaca! 
Am pierdut lupta!” 

Brusc, îşi dădu seama că toate lucrurile care-l 
însufleţiseră până acum - salvarea Vaticanului, eliberarea 
celor patru cardinali, confruntarea cu confreria pe care o 
studiase atâţia ani - toate aceste lucruri i se şterseseră din 
minte. Lupta era pierdută. Un nou impuls se născuse acum 
în el. Simplu. Limpede. Instinctiv. 

Găseşte-o pe Vittoria! 

În suflet simţea un gol neaşteptat. Auzise adesea că 
situaţiile-limită, de viaţă şi de moarte, puteau uni doi 
oameni mai puternic decât ar fi făcut-o decenii întregi de 
convieţuire. Acum era convins de acest lucru. Absența 
Vittoriei îi stârnise un sentiment pe care nu-l mai încercase 
de mulţi ani. Singurătate. Durerea din suflet îl făcea mai 
puternic. 

Îşi alungă din minte orice alt gând şi încercă să se 
concentreze. Se rugă ca Hassassin-ul să pună datoria 


înaintea plăcerii; altfel, ştia că ar fi fost prea târziu. „Ba nu, 
îşi spuse, ai suficient timp.” Răpitorul Vittoriei mai avea 
încă de lucru. Trebuia să mai iasă o dată la suprafaţă 
înainte de a dispărea pentru totdeauna. 

„Ultimul altar al ştiinţei.” Ucigaşul mai avea o ultimă 
misiune de îndeplinit. „Pământ. Aer. Foc. Apă.” 

Se uită din nou la ceas. Treizeci de minute. Se ridică şi se 
apropie de Extazul Sfintei Tereza. De data aceasta, privind 
sculptura lui Bernini, ştia exact ce anume caută. 

„Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând...” 

Deasupra sfintei, pe fundalul unor flăcări aurite, se înălța 
un înger, cu lancea sa de foc. Langdon urmări cu privirea 
direcţia acesteia, spre partea din dreapta a bisericii, până la 
zid. Cercetă locul, dar nu se afla nimic acolo. Fireşte, 
trebuia să caute ceva aflat departe, dincolo de ziduri, 
undeva, în Roma. Se întoarse şi i se adresă şefului 
pompierilor, cu o hotărâre nouă în glas: 

— Ce direcţie este aceasta? 

— Ce direcţie? replică omul, nedumerit. Nu ştiu... vest, 
probabil. 

— Şi ce biserici se află într-acolo? 

Deruta pompierului părea să se fi adâncit: 

— Sunt zeci de biserici. De ce? 

Langdon se încruntă. Fireşte că erau zeci: 

— Am nevoie de o hartă a oraşului. Imediat. 

Şeful trimise pe cineva să caute una, iar profesorul îşi 
îndreptă din nou ochii spre statuie. „Pământ... Aer... Foc... 
VITTORIA. Indiciul final este Apa, îşi spuse. Apa lui Bernini.” 

Trebuia să caute o biserică undeva spre vest. Un ac în 
carul cu fân. Trecu în revistă toate lucrările lui Bernini pe 
care şi le amintea. 

Am nevoie de o ofrandă adusă Apei!” 

Gândul îi zbură la statuia Tritonului - zeul grec al mării. 
Apoi îşi dădu seama că Tritonul se afla la numai câţiva paşi, 
în piaţeta de afară şi nu era amplasat în direcţia potrivită. 
„Oare ce anume ar fi sculptat Bernini pentru a celebra apa? 
Neptun şi Apollo?” Din păcate, această statuie era la 


Londra, în Muzeul Victoria & Albert. 

— Signore! 

Sosise pompierul cu harta. 

Langdon îi mulţumi şi o întinse pe masa altarului. Imediat 
îşi dădu seama că avusese noroc: harta Departamentului 
Pompierilor era una dintre cele mai detaliate pe care le 
văzuse el vreodată. 

— Unde ne aflăm acum? 

— Alături de Piazza Barberini, îi arătă tânărul. 

Profesorul privi din nou spre lancea îngerului, pentru a se 
orienta. Şeful de echipă avusese dreptate, lancea arăta 
spre vest. Langdon trase o linie pe hartă, de la locul în care 
se aflau spre vest. Imediat, speranţele îi păliră. Cu fiecare 
centimetru, degetul lui mai trecea pe lângă un punctuleţ 
marcat cu o cruce neagră. Biserici! Oraşul era împânzit de 
ele. În cele din urmă, linia imaginară ajunse în suburbii. La 
naiba! 

Privind ansamblul oraşului, căută cele trei biserici în care 
fuseseră ucişi primii cardinali. „Capela Chigi... San Pietro... 
aici...” 

Deodată, un amănunt ciudat îi atrase atenţia... ceva în 
amplasarea lor. Până acum nu se gândise la un tipar anume 
în poziţia lor relativă unele faţă de celelalte. Dar, în mod 
cert, un tipar exista. Oricât ar fi părut de improbabil, cele 
trei biserici păreau a fi dispuse într-un triunghi uriaş. Mai 
verifică o dată. Nu, nu era doar închipuirea lui. 

— Penna, ceru brusc, fără a-şi ridica ochii de pe hartă. 

Cineva îi întinse un pix. 

Încercui cele trei punctuleţe negre. Inima îi bătea deja 
mai repede. larăşi verifică amplasarea relativă. „Un triunghi 
simetric!” 

Gândul îi zbură imediat la Marea Pecete de pe bancnota 
de un dolar - triunghiul cu ochiul atoatevăzător. Dar nu 
avea niciun sens! Însemnase doar trei biserici, or în total 
trebuiau să fie patru. 

„Aşadar, unde mama naibii este Apa?” Oriunde ar fi 
plasat al patrulea punct, triunghiul ar fi fost distrus. Pentru 


ca simetria să se păstreze, ultima biserică nu s-ar fi putut 
afla decât în interiorul triunghiului, în centru. Privi punctul 
respectiv pe hartă. Nimic. Şi nici ideea nu i se părea tocmai 
corectă. Cele patru elemente ale ştiinţei erau considerate 
egale. Apa nu avea nimic special, nu exista niciun motiv 
pentru a fi plasată în centrul celorlalte trei. 

Şi totuşi, instinctul îi spunea că această dispunere 
simetrică nu putea fi, pur şi simplu, accidentală. „Înseamnă 
că nu percep întreaga imagine!” O singură posibilitate mai 
exista. Patru puncte nu formează un triunghi, ci o cu totul 
altă formă. 

Profesorul studie din nou harta. „Un pătrat, poate?” Deşi 
nu avea nicio semnificaţie din punct de vedere simbolic, 
pătratul era, cel puţin, simetric. Puse degetul pe unul dintre 
punctele care ar fi transformat triunghiul în pătrat. Imediat 
observă că nu-l putea obţine. Laturile triunghiului erau 
foarte înclinate şi duceau la formarea unui dreptunghi puţin 
distorsionat, nicidecum a unui pătrat. 

In vreme ce studia celelalte puncte posibile din jurul 
triunghiului, se întâmplă ceva neaşteptat. Linia pe care o 
trasase mai devreme, urmând direcţia indicată de lance, 
trecea chiar printr-unul dintre punctele posibile. Stupefiat, 
încercui punctul respectiv. Acum pe hartă se aflau patru 
buline, dispuse într-un romb, un fel de diamant stilizat. 

Se încruntă. Nici rombul nu era un simbol ///uminati. O 
clipă, rămase pe gânduri. „Şi totuşi...” 

Pentru o clipă gândul îi zbură la celebrul diamant 
Illuminati. ideea era, desigur, ridicolă, şi o alungă din minte. 
In plus, rombul era alungit, ca un fel de zmeu de hârtie, 
neavând câtuşi de puţin simetria perfectă pentru care era 
renumit diamantul ///uminati. 

Când se aplecă pentru a vedea mai bine unde era 
amplasat cel de-al patrulea punct al rombului, avu surpriza 
să-şi dea seama că acesta se situa chiar în centrul celebrei 
Piazza Navona. Ştia că în acea piaţă se găsea o biserică 
importantă şi se gândise la ea când trasase linia iniţială; din 
câte îşi amintea el, nu se afla aici nicio sculptură de-a lui 


Bernini. Biserica se numea Sfânta Agnes în Agonie, în 
amintirea Sfintei Agnes, o încântătoare fecioară 
adolescentă, condamnată la o viaţă de sclavie sexuală, 
fiindcă refuzase să-şi renege credinţa. 

„Trebuie să fie ceva în biserica aceea!” exclamă Langdon 
tăcut, storcându-şi creierii pentru a-şi aminti. Dar nu-şi 
amintea nicio lucrare de-a lui Bernini aflată în interior - cu 
atât mai puţin ceva care să aibă legătură cu apa. În plus, şi 
dispunerea bisericilor pe hartă îl sâcâia. Un romb! Forma 
era prea clară şi prea bine definită pentru a fi o simplă 
coincidenţă, însă oricum nu avea sens. „Un zmeu?!” Poate 
că nu alesese corect cel de-al patrulea punct. „Ce naiba îmi 
scapă?!” 

Răspunsul îi veni în minte abia după treizeci de secunde, 
dar când veni, îl izbi cu un val de entuziasm, aşa cum nu 
simţise niciodată în cursul carierei lui universitare. 

Geniul ///uminati nu se dezminţise nici de data aceasta. 

Dispunerea pe care o privea nu avea nimic de-a face cu 
rombul; cele patru puncte formau un romb, numai fiindcă el 
unise punctele alăturate. ///uminati credeau însă în 
contrarii, în opoziții! În vreme ce unea punctele opuse, 
două câte două, degetele îi tremurau. În faţa ochilor lui, pe 
hartă, prinsese contur o cruce uriaşă. O cruce! Cele patru 
elemente ale ştiinţei se desfăşurau limpede... răspândite în 
Roma în forma unei cruci enorme. 

In vreme ce privea harta copleşit, în minte-i răsună un 
vers... ca un vechi prieten cu un chip nou: „Misticele 
elemente-n cruciş în Roma se desfac...” 

„În cruciş...” 

Ceaţa începea să se risipească. Răspunsul se aflase chiar 
în faţa lui, tot timpul. Poemul ///uminati spunea clar cum 
erau dispuse altarele! în cruce! 

„Misticele elemente-n cruciş în Roma se desfac.” 

Iniţial, Langdon se gândise că poetul ///uminati alesese 
această exprimare pentru a păstra metrica, însă acum îşi 
dădea seama că în realitate era mult mai complex. Un alt 
indiciu ascuns. 


Crucea vizibilă pe hartă reprezenta suprema dualitate 
IIluminati: un simbol religios format din elementele ştiinţei. 
Calea lluminării concepută de Galilei era un tribut adus 
deopotrivă ştiinţei și; lui Dumnezeu! 

Restul devenea clar imediat. 

Piazza Navona. 

Chiar în centrul pieţei, lângă Biserica Sfânta Agnes în 
Agonie, Bernini îşi amplasase una dintre cele mai cunoscute 
opere. Nimeni nu vizitează Roma fără a trece prin Piazza 
Navona pentru a o admira. 

Fântână celor patru fluvii! 

Un tribut perfect adus apei, sculptura celebra cele patru 
mari fluvii ale Lumii Vechi: Nilul, Gangele, Dunărea şi Rio de 
la Plata. 

„Apa, îşi spuse Langdon. Ultimul indiciu”. Era perfect. 

Şi tot perfect - ca bomboana de pe tort - era faptul că, 
deasupra fântânii lui Bernini, se înălța un obelisc egiptean. 


Fără a le mai da alte explicaţii pompierilor nedumeriţi, 
Langdon o luă la fugă prin biserică, spre locul în care zăcea 
cadavrul lui Olivetti. 

„22.31... Timp suficient!” Era pentru prima dată în ziua 
aceea când se simţea cu un pas înaintea asasinului. 

Îngenunche lângă trupul comandantului, ferit de privirile 
celorlalţi, în dosul unui rând de strane, şi scoase din 
buzunarul acestuia revolverul semiautomat şi staţia de 
emisie-recepţie. Avea să cheme întăriri, dar nu acum. 
Ultimul altar al ştiinţei trebuia să mai rămână pentru o 
vreme secret, iar sirenele pompierilor şi maşinile presei 
alergând în trombă la faţa locului nu i-ar fi fost de niciun 
ajutor; dimpotrivă. 

Fără un cuvânt, ieşi pe uşa bisericii ferindu-se de ziariştii 
care năvăleau deja înăuntru. Traversă Piazza Barberini şi, la 
adăpostul întunericului, deschise staţia încercând să-i 
contacteze pe cei de la Vatican. Nu se auzea însă decât un 
pârâit. Ori era în afara razei de acoperire, ori avea nevoie 
de vreun cod de identificare. Răsuci la întâmplare 


butoanele şi rotiţele staţiei, dar degeaba. Brusc, îşi dădu 
seama că planul său de a chema ajutoare nu va funcţiona. 
Se răsuci în loc, căutând cu privirea un telefon public. Nu se 
zărea niciunul. Şi, oricum, circuitele de la Vatican nu 
funcționau. 

Era singur. 

Valul iniţial de încredere începu să se retragă şi 
profesorul se opri un moment pentru a-şi evalua situaţia: 
mânjit cu praf de oase, lovit, frânt de oboseală şi flămând. 

Privi înapoi, spre biserică. Fumul se ridica din cupolă, 
luminat de reflectoarele presei şi de sirenele maşinilor de 
pompieri. O clipa îl bătu gândul să se întoarcă şi să ceară 
ajutor. Instinctul îi spunea însă că prezenţa altor persoane, 
mai cu seamă a unora nepregătite, ar fi fost mai degrabă 
un impediment decât un ajutor. „Dacă Hassassin-ul ne vede 
venind...” Mintea îi zbură la Vittoria; aceasta avea să fie 
ultima lui şansă de a-l prinde pe cel care o răpise. 

Piazza Navona... Putea ajunge acolo la timp pentru a 
supraveghea împrejurimile. Privi în jur după un taxi, dar 
străzile erau aproape pustii. Chiar şi şoferii lăsaseră totul 
baltă pentru a privi evenimentele la televizor. Piazza 
Navona se afla la nici doi kilometri depărtare, dar el nu 
avea de gând să-şi irosească forţele mergând pe jos. 
Aruncă o privire spre biserică; poate reuşea să împrumute o 
maşină de la cineva. 

„Una de pompieri? Sau vreo furgonetă a presei? Fii 
serios!” 

Timpul trecea, aşa că trebuia să hotărască mai repede. 
Scoase arma din buzunar. Ceea ce-şi pusese în minte era 
un lucru atât de absurd şi de neobişnuit pentru firea lui, 
încât îşi spuse că, probabil, diavolul pusese deja stăpânire 
pe sufletul lui. Luând-o la fugă spre un Citroen ce aştepta la 
semafor, întinse pistolul şi, prin fereastra deschisă a 
portierei, îl propti în tâmpla şoferului: 

— Fuori! 

Omul coborî, împleticindu-se, afară din maşină. 

Langdon sări la volan şi călcă zdravăn pe acceleraţie. 


101 


Gunther Glick stătea pe o bancă într-o celulă de detenţie 
din biroul central al Gărzii Elveţiene şi se ruga la toţi zeii şi 
sfinţii Pe care-i ştia. „Te rog, fă să NU fie doar un vis!” Era 
lovitura vieţii sale. Lovitura vieţii oricui! Toţi reporterii din 
lume ar fi dat orice să se afle acum în locul lui Glick. „Eşti 
treaz, nu visezi, îşi spuse. Şi eşti o vedeta. Marile celebrităţi 
îşi plâng în pumni de ciudă.” 

Macri era lângă el şi părea puţin dusă pe altă lume. Glick 
o înţelegea. Pe lângă faptul că difuzase în exclusivitate 
discursul şambelanului, oferise lumii întregi - împreună cu 
el - fotografii cutremurătoare ale cardinalilor înfieraţi şi ale 
papei - oh, limba aceea! — plus imagini în direct ale 
conteinerului cu antimaterie. „Incredibil!” 

Desigur, făcuseră toate acestea la cererea şambelanului, 
deci nu pentru asta se aflau acum închişi în celulă. Garda 
Elvețiană nu apreciase însă deloc ceea ce spusese el la 
finele reportajului. Glick ştia bine că discuţia la care se 
referise nu fusese destinată urechilor lui, dar nu se 
sinchisise. În definitiv, ăsta era momentul lui de glorie. „O 
altă lovitură a lui Glick!” 

— Bunul Samaritean din ceasul al unsprezecelea?! 
bombăni Macri, în mod evident neimpresionată. 

Glick zâmbi: 

— Strălucit, nu-i aşa? 

— Strălucit de tâmpit! 

„Ha, e doar invidioasă”, îşi spuse reporterul. Imediat 
după discursul şambelanului, Glick avusese din nou norocul 
să se afle, din întâmplare, la locul potrivit şi în momentul 
potrivit: îl auzise pe Rocher dându-le noi ordine oamenilor 
săi. Se părea că primise un apel telefonic de la un ins 
misterios, despre care căpitanul susţinea că deţine 
informaţii privind criza de la Vatican. Rocher lăsa să se 
înţeleagă că omul îi putea ajuta şi le ceruse subordonaţilor 


săi să se pregătească pentru sosirea lui. 

Deşi informaţia avea în mod clar un caracter privat, Glick 
procedase aşa cum ar fi făcut orice reporter conştiincios: 
lăsând onoarea la o parte, se retrăsese într-un loc ferit, îi 
ceruse lui Macri să-şi pună camera în funcţiune şi 
transmisese ştirea. 

— Noi evenimente şocante în Cetatea Domnului, 
anunţase el, mijindu-şi ochii pentru a conferi cuvintelor sale 
mai multă intensitate. 

Apoi continuase spunând că un oaspete misterios era 
aşteptat la Vatican, pentru a salva situaţia. „Bunul 
Samaritean din ceasul al unsprezecelea”, aşa îl numise el - 
un apelativ perfect pentru un individ necunoscut care urma 
să apară în ultimul moment pentru a face o faptă bună. 
Celelalte posturi preluaseră imediat expresia şi Glick se 
văzuse din nou în centrul atenţiei. 

„Sunt genial, îşi spuse în sinea sa. Peter Jennings poate 
să stea în cap de ciudă.” 

Fireşte, Glick nu se oprise aici. Dacă tot se bucura de 
atenţia lumii întregi, nu putea să nu pomenească puţin şi 
despre teoria conspirației, dragă lui, aşa, pentru a adăuga 
sare şi piper. 

„Genial. De-a dreptul genial!” 

— Ai stricat totul! spuse Macri. Ai dat-o-n bară de-a 
binelea! 

— Ce vrei să spui? Am fost grozav! 

Chinita se holbă la el, nevenindu-i să creadă: 

— Fostul preşedinte George Bush, un ///uminatus?!! 

Glick zâmbi. Dar nu era mai mult decât evident? George 
Bush era un mason care avea gradul 33, bine informat, şi 
fusese şeful CIA pe vremea când agenţia îşi încetase 
investigaţiile asupra Confreriei ///uminati, din lipsă de 
probe. Şi toată vorbăria aceea despre „o mie de puncte de 
lumină” şi „o Nouă Ordine Mondială”... Da, Bush era, în 
mod cert, un ///uminatus. 

— Şi chestia aia cu CERN! continuă Macri. Mâine la uşa ta 
o să stea la coadă o mulţime de avocaţi. 


— CERN? Haida-de! E cât de poate de clar! Gândeşte-te 
puţin! //luminati a dispărut de pe faţa pământului în anii 
'50, cam în aceeaşi perioadă în care a fost înființat CERN - 
un paradis al celor mai luminate minţi din lume. La CERN 
plouă cu fonduri private. Tipii de acolo pun la punct o armă 
capabilă să distrugă Biserica şi, dintr-o dată, o pierd!! 

— Aşa că tu ieşi la rampă şi spui lumii întregi că la CERN 
se află azi cartierul general al grupării //luminati! 

— Evident! Frăţiile nu dispar aşa, peste noapte. Confreria 
asta a trebuit să se ascundă şi ea undeva. lar CERN pare 
locul perfect. Nu spun că toată lumea de acolo e Illuminati. 
Mai degrabă, e ca un fel de uriaşă lojă masonică, în care 
majoritatea membrilor sunt oameni neimplicaţi, dar 
eşaloanele superioare... 

— Ai auzit vreodată de calomnie, Glick? De răspundere? 

— Dar tu ai auzit de jurnalism adevărat? 

— Jurnalism?! Ai făcut un rahat mare dintr-un nimic! 
Trebuia să fi închis eu camera! Şi prostia aia cu sigla CERN 
ce-a mai fost? Simbol satanist!? Ţi-ai pierdut minţile? 

Glick zâmbi din nou. Macri era, evident, geloasă. Sigla 
CERN fusese cea mai tare lovitură dintre toate. De la 
discursul şambelanului, toate posturile discutau despre 
CERN şi despre antimaterie. Unele posturi afişau în fundal 
sigla CERN, care nu părea a avea nimic ieşit din comun: 
două cercuri intersectate, reprezentând două acceleratoare 
de particule, şi cinci linii tangenţiale ce simbolizau tuburile 
de injecție ale particulelor. Lumea întreagă privise sigla, dar 
numai el, Glick, simbolist amator, îşi dăduse seama de 
elementele ///uminati ascunse în ea. 

— Nu eşti specialist în simbolistică, replică Macri, eşti 
doar un reporter plin de noroc. Ar fi trebuit să laşi 
simbolurile în seama tipului de la Harvard. 

— Tipul ăla nu şi-a dat seama. 

„Semnificaţia //luminati a siglei este cât se poate de 
evidentă!” 

Glick radia de mândrie. Deşi CERN avea numeroase 
acceleratoare, pe siglă apăreau numai două: „Doi este 


numărul dualității pentru Iluminati”. În plus, deşi 
majoritatea  acceleratoarelor aveau un singur tub de 
injecție, pe siglă erau reprezentate cinci. „Cinci este 
numărul pentagramei ///uminati. ” Şi acum venea lovitura de 
graţie, cea mai strălucită deducție. Glick sublinie că sigla 
conţinea cifra şase - clar formată de cercuri cu una dintre 
linii; iar când sigla era rotită, încă un şase devenea vizibil... 
şi apoi încă unul. În total, de trei ori cifra şase. Numărul 
Satanei! Semnul fiarei! 

Glick era un geniu. 

Macri părea gata să-l plesnească. 

„O să-i treacă ei gelozia”, îşi spuse reporterul şi mintea îi 
zbură la un alt amănunt. Dacă la CERN se afla cartierul 
general al //luminati, oare tot acolo se găsea şi celebrul 
diamant al conferiei? Glick citise despre el pe Internet - „un 
diamant desăvârşit, născut din anticele elemente cu o 
asemenea perfecţiune, încât toţi cei care îi văd sunt 
copleşiţi”. 

Oare nu cumva locaţia secretă a diamantului ///uminati 
era un alt mister pe care el, Glick, avea să-l dezlege în 
această noapte? 


102 


Piazza Navona. Fântână celor patru fluvii! 

Nopțile în Roma, la fel ca şi în deşert, pot fi surprinzător 
de reci, chiar şi după o zi fierbinte. Langdon se zgribulea 
acum când intra în piaţă, strângându-şi haina în jurul 
trupului. Pe fundalul zgomotului îndepărtat al traficului 
modern, o veritabilă cacofonie de ştiri răsuna deasupra 
oraşului. Langdon se mai uită o dată la ceas. Încă 
cincisprezece minute. Era recunoscător pentru cele câteva 
clipe de relaxare. 

Piaţeta era pustie. Fântână lui Bernini părea că-l 
ademeneşte cu vraja ei sfielnică. Bazinul înspumat arunca 
în aer o ceaţă diafană, iluminată de  reflectoarele 
subacvatice. Langdon simţea parcă în aer un fior electric. 

Cea mai impresionantă trăsătură a fântânii era înălţimea 
ei. Partea centrală avea peste şase metri - un munte de 
marmură fragmentat de grote şi caverne prin care apa 
clocotea zgomotos, înconjurat de statui păgâne. Deasupra 
ansamblului era plasat un obelisc, la rândul lui înalt de 
doisprezece metri. Langdon privi în sus. În vârful 
obeliscului, o umbră se contura pe fondul întunecat al 
cerului, găzduind un porumbel solitar. 

„O cruce”, îşi spuse Langdon, încă uimit de dispunerea 
indiciilor în Roma. Fântână celor patru fluvii era ultimul 
altar al ştiinţei. Cu numai câteva ore în urmă se afla în 
Panteon, convins că străvechea Cale a lluminării nu mai 
exista; o greşeală prostească. Până la urmă, se dovedise că 
întreaga cale era intactă. Pământ, Aer, Foc, Apă. lar el 
izbutise s-o urmeze... de la început până la sfârşit. 

„Nu chiar până la sfârşit”, îşi reaminti. Calea avea cinci 
jaloane, nu patru. Acest al patrulea indiciu sugera, desigur, 
direcţia spre destinaţia finală - locul secret de întâlnire al 
confreriei, Biserica lluminării. Langdon se întrebă dacă 
această ascunzătoare mai exista încă şi dacă acolo o 


dusese Hassassin-ul pe Vittoria. 

Aproape fără a-şi da seama, începu să studieze statuile 
care decorau fântână, căutând un semn care să indice 
direcţia ascunzătorii ///uminati. „Şi îngerii te-ndrume în 
căutarea ce ţi-ai pus în gând.” Aproape în aceeaşi clipă 
însă, remarcă un amănunt tulburător: sculptura nu avea 
niciun înger. Sau, cel puţin, niciunul vizibil din locul în care 
stătea el... sau de care să-şi amintească. fântână celor 
patru fluvii era o lucrare nereligioasă. Toate decoraţiunile 
erau profane: oameni, animale şi chiar un ciudat tatu. În tot 
acest ansamblu, un înger ar fi ieşit clar în evidenţă. 

„Să fi greşit, oare, locul?” Se gândi iarăşi la dispunerea în 
formă de cruce al celor patru obeliscuri şi-şi încleştă pumnii 
cu hotărâre. „Fântână e perfectă!” 


Era doar 22.46, când o camionetă neagră apăru pe o 
alee, în celălalt capăt al pieţei. Profesorul nu i-ar fi acordat 
nicio atenţie, dacă nu s-ar fi apropiat cu farurile stinse. 
Aidoma unui rechin ce vânează tăcut la lumina lunii, 
camioneta făcu înconjurul pieţei. 

Langdon se ghemui în umbră, în spatele scării 
monumentale ce ducea la Biserica Sfânta Agnes în Agonie. 
In vreme ce-l supraveghea pe nou-venit, simţea cum pulsul 
i se accelerează. 

După ce înconjură piaţa de două ori, camioneta se 
apropie de fântână lui Bernini. Trase lângă bazin, înaintând 
uşor de-a lungul acestuia, până ce opri, cu uşa laterală la 
doar câţiva centimetri de marginea apei. 

Deasupra, stropii fini învăluiau sculptura. 

Pe Langdon îl cuprinse o senzaţie ciudată. Sosise oare 
Hassassin-ul? Venise cu această camionetă? El, unul, şi-l 
imaginase aducându-şi victima în piaţă pe picioare, aşa 
cum făcuse la San Pietro, oferindu-i lui spaţiu de manevră. 
Dar dacă venise cu camioneta, atunci situaţia se schimba. 

Brusc, uşa laterală, glisantă, se deschise. Pe podeaua 
camionetei, într-o poziţie contorsionată, zăcea un bărbat 
gol, înfăşurat în metri întregi de lanţuri metalice. Omul se 


zbătea, dar verigile erau prea grele. Una dintre ele îi 
străpunsese gura ca o zăbală a unui cal, înăbuşindu-i astfel 
strigătele de ajutor. Abia atunci zări Langdon cea de-a doua 
siluetă, în spatele prizonierului, mişcându-se în întuneric de 
parcă ar fi făcut ultimele preparative. 

Ştia că nu are la dispoziiţie decât câteva secunde pentru 
a acţiona. 

Scoase arma din buzunar, îşi scoase sacoul şi-l aruncă pe 
jos. Haina i-ar fi stânjenit mişcările şi, pe urmă, n-avea de 
gând să se apropie de apă purtând Diagramma lui Galilei în 
buzunar; documentul avea să rămână la adăpost. 

Se furişă încet spre dreapta, pe marginea pieţei, şi se 
opri exact de cealaltă parte a camionetei. Masa de 
marmură a fântânii îi bloca vederea. Se ridică şi o luă la 
fugă drept spre bazin, sperând ca zgomotul apei să-l 
acopere pe cel al paşilor săi. Când ajunse la fântână, sări 
peste margine şi păşi înăuntru. 

Apa îi ajungea până la brâu şi era rece ca gheaţa. Cu 
dinţii clănţănindu-i, făcu doi paşi. Fundul bazinului era 
alunecos, la mâzga obişnuită adâugându-se un strat de 
monede aruncate de turişti pentru a avea noroc. El, unul, 
avea nevoie de foarte mult noroc. Învăluit în stropii fini ca o 
ceaţă, se întrebă dacă frigul sau teama era cea care îi făcea 
mâna să tremure atât de tare pe armă. 

Ajunse la masa de marmură şi făcu la stânga, atent să nu 
fie văzut. Se ascunse în spatele unui cal uriaş şi privi spre 
camionetă. Se afla la nici cinci metri distanţă. Înăuntru, 
Hassassin-ul era ghemuit pe podea, cu mâinile pe trupul 
înlănţuit al cardinalului, pregătindu-se să-l rostogolească în 
fântână. 

Stând în apă până la mijloc, Langdon ridică revolverul şi 
făcu un pas în lateral, ieşind din ceața umedă; se simţea ca 
un soi de cowboy acvatic gata de acţiune: 

— Nu mişca! 

Vocea fusese mai fermă decât mâna, care îi tremura. 

Hassassin-ul ridică privirea. Pentru o clipă, se holbă 
derutat, de parcă ar fi văzut o stafie. Apoi buzele i se 


întinseră într-un zâmbet crud. Ridică braţele în aer, supus: 

— Aşa deci! 

— Coboară din camionetă! 

— Pari cam ud. 

— Ai venit cam devreme. 

— Sunt nerăbdător să mă întorc la premiul meu. 

Langdon strânse mai bine pistolul în mână: 

— Nu voi ezita să trag. 

— Ai ezitat deja! 

Profesorul îşi simţi degetul încordându-se pe trăgaci. 
Cardinalul zăcea nemişcat. Părea terminat, muribund. 

— Dezleagă-l! 

— Lasă-i pe el! De fapt, ai venit pentru femeie. De ce 
pretinzi altceva? 

Îşi stăpâni cu greu impulsul de a sfârşi totul acolo, pe loc: 

— Unde-ai dus-o? 

— Undeva, în siguranţă. Mă aşteaptă să mă-ntorc. 

„E în viaţă, deci!” Langdon simţi o rază de speranţă: 

— La Biserica lluminării? 

Ucigaşul rânji: 

— N-ai s-o găseşti niciodată. 

„Ascunzătoarea încă există!” 

— Unde? 

— Locul a rămas secret vreme de secole. Chiar şi mie mi- 
a fost dezvăluit abia de curând. Mai degrabă mor decât să 
trădez încrederea ce mi-a fost acordată. 

— Pot să-l găsesc şi singur. 

— Câtă aroganță! 

Langdon schiţă un gest spre fântână: 

— Până aici am reuşit! 

— Ca mulţi alţii înaintea ta. Ultimul pas este însă cel mai 
greu. 

Profesorul se mai apropie puţin, în timp ce-şi simţea 
picioarele nesigure pe fundul bazinului. Hassassin-ul părea 
extrem de calm, ghemuit în spatele camionetei, cu mâinile 
ridicate deasupra capului. Langdon ţinti în mijlocul 
pieptului, întrebându-se dacă n-ar trebui să tragă şi să 


sfârşească odată pentru totdeauna. „Nu. Ştie unde e 
Vittoria. Ştie unde e antimateria. Am nevoie de informaţiile 
astea!” 


Din penumbra camionetei sale, Hassassin-ul îşi ţintuia 
agresorul cu privirea şi nu se putea abţine să nu simtă 
pentru el o milă uşor amuzată. Americanul era curajos - 
asta o demonstrase deja. Dar era şi nepregătit. Şi pe asta o 
demonstrase. Valoarea fără experienţă înseamnă 
sinucidere curată. Există anumite reguli ale supravieţuirii. 
Reguli vechi. lar americanul le încălca pe toate, pe rând. 

„Ai avut un mare avantaj - elementul surpriză. Dar l-ai 
irosit.” 

Americanul era nehotărât... probabil spera să-i vină 
ajutoare... sau poate aştepta o scăpare din partea lui, o 
informaţie esenţială. 

„Niciodată nu pune întrebări înainte de a-ţi fi imobilizat 
prada. Un duşman încolţit este un duşman periculos.” 

Americanul vorbea iarăşi. Incerca. Trăgea de timp. 

Ucigaşul aproape că izbucni în râs. 

„Nu suntem  într-unui din filmele voastre de la 
Hollywood... nu stăm să facem conversaţie la gura 
pistolului înainte de glonţul final. Asta e sfârşitul. Acum.” 

Fără a-şi lua ochii de la el, asasinul îşi mişcă aproape 
imperceptibil mâinile pe plafonul camionetei, până ce găsi 
ceea ce căuta. Privind drept înainte, înşfăcă obiectul. 

Apoi îşi jucă asul. 


Mişcarea îl luă complet pe nepregătite. Pentru o clipă, 
Langdon crezu că legile fizicii nu mai funcţionează. Ucigaşul 
păru să plutească în aer, în vreme ce picioarele îi ţâşniră în 
faţă, izbiră trupul înlănţuit al cardinalului şi-l azvârliră pe 
uşa camionetei. Omul se rostogoli în apă, stârnind un val de 
stropi. 

Apa îi veni brusc în faţă şi Langdon îşi dădu seama o 
clipă prea târziu ce se întâmplase. Ucigaşul se apucase cu 


mâinile de una dintre barele fixate în plafonul camionetei şi 
o folosise pentru a-şi face vânt în afară. lar acum venea 
drept spre el, cu picioarele înainte. 

Apăsă pe trăgaci şi amortizorul pufni. Glonţul explodă în 
vârful bocancului stâng al Hassassinului. In aceeaşi clipă, 
tălpile acestuia i se proptiră în piept ca un tanc, azvârlindu-l 
înapoi. 

Amândoi se prăbuşiră într-un nor de sânge şi stropi. 

Când apa rece îi înghiţi trupul, Langdon simţi la început 
numai durerea. Apoi urmă instinctul de supravieţuire. Işi 
dădu seama că nu mai ţine în mână pistolul; probabil că-i 
scăpase din cauza şocului provocat de lovitură. Se cufundă 
şi începu să pipăie fundul alunecos al bazinului. Degetele îi 
înşfăcară ceva metalic. Un pumn de monede. Le aruncă. Cu 
ochii deschişi, continuă să caute. Apa fremăta în jurul lui ca 
un jacuzzi îngheţat. 

In ciuda instinctului de a ieşi imediat la suprafaţă ca să 
poată respira, râmase pe fundul bazinului, mişcându-se tot 
timpul; nu ştia de unde avea să vină lovitura următoare. 
Trebuia să găsească arma! Degetele îi bâjbâiau disperate 
pe marmură. 

„Ai un avantaj, îşi spuse. Eşti în elementul tău!” Chiar cu 
un pulover şiroind de apă, Langdon era un înotător agil. 
„Apa este elementul tău!” 

Mâna atinse din nou ceva metalic. De data aceasta, i se 
schimbase norocul: nu mai dăduse peste un morman de 
monede. Prinse obiectul şi încercă să-l tragă spre el, dar se 
pomeni alunecând prin apă; obiectul era imobil. 

Chiar înainte de a se lovi de trupul cardinalului, îşi dădu 
seama că prinsese o bucată din lanţul care-l trăgea pe 
bătrân la fund. Pentru clipă încremeni locului, şocat la 
vederea chipului îngrozit care-l privea de pe fundul 
bazinului. 

Impulsionat de semnele de viaţă din ochii acestuia, 
prinse lanţul cu ambele mâini şi încercă să-l ridice la 
suprafaţă. Trupul se mişca foarte greu, ca o ancoră. Trase 
încă o dată şi mai tare. Când capul îi ajunse la suprafaţă, 


cardinalul trase în piept câteva guri de aer sugrumate, 
înecate. Apoi, brusc, trupul i se rostogoli, iar Langdon se 
dezechilibră. Ca o piatră, Baggia se duse din nou fund. 

Langdon se cufundă şi el, cu ochii deschişi în apa tulbure. 
Îl găsi repede de această dată. Când îl prinse, lanţurile se 
mişcară pe corpul cardinalului... dezvăluind o nouă imagine 
şocantă... un cuvânt înfierat în carnea vie: 


Water! „Apă”! 
O clipă mai târziu, doi bocanci îl izbiră în faţă. Dintr-unul 
curgea sânge. 


103 


Ca jucător de polo pe apă, Robert Langdon luase parte şi 
rezistase la multe „bătălii” subacvatice. Sălbăticia ce se 
dezlănţuia adesea sub oglinda apei în bazinele de polo, 
departe de ochii arbitrilor, putea rivaliza cu cele mai urâte 
meciuri de total kombat. Langdon fusese lovit, zgâriat, 
imobilizat şi chiar muşcat o dată de un apărător enervat de 
eschivele lui. 

Acum însă, în timp ce se zbătea în apa îngheţată a 
fântânii lui Bernini, ştia că se află undeva, foarte departe de 
piscina de la Harvard. Aici se lupta nu pentru câştigarea 
vreunei partide, ci pentru propria viaţă. Era a doua oară că 
se confrunta cu acelaşi adversar. Fără arbitri. Fără retur. 
Braţele care-i împingeau capul la fund erau animate de o 
forţă ce nu lăsa loc de îndoială asupra intenţiei de a ucide. 

Instinctiv, se roti în apă ca o torpilă. „Scapă din 
strânsoarea lui!” Dar braţele îl ţintuită locului, atacatorul 
său având un avantaj de care niciun jucător de polo nu se 
putea bucura: două picioare bine înfipte în sol. Langdon se 
îndoi, încercând să-şi aducă tălpile sub trup. Hassassin-ul 
părea că apasă ceva mai slab cu un braţ... şi totuşi, 
încleştarea era teribilă. 

Atunci îşi dădu el seama că nu-i va rezista şi făcu unicul 
lucru la care se mai putea gândi. Renunţă să se mai 
împotrivească. „Dacă nu te poţi duce spre nord, ia-o spre 
est!” Adunându-şi ultimele forţe, zvâcni din picioare şi-şi 
trase braţele sub el, ca într-un bizar stil fluture. Trupul îi 
ţâşni înainte. 

Brusca schimbare de direcţie îl luă pe Hassassin prin 
surprindere. Mişcarea laterală a adversarului său îl antrenă 
şi pe el într-o parte, dezechilibrându-l. Incleştarea braţelor 
slăbi şi Langdon mai zvâcni o dată. Parcă o coardă elastică 
cedase. Era liber. Scuipă aerul stătut din plămâni şi se 
ridică la suprafaţă. O singură dată apucă să tragă aer în 


piept. Hassassin-ul se aruncă din nou asupra lui, ţintuindu-i 
umerii cu palmele şi împingându-l la fund Cu toată puterea. 
Langdon bâjbâi, încercând să-şi înfigă bine picioarele în 
fundul bazinului, dar talpa ucigaşului îl izbi dintr-o arte, 
doborându-l. 

larăşi era sub apă. 

Mugşchii îi ardeau de durere pe când se zbătea şi se 
răsucea. Dar toate manevrele sale erau în zadar de această 
dată. Prin apa ce bolborosea, cu ochii deschişi, căută arma. 
Dar totul era tulbure în jur. Bulele de aer erau mai dese 
aici. O lumină orbitoare îi lovi ochii, Atunci când Hassassin- 
ul îl împinse spre unul dintre reflectoarele prinse pe fundul 
fântânii. Întinse mâna, apucând globul metalic. Era 
fierbinte. Încercă să se elibereze din strânsoare ţinându-se 
de reflector, dar acesta era montat pe un fel de balamale şi 
se roti în mâna lui. Langdon se dezechilibră iar. 

Hassassin-ul îl împinse şi mai puternic, mai jos. 

Atunci îl zări. leşind din stratul de monede, chiar în faţa 
sa. Un cilindru negru, îngust. „Amortizorul armei lui 
Olivetti!” întinse mâna, dar, când degetele i se înfăşurară 
pe cilindru, nu simţi metalul aşteptat, ci doar plastic. Trase 
şi furtunul flexibil de cauciuc se ondulă spre el ca un şarpe 
subţire. Era lung cam de jumătate de metru şi de la capătul 
lui ieşea un jet de bule de aer. Nu găsise arma, ci doar unul 
dintre dispozitivele spumanti ale fântânii, care aerau apa. 


La nici doi metri distanţă, cardinalul Baggia îşi simţea 
sufletul gata să-l părăsească. Deşi toată viaţa se pregătise 
pentru acest moment, niciodată nu şi-l imaginase astfel. 
Trupul îi suferea cumplit... ars, lovit şi cufundat sub apă de 
o greutate uriaşă. Îşi aminti însă că suferinţa lui nu era 
nimic în comparaţie cu cea pe care o îndurase Mântuitorul. 

„El a murit pentru păcatele mele...” 

Undeva în apropiere auzea bufniturile şi plescăiturile unei 
lupte. Gândul îi era insuportabil. Cel care-l răpise avea să 
mai curme o altă viaţă... tânărul acela cu ochi blânzi, care 
încercase să-l ajute. 


Frânt de durere, Baggia zăcea cu faţa în sus, privind prin 
pânza apei spre cerul întunecat de deasupra. Pentru o 
clipă, avu impresia că zăreşte stelele. 

Sosise ceasul. 

Se eliberă de teamă şi de îndoieli, şi deschise gura larg şi 
răsuflă adânc - ultima sa suflare. Privi cum sufletul i se 
înalţă spre ceruri într-un val de bule transparente. Apoi, 
instinctiv, inspiră. Apa îi pătrunse în corp, înţepându-l ca 
nişte pumnale îngheţate. Durerea dură doar câteva 
secunde. 

Apoi... linişte şi pace. 


Hassassin-ul ignoră durerea ce-l ardea în picior şi se 
concentră asupra americanului, pe care îl ţintuise sub el, 
sub apă. „Termină-l de-a binelea!” De această dată, Robert 
Langdon nu va mai supravieţui. Exact aşa cum îşi 
închipuise, victima sa începuse să se zbată tot mai slab. 

Brusc, trupul lui deveni rigid şi începu să se zgâlţâie 
violent. 

„Da, îşi spuse Hassassin-ul. Rigor mortis.” Când apa îi 
ajunge în plămâni. Ştia că aceste spasme aveau să dureze 
cam cinci secunde. 

Durară şase. 

Apoi exact aşa cum se aşteptase el, trupul celuilalt se 
relaxă dintr-o dată. Flasc. Ca un balon dezumflat, Robert 
Langdon deveni moale sub mâinile sale. Era terminat. Îl mai 
tinu la fund încă treizeci de secunde, pentru ca apa să-i 
umple toate țesuturile pulmonare. Treptat, trupul victimei 
sale începu să se scufunde singur. Într-un târziu, Hassassin- 
ul îi dădu drumul. Presa va avea o dublă surpriză în Fântâna 
celor patru fluvii. 

— Tabban! înjură cu glas tare, ieşind din bazin şi 
privindu-şi talpa rănită. 

Vârful bocancului zburase şi vârful degetului mare nu mai 
exista. Furios pe neatenţia lui, îşi smulse partea de jos a 
pantalonului şi o îndesă la vârful bocancului. Durerea îi 
săgetă prin tot piciorul. /bn al-kalb! Îşi încleştă pumnii şi 


îndesă ghemotocul de pânză şi mai mult. Sângerarea 
începu să se potolească. 

Îndreptându-şi gândurile către plăcerea care-l aştepta, 
urcă în camionetă. Treburile lui în Roma se încheiaseră. 
Acum ştia exact ce anume avea să-i potolească durerea. 
Vittoria Vetra era imobilizată şi-l aştepta. Deşi ud şi 
îngheţat, Hassassin-ul simţi cum se excită. 

„Mi-am câştigat răsplata.” 


În cealaltă parte a oraşului, Vittoria Vetra se trezi în 
dureri. Era întinsă pe spate. Toţi muşchii îi erau tari ca 
piatra. Înţepeniţi. Braţele o înţepau. Când încercă să se 
mişte, simţi o serie de spasme în umeri. Abia după o clipă 
înţelese că mâinile îi erau legate la spate. La început, nu-şi 
dădu seama ce se întâmplă. „Visez, oare?” Dar când 
încercă să-şi ridice capul, durerea care o săgeta la baza 
capului nu-i mai lăsă loc de dubii. 

Treptat, confuzia iniţială începu să se transforme în 
teamă. Privi în jurul ei. Se afla într-o încăpere de piatră, 
mare şi mobilată, luminată de torţe. Un fel de sală de 
întruniri de pe vremuri. Alături, nişte bănci demodate erau 
dispuse în cerc. _ 

Vittoria simţi un curent de aer rece pe piele. In apropiere, 
două uşi duble erau deschise, dând spre un balcon. Prin 
deschiderile din balustradă, ar fi putut să jure că se zărea 
Vaticanul. 


104 


Robert Langdon zăcea pe un pat de monede, pe fundul 
Fântânii celor patru fluvii. În gură ţinea încă furtunul de 
cauciuc. Aerul ce venea prin tubul instalaţiei de spumare 
era coclit, poluat din cauza pompei şi gâtul îl ustura. Totuşi, 
nu se plângea deloc. Cel puţin, rămăsese în viaţă. 

Nu era sigur cât de corect imitase înecul, dar cum 
aproape întreaga sa viaţă se aflase în preajma apei, auzise 
o sumedenie de relatări. Şi îşi dăduse toată silinţa. Spre 
sfârşit, expirase tot aerul din plămâni şi îşi ţinuse 
răsuflarea, pentru ca masa musculară să-i ridice trupul la 
suprafaţă. 

Slavă Domnului, Hassassin-ul fusese păcălit şi-i dăduse 
drumul! intins pe fundul bazinului, Langdon se chinui să 
rămână astfel cât mai mult. Aproape că începuse să se 
sufoce. Oare ucigaşul mai era primprejur? 

Trăgând încă o gură de aer coclit prin tub, îi dădu apoi 
drumul şi, pe sub apă, se deplasă până ce ajunse la masa 
de marmură din centru. Fără a face vreun zgomot, se ridică 
şi ieşi la suprafaţă în umbra sculpturilor. 

Camioneta dispăruse. 

Asta era tot ce voia să vadă. Inspiră adânc aerul curat şi 
apoi se cufundă din nou, căutându-l pe cardinal. În mod 
cert, bătrânul îşi pierduse între timp cunoştinţa şi şansele 
de a-l readuce în simţiri erau foarte mici, dar trebuia să 
încerce. Găsi trupul, îşi înfipse bine picioarele pe fundul 
bazinului şi prinse lanţurile. Apoi trase. Când cardinalul 
ajunse la suprafaţă, Langdon văzu că ochii lui erau deja daţi 
peste cap şi bulbucaţi. Nu era un semn bun. Nu avea puls şi 
nu respira. 

Ştiind că nu va reuşi să-l salte peste marginea bazinului, 
îl trase prin apă până la masa centrală de marmură. Acolo 
se afla un fel de bordură înclinată şi apa era mai puţin 
adâncă. Impinse trupul gol al cardinalului pe acea bordură, 


cât de sus reuşi. Nu prea sus însă. 

Apoi trecu la treabă. Apăsă de câteva ori pieptul 
înfăşurat în lanţuri, pentru a-i scoate apa din plămâni, şi 
începu după aceea respiraţia artificială. Ritmic. Atent. 
Rezistând instinctului de a sufla prea puternic şi prea 
repede. Timp de trei minute. Patru. Cinci. Apoi înţelese că 
nu mai are niciun rost să continue. 

II preferito. Omul care urma să fie papă. Mort acum, chiar 
în faţa lui. 

Într-un fel, chiar şi aşa, întins pe bordura aceea în 
mijlocul fântânii, cardinalul Baggia afişa încă un aer calm şi 
plin de demnitate. Apa îi clipocea lent pe piept, cuprinsă 
parcă de remuşcări... ca şi când i-ar fi cerut iertare fiindcă-i 
ucisese... de parcă ar fi încercat să spele rana arsă ce-i 
purta numele. 

Cu o mişcare înceată, Langdon îşi trecu palma peste faţa 
bătrânului şi-i închise ochii sticloşi. În clipa aceea, un val 
istovitor de lacrimi îl podidi, luându-l prin surprindere. Şi, 
pentru prima dată după mulţi ani, Langdon plânse. 


105 


Tremurul de emoție îi slăbi, în vreme ce se îndepărta de 
cadavrul cardinalului, târându-şi cu greu picioarele. 
Secătuit şi singur, avea impresia că se va prăbuşi la 
următorul pas. Şi totuşi, un nou impuls creştea în el. 
Energic. De nestăpânit. Muşchii i se încordară cu o forţă 
neaşteptată. Ignorând durerea din inimă, creierul lui azvârii 
trecutul la o parte şi se concentră asupra unicei şi 
disperatei misiuni care-l mai aştepta. 

„Găseşte bârlogul //luminati. Ajut-o pe Vittoria.” 

Întorcându-se spre masa de marmură sculptată din 
mijlocul fântânii, începu să caute ultimul indiciu ///uminati. 
Undeva, în acest mănunchi de statui, era un semn, ceva 
care sugera calea către bârlog. Speranţa îi pieri însă 
repede, pe măsură ce studia sculptura. Versul poemului 
părea să răsune batjocoritor în jurul lui: „Şi îngerii te- 
ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând.” Se încrunta spre 
formele sculptate. „Fântână asta este laică! Nu are niciun 
înger, pe nicăieri!” 

Dezamăgit, îşi ridică instinctiv ochii spre obeliscul de 
piatră. „Patru indicii, îşi spuse în gând, dispuse în Roma în 
forma unei uriaşe cruci.” 

Privi hieroglifele gravate şi se întrebă dacă nu cumva 
anticele simboluri egiptene ascundeau vreun indiciu. 
Alungă imediat această idee. Hieroglifele erau mult mai 
vechi decât opera lui Bernini şi, în plus, fuseseră descifrate 
abia după descoperirea stelei de la Rosetta. Totuşi, poate 
că Bernini sculptase printre ele un simbol propriu... unul 
care să treacă neobservat. 

Cu o nouă rază de speranţă în suflet, înconjură încă o 
dată fântână, cercetând toate cele patru feţe ale 
obeliscului. În două minute sfârşi, fără niciun rezultat. Nu 
părea să fie adăugat nimic printre hieroglife; şi în mod cert, 
nu era niciun înger. 


Îşi privi ceasul. Era unsprezece fix, dar nu-şi dădea 
seama dacă timpul zboară sau abia se scurge. Imagini ale 
Vittoriei şi ale Hassassinului îi stăruiau ameţitoare în minte, 
în timp ce continua să se învârtă în jurul fântânii, din ce în 
ce mai deznădăjduit. Frânt, copleşit, simţea că e gata să se 
prăbuşească. Pradă frustrării, îşi lăsă capul pe spate pentru 
a-şi striga furia în noapte. 

Dar strigătul îi încremeni în gât. 

Privirea îi căzu pe vârful obeliscului. Acolo, sus, se afla 
aceeaşi vietate pe care o văzuse mai devreme. Acum însă, 
îi atrase brusc atenţia. Nu era un înger. Câtuşi de puţin. De 
fapt, nici nu i se păruse că face parte din fântână lui 
Bernini. Crezuse că era o fiinţă vie, o pasăre cocoţată la 
înălţime. 

Un porumbel. 

Îşi miji ochii pentru a vedea mai bine prin ceața şi stropii 
de apă. Era un porumbel, nu-i aşa? Capul şi ciocul i se 
conturau clar pe fondul cerului înstelat. Şi totuşi, pasărea 
nu se mişcase din loc de când sosise el în piaţă, cu toată 
lupta care se dusese jos. Era exact în aceeaşi poziţie în care 
o văzuse prima dată: stătea în vârful obeliscului, privind 
liniştită către vest. 

După o clipă de nedumerire, Langdon se aplecă şi culese 
un pumn de monede din fântână, pe care le aruncă în sus. 
Bănuţii zăngăniră pe granitul obeliscului. Pasărea nu se 
clinti. Încercă încă o dată. De data aceasta, una dintre 
monede atinse porumbelul. Un sunet uşor de metal lovit de 
alt metal răsună în piaţă. 

Afurisita de pasăre era din bronz. 

„Dar trebuie să cauţi un înger, nu un porumbel!” îi şopti o 
voce în minte. Dar era prea târziu; făcuse deja conexiunea. 
Pasărea nu era nicidecum un porumbel. 

Era o turturea! 

Abia dându-şi seama ce face, sări în fântână, se repezi 
spre centrul bazinului şi începu să urce pe masa de 
marmură, căţărându-se pe braţe şi pe capete sculptate. Pe 
la jumătatea urcuşului, dincolo de vălul de ceaţă şi stropi, 


se opri o clipă. Capul păsării se vedea mai clar acum. 

Nici urmă de îndoială. Era o turturea, culoarea iniţială a 
bronzului te înşela, fiindcă era înnegrită de poluarea din 
aer. Şi, brusc, semnificaţia ei îl izbi în moalele capului. Mai 
văzuse azi două turturele, la Panteon. O pereche de 
turturele nu avea nicio semnificaţie simbolică. Pasărea de 
aici era, însă, singură. Ş 

„Turtureaua este simbolul laic al Ingerului Păcii.” 

Această descoperire aproape că îl împinse de la sine 
până la baza obeliscului. Bernini alesese simbolul nereligios 
al unui înger pentru a-l putea ascunde în cadrul fântânii 
laice. „Și îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând. 
Turtureaua e un înger!” Ce loc putea fi mai potrivit pentru 
ultimul indiciu ///uminati decât vârful acestui obelisc?! 

Pasărea privea spre vest. Langdon încercă să-i 
urmărească direcţia, dar clădirile din jur îl împiedicau. Urcă 
mai sus. Un citat din opera Sfântului Grigorie de Nyssa îi 
veni pe neaşteptate în minte: „Când ajunge la iluminare... 
sufletul ia forma delicată a unei turturele”. 

Langdon îşi continua ascensiunea. Spre turturea. 
Aproape că zbura acum. Ajunse la platforma obeliscului, de 
unde nu putea urca mai departe. Şi, privind în jur, înţelese 
că nici n-avea nevoie. Întreaga Romă se întindea în faţa lui; 
priveliştea era uluitoare. 

Spre stânga, luminile haotice ale reflectoarelor în Piazza 
San Pietro. Spre dreapta, cupola Bisericii Santa Maria della 
Vittoria care fumega. In faţa lui, la depărtare, Piazza del 
Popolo. lar sub el, al patrulea şi ultimul indiciu. O cruce 
uriaşă formată din obeliscuri. 

Tremurând, privi în sus, spre turturea. Apoi se întoarse cu 
faţa în direcţia pe care ea o indica. 

În aceeaşi clipă îl zări. 

Clar. Evident. Înşelător de simplu. 

Cu ochii aţintiţi asupra lui, aproape nu-i venea să creadă 
că bârlogul ///uminati rămăsese secret atâţia ani. Intregul 
oraş părea să pălească în jurul monstruoasei structuri de 
piatră aflate dincolo de albia fluviului. Una dintre cele mai 


cunoscute din Roma, construcţia se ridica pe malul Tibrului, 
faţă în faţă cu Vaticanul. Geometria sa era simplă: un castel 
circular, încadrat de o fortăreaţa pătrată care, la rândul ei, 
dincolo de ziduri, era înconjurată de un parc în forma unui 
pentagon. 

Vechile metereze de piatră erau luminate de reflectoare. 
Deasupra castelului se înălța un uriaş înger din bronz. Sabia 
sa era îndreptată în jos, părând că străpunge cu vârful 
exact centrul castelului. Şi, de parcă nu ar fi fost de-ajuns, 
în faţa intrării principale în castel se întindea, maiestuos, 
celebrul Ponte Sant'Angelo - „Podul Ingerilor”... un arc de 
piatră decorat cu doisprezece îngeri sculptați de nimeni 
altul decât... Bernini. 

Într-o ultimă revelaţie tulburătoare, Langdon îşi dădu 
seama că imensa cruce formată de obeliscuri în Roma 
încadra fortăreaţa în cel mai pur stil ///uminati: braţul lung 
al crucii trecea exact prin centrul podului, împărţindu-l în 
două jumătăţi egale. 

Cobori şi îşi luă sacoul de pe jos, ţinându-l departe de 
hainele lui ude. Apoi sări în maşina furată şi-şi înfundă 
pantoful mustind de apă în pedala de acceleraţie. 


106 


Era 23.07. Citroenul alerga ca o nălucă în noaptea 
romană. Coborând pe Lungotevere Tor Di Nona, paralel cu 
fluviul, Langdon vedea deja castelul ridicându-se asemenea 
unui munte spre dreapta. ` 

Castel Sant'Angelo, „Castelul Ingerului”. 

In faţa lui apăru brusc intrarea pe podul cu acelaşi nume. 
Călcă puternic frâna şi pneurile scârţâiră. Cotise la vreme, 
dar podul era blocat şi, înainte de a se putea opri, izbi un şir 
de piloni scunzi ce mărgineau drumul. Cu o zguduitură 
puternică, maşina încremeni, iar Langdon aproape că se 
lovi de parbriz. Uitase că, pentru a fi mai bine păstrat, 
„Podul Ingerilor” era acum arie pietonală. 

Tremurând, cobori şi-şi dori să fi ales un alt drum spre 
castel. Il cuprinsese frigul în hainele ude şi îşi trase sacoul 
pe deasupra lor, recunoscător fabricantului că pusese o 
căptuşeală dublă; Diagramma nu avea să se ude. In faţa lui, 
dincolo de pod, fortăreaţa de piatră se ridica impunătoare. 
Vlăguit şi săgetat de dureri în tot corpul, o luă la fugă spre 
ea. 

In stânga şi în dreapta lui, aidoma unui regiment de 
escortă, îngerii lui Bernini păreau că aleargă o dată cu el, 
conducându-l spre destinaţia finală. „Şi îngerii te-ndrume în 
căutarea ce ţi-ai pus în gând.” Castelul părea că se înalţă 
tot mai mult cu cât se apropia de el, un munte inaccesibil, 
mai semeţ parcă decât Bazilica San Pietro. Picioarele îl 
duceau mecanic spre bastion, în vreme ce privirile îi 
îmbrăţişau crenelurile încununate de îngerul gigantic. 

Castelul părea pustiu. 

In decursul secolelor, Vaticanul îl folosise pe rând ca 
monument funerar, fortăreață, ascunzătoare a papilor, 
temniţă pentru duşmanii Bisericii şi muzeu. Acum se părea 
însă că Sant'Angelo oferise adăpost şi Confreriei ///uminati. 
Intr-un fel, totul avea sens. Deşi proprietate a Vaticanului, 


castelul era locuit doar sporadic, iar Bernini îl renovase de 
multe ori în cursul anilor. Se zvonea că uriaşa clădire era 
plină de intrări ascunse, pasaje secrete şi încăperi tainice. 
Langdon nu avea nicio îndoială că îngerul din vârf şi parcul 
pentagonal erau tot opera lui Bernini. 

În sfârşit, ajunse la porţile monumentale ale castelului. 
Împinse tare. Deloc surprinzător, niciuna nu se clinti. Două 
ciocănele de fier erau prinse la nivelul ochilor. N-avea rost 
să bată. Făcu doi paşi înapoi, privind zidul exterior. 
Meterezele sale opriseră avansarea armatelor de berberi, 
mauri şi alţi invadatori; nici şansele sale nu păreau mai 
mari. 

„Vittoria, strigă în sinea sa. Eşti acolo, înăuntru?” 

O luă la fugă de-a lungul zidului. „Trebuie să mai existe o 
intrare!” 

Cotind spre latura vestică, ajunse într-o mică parcare, 
lângă Lungotere Angelo. Aici se afla o a doua intrare - o 
poartă cu pod mobil care acum era ridicat şi blocat. Privi 
din nou în sus. 

Singurele lumini erau cele ale reflectoarelor din exterior. 
Toate ferestruicile păreau întunecate. Mai sus, chiar în 
capătul turnului central, la treizeci de metri înălţime, chiar 
sub sabia îngerului, se zărea un singur balcon. Parapetul de 
marmură părea să licăre uşor, ca şi cum în camera din 
spate ar fi fost luminată de torţe. Langdon încremeni, 
cuprins brusc de un tremur. O umbră? Aşteptă, încordat. 
Apoi o văzu din nou. Simţi cum i se face părul măciucă. „E 
cineva acolo!” 

— Vittoria! strigă el, neputându-se stăpâni, însă vuietul 
apelor umflate ale Tibrului îi acoperi glasul. 

Continua să alerge în jurul zidurilor, în timp ce se întreba 
unde naiba erau gărzile elveţiene. li primiseră, oare, 
mesajul? 

În celălalt capăt al parcării se afla un car al unei reţele de 
televiziune şi Langdon o luă la fugă spre el. La pupitru, un 
individ burtos cu căşti la urechi apăsa nişte butoane. Bătu 
cu palma în tabla maşinii şi omul sări drept în sus, 


smulgându-şi casca de pe cap la vederea hainelor lui 
mustind de apă. 

— Care-i treaba, amice? întrebă cu un puternic accent 
australian. 

— Am nevoie de telefonul dumitale. 

Omul ridică din umeri: 

— Nu am ton. Toată seara am încercat. Circuitele sunt 
supraîncărcate. 

Langdon înjură în gura mare: 

— Ai văzut pe cineva intrând pe acolo? întrebă, arătând 
spre podul mobil. 

— Păi, da. O camionetă neagră a tot intrat şi ieşit de 
câteva ori. 

Profesorul simţi că o cărămidă tocmai îl lovise în stomac. 

— Al naibii norocos! exclamă australianul privind spre 
turn şi amintindu-şi că el nu avea vizibilitate bună spre 
Vatican: Pariez că de acolo, de sus, se vede perfect. N-am 
putut să răzbat prin trafic spre San Pietro, aşa că transmit 
de aici. 

Langdon însă nu-l mai asculta pentru că se gândea la 
posibilităţile lui de acţiune. 

— Ei, ce părere ai? continuă omul. Chestia asta cu 
Samariteanul din al unsprezecelea ceas e reală? 

— Ce chestie? 

— N-ai auzit? Căpitanul Gărzii Elveţiene a primit un 
telefon de la cineva care pretinde că are informaţii fierbinţi. 
Tipul zboară-ncoace chiar acum. Tot ce ştiu eu e că, dacă 
omul ăsta o scoate la capăt, uite-aşa se duc audienţele 
noastre! 

Langdon îl privi confuz. Un Bun Samaritean care vine să 
dea o mână de ajutor? Persoana asta ştie cumva unde e 
ascuns conteinerul cu antimaterie? Şi de ce nu-i spune, pur 
şi simplu, Gărzii Elveţiene? De ce trebuie să vină el 
personal? Ceva era ciudat aici, dar el, unul, nu avea timp de 
întrebări. 

— Hei, izbucni australianul, privindu-l mai atent. Nu 
cumva eşti tipul pe care l-am văzut la televizor? Cel care 


încerca să-l salveze pe cardinalul din Piazza San Pietro? 

Nu-i răspunse. Brusc, zărise un dispozitiv fixat pe capota 
carului - o antenă-satelit montată pe un suport telescopic. 
Meterezele zidului exterior măsurau vreo cincisprezece 
metri. Fortăreaţa interioară era mai înaltă - extrem de bine 
apărată. Vârful părea imposibil de atins, dar dacă ar fi 
reuşit să se caţere măcar pe primul zid... 

Se întoarse repede spre australian şi-i făcu semn spre 
antenă: 

— Cât de sus ajunge chestia aceea? 

Omul îl privi nedumerit: 

— Până pe la cincisprezece metri. De ce? 

— Mută maşina! Trage chiar lângă zid! Am nevoie de 
ajutor. 

— Despre ce e vorba? 

Langdon îi explică. Australianul se holbă la el: 

— Eşti nebun? Asta-i o antenă telescopică de două sute 
de mii de dolari, nu o amărâtă de scară! 

— Vrei audienţă? Am o informaţie care te va face om! 
exclamă el în disperare de cauză. 

— O informaţie care valorează două sute de mii de 
bătrâne? 

Langdon îi spuse ce anume-i va dezvălui în schimbul 
ajutorului. 

După nouăzeci de secunde, Robert Langdon ajunsese în 
vârful antenei,  clătinându-se în bătaia vântului, la 
cincisprezece metri deasupra solului. Se aplecă, se agăţă 
cu mâinile de marginea crenelată, încălecă zidul şi cobori 
pe partea cealaltă. 

— Acum respectă-ţi partea ta de târg! îi strigă 
australianul de jos. Unde e? 

Profesorul se simţea vinovat fiindcă-i dezvăluie o 
asemenea informaţie, dar înţelegerea era înţelegere. Şi, pe 
urmă, Hassassin-ul avea să anunţe oricum presa. 

— Piazza Navona, îi strigă. E în fântână. 

Australianul îşi cobori antena la loc şi demară în trombă 
după ştirea carierei lui. 


Într-o încăpere din piatră aflată la înălţime, Hassassin-ul 
îşi scoase bocancii uzi şi îşi bandajă piciorul rănit. Îl durea, 
dar nu chiar atât de tare ca să nu se poată bucura de ceea 
ce-l aştepta. 

Se întoarse, privindu-şi premiul. 

Era întinsă pe un divan străvechi în colţul încăperii, cu 
mâinile legate la spate şi cu un căluş în gură. Se apropie de 
ea. Se trezise deja. Ăsta era un lucru bun. Surprinzător însă, 
în ochii ei lucea nu frica, ci furia. 

„Frica are să vină şi ea, imediat.” 


107 


Langdon se furişa de-a lungul meterezelor, recunoscător 
pentru lumina reflectoarelor. Curtea care se vedea jos 
părea un fel de muzeu al armelor de război din Antichitate - 
catapulte, grămezi de ghiulele şi un veritabil arsenal de 
maşinării înspăimântătoare. Unele zone ale castelului erau 
deschise publicului în timpul zilei, curţii fiindu-i redat în 
parte aspectul ei de odinioară. 

Profesorul privi partea centrală a fortăreței. Citadela 
circulară era înaltă de peste treizeci de metri, fără a pune la 
socoteala şi îngerul de bronz de deasupra ei. În balconul 
singuratic încă se mai zărea o rază de lumină. Ar fi vrut să 
strige, dar se abţinu. Trebuia să găsească o modalitate de a 
intra. 

Se uită la ceas: 23.12. 

Coborând rampa de piatră ce mărginea zidul exterior, 
ajunse în curte şi, aflat din nou pe pământ, începu să alerge 
în umbra meterezelor, în jurul fortului. Trecu de trei 
porticuri, toate trei blocate. „Pe unde a intrat Hassassin- 
ul” Porni mai departe, pe lângă două intrări cu aspect 
modern, ambele încuiate pe dinafară. „Nu pe aici!” 

Înconjurase aproape întreaga clădire, când remarcă o 
alee cu pietriş ce străbătea curtea, trecând prin faţa lui. La 
un capăt, în zidul exterior al castelului, văzu cealaltă parte 
a podului mobil pe care-l observase de afară. La celălalt 
capăt, aleea dispărea undeva în interiorul fortăreței, intrând 
parcă într-un fel de tunel - o deschidere neagră, căscată în 
corpul central al clădirii. // traforo! Citise undeva despre 
acest traforo, o uriaşă rampă spiralată care pătrundea 
circular în fort până în vârful lui, folosită de soldaţii călare 
pentru a ajunge jos în cel mai scurt timp. „Hassassin-ul a 
urcat pe aici cu camioneta!” Poarta care bloca tunelul era 
ridicată, invitându-l parcă să intre. Un val de exuberanţă 
puse stăpânire pe el când se apropie de tunel, dar când 


ajunse la deschidere, entuziasmul îi pieri brusc. 

Tunelul cobora. 

Nu era bine. Această parte din traforo ducea, probabil, 
spre temniţele subterane, nu sus, în fort. 

Încremenit la gura întunecată a puţului ce părea să 
coboare la nesfârşit în măruntaiele pământului, Langdon 
ezită, privind din nou balconul. Ar fi putut să jure că zărise o 
mişcare acolo. „Hotărăşte-te!” Fără o altă alternativă, o luă 
la fugă prin tunel, în jos. 


Undeva, deasupra, Hassassin-ul se aplecă asupra prăzii 
sale. Îşi trecu palma peste braţul ei. Avea pielea catifelată, 
ca mătasea. Gândul la apropiata explorare a comorilor ei 
trupeşti îl ameţea. În câte feluri ar putea-o viola? 

Ştia sigur că o merită pe această femeie. Îl slujise pe 
Janus cum se cuvine. Ea era o pradă de război şi, când va 
termina cu ea, o va azvârli de pe divan şi o va sili să 
îngenuncheze. Şi îl va servi iar. „Suprema umilinţă!” Apoi, 
în chiar momentul orgasmului, îi va reteza gâtul. 

Ghayat assa'adah. „Suprema plăcere!” 

lar după aceea, îmbătat de propria glorie, va ieşi pe 
balcon şi va savura triumful ///uminati... o răzbunare visată 
de atât de mulţi, de atâta vreme. 


Cu fiecare pas, tunelul se întuneca tot mai mult. 
Coborârea continua. 

După un tur complet în subteran, orice rază de lumină 
dispăruse. Tunelul părea să înainteze orizontal acum şi 
Langdon încetini, sesizând după ecoul paşilor că ajunsese 
într-o încăpere mai largă. În faţă, în beznă, se zărea parcă o 
slabă licărire. Porni mai departe, cu braţele întinse. La un 
moment dat atinse ceva neted. Sticlă şi crom. O maşină. 
Pipăi orbeşte pe caroserie, găsi o uşă şi trase de ea. 

Lampa din plafon se aprinse. Într-o frântură de secundă 
recunoscu camioneta neagră şi se trase înapoi. Cuprins de 
ură şi dezgust, se holbă la ea o clipă, apoi sări înăuntru şi 
începu să scormonească în căutarea unei arme care s-o 


înlocuiască pe cea pierdută în fântână. Nu găsi nimic. Doar 
telefonul celular al Vittoriei. Strivit şi inutil. Vederea lui îi 
stârni fiori de groază. Se rugă în gând să nu fi ajuns prea 
târziu. 

Întinse mâna şi aprinse farurile camionetei. Încăperea 
deveni imediat vizibilă - umbre întunecate într-o cameră 
goală. Probabil că fusese ultilizată odinioară pentru cai şi 
muniţie. În plus, se înfunda. Fără ieşire. „Am greşit 
drumul!” 

Dezamăgit, cobori din camionetă şi studie zidurile 
înconjurătoare. Nicio uşă. Nicio poartă. Se gândi la îngerul 
aflat dea-supra intrării în tunel şi se întrebă dacă era doar o 
coincidenţă. Nu! Îşi aminti cuvintele ucigaşului în Piazza 
Navona, la fântână. „E în Biserica lluminării... mă aşteaptă 
să mă întorc.” Nu se poate, ajunsese prea departe pentru a 
da greş acum. Inima îi bătea frenetic în piept. Frustrarea şi 
ura începeau să-i întunece raţiunea. 

Când zări petele de sânge de pe podea, primul lui gând 
zbură la Vittoria. Dar urmând dâra cu ochii, îşi dădu seama 
că erau urme de paşi însângeraţi. La distanţă unele de 
altele. Sângele cursese numai din piciorul stâng. Hassassin- 
ul. 

Langdon se luă după şirul de urme, spre unul din colţurile 
încăperii, unde lumina pălea. La fiecare pas, uimirea şi 
nedumerea lui creşteau. Paşii însângeraţi păreau că 
înaintează până în colţ, pentru a dispărea apoi în zid. 

Când ajunse în colţ şi privi peretele, abia îi veni să-şi 
creadă ochilor. Acolo, unul dintre blocurile de granit ale 
pardoselii nu era pătrat, la fel ca toate celelalte. Se afla, 
probabil, în faţa unui nou indiciu. Blocul avea forma unui 
pentagon perfect, cu vârful orientat exact spre colţ. 
Ingenios ascunsă la îmbinarea pereţilor, o despicătură 
îngustă în zid servea drept ieşire. Langdon păşi înăuntru. 
Era un culoar. Puțin mai în faţă se vedeau resturile unei 
bariere de lemn care blocase odată tunelul. 

Dincolo de ele licărea o lumină. 

O luă din nou la fugă, sărind peste frânturile de lemn. 


Culoarul dădea într-o altă încăpere, mai largă. Pe unul 
dintre pereţii acesteia, o torţă aprinsă arunca umbre palide. 
Era într-o zonă neelectrificată a castelului... una la care 
niciun turist nu a avusese vreodată acces. Incăperea avea, 
probabil, un aspect înfricoşător ziua, dar la lumina 
tremurândă a torţei era de-a dreptul sinistră. 

II prigione. 

Se aflau acolo vreo  zece-douăsprezece celule, 
majoritatea cu gratii ruginite de vreme. Una dintre cele mai 
mari era însă intactă şi pe podeaua ei Langdon zări ceva 
ce-i opri inima în piept: sutane negre şi eşarfe roşii. „Aici i-a 
închis pe cardinali!” 

În apropierea celulei se vedea o uşă de fier încastrată în 
perete, întredeschisă. Dincolo de ea se întindea un fel de 
pasaj. Se repezi într-acolo, dar se opri brusc. Urmele 
însângerate nu treceau de uşă. lar când văzu cuvintele 
săpate în piatra zidului, deasupra intrării, îşi dădu seama de 
ce. 

II Passetto. 

Era înmărmurit. Auzise de multe ori despre acest tunel, 
dar nu avusese habar pe unde anume se pătrundea în el. // 
Passetto - „Micul Pasaj” - era un tunel îngust, de 
aproximativ un kilometru lungime, construit între Castelul 
Sant'Angelo şi Vatican. În decursul anilor, numeroşi papi îl 
folosiseră pentru a fugi în timpul asediilor, pentru a-şi vizita 
amantele secrete sau pentru a asista la torturarea 
diverşilor inamici personali ori ai Bisericii. În prezent, se ştia 
că ambele extremităţi ale tunelului sunt blocate de 
încuietori impenetrabile, ale căror chei se află la adăpost 
undeva, în vreun seif al Vaticanului. Langdon înţelegea 
acum în ce fel izbutiseră ///uminati să intre şi să iasă din 
Vatican nestingheriţi de nimeni. „Oare cine era trădătorul 
infiltrat care le dăduse cheile? Olivetti? Unul dintre ceilalţi 
membri ai Gărzii Elveţiene? Oricum, nu mai conta.” 

Urmele de sânge de pe pardoseală se îndreptau spre 
celălalt capăt al temniţei. Acolo, o poartă ruginită era prinsă 
în lanţuri. Lacătul dispăruse şi poarta era puţin deschisă. 


Dincolo de ea se vedea un şir de trepte care urcau în 
spirală. Şi aici, pe podea, se afla un bloc de granit 
pentagonal. Langdon îl privi o clipă înfiorat, întrebându-se 
dacă Bernini însuşi mânuise dalta care îl cizelase. 
Deasupra, arcada de la intrare era decorată cu un mic 
heruvim sculptat. Aici era! 

Paşii însângeraţi urcaseră treptele. 

Înainte de a porni pe urma lor, trebuia să facă rost de o 
armă - orice fel de armă. Lângă una din celule găsi o bară 
de fier ceva mai lungă de un metru. La unul din capete 
metalul fusese rupt, iar marginea rămasă era zimţată, 
ascuţită. Deşi foarte grea, nu avea altceva la îndemână şi 
Langdon spera ca elementul surpriză plus rana de piciorul 
Hassassinului să încline balanţa în favoarea lui. Mai presus 
de toate însă, spera din tot sufletul să nu ajungă prea 
târziu. 

Treptele în spirală erau tocite şi abrupte. Langdon păşi 
uşor, încercând să prindă un eventual zgomot. Nimic. Pe 
măsură ce urca, lumina care răzbătea din temniţă pălea. La 
un moment dat râmase în beznă şi îşi continuă drumul 
pipăind peretele cu palma. Mai sus. Simţea parcă în 
întuneric spiritul lui Galilei urcând aceleaşi scări, nerăbdător 
să-şi împărtăşească ideile semenilor săi care aveau ace-aşi 


convingeri. 
Incă nu-şi revenise din şocul cauzat de descoperirea 
bârlogului Iluminati - într-o clădire ce aparținea 


Vaticanului! Pe când trimişii papei percheziţionau beciurile 
şi locuinţele unor savanţi renumiţi, membrii confreriei se 
întruneau chiar aici sub nasul Bisericii. Era perfect, 
extraordinar! În calitatea sa de arhitect-şef al lucrărilor de 
renovare, Bernini avusese acces nelimitat în întreaga 
fortăreață... restructurând-o după propriile planuri, fără să 
dea socoteală nimănui. Câte intrări secrete construise el 
oare? Câte decoraţiuni subtile, ce indicau drumul spre 
bârlog? 

Biserica Iluminării. Langdon ştia că nu poate fi departe. 

Treptele se îngustară puţin şi avea impresia că zidurile 


tunelului se strâng în jurul lui. Umbrele trecutului forfoteau 
în întuneric, dar nu se opri din drum. Când zări fasciculul 
orizontal de lumină din faţă, îşi dădu seama că se află la 
câţiva paşi de o platformă. Dincolo de aceasta, pe sub o 
uşă, răzbăteau licăririle slabe ale unei torţe aprinse. Se 
apropie în linişte. 

Habar nu avea în ce punct al castelului se află, dar ştia 
că urcase suficient pentru a fi ajuns aproape de vârf. Se 
gândi că, probabil, uriaşul înger din bronz era exact 
deasupra capului său. 

„Ajută-mă,  îngere!” se rugă tăcut, încleştându-şi 
degetele pe bara de fier. Apoi, fără un zgomot, întinse 
mâna spre uşă. 


Pe divan, Vittoria îşi simţea braţele înţepenite, săgetate 
de durere. Când îşi revenise şi îşi dăduse seama că are 
mânile legate la spate, crezuse că, dacă se va relaxa, îşi va 
putea elibera încheieturile. Dar nu mai avusese timp. Bestia 
se întorsese. Acum era aplecat deasupra ei, cu pieptul lui 
lat şi gol, brăzdat de nenumărate cicatrice. Ochii îi păreau 
două fante negre ce ardeau, aţintite asupra ei. Vittoria 
bănuia că fiara se delecta imaginându-şi ce-o aştepta. 
Incet, ca pentru a o înnebuni, Hassassin-ul îşi desfăcu 
centura udă, o scoase şi o azvărli pe podea. 

Oroarea şi ura o sugrumau. Inchise ochii pentru o clipă. 
Când îi redeschise, în mâna ucigaşului apăruse un pumnal 
cu lamă retractabilă. Lama zvâcni chiar sub ochii ei. 

Vittoria îşi zări chipul îngrozit, reflectat în oglinda oţelului. 

Hassassin-ul răsuci pumnalul şi lipi dosul lamei de 
abdomenul ei. Metalul rece o înfioră. Cu o lucire insolentă în 
ochi, trase lama în jos, pe pielea ei, până la cordonul 
şortului. Vittoria icni. Lent, ameninţător, bestia continua să 
plimbe vârful pumnalului în sus şi-n jos... mai jos. Apoi se 
aplecă şi, cu răsuflarea lui fierbinte, îi şuşoti în ureche: 

— Cu cuțitul ăsta i-am scos ochiul tatălui tău. 

In acea clipă Vittoria înţelese că era în stare să ucidă. 

Hassassin-ul răsuci din nou pumnalul şi tăişul pătrunse 


prin materialul şortului, despicându-l. Brusc, se opri şi 
întoarse capul. Cineva intrase. 

— Pleacă de lângă ea! răsună din prag o voce profundă. 

Vittoria nu vedea cine vorbise, dar recunoscu imediat 
vocea. „Robert! Trăieşte!” 

Hassasin-ul se holbă de parcă ar fi văzut o stafie: 

— Domnule Langdon, probabil că ai un înger păzitor! 


108 


În fracțiunea de secundă cât privi în jur, Langdon îşi dădu 
seama că se află într-un loc sacru. Deşi vechi şi decolorate, 
deco-raţiunile din încăperea ovală erau pline de simboluri 
familiare. Plăci de faianţă pentagonale.  Fresce 
reprezentând planete. Turturele. Piramide. 

Biserica Iluminării! Simplă şi pură. În sfârşit, o găsise. 

Chiar în faţa lui, încadrat de deschiderea balconului, se 
afla Hassassin-ul. Cu pieptul gol, stătea lângă Vittoria, care 
zăcea legată pe un divan, dar cât se poate de vie. Văzând- 
o, Langdon simţi o imensă uşurare. Pentru o clipă ochii li se 
întâlniră şi un val de emoţii se revărsă între ei - 
recunoştinţă, disperare, regret. 

— Aşa, deci ne întâlnim din nou, spuse Hassassin-ul, apoi 
văzu bara de fier din mâna lui şi izbucni în râs. Şi acum ai 
venit după mine... cu asta?! 

— Dezleag-o! 

Ucigaşul îşi repezi cuțitul la gâtul Vittoriei: 

— O omor. 

Langdon nu se îndoia că era capabil s-o facă. Se strădui 
să răspundă calm, fără ca vocea să-i tremure: 

— Cred că ar fi bucuroasă... ţinând cont de alternativă. 

Hassassin-ul zâmbi auzind insulta: 

— Ai dreptate. Femeia are multe de oferit. Ar fi o 
pierdere inutilă. 

Profesorul făcu un pas înainte, strângând în mână bara 
ruginită şi îndreptându-i capătul rupt direct spre celălalt. 
Tăietura din palmă îl ustura. 

— Dă-i drumul! 

Pentru un moment, Hassassin-ul păru să stea în 
cumpănă. Răsuflând adânc, îşi relaxă umerii într-un gest 
clar de resemnare. În aceeaşi clipă însă, braţul îi zvâcni. 
Langdon nu zări decât o masă neagră de muşchi şi lama 
care despică aerul venind drept spre pieptul lui. 


Din instinct sau poate din cauza oboselii, genunchii i se 
îndoiră brusc şi pumnalul zbură pe lângă urechea lui 
stângă, aterizând cu zgomot pe pardoseală, undeva, în 
spate. Ucigaşul părea netulburat. Rânji, se depărtă de 
Vittoria şi, ca un animal la pândă, cu paşi uşori, se apropie. 

Langdon se ridică din nou, cu bara de fier în mână. Dintr- 
o dată, puloverul şi pantalonii uzi începură să-i 
stânjenească mişcările. Hassassin-ul, doar pe jumătate 
îmbrăcat, se mişca mult mai uşor şi mai repede, aparent 
neafectat de rana de la picior. „Se vede că e obişnuit cu 
durerea”, îşi spuse profesorul. Pentru prima dată în viaţa 
lui, îşi dorea să aibă în mână o armă de mare calibru. 

Hassassin-ul continua să-l înconjoare încet, răbdător, de 
parcă s-ar fi distrat, cu fiecare pas apropiindu-se de cuțitul 
căzut pe podea. Langdon îi tăie calea. Ucigaşul dădu să se 
apropie iar de Vittoria, dar el i se aşeză din nou în faţă. 

— Mai este încă timp, îi aruncă în treacăt. Spune-mi unde 
e conteinerul. Vaticanul îţi va plăti mai mult decât 
IIluminati. 

— Eşti naiv! 

Lovi cu bara de fier. Hassassin-ul se feri. Langdon ocoli o 
bancă de lemn, ţinând fierul în faţa sa şi încercând să-l 
încolţească în încăperea ovală. „A naibii cameră, nu are 
colţuri!” În mod ciudat însă, celălalt nu părea dornic nici să 
atace, nici să fugă. Pur şi simplu, îi făcea jocul adversarului. 
Aşteptând răbdător. 

„Aşteptând ce?” Ucigaşul continua să se mişte în cerc, 
fără a se expune nicio clipă. Ca un nesfârşit joc de şah. 
Bara de fier începea să atârne din ce în ce mai greu în 
mâna lui şi, brusc, Langdon îşi dădu seama ce aşteaptă 
adversarul său. „Mă oboseşte.” Strategia lui funcţiona. 
Slăbiciunea punea stăpânire pe el, adrenalina nemaifiind 
suficientă pentru a-l ţine în formă. Ştia că trebuie să facă 
ceva. 

Hassassin-ul părea că-i citeşte gândurile şi schimbă iarăşi 
direcţia, ca pentru a-l atrage spre masa din centrul 
încăperii. În mod cert, se afla ceva acolo, ceva care lucea în 


lumina torţei. „O armă?” Fără a-şi lua ochii de la duşman, 
Langdon se apropie de masă. Ucigaşul aruncă o privire 
lungă, evident, spre obiect şi el avu nevoie de toată 
stăpânirea sa de sine pentru a nu-i cădea în cursă. În cele 
din urmă, nu mai rezistă. O ocheadă scurtă. Dar răul se 
produsese deja. 

Nu era o armă. Imaginea îl ţintui locului pentru o clipă. 

Pe masă se afla o casetă obişnuită din aramă, acoperită 
de patina vremii. Forma acesteia era pentagonală. Capacul 
fusese dat la o parte. lnăuntru, în cinci compartimente 
vătuite, se vedeau cinci matrițe. Din fier, cu mânere scurte 
din lemn. Nu trebuia să privească atent pentru a şti ce scria 
pe fiecare. E 

ILLUMINATI, PĂMÂNT, AER, FOC, APĂ. 

Langdon se trase înapoi, de teamă că Hassassin-ul îl va 
lovi. Dar se înşelase. Ucigaşul aştepta, de parcă jocul l-ar fi 
înviorat. 

Profesorul făcea eforturi să se concentreze din nou 
asupra luptei, privindu-şi adversarul şi agitând bara 
ruginită. Dar imaginea casetei îi stăruia în minte. Deşi 
matriţele în sine erau fascinante - artefacte Illuminati în a 
căror existenţă puţini specialişti credeau - îşi dădu seama 
că altceva, un alt detaliu al casetei îi trezise suspiciuni 
întunecate. Profită de o mişcare a Hassassinului pentru a 
mai arunca o privire spre masă. 

„Dumnezeule!” 

În casetă, cele cinci matrițe erau aşezate în cinci 
compartimente separate. In centru însă, se mai afla un 
compartiment. Acesta era acum gol, dar în mod evident era 
destinat să adăpostească o altă matriţă... mult mai mare 
decât celelalte... de formă pătrată. 

Atacul veni pe neaşteptate. 

Hassassin-ul se repezi ca o pasăre de pradă. Langdon 
încercă să se adune şi să contracareze lovitura, dar bara de 
fier atârna ca un bolovan în mâna lui. Izbi mult prea târziu. 
Hassassin-ul se ghemui. În clipa următoare ţâşni şi mâinile 
sale înşfăcară bara. Forţa lui era teribilă, aparent 


neafectată de rana de la braţ. Urmă o scurtă luptă. 
Violentă. Langdon simţi cum fierul îi este smuls din mână şi 
o durere sfâşietoare îi străpunse palma. După o clipă, 
privea drept în capătul zimţat al barei. Vânătorul devenise 
vânat. 

Parcă îl izbise un ciocan. Hassassin-ul se rotea iarăşi în 
jurul lui, zâmbind din nou, împingându-l spre perete: 

— Cum e proverbul acela al vostru? Despre pisica moartă 
de prea multă curiozitate... 

Langdon abia mai reuşea să se concentreze, 
blestemându-şi neglijenţa. Nimic parcă nu mai avea sens. 
„Un al şaselea simbol //luminati/” Pradă frustrării, izbucni: 

— N-am citit nicăieri nimic despre o a şasea matriţă 
IIluminati! 

— Ba cred că da! chicoti ucigaşul, continuând să 
înainteze spre el. 

Nu mai înţelegea nimic. Sigur nu citise aşa ceva! Erau 
cinci simboluri Iluminati. Se trase înapoi, cu spatele, 
cercetând cu privirea camera în căutarea unei alte arme. 

— O îmbinare perfectă a elementelor antice, spuse 
Hassassin-ul. Matriţa finală este cea mai strălucită dintre 
toate. Mi-e teamă totuşi că tu n-o vei vedea. 

Lui Langdon îi era teamă că nu va mai apuca să vadă mai 
nimic, în curând. Continua să se retragă, căutând o cale de 
scăpare. 

— Şi ai văzut matriţa asta finală? îl întrebă, încercând să 
mai tragă de timp. 

— Poate că într-o zi îmi vor face această onoare. Dacă 
mă voi dovedi vrednic. 

Făcu o mişcare bruscă spre el, ca şi când s-ar fi jucat. 

Langdon sări înapoi. Avea impresia că ucigaşul îl 
împingea de-a lungul zidului, spre o destinaţie nevăzută. 
„Unde?” Însă nu-şi putea permite să se întoarcă şi să 
privească în spate. 

— Matriţa, continuă el. Unde este? 

— Nu-i aici. Se pare că Janus este cel care o păstrează. 

— Janus? 


Profesorul nu mai auzise acest nume. 

— Liderul //luminati. Vine aici în câteva clipe. 

— Liderul //luminati vine aici? 

— Pentru a realiza ultima înfierare. 

Langdon aruncă o privire îngrozită spre Vittoria. Tânăra 
părea ciudat de calmă, cu ochii închişi, retrasă parcă într-o 
lume a ei, respirând lent... adânc. Ea era, oare, ultima 
victimă? Sau e/? 

— Câtă aroganță! rânji Hassassin-ul, văzându-i privirea. 
Voi doi sunteţi nişte nimicuri. Veţi muri, fireşte, nu-ncape 
îndoială. Dar ultima victimă despre care vorbesc eu este un 
inamic cu adevărat periculos. 

„Un inamic periculos?” Principalii cardinali muriseră deja. 
Papa era şi el mort. ///uminati avuseseră grijă de asta. 
Răspunsul era însă în ochii goi ai Hassassinului. 

Il camerlengo. 

Şambelanul Ventresca fusese unica rază de speranţă în 
tot acest calvar. El izbutise în această seară să-i acuze pe 
Illuminati mai mult decât o făcuseră decenii întregi de teorii 
ale conspirației. lar acum, avea să plătească preţul pentru 
reuşita lui. El era ţinta finală a confreriei. 

— Nu veţi ajunge la el! îl provocă Langdon. 

— Eu, nu, replică ucigaşul, forțându-l să se retragă şi mai 
mult. Această onoare îi revine lui Janus însuşi. 

— Liderul ///uminati are de gând să-l înfiereze cu mâna lui 
pe i/ camerlengo? 

— Puterea are privilegiile ei. 

— Dar nimeni nu poate pătrunde în Vatican în seara asta! 

Hassassin-ul avea un aer plin de el: 

— Dacă are fixată o întrevedere, poate! 

Profesorul nu mai ştia ce să creadă. Singura persoană 
aşteptată la Vatican în acest moment era cea pe care presa 
o numea „Samariteanul din ceasul al unsprezecelea”, cea 
despre care Rocher spusese că deţine informaţii care ar 
putea salva... Langdon încremeni. „Dumnezeule!” 

Hassassin-ul rânji iar, savurând efectele pe care această 
înţelegere le avea asupra adversarului său: 


— Şi eu mă întrebam cum va reuşi Janus să intre în 
Vatican. Dar am auzit la radioul din maşină - ceva cu un 
Samaritean din ceasul al unsprezecelea. Vaticanul îl va 
primi pe Janus cu braţele deschise! 

Langdon aproape că se împiedică. „Janus e 
samariteanul!” O viclenie incredibilă! Liderul ///uminati va fi 
condus ca un rege până în apartamentele şambelanului. 
„Dar cum l-a fraierit Janus pe Rocher? Sau e şi el implicat?” 
De când aproape că se sufocase în interiorul Arhivelor 
Secrete, Langdon nu mai avusese încredere deplină în 
căpitan. 

Hassassin-ul fandă brusc, împungându-l în coaste. 

Profesorul făcu o săritură înapoi, cuprins de furie: 

— Janus nu va reuşi să scape cu viaţă! 

— Sunt unele cauze pentru care chiar merită să mori. 

Profesorul nu se îndoia că ucigaşul vorbise serios. Janus 
venea la Vatican într-o misiune s/nucigaşă? Era o problemă 
de onoare? Pentru o fracțiune de secundă, mintea lui 
cuprinse totul. Complotul ///uminati se încheia perfect. 
Preotul pe care ei înşişi îl aduseseră în prim-plan, prin 
asasinarea papei, se dovedise un adversar de temut. lar 
într-un ultim act de sfidare, liderul confreriei îl va distruge. 

Brusc, Langdon simţi că peretele din spatele lui dispare. 
Un val de aer rece îl izbi şi, nedumerit, se împletici în 
noapte. Ba/conul! Acum îşi dădea seama ce urmărea 
Hassassin-ul. 

Hăul din spatele lui era aproape palpabil - o cădere de 
treizeci de metri până în curtea de dedesubt; o văzuse când 
venise. Şi ucigaşul nu pierdea deloc timpul. Cu o forţă 
violentă, ţâşni spre el. Bara de fier îi zvâcni în dreptul 
abdomenului. Reuşi să sară un pas în spate şi capătul tăios 
îi împunse doar hainele. O nouă lovitură. Încă un salt înapoi. 
Aproape că se lipi cu spinarea de balustradă. Sigur că 
următoarea lovitură îl va izbi în plin, Langdon încercă 
marea cu degetul. Răsucindu-se într-o parte, întinse mâinile 
şi apucă bara. Durerea îi săgetă palma rănită, dar nu-şi 
slăbi strânsoarea. 


Hassassin-ul păru depăşit de această mişcare. Se luptară 
un moment corp la corp, faţă-n faţă, răsuflarea fetidă a 
celuilalt pufăindu-i în nări. Bara începu să-i alunece din 
mâini; adversarul era prea puternic. Într-un ultim gest 
disperat, riscând să-şi piardă şi bruma de echilibru, 
Langdon ridică un picior şi încercă să lovească degetul rănit 
al celuilalt cu toată puterea. Dar omul era un profesionist şi 
ştia să-şi apere punctele slabe. 

Profesorul tocmai îşi jucase ultima carte şi ştia că a 
pierdut. 

Braţele /Hassassinului explodară în sus, trântindu-l în 
balustradă. În spate nu mai simţea nimic, decât hăul de 
dedesubt. Ţinând bara cu ambele mâini, orizontal, ucigaşul 
se repezi spre pieptul lui. Langdon îşi arcui spinarea 
deasupra hăului. 

— Ma 'assalamah! urlă fiara. La revedere! 

Şi, cu o privire furibundă, îşi lansă ultima lovitură. Centrul 
de greutate al profesorului pendulă şi picioarele îi zburară 
pe pardoseală. Cu o infimă speranţă de supravieţuire, izbuti 
să se prindă de balustradă în clipa în care trupul lui făcea 
saltul în gol. Mâna stângă îi alunecă, dar dreapta rezistă. 
Atârna cu capul în jos, agăţat cu picioarele şi cu o mână... 
fără a-şi da drumul. 

Aplecat peste el, Hassassin-ul ridică bara deasupra 
capului. Fierul începu să coboare şi, în acea fracțiune de 
secundă, Langdon avu o viziune. Poate era iminenţa morţii 
sau pur şi simplu frica instinctivă, dar în acea clipă zări 
capul ucigaşului învăluit într-o aură ivită de nicăieri. O 
vâlvătaie se înălţă în spatele lui... ca o bizară minge de foc. 
La jumătatea loviturii, Hassassin-ul scăpă bara din mână şi 
scoase un urlet animalic. 

Fierul căzu pe lângă capul lui Langdon şi dispăru în 
noapte. Ucigaşul se întoarse; spatele lui era un foc mocnit. 
De dincolo de balustradă, profesorul o văzu pe Vittoria în 
faţa Hassassinului. Cu un licăr sălbatic de răzbunare în ochi, 
clătina torţa în faţa ei, pentru a-l ţine la distanţă. Cum se 
dezlegase, Langdon nu ştia şi nici nu-i mai păsa. Prinzându- 


se cu picioarele, încălecă balustrada şi se rostogoli înapoi, 
în balcon. 

Lupta avea să fie foarte scurtă. Hassassin-ul era un 
adversar cu adevărat... mortal. Urlând cu turbare, se azvârii 
asupra ei. Vittoria încercă să sară într-o parte, dar bruta 
înhăţă torţa, gata să i-o smulgă din mână. Profesorul nu 
mai aşteptă. Luându-şi avânt, se repezi cu pumnii în carnea 
arsă de pe spatele lui. 

Răcnetul se auzi probabil până la Vatican. 

Ucigaşul încremeni pentru o clipă, cu spinarea arcuită. 
Dădu drumul torţei şi Vittoria îl izbi cu ea în faţă. Carnea 
sfârâi şi ochiul stâng îi plesni. Urlă din nou, ducându-şi 
palmele la frunte. 

— Ochi pentru ochi! şuieră Vittoria. 

De această dată mânui torţa ca pe o bâtă şi, când lovi, 
Hassassin-ul se  împletici pe spate, proptindu-se în 
balustradă. Langdon şi Vittoria se repeziră în aceeaşi clipă, 
înfigându-şi mâinile în el şi împingându-l amândoi în acelaşi 
timp. Trupul ucigaşului se prăvăli în gol, în întuneric. Nu se 
auzi niciun strigăt. Doar trosnetul spinării lui, frânte când se 
izbi de un morman de ghiulele, dedesubt. 

Langdon se întoarse şi o privi tăcut, uluit. Pe umeri şi la 
talie îi atârnau frânghii răsucite. Ochii îi ardeau ca focurile 
iadului: 

— Houdini ştia yoga. 


109 


Între timp, în Piazza San Pietro, Garda Elvețiană formase 
un zid viu şi încerca să ţină mulțimile la distanţă. Fără 
succes, însă. Oamenii erau prea mulţi şi păreau mult mai 
interesaţi de pericolul care ameninţa Vaticanul decât de 
propria siguranţă. Ecranele video din piaţă transmiteau 
imagini ale conteinerului cu antimaterie şi ale ceasului 
acestuia - imagini preluate de la monitorul Gărzii Elveţiene, 
prin amabilitatea şambelanului. Din păcate însă, nici 
acestea şi nici minutele care se scurgeau ameninţător pe 
ceasul conteinerului nu reuşeau să alunge mulţimea din 
piaţă. Oamenii priveau picătura minusculă de lichid şi îşi 
spuneau, probabil, că nu are cum să fie atât de periculoasă 
pe cât se credea. In plus, ceasul conteinerului arăta că mai 
sunt încă aproape patruzeci şi cinci de minute până la 
detonare - o grămadă de timp pentru a sta şi a privi în jur. 

Totuşi, toţi membrii Gărzii Elveţiene erau de acord că 
decizia îndrăzneață a şambelanului de a spune lumii 
adevărul şi de a oferi presei imagini în direct ale infamiei 
IIluminati fusese o mişcare inteligentă. Confreria se 
aşteptase, în mod cert, ca Vaticanul să afişeze reticenţa sa 
obişnuită în faţa adversităţilor. De această data însă, nu. // 
camerlengo Ventresca se dovedise un inamic redutabil. 

În interiorul Capelei Sixtine, cardinalul Mortati nu mai 
avea stare. Trecuse deja de ora 23.15. Mulţi cardinali 
continuau să se roage, dar alţii se adunaseră în apropierea 
uşii, în mod evident îngrijoraţi de ora târzie. Unii începură 
să bată cu pumnii în uşă. 

Afară, locotenentul Chartrand auzea loviturile, dar nu ştia 
ce ar trebui să facă. Se uită la ceas. Era vremea! Căpitanul 
Rocher dăduse însă ordine stricte: cardinalii nu vor fi lăsaţi 
să iasă până ce nu le va da el permisiunea. Bătăile în uşă 
deveniră mai intense şi stânjeneala locotenentului crescu. 
Poate că Rocher pur şi simplu uitase; de la apelul acela 


telefonic misterios, căpitanul se comportase într-un mod 
foarte ciudat. 

Chartrand deschise staţia de emisie-receptie. 

— Domnule căpitan, sunt Chartrand. A trecut ora 
stabilită. Nu ar trebui să deschid uşile Capelei Sixtine? 

— Uşa rămâne încuiată. Credeam că ţi-am dat deja acest 
ordin. 

— Da, domnule, însă... 

— Oaspetele nostru va sosi dintr-un moment în altul. la 
câţiva oameni sus şi postaţi-vă în faţa biroului papei. 
Şambelanul nu trebuie să plece nicăieri. 

— Mă scuzaţi, domnule? 

— Ce nu pricepi, locotenent? 

— Nimic, domnule. Am plecat. 


Sus, în biroul papei, şambelanul medita în tăcere în faţa 
focului. „Dă-mi putere, Dumnezeule! Fă o minune!” înteţi 
flăcările din şemineu, întrebându-se dacă va supravieţui 
acestei nopţi. 


110 


Unsprezece şi douăzeci şi trei de minute. 

Vittoria şedea tremurând pe balconul Castelului 
Sant'Angelo, cu ochii pierduţi în depărtare, înlăcrimaţi. Ar fi 
vrut atât de mult să-l ia în braţe pe Robert Langdon, dar nu 
putea. Trupul îi era parcă amorţit. Incercă să-şi revină, 
evaluând situaţia actuală. Omul care îi ucisese tatăl zăcea 
undeva jos, mort, iar ea abia scăpase cu viaţă. 

Când mâna lui Langdon îi atinse umărul, infuzia de 
căldură şi tandreţe începu ca prin farmec să-i topească 
gheaţa din suflet. Trupul îi revenea la viaţă. Negura se 
risipi. Robert arăta ca naiba, ud şi sleit de puteri - probabil 
că trecuse printr-un adevărat iad pentru a o salva. 

— Îţi mulţumesc... îi şopti. 

El îi surâse, obosit, şi-i aminti că ea merita toate 
mulţumirile; abilitatea ei de a-şi contorsiona trupul îi 
salvase pe amândoi. Vittoria îşi şterse ochii. Ar fi putut 
rămâne acolo, alături de el, pentru totdeauna, dar timpul 
nu mai aştepta. 

— Trebuie să ieşim de aici, îi spuse profesorul. 

Mintea ei zbură în altă parte, privind spre Vatican. Cel 
mai mic stat al lumii părea tulburător de aproape, 
strălucitor în lumina zecilor de reflectoare ale presei. Spre 
marea ei uimire, Piazza San Pietro era încă ticsită de 
oameni. Garda Elvețiană reuşise să elibereze doar o zonă 
de nici cincizeci de metri, chiar în faţa bazilicii - mai puţin 
de o treime din întinderea pieţei. Mulțimea era compactă, 
spectatorii de pe margini împingându-se pentru a vedea şi 
ei ceva mai bine şi prinzându-i pe ceilalţi ca într-o capcană. 
„Sunt prea aproape! îi venea să strige. Mult prea aproape!” 

— Eu mă întorc, spuse Langdon complet lipsit de 
expresie. 

Vittoria se răsuci spre el, incredulă: 

— Înapoi la Vatican? 


Profesorul îi povesti despre Samaritean şi despre 
complotul pe care acesta îl punea la cale. Liderul ///uminati, 
un om pe nume Janus, venea, de fapt, pentru a-l înfiera pe 
şambelan. Un ultim act de supremație din partea confreriei. 

— Nimeni nu ştie despre acest lucru la Vatican, continuă 
el. Nu am cum să iau legătura cu ei şi individul poate să 
sosească dintr-o clipă în alta. Trebuie să avertizez Garda 
Elvețiană înainte de venirea lui. 

— Dar n-ai să poţi trece de mulţimea aceea! 

— Ba voi trece, replică el cu siguranţă în glas. Ai 
încredere în mine! 

Vittoria îşi dădu seama că, din nou, istoricul ştia ceva ce 
ei îi scăpa: 

— Vin şi eu. 

— Nu. De ce să riscăm amândoi... 

— Trebuie să găsesc o modalitate de a-i îndepărta pe 
oamenii aceia de acolo! Riscurile sunt uri... 

Chiar în clipa aceea, balconul începu să vibreze. Un 
huruit asurzitor părea că zdruncină întregul castel. Apoi, 
dinspre San Pietro se văzu o lumină albă, orbitoare. „Oh, 
Doamne! exclamă Vittoria în sinea ei. A explodat 
antimateria!” 

Dar, în locul bubuiturii, din mulțime se ridică un val de 
urale. Vittoria îşi duse mâna streaşină la ochi. Din piață se 
înălța un rând de lumini orbitoare, îndreptate, parcă, asupra 
lor! Toţi oamenii întorceau capetele, strigând şi arătând cu 
mâinile în sus. Huruitul se intensifică. În piaţă, atmosfera se 
înseninase, devenind aproape veselă. 

Langdon privi năuc într-acolo: 

— Ce mama dracului...? 

Deasupra lor, cerul însuşi vuia. 

De după turnul castelului, pe neaşteptate, se ivi 
elicopterul papei. Huruind la doar cincisprezece metri 
deasupra lor, se îndrepta direct spre Vatican. Sub unda de 
şoc, castelul vibra din toate încheieturile. Fasciculele 
reflectoarelor urmau elicopterul în zbor şi curând balconul 
fu cuprins din nou de întuneric. 


Când văzu că uriaşa maşinărie încetineşte şi că 
zăboveşte un moment în aer deasupra pieţei, Vittoria se 
simţi cuprinsă de îndoieli; era deja prea târziu. Stârnind un 
nor de praf, elicopterul ateriză în micul spaţiu liber dintre 
mulţime şi bazilică, oprindu-se aproape de treptele de la 
intrare. 

— la te uită ce intrare-şi face! şopti Vittoria. 

Pe fondul alb al treptelor de marmură, zări o siluetă 
întunecată ieşind din bazilică şi apropiindu-se de elicopter. 
N-ar fi putut recunoaşte persoana, dacă n-ar fi văzut bereta 
stacojie de pe capul acesteia. | 

— Aşa, întindeţi covorul roşu! Asta-i Rocher. 

Langdon izbi cu pumnul în balustradă: 

— Cineva trebuie să-i prevină! 

Şi dădu să plece. 

Vittoria îl prinse de braţ: 

— Aşteaptă! 

Tocmai observase încă un amănunt, unul pe care mintea 
ei refuza să-l creadă. Deşi degetele îi tremurau, arătă spre 
elicopter. Chiar şi de la o asemenea distanţă, ştia că nu 
putea să se înşele. Din aeronavă cobora o altă siluetă... o 
siluetă care se mişca într-un mod atât de special, încât nu 
putea fi decât a unui singur om. Deşi în poziţie şezând, nou- 
venitul străbătu spaţiul gol al pieţei cu o viteză uimitoare şi 
o precizie maximă. 

Un rege pe un tron electric. 

Era Maximilian Kohler. 


111 


Lui Kohler opulenţa Sălii Belvedere îi făcea greață. Numai 
cu aurul ce poleia decoraţiunile plafonului s-ar fi putut 
finanța un an întreg de cercetări asupra cancerului. Rocher 
îl conduse pe o rampă înclinată, în Palatul Apostolic. 

— N-aveti lift? întrebă Kohler. 

— N-avem curent electric, răspunse Rocher, arătând 
sfeşnicele care ardeau în jur, împrăştiind întunericul. 
Strategia noastră de căutare şi de verificare. 

— Strategie care, fără îndoială, nu a dat rezultate. 

Căpitanul încuviinţă. 

Kohler izbucni într-un acces de tuse, ştiind probabil că s- 
ar putea să fie ultimul - un gând nu tocmai liniştitor. 

Când ajunseră la etajul superior şi porniră pe culoarul ce 
ducea spre biroul papal, patru soldaţi ai Gărzii Elveţiene le 
ieşiră în întâmpinare, cu figuri speriate. 

— Căpitane, ce faceţi aici? Credeam că acest om deţine 
informaţii care... 

— Nu vorbeşte decât cu // camerlengo. 

Soldaţii se traseră înapoi, cu priviri suspicioase. 

— Spuneţi-i şambelanului, adăugă Rocher pe un ton 
ferm, că directorul CERN, Maximilian Kohler, este aici şi 
doreşte să-l vadă. Imediat! 

— Da, domnule! 

Unul dintre soldaţi o luă la fugă spre birou. Ceilalţi 
rămaseră pe loc, privindu-l cu atenţie pe Rocher, părând 
destul de stânjeniţi. 

— Numai o clipă, căpitane. Vom anunţa sosirea 
oaspetelui dumitale. 

Kohler însă nu se opri. Rotindu-şi scaunul, ocoli grupul de 
santinele. Soldaţii ţâşniră, aliniindu-se în jurul lui: 

— Fermati! Domnule! Opriţi-vă! 

Elveţianului îi era silă de ei. Nici cea mai prestigioasă 
forţă de securitate a lumii nu era imună la mila pe care toţi 


o resimţeau faţă de handicapaţi. Daca ar fi fost sănătos, 
soldaţii l-ar fi abordat fizic. „Infirmii sunt neputincioşi. Sau 
aşa cred ceilalţi.” 

Kohler ştia că dispune de foarte puţin timp pentru a face 
ceea ce-şi pusese în gând. De asemenea, ştia că ar putea 
muri în această noapte. Era totuşi surprinzător cât de puţin 
îi păsa de asta. Îndurase prea multe în timpul vieţii pentru 
ca întreaga lui muncă să fie distrusă de unul precum // 
camerlengo Ventresca. 

— Signore! strigară iar soldaţii, alergând şi formând un 
baraj viu în calea lui. Trebuie să vă opriţi! 

Unul scoase un revolver şi-l îndreptă spre director. 

Kohler se opri. 

Rocher interveni, cu un aer jenat: 

— Domnule Kohler, vă rog! Nu durează decât un 
moment. Nimeni nu poate intra neanunţat în biroul papei. 

Din privirea căpitanului, elveţianul înţelese că nu are altă 
soluţie decât să aştepte. „Bine, îşi spuse. Aştept.” 

Din cruzime parcă, soldaţii îl opriseră în dreptul unei 
oglinzi ce acoperea un întreg perete. Imaginea propriului 
trup schimonosit îl îngreţoşa. Vechea furie ieşi din nou la 
suprafaţă. Şi-i dădu puteri noi. Acum se afla printre 
duşmani. Aștia erau oamenii care îi furaseră demnitatea. 
Ăştia erau. Din cauza /or nu simţise niciodată atingerea 
vreunei femei... şi nu se ridicase niciodată în picioare 
pentru a primi o distincţie. „Ce adevăr au oamenii aceştia? 
La naiba, ce dovadă? O carte cu născociri din vechime? 
Făgăduinţa unor miracole viitoare? Ştiinţa naşte minuni în 
fiecare zi!” 

Kohler se privi pentru o clipă în ochi. „În seara asta am să 
mor poate de mâna religiei, îşi spuse. Dar n-ar fi pentru 
prima dată.” 

Pentru o clipă, avu iar unsprezece ani. Zăcea în patul său 
din casa părintească, în Frankfurt. Aşternuturile de sub el 
erau croite din cea mai fină pânză existentă în Europa, dar 
musteau de sudoare. Micul Max avea impresia că arde pe 
dinăuntru, durerea sfâşiindu-i trupul în chinuri groaznice. 


Îngenuncheaţi lângă patul său, la fel ca în ultimele două 
zile, se aflau mama şi tatăl lui. 

În umbră, doar la câţiva paşi, stăteau trei dintre cei mai 
buni medici din oraş. 

— Vă rog încă o dată să vă râzgândiţi, spuse unul dintre 
ei. Uitaţi-vă la bietul copil! Febra îi creşte! Are dureri 
cumplite! Şi e în pericol de moarte! 

Dar Max ştia deja răspunsul mamei, înainte ca ea să-l 
rostească: 

— Gott wird ihn beschuetzen. 

„Da, îşi spuse micul Max. Dumnezeu mă va apăra.” 
Convingerea din glasul mamei îi sporea puterile. 
„Dumnezeu mă va apăra.” 

O oră mai târziu, Max avea impresia că tot trupul lui era 
zdrobit de o greutate uriaşă. Nici măcar nu mai respira 
îndeajuns ca să poată plânge. 

— Fiul dumneavoastră suferă îngrozitor, interveni un alt 
medic. Daţi-mi voie cel puţin să-i uşurez durerile! Îi pot face 
imediat o simplă injecție cu... 

— Ruhe, bitte! îl întrerupse tatăl, fără a deschide ochii, 
rugându-se netulburat în continuare. 

— Tată, te rog! încercă Max să strige. Lasă-i să-mi 
oprească durerea! 

Dar strigătul i se pierdu într-un acces de tuse. 

O oră mai târziu, suferea chiar mai rău. 

— Fiul dumneavoastră ar putea paraliza! îi avertiză un 
doctor. Sau riscă să moară chiar! Avem medicamente care-l 
pot ajuta! 

Dar Frau şi Herr Kohler n-ar fi acceptat aşa ceva. Nu 
credeau în medicamente. Cine erau ei pentru a se 
amesteca în planurile lui Dumnezeu? Aşa că se rugară şi 
mai fierbinte. La urma urmei, Domnul îi binecuvântase cu 
acest copil; pentru ce le-ar lua El darul înapoi acum? Mama 
îi şopti micului Max să fie puternic. Îi spuse că Dumnezeu îl 
punea la încercare... ca în povestea biblică a lui Avraam... 
un test al credinţei. 

Max încerca să aibă credinţă, dar durerea era 


înfiorătoare. 

— Eu nu mai pot să văd aşa ceva! exclamă la un moment 
dat un medic şi ieşi în fugă din cameră. 

În zori, Max abia dacă mai era conştient. Fiecare muşchi 
din trupul lui era prins în spasme cumplite. „Unde e lisus? 
se întreba. Oare pe mine nu mă iubeşte?” Simţea cum viaţa 
i se scurge din corp. 

Mama lui adormise lângă el, iar braţele ei îi cuprindeau 
trupul chinuit. Tatăl stătea în cealaltă parte a încăperii, la 
fereastră, privind ivirea zorilor. Era ca într-o transă. Max 
auzea murmurul neîncetat al rugăciunilor lui. 

Atunci zări copilul silueta aplecată deasupra lui. Un 
înger? Abia dacă-i putea vedea prin pleoapele umflate, 
aproape închise. Chipul îi şopti ceva la ureche, dar nu era 
vocea unui înger. Max îl recunoscu pe unul dintre doctori... 
cel care stătuse în colţul camerei timp de două zile, fără a 
ieşi nicio clipă, implorându-i pe părinţii lui să-l lase să-i 
administreze un medicament nou, venit din Anglia. 

— Nu mi-aş ierta-o niciodată, şopti medicul, dacă n-aş 
face acest lucru. 

Apoi îi luă uşor braţul slăbuţ în mâna lui: 

— Aş fi vrut doar să o fi făcut mai de mult. 

Max simţi o uşoară înţepătură în braţ - abia sesizată pe 
fondul durerii generale. 

Apoi doctorul îşi strânse în linişte lucrurile. Înainte de a 
pleca, îşi puse palma pe fruntea copilului: 

— Doctoria aceasta îţi va salva viaţa. Eu am mare 
încredere în puterea medicamentelor. 

În numai câteva minute, Max simţi cum un spirit 
fermecat parcă îi alerga prin vine. O căldură plăcută se 
răspândi în trupul lui, amorţindu-i durerea. In sfârşit, pentru 
prima dată după multe zile, reuşi să adoarmă. 

Când febra cedă, mama şi tatăl lui lăudară miracolul 
înfăptuit de Dumnezeu. Dar când deveni evident că fiul lor 
rămăsese olog, descurajarea îi cuprinse din nou. Işi duseră 
copilul la biserică, implorând sfatul preotului. 

— Numai mila Domnului i-a salvat viaţa, îi informă 


acesta. 

Max asculta, fără a spune nimic. Frau Kohier plângea: 

— Dar fiul nostru nu poate să meargă! 

Preotul clătină din cap, cu tristeţe: 

— Da, se pare că Dumnezeu l-a pedepsit fiindcă n-a avut 
suficientă credinţă. 


— Domnule Kohier? 

Era soldatul care plecase în fugă: 

— II camerlengo este de acord să vă primească în 
audienţă. 

Directorul mormăi, accelerând în lungul coridorului. 

— Vizita dumneavoastră îl surprinde, continuă tânărul. 

— Nu mă îndoiesc. Aş vrea să-i vorbesc între patru ochi. 

— Imposibil. Nimeni... 

— Locotenent! lătră Rocher. Întrevederea va decurge aşa 
cum doreşte domnul Kohier. 

Soldatul se holbă la el tăcut, nevenindu-i să creadă. 


În faţa uşii de la biroul papei, Rocher le îngădui oamenilor 
săi obişnuitele măsuri de precauţie înainte de a permite 
intrarea directorului. Detectorul lor de metale nu era însă 
de niciun folos în faţa sumedeniei de dispozitive electronice 
cu care era echipat scaunul lui Kohler. Soldaţii îl 
percheziţionară sumar, dar erau prea stânjeniţi de 
infirmitatea lui pentru a-şi face datoria aşa cum trebuie. 
Aşa că nu găsiră revolverul fixat sub scaun. Şi nici celălalt 
obiect... cel despre care Kohler ştia că avea să determine 
un deznodământ de neuitat al evenimentelor acestei seri. 

Când directorul intră în biroul papei, il camerlengo 
Ventresca era singur, în genunchi, rugându-se în faţa 
focului care dădea să se stingă. Nici măcar nu deschise 
ochii: 

— Domnule Kohler, rosti el, ai venit pentru a face din 
mine un martir? 


112 


Între timp, Langdon şi Vittoria străbăteau în fugă, spre 
Vatican, îngustul tunel numit // Passetto. Făclia din mâna 
profesorului arunca doar atâta lumină cât să se poată 
vedea la trei metri în faţă. Zidurile erau apropiate, iar 
plafonul, jos. Aerul mirosea a umed. Langdon alerga din 
toate puterile, Vittoria urmându-l la scurtă distanţă. 

La un moment dat, tunelul se înclină abrupt, ca şi cum ar 
fi ieşit din castel, urcând de-a lungul unui bastion de piatră 
ce semăna cu un apeduct antic. Apoi panta se reduse şi 
tunelul redeveni orizontal. 

În mintea profesorului imaginile se amestecau ca într-un 
caleidoscop  nelămurit - Kohler, Janus,  Hassassin-ul, 
Rocher... şi o a şasea matriţă. „Sunt sigur că ai auzit despre 
cel de-al şaselea simbol, spusese ucigaşul. Cel mai strălucit 
dintre toate.” Langdon era însă sigur că nu auzise. Nici 
chiar teoria conspirației nu pomenise vreodată despre o a 
şasea matriţă... reală sau imaginară. Umblau zvonuri 
despre lingouri de aur şi despre un desăvârşit diamant 
IIluminati, dar nimeni nu făcuse vreo referire la un al 
şaselea simbol. 

— Kohler nu poate fi Janus! declară Vittoria fără să se 
oprească din fugă. E imposibil! 

„Imposibil” era un cuvânt pe care Langdon învățase să 
nu-l mai folosească. 

— Nu ştiu, îi strigă el peste umăr. Kohler are un dinte 
împotriva Bisericii şi, în plus, o influenţă substanţială. 

— Criza asta a pus CERN într-o lumină monstruoasă! Max 
n-ar face niciodată ceva care să afecteze reputaţia CERN. 

Pe de o parte, Langdon ştia că instituţia se aflase în 
lumina reflectoarelor în această seară, fiindcă Iluminati 
insistase să transforme toată această criză într-un 
spectacol public. Totuşi, nu putea să nu se întrebe cât de 
şifonată ieşise cu adevărat reputaţia CERN. Criticile din 


partea Bisericii nu erau ceva nou pentru centrul elveţian. 
De fapt, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins 
că situaţia de faţă era benefică pentru instituţia condusă de 
Kohler. Dacă miza era publicitatea, atunci antimateria 
reprezenta asul câştigător în seara asta. Toată planeta 
numai despre ea vorbea. 

— Ştii ce spunea P.T. Barnum, îi strigă Langdon din fugă: 
„Nu-mi pasă ce spui despre mine, cu condiţia să-mi scrii 
numele corect!” Pariez că lumea se înghesuie deja să 
cumpere noua tehnologie. lar după ce îi vor vedea 
adevărata putere la miezul nopţii... 

— logic! replică Vittoria. Comunicarea noilor descoperiri 
ştiinţifice nu are nimic de-a face cu etalarea forţei 
distructive! Chestia asta e teribilă pentru antimaterie, 
crede-mă! 

— Atunci poate că totul e mult mai simplu. Kohler s-a 
gândit că, probabil, Vaticanul va păstra secretul asupra 
antimateriei, refuzând să confirme existenţa noii arme şi să 
dea astfel credibilitate confreriei. Directorul se aştepta, 
probabil, ca Vaticanul să fie la fel de tăcut ca de obicei, dar 
il camerlengo a schimbat regulile jocului. 

Vittoria nu răspunse. 

Deodată, scenariul i se părea profesorului cât se poate 
de plauzibil: 

— Da! Kohler nu a luat în calcul reacţia şambelanului. 
Acesta a încălcat însă tradiţia Vaticanului şi a dat totul 
publicităţii. Cu o sinceritate dezarmantă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, conteinerul cu antimaterie a apărut la televizor 
din ordinul lui! A fost o replică strălucită, la care Kohler nu 
s-a aşteptat. Şi culmea ironiei e că atacul ///uminati s-a 
întors împotriva lor: în mod neaşteptat, a scos la iveală un 
nou lider al Bisericii, în persoana şambelanului. lar acum 
Kohler vine pentru a-l ucide! 

— Max e un ticălos, spuse Vittoria, dar nu e un asasin. Și 
în niciun caz n-ar putea fi implicat în uciderea tatălui meu. 

Langdon îşi aminti însă cuvintele directorului: „La CERN, 
mulţi îl considerau periculos pe Leonardo Vetra. 


Comuniunea dintre ştiinţă şi Dumnezeu este suprema 
blasfemie ştiinţifică.” 

— Poate că directorul a aflat despre proiectul vostru cu 
săptămâni în urmă şi nu i-au plăcut implicaţiile lui 
religioase. 

— Aşa că L-a ucis pe tata din motivul ăsta? Ridicol! în 
plus, Max Kohler nu avea cum să ştie despre proiect. 

— Cât timp ai fost tu plecată, poate că tatăl tău n-a mai 
rezistat şi s-a consultat cu Kohler. Chiar tu ai spus că era 
îngrijorat de implicaţiile morale ale creării unei substanţe 
atât de periculoase. 

— Să-i ceară sfaturi de ordin moral lui Maximilian 
Kohler?! ripostă Vittoria. Nu cred! 

Tunelul cotea uşor spre vest. Cu cât alergau mai repede, 
cu atât torţa ardea mai slab şi Langdon începu să se teamă 
că se va stinge şi-i va lăsa în întuneric. Negru ca smoala. 

— Şi în plus, continuă Vittoria, de ce s-ar mai fi obosit 
Kohler să te cheme în dimineaţa asta şi să-ţi ceară ajutorul, 
dacă el ar fi pus totul la cale? 

Langdon se gândise şi la acest lucru: 

— Când m-a chemat pe mine, s-a pus la adăpost; s-a 
asigurat astfel că nimeni nu-l va acuza că a stat cu mâinile 
în sân într-o asemenea criză. Probabil că nu s-a aşteptat ca 
noi să ajungem atât de departe. 

Gândul că directorul se folosise de el îl zgândărea; prin 
implicarea lui, //luminati câştigaseră un anumit nivel de 
credibilitate. Lucrările sale fuseseră citate în seara aceasta 
de presa de pretutindeni şi, oricât de ridicol ar fi părut, 
prezenţa unui profesor de la Harvard în Cetatea Vaticanului 
ridicase ştacheta întregii situaţii dincolo de limita aiurelilor 
paranoice şi îi convinsese chiar şi pe scepticii din întreaga 
lume că ///uminati nu era doar un personaj istoric, ci şi o 
forţă de care trebuia să se ţină seama. 

— Reporterul acela de la BBC crede că la CERN se află 
noul cartier general al confreriei. 

— Poftim?! izbucni Vittoria în spatele lui, împiedicându-se 
de surprindere. A spus el una ca asta? 


— În direct. A făcut o paralelă între CERN şi lojile 
masonice - o organizaţie inocentă, care găzduieşte 
neştiutoare, în sânul ei, Confreria ///uminati. 

— Dumnezeule, chestia asta o să distrugă CERN! 

Langdon nu era chiar atât de sigur. Oricum, teoria părea, 
dintr-o dată, cam trasă de păr. CERN era un veritabil rai al 
ştiinţei, în care trăiau şi lucrau savanţi din peste 
douăsprezece ţări. Finanţările private de care dispunea 
păreau a fi nelimitate. lar Maximilian Kohler era şeful 
acestui paradis. 

„Kohler este Janus.” 

— Dacă directorul nu este implicat, reluă el cu glas tare, 
atunci ce caută aici? 

— Probabil că încearcă să oprească toată această 
nebunie. Să-şi arate susţinerea. Poate chiar acţionează ca 
un bun samaritean! Poate că a aflat cine mai ştia despre 
proiectul antimateriei şi a venit pentru a dezvălui această 
informaţie. 

— Asasinul spunea că vine pentru a-l înfiera pe 
şambelan. 

— Şi tu crezi aşa ceva? Ar fi sinucidere curată. Max n-ar 
izbuti să scape cu viaţă din chestia asta. 

Langdon se gândi un moment: „Poate că nici nu 
intenţionează.” 


Conturul unei porţi metalice se ivi în faţa lor, blocându-le 
înaintarea prin tunel. Langdon aproape că-şi simţi inima 
oprindu-i-se în piept. Când ajunseră în dreptul ei, văzură 
însă că lacătul vechi era neâncuiat; poarta se deschise 
imediat. 

Răsuflând uşurat, profesorul îşi dădu seama că exact aşa 
cum îşi închipuise, tunelul mai fusese folosit. Ultima dată, 
de curând. Chiar azi. Nu se mai îndoia că pe aici fuseseră 
aduşi, mai devreme, cei patru cardinali. 

Din stânga, prin zidul tunelului răzbăteau zgomote 
tumultuoase. Era mulţimea din Piazza San Pietro; înseamnă 
că se apropiau. 


Ajunseră la o altă poartă, mai grea de data aceasta, dar 
tot descuiată. Hărmălaia din piaţă rămăsese undeva în 
spate şi Langdon îşi închipui că trecuseră deja de zidurile 
exterioare ale Vaticanului. „Oare unde se deschidea 
tunelul? În grădini? În bazilică? În interiorul reşedinţei 
papale?” 

Brusc, ajunseră la capăt. 

Uşa masivă din faţa lor era o pavăză groasă din fier 
nituit. Chiar în ultimele licăriri ale torţei sale, Langdon văzu 
că metalul este perfect neted - fără mânere, fără balamale, 
fără broască sau clanţă. De netrecut. 

Un val de panică îl cuprinse. În limbajul arhitecţilor, acest 
tip rar întâlnit de uşă se numea senza chiave - o trecere cu 
sens unic, pentru cazuri de urgenţă, manevrabilă doar 
dintr-o parte; de data asta... din partea cealaltă. Speranţele 
i se stinseră, o dată cu torţa din mâna lui. 

Privi ceasul. Mickey licărea în întuneric. 

23.29. 

Cu un geamăt de frustrare, Langdon aruncă torţa stinsă 
şi începu să bată cu pumnii în uşă. 


113 


Ceva nu era bine. 

Locotenentul Chartrand aştepta lângă uşa biroului papei 
şi, din privirile neliniştite ale soldatului care stătea lângă el, 
îşi dădea seama că acesta îi împărtăşeşte îngrijorarea. 
întrevederea particulară ce se desfăşura înăuntru, le 
spusese Rocher, putea salva Vaticanul de la distrugere. Şi 
atunci, de ce instinctul său îi sugera altceva? Şi de ce se 
purta Rocher atât de bizar? 

În mod cert, ceva nu era în regulă. 

Căpitanul stătea în dreapta lui, cu ochii aţintiţi drept 
înainte şi privirea neobişnuit de goală. Chartrand abia dacă- 
i mai recunoştea. În ultima oră, Rocher parcă nu mai fusese 
el însuşi; hotărârile pe care le lua erau lipsite de sens. 

„Cineva trebuia să asiste la întrevedere!” îşi spuse 
Chartrand. Îl auzise pe Maximilian Kohler încuind uşa pe 
dinăuntru după ce intrase. „Cum de permisese Rocher aşa 
ceva?!” 

Dar mai erau şi alte lucruri care îl nedumereau. 
Cardinalii! încă mai erau încuiaţi în Capela Sixtină. Asta era 
o adevărată nebunie! // camerlengo ceruse evacuarea lor 
încă de acum cincisprezece minute! Rocher însă îi 
nesocotise dispoziţia şi nici măcar nu-l informase acest 
lucru. lar când el, Chartrand, îşi exprimase îngrijorarea, 
aproape că-l făcuse una cu pământul. Ordinele date de 
superiorii ierarhici nu se discutau în cadrul Gărzii Elveţiene, 
iar Rocher era acum şeful cel mare. 

„Jumătate de oră, îşi spuse privindu-şi discret ceasul 
elveţian în lumina slabă a candelabrului. Vă rog, grăbiţi- 
vă!” 

Locotenentul şi-ar fi dorit să poată auzi ce se întâmpla 
dincolo de uşile masive ale biroului. Totuşi, ştia că nimeni 
n-ar putea controla această criză mai bine decât // 
camerlengo. Omul fusese supus unor încercări extreme şi 


nici măcar nu clipise. Abordase problemele frontal... cu 
onestitate şi candoare... un exemplu pentru ei toţi. In 
aceste momente, Chartrand se simţea mândru că este 
catolic. Iluminati făcuseră o greşeală atunci când îl 
provocaseră pe il camerlengo Ventresca. 

În acea clipă însă, un zgomot neaşteptat îi tulbură brusc 
gândurile. Un bubuit. De undeva, din capătul culoarului. 
Bătăile erau îndepărtate şi înăbuşite, dar continue. Rocher 
ridica privirea, apoi se întoarse spre Chartrand şi-i făcu un 
semn. Chartrand înţelese, îşi aprinse lanterna şi plecă în 
fugă să cerceteze. 

Bubuiturile erau mai disperate acum. Locotenentul 
parcurse vreo treizeci de metri, până la o intersecţie. 
Zgomotul părea să vină de după colţ, de dincolo de Sala 
Clementina. Chartrand rămase o clipă perplex. O singură 
încăpere se mai afla în direcţia aceea - biblioteca 
particulară a papei care, de la decesul Sfinţiei Sale, 
rămăsese încuiată. Era imposibil să se afle cineva înăuntru! 

Chartrand străbătu celălalt coridor, coti şi alergă spre uşa 
bibliotecii. Arcada de lemn era micuță, dar şedea în 
întuneric aidoma unei santinele. Bubuitul venea de undeva 
dinăuntru. Locotenentul ezită; nu mai intrase niciodată în 
acea încăpere. De fapt, puţini intraseră. Nimeni nu avea 
acces înăuntru decât cu o escortă din partea papei. 

Timid, Chartrand întinse mâna şi apăsă pe clanţa. Aşa 
cum îşi închipuise, uşa era încuiată. Işi lipi urechea de 
tăblie. Bubuitul se auzea mai tare. Pe lângă el, se mai 
auzea însă şi altceva. Voci! Cineva striga! 

Nu înţelegea niciun cuvânt, dar panica din voci era 
evidentă. Rămăsese oare cineva închis în bibliotecă? 
Evacuarea nu se făcuse conştiincios? Chartrand ezită un 
moment, întrebându-se dacă nu cumva trebuia să se 
întoarcă şi să-l informeze pe Rocher. La naiba cu asta! El, 
unul, fusese pregătit pentru a lua decizii şi avea să ia una 
chiar acum. Îşi scoase arma de la şold şi trase un singur foc 
în încuietoare. Lemnul sări ţăndări şi uşa se deschise. 

Dincolo de ea nu se zărea nimic, decât întuneric. Intinse 


lanterna în faţă. Încăperea era dreptunghiulară, cu covoare 
orientale, rafturi înalte din stejar, pline cu cărţi, o canapea 
din piele şi un şemineu din marmură. Chartrand auzise 
multe lucruri despre această încăpere - trei mii de volume 
vechi, alături de sute de ziare şi reviste actuale, tot ceea ce 
solicita Sfinţia Sa. Măsuţa pentru cafea era acoperită cu 
publicaţii de ştiinţă şi politice. 

Bubuitul se auzea mai clar acum şi Chartrand îşi îndreptă 
lanterna spre locul din care venea. Pe zidul opus uşii, 
dincolo de canapea, se afla o uşă uriaşă din fier. Părea la fel 
de impenetrabilă ca un seif, cu cele patru încuietori masive 
ale sale. Literele minuscule gravate chiar în centrul tăbliei îi 
tăiară locotenentului respiraţia: „IL PASSETTO”! 

Chartrand râmase câteva clipe cu ochii aţintiţi la uşă. 
„Tunelul secret de fugă al papei!” Auzise şi el de // Passetto 
şi, la un moment dat, chiar se spusese că tunelul avea o 
intrare aici, în bibliotecă, dar nimeni nu-l mai folosise de 
secole! „Cine ar putea să bată de cealaltă parte a uşii?” 

Locotenentul ciocăni şi el în tăblia metalică. De dincolo 
se auzi o izbucnire de entuziasm. Bubuitul încetă, vocile 
răsunând mai tare. Prin grosimea uşii, Chartrand abia dacă 
distingea câteva cuvinte: 

— Kohler... minciuni... camerlengo... 

— Cine e acolo? strigă locotenentul. 

— ... ert Langdon... Vittoria Ve... 

Chartrand înţelese destul pentru a fi şi mai nedumerit. 
„Credeam că au murit!” 

— ... uşa, strigau vocile. Deschideţi! 

Privind bariera de fier, locotenentul îşi dădu seama că ar 
avea nevoie de dinamită pentru a o disloca. 

— Imposibil! strigă. E prea groasă! 

— ... Întrevederea... opriţi... erlengo... În pericol... 

În ciuda pregătirii lui pentru a face faţă situaţiilor 
neprevăzute şi acceselor de panică, ultimele cuvinte îi 
stârniră militarului o teamă neaşteptată. Inţelesese, oare, 
bine? Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, se întoarse, 
gata să plece. Dar în clipa aceea încremeni, pe jumătate 


răsucit. În graba mişcării, observase ceva la uşă... ceva mai 
şocant chiar decât mesajul auzit de dincolo. Din cele patru 
broaşte masive se vedeau ieşind patru... chei. Chartrand se 
holbă, nevenindu-i să creadă: „Cheile sunt aici?” Inchise 
ochii şi-i redeschise repede pentru a se convinge că nu 
avea halucinaţii. Cheile de la această uşă ar fi trebuit să fie 
închise într-un seif, undeva! Tunelul ăsta nu mai fusese 
folosit... de secole bune! 

Scăpă lanterna din mână. Apucă prima cheie şi o răsuci. 
Mecanismul era vechi şi ruginit, dar funcţiona. Cineva 
descuiase broasca recent. Trecu la cea de-a doua. Apoi la 
următoarea. Când şi ultima broască cedă, Chartrand trase 
de uşă. Fierul scârţâi şi uşa se deschise. Chartrand îşi ridică 
lanterna şi flutură fasciculul luminos în tunel. 

Robert Langdon şi Vittoria Vetra păreau nişte fantome 
care se împleticeau în bibliotecă. Amândoi erau murdari, 
zdrenţăroşi şi obosiţi, dar trăiau. 

— Ce-i asta? întrebă Chartrand. Ce se întâmplă? De unde 
aţi venit? 

— Unde e Max Kohler? replică Langdon. 

— Într-o întrevedere particulară cu i/ camer... 

Cei doi trecură pe lângă el şi o luară la goană pe culoarul 
întunecat. Instinctiv, locotenentul îşi scoase arma şi o aţinti 
în urma lor. După o clipă însă o cobori şi porni în viteză 
după ei. Rocher îi auzise probabil venind, fiindcă îi 
întâmpină postat în mijlocul culoarului, cu picioarele 
depărtate, şi revolverul îndreptat spre ei. 

— Halt! 

— Şambelanul este în pericol! strigă Langdon, oprindu-se 
brusc şi ridicându-şi braţele deasupra capului. Deschideţi 
uşa! Max Kohler îl va ucide! 

Rocher era furios la culme. 

— Deschide uşa! spuse şi Vittoria. Repede! 

Dar era deja prea târziu. 

Din biroul papei se auzi un urlet sinistru. Era // 
camerlengo. 


114 


Confruntarea dură numai câteva secunde. 

II camerlengo Ventresca încă mai ţipa când Chartrand 
ţâşni pe lângă Rocher şi izbi uşa de perete. Soldaţii năvăliră 
înăuntru. Langdon şi Vittoria îi urmară îndeaproape. 

Scena din faţa lor era cutremurătoare. 

Încăperea era iluminată doar de câteva sfeşnice şi de 
focul slab din şemineu. Alături, Kohler cu greu se ţinea în 
picioare, în faţa scaunului său. In mână avea un pistol 
îndreptat spre şambelanul care, căzut la picioarele lui, se 
zvârcolea în chinuri groaznice. Sutana îi era sfâşiată, iar sub 
ea pieptul gol al preotului fumega, negru ca tăciunele. 
Langdon nu putea vedea simbolul, dar o matriţă mare, 
pătrată, se afla pe podea, aproape de Kohler. Metalul încă 
mai lucea, roşiatic. 

Doi dintre soldaţii Gărzii Elveţiene acţionară fără ezitare 
şi deschiseră focul. Gloanţele pătrunseră în pieptul lui 
Kohler. Directorul se clătină, se împletici şi căzu pe spate în 
scaunul său, cu sângele gâlgâindu-i din răni. Arma îi căzu 
din mână şi zăngăni pe pardoseală. 

Langdon rămăsese în prag, încremenit. Vittoria părea şi 
ea paralizată: 

— Max... şopti uluită. 

Chircit pe podea, // camerlengo se rostogoli spre Rocher 
şi, privindu-l cu teroarea nebună a primelor vânători de 
vrăjitoare, întinse un deget spre el şi strigă un singur 
cuvânt: 

— ILLUMINATUS! 

— Blestematule! urlă Rocher, năpustindu-se la el. Ticălos 
bleste... 

De data aceasta Chartrand fu cel care acţionă din 
instinct, descărcând trei gloanţe în spinarea căpitanului. 
Rocher se prăbuşi cu faţa în jos şi râmase nemişcat, într-o 
baltă de sânge. Locotenentul şi ceilalţi soldaţi se repeziră la 


şambelan. Cu braţele încleştate în jurul pieptului, preotul se 
zvârcolea în spasme de durere. 

Militarii ţipaseră îngroziţi, văzând simbolul înfierat în 
carnea omului; unul care privea arsura din sens invers, se 
trase înapoi, îngrozit. La fel de copleşit de imagine, 
Chartrand îngenunche şi ridică marginile rupte ale sutanei 
peste rană, ascunzând-o vederii. 

Langdon se apropie, ca în transă. Dincolo de violenţă şi 
de nebunie, încercă să înţeleagă ceea ce vedea. Intr-un 
ultim act de dominație simbolică, un om de ştiinţă infirm 
zburase la Vatican şi-l înfierase pe cel mai înalt 
reprezentant al Bisericii. „Pentru unele lucruri merită să 
mori”, spusese Hassassin-ul. El însă nu putea să nu se 
întrebe cum de reuşise un om handicapat să-l doboare pe 
şambelan. Totuşi, Kohler avusese o armă. „N-are 
importanţă cum a făcut-o! Fapt e că şi-a îndeplinit 
misiunea!” 

Il camerlengo primea acum îngrijirile necesare. Langdon 
făcu vreo câţiva paşi, atras de matriţa fumegânaă aflată pe 
podea, lângă scaunul directorului. „Al şaselea simbol?” Cu 
cât se apropia, cu atât se simţea mai confuz. Matriţa părea 
a fi un pătrat perfect, destul de mare şi, în mod evident, 
fusese scoasă din compartimentul central al casetei pe care 
o văzuse în bârlogul ///uminati. „Al şaselea şi ultimul simbol, 
spusese Hassassin-ul. Cel mai strălucit dintre toate.” 

Langdon îngenunche alături de Kohler şi întinse mâna 
după matriţă. Metalul era încins încă. Apucând mânerul de 
lemn, profesorul ridică obiectul de pe podea. Nu prea ştia la 
ce să se aştepte, dar în mod cert nu-şi imagina-se nicicând 
aşa ceva: 


SSI 
NL 
NN 


Un lung moment, îl privi buimac. Nimic nu mai avea sens. 
De ce icniseră soldaţii îngroziţi când văzuseră arsura? Era 
un pătrat cu nişte mâăzgălituri aiurite. „Cel mai strălucit 
dintre toate?” Da, era simetric, se vedea clar dacă rotea 
matriţa, dar scălâmbăielile nu aveau niciun înţeles. 

Când simţi o mână pe umărul lui, Langdon ridică privirea, 
crezând că e Vittoria. De pe mână însă picura sânge. Era a 
lui Maximilian Kohler. 

Profesorul scăpă matriţa pe jos şi se ridică în picioare. 
„Kohler trăieşte încă!” 

Chircit în scaunul său cu rotile, directorul abia dacă mai 
respira, horcăind greu. În ochii lui Langdon văzu aceeaşi 
privire de gheaţă cu care-l întâmpinase de dimineaţă, la 
CERN. Ochii lui păreau chiar mai duri acum, în apropierea 
morţii, disprețul şi ura răzbătând nestingherite la suprafaţă. 

Trupul încovrigat zvâcni uşor, dându-i de înţeles că 
încearcă să se mişte. Toţi ceilalţi din încăpere se aflau în 
jurul şambelanului şi Langdon ar fi vrut să-i strige, dar nu 
se putea clinti, hipnotizat parcă de intensitarea privirilor lui 
Kohler în ultimele secunde ale vieţii lui. Cu un efort aparent 
supraomenesc, directorul ridică o mână şi scoase un mic 
dispozitiv fixat în braţul scaunului. Era cam cât o cutie de 
chibrituri şi i-l întinse tremurător. În primul moment, 
Langdon se temu că e o armă. Dar era altceva. 

— D-dă... Ultimele cuvinte ale lui Kohler erau o şoaptă 
hârâită, care se auzea cu greu: D-dă asta... presei. 

Sfârşit, directorul se stinse şi dispozitivul îi căzu pe 
genunchi. 

Şocat, Langdon rămase cu ochii aţintiţi la obiectul acela. 
Era electronic. În partea din faţă se vedeau scrise cuvintele 
„SONY RUVI”. Profesorul îşi dădu seama că era unul dintre 
acele videorecordere miniaturale de ultimă oră. „Tipul ăsta 
e teribil!” exclamă în sinea lui. Kohler înregistrase probabil 
un fel de mesaj de adio, pe care voia ca presa să-l dea 
publicităţii... fără îndoială o predică despre importanţa 
ştiinţei şi caracterul malefic al religiei. Langdon decise că a 


făcut deja destule pentru cauza directorului în seara asta şi, 
înainte ca Chartrand să-l poată vedea, puse video-recorder- 
ul într-un buzunar ascuns al sacoului. „Ultimul mesaj al lui 
Kohler n-are decât să putrezească în iad!” 

În acel moment, vocea şambelanului rupse tăcerea din 
birou. Preotul încercă să se ridice. 

— Cardinalii, şopti către Chartrand. 

— Sunt încă în Capela Sixtină! exclamă locotenentul. 
Căpitanul Rocher a ordonat să... 

— Evacuaţi-i... acum. Pe toţi. 

Chartrand rosti două cuvinte şi un soldat plecă în fugă. 

Schimonosit de durere, şambelanul bâigui: 

— Elicopterul... în faţă... duceţi-mă la spital. 


115 


În Piazza San Pietro, pilotul Gărzii Elveţiene aştepta în 
carlingă, fricţionându-şi tâmplele. Hărmălaia din jurul lui era 
atât de mare, încât aproape că acoperea huruitul rotorului 
încă în funcţiune. Asta nu mai era o priveghere pioasă la 
lumina luminărilor; lucrurile începeau să ia o întorsătură 
violentă. 

Până la miezul nopţii nu mai erau nici douăzeci şi cinci de 
minute, iar oamenii continuau să se înghesuie, unii 
rugându-se, alţii vărsând lacrimi pentru Biserică, o parte 
urlau şi aruncau obscenităţi, strigând că asta merită 
Biserica, iar alţii intonau versete din Apocalipsă. 

Pilotul simţea că-i plesneşte capul. In lumina zecilor de 
reflectoare, privi mulţimea din jurul lui. Pe deasupra 
capetelor fluturau pancarte. 


„ANTIMATERIA E ANTIHRISTUL!” 
„OM DE ŞTIINŢA = OM AL LUI SATANA” 
„UNDE E DUMNEZEUL VOSTRU ACUM?” 


Pilotul mormăi, prinzându-şi capul în mâini. Se gândi să 
scoată parasolarul de vinilin şi să acopere parbrizul, ca să 
nu mai vadă hoarda din jurul lui, dar se răzgândi; ştia că în 
câteva minute urma să decoleze. Locotenentul Chartrand îi 
comunicase teribilele veşti. Şambelanul fusese atacat şi 
rănit grav de Maximilian Kohler. Acum, locotenentul, 
americanul acela şi femeia îl aduceau pe // camerlengo 
pentru a fi transportat la spital. 

Pilotul se simţea personal răspunzător pentru atac şi se 
acuza fiindcă nu-şi urmase instinctul. Mai devreme, atunci 
când îl luase pe Kohler de la aeroport, sesizase ceva în ochii 
lui îngheţaţi. Nu-şi dăduse seama ce, dar nu-i plăcuse 
deloc. Oricum, nu avusese nicio importanţă. Rocher fusese 
maestrul de ceremonii; el insistase că ăsta era tipul pe care 


îl aşteptau cu toţii. „Ei bine, se părea că Rocher se 
înşelase.” 

Un nou val de strigăte se ridică din mulţime şi pilotul zări 
un şir de cardinali ieşind solemn din clădirea Vaticanului, în 
piaţă. Preoţii răsuflau fără îndoială uşuraţi, dar imediat pe 
chipurile lor apăru uimirea la vederea spectacolului care se 
desfăşura în faţa bazilicii. 

Mugetul mulţimii se intensifică iarăşi. Durerea de cap nu-l 
slăbea deloc şi pilotul îşi spuse că ar avea nevoie de o 
aspirină. Poate chiar de trei. Nu-i plăcea să zboare după ce 
lua medicamente, dar câteva tablete i-ar strica în mod cert 
mai puţin decât menghina asta care-i strângea tâmplele. 
Întinse mâna după trusa de prim-ajutor, aflată alături de o 
serie de hărţi şi manuale într-un compartiment dintre cele 
două scaune din faţă. Încercă să deschidă cutia, dar era 
încuiată. Căută cheia pe bord, dar în cele din urmă se lăsă 
păgubaş. În seara asta, clar, nu avea noroc, aşa că reîncepu 
să-şi maseze tâmplele. 

În bazilică, pe întuneric, Langdon, Vittoria şi doi soldaţi se 
îndreptau cu paşi lenți spre ieşire. Negăsind ceva mai 
potrivit, îl duceau pe şambelan întins pe o masă, 
transportând trupul aproape inert ca pe un fel de targă. 
Afară se auzeau deja glasurile mulţimii. // camerlengo se 
zbătea înainte de a-şi pierde cunoştinţa. 

Timpul era pe sfârşite. 


116 


Era 23.39 când micul grup ieşi din Bazilica San Pietro. 
Afara, lumina era orbitoare; luminile ecranelor şi ale 
reflectoarelor se răsfrângeau în marmura albă precum 
razele soarelui pe întinderea de zăpadă polară. Langdon îşi 
miji ochii, încercând să rămână în umbra uriaşelor coloane, 
dar lumina venea din toate părţile. În faţă, un şir de 
monitoare uriaşe se ridica deasupra mulţimii. 

Zăbovind pentru o clipă în capătul treptelor magnifice 
care duceau spre piaţă, Langdon se simţea aidoma unui 
actor adus fără voia lui pe cea mai mare scenă a lumii. 
Undeva, dincolo de luminile orbitoare, se auzea huruitul 
unui elicopter şi larma miilor de voci umane. În stânga, o 
procesiune de cardinali ieşea de la Vatican; bătrânii se 
opriră pentru o clipă, privind cu amărăciune scena care se 
desfăşura pe treptele bazilicii. 

— Atenţie acum, spuse Chartrand în momentul când 
începură să coboare scara spre elicopter. 

Langdon avea impresia că merge pe sub apă. Braţele îl 
dureau de la greutatea mesei şi a şambelanului. Oare ce 
anume s-ar mai putea întâmpla pentru ca momentele 
acestea să devină mai jalnice decât erau? Imediat însă îşi 
dădu seama de răspuns. Cei doi reporteri BBC plecaseră 
probabil spre celălalt capăt al pieţei, în zona presei, dar 
acum, atenţionaţi de zgomotul mulţimii, se întorceau. Glick 
şi Macri alergau spre ei cu toată viteza, iar camera 
funcţiona. „Uite şi şacalii!” îşi spuse Langdon. 

— Halt! strigă Chartrand. Înapoi! 

Dar cei doi nu avea de gând să se oprească. „Celelalte 
reţele de televiziune vor avea nevoie probabil de numai 
şase secunde pentru a prelua transmisia BBCului”, îşi zise 
profesorul. Dar se înşelase; două le fuseseră de-ajuns. Ca şi 
cum ar fi fost interconectate prin nişte fire nevăzute, toate 
ecranele din piaţă renunţară la imaginea conteinerului cu 


antimaterie şi începură să difuzeze aceeaşi imagine - un 
mic grup de oameni care coborau treptele Bazilicii San 
Pietro. Oriunde se uita, Langdon vedea trupul imobil al 
şambelanului în prim-plan. Tehnicolor. 

„Nu e bine!” exclamă în sinea lui. Voia s-o ia la fugă pe 
scări şi să intervină, dar nu putea. Şi, oricum, n-ar fi avut 
niciun rost. Dacă de vină fusese vuietul mulţimii sau aerul 
rece de afară, Langdon n-avea să ştie niciodată, dar în clipa 
aceea neverosimilul se întâmplă chiar sub ochii lui. 

Asemenea unui om care s-a trezit brusc dintr-un coşmar, 
şambelanul deschise ochii larg şi se ridică în capul oaselor. 
Luaţi prin surprindere, profesorul şi soldaţii se 
dezechilibrară. Masa se înclină şi rănitul începu să alunece. 
Buimaci, îşi aşezară încărcătura pe trepte, dar era prea 
târziu. Şambelanul alunecă dincolo de tăblia înclinată. 
Incredibil însă, nu căzu. Tălpile lui atinseră pavajul de 
marmură şi trupul îi zvăcni în poziţie verticală. O clipă se 
clătină uşor, dezorientat parcă, apoi, înainte să-l poată opri 
cineva, se repezi înainte pe scări, spre Macri. 

— Nu! urlă Langdon. 

Chartrand ţâşni, încercând să-l oprească, dar şambelanul 
se răsuci spre el cu ochi sălbatici, înnebuniţi: 

— Lasă-mă! 

Locotenentul făcu un salt înapoi. 

Scena deveni una de coşmar. Sutana ruptă, ale cărei 
capete îi fuseseră aşezate pe piept fără a fi prinse cu nimic, 
începu să-i alunece. Pentru un moment, Langdon crezu că 
pânza va rezista, dar momentul acela trecu rapid. Sutana îi 
căzu de pe umeri, rămânând agăţată în jurul taliei. 

Vaietul care se ridică din mulţime păru că înconjoară tot 
globul într-o fracțiune de secundă. Camerele rulau frenetic, 
iar piaţa explodă în flash-urile aparatelor de fotografiat. Pe 
toate monitoarele video era proiectată imaginea pieptului 
înfierat al şambelanului, uriaşă, înfăţişată în cele mai mici şi 
mai cutremurătoare detalii. Pe unele ecrane obiectivul 
focalizase pe simbolul ars, rotindu-l cu 180 de grade: 
Suprema victorie Illuminati. 


Langdon rămase holbându-se la unul dintre monitoare. 
Deşi simbolul era acelaşi de pe matriţa pe care o ţinuse în 
mână cu numai câteva minute mai devreme, acum avea 
sens. Un sens perfect. Forţa lui uluitoare îl izbi ca un tren în 
plină viteză. 

Orientarea. Langdon uitase prima regulă a simbolisticii. 
„Când un pătrat nu mai este un pătrat?” De asemenea, 
uitase că matriţele, aidoma ştampilelor de cauciuc, nu 
arătau niciodată la fel cu amprenta lor. Fiindcă erau lucrate 
invers, în oglindă. El, unul, văzuse negativul simbolului! 

Pe măsură ce vuietul mulţimii creştea, un vechi citat 
Illuminati îi răsuna în minte cu un nou înţeles: „Un diamant 
desăvârşit, născut din anticele elemente cu o asemenea 
perfecţiune, încât toţi cei care-l văd nu pot decât să se 
minuneze”. 

lar acum Langdon ştia că mitul era realitate. 

Pământ, Aer, Foc, Apă. 

Diamantul Illuminati. 


117 


Robert Langdon nu se îndoia că isteria şi haosul care 
cuprin-seseră în aceste momente Piazza San Pietro 
depăşeau în intensitate tot ceea ce văzuse vreodată Colina 
Vaticanului. Nicio bătălie, nicio crucificare, niciun pelerinaj, 
nicio viziune mistică... nimic din istoria de 2 000 de ani a 
Cetăţii nu putea egala amploarea emoţiilor dezlănţuite în 
această seară. 

Pe fundalul tragediei prezente, Langdon simţea o stranie 
detaşare, de parcă ar fi plutit alături de Vittoria undeva 
deasupra, în capătul scărilor. Realitatea părea să se 
deformeze, să se dilate, ca într-un coşmar, toată nebunia 
din jur se desfăşura cu încetinitorul, abia târându-se... 

„Şambelanul înfierat... dorind ca lumea întreagă să 
vadă...” 

„Diamantul ///uminati... dezvăluit în splendoarea sa 
diabolică...” 

„Ceasul conteinerului măsurând ultimele douăzeci de 
minute ale Vaticanului...” 

Dar de-abia acum începea adevărata tragedie. 

Ca într-un fel de transă post-traumatică, şambelanul 
părea deodată însufleţit de o nouă forţă, posedat de 
demoni. Începu să bolborosească, adresându-se unor 
spirite nevăzute, privind către cer şi ridicându-şi braţele 
spre Dumnezeu: 

— Vorbeşte! strigă înâlţându-şi ochii spre ceruri. Da, te 
aud! 

În acea clipă, Langdon înţelese şi inima îi împietri. 

Vittoria probabil îşi dăduse şi ea seama, căci se făcu albă 
ca varul. 

— E în stare de şoc, şopti ea. Are halucinaţii. Crede că 
vorbeşte cu Dumnezeu! 

„Cineva trebuie să pună capăt situaţiei ăsteia! îşi spuse 
Langdon. Era un sfârşit prea urât şi prea dezonorant. 


Duceţi-l odată la spital!” 

În faţa lor, pe scări, Chinita Macii îşi găsise o poziţie 
ideală şi filma de zor. Imaginile preluate apăreau 
instantaneu pe toate monitoarele din piaţă... ca un şir 
nesfârşit de cinematografe în aer liber difuzau toate 
aceeaşi cutremurătoare tragedie. 

Întreaga scenă părea ireală. Cu sutana sfâşiată şi pieptul 
ars, il camerlengo părea un luptător frânt, care trecuse prin 
focurile iadului pentru acest unic moment de revelaţie. Cu 
faţa ridicată spre cer, continua să strige: 

— Ti sento, Dio! Te aud, Dumnezeule! 

Chartrand se trase înapoi, cu o expresie nelămurită, de 
teamă şi de venerație totodată. 

Instantaneu, mulţimea din piaţă amuţi. Parcă întreaga 
planetă era învăluită într-o tăcere absolută... fiecare în faţa 
televizorului său, ţinându-şi respiraţia. 

Pe trepte, în faţa lumii întregi, şambelanul îşi deschise 
braţele. Era aidoma Hristului răstignit, gol şi cu o rană 
deschisă pe piept. Ridicându-şi mâinile către cer şi privind 
în sus, exclamă: 

— Grazie, grazie, Dio! 

Nicio şoaptă nu se auzi din mulţime: 

— Grazie, Dio! strigă preotul iarăşi. 

Aidoma razelor de soare ce străpung cerul plin de nori, o 
expresie de bucurie i se întipări pe faţă: 

— Grazie, Dio! 

„Mulţumesc, Doamne?” se întrebă Langdon. 

Şambelanul radia acum, complet transfigurat. Continua 
să privească spre cer, dând din cap frenetic, încuviinţând. 
Apoi îi strigă iarăşi Cerului: 

— "Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!” 

Profesorul ştia cuvintele, dar nu pricepea de ce le striga // 


camerlengo. 
Preotul se întoarse spre mulţime şi urlă din nou în 
noapte: 


— Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea! 
Apoi îşi ridică iar braţele spre cer şi începu să râdă 


zgomotos: 

— Grazie, Dio! Grazie! 

Evident, omul înnebunise. 

Lumea privea, vrăjită. 

Sfârşitul avea să fie însă unul la care nimeni nu se 
aştepta. Cu un ultim hohot de bucurie, şambelanul se 
întoarse şi o luă la goană înapoi, în bazilică. 


118 


Unsprezece şi patruzeci şi două de minute. 

Procesiunea care năvăli în bazilică pe urmele 
şambelanului nu era una din care Langdon să-şi fi imaginat 
vreodată că va face parte - cu atât mai puţin să se afle în 
fruntea ei. Dar el fusese cel mai aproape de uşă şi 
acţionase din instinct. 

„O să moară acolo, înăuntru!” îşi spuse, năpustindu-se în 
nesfârşitul întuneric al locaşului. 

— Camerlengo! Stai! 

În interior era un întuneric de mormânt; pupilele lui erau 
contractate, de la luminile orbitoare de afară şi acum nu 
vedea nici la doi metri în față, aşa că se opri. Undeva, în 
faţă, auzea foşnetul slab al sutanei. 

Vittoria şi soldaţii ajunseră lângă el, cu lanterne, dar 
fasciculele slăbiseră în intensitate şi nu făceau faţă abisului 
întunecat.  Mişcându-se frenetic, razele de lumină 
dezvăluiau doar coloane masive şi pardoseala de marmură. 
Nici urmă de şambelan. 

— Camerlengo! strigă Chartrand, înspăimântat. 
Aşteptaţi! Signore! 

Un zgomot răsună la uşa din spatele lor şi toate capetele 
se întoarseră. Silueta masivă a Chinitei Macii se profila în 
cadrul de la intrare. Camera fixată pe umăr şi ledul roşu 
licărind arătau că transmisia TV era în toi. Glick venea fuga 
în spatele ei, cu microfonul în mână, zbierând la ea să-l 
aştepte. 

Langdon nu-şi putea crede ochilor: „Nu e vremea pentru 
aşa ceva!” 

— Afară! urla Chartrand. N-aveţi voie să vedeţi aşa ceva! 

Dar Macri şi Glick nu se opriră. 

— Chinita, se auzi vocea speriată a reporterului. Asta-i 
sinucidere! Eu nu vin! 

Macri nu-i dădu atenţie. Apăsă un comutator al camerei 


şi dintr-o dată micul proiector ataşat se aprinse, orbindu-i 
pe toţi. 

Langdon îşi umbri ochii şi se întoarse cu spatele, săgetat 
de durere. „La naiba!” Când îşi reveni şi privi în jur, văzu că 
bazilica era iluminată pe o distanţă de vreo treizeci de 
metri. 

În acea clipă, vocea şambelanului răsună undeva, în 
depărtare: 

— "Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!” 

Macri îşi îndreptă camera într-acolo. La distanţă, aproape 
la marginea razei de lumină, se zărea o formă cenuşie, o 
sliuetă familiară care alerga spre altarul principal. 

Urmă un moment de ezitare generală, fiecare încerca să 
înţeleagă ce se petrece. Apoi zăgazurile se rupseră. 
Chartrand ţâşni pe lângă Langdon, repezindu-se pe urmele 
şambelanului. Profesorul se luă după el. Apoi soldaţii şi 
Vittoria. Macri încheia şirul, luminându-le tuturor calea şi 
transmițând lumii întregi această goană sinistră. Glick 
înjură cu o voce groasă şi începu să alerge şi el, fără a-şi 
întrerupe comentariul sacadat, gâfâit şi bâlbâit. 


Când o văzuse pentru prima dată, locotenentul Chartrand 
îşi spusese că nava principală a Bazilicii San Pietro este 
ceva mai lungă decât un stadion olimpic de fotbal. În seara 
aceasta însă, i se părea de două ori mai mare. În timp ce 
alerga pe urmele şambelanului, se întreba încotro se 
îndreaptă. Omul era în stare de şoc, evident, delirând în 
urma traumei fizice şi a masacrului din biroul papei. 

Undeva, în faţă, dincolo de raza de acţiune a 
proiectorului BBC, glasul şambelanului răsună voios: 

— "Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea!” 

Chartrand ştia că e un verset din Scriptură - Matei XVI, 
18, dacă-şi amintea el bine. „Pe această piatră clădi-voi 
Biserica Mea!” Un verset cât se poate de nepotrivit, 
aproape crud în inadecvarea sa... Biserica fiind pe punctul 
de a fi distrusă din temelii. Fără îndoială, // camerlengo 
înnebunise! 


Sau poate că nu...? 

Pentru o fracțiune de secundă, inima îi tremură. Mesajele 
divine şi viziunile mistice i se păruseră totdeauna doar nişte 
simple iluzii, un fel de beţii cu apă rece, produsul unor minţi 
care auzeau exact ceea ce voiau să audă; Dumnezeu nu 
comunică direct! 

O clipă mai târziu însă, ca şi cum însuşi Sfântul Duh 
coborâse pentru a-l convinge de puterea sa, Chartrand avu 
o viziune. 

La cincizeci de metri în faţa lui, chiar în mijlocul bisericii, 
apăru un spectru... o siluetă diafană, cu un halou luminos. 
Fantoma palidă semăna cu trupul pe jumătate gol al 
şambelanului şi părea transparentă, luminoasă. Chartrand 
încremeni locului, simțind un nod în gât. // camerlengo 
străluceşte! Trupul părea a radia tot mai intens. Apoi 
începu se se scufunde... adânc, tot mai adânc... până ce 
dispăru ca prin farmec în pardoseală. 


Langdon văzu şi el fantoma. Pentru un moment, crezu că 
a avut şi el o viziune. Dar trecând de Chartrand şi alergând 
spre locul în care dispăruse şambelanul, îşi dădu seama ce 
se întâmplase. Preotul ajunsese la Nişa Pa//ium-urilor - 
încăperea subterană, luminată de nouăzeci şi nouă de 
candele. Lumina ce răzbătea de dedesubt îl învăluise într- 
un fel de halou fantomatic; apoi, când coborâse treptele, 
dăduse impresia că dispare în podea. 

Langdon ajunse cu răsuflarea tăiată la deschizătura în 
pardoseală şi privi în jos. La capătul treptelor, în lumina 
aurie a lămpilor, şambelanul alerga spre uşile de sticlă care 
dădeau spre sala în care se afla celebra casetă aurie. 

„Dar ce face acolo? se minună Langdon. Doar nu crede 
că în caseta aceea...” 

Il camerlengo deschise uşile dintr-o singură mişcare şi 
ţâşni înăuntru. Ciudat însă, trecu pe lângă ea parcă fără s-o 
vadă. Doi metri mai departe, se prăbuşi în genunchi şi 
începu să tragă de un grilaj de fier încastrat în podea. 

Cuprins de oroare, profesorul înţelese încotro se îndrepta 


preotul. „Dumnezeule mare, nu!” Şi se repezi pe scări după 
el: 

— Părinte! Nu! 

Când deschise uşile de sticlă, îl văzu opintindu-se 
deasupra grilajului. Balamaua metalică trosni asurzitor şi 
fierul se ridică, scoțând la iveală un puț adânc şi o scară 
abruptă ce părea să coboare spre nicăieri. Şambelanul se 
aplecă spre deschidere, dar Langdon îl prinse de umerii goi 
şi-l trase înapoi. Pielea omului era lunecoasă, asudată, însă 
profesorul îşi încleşta bine degetele. 

II camerlengo se răsuci, evident surprins: 

— Ce faci aici? 

Privirile li se întâlniră şi Langdon avu aproape un şoc. 
Preotul nu mai avea privirea sticloasă şi vagă a unuia căzut 
în transă; în ea strălucea limpede o fermitate lucidă. Arsura 
de pe piept părea înfiorătoare. 

— Părinte, spuse Langdon cât de calm putu, nu puteţi 
cobori acolo. Trebuie să evacuăm clădirea. 

Vocea şambelanului răsună la fel de senină: 

— Fiule, am primit un mesaj. Ştiu... 

— Camerlengo! 

Urmat de ceilalţi, Chartrand năvăli şi el pe trepte, în 
încăperea subterană. 

Când văzu grilajul deschis din podea, pe _ chipul 
locotenentului se aşternu o expresie îngrozită. Işi făcu 
semnul crucii şi-i aruncă profesorului o privire 
recunoscătoare, fiindcă îl împiedicase pe preot să coboare. 
Langdon înțelese; citise destule despre arhitectura 
Vaticanului pentru a şti ce se află dincolo de grilaj. Acesta 
era cel mai sacru loc al creştinătăţii: Terra Santa. 

Pământ Sfânt. Unii îi spunea Necropola; alţii, 
Catacombele. Conform celor relatate de puţinii clerici care 
coborâseră aici în decursul anilor, Necropola era un labirint 
întunecat de cripte subterane în care un vizitator rătăcit îşi 
putea găsi cu uşurinţa sfârşitul. Nu era câtuşi de puţin un 
loc în care şi-ar fi dorit să alerge după şambelan. 

— Signore, îl rugă locotenentul. Sunteţi în stare de şoc. 


Trebuie să plecăm de aici. Nu puteţi cobori acolo! Ar fi 
sinucidere curată. 

Cu un stoicism neaşteptat, în tăcere, preotul îşi puse o 
mână pe umărul lui: 

— Îţi mulţumesc pentru grija şi ajutorul dumitale. Nu-ţi 
pot explica... Nu pot spune că înţeleg... Dar am avut o 
revelaţie. Ştiu unde este antimateria. 

Nimeni nu rosti niciun cuvânt. Şambelanul se întoarse 
spre ceilalţi: 

— "Pe această piatră clădi-voi Biserica Mea.” Acesta a 
fost mesajul. Sensul lui e clar. 

Langdon nu reuşea să înţeleagă nici măcar cum de era 
omul atât de convins că îi vorbise Dumnezeu, dar să mai şi 
priceapă sensul mesajului! 

„Pe această piatră clădi-voi Biserica mea?” 

lisus rostise aceste cuvinte atunci când îl alesese pe 
Petru pentru a-l fi Întâiul Apostol. Ce aveau ele a face cu 
situaţia de acum? 

Macri se apropie pentru un prim-plan. Glick amuţise. 

II camerlengo vorbea repede acum: 

— Illuminati şi-au amplasat arma lor de distrugere în 
însăşi inima acestei biserici. La fundaţie. Chiar pe piatra ei 
de temelie. lar eu ştiu unde e această piatră. 

Langdon era sigur că venise vremea ca şambelanul să fie 
scos cu forţa afară. Oricât de lucid părea, cuvintele lui nu 
erau decât nişte simple aiureli. „O piatră? Piatra de temelie 
a bisericii?” Dar treptele astea nu duceau spre fundaţie, ci 
în necropolă! 

— Versetul e o metaforă, părinte! Nu există o piatră 
reală! 

Şambelanul îl privi cu o tristeţe ciudată: 

— Există o piatră, fiule, spuse el şi arătă în puț. Pietro e 
la pietra. 

Langdon îngheţă. Într-o fracţiue de secundă, înţelese. 

Austera simplitate a logicii îi dădu fiori. Privind alături de 
ceilalţi scara abruptă, îşi dădu seama că era, într-adevăr, o 
piatră îngropată la temelia bisericii. 


Pietro e la pietra. „Petru este piatra.” 

Credinţa lui Petru în Dumnezeu era atât de puternică şi 
de necilintită, încât lisus îl numise „piatră” - ucenicul 
neşovăitor, pe umerii căruia Hristos avea să-şi clădească 
Biserica. Exact în acest loc, pe colina Vaticanului, fusese 
Petru crucificat şi îngropat. Primii creştini au construit un 
mic altar deasupra mormântului său. Pe măsură ce noua 
religie s-a răspândit, altarul a devenit tot mai mare şi mai 
impunător, culminând cu bazilica de azi. Întreaga credinţă 
catolică a fost clădită, în cel mai adevărat înţeles al 
cuvântului, pe Sfântul Petru. Piatra. 

— Antimateria e aşezată pe mormântul Sfântului Petru, 
spuse şambelanul, cu o claritate perfectă în voce. 

În ciuda  provenienţei aparent supranaturale a 
informaţiei, Langdon sesiză o logică rece în ea. Amplasarea 
conteinerului pe mormântul Sfântului Petru părea acum un 
fapt dureros de evident. Într-un act de simbolică sfidare, 
Illuminati aşezaseră antimateria în chiar inima creştinătăţii 
- atât în sensul literal cât şi figurativ al cuvântului. Extrema 
infiltrare. 

— lar dacă aveţi nevoie de o confirmare lumească, 
adăugă şambelanul nerăbdător, tocmai am găsit grilajul 
neîncuiat. Niciodată nu e lăsat descuiat. Cineva a fost deci 
acolo jos... de curând. 

Toată lumea privi în puț. 

O clipă mai târziu, cu o agilitate neaşteptată vârstei lui, // 
camerlengo se răsuci, înhăţă o candelă şi se repezi spre 
deschiderea din podea. 


119 


Treptele de piatră coborau adânc în pământ. 

„O să mor acolo jos”, îşi spuse Vittoria încleştându-şi 
degetele pe balustrada de frânghie paralelă cu scara. Deşi 
Langdon încercase să-l oprească pe şambelan să intre în 
puț, Chartrand intervenise, apucându-l de braţ. Tânărul 
locotenent era convins probabil că // camerlengo avea 
dreptate. 

După o scurtă ciondăneală, profesorul îşi eliberase braţul 
şi pornise după şambelan, urmat îndeaproape de 
Chartrand. Mânată de instinct, Vittoria coborâse în urma 
lor. 

Acum alerga pe treptele abrupte, conştientă că un pas 
greşit putea însemna moartea. Departe în faţa ei se zărea 
strălucirea aurie a lămpii şambelanului; şi în spate îi auzea 
pe cei doi reporteri încercând să ţină pasul. Proiectorul 
camerei arunca umbre care tremurau în puț, luminându-le 
paşii. Vittoriei nu-i venea să creadă că lumea întreagă era 
martoră la această nebunie. „Închide naibii camera aia 
blestemată!” Ştia însă că lumina astfel oferită era unicul 
ajutor ca ei să-şi poată continua drumul. 

Pe întregul parcurs al bizarei curse de urmărire, gândurile 
i se învârteau ameţitor în minte. Ce-ar putea face il 
camerlengo acolo jos? Chiar dacă ar găsi antimateria? 
Oricum, nu mai era timp! 

Spre surprinderea ei însă, intuiţia îi spunea că 
şambelanul avea dreptate. Amplasarea conteinerului la zeci 
de metri sub pământ părea o alegere aproape nobilă şi 
binevoitoare. La mare adâncime în subteran - ca în 
laboratorul de la CERN -anihilarea antimateriei ar avea 
rezultate mai puţin dezastruoase - fără declanşare de 
căldură, fără şrapnele... doar o biblică despicare a 
pământului şi o prăbuşire în interior a uriaşei bazilici. 

Sa fi fost acesta un act de bunăvoința din partea lui 


Kohler? Menit sa cruţe vieţi? Vittoria îi putea înţelege şi 
accepta ura faţa de religie... dar această uluitoare 
conspirație părea ceva mai presus de Kohler. Să fi fost ura 
şi disprețul lui atât de profunde? Pentru a distruge 
Vaticanul? Să angajeze un asasin? Să-i asasineze pe tatăl 
ei, pe papă, pe cei patru cardinali? Părea ceva greu de 
imaginat. Şi cum izbutise Kohler să pătrundă astfel în 
Cetatea Vaticanului? „Rocher fusese omul lui din interior, îşi 
spuse Vittoria. Rocher era un ///uminatus.” Fără îndoială, 
căpitanul avea chei de pretutindeni - de la apartamentele 
papei, de la // Passetto, Necropolă, mormântul Sfântului 
Petru... de peste tot. El ar fi putut plasa antimateria pe 
mormântul Sfântului Petru - un loc în care foarte puţini 
aveau acces - şi apoi să le ordone subalternilor să nu 
piardă timpul cercetând zonele cu restricţie ale Vaticanului. 
Rocher ştiuse că nimeni nu avea să găsească antimateria. 

„Dar nu luase în calcul mesajul divin primit de 
şambelan.” 

Mesajul! Pentru a înţelege asta avea nevoie de credinţa 
oarbă pe care se străduia acum s-o trezească în sufletul ei. 
Chiar comunicase oare Dumnezeu cu i/ camerlengo? 
Instinctul ei spunea că nu, şi totuşi studiile ei, întreaga 
fizică a interconectivităţii spuneau altceva. 

Aproape în fiecare zi era martora unor comunicări 
miraculoase - ouă gemene ale ţestoaselor de mare 
despărțite şi incubate în laboratoare la mii de kilometri 
depărtare unele de altele eclozând în acelaşi moment... 
milioane de meduze înotând în acelaşi ritm, ca dirijate de o 
minte unică... „Pretutindeni se întind linii invizibile de 
comunicare”, îşi spuse. 

Dar... între om şi Dumnezeu? 

Ar fi vrut ca tatăl ei să fie acolo, pentru a-i insufla 
credinţa lui. 

li explicase odată, în termeni ştiinţifici, ce însemna 
comunicarea divină şi atunci o făcuse să creadă în ea. Chiar 
şi acum îşi amintea ziua în care îl văzuse cum se ruga şi-l 
întrebase: 


— Tată, de ce pierzi vremea rugându-te? Dumnezeu nu-ţi 
poate răspunde. 

Leonardo Vetra o privise cu un surâs părintesc: 

— Fetiţa mea cea sceptică! Prin urmare, nu crezi că 
Dumnezeu îi vorbeşte omului? Lasă-mă să-ţi explic pe 
înţelesul tău! 

Luase apoi de pe un raft un model al creierului uman şi i-l 
arătase. 

— După cum probabil ştii, oamenii îşi folosesc în mod 
obişnuit doar o mică parte a potenţialului lor cerebral. Dacă 
însă îi plasezi în situaţii tensionate din punct de vedere 
emoţional - cum ar fi traume fizice puternice, o stare de 
extremă frică sau bucurie, ori o profundă meditaţie - brusc 
neuronii lor încep să intre în miliarde şi miliarde de 
conexiuni, conferindu-le o claritate mintală extraordinară. 

— Şi ce-i cu asta? întrebase Vittoria. Dacă gândeşti clar 
nu înseamnă că vorbeşti cu Dumnezeu! 

— Aha! exclamase Vetra. Şi totuşi, soluţiile remarcabile 
ale unor probleme aparent imposibil de rezolvat apar exact 
în aceste momente de claritate mintală. E ceea ce misticii 
numesc „stări de conştiinţă alterate”. Psihologii le-au 
botezat „hiperconştienţă”. lar creştinii le spun „rugăciuni 
împlinite”. 

Vetra îi surâse larg şi apoi adăugase: 

— Uneori, revelaţia divină nu înseamnă altceva decât 
ajustarea propriilor capacităţi mintale pentru a auzi ceea ce 
sufletul ştie dintotdeauna. 

Acum, în vreme ce cobora în viteză treptele spre 
măruntaiele pământului, Vittoria îşi spuse că tatăl ei 
avusese, probabil, dreptate. Era oare chiar atât de greu de 
crezut că trauma fizică suferită îi transpusese şambelanului 
mintea într-o stare în care pur şi simplu „ştiuse” unde este 
amplasată antimateria? 

„Fiecare individ e un Dumnezeu, declarase Buddha. 
Fiecare individ ştie absolut totul. Avem nevoie doar de o 
minte deschisă pentru a ne  conştientiza propria 
înţelepciune.” 


În acel moment de claritate, coborând treptele spre 
necropolă, Vittoria simţi cum mintea i se deschide şi propria 
înţelepciune răzbate la suprafaţă. Acum ştia fără umbră de 
îndoială care erau intenţiile şambelanului. lar aceasta 
înţelegere îi aduse o dată cu ea o teamă cum nu mai 
cunoscuse vreodată. 

— Camerlengo, nu! Dumneavoastră nu înţelegeţi, strigă 
ea deodată, amintindu-şi de mulţimea adunată în piaţă. 
Dacă duceţi antimateria sus... vor muri cu toţii! 


Langdon sărea câte trei trepte deodată. Tunelul era 
îngust şi înghesuit, dar nu simţea nicio tensiune 
claustrofobică. Vechile lui spaime erau copleşite acum de o 
frică mult mai profundă: 

— Camerlengo! strigă apropiindu-se în viteză. Trebuie să 
lăsaţi antimateria acolo unde se află! Nu există altă cale! 

Nici măcar în clipa în care le rostea, profesorul nu putea 
crede ceea ce spunea. Pe lângă faptul că acceptase 
revelaţia divină a şambelanului, acum susţinea distrugerea 
Bazilicii San Pietro - una dintre cele mai strălucite realizări 
arhitecturale ale lumii... la fel ca toate operele de artă din 
interiorul ei. 

„Dar toată lumea de afară... Nu există altă cale!” 

Era o crudă ironie faptul că singura modalitate de salvare 
a oamenilor era distrugerea bisericii. Probabil că //luminati 
se amuzau grozav la ideea acestui simbolism. 

Aerul care urca din puț era umed şi rece. Undeva, acolo 
jos, se afla necropola sacră... mormântul Sfântului Petru şi 
al altor nenumărați creştini. Profesorul tremură străbătut de 
un fior şi spera că nu va fi o misiune sinucigaşă ceea ce 
făcea acum. 

Brusc, lampa şambelanului încremeni pe loc. Langdon îl 
ajunse imediat din urmă. A 

Capătul scării se zărea abrupt la picioarele lor. In faţa ei 
se înălța o poartă de fier pe care erau gravate trei cranii. 
Şambelanul o împinse. Profesorul sări drept în faţa lui, 


blocându-i înaintarea. Ceilalţi se năpustiră pe trepte, 
fantomatici în lumina proiectorului... mai cu seamă Glick, 
care părea mai alb cu fiecare pas. 

Chartrand îl apucă pe Langdon de braţ: 

— Lasă-i să treacă! 

— Nu! strigă Vittoria din urmă, cu răsuflarea tăiată. 
Trebuie să ieşim acum! Nu puteţi scoate antimateria de 
aici! Dacă o aduceţi sus, toţi oamenii aceia de afară vor 
muri! 

Vocea preotului răsună surprinzător de calmă: 

— Voi toţi... trebuie să aveţi încredere. Timpul care a mai 
rămas e scurt. 

— Dar nu înţelegi! exclamă Vittoria. O explozie la nivelul 
solului ar fi mult mai devastatoare decât aici! 

II camerlengo o privi, fără cea mai mică urmă de nebunie 
în ochii săi verzi: 

— A spus cineva ceva despre o explozie la nivelul solului? 

Vittoria se holbă la el: 

— Adică o lăsaţi aici, jos? 

Siguranţa din glasul preotului era aproape hipnotică: 

— Nimeni nu va mai muri în seara aceasta. 

— Părinte, dar... 

— Te rog... ai măcar puţină credință! 

Apoi vocea îi scăzu până la nivelul unei şoapte ferme: 

— Nu cer nimănui să vină cu mine. Sunteţi liberi să 
plecaţi cu toţii. Tot ce vă rog este să nu vă amestecați în 
voia Lui. Lăsaţi-mă să fac ceea ce am fost chemat să fac. 
Eu trebuie să salvez această biserică. Şi pot s-o salvez. Jur 
pe propria viaţă. 

Liniştea care urmă semăna mai degrabă cu bubuitul 
asurzitor al unui tunet. 


120 


Unsprezece şi cincizeci şi unu de minute. 

Necropolă înseamnă, literal, „Oraşul Morților”. 

Nimic din ceea ce citise despre ea nu-l pregătise pe 
Langdon pentru ce avea să vadă acum. Uriaşele caverne 
erau presărate cu mii de cavouri în ruină, ca nişte mici 
căsuțe în interiorul unei peşteri. Aerul mirosea a mort. O 
reţea de alei şerpuite se întindea între mormintele putrede, 
majoritatea ridicate din cărămidă acoperită cu marmură. Ca 
nişte coloane de praf, sute de stâlpi de pământ se înălţau 
între ele, susţinând o boltă mizeră ce atârna la mică 
înălţime deasupra locurilor de veci. 

„Oraşul Morților”, repetă Langdon în sinea lui, simţindu- 
se prins undeva, între interesul ştiinţific şi frica brută, 
primitivă. Alerga alături de ceilalţi pe aleile şerpuite. „Oare 
am făcut o alegere greşită?” 

Chartrand fusese primul care căzuse sub vraja 
şambelanului, îi deschise poarta de fier şi astfel îşi arătă 
încrederea în preot. La su-gestia acestuia din urmă, Glick şi 
Macri acceptaseră în mod nobil să ofere mai departe lumina 
necesară căutării, deşi, ţinând seama de premiul care-i 
aştepta în caz că scăpau cu viaţă, motivaţia lor reală putea 
fi considerată cel puţin suspectă. Vittoria fusese cea mai 
reţinuta dintre toţi, Langdon zărind în ochii ei o prudenţă 
care părea, tulburător, mai degrabă un fel de intuiţie 
feminină. 

„Acum e prea târziu, îşi spuse, alergând alături de ea pe 
urmele celorlalţi. Ne-am pecetluit soarta.” 

Vittoria tăcea, dar profesorul ştia că amândoi se gândesc 
la acelaşi lucru: „Nouă minute nu sunt suficiente pentru a 
ieşi din Vatican, în caz că şambelanul se înşală”. 

În timp ce fugea cu greu printre morminte, Langdon simţi 
la un moment dat că înaintează mai greu şi îşi dădu seama, 
cu surprindere, că începuseră să urce. Când înţelese care 


era explicaţia, îl trecură fiorii. Topografia locului era aceeaşi 
de pe vremea lui lisus. Alergau pe vechea colină a 
Vaticanului! Profesorul îi auzise pe unii savanţi afirmând că 
mormântul Sfântului Petru ar fi situat aproape de culmea 
colinei şi se întrebase cum de ştiau acest lucru. Acum 
pricepuse: „A naibii colină este încă aici!” 

Langdon avea impresia că răsfoia rapid pagini vechi de 
istorie. Undeva în faţa lui se afla mormântul Sfântului Petru 
- cea mai sfântă relicvă a creştinătăţii. Acum era greu de 
crezut că pe acest loc se aflase iniţial doar un modest altar. 
Pe măsură ce renumele Sfântului se răspândea, noi altare şi 
temple fuseseră înălțate unul deasupra celuilalt, până la 
cupola de 130 de metri a lui Michelangelo, al cărei apex era 
poziţionat direct deasupra anticului mormânt, cu precizie 
de o fracțiune de centimetru. 

Continuau să urce prin tunelul sinuos. Langdon îşi privi 
ceasul. Opt minute. |ncepuse să se întrebe dacă nu cumva 
şi el, şi Vittoria aveau să se alăture pentru vecie cadavrelor 
care-şi dormeau aici somnul de veci. 

— Atenţie! strigă Glick din spatele lor. Găuri de şarpe! 

Profesorul le observă la timp - o serie de orificii săpate în 
pământul aleii. Sări şi le ocoli. 

Sări şi Vittoria, abia evitând să calce în ele. Nedumerită, 
privi spre Langdon: 

— Găuri de șarpe? 

— De fapt, găuri de /apte, o corectă el. Crede-mă, n-ai 
vrea să afli amănunte! 

Orificiile acelea, îşi dăduse el seama, erau „canale de 
libaţie”. Primii creştini credeau în reînvierea trupului şi 
foloseau aceste găuri pentru a „hrăni morţii”, turnând prin 
ele lapte şi miere în criptele de dedesubt. 


II camerlengo se simţea istovit. 

Dar mergea înainte, trupul său găsind forţă în datoria pe 
care o avea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. 
„Aproape am ajuns.” Durerea era incredibilă. „Mintea poate 
provoca dureri mult mai cumplite decât corpul.” Totuşi, se 


simţea obosit. Ştia însă că mai are la dispoziţie foarte puţin 
timp. 

— Voi salva Biserica Ta, Doamne. Jur! 

În ciuda proiectorului BBC din spate, pentru care le era 
recunoscător celor doi reporteri, şambelanul nu renunţase 
la candelă. „Sunt un far călăuzitor în întuneric. Sunt lumina 
lor.” Lampa se clătina în fugă şi pentru o clipă se temu că 
uleiul inflamabil se va vărsa şi-l va arde; avusese parte de 
suficienta carne arsă pentru o seară! 

Când se apropie de culme, abia mai putea răsufla, 
scăldat în sudoare. Dar, când ajunse în vârf, parcă se 
născuse din nou. Se împletici pe bucata de pământ plat pe 
care mai stătuse de atâtea ori înainte. Aici drumul se 
încheia, în dreptul unui perete de pământ. Pe o mică 
inscripţie se putea citi: Mausoleum S. La tomba di San 
Pietro. 

În faţa lui, la nivelul taliei, se vedea o deschidere în 
perete. Aici nu mai era nicio plăcuţă inscripționată. Niciun 
ornament. Doar o simplă gaură în zid, dincolo de care se 
deschidea o grotă mică şi un sarcofag sărăcăcios. // 
camerlengo privi în deschidere şi surâse obosit. În spatele 
lui îi putea auzi pe ceilalţi cum se apropiau. Puse candela 
jos, pe pământ, şi căzu în genunchi pentru a se ruga: 

„Îţi mulţumesc, Doamne. E aproape gata.” 


Afară, în piaţă, înconjurat de cardinalii muţi de uimire, 
Mortati privea ecranele video, urmărind drama care se 
desfăşura jos, în criptă. Nu mai ştia ce să creadă. Oare 
lumea întreagă fusese martoră la ceea ce văzuse el? Oare 
Dumnezeu chiar îi vorbise şambelanului? Antimateria chiar 
se afla pe mormântul...? 

— Priviţi! izbucni un strigăt din mulţime. 

Toată lumea arăta cu degetul spre ecranul BBC: 

— Acolo! E un miracol! 

Mortati privi şi el. Unghiul de filmare tremura, dar 
imaginea era suficient de clara. Şi de neuitat. 

Filmat din spate, i/ camerlengo îngenunchease pe 


podeaua de pământ, în rugăciune. În faţa lui se deschidea 
un fel de gaură în perete. În interior, printre resturi vechi de 
piatră, se zărea un sicriu de lut ars. Mortati îl văzuse o 
singură dată, dar ştia ce conţine. 

Sfântul Petru! 

Bătrânul cardinal nu era chiar atât de naiv încât să 
creadă că exclamaţiile de uimire şi bucurie care se ridicau 
din mulţime erau provocate de imaginea uneia dintre cele 
mai sacre relicve ale creştinătăţii. Nu la vederea 
mormântului în care-şi dormea Sfântul Petru somnul de veci 
cădeau oamenii în genunchi, plini de recunoştinţă şi 
pietate... ci în faţa obiectului aşezat deasupra lui. 

Conteinerul cu antimaterie. Se afla acolo... unde se 
aflase toată ziua... ascuns în bezna necropolei. Ironic. De 
neoprit. Mortal. Revelația şambelanului se  dovedise 
corectă. 

Mortati privea cilindrul transparent ca hipnotizat. Globula 
de lichid mai plutea încă în mijlocul lui. În jur, grota avea 
licăriri roşietice, la fel ca ledul care număra ultimele cinci 
minute de existenţă ale conteinerului. 

Tot pe mormânt, la câţiva centimetri distanţă de cilindru, 
se afla camera video a Gărzii Elveţiene. 

Mortati se închină, încredinţat că aceasta era cea mai 
înspăimântătoare imagine pe care o văzuse vreodată. După 
o clipă însă, îşi dădu seama că ceea ce era mai rău de-abia 
acum începea. 

II camedengo se ridică brusc în picioare, înhăţă 
conteinerul cu antimaterie şi se întoarse spre ceilalţi. Pe 
chipul lui se citea o concentrare desăvârşită. Trecu pe 
lângă grupul care-l însoţise şi o luă înapoi pe drumul pe 
care venise. 

În obiectiv apăru figura îngrozită a Vittoriei Vetra: 

— Camerlengo! Unde vă duceţi? Parcă spuneaţi că... 

— Ai credinţă! o întrerupse el fără a se opri din fugă. 

Vittoria se răsuci spre Langdon: 

— Ce facem acum? 

Profesorul încercă să-l oprească, dar Chartrand se postă 


între ei, convins probabil că şambelanul ştia ce face. 

Imaginile transmise de camera BBC păreau luate dintr-un 
montagnes russes - tremurate, zgâlţâite, chipuri confuze şi 
îngrozite care fugeau spre intrarea în necropolă. 

În Piazza San Pietro, cardinalul Mortati bâlbâi cu 
neîncredere: 

— Chiar aduce lucrul acela aici, sus? 

Pe ecranele televizoarelor din lumea întreagă se vedea 
cum i/ camedengo alerga prin necropolă, spre ieşire, cu 
antimateria în faţa lui. 

— Nimeni nu va mai muri în seara aceasta! 

Dar se înşela. 


121 


Şambelanul se năpusti pe uşile Bazilicii San Pietro la 
exact 23.56. Se împletici orbit de lumina zecilor de 
reflectoare, ducând antimateria în palme, ca pe o orfrandă 
prețioasă. Propria siluetă, pe jumătate goală şi sfârtecată, îl 
înconjura, uriaşă, pe toate ecranele din piaţă. Vuietul care 
se ridică din mulţime nu semăna cu nimic din ce auzise el 
vreodată - strigăte, vaiete, incantaţii, rugăciuni... un 
amestec de venerație şi de teroare. 

„Fereşte-ne pe noi de cel rău”, şopti, neauzit. 

Cursa prin necropolă îl extenuase. Fusese la un pas de 
dezastru. Robert Langdon şi Vittoria Vetra încercaseră să-l 
oprească, să arunce conteinerul înapoi în ascunzătoarea sa 
subterană, să fugă afară, la adăpost. „Orbi şi proşti!” 

Cu o claritate înfricoşătoare, şambelanul îşi dădu seama 
că, în orice altă noapte cu excepţia acesteia, n-ar fi reuşit 
să câştige o asemenea cursă. În seara asta însă, Dumnezeu 
îi fusese din nou alături. Pe punctul de a-l intercepta, 
Robert Langdon fusese oprit de locotenentul Chartrand, la 
fel de încrezător şi ascultător ca întotdeauna. Reporterii, 
desigur, erau năuciţi şi păreau îngreunaţi de echipamentele 
lor pentru a se mai amesteca. 

„Necunoscute sunt căile Domnului.” 

Acum îi auzea pe ceilalţi venind în urma lui... Îi vedea pe 
ecran cum se apropiau. Adunându-şi ultimele forţe, ridică 
antimateria deasupra capului. Apoi, trăgându-şi umerii goi 
spre spate, într-un act de sfidare faţă de simbolul ///uminati 
înfierat pe pieptul lui, se năpusti în jos, pe trepte. 

Incepe actul final. 

„Drum bun, îşi spuse. Drum bun.” 

„Patru minute...” 

Langdon nu văzu nimic în clipa când ieşi din bazilică şi 
marea de lumini din piaţă îi lovi iarăşi retina. Tot ce reuşi să 
distingă era silueta şambelanului coborând în grabă scările. 


Pentru o frântură de secundă, înconjurat de aura 
reflectoarelor, i/ camerlengo străluci cu o aură îngerească, 
aidoma unei zeități. Sutana îi atârna în jurul şoldurilor, ca 
un linţoliu. Trupul îi fusese rănit şi schilodit de mâinile 
duşmanilor şi totuşi omul rezista. Cu fruntea ridicată, 
strigând lumii întregi să aibă credinţă, alerga spre mulţime 
ducând în mâini o armă de distrugere în masă. 

Langdon cobori scările în viteză, după el: „Ce are de 
gând să facă? O să-i omoare pe toţi!” 

— Lucrul Satanei, strigă preotul, locul lui nu este în Casa 
Domnului! 

— Părinte! răcni Langdon din spatele lui. Nu ai unde să te 
duci! 

— Priveşte spre ceruri! Uităm adesea să privim spre 
ceruri! 

În acea clipă Langdon îşi dădu seama încotro se 
îndreaptă şi, ca o revelaţie, adevărul îl copleşi. Chiar dacă 
n-o putea vedea din cauza luminilor, ştia că salvarea lor era 
acolo, sus. 

Centrul Romei, plin de stele. Ca/ea de scăpare. 

Elicopterul cerut pentru a-l duce pe şambelan la spital 
era chiar în faţa lor, cu pilotul în carlinga şi rotorul deja 
pornit. Pe când preotul făcea ultimii paşi spre el, Langdon 
se simţi cuprins de un entuziasm debordant. 

Gândurile care i se învârteau în minte erau aidoma unui 
torent... 

Mai întâi, văzu în faţa ochilor întinderea nemărginită a 
Mării Mediterane. Cât de departe se afla oare? Opt 
kilometri? Cincisprezece? Ştia că plaja de la Fiumicino era 
la doar şapte minute cu trenul. Dar cu elicopterul, la 300 de 
kilometri pe oră, fără opriri... Dacă ar putea ajunge suficient 
de departe, în larg, şi ar azvârli conteinerul în mare... Mai 
erau, desigur, şi alte opţiuni - îşi dădu el seama în vreme ce 
alerga. La Cava Romana! Carierele de marmură din nordul 
oraşului erau la nici cinci kilometri distanţă. Oare cât de 
mari să fie? Şase kilometri pătraţi? În mod cert, la ora asta 
erau pustii! Dacă ar arunca recipientul acolo... 


— Toată lumea, înapoi! răcni // camerlengo. Plecaţi de 
aici! Acum! 

Soldaţii înşiraţi în jurul elicopterului îl priveau împietriţi. 

— Plecaţi! strigă preotul iarăşi. 

Militarii se traseră înapoi. 

Sub ochii întregii lumi, şambelanul se repezi la uşa din 
dreptul pilotului şi o deschise. 

— leşi, fiule! Acum! 

Omul sări afară. 

Preotul privi scaunul din carlingă şi îşi dădu seama că va 
avea nevoie să se proptească în ambele braţe pentru a 
urca. Se întoarse spre pilotul care stătea alături, tremurând, 
şi-i întinse conteinerul. 

— Ţine-l! Mi-l dai înapoi după ce mă urc. 

In momentul acela îl auzea în spate pe Robert Langdon 
cum se apropia şi îi strigă agitat: „Acum înţelegi şi tu, îşi 
spuse. Acum crezi!” 

Se aşeză în scaun, trase câteva mânere familiare şi se 
întoarse spre fereastră, pentru a lua conteinerul. 

Dar pilotul încremenise lângă elicopter, cu mâinile goale. 

— El l-a luat, îi strigă, dezmeticindu-se. 

Şambelanul simţi că i se opreşte inima în piept: 

— Cine? 

— EI! făcu pilotul, arătând cu degetul. 


Robert Langdon era surprins de greutatea conteinerului. 
Alergă la cealaltă uşă a elicopterului şi sări în 
compartimentul din spate, în care stătuse alături de Vittoria 
cu numai câteva ore în urmă. Lăsând uşa deschisă, îşi 
prinse centura de siguranţă şi strigă către preotul aşezat pe 
scaunul din faţă: 

— Dă-i drumul, părinte! 

II camerlengo se întoarse spre el. Faţa îi era albă ca 
varul, schimonosită de groază: 

— Ce faci acolo? 


— Dumneata pilotezi! Eu arunc! N-avem timp! Porneşte 
elicopterul! 

Şambelanul rămase o clipă ca paralizat, luminile 
reflectoarelor căzându-i pe faţă şi adâncindu-i cutele săpate 
de vreme. 

— Pot s-o fac singur, şopti. Trebuie s-o fac singur. 

Dar Langdon nu-l asculta. „Dă-i drumul! aproape că se 
auzi urlând. Acum! Sunt aici ca să te ajut!” Privi cadranul 
ceasului şi simţi cum i se taie respiraţia. 

— Trei minute, părinte! Trei! 

Cifra păru să-l readucă pe preot în simţiri. Fără să mai 
ezite, se întoarse spre panoul de comanda. Cu un huruit 
asurzitor, elicopterul se ridică în aer. 

Prin vârtejul de praf iscat, Langdon o zări pe Vittoria 
alergând spre elicopter. Privirile li se întâlniră pentru o 
clipă, apoi ea rămase departe. 


122 


În elicopter, vuietul motorului şi curentul de aer ce vâjâia 
prin uşa deschisă îi asurzeau. Langdon se prinse bine de 
scaun, simțind cum atracţia gravitaţională îl trăgea în jos, 
pe măsură ce aeronava urca în viteză. Strălucirea orbitoare 
din Piazza San Pietro se micşoră sub ei până ce rămase 
doar o elipsă licăritoare în marea de lumini a oraşului. 

Conteinerul cu antimaterie părea o piatră de moară în 
mâinile lui. Il ţinea strâns, în palmele lipicioase, de sânge şi 
de sudoare. Înăuntru, picătura de antimaterie plutea 
liniştită, în aura roşiatică a ceasului. 

— Două minute! strigă Langdon, întrebându-se unde 
avea preotul de gând să arunce recipientul. 

Dedesubt, luminile Romei păreau că se întind la nesfârşit, 
în toate direcţiile. Undeva, departe, spre vest, se zărea 
conturul țărmului mediteranean - o înşiruire şerpuită de 
lumini, dincolo de care se căsca un abis negru, fără 
margini. ` 

Marea părea mai departe decât îşi închipuise el. In plus, 
concentrarea de lumini de pe țărm îi amintea că, fie şi 
departe, în larg, o explozie ar putea avea efecte 
devastatoare; nu ţinuse seama până acum de 
eventualitatea unui val uriaş iscat de unda de şoc, care ar fi 
putut lovi coasta cu forţa unei bombe nucleare. 

Când întoarse capul şi privi drept înainte, prin parbriz, 
speranţele îi reveniră. Chiar în faţă se distingeau umbrele 
zonei colinare din jurul Romei, care se unduiau parcă. 
Dealurile erau presărate cu lumini - vilele celor bogaţi - dar 
la nici doi kilometri spre nord domnea întunericul. Nicio 
lumină nu se vedea acolo - doar un petic uriaş, negru ca 
smoala. Nimic. 

„Cariera! îşi spuse. La Cava Romana!” 

Cercetând intens bucata de pământ pustiu, Langdon îşi 
spuse că pare suficient de întinsă. Şi de aproape. Mult mai 


aproape decât marea. Da, în mod evident, aici intenţiona 
şambelanul să arunce antimateria! Exact în direcţia aceea 
înaintau. Cariera! Straniu însă, deşi motorul huruia tot mai 
puternic şi deplasarea elicopterului era sesizabilă, cariera 
nu părea să se apropie câtuşi de puţin. Buimac, Langdon 
aruncă o privire prin uşa deschisă, pentru a se orienta. 
Ceea ce văzu îi transformă instantaneu entuziasmul în 
panică. Dedesubt, la mii de metri chiar sub ei, licăreau 
luminile din Piazza San Pietro. 

„Suntem tot deasupra Vaticanului!” 

— Camerlengo! Mergi înainte! Suntem suficient de sus! 
Acum trebuie să mergem înainte! Nu putem arunca 
recipientul peste Vatican! 

Şambelanul nu-i răspunse. Părea complet absorbit de 


pilotaj. 
— Mai avem sub dovă minute! strigă Langdon, ridicând 
conteinerul pentru a i-l arăta. Se vede deja! La Cava 


Romana! La trei kilometri spre nord! Nu mai avem... 

— Nu, replică şambelanul. E mult prea periculos. Imi pare 
rău. 

În vreme ce elicopterul continua să se ridice, i// 
camerlengo se întoarse şi-i oferi un zâmbet melancolic: 

— Aş fi vrut să nu fi venit cu mine, fiule! Ai făcut, în acest 
fel, sacrificiul suprem. 

Langdon privi în ochii obosiţi ai preotului şi, dintr-o dată, 
înţelese. Sângele îi îngheţă în vine. 

— Dar... trebuie să putem merge undeva! 

— Sus! replică şambelanul cu un aer resemnat. E singura 
posibilitate. 

Profesorul nici nu mai putea gândi; interpretase cu totul 
greşit intenţiile preotului. „Priveşte spre ceruri!” 

Exact spre ceruri, îşi dădu el seama, se îndreptau 
amândoi acum. // camerlengo nu avusese de gând niciun 
moment să arunce antimateria. Pur şi simplu voia să se 
îndepărteze de Vatican cât mai mult posibil. 

Era o cale fără întoarcere. 


123 


În Piazza San Pietro, Vittoria Vetra rămăsese cu ochii 
aţintiţi spre cer. Elicopterul era doar un punct infim acum, 
dincolo de raza de acţiune a reflectoarelor. Chiar şi huruitul 
elicei abia se mai auzea, ca un zumzet slab. Părea că, 
simultan, lumea întreagă privea în sus, tăcută - o mare de 
gâturi răsucite spre cer... oameni de toate condiţiile şi de 
toate credinţele... cu inimile bătând ca una singură. 

Vittoria era frământată de o teribilă furtună emoţională, 
agonizantă. Când elicopterul devenise aproape nevăzut, îşi 
amintise chipul lui Robert privind spre ea. „Ce o fi fost în 
mintea lui? Oare nu înţelesese?” 

În perimetrul pieţei, camerele de televiziune erau în 
aşteptare. Mii de chipuri priveau cerul, prinse într-o tăcută 
numărătoare inversă. Pe toate ecranele presei se derula 
aceeaşi scenă liniştită... cerul roman punctat de stele 
strălucitoare. Vittoria simţi cum ochii i se umplu de lacrimi. 

În spatele ei, pe pavajul din marmură, 161 de cardinali 
priveau bolta cerească, amuţiţi. Unii îşi încrucişaseră 
palmele, în rugăciune. Ceilalţi stăteau necilintiţi, ca în 
transă. Unii plângeau. Secundele se scurgeau în grabă. 

În case, în baruri, în magazine, în aeroporturi şi în spitale, 
o lume întreagă era în aşteptare. Oamenii îşi dădură 
mâinile. Alţii îşi strânseră copiii în braţe. Timpul părea 
încremenit deasupra unui abis şi ţinea prizoniere sufletele 
muritorilor. 

Apoi, cutremurător, clopotele de la San Pietro începură să 
bată. 

Vittoria nu-şi mai opri lacrimile. 

Şi... sub ochii lumii întregi... timpul ajunse la capăt. 


Cel mai cumplit lucru era liniştea absolută, îngheţată. 
Sus, deasupra Vaticanului, o scânteiere de lumină licări 
pe cer. Pentru o fracțiune de secundă, părea că un nou corp 


ceresc se născuse... un punct de lumină albă şi pură, cum 
nimeni nu mai văzuse vreodată. 

Şi apoi se întâmplă. 

Un fulger. Licărul se umflă, crescând parcă din propria 
substanţă, şi cuprinse toată bolta într-o explozie de un alb 
orbitor. Se răspândi în toate direcţiile, accelerând cu o 
viteză incredibilă, înghițind întunericul. Crescând, sfera de 
lumină deveni mai intensă, ca un vârcolac gata să devoreze 
întregul văzduh. Apoi vârcolacul porni spre ei, în jos, cu o 
viteză ameţitoare. 

Orbită, marea de oameni hohoti într-un glas, ferindu-şi 
ochii, ţipând cu groază. 

În vreme ce lumina reverbera în toate direcţiile, ceva 
inimaginabil se produse. Ca frânată de însăşi voinţa lui 
Dumnezeu, sfera de foc păru că se loveşte de un zid - de 
parcă explozia fusese închisă deodată într-o uriaşă sferă de 
sticlă. Lumina se retrase în sine, ascuţindu-se, vibrând 
intens. Părea că valul atinsese un diametru prestabilit şi se 
oprise acolo, nehotărât. Pentru un moment, o sferă de 
lumină perfectă, fără glas, pluti deasupra Romei. Noaptea 
devenise zi. 

Şi apoi explodă. 

O undă de şoc strivitoare porni în jos, coborând spre 
pământ vijelioasă ca furiile iadului, zguduind fundaţiile de 
granit ale cetăţii, sugrumându-i pe unii, doborându-i pe 
alţii. Reverberaţia se propagă printre oameni, urmată de un 
torent brusc de aer cald. Vântul mătură piaţa cu un geamăt 
sinistru, şuierând printre coloane şi izbindu-se de ziduri. 
Vârtejuri de praf se ridicară în aer, deasupra oamenilor care 
se agăţau unii de alţii... martori ai Apocalipsei. 

Şi apoi, la fel de repede cum apăruse, sfera se retrase în 
sine însăşi, într-o implozie ce lăsă în urmă doar firavul 
punct de lumină de la care pornise. 


124 


Niciodată nu mai fuseseră adunaţi în acelaşi loc atâţia 
oameni atât de tăcuţi. 

Unul câte unul, oamenii din Piazza San Pietro îşi 
întoarseră feţele de la cerul întunecat spre pământul de sub 
picioarele lor, fiecare în clipa sa de tăcută meditaţie. 
Reflectoarele  urmară aceeaşi traiectorie, fasciculele 
plecându-se spre sol, ca într-o mută venerație a 
întunericului ce cuprinsese iarăşi piaţa. Pentru o clipă, 
lumea întreagă încremeni în reculegere. 

Mortati se aşeză în genunchi ca să se roage, iar ceilalţi 
cardinali îi urmară exemplul. Soldaţii Gărzii Elveţiene îşi 
plecară lăncile, stupefiaţi. Nimeni nu scotea un cuvânt. 
Nimeni nu mişca. Toate inimile vibrau copleşite de aceleaşi 
emoţii: durere, frică, uluire, credinţă. Şi un extraordinar şi 
totodată înfricoşat respect faţă de noua şi cutremurătoarea 
forţă ai cărei martori fuseseră cu numai câteva secunde în 
urmă. 

Vittoria Vetra stătea pe treptele bazilicii, tremurând. 
Închise ochii. Prin tumultul de emoţii care o copleşeau, un 
singur cuvânt răsuna ca un dangăt îndepărtat. Sonor. Crud. 
Se strădui să-l alunge. Dar ecoul lui nu se sfârşea. Se 
scutură, încercând iarăşi să scape de el. Durerea era prea 
mare. Se strădui să se piardă în emoţiile care-i frământau 
pe ceilalţi... forţa de neimaginat a antimateriei... salvarea 
Vaticanului... şambelanul... acte de suprem curaj... 
miracole... altruism. Şi totuşi, cuvântul răsuna fără încetare, 
străpungând haosul din jur cu o sfâşietoare singurătate. 

Robert. 

Venise după ea, la castelul Sânt' Angelo. 

O salvase. 

lar acum pierise, ucis chiar de creaţia ei. 


În timp ce se ruga, Mortati se întrebă dacă şi el avea să 
audă vocea lui Dumnezeu, la fel ca i/ camerlengo. „Oare 
trebuie să crezi în miracole pentru a le trăi?” Cardinalul era 
un om modern, cu o credinţă veche; miracolele nu făcuseră 
niciodată parte dintre convingerile sale. Desigur, religia în 
care credea amintea despre minuni... răni sângerânde în 
palme, învieri din morţi, amprente ciudate pe un giulgiu... şi 
totuşi, mintea lui raţională le considerase totdeauna ca fiind 
doar un mit. Pentru el, toate acestea nu erau altceva decât 
rezultatul celei mai mari slăbiciuni a omului - nevoia lui de 
dovezi. Miracolele sunt doar nişte poveşti de care ne 
agăţăm cu disperare, fiindcă ne dorim să fie adevărate. 

Şi totuşi... 

„Sunt eu, oare, atât de modern, încât nu pot accepta 
ceea ce ochii mei au văzut?” A fost un miracol, nu-i aşa? 
Da! Cu numai câteva cuvinte şoptite în urechea 
şambelanului, Dumnezeu intervenise şi salvase Biserica. De 
ce era oare chiar atât de greu de crezut? Ce s-ar mai fi 
putut spune despre Dumnezeu, dacă El nu ar fi făcut nimic? 
Că nu-i păsa? Că nu avea puterea de a opri această 
distrugere? Un miracol - iată unicul răspuns posibil! 

Ingenuncheat, bătrânul cardinal se rugă pentru sufletul 
şambelanului şi-i mulţumi, fiindcă, la anii săi tineri, îi 
deschisese lui, un om bătrân, ochii în faţa miracolelor pe 
care le poate săvârşi credinţa adevărată. 

Incredibil totuşi, Mortati nu bănuia cât de mult avea să-i 
fie pusă credinţa la încercare mai departe... 

Tăcerea ce coborâse peste Piazza San Pietro fu întreruptă 
la început de o uşoară vibraţie. Vibraţia deveni murmur. 
Apoi, brusc, se transformă în vuiet. Pe neaşteptate, 
mulţimea izbucni în strigăte: 

— Priviţi! Priviţi! 

Mortati îşi deschise ochii. Toată lumea arăta ceva în 
spatele lui, spre faţada bazilicii. Chipurile oamenilor erau 
albe ca varul. Unii căzură în genunchi. Alţii izbucniră în 
hohote incontrolabile de plâns: 

— Priviţi! Priviţi! 


Uimit, cardinalul se întoarse, privind încotro arătau 
mâinile lor ridicate - undeva, în partea de sus a bazilicii, pe 
terasa de pe acoperiş, unde imensele statui reprezentându- 
i pe lisus şi pe Apostoli vegheau asupra Romei. 

Acolo, la dreapta lui lisus, cu braţele deschise spre 
lume... stătea // camerlengo Carlo Ventresca. 


125 


Robert Langdon nu mai cădea. 

Se  sfârşise cu teroarea. Cu durerea. Cu şuierul 
înnebunitor al vântului. Nu mai rămăsese decât clipocitul 
uşor al apei, de parcă ar fi adormit pe plajă. 

Într-un puseu paradoxal de conştiinţă, îşi dădu seama că 
asta trebuie să fie moartea. Era bine venită. Se lăsă pradă 
definitiv toropelii care-l cuprindea cu încetul; n-avea decât 
să-l ducă încotro voia. Durerea şi frica îi mai slăbiseră şi cu 
niciun chip n-ar fi vrut ca ele să revină. Ultimele sale 
amintiri nu puteau proveni decât din iad... 

„la-mă! Te rog...” 

Dar clipocitul liniştitor şi ademenitor îl trăgea înapoi. 
Încerca să-l trezească din vis. „Nu! Lasă-mă în pace!” Nu 
voia să se întoarcă. Cete de demoni se adunau la graniţele 
conştiinţei lui, amenințând să-i distrugă starea de bine. 
Imagini înceţoşate se amestecau. Nişte voci urlau. Vântul 
vâjâia. „Nu, te rog!” Cu cât se opunea mai mult, cu atât 
furiile năvăleau spre el. 

Apoi, brutal, îşi aminti totul... 


Elicopterul continua să urce vertical. El era prins 
înăuntru. Dincolo de uşa deschisă, luminile Romei se 
îndepărtau cu fiecare secundă. Instinctul de supravieţuire îi 
striga să arunce conteinerul chiar acum. Ştia că antimateria 
ar fi parcurs un kilometru în mai puţin de douăzeci de 
secunde. Dar ar fi căzut asupra unui oraş plin de lume. 

Mai sus! Mai sus! 

Oare la ce altitudine ajunseseră? Din câte ştia el, 
avioanele mici zburau la înălţimi de aproximativ şase mii de 
metri. Elicopterul ăsta trebuie să fi ajuns şi el destul de sus 
deja. „Trei mii de metri? Patru?” Încă nu era totul pierdut. 
Dacă îl aruncau exact în momentul potrivit, conteinerul nu 
ar fi apucat să se prăbuşească până jos, explodând la o 


distanţă sigură de sol şi suficient de departe de elicopter. 
Langdon porivi din nou oraşul ce se întindea dedesubt. 

— Şi dacă ai calculat greşit? întrebă şambelanul. 

Profesorul se întoarse spre el, uimit. Preotul nici măcar 
nu-l privea, părând că îi citise gândurile din imaginea lui 
reflectată în parbriz. În mod ciudat însă, // camerlengo nu 
mai era absorbit de indicatoarele de la bord; nici măcar nu 
mai ţinea mâinile pe manşă. Elicopterul fusese trecut 
probabil pe un fel de pilot automat, continuând să urce 
vertical. Şambelanul bâjbâi undeva, deasupra capului, pe 
plafon, în spatele unui rulou de cabluri, de unde scoase o 
cheie invizibilă până atunci. 

Langdon privi năuc cum preotul descuie în grabă cutia 
metalică de unelte fixată între cele două scaune şi extrage 
dinăuntru un fel de pachet mare, negru, de nailon, pe care-l 
aşeză alături. În mintea profesorului gândurile se învârteau 
frenetic. Mişcările şambelanului păreau calme, eficiente, de 
parcă omul găsise deja o soluţie şi acum o punea în 
practică. 

— Dă-mi conteinerul, îi ceru el, cu acelaşi calm în voce. 

Langdon nu ştia ce să creadă şi-i întinse recipientul: 

— Nouăzeci de secunde! 

Următoarea mişcare a şambelanului îl luă total prin 
surprindere. Ţinând cu grijă conteinerul în mâini, îl aşeză 
uşor, atent, în cutia de unelte. Apoi închise capacul şi-l 
încuie cu cheia. 

— Dar ce faci acolo?! întrebă Langdon. 

— Ne feresc de ispită, răspunse preotul şi aruncă cheia 
pe fereastră. 

Cheia se rostogoli în noapte, luând cu ea şi sufletul 
profesorului. 

Il camerlengo puse mâna pe pachetul de nailon, îşi trecu 
braţele prin curelele sale, închise o cataramă în dreptul 
taliei şi îl fixă în spate, ca pe un rucsac. Apoi se întoarse 
spre Langdon, care se holba la el, încremenit. 

— Îmi pare rău, îi spuse. Nu aşa trebuia să se întâmple. 

Cu aceste cuvinte deschise uşa şi se aruncă în gol. 


Imaginea ardea încă în subconştientul lui, aducând după 
ea durerea. Reală. Fizică. Strivitoare. Înţepătoare. Imploră 
să fie luat, să se sfârşească totul, dar apa îi clipocea mai 
tare în urechi, atrăgând alte imagini. Infernul abia începuse. 
Amintirile se închegau din nou în mintea lui, bucată cu 
bucată. Instantanee izolate de panică abjectă. Prins astfel 
între moarte şi coşmar, imploră sfârşitul, dar imaginile 
continuau să-l bombardeze, mai clare, mai vii. 

Conteinerul cu antimaterie era încuiat, imposibil de atins 
acum. Ceasul lui ticăia impasibil, pe măsură ce elicopterul 
urca. Cincizeci de secunde. Mai sus. Tot mai sus. Langdon 
se agita înnebunit în cabină, încercând să priceapă, să 
înţeleagă cele văzute. Patruzeci și cinci de secunde. Pipăi 
sub scaun, în căutarea unei a doua paraşute. Patruzeci de 
secunde. Nu mai era niciuna! Dar trebuia să mai existe o 
opţiune... o cale de scăpare! Treizeci şi cinci de secunde. 
Se repezi la uşa deschisă şi, cu vântul izbindu-l frenetic în 
faţă, privi luminile Romei, sub el. Treizeci și două de 
secunde. 

Şi apoi se hotărî. Unica opţiune, de neimaginat... 

Fără paraşută, Robert Langdon sări în noapte. Întunericul 
îi înghiţi trupul, pe când elicopterul continua să urce 
ameţitor, huruitul elicei pierind în vuietul asurzitor al 
propriei căderi prin aer. 

In timp ce se prăbuşea spre pământ, avu o senzaţie pe 
care nu o mai resimţise din anii în care făcea sărituri de la 
trambulină - inexorabila atracţie gravitaţională în cursul 
unei căderi libere. Cu cât se prăvălea mai repede, cu atât 
solul părea că-l trage mai puternic în jos. De data aceasta 
însă, nu se mai aruncase de la cincisprezece metri într-un 
bazin cu apă, ci de la mii de metri, spre străzile unui oraş - 
o întindere nesfârşită de beton şi ciment. 

De undeva, din torentul de curent şi de disperare, vocea 
lui Kohler răsună de dincolo de mormânt... aceleaşi cuvinte 
pe care i le spusese de dimineaţă, în faţa laboratorului de 
cădere liberă de la CERN. „Un metru pătrat de sarcină la 


frânare încetineşte un corp în cădere cu aproape douăzeci 
la sută”. Douăzeci la sută, îşi dădu el seama, nu era nici pe 
departe suficient pentru a supravieţui unei asemenea 
prăbuşiri. Şi totuşi, îndemnat mai mult de spaimă decât de 
speranţă, strânse în mâini unicul lucru pe care-l înhăţase 
din elicopter în clipa în care se prăbuşise. O amintire vagă, 
însă pentru o frântură de secundă îi dădu noi speranţe. 

Apărătoarea de parbriz zăcea aruncată în 
compartimentul din spate ale elicopterului. Era un 
dreptunghi puţin concav - cam de patru metri pe doi - 
dintr-un fel de prelată... cea mai bizară paraşută 
imaginabilă. Nu avea hamuri, ci doar nişte bride mici la 
capete, pentru a o fixa pe curbura parbrizului. Langdon o 
înşfăcase, îşi trecuse palmele prin bride, le apucase 
zdravăn şi se aruncase în gol. 

Ultimul său act măreț de bravură adolescentină. 

Fără a-şi face vreo iluzie că va scăpa. 

lar acum cădea ca o piatră. Cu picioarele înainte. Cu 
braţele întinse. Cu mâinile încleştate pe bride. Prelata se 
uflase ca o ciupercă deasupra lui. Vântul îl lovea cu 
violenţă. 

În vreme ce „plutea”, undeva, deasupra lui, se auzi o 
explozie. Părea mai departe decât se aşteptase el. Aproape 
instantaneu însă, unda de şoc îl izbi. Simţi cum plămânii îi 
sunt striviţi, lăsându-i fără suflu. Aerul din jur se încinse 
brusc. Degetele i se încleştară mai tare pe bride. Un val 
fierbinte părea că năvăleşte din cer. Partea de sus a 
prelatei începu să fumege... dar rezistă. 

Langdon plutea împins parcă de explozia de lumină, ca 
un surfer care încearcă să nu se lase doborât de un val 
uriaş. Apoi, brusc, valul de căldură se subţie. 

Aerul rece şi întunecat îl înghiţi din nou. 

Pentru o clipă, speranţa îi renăscu. Un moment mai târziu 
însă, dispăru la fel de rapid ca şi aerul cald. In ciuda durerii 
din braţe, care îl lăsa să creadă că prelata îi încetinea 
căderea, vântul continua să şuiere pe lângă el cu o viteză 
strivitoare; era sigur că se prăbuşea prea repede pentru a 


izbuti să supravieţuiască. 

Cifre începură să-i alerge prin minte, dar era prea 
înnebunit pentru a le da atenţie... Un metru pătrat de 
sarcină la frânare... reduce viteza cu douăzeci la sută. El nu 
vedea decât că prelata de deasupra lui era suficient de 
mare pentru a-l încetini cu mai mult de douăzeci de 
procente. Din nefericire, din vâjâitul aerului pe lângă trupul 
său, îşi dădea seama că nu încetineşte deloc. Cădea încă 
mult prea repede... nu avea cum să scape viu în urma 
impactului cu marea de asfalt de jos. 

Sub el, luminile Romei se întindeau în toate direcţiile. 
Oraşul părea un enorm cer înstelat, de care se apropia cu o 
viteză uluitoare. Bolta strălucitoare era străbătută de o 
bandă întunecată care împărțea oraşul în două - o panglică 
cenuşie ce şerpuia printre lumini aidoma unui şarpe uriaş. 

Dintr-o dată, precum creasta înspumată a unui val 
neaşteptat, un val de speranţă îi puse sângele în mişcare. 

Cu o forţă supraomenească, trase în jos braţul drept, cât 
putu de tare. Prelata fâlfâi sonor, tremură şi viră brusc spre 
dreapta, căutând calea de minimă rezistenţă a aerului. 
Langdon se simţi că lunecă într-o parte. Trase din nou, mai 
tare, ignorând durerea din palmă. Prelata flutură iarăşi şi 
din nou zvâcni în lături. Nu mult. Dar era ceva! Privi din nou 
în jos, spre şarpele negru. Se întindea prea la dreapta, şi el 
se afla încă la o înălţime mare. Aşteptase oare prea mult? 
Trase din nou, cu toată forţa şi se resemnă la gândul că se 
afla în mâinile lui Dumnezeu. Se concentră asupra celei mai 
largi părţi a şarpelui şi... pentru prima dată în viaţa lui, se 
rugă pentru un miracol. 

Restul nu mai era sigur. 

Bezna de dedesubt... instinctele de scufundător care 
preia controlul... rigidizarea reflexă a coloanei şi întinderea 
degetelor... dilatarea plămânilor pentru protecţia celorlalte 
organe vitale... îndoirea picioarelor... şi, în sfârşit... 
recunoştinţa pentru apele umflate ale Tibrului... aerate şi 
înspumate... de trei ori mai puţin dure decât oglinda unei 
ape stătătoare. 


Apoi urmă impactul... şi întunericul. 


Zgomotul tunător al prelatei fluturate de vânt atrase 
atenţia grupului de oameni care priveau mingea de lumină 
ce străbătea bolta. Cerul de deasupra Romei fusese agitat 
în seara asta... un elicopter care urcase vertical, o explozie 
fantastică, iar acum acest obiect straniu care căzuse în 
apele învolburate ale Tibrului, lângă ţărmul insuliţei 
Tiberina. 

Incă de pe vremea în care fusese folosită pentru a-i izola 
pe bolnavii de ciumă, în 1656, insula era considerată a 
deţine mistice proprietăţi terapeutice. Din acest motiv, aici 
se construise Spitalul Tiberina. 

Trupul arăta jalnic atunci când îl aduseră la țărm. Omul 
avea un puls slab - lucru considerat uimitor de cei care-l 
scoseseră din apă; poate că virtuțile vindecătoare ale 
insulei îi menţinuseră totuşi inima în funcţiune. Câteva 
minute mai târziu, când omul începu să tuşească şi îşi 
recăpătă cunoştinţa, grupul decise în unanimitate că insula 
era cu adevărat magică. 


126 


Cardinalul Mortati ştia că nu există cuvinte suficiente în 
nicio limbă de pe Pământ, pentru a descrie misterul acestui 
moment. Tăcerea ce însoțea apariţia care plutea deasupra 
pieţei era mai sonoră decât orice cor de îngeri. 

În timp ce îl privea pe camerlengo Ventresca, Mortati se 
simţea sfâşiat între rațiune şi credinţă. Imaginea părea 
reală, palpabilă. Şi totuşi... cum era posibil? Toată lumea 
din piaţă îl văzuse pe şambelan când se urcă în elicopter. 
Toată lumea văzuse mingea de foc din cer. lar acum, 
acelaşi şambelan stătea acolo, sus, pe terasa de pe 
acoperiş. Dus pe aripi de înger? Reîntrupat de mâna lui 
Dumnezeu? 

„E imposibil...” 

Inima cardinalului nu voia decât să poată crede, dar 
mintea lui implora o explicaţie raţională. Alături, ceilalţi 
cardinali rămăseseră cu privirile aţintite în sus, martori la 
aceeaşi imagine, paralizaţi de uluire. 

Era şambelanul. Fără îndoială. Dar arăta oarecum altfel. 
Divin. De parcă ar fi fost purificat. Un spirit? Un om? Pielea 
lui albă părea diafană în lumina reflectoarelor. 

Oamenii din piaţă plângeau, strigau, aplaudau. Câteva 
călugăriţe căzură în genunchi şi începură să murmure o 
rugăciune. Un vuiet prinse contur în mulţime. Brusc, piaţa 
întreagă scanda numele şambelanului. Cu lacrimile 
şiroindu-le pe obraji, cardinalii i se alăturară. Mortati privi în 
jur, încercând să înţeleagă. „Toate acestea se întâmplau cu 
adevărat?” 

II camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperişul 
Bazilicii San Pietro şi privea mulțimile ce se holbau la el. Era 
treaz sau visa? Se simţea transformat, ca aparţinând unei 
alte lumi. Oare trupul sau spiritul său fusese cel care 
planase din văzduh spre întinderea întunecată a grădinilor 
Vaticanului... aterizând ca un înger tăcut pe pajiştea pustie, 


paraşuta sa neagră fiind ascunsă vederii de umbra alungită 
a bazilicii. Oare trupul sau spiritul său îi conferise forţa de a 
urca bătrâna Scară a Medalioanelor până la terasa pe care 
se afla acum? 

Se simţea uşor şi imaterial, ca o fantomă. 

Chiar dacă oamenii îi scandau numele, ştia că nu pe e/îl 
aclamau. Strigau dintr-un sentiment impulsiv de bucurie - 
aceeaşi bucurie pe care o resimțea el în fiecare zi, în vreme 
ce medita la Cel Atotputernic. Acum trăiau ceea ce-şi 
doriseră dintotdeauna... certitudinea dincolo de orice 
îndoială... Încrederea în puterea nemărginită a Creatorului. 

Il camerlengo Ventresca se rugase toată viaţa lui pentru 
acest moment, şi totuşi nici chiar el nu putea crede că 
Dumnezeu găsise o cale de a-l înfăptui. Ar fi vrut să strige 
în gura mare: „Dumnezeul vostru este un Dumnezeu viu! 
Priviţi miracolele ce vă înconjoară la tot pasul!” 

Rămase o vreme pe terasă, amorţit şi totuşi mai viu şi 
mai plin de simţire decât oricând. lar când duhul îl 
îndemnă, în sfârşit, plecă fruntea şi se depărtă de margine. 

Singur, îngenunche şi se rugă. 


127 


Imaginile din jur erau înceţoşate, într-un du-te vino 
ameţitor. Incet, reuşi să-şi focalizeze privirea. Picioarele îl 
dureau cumplit, iar tot trupul parcă-i fusese strivit de un 
camion. Zăcea întins pe o parte, pe pământ. În gură avea 
ceva amar, ca fierea, încă mai auzea clipocitul neîncetat al 
apei; acum nu mai părea deloc liniştitor. Dar mai erau şi 
alte sunete - voci care vorbeau în preajma lui. În jur zărea 
forme albe, neclare. Erau oameni îmbrăcaţi în alb, toţi? 
Inseamnă că nu putea să se afle decât într-un spital sau în 
rai. Dar arsura pe care o simţea în gât îi spunea că nu era 
nicidecum în Rai. 

— Nu mai vomită, spuse o voce în italiană. Să-l 
întoarcem! 

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton ferm, profesional. 

_ Langdon simţi cum nişte mâini îl întorc uşor pe spate. 
Incercă să se ridice, dar mâinile îl apăsară blând la loc. Se 
supuse. Cineva îi scormoni prin buzunare. 

Apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa. 


Doctorul Jacobus nu era un om religios; medicina îi 
îndepărtase de mult de credinţă. Şi totuşi, evenimentele 
care avuseseră loc în seara asta la Vatican păreau că 
depăşesc limitele logicii sale ştiinţifice. „Corpuri care cad 
din cer?” 

Medicul luă pulsul omului pescuit din Tibru şi decise că 
Dumnezeu însuşi trebuie să fi avut grijă de el. Şocul suferit 
la contactul cu apa îl adusese în stare de inconştienţă şi, 
dacă el şi echipa lui de medici şi de asistente nu s-ar fi aflat 
pe mal, privind „spectacolul” din cer, omul s-ar fi înecat în 
mod cert. 

— E americano, spuse o infirmieră care-i cerceta 
conţinutul buzunarelor. 

„American?” Italienii glumeau adesea spunând că erau 


atât de mulţi americani în Roma, încât hamburgerii riscau 
să devină o veritabilă mâncare naţională, dar un american 
care cade din cer? Doctorul Jacobus aprinse o lanternă 
micuță şi cercetă ochii omului, pentru a-i aprecia dilatarea 
pupilelor. 

— Domnule! Mă auzi? Ştii unde te afli? 

Dar americanul leşinase iar - lucru deloc surprinzător; 
după ce-i acordaseră primul ajutor, vomitase o cantitate 
impresionantă de apă. 

— Si chiama Robert Langdon, spuse infirmiera, citind 
numele de pe permisul lui de conducere. 

Oamenii în halate albe se întoarseră ca unul singur. 

— Impossibile! exclamă Jacobus. 

Robert Langdon era bărbatul pe care-l văzuseră la 
televizor - profesorul american care-i ajuta pe cei de la 
Vatican. Medicul îl văzuse cu ochii lui, cu numai câteva 
minute înainte, când se urcase într-un elicopter din Piazza 
San Pietro şi decolase. Doctorul Jacobus şi colegii lui 
fugiseră cu toţii afară, pe mal, pentru a urmări explozia 
antimateriei - o sferă inimaginabilă de lumină, cum nu mai 
văzuseră niciodată în viaţa lor. „Cum ar putea fi acelaşi 
om?” 

— El este! susţinu infirmiera, în momentul în care îi dădu 
la o parte părul de pe frunte. Îi recunosc până şi sacoul de 
tweed! 

Cineva începu să strige din uşa principală a spitalului. Era 
una dintre paciente. Femeia ţipa ca înnebunită, agitându-şi 
radioul portabil, în vreme ce arăta spre cer şi îl lăuda pe 
Dumnezeu. Din ce spunea ea se înţelegea că şambelanul 
Ventresca apăruse în mod miraculos pe terasa de la 
Vatican. 

Când tura lui se încheie, la ora opt dimineaţa, doctorul 
Jacobus îşi jură că primul drum pe care îl va face va fi la 
biserică. 


Luminile de deasupra lui erau strălucitoare şi albe. Era 
întins pe un fel de masă de consultaţie. In aer plutea un 


miros astrin-gent, ciudat, de chimicale. Cineva îi făcuse o 
injecție şi îi scosese hainele. 

„Nu-s țigani, îşi spuse, pe jumătate conştient. 
Extratereştri, poate?” Da, auzise el despre asemenea răpiri. 
Din fericire, ăştia de aici nu-i făceau niciun rău. Tot ce voiau 
de la el părea a fi... 

— Nici să nu te gândeşti! zvâcni el în capul oaselor. 

— Attento! strigă una dintre creaturi, ţinându-l să nu 
cadă. 

Pe ecusonul prins în pieptul acesteia scria „Doctor 
Jacobus”. Avea un aer de-a dreptul omenesc. 

— Am... am crezut... se bâlbâi el. 

— Încetişor, domnule Langdon. Te afli într-un spital. 

Ceaţa din creierul lui începea să se ridice şi un val de 
uşurare îi luă locul. Nu-i plăceau deloc spitalele, dar tot era 
mai bine decât să se ştie pe mâna unor extratereştri atraşi 
de testiculele lui. 

— Eu sunt doctorul Jacobus, spuse omul, explicându-i 
apoi ce se întâmplase. Ai mare noroc că mai eşti în viaţă. 

Langdon nu se simţea însă norocos. Abia dacă-şi mai 
aducea aminte ce-i cu el... elicopterul... şambelanul... Il 
durea tot corpul. O asistentă îi dădu puţină apă pentru a-şi 
clăti gura şi-i pansa palma. 

— Unde-mi sunt hainele? întrebă el, văzând că era 
îmbrăcat cu un halat alb. 

O infirmieră îi arătă grămada udă de alături: 

— Erau pline de apă. A trebuit să le tăiem pentru a vi le 
scoate. 

Langdon îşi privi sacoul de tweed sfâşiat şi clătină din 
cap. 

— Aveaţi nişte şerveţele de hârtie în buzunar, adăugă 
infirmiera. 

Atunci văzu şi el resturile de pergament care atârnau 
dintr-un buzunar al sacoului. Fila din Diagramma lui Galilei! 
Ultimul exemplar de pe Pământ tocmai fusese distrus. 
Profesorul era prea năuc pentru a mai reacţiona în vreun 
fel. 


— V-am recuperat obiectele personale, spuse femeia, 
arătându-i un coş de plastic. Portmoneu, cameră video şi 
pix. Am uscat camera video cât de bine am putut. 

— Eu nu am cameră video. 

Infirmiera se încruntă şi-i dădu coşul. Alături de pixul şi 
de portmoneul lui se afla o cameră video miniaturală Sony 
RUVI. Acum îşi amintea. Kohler i-o dăduse şi îl rugase s-o 
înmâneze presei. 

— Am găsit-o în buzunarul dumneavoastră. Cred totuşi că 
va trebui să vă cumpăraţi una nouă. Ecranul e spart, spuse 
ea, dar se lumină imediat la faţă: sunetul funcţionează încă! 
Slab, dar audibil. 

Femeia duse camera la ureche: 

— Se tot aude mereu acelaşi lucru. Ascultă un moment, 
apoi ridică din umeri şi-i dădu camera lui Langdon: Parcă se 
ceartă doi tipi. 

Nedumerit, profesorul îşi apropie camera de ureche. 
Vocile erau ascuţite, metalice, dar inteligibile. Una foarte 
aproape. Cealaltă mai departe. Le recunoscu pe amândouă. 

Stând pe masa de consultaţie, în halatul de spital, 
Langdon ascultă întreaga conversaţie. Deşi nu putea vedea 
ce se întâmplă, când auzi finalul incredibil, mulţumi Cerului 
că nu avea şi imagine. 

— Dumnezeule! 

Când discuţia se reluă, de la capăt, profesorul puse 
camera alături şi rămase o clipă mut, încremenit. 
Antimateria... elicopterul... Totul începea să se lege. 

„Dar asta înseamnă că...” 

Din nou îi veni să vomite. Dezorientat, copleşit de furie şi 
de frustrare, sări de pe masă. Picioarele îi tremurau. 

— Domnule Langdon! încercă medicul să-l oprească. 

— Îmi trebuie nişte haine. 

— Dar ai nevoie de repaus! 

— Mă externez. Acum. Vreau nişte haine. 

— Dar, domnule... 

— Acum! 

Medicii schimbară priviri nedumerite. 


— Nu avem haine aici, spuse Jacobus. Poate că mâine un 
prieten vă va aduce tot ce vă trebuie. 

Langdon trase adânc aer în piept, calm, şi-l privi pe 
medic în ochi: 

— Doctore, am să ies chiar acum pe această uşă. Am 
nevoie de haine. Mă duc la Vatican. Nu pot intra acolo în 
fundul gol. Am fost suficient de clar? 

Medicul îşi înghiţi nodul din gât: 

— Daţi-i omului ăstuia ceva de îmbrăcat! 


Când ieşi pe poarta Spitalului Tiberina, Langdon se 
simţea ca un cercetaş puţin cam mărişor. Purta o salopetă 
albastră de paramedic, cu fermoar în faţă şi embleme 
cusute, care-i indicau numeroasele calificări medicale. 

Femeia care-l însoțea era voinică şi îmbrăcată la fel. 
Medicul îl asigurase că ea îl va duce la Vatican în cel mai 
scurt timp posibil. 

— Molto trafico, spuse profesorul, amintindu-i că zona din 
jurul pieţei era ticsită de oameni şi de maşini. 

Femeia nu părea deloc îngrijorată şi-i arătă mândră una 
dintre emblemele de pe uniformă: 

— Sono conducente di ambulanza. 

— Ambulanza? 

Acum înțelegea; la urma urmei, îi prindea bine un drum 
cu ambulanta. 

Asistenta îl conduse prin spatele clădirii spitalului, unde o 
limbă de ciment pătrundea în albia Tibrului. Când văzu 
vehiculul ce-i aştepta acolo, profesorul se opri locului, 
nemişcat. Era un vechi elicopter sanitar. Pe burta lui scria 
„Aero-Ambulanza”. 

Îşi plecă fruntea, resemnat. 

Femeia surâse: 

— Zburăm la Vatican. Foarte repede. 


128 


În Colegiul  Cardinalilor domnea o atmosferă 
efervescentă, electrizantă, în vreme ce prelaţii se întorceau 
în Capela Sixtină. Mortati însă era pradă unor sentimente 
atât de contradictorii, încât se simţea sfâşiat. Credea în 
vechile minuni menţionate în Scriptură, şi totuşi ceea ce 
văzuse el însuşi, cu propriii ochi, depăşea puterea sa de 
înţelegere. După o viaţă întreagă de credinţă, de şaptezeci 
şi nouă de ani, Mortati ştia că aceste evenimente ar fi 
trebuit să aprindă în el o pioasă exuberanţă... o credinţă 
mai vie şi mai ferventă decât oricând. Şi totuşi, nu simţea 
crescând în sufletul său decât o stânjeneală şi o nelinişte 
spectrală. Ceva nu era în regulă. 

— Signore Mortati! strigă un reprezentant al Gărzii 
Elveţiene care se apropia în fugă. Am urcat pe acoperiş, aşa 
cum ne-aţi cerut. // camerlengo este... In carne şi oase. E 
un om real! Nu un spirit! Este exact aşa cum îl ştiam! 

— A vorbit cu dumneata? 

— Era îngenuncheat şi se ruga în tăcere. Ne-a fost teamă 
să-l atingem! 

Mortati rămase o clipă fără replică: 

— Spune-i că... Il aşteaptă cardinalii. 

— Signore, fiindcă e om în carne şi oase... începu 
soldatul, dar se opri, stânjenit. 

— Ce este? 

— Pieptul său... e ars. N-ar trebui oare să-i îngrijim mai 
întâi rana? Probabil că îl doare groaznic. 

Cardinalul se gândi. Nimic în toată viaţa sa în slujba 
Bisericii nu-l pregătise pentru aşa ceva: 

— E om, deci trataţi-l ca atare. Duceţi-l să se spele! 
Îngrijiţi-i rănile! Îmbrăcaţi-l într-o sutană nouă! Noi vom 
aştepta sosirea sa în Capela Sixtină. 

Soldatul plecă în fugă. 

Ceilalţi cardinali erau deja în capelă. Mergând spre ei, o 


zări pe Vittoria Vetra prăbuşită pe o bancă, la picioarele 
Scării Regale. Îi simţea durerea şi singurătatea şi ar fi vrut 
să se apropie de ea, s-o aline, dar ştia că mângâ.ierile vor 
trebui să mai aştepte. Acum avea alte treburi... deşi nu ştia 
în ruptul capului care ar fi acestea. 

Mortati intră în Capela Sixtină, întâmpinat de un val de 
exclamaţii entuziaste. Închise uşa. „Doamne, ajută-mă!” 


„Aero-Ambulanza” Spitalului Tiberina se apropia de 
Vatican şi Langdon strânse din dinţi, jurându-şi că acesta 
avea să fie ultimul zbor cu elicopterul din viaţa sa. 

După ce-l convinse pe pilot că reglementările privind 
spaţiul aerian erau una dintre ultimele preocupări ale 
autorităţilor în momentul de faţă, îl îndrumă să treacă, 
nevăzut, peste zidul cetăţii şi să aterizeze pe una dintre 
platformele interioare ale Vaticanului. 

— Grazie, spuse, coborând cu greu din elicopter. 

Femeia în uniformă albastră îi aruncă o bezea, decolă 
rapid şi se pierdu imediat în noapte. 

Langdon inspiră adânc şi încercă să-şi pună ordine în 
gânduri, ca să poată hotărî ce avea de făcut mai departe. 
Ţinând în mână camera video miniaturală, urcă în maşinuţa 
de golf pe care o mai folosise o dată, după-amiază. 
Acumulatorul nu-i fusese încărcat şi indicatorul avea o 
poziţie aproape de zero. Profesorul porni cu farurile stinse 
pentru a economisi energia. 

În plus, prefera să nu fie văzut venind. 


În marginea Capelei Sixtine, cardinalul Mortati rămase o 
clipă nemişcat, privind agitația din jur. 

— A fost un miracol! strigă unul dintre cardinali. Lucrarea 
Domnului! 

— Da! exclamară alţii. Domnul Şi-a arătat voia! 

— II camerlengo va fi următorul nostru Papă! declară un 
altul. Chiar dacă nu e cardinal, Dumnezeu ne-a trimis un 
semn! 

— Aşa e! Legile conclavului sunt făcute de oameni. 


Voința Domnului e mai presus de noi! Propun să votăm 
imediat! 

— Să votăm? întrebă Mortati, apropiindu-se. Cred că 
aceasta este datoria mea. 

Toată lumea se întoarse. 

Bătrânul prelat simţea cum toţi ceilalţi îl măsoară din 
priviri. Păreau distanţi, derutaţi, jigniţi de reținerea lui. 
Mortati ar fi vrut să-şi simtă şi el sufletul copleşit de 
exaltarea miraculoasă ce se citea pe feţele lor. Dar nu 
reuşea. În inima sa nu-şi găsea loc decât o durere 
inexplicabilă... o tristețe chinuitoare, pe care n-o putea 
înţelege. Jurase să conducă alegerile cu sufletul curat şi nu- 
şi putea ignora acum sentimentele şi ezitarea. 

— Prieteni, rosti cu glas tare, după ce se urcă altar; părea 
că propria voce nu-i mai aparţine. Cred că mă voi chinui tot 
restul zilelor mele să înţeleg ceea ce am văzut în seara 
aceasta. Şi totuşi, ceea ce propuneţi Sfinţiile Voastre cu 
privire la i/ camerlengo... nu poate să fie voia Domnului. 

În capelă se aşternu tăcerea. 

— Cum... cum poţi spune una ca asta? izbucni într-un 
târziu un cardinal. // camerlengo a salvat Biserica. 
Dumnezeu i-a vorbit direct! Omul a supravieţuit chiar morţii 
înseşi! De ce alt semn mai avem nevoie? 

— Şambelanul trebuie să vină aici dintr-un moment în 
altul, replică Mortati. Haideţi să aşteptăm! Să auzim ce ne 
va spune, înainte să votăm. Poate că există o explicaţie. 

— O explicaţie?! 

— În calitatea mea de Mare Elector, am jurat să respect 
legile acestui conclav. Sunteţi, desigur, conştienţi de faptul 
că, în virtutea Legii Sfinte, // camerlengo nu este eligibil 
pentru a ocupa scaunul pontifical. Este doar un preot... un 
şambelan. Şi apoi, mai e şi problema vârstei sale, adăugă 
Mortati, simțind ostilitatea cardinalilor. Dacă aş accepta să 
votăm, ar fi ca şi cum v-aş cere să susţineţi un om pe care 
Legea Vaticanului îl consideră ineligibil; ca şi cum v-aş 
impune să încălcaţi un legământ sacru. 

— Dar ceea ce s-a întâmplat aici, în seara aceasta, bâigui 


un cardinal, transcende, cu certitudine, legile noastre 
pământene! 

— Oare? bubui Mortati, fără a şti de unde îi vin cuvintele. 
Este oare voia Domnului ca noi să încălcăm regulile 
Bisericii? Este oare voia Domnului ca noi să renunţăm la 
rațiune în faţa emoţiilor? 

— Dar Sfinţia Ta n-a văzut ce am văzut noí? se răsti un 
altul. Cum îndrăzneşti să conteşti o asemenea putere?! 

Vocea lui Mortati răsună cu o profunzime pe care nu ştia 
că o posedă: 

— Nu pun la îndoială puterea lui Dumnezeu! Domnul este 
Cel care ne-a înzestrat cu rațiune şi circumspecţie! Pe 
Dumnezeu ÎI slujim arătându-ne prudenţi! 


129 


Pe coridorul de lângă Capela Sixtină, Vittoria Vetra şedea 
amorţită pe o bancă, lângă Scara Regală. Când zări silueta 
care se apropie de ea, îşi spuse că vede iarăşi un duh. Era 
bandajat, şchiopăta şi purta un fel de uniformă medicală. 

Se ridică în picioare, incapabilă să-şi creadă ochilor: 

— Ro... bert? 

El nu-i răspunse. Veni direct la ea şi o cuprinse în braţe. 
Îşi lipi buzele de ale ei, într-un sărut impulsiv, plin de 
pasiune şi de recunoştinţă. 

Vittoria simţi că-i dau lacrimile: 

— Oh, Doamne... oh, mulţumesc, Doamne! 

O sărută din nou, mai fierbinte şi ea se lipi de el, pierdută 
în îmbrăţişarea lui. Trupurile lor se împletiră, de parcă se 
cunoşteau de-o viaţă. Uită de frică, de temeri şi de durere. 
Inchise ochii, simțind că pluteşte. 


— Este voia Domnului! strigă o voce al cărei ecou răsună 
între zidurile Capelei Sixtine. Cine altul, decât ce/ a/es, ar fi 
supravieţuit acelei explozii drăceşti? 

— Eu! răsună un glas din celălalt capăt al sălii. 

Cardinalii se răsuciră, privind uluiţi silueta care înainta pe 
culoarul principal. 

— Domnule... Langdon? 

Fără un cuvânt, profesorul se apropie fără grabă de altar. 
Vittoria Vetra intră în urma lui, urmată de doi soldaţi care 
împingeau o masă rulantă cu un televizor deasupra. 

Langdon aşteptă până ce-l conectară la priză, cu ecranul 
spre cardinali, apoi le făcu semn soldaţilor să plece. 

În capelă se aflau acum doar el, Vittoria şi cardinalii. 
Profesorul conectă camera Sony RUVI la televizor şi apăsă 
clapeta de redare. 

Ecranul prinse viaţă. 

În faţa cardinalilor apăru biroul papei. Filmarea fusese 


realizată dintr-o poziţie ciudată, de parcă ar fi fost folosită o 
cameră ascunsă. Într-un colţ al ecranului, şambelanul 
stătea în faţa focului aprins în şemineu. Deşi părea că 
vorbeşte privind drept în obiectiv, rapid deveni evident 
faptul că discuta cu cineva - cu cel care făcuse 
înregistrarea. Langdon le spuse că filmarea fusese realizată 
de Maximilian Kohler, directorul CERN. Cu numai o oră în 
urmă, Kohler îi încredinţase lui, în secret, caseta filmată cu 
ajutorul unei minicamere disimulate în braţul scaunului său 
mobil. 

Mortati şi ceilalţi cardinali priveau muţi. Deşi discuţia 
începuse deja, profesorul nu mai pierdu vreme să deruleze 
caseta; ceea ce dorea el ca toţi ceilalţi să vadă avea să 
apară, probabil, mai târziu... 


— Leonardo Vetra ţinea un jurnal? întreba şambelanul. 
Cred că pentru CERN asta este o veste bună. Dacă a 
menţionat acolo şi tehnologia utilizată la crearea 
antimateriei... 

— N-a menţionat-o, răspunse Kohler. Probabil te vei 
bucura să auzi că ea a fost îngropată o dată cu Leonardo. 
Jurnalul lui pomeneşte însă despre altceva. Despre 
dumneata. 

II camerlengo îl privi nedumerit: 

— Nu înţeleg. 

— Este descrisă acolo o întrevedere pe care Leonardo a 
avut-o luna trecută. Cu dumneata. 

Şambelanul ezită o clipă, apoi privi spre uşă: 

— Rocher nu trebuia să-ţi fi dat voie în biroul acesta fără 
să mă consulte mai întâi pe mine. Cum ai intrat aici? 

— Rocher ştie adevărul. l-am telefonat mai devreme şi i- 
am spus ce-ai făcut. 

— Ce am făcut eu? Indiferent de povestea pe care i-ai 
debitat-o, Rocher este un membru al Gărzii Elveţiene şi un 
catolic prea devotat pentru a crede spusele unui om de 
ştiinţă înăcrit, în detrimentul şambelanului său. 

— De fapt, e prea devotat pentru a nu crede. Este atât de 


devotat, încât, în ciuda dovezilor că unul dintre subalternii 
săi loiali a trădat Biserica, a refuzat să creadă acest lucru. 
Toată ziua a căutat o altă explicaţie. 

— Aşa că i-ai oferit tu una. 

— Adevărul. Şocant, aşa cum este el. 

— Dacă Rocher te-ar fi crezut, m-ar fi arestat. 

— Nu. Nu i-aş fi permis eu. l-am oferit tăcerea mea în 
schimbul acestei întrevederi. 

Şambelanul izbuci într-un râs ciudat: 

— Ai de gând să şantajezi Biserica folosind o poveste pe 
care nimeni n-o va crede? 

— Nu trebuie să şantajez pe nimeni. Vreau doar să aud 
adevărul din gura ta. Leonardo Vetra mi-a fost prieten. 

Şambelanul nu spuse nimic, privindu-l pe Kohler în 
tăcere. 

— Ce zici de asta? izbucni directorul. Cu aproape o lună 
în urmă, Leonardo Vetra te-a rugat să-i programezi de 
urgenţă o audienţă la papă - rugăminte pe care i-ai 
satisfăcut-o, fiindcă papa era încântat de munca lui 
Leonardo şi fiindcă el ţi-a spus că e o problemă urgentă. 

II camerlengo se întoarse spre focul din şemineu, tot fără 
să spună nimic. 

— Leonardo a venit la Vatican în cel mai mare secret. 
Sosind aici, trăda încrederea fiicei sale - lucru care-l întrista 
profund, dar simţea că aşa trebuie să procedeze. 
Cercetările pe care le efectua îi stârniseră un profund 
conflict interior şi avea nevoie de îndrumarea spirituală a 
Bisericii. In cadrul unei întrevederi secrete, v-a spus - 
dumitale şi papei - că era autorul unei descoperiri ştiinţifice 
cu grave implicaţii religioase. Demonstrase că Geneza 
biblică fusese posibilă din punct de vedere fizic şi că o 


intensă sursă de energie - pe care Vetra o numea 
Dumnezeu - putea explica momentul Creaţiei. 
Tăcere. 


— Papa a rămas înmărmurit, continuă Kohler, şi i-a cerut 
lui Leonardo să-şi publice cercetările. Sfinţia Sa era de 
părere că descoperirea lui micşora prăpastia existentă între 


ştiinţă şi religie - unul dintre visurile de-o viaţă ale 
Supremului Pontif. Leonardo v-a explicat apoi şi reversul 
medaliei - motivul pentru care avea nevoie de îndrumarea 
Bisericii. În mod aparent, experimentul său creaţionist, 
exact aşa cum susţine Biblia, a produs totul în dublu 
exemplar. Contrarii. Lumină şi întuneric. Când a creat 
materie, Vetra a dat naştere, involuntar, şi antimateriei. Să 
continuu? 

II camerlengo rămase la fel de tăcut. Se aplecă şi 
scormoni cărbunii aprinşi. 

— După venirea lui Vetra aici, te-ai dus dumneata la 
CERN, pentru a-i înţelege mai bine cercetările. Scrie în 
jurnalul lui Leonardo că i-ai vizitat laboratorul. 

Şambelanul ridică ochii. 

Kohler continuă: 

— Papa nu putea călători fără să atragă atenţia presei, 
aşa că te-a trimis pe dumneata. Leonardo ţi-a prezentat 
laboratorul în deplin secret. Ţi-a arătat o anihilare a 
antimateriei - Big Bang-ul - forţa Creaţiei. Ţi-a arătat şi 
eşantionul cel mare, pe care îl păstra încuiat, ca dovadă că 
noua sa tehnologie putea produce antimaterie pe scară 
largă. Ai fost copleşit. Ai revenit la Vatican şi i-ai relatat 
papei ce văzuseşi. 

II camerlengo oftă: 

— Şi asta te tulbură? Că am respectat confidenţialitatea 
mărturisirii lui Leonardo pretinzând în seara aceasta, în faţa 
lumii, că nu ştiam nimic despre antimaterie? 

— Nu! Mă tulbură faptul că Leonardo Vetra a demonstrat, 
practic, existenţa Dumnezeului tău, iar pentru asta ai pus 
să fie ucis! 

Şambelanul se întoarse spre el; chipul îi era lipsit de orice 
expresie. Singurul sunet care se auzea era sfârâitul focului. 

Brusc, camera tremură şi în obiectiv apăru braţul lui 
Kohler. Directorul se aplecă în faţă, străduindu-se parcă să 
desprindă ceva fixat sub scaunul său. Când se îndreptă, în 
mână îi apăruse un pistol. Unghiul de filmare era glacial... 
privind din spate... de-a lungul ţevii revolverului... aţintit 


drept spre şambelan. 

— Mărturiseşte-ţi păcatele, părinte! Acum! 

Il camerlengo îl privi, uimit: 

— N-ai să ieşi viu de aici. 

— Moartea va fi o binecuvântată uşurare după chinurile 
la care m-a supus credinţa ta încă din copilărie. 

Kohler ţinea arma cu ambele mâini: 

— Îți dau posibilitatea de a alege, continuă el. 
Mărturiseşte-ţi păcatele... sau mori în clipa asta. 

Preotul aruncă o privire spre uşă. 

— Rocher e afară, adăugă directorul. Şi el e gata să te 
ucidă. 

— Rocher a jurat să apere... i 

— Rocher este cel care mi-a dat drumul aici. /narmat. S-a 
săturat de minciunile tale. Nu mai ai decât o singură 
opţiune. Mărturiseşte! Vreau să aud adevărul din gura ta. 

Şambelanul ezită. 

Kohler strânse mai tare revolverul în mâini: 

— Chiar te îndoieşti că sunt gata să te ucid? 

— Indiferent de ceea ce ţi-aş spune, un om ca tine n-ar 
putea să înţeleagă. 

— Pune-mâ la încercare! 

II camerlengo rămase nemişcat pentru o clipă - o siluetă 
dominantă pe fondul licăririlor palide ale focului. Când 
începu să vorbească, în vocea sa răsună o demnitate 
potrivită mai degrabă relatării unor fapte de deosebit 
altruism, decât unei mărturisiri a păcatelor: 

— Încă de la începutul timpului, Biserica acesta a luptat 
împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Uneori cu cuvântul. 
Alteori cu sabia. Şi a supravieţuit de fiecare dată. Dar 
demonii trecutului erau demoni terifianţi, abominabili... 
erau inamici cu care puteam lupta... care inspirau frică. Dar 
Satana e viclean. O dată cu trecerea timpului, şi-a ascuns 
intenţiile diabolice sub o nouă faţă... sub chipul raţiunii 
pure. Transparentă şi insidioasă, dar la fel de lipsită de 
suflet. 

Vocea şambelanului, până atunci fermă şi sigură de sine, 


deveni dintr-o dată mânioasă, scuipând parcă furie: 

— Spune-mi, domnule Kohler! Cum poate Bisetrica să 
condamne ceea ce, pentru mintea noastră, are sens?! Cum 
putem blama însăşi baza societăţii actuale?! De fiecare 
dată când Biserica îşi înalţă glasul pentru a avertiza, voi 
strigaţi mai tare, numindu-ne ignoranţi!  Paranoici! 
Dominatori! Şi răul vostru creşte. Învăluit într-o perdea de 
intelectualism plin de sine! Se întinde ca un cancer. 
Sanctificat de miracolele propriei tehnologii. Adulându-se 
pe sine însuşi. Zeificându-se! Până când nimeni nu mai 
poate crede decât că sunteţi o veritabilă întruchipare a 
binelui! lată, ştiinţa a venit să ne mântuiască de boli, de 
foamete şi de dureri! Priviţi ştiinţa - noul dumnezeu al 
nesfârşitelor miracole, omnipotent şi binevoitor! Ignoraţi 
armele şi haosul. Uitaţi izolarea şi riscurile infinite. Ştiinţa e 
aici! 

Şambelanul făcu un pas spre armă şi continuă: 

— Dar eu am văzut faţa Satanei pândind... Eu am văzut 
pericolul... 

— Ce tot vorbeşti acolo?! Ştiinţa lui Vetra a demonstrat 
practic existenţa Dumnezeului vostru! El era aliatul tău! 

— Aliat?! Ştiinţa şi religia nu pot sta laolaltă. Noi nu 
căutăm acelaşi Dumnezeu - tu şi cu mine! Cine e 
dumnezeul tău? Un dumnezeu al protonilor, al maselor şi al 
sarcinilor electrice?! Cum te inspiră dumnezeul tău? Cum 
pătrunde dumnezeul tău în inima oamenilor, ca să le aducă 
aminte că au de dat socoteală în faţa unei puteri mai mari 
decât ei? Şi în faţa propriilor semeni? Vetra o luase pe o 
cale greşită. Munca lui nu era religioasă, era un sacrilegiu! 
Omul nu poate pune creaţia dumnezeiască într-o eprubetă, 
ca s-o fluture apoi şi s-o arate lumii întregi! Aşa ceva nu-L 
glorifică pe Dumnezeu, ci îl înjoseşte! 

Şambelanul îşi frământa mâinile frenetic, cu priviri 
smintite: 

— Aşa că ai pus la cale uciderea lui Leonardo Vetra! 

— Pentru Biserică! Pentru întreaga omenire! Oricât de 
nebunesc ar părea! Omul nu e gata să ţină în mânile sale 


forţa divină. Să-L pui pe Dumnezeu în eprubetă?! Un strop 
de lichid care poate distruge un oraş întreg?! Cineva 
trebuia să-l oprească! 

Preotul tăcu brusc, întorcându-şi ochii spre foc. Părea că- 
şi cântăreşte opţiunile. 

Kohler aţinti pistolul spre pieptul lui: 

— Ai mărturisit. Nu mai ai scăpare. 

Şambelanul râse, trist: 

— Nu pricepi! Mărturisirea păcatelor înseamnă scăpare. 
Când Dumnezeu este de partea ta, ai opţiuni pe care un om 
ca tine nu le-ar putea înţelege niciodată. 

Fără a lăsa ca ecoul cuvintelor lui să se stingă, // 
camerlengo îşi apucă sutana cu mâinile în dreptul pieptului 
şi trase de ea violent, sfâşiind-o. 

Kohler tresări, evident uimit: 

— De ce faci asta? 

Şambelanul nu răspunse. Făcu un pas spre foc şi scoase 
un obiect dintre cărbunii încinşi. 

— Stai! strigă Kohler, cu arma întinsă în faţă. Ce faci 
acolo? 

Când preotul se întoarse, văzu că ţine în mână un pătrat 
roşu incandescent. Diamantul ///uminati! Brusc, ochii 
şambelanului căpătară luciri sălbatice. 

— Aveam de gând să fac asta de unul singur, şuieră cu o 
intensitate  ieşită din comun. Dar acum... văad ca 
Dumnezeu te-a adus aici. 7u eşti salvarea mea. 

Inainte ca directorul să poată reacţiona, preotul închise 
ochii, îşi arcui spatele şi-şi înfipse fierul înroşit drept în 
mijlocul pieptului. Carnea friptă sfârâi. 

— Sfântă Fecioară! Maică binecuvântată... lată-ţi fiul! urlă 
el, în chinuri. 

Kohler apăru în obiectiv zvâcnind... clătinându-se greoi 
pe picioare, fluturând arma aiurea în faţa lui. 

Şambelanul urlă în chinuri groaznice, împleticindu-se de 
durere. Apoi aruncă matriţa la picioarele directorului şi se 
prăbuşi pe podea. 

Ceea ce se întâmplase în continuare nu era tocmai clar. 


Camera începu să tremure frenetic atunci când soldaţii 
dădură buzna în birou. Sonorul răpăi de gloanţe. Kohler îşi 
duse mâinile la piept şi căzu pe spate, sângerând, în 
scaunul său. 

— Nu! răcni Rocher, încercând să-şi oprească subalternii 
să-l împuşte pe elveţian. 

Încă zvârcolindu-se pe podea, şambelanul se rostogoli şi 
arăta cu degetul spre Rocher: 

— Illuminatus! 

— Blestematule! urlă Rocher, repezindu-se la el. Ticălos 
bleste... 

Chartrand îl dobori cu trei gloanţe şi căpitanul căzu mort 
pe pardoseala. 

Apoi soldaţii dădură fuga la preotul rănit, strângându-se 
în jurul lui. Concomitent, în cadru apăru figura uluită a lui 
Robert Langdon, care îngenunche lângă scaunul mobil, 
privind matriţa. Apoi imaginea începu să tremure sălbatic. 
Kohler îşi recăpătase cunoştinţa şi desprindea camera 
miniaturală din locaşul ei de sub braţul scaunului. Apoi 
încercă să i-o înmâneze lui Langdon: 

— D-dă, şopti el sugrumat. D-dă asta... presei. 

Apoi imaginea dispăru. 


130 


Il camerlengo simțea cum adrenalina şi senzația 
miraculosului încep să se destrame. În vreme ce se 
îndrepta, ajutat de un soldat, spre Capela Sixtină, auzea 
cântecele şi incantaţiile din Piazza San Pietro, înțelegând că 
reuşise să mute munţii din loc. 

Grazie Dio! 

Se rugase să aibă putere şi Domnul i-o dăruise. În clipele 
în care se îndoise, Dumnezeu îi vorbise. „Tie îţi revine o 
misiune sfântă, îi spusese Domnul. lţi voi da puterea 
necesară.” Chiar şi cu acest dar divin, tot mai simţise frica 
şi se întrebase dacă drumul ales era cel drept. 

„Dacă nu tu, îi spuse Dumnezeu, atunci CINE? 

Dacă nu acum, atunci CÂND? 

Dacă nu astfel, atunci CUM?” 

lisus, îi reamintise Domnul, îi mântuise pe toţi... 
salvându-i de propria apatie. Cu numai două fapte, lisus le 
deschisese ochii. Oroare şi speranţă. Răstignire şi înviere. 
Aşa izbutise El să schimbe lumea. 

Dar asta fusese cu două mii de ani în urmă. Timpul 
erodase miracolele de atunci; omenirea le uitase. Acum îşi 
întorseseră ochii spre idoli falşi - spre tehno-zeităţi şi spre 
miracolele minții umane. „Unde sunt însă miracolele 
sufletului?!” 

Şambelanul se rugase adesea ca Dumnezeu să-i arate 
cum să reînvie credinţa oamenilor. Dar Domnul nu-i 
răspunsese. Abia în cel mai crunt şi mai întunecat moment 
al existenţei sale se făcuse Domnul auzit. „Oh, oroarea 
acelei nopţi!” 

Işi amintea şi azi cum zăcea întins pe podea, în pijamaua 
sfâşiată, înfigându-şi unghiile în carne, încercând să-şi 
smulgă din suflet durerea pe care i-o adusese crudul 
adevăr aflat. „Nu se poate!” uriaşe de unul singur. Şi totuşi, 
a fost posibil. Cumplita dezamăgire îl ardea precum focurile 


iadului. Episcopul care îl luase sub aripa lui, omul care-i 
fusese ca un tată, preotul care se ridicase, alături de el, 
până în scaunul pontifical... era un escroc. Un păcătos 
ordinar. Care minţise o lume întreagă cu privire la o faptă 
atât de murdară, încât şambelanul se îndoia că Dumnezeu 
o va putea ierta vreodată. „Legământul! uriaşe el la Sfântul 
Părinte. Ţi-ai încălcat legământul făcut în faţa Domnului! 
Tu, dintre toţi oamenii!” 

Papa încercase să-i explice, dar į} camerlengo nu mai 
putea să-l asculte. Fugise, împleticindu-se orbeşte pe 
coridoare, vomitând şi sfâşiindu-şi carnea, înnebunit, până 
când se pomenise singur, sângerând, întins pe pământul 
gol din faţa mormântului Sfântului Petru. „Preasfântă 
Născătoare de Dumnezeu, ce să fac?” In acele clipe de grea 
suferinţă şi de trădare, în vreme ce zăcea deznădăjduit în 
necropolă şi se ruga să fie izbăvit de această viaţă, în acele 
clipe îi vorbise Dumnezeu. 

Vocea îi răsunase în minte aidoma tunetului: 

— Ai jurat să-L slujeşti pe Dumnezeul tău? 

— Da! urlase el. 

— Eşti gata să mori pentru Dumnezeul tău? 

— Da! la-mă acum! 

— Eşti gata să mori pentru Biserica ta? 

— Da! Te rog, izbăveşte-mă! 

— Dar... eşti gata să mori pentru omenire? 

În tăcerea care urmase, il camerlengo simţise cum se 
prăbuşeşte în abis. Rostogolindu-se mai repede, tot mai 
repede, fără control. Şi totuşi, ştia care era răspunsul. 
Totdeauna ştiuse. 

— Da! răcnise. Sunt gata să mor pentru oameni! La fel ca 
Fiul Tău, aş muri pentru ei! 

Trecuseră câteva ore şi el încă mai zăcea pe pământ, 
tremurând. În faţa ochilor îi apăru chipul mamei sale. 
„Dumnezeu are planuri mari pentru tine”, obişnuia ea să-i 
spună. Hăul nebuniei era adânc şi el continua să cadă. 
Atunci, Domnul îi vorbise din nou. De această dată, în 
tăcere. Dar el înţelesese. „Reînvie-le credinţa!” 


„Dacă nu eu... atunci cine? 
Dacă nu acum... atunci când?” 


Soldaţii descuiarâ uşile Capelei Sixtine. // camerlengo 
Ventresca simţea energia circulându-i în trup... exact ca în 
copilărie. Dumnezeu îl alesese. Cu mult timp în urmă. 

„Facă-se voia Lui!” 

Şambelanul simţea că renaşte. Garda Elvețiană îi 
bandajase pieptul, îl îmbăiase şi-l îmbrăcase cu o sutană 
nouă, albă. li făcuseră şi o injecție cu morfină, contra 
durerilor. Totuşi, el ar fi vrut să nu-i fi dat niciun analgezic. 
lisus îndurase şi suferise trei zile înainte de a Se înălța! 
Simţea deja cum drogul îi amorţeşte trupul şi îi înceţoşează 
spiritul. 

Intră în capelă, deloc surprins să vadă cum cardinalii îl 
privesc,  minunându-se. „Se  minunează în faţa lui 
Dumnezeu, îşi aminti el. Nu mă venerează pe mine, ci 
modul în care Domnul lucrează PRIN mine.” Înaintând 
printre şirurile de bănci, văzu uluirea din ochii fiecăruia. ŞI 
totuşi, cu fiecare chip pe lângă care trecea, simţea şi 
altceva în privirile lor. Ce anume? Încercase mai înainte să- 
şi închipuie cum avea să fie primit. Cu bucurie? Cu 
venerație? Îi privi adânc în ochi, dar nu zări niciuna dintre 
aceste emoţii. Abia atunci îşi ridică ochii spre altar şi îl văzu 
pe Robert Langdon. 


131 


Il camerlengo Carlo Ventresca stătea în mijlocul Capelei 
Sixtine. Cardinalii erau adunaţi în partea din faţă a sălii, cu 
chipurile întoarse spre el, privindu-l fix. Robert Langdon 
stătea lângă altar, alături de un televizor care mergea, pe 
al cărui ecran se derula o scenă pe care şambelanul o 
recunoştea, dar nu putea pricepe cum de ajunsese acolo. 
Vittoria Vetra şedea lângă el, cu faţa trasă şi întunecată. 

Şambelanul închise ochii, sperând că morfina îi dădea 
halucinaţii şi că, atunci când îi va redeschide, scena va fi 
alta. Dar spera în van. Aflaseră totul! 

Straniu, dar nu simţea nicio spaimă. „Arată-mi calea, 
Tată! Dă-mi cuvintele prin care să-i fac să înţeleagă voia 
Ta.” 

Dar Domnul nu-i răspunse. 

„Tată ceresc, am ajuns prea departe pentru a da greş 
acum!” 

Tăcere. 

„Ei nu înţeleg ce am făcut noi doi.” 

Il camerlengo nu ştia cui aparţine vocea care-i răsună în 
cap, dar mesajul era clar: 

— Şi adevărul te va face liber... 


Aşa că şambelanul înaintă spre altarul Capelei Sixtine cu 
fruntea sus. În vreme ce se apropia de cardinali, nici măcar 
lumina difuză a sfeşnicelor nu le înmuia tăişul din priviri. 
„Explică-ţi faptele! cereau chipurile lor. Ajută-ne să 
înţelegem această nebunie. Spune-ne că temerile noastre 
sunt greşite!” 

„Adevărul, îşi repetă preotul. Numai adevărul. Prea multe 
secrete fuseseră închise între aceste ziduri... unul dintre ele 
atât de întunecat, încât aproape că-l smintise. Dar din 
sminteală îi venise apoi lumina.” 

— Dacă v-aţi putea vinde sufletul pentru a salva milioane 


de alte suflete, începu el cu glas tare, aţi face-o? 

Toţi cei din capelă se mulţumeau să se holbeze la el. 
Nimeni nu se mişcă şi nimeni nu vorbi. De afară, din piaţă, 
se auzeau frânturi de cântece pline de bucurie. 

II camerlengo mai făcu un pas spre ei. 

— Care este cel mai mare păcat? Să-ţi ucizi duşmanul? 
Sau să stai degeaba, văzând cum dragostea inimii tale este 
sfâşiată? 

„Oamenii cântă în Piazza San Pietro!” Se opri pentru o 
clipă şi privi plafonul capelei. Dumnezeul lui Michelangelo 
privea în jos de pe bolta întunecată... şi părea mulţumit. 

— Eu n-am mai putut sta cu mâinile în sân. 

Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de cardinali, nu vedea 
nicio licărire de înţelegere în ochii lor. Oare nu-şi dădeau 
seama de glorioasa simplitate a faptelor sale? Nu-i 
înțelegeau necesitatea? 

Totul fusese atât de pur! 

Illuminati. Ştiinţa şi Satana la un loc. 

Oroarea şi speranța. Ajută-i să creadă din nou. 

În seara asta, forţa Illuminati se dezlănţuise iarăşi... cu 
consecinţe strălucite. Apatia dispăruse. Frica străbătuse 
lumea întreagă aidoma unui fulger din înalturi şi unise toate 
sufletele.  Şi-atunci, gloria lui Dumnezeu învinsese 
întunericul. 

„Eu n-am mai putut sta cu mâinile în sân!” 

De la Dumnezeu Îi venise inspirația... ca un far călăuzitor 
în noaptea coşmarului său. „Oh, lumea aceasta fără 
credință! Cineva trebuie s-o izbăvească. Tu. Dacă nu tu, 
atunci cine? Ai fost salvat pentru un motiv anume. Arată-le 
vechii demoni! Aminteşte-le de frică! Apatia înseamnă 
moarte. Fără întuneric, nu există lumină. Fără rău, binele 
nu există. Pune-i să aleagă. Lumină sau întuneric? 

Unde le e vechea spaimă? Unde le sunt eroii? Dacă nu 
acum, atunci când?” 

II camerlengo înaintă direct spre grupul de cardinali. Se 
simţea aidoma lui Moise când marea de robe purpurii se 
despărţi în faţa lui, lăsându-i să treacă. La altar. Robert 


Langdon închise televizorul, luă mâna Vittoriei într-a sa şi 
cobori în sală. Faptul că americanul supravieţuise - preotul 
ştia acest lucru - fusese numai voia Domnului. Dumnezeu îl 
salvase pe Robert Langdon. Oare de ce? 

Vocea care rupse tăcerea aparţinea singurei femei din 
Capela Sixtină: 

— Tu l-ai ucis pe tatăl meu? întrebă ea, făcând un pas 
înainte. 

Şambelanul se întoarse spre ea; pe chipul ei văzu o 
privire pe care n-o putea desluşi - durere, da, era firesc, 
dar... mânie? Cu certitudine, ea îl înţelegea. Geniul tatălui 
ei fusese otrăvitor, letal; trebuia să fie oprit. Pentru binele 
Omenirii. 

— Tata lucra spre slava lui Dumnezeu! adăugă ea. 

— Dumnezeu nu poate fi slăvit într-un laborator. În inimă, 
acolo trebuie simţit. 

— Inima tatălui meu era pură! Şi cercetările lui au 
dovedit... 

— Cercetările lui au dovedit încă o dată că mintea omului 
progresează mai repede decât o face sufletul lui! 

Vocea îi răsunase mai tăioasă decât ar fi vrut. Continuă, 
pe un ton mai potolit: 

— Dacă un om atât de avansat spiritual precum tatăl tău 
a putut crea o armă precum aceea pe care am văzut-o în 
seara aceasta, imaginaţi-vă ce ar putea face un om de rând 
cu o asemenea tehnologie. 

— Un om ca dumneata?! 

Il camerlengo trase adânc aer în piept. Oare femeia asta 
chiar nu pricepea? Simţul moral al omului avansa într-un 
ritm mai lent decât ştiinţa; omenirea nu era suficient de 
înălţată spiritual pentru puterea pe care o deţinea. 
„Niciodată nu am creat o armă pe care să n-o folosim!” Și 
totuşi, preotul ştia că antimateria nu însemna mai nimic - 
era doar o altă armă dintr-un arsenal şi aşa extrem de 
dezvoltat al omului. Fiinţa umană avea deja capacitatea de 
distrugere; învățase să ucidă cu mult timp înainte. „Sângele 
mamei lui curgea din cer, ca o ploaie.” Geniul lui Leonardo 


Vetra fusese periculos dintr-un alt motiv. 

— De secole, spuse şambelanul, Biserica a stat deoparte, 
în vreme ce ştiinţa ataca religia, distrugând-o puţin câte 
puţin. Minimalizând miracolele. Pregătind mintea să preia 
controlul asupra sufletului.  Condamnând religia şi 
declarând-o un drog al maselor. Ştiinţa IIl numeşte pe 
Dumnezeu halucinație - o cârjă iluzorie pentru cei care sunt 
prea slabi pentru a accepta faptul că viaţa e lipsită de sens. 
Eu n-am putut să stau deoparte, în vreme ce ştiinţa afirma 
că a îmblânzit însăşi puterea lui Dumnezeu! O dovadă, 
spuneţi voi? Da, dovadă a ignoranței crase a ştiinţei! Ce e 
rău în a recunoaşte că există ceva care scapă înţelegerii 
noastre? Ziua în care ştiinţa îl explică pe Dumnezeu într-un 
laborator e ziua în care omul nu mai are nevoie de credinţă! 

— Ziua în care omul nu mai are nevoie de Biserică, vrei 
mai degrabă să spui, replică Vittoria, apropiindu-se de el. 
Indoiala e ultima voastră posibilitate de control. Indoiala 
este cea care aduce sufletele la voi. Nevoia noastră de a şti 
că viaţa are sens. Insecuritatea şi nevoia omului ca un 
suflet iluminat să-l asigure că totul face parte dintr-un plan 
măreț. Dar Biserica nu este unicul suflet iluminat de pe 
planetă! Fiecare îl caută pe Dumnzeu în felul său. De ce vă 
e teamă? Că Dumnezeu se va arăta cumva în altă parte 
decât între zidurile astea? Că oamenii îl vor găsi în propria 
existenţă şi vor renunţa la voi şi la ritualurile voastre 
învechite? Religiile evoluează! Mintea află răspunsuri, inima 
învaţă noi adevăruri. Tata era de partea voastră. Urma o 
cale paralelă cu voi! N-ai putut să înţelegi asta? Dumnezeu 
nu e o fiinţă autoritară şi omnipotentă care ne priveşte de 
sus, amenințând să ne azvârle în căldarea cu smoală dacă 
nu i ne supunem! Dumnezeu e energia care curge prin 
sinapsele sistemului nostru nervos şi prin cămăruţele inimii 
noastre! Dumnezeu este în toate! 

— Mai puțin în ştiinţă, o întrerupse şambelanul, cu o milă 
nesfârşită în ochi. Prin definiţie, ştiinţa e lipsită de suflet. 
Ruptă de inimă.  Miracolele intelectuale, precum 
antimateria, vin pe lume fără instrucţiuni etice de folosire. 


Lucrul acesta e periculos în sine! Dar ca ştiinţa să-şi fluture 
ţelurile lipsite de Dumnezeu ca pe o cale a iluminării... 
făgăduind să ofere răspuns la întrebări a căror frumuseţe 
constă tocmai în faptul că n-au răspuns... Nu! 

În sală se aşternu o clipă de tăcere. Şambelanul se 
simţea dintr-o dată obosit, încercând să susţină privirea 
fermă a Vittoriei. Nu aşa trebuia să decurgă lucrurile. Oare 
aceasta să fie încercarea supremă la care-l supune 
Dumnezeu? 

Mortati vorbi primul. 

— / preferiti, şopti el cutremurat, Baggia şi ceilalţi. 
Spune-mi, te rog, că nu tu... 

Il camerlengo se răsuci spre el, surprins de durerea pe 
care o avea în voce. Nu era posibil ca Mortati să nu 
înţeleagă! Presa urla în fiecare zi despre miracolele ştiinţei. 
Cât timp suportase religia? Secole de-a rândul? Biserica 
avea nevoie de un miracol! Ceva care să trezească această 
lume adormită. S-o aducă înapoi pe calea cea dreaptă. Să 
reînvie credinţa. / preferiti nu erau nişte lideri, oricum; erau 
nişte transformatori - liberali gata să îmbrăţişeze lumea cea 
nouă şi să renunţe la vechile tradiţii. Aceasta fusese unica 
modalitate. Un nou lider. Tânăr. Puternic. Vibrant. 
Miraculos. / preferiti slujiseră Biserica mult mai eficient prin 
moartea lor, decât ar fi putut-o face vreodată, rămânând în 
viaţă. Oroare şi speranţă. „Sacrifică patru suflete pentru a 
salva milioane.” Lumea şi-i va aminti pentru totdeauna ca 
pe nişte martiri. Biserica le va glorifica numele. „Câte mii 
au murit pentru slava lui Dumnezeu? Ei au fost doar patru.” 

— |I preferiti, repetă Mortati. 

— Le-am împărtăşit durerea, se apără i/ camerlengo, 
arătând spre pieptul lui bandajat. Şi aş fi gata să mor şi eu 
pentru Domnul, dar munca mea abia a început. Oamenii 
cântă în Piazza San Pietro! 

Şambelanul văzu oroarea de pe chipul lui Mortati şi iarăşi 
se simţi nedumerit. Morfina era de vină? Cardinalul îl privea 
ca şi cum el însuşi, cu mâinile lui, i-ar fi ucis pe cei patru. 
„Aş face chiar şi asta pentru slava lui Dumnezeu”, îşi spuse, 


dar nu fusese nevoit s-o facă el. Faptele fuseseră duse la 
îndeplinire de Hassassin - un suflet păgân, ademenit să 
creadă că lucra pentru Iluminati. „Eu sunt Janus, îi spusese 
il camerlengo. Îţi voi dovedi puterea mea.” Şi i-o dovedise. 
Ura îl transformase pe Hassassin într-un pion al lui 
Dumnezeu. 

— Ascultaţi cântecele! le spuse şambelanul zâmbind, cu 
bucurie în suflet. Nimic nu uneşte mai puternic inimile 
decât prezenţa răului. Dă foc unei biserici şi întreaga 
comunitate se ridică, prinzându-se de mâini şi intonând 
imnuri cutezătoare, în vreme ce o reconstruieşte. Uitaţi-vă 
cum s-au adunat în seara aceasta! Frica i-a readus acasă. 
Omului modern trebuie să-i făureşti demoni moderni. 
Apatia nu mai există. Aratâ-le faţa răului - sataniştii ce 
pândesc printre noi, în guverne, bănci şi şcoli, amenințând 
să distrugă însăşi Casa Domnului cu ştiinţa lor eronată. 
Depravarea are rădăcini profunde. Omul trebuie să fie 
vigilent. Să caute binele şi bunătatea. Să devină el însuşi 
bun! 

În tăcere, şambelanul spera că acum, în sfârşit, au 
înţeles. //luminati nu reapăruseră; Illuminati se stinseseră 
de mult. Doar mitul lor mai trăia. El îi readusese în prim- 
plan ca pe un memento. Cei care le ştiau trecutul le-au 
retrăit întunecimea. Cei care nu, au aflat-o acum şi şi-au 
dat seama cât de orbi fuseseră. Vechii demoni reieşiseră la 
suprafaţă, dar se treziseră într-o lume indiferentă. 

— Dar... înfierările? 

Vocea lui Mortati tremura de indignare. 

Şambelanul nu-i răspunse. Mortati nu avea de unde să 
ştie, dar matriţele fuseseră confiscate de Vatican cu peste 
un secol în urmă, fiind încuiate, uitate şi acoperite de praf 
în relicvariul particular al papei, undeva, în apartamentele 
Borgia; aici erau depozitate acele obiecte pe care Biserica 
le considera prea periculoase pentru a fi văzute de alţi ochi 
decât cei ai Suveranului Pontif. 

„De ce au ascuns nişte lucruri care inspiră teamă? Frica îi 
aduce pe oameni către Dumnezeu!” 


Cheia relicvariului trecuse de la un papă la altul; // 
camerlengo Ventresca făcuse rost de ea şi se strecurase 
înăuntru. Legendele despre ceea ce se afla acolo erau 
ademenitoare - manuscrisele originale ale celor 
paisprezece cărţi nepublicate ale Bibliei, numite Apocrife, 
cea de-a treia profeție de la Fatima, primele două 
adeverindu-se deja, iar ultima fiind atât de înfricoşătoare, 
încât Biserica alesese să n-o dezvăluie niciodată. Pe lângă 
acestea, şambelanul mai găsise Colecţia ///uminati - toate 
secretele pe care Vaticanul le descoperise după alungarea 
confreriei din Roma... Calea lluminării... inimaginabila 
duplicitate a principalului sculptor şi arhitect al Vaticanului, 
Bernini... capetele luminate ale Europei bâtându-şi joc de 
religie în adunările lor secrete din Castelul Sant'Angelo, 
chiar sub nasul Bisericii. Colecţia includea şi o cutie 
pentagonală cu matrițe metalice, una dintre ele fiind 
legendarul Diamant ///uminati. Aceasta era o parte a istoriei 
Vaticanului pe care cei dinaintea lui crezuseră de cuviinţă s- 
o dea uitării. // camerlengo nu fusese însă de acord cu ei. 

— Dar antimateria ?... întrebă Vittoria. Ai riscat să distrugi 
Vaticanul! 

— Nu există riscuri când Dumnezeu este de partea ta. 
Aceasta era cauza Lui. 

— Eşti nesănătos! şuieră ea. 

— Milioane de suflete au fost salvate. 

— Au murit oameni! 

— Dar s-au mântuit suflete. 

— Spune-i asta tatălui meu şi lui Max Kohler! 

— Aroganţa CERN trebuia dată la iveală. Un strop de 
lichid care poate nimici totul pe o rază de un kilometru?! Şi 
tu mă crezi pe mine nesănătos?! 

Şambelanul simţea furia urcând în el. Oare credeau că 
fusese o sarcină uşoară pentru el? 

— Cei credincioşi sunt supuşi unor încercări grele pentru 
a-L sluji pe Dumnezeu! Domnul i-a cerut lui Avraam să-şi 
sacrifice propriul copil! Domnul l-a cerut lui lisus să îndure 
Răstignirea! lar noi ne atârnăm în faţa ochilor simbolul 


răstignirii - sângeros, agonizant - pentru a nu uita forţa pe 
care o are râul! Cicatricele de pe trupul lui lisus sunt un 
memento viu al forţelor întunericului! Rănile mele sunt un 
memento viu! Râul trăieşte, dar puterea Domnului îl va 
înăbuşi! 

Ecoul strigătelor sale răsună pentru câteva clipe în 
capelă, după care se lăsă o tăcere de mormânt. Timpul 
însuşi părea că se oprise. Judecata de Apoi a lui 
Michelangelo se înălța amenințătoare deasupra lui... 
demonii iadului înghiţindu-i pe păcătoşi. Mortati simţi cum i 
se umezesc ochii. Strânse pleoapele şi o lacrimă i se scurse 
pe obraz. 

— Carlo, ce-ai făcut? şopti gâtuit. Chiar Sfintia Sa?! 

Un suspin colectiv se ridică în capelă, de parcă până în 
acel moment toţi uitaseră. Papa. Otrăvit. 

— Un ticălos mincinos, replică şambelanul. 

Mortati îl privi, cutremurat: 

— Ce vrei să spui? A fost un om cinstit! Şi... te-a iubit. 

— L-am iubit şi eu pe el. 

„Oh, Doamne, cum l-am iubit! Dar înşelăciunea! 
Legămintele către Dumnezeu încălcate!” 

Il camerlengo ştia că acum ei nu înțelegeau, dar aveau 
să înţeleagă. Atunci când le va spune, vor pricepe. Sfinţia 
Sa fusese cel mai mârşav impostor pe care-l văzuse 
Biserica vreodată. Işi amintea şi acum de noaptea aceea 
îngrozitoare. Tocmai se întorsese de la CERN cu veşti 
despre  „Geneza” lui Leonardo Vetra şi despre 
cutremurătoare forţă a antimateriei. Şambelanul fusese 
sigur că papa va înţelege ameninţarea, dar Sfântul Părinte 
vedea cu ochi foarte buni descoperirea lui Vetra. Ba 
sugerase chiar ca Vaticanul să-i finanțeze cercetările, ca un 
gest de bunăvoință faţă de activitatea lui ştiinţifică ale cărei 
baze erau profund spirituale. 

„Nebunie! Biserica să investească în nişte cercetări care 
ameninţă să azvârle religia în desuetudine?! într-o 
activitate ce creează arme de distrugere în masă. Bomba 
aceea care îi ucisese mama...” 


— Dar... nu poţi face una ca asta! exclamase atunci // 
camerlengo. 

— Am o datorie faţă de ştiinţă, replicase papa. E ceva ce 
am ţinut ascuns întreaga mea viaţă. Ştiinţa mi-a dat în 
tinereţe un dar nepreţuit. Un dar pe care nu l-am uitat 
niciodată. 

— Nu înţeleg. Ce-i poate oferi ştiinţa unui om al lui 
Dumnezeu? 

— E complicat... Aş avea nevoie de timp pentru a-ţi 
explica, astfel încât să mă înţelegi. Dar, în primul rând, 
trebuie să ştii despre mine un lucru simplu. Pe care l-am 
ţinut secret toţi aceşti ani. Cred însă că a venit vremea să 
ţi-l dezvălui. 

Şi papa îi povestise uluitorul adevăr. 


132 


II camerlengo zăcea încovrigat pe pământul rece, lângă 
mormântul Sfântului Petru. În necropolă era frig, dar aerul 
rece îi închegase sângele pe rănile deschise pe care şi le 
făcuse cu unghiile în carne. Sfinţia Sa n-avea să-l găsească 
aici. Nimeni n-avea să-l găsească aici... 

— E complicat, răsuna vocea papei în mintea lui. Voi 
avea nevoie de timp pentru a-ţi explica astfel încât să 
înţelegi... 

Dar şambelanul ştia că nicio veşnicie nu l-ar putea ajuta 
să înţeleagă. 

„Mincinosule! Am crezut în tine! DUMNEZEU a crezut în 
tine!” 

Cu o singură frază, papa năruise lumea întreagă din jurul 
lui. Tot ceea ce crezuse şi ştiuse vreodată despre mentorul 
lui fusese distrus acum, în faţa propriilor ochi. Adevărul îi 
sfredelea inima cu atâta forţă, încât se împleticise afară din 
biroul papei, cu spatele, şi vomitase pe coridor. 

— Aşteaptă! strigase Sfântul Părinte, alergând după el. 
Te rog, lasă-mă să-ţi explic! 

Dar il camerlengo fugise. Cum se putea aştepta papa ca 
el să mai suporte? Oh, ticăloasă depravare! Dacă mai afla 
cineva? Ce mânjire a Bisericii! Legămintele Sfinte chiar nu 
însemnau nimic pentru papă? 

Demenţa se instalase rapid, urlându-i în urechi, până ce 
se trezise lângă mormântul Sfântului Petru. Atunci îi vorbise 
Dumnezeu cu o vehemenţă arzătoare. _ , 

DUMNEZEUL TĂU E UN DUMNEZEU RĂZBUNĂTOR! 

Şi împreună ticluiserâ planul. Împreună aveau să redea 
credința lumii acesteia păcătoase. Răul era pretutindeni. 
Dar lumea devenise imună la el! Impreună aveau să 
demaşte întunericul, pentru ca toţi să vadă... şi Dumnezeu 
va învinge! Oroare şi speranţă. După aceea, lumea va 
crede din nou! 


Prima încercare la care îl supusese Domnul fusese mai 
puţin oribilă decât îşi imaginase el. Se furişase în 
apartamentele pontificale, în dormitor... umpluse seringa... 
şi-i astupase infamului gura cu mâna, în vreme ce se 
zbătea în spasmele agoniei şi ale morţii. În lumina lunii, 
şambelanul văzuse în ochii sălbatici ai papei ceva... voia să- 
i mai spună ceva. 

Dar era prea târziu. 

Spusese deja destule. 


133 


— Papa a avut un copil. 

La altarul Capelei Sixtine, if camerlengo stătea drept, cu 
fruntea sus, atunci când le vorbi. Cinci cuvinte de cumplita 
demistificare. În faţa lui, toţi cardinalii icniră la unison. 
Privirile lor acuzatoare se evaporară, lăsând în loc priviri 
înmărmurite, de parcă fiecare suflet din sală se ruga ca 
şambelanul să fi greşit. 

„Papa a avut un copil.” 

Langdon simţi cum unda de şoc îl loveşte. Mâna Vittoriei, 
strânsă într-a lui, zvâcni, în vreme ce mintea profesorului, 
deja amorţită de avalanşa de întrebări fără răspuns, se 
zvârcolea căutându-şi echilibrul. 

Cuvintele şambelanului păreau că vor pluti în aer la 
infinit. In ochii sălbatici ai preotului, Langdon nu zărea 
decât convingere deplină. Poate că totuşi era prins într-un 
coşmar grotesc, din care se va trezi imediat, într-o lume 
normală. 

— Asta trebuie să fie o minciună! strigă un cardinal. 

— Nu cred aşa ceva! protestă altul. Sfinţia Sa a fost cel 
mai cucernic om din câţi au existat! 

Vocea lui Mortati răsună între ei, abia şoptită, plină de 
durere: 

— Prieteni, spusele şambelanului sunt adevărate. 

Toţi prelaţii din sală săriră, de parcă bătrânul cardinal 
spusese cine ştie ce obscenitate. 

— Papa a avut într-adevăr un copil, adăugă Mortati. 

Cardinalii se albiră, amuţiţi. 

II camerlengo îl privi, uluit: 

— Tu ştiai?! Dar... cum e posibil să fi ştiut? 

Mortati oftă adânc: 

— Când Sfinţia Sa a fost ales... eu am fost Avocatul 
diavolului. 

Un şuier de uimire străbătu adunarea. 


Langdon înţelese. Asta însemna că informaţia era, 
probabil, adevărată. Infamul „Avocat al diavolului” era 
suprema autoritate în privinţa informaţiilor scandaloase din 
interiorul Vaticanului. Secretele întunecate din trecutul 
papei erau un lucru periculos şi, înainte de alegeri, unul 
dintre cardinali era desemnat să facă investigaţii tainice, el 
acţiona ca un veritabil avocat al diavolului şi scotea la 
lumină eventualele motive pentru care diverşii cardinali 
eligibili nu puteau ajunge totuşi pe scaunul pontifical. 
Avocatul diavolului era numit din timp, de Suveranul Pontif 
anterior, şi niciodată, sub niciun motiv, nu avea voie să-şi 
dezvăluie identitatea. Niciodată. 

— Eu am fost Avocatul diavolului, repetă Mortati. Aşa am 
aflat. 

Priviri înmărmurite. Seara asta, se părea, era seara în 
care toate regulamentele zburau pe fereastră. 


KKK 


II camerlengo simţea că furia îl sufocă: 

— Şi... n-ai spus nimănui? 

— Am vorbit cu Sfinția Sa. Şi mi s-a spovedit. Mi-a 
explicat totul şi mi-a cerut doar să-mi las inima să decidă - 
dacă să-i dezvălui sau nu secretul. 

— Şi inima ţi-a spus să ascunzi o asemenea informaţie?! 

— Era principalul favorit pentru scaunul papal. Lumea îl 
iubea. Scandalul iscat ar fi zduncinat Biserica. 

— Dar a avut un copil! Şi-a încălcat legământul sacru de 
celibat! 

II camerlengo urla acum. În urechi auzea vocea mamei 
lui. „O promisiune către Dumnezeu este cea mai de preţ 
dintre toate promisiunile. Niciodată să nu-ţi încâlci cuvântul 
dat Domnului.” 

— Papa şi-a încălcat legământul! 

Mortati părea frânt de durere şi de frustrare: 

— Carlo, dragostea lui... a fost castă. Nu a încălcat niciun 
legământ. Nu ţi-a explicat? 


— Ce să-mi explice? 

Îşi amintea cum fugise din birou, în vreme ce papa îl 
striga şi-l implora: „Lasă-mă să-ţi explic!” 

Încet, cu tristeţe, Mortati începu să le povestească. Cu 
mult timp în urmă, pe când era preot, în anii tinereţii, papa 
se îndrăgostise de o călugăriţă. Amândoi depuseseră însă 
jurământul de celibat şi nici nu le trecea prin gând să 
încalce  făgăduiala făcută Domnului. Dar tot mai 
îndrăgostiţi, fără a ceda ispitelor cărnii, se simțeau măcinaţi 
de un dor neaşteptat - să trăiască supremul miracol al 
creaţiei divine: un copil. Copilul /or. Dorul, mai cu seamă în 
inima ei, devenise copleşitor. Dumnezeu însă era pe primul 
plan. Un an mai târziu, când frustrarea atinsese cote 
aproape insuportabile, tânăra călugăriţă venise la el foarte 
entuziastă. Tocmai citise un articol despre o nouă minune a 
ştiinţei - un proces prin care doi oameni, fără a întreţine 
vreodată relaţii sexuale, puteau avea împreună un copil. | 
se părea că era un semn trimis de Dumnezeu. Preotul 
văzuse fericirea din ochii ei şi acceptase. Când se împlinise 
un an, călugăriţa devenise mamă prin miracolul inseminării 
artificiale... 

— Asta... nu poate fi adevărat, bâigui şambelanul cuprins 
de panică, sperând că morfina era de vină; cu certitudine, 
avea halucinaţii. 

Ochii lui Mortati erau iarăşi înlăcrimaţi: 

— Carlo, acesta e motivul pentru care Sfinţia Sa a 
îndrăgit întotdeauna ştiinţa. Simţea că are o datorie faţă de 
ea. Ştiinţa i-a permis să încerce bucuria paternităţii fără a-şi 
încălca legămintele sfinte. Sfântul Părinte mi-a spus că nu 
are niciun regret, cu o singură excepţie - şi anume, că 
poziţia sa înaltă în sânul Bisericii nu i-a permis să stea 
alături de femeia iubită şi să-şi crească fiul împreună. 

II camerlengo Ventresca simţea iarăşi suflul nebuniei. 
Unghiile voiau să-i sfâşie din nou carnea. „Cum aş fi putut 
să ştiu?!” 

— Papa n-a păcătuit, Carlo. A rămas pur. 

— Dar... bâlbâi şambelanul, căutând în mintea sa 


chinuită o frântură de rațiune. Gândeşte-te la riscul... 
faptelor sale. Dacă târfa aceea a lui ar fi ieşit la iveală. Or, 
ferească cerul, copilul lui? Imaginaţi-vă ce ruşine ar fi avut 
de îndurat Biserica! 

Vocea lui Mortati tremură: 

— Copilul a ieşit deja la iveală. 

Toţi încremeniră. 

— Carlo... Glasul lui Mortati se stinse: Copilul Sfinţiei 
Sale... eşti tu/ 

In acea clipă, şambelanul simţi cum focul credinţei din 
sufletul lui îngheaţă. Rămase înţepenit lângă altar, încadrat 
de Judecata de Apoi a lui Michelangelo. Ştia că întrevăzuse 
deja focurile iadului. Deschise gura pentru a spune ceva, 
dar buzele i se mişcară fără glas. 

— Nu înţelegi? De aceea a venit Sfinţia Sa la tine, în 
spitalul din Palermo. De aceea te-a luat aici şi te-a crescut 
aproape de el. Călugăriţa pe care a iubit-o a fost Maria... 
mama ta. Ea a părăsit mânăstirea pentru a te creşte pe 
tine, dar niciodată nu a renunţat la credinţa ei fierbinte. 
Când papa a auzit că a fost ucisă în explozia aceea şi că tu, 
fiul lui, ai supravieţuit ca printr-o minune... i-a jurat lui 
Dumnezeu că nu te va mai părăsi niciodată. Carlo, părinţii 
tăi au fost amândoi virgini. Şi-au respectat Legămintele 
Sfinte. Şi totuşi au găsit o modalitate de a te aduce pe 
lume. Tu ai fost copilul lor miraculos. 

II camerlengo îşi acoperi ochii, încercând să oprească 
şuvoiul de cuvinte. Rămase paralizat, în faţa altarului. Apoi, 
cu lumea întreagă prâbuşindu-i-se sub picioare, căzu ca un 
bolovan în genunchi şi izbucni într-un vaiet deznădăjduit. 


Secunde. Minute. Ore. 

Timpul părea că şi-a pierdut semnificaţia între zidurile 
Capelei  Sixtine. Vittoria se  dezmorţi treptat din 
încremenirea care-i cuprinsese pe toţi. Dădu drumul mâinii 
lui Langdon şi porni prin mulţimea de cardinali. Uşa capelei 
părea la kilometri distanţă şi parcă se mişca pe sub apă... 
cu încetinitorul. 


Trecerea ei îi smulse şi pe ceilalţi din transă. Unii 
începură să se roage. Alţii plângeau. Câţiva se răsuciră 
privind-o, chipurile lor împietrite cuprinse brusc de un nor 
rău-prevestitor. Aproape că ajunsese la uşă, când o mână o 
prinse de braţ. Atingerea era moale, dar fermă. Se întoarse. 
În faţa ei se afla un cardinal bătrân, cu o figură înţeleaptă. 
În ochi îi plutea spaima. 

— Nu, şopti el. Nu se poate. 

Vittoria se holbă la el, nevenindu-i să creadă. 

Un alt cardinal se apropie: 

— Trebuie să ne gândim bine înainte de a acţiona. 

Vittoria era deja încercuită. Îi privi pe toţi, înmărmurită: 

— Dar tot ce s-a întâmplat aici, în seara asta... desigur că 
lumea trebuie să ştie adevărul. 

— Inima mea spune acelaşi lucru, o întrerupse cardinalul 
cu figură înţeleaptă, fără a-i da drumul braţului. Şi totuşi 
aceasta este o cale din care nu mai există întoarcere. 
Trebuie să ţinem seama de speranţele spulberate. De 
cinismul situaţiei. Cum ar mai putea lumea crede vreodată? 

Dintr-o dată, tot mai mulţi cardinali îi blocau drumul. În 
faţă i se ridica un zid de sutane negre. 

— Ascultă oamenii din piaţă, spuse unul. Le vom distruge 
inimile. Trebuie să dăm dovadă de prudenţă. 

— Avem nevoie de timp pentru a ne gândi şi a ne ruga, 
insistă altul. Trebuie să fim prevăzători. Repercusiunile 
acestei... 

— Mi-a ucis tatăl! exclamă Vittoria. Şi-a ucis propriul tată! 

— Sunt sigur că va plăti pentru păcatele sale, replică trist 
cel care o ţinea de braţ. 

Şi Vittoria era sigură şi avea de gând să se asigure că aşa 
se va întâmpla. Încercă din nou să se apropie de uşă, dar 
cardinalii se strânseră mai aproape în jurul ei, cu chipurile 
înspăimântate. 

— Ce-o să faceţi? întrebă ea. O să mă ucideţi? 

Bătrânii se albiră la faţă şi Vittoria îşi regretă imediat 
cuvintele, îşi dădea seama că oamenii aceştia erau buni la 
suflet şi că le ajunsese câtă violenţă văzuseră în noaptea 


asta. Nu avuseseră de gând s-o amenințe. Erau doar prinşi 
într-o cursă din care nu ştiau cum să scape. Speriaţi. 
Incercând să înţeleagă. 

— Eu vreau... spuse cardinalul cu chip înţelept, să facem 
ceea ce e drept. 

— Atunci o veţi lăsa să iasă, răsună o voce profundă în 
spatele ei. 

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton calm, dar hotărât. 
Robert Langdon se apropie de ea şi-i luă mâna într-a lui: 

— Eu şi doamna Vetra vom ieşi de aici. Acum. 

Ezitând, tremurând, cardinalii schiţară câte un pas în 
lateral. 

— Aşteptaţi! 

Rugămintea îi aparţinea lui Mortati. Cardinalul se apropie 
pe culoarul din mijloc al capelei, lăsându-i pe ;/ camerlengo 
singur, distrus, lângă altar. Mortati părea dintr-o dată mult 
mai bătrân, istovit şi tras la faţă. Umerii îi erau plecaţi, 
fiindcă era copleşit de ruşine. Ajunse lângă ei şi îşi puse 
câte o mână pe umărul Vittoriei şi pe cel al lui Langdon. În 
ochi îi luceau iarăşi lacrimi. 

— Desigur că sunteţi liberi să plecaţi, spuse el. Vă rog 
doar... 

Durerea din glasul lui era aproape palpabilă. Se opri un 
moment, privind în jos, apoi îşi ridică din nou ochii spre ei şi 
adăugă: 

— Lăsaţi-mă pe mine s-o fac. Am să ies chiar acum în 
piaţă şi am să găsesc o cale. Am să le spun. Nu ştiu cum... 
dar am să găsesc o cale. Mărturisirea Bisericii trebuie să 
vină din interiorul ei. Noi înşine avem datoria de a ne 
dezvălui păcatele. 

Mortati îşi întoarse privirea tristă spre altar: 

— Carlo, tu ai adus Biserica la această răspântie 
dezastruoasă... 

Se opri brusc şi privi dezorientat în jur. Lângă altar nu 
mai era nimeni. 

Undeva, în marginea sălii, se auzi un foşnet uşor şi apoi 
zgomotul sec al uşii închise. 


II camerlengo dispăruse. 


134 


Roba albă a şambelanului Ventresca flutură pe coridor, 
depărtându-se rapid de Capela Sixtină. Soldaţii Gărzii 
Elveţiene îl priviră perplecşi văzând că iese neînsoţit, 
spunându-le că are nevoie de o clipă de singurătate. Dar se 
supuseră şi-l lăsară să treacă. 

Curând ieşi din raza lor vizuală. Se simţea pradă unui 
torent emoţional cum nu crezuse posibil să existe. |l 
otrăvise pe cel pe care-l numise „Sfânt Părinte”, pe cel 
care-i spunea mereu „fiul meu”. El crezuse întotdeauna că 
aceste cuvinte, „părinte” şi „fiu” erau doar expresia 
tradiţiei religioase; acum aflase însă diabolicul adevăr - 
sensul lor fusese tot timpul /itera/. 

La fel ca în noaptea aceea blestemată de acum două 
săptămâni, rătăcea şi acum prin întuneric, cu gândurile 
aiurea. 


Ploua în dimineaţa în care câţiva membri ai personalului 
bătuseră la uşa lui, trezindu-l dintr-un somn agitat. Papa, 
spuseseră ei, nu răspundea nici la uşă, nici la telefon. 
Preoţii erau speriaţi. // camerlengo era singurul care putea 
intra în apartamentele papei neanunţat. 

Şambelanul intră singur şi-l găsi pe suveran exact aşa 
cum îl lăsase cu o noapte în urmă, chircit şi mort în patul 
său. Faţa Sfinţiei Sale semăna cu cea a Satanei. Limba îi 
atârna din gură, neagră ca moartea. Diavolul însuşi dormise 
în patul papei. _ 

Il camerlengo nu avea remuşcări. Dumnezeu lşi arătase 
voia. _ 

Şi nimeni n-avea să-şi dea seama de complot... Incă. 
Recunoaşterea urma să vină mai târziu. 

Anunţase apoi teribila veste - că Sfinţia Sa murise în 
urma unui atac cardiac. Şi după aceea începuse pregătirea 
conclavului. 


Vocea maicii Maria îi şoptea în ureche: „Niciodată să nu-ți 
încâlci cuvântul dat lui Dumnezeu”. 

— Te aud, Maică! răspunse. Lumea asta nu mai are 
credinţă. Oamenii trebuie aduşi înapoi, pe calea cea 
dreaptă. Oroare şi speranţă. E singura modalitate. 

— Da, spuse ea. Dacă nu tu... atunci cine? Cine va 
conduce Biserica de la întuneric spre lumină? 

În mod cert, nu unul dintre i preferiti. Ei sunt bătrâni... 
aproape de moarte... liberali gata să-l urmeze pe papă, 
renunțând la vechile tradiţii. Bătrâni patetici uitaţi de timp, 
care se pretind moderni. Nu puteau reuşi, fireşte! Forţa 
Bisericii stătea în tradiţie, nu în efemer. Lumea întreagă era 
efemeră. Biserica nu mai avea nevoie de schimbări; trebuia 
doar să le reamintească tuturor ce contează cu adevărat. 
Vieţi păcătoase! Dumnezeu va învinge! 

Biserica avea nevoie de un lider. Bătrânii nu pot însufleţi 
masele! lisus le-a însufleţit! Tânăr, vibrant, puternic... 
MIRACULOS. 

— Savuraţi-vâ ceaiul în linişte, le spusese i/ camerlengo 
celor patru preferiti în ziua conclavului şi apoi plecase, 
lăsându-i singuri în biblioteca particulara a papei. Ghidul 
dumneavoastră va veni imediat. 

Cardinalii îi mulţumiseră, entuziasmați de prilejul oferit 
de a vizita celebrul Passetto. Cât de neobişnuit! Înainte de a 
pleca, şambelanul descuiase uşa care dădea spre Passetto 
şi, exact la ora convenită, un preot cu aspect destul de 
ciudat care purta în mână o torţă îi poftise în pasajul secret. 

Nu mai ieşiseră niciodată de acolo. Ei vor fi oroarea. Eu 
voi fi speranţa. 

„Nu... eu sunt oroarea.” 


II camerlengo se împletici prin bezna din Bazilica San 
Pietro. Cumva, dincolo de sminteală şi de vinovăţie, printre 
imaginile tatălui său, prin vălul durerii şi al revelaţiilor, chiar 
prin ceața morfinei... o limpezime de cristal se aşternuse 
asupra lui. Un simţ implacabil al destinului. „Îmi cunosc 
rostul”, îşi spuse, surprins de luciditatea brusc dobândită. 


De la început, nimic în seara asta nu mersese exact aşa 
cum plănuise. Obstacole neprevăzute i se ridicaseră în cale, 
dar el se adaptase, aducând planului ajustări îndrăzneţe. 
Totuşi, nici măcar o clipă nu îşi închipuise că se va sfârşi 
aşa; acum însă vedea toată măreţia situaţiei. 

Nici nu s-ar fi putut încheia altfel. 

Oh, ce groază îl cuprinsese în Capela Sixtină, întrebându- 
se dacă Dumnezeu îl părăsise! „Oh, ce lucruri pusese El la 
cale!” Căzuse în genunchi, măcinat de îndoieli, străduindu- 
se să audă vocea Domnului, dar în jur nu era decât tăcere. 
Implorase un semn. O îndrumare. Care era voia lui 
Dumnezeu? Biserica distrusă de un scandal abominabil? 
Nu! Dumnezeu fusese cel care îi ceruse să acţioneze! Nu-i 
aşa? 

Şi apoi îl văzuse. Pe altar. Semnul. Aşa comunica 
Dumnezeu - ceva obişnuit, văzut într-o lumină 
extraordinară. Crucifixul. Simplu, din lemn. lisus pe cruce. 
In acea clipă, totul îi devenise clar... Nu era singur. 
Niciodată nu avea să fie singur. 

Aceasta era voia Domnului... menirea lui. 

Domnul ceruse totdeauna sacrificii măreţe din partea 
celor pe care-i iubea mai mult. De ce înțelesese el atât de 
greu? li fusese prea frică? Fusese prea umil? Oricum, acum 
nu mai conta. Pricepea chiar şi de ce fusese Robert 
Langdon salvat. Pentru a scoate adevărul la iveală. Pentru a 
provoca acest sfârşit. 

lată singura cale de salvare a Bisericii! 

Il camerlengo avea senzaţia că pluteşte, în vreme ce 
cobora spre Nişa Pa/lium-urilor. Ceaţa cauzată de morfină 
părea că s-a îngroşat, dar ştia că Dumnezeu îl îndrumă. 

Departe, se auzea murmurul confuz al cardinalilor care 
ieşeau din capelă, dându-le ordine celor din Garda 
Elvețiană. 

Dar nu-l vor putea găsi. Nu la timp. 

Se simţea atras în jos... mai repede, şi mai repede... 
cobora scările spre strălucirea vie a celor nouăzeci şi nouă 
de candele. Dumnezeu îi cerea să se întoarcă în acest 


pământ sacru. Se apropie de grilajul ce bloca drumul spre 
necropolă. Acolo, în necropolă, avea să se încheie noaptea 
asta. În sfântă întunecime de dedesubt. Luă o candelă, gata 
să coboare. 

Dar în drum se opri. Ceva nu părea în regulă. Cum îi 
folosea asta lui Dumnezeu? Un sfârşit tăcut, în singurătate? 
lisus suferise în faţa întregii lumi. Nu, nu era posibil ca asta 
să fie voinţa Domnului! // camerlengo asculta şi spera să-l 
audă vocea, dar în urechi îi răsuna doar zvâcnetul difuz al 
medicamentului. 

— Carlo! 

Era vocea mamei lui: 

— Dumnezeu are planuri mari pentru tine. 

Năuc, şambelanul continuă să meargă. 

Apoi, pe neaşteptate, Dumnezeu veni. 

Preotul încremeni, cu ochii măriţi de uimire. Lumina celor 
nouăzeci şi nouă de candele îi proiecta umbra pe zidul de 
marmură.  Uriaşă, amenințătoare. O formă neclară, 
înconjurată de o lumină aurie. Pe fondul flăcărilor care 
licăreau în jurul lui, şambelanul era parcă un înger care se 
înălța la ceruri. Încremeni pentru un moment, cu braţele 
ridicate şi privindu-şi imaginea. Apoi se întoarse, privind 
înapoi, spre scări. 

Voia Domnului era clară. 


Trei minute se scurseseră haotice pe culoarul din afara 
Capelei Sixtine şi încă nimeni nu ştia unde se află // 
camerlengo; parcă fusese înghiţit de noapte. Mortati se 
pregătea să ceară Gărzii Elveţiene o desfăşurare de forţe 
pe întregul perimetru al Vaticanului pentru a-l găsi, când de 
afară, din Piazza San Pietro, se auzi o izbucnire de bucurie. 
Exclamaţiile mulţimii erau  tumultuoase. Cardinalii 
schimbară între ei priviri nedumerite. 

Mortati închise ochii: 

— Dumnezeu să ne ajute! 

Pentru a doua oară în acea seară, Colegiul Cardinalilor 
ieşi în piaţă. Langdon şi Vittoria se lăsară purtaţi de valul de 


sutane, în aerul rece al nopţii. Camerele şi reflectoarele 
presei erau aţintite toate asupra bazilicii. Acolo, în sacrul 
balcon al papei, situat chiar în mijlocul fațadei, cu braţele 
ridicate spre cer, stătea // camerlengo Carlo Ventresca. 
Chiar de departe, părea puritatea întruchipată. O siluetă. 
Învăluită în alb. Inundată de lumină. 

Energia mulţimii din piaţă crescu aidoma unui val de 
furtună şi, dintr-o dată, barierele Gărzii Elveţiene cedară. 
Masele se năpustiră spre bazilică - un torent de oameni 
cuprinşi de euforie. Oamenii plângeau, strigau, cântau, 
bliţurile licăreau. ladul. Oamenii se repezeau spre bazilică 
din toate părţile şi haosul deveni din ce în ce mai copleşitor, 
părând că nimic nu-l mai poate opri. 

Dar ceva îl opri. 

Sus, il camerlengo schiţă un gest mărunt. Îşi încrucişă 
mâinile la piept. Şi îşi plecă fruntea, într-o rugăciune mută. 
Unul câte unul, apoi cu zecile şi sutele, oamenii din piaţa îşi 
plecară ochii în pământ, o dată cu el. 

Niciun sunet nu se auzea în piaţă... de parcă o vraja îi 
cuprinsese pe toţi. 


Rotindu-se undeva, departe, în străfundurile minţii lui, 
rugăciunile şambelanului erau o vijelie de speranţe şi 
regrete: „... larta-mă, Părinte... Maică... plină de daruri... tu 
eşti Biserica... fie să înţelegi sacrificiul unicului tâu fiu. 

Oh, lisuse al meu... apărâ-ne de focurile iadului... du-ne 
sufletele în rai, mai ales pe ale celor ce au mai multă 
nevoie de îndurarea Ta...” 

Il camerlengo nu-şi deschise ochii ca sa vadă iureşul de 
jos, camerele de televiziune, lumea întreagă care îl privea. 
O simţea însă în sufletul său. Cu toată durerea care-l sfâşia, 
comuniunea inimilor era îmbătătoare - de parcă o legătură 
se întinsese şi cuprinsese întreaga planetă. În faţa 
televizoarelor, în casele lor, în maşini, locuitorii Pământului 
se rugau ca un singur suflet. Aidoma unor uriaşe sinapse 
care funcționau la unison, oamenii îşi îndreptau inimile 
către Dumnezeu, în sute de limbi, în sute de ţări. Cuvintele 


pe care le şopteau erau noi, şi totuşi cunoscute... străvechi 
adevăruri... impregnate în însăşi substanţa sufletului. 

Armonia părea eternă. 

Curând, liniştea se transformă din nou în murmure şi 
rugăciuni de bucurie şi mulţumire. 

Ştia că venise clipa. A 

„Prea Sfântă Treime, Tie lţi închin cel mai de preţ Sânge. 
Trup şi Suflet... pentru iertarea sacrilegiilor, a nelegiuirilor 
şi a indiferenţei...” 

Simţea deja cum durerea fizică îl cuprinde. | se 
răspândea în trup ca o molimă, făcându-l să-şi sfâşie 
carnea cu unghiile, aşa cum făcuse cu două săptămâni în 
urmă, când Domnul îi vorbise pentru prima dată: „Nu uita 
suferinţele îndurate de lisus”. Deja simţea în gât gustul 
suferinţei. Nici măcar morfina nu o mai putea domoli. 

„Misiunea mea pe pământ s-a sfârşit.” 

Oroarea îi aparţinea lui. Speranţa era a lor. 

În Nişa Pa/lium-urilor, şambelanul urmase voia lui 
Dumnezeu şi îşi unsese trupul. Părul. Faţa. Roba de in. 
Pielea. Era îmbibat acum în uleiul sfânt al celor nouăzeci şi 
nouă de candele. Miroseau dulce, la fel ca şi mama lui, dar 
îi ardeau pielea. lnălţarea /u; avea să fie una bine venită şi 
îngăduitoare. Miraculoasă şi rapidă. Fără să lase în urmă 
dihonie... ci o nouă forţă, o nouă putere a minunii. 

Işi duse mâna la buzunarul robei şi pipăi bricheta micuță, 
aurie, pe care o luase cu el de la incendiario, din Nişa 
Pallium-urilor. 

Şopti un verset din Judecători: „Şi când focul se înălţă 
spre cer, Ingerul Domnului urcă o dată cuel”. 

Puse degetul pe piatra brichetei. 

Oamenii cântau în Piazza San Pietro... 

Imaginea pe care o văzu lumea întreagă n-avea să fie 
uitată de nimeni niciodată. 

Sus, pe balon, ca un suflet care se elibera din temniţa lui 
trupească, o flacără intensă izbucni parcă din pieptul 
şambelanului. Focul se înălţă spre cer şi îi cuprinse într-o 
fracțiune de secundă tot trupul. Nu se auzi niciun țipăt, 


niciun strigăt. // camerlengo îşi ridică braţele deasupra 
capului şi privi spre ceruri. Limbile de foc dansau în jurul lui, 
transformându-l într-o coloană de lumină. Flăcările se 
zbătură parcă o eternitate, sub ochii mulţimii. Lumina 
strălucea tot mai orbitoare. Apoi, treptat, intensitatea 
scăzu. /I camerlengo nu mai exista. Dacă se prăbuşise 
peste balustradă sau se evaporase pur şi simplu, nu se 
putea şti. In urma lui nu râmase decât un nor de fum care 
se rotea, înălțându-se deasupra Vaticanului. 


135 


Zorii coborâră asupra Romei. 

O furtună vijelioasă alungase mulțimile din Piazza San 
Pietro. Presa rămăsese, adăpostindu-se sub umbrele şi în 
maşini şi comenta evenimentele nopţii. Pretutindeni în 
lume, bisericile se umplură de oameni. Era o vreme a 
rugăciunii, a comuniunii... indiferent de religie. Intrebările 
se adunau din ce în ce mai multe, iar răspunsurile păreau 
să aducă doar alte nedumeriri. Deocamdată, Vaticanul nu 
rupsese tăcerea şi evita să dea vreo declaraţie. 

Dedesubt, în Grotele Vaticanului, cardinalul Mortati căzu 
în genunchi în faţa unui sarcofag deschis. Întinse mâna şi 
închise gura înnegrită a cadavrului. Sfinţia Sa părea 
împăcat şi se odihnea în pace, pentru veşnicie. 

La picioarele bătrânului cardinal se afla o urnă aurie, 
plină cu cenuşă. Mortati o adunase el însuşi şi o adusese 
aici. 

— Un prilej de iertare, îi spuse fostului papă şi aşeză urna 
în sacrofag, alături de trupul mort. Nu există dragoste mai 
mare decât aceea a unui părinte pentru fiul său. 

Ascunse urna bine, sub faldurile robei; ştia că această 
grotă era rezervată exclusiv relicvelor pontificale, dar într- 
un fel simţea că aşa trebuie să procedeze. 

— Signore! se auzi un glas şi cineva intră în grotă. 

Era locotenentul Chartrand, însoţit de trei soldaţi: 

— Conclavul vă aşteaptă. 

Mortati încuviinţă: 

— Imediat. 

Aruncă o ultimă privire în sarcofag şi apoi se ridică: 

— E timpul ca Sfinţia Sa să se bucure de pacea pe care o 
merită. 

Soldaţii făcură un pas înainte şi, opintindu-se, aşezară 
capacul de marmură înapoi peste mormânt. Piatra se 
închise pe piatră cu un ultim bubuit. 


Mortati străbătu de unul singur Curtea Borgia, spre 
Capela Sixtină. O briză umedă îi flutură sutana. Din Palatul 
Apostolic ieşi un alt cardinal, care i se alătură: 

— Pot avea onoarea de a vă însoţi spre conclav, signore? 

— Onoarea îmi aparţine. 

— Signore, începu omul, cu un aer tulburat. Colegiul vă 
datorează scuze pentru noaptea trecută. Am fost orbiţi de... 

— Te rog! îl întrerupse bătrânul. Uneori mintea noastră 
vede ceea ce inima şi-ar dori să fie adevărat. 

După o lungă tăcere, cardinalul reluă: 

— Aţi aflat? Nu mai sunteţi Mare Elector. 

Mortati surâse: 

— Da. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile Sale 
binecuvântări. 

— Colegiul a insistat să fiţi declarat eligibil. 

— Se pare că iubirea şi îndurarea nu au murit în sânul 
Bisericii. 

— Sunteţi un om înţelept. Ne veţi conduce pe o cale 
bună. 

— Sunt un om bătrân. Vă voi conduce pentru scurt timp. 

Râseră amândoi. 

Când ajunseră la capătul Curţii Borgia, cardinalul ezită. 
Se întoarse spre Mortati şi-l fixă cu o nedumerire uşor 
stânjenită, de parcă temerile din noaptea trecută 
reveniseră în inima lui. 

— Ştiţi, şopti preotul, că nu am găsit nicio rămăşiţă pe 
balcon? 

Mortati zâmbi uşor: 

— Poate că le-a spălat ploaia. 

Omul îşi ridică privirile spre cerul înnorat: 

— Da, poate... 


136 


Norii erau încă grei când hornul Capelei Sixtine aruncă în 
aer primele valuri de fum albicios. Fuioarele sidefii se 
ridicară în aer şi se destrămară rapid. 

Jos, în Piazza San Pietro, Gunther Glick le privea tăcut. 
Ultimul capitol... 

Chinita Macri se apropie şi îşi puse camera pe umăr: 

— E vremea, îl înştiinţă. 

Glick dădu din cap, cu tristeţe. Se întoarse spre ea, îşi 
netezi părul şi trase adânc aer în piept. „Ultima mea 
transmisie”, îşi spuse. Un mic grup se adunase în jurul lor, 
pentru a-i privi. 

— În direct, în şaizeci de secunde, anunţă Macri. 

Glick privi peste umăr, spre acoperişul Capelei Sixtine: 

— Poţi să prinzi fumul? 

Chinita încuviinţă, răbdătoare: 

— Ştiu să iau nişte imagini, Gunther! 

Ce prostănac era! Sigur că ştia. Reuşita ei din noaptea 
trecută avea să-i aducă, probabil, un Premiu Pulitzer. 
Performanţele /u;, pe de altă parte... mai bine să nu se mai 
gândească. Era sigur că va fi concediat de la BBC; fără 
îndoială, vor trebui să facă faţă acuzațiilor de calomnie din 
partea unor organisme şi persoane foarte puternice... 
printre ei CERN şi George Bush. 

— Araţi bine, îi spuse Chinita, în timp ce-l privea din 
spatele camerei, cu un aer uşor preocupat. Mă întreb dacă 
nu ţi-aş putea oferi... 

Ezită un moment, apoi renunţă să mai continue: 

— Un sfat? 

Macri oftă: 

— Voiam să spun doar că nu e nevoie să încheiem cu 
ceva bombastic. 

— Ştiu, replică el. Vrei o ştire concisă. 

— Cea mai concisă din istorie. Am încredere în tine. 


Glick zâmbi. „O ştire concisă?! Probabil că a luat-o razna 
de tot!” O poveste precum cea din în noaptea trecută 
merita mult mai mult. O înfloritură. O bombă de final. O 
imprevizibilă dezvăluire a unui adevăr şocant. 

Din fericire, Glick avea asul în mânecă... 


— Intri în... cinci... patru... trei... 

Prin obiectivul camerei, Chinita zări o lucire ciudată în 
ochii lui Glick. „Am fost smintită că l-am lăsat să facă asta, 
îşi spuse. Ce-o fi fost în mintea mea?” 

— În direct din Cetatea Vaticanului, anunţă el în 
microfon, transmite Gunther Glick. 

Privi solemn drept în cameră, pe fundalul fumului alb ce 
se ridica deasupra Capelei Sixtine. 

— Doamnelor şi domnilor, ştirea este de acum oficială. 
Cardinalul Saverio Mortati, un avangardist de şaptezeci şi 
nouă de ani, a devenit noul papă. Deşi un outsider, Mortati 
a fost ales de Colegiul Cardinalilor în unanimitate - un fapt 
fără precedent în istoria Vaticanului. 

Chinita Macri începu să răsufle mai uşurată; Glick părea 
surprinzător de profesionist azi. Pentru prima dată în viaţa 
lui, tipul arăta şi vorbea exact ca un reporter adevărat. 

— Şi, aşa cum v-am anunţat mai devreme, adăugă el pe 
un ton perfect, Vaticanul nu a oferit încă nicio declaraţie cu 
privire la miraculoasele evenimente din noaptea trecută. 

„Bun!” Nervozitatea Chinitei se evapora treptat. „Până 
acum e cum nu se poate mai bine.” 

Figura lui Glick deveni tristă: 

— Şi, cu toate că s-au petrecut aici nişte întâmplări cu 
adevărat miraculoase, noaptea trecută poate fi considerată 
o noapte a tragediilor. Patru cardinali şi-au pierdut viaţa în 
conflictul de ieri, plus comandantul Olivetti şi căpitanul 
Rocher, din cadrul Gărzii Elveţiene - amândoi căzuţi la 
datorie. Printre celelalte victime se numără Leonardo Vetra, 
renumit fizician de la CERN şi pionier al creării antimateriei, 
şi Maximilian Kohler, directorul CERN, care a venit la 
Vatican, se pare, în încercarea de a ajuta la rezolvarea 


situaţiei, dar s-a stins din viaţă între timp. Nu au fost date 
încă publicităţii amănunte privind decesul domnului Kohler, 
dar informaţiile noastre susţin că moartea lui a fost cauzată 
de complicațiile survenite pe fondul unei boli vechi. 

Macii înclină din cap. Reportajul decurgea excelent. Exact 
aşa cum conveniseră înainte. 

— Şi în urma exploziei de pe cerul Vaticanului, de 
noaptea trecută, tehnologia antimateriei dezvoltată la 
CERN a devenit punctul central de interes al oamenilor de 
ştiinţă, iscând controverse şi entuziasm deopotrivă. Intr-o 
declaraţie difuzată în această dimineaţă, doamna Sylvie 
Baudeloque, secretara domnului Kohler, a afirmat că, deşi 
entuziasmat de potenţialul energetic al antimateriei, 
consiliul director al CERN suspendă deocamdată cercetările 
şi procedurile de brevetare, până când vor putea fi studiate 
în detaliu problemele de siguranţă implicate de noua 
tehnologie. 

„Excelent, îşi spuse Macii. Drept la ţintă.” 

— O absenţă notabilă de pe micile ecrane în această zi 
este figura lui Robert Langdon, profesorul de la Harvard 
care a venit ieri la Vatican pentru a contribui la soluţionarea 
crizei Illuminati. Deşi iniţial s-a crezut că a murit în explozia 
antimateriei, unele surse susţin că profesorul a fost văzut în 
Piazza San Pietro după explozie. Cum a ajuns acolo, nu se 
ştie încă, deşi purtătorul de cuvânt al Spitalului Tiberina 
susţine că domnul Langdon a căzut literalmente din cer în 
apele Tibrului, la scurt timp după miezul nopţii. La spital i-a 
fost acordat primul ajutor şi apoi a fost externat. 

Glick îşi arcui sugestiv sprâncenele, în faţa camerei: 

— lar dacă acest lucru este adevărat... atunci a fost, într- 
adevăr, o noapte a miracolelor. 

„Perfectă încheiere! Chinita Macri îi zâmbi larg în spatele 
obiectivului. Excelent! Acum ia-ţi la revedere!” 

Dar Glick nu terminase. Făcu o scurtă pauză şi apoi se 
apropie de cameră cu un pas. Pe chip îi apăru un surâs 
misterios: 

— Dar înainte de a încheia... 


„Nu!” 

— ... aş vrea să invit la microfon un oaspete. 

Mâinile Chinitei îngheţară pe cameră. „Un oaspete? Ce 
mama dracului face acolo?! Ce oaspete?! incheie odată!” 
Dar ştia că e deja prea târziu. Glick o făcuse iarăşi! 

— Cel pe care vi-i voi prezenta, spuse Glick, este un 
american... un specialist renumit. 

Chinita ezită. Îşi ţinu răsuflarea când Glick se întoarse 
către mica mulţime adunată în jurul lor şi-i făcu semn 
oaspetelui său să se apropie. Macri se rugă în gând: „Te 
rog, spune-mi că l-ai găsit pe Robert Langdon... nu pe 
vreun ţicnit, adept al conspiraţiilor ///uminati!” 

Dar când omul apăru în cadru, simţi că i se înmoaie 
picioarele. Nu era Robert Langdon! Era un tip chel, în blugi 
şi cămaşă de flanel. Ţinea în mână un baston şi purta 
ochelari cu lentile groase. Macri era de-a dreptul îngrozită: 
„Un ţicnit!” 

— Permiteţi-mi să vi-i prezint, anunţă Glick, pe celebrul 
specialist în problemele Vaticanului, doctorul Joseph Vanek, 
de la Universitatea De Paul, din Chicago. 

Macri ezită iarăşi; ăsta nu era un fan al conspiraţiilor - 
chiar auzise despre el! 

— Domnule Vanek, i se adresă Glick, am înţeles că ne 
veţi împărtăşi o informaţie extraordinară cu privire la 
conclavul de noaptea trecută. 

— Într-adevăr. După evenimentele surprinzătoare la care 
am fost martori cu toţii, este greu de crezut că ar mai putea 
exista vreo surpriză. Şi totuşi... 

Omul se întrerupse şi, cu un zâmbet, Glick preluă firul: 

— Şi totuşi, lucrurile au luat o întorsătură bizară. 

Vanek încuviinţă: 

— Da. Oricât de incredibil ar părea, cred că în această 
noapte, fără a-şi da seama, Colegiul Cardinalilor a ales do; 
papi. 

Macri aproape că scăpă camera din mână. 

Glick rânji, viclean: 

— Doi papi, spuneţi dumneavoastră? 


— Exact. În primul rând, ar trebui să ştiţi că mi-am 
închinat întreaga carieră studierii legilor referitoare la 
alegerile papale. Sistemul legislativ al conclavului este 
extrem de complex, multe din prevederile sale fiind astăzi 
ieşite din uz sau uitate. Nici chiar Marele Elector nu are 
cunoştinţă, probabil, de ceea ce vă voi spune acum. ŞI 
anume că, în conformitate cu vechile şi de mult uitatele 
prevederi menţionate în Romano Pontifici Eligendo, Numero 
63... votul nu este unica modalitate prin care poate fi ales 
un papă. Mai există una, cu un caracter, dacă vreţi, divin. 
Se numeşte „Alegere prin Adulare”. Şi acest lucru s-a 
petrecut aici noaptea trecută. 

Glick nu-şi dezlipi privirea de la buzele omului: 

— Vă rog, continuaţi. 

— Aşa cum poate vă amintiţi, continuă specialistul, când 
il camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperişul bazilicii, 
toţi cardinalii aflaţi în piaţă au început să-i scandeze 
numele, la unison. 

— Da, îmi amintesc. 

— Păstrând în minte această imagine, daţi-mi voie să 
citez din vechile prevederi electorale. 

Americanul scoase nişte hârtii din buzunar, îşi drese 
vocea şi începu să citească: 

— "Alegerea prin Adulare are loc atunci când... toţi 
cardinalii, ca inspirați de Sfântul Duh, liber şi în mod 
spontan, unanim şi cu glas tare, rostesc numele unei 
persoane”. 

Glick zâmbi: 

— Aşadar, dumneavoastră susţineţi că noaptea trecută, 
când cardinalii au scandat împreună numele lui Carlo 
Ventresca, /-au ales, de fapt, papă? 

— Exact! Mai mult decât atât, legea spune că Alegerea 
prin Adulare este mai presus de cerinţele de eligibilitate şi 
permite ca orice cleric - preot hirotonisit, episcop sau 
cardinal - să fie ales. Deci, după cum vedeţi, // camerlengo 
a putut fi ales papă prin această procedură. 

Doctorul Vanek privi drept în obiectiv şi continuă: 


— Acestea sunt faptele... Carlo Ventresca a fost ales 
papă noaptea trecută şi a păstrat această funcţie timp de 
aproape şaptesprezece minute. lar dacă nu s-ar fi înălţat 
miraculos la cer într-o coloană de foc, acum ar fi fost 
îngropat în Grotele Vaticanului, alături de toţi ceilalţi papi. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. 

Glick se întoarse spre Macii şi-i aruncă un zâmbet afurisit: 

— Ne-am iluminat... 


137 


Sus de tot, pe treptele Colosseumului, Vittoria izbucni în 
râs şi-l strigă: 

— Robert, grâbeşte-te! Ştiam eu că trebuia să mă fi 
măritat cu un bărbat mai tânăr! 

Surâsul ei te vrăjea de-a dreptul. 

Se străduia să ţină pasul cu ea, dar picioarele parcă îi 
erau de piatră: 

— Aşteaptâ-mă, o imploră. Te rog... 

În cap îi răsuna un bubuit. 

Robert Langdon se trezi brusc. 

Întuneric. 

Rămase mult timp în  moliciunea nefamiliară a 
aşternutului, incapabil să-şi dea seama unde se află. 
Pernele erau perfect netede, mari şi minunate. In aer plutea 
un parfum proaspăt. În celălalt capăt la camerei, două uşi 
de sticlă erau deschise şi dădeau spre un balcon elegant, 
unde o briză uşoară flutura perdelele în lumina palidă a 
lunii. Încercă să-şi aducă aminte cum ajunsese aici... şi 
unde se afla. 

Frânturi şi imagini de necrezut îi reveniră treptat în 
minte: 

„Un rug de flăcări mistice... un înger materializat din 
mulţime... mâna ei moale luând-o pe a lui şi ducându-l în 
noapte... Îndrumându-i trupul extenuat pe străduţe... până 
aici... În acest apartament... susţinându-l pe jumătate 
adormit sub duşul fierbinte... conducându-l până la acest 
pat... şi veghindu-l până ce căzuse într-un somn vecin cu 
moartea.” 

În lumina slabă a lunii, Langdon zări în încăpere un al 
doilea pat. Aşternutul era mototolit, dar patul era gol. Dintr- 
o cameră alăturată se auzea susurul slab, dar continuu, al 
unui duş. 

Privind spre patul Vittoriei, zări două cuvinte brodate pe 


faţa de pernă: „Hotel Bernini”. Nu se putu abţine să nu 
zâmbească; Vittoria alesese perfect. Luxul Lumii Vechi, în 
faţa Tritonului lui Bernini... nici că se putea o alegere mai 
bună în toată Roma. 

Întins în pat, auzi brusc un bubuit şi îşi dădu seama ce 
anume îl trezise. Cineva bătea în uşă. Mai tare. 

Derutat, se ridică. „Nimeni nu ştie unde suntem”, îşi 
spuse, uşor îngrijorat. Trase pe el un halat elegant, cu 
aceeaşi emblemă brodată şi se duse în holul de intrare al 
micului apartament. Rămase o clipă nemişcat în faţa uşii 
grele de stejar şi apoi o deschise. 

Un bărbat solid, îmbrăcat într-o uniformă galben cu 
purpuriu, stătea în prag. 

— Sunt locotenentul Chartrand, spuse el. Din Garda 
Elvețiană a Vaticanului. 

Langdon ştia prea bine cine e: 

— Dar cum... cum ne-aţi găsit? 

— V-am văzut când aţi părăsit piaţa, azi-noapte. V-am 
urmărit. Îmi pare bine că mai sunteţi încă aici. 

Profesorul simţi un fior brusc de nelinişte, întrebându-se 
dacă nu cumva cardinalii îl trimiseseră pe Chartrand să-i 
aducă - pe el şi pe Vittoria - înapoi la Vatican. La urma 
urmei, ei doi erau singurii oameni, în afara Colegiului 
Cardinalilor, care ştiau adevărul. Şi constituiau, aşadar, un 
risc. 

— Sfinţia Sa mi-a cerut să vă înmânez acest mesaj, spuse 
locotenentul şi-i întinse un plic sigilat, cu pecetea 
Vaticanului. 

Langdon îl deschise şi citi biletul scris de mână: 


„Domnule Langdon, Doamna Vetra, 

Deşi dorinţa mea profundă ar fi aceea de a vă solicita 
discreţie totală în privinţa evenimentelor petrecute în 
ultimele 24 de ore, nu-mi pot permite nicidecum să vă cer 
mai mult decât aţi oferit deja. De aceea, mă retrag umil şi 
sper doar că vă veţi lăsa inimile să decidă în această 
problemă. Lumea pare a fi astăzi un loc ceva mai bun... 


Poate că întrebările deţin o forţă mai mare decât 
răspunsurile. 

Uşa mea vă va fi mereu deschisă. 

Sfinţia Sa, Saverio Mortati.” 


Langdon citi biletul de două ori. Colegiul Cardinalilor 
alesese deci pe scaunul pontifical un suflet nobil şi generos. 

Inainte ca el să poată spune ceva, Chartrand scoase din 
buzunar un pacheţel: 

— O dovadă a gratitudinii Sfinţiei Sale. 

Langdon luă pachetul. Era greu, învelit într-o hârtie 
maronie. 

— Prin decret semnat de Sfinţia Sa, adăugă locotenentul, 
vi se oferă cu titlu de împrumut pe termen nedefinit acest 
artefact din Tezaurul Papal. Sfinţia Sa are însă rugămintea 
ca, prin testamentul dumneavoastră, să procedaţi astfel 
încât acest obiect să revină acasă. 

Profesorul desfăcu pachetul şi rămase o clipă fără grai. 
Era matriţa. Diamantul Illuminati. 

Chartrand surâse: 

— Fie ca pacea să coboare asupra dumneavoastră. 

Şi se întoarse pentru a pleca. 

— Vă... vă mulţumesc, bâigui Langdon, ţinând cu mâini 
care-i tremurau preţiosul obiect. 

Locotenentul ezită o clipă în hol: 

— Domnule Langdon, pot să vă rog ceva? 

— Desigur! 

— Eu şi colegii mei suntem curioşi. În acele ultime 
minute... ce s-a întâmplat acolo sus, în elicopter? 

Profesorul îşi simţi inima strânsă. Ştiuse că acest moment 
avea să vină, momentul adevărului. Discutase despre asta 
cu Vittoria noaptea trecută, pe când se furişaseră din Piazza 
San Pietro. Şi se hotărâseră, chiar înainte de a primi biletul 
papei. 

Tatăl Vittoriei sperase că descoperirea sa avea să 
determine o renaştere spirituală. Evenimentele petrecute 
cu o noapte înainte nu fuseseră nici pe departe ceea ce şi- 


ar fi dorit el, dar adevărul nu putea fi ocolit: în acest 
moment, pretutindeni în lume, oamenii îşi înălţau gândurile 
spre Dumnezeu aşa cum n-o mai făcuseră niciodată înainte. 
Cât timp avea să dureze această vrajă, nici el şi nici Vittoria 
nu ştiau, dar amândoi erau siguri că în niciun caz n-ar 
putea distruge acest sentiment universal de încredere în 
miracole, provocând un scandal şi semănând îndoiala în 
inimile oamenilor. „Necunoscute sunt căile Domnului”, îşi 
spuse în sinea sa, gândindu-se că poate... cine ştie... poate 
că în cele petrecute ieri fusese, totuşi, voia lui Dumnezeu. 

— Domnule Langdon, insistă Chartrand. Vă întrebam 
despre elicopter. 

Profesorul afişă un surâs trist: 

— Da, ştiu... răspunse, simțind cum cuvintele îi izvorăsc 
nu de pe buze, ci direct din inimă. Poate că de vină e şocul 
prăbuşirii... dar memoria mea... pare că... totul e în ceaţă... 

Chartrand îl privi cu o uriaşă dezamăgire: 

— Şi nu vă amintiţi nimic? 

Langdon oftă: 

— Mi-e teamă că acest lucru va rămâne pentru 
totdeauna un mister. 


Când se întoarse în dormitor, ceea ce-l aştepta îl 
încremeni locului pentru o clipă: Vittoria stătea pe balcon, 
cu spatele lipit de balustradă şi ochii aţintiţi spre el. Părea o 
apariţie cerească... o siluetă luminoasă, pe fondul lunii 
palide. Semăna cu o zeiţă romană, învăluită în halatul alb şi 
pufos, cu cordonul strâns, care îi accentua formele suple. În 
spatele ei, o pâclă diafană plutea aidoma unui halou 
deasupra Tritonului lui Bernini. 

Langdon se simţea irezistibil atras de ea... ca de nicio 
altă femeie. Cu mişcări uşoare, aşeză Diamantul ///uminati 
şi scrisoarea papei pe noptieră. Va fi timp de explicaţii mai 
târziu. Se apropie de ea, pe balcon. 

Vittoria părea fericită să-l vadă alături: 

— Te-ai trezit, îi şopti moale. În sfârşit! 

Langdon surâse: 


— A fost o zi lungă. 

Ea îşi trecu o mână prin părul vaporos şi gulerul halatului 
se întredeschise uşor. 

— lar acum... bănuiesc că îţi aştepţi răsplata. 

Cuvintele îl luară prin surprindere: 

— Poftim? 

— Suntem oameni mari, Robert. Poţi s-o recunoşti liniştit. 
Ai o dorinţă arzătoare. Ţi se vede în ochi. O foame 
profundă, carnală, adăugă surâzându-i la rândul ei. Şi eu 
simt acelaşi lucru. lar pofta aceasta va fi satisfăcută 
imediat. 

— Va fi? 

Încurajat, făcu un pas spre ea. 

— Pe deplin, replică Vittoria, scoțând la iveală meniul 
pentru room-service. Am comandat tot ce au în meniu. 

Seara fusese desăvârşită. Cinaseră împreună la lumina 
lunii... şezând pe balcon... savurând frisée, trufe şi risotto, 
sorbind vin Dolcetto şi vorbind până târziu în noapte. 

Nu avea nevoie de experienţa sa în simbolistică pentru a 
descifra semnalele pe care i le trimitea Vittoria. In timpul 
desertului - cremă de mure cu savoiardi şi Romcaff& 
aburindă - îşi lipise piciorul gol de al lui, pe sub masă, 
fixându-l cu priviri aprige. Părea hotărâtă să-l determine să- 
şi azvârle furculiţa şi s-o ia pe ea în braţe. 

Dar Langdon nu se mişcase de la locul lui. Ca un 
gentleman perfect. „La jocul ăsta e loc pentru doi”, îşi 
spuse, înăbuşindu-şi un zâmbet de pungaş. 

Când nu mai rămăsese nimic de mâncat, se retrase pe 
marginea patului său, răsucind în mâini Diamantul 
Illuminati, la nesfârşit, meditând iar şi iar asupra simetriei 
sale perfecte. Vittoria îl privea fix, iniţial, derutată, iar apoi 
cu o frustrare care-i tot creştea: 

— Găseşti ambigrama aceea teribil de interesantă, nu-i 
aşa? întreba ea. 

Langdon încuviinţă: 

— Teribil. 

— Ai zice că e cel mai interesant obiect din camera asta? 


Profesorul se scarpină în cap şi afişă un aer profund 
preocupat: 

— Păi, ar fi un lucru care m-ar interesa mai mult. 

Ea surâse şi făcu un pas spre el: 

— Şi anume? 

— Cum ai infirmat teoria aceea a lui Einstein cu ajutorul 
bancurilor de ton? 

Vittoria îşi ridică braţele în aer într-un gest disperat: 

— Dio mio! Destul cu peştele! Te previn: să nu cumva să 
încerci să te joci cu mine! 

Langdon zâmbi: 

— La următorul tău experiment ai putea folosi plătica 
pentru a dovedi că Pământul este plat! 

Vittoria fumega deja, dar pentru prima dată pe buze îi 
apăru umbra unui surâs exasperat: 

— Pentru ştiinţa ta, domnule profesor, să ştii că 
următorul meu experiment va face istorie în lumea ştiinţei. 
Am de gând să demonstrez că neutrinii au masă. 

— Neutrinii au masă?! făcu Langdon şi îi aruncă o privire 
siderată. Nici nu ştiam că le e foame! 

Dintr-o singură mişcare, se repezi asupra lui, blocându-l 
sub ea: 

— Sper să crezi în viaţa după moarte, Robert Langdon! 
izbucni ea în râs, ţintuindu-l cu palmele în timp ce ochii îi 
aruncau săgeți înfierbântate. 

— De fapt, bâigui el printre hohote, niciodată n-am reuşit 
să-mi imaginez ce e dincolo de lumea asta. 

— Serios? Aşadar, n-ai avut niciodată o experienţă 
religioasă? O clipă sublimă de extaz glorios? 

Langdon clătină din cap: 

— Nu şi, serios, mă îndoiesc că sunt genul de om care ar 
putea avea vreodată o experienţă religioasă! 

Vittoria îşi aruncă halatul de pe ea: 

— Dar n-ai fost niciodată în pat cu un maestru yoga, nu-i 
aşa? 


MULŢUMIRI 


Îmi exprim recunoştinţa faţă de Emily Bestler, Jason 
Kaufman, Ben Kaplan şi faţa de întregul personal al editurii 
Pocket Books, pentru încrederea pe care au acordat-o 
acestui proiect. 

Îi mulţumesc prietenului şi impresarului meu Jake Elwell, 
pentru entuziasmul şi eforturile lui neabătute. 

Legendarului George Wieser pentru că m-a convins să 
scriu romane. 

Bunului meu prieten Irv Sittler, pentru că mi-a înlesnit 
audiența la papă, mi-a permis să vizitez zone ale 
Vaticanului la care puţini oameni au acces şi pentru că, 
datorită lui, nu voi uita niciodată sejurul petrecut la Roma. 

Unuia dintre cei mai ingenioşi şi mai talentaţi artişti ai 
prezentului, John Langdon, care s-a ridicat în mod strălucit 
la înălţimea cerinţelor mele şi a realizat ambigramele 
pentru acest roman. 

Lui Stan Planton, bibliotecar-şef la Ohio University 
Chillicothe, pentru că a fost principala mea sursă de 
informaţii pe cele mai diverse teme. 

Sylviei Cavazzini, pentru interesantul tur prin tainicul // 
Passetto. 

Şi celor mai buni părinţi pe care şi-i poate dori un copil, 
Dick şi Connie Brown... pentru tot. 


Mulţumesc, de asemenea, personalului de la CERN, lui 
Henry Beckett, Brett Trotter, Academiei Pontificale de 
Ştiinţe, Institutului Brookhaven, Bibliotecii FermiLab, Olgăi 
Wieser, lui Don Ulsch de la Institutul Naţional pentru 
Securitate, Carolinei H. Thompson de la Universitatea 
Wales, lui Kathryn Gerhard şi Omar Al Kindi, lui John Pike şi 
Federaţiei Oamenilor de Ştiinţă Americani, lui Heim-lich 
Viserholder, Corinna şi Davis Hammond, Aizaz Aii, tuturor 
celor care lucrează în cadrul Proiectului Galileo de la 


Universitatea Rice, lui Julie Lynn şi lui Charlie Ryan de la 
Mockingbird Pictures, lui Gary Goldstein, Dave (Vilas) 
Arnold şi Andrei Crawford, tuturor celor de la Global 
Fraternal Network, Bibliotecii Academiei Phillips Exeter, lui 
Jim Barrington, John Maier, Margie Watchel, celor care se 
ocupă de site-ul alt. Masonic. Members, lui Alan Woo-ley, 
Expoziţiei  Codicelor Vaticanului de la Biblioteca 
Congresului, Lisei Callamaro şi Callamaro Agency, lui Jon A. 
Stowel, tuturor celor de la Musei Vaticani, lui Aldo Baggia, 
Noah Alireza, Harriet Walker, Charles Terry. Mulţumirile 
mele şi celor de la Micron Electronics, lui Mindy Rensealer, 
Nancy şi Dick Curtin, lui Tho-mas D. Nadeau, celor de la 
NuvoMedia şi Rocket E-books, lui Frank şi Sylvia Kennedy, 
Ministerului Turismului din Roma, lui Maestro Gregory 
Brown, lui Val Brown, lui Werner Brandes, Paul Krupin de la 
Direct Contact, lui Paul Stark, lui Tom King de la Computalk 
Network, lui Sandy şi Jerry Noian, web-specialistei Linda 
George, Academiei Naţionale de Artă din Roma, fizicianului 
şi colegului meu Steve Howe, lui Robert Weston, Librăriei 
Water Street din Exeter, New Hampshire şi Observatorului 
de la Vatican.